Mulţumim şi pe această cale Domnului Andrei VOICULESCU, pentru atenţia şi eficienţa cu care ne-a stat alături în toate etapele elaborării acestei ediţii, şi Doamnei Gabriela DEFOUR-VOICULESCU, pentru amabilitatea cu care a răspuns tuturor solicitărilor noastre. Coperta şi viziunea grafică: Doina Dumitrhscu Carte apărută cu sprijinul MINISTERULUI CULTURII şi al BĂNCII ROMÂNE PENTRU DEZVOLTARE / B.R.D. O ANASTASIA 1998 Str. Venerei 13, Sector 2, Bucureşti; Tel./fax: 211.67.45 VAS U E • VOICULESCU ‘804663R* Ediţie îngrijită, prefaţă şi cronologie de Roxana Sorescu B:Bl:OTECA JUDEŢEv^iĂ Y IAN GO GA" /T'i ■■ „w % CLUJ FILIALA MĂ‘(data cînd o cunoscuse^Ulterior, data de naştere declarată atît oficial, cît şi în relaţiile personale va fi cea înregistrată în acte: 27 noiembrie. „Gîndiţi-vă că am împlinit 73 de ani la 27 nov. acum...“ (Scrisoare către Andrei Scrima, facsimil în voi. Timpul Rugului Aprins, Editura Humanitas, 1996, p. 173). -Numele Vasile Voiculescu va apărea încă din primele matricole şcolare, dar oficial el nu va fi recunoscut decît în 1950:^,Rectificat numele de Voicu în numele de Voiculescu, urmînd a se numi Voiculescu Vasile, conform deciziunii cu nr. 12880 din 30 mai 1950 a Comitetului Provizoriu Bucureşti, judeţul Ilfov, conform Decretului nr. 432/1949, 4 iulie 1950“. - Părinţii-, Costache Voicu, născut în 1833 (vîrsta reală a tatălui era, în momentul naşterii copilului, de 51 de ani), fiul lui Voicu Băcanu (1797-17 febr. 1887, transilvănean, din Săliştea Sibiului) şi al Sultanei (n. 1809-?); Sultana Ion, căsătorită Voicu, născută în 1850 (vîrsta reală a mamei în momentul naşterii copilului era de 34 de ani). - Vasile era al şaselea copil al cuplului, după Filipache (1871-?), Maria (1873-1966), Irina (date necunoscute), Florica (1876-1968), Ana (?-1969). îi va mai urma o fată. ^ VASILE VOICULESCU - Dintr-o serie de însemnări inedite ale lui Ion Voiculescu, fiul scriitorului, memorii aflate în posesia lui Andrei Voiculescu: „în noaptea de 12 oct. 1884, cu două zile înainte de Vinerea Mare, căreia i se zice «Cuvioasa Paraschiva» (după spusele sorei sale), s-a născut, cu «căiţă pe cap», fară moaşă, viitorul poet Voiculescu, al şaptelea [sic!] copil al Sultanei şi Costache Voicul, dintr-un sat de munte, de pe valea Buzăului, sat în care, chiar în copilăria mea [perioada de după 1916] mai dăinuiau eresurile, poveştile cu vrăji şi comori vrăjite, cu stafii şi strigoi. Cu cîteva zile înainte de a naşte, Sultana îşi pregătea tot ce era necesar: aţă, foarfece, cîrpe şi le agăţa în mica ei odăiţă, de grinzile de deasupra patului, şi nu mai primea pe nimeni lîngă ea. (Nu ştiu dacă ăsta era un obicei sau era o notă personală a caracterului ei.) Nimeni nu asista la chinurile naşterii... nu primea pe nimeni să-i dea ajutor. Aşa a procedat cu toţi cei opt [sic!] copii. Odată copilul înfăşurat în scutece, striga «să fugă cineva» şi să-l cheme pe preot pentru «botez», care se săvîrşea în aceeaşi noapte, fără nici un fel de ceremonie specială. Asta era prima baie pe care o lua noul născut". prima copilărie. 1884-1890 - „M-am născut pe ţărmuri de ape mari şi m-am trezit ştiind să înot. Vă pot desluşi toate felurile de a înota, dar despre înot în sine nu v-aş putea articula un singur cuvînt valabil. Cum v-aş putea învăţa acea împletire deplină a trupului cu apa, acel instinct definitiv de siguranţă, care face din scufundare o plutire, acel ritm de respiraţie mlădiată pe val, cu deschiderea pieptului într-un unghi pe care nu l-ar putea determina nici o mecanică din lumea aceasta?" („Confesiunea unui scriitor şi medic", Gîndirea, octombrie 1935, reprodus în voi. Gînduri albe, C.R. 1986, p. 450). - Pînă aproape de sfirşitul vieţii, cînd nu îi va mai fi posibil să înoate, V. Voiculescu va păstra cu sfinţenie obiceiul de a face un duş rece în fiecare dimineaţă: „De cînd mă ştiu, l-am apucat pe tata facînd gimnastică cel puţin o jumătate de oră pe zi, în faţa oglinzii, şi după aceea duş rece. Cum ne-am făcut mai măricei, asta a constituit una din obligaţiile zilnice, de la care eram scutiţi numai în caz de boală, el mergînd mai departe, chiar cu gripă, cu duşurile reci, fapt pentru care avea dese discuţii mai tîrziu, cu mama, care îi explica că după 60 de ani trebuie să renunţe la apa rece" {însemnările lui Ion Voiculescu). 10 CRONOLOGIE primele experienţe sociale - „Aşezat în inima muncelelor, la îmbucătura a patru văi, Hanul cu urşi aţinea calea a patru drumuri mari ce se înnodau în poala lui. [...] Vechi şi neuitate drumuri ale ţării de demult. Drumul oii, mii de ani bătut în sus şi-n jos de copitele mărunte ale talazurilor de turme; drumul sării, croit de carele încărcate de bulgării ocnelor, geamăn cu cel al chihlimbarului pînă în schelele Dunării şi Mării; drumul oalelor şi ulcelelor; mai apoi drumul lemnului, de la trunchiul uriaş pentru catarge pînă la cherestea şi draniţă, toate încrucişate cu cele ce duc în schimb muntelui bucatele cîmpului. La răspîntia lor, hanul sta ca o trecătoare de hotare între munte şi şes, pus să ia vamă tuturor cîte se vînturau între amîndouă" (Poemul Hanului cu Urşi. Hanul). - „Cei mai statornici muşterii ai hanului, nelipsiţi de dimineaţa pînă seara, erau urşii, adică ursarii cu fiarele lor. Dar cînd am căscat eu ochii de copil întîia oară scos la lume, ceea ce vrea să zică la han, n-am văzut decît dihăniile. Şi m-am ghemuit, ţipînd, în pieptul tatii. Cîteva nopţi în şir am tresărit şi m-am zbătut în somn. A fost nevoie să mă descînte şi să mă afume cu păr smuls din blana jivinelor. Repede însă m-am deprins cu ei, îmi fură dragi şi i-am iubit apoi toată viaţa. [...] Le azvîr-leam şi eu, din braţele mamei, cu sfială, o frîntură de covrig ori cîte un cinci parale să-şi cumpere cofeturi. Pe urmă am aflat cu ciudă că toată agoniseala le-o mîncau şi beau ţiganii, pe care-i semuiam cu smeii. Şi acum parcă aştept să-i văd, cu mersul lor şoldiu şi legănat, coborînd dintr-un corn al satului răznit pe coclauri, Ursoaica, unde din moşi strămoşi îşi avea sălaş breasla ursarilor. Acolo era scaunul lor. Cu un bulibaşă, cîţiva meşteri îmblînzitori şi o ceată de ciraci, coborau vara munţii să prinză puii de urşi, pe care îi învăţau să joace cu tălpile pe vetre înfierbîntate. Aveau hrisoave domneşti înnoite, care le da slobozenie să-şi facă netulburaţi meseria în schimbul unei dajdii în bani şi blănuri" (Poemul Hanului cu Urşi. Urşii). începuseră să se înfiripeze, în primele tipare ale contactului cu lumea, Sakuntala şi Fata ursului. - „Hanul mi-a desfăşurat apoi treptat şi celelalte mari minuni ale lui, unele tainice, ca aceea a odăilor de prăvălie. Cînd am păşit întîia oară pragul uneia din ele, într-o duminică, să cumpărăm luminare pentru biserică, am crezut că intru în camera unde împăratul din poveste îşi ţinea comorile. Rafturi peste rafturi pînă-n tavan, îndesate numai cu scumpeturi, stămburi, pînzeturi, mătăsuri şi tot soiul de ţesături care-ţi luau ochii, galbene, roşii, verzi, albastre... Ce m-a uimit mai mult au VASILE VOICULESCU fost nişte momîi ca nişte căciuli ascuţite la vîrf, dar de trei ori mai mari decît ţurcana din capul meu... Aşa am cunoscut întîi zahărul: în chip de căpăţîni. Dar toata viaţa tot mai mult mi-a plăcut mierea, cu care mi-a îndulcit mama, cînd m-a înţărcat, dorul de ţîţă“ (Poemul Hanului cu Urşi. Cămările împărăteşti). - „Hanul era şcoala şi salonul care-ţi facea faima bună sau îţi scotea ponoasele. Duminica, în preajma hanului, pe lîngă horă se înfiripa şi oleacă de tîrg... Ielele astea, am aflat atunci, joacă sus în văzduh şi vin peste om odată cu vîntul turbat, ori de cîte ori se calcă poruncile şi opreliştile lor. Altfel nu fac rău. Trec numai rar, noaptea, cîntînd, pe deasupra casei. Dar nu e bine să le-asculţi cîntecul. Mama le auzise cînd era însărcinată cu mine şi, deşi îşi astupase numaidecît urechile, se spăimînta să nu ies cumva pocit. S-a bucurat grozav că m-a născut nevătămat. Dar mi-a purtat necontenit grijă, sărmana, să nu-mi fie minţile luate de iele, ceea ce s-a văzut bine mai tîrziu. Creşteam şi nu ştiam decît că mă coboram singur la han, tot mai des, de cîte zece ori pe zi, muşteriu nelipsit în rînd cu urşii" (Poemul Hanului cu Urşi. Hora). - „De la o vreme, hanul chiabur s-a cerut înzestrat cu gheţărie şi, într-o toamnă înaintată, Oană i-a ascultat îndemnul. A strîns oameni şi i-a pus să-i sape groapă largă şi adîncă pentru gheţărie. [...] La o adîncime de două staturi de om, lucrătorii s-au oprit înfricoşaţi. Daseră peste nişte oase năzdrăvane, ca de căpcăuni: cîteva măsele, una singură cît piatra de la rîjniţa de zdrobit porumb, două lăboaie năprasnice, împletite, ce-au lăsat în pămînt nişte găuri ca cele cînd ai smulge din rădăcină un tufan, şi o tigvă uriaşă cît cazanul în care făcea Oană ţuică, cu locurile ochilor cît nişte găvane şi vizuini scorburoase ca de viermi imde fuseseră urechile, şi nişte ţurloaie ca pe buduroaiele de stupi. Unii ziceau că-s ciolane de jidovi, pieriţi o dată cu potopul, alţii că sînt rămăşiţe de smei. Pînă a venit o babă şi ne-a lămurit pe toţi. Nu erau nici una, nici cealaltă, ci se chema că sînt oasele îngerilor răi, care, cînd i-a alungat cu fulgere şi trăsnete Arhanghelul, au căzut aici şi, în căderea lor, a plesnit pămîntul şi i-a înghiţit, aşa arşi cum se aflau" (Poemul Hanului cu Urşi. Groapa îngerilor răi). primele experienţe spirituale - „Cît pot descoperi eu însumi înapoi, aproape dincolo de orizontul amintirii, mă văd un copilaş stînd singur într-o poiană cu flori sălbati- CRONOLOGIE ce, la marginea unei gîrle... Nu e nici o poezie, nici o poză... E adevărul. Sînt singur, în fundul grădinii noastre de cîteva pogoane care mi se părea atunci uriaşă... Stau pe un mal cu flori şi mă uit în zare. Şi simt şi acum fericirea acelei singurătăţi copilăreşti plină de o mare, de o nespusă, aş zice de o mistică aşteptare. Aşteptam de atunci ceva ce aştept şi acum, ceva care să-mi împlinească un dor nehotărît, şi aşteptam cu siguranţa, atunci, că va veni... Mă simţeam, mă credeam predestinat. Mi se spunea că m-am născut cu căiţă pe cap, că voi avea noroc... Mama mă adora, surorile mă iubeau, pentru toţi eram o minune. Eram un copil de cel mult trei ani, stam copăcel între flori de in sălbatic, cu un cer albastru deasupra, cu un şir de munţi albaştri în fund, visam cu ochii deschişi la soartă şi eram fericit de aşteptare. Ce aşteptam? îngeri, pe Dumnezeu şi pe Sfîntul Petre, pe Sfînta Duminică din basmele cu care-mi era capul împuiat? Era, desigur, în acel copilaş cîrlionţat o copie, ceva împrumutat şi de la Făt-Frumos din poveste, aur, arme, cai, tărîmuri de dincolo. Dar era de atunci în mine o siguranţă că are să mi se izbîndească un vis pe care nu-1 formulam şi nu l-am formulat niciodată. Cred că n-am să pierd nici în clipa morţii acest sentiment clar şi mistic despre care nu mă pot înşela, sentimentul unui copil fericit pe un mal de flori, sub un cer albastru, într-o tainică grădină, aşteptînd ceva încă şi mai minunat" (Confesiunea unui scriitor şi medic, loc. cit., pp. 453-454). - „[După întoarcerea din închisoare], Tata a mai trăit aproape un an, dar a suferit îngrozitor, pentru că tuberculoza îi afectase cinci vertebre. L-am internat o vreme la spital, la Foişor, dar n-a vrut să stea acolo, a spus că spitalul e tot un fel de puşcărie şi e sătul de aşa ceva. La spital l-au tratat cu kanamicină, un medicament care, în cantitate mare, provoacă surditate. Astfel că tata, care înainte avusese un auz de iepure, surzise de tot. De aceea, comunicam cu el prin scris... Tata suferea mult şi se certa cu Dumnezeu, cu glas tare, că de ce nu-1 ia? [...] De fapt, tata n-a mai vrut să trăiască şi atunci a refuzat mîncarea" („Discreţia binelui şi strălucirea geniului II“, convorbire cu doamna Gabriela De-four-Voiculescu, consemnată de Dinu Moraru, Lumea magazin, nr. 4, 1997, p. 32). - „Dar ceea ce cred că a ajutat la întărirea unui temperament cu care m-am născut şi care n-a fost prea contrariat de împrejurări a fost traiul de la ţară, din prima copilărie: datinile, care se împleteau pe cununa anului şi pe care le aşteptam şi le practicam ca pe nişte mari şi de preţ spectacole. Teatrul nostru cel mai scump erau liturghia şi serviciul religios din fiecare duminică şi sărbătoare, mai ales după ce descoperisem sensul ascuns al tuturor gesturilor şi aluziilor liturgice. Mai desfătătoare decît orice gală de operă din cîte am văzut de atunci încolo, 13 VASILE VOICULESCU mi-au rămas pentru totdeauna deniile Paştilor, cu marea şi minunata Vinere, cînd cîntam Prohodul. Cu luni de zile înainte îl învăţam împreună cu mama, fără greşeală. Ocolirea bisericii, slujba triumfală a învierii au pus pecetii indelebile pe o amintire ce n-aş vrea să o pierd niciodată" (Confesiunea..., p. 455). - „După cum a fost tata, cineva ar putea să creadă că noi, copiii, am fost crescuţi bigoţi. Dar nu a fost aşa. Tata considera credincioşia ca pe o însuşire organică, de aceeaşi natură morală cu caracterul: oamenii se nasc sau nu credincioşi. De aceea, el nu ne-a impus niciodată să mergem la biserică, să ne împărtăşim sau să ne spovedim. El spunea că în toate trebuie să domnească liberul arbitru. Tot ce am învăţat despre religie a fost de la mama, care nici ea nu era o bigotă. Nu mi-o aduc aminte pe mama mergînd la biserică decît la Paşti şi la Crăciun. Ţin minte că odată, pe cînd aveam vreo şapte ani, nu am putut merge la înviere cu mama şi cu fraţii mei pentru că eram bolnavă. Am rămas acasă cu tata, care nu s-a dus niciodată la o înviere în Bucureşti: nu suporta aglomeraţia şi zăpăceala de aici. Păstra în amintire minunatele slujbe de la ţară, din vremea copilăriei. Am, din acea noapte, o amintire emoţionantă, a cărei semnificaţie am înţeles-o mult mai tîrziu: toată noaptea, pînă la reîntoarcerea mamei şi a fraţilor mei, cu luminările aprinse, tata mi-a cîntat Prohodul şi slujba de înviere!" (Gabriela Defour-Voiculescu, ibidem, p. 30). - „Practicile religioase, cultul, fac să se contureze, să apară şi să se fixeze în conştiinţă chipul Domnului, aşa cum manipulaţiile în diverşi reactivi ajută să reiasă pe placa fotografică chipurile prinse. Altfel, misterioasa impregnare rămîne pururi negativă sau se şterge. Mă văd într-o zi luminoasă, cu sora mea cea mare de mînă, mergînd pe un drum afară din sat. Deasupra mea, pe cerul verziu, un înger imens, ca un Crist pantocrator pe bolta bisericii... întreb şi acum pe sora mea, care nu-şi aminteşte şi crede că am visat. Impresia mea e aşa de tare şi vie, ca şi cînd aş fi avut o vedenie. Mă văd iarăşi alergînd din grădină la mama, care ţesea la război, ca să-i spun, cu uimire şi oarecum speriat de bucurie, că mica şi zdrenţuita cărţulie de 5 bani, Epistolia Maicii Domnului, căzută din cer, pe care o purtam în buzunarul de la sîn, s-a zbătut acolo, a pîlpîit ca o vietate, dîndu-mi semn. Domnilor, dacă n-aş fi ajuns medic, cred că aş fi fost preot... Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a biserica. Nu o maimuţăreală şi nici o batjocură, ci o reală şi sinceră practică copilărească a marilor mistere. Puteam să ne jucăm de-a orice altceva; de ce numaidecît să botezăm mieii priori din curte? Sub un nuc imens aveam biserica, şi altarul după nişte perdele. Clopote ne erau crengile. însăşi mama consimţea să vie uneori la slujba mea să CRONOLOGIE mă asculte. Pe atunci se scoteau pui de pasăre cu sutele. Şi mureau foarte mulţi... Credeţi că a pierit vreunul necreştineşte, fară slujba în-mormîntării şi neîngropat?“ (Confesiunea..., p. 455). personajul iniţiat şi misterios - „Odată a venit în curte un om necunoscut, spunea că-1 cheamă Ni-culae şi că ar vrea să-l angajeze slugă; l-am primit şi cîţiva ani cît a stat la noi m-a învăţat basme, ghicitori, snoave şi alte năzdrăvănii. Ne facea nouă, copiilor, un fel de turtă coaptă cu foi de nuc. Circula zvonul despre el că ar fi stat la ocnă - totuşi, nu s-a dovedit nimic întemeiat" (Interviu de N. Crevedia, în Gînduri albe, ed. cit., p. 432). - „Au fost două influenţe benefice în copilăria lui: una a fost bunica, iar a doua un om care, într-o toamnă, a bătut la ei în poartă şi a cerut de lucru. Se numea Neculai Floacă şi purta, precum numele, o sarică miţoasă. Era un om atît de destoinic, încît nu s-au mai putut lipsi de el: făcea tot felul de treburi prin gospodărie. îi iubea aşa de mult pe copii, le spunea tot felul de basme, snoave şi obiceiuri vechi; era preocupat de astrologie şi le povestea că la eclipsă luna este mîncată de vîrcolaci. Lucra şi la război şi bunica i-a făcut lui Dile [numele pe care şi-l dăduse singur Vasile, şi cu care va rămîne pînă la moarte] haine din stofa ţesută de el. Foarte rar se îmbăta şi îl apuca dorul de ducă; după o săptămînă se întorcea însă înapoi, spunînd că nu poate să trăiască fără copii. într-o iarnă s-a îmbolnăvit grav - «i s-au aprins plă-mînii» - şi, fiind pe moarte, au chemat preotul să-l spovedească şi să-l împărtăşească. «N-am putut să-l împărtăşesc, doar l-am spovedit, pentru că are un păcat foarte mare», a spus preotul cînd a ieşit de la el. A murit şi, mai tîrziu, s-a aflat prin sat că în tinereţe ar fi omorît un rival din dragoste" (Gabriela Defour, în Lumea magazin nr. 3, 1997, p. 51). primele experienţe culturale - „Primul contact l-am avut cu literatura religioasă, mai ales vieţile sfinţilor, pe care ni le citea mama. Le împrumutam întotdeauna de la biserica din sat. [...] Mama ştia multă carte. Am ascultat, tot de la ea, povestea lui Robinson Crusoe şi o traducere românească, Morala Babei Lisa, care îmi plăcea enorm. La vîrsta de cinci ani citeam destul de bine. în clasele primare ştiam poeziile populare ale lui Alecsandri pe de rost. Tot aşa, pe Anton Pann, 15 VASILE VOICULESCU şcoala 1890-1891: 1895-1897: 1897-1901: care era mult citit în satul nostru. Era un cizmar care-1 ştia tot, pe dinafară. Cînd se îmbăta, începea să recite din el. Nu mi-au scăpat, bineînţeles, nici haiducii, cărţi care de asemenea se găseau multe în sat, căci veneau negustori din aceia care umblă cu tolba“ (Interviu de N. Creve-dia, Gînduri albe, ed. cit., p. 432). - „Din toate lecturile, cea care m-a impresionat mai mult a fost Biblia, cu aspra ei grandoare, de dramă jumătate pămînteană, jumătate divină. Dumnezeul meu favorit a fost Iehova, ale cărui apucături, de prigoană pentru vrăjmaş - protecţie pentru aleşi, le rîvneam. Pînă astăzi am rămas un Iehovist în străfundurile necercetate ale sentimentelor mele credincioase. Fiul venea pe urmă, blînd şi ascultător, de mînă cu Maica Sfîntă. E poate şi icoana autorităţii tatălui, fară umbră de ştirbire în casa noastră atunci. Sfinţii mei favoriţi, afară de arhangheli, îndeosebi focosul Mihail, sfinţii mei au fost Avram şi Iacob; am dormit cu ei, cu capul pe piatră şi am aşteptat sub agudul din fundul grădinii îngerul pentru luptă. Am ciulit urechea ca să aud glasul Domnului, ca Samuel. Am luptat împotriva filistenilor cu Samson, am cîntat cu David păzind oi şi am plîns cu profeţii. Am ştiut Vechiul Testament de la un capăt la celălalt - ca pe un epos - încît idilica Evanghelie a rămas pentru mine pînă tîrziu în umbră" (Confesiunea..., p. 454). - Urmează clasa I primară la şcoala din comuna Pleşcoi, locuind la o rudă a familiei. Din clasa a Il-a, ca urmare a rezultatelor excepţionale la învăţătură, părinţii îl internează la un pension particular din Buzău (întemeiat de I. D. Răşcanu): „Aceasta a însemnat despărţirea mea tragică de sat. Fugeam de multe ori de la şcoală şi o dată, mama, cînd a venit să mă vadă, la Buzău, m-a descoperit la înapoiere atîmat de arcurile trăsurii" (Confesiunea...). - Primele două clase de liceu la liceul „Al. Hasdeu" din Buzău. înregistrat cu numele Vasile C. Voiculescu (pe care îl va oficializa abia peste mai bine de o jumătate de veac), se clasifica al şaselea din cincisprezece elevi. - Se mută la Bucureşti, la sora lui mai mare, Florica Ştefănescu. Aceasta îl va susţine în timpul studiilor (atît liceale cît şi universitare), avînd un cuvînt greu de spus în orientarea profesională a fratelui. în ultimii ani ai vieţii, trecută de 80 de ani, Florica va locui în aceeaşi odaie cu bătrînul, bolnavul Dile, căruia îi va supravieţui. 16 CRONOLOGIE - Urmează cursurile liceului „Gh. Lazăr“. „în cursul gimnaziului am devorat mai toate volumele din editurile «Samitca», «Şaraga» şi mai ales «Biblioteca pentru toţi». Nu citeam reviste şi gazete, citeam volumul. în cursul superior am trecut la cărţile franţuzeşti, la Bourget şi la Sienkiewicz, care erau în vogă la vremea aceea. [...] La liceu, la «La-zăr», în Bucureşti, am făcut cunoştinţă cu restul poeziilor lui Emines-cu. Doina şi mai ales Satirele le ştiam încă de la Buzău, cînd tata, care facea politică militantă conservatoare, ne citea aprins." - Adolescenţa lacomă de lecturi ocultează experienţele de tip mistic, accentuează nonconformismul, ingeniozitatea, îndrăzneala de a răsturna orînduielile stabile ale lumii. Destinul a hotărît ca acela care va revoluţiona toate regulile scrisului literar românesc, inaugurînd ceea ce la decenii după el avea să se numească „avangardă", bizarul Urmuz, şi acela care va releva, la sfîrşitul carierei sale scriitoriceşti, structurile arhaice perene, conservate mai ales în mediile izolate, ale sufletului omenesc, în scrieri cu dublu registru, realist şi iniţiatic -, poetul şi prozatorul V. Voiculescu să fie, la începutul drumului lor în viaţă, prieteni apropiaţi. Ca şi cum, înainte de a se scinda în entităţi antitetice, unitatea îşi descoperea, în sîmburele ei, afinităţile opuselor legate prin sentimentul prieteniei, poate al iubirii. - „Eram în liceu o clică de băieţi care citeam foarte mult, dar care făceam nişte năzdrăvănii rămase de pomină. Aveam colegi pe Ciprian (care în catalog era trecut Constantinescu George), pe scriitorul care a murit Urmuz (Demetrescu-Buzău), pe pictorul Constantinescu Nicolae, care iscălea Cons., şi pe un alt băiat, Georgescu, care trăieşte încă. Socot că Urmuz şi Ciprian sînt cei dintîi trăzniţi din Europa... înfiinţasem o societate literară pe care o botezasem «Cap de raţă»; ca să consfinţim cu sînge numele ei, într-o noapte ne-am introdus în curtea directorului Păun şi am tăiat capetele tuturor raţelor. A fost, se înţelege, scandal mare [...] Ne întîlneam în aşa-zisele mustării, unde făceam mo-noame. Acolo, înconjuram masa într-un picior şi discutam cu lumea despre Platon. De astă dată discutam serios, căci citeam foarte multă filosofie" (Confesiunea...). - Datorită prieteniei cu Urmuz, excelent muzician şi meloman împătimit, tînărul Voiculescu descoperă muzica simfonică. El însuşi avea un auz muzical excepţional. Audiţiile de la sfîrşitul vieţii, din casa chelnerului Apostol Apostolide, posesorul celei mai rafinate discoteci din Bucureşti, în adolescenţa urmuziană îşi află rădăcinile. „Urmuz [„.] ne cînta din Beethoven. Am urmat apoi cu el simfonicele lui Wach- 17 VASILE VOICULESCU 1901, 16 iulie. 