ILARIE VORONCA SCRIERI III CARTE FINANŢATĂ DE MINISTERUL CULTURII ILARIE VORONCA Ci'..- v A DOUA LUMINĂ PROZE Ediţie îngrijită, note şi comentarii de ION POP EDITURA MINER VA Bucureşti • 1996 PROZE DIN VOLUME I.S.B.N.973 - 21-0462 -7 I.S.B.N. 973 - 21 - 0251 -9 A DOUA LUMINĂ 1930 A DOUA LUMINĂ lui Claude Sernet Am cunoscut o girafă de tristeţe printre zidurile provinciale, galben linguşindu-şi gâtul până în amurgul de o culoare sinilie; şi tremurarea prin ogrăzi a făcliilor şi răsunetul sterp al vocilor în odăile goale; cu nedefinita amărăciune a zarurilor de table care au înlocuit monezile minţii printre mesele strâmbe şi lăutarul lunecând în mişcările rarilor oameni, sacâzul unui somn de plictis. Existenţa lor precizată dincolo de o lentă exasperare, cu plăcerea gâtlejului mângâiat de alifia mâncării abundente, a orelor nesfârşite de lene; ştergerea din zarea coclită a ochiului, a oricărui semn venit de sus; veninul amestecat cu o linguriţă fără ecou, la ora pişcoţilor şi a dulceţei de trandafiri când în azur paturile stelelor se desfac albe, când trează pasărea visului cade în fântână; o pâclă cât mai deasă, fără nici o patimă, fără nici un geam spart peste torentul în clocote al minutului. O pânză între vibrarea marilor emoţii şi lâncezeala de aici. Şi totuşi ascultă: un braţ aruncă o floare umedă, vara ca un păun îşi desface cozile. Pe o uliţă laterală pasul rupe fâşii de mătase. Un cinematograf ca un S.O.S. cheamă din împietrirea progresivă a minţii cel din urmă licăr de nădejde. O poartă se încuie şi ţipă dureros. Felinarele se şterg în uitare. Dar într-o mansardă a fructului, poetul îşi aprinde lampa. ★ Să fie o lege imuabilă slăbirea într-un timp a substanţelor vindecătoare din izvoarele minerale; curgerea mai departe a apei fără sărurile realcătuitoare ale ficatului ori ale vezicei, întăritoare ale inimei sau ale respiraţiei? Căderea - din ce clipă matematică începând - de pe o platformă suspendată în azurul libertăţii, sub cămaşa de forţă a formulelor utilitare, a înţelegerii unanime. Şi totuşi, câţi n-au pornit mânuind poemul şi gândul ca o praştie, 9 fără grija statisticei de geamuri sparte, spre a sfârşi în gestul ritual profesional al berbecului sacrificat pentru un zeu obştesc. Pierzania începe cu simptomul conştiinţei nu a valorii în sine, ci a valorii raportate la numărul şi înţelegerea turmei; o grije şi o însemnătate atribuită actului care, în loc să continue a fi gratuit şi sublim ca pana curcubeului în pălăria pădurii, e socotit şi măsurat ca o stambă, hotărnicit şi dat la iveală în condiţii dinainte şi de alţii întemeiate. Poemul devine atunci o îmbrăcăminte oficială cu fireturi şi posesorul lui. mândru de a fi ceea ce este fără simplitatea şi bucuria izvorârii din sine, plin de triumful şoaptelor de admiraţie din jur. E o speţă ciudată pe care regnul patrupedelor sau al vegetalelor n-o cunoaşte. Şi nici omul zămislit şi păstrat într-o plămadă firească şi proprie. Niciodată ţăranul nu se va gândi să-şi facă o îngâmfare din îmbrăcămintea atât de bine şi frumos pe umerii lui pusă: iţarii, cămaşa sau cojocul, lateral încheiat, alcătuiesc onestele lui atribute vestimentare. Am văzut însă citadini fals îmbrăcaţi ţărăneşte, mândri de acest amănunt acoperitor. Ochiul lor cerea o răsplată şi cel puţin un salut îndoit, pentru purtarea sumanului şi a opincii. Cum să-i lămureşti că în felul acesta sensul şi rostul costumului erau schimbate? El primea o răspundere pentru care nu fusese sortit şi valoarea lui - în orice chip - purtătorul nu avea dreptul să şi-o atribuie. Evoluţia în fals a costumului e aceeaşi pentru falsul poem. Poemul trebuie să fie o izbucnire temerară , o trecere din odaie în oglindă, din grădină în anotimp. Am urmărit zborul rândunicii suplu. Rândunica zbura fără calificativ, fără conştiinţa necesităţilor universale, fără mândria de a-şi fi deschis în simetrică planare aripile. Numai asemeni ei poetul va putea fi. Şi e propria lui ghilotinare din clipa în care îşi crede o misiune, un dar tălmăcit, o mândrie din purtarea în al patrulea deget a inelului de căsătorie cu o Adriatică iluzorie. Poetul devenit Doge. Poetul adunând, în locul semnelor neînţelese din el ori din văzduh, balega armăsarului ritmând fanfara de bâlci cu peniţa făraş pentru jarul onorurilor oficiale. Şi te întrebi ce s-a făcut neliniştea de la început, unde gestul necugetat al aruncării discului într-o boltă de înfiorare? Trecerea pe lângă şi prin poem fără mersul apăsat milităreşte, cu o nebăgare de seamă cum răstorni vasul de China de pe etajeră, cu o succesiune de hazarduri asemeni întâlnirii în culoarul vântului a îndrăgostirilor dintre polenuri. Poemul nu „trebuie" să fie nimic. Survine, fireşte, şi o anchiloză a sensibilităţii. Văzul, pipăitul, auzul, ca plăci de gramofon uzate, nu-şi mai deşteaptă cântecul la atingerea acului de azur. Dar de unde, până în clipa acestei secătuiri a apelor minerale, poemul era ca o buclă aşezată la urechea pârâului, ca agatele negre ale nopţii adunate fără precugetare pe un fir de sunet, de aici încolo profesionala gravitate ia locul respiraţiei libere şi jucăuşe, saltului fără guler tare într-o beteală de restrişti sau de surâsuri. Omul, cu poetul ucis în el, vorbeşte acum de felul în care şi-a găsit talentul şi calea, de realizările lui în gestaţiune, de inteiesele breslei scriitoriceşti, de rezultatele poemului la oraş sau la sate, de raţionala culturalizare a maselor. Limba şi închipuirea lui, la început neînduplecate, se tocesc tot mai mult pentru uzul poleirei unghiilor acestei domnişoare la ora repaosului pe plajă. Un surâs unctuos comercial se substituie rictusului de răzvrătire şi scârbă, în locul singurătăţii şi al căţărării pe stânca aridă a visului, pentru atingerea unui edelvais impalpabil: înclinarea sufletului de carne dinaintea prostimei bucuroase de ridicarea totalului ei cu o unitate. Un meschin simţ al confortabilului, al necesităţii pâinii cotidiene; un sentiment de certitudine facilă; o închidere progresivă a ochiului dinaintea marilor, nevăzutelor taine. O paralizie crescândă a muşchiului, o lăsare moleşită în fotoliul de şef de serviciu, cu împărţirea lumii în grade, ofiţereşti, cu îmbrăcarea ca o mănuşă a formulei cusute gata. S-ar putea în acestea găsi desluşirea platitudinei semnate acum în cutare revistă de autorul „Salomeiei" şi al paginilor „Din paharul cu otravă", două din cele mai frumoase cărţi ale literaturii de pretutindeni. Şi de asemeni moartea într-o hipertrofie a instinctului de conservare (fizică) a cutărui literat oficial şi consacrat. Grija acestuia de a fi întotdeauna călare pe armăsarul unei poezii cu garanţii de eternitate, de a nu rupe definitiv cu nimic şi a fi bine cu toată lumea din pricina afurisitului de: „Cine ştie? poate că aici stă Adevărul", trecerea, aşadar, în istorie prin dardanelele oricărei şcoli literare, la ce altceva avea să ducă decât la o aşezare, la obţinerea unui număr de ordine? Făcătorul de poeme a fost perpetuu insul neştiutor de tulburarea pe care degetele lui o vânturau şi Adevărul1 s-a ivit întotdeauna aceluia ce nu se îngrijea de adevăr, nu-i căuta cu voinţă conturul, nu-i isca în preştiinţă flacăra. 1 E vorba, fireşte, de o serie de adevăruri relative. 10 11 Pentru intrarea în calendarul martirilor trebuie o desăvârşită lepădare de sine. Cu veşnicia, cu nevăzutul nu se trişează. Un risc, o aventură totală. Podurile de refugiu aruncate în aer. Nici o ieşire de incendiu, nici un semnal de alarmă ascuns ca un as de pică sub mânecă. O îndrăzneală şi o uitare până la urmă. Numai astfel din dezolarea, din imuabilul care ne înconjoară va scapără amnarul poemului şi poate al revelaţiei. ★ Cât de penibil refugiul într-o aprobare şi un „rezultat" în timp. Postura de „neînţeles de contimporani" îmi pare asemeni glasului găunos al fetei de pension plângându-se, cu buzele pârguite sub caişii în floare, că nimeni n-o cunoaşte şi n-o înţelege. Ca şi cum un singur semn din alfabetul magic al văzduhului şi al lumilor ar putea găsi în noi o echivalenţă şi o dreaptă măsură. „Nu scrim pentru voi, surzi contemporani, ci pentru o generaţie care va veni peste 50 de ani", spun unii. Ce mare scofală să fii cu 50 de ani înaintea sau în urma piticei civilizaţii a oamenilor, faţă cu cele câteva milioane de ani. cari. după calculul astronomilor, vor avea să desăvârşească in sistemul planetar existenţa pământului. Nu, nu scriu pentru viitor şi nici pentru voi, amabili conlocuitori şi confraţi de acum. De unde concluzia că, peste un număr de ani, sensibilitatea şi inteligenţa colectivă sau individuală vor fi de o valenţă superioară celei de azi? Durata în timp a glăsuirii e de asemeni în afara preocupărilor mele. „Să vedem ce va rămâne din literatura D-tale peste 10 ani. Să ne întâlnim şi să stăm de vorbă atunci". îmi spune D-nul E. Lovinescu. De ce o întâlnire peste 10 ani şi nu peste câteva zeci de secole? Trecut, prezent, viitor într-un vălmăşag arbitrar, alunecând pe suprafaţa creierului crepusculară, ca turmele de nouri pe masa de biliard a cerului. Urmăresc şi vreau linia poemului pentru bucuria şi neliniştea lui în sine. Pentru fiorul lovirii cu târnăcopul de argint al versului, în smalţul vasului cu monezi şi brăţări îngropat lângă oasele pământului în rugină. Scriu pentru o dezlegare şi pentru o regăsire între mărgelele de cerneală, fără să-mi pese de ce va fi sau de ce este, fără să drămuiesc valoarea cărţii după vieţuirea de un an în plus sau în minus. N-am iubit niciodată batjocorirea. Lucrurilor care scapă înţelegerii mele, le-am dat târcoale cu teamă, cu un ochi străduit să prindă o mişcare neprevăzută, o tresărire în somn revelatoare. Zeflemeaua însă - această fundă a prostiei sonore - m-a umplut totdeauna de dezgust ca o boală ruşinoasă, ca o eczemă cerând alifia de zinc albă. ★ Tăria celor de o vârstă cu mine stă în conştiinţa dezastrului iremediabil, a relativităţii şi omenescului oricărei întreprinderi, în certitudinea universalei incertitudini şi a ridicolului oricărui elixir-formulă - toate formulele trebuie ca şerpii să năpârlească -în, mai ales, singura morală şi religie a poemului. ★ Mă gândesc la scrisul şi figura lui Ion Călugăru. Peniţa lui închide o temere, fruntea continuă desfăşurarea în noapte a stelei polare şi e în surâs atâta nelinişte, încât nimic nu m-ar putea opri să beau paharul pe care mâna lui mi-1 întinde în vis, chiar dacă aş şti că vinul dinăuntru se va preface în cucută. ★ Poemui refugiat pur în reportagiul lui F. Brunea. Dar e o cascadă, e o fundă poemul între degetele tale, Brunea. ★ Ce regulă de modestie şi de cuviinţă - oricât de ipocrită - m-ar putea împiedica să mărturisesc de aici emoţia şi dragostea mea pentru acest nedezminţit iubitor al poeziei şi suav poet: Perpessicius? I-am auzit glasul străbătut de curenţi calzi la Radio, i-am ascultat cu câtă atenţie duce la ureche scoica unui refugiu de speranţă sau de tristeţe. Câţi mai sunt asemeni lui în al XX-lea secol după Hristos? Pentru atingerea frunţii sale de azur şi de incandescenţă, să-i trimit, în acest sfârşit de toamnă, coşul inimii plin de fructele sângelui şi ale prieteniei. ★ Când toate se vor fi sfârşit, când din planete şi sori nu va fi rămas decât o cenuşă invizibilă, va mai stărui numai fiorul distilat în eprubetele vinelor de nopţile şi tăcerea poetului. 12 13 ★ Mă urmăreşte masca de suferinţă dintr-un fier mâncat de rugină şi cu dungi de var (amintind fie un adolescent abisinian, fie cine ştie ce opacă presimţire în lacătul ca un heleşteu al inimii) văzută într-o expoziţie a sculptorului Militza Pătraşcu, desluşitor al dârelor lăsate în metal sau în argilă de zborul păsărilor imateriale. ★ Nu văd în ce ar sta deosebirea între breasla scriitorului şi aceea a funcţionarului comercial sau a instalatorului de canale. Reuşita bănească ori morală (?) a scriitorului e egală oricărei alte reuşite: a negustorului de ciorapi, a industriaşului etc. Dar nici o aripă nu i se atinge de tâmplă, nici o tulburare nu trece prin apele ochilor. Există, de bună seamă, speciile cele mai variate. Excrescenţa scriitorului1 de vieţi romanţate sau de memorii cu fraza ca o medalie: „23 Iulie 19......Azi am stat la masă cu Rudyard Kipling. Am vorbit despre Shakespeare-' sau „Aş fi vrut să duc mai depaite viaţa eroului meu Eudoxiu" etc. Şi presa celor cinci continente se scoală în picioare, mulţumeşte cu o reverenţă. ★ Dorinţa oricărui scriitor român de a fi tradus şi pomenit în limba franceză. De ce nu în limba coptă sau anamită? ★ între a trăi aventura şi a o scrie, prefer ipostaza din urmă. Vieţile cele mai pline de miez şi de uragane nu se găsesc niciodată între colaboratorii revistelor. întâmplările unui singur deţinut de drept comun sunt mai fecunde decât toată viaţa, romanţată sau nu, a lui Arthur Rimbaud. Diferenţa înspre înalt, vine din intensitatea coardelor sub pleoapă sau inimă destinse. ★ Dar acestea nu sunt decât o introducere. A doua lumină va urma. 1 Dezgustul de a-1 numi pe Andr6 Maurois PE MARGINEA „INTEGRALULUI' Contribuţia ceasului de acum, pe foaia de observaţie a sensibilităţii universale, nu poate fi dintru început drămuită. Ochiul cercetător limpezeşte totuşi linia cu undoieri de savană continuată în urcuşuri de înaltă tensiune sau coborâri de temperatură autumnală. Diagramă, pulsul înregistrează un elan pe care Europa ultimilor ani 1-a dăruit istoriei timpurilor depăşind în ascensiune cel mai inaccesibil Everest al visului. Cruciadă pentru descătuşarea unui ritm pur încă, sub îngenuncherea prostituată şi străină a tiparului academic. Avânt spărgând zgura peste pupilă prinsă, sfredelind funicular glasul în creierul cu adâncimi stelare. Aur strâns din nămolul unui subconştient până aici neîntrebat, toate acestea nu pot în amintire aprinde decât unic ţipătul (sunt nouă secole de atunci) revărsând creştinătatea cu panoplii şi cai albi peste câmpii de fierbinţeală sau îngheţ, spre pământul unui Ierusalim sufletesc sau geografic. Cruciaţi ai secolului XXlea, poeţii cuvântului nou au apărat o lespede alta, au smuls din păgâneasca mână a neiniţiaţilor trupul cântec cu coroana de spini şi cu garoafe muşcătura cuielor. O cruciadă înăuntru şi în afară. O cruciadă spre inimă, şi pe malul Iordanului cetăţile se desfoaie, precum frunzele de alun. Din depărtări mari, semne se întregesc invizibil. Orice braţ e o busolă. Un curcubeu leagă privirile. Pe degete mărgăritare se înmulţesc ca şopârlele, cuvinte cresc nerostite, într-o realitate abstractă ca un punct cardinal. ★ E moartea jelaniei nazale. O vigoare de mesteacăn, liană în vegetaţie tropicală cu săritura neprevăzută a tigrului, fără gravitatea profesională a directorului de circ. Poezia concepută creaţie pură, mai presus de raporturile de raţiune şi logică, dincolo de satisfacţia binefacerei imediate. 14 15 ★ Desigur, nu e o simplă coincidenţă că sensibilitatea actuală şi-a precizat conturul în preajma marelui război. Un Dumnezeu al hazardului îşi înălţase pânzele peste un aer incendiat. Ţări se apropiau înclinându-se unele spre altele, zaruri pe o masă de eternitate. Hotare în atingere precum corniţe de melc, dibuin-du-se, cercetându-se lent, cu diferenţieri şi asemuiri amplificate, ochiul deşteptat brusc de un spectacol de care „ieri" îi dezobişnuise. O prăvălire inversă cu munţi spintecaţi ca peşti, umeri tresărind ca oceane. Din ejacularea gloanţelor, o senzuală amestecare de noroi şi de sânge. Războiul, un poem al iubirii: popoare împreunate în rut pe un povârniş în epilepsie. Contopire citadină a şesurilor, descuiere a drumurilor. în automatismul adunărilor familiare mereu aceleaşi, cu complângeri de clavir didactic, izbucnirea neaşteptată, rece, nouă, a străinului cu privirea în cască, cu linia războiului (a vieţii?) în palmă, cu cuvinte strălucind ca baionete. Circulaţie a sângelui spre periferie. Ce legendară aventură! Un altar al neprevăzutului în bucuria unei deznădejdi netrăite. O ospitalitate nouă, o iubire in vrăjmăşie, case deschizându-se voluntar, sate dăruindu-se într-un dangăt de clopot. Primenire. Din sămânţă avea să urmeze plăsmuirea în evantai a spicului, din împreunarea celor două fiinţe cotiledoane, desfacerea în imn înalt a embrionului. Trupuri cereau fecundarea plugului. Minunea acestei menstruaţii continentale a dezbrăcat creaţiunea artistică de tot nisipul adiacent, de orice linie străină artei. O abundentă hemoragie a salvat Europa obeză de la un atac de apoplexie cert. în încleştarea tranşeielor, refuzul oricărui compromis. Mediocritatea călcată în picioare. După elanul nopţilor cu eczema farurilor ca licurici uriaşi, trebuia să vie creaţia pură. Ruperea din legile unei gavităţi etnice artificiale chema prin ea însăşi creaţia abstractă, corsar, plictiseala biciuită până la exasperare, cartea-fulger, cartea-miracol. cartea-afiş, cartea-hangar de avioane. ★ Şi iată, dinainte, infinită, bogăţia acestei sensibilităţi. Imagini se succed cum cerbii într-o vânătoare mistică. în artere cânturi noi înalţă o vegetaţie toridă. Dar un fapt trebuie subliniat: spiritul şi fizionomia epocii s-au desăvârşit nu prin limbă, ci prin culoare. Pictorii sunt acei care, sângerând pereţii unei lumi în facere, au dat în lături obloanele peste privire căzute. Exploratori îndrăzneţi, în urma lor abia, vin purtătorii de glasuri ca săgeţi: poeţii. Arta nu mai este o speculaţie artificială, de bursă, ci o manifestare vitală, o creştere de ferigă, un salt ca un ecou, o traiectorie de cometă. Din toate limbile europene, limba românească ne pare cea mai adânc înzestrată cu un material sensibil sufletului actual. Esenţialmente poetică. Zămislită dintr-o încrucişare extraordinară, clarul şi rotunjimea cuvântului latin, alături de umbra şi gârla unghiulară, pietroasă, a cuvântului slav. O rezonanţă multiplă. O imagine ca o glandă în perpetuă secreţie. O construcţie senzuală a predicatului, substantivul păstrând o rnlădioşenie de horă duminicală, verbul muşcând dârz ca un paltin în pulpa vântului, adjectivul şuierând trestie sub înjunghierea iopeţii. O prospeţime de şipot, în pas toate oglinzile întretăindu-se, şi apoi atâtea tuneluri neexplorate, cuvinte noi cu şfichiuire de nuia. Ce imbecil a spus că literatura şi limba românească nu trebuie înglobată încă în arta contimporaneităţii? Dar cum de nu pricepeţi, arta nouă cuprinde toată vigoarea, surpriza, trânta dreaptă a acestei limbi. Uneori un cuvânt tălmăcind visurile, culuar până la măduvă, cu scoarţe moldoveneşti, şi răcoarea după-amiezii, aburind inima precum un pahar de ceai. Poezia modernă e un pumn mutând fălcile cititorului. Atenţiune deci: pe prietenul meu Stephan Roii (George Dinu) să-î citiţi cu „Protege-dents". E un poet care poartă apele cerului în salivă. Drumul lui nu cunoaşte ezitări, ochiul cu precizie de boxeur descoperă amănunţimi planetare, glasul e împletit cu ierburi puternice, meningea lui şi-a spart toate ferestrele. ★ Nu, modernismul celor strânşi la ospăţul „Integralului nu e, cum cred câţiva premianţi senili, de servilă împrumutare. E un elan spontan cu caractere profund româneşti, cu toată supra-naţionalizarea aparentă. 16 17 D-l F. Aderca semnalase, acum câtăva vreme, aceste două rare versuri de esenţă pur modernistă ca viteză a asociaţiei de idei, ca surpriză şi abstractizare a imaginei, dintr-o poezie populară românească: Lună, luniţă Glas de porumbiţă E de neînţeles cum, într-un peisagiu atât de sprinten, cu o limbă cu astfel de neprevăzute izvoare, o necunoaştere deplină a posibilităţilor artistice, o paralizie progresivă a gramaticei e posibilă. ★ în concertul prefacerilor de azi, „Integral", care a avut tăria să reţie, zbor de peste hotare, silueta inteligentă şi vraja de privelişte de conac bătrânesc, sensibilitatea şi priceperea nedepăşite, a lui B. Fundoianu, şi-a scris vinele în tictacul acestui ceas, a zgâriat aspectul contimporan cu o potecă lui proprie. Iată-i aici pe cei câţiva îmblânzitori, sălbateci ei înşişi, cu buza în muşcătură barbară, westmeni cu bicepşii amplificaţi. Iată-1 pe Ion Călugăru, această ciudată apariţie, cu adevărat cel mai puternic, cel mai poet prozator de după război. Ce diastolă scrisul lui, aerul se umple de sânge ca un ventricol, păduri ţipă, cerul se prăvale ca o piatră de moară. Iată-1 pe F. Brunea în curele de transmisiune, capul prins de pieptul de pescar dobrogean ca o nucă de cocos, F. Brunea cu fraza în rostogolire blondă ca un păr foarte brun, cu gări şi vânători neînţelese, Abraham Texas cu linia trasă peste America de Sud a Dâmboviţei. Mihail Cosma din cerul Italiei: uliului; o continuă evadare din sine; o alunecare peste ape şi lucruri, imagine pură a pictorului de multe ori în adâncime luminat ca o fântână. Iată-1, de asemeni, cu propria şi robusta sa viziune, pe pictorul Corneliu Mihăilescu \ Un c/ertificat de profituri şi pierderi m-ar întrista. Dar, prietenii şi vrăjmaşii mei, toţi sunt aici, cu atâtea virtualităţi, cu atâtea izbutiri, pumnii mei se strâng fără contractare, lovitura va veni elegantă şi suplă, urmăriţi comanda arbitrului TIMES! Timpul e făcut knock-out. Urmăreşte viaţa pe hartă Zilele compun tratate de geografie Caută la tabla de materii Unde va fi mâine. (M. Cosma) Iată-1 pe M. H. Maxy. această energie izbind dârz o pictură virilă spărgând testiculele mediocrităţii, câtă culoare într-un gest, câte forme întretăindu-se în privire, plăsmuire, invenţie, înlăturând tiparul obicinuinţei. Iată şi conturul insensizabil: Victor Brauner scăpând definiţiei precum zborul în zigzag al Dacă lipsesc de aici atâtea preţioase nume: Ion Vinea (cu remarcabila sa traiectorie în poem şi în proză); Jacques Costin (cu un humor care trece uneori în suferinţă); Marcel Iancu, revoluţionarul din 1916 de la Zurich, pictor şi colorist neîntrecut şi întâiul desluşitor al unui alfabet nou în pictura românească; Militza Pătraşcu, sculptor deplin ştiind să deştepte un cântec în piatră şi în lemn, e că paginile de mai sus privesc mişcarea de la „Integral" din care, cu toată părerea de rău a scriitorului acestor rânduri, aceştia n-au voit să facă parte. 18 19 POEZIA NOUĂ Oricare dintre manifestările de sensibilitate modernă îşi cuprinde desăvârşirea ei: fiecare (muzică, poezie, pictură) îşi are libertăţile, destinderile sau constrângerile proprii. Ar fi o eroare deci să se desprindă de la început linia comună spărgând fruntariile dintre sunet, cuvânt, culoare; şi totuşi, numai prin calea aceasta se poate coborî până în măruntaiele epocei; de aici scapă formula însemnând îndelungele reacţii de laborator, limbă fixând un ceas pe peretele vremei. Poezia modernă trebuie privită, aşadar, de o parte, ca o mână străbătând singură printr-o apă. Desigur, răsunetul acesteia îl vom găsi necontenit în toate celelalte realizări contimporane; tăria însăşi a •curentului actual consistă în integralul tuturor eforturilor de pretutindeni; filon unitar, nerv vibrând acelaşi în plastică, literatură, muzică, arhitectură, teatru. Există, neîndoielnic, o intensă analogie, mai presus de trăsăturile înnăscut organice. O analogie-esenţă; o analogie de corpuri geometrice. ★ Materialul poeziei moderne (ca şi al picturii) poate fi acelaşi ca al poeziei de totdeauna. îmbogăţirea lui printr-o sumă de elemente în urmă apropiate: invenţii tehnice, operaţii matematice sau bancare, e de pură suprafaţă. De fapt, materialul a rămas acelaşi; schimbată cu desăvârşire e însă interpretarea lui. Pentru spectator înţelegerea aceasta scapă. Observaţia lui se loveşte de la început, fără putinţă de înaintare, de transformările din afară. Pentru el arta nouă e o artă de revoluţie, lipsită de suportul continuitate în timp. Inexact. De altfel, în artă, ca pretutindeni. în domeniul social de pildă, revoluţia este exclusă. Se vorbeşte despre revoluţia franceză, revoluţia proletară sau revoluţia cubistă, neţinâridu-se seama de însuşi esenţialul proces de dezagregare a unei stări de fapt şi de cristalizare lentă a unei alteia următoare. Fenomenul ignoranţei e uşor explicabil prin aceea că mintea spectatorului ia contact cu o nouă etapă artistică sau socială în clipa însăşi a desăvârşirii ei. Stăruitoarele cercetări de atelier, transformările de sâmbur germinând subteran cu încetul, rămân necunoscute. în pictura modernă, descoperirea fundamentală, ideea de plecare (şi aceasta revine în mare parte lui Cezanne) a fost: considerarea obiectului ca obiect în spaţiu, posedând toate elementele de echilibru ale volumului: dimenisiuni, centru de gravitate, pondere. De aici: întreg sistemul constructivist. îndepărtarea oricărui subiectivism, integrarea portretului, peisagiului, naturei moarte, nu ca expresie de suflet, ci ca existenţă materială, organică, iată în nucleu doctrina realizării contimporane. Din ea s-a desfăcut mai târziu, coadă de păun, curcubeu, cer în amurg sau în zi toridă, ca trepte, înfăţişarea virilă a tabloului modernist. Răsfrântă această atitudine în poezie, capătă o şi mai adâncă semnificaţie. Substanţa poeziei noi - am spus - a rămas aceeaşi. Observarea ei e însă cu totul alta: ştiinţifică, nu ca precizie, ci ca sistem: organică, obiectivă. Poetul drumului de azi nu geme, nu se emoţionează bolnav, nu-şi şterge lacrimile de carnea uneori pietroasă a fluviilor. Aspru, sub biciul lui turma "stelelor latră sălbatec. Desigur, poezia nouă poate relua temele vechi: lacul, pădurea, marea, dragostea, toamna etc. Dar aici toate acestea păstrează întreagă prospeţimea, duritatea primitivă. Pulsează, plutesc incoerent, real precum în pământ cărbune. Cu chipul acesta, poezia încetează de a mai fi subiect; în locul fotografiei, sau povestirei-reproducere, elementele, considerate în spaţiu, capătă o existenţă acută. Poezia devine tren spărgând pupila în dilatare, munte cu schelet de lumină, mare cu dantelă şi lanţuri, câmp, acţiune pură, transpusă pe un plan de viaţă în creştere. Problema poeziei deci nu se mai pune pe catalogări diferite (erotic, naţional, istoric), ci poezia devine dintr-o dată universal umană, poezia-poezie, poezia-ciment, poezia-planşă de inginer, creier, organism viu, integrat simplu între fenomenele naturale. Fireşte, în cadrul acesta de vigoare multiplă şi nouă, cuvântul e tăiat şi el dintr-o carieră virgină. Fraza devine luminoasă, cu o ordine proprie, uneori invenţie surpriză a poetului drumului de fier de azi. Prin ea inteligenţa îşi desfundă 20 21 neprevăzute culuare, scuturată violent din lenevia unei platitudini repetate. Expresia poetului nou e plină de cutezare, de savoare absurdă: târnăcop, bumerang, salt întrecând în înălţime toate performanţele mondiale. Alături de limbă, notaţia e întotdeauna sângerândă, crudă, zvârcolindu-se, şopârlă în tăiere. Dincolo de înregistrările trecute sau prezente, senzaţia, prinsă stea în cleştele poemului actual, înviorează, uimeşte, pătrunde ca o injecţie. E, oareşicum, în pasul acesta, o întoarcere spre izvorul de început (senzaţie primă) răzbind dârz printre pietrele şi drumurile aspre de carpen în munte. Pe aici malurile sunt apropiate, apa rea, în torent bolovani bătrâni lovesc genunchii. Prin stânci numai plămâni cu respiraţie tare, muşchi vânjoşi pot pătrunde. Drumul e lipsit de odihnă, luntrii strâmte ameninţă cu prăbuşire, vântul trece prin coaste ca prin cozi de cai. Nu e loc pentru pântecele întins leneş pe divan; pieirea pieptului uzat şi flasc ca o mânuse. Poetul nou e un explorator înfruntând meridianul cel mai primejdios, coborând în însuşi miezul înţelegerii, ecuator încins sau poli cu zăpezi ca bretele. Pe umerii lui preerii cresc. Stepe, mări, saltimbanci, trenuri îi circulă în artere. Există un înţeles care trebuie perceput cu antenele fiinţei întregi, mai presus de inteligenţă şi de logică. Poezia nouă cuprinde ritmul cel mai variat fără să fie ritm, rima cea mai surprinzătoare mai presus de rimă. Poemul ţipă, vibrează, dizolvă, cristalizează, umbreşte, zgârie, înspăimântă sau calmează. Imaginile se îmbulzesc nu în comparaţii sterpe, ci în asociaţii fulgere, frunziş în noapte. Orice vers e o sumă de noi posibilităţi, o altă soluţie a ecuaţiei primare. * Limbă nouă, senzaţie crudă, construcţie clasică obiectivă (impusă de o ordine şi constrângere proprie), poezia actuală umflă coaja solului, circulă sevă prin nervura frunzelor, ţâşneşte apă minerală. Să-i primim deci lovitura în tâmplă, să-i simţim în măduvă glasul aruncat peste gâtul acestui ceas, îndemânatec ca un lasso de westman. 1924. DESPRE POEM ŞI ANTOLOGIE O înstelare de nume. O panoplie în care sprinteneala pumnalului se înlănţuie cu floarea de pulbere a puştilor bizantine, cu ghintuirea de pistol muntenegrean. Antologie. Şi toate îndrăznelile şi-au dat întâlnire precum în ierburile linse de spuma vânturilor, dansul în zig-zag al şopârlelor, voluta în hemoragie a glasurilor ca avioane. Desfăşură telegrama cifrată a inimii, îmi place această antologie paletă, numele ca peneluri deschid o înfiorare de miresme, un curcubeu de surâsuri. Trepte, cuvintele duc spre bolta înscrisă lăuntric spre poemele din covoare şi sunet; scrisul bătrânesc cuprinde arome tari, vocile dorm în lemnul de nuc, precum peştii în heleştaie cu apele în inel săpate. Fiecare poem o pupilă. Rimele vuiesc ca butiile în podgoria în fierbere, lanţuri pădurile se rup, un sânge în descreştere linge în mal vocalele ca bolovani rotunjite. Dinţat orice nume, cum în furtună fruntea cerului, clătind jnepii maxilarele vântului. Antologie: un jazz-band de culori, de trenuri în goană prin şarpele nopţilor; lenevoasă hora piscurilor de munţi cu zăpada sensibilităţii în durată, cu peşterile înaintând prin vine, prin ţesătura nervilor până-n limbă. Pasul zgârie răscopt fructul acestei cărni, galerii privirile te privesc în fanfară, pure. Sufletele se ating între ele ca ţări, sensibilităţi se sărută imaterial ca fruntariile pe o hartă. Cetitorul pătrunde în măruntaie, se opreşte limpezit. Imaginile se succed în ordinea de biroul circulaţiei impusă. Fiecare pagină, o localitate balneară cu virtuţi terapeutice altele. Antologia o iubesc neizbutită. Vreau încordarea poetului, precum acarul dispărut brusc sub perdeaua vitezei schimbând trenul, tăind izbucnirea farului semnal în arteră. O echipă de boxeuri. Umbrele se lovesc ca scaune; îmbracă poezia ca pe o mânuse de antrenament. 22 23 ★ Dar iată: e extraordinară lovirea cuvintelor într-un poem; sunetul pe care-1 fac e asemeni aceluia al atomilor cicocnindu-se între ei în substanţa lucrurilor; e zgomotul planetelor pe pleoapa cerului. ★ Imposibilitatea invenţiei în afară de cunoscut; o construcţie fără legea gravităţii; o oglindă mărind, micşorând, deformând laolaltă: o şa năzdrăvană, o scuturi şi nechează armăsarul mâncând jăratec. în care luna devine o abstracţie, ca lumina, amintirea, tristeţea. De altfel, asupra nearticulaţiei nici o îndoială nu poate stărui; rima versului al treilea stă mărturie certă: Melancolic cornul SUNA Efortul poetului contimporan de abstractizare a elementelor înconjurătoare, de surprindere în imagini, se obârşeşte - ce admirabilă tradiţie! - din seva pură eminesciană: Mai departe, mai departe, Mai încet, tot mai încet. 1926 ★ Am văzut un sergent de stradă în ploaie; semăna cu Venera de Millo; n-avea braţe. ★ Un poem nu trebuie alcătuit numai din cuvinte, ci şi din goluri; prăpăstii în povârnişul cărora pasul alunecă şi urmează îmbrăţişarea fără sfârşit. ★ Caut, caut în ochii poetului neliniştea. Poetul comunică cu Dumnezeu; glasul lui are răsfrângeri de dincolo; de aceea într-un poem nu se poate pătrunde cu înţelegerea, ci printr-o exaltare ca injecţia de morfină. ★ Asemeni Ioanei d Arc, poetul aude voci. ★ Gândesc la versul lui Eminescu: Dintre nouri iese LUNĂ 24 SCRISOARE NETRIMISĂ Te-am revăzut, prietene, după ce cinci ani ne-au întrerupt şi ne-au smuls, pe mine adâncindu-mă în singurătate, pe tine ridicându-te de subţiori cu cârjele confortului şi ale veniturilor bine asigurate, într-o suprimare a timpului - şi înţeleg prin timp hazardul, neprevăzutul - pe care tu cu o acumulare de aur le ai, sau le-ai voi, înlăturate. Mi-ai spus, cu un hohot de râs, gâlgâit ca un coniac excelent sub limbă, că la masa ta s-au perindat miniştri, curtezane ilustre, poeţi cu numele ca un clopot de vată. Din tot nedefinitul, din toată tragedia de incertitudine şi de dezgust pe care omul ne-o pune dinainte brusc ca prezenţa, la o cotitură, a două maşini gata să se sfărâme, tu ai ales tocmai trăsătura cea mai fugitivă, vălul de umbră înşelător şi iluzoriu, pictura pe pereta a unei furtuni marine, în vreme ce afară, sau înăuntru, talazurile se fugăresc, se muşcă, se dezlănţuie. Felul tău de a străbate lucrurile şi oamenii mi se pare asemeni contemplării în palmă a unei toarte, neştiutor al vasului cu irizări fine, dezlipit pe nesimţite şi făcut ţăndări la pământ. E o rămânere perpetuă la uşă. o pierzanie care te duce din ghiftuire în ghiftuire, spre un repaos absurd şi vid. Nu ţi-a fost niciodată sete? Nu ţi ai exasperat niciodată dorinţa până la o extraterestră viziune, până la o exaltare în care ochii sticloşi pierd contururile, aruncă în lături decoraţiile, scuipă peste frecătura mulţumită a mâinilor: „sui am stat de vorbă cu miliardarul A. sau filozoful Z.' şi se opresc numai la ciorchinele de extaz al unei radiografii în invizibil? Nu ţi-au trecut niciodată ace prin fruntea netedă ca o câmpie stearpă, neprimitoare a fiorului însămânţării? Nici un triunghi de cocori nu ţi-a atins creştetul, nici un cutremur n-a ondulat pe sub picioarele tale pletele acestui pământ nesigur? Ascultă-mă: dacă o femeie m-ar iubi pentru banii mei -presupunând că aş fi bogat - aş dispreţui această iubire. Dacă o femeie m-ar iubi pentru talentul meu - presupunând că aş avea talent - aş dispreţui această iubire. Dacă m-ar iubi pentru inteligenţa sau frumuseţea, sau bunătatea mea - presupunând că aş fi înzestrat cu asemenea daruri - aş dispreţui această iubire. Vreau o iubire absolută şi nejustificată. Vreau să simt sărutul buzelor adorate pe mâinile mele pline de răni, pe buruiana inimii plină de cenuşă. Am ştiut dintotdeauna (a trebuit să învăţ?) că un om e dincolo de hotarele pe care însuşi le defineşte în spirit sau în materie. Şi prietenii i-am ales în zdrenţe, pentru lumina pe care o ghiceam într-înşii ignorată sau falsificată de alţii. Cum vrei să pătrunzi cel mai mic dintre fenomenele care te înconjoară, când tu te opreşti la un răsunet orb, când eşti nevrednic să simţi plămada adevărată, când te farmecă ecoul unor atribute iluzorii? Iubeşti din om subiectul, în loc să iubeşti omul. Şi tot aşa, dintr-un tablou în care nu vezi zbaterea minţii creatoare, amnarul de culori şi de linii. Orgoliul tău înghesuit în existenţa ta monstruoasă, fără ozon, fără desprinderi, îşi caută sprijin în „importanţa" oamenilor cari îţi răspund pe stradă la salut. Sub sensibilitatea ta, pe care am crezut-o vioaie şi tânără, îşi face loc acum o îndârjire de arivist. învaţă-te să iubeşti un om pentru „altceva" decât ceea ce pare că este. Treci peste sensibilitatea, talentul, inteligenţa, bunătatea, muşchii sau banii lui - toţi termenii aceştia sunt legali - opreşte-te în însăşi substanţa impalpabilă, treci dincolo, caută bucuria în sine. nu stabili dinainte legile bucuriei, nu-ţi spune: trebuie să fiu fericit că îl am prieten pe X., pentru că e secretar general la un minister, exaltează-te în prietenia pe care o dai tu acestui om cu sau fără frac, cu sau fără certificate de bună purtare, iubeşte dintr-o pornire mai tare decât tine, precum umerii valului se ridică spre lună fără voie, dintr-o putere a fluxului. Dar mă întrebi: Dacă un om nu e în talentul, nu e în frumuseţea, nu e în bunătatea etc, a lui, atunci unde şi în ce e omul? Care e acel „altceva" de care îmi spui şi pe care l-aş voi poate? Nu ştiu, nu ştiu. Cine ar putea şti? 26 DE VORBĂ CU UN CONDAMNAT LA BOALĂ D-nei Genevieve Tissier Prietenul meu se ridică în coatele cari deveniseră străvezii ca nişte oglinzi minuscule păstrate pe fulgii aerului rarefiat. în jur era o tăcere albă prelungită prin geamurile largi, desluşită în viaţa din gesturile infirmierilor, din glasul ca o lampă scăzută, al doctorului. Ce oră putea să fie când pe afară iarna, ca un cerb suav îşi legăna capul, când pe o panoplie a memoriei se urneau, cu un zăngănit şters, armele unor amintiri clătinate? Fireşte, timpul, acest străjer imperturbabil, dispăruse ca o batistă în mâneca scamatorului abil. Şedeam la căpătâiul patului subţiat el însuşi ca un argint al norilor, cum aş fi stat pe marginea unui havuz invizibil, pe poteca conducând spre extaz, a unui curcubeu. - Iată, măsurătoarea şi împărţirea voastră arbitrară şi absurdă, în ani, în epoci, îmi scapă, îmi e străină. De când sunt aici? Voi spune (pentru că vreau): Dintotdeauna. Nu înţelegi? Ce splendidă punere la punct a tuturor frământărilor, a tuturor micimilor. Mă simt pe o placă de patefon a infinitului, însuşi acul care deşteaptă cântecul impalpabil. Nu mai sunt ore. nu mai sunt aşteptări, nu mai e nici o speranţă, ci totul se resoarbe în contemplarea fără sfârşit a propriei mele suferinţe. Termometrul e un violoncel de gheaţă pe care îmi plimb degetele, desigur mă bucur făţiş când îl ascund la subţiori ca pe un matematic aparat fotografic care, pe un parapet de mercur, va flutura peste cele 300 de secunde (din sistemul şi memoria voastră de rigoare) drapelul temperaturii mele. Pe o etajeră din metalul cel mai simplu, conform utilităţii sale imediate, fără declamatorism, fără înflorituri al căror pretext e să ascundă un gol de care vă e frică, stau sticlele cu medicamente, paharele cu poţiuni, pachetele cu pansamente. Patul e fără decoraţii, pereţii sunt acoperiţi cu cearceafuri mari, de crinolină şi poate de tristeţe. Aici stă esenţa fără amăgiri, fără salturi dintr-o cotidiană şi tragică oboseală, pe preşul unor delicii autentice. Toate consideraţiunile de morală, de filosofie înaltă sau curentă, principiile ascunzând, sub sonoritatea denumirii lor, dialecticismul şi ambiţiile meschine cad, ca nişte cutii ruginite, la fund. A rămas doar cumpănirea lentă, repetată fără oprire, a fiecărei senzaţii, a oricărui ecou de durere. Şi în fiecare clipă o nouă suferinţă a trupului se iveşte. Ascultă: mişc numai de la dreapta spre stânga, cu oarecare regularitate, genunchiul, şi un clopot dintr-un lemn subteran se trezeşte; urmează o vânătoare cu raţe fantastice (încheietura acompaniază: poc, pac, poc, pac) şi o durere înceată, unsuroasă, circulă prin os, se întinde ca un şarpe cu limbă de venin din femur până în coapsă. Acum, un iatagan cade brusc şi sună în omoplat. Un junghi ca o flacără se încovoaie, îmi înveleşte spatele, auzul. Inima ca o pasăre îmi zgârie pieptul, se încruntă între coaste, îmi trimite spre periferie armatele roşii ale sângelui. Mai târziu, durerea ca o mantie mă acoperă în întregime, se scutură în respiraţie, devine punctul solar în jurul căruia toată fiinţa, toată amintirea gravitează. Cum îmi vine să râd de îngâmfarea din afară a marilor luptători, a însemnaţilor oameni, a îmbătaţilor de declamaţii şi de minciună. Şi totuşi, dacă vreodată trec pe dinaintea ferestrei mele, aceşti nenorociţi întorc capul, au un dezgust (poate o teamă) în privire. Ar trebui să mă înţelegi, să pătrunzi toată lumina, toată tăcerea pe care eu o pipăi, în clipa, de pildă, când pândesc cu ochiul abia deschis numai, venirea internului de serviciu, în clipa aceea. într-o sală somptuoasă, un personagiu umplut de propria lui mulţumire şi importanţă, cu o servietă sub braţ în care hârtii şi note imbecile se amestecă, trece cu un pas dinainte studiat, pătruns de imensa răspundere (pentru afaceri, pentru viitor, pentru umanitate) pe care o reprezintă. Alţii stau dinaintea unor maşini care dau bonuri cifrate, înmulţesc între ele vagoane şi codri, fac scăderi şi adunări cie avuturi. Ah, cum îmi mai vine să râd, cum îmi reţin saliva mult prea pură pentru feţele lor rotunde. Opreşte-1 şi întreabă-i pe acesta traversând, în gâfâire şi exaltare, bulevarde, săli, cuvinte, pentru ce aleargă, la ce îşi umflă ca o pocănitoare de vânt obrazul? Cum, nu ştii? - îţi va răspunde mirat şi superior dinaintea ignoranţei şi slăbiciunii tale - tratez nişte afaceri cari îmi vor tripla venitul, eu n-am timp de poezie, de odihnă, ca alţii, eu sunt un om activ, n-am nici vreme să fiu bolnv, greutăţile sunt prea mari, milioanele nu-mi ajung etc. Uneori simt o fericire pe care n-aş putea-o asemui decât contopirii urmând trecerii în nefiinţă sau seninătăţii unui eden nebănuind păcatul. E ora când eu agit sublima linguriţă în paharul de linişte, şi când în cabinetul său directorul dictează - scoţându-şi pălăria dinaintea propriei 28 29 sale voci - dactilografei: „Avem onoare să vă confirmăm primirea scrisorii d-voastră din 15 curent"... El nu ştie că, pe ciutura suferinţei scoborând în sine, poţi da peste un izor ceresc. Dar destul, să mă las cuprins iarăşi de imateriala zăpadă a cearceafurilor, să mă avânt din nou prin hora de armonii a singurătăţii. De ce aş dezvălui nepricepătorilor oameni un comportament de revelaţii pe care plantele îl ştiu de mult? A fost o căutare a suspensiunii timpului? De ce, de lângă patul de brumă, m-am pomenit curând între mesele cu infolii şi cărţi închizând misterul şi tălmăcirea atâtor visuri, ale unei biblioteci? Prietenul meu avea obrazul cum ar fi substanţa fină a unor statuete de sticlă. Mi-a surâs dintre paginile cu semnele unor epoci de dezastre sau de izbândă, a pus un deget pe buzele abia desenate ca atingerea fulgerului pe-un geam de insomnie, şi m-a invitat să mă aşez alături de el pe covorul magic al unui poem, pentru o călătorie interspaţială. „POEME ÎN AER LIBER" DE STEPHAN ROLL La sărbătoarea poemului său, Stephan Roii a invitat toate cosinzenele izvoarelor, toţi voievozii vântului. E o orchestră a culorilor şi a bucuriei, un covor de lumină scuturat peste balconul în oboseală al ochiului. Poemul sparge ferestrele poemului. Poemul se plimbă sub unghia roză a norilor. Poemul inundă ograda inimii. Poemul: ce flux-reflux pentru această amiază a iubirii! Nu e nevoie de experienţă, ştiu: daca i-ai reteza arterele, din Stephan Roii ar curge, în locul sângelui, poemul. Un curcubeu de rezonanţe şi de imagini îi înfăşoară ca un fular umerii. Pasul lui sună în moneda asfaltului, atinge ca o buză fluierul aerului. Mâna opreşte ca un inel zborul, împrumută albastrul din aripa coţofenei, împleteşte beteala versului în ritmul ciocănitoarei, toarnă în degetarul rimei toată licoarea codrilor. Aluneci palmele prin catifeaua paginilor cu semne de anotimpuri, fiecare literă: o scoică pentru infinitul chiotului, şi iată: „pietrele tari trec desculţe gârlele", „câmpul înnoptează în botul de pluş ud al vitelor", treci peste ţinuturi cu „circul cu roţi şi arcuri, cu saltimbanci fluizi", deştepţi oglinzile de rouă când „duc în ugere crinii zvelţi în doniţi laptele parfumului". Şi urmează, adâncă şi văroasă ca o căpşună, Diana, zeiţa vânătorilor cu „lumina care e albă ca pieptul păsărilor de mare", cu poetul care e „mai înalt decât tine cu o vrabie". Aventura te îmbracă asemeni unui steag între regi: Dar se opri un rege celt din regii toţi el cel mai sveit Domniţa rupse spre el o stea şi trupu-i nor pluti pe şea. Poetul te duce între munţi şi între toamne, unde „lumina s-a scurs în pământ prin ţevile de crini", poetul îşi dă de perete 31 porţile inimii, îşi arată panoplia cântecului, porneşte spre mările văzduhului o corabie cu marinari de ozon, cu imagini ca apele amintirilor. Poetul e aici, cu plămâni, cu surâs, cu ochi asemeni celor alor tăi, cititorule: dar el a ştiut să sfredelească zidurile înghemuind respiraţia; el a ştiut să păstreze în genunchi un resort care să-i facă mersul un salt zvelt peste balega existenţei comune. El destinde praştia zilei anemiată între gratiile orelor de lucru şi aruncă piatra strigătului de libertate până în geamurile acestui şef de birou: Dumnezeu. Cu ce aş putea asemui bucuria conştiinţei că undeva în strada Bărăţiei No. 37 există un exponent al unităţii umane, un superlativ al inimii care mă îndeamnă să uit toate celelalte experienţe ale traiului, toate injustiţiile găurind tălpile, toţi pumnii cu otrăvuri ridicaţi dinaintea sărutului meu entuziast. Autorul acestor pagini - cari nicicând nu vor trebui să fie un „articol" - 1-a văzut pe Stephan Roii în cele mai felurite împrejurări. Braţul şi elanul lui nu s-au refuzat niciodată deznădejdii, puţinul lui a fost oferit întotdeauna pe de-a-ntregul celui căzut în nevoie, arcul surâsului său a fost necontenit gata întru azvâriirea săgeţii care să aducă la prânzul frugal al prieteniei carnea de azur a izvorului. Pe trupul lui de boxeur. hainele bunicului haiduc plesnesc. Sforile obicinuinţei şi ale „formulei" sunt prea slabe pentru muşchii lui. Stephan Roii descoperă mereu o altă răcoare a cuvântului. Stephan Roii, într-o luntre a visului, înaintează în apa de metal a închipuirii. Există, aşadar, pasărea unei sensibilităţi care va pluti de-a pururi deasupra smârcului unui peisagiu de admiraţie unanimă. Există câţiva inşi - şi Stephan Roii e cel dintâi - cari îşi şterg de preşul gloriei facile ciubotele de şapte postii pline de colbul depărtărilor, câţiva inşi cari, în pofida urletelor şi a rănilor primite în pădurile sălbatice ale ignoranţei şi prostiei generale, aleargă în căutarea mărului de aur al singurătăţii şi al poemului. Poemul e un miracol; e o izbucnire de scuturi prin cavalcadele furtunii. E revelaţia de o clipă numai a invizibilului. Poemul e o pătrundere de iod prin mădulare, e un al doilea auz deschis la toate zvonurile văzduhului. Gângăveala unui copil ceresc nedesluşită alfabetului atâtor registre de comerţ şi dicţionare. Din adolescenţă încă, Stephan Roii a aflat că prin literă şi prin glas va trebui desăvârşit „altceva". Ce? (Aha! vă văd aici, de la masa mea de scris, imbecili infatuaţi, scribi prostituaţi şi senili, cu gâtlejul şi ochiul bleg întins, să prindeţi un răspuns, o „explicaţie" de atâta vreme cu scâncete şi autoflagelări cerută. Nu, nici de data asta nu o veţi avea. Cele răscolite mai sus nu sunt pentru voi. Zgârciţi, număraţi-vă în fiecare seară înainte de culcare puţinele monede, scoase din uz, ale sufletului, pregătiţi-vă alături paharul cu lapte al confortului egoist şi mulţumit şi adormiţi fără vise şi fără poeme ca în trezie). Sensul lumii reale ne scapă. Dar lumea reală e prea puţină pentru posibilităţile de creaţie şi de invenţie din noi. în fulgerul unei imagini, toate fântânile universului reînnoite. Pentru dragostea gravărei în inelul de crepuscul al versului, sacrificarea până şi a confortului de apoi. Singura certitudine: poemul. Singura cuminecătură: poemul. Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul şi sângele nostru: poemul. Şi, deasupra, în afară. înăuntru, pretutindeni, o nelinişte, o continuă prevestire, un uliu de umbră gigantic dând târcoale peste hulubul aşteptării. Dar, în "Poeme în aer liber", se mai află în plus o bucurie intensă, o sănătate cu totul alta decât cea cunoscută şi admisă. Poetul se miră şi atinge aceste rotiţe ale câmpului: florile. Poetul încalecă armăsarii neîmblânziţi, bate toate colinele anotimpurilor. Poetul dăruie un elixir uimitor oboselii şi restriştii noastre. Poetul duce cu el o trusă de farmacist pentru toate suferinţele osului şi ale gândului: Poetul ridică din mansardele umede bolnavii, îi duce în tunelurile de frunze sau pe terasele de cascade, le arată puzderia de cărăbuşi de aur, înotând în părul despletit al apusului. Poetul tămăduieşte rănile şi amintirile, îţi deschide aceste Poeme în aer liber pentru gimnastica suedeză a inimii şi a visului. 32 M. H. MAXY Bucuria de a nu-mi simţi elanul legat de nici o consideraţiune de gravitate profesională: nu voi avea să sonorizez nazal locuri comune despre culoare ori linie, nu va trebui să arăt situarea în catalog a pânzei către care, ca un albatros, inima se îndreaptă. Silueta şi vigoarea lui M. H. Maxy nu pot fi despărţite, pentru mine. de emoţiunea acelei zile în care, într-o sală de expoziţie fără un indiciu pe dinafară despre revelaţia dinăuntru, aveam să găsesc o interpretare cu totul neaşteptată, fortifiantă a lumii şi a inteligenţei. Viziunea constructivistă căpăta prin M. H. Maxy întâia oară glas în Bucureşti. Marcel Iancu, căruia, fireşte, îi revine rolul de a fi primenit cel dintâi la noi (şi printre cei dintâi în străinătate) posibilităţile de creaţiune şi de invenţie ale picturei, avea să fie alături de H. M. Maxy întru înfrăţirea unor corpuri şi planuri abstracte cu culorile ciocnindu-se ca nişte cristale limpezi, cu o traversare de câmpii halucinante, pe unde aerul ca o insesizabilă bulă se prăvale peste schelării şi slove mărindu-se până la o arhitectură de umbre. Pictura, care simţea pierzania în sine, căuta o ieşire de incendiu, un pretext de evadare. Constructivismul, consecinţă logică a cubismului. îi aducea între ramele strâmte spaţiul voluminos. Un popas şi o încercare numai. încercarea nu putea fi infructuoasă, dar, persistând, avea să reducă exaltarea liniilor la un plan ingineresc. Pentru punerea arhitecturii (în pictură) pe portativul poemului, un singur nume, o singură mare revelaţie: Giorgio de Chirico. Dar Chirico aducea o tulburare, o nelinişte tragică, un coşmar categoric ca o sentinţă de condamnare supremă. Lângă colonadele unui Parthenon de vis, cai cu coamele desfăcute în goană. Lângă masca filosofului antic, o anghinarie. Să întârzii, aşadar, în amintirea acelor ore petrecute în reculegere dinaintea pânzelor abstracte ale lui M. H. Maxy. Surpriza alăturării de forme nu diminua cu nimic înţelegerea noastră pentru ştiinţa şi dragostea cu care culorile şi liniile se desfăceau sau se îmbrăţişau, asemeni unor fântâni arteziene peste un codru de amurg. Şi mai presus de acestea încă, se desena într-un aer care ne obosise şi ne mecanizase, o voinţă şi o atitudine de înnoire. Constructivismul avea să deschidă drumul spre marea libertate a spiritului, avea, după simfonia de volume în culoarea crudă, să conducă spre acele cunoaşteri în amănunţimi a reacţiunilor dintre obiecte, spre acele năvăliri de personagii şi de privelişti din închipuire şi suferinţă. Cu meşteşugul pe care deplin şi 1-a apropiat, cu acea plutire pe deasupra lucrurilor, cu un surâs de inteligenţă, M. H. Maxy a izbutit, în accente cu totul personale şi fragede, o frescă de chipuri autohtone, de la cântăreţii cu steaua, până la ursarii de brumă şi de jăratec. N-aş putea, în aceste rânduri pe care prietenia mea ar voi să le arunce peste umerii lui M. H. Maxy ca un pumn de confetti, sublinia însemnătatea numelui său pentru evoluţia plasticii de la noi: M. H. Maxy poartă la butonieră o oglindă în care se străvăd zborurile de metal şi nourii de zboruri. Un cer se trezeşte oriunde, la atingerea penelului său. Dar M. H. Maxy, mai e şi un prieten care a primit şi iubit pe buze zahărul amar al poeziei, care a navigat neobosit quartier-maître cu "Integral"-ul, până în spuma dematerializării lui \ în pictura sa de azi, M. H. Maxy deface în cascade mătăsuri şi stofe de zvonuri, trupuri suple despart apele ca pe nişte stridii din cari perla unei aurore îţi va cădea, cititorule, în farfurie. M. H. Maxy pictează treaz ca un vânător care ştie că din năvala de culori de pe paletă o prepeliţă de zmeură va izbucni, se va preface în chiot sau în păpădie. El nu se sperie de toate piedicile pe care o existenţă unanimă i le pune dinainte, şi trece mai departe în inspiraţie şi în creaţie ca o sămânţă care, neobişnuită şi neştiută, a trecut în ramură şi în frunză. 1 Cei mai mulţi din cei de la „Integral" s-au strâns cu o ideologie nouă în jurul revistei create de Saşa Pană, „UNU", care a conturai literaturii de azi şi de mâine, atâtea nume, atâtea posibilităţi: Geo Bogza, Al. Dumitriu-Păuşeşti, Virgil Gheorghiu, Râul Iulian, Moldov, A. Zaremba etc. 34 35 VICTOR BRAUNER [I] Victor Brauner scormoneşte cu penelul lui toate penele gândului, agită în mâini toţi clopoţeii extazului. Ochiul ca un copoi fără zgardă şi lanţ bate câmpiile cerului, aduce în dinţi prepeliţa visului. Pentru sete şi inimă Victor Brauner c o reconfortare şi o certitudine. Acolo unde inchietudinea ceasului arde şi spintecă, degetul lui Victor Brauner desluşeşte prin cenuşă o potecă peste care anotimpurile au crescut zimbri şi ferigi. Q lume alta, fără ghebul „materialismului", fără cârja codului de maniere sau legi. Creionul poate fi atunci un stilet ori o privighetoare, o oglindă peste apa căreia au trecut lebezi şi nori; în iazul închis ca o perlă în scoica muntelui, se străvăd păstrăvi cu aripioarele ca seminţe roşii; dincolo cerbii ridică botul umed, adulmecă venirea vânătorului; vântul ca o mână trece prin fruntea vietăţilor, îndreaptă bucla codrilor. Cine ia dat lui Victor Brauner iarba fiarelor? Toate făpturile vin la dânsul, îi ling palmele, se lipesc ca frunze pe albumul pleoapelor. Pasul lui deşteaptă în buruieni fluierele, ca un păun se umflă, cheamă; porţile închipuirii se dau în lături. Victor Brauner domesticeşte lighioanele neliniştii, prinde cu un lasso de imagini toţi caii sălbatici ai sângelui. Victor Brauner: un imn pentru moartea şi reînvierea picturii! Poetul din el a înţeles la vreme că drumul adunătorului de culori şi semne e înghesuit între două prăpăstii fără iertare: de-o parte: reproducerea după natură - plasticitate - de care fotografia însăşi a izbutit să se lepede - fotografia ultimelor decenii. Man Ray pipăie un alfabet dincolo de hăţişurile iluziei vizuale; de alta: arhitectura care a dus - în pictură - la acel hermafroditism al constructivismului. Popasul lui Victor Brauner în etapa mărginită la volum sau la abstracţii (şi abstracţia e o mărginire) nu poate sfârşi decât în sufocare, nu poate cu nimic potoli foamea noastră de adevăr şi de înţelesuri. Asemeni unui poem, un desen ori un tablou trebuie să înavuţească sensibilitatea şi ochiul cu noi posibilităţi de revelaţie. REVELAŢIA. Cu o undiţă de lumină Victor Brauner scoate la iveală, din întunerecul din el sau din afară, peştii formelor care să spargă coaja de cotidian şi de obicinuinţă, să aducă pe mesele cu manuale şi gazete zvârcolirea unui vierme de azur. Atâtea visuri, câte corăbii scufundate în noi. Dar, iată-mă acum precedat de crainicii visului lui Victor Brauner, urmat de potopul de plante şi vietăţi, adunate din smârcurile somnului;' de chervanele cu broderii şi covoare de luceferi venite de pe stepele închipuirii. Victor Brauner înaintează prin măduva lucrurilor, trezeşte cu o atingere alte acorduri, alte însufleţiri. Uite aici pădurea de aramă, acolo pădurea de smaragd, dincolo pădurea de tăcere. Un gest, şi violoncelele oceanelor cântă. în vine e c prăvălire de confeţti şi toate serpentinele amurgului freamătă. Dar, să fie linişte! încordaţi-vă arcul nervilor (în curând va chiui săgeata cuvântului): Victor Brauner se apropie, mângâie, prinde în braţe pasărea măiastră a nevăzutului. 36 GEO BOGZA Acea horă de panglici în prietenie, trecând prin ochiul aerian al lui Fundoianu, în convorbirile îndelungi despre poem, cu o înţelegere peste oră - când vor putea fi ele rezumate? - odihnită în certitudinea glasului şi elanului cunoscut al lui Roii, trebuia în popasul de la douăzeci şi cinci de ani să mă ducă până în inima ta, prietene Geo, să-mi deschidă cu intrarea într-o odaie care nu te-ar putea conţine, o perspectivă de oglinzi succesive, cu jocul imaginilor fugărindu-se ca nişte cercuri în vuiet de spume, până în clătinarea peste heleştaie a stelelor şi a minţii. Din timp în timp, sângele tău, ca un copac masiv cu sertarele pline de sucuri şi de ecouri, lasă să cadă pe fruntea şi pe palmele mele acele epistolare frunze de evocări şi de extaze, sub coaja de alună a fiecărui cuvânt amintirea şi bucuria cunoaşterii fiind gemene. Te-am ştiut între coline de fum şi sonde de petrol, cu silueta neastâmpărată, puţin tristă, alungând în cenuşă şi în crepuscul o haită de gânduri ude, şi am înţeles geografica molipsire, prin degetele tale un petrol mai sufletesc decât o tânguire continuân-du-se în zvâcnire şi în ţărână. „Jurnal de sex", care la microscopul măritor al atenţiei şi al elanului comun mi-a revelat conduita şi eşarfa de poet, nu mi-a deschis decât una din ferestrele de răscolire, şi de nelinişti lămurite, mai târziu de-abia. într-o răsuflare şi deplasare confuză peste turmele de nouri. M-am gândit deseori la atingerea cu o mână devenită imaterială, a unei hărţi pe care oraşe cu nume magice izbutesc, la o rostire numai, o călătorie şi o evocare nelimitate. Ca o antenă de melc degetul simte literile Veneţiei, şi iată-te între gondole cu lumină lichidă, vaporul mic şi cu turişti fanceji oscilează la clătinarea vântului prea tare, şi pe străzile strâmte strălucesc bijuteriile de sticlă din voci şi din vitrine. Sau iată, ochiul trece prin Şangai, sau prin Alaska, ochiul cheamă, la o lunecare numai, liniile cutărui promontoriu, pagodele acestui oraş indian. Alegi de pe cartonul cu irizările albastre ale fluviilor, cercul dublu şi roşu al unei capitale, şi pe creier un film documentar se derulează. Ridici fruntea impalpabilă până la cupa de culori a terestrei sfere, şi privelişti te-au acoperit de-a valma, ca să urmeze, bruscă, oprirea pe o terasă. Dar viziunea rămâne aceeaşi când, în locul cartierului geografic, s-a substituit un desen, cu fiorduri şi cetăţi, al prieteniei. Ating cu degetul numele tău, Sernet, sau pe al tău, Fundoianu, sau pe al tău, Saşa Pană (cum ai putea fi omis prietene animator al Iui UNU, înlocuind ceaiul şi masa de prânz cu entuziasmul şi pasiunea literei tipărite, cu speranţa într-o deznădejde şi un miracol al scrisului?). La fiecare o revenire cu un şipot unde niciodată nu mă voi opri de-ajuns - şi un cântec s-a trezit între maldărele de fân, o pânză se ridică de pe auzul în creştere. Azi e călătoria mea alături de tine, Bogza, şi fiinţa ta, pe care aerul o poartă deasupra lui cum muntencile duc deasupra capului o cofiţă cu zmeură, îmi arată peisagiul zdrenţuros în frumuseţe, podgoriile mânjite de păcură, înlănţuirea printre sonde a unui cuplu de dragoste ca o mărturie a suferinţei, sau purtarea pe umeri a unei fete tinere „pentru a fi culcată pe sub pământ, frumos", ca într-un poem al lui Fundoianu. Desigur, ceea ce va rămâne pe ţărmul călătoriei ultime va fi emoţia aceasta, fără justificare şi fără noimă, ca ţipătul unui cocoş sălbatec prin pocnetul de armă şi prin amurg. Alături de ea, o serie de contingenţe care, oricum, n-ar putea avea aceeaşi întâietate. Sensibilitatea nouă a găsit în Geo Bogza un instrument de adâncă vibrare, o viziune sălbatecă se va desprinde din durerea şi violenţa lui. Dar eu, cu caii în spume, îmi trec rădvanul peste o cascadă de pietre, alerg de la Buştenari la Poiana Ţapului şi adorm cu Prahova ca o păpuşă în braţe. 38 ÎNTRE MINE ŞI MINE lui Saşa Pană Devierea gândului prin cuvânt, alunecarea într-o cale lactee de imagini, iată ceea ce constituie însăşi unealta de azur a meşteşugului de a scrie. Căci, judecând drept, e cu adevărat lamentabil mormanul de hârţoage sterpe şi fudule, pe care le-au născut eforturile cugetării în precizie, sau inutila strădanie a unei gândiri cu metodă. Neantul spre care toate aceste cărări cotite au dus, e întrerupt doar, la intervale de spaţiu şi timp, de beteala stelei căzătoare a unui poem, de firicielul de izmă şi zbor al unui cântec. E aici folosul tras din însăşi neputinţa de a trece printr-o măsură ceea ce nu se poate măsura. E coaja de copac ruptă de pe rana încă umedă şi verde a primăverii. Tulburarea şi patimile dându-se peste cap pe plaja inimii, cum ar putea fi transcrise, în cadrul unor socoteli mărunte, cu aceeaşi cerneală închisă oricărei oglinzi? Hotărât lucru, între ceea ce se petrece în noi şi ecoul fragmentar al cuvintelor, e o diferenţă de voltaj, e o insuficienţă aortică. De la invizibila glisadă a săniuţei de argint a gândului, din zăpada minţii, pe apa tremurată a braţului, prin pasărea înfiorată a peniţei, până în ţesutul de celuloză al paginei, atâtea prefaceri, atâtea alterări au survenit. Dacă rostul cuvântului nu ar fi decât de a reproduce, atunci, de la început, reproducerea e mincinoasă. Şi de această minciună s-a folosit - fără voie - seriozitatea unora dintre înaintaşii şi contemporanii noştri. O pădure de mituri s-a ridicat deasă din pieptenele aruncat de gravitatea şi ignoranţa lor. Genunchii legaţi de butucii unor formule categorice nu s-au mai putut căţăra pe munţii libertăţii revelatoare. Ochiul s-a obicinuit să nu privească dincolo de umărul vecinului profesoral. Şi lumea, fireşte, cu toate înţelesurile ei, lua forma umărului acestuia. Erorile s-au acumulat fără întrerupere. Fiecare cucerire (atât de relativă în esenţă) în cugetarea botezată logică era de îndată împrejmuită în sârma ghimpată a celor mai definitive fantome. Sonoritatea denumirilor acoperea golul perpetuu al conţinutului. Lenevirea progresivă a autocriticei slujea aceste iluzii în continuare. Sistemul devenise mai ales comod şi facil. Era darea la o parte, cu o mână în treacăt, a oricărui accident, a oricărui neprevăzut amintitor al faptului - că totul, de la început, n-a fost decât o ipoteză, adică o convenţie. Voi întârzia mai încolo asupra conturului convenţiei. De ce te sperii, blajinule arhivar al omenirii? Iată, închid un ochi şi o jumătate a lumii pierde din intensitate. ÎI închid şi pe celălalt şi lumea ar putea pieri cu desăvârşire. îţi spun „ar putea pieri", deoarece sub ochii închişi stăruie încă (nu te bucura!), o bucată de vreme numai, în locul imaginilor din jur, aceleaşi imagini pe care noi, cu ţintele obicinuinţei şi ale reprezentării, le-am perpetuat în sertarele pupilelor. Dar în curând, peste toate rădăcinile smulse, apele visului vor veni în puhoaie albe, şi înfăţişările cu legi şi formule vor fi duse în prăpastie ca turmele păstorului surprins de furtună. E o adormire, e o ieşire din realitate (care realitate? totul e o invenţie a mea sau a altuia) îmi spui D-ta şi îmi întinzi spre verificare, cu pleoapele lăsate, pipăitul desluşind aceleaşi contururi în adevăr. Dar însuşi pipăitul D-tale, necredinciosule (să te îndoieşti de îndoială nu e o necredinţă?) a suferit o învăţătură şi o instrucţie, a primit un brevet de disciplină militară, i-au fost impuse certe limite, un anume fel de a pipăi. Treci pentru o clipă de partea celaltă a lucrului, fii tu lucrul pe care îl vei pipăi pe dinăuntru, gândeşte-te că în mâna unui destin implacabil tu eşti însăşi furnica pe care acum cu un surâs o contempli escaladându-ţi turnul uriaş al degetului cel mic: aminteşte-ţi că eşti o fărâmă din TOT, când însuşi TOTUL nu e decât o fărâmă, şi vei vedea atunci cât de sarbedc, de pompoase şi nule sunt toate ariutecturile filosofice, cât de penibilă şi luătoare în râs e gândirea exactă şi preţioasă, ce scrum zgomotos din deprindere se învârtejeşte din atâtea zăloage învăţate pe dinafară. Şi la răspântii mari numai, ca focurile dătătoare de semnale pe insulele naufragiaţilor, inspiraţia câtorva religii, câtorva poeme. Să revin deci. Iubesc în meşteşugul scrisului tocmai slăbiciunea lui, neputinţa de a reda cu precizie (precizia e întotdeauna îngâmfată şi corsetul, fie el al matematicii, fie al prostituatei, îmi repungă) ceea ce gândul a iscodit, ceea ce, într-o scăpărare impalpabilă, nebuloasa din mine sau din spaţii a lăsat să se întrevadă. Ceea ce vreau ori simt alunecă peste oglinda netedă, obscură a cuvântului, 40 41 se împiedică de întăriturile lui precum securea ia un drum altul, poticnită în nodurile unei scânduri. E ca şi acele desene în „linoleum" şi bucuria pictorului de a-şi lăsa linia condusă de alunecările cuţitului pe crestături neprevăzute, într-un zig-zag al materialului ale:;. De bună seamă, cuvântul, de ia primele scâncete ale foamei sau bâlbâielile de deliciu ale iubirii, a descălicat de pe înţelesul imediat şi util, pentru a ajunge la o existenţă şi o respiraţie proprie, care merită o atenţie în sine şi în scrânciobul căruia se cuvine să ne lăsăm legănaţi fără consideraţiuni de ordin practic, ca într-o zi de sărbătoare. Şi în această preţuire a înlănţuirilor dintre vorbe, ca şerpii în ierburile pletoase de pe ţărmuri, să recunoaştem tocmai acea parte revelatoare a hazardului, acele armonii deşteptate de întâmplare ca efluviile de miresme şi ecouri aduse de corăbiile vântului. Poemul se bucură de izbirea în argint a neprevăzutului. Din dantelele oceanelor din noi, el alege sideful tulburat al cochiliilor scumpe, înlătură podoabele somptuoase ale gândirii sonore şi, asemeni fetei moşului, care ştiuse în basm să aleagă tocmai lădiţa umilă netrădătoare a pietrelor preţioase dinăuntru, tot astfel poemul, alunecând peste lăzile cu scorpioni şi balauri, se opreşte - fii binecuvântată întâmplare! - dinaintea candelei de miracol, în uleiul de sămânţă fecundă al cuvântului pentru scăpărarea neaşteptatului, pentru intrarea în cetate a burdufelor de miere şi de harfe. Fireşte, nu va trebui să uit nici partea de cursă, de continuă trapă, pe care o întinde sub piciorul avântat al poemului, cuvântul. E un cer de sensibilitate şi de adevărată libertate a gândirii atâta vreme cât ochiul alunecă pe deasupra lucrurilor, aşa cum brăţările luminii alunecă peste boabele coapte ale grâului. O întârziere, o oprire de o clipă în plus, şi vasalitatea (inversă aceleia de care mă temeam la început, adică pornind de la gândire la cuvânt) e deplin înfăptuită. începe domnia şi despotismul cuvântului. Să fie cu neputinţă oare o dezbărare definitivă de formulă, o plutire perpetuă deasupra raporturilor mai mult sau mai puţin admise, o respiraţie neîntreruptă într-o atmosferă alta decât acea a principiilor şi regulamentelor incontestabil arbitrare? Ştiu, lumea îmi oferă o serie de elemente date, pe care nu le pot nici împuţina, nici mări, ci doară, într-o limită nici aceea infinită, să le alătur, să le combin - matematiceşte? - între ele, izbutind uneori o asociere nouă. Fiecăreia din acestea îi urmează de bună seamă o subjugare. Dintr-o dată cuvântul, care era o bucăţică de aramă săltată în palmă, se umflă, devine un burete uriaş, o mantie greoaie îmi acoperă privirea, mişcările, trupul. Unde să caut scăparea? Mă supără această zvârcolire în insomnia din mine însumi, în eul devenit un fotoliu de paralitic, poate un fotoliu electric. Afirm că mă dezbar de formulă, şi această afirmare devine o formulă. Iată! Spun că nu văd, şi această exclamare, devine o vedere. E o conştiinţă ca un străjer etern, ca o fantomă a victimei, chinuind în orice ascunziş ucigaşul. Nici o libertate, nici o atitudine să nu fie destul de înaltă ca să nu te dărâmi din podul ei cu unelte cu tot, în pivniţa ritului profesional? Ar trebui deci un ochi de o agerime surprinzătoare, o măsură universală şi egală asemeni căderii, cu aceeaşi greutate şi viteză, a corpurilor în vid, pentru menţinerea dansului evoluând pe acest fir de păianjen inefabil al sensibilităţii. Altfel toate salturile, toate drumurile vor duce la „atitudine", adică la formulă. O momâie înlocuită cu alta. în locul Academiei (aţi remarcat dispreţul facil - ce trambulină totuşi - pentru Academie) se va institui regnul fantomei, al spiritismului sau al oricui. Va fi iarăşi un cult, o altă foaie matricolă, va fi iar un catalog. Aici stă, cum am spus, cursa cuvântului, vulpeşte ascunsă în iarba oricărui entuziasm. Poate pentru o menţinere într-un echilibru de azur pur, ar trebui să nu scrii. Contemplarea şi cunoaşterea slăbiciunilor, înfierarea ridicolului şi a gravităţii în atitudine, duce spre aceeaşi slăbiciune, spre acelaşi ridicol. Nu cunosc - în afară de 4-5 nume - în nici o parte a lumii, un scriitor care până la sfârşit să nu fi sucombat sub greutatea propriei sale armuri. Şi acei 4-5 sunt poeţi. Lor le datoresc dragostea mea pentru poem, pentru transcendentul poemului. în poem toate legile, toate hotărârile anterioare dintre oameni sunt lăsate deoparte. Dintre puţinii cari n-au căzut în cursă, dar, depăşindu-i pe toţi, aducând o transfigurare, o înfiorare pe care nici unul din înaintaşii lui de pretutindeni n-au simţit-o, n-au făcut-o simţită, e Urmuz. Va trebui să povestesc cândva cum faţa lui ca o lună ovală a stat lipită albă de perdeaua insomniei mele; să arăt cum Urmuz a trecut prin miezul lucrurilor şi al înţelesurilor ca o rază Roentgen neoprită, pierzându-se în nesfârşit. Lumea nu era privită cu un ochean invers, cum un început de unanimă acceptare caută să o afirme confortabil, ci toate castelele din cărţi de joc, clădite pe un fluviu de gheaţă în devenire. Prin atmosfera translucidă a icebergurilor, vocea însăşi e sângeroasă şi materială ca o pulpă de urs alb pregătită pentru foamea exploratorului. Chinul şi tulburarea iui Urmuz au trecut de mult dincolo de hotarele pitice ale scrisului, au inundat într-o semnificaţie până la 42 43 buzele unui cer netrăit'. Dar menţinerea lui pe o planşă subţire, peste oceanul de formulă şi prostie, s-a făcut cu preţul unui sacrificiu imens. Nu voi conteni să mă întreb de ce trăiesc în această obsesie a unui zid circular. De ce e o aşezare, o mergere pe pământ în orice gest, o înlănţuire de principii, o convenţie. De cele mai multe ori, am impresia că oamenii îşi fac cu ochiul într-o punere ia cale mutuală, într-o reciprocă cunoaştere a găunoşeniei, a vidului oricărui principiu respectat. Cei mai mulţi ridică din umeri, îşi spun că la ce bun un protest, c primenire a înţelesului, o răscolire a formulelor. E o farsă continuă, o comedie în costume carnavaleşti, fiecare acceptând ca autentic şi îndreptăţit aerul de grandoare al vecinului. Mă întreb cum îşi opresc hohotele de râs când se întorc cu spatele, când se salută, mareşali gravi, în oglinzi? Mulţi, fireşte, nu ştiu. Convenţia a fost făcută şi acceptată automat fără verificări, fără stare de conştiinţă. De altminteri explicaţiile abundă. La început, o serie de convenţii indispensabile pentru o tălmăcire între componenţii societăţii primitive. Fiecărui gest ori semn trebuia să-i răspundă o reprezentare. Pentru perpetuarea acestui bună ziua comun era fireşte nevoie de un alfabet şi o disciplină unanimă. Doamna Convenţia şi-a înroşit buzele, a reţinut un apartament luxos în cel mai mare hotel al Capitalei, a dat recepţii. în curând, de la un colţ la altul al oraşului, al ţării, al continentului, cuvintele ei de spirit erau repetate, toată lumea adopta felul ei de a servi ceaiul, de a pune semnele de punctuaţie. Nimeni n-ar mai îndrăzni să-şi înnoade şervetul, să intoneze marşul nupţial, altfel decât Doamna Convenţia. Sunt apropieri şi asocieri îngăduite numai atâta vreme cât sunt pe placul Domniei-Sale. Noţiunile nu pot fi înfrăţite decât după ce, prin uz şi firească cohabitare, s-au contaminat unele de la altele, s-au alterat, au căpătat o fizionomie uniformă. împerecherile dintre familii deosebite, mezalianţele de termeni abstracţi şi concreţi nu sunt, n-ar putea fi permise. 1 Urmuz n-a fost un „scriitor", după cum de altfel nu a fost nimic din tot ce-ar putea fi scris într-o serie numerică. Va trebui să folosesc cândva amintirile povestite cu o emoţie până la sfâşiere despre Urmuz, de sculptorul Mac Constantinescu. Dar cum să scriu fără să-1 umilesc pe Urmuz, fără să deştept cu o mişcare a braţului un ţipăt îngrozitor în tăcerea de cristal a acestei odăi, fără să spulber cu mâna pasărea închipuită de funigei în această toamnă? încerc acelaşi simţământ faţă şi de celălalt mare vizionar: Constantin Brâncuşi. De bună seamă, limitarea mijloacelor de expresie, de gândire, vine şi dintr-o nevoie de trândăvie, de confort. Dacă totuşi Convenţia e excelentă în afaceri, în raporturile de bunăcuviinţă, prezenţa ei e funestă în artă Arta (şi scrisul mă interesează numai întrucât e suprapus acesteia) pretinde un material luat din neobicinuit, care să supere timpanul convenţiei, să-i calce în picioare rochiile de mătase, certificatele de studii. Toate raporturile şi gusturile admise date de-a valma peste cap, în locul lor instituite altele (aş voi o perpetuă mişcare, neîntronarea nici unei alte formule, dar nu e cu putinţă) la început contrarii convenţiei, mai târziu, însăşi hrana ei. Orice determinare, orice acord unanim se împotriveşte însă artei şi, vreau să spun, creaţiei. înţelegerea dintre oameni (dintre câţi?) a dus şi la anume legi ale frumosului, la limitarea lui la anume forme şi tipare, la anume alăturări Cum n-au înţeles oamenii1 că frumosul (ce e aceea frumos? poate fi frumos?) izbucnrşte tocmai din neprevăzutul, noutatea asocierilor de idei sau de obiecta 2. Ar trebui, fireşte, luată în considerare şi partea cu care memoria (vreau acest paradox: ' Oamenii! Prostia şi îngâmfarea lor n-au margini. Au inventat până şi legi pentru propria ior înfăţişare şi desfăşurare, lată ce citesc în cartea olandezului Alexandru Oliver Oexmelin (1688), „Istoria Aventurierilor din America". Autorul însuşi a fost unul dintre aventurieri: „De sici se poate avea o idee despre greutăţile pe care aveam să le învingem pentru a-i converti la credinţă (e vorba de sălbateci) deoarece uibuia să-i învăţăm să fie oameni înainte de a-i învăţa să fie creştini şi, fără îndoială, amândouă erau la fel de dificile". De la sfârşitul secolului al XVII-Iea când a trăit Oexmelin, până azi, această concepţie de a-1 învăţa pe om să fie om a luat toate proporţiile cuvenite. Gândul meu se opreşte la artă. Dar şi în artă câte prostii asemănătoare nu s-au comis. ! S-a gândit cineva cât e de ridicolă pretenţia oamenilor de a distinge frumosul sau urâtul, ?n fenomenele înconjurătoare? Noi ne găsim dinaintea unor manifestări străine de noi, dar din care noi înşine facem parte şi asupra conţinutului cărora nu putem avea nici un control. E cert, aşadar, că frumosul şi criteriul frumosului nu sunt decât o convenţie cu totul independentă de aspectul sau obiectul cercetat. Intervine, e drept, şi un plus sau un minus de plăcere: un spasm organic. Convenţia atunci fuge în culise - mă gândesc la reprezentarea sexuală a frumosului - dar şi aici convenţia şi obicinuinţa contribuie adesea în orice caz, legile - relative - ale frumosului trebuiesc căutate nu în obiect, ci în însăşi senzaţia noastră de plăcere sau nepăcere, în starea de simpatie sau antipatie organică. Sunt, de altfel, expresii şi consideraţii „estetice" cu totul nejustificate. Ce sens poate avea exclamaţia: „frumoasă floare", ca şi cum o floare ar putea fi sau nu frumoasă. Nu, floarea nu poate fi nici frumoasă nici urâtă, şi tot aşa orice alt fenomen dinăuntru ori din afară. Floarea e un fruct virtual, e un cărbune al spiritului sau orice. Când se va înscrie în cod un articol pentru suprimarea adjectivelor? 44 45 memoria -.fi /îouţatca) contribuie ia desfăşura, e.o frumosului. Amintirea. P5 'paie o lumină ,*i \a .se de.shi.se.sc pânze de păianjen, mai(,ăre l'|f> '"''mi/'e v-Ş—de. păpuşi şi ore din păduri roşcovane; ca rx>k '"!«*m «» Vr-hul-xi de stejar rnavve, cu porţi dânau-se in iă iun- ca plinim r..a pc u.-fnşul faiben t,\ unei ale., cu o fereastra mi măgulesc nervii făcând un efort care nu avea nimic real. M-am privit apoi în oglindă. Sânii pe care îi ştii tari erau cu sfârcurile umede, coapsa în arc, de unde izbucnise gestul prin mers săgeată. Aveam dinainte o zi cu linii veştede şi aerul zebrat prea devreme ca să încep dansul degetelor pe literele mereu aceleaşi. La plecare, în uşă studentul de la 55. Mi-a spus: „Mâine dau examen. Sunt bolnav. îmi simt trupul supt ca un gol în gâtlej şi oasele îmi sună precum într-un pendul orele. Toată noaptea te-am văzut în Cursul de Drept Penal. O dată am ţipat. Ai auzit? Vreau să-ţi încolăcesc picioarele cu plante de apă, să-ţi ling genunchii pentru gură clorat de potasă (10%). Miroşi a ţarină. Eşti ozon". L-am îndepărtat încet cu o mână. îmi apărea cu ochii bătându-mi în trup cuie. La colţ am luat metropolitanul. Lichefiată, mulţimea se scurgea lent, ca noroi prin conducte. La cea dintâi staţie mi-am făcut loc cu unghiile şi am ieşti din subpământ. 128 129 Şi totuşi, te cuprind sub piele ca o pigmentaţie ciudată. Ce infuziune de sânge cum te plimbi prin vinele mele, cu mâinile în buzunar, fumând un tutun tare. Pot preciza unde eşti, trimite comunicate aeriene, iată acum (când scriu) te-ai oprit în vâna pulsând braţul drept. Am luat o cafea neagră (60 de centime). (Incoerenţa scrisorii începuse să mă plictisească). Bulevardul era încă rece, cu vitrinele nedesfăcute ascunzând strălucirea blănurilor ca sub o zăpadă cenuşie. Circulaţia neintensă îmi lăsa o respiraţie liberă. Aş fi vrut să alergăm pe trotuarul clar împreună. Dar pe tine nu te pot poseda decât într-o realitate interioară. Desigur ne putem culca împreună. Pasiunea adevărată însă nu mi-o dă sexul, ci glasul tău. De la Operă am luat o stradă lăturalnică. Am ajuns la birou. Şeful - o privire metalică. Mă dorea? Teancul de dosare îmi acorda o linişte îndoielnică. Până la prânz era o muncă stupidă paralizându-mi temperamentul, dar cât ceai de tei pentru exces. între degete maşina de scris devenea fluier, saltimbanc, orgă, pântec cu încordare nervoasă. Ferestrele biroului (ţi-am mai scris) dau spre stradă. în faţă, redacţia unui mare ziar şi Haut-parleur-ul şi rostogolirea vehiculelor. La amiază, năvălirea în restaurante la „Prix-fixe". Sălbătăciţi funcţionarii cu fălcile intrate, cu oase lungi mestecând sumar porţiile, atât cât să se poată întoarce la lucru. Apoi urmează orele fierbinţi şi lungi lunecând peste ele până la îmbrăţişarea în panică. (Aici am sărit două pagini. Citesc sfârşitul): Peste câteva minute viu. Prezenţa ta mă va scoate din mine ca un scafandru. Voi urca numărând treptele până la ventricolul drept. Şi în nemţeşte: Hochachtungsvol Ana Pe marginea patului, Ana împreunase mâinile, micşorându-şi zâmbetul ca o lampă. Prin fereastra deschisă două linii roşii semnalau luna. în articulaţie simţeam un gust amar. Oraşul cu pulsaţia întreruptă părea straniu ca borcane de farmacie, târziu. Şi pentru că glasul meu era pentru Ana flagelaţie, am început să declam: Iţi închin un imn ţie veac al mediocrităţii nu mai vânăm ursul sur prin munţii Americii braţele noastre nu mai sângeră păduri sălbatece ne operăm visele ca intestine singuri ne închidem în mucegaiul birourilor dimineaţa dactilografele îşi îmbrăţişează logodnicii până Ia revederea din ceasul nopţii când vor face dragoste pe saltele de paie Dar în aer sufletele ni se sărută clădim un cer peste acoperişuri ca mădulare pe bulevarde sirenele autobuzele cum acompaniază concertul prin fără fir veac al asigurărilor şi al reclamei luminoase e ora când englezii o aplaudă pe Raquel Meller şi refuză buchetul de violete aruncă lumini jocurile de apă scrâşnesc din dinţi marile cotidiane şi iată: agenţii companiilor de afişaj primenesc rufăria zidurilor. Lângă mine Ana asculta aplecându-şi trupul diluându-se nesimţit. Mă durea acum cumplit tăcerea palidă, infiltrarea imaterială, reacţiune chimică între noi. Şi deodată prin sticla veştedă tăiată crud, o lumină. In odaie: Ana, luna şi eu. La etajul al optelea maşina de cusut cuvânta" întrerupt. Şi altceva nimic. 130 ANTRACT lui B. Fundoianu Trenul se frământa îndelung cu vagoanele dinţi cariaţi peste izbucnirea caligrafică a liniilor. în mers osiile se strigau dinadins, stele pieptănau despletirea câmpurilor şi arhierei stogurile înaintau. Trecusem tăpşane ca tăvi cu încrustări de inel, urma acum festinul pădurilor, bufniţele încercau cerul cu licori tari, veveriţe se înnodau lasou pentru încovoierea copacilor. Vârsta nopţii o cunoşteai după iarba rărită în absint, spiritele dănţuiau goale îr. goana feiată coloană dorsală. După driadele cu păr de păpuşi, nimfe se lipiră cu frunze, umezind geamurile, din ape divinităţile se răsuceau în aburi lungi cât vântul muşca sexul pomilor. La timp mi-am schimbat, pneu-Michelin, inima. îmi place să-mi închid pe dinăuntru pupilele precum cu fere cu încuietoare automată. îmi priveam fără entuziasm anatomia craniului, ochii alunecau jgheaburi, disecându-mă lent, în cumpănă fiecare arteră. Compartimentul înclinat ca tub acustic şi toate gesturile erau mărite, trupurile se cuvintele, creând legau într-o vorbire ciudată, răstălmăcind___.^m.u înţelesuri. Mitologia peisagiului mă obosise. Le puneam acum întrebări vecinilor, în gând fără să mişc buzele cercetându-i. Stăteau aplecaţi spre ei înşişi încovoindu-se înăuntru, căutându-sc. In ameţeala adormirii pe jumătate, se mirau descopcnndu-se altfel, se pipăiau cu simţurile dislocate ea o claviatură ele pian. Desigur, lampa se stinsese de mult, o dată cu zvâicolirca târzie a umbrelor O lumină lâncezea pe canapelele roase. Ziua se inpea dintre gardurile de nuiele distanţând cafele, limpezindu-le ea pătrate. Treceam fulger ejaculare prin gările miei. acuarelă şeful ne salută subit, cu un surâs de tristeţe aminlindu-şi. Un macaz zgudui roţile, înfundându-se în ţesuturi, izbindu-mi enpui de fruntea unui vecin lângă geam. - „Mă numesc Hiras Krcacli, îmi spuse. M-am născut în noiembrie într-o colonie germană în munţii Vrancei, la o fabrică de cherestea. Copilăria mi-am Irecut-o singur, cutreierând stivele de lemn, sângerând prin crăpăturile răni. Fenomenul memoriei, în spaţiu întoarcere e desigur un efort nul, dar e interesant prin energia de plăsmuire, într-o perspectivă nouă, a faptelor; ştii bine că „îmi amintesc" e un fel de a vorbi. Amintirile nu sunt decât evenimente noi, aşezate, dintr-o nevoie de economie casnică, în dulapul trecutului. Construcţia frazei adaogă spectacolului de ieri un capitol care în realitate e astăzi. Cuvintele, sângerând acrobaţi pe acoperişul creierului, ce invenţie extraordinară. Ai înţeles deci că întâmplările pe care ţi le-aş putea povesti nu le-am trăit niciodată. Şi, dacă te voi întâlni mâine, trecutul meu va fi altul, împrejurările succedându-se ca o acţiune retroactivă, ca un curent electric străbătând drumul înapoi. Desigur, există o determinantă a viitorului. Prezentul şi viitorul (mon Dieu, mon Dieu) sunt lucruri fixe. Necunoscuta variabilă, X, e trecutul. Dar asta e altceva. îmi priveam tovarăşul de călătorie, pe care zguduirea bruscă a trenului roi-1 apropiase atâta. Vorbea repede, nervos, vocea lui străbătea bicicletă aerul. Ceilalţi călători dormeau sau simulau somnul, legănaţi de semnificaţia pur auditivă a cuvintelor. Dansul peisagiului la ferestre încetase. Prin geamul cu flori închipuite din respiraţii la interval, pâcla se filtra luminând subţire. încercam să ghicesc ce mecanism subit a deşteptat în necunoscutul de alături atâta energie în mărturisire. între timp, dintr-un portofel ţesut în piele tunisiană cu desenuri colorate cărămiziu, scoase o carte de vizită cu chenar negru. Mi-o întinse: HIRAS KREACH născut în 5 noiembrie 1903 On est prie de s'asseoir - Unde ajunsesem. A! Da! într-o zi urcasem ca de obicei stiva cea mai înaltă. Aveam vreo zece ani. Priveam cerul, casele, copacii. Aerul îmi făcea semne ca un înotător. Deodată un vârtej, în cădere, fruntea s-a descuiat ca o carte. Jos m-am trezit cu câteva fărâmi (de creier?) în mâini. O! Creierul! Să ştiu, să ştiu! Să scobesc, narină, ţeasta de gelatină, placă de fotograf, oglindă, timp, spaţiu, întuneric, zgomot, lumină; am împins în gaura ca gură, adânc degetul (iată: acesta) şi-mi întinse arătătorul drept; 132 133 am răscolit pasta până în fund la peretele din os ondulat reflux, să ştiu, să ştiu, să ştiu, ce durere, oh! un automobil în creierul sfărâmat, amestecate circonvoluţiunile, fulgere, sânge, izbucniri. De atunci sensibilitatea frunţii seismograf aici e cumplită... Brutal un expres ciătină încheieturile, condensându-se negru în fereastră, ţipăt subit, plug; osiile gemură, compartimentul reluă oscilaţiile, pendul pe un perete de eternitate. Hiras Kreach îşi aranja nodul elegant al cravatei. Avea degetele subţiri, străvezii aproape, cu unghiile tăiate până la linia nedecisă a cărnei. în mărturisiri, braţul musculat bine îmi apăsa umărul; pieptul destins se înălţa cadenţat sub inima bătând cuie. îmi întinse o ţigare gălbuie răspândind un paifum tare de oţetar. Tuşea unui călător lovi corb aerul. - Ha! Ha! reluă Hiras Kreach; noi avem despre lucruri o părere prestabilită, clasând fenomenele în dosare cu chei şi formule precise, nedepăşind o măsură cunoscută unanim. Existenţa lucrurilor o concepem de dinafară, fără efortul construcţiei intime, putreziciune sau metal scump. Cunoaşterea e realizata prin simţuri, nu prin contopirea întreagă cu obiectul cercetat. Certitudinea unei experienţe dinainte obţinute (experienţă în trecut; lenevire a raţionamentului, omidă rozând carnea invenţiei, descoperirii îndrăzneţe) paralizează frumuseţea gestului, opreşte, gardian public, pasul în prăvălişul senzual a! prăpastiei. în jurul tău reprezentanţii academiilor, cazărmilor, bordeielor, îţi dresează proces verbal pentru exces de viteză în gândire: E INTERZIS CĂLĂTORILOR SĂ APLECE CAPUL PE FEREASTRĂ sau: ATENŢIUNE! NU TINETI PORTIERELE DESCHISE. Şi totuşi, iată: spune-mi dacă expresul care înainte a brăzdat fereastra nu e o ceaşcă cu cafea, sau o frunză cu nuanţări negre sau un buton de manşetă. îmi răspunzi: fenomenul distanţei, şfeu ştiu bine că de la o sută de metri nu mai eşti acelaşi ca lângă mine în compartiment, aici. Şi invers proporţionalul apropiem faţă de distanţă e deplin demonstrat în sărutul stelelor sau în dansul cometelor pc parchetul cerului. Să te depărtezi de mine cu trei milioane de metri şi îmi vei fi mai aproape. Trei milioane de metri, câţi ani! Timpul pentru noi e o succesiune, ieri, azi mâine, o înşiruire in spaţiu. Câî de lesne e rezolvată problema: Timp = spaţiu + x dar eu vreau să cunosc necunoscută x. îţi spun: te cunosc numai de cinci orc, dar te cunosc 400 000 de metri (trenul nostru face 80 km pe oră), mă cunosc ca un bol alimentar, ca o hartă pe care îmi plimb degetul, oh! amestecarea, contopirea cu obiectul cunoaşterii, sfărâmarea sub roţile trenului, descindere fără ascensor ÎNĂUNTRU, o clipă de cunoaştere numai, cinci minute pauză pentru odihna operatorului şi a orchestrei. Trenul trecea acum prin câmpii ungare cu linii ca porumbei unindu-se; era un amestec de dimineaţă şi noapte, casele se descriau ca arpegii de tenor, tovarăşii din compartiment îşi întindeau braţele. Hiras Kreach sări brusc în picioare. O nervozitate puternică îl stăpânea. Faţa de o culoare mată, în spasm, ca o undiţă. Apucă cu un gest automat, repede, mânerul semnalului de alarmă. Trase. Un ţipăt. Trenul oprit scurt, la uşă îmbulzeala călătorilor, controlorul cu gravitatea profesională îşi făcu loc. Hiras Kreach plăti amenda în monedă americană. Toţi îi priveau miraţi, mâinile subţiri, cu pumnul nod de frânghie puternică. Apoi: „Nimic nu mai cade, faceţi jocurile! Scoborârăm în plin câmp, pământul umed ne sărută lung, cu îmbrăţişări insistente, tălpile. Frigul unui sfârşit de iarnă se aşeză brăţară pe braţul şters încă, mărgele lunecând pe oglinda umerilor. Hiras Kreach (purta: smocking cu o pelerină de bal, cravată albă, pălăria de fetru) privea dunga trenului dizolvându-se, pastilă de sublimat, în peisagiu. Valiza mică o purtam în braţul stâng, cu celălalt mă sprijineam de silueta robustă a lui Hiras. Lumina insuficientă ne ascundea umbrele, ne amesteca material cu încetul. Hiras Kreach mă interesa straniu fără să 'mă domine, excitându-mă numai. Renunţasem pentru el la ţinta călătoriei mele: la Budapesta mă aştepta poetul Stephan Roii. Nu mă supusesem dorinţei lui, ci unui impuls pornit din mine. Frigul se plimba acum cretă prin mădulare. Regretam culcuşul cald din compartiment. Oasele se mişcau încet ca figuri de şah. Trecurăm prin faţa unui canton cu ferestrele închise încă. o vacă se miră de prezenţa noastră, mustrându-ne. Gardul era inevitabil aplecat, de aici drumul se depărtează de calea ferată, două concepţii diferite. încă vreo câţiva paşi şi gara sc întrevede ca în reclamele de şocolată. Peronul fireşte gol, în restaurantul cl. III poţi lua un pahar cu ceai, dar pâinea e de ieri şi pendulul bate o oră imaginară. - Am tras semnalul de alarmă, îmi explică Kreach, pentru justificarea, o iluzie de fapt, a unei voinţi în dizolvare. Inconştienţa mâşinei purtându-mă în pântec spre o ţintă pe care împrejurările mi-au impus-o mă exaspera. Ce să fac? Să-ţi reţii gestul atunci când creierul cere subit schimbare, e şi asta o servitute. Nesupunerea e de fapt supunere. Cui? inversarea 134 135 principiilor nu duce la nici un rezultat. 