sJefCULVocu Poezii ~ idtt T BIBLIOTECA FACULTĂŢII de Limba şi literatura română Cota J AJM . Inventarmi V. VOICULESCU POEZII I V . V OICULESCU POEZII f I P Antologie şi prefaţă de AUREL RĂU Text stabilit de I. VOICULESCU şi V. IOVA I O* lltTURA PENTRU LITERATURA«1968 POEZIA LUI V. VOICULESCU I In toamna lui 1951, printre clarităţile reci ale lacurilor din Cişmigiu, cineva, căutînd locul ferit şi anonimatul sigur, nota, sprijinit „în condei* şi privind în suflet „pulberea de seară* ; Mi-am făurit o bătrîneţe bravă, Cu părul alb ca faldul unui steag, Cu crîngul bărbei ţărcuind şirag Un chip uscat de pajişte firavă, în pieptul liber, bîntuită navă De al talazurilor vălmăşag Port încă sus, şi tot mai lîngă prag O inimă, răcită, dar de lava. Versurile, parcă menite să protejeze, ca văzduhul vibrat dintr-o mitologie, trecerea imperceptibilă a unei făpturi nepămînteşti, atestau numai aparent o confruntare cu sine la vîrsta înţelepciunilor — bătrîneţea, înfăţişarea de patriarh insinuîndu-se ca simplă opţiune într-un joc cu măşti. Printr-o bună intuiţie, omul cu barba ca un crîng punea şi în acest „autoportret-romantic* ceva dintr-o sărbătoare de mai tîrziu care avea să facă dintr-un „important poet al epocii interbelice* un autor de „capodopere*, o personalitate ce „se înscrie pe culmile literaturii*1. Pentru că imediat după primul război şi respectiv după Definitivele din Fundaţii care veneau ca şi Premiul naţional de poezie să consacre o carieră lirică ce părea încheiată („Nu cunosc în literatura noastră con-timporană drum mai spornic într-o evoluţie creatoare mai rodnică şi mai împlinită, decît acela parcurs de ultimul laureat naţional*) * sufletul pătimaş al salturilor calitative din Pîrgă, Destin, Urcuş şi întrezăriri, în loc să încline împăcat fruntea într-o lumină de amurg, găseşte dintr-o dată resurse „nebănuite* scriind Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară, editate în 1964, un mare număr de alte poezii ine- 1 I. Negoiţescu, Un nou Voiculescu, !n Scriitori moderni, E.P.L., 1966, pp. 174, 179. * Ion Pillat, articolul V. Voiculescu poet al ţdrii fi al sufletului ei, în Gîndirea, august-septembrie, 1943, p. 372. V Poezia lui V. Voiculescu poezia noastră modernă, marchează un prim succes în direcţia explorării zestrei folclorului: Stă sufletul fără iubire ca o fîntînă părăsită C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi... Stă-n marginea de drum fîntîna netrebnică şi oropsită, Căci nimeni n-o mai cercetează ; găleata-i spînzură dogită Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi. Inspiraţia „religioasă" îşi fixează limitele între scena biblică (Pe cruce) şi modalitatea invocării psalmice (Acum ctnd străbâtut-am raspîntia) după cum stihul înrolat patriotic între tabloul narativ (Era o zi de bătălie) şi exclamaţia atenuată prin căutarea simbolului (Ţării) bîjbîie în preajma unui făgaş spre murmurele de har din Pe decindea Dunării. In fine, acea „fermă voinţă anterioară de originalitate" care-i este recunoscută poetului, găseşte cadenţe interesînd nu numai prin nobleţea ideilor de artă poetică exprimate : De-ar fi ca să mă-nalţ spre stele — Chemat 1-al zeilor sobor — Eu n-aş primi altfel să zbor Decît cu aripile mele. Răpit de vulturul lui Joe, întregul cerului senin Mi-ar fi doar temniţă şi chin De n-aş putea să-l tai în voe. Şi nu m-ar bucura înaltul Olimp, etern ispititor, De nu l-aş fi atins în zbor, Ci-n ghiare lungi purtat de altul... In acest punct evolutiv, hotărîrea e serioasă şi decisivă. O înverşunare de căutător de comori, de rob în făurăria lui Vulcan, intră în joc pentru evitarea cărărilor bătute. Cu volumul Pîrgă autorul pare a nu se mai îndoi (poezia cu acelaşi titlu) că momentul culesului a sosit, deşi prin versurile î Nu m-au cruţat nici grindeni, nici secetă-ndelungă, Mi-s crengile sucite şi cresc pipernicit, Iar biata rădăcină, căsnindu-se s-ajungă In lutul gras şi reavăn prin pietre-a sfredelit posibilitatea unor alte creşteri, înfloriri, rodiri rămîne deschisă. vm Poezia lui V. Voiculescu Dacă primele două culegeri, distincte ca profil, pot fi asociate sub semnul tatonărilor, ca tributare ades nu numai formal poeticei posteminesciene cu tendinţă de obiectivare, cartea din 1921 se înfăţişează densa de realizări, personală în mare măsură. Din loc în loc reîntîlneşti cîteva versificări în manieră vlahuţiană, ca indem, construcţii reamintin-du-1 pe cîntăreţul Oltului, cum este Clipa luminoasa sau pe înaintaşul său hordouan, ca Patru brazi (aceasta însă degajînd o vibraţie care nu vine din Balade şi idile), dar tonul îl dau Piatra aurifera, Noul mag, Nucul, In prour de primăvara, Prometeu, Revoltă, Răsărit de lună, Deslegarea, La răscruce, Acelaşi cîntec, Curte pustie, Nori de vară, Nunta ţărănească, Urează-mi ş.a. care aduc aerul artei şi al creaţiei. Graţie atingerii, s-a presupus, cu firea delicată a poeziei unui Anghel, se îmbie atenţiei, pe la începutul cărţii, un frumos tablou în care natura parcă nu se vrea decît autocontemplare : Lacul zînelor din codri a-nceput ursuz să scadă... Tăinuitele-i izvoare rînd pe rînd s-au potmolit Şi-n paragina hobăei brusturi grei crescuţi grămadă Tot mai strîmt îl strîng în copca unde-ncet s-a cuibărit. Nu mai vine să-l prefire cîrdul sprintenelor ciute... Bolţi de carpeni îi aruncă un zăbranic pe undiş... Miros greu pluteşte-n preajmă şi din apele stătute Ies tufişuri mcîlcite de liane şi brădiş. Toamna-n urmă îl îngroapă sub un ţol de frunze moarte, Putregai şi crengi uscate ţes pe faţa-i o podea: Unda lîncedă primeşte pe lumină-i să le poarte, Dar din ele-şi face-o pleoapă şi se-nchide-ncet sub ea. Ca şi-n versurile de mai sus, în Ptrgă predomină priveliştile lumii exterioare, din exersările de mai înainte Voiculescu vine cu confirmarea unui pronunţat instinct al realului, şi de acum încolo pentru întreaga-i operă pastelul e un bun cîştigat. In contrast cu oaza de nemişcare şi calm din Lacul zînelor, această poezie de sănătoasă calitate descriptivă va anexa treptat un substrat sufletesc dramatic, încă de pe acum titluri ca Vînătoare veche, Revolta, Bucegii candidînd ca exemple. Dezlănţuirile spectaculoase nimeresc uşor expresia plastică : Noianurile apei, sucite-ntoarse, strîmbe Se clădăreau ca munţii, se-ntortochiau în plaiuri Şi pîn-la cer cu pumnii zănaticele trîmbe Cădeau plesnind deodată cu mii şi mii de maiuri. IX Poezia lui V. Voiculescu dite şi faimoasa avalanşă de „povestiri" încă numai în parte adunate în volume — capabile singure să impună un scriitor de zile mari. Generoasă, patetică, ferm opusă morţii, ni se oferă astfel privirilor o întreprindere spirituală vastă pentru care autorul ei este pe bună dreptate comparat, într-un liric elan, cu tyacele trunchiuri de copaci australi, adevărate co-loane dorice, dar foarte înalte, care, după însemnările unor oameni de ştiinţă şi anumitor expediţii de explorare se ramifică şi înfrunzesc numai la înălţimi suverane.*1, Metafora implică ideia de creştere organică şi cine observă etapele premergătoare va înţelege că nu datorită unei revelaţii divine, înainte de 1935, se prevestea : „Dar opera lui mai poate rezerva încă surprize. Căci poemele de pînă acum nu sînt decît primele fragmente ale unei fantezii ce se desenează în proporţii mari, iar scriitorul s-a arătat în stare de prefaceri care pot deschide încă orizonturi şi adîn-cimi neprevăzute* *. Drumul trebuie însă reparcurs nu atît pentru capătul lui — mergînd spre Itaca, spunea poetul Kavafis, nu te aştepţi ca ea să-ţi ofere bogăţii, ea îţi oferă pretextul pentru plecare şi apoi „frumoasa călătorie". „Nici tradiţionalistă, nici modernistă, sau amîndouă deodată" *, deci scoasă de sub tirania etichetărilor ce i s-au aplicat, poezia anterioară recoltei dezvăluite postum număra destule valori de mărimea culmilor din sfîrşit pentru ca sentimentul pe parcursul investigării critice să fie acela al comunicării cu unul din tonurile majore prin care lirica românească din secolul XX îşi dispută un drept de cetate printre cîntecele lumii. II „Eu mi-am lucrat cununa j» pe de-a-ntregu-n mine Şi sufletul, în flăcări, fu singu* meţter faur...*' Spre a realiza adevăratele dimensiuni ale „formidabilei activităţi în duh" a lui Voiculescu, imensitatea voinţei de a intra în stăpînirea unui lirism propriu, se impune chiar şi în treacăt considerarea manifestărilor de 1 Vladimir Streinii, Opera literară a lui Voiculescu (Prefaţă la Povestiri, I, 1966, p. XLI). * Al. Busuioceanu : Poeţii gîndirii, în Ethos, 1941, pag. 152. * N. I. Herescn : V. Voiculescu şi poezia pură, în Gindirea, august-ieptembne 1943, p. 387. VI Poezia lui V. Voiculescu început, aşezate sub zarea de idealuri a generaţiei lui Vlahuţă. I. Valerian Iii Viaţa literara din mai 1926, îşi amintea cum în casa de la Bîrlad, prin anii războiului dintîi, proaspăt bejenitul „îndrumător* din Muntenia, cotropită îl întîmpina pe tînărul care publicase prin Convorbiri literare şi l'lacara : „ — Bine-ai venit, doctorafule, şezi colea pe pat şi citeţte-ne ceva". Poetul îmbrăcat în haine militare, care avea sa mărturisească mai tîr/iu : „De dragul lui (al lui Vlahuţă — n.n.) am scris cele mai multe poezii itrînse în volumele Din ţara zimbrului fi Pîrgă. li plăcuse primul meu volum întitulat Poezii fi md zorea mereu să scriu9, va fi citit cîte ceva din ceea ce Lovinescu va numi „vlahuţianism*, Perpessicius „o pădure de convenţionalism*, Vladimir Streinu „modul naţional* şi „struna ocazională*, alţii : „didacticism*, „inspiraţie semănătoristă*, „poezie conceptuală*, după cum cu Noapte de iarna, Sta sufletul fără iubire, Cununa de aur, Ganimede putea da glas unor versuri în stare a „îngădui unui cunoscător să constate că un poet nou făcea să răsune primele lui acorduri*.1 Retrospectivă în cele mai multe cazuri, critica n-a prea răsfăţat, ce-i drept, orgoliul autorului în privinţa primelor două volume amintite. Indi-cînd accente răzleţe din Coşbuc, Goga, St. O. Iosif şi Cerna, după o opinie mai recentă un fir de pornire macedonskian, ele au fost adesea judecate în bloc. Puneau totuşi în evidenţă trăsături certe ale unui talent robust, convertite în realizări care ambiţionează să depăşească valoarea strict documentară. Astfel poezia evocării copilăriei din Destin îşi fixează un jalon de bogată observaţie realistă : Aşa am pomenit-o pe cînd trăiau bunicii, Zîmbind, ocrotitoare, la marginea pădurii... Pelinul, isma, cimbrul, rochiţa rîndunicii Umpleau nesupărate tot golul bătăturii. $i-şî împărţeau frăţeşte, vălmaşi, ograda toată Pometuri pîrguite de-a verilor arşiţă ; Doi nuci umbroşi ca noaptea, cu foaia-ntunecată, Se-mbrăţişau cu cîţiva butuci vînjoşi de viţă (Casa părintească) Tentativa sensibilizării realităţilor morale prin imagini concrete, care prin forţa talentului lui V. Voiculescu va reda alegoriei viabilitate în 1 Tudor Vianu, Alegorism, în Figuri fi forme literare, Casa Şcoalelor, 1964, p. 134. vn Poezia lui V. Voiculescu în întreprinderea lui creatoare („Am migălit mereu să-mi fac o lume*) Voiculescu nutreşte mult timp speranţa că un ajutor îi poate veni din substanţa cuvîntului particular : „Cuvîntul în sine conţine, pentru cine ţtie sa înţeleagă, o poveste întreaga a neamului. Unele au origină îndepărtată, dincolo de epoca romanăîmprejurarea că materialul cu care ne-a fost dat să lucrăm aparţine unei limbi vii, gîlgîind de seve („a curs pe dedesubtul vremurilor*), îl determină la o asiduă muncă de extracţie vizînd mai ales teritoriul muntenesc, lampa care îl călăuzeşte dincolo de măruntele socoteli estetice vrîndu-se una de minier filozof, de iniţiat care coboară în straturi străvechi, sau numai necercetate, din nevoia superioară a tangenţei cu acel tumult de alcătuire iniţial. Belşugul lexical adus astfel la suprafaţă, „Marele număr de cuvinte împrumutate direct poporului ţi pe care el cel dintîi le-a introdus în poezia noastră*1 extinzînd sfera mult peste „limitele pe care le respectase chiar acei scriitori contimporani sau din generaţia trecută, îndatoraţi exprimărilor poporului* *, e firesc să păstreze la. început aspectul unui conglomerat. Prour, bulz, ţarul, zăpodii, răstavuri, lefţi, bîrzoi, chianţuri, prepuelnic, chelbaţe, undiţ, nămestii, jitniţe, ulmînd, glojdăie, covrag, lostopăi, bahne, dudac — iată doar cîteva particule ale unei materii fruste şi odihnite în faţa căreia autorul însuşi pare a şovăi: „Din partea mea, va spune în 1926, recunosc că am forţat nota, dar pe propriul risc. N-am pretenţie ca am făcut literatură acolo unde am urmărit o problemă de limbă". Va fi avînd în vedere acele aglomerări de teluric dialectal care apar în unele secvenţe de peisaj montan, şi pe care putea să se reazime referinţa lui Lovinescu despre posesiunea unei limbi „rurale, inedite şi uneori inestetice*, cum se întîmplă în finalul poeziei Penteleul ? : Şi ca un baci din vremuri chiabur şi năzdrăvan, Deasupra, peste turma-i de chianţuri şi gurguiuri La poale-i înşirată gorgan lîngă gorgan, Sumete Penteleul chelbaşele-i ţuguiuri. Adevărul e că, acolo unde proporţia e păstrată şi arhaismul, regionalismul, răspunzînd nevoii de proprietate a exprimării sau de conturare a mediului, se află chiar fără cumpăna neologismului într-un raport de tole- 1 XII 1 Ion Pillat, articolul citat, p. 377. 1 Tudor Vianu, op. cit., p. 137. Poezia lui V. Voiculescu ranţă cu masa vocabulelor anterior încetăţenite literar, efectul estetic, impresia de culoare şi frăgezime a lumii propuse nu întîrzie. Spre ilustrare, un fragment din Prour de primăvara, ca să ne referim la aceeaşi etapă a predominanţei aliniamentelor descriptive : Aşa îşi toarce cîmpul poveştile-i duioase Cu faţa către munţii clădiţi în zeci de caturi... Departe joacă aburi pe bahnele ierboase Şi-aprinşi scurmînd ţarina, rag tauri în suhaturi. Pe podinele grase ciobanii de la turmă Adorm întinşi la soare, cu bîta peste glugă... Oi sive, crud fătate, răzleţe pasc în urmă Cu miei priori sub uger îngenunchiaţi să sugă. Sîntem, practic, într-un interval cînd autorul ar mai putea adăuga : „Ce/ puţin pe aceleaşi motive pe care se face apel la neologism, să se îngăduie şi limbii autohtone să colaboreze cu toate resursele ei la înoirea şi îmbogăţirea limbii noastre“. Concepţia prinde rădăcini adînci, un efort conştient de primenire a lexicului se va observa cu noi particularităţi de la un volum la altul1, dimpreună cu grija pentru introducerea „expresiilor ştiinţifice"2 şi unirea cuvîntului concret cu cel abstract, a celui vechi cu cel nou, a celui aspru cu cel suav. Dovadă şi limba nuanţată a prozelor, trecînd firesc de la evenimentul contemporan şi urban la practicile magice dintr-un sat fără vîrstă.8 Astfel vechiul îndemn de a înfrunta soarta cu bărbăţie, poezia tumultului vital, sînt convertite fericit în fapt de stil, într-o expresie plină de forţă, ceea ce iar îl situiază pe poet printre inovatori. Prin subiecte şi chiar prin acest aspect, Pîrgă însemnează într-adevăr „accentuarea elementelor tradiţiei",,, dar în sensul fecund al desprinderii de semănătorism şi al interesului crescînd pentru imagismul din epocă. Un indiciu de schimbare e şi 1 îneît pe- această latură s-ar părea că „legătura dintre inspiraţia cultă şi viaţa poporului, formulată ca program literar încă de acum o sută de ani, atinge în Voiculescu «uccesul ei cel mai deplin" — Tudor Vianu, op. cit., p. 140. 1 Citatele Voiculescu, în problema limbii, toate după interviul lui I. Valerian, inclus în cartea Cm scriitorii prin veac, E.P.L., 1967. 1 O agendă de buzunar din 1948, acum în posesia lui Ion Voiculescu, fiul scriitorului, cuprinde între altele un apreciabil şir vertical de cuvinte pestriţe, fragment din munca 4e laborator a acestor ani. Desprindem : tolomac, fleoarţi, îngălat, li păr, bulearcă, helge, ristogi, cm japca, iavaf, găgios, dîrlan, zaplan, vâşcâlie, zâblâu. xin Poezia lui V. Voiculescu apariţia poliritmiei. Ca-n Acelaşi cîntec unde factura de romanţă ademeneşte : De-ar fi inima-mi o piatră strălucită ? Dar e mai presus şi mult mai mult : £ găoacea unde bate, surghiunită, Veşnicia cu întregul ei tumult. Undă după undă, neoprită Gîlgîie viaţa din celarul ei. Fiece bătaie, şi-s atîtea-ntr-o clipită, Năzuie să mute lumea din temei..., cantităţile silabice, de la un rînd la altul, încep o horă a lor, aparent opuse, marcînd „frîngerea" formei „odinioară atît de tihnită, în amplele ei volute" 1. Poezia de atmosferă (vezi Curte pustie), cea de simbol erotic cu strînsa ei disciplină verbală (La poarta paradisului pierdut, frumos înrudită cu Oseminte pierdute) sînt dintr-odată ridicări ale ştachetei. Intre îndoieli şi convingeri, între căderi şi avîntări, o conştiinţă de sine energică — vultur al Trufiei — deschide aripi : Stau smirna-n ceruri stelele şi cată Cum trage spada mîna de pămînt Ca-n lama ei de veci predestinata Să-şi vadă toate fulgerul răsfrînt. „Aşa dar visul s-a izbîndit. Basmul nu minte, povestea e-adevâratâ/ S-a apreciat că Poeme cu îngeri (1927) atestă o primenire a inspiraţiei şi un timbru mai în acord cu sensibilitatea poeziei contemporane, iar Destin, care va apărea după alţi şase ani (1933), o operă de maturitate, fruct „greu de sucul bogat al toamnei", pentru ca prin Urcuş şi Întrezăriri, culegerile din *37 şi *39, să se poată vorbi de începutul chiar al unei „alte cariere poetice". Găsindu-şi în mişcare şi mutaţie, în evoluţie, raţiunea supremă („Urează-mi luptă, nu-mi ura izbîndă"), suflul liric voiculescian, odată descătuşat prin Pîrgă, va sluji mereu, contrariat şi lepădător de fluiere, pradă unei beţii existenţiale, sub acea poruncă pustiitoare din poemul lui Longfellow, numai ca versurile realizate, potrivirile 1 E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, 1937, p. 95. XIV Poezia lui V. Voiculescu de cuvinte prin care va fi trecut, cad de multe ori şi ramîn pe solul de aur al celei mai durabile poezii româneşti. Cu aceste ultime patru cărţi, firava „dispoziţie la noutatea jocului poetic” pusă în evidenţă anterior îşi demonstrează din nou valoarea în-tr-un proces care ne situiază ferm în curentul epocii, la un punct de interferenţă atît de rodnic. Cum interesant remarca Ovidiu Papadima *, pe cînd poeţi ca Adrian Maniu şi Ion Pillat cunosc o îndestul de lungă evoluţie de la modernism la tradiţionalism, Voiculescu demonstrează că se poate ajunge la „echilibrul celor două substanţe" şi inversînd calea, respectiv pornind de la cea mai clară organizare a poeziei naţionale. Faptul e de subliniat şi pentru că în această variantă „viaţa gîndului şi a sentimentului", înainte exteriorizată enunţiativ, a trebuit sa se canalizeze îm adînc, „să se difuzeze subterană în întreg corpul creaţiei". Cultul folclorului cu întregul său fond de datini, credinţe, vrăji şi; superstiţii este pentru toţi cei care în prima parte a veacului douăzeci „au ţinut dreaptă cumpăna lirismului nostru" 2, deci şi pentru Voiculescu, un capitol pasionant, impunînd disocieri şi în acelaşi timp regrupîndu-i pe um teren comun : s-a spus, al fuzionării dintre estetic, etnic şi etic, am spune, al delimitării moderne atît faţă de iraţionalismul şi individualismul avangardiştilor cît şi faţă de luciditatea rece şi sentimentalismul idilizant care caracterizau o poezie imediat anterioară. Consensul unanim pare să fie cel: al scufundărilor prin istorie sau prin depozitările de mit spre sursele însăşi ale stării de poezie. Aceasta, după poetul nostru ar fi, ca îndeobşte-arta, „un instinct vast şi primordial cu care omul se naşte, instinct care vine mai de jos de om, de la animal şi trece prin om, mai sus şi dincolo% întrucît „în fond aceeaşi imensa unda lichida străbate pămîntul*. In definirea concepţiei poetice de acum a lui Voiculescu, sentimentul „de legătură, de dependenţă filială, lărgit în spaţiu pînă la hotarele reale ale ţării şi înapoi în timp pînă la obărşia neamului" nu trebuie ignorat. Fluxul tradiţiei de care în acest moment se simte prins cu alte braţe şi rezonanţe, el are credinţa a-1 putea identifica în toate culmile literaturilor vechi. „Ce sînt psalmii, atît de tipic şi de neaoş tradiţionalişti — îşi desfăşoară patetic pledoaria5 — decît o mare şi antică poezie naţională 1 1 Iluminările lui V. Voiculescu, în Creatorii fi lumea lor, Fundaţia Regali pentru literaturi şi artl, 1943 p. 391. * Vladimir Streinu, op. cit., p. V. * Citatele, din articolul Poezia tradiţionalistă. XV Poezia lui V. Voiculescu Bacovia, Ion Barbu şi alţi cîţiva pînă la 12 stau la cina de taină a modernului vers românesc. El are de spus Gîndului : Gînd slăbănog, deprins numai la şes Să calci în pulberea de vorbe tocite ; Gînd lesnicios ca o femeie, copilăros la înţeles, Urmînd lenevos pîrtia de tălpi şi copite, Nărăvitule să dormi pe puf de cuvinte : Scoală şi găteşte-te, că de-acum înainte Am să te port prin vorbele cele mai colţuroase... Razna din albia limbii de rînd afară, Pe cărări de piatră abia slommte... Peste praguri de expresii încremenite Sus pe coclauri de munte, Un munte de calm şi tăcere, De unde apele au cărat toate vorbele mărunte... Voiculescu, bărbatul zugrăvit de Maria Pillat ca un arhitect bizantin pe crucea unei ferestre, bărbosul superb despre care cîndva un preot ar fi spus că văzîndu-1 nu ştii dacă-i Dumnezeu sau Diavolul şi pe care, într-o fotografie, de sub o barbă şi mai tălăzuită, îl binecuvîntă un Galaction în odăjdii, ca la o întîlnire de faimoase umbre, e din primii pînă în ultimii lui ani un arţăgos şi un mahmur, care ascultă undeva în suflet ; „Cît mă pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stînd singur într-o poiană cu flori sălbatice, la marginea unei gîrle... Nu e nici poezie, nici proza... E adevărul [...] Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o marey de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care sa-mi împlinească un dor nehotărît şi aşteptam cu siguranţa, atunci, că va veni... Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă în cap, că voi avea noroc... Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune* 1. AUREL RAU 1 1 Confesiunea unui scriitor şi medic, Gîndirea, p. 402. XL NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Prin prezenta ediţie ne-am propus să oferim cititorului o cuprindere larga din poezia lui V. Voiculescu, ilustrativa pentru profilul şi structura tematică a operei cît şi pentru evoluţia formelor şi tehnicelor artistice, selectiva (căutînd să lăsăm la o parte ce ni s-a părut a se apropia mai mult de experiment decît de realizare) — excepţie Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară, preluate integral. Am evitat mai ales bucăţile care, fără să aducă o vibraţie deosebită, repetă, prelungesc elementele unor etape încheiate (ca Îndemn, din Pîrgâ ş.a.). Pentru poezia adunată în cărţi de-a lungul vieţii autorului, ne-am condus după „V. Voiculescu, PoeziiiCy colecţia „Scriitori români contemporani", apărută la Fundaţia regală pentru literatură şi artă, Bucureşti, 1944. Din primele trei volume, adică Poezii, 1916, Din ţara zimbrului — poezii de război — 1918, şi Pîrgăy 1921, am adăugat cîteva titluri de inspiraţie socială care n-au fost incluse în Definitive şi pe care le inserăm la sfîrşitul fiecărui ciclu. La grupajul Glas de clopot (Poezii), actuala parte a IV-a, absentă în volumul din 1916, este introdusă după caietul-manuscris datînd din epocă şi aflat în posesia lui Ion Voiculescu. Poezia nepublicată de autor în volume am reprodus-o după manuscrisele poetului, pregătite pentru tipar în timpul vieţii : Veghe (cu ciclurile, Veghe, Inter arma, Transilvania, Inscripţii, Evocări-privelişti, Oracole, Alte amăgiri şi Meditaţii) ; Clepsidra, o selecţie, făcută de noi —■ şi ordonată cronologic — dintr-un manuscris, căreia i-am dat titlul după prima poezie ; Ultimele sonete ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. V., volum apărut postum în 1964. Stabilirea textului s-a făcut după ediţia din Fundaţii, prin colaţionare cu volumele anterioare, iar la postume, după manuscrise. a. r. Poezia Iui V. Voiculescu către şarpele înţelept, către zimbrul voinic, dar mai mult decît toate ursul i se arata ca întruparea sufletului băştinaş al ţării, ca strămoşul coborît din mit, ca schimnicul tăcut, nedespărţit de gîndul creaţiei, păitaş încă la tainele dumnezeirii uitate de oameni9. Nu e greu de presupus că scriind aceste rînduri, celălalt reprezentant al tradiţiei are cu osebire în minte Cîntecul ursului din care strofele cad în suflet ca un izvor frînt din stîncă-n stîncă printr-o tăcere dacică : Ursule, uriaş schimnic bătrîn Ascuns de lume în peşteri sihastre, Paşii tăi limpezi stele rămîn înfipte-n potecile noastre. Cînd luna se razemă-n schituri de stînci Şi lăncile stelelor trec drepte, Cu umbra pădurii pe umeri adînci Cobori luminişuri de trepte. Unde te aflai la obîrşie cînd Taina-şi zvîrlea pretutindeni grăunţii De vii aşa calm, pe veacuri călcînd Ţintat cu mir în oasele frunţii ? Cum o arată şi In miezul codrilor, Prin sita zilelor, Iarna de altădatăy familiaritatea cu sufletul acestor făpturi de negură ce-şi întipăresc urma copitei „ca-ntr-un calîp“, în pămîntul reavăn, la altarul ştiubeielor limpezi, unde parcă un ritual druid are loc, vine din tainiţa cu amintiri a copilăriei : Cînd cerul aspru se tăia cărări-cărări şi limpezişuri, Eşeam cu tata sus în grui pe-o pîrtie cît palma, Croită de lupi, de epuri, de vulpi, de cîinii de-a-valma Şi priveam în sat peste răzoarele de acoperişuri. (Iarna de altădată) Ascensiunile şi expediţiile de acest soi deveniseră mod predilect, dictate de tentaţiile ciclurilor ce se consumau cosmic dincolo de grădina casei şi de hotarul satului: Ştiam un cotlon zăvorit în inima bungetului, unde Un brad pustnic se-nchina frînt de jumătate, în faţa unui stejar ce-şi rotunjea biserica de crengi plecate XVIII Poezia lui V. Voiculescu Pînă-n ocolniţa cerurilor afunde. Intram ziua-n amiază ca-ntr-un amurg aicea Unde nu străbateau decît mierla şi pitulicea, Ţîrîind fugărite de ereţi... ijlu : Cînd mi se ura să mă uit în zările sufletului Mă suiam uşor în foişorul de foi al stejarului, într-un cuib uriaş de vultur, părăsit, Unde vedenia lumii mă ţintea aiurit. (Vara in miezul codrilor) Din povestitoare, expozitive, aceste poeme, în care un suflet de copil ie confesează, devin învăluitor lirice, lărgind cadrul de la descoperirile uimite la domeniul infinit al imaginaţiei populare, esenţial rămînînd acelaşi umblet sub zodii de eres : Cînd a intrat în codrul adînc şi greu, Umbla uluit, ca pe alt tărîm, aiurea, Basmul nu era mai frumos ca pădurea Sau pădurea era basmele toate la un loc ! Apa vîntului şuia prin frunze ca pe un scoc Şi-o vrajă-1 fura spre funduri, aproape-n silă : De copacul ăsta a fost legat Murgilă, I-atîrnă încă funii de viţe sălbatece... în rariştea de ici au jucat zînele lunatece, Prin scorburi stau pitici cu căciuli ascuţite Ei au strivit pe cărări ciupercile otrăvite ; In bunget şi-a prăpădit Doamna condurul Pe unde Strîmbă-lemne îşi duce huzurul... Dar ce luceşte ca jarul într-un rug de viroagă ? Doamne, tu te-ai întrupat în smeură şi fragă ! (Ionică) Deşi excesul de asociaţii în spiritul „sistemei tradiţionaliste" ar putea constitui obiectul unui Reproş, în ansamblu vorbind „sentimentul nostalgic" conduce fericit în această lume a „vîrstei inocente", „populata de minuni", după cum e just 3 sublinia că însăşi religiozitatea care va ocupa un spaţiu apreciabil în opera voiculesciană „se transformă într-un fel de evocare fantastică, de basm" V Inspiraţia religioasă (Perpessicius o vede descinzînd „din morala creştină şi din ficţiunile cu care cazaniile tălmăcesc evangheliile) care 1 1 Citatele, din Al. Busuioceanu, op. cit., p. 151. 2* XIX Poezia lui V. Voiculescu evreef Dar imnurile vedice, în care s-au cristalizat aspiraţiile metafizice ale arienilor în imagini atît de umil băştinaşe ale vieţii păstoreşti de atunci f Cerul, vîntul, norii, ploaia, zeii, aurora în poezia vedică sînt comparate numai cu folositoarele animale domestice, în deosebi cu vaca şi ugerul ei plin de lapte. Toate invocaţiile lor sînt pline de imagini din viaţa tradiţională, din viaţa de vatră, de familie, din cultul morţilor, al focului şi al străbunilor, cu care elemente s-a alcătuit totuşi o cîtime de poezie, neîntrecută, o himalaie... Ce face Eschil, mai ales în Perşii f Dar Virgiliu, în toată opera lui, decît mare poezie tradiţionalistă I.J ?