1902-1903: 1903-1909: 1910, 6 mai: mann. Ca să putem lua parte la concert, spărgeam geamurile de la Ateneu" (Confesiunea...). - Scrie prima lui poezie cunoscută pînă astăzi, pe ultima pagină a volumului Poezii, 1897, de M. Eminescu. - Urmează un an la Facultatea de Litere şi Filosofie. La îndemnul şi insistenţele cumnatului şi surorii sale, va începe în anul următor studii de medicină. - Student la Facultatea de medicină. - Teza de doctorat în medicină, cu tema „Rezecţia intestinului cu sutură termino-terminală în herniile strangulate". Teza era condusă de celebrul chirurg Thoma lonescu. - Doctorul Voiculescu nu se va specializa însă în chirurgie, ci în medicină internă şi epidemiologie. - Anii formării intelectuale, continuate o viaţă pe direcţiile inaugurate în adolescenţă: „Din liceu începusem să citesc lucrări de psihologie şi morală. Am ajuns curînd la Schopenhauer şi nu-mi pare rău, el m-a condus la Upanişade şi la Buda. Din anii întîi de litere, psihofizica şi psihopatologia, dincolo de Sergio, Wundt şi Hofding, m-au dus la medicină, pe urmele lui Vaschide, ale Iui Pierre Janet şi ale lui William James, cu experienţa lui religioasă. [...] Am alergat la tot ceea ce atunci [...] ispitea o minte înţărcată de credinţă şi hrănită ştiinţificeşte: materialism, pozitivism, evoluţionism, Littre, Claude Bemard, Aug. Comte, Darwin, Spencer. La începutul lumii, ziceam cu ei, va fi fost Dumnezeu, aşa cum la începutul pomului a fost sămînţa. Dar cine mai caută sîmburele în haosul teluric din care a răsărit tulpina? Dumnezeu stă sus, în roadele ramurilor noastre. La o parte, deci, cu fastele şi arhivele cosmologiilor divine. Dar ramurile îmi rămîneau mai sterile. Nemulţumit, am dezertat şi am trecut la vrăjmaş. Am cunoscut Kabala din studii, mai ales ale lui Frank şi Karpe, am citit Seferul cu comentariile lui, am practicat pe rozcrucienii lui Peladan, am cercetat iluminismul filosofului necunoscut; am rămas îndelung la teosofie, de la gnoză şi Pista Sofia, prin Fabre d’Olivet, Saint Yves d’Alveidre, Eliphas Levy şi Papus pînă la modernii Schure, Rudolf Steiner, Madame Blawatzky, Annie Bessant şi cîţi alţii. Dar nu m-am afiliat la nici o societate secretă, n-am aderat la nici o sectă şi nu sînt un iniţiat, de teamă să nu-mi îngrădesc libertatea. Am respins de la început spiritismul, atît cel radical, al lui Alan Kardec, cît şi cel pseudoştiinţific, al lui Crooks. 18 CRONOLOGIE Am cultivat cu emoţie pe Carlyle, pe Emerson, şi prin ei pe Novalis, m-am entuziasmat de Maeterlinck, ca să mă întorc apoi la Platon şi la neoplatonicieni... Ceea ce vă pot afirma, sfîrşind, este că pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi tot cîştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă, litetartură, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credinţă. Unilateral, aş fi fost poate ateu naiv, un simplist negaţie. Cu cît mai poliedric, cu atît au avut loc pe unde să străbată experienţe complete, puncte de vedere noi, interferenţe de doctrine, putinţa de comparaţii, lumină mai multă. Iar din toate, sinteza că neapărat credinţa trebuie să stea la temelia spiritului omului normal" (Confesiunea...). 1907, vara: - Face, împreună cu prietenul său Nicolae Constantinescu, o călătorie la Veneţia. 1908, 6 septembrie: - O cunoaşte pe Maria Mitescu (1887-1946), studentă şi ea la medici- nă, venită în vacanţă la o prietenă, la Pîrscov. Una dintre primele vizite în sat, cele două fete o vor face la mama lui Vasile Voiculescu. Acesta, aflat acasă în vacanţă, se va ascunde în fundul grădinii, refuzînd să cunoască orice femeie, de care, în acea perioadă, avea oroare. Chemat însă la capătîiul prietenei bolnave, în calitatea lui de aproape medic, o va întîlni — definitiv — pe aceea de care îl va lega o profundă comuniune sufletească şi spirituală. 1910, 21 februarie: - Se căsătoreşte cu „domnişoara Marioara Florioara C. Mitescu, jună în etate de ani douăzeci şi trei... născută în oraşul Ploieşti şi domiciliată în capitala Bucureşti, fiică a decedaţilor locotenent colonel Mitescu Constantin şi Maria Mitescu" (Certificat de căsătorie eliberat de primăria comunei Pîrscov, judeţul Buzău, nr. 17, din 21 februarie 1921). - Din căsătorie vor rezulta cinci copii: Martha Elisabeta (1 aprilie 1911 - 5 aprilie 1994, Paris), Olga-Sultana (13 iulie 1912-16 februarie 1983, Paris), Radu Ilie Vasile (28 mai 1914-12 noiembrie 1996), Ion (16 mai 1916-23 octombrie 1973), Gabriela-Michaela (8 noiembrie 1920). cariera de medic 1910, 4 iunie: - Este numit medic la circa Ocolu, judeţul Gorj. începe cariera, cu mul- te peregrinări, a unuia dintre cei mai deosebiţi practicanţi ai medicinei de pe aceste meleaguri. 19 VASILE VOICULESCU 1910-1920: 1916: 1917: 1920, 6 ianuarie: 1922: 1925: 1930: 1930, 16 decembrie: 1933: - Este transferat, la cererea sa, într-un şir de comune reşedinţă de plasă (Cîmpu - Buzău, Hotarele - Ilfov, Bezdead - Dîmboviţa^ Budeşti - Ilfov, Cocioc - Ilfov, Buftea - Ilfov etc.). în 1913 participă la campania din Bulgaria, pentru care este decorat cu medalia „Avîntul ţării". în 1915 este mobilizat cu gradul de locotenent. - Numit şeful Spitalului mobil nr. 6, cu ordin de plecare în Moldova. - Şef al spitalului de răniţi, transformat pe urmă în spital de contagioşi, din Bîrlad. Dintr-un memoriu adresat de dr. V. Voiculescu Ministerului Apărării Naţionale, la 30 octombrie 1940, în vederea asimilării cu gradul de colonel: „în timpul anului 1917 m-am îmbolnăvit de tifos exantematic, de febră tifoidă şi de icter, îngrijind bolnavii de aceste boli. Pentru acest fapt am fost decorat cu «Steaua României cu spade»: pentru că «fiind bolnav, a refuzat concediul spre a îngriji pe bolnavi», cum scrie chiar pe brevet. în acest răstimp, pînă în 1918, am făcut serviciu pe lîngă tabăra de prizonieri din Bîrlad, pe lîngă Atelierul central de confecţii, pe lîngă Garnizoana Bîrlad, precum şi pe la alte spitale de răniţi şi bolnavi. Am fost demobilizat cu gradul de medic subşef, asimilat maior". - Numit medic la Administraţia Domeniilor Coroanei. Doctorul şi orientalistul Constantin Daniel, care i-a fost apropiat în anii ‘50, relatează: „în această calitate, aşa cum am aflat nu de la el, ci de la sora sa Maria Ivănescu, a tratat cu reuşită pe regele din anii ‘30, care suferea de o afecţiune rebelă, probabil neurologică, cum au relatat şi alţi medici curanţi" (C. Daniel, în voi. Retrospective medicale, studii, note şi documente, sub redacţia dr. G. Brătescu, Edit. Medicală, 1985, p. 581). - Medic şi profesor de igienă la Institutul Pompilian din Bucureşti. Şef al circumscripţiei 12 medicale, Bucureşti. - Decorat cu „Crucea Meritul Sanitar" clasa I pentru întreaga activitate desfăşurată în slujba sănătăţii poporului. - Conduce cabinetul de consultaţii medicale pentru săteni, înfiinţat de revista Albina. - La radio, iniţiază o rubrică medicală pentru săteni şi emisiunea Sfatul medicului. - Delegat redactor şef al propagandei sanitare în Direcţia Educaţiei Poporului în Ministerul Muncii şi Prevederilor Sociale. - „Ca medic comunal de circumscripţie se deleagă şi cu conducerea secţiunii sanitare din Sectorul III Albastru". - Publică Cunoaşterea social-medicală a mediului. Educaţia igienică a săteanului şi muncitorului, Cultura Sănătăţii, Bucureşti. 9n CRONOLOGIE 1934: 1935: 1939: 1940: - Publică (în colaborare cu dr. Manoliu) Călăuza farmaciei căminului cu leacuri de întîiul ajutor pentru conducătorii căminelor culturale şi Igiena satelor, Editura Fundaţiilor Regale. - Apare Toate leacurile la îndemînă, în colecţia „Cultura satului", Editura Fundaţiilor Regale (ediţia II - 1935, ed. III - 1938, ed. IV- 1945, ed. V- 1947). - Medic şef al Sectorului III Albastru, Bucureşti. - Director al Centrului de Sănătate IV Verde, Bucureşti. 11 decembrie: - I se aprobă ieşirea la pensie. specificul aplicării medicinei; deontologia profesională - „Cum s-a spus de atîtea ori, «medicina nu este o profesiune, ci o pasiune», iar pe medicul Vasile Voiculescu continuau şi după pensionare să-l solicite numeroşi pacienţi, rudele sau prietenii acestora, care căutau vindecarea la un practician vestit prin succesele sale şi, pe deasupra, «medic fară de arginţi», cum era supranumit..." (Constantin Daniel, op. cit., p. 579). - „Vasile Voiculescu avea păreri foarte aparte şi în materie de deontologie medicală. El spunea, de pildă, că medicul trebuie să fie profund recunoscător pacientului, care i-a prilejuit să facă o faptă bună" (ibidem, p. 581). - „Doctorul V. Voiculescu aborda bolnavul pe care îl examina pentru prima oară într-un mod care ţinea mai mult de mantică decît de regulile artei medicale. Căci, după ce privea atent cîteva momente la pa. cientul ce intra pe uşă, enunţa diagnosticul care era mai totdeauna exact. Era în fond ceea ce tratatele germane numesc Blitzdiagnostik, «diagnostic la distanţă, la prima vedere»... Asupra pacientului diagnosticul instantaneu avea un efect exploziv, terifiant uneori, căci suferindul rămînea stupefiat, neştiind ce să creadă, ce să spună, încît de-abia putea îngăima: «De unde ştiţi? Cine v-a spus? Cum de mi-aţi ghicit boala?». Dar «ghicirea» bolii însemna pentru bolnav că medicul îi cunoaşte perfect afecţiunea şi că tratamentul va duce sigur la vindecare. De aceea tratamentul prescris era urmat cu sfinţenie, aşa explicîndu-se multe din succesele terapeutice pe care doctorul Voiculescu le-a obţinut la ţară, dar şi în Bucureşti" (ibidem, p. 581). - „Dar tratamentele sale depindeau în bună măsură de ceea ce se numea diagnostic existenţial, care stabilea modul cum se răsfrînge tulburarea somatică în viaţa psihică a bolnavului, ce cauze sociale ar fi putut 21 VASILE VOICULESCU genera boala, ce abuzuri, ce vicii, ce deprinderi rele sau bune are suferindul... Ca şi medicii germani de la începutul secolului al XlX-lea, el admitea că o boală poate fi folositoare şi trebuie deci «utilizată» de medic; de exemplu, o pneumonie acută putea fi invocată spre a-1 determina pe un pacient să se lase de fumat, de abuzuri alcoolice ori de alte deprinderi dăunătoare..." (ibidem, p. 582). - „Multe din tratamentele pe care le prescria erau cele consemnate în cartea sa Toate leacurile la îndemînă, apărută în mai multe ediţii [...]; cu alte cuvinte, medicaţia sa era în mare parte întemeiată pe plante medicinale şi pe reţetele tradiţionale ale etnoiatriei româneşti. Dar marea inovaţie introdusă de Vasile Voiculescu constă în aceea că asemenea reţete preluate din medicina populară nu sînt prezentate ca nişte curiozităţi, [...] ci sînt prescrise ca mijloace eficiente, vii şi aplicabile cu succes atît la oraşe, cît şi la sate. [...] Ceea ce m-a frapat în terapeutica doctorului Voiculescu este că acesta indica în ordonanţele pe care le scria compoziţia fiecărui ceai, precizînd şi cantitatea din fiecare plantă ce intra în formula reţetei sale. [...] De mai multe ori l-am auzit spunînd că leacurile etnoiatrice aplicate la sate dădeau rezultate mai bune cînd erau însoţite de incantaţii. Des-cîntecele, spunea el, constituiau remedii psihoterapice acţionînd pe baza mecanismelor de sugestie. [...] Doctorul Voiculescu cunoştea un mare număr de incantaţii, a căror poezie specială o admira şi din a căror limbă, cu un lexic atît de arhaic şi de ciudat, a preluat adeseori. [...] Dar nu recita niciodată - chiar nici înaintea celor mai apropiaţi prieteni - astfel de texte, considerîndu-le formule rituale, lovite de interdicţii (Cf. Ieşirea XXIII, 18; Deuteronomul, XVIII, 11). [...] Una din prescrierile sale pentru stările de astenie la bolnavii în vîrstă şi la convalescenţi era ceea ce s-ar putea numi selenoterapie, «băi de lumină lunară». Asemenea băi facea el însuşi la intervale de cîteva luni... Cu toate eforturile mele, nu am putut găsi o bibliografie sau măcar menţiuni ştiinţifice despre această selenoterapie, care pare să fi fost preluată de medicul-poet din prescrierile medicinii indiene. [...] După cîte mi-am dat seama, selenoterapia avea un efect stenic evident asupra pacienţilor, care deveneau mai volubili, mai rapizi în elo-cuţie şi în mişcări [...]“ (ibidem, pp. 582-583). - „Trebuie să adaug că ceea ce m-a frapat în cursul examenelor medicale pe care le făcea era impresia că deseori reuşea să-şi dea seama la ce se gîndeşte bolnavul. De altfel, el spunea cu glas tare ce anume, iar pacientul recunoştea că aşa este. Odată mi-am luat inima în dinţi şi l-am întrebat cum reuşeşte să cunoască gîndurile bolnavului pe care îl examinează. Mi-a spus că este vorba de o tehnică descrisă în Kabala CRONOLOGIE 1912: 1916: 1918: 1919: şi expusă amănunţit de Raymondus Lullus. [...] Din scrierile despre acest învăţat catalan am învăţat că reuşea să intuiască sentimentele şi afectele (dar nu ideile expuse într-un limbaj discursiv) interlocutorului său, luînd exact mimica acestuia, ca şi gestica şi atitudinea corporală a lui, ceea ce crea în cîmpul conştiinţei examinatorului o stare afectivă identică cu acea a interlocutorului..." (ibidem, p. 583). activitatea literară şi culturală - în Convorbiri literare nr. 3, martie, se produce debutul cu poezia „Dorul", semnată cu iniţialele V. V.: „Un dor ciudat mă prinde: aş vrea să fiu o floare...". - „Am făcut parte mulţi ani înainte de război din cercul Convorbiri literare. Am publicat aici mici bucăţi, imitaţii după Heine, pe care-1 iubisem foarte mult. în tot timpul acesta scrisesem şi alte poezii poporaniste" (Interviu acordat lui N. Crevedia, cf. Gînduri albe, p. 434). - Debutul în volum, la vîrsta de 32 de ani: Poezii, Editura Poporul, 96 pp., tiraj 600 de exemplare, majoritatea dispărînd în timpul ocupaţiei germane din locuinţa sa de la Buftea. - Apare voi. Din Ţara Zimbrului şi alte poezii, Tipografia C. D. Lu-paşcu, Bîrlad, 104 pp. - „Războiul l-am făcut ca medic la spital, prilej de poezie patriotică, nu însă prea strigătoare..." (Gînduri albe, p. 434). - „La Bîrlad am cunoscut pe Vlahuţă... Eram zilnic în casa lui mai mulţi poeţi: Nichifor Crainic, Cancel, Donar Munteanu, G. Tutoveanu, I. Valentin ş.a.“ - După sosirea la Bucureşti: „Ion Pillat, Nichifor Crainic şi cu mine am întemeiat curentul aşa numit tradiţionalist în poezie, deşi se zice că Adrian Maniu făcuse astfel de poezii mai înainte. Nu ştiu ce fluid lăuntric ne-a legat pe tustrei: Pillat din Dorohoi, Crainic din Vlaşca şi eu din Buzău. Ţin să declar că activitatea mea poetică se datoreşte în mare parte lui ' Ion Pillat. El m-a îndemnat, m-a obligat să scriu" (Gînduri albe, p. 535). - Apare la Bîrlad revista Florile dalbe (19 numere între 1 ianuarie şi 15 decembrie), sub conducerea unui comitet alcătuit din G. Tutoveanu, V. Voiculescu, Tudor Pamfile, M. Lungeanu. - Colaborează la Revista copiilor şi a tinerimii, Luceafărul, Neamul Românesc, Dacia, România, Duminica poporului, Flacăra, însemnări literare, Ilustraţia neamului nostru, Lumina etc. 23 f VASILE VOICULESCU 1920: 1922, 1923: 1924: 1926: 1927, - Premiul de poezie al Academiei Române pentru voi. Din Ţara Zimbrului şi alte poezii. - Membru al Societăţii Scriitorilor Români. - Apare voi. Pîrgă, Editura Cartea Românească. 1 noiembrie: - Devine subdirector al Fundaţiei Culturale „Principele Carol“. 1 mai: - Numit director al culturii la Fundaţia Culturală. - Inspector general la Fundaţia Culturală, apoi referent cu grad de director. - Numit în cadrul Direcţiei Presei în Comisia controlului cinematografelor, avînd îndatorirea de a viziona filmele străine şi de a aviza rularea lor în România. - Din amintirile inedite ale fiului său, Ion Voiculescu, în legătură cu ultimii ani de viaţă ai poetului: „în toată această perioadă nu am reuşit să-l duc la cinematograf sau să-l scot, fie chiar şi cu o maşină, din Bucureşti, cu toate că ştiam că una din plăcerile lui era să plece la drum cu maşina, şi nu cu trenul. După ce au apărut filmele în culori, îl simţeam că ar vrea să vadă unul; ba chiar îşi exprima dorinţa. Am încercat să îl tentez cu un film în culori englezesc, cu vulturi şi păsări sălbatice. Ajungea pînă la cumpăratul biletelor şi acolo se oprea. începea cu amînările, pentru diferite motive imaginare şi de multe ori copilăreşti. Odată, ţin minte că venise un film american în culori, dacă nu mă înşel Wikingii, pe care ar fi putut să-l vadă, i-am luat bilete, dar m-a refuzat categoric şi atunci ne-am luat la harţă: - Tată, mergem după masă la cinema, am luat bilete la filmul pe care ai spus că vrei să-l vezi. - Nu merg, nu vreau să văd nici un film! - Ăsta e un film frumos, colorat! - Sînt sătul de filme de cînd eram la cenzură şi nu-mi plac filmele colorate! - Dar ai văzut vreunul? - Nu! Dar nu vreau să văd!“ - Decorat cu ordinul „Steaua României11 şi cu „Răsplata muncii pentru învăţămînt“. ianuarie: - începe colaborarea la revista Gîndirea, colaborare ce va dura pînă în iulie 1944. - Premiera piesei Măiastra fără inimă, adaptare după Prinţesa Tu-randot de Carlo Gozzi; regia: Adrian Maniu. noiembrie: - Editează, împreună cu T. Păunescu-Ulmu şi N. I. Herescu, revista Pleiada, la Craiova. 24 CRONOLOGIE - Apare voi. Poeme cu îngeri, Fundaţiile Culturale Regale, colecţia „Cartea vremii"; - Apare voi. Amintiri despre Vlahuţă, editura Teatrul de mîine, Slobozia. - Colaborează la periodicul România administrativă, unde va publica, pînă în 1936, peste o sută de articole la rubrici precum „Tribuna medicală", „Pagina medicală", „Leacuri". - Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru voi. Poeme cu îngeri. - în colaborare cu Gh. D. Mugur publică broşura Proverbe culese de... - Este concediat, din lipsă de fonduri, de la Fundaţia Culturală. - Conferenţiază la radio despre Misterul Shakespeare. - începe colaborarea la radio, în cadrul emisiunii Ora Satului. - Premiera piesei Fata ursului, pe scena Teatrului Naţional Bucureşti, cu: Sorana Ţopa, G. Ciprian, Eugenia Ciucurescu, Ion Finteşteanu; regia: Paul Gusty. - Publică în colaborare cu Gh. D. Mugur voi. îndreptar cultural -Cartea misionarului, Craiova; Chestionar de anchetă socială pentru monografie, Craiova; Chestionar folcloristic, Craiova; îndreptar pentru conducătorii culturali la sate, Căminul cultural, Bucureşti. - Decorat cu „Coroana României" cu grad de comandor. - Colaborează la Duminica Universului, Săptămîna C.F.R., Azi, FLe-rald, Muzică şi poezie, România literară, Pagini basarabene, Decembrie, Revista femeilor române, Revista Fundaţiilor Regale, Vremea, Satul etc. - Referent literar la Societatea de Difuziune Radiotelefonică. - în revista Farul căminului vor apărea peste 40 de articole cu caracter medical. - Apare voi. de versuri Destin. 1934: - Apare piesa într-un act La pragul minunii, „mister dramatic", intitu- lată iniţial Sacul cu cartofi. 1935: - Devine, împreună cu Tudor Vianu, cenzor activ al S.S.R., sub preşe- dinţia lui N. M. Condiescu. 1 septembrie: - încadrat la Direcţia Programe, în funcţia de consilier referent literar cu grad de director cl. I, la Societatea de Radiodifuziune. 25 noiembrie: - Premiera piesei Umbra, la Teatrul Naţional Bucureşti, cu: Aura Bu- zescu, Ion Sîrbul, Irina Nădejde, Ion Mânu, Eugenia Zaharia, Ana Luca; regia: Ion Şahighian. - Decorat cu „Meritul cultural pentru litere şi opere literare", cavaler cl. II. . 4 1928: 1929, septembrie: noiembrie: 1930: decembrie: 1931: 1933: 25 VASILE VOICULESCU 1936: — Devine membru al Societăţii Autorilor Dramatici Români. - Premiul Teatrului Naţional pentru piesa Umbra. 193 7: - Apare voi. Urcuş, Editura Fundaţiilor Regale. 1939: - Voi. întrezăriri, Editura Fundaţiilor Regale. 1940: - Membru în Comisia de cenzură cinematografică de pe lîngă Minis- terul Propagandei. - Decorat cu „Meritul cultural pentru litere si opere literare", cavaler cl. I. 1941: - Primeşte Premiul Naţional de Poezie. 1943: - Apare piesa Demiurgul, Editura Casa Şcoalelor, Bucureşti. - Voi. Duhulpămîntului - Teatru românesc, Fundaţiile Culturale Regale. - Decorat cu „Meritul cultural în gradul de ofiţer pentru litere şi opere literare". - Revista Gîndirea, an XXII, nr. 7, august-septembrie îi dedică un număr omagial. 1944: - Apare voi. Poezii, ediţie definitivă, Editura Fundaţiei Culturale Regale. 1945: - Se retrage şi din activitatea de la Radiodifuziune. 1946, 22 noiembrie: - Se sfirşeşte, în urma unei hemoragii cerebrale, Maria Mitescu-Voi- culescu, soţia sa. - Din amintirile inedite ale lui Ion Voiculescu: „In ziua cînd murea mama de congestie cerebrală, el, care ştia dezno-dămîntul, m-a luat la farmacie şi pe drum, printr-o ploaie măruntă şi deasă, pe cheiul gîrlei, ţin minte că m-a oprit şi mi-a spus: «Vreau să te rog ceva şi promite-mi că vei încerca să mă asculţi: să crezi în Dumnezeu!»". „După moartea mamei [...] tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. * Nu mai ieşea decît prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu. într-o zi mi-a spus că îşi propusese mai demult ca de la o vîrstă să renunţe la came, dar spre regretul lui vede că nu are de ales, că mănîncă ce se găseşte şi ce i se găteşte. îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale. Soba şi-a blocat-o cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10 sau 11 ani..." - începe ultima etapă a vieţii şi creaţiei lui V. Voiculescu. Pînă la sfîrşitul vieţii nu va publica nimic din ce a conceput în această perioadă şi îi va lăsa cu limbă de moarte fiului său Ion dorinţa de a nu da nimic la lumină: „Ionică, eu mor. Mor. M-au omorît. Nu le dau nimic!". încâlcind acest legat, Ion Voiculescu a îmbogăţit literatura română cu una din cele mai enigmatice opere care s-au scris vreodată în această limbă. 