2 + 2 = 5 e aceleaşi lucru cu 2 + 2 = 4. Teorema lui Pitagora, principiul Iui Arhimede sau insensibilizarea corneei prin cocaină pot fi util înlocuite printr-o negaţie. Ce e moartea, iubirea, Dumnezeu praştie pentru drumul concentric al ideii, am văzut culmea munţilor rupându-se din osemintele cerului, marea îşi drota părul cu cleştele unor raci uriaşi, deasupra vântul purta polenul florilor pentru voluptatea împreunării. Dar ar trebui să pricepi: călătoria în afară se reduce la o călătorie în noi. Miezul lucrurilor ne rămâne străin şi ne vedem pretutindeni pe noi înşine - aceeaşi imagine la infinit repetată. Ceaiul era amar. Odaia friguroasă, în fund patroana pe o tejghea dormita, câţiva unguri schimbau cuvinte cu un zgomot de zaruri lovindu-se. - Satul acesta, urmă Hiras Kreach, se numeşte X... Mă duceam la Viena pentru o întâlnire cu un prieten, profesor de fiziologie la Universitatea din Latesburg. Dar (fenomenul nu e din cele mai neobişnuite) ţinutul acesta nu mi-e străin. Am oprit expresul, găsind în intelectualism cheia unei manifestări de voinţă al cărei punct de plecare stăruia în subconştient. întâmplarea e încă proaspătă! Şi către patroană: Fizetni kerem! Am ieşit pe peron. Ziua se târa veştedă printre vagoanele de marfă, ca fete vârstnice aşteptând sărutul unui mire imaginar. Hiras îmi strânse nervos braţul. Observam acum că ochii îi erau dreptunghiulari, punctaţi vânăt pe dinăuntru; trăsăturile feţei în unghiuri ascuţite, pe frunte o tăietură vizibilă pentru concentrarea atenţiei. Banca umedă în amintirea unei nopţi jilave şi norii întindeau gâtul privindu-ne distrat, ca jucători, suspectându-ne totuşi. - E un an de atunci. Eram printre invitaţii d-rei A. T., fiica milionarului T., cunoscut din scandalul băncii „Valahia". Nu mai îmi amintesc pricina sărbătoarei, dar invitaţii se strigau, împărţindu-şi sensibilitatea cu tacâmuri de-a lungul meselor lungi, cu candelabre romane printre pereţii construiţi echilibrat, cu tablouri de la cea mai recentă expoziţie constructivistâ. Epuizasem jocurile de societate. în mijlocul odăii, în coşuri mari, urma acum împărţirea darurilor închipuind întâmplare. Fiecăruia lucrurile groteşti se atribuiau cu zâmbete de subînţclegere. într-un cerc, poetul Ronda, cu o voce de camelot, apostrofa: - Unde mergem, sfârşitul se apropie ca în vânătoare câinele ducând în sângerări potârnichea. Primejdia Orientului e o glumă senilă, făcută de un mareşal cu alifii după baie. Cum ne-ar putea înspăimânta o mână de japonezi pe noi, EUROPENI dezlegători ai atâtor probleme, călărind dansul electricităţilor, rupând, arc în descleştare, ţipătul undelor herţiene. Nu, sfârşitul nu va veni din afară, ci din noi. Autoflagelare, după ce a înfăptuit trei-patru discipline uriaşe, Europa va muri din plictiseală. De la culmea aceasta, simţurile exasperate, poezia nu mai poate fi bâlbâială stearpă. Ezitarea sfărâmată. îndrăzneala urcării pe cupole cuvinte scăpărând lumină, nouă infuziune de sânge, ne trebuie o deznădejde netrăită, o tristeţe alta. îl priveam pe Ronda înfiorând capetele blege aplecate spre el într-o admiraţie fricoasă. Lacheii serveau în ceşti străvezii îngheţate din fructe savant păstrându-şi aroma, înţepând limba cu o voluptate barbară. Mă depărtai de sala mare a festinului. Un jazzband îşi despletea furia, înlănţuia mâinile, dezbrăca trupurile de carne, pieptăna nervii. Treceam prin odăile cu pereţi de mozaic sau sticlă. Câtă bogăţie, îmi spuneam, ce minunată e risipirea avuţiilor inutil, fără binefacerea satisfacţiei imediate. Intr-un ungher, pe umăr. apăsarea unei mâini si o voce cu o intonare străină: - Hiras! O clipă mi-am chinuit memoria. Câte nume rostite într-o seară. Ochii erau depărtaţi ca două bărci căutându-se pe suprafeţe diferite. Gura aproape vânătă şi trupul unghiular şi pietros. Dintr-o dată i-am găsit numele: - D-ra Rissova... - Da! Clara Rissova. Şi d-ta Hiras, Hiras Kreach. îţi ştiu numele ca pe al unei plante pentru vindecarea rănilor. Formulă, te-am învăţat din între vorbirile cu mine. Ghicesc în d-ta o sensibilitate proprie mie. Şi toată seara te-am urmărit iubindu-te. Mă simţeam inundat de gestul, de făptura aceasta: Clara Rissova. Glasul ei (îmi vorbea franţuzeşte cu un accent maghiar) pornea mai mult din mine decât dintr-însa. îmi porunci: - „Mă vei întovărăşi acasă'. Fireşte, mi-am luat rămas bun numai de la d-ra T., care -necunoscând mobilul dezertării mele - se învinovăţea insistând, în vestiar am găsit-o pe Rissova îmbrăcându-şi nervos blana. Portarul reverenţios aştepta binecuvântarea monedei. Iarna era timpurie, zăpada sub paşi se sfărâma, ca mătăsuri aplaudând. După parcul Ioanid, trecurăm prin grădina Icoanei. Frunze şi bănci cu glasuri tremurau oglinzi destrămându-le. 136 137 Trupul Rissovei se lipea fierbinte, ca nisip înfiorându-mă. - Hiras, mă înţelegi, îl iubesc pe Napoleon, pe Jeana d'Arc şi pe tine. - Pe Napoleon? - Desigur. Fiindcă era mic şi a fost mare. In Jeana d'Arc, ha! ha! mă iubesc pe mine. Cei şaptesprezece ani ai Rissovei mă răzvrătiseră. Eram aproape de poarta parcului (poarta veacului, ce tâmpenie!). Vântul ne servea în aer numele, o mână invizibilă îmi număra coastele. în destăinuiri Rissova:: - Locuiesc la unchiul meu. îl cunoşti? E foarte bogat. Eu sunt săracă. Mama e institutoare în Ungaria. E bătrână. Fără ştirea ei am locuit o lună Parisul, două săptămâni Londra, zece zile Viena. De şase luni stau aice: Dar acum vom pleca împreună să cucerim lumea. în mers, genunchii îi pocneau, artritism uscat. Străbăteam bulevardul Dacia, răcoarea umedă a zăpezii îmi zgâria unghie oboseala. Ne oprirăm în faţa unei case cu fereşti mari. Rissova îmi muşcă încă o dată buzele, apoi se pierdu arătare prin poartă de fier.Jnaltă. îmi strigă: - 3/93 te aştept mâine la zece. A doua zi. fireşte, la ora fixată, am chemat-o 3/93. Numărul de telefon are ceva din invocaţiile mistice. I-am recunoscut vocea de departe, seringă înţepându-mi morfină. Am revăzut-o în după-masa aceea. Mătuşa ei m-a primit, o femeie trecută, vopsindu-şi prea mult faţa, cu un gest amintind unda bălţilor odată torente. Am stat puţin în salonul de primire, apoi am fost condus în odaia Rissovei. De aci. ferestrele dădeau în curte. Umbre scoborau pe funii întrecându-se, respirând aburii zăpezii când ne dcspărţirăm. Mă durea capul şi simţeam că o vraje îmi rodea măduva. înnebunindu-mă. întâmplarea începe de aci. Mă înţelesesem cu Rissova să revin după miezul nopţii. Aveam să-i bat în geam după ce. înşelând atenţia servitorilor, voi fi străbătut neobservat curtea. Eram conştient? Revenisem. Rissova a deschis fereastra şi a apărut pată albă pe o retină de închipuire. Nu. nu, scrâşnetul ăsta mă doare, arcul inimii ţipă. Rissova a sărit fereastra, e în cămaşa de noapte şi cu pieptul foarte gol, cu degetele îngenunchind frigul ceasului. Parcul Ioanid e în dosul casei. Trecem pe bulevard atât de abstract ca două linii pe o planşă inginerească. Pe alei bruma scânteie ca reclama unui institut dentar. Ne-am iubit înlănţuindu-ne trupurile în zăpadă. Rissova a respins îmbrăţişarea paltonului pe care, în spaima goliciunii, i-o oferisem. Voluptatea în panică în zăpadă, strangulând vinele, exasperând ejaculările, şi glasul Rissovei material ca briceag: Zăpadă binecuvântată de aluminium Eşarfă strălucire inutilă Ne dăruim acum pământului fierbinte în răceală Şi Parcul Ioanid şi-a deschis toate arterele vântului Ce imn trupului meu zăpadă Când lupii se năpusteau între armatele lui Ludovic alXI-lea şi gloria lui Napoleon sucomba în jurul Moscovei sunt incendiată acum ca vechea cetate rusă Ha! Ha! Ha! ce cai de curse sângele meu şi al tău cum se iau la întrecere pe nesfârşirea albă. în nopţile care urmară experienţa o luarăm de la început, desăvârşind acum amănunţimile, încetinind gesturile de dragoste, savurând contrastul dintre sex şi zăpadă, încălzind şi îngheţând trupul Rissovei laolaltă. Veneam după miezul nopţii, bătaia abia simţită în geam, apoi scoborârea nudă a Rissovei şi zvârcolirea, zvârcolirea spasm pe cearceaful natural între arborii desfrunziţi. Doamnelor şi Domnilor, părăsiţi-vă paturile în noaptea nunţii, săriţi din expresul Paris-Viena, VIAŢA NU MAI POATE CONTINUA AŞA, o nouă formă politică e o sticlă cu vin (acelaşi), dar cu eticheta schimbată. Educaţia copiilor noştri e primejduită, eu vă promit: 1) Plătirea datoriilor externe şi interne. 2) Desfiinţarea impozitului pe venit. 3) Egalitatea în faţa zăpezii. A patra noapte, Rissova în zăpadă a tuşit sec, ca şi cum ar fi pocnit voit încheieturile. Mai târziu, în tuşea asta era artă cumpănind ritmul pomilor, grilajului, secundei. După o săptămână Rissova era atât de albă, atât de mult zăpadă, o duceam în braţe de la fereastră în parc şi puncta cu lumini roşii câte fiori imaginate în anotimp. Tuşea cu multă pricepere acum şi sângele îl scuipa mozaic ispitind senzualismul stelelor. 138 139 Desigur, mătuşa şi unchiul s-au alarmat. Au chemat doctorii; evadările noaptea n-au mai fost posibile, şi asta a fost pierzania Rissovei. Nu ftizia, ci încătuşarea în casă atunci când trupul chema chema chema înjunghierea sexului şi zăpezii. Eram acum zilnic în casă. Unchiul mă considera oficial logodnic şi mă privea cu o răutate stăpânită, consolându-mă. Scăparea nemaifiind realizabilă, şi mama bătrână neliniştindu-se, consiliul de familie a hotărât trimiterea Rissovei acasă în aerul curat şi liniştit, în satul... x (acesta). însărcinarea de a întovărăşi mi-era încredinţată mie. Eram acum în compartimentul rezervat nouă. Rissova învălită în blăni multe şi calde, cu faţa ca un nume scris în argilă, fruntea subţire precum spuma valurilor şi cu braţele rarefiind gândurile, trupul tot cretă sfărâmându-se încet în răsuflare. Tăceam amândoi, numai ochii Rissovei, mari, desluşind un alfabet în atmosferă invizibil. Rissova. ochii lăi cu terenuri sportive cu câmpuri şi sonde de petrol cu hipodromuri cu hangare de avioane ce tipografii, ochii tăi şi pupilele tale, rotative imense cum se desfăşoară din privirile tale toată viaţa mea ca un jurnal cu ultimele ştiri. Trenul înainta şi la Curtici se făcu verificarea paşapoartelor. Faţa Rissovei se estompa tot mai mult, era acum din hârtie tăiată neîndemânatec de un copil jucându-se. Nu departe de graniţa ungară a început să horcăie. Mai erau câteva ore până la satul X. unde mama bătrâna trebuia să ne aştepte. Deodată, o tuse lungă şi sânge închegat pe buze. M-am aplecat peste ea ca fântână. Gândul cunoaşterii îmi încleşta cu fier mernngea. Poate voi afla: - Rissova. Rissova. Ce simţi? De fapt, invaziunea străină, rece a sfârşitului o simţeam şi eu. Dar voiam să ştiu, să ştiu. - Rissova. spune-mi: e o lumină, e întuneric, e durere sau bucurie încleştând arterele. Mâna subţire întinse o cutie de metal. Erau înăuntru bureţi mici. - Iată, aici, aici, plămâni în aiurări scuipând tuse. - Nu asta, Rissova, nu asta. - Dar ochii într-o tresărire s-au neclintit. goliciunii, i-o oferisem. Voluptatea în panică în zăpadă, strangulând vinele, exasperând ejaculările, şi glasul Rissovei material ca briceag: Zăpadă binecuvântată dc aluminium Eşarfă strălucire inutilă Ne dăruim acum pământului fierbinte în răceală Şi Parcul Ioanid şi-a deschis toate arterele vântului Ce imn trupului meu zăpadă Când lupii se năpusteau între armatele lui Ludovic alXI-lea şi gloria lui Napoleon sucomba în jurul Moscovei sunt incendiată acum ca vechea cetate rusă Ha! Ha! Ha! ce cai de curse sângele meu şi al tău cum se iau la întrecere pe nesfârşirea albă. în nopţile care urmară experienţa o luarăm de Ia început, desăvârşind acum amănunţimile, încetinind gesturile de dragoste, savurând contrastul dintre sex şi zăpadă. încălzind şi îngheţând trupul Rissovei laolaltă. Veneam după miezul nopfii, bătaia abia simţită în geam, apoi scoborârea nudă a Rissovei şi zvârcolirea, zvârcolirea spasm pe cearceaful natural între arborii desfrunziţi. Doamnelor şi Domnilor, părăsiţi-vă paturile în noaptea nunţii, sânţi din expresul Paris-Viena, VIAŢA NU MAI POATE CONTINUA AŞA, o nouă formă politică e o sticlă cu vin (acelaşi), dar cu eticheta schimbată. Educaţia copiilor noştri e primejduită, eu vă promit: 1) Plălirea datoriilor externe şi interne. 2) Desfiinţarea impozitului pe venit. 3) Egalitatea în faţa zăpezii. A patra noapte, Rissova în zăpadă a tuşit sec, ca şi cum ar fi pocnit voit încheieturile. Mai târziu, in tuşea asta era artă cumpănind ritmul pomilor, grilajului, secundei. După o săptămână Rissova era atât de albă, atât de mult zăpadă, o duceam în braţe de la fereastră în parc şi puncta cu lumini roşii câte flori imaginate în anotimp. Tuşea cu multă pricepere acum şi sângele îl scuipa mozaic ispitind senzualismul stelelor. 140 139 Desigur, mătuşa şi unchiul s-au alarmat. Au chemat doctorii; evadările noaptea n-au mai fost posibile, şi asta a fost pierzania Rissovei. Nu ftizia, ci încătuşarea în casă atunci când trupul chema chema chema înjunghierea sexului şi zăpezii. Eram acum zilnic în casă. Unchiul mă considera oficial logodnic şi mă privea cu o răutate stăpânită, consolându-mă. Scăparea nemaifiind realizabilă, şi mama bătrână neliniştindu-se, consiliul de familie a hotărât trimiterea Rissovei acasă în aerul curat şi liniştit, în satul... x (acesta). însărcinarea de a întovărăşi mi-era încredinţată mie. Eram acum în compartimentul rezervat nouă. Rissova învălită în blăni multe şi calde, cu faţa ca un nume scris în argilă, fruntea subţire precum spuma valurilor şi cu braţele rarefiind gândurile, trupul tot cretă sfărâmându-se încet în răsuflare. Tăceam amândoi, numai ochii Rissovei, mari, desluşind un alfabet în atmosferă invizibil. Rissova. ochii tăi cu terenuri sportive cu câmpuri şi sonde de petrol cu hipodromuri cu hangare de avioane ce tipografii, ochii tăi şi pupilele tale, rotative imense cum se desfăşoară din privirile tale toată viaţa mea ca un jurnal cu ultimele ştiri. Trenul înainta şi la Curtici se făcu verificarea paşapoartelor. Faţa Rissovei se estompa tot mai mult, era acum din hârtie tăiată neîndemânatec de un copil jucându-se. Nu departe dc graniţa ungară a început să horcăie. Mai erau câteva ore până la satul X. unde mama bătrână trebuia să ne aştepte. Deodată, o tuse lungă şi sânge închegat pe buze. M-am aplecat peste ea ca fântână. Gândul cunoaşterii îmi încleşta cu fier meningea. Poate voi afla: - Rissova. Rissova. Ce simţi? De fapt, invaziunea străină, rece a sfârşitului o simţeam şi eu. Dar voiam să ştiu, să ştiu. Rissova, spune-mi: e o lumină, e întuneric, e durere sau bucurie încleştând arterele. Mâna subţire întinse o cutie de metal. Erau înăuntru bureţi mici. - lată, aici, aici, plămâni în aiurări scuipând tuse. - Nu asta, Rissova, nu asta. - Dar ochii într-o tresărire s-au neclintit. întrebarea era de acum inutilă. Trenul s-a oprit cinci minute aici. Pe peronul gării mama bătrână, împreună cu fetiţe şi şcolari scunzi, aducea flori şi, ca săbii subţiri, glasuri slăveau revenirea. Am scos şi eu capul pe fereastră precum ceilalţi călători miraţi. Nu puteam să dau un cadavru pentru bătrâneţea unei institutoare. Hotărârea o luasem repede. Bătrâna nu mă cunoştea. A început să întrebe, căutând prin vagoane. A trecut şi prin faţa compartimentului meu, dar eu acoperisem chipul Rissovei imobil. Când trenul şi-a reluat mersul, copiii cântau de pe peron, scuturând panglici cuvintele: Eine kleine Geige mocht' ich haben Eine kleine Geige mocht'ich gern Trei staţii mai încolo am scoborât şi eu singur, după ce, cu grije, luasem Clarei Rissova orice indiciu de identificare. îi ştersesem buzele de sânge şi faţa-i era liniştită, poate vie. Cadavrul ei a fost în Ungaria prilejul unor lungi discuţii: CRIMĂ SAU SINUCIDERE. Toate cercetările fiind însă zadarnice, Rissova fu trecută de la morgă sălilor de disecţie universitare. Institutoarea bătrână a murit câteva luni mai târziu, fără să cunoască sfârşitul. Hiras Kreach tăcu. Un tren ţipă şi ne scutură capetele. Pe peronul mic se înghesuia acum o mulţime înfrigurat? chemându-se prin cuvinte pe care nu le desluşeam, prin gesturi cărora le atribuiam sensuri. Erau şi fetiţe ducând în mâini coşuleţe cu igliţe şi bumbacuri. Apoi peronul se goli şi trenul hurui, mişcându-se greu. Atunci am observat că Hiras Kreach nu mai era pe bancă lângă mine. Mi s-a părut că-i recunosc silueta la o fereastră a ultimului vagon în goană. Dincolo, peste linii, câteva vagoane încărcate cu lemne erau triste şi în gură un gust sec. Numai prin auz, glasul lui Hiras Kreach se prelungea încet ca glicerina: să ştiu, să ştiu. Paris, 1925 140 l. generaţiei noi (?) întrebuinţează - micşorând-o - o privelişte în întregime aparţinând poeziei de rară esenţă a d-lui B. Fundoianu. Cea mai mare parte a poemelor d-lui B. Fundoianu nu sunt încă publicate. Preţuim acest hazard. Integral îşi va face marea cinste să dăruiască literaturii române opera plină, proaspătă şi B. FUNDOIANU personală a d-lui B. Fundoianu. Stupărişul de zvon şi linişte a(l') d-lui B. Fundoianu ne e deschis. Din el vom şti rupe în amfore cu zmeură şi ierburi întăritoare, câteva pagini pentru setea noastră de aspecte noi. în cuprinsul literaturii române, personalitatea d-lui B. Fundoianu înseamnă un pas hotărât spre o realizare continuu întrecându-se pe sine. Străin oricărui compromis, cercetător până în amănunţimi al mecanismului dintre inimă şi creier, d-1 B. Fundoianu e, în ceasul actual, o livadă cu pruni şi ape brumate în care seara pune pete de rugină şi cuvintele ca focuri roşii se aprind. împrejur însă zăplazul e cu suliţi. şi sârmă ghimpată opreşte tentativa de escaladare a imbecililor. Poarta se deschide subteran aproape numai iniţiatului cu pasiunea alfabetului magic, cu degetele subţiate de lampa târzie a nopţilor. Pentru posibilităţile de supleţe naţională, erudiţia d-lui Fundoianu era o anomalie, putea deveni o primejdie. Dar câtă bogăţie într-o convorbire cu el! O anumită facilitate verbală binecuvântată de puritatea imaginii, de adâncul înţeles al frazei, dăruia convorbitorului elanul, spaima, bucuria unei frăgezimi de vin foarte vechi, de catapiteasmă elină. Stranie îmbinare de facultăţi deosebite, d-1 B. Fundoianu nu e numai alchimistul cunoscând vraja formulelor, dezlănţuind dansul eprubetelor, trecând printr-o sensibilitate, apă regală, orice metal spre verificare. D-1 B. Fundoianu e în acelaşi timp aurul însuşi, substanţa scumpă în cristale fine desenată pe sticlă. Alături cumpănitorului de idei, d-1 B. Fundoianu e un extraordinar poet. Reputaţia lui viguros crescută din arhitectura câtorva poeme - în număr foarte redus publicate - a trecut de mult peste dânsul, invadând antologiile, revistele. „Critici" cari s-ar fi speriat de tăria lui sănătoasă, de limba lui în care sângele circulă ca o troică, au acceptat benevol şi cu surâs de băcan „şmecher" contrafacerile unor scriitori de a patra mână, grăbindu-se, cu materialul şi sensibilitatea d-lui B. Fundoianu, să treacă puntea unei îndoielnice posterităţi. Imitaţia servilă ne-a nedumerit dintotdeauna. Cu atât mai mult, această intimitate de rău-platnic, cu care câţiva din sergenţii-majori ai 142 ORA 10 DIMINEAŢA Fiinţa ta întregită din orice gest, repetată la infinit în cerul gurii ca un tăpşan cu un ecou pe care-1 simt în clănţănirea de chei a oaselor, iată: eşti regina acestui joc de şah cu pătratele trecutului negre cu pătratele albe ale existenţei în desfăşurare; sacrific întru apărarea Ei pionii drămuiţi în artere, mă ameninţi cu degetul însemnând inima. INIMA, ce portar bătrân urmărind prin gratiile unei fereşti de auricul în descreştere. în creştere locatarul care a întârziat plata chiriei şi urcă scara cu undoieri ca o minge. Cutele creierului te primesc ca într-o rochie şi Ogar limba te scrie, te frământă între dinţi, dimineaţa rup bi/etul No. 825 vreau să iau tramvaiul, fireşte Oriunde viaţa e aceeaşi dar scara Mă reţine în amintire şi ca aer de munte tu, tu, tu, Balsam în respiraţia care se răreşte, dar să-ţi povestesc visul de la ora 8 după versiunea oficială. - Aici trebuie să vă daţi jos, Domnule funcţionar ai contenciosului „Abeilîe", tramvaiul acesta nu poate înainta mai mult în imaginaţie. - Ah! Nu! Nu! Refuz. Eu mi-am plătit locul (t franc - două secţiuni în clasa I-a) şi înţeleg să mă conduceţi confortabil până dincolo. în subconştient dacă vreţi. - Subconştient? Nu cunosc această staţie. Vieţi poate Boulevard des Italiens? - Nu. Dincolo. DINCOLO! DINCOLO! - Poate vreţi Piaţa Operei? - Nu. DINCOLO. în imaginaţie. - Ah! Nu, Domnule. Dumneata iei tramvaiul drept Magic Parc. Acolo vei găsi Palatul Minunilor (taxatorul se supără). Intervenţia benevolă, cu bicepşii ca rufe muiate, a controlorului. Politicos, tai cu briceagul oferit de circumstanţe. BRICEAGUL OPORTUNIST, gâtlejul lunecos ca briliantină. Tramvaiul pleacă singur. Sângele nu de ajuns ţinut în beciul unei cărni prea lemnoase, era de o calitate inferioară. Pe scară, aşadar, amintirea ta. Tramvaiul mă respingea, creierul dădea din mâini. COMPLECT, dar te căutam, te căutam şi la 8 1/2 (fix, ceasul de marcă elveţiană desfide orice concurenţă) pe foaia de prezenţă semnătura dosarele vraf, peste drum cerul îşi deschidea ferestrele pentru curăţitul de dimineaţă, casele se închinau într-o reverenţă plăcută maşina de scris, alături, cu un accent metalic (englezesc?) - Oh! Je vous en prie Madame, ne vous derangez pas. Non! Non! Pas de the. Mon coeur (moqueur) prefere Ies dossiers des accidents sucres.s Geamul ar putea fi un saltar. încui, pleci, te întorci, s-ar putea ca lumina să fie un sărut. Dar uite, eu, dintre toate NAŢIUNILE aleg imagi-NATIUNEA. 1926 144 r Genunchii înfruntă crunt ghimpii unui adevăr uitat de mult, revenit în puhoi ca trupul umflat al sinucisului. Nimeni nu sparge pereţii azurului, nimeni nu cheamă afară din noi inima, această soţie a meşterului Manole zidită de vie între cărămizile coastelor. Nimeni nu aruncă o plasă pentru ştiuca fermecată a cuvântului. GARDEROBA OBLIGATORIE ^ar 'ata: apleacă-ţi urechea aici pe liniile ferate ale vinelor: vei auzi chiotul amintirii care se depărtează. Pe tava respiraţiei se ciocnesc păhărelele cu licoare ale notelor, în ierburi se răsuceşte panglica fumului, zborurile înnoadă funde la gâtul vântului. Din trecut urcă până la noi rugăciunea oglinzilor, când prin apele despărţite în falduri ca dantelele mireselor, crocodilii treceau ca o procesiune de panoplii, cu solzii ca paftale de aer. cu unghiile amintind lucirea viorilor. De sus .sperma fulgerelor se condensează în mingile de spumă aie gesturilor loinantice. Lumina cade ca o mănuşa în aquarium, peştii trec ca tot atâtea degete prin harfele mărilor, fiecare pleoapă aduce în lacrimi bogăţia fabuloasă a unui grăunte ele radium. Dar în grădina spitalului bolnavii acoperă goliciunea copacilor şi prin mişcările în reverenţă ale acrobatului se străvăd frânghiile de funingine ale nervilor. O clipă de uitare, numai o clipă de uitare, Domnilor; umflarea ca o perdea a vidului, ecuatorul plesneşte ca un cerc de butie, pasul alunecă pe parchetul unui cântec fără sfârşit. In palme adorm ferigile şi clopotele; găinu.şile moţate depun în amfora umărului mărgelele ochilor, hulubi desfăşură mătasea văzduhului şi din scorburile tuturor lucrurilor dansatoarele de argilă înaintează, topesc gheţurile aşteptării, împart privitorilor bucle din pieptănătura de azur a surâsului. Seara sărută fruntea pustnicului cât pe a lumeţului, apropie piepturile vocilor de pumnalul focului şi în spaţiu pasările întind sârmele de răcoare dc-a lungul cărora steagul luceferilor, foarte încet, va să scoboare. Azima pământului abureşte caldă şi agricultorii întârziaţi scutură pomii de cioburile de stele rămase acolo din august. Ce clapă să ating cu degetul? Ce privire să reţin aici între gene ca spicele de grâu care opresc în trecere telegarii zefirului? 146 ARMÂND PASCAL IUBITE ROLL, S-a fărâmiţat o păpuşă cu mecanism de azur. Să-ţi trimit două lacrimi din acest crepuscul de tristeţe, să-ţi povestesc cu limba ca un lacăt în rugină toată paragina, tot amarul unui gol fără de sfârşit. Dar aş vrea să pot da târcoale cuvântului, să ating lucrurile cu peniţa pe nesimţite, fără să declanşez soneria ţipătoare a adevărului, să fac să străvezi doar printr-o perdea de cerneală, fără să poţi înţelege - cine ar înţelege? - că Armând Pascal a încetat să mai fie, că Armând Pascal nu mai râde, nu mai vorbeşte, nu mai îmbracă în propria lui viaţă, atât de revărsătoare, nenumăratele personagii aduse în ziuă de sforile visului lui, că Armând Pascal, cu trupul prefăcut în cenuşă, e dincolo de zvon şi dc zbatere, că Armând Pascal, cu o batistă invizibilă, face semne cărora aparatul de radio al inimii niciodată nu le va da glas. Să-ţi spun, după tragedia în care fiinţa iubitoare a soţiei cât şi a fratelui s-au destrămat aproape în întunecare, întreg dezgustul meu pentru „oameni"", pentru „literatură". Aş vrea, în loc de vorbe - când oare ne vom putea dezbăra de lanţurile „stilului" şi ale „artei", când oare pasiunile şi durerile noastre se vor putea răstălmăci singure, fără cămaşa de forţă a dicţionarului? - să-ţi trimit o făşie din ochii topiţi în plâns ai lui Fundoianu. O lacrimă ar ti atunci o cochilie care ar face să-ţi chiuie în auz tot pustiul acestei plecări definitive. De ce ţi-aş mai spune acum mâhnirea mea. scuipatul ţinut prompt pentru obrajii chiaburilor cari au refuzat renunţarea la a suta mia parte din plăcerile lor scârnave. pentru bucata de cer necesară respiraţiei lui Armând Pascal? La ce să ţip, să sparg ţestele blegilor, să-i arăt cu degetul pe responsabili, să zornăiesc metalele codului (nu al lui Napoleon ci al sufletului) pe tejghelele birtaşilor insensibili, să-i zgâlţâi din somnul digestiei satisfăcute, să le spun cu vocea tragică a revelaţiei la miezul nopţii: VOI L-AŢI ASASINAT PE ARMÂND PASCAL. Da, iubite Roii, Armând Pascal a fost asasinat. Contribuţia câtorva pungi i-ar fi dat cele 12 luni cu aer şi soare pentru plămânii lui ciuruiţi. Dar sanatoriul pe care i l-au refuzat oamenii, iată, veşnicia i l-a dăruit într-o după-amiază de început de primăvară. Şi totuşi: unde e râsul lui, unde e acea extraordinară voioşie, acea capacitate de VIAŢĂ, care desfăşura un curcubeu în odăile cele mai mucegăite; unde e gestul, glasul, privirea, care făceau să plece şi să vină pe mările văzduhului corăbiile pline de grăunţele celei mai limpezi bucurii? Toate să se fi închis de-a pururi în cupa care poartă puţinele rămăşiţe ale incinerării? Să-ţi amintesc elanul nostru pentru noutatea şi îndrăzneala spectacolelor pe care el, împreună cu Fundoianu, le iniţiase acum vreo 7 ani la „Insula" '. Am tras de acolo întâiie noastre învăţăminte pentru pasul şi înţelegerea de mai târziu. Am aflat că există altceva decât atitudinea repetată şi sarbădă, că un orizont altul se deschide, dacă ştii să priveşti peste umărui obicinuinţei. Dar la ce bun toate acestea? Amintirea pe care o joc acum în palme nu poate înăbuşi ţipătul celor 28 de ani ai lui, tăiaţi în bucăţi. Ştiu, „Insula" şi cele câteva ale sale admirabile realizări în cinematografie vor fi pentru noi cămara unde ne vom putea reculege şi-1 aminti. Şi, de asemeni, ar putea fi o potolire cuvintele pe cari mi le spusese acum câtăva vreme înţeleptul Constantin Brâncuşi: „Viaţa mi se pare asemenea celor zeCe minute de recreaţie ale copiilor la şcoală. Zece minute de zburdălnicii şi joacă, şi apoi reintrarea în clasă. Venim din clasa necunoscutului şi ne întoarcem în ea. De aceea, ar trebui, cât mai suntem aici în recreaţie, să ne bucurăm, să respirăm voioşi, să nu ne facem griji, să râdem". (Constantin Brâncuşi le spunea acestea mult mai bine. Ar trebui să auzi glasul lui argintat, în surâs, să vezi îngerii coborâţi în pietrele lui). Armând Pascal a râs şi a ştiut să ne facă să râdem. Dar trupul lui ca un stradivarius închidea sunetul unei arte închinată numai câtorva predestinaţi. Arcuşul morţii a trecut peste el. Cine ne va spune dacă e cântec sau c noapte? ' Rostul pe care l-a avut „Insula" pentru arta şi teatrul de la noi merită o atenţiune şi o dezvoltare specială. 148 149 boschete când vişinii ca faunii privesc în zare transparenţa fructului? Cu o cretă de culoare inversă, berzele au desenat poligoane pe aer. în burdufe bine legate laptele urzeşte catifeaua albă a smântânei, cumpenele scormonesc gâtlejul fântânelor şi ONOMASTICĂ scot a^ara t'pătul de privighetoare al paharului cu apă limpede. Şi totuşi oraşele cad într-un năvod de fum ca mrenele. în cafenele robinetul zarurilor picură şi, ceremonios, chelnerul îşi îmbracă fracul de gală pentru funeraliile amurgului. lui George Bogza Caut pe ziduri fluturii privirilor. Peste grădini cântecul a desfăcut un evantaliu. O mână ca o cascadă îmi acoperă fruntea. Dar cerul e în noi cum în gâtlejul papagalului seminţele şi prin părul iubitei ca prin noapte, o diligentă cu cai năpraznici se năpusteşte, vuiesc cotloanele, se rupe ca o frunză un chiot, în fâşii bandajele aerului. Incendiul de vorbe creşte. Prin flăcările ascuţindu-se ca bricegele priveliştea a devenit un scrânciob şi o doamnă blondă purtând pe umeri vălul de doliu al fluviilor oferă în legănare ceaşca pentru bobul de cafea a surâsului. Amar surâsul şi ai voi să spargi coaja acestei nuci -secolul - să găseşti înţelesul paşilor, al glasului, dar membrele cad în somn ca vrăbiile îngheţate, o nemişcare pietroasă precede nemişcarea, vinele duc noaptea sângelui până la inimă. Săruţi în spaţiu zborul ca o zăpadă'. Genunchii ating pereţii unui culoar înaintând către felinarul zorilor. Ştii că o corabie îşi aruncă acum ancorele în nămolul din tine. în cabina de comandă căpitanul strigă ordine, mateloţii se deplasează confuz, fac gesturi prin ceaţă ca într-o semi-trezire. Căpitanul ameninţă prin sticla auzului. Catargele se clatină. Vântul şuieră cu frunza pânzelor între dinţi. Nici un matelot nu şi-a văzut căpitanul. Poate vocea lui nu e decât tic-tacul dinăuntru, diapazon pentru încordarea sălciilor, arcuş peste violoncelele umbrelor Oglinda ochiului se dilată. Gleznele dansatoarei trec prin ecoul în spumă. Perdelele pădurilor s-au dat în lături. O rugină pune acum pete pe obrajii zilelor, pe şoaptele colorate ca sticleţii din cutiile cu gratii ale vocilor. Să deschid uşa acestui bal periferic, să sparg cu o discordanţă înlănţuirea din ' Zborul e în plămân, in văzduh, în privire. Pasărea sau avionul captează zborul după cum poemul, tabloul sau clapele captează poezia. Zbor şi poezie, însă, există dincolo de hotare, dincolo de obiect. 150 FRAGMENT ABANDONAT în insomnie ceasornicul rupea bucăţi de metal, erau osii rupte, dulapul se deschidea necontenit, sunând lemnul sub stepul unei atenţiuni supraexcitate: Toate zgomotele mărite ca prin ochean, timpanul era zgâriat cu briceag, craniul se închidea brusc, deformând ca o oglindă convexă. Glasuri răzbăteau impersonal ca de ventrilog, prin parc invitaţii schimbau cărţile de vizită, dând drumul în jurul grilajului cu iederă cânilor de curând aduşi dintr-o crescătorie, engleză. Fusese ultima călătorie a femeii trecută peste marea ţinutului, ţesăturile se întorseseră cu praf, vizitii îmbrăcaţi în stil, cu pălării lustruite înalte, beau ţuica tare, împărţită de bucătăreasa legănându-şi sânii ca doi prunci simultan purtaţi. îi ştiam surâsul crud ca o plagă de sifilis transmiţând unde electrice, obosind ca trepte respiraţia, însemnând în aer prin gest un jazz-band de artificii. Trecea deseori atât de public la braţ cu subprefectul, ca şi cum toată lumea nu ar fi ştiut că trăia de mult cu nevasta paznicului, o brună cu ochi iuţi viciind cei nouăsprezece ani cu o inocenţă inalterată. înaintea plecării a venit, surprinsă că sunt bolnav, ghicind sub amurgul vânăt al pleoapelor otrava de dinţii ei, pur. transmisă. Eram asemeni lucrătorului tipograf ucis de plumbul literilor scumpe. înţelegeam că o prindeam deplin plecarea ci în tovărăşia Beatricei părăsindu-şi câinii, colecţiile, adoratorii, seringile, camerele construite invers, laboratorul cu substanţe tari, inelele bizantine, pregătite de mult în ascuns, anunţata războire în toiul festinului răscolind curtea boierească precum un taur eliberat brusc. Spulberase inimele de cretă, răzbise în frângere până la ferestrele cu obloane de umbră şi frunze, încercuise tâmplele. Din pereţi se rupeau vedenii. Ca aşchii o nelinişte urca încet ca un ascensor prin măduvă, până în creier. Mă gândesc la Paul din cer. Agata închide ferestrele şi pulpele ei strângându-mă ca presse-papiers. Nici o scăpare. Boala urca, urca. Aşteptam deznodământul ca o împuşcătură. Singurătatea mă copleşea ca o mulţime, strigam un tramvai, un tramvai ca un arcuş urca scara în pripă. îl chemasem, prieten din copilărie, în aiurări. Simţeam compresele reci, în braţ cineva îmi injecta ore, ceasornicul rupea hârtii. Desigur, toată lumea s-a mirat găsindu-mă cu ţeasta spartă, aplecat peste bara de fier, cu mâinile atârnând ca bretele. Agata îmi umpluse viaţa eprubetă; o posedam în trecut, într-o noapte a învierei. înconjurând Biserica stranie şi pur ca în gesturile de dragoste. Trupul inexprimabil fluid, un cap izbind direct tomahav tăind toate legăturile raţionamentelor şi a[le] logicei. O urmărisem stăpânit pe malurile Tamisei, în preajma faţadei rigide a Westminsterului, mă regăsise ca pe un porte-feuilles, pe cheiurile în preajma Senei, brăzdând bulevardele sub avalanşa automobilelor. în tovărăşia ei, răscoleam cercul de aur arhitecturile vechi, pompeiene. Mă purta, fireşte, la moşia ei de pe şesurile Moldovei. Asistasem ruşinându-mă, descoperindu-mă de viaţă ca un arbore, la toate excesele stranii, îmi stăvileam gelozia revărsându-se împotriva femeilor, adolescenţilor, maturilor, cu care neobosit se iubea mereu virgină, împărţindu-se tuturor ca o mireasmă. La moşie o avea pe Beatrice, soţia paznicului: acesta, un om absent; incapabil să manipuleze arma de umerii lui asimetric legată. De atâtea ori am vrut s-o azvârl de la etaj pe asfaltul împrejmuind vila. Zăceam bolnav în neştirea ei, nevoind să o întovărăşesc în călătoria pe care medicii o decretaseră ultima. La New York o aştepta o femeie celebră - dintre puţinele de ea neposedate încă. Sărbătoarea plecării fusese fastuoasă si plină, ca ospeţele din epoca de decadenţă romană. Auzisem tot timpul vuietul urcând neschimbat precum la marile burse cotarea exasperantă a efectelor în amiază. încercam să adorm baricadându-mi trupul tentaţiei, simţind pe pleoapă şi limbă gustul amar al Agatei, precum colbul frunzelor în vârtejul automobilelor vara. La căpătâi strâjuiau încă, pe jumătate arse de ţigările tari egiptene, scrisorile surorei ca bărci chemându-mă naufragiat. Ştiam că fratele meu va sosi în curând, să redea familiei trupul ruină cât a rămas rupt cangrenei unui trecut. Rămăsesem iarăşi foarte singur. Insomnia rărind zgomotele, limpezindu-le extraordinar, precum solzii peştilor în borcanele de farmacie. Sângele curgea acum accelerat, rar lovind tâmplele precum frânării ciocnesc roţile vagoanelor, metalic, în gări. 152 153 Noaptea se coclea tot mai mult pe geamuri şi. deodată, peste trupul îndoindu-se plic. trenul trecând liberator. îl simţeam sfărâmând ca pe o muscă între perdele vara. Aşa, pentru mine. în clipa aceea viaţa înceta. Aşa. pentru mine, în clipa aceea viaţa începea. F. T. MARINF.TTI Un nume ca o praştie spărgând toate ferestrele mediocrităţii, aruncând o alarmare şi o spaimă printre fotoliile de paralitici cu pretenţie de campionat de curse, despletind peste spaţii şi secole o beteală multicoloră de chiote şi de biruinţe. De la începutul şi până în măruntaiele sale, al XX-lea veac va rămâne însemnat de fierul roşu al acestui nume, al acestui chirurg, care a operat, cu o astrală violenţă, sensibilitatea şi toate formele de artă, de apendicita clarului de lună, de anchiloza unui vocabular şi a unui sentimentalism perimat. „Vom cânta - spunea F. T. Marinetti în Manifestul Futurismului, publicat de Le Figaro în 20 februarie 1909, - vom cânta marile mulţimi agitate de muncă, de plăcere şi de revoltă, vârtejurile multicolore şi polifonice ale revoluţiilor în capitalele moderne; vibraţia nocturnă a arsenalelor şi a şantierelor sub violentele stele electrice; gările lacome înghiţitoare ale reptilelor fumegânde uzinele suspendate de nouri prin coloanele lor de fum". Şi, de asemeni, podurile, pacheboturile, locomotivele nechezând ca nişte enormi cai de oţel, aeroplanele, aplauzele mulţimilor entuziaste. F. T. Marinetti. cel dintâi, a aruncat mănuşa sfidării dinaintea muzeelor şi colecţiilor de artă şi literatură obosită, care cereau cotidian admiraţia vizitatorului automat şi sterp. De la el au pornit marile prefaceri ale spiritului contimporan, gândul acelui război cu reflexe universale, care avea să purifice viziunea noastră de toate reziduurile unui trecut cu parcuri şi castele în ruină. „Guerra, unica igiene del mondo". Toată opera, toate manifestele sale sunt îmbibate în acelaşi timp de un suflu de mare inspiraţie, de mare proorocire şi de adevărată şi spaţială poezie. Alături de fulgerătoarele asociaţii de idei şi de aspecte noi, stăruie un incendiu de artă surprinzătoare, o imagină, o infinitate de imagini, fluturând între planete şi terestre înjghebări un gigantic covor de poeme. 155 întâiul poet (câtă vreme a trebuit pentru aceasta') care a ridicat semeţ capul dinaintea manior taine ale cerului şi ale gândirii. întâiul poet care a astupat cu un pumn de nisip şi de confetii, cu o sarabandă de culori şi de poezie, gura deschisă în urletul stereotip al unei tradiţii fără nici o putinţă de noi şi întăritoare creaţii. întâiul care a încercat o apropiere de dumnezeire, adică de creaţie, de invenţie neaşteptată şi dârză. întâiul care a scos poezia şi arta din sicriul inofensiv şi bătrânesc în care erau păstrate, alături de broderia fetei de pension şi de igliţile bunicii. Poezia şi arta. desfăşurate ca nişte cozi de păun peste continente şi ani. invadând toate formele de gândire şi de viaţă, realizând o mentalitate, o religie nouă. Cum ar putea fi trecute cu vederea toate acestea, vorbind despre F. T. Marinetti, cum s-ar putea uita că Marinetti c acela care a deschis toate uşile artelor sintetizate şi universalizate prin futurism, că el e acela care a oferit cele mai surprinzătoare şi mai bogate posibilităţi. Poate că numai D'Annunzio - şi încă în mult mai mică măsură decât Marinetti - a izbutit acest miracol de a suprima frontierele şi de a apropia popoarele într-un viguros cult al poeziei, al aventurei şi al tinereţii. Căci într-adevăr trebuie 1 socotit drept unul din miracolele secolului nostru această ieşire în | stradă a poeziei şi a artei, această acoperire a câmpiilor, a ! oraşelor, a muzeelor, cu imense simfonii de culori, dc muzici, de cuvinte, ducând spre arhitectura şi aspectele vieţii de azi. Marinetti a ghicit această formă de viaţă, i-a pregătit dezvoltarea, a cântat-o într-o vreme în care cei mai mulţi nu o puteau vedea sau îi refuzau privirea. Manifestul din 1909 a dat semnalul marelui bal. în toate ţările, generaţiile tinere aveau să-i audă strigătul, aveau. în dansul pe sârmă a[l] cuvintelor în libertate, să se îndrepte spre o cugetare dezbărată de piedici, înălţată în cerul sănătos şi sportiv a! unei lumi noi. „Elementele esenţiale ale poeziei noastre vor fi curajul, îndrăzneala, revolta''. Nimeni n-ar putea contesta că toate realizările de artă de la război încoace, din Germania. Franţa şi celelalte ţări. au pornit în esenţa lor din principiile şi vitalitatea lui F. T. Marinetti. Muzica, arta plastică, cea scrisă sau vorbită, teatrul, arhitectura au fost ridicate la o potentă şi la o unitate de sunet care a uimit spectatorul, l-a nedumerit, pentru ca apoi să-1 cucerească, să-1 îmbogăţească cu o viziune nouă si amplă. F. T. Marinetti a încercat şi o lărgire a simţurilor de înregistrare artistică. închipuirea lui a vrut să adaoge văzului şi auzului -singurele simţuri care, prin dezvoltarea lor, au du.i la realizări artistice - tactilismul. A făcut tablouri şi poeme tactiliste, după cum prietenii din gruparea lui - toţi însemnând un nume şi o izbutire - au imaginat muzica polifonică, russolophonul, tabloul futurist, teatrul-surpriză. Nimic mai consecvent şi rnai logic ca în ţara tradiţiei senine, în ţara Renaşterei şi a fecundelor arte, în Italia cu gondole de vis şi cu pictura asemeni cerului şi zborului de păsări marine, să se nască această nouă tradiţie, această nouă Renaştere, acest nou cinquecentesimo: futurismul. Din activitatea desfăşurată în ultimii 25 de ani - în limba franceză şi în cea italiană, din manifestele şi elanul despre care doar în treacăt am putut pomeni mai sus - silueta lui Marinetti se poate desemna fulgurantă şi atotcuprinzătoare. Nimic nu poate scăpa inteligenţei şi sensibilităţii sale. El a ghicit venirea triumfală a muzichalului şi actualele lui succese în marile capitale mondiale, într-o vreme în care muzichalul se adăpostea şi se pregătea încă sub corturile circurilor ambulante. El a cântat aventura impresionantă a traiectoriilor descrise pe cer de avioanele purtătoare ale dorului şi ale elanului nostru. El, ca un nou alhimist, dar un alhimist cu plete de furtuni sprintene şi tinereşti, un alhimist ca un Faust tânăr, a cântat şi a presimţit - prin poeme - toate îndrăzneţele descoperiri ale omului de ştiinţă. F. T. Marinetti explodează, e mai mare, mai puternic decât el însuşi, nu poate fi rezumat, nu poate fi cuprins numai în el. F. T. Marinetti reprezintă o întreagă epocă, un întreg univers lăuntric. E un om complect. E gata pentru orice expediţie, pentru orice experienţă, oricât de temerară. Pentru forţa care se desfăşoară din el, pentru toată noutatea pe care a adus-o şi o mai aduce încă cu sine, pentru forţa sa dc poet, de orator, de conferenţiar, de animator, de propagandist, de futurist întotdeauna nepotolit, atletic, se cuvine să-i adresăm de aici, la venirea sa printre noi, salutul cel mai entuziast, primirea cea mai tinerească. 156 LECTURĂ PE O BANCHIZĂ Să rupi cu un deget rana acestui minut continuată cu fine irizări de apus în glasul apăsat ca o mână de os pe glastrele de flori întrevăzute printr-o succesiune de ploi cu albume multicolore, cu o tăcere înălţată în lugerele din curţile pătrate. Nu. Freamătul adunat în aceste boabe de struguri, capetele ciudate de potârniche răsărind între păpădiile şi şoaptele care au umezit cu o boare de litoral unghiile, zgâriind cu o glorioasă potecă drumul caleştilor de nuntă; în vreme ce mireasa, imobilă ca o oglindă căzută din icnuperul îmbrăcat de gală pe reflexele de ecouri ale zăpezii, şi vizitiul împăiat lasă biciul să călătorească singur în spaţiu, să devie stolul de păsări ca o undă de răcoare odihnită şi rotită peste fluida şuviţă a stâncilor de corali, cu difuzarea prin membre a conciliilor secrete şi ştergerea pe tipsiile de brumă a călătorului prins între agrafele de ierburi ca o adiere, ca un adio. De pe un pridvor clădit din vrăbii tulburi, procesiunea şcolarilor agită cu mâinile panglicile unei rugăciuni. Şi din toată făptura indianului, din mersul lui absent, din stăpânirea clară a ochiului, din pletele întregite în pana de şoim regesc, se putea obţine nobila iui obârşie. în palmă, ceasul de aur ca o frunză de cupru îşi adia culorile, stăruia cangrena printre fluierele străvezii, chema catifeaua şi licuricii. O eternitate înnoită dar în împietrire se răspândea în aer ca îngerii anotimpurilor şi începeau, pentru legănarea pe sub frunte a piersicilor coapte, plimbările în doi sau în trei, pe lângă vilele cochete înconjurând miresmele şi locul cu vorbiri abia şoptite, despre dragoste şi despre nemurire. Orchestra îşi adunase toate constelaţiile de alamă prin care ciori şi ulmi îşi ciufuliseră penele, frunzele. în respiraţie se întuneca neliniştit aburul aleilor şi paşii treceau cu uşurătate de pe acoperişurile ţuguiate pe podurile vulcanice, între obrajii de spumă ai oceanelor, pe infoliile cu litere acide ale întâielor manuscrise în piele. Nu se putea să rămâi cu privirea ca un fotoliu din care au ieşit paiele, dinaintea lucarnei anume deschisă pentru ţevile de argint ale flintei. într-o clipă, toate inelele prinţeselor deveniseră peştişorii de ivoriu prin care purpura zilelor se nesfârşea în acvariu. Trupul despărţit în segmente ca o circonferinţă călătorea eliberat de echilibru în mai multe direcţii deodată şi semnele ca nişte muşcături pe arbori conduceau vânătorul de urşi până în invizibila pădure obosită şi suptă, spre zăcămintele de sare ca o scurgere a luminii prin ţevile de plante în vocalele ca nişte coacăze pe buze. Destul. într-un luminiş, locomotiva îşi aştepta ora catastrofei sale. în poloboacele înalte ca nişte coloane ale văzduhului, evenimentele fierbeau un vin poros şi negru ca vasele cu o reţea de pori învălind oasele frânte în accidente. Trebuia totuşi să mă arunc de pe vârfurile în atingere cu aripile plăpânde, până în lutul amestecat cu oile galbene, să-mi prind mâinile de trapezul abia vizibil peste văgăună, cu o lentă crucificare între cuţitele foarte ascuţite, aruncate de japonezul îndemânatec. Lângă mine, părul pieptănat dulce printre rinichii roz ai dimineţii perpetue (şase luni ale anului era dimineaţă şi şase luni seară), mai încolo banchizele de pe care foi transparente îmi făceau semne din braţele lor atât de gingaş ciunte, cu lectura în afara oricărei orânduieli, suspensiunea tuturor regulamentelor municipale. Lectura ca o continuare, a acestei situări, nu deasupra, nu dedesubt ci în afară, fără salutul cotidian, iară medalii de bene merenti, cu libertatea atât dc suavă, atât de adânc purificatoare a anonimatului şi a sărăciei. Am cunoscut pe acel picior de la o revistă ai cărei directori şi redactori, după un stagiu de câţiva ani de apostolat, au ajuns miniştri şi directori generali, picior turmentat, la începutul lui, de câteva probleme şi alăturări dc ovaluri, dar secătuit acum de potopul de onoruri şi recompense oficiale. Sărăcia şi anonimatul conferă marile virtuţi ale descoperirilor pentru bucuria şi extazul unei minorităţi interioare. Sunt tăcutele şi neştiutele cunoaşteri şi cercetări de teritorii şi de bălţi cu păpurişuri în vârful cărora fructele solare îşi oferă sucul ignorat, în măruntaiele cărora fiecare peşte păstrează în pântec magica verighetă a lui Gyges. Nu mă puteam mărgini totuşi să-mi împărtăşesc „Moartea vie a Eleonorei" a dragului meu Stephan Roii, cu participarea şi bunăvoia numai de cititor atent, cum dc pe nisipul continuând în femur şi în braţe fierbinţeala plajei, puteam contempla fugărirea 158 159 între ele a valurilor ca nişte prepelicari cu urechile de bucle şi de vuiet. Trebuia să mă azvârl, să-mi pierd mintea în înseşi valurile amare, să iau parte - prin lectură - la zămislirea, la dezlănţuirea acelor fantome, acelor amintiri, acelor ţipete suprimând timpul şi orice realitate, transpunând buzele şi gesturile de înotător pe o sticlă verde inversând şi realcătuind toate gamele într-o fântână de aluminium. Luam masa cu personagiile de funigei din ..Moartea vie a Eleonorei", mă lăsam dus de mână. luam parte la ivirea acelor neprevăzute umbre în perdele ale fantomelor, întârziam la fiecare alună cu miezul plin al imaginii şi al cuvântului. Totul va fi astfel când moartea vie a Eleonorei va fi şi a noastră. Nici o constrângere, nici un imperativ categoric. Şi cartea, odată închisă. îşi prelungeşte pulsul în plutirea în insesizabil, în desprinderea tot mai fericitoare din orice cauzalitate, ciin oricare raport de logică şi matematică. Stephan Roii din singurătatea lui, din îndârjirea de vizionar, a trecut de la elanul şi bucuria „Poemelor în aer liber'" în marile plutiri în lumina opacă a somnului pe saltelele de văzduh, peste orice realitate, peste orice beneficiu de inventar sau dc formulă, în plana ascensiune, în lenta respiraţie şi vedenie a ..Morţii vii a Eleonorei'". Cartea nu a fost aruncată în stradă. Stephan Roii nu vă cere nici auzul, nici avizul. Nu vă pot invita alături de mine, nu vă pot da cheia acestor porţi care deschid spre vidul etern piin de mersul printre şipote al miresmelor, claviatura dc prepeliţe si de ecouri ale treptelor. Aceste pagini solicită (nu solicită nimic) un misticism şi un spirit de sacrificiu de care nu vă socotesc capabili. Aceste pagini au, pe lângă fluida lor supraliteraturâ. eflorescenta cea mai uimitoare, geniul cel mai tulburător din desenele acelui pictor poet Victor Brauner, care şi-a depăşii de mult ceasul lui şi pe al tău. Sunt. de data aceasta, înfiorări numai de şuviţe, de cerneală sau de lacrimi desfăcute sau închise în contururi nedefinite, străbătând paginile, trăind în afara cadrului, deşteptând cu o atingere un zvon pe care nici un aparat cerebral sau mecanic nu-l înregistrase nici vestise încă. Trebuia, pentru emoţia care mă înalţă la gândul numai al ultimelor revelaţii ale lui Victor Brauner, să notez aici indiciul lor despletit în manie tablouri şi desene luate cu el la Paris, sau în portretele cari aduc pe obraji vegetaţiile interspaţiale, precum şi în acele desene din „Moartea vie a Eleonorei" a lui Stephan Roii sau din „Diagramele" lui Sa.