“ Calea întoarcerii spre obîrşii („Vechi rădăcini de trişti strămoşi mă dor*) ca spre un loc izbăvitor întru artă, Voiculescu o găseşte uşor, mul-ţumită aceleiaşi atenţii, de care am mai vorbit, acordată structurilor graiului, cuvîntului. O glorioasă suită de arte poetice între care : Coboară cuvintele, Gîndului, Poezie, Pe drumul ciobanilor şi Grai valah, semnificative şi meritînd singure un studiu amplu, luminînd cînd armonie cînd război cu uneltele : „negrele mieluşele mute*, „frageda carne de gînduri*, marchează această călătorie aspră la alcătuirile sonore şi de taină care „închid în ele secole de încercări poetice colective*. Rezultatul, în urma adăstării lîngă alcătuiri în care „un neam întreg s-a străduit să închege fulgere de frumuseţe ajunse acum banale ca : mi-a trăznit un gînd prin minte, mi-a dat un cuţit prin inimă, cît ai clipi din ochi* 1 este o plină de farmec interferenţă de planuri, mixtura real-fantastic echivalînd cu o metaforă pentru un timp situat între memorie şi neant : „Uuu..., n-aude, n-avede ce glas obosit Ca-n basmul cu greul Pămîntului strigă?! Tresar ascultîndu-1 şi văd, desluşit, Un Smeu şi-un voinic încleştaţi — verigă ! „Uuu..., n-aude, n-avede*... urechea-mi destup : Cum strişă stăpînul în luptele-i crunte, Şi ceata-i, puiendrii de vulpe şi lup Soseşte cu Ursul, cu Greul, în frunte. „Uuu..., n-aude, n-avede*... chemarea, de sus Ajunge la mine în van să se sfarme, Căci sufletul strigă, ca-n basme, răpus, Iar Trupul, el, Greul Pămîntului, doarme ! Tema permanenţei etice, crescută dintr-un latent şi copleşitor sentiment de comunicare cu natura şi universul spiritual al poporului cu- 1 1 Expresiile, din V. Voiculescu, articolul ciut. XVI Poezia lui V. Voiculescu notfte cu poeme ca Dochia, Pâmînteascâ, Ursul, Pâmînt înrămat de patru mari ape, O / brad frumos etc. cîteva exprese şi remarcabile înfiorări şi plăsmuiri* Dar ceea ce se cuvine să mai fie amintit ţine de o impresie pe care nu ţi-o poţi traduce clar şi pe care o încerci de fiecare dată ctnd citeşti cărţile lui Voiculescu din anii maturităţii, că asişti, sub dispersarea voită a preocupărilor şi ritmurilor la ascultarea unui misterios fluid subteran. Versurile suie, ca la ele acasă, pe munţi pleşuvi, coboară la fel deprinse pe rîuri în şes şi se răsfaţă înflorit la culorile mării, re-producînd într-un fel legănările transhumanţei. Această poezie care nu o dată, autodefinindu-se, prelungeşte iluzia eposului mioritic, se realizează în afara oricărei convenţii, dincolo de organizarea imediată a ideilor. Antologiile în mod fatal ofilesc diamantele şi scutură rouă, şi Pe decindea Dunării e o fericit osîndită poezie la a asigura veşnic prin cele mai exigente selecţii antologice perindarea de basm a căruţaşului anonim care „se tot duce drum fără hotar" pe cînd „treziţi, cu el odată cînta sciţii" — dar sublimul derulărilor ei lente de fraze, senzaţia de anulare a timpului, caracterul pur şi imaterialitatea cuvintelor pietroase şi neaoşe, ce analiză, oricît de pertinentă, le va epuiza ? Pe un teren narativ ca şi aici, Dimineaţă dunăreană, evoluînd într-o tonalitate diferită, cum de asemenea un apreciabil număr de pasteluri ca Dobrogea în amiaza de vară, Bărăgan în amurg, In odaia cu scoarţe olteneşti fac posibilă opinia că lumea cîmpiei reuşeşte să angajeze mai calde consonanţe afective, în comparaţie cu muntele — coclauri şi stînci — adesea loc şi travestire de interioare furtuni. Prin două învestituri însă acest zeu tutelar coboară din distanţa albastră în care o amintire sau casa natală din Prîscov l-au surghiunit prin fantasticul fabulos al faunei şi prin reprezentările din copilărie ale unei naturi paradisiace. Ion Pillat propunea să admitem că nici un stihuitor al nostru n-a cîntat mai bine „sufletele primitive" ale dihăniilor pămîntului decît cel «care în începutul Gîndurilor de iarnă convingător mărturisea : As vrea să ştiu ce face norodu-ntreg de jivini Ond pier înămeţite şi ape şi pămînturi, îar ţara e, din munte şi pînă jos în crivini Bataliştea ninsorii şi-a celor patru vînturi. ,J)ragostea poetului — se afirmă în continuare — merge mai ales către fiarele cele mai bătrîne a căror apariţie se pierde în noianul vremilor, 2 XVII Poezia lui V. Voiculescu Un fragment, oricare, din Nor de vara, bunăoară începutul : Dînd buzna ca de streche fugărite, Cu cozile bîzoi şi coamele zburlite, Sosesc cirezile de nori în goană Buluc' ca valul, Cu mugete şi zvoană, Şi-nvălmăşite Buhai cu zimbri, junei cu vaci cît malul poate sta mărturie pentru cîtă forţă a concretului rezidă acum în cuvînt, ducînd cu gîndul la lucirile de oţel din terorile lui Cotruş. Odată cu accentuarea elementului vizual şi în genere a observaţiei realiste (vezi între altele Lacbe Logofătul, Icoane de toamna), într-un grad cel puţin egal se pune în evidenţă preocuparea de materializare a unui complex ideatic, — peisajele, tablourile, icoanele, adesea deplin satisfăcătoare ca simple roade ale contemplării, îndeplinind funcţia de ample simboluri, alegorii, apologuri. Această dedublare de spiritual şi sensibil, deşi la început procedeul putea să apară artificios, devine metodă de creaţie permanentă evoluînd fericit prin ani spre formula mitului liric. Vom avea, cum s-a mai remarcat, cînd „Ostrov încins cu apele sufletului din mine", cînd „se face moină-n suflet cu pîclă-mpovărată", şi cum la Voiculescu actul poetic porneşte de la o „vedere ingenioasă a minţii" cu această disponibilitate rară de a recepta fluxurile senzoriale, dezbaterea marilor probleme e posibilă în afara vidului parnasian. De pildă (fără să uităm că ne aflăm totuşi la zorii acestei aventuri cînd cerebralitatea păstrează un ascendent asupra afectului) Piatra aurifera : Mă pregătesc de-acuma să te sfărîm, durere, Ca pe o piatră-n care zac vine-ntregi de aur, Ce-atît mai grea atîrnă, strivind mai cu putere, Cu cît în ea cuprinde, ascuns, mai mult tezaur. Din ocniţa vieţii în lespezi te voi scoate Şi munţii tăi scurmîndu-i adînc în măruntaie Căra-voi la lumină nămestiile toate De blocuri tari, ce firul de aur le stretaie. Copaie cu copaie, în pive mărunţită j Toţi grunjii măcinîndu-ţi, în praf te voi preface. Vor bate pisăloage şi apă-nvineţită Pe jghiaburi largi de suflet va curge fără pace. 1 1 Tudor Vianu, op. cit., p. 136. X Poezia lui V, Voiculescu S-o duce toată huma netrebnică din tine... Spălată-n mii de ape, pe scocuri vînturată Să-ţi laşi domol pe fundul ulucului din mine Nisipul tău de aur, Durere sfărîmată... Poetul însuşi are sentimentul în acest prag al împlinirilor că emanciparea versuitorului de odinioară începu dintr-^o scăpărare a sufletului, din introspecţie^ji^nu_ va ascunde deaziade a proceda în consecinţă cu toată cunoscuta-i «no^tea puternj^za voiftUi* : Nu mai aştept lumina din afară : O alta-n mine tainic s-a aprins Şi arde-n fund pojarnica ei pară, Văpaie noaptea, ziua stîlp de fum — Cu ochii-ntorşi spre ea pornesc la drum. în Prometeu, un poem anticonformist, ideea e reluată dezvoltat după ce autorul se îndoieşte că pînă acum ar fi luminat singur : Aş vrea, scînteie, licăru-nfocat, Cînd va ţîşni din suflet să răsară, Să nu m-aprind ca un păiş uscat. i I Să pot purta în mine jar şi pară j Nemistuit de propriul meu foc, j Să luminez şi-n mine şi-n afară. | Pe această cale, temele vor fi în marea lor majoritate ale propriei conştiinţe, poezie psihologică în primul rînd, astfel ca într-o cuprindere L de ansamblu de mai tîrziu Ion Pillat să se creadă îndreptăţit a susţine că lui Voiculescu îi datorăm „poezia cea mai interiorizată ce a avut-o* vreodată literatura română". „// se penche — sînt apoi cuvintele unui alt ambasador al scrisului nostru modern — sur son âme et y discerne tout un paysage de grottes, d’abîmes, de fontaines, de carrefours, de cimes, sym-boles charges de rendre sensibles certains moments psychiques, humains et simples : le souvenir, Vincertitude, Vespoir, la joie de vivre „le courage de mourir> le sentiment biologique ou transcendant de Vexistencem ; şi în altă parte : „Le monde interieur f.J est tout aussi spectaculaire que son monde exterieura 1 1 B. Munteano : Panorama de la litthature roumaine, Editions du Sagittaire, Parisy 1938 p. 295. XI Poezia lui V. Voiculescu Săraci, nici cenuşă de suflet nu avem în vatră, Murim de foamea ce nu o alină pîinile grele. Vezi Dunărea ? Nu ducem lipsă de apă ! Simţi vînturile fluturîndu-şi coamele ? Belşug de văzduh. Avem carne ce de prea mult sînge crapă, Dar carnea şi sîngele nu ni se fac duh. (Plîngere către heruvim) Sînt puse în discuţie, păstrîndu-se aparenţa umilinţei, criteriile însăşi care au precedat creaţia : Dacă la început a fost cuvîntul, Părinte, De ce lumea n-a fost în gura Ta o vorbă fericită ?; (Aşteptare sub cortul pustiei) se lasă să se întrevadă incertitudinea într-o dramă care nu-şi găseşte rezolvarea : Şi-abia mai pipăi cerul cu bonturi de credinţă Cu rădăcina caut un pradis în iad. (Dudul) şi se sfîrşeşte în Cuget profan prin renunţarea la sensul revelat al sfintelor scripturi, dacă avem în vedere finalul cu afirmaţia că — divinaţie a naturii ? — în „roadele gîndirii" „Domnezeul altor lumi se coace". Evident nu sîntem la capătul unei poezii în care „transcendentul întipăreşte umanul, metafizica îşi cautâ glas prin susurele cărnii, infernul îşi înalţă şuvoaiele tulburi de foc, care totuşi sînt iluminate şi purificate din alta parteu.1 Nevoia de exerciţiu spiritual, în groaza de vid, în iluzia prezenţei unei conştiinţe care ar da raţiune şi fundament vieţii („m-am născut, cred, un tip credincios, organic credincios şi îndrăznesc să spun credincios, chiar dacă nu aş fi religios" ; „credincioşia e de aceeaşi natura morală cu caracterul" *), determină reluarea din unghiuri diferite a unui urcuş devenit parca scop în sine, şi în care învelişul biblic, ca-n Horeb lăuntric, nu depăşeşte semnificaţia simplei convenţii artistice. Episodul pe care-1 sublimează poezia, viziunea materializată în rugul aprins de Moise pe muntele Horeb şi care prilejuieşte poetului român o concretizare a inefabilului în stare să întreacă — o spune Nichifor Crainic8 — însăşi 1 1 Ovidiu Papadîma, op. cit., p. 386. * Confesiunea unui scriitor fi medic — Cîndirea, p. 401. * Articolul V. Voiculescu, poet al spiritului, Gîndirea, an. XXII, nr. 7, în pag. 369» XXII Poezia iui V. Voiculescu poemele lui Juan de la Cruz, face posibil triumful din strofa ultimă, triumf ceresc asupra pămîntului din cuvînt : Atunci scoţînd sandale minţii moale, Cu sufletul desculţ prin jarul dur, Păşind în vîrful gîndurilor goale Voi cuteza să calc pe spirit pur. O confruntare tot atît de frecventă, pasionantă şi furnizînd poeziei de idei teren întins, se pune în evidenţă prin marele număr de creaţii avînd în centru tema sufletului. Incepînd cu Stă sufletul fără iubire (Poezii) şi Cugetarea (Din ţara zimbrului) continuînd cu Botezul, Sufletul, Ostrov încins de ape, Cîntec sufletului (Poeme cu îngeri), Trista minune, Vinul lumii, Pescuitorul de gînduri (Destin), Imn sufletului (Urcuş), Prin-tre seminţiile gîndului şi Taumaturgul (întrezăriri) raporturile sentiment-gînd, suferinţă-veghe, disperare-voinţă, vremelnic-etern, etc. asigură între un volum şi altul un continuu schimb de substanţă incandescentă. Atît de mult îşi apropie Voiculescu tema reveriei lui, încît şi atunci cînd o abordează fără ocoluri, unda emoţiei primează : Suflete, navă călătoare, Ce străbaţi, îndrăzneaţă, lumile Nu-mi zvîrli patimile-n viitoare... Ia-mi-le şi du-mi-le. Nu căta că sînt grele Lăzile cu aur ale călătorului : Vom plăti cu aurul din ele Vamă corsarilor, bir dorului. Şi la cîţi ţi-or striga „stai, abate, Alergi spre pieire", spune-le Că pe suflete, din eternitate Le poartă spre ţel furtunile. Uneori aplecarea spre lăuntric mai rămîne tributară conceptualismului din tinereţe (vezi în Pădurile de gînduri, cu toată pletora de albinele simţirii, clina vieţii, mlaştinile minţii, fagurii vieţii, fumul vremii, stupul amintirii, care parcă spre a se autoinfirma şi-au dat întîlnire într-un singur poem), dar tot mai frecvent elementele fuzionează, reflecţia excelează prin liricitate. In genere balanţa înclina spre termenul gîndire : Şi tu de la Domnul ai cîrmaci ZI şi noapte, cu schimbul, cugetele XXIII Poezia lui V. Voiculescu Implîntă, Doamne,-n ceara molatec-a simţirii Vertrebe tari de cuget, feştila unui gînd, pentru a întîlni alteori sensul mai larg, de aspiraţie spre cunoaştere, jo-hilare în absolut, cum sugerează următorul Imn... nu străin ca expresie de rafinamentul artei unui Val£ry : Suflete-n faţa ta-ngenunchi: Urci din lut coloana gînditoare, Mii de rădăcini şi-un singur trunchi Pentru-a lumii sevă călătoare. Tu ce-ţi porţi tumulturile sus Mîndrele mînii aeriane, Unic ostrov în văzduhuri pus Aripilor ostenite pe noiane Exilatul fruct biruitor, Vîrful slavei neatins îl ţine Dar sămînţa încă grea de sine Cade-n trist pămînt interior. Concomitent cu lanţul de arderi lăuntrice perpetuînd impresia că c rugăciune disimulată se înfăptuieşte, priveliştele şi evenimentele lumii exterioare cunosc o penetraţie şi răsfrîngeri de asemenea sporite, făcîn-du-ne să asistăm la acele apogeuri energetice, iluminări tari intre pastel şi evocare, între descripţie şi meditaţie, între vis şi trezie, în care părţile devin indistincte, ca-n Noapte de martie : La geamul meu stă Noaptea şi vrea să intre-n casă, In carnea ei de neguri ard stele mari de foc ; Cum n-o poate cuprinde cămara ce m-apasă, Mă scol şi suflu-n gînduri şi-n noaptea mea-i fac loc. Ea intră şi tîrăşte alaiul tot de-afară ; Se umflă-n mine ape, trec turme de ţigăi Şi aburii lăuntrici iau chip de Primăvară, Cu sîni rotunzi de măguri şi coapse moi de văi. Poetul care a dovedit de atîtea ori că uneltele pictorului îi stau 1» îndemînă, poate oferi fără dificultate crîmpeie de natură, fructe aie observaţiei, într-un desen auster şi iscusit: Lucind ca o troiţă muiată-n bătătură Se-nalţă lin năluca fîntînii cu vîrtej, Găleata aninată cu lanţuri peste gură Se leagănă în umbră ca floarea pe un vrej ; (Sostftt fericirea) XXIV Poezia lui V. Voiculescu cuprinderi panoramice, adînciri solemne de spaţii: Un corb adînc visează pe-o piatra de cetate Mijesc aromitoare tărîmuri de vechi domn Dorm goale ceruri albe de şesuri rezemate Şi Dobrogea e toată o pajişte de somn ; (Dobrogea-n amiaza de vară) viziuni largi, de pildă aceste două din multiplele hiperbolizări ale amurgului, în care culorile devin spaimă : înalt pe-un munte galben şi-aidoma cu moartea Cosea pe zări amurgul belşug de roşii flori iar liniştea, muzică : După ce negura îşi împrăştia scama puzderii, Dumnezeu anina luceafărul cercel în urechea serii, Pe albe lespezi de nori rămaşi culcaţi în trepte Urcam cu gîndul la el scările drepte — (Vara în miezul codrilor) dar mai ales simple travestiri ale unor stări de suflet, ca-n Se roagă iubita, Soseşte fericirea, Sub zodia cu ochii verzi, Somnul de după amiază, Sonata iernii, Cîntec de toamna, „realitate vie şi apropiată de simţurile noastre şi totuşi transcendentală şi încărcată de taine inefabile." 1 O adevărată frenezie a unei lumini virginale parcă s-a declanşat iru-pînd în metafore de o rară forţă de sugestie şi prin care „Apele rămase-n pielea goală / Tremură şi se-nvelesc cu valuri", în iarbă „calci cu teamă ca-n fulgi de heruvim" „Şi-i verde viersul mierlelor prin lunci", „Cerbi nalţi, dumbrăvi de coarne-alergătoare / Se clatină de spaimă-n depărtări", „codrul de ceară miroase a sfînt", „coapsele-mpăcate / Rotunde legi scriu", „Apusul se tîrăşte pe-un cer de pietre scumpe", toamna „întinde-n slavă" „lungi funii de cocoare" sau zîmbeşte „ca un strigoi al primăverii", la Balcic — „verzi, roşii, pestriţi" — „Pe rîpi de vechi mătăsuri" „îmbobocesc Tătari", iar „sufletul veghia atît de sus / Că moartea nu putea să-l mai ajungă". Totul pare acum posibil într-o poezie care a dobîndit consistenţa şi sintetismul unor asemenea versuri: Intoarce-te la ţărmul desjpodobit de sare ; Pioşi curg munţii limpezi îngenunchiaţi în pini. Acolo unde clară nu-i apă, ci cărare Şi paşnic pasul pune suspine printre spini. 1 Ion Pillat, articolul din Gîndirea, p. 376. XXV Poezia lui V. Voiculescu „făclii* „sub aşternutul rece*, este bucuria solară din Fata din dafin, atît de nemilos divulgată pentru Tudor Vianu1 în Crăiasa de zăpadă, la un ceas cînd ea nu-şi mai aduce „jarul* şi făptura i-o „calcă* „paşi străini* : Nu uit cît eştiv de albă cînd trupul tău coboară Mlădie nea din ceruri căzută pe divan Şi sînii cu omătul crescut din subţioară Şi-al pîntecului dulce ameţitor troian. Şi-acele mîngîioase ninsori sub taina cheii Poleiul dalb al pulpei cu lunecuşuri lungi... Eu ţi-am cules, întîiul, din dinţi toţi ghioceii Cînd te topeai în braţe-mi şi-n zori nu vreai s-ajungi. Cînd mă culcam pe-ntinsul zăpezii tale goale Şi-mi cufundam obrajii în frăgezimi de foc Pînă umplea mijirea luminii boreale Bălanele ţinuturi cu viscol de noroc. Aceste pustiitoare împărtăşiri din interzis, „sub taina cheii*, ca după un paravan de nori protejînd de ochiul providenţial, revin în Fericitul gide şi Te înalţ, alternînd atitudinea de adoraţie, cînd „au murit în preajmă spaţiul şi leatul* iar păcatul e anume subţiat „pînă la visare*, cu „suavele torturi* declanşate de cea mai mică „tresărire* a corpului ce şi-a părăsit starea zeiască şi prin care „martira* n-are „mădular neprihănit*, lumina e pipăită „cu degete de orb* şi Lung plumb topit fu orice sărutare Şi n-a rămas un nerv fără sărut. Deşi pe parcursul anilor „logodna* „cu bătrîneţea* va fi uneori „stricată*, anulată temporar şi vor mai fi atîrnări de „ramurile tinereţii*, viforniţele pasionale nu-şi au raţiunea decît în piscul lor de „tropic* şi „cerc polar*. La coborîrea spre amurg, spre rîul unde „Ursuzul moş de umbră cu luntrea* va întîlni „un pustnic ars de lună încovoiat şi gol*, trebuie zmulsă brutal, fără iluzii „floarea* ce-n „mina* iubirii „se roagă* şi trebuie ucisa-n cuib „perechea de sure turturele* ce-au îngînat „sărutul* — astfel ca Elegia să păstreze intact, în sens de suprem omagiu adus vieţii, puternic scris, mirajul „zilelor dintîi* : Te vezi în raiul tînăr cînd te-nfrunzise dorul Şi pomul alb al cărnii sta roditor de sîni. A îngheţat de-atuncea flămînd culegătorul Dar forma lor fierbinte o are încă-n mîini. 1 Poezia este dedicată iui Tudor Vianu. xxvm Poezia lui V. Voiculescu Poezii ca Androginul, Scutul Minervci, Versuri, Mîntuire, inserate în Întrezăriri, cu afirmaţiile : „Ţin cumpăna-ntre suflet şi-ntre carne", „Ci pururi zămislesc numai cu mintea", „Pui patimei zăbală şi frîu închipuirii", „Şi-n noi funingine de zei s-abate", „Nu este mîntuire decît prin frumuseţe" indică, pe de altă parte, un început de interes pentru un Ţârm clasic — produs, după Tudor Vianu, şi al luminoasei prietenii cu Ion Pillat. Canonul de perfecţiune sau înnobilare formală, nostalgia după frumosul etern, un echilibru între tristeţe şi optimism, atracţia exercitată de o Heladă de armonie şi geniu, care în ultimii lui ani îl înrobesc pe cîntăreţul Miorca-nilor, s-ar traduce la poetul care-şi recunoaşte o continuă „stare de zvîrco-litoare nemulţumire" 1 prin diminuarea asprimilor şi particularismelor limbajului, rărirea alegorismului, generalizarea formelor fixe, cu gustul tot mai pronunţat pentru sonet. In acelaşi timp un pelerinaj sub cerul sfînt al clasicismului devine iminent şi iată-1 pe sălbatecul trac din munţi, scit din cîmpie, pe fostul păstor şi surugiu, implorînd sub „spinările negrei Thesalii" : — Zei limpezi, Hopliţi ai frumosului veşnic, Ingăduiţi-mi să intru. Eu caut valea Tempe, Sacra potecă umbrită de dafini Ce duce la Delphi. Acolo în genunchi voi cere Sfat bun înaltului Oracol: Căci pentru mine Zadarnic susură timpul Şi-n van bat clopotele turmelor de zile : Eu nu rîvnesc decît Eternul, Desăvîrşirea pura Icoana săpată în pietrele noastre Logodnice ale nemuririi. Vreau tiparul în care-au sălăşluit de-apururi Radioasele idei Nestrămutatele Mame ale lumii...2 Ca şi cînd pelerinajul s-ar fi înfăptuit în jurul anului 1940, prin 1941 cu Epidaur şi Arhimede, prin 1942—1943 cu Inscripţie pe un pat antic, Eleusis, Templul, lear, prin 1944 cu un întreg ciclu întitulat Oracole — bucăţi neajunse să fie publicate într-un volum dar destule pentru a 1 Dintr-o scrisoare a lui Voiculescu către soţie (1911). * Cu titlul Acolo unde norii, dar cu unele modificări, poezia a fost publicară îs Gîndirca, an. XII, nr. 7. XXIX Poezia lui V. Voiculescu Prin marile amurguri de sulf şi de sulfine. Cu varniţe pe maluri de lungi singurătăţi, Cobori de taie iadul în ocnele din tine Şi scoate-i la lumină minuniie-n bucăţi. v (Erga kai imerai) Problema durerii şi a morţii (Cîntec pentru Gheena) sau problema iubirii şi a păcatului, gama de veştejiri şi înmuguriri ale speranţei pe ritmurile naturii, condiţia de „fereastră lumii spre neant* şi înfruntarea destinului care ,ynu-i cîrjă ci paloş să te-ascuţi“, fulgerările amintirii îşi fac simţită mereu prezenţa, adevărate nevăzute duhuri sub „sihla de imagini*, fără oa în acelaşi timp să epuizezi confuzia plăcută a unei afundări aevea printr-o ţară reală, de întîmplări, forme şi culori. Dacă uneori construcţia raţională, „albă acropolă a minţii", se lasă dedusă totuşi, cu atît mai preţioase devin zonele de transfigurare din Urcuş şi întrezăriri, unde asprimile gîndului sînt alinate de un mirat tumult freatic al sentimentului. Iată această, mai mult sunet decît relief, viziune a toamnei : S-a scuturat şi vara De cînd tot te aştept îngălbeneşte Ţara Cu mîinile pe piept. Sub cer cu nori în corturi Ori ploi cu vînt molîu Se duc grăbit spre porturi Sicriele cu grîu. Vin corbi din Nord şi-i număr, Nu-mi dau la zbor îndemn De mult zvîrlii din umăr Aripile de lemn. Iubirea, poezia adoraţiei şi posesiunii venusiace, este o altă adîncă „răspîntie*, cu mari răsplăţi pentru cititor, „între cerul străin şi pă-mîntul, ce ne mănîncă*. într-o obsesie de Rubens îmbătat, „bolţi de pulpe şi braţe în arcade*, „ciorchini de sîni“, rotunjiri de „triumfuri de pîntece*, „schelete vii de pofte* întinzînd „viclene mîini* răsar „pe faţa învolburată a duhului*, spre a camufla continuarea aceleaşi căutări a divinului, a eternului, a unei fericiri supraterestre. Ca pentru poeţii Renaşterii, „Doamna Gîndurilor a descins în carne*A, „un spor de 1 1 Expresia îi aparţine lui L£on Daudet (Mes idees estbStiqnes). XXVI Poezia lui V, Voiculescu sensualitate se îmbină cu nu ştiu ce fervoare religioasă" *, purul cu impurul, euforia cu extazul, „păcatul cu slava". Ca într-un prag al nunţilor* bărbatul voiculescian are „roabă-n veriga braţului tare" al dorinţei, femeia în plină aurora, fecioară sau amantă, din care „se-nalţă lin pura mireasmă a aşteptării", într-o statornic dureroasă răscoală a simţurilor. Ceremonialul erotic poate fi urmărit pe etape în cîteva creaţii distincte. Iată pentru început această confruntare de miri divini, sculptura de vis a adolescentei, în care sufletul e încă trup, pămîntul încă nu s-a despărţit de ape : Ştiu de ce eşti albă şi nepăsătoare... Carnea ta e suflet îngheţat... ; de ger Aburii stau încă ţurţuri şi ninsoare Toată dimineaţa zilei lui Prier. Gerul dimineţii şi-al copilăriei Dăinuieşte-n tine, dezmorţit puţin... Sînii duri, doi ţurţuri, spun din creţul iei Prourul vieţii rece şi senin. Carnea ţi-e de suflet, sufletul de carne, Unul şi acelaşi sloi, de ce să-l rup ? N-a-nceput în aburi ghiaţa să se-ntoarne, Albă, numai suflet, suflet încă trup. (Strofe pentru o fată) Nimic mai firesc, în continuare, decît un Cîntec pentru dezbrăcare, moment grav şi nicicum neglijabil într-o artă a iubirii subtilă, aici act de iniţiere sacră : Cîţi îngeri de mătase ai de pază ? Cînd zboară-n lături fragedul lor stol Ies sîni şi braţe, rază după rază Din visteria trupului, domol. Deschei o stea şi norii despresoară Cerescul pîntec, cald, cu arcuiri Lactea cale a pulpelor coboară Spre zodiile glesnelor subţiri... Cealaltă femeie, amanta, „vijelie de linii fulgerate", Bacanta dansînd, Eva pe ale cărei buze trec „şerpi moi de şoapte", cu „trunchiul" nu „de fum" — ca la Ion Barbu — ci cu genunchi „lucizi" şi „candizi" şi coapsele 1 1 Şerban Cioculescu, V. Voiculescu — Urcuş, în Aspecte lirice contemporane, Casa Şcoalelor, 1942, p. 207. XXVII Poezia lui V. Voiculescu Nici evocativă şi solemnă, nici sub atracţia culorii şi simbolurilor livreşti, această nouă poezie „religioasă", bătaie a unei „inimi creştine*, deschide largi perspective de înţelegere a dimensiunilor umanului, o renunţare desăvîrşită nefiind p6sibilă chiar şi în clipa cînd liniştea ia în suflet „locul sorţii" : Aşişderi unui nor ce s-a-ncărcat Cu tunete şi fulgere deşarte Şi-adevărata lui menire şi-a uitat, Veneam în numele înaltei, sterpei arte... Un vînt mă risipi şi n-am plouat. îngăduie, o Doamne-al învierii, Iar să mă-ncheg din negurosul limb. Să strîng din mlaştini aburii durerii ?i, închinat doar milei şi tăcerii^ n lacrimi rodnice să mă preschimb. (Norul) Vîrsta se pregăteşte tot mai mult „Să-mpingă-n foc amarul morman de rămăşiţe" ale vieţii pămînteşti, moartea e „neagra Pronie" care deasupra fiinţei veghează „tot mai jos, mai aţintită", sau e însuşi Domnul, bunul părinte care sapă în cugete şi neînţelesuri ca un miner şi „ne măsoară cu pas de stea", apropiată extincţie, totuşi o a treia soluţie mijeşte şi — ca şi mai mult nemurirea să nu fie „o stare" ci „o lucrare fără de sfîrşit" — septuagenarul scrie1 Ultimele sonete închipuite ale lui Sha-kespeare în traducere imaginară. Faptul e derutant: Cele nouăzeci de sonete înalţă o cîntare a iubirii hrănită de o pasiune înrobitoare, după cum nimburile artei răsfrîng neistovit aurore de peste ţări şi timp. Sensul de concentrare a întregii energii într-o ultimă afirmare a principiului vieţii, face superfluă orice întrebare despre caracterul real sau fictiv al obiectului adoraţiei, ca şi tentativa de a-1 considera simplă convenţie dedusă din triunghiul erotic al marelui „Wil". Chiar dacă viitoare indiscreţii autobiografice ar putea ridica un văl, cum s-a presupus, misterul rămîne întreg, rotunjit în sine, consumat în actul poetic, căci regal sîntem avertizaţi : Domniţă a grădinii cu merele de aur, De-acolo ţi-ai luat sînii de mîndră Hesperidă ? Şi verzii ochi atlantici, din ce pierdut tezaur ? Şi părul tors din noapte, somptuos ca o hlamidă ? 1 1 între Duminică., 5 decembrie 1954 şi Duminică şi Luni, 20—21 iulie 1958. XXXII Poezia lui V. Voiculescu Eu singur îţi ştiu taina cînd lung ţi-alint aleanul Şi trupul în săruturi ţi-1 prind ca-ntr-un năvod. Visez că sînt Hercule şi iar despic oceanul Ostrovul feciorelnic să-ţi jefuiesc de rod. (45) O carte numai de sonete, replică Scutului Minervei, este o consecinţă liiuiscă într-o evoluţie pe care am putut s-o urmărim. încă înainte de IV21 se conturează premize, dacă e să ne amintim de acea obiectivată Uimiră mateiană a expresiei din Nunta ţărănească, emoţionantă chiar şi-n contextul decantărilor lirice de acum : Vin trudnici de la muncă şi-şi cîntă-n cor amarul... Dar doi, răzleţi de ceată, s-aşteaptă pînditori. Codana se preface că stă să rupă flori, Flăcăul se opreşte bătînd de zor amnarul. Rămaşi departe-n urmă se prind nălucitori... ...Cu ei nunteşte cîmpul : o salcie-i altarul, Cristeii spun oraţii, conăcării stejarul Şi-o nuntă aurită se-ncinge pîna-n zori. Asupra lor Iubirea veghează, priincioasă, Le-alcătue pătule de iarbă mătăsoasă, Deschide Veşnicia şi timpul cade mort ; Şi peste ei, în falduri prin slăvi desfăşurate, Anină crengi de umbră pe zodii atîrnate Şi-ncheie grabnic noaptea asemeni unui cort. Maeştrii speciei se află într-o statornică preţuire la neliniştitul de pe strada Dr. Staicovici ; în ultimele zile de viaţă Voiculescu păstra nelipsită la căpătîi o cărticică de buzunar în „Petit Collection rose* (Librairie A. Lemerre) cuprinzînd poeţii Pleiadei. Orientarea spre marele elisabetan răspunde la fel unei pasiuni vechi, judccînd şi după faptul că e păstrată printre relicve dragi, lîngă ceaslove cu litere cirilice, o carte de o condiţie grafică atît de uoiilă, iscălită de posesor în 1905 şi întitulată „£/« vis din noaptea de Sănzienec< (traducător S. P. Sterian). Ideea preluării coordonatelor romanului erotic shakespeareian, înfăţişată ca o predestinare enigmatică („Cine ne puse-n suflet aceste magici chei ?“), ca o fatalitate, printr-o atracţie de anomalie magnetică anulînd dintr-odată „voinţa de oţel” a unor născociri proprii, este ea însăşi o superbă născocire a ale-goristului de odinioară. Cele două personaje, protectorul nobil şi femeia 3 V. Voiculescu — Poezii, voi. I XXXIII Poezia lui V. Voiculescu frumoasă, care la un moment dat se întîlnesc în trădare pentru a deşira sufletul englezului, impulsionînd în acelaşi timp o poezie a dorinţei şi satisfacţiei iubirii împărtăşite, a geloziei şi împăcării, a decepţiei şi speranţei, a glorificării frumuseţii şi a denunţării zădărniciei din feluritele ambiţii pămînteşti, retrăiesc în varianta românească de o asemenea manieră încît o controversă cum a fost cea medievală despre Cîntarea cîn-tărilor — şi anume : dacă eroii reprezintă un simplu cuplu erotic sau numai simbolul unirii lui Dumnezeu cu genul uman — devine agreabil posibilă. în această mistificare inspirată, aşteptare a „ceva, de-un farmec mai sus ca o izbîndă", „prinţul hermetic" se suprapune adesea în cele două sonete care deschid şi închid cartea, ca şi în alte peste douăzeci1, nălucii autorului culegerii publicate nesemnat în 1607. Semnele particulare pentru stabilirea unei atari identităţi sînt servite din belşug, prin contextul în care este invocat, anexat, divinizat de fiecare dată ca „frunte răspîntie de genii", „vîrf" în „slăvile gîndirii", „genial tutore" şi „învingător" în „nenfăptuitul vis al desăvîrşirii". Bineînţeles repetîndu-se postura comediantului temător că şi-ar putea compromite protectorul dacă s-ar înfăţişa în lume în anturajul lui: Then may I dare to boast how I do Iove thee ; Till then not how my head where thou mayst prove me 2 poetul nostru face şi el totul „închipuind mijloace" pentru a-1 feri „de orice ochi şi gînd" pe cel căruia „nu-i adaugă nimic", ba dimpotrivă îi „fură" mereu „din raze", astfel ca prin sonetele 27, 50 şi 52 accepţia dată pînă acum să înceapă să şovăie. în versuri cum sînt: Cît mi-eşti de drag atuncea ! Cum îţi iubesc minciuna ! întreg te afli-acolo, tu, cel adevărat, Tu, candid plin de viţii, amestecînd într-una Păcatul ce luceşte ca aurul curat... sau Mi-a trebuit întreaga văpaie-a poeziei Cărbunele iubirii să schimb în diamant; Dar străluceşti de-acuma pe fruntea veşniciei, Răscumpărat de-a pururi obştescului neant... 1 Veri : 1, 2, 5, 8, 12, 16, 18, 28, 30, 31, 36, 37, 41, 44, 48, 54, 60, 72, 79, 90 (Pentru simplificare, vom numi fiecare lonet numai tn cifrele arabice). * Finalul sonetului XXVI. In traducerea lui Ion Frunzetti : Să strig că te iubesc n-aţ cuteza ; Nici nu m-arăt pe unde m-ai vedea. XXXIV Poezia lui V. Voiculescu fi Dar mi-ai părut prea fraged, prea gingaş la-nceput, Tumultuosu-mi geniu întreg sa ţi se-nchine : Ca-n dragostea-ţi îngusta să-ncap, sa mă strămut, Tot ce fu greu şi mare am azvîrlit din mine Iţele s-au încurcat, confuzia şi respectiv condiţia de „închipuit amant dublu" a autorului, cum s-a mai spus, sînt asigurate. 'lotuşi personajul se menţine pînă la sfîrşit sub semnul pur, indicat iniţial : „domn al frumuseţii", cu sensul mai larg de Artă, de triumf spiritual asupra vremelniciei, prin cuvînt, şi, în consecinţă, destin învecinat. tocmai concluzia pe care o facilitează şi sonetul 36 cu strecurarea ton v îngerii că „nici spaţiul nici timpul" nu vor rupe legătura con trac- Nu te-am putut cuprinde să fii numai al meu, E cum aş cere lunii să-mi ardă noaptea-n sfeşnic ; Ţi-e locul între stele... Ci, oricît de pigmeu, Mi-e dragostea cer, iar tu, luminătoru-i veşnic. Ştiu, între noi sînt două iubiri : a mea şi-a ta ; Nu ne-a-nchegat în sine o unică simţire : Tu firul tău oricînd vrei poţi rupe sau scurta, Dar lanţul meu rămîne şi-i fără-mpotrivire. Cît priveşte cea de a doua iubire, „a mea" în versurile de mai sus, adică personajul feminin, anunţat ca o apariţie bruscă*, întîmplătoare, din viaţă, Diană vînînd „cu ochii", permiţînd adesea interpretarea ei ca «imbol al iubirii îndeobşte, al tinereţii, al vieţii care se depărtează — aici (meşteşugurile artistului de a da carne şi spirit, impresia de fiinţă aevea (vezi sonetele 14, 32, 62 şi 67) şi (vezi sonetul 64) „ideal erou" totodată, m* dovedesc inepuizabile. Refuzată detaliului portretistic, învestită însă cu păcatele şi virtuţile femeii eterne, cele mai durabile, această turburătoare Mărie în căile unui pătimaş Mazepa îşi îndeplineşte de minune rolul de a provoca sub lumina de promoroacă un continuu flux şi reflux cu întreaga bogăţie de faţete a sentimentului erotic. Dacă pentru început atitudinea îndrăgostitului e aproape religioasă : Mă-nfăţişez cu duhul, nu te sărut pe gură, Plecat ca peste-o floare, te rup şi te respir Şi nu mai eşti de-acuma trupească o făptură, Ci un potir de unde sug viaţa şi strîng mir, 1 (4) 1 Sonetul 3. 