26 CRONOLOGIE 1947: mai: 1947: 1948-1949: 1952-1954: 1954, decembrie: 1955-1958: — începe scrierea povestirilor. — la concursul revistei Provincia din Turnu-Severin, juriul, prezidat de Victor Papilian, premiază cu premiul III povestirea Capul de zimbru, datată 20-25 dec. 1946. — Sînt scrise: Taina gorunului, Limanul, Iubire magică, Behaviorism, Şarpele Aliodor, Lostriţa, în mijlocul lupilor, Lacul rău. — Scrie: Sezon mort, Misiune de încredere, Farsa, Lipitoarea, Alcyon sau Diavolul alb, Sakuntala, Ultimul berevoi, Lobocoagularea pre-frontală. — Povestirile: Chef la mănăstire, Schimnicul, Ciorbă de bolovan, Viscolul, Schitul de ceară, Perna de puf. Scrie primele capitole ale romanului Zahei Orbul, al cărui ultim capitol, în satul Cervoiului, fusese scris în 1949. — Poeme religioase, publicate ulterior sub titlul Clepsidra şi Călătorie spre locul inimii. — începe scrierea Ultimelor sonete închipuite ale lui Shakespeare, în traducere imaginară de V. Voiculescu. Ciclul de 90 de sonete va fi încheiat cu cîteva zile înaintea arestării. — Povestiri: Ispitele părintelui Evtichie, Ciobănilă, Pescarul Amin, Proba, Căprioara din vis, Amintiri despre pescuit, Revolta dobitoacelor, Moarte amînată. — Teatru: Gimnastică sentimentală, Pribeaga, Trandafir agăţător. — Formele de viaţă socială şi spirituală la care participă în această perioadă: Frecventează cenaclul literar din casa lui Barbu Slătineanu; Participă la audiţiile muzicale din casa lui Apostol Apostolide; Frecventează mănăstirea Antim, descoperă viaţa spirituală isihastă, face parte din gruparea „Rugului Aprins". în 1945-1947, dar mai cu seamă după 1948, după ce stareţ al mănăstirii Antim avea să devină părintele Benedict Ghiuş, se reunea aici o comunitate de călugări şi laici care trăiau credinţa ca pe un act de comunicare vie cu absolutul, practicînd îndeosebi rugăciunea isihastă a minţii şi a inimii. — „Persoanele pe care Antimul le reunea de acum înainte, citadini adesea tineri sau chiar foarte tineri, veneau din lumea studiilor riguroase şi deschise, cum se cuvine, universalului. Pentru aceştia, viaţa monahală, departe de pitoresc sau evlavie sămănătoristă, răsuna de chemările Absolutului viu. Ea deschide calea căutărilor şi a descoperirilor trăite, dar de un «alt ordin» - ar fi spus Pascal, decît ordinul «acestei lumi»... 27 VASILE VOICULESCU Ca orizont concret, Antimul era în fond un aşezămînt monastic: ceilalţi, «laicii» veniţi mai tîrziu, se regăseau în cuprinsul şi în ritmul său, unde erau cotidian şi foarte simplu primiţi. Totul în normalitatea tradiţiei unanime a Răsăritului, care nu ridică îngrădiri între mireni şi monahi atunci cînd, porniţi întru aceeaşi căutare, se descoperă la aceeaşi distanţă de Infinitul viu. (în infinit, se ştie, nu ne apropiem de capăt oricît am înainta: infinitul se realizează, nu se epuizează.) «Excepţia» situaţiei de la Antim consta, poate, în calitatea acelei experienţe, vădind un soi de armonie prestabilită între latura sa monastică şi latura sa laic-intelectuală. într-un mod singular [...] s-a pecetluit acolo convivialitatea între tradiţia spirituală vie şi intelectuali (aşijderea vii). Fără deliberări, fară programe prealabile. Undeva, e adevărat, fulgera cîteodată, pe sub cuvinte, simţămîntul unei lucrări obiective, a unei mutaţii calitative a timpului trăit. Un ciclu se închidea pentru a face loc altuia“ (Andre Scrima, Timpul Rugului Aprins, Ed. Humanitas, 1996, pp. 129, 123, 134). - Cel care va face, peste ani, istoria grupului coagulat în jurul icoanei Rugului Aprins, Andrei Scrima, pe atunci la începutul fabulosului său drum în această lume, avea să fie legat de V. Voiculescu prin „drumul cel mai scurt între inimi“, drumul care „trece prin stele". Andrei Scrima se refuza şi atunci, ca şi acum, oricărei calificări şi oricărei clasificări. Lipsit de atribute, le reuneşte pe toate într-o imagine proteică, niciodată aceeaşi, pe cît de fascinantă, pe atît de derutantă. Frumos „cum numa-n vis/ Un înger se arată", cu ochi albaştri pe cît de scînteietori pe atît de enigmatici, Andrei Scrima (născut la 1 decembrie 1930) absolvise la cincisprezece ani şi jumătate liceul şi la 18 ani Facultatea de Filosofie, rămînînd asistentul lui Anton Dumitriu la catedra de logică şi metafizică. Renunţase la studiile de medicină şi nu îşi dăduse nici licenţa la Facultatea de fizico-matematici, pe care o urmase, pentru a nu fi obligat să dea un examen de marxism. Va absolvi, în anii „Rugului Aprins", Facultatea de teologie, doctoratele urmînd a şi le pregăti şi susţine în altă etapă a destinului său, aceea care va include India şi Franţa. Deschis spre toate domeniile cunoaşterii, vorbitor de o eleganţă ireproşabilă al limbilor modeme, cunoscător de arabă şi sanscrită, în momentul cînd se părea că i se deschid în faţă toate cărările lumii acesteia, Andrei Scrima fusese ales de chemarea spre înalt. La început frate la mănăstirea Antim, va fi rînduit călugăr în 1956, cu cîteva luni înainte de a pleca spre India. în perioada 1946-1956, dar mai ales după 1953, cînd Andrei Scrima era ajutor de bibliotecar la Biblioteca Patriarhiei, el va fi vizitat aproape zilnic de Vasile Voiculescu. Sau îl va vizita el CRONOLOGIE însuşi, în locuinţa din str. Dr. Staicovici 34, însoţit uneori şi de părintele său spiritual, Părintele Daniel, fost Sandu Tudor. Cînd la 28 noiembrie 1956, Părintele Andrei va pomi spre India, va duce cu sine, scrise pentru el de V. Voiculescu, primele 65 de Sonete în alternanţă cu poemele religioase ce vor fi tipărite postum sub titlu Clepsidra (manuscrisul Scrima este încă inedit). Şi cînd, reîntors m România în alt ciclu al existenţei sale, Andre Scrima, cetaţean francez, va face istoria şi portretele celor care au alcătuit gruparea Rugului Aprins pe V. Voiculescu îl va aşeza cel din urmă, pe locul cel mai rna . Atît de’înalt, încît nici o vibraţie afectivă, prezentă totuşi în portretele celorlalţi membri ai grupului, nu mai răzbate pînă la el. ,Vom încheia treptele acestei anamneze vii cu dr. Vasile Voiculescu, răsărit între noi, la Antimul «liturgic», încă de foarte devreme din 1946. Dincolo de prestigiul recunoscut al unei personalităţi de cultura, descopeream îndeaproape omul, în prezenţa lui de gingăşie şi eleganţa intelectuală. Originar din regiunea Buzăului [...], credinţa lui dmtn cutumieră - nu se stinsese niciodată; dar, după propna-i mărturisire^ învolburările vieţii şi opacităţile instituţiei bisericeşti o împinseseră spre marginile conştiinţei. [...] Am menţionat obîrşia lui «pămmteana», «de la ţară», înălţată printr-o fermecată conivenţă cu ritmurile acelui spaţiu, pentru el nu chtonian - era prea gingaş pentru aşa ceva - ci «îngeresc». Biblioteca sa personală - vastă, «catedralică» - clădită cu grilă de-a lungul anilor, ordonată parcă în vederea unui vertij bine cumpătat, ne oferea feerice, reînnoite descoperiri. Libertatea spiritului, comunicînd universalul în chiar infimul amănunt, abia palpabil: nici o pervertire meschină, şovină, necinstită nu părea posibila in acest spatiu“ (Timpul Rugului Aprins, ed. cit., pp. 147-148). - în mediul Antimului, V. Voiculescu afla răspuns la căutările lui de o viaţă: inserarea activă într-o tradiţie vie. Cei ce veneau din latura intelectualilor laici aduceau cu ei, precum se cade, un chip aparte: aparte mai degrabă faţă de lumea ce era a lor si pe care o părăseau (verbul se cere modulat), decît m raport cu cea spre care se îndreptau. Aici ei erau precedaţi de propria lor donnţa, de o cunoaştere deja trezită în lăuntru: o aşteptare făgăduită «tuturor» -deci si lor - se lăsa presimţită. Obstacolele, «încercările» chiar - concomitente inevitabile pentru asumarea unui nou mod de viaţa a fiinţei căpătau sensul unei metodologii a devenirii, test de superioara asceza. Cum am putea schiţa «tipul» intelectualului - irepetabil ca persoana individuală, dar participînd la o aceeaşi figură de destin- ce trecea atunci pragul Antimului? El apărea, am spune, la intersecţia unui anumit sens al tradiţiei şi un nonconformism activ, categorii existenţiale 29 VASILE VOICULESCU 1954-1955: 1958, noaptea de 4/5 august: 1962: 1963: 1964: 1966: nicidecum contradictorii, îngemănate dimpotrivă, dincolo de evidenţe, printr-o afinitate ce nu are nevoie de demonstraţii justificative... Tradiţia veritabilă dăinuie, vom spune, într-o regiune a Fiinţei ce însoţeşte, de la origini, formele şi epocile temporale, o regiune în care se manifestă sensul actual şi ultim a tot ce advine. Acest sens transcendent, mai curînd decît aparenţele - adesea venerabile - care îl propun şi ascund totodată, acest sens se cere - şi e dat tradiţiei să-l recunoască. Veghea ei aţinteşte orizontul Spiritului liber («acolo unde e Duhul e libertatea»). Sensibilitatea ei - căci se poate vorbi de o «sensibilitate» faţă de Tradiţie, in-formată de Tradiţie - este inclusivă, nu exclusivă41 (Andre Scrima, Timpul Rugului Aprins, ed. cit., pp. 134-135). - Evenimentele concrete ale vieţii lui V. Voiculescu vor verifica, în această perioadă, obstacolul ca element al devenirii, iar operele sale vor ilustra căutarea sensului prin situarea liberă spiritual faţă de o tradiţie asumată. - V. Voiculescu este operat de două ori de prostată, de dr. Ion Juvara. - Este arestat şi condamnat la cinci ani temniţă grea şi cinci ani degradare civică pentru activitate duşmănoasă contra regimului. In urma regimului ce i s-a aplicat în timpul anchetei şi al detenţiei contractează morbul lui Pott lombar. - Eliberat la 2 mai 1962, nu va mai putea niciodată să meargă singur. - Grav bolnav, internat în mai multe rînduri. - Moare în noaptea de 25/26 aprilie. Certificatul de deces menţionează la cauza morţii: Hiperazotemie. în realitate, bătrînul Voiculescu refuzase să mai primească hrana. - începe destinul postum al operei: - Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de V. Voiculescu, E.S.P.L.A. - în presa literară încep să apară lucrările postume, în versuri, în proză, dramatice (Steaua, Tribuna, România literară, Orizont, Viaţa românească, Cronica). - Apar două volume de Povestiri, E.P.L. Voi. I, intitulat Capul de zimbru, cuprinde: Revolta dobitoacelor, Amintiri despre pescuit, Pescarul Amin, Lostriţa, Sezon mort, Misiune de încredere, în mijlocul lupilor, Chef la mănăstire, Schimnicul, Behaviorism, Moarte amînată, Ciorbă de bolovan, Ispitele părintelui Evtichie, Capul de zimbru', voi. II, intitulat Ultimul berevoi, cuprinde: Alcyon sau Diavolul alb, Ciobănită, Sakuntala, Viscolul, Căprioara din vis, Taina gorunului, Fata din Ja- 30 CRONOLOGIE 1968: 1970: 1972: 1974: 1981: 1982: 1983: 1991: 1994: va, Farsa, Limanul, Proba, Şarpele Aliodor, Iubire magică, Lacul rău, Lipitoarea, Ultimul berevoi. momentele editoriale cele mai importante: - Poezii, 2 voi., antologie şi prefaţă de Aurel Rău, E.P.L. - Magische Liebe, nuvele şi povestiri traduse de Wolf Aichelburg, Editura Kriterion. - Zahei Orbul, roman, cu o prefaţă de Mircea Tomuş, Editura Dacia. - A doua ediţie a povestirilor: voi. I - Capul de zimbru, voi. II - Iubire magică, Editura Minerva, B.P.T. Ediţie îngrijită şi tabel cronologic de Ion Voiculescu. La titlurile deja editate, altfel grupate, se adaugă inedita Vaca blestemată. - Teatru, Editura Dacia. îngrijit de M. Tomuş şi Ion Voiculescu. Cuprinde: Fata ursului, Gimnastică sentimentală, Demiurgul, Pribeaga. - Zahei Orbul, traducere în limba maghiară de Veress Zoltan, Editura Dacia. - Ultimele sonete... în ediţie bilingvă, germano-română, Editura Albatros. Traducere de Immanuel Weissglas. - Poezii/Poemes, traducere de Paul Miclău, Editura Minerva. - Capul de zimbru, Povestiri I; Iubire magică, Zahei Orbul, Povestiri II; ediţie de Victor Iova, Editura Cartea Românească. - Poezii, 2 voi., Editura Minerva, B.P.T., Ediţie de Liviu Grăsoiu. - Recits, selecţie şi traducere de Irina Bădescu. - Toiagul minunilor, ediţie de Nicolae Florescu, Editura Jurnalul literar. în proză conţine: Revolta dobitoacelor, Lupta cu îngerul, Bunavestire, Copacul lui Iuda, Mîntuirea smochinului, Adevărul, Schitul de ceară, Toiagul minunilor, Demoniacul din Gadara, Ciorbă de bolovan, Sacul cu cartofi, Perna de puf, Lobocoagularea prefrontală. - Călătorie spre locul inimii, ediţie de Radu Voiculescu, Editura Fundaţiei Culturale Române. PROZA LUI VASILE VOICULESCU SUB PECETEA TAINEI Epoca prozei Anii 1945-1946 au fost ani de ruptură profundă în viaţa lui V. Voiculescu. Lumea în care trăise se prăbuşea. Cu lumea cea nouă nu îşi găsea nici o afinitate. Din 1940 era medic pensionar. Fusese unul din cei mai plini de iniţiativă şi de răspundere colaboratori ai radio-ului. Din 1945 fusese scos la pensie. Era singur. Ion Pillat, care îl stimulase permanent să scrie poezie, cu care discutase zilnic, ani la rînd, murise în martie 1945. Lica, soţia lui, pe înţelegerea fermă a căreia se sprijinise o viaţă, moare de congestie cerebrală în noiembrie 1946. Şi lasă în urmă un irepre-s£bîl sentiment de vinovăţie, sentimentul că tot trecutul a fost clădit pe sacrificiul ei. Doctorul Voiculescu, care ştia în chip raţional, ştiinţific, cam tot ce se aflase pînă atunci despre trupul omenesc şi care, de o viaţă, scruta în toate direcţiile necunoscutul ce însufleţeşte hu-~m trage între el şi lumea văzutelor şi auzitelor un zid invizibil, dar impenetrabil. Retras în cochilia gîndurilor sale, retras în odaia cu cărţile sale, trupul care îşi urmează indiferent existenţa cotidiană nu îl mai interesează decît pentru că spiritul şi sufletul au nevoie de un suport de materie. Lumii din jur i se înfăţişează un bătrîn cu aparenţe modeste, cu barba adesea în neorîn-duială, căruia odată, la ieşirea din biserică, o femeie simţise îndemnul să-i dea de pomană (iar d primise), un om care trăia într-o încăpere în care interzisese să i se facă foc, care nu înlocuia geamul spart pentru că în golul lui îşi ţesuse pînza un păianjen, care hrănea cu zahăr un şoricel aciuat în sertarul biroului, care, din cînd în cînd, ieşea să-şi viziteze pacienţii sărmani sau acorda prietenilor o consultaţie „în dar“, care asculta muzică simfonică, pentru care avea o aplecare si o înzestrare excepţionale, în casa unde se afla cea mai bună discotecă din Bucureşti. Care vizita, aproape zilnic din 1946, comunitatea spirituală coagulată în jurul mănăstirii Antim, comunitate ce avea să fie cunoscută în istoria spiritualităţii româneşti sub numele de „Grupul Rugului Ap?ins“. Viaţa adevărată îi era concentrată în privire. Care, în semeţia-i de vultur, se aţintea dincolo de lumea văzutelor, spre o altă lume, a esenţelor, cu care bătrînul doctor Voiculescu, cunoscător al tuturor îndrăznelilor şi neputinţelor omeneşti, comunica. Şi tot în epoca aceasta, doar aparent paradoxal, din noua lui cochilie scriitorul îşi va îmbogăţi modalitatea de comunicare cu lumea: alături de poezie va cultiva cu intensitate proza. Mai repede accesibilă, mai captivantă, mai uşor de recepţionat, proza paatejtrangmite, sub aparenţele descrierii celei mai obişnuite. adeYăiua-esential&.-răspun&urUaintrebările lumii: Care este ra-gortul dintre esenţa şi aparenţa fiinţei omeneşti? A fiinţei vii în genere? Cum se integrează fiinţa omenească în fluxul cosmic? Cum şf pînă unde sîntem determinaţi de instincte? Cum participăm la marile taine ale lumii? în ce raport se află istoria noastră cotidiană cu arhetipul ieşit din timp Fiecare din povestirilesale va constitui o4«mtatoă_de_a da răspuns, un răspuns posibil. la unacfintre marile întrebări ale Spiritului. Tentativă 'oferită, ca şi viaţa, sub aparenţele în- 33 ROXANA SORESCU tîmplării, ale evenimentului, mai mult sau mai puţin banal, cu atît mai captivant cu cît mai insolit, propus nouă necontenit de ambianţa înconjurătoare. Şi aşa cum viaţa neobişnuită a omului avea să alimenteze hagiografia ulterioară, la fel, coaja, pitorescul sau fantasticul întîmplării şi frumuseţea spunerii aveau să ascundă, pentru mulţi ochi, sîmburele neliniştitor şi adevărul atemporal închis în fantezia epică. între întîmplare şi semnificaţie aveau să se nască, ca şi între lumea ce cade sub simţuri şi lumea ce se înalţă sub gînd, o solidaritate şi o opoziţie pe care se vor întemeia farmecul, fascinaţia, ambiguitatea şi neînţelegerea literaturii sale./Behaviorismul, existenţialismul, mistica şi magia -fŢmuiîi Jt/OClinnT^iTtolLir^cărrs^virori enta V. Voicules-cu - se vor afl^mascatejde insolitulTde pitorescul, de palpitantul faptelor prin care substanţăTor se'exprimă. ■ * Din 1946 pînă spre sfîrşitul anului 1954, V. Voiculescu scrie mai ales proză. Pe care, uneori, o citeşte prietenilor din grupul reunit în casa lui Barbu Slătineanu, care îi percep imediat, şi entuziast, noutatea, frumuseţea, modul original de inserare a fantasticului în cotidian, semnificaţiile perene. Poate însă că nu pe toate şi nu pe deplin: „De cîte ori sfîrşea de citit o povestire, V. Voiculescu îşi lua ochelarii de pe nas cu un gest repezit, încercînd apoi să ne prindă gîndurile cu ochii săi iscoditori de viezure, încă înainte ca vreunul din noi să apuce să spună un cuvînt. în acele clipe avea parcă ceva de copil care a făcut o poznă şi aşteaptă cu neliniştea unei curiozităţi uşor amuzate să vadă urmările1* (Dinu Pillat, „V. Voiculescu la epoca genezei povestirilor11, în voi. Mozaic istorico-literar, 1971). Aceasta va fi şi perioada cînd scriitorul se va concentra tot mai puternic în comunicarea cu transcendentul, prin rugăciune. Rugăciunea isihastă a minţii şi a inimii, pe care a practicat-o în toată această vreme, i-a fost răsplătită la sfîrşitul vieţii, dumnezeieşte, prin darul marii iubiri, din care vor ţîşni Ultimele sonete... Organizarea povestirilor. Temele fundamentale „Doamne, Tu însuţi nu eşti dintr-o singură bucată... “ 0Contrazicere— 1956) Figura de stil care organizează viata si opera lui V. Voiculescu esteţcpupioronu^ Coincidenţa contrariilor, uneori, violent opuse, face ca orice afirmaţie interpretativă să-şi găsească imediat, undeva în operă, ynrevers, cu care trebuie considerată concomitent solidară. Pentru că unul din adevărurile ce se impun cititorului după ce a parcurs în toate sensurile opera scriitorului este acesta: deşi multe bucăţi au fost scrise la mare distanţă în timp unele de altele, deşi par orientate în direcţii divergente, ele nu sînt decît expresiile parţiale, întrupările în eveniment, ale unei viziuni asupra hunii care le înglobează şi le transcende. în 1946 scriitorul avea o experienţă a prozei literare destul de sumară. Mai numeroase erau scrierile direct confesive: amintiri din anii formării, însemnări de călătorie, corespondenţă (mai ales cea purtată între 1906-1910 cu viitoarea soţie, corespondenţă în cea mai mare parte rămasă inedită pînă astăzi), jurnal mascat (Azi împlinesc 25 de ani). Caracteristica globală a acestor 34 PROZA LUI VASILE VOICULESCU scrieri: absenţa lumii imaginare, referirea la întîmplări şi persoane identificabile în realitate. Epica apare în formele rudimentare ale portretului - parabolă (Olarul eroic, Un meşter vrăjitor, Ion Teslaru) sau ale dialogului direcţionat educativ (De vorbă cu moş Tomă). Caracterul orientat către formarea unei anume mentalităţi (etica acţiunii precise, duse cu perseverenţă pînă la capăt), didacticismul, în forme discrete, dar tenace, o destinau în primul rînd copiilor şi tineretului. Tot pentru tineri, scriitorul va repovesti, cu comentarii, unele episoade biblice. Acestea sînt rudimentele din care se vor dezvolta portretele epice - povestirile centrate în jurul unui caracter (Pescarul Amin, Ispitele părintelui Evtichie, Zahei Orbul etc.), pe de o parte, iar pe de alta - parabolele biblice (Lupta cu îngerul, Mîntuirea smochinului, Toiagul minunilor, Demoniacul din Gadara, Adevărulf). Nucleele epice, presimţirea prozei fantastice nu trebuie căutate în încercările în proză ale scriitorului, ci în poemele sale. în epoca de maturitate, Ionică şi Hoţi de cai sînt mici povestiri versificate, cu personaje, dialog, dezvoltare gradată a acţiunii, totul după regulile comune ale discursului narativ. Mai mult, într-unul din primele sale volume, Din Ţara Zimbrului (1918), poetul cultivă, în tradiţia lui Alecsandri şi Coşbuc, relatarea epică şi descrierea centrată în jurul unui personaj reprezentativ pentru participarea românilor la primul război mondial, personaj ale cărui acţiuni sînt dezvoltate pînă la punctul în care pot deveni alegorice. Astfel, Popa din Dealul Sării, care s-a hotărît să rămînă printre luptători pentru a le acorda, pînă în ultima clipă, asistenţa spirituală care să le insufle tăria sacrificiului, este cel care opreşte, numai prin puterea verbului său inspirat, fuga din faţa inamicului: Cei slabi de înger dau să fugă şi mulţi spuneau să ne predăm... Atuncea popa, ca o fiară, sări din şanţ răcnind cumplit, Ne fulgeră cu vorbe grele, ne ruşină şi ne-a oprit. Ne-a pus să-ngenunchiem sub schije, în sînge proaspăt şi noroi Şi ne-a jurat pe sfînta cruce un pas să nu dăm înapoi. Nu lipsesc, în acest al doilea volum de versuri al scriitorului, elementele de miraculos, penau care atenţia i-a fost întotdeauna trează. Un batalion este condus în luptă de un căpitan, care le insuflă ostaşilor avîntul jertfei: Cînd s-au trezit, tîrziu, cu toţii, din fierbinţeala vijeliei, Şi-au stat să-şi socotească morţii, pe căpitan nu l-au găsit! Şi-au căutat doar ca pe moaşte, plîngînd, pe zeul bătăliei, Dar căpitanul fără urme ca un arhanghel a pierit! în sfîrşit, se prefigurează tot acum, printre relatările epice, viitoarele descrieri sugestiv simbolice, care aşează omul la graniţa dintre lumea vizibilă şi cea invizibilă şi care, printr-un element ce pare de peisaj, dar care poate fi însufleţit şi de o voinţă ce îl transcende, anunţă una dintre direcţiile esenţiale ale marii proze: 35 ROXANA SORESCU Trîntit acolo printre leşuri, el nu-şi simţea părăginirea, Ci s-a lăsat domol să moară înstrăinatul grănicer... Deasupra lui, luptînd cu vîntul, cu golul şi nemărginirea, O pală searbădă de abur plutea între pămînt şi cer! Toate elementele care aveau să situeze proza dejjăţmigţejijuiV Voiculescu în liniamarii proze siirihoîice româneşti: personajuI1di^goric~constituentul fantastic, descrierea cu rezoramt£ în mai multe registre - se regăsegf>, îrra pr'rnii 'An'rle activitate literară. în poemele sale. Tot aşa cum temele fundamentale ale prozei, expuse limpede, direct, accesibil trebuie căutate îrttea: ~trul scriitorului? ; . . La sfîrşitul vieţii, V. Voiculescu va revigora în literatura română povestirea - adic% naraţiunea asumată? care accentuează caracterul subiectiv şi implicat al relatării (metamorfoză a confesiunii), va construi un univerTîmăpîriar spr(TaJncaiinL43ortottil nioral-şimbQlic al unui personaj anistoric (trecînd ele la exemplar-didactic la arhetipal) şi va reinterpreta textele biblice, reactivîndu-le personajele ca individualităţi vii, concret-istorice (săvîrşind astfel procesul invers faţă de alegorizarea personajului cu referent real). Dacă am încerca o organizare (cu compartimente deloc rigide) a textelor sale în proză, cea mai firească ar fi: povestiri cu un univers imaginar propriu (majoritatea covîrşitoare a textelor cuprinse în acest volum); povestiri care pornesc de la personaje biblice; amintiri, confesiuni, la limita dintre epică si lirică. Am pomi adică de la imaginar, trecînd prin imaginarul intermediat de un set de simboluri preconstituite, spre real. Iar descrierea, cît de cît adecvată, a),universului nn sp pnate întemeia decît pe perechi antinomice, pe care ar trebui să k^ivim întotdeauna înbpn^itiR Inr anarenl^^l^oMaritatea real/fantastic; istoric-mo- dern/arhetipal-arhaic; Eu/Tu; Eu/El; Eu/Tu/El-" personalitate care limitează/nelimitat; instinct/spirit; evenimentul ca aventură/evenimentul ca taină; fiinţa ca accident/fiinţa ca