şa Pană - amândouă volumele apărute în editura Unu - să mă bucur încă o dată de nepotolita şi universala inspiraţie - revărsată în linie, în culoare, în glas - a prietenului meu Victor Brauner. Fuga printre blocurile mari de sare uitate după naufragii pe dunele abia albăstrite de chemarea păsărilor trezite în pupilă, înnebunită bucurie a vânturilor prin cirezile de stepe ridicate în picioare spre maldărele de fân ale cerului de amiază, oprirea cu rochia romană în furtună ca nişte coame transformându-se nesimţit în vulturi sau în confesiuni la tremurarea în voce a făcliilor, urletul de lup cu formele tăiate colţuros în hârtie, poate în argilă, dar Stephan Roii, Victor Brauner sunt aici; cu Stephan Roii si cu fiinţa cea mai scumpă am băut un kefir în Cişmigiu -când grădina îşi trezea clopoţeii de ierburi şi de fructe - duminică 28 aprilie, şi viaţa mea cu tristeţile, cu elanurile, cu explorările ei, e aici lângă mine, îşi desface sângele flămând ca un acordeon de miracole şi de singurătăţi. Şi un mesaj acum, aruncat în mine sau în vidul dintre planete, un manifest pentru munţii cari vor urma primăverilor, dăruit ca o cometă primului lătrat de câine, ce îmi pasă de înscrierea pe listele cadourilor de fine de an, nu vreau şi nu urmăresc, nimic şi răspund la fel în numele celor 3-4 prieteni; ştiu că semnul marilor izbânzi, marilor împărtăşiri de lumină materializată ca o cascadă de glicerina, e insuccesul, debutul perpetuu, nerealizarea, nedesăvârşirea oricărui gest, condamnarea la eşec a oricărei întreprinderi. Nu vreau să cuceresc lumea, nu-mi ascund nici acum dezgustul şi paralizia conţinută în „ajungere", în „succes", şi nu vreau ca revista "Unu"', sau „Integral", sau „75 H.P.'*, sau „Urmuz" să devină ultima şi cea mai deplină expresie. Dimpotrivă, revista „Unu" trebuie să rămână o continuă nedumerire, ca noi înşine, ca tot ce ne înconjoară. Şi sfârşitul în tragedie al lui Germain Nouveau. al lui Lautreamont, al lui Urmuz, va fi probabil şi al adevăraţilor mei prieteni şi predestinaţi, al lui Călugâru de pildă, al tău, adolescentule care îmi întinzi ca pe un crin mâna fragedă şi de aceea te iubesc acum când întorci spatele succesului, când numai înfiorarea fluierelor nocturne şi a marilor tristeţi îţi arată interioara potecă, acum când ştiu tăria anonimului şi a singuratecului, când mă îmbrac în exaltarea lor, când cred în ceea ce scriu şi când tai în carnea dc fosfor a banchizei, în cristalul care se va topi, numele lui ILARIE VORONCA 160 AUREL ZAREMBA - ÎNCHIDERE Obrazul lui cunoscut doar din scrisul transparent ca un stol de libelule trecute prin versurile silabisite într-o tăcere şi elan comun, sau renăscut ca o cerneală simpatică pe cele câteva file de scrisori cu o vârstă ca o pâine prea fragedă, primite la Paris, ca şi mâinile pe care le-am închipuit fluide şi lungi, asemeni suvenirului unor alge, iată-le, s-au subţiat şi sau suprapus peretelui de cenuşă care ne înconjoară şi de-a lungul căruia ezităm şi ne izbim unii de alţii, până când un deget de luceafăr ne deznoadă oasele şi ne ia privirile şi carnea, aidoma bronzului de pe o aripă de flutur. E o tristeţe fără limită în această plecare modestă şi ruinată. în dispariţia aflată dintr-o dată prin vocea ca un ochean a bunului prieten Saşa Pană, rostind în dimineaţa cu aici şi soare la Slănic: „a murit Zaremba". Zaremba. Refuzul acestui adolescent de a se deda unei îndeletniciri de glorie facilă - era din Iaşi şi a întors spatele în repetate rânduri solicitării de a colabora la Viata Românească - pasiunea lui de a aprinde o viziune cu totul în afară de cotidian şi preocupat de câteva probleme şi desperări comune în spaţiu şi în timp doar câtorva singurateci, neliniştea pe care mi-o mărturisea într-o scrisoare, de a alcătui cu cei câţiva prieteni revelaţi de la revista XX. Al. Diinitriu-Păuşesti şi Râul Iulian, un refugiu al spiritului şi al revoltei pure; ştiam de mult că sub pieliţa lui ca o piersică ofilita dc grindină tuberculoza îşi vârâse acul subţire şi o licoare a sfârşitului circula în mădulare - dar cum să fi ghicit că ruperea se va face pe o targa de realitate atât de brusc, azvârlirea în saltul mortal pentru reprezentaţia de adio, în clipa când orchestra anotimpului, cu instrumentele veveriţelor strălucitoare, cu trompetele pădurilor vuind de ecouri, cu violoncelele giave ale apelor desfăcute în acorduri, intona o uvertură în zi şi în sânge. Ştiam că moartea, ca o umbră protectoare, ne însoţeşte şi aşteaptă uliţa dosnică în care să ne poată sări în gât. Nimic, totuşi. nu vestise această despărţire. Undeva, oameni se pregăteau să plece în vacanţă, o! această precipitată scoborâre a scărilor, rufele aruncate vraişte în valiza ca un bot de crocodil deschisă, caii care tropăie la scară, destinderea şi liberarea de salutul şi obligaţiile stereotipe, amnistia temporar acordată mergerii la birou. Oamenii stăteau la mese de brad în restaurante semi-învăluite în umbră şi vorbeau pe şoptite. în vreme ce din ferigi şi clin brazi un susur vaporos se clătina ca o navă de miresme. Spre porţile oi asului grăbeau căruţele cu lapte şi cu fructe. Amiaza ca un cârd de coţofene se oprea dinaintea restaurantelor cu vitrine largi, în care, prin nuferii de maioneză, odihneau langustele priponite în sfoară, nucile de cocos ca nişte mingi de răcoare. Pe plăjile ca nişte scuturi, corpuri ca strugurii se umpleau de un soare care avea să se transforme în mustul fierbinte, punând în mişcare maşinăriile lăuntrice. în atelierele de pictură vaste, cu pereţii de ape, bătrânii maeştri împărţeau învăţăturile lor simetrice tinerilor discipoli. La ora aceea, tu revedeai un manuscris năvălit între degetele taie ca o hemoragie albă de visuri, ca c herghelie de imagini. Mizeria care, ca un drapel de izbândă, flutura în vârful spadei îmbuibaţilor şi desfătaţilor, mizeria care nici dc data aceasta nu va încreţi ca pe o frunte pântecul îngâmfatului stăpânitor dc turme şi de uzine pontând o pungă gâlgâind ca un râs de monede pe masa de joc de la Sinaia sau Monte Carlo, mizeria care ani de-a rândul s-a infiltrat prin pereţii odăiţei tale sărăcăcioase, a trecut prin hainele roase, a atins carnea şi oasele tale fine: Zaremba, adolescenţa ta zvâcneşte ca un semafor pe inimă. Zaremba, locul tău va rămâne neatins la „UNU" şi în fiecare din gândurile noastre va fi o zbatere şi către tine, aşa cum, în seminţele zvârlite de palmele vântului, vrăbiile cerului îşi află hrana, cum din moartea florilor, glorioasă mierea îşi despleteşte cântecul. Dar, dinaintea dispariţiei tale, orice zvon n-ar putea fi decât ..literatură'. 162 COLIVA LUI MOŞ VINEA Am asistat cu o tristeţă abia şoptită la progresiva împotmolire a Contimporanului, la penibila decreptitudine a colecţiei sale din ultimii ani. Nu era numai răspunderea acestei publicaţiuni faţă de încrederea pe care la început o suscitase în câteva spirite înrudite cu tinereţea noastră; nu era numai amărăciunea unui elan ţinut tot mai mult în anticameră, ci o şovăire în plus, o izolare mai adâncă, o garanţie mai puţin că sângele încrustat cu arabescuri de nouri, că edelvaisul de fildeş al spiritului ar putea ţine piept falimentului oricărei tensiuni înalte, şuvoiului de prostie generală. Micile observaţii de fine de an, aluziile trecute prin acidul sulfuric al vestiarului nostru n-au putut folosi. Pentru lămurirea atitudinei noastre - deşi l-am publicat pe pictorul Marcel Iancu - şi pentru risipirea oricărei confuzii între noi şi revista d-lui Vinea. ţinem să facem cunoscute mai jos citatele contradicţii ale Contimporanului şi să-i indicăm acestuia locul pe care singur şi 1-a determinat. Contrastul dintre desenul publicat pe prima pagină a acestei reviste şi atacurile de pe ultima, împotriva oricărei manifestări noi. pretenţia de a se menţine într-un spirit de îndrăzneală şi de invenţie în totul contrar sumarului şi colaboratorilor săi, elogiile aduse Adevărului literar şi poalelor albe ale Otiliei Cazimir, ale cărei versuri, semnate Emil Rigler-Dinu, Camil Petrescu, Paul Papădopul. le reproduce adesea; şi mai ales abilitatea dc a-şi însuşi numai foloasele şi parada unor atitudini de artă (n-am uitat vizita lui Marinetti) care presupun în primul rând sacrificiu şi singurătate. Şi totuşi, nu ne putem dumiri cum se poate alătura -în paginile unei reviste care a susţinut cândva o viziune nouă -d-l Marcel Iancu, fostul revoluţionar de la Ziirich, principesei Marthe Bibescu. Dacă d-lui Vinea - al cărui temperament poetic nu-1 punem acum în discuţie, - nu i-am cerut niciodată o atitudine de frondă, cunoaştem ezitările d-sale, în schimb d-1 Marcel Iancu. a cărui bună stare materială l-ar fi putut pune la adăpostul atâtor concesii, atâtor scăderi faţă cu sine. poate fi ţinut responsabil dc-inconsistenţa şi lamentabila zvârcolire a Contimporanului, Proclamarea, cu sfidarea oricărei consecvenţe, a celor mai îndrăzneţe principii, pentru a le terfeli pe contrapagină, frăţietatea, în aparenţă, cu cele câteva spirite răzleţe din Europa, pentru a aduce în acelaşi timp laude iui Vasile Saveî. nu va mai putea continua. Sase ştie o dată pentru totdeauna: CONTIMPORANUL nu are nimic comun cu entuziasmul si tinereţea noastră, cu arta şi cu spiritul pe care singuri le reprezentăm aici în această oră. Şi mai avem de adăogat: chiar dacă n-ar fi dubioasa flagrantă atitudine a Contimporanului, mişcarea pe care ar voi s-o reprezinte, „constructivismul", şi în care s-a fixat de la apriţia lui, e cu totul străină de vederile actuale ale lui Unu. care îsi revendică o conduită cu totul ruptă de realitate, cu totul în afara utilitarismului constructivist rezolvat în arhitectură, şi care clatină în havuzele visurilor apele unor viziuni desfăcute dc orice probleme şi continuităţi situate dincolo de poem şi de semitrezie. 164 [ASCUŢIŢI-VĂ, AŞADAR, FOAMEA...] GEORGES RIBEMONT-DESSAIGNES VORBEŞTE CU„UNU" Ascuţiţi-vă, aşadar, foamea, şacali ai banchetelor oficiale. Vi se oferă de data aceasta o victimă cum n-au mai întâlnit încă dinţii şi grimasele voastre. Fiţi totuşi cu băgare de seamă: cerul gurii vă va arde şi maţele se vor ghemotoşi ca sârmele ghimpate. Veţi ridica din nou toasturi, dar buzele se vor strâmba jalnic, vor fi tăiate-n sânge de brutalitatea acestui nume, acestui profil: Urmuz. Vă văd de-acum strânşi la un ospăţ cu icre negre, cu inevitabil calamburul grasului viitor şi fost ministru, cu discursul directorului huiduielilor naţionale, cu, desigur: Domnule Ministru, Onoraţi Confraţi. Onorabili agenţi ai circulaţiei, sărbătorim azi pe marele nostru scriitor Urmuz, ale cărui opere savuroase etc. Şi urmează, firesc, un voiaj în tren special la Predeal, pentru dezvelirea bustului marelui erou, în vreme ce balele şi bulgării de muci preşidenţiali cad peste sicriul şi oasele tot mai străvezii; peste gestul sublim de renunţare şi de izolare a lui Urmuz; acoperă trăsnetul de ură. de răzvrătire, de singurătate al celui mai pur dintre poeţi. Schimbă însăşi esenţa gândurilor, semnificaţia de prevestire şi de cataclism a scrisului şi a vieţii sale. Câtă imensă deznădejde trebuie să fi fost în modestia, în tragedia lui Urmuz. Nu s-a amestecat cu nici una din trupele consacrate, a încuiat într-o cutie manuscrisele atât de puţine şi scumpe şi însăşi sinuciderea a făcut-o fără zgomot, învelind parcă în vată împuşcătura, trăgând glonţul nu in fruntea creatorului lui Cotadi şi Dragomir, ci în aceea - conformă faptelor diverse din ziare - a lui Demetrescu-Buzău, grefier ia Curtea de Casaţie. Trăim într-o ţară ciudată: cu a zecea parte din preţul unui singur festin, s-ar fi putut de mult strânge în volum poemele şi tristeţea lui Urmuz. Şi lotuşi, fără gestul lui Saşa Pană, acum, şapte ani după moartea lui Urmuz, cine ştie dacă s-ar mai fi însufleţit vreodată această carte. După primele elanuri în care spiritul, ca o cometă, vrea să răstoarne în atingere toate formele întâlnite, câte abateri, câte oboseli! 1931. Treisprezece ani de „apres-guerre". şi iată-i pe cei mai mulţi din revoluţionarii şi neliniştiţii acelei magii albastre a poemului, îmbrăcaţi în fireturi de gală, cu gesturi de părăsire şi de unanimă aprobare, în aşteptarea landoului care să-i ducă spre palatul Academiei. Privesc peste toate frontierele Europei şi nu văd nici un alt temperament pe care să-1 pot alătura aceluia, cu adevărat cel mai pur, al lui Georges Ribemont-Dessaignes. In orice pagină, în orice surâs, aceeaşi înverşunare muşcând zăbala spiritului. Despre cine aş mai putea reînsemna, cu aceeaşi pasiune şi justiţie, aceste rânduri scrise în 1926? Neînduplecarea temperamentală a iui Georges Ribemont-Dessaignes, nebunia unui ritm sufletesc, dusă până în sârma ghimpată a solitudinii, prezintă de data aceasta un fenomen de adâncă intensitate. Prin ce curioasă injecţie în coaja unei sensibilităţi dure totuşi, Georges Ribemont-Dessaignes ştie păstra sprinteneala adolescenţei, fără posibilitate de compromis? Nici un reumatism nu i-a atins încheieturile. Georges Ribemont-Dessaignes poartă între degete, miraculoasă, iarba fiarelor, aprinzând o electricitate fără buton, pornind un film incoerent şi straniu fără strângere de manivelă. El iubeşte cu o pasiune nedisimulată accidentul, catastrofa, crima care ne va rupe din legile de cale ferată ale obicinuinţii. Trenurile vin şi pleacă în cuvintele lui fără un Birou al Mişcării reglementând moral şi cu măsură circulaţia, vagoane, imaginile se încalecă, personagiile îşi schimbă între ele numele, identităţile, ca nişte timbre poştale, un neprevăzut continuu inversează evenimentele, sentimentele. Dar Georges Ribemont-Dessaignes este autorul celei mai bune drame moderne, L'Empereur de Chine, şi a scris vreo şase 166 167 extraordinare romane, care vor constitui pentru viitor cele mai autentice radiografii ale orei şi tulburării de acum. Şi nu vor trebui nesocotite nici acele poeme (Georges Ribemont-Dessaignes mai e şi un mare poet) şi nici acele eseuri, adevărate procese verbale ale tuturor aspectelor spiritului. Fără concesiuni, fără abilităţi, mergând cu un ochi ager până la solara consemnare a vederii, netemător de mugetul cataclismului care va rupe auzul ca pe-o floare inutilă la butonieră, Georges Ribemont-Dessaignes sfârtică în mâini intestinele micilor noastre socoteli, smulge paiele tuturor fotoliilor noastre de satisfacere sau de izbândă. Ne-am regăsit după doi ani în „Cafe des deux Magots", unde, punctual şi corect (cine spune că revoluţionarul în artă trebuie să spargă forma vieţii sale de toate zilele şi să vie cu întârziere la birou?), Georges Ribemont-Dessaignes, care mai e, în acelaşi timp, cel mai modest şi mai binevoitor dintre scriitorii Europei, a venit la întâlnirea convenită. Toată activitatea lui Georges Ribemont-Dessaignes putea fi un răspuns la întrebările pe cari aveam să i le pun. Voiam să-1 aud vorbindu-mi totuşi despre neliniştea şi criza, tot atât spirituală cât şi economico-socială, a Europei. O oboseală în pictură, în muzică, în poem. De unde toate aceste? - Cred, îmi spune Georges Ribemont-Dessaignes. că actuala criză a spiritului este în legătură cu ritmul mişcării sociale. Nu însă în întregime. Marxiştii lasă de o parte problema spiritului. Pentru ei, nu există decât o cauză socială: aceasta, soluţionată într-un fel sau într-altul, s-ar rezolva în acelaşi timp cauza spiritului. Socotesc necesară o distincţie: sunt persoane în care tendinţa colectivă e mai puternică decât tendinţa individualistă, sau viceversa. Când individualismul e mai puternic decât colectivismul, are loc o destindere socială. Când colectivismul e mai puternic, consecinţa este o constrângere socială. Comunismul e. bineînţeles, o constrângere a colectivităţii, pe când democraţia constituie, dimpotrivă, o destindere, o mărire a libertăţii. In ce priveşte surrealismul, ceea ce mă face să nu-1 cred viabil e faptul că această mişcare poetică vrea să cuprindă o antinomie: două elemente contrarii: spiritul-individ şi colectivitatea. Socotesc că poezia va fi întotdeauna revolta individului împotriva lumii exterioare. Viitorul ei este aşadar legat de mai marea sau mai mica ei înverşunare dinaintea oprimării. Cât priveşte pe poet în sine, nu mi se pare neapărat util să aibă o viaţă în afară de comun. Poţi avea o viaţă foarte normală şi să rămâi poet revoluţionar. Dar cine ar putea spune care va fi viitorul poeziei? Poate într-un secol apropiat nu se va mai scrie poezie. E, de bună seamă, [o] îndeletnicire fără viitor. Dadaismul, precum şi încercările ulterioare, au dat la iveală toată partea slabă, de joc inofensiv de fată de pension al poeziei. Dar ce va mai urma? Am terminatfsi va apărea la „Kra", Istoria dadaismului şi surrealismul. îi amintesc lui Georges Ribemont-Dessaignes ziua de vară petrecută acum şase ani la ferma d-sale din apropierea Parisului, „într-adevăr, mă asigură Georges Ribemont-Dessaignes, ferma mai există." Şi iată cum acest mare poet e nevoit, steaua polară a poeziei neconducând decât în fiordurile solitudinii, să vândă pentru digestia contimporanilor, şunci de porc, romanele şi poemele sale rămânând doar faruri de reîntâlnire a câtorva numai, planetari, naufragiaţi. 168 [„SBURĂTORUL"] Debutul meu efectiv la Sburătorul a avut loc prin toamna anului 1921. Mă călăuzise prietenul meu, Mihail Cosma, sburătoristul de pe atunci, iar apoi poetul francez Claude Sernet, de la Discontinuite. Adevăratul meu debut însă se consumase cu vreo trei ani mai devreme - prin ultimii ani de liceu -, când, cu şapca ascunsă sub haină o dată cu tinereţea pe care nu o voiam recunoscută, am urcat emoţionat scările, desigur istorice, din Câmpineanu 40. Cititor asiduu al Sburătorul[ui], aş fi voit numele meu tipărit între colaboratorii revistei. M-a primit un amfitrion amabil şi mi-a cerut să citesc din caietul care-şi gemea panglicele între degetele mele. - „Eşti elev de liceu?" - a sunat întrebarea, alături de un surâs condescendent şi potolit, la o întrerupere. - „Sunt student", am minţit. - „Continuă să scrii, să lucrezi, şi peste câţiva ani revino". Şi am revenit, - eram în primii ani de facultate - pe un itinerar comun cu Mihail Cosma, al cărui contact parnasian cu Sburătorul se făcuse câteva luni mai devreme. De atunci, am găsit mereu aco'o, între pereţii capitonaţi cu cărţi şi cu oglinzile din vocea fulgerată a atâtor poeţi, o inimă şi un om care a ştiut totdeauna să netezească toate diferenţele de vârstă şi de gusturi şi să nu-şi încline capul ca un steag luminos şi alb al păcii decât dinaintea celuilalt steag luminos şi alb al păcii: poeziei. Sburătorul era şi a continuat să fie singura, la noi, aulă în care poeţii îşi puteau strânge mâna fiind siguri că peste animozităţile şi prieteniile lor plutea surâsul unui om civilizat. Acolo puteai şi mai poţi întâlni poetul al cărui nume, necunoscut azi, va fi pe buzele tuturor mâine. Acolo, acum unsprezece ani, am întâlnit între primele daţi scrisul poetului B. Fundoianu (eseurile publicate de acesta în Sburătorul îşi păstrează încă toată savoarea şi actualitatea), care avea să devină statornicul şi preţiosul meu prieten de mai târziu. Farmecul d-lui Lovinescu, care n-a voit niciodată să-şi părăsească masa de lucru şi să facă pasul - atât doar, un pas i s-ar fi cerut - care să-b~ducă la direcţia Teatrului Naţional de peste drumul casei d-sale, la o catedră universitară sau la atâtea alte onoruri ale vieţii publice, farmecul acestui om prin mâinile căruia au trecut amforele atâtor poeme, şi care s-a străduit cu bunăvoinţă şi migală să-şi potrivească cheia gustului şi a culturii sale uşilor unora din poeticele cele mai ermetice, farmecul acesta e departe de a se fi sfârşit. Senin, indulgent, împăciuitor de discordanţe, stilist condus numai de criteriul estetic - de bună seamă raportat la gustul şi temperamentul d-sale - dar nu e, oare. într-un subiectivism oricât de excesiv, singura chezăşie a unei aprecieri veritabile şi deci obiective? D-l Lovinescu şi-a atras nu rareori anatemele cele mai contradictorii şi care trebuiau să se anuleze prin acest contradictoriu: făcut responsabil de către tradiţionalişti pentru toate libertăţile modernismului, acuzat de tradiţionalism de către modernişti, considerat drept antisemit de către evrei şi drept „vândut jidanilor" de către antisemiţi. D-sa nu s-a lăsat niciodată intimidat de vreo consideraţiune străină artei şi a avut parcă drept deviză vechiul dicton francez: bicn fairc laisser brairc. Nimeni nu i-ar putea tăgădui însă o atitudine de curaj, aceeaşi în memorialistică şi în critică, precum şi o ţinută literară lipsită de mărunte vindicte, cum poate fi citat, de pildă, studiul despre Arghezi. European, de pe piedestalul vârstei sale de 50 de volume, îţi vorbeşte cu o modestie şi o ponderaţie cu care nu eram parcă obicinuiţi până acum aici. Răspunsul pe care l-a dat cândva unui tânăr candidat la literatură, „aici nu e un institut, ci un om", e cât se poate de îndreptăţit. Şi. de aceea, spre cercul lunar al prezenţei sale va sui încă fluxul multor generaţii de scriitori. 170 POEZIA, ÎN TRADUCERE - St.-John Perse: Anabasis, în româneşte de Ion Pillat - Andre Gide cerea cândva instituirea unei legi prin care scriitorii de frunte ai unei ţări să fie obligaţi să traducă cel puţin o operă a unui scriitor străin. Gide se gândea mai puţin poate la cunoaşterea reciprocă a diferitelor culturi, pe cât la îmbogăţirea limbii şi a literaturii care aveau să îmbrace opera tradusă. Apelul la fruntaşii scrisului îşi găsea semnificaţia tocmai în posibilitatea de replăsmuire. am spune de reinventare a operei care. departe dc a fi redată prin simple echivalenţe, trebuia creată cu totul din nou, de la suflul inspiraţiei până la căldura din aşezarea cuvintelor, graţie şi forţă ce nu puteau fi cerute decât poeţilor cari şi-au dat neîndoielnic măsura. Gide însuşi. între multiplele şi amplele sale poeme-romane, a găsit totdeauna vremea unei fructuoase traduceri, dacă n-ar fi s-o amintim decât pe aceea a Nunţii cerului şi a infernului scrisă de straniul Blake. Poate nici unul din scriitorii români nu va fi intrat mai bine în prevederile lui Gide, decât poetul Ion Pillat. Opera sa de traducător, de recreator al atâtor celebre poeme legate dc numele unui Rilke. Trakl, Francis Jammes sau T. S. Eliot. prezintă o construcţie pe care nici o furtună nu ar putea-o clinti. Dar niciodată gustul şi informaţia d-lui Ion Pillat nu se vor fi dovedit mai perspicace decât în alegerea făcută în poemul lui St. John Perse: Anabasis. Iată o carte în care toate destinele poeziei sunt puse în joc. Dar nu trebuie oare un univers poetic, ca oricare alt univers autentic, să însemne propriul lui început şi sfârşit? Ferestrele date în lături: ţipetele mulţimilor năvălite înăuntru, dorinţa de a pleca sau de a rămâne şi atâtea alte nedefinite zbateri sau cuvinte, chiote sau crepuscule, se vor întâlni pe aceste câteva pagini „esenţe" ale lui Anabasis. Riscul total şi poate neţinerea în seamă a nici unei reguli prestabilite, posibilitatea de a lăsa să-ţi scape din mână frânele oricărei izbânzi, iată desigur formula (dacă şi „lipsa de formulă e tot formulă") cea mai sigură a victoriei. E, în fiecare poet neînduplecat, ceva din substanţa unui Columb făcând să apară un continent nou pe un drum pe care imaginaţia lui trasase conturul unei spirituale Indii. Renunţarea la orice artificiu încuviinţat de entuziasmul contimporan; spargerea uneltelor recunoscute singure ca eficace; delăsarea itinerarului obicinuit vor fi - pare-se - totdeauna virtuţi răsplătite la sfârşit, ca orice poveste cu o cenuşăreasă nedreptăţită. Anabasis pune, aşadar. încă o dată în joc existenţa însăşi a poeziei. De la primele rânduri până la literele finale, cetitorul, cu respiraţia reţinută, va vedea defilându-i dinainte peisagii şi oameni, va putea asculta uneori circulaţia sevei în copaci, se va mira de aşezările somptuoase sau de convoiurile înfometate. Ce va fi devenit poezia în toată vremea asta? Un cuvânt sunător, un rând înfrăţit deodată cu un vers alexandrin îi va fi amintit-o. poate. Dar, dc nicăieri, nici din aşezarea cuvintelor, nici din lumina de platoşe în solară defilate a viziunilor, poezia nu i sc va fi arătat aşa cum manualele îl invăţasciâ să o găsească. Şi totuşi, când va închide cartea, poezia de acum şi dintotdeauna îl va învălui triumfătoare Cu cele zece cânturi ale lui Anabasis, poezia nu numai că nu a fost înfrântă, dar a căpătat încă o viaţă şi o sevă în plus. Să însemne însă acest Anabasis din afara legilor cunoscute ale poeziei o lege nouă. o constrângere inedită a formelor acestei mereu însetate poezii? Poate. Dar mâine va veni sigur un alt poem, o altă trâmbiţă invizibilă care va suna din ruina acestei legi o altă veste a poeziei. Anabasis e însă aici, astăzi, şi înseamnă nu numai un triumf extraordinar al celei mai pure dintre poezii, dar şi o epocă, o generaţie nouă a poemului. Căci, fireşte, poemul, poezia, nu pot fi altceva decât acest suflu imens, misterios, care trece peste toate apariţiile strunite dc St.-John Perse, :,iraniui autor al lui Anabasis. ce! mai semnificativ poem - până în acest al 32-lea an - al secolului al XX-loc. Pentru cuno/itatea dornică de amănunte -în general, străine de obiect - a cetitorului, vom mai spune că sub numele de St.-John Perse sc ascunde unul din miniştrii plenipotenţiari ai Franţei, fost vreme îndelungată prim colaborator al lui Aristide Briand. Tulburătoarea ceaţă în care se petrece acţiunea lui /Anabasis, bătăile de inimă pe care le simţi parcă în răsfoirea paginilor, şoaptele de vânturi şi de mulţimi, orchestrele trezite de orişice cuvânt, toate acestea la un loc, vagi. nelimitate, fără nici o 172 173 definiţie şi nici un scop precis, stau desigur în miezul însuşi al existenţei noastre, a lui Anabasis şi a poemului nemuritor. D. ion Pillat, pentru care gratitudinea noastră, de a fi dat în transpunere românească şi a ne fi îmbogăţit limba cu acest poem, se cuvine spusă într-un studiu aparte, în care toate corespondenţele atât de magistrale şi izbânzile poetice să fie semnalate - ne spune în prefaţa care întovărăşeşte evenimentul acestei traduceri ce extraordinare simpatii şi colaborări a trezit în Europa poemul lui St.-John Perse. De la Rainer Măria Rilke - de bună seamă, unul din cei mai puternici instrumentişti ai sufletului contimporan - până la italianul Giuseppe Ungaretti, poeţi din toate ţările şi din toate climatele şi-au dat întâlnire sub steagul de aer şi de emoţii fluturat de acest poem. Un poem care să fi întrunit atâtea sufragii! Şi toate formele şi culorile sunt abia şoptite, coardele sunt de-abia atinse în treacăt. O umbră apare şi alta îi ia locul. Totul se petrece pe un ecran foarte depărtat, tot mai depărtat, şi când iei mai bine seama vezi că ecranul acesta e chiar în line, cititorule. Acolo. în fundul tău, mulţimi de oameni de demult, de sub climate toride şi ciudate, apar şi trec prin oglinda magică a lui St.-John Perse. Dar de ce am cerceta şi am dibui rotiţele acestui farmec? Vor veni alţii şi o vor face desigur. Noi, alături de cei câţiva prieteni ai acestui absent şi auster St.-John Perse, prieteni număraţi pe degete deocamdată, dar cu atât mai strânşi, ne vom lăsa învăluiţi de aroma de inefabilă poezie a lui Anabasis. Textul român al d-lui Ion Pillat, tras într-o ediţie limitată şi care va deveni în puţină vreme căutată, poate, ca şi textul în franţuzeşte, a păstrat toate calităţile subtile şi misterioase ale originalului. Şi triumful se cuvine recunoscut tot atât poetului dovedit şi de data asta autentic - Ion Pillat - cât şi liricei moderne române, care a câştigat cu traducerea aceasta desăvârşită, un adevărat examen de capacitate. ROMÂNIA ÎN IMAGINI Sunt frumuseţi care aşteaptă numai să fie rostite, ca izvoarele subterane curgând neştiute până ce bagheta magică a fântânarului le cheamă la lumină. Cântecul, poemul sunt pretutindeni în jurul nostru, ca nişte veşti nevăzute, cărora antena sensibilă a cântăreţului sau a poetului le va da sunet. Artistul nu îndeplineşte aşadar decât un oficiu de captator, de conductă prin care revelaţia frumosului ajunge până la ochiul sau urechea obicinuită. De aici. acele fireşti expresii ale spectatorului dinaintea unei mari emoţii citite în carte sau văzute pe pânză: „e tocmai ceea ce mă gândisem şi eu"; „de câte ori n-am simţit şi eu acelaşi lucru"; „iată ceea ce aş fi vrut să spun că simt şi gândesc". E un loc comun a spune că fiecare om e uneori .artist şi poet. Dacă lucrul acesta e întrucâtva adevărat, el trebuie spus altfel: în jurul nostru plutesc marii fiori ai artei şi, prin această aureolă luminoasă, prin această nebuloasă magică, trece uneori cu o tresărire abia perceptibilă şi omul comun. Atunci el poate simţi acea nelinişte, acea divină revelaţie, pe care însă numai artistul adevărat are darul să o intercepteze şi să o traducă în linii şi în cuvinte. Artistul ne învaţă să vedem, să auzim. Şi în faţa gestului iui strigăm: iată tocmai ceea ce simţim şi noi. Şi ne credem, şi poate chiar devenim, artişti ca şi dânsul. Dacă până în ultimii ani arta îşi rezervase un câmp restrâns numai în uneltele poetului sau. In ce priveşte plastica, în aie pictorului, de la război încoace, cu progresele tehnice realizate de fotografie, aceasta din uimă şi-a câştigat un loc propriu şi fecund între cele mai autentice forme ale artei. Dispreţuită până la o vreme - aşa cum şi azi unii domni serioşi şi gravi nu văd încă latura de înaltă artă a cinematografiei, - fotografia, în care penelul e înlocuit cu obiectivul ultrasensibil - şi sensibil artisticeşte^ - a izbutit adevărate şi îndelung viabile opere ale spiritului. în dosul aparatului fotografic stă, ca şi in dosul pânzei, 175 aceeaşi inimă vibrând, aceeaşi pupilă înfiorată. Şi acelaşi destin ales se cere celui ce vrea să fixeze o imagine pe clişeul fotografic ca şi pe pânza de culoare şi linii. în mâna unui nepredestinat, adică a unui neartist, aparatul fotografic va rămâne o unealtă fără viaţă, ca şi peisagiul, natura moartă sau portretul care n-au fost declanşate de un resort sufletesc puternic. Partea de hazard şi jocul de lumini şi umbre s-ar putea să nu fie mai mare în arta fotografului decât în aceea a pictorului. Sunt vii în mintea tuturor acele stranii creaţii ale fotografului francez Man Ray. care stau alături uneori de cele mai pure opere ale unui Picasso sau Brâncuşi. Sunt aici câteva din reflecţiile care ne-au trecut prin minte când am răsfoit acum un an cartea de mare valoare artistică întocmită de d. Al. Bădăuţă, „Privelişti româneşti" (Adevărul) şi azi opera pe care d. Kurt Hielscher a făcut-o să apară în editura Brockhaus din Leipzig, sub titlul „România". O culegere de peste trei sute de fotografii în care frumuseţile nenumărate ale peisagiului şi ale vieţii populare româneşti farmecă mintea şi deschid cu o dulce mângâiere inima. Fireşte, toate aceste frumuseţi trăiau, palpitau în munţii, pe văile, in casele, in horele româneşti. Artistul, însă, a trebuit să ne înveţe să le cunoaştem, să le reţinem şi să le iubim. E o operă care, rămânând în cadrul cel mai autentic al artei, constituie în acelaşi timp şi o contribuţie de înaltă valoare naţională. Aceste minuni înfăţişate, care îmbogăţesc şi purifică sufletul, pot sta alături de celelalte bogăţii - concrete - ale pământului românesc. Ochiul d-lui Hielscher ştie să descopere frumosul. Şi frumosul, ca şi cântecul, ca şi poemul, e pretutindeni. Câţi vor exclama răsfoind această carte: „începutul acesta de furtună l-am văzut, l-am simţit şi eu. Cula. pridvorul acesta, ţăranii aceştia, ciobanii, ţesătoarele, puţurile melancolice, bivolii care trec înot apa, cimitirele pline de poezie, crucile, vechile portice, bisericile, liniştea aceasta, râsul, lumina aceasta, le-am văzut, le-am simţit şi eu". Fireşte. Numai că artistul, marele artist, a trebuit să vină să ni le amintească. Acum le ştim. Acum putem cânta cu poetul. Acum putem pune degetul pe rănile flautului, şi suavul glas de privighetoare se va trezi în noi. Dar a trebuit să vie poetul, artistul, să ni le arate. Şi cu bună ştiinţă am vorbit mai sus de „liniştea din jurul mănăstirii", de „începutul de furtună", de „lumina din râs" sau de „singurătate". Abstracţiuni, toate acestea, dar placa fotografică mânuită magic de d. Hielscher ştie să înregistreze o abstracţie, un sentiment, ca şi un lucru real. Şi dacă paradoxul lui Oscar Wilde, „natura imită arta", e în bună parte adevărat (artistul ne-a făcut să vedem într-un anume fel un apus sau un răsărit de soare, marea, muntele, primăvara etc), atunci nu peste multă vreme se va putea spune cu tot atâta dreptate „natura imită fotografia". Ochiul nostru nu va putea vedea lumea din jurul nostru altfel decât ne-o va fi arătat-o fotograful. Intru realizarea preţioasei sale cărţi, d. Kurt Hielscher a adus o experienţă din cele mai fericite. D-sa e autorul acelor excelente volume cu imagini fotografice, „Necunoscuta Spanie". ..Germania", „Ţările Scandinave". Era firesc, aşadar, ca opera sa consacrată României, venită după experienţele citate mai sus, să aibe toţi sorţii de mare izbândă. Şi este fără îndoială o izbândă.Te opreşti dinaintea acelor miraculoase imagini ale Carpaţilor majestuoşi, ale Deltei lenevoase, ale Dobrogei pline de soare şi de pitoresc, ale Mărei cu nevăzutele ei armate, ale luminii şi ale furtunii; te opreşti emoţionat dinaintea scenelor de viaţă ţărănească, te plimbi printre casele bogate şi nevoiaşe, dar totdeauna pline de o neprevăzută frumuseţe. Simţi aerul răcoros şi pur al mănăstirilor din munţi. închizi cartea şi o deschizi din nou, şi-ţi aminteşti versurile lui Arghezi: Deschid cartea. Cartea geme. Caut vremea. Nu e vreme. Şi în adevăr vremea îţi scapă printre degete, deschizi cartea din nou şi un dor nestăpânit te cuprinde să o iei razna peste ţarine şi dealuri cu podgorii bogate, să-ţi laşi îndatoririle cotidiane, să uiţi de mersul la birou şi de articolul pentru gazetă, şi să răsfoieşti cu nesaţ nesfârşit cealaltă mare, imensă carte vie şi luminoasă: România, care a prilejuit d-lui Hielscher o operă de artă ce va trece desigur peste clipa de faţă şi peste multe alte clipe. 176 UN FILOSOF AL IUBIRII: VASILE PÂR VAN* Stilist până la migală, cizelator al cuvântului şi, mai ales, al ideii, d. Al. Busuioceanu nu publică decât la mari intervale, cumpănind cu o balanţă ultrasensibilă pagina pe care o va încredinţa tiparului. Dacă ar scrie poeme (şi nu se poate să nu scrie, toate drumurile din inima şi glasul său converg spre „poet"), d. Al. Busuioceanu nu s-ar putea situa decât sub semnul lapidar, ermetic, al lui Mallarme: o operă întreagă strivită -magică razachie - în teascurile unei singure plachete. Numai prin acest eclectism s-ar putea explica, cum, cu toată atenţia sa mereu vie la aspectele spiritului - şi mărturie stau studiile, îndeosebi despre artă, apărute în ultimii 12 ani prin reviste - din 1922, data apariţiei volumului Figuri şi cărţi, d. Al. Busuioceanu nu a mai publicat nici un nou volum de eseuri. Şi totuşi, prezenţa sa nu a încetat nici o clipă să fie eficace. Traducerea volumului Naţionalismul, al lui Rabindranath Tagore (1922) şi, mai ales, tălmăcirea acelor minunate Poeme de Walt Whitman (1925), care aveau să exercite o atât de excelentă influenţă şi asupra poeziei de la noi, vor figura totdeauna drept un titlu nu de neînsemnat merit în activitatea d-lui Al. Busuioceanu. Dar nimeni mai mult ca d. Al. Busuioceanu nu ar fi putut umple lipsa unui studiu unitar şi complet despre Vasile Pârvan. Figura tulburătoare a acestui maestru, care ani de-a rândul a fascinat şi mai fascinează încă o tinerime studioasă, se cuvenea cercetată şi, dacă nu explicată - căci ce putem noi oare explica din tot ceea ce e în noi şi în afară de noi? -, cel puţin făcută înţeleasă şi deci mai temeinic iubită. Autorul rândurilor de faţă n-a fost dintre elevii lui Pârvan şi nici nu 1-a cunoscut vreodată. Cu atât mai mult era intrigat de pasiunea pe care o puneau în voce acei Pârvan gânditorul, de Al. Busuioceanu, ediţia a IlI-a, cu un portret de Milita Pătraşcu. cari îi vorbeau despre Profesor, şi ar fi vrut să-i fie lămurit mecanismul acelei cucernicii, acelei dragoste aproape religioase pe care discipolii şi cei cari, oricât de puţin îl frecventaseră, i-o păstrau. Se născuse un cult Pârvan, o legendă Pârvan. Şi cult şi legendă făceau, unde creşteau, noi generaţii de învăţăcei. Era în devoţiunea aceasta ceva din pasiunea păstrată de generaţii întregi de poeţii francezi pentru „maestru!"' sub semnul căruia se începe şi însemnarea de faţă: Mallarme. S-ar cuveni citate cuvintele rostite la o conferinţă a „Amicilor lui 1914'" la Paris, de octogenarul poet simbolist Edouard Dujardins. Iată-le, aceste cuvinte, atât cât le mai reţine o memorie aproximativă: „Numai noi, cari l-am cunoscut pe maestru, ştim cât de mare fericire a fost aceea de a-1 putea asculta, de ai auzi vocea, de a-1 avea drept şef. Şi nu putem decât plânge generaţiile care au venit după noi, de a nu fi avut un şef de mărimea, de puritatea iui Mallarme". Pârvan gânditorul al d-lui Al. Busuioceanu, ne dă în sfârşit cheia miraculoasă a acestei vrăji. Şi, după lectura cărţii, vraja aceasta nu e numai înţeleasă, dar ea apare şi profund îndreptăţită. Scris pe două plane simultane, studiul d-lui Al. Busuioceanu urmăreşte în acelaşi timp şi viaţa şi gândirea lui Vasile Pârvan. Şi una n-ar putea fi percepută fără de cealaltă. De la început, din primii ani de formaţie spirituală a Maestrului, d. Al. Busuioceanu, cu iscusite citate din opera lui Pârvan. ştie desprinde atitudinea care avea să ilumineze, traiectoria unei cariere şi a unei existenţe. Un stoic, un erou în luptă cu sine şi cu alţii, un „suferitor tragic", iată ce a fost Pârvan. Un om însă din carne şi oase. Şi această materie, aceste oase ard. Flăcări. Se vor străvede aici aceste flăcări în trupul Iui - de pe acum timpan sensibil la avalanşa marilor orge spaţiale - ca şi în cuvintele lui scrâşnind ca dinţii, ca sâmburii tari, plini de arome sălbatece şi de magică amăreală. Nu s-ar putea spune de ajuns cu cât meşteşug a ştiut d. AL Busuioceanu să degajeze - nu aparent, ci, dimpotrivă, subteran, călcând parcă în vârful degetelor, cu gest nu de profanator, ci dc imaterială atingere - partea umană din Pârvan. In Pârvan gânditorul, Vasile Pârvan respiră, umblă, vorbeşte fizic aproape, dar totul se petrece totuşi pe un ecran ireal, pe o pânză de amintitoare reculegere. în dosul cuvintelor, ca în dosul unui geam magic, un obraz apare, dispare. Un surâs. O pupilă tăiată de lama diafană a unei lacrimi. O batistă fluturată. O mână care face un semn. Un pas care se depărtează. Şi toate acestea - cum am mai spus - dincolo de cuvinte, ca dincolo de oglinzi. Real şi ireal totodată. 178 179 De la început, aşadar, din întâii ani de formaţie, se defineşte linia de gândire şi de afecţie a lui Pârvan. Un stoic, dar în acelaşi timp un om înţelegător, altruist, tolerant. „Filosofia stoică - scrie d. Al Busuioceanu - îl ademenea prin ceea ce era în ea virtute neclintită în faţa suferinţei, prin devotamentul şi iubirea de oameni şi prin seninătatea şi împăcarea în faţa morţii, care îi părea înţelepciunea cea mai înaltă. îl ademenea, într-un cuvânt, prin tot ceea ce face altruismul etic al acestei doctrine pe care el o şi opunea aristocratismului egoist, platonic, prea încântat de esenţa divină a sufletului şi neatent în faţa suferinţei şi a destinului pământesc al omului". Sau, citând din Pârvan această minunată apologie a toleranţei: „Platon a făcut deosebiri înjositoare pentru neamul omenesc, între diferiţii săi membri, căci Platon însuşi era un erou; şi eroii gândurilor, ca şi eroii faptelor, sunt cruzi şi dispreţuitori pentru masa cea mare a semenilor lor. Filosofia raţiunii trebuie să cedeze pasul filosofici iubirii, căci nu eroul ci martirul reprezintă eflorescenta cea mai pură a idealităţii omeneşti: cel ce luptă e mare; cel ce suferă e sfânt: st sfinţenia e singura cale spre cer". întrezărind toate slăbiciunile sufletului omenesc, dându-şi seama de „neputinţa noastră de a sfărâma zidul de singurătate care se ridică împrejurul fiecăruia din noi până la cer... de câte ori cu unghiile noastre sângerânde am făcut o spărtură în zidul închisorii noastre şi privim la alţi prizonieri, în alte turnuri, nu semne de iubire ci priviri de ură sc întâlnesc cu ale noastre". Pârvan trebuia să ajungă la izolare, la singurătate. „Vei fi singur în iubire, în suferinţă, în moarte". Dar nu la o singurătate de ură. de neînţelegere. Pârvan nu e un răzvrătit. El nu blestemă. El îi iubeşte încă pe oameni. E în luptă cu sine, e adevărat „suferitor tragic", dar ar vrea să-i ilumineze pe oameni şi îl doare de a nu o putea face. „Omul nu poate spune decât lucrurile potolite. împuţinate, făcute trup, ale vieţii lui lăuntrice. Nici marea bucurie, nici marca durere, nici fericirea, nici moartea nu se pot spune în nici un mod simţit, pipăit, altuia...; ce e comunicabil e. prin însăşi esenţa iui. comun, obişnuit. Marea iluminare interioară e necomunicabilă". D. Al. Busuioceanu - cu aceeaşi atenţie discretă - ştie să deschidă toate sertarele secrete ale gândirii lui Pârvan. între primul aspect stoic şi izolarea degajată din citatul dc mai sus, sunt o serie de etape pe care d. Al. Busuioceanu le analizează. La un pas de solitudine e 'Facerea. Şi la un pas de aceasta, e Moartea. cari îi vorbeau despre Profesor, şi ar fi vrut să-i fie lămurit mecanismul acelei cucernicii, acelei dragoste aproape religioase pe care discipolii şi cei cari, oricât de puţin îl frecventaseră, i-o păstrau. Se născuse un cult Pârvan, o legendă Pârvan. Şi cuit şi legendă făceau, unde creşteau, noi generaţii de învăţăcei. Era în devoţiunea aceasta ceva din pasiunea păstrată de generaţii întregi de poeţii francezi pentru „maestrul" sub semnul căruia se începe şi însemnarea de faţă: Mallarme. S-ar cuveni citate cuvintele rostite la o conferinţă a „Amicilor lui 1914" la Paris, de octogenarul poet simbolist Edouard Dujardins. Iată-!e. aceste cuvinte, atât cât Ie mai reţine o memorie aproximativă: „Numai noi, cari l-am cunoscut pe maestru, ştim cât de mare fericire a fost aceea de a-1 putea asculta, de a-i auzi vocea, de a-1 avea drept şef. Şi nu putem decât plânge generaţiile care au venit după noi, de a nu fi avut un şef de mărimea, de puritatea iui Mallarme". Pân'an gânditorul, al d-lui Al. Busuioceanu, ne dă în sfârşit cheia miraculoasă a acestei vrăji. Şi, după lectura cărţii, vraja aceasta nu e numai înţeleasă, dar ea apare şi profund îndreptăţită. Scris pe două plane simultane, studiul d-lui Al. Busuioceanu urmăreşte în acelaşi timp şi viaţa şi gândirea lui Vasile Pârvan. Şi una n-ar putea fi percepută fără de cealaltă. De la început, din primii ani de formaţie spirituală a Maestrului, d. Al. Busuioceanu, cu iscusite, citate din opera lui Pârvan. ştie desprinde atitudinea care avea să ilumineze traiectoria unei cariere şi a unei existenţe. Un stoic, un erou în luptă cu sine şi cu alţii, un „suferitor tragic', iată ce a fost Pârvan. Un om însă din carne şi oase. Şi această materie, aceste oase ard. Flăcări. Se vor străvede aici aceste flăcări în trupul lui - de pe acum timpan sensibil la avalanşa marilor orge spaţiale - ca şi în cuvintele lui scrâşnind ca dinţii, ca sâmburii tari, plini de arome sălbatece şi de magică amăreală. Nu s-ar putea spune de ajuns cu cât meşteşug a ştiut d. Al. Busuioceanu să degajeze -- nu aparent, ci, dimpotrivă, subteran, călcând parcă în vârful degetelor, cu gest nu de profanator, ci de imaterială atingere - partea umană din Pârvan. In Pârvan gânditorul, Vasile Pârvan respiră, umblă, vorbeşte fizic aproape, dar totul se petrece totuşi pe un ecran ireal, pe o pânză de amintitoare reculegere. în dosul cuvintelor, ca în dosul unui geam magic, un obraz apare, dispare. Un surâs. O pupilă tăiată de lama diafană a unei lacrimi. O batistă fluturată. O mână care face un semn. Un pas care se depărtează. Şi toate acestea - cum am mai spus - dincolo de cuvinte, ca dincolo de oglinzi. Real şi ireal totodată. 