3* XXXV Poezia lui V. Voiculescu cel mai proeminent scriitor după Homer şi tragicii greci, n-o cunoaşte, Voiculescu, acest năstruşnic „hoinar", „soi uliţarnic" 1 intr-ale cuvîntului, realizează cel puţin cea mai fidelă transpunere, superioară tuturora, din toate literaturile. El n-a fost nevoit să lase nimic afară, cum li se în-tîmplă traducătorilor conştiincioşi, care sau renunţă la rimă pentru redarea exactă a sensurilor, sau sărăcesc sensul şi textul pentru muzica rimei... III De prin 1946 pînă în vara lui 1958, la masa Iui de lucru Voiculescu este şi un mare poet al prozei, după ce fusese răzleţ prin ani, şi un aplaudat autor dramatic. Această moştenire, care numai din raţiuni de formă n-a intrat în materia studiului nostru, mărturiseşte şi ea ca, în momentul cînd un izolat îşi creiona portretul pe una din băncile din Cişmigiu, o batrîneţe se arăta „cu totul nouă." „O îmbogăţire a ei cu nemăsurate lărgimi înapoi şi înainte, o scumpa atotînţelegerey o dezinteresare împărătească, o nepăsare plutind binevoitoare deasupra tuturor* se învedera. „Batrîneţe grea de har şi puteri, dezbărate de carne, strînse> încordate în ele însele ca pentru o înalţ ar e". Cu alaiul numeroaselor manuscrise rămase postum, aidoma pescarului Amin, în mijlocul „alaiului fabulos al peştilor", din ultima nuvela, datată 1 mai 1958, de unde am citat, cîntecul multicord pe care l-am urmărit pîna aici, cîntec tinzînd mereu „către nepieritoarea legendă cosmică de unde a purces dintotdeauna omul", trece veacul, „înconjurat de cetele genunilor", „într-o uriaşă apoteoză". Cel ce le zmîngălise 1 2, un medic de circă pe care „muzele nu l-au lăsat să doarmă" 3, copilul de ţăran pornit să descopere „coiful de aur" „pe-o coastă nearată", consilierul literar al radiodifuziunii, criticat prin 1941 că nu pune „bransarda" (culoarea politică oficială) 4, îneguratul la anii cînd fruntea lui ar fi trebuit să poarte lauri, mai pe scurt omul care a fost un destin, avea taina lui şi ştia ce spune scriind în sonetul (citeşte : psalmul) 50 : 1 Expresiile, din poezia Villon. : Scria cu capete de creioane, cu bonturi, pe tot ce-i cădea în mînă, — plicuri, pagini de carte sau de reviste, acte oficiale. s Expresia îi aparţine lui N. I. Herescu. 4 Cf. unei circulare aflate în arhiva familiei. XXXVIII Poezia Iui V. Voiculescu Puterea mea e jarul închis, ca-n nestemată, Ce arde dur şi rece-n lăuntricul său joc : De la crearea lumii, cu aştrii toţi deodată, Nu se mai stinge-n mine originarul foc. E cît un bob dar ţine virtuţile esenţei ; E diamant, ce roade oţel şi munţi de stei... Cu el îţi tai fereastra-n pereţii existenţei Să intre nemurirea cu tot văzduhul ei. Cum just se observase, poezia lui Voiculescu nu e o poezie uşoară, „de petrecut timpul cu ea“, care merge singură la cititor, ci—podiş înălţat pentru o dramă, atmosferă de încordare pe toate întinderile eitt — una la care „trebuie să meargă cititorul*, să insiste, să se ostenească.1 Necesitatea comunicării mai strînse cu semenii, care într-un sens e cauza întregului scris voiculescian, autorul o resimţea în exilul prometeic pe care şi-l impusese, dovadă strofele de mai jos, din Munte pur, atît de sinceră apologie a umanului : Stihia mea de piatră-ndrăzneaţă în care averi de zbucium am strîns M-a despărţit de lume, dar nu de viaţă Şi-mi sparge fecioria tăcerilor un plîns. Nimic nu-mi creşte-n luminile înalte N-am unde găzdui o rădăcină Trec flori de nori, singurătăţi invoalte ...De-aş fi fost o blajină colină, Cu suflet de iarbă şi duh de secară. Vreau să mă ar, cer să mă pîrgui, Cu vinul meu să-mbăt o ţară Să mă mestec în guri, să mă tîrgui Scufundat în ruşine mai bine Sub pragul gliei, sub sarea mării Decît în hăul înălţării Unde nimeni nu se bucură de mine. Sub preţuirea nouă pe care o dobîndeşte postum, această poezie cu un nu ştiu ce mereu proaspăt, de şantier, fără prejudecăţi deschisă vieţii şi de o aleasă ţinută intelectuală, îl ridică nu o dată „dintre imagini", pe cel plecat, şi-l aşează în loc de vaza la masa unde Arghezi şi BUga, 1 Ion Pillat, N. I. Herescu, O. Papadima. Articolele citate. XXXIX Poezia lui V. Voiculescu în curînd adoraţia devine repede dorinţă cu simţurile „şase năpîrci spăi-mîntătoare" : Să te ador în suflet; doar duhul să-ţi aleg — O veşnică-mbinare a două raze line... Dar cum te-arăţi, mă-ntunec... şi sufletul întreg Se face ochi, piept, braţe... zbucnite către tine, Pîlpîitor de pofte iar dinainte-ţi cad, (91) pentru ca prin flăcările geloziei (46 şi 53), prin implorări şi prin spaime ale pieirii (62) să se ajungă, ca odinioară în finalul Stirvului lui Baudelaire, să se pună mai presus „esenţa şi formele divine şi duhul descompusului amora 1 : Nu-ţi spun nici un adio : cum n-ai mai exista... Rămîi doar coaja celei pe care-o iau cu mine... Ţi-am supt adînc esenţa şi te-am golit de tine Plec numai cu splendoarea şi frumuseţea ta. Las ochii, falşi luceferi, şi iau privirea dragă, Las buze reci de idol şi iau sărutul lor, Uit sînii, duc căldura şi forma lor întreagă Fur neagra avalanşă de păr cînd se dezleagă, Din trup, îmbrăţişarea de vrej ameţitor. <7V Spre perpetuarea fericirii sale, poetul nu ocoleşte declaraţia cantabilă încît să ai o clipă senzaţia confluenţei cu sonoritatea şi romanţiosul versului minulescian : Atuncea plec în tine să-ţi cuceresc favoarea ; îţi flutur oriflame, pun purpura vestmînt, Ca dogii cînd în larguri se logodesc cu marea, în sufletu-ţi oceanic, nuntind, mereu m-avînt; (X) construcţia meşteşugită, ca la o întrecere galantă între trubaduri : Iubita mea, ai suflet adînc întortochiat — Vast labirint, ascuns sub palatul frumuseţii — în care-un minotaur domneşte nendurat, Flămînd de duhul slavei şi carnea tinereţii... (W sau gestul disperat, amintind înflăcăratele jurăminţi ale romanticilor : Vrei să te smulgi din mine ? Smulgîndu-mi ochii poate... Şi nici atunci... De-a pururi stai dincolo de ei, 1 1 După traducerea lui Al. Philippide. XXXVI • Poezia lui V. Voiculescu în tot ce este-n mine duh de eternitate, în însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei. (52) Această femeie concretă, aşteptată tremurător în pragul iernii, căreia i se acceptă „dulcile minciuni* şi „hidoasele trădări* în schimbul puţinului foc, este în sonetul 76 atît de turburător numai fantomă eminesciană ivită din valurile vremii ; parcă marea pasiune din tinereţe, ulterior soţia, ai cărei ochi negri sînt acum „luceferi de dincolo de lut*, vorbeşte amintirii dintr-un intens răsărit, „trăgînd în lături noptateca perdea*. Oricum, invenţie şi trăire, memorie hrănită de răzleţe tresăriri sau împătimiri, ea s a identificat cu însăşi respiraţia cîntecului, realizîndu-se deplin fuga împreună „pe mare* a „puternicului domn* şi a „oacheşei aceleia făţarnice* — a poeziei—perfecţiune şi a iubirii—tinereţe, ca-n sugestivele de mai jos substituiri : Cum se mlădie versul grumazului, răsare Un istm de frumuseţe, să lege-n armonii Nemuritoarea strofă a pieptului, din care Ies braţe-ngemănate ca două melodii : Şi-un orizont de slavă în tine-nchizi şi iei Cu glorioase coapse sonetul cînd închei. (64) Capătul drumului pe care mereu un „Adam vremelnic* plînge „la sacre porţi de rai* e în fond un cîntec al iubirii totale, „lăuntric soare* şi laudă unde „perechea cea pierdută* în fine se întoarce înflorit, ca-n această terorizantă proiecţie hugoliană : Cînd n-o mai fi nici urmă din noi în amintiri, Cu spaimă dezgropa-vor dintre hîrţoage roase Un alb colos de versuri mai tari ca nişte oase : Scheletul uriaşei, tristei noastre iubiri. De-a ptiruri ard în ele, din focul cel etern, Ca-n măduva de stîncă, titanicele febre, Un osuar de patimi, năprasnice vertebre C-un cap s-atingă cerul, cu celalt, în infern... Şi-or întreba, ce-arhanghel s-a prăbuşit din zbor Şi-a-nsămînţat ţărîna cu marea-i fulgerare ? Slăvitelor fărîme clădi-le-vor altare Popoare-ntregi cu fruntea sub frumuseţea lor. (87) închipuind fermecător continuarea sculpturilor mai tari ca bronzul ale sonetului shakespearian, la o vîrstă pe care marea stea a nordului, XXXVII Poezia lui V. Voiculescu vehiculează în oscilaţiile ei între pictura de gen şi între meditaţie> felurite simboluri etice, „îndoielile, neliniştile, luptele omului aspirînd către Divinitate* 1 dar şi o comunicare naivă, de har, cu eternul din lucruri, nu poate fi nici ea desprinsă de viaţa „autentic rurala, ritmata de anotimpuri* poruncită de natură, înseilata pe datine fi străvechi obiceiuri“ 2, din amintire. Pentru părinţii poetului, oameni simpli, pioşi fără habotnicie, religia fusese „pravilă*, enciclopedie a vieţii practice. Şi mama şi tatăl, aflăm9, „ca toţi oamenii de la ţară, erau mari pasionaţi ai cititului, mai ales ai cititului cu glas tare, ca la strană* şi cărţile preferate le erau Vieţile sfinţilor, mineele şi desigur Biblia, „Biblia cu aspra ei grandoare de dram,ă jumătate pamînteană, jumătate divină* 4. Un ecou aparte produc apoi în sufletul copilului pus dîrz pe bucherisit ritualurile de cult împletite „pe cununa anului* şi practicate ca nişte „mari şi de preţ spectacole* 5 : „Tea-trul nostru cel mai scump era liturghia fi serviciul religios din fiecare Duminecă fi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor fi aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decît orice gal* de operă din cîte am văzut de atunci în colo, mi-au rămas pentru totdeauna deniile paftilor, cu marea fi minunata Vinere cînd cîntam prohodul. Cu luni de zile înainte îl învăţam împreună cu mama, fara grefa lă. Ocolirea bisericii, slujba triumfală a învierii au pus pecetii indelebile". Înfiorări pe care le regăsim transmutate, sub un surîs, în realistul poem* Isus din copilărie : Toată săptămîna ţi-o închinam numai ţie Şi patimilor Tale minunate, Dar bătea în noi, ascuns, tainica bucurie Că toate sînt un joc măreţ şi Tu le birui pe toate. Joi porneam în cete la pădure S-aaunăm călţunaşi şi viorele, Umpleam de chiot şi cîntec dealurile sure Uitînd că eşti mort şi c-o să te împodobim cu ele. Vineri Te prohodeam apoi de-a-bine. Biserica era o slavă de fum şi pară, Vădanele boceau toţi morţii pe-afară, Mama mă strîngea Ia piept cu susipne Şi muream şi noi toţi cu Tine, Pînă ce Duminecă înviam iară. 1 Tudor Vianu, op. cit. p. 142. *, *, 4, * V. Voiculescu, Confesiunea unui scriitor fi medic, în Gîndirea, nani XIV*, oct. 1935, pp. 402, 403. XX Poezia lui V. Voiculescu fntreagă această „comoară" de întipăriri, adusă la suprafaţă prin tehnica evocării, sau prin surprinderea zonei de inefabil permanent care ■face apel la aceleaşi prime contaminări, ca-n Rusalii, dacă tematic va adăuga noi trăsături fondului tradiţional, iar caracterului de adîncă arhaitate prelungirile de Nou fi Vechi Testament, îşi are contribuţia deloc neglijabilă în esenţializarea discursului poetic. „Misticismul creştin", observa într-o metaforă Vladimir Streinu, i-ar fi descoperit lui Voiculescu „misticismul însuşi stării de poezie, fără de care meşteşugul artei e un soi de industrie", după cum „aerul de compoziţie", sesizabil mai adineaori, se schimbă acum în acela de „viziune copleşitoare". Motivul vizionar al îngerilor, cu boarea lor de fantastic, cu insinuarea unei nevăzute ordini cereşti şi cu speranţa salvării după moarte în ipostază de aripi, ca-ntr-o vignetă de Demian, găseşte în L-am lasat de-a trecut şi înger amînat, proiectat pe sentimentul singurătăţii cosmice, două tulburătoare momente de autentică poezie. Efortul de a-1 gîndi pe Dumnezeu, un Dumnezeu al credinţei, îndepărtat şi ascuns, şi care nu «e lasă cuprins de inteligenţă ca un lucru al lumii, rămînînd veşnic nedemonstrabil, îl ilustrează o poezie ca Fructul oprit, de aşezat lîngă Psalmii lui Tudor Arghezi : Cum ţii şi tu din veac la amănunte Te legi de forme strîmte şi alegi !... De ce Te-arăţi arar şi doar pe munte ? Şi vii învestmîntat numai în legi ? Eu sînt pe fund de văi o biată nalbă, Mă poarta lumea-n piept la sărbători. Iar Tu mă vrei în slăvi o stîncă albă Ca-n trăznete pe mine sa cobori... Mi-eşti ploaie caldă, ştiu, mi-eşti vînt de vaiă. Dar Tu întreg, Tu pur cînd vei sosi ? v Cel dincolo de nori, de fum şi pară, Nu cum grăişi din rug lui Moisi. Dialogul („Şi chinuiesc văzduhul cu-ntrebări"), în care întrebările vămîn fără răspuns, se efectuează direct, ca-n Deslegare (din Pîrgâ) şi Ecce homo, sau prin intermediari, bunăoară heruvimul aterizat pe munte «ă asculte plecat „jalba" (aceasta, de o savoare amintind Pe drumul de aur al Sidonului) : Cum să-i duci Domnului negre lăcrămaţii de piatră, Scrise cu pămînt şi fără timbru de stele ? XXI Poezia lui V. Voiculescu umple o carte de sine stătătoare — atracţia subiectelor peisagistice sau mitologice greceşti se vădeşte activă. Poezia rămînea însă, în esenţa ei, teatru de dezbateri (poetul : „pe şes cu cîrdul", să ciugulească „viaţa"), şi conflictele în loc să se aplaneze se ascut, pe măsură ce „adie pretutindeni timp înspicat cu moarte". „Haitele mari de gînduri" care sfîşie somnul „în pridvorul serii" sînt, deoarece, mai învecinat acum cu nemărginirea şi veşnicia, sufletul tocmai „unelteşte zborul / La un sacru liman necunoscut", sfătuindu-1 tainic pe Taumaturg să anunţe că de sfîrşit se apropie „ca de o primăvară" şi că învaţă să aprindă „lumina din urmă, cea mai vie", aflîndu-se de fapt „nu la finele lucrărilor sale, ci în cursul desfăşurării lor" 1. * „Trist nemurirea luînd de la-nceput" Creaţia lirică a lui Voiculescu din timpul războiului şi din anii următori atestă o bogăţie de surse şi direcţii care ni-1 arată pe poet bine fixat la postul său, urmînd cu fidelitate înfăşurarea de „iederă pe veac" şi consumîndu-şi cu fervoare vechea dramă a spiritului, atît de exact definită încă odată în Babei: Tînjesc după o faptă să-mi dea desăvîrşirea Rîvnesc o subţiime în care să mă torc, O stare fără trepte, mai sus ca fericirea, O luminare-n sine mai pură ca iubirea, Un fără foc, din care să nu vreau să mă-ntorc. Cu titlul Veghe o culegere trebuia să apară prin 1944, urmînd să includă în ciclul Inter arma poezii de război, iar în ciclul Inscripţii, versuri cu o problematică diversă2; evocări de poeţi preferaţi şi de privelişti româneşti şi străine, reactualizînd modalităţi din Bir ga şi Poeme cu îngeri („încă motivele şi tehnicile sale — spune Tudor Vianu în 1944 — sînt într-o anumită măsură cele ale începuturilor") urcă pînă prin 1948 ; iubirea şi moartea apoi, mulţi ani, pînă în 1958, cunoscînd toate vibraţiile din Destin şi Urcuş, îşi dispută întîietatea în Alte amâgiri şi Meditaţii. Starea fizică şi morală inacceptabilă a ţării din anii murii conflagraţii mondiale restabileşte pentru o clipă în sufletul poetului un fir de comu- 1 T. Vianu, op, cit., p. 144. * cf. N. I. Herescu, articolul citat, p. 381. XXX Poezia Iui V. Voiculescu nicare cu patosul civic exersat în Din ţara zimbrului. Poezii ca Veghe, Ceasul de piatra, Lunatecii, cu accente de litanie sumbră : Ceasul de piatră bate acum, Trece sicriul lumii pe drum Greu, ceasul, piatră cade-n auz Fiece clipă naşte-un obuz, izvorăsc dintr-o atitudine de condamnare a războiului de pe poziţii general umane, avertizînd împotriva oricăror iluzii : Nu credeţi în zodii, sînt curse : Prin naltele stele sclipind Trec ghiarele marilor urse Şi Săgetătorii ochind. Struna ocazională şi patriotică, marcînd o palpabilă temporalitate, e încordată din nou, cu promptitudinea fostului combatant din Moldova, bunăoară în poezia Amurg ardelenesc, datată 1940 August 17, şi unde în final : Amurgul uriaşa-i icoană bizantină O spînzură pe-ntregul perete spart al ţării. Gol şiroind de sînge, de visuri şi lumină Stă răstignit Ardealul pe crucea-nstrăinării. Cu Inscripţiile „pe un vas de Argeş", „pe uşa unui atelier", „pe o frunză de viţă", „pe o stîncă la pasul Vulcan" etc., cum de asemenea cu Ursarii (Mahala bucureţteană), Bivolii, Albă iarnă dunăreană şi Vodă Rareţ, cu Virgiliu din Un vis, cu Villon, cu Michelangelo şi Tudor Arghezi, în fine cu Basm, Alborada, Dintr-o cîntare a cîntărilor profană şi Cartea de magie, Voiculescu e încă nepăsător în timp şi spaţiu, în ploaie şi vînt, între toate lucrurile lumii, resimţind ca un filozof antic voluptatea materială a comunicării cu elementele, înainte de a ni se înfăţişa în recluziunile tragice, de părăsitor al pămîntului, din Pronie săracă, Alfa ţi omega, Cimitir în sat sărac, Ultima rugăciune, Suprema libertate, Nemurirea şi alte un lanţ de convorbiri cu Dumnezeul Poemelor cu îngeri. Două alternative se confruntă acum, a existenţei şi a neantului, lumina şi întunericul : Simt frînghiile cărnii grăbit cum se dezleagă, Cătuşele de oase slăbesc şi mă desferic... Lumina nu-mi ajunge : vreau alta nouă,-ntreagă, Sfîrşesc de-acum popasul în larva mea pribeagă, * Aştept eliberarea din strîmt şi întuneric. XXXI POEZII 19 16 Poezii — 1916* POEZIA Cerească floare, albă, strălucită, Cu blînd miros de rai, e Poezia. Sămînţa ei de îngeri e zvîrlită Şi brazdă caldă-i e copilăria. Ascunsă-n suflet, tainică, cuminte, Din lin izvor de lacrime amare Şi din dulceaţa bucuriei sfinte Ea suge hrană şi se face mare. înmugureşte floarea minunată Sub mîngîierea stelelor iubirii, Cînd, pătimaşă, inima se-mbată De clocotul năvalnic al simţirii, Dar nu-nfloreşte falnică, deplină Decît la viul soare-al cugetării, Cînd patima nedreaptă se alină Şi face loc doar milei şi iertării... Cobor la floare gîndurile toate, Ca un norod de harnice albine, Şi mierea dulce, scumpă care-o scoate E năzuinţa largă spre maî bme. Ca o fîneaţă pururi înflorită îmbălsămat e sufletul de floare Şi-n toată lumea zboară risipită MirCasma-i dulce, binefăcătoare. * V. Voiculescu STA SUFLETUL FĂRĂ IUBIRE Stă sufletul fără iubire, ca o fîntînă părăsită, C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereţi... Stă-n marginea de drum fîntîna netrebnică şi oropsită, Căci nimeni n-o mai cercetează ; găleata-i spînzură dogită Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi. Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade, Părăginit într-o livadă şi plin de lacome omizi, Ce-1 năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curînd şi cade, Lăsîndu-i crengile uscate ca nişte sterpe pălămizi. Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată, Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad şi fără foc, La care nimeni nu aduce aluatul proaspăt în covată Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată, Şi să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc. ...Ţii minte basmul vechi ? Pe-atuncea cine putea să-l înţeleagă? Avea unchiaşul biet o fată, dar baba rea o izgoni... Şi luîndu-şi lumea-n cap, copila plecă, plîngînd ca o pribeagă, Dar la răspîntia de drumuri ea n-a mai stat ca să-şi aleagă, Ci drept, cu inima bărbată, spre Sfînta Vineri o porni. Dar abătîndu-se din cale slei fîntîna părăsită Şi curăţi cu rîvnă mărul de-atîţia ani părăginit, Lipi cuptorul spart cu humă, aprinse foc, dospi o pită — Aşa, de dragul hărniciei, din gînd curat, fără ispită, Dar i s-a tras de-aici norocul, căci Sfînta visul i-a-mplinit. 4 Poezii — 1916 ...Sta sufletul cum sta în basme fîntîna, mărul şi cuptorul, St.l-n drumul către Sfînta Vineri un suflet pururi pătimaş... Trec fete mîndre, cu podoabe, dar una nu-i pricepe dorul,, I )c bunăvoie să s-abată, să-i primenească iar izvorul, să-l cureţe şi să-l aprindă, ca-n basme fata de unchiaş ! V. Voiculescu ŞOIMUL Urcînd semeţ şi singuratec spre bolta cerului senină, Un şoim batea pripit din aripi prin larga mare de lumină Şi, beat de zboruri furtunatec, el nu mai sta să mai măsoare, Ci se ducea ca o săgeată cu ochii ţintă către soare. Deasupra crestelor de stîncă, mai sus de piscurile ninse, S-a ridicat uşor ca gîndul trecînd cu aripile-ntinse, Purtînd cu el peste pustiul văzduhului, ca o solie, Năvalnic freamăt de viaţă şi-o negrăită bucurie. Ajuns în creştetul tăriei, a stat o clipă-n jos să cate, Şi ochii-i ageri străbătură prin văile întunecate, Căci, cumpănindu-se pe aripi, de sus, din culmile-nălţării, Sorbea c-o singură privire întreg cuprinsul larg al ţării. Şi-n timp ce jos privighetoarea cînta cu glasul ei subţire, Un dor plăpînd şi fără vlagă, plîngînd zadarnic şi-n neştire. Cu pieptul plin zvîcnind puternic ca un vulcan bătut de lavă, Tăcutul şoim plutea-n lumină şi mut se înălţa în slavă ! Poezii — 1916 LA RUSALII Era pe la Rusalii şi socul alb de floare Umplea întreg văzduhul cu dulcea lui mireasmă, Adîncul cer albastru, încununat de soare, Părea o strălucită şi grea catapeteasmă. Altarul larg al firii chema pe toţi la viaţă Şi-un duh de-ndrăgostire stăpînitor pe lume Părea că săvîrşeşte în liniştea măreaţă, Pristol avînd pămîntul, o taină fără nume. Ca dragostea de mamă se revărsa căldura Pe luncile-nverzite sporind ocrotitoare... Din somnul ei amarnic se deştepta făptura, Trezită la nădejdea rodirii viitoare. Zîmbind, ca o mireasă sta tînăra dumbravă, Duios ca un logodnic cînta domol izvorul... îndrăgostiţi, doi vulturi se fugăreau prin slavă Şi-n sîrg cădeau deodată, împerechindu-şi zborul. Viaţa pretutindeni îşi trîmbiţa chemarea Cu spor de flori şi ape, de pui şi miei molateci; Roia, cuprins tot crîngul de-un freamăt lung, ca marea Vuind de gunguritul hulubilor sălbateci. O vrajă uriaşă, năvalnic risipită, Purta pînă-n adîncuri, tulburător, fiorii încît, fără să ştie şi-mpinşi ca de-o ispită, Cîntau pe lunci departe, la muncă, prăşitorii ! 4 7 V. Voiculescu DIN VENEŢIA în faptul cald al serii, cînd pieţele deşarte Răsuflă uşurate de zgomotul mulţimii. Porumbii doar mai taie albastrul înălţimii... Cetatea doarme încă şi apele par moarte. Pe Molo iarăşi nimeni... Palatele se pleacă Pustii, bătrîne, triste, cu roşu viu spoite Ca nişte curtezane de vremuri năruite Ce-n dresuri şi podoabe ruina îşi îneacă. Şi-atît de-amăgitoare-i lumina-n depărtare, Că Lido fără veste s-acoperă cu aur, Se clatină, pluteşte, ia chip ca de balaur, Spărgînd talazul mării cu pieptu-i lat şi tare. Şi iarăşi fără veste vedenia se pierde... Acum argint îmbracă San Giorgio Maggiore. Ca faclă-nfiptă-n mijloc stă falnicul său torre, Răsfrînt din temelie de-adîncul clar şi verde. Aşa, din turlă-n turlă, s-aprinde şi se stinge, Purtată ca de-o mînă, lumina înserării, Din leneşa-i visare trezind pe doamna mării... Prelung cetatea cască şi somnul îşi învinge. Şi-atunci cînd Uriaşii în clopot bat opt ore, Chemînd din ceruri noaptea cu glasul lor de-arama, Pe insula Giudeca, în zări, spre vechea vamă, Luceşte ca un fulger, departe, Redentore. Poezii — 1916 POATE încordează-ţi, frate, arcul nebuniei, Să trosnească-n zbanţuri capetele strunii : Poate că săgeata dată vijeliei Va lovi, departe, ţinta-nţelepciunii ! Poartă fără teamă, dreaptă, lancea urii, înfigînd-o pururi mai setos ca zbirii... Poate că din rana ucigaşei furii Va ţîşni odată sîngele iubirii ! V. Voiculescu ARTISTUL El singur amarul îşi cîntă cu capul plecat pe vioară... Ca-n friguri aleargă arcuşul pe strunele vii şi-ncordate, Sub viforul asprelor note chiar lemnul pustiu se-nfioară Şi pare că-n golul vioarei un suflet în zbucium se zbate. Cum jalnic îşi tînguie basul greoaiele-i gemete într-una Şi cum îi răspunde oţelul cu ţipăt prelung de izbîndă, Se-nchipuie-aievea năvala de aprigi topoare, furtuna, Sub care se frînse copacul ursit pentru aspra osîndă. io Poezii — 1916 MAGII Pe urma stelei strălucite ce-a izvorît din infinit Trei magi, sătui de contemplare, încălecară şi-au pornit... Ca trei lunateci prinşi de-un farmec, nici nu priviră înapoi, Ci s-avîntară-n largul lumii, naivii, gîrbovii eroi. Deşi din porţile cetăţii un pas afară n-au făcut, Mergeau acum ca duşi de aripi pe-un drum de-a pururi cunoscut. Străini, pe ţărmuri neumblate, pe mări, prin codri şi pustii, De-a dreptul cale îşi croiră pe urma stelei argintii... înfriguraţi, nu se opriră nici chiar cînd steaua-i părăsi : ...Şi nu ştiau unde-au s-ajungă, ştiau atît, ce vor găsi ! în fundul lumii străbătură, apoi încet s-au înturnat, Prea fericiţi c-au dat prinoase şi că-n sfîrşit s-au închinat. Şi cum li se vărsa din suflet prisosul sfintei bucurii, Bătrînii magi de-odinioară păreau acuma trei copii, Ce-nsufleţiţi ca de-o izbîndă îşi cred tot visul împlinit C-au mers pe urma unei stele... ce s-a pierdut în infinit ! 11 V. Voiculescu CASA NOASTRA Ce paşnic era satul... Pitit la poala culmii Ca un ostrov de cuiburi sub straşina-nvechită, îl străjuiau din muche, doinindu-i pururi, ulmii Şi-l încingea pe vale pădurea de răchită. Părea bîrlog sălbatec scobit în cremeni sparte,’ Ştiind numai de datini, de hori şi dragul glumii, Ferit din drumul mare, pierdut aşa departe, Ca-n basmul cu cetatea la marginile lumii! De cum intrai pe poarta ce-ţi deschidea jitarul, Te-ntîmpina cu cinste bătrîna noastră casă, Părînd, din largul curţii ce prejmuia hotarul, Că-ţi zice bună vreme, poftindu-te voioasă. Tihnită-n rost şi-n robot, ca un altar de sfîntă, Curată,-ncăpătoare, primind cum se cuvine, La spate cu fîntîna şi-un tei cu coama frîntă Şi-alături cu prisaca chiaburilor albine, Aşa am pomenit-o pe cînd trăiau bunicii, Zîmbind, ocrotitoare, la marginea pădurii... Pelinul, izmă, cimbrul, rochiţa-rîndunicii i Umpleau nesupărate tot golul bătăturii. Şi-şi împărţeau frăţeşte, vălmaşi, ograda toată Pometuri pîrguite de-a verilor arşiţă ; Doi nuci umbroşi ca noaptea, cu foaia-ntunecată, - Se-mbrăţişau cu cîţiva butuci vînjoşi de viţă. 12 Poezii — 1916 Vecini aveam pîrgarul, om harnic şi cu carte, Fecior isteţ de popă, ce-ades cînta la strană, Şi-n deal Gavril Pîndarul, un moş uitat de moarte, Ce-a fost, spunea, la oaste şi-avea şi-un semn de rană. Mai sus, spre miazănoapte, ne stăvilea priporul... Urcau apoi largi plaiuri, se netezeau poiene, Şi-n fund, ocol dînd ţării, munţi suri ţineau soborul Şi-şi negurau adesea albitele sprîncene. Plutea pe noi o pace adâncă, robitoare, Ca peste-un schiyce pururi ar sta la rugăciune, Şi-şi revărsa seninul întreaga-i sărbătoare Pe inimile noastre, în vremi nespus de bune ! Mijea, sfioasă-n suflet, cucernică şi dreaptă, Ca zorile de vară, domoala fericire. Curgea viaţa dulce, firească şi-nţeleaptă, Cum curg din guri sfinţite lungi stihuri de psaltire... Şi nu ştiu aste vremuri de-au fost ani lungi ori clipe., Creşteam în cuibul paşnic şi-ntocmai ca lăstunul £De cum prinsei oleacă a bjte din aripe, Zburai în lungul lumii şi părăsii cătunul.J Azi satu-i plin de gloată, străini îl cercetează, Dar casa ni-i pustie şi curţile-n ruine Şi, stors fără de milă, în preajmă greu oftează întreg cuprinsul nostru ajuns pe mîini străine. 13 V, Voiculescu CA PE UN DIAMANT Strivit zăceam sub scoarţa humii în bezna pururi blestemata. Şi plin de lut duceam robia în miezul stîncilor bătrîne, Cînd mîna ta m-a scos de-acolo şi m-a spălat de orice pată în apele eternităţii ca pe un diamant, Stăpîne !... Curînd apoi chemaşi asupră-mi tăişul aspru al durerii Şi mi-ai cioplit în mii de feţe amarnic sufletul din mine, Ca pe un diamant, Stăpîne, ce şi-a sporit harul puterii, Căci înmiit va să răsfrîngă lumina ce-a cuprins în sine. Ca pe un diamant, Stăpîne, m-ai pus în crucea stemei tale Şi-n aurul iubirii sfinte m-ai ferecat — deasupra urii — Să licăresc în noaptea vremii, cînd stele n-or mai fi pe cale. Ca un surguci al slavei tale pe larga frunte a făpturii ! 14 Poezii — 1916 BĂTEA LA POARTA CERULUI Batea la poarta cerului o rază,' Batea sfios şi-ncet ca o străina... Tîrziu, un înger a deschis să vazăj Şi-a stat, uimit de palida lumină. Era o biată rază scăpărată Dintr-un adînc de minte omenească,} Ce străbătuse calea-nfricoşată De Ia pămînt la graniţa cerească. Părea atît de tristă şi umilă, Dar totuşi credincioasă şi curată, Că îngerul a tresărit de milă Şi-a prins-o blînd de mîna tremurată. Apoi, grăbit a luat-o-n cer cu dînsul Şi-a dus-o-n sfînta îngerilor horă ; I-a podidit pe toţi, privind-o, plînsul Şi-au strîns-o-n braţe toţi ca pe o soră ! Ea le-a zîmbit, ştergîndu-le plînsoarea Şi s-a rugat-apoi de ei fierbinte /S-o-nfăţişeze bunului Părinte Ca să primească binecuvîntareaj; — „Stăpîne veşnic, dătător de viaţă, Din ce-ntunerec mă-nălţai la Tine. Din ce prăpăstii crîncene de gheaţă, Din ce vîrtej de patimi şi ruine !“ 15 V. Voiculescu „Cît am luptat cu oarba rătăcire, Cu nebunia surdă şi păcatul Dar n-am putut să samăn o sclipire în largul nopţii stăpînind de-a latul.c< „Şi-n van am ars un creier, nendurată, Ca pe-o feştilă, fără de cruţare, învinsă, goală, stinsă, spulberată Doar în surghiun găsesc acum scăpare." „Să pot s-ajung la cerurile albastre, Ca dintr-o grea cătuşe ce mă strînge Am străbătut prin veacuri de dezastre Şi-abia trecui oceane-ntregi de sînge !“ Cum sta, smerită în faţa strălucirii, Silită ochii sarbezi să şi-i plece, Sărmana rază — far al omenirii, Părea o umbră lîncedă şi rece. „Tu vii aicea singură şi-nvinsă ?“ Grăi cel veşnic nevăzutul Tată... „Tu fugi de teama ca să nu fii stinsă ? Dar cînd s-a stins lumin-adevărată ?!" „De te-am trimis în lumile-nvrăjbite Nu te-am chemat cu pumnii strînşi şi goi : Ca pe-un mănunchi ae raze împletite Eu te-aşteptam s-aduci pe toţi la noi !" „Dintr-un biet sîmbur5 năbuşit în faşă, Din scăpărarea unei minţi senine Să fi crescut o mare uriaşă, Să porţi pămîntul însuşi pîn* la Mine !“ „Plîngînd stingheră şi tremurătoare. C-ai fost înfrîntă vii să-mi dai de ştire ? Nu te primesc săracă şi datoare ! Cui ai lăsat bogata moştenire ?!f< 16 Poezii — 1916 Mergînd apoi spre raza-mbărbătată I-a sărutat obrajii amindoi : „Copila mea, fii binecuvîntată, Ia-ţi deci puteri şi-ntoarce-te-napoi !“ „Şi chiar de-ar fi ca sterpul bulz de tină Să-l părăsească oştile cereşti, Tu să rămîi, căci tu eşti doar lumină Şi nu trăieşti decît cînd străluceşti !“ 17 V. Voiculescu SPINII Destul slăvirăţi numai trandafirii, Dormind plăpînzi în aurul luminii, E timp de-acuma să cîntaţi şi spinii — Copiii vitregi, oropsiţi ai firii. Ce credincioşi duc greaua lor ursită ! Ascunşi sub foi ca nimeni să nu-i vază, Ei stau ca robii purerea de pază, Să ocrotească floarea strălucită. Pe ei cad veşnic ură şi blesteme Cînd crunţi se-nfig, porniţi spre apărare, în mîna-ntinsă lacom către floare Şi gura vitei tot de ei se teme. Aceşti barbari, ce dîrji răsar în cale, în suliţi lungi duşmanii să-i sfîşie, Ce blînzi, sfioşi, cu cîtă duioşie Pe braţe duc povara de petale ! Precum se-nalţă-n mijlocul oştirii Bogate flamuri, sus desfăşurate, Aşa şi ghimpii, — oşti nenumărate, — Ca nişte flamuri poartă trandafirii... Slăvite flamuri, flori de nea plăpîndă, Plutesc deasupra bătăliei grele... Dar nu uitaţi ostaşii de sub ele, Ce-n luptă cad ca să le dea izbîndă ! 