simbol. Antinomia aparentă şi solidaritatea substanţială, ca răspuns la întrebarea cu nenumărate răspunsuri: Ce asta este tema obsedantă a naraţiunilor lui V. Voiculescu. Pentru a descrie operaîrffUncţie de perechile antinomice şi de conjunctio oppositorum, ar trebui să pornim, asa cum pornesc şi povestirile, de la exterior spre interior, de la vizibil spre substanţial. ^CadrutyCu foarte puţine excepţii, faptele narate în proza lui V. Voiculescu sînt atribuite unui personaj modem, care rosteşte în faţa unor citadini educaţi, cu o mentalitate modernă şi aceştia, întîmplări care fac parte dintr-un alt univers decît acela al contemporaneităţii trăite efemer. Asupra mentalităţii contemporane-care cautăjexplieaţH-ştiffiţifie^-eau^iită^l^^ejnsista^Aceasta Insistenţă joacTuiC^Aluro^întîi asigură credibilitate faptelor, care altfel ar face parte din zona foarte contestabilă a colportărilor, a neverificabilului. Fiind asumate ca autentic trăite, de un martor modem, ele trebuie primite c^reăTSr^Q atribuirea naraţiunii unui personaj cunoscut, au-rit^îTtomT^îritemeiază acceptarea miraculosului ca adevărat şi a fantasticului ca real. Cadrul contemporan nu reprezintă un simplu truc de povestitor; el asigură garanţia povestirii. Întîmplările din Sezon mort, Sakuntala, Viscolul, Lipitoarea, Iubire magică şi cîte altele ar deveni simple anecdote insolite, dacă nu ar fi asumate, certificate prin personalitatea povestitorului. PROZA LUI VASILE VOICULESCU Cel de al doilea rol al personajului contemporan şi al ambianţei sale modeme este acela de i aşi gurjfconfruntareă) între modul de viată banal şi întîmplările de care vafi vorba în povestire^ sdstă întotdeauna o relaţie de opoziţie. Dar, priijţprezenta povestitorului,^fantasticul poate fi a<> . captat drept credibit\Opozitia dintre lumea naratorului şi lumea narată deosebeşte povestiriJr~N ) v-i Vniriilp^ni He odtf alftluTsî^^am. jje.gşemolu, unde contrastul nu există/ -1 4 — -yjjfţg) şuia/univers .s77»foo/ic~tpdiferent dacă naratorul îşi fixează cadrul în mediul rural sau ic cd citadin, izbitoare este|exacfiţaţea clescrieriloQpilătiijărLobiceiari, deprinderi^ credinţe -ioc ce ţine de modul de viată cotidian, dar si excepţional; al satului este detaliat cu.precizia unui anoeraf. nu cu imaginaţia unui scriitor. Indiferent dacă este vorba despre anamneze asumate ca înnrr* (în Amintiri despre pescuit, de exemplu), despre presupuse ficţiuni (Iubire magică, Ulti-mml berevoi - una, naraţiune la persoana I, alta, naraţiune la persoana a IlI-a) sau despre parabole reiiaoase (Ciorbă de bolovan). Nu există nici o deosebire de substanţă între descrierea moda-ynlar de a pescui, din Amintiri despre pescuit (cum se prind lufarii, cum se zvîrle prostovolul, asm se pun lesele, cum se vînează peste noapte cu ostia - care e tridentul lui Neptun etc.), ţinînd _ evident de lumea reală, de o experienţă trăită,descrierea obiceiurilor arhaice conservate de TiTrnla diri-tim^iri imemorialeT^escrierea procedeelor pfin care’ „Inia de auf"~nu mai reprezintă o metaforă, ci o modalitate străveche de a opri grăunţele de aur în blana unui berbec, fitară pe fundul apelor curgătoare ce vin din munte; nararea minuţioasă a pregătirilor şi a acţiu-aflor prin care vrăjitorul local îndepărtează, cu descîntece, purecii, adunîndu-i pe lama cuţitului Iubire magică); descrierea minuţioasă a felului în care se instituie vraja ce trebuie să insufle ane taurului arhetipal ce va înfrunta ursul (jocul falie al căluşarilor, împerecherea taurului cu palinca etc.) (Ultimul berevoi) - toate acestea pot constitui materia unui studiu etnografic, nu li-»ar. Experienţele copilăriei, de la Hanul cu urşi, peregrinările prin toate zonele ţării au avut cu ssuranţă cuvîntul lor de spus în materie\W realismul esenţial, controlabil al înfatisăriidatinilor as întemeiază puterea de a introduce celalalt univers, rH..,samhahgj Cutumele descrise (care nu fiu sa h tentat pe vreun etnolog spre verificare) au aceeaşi sursă - cercetarea empirică, culegerea de date, vieţuirea în lumea descrisă - ca şi o lucrare ştiinţifică, precum Toate leacurile la în-iemi>iă.^escîntecele)cu care doctorul Voiculescu recomanda a se însoţi prescripţiile, fară a în-0^. drăzni să le utilizeze el însuşi în practica medicală, le-a rezervat literaturii. Funcţiunea lor este ■' însă alta în povestire. Este aceeaşi funcţiune pe care o îndeplineşte şijjrezenţajiaratomlui mo-iem: o ştrategjfijisjaB^jffiZ^t^cii5ui]Pentro^fe^g^traj^,.miraculosul^tre5me^ ie întemeieze pe un corpus de fapte controlabile. Ele dau temei afirmaţiei „eu cred“ din versul îui Blag ~â~Jiucred că veşnicia sanăscut la sat“. Nici naratorul, nici cititorul nu sînt puşi de V. Voiculescu în starea de perpjexUat£.pe care o creează fenomenele „de neînţeles", fel situaţia de crizăînjiare logica numaireaşggte să explice. înlănţuirea cauzală a faptelSC5ntasticuT>ste acceptat de personajul modem, căruia i se atribuie ^imnpa -t&gnfre nls i firescTT!)l~e5^^ c edeu~: ons t i tui e pregătirea psihologică esenţială a cititomlui^entnTăTreilîza transferul necesar pentm a accepta structurile de profunzime ale lumii. acelea fiind expresia lui EL ESTE, a celui ce spusese „Eu sînt cel ce sînt . Este principiul care conferă unitate Ultimelor sonete..., poemelor religioase şi povestirilor, concepute toate în epoca de înţelepciune a scriitorului şi perfecţionînd toate tendinţe discrete ale creaţiei anterioare. 37 ROXANA SORESCU Dacă în prima parte a vieţii poetului se recurgea constant la setul de imagini preconstituite, ritualice, ale Ortodoxiei, figura alegorică a îngerului ca mesager al lumii spiritului spre lumea pă-mîntească fiind caracteristică, dar ei adăugîndu-i-se, în cîteva poeme reprezentative, şi identificarea cu figura cristică (Voiculescu alăturîndu-i-se astfel lui Arghezi), în cea de a doua parte a vieţii apele de sus se separă de cele de jos: metafora simbolică, pe temei real, este izolată într-un şir de poeme - sonetele, iar lirismul propriu-zis, sub forma unei confesiuni aspre, se' concentrează în poemele intercalate printre sonete. Este ca şi cum eul poetului şi-ar fi creat opera din-tr-o voinţă conştientă de scindare: unul este un eu impersonal, prin care circulă o forţă spirituală care îl transcende, independentă de timp şi de loc, aceeaşi în sonetele lui Shakespeare şi în cele ale lui V. Voiculescu (acesta este eul care îşi poate afirma cu orgoliu capacitatea de creaţie nemuritoare); celălalt este un eu limitat de o formă de personalitate istorică, frămîntat de îndoieli şi neputinţe, în căutare neîncetată a iluminării, eu a cărui rîvnă, concentrată în rugăciune, este uneori răsplătită prin clipe de extaz; acesta este un eu supus unei autodiscipline aspre, în-frîngîndu-şi orgoliul, tinzînd să atingă impersonalitatea prin smerenie. în astfel de poeme, pentru care caracterul literar este subsidiar, sufletul se află pe calea căutării adevărului; e o cale aprigă şi încrîncenată, iar la capătul ei nu se află beatitudinea, ci indicibila stare de spaimă şi teroare pe care o simte sufletul în contact cu mysterium tremendum. Metaforic vorbind, dacă sonetele reprezintă drumul în sus, poemele religioase sînt drumul în jos, înspre interior, înspre şinele cel mai ascuns. Iar opera în proză este drumul împletit şi ascuns, drumul dublu printre în-tîmplările lumii, prin care se reunesc susul şi josul, dreapta şi stînga. înscrierea în fluxul cosmic care transcende persoana (de la lat. persona, ,,mască“), realizată în etape, de la dependenţa absolută a persoanei-mască faţă de ceilalţi, pînă la transformarea măştii — persoană în expresie a esenţei unice reprezintă marea temă a prozei lui V. Voiculescu. Ea nu este astfel decît faţa diversificată narativ a întregii lui creaţii, exprimată, în aceeaşi perioadă, şi în forme lirice. - --•-** ... >, :■»*«.. . -mm Pragmatism. Behaviorism. Existenţialism. Eul în opoziţie cu ceilalţi - 5 ,r-. r / g^wlTilăm Janigîpa cărui filosofie l-a preocupat în mod deosebit pe V. Voiculescu în tinereţe, postulează faptul că o idee nu are ca proprietate imanentă adevărul\o idee devine adevărată prin ;> jntmnerliiiLfiszanimentelor. e greu de observat concluzia ce se impunersti £.v^riIme nle > înseamnă a arăta felul în care o idee devine adevărată, pum nu există decît unsingurtip de'ex-? perienţă prin care se poate realiza verificarea adevărului, experienţa sensibilă, evenimentul < închide în sine şi maschează sensul de dincolo de el. Experienţa psihologică şi aceea religioasă £<7 sînt, pentru William James, forma superioară de cunoaştere, în raport cu experienţa ştiinţifică, ci) Evenimentul ştiinţific, ca fapt independent de conştiinţa care îl concepe, nu reprezintă decît un is.___ fragment izolat al experienţei. Dar conştiinţa nu este nici abstractă, nici fragmentară. Adevăra- ta măsură a conştiinţei nu se poate afla decît în experienţa de tip religios: cea care anulează barierele eului, care îl lasă să pătrundă într-o lume cu mult mai reală decît cea sensibilă, o lume în care spiritele se întrepătrund, acţionează neintermediat unele asupra celorlalte şi, prin iubire, se ridică pînă la esenţa legilor lumii. Dez-mărginirea ca trăire mistică trece prin etapa social-is- 38 PROZA LUI VASILE VOICULESCU «rică a determinismului şi a confruntării cu celălalt, cu ceilalţi. înaintea unităţii esenţiale, omul descoperă diversitatea manifestărilor. în forma ei cea mai repede accesibilă, individualitatea este confruntare cu celălalt. O modificare a sinelui in raport cu cerinţele, opiniile, impulsurile, veni-îe dinspre ce 1 ă 1 a 1 yExîs tenţiITîTsmu]) ca prelungire istoric-socială a pragmatismului lui James, l-a preocupat pe V. Voiculescu ca Forină de manifestare superficială, exterioară, dar imediat vizibilă, a personalităţii omeneşti. Dacă existenţa ar precede esenţa, ar însemna că alegerea, pe care 0 realizează oamenii în anumite situaţii ar fi cea care ar aduce în fiinţă natura lor adevărată. Mă descopăr pe mine, cel adevărat. în măsura în rare confruntarea ou ceilalţi, care îmi determină opţiunile mă silcstf să-mă fIr,srnrulr,.Situaţiile limită, cele în care ne confruntăm cu deznădejdea. vinovăţia, anxietatea, moartea, ne fac să devenim conştienţi cît sîntem de responsabili pentru ceea ce sîntem. Şi ne determină să confruntăm încredinţarea noastră interioară despre ceea ce sîntem cu aparenţele comportamentului nostru, aşa cum le apare el celorlalţi, străinilor. Eul este opusul lui Tu, manevrabil în funcţie de ceilalţi, falsificat de aceştia sau, dimpotrivă, silin-du-i să-şi modifice judecăţile. Este tema celui dintîi nivel al naraţiunilor lui V. Voiculescu, oprite la investigarea acestui tip de; relaţii interumane. Cineva poate lua o expresie metaforică, „fata din Java“, drept o realitate şi poate aştepta să : se ofere o fată adevărată, cînd nu i se propune decît o pernă specială. Exemplul lui poate sluji drept pildă pentru greşita interpretare a realităţii de către un spirit visător, poetic, inadecvat la formele pragmatice ale existenţei, rupt de lume. A lua metafora drept realitate, a trăi „poetic" este o greşeală de neiertat pentru indivizii pragmatici din jur, care o şi sancţionează ca atare (Fata din Java). La polul opus se va situa revelaţia că întreaga realitate nu este decît metaforă 1 parabolele biblice şi Zahei Orbul). Oamenii slabi, fară sprijin moral, sînt cei ce se lasă manevraţi: devin ceea ce îi împing ceilalţi să devină. Bănuită de necinste, o femeie vulnerată profund în relaţia ei cu lumea şi derutată, împinsă de o stăpînă crudă şi absurdă, găseşte adăpost alături de o prostituată, ce şi-a asigurat cel puţin existenţa independentă (Limanul). Invers, un negustor bogat refuză să accepte ceea ce opinia publică presupune în legătură cu paternitatea copilelor lui şi expune întreaga familie în vitrina cea mai frecventată din oraş, pentru a dovedi material filiaţia prin anomalia comună: şase degete la picior (Proba). într-o etapă superioară, unul dintre parteneri ştie mai mult decît celălalt şi acţionează asupra fui în virtutea acestei ştiinţe: o femeie salvează viaţa bărbatului îndrăgostit de ea dîndu-i drept paznici la vînătoare, pe vreme geroasă de iarnă, cîinii care îşi vor sacrifica vieţile ocrotind cu trupul lor trupul îngheţat al vînătorului. Femeia a fost avertizată de primejdie în vis. Iar vînăto-rul, în clipa de cumpănă dintre viaţă şi moarte, realizează o regresiune în timp, se vede tînăr artist intr-o lume primitivă, cel dintîi ce desenează pe pereţii peşterii sale forma nepieritoare a unei domniţe-căprioare, în care să cuprindă toată ştiinţa vieţii şi toată dragostea lui (Căprioara din \is). Un tîlhar este găsit, după zeci de ani, închis ca intr-un sicriu în trunchiul unui gorun, în scorbura căruia, rănit, îşi aflase adăpost de hăituitori. Copacul - tainiţă şi mormînt, ucis la rîndu-i spre a-şi dezvălui taina, arde în căminul povestitorului (Taina gorunului). încep în aceste povestiri să răzbată ecouri ale altei realităţi, supra-sensibile, care îşi spune cuvîntul în organizarea relaţiilor eului cu ceilalţi. 39 ROXANA SORESCU Sinteză a acestor tipuri d^relaţie dintre eu şi celălalf^ste povestirea de debut a lui V. Voiculescu, Capul de zimbru, în care tematica^existenţialistă şi ideea mistică (funcţia ambiguă, pozi-tiv-negativă a timbrului-talisman, care îşi pune posesorul în primejdie de moarte, dar îi şi salvează onoarea) se întrepătrund. Aceasta este povestirea despre refuzul de a accepta să devii ceea ce vor ceilalţi să facă din tine, naraţiunea confruntării adevărului personal cu iluzia despre persoană a celorlalţi.'Ofîţ5mî~cenură3GniteTsFT^ă^ercEeziţionăf cmd se constata absenţa timbrulur-te-zaufesTe’considerat, rînd pe rînd, un posibil hoţ, apoi un apărător, cu primejdia vieţii, al demnităţii cuvîntului de onoare şi al onoarei de militar. Iar el refuză pe rînd a confirma opiniile atît de repede schimbătoare despre sine şi are curajul de a dezvălui adevărul. Apoi, printr-un gest ambiguu, distruge timbrul care îi revelase personalitatea adevărată, punîndu-1 în primejdie de moarte, îl apărase sau nu marca? Probabil că da, de vreme ca timbrul pierdut se găsise totuşi cu o secundă înaintea morţii (Capul de zimbru). O idee perfect asemănătoare, în circumstanţe şi cu personaje schimbate, este reluată în (£TfimvTorîsmWvici, o fostă cîntăreaţă devenită călugăriţă îşi dezvăluie potenţialităţi nebănuite de cufajrTngeniozitate, viclenie, bună cunoaştere adecvată -toate manifestate în situaţia limită în care se găseşte un grup de măicuţe al căror schit e jefuit de tîlhari. Şi tot ca în Capul de zimbru, comportamentul revelatoriu al personalităţii rămîne neînte-les sau este greşit interpretat de ccTdin jur.~ —-—Pu"OTre^plă_supenoiră-încercării 3e a-1 manipula pe celălalt prin încadrarea lui în habitudinile şi dogmele mediului se află comunicarea spirituală reală între eu şi tu. Teatrul lui V. Voiculescu, care reia într-o formă mult accesibilă preocupările povestirilor, stabileşte mai multe modalităţi ale schimbării de personalitate, temă obsedantă a scriitorului. Dacă behaviorismul aduce la suprafaţă şi pune în act latenţele personalităţii, surprinzătoare adesea şi pentru protagonist, mai există şi alte posibilităţi înjdobîndirea unei personalităţi noj/Cea mai simplă esteQnas-"carea,Adoptarea pur si simplu a unei măşti şi a comportamentuIuTconform naturii fiinţei desemn a t ep n n.. mască. Este pasul iniţial al transferului magic de forţă spirituală, oprit la actele ""exterioare ale integrării în lume: tînăra măritată împotriva voinţei ei se ascunde în pădure alături de iubitul mascat în urs şi care se comportă faţă de tot satul ca un urs (Fata ursului). Pasul următor, al incorporării spiritului animalului a cărui mască este adoptată îl vom afla, ca act magic, în ritualul împerecherii, dirijat de ultimul berevoi, dintre omul-taur şi femeia-junincă şi, ca supremă jertfa, în identificarea magului cu animalul ce trebuie sacrificat, cu ursul duşman a cărui piele şi al cărui spirit înfaşoară pe cel ce realizează în ultimul act al vieţii sale conjunctio op-positorum (Ultimul berevoi). între tînărul sătean mascat în urs şi vrăjitorul devenit urs se întinde distanţa existenţialistă dintre existenţă ca sumă de aparenţe şi esenţă. O altă posibilitate de modificare a eului, mai subtilă şi în concordanţă cu principiile beha-vioriste, estg mimarea\inui anume comportament dnrit -pînă cînd_asfista-auinge să.devină din-tr-o imitatie o realitate interioară. Forma care creează fondul, atît de dezbătută de sociologie şi de legile dezvoltării civilizaţiilor, se dovedeşte, în psihologie, o metodă eficientă, de succes, care poate transforma un umil profesor de provincie într-o vedetă naţională (Gimnastică sentimentală). în sfîrşit, personal itaţea_sc poate modifi£a^i4mn..interv^ţii.cl]jimgical£-asupr^gl3.ndglor cu secreţie internă, prim pas în transfomiarea omului în robotul necesarjlezvolţăriisociale. Voinţa de putere, egală în acest caz cu ţuiterea de intervenţie fizică asupra celuilalt, transformă suprao- 40 PROZA LUI VASILE VOICULESCU imil nietzschean într-un tiran contemporan (Demiurgul, cu tema reluată în Lobocoagularea pre--mntală). Proza lui V. Voiculescu depăşeşte acest stadiu al expunerii nesofisticate a temei, în--i ihiinH-n într-o reţea de evenimente descrise cu atîta fineţe şi cu o putere de captare a atenţiei jât de mare încît acestea pot părea mai însemnate decît semnificaţia lor. Omul lui V. Voicules-ai poate fi determinat, prin vrajă, prin descîntec, prin puternica concentrare spirituală a partenerului să trăiască conform unui model care îl transcende. Transferul se produce de la individ la individ, de la deţinătorul forţei magice la omul inocent, se săvîrşeşte prin încadrarea acestuia într-un âux spiritual pe care pînă atunci îl ignorase şi care îi conferă posibilitatea de a aboli mărginirea xapusă de spaţiu şi de timp. Iubirea povestitorului pentru Sakuntala este dublu motivată: fata oferă revelaţia arhetipului vizibil în ea, iar prietenul Dionis îl lasă să trăiască în locul lui iubirea re care altfel acesta nu ar fi înţeles-o şi i-o şi spune, facînd, la modul cel mai simplu, dovada posibilităţii transferului spiritual: „Tu ai fost un alt eu. Al doilea Dionis, care-şi reedita o parte i vieţii, ca să mă verific şi corectez" (Sakuntala). Alteori, persoane investite cu puterea specială ie a provoca actul magic acţionează asupra individului, a cărui voinţă este anihilată fară putere de împotrivire. Astfel procedează bătrîna ce îmblînzeşte duhul apelor spre a le determina să efibeneze trupul tînărului captiv (Lacul rău), la fel povestitorul mînat de elanul faustic al totali-îiăi se află sfişiat între două puteri de vrajă: cea malefică, aducătoare de iubire, şi cea benefică, eliberatoare prin provocare de viziuni eschatologice (Iubire magică). Prin act magic, pasărea sujetului numită „lipitoare" provoacă regresiunea în timp a nepotului identificat cu bunicul asasina: (Lipitoarea), povestire similară, din acest unghi, regresiunii în timp din Căprioara din vis; sao se înfăptuieşte reincorporarea sufletului celor morţi, capabili astfel să intervină în viaţa celor *ii (Viscolul). Ultimul berevoi este magul absolut, care săvîrşeşte ritualul de moarte a magiei xkntificîndu-se cu animalul ce trebuie sacrificat, devenind duşmanul. Un pas mai departe în transferul spiritual în realizarea unităţii invizibile a lumii, este co- - nicatea iatenegami Este unul dinrenativele obsedante^ ale prozei lui V. Voiculescu. De la dinele cu percepţii şi reacţii tlînane (Ciobănilă), la incorporarea animalului totemic - şarpele, devenit malefie prin greşita reprezentare a rolului său (Şarpele Aliodor), la comunicare efectivă cu anihialele realizată de regele lor, omul (Misiune de încredere), de stăpînul-protector (Alcyon) sau de stăpînul atît de apropiat încît a transferat asupra animalului gelozii umane, foarte potrivite de vreme ce animalul întreţine efectiv relaţii erotice cu o fiinţă umană (Vaca blestemată), rină la mimarea, prin act de solidaritate, a relaţiilor imposibile, de natură erotică, dintre două dimale ţinînd de specii deosebite — un cîine şi o vulpe — reflectate de atracţia bărbatului educat si civilizat pentru femeia primitivă, întrupare a instinctului de procreare - relaţie perfect intuită de soţul vinovatei, care ştie că nu femeia trebuie ucisă, ci vulpea care îi induce forţa ei de atracţie Sezon mort). într-o înaintare logică, se trece la etapa în care animalul poate lua formă umană, t* poate pgQiqga3,eii'ttitaent^irŢiarip (Lostriţa) sau omul poate Trece în trup de animal, com-portîndu-se în dublu registru - ca om hăituieşte lupul păgubitor, ca lup îşi urmează instinctele destructive (Schimnicul).. Pesiarul Amiiimcheie, ciclul şi realizează sinteza: în apele Nazîrului, TT-ime cu sonorităţi analogice atît nadirului - punctul cel mai de jos al lumii, simetric punctului celui mai înalt şi cale spre acesta -, cît şi Nazaretului, locului naşterii în spirit creştin, se scufundă Pescarul Amin. Pescar de peşti, dar şi pescar de oameni, purtînd în numele său semnul \ 41 ROXANA SORESCU împlinirii. Unit în apele primordiale cu strămoşul-morun, într-un act similar tainei botezului, Amin realizează unitatea contrariilor: actul magic devine elan mistic şi forţă a credinţei, iar omul, prin rugăciunea minţii şi a inimii, săvîrşită fabulos, prin răsturnare „de trei ori peste cap, în su-flet“, se dezmărgineşte, se integrează fluxului spiritual al cosmosului. Omul reintră în fluxul cosmic prin identificare cu peştele totemic, într-o scufundare analogă botezului creştin. Şi totuşi, omul are asigurată o superioritate care îl face să stăpînească lumea din care face parte: comunică prin duh cu Sfîntul Duh. Pe treapta cea mai vizibilă, forţa sa se manifestă prin intensificarea aurei, a emanaţiei de lumină pe care trupul purtător de spirit o răspîndeşte asupra lumii de întuneric (In mijlocul lupilor)] aură ce se poate amplifica prin concentrarea în rugăciune (Revolta dobitoacelor)." _ Că omul -tmtveffe-piiq spirit şi că poals-atinş? stadiuHn care_sgjlezmărgii^eşt£, îşi anulează limitele, devine tnt cosmic priEcufmdarerSap^,similară culaina botezului, sau prin rugăciune este’îdeea ce subîntinde organizarea celor mai înalte naraţiuni ale lui V. Voiculescu. Dacă această posibilitate există, ea poate fi pusă în lucrare printr-un ritual, care este ritualul religios, sau prin participare la viaţa acelui spaţiu în care se presupune că taina este activă, prin binecuvîntare. Din clipa în care se arată preocupat nu de funcţionarea individuală a relaţiei cu transcendentul, ci de organizarea ei istorică şi socială, prozatorul devine satiric şi ironic. Degradarea cea mai cumplită a tainei se petrece în