180 179 De la început, aşadar, din întâii ani de formaţie, se defineşte linia de gândire şi de afecţie a lui Pârvan. Un stoic, dar în acelaşi timp un om înţelegător, altruist, tolerant. „Filosofia stoică - scrie d. Al Busuioceanu - îl ademenea prin ceea ce era în ea virtute neclintită în faţa suferinţei, prin devotamentul şi iubirea de oameni şi prin seninătatea şi împăcarea în faţa morţii, care îi părea înţelepciunea cea mai înaltă. îl ademenea, într-un cuvânt, prin tot ceea ce face altruismul etic al acestei doctrine pe care el o şi opunea aristocratismului egoist, platonic, prea încântat de esenţa divină a sufletului şi neatent în faţa suferinţei şi a destinului pământesc al omului". Sau, citând din Pârvan această minunată apologie a toleranţei: „Platon a făcut deosebiri înjositoare pentru neamul omenesc, între diferiţii săi membri, căci Platon însuşi era un erou; şi eroii gândurilor, ca şi eroii faptelor, sunt cruzi şi dispreţuitori pentru masa cea mare a semenilor lor. Filosofia raţiunii trebuie sa cedeze pasul filosofici iubirii, căci nu eroul ci martirul reprezintă eflorescenta cea mai pură a idealităţii omeneşti: cel ce luptă e mare; cel ce suferă e sfânt: şi sfinţenia e singura cale spre cer". întrezărind toate slăbiciunile sufletului omenesc, dându-şi seama de „neputinţa noastră de a sfărâma zidul de singurătate care se ridică împrejurul fiecăruia din noi până la cer... de câte ori cu unghiile noastre sângerânde am făcut o spărtură în zidul închisorii noastre şi privim la alţi prizonieri, în alte turnuri, nu semne de iubire ci priviri de ură se întâlnesc cu ale noastre". Pârvan trebuia să ajungă la izolare, la singurătate. „Vei fi singur în iubire, în suferinţă, în moarte". Dar nu la o singurătate de ură, de neînţelegere. Pârvan nu e un răzvrătit. El nu blestemă. El îi iubeşte încă pe oameni. E în luptă cu sine, e adevărat „suferitor tragic", dar ar vrea să-i ilumineze pe oameni şi îl doare de a nu o putea face. „Omul nu poate spune decât lucrurile potolite, împuţinate, făcute trup, ale vieţii lui lăuntrice. Nici marea bucurie, nici marca durere, nici fericirea, nici moartea nu se pot spune în nici un mod simţit, pipăit, altuia...; ce e comunicabil e, prin însăşi esenţa lui, comun, obişnuit. Marea iluminare interioară e necomunicabilâ". D. Al. Busuioceanu - cu aceeaşi atenţie discretă - ştie să deschidă toate sertarele secrete ale gândirii lui Pârvan. între primul aspect stoic şi izolarea degajată din citatul dc mai sus, sunt o serie de etape pe care d. Al. Busuioceanu le analizează. La un pas de solitudine e Tăcerea. Şi la un pas de aceasta, e Moartea. „Consecinţa firească a acestui pesimism - scrie d. Busuioceanu - cu răsunete de haos şi eternitate - ideea morţii binecuvântate şi liberatoare se iveşte astfel de la sine, deschizând şi cea din urmă perspectivă, gravă şi solemnă, a acestei filosofii a durerii. Căci tăcerea preamărită, zeul necunoscut către care curg toate şi în care totul se cufundă e, după propriul cuvânt al gânditorului, „moartea vieţii", şi tot ea, „viaţa morţii". Ea pune în noi prezenţa simbolică a perpetuei morţi în viaţă". Şi iată-ne ajunşi, prin aceste cuvinte ale d-lui Al. Busuioceanu, ia sensul însuşi al magiei lui Pârvan. Toată existenţa (ca şi gândirea) lui Pârvan se desfăşoară sub semnul morţii. E neîndoios că numai marii predestinaţi, poeţi, profeţi, presimţitori ai morţii, au primit harul „marei revelaţii", au lăsat în urma lor dâra de stele căzătoare. Iată, vă numesc, voi, tâmbiţaşi de cenuşă, voi heralzi transparenţi, prin trupurile cărora s-au revărsat multicolore cascadele eternităţii: Rimbaud, Lautreamont, Mallarme, Eminescu, Urmuz, Pârvan. Nu. Nu e vorba de vârstă. Oricum: Pârvan avea să moară tânăr. Dar chiar şi Mallarme, mort după maturitate, respiră, vorbeşte pe un plan de veşnicie. Aceştia, marii predestinaţi, au pe obrazul lor o umbră, ca pe o mânecă o fâşie de doliu. Nimeni nu vede însă această umbră, câtă vreme marii predestinaţi sunt în viaţă. Câţi au văzut-o pe obrazul lui Crist? Ea e acolo însă, ca o aripă a divinităţii. Şi cei atinşi de ea cheamă, atrag, cu un farmec de neînvins, cu o vrajă dulce, de fantomă. Pupila lor închisă sau deschisă vede departe, vede dincolo, acolo unde muritorul de rând nu vede încă nimic. Viaţa de aici e, fireşte, o scurtă întrerupere a eternităţii, un antract - între naştere şi moarte - o pauză de cinci minute, domnilor, pentru a prepara a doua mare veşnicie. Un scurt-circuit „â rebours", o întrerupere a întunericului, dar în curând Marele Electrician va repara totul şi vom reintra în întuneric. în pauză, cei mai mulţi se lasă furaţi de joc. îşi cumpără seminţe, „dau cu cotul vecinului". O să fie bine, „Nu-i adevărat că pauza va fi atât de scurtă?". în loc să stea liniştiţi în reculegere, pregâtindu-se pentru minunata trecere, îşi dau drumul poftelor, se îmbată cu minciună. Şi aşa încep asasinatele, nedreptăţile, luptele sterile. Abia simţiţi, însă. iată-i şi pe ci, pe marii predestinaţi. Năluci. Iată-1 pe Vasile Pârvan. El ştie, el aude zborul de pâslă al păsărilor untdelemnoasc. O auroră eternă pândeşte. Şi ochii lui văd, glasul lui aduce o veste. Sub semnul morţii, sub semnul eternităţii, din el se rupe o misterioasă vrajă, câţiva alţi singuratici o simt, o află, o spun celor ce vor să o 180 181 audă. Şi aşa se naşte îndreptăţită legendă, aşa se face înaltul cult. Vasile Pârvan. „Psihologia întreagă a lui Pârvan - spune d. Al. Busuioceanu - din anii săi din urmă stă în acest sentiment de multe ori mărturisit al efemerului şi totodată al eternului, îngemănate în aceeaşi undă a vieţii... Viaţa primită astfel în unduire nesfârşită cu propria ei umbră eternă, pe care filosoful abia dacă mai îndrăzneşte a o numi moarte". Şi, în adevăr, moartea lui Pârvan, pe care acesta o ştia, care trebuia să sosească inexorabilă, e plină de seninătate, e supremă înălţare. Moarte socrateană. „Ştia că avea să moară - scrie d. Al. Busuioceanu - şi era resemnat. îşi comunică ultimele gânduri şi îşi luă adio de la tânărul care abia îşi stăpânea durerea. în pragul vieţii, el părea pregătit pentru această mare trecere şi îşi primea destinul fără lamentări... ... Dar când şi cel din urmă cuvânt de rămas bun fusese rostit şi când mâna îngheţată a celui care se ducea părăsea definitiv atingerea cu oamenii, Pârvan a avut totuşi o supremă şovăială, care a fost o ultimă confesiune a vieţii lui. Cu ochii plini de lacrimi, el s-a întors şi a început să plângă". Şi n-am putea sfârşi decât reproducând cuvintele emoţionante şi de înalt lirism, care încheie studiul d-lui AL Busuioceanu: „Inima cea mai calcinată de suferinţă, raţiunea cea mai aspră cedează la această ultimă chemare şi lacrimele răsar din adâncul fiinţei, încercând a înverzi o clipă steiul omenesc. Remuşcare? înduioşare senină? Bucurie a eliberării? Raţiunea stoicului însuşi nu mai e în stare a da acest răspuns. La limanul atât de dorit, de unde altă călătorie începe, el face acest popas, unde amintirile în lacrimi rămân umbre părăsite în înserare". UN MARE POET BELGIAN: EDMOND VADERCAMMEN E unanim cunoscută colaborarea intelectuală dintre Belgia şi Franţa. Ca un bun „donneur de sang", Belgia, cu resurse totdeauna reînnoite, şi-a oferit nu de puţine ori sângele pentru marea ei prietenă, Franţa, cu care o unitate spirituală şi quasi-naţională a fost pecetluită de ultimul război. Şi, în adevăr: ce admirabilă transfuzie de sânge acel exponent al simbolismului, Emile Verhaeren, culme a poeziei franceze ca şi a celei universale! Ce nouă privelişte desfăcută prin prezenţa acelui misterios şi luminos totodată Maurice Maeterlinck sau a durerosului Georges Rodenbach, a subtilului Albert Mockel. a vigurosului Max Elskamp, sau a acelui poet_ şi critic de la „Mercure de France", Andre Fontainas. întreaga şcoală simbolistă franceză - şcoală căreia se datoreşte renaşterea poeziei la începutul acestui secol - şi-a găsit aşadar cei mai de frunte reprezentanţi în poeţii de origine belgiană. Printre cei citaţi mai sus, numai Andre Fontainas trăieşte în Franţa. Ceilalţi - cu toată impresionanta lor contribuţie la cultura cea mai autentic franceză, n-au părăsit hotarele ţării lor. Dacă în vibrarea pe care sufletul acestora o făcea auzită în versuri era uneori o fulgerare necunoscută spiritului francez - primenindu-1 în acelaşi timp pe acesta - limba lor pur franceză n-a cunoscut niciodată nici o şovăială. Se va demarca, de bună seamă, într-o zi partea pe care poezia franceză şi cea universală o datorează aportului belgian. O revărsare peste frontierele versului, o încălcare a strâmtului principiu artă pentru artă s-ar putea recunoaşte în opera oricărui poet franec-belgian. De la somptuosul Maeterlinck, cu fruntea brăzdată de stelele visului şi ale misterelor, până la amarul Rodenbach, toţi aceşti poeţi par ultrasensibili la zbaterea omului, la tristeţile lui indisolubile, la luptele lui cu sine şi cu semenii lui. Linia aceasta poate fi urmărită până la cele mai recente manifestaţii ale poeziei belgiene. Corespondenţele acestea cu 183 poezia franceză au intrat într-o tradiţie care nicicând n-ar mai putea fi dezminţită. Dacă simbolismul a dat Franţei luminoasa falangă citată mai sus, poezia franceză de azi numără de asemeni câteva nume belgiene care o onorează: Charles Plisnier şi Frartz Hellens şi-au câştigat o simpatie care trece de hotarele amânduror acestor literaturi. Poezia generoasă, larg umană a lui Plisnier, a făcut şcoală, a tras o dâră de luceafăr. Alături de ea se situează poezia dinamică, generoasă, a lui Ayguesparse, codirector al voluminoasei reviste L'Esprit du temps. Şi dintre cei tineri, colaboratori regulaţi ai revistelor moderne franceze, iată-i pe cei din grupul Journal de Poetes: P. L. Flouquet, Edmond Vandercammen, Rene Meurant. Journal de Poetes de la Bruxelles merită o menţiune specială. Pumnul de poeţi de mai sus, sub direcţia lui P. L. Flouquet, autorul unui preţios volum de poeme, Corps et âme, au izbutit să realizeze una din cele mai vii reviste de poezie din Europa. De altfel, poeţii francezi (Jules Supervielle, Max Jacob, Valery Lar-Baud, Leon Paul-Fargue etc.) au răspuns chemării de la Bruxelles, astfel încât Journal des Poetes, pe lângă contribuţia de înaltă frecvenţă a poeziei belgiene, constituie şi un catalog astral al celor mai de frunte nume franceze. Journal des Poetes a creat şi o editură de poezie în care au apărut câţiva poeţi francezi şi belgieni de prim ordin. Aceeaşi editură a publicat Sommeil du laboureur de Edmond Vandercammen, şi, recent, Naissance du sang al aceluiaşi şi Naissance de la revolte de Rene Meurant. Fragmente din Sommeil du laboureur, care va apărea poate şi într-o versiune românească, au apărut în traducerea subsemnatului în revistele Vremea şi România literară. Era în Sommeil du laboureur o clocotire umană, un fior de aducere aminte şi de presimţire a unei lumi suave, un amestec de cer şi de ţărână, care se continuă şi mai amplificate în Naissance du sang. Ca un dansator pe sârmă, poetul se menţine dibaci pe muchia de cuţit care desparte poezia pură de poezia-funcţie socială. Accente dintr-altă respiraţie.versuri cu o rezonanţă lăuntrică făcând cercuri largi ca un clopot sub unde, se găsesc nenumărate în Naissance du sang. Dar alături de acestea, neîncetat vie stă atenţia poetului pentru tot ce e suferinţă şi încleştare a omului. Edmond Vandercammen îşi îmbracă rând pe rând haina ca o pădure desfrunzită a cerşetorului, a jidovului rătăcitor, bluza albastră a muncitorului sau cămaşa amară de sudoare a plugarului. Dar niciodată nu va aluneca în pateticul facil, în lacrima ca o ţinută de rigoare. Iată-1 ca o umbră, ca o căruţă stăruind pe căile uzinelor, lipindu-şi urechea de tic-tacul nopţilor şi al anotimpurilor. Şi toate acestea împletite cu un limbaj dârz, descojit de orice artificialitate, ca o mână cu liniile destinului bine desenate, fără uniforma vreunei mănuşi. Edmond Vandercammen nu risipeşte imaginile. Numai din când în când, acolo unde suflul poemului imperios o cere, o metaforă brăzdează cu sânge proaspăt obrazul unui poem. încercăm aci versiunea câtorva strofe din Moartea ţăranului. Morile nu mai sunt decât tăcere şi statuie Coame întretăiate şi cărnuri adormite Recolte făgăduite unor guri pline de suferinţă. Vânturile nu mai ştiu unde să ducă anotimpurile Ele au lăsat să plutească un pic de toamnă peste parcuri, Ele au dat glas înt.îielcr păduri. Pretutindeni izvoarele desfac marama lor cenuşie Şi obosite de a fi potolit febrele ţărânei Iată-le oprindu-se lângă o rană deschisă. Sau aceste Vestminte sărace: Recunosc aceste vestminte, paznice ale cărnii slăbite ale cărnii dimprejurul oaselor aie oaselor trăind prin ele înşile într-atât privaţiunile se hrănesc cu sânge. Ele îşi sfârşesc noaptea pe scaune se depărtează în umbră se reîntorc spre somn ele sunt strâns legate de visele voastre îşi ascund zbârciturile lor de cărbune se sperie de ornicul care sună şi sfâşie ţesătura obrazului vostru; ele cad şi vă cauiă trupul. Aşteaptă să se întoarcă uneltele în palmele voastre zăvorâte de tăcere să se desfacă braţele voastre nemăsurate din înrudirea lor cu \iaţa Femeia, copiii, contactul cu oglinda neatinsă de respiraţie; astfel naşterea lumii astfel îngenunchierea omului în lume. Ca orice poet adevărat, Edmond Vandercammen aduce în cântecul lui o solie. Nemulţumit numai cu sonoritatea cuvintelor, Edmond Vandercammen închide în ele o viziune de durere şi de iubire. Mesagiul lui a fost auzit în Belgia şi în Franţa. Prin antenele atât de atente ale Vremei, noi îl voim auzit şi aici. 184 185 LITERATURĂ SAU POLITICĂ? A fost un moment, în viaţa şcolilor literare ca şi în aceea a poeţilor înşişi, când litera scrisă se cerea transformată în gest, când vers şi imagine păreau să işte - iremediabil - fapte. încă din 1926, poeţii din grupul suprarealist francez au simţit nevoia să pună în acord activitatea lor spirituală că o acţiune de fiece zi. Pe atunci - sinceri sau nu, căutând o formulă de scandalizare a opiniei publice, sau nu - poeţii surrealişti au ales ideologia marxistă, în speranţa că singură o arhitectură socială, umanizată prin ruperea din formele actuale, ar putea duce la condiţii de viaţă de aşa natură, încât să facă posibilă dezvoltarea tuturor oamenilor, pe planul poetic şi spiritual rezervat până atunci numai unei categorii privilegiate. Pasul odată făcut de pe tărâmul poetic pe acel politic, o debilitare a resurselor poetice avea fără întârziere să se facă simţită. De altfel, din întreg grupul surrealist, un singur scriitor, Louis Aragon, avea să tragă până la capăt consecinţele actului său, în detrimentul total al activităţii sale poetice. Recentul volum al lui Louis Aragon, Houra l'Oural, dacă răspunde cerinţelor unui program politic, e cu totul inferior din punctul de vedere artistic. Cât priveşte contribuţia şefului grupului, Andre Breton, ca şi a grupului însuşi, ea s-a mărginit la o cochetărie dubioasă, cu formule şi atitudini disparate, care n-a putut sfârşi decât cu dezagregarea şi anemierea - în calitate şi în număr - a grupării întregi. Problema unei arte în slujba unui program politic sau a unei clase sociale e din cele mai interesante, dar nu e mai puţin adevărat că abordarea ei, fie teoretic, fie din punctul de vedere al creaţiei, comportă riscuri din cele mai greu de înlăturat. în Republica sovietică, tema aceasta a fost, pare-se, amplu dezbătută, dar felul în care a fost parţial soluţionată nu e în favoarea susţinătorului tezei artei şi poeziei tendenţioase. Pentru mulţi din poeţii contimporani din Europa se putea pune, e drept, la un moment, întrebarea dacă e admisibil să scrii într-un fel şi să trăieşti într-altul. Materialul poetic se cerea şi el reîmprospătat. Surrealiştii - printre cei dintâi - au sinţit-o. Dar e de mirare cum de s-au putut lăsa înşelaţi - puţină vreme, e-adevărat - că arta ar putea, fără riscul negaţiunii totale, să abdice de la libertatea absolută în alegerea subiectului, ca şi a felului de a-1 trata. Definirea poeziei, subjugarea ei unui ideal din afara geografiei poetice, înseamnă uciderea ei. - Asta e poezia! -exclami auzind imnul unui poet în cinstea cutărui lucru. Dar cine s-ar încumeta să exclame: numai asta e poezia? Poezia poate fi orice. Cu condiţia - indispensabilă pentru autorul acestor rânduri - să simţi circulând în invizibilele ei straturi un izvor mineral de generozitate şi de uman. Fireşte, nici o temă nu poate fi interzisă poetului, după cum nici o temă nu-i poate fi impusă. Dar poetul îşi va alege singur cântecul, după cum singure şi-au ales florile aroma. Cine a hotărât ca parfumul de garoafă să fie de garoafă, şi nu de trandafir? Şi cine i-ar putea impune liliacului o altă aromă? Sau. în orice caz, o dată cu aroma, va înceta şi liliacul. Problemele legate de proletariat pot forma materialul unui elan poetic. Dar, dacă e vorba de poezie proletară, ar trebui să ne înţelegem întâi ce e anume poezia proletară. Poezia scrisă de un proletar? Fără îndoială. Sau poezia unui poet care. nefiind proletar, se identifică, în clipa actului poetic, cu sufletul şi cauza proletarului? Sau poezia scrisă pentru uzul clasei proletare? Această din urmă ipoteză nu poate fi în nici un caz socotită în cadrul autentic al poeziei: proletariatul urinând să atingă mai târziu un stadiu artistic mai înalt, poezia scrisă pentru uzul lui actual ar însemna să fie la un nivel artistic neevoluat încă. Dar încă o dată: orice ternă poate fi folosită de scriitor, o dată ce tema aceasta îi umple pe deplin gândul în vis sau în trezie. Urmând un plan dinainte stabilit însă, supunându-se unui program politic, opera artistică sau literară e iremediabil sortita caducităţii. Dintotdeauna poetul, artistul a avut să reziste conflictului dintre viziunea lui lăuntrică şi cea exterioară. Şi în această luptă, nu rareori, poetul fiziceşte a sucombat. Aşa a fost înfrânt Rimbaud, aşa a fost înfrânt Eminescu. Nu e demn de reţinut faptul că doi din cei mai mari poeţi ai Rusiei contimporane - Esenin şi Maiakovski - s-au sinucis? Esenin s-a sinucis în 1925, Maiakovski în 1930. Şi amândoi au făcut leale eforturi să se adapteze condiţiilor de viaţă exterioară, să devie două şuruburi utile în vasta maşinărie a colectivităţii. 186 187 Poezia lor şi nici ei înşişi n-au putut suporta supunerea unui program politic. Din datele publicate de Benjamin Goriely în Poeţii în revoluţia rusă, reiese că înşişi conducătorii Rusiei actuale s-au convins de necesitatea libertăţii şi independenţii artistului. Arta şi cântecul au norme care cer, pe lângă predispoziţii de sensibilitate speciale, şi o cunoaştere amănunţită a mecanismului artistic. Poetul nu poate trăi în stradă, şi mai ales numai în stradă. El e şi un ins de laborator, care cunoaşte sau ghiceşte şi formule de incantaţie magică, pe caie nu oricine şi nu la orice ordin le poate practica. Şi nu e, în adevăr, cu totul semnificativ faptul că până şi în Rusia sovietică poetul cel mai preţuit nu e nici un poet proletarian, nici un poet materialist, ci un poet abstract. în genul lui Paul Valery, anume Boris Pasternak? DUPĂ CRIZĂ în vocabularul tuturor limbilor, „înainte" şi „după război" au devenit expresii din cele mai curente. Se vorbeşte de o „generaţie de după război", de un „spirit", de „o literatură sau o viaţă socială de după război". Demarcaţia aceasta între ceea ce a fost şi ceea ce e, dincolo sau dincoace de marele zid al măcelului, nu se mărgineşte numai la o distincţie materială. Ea răspunde tot atât unei psihologii colective, unei nevoi unanime de limitare sau de explicare a unui fenomen prin definirea lui, cât şi unei stări de fapt obiective. Cuvintele au în ele o putere, o magie pe care oamenii, de cele mai dese ori, le ignorează. Şi fac rău. Cunoscând mai de aproape mecanismul de forţe ale cuvântului, oamenii ar putea - cine ştie? - conjura împrejurările, preveni sau poate chiar îndrepta o anume încrucişare de evenimente. Omul primitiv - mai aproape totdeauna de miezul straniu al lucrurilor - nu încearcă prin formule incantatorii să alunge boala, nenorocirea, sau să cheme bucuria, bunăstarea? Nu sunt, îndeosebi proverbele, o exemplificare neîndoielnică a puterii de vrajă pe care o posedă cuvintele şi de care înţelepciunea populară şi-a dat totdeauna seama? Proverbul nu e numai o rezumare a unei experienţe moştenite de la serii întregi de generaţii, el e şi o reţetă împotriva durerii, şi un farmec ca o alifie tămăduitoare pe o inimă rănită de o suferinţă sau de o nedreptate. Cuvântul, înainte de a deveni abstracţiune trecută prin firul subţire al minţii, a fost gest, adică acţiune. Prin ce prefaceri zguduitoare va fi trecut omul, pentru ca de la mişcare, de la faptă, să fi ajuns la cuvânt, cine ar mai putea astăzi deosebi ori spune? O rupere, o zguduitură puternică trebuie să se fi podus. Dar din vremea când era gest, cuvântul a păstrat - poate chiar intensificate - toate puterile gestului. Câmpul lui de tulburare, de transmisiune de unde, a devenit mai larg, într-însul găsindu-se condensate şiruri întregi de gesturi, aşa cum straturi nenumărate de cărbune se rezumă în strălucirea solitară a unui diamant. 189 Cuvintele nu sunt, aşadar, spumă, fulgi aruncaţi în vânt. Rostite, ele prind rădăcini în minţile vremii, cresc ca nişte copaci uriaşi, sub frunzişul cărora se întâlnesc duşmani sau prieteni. Un cuvânt - spus cândva la întâmplare - poate crea o stare de spirit. Sunt uneori cuvinte otravă. Nu se vor găsi şi cuvinte antidot? Un cuvânt care trebuie să fi contribuit mult la actuala stare generală e acela de criză. Dacă proporţiile vaste ale crizei în sine n-au fost chiar provocate de cuvântul „criză", acesta a contribuit cel puţin într-un fel hotărâtor la adâncirea, la agravarea ei. E, în fenomenul acesta, aceeaşi nevoie a oamenilor de a simplifica, de a explica printr-un cuvânt, printr-o formulă - care, de cele mai multe ori, are fericirea sau nefericirea de a prinde - o stare de lucruri. Poate, la o analiză atentă, pesimismul (sau optimismul) consecutiv formulei să nu poată rezista. Dar cine se oboseşte să analizeze? Formula a prins, formula e bună, toată lumea vorbeşte de criză, toată lumea se adaptează mentalităţii de criză. Va urma totuşi o perioadă de „după criză", cum a urmat una de „după război". Această „după criză" n-ar putea oare fi creată printr-un cuvânt magic, printr-un „cuvânt-antidot", cum îl numeam mai sus? Altfel, riscăm, în adevăr, să trecem dincolo de criză şi să rămânem în perioada de „după criză" cu toate ticurile din timpul crizei. Poate că ţările, mulţimile, ar trebui pregătite de pe acum pentru o psihologie de necriză. Odată creată - graţie cuvintelor care nu sunt niciodată inutile - această stare de spirit generoasă şi optimistă, poate şi criza însăşi va dispare. E. LOVINESCU O cultură nu trăieşte numai prin personalităţile de prima mână. Uneori, generaţii întregi de poeţi fără strălucire sunt necesare pentru plămădirea, pentru naşterea poetului adevărat. Sunt, de altfel, culturi - ca de pildă cultura franceză - care îşi pot îngădui luxul de a situa pe al doilea şi chiar pe al treilea plan nume care în alte culturi ar deţine desigur locul de frunte. Nu sunt, cu adevărat mari, poeţi ca Verhaeren, Jammes, Maeterlinck? Şi totuşi, mult înaintea acestora se situează un Racine, un Baudelaire, un Rimbaud. Dar în urma numelor citate mai sus, câte alte pleiade întregi de nume obscure, pe care nu secolele, ci deceniile le lasă să cadă tot mai pierdute, până ce şi ultimele semne se şterg, ca literele pe o lespede roasă de ani şi de anotimpuri. Efortul poetului minor, dispărut, dacă nu înainte, cel puţin odată cu dispariţia lui materială, nu e niciodată inutil. El a servit la pregătirea unei stări de spirit, el a adus aluviunile din care marele artist va şti să taie profilul cântecului autentic. Dar câte generaţii vor fi fost sacrificate, până ia venirea acestuia? Câţi scriitori, câţi artişti, câţi critici obscuri vor fi trebuit să dispară până la apariţia luminoasă în istoria literaturii române, a acelei figuri olimpiene care se numeşte E. Lovinescu? Civilizaţia, spiritul cu adevărat occidental nu se pot obţine de la o zi pe alta. Ele cer, cel puţin, un început de tradiţie, o comuniune perpetuă cu extazul şi inspiraţia marilor iniţiaţi. Din contactul acesta neîntrerupt cu gândirea, privirea, surâsul, glasul, felul de a da bună-ziua capătă o aureolă, o transfigurare cum e nimbul de pe frunţile sfinţilor. E nevoie de un ascetism, de o închidere în sine şi în eternitate, spre a putea lua parte la aspra ascensiune a spiritului: Oameni ca aceştia se nasc numai la mari intervale - o zodie fericită îi poate face să se întâlnească şi într-o aceeaşi generaţie, cum sunt cele câteva remarcabile figuri ale 191 culturii româneşti actuale. Arghezi, Galaction, Sadoveanu, Rebreanu, Lovinescu- şi, la o distanţă numai de zece ani: Pillat, Perpessicius, Bacovia, asemeni focurilor de pe coline, care transmit, din timp în timp, un alfabet rezervat celor mai pure revelaţii. E. Lovinescu va însemna, desigur, unul din aceste înalte momente ale unei culturi. De pe soclul celor şaizeci de volume, E. Lovinescu a ştiut totdeauna să se ferească de a deveni statuie. Fără să-şi piardă cumpătul dinaintea vastelor proporţii ale operei sale, el a rămas necontenit om, cu o inimă generoasă şi caldă. în ochi, în strângerea lui de mână. e aceeaşi înţelegere, aceeaşi îngăduinţă unanimă, ca şi când gloria şi mulţumirea operei realizate nu l-ar fi atins cu o aripă care de obicei îngheaţă şi înstrăinează. De la stilul frazei sale, despre care s-au scris atâtea elogii, până la ospitalitatea proverbială a salonului său literar - unicul salon literar românesc - E. Lovinescu e cel mai desăvârşit simbol al civilizaţiei, adică al comprehensiunii şi al îngăduinţii, al toleranţei. Căci ce altceva poate fi civilizaţia, dacă nu înţelegerea de aproape, îngăduinţa? în epoca actuală de netoleranţă, de neînţelegere universală, o ureche mai atentă ar trebui plecată spre tictacul inimii şi glasului lui E. Lovinescu. N-a fost „Sburătorul'' una din primele reviste de la noi, care nu s-au mai poticnit în buturuga unei prejudecăţi penibile? Şi cine ar putea contesta că, atunci chiar, când degetul lui critic se opreşte cu violenţă pe o rană, simţul şi înţelegerea lui artistică şi umană nu invocă toate circumstanţele uşurătoare? în critică, dc altfel, E Lovinescu e întotdeauna un creator. Posibilitatea creării de valori e singura justificare a criticii. Nostalgic, visător, plin de un sentimentalism suav, E. Lovinescu ascultă cu atenţie o pagină muzicală, o poezie, o operă de artă. Nu erau, toate acestea, virtuţi care să facă din dcînnia-sa cel mai bun tălmăcitor al dragostelor marelui inspirat, care a fost Mihai Eminescu? „Mite", cartea de azi a lui E. Lovinescu, nu e decât o piatră preţioasă în plus, la colierul de generozitate şi de înţelegere al întregei opere lovinesciene. PLECĂRI Plecarea unui prieten m-a adus pentru câteva minute în peisagiul de fier ruginit al gării. Era în jurul meu o înfrigurare, o întrecere de glasuri şi de gesturi. Pe scări, pe culoare sau chiar sub coloanele înalte ale peronului, oamenii păreau să vorbească o limbă neînţeleasă, ţipându-şi tare întrebările şi răspunsurile, fluturând uneori, când cuvintele nu mai erau suficiente, cîte o batistă cu lacrimile, legate ca nişte monete rare, în colţuri. La fiecare pas, orizontul părea să se schimbe. Unde mă aflam cu adevărat? Cu o clipă înainte întâlnisem feţe tinere, surâzătoare, luminate de o bucurie fără nici o pată de îndoială. Acum, iată alte figuri, bătrâne, triste, cu o deznădejde ca o rană, cu sângele neoprit, pe obraz. Şi apoi iar, şi figuri vesele, şi pe urmă figuri triste, laolaltă unele lângă altele, amestecate ca nişte cărţi de joc. Aceasta să fie gara? - mă întrebam. Un iarmaroc al vieţii, în care toţi vin să vândă sau să cumpere ultima speranţă? Un iarmaroc în care toate măştile trăirii curente - de sărbătoare sau de jale - se perindă? în compartimentele înghesuite oamenii îşi făceau loc cu coatele. -„Unde să-mi pun bagajele, d-le conductor? Locul acesta e al meu, Doamnă. Luaţi-vă valiza de aici! Cuvinte întretăiate ca nişte săbii. Ochi care lucesc uneori ca nişte mitraliere ascunse în ierburi... Sunt şi oameni săraci, care n-au cu ei decât câte o legăturică cu unelte umile şi o îmbucătură pentru înşelat foamea. Aceştia tac. îşi caută, cu teamă parcă, un loc cât mai ascuns, cât mai strâmt, cerându-şi iertare pentru micimea spaţiului pe care îl ocupă. Desigur, n-am fost singurul care am observat că numai oamenii bogaţi, cu valize multe şi îngroşate de nenumărate obiecte, vociferează, ţipă, îşi solicită locul... Nu e mai puţin adevărat că sunt alţii şi mai bogaţi, care călătoresc în odăiţe tapisate cu ştofe scumpe, fără grije de bagaje. 193 Pentru acestea, un vagon special le stă la dispoziţie. ... Dar oamenii aceştia atât de bogaţi nu fac parte din peisagiul gării. Ei au şi aici, ca şi pretutindeni, acea iarbă a fiarelor, care îi face invizibili... Şi apoi, ei nici nu iau parte la viaţa gării sau a trenului. Ei şi-au adus aici tot confortul de acasă. Se închid într-o odăiţă, cu mobilele, cu rufele de acasă. Ei nu pleacă. Ei stau pretutindeni pe loc... Deodată, pe nesimţite, pe peron s-a petrecut ceva... Sau e un semn. o nelinişte care vesteşte că ceva are să se întâmple... încă vreo câteva clipe şi trenul greoi, gâfâind, s-a urnit... Pe peron, lumea s-a risipit ca un fum. Ultimele figuri se şterg ca un văl subţire de zăpadă la ferestrele vagoanelor. încotro plecau toţi oamenii aceia neliniştiţi, înfriguraţi? Şi-mi amintesc de acel poem al lui Baudelaire, în care un om se mută de la un loc la altul, pe lângă sobă lângă fereastră, de lângă fereastră lângă uşă, în speranţa că acolo va fi „mai bine". Migraţiune perpetuă. Plecare eternă spre „indiferent unde, numai dincolo de această lume". TEAMA DE A TRĂI - „Sunt obosit", îmi spunea prietenul meu înalt şi spătos, întins alene pe divanul cu scoarţe scumpe. Buzele lui întredeschise lăsau să se vadă două şiraguri de dinţi sănătoşi. Rotocoalele de fum ale ţigaretei cu marcă străină desenau o aureolă difuză peste fruntea lui cu bucle tinereşti şi proaspăt ondulate. - „Ai împlinit treizeci de ani?" - l-am întrebat. - „încă nu, sună răspunsul, dar sunt obosit şi trist. Nimic nu mă mai ispiteşte. Aş renunţa fără nici o şovăială la viaţă. Ştiu, aş putea întreprinde atâtea, dar ce vrei, sunt obosit. Nu mai am nici un entuziasm". Cu un gest teatral, braţele s-au dat în lături, mucul a căzut pe covor. Mă gândeam: să fie cinstit dezgustul acesta, sau doar o simplă prefăcătorie? Aş fi vrut să-mi pot întoarce faţa în altă parte. Afară, un soare vioi îşi făcea loc până la perdelele - leneşe şi ele; o bucurie, un elan nesfârşit păreau să urce din strada cu vuiet şi mulţimi în revărsare. Câţiva vânzători îşi vesteau marfa şi ţipetele lor străluceau ca nişte portocale în auzul străveziu ca o sticlă. Mi s-a părut că sunt într-o gară. Aş fi plecat poate, dar omul acela înalt şi fără vlagă stătea acolo ca o remuşcare, ca o tristeţe de neînlăturat şi mi-aş fi voit vocea puternica, aruncătoare de flăcări. „Eşti ostenit - îmi spui, prietene. Viaţa nu te mai ispiteşte. Dar scutură-ţi lâncezeala şi priveşte în jurul tău. Iată, afară soarele râde. O zi nouă şi alte zile noi se vestesc peste tot. Scoboarâ, amestecă-te cu mulţimile, împărtăşeşte bucuriile şi suferinţele lor. îmi spui că eşti obosit şi nu te gândeşti o clipă la cei cari, pe o zi cu lumini ca aceasta, sunt nevoiţi să stea în spitale sau în închisori. Nici o osteneală, nici o încercare de rupere, de creare. Scutură-te odată, ca un câine ieşit din apă. Deschide ferestrele, priveşte viaţa şi evenimentele drept în ochi, fii conştient de ele si de tine. Teama dc a trăi a găsit, în cazul tău, un ins cu bunăstare. Dar gândeşte- 195 te la aţâţi alţi semeni, anonimi, sfâşiaţi de mizerie, pe care aceeaşi teamă, aceeaşi lene îi ţin pe loc, îi îndepărtează cu fiecare pas de salvare. O fărâmă de entuziasm, o înălţare viguroasă a capului, un curaj de a trăi i-ar putea scoate afară din întuneric. Ei continuă să-şi afunde ochii şi urechiile în nisip, să îngenuche în contemplarea propriei lor sărăcii sufleteşti şi fizice, în aceeaşi MAI MULTĂ LUMINĂ teamă de viaţă. Teamă de a trăi, care înseamnă, şi mai tragic încă, „refuz de a trăi". Dar fost-au oare cuvintele mele auzite? Sfârşitul anului 1934 a adus un potop de lamentaţii şi de pronosticuri tragice. La fiecare colţ de stradă, în cafenele, în birouri, astrologi amatori, cu frunţile încreţite şi cu voci sugrumate de calcule - din afara oricărui echilibru matematic -vesteau nenumărate catastrofe planetare sau citadine. Să fi fost în aer semnele unui sfârşit de epocă? Oamenii ridicau ochii spre cer, întrebau stelele, nourii, încrucişările de luceferi, încercau din imponderabile presimţiri, din nostalgii nejustificate, să găsească un înţeles al prezentului şi poate al viitorului. E, fără îndoială, de la o vreme, o întoarcere spre unele interpretări, spre unele „moduri" de cunoaştere pe care ştiinţa pozitivistă şi materialistă a timpului nostru le lăsase cu totul deoparte. Nu se vorbeşte din ce în ce mai mult, în medicină de pildă, despre preceptele cosmice ale teoriilor hipocratice? S-ar părea că bunul mers al mădularelor noastre, că starea noastră de sănătate sau de boală n-ar fi străine de anume fluctuaţii ale mărilor, ale aerului sau ale planetelor. Să nu mai fie nicăieri în jurul nostru o fărâmă de soare, o fărâmă cât de mică de iubire, de generozitate, care să ne dea dreptul la o nădejde, la o prelungire de viaţă? Ceasul în care planetele se vor lovi ca bilele de biliard n-a sosit încă şi nu va sosi, desigur, înainte ca multe milioane de ani să se fi scurs. Moda macabrului, a aspectelor perpetuu tragice şi întunecate, va trebui înlăturată. Poza nenorocirii, a demoniacului, are şi astăzi succesul asigurat în saloane. E atât de uşor pe cât de interesant să pari dezgustat de viaţă, să trâmbiţezi că orice sforţare e inutilă, că un cataclism universal pândeşte din clipă în clipă. Dar cu cât mai profund şi mai aproape de adevăr e să cauţi să anunţi bucuria, lumina. Marii poeţi ai romantismului, cu toată atenţia lor pentru tragic, ca un Jean Paul, Hdiderlin, au scris paginile cele mai emoţionante de lumină şi de împăcare. Panica 197 improvizaţilor cititori de stele de azi e asemenea dorinţii acelui student cu examenele întârziate, care aştepta stăruitor izbucnirea unui cataclism, a unui război de pildă, care să-i justifice inactivitatea şcolară. Poetul, omul de ştiinţă, care îmbogăţesc bagajul de inteligenţă al omenirii, au şi misiunea de a dezvălui hotarele unei lumi a frumosului şi a bucuriei. Fireşte, nu din mulţumirea de sine, din lenea de a gândi, din confortabila aşezare în fotoliul rutinei, va izbucni această lumină, această bucurie înaltă. Ci din conştiinţa unei misiuni de îndeplinit, unui efort neîntrerupt spre mai bine, spre desăvârşire. Şi ce altceva mai mult decât generozitatea, decât strădania de a aduce împăcare şi speranţă celor umili şi nedreptăţiţi, ar putea fi această lumină? Mai sunt încă oameni cu inima caldă ca un soare care se străvede prin transparenţa hainelor şi a trupului. Dar trebuie şi un ochi mai atent, un ochi radiografie. Mai sunt zile fericite. Mai sunt zile cu soare. Şi în cinstea acestora se cuvine să ne scuturăm din lamentaţii şi pronosticuri tragice. AUTARHIE SPIRITUALĂ? I-a fost dat timpului nostru să vadă repuse în circulaţie cele mai învechite şi lipsite de vlagă teorii ale orânduirii relaţiilor economice, şi chiar spirituale. Conducătorii de popoare nu s-au mulţumit să oprească libera circulaţie printre frontiere, a grânelor, a monetelor, a oricăror bunuri dăruite de natură sau create de mâna omului. De la o vreme, până şi aburul imaterial al spiritului pare să nu-şi mai poată face drum. De la autarhia economică, un pas încă, şi vom trece la autarhia spirituală. Producţie internă şi consumaţie internă; principiul era surâzător când era vorba de pâine, de stambă sau de conserve alimentare. Sunt abilităţi, sunt talente, sunt experienţe pe care unele popoare le au şi altele nu. Ce are a face! Se vor consuma în cazul acesta produse de mai puţin eminentă calitate, dar se vor consuma totuşi. Izolarea gândirii însă, închiderea ei într-o hrubă fără ferestre şi fără uşi înseamnă iremediabil moartea ei. Gândirea şi arta, creaţia deci, nu sunt viabile decât printr-o continuă primenire, printr-un neîntrerupt contact cu lumea din afară, cu aspecte neîncetat noi. Efluviile nevăzute care circulă de la o ţară la alta aduc noi orizonturi, deschid noi posibilităţi gândirii. Şi totuşi: iată, se poate vorbi în unele ţări de o „contingentare" a traducerilor. Se vorbeşte de poezie, de roman, ca de o marfă mensurabilă, cu o greutate fizică şi cu o proporţie certă. în mintea cărui neînţelegător a tot ce e suflet să se fi născut o asemenea idee? E, în aceasta, încă un aspect al fenomenului general din zilele noastre, de ură, de dispreţ nejustificat şi dăunător - a tot ceea ce e străin. Or, străin înseamnă aproape întotdeauna nou. Străinul aduce în ochii lui lucirea unor peisagii necunoscute autohtonilor. Străinul are în voce o modulaţie nemaiauzită prin ţinuturile care îi acordă ospitalitatea. Străinul nu e numai oglinda prin apa fumurie a căreia se străvăd cirezi şi 199 orizonturi stranii, aspecte inedite meleagurilor de adopţiune, dar el mai e şi insul care va desluşi înfăţişarea fragedă a unor lucruri şi a unor zări cu care ochiul băştinaşului s-a obicinuit şi uneori s-a plictisit de mult. Un străin aduce cu el o tinereţe, o capacitate de emoţie care, transmiţându-se şi însuşindu-se de colectivitate, devine un bun comun, o îmbogăţire unanimă. Puterea de creare a artistului nu stă oare în facultatea lui de a pluti deasupra lucrurilor, de a şti să descopere mereu aspecte noi - adică de a nu se lăsa îngenuncheat de rutină, de a fi oarecum un permanent străini Din punct de vedere economic, străinul mai poate fi şi turistul care să umple la un moment dat - prin dărnicia şi tinereţea lui -acel capitol al „exportului invizibil" prin balanţa comercială -atât de deficitară acum - a statelor europene. De ce, aşadar, atât dispreţ împotriva străinului? Fie că e vorba de materie, fie că e vorba de spirit, străinul e totdeauna un element de preţuit. Să ne întoarcem deci cu faţa şi spre străin şi să ne lepădăm, cât mai e vreme, de ereziile autarhismului. SĂLI DE AŞTEPTARE Există o uniformă aparte, proprie numai „aceluia care aşteaptă". Să fie neliniştea, tristeţea lăuntrică, atât de nestăvilite încât valul lor să treacă frontiera care desparte vizibilul de invizibil? Suferinţa aceasta, care trăia numai din atingerea nematerială a unor clape ale sufletului, iat-o revărsată în afară, cutropind în culoarea ei cenuşie, mâinile, obrajii, îmbrăcămintea. O uniformă pe care nu legi fizice au hotărât-o, ci o mare amărăciune a inimii. O uniformă de resemnare, de perpetuă dar de infimă speranţă, o fărâmă de speranţă, atât câtă să-i poată da „celui care aşteaptă" vlaga să vie să mai aştepte încă. E poate o sectă, o mare familie, dar ai cărei membri au trăsături atât de asemănătoare, încât poţi crede că nu e decât unul şi acelaşi ins, repetat la infinit. I-am văzut pe aceşti „aşteptători" perpetui în sălile reci şi triste ale spitalelor, în anticamerele saloanelor directoriale ale marilor întreprinderi, în sălile de aşteptare ale gărilor provinciale, sau în acelea ale şefilor de cabinete ministeriale. Ce aşteptau toţi aceşti oameni? Şi care dintre sălile acestea de aşteptare erau mai triste? Ce speranţă, vagă, mereu reînnoită, le dădea puterea de aştepta încă şi azi şi mâine, de a reveni acolo, între zidurile neprietenoase, să mai aştepte, iarăşi şi iarăşi? Ei stăteau cu ochii pierduţi, ştiind poate că nu le va veni niciodată rândul, dar sperând încă, fără să ştie de ce. Şi în timpul acesta, domni învăliţi în şube importante, cu serviete pline de hârtii sau de monete, intrau sau ieşeau grăbiţi, fără să aştepte. O uşă crăpată numai a făcut să se întrevadă un petec mic, cât o fărâmă de cer, din obrazul marelui personagiu de dincolo de ziduri. Inima aşteptătorilor a tresărit dulce; el, atotputernicul, e acolo, există aşadar, le va putea face dreptatea pentru care toată fiinţa lor vibrează. - „Reveniţi mâine, domnilor şi doamnelor. Audienţele de azi s-au sfârşit." Şi iată-i scoborând cu sfiiciune, unul câte unul, scările monumentale pe care mâine le vor urca şi le vor scoborâ din nou. Ei fac parte integrantă din sălile de aşteptare. Au împrumutat ceva din culoarea palidă, cenuşie, a mobilelor, a zidurilor, sau acestea s-au îmbibat cu tristeţea şi resemnarea lor? Nu e nimeni să le spuie: „nu mai aşteptaţi, domnilor. Cererile d-voastră nu vor fi satisfăcute". Chiar dacă li s-ar vorbi astfel, ei tot ar mai aştepta. Ce? Poate un miracol. Miracolul se întâmplă câteodată, însă împotriva inimii „celui care aşteaptă". Ne e în minte cazul acelui tânăr care, după îndelungi ore de aşteptare, obţinuse în sfârşit un loc cu 2000 de lei pe lună, la un dispensar periferic. Era fericit. în drumul, însă, de la sala de aşteptare până la serviciu, miracolul s-a întâmplat: numirea lui a fost anulată, şi în locul lui numit un personagiu care n-a avut nevoie să treacă prin purgatoriul sălii de aşteptare. Tânărul şi-a îmbrăcat din nou uniforma „celui care aşteaptă". El stă acolo, între zecile de anonimi cu inima iremediabil optimistă, tresărind la cea mai mică aşchie de bunăvoinţă, încrezător în firul de pai al ultimului rest de speranţă care-i va ajuta să aştepte la nesfârşit, identificându-se tot mai mult cu tristeţea sălilor de aşteptare. ZILE CU SOARE Câteva zile cu soare au venit printre noi ca nişte păsări din alte climate, aducând o aromă şi o lumină ciudată în mijlocul săptămânilor de îngheţ. Iată-le plutind acolo, ca nişte rufe curate între arborii încă firavi din grădini, între ferestrele deschise să respire parcă o atmosferă solară amintitoare de vacanţe pe piscuri de munţi, departe de vuietul bolnav al oraşului. S-ar spune că lucrurile, copacii, casele sunt mai sensibile decât oamenii la spectacolul - trist sau bucuros - al naturii. De la primele mângâieri ale luminii, crengile, iarba, zidurile îmbracă parcă o îmbrăcăminte nouă. Oamenii însă rămân mai departe închişi în temniţa suferinţii sau a regretelor lor. Să simtă, adică să vadă, oare, plantele şi lucrurile mai bine decât oamenii, lumea dimprejur? Să răspundă ele unui ritm colectiv, universal, care scapă omului zăvorât în singurătatea lui aprigă, de vizionar lăuntric? E neîndoielnic că omul vede mai mult înlăuntrul lui decât în afară. Adică omul nu vede în afară decât ceea ce poartă în el însuşi. Un inginer, spune undeva Paul Valery, va vedea într-un peisagiu numai elipse şi parabole, un agricultor, locul de însămânţare, un hotelier, posibilităţi de exploatare turistică etc. E o orbire profesională care se agravează cu fiecare an de existenţă în plus. Lupta pentru viaţă 1-a deviat de multe ori pe om de la legile naturii. Plantele, animalele fac apel, într-o luptă analoagă, numai la mijloacele puse la îndemână de natura însăşi. Ele sunt într-un contact permanent, într-o comuniune neîntreruptă cu natura. Omul a trebuit să recurgă la armele spiritului, să-şi întunece figura cu undele sumbre ale inteligenţii. El s-a depărtat de natură. In oglinda pârâului, în firicelul de iarbă, în zilele cu ploaie sau cu soare, el nu mai vede decât propria lui figură, de cele mai multe ori tragică. Numai din când în când un poet, un artist apare cu o baghetă magică şi îi smulge vălul de pe ochi. 203 Artistul, poetul au rămas aproape de plante, de animale, şi aproape de oameni. Pentru uzul acestora - natura mai descoperă, mai inventează, mai dă contur şi glas frumuseţilor dimprejur. De aceea, zilele acestea cu soare au trecut mai întâi prin crengile arborilor, prin inima poetului şi de-abia după aceea vor învălui şi fruntea CHATTERTON posomorâtă a celorlalţi oameni. S-au împlinit zilele acestea o sută de ani de la premiera piesei lui Alfred de Vigny: Chatterton. Generoasa şcoală romantică, din care făcea parte geniul tumultuos şi stăpânit totodată al lui Alfred de Vigny, nu se putea să nu-şi oprească atenţia asupra dramei sfâşietoare a tânărului poet englez. Thomas Chatterton s-a născut la Bristol, la 20 noiembrie 1752 şi a murit a Londra, la 25 august 1770. Născut după moartea tatălui său, un sărac institutor, Chatterton a avut o copilărie nefericită. Lucrul acesta nu l-a împiedicat ca, la vârsta de 12 ani, să scrie un remarcabil poem în vechi dialect englez, publicat într-o mare revistă, ca aparţinând unui călugăr din secolul al XV-lea. încurajat de succesul acesta, copilul-poet publică sub acelaşi nume de călugăr o serie de poeme în care dovedea nu numai o excepţională sensibilitate poetică, dar şi o cunoştinţă surprinzătoare a mijloacelor de expresie. Un notar din Bristol, al cărui nume ar trebui scris într-o carte neagră a blestemului, îl angajase pe acest copil-miracol - ca un adevărat ales. Chatterton, sfios şi firav, nu avea nici unul din trufaşele semne exterioare ale magiei închise într-însul - ca ajutor la transcrierile de acte. Copilul muncea de la şapte dimineaţa până la nouă seara, mânca la bucătărie şi dormea în acelaşi pat cu servitorul notarului, care arunca în foc orice manuscris străin de actele juridice. O fugă la Londra, unde avea să se hrănească numai cu ceai şi cu visuri, pentru a scrie nopţi de-a rândul într-un subsol friguros, poeme şi povestiri pe cari editorii aveau să le refuze, nu-i va folosi decât spre a-i întări şi mai mult gândul sinuciderii, gând care, încă de pe vremea când fusese ajutor de notar, îl ispitise. Şi, în adevăr, la 17 ani şi câteva luni, poetul, după ce şi-a distrus cea mai mare parte din manuscrise, s-a otrăvit cu arsenic. După moarte, critica engleză l-a salutat ca pe unul din cei 205 mai mari urmaşi ai lui Shakespeare. După o sută cincizeci de ani, figura lui Chatterton n-a pierdut nimic din puritatea şi din tragismul ei. Drama lui Alfred de Vigny redă o bună parte din tulburarea de mari străfunduri a acestei vieţi. Dar câţi poeţi, câţi artişti nu trăiesc încă şi în zilele noastre zbuciumul fără scăpare al acestui mereu actual Chatterton! Trăim, fără îndoială, o epocă a statisticii. în nici o altă vreme nu s-a pus mai mută nădejde în cifre, decât în timpul nostru. Cifra care, ca şi cuvântul, trebuia să fi fost la început un simbol viu, corespunzând unei realităţi imediate, a evadat de mult dincolo de conţinutul lui. Fenomenul s-a petrecut aşijderi şi pentru cuvinte. Numai artistul, poetul mai recunoaşte în cuvânt frăgezimi şi sonorităţi de fiinţă vie. Numai în mintea şi în scrisul lui cuvintele nu sunt încă semne moarte, ci adevărate imagini, pulsând ca nişte vine pline de sânge, ale lucrurilor pe care le reprezintă. Pentru ceilalţi cuvintele au devenit simple etichete servind unui schimb de noţiuni curente şi de strictă necesitate. De aceea, limbajul poetului pare atât de ciudat şi de neînţeles pentru cei mai mulţi dintre cetitori. S-ar spune totuşi că poezia, care a evadat din cuvinte, s-ar fi refugiat tocmai într-o lume situată la antipodul visului şi al inspiraţiei: în aceea a cifrelor. Niciodată nu s-au dat cifrelor interpretări mai subiective, mai lipsite de conţinut real, mai „poetice" decât în zilele noastre. Cu o simplă adunare sau o scădere pe un petec de hârtie, bogăţii, fictive sau nu, se clădesc sau se năruie. în săli şi în cabinete de studii, cu pereţii acoperiţi de imense cearceafuri de diagrame, curbe statistice, indici numerici sau simple înşiruiri de cifre, domni gravi, cu figuri inspirate, drămuiesc şi hotăresc fruntariile vieţii de azi sau de mâine. Statistica, îngâmfată, îmbrăcată în afişe multicolore, se plimbă pe străzi, o întâlneşti în tramvaie, în sălile de aşteptare, în staţiunile de vilegiatură şi chiar în micile orăşele de provincie. Statistica ştie că a sosit ceasul ei. Cine i s-ar putea împotrivi? Toată lumea o adoră. Nimeni n-are voie să se îndoiască de ea. Orice obiecţie ar putea fi considerată drept o crimă de lez-statistică. 