18 Poezii — 1916 SENTENŢĂ Izbeşte amnarul de asprele cremeni, Să vezi cum ţîşneşte şi foc, şi lumină... Oţelul voinţei căleşte-ţi asemeni : Lovit cu-ndîrjrre şi fără de vină, Scîntei strălucite în preajmă-ţi să semeni, La orice lovire să scaperi lumină. 19 V. Voiculescu GLAS DE CLOPOT Prolog jSe tînguia un clopot din turla lui de lemn r Şi-adîncu-i glas, ca unda, se-mprăştia departe, Prin noaptea fără stele purtîna chemări de moarte. [Cătunele, buimace, se deşteptau la-ndemn..; Neogoit, amarnic, prin văile deşarte Chema dogitul clopot din turla lui de lemn. Şi-nfioraţi de jalea năvalnicului zvon, Creştinii, din bordeie treziţi fără de veste, Ieşeau făcîndu-şi cruce şi se-ntrebau ce este : — Ce mort în miezul nopţii purtat e la amvon ?!... Aprinseră opaiţi miloasele neveste Şi prinseră să plîngă cu-al clopotului zvon. Iar glasul de aramă aci parcă tuna,! Sălbatecă putere de blestem dînd durerii, J Aci murea de jale..Jşi-n mijlocul tăcerii Mulţimea-ngrijorată şi cruntă s-aduna. Toţi se-ntrebau de nu sînt în noaptea învierii, Căci clopotul din turlă învierşunat tuna. Şi-n apriga lui limbă certări se tălmăceau. Din buzele-i de schije curgea înţelepciune, Proorociri grozave şi psalmi de-ngropăciune, Mînii întunecate ce greu se-năbuşeau... Căci duhul răzvrătirii părea că însuşi spune Frînturi de psalmi amarnici ce-n zbor se desluşeau. 20 Poezii — 1916 Nedumeriţi, o vreme sărmanii poporeni Străinul glas de clopot cu frică ascultară ; Dar, fără să priceapă strigarea lui amară, j Pătrunşi de frigul nopţii, şi preoţi şi mireni Intrară în bordeielşi iarăşi se culcară, Luminile stingîndu-şi sărmanii poporeni. $i-n van năucul clopot din turla lui de lemn, împrăştiindu-şi glasul prin văi şi munţi departe, în noaptea fără stele zvîrlea chemări deşarte : Nu s-a clintit un suflet la vajnicu-i îndemn, Ci numai pentru sine a jale şi a moarte Suna năuc un clopot din turla lui de lemn. I Treziţi-vă, voi toţi cei vii, din somnul întunecat şi greu de suferinţă. Spre voi doar strig şi, plin de sîrguinţă, Spre voi mă-ndrept acum, şi nu spre Domnul. Cu limba mea de lacrimi turburată Nu-s vestitorul Paştelor deşarte, Cînd voi cei vii trăiţi aşa departe De viaţa dreaptă şi adevărată ! Căci nu chem încă morţii din morminte, — Ei au să-şi aibă ceasul învierii, — Dar cine-i astăzi solul mîngîierii în bezna-ntinsă pururi înainte ?! Voi nu cunoaşteţi legile vieţii, Sau le călcarăţi, silnici, în picioare. Voi sub obroc închideţi sfîntul soare, Să nu vedeţi lumina dimineţii. 21 V, Voiculescu Voi puneţi stăvili şi opriţi izvorul, Dar floarea voastră stearpă se usucă... Căci tot ce-aveţi e numai o nălucă Şi-n voi se surpă însuşi viitorul. Copii orbiţi şi rătăciţi ai firii, Treziţi-vă din somnul de păcate... Doar pentru voi mă zbuciumă şi zbate v Cumplitul braţ al deznădăjduirii. II De-atîta vreme stăruie păcatul Pe pîngărita, stoarsă-a voastră humă, Ca un amarnic, greu talaz de spumă, Ce-năbuşă, otrăvitor, uscatul. Sporind, tăcută, Ura, ca o undă, S-a revărsat şi v-a cuprins haină, Şi-ngreuiata, lunga voastră vină Tot mai adine vă trage şi v-afundă. Dreptatea-n toarse, cruntă, sfînta-i faţă, Şi Mila,-n ceruri alungată, plînge, Căci fărdelegea nu mai vă răsfaţă Pe braţele-i mînjite-n veci cu sînge. De pretutindeni vin jeliri de moarte, Dar le sugrumă hohote şi glume... în cîntec şi ciocniri de cupe sparte, Ca-n Babilon, se prăbuşeşte-o lume. Dar voi molateci vă lăsaţi peirii, Şi nici măcar nu vreţi să ştiţi, făţarnici, Că din vîrtejul anilor amarnici Se hotărăşte clipa răsplătirii. 22 Poezii — 1916 Deschideţi ochii, conteniţi desfrîul, Izbăvitorul poate că s-o naşte Şi nu va curge sîngele ca rîul... Luaţi seama toţi, osîndă grea vă paşte ! III Copiii lacomi te vîndură roabă, Securi streine codrii ţi-i doboară, Spre alte ţărmuri plutele coboară A munţilor sălbatecă podoabă. Şi-n timp ce blîndă-ţi încovoi spinarea Pe-a tale sfinte, rodnice ogoare, (Pe-ntinse şesuri arse de dogoare Stăpîni sînt numai jaful şi^mpilareaj Din lumea-ntreagă îmbuibata lene Tot rodul muncii tale îl aşteaptă ; Cirezi de vite falnice se-ndreaptă Spre depărtate tîrguri apusene. Ca-n largi prăpăstii griul tău se varsă în pîntecul corăbiilor grele, Avutul tău se-nghite-ntreg în ele, Rămîne numai ţarina cea stoarsă. Smerită vezi cum pleacă de la tine Atîtea bunuri, drumuri lungi de-apucă, Şi trec hotarul, grabnice, să ducă îndestulare gurilor străine. Şi-apoi, plîngînd de-un dor fără de nume, în umedul bordei te-nchizi trudită, Şi stai săracă, tristă şi lipsită, Ca o vădană singură pe lume ! 5 V. Voiculescu — Poezii, voi. I 23 V, Voiculescu IV Fireşte, ţi-a zîmbit norocul, din leagăn doar i-ai fost alesul şi te-a purtat mereu pe braţe, ca pe-un copil te-a răsfăţat» dar azi, cînd vieţei tale sterpe ai sta să-i cauţi înţelesul ar trebui să te-nspăimînte atît pustiu, ca un păcat. în umbra tronului tău falnic, prielnic pururea orbirei, nu te-ai avut decît pe tine unică dragoste şi ţel ! Şi doar un neam întreg, printr-însul, te-a-mpins pe culmile mărirei, şi mări de sînge-au curs, cununa să ţi-o călească din oţel ! Ci tu te-nvăluişi în manta-ţi împodobită cu hermină şi te-ai închis ca într-un templu în nepătrunsul tău palat, dar revărsat-ai peste ţară măcar o geană de lumină din nimbul tău îngust şi rece, — trist abur, mîine spulberat ?! Ştiu, din trufia minţei tale şi din a inimii-mpietrire ai scos o strîmtă-nţelepciune şi-o lege : de-a încătuşa. Cred, ai fost aspru, stîncă tare, şi-ai frînt orice împotrivire, ai fost viteaz, şi-ai fost şi harnic, dar pentru tine, nu-i aşa ?! Mai mult ! ai fost o nălucire dintr-o nădejde-n veci visată : toţi te-au crezut izbăvitorul şi zvonul clocoti nebun, tu l-ai primit cu dinadinsul şi nu te-ai cercetat vreodată ci te-ai crezut, mărturiseşte-o, tu însuţi, mare, drept şi bine ! Apoi dorişi să stai în slavă, mai sus de toţi, în rînd cu zeii, şi-ai izbutit: azi ieşti mai mare, mai sfînt şi mai temut ca ei. Smerit norodu-ţi stă-n genunchi, de-a valma bunii cu mişeii, şi-n larga ta împărăţie n-ai critici şi nu ai atei ! Aşa cum aspru porţi topuzul cu mîna ta apăsătoare şi-aşa cum ţeapăn treci arare în goana cailor pe drum, de-acuma pari turnat în'schijă pentru statura-ţi visătoare, pe chipul tău eternitatea punînd pecetea de acum. 24 Poezii — 1916 Dar vezi, pustiul te-mpresoară, pustiu în urmă şi-nainte... Şi-n ceasul greu al despărţirii, în faţa cărei toţi se-nchin, în loc să-şi plîngă, frînţi -de jale, pe milostivul său părinte, tăcut, norodul te-o petrece la groapa ta, ca pe-un strein ! V Nu mai clădiţi palate din dezastre, Nici temniţi strimte, reci şi-ntunecate, Ci-n sîrg duraţi din sufletele voastre Un larg şi cald lăcaş de bunătate. La temelie puneţi toţi dreptatea, Şi-o neclintită, trainică iubire, Să-l înălţaţi mai larg decît cetatea, Pe toţi să-noapă, fără osebire ! Să fie leagăn tuturor şi vatră. Nu oapişte bogată, dar păgînă. Şi-n loc de idoli, chipuri seci de piatră, Ciopliţi în vremuri fapte, să rămînă. Ca vrajba-n veci să nu-i mai treacă pragul, Sus, la altarul unde toţi se-nchină, Luminătorii neamului să vină Să păstorească numai cu toiagul. Din ale voastre suflete mai bune Duraţi locaşul lumii viitoare, — Obştesc liman, ce pururi să răsune De-a muncii drepte sfîntă sărbătoare. Adăpostiţi sub el pe veci s-or strînge Răzleţii fraţi din gheara dezbinării, Şi-n blînda-i pază nimeni n-o mai plînge Pe tot cuprinsul fericit al ţării ! 5* 25 NU TE MIRA... Nu te mira că-mi prinzi privirea, Paienjenită de durere, Adesea cercetînd ivirea Şi altei lumi, şi altor ere. în toiul luptelor nebune, Pe rana inimii ce moare Nădejdea vremilor mai bune Răsare pururi ca o floare. Din tot ce mi-a-nflorit vreodată, Ea singură purta-va roade, Azi, cînd grădina-i scuturată Şi toată floarea stearpă-mi cade. Zadarnic firea mă striveşte Mereu sub aspra-mi suferinţă, în mine pururi încolţeşte, Mai viu, obşteasca năzuinţă. Şi-n van m-abate-n jos furtuna Şi strîns mă ţin cătuşe grele, ,’în mine lumea-şi cearcă-ntr-una Avîntu-i veşnic către stele ! Din mii de gînduri turburate Un vis curat mi se încheagă, Precum din spume sfărîmate Ieşit-a Venera întreagă ! Poezii — 1916 PĂRINTE, UNDE SĂ TE CAUT? Părinte, unde să te caut şi pentru ce te-ascunzi mereu ?!... Pe urma ta în brazda vieţii alerg de la-nceputul lumii... ( ai hidrele în fundul marii, cu viermii orbi în noaptea humii, (ai şerpii... m-am tîrît alături. Apoi m^am înălţat cu greu... I3e-am zăbovit atît pe cale, tu ştii, de la-nceputul lumii, I>e-a lungul vieţilor, pe tine te caut doar, Părinte-al meu ! Ce slab mă surghiunişi şi totuşi prin ce adîncuri am trecut; In ce-ntrupări, ca-n nişte temniţi, încătuşat am stat, Părinte ! Prin ce ocoluri dureroase am străbătut mai înainte, Cu ce puteri înfricoşate m-am măsurat cum m-am născut ! Şi nu ştiam ce va să-ntîmpin de fac un pas mai înainte, Ci singur spintecai noianul îngrozitorului trecut. E drept că, după-atîta trudă, azi sînt puternic şi bogat... Ca^ntr-un ogor rodit-a-n mine, sporind, sămînţa nemuririi, Ce-mi răsădişi pentru vecie cînd m-ai zvîrlit în matca firii... în suflet astăzi port o holdă, un lan întreg îmbelşugat, Şi lutul sterp de-odinioară e plin de rodul nemuririi... Părinte, unde ţi-e grînarul şi cînd porneşti la secerat ?! 27 HAIDUCUL Ca şoimul sălbatec de-a pururea treaz S-aţine la plaiuri Stoian cel viteaz. înalt şi năprasnic, la faţă smolit, Se teme o ţară de braţu-i cumplit... Cu flinta la spate şi paloşul gol Şi-n fiece mină cu cîte-un pistol, Voinicul cel straşnic şi-aproape cărunt Coboară-n buiestru pe murgul mărunt, Si calul, cu frîul le^at de oblînc, Sub greul harşalei răsuflă adine. El treapădă drumuri şi bate poteci Pe unde trec litfe spurcate şi greci ; Apoi ca un uliu dă iama-n ciocoi De-şi umple desagii cu galbeni de-i noi. Chiar ziua-n amiază el calcă boieri, Răzbate prin tîrguri şi pradă averi. Dar nu schingiuieşte decît venetici, Vrînd stolul hrăpăreţ s-alunge de-aici... Divanul, de teamă ţinîndu-i judeţ, I-a- pus zăticneală şi capul la preţ, Poezii — 1916 Ci nimeni în proptă-i nu poate să stea, Căci are o vrajă ciudată şi grea : Nici plumb nu-1 atinge, nici gură de fier, Săr gloanţele-n lături năuce şi pier ! Fug toţi arnăuţii cînd iese la drum Căci patru-cinci poteri tăie pîn-acum... Aşa, crunt pe murgul la mers legănat, Cîntîndu-şi aleanul cu viers trăgănat, Din hăul de vremuri, ca dintr-un noian, Adesea-mi răsare haiducul Stoian. V. Voiculescu TOAMNA în zorii sfioşi se coboară pe larga întindere a luncii Cu sape, cu pluguri şi grape, o mută şi searbădă gloată. Din cerul mocnit lin se cerne o ploaie măruntă cu zloată, Dar trîmba de oameni se-nşiră, s-aşează pe ţarina toată Şi-n dată porneşte la lucru trudită robime a muncii. Cum tremură braţul pe coarne, căci lutul cleios ţine fierul Cînd boii, spetiţi, cad sub bice pe brazda cu greu începută, Atunci doar stă truda o clipă, sar oameni grăbiţi de le-ajută, Şi zorul porneşte mai aprig... în toţi i-o-n cor dare tăcută, Doar unul de-şi zvîrle căciula ori altul de-şi scoate chimirul. Sub seară tîrziu zbuciumarea s-alină pe-ncet, se dezleagă, Şi gloata se-mprăştie, piere, de noaptea bordeielor suptă. Pustiu, răscolit, crunt stă cîmpul ca după o crîncenă luptă, Doar ploaia rămîne să plîngă, nopţi-zile întregi nentreruptă, Logodna seminţelor blînde cu lutul bătrîn, stors de vlagă. 30 Poezii — 1916 DOINA ŞI IAR DOINA Doină şi iar doina, floare fermecată, Floare care cîntă, Tu creşteai pe malul Oltului odată Cînd săreau haiducii la chemareia-ţi sfîntăi.. Astăzi însă Oltul, cît-îi el de mare, L-au momit streinii, Şi tu, scumpă doină, pieri de-nstreinare Şi de jalea ţării, azi pradă ruinii... Nu vezi tu că lumea vrea să te stîrpească Vino-n piept la mine. Sufletu-mi doreşte să te răsădească Şi să-şi înfrăţească soarta lui cu tine. El să-ţi dea, ca Oltul, aprigari mînie. Ce-nfioară valea, Dorul neatîrnării, dalba vitejie... Tu să-i cînţi izbînda ori să-i tîngui jalea. Căci mugind ca Oltul sufletul meu trece Tulbure prin viaţa, Şi de la o vreme bate crivăţ rece, Făurindu-i lanţuri straşnice de gheaţă. Cum veni-vei însă, răsări-va soare Şi s-o face moină, Să pornim ca unda greu clocotitoare,, Să pornim în lume, doină şi iar doină. 51 V. Voiculescu PE CRUCE Isus murea pe cruce. Sub arşiţa grozavă Pălea curata-i frunte ce-o sîngerase spinii. Pe stîncile Golgotei tot cerul Palestina Părea că varsă lavă. -‘Şi chiar în clipa morţii huliră cărturarii Cu fiere oţeţită îl adăpau străjerii... Rîdea cu hohot gloata de spasmele durerii Şi-l ocărau tîlharii. JZdrobiţă^ la picioare-i, zăcea plîngînd Maria Şi-adînc zbucnea blestemul din inima-i de mamă. Alături Magdalena, în lunga ei maramă, Ţipa văzînd urgia. Departe ucenicii priveau făr-de putere... Cu el se năruise nădejdea lor întreagă ; N-aveau decît să fugă în lumea cea pribeagă Şi fără mîngîiere. Tîrziu pomi mulţimea în pîlcuri spre cetate. Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite Trecură fariseii cu feţele smerite Şi bărbile-argintate. Măslini fără de frunze dormeau mocniţi pe coaste In vale, ca într-o pîclă, dormea Ierusalimul, Pe cruce somnul morţii dormea de-acum sublimul Isus, vegheat de oaste ! 32 DIN ŢARA ZIMBRULUI — Poezii de război. — 19 18 b |i ,1 Din ţara zimbrului — Poezii de rSzboi. 1919 CUGETARE Pe cîrma lumilor plecată. Cu ochii mari ţintiţi în zare, Veghează-n noaptea-ntunecată De-a pururi treaza cugetare. Tăindu-şi drum adînc, ca plugul, De-a lungul veşniciei grele, Sub mina ei se mişcă crugul Cu-ntregul lui alai de stele. Ea ţine firul ce măsoară Genunile de sub picioare, Dar nici o clipă n-o-nfioară, Vultorile spăimîntătoare. Cînd neguri oarbe vin ca fumul Şi cerul pare fund de iaduri, Ea singură găseşte drumul, Şi-ndreaptă prora către vaduri. Acolo-n larguri întîlneşte Ostroave mari de idealuri, La sînul căror poposeşte Zvîrlindu-şi ancora în valuri. Dar iar spre ţintă se-ndrumează* Către limanuri neştiute Stînd, sus, de veghe, pururi trează* La cirma lumilor tăcute. 35 V. Voiculescu GANIMEDE Deşi adînci porniri mă cer Să urc spre bolta-n veci albastră, Eu nu-nţeleg povestea voastră Cu tînărul furat la cer. De-ar fi ca să mă-nalţ spre stele — Chemat 1-al zeilor sobor — Eu n-aş primi altfel să zbor Decît cu aripile mele. Răpit de vulturul lui Joe, întregul cerului senin Mi-ar fi doar temniţă şi chin De n-aş putea să-l tai în voie. Şi nu m-ar bucura înaltul Olimp, etern ispititor, De nu l-aş fi atins din zbor, Ci-n gheare lungi purtat de altul Rîvnind lumina depărtată, Mai bine trist privesc de jos, Decît să trec neputincios Cu aripa împrumutată. Căci decît rob în cerul sfînt\ Urcat doar cu puteri străine, De nu găsesc avîntu-n mine, Rămîn mai bine pe pămînt. Din ţara zimbrului — Poezii de război, 191® ERA O 21 DE BĂTĂLIE Era o zi de bătălie cu volbură de fum şi ceaţă, Părea că cerul căptuşise cu neguri tainicele-i porţi, Se risipise în ţărînă atîta sînge şi viaţă, Că nu ştiai de este abur sau sufletele celor morţi... O pîclă grea, şovăitoare se tot rotea peste cîmpie. Şi-n dîre lungi, năbuşitoare, rostogolindu-se pe cer, Buhavii nori din fundul lumii veneau a moarte şi-a urgie... Pe-un dîmb adînc scurmat de schije, zăcea rănit un grănicer. Se depărtase-mpuşcătura şi tunul se mai potolise, în zări din cînd în cînd, haine, zbucneau ascunse guri de foc ; El şi-a privit cu silă rana şi, cum de chinuri ostenise, Şi-a tras mantaua peste faţă şi s-a culcat apoi la loc. Nici nu s-a mai clintit d-acolo ! Trecură-n goană călăreţii Şi iarăşi lupta se încinse pe dîmbul proaspăt răscolit... Tîrziu s-a fost pornit o.ploaie, şi pe ruinele vieţii Mărunţii stropi, căzînd în sînge, plîngeau un dor nepotolit. Trîntit acolo printre leşuri, el nu-şi simţea părăginirea, Ci s-a lăsat domol să moară înstrăinatul grănicer... Deasupra lui, luptînd cu vîntul, cu golul şi nemărginirea,. O pală sarbădă de abur plutea între pămînt şi cer ! 37 GANIMEDE Deşi adinei porniri mă cer Să urc spre bolta-n veci albastră, Eu nu-nţeleg povestea voastră Cu tînărul furat la cer. De-ar fi ca să mă-nalţ spre stele — Chemat 1-al zeilor sobor — Eu n-aş primi altfel să zbor Decît cu aripile mele. Răpit de vulturul lui Joe, întregul cerului senin Mi-ar fi doar temniţă şi chin De n-aş putea să-l tai în voie. Şi nu m-ar bucura înaltul Olimp, etern ispititor, De nu l-aş fi atins din zbor, Ci-n gheare lungi purtat de altul Rîvnind lumina depărtată, Mai bine trist privesc de jos, Decît să trec neputincios Cu aripa împrumutată. Căci decît rob în cerul sfînt. Urcat doar cu puteri străine, De nu găsesc avîntu-n mine, Rămîn mai bine pe pămînt. Din ţara zimbrului — Poezii de război, 1918 ERA O ZI DE BĂTĂLIE Era o zi de bătălie cu volbură de fum şi ceaţă, Părea că cerul căptuşise cu neguri tainicele-i porţi, Se risipise în ţărînă atîta sînge şi viaţă, Că nu ştiai de este abur sau sufletele celor morţi... O pîclă grea, şovăitoare se tot rotea peste cîmpie. Şi-n dîre lungi, năbuşitoare, rostogolindu-se pe cer, Buhavii nori din fundul lumii veneau a moarte şi-a urgie... Pe-un dîmb adînc scurmat de schije, zăcea rănit un grănicer- Se depărtase-mpuşcătura şi tunul se mai potolise, în zări din cînd în cînd, haine, zbucneau ascunse guri de foc ; El şi-a privit cu silă rana şi, cum de chinuri ostenise, Şi-a tras mantaua peste faţă şi s-a culcat apoi la loc. Nici nu s-a mai clintit d-acolo ! Trecură-n goană călăreţii Şi iarăşi lupta se încinse pe dîmbul proaspăt răscolit... Tîrziu s-a fost pornit o.ploaie, şi pe ruinele vieţii Mărunţii stropi, căzînd în sînge, plîngeau un dor nepotolit- Trîntit acolo printre leşuri, el nu-şi simţea părăginirea, Ci s-a lăsat domol să moară înstrăinatul grănicer... Deasupra lui, luptînd cu vîntul, cu golul şi nemărginirea* O pală sarbădă de abur plutea între pămînt $i cer ! 37 V. Voiculescu ŞA$E CRUCI Şedeau de două zile-n ploaie, dar unul nu cîrtea, cînd iată, A treia zi sosi poruncă să ia tot muntele cu-asalt... Şi, cum era posomorită, s-a-nveselit întreaga ceată Şi s-a mişcat nerăbdătoare să urce piscul cel înalt. Era o namilă de munte cu clinul repede de piatră, - Cîţiva ienuperi doar şi cetini se agăţaseră de stînci... 2n vîrf, pe-un larg podiş de cremeni, duşmanul îşi făcuse vatră. Trăgînd, ascuns, în carne vie şi pitulat şezînd, pe brînci. Se repeziră, vînt, flăcăii să ia de zor, pieptiş, suişul, Dar, seceraţi, cădeau la vale, rostogolindu-se pe rîpi... Şi nu putea să suie nimeni, nici chiar un vultur, povîrnişul, C-ar fi lăsat acolo morţii fîlfîitoarele-i aripi L. O grindină pustiitoare de schije, gloanţe şi şrapnele Se abătea fără-ncetare c-un huiet groaznic de nespus ; Ai noştri, îndîrjiţi de ciudă, nici nu se mai fereau de ele. Ci, frămîntîndu-se-n tăcere, cătau un chip s-ajungă sus. Atunci trei caporali, tovarăşi cu trei soldaţi, se-ncumetară, Cum vor putea să urce-n munte pe-un jgheab în coastă tăinuit, Şi cînd cădea-vor ca un trăsnet, în cuibul cel de foc şi pară — Să zboare sus batalionul peste duşmanul uluit !... 38 Din ţara zimbrului — Poezii de război, 1918 Aşa a fost... După plecare trecură ceasuri lungi şi rele, Cînd, iată, chiot sus şi răcnet, şi-o clipă focul a-ncetat : S-a fost pornit de jos atuncea un freamăt, ca de aripi grele, Şi n-a fost om, ci rîndunică, aşa zbura orice soldat... Şi s-a sfîrşit într-o clipită : aveam în mîini semeţul munte, Cu toate coastele-i rîpoase şi-ntreg cuibarul lui de hoţi... Dar n-a trecut un ceas, cînd, iată, ca o cunună pe-a lui frunte Stau şase cruci în vîrf acolo la care se-nchinară toţi ! V. Voicuiescu LA CHEIA BUZĂULUI Fusese aprigă năvala şi crîncenă împotrivirea... Duşmanul sta înfipt la cheie şi nu-1 puteam clinti din loc... Ca-ntr-un bîrlog intrase-n steiuri şi, plănuindu-ne strivirea, Făr5 de răgaz vărsa într-una un iad de flăcări şi de foc. Era un căpitan acolo, un om cărunt, parînd cuminte, Dar a-nceput de la o vreme să umble vajnic printre-ai săi, Şi-a strîns grăbit batalionul şi doar c-o vorbă, „înainte44, S-au repezit ca o furtună, nebuni, pe gura strimtei văi. A fost un fulger... căci duşmanul nu şi-a venit în fire încă, Cînd, într-un iureş de izbîndă, într-un imens avînt pornit, S-a prăbuşit batalionul, ca un perete greu de stîncă, Şi, valmeş, a făcut fărîme, şi-a spulberat tot ce-a-ntîlnit !... In urma lor porniră alţii... Şi-a fost că n-a rămas nici unul Din cîţi duşmani băteau la cheie şi se-nteţeau să-şi facă drum, Zăceau pe jos mitraliere şi mut înţepenise tunul... O linişte posomorită se cobora încet acum... Cînd s-au trezit, tîrziu, cu toţii din fierbinţeala vijeliei, Şi-au stat să-şi socotească morţii, pe căpitan nu l-au găsit ! Şi-au căutat doar ca pe moaşte, plîngînd, pe zeul bătăliei, Dar căpitanul, fără urme, ca un arhanghel a pierit !... Prin văile adînci Buzăul se-ncolăcea ca un balaur, Mai sus, pe creştete, molifţii ardeau, troznind, ca nişte torţi, Din slăvi amurgul, ca un giulgiu de purpură cu vergi de aur, Se întindea deopotrivă peste răniţi şi peste morţi... 40 Din ţara zimbrului — Poezii de război, 1918 POPA DIN DEALUL SĂRII A cio laţi pe dealul Sării,. într-un ungher de ţintirim, Aveam poruncă hotărîtă să ţinem piept] ori să murim. Pe după cruci pitiţi cu toţii, trîntiţi pe brînci sau în genunchi Trăgeam în văile deschise, din gropile pleşuvei muchi... în spate, satul gol de oameni, pe brîna coastei se pierdea ; I )oar popa singur rămăsese — şi tot urca de ne vedea. ITa un om voinic şi tînăr, cu nişte ochi adînci, frumoşi, Vorbea cu noi de biata ţară, ne povestea despre strămoşi Şi nsulleţindu-ne într-una cu focul dragostei de neam Ne trimetea chiar el la luptă, iar noi voioşi ne supuneam... 1 )ar cum nu mai putea să suie din sat în vîrf de-atîtea ploi, S-a hotărît ca să rămîie şi s-a mutat în deal la noi... Şi-a luat cu el numai o carte şi-mpărtăşenie-n potir şi nu se mai clintea acuma din sîngerosul cimitir... Toţi cîţi cădeau loviţi de gloanţe pe pieptul lui se sprijineau, 1.1 îi grijea cu sfînta taină si-i mîngîia pînă mureau... \ răjmaşul zăticnit din cale, turbat că nu răzbeşte sus, Aduse grabnic patru tunuri şi ţintă drept în noi le-a pus, 1 c-a-nţepenit pe temelie, le-a potrivit, ochind, şi-apoi, Afară din bătaia noastră, a început să tragă-n noi... Deşi vedeam din vîrf cu ochii venind peirea negreşit. Şedeam, căci n-aveam decît puşca şi-un pumn de gloanţe pe sfîrşit... A fost apoi un iad şi-o moarte, că toţi vorbeam să nu mai stăm. (lei slabi de înger dau să fugă şi mulţi spuneau să ne predăm... Atuncea, popa, ca o fiară, sări din şanţ răcnind cumplit, Ne fulgeră cu vorbe grele, ne ruşină şi ne-a oprit. G* 41 V. Voiculescu Ne-a pus să-ngenunchiem, sub schije, în sînge proaspăt şi noroi Şi ne-a jurat pe sfînta cruce un pas să nu dăm înapoi... j Pe fiecare om în parte apoi ne-a binecuvîntat Şi, răsadindu-ne alt suflet, ne-a rînduît iar la luptat. ...Stăm ziua pîn-la brîu în apă pitiţi în şanţ, cu el la rînd: Curgeau ghiulele puzderii pe capul nostru, şuierînd, Cînd răbufneau, lovind pămîntul şi-l sfredeleau vijelios, Ne ridicau din şanţ cu totul şi ne zvîrleau in vale jos... Era atîta-ncrîncenare, atît potop de fier şi foc Că dezgropa din groapă morţii şi ne-ngropa pe noi la loc. Dar seara, cînd cerca duşmanul să urce dealul înviam, Trăgeam şi noi în carne vie şi valmeş îl rostogoleam !... Cinci zile ne-am bătut ca leii cu popa-n frunte, cînd, blestem, O schijă l-a plesnit în coaste, şi-a mai trîntit vreo patru ghem l El, pipăindu-şi paşnic rana, văzu că totul s-a sfîrşit, Şi liniştit cerînd potirul, el singur s-a împărtăşit. Apoi, senin plecîndu-şi ochii, muri pe braţe de soldaţi. Cuvîntul său din urmă fuse „cu nici un chip nu vă predaţi, Copii luptaţi pînă la urmă, cu noi e însuşi Dumnezeu"... Şi numai ştiu nimic în urmă, c-atunci am fost rănit şi eu !... Dar azi, cînd cineva mă-ntreabă, mărturisesc cinstit şi drept Că fără popa de la Sarea, noi nu ţineam acolo piept !... 42 Din ţara zimbrului — Poezii din război, 1918 ŢĂRII MELE Deprins de veci cu nori şi vijelie Stă pururi trainic muntele de stîncă. Ce-i pasă lui că-n aspra-i temelie Şivoaie rod şi ape iuţi mănîncă ! Ştiţi voi ce fac în cremenea bătrînă Atîtea ploi, cu munca lor grozavă ? O spală doar de clisă şi ţărînă, Dar lasă-ntreg străvechiul cheag de lavă. în van puhoiul spumegă şi creşte Scobind prăpăstii fără de hotare : Pe cît la poale rîpa s-adînceşte, Pe-atît se-nalţă muntele mai tare. — O, ţara mea, tu, culme-ncremenită, De-atîta sînge roasă şi Brăzdată, Azi din adîncuri, grea şi neclintită, Te-nalţi în slăvi mai sus ca niciodată ! V. Voiculescu MORMÎNTUL STEGARULUI Acolo-n cîmpuri, unde-atîţi viteji căzură, Tălăzuiesc azi grîne şi morţii dorm, sărmanii... Tot mai adine s-or duce cu orice arătură, Cînd peste ei cu trudă vor trage-n plug plăvanii. Acolo însă unde căzu străpuns stegarul Şi duşmanul sălbatec i-a smuls drapelul ţării, Stă cîmpul sterp şi cere să-i semănaţi stejarul, Nu grîu vrea mortul aprig, ci semnul neuitării. Pe groapa lui îngustă din ce în ce mai falnic Să crească, dîrz, copacul în mijlocul cîmpiei... Cînd s-o-ncleşta la luptă cu crivăţul năvalnic, Să-i sune mii de trîmbiţi, ca-n ziua bătăliei... Din fund, cu seva-n ramuri de-a pururi să pătrunză întreaga-i voinicie, tot dorul lui şi dragul : Aşa să-şi poarte trunchiul sus flamura-i de frunză Cum şi-a purtat în luptă el sus şi tare steagul. Ş-atunci cînd, din văzduhuri, la cuib cătînd hodină, Va fîlfîi un vultur pe creanga-mpletoşată, Să-i pară că-nviază acel de pe prăjină Şi-nfipt stă însuşi steagul pe groapa lui uitată ! Din ţara zimbrului — Poezii de război, 1918 CÎND A FOST SĂ MOARĂ NECULUŢ Cînd a fost să moară Neculuţ ciobanul Tocmai o pornisem la atac, pe vale. Cerul parcă-n ţăndări îşi surpa tavanul Şi-l lăsa să cadă peste noi în cale. Urletul de tunuri nu avea zăstîmpuri... •Pretutindeni numai pîlnii, gropi şi jgheaburi... Vălătuci de flăcări alergau pe cîmpuri Şi veneau ca norii otrăviţii aburi. Totuşi împînzisem poalele colinei Şi urcam cu toţii coasta într-o fugă, Cînd ne poticnirăm chiar la pragul clinei încîlciţi în sîrme ca-ntr-o hălăciugă. Neculuţ şi alţii, cei mai fără frică, Au căzut acolo doborîţi de-o schijă, Eu, văzînd cum geme, şovăie şi pică M-am trîntit alături lîngă el cu grije. întrebînd ce-1 doare, nu mi-a spus de rană, Mi-a vorbit de-acasă, pomenind copiii... De sub ţîţa stîngă însă ca pe-o vrană Gîlgîia la sînge pe arzimea gliii. Dînd s-apuce-n mînă ce-o-ntîlni în cale încleştase-n iarbă palmele-i voinice Şi-ncordîndu-şi trupul îndoit din şale Se căznea zadarnic să se mai ridice. V. Voiculescu S-a zbătut o vreme, că era ca fierul — Numai vînă-ntr-însul, falnic cum e pinul, Dar văzînd că grabnic o să-i treacă Ierul S-a lăsaţ pe spate contenindu-şi chinul. ...Mă simţeam departe, ca-ntr-o aiureală... Nu ştiam, în mine sau afară oare Auia un clopot groaznic a dogeală... Şi-am sărit deodată iarăşi în picioare. înnoptase ziua în amiaza mare... Silnică, lumina se cernea prin sită... Se-nvîrtea cu mine lumea tot mai tare, Turburînd vederea-mi împăienjenită. Neculuţ acuma căuta cu gura, Ii ardea, sărmanul, sufletul de sete : Azvîrlisem însă ploscile de-a dura Cînd veneam în goană cete după cete. L-am lăsat acolo, ca-i era totuna... Se-mplinise doară scrisa lui pe lume. închisese ochii dar şoptea într-una Şi, strigînd nevasta, o chema pe nume. Şi-a rămas acolo, sub o curmătură, Povîmit pe-o parte, cam aşa-ntr-o rînă, Stînd să ducă parcă fluierul la gură, Cum şedea în munte, vara, sus la stînă. Din ţara zimbrului — Poezii de război, 1918 CUM STĂM ÎNCĂTUŞAT Cum stăm încătuşat de stîncă Pe culmea cugetului meu, Privindu-mi patima adînca, Mi se părea că-s Prometeu. îmi ispăşeam trufaşa vină — Furasem focul sfînt din cer — Dar azi puteam să dau lumină Şi chinului cîntări să-i cer ! Pe cît mi se-nzecea puterea, Pe atît cătuşa mă strîngea, Dar, îndumnezeind durerea, Uitasem că mai e a mea... Cîntam, şi cele nouă Muze, — înfiorate de avînt — Sorbindu-mi vraja de pe buze, Mă#nbrăţişau făr-un cuvînt. Ca nişte stele, strălucite Durerile se deşirau, Iar Muzele stau fericite Şi rînd pe rînd mă sărutau. Mai sus de mine şi de lume, în faţa slăvilor cereşti, încins de patimi fără nume, Cîntam dureri dumnezeieşti ! 47 V. Voiculescu SÎNT CULMI ÎNFRICOŞATE Sînt culmi înfricoşate în sufletele noastre, Dar nimeni nu le suie şi nimeni nu le-atinge, Deasupra, peste neguri, furtună şi dezastre, Pe ele niciodată lumina nu se stinge... Acolo răsăritul trimite-ntîia rază, Amurgul tot acolo lucirea lui din urmă, Pe fruntea lor lumina de-a pururi scînteiază In chip de sărutare, ce-n veci nu se mai curmă. Arareori un vultur cu aripe bălane Rătăcitor ajunge pe culmi, dar nu mai zboară, Căci prins adînc de vraja seninelor arcane, Rămîne sus acolo $i nu se mai coboară. 48 Din ura zimbrului — Poezii de război, 1918 SCOATE PLUGUL LINIŞTIT Nu cata c-ai rătăcit Azi într-o Sahară, Scoate plugul liniştit, Pune-te şi ară... Şi din tot ce-ai semănat Trudnic, să nu-ţi pese Că din lutul blestemat Nici un fir nu iese... Va rămîne-n viitor, înfruntînd arsura, Pentru alt semănător Gata arătura ! V. Voiculescu CUNUNA DE AUR Eu mi-am lucrat cununa şi pe de-a-ntregu-n mine, Şi sufletul, în flăcări, fu singur meşter faur : Semeaţă, neatinsă de foc şi mîini străine, S-a făurit în mine cununa mea de aur. Acolo, în adîncuri, zvîcnind cu încordare în mîinile voinţei ce-i fără şovăială, Ciocanul greu de patimi bătu făr-de cruţare Pe inima-năsprită ajunsă nicovală. A fost o muncă aspră. Turtit cu-mpotrivire, Sta, bulz, vîrtosul aur şi nu vrea să se-nchege, Dar clipă după clipă s-a subţiat în fire, Şi fir de fir în urmă pornit-a să se lege. Deplin întruchipată, cununa strălucită S-a-nfăptuit de-a-ntregul şi singură în mine. Şi poate sta pe frunte-mi aşa, pecetluită, — N-au fost la făurire nici foc, nici mîini străine. 50 Din ţara zimbrului — Poezii de război, 1918 % NOAPTE DE IARNA Era o noapte plină cu zăpadă Şi-ntreg pămîntul sta în amorţire... Cu gîtu-n sus spre recea strălucire, Urlau doi lupi flămînzi, cerşind o pradă. Gîtlejul lor, adînc sunînd a sfadă. Certa în van neîndurata fire... Doar la răstimpuri, cu nedumerire, Clipea o stea şi se lăsa să cadă. Era în tot atîta nepăsare, Atît pustiu şi-amară vitregie, Aşa dezmoştenire şi uitare. Că însăşi luna fără de viaţă, Trecînd pe cer ca dusă de urgie, Părea un sloi rătăcitor de gheaţă. 