spaţiul ce ar trebui rezervat tainei. Mănăstirile, bisericile şi templele din opera lui Voiculescu se află în ruină (fizică şi morală) sau adăpostesc păcate mortale. Locul rezervat spiritului se pîngăreşte prin exacerbarea simţurilor sau prin transformarea tainei într-o manifestare a celui dintîi dintre păcate, orgoliul. Minunea, care ar trebui să fie evenimentul natural în spaţiul con-sacrat, se refuză sau este refuzată. Un chef pantagruelic, cu bucate în care este consumat, în fiecare zi, patru zile la rînd, duhul simbolic ce ar trebui să fie întrupat de ele: întîi porcii în care s-au refugiat demonii, apoi păsările - vestitoare ale noii orîn-duieli, apoi peştele — emblemă creştină, apoi mielul - simbolul christic, se bucură - s-ar putea altfel? - de participarea animalului simbolic (iapa albă), adus de stăpînul său într-o stare de degradare foarte asemănătoare celei umane (Chef la mănăstire). Părintele Evtichie - neuitată figură de Renaştere, de călugăr-atlet al lui Christos - luptă cu mijloace severe împotriva demonilor ce nu-i dau pace, învingînd pînă şi ispita femeii; o singură ispită e mai puternică decît el: aceea de a deveni maestrul spiritual al tîlharilor, de a modela oameni după preceptele sale, de a educa întru Christos (Ispitele părintelui Evtichie). Un păcat ce ar putea fi mortal, furtul împărtăşaniei din altar, săvîrşit de către o sărmană văduvă ce nu află altă cale de revigorare a naturii obosite, se dovedeşte însă calea de sfinţire a lumii: stropiţi cu vin sfinţit, chiar de furat, stupii devin rodnici şi fiecare mărturiseşte gloria lui Dumnezeu (Schitul de ceară). La antipodul pîngăririi spaţiului sacru din Chef la mănăstire se află sanctificarea spaţiului în aparenţă laic, consacrat muncii, din Schitul de ceară. _ Credinţa ce zugrăveşte icoanele-n biserici, organizată de biserică, nu ridică decît obstacole în calea miracolului. în numele credinţei se săvîrşesc marile crime. Pe încrederea absolută a bătrînului boier că îi este hărăzit să moară în noaptea de Paşte se întemeiază escrocul familiei, care schimbă data Paştelui pentru a nu mai amîna cu încă un an moartea furnizoare de avere (Moarte amînată). Pe spaima de moarte a celui ce, în pragul veşniciei, speră în dobîndirea nemuririi prin primirea tainei botezului se întemeiază hotărîrea de a-1 suprima rapid pe cel ce ar 42 PROZA LUI VASILE VOICULESCU dori să-şi schimbe credinţa (Perna de puf). Această din urmă povestire, ca o satiră amară şi înspăi-mîntată în faţa habotniciei trebuie citită, nicidecum ca o anecdotă antisemită, pentru că ucigaşul se află în slujba sinagogii. Că orice încercare ecumenică, de apropiere a credinţelor, nu va afla din partea reprezentanţilor tuturor religiilor, decît reticenţe, suspiciuni şi, în final, punerea îndrăzneţului care s-a încumetat să predice apropierea în situaţia de a se autosuprima se demonstrează simbolic în Sacul cu cartofi. Preotul, rabinul şi comisarul nu acceptă decît un tip de apropiere: cea bazată pe egalitatea în mărime a diamantelor negre dăruite de naivul predicator al unităţii credinţelor. Greu de aflat un mai virulent şi ironic analist al credinţei habotnice decît acest spirit fundamental religios, în sensul etimologic, prim, al cuvîntului religie - reunire. Chiar miracolul, cînd se produce, întîlneşte oameni incapabili să-l perceapă şi să-l înţeleagă. Coborîrea lui Isus printre flămînzi, reiterarea minunii celor cinci pîini, nu satură decît o clipă pîntecele flămînde, iar oamenii rămîn în continuare la fel de egoişti, de lacomi, de mărginiţi (Ciorbă de bolovan). Caracteristica naraţiunilor în care acţionează ca personaj duhul întrupat, parabole pornind de la episoade biblice, reimaginate, concretizate, ancorate într-o anume mentalitate, este căutarea învăţăturii de dincolo de fapte. Relaţia maestru-discipoli se stabileşte nu numai între Isus Christos şi cei ce îl urmează, ci şi între narator şi cititori. Morala este cea cunoscută: EL este calea, adevărul şi viaţa şi contactul cu EL este întotdeauna revelatoriu. Ceea ce contează este modalitatea de concretizare, aerul de autenticitate, de întîmplare trăită pe care îl dobîndeşte fiecare eveniment. Nefiind povestiri întemeiate pe conflicte reale, puterea fiind cu siguranţă de partea lui Isus, monotonia este salvată prin înţelepciune. Reinterpretarea parabolei despre smochinul ce refuză să îi dea roade Mîntuitorului atunci cînd acesta i le cere, indiferent dacă era sau nu vremea rodirii, este completată cu descoperirea grămezii de arginţi ţinute strîns între rădăcinile copacului, intruziune modernă în comentarea textului sacru. Lunga naraţiune Zahei Orbul, numită în virtutea dimensiunii sale „roman", dar avînd structura interioară a povestirii: personaj unic urmărit în întîmplări caracteristice ale existenţei sale, fară diversificarea planurilor narative, este parabola eşecului. Un dublu eşec: al deşteptării ochiului interior al orbului, care este, în fiecare etapă a chinuitei sale vieţi, pe punctul de a-şi realiza potenţialităţile zeieşti, ratînd de fiecare dată; şi al minunii de a pune în lucrare harul cu care este dăruit preotul cu care orbul trăieşte în simbioză, harul de a dărui lumină şi vedere. Tema incapacităţii oamenilor de a percepe şi înţelege manifestările sacrului, din Ciorbă de bolovan, se întregeşte cu tema neputinţei omeneşti de a realiza sacrul în existenţa cotidiană. Zahei are nu numai înfăţişare de zeu, ci şi latenţe zeieşti, pe care le activează, însă numai pînă la un punct, de la care se prăbuşeşte din nou în lumea degradată din care provine; orbirea ce ar trebui să reprezinte o condiţie favorizantă a deşteptării vederii interioare, a iluminării, va rămîne pînă la sfîrşit doar un blestem al unei vieţi muncite. Preotul lipsit de posibilitatea mişcării (naraţiunea a fost la început o ilustrare a parabolei orbului întovărăşit cu paraliticul) este şi el dăruit cu puterea de a dărui la rîndu-i o lumină concretă, simbol al celeilalte, spirituale, pînă cînd, folosindu-şi harul într-o situaţie în care pîngăreşte taina botezului, săvîrşind actul ritualic din orgoliu (pentru a-1 umili pe tatăl copilului botezat), harul îi este luat şi el descoperă că viaţa nu mai merită trăită. Povestea trecerii prin această lume a lui Zahei ar fi putut fi istoria unui drum iniţiatic - cerşetoria, episodul seducerii, care îl transformă într-o victimă inocentă, coborîrea ad inferos, în ocnă, întîlnirea cu preotul ar fi putut fi staţiile pe calea suferinţei şi a ispăşirii, a descoperirii luminii 43 ROXANA SORESCU interioare. Ele rămîn numai episoadele unei vieţi canonite, făcute din suişuri şi coborîşuri al căror sens rămîne învăluit în taină, pentru protagonist şi pentru cititor. Structura povestirilor Naratinnilp Ini V Vnii-n1i«ci-n sînt gtnirturatf; astfel încît elementul fantastic şi simbolic să se manifeste ca întîmplare reală, verosimilă. oricînd-posibilăLjiemne disparate ale sacrului şi ale magicului, neorganizate într-un sistem, rlin rînH în rînHJa suprafaţa unorliitfemlănlnso-lite, fară a le modifica şi putînd trece neobservate de cititor. Nu este vorba de structuri continue -TTSăcrului şi a profanului -, ci de interferenţa în mersul lumii a unor manifestări discrete ale altor forţe decît cele logic explicabile prin ştiinţa noastră limitată. Opoziţia contemporan/arhaic concretizată în contrapunerea cadrului povestirii cu conţinutul acesteia, se annlea?ă Hr fâp? în timpul HprnlSrij întîmnlărilor. F.vejimp.nig.le...gînt cpprtaciilnasR~sT neobişnuite, menite a capta atenţia prin simpla lor expunere. O situaţie conflictuală aşează întotdeauna protagonistul fie _ m primejdie de moarte, fie în priniejdie'de a pierde tot ce preţuieşte mai mult în viaţă. Fie că elementul de opoziţie este un tîlhar, un hoţ (precum în Behaviorism, Alcyon — capodoperă a intrigilor obscure, a căutărilor organizate cu subtilă ştiinţă detectivistă, sau în Ispitele părintelui Evtichie), fie că este o întorsătură nefavorabilă a întîmplârilor (Sakuntala, Misiune de încredere), fie că este o forţă obscură a universului (puterea sau neputinţa de a acţiona în conformitatea cu legile neştiute, analogice, ale acestui lumi - în Ultimul berevoi, Lacul rău, Viscolul), fie că este' chiar o forţă declanşată de puterea descîntecului (Iubire magică), adică fie că elementul de opoziţie este vizibil sau invizibil, întrupat sau desfăşurat numai în spirit, miza conflictului este aproape întotdeauna viaţa sau valoarea care face ca viaţa să merite trăită, precum onoarea (Capul de zimbru), sau, dimpotrivă, într-o lume pe dos, satisfacerea grandioasă a instinctului de nutriţie (în mediul presupus a fi cel mai spiritualizat, precum în Chef la mănăstire). O iubire fără de care existenta nu merită trăită (Lostriţa, Sakuntala, Iubire magică), capacitatea de a realiza transferul forţei spirituale carehotărăste soarta lumii, de a realiza actul magic prin care universul poate fi reorganizat (Ultimul berevoi) aşază conflictul în planul mai subtil al confruntării individului cu şinele sau profund. ----- —" ‘ ~ ... ~ ~~ ^eî^t)naiuT]ui V. Voiculesfi estp. înfatisat întotdeaunayacţionîncy'sau^orhindlcomportampin-tul estŢseM^ul psihologiei,! analiza tradiţională ^stărilor gnfiptesti este^sentOOmul acestor naraţiuni este manifestarea sa fn acţj tr-un univers cu o structură omogenă. Omogenitatea constă în esenţa spirituală a lumii. Sînt a“ braţe cu perna care-i purta Jav^iXoS^a'* Che”,, fea,i,ate “'a " *" - • *■» - f»a din ssrr?pen,m ?ne “farmeci" pov“,wi« - morala fabulei. § dar’tiranic hPslt de tact, insistă mai departe cu Ba simulacm„ ca„alîtatea Kte„„, “P" —0 80' * » e, am părâsesc celelalte femei. S,r'nS “ “ 0 <*<** ° P»tm care nu fatadm 5™"* *“ ** "* *« la “ «*«.« numai cu Sinaia răsufla sălbafeca ră™ din toti nlZ T*’ ^ CUm V1Sezi *»■■■ A fost un deliciu să mă pot înveli şi să dorm în năt,6 °° £ 1“tUn®Catl' ne Poftea la culcare, dat fata javaneză. M-am visat numai cu ea în hnife » ,, toată noaptea m-a obse- alungit ca un sul îmbrăcat în piele galbenă cînd ' ’ t! 1!° volumului meu Stele negre, din carnea căreia ieşeau femeie dispus decît mă culcasem. . P • . 1 m am deşteptat mai obosit şi mai in- tf eoliXepe “veri" **»* "» ■* Bucuresri, subsolul plin cu versnr, Limanul Doamna sună de două ori şi ceru să vie nursa cu copilaşul. Era ora 11, ora plimbării de dimineaţă, şi, ca bună mamă, înainte de plecare, trebuia să inspecteze toaleta micuţului, ca şi a bonei, care i-1 aduse numaidecît în braţe. Dintr-o vuitoare de volane albe, ce-1 cuprindea spume-gătoare din cap pînă mai jos de picioruşe, ieşea doar un chip vag de păpuşă bolnavă. Doamna îl luă din mîinile bonei, îl sărută, îi rîndui horboţelele de la capişon şi, punîndu-1 iar femeii în mîini, dete „bunul de ieşire“. - Cum a dormit astă-noapte? întrebă doamna. Femeia care pornise se întoarse şi răspunse că băieţelul dormise foarte rău, din pricina din-îilor care vor să iasă şi-l sîcîie de cîteva zile. - Doctorul a fost azi dimineaţă? Fusese şi prescrisese o doctorie pentru frecat gingiile. Cînd au ajuns la uşă, doamna întrebă din nou despre copil, dacă mănîncă bine. - Cu multă caznă, abia ia jumătate din păpiţa obişnuită, răspunse nursa, care mai aşteptă cîteva clipe celelalte recomandaţii, ce nu întîrziară. - Suzana, fii cu băgare de seamă. Nu lăsa nici o clipă copilul singur. Nursa ridică plictisită capul. - Şi mai ales nu îngădui nimănui să se apropie de el, insistă doamna. Vezi că şi azi scriu gazetele despre alţi copilaşi răpiţi de bandiţi. E al doilea în timp de o săptămînă. Au ajuns Bucureştii mai rău ca New York-ul. - N-aveţi nici o grijă, doamnă, o asigură bona ieşind. Era în adevăr pe vremea cînd ecouri din isprăvile gangsterilor americani se izbeau pînă în malurile Dîmboviţei. Şi doamna al cărei soţ se număra în elita industriei autohtone avea ambiţia să se creadă pusă printre cei dintîi pe lista bandiţilor de copii. Jos în stradă aştepta căruciorul, pomponat ca un madrigal. în afunzişul lui alb şi pufos copilul se pierdu ca într-un val. Cînd au ajuns în Cişmigiu, soarele pripea uşor şi o lumină îmbătătoare umplea grădina. Era sfirşit de mai. Umbrele pe sub copaci sclipeau, fragede şi aeriene aşijderi foilor de sus. Mici şi-pote de vînt izvorau ici-colo din senin şi se ţeseau de la o alee la alta, schimbînd între ele miresmele ca pe nişte bucurii, de-a lungul cărora mergeau oamenii. Dar copilaşul se arăta nesimţitor la frumuseţile lumii. El îşi urma lupta cu dinţii săi îndărătnici şi scîncea necontenit, frămîntîndu-se sub zorzoanele plăpumiţei. Nursa trebui de astă dată să-l plimbe cu adevărat şi, în loc să se aşeze ca de obicei lîngă celelalte bone, facu de cîteva ori înconjurul grădinii. în cele din urmă, copilul adormi. Întîi cu tresărituri, apoi din ce în ce mai adînc. Bona se retrase în fund, în colţul cel mai ferit de zgomot, unde nu se jucau copiii, lăsă căruciorul cu micuţul in soare şi ea se aşeză la o lungime de braţ, pe o bancă. 65 VASILE VOICULESCU Era trudită. Nu dormise de cîteva nopţi, trezită ceas cu ceas de plînsetele copilului, chinuit de primii dinţi. Ziua nu avea timp de odihnă. Trebuia să-l hrănească, să-i facă baie, să-l schimbe, să-l plimbe. Şi trebuia să se îngrijească şi de ea, pînă la cochetărie, cum cerea eticheta marii case la care slujea. O dureau ochii şi o ardeau pleoapele. Puse ochelarii de soare, şi umbra lor căzu ca un pansament blajin peste vederea obosită. Scoase aproape cu împotrivire din săculeţ lucrul, ghemul, andrelele şi vru să împletească. Dar mîinile îi cădeau neascultătoare pe genunchi. O pereche de guguştiuci se năpusti cu fîlfîituri zgomotoase în frunzarul de deasupra ei şi începură refrenul lor stupid, strigîndu-se pe nume: gu-guştiuc... gu-gu-ştiuc... Copilul tresări şi chipul i se schimonosi în somn. Ea se ridică şi alungă cu batista fluturată păsările tulburătoare. Şi iar încercă să lucreze un timp. Acum înainta cu scîrţîit de nisip sub paşi o pereche omenească. Doi tineri îndrăgostiţi trecură înlănţuiţi prin faţa ei. Fata rîdea, un rîs revărsat sub migala de sărutări a băiatului. Căruţul tresăltă brusc. Bona întinse braţul şi-l clătină uşor, ca un legănat. Dar copilul trezit începu să ţipe şi să se zvîrcolească înăuntru. Perechea se pierdea fară măcar să întoarcă o clipă capul... îşi privi ceasul. Mai erau 10 minute pînă la sorocul mîncării. După porunca doamnei, îi da copilului una sau chiar două mîncăruri în grădină, ca el să rămîie cît mai multă vreme afară în aer; îl lăsă să plîngă şi începu pregătirile: termos, ceaşcă, linguriţă, pesmeţi, bărbiţă, tot dichisul se înşirui acum pe banca invadată de soare. Copilul mînca tot silnic, cu refuzuri, cu smucituri din cap, care risipeau păpiţa pe şerveţel sau i-o prelingea pe la colţurile gurii în jos sub bărbie. Un adevărat chin de mai bine de o jumătate de oră... Era tîrziu. Şiruri de cărucioare porneau, cu strigăte şi chemări, spre casele lor. Grădina se golise. Trecuse amiaza mare... Un pustiu binefăcător se întinse în jurul celor rămaşi... După ce schimbă copilul de rufe şi-l culcă la loc, bona întinse pledul pe scîndura băncii şi se aşeză la lucru, mîhnită. Nici ea nu ştia de ce. De primăvara care-şi înteţea farmecele-i trecătoare? De viaţa ei, care trecea asemenea? Avea douăzeci şi cinci de ani... Era înaltă, mlădioasă, cu părul bogat, ochenată şi albă. Chipul avea o frumuseţe nu de linii, ci de amănunte şi nuri... Iar tinereţea o împlinea ca un cadru de aur. Amintiri repezi, nestăpînite, toată viaţa ei, o năpădiră, ca pe cel ce e gata să se înece. Ea se afunda, se îneca în apele somnului. Suzana îşi istovise copilăria toată şi acum îşi irosea tinereţele numai ca să îngrijească de copiii altora. Abia ieşită din găoacea copăii unde o luluise maică-sa, ea s-a trezit, acolo, în satul ei din fundul Bucovinei, legănînd zi-noapte, an de an, far' de răgaz, pruncii popii, şase în şir, unul după altul. Nu avea nici măcar bucuria să crească şi ea odată cu micuţul, pe care îl sălta dincolo de hotarele leagănului. Alt copil lua locul celui zburătorit. înjugată la leagănul unde preoteasa depunea noul plod, ea se întorcea şi se făcea iar mică, pe potriva slujbei ei, de simplă manivelă. Dar jinduia multă vreme după cel drag, care acum, înstrăinat de ea, se hîrjonea pe afară cu cîinii şi ceilalţi copii. Şi gîndul ei pipernicit zbura trist în mijlocul lor. - Ce tot moţăi acolo, fa?! se răstea preoteasa. Şi mîna adormită, care pînă atuncea azvîrlise în vis cu pietre, ori culesese flori, se înţepenea iar în buza de lemn a leagănului... Suzana deschise ochii şi se trezi uimită, nu în tinda popii, ci, 66 INTEGRALA PROZEI LITERARE cincisprezece ani mai tîrziu, în grădina Cişmigiului. întinse ca odinioară braţul... Leagănul? Ah! k. căruciorul, care sta liniştit şi-l cuprinsese umbra dulce a după-amiezii. Acum luă cu tot dinadinnl lucrul şi începu să împletească amintirile. După ce popa a sfîrşit cu copiii lui, a trecut-o unui cumnat în Storojineţ. Tot la copii mici. hk leagăn, aceeaşi hurducare moţăită în isonul orăcăielilor de plozi. Aici nu a avut de ridicat dorit doi copii. Orăşeanul nu a vrut să tragă peste numărul reglementar. Dar cu ei Suzana a avut caznă mult mai mare. Copiii trebuiau spălaţi des, nu ca ai preotesei, îmbrăcaţi, primeniţi, hrăniţi k ceasuri cu soroc. I se cerea să le spele scutecele şi să le cîrpească rufele. Au învăţat-o cu sila si lucreze, să coasă şi să împletească. A deprins cum să îngrijească de copii la boală. Adus în-, si multă vreme dorul ramătului de copii din casa popii. Ajinduit mereu după grădina cu poame şi după bătătura cu vaci şi cu viţei. Dar aici a trăit mai bine. Amîncat mîncări gătite; a crescut dolofană şi voinică. Pe deasupra, au învăţat-o să citească şi să scrie. Şi mai ales n-a mai bătut-o anmeni, cum se întîmpla des la popă. Cînd a isprăvit şi cumnatul popii cu pruncii lui, au trecut-o unui prieten însurat de curînd, care aştepta primul copil. De data asta Suzana a fost aceea care, pînă să sosească moaşa, a pri-nc pruncul pe braţele ei iscusite. De acum creşterea copiilor nu mai avea nici o taină pentru ea. Fîră şcoală, fară patalamale - şi era abia o codană - ajunsese o nursă deplină. Aşa, Suzana s-a rostogolit de la Storojinet la Cernăuţi, de la Cernăuţi la Iaşi, de la Iaşi la Bucureşti, din mînă în mînă, din stăpîn în stăpîn, fară o aventură, fără o ispită. Era ascultătoare, inamică şi conştiincioasă, nu atît din fire, cît din mîndrie. La început, ca să se ferească de bătăile si certurile stăpînilor. Pe urmă, din ambiţie şi un fel de demnitate a slujbei ce îndeplinea. Avu-*ese noroc să intre întotdeauna numai la perechi tinere, cu cei dintîi copii, unde domnul, încă îndrăgostit de soţie, nu-şi aruncă ochii asupra slujnicelor. Era dealtfel serioasă şi cinstită... Aşa că fină acum sufletul ei sta încă nefolosit, într-o teacă de temeri şi neştiinţe. Nici un domn nu-i vă-snuse fecioria. Aici, la Bucureşti, în casa unde slujea acum, i se da importanţă şi onoruri ca pentru o nursă c* mofturi şi pretenţii. Ea însă se simţea tot Suzana, slujnică hîrşită şi obosită, care îşi iroseşte ^csereţele, cum şi-a istovit copilăria, numai că să vadă de copiii altora, de cînd se trezise. Se scutură, deschise repede ochii şi întinse braţul. Căruciorul sta liniştit. Umbra castanilor plecase de lîngă el. Grădina, pînă în fund, era tot pustie. Nu începuseră să vie celelalte bone cu copiii lor. Privi ceasul. Nu era patru. Se ridică şi, în vîrful paşilor, se apropie de cărucior şi se pfecă peste el, ascultînd. Copilul părea că doarme adînc. Ascultă mai atentă: nici o suflare. Privi înăuntru şi începu să scormone şi să ridice învelişurile, febril, mai febril, adînc, mai adînc... Nu-1 ntsea. Sigur că micuţul s-a zbătut, ea nu a auzit şi el a alunecat la fund, s-a împotmolit sub pleduri şi perne. Poate s-a înăbuşit. Spăimîntată, cu braţele cufundate în stratul de aşternuturi, cotrobăia căruţul ca o nebună, eăuîînd copilul. Scutură şi zvîrli jos tremurînd, una cîte una, cîrpele, plapuma, pledurile, saltelele, deşertînd pînă la podeaua de scînduri căruciorul. Copilul dispăruse. Privi năucă împrejur. Nimeni şa nimic. Şi panica tăbărî asupră-i. începu să-şi smulgă părul şi să plîngă... Întîi înăbuşit, apoi are. din ce în ce mai tare. Nu o auzea nimeni! A trebuit să se liniştească singură. în sfîrşit, şi-a venit în fire şi a început să caute în preajmă, apoi mai departe, boschetele, colţurile, băncile, gră- 67 VASILE VOICULESCU dina întreagă, iscodind, întrebînd. S-au strîns trecătorii, au înconjurat-o celelalte bone şi surori, care soseau în cîrduri. Nimeni nu văzuse, nu auzise, nu ştia nimic. Toţi îşi dădeau cu părerea că gangsterii răpiseră copilul. Tatăl, enorm de bogat, putea plăti o răscumpărare regească. în sfîrşit, se ivi şi un sergent, supărat de aglomeraţia care ameninţa să-i calce iarba şi să-i strice florile. La auzul întîmplării, el luă o atitudine magistrală, întrebă, facu investigaţii, căută... în cele din urmă, propuse să meargă la comisariat, împreună cu reclamanta. Lumea se împrăştie. Căruciorul, uitat, fu împins repede pînă la sergent, care îl luă ca pe un trofeu la poliţie. Comisarul ascultă cu răbdare plîngerea şi porunci unui agent să pornească împreună cu bona în Cişmigiu, unde să facă din nou cercetări, cu reconstituirea întîmplării pe teren, să culeagă urme, date, informaţii şi să ia firul. El între timp va telefona la Prefectura Poliţiei, care să organizeze o echipă de cercetare şi de descindere la gazdele de hoţi. Bineînţeles, s-au luat semnalmentele celor doi tineri îndrăgostiţi care trecuseră pe lîngă cărucior, ochind copilul. Suzana trebuie să-i recunoască din cîteva mii de fotografii ce-i vor fi puse dinaintea ochilor. Din nou în grădină, agentul isprăvi repede cercetarea lui în vînt şi plecă să ducă rezultatul. Suzana căzu pe bancă şi începu să se bocească încet. Era sleită. O lua frigul, uitase să mănînce la vreme, cînd o furase somnul. Şi groaza, durerea, disperarea o torpilau far' de răgaz. Se frămîn-ta singură, bîiguind vorbe fară noimă. O tînără care trecea pe acolo se apropie repede de ea şi o strigă pe nume: - Suzana, tu eşti? Suzana sări, speriată de nădejde: -A, Livia, Livia! de-ai şti ce s-a întîmplat! Nu cumva ai aflat unde este copilul? Şi, apucînd de gît pe fata uluită, o tîrî lîngă ea pe bancă şi îi povesti îngrozitoarea întîmplare, nenorocirea care o lovise. Livia o ascultă cu interes, dar liniştită, mîngîind-o pe păr şi obraji. Slujiseră împreună la Cernăuţi, în casa unui negustor. Nu se mai văzuseră de ani. Dar pe Livia o podidi mila şi luă prietena cu sila la ea acasă, să se întremeze cîteva ceasuri. Şedea departe, dar cu tramvaiul se ajungea numaidecît. După ce s-o odihni şi s-o mai înviora, se poate întoarce la comisariat, după noutăţi. Sosiră într-o mahala, viermuind de lume, sădită cu cîrciumi, pline de chiote şi veselie. Acolo, pe strada cu caldarîm de bolovani, intrară într-o curte, cuprinsă pe trei laturi de cîte un şir de odăiţe, ca nişte chilii de mănăstire. Rochii pestriţe, jupoane colorate, fuste roşii, rufarie, ciorapi puşi la uscat atîmau în faţa fiecărei cămăruţe. Prietena deschise cu cheia şi pătrunseră într-una din chilii. Un pat curat, o oglindă în perete, un lavabo alb, dulap, un cufăr şi ilustraţii pe zid. Pe masă, cîteva cărţi şi o maşină cu petrol, pe care Livia o aprinse. Cu acelaşi chibrit aprinse şi o candelă de sub icoana Maicii Domnului, ce străjuia un colţ al odăii. Şi o lumină roşie prinse a clipi sfioasă. Livia fierse ouă, facu ceai, prăji pîine, alergă de cumpără mezeluri. Şi pe măsură ce-şi îndestula şi-şi mîngîia prietena, îi povestea viaţa ei de zbucium şi chin... Pînă ce a găsit liniştea şi odihna aici. Era mulţumită. Putea să trăiască de capul ei aşa cum vrea. Nu trebuia decît să-i dea gazdei, pe lîngă chirie, atît din ce cîştiga. Şi cît va fi tînără, cîştigul nu are să-i lipsească. Suzana se ruşină şi se-ngrozi. Să-ţi vinzi trupul! Să te pîngăreşti pentru pîine! 