207 Fireşte, nimic nu poate fi mai convingător decât o înşiruire de cifre. Dar iată: i-a fost dat timpului nostru să cunoască ceva mai grav decât vorbele goale: cifrele goale. Până să ajungă sub văzul mulţimii, cifrele au trecut printr-o mie de mâini. O mică îndreptare pe ici, o mică îndreptare pe dincolo, un zero în plus sau în minus - lucrul n-are nici o importanţă! Cifrele stau dinaintea ochilor, convingătoare. Recentul exemplu, cu prilejul numărătorii dintr-un barou de provincie, în care totalul unei adunări nu corespundea cifrelor adunate, nu e decât un caz infim dintre mii de alte cazuri. Cifrele date de diferite ţări cu privire la balanţele comerţului exterior nu se suprapun aproape niciodată. Şi parcă, cu cât alunecă mai mult în „poezie", cu atât devine mai atotputernică statistica. în mâinile cui jocul acesta cu cifrele, inocent la început, e pe cale de a se transforma într-un joc periculos, de arme? De ce, în loc de precizie şi de măsurătoare exactă, am spune rece, seacă, această imensă revărsare de pasiuni pentru enunţarea unor cifre? Să se nască oare o mitologie modernă, în care marii şi cereştii zei de altădată sa fie înlocuiţi cu balaurul cu mii de capete al statisticii? O pondere ar fi necesară. O cumpănire şi o revenire la sentimente mai puţin absolute dinaintea tablourilor cu indici de numere, care, din pricina imaginaţiei febrile de azi, sunt tot mai departe de imaginea unei realităţi nealterate. CULISELE ORAŞULUI Viaţa unui oraş e numai aparent în centru. Oraşele cu adevărat mari nici nu au propriu-zis un centru, ci nenumărate centre corespunzând, fiecare din ele, uneia din feluritele activităţi spirituale sau materiale ale cetăţii. Adevăratul clocot, adevărata pulsaţie de viaţă însă, va apare pentru ochiul atent departe de fastul de arhitecturi şi lumini din mijlocul oraşului. Viitorul cetăţii, respiraţia şi puterea ei de creaţie se plămădesc în cartierele depărtate şi mărginaşe, în mahalalele nedefinite încă, în cenuşiul periferiilor sărăcăcioase. Acolo, sufletul şi visul se zbat ca nişte păsări din ce în ce mai mari, până ce colivia nu le mai încape şi zborul lor cutropeşte bulevardele şi aleile somptuoase ale capitalelor. Acolo, între ziduri şi tavane scunde, creşte o tinereţe care va împrospăta mereu cartierele centrale. Există, fireşte, şi o circulaţie şi un schimb reciproc între centru şi periferie. Dar materialul uman. materialul de creaţie, periferia îl va da centrului. Orice aport al centrului nu capătă „droit de cite" decât după ce e recunoscut şi adoptat de periferie. Acolo, lucrul, spiritul sau cuvântul străin e asimilat şi îmbrăcat în ţinuta şi în culoarea băştinaşe. Dintre aceste două vase comunicante - centru şi periferie - cea din urmă e. aceea care va hotăra prefacerile. Centrul nu are, de altfel, decât o viaţă fictivă, o viaţă, am zice, de „paradă". Trepidaţia şi ritmul iui sunt numai împrumutate -pentru orele de activitate - de ia periferie.în mahalale e o viaţă autentică, tragică uneori, dar necontrafăcută, reală, adevărată. Mahalaua e aşa cum e. Ea nu se preface, nu simulează zâmbete sau lacrimi, lumini sau tenebre. în tristeţea sau în bucuria ei gâlgâie un vin generos, o dârzenie de viaţă trufaşă şi neprecupeţită. în crizele de anemie ale centrului, mahalaua va fi aceea care va da transfuzia de sânge necesară. în oboselile sau în insuficienţele de vocabular, periferia va fi aceea care va crea expresiile şi cuvintele cuvenite. 209 S-ar spune că mahalalele, periferia sunt culisele oraşului. O preumblare dimineaţa prin străzile somnoroase încă va dezvălui ochiului pregătirea actoricească a locuitorilor pentru lupta pe care vor avea să o susţină în timpul zilei, la lumina de scenă a centrului. Iată-i pe funcţionarii, vânzătorii sau lucrătorii îmbrăcându-şi costumul şi expresia feţii de rigoare pentru rolul pe care fiecare va avea să-1 joace în birourile sau magazinele respective. Ei pleacă de acasă cu feţele îngrijorate încă, repetând în minte replicele pe care -aceleaşi azi, ca şi ieri - vor avea să le susţină. în centru se va juca numai teatru. Viaţa adevărată, cinstită, e în cartierele acestea depărtate. Seara, ca nişte actori întorşi în culise, locuitorii periferiei îşi reiau figura lor obosită, tristă, şi renunţă - până la chemarea inexorabilă a zilei următoare - la rolurile de faţadă, pe care trebuie să le joace în inima cetăţii. TOTUŞI, AUTARHIE SPIRITUALĂ Sunt câteva săptămâni de când, la această rubrică, ne nelinişteam de tendinţele de autarhie, nu numai economică, a multor ţări din Europa. Şi iată că în Italia un recent decret cu privire la contingentarea importului pune stavilă, printre alte mărfuri, şi „hârtiei tipărite". Fireşte, denumirea aceasta închidea frontierele nu numai cărţilor, dar şi ziarelor şi periodicelor. O intervenţie a ambasadorului Franţei la Roma a avut drept rezultat ridicarea interdicţiei în ce priveşte ziarele şi periodicele. Nu însă şi în ce priveşte cărţile. Iată-ne, aşadar, în faţa precedentului gata creat. Şi cum exemple de felul acestuia sunt repede urmate, cartea care a încetat, aşadar, să fie o pâlpâire de azur şi de eternitate a minţii, pentru a deveni o simplă marfă, asemeni petrolului sau mătăsei, va trebui să renunţe la facultatea ei de vas comunicant între frontiere şi naţiuni. Dacă lucrul s-ar limita la o simplă balanţă de conturi, la o lege materială a cererii şi a ofertei, la un simplu consum de „hârtie tipărită", nenorocirea n-ar fi aşa de mare. Dar ce se vor face gânditorii, oamenii de ştiinţă, poeţii, artiştii? Ei nu pot trăi decât în vuietul neîntrerupt al rotativelor universale. Tipografiile, cărţile sunt plămânii lor. Ar mai putea albinele fabrica mierea, dacă li s-ar închide frontierele pajiştilor şi ale florilor? Un artist, un om de ştiinţă trebuie să fie cu urechea mereu trează la libera circulaţie a cărţilor, altfel înseamnă a opri posibilitatea de dezvoltare a inteligenţei şi a sensibilităţii umane. Orice artist, orice om de ştiinţă, orice carte înseamnă o îmbogăţire a patrimoniului de idei şi de asociaţii de idei. Epoca noastră de intoleranţă să se îndrepte oare spre ultimele baricade ale spiritului? 211 Paul Valery afirma cândva: un uragan va putea smulge o pădure, nărui un oraş, un munte, dar nu va putea dezlipi acest plic minuscul, nici deznoda această fundă. Iată că, mai puternic, mai subtil decât uraganul naturii, uraganul care stă să bântuie umanitatea poate trece în , vstit-ă^tt imponderabil, poate deznoda o fundă, poate sfârteca un suflet. Şi VAKSiA UMANII A1I1 totuşi, va trebui să mai fie undeva un colţ cât de mic în care libertatea spirituală să se poată refugia nealterată. Eram încă la porţile copilăriei, să fi avut vreo paisprezece ani - îmi povestea prietenul meu, poetul - când pentru copiii mult mai nevârstnici decât mine, încercam un sentiment de părere de rău şi de tristeţe. De pe atunci încă, pentru cei mici de tot, sufeream de totala lor inconştienţă. Aş fi vrut să stau de vorbă cu ei, să le explic resorturile atâtor evenimente sau aspecte pe lângă care ei treceau fără să-şi dea seama, fără să se neliniştească. Dar mai cu seamă anumite ciudăţenii, anumite răutăţi care nu-şi puteau găsi scuza decât în inconştienţa copilăriei îmi lăsau în suflet o amărăciune. îl vedeam pe câte un copil lovindu-1 fără nici o justificare pe un altul, sau sfârtecând o frumuseţe a naturii, o floare, o pasăre sau o frumuseţe a omului, o carte, un desen. Şi îmi făgăduiam că atunci când copiii aceştia vor fi la o vârstă înţelegătoare, când vor fi mari, să-i iau la o parte şi să le explic, să-i fac să-şi dea seama de tot ceea ce făptuiseră barbar, fără suflet, fără conştiinţă, când erau mici. adică lipsiţi de înţelegere şi de capacitatea de a discerne. Dar anii au trecut, iată-mă pe mine, om matur, copiii de pe vremuri sunt azi adolescenţi, unii din ei chiar oameni întregi, copleşiţi de griji şi de răspunderi: cine să-i mai poată opri într-o clipă de răgaz, să stea de vorbă cu dânşii pe îndelete, să le explice cât rău au putut face pe vremuri, cu câtă pasiune aşteptam ora în care să mă fac auzit şi înţeles? - „Da, te cred, mi-ar răspunde dânşii, dar lucrurile acestea nu au nici o importanţă, ele au trecut, să ne vedem de cele de azi.... Anii au trecut, cum îţi spun, prietene, şi acum privesc în jurul meu ca pe vremea copilăriei, şi văd alţi copii, mari de data aceasta, cu mustăţi şi cu barbă, mulţi din ei mult mai bătrâni decât mine. Şi asemeni copiilor de pe vremuri, îi văd făcând o mulţime de barbarii, omorându-se între dânşii sau persecutând pe nevinovaţi, inventând fel de fel de jocuri sălbatece, de-a rasa albă sau de-a rasa neagră, călcând în picioare florile sau cărţile 213 frumoase, şi mă doare şi sufăr ca şi la porţile copilăriei, căci ştiu că oamenii'aceştia sunt tot copiii de atunci, că ei nu-şi dau seama, că ei nu înţeleg ce fac. Şi, ca şi pe vremun, sper că va veni o vârstă în care oamenii vor deveni conştienţi şi în care voi putea sta de vorbă cu dânşii şi le voi putea spune: iată ce aţi făcut pe vremea aceea. Şi ei vor înţelege în sfârşit şi se vor ruşina, şi îmi vor răspunde: „Ce puteam face? Eram copii încă". Oare când va veni vârsta aceea în care vom putea sta de vorbă despre toate aceste lucruri triste? Prietenul meu, poetul, a tăcut. Prin vocea lui tristă străbătea un firicel de îndoială, de neîncredere, pe care desigur în copilărie n-a avut-o. A crezut că oamenii maturi vor şti să răscumpere greşelile oamenilor neîmpliniţi. Dar cari oameni, şi mai maturi, vor veni să răscumpere greşelile oamenilor maturi de azi? ARTA SIMPLICITĂŢII Am văzut oameni stând cu braţele încrucişate sub pretextul că „nu sunt puşi în condiţiunile", „că nu au la îndemână mijloacele" unei acţiuni. Formula aceasta îşi găsea aplicaţiunea în oricare domeniu al activităţii umane. Sunt fiinţe care nu pot imagina o creaţie, un gest, decât în decoruri de paradă. Costume şi unelte somptuoase li se par indispensabile. Şi totuşi viaţa nu triumfă în arhitecturi de carton, în ansamblul răsunător de operetă, ci în detaliul infim, modest, care scapă ochiului obicinuit numai cu fastul. Am văzut oameni cari, înainte de a-şi fi însuşit cele mai elementare principii ale cutărui sport, îşi cumpărau toate accesoriile şi amănuntele vestimentare ale acestuia. Sportivul adevărat se mulţumea însă într-o cameră scundă, pe cât leafa lui de muncitor i-o îngăduie, să facă în faţa* ferestrelor deschise mişcările pe care supleţea muşchilor şi a inimii lui le solicită. El nu avea nevoie de uniformă şi nu se împiedica de buturuga imposibilităţii de a-şi cumpăra pantofi sau o unealtă specială. Dar câţi nu sunt artiştii sau literaţii de circumstanţă, care îşi procură din timp pensulele cele mai luxoase, caietele şi masa de scris cea mai de preţ. Şi cred că pentru invocarea marilor puteri ale spiritului e nevoie de îndeplinirea unui rit special -raportat, fireşte, numai la un aspect fizic - şi că duhul sfânt al inspiraţiei şi al creaţiei va pogorî pe frunţile lor dacă se vor aciui între covoare şi ţesături scumpe sau vor ţine dinainte un album cu încrustări de artă. Sunt înşişi scriitori şi artişti recunoscuţi cari suferă de aceeaşi manie a grandiosului şi a măreţului. Ei cred că nu se poate scrie sau crea o operă de artă decât cu cuvinte sau cu idei răsunătoare. Lor le trebuie un subiect cu proporţii aristocratice, personagii care să-şi răspundă în termeni pompoşi, peisagii şi ţinuturi cu nume istorice. în poemele lor vor figura numai anume cuvinte cu o reputaţie unanim recunoscută, pe câtă vreme cine ştie ce şoaptă autentică sau ce vorbă de vrajă va fi 215 lăsată ca o cenuşăreasă să stea să spele vasele la bucătărie. Mintea lor nu concepe ca arta să se poată adăposti într-un vocabular de toate zilele, între fiinţe simple şi umile, care trec pe lângă noi neobservate. Ei nu pot lucra decât în „mare", între colonade strălucitoare, între cuvinte şi dialoguri „de geniu". Şi totuşi, cu un vocabular la îndemâna tuturor, cu expresii din cele mai simple, din cele mai umile, un Eminescu, un Bacovia au creat o poezie din cele mai înalte. Eminescu n-a a^ut nevoie de caiete somptuoase. „Luceafărul" lui e început pe dosul unui program de spectacol.Dintr-un material, dintr-o limbă care era vie dinaintea lui, el a ştiut să alcătuiască un cântec care va mai trăi încă multă vreme. Şi tot atât de concludent este şi exemplul lui Bacovia, care, cu o limbă din cele mai sărace în aparenţă, cu vorbele cele mai umile pe care artistul de circumstanţă le-ar fi dat cu dezgust la o parte, a ştiut să creeze una din cele mai autentice şi mai tulburătoare poezii ale timpului nostru. Din simplitatea materialului acestui poet vine de altfel şi dificultatea traducerii lui în altă limbă. Cuvintele răsunătoare pot fi traduse; dar cuvintele şterse, aproape invizibile, cum e şi sufletul, îşi găsesc greu echivalentul lor de adâncime, într-un dicţionar străin. Poeţii aceştia, ca toţi artiştii adevăraţi, depun mărturie că arta poate trăi fără decoruri şi exclamaţii pompoase. Şi viaţa întreagă stă aici dinaintea noastră, dovedind că tăria ei nu stă în suprafaţă, ci în intensitate. Iat-o în haine sărăcăcioase, chemându-ne să ne dăruim ei, să o trăim, să încercăm orice realizare, fără a aştepta pentru aceasta „să fim puşi în condiţiuni" sau „să beneficiem de mijloace şi de uniforme speciale". IDEAL UMIL Am revenit în cartierul acesta depărtat şi sărac. Pasul meu trezeşte un sunet târziu, ca o fereastră lovită de vânt, în trotuarul cu bolovani mari, peste care cade sfioasă umbra unor case umile. Ce asemănare ciudată între umbră şi obiect! Nu asemănare de contur fizic, ci de temperament, de suflet. Umbra caselor şi a oamenilor trufaşi e şi ea trufaşă. Umbra umililor e umilă, căutând să treacă neobservată, cerându-şi scuze că există, ca şi înşişi posesorii ei. Cartierul acesta e mai mult tăcut. Rar câte un funcţionar se întoarce, tărăgănat, de la slujbă, o gospodină deretică ceva printr-o curte. Câţi bucureşteni pot spune că îşi cunosc cu adevărat Capitala? în afara centrului zgomotos şi a străzii unde domiciliază, ar putea ei descrie un aspect măcar din nenumăratele înfăţişări ale cartierelor depărtate? Ce lume, cu totul aparte, e, de pildă, cartierul lucrătorilor la C.F.R. Sau cutare altă mahala pitorească. într-un gest, într-un cuvânt azvârlit în treacăt la o fereastră, o viaţă întreagă se poate rezuma. în prăvălioarele mici, oamenii vorbesc parcă în şoaptă. Sunt negustori bătrâni, filosofi în faţa evenimentelor şi cumpărători de lucruri infime, scoase parcă din uz, care numai aici, în lumea asta depărtată de clocotul mulţimilor fastuoase, îşi mai pot găsi un rost. Seara vine ea însăşi cu încetul la ora obicinuită, ca un localnic cu tabieturi cunoscute. Oameni trec cu mersul suav, plutind parcă. Şi ochiul se opreşte deodată asupra acestei figuri triste de bătrână strânsă în şal, stând de minute nesfârşite la o poartă. Ce urmăreşte cu atâta amărăciune, cu atâta tragedie mută, privirea ei? Dincolo de gardul pitic se vede o căsuţă mai scundă încă decât bătrâna aceasta, ea însăşi adusă din şale. O femeie tânără s-a apropiat, cu pasul târât a deznădejde, de bătrână. Şi glasul ei - a cărui şoaptă îţi stăruie încă în auz - tălmăceşte 217 tristeţea şi prezenţa bătrânei de la poartă. - „Nu, mamă, nici azi n-am găsit nici o slujbă". Bătrâna stătuse minute nesfârşite la poartă, privind cu jind la acei cari se întorceau de la slujbă. E ora când funcţionarii se întorc de la birouri, şi iată-i venind spre casele lor. Ce fericiţi sunt - îşi spune bătrâna - ei au slujbă. Ce fericită ar fi să regăsească şi fata ei un post de dactilografă. E un ideal umil, dar nu mai puţin înduioşător. Cele două femei au intrat resemnate, triste, în căsuţa cât o scoică. O scoică cu pereţii încovoiaţi şi fără urmă de sidef. Seara s-a înteţit, umbrele s-au făcut mai dese şi tot cartierul începe să se şteargă în noapte, o dată cu cele două femei şi cu tristeţile lor. „PENTRU POEZIE"' Remy de Gourmont vorbeşte, în una din „preumblările sale literare", de un „almanah al muzelor" apărut în 1793, anul cel mai sângeros al revoluţiei franceze. Pentru cine ar răsfoi, la atâta distanţă, paginile acestui almanah, anul acela, de fulgere şi de ghilotină, al Franţei, ar putea părea cea mai idilică şi mai visătoare dintre epoci. Versuri închinate surâsului sau lacrimilor iubitei, ciripitului păsărilor, tremuratului, în frunziş, al unei lumini sau al unei umbre. Nici un semn din tumultul care frământa ceasul acela de răspântie. Nici un ţipăt, nici o aluzie, cât de depărtată, la neliniştea şi la flacăra de pe baricade. O insulă, o lume ciudată, această poezie care pâlpâia undeva ca o tulpină de plantă firavă şi aromată, care continuă să înflorească pe un pumn de ţărână (într-o glastră, poate), în vreme ce pământul de jur împrejur se crapă de cutremure. In însăşi esenţa ei, poezia înseamnă magie, adică posibilitate de rupere din legile terestre, fizice. Transmisiune a materiei, ca şi a gândului: iată, deodată, pereţii odăii se dau parcă la o parte şi, printre mobile, alături de tine care stai cu cartea de poeme ca o cutie miraculoasă în mâini, un fluviu de vedenii începe să circule, păduri cu păsări stranii, oglinzi de oceane sau mulţimi în exaltare. Poezia poate fi desigur o baghetă de iluzionist care să scoată din buzunarele realităţii imediate, cele mai multicolore panglici. Dar poezia poate fi în acelaşi timp orice. A hotăra dinainte că poezia trebuie să îmbrace cutare formă, să răspundă cutărui gând, a limita poezia înseamnă a o ucide. Dar nu e mai puţin adevărat că tăria ei de totdeauna stă în posibilitatea de incantaţie, adică de magie. Aşa se explică de ce unele expresii, unele alăturări de cuvinte într-un text poetic, par de neînţeles. Ele reprezintă o ' Pom la Poesie de Jean Cassou, Edition R.A.Correa, Paris. 219 limbă de invocaţii misterioase, ele sunt acele formule-cheie, care descuie porţile ferecate, ele sunt o iarbă a fiarelor care îl fac pe iniţiat, adică pe cititorul sensibil, să pătrundă în ţinuturi de necrezut. Şi totuşi, de la „Almanahul muzelor", care făcea deliciul lui Remy de Gourmont, până la poezia care zvâcneşte în vinele şi în auzul de astăzi, un drum apreciabil pare să fi fost străbătut. O pagină poetică din zilele noastre e plină de tot sângele, de tot noroiul şi de tot auzul care ne înconjoară. Poetul, păstrându-şi încă uneltele de vizionar şi de magician, a descins în arena timpului său. Un vers, un singur vers, poate, din lirismul vremii de azi, va fi de ajuns unui paleontolog literar al viitorului spre a recompune osatura întreagă a epocii pe care am trăit-o. Poezia nu mai e, ca pe vremea „Almanahului muzelor", o plantă cu rădăcinile în aer. în cântecul de dragoste pentru ochii sau surâsul iubitei, străluceşte ceva din neliniştea, din angoasa lumii prezente, cum în pocalul strălucitor pe o masă de festinuri, tremură ceva din răsufletul chinuit al lucrătorului care, cu suflul buzelor sale, i-a împrumutat forma. în imnul înălţat naturii, morţii, primăverii - subiecte atât de eliberate de contimporan, de actual - amprenta digitală a tragediei omului de azi se va recunoaşte totuşi. Lucrurile acestea şi multe altele le va înţelege cititorul din cartea D-lui Jean Cassou „Pentru poezie". D. Jean Cassou e unul din puţinii critici europeni actuali, cari şi-au plecat urechea atentă şi generoasă la cele mai intime şi mai stranii accente ale poeziei. Nici o prejudecată nu 1-a reţinut în anticameră. Nici un pretext de ordin social sau spiritual nu i-a îngăduit să-şi întoarcă faţa de la ceea ce, în aparenţă, putea fi contra-poezie, contra-literatură. Poezia franceză, ca şi întreaga poezie străină, a găsit în domnia-sa cei mai larg înţelegător. Nici o definiţie, nici un termen nou nu l-au înspăimântat. De aceea, „Pour la Poesie", volumul de 320 de pagini apărut în editura specializată în chestiunile de poezie „R. A. Conea", Paris, e cartea cea mai bogată care s-a scris până acum despre peisagiul lirismului contimporan. Din studiul d-lui Jean Cassou se desprinde toată neliniştea, toată frământarea de creare şi de liberare a poetului din zilele noastre. Dar dacă lirismul acesta nu mai e, ca pe vremuri, străin de evenimentele exterioare, el închide încă într-însul o mare forţă de profeţie. Poetul ros şi chinuit de injustiţiile şi de incertitudinea epocei lui, rămâne totuşi mesagerul vestitor al unor timpuri fericite. 220 CĂLĂTORIE ÎN CLASA A III-A Lângă fereastra mobilă a compartimentului am trăit nenumărate destine. De la o vreme, încep să ştiu dinainte obrazul de zâmbet sau de lacrimă, care are să mă întâmpine. Trupul mi s-a obicinuit de mult cu bancheta de clasa a IlI-a. Şi sufletul nicăieri nu şi-ar găsi loc mai prielnic decât între oamenii aceştia cu feţe chinuite, cu ochii îmbibaţi de o cunoaştere a vieţii, tristă şi iertătoare. Există o înţelegere o frăţie pe dedesubt - aşa cum pe subt apă sunt legate, de o prezenţă a pământului, insulele între ele - o comună resemnare, o prietenie de la sine între călătorii pe care o întâmplare i-a pus laolaltă în această cutie strâmtă şi ostilă. De la bagajul cocoţat strâmb, până la vocea de fum, ai spune o voce cu cearcăne, ca un ochi obosit, călătorii de clasa a IlI-a se recunosc între ei, se găsesc prieteni, îşi împart ţigările şi merindea. Nici o prefăcătorie nu e posibilă. Noaptea cu ceaţa ei groasă îi înghesuie şi mai mult, orele trec de-a valma. îşi pierd şirui. dar fiecare se strânge parcă în sine, cu o solicitudine pentru vecin, a cărui sărăcie, a cărui nelinişte îi sunt comune. Departe, cu totul în altă lume. sunt banchetele capitonate, tutunul de havană, confortul, ipocrizia. Dar să fie oare şi peisajul exterioi regizat - ca un film proiectat după voie - de un mecanic invizibil care oferă pe sticla mobilă, călătorului din vagonul cu paturi, un program diferit de cei pe care numai ochiul călătorului din clasa a IlI-a îl înregistrează? Nu mă gândesc la câmpie, nici ia panoplia cu luceferi a unui lac sau a unui ţărm de mare, nici la zăpada ca un pumn de fulgi smuls unei păsări uriaşe între piscuri de munţi. Natura.câta vreme faţa omului nu trece peste dânsa, ca peste o ţarină umbra unui nour, e, fireşte, aceeaşi, din orice unghi ar fi privită. Emoţia pentru dantelele rupte dle cascadei, sau clătinarea de clopote a culmilor, ar putea fi tot atât de intensă, dacă nu mai 221 proaspătă, la călătorul din clasa a IlI-a. Dar de ce numai pentru ochiul călătorului de aici din compartimentul scund şi sărăcăcios, peisagiile citadine să apară atât de amare? Iată în preajma gărilor, fără diferenţe de ţară sau de climă, aceste case încovoiate, triste. Nu s-a luminat încă bine de ziuă şi la geamul mic, ca o flacără scăzută, o femeie pe care o ghiceşti fără zâmbet, fără nădejde, deretică ceva. S-a culcat desigur târziu, sau nu s-a culcat de loc. Din goana - încetinită o clipă - a trenului, ai avut timpul să observi, prin geamul acela sau prin altul - geamurile sărăciei sunt la fel - zeci de boarfe, zeci de lucruri inutile, înghesuite în odaie. O! Semn nedezminţit al mizeriei, al tristeţei. Şi îţi aminteşti mutările omului sărac în camioane hodorogite, cu scaune dezarticulate, cu dulapuri cu oglinzi brăzdate de cicatrice, cu o recuzită de lucruri schimonosite. în depanarea de gânduri, trenul şi-a continuat traiectoria, a trecut prin alte gări, prin altă ţară poate, dar la un geam, undeva, recunoşti aceeaşi femeie resemnată dereticând ceva; e atât dc departe şi totuşi parcă-i auzi geamătul; e aceiaşi zid ca o saltea cu paiele scoase; e acelaşi om încovoiat, absent, trist, care vine de la lucru sau se pregăteşte să meargă la lucru. O! Destin al omului. Frontierele se deschid sau se închid; un alfabet ia locul altuia; peisagii se succed; domni gravi vorbesc de rasă, de diferenţieri, de sentimente de iubire sau de ură şi, pretutindeni, aici, la nord, Ia sud, la răsărit sau la apus, e aceeaşi femeie care n-are timp să se culce, care trebuie să dea de mâncare copiilor, să se ducă la lucru, să deretice odăiţa scundă ca o vizuină, pe lângă care trece huruitul şi fumul de vis al trenului. Aceeaşi femeie, acelaşi om, pe care nimic nu-i poate smulge din mizeria lor. Dacă omului, acesta i-ai da un costum din cea mai fină stofă engleză, el ar purta mai departe zdrenţele lui, şi costumul l-ar vinde ca să-şi poată cumpăra pâine. Dacă omului acesta i-ai da mobila cea mai scumpă, el ar dormi mai departe în patul lui de scânduri, şi mobila ar vinde-o ca să poată cumpăra pâine. Nimic, aşadar, nu l-ar putea smulge pe om din destinul mizeriei iui? Să fie deci o condamnare pe viaţă? Sau, poate, ca să-1 poţi înălţa la o altă „clasă socială", ar trebui să-i dai, o dată cu costumul cel nou, cu mobila elegantă, pâine, pâine îndeajuns pentru totdeauna? Pe fereastra compartimentului de clasa a IlI-a himul acesta trist continuă să se desiăşoare. E vizibil oare acest film şi din vagonul de dormit? ) I 222 CEL MAI ZGOMOTOS ORAŞ DIN LUME Am avut prilejul să stau de vorbă cu câteva din personalităţile străine care ne-au vizitat de curând. Rareori mi-a fost dat să întâlnesc un entuziasm, un elogiu mai unanim decât acel întrunit de înfăţişările şi realizările ultime ale Bucureştilor. De mult, de pe vremea unor preumblări în crepuscul şi în poezie, cu criticul-poet E. Lovinescu, cunoşteam farmecul fără de seamăn a! acelei grădini-minune, care e Cişmigiuî, în centru! cel mai viu al marelui oraş. Puţine capitale străine s-ar putea făli cu prezenţa în inima lor de vuiet a unui parc de adâncimea, în spaţiu şi în mireasmă, a Cişmigiului. M-am gândit deseori că un poet va veni pentru a cânta acest Cişmigiu şi acest oraş care, oricâte incertitudini va mai fi având încă, posedă un ritm, o culoare, un azur de grădini şi de anotimpuri, care îi sunt proprii. Poetul acesta n-a venit încă. Va veni desigur. Dar până atunci mi-a fost dat să aud cuvintele de încântare - şi care erau departe de a fi simple formule de politeţe, - a numeroşi ziarişti şi demnitari străini, uimiţi de a găsi - la atâta distanţă de marile centre apusene - o întocmire citadină căreia nici un alt termen de comparaţie să nu i se potrivească mai bine decât Parisul. Şi, în adevăr, e o mişcare, o lumină puternică a străzilor, e mai ales o dragoste de viaţă, care îl primeşte pe străin de pe peronul Gării de Nord şi îl însoţeşte poate până dincolo de hotare. Sunt, acestea, calităţi, ca şi parcurile, ca şi cele câteva bulevarde cu respiraţie largă, ca şi viaţa nocturnă, care îl pot reţine pe străin. O vizită a Bucureştilor e oarecum o lecţie de optimism. Prea erau calde cuvintele de laudă ca să nu mă bucure, ca să nu le simt zvâcnind adevărate. E ceea ce i-a făcui pe aceiaşi vizitatori să se încumete de a-mi face şi o dojana. Nici un alt oraş din iume nu li s-a părut mai zgomotos decât Bucureştiu! Şi la nimic altceva nu se gândeau prietenii noştri decât la asurzitoarele claxoane de automobile. în alte părţi se duce o luptă acerbă împotriva 223 zgomotului. La Paris, la Londra, la Berlin, claxonarea în timpul nopţii e interzisă. S-ar spune că la noi, conducătorii de automobile, tocmai noaptea se simt mai inspiraţi să claxoneze. Zgomotul acesta huruitor va fi fost util la începuturile automobilismului, când pietonii nu erau încă obişnuiţi cu apariţia apocaliptică a acestor maşini umblătoare. Azi, educaţia citadinului e realizată. De câte ori nu trece el, asemeni unui toreador suplu, sau unui elegant îmblânzitor, printre zecile de boturi ale maşinilor, de a căror sfâşiere scapă cu o simplă alunecare mlădioasă, de dansator, a corpului? Automobilele ar putea azi circula şi fără huruitoarea - de lepros medieval - a claxoanelor. în orice caz, cu mult mai puţin vuiet decât acel al automobilelor bucureştene. Iată cuvintele şi mustrarea prietenilor străini, pe care le-am simţit drepte. Şi în timp ce ei, entuziaşti pentru frumuseţea Capitalei noastre, doreau o frumuseţe mai desăvârşită, fără zgomot, eu mă gândeam cu tristeţe la scriitorul sau la muncitorul obosit, sau la bolnavul, prin nervii şi auzul cărora vuietul acesta trece ca o tristeţe şi mai mare. EUROPA UNITĂ Ţi-am mai vorbit - începu prietenul meu, poetul - despre diferenţa de nivel dintre mentalitatea şi sensibilitatea noastră, pe de o parte, şi progresele mijloacelor tehnice, pe de alta. Distanţa Bucureşti-Paris, de pildă, poate fi străbătută în şapte ore numai, cu avionul. Şi totuşi, în ciuda acestui câştig de viteză, acestei înfrăţiri în spaţiu, pe undele invizibile ale radiofoniei, sau pe acelea materiale ale zborului, porţi şi bariere fermecate se înalţă peste oameni şi neamuri la fiecare pas. S-ar spune că, pe cât sunt mai facile străbaterile de distanţe, pe atât creierul omenesc e sortit să iscodească opriri şi îndepărtări mai crunte. O călătorie astăzi prin Europa îndeamnă o poticnire la fiecare clipă. Pe dinăuntru, în inimă, ca şi pe deasupra, în aer, glasurile popoarelor se împletesc, se sărută ca o fluturare de serpentine. Cântecul, dintr-un punct al lumii, trece, ca un păianjen de vrajă pe pânza unui auz situat în cine ştie ce alt climat. O mână dumnezeiască, făcută din ritm şi din sunet, a netezit parcă toate asperităţile frontierelor, a adunat într-o unitate supremă mii şi mii de gânduri şi de existenţe. Şi totuşi, în vremea aceasta, la fiecare capăt de ţară, oameni gravi, urmând consemnul cine ştie cărei tradiţii dintr-o geografie care nu mai corespunde minţii şi imaginei actuale, răscolesc cu amănunţime valizele, cercetează cu lupe savante cărţile, paşapoartele. Maşini puternice stau sub presiune, oprite în gări mici, anonime, de frontieră. Cine, de departe, cu o baghetă de zgură şi de ură, ţine timpul pe loc? Trenul ar putea zbura, ar putea fi cu o zi, cu o oră, cu un minut mai devreme, acolo unde sufletul călătorului năzuieşte. Şi totuşi, în gări mici triste, trenul stă pe loc - Paşapoartele, Domnilor! Legitimaţiile, Domnilor. Deschideţi valizele, Domnilor! Iată singurul limbagiu internaţional de azi. Cuvintele acestea străbat lumea de la un capăt la altul, cineva poate se bucură sau rânjeşte din culise, cuvintele acestea fac un zid înalt 225 dinaintea oricărui alt răsuflet de cântec sau de universală înţelegere. Ce nouă invenţie de oprire a timpului, de stăvilire a progresului, va scorni creierul omenesc, când fiecare va purta aupră-şi, aşa cum poartă astăzi^ ceasornicul de buzunar -minusculul aparat de televiziune? în gări mici, trenuri - cari ar goni altfel spre marile capitale - aşteaptă ca valizele să fie răscolite. Cu cât maşinile, avioanele vor putea merge mai repede, cu atât vor sta mai mult în staţiile de frontiere. „Ce aveţi în valize?" nu va mai fi de ajuns. „Ce aveţi în suflet?", va mai suna întrebarea, şi călătorul va trebui să-şi adune amintirile, să-şi povestească dragostea, tristeţea, copilăria. Poate micul aparat de televiziune îi va fi confiscat, poate i se va imprima o viziune anume, aşa ca o oră comună tuturor ceasornicelor. Şi în timpul acesta ţinuturi şi oameni sunt gata să-şi dea mâna, să se înfrăţească. Nu ţi se pare, când te uiţi la ţările Europei, că vezi un şarpe tăiat în bucăţi? Toate bucăţile acestea se zvârcolesc, se chinuie, dorind să-şi realcătuiască vechea unitate, să se îmbuce iarăşi. Vor izbuti bucăţile acestea să se realipească material, aşa cum, spiritual şi invizibil, progresele tehnice moderne le-au realipit de mult? DIMINEAŢA PE STRADĂ De undeva, un abur s-a răsucit uşor, peste casele adormite încă. In praful de pe trotuare, urmele paşilor de aseară încep să reînvie, atinse parcă de un magnet magic. În curând, paşii aceştia vor ieşi în întâmpinarea trecătorilor, vor suna veseli şi sprinteni prin mahalale, vestind întâi rar, apoi din ce în ce mai răsunători, o nouă dimineaţă, o nouă zi. Când şi unde a început timpul să-şi arate deodată un obraz luminat? Şi care dintre simţuri, auzul sau văzul, a recunoscut ce! dintâi heraldul strălucitor al acestei aurore? A fost, în înfiorarea de frunze a plopilor din cartierele mărginaşe, ciripitul, la început sfios, apoi din ce în ce mai încrezător, al vrăbiilor? Ţipătul lor gâfâit şi scurt a intrat prin perdelele închise, ca un triumf al luminii, mai sigur decât chemările, nocturne încă, ale cocoşilor. Acum,când răscrucea dintre noapte şi zi a fost trecută, strada e ca o orchestră care îşi încearcă instrumentele înaintea începerii concertului. Ce de glasuri, ce de tonuri! E vioara subţire din strigătul întâiului vânzător de gazete. E flautul încă şovăielnic din urarea la poartă a lăptăreselor. E tactul din tropăitul cailor, sunt undeva, într-o curte, loviturile de topor ale spărgătorului de lemne. Şi pretutindeni o lumină fragedă, o lumină, ai spune, de căpşuni şi de zmeură, o lumină piină de colori şi de ţipete de bucurie. E o strălucire universală, mergând de la lămâile şi tomatele tinere din coşurile oltenilor, până la întâile ferestre deschise ca un salut pentru noua zi. Simţi că strada nu şi-a început concertul încă. Sunt numai încordări de strune, de glasuri, de colori. Spectatorii şi actorii vor sosi mai târziu Ei se trezesc din somn şi caută să-şi amintească, să-şi reia viaţa, cum ar căuta pagina spre a relua cititul la o carte închisă ieri. Va răsuna, cu trezirea aceasta, o nouă speranţă? O nouă tristeţe? Omul bolnav, din odăiţa lui, ascultă cu o înfiorare a inimii începutul de concert al străzii. Muncitorul îşi caută uneltele 227 destinului lui.. Cine e vesel? Cine e trist? Cine va cânta luminos ca Mallarme: Le vierge, le vivace et Ie bel aujourd'hui (Frumosul, virginalul, nepotolitul azi) sau, întunecat, cu Teophile, Gautier. Cest le jour parmi tous triste: c'est aujourd'hui HANS HAHN (E printre zile, ziua cea mai amară-i azi)? Dimineaţa ca un abur s-a răsucit, s-a depărtat. Şi, pe nesimţite, strada a intrat în fierberea, în concertul ei sonor de fiecare zi. Matematicianul şi filosoful Hans Hahn, profesor la Universitatea din Viena, mort de curând, unul din numele cele mai ilustre ale gândirii contemporane, merită, la noi, o menţiune specială şi prin faptul că a fost câţiva ani, din 1909 până în 1916, profesor de matematici la Universitatea din Cernăuţi. Spirit de cultură şi de resurse vaste, Hans Hahn a trecut de frontierele matematicilor pentru a pătrunde în mecanismul cel mai subtil al gândirii. In lucrarea sa, apărată de curarid în limba franceză, Logică, matematici şi cunoaştere a realităţii, Hans Hahn constată cu tristeţe că toate posibilităţile noastre de cunoaştere fiind exclusiv limitate la percepţie şi experienţe, nu vom fi niciodată în stare să descoperim, adică să cunoaştem ceva nou. „Ideile noastre, spune Hans Hahn într-o concluzie citată de Marcel Boli, ne duc într-o luptă pe două fronturi. Suntem atacaţi, pe de o parte, de aşa-pretinsul bun simţ; acesta găseşte vederile noastre paradoxale, pentru că nu sunt curente: dar acest bun simţ ar fi mai cu drept cuvânt numai simţ comun, fiind numai rămăşiţă a vechi obiceiuri devenite comode şi. de aceea, iubite; acest simţ comun - şi inert - se ridică împotriva a tot ce nu îi e familiar". Nu e această rutină, acest „simţ comun", duşmanul oricărei adevărate creaţii, fie ea de ordin artistic, poetic sau social? Hans Hahn a fost dintre îndrăzneţii deschizători de orizonturi. Opera sus-citată se încheie cu cuvinte de încredere: „Suntem totuşi siguri, spune el, că succesul va veni, că ideile noastre progresează". Şi progresau împotriva rutinei, împotriva simţului confortabil, a formulei gata confecţionate. Majoritatea oamenilor iubesc ideile în serie, moştenite sau găsite la îndemână, care nu cer nici un efort de control sau de adaptare. 