51 V. Voiculescu NOAPTEA S-a tras domol din luptă lumina obosită Şi-ncet s-a stins departe, ca suptă de-adîncime... Ţinînd întreaga lume mai strîns încercuită, Sporeşte-n zări un vajnic talaz de-ntunecime. Şi Noaptea-nvolburată cutreieră pe drumuri, Din negrele-ascunzişuri chemîndu-şi seminţia ; Cu palmele întinse vin umbrele — duiumuri — Pe tălpi de întunerec s-aşeze-mpărăţia. Curg, oarbe, din adîncuri a beznelor zăpodii Şi-nvinsă pleacă ziua din tronul nalt al firii... Prinzîndu-şi peste creştet din zbor cununi de zodii, Se urcă Noaptea-n slavă pe treptele măririi... Atotstăpînitoare stă oacheşa crăiasă, Popoarele de umbre pornind să-şi cîrmuiască... Şi cum din ascultare nu-i nimeni să-i mai iasă, Furată de tăcere, ea prinde să clipească. Şi stînd aşa în scaun cu pleoapele plecate, Proptită pe speteze, de somnul greu supusă, Adoarme lin crăiasa, cu capul dat pe spate, Şi-ntreaga-mpărăţie la poale-i doarme dusă. De sus alinătoare, cu vise legănată, Pe lumile trudite odihna se desprinde, Şi cerul pare-n larguri o aripă-nstelatâ Ce peste noi, în zboru-i, vecia îşi întinde. 52 Din ţara zimbrului — Poezii de război, 1918 ŢARA I lotarele mele sînt numai o rană Ş-adînc sfîrtecate zac toate în sînge !... Lipsesc nestemate din vechea-mi coroană : Azi Leul Băniei în lanţuri se plînge, Iar falnicul Vultur, sărac, fără hrană, De cuşca robiei aripile-şi frînge. Şi-n mrejele morţii ce-ntins-au străinii Se zbat fără pace şi ţipă Delfinii. Rămîne doar Boul... nenfrînta-i cerbice Abia de se-ndoaie sub palmele vremei... Rămîne la pluguri, sub jug şi sub bice, El singur, din toate podoabele stemei... Dar azi el e zimbrul sălbatic şi tare Şi vremile stinse par iar să se-ntoarne, Căci oaste de zimbri stînd azi la hotare Puhoiul de haite îl zvîrle din coarne. 53 V. Voiculescu FRUNZĂ VERDE... Frunză şi iar frunză tînără şi verde, Te-a cîntat de veacuri dornic un popor... Astăzi el stă-n cumpeni — şi, dacă se pierde, Cine să-ţi mai cînte, să te mai dezmierde ?! Frunză şi iar frunză tînără şi verde, Nu vezi la tulpină aprigul topor ?... Cum primişi la umbră tocmai tu duşmanii, Frunză şi iar frunză verde de brădet ? Frunză din stejarii codrilor Tismanii, Frunză din Sinaia, cum umbriţi Germanii ? Cum primirăţi toate bucuros duşmanii, De-am rămas cu plopii rari de pe Şiret ?! Frunză şi iar frunză stearpă de negară. Ce mănînci, ogorul unde asudăm, Au intrat duşmanii val-vîrtej în ţară... Astăzi ca strămoşii băjenirăm iară !... Frunză blestemată, frunză de negară, Am rămas cu tine doar să te cîntăm ?! Frunză şi iar frunză, ţepi de pălămidă, Ce te-ntinzi pe holde, grea, ca un blestem, Astăzi ţara toată plină-i de omidă, De-a lăsat ţărîna stearpă — cărămidă ! Frunză otrăvită, ţepi de pălămidă, Am rămas cu tine să ne mîngîiem ?!... 54 Din ţara zimbrului — Poezii de război, 1918 PE ŞIRET Adie un vînt de pustie pe-ntins de păşuni Iară urme, IV plaiuri dă colţul de iarbă sfielnic ieşind din pămînt... Şi jalnicul vînt parcă-ntreabă : au unde-s bogatele turme, Duioşii ciobani unde sînt ?... Vai ! oile-s azi înjunghiate, ciobanii mai toţi în mormînt, Şi vintui coboară la vale, colindă întreg Bărăganul Şi vede cum flutură grîul şi spornic s-arată la rod... Dar vede pe holdele noastre că astăzi stăpîn e duşmanul Şi lacom, lăcustele-1 rod... Şi plînge că moare de foame, că moare întregul norod !... Şi vîntul se face furtună ce valmeş se-ndreaptă spre sate : Au unde sînt azi gospodarii de nu se clintesc nicidecum ? Pe unde-s nevestele strînse, bătrînii cei gîrbovi de spate Şi ce fac copiii acum ? Azi satele toate sînt flăcări şi bieţii creştini poate scrum. Şi creşte furtuna ca marea pe-ntinsul cel jalnic al ţării, Cu hohot se tînguie şesul şi munţii cu falnic brădet : „Au unde sînt astăzi v,itejii“... Dar iată răspuns întrebării, Şi vîntul s-alină pe-ncet... Căci tunul începe să bată mai dîrz, tot mai dîrz pe Şiret. 7 V. Voiculescu — Poezii, voi. I 55 V. Voiculescu O, ŢARĂ Acolo-n văi, pe Prahova — bogată — Pe Jiu, pe Olt, pe Argeş şi Buzău, Pe Bărăgan, în care spicu-i gata, în Bucureşti... pe-ntreg cuprinsul tău, E numai jale, capete plecate, Ochi stinşi, ce cată pururi în pămînt, Sînt buze mute, braţe ferecate, Şi oase, oase fără de mormînt !... Noi ştim de-aici prăpastia durerii în care zaci... Aşteaptă, că venim, Tu nu cunoşti izvoarele puterii în care azi din nou ne plămădim. E dorul tău, atîta ne mai ţine... De la Oituz, din Putna şi Şiret Bat toate inimile pentru tine... Duşmanii înşişi te aud încet... Aşteaptă-ne... nimic n-o să rămînă !... De-ar fi să trecem toţi prin foc şi iad, Ca David lua-vom praştia în mînă Şi vom zdrobi de veci pe Goliad ! Răzbunători ne vom întoarce iară, Cum ne-am legat cu aspru jurămînt... Şi vom cădea la sînul tău, o, ţară, Cum cazi, plîngînd, pe lespezi de mormînt. 56 Din ţara zimbrului — Poezii de război, 1918 LA UN NUFĂR Alb nufăr plutitor pe ape, în dorul tău adînc de soare, Cum ţi-ai deschis, ca nişte pleoape, Petalele strălucitoare ! Dar ca s-ajungi pîn'la lumină, Din fundul smîrcurilor moarte Tu te-ai desprins din rădăcina, Te-ai smuls în sus şi mai departe. Şi străbătînd adîncuri grele, Prin nopţi de valuri călătoare Acum te-asemeni unei stele Ce-a răsărit tremurătoare î Nimic în tine n-aminteşte Mocirla, turburea ta mamă : De-aeolo vrejul tău porneşte, Dar alte năzuinţi îl cheamă... ...Tu, suflet plutitor prin lume, în năzuinţa-ţi spre lumină, Te smulge trupului de hume Şi rupe-te din rădăcină. Apoi, ca nufărul ce-n faţă S-a ridicat alb din vuitoare, Străbate tot mai sus în viaţă, Din adîncimi purtînd o floare. 57 «V PÎRGĂ 19 2 1 Pîrgă, 1921 PÎRGĂ Am fost un pom zăbavnic... tîrziu am răsărit... Nu m-au cruţat nicrgrindini, nici secetă-ndelungă, Mi-s crengile sucite şi cresc pipernicit, Iar biata rădăcină, căznindu-se s-ajungă In lutul gras şi reavăn, prin pietre-a sfredelit. Dar astăzi, peste vremuri, rodesc... Prin mii de pori, Din fund amara mîzgă suind, se îndulceşte Şi-a soarelui lumină o plăsmuieşte-n fiori : Azi visul rădăcinii pe ramuri străluceşte, Voios stă rodul ciucur şi-ncet se pîrguieşte... . Şî-ncovoiat sub pîrgă, aştept culegători. 61 V. Voîculescu PIATRĂ AURIFERĂ Mă pregătesc de-acuma să te sfărîm, durere, Ca pe o piatră-n care zac vine-ntregi de aur, Ce-atît mai grea atîrnă, strivind mai cu putere, Cu cît în ea cuprinde, ascuns, mai mult tezaur. Din ocniţa vieţii în lespezi te voi scoate, Si munţii tăi scurmîndu-i adînc în măruntaie, Căra-voi la lumină nămestiile toate De blocuri tari, ce firul de aur le-ntretaie. Copaie cu copaie, în pive mărunţită, Toţi grunjii măcinîndu-ţi, în praf te voi preface Vor bate pisăloage, şi apă-nvineţită Pe jgheaburi largi de suflet va curge fără pace. S-o duce toată huma netrebnică din tine... Spălată-n mii de ape, pe scocuri vînturată, Să-ţi laşi domol pe fundul ulucului din mine Nisipul tău de aur, Durere sfărîmată... 62 Pîrgă, 1921 LACUL ZÎNELOR Lacul zînelor din codri a-nceput ursuz să scadă... Tăinuitele-i izvoare rînd pe rînd s-au potmolit Şi-n paragina hobăiei brusturi grei crescuţi grămadă Vot mai strimt îl strîng în copca unde-ncet s-a cuibărit. Limpezişurile-i triste le-a umplut mătasa verde, Mreji de lintiţă măruntă în adînc s-au coborît, Pînă-n fund e negru lacul şi, din umbră, cum se pierde, Sub sprînceana de pădure pare-un ochi posomorit. Nu mai vine să-l prefire cîrdul sprintenelor ciute... Bolţi de carpeni îi aruncă un zăbranic pe undiş... Miros greu pluteşte-n preajmă şi din apele stătute Ies tufişuri încîlcite de liane şi brădiş. Nemişcat şi zi şi noapte, vara vîntul nu-1 atinge, Nu-1 văd razele de soare şi mierloii l-au uitat ; Brîu de papură sau trestii foşnitoare nu-1 încinge... Rar doar broaştele ţestoase şi cu şerpii-1 mai străbat. Toamna-n urmă îl îngroapă sub un ţol de frunze moarte, Putregai şi crengi uscate ţes pe faţa-i o podea : Unda lîncedă primeşte pe lumină-i să le poarte, Dar din ele-şi face-o pleoapă şi se-nchide-ncet sub ea. 63 V. Voiculescu SINGURĂTATEA Adorm adine Bucegii, şi Nuaptea-i netezeşte, Pe tîmplele lor arse, cu mîinele-amîndouă. Sclipesc pe frunţi golaşe, ce somnul umezeşte, Broboane mari de rouă. Doar văile-aburite huiesc fără-ncetare Şi dîrele de ceaţă, ca nişte şerpi, la poale Se duc pe nesimţite şi curg în depărtare Cu apele la vale. Atunci Singurătatea se scoală-ngîndurată Şi umblă, visătoare, pe streşini de-nălţime. Stă ceasuri neclintită, de-o stîncă răzimată, Şi cată-n adîncime. Dă drumul unei pietre şi-ascultă,-ncremenită, Cum bubuie-n adîncuri pin’ nu sc mai aude, Cu faţa-n sus pe urmă se-ntinde, aiurită, în ierburile ude. Se uită lung la stele cum ard nălucitoare... Ascultă-n fund molifţii vibrînd ca nişte clape. Pe ceruri trece luna, plutind strălucitoare, Ca lebăda pe ape. Aşa îşi duce veghea pe culme sus, deşteaptă, Şi de urît tot timpul ea singură îşi ţine... Din cînd în cînd tresare şi şade... parc-aşteaptă, Dar, nimenea nu vine ! 64 Pîrgă, 1921 NOUL MAG Am obosit de-atîta aşteptare Cu ochii sus pre cer... Şi steaua vieţii tot nu mai răsare. De astăzi însă n-o mai cer. Plec singur spre locaşul de-nchinare, Spre Staulul rîvnitului Mister. Luceafărul menit ca să-mi răsară Atît a zăbovit, Că nu mai vreau să ştiu dacă s-a stins, Ori eu dac-am orbit... Nu mai aştept lumina dinafară : O alta-n mine tainic s-a aprins Şi arde-n fund pojarnica ei pară, Văpaie noaptea, ziua stîlp de fum — Cu ochii-ntorşi spre ea pornesc la drum. 65 V. Voiculescu IN PROUR DE PRIMĂVARA Dă primăvara-n prour, văzduhul larg senin e, Şi cerul ca un frate în braţe ia pămîntul. Vorbeşte-n şoapte şesul cu-naltele coline Şi tufele de iarbă ţin tainic sfat cu vîntul. La toţi le spune huma de-o mare bătălie In care lumea-ntreagă, trosnind, ardea ca rugul, Cînd o brăzdau, tăind-o felie cu felie, Ghiulele-nfierbîntate mai crîncene ca plugul. Mai spune de flăcăii ce-ncep să putrezească Şi groapa s-o păstreze urmaşii nu-s destoinici, Căci troscotul şi pirul încep să netezească Movilele sub care zac aprigii războinici. Dar ea, acoperindu-i cu dragoste şi milă, îi ţine ca pe nişte seminţe-nsîngerate, Din care răsări-va o vajnică prăsilă Pe ţelinele negre adînc de tun arate. * Aşa îşi toarce cîmpul poveştile-i duioase, Cu faţa către munţii clădiţi în zeci de caturi... Departe joacă aburi pe bahnele ierboase, Şi-aprinşi scurmînd ţărîna, rag tauri în suhaturi. Pe padinele grase ciobanii de la turmă Adorm întinşi la soare, cu bîta peste glugă... Oi sive, crud fătate, răzleţe pasc în urmă, Cu miei priori sub uger îngenunchiaţi să sugă. 66 Pîrgă, 1921 Cum picură din slavă cîntarea ciocîrliei, Cu boabe de lumină îţi pare-ntreţesută, Şi marginea de ceruri cu zările cîmpiei Ca două buze calde s-ating şi se sărută. Pe ramurile goale ies mugurii, stînd ciucur, ^ Şi-n larga premenire te simţi iar bun şi zdravăn... Calci dus şi fără voie te pleci şi-ncet te bucuri, Trăgînd în piept tot izul de lut fecund şi ravăn. 67 V. Voîculcscu CA NĂFRAMA SFINTEI VERONICA Sufletul meu este alb şi fără pată Cum a fost năframa sfintei Veronica. Doar a-ntins-o sfînta, negrăind nimica, Iar martirul şterse faţa-nsîngerată. Sufletu-mi întinde tainica-i năframă, Să-ţi apeşi pe dînsa ochi, obraji şi gură, Dornic să-ţi cuprinză faţa ca-ntr-o ramă Şi să-ţi prinză chipul tot în ţesătură. Chipul tău, iubito, înger în prigoană, Pătrunzînd ca mirul pînza-i străvezie, Luminos şi dulce ca pe o Icoană Să-l păstreze apoi pentru veşnicie. 68 Pîrgă, 1921 PEISAJ MARIN Era o vreme-nchisă, tîrziu după furtună Şi apele trezite păreau că stau pe gînduri : Din toată frămîntarea şi cazna lor nebună Nimic nu s-alesese decît un vraf de scînduri. Corăbii zdrumicate băteau domol în maluri Şi lemn cu lemn, pe-ncetul, le lua-napoi uscatul.. Catarge fără funii, săltate peste valuri, Cu trupul numai aşchii veneau plutind de-a latul ; Semeţii brazi din norduri, molifţii tari din munte, Porniţi să cucerească cu dor o altă lume, Soseau acum la ţărmuri cu trăsnetul pe frunte Purtaţi pe năsălia nămetului de spume. Cuprinse de nisipuri pe dosnicele dune, Zăceau ici-colo hîrburi de năvi cutezătoare... Nu s-arătau pescarii măcar să le adune, Ci ]e-mbăla doar marea cu limbi de flux amare. 69 V. Voiculescu ÎNGERUL NĂDEJDII Era la o răscruce, şi îngerul Nădejdii, Trimis să-mi ţie calea cu-aripile deschise, Să-mi fie călăuză şi pază în primejdii, Zdrobit de osteneală acolo adormise. De cînd mă zămislisem pornise c-o solie : Noianuri să străbată şi-n sîrg să mă-ntîlneasca. Dar pururea zăbavnic, bătut de vijelie, La gura de răspîntii a stat să poposească. Şi n-a putut de-atuncea nimic să-l mai deştepte, Nici grija să-mplinească chemările poruncii, Nici strigătele mele, ci stînd să mă aştepte, Dormi mereu, cu pumnii la gură strînşi, ca pruncii. Iar eu mergeam de-o viaţă cu gîndul că odată Din zbor slăvitul înger îmi va ieşi-nainte, Că-i voi cădea nemernic la poala luminata Şi mă va lua cu dînsul sub aripile-i sfinte... Cădea grăbit amurgul pe jalnica răscruce Şi căile, tăcute, se desfăceau cumplite... Sta sufletul în cumpeni pe care drum s-apuce, Privind la tristul înger cu aripi ofilite... Şi m-am plecat atuncea ca să-l privesc de-aproape, Mai pîlpîia pe frunte-i un cearcăn de văpaie... încolo numai umbră, pe-aripe, peste pleoape... Părea un biet războinic căzut într-o bătaie. 70 Pîrgă, 1921 Avea hlamida ruptă şi-o aripă beteagă ('u sfîrcurile boante şi pene zdrenţuite. Zăcea grozav de palid, sleit şi fără vlagă Şi-ncet scîncea în somnu-i cu vise chinuite. Mi-am scos atunci vestmîntul şi, dornic a-1 cuprinde, L-am învelit cu grijă ca pe-un copil în boală, L-am sărutat pe frunte, i-am pus la cap merinde Şi-alăturea toiagul cu traista mea goală... Dar el dormea, cu capul pe-o piatră,-n drumul mare, Ca-ntr-un surghiun departe, abia suflînd, cu trudă... L-am dezlegat cu milă de-ntreaga lui chemare Şi-am ocolit pe-alături, prin somn să nu m-audă, Şi l-am lăsat acolo dormind, căci înnoptasem, Ca să m-afund tot singur în inima tăcerii. Dar iată că pe calea ce-acuma apucasem îmi lumina ca focul Arhanghelul Durerii. 71 V. Voiculescu SODOMA... Fugea departe Lot, ieşit din minţi.,. Ardeau în urma lui Sodoma şi Gomora $i miezul nopţii flacăra ca aurora. Un val de vaiere şi de scrîşniri de dinţi Şi urletele tuturora. Se tot ţineau de el, ca un şivoi, Dar n-avea voie sa privească înapoi Cetăţile îndrăgostirii mele, Cu foc bătute, ard pe rug. Se crapă sufletul, cad stele... Cu mînile pe ochi eu fug. în urma mea iubirea, blestemată, Ca o Sodoma arde-nflăcărată, Şi toată patima şi-ntreaga nebunie Vor fi cenuşă pînă-n temelie. Trecutul culpeş îl aud cum geme, Cum pîlpîie şi cearcă să mă cheme Cu glasul tot mai înecat de foc... Dar cine-ntoarce capul se preface-n sloi, Şi simt că de-aş privi o clipă înapoi, Aş împietri de-a pururea în loc ! 72 Pirgă, 1921 AMURGUL Cerescul ghem de aur întreaga lui urzeală Şi-a depănat-o-n fire de foc strălucitoare... Ajuns la pragul zării gol, fără de beteală, Rostogolit din ceruri, apune pe ponoare. Strîngîndu-şi, friguroase, foiţele mărunte, Se-nchide-ncet trifoiul şi floarea de ţintaur. Din şesurile sure urcînd grăbit spre munte, Amurgu-n mers despoaie colinele de aur. Acolo unde calcă se stinge o comoară, Se face vînăt plaiul pe care se tot suie ; Şi după el, tăcute, din codri se strecoară Un lung alai de umbre pe orice cărăruie. Sosit pe prispa culmii, o clipă cată-n urmă, Zorind să-şi strîngă cîrdul de umbre întins pe cale, Ca un cioban ce-şi cheamă cu grijă-ntreaga turmă, Apoi din nou porneşte şi scapătă devale. Abia pe munţi atuncea mai fîlfîie lumina, Ca pasărea rănită zburînd din stîncă-n stîncă... Pe* urma ei, din hăuri urcînd năvalnic clina, Cu-o falcă-n cer s-o prindă, aleargă Noaptea încă, Aleargă şi înghite de ciuda răzbunării Toţi fulgii de lumină împrăştiaţi pe creste... Se-nchid apoi deodată ocolurile zării, Cu trîmbe de-ntunerec căzute făr’ de veste... V. Voiculescu Năvoade largi de umbră stau lumile să-ncapă, Tot cerul prefirîndu-1 ca unda pe prundişuri, Din funduri nepătrunse trăgînd, ca dintr-o apă, O mişună de stele ce ies la limpezişuri. 74 Pîrgă, 1921 APUS DE SOARE Din cutreieratul cer cu-ntinse arii Coborînd pe munte, înfocatul Soare îşi opreşte-o clipă încă telegarii Cei cu trupul flăcări, coamele vîlvoare. Şi pornind acasă roibii, la hodină, Pentru-ntreaga noapte singur şi-i adapă în nemărginitul iezer de lumină, Revărsat în calea serii ca o apa. 75 V. Voiculescu LA POARTA PARADISULUI PIERDUT Azi am trecut s-o văd, înstrăinată, Grădina-n care-o vară ne-am iubit... Podoaba-n zdrenţe-i spînzură uscată, Rugini a prins frunzişul răvăşit, Iar parcul, raiul nostru de-altădată, Cu ziduri alţii azi l-au ocolit. E ceasul vechi al dragostei, e seară, Şi, dînd să intru, stau înfiorat: înaltul plop la porţi m-aşteaptă iară, Dar toamna purpurie l-a schimbat în galben stîlp pîlpîitor de pară, Ce freamătă, de vînturi zbuciumat. Şi-n vijelia ce s-a-ncins să-l bată, Aprinsul plop acolo mi-a părut Că-i sabia de foc neîndurată Pe care Heruvimul nevăzut O flutură spre lumea blestemată La Poarta Paradisului pierdut. 76 Pîrgă, 1921 DUREREA NEAMULUI Nu vin spumos, nici păcură aprinsă, Nici blestem furios de Prometeu : Eu sînt Durerea voastră, necuprinsă, Şi sînt un dar făcut de Dumnezeu. Din visul vostru ars, căzut grămadă, Din dorul, astăzi zgură şi tăciuni, V-am mai rămas doar eu, o grea plămadă — Amestec de silitră şi cărbuni. Nu sînt vulturul fîlfîind în cuşcă, Nici răcnetul de leu izbit în piept, Ci sînt un pumn de pulbere de puşcă, Ce, sub ţilindră, mută stau şi-aştept. Un pumn de iarbă, care doarme parcă Pe fundul sufletelor tuturor, Dar forţa mea cumplită vă încarcă Ca pe-o unealtă aspră de omor. înfricoşata pulbere-i la pîndă : De-o scăpăra scînteia dedesubt, Va nărui o lume sub osîndă, Atîta foc şi pară-n mine-am supt. Va fi un fum, un vaier şi-o lumină... Detunetul la ceruri va urca Şi neamul tot zbucni-va, ca o mină... Scînteia mînioasă de-ar pica !,.. 77 V. Voiculescu Dar pîn-atunci păstraţi-mă curată In fund de suflete, la adăpost; Să nu mă ude lacrima vreodată, Să nu-nmuiaţi năprasnicul meu rost. Să stau acolo mută şi-ngheţată, Din scrum de vis urgia să-mi încheg : Un pumn de pulbere înfricoşată In care zace trăsnetul întreg. 1918. Pacea de la Buftea. 78 Pîrgă, 1921 AMURG PE LAC In slăvi lumină lină cu stingeri potolite, Pe lacul fără valuri odihna s-a lăsat... Mijind de somn pe maluri, cu creştetul plecat, Stau sălcii plîngătoare, ce-aşteaptă despletite. Tăcuţi, spre sat pescarii duc în părîngă cina Şi undele năvoade şi căngile de fier... Iar largul ochi de ape, rămas privind la cer, Parc-ar sorbi-n adîncuri, nesăţios, lumina. 79 V. Voîculescu S1NT PEŞTERI Tu nu uita că sînt în tine peşteri... Un pas, o şoaptă, numai un suspin, Sporesc acolo-n mii şi mii de creşteri, Se-ngroaşă-n hăuri, se izbesc şi vin Să zguduie pereţii arşi de lavă. Şi tainiţa se umple de tumult, Ca cerurile, sus, cînd tună-n slavă... Şi creşte larma surdă tot mai mult, De parcă sparge urletul tavanul : Cutremur lung iscat dintr-un oftat... Şi-adeseori cînd zvonul, ca orcanul, Nebun s-azvîrle-n steiul detunat, Ca-n peştera pierdută sub pămînt — De larma izvorîtă din suspine O piatra cade, altele-şi fac vînt* Şi bolţile se năruie în tine. 80 Pîrgă, 1921 VÎNĂTOARE VECHE Ieşeau călări din curţile-ntărite, în pas domol, spre luncile cu soare... Chema voios un corn de vînătoare Ogarii şui cu zgărzile-aurite. întinşi apoi, ca trîmba, pe ogoare, Porneau să bată ţarnele-nverzite. Uimind cu botul urmele găsite, Chefneau copoii ageri prin răzoare. Ducînd alaiul, mîndră şi dibace, Trecea domniţa, sprintenă, ca glonţul, \J Un şoim viclean, cu pene porumbace, Pe mîna ei stînd gata să-şi ia zborul, îşi ciugulea din cînd în cînd cu clonţul Lănţuşul strîns, ce-i sugruma piciorul. 81 V. Voie alese u IDILĂ Cînd Primăvara prin livede Păşeşte lin cu flori în poală, Tăcutul Codru cum o vede Ca un voinic viteaz se scoală. Şi stînd în calea ei să iasă, Cu dor năvalnic s-o pătrunză, încinge brîu de umbră deasă Şi-mbracă zalele de frunză. Ţesuţi din floare lîngă floare, îl prind potirii de minune ; Dar cînd pe creştatu-i de soare Un coif de cer albastru-şi pune, Luceşte faţa lui întoarsă, Căci de sub chivără senină Pe umeri largi i se revarsă Bogate plete de lumină. Cînd zîna pregetă, cu teamă, Şi se opreşte pe cărare, El mişcă braţele, o cheamă Şi freamătă de nerăbdare. Iar cînd a prins-o-n braţ de-a dreptul, Ca toţi de nunta lor să ştie, De vînt curat îşi umflă pieptul Şi chiuie de bucurie. 82 Pîrgă, 1921 OSINDĂ Unde sînt, ce s-au făcut Ochii ce mi-au luminat ? Glasul care m-a chemat Pentru ce-a tăcut ? Cine-a tras aşa grăbit Mina care mi s-a-ntins ? Buzele ce m-au atins Cine le-a strivit ? Azi se zbate,-n iad închis, îngerul dezaripat Care-o clipă-n zbor m-a luat Către paradis... Nevăzute răni mă dor, Fruntea n-am unde s-o-nclin : Pretutindeni numai chin, Stingere şi dor ! 83 V. Voiculescu DIN CÎTETRELE DARURI Din cîtetrele daruri ce Magi-i hărăziră Nu i-a rămas acuma nimic să-l mai mîngîie, Nici fir măcar de aur, de smirnă ori tămîie... Şi darurile iată în ce chip îl slujiră : Tot aurul pe care l-a dat cui sta să-i ceară L-au strîns pizmaşii preoţi şi fu prilej pierzării : Cu el plăti Caiafa, peşin, preţul vînzării Cînd s-a tocmit cu Iuda să-l cumpere-ntr-o seară. Iar smirna cuvioasă, amar de ani păstrată, Abia de se ajunse cînd îl îmbălsămară, Aşa că ucenicii cerşiră de-i turnară Pe trupul plin de sînge mireasma consacrată. în urmă, cu tămîia i-au afumat mormîntul Cînd au venit să-l plîngă, în stol, mironosiţe... Iar Maică-sa, smulgîndu-şi bogatele-i cosiţe, Purta pierdută hîrbul şi tămîia pămîntul. 84 Pîrgă, 1921 PROMETEU Am migălit mereu să-mi fac o lume, Dar nu m-am înjosit, ca Prometeu, Spre-a-nsufleţi plămada mea de hume, Să fur din cer un foc ce nu-i al meu. Ci, nencetat ciocnindu-mă cu mine, M-am străduit să scapăr singur eu. N-am izbutit... Şi poate e mai bine. Nu sînt destul de rece şi-mpăcat, Ciudoasa rîvnă încă mă mai ţine. Aş vrea scînteia, licăru-nfocat, Cînd va ţîşni din suflet să răsară, Să nu m-aprind ca un păiş uscat. Să pot purta în mine jar şi pară, Nemistuit de propriul meu foc, Să luminez şi-n mine şi-n afară, Să nu fiu mie însumi un obroc. Cînd vulturul trimis să mă sfîşie Va tăbărî cu groaznicul său cioc Din inima-mi să rupă o fîşie, Să-şi vadă pliscul negru luminat, Şi-aprins pe loc de-atîta bucurie, Să ducă-n ceruri taina ce-a aflat ! 85 V. Voiculescu CÎNTAREA LEBEDEI Cînta o lebadă-într-o noapte pe apa iezerului tainic, Aci sălbatec, numai ţipăt, aci ca molcom plîns de ploi. Vrăjită, luna se oprise, încremenise vîntul lainic. Dar ea cînta nepotolită şi tot mai tare, ca un crainic Trimis să-mprăştie o veste şi-n sîrg să plece înapoi. Acum cînta întîia oară. Nu bănuise ce putere Zăcuse-n pieptu-i mut o viaţă, bătut de valuri nencetat, Şi nu se sătura s-asculte ea însăşi strania-i durere. Se mistuia cîntînd mai aprig şi cu mai multă sfîşiere... Tumult de chin şi răzvrătire treceau prin versul zbuciumat. Şi cum plutea fără de ştire între viaţă şi-ntre moarte, I se părea că umple lumea cu clocotul cîntării ei. Simţea o smulgere adîncă, vedea atît, că se desparte. Dar nu ştia că isprăvitul, suprema clipă, nu-i departe, Şi-n dureroasa-i bucurie bătea al undelor polei... Ea socotea că bucuria îi îneca, grăbit, gîtlejul, Căci cîntecul, ca-ntr-o pustie, din ce în ce pierdut slăbea, Nu-nţelegea că numai Moartea îi dă şi harul şi prilejul Să cînte-n clipa cînd o-ngroapă în cripta apelor vîrtejul Şi nu ştia, cîntînd, că moare, ci se pierdea plutind abia. 86 REVOLTĂ Sufla un vînt clin larguri şi marea-ntărîtată îşi răscula adîncul ca prinsă-n spasm de friguri» Nâmestii de talazuri din zarea-ntunecată Se năpusteau umflate şi se izbeau de diguri. Părea că trupul mării, sătul de-ncătuşare, Pornea război, să scape odată din robie, Şi oştile de valuri soseau fără-ncetare Cu steaguri largi de spume şi urlet de mînie. Noianurile apei, sucite,-ntoarse, strîmbe, Se clădăreau ca munţii, se-ntortocheau în plaiuri Şi, pîn5 la cer cu pumnii, zănaticele trîmbe Cădeau, plesnind deodată ca mii şi mii de maiuri. Dar nicăierea marea nu s-arăta mai largă, Mai vastă, mai măreaţă, mai groaznic de adînca, Decît acolo unde, cu pieptul scos s-o spargă, îi sugruma revolta tiranul dig de stîncă. 9 V. Voiculescu — Poezii, voi. I 87 V. Voiculescu FANTAZIE Răsare caldul soare în văile vieţii Şi sufletul pe creştet sfios se aureşte Ca un copac ce-n freamăt domol se dezveleşte Din taina aburoasă în zorii dimineţii. Cleştar bătut de flăcări e bolta-n veci sgnină... Dar jos e încă umbră la poalele pletoase, Şi trunchiul parcă doarme, cu crengile voioase Ca nişte braţe-ntinse setoase de lumină. De coarda lor Visarea şi-a animat culcuşul. Ea fuge de la umbră în ploaia aurie, Şi sufletul bea raze cîntînd de bucurie Sub soarele ce suie din ce în ce urcuşul... S-apropie amiaza şi sufletul aşteaptă... Frunzişul i-1 păleşte dogoarea strălucită. Mereu mai mică, umbra se strînge, ghemuită... Tulpina se-ncovoaie, deşi pornise dreaptă. ...Stă soarele vieţii în culmea strălucirii, Dar sufletul slăbeşte sub arşiţa poverii: Ce dulci şi moi acuma par umbrele durerii Alături de lumina de foc a fericirii... Căci rodnica durere cu astrul sterp odată Lin umbrele-şi roteşte şi rînd pe rînd sărută Pojarnicele arii, le mîngîie, tăcută, Trecînd aripa-i rece pe viaţa-nfierbîntată. 88 Pîrgă, 1921 Şi cînd cumplitul soare din slăvi încet se pleacă, Cresc umbrele domoale deodată cu sfinţitul. Lungindu-se ca şerpii, acopăr răsăritul Şi-mping lumina-n zare ca sabia în teacă. Se umple iar acuma obîrşia vieţii De-o taină aburoasă cu freamăt şi răcoare, Clipeşte molcom zarea şi nu mai ştii ce-i oare : Amurg blajin de suflet sau zorii dimineţii. 9* 39 V. Voiculescu RĂSĂRIT DE LUNĂ Sus, tocmai între două piscuri ce străjuiesc ca doi pilaştri, încet s-arată luna plină pe muchea negrului pripor Si iese lin deasupra văii, în tinda munţilor sihaştri, Ca o crăiasă-ntr-un pridvor. Şi-n curtea cerurilor intră călcînd pe lespezi de lumină, Pizmaşă, umbra se ascunde în fundul negrelor firizi. Pe cînd la poalele Crăiesii, pletosul creştet îşi înclină Noroade sombre de molizi. 90 Pîrgă, 1921 AMINTIREA Cum s-a trecut, plăpîndă, amintirea Iubirii noastre, tocmai ca o floare Ce-ntr-un pahar îşi plînge strălucirea Uitată-n colţul mesei, unde moare. Nu-i nimeni în odaia tînjitoare. Oglinda-n podini şi-a holbat privirea. Perdele lungi ţin calea către soare... Păianjenii şi-au întrerupt urzirea. Privindu-se în cupă ofilite, Din miezul veşted foile mîhnite Se rup, treptat, c-o muta iroseală, Picînd domol în umbra liniştită... Şi floarea amintirii, părăsită, Se scutură petală cu petală în apa vremii veche şi clocită 91 V. Voiculescu DEZLEGARE Cînd oare vei trimite îngerul, cel mare, Ce spintecînd eternitatea ca un vînt, Strălumiinînd să se coboare Şi să-mi ridice lespedea de pe mormînt! Sub crugul veşnic, care nu mă lasă, Mă zbat, un îngropat de viu. 7 Mi-e plumb văzduhul, cerul larg m-apasă • Mai greu decît o pleoapă de sicriu. Cătuşă mi-este biata cugetare, Obloane pune mintea, şi tu vezi Cum mă sugrumă simţurile-n fiare Ca cinci năprasnice obezi !... în fundul existenţei zac ca-ntr-o groapă, Pereţi de lut mă strîng şi mă strivesc ; Mă roade patima pe-ncetul, ca o apă, în pînzele durerii putrezesc, Şi-n albia din care nici un val nu scapă De-a lungul ciclurilor mă rostogolesc. Ca şarpele mă încovoi în aspra luptă, Mă-ntorc şi tot din mine muşc, nevrînd O nemurire, pururi întreruptă De moarte şi viaţă, rînd pe rînd. 92 Pirgă, 1921 Dar cum ai dat să înflorească spinii, Un duh mi-ai pus în sîmburul fiinţei Mai larg decît domniile luminii, Mai vast decît hotarele voinţei : Desfă-1, că stă sub lespede pecetluit, De-ntindere şi vreme strejuit, ...Puterile-mi de-a lungul risipite De-ar fi să le înmănunchez, Ţi-e teamă că la treptele-ţi slăvite M-aş înălţa pe aripi răzvrătite ? Dar aş veni ca să îngenunchez ! 93 V. Voiculescu LA RĂSCRUCE în suflet, ca pe-o cale pustie, sînt răscruci, întretăieri de drumuri sălbatice, străine, Ducînd spre patru colţuri... Pe care să apuci ? Meleagurile-s rele şi nimeni nu-i cu tine. Răspîntia e moartă, şi cîţi s-au perindat Nu ţi-au lăsat o urmă, un semn care s-arate De-a nimerit vreunul pe drumu-adevărat... Doar cruci fără de slove de-a lungu-s presărate. Un han, din care numai pereţii-au mai rămas, Cu hruba părăsită, un puţ fără izvoare Şi-un plop uscat alături, ca o spînzurătoare, îţi spun că nu e locul făcut pentru popas. Te simţi pierdut departe... răscrucile-s pustii, Şi-ai vrea să fugi din aste paragini blestemate. ...în suflet sînt răspîntii : ajungi fără să ştii Şi şovăi la o furcă de drumuri neumblate. 94 Pîrga, 1921 ÎN GRĂDINA GHETSEMANI Isus lupta cu soarta şi nu primea paharul... Căzut pe brînci în iarbă, se-mpotrivea într-una. Curgeau sudori de sînge pe chipu-i alb ca varul Şi-amarnica-i strigare stîrnea în slăvi furtuna. O mînă nendurată, ţinînd grozava cupă, Se cobora-mbiindu-1 şi i-o ducea la gură... Şi-o sete uriaşă sta sufletul să-i rupă... Dar nu voia s-atingă infama băutură. în apa ei verzuie jucau sterlici . de miere Şi sub veninul groaznic simţea că e dulceaţă... Dar fălcile-ncleştîndu-şi, cu ultima putere Bătîndu-se cu moartea, uitase de viaţă ! Deasupra, fără tihnă, se frămîntau măslinii, Păreau că vor să fugă din loc, să nu-1 mai vadă... Treceau bătăi de aripi prin vraiştea grădinii Şi uliii de seară dau roate după pradă. 95 V. Voiculescu SPECTRUL VIEŢII Ai luat în mîna ta vînturătoarea Să-mi treieri zilele ce le-am trăit Ca să s-aleagă de-au rodit... Şi unele par albe, cum e floarea Mălinului îmbobocit Cînd primăvara îl dezmiardă boarea : Sînt zilele în care am iubit. Iar altele sînt galbene ca fierea ori şofranul, Sînt zilele de pizmă şi de chin, Cînd mă ciudeam cum să-mi sugrum duşmanul... Puzderie-s ca piatra de rubin : Reci, grele, totuşi par înflăcărate, Sînt zilele de patimi şi păcate Cînd sîngele îmi clocotea în vine Şi inima mi-era departe mult de tine. Puţine sînt senine Şi-albastre ca cicoarea : Acelea-s clipele cînd mă gîndeam la tine, Şi cu ce grijă le-a cules vînturătoarea... Ici-colo-mprăştiate frunze-n vînt Sînt zilele nădejdii spulberate... Zac maldăr zile vinete de rătăciri îndurerate... Şi rare ceasuri aurii, de pace,-s învrîstate Cu şi mai rare ceasuri violete de avînt... 