68 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Nu pentru pîine, lămuri prietena. Pentni libertate şi pentru linişte. Scapi de stăpînii răi, de copiii plîngăcioşi, de stăpîne păcătoase, mai păcătoase decît slugile lor. Decît să te terfelească si. mai bine alegi tu pe cine îţi place. Şi nu e acelaşi lucru, trebuie să o recunoşti. Tu crezi că ai să scapi? Intr-o zi, tot un domn are să te ademenească, pentru ca peste cîteva luni nevastă-sa să te alunge ca pe mine, cu sămînţa blestemată în tine. Suzana se sculă să plece. Mîncarea îi sta în gît, ca un nod de plumb, şi sufletul i se înnegrise. - Dacă nu mai ai ce face acolo şi scapi, dă-i dracului şi vino aici. E o cameră slobodă lîngă i mea. O să lucrăm amîndouă şi o să trăim bine. Ai să vezi! Ajunsă din nou în Cişmigiu... Suzana se aştepta să găsească grădina compătimitoare, tristă, veştejită. Dimpotrivă, era mai strălucită decît o lăsase, plină de mîngîierile serii care se apropia. Nimeni n-a mai oprit-o s-o întrebe, să-i dea un sfat... Trecu ca o umbră umilită şi necunoscută, străbătu aleile şi se îndreptă spre comisariat cu inima zvîcnită. Comisarul, cum o văzu, începu să zbiere le ea. - Bine, nebuno, ce e asta? Pui toată poliţia capitalei pe foc degeaba?!... - Cum degeaba, domnule, îngăimă ea, sprijinindu-se îngrozită de un scaun. - Degeaba, copilul e acasă. - Acasă, unde? - L-a părinţii lui, urlă comisarul. - L-au dus hoţii? Cît au cerut? şi în gînd ea socotea anii cîţi trebuie să slujească degeaba ca 5ă despăgubească pe stăpîni de suma răscumpărării. - Ce hoţi, smintito? Nici un hoţ... Ai fost tu o netrebnică. Auzi, în loc să vezi de copil, tu dormi ca o putoare! Suzana nu pricepea deloc... Comisarul urmă: - Noroc că stăpînă-ta, ca o adevărată mamă învegheată, a venit în Cişmigiu să te controleze. Suzanei i se tăiară picioarele. -Avenit? Cînd? - Cînd? cînd sforăiai... şi-a luat copilul acasă. - Şi-a luat copilul? din căruţ?... - Spăimîntată de primejdie, l-a luat în braţele ei de mamă... Ce? trebuia să împingă căruţul in locul tău?... Atrimis de l-a ridicat pe urmă de la comisariat... Haide, ieşi! Altădată să nu mai petreci noaptea cu amanţii şi ziua să dormi la datorie! Şi palma grea a comisarului căzu peste obrazul ei, incendiindu-1. Pămîntul începu să se învîrtească iute, tot mai iute... Imbrîncită, ea ieşi împleticindu-se şi se rezemă de zidul clădirii... Pe urmă porni cu paşi clătinaţi către Cişmigiu. Se aşeză pe o bancă deoparte şi stete, întîia oară singură pe lume. Şezu cu ochii deschişi, fără să vază, fară să auză, pînă ce grădina se goli iarăşi. Violenţa supliciului o devastase. Dintr-o dată se urîţise. Chipul i se uscase şi se pîrlise ca de o arşiţă năprasnică. Buzele i se crăpaseră şi-i sîngerau. Ochii se decoloraseră şi nasul i se boţise. De zdruncinul lăuntric, sîngele secret se dezlănţuise neaşteptat şi înainte de vreme. Ceea ce însemna că în cîteva ceasuri de tortură se prăpădise o lună de viaţă. VASILE VOICULESCU Suzana zăcea acolo goală de suflet, goală de trecut, goală de viitor. îi rămăseseră numai ruşinea şi ciuda. Se poate oameni atît de nemiloşi? Să o lase să se zbată într-o nebunie de chinuri? Fără să se îndure să o înştiinţeze că băieţelul nu fusese furat?! Ar fi primit orice pedeapsă, chiar închisoarea, pentru vina ei. Dar răzbunarea asta diavolească nu şi-ar fi închipuit-o. Şi n-o putea suporta. O respingea. Cruzimea o strivise mai mult decît orice batjocură, chiar decît siluirea. îi trebuia o răzbunare. Şi nu putea să se răzbune decît asupra ei înseşi... Hulubii se lăsau greoi pentru culcare în copacii sumbri. Sus, în vitrina amurgului, se aprinse luceafărul tînăr. Suzana îl zări. Se smulse şi porni orbecăind către strada cu casa tainică, unde se înşirau chiliuţe ca de mănăstire, cu liniştea lor de liman. Şi fiecare copac pe sub care trecea o aplauda, lovind în boarea nopţii, una de alta, pălmuţele frunzelor... Grădina întreagă o petrecu pînă departe cu freamătul ei primăvăratic, ca o încurajare. Cînd ajunse, Livia îi deschise braţele. Joi 23 ianuarie 1947, Bucureşti. Proba Bătăliile pentru cucerirea de moşii, cît mai multe şi mai întinse, şi-au avut şi ele vitejii lor. Lnul dintre aceştia era, în judeţul nostru, un grec, îi încurc numele: ceva cu opulos în coadă. Se aşezase aici tînăr de tot. Harnic şi neobosit, chivernisit, foc de deştept şi grozav de îndrăzneţ, treptat-treptat, din arendăşie în ohăvnicie, ajunsese să stăpînească, în bună lege, peste o sută de mii de pogoane în inima Olteniei, pămînt moale, negru şi rodnic ca icra. Başca de atît nămet de ogoare, moşiei îi atîma la gît o imensă salbă de bălţi şi gîrle ticsite de peşti, şi peste grumazi o încolăcea o lată cordea de păduri de salcîm, care stăvileau năvala dunelor din latura Dunării. Afară de asta, umerii îi erau împodobiţi cu altiţe de vii din vechea viţă autohtonă, sădite pe nisipiştele albiilor secate, cumpărate cu sate cu tot. Mijlocul i-1 încingea un brîu de suhaturi cu sumedenie de vite grase. O adevărată blagoslovenie a lui Dumnezeu. Lumea nu se speria şi nimeni nu se supăra. Dimpotrivă: privitori ca la o palpitantă întrecere, toţi îl aplaudau, îi preţuiau îndrăznelile, îi consfinţeau izbînzile şi-i lăudau eroismele, aşteptînd să-şi frîngă gîtul. Dar grecul ştia ce face. Lăcomia lui era loială. Nu jecmănea, nu minţea, nu înşela: da lovituri cinstite. Adversarii, alţi latifundiari din mîinile cărora smulgea moşiile, recunoşteau că le lua pe buna dreptate de atunci; împrumuturi neplătite, poliţe protestate, mezaturi, falimente, moştenitori nevolnici... şi cîte alte împrejurări prielnice pentru un vajnic luptător în războiul averilor; niciodată cîştigate la cărţi. In iureşul atîtor glorioase agonisiri, nici el, nici lumea nu băgase de seamă că atinsese şaptezeci de ani. Rămăsese pentru sine şi pentru ceilalţi acelaşi ca odinioară: înalt şi uscăţiv, dar vîn-jos, cap frumos, cu păr negru unduios, frunte înaltă deasupra ochilor de un negru adînc, nas ambiţios, mustaţă mătăsoasă sub care zîmbea gura subţire şi rîdea dantura intactă; iar întreg chipul încheiat de potcoava puternicei bărbii... N-avusese timp, nici gînd să se însoare. Şedea mai mult la ţară, într-un conac cît un castel, de unde îşi cîrmuia împărăţia: la început, pe jos ori călare, cu logofeţii după el; apoi, din docar; mai tîrziu, din gabrioleta vopsită galben, şi în urmă, din trăsura cu arcuri mlădii de Viena. Gospodăria i-o ducea cîte o ţiitoare. Cînd nevasta frumuşică a unui logofăt, pe care o înlocuia curînd cu alta, cînd o slujnică mai scuturată, aleasă pe sprinceană, schimbată la rîndu-i cu o cheleriţă nurlie ori o jupîneasă luată cu o nouă halcă de moşie. într-un rînd oploşise o cîntăreaţă scoasă dintr-un şantan. Asta a izbutit să se cramponeze mai mult: aproape doi ani. A scăpat anevoie de ea, mulţumită unui prieten, un avocat sărăcuţ, care pentru cîteva mii de lei s-a legat s-o scoată din minţi şi să fugă cu ea unde a dus mutul iapa. De atunci s-a întors şi s-a păstrat numai la catul de jos: jupînese, fete în casă, sluguţe, cămă-răşiţe; cel mult cîte o lingereasă de la tîrg, care în două-trei luni să-i înnoiască şi să-i chivernisească rufaria. Multă vreme, adică în toiul vîrtejului pentru cîştigarea pămînturilor, se ducea rar la oraş, unde avea o casă mare. Se abătea mai ales pentru procese, acte de cumpărări la tribunal, întruniri politice ori alegeri. 71 VASILE VOICULESCU Atunci îşi deschidea casa, poftea lume şi da cîteva măreţe ospeţe pentru autorităţi, prefect, primar, înalţi magistraţi, parlamentari şi alţi mari dregători, toţi prieteni îndatoraţi, învrîstaţi cu moşieri şi advocaţi cheflii. La masă slujea jupîneasa, adusă înadins de la ţară. Lumea se mulţumea cu el şi aşa; nimeni nu i-o lua în nume de rău sau să se simtă jignit. Toţi se îndesau să aibă de-a face cu el, îl îmbrăţişau, întindeau de el şi-l onorau. Ce însemna acolo o mică, nezărită umbră, o ţiitoare la un atît de mare erou: peste o sută de mii de pogoane ohavnice. Pe urmă, deşi nu ajunsese la saţiu, dar îşi împuţinase el însuşi, prin atîtea cumpărături, prilejurile de adaos la pămînturi, se muta pentru cîtva timp la oraş, mai ales iama, cînd se abateau trupe de teatru sau vreun circ. Asta nu atît de dragul artei, cît ca să-şi aleagă o actriţă pe care o tocmea cu sezonul: o închidea la moşie, unde o ţinea pînă primăvara, cînd începeau muncile, şi-i da drumul, ca să-şi ia altă prospătură iama următoare. Cu actriţele n-avea încurcături: păsări călătoare, le făcea aripi de bancnote, şi ele zburau bucuroase la Bucureştii luminii şi luxului, sătule de anosteala conacului şi noroaiele satului sălbatic. Oraşul era încîntat de aceste isprăvi bărbăteşti şi nu mai tăcea. ~Ai văzut, al dracului grec? nu îmbătrîneşte deloc! - Brava lui! Aşa trebuie să trăieşti. Nu ca noi, sub papucul nevestelor... - Dar bine se mai ţine ...opulos! - Cum să nu se ţie: mîncare bună, aer curat la ţară, mişcare, trai regulat, plimbări, vînători, petreceri... (cam aşa îşi închipuiau ei viaţa harnicului moşier, hărţuit de griji şi treburi din zori pînă-n noapte). -Asta e a cincisprezecea... îi ţineau unii socoteala. Dacă le-ar fi păstrat pe toate, avea acum un harem. - Tare e, domle! La vîrsta lui... Are peste şaptezeci de ani, şi tot nu se mai potoleşte. - Ce vrei! Barza e albă, dar ciocul, tot roşu... Şi alte laude mai groase, mai pe şleau. Şi ...opulos se ţinea mereu trainic, verde şi voinic, bătrîn numai în actul de naştere, pe care nu-1 mai păstra, încolo întru nimic obosit. Sculat din zori, necontenit pe jos, călare, în trăsură, dînd porunci, cumpărînd, vînzînd, cînd la moşie, cînd la oraş, schimbînd ţiitoarele... Pînă ce i s-a înfundat. Chiar în mijlocul domeniilor lui, rămăsese ca prin minune moşioara unui boier scăpătat, o enclavă - cum îi spunea el — care cu nici un chip nu se îndupleca să i-o vîndă. Deşi prieten cu conu Mihai, căruia de zeci de ani îi făcea regulat curte, ...opulos nu izbutise nici cu bani, nici cu schimb să-l clintească din cuibul lui. - Coane Mihăiţă... Hai să ne învoim. Am o pereche de case la Bucureşti, un adevărat palat, cu un parc cît Cişmigiul. Ţi le dau; şi pe deasupra încă cincizeci de mii de lei. Boierul, cam surd, drept răspuns îi lua mîna întinsă spre învoială, i-o scutura a plecare şi-i spunea cu glas înfundat: „Le revedere, la revedere", ploconindu-se ceremonios. Aşa de sute de ori, ...opulos îi mîncase dulceaţa şi-i băuse apa rece, ba la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, ba la Paşte, la Crăciun, la semănat, la secerat, la treieriş, la ogorît. Căci ...opulos, străbătîndu-şi de la un capăt la altul domeniul, se abătea şi pe la boierul, a cărui moşioară îi sta în drum. Ăsta îl întîmpina de fiecare dată cu acelaşi surîs încăpăţînat, îl poftea iar în foişor, 72 INTEGRALA PROZEI LITERARE unde, dacă era vară, Angelica, fetiţa conului Mihai, urmată de servitoarea cu tava, îl ospăta cu tradiţionala dulceaţă de caise... şi cafeaua cu caimac. La începutul începutului, fetiţa, orfană, avea numai vreo cinci ani. Grecul, înalt, aproape n-o vedea jos, la piciorul lui. Apoi la rînd, an de an, fetiţa crescuse, fusese trimisă la Bucureşti la pension, ajunsese acum domnişoară şi-l primea în fiecare vară, cînd venea în vacanţă, urmată de aceeaşi servitoare cu aceeaşi tavă. Mosafirul o privise şi n-o văzuse nici cum se înălţa, nici cum i se lungeau rochiile, nici cum i se rotunjeau sînii. Din scaunul înalt el ochea numai moşioara rotunjită de jur împrejurul conacului cu acareturi. Pînă ce, într-un miez de iulie, conu Mihai căzu pe neaşteptate, trăsnit de dambla, chiar în aria de treierat. Cel dintîi a alergat ...opulos. A găsit o harababură în care se zbătea biata Angelica, deznădăjduită, în mîinile slugilor, logofeţilor, cămătarilor. El a intervenit cu energie, a luat în mîini şi a continuat muncile, a săvîrşit cu pompă înmormîntarea, a dat răgaz fetii să-şi vie în fire, a mîngîiat-o, a întărit-o... şi a deschis succesiunea. Nu mai erau alţi moştenitori. Moşia, găunoşită de datorii ca o măsea stricată. Au sărit creditorii ca nişte lupi. Angelica s-a speriat, a plîns... şi s-a dat în mîinile mîntuitoare ale lui ...opulos. Ăsta, cinstit, a chemat magistratul, care să statornicească moştenirea, şi pe urmă s-a pus s-o descurce. A stăvilit întîi haita celor cu poliţe şi înscrisuri. A verificat împreună cu Angela titlurile lor. Apreîntîmpinat sechestrele pe recoltă, vite şi acareturi, a ţinut piept băncilor lacome. Totul cu inimă şi desăvîrşit devotament. Nu s-a putut face altfel: datoriile nu se puteau nici pe departe acoperi şi moşioara a fost scoasă la licitaţie. Aici ...opulos era la largul lui. Ajucat în zăbale şi a lăsat în urmă cu cîteva lungimi pe toţi alergătorii în cursa licitaţiei... şi a cumpărat el moşia, cu domnişoara Angela pe deasupra. Căci ce era să facă fata? Unde să se ducă? A rămas în conac, şi încă fară nici un sprijin, afară de ...opulos, pe care-1 cunoştea din copilărie şi al cărui suflet nobil şi braţ tare le simţise îndeajuns. ...opulos ce putea să facă? S-o dea afară pe drumuri? S-o oprească ţiitoare? Şi, loial, s-a însurat cu ea. Pîn-aici lumea nu numai că-1 admitea aşa, burlac, cu nenumărate ţiitoare, dar îl admira şi-l cinstea. Dar de aci încolo, o dată însurat, toţi au refecat buzele a nemulţumire, a dezaprobare, chiar a batjocură. Lumea i-a retras dintr-o dată tot creditul de virilitate cu care-1 onorase pînă acum. Nu l-a mai văzut că este tot aşa de drept, înalt şi chipeş, neschimbat de verde şi plin de bărbăţie, ca şi pînă la însurătoare: l-a socotit mai rău decît muscalul scapet care venea cu tablaua plină de turtă dulce în bîlciurile tîrgului. Şi bîrfelile s-au pornit. - Auzi dumneata îndrăzneală, ghiujul! - Om trecut de şaptezeci de ani, nu-i e ruşine să batjocorească o feţişoară! - Ei, ce vreţi, şi-a bătut o vreme şi el mendrele. I s-a făcut acum de coame boureşti... - Putea să-i fie tată, să-i dea moşioara zestre şi s-o mărite c-un tînăr de seama ei. Şi alte multe ocări, cum se spun la asemenea ocazii. Dar pofta de mîncare vine mîncînd, şi dragostea culcîndu-te în acelaşi pat cu nevasta. Grecii, ca toţi orientalii, sînt toţi admirabili. Şi curînd recunoştinţa Angelichii s-a prefăcut în iubire. ...opulos şi-a văzut înainte de treburi; nu s-a împlinit anul, şi cocoana i-a născut o fetiţă. 73 VASILE VOICULESCU Larmă mare în oraş şi în satele de pe moşii, indignări, bîrfeli, spume la gură. Mai ales femeile. - Nu-ţi spuneam eu! E făcută cu logofătul. Are ochi albaştri ca ai ăluia. (Ochi albaştri avea şi Angelica, dar clevetitorii nu voiau să-i vadă). Toate astea au bîzîit şi pe la urechile lui ...opulos, l-au necăjit, au amărît-o şi pe nevastă-sa. Şi într-un tîrziu s-au destrămat. S-a ales numai logofătul cu darea afară, aşa năpristan. Grecul se mută, pentru distracţia soţiei şi îngrijirea fetiţei, la oraş. în înţelegere cu nevastă-sa, deschise casa şi începu să facă primiri fastuoase. în fiecare săptămînă floarea tîrgului în frunte cu magistratura umpleau saloanele. îşi'închipuiau că, dezvăluindu-şi astfel viaţa, necontenit, sub ochii scrutători ai tîrgului, se pun la adăpost de orice soi de bănuieli, scuzabile oarecum cît au stat răzniţi acolo la ţară. Şi grecul îşi văzu mai departe de treburi: peste mai puţin de un an şi jumătate, cînd încă nu înţărcase pe mica Fulguliţa, nevasta îi mai născu o fetiţă. I-a pus nume grecesc sadea: Lambra, Lambriţa. înverşunarea lumii fierse în clocot: - A adus-o tocmai unde trebuie, spuneau despre coana Angelica, în oraş, la tamazlîcul de bărbaţi. - El era orb? nu vedea cum roiau înjurai ei, ca muştele, bărbaţii? mai ales inginerul-şef? - Ce inginer-şef? A facut-o cu procurorul: are ochii negri, leit ăsta! (Ochi negri avea şi ...opulos.) Şi n-a mai fost bîzîit, ci zvon mare, toacă pe la urechi, clopot de alarmă, tot ce vreţi. ...opulos şi nevastă-sa au suferit, au scrîşnit, dar au tăcut: oameni cuviincioşi. Şi iarăşi totul a trecut ca o grindină, fară să facă multă pagubă... Din ea s-a ales doar procurorul cu înaintarea la Bucureşti, dar în adevărul adevărat, cu mutarea, grecul, mare elector, deputat de colegiul în-tîi, a pus doar o vorbă acolo sus, şi magistratul a zburat la mai mare. în timpul ăsta, la stăruinţele prefectului, a fost adus în oraş un regiment de cavalerie: să mai dea interes, viaţă şi... mişcare economică urbei. Uliţele au fost răsădite cu tunici roşii, epoleţi de aur, pampoane mîndre cu bujori. Săbiile zdrăngăneau pe caldarîm ca nişte vătraie războinice, pinteni agresivi agăţau rochiile şi inimile ieşite la plimbare. Grădina publică, plină de furioasele accese muzicale ale fanfarei... Baluri, adultere, divorţuri, căsătorii, încercări de sinucideri, părăsiri de domiciliu. In acest vîrtej, soţia lui ...opulos a mai născut o fetiţă, a treia. Grecul iar nu s-a învoit cu nume vulgare, Ioană, Mărie, a botezat-o Diana. Diana, ca pe zeiţa strămoşilor săi. A izbucnit de data asta un lung muget al moralei publice ofensate... -Auzi, dragă... Şi orbul nu vede! - Ce să vază, ma şer... Ispăşeşte pe unde a păcătuit! - Nu mai merge! Ar trebui să nu-i mai călcăm pragul. - Unde poţi opri pe lihniţii ăştia de la mîncările şi băuturile grecului? - Pe asta cu cine a facut-o? - Ce, nu ştii?! Cu locotenentul care trecea în fiecare dimineaţă pe la poarta ei şi înapoi. Are ochii căprui ca el. Adevărul e că nimeni nu ştia cum sînt ochii ofiţerului. Ai fetiţei aveau însă o culoare nedesluşită: nu se alesese cum au să fie. 74 INTEGRALA PROZEI LITERARE Locotenentul trecea în fiecare zi la cazarma al cărei drum era pe acolo. Şi mergea totdeauna cu ordonanţa după el. Huietul a umplut oraşul, satele şi a tulburat rău sufletele lui ...opulos şi al cucoanei Angelica. Şi-au închis casa, n-au mai primit pe nimeni. Femeia n-a mai ieşit nicăieri. S-a înmormîntat acolo, între fetiţe. El, cătrănit, s-a zbătut, a întors capitala pe dos şi a izbutit să mute regimentul de cavalerie tocmai la mama dracului. Asta a întărit şi mai mult bîrfelile. - Face tocmai ca ovreiul cu canapeaua... ziceau unii. - Dacă n-ar fi vinovată, ce i-ar păsa, spuneau altele, ar ţine fruntea sus! Şi multă vreme zvonul a plutit în văzduh, înecăcios, ca praful ridicat de roatele unei căruţe in goană. Apoi s-a lăsat încet jos, cernut peste familia ...opulos. Ce s-a gîndit săracul om: ca să mîntuiască nevasta de prigoană, a scos-o din ochii lumii. A dus-o vara întîi la mare, apoi în sezon a aşezat-o la băi, unde a dat şi el o raită. Toamna a urcat-o sus la Sinaia, bineînţeles, tot timpul şi pretutindeni însoţită de cele trei fetiţe şi dădace. După ce a sfîrşit cu treburile cîmpului, a scos paşaport şi au trecut cu toţii la Braşov, de unde s-au întors abia la Crăciun. Mai bine de cinci luni au scăpat de colţii fiarelor. N-a trecut mult după întoarcere, şi coana Angelica a cunoscut că iar este însărcinată. Şi în al şaptelea an de măritiş a născut lui ...opulos cea de a patra fetiţă; a botezat-o tot cu nume grecesc: Afrodita. A fost un urlet ca de iad: spume, bale, turbare, comploturi. Mai ales că nimeni nu mai era primit în casa zăvorită. - Pe asta cu cine naiba o mai fi plodit-o, Doamne? - Hei! Cîţi crai şi filfizoni fluieră-vînt s-or fi perindat! Că numai de-alde ăştia umplu băile. Oamenii cumsecade se caută acasă, cu băi de foi de nuc şi ficat de pucioasă. - Te-ai gîndit bine... Sigur, cu vreun muţunache de... - Ce muţunache, dragă! Moaşa spune că e cîmă şi cu părul galben şi ţipă gros. -Aoleu, să ştii că s-a dus după ea acolo! De aia a lipsit astă-toamnă, zicea că în concediu. - Cine, dragă? - Cum cine? Nu ştiţi? Popa ăla tînăr de la catedrală... Cum îi zice... ăla cîm şi blond, cu glasul gros... - Popa Androne? care cînd cîntă, parcă muge un taur, de cutremură pereţii? - Da, ăla... numai pe el îl primea cu botezul la zi-ntîi, îl chema să le creştineze copiii, să le facă sfeştanii. El o spovedea şi o împărtăşea... murea după el. - Popă, popă, dar un vlăjgan să nu-i ajungă trei muieri deodată! Şi preoteasa, o sfrijită la care nu se uită... ...opulos se simţea îmbăloşat de sus pînă jos. Descurajat, a lăsat pe popă în pace şi s-a înţeles cu nevasta să nu mai facă copii. Mai cu seamă că ieşeau numai fete, iar mijloacele de fereală ajunsese neprimejdioase în mîinile doctorilor. Au îndurat apoi cu răbdare avalanşa de necuviinţe şi ocări. 