229 Obicinuiţi să vadă totul aşa cum li se va fi spus cândva că trebuie văzut, ochiul lor nu mai poate percepe nimic nou. Savantul sau artistul îi zgâlţâie câteodată din toropeala asta. Orice descoperire nouă e sortită să devină la un moment dat formulă, să-1 ducă din nou pe om la confortabilul său simţ comun. Şi totuşi, din timp în timp, Hans Hahn apare şi, cu o baghetă SCRIITORII ŞI TURISMUL magică, deschide porţi nevăzute, prin care va pătrunde aerul proaspăt şi lumina unei întregi epoci. într-un număr recent al revistei Les nouvelles litteraires, romancierul Jacques de Lacretelle făcea apel la talentele scriitorilor pentru redeşteptarea gustului de călătorie şi de cunoaştere a Franţei. Oricât de apreciate vor fi fiind frumuseţile turistice ale atâtor ţinuturi, cum sunt coastele Mediteranei, ale Atlanticului sau ale Mării Nordului, staţiunile alpine sau localităţile balneare cu strălucire mondială, iată că un scriitor, răspunzând unei iniţiative pornind de la însuşi subsecretariatul de stat al turismului francez, şi-a propus să-şi mobilizeze confraţii pentru a da o nouă strălucire şi un farmec în plus acestor frumuseţi. Ne-am gândit deseori la necesitatea unui apel asemănător, pentru însufleţirea unui turism prin munţii şi prin văile noastre. Atâtea peisagii pline de frăgezime, care îşi aşteaptă cântăreţii. Atâţia cântăreţi - şi există o generaţie din cele mai bogate de poeţi şi de prozatori - care aşteaptă să li se dea mijlocul de-a se pune în slujba acestor frumuseţi. Căci, fireşte, dacă turismul, la noi, e încă la începutul lui din punctul de vedere al organizării practice (industrie hotelieră, facilitate de transport etc), nici mecanismul spiritual, nici elanul declanşator, câtecui şi visul care să transfigureze realitatea, nu sunt mai înaintate. Nimeni n-ar mai putea contesta astăzi rolul creator al artistului, al poetului. Departe de a mai fi considerat, ca pe vremuri, un element inutil, o povară în sarcina societăţei, artistul a făcut dovada forţei sale active, posibilităţilor sale de viaţă, de realizare. Indispensabil vieţii de tumult a cetăţii moderne, el e poate asemeni colorii într-un anume fel distribuită la plante pentru a atrage lumina solară sau albina aducătoare de polen. Nu e vorba aici de misiunea socială a artistului, El e totdeauna vestitorul unor vremuri de înţelegere şi de iubire, ei se apleacă la suferinţele şi la nedreptăţile omului şi cu suflul iui le îndulceşte, le vindecă. Artistul şi-a câştigat, aşadar, de mult „droit de cite". Dar el mai e 231 şi un descoperitor, un creator de frumuseţi şi de valori. Poate să nu fie chiar atât de paradoxală expresia lui Oscar Wilde, „natura imită arta". înainte ca un artist să fi descoperit şi să fi cântat frumuseţea unui apus de soare sau a cutărui peisagiu maritim, sau a cutărui colţ alpin al Elveţiei, cine ar fi luat seama la aceste frumuseţi? Poate că ele nici n-au existat înaintea lui şi că artistul, cu puterea lui de sugestie, cu azurul ascuns în cuvintele şi colorile sale, a inventat aceste frumuseţi. Nu se întâmplă fenomenul acesta, adesea, cu îndrăgostiţii? O femeie trece printre noi neobservată şi, deodată, unul dintre prietenii noştri se îndrăgosteşte de ea, îi descoperă frumuseţi pe care cu toţii, sub căldura din cuvintele îndrăgostitului, 1 Ie recunoaştem, o inventează aşadar? Artistul e un îndrăgostit care împrumută peisagiului din jurul lui bătăile inimii sale. El ne învaţă să vedem. De aceea, artistul creator de valori noi e la început neînţeles: el impune ochiului să privească altfel, el şterge rutina de pe privire, el înlocuieşte peisagiul obişnuit cu un peisagiu nou, strălucitor, pe care bagheta magică a talentului său I a făcut să apară. O organizare a turismului şi, mai ales, a turismului românesc, nu s-ar putea face aşadar fără un concurs cât mai deplin al poeţilor şi artiştilor noştri. PESTE CINCISPREZECE ANI Economistul american Walter Lippmann, vorbind în New York Herald de generaţiile de „dinainte şi de după război", face constatările următoare: „Vârsta actuală a oamenilor cari au luat parte la război se situează, aproximativ, între 35 şi 50 de ani. Un soldat de 18 ani în 1918 are 35 de ani astăzi. Cel care a avut 30 de ani în 1914, are 50 de ani acum. în general, între 35 şi 50 de ani se precizează o carieră politică obişnuită. Puţini oameni ajung la posturi de conducere înainte de 35 de ani. Foarte puţini oameni încep o carieră politică după 50 de ani. Ne găsim, -aşadar, azi, în zona timpului în care foştii combatanţi şi-au atins maturitatea politică şi probabil vom rămâne în această zonă între 10-15 ani. La sfârşitul acestei perioade, Hitler-ii şi Mussolini-ii vor fi siliţi, dacă totul se va petrece după voia lor, să facă faţă adevăratei generaţii de după săzboi, adică unor oameni cari, ajunşi în plinătatea dezvoltării şi a forţelor lor, nu vor cunoaşte marele război decât pr'n interpretările cărţilor şi ale anecdotei". Ce nouă configuraţie spirituală va aduce lumii această generaţie? Războiul şi adversităţile lui se vor fi şters de mult. Şi această soartă o vor fi avut şi sentimentele pe care aceste adversităţi le căşunaseră. Cuvimele şi formulele care avuseseră priză asupra unei generaţii cu concepţie războinică vor cădea ca nişte lesturi, la fund. Psihoza mulţimilor de azi nu va mai fi posibilă atunci. Poate că sunt sortite şi aceste mari mişcări de iubire şi de ură să se macine, să se „demodeze", ca un refren, ca o melodie unanim repetată o vreme, pentru ca apoi să nu mai evoce nimic. Câte amintiri, câtă sensibilitate nu trezeşte în mine cutare cântec, cutare vals boston de pildă, din preajma războiului, şi care pentru adolescentul de azi nu poate să mai însemne nimic. - Cum, cu o 233 arie, cu nişte cuvinte atât de sarbede v-aţi trecut voi tinereţea? se va mira el (şi poate că acelea care îl tulbură pe el azi să fie tot atât de sarbede). - Cum, va putea exclama tânărul luminos şi generos de mâine, „în plinătatea dezvoltării şi a forţelor lui", pentru concepţii şi idei atât de limitate v-aţi frământat voi altădată? El va fi fost crescut într-un climat cu totul nou, în care apropierile dintre oameni şi ţări nu se vor mărgini numai la cuvinte răsunătoare. Recordului stabilit de „Normandie" de a lega Europa de America în patru zile îi vor urma până atunci altele, distanţele fiind din ce în ce micşorate, poate şterse cu totul. O folosire înţeleaptă a progreselor tehnice, o împărţire şi o răsplătire tot atât de înţeleaptă a muncii îi vor da cumpănirea şi stăpânirea de sine pe care înaintaşii lui au părut să şi le piardă o clipă. Cunoaşterea cu sânge rece a acestei experienţe, cum şi a forţelor şi a posibilităţilor care sunt într-însul, îi vor da conducătorului de mâine şi înţelegerea pe plan filosofic a trecutului, şi indulgenţa şi toleranţa pentru o umanitate pururi prezentă. ADOLESCENŢII DIN 1935 Le"on Pierre-Quint, unul dintre spiritele cele mai ascuţite ale vremii noastre, constată într-un studiu publicat recent, gustul tot mai pronunţat al tinerilor de azi pentru problemele de ordin material, pentru „politică". în adevăr, adolescenţii de altădată îşi treceau din mână în mână volumele de poeme ale iui Musset, sau ale cutărui clasic, sau ale cutărui romantic. De la şaisprezece ani, ochiul părea să perceapă o lume de vrajă în miezul cuvintelor şi al cântecului; în caietele ascunse în pupitre puţini erau liceani sau cei de pe pragul universităţii, cari să nu fi însemnat slove cu înfrăţiri de nostalgii şi de sonoritate. Mai veneau apoi interminabilele discuţii despre atâtea probleme de stil şi de artă , preferinţele pentru un anume ritm, pentru o anume şcoală literară, cunoaşterea pe de rost a diferitelor „maniere" poetice, înclinaţia pentru un maestru, adversitatea pentru un altul. Era, în toate acestea, chiar dacă nu un aport de cultură creatoare, o pregătire permanentă a spiritului, o obicinuinţă de ieşire din cotidian, o punere continuă a minţii, ca un aparat de recepţie, pe o lungime de undă interspaţiaîă. Marile elanuri, marile tristeţi erau în cărţi. Tânărul din 1935 nu mai seamănă celui din timpul adolescenţei noastre. Discuţiile poetice, filosofice, sunt dincolo de cercul preferinţelor lui. El pare să se intereseze numai de problemele materiale. Lupta şcolilor poetice de pe vremuri e înlocuită cu o concurenţă între organizaţiile politice, gustul lui manifestându-se pentru o grupare sau pentru alta. De unde oare această schimbare de orientare a tinereţii? Să fie într-adevăr vorba de o criză a poeziei şi a artei, acestea fiind sortite să dispară, cel puţin în forma lor de azi? Poezia şi arta nu se sperie de singurătate. Create într-un laborator care e tristeţea, revolta sau iubirea poetului, ele se pot lipsi de spectatori. Dezinteresarea publicului pentru aceste expresii ale spiritului nu 235 i-ar putea face rău decât publicului însuşi. Poezia şi arta pot continua să crească nevăzut, ca o aromă într-o floare închisă încă. Artei îi incumbă însă o misiune a orei sale şi această misiune îşi cere o formă şi o expresie care poate până acum să nu fi izbutit. Gustul tinereţii se va întoarce oare la poezie atunci când poezia va rosti o durere, un elan al acestei tinereţi? O tinereţe bântuită de nelinişte şi care, cum remarcă Leon Pierre-Quint, cunoaşte, ELOGIUL BĂTRÂNEŢII înainte de alfabetul poeziei, pe acela al luptei pentru un loc şi pentru o existenţă. Tema e arhicunoscută. între tineri şi bătrâni au existat totdeauna diferenţe de rezonanţă, de percepere, am spune, parcă, de climat. Din ce ţări ale nordului descindeau unii, din care fierbinte geografie a sudului veneau ceilalţi? Peste asprimi de temperament, peste ciocniri de voinţe statice şi dinamice stăruia totuşi firul invizibil al unei comuniuni de gândire, al unui elan spre o culme a spiritului. în jurul unui Mallarme vârstnic de pildă, poeţi şi artişti abia ieşiţi din adolescenţă se puteau strânge pentru desăvârşirea unui meşteşug subtil. Omul matur, şi chiar bătrân, aduce în realizarea operei de artă o devoţiune care tânărului îi e necunoscută. Dacă înfrigurarea dc multe ori oarbă, dar nu mai puţin fericită, a tânărului nu mai face să vibreze mâna încărcată de ani, e totuşi o cunoaştere, o experienţă trăită a artei, o senină şi parcă eternă descătuşare de contemporaneitate care dă glasului unui gânditor vârstnic o pondere şi un farmec în plus. Spre deosebire de materie, spiritul nu numai că nu se uzează cu vârsta, ci se îmbogăţeşte şi se ascute. De la o anumită limită de ani - în plină tinereţe - campionul de tenis, de box sau de înot trebuie să cedeze locul unei generaţii mai tinere. Cu cât e mai fecundă, mai durabilă hrana inteligenţii! Iată i pe Goethe, pe Anatole France, pe Pasteur, pe Gide, construind cea mai temeinică parte a unui edificiu spiritual al umanităţii la o vârstă la care fostul campion de box - dacă mai trăieşte încă - îşi contemplă, fără să-şi recunoască, fotografia unor succese în adevăr pământeşti şi trecătoare. Şi, în pofida observaţiilor acestea la îndemâna oricui, s-au găsit totdeauna tineri cari să ceară excluderea - chiar şi de la îndeletniciri de mare ascuţime spirituală - a bătrânilor. Cine să mai ţie seamă că spiritul, ca o vioară, cântă mai bine cu cât e mai încercat, mai uzat? Cine să-şi mai aducă aminte că sunt simţuri, ca 237 un văz sau un auz nou, care ne sunt rezervate abia de la o vârstă înaintată, pe care tinereţea nu poate încă să o bănuie? Opoziţia dintre tânăr şi bătrân n-a cunoscut niciodată o violenţă mai mare decât aceea din zilele noastre. Ne-a fost dat de pildă să citim, printre dezideratele unui congres al studenţilor în medicină ţinut recent la Toulouse, pe acela de a exclude de la practicarea profesiunilor libere pe acei trecuţi de limita unei anumite vârste (50 de ani, mi se pare). Adică tocmai atunci când chirurgul, avocatul, inginerul vor fi dovedit o isteţime, o putere de creaţie mai mare, să fie daţi la o parte. Ce se va face însă cu experienţa, cu pasiunea de muncă, cu ştiinţa de zămislire a vieţii, a acestora? Vor trece ele la cei cu frunţile nealbite încă, aşa cum ai trece o hârtie dintr-un saltar într-altul? Trăim, fireşte, timpuri în care lupta pe planul economic-social a luat o formă cu adevărat sălbatecă. Dacă înaintaşii noştri puteau vorbi în linişte despre eternul subiect: tineri şi bătrâni, sau zâmbi cu o suavă complicitate, „ei, ce vrei, entuziasmul vârstei, n-am fost şi noi la fel? va trece şi asta", acum nu mai e vorba de o diferenţă de concepţie, nu se mai discută de „şcoală veche" sau „şcoală nouă" (cine să mai discute de ştiinţă, de artă?), ci de un loc de existenţă, de o posibilă creare de noi posturi. A obţine astăzi dreptul la o prestare de muncă, de serviciu, constituie o favoare, o cinste, ca un elogiu, ca o decoraţie, poate mai greu de obţinut decât o decoraţie. Munca nu mai e niciodată socotită ruşinoasă (cum au socotit-o pe vremuri aristocraţii sau artiştii-boemi), ci dimpotrivă o onoare. „Vin de la directorul general X, îmi povestea un tânăr sfios şi optimist, mi-a spus că am obţinut locul al zecelea - e un progres enorm - fusesem înainte al optsprezecelea - pe tabloul acelora cari ar putea fi numiţi, pe măsura ivirii de posturi vacante". Tânărul era fericit: în 2-3 ani va obţine un post. Dar până atunci? Fireşte, faţă de această înverşunare a evenimentelor şi oamenilor, intransigenţa, incomprehensiunea tânărului faţă de bătrân şi-ar putea găsi o justificare. Şi tot aşa, trecerea de pe planul economic social pe acel al spiritului. Am voi totuşi să rostim cândva un elogiu larg, fără rezerve, al bătrânilor. Poate toată tensiunea Europei de astăzi, cerul întunecat care nc ameninţă să fie datorat locului de frunte pe care l-a obţinut în ultima decadă tineretul. Tânărul are o suficienţă, o superficialitate, o încredere în sine de care bătrânul de mult s-a dezbărat. Tânărul poate fi deseori crud, autoritar fără reticenţe, fără ezitarea plină de poezie a omului care - încercat - îşi spune, la rostirea unei sentinţe, la pornirea pe un drum: „poate totuşi mă înşel". Autorul acestor rânduri e încă printre tineri. De-abia a trecut pragul a treizeci de ani. Şi totuşi, iată se încumetă să-şi întoarcă faţa de la tineri, să-şi deschidă inima spre bătrâni. Generozitatea, recunoştinţa, solicitudinea faţă de cel slab sunt virtuţi ale bătrâneţii. Ura, oricare ar fi ea, şi desigur şi cea de rasă, e o invenţie a tinerilor. Şi ura de bătrâni, şi ura de tineri, tot de tineri sunt inventate. Dar „limita de vârstă" de care vorbea congresul de la Toulouse, cine să o fixeze? Ne amintim o întâmplare personală care, peste partea ei de umor, ascunde toată opacitatea acestei probleme. Mi se acordase o întrevedere de către răposatul Ion Bianu, secretarul general al Academiei, căruia trebuia să-i comunic apropiata sosire în ţară a unui membru corespondent, elveţianul Chapuizat. Aveam pe atunci 25 de ani. - A! Da! Chapuizat, directorul lui „Journal de Geneve", îmi spuse Ion Bianu. Ce fel de om e? E tânăr? - Nu. E bătrân. - Bătrân? Ce vârstă să aibă? - Cred că are vreo 50 de ani. - 50 de ani? Păi atunci e un copil, şi repetă râzând: e un copil, de unde îl scoţi d-ta că e bătrân; ce să mai spun eu, care mă apropii de optzeci de ani? Vreo trei ani mai târziu, un poet foarte tânăr, dd vreo 18 ani, îmi vorbea despre un scriitor pe care nu-1 cunoşteam, dar despre care auzisem mult bine. - E tânăr scriitorul acesta? l-am întrebat pe poet, care îmi spunea că îl cunoaşte. - Nu. E bătrân. - E bătrân? Ce vârstă să aibă? - 28 de ani! L-am înţeles atunci pe Ion Bianu. Şi eu aveam 28 de ani. Unde şi cum să fixezi, aşadar, o limită a tinereţii? 238 EXPERIENŢA TRECUTULUI Un ziarist american, d. Haliburton, a ţinut să trăiască experienţa lui Anibal: să treacă Alpii pe un elefant. încercarea pare să-i fi reuşit: în afară de o indispoziţie a elefantului, provocată de un climat cu care nu era obişnuit, şi de un inerent „rău al muntelui", d. Haliburton a urcat şi a coborât culmile Alpilor asemeni marelui comandant al armatelor cartagineze. Dacă ziaristul american a urmărit numai o ieşire din anonimat, scopul acesta 1-a atins, fireşte: ziarele continentului au comentat fără economie, pe coloane ample, însoţite cu fotografii şi cu buletine de sănătate pentru elefant, experinţa d-lui Haliburton. în interviurile pe care le-a acordat, d. Haliburton n-a vorbit însă de această latură publicitară. El a invocat argumentul de laborator, nevoia de a trăi un eveniment pe care, cu mii de ani în urmă, 1-a cunoscut istoria. E, în adevăr, sub această evocare a ziaristului american, un simţ din cele mai rare de cunoaştere psihologică. Nici o altă vreme n-a avut mai mult decât a noastră nevoia de a exalta şi de a reînvia trecutul. Nu e, bunăoară, film german din ultimii doi ani - cunoscătorii de filme ştiu că producţia cinematografică germană actuală e inferioară chiar primelor începuturi ale filmului mut - în care să nu fie impuse cu sila gustului sau cine ştie ce altă ciocnire de sentimente, într-un decor şi un ansamblu de gesturi rigide, necorespunzând nici uneia din feţele vieţii de acum. Producţia cinematografică nu e decât una din oglinzile unei stări de spirit la un moment dat. în Germania, şi poate şi aiurea, sunt puse la cale, în fiecare zi, experienţe asemeni celei a d-lui Haliburton. Peste sute de ani, un cititor al ziarelor relatând faptele de intoleranţă, de adversitate şi de incomprehensiune din zilele noastre, le va situa desigur într-o perioadă mult mai înapoiată, aparţinând evului mediu sau chiar anterioare acestuia, şi bine va face. Dacă gluma ziaristului american ar putea suscita cel mult un protest al societăţii pentru protecţia animalelor - chinul bietului elefant fiind cert - cu cât e mai tragică experienţa trecutului pe care, pe spinarea, fireşte, a slabilor, o încearcă alţii. Şi dacă e vorba de reînviere a trecutului, de ce preferinţa aceasta pentru paginile obscure, pline de cruzime? Dc ce nu încearcă nimeni să trăiască emoţia înaltă a unui filosof, a unui matematician sau a unui artist, în clipa descoperirii unui nou raport a! numerelor, unui nou ritm al spaţiului sau al gândirii? 240 DUMINICILE VIITORULUI Poeţii au cântat totdeauna tristeţile duminicale. Ne amintim de versurile dureroase ale unui Bacovia sau acelea pline de umanitate ale unui Demostene Botez. „Duminici lungi, duminici blestemate". Poeţii au fost aceia care au ştiut pretutindeni să dea vălul de minciună la o parte, să numească, prin visul lor, o realitate deasupra căreia ochiul obicinuit alunecă, din nepricepere sau din rea-credinţă, fără să o reţină. Undeva, în adâncul lui, ai spune că poetul poartă un seismograf care înregistrează şi cel mai imperceptibil cutremur din sensibilitatea si durerea omenească. El trece printre oameni şi lucruri, distrat parcă, dar cu urechea veşnic atentă la cel mai minuscul tictac al lumii de zbucium care îl înconjoară. La oricât de mari înălţimi ale frumosului ar ajunge arca, frumosul acesta nu e posibil dacă el nu evocă în acelaşi timp un sentiment de frăţie pentru cei asupriţi, de revoltă pentru o stare de lucruri nedreaptă, dar de bună seamă, trecătoare. Spectator al unei injustiţii, poetul se va vedea totdeauna în locul aceluia care suferă injustiţia, şi nicidecum al aceluia care o provoacă. E singura trăsătură proprie poetului şi pe care autorul acestor rânduri ar avea nemodestia să şi-o recunoască. între asupritor şi asuprit, el nu s-ar putea închipui în nici un fel în rolul celui dintâi. Era firesc, aşadar, ca poeţii să recunoască tristeţea şi durerea, după o săptămână de frământare, a întreruperii duminicale. Ei l-au văzut rătăcind pe străzi, cu privirea ca o rană pe faţă, pe omul chinuit de un destin al său, făcut din renunţare şi din muncă. Aşa cum e organizată existenţa şi activitatea omenească, repaosul de duminică e departe de a-şi putea atinge scopul pentru care va fi fost creat. El vine după o încordare atât de trudnică, a celor şase zile de caznă, încât şi din pricina inerţiei, ca şi a dezobişnuirii de a lenevi, omul se află brusc în faţa acestui repaos, fără să-1 poată folosi. Dar ce să facă el mai întâi? Să-şi repare uneltele, hainele zdruncinate de o săptămână gâfâită? Să încerce să-şi cunoască nevasta, copiii, prietenii, pe cari, într-o săptămână de vârtej şi de vuiet, abia de a apucat să-i vadă? Să iasă în stradă, să se mire ca de o cunoştinţă veche pe care o găseşte schimbată, cu unele case în ruină, cu altele înălţându-se umede încă, din pădurile de schele? Poate că în mintea lui înceţoşată de o muncă prea intensă, întrebările acestea nici nu au unde îşi face loc. Spiritul, ca şi muşchiul, cere o educaţie specială pentru a se releva, pentru a ieşi din crispare. EI nu se poate hotăra dintr-o dată să devină liber, liniştit, surâzător. Obicinuit cu tensiunea de o săptămână, duminica stă lângă el inutilă, „blestemată". Se cuvine să notăm aici cu câtă greutate, cu câtă încetineală se fac cuceririle înspre „mai bine". Cuceririle în rău sunt nespus de facile. O suprimare a libertăţii se poate face cu uşurinţă, dintr-o dată, cum ai închide cu robinetul o apă. Dar câte eforturi, câte lupte au trebuit ca apa aceea să fie adusă din munţi. Fără îndoială, omul care munceşte azi, munceşte, nu chiar în toate cazurile, în condiţiuni mult mai fericite decât altădată. Opt ore de muncă din douăzeci şi patru, iată un principiu care pare la îndemâna oricui. Şi totuşi, ce revoluţii au trebuit pentru fiecare înaintare, milimetru cu milimetru. De la 17 ore de munca s-a trecut la 16, la 15, la 14 ore. Lucrurile au venit greu, greu de tot. Mai simplu ar fi fost să se fi decretat, chiar pe vremea când oamenii munceau câte 17 ore în ateliere tragice, că nu e îngăduită o muncă mai mare de opt ore pe zi. Dar n-a fost aşa. Hărţuit, rupt în bucăţi, în temperatura sufocantă a furnalelor sau în hârâitul asurzitor al maşinilor de lot felul, sau chiar abrutizat de birocratismul din camerele fără aer. cu lumină artificială, cum ar fi putut muncitorul, funcţionarul acesta, atunci ca şi acum, să fie apt pentru melodia de spume şi odihnă a duminicii? Duminica devenea, aşa cum poeţii cu ochiul lor profetic au desluşit-o, o strâmtă anticameră de tristeţe şi de doliu a acestui spital, a acestei închisori, care c viaţa. Şi totuşi, cât a trebuit ca să se ajungă la principiu! acelor opt ore de muncă şi al respectului acestei întreruperi duminicale. Cât va mai trebui ca să se ajungă la principiul a patru orc de muncă la săptămână, nu de şase, ci de cinci zile de lucru, şi la repaosul nu dc una, ci de două zile pline? Atunci omul va învăţa din nou să-şi utilizeze libertatea, să fie leneş, să viseze, să citească şi chiar să scrie poezii. Dreptul acesta î! au acum numai câţiva privilegiaţi. Redat demnităţii sale de om, cu dreptul şi beneficiul muncii raţional şi just organizate, omul 242 243 acela va avea o dublă duminică, în adevăr luminoasă şi fecundă. Va fi o vreme când, desigur, şi mijloacele de comunicaţie vor fi la îndemâna oricui: cu atât cât costă astăzi o cursă cu autobuzul sau tramvaiul, omul acestui viitor se va putea duce, în cele două zile libere, la munte sau la mare. în afara celor patru ore de muncă zilnice, el va putea asculta muzică sau poezie, va învăţa să cânte din cine ştie ce „violon d'Ingres", va îmbogăţi patrimoniul ştiinţei sau al artei cu o înţelegere sau chiar cu o creaţie a lui. Sunt şi astăzi, fireşte, oameni care trăiesc o asemenea viaţă. Dar o asemenea viaţă va trebui să fie a tuturor. O viaţă de adevărată duminică, pe care poeţii, plângând duminicile de acum, au vestit-o, ca în acele cuvinte de mânie şi de speranţă în viitor ale lui Goethe: Numai acela e vrednic de libertate şi de viaţă Care ştie, în fiecare zi, să şi le cucerească. Astfel, în mijlocul primejdiilor care îl înconjoară, Aici, copilul, tânărul, bătrânul îşi trec cu bărbăţie anii. O! De-aş putea vedea o astfel de mulţime Să trăiesc pe un pământ liber în mijlocul unui popor liber, Atunci aş putea spune clipei care trece: „Opreşte-te, eşti atât de frumoasă!" ONESTITATEA ŢÂNŢARULUI Prin fereastra deschisă a pătruns întâi ca un funigel subţire un şuierat abia simţit. Din auz, prezenţa aceasta nematerială a trecut apoi într-o viziune cu contururi precise, pe care numai un ochi lăuntric o putea deocamdată percepe. Funigelul, clătinat de o adiere suavă, devenea când nota cea mai de sus a unei viori, când ptcuratul unei ape auzite în vis. El dădea târcoale, făcând cercuri şi unde, in jurul frunţii, se apropia, se depărta ca o mireasmă de buruiană, amară. între paginile cărei cărţi, între coardele cărui instrument de muzică va fi stat ascuns zgomotul acesta, din vara trecută până în vara de acum? Vederea, auzul, toate simţurile laolaltă încordate, sunt prea slabe ca să poată descoperi şi da în lături pe autorul acestui geamăt, care, asemeni unui erou legendar, poartă parcă acea chivără fermecată care să-1 facă nevăzut şi invulnerabil. Pe afară, anotimpul se târăşte greoi şi leneş, ca un şarpe de smoală. N-a trecut mult de Ia scâncetul lui prelungit, în si bemol, şi în adevăr, ca un burghiu minuscul, bâzâitul a pătruns în sânge, lăsând o amprentă de durere pe frunte, pe gleznă sau pe braţ. De unde oare atâta înverşunare strânsă într-o făptură în aparenţă atât de firavă? Prin aripioarele transparente, prin trupul tot cât o gămălie de ac, trece curentui unei puteri nemărginite. Cu un adversar ca acesta, orice împotrivire e fără folos. Oriunde ai fugi, pe malul mării sau chiar la poalele muntelui, el te va urmări cu tenacitate, va trece ca o vrajă prin crăpătura ferestrelor închise, va găsi locul vulnerabil al coviltirului de pânză al patului în care, izolat, ai căutat un refugiu. Ce forţă demoniacă zace în firul acesta de păpădie! Te laşi bătut, te închini în faţa destinului şi el, cu o uriaşă urzică invizibilă, îţi pârjoleşte trupul. Nu e de mirare, aşadar, că un poet, englezul Bernard Fry, să se fi gândit să scrie un imn de admiraţie pentru inteligenţa şi îndemânarea acestei 245 gâze. Poetul englez recunoaşte superioritatea ţânţarului, renunţă să se mai ia la trântă cu el, îl acceptă ca pe o osândă. Tot unui englez însă, lui D. H. Lawrence, autorul celebrei Lady Chaterley, autorul, de asemeni, al câtorva remarcabile, deşi mai puţin cunoscute, poeme, îi revine meritul de a fi recunoscut o anume onestitate ţânţarului: Ţânţarul ştie foarte bine, oricât de mic ar fi, Că el e un animal de pradă. Dar, la urma urmei, El nu face altceva decât să-şi umple pântecul, El nu depune sângele meu la bancă. AUTARHIE GENERALĂ - E o vreme a autarhiei, îmi spuse prietenul meu, pe care nu-1 mai întâlnisem de mult. Dacă mă vei vizita odată, vei vedea că mi-am organizat viaţa întocmai după programul de autoîndestulare a statelor de astăzi. M-am mutat la marginea Bucureştilor. în grădină, care ţine de locuinţa pe care mi-am ales-o, îmi cultiv singur legumele pentru mesele de prânz şi de seară. Am împrejmuit o parte a curţii pentru o crescătorie de păsări. Dimineaţa, mulg cu degetele mele vaca, păstrez o parte din ofranda ei pentru fabricarea cu mijloace casnice a untului, brânzei şi smântânei, cealaltă trecând în consumaţie imediată -pentru copii şi gospodărie - în cafeaua cu lapte. - Cum, m-am minunat, grădina ta are şi arbori de cafea? - Cafeaua n-o produc eu, fireşte, şi ironia ta e deplasată. Şi nici călătoriile zilnice în Capitală, unde n-am părăsit îndeletnicirile mele obicinuite - prietenul meu e avocat - nu le fac cu mijloace proprii. în schimb, am redus o mulţime de alte cheltuieli, datorite permanentei noastre dependenţe de persoane din afară. Am cumpărat maşini de tuns - pentru copii şi pentru mine -, care s-au încadrat de minune în trusa de bărbierit adoptată de mult. în orele libere, învăţăm cu toţii să ne reparăm mobilele, hainele, ghetele, aşa că în scurtă vreme nu vom mai avea nevoie să facem apel la nici unul din meseriaşii respectivi. - Desigur, continuai eu gândul prietenului, vă veţi ocupa şi cu creşterea oilor, a viermilor de mătase, veţi cultiva cânepă, bumbac, veţi fabrica singuri stofele, pânzeturile, veţi tăbăci pielea pentru viitoarele încălţăminte. Tăbăcarii, cizmarii, dulgherii, croitorii, zidarii, bărbierii şi aşa mai departe vor învăţa fiecare din ei meseria celorlalţi, cum şi, pe deasupra, pe aceea de avocat, spre a putea fără ajutorul tău sau al confraţilor tăi să rezolve nenumăratele litigii care se vor naşte din acest turn Babei al îndeletnicirilor. Cu vremea, fiecare ins, singur sau întovărăşit de 247 rudele cele mai apropiate, se va retrage într-un fel de insulă, în jurul căreia va înălţa ziduri de neînvins. Cei mai cu stare vor clădi, poate, adevărate fortăreţe - spre a nu abdica de la autarhie, ei singuri cu ai lor vor lipi cărămidă lângă cărămidă - întărite cu metereze, vor săpa şanţuri adânci, peste care vor sta ameninţătoare bidoane cu untdelemn clocotind neîncetat. Pontlevisuri nu vor face. Ele îşi mai aflau un rost cu sute de ani înainte, când oamenii voiau încă din când în când să ia contact cu lumea din afară. în zilele noastre, fiecare va trăi exclusiv în căsuţa sau în fortăreaţa lui, ignorând, dispreţuind tot ce mai trăieşte „extra muos". în felul acesta, lumea se va reduce la o expresie din ce în ce mai lapidară, mărginindu-se la o simplă mulţumire fizică, tot ceea ce constituie, hrana spiritului şi a minţii - adică cunoaştere, analiză a fenomenelor înconjurătoare, contact cu viaţa, cu oamenii - fiind pentru totdeauna lăsat deoparte. Nu ştiu dacă cuvintele mele l-au tulburat pe prietenul meu. Pe mine însă mă tulburaseră. O viziune tragică îmi apăruse dinainte. Ceea ce prietenul meu voia să realizeze în mic - şi deci cu consecinţe mai puţin funeste - popoarele şi ţările de azi vor să realizeze în mare. Sălbateca izolare şi suspectare în care stau unele faţă de altele, zidurile de netrecut pe care şi le ridică între ele, ignorarea şi dispreţul culturilor reciproce n-ar putea să însemne decât o întoarcere spre noapte şi spre neant. Toată strălucita dezvoltare a spiritului liberal şi generos de la sfârşitul secolului al XVII-lea, care avea să culmineze în revoluţia franceză, şi de la începutul secolului al XlX-lea, n-ar fi fost posibilă fără libera circulaţie de oameni şi de valori dintre ţările acelei epoci. Cât de facile erau pe vremea aceea călătoriile! Viaţa oricărui romantic - şi romantismul a fost o imensă lumină, ca o dâră de stea între cer şi pământ - poate fi urmărită din etapă în etapă pe harta nu a patriei lui, ci a Europei întregi. S-ar spune că atunci au fost singurii cetăţeni ai Europei. De atunci, barierele care s-au înălţat pentru a face stavilă oricărei idei generoase nu sunt numai bariera vamală. Timpul nostru a cunoscut o marfă nouă, şi acea marfă e omul. E tot atât de greu să treci un om dintr-o ţară într-alta ca şi aurul, grânele sau petrolul. Şi tot aşa de greu ca şi oamenii circulă ideile. Ideile generoase şi luminoase, fireşte, căci în ce priveşte ideile strâmte, sângeroase, ele se bucură de circulaţia liberă a aurului fals, a grânelor încinse sau a fructelor găunoase. Dar de unde, oare, această generală psihoză? Cum a putut, de la un colţ la altul al lumii, să-şi facă loc, de la o vreme, principiul, economic de pildă, facil în aparenţă, să vinzi tot fără a cumpăra nimic? Cum mai e posibil să se vorbească de criză, când producţia fiecărei ţări în parte e în creştere, dar această producţie rămâne literă moartă, atât timp cât o distribuţie liberă internaţională nu e posibilă. Amărăciunea noastră n-ar fi atât de mare dacă legea spiritualului în funcţie de economic nu s-ar dovedi, de data aceasta, în adevăr de neînlăturat. Restricţie economică înseamnă şi restricţie spirituală. Reducerea la sine. refuzul de a colabora cu vecinii, dispreţ şi ură pentru uneltele şi produsele străinului, dorinţa de a-1 domina pe acesta, de a-i impune totul fără a-i îngădui în schimb nimic, înseamnă nu numai o secătuire de vlagă fizică - forţele fiind irosite în direcţii greşite: ceea ce străinul poate fabrica uşor şi bine, având şi materialul şi îndemânarea, autohtonul va fabrica greu şi insuficient, - dar şi o diminuare pe planul spiritual. Culturile s-au născut şi s-au dezvoltat numai prin cunoaştere şi întrepătrundere reciprocă. Frumosul nu poate fi limitat numai la naţional. E ca şi când ai cere unor albine să fabrice mierea numai din florile de pe mica proprietate a stăpânului. Asemeni albinei, artistul va trebui să treacă dincolo de gardul gospodăriei sale, să-şi legene zborul printre petale şi frunze străine, să aducă o experienţă umană generală, aşa cum experienţa de viaţă a naturei întregi se poate oglindi într-o picătură de miere. Poate că, târziu, când autarhia îl va fi sălbăticit cu totul pe om, vreun vizionar să-şi mai aducă aminte ca prin vis, de un timp al libertăţii, al înţelegerii şi al toleranţei reciproce, şi să imagineze, ca pe utopie, circulaţia liberă, fără paşapoarte şi fără prohibiţii valutare sau vamale, a oamenilor, a mărfurilor şi a ideilor. 248 COLOANA DE LUMINĂ De unde să vină, l-am întrebat cândva pe prietenul meu, poetul, farmecul magic al Parisului? Numele acesta, cultura pe care el o reprezintă, produce aceeaşi tulburare, aceeaşi încântare a minţii, în oricare parte a lumii ar fi el rostit, la miazănoapte sau la miazăzi, printre buildingurile New-Yorkului sau printre savanele Americei de Sud, în climatul dulce al insulelor neozeelandeze sau în capitalele Extremului Orient. Câmpul magnetic al Parisului n-are limite. Care ar putea fi rivalul lui în Europa? Toate celelalte cetăţi s-au supus de mult. La Londra, la Berlin, la Roma, la Madrid, adolescentul care îşi încearcă degetele pe strunele artei, savantul care caută o formulă nouă între eprubetele laboratorului, atletul cu muşchii netezi ca pietrele tari ale gârlelor, femeia frumoasă care face să fluture în oglindă corabia cu pânze de flăcări a buclelor sale, toţi, în oricare unghi al lumii s-ar afla, se gândesc să-şi sune metalul glasului lor între zidurile acestei metropole: Parisul. E un oraş, fireşte, minunat. O lumină^ care nu-ţi ia ochii, pe alocuri o umbră îmbietoare, caldă. în mijloc, în primul arondisment, inima cu tic-tacul regulat al Operei, apoi aorta marilor bulevarde mergând până în al doisprezecelea arondisment, prin piaţa masivă, populară, furnicând de o mulţime cenuşie, a Republicei, spre piaţa mai potolită, Voltaire, înconjurată de străzile strâmbe, misterioase, cu forfoteli de apaşi, la Roquette şi La Lappe, pentru a sfârşi prin piaţa Daumesnil, spre marea pădure Vincennes. Cine nu-şi aminteşte pădurea aceasta armonioasă, şi Fontenay-sous-Bois şi plimbările pe lacul de la Poarta Galbenă, unde teii bătrâni primesc în apele cu oglinzi tulburi o tinereţe pierdută? De partea cealaltă a Parisului e iarăşi o pădure, e Boulogne, şi drumul din inima Operei duce prin piaţa cu aspecte de eternitate a Concordiei, pe acele elizeene Champs Elysees, pe aleiele care evocă trecătorului o vreme bucolică şi fragedă de altădată. Pădurile! Ele îşi dau mâna, joacă o horă prietenească în jurul Parisului. Parisul, un imn pădurilor! Dar care e lucrul pentru care nu ar putea fi un imn Parisul? Bulevarde şi avenue largi. Uliţe pitoreşti, strâmte, în care case din alte secole te invită să trăieşti câteva clipe o viaţă apusă. Pe alocuri, străzi ca acea Rue du Mont-Cenis, care, de la primăria celui de al XVIII-lea arondisment, începe să o ia razna pe scări monumentale sau pe altele îoase de vreme, spre vechiul Montmartre. Adeseori, când te aştepţi mai puţin, un parc vast, cu colori şi frăgezimi de poveste, îţi iese dinainte, ca şi când o zână bună l-ar fi făcut să apară dintr-o dată, atingând aerul cu o baghetă magică. Aşa, părăsind judecătoria celui de al XlX-lea arondisment, împricinatul care a ascultat o sentinţă defavorabilă se poate consola preumblându-se printre arborii muzicali şi pădurile arcuite ale parcului Buttes-Chaumont. Altădată, în chiar inima înfierbântată a oraşului, călătorul se poate limpezi prin planurile de grădină vastă a Tuileriilor. Sau, pe aproape de Porte d'Orleans, parcul cu coline şi vegetaţii solare, Montsouris; dar parcurile Monceau, Luxembourg şi atâtea altele? Dar Sena? Senei i se cuvine un poem. Ţi-1 voi citi altădată. Cunosc, îţi spun, toate aceste farmece fără seamăn ale Parisului. De aici să vie magia lui? Dar câţi, oare, din cei ce se simt atraşi de Paris, cunosc sau bănuiesc aceste farmece? Ei rostesc cu devoţiune numele Parisului, dar arhitectura lui de oraş nou sau vechi, satele luminoase şi mari, cari sunt acele banlieuri înconjurătoare, parcurile, străzile pitoreşti, le pot fi străine. Să fie ei atraşi, oare, de viaţa plină de vuiet a citadinului parizian? Viaţa aceasta a ajuns până la ei cu ecoul şi imaginea mincinoasă a cine ştie cărei invenţii literare. Existenţa parizianului e obscură şi penibilă. El o porneşte din zorii zilei, străbătând distanţe de ore, în pântecul de vierme negru al metroului, tinereţea lui se roade în uzine şi în birouri , în care ziua îi surâde numai cu cele 90 de minute de întrerupere de la prânz, sau cu întoarcerea obosită şi tristă seara, într-o mansardă în care somnul e cea mai autentică bucurie. Nu e mai puţin adevărat însă că şi parizianul acesta e îndrăgostit de Paris. El ia parcă parte la oficierea cine ştie cărei magii secrete, Parisul îl tulbură, îl luminează şi pe el, ca o băutură interzisă. El iubeşte, el simte vraja Parisului, a civilizaţiei pe care o reprezintă Parisul, şi, cu preţul renunţării pe care i-o cere, el nu s-ar putea în nici un chip hotăra să-1 părăsească. Spune-mi, prietene, poet, de unde să vie oare această putere a Parisului? 250 251 - M-am gândit şi eu la toate acestea şi am găsit un răspuns. E ceea ce m-am gândit să numesc coloana de lumină. Prin secole şi prin spaţii, călătoreşte, cred eu, o coloană de lumină. Coloana aceasta a poposit acum vreo două mii de ani la Atena. Atunci, ochii lumii întregi erau aţintiţi spre capitala vechei Elade. Spre coloana de lumină se îndreptau gânditorii, cântăreţii, pe coloana de lumină veneau într-un suflet frumuseţea şi înţelegerea. Cu mii de ani înainte de Atena, coloana de lumină fusese în alte locuri. Acum, de câteva sute de ani, coloana de lumină a poposit la Paris. Oricâte eforturi ar face alte cetăţi să fure din gloria, din autoritatea Parisului, acesta rămâne de neînvins. Prin inima lui trece coloana de lumină. Toate frumuseţile pe care le-ai numit, cohorta de gânditori şi de poeţi ai Franţei, desfăşurarea de raze a gustului, a sensibilităţii, a civilizaţiei şi, mai ales, a generozităţii pariziene, fac parte din atributele acestei coloane de lumină. Atâta vreme - şi vremea aceasta nu pare încă să se apropie de sfârşit - cât lumina aceasta va pluti deasupra cupolelor şi parcurilor Parisului, tu, ca şi mine, şi ca atâtia alţii, ne vom închina inima ca un prinos pentru capitala Franţei. O CARTE CU IMAGINI Despre Ion Andreescu Există în fiecare din noi un romantism facil şi duios, care ne face să imaginăm cu emoţie o viaţă nedreptăţită, deasupra căreia roteşte brusc - după ani de obscuritate - pasărea de flăcări şi de triumf a gloriei. Legenda poetului sărac, aşteptând într-o mansardă a restriştei recunoaşterea şi renumele, n-a murit încă. Am aflat de mult că povestea poetului acesta, ţinut la porţile unei societăţi care îl dispreţuieşte - anume, parcă, pentru ca din suferinţă cântecul lui mai luminos să urce, nu e decât o poveste. Imaginată cândva de vreun posesor de bunuri ale acestei lumi, povestea trebuia să facă pace între artistul flămând - din foamea şi setea căruia lumini aveau să crească - şi posesorul sătul care îşi recunoştea astfel datoria de a nu spulbera cu nimic o mizerie creatoare de artă. Ştim cu toţii astăzi că un artist, un creator de valori, are nevoie de viaţa largă, la adăpost de griji, a oricărui muritor de rând. Lipsurile, deznădejdea nu sunt niciodată în folosul artistului şi al artei sale. „De câte ori ţi-e foame şi sete. se găseşte cineva care să te alunge", scria cândva un poet. Artistul , ca să poată crea, trebuie înainte de toate să trăiască în condiţii fizice normale. Să fie, oare, în bucuria noastră la vestea unei izbânzi plătite cu renunţarea artistului, sentimentul unei dreptăţi cuvenite la urmă, ca o împărţire de premii? Să fie exaltarea a ceea ce a mai rămas bun în noi, asemeni oricărui spectator care îşi uită propria lui micime, pentru a dori triumful, mincinos, pe scenă, al eroului, şi înfrângerea omului rău? Poate e şi iluzia că, o dată cu meritul tardiv recunoscut al unuia, i se face dreptate şi insului care stă ascuns şi umilit în noi, în aşteptarea fără speranţă a unei recunoaşteri. Veninul care întunecă gestul şi glasul nostru de fiecare zi nu mai are ce căuta aici. Bucuria e generoasă. Armele invidiei stau frânte în faţa triumfului care vine după vârsta matură 253 a morţii. S-ar spune că din cenuşa celui cu decenii în urmă dispărut se desprinde un văl subţire de brumă, care învăluie într-o atmosferă difuză, de înţelegere şi bunătate, pe cei cari îl evocă. Şi adevărul apare dintr-o dată, simplu, la îndemână, ca o voce cunoscută şi prietenoasă. - „Cum de nu l-am ştiut până acum? Cine l-a ţinut ascuns? E un artist incomparabil". Artistul acesta, ale cărui virtuţi par atât de evidente, n-a ajuns atât de facil la o circulaţie curentă. Un cercetător atent a trebuit să-i caute urmele într-un deşert al uitării, să-i adune cu răbdare operele, să le scruteze, să le tălmăcească cu dragoste. Fără înţelegere, fără talentul de creaţie al acestui cercetător, - căci, privit astfel, cercetătorul, criticul e un creator de valori de aceeaşi tărie ca şi artistul, - personalitatea care acum ne farmecă ne-ar fi rămas necunoscută. Şi ce farmec neîntrecut, ce întreţesare de miracole se desprinde din figura pictorului Ion Andreescu, care, ne întrebăm încă, cum de ne-a fost atâta vreme oprit? Cincizeci şi cinci de ani după moartea lui, iată-1 repus în inima noastră, la locul care i se cuvine, mulţumită studiului complet şi cald, pe care îl publică d. Al. Busuioceanu. Viaţa de umbră şi de sfiiciune a lui Ion Andreescu e evocată de d. Al. Busuioceanu cu un meşteşug pe care am avut prilejul să-1 preţuim mai [de mult în]1 Pârvan gânditorul. Viaţa aceasta e străbătută de atâtea miracole, de la revelaţia talentului de pictor - care, ca şi acela al lui Gauguin, se face târziu, într-un mic oraş de provincie - până la marile pânze în care pădurile vibrează cu o poezie fără seamăn, încât lectura cărţii odată începută, e dusă până la capăt cu o adevărată pasiune, ca o poveste minunată. Toată făptura lui Ion Andreescu e făcută din încântare. Apariţia lui într-o mahala a Bucureştilor de pe la 1850 - d. Al. Busuioceanu publică, printre alte documente, şi un certificat de studii liberat la absolvirea gimnaziului, din care reiese că Ion Andreescu s-a născut şi a copilărit într-o casă din strada Dudeşti No. 40, - anii de învăţătură modestă şi obscură la Şcoala de Belle-Arte, unde viitorul profesor de desen nu arată nici o înclinare spre pictură, plecarea şi existenţa mediocră într-un Buzău dinaintea războiului pentru neatârnare, febrila revelaţie şi închinare spre viziunea de mare magician şi poet al colorii, moartea dintr-o tinereţe arzătoare, când pictorul abia trecuse de 31 de ani, şi apoi anii de necunoaştere postumă: pentru a sfârşi 1 Rând sărit în textul din ziarul Adevărul, pe cate nu-1 putem decât aproxima (n. edit.). prin descoperirea -datorată aproape în întregime d-lui Al. Busuioceanu - toate acestea sunt făcute să atragă şi să farmece, în afara unui articol generos al lui Delavrancea - semnalat tot de d. Busuioceanu, - nici un alt indiciu de înţelegere pentru opera şi viaţa acestui nedreptăţit. Gestul d-lui Busuioceanu e deci cu atât mai semnificativ. Ne amintim că tot graţie domniei-sale ne-a fost posibil să luăm cunoştinţă de vigurosul temperament al lui Andreescu, cu prilejul expoziţiei de artă românească, organizată în 1930 la Amsterdam, de d. Busuioceanu împreună cu poetul Ştefan Neniţescu şi d. O. W. Cisek. Ne-a fost dat atunci, în prezenţa a două tablouri din colecţia Zambaccian, să avem revelaţia marelui pictor, marelui poet al naturii, care a fost Ion Andreescu. Unul din aceste tablouri reprezenta o pădure prin care luminile şi viaţa treceau ca o înfiorare. Dar totul era atât de natural, de necontrafăcut, de adevărat, că am ghicit, încă din clipa aceea, toată viaţa de sfiiciune, de muncă, de înaltă şi pură sensibilitate, pe care cartea d-lui Busuioceanu avea să ne-o dezvăluie. Contimporan al lui Grigorescu. Dar cu cât mai profund, mai aproape de înţelegere, de ceea ce se petrece dureros şi insensizabil în noi şi în afară de noi, decât Grigorescu. D. Busuioceanu nu se sfieşte să precizeze această diferenţă de tonalitate, dintre Grigorescu faci), superficial; glorios, şi Andreescu, necunoscut, tulburat, neliniştit şi plin de adevăr. Alături de Luchian, Andreescu înseamnă, desigur, cele mai înalte popasuri ale picturii româneşti. Ne-am gândit, cetind cartea d-lui Busuioceanu, la ceilalţi doi mari contimporani, Alecsandri şi Eminescu, unul în viaţă triumfător şi uşuratec, celălalt torturat şi de geniu, pe care abia moartea avea să-1 consfinţească. Recunoaşterea lui Andreescu a venit mai târziu decât aceea a lui Eminescu. Dar această recunoaştere va fi nu mai puţin definitivă. Cartea d-lui Busuioceanu mai cuprinde o mulţime de alte învăţăminte. Ea arată cât de covârşitoare este contribuţia străinătăţii în viaţa şi opera unui artist. Gândul de a se consacra picturei i-a venit lui Andreescu în urma unei expoziţii de opere române şi străine, pe care a avut prilejul să o vadă la Bucureşti, organizată de Societatea Amicilor Bellelor Arte de pe atunci. Nu mai puţin hotărâtoare a fost şederea lui Andreescu la Paris şi la şcoala de la Barbizon. Dar ceea ce tulbură în tablourile lui Andreescu - în afară de marele lui meşteşug de colorist şi de 254 255 desenator - e înţelegerea şi iubirea lui de oameni şi de lucruri, de peisagii şi de fiinţe, e sufletul lui incandescent, chinuit între străzile şi casele strâmbe ale unei provincii depărtate. Un mare poet al Buzăului, din care a rupt mari bucăţi de tristeţe şi de solitudine, cum Bacovia a ştiut să rupă dintr-o altă provincie acele dureroase „bucăţi de noapte". întreg acest zbucium din viaţa şi opera lui Andreescu vibrează în cartea d-lui Busuioceanu, cum şi excelentele reproduceri care o completează. ELOGIUL LUI PIERDE-VARA I se întâmplă uneori locuitorului acelui imens ţinut care e Parisul, să întâlnească în drumul goanei lui cotidiane câte un ins cu mişcări lente, cu o privire şi o voce potolite, plimbându se agale pe o stradă de vuiet şi de clocot, sau stând sprijinit, visător, de digul unui pod sub arcadele căruia Sena şovăie îenevoasă. De unde să vină insul acesta? Ochiul îl cumpăneşte atent; alături de el se ivesc şi alţii, liniştiţi, surâzători, cu o îmbrăcăminte sărăcăcioasă, dar plutind parcă deasupra mulţimii încordate, sau, de pe puntea duduind de autobuze şi de camioane, ţinând în mână o undiţă într-o adormire generoasă, care nu tulbură cu nici o primejdie viaţa peştilor iluzorii de dedesubt. Omul împovărat de griji,cu servieta plină de citaţii judecătoreşti, de poliţe de asigurare sau chitanţe neîncasate, se opreşte nedumerit în loc. „Să fie duminică?" - se întreabă el. Nicidecum. E o zi oareşicare a săptămânii. Şi, deodată, mintea lui chinuită şi înfrigurată are viziunea unei lumi pe care de mult nu o mai bănuia. El simte o năvălire caldă a sângelui spre inimă, o învăluire de umbre plăcute şi familiare, o dulceaţă, o bunătate a glasului, o mare uşurare, o duioasă, o umilă bucurie. Sunt, prin urmare, fiinţe care merg pe străzi fără scop şi o nevoie anume, care iau tramvaiul sau metroul fără să se grăbească, fără să sară din mers ca să ajungă cu o clipă mai devreme dinaintea şefului de birou; care trăiesc într-o perpetuă sărbătoare a contemplării şi a visului. în mijlocul mulţimii cenuşii şi neliniştite, omul de toate zilele, gâfâind de preocupare şi de alergătură, îşi dă deodată seama de destinul lui întunecat. Ce osândă, ce ţeluri ascunse are el de îndeplinit? Fireşte, peisagiul multiplu şi fraged pare să i se ofere şi lui, ca şi visătorului pierde-vară. care veghează cu o undiţă lângă poezia de şalupe şi de pontoane a Senei. Şi el, birocratul, sau muncitorul, sau vânzătorul ambulant, sau agentul de asigurare, sau încasatorul societăţii de electricitate, poate, la anumite ore, trece 257 printre catedralele monumentale, pe străzile pitoreşti cu amintiri istorice, cu răsărituri, amieze sau apusuri minunate. Dar ce străin e pentru el peisagiul acesta! El face parte parcă din uneltele lui de muncă, el 1-a uitat undeva, ca pe-o sculă în fundul vreunei valize, pe care, cu surprindere, într-o bună zi, o regăseşte. El află dintr-o dată că el e aici în inima Parisului, că un ins ca şi dânsul poate „flana" pe cheiuri, poate merge fără vreun scop util în peisagiul care lui, condamnatului la muncă, i se refuză. E minunat - îşi spune el - va fi o zi când, ieşind la pensie, voi putea şi eu să lenevesc pe vreunul din podurile Parisului. Când voi putea merge să mă plimb pe străzile pe care am alergat altădată după o fantomă a pâinii. Şi, în gândul lui trudit, locuitorul febril închină un omagiu acestui pierde-vară, care trece din generaţie în generaţie o poezie nedezminţită a Parisului, şi care, în inima fabuloasei cetăţi, stă ceasuri întregi pe un pod al Senei, privind în gol spre vreun vaporaş, despletind în zare, ca un păianjen, pânza de spumă a visului său. ORAŞUL ZGOMOTELOR Există o unitate a universului pe care poeţii, ca nişte adevăraţi magicieni, au descoperit-o de mult. Logica utilitară şi curentă a ridicat ziduri între diferitele aspecte, ca şi cum frontiere de nepătruns ar despărţi o noţiune de alta. Metafora şi, în poezia modernă, imaginea, abundenţa de imagini, au dovedit că această izolare a înfăţişărilor lumii e arbitrară; cuvintele şi lucrurile pe care ele le reprezintă îşi răspund între ele, se îmbrăţişează într-un imens şi armonios concert: „Ca nişte lungi ecouri ce parcă se confundă Topite-n depărtare într-un acord profund, Ca noaptea şi lumina de vast şi fără fund, Culori, parfumuri, tonuri, stau veşnic să-şi răspundă"-ne-a învăţat, încă dintr-o vreme îndepărtată; Baudelaire (traducerea aparţine poetului Al. Philippide), care aflase că simţurile noastre nu fac decât să participe la un spectacol grandios şi unitar. Nu răspunde oare fiecărui aspect vizual al unui peisagiu, un aspect auditiv, de pildă? Călătorul prin climate şi ţări felurite îşi va aminti, o dată cu o culoare întâlnită pe ţărmul de spume al mării sau între crestele cu aerul tăios al munţilor, cutare sunet, cutare muzică evocând cu preciziune locul şi timpul cărora le-a răspuns. El se va gândi cu dragoste, cu duioşie la ţipătul de guguştiuci învăluit de o brumă suavă, auzit cândva, într-un trecut, pe malul Dunărei la Calafat; sau la muzicala chemare a vânzătorului cu voce melancolică, trecând la patru după-amiază pe sub ferestrele copilăriei la Brăila: „Cornuri cu nuci cu miere, pentru domnişoare frumuşele", sau: „cumpăraţi, cumpăraţi, mâine plec la Galaţi". Rima, asonanta vin uşoare, şi strigătul e melodios, e adevărat cântec, adăogând parcă un farmec în plus patriarhalei linişti dimprejur. El e aproape şi parcă totuşi e departe, ca o stea timpurie. El nu tulbură cu nimic visul copilului 259 de la geam. Şi, asemeni lui, e sunetul dulce de corn de vânătoare al acelui „rempailleur de chaises" (reparator de scaune), care îşi vesteşte trecerea pe străzile Parisului. De fiecare dată, amintirea auzului se va împleti armonios cu aceea a văzului, desăvârşind în trecut un peisagiu spre care sufletul îşi va întoarce, cu voie bună, faţa. Ce disproporţie, de dezarmonie, însă, între amintirea vizuală şi cea auditivă a Capitalei noastre! Străzi pline de poezie, grădini incomparabile, ca acel „Parc Carol" sau „Cişmigiul", bulevarde umbrite de tei aromitori, peste care e dezlănţuită cacofonia cea mai asurzitoare. Am mai avut prilejul să ne plângem de sirenele şi trompetele automobilelor, mult mai zgomotoase la noi decât în oricare altă parte a lumii. De atunci însă tăria acestora pare să se fi înteţit. Dar ţipetele vânzătorilor? Un prieten poet, care locuieşte într-o cameră cu ferestrele spre stradă, îmi spunea zilele acestea: „Din zorii zilei, până seara târziu, s-ar spune că pe stradă e o năvălire de sălbateci. Strigăte barbare, răguşite, din nişte coarde vocale destinse la paroxism, care, în loc să-mi deştepte simpatia pentru lucrurile pe care le anunţă (cărbuni sau zarzavaturi, sau unelte), mi le fac odioase. Cum de se lasă oare un oraş întreg, terorizat de asemenea urlete?Dacă nu e cu putinţă să fie suprimate, ar trebui organizată o şcoală în care aceşti vânzători să fie învăţaţi să-şi modeleze plăcut vocea, să cânte într-un ritm şi într-un sunet suav care să-1 atragă, nu să-1 sperie pe virtualul cumpărător. Altfel, va fi nevoie să se creeze şi la noi, cum s-a creat recent în Germania, câte un -„silentiarium", un fel de sanatorii ale tăcerii, în care nici un zgomot nu e îngăduit şi în care nervii citadinilor zdruncinaţi de vuiet se pot reface. îţi aminteşti zilele apăsătoare de vară, în care stropitoarele municipale aduc pe străzi o răcoare şi o iluzie de frăgezime. Ar trebui, poate, ca din aceeaşi grijă a Primăriei să se inventeze o stropitoare care să spele oraşul de zgomote. Eliberat de urlete şi de sirene, Bucureştii vor putea evoca pentru turistul care-şi va aminti din depărtare de Capitala noastră de grădini şi de soare, un peisagiu în care auzul nu tulbură cu nimic un tot armonios şi unitar. TRANSFUZIE DE FERICIRE Un mare ziar parizian a întreprins recent o anchetă printre cei mai iluştri reprezentanţi ai scrisului, ai artei şi ai gândirii, în scopul de a afla care e cea mai potrivită reţetă a fericirii. Nu e, fireşte, întâia oară când o asemenea problemă, aparent fără soluţie, e propusă imaginaţiei noastre. Definiţia fericirii, printre alte inconveniente, îl prezintă şi pe acela ce scapă oricărei unităţi de măsură generală: există tot atâtea feluri de a fi fericit câte sunt şi exemplarele umane. Dar nu e mai puţin adevărat că fiecare fericire individuală cere o anume ambianţă comună - şi pe aceasta trebuie să o caute ochiul iubitorului de oameni - care să o facă posibilă şi viabilă. Fericirea nu pare să consiste nici în bogăţie, nici în succes. Sinuciderile sunt tot atât de numeroase printre cei favorizaţi de soartă şi de glorie, ca şi printre cei necunoscuţi şi nevoiaşi. Care să fie deci formula fericirii? Nu triumful, ci efortul, încordarea pentru atingerea acestui triumf. Fiinţele cele mai fericite par a fi acelea care, pas cu pas, în cursul unei vieţi întregi, s-au consacrat unei singure idei, unui singur scop. în umbră, în mizerie, în temniţă chiar, aceste fiinţe au totuşi o mare cumpănire a sufletului, o mare lumină a fericirii: ele merg cu fruntea sus, cu linişte, spre ţelul pe care şi l-au propus. Poate într-adevăr acesta să fie sensul fericirii: alegerea unui drum redus sau vast şi urmarea lui până la capăt, cu preţul celor mai nerăsplătite strădanii. Ne-a fost dat să cunoaştem cândva spovedania unui om sărăcit, pentru care cea mai mare tristeţe, decurgând din pierderea avuţiilor sale, constă în faptul de a nu mai putea face daruri. Fericirea omului acesta - şi poate fericirea adevărată - era de a-i face fericiţi pe alţii. 