96 Pîrgă, 1921 Şi-n orbul întuneric de mormînt începi să învîrteşti cumplit vînturătoarea, Să-mi vînturi pleava vieţii (eu credeam că-i floarea !). Şi tot mai iute răsuceşti minerul, Ca fulgerul ce răscoleşte cerul, Şi tot mai mult culorile se-mbină, Şi una-ntr-alta lunecă şi se topesc, Şi-ntr-un vîrtej amestecate se-nfrăţesc : Viaţa-mi trece pe sub ochi deodată toată şi deplină. ...Şi iată că pe fondul umbrei care mă-mpresoară Turburată, Ca o văpaie pe-o comoară îngropată, Zăresc în mîna ta divină Mijind ca o sfioasă, albă, roată de lumină. n PEDEAPSA MAGULUI Arde Macul să se-nsoare, Macul roşcovanul, C-a pus ochii pe-o Cicoare... Nu-i ca ea o altă floare. Mîndră în tot lanul. Peţitoare mai de viţă, Meşteră la toate, Este Baba Gărgăriţă, Mult vestita doftoriţă. Ea din ladă scoate, Şi-şi îmbracă cojocelul Roşu ca bujorul, Cu bobiţe de tot felul, Şi-nnodîndu-şi testemelul, Repede-şi ia zborul. într-o foaie de zorele Duce tot ploconul, Trei seminţe mărunţele, Ca s-arate doar cu ele Că-i bogat coconul. însă floarea mult iubită, Fată mai aleasă, Nu-i cu Macul potrivită, Ci-i cu Flutur logodită Şi-i va fi mireasă. Craiul Flutur, domnul mare, Mînios, pe dată, S-aruncă pe vînt călare, Şi-ajungînd la Mac în zare, A pornit să-l bată. Cu aripele-aurite Straşnic îl loveşte... Jos cad foile izbite, Şi din urmă, risipite, Vîntul le goneşte. Gărgăriţa,-nspăimîntată, S-a ascuns de frică într-un bob şi stă-ncuiată. Iar mireasa, răzbunată, Ochii şi-i ridică. Rîd cicorile şi lanul... Creşte veselia, Că din Macul Roşcovanul A rămas acum, sărmanul, Numai măciulia. CLIPĂ LUMINOASĂ Prin munţi coteşte o cărare Ce se coboară pînă-n văi... Ardealul tot sclipeşte-n soare, Jos, în adîncile hobăi. Un moţ bătrîn, proptit în bîtă, Pe vîrful culmii s-a oprit. Privirea lui nehotărîtă Juca pe-ntinsul strălucit. Părea că toate se alină Şi din aprinsul tiv de zări O mîndră zeghe de lumină S-a-ntins pe trupul bietei ţări... Privind sfinţitul cald de soare, Rămase moţu-ncremenit... Pomi în urmă să coboare, Şi noaptea văii 1-a-nghiţit. Pîrgă, 1921 LACHE LOGOFĂTUL Lache logofătul, noapte-zi călare Colindînd moşia, bate şi înjură, Iar boieru-i foarte mulţumit că-1 are : Nici un fir din holde nu i se mai fură. Cu porunci să tragă, poartă puşci argaţii, Ca să pună proaptă lumii nărăvite. Lesne se-nţelege ce-au făcut turbaţii Cînd au prins în lanuri un copil cu vite... A-ncercat să fugă plin de groază piciul... Sfîrîiau, morişcă, slabele-i picioare, Dar l-au prins din urmă, l-au snopit cu biciul Şi i-au luat la curte vitele,-n oboare. Biete dobitoace de trei zile zbiară, Răscolind oborul unde-s încuiate ; Şi-ntinzînd grumazul peste gard afară, Rag cumplit de foame şi se sting de sete. De trei zile-ntr-una cu căciula-n mînă, în zadar se roagă badea cu greşeala Să-i sloboadă boii... Zi de zi 1-amînă, Ca să-i cate-n straţe toată socoteala. Stă să plîngă omul... Ar voi să-ngaime C-ar fi fost mai bine de făceau ispaşă, însă nu cutează : l-a băgat în spaime Lache logofătul, mare ca un paşă. 101 V. Voiculescu POVESTE îmi înfloreşte Soarta ca pomul din poveste, Din care peste noapte nimic nu se alege : Un vuiet greu străbate tărîmurile-aceste Şi-o boare otrăvită, sosită fără veste, îi surpă toată floarea şi nu-i dă timp să lege. Aşa, de ani stă pomul nerodnic în grădină, Bătut la miezul nopţii de-o mînă nevăzută... Mi-am stors întreaga viaţă în chin şi nehodină, Pîndind cu îndîrjire la falnica tulpină, Setos să prind vicleana putere neştiută. Văd mugurii cum crapă şi florile, deschise, Urzind nălucitoare pe crengi alt cer cu stele. Mă biruie atuncea un somn fără de vise... Şi dorm adînc sub cerga de albe flori ucise, Ce-n zări spuzesc ograda de calcă toţi pe ele. Cînd mi-au crescut în urmă feciorii şi aflară De taina-nfricoşată ce-mi bîntuie Destinul, Căzîndu-mi la picioare năvalnici se rugară Să-i las pe rînd de strajă sub pomul sterp afară Cu foile siştave şi-amare ca pelinul. întîi porni Credinţă, feciorul meu cel mare... Sub coif de flăcări ochii îşi deschideau genuna. Cu paloş de lumină... n-avea asemănare... A doua zi sta lînced sub dalba desflorare Şi s-a sculat zănatec şi mut pe totdeauna. 102 Pîrgă, 1921 Porni şi mijlociul, eroicul Voinţă. Cu arcul şi cu lancea stîrnea o vijelie ; Prăpastia-ntre faptă şi-nalta năzuinţă El o sărea în drumu-i semeţ spre biruinţă... Dar l-au adus... un schilav întins pe năsălie... La tine mi-e nădejdea, copil mezin, Iubire... Opri-vei tu ca floarea să nu mi se mai darme ? Blajin, cu chip de fată şi mijlocul subţire, Ca să-mi aduci din vraja pizmaşă izbăvire, Tu pleci zîmbind la luptă, senin şi fără arme ! 10 103 V. Voiculescu NUCUL în arşiţa de vară, sub soarele de-amiază, Toţi arborii-n grădină cu frunţile plecate Privesc în neclintire cum umbrele-alungate Din ce în ce la poale se strîng şi se scurtează. De lene toropite, trec ceasuri cu zăbavă... Stau lîncedele clipe şi moţăie pe cale. st, Din bolta încintată dogoarea curge pale, Văzduhul tot e pară şi fierbe pînă-n slavă. Cireşii nici nu suflă cuprinşi de piroteală, Iar merii pe de lături ţin crengile pleoştite, Pe cînd caişii gingaşi cu foile pălite Se sprijină-n zaplazuri, sfîrşiţi de zăpuşală. Doar nucul plin de umbră rămîne drept într-una, Cupola-i grea de frunză punînd-o scut luminii, Ca un monarh ce, falnic, în mijlocul grădinii Cu braţele-nălţate îşi ţine sus cununa. 104 Pîrgă, 1921 ACELAŞI CÎNTEC De-ar fi inima-mi o piatră nestemata, Un rubin din cale-afară greu, Piatră însă, care să nu bată, Pururi rece, limpede mereu, S-ar întrece toţi s-o cucerească... Lumea după lume-ar năvăli Inima din piept să mi-o răpească. S-ar cresta răboj în vremea pămîntească Piatra unei fete dar cînd i-aş zvîrli. De-ar fi inima-mi o piatră strălucită ? Dar e mai presus şi mult mai mult: E găoacea unde bate, surghiunită, Veşnicia cu întregul ei tumult. Undă după undă, neoprită, Gîlgîie viaţa din celarul ei. Fiece bătaie, şi-s atîtea-ntr-o clipită, Năzuie să mute lumea din temei. Flăcările toate de pe lume N-ar iuţi o fierbere nicicînd, Ca iuţimea ce cuprinde fără nume Inima-mi, clocotitoare-n spume Pentru-o vorbă, o icoană, ori un gînd. 10* 105 V. Voiculescu Cînd te văd şi tremur de m-aş stinge, Simt cum stă să crape-acolo-n piept... încăperile-i se umflă, parcă-s mări de sînge, Şi-aş pica, dar de zvîcnirea-i mă deştept. Şi,-ntr-o clipă numai, iarăşi o simt goală, Ca un pumn ce s-a-ncleştat Şi mă-mpinge să m-arunc să-ţi cad la poală... Dar durerea descleştării iar m-a deşteptat. Spune, care piatră nestemată, Cît ar fi de minunată ea, Ar păli şi s-ar înflăcăra deodată Şi-ar zvîcni cînd te-ai apropia ? Inima-mi, această piatră vie, Cuib de forţe largi, dumnezeieşti, Pentru totdeauna ţi-o dau ţie Şi-n zadar mă rog ca s-o primeşti. ICOANE DE TOAMNĂ Pădurea-ngălbenită e-o vastă pălălaie Aprinsă pe corlata căruntelor colnice, Ce pîlpîie oîmd vîntul se umflă s-o ridice, Iar foile în spulber par picuri de văpaie. Aşa ard codrii... pînă sţă soarele să pice, Cules ca o naramză de Seara cea bălaie... Atunci s-adună umbra pe-a văilor copaie, Şi nimeni nu mai cearcă muţenia să strice. Furişă pleacă Seara şi spre apus se duce, Dar Noaptea-i ţine calea, pîndind-o la răscruce : O namilă flămîndă, greoaie ca un urs... Trec grabnice vedenii de moarte şi prihană... Amurgul pare-n nouri o uriaşă rană, Prin care-al zilei sînge, lumina-ncet s-a scurs. 107 V. Voiculescu PATRU BRAZI Peste brazii de la poartă, patru la un loc, A trecut fără cruţare viforul de foc, O ghiulea de peste muche aprig şuierînd I-a surpat din rădăcină pe tuspatru-n rînd. ...La botezul fiecărui din băieţii lui Popa Stancu răsădise pui de brad cu pui. Şi-ngrijiră copilaşii, patru-n şir mărunţi, De frăţînii de la poartă coborîţi din munţi. An cu an crescură brazii fala-ntregii văi Şi cu ei creşteau alături falnicii flăcăi... Iar cînd oamenii, lăsîndu-şi carele cu boi, Ca luaţi d-un vînt, porniră trîmbă la război, A rămas numai cu brazii popa amărît, Ei ţineau sfinţiei-sale, singur, de urît. Şopot lin da cel din dreapta, frate cu Ion, Ce lupta departe-n munte, sus, pe Alion. Cel din stînga, plin de chiot, chipeş şi învoit, Era geamăn cu Ghiorghiţă, luptător pe Olt. Cei din mijloc, zvelţi, de-o seamă, cînd se-nmlădiau, Pe Matei şi pe Nichita neaoş aminteau. 108 Pîrgă, 1921 Iară popa, de pe prispă, stînd la sfat cu ei, îi certa : „Fii mai cu pază, unde sări Matei !“ „Tu, Ioane, zmeul tatii, prea mi te sumeţi, Staţi cuminţi în adăposturi, dragii mei băieţi"... ...Năboiau puhoi duşmanii înţesaţi la strungi Şi băteau înfricoşate tunurile lungi. Izgoneau mereu pîrlojul cete de pribegi; Nu era o casă fără morţi, pierduţi, betegi. Popa însă sta cu brazii de taină, cînd O ghiulea de peste muche i-a tăiat la rînd: Era semnul ce-1 ceruse Domnului, supus, „Că feciorii lui în luptă toţi i s-au răpus !" N-a mai stat o clipă-n cumpeni, n-a mai cercetat... Pregătind de-mmormîntare cu adevărat, A spălat frumos buştenii, mîndru i-a gătit, Cu lumini de cear-aprinsă i-a împrejmuit, Şi sub coaja fiecărui strecurînd un ort, A pus clopotul să tragă jalnic pentru mort. Pic cu pic răşina scursă, timp îndelungat, A cules-o ca pe-un sînge sfînt şi închegat. Lîngă trunchiurile sparte ţăndările-a strîns Şi trei zile încheiate, priveghind, a plîns... Iar a treia zi-n odăjdii şi ou mult norod A pornit cu viersul tare slujba de prohod. întinzînd pe năsalie trunchi zdrobit de trunchi, Le-a citit întreaga slujbă, singur şi-n genunchi. 109 V. Voiculescu Jalnic i-a purtat tot satul ca pe nişte morţi... Căinau copii şi babe pilcuri pe la porţi. Cu alaiul în ograda apoi au intrat, Şi la prispă, sub fereastră, brazii a-ngropat. Zi şi noapte de atuncea, între lumînări, Răsfoia psaltirea veche plină de-nsemnări : „Azi, în ziua Bobotezei leat de la Hristos... Dăruit-a mie Domnul prunc voinic frumos. Am primit cu bucurie oacheşul cocon Şi i-am pus spre prăznuire numele Ion"... Cînd tîrziu sosi scrisoarea care a-ntărit Că cei patru feţi departe toţi s-au prăpădit, Vestea groaznică un geamăt popii nu i-a smult: El de mult îi îngropase şi-i jelea de mult... no DOI GEMENI A dat pe rod porumbul şi-acuma grabnic leagă : La subţioara frunzei, pe verdele cotor, Cresc doi ştiuleţi de-o seamă sugîndu-i seva-ntreagă, Iar foile-i înfaşă în scutecele lor. Şi cum tulpina zveltă îi leagănă, duioasă, Ei par, purtaţi pe braţe de tînărul covrag, Doi gemeni scumpi în faşă, cu părul de mătasă, La sinul dulce-al mamei dormind lipiţi cu drag. f 11 V. Voiculescu TREC VREMILE Trec vremile... ca nişte ape Şi faţa lumilor o spală... Se luptă sufletul să scape Din furtunoasa-nvălmăşală Şi din şivoaiele de apă. Ca-n încleştarea agoniei S-afundă iar şi iar se suie. Izbeşte-n porţile veciei, Dar taina nimeni nu-i să-i spuie, Şi iar s-afundă... şi se suie ! 112 Pîrgă, 1921 DESTINUL Aud din fundul meu Cum suie pe-ntuneric, dibuind, Destinul. De ani se tîrîie mereu Şi urcă necurmat cu toate piedicile şi tot chinul. De-a lungul peşterilor vieţii mele Cu hrube jilave şi-ntortocheate El vine, pipăind cu mîinile lui grele Pereţii reci... şi pietrele tresar speriate... înaintează cîţiva paşi şi şade, Ascultă parcă negrăite şoapte, Porneşte iar, se-mpiedică şi cade, învăluit de aburi şi de noapte. Tăcut se scoală pipăind pereţii Şi dibuind prundişul cu piciorul... Şi vine-aşa orbecăind de-a lungul vieţii, Tîrînd în urma lui, în lanţuri, Viitorul. E orb şi vine după mine... Se îndreaptă Să mă găsească Şi urcă scări de blocuri răsturnate, treaptă după treapta > Un groaznic melc pornit să se tîrască Prin întunericul din funduri nepătrunse, Pe unde însuşi cugetu-mi n-ajunse : E un dedal de săli, de gropi şi coridoare Ce urcă, se sucesc şi se coboară, Cu iezere de ape în vîltoare, Cu năruiri de bolţi ce te doboară... El dibuie într-una şi înaintează, Mai stă de-ascultă, părul ud îşi stoarce, Desfundă gurile-astupate, cercetează, 113 V. Voiculescu Şi cu ocoluri iar la loc se-ntoarce... ...Aşa de ani se tîrîie din fund spre mine, Aud înăbuşitu-i pas cum vine Şi-am îngheţat pe prag aici : Mai sus de tine unde poţi să te ridici ?... E-n mine... şi mă va găsi odată !... Ascult cum umblă bîibîind în adîncime Şi nu-1 cunosc ; ghicesc de ce mă cată, Dar nu ştiu ce-mi aduce din întunecime... Atîta ştiu doar despre el, Că-i orb, că-i nendurat, că nu-i mişel ; Că vine Din fundul meu de ani întregi Spre mine Bătrînul orb răsturnător de regi Şi că, cu cît înaintează în lumină şi tumult, Cu-atîta întunericul îi copleşeşte ochii tot mai mult. 114 Pîrgă, 1921 IMN MUNCII 1 Viteji ostaşi ai Muncii, un glas obştesc ne cheamă La luptă cu Ruina atotcotropitoare, Căci Munca-i Vitejia supremă, fără seamă, Şi arma ei nenvinsă-i LTnealta creatoare. Viaţa însăşi cere, la toţi ne dă poruncă, Stăruitoare-ndemnuri spre largă hărnicie : „Porniţi fără de preget, copiii mei, la muncă, Va dau spre cucerire a mea împărăţie/4 Să curgă val de lacrimi şi sîngele ca rîul, Ce roadă vor aduce cînd munca nu le-ajută ? De n-ar pica sudoarea pe glii, n-ar creşte griul, Căci stropii rodnici rana pămîntului sărută. A Robacea Muncă-i firul pe care-n sîrg aleargă, în plin să se descarce, scînteia cugetării Din fundul unui creier, zbucnită-n lumea largă... Şi mii de mîini pe urmă strîng roadele Visării. Şi-n mîna care ţine ciocanul cu putere îşi bate pururi pulsul o inimă de frate, Ce crede şi iubeşte şi speră... în tăcere. Ciocanul o ascultă supus şi-n ritmu-i bate. De cade fără milă izbindu-şi nicovala, El vrea să făurească un dor şi-o năzuinţă... Prin el voinţa noastră îşi gîlgîie năvala, Şi el e buzduganul zvîrlit spre biruinţă. 115 V. Voiculescu De laşi din mină tesla, ea zace-n tină, moartă. Apuc-o, duh din duhu-ţi pe loc o-nsufleţeşte : Unealta e sfinţită de gîndul care-o poartă Şi-i binecuvîntată atîta cît clădeşte. * Trec veacurile-n spulber şi anii pier în spume... La ţărmul Muncii numai stă Omul şi-ancorează, Căci cea mai veche Taină şi Lege de pe lume E munca ce urzeşte, înalţă şi creează. * Din slăvi în slăvi răsună zvîcnirile cadenţei, întreaga Lume este un vast Atelier în care munca,-ntîiul Născut al Providenţei Cu braţu-i stăpîneşte peste Pămînt şi-n Cer. > Ca pe-un copil ea creşte pe Qm şi îl alintă, îl cîntă şi trudeşte, nentrerupîndu-şi mersul Şi, fără să se-ndoaie, purtîndu-1 către ţintă, Pe umeri-i atletici ea duce Universul. 116 CURTE PUSTIE A căzut un blestem peste curtea pustie, Au ars jitniţe-ntregi... iar stăpînii sînt morţi. S-a vîndut la mezat uriaşa moşie Şi-i paragină tot... acareturi şi porţi. N-avu parte măcar d-un fecior de ispravă : Doi petrec prin străini şi venitul îşi cer, Altu,-n lume fugar, i-a făcut doar otravă, Şi-a-nchis ochii mîhnit răposatul boier. Plînge locul întreg copleşit de răstrişte... Heleşteul s-a scurs năpădit de şovar, Şi-n străvechiul conac, unde nu-i pas să mişte, Se cojesc din pereţi lostopăi mari de var. E atîta de trist amurgitul luminii, Pe cerdacul deşert, în cuprinsul străbun, Că,-nteţit de unt, sus pe culmea ruinii Ţipă-n gol răguşit şi stingher un păun. 117 V. Voiculescu SEARA Se ofileşte-ncet lumina Şi-apele-asfinţitului bat lin în verde. Un vioriu-închis umbreşte sus senina Şi lina Adîncătură a văzduhului ce-n slăvi se pierde. Şi-atîta e de subţire vîlnicu-nnoptării, Spălat de ploaia ce-a tot curs în şir, Că te străvezi prin pieliţele zării Şi ţipla depărtării Ca printr-o foaie rumenă de trandafir. Acolo, în apusul stins, Pe-un jilţ de nori stă blinda Seară, Stă la fereastra lumilor, afară, Şi coase la ghergheful cerului, întins Pe rama zărilor cu piscurile sloi de ceară. Şi coase fata-ngîndurată, aplecată pe gherghef : Flori roşii cu miez galben şi boboci de pară Sub degetele-i moi, cu unghii de sidef, încep pe pînza cerurilor să răsară... Şi coase, pîn-ce ochii de-ntunerec prind s-o doară. 118 Pîrgă, 1921 PE MUNTELE OBÎRŞIA Sucindu-şi faţa spelbă, întunecatul munte îşi încovoaie ghebul acoperit cu jneapăn. Din inima-i de piatra ies şipote mărunte, Mustite prin pereţii cu schelele-n dărăpăn. Căznindu-se să urce pe asprele hartane, Ca şerpii, îşi înnoadă ienuperile tîrşii, Pe cînd, gîlgîitoare, de-a lungul printre stane Din coastele-i jupuite curg cele trei obîrşii. Zănoage găunoase cu ochiuri de zăpadă, Dosite în căldarea căscată şi adîncă, îşi apără comoara, ca nimeni să n-a vadă, în ţarcuri făurite din colţi zîmbaţi de stîncă. Aşa, proptit în slavă, îl calcă rar păstorii, Şi pleşu-i fără iarbă stă mai presus de viaţă... De zimţii lui în care se piaptănă toţi norii Atîrnă floaoe sure şi laţe lungi de ceaţă. în cuibul cald de gresii clocesc, stînd muţi, vulturii, Ca pustnicii în fundul tăcutelor chinovii... Dar ochiul lor străbate prin gura surpăturii Pînzet de şesuri, pînă la poalele Moldovii. Ca un voinic ce-n şuiet îşi fulgeră hangerul, Aleargă-n vale rîul cu^al apelor adaos. Din arsul pisc de munte, deasupra lumii, cerul Adînc se arcuieşte, ca un imens pronaos. 11 V. Volculescu — Poezii, voi. I 119 V* Voiculescu BUCEGII Din Piatra Arsă pînă-n Omul colan de munţi se tot înşirăm Cu late cefe sprijinite în cintra cerurilor goale, Şi-aşa vînjoşi, că parcă singuri adîncul slăvilor boltiră în opintirea lor nebună, la început, cînd să se scoale ! Mugeau înfierbîntaţi de viaţă şi năzuiau mai sus trufaşii. Să ducă-n inima tăriei, la zei, năprasnica lor pară, Dar răbufniţi fără de veste, aşa căzură uriaşii, Că a plesnit sub ei pămîntul şi pîn-la brîu se îngropară. De-atunci înţepeniţi ca-n scoabe îşi scot doar trunchiurile sparte. Ci tot semeţi rămîn d-a pururi : un pas nu le înfruntă clina. Pereţi cu seninări ca sticla de lumea noastră îi desparte, Şi nu-i atinge decît vîntul, cu ploaia, umbra şi lumina. Tot trupul lor e numai gherle cu funduri încă nezărite, Prăpăstii oarbe, guri de iaduri, ce nu văd nici o auroră, Cazane groaznice şi ocne, în jurul cărora cumplite Nămestii sure, încleştate, s-au prins de gît şi-ncing o horă. Puşi ca o vamă robitoare în calea slobodelor vînturi, Asupra lor în toată vremea îşi varsă trăsnetul vierşunul... Bălane stive de ninsoare şi vulturi negri fără cînturi Sînt rarii oaspeţi cu popasuri ce le mai mîngîie surghiunul. 120 Pîrgă, 1921 C iu tin imens arici de piatră pe zări ei îşi resfiră ţepii... întregul arc e ca o falcă, şi fiecare pisc, un dinte... Dar peste toţi, bătuţi în slavă, străpungători se-nalţă Jepii, înfipţi în cerul singuratec ca două vechi, enorme ţinte. 11* 121 V. Voiculescu DE PE PRISPĂ Suri ca penele de graur Urcă munţii în apus... Un tighel îngust de aur Seara-n jurul lor a pus. Raze rupte în crîmpeie Joacă-n zimţii lucitori... Poala cerului a-ncheie Mohorîte benţi de nori. Parcă apele n-au graiuri... Muţi stau codrii toţi în şir. Trece umbra peste plaiuri Şi le-mbracă-n mohair... De pe prispa noastră scunda Văd pe guri adînci de băi Cum se varsă, ca o undă, întunericul pe văi. 122 NORI DE VARĂ Dînd buzna, ca de streche fugărite, Cu cozile bîzoi şi coamele zburlite, Sosesc cirezile de nori în goană Buluc ca valul, K Cu mugete şi zvoană, Şi-nvălmăşite Buhai cu zimbri, junei cu vaci cît malul. Şi-nchise în oborul cerurilor late, Năvalnicele boaite, Bălţate, negre ori ţintate, Se îmbulzesc şi suflă-nspăimîntate Ca la vederea unei haite... Se-mpung, se-ncalecă, se iau în coame, Zăplazurile zării stînd să spargă, Să scape, să se-ntoarne în lumea largă. Atuncea Vîntul, asprul cirezar vestit, Le-ncinge c-un harapnic lung pe loc, Al cărui sfîrc, cu fulgere-mpletit, Din pleasnă scoate foc. Ca bivolii, urniţi, greoii nori Tot boncăie prin ceruri mugitori, Că podinele slavei parcă s-ar fi rupt Şi huruie pămîntul dedesupt... 123 V. Voiculcscu încet apoi se potoleşte ciurda, S-aleg deoparte sterpe, gonitoare, Câci biciul nu trosneşte doar de-a surda... Şi grabnic se purcede la mulsoare : Din ugerele care stau sa crape, Umflate cît nişte cimpoaie, Potop de ape, Grindină şi ploaie Curg albe şi spumegătoare peste stînci, Jos, în şiştarul văilor adinei. 124 Pîrgă, 1921 LUNA încet, Tăcerea Desface lacatele-ntunecate Şi larg deschide sumbrele-i altare... Ce desluşit s-aude toaca-n ceruri ! ...Nălucitoare Lucind prin vastul Naos, Din fundul nopţii se iveşte luna. Cu ochii-nchişi, Ea pare-un chip de sfîntă Scris de-un zugrav pe zidul de-ntuneric Cu aur şters şi învechit de vremuri..* Şi ca un cap de muceniţă poartă Cununa de lumină — — Jur împrejur un cearcăn. 125 V. Voiculescu NUNTĂ ŢĂRĂNEASCĂ Vin trudnici de la muncă şi-şi cîntă-n cor amarul..* Dar doi, rezleţi din ceată, s-aşteaptă pînditori. Codana se preface că stă să rupă flori, Flăcăul se opreşte bătînd de zor amnarul. Rămaşi departe-n urmă se prind nălucitori... ...Cu ei nunteşte cîmpul: o salcie-i altarul, Cristeii spun oraţii, conăcării stejarul Şi-o nuntă aurită se-ncinge pînă-n zori. Asupra lor Iubirea veghează, priincioasă, Le-alcătuie pătule de iarbă mătăsoasă, Deschide Veşnicia şi timpul cade mort; Şi peste ei, în falduri prin slăvi desfăşurate* Anină cergi de umbră pe zodii atîmate Şi-ncheie grabnic noaptea asemeni unui cort* 126 Pîrgă, 1921 CĂZUT PE PIATRĂ Eu sînt sămînţa care, de pumnii tăi zvîrlită, S-a nimerit să cadă pe piatra blestemată... Potop să plouă, apa alunecă îndată. Iar rouă dimineţii se zvîntă-ntr-o clipită. Un soare viu de patimi mă arde şi mă seacă. Chemat către lumină, tot simţul încolţirii Se zvîrcole-n adîncuri cerîndu-şi dreptul firii, Dar, făr’ de reveneală, în arşiţă se^neacă. Şi cine ştie oare ce rod purtam în mine, Ce freamăt de viaţă sub coaja de argilă !... Răzbeam să birui spinii, şi peste ei cu milă Mi-aş fi-nclinat mănunchiul cu spicele-i blajine, Acum, zăcaş pe piatră, nerăcorit de-o boare, Aştept să mă sloboadă trimiisu-ţi din osîndă : O pasăre din ceruri să tabere flămîndă, Avidă, să mă-nghită şi înapoi să zboare ! 127 V. Voiculescu UREAZĂ-MI Urează-mi luptă, nu-mi ura izbîndă, Hotarul vieţii nu rîvnesc să-l mut... Dar cum mă simt o flacără flămîndă, Mă zbucium tot şi singur mă asmut... Ţin rob, ca Navi, vulturul Trufiei, Ca să-l reped, cu sîngele pe cioc, Să-mi ţintuiască-n bezna bătăliei, în loc de soare, zodiile-n loc ; Buhavei Nopţi voi rupe cetluiala Şi vînt mi-oi face ţeasta să-i despic ; De-o fi să cad, aprinză-mă iuţeala : Nu frunză-n vînt, bolid aş vrea să pic.. Stau smirnă-n ceruri stelele şi cată Cum trage spada mina de pămînt, Ca-n lama ei de veci predestinată Să-şi vadă toate fulgerul rasfrînt ! 128 Pîrga, 1921 DIN ZILE DE DURERE Amurgul se cunună de-acum cu trista noapte. Cad pînze largi de umbră şi-acopăr trupul ţării. Din munţii încă vineţi şi pînă-n pragul mării Se-nchid mîhniţi toţi ochii... Nici doine nu-s... nici şoapte. Ceahlăul doar, departe, mai arde cu putere, Şi culmea lui zbucneşte în flăcări de comoară, Arzînd ca o făclie ce pîlpîie-n durere La căpătîiul ţării, ce parcă stă să moară; 129 V. Voiculescu * ORFANII ŢĂRII Acum, în vremea sfîntă a-nălţării, Flămînzi şi goi, cu chipurile supte, Sînt mii şi mii, orfani uitaţi ai ţării, Copiii celor ce-au căzut în lupte. Odrasle smulse silnic din tulpină, Menite-n dor şi chin să se usuce, N-au parte azi de-o rază de lumină, Nu pot măcar să plîngă la o cruce. Mărunţi şi slabi, cu haine zdrenţuite, Sfiala-i ţine pururi la o parte. De sărbătoarea ţării fericite Atîtea lacrimi încă îi desparte. îi cheamă unii, apoi iar îi lasă... Pe drumuri numai viaţa lor se trece, Şi vitregind streini din casă-n casă, Căpşorul palid n-au unde să-şi plece.. Ce aspră li-i osînda suferinţii : Ei cred sărmanii c-au greşit vreodată, Şi-i vina lor că li-au murit părinţii Să facă ţara mare şi bogată. Copiii celor ce-au căzut în lupte Cu zeci de mii, orfanii scumpi ai ţării, Trec goi, flămînzi, cu chipurile supte, Acum, în vremea sfîntă a-nălţării. 130 Pîrgă, 1921 STEAGUL Şi dacă Steagul nostru sfînt închide aripa lui ruptă Şi cată trist către pămînt, E că-i departe azi ae lupta ; Iar cei ce l-au purtat odată L-au pus în sala-ntunecată, Cum pui un mort într-un mormînt. Uitat şi ţintuit pe loc, I-e dor, i-e silă, i-e ruşine... Dar de l-aţi duce iar în foc, Sus, peste lănci şi carabine, Făcîndu-şi aripi din furtună, Ar fîlfîi cu voie bună, Purtînd şi slavă şi noroc ! Cum plînge strînsul nostru Steag Şi cere-o moarte triumfală : Să vie gloanţele şirag... El nu-i făcut să stea în sală. 131 V. Voiculcscu Afară-n iureşe viteze, Să cada schije, să-l reteze — Să-i facă ţăndări lemnul drag. Boţit, cu ciucurii în jos, Azi zace-n sală ca-ntr-o criptă. Un sur păianjen, migălos II prinde-n mreaja lui, înfiptă Ca o pecetă a ocării, în mijloc, unde-i stema ţării... ...Şi, colbăit, de molii ros, Atîrnă, fără de folos. 1918. Pacea de la Buftea. 132 POEME CU ÎNGERI 1 9 27 Poeme cu îngeri, 1927 COBOARĂ CUVINTELE De-acolo, din pajiştea de aur a durerii, Unde gîndurile pasc în turme neştiute, Smulse din florile tainei şi iarba tăcerii, Coboară cuvintele, negre mieluşele mute. Sufletul pe poteci întortocheate Le mînă şi le bate, suduind, la vale, Plăpînde, blînde, neînţărcate, Şi le duce să le taie-n zalhanale. Fără de zbieret merg la junghiere : File-nnegrite umplu pămîntul, Căci lumea zilnic tot mai mult cere Frageda carne de gînduri, cuvîntul. Suflete, cioban rău, casap cu mîini crunte, Vînzător de suflete, sus, din vechiul ştaur Turma de gînduri s-a pierdut în munte, Şi-i veştedă-n creier, pajiştea de aur. 12 135 V. Voiculescu L-AM LĂSAT DE-A TRECUT L-am cunoscut de cum l-am zărit: Trimis înadins de soartă, Mi-a trecut pe la poartă Şi nu s-a oprit. Era cu părul ca aurora, Aripile, cu pene de lumină, Lînced le tîra la picioarele tuturora, Prin pulbere şi tină. Suia din prăpăstii ? Cobora din stînci ? Acoperit ae mister, Cădeau peste el umbre mari şi-adînci, Ca peste toţi cei ce vin din cer. Nu purta sabie, n-avea-n mînă crinul, Rătăcind pe stradă, Şi-a aruncat doar ochii la mine-n ogradă, Unde năpădise cucuta şi pelinul. Stăm pe prispă, halucinat: M-a văzut... nu m-a văzut ? Că nu mi-a luat aminte... Era aşa de abătut, Că n-am mişcat, n-am strigat, L-am lăsat de-a trecut înainte. 136 Poeme cu îngeri, 1927 ÎNGERUL DIN ODAIE Cine nu mă iartă C-am îndrăznit ? îngerul de la poartă Nu m-a oprit; îngerul de la trepte Nu s-a uitat. Albe şi drepte Trepte-am urcat; îngerul de la uşă S-a dat la o parte... Doamne, ce cătuşă Ne mai desparte ?... Am intrat în odaie, Ferestrele deschise : Fata cea bălaie (îngerul din odaie) Mi-ntinsese mîna şi murise. 12* 137 V. Voiculescu ÎNGER AMINAT Au sunat prelung clopotele minţii, Doruri vechi porniră cu lumini de ceară. Dar s-a ridicat Noaptea ca o fiară, Auind pustiu şi-arătîndu-şi dinţii... Tu de-abia sculat, intri iar în groapă. Vîntul duhurilor a încetat să bată... Nu te mai faci înger, cum rîvneai odată. Ajungi iar pămînt şi te faci iar apă ! Coborînd pe line aripi de suspine, La un loc cu viermii, lin să nu-i deştepte,. Se întoarce-n came, alte vremi s-aştepte, Alba îngereţe închegată-n tine ! Tac oprite-n loc clopotele grele... Noaptea peste tine s-a lăsat pe labe ; Linge, aţîţată, coastele ei slabe Şi, uimind lumina, mîrîie spre stele. ...Te amîi... şi singur crezi în vraja Vrerii L-Vrerea ta acuma-i numai oase goale, N-are-o-ncheietură bună, să se scoale, Şi-i aţine Moartea calea învierii. 138 Poeme cu îngeri, 1927 IN PĂDURILE DE GINDURI Se lasă fumul vremii greu, gros, înecăcios... ...Călcate, jefuite de toamna ce le-a ros, Pădurile de gînduri îngălbenite tac. Ici-colo, fără voie, suspină un copac Cînd, ultima-n cuibarul frunzişului ucis, O frunză se desprinde din creanga unui vis, Cercînd uşor să zboare şi-n urmă pică lin Pe mlaştinile minţii cu ape de venin. Dar apele atinse se zvîrcolesc sub ea, O piatră detunată n-ar fi căzut mai grea. Arar prin codrii negri mai scapără lumini : Sînt ochi aprinşi de fiare, colţi lucii de jivini. Ce, singure, uitatul domeniu mai străbat. Căci poftele-s la pîndă şi urile se bat Pe unde altădată, temut de vînători, Vrăjitul Cerb de aur păştea culcat în flori. Pe negre guri de peşteri el azi s-a mistuit, Albinele simţirii de foame au murit Pe fagurii vieţii, mîncaţi de urşi greoi, Iar stupii amintirii, prădaţi, şe surpă goi în scorburile unde bureţi miroase-a stirf ; Şi umbra copleşeşte copacii pînă-n vîrf ; Mormanele de vreascuri, înăbuşind mustrări, în codrii răi de gînduri au şters orice cărări... ...Pădurile de gînduri pe clina vieţii tac. Nu se clinteşte-n ele o creangă de copac, Privind, în pragul serii de nori avani răpus, Un soare fără raze ce scapătă-n apus Şi-nchide, rece, ochii, zîmbind nepăsător... ...E noapte. Cerul moare de somn deasupra lor 139 V. Voiculescu Şi cugetele, negre pe zările pustii, Alcătuiesc acuma un codru ele stafii, Cu oasele întinse, prin nori, mai sus de cer. Tu, Doamne, ştii că-i bine şi-i drept ceea ce-ţi cer, Nu zăbovi la ruga uscatelor păduri: Trimite-un pilc de îngeri, in spate cu securi. 140 Poeme cu îngeri, 1927 DUREREA Oprita să urce în ceruri vreodată, Durerea n-are aripi, să-şi facă vînt, Ci calcă, peste lespezi încovoiată, înger pururi încătuşat de pămînt. Adîncu-i glas n-ajunge la stele... Braţele-î vîntură cenuşă şi lut, Presărîndu-le peste răni grele. Dar Domnul a ales-o de la-nceput. în ochii ei luceşte, încă neînţeleasă, Lumina, semnul lui izbăvitor, Şi a pus-o mai presus, crăiasă Şi pildă, îngerilor tuturor. Ea nu ştie... Dar cînd somnul o doboară, în miezul nopţii şi-al tăcerii, Marii îngeri pe pămînt coboară Şi se pleacă de sărută picioarele durerii. 141 V. Voiculescu GRÎU COMUN Ce snop mă scuturase, mărgea lîngă mărgea ? Plecat uşor asupră-mi, un înger culegea... De cum m-a luat în palmă, atît am înţeles, Că nu sînt bun de roadă şi nu sînt soi ales : Nu m-a întins la soare, chilim de chilimbar, Nici nu m-a pus la păstru, sub lacăt, în hambar,. Ci chiar din bătătura de arii m-a pornit, Şi-n huiet dîrz de ape şi pietre m-am trezit La marea moară-a lumii, acolo unde-n scoc Se zvîrle apa vremii şi-nvîrte viaţa-n loc. Deschis, vărsat cu sila, încerc să mă răscol, Dar sacul zace lînced, un leş de suflet gol. ...Grăunţă cu grăunţă din coşul plin mă las Şi-ncet sub piatra lumii mă macin fără glas, Şi bob cu bob, de voie acuma mă sfărîm, Să mă-ntregesc odată, deplin, pe alt tărîm. Morar, plecat cu grijă pe-al lespedei aspriş, Destinul priveghează cumplitul maciniş, Cît singur doar mă mîngîi cu pilde şi poveţi. ...Şi cad, făină vie, în albele coveţi. Holbaţi, întind căuşul flămînzii, la cerşit, Ca fumul de subţire în mîna lor palpit... ...Ajuns, după atîta scrîşnire şi zbătăi Ca Domnul să mă-mpartă la toţi săracii săi, Aştept ca din făina ce-o dăruie duium Să ia şi pentru dînsul o poală de uium. 142 Poeme cu îngeri, 1927 LUMINĂTORUL Am fost ca nerodul din poveste Ce căra soarele cu oborocul în casa-i fără uşi fără ferestre... Şi-şi blestema întunerecul şi nenorocul. Ieşeam cu ciubărele minţii, goale, afară, în lumină şi pară, Şi cînd mi se părea că sînt pline, Intram, răsturnîndu-le-n mine. Aşa ani de-a rîndul M-am canonit să car lumina cu gîndul... Atunci ai trimis îngerul tău să-mi arate Izvorul luminii adevărate : El a luat în mîini securea durerii p • ^ • rv v ^ ^ • j Au curs lacrimi multe şi suspine, Dar prin spărtura făcută-n mine, Ca printr-un ochi de geam în zidul greu, Sbarele a năvălit înlăuntrul meu. Şi cu el odată, Lumea toată... îngerul luminător a zburat aiurea, Lăsîndu-şi înfiptă securea ; Cocioaba sufletului de-atuncea însă-i plin; De soare, de slavă şi de lumină. 