75 VASILE VOICULESCU Lumea însă nu se mai potolea. Ochii tîrgului, plini de pieze-rele, se ţineau cruciş după ei cînd ieşeau cu trăsura să-şi mai aerisească nevasta şi copii. Doar că nu-i băteau cu pietre. Răutatea de afară începea să pătrundă înlăuntrul grecului... Se descumpănea. Se simţea descărcat de puteri ca o butelie de Leyda pe care o descarci de electricitate atingînd-o cu degetul. Şi aici nu erau degete, ci mîini murdare, guri spurcate. Toate îi mergeau anapoda: seceta îi pîrjolea ogoarele, grindina îi bătea viile, jitniţele îi ardeau, îi mureau vitele... Mai mult: simţindu-i slăbiciunea lăuntrică, ce se vădea în toată înfăţişarea şi faptele stăpînului, satele de clăcaşi de pe moşii se răzvrăteau, logofeţii îi zîmbeau cu dezgust, slugile îi priveau cu ochi nesupuşi, parcă să-l silească să şi-i plece pe ai lui. în sfîrşit, dezatru. Nu mai era de aşteptat. Cînd fetiţa cea mai mică, Afrodita, a împlinit opt luni, s-a hotărît. S-a înţeles în taină cu domnul Sotir, stăpînul celei mai mari (de altfel unicei) cofetării de pe uliţa mare, chiar în buricul tîrgului, să-i închirieze pentru o jumătate de zi vitrina de la stradă, lungă şi lată cît o cămăruţă, unde se răsfaţau prăjiturile garnisite cu muşte. Chiar din seara de nouă mai storurile, ca nişte pleoape urduroase, se lăsară peste geamurile înalte. - Sotir îşi pregăteşte geamlîcul pentru mîine, zicea lumea. înnoieşte prăjiturile care se clocesc de vreo două săptămîni. O fi văzut şi el că au făcut viermi. Şi tîrgul aştepta curios schimbarea. A doua zi, zece mai. Dis-din-zori, primăvara pătrunsese din şesul învoit, cu echipa ei de meşteri decoratori, în tîrgul uscat şi ponosit; năpădi curţile cu flori de tei şi salcîm, umplu maidanele cu bălării festive, tivi cu iarba zbucnită prin caldarîm uliţele necălcate de trăsuri. Şi pavoază cu splendorile ei meschinăria oraşului gătit cu cinci steaguri tridecolorate, „unul la primărie, altul la prefectură". Dar ce mai însemnau astea, cînd din cer peste tot tîrgul soarele îşi desfăşura imensa lui flamură de lumină şi azur! Şi parada începu: năvală pe străzi, defilarea şcolarilor, a notabilităţilor, a pompierilor, a delegaţilor din sate, cu ţărani purtînd panglici tricolore la căciuli, lume şuvoi pe uliţa principală. Şi deodată, în toiul entuziasmului patriotic, încet-încet, ca perdeaua unui altar, draperia vitrinei de la cofetăria lui Sotir din buricul tîrgului se dete în lături, şi înăuntru, la geamul proaspăt spălat — ca la o panoramă - se iviră pe fotolii ...opulos la mijloc, flancat de o parte şi alta de cîte două fetiţe, în total cinci persoane. Madam ...opulos fusese lăsată acasă... Stupoare... guri căscate. Zvon lăţit ca rotocoalele undelor stîmite de un bolovan zvîrlit într-un heleşteu. Lumea a lăsat paradă, defilare. Şcolarii au spart coloana, pompierii au rupt rîndurile, popore-nii au părăsit Te-Deum-ul, toţi s-au înghesuit, s-au strivit, s-au bătut ca să vadă... Ce? Pe domnul ...opulos înconjurat de cele patru fetiţe ale sale, Fulguliţa, Diana, Lambriţa şi mititica Afrodita, binecunoscute tuturor, răsfăţîndu-se în cinci fotolii, îmbrăcaţi în cele mai scumpe haine şi rochiţe de sărbătoare... Şi, cînd s-au uitat mai bine, cîteşicinci cu piciorul drept descălţat, gol-goluţ. ' ' Dintîi nu s-a priceput. Au crezut că ...opulos înnebunise. 76 INTEGRALA PROZEI LITERARE La ce alt te puteai gîndi? Vechi sifilitic, impotent, destrăbălat, dedat la viţii ascunse... Era de aşteptat aşa ceva. Dar omul din vitrină gesticula necontenit şi striga, arătînd mereu la degetele piciorului său zoi. pe care le mişca şi le resfira întruna, ca şi la cele ale fetiţelor, care făceau aşijderi. Şi, cu ■Has mare, tatăl se pleca, îşi lua şi-şi număra degetele, fară hodină, fară răgaz, pentru fiecare grup de privitori: unul, doi, trei, patru, cinci, şase. Avea şase la dreptul. Apoi pe ale fetiţelor, unul, doi, trei, patru, cinci, şase... Drace! Tot cîte şase aveau şi copiii; şi tot la laba piciorului drept, «numărate cu glas urlat, în văzul şi auzul întregului tîrg şi judeţ, adunate acolo de zece mai, transformat în serbarea triumfului picioarelor familiei ...opulus. Şi lumea nu se mai sătura să le privească. Gurile rele şi căscate a pagubă amuţiseră. Ca să ajungă pînă la vitrină şi să poată privi primarul, prefectul şi notabilităţile, a trebuit să intervină poliţia să evacueze o porţiune de uliţă. Pe urmă iar înghesuiala ca la comedie, cu striviri, bătăi şi leşinuri, pînă ce s-a amestecat din nou poliţia să puie ordine, să silească mulţimea să circule în sens unic, aşa ca să se perinde toţi ca prin faţa tribunei regale şi să se pătrundă de proba paternităţii lui ..opulos, care, neobosit, o înfăţişa pe rînd tuturor. între timp, Afrodita udase scutecele de cîteva ori, plînsese, dădaca, din cofetărie, urcase s-o schimbe, o potolise cu biberonul si rămăsese în vitrină să-i desfacă ea, să arate şi să-i numere degetuţele cît şase viermişori roz. Nici într-un an întreg domnul Sotir n-a făcut atîta aliş-veriş cît în dimineaţa acelui de pomină zece mai. Lumea i-a luat cu asalt cofetăria, i-a fituit prăjiturile, înghesuindu-se să vază măcar din spate reprezentaţia. Mulţimea, nesătulă de spectacol, urma să staţioneze, blocînd uliţa, şi nu s-ar fi clintit pînă noaptea. Dar ...opulos a dat poruncă şi storurile s-au lăsat peste vitrină. A fost din nou nevoie de poliţie ca să-i facă loc să iasă prin gloata entuziasmată, purtîndu-1 in triumf, împreună cu fetiţele, pînă acasă. Adevărata defilare de zece mai a fost apoi acolo, prin faţa casei lui. ...opulos a trebuit să iasă cu soţia şi odraslele în balcon. Altfel, s-ar fi putut întîmpla, Doamne fereşte, răzmeriţă... Te pui cu poporul?... Miercuri 6 mai 1958, Bfucureşti], Căprioara din vis - ...De aceea eu cred în vise, urmă cu tărie bătrînul sculptor. Nu în toate, bineînţeles. Şi mai puţin în visele a căror cheie o poartă toată lumea în buzunar. Pasărea însemnă veste, pisică egal trădare, cîine - duşman şi aşa mai încolo. Astea sînt copilării. Simbolistica viselor e mult mai complexă şi mai tainică decît simpla explicaţie din popor. Interpretarea lor trebuie făcută ştiinţific. Sînt unele prevestitoare. Altele ne întorc înapoi, la vieţile din străvechime. Dar nu oricine le face. Trebuie să fii anume hărăzit ca să te viziteze un vis profetic. Căci şi visele sînt pe măsura oamenilor. Sînt, cum spuneam, unele care ne vin în împrejurări de mare cumpănă, sub ameninţarea morţii. Ţîşnind din straturile adînci ale fiinţei noastre, ele ne destăinuiesc stări de mult trăite, trecute în fondul nostru, care zbucnesc în vis cum într-un cutremur năpădesc prin crăpăturile scoarţei vinele apelor fierbinţi din miezul pămîntului. Ele simbolizează nu numai o trecută trăire personală, ci aduc din străfunduri o experienţă obştească, o ameninţare de întîmplare colectivă a omenirii din care eram atunci, cum sîntem şi acum, o părticică, unde însă răsună totul. - Asta, pînă acum, este mai mult geologie decît onirocritie, îl opri cineva. - Ce ştiţi voi despre tehnica viselor!... se întoarse vorbitorul cu dezgust spre colţul de tinde pornise întreruperea. Apoi urmă: Un astfel de vis încărcat de înţelesuri mi-a dezvăluit odinioară izvodul artei. Şi prietenul îşi ridică paharul, parcă să-şi acopere expresia feţei schimbate. Noi urmarăm să-i privim oarecum batjocoritori mîna tremurătoare, ajunsă în dreptul ochilor stinşi, falca de jos căzută de oboseală şi gura ştirbă, din care ieşise cu iz atît de nou şi modem o pledoarie a visului. - Şi care este izvodul artei, maestre? - N-aveţi să credeţi cînd vă voi spune: vînătoarea. Noi ne uitarăm uimiţi unul la altul. - Vînătoarea este obîrşia artei. Cel puţin pentru mine, reluă el cu glas scăzut. Am ridicat şi mai sus capetele, ca să-l privim bine, şi tăcurăm toţi cîtăva vreme, gîndindu-ne. - Poate că are dreptate, spuse cineva. Vînătoarea a adus cu ea o îmbelşugată creaţie artistică pe lume. Măcar dacă ar fi să ne gîndim numai la bogăţia desenelor preistorice cu scene de vînătoare. - Sau, adause altul, la miturile şi poveştile zămislite înjurai vînătorilor legendari. Bunăoară, poemul lui Ghilgameş... - Nu asta, protestă sculptorul, nu vorbesc despre ramura deosebită a plasticii cinegetice, fie ea primitivă. Cu atît mai puţin de arta cultă. Cînd am spus asta, m-am gîndit la primul fior de artă, am numit impulsul dintîi, care, la începutul începutului, odată cu sufletul, i-a mişcat omului sălbatic şi mîna, îmboldindu-1 să tragă întîia linie dragă, primul contur estetic al emoţiei lui. Cum alţii se găteau să sară cu vorba împotrivă-i, maestrul îi potoli scurt: - Ca să nu ne încîlcim în discuţii zadarnice, am să vă povestesc întîmplarea revelatoare de la care porneşte credinţa mea. 79 VASILE VOICULESCU Să fi avut pe atunci douăzeci şi trei de ani, vedeţi ce departe trebuie să vă afund în timp, glumi el cu amărăciune. Viaţa sta încă înaintea mea bloc pur, aproape neînceput, şi mi se părea că am să pot să-i dau un chip după voie, aşa cum modelam marmora. Socoteam că am geniu. Iubeam cu aceeaşi patimă înalta artă, femeia şi vînătoarea, adică forma. - Cum, vînătoarea? întrebai eu. - Vînătoarea îndeosebi mă apropia de izvorul viu al formelor animale, adică de tot ce e mai veridic, mai pur, ţîşnit din originara matcă animală, maiestatea lebedei, sfioasa nobleţe a ciutei, taina de sfinx a caprei negre încremenite pe o stîncă, cu ochii adînciţi în amurg, fala cerbului încruntat cu o dumbravă de ramuri, ca şi puterea de stîncă alergătoare a mistreţului. Ştiţi că am fost cel dintîi sculptor animalier din ţară. Ei bine, arta, femeia, vînătoarea se echivalau pentru mine, erau totuna, alcătuiau acelaşi unic elan, aceeaşi năzuinţă. întrupau acelaşi mod, reluat pe trei registre, pe trei planuri deosebite. - Dar femeia nu e decît tot un animal, maestre. E tot un vînat, îl întrerupse cineva. - Te înşeli. Aşa cum arta nu realizează, ci sublimează creaţia, tot aşa, femeia transfigurează pînă la divin frumuseţea animală a tuturor formelor ce stau înapoia ei şi urcă treptele pînă la ea, ca să fie transpusă dintr-o dată dincolo, în alt tărîm. - Cine, maestre? - Frumuseţea animală, prin femeie. - Dar e tot came... îl sîcîi acelaşi. - Came sufletească. Ea este arhetipul... - Nu-1 mai întrerupeţi, că nu mai ajungem niciodată la poveste, interveni gazda, mai ales dacă intră în Platon şi arhetipurile lui. - Ei, dragii mei, Platon spune că dacă învăţăm uşor şi ştim ceva, e că ne amintim. Şi visele nu sînt uneori decît uitate aduceri-aminte. Şi cu asta încep povestea. Cum eram împătimit de vînătoare, nu scăpăm nici un prilej. Şi pe atunci erau atîtea! Prieteni, cunoştinţe, patroni, o lume întreagă mă poftea, şi nu pridideam să primesc invitaţiile. Iama, vara, toamna, oricînd şi oriunde, la şes, după iepuri şi dropii, la deal, după lupi şi vulpi, la munte, după vînat mare, domnesc, eram mereu proaspăt la emoţii şi neobosit. în expediţiile mai lungi, cu popasuri pe la moşii, purtam cu mine totdeauna lada cu pămînt pentru modelat. Dacă mă prindea pofta, rămîneam după vînătoare zile şi săptămîni într-un loc, pînă secătuiam elanul creaţiei stîmit în mine de priveliştile şi de scenele trăite. Uneori şi de dragostea care se alătura artei, întregind-o. Multe conace boiereşti din cine ştie ce paragini păstrează încă schiţe, eboşe, portrete de oameni şi fiare lăsate ori uitate de mine acolo. Dar în acel an mi se înfundase. Poftit înainte de Crăciun la castelul prinţului B..., uitasem de artă şi de vînătoare, ca să le îmbin pe toate numai în femeie. Mă aflam sub vraja fără împotrivire a domniţei Irina, nepoata gazdei. Era tot ce poate zămisli mai perfect arta şi natura. O urmăream pe furiş din ferestrele înalte cînd trecea prin parcul alb. Dacă se oprea îndreptîndu-şi boiul mîndru între cîinii de vînătoare ce o înconjurau, era Diana, fecioara cerească. Cînd alerga pe alei urmărită de salturile haitei, îmi îngheţa inima: era aidoma unei căprioare gata să fie ajunsă şi sfîşiată. Abia mă stăpîneam să nu sar în ajutor, îi 80 INTEGRALA PROZEI LITERARE ouam înainte ca să mă încredinţez că s-a întors teafară, că mi-a adus înapoi ochii verzi sub frun-w dreaptă de ivoriu şi pletele de bronz aurit. Nu îndrăzneam să o privesc toată, m-ar fi biruit Ţgnrmfl şi aş fi îmbrăţişat-o sălbatic. Dar ţineam cu orice chip să mă stăpînesc, pentru mine însămi, pentru mîndria mea. Au trecut aşa multe săptămîni, ca într-o uluială din ce în ce mai adîncă. Domniţa consimţea să primească omagiul meu respectuos. Apoi mărturisiri ascunse simbolic, în schiţe şi înfăţişări ie artă. Dragostea e ca orice entuziasm, contagioasă, mă gîndeam şi mă ingeniam să i-o trec în amspurile cele mai rafinate şi subtile, îndrăgostit de chiar suferinţa ce mi-o pricinuiau întirzienle a meandrele iubirii. - De ce nu plecaţi la vînătoare? Fata ar fi rămas liniştită acasă. Iar dumitale gemi şi oboseala te-jst fi stins înflăcărarea. Vînătorii adevăraţi, e ştiut, nu pătimesc de dragoste. O boală te apără Ir cealaltă. - Ei, aici e vraja, urmă sculptorul. în fiecare zi umblam la vînătoare. Dar ne însoţea totdeauna p domniţa. Încît singura sălbăticiune care cădea regulat era inima mea. Atît numai că nu o luau gă—ii în gură să i-o ducă la picioare. I-o azvîrleam eu. în sfîrşit, de Bobotează, cînd se deschid cerurile şi joacă toate comorile pămîntului, s-a hotărît s -.înătoare mai mare, departe, sub munte. Se ivise undeva o hoardă de mistreţi. Ciopoare de ciu-:e se lăsau de la goluri spre poala codrului după mlădiţe fragede şi ierburi păstrate sub zăpezi. Uneam numai 3 bărbaţi: prinţul, un urs cu barbă roşie, vărul său, un uriaş butoi plin cu rachiu, a oi mine. Domniţa Irina, fie capriciu, fie, cum pretindea ea, oboseală, a rămas la castel. Era un timp strălucit. Ziua, lucea soarele nestingherit, Zăpada cristalizase într-o coajă tare şi presă de cîteva palme sub un văzduh cu aerul cristalin, îngheţat şi el. Noaptea, luna magică da a in vis ocol domeniului, scoţînd pe rînd din întuneric fiecare pîlc sombru de brazi, fiecare colţ £ castelului bătrîn, fiecare cotitură a aleilor. într-o seară din acestea feerice, în ajunul plecării, ieşisem în parc. Dar în loc să mă plimb, —i apucasem să plăsmuiesc într-un bloc de zăpadă silueta domniţei, în tunică scurtă, braţe goale *■ ţolbă cu săgeţi în spate. Deodată, cu schelălăieli neînfrînate, cîinii ei mă înconjurară. Apoi intră şi ea, dintr-o latură umbrită, în aria luminoasă unde lucram. Domoli haita şi privi lung închipuirea de zăpadă, pe «are se sleiau razele lunii. Apoi, întoreîndu-se spre mine: -Am o presimţire, spuse ea, însufleţită. Dar nu vreau să te sugestionez, adică să-ţi atîm o Tează-rea de închipuire. Rîse uşor, şi smalţul dinţilor ei loviţi de lumină îmi fulgeră inima. - Cîtă vreme gîndurile dumitale mă vor însoţi, domniţă, nici un rău nu va îndrăzni să se apropie de mine, încercai eu să glumesc. — De gîndurile mele nu răspund, îmi întoarse ea răspuns mîhnit. Nu sînt deplin stăpînă pe de. Dar, ca să fiu mai sigură, am să-ţi dau însoţitori cîinii mei credincioşi. Şi, fară să mai aştepte învoirea mea, chemă cele patru animale care se jucau în preajma ei, isâ recomandă pe rînd, încredinţîndu-mă fiecăruia cu poruncă să-mi lingă mîna şi să se culce la picioarele mele. -Aii, Mark, Kim! strigă ea. Aici, couche! VASILE VOICULESCU Şi într-o clipă mă pomenii cu mănuşile pline de bale şi picioarele încolăcite de trupurile lor calde şi nebunatice. Cea din urmă se supuse Junon, o căţea superbă, cît o viţică de mare, care avea pui şi încă le da să sugă. - Dar ea cum o să-şi lase copiii, protestai eu, plictisit de asemenea dar, care mai mult mă încurca. Nu-mi plăcea să vînez cu cîini. Tulbură frumuseţea, aş zice sacrosanctitatea vînătorii. - Nu-i nimic, mă îmbună domniţa. Două-trei zile le dau eu lapte cu biberonul. Haide, Junon. Să-l păzeşti ca pe puii tăi. Şi, punîndu-i piciorul pe grumazul gros, o împinse să se culce lîngă ceilalţi, supusă la poruncile mele. - Fii cu băgare de seamă, adause ea, mîine seară e ajunul Bobotezei, cînd visele au tîlc. Ţine minte ce ţi se arată. Cîteodată e chiar ursita... Apoi, dintr-un salt, pieri în goană spre castel, lăsîndu-mă cu cele patru fiare, care nu îndrăzniră să calce consemnul şi nu se clintiră de lîngă mine. A trebuit să-i duc eu la culcare şi să le am în seara aceea de grijă. A doua zi în zori ne-am încărcat în două sănii largi trase de telegari focoşi şi am plecat. Eu, cu cîinii claie-grămadă peste mine. Am întors îndelung capul. în dosul unor perdele tremurate de la a treia fereastră din stînga închipuiam o prezenţă a cărei radiere ajungea pînă la mine şi mă urmărea. Cu toate că cîinii şedeau pleoştiţi şi trişti, prinţul a protestat că nu-i primeşte, că are să rateze din pricina lor vînătoarea. Dar sania lui a luat-o repede înainte, vorbele s-au spulberat în vînt. Şi eu i-am urmat în sania a doua. Junon scîncea înăbuşit, uitîndu-se, ca şi mine, prelung înapoi. Zburam pe faţa fără pîrtie a zăpezilor, care se tăia în fîşii sub tălpicele şinuite. Bidiviii sforă-iau voioşi, urcînd şleaurile necălcate încă. Cîteodată intram de-a dreptul în clăile de nea puse de vînt de-a curmezişul şi pe care le făceam spulber în pufăitul armăsarilor aprigi. Clinchetele clopoţeilor ne însoţeau ca un stol de păsări ciripitoare alături în zbor. După amiază, tîrziu, am ajuns sus la coşarele boiereşti, unde ierna un rînd de vite nefolositoare: boi bătrîni, vaci sterpe, buhai nărăvaşi şi cai hodorogiţi. Ne-au ieşit înainte două slugi plecate, învăluite în dulămi pînă în pămînt. S-au ploconit adînc, au deshămat şi ne-au găzduit la cald. Cînd a dat în deseară, ne-am înşiruit în urma lor şi am pornit la locurile de pîndă. Cînd am sosit acolo înnoptase bine, dar luna lumina ca ziua. Cei doi haidamaci, cu paşi de uriaşi, că ne ieşise sufletul ca să ne putem ţine de ei, ne-au lepădat unul cîte unul la depărtări mari, în drumul vînatului. Pe mine m-au purtat cel mai afund, într-o cîmitură de vale seacă, unde am pierdut orice legătură cu tovarăşii. De altfel, făcusem destulă silă celorlalţi cu droaia de cîini, care nu mă slăbeau, ci se ţineau ciucur după mine, şi erau toţi bucuroşi că au scăpat de prezenţa mea. Argaţii mi-au lămurit că în faţă, jos, erau zvîrliţi bulgări de sare şi presărate smocuri de fîn pentru căprioare. Iar în dreapta se făceau un dîmb cu pădure de fag, sub care zăceau porcoaie de jir, adulmecat de mistreţii lacomi. Să fiu numai vrednic de aşa vînat. Şi mă părăsiră acolo. M-am aşezat pe un trunchi şi am cercat să fumez. Mi-am adus aminte că nu este îngăduit, tutunul alungînd vînatul, şi am stins ţigara. Era o linişte şi o tăcere că-mi ţiuiau urechile... nu-mi 82 INTEGRALA PROZEI LITERARE eia frică. Dar am lăsat puşca din mîini şi am scos termosul, din care am tras cîteva duşci bune de coniac. M-am încotoşmănat apoi bine în blană şi am căutat să stau treaz. Cîinii, ca prin minune, se cuminţiseră. Din cînd în cînd, prin pielea lor trecea cîte un fior care ie zburlea blana pe spinare. Stăteau ca nişte stane, numai urechile li se suceau neastîmpărate, ca vintrelele de corabie care caută zările şi pipăie vîntul. Veneau doar răbufniri înfundate, din spate, Lande nu se vedea, din pricina prăvălişului, nimic. Pe acolo nu putea zvîcni vînat şi nu mă sinchiseam. Ochii îmi jucau numai în jos şi pe lături, _nde mi se facea un fel de năzăreli. Vremea se lungea, zadarnică. Luna trecu încet la apogeu, dm ce în ce mai malefică. Cîinii se culcuşiseră, obosiţi, pe o pătură, lîngă mine. Băgai de seamă că golisem şi al doilea termos de coniac. Apoi adormii. Mă trezii deodată asurzit de o larmă ţipătoare şi învăluit în tunete albe. Un sorb de zăpadă adus de un vifor iscat din pămînt tăbărîse pe munte şi ne învăluise cu totul în mînia lui. în bezna bălană care se răsucea nebună în toate părţile, gata să mă smulgă din loc, nu se desluşea altceva decît urletele crivăţului turbat, care aproape mă trîntise jos. Orice legătură cu SDvarăşii mi-era tăiată. Armele căzură jos nefolositoare şi le lăsai acolo, nămeţite numaidecît de zăpadă. Orb, surd, ameţit, ţeapăn, simţeam din ce în ce mai puţin spaimele pieirii. Nu puteam sta în picioare, necum să mă tîrăsc sau să fac un pas în lături. Strînsei cît putui pe lîngă mine poalele veşmintelor hărţuite de viforul care-mi împingea zăpada în sîn, pe gît, la cingătoare, prin toate chiotorile hainelor şi încălţămintelor. Luptîndu-mă din răsputeri, mă dădui cu greu în dosul buşteanului de care mă încleştai. Şi, copleşit de fatalitate, mă culcai. Gîndul mi se duse o clipă la visele din noaptea de ajunul Bobotezei, şi-mi veni să zîmbesc. Dar ceva mă trezi. Cîinii cercaseră orbecăind să fugă acasă. Dar, ameţiţi, se întoarseră şi se grămădiră în mine. Unul mă ricîia cu ghearele ca să-şi facă culcuş în blana mea. Eram lucid, dar de o altă luciditate, ca pusă în dosul unui obroc. Simţeam cum mă pătrunde serul, cum mi se răceşte carnea, cum îmi amorţeşte voinţa şi se subţiază răsuflarea, numai gîn-dul pîlpîia în răsucirile viforului. Dar şi el din ce în ce mai alb, înăbuşit de zăpadă. îmi veniră apoi în minte toate morţile prin îngheţ, cîte citisem. Cea din Stăpîn şi slugă a lui Tolstoi. Cea din Fetiţa cu chibrituri a lui Andersen, întîmplarea din Viforul lui Puşkin, şi mă analizam urmă-nndu-mă cum, încetul cu încetul, alunec în nesimţire, cum mă sleiesc în nemişcare şi mă destram în nefiinţă. încercai încă o dată să mă agăţ de ceva. Dar domniţa Irina era acum ea însăşi un bloc depărtat de zăpadă. Şi zîmbetul ei — o pată lunară. Din cîinii dăruiţi de ea ajungea pînă la mine un tremur care mă zguduia şi un scîncet îngheţat. Coboram repede o pantă... Ajunsei astfel mult înapoi, tot mai afund şi mai înapoi. Eram acum înfăşat în scutece reci şi albe, nu puteam vorbi, nici umbla. Apoi simţii cum mă învălea o mînă ocrotitoare. La gura mea ajunse sfîrcul unui sîn plin cu lapte. Şi supsei cu lăcomie, viaţă caldă şi dulce. Trecui în urmă şi de stadiul de prunc, înapoi, mult înapoi... Adormii? Murii? Apoi iar mă năs-cui, crescui repede, mare, şi mă trezii. Priveam cu ochi noi o dimineaţă de vară însorită. Lumina era încă fragedă şi rece. 83 VASILE VOICULESCU Un ciopor de oameni uriaşi, cu blăni sălbatice atîrnate de umeri şi încălţăminte de piei întregi în picioare, coborau peste dîmburi către mine. Paşii lor scuturau de pe ierburile înalte agrişele de rouă aninate la încheieturile foilor. Aveau în mîini ţepoaie tari de lemn - ştiam bine, de lemn de corn - cu vîrfurile ascuţite şi pălite în foc. Alţii scuturau suliţe lungi cu care dau de-a azvîrlita. Unul, pe care mi se opriră privirile, tînăr şi voinic, părea că-i călăuzeşte şi-i însufleţeşte pe toţi. De unde îl cunoşteam eu? Cu cine semăna? îmi amintea de cineva, şi cu toate sforţările nu mă puteam apropia de amintire, mi-era din ce în ce mai apropiat, ştiut. Dar o pojghiţă de uitare mă despărţea de el. Ah, de ce n-o pot sparge, ca să-l cuprind? Şi mă zbăteam acolo unde stam trîntit, frămîntîndu-mă să mă scol şi să mă alătur lui. Tot dîmbul din faţa mea e numai rîmătură de mistreţi care au arat cu ritul după ciuperci gustoase şi rădăcini fragede. A, iată turma de mistreţi! Năvăleşte peste ei. Ce staţi? Unde vă sînt minţile? Repede la ţepuşe! Cine strigă la oamenii aceia proşti? Eu sau tînărul care-i rînduieşte în pripă să primească şarja colţoşilor în ţepuşele întinse dîrz? El, în fruntea tuturor, a şi ţintuit un solitar în parul ţinut cu vîrtute în dreapta şi cu cotorul sprijinit zdravăn în oblînc. Şi cu cît fiara se împinge, furioasă, cu atît se înfige mai adînc... Oamenii chiuiesc de bucurie şi îşi împart prada. Tînărul, cu ,o uşoară mîhnire, priveşte mîn-dreţea vînatului întins la picioare şi trage cu degetul nişte linii închipuite deasupra lui, în vînt. Vedenia trecu ca o nălucă. Acum, din locul unde continuai să zac neputincios, strevăd alte isprăvi ale tînărului, pe care le privesc ca şi cînd le-aş săvîrşi aidoma eu. lată-1, şi-a părăsit tovarăşii greoi şi nesăbuiţi. Umblă singur, îngîndurat. Aleargă pe urmele unei ciute care saltă prin luminişuri de dumbrăvi, parcă înfrînată de puterea