261 Există printre noi oameni cari - temperamental - în nevoie sau în abundenţă, ştiu să fie fericiţi. Ei ar trebui instituiţi drept profesori de fericire, drept dătători de fericire, aşa cum sunt, pe lângă sanatorii şi spitale, viguroşi şi optimişti dătători de sânge. Umanitatea - de vreo două decenii - are nevoie de o transfuzie de fericire. Unde sunt poeţii, artiştii, vizionarii cari să opereze tjn ROMAN GENEROS această transfuzie? Toţi oamenii au dreptul de a fi fericiţi. Dar toţi oamenii au nevoie de o lecţie, de un strigăt voios şi puternic, care să le spună: „învăţaţi să fiţi fericiţi". „E adevărat că o să murim în curând? - Asta nu ne priveşte". Astfel îşi vorbesc cele două personagii centrale, emoţionanta Marie-Rose şi revoluţionarul Theodore, din romanul Masacrele din Paris', al lui Jean Cassou. Cuvintele eroului lui Cassou, de o semnificaţie atât de dureroasă, amintesc de profunzimea acelora pe care le scria Goethe unei fiinţe iubite: „Te iubesc. Dar de ce îţi spun lucrul acesta? El mă priveşte numai pe mine". Şi, într-adevăr, Theodore Quiche, tulburatul personagiu al lui Jean Cassou, ştie să arate în decursul celor 400 de pagini ale vieţii sale de zbucium, că puţin îi pasă de moarte. Nu e acesta, oare, destinul fiecăruia dintre noi? Vom muri, fireşte, dar lucrul acesta nu ne priveşte. Până atunci, apusuri şi răsărituri ne vor arunca pe umeri cascadele lor strălucitoare, până atunci va trebui să scriem poeme sau să zidim cetăţi, să ne ridicăm ochii spre o viziune de iubire şi de pace a umanităţii. în cartea lui Jean Cassou, viziunea aceasta vibrează, aruncă flăcări, ca un foc generos şi imens. Masacrele din Paris reprezintă cel mai bun roman al omului şi al luptei sale pentru o fericire comună. Cărţile lui Malraux, care anunţaseră mai de mult această eră a scriitorului atent la destinul umanităţii, - aveau în ele ceva parcă silit, un anume ton declamatoriu, cu o filosofie scrâşnită, care îngreuia lectura şi scădea puterea de persuasiune şi de realitate a personagiilor. Cassou a adus, în sfârşit, o mărturie simplă, adevărată, fără dialoguri strălucitoare, de comandă, fără tonul spectacular - care ne lăsase oarecum în nedumerire - al lui Malraux. Poate darul atât de emoţionant al lui Jean Cassou să provină din faptul că romancierul e dublat, de data aceasta, de un înduioşător poet. Cartea e scrisă sub formă de jurnal, dar fiecare rând e plin de o 1 Les Massacres de Paris, de Jean Cassou, Ediţia N.R.F., Paris. 263 suavă, de o neîntrecută poezie. Şi poezie vrea să însemne extraordinara, magica putere de evocare, pe care fiecare cuvânt din romanul lui Cassou o exercită asupra cititorului. Acesta e cuprins de tot vârtejul vieţii eroilor, din preajma unui război şi a unei revoluţii. El respiră în mijlocul unor evenimente care îl covârşesc, el ia parte, trăieşte toată spaima, toată dragostea, toată moartea unor mulţimi peste care plutesc aripile mari,ca nişte orizonturi, ale dorinţei de fericire şi de justiţie. Şi într-adevăr un senzualism viguros, o mare iubire a naturii şi a Parisului, o preocupare continuă de mai bine se amestecă, se confundă ingenios în tot decursul acestui roman. Sunt în această carte câteva figuri a căror nobleţe, a căror generozitate vor rămâne în literatura universală. Două fiinţe a căror iubire ajunge la cele mai înalte accente, nu şovăie să se sacrifice pentru un ideal generos. Dar romanul lui Cassou e îndeosebi interesant prin paralela, pe care cetitorul o poate face între războiul de la 1870 şi acela pe care l-am trăit noi, cum şi între consecinţele lor. Multe din dialoguri aparţin parcă zilelor noastre. Spre a se documenta asupra stării de spirit de atunci, Jean Cassou n-a trebuit poate atât să studieze evenimentele timpului - cartea cuprinde totuşi o documentare din cele mai temeinice - cât să privească cu atenţie în jurul lui. Zilele noastre, cu nesiguranţele şi asprimile pe care le cuprind, au mai fost cândva trăite. Masacrele din Paris înfăţişează, desigur, cea mai bună frescă a Comunei şi - cu toată strălucirea poetică - ea poate fi consultată cu acelaşi folos de omul de gust ca şi de cercetătorul dornic să se instruiască. Jean -Cassou e unul din marile spirite ale vremii noastre care au înţeles că misiunea scriitorului e să-1 înveţe pe om să fie tolerant, generos şi fericit. PROVINCIE „Provincie, ce suflet urzeşti în astă seară?" - se întreabă, în unul din poemele sale, suavul poet Ion Vinea. în parcurile cu arbori şi îndrăgostiţi, amurgul ca un păianjen subtil ţese o pânză fină de vrajă. Deasupra, cerul ca o mare liniştită îşi rostogoleşte lenevos spumele lui de nouri. Casele, cu ferestrele deschise spre uliţele aerate, îţi fac semn, te îmbie, ca nişte obraji bucuroşi, de sub broboadele de iederă şi de zambile. Intr-o curte, o rufă stăruie albă, ca o presimţire de zăpadă. Undeva o goarnă începe să sune stins. Se aud râsete clare. în grădini, în jurul unor mese peste care pluteşte surâsul de var al unor lămpi din alte vremuri, oamenii stau la un taifas tihnit. Curând, feţele de masă ca nişte năluci se vor spulbera în umbră. Şi se aud paşi tărăgănaţi, voci potolite sau câte un cântec singuratec. Provincie! închid ochii şi văd lucind departe trupul de peşte argintat al Dunărei. Sau, de jur-împrejur, coline cu podgorii şi o aromă de bucurii şi fericiri mediocre dar unanime. Să mă înşel oare? Provincia să nu evoce decât tristeţea grea ca o ceaţă de toamnă, cântată în poemele de neuitat ale lui Bacovia? Provincia mai are totuşi şi o lumină şi un farmec al ei: reuniunile prieteneşti şi familiare, preumblările pe alei cu parfum de salcâmi şi de tei, cinele prelungite la lămpi palide, visătoare, în grădini, toată atmosfera de repaos, de potolire şi de afecţiune, căreia poetul Ion Vinea a izbutit cândva să-i dea glas într-unui din muzicalele sale poeme. Ne amintim de gândul exprimat mai de mult într-o conferinţă la Radio, de un scump prieten răpit prea de timpuriu dintre noi, romancierul Gib I. Mihăescu; locuitorul marilor capitale, spunea prietenul nostru, se plictiseşte. El trăieşte izolat, ignorându-şi vecinii.necunoscând nimic din viaţa celor ce îl înconjoară, chinuit şi ros de o singurătate fără scăpare. La Paris, la Londra, la Berlin 267 sau la Bucureşti, stau uşă în uşă, pe acelaşi „palier", oameni cari nu ştiu nimic unul de altul, oameni tot atât de zgârciţi cu bucuriile ca şi cu tristeţile lor. Şi vecinătatea aceasta străină, aproape ostilă, poate dura ani şi ani. Nicicând citadinului acesta nu i-ar putea trece prin minte să alerge la vecin să ceară un ajutor grabnic, un medicament când e în suferinţă, sau o unealtă când e în nevoie, sau măcar un cuvânt bun, un sfat, o încurajare. Dar nu despre asta vorbea Gib I. Mihăescu. El sublinia plictiseala locuitorului marelui oraş. Provincialul cunoaşte în amănunţime viaţa vecinului său. El ia parte la toate micimile sau la toate grandorile acestei vieţi. El n-are timp să se plictisească. Orice eveniment, orice întâmplare, o ieşire din orele obicinuite, o preumblare extraconjugală pe stradă, e comentată, cercetată îndelung. Cetăţeanul din Capitală plăteşte preţul independenţei de care se bucură faţă de vecin: se plictiseşte. De aici goana metropolitanilor spre cinematografe, spre teatre, spre spectacole sportive. Dar plictiseala lui nu e decât pe jumătate învinsă, căci nici o distracţie nu se poate compara cu aceea pe care o oferă spectacolul vieţii. De la o vreme, de altfel, şi locuitorii unei mari capitale, cum e Parisul, încep să ducă o viaţă provincială: în cartiere se formează adevărate mari familii, în care insul se întâlneşte mereu cu aceleaşi figuri, ia aperitivul la aceleaşi ore, joacă seara biliard cu aceiaşi prieteni: o atmosferă provincială, dar lipsită de farmecul acela patriarhal al provinciei, în care în fiecare seară se urzeşte un suflet. POEZIA ŞI GUSTUL COMUN A fost reluată la noi, de la o vreme, tema literaturii ermetice. Poetul Alexandru Philippide, într-o serie de foiletoane, a pus câteva concluzii din cele mai interesante, în legătură cu această problemă. Domnia-sa s-a ridicat împotriva gustului de cenaclu restrâns, pledând cu argumente îndreptăţite cauza gustului comun. Autorul acestor rânduri va mărturisi de la început că şi el s-a simţit, în ultimii ani, atras spre o literatură care să fie cât mai puţin joc de abstracţii şi de imagini şi cât mai mult ecou al unei bucurii sau al unei tristeţi unanime. El s-a gândit la un scris, nu facil dar inteligibil, şi care să răspundă la bătaia de inimă a unei mulţimi. Paralel cu manifestarea d-lui Al. Philippide, s-au adus şi de la alte tribune atacuri împotriva literaturii şi - mai ales - a poeziei ermetice. Poezia e un domeniu din cele mai fragile, prin care nu se poate umbla decât cu mare băgare de seamă. Orice pas prea hotărât riscă să sfarme sub călcâie flori şi broderii de spume. Călătorul prin aceste ţinuturi va trebui să vorbească şi să respire cu teamă, să nu sperie păsările magice care au poposit aici, să nu rupă pânza de păianjen a unei vrăji de basm. Toţi cei care au încercat să definească poezia, să-i impuie legi şi hotare bine trasate, au dat greş. O spune însuşi Paul Vatery - căruia nimeni, din nici o tabără, nu-i va putea contesta experienţa poetică - în prefaţa antologiei poeţilor de la Nouvelle Revue Francaise. Noi ne vom feri, aşadar, să dăm o definiţie limitativă a poeziei, - fie că e vorba de formă, fie că e vorba de fond. Ceea ce am voi să desluşim e dacă axiomele atât de limpezi, cu privire la gustul comun, ale d-lui Al. Philippide, se pot aplica la poezie. Şi, pentru aceasta, ne vom îngădui să facem un amplu împrumut dintr-un studiu apărut recent în marea revistă franceză Le Mas, cu privire la unul din cei mai de seamă filologi ai timpului nostru: danezul Otto Jespersen. D. Jespersen atribuie cuvântului două funcţiuni: o funcţiune comunicativă şi alta expresivă. Prima funcţiune 269 corespunde întrebuinţării pe care o dăm cuvântului în viaţa de toate zilele şi îşi găseşte o formă purificată în limbagiul ştiinţific; a doua funcţiune constă în exprimarea universului nostru lăuntric, în sugerarea stărilor de suflet care scapă preciziunei şi îşi găseşte forma ei supremă în poezie. Nu se poate nega - constată d. Jespersen - că evoluţia din zilele noastre a limbilor europene e în avantajul funcţiunei lor utilitare şi ştiinţifice şi în detrimentul funcţiunei expresive. E o constatare generală că istoria tuturor literaturilor începe cu poezia; proza apare mult mai târziu şi conservă o vreme urmele dicţiunei poetice. Aceste urme se şterg însă tot mai mult. Elementele discursive, raţionale, comode, iau locul celor expresive, concrete, poetice,adică acelor creatoare. Iată, aşadar, înţelesul acestei transformări: cuvântul, simbol viu, legat de lucrul pe care îl reprezintă, devine un simplu semn abstract, asemănător acelora întrebuinţate în algebră sau în codul telegrafic. Din punctul de vedere practic, această metamorfoză raţionalistă a cuvintelor nu poate fi decât folositoare. Ea ucide însă funcţiunea de expresie vie a cuvântului şi deci poezia. Nu e. de mirare deci -spune d. Jespersen - că în secolul al XVIII-Iea, când evoluţia aceasta raţionalistă a avut un curs mai rapid, poeţii i-au opus o rezistenţă violentă, care a fost una din cauzele romantismului. Lupta începută atunci nu s-a potolit încă. Ea a continuat sub înfăţişarea simbolismului sau aceea din zilele noastre, a expresionismului şi a surrealismului. Constatările d-lui Jespersen coincid cu acele ale unui critic italian, Chiaiini, care a susţinut că cele mai bune condiţiuni dc dezvoltare a geniului unui mare poet se găsesc în epoca în care limba literară a ţării sale e încă în faza începutului. Şi, în adevăr, fie că e vorba de Dante în Italia, de Shakespeare în Anglia, de Ronsard în Franţa, de Puşkin în Rusia sau de Eminescu la noi, regula lui Chiarini pare să fie din cele mai justificate. Creaţia poetică, la toţi poeţii de mai sus, e simultană cu creaţia linguistică. Fiecare cuvânt are o frăgezime nealterată. Mai târziu, când cuvintele încep să se uzeze, poetul se vede nevoit să înlocuiască această frăgezime prin apropieri neaşteptate de cuvinte, prin metafore, prin imagini. Alteori, el încearcă să-şi creeze o limbă artificială, a lui, fie făcând apel la trecut, cum a fost cazul poetului Chatterton, care a scris versuri într-o limbă medievală, fie amestecând cuvintele cele mai rare cu cuvinte de toate zilele, fie încercând să inventeze un idiom poetic personal, cum a făcut Mallarme. Acestui efort se datoreşte dojana, atât de des adresată poeţilor, că sunt incomprehensibil). E aici - spune comentatorul d-lui Jespersen - manifestarea prejudecatei raţionaliste care nu admite decât un scris logic şi clar ca un calcul aritmetic. Dar dojana mai vine şi din fapluJ că, la începutul literaturei, limbagiul poetului nu se deosebea de limbagiul de toate zilele. Poetul însă nu-şi poate dărâma opera din cauza acestui conflict. El tiebuie să-şi continue misiunea de a îmbogăţi sensibilitatea şi inteligenţa omului şi, atâta vreme cât va voi să infuzeze cuvintelor vechile lor virtuţi de evocare şi de expresivitate, el se va ciocni cu gustul confortabil şi comun. 270 UN ANIMAL CIUDAT Filosoful Julien Benda, citându-1 pe Herodot, povesteşte undeva că regele Ciliciei, trimiţând în dar un elefant regelui Capadociei, a primit de la acesta următorul răspuns: îţi trimit şi eu un animal ciudat: un filosof. în nici o altă vreme, nici chiar în aceea a lui Herodot. filosoful, gânditorul nu va fi părut un ins mai nelalocul lui decât în vremea noastră. S-ar spune că universul întreg e cuprins de o tarantelă stranie, în mijlocul căreia cugetătorul, omul pornit pe reflexiune, n-are ce căuta. Popoarele, dezamăgite, poate pe drept cuvânt, de jocul abstract al gândirii, şi-au întors faţa de la căpeteniile spiritului spre acele ale faptei. Trăim de vreo două decenii într-o zodie a vorbelor goale. Mulţimi cari şi-au pierdut speranţa într-o cultură ineficace sunt gata să-şi dea viaţa pentru formula rudimentară a primului aventurier abil. E cunoscut cazul acelui american, doctorul Towsend, care şi-a câştigat milioane de partizani - şi fonduri impresionante - cu ideea simplistă de a se plăti fiecărui american ajuns la vârsta de 60 de ani o rentă viageră de câteva sute de dolari. Ideea avea aparenţele cele mai atrăgătoare: fiecare cetăţean ştiindu-şi bătrâneţea asigurată, nu ar mai avea nevoie să economisească; tot câştigul ar fi astfel cheltuit, mărind bunăstarea economiei generale. Şomajul nu ar mai exista, deoarece oamenii în vârstă ar ceda locul celor tineri. Numai că doctorul Towsend nu spunea de unde avea statul să-şi procure miliardele necesare acestei reforme uriaşe. Milioanele de adepţi cari îi trimiteau fonduri de propagandă nu-şi puneau această întrebare. Şi aşa s-a putut vorbi chiar de o eventuală candidatură a d-rului Towsend la preşedinţia Republicii. Hotărât lucru: popoarele nu vor poeme nici construcţii logice, nici silogisme, nici argumentări filosofice sau ştiinţifice deschizând orizonturi minunate ale gândirii. în fruntea lor, ele nu vor pune nici pe savant, nici pe cugetător, nici pe artist. Oameni cu posibilităţi ale inteligenţei reduse, inşi cărora puţin Ie pasă de adevărul filosofic şi care oricând sunt gata să supună ştiinţa, filosofia sau arta unor legi şi unor considerente stiăir.e Io», ştiu să cucerească aproape pretutindeni simpatia şi incredeiea mulţimii. Să însemne oare aceasta faliment •ii culturii şi al gândirii? In faţa unei psihoze colective, cărturarul nu mai aic autoritate. HI nu poate decât privi cu tristeţe dezlănţuirea unei rr.ulţimi pe care omul fără cultură, dar dc acţiune, va şti să o conducă pe căile scopului său. E adevărat că nici gânditorii, nici artiştii, nici savanţii nu au dat până acum omenirii ceea ce es* aşteaptă dc la dânşii. Ei s-au mulţumit să cânte sau să contemple o suire de lucruri pe care n-au încercat ;-o îndrepte cu nimic. Mulţimilor însă le e foame. Şi foamea aceasta nu cere nici logică, nici versuri. Ea se mulţumeşte cu o făgăduinţă oricât de iluzorie, spusă însă cu vorbe tari, fără grijă de conţinut şi de adevăr. De aceea, ca şi în zilele lui Herodot, un filosof, un artist, un savant cu judecata limpede şi cumpănită, vor părea încă multă vreme nişte animale ciudate. 272 O TOAMNĂ ŞI UN PRIETEN Uneori, în zilele acestea de toamnă, soarele are o strălucire caldă, care aduce în inimă o suavă adiere de nădejde. Atunci, toamna pierde toate semnele ei de vestejire şi de tristeţe. Ea devine o a doua primăvară, la capătul căreia străjuieşte nu anotimpul de resemnare şi de moarte, ci acei al înfloririi şi al triumfului, de fericire şi de viaţă. In zilele acestea, chipul omului se luminează de speranţă: „vor veni zile bune", -pare să-şi spună el, întocmai ca şi primăvara. Şi el uită că la porţile oraşului au început să vuiască lungile convoaie de păduri aduse în vagoane şi în căruţe, pentru frigul flămând care va sosi şi el în curând. în porţi, gospodinele târguiesc maldăre de legături de ceapă.saci cu cartofi temători şi umili, gogoşari şi pătlăgele vinete cu pântecul tot mai plin, greoaie şi leneşe ca nişte păsări cari s-au îngrăşat prea mult peste vară. Până târziu, răsună în curţi doagele bătute la butii pline cu morcovi, cu ardei, cu castraveţi sau cu pepeni, plutind în apa sărată ca nişte luceferi potoliţi. Sunt, fireşte, şi bucuriile toamnei. Dar dulceaţa din aer, vocile aburoase care îşi răspund în grădini, nu anunţă zbaterea sterilă care va să urmeze. Să fi uitat oamenii ros:ul nedezminţit de mii de ani al anotimpurilor? Sufletul lor optimist să nu vrea oare să se lase înfrânt şi să mai spere ei că în curând vor veni corăbiile pline de muzici ale primăverii? Vor veni corăbii, dar vor fi acelea de sticlă rece şi tăioasă, ale iernii. Vor înflori copacii, dar florile lor vor fi de gheaţă, ca o suflare a morţii. Căci în zilele care urmează, natura, într-o luptă uriaşă, va pierde podoabele sale, se va despuia de frumuseţe, pentru ca, mult mai târziu, după luni de adormire, să renască într-o sărbătoare a învierii. Dar până atunci fierul de plug al toamnei va fi lăsat o dâră neştearsă, de durere: „La toamnă, când frunza va îngălbeni, Când, pentru ftiziei, nu se ştie ce noi surprize vor veni"... Cum sună versurile lui Bacovia. Poetul a ştiut că toamna, o dată cu frunzele pline de melodie, ia cu dânsa în întuneric şi pe cei mai buni şi mai scumpi dintre prieteni. Toamna - şi în curând se împlineşte anul - a fost aceea care l-a răpit dintre noi pe minunatul Gib I. Mihăescu. Moartea l-a surprins pe iubitul nostru prieten aşa cum ne va surprinde şi pe noi ceaţa mohorâtă a toamnei: cu surâsul şi cu speranţa pe faţă. Gib I. Mihăescu nu era încă în miezul vieţii lui. Patruzeci de ani sunt încă o vârstă a primăverii. El a plecat dintr-o dată, ca un prieten pe care îl mai crezi încă acasă, scriind poeme în dosul perdelei luminate, şi de care afli într-o zi că e departe, într-o altă ţară. Gala Galaction spunea cândva că vine o vârstă când cei mai buni şi mai numeroşi prieteni ai noştri sunt dincolo de hotarul acestei lumi. Toamna nu mă poate, aşadar, bucura. Ea l-a luat -cu acea surpriză pentru ftiziei, de care vorbeşte Bacovia - pe prietenul voios, simplu, plin de afecţie şi de gesturi nobile, pe acel Gib I. Mihăescu a cărui mare statură de romancier căpăta o şi mai amplă aureolă prin statura modestă, rezervată, a omului. în toamna aceasta în care, voi duce, poate, la bun sfârşit traducerea în franţuzeşte a misterioasei Rusoaice a lui Gib I. Mihăescu, mi-ar fi plăcut să merg pe străzi cu acest prieten în care viaţa şi speranţa vibrau fără încetare, şi să fi crezut şi eu, molipsit de optimismul lui, că nu iarna şi ura aspră ne stau în preajmă, ci un anotimp al iubirii şi o omenire fericită... 274 UMANIZAREA STATUILOR Am avut prilejul să mai semnalez cititorilor acele Poeme într-un vers, pe care d. Ion Pillat le-a publicat de curând. Genul creat de d. Ion Pillat a părut să intereseze atât de mult, încât o recenzie pe care am trimis-o, însoţită de câteva traduceri, revistei Le Mois. a fost reprodusă în întregime de Mercure de France. Formule mai mult sau mai puţin apropiate de aceea a d-lui Ion Pillat au fost încercate şi de alţi poeţi. Les Nouvelles Litteraires reproduce din revista Cruz y raia. care apare la Madrid, - în timpul tristelor evenimente din Spania mai sunt deci oameni cari se gândesc la poezie - o serie de aşa-numite „greguerias", un soi de mici poeme reduse de cele mai multe ori la o simplă frază, gen creat de Ramon Gomez de la Sernâ şi asemănându-se cu hai-kai-urile japoneze. Multe din aceste „greguerias" conţin imagini sau reflecţii surprinzătoare. Iată una, pe marginea căreia îmi voi îngădui, la rându-mi, câteva reflecţii: „Numai după ce au încetat împuşcăturile, se poate admira impasibilitatea statuilor: atunci bagi de seamă că ele au rămas pe piedestalul lor şi că n-au luat-o la fugă". Rigiditatea şi teatralismu! statuilor - în toate oraşele lumii -m~au lăsat întotdeauna în nedumerire. în colţuri de stradă sau în squaruri, sau în grădini publice, apar deodată enormi inşi de piatră, întinzând un braţ ameninţător, sau ţinând dramatic o mână pe piept, sau ţintind cu degetul, voluntar şi energic, un punct invizibil din spaţiu. Fiinţele pe care aceste statui ar voi să le reprezinte au fost, în viaţa lor de toate zilele, ca oricare altul dintre noi: au avut supărări şi bucurii, s-au luptat cu mizerii mărunte sau uriaşe, s-au mişcat pe străzi, în tramvaie sau în cupele, au lucrat ori s-au odihnit în laboratoare, în uzine sau în consilii de administraţie. De unde această nevoie de a-şi aşeza acum, în nemurirea lor relativă, într-o atitudine crispată şi neumană? Ei par, de pe soclul lor de piatră, că dintotdeauna au comandat şi au dominat. Şi oricând, la lectura unei cărţi sau la un taifas tihnit, cu dulceaţă şi cu cafea, cu prietenii sub arcadele de viţă sălbatecă ale grădinii părinteşti, ei au stat rigizi şi demni, cu fruntea încruntată, cu atitudini teatrale, de supraoameni. Se poate întâmpla ca statuile, ca nişte maşini diavoleşti inventate de oameni şi pe care oamenii nu le mai pot stăpâni, să fi depăşit rostul căruia au fost sortite şi să fi intervenit cu o autoritate nebănuită în viaţa propriilor lor creatori. Statuile cu pozele lor hieratice, nemaisemănând oamenilor, oamenii au început să dorească să semene statuilor. Şi de aceea, poate, în diferite părţi ale lumii, se văd azi mulţimi întregi mergând cu paşi sacadaţi, sau umplându-şi piepturile şi înălţând capul într-o atitudine orgolioasă, ca nişte adevărate statui. Statuile, exemplele date de statui, sunt de vină, poate, de inumanizarea omenirii de astăzi. Şi dacă sunt puţine speranţe să mai poţi duce pe o cale de lumină şi de împăcare imensele mulţimi sanguinare, dacă omul a ajuns el însuşi o statuie fără suflet, care a uitat mersul simplu şi „bună-ziua" rostită fără gesturi teatrale pe străzi, dacă omul, deci, nu mai poate fi umanizat ar trebui să se încerce măcar umanizarea statuilor. în locul uriaşilor de piatră, înfumuraţi şi sfidători, ar trebui pusă imaginea omului modest şi mediocru, de toate zilele, îmbrăcat în haine sărace, cu umerii puţin aduşi, cu privirea umilă şi dornică de linişte şi de pace. Atunci, statuile, ca nişte adevăraţi oameni necăjiţi şi cuminţi, ar privi cu nedumerire şi cu milă defilarea grandilocventă a mulţimilor de statui-oameni. Şi, cine ştie, poate de la o vreme, imitând din nou statuile, de astă dată omeneşti şi simple, oamenii vor redeveni din nou oameni. Atunci poetul nu se va mai mira că statuile rămân locului când se aud împuşcături, pentru că împuşcăturile acestea vor fi ale focurilor de artificii şi ale salvelor pentru sărbătoarea şi bucuria generală. 276 PETIŢIA MÂINII STÂNGI Un ziar francez aminteşte, în preajma acestui nou an şcolar, de celebra Petiţie a mâinii stângi, pe care a scris-o, acum vreo sută cincizeci de ani, Franklin. Prejudecata infuzată din generaţie în generaţie copiilor, de a nu se folosi decât de mâna dreaptă, e departe încă de a fi înlăturată. întâietatea dată dreptei e atât de curentă, încât insul care se poate, într-o oarecare măsură, sluji şi de braţul stâng e privit ca un fenomen ciudat, al cărui viciu de „stângism" trebuie grabnic corectat. Un medic pe care îl întrebam cândva de unde să provină acest dispreţ pentru mâna stângă, această, la început voită, şi mai târziu involuntară, delăsare a unui braţ sortit să aducă servicii egale acelora ale braţului socotit principal, ne-a răspuns că, prin poziţia lui în apropierea inimii, braţul stâng a fost instinctiv ferit de eforturi prea mari. Natura pare să contrazică însă afirmaţia medicului. La animale, membrele din partea stângă a corpului sunt supuse aceloraşi oboseli ca şi membrele din partea dreaptă. Şi că e vorba numai de un rezultat al educaţiei o dovedeşte faptul că, înainte de a fi primit observaţiile părinţilor şi ale profesorilor, copilul se foloseşte de mâna stângă întocmai ca şi de mâna dreaptă. De câte ori mama, cu grijă de buna ţinută a copilului, nu îl dojeneşte pe acesta la masă: „nu ţine lingura în mâna stângă". Copilul totuşi ţine lopăţica sau creionul cu care schiţează fantasmele visului său treaz. în mâna stângă sau în mâna dreaptă, fără preferinţă. Concepţia diferenţei între cele două braţe e atât de unanimă, încât în contractele de asigurare contra accidentelor, societăţile de asigurare prevăd o indemnizare mult mai importantă pentru pierderea braţului drept decât pentru aceea a braţului stâng. Câtă dreptate are, aşadar, dispreţuita mână stângă, când prin glasul lui Franklin exclamă: „Suntem două surori gemene; cei doi ochi ai omului nu se aseamănă între ei mai mult decât ne semănăm noi; nici nu sunt mai în armonie decât am putea fi noi două, sora mea şi cu mine, dacă n-ar fi spiritul de părtinire al părinţilor noştri, cari fac între noi cea mai nedreaptă deosebire. Din copilărie am fost crescută să o consider pe sora mea drept o fiinţă de un rang superior rangului meu; am fost lăsată să cresc fără nici o cultură, în vreme ce nici o jertfă n-a fost prea scumpă pentru educarea sorei mele, ea a avut profesori care au învăţat-o scrisul, desenul şi o mulţime de alte talente plăcute; iar dacă eu mă atingeam vreodată de un creion, de o peniţă sau de un ac, eram certată cu cea mai mare severitate". Profesorii ar trebui să reflecteze la această plângere dreaptă a mâinii stângi, plângere căreia nimeni nu i-a mai dat glas de la Franklin încoace. 278 O CARTE SALVATĂ Cartea dumitale de poeme - mi-a spus zilele trecute un prieten - am cumpărat-o de la un anticar. Era cu dedicaţie, a adăogat prietenul meu, cu puţină răutate în voce. îţi pot spune şi pentru cine era dedicaţia. - Cuvintele dumitale nu mă supără deloc, - i-am răspuns prietenului. Cel care a vândut anticarului volumul, pe care i i-am trimis cu dedicaţie, a făcut fapta cea mai înţeleaptă cu putinţă. Şi vestea pe care mi-o dai mă bucură. Iată de ce: eu m-am putut înşela: am trimis cartea mea unei persoane care nu dorea această carte. Filele, în care erau strânse poemele mele, au căzut, aşadar, într-un loc străin. Primitorul acestor poeme le-ar fi putut pune între atâtea alte cărţi, în unul din rafturile bibliotecii sale. Atunci, cartea mea ar fi fost pierdută cu desăvârşire. Căci, pentru un ins care nu iubeşte decât de faţadă cartea, biblioteca e un cimitir. El ar putea chiar lăsa în vitrine numai cotoarele cărţilor. Sau. şi mai mult: biblioteca ar putea fi numai desenată pe perete, dând iluzia optică a unui decor de teatru. Cartea e o fiinţă ciudată, care nu trăieşte decât din viaţa unei alte fiinţe: cititorul. Cartea e ca o lună, care primeşte lumina de la soarele ei: cititorul. Ea aşteaptă mâna fremătătoare, ochiul binevoitor şi atent. Dumneata îmi spui, însă, că prietenul de care e vorba a dus cartea mea la anticar. Poemele mele au fost deci salvate. La anticar, cartea va aştepta o zi, o lună, un an, până când sincerul ei preţuitor o va recunoaşte şi o va cumpăra. De data aceasta, cartea va ajunge în mâna prietenului adevărat. De altfel, la anticar nu vin decât iubitorii de cărţi. Ei cumpără, acolo, o carte uzată, fără coperte strălucitoare, dar pe care, în visul lor, au dorit-o de mult. Şi trecerea cărţii mele prin prăvălioara înţesată de tomuri şi de reviste din alte vremuri nu i-a putut fi decât de folos. Ea se va fi întâlnit acolo cu autori şi cu poeme pe care epoca noastră tumultuoasă îi nesocoteşte şi îi uită. Şi va fi poposit şi în mâinile acelui ins simpatic şi înţelegător care e anticarul. Şi poate mă mai bucură şi faptul că în felul acesta cartea mea cu poeme îşi va fi îndeplinit şi misiunea ei de bun economic: ea a servit, în modesta ei măsură, circulaţia monetară, încă o dată, deci, ea s-a dovedit a fi ceva viu şi util. Şi de aceea , prietene, dacă poemele mele te vor amăgi, nu le îngropa într-un colţ uitat al bibliotecii. Vinde-le la anticar. 280 CULTURĂ CU CHEIE Literatura şi arta pot fi ele oare supuse unor criterii străine de esenţa lor? Norme de ordin politic, social, moral, sau chiar economic, fixate de o minte conştientă, pot ele influenţa evoluţia unei literaturi? Un curent artistic poate fi el oare provocat sau oprit după voie? Iată atâtea întrebări cari au devenit de actualitate în urma campaniilor din ultima vreme împotriva unora din reprezentanţii de frunte ai poeziei sau ai prozei contimporane. Literatura se conduce după legi cari îi sunt proprii şi evoluţia ei nu poate fi stăvilită şi nici măcar întârziată prin măsuri cu caracter administrativ sau prin comandamente interzicând anume forme ale expresiei artistice şi stimulând altele. Asemenea apeluri vor putea avea un ecou în public. Acesta îl va urma poate pe insul care se indignează împotriva unora dintre scriitori, invocând un criteriu la îndemâna mentalităţii generale şi comune. Asupra artiştilor creatori însă, acţiunea cenzorilor va rămâne fără rezultat. Ca şi în ştiinţă, orice cucerire a artei odată câştigată, nu mai poate fi luată înapoi. Aşa cum un medic, un chimist nu ar putea nesocoti cercetările unor înaintaşi, un poet va trebui să ţie seamă totdeauna de experienţa predecesorilor săi. Limba, construcţia versului, rima, ritmul, metafora, asociaţia de imagini sau de idei, odată ajunse la un punct al evoluţiei lor, nu se mai pot întoarce la o vârstă care a fost depăşită. Dacă artistul ştie instinctiv că numai ultimele legi ale artei trebuie să-1 conducă, publicul însă îşi poate lăsa gustul falsificat de sentinţe cu aparenţă de logică strânsă, făcând apel la sentimente care n-au ce căuta în judecarea unei opere artistice. în mod conştient, oameni cu autoritate ar putea înlătura din circulaţie - scoţând din manuale şi din antologii - anume autori şi anume opere. Ceea ce ar suferi ar fi cultura generală. în felul acesta, s-ar ajunge la o cultură artificială, la un gust public redus, 282 care s-ar îndepărta tot mai mult de efortul de creaţie al artistului adevărat. O asemenea educaţie a gustului ne aminteşte cazul recent al unui englez care, plictisit de a nu avea de mai mulţi ani nici o ocupaţie, din pricina crizei, s-a hotărât într-o zi să cumpere, cu ultimele sale economii, toate ceasornicele vechi cu cheie, care se mai găseau pe piaţa Londrei. Englezul a încărcat aceste ceasornice într-o corabie şi s-a dus să le vândă indigenilor dintr-o insulă din Oceanul Pacific. Operaţia lui comercială a avut un succes strălucit. Dar lucrurile nu s-au oprit aici: englezul a vândut numai ceasornicele, fără chei. De câte ori băştinaşii voiau să-şi pună ceasornicele în mişcare ei trebuiau să vină la englez, care le împrumuta cheia în schimbul unei nuci de cocos. Englezul şi-a încărcat corabia cu nuci de cocos şi s-a întors în Europa. Sunt şi prin părţile noastre oameni cari împart cultura ca pe nişte ceasornice fără chei. Spectatorul, cititorul trebuie să se adreseze lor, numai lor, pentru a lua cunoştinţă şi a pune în mişcare resorturile unei gândiri şi ale unei arte făcând parte dintr-o epocă apusă. Se poate întâmpla însă ca acest public, ţinut la discrebe de posesia unei chei prea facile, să afle că există ceasornice şi opere de artă mai desăvârşite şi mai frumoase. STOFA INVIZIBILA Cunoaşteţi povestea cu ţesătorii înşelători, a bunului Andersen? E vorba acolo de doi dibaci meşteri ai înşelătoriei, cari anunţă cu trâmbiţe şi cu surle că sunt în stare să ţeasă o stofă cum nu s-a mai pomenit până la ei. Uşoară şi străvezie ca aerul. Numai că, pentru a vedea această stofă, trebuie să fii un om cu mare cultură, cu mare gust şi cu fineţe de spirit. Pentru oamenii vulgari, fără instrucţie şi fără inteligenţă, această stofă e invizibilă. S-a întâmplat ca ducele din acel oraş să fie iubitor de vestminte. El îi chemă pe cei doi mari meşteri ţesători şi le dădu tot aurul, tot argintul şi toate firele de mătase de care aveau nevoie pentru misterioasa lor stofă. înşelătorii lucrară pentru dânşii aurul, argintul şi mătasea, iar pe războaiele de ţesut nu puseră nimic. Ei se prefăceau că lucrează de zor, dar suveicile erau goale. La o vreme, ducele îl trimise pe ministrul său să vadă cum stau cu lucrul ţesătorii. El intră în camera acestora şi pe războaie nu văzu nimic. - Cum găsiţi desenele şi culorile, întrebară ţesătorii. Ministrul, ştiind că numai oamenii aleşi pot vedea această stofă, şi el nevoind să pară un om de rând, lăudă desenele şi culorile şi repetă aceste laude înaintea ducelui. în ziua sorocită, înşelătorii tăiară aerul cu foarfecele, se prefăcură că alcătuiesc o haină cu minunată trenă şi ducele, nevoind să pară nici el un om de rând, ieşi gol înaintea curtenilor săi, cari lăudau, cu toţii, neîntrecuta stofă. Fiecare în sinea lui spunea: „nu văd nici o stofă", dar nimeni nu voia să treacă drept un om fără gust şi fără cultură. Nu vi se pare că trăim acum povestea ţesătorilor lui Andersen?Fiecare în sinea lui recunoaşte că toate câte se petrec de la o vreme în lume sunt pline de răutate şi de nechibzuinţă omenească. Fiecare în sinea lui dezaprobă războiul care pare inevitabil, dar nişte dibaci ţesători au izbutit să-i convingă pe oameni că cine nu vorbeşte ca dânşii e lipsit de inteligenţă, de cultură şi de demnitate. O adevărată panică a cuprins omenirea. Aşa, fiecare laudă desenele şi culoriie stofei invizibile. Numai că de data aceasta nu e vorba de o înşelătorie cu fire de mătase şi de aur, de data aceasta nu e vorba de războaie de ţesut, ci de alte războaie, care, in loc să ţeasă, desfac ceea ce generaţii de oameni au zămislit şi au construit. De data aceasta, ţesătorii fabrică în adevăr o stofă; o stofă foarte vizibilă, de tunuri, de avioane, de puşti, de tancuri şi de submarine. Şi fiecare dezaprobă în sinea lui, dar aprobă cu voce tare. Povestea lui Andersen sc termină cu exclamaţia unui copil, care spune în auzul tuturor: „Despie ce stofă vorbiţi? Nu e nici o stofă!" Care e copilul dintre noi, care va avea curajul să spună lumii de azi că toate câte se petrec sunt rele şi că pacea e o stofă mult mai preţioasă şi mai frumoasă decât războiul? 284 OAMENI ŞI VIETĂŢI Prezicătorii se întrec în a declara că, în bine ca şi în rău, anul 1937 va fi un an hotărâtor. Criza, marea criză economică începută în 1929, e fără îndoială pe sfârşite. Lucrul acesta poate fi constatat în sălile de spectacole arhipline, în balurile şi seratele particulare, în linia crescândă a cifrei de afaceri a marilor întreprinderi pariziene. Slăbită pe tărâm economic, criza pare să capete însă forţe tot mai vii în domeniul politic şi social. Nici sub aspectul acesta - toată lumea e de acord - speranţele nu trebuiesc socotite pierdute. Fireşte, se vădesc pretutindeni semne îngrijorătoare şi surlele războiului se aud sunând în apropiere. Totuşi, războiul poate fi, şi va trebui să fie, evitat. De ce atâta grabă în a arunca panica în mulţime? Ultimele zile au fost, e drept, aducătoare de veşti neliniştitoare: incidente navale germano-spaniole, note diplomatice întretăindu-se ca nişte fulgere din ce în ce mai repezi pe cerul de furtună ai Europei. Corespondentul din Berlin al unui ziar parizian anunţă că o ediţie a ziarului Der Angriff, care califică drept „ultimatum" cererea amiralului german adresată guvernului din Valencia a fost retrasă din circulaţie. Ediţia următoare numeşte această cerere „ultim avertisment". Oricum, cuvântul de „ultimatum" a fost rostit. Dar chiar acei cari l-au rostit - dându-şi seama de gravitatea consecinţelor - s-au grăbit să-1 înlocuiască cu un altul, mai puţin semnificativ. în cercurile pariziene se desenează speranţa că afacerea spaniolă - care, în văzul tuturor, s-a transformat într-o afacere internaţională -, va putea fi, într-un viitor apropiat, sfârşită printr-o înţelegere a puterilor interesate. Până atunci, cuirasatele se înfruntă unele pe altele, avioanele spintecă aerul, salutându-se cu salve omorâtoare. începutul anului nou e tot atât de plin de flăcări şi de sânge ca şi sfârşitul anului apus. Oamenii, de la depărtări mari, cu auzul aţintit la acest vuiet de arme, aşteaptă nedumeriţi. Dar ce vor fi gândind, oare, păsările aerului sau vietăţile apelor, de aceste dezlănţuiri? Nu-şi vor fi spunând ele: „oamenii au venit în împărăţia noastră cu toate pornirile de ură şi de distrugere pe care n-au ştiut să le stăpânească în împărăţia lor"? Poate că animalele din jurul nostru iau parte la viaţa şi la gesturile noastre fără ca noi să bănuim că le facem şi lor tot atât de mult rău ca şi nouă înşine. O telegramă anunţa zilele trecute că 10 000 de pescăruşi, nemaiputând să zboare, au coborât, muribunzi, pe plaja de pe coasta Iutlandului. E vorba de pescăruşi cari, plutind multă vreme în dâra plină de petrol a unui vapor, şi-au impregnat atât de mult aripile cu petrol, încât n-au mai fost în stare să zboare.Imensul nour de 10 000 de pescăruşi s-a prăbuşit pe plajă. Nota ziarului adaogă că locuitorii, miloşi, au împuşcat bietele palmipede, spre a le scurta agonia. Pasărea atât de mult iubită de poeţi, şi despre care în unul din „poemele sale într-un vers" poetul Ion Pillat spune: „Din valuri, spume albe au început să zboare", această pasăre, în adevăr asemănătoare unei spume masive, a căzut victimă industriei şi ingeniozităţii omeneşti. Câte alte vietăţi nu vor fi suferind alături de oameni, de exploziile minelor submarine, sau de bombardamente aeriene sau terestre! Gândul nu trebuie să meargă însă aşa de departe. E de ajuns să ne înfiorăm la imaginea zecilor de mii de cadavre şi de răniţi. Şi poate că imaginea aceasta îi va face pe oameni să-şi regăsească speranţa în omenire şi să înlăture printr-o împăcare, fie chiar „strâmbă", un măcel care în nici un caz nu poate fi socotit drept. 286