143 V. Voiculescu APUS APOCALIPTIC Grădinile Luminii se-ntunecă în zare Şi raiul înserării mai fumegă departe... Prin zidurile-i arse şi porţile lui sparte încet s-afundă-n hăuri cumplita-ncăierare. Descolăcit din neguri se-nalţă-un şarpe laur Ce umple-ntreg apusul cu cozile-nnodate... Fug îngeri din înfrîngeri cu frînte lănci de aur Şi pier din cer arhangheli cu arcuri descordate. 144 Poeme cu îngeri, 1927 PE DRUMUL DE AUR AL SIDONULUI Pe drumul de aur de la Sidon Veneau trei călăreţi în iscoadă Şi-ntrebau pretutindeni de un cocon Prorocit de-o stea cu coadă. De mult mergeau aşa, fără folos, Dar neabătuţi de alte ispite ; Şi coborau, zornici. Iordanul în jos, Prin pulberea stîrnită de copite. Seara vorbeau liniştiţi între ei Ce-au să găsească şi cum are să fie ; Răsuna voios drumul de clopoţei, Şi ei îşi mîngîiau bărbile — colilie. „Eu, spunea unul, numai să sosesc, Şi-am să cunosc locul îndată ; Mi s-a arătat în vis palatul crăiesc, E cît un munte de marmoră curată." Celălalt răspunde plin de îndemn : „Eu nu $tiu de palate, nici de munte... Eu cunosc pruncul. S-a născut cujsemn. Trei stele, una-n piept, una-n spate şT-ălta-n frunte." „Adevărat, adevărat, întărea Gaspard, Cine-i mag-astrolog nu se pierde : Eu ştiu că deasupra cetăţii lui ard Trei sori, unul alb, altul roşu, altul verde." 145 V. Voiculescu Aşa tăinuiau înţelepţii, cu ifos tustrei... ...Dar, păliţi de-un haz fără pereche, Pufnea calul, se cocoşa de rîs cămila, sub ei. Şi chiotea asinul, pleoştind o ureche. 146 Poeme cu îngeri, 1927 BOTEZUL Simt sufletul cum prin adîncul din mine curge, ca un rîu, Ce-şi mînă turburele-i ape spre-o neştiută mare moartă, Cînd prin deşerturi blestemate şi cînd prin holde mari de grîu, închis în albia vieţii, încolăcită ca o toartă. Cu vaduri largi şi limpezişuri lin revărsate peste prund Să-l poată trece orişicine, în toată voia, cu piciorul, Sau cu vuitori nebănuite şi ochiuri repezi, fără fund, E-atît de îngheţat pe-alocuri că nu-1 poţi sparge cu toporul. Departe, la o cotitură, un înainte-mergător, Cu mîna dreaptă ridicată în semn de mistică minune, Veghează tainic peste ape şi ochiul lui fulgerător Străluminează mîlul negru, înseamnă aurul şi spune : „Nu ştiu în piscul sterp, de unde ţîşneşti, nici cine te-a suit, Nici cine-alături cu scînteia te-a pus în cremenea pustie, Şi-apoi te stoarce şi te-mpinge pe praguri, nezăgăzuit, Ca iar din şesuri să te-nalţe în munţi, aşa de-o veşnicie..." „Nu-ntreb ce ţări vei mai străbate călătorind astfel mereu, Nu-ţi număr morile pe ţărmuri şi dacă marea e aproape, Dar, suflete, tu azi eşti rîul în care-un fiu de Dumnezeu Va coborî să se boteze şi, gol, sălăşlui-va-n ape !“ 147 V. Voiculescu ISUS PE APE Isus umbla pe ape şi namile de valuri Se prefăceau, supuse, în lespezi la picioare. O pîrtie, croita de-a dreptul pînă-n maluri îi netezea ca-n palmă talazuri şi viitoare. Departe-n sorbul lacom, cu vîntul împotriva, Nevolnici, ucenicii uitase să se roage ; Corabia, o coajă de nucă costelivă Trosnea în pumnii mării, clătindu-se din doage. Furtuna înteţită-i orbea cu praful apii Şi pulberea amară le îneca gîtlejulj.. Dar tot vedeau cum colo se umilesc nahlapii Şi-ntr-o cărare lină se schimbă-ntreg vîrtejul. Şi, încleştaţi de spaimă cu mîinile pe funii, Priveau cum uriaşa nălucă se tot duce : Cu braţele în lături plutea-n bătaia lunii Tăind şi cer şi ape ca o imensă cruce. Poeme cu îngeri, 1927 PREGĂTIRI DE CINĂ Venise primăvara şi sterpele gorgane Cu tort de flori alese îşi peticeau chilimul... Şi doldora de mărfuri, de bani şi caravane Se pregătea de Paşte întreg Ierusalimul. Pe uliţe un zbieret de miei fără-ncetare Şi aburi calzi de azimi veneau din curţi vecine ; Copii, fugiţi din joacă, cereau, scîncind, mîncare Şi s-agăţau de poala grăbite-i gospodine. Isus^ din foişorul cu şiţa înverzită Privea deşarta caznă şi robotul zadarnic... O silă uriaşă şi-o milă nesfîrşită, Ca umbra şi lumina, luptau în el amarnic. Chesat şi aprig Iuda se tînguia la poartă Oprind din arum casapii cu mieii de vînzare ; Ioan pleca la apă cu vasele de toartă, Iar Petre-şi da cuţitul pe gresii şi amnare. Cu multă greutate găsiră precupeţul Ce s-a-nvoit să intre cu mielul în ogradă Şi dup-o grea tocmeală, peşin plătindu-i preţul, L-au înşfăcat şi veseli i l-au adus să-l vadă. Era un miel molatic cu laţele plăviţe, Mirositor a lapte — şi-l toropise somnul, Cu fruntea cucuiată de două mici corniţe, Şi presimţind scăparea, a behăit spre Domnul. 149 V, Voiculescu Atunci duios şi paşnic, ca un păstor din munte, Isus îl luă în braţe cu-adîncă sfîşiere, îl sărută cu sete pe bot, pe ochi şi frunte, Apoi întoarse capul şi-l dete spre junghiere- Cu mîneci suflecate voioşi îl apucară, îi scoaseră cordeaua, smulgîndu-i clopoţelul. Doar Tuda-nţepenise, holbat, năuc pe scară Privind sărutul tainic ce osîndise mielul. 150 Poeme cu îngeri, 1927 CINA CEA DE TAINA Bateai domol şi norii silnici cercau zadarnic să te-ascundă Cînd ţi-am deschis, în noaptea aceea, cămara-mi sufletului scundă. De cum intraşi, tîrînd lumina de lunga-ţi haină aninată, Chilerul mi-a părut mai muced, poiata mai întunecată. Şi-n duhnitorul întunerec pîndind prin colţul înfoiat, Eu însumi n-aveam loc, bicisnic, ci stăm pe brînci şi-ncovoiat. Dar ridicaşi din tindă mîna uşor spre-a binecuvînta, Şi iată, se bolti tavanul,-nalţindu-se deasupra ta. Te-am cunoscut, deşi veniseşi un tainic oaspe nechemat, Şi-am priceput că ţi-este sete şi încă, Doamne, n-ai cinat. „M-am abătut să fac la tine, de-ngădui, cina cea de taină... Chiverniseşte pentru Paşte şi pune-ţi grabnic altă haină, Adună rudele şi soţii cu slugile, la sărbătoare, Şi toarnă apă caldă-n vase, să-i spăl frăţeşte pe picioare." „Stăpîne, ţi-am răspuns, şi glasul în gît mi se făcuse £hfem, în tot pămîntul n-am pe nimeni să vie-atuncea cînd îl chem. Sărac şi fără de prieteni mă ocolesc de mult drumeţii, Căci n-am nici azimă, nici sare pe masa goală a vieţii. 13 V. Voiculescu — Poezii, voi. I 151 V. Voiculescu Priveşte, ca-n pustietate-i: Doar eu în faţa ta mă scol Şi nu-i o dramură de pîne să-ţi pun nainte pe pristol"... ...Atunci spre inima-mi crescută purtîndu-ţi slobod braţul drept, Ca dintr-o lacră nencuiată mi-ai scos-o repede din piept, Ai rupt-o, lesne ca pe-o roadă ce coaptă spînzura de ram, Şi n-am simţit nici o durere, aşa de bucuros eram. Apoi, frîngînd-o bucăţele, cum nu aveam la cină soţi, M-ai dus tăcut la o răscruce şi-am împărţit-o-n zori la toţi. 152 Poeme cu îngeri, 1927 SUFLETUL Sînt porumbelul călător al lumii... Zvîrlit de însăşi voia mîinii tale Din Arca vieţii pe tărîmul humii, Mă uit şi numai ape văd în cale. De atuncea fîlfîi fără de-ncetare. Potopul încă nu şi-a tras zăporul Şi n-a crescut măslinul sfînt pe care Să-mi odihnesc măcar o clipă zborul. Pe ape moarte rătăcesc ca orbul, E mîl adînc pe piscuri... Şi mă-nec. Din hoit în hoit alerg la fel cu corbul... N-am unde sta, îngăduie-mi să plec. Sînt porumbelul tău, ursit de soartă Să nu-şi mai uite cuibul niciodată : Ascuns, instinctul nesmintit îl poartă, Cît de tîrziu, la cuib, prin lumea toată ! Bat vînturi mari pe sus, dar vînturi line, Iubirea bîntuie ca la-nceput... Din trist surghiun, din lumi de hoituri pline îngăduie să mă întorc la tine Şi făr* de ramura ce mi-ai cerut... 13* 153 V. Voiculescu îngăduie-mi... şi-atuncea tot mai spornic Vîslind prin nori, pe nori şi peste nori, M-oi înălţă la Tine, Doamne, dornic Cum se întorc la cuibul lor, statornic, Hulubii lumii pururi calatori. Poeme cu îngeri, 1927 COLINDUL NINSORII A suflat prin cer un vînt, Răstumînd stupinele. Azvîrlite pe pămînt, Năpădesc albinele. Prisăcarul lui Hristos, Prăpădindu-şi cheile, Mi se uită mînios Cum i-a spart ştiubeile. Negrii stupi rostogoliţi Tot văzduhu-ntunecă, Dar din stupii răscoliţi Roiuri albe lunecă ; Şi căzînd pe drum, prin sat, Dumnezeu mai ştie-le, Pretutindeni s-au lăsat, Cotropind cîmpiile. Zile-ntregi albul sobor Fîifîie-aripioarele, Se astîmpără din zbor Doar cît iese soarele. Stau tot timpul gerului, Dar cînd vine binele, Lin, de dorul cerului, Se topesc albinele. 155 V. Voiculescu GÎNDURI DE IARNĂ Aş vrea să ştiu ce face norodu-ntreg de jivini, Cînd pier înnămeţite şi ape şi pămînturi, Iar ţara e, din munte şi pin* jos, în crivini, Bataliştea ninsorii şi-a celor patru vînturi. Aş sta-ndelung de vorbă cu urşii din bîrloguri, Să-mi spună cum e iarna la dînşii în bungeturi, Cînd peste zmeurişuri zăpada oade-n stoguri Şi zace cit căpiţa pe rugii din mureturi. Dorm, graşi, în scorburi stupii, ticsiţi de miere nouă, y- Miresmele din lume acolo-s strînse, cheaguri, în timp ce ei, ca ţîmcii, sug labele^amîndouă, Şi mormăie, săracii, visînd că sug din faguri. Cum ies acum bursucii cam nărăviţi la lene, Cînd nu-s croite pîrtii prin grelele omături ? Cum, mai răzbat puiendrii şi vulpile viclene, Cu cozile învoalte, tîrîş ca nişte mături ? De veveriţa, însă, chiabură şi-nfoiată In vechea ei scurteică, nu-mi pasă, orîce-ar spune, Ea fură toată vara şi-^ascunde la poiată, Iar iama stă pe vine şi sparge-n dinţi alune. Mai milă mi-e de corbii ce spun cui stă să-i creadă Că-n cuib le crapă oul de gerul Bobotezii; De ciutele ce scurmă cu unghia-n zăpadă, Şi nu găsesc o frunză cu ce să-şi ţină iezii. 156 Poeme cu îngeri, 1927 Gîndesc la vierul trupeş, cum nu-i îngheaţă teful, Cătînd cu grohot jirul sub neaua-n clădăraie ? Mi-e tare drag colţosul că nu-şi prea strică cheful, Ci, dîrz, doar pentr-o ghindă se pune la bătaie. Aş înfrunta cu lupii viforniţa cumplită, Păşind, ca nişte umbre, înşiruiţi pe brană, Şi n-aş lipsi din haită în noaptea sorocită, Cînd Sfîntu-Andrei îi cheamă să le împartă hrană. Mi-ar spune bieţii iepuri cum şi-amăgesc duşmanii, Cum scapă vii din gura potăilor calice, Şi ca dovadă multor prigoane şi păţanii, Mi-ar arăta chiar pielea julită de alice. M-aş strecura la şerpii înţeleniţi în găuri, La broasca ce se-ngroapă de vie ca fachirii, Să prind sfiosul scîncet al vieţelor din hăuri Murind strivit sub alba muţenie a firii. 157 V. Voiculescu PĂDUREA Pădurea-n primăvară-i o frescă luminoasă, Cu cerul plin de pete, subţire şi-aburit, Acum întii schiţată de-o pensulă sfioasă, Mijind, neisprăvită, pe-un fond nedesluşit. Dar vara e un triptic : poieni, copaci, izvoare... O pînză măiestrită din pastă-mbelşugată, Trăind, fremătătoare, în rama ei de soare, Cu mase mari de umbră, ce strălucesc deodată. în toamna caldă, plină de şopot şi ecouri, Pe vale mărginită de ape ca de-un tiv, Pădurea-şi desfăşoară bogatele-i panouri, Cu galbene alaiuri în stil decorativ. Apoi, tîrziu, în iama, cu ramuri îngheţate Pădurea se preschimbă în friză de zăpadă, Sculptată-n alba piatră a zărilor crispate, Pe-un strîmt frontal de ceruri ce parcă stau să cadă. O frescă luminoasă şi dulce-n primăvară, Un mare triptic vara şi toamna un panou, în friză de zăpadă schimbată iama iară, Pădurea e de-a pururi acelaşi — alt tablou. 158 Poeme cu îngeri, 1927 PRIMĂVARĂ îmboldiţi de sfîntu soare, Din oborul somnului în cirezi şerpuitoare Ies toţi boii Domnului. El boarul lor se pune, Dînd înlături porţile, Şi mi-i scoate la păşune De prin toate borţile. Şi cu roşu mi-i boieşte Curăţind copitele, Mi-i înseamnă şi grijeşte, Să nu-şi piardă vitele. Şi mi-i poartă prin grădină Latură cu latură, Boii roşii pasc lumină Pînă ce se saturăi Apoi, după ce colindă Curtea şi cărările, înşiraţi ursuz pe-o grindă, îşi soresc spinările. Şi mişcînd, pm* pe-nserate, Coamele-mpungacile Au uitat că nemînoate, îi aşteaptă vacile. 159 V. Voiculescu RĂSĂRIT PE CÎMPIE Din cuibul zorilor de vară în fund, pe şesuri, Zbucneşte-un vultur uriaş de pară, Scăpărător, cu fulgere în pene, Şi umbrele s-acund, grăbite Ca stol înspăimîntat de presuri De pe tărîmuri pămîntene De-un şoim de aur fugărite... Hultan de foc arzînd fără de pace, Priveşte-o clipă, ţintă, lumea plină, Apoi, cînd se avîntă şi-şi desface Covîrşitoarele lui aripi de lumină, Izbeşte pînă-n bolta cerului cu ele Şi bate slăvile încovoiate,. Năprasnicul ciugulitor de stele, Cu sfîrcurile mari de raze-nvăpăiate. Şi slăvile cu zări nencăpătoare Se tot întind Fremătătoare Şi se aprind în ghearele vulturului schimbat în soare. 160 Poeme cu îngeri, 1927 ŞTIUBEIUL DIN CODRI în miez de codri, unde un pilc de fagi se roagă, E un ştiubei cu apă, pitit într-o viroagă : O scorbură-ngropată in huma care crapă Deschide-n oibul văii un ochi curat de apă Ce-n bulbul lui culege şi suge spre lumină Izvoarele pierdute adine în stînci şi tină. O salcie sucită se-ndoaic ca o iasmă Pe apa visătoare cu miros de aiasmă în care-un cerb de aur în orice dimineaţă Se-apleacă s-o deseînte c-un fir de izmă creaţă, Cînd zorile se scutur’ ca florile răsurii Şi umplu de lumină altarele pădurii... Pe fund, o broască verde de două ori răsfrîntă, Ca sufletul de tristă, se umflă-ncet şi cîntă. Alăturea un şarpe, încolăcit verigă, îşi doarme încă somnul ascuns sud o ferigă, în timp ce apa creşte, dă lin pe dinafară, Pe-un şipot se prelinge şi-n iarbă piere iară. Aicea zeci de urme s-adună şi se-ncurcă, De vier care coboară, ori ciută care urcă, Ce-şi tipăresc copita, ori laba sau piciorul, Ca-ntr-un calîp, în clisa ce-mprejmuie izvorul. Şi-n apa ce se strînge în urmele de fiară Nostalgic boul-bălţii se tînguie spre seară. Dacă străbaţi vreodată, străine, la ştiubeie, Pe unde vin doar zmeii şi zînele să beie, Făcînd căuş din palmă sau coş din foi de brusturi, Prea mult să nu te-apropii, te-nţepi şi-ai să te usturi, Că-1 apăr, oţarîte, mînate de pitici, Un codru de cucută şi-o oaste de urzici. 161 V. Voiculescu AMIAZA PE MUNTE Aleargă un cerb peste creste, Piere-n dumbrăvi şi iar iese la gol, Zbucnesc pocnete de puşti făr’ de veste Şi clocotul dă văilor ocol. Iată, năluca a scăpat devale, Uite-o acum ţîşnind în strîmtori. Zadarnic vor să-i iasă pieziş în cale Toţi cîţi pîndeau la ţiitori. Cîrduri de hăitaşi pornesc să coboare Şi tulesc în găvanele-adînci. Amiaza, lungită la soare, Privindu-i, adoarme cu capul pe stanei. Se «stinge prelung către Neagra Tatră Cornul ce-a sunat pîn-adineaur\.. Pe-albastre singurătăţi tăcerea-i iar de piatră, Liniştea — de aur. 1*2 Poeme cu îngeri, 1927 HAITELE MĂRII A$cunse-n aclîncul de neguri al zării Şi veşnic la pîndă stau haitele mării : Cînd albe corăbii, tiptil, din limanuri Ies, ciute răzleţe, Şi pleacă-ndrăzneţe Şă pască pribege pe-a apelor lanuri, O haită ae vînturi se-nşiruie iute Şi-aleargă, ca lupii pe urme de ciute... Iar ele, Ciulind mlădioase urechi de vîntrele, Din scurt fugărite, s-aştern doar pe goană, Năluce Năuce, Săltînd încolţite de crunta prigoană. Căci haitele-ntinse la fugă-ndelungă, Cu limbile scoase zoresc să le-ajungă, Şi sar peste şanţuri scobite în mare, Trec peste zăgazuri De mu de talazuri, Coboară şi zboară prin văi de vuitoare, Şi iar ies pe creste de ape umflate, Urcînd munţi de valuri, pe nerăsuflate. Dar iată c-ajunse, cu urlet, vînatul... O clipă-ncetează chefnitul, lătratul... Apoi o-mpresoară şi drumul i-1 taie. Corabia zbiară şi-i numai zbătaie, Căci haita cumplită Cu spume şi bale, în goană stropită, 163 V. Voiculescu îi sfîşie coasta şi-i sare-n spinare, îi spintecă burta de scînduri şi fiare, îi ronţăie schela şi-i sfîrtecă botul, Şi-abia-într-o clipă o-nghite cu totul; In colţii năprasnici, catarge, odgoane Trosnesc, sfărîmate, ca biete ciolane... ...Şi nu mai e urmă de navă... Ici-colo, doar aşchii pe apa buhavă Şi haite de vînturi flămînde şi rele Se-ncaier-acum între ele... 164 Poeme cu îngeri, 1927 MĂRGĂRITARUL BOLNAV Închis adînc în fundul sipetului tăcut, Lăptos ca o-mpietrită broboană de colastră, Pe-ngusta periniţă de catifea albastră Tînjea mărgăritarul de-un dor necunoscut. De-o boală neştiută zăcea, captivul, ros. O racilă ascunsă îl îmbîcsea cu ceaţă Şi-l pistruia cu pete subţiri, ca o albeaţă Pe ochiu-i fără ape şi tot mai somnoros. Bătrînul Gad, zaraful, plîngînd cu dinadins îşi cerceta comoara cea dezmierdată zilnic, Pe cînd mărgăritarul, din ce în ce mai silnic, Mocnea ca o lumină ce-aproape e de stins. Şi astfel nestematul se ofilea-n sipet Şi lîncezea^n neştire, învăluit în scamă, Dar nimeni nu putuse o clipă să-şi dea seamă Ce taină dureroasă îl mistuie încet. Zadarnic o fecioară cu sufletul păgîn L-a aninat pe sînii-i bălani şi tari ca piatra : El, ce trăise-n vremuri pe piept la Cleopatra, Zăcea posac şi rece acum, ca un bătrîn. îngălbenit pe-alocuri, sfărîmicios, avar Lăsa să se strevadă o zare tot mai slabă Şi-şi oblojea lăuntrul şi inima-i bolnavă Cu-o pojghiţă zbîrcită şi turbure de var. 165 V. Voiculescu Se închidea în sine osos şi aburit... Ca floarea vie smulsă din umeda grădină, Nemaiavînd adîncul cu seva lui marină, Crăpa, pierzîndu-şi lustrul, uscat şi jupuit... Murea mărgăritarul cu stingeri şi alean, Secat de-un dor năprasnic şi fără alinare, Şi-n lunga-i agonie visa departe-n mare Un cuib de scoici bătute pe-o creanga de mărgean. Poeme cu îngeri, 1927 CA O BAIADERA Frumoasă, lîncedă şi goală, Mlădia Noapte-n faţa lumii iese, Jucînd din şoldurile largi, domjoală. Desprinsă de pe ţîţele păgînei preotese, îngusta-i cingătoare în văzduhuri scapă : Rămîne goală-n cer pe dalele seninătăţii, Ca o dănţuitoare, gata să înceapă Dumnezeiescul danţ al voluptăţii. Şi-n golidunea-i, cuiburi vii de taină S-ascund în delta coapselor ei strînse. Cad pletele-nstelate, dar nu-i fac o haină... Pe ochii cercănaţi bat gene moi şi plînse... Şi cum îşi mişcă ritmic pîntecele sacru, Şi-l saltă, baiadera neagra şi divină, In mijloc îţi ia ochii — aur peste nacru — Buricul, încrustat cu luna plină ! 14 167 V. Voiculescu PLOAIE MARE O ploaie şi un haos s-au aşternut pe lume ! Bat îngerii în tobe de nori, şi Dumnezeu Cu fulgere îşi scrie pe ceruri al său nume, Iar trăsnetul rosteşte, citind, cuvîntul greu. Abia spre miezul nopţii s-alină-ncet furtuna... Rar picuri de pe ramuri mai cad răsunători... I-atît de ud şi rece pămînt şi cer, că luna îşi leapădă nestoarsă cămaşa ei de nori. 168 Poeme cu îngeri, 1927 METAMORFOZA Omidă uriaşa strivită între nori, Vărgată cu cenuşă, cu aur şi cu sînge, Lumina se tîrăşte spre margine de zări Şi în gogoaşa nopţii tot mai adînc se strînge. S-a-nchis grădina serii cu porţi de abanos... Dar mîine răsări-va din cellalt colţ al vieţii Un flutur, ce va umple, învoalt şi luminos, Cu aripile-i albe tot cerul dimineţii. 169 V. Voiculescu STROFE PENTRV O FATA Ştiu de ce eşti albă şi nepăsătoare... Carnea ta e suflet îngheţat; de ger, X Aburii stau încă ţurţuri şi ninsoare Toată dimineaţa zilei lui prier. Gerul dimineţii şi-al copilăriei Dăinuieşte-n tine, dezmorţit puţin... Sînii duri, doi ţurţuri, spun din creţul iei Prourul vieţii rece şi senin. Carnea ţi-e de suflet, sufletul de carne, Unul şi acelaşi sloi, de ce să-l rup ? N-a-nceput în aburi gheaţa să se-ntoarne, Alba, numai suflet, suflet încă trup !... Dar, încet, sub ochiul soarelui de vară, Moleşită-n zîmbet, sau în lacrimi noi, Toată amintirea stransă-n carnea clară Aburind, sui-va suflet înapoi..* Izvorăsc din came sufletele oare ? Ştiu atît, că dacă astăzi eşti de stei, Carnea-nduioşată şi-atotştiutoare îţi va face-un suflet din topirea ei. 170 Poeme cu îngeri, 1927 OSTROV ÎNCINS DE APE Ostrov încins de ape e sufletul din mine, Mîncat mereu de valuri şi bîntuit de vînturi, Deşi stingher de-a pururi, prin asprele lui vine Se leagă-n adîncinie de vastele pămînturL Piticul bulz de stîncă, ce-i gata să s-afunde, Cînd, îmbăiat cu spume, îl zguduie orcanul, E, nevăzut, un munte cu temelii profunde, Ce, repezit din funduri, străpunge-ntreg oceanul. El, petecul de tină, abia-nălţat de-un deget Peste robia apei ce-1 sapă să-l dărâme, E pisc ajuns şi culme ţintită fără preget, Solie spre viaţă din scoarţa humei mame. Ostrov încins de valuri şi măcinat de vînturi, Aceeaşi coajă-1 leagă-n adîncuri nevăzute Cu toate celelalte ostroave şi paminturi Zăcînel oricît de joase, de-afunde şi căzute. 171 V. Voiculcscu NOAPTE DE MARTIE Se face moină-n suflet, ou pîclă-mpovărată ; Din sloiul amintirii cad picuri tot mai vii, Şi inima, hrănită, porneşte rar să bată, Cu sînge alb de visuri şi de melancolii... La geamul meu stă noaptea şi vrea să intre-n casă, în carnea ei de neguri ard stele.mari de foc ; Cum n-o poate cuprinde cămara ce m-apasă, Mă scol şi suflu-n gînduri şi-n noaptea mea-i fac loc. Ea intră şi tîrăşte alaiul tot de-afară : Se umflă-n mine ape, trec turme de ţigăi Şi aburii lăuntrici iau chip de primăvară, Cu sini rotunzi de măguri şi coapse moi de văi. Sosesc, scăpaţi şi teferi din cuşcile-ntristării, Cocorii bucuriei, solia-ntîiei berzi, Şi şesurile minţii, miriştile uitării Le-mprourează iarba cu mii de gînduri verzi. Pe dealurile vremii iernează neaua încă ; Dar cîntă gura dulce a vîntului de sud, Momită, gheaţa-şi crapă pleoapa ei de stîncă, Surîde şi pe gingeni şi-a prins sărutul crud. Cînd pururi veşnicia vorbeşte numa-n şoapte, De unde-atîta foşnet şi susure şi sfadă ? Mă plec, ascult în mine prin sufleteasca noapte Şi-aud cum se dezbracă pămîntul de zăpadă. 172 Poeme cu îngeri, 1927 TOAMNA Jos, pe tărîmul unde cad vorbele ucise Şi unde-abia străbate doar gîndul dus ca vîntul, Azi, cotropit de umbra ce-i zvîrle-ntreg pămîntul, Stă raiul amintirii cu porţile deschise. Grădinile-amintirii se scutură de roade Şi pajiştile-amare îngălbenesc de poame ; Uitarea îşi trimite arar, cînd li-este foame, Furnicile ei negre şi vie9pele-i iscoade. Miroase pretutindeni a mucigai şi-a miere. O fructă ciugulită de pasărea durerii Mai spînzură scheletic de vreascul ros al verii : Din hîrca ei sămînţa rînjeşte în tăcere. Aluneci ici pe cărnuri de fructe-nsîngerate, Dar nu le vezi din iarba ce le-a cuprins, dospite ; Ici calci pe pulpa dulce a poamelor strivite... Şi duci pe tălpi mireasmă de amintiri uitate. Din tot ce-a fost grădina pierdut-acum în zare Plîngi crengile uscate ce le-a surpat furtuna. Şi-n toamna ta săraca, plecînd, nu iei nici una Din roadele-amintirii muşcate de uitare. 173 Y. Voiculescu DESPĂRŢIRE Cînd fîlfîişi năframa în albul steag al mînii Se oglindea amurgul în apele fîntînii; Alături, săgetată în inimă de frică, în clipa despărţirii gemu o turturică, O rodie necoaptă căzu, de vierme roasă, Crăpînd, înăbuşită de iarba somnoroasă Şi, trist, pe poarta serii spre umbrele pieirii Ieşea, pălit şi rece, luceafărul iubirii, Trec$na ca peste-o rană, pe-un vînăt cer ca fierea. Plecat peste fîntînă, vedeam în fund durerea Cum turbura adîncul venind să se adape Şi prefăcea în sînge cleştarul scump de ape, Cum se stingea amurgul şi veştedul luceafăr Şi cum porneai departe şi singură tu, cea făr* De milă, luînd cu tine în albul steag al mînii, Ca-n zări să mi le fluturi, năframele luminii, Lăsîndu-mă, din golul fîntînii cu balaur, Să mă privească noaptea cu ochii ei de aur, Pe cînd, cerind şi dîndu-şi c-un bun rămas iertarea, Se-mbrăţişau în umbră iubirea şi uitarea. 174 Poeme cu îngeri, 1927 ÎN VIE ('.ţiul soarele coboară, din ceruri stînd să iasă, Tu urci, cu el în faţă, spre via neculeasă, A94 că multă vreme îl mai zăreşti pe coamă, Hnutogolit acolo, o fabuloasă poamă Că/ută fără veste pe dealul viei tale. Jil 11 asfinţitul umed ce stăruie pe cale ( Iii plop, aproape negru în seara asta gravă, !|i nalţă foişorul de frunze-n vînt şi slavă ; tu vîrfu-i, peste via sinistră stînd de pază, A poposit o clipă cea de pe urmă rază, Mugind uşor cu limbă de aur sumbra turlă... Alăturea pîndarul, bănuitor, în surlă tiuMrcă-n sîrg săneaţa, gătindu-se de noapte. Un miros lung de putred, de teasc, de foi răscoapte S amestecă cu greaua muţenie din vie. 'Trei linuri mari aşteaptă în cramă, trei sicrie, !>i n spaima nenţeleasă sclipesc lîngă părete (’.osoare-ncovoiate ca aripi de erete, In timp ce-n largul hrubei ce gurile-şi deschide l In şir de buţi şi-antale cer alte Danaide... Si noaptea care vine trudită de departe Aduce ca o veste năprasnică de moarte, Tomnaticilor struguri spunîndu-le-nţelesul, ('ă mîine-n zori începe, cu chiote, culesul... Tu ai să stai la umbră, pe iarba otăvită, Sub nucul cu ceardacuri de frunză-ngălbenită, Privind cum, smuls din coardă, prunc dolofan, ciorchinul Abia acum începe viaţa,-ntîi cu chinul: 175 V. Voiculescu Numai călcat de soartă dă vinul şi puterea Şi-ar mucezi, stafidă, de n-ar veni durerea. Dar, grijuliu, dînd roate şi-neon jurînd fîneaţa, îi fulgeră din spate pîndarului săneaţa : Şi-ai să te vezi deodată în tunetul săneţii Sărind să furi ciorchinii din viile vieţii în clipa cînd, la pîndă, ochindu-te, străjerii Ţi-au ciuruit prin suflet alicele durerii. 176 Poeme cu îngeri, 1927 OBOSEALA Alege numai crinii cu lăncile de floare, Crăiesele lalele cu fusta-n patru foi, Dar nu uita că totul, gust, miros şi culoare Sînt fapta unei cepe înfiptă în gunoi. Şi lasă-mi, mie numai, cucuta şi pelinul, Pestriţa mătrăgună cu peri la subţiori, Uu ştiu de mult că mierea e soră cu veninul, Culese amîndouă de pe aceleaşi flori. Cu zîmbete de aur, sau lacrime de sînge, I umina e aceeaşi în zori sau de-o-nnopta, Şi-n marea umbră care pe toate-ncet le strînge, Amurgul meu e frate cu dimineaţa ta. De te-a ajuns urîtul pe cale şi ţi-e frică, Opreşte-te din goană, statornic, la răscruci — Vedea-vei patru dîre spre-o zare-n veci unică Şi drumul că-i acelaşi, de vii sau de te duci. ...Şi totuşi din cenuşa ce zace obosită Aşteaptă să renască aprinsul Phoenix iar, Cînd toată bucuria ce-o ai agonisită Putea-vei, fără murmur, s-o dai durerii dar ! 177 V. Yoîculescu ZILELE Trec zilele cu sacii goi în spate, Ca nişte cerşetoare alungate, Din casă-n casă şi din poartă-n poartă, Pe uliţa vieţii cea deşartă. Cu tălpile rănite, zdrenţăroase, Sînt numai piei întinse peste oase. Zadarnic tot întind căuşul mîinii, Le-ntîmpină şi le petrec doar cîinii. Cîte-un copil pitit pe după uşă Le-azvîrle-n poală pietre ori cenuşă. Trec zilele ca nişte cerşetoare, Burează des şi nu-i un pic de soare. Şi ele bat flămînde la zaplazuri, Dar nimeni nu le-ntreabă de necazuri. Aşteaptă lung, dau roate, nu se-ndură Să plece iarăşi făr-o-mbucătură. Tîrziu, cînd toţi cinează pentru seară, Pornesc tîrîş şi ies din sat afară ; 178 Acolo e o casă-n drum, pustie, Fără de gard, cu geamuri de hîrtie. Poeme cu îngeri, 1927 Nu-s uşi, nu-i foc, dar ele dau de bine, Şi intra să se culce-ntre ruine. Şi-adorm, aşa, lihnite, despuiate, Că le găseşti a doua zi-ngheţate. 179 V. Voiculescu ARGONAUT Priveşti bătrînul munte pe înserat, şi iată Cum stă lăţos şi paşnic cu muchea-ncovoiată, Bătut pieziş de soare, ce-n coamă-i se cufundă, îţi pare de departe, cu fruntea lui rotundă Şi miţele de codri roşite de rugină în care amurgeşte tomnateca lumină, Berbecul mitologic cu lîna grea de aur, încremenit acolo şi gras de-atît tezaur, în fund mînat de vînturi, greoi de gînduri rele, Un nor întruchipează, cu vîsle şi vîntrele, Plutind spre fabuloasa Colchidă a virtuţii, Corabia lui Iason cu toţi argonauţii... Din valea-n care umbra se lasă ca o lavă, Faci semn să se oprească nălucitoarea navă, Şi aprig, sus la proră, pornind pe urma oii, Te-ntîmpini şi te-amesteci o clipă cu eroii. 180 Poeme cu îngeri, 1927 CA-N BASMUL CU GREUL PAMÎNTULUI „IJuu... 11-aude, n-avede !a... ce glas obosit ( \\-n basmul cu Greul Pămîntului strigă ? ! Tresar ascultîndu-1 şi văd, desluşit, l in /meu şi-un voinic încleştaţi — verigă ! K „l îmi... n-aude, n-aVedea... urechea-mi destup : ('uni strigă stăpînul în luptele-i crunte, Si rcata-i, puiendrii de vulpe şi lup, Soseşte cu Ursul, cu Greul, în frunte. „litiu, 11-aude, n-avede Purta vitele fără băţ, căci îi ascultau glasul, Lăsa dorul zălog, oriunde-i călca pasul, ÎI iubeau albinele şi-l lăsau să le prindă roiul, Dregea maică-sii vîrtelniţa şi războiul Şi-i ajuta la ţesut mai bine ca o fată. Povestea la clăci Alexandria toată, !Stia conăcăriile şi cimiliturile, Cînta de căscau păsările la el gurile, învăţătorul zicea să-l trimită la carte, C-o s-ajungă dascăl mare la oraş, departe. Dar maică-sa, biata Maria, Rîvnea pentru feciorul ei popia Aici în sat, la Biserica dintr-un stejar. De-ar trăi să-l vază slujind la altar în locul părintelui Nae, care se-mbată Chiar în Săptămîna luminată Şi cade-n şanţ tocma-n ziua învierii, De-1 duc acasă pe mîini străjerii. Trecuse anul. Biruise zgripţori şi zmei Şi-n împărăţia gîndului se-ntărea cu temei. Mai rămăsese de ucis balaurul blestemat, Ce pîndea la răspîntia drumului spre palat, într-o noapte s-au luat la luptă : A tras sabia, sabia ruptă ! Balaurul 1-a-ncolăcit, l-a îmbăiat, l-a trecut coada peste grumaz şi l-a sugrumat. Ionică s-a trezit horcăind, abia trăgînd răsuflarea : „Mamă, mor... luminarea !“ Pe Ionică-1 lovise anghina. „Scapă-1, Doamne, scapă-1 !“ A venit baba Gherghina : „Guşter, maică"... şi i-a turnat gaz pe gît, Ionică pînă seara şi-a dat sufletul, şi-atît ! Şi l-a bocit maică-sa, şi cu ea tot satul Şi tot natul, Parcă le murise împăratul. 245 V. Voiculescu COIFUL DE AUR Aşadar, visul s-a izbîndit, Basmul nu minte, povestea e adevărată : Coiful de aur, coiful vrăjit Era pe lume şi l-a găsit Un copil lunatec, pe-o coastă nearată. Un biet copilaş dintr-un sat de munte Păşuna vara vitele pe coclaur Şi, scormonind cu bîta muşuroaiele mărunte, A scos la lumină chivără de aur. Plină de pămînt, ponosita, fără luci, Zăcea uitată sub iarba grasă, Ca un blid înnegrit, ca un găvan de tuci. Dar inima copilului a zvîcnit de bucurie Şi chiuind fără să ştie A pus-o-n cap şi-a venit cu ea acasă. A purtat-o aşa mîndru ca un împărat Multă vreme fără să se sinchisească, Rîdea satul de el ca de un nebun Ce umblă în cap cu un ceaun, Dar el simţea pe frunte har adevărat Şi mir picat din mîna dumnezeiască. Voi aţi găsit de copii în ţarină strămoşească A poeziei chivără de aur. O îngropase acolo fără să-şi mai amintească, Norodul, marele faur. Şi aţi purtat-o de-atunci necontenit în pofida multor ponoase ; Părul cîrlionţat sud ea v-a-ncărunţit, Dar inimile au rămas voioase. 246 Destin, 1933 SOSESC CODRII Se scutură anii frunză cu frunză, Şi vine o toamnă obositoare, Cu cer spălăcit ca o pînză Purtată îndelung şi ieşită de soare. Oraşul trezit din lîncede linişti Se umple de care cu lemne şi verze, Şi spun cărăuşii mîhniţi că din mirişti S-au smuls spulberate cele din urmă berze. Lemnele aruncate cad pe caldarîmuri Şi zgomotele mă izbesc mustrătoare : Vin codrii la mine de pe alte tărîmuri. Sosesc păduri doborîte de topoare. Privind din geam trunchiurile sparte Clădite la zid stive de stive, Gîndurile-ntoarse-mi-aleargă departe, Peste spinări de codri şi plaiuri grive. Amintiri scăpate de mult din cuşca minţii Şi-ascunse-n codrii putrezi ai uitării Vin înapoi momite de holdele căinţii Şi-abia răzbat prin sita de zile-a-nstrăinării. Le-ntîmpină cu braţe chircite, fără vine, Un suflet mic şi galben, uscat ca nişte moaşte. Cu ochi holbaţi trecutul se uită lung la mine, Uimit mă cercetează şi nu mă mai cunoaşte. 19 v. Voiculescu —- Poezii, voi. I 247 V. Voiculescti PRIN SITA ZILELOR Eram copilul pădurarului din Valea Mătăcinii. Viaţa nu mă desfăşase din scutecele umbrei şi luminii* Toată zarea amintirii de copil ridicat copăcel Mi-o umple un om mare, cu copoii după el, Cu puşca în mînă şi murgul gata. Era tata. Cînd pleca, în scăpăratul zorilor de aur, Lua cu el noaptea şi o ducea pe coclaur : Altfel nu s-ar fi făcut ziuă în tot satul. Cînd, seara, se-ntorcea pe mînă cu o secure Ştiam că tot el aduce noaptea din pădure Înadins, ca să mă culce pe mine, neastâmpăratul. Uneori noaptea intra în sat şi-n ogrăzile mele Pitulată-n carele-nfoiate cu crăci şi nuiele Ce coborau legănat prin amurgurile-nvinetite Cu iarbă şi frunzare pentru vite. O mîncau far’ să ştie plăvanii cu coarne ca luna, De aceea aveau botul negru şi umed totdeauna. Curînd am aflat că noaptea nu este Roabă la tata, ca-n poveste. M-am mîngîiat învăţînd lucruri şi mai minunate : Cum a prefăcut sfîntul Petru piatra-n azimă Pentru copiii vădanei, cînd trecea cu traista-n spate Spre „cetatea-ntr-un pai sprijină şi-ntr-un fir razimă". Mai ştiam că fîntîna din deal e gîtleju pămîntului, Cui se pleacă — îi fac vînt în ea ştimele mîniate ; Cunoşteam toate feţele vîntului. Vîntul iernei era alb şi des ca un fuior, Vîntul toamnei, galben şi tuşea uşor, Destui, 1933 Vfnuil verei, cînd albastru, cînd volburos ca focul ; Dar cel mai drag, vîntul de primăvară, Kra nu vînt verde, vînt sprinten — cu el îmi făceam jocul. Mă chema şuierînd să ne luăm la trîntă afară ; ( /îmi ostenea, se culca pe-o cracă-nflorită, Huli înd dulce şi uşor ca surioara mezină-adormită. V. Voiculescu pisica pope Eram un ghindoc şi mergeam cu tata în codri odată, Eu îi duceam cornul cu care chema la judecată, Ca îngerii din cer, pe furii de lemne. Păşeam aţintiţi la dîre şi semne. Dacă speriam hulubii, se deşteptau gorunii ; Copacii toţi stau smirna, căci noi li-eram stăpînii. Pe pulpeşele trunchiuri cu vine încordate Urcau cruciş nojiţe de iederi înnodate. Cînd, ce giuvaer mi-a sclipit jos în iarbă ? O sculă grea, de aur, bătută-n nestemate ! Astă-noapte, jucîndu-se de-a baba oarbă, Zînele au pierdut-o din pletele inelate, Sau s-a desprins din descopoiatele lor rochii ? Ah, e cu boabe de zmarand de-ţi ia ochii Şi-n piezi cu două şiruri mărunte de rubine... Stai, n-o fi căzut cînd şi-a frecat coarnele de tulpine Cerbul din basme, cerbul vrăjit ? Nu !... Spunea bunicul că-n loc tăinuit Ies la mari răstimpuri şerpii să se bată Cînd vor să-şi aleagă împăratul, singuri : Şerpii din dudaie cu pielea vărgată, Şerpii şui de apă, negri, cu urechi, Şerpii groşi cît butea, aţinuţi prin crînguri, De sub talpa casei, de sub poduri vechi, Şerpi ce dorm cu anii, deseîntaţi prin bozi, Şerpi bătrîni cît lumea, şerpi mărunţi şi plozi, Aţîţaţi de slavă, vin plesnind din cozi, Şuierînd din scorburi, lunecînd prin găuri, Unduind din mlaştini, şerpuind din tăuri, 250 Destin» 1933 I;urişaţi din bîlciuri unde zac în cuşcă, Vin şi-ncing cumplită, mută-ncăierare, Se-mpletesc în funii, spumegînd se muşcă, Gîtuiţi se-nnoadă, strînşi într-o-ncleştare, Se izbesc mai ţepeni ca drugii de fier, Si se bat ca orbii, pînă-n zori, cînd pier Mistuiţi în găuri, înapoi în tăuri. Dar din cruntul sînge vînzolit în iarbă, Cu venin şi bale verzi amestecat, Intr-un cheag de aur strălucit se-nchiarbă, Luminos, un tainic mîndru nestemat. ( 'ine îl găseşte — asta-i isteţimea — Se face-mpăratul a toată şerpimea. Tăticule, tăticule ! şi-n gene-mi tremură stropii. I ,as-o, copile, e o omidă : pisica popii, Din ea iese un flutur ca o nestemată, cînd i-o veni sorocul! ...Am văzut cum mi-a căzut din cer zodia cu norocul ! V. Voiculescu IARNA DE ALTADATĂ M-am jucat o vreme lîngă două cruci. Aud plîngînd pe mama : „Aoleo, unde te duci ?“ Şi văd cum a băgat pe bieţii bunici Sub două muşuroaie uriaşe de furnici. Anul s-a veştejit apoi încet şi s-a scuturat peste gropi. Vara tînjea în şesuri culcată pe snopi, Apoi toată zestrea toamnei a risipit-o-n grabă, Crivăţul sturloibat, ginere rău, fără de treabă. Şi noaptea norilor de iarnă umplu cerul cu nomol. Codrul tot mai zdrenţăros se despuia domol, Şi prin răvăşeala copacilor zgribuliţi de frig Şoarele se prevedea ca un inel, luna ca un cîrliş. Doar brazii răsculaţi băteau cu vîrfurile norii Şi făceau semn lung încotro s-alungau cocorii. Peste tot pregătiri ascunse, tremur şi şoapte, Cerul toamnei îşi scutura stelele coapte, Pînă ce m-am trezit deodată cu o dimineaţă bălană, Şi toţi codrii îmbrăcaţi într-o albă blană, Mai frumoasă ca sarica tatii din cui. Fruntea pămîntului era plină de troiene, cucui lîngă cucui, Şi pădurile nămeţite dormeau nepătrunse, Doar lupii desflorau alba lor taină. Tata îşi ardea în lulea gîndurile ascunse, Ingînînd o veche daină : „Codrule, straiele-ţi grele Ţi le smulge vînturi rele Şi le-azvîrle prin vîlcele, Zace zăpada pe ele. Destui, 1933 Si tic părăsit ce eşti, Iarna te călugăreşti." Şi vedeam aievea un uriaş călugăr culcat pe spate, ( ti plete albe peste rasa neagră de crengi uscate. ( înd cerul aspru se tăia cărări-cărări-limpezişuri, & le>eam cu tata sus în grui pe-o pîrtie cît palma, (.‘mită de lupi, de iepuri, de vulpi, cu cîinii de-a valma, Si priveam în sat peste răzoarele de acoperişuri. Din hornul nostru, ca din o glastră, Pe tulpina mlădioasă, înflorea învoaltă peste casă floarea fumului, albastră. Alteori, cînd vîntul bătea peste ogeacuri, I îlfîiau fumurile ca nişte steaguri. Jur împrejur se semeţeau pe zările line, înălţaţi peste norodul de muncele şi coline, In caftane de zăpadă, munţii strînşi ca la divan, Penteleul ca un vodă purta soarele gugiuman. 1 ,a coborîş alunecam pe dărdăuşuri lustruite, Peste ape tari şi lucii ca pietrele sclivisite. Prin negurile ici-colo sparte, Lumea pădurilor înţelenite se ivea departe, < ai namile de codri suitori Sub cerurile pecetluite cu nori... Şi din vrăjmăşia albă de afară intram la vatră ( ai inimile grele de piatră. V. Voiculescu CHEIA DE AUR Pe vremea aceea mă închinam mereu, La masă, la culcare, la sculare : Rugăciunea era cheia de aur cu care întorceam ornicul sufletului meu Şi-l potriveam să meargă după Dumnezeu, Seara, dimineaţa şi la tot pasul, Cum îşi îndrepta tata după soare ceasul. Domnul mă asculta şi puteam orice să-i cer. Dar aveam cunoscuţi şi prieteni toţi sfinţii din cer. Isus mi-era ca frate-miu ce dormea-n copaie ; îl născuse mama în tinda de lîngă odaie, Culcată, ca Maica Domnului, pe-o mînă de paie. Acolo mai erau adăpostite două oi bolnave, Un viţeluş cu picioarele slabe, O cloşcă sub pat şi-o pisică cu pisoi, Care s-au bucurat la naştere împreună cu noi. într-o noapte ne-au cîntat îngerii la prag, Am sărit din somn să-i apăr de cîini : Duceau, doinind, o lumină mare, ca un steag, Şi purtau steble de stele-n mîini. Glasurile cădelniţau în vînt : „Hai, Ier, leroi, Doamne sfînt“. Multă vreme le-am auzit, pînă au zburat din sat. Cheia de aur s-a pierdut şi sufletul a stat. 254 Destin, 195J VARA ÎN MIEZUL CODRILOR Na pămîntului nu mai era goală şi spealbă. Soarele păscuse iarba cea albă, înverzea peste tot cocleala ierbii adevărate, Pui iţftile se făceau ca ouăle încondeiate, Doi >uiau bolovanii tunetului rostogoliţi în slavă, Lumina agăţa pe dîmburi un puf, o pleavă, Scuturată din lina turmelor de nori călătoare, Pădurile se umpleau de umbră turburătoare, Sufletul se umbrea de dor şi jind, Trupul verii se zărea mijind Prin cămăşi de frunze în carnea cireşelor pîrguite, Sus, între coapsele pomilor atîrnînd ispite... Ştiam un cotlon zăvorit în inima bungetului, unde IJn brad pustnic se-nchina frînt de jumătate, In faţa unui stejar ce-şi rotunjea biserica de crengi plecate Pînă-n ocolniţa cerurilor afunde. Intram ziua-n amiază ca-ntr-un amurg aicea Unde nu străbăteau decît mierla şi pitulicea, | îrîind fugărite de ereţi. K11 ji şi carpeni împleteau o colibă cu pereţi Si m-afundam cu gîndurile într-un vis fără nume. Lumina de amurg verde era de pe altă lume, Si n inima aprinsă simţeam printre bătăi (ăim gîlgîie tăcerea vărsată peste văi. (and mi se ura să mă uit în zările sufletului, Mă suiam uşor în foişorul de foi al stejarului, într-un cuib uriaş de vultur, părăsit, Unde vedenia lumii mă ţinea aiurit : 255 V. Voiculescu Munţi voinici de gît cu cerul se-nălţau cutezători, Cu pieptare verzi de codri şi căciuli albe de nori. Albastre sihăstrii de plaiuri, coame negre de păduri. Deasupra mărilor de frunză, stropindu-le cu picături, La nunta-mpărătească a firii pe-ntinsul drumului de cer Alerga soarele de vară ca un năvalnic colăcer... Ades se abăteau furtunile. Apucat de furii, Vîntul se umfla ca o foală şi ţipau cimpoaiele pădurii, Nori focoşi trceau ca nişte îngeri luptători, Codrii huiau şi se vînzoleau sub nori. Cînd se potolea urgia, din fund de lumi, duruitori, încărcaţi cu ploi mănoase porneau chervane mari de După ce negura îşi împrăştia scama puzderii, Dumnezeu anina luceafărul cercel în urechea serii, Pe albe lespezi de nori rămaşi culcaţi în trepte, Urcam cu gîndul la el scările drepte. nori. Destin, 1933 SOMNUL LA MARGINE DE CODRU închid ochii şi mă gîdilă aievea pe gene Toată vraja nopţilor codrene. Dormeam pe pajişti la marginea pădurii, afară* Codrii aromeau uşor în poala cerului de vară. Seara cu ochi galbeni, închişi pe jumătate, Ca o ibovnică arzuie întîrzia pe culmi înnoptate. Cerul de fildeş vechi îl scrijeleau lăstunii, Pînă ce se albăstrea lin ca bruma prunii. Trîntit pe-un polog de fîn, cu ochi în stele, Le priveam pînă se amestecau cu gîndurile mele. Răsăreau ca nişte flori prinse în al cerului plaur : Neaşteptată primăvară a văzduhului, în care Aerul tremurat îmbăta ca un vin tare. Din apele nopţii îngerii scoteau căuşul lunii de aur, Să adape nevăzutele păsări din rai. Gîndurile mi-erau de stele Numai lumină, fără grai, Uluit ţineam miezul scînteios din ele Pînă ce simţeam cum de sus, din adîncuri line, Se scutură neagra floare a somnului pe mine. Prin păienjenişul genelor umbre se torceau aţe Şi ne trezeam cu rouă pe visuri şi flori în braţe, Prinzînd dimineaţa, ca pe fata din dafin goală, Cum întindea mîna şi culegea stelele-n poală. Jos pe plaiuri unduia o fîneaţă de ceaţă. V. Voiculescu Pe care soarele o cosea cu o rază. O strîngea pale-pale cu pază, Şi o înălţa căpiţe deasupra pămîntuluî, Hrană pentru telegarii vintului. Destin, 1933 LA SCHIT IN MUNTE De Rusalii suiam o zi-ntreagă pe poteci mărunte, La hramul Sfintei Treimi, sus la schit, în munte, Ocoleam văgăuni, urcam în piept dihamuri, Prin codrii grei numai vălmăşag de umbre şi ramuri. In fund de chiojduri clocoteau fierbători în furii, Din trunchiuri înţesate se zideau întunecimile pădurii, Aburi se tîrau din ascunzişuri să facă vrăjile pămîntului, Frunzele jucau ca ielele pe funiile vîntului, Spiriduşii săpau în măruntaie hrube de sobol, Muntele sub picior suna găunos a gol. Cu răcori de teamă ne strecuram prin gîtlejuri Unde şerpii curpenilor sălbateci aţineau cîrcei de vrejuri, Noroc că înaintea noastră cu aur pe pene şi creastă Sălta din copac în copac, călăuză, pasărea măiastră. Apoi începeau să sticlească uşor zările săgetate, Şi deodată scăpăm în raiuri de poiene luminate : Micşunea lîngă micşunea, cicoare lîngă cicoare, Ochii pămîntului se deschideau limpezi, de floare, Şi ne priveau cum trecem, căprioare. Nu se clintea nimic şi totuşi simţeam o adiere, Oare gîndurile noastre miroseau a miere Sau din sufletul florilor, unde se plămădea ascunsă, Răzbătea mireasma mierei nenăscute încă ? De-acuma, bucuroase că văd făpturi noi, Pajiştile se ţineau tot drumul după noi. în vîrf încremenii. Urcate de nevăzute puteri, Pietre uriaşe atîrnau în cer, 259 V. Voiculescu Prin norii, strînşi pe furcile colţilor caier, ^ / Stînci despletite pluteau în aer, Culmi spînzurau de-un fir de ceaţă ; Albe stane, ca sloi năprasnici de gheaţă Prelinşi din straşineje tăriei albastre, Se desprindeau aeriene peste genunile lumii noastre. Nămestii de ţancuri se sprijineau pe vînt, încît muntele ţinea mai mult de cer decît de pămînt Şi-n nemărginirea tăriei ce-1 primea în inima ei, Muntele, tot, sta în zbor oprit, cu aripi de stei, Vîrtej de piatră cotropind văzduhul plin, Despărţit de lume, cu prăpăstii de senin. Ca Moisi desculţ călcam cu evlavie pietrele cereşti, Prin spărturi priveam în jos ca prin fereşti, Departe sub noi, cum cu fulgere fără bubuituri, O furtună neagră crăpa pe păduri. Graiul se sfia de muţeniile străvechi, Numai tăcerea amiezei ne ţiuia în urechi. Pe pajiştea din poarta schitului se ţinea hramul. Ici un moş îşi lepăda traista, colo un cal hamul, Şi pe curătura cu cîţiva meri întinzînd frunzare Repede se înfiripa un sobor pestriţat cu ştergare. Doi coropcari îşi desfăceau tolbele pline de cordele, De fluturi, de arnici, bricege şi mărgele, Intr-un raft aveau cărţi cu cîntece de stea şi vicleim, Un călugăr vindea icoane de la Ierusalim. Oamenii scoteau merindele din legătură, Sticle cu ţuică treceau din gură în gură... Dar minunea cea mare era tabla cu alviţe : Un roi de copii cu plete plăviţe Ne strîngeam împrejur, gata să ne prindem de ele, Bîzîind împreună cu muştele pe lîngă acadele. Atunci m-am dumirit ce erau pietrele scumpe, Verzi, roşii, galbene, sclipind în basme tot aşa cum pe 260 Destin, 1933 Scîndurica de brad sticlea aievea în soare Comoara caramelelor nălucitoare. Seara ne apuca acolo şi potolea poiana. Un amurg sărbătoresc ca la nunta din Cana îşi pleca peste petrecerea lumească chiupul de zamfir Cu apele preschimbate în iezere de vin profir. V. Voiculcscu ZÎNELE DE AUR Ne-ntorceam odată noaptea de la fîn, Miresmele se-ntreceau să ne dezmierde Şi la vraja unui basm bătrîn, Adormisem în car pe maldăr verde. \y Mergeam, lin, pe tărîmul celălalt, Unde m-aşteptau un stol de zîne Pe-un prund de aur pin’ la nori de nalt. Cînd, la o margine de sat, A trecut pe lîngă noi, zorit, Prin întunerecul destrămat, Un cîrd de fete plecate la ghilit. Purtau pînze-n cap şi poale-n brîne — A fost o vedenie de taină şi noroc. Am crăpat ochii o clipă şi i-am strîns la loc : Jucau sterlici de umbre şi lumini, amestecat, Şi cerul se înălbea uşor, Ca într-un descîntec lin cu vorbe line. De-atunci zorile au rămas pentru mine Un cîrd de zîne învoalte şi bălane, I O horă zglobie de surate codane, Cu fote negre suflecate pe pulpele albe, în cosiţe plăviţe înnodînd maci şi nalbe Pornite cu noaptea-n cap spre răsărit Către jiliştea lumii, la ghilit. Ele trec pe lîngă streji adormite în vîrful picioarelor, Şi nesimţite Pe corlăţile ponoarelor 262 Destin, 1933 Aleargă în tăcere, Cu vălătuci de beznă, lăicere Şi trîmbe de noapte în panere, Spre gîrlele de aur tăinuite în fund. Acolo se apucă să-nălbească grăbite Pînzele nopţii vrăjite Pe prundurile cerului afund. Le flutură-n zare şi-n vînt Şi le-ntind pe redii de lumină Dincolo de margini de pămînt. Apoi s-aruncă şi ele-n scalda senină Şi, goale, ies şi se tolănesc alături pe prund. \ V. Voiculescu CENTAURUL Ascuns în desişul destinului meu, Ascut săgeţi, ciocnesc fier şi piatră, însumi amnar, visul cremene : limbi de curcubeu, Herghelii de flăcări îşi ţîşnesc nechezul pe vatră. Singuratec în munţi înţelepţi, Sihăstria mi-e împodobită cu jocuri. M-am desprins greu de stînci, de brazii drepţi, Dintre urşii moşneni alungaţi de focuri... Deplină-mpletire, tăcere şi gură, Mă-nconjur de mine şi-mi chem un contur. Cobor spre argila din alba-mi structură, Mă urc pîn’ la aur, la spiritul pur. Cuceriri, cuceriri. Dospiri în străbuni, Corcituri. Strîng lacrimi. Culeg floare... Lin licărind din văgăuni, Amforele gîndului le înalţ spre izvoare. Iată, văzui nor senin. Cum ? Nu-ntrebaţi. Noi nu sîntem copaci, frunza să ne cadă. Slavă şi aur, centauri fîrtaţi, * Cu mine, j>este plaiuri, cavalcadă. Muntele cintă cu aurora-n gheare Din toată rouă codrilor de pasări şi fiare... Nu-i de ajuns tolba din care trăgeţi : Inima e o altă tolbă cu săgeţi... Curpenii jindului greu m-au încins. Pîclele dorului stau lungi şi grele... Născut, nu făcut. Cine mîna şi-a-ntins Pe ţintarul cerului să se joace-n stele ? Nu-i chip ? Nu-i slobod ? Atunci aici jos, 264 Destin, 1933 Rîvna. Gîtlej pururi uscat. Cît ne-o fi Ierul, Tot ce-i mai mare, mai scump, mai frumos. Să bubuie sub noi pămîntul cum tună cerul. Dîră măreaţă, dîra de fapte, Dureze punte peste zi şi noapte... Noroc, hoţi de viaţă ! Vreau destin umplut Ochi, ca un chiup cu vin biruitor, Ş-apoi, înapoi, în piatră şi-n lut, Urcior spart de tăria dorului după izvor. Zbucnit de sub peceţi, în pridvoarele lumii, Privii dimineaţa peste umerii timpului gol, Puterea nu-şi află lăcaş în zidirile humii : Faptele sufletului şi marea-nlăuntru, ocol. ■Culmea vasală spre văi stă-nchinată, Din tine spre tine nu poţi să treci. Stînca e de cărări însăilată, între carne şi suflet nu bat poteci. Cimbrul fu mai viteaz ca noi, cuceri văzduhul. Dezleagă-ţi mireasma din inimi tare, Avîntă-ţi polenul şi scutură-ţi duhul. Sîngele-şi trage obîrşia din mările-^mare ! Sirene rătăcite mai cîntă încă-n el Şi cormoranii roşii se sfîşie închişi. Smulge-ţi un schiptru-aromat, toarnă-ţi inel. Şi-ncepe domnia ain anii nescrişi. Aşezări de-nceput, lăuntrice zidiri, Căci orice stapînire porneşte cu cetate, Şanţuri şi lanţuri aaînci pe simţiri, Metereze-n gînd, porţi cu-amintiri ferecate... Temelii de chin, cheamă uriaşii să-ţi ajute. Sobolii vicleni au ştiinţa hrubelor crunte, Blocuri de voinţă peste nămestii de virtute, Bolţi de dor, graiul zvîrlit punte : Nemuritoare, cetatea şi-a înfipt aripa pe munte. Dar alba semeţie din care rîd străjerii Se sprijină-n adîncuri pe pîrghia durerii. Voievod rar îţi vezi supuşii trudnici în vale, 265 "V. Voiculescu Vremea, vechil spurcat, îi mină la muncă, Să scurme jos, răsturnînd în ogoarele tale Suflet negru, suflet rodnic, pămînt gras de luncă,. Zâbavnic câţi la semne şi păsări totodată, Stau corbii-n norii negri ca schimnicii în străini Şi inima îşi paşte în pajiştea-ntristată Un sînge ce se cere să gîlgîie prin răni. Fiara zeilor, fiară trufaşă murmură-n jug. Sub măduva luminii mai lină ca un vînt, Mîngîierea morţii trage alături cu ea în plugr Şi sub copite sfinte plînge-ntîiul pămînt. Dibuire-n azur, iubire. Copcă în cer deschisă,. Conac de lumină pe oarbe văi de nori... Mă tulbură minunea îmbobocită-n clisă. Văd fecioria lumii sub hoarda de fiori, Genuna dimineţii cu alba ei răcoare Se dezgheţa-ntr-un iezer de aur zîmbitor. Lin, ţurţurii somnului picurau lingoare, Topiţi în abureală şi adîncimi de dor... Pîndeam vînatul vînăt venind înspre săgeată în pajişte străină la margini de destin. Foşnea tufişul soartei bănuitor şi, iată : Mi-a izvorît din zodii, în loc de ciută, o fată.... Călca pe flori şi gînduri năluca de senin : Toţi vulturii voinţii-mi căzură în viitoare Şi gîndurile-mi toate-i picară la picioare, Curate, scuturate de patimi şi venin. Dezmeticire în azur. Iubire. In carnea smerită prag. între noaptea trupului şi zorii sufletului îngînare, Mă îndrăgesc pe mine în tot ce-mi fuse drag Şi-mi trece îngereşte vremea cea mare. Amestec firi vrăjmaşe. îmbunez duhuri rele. Huma scoate răsfrîngeri din lumea cealaltă, Un şarpe lunatic coteşte între stele Şi broaştele cîntă în cerul din baltă. Lovit de dor scot sunet de aur greu Şi lumea toată-i numai ecoul meu : Luceferi şi gîze, cu păsări şi peşti 266 Destin, 1933 Plutesc analoage şi-alături pe apă, Oglindiri ideale, imagini cereşti, Potrivnice în planuri, se strîng să se-ncapă. Zăbovire-n azur... Iubire, ea mi-a zîmbit... De sub cununiţa sprîncenelor ochii m-au ţintit, Steme-albastre bătute-n cerul frunţii nalte. Fulger de sînge. Piatră suavă... Val de viol încremenit. Duh alb de adorare începe să tresalte, Milă de boiul crud, milă de mîini, de mijlocul subţire, M-am atins de părul ei ca de-un viitor despletii în care gungură Sibila oracole de fericire. Am dus-o pînă-n sat coborînd în neştire. M-a-ndemnat să mai viu, zburător nezărit. Varsă-ţi, noapte, averile de argint înnegrit, Intinde-ţi, beznă, uleiul negru peste fire, Zbor şi sobor în azur... Iubire, iubire... Suflet pe-o cruce din două suflete răstignit. Caraula cerului, Carul-mare, proptit pe Negoi. Buciumul nu mai gomănă fără de-ogoi. Stîna doarme. Pîndar, un foc de tîrşi, Mocnind mistuit între bolovani. Sub sarici, zgribuliţi, păstori agatîrşi... Ceas negru. Tropot... Linişte-njunghiată... Duşmani... Ce ne călcaţi tărîmurile, mocani ? Iepele voastre scornesc gîdilări prin noapte, Miresme alintate pe braţe moi de vînt Ne pătrund în vintre ca nişte şoapte... Pofte-aprinse. Oi furate (şi coapte : Nuntă de carne şi jar), îmbuibare şi cînt... Pămîntean dîrz, scit ortoman buimac de somn, Jos măciuca ! Ramăt şi chiot în ţarc ? Nu sînt urs jăcman, îţi sînt domn, Iau dijma cu braţ încordat pe arc. Dulăii, ulmaşi pricepuţi, au tulit... 2 47 V. Voiculescu Surla răsturnată stă-ntr-un peş, Ciobanii legaţi fedeleş... Bîr-bîr, ciopor răşluit, cîrlani şi mioare, Berbeci de soi cu păr ciufulit... Bîr la frigări. Jeliţi ? Sufletul, înaltă erezie, nu moare. Sus la căldarea zmeilor vei fi ciobănită bine, Pradă albă cu miros de lapte dulce, Ugerul doldora de lumină al lunii pline Ne luminează calea trecînd să se culce. Melcul nopţii se tîrăşte în coarne cu luceferi bulbucaţi, Stîncile rumegă liniştea ca zimbrii culcaţi. Stîna mursecată mai tremură-n urmă. Umbre cocoşate de greul poverii Cotim... Şi deodată peste ciobani şi turmă Se prăvale iar namila nopţii şi-a tăcerii... Ajunşi, ţărmul mîhnirii taie şi desparte, Cu sabie-ncovoiată, biruinţa de biruitori ; Asta-i izbînda ? Prada ce se-mparte ? Sus pavăza de gînduri între noi şi moarte, Nu vă priviţi mîinile, ziditori. Trist în morile de vînt ale Răsăritului, departe Bezna se macină-n făină de zori. Destin, 1933 ELEGIE Tu treci prin ani ca printre copacii gravi ai verii, Citind mîhnirea vieţii pe-al poamelor obraz ; Spre ieslea cu jăratec întinsă-n fundul serii, îşi încovoaie cerul albastru sau grumaz. Zvîrlite-n zarea moartă ard cioburile zilei Şi lumea-şi culcă tîmpla pe-un şarpe lucitor. Tot mai vrăjit te cheamă descîntecul reptilei, Din buze de izvoare şoptind aromitor. Fugară-n şir cu cerul şi apele din luncă, Spre un apus ce creşte din pete lungi în rînd, Tu măsuri bucuria cu umbra ce-o aruncă Şi inima îţi bate în fiecare gînd. Ah, inima, luceafăr ce pîlpîie deodată în sumbrele văzduhului din peptul necuprins, Tu n-ai simţit-o-n marea lumină înecată. Ea prea tîrziu răsare, cînd toate-n jur s-au stins. Te-ai scufundat în tine, spre taina neştiută, Dar din adîncul Astăzi cu păcura lui grea Te uiţi către viaţă cum ai privi, pierdută, Din puţul unei mine la gura cu o stea. Te vezi în raiul tînăr cînd te-nfrunzise dorul Şi pomul alb al cărnii sta roditor de sîni. A îngheţat de-atuncea flămînd culegătorul, Dar forma lor fierbinte o are încă-n mîini. Bălai ostrov de carne, cicladă răsărită Pe faţa-nvolburată a duhului de foc, 269 V. Voiculescu Acum, de-atît cutremur lăuntric zguduită, Te-nghite iar oceanul zămislitor la loc. Cuprinsă-n chilimbarul din urm-al asfinţirii, Te-ntuneci luminîndu-1... Ca să te am ca-n visr Te scriu cu diamantul suprem al amintirii Sub veşteda petală a ochiului închis. CUPRINSUL Poezia lui V. Voiculescu........................... V POEZII, 1916 Poezia . '......................................... 3 Stă sufletul fără iubire........................... 4 Şoimul............................................ () La Rusalii....................................... ( Din Veneţia ....................................... ^ Poate . ^ Artistul...................................... 3 0 Magii............................................. 31 Casa noastră...................................... 32 Ca pe un diamant.................................. 3J Batea la poarta cerului........................... 35 Spinii . 38 Sentcnţă.......................................... 30 Glas de clopot 20 Nu te mira........................................ 20 Părinte, unde să te caut ? . 2? Haiducul.......................................... 28 Toamna............................................ 30 Doina şi iar doina................................ 31 Pe cruce ......................................... 32 27* V. Voiculescu Vis rău............................................201 Eva................................................202 Bacantă dansîrid...................................204 Şarpele............................................205 Aţipire . ...»..................................206 Horeb lăuntric .................................. 207 Poezie ........................................... 208 Soseşte fericirea..................................209 Pescuitorul de gînduri.............................210 Toiag de înger.....................................211 Erga Kai Imerai....................................212 Deasupra sihlei de imagini.........................213 Aşijderi crinului................................. 214 Aşteptare sub cortul pustiei.......................215 Plîngere către heruvim.............................217 Orbul..............................................219 Isus din copilărie.................................221 Pe drumul ciobanilor...............................223 Florii............................................ 221 Primăvara în cimitir ...•••• 225 Amurg............................................. 226 Seară întîrziată...................................227 Noaptea........................................... 228 Peisaj . 229 Toamna . . 230 Iubire îmbătrînită.................................231 Caliacra...........................................232 Efigii marine......................................233 Amiaza.............................................234 Dimineaţă dunăreană................................235 Hoţi de cai .......................................237 Din flori..........................................239 276 Poezii, voi. I Zmeu batrîn.........................................240 Bărăgan în amurg....................................241 Ionică..............................................242 Coiful de aur.......................................246 Sosesc codrii.......................................247 Prin sita zilelor...................................248 Pisica popii........................................250 Iarna de altădată ..................................252 Cheia de aur........................................254 Vara în miezul codrilor............................ 255 Somnul la margine de codru..........................257 La schit în munte...................................250 Zînele de aur ..................................... 262 Centaurul...........................................264 Elegie .................. ... 260 V. Voiculescu DIN TARA ZIMBRULUI — Poezii de război, 1913 Cugetare . . . - . . 35 Ganimede.......................................... 3G Era o zi de bătălie............................... 37 Şase cruci........................................ 38 La cheia Buzăului................................. 40 Popa din Dealul Sării............................. 41 Ţării mele........................................ 43 Mormîntul stegarului.............................. 44 Cînd a fost să moara Neculuţ...................... 45 Cum stăm încătuşat................................ 47 Sînt culmi înfricoşate............................ 48 Scoate plugul liniştit............................ 49 Cununa de aur..................................... 50 Noapte de iarnă................................... 51 Noaptea........................................... 52 Ţara.............................................. 53 Prunză verde...................................... 54 Pe Şiret.......................................... 55 O, ţară .... 50 La un nufăr....................................... 57 PIRGA, 1921 Pîrgă............................................. 61 Piatră auriferă................................... $2 Lacul zînelor..................................... 03 Singurătatea...................................... 04 Noul Mag.......................................... 05 In Prour de Primăvară............................. 06 Ca năframa sfintei Veronica . . 08 Peisaj marin...................................... 69 Îngerul Nădejdii.................................. 70 Sodoma.......... .... • 12 2 72 Poezii, voi» I Amurgul............................................ 7S Apus de soare............................ ... 75 La poarta Paradisului Pierdut...................... 76 Durerea neamului................................... 77 Amurg pe lac....................................... 79 Sînt peşteri.............................. . . ‘ 80 Vînătoarc veche.................................... 81 Idilă.............................................. 82 Osîndă........................................... 83 Din cîtetrele daruri............................... 84 Proinetcu................................. ... 85 Cîntarea lebedei.......................... . . 86- Revoltă . '87 fantazie ... . 8® Răsărit de lună.................................. 90> Amintirea.......................................... 91 Dezlegare.......................................... 92 La răscruce ....................................... 94 în grădina Ghctsemani.............................. 95 -— Spectrul vieţii.................................... 96 Pedeapsa macului ................................. 98* Clipă luminoasă...............................* 100 Lache logofătul . . . 101 Poveste 102 Nucul..................................... . . 104 Acelaşi cîntec.................................. IQfc- Icoane de toamnă .... 107 Patru brazi ..................................... 10®* Doi gemeni....................................... 111. Trec vremile .................................... 112" Destinul......................................... llfc Imn muncii . .................................... Iii* V 273