vînătorului, care n-o slăbeşte, cu arcul încordat, amînînd mereu săgetarea. Cînd s-a oprit gata să sloboade moartea, şi cîinii stau să se arunce, ceva mă împunge drept în inimă şi un chip drag îmi vine în minte. Lui sau mie? Amîndorora. Căci tînărul lasă arcul în jos, porunceşte haitei, care încremeneşte locului, şi el, molatec, zîmbeşte închipuirii. Căprioara a întors o clipă capul, îmbietoare, apoi piere. în locul ei, acolo, în capătul rariştii, rămîne o altă nălucă. O fată zveltă, într-o tunică ce-i lasă braţele goale. Sînii îmboldesc cu îndrăzneală pînza subţire. Iar picioarele, strunjite de însuşi gîndul iubitului, au o mîndrie cu care biru-iesc pămîntul de sub ele. E învăluită într-un abur nelămurit... Numai chipul luminat de iubirea de care fugise se întoarce uluit, cum se întorsese căprioara. Ne-au fulgerat pe amîndoi deodată, şi pe tînărul vînător şi pe mine, ochii verzi, părul de bronz aurit cu viţe lungi şi unduioase. De unde le ştiu? Cîinii cu limbile scoase au încremenit, Tînărul, încordat ca arcul pe care-1 azvîrli, scoase jungherul şi pe plăseaua lată de fildeş, cu ochii duşi, cu gura întredeschisă şi limba uitată prinsă între dinţi, trage cu un vîrf ascuţit linii înfrigurate care închipuiesc aidoma o căprioară în fugă săltată, întorcînd capul să privească spe-rioasă vînătorul înmuiat de dragostea unei fecioare. ' E întâiul fior de artă. Şi cerc să spui omului această înaltă, pură bucurie: a lăsat prada trecătoare ca să-i prinză imaginea eternă. îmi vine să bat din palme şi nu pot. 84 INTEGRALA PROZEI LITERARE E acolo, pe plăseaua ce va străbate veacurile, primul contur viu al emoţiei artistice. Astfel s-a sădit harul seminţei care va face gloria omului. La o vînătoare. Dintr-o dragoste. De mila frumuseţii unei căprioare fugărite... Slavă ţie, artă! Aş vrea să îmbrăţişez omul. Dar nu pot să mă clintesc. Mă simt din ce în ce mai înăbuşit. Las tînărul. Trebuie să călătoresc iarăşi spre mine, tărîmuri după tărîmuri. Lapăd întuneric după întuneric îndărăt către lumina părăsită cîndva afară, lîngă mine, într-o vîlcea bîntuită de vifore, alături de cîinii încolăciţi, departe de tovarăşii uituci, prinţul ca un urs bărbos, uriaşul plin de rachiu. Cînd am prins să zăresc îndărăt lumea ca prin sita simţurilor, mi-a nălucit aplecată peste mine căprioara din vedenie, apoi domniţa Irina, de mînă cu tînărul vînător. Dar toate au pierit repede, in mine, înghiţite de adîncurile mele. Mi-am venit greu în fire. Convalescenţa mi-a fost un chin lung şi fară alinare. Degerăturile s-au vindecat anevoie. O pneumonie, cu nesfîrşite focare, aprinse unul după altul, tîrîş, mi-a îm-puiat minţile cu alte aiurări. Cînd am ieşit cu desăvîrşire îa viaţă, era primăvară plină şi eu eram aJt om. Stăpînii plecaseră de la castel. Rămăsesem cu un medic şi cu slugile, care mi-au povestit cum scăpasem în noaptea de urgie. Numai datorită cîinilor, care se jertfiseră pentru mine. Tovarăşii fugiseră de cum începuse prăpădul, rătăciseră cîtva timp, dar ajunseseră la coşare, călăuziţi de argaţi. La mine, spuseseră ei, nu se mai putea răzbi. Dar cîinii cărora le fusesem dat în pază se culcaseră peste mine şi m-au adăpostit, acoperin-du-mă cu trupurile lor. Au fost găsiţi cîteşipatru morţi, trîntiţi deasupra mea. Abia m-au putut scoate de sub ei. Junon, cu ugerul umflat de lapte, s-a aplecat asupră-mi şi cu duioşie mi-a dat să sug, aiurind poate că sînt unul din puii ei. Ăsta a fost norocul meu. Am supt ca un prunc, cum mă visam, închis în trupul a patru dihănii care şi-au dat viaţa pentru mine. Aşa am făcut acea uimitoare călătorie pe tărîmurile negre ale uitării, afund în inconştientul aîoateştiutor, ca să mă întîlnesc cu mine însumi; adică nu cu mine, cu omul primitiv care a avut intîiul fior de artă urmărind o căprioară ce-i amintea de o fată. Cît am stat acolo, atîmat pe prăpastia pieirii, au avut timp să-mi treacă pe dinainte multe din nălucile vieţilor anterioare. în ele eram necontenit proiectat eu, care luam felurite chipuri, pînă am ajuns la tînărul artist. Eram tot eu, vînătorul în care se trezeşte primul gest gratuit, să laşi prada pentru umbra ei săpată repede pe un os. A fost un salt nebun în spirit, o faptă neînchipuită pentru acea eră neîndurată. Sămînţa acelui gest, rodit de vînătoare, a înflorit apoi dumnezeieşte, acoperind cu frumuseţe nepieritoare pe toţi oamenii acestui pămînt. Asta a fost vedenia care mi-a descoperit izvodul, naşterea şi rudenia artei cu vînătoarea. -Dar domniţa?... - Domniţa mărturisise curat în noaptea despărţirii că nu-i stăpînă pe gîndurile ei. Şi s-a măritat cu altul de seama ei. 85 j*5' VASILE VOICULESCU Cît pentru mine, zguduirea a fost atît de cumplită, m-am cutremurat atît de adînc şi am căzut atît de afund, că la deşteptare n-am mai găsit domniţa nici în mine, nici afară de mine. Plecase. Am rămas numai cu căprioara, care cea dintîi mi-a călăuzit mîna să scrijelească artistic osul. Şi cu un bust, Diană nepămîntească zămislită în lut, pe care nu-mi vine să-l mai ating. Nu-1 torn nici în bronz, nu-1 cioplesc nici în marmoră. Şi sînt totuşi sigur că va înfrunta, ca şi osul sălbatec, veacurile omeneşti. Prea închide în el patima şi frumuseţea ca să poată pieri. Am să vi-1 arăt în-tr-o zi, înainte de a-mi da sufletul. Taina gorunului Nu vi se face cîteodată, iama, celor ce aveţi calorifer, dor de foc? De un foc de sobă, cu lemne nre să pîlpîie şi să trosnească în vîlvătăi dionisiace? Toate simţurile, îmbătate, se împărtăşesc din viaţa arzătoare ce dănţuie pe vatra deschisă. Auzul aromeşte în cîntecul buştenilor. Ochii se iluminează de fantasticul joc de salamandre al Săcârilor în rochii de mătase aprinsă. Pielea se îndulceşte molcom la mîngîierile dogoarei. Şi o jtromă de molid amestecată cu puţin iz de fiim îţi bucură mirosul, aducîndu-i aminte, ca şi gustu-lm despre bunătăţi de mult apuse, păstrăvi afumaţi, brînză în scoarţă de brad, rachiu de ienupere... Cînd mi se urăşte cu căldura de cuptor de uscat prune a caloriferului, dau depeşă unui prie-mi silvicultor, şi, fară să mai aştept răspuns, iau trenul şi urc defileul Oltului. La o haltă unde se issc oameni în alb şi negru, mă aşteaptă sania sau nadişanca, după împrejurări. Şi chiar în aceeaşi seară mă prigoresc la o vatră uriaşă, răsturnat în jilţul cu dulamă de urs azvîrlită pe spătar. Şi din nou mă copleşeşte imaginea din copilărie, cînd soba albă, zveltă, cu aripi lăuntrice de văpaie, gura de pară şi picioare de stîlpi fierbinţi, îmi părea îngerul ocrotitor al casei, vărsînd bi-secuvîntările căldurii cereşti peste noi... Prietenul, după ce-şi orînduieşte treburile pe afară şi împarte porunci pentru a doua zi, intră, aoptatec, mirositor a proaspăt şi a ger. Şi ne apucă pe amîndoi, privind luminile focului, o straşnică partidă de tăcere, pe care nu o curmă decît vestirea cinei. Abia atunci, la al treilea păhărel de niică fiartă, ni se desţelenesc graiurile şi pornim la un taifas, de care, din cînd în cînd, cocoşi gălăgioşi îşi anină strigările lor de caraule ale nopţii... Eu îl descos despre viaţa codrilor copleşiţi de zăpezi. El mă ispiteşte despre vraja oraşului, vorbim ca doi naivi becheri despre femei; ne amintim despre o încîntătoare călătorie în străină-aîe şi sfîrşim regulat cu planuri pentru un nou voiaj - de data asta în India. Nu ne mai văzusem de cîţiva ani şi nu mai ştiam unul de altul, căci, ca buni amici, nu ne scriam, cînd de astă dată lipsa de păcură în calorifer m-a urcat în tren şi m-a instalat iarăşi în jilţul meu, oaspe pentru mai multă vreme al sobei cu gura plină de pară. Chiar din prima noapte, prietenul s-a abătut de la obişnuitul protocol al taifasului şi a intrat deodată adînc şi oarecum competent pentru ignoranţa mea în ale arheologiei şi preistoriei. M-a întreţinut despre epocile pietrei, bronzului şi fierului. Mi-a zugrăvit descoperirile de la Troia şi Michene, cu măştile de aur ale atrizilor. Şi a sfîrşit prin a mă întreba dacă am văzut coiful de aur de la Muzeul naţional al antichităţii. Bineînţeles, nu-1 văzusem. Nici nu auzisem măcar despre el. Atunci a început să mă certe despre lipsa de interes a aşa-zişilor intelectuali pentru tot ce e vrednic de văzut şi cercetat la noi. A veştejit tembelismul ăsta oriental la nişte oameni care se pretind apuseni şi alte multe... Eram nedumerit şi consternat. Nu ştiam cu ce greşisem şi unde vrea să ajungă amicul meu, care, furios, ieşi şi se întoarse cu un vraf de gazete şi reviste. In ele îmi arătă fotografiile, descrierea amănunţită şi povestea unui coif de aur găsit de un copil cu vitele pe nişte pîrloage ale Prahovei. Mărturisesc că m-a interesat adînc şi-mi părea rău că nu 87 VASILE VOICULESCU aflasem la vreme despre acest tezaur al pămîntului nostru. Prietenul nu s-a liniştit decît după ce i-am făgăduit că imediat ce sosesc în Bucureşti, chiar de la gară, pornesc la muzeu şi cer să văd „nepreţuitul coif, exemplar extraordinar, cu care s-ar mîndri cel mai mare muzeu din lume“. Şi răcnetele cocoşilor, vestind o tîrzie strajă a nopţii, ne-au despărţit buni înţeleşi. A doua seară, însă, l-am încolţit eu cu întrebările. De unde ştia atîta arheologie? De ce se interesează de tezaure, coifuri şi alte odoare descoperite în pămînt? Cum de n-am aflat şi eu pînă acum despre preocupările lui din acest domeniu? Mi s-a destăinuit că întîmplarea cu copilul care a găsit coiful răscolise în el jinduri şi rîvne pe care de mult le ţinea înăbuşite. Că el s-a visat de multă vreme un astfel de norocos descoperitor de odoare, şi l-am silit să se mărturisească precum urmează. - Trebuie să-ţi spun de la început că toată viaţa am fost un înverşunat căutător de comori. De mic copil am crezut în ele şi le-am urmărit. M-am născut la ţară, unde credinţa asta se suge odată cu laptele. Doica, dădaca, slugile, finii şi vecinii, toţi mi-au hrănit copilăria nu atît cu basme, cit cu reahtaţi, cu arătări topografice precise. în inima unor gorgane ce străjuiau satul se ascundeau mari mituri, cu comorile lor. La rădăcinile multor pomi bătrîni zăcea îngropată cîte o poveste alături de o căldare cu galbeni. Toţi le văzuseră jucînd în ajun de zile mari, pălălăi verzi cînd e aur, flăcări roşii cînd e argint ori aramă. Toţi, cu mic cu mare, le pîndeam, iscodindu-ne. Şi nimeni nu se mira cînd a doua zi de Sfîntul Gheorghe sau de noaptea învierii locurile bîntui-te erau înflorite de găuri adînci. Asta aprindea şi mai mult rîvnele. . Cînd un gospodar începea să-şi ridice casă mare şi prindea cheag, era pentru că găsise o comoară. Încît colindam de mic pe coclaurile satului, căutînd măcar urmele focului lăuntric, care pîileşte iarba în anumit chip, numai căutătorilor de comori cunoscut. ^ De altfel, fiecare familie avea, moştenite, tainele şi nădejdile ei. Strămoşii popii ascunseseră în fundul prisăcii o putină cu aur. Dascălul avea comoara bunicilor, pierdută într-o rîpă. Tata însuşi povestea ca era copil cînd părinţii lui şi-au părăsit de frica răzmeriţei gospodăria, îngropînd la rădăcina unor gutui o avere. La înapoiere, n-au mai ştiut locul, şi bogăţiile au rămas zestre g iei. Pe atunci nu erau safeuri şi bieţii oameni, la nevoie, încredinţau banii si sculele lor preţioase pămîntului. ’ ' La vîrsta de zece ani, am fost pus în şcoli departe, la Bucureşti, unde am făcut liceul. M-a dus tata. Cel dintîi lucru ce a făcut, după ce mi-a găsit gazdă, a fost un pelerinaj la muzeu, să-mi arate Cloşca cu puii de aur, care mi-a dat de altfel, atunci, o grozavă decepţie. Mă aşteptam să-mi ia ochii o pasăre maiastrâ cu doisprezece fofoloci de aur împrejur şi n-am văzut decît nişte cioburi de vase şi cionturi de tavi, e drept, de aur şi cu nestemate cît buricele degetelor... Dar pasiunea mi-a crescut mai mflacarată. Era proba pipăită de ceea ce-ţi poate dărui lutul dacă ai noroc. Abia aşteptam vacanţele, să iau din nou, ca Anteu, atingerea cu pămîntul plin cu surprize de aur... Acasa iar începeam să stau la pîndă, să colind gorganele, să cercetez rovinele, cînd singur, cînd cu cîte un flăcăiandru care mi se destăinuia, cerînd luminile mele asupra unor prepusuri ale lui. Acum mă socoteam un cercetător priceput, cu o disciplină aproape ştiinţifică. Citisem pe BoUiac Şi Pe Odobescu şi pretindeam că sînt în stare să fac investigaţii metodice pe teren. Aveam un arsenal întreg de instrumente, în parte, adică cele originale, făurite de covaciul satului, după indicaţiile mele. Mă mmdream îndeosebi cu colecţia de sfredele de toate mărimile, cu care, îna- INTEGRALA PROZEI LITERARE mste de a săpa, sondam măruntaiele locului. Inventasem unul în jurul căruia se răsuceau pînă în lirfiil de oţel nişte fire în legătură cu o baterie electrică. Ajunse în fund, ele trebuiau să dea de ieste printr-o sonerie despre orice metal întîlnit cu care făceau contactul. încercările nu mi-au izbutit şi invenţia a rămas nebrevetată. Ce să-ţi spun? Am avut multe aventuri. Am mîncat numeroase păcăleli. Am alergat ca un smintit la văpăile unor focuri mincinoase, aprinse cu petrol de şugubeţii satului. Că dezgropam cose de cîini în loc de tezaure, nu era nimic. Găseam la adîncimi considerabile doar o piatră irizară, cînd alţii la un simplu arat propteau limba plugului într-o căldăruşâ cu bani. Asta însă nu mâ descuraja deloc. Mă însufleţea ceea ce credeam eu pe atunci că e focul sacru al ştiinţei. Acum ■miu că era şi este altceva. Veşnicele întrebări puse Soartei, Mitul norocului, deghizat pretutindeni în jocul de cărţi, în loterie, în comori. Nu cîştigul în sine, ci cauţi favoarea şansei, semnul unei alegeri şi al unei predestinări, scris special pentru tine. Am trecut, cum spun, prin multe peripeţii şi întîmplări neplăcute sau de-a dreptul grele. O însă era să mi se înfunde. Nu ieşisem încă din liceu şi-mi petreceam vacanţa mare acasă, îmi alcătuisem o echipă din patru flăcăiandri, cu care scormoneam pretutindeni, ahtiat, cum îţi jjunieam, nu de valoarea descoperită, aur sau nestemate, ci de altceva mai presus, care în esenţă « reducea la cuvîntul „noroc“. • într-o noapte, şi într-adins alegeam pe cele mai întunecoase, ne-am strecurat afară din sat la BDrganul cel mare. Hotârîsem săpături într-un punct unde după oarecare presupuneri ar fi putut fi o aşezare trecătoare a barbarilor. Săpam tinereşte, de mai multe ceasuri, şi izbutirăm o groapă care pe cît se adîncea, pe atît se îngusta. Lucram fară lumină. Ne înghesuiam cîteşicinci în bezna de fund de mormînt, unde •iădeam orbeşte unul peste altul. Cînd, deodată, simţii o trosnitură în oasele capului, stele verzi îirîi zbucniră înaintea ochilor şi căzui trăsnit. Unul din tovarăşi mă lovise cu tîmăcopul cînd mă plecam să cercetez pămîntul. Sîngele mă podidise din belşug. Copilandrii, înspăimîntaţi, m-au crezut mort şi au luat-o la fugă, părăsindu-mă acolo. După o vreme, s-au gîndit să şteargă urmele isprăvii şi, ca să nu se mai ştie nimic, s-au întors să astupe groapa, aruneînd pămîntul scos peste mine. Noroc că în clipa cînd ei puneau mîinile pe lopeţi am gemut. Unul mai îndrăzneţ a sărit an ajutor şi m-a scos. M-au tîrît apoi şi m-au lăsat la poartă, după ce au bătut pînă au întărîtat dinii. Acolo m-au găsit ai mei, fară simţiri. După o zăcere îndelungată, cred cu friguri cerebrale, m-am înzdrăvenit. Dar a trebuit să jur tatii şi mamei că n-am să mai umblu după comori şi că în loc de istorie şi arheologie, pentru care mă pregăteam cu fervoare, am să învăţ silvicultura... Şi E-am ţinut cu sfinţenie de jurămînt, înmormîntînd adînc toate visurile şi speranţele. Vezi însă că puteam să fiu şi eu copilul norocos care a scormonit cu bîta de la vaci cel mai scump coif din lume... Şi cu toate că mi-am încheiat atunci cariera de arheolog, am trecut de curînd printr-o întîm-plare care mi-a deşteptat toate veleităţile înăbuşite. E singura dată cînd, fără voie, am făcut în adevăr o descoperire senzaţională. Iubesc pădurea cu patimă şi ori de cîte ori intru în ea sînt alt om. Se deşteaptă în mine obscure sentimente de siguranţă, de plinătate, de farmec real. Întîrzii de bunăvoie pe coclauri cu frîn-turi din codri seculari, de altădată, vestiţi pentru haiducii care se ascundeau în ei cu teşcherelele VASILE VOICULESCU pline de aur. Acum se adăpostesc, cruţaţi de mine, cîteva perechi de rîsi, lincşii meleagurilor noastre, şi o familie de jderi cu puiţa lor. ' „ Jntr"° Z1’ asta-vara, mi-am lăsat brişcă în paza pădurarilor şi m-am afundat cît mai departe, in bungeturi, însoţit numai de Haiduc, un cîine credincios şi viteaz. Ademenit de linişte şi frumuseţe, m-am lasat jos la tulpina unui gorun falnic într-o poiană răznită de lume, ca într-o balada. Cîinele, care are un miros extraordinar, nu s-a aşezat la picioarele mele, ci a început să dea tircoale trunchiului, mîrîind şi pufăind înfundat. O ghionoaie ţîşni din scorbura copacului şi prinse a ne certa în gura mare. Da, în felul ăsta da veste pădurii întregi că nişte venetici îi calcă tărîmurile. Ca s-o liniştesc, de dragul ei si al puilor, am chemat pe Haiduc... El, altădată atît de ascultător, s-a repezit şi mai furios asupra trunchiului, sannd sa-i zgîrie şi să-i rîcîie coaja. Din cînd în cînd, se oprea, mirosea atent, trăgea cu horcăituri, pe nas, rumeguşul răscolit de ghearele lui şi iar pornea să latre cu turbare. M-am scu-,aî.Ş1’intngat’ *"am urmărit cu băgare de seamă... La rîndul lui, el a schimbat lătratul într-o sche-alăitură, ca o implorare, şi-şi aţinti ochii grăitori în ochii mei, voind aievea să spună ceva. aCCa clipă copacuI falnic> crengile vînjoase, cîinele înnebunit de un mister mi-au adus aminte de întîmplarea din Cărăbuşul de aur al lui Poe. Şi ascultînd de îndemnuri nedesluşite, m-am apropiat sa cercetez copacul. Cîinele s-a liniştit un timp şi a aşteptat să vadă rezultatul intervenţiei mele. Am bătut uşor cu baltagul în trunchi: suna a gol, deşi încă verde, în putere si cu coroana de jur împrejur cît o biserică. Am bătut din nou, mai tare, ca să-l fac să se cutremure din v Pma'n radacma, şi am pus numaidecît urechea... Pe lîngă vibrarea adîncă a lemnului mi s-a părut că aud un sunet ca de zornăit înfundat. Clinele, încurajat, a început să latre iar şi să muşte din scoarţa groasă cu solzi de crocodil. La acest nou asalt a zburat din cuib, înspăimîntat, şi găiţoiul, fără să se mai ia la harţă. Eram nedumerit. El sa fi făcut ciudatul zgomot de adineauri? Umblă vorba că neamul ăsta de păsări hoţomane fura lucruri strălucitoare, monede, giuvaeruri şi alte odoare, pe care le ascunde în cuiburile lor ca pe nişte porte-bonheur-xxn. Aşa mă mîngîiam în copilărie de pierderea unei cruciuliţe de aur pe care o purtam la gît. Cîmele zărise acum în trunchi o scorbură, spre care se arunca în salturi furioase fară să o poată ajunge. , Am vîrît atunci două degete în gură şi am şuierat voiniceşte semnalele învoite... Codrul le-a primit cu chiot, ca pe vremea hoţilor. Cîinele dintr-o dată a încremenit! Peste putină vreme au sosit gîfîmd pădurarii, niţel sfecliţi de ce s-ar fi întîmplat. La vederea lor, cîinele a început să se dea mai cu turbare, cerşmdu-le din cînd în cînd cu privirile întoarse ajutor. Nici ei nu ştiau ce să creada şi se cruceau, cu căciulile în mîini. Le-am spus de părelnicul zgomot pe care l-a făcut trunchiul lovit de baltagul meu şi ne-am învoit să batem cîteşitrei deodată gorunul misterios cu muchiile topoarelor şi sa ascultăm. Un zvon uscat ca de uşoare ciocănituri, amestecat în tremu-rul copacului, fu răspunsul. M-am hotărît atunci să merg cu cercetările mai departe şi, aprins de vechea îndîriire am poruncit pădurarilor să taie copacul. Dar cum? Nu mă înduram să-l dobor întreg, ci, mînât de nazumţa cimelui spre scorbură, am închipuit la început în coasta trunchiului un ţăncuş, o fereastra, cum se face în pepene ca să-i încerci miezul. Pentru asta însă nu aveam scule. Am scos la 90 INTEGRALA PROZEI LITERARE -spezeală un cal din ham, şi unul din pădurari a alergat călare în sat. S-a întors numaidecît cu n-xghie, sfredele şi tot felul de ferăstraie. După ce am mărginit în trunchi prin găuri una lîngă alta un pătrat mare cît se poate vîrî ca-picl am tăiat lemnul dintre ele cu ferestrăul mic şi am scos, hoţeşte, bucata de tulpină prin care >ă pătrundem în miezul scorburos. Cu ochii nu se putea zări nimic. Unul din oameni a băgat cu izairăzneală mîna. Dar o trase cu groază: dăduse de ceva rece, tăios, de care degetele se izbiseră 3 de zăbrelele unei capcane. Acum cîinele înnebunise de-a binelea. Cu ochii roşii, cu coada um-şi spume la gură, sărea pînă aproape de ferăstruică şi, înfingîndu-şi colţii fioroşi, îşi rănea gingiile. M-am frămîntat cîteva clipe şi m-am hotărît să tai trunchiul pe la mijloc. Pentru asta pădurarii s-au suit de au abătut întîi creangă cu creangă toată coroana. Altfel, s-ar S răsturnat peste noi gorunul întreg. Pe urmă ne-a fost lesne să lucrăm cum am vrut asupra trunchiului dezbărat de toate caturile palatului său de ramuri. Asta a fost o muncă grea de un conac si nai bine. Numai nişte inşi iscusiţi şi de meserie ca pădurarii mei puteau să o îndeplinească. După ce ne-am descurcat de crengărişul abătut jos, am trecut la operaţia asupra trunchiului propiu-zis. Era un trunchi gros şi vînjos, cu fibre mari, vii şi oţelite ca nişte muşchi de atlet, care-1 ţineau viguros, neclintit şi fără să-i pese de scorbura ce-i mîncase numai o parte din mă-3_vă şi de care parcă se vindecase. Trebuia să-l retezăm mai sus, dincolo de înălţimea unui stat ăe om. Am încropit o scară şi, după o muncă de un ceas cu joagărul, am răsturnat partea de sus x trunchiului, cum ai ridica un copac înalt. Oroare! în inima găunoasă a restului de trunchi rămas în picioare, ca într-o încăpere strîmtă, issdea drept, înţepenit de jur împrejur în pereţii scorburii, un schelet omenesc... Hîrca ieşea foarte uşor afară, deasupra nivelului tăieturii noastre. Dar mîinile, coşul pieptu-in, ciolanele coapselor se duceau misterioase în jos, către rădăcină, şi se pierdeau afund, ca în-x-un sicriu sculat în picioare. Pădurarii, superstiţioşi, au început să dea înapoi... Eu mă înfier-râiasem... M-am suit pe scară şi am încercat să trag scheletul afară. A fost cu neputinţă. Era încrustat în carapacea lui de lemn. Am rămas în mîini numai cu glava goală pe care am pus-o la loc. Mi-am dat seama că trebuie să mă opresc aici. Nu aveam drept să merg mai înainte... în-rinplarea intra de acum în căderea autorităţilor... A doua zi am venit cu procurorul şi medicul legist. în faţa lor, un lemnar a purces cu mare băgare de seamă la deschiderea trunchiului, pe care l-a scos întîi din rădăcină. Falnicul gorun de ieri zăcea acum ca un coşciug întins pe iarbă. După ce s-a determinat poziţia osemintelor ksăuntrul scorburei, s-a aşezat trunchiul cu faţa scheletului în sus. Apoi s-a tăiat şi s-a ridicat, ca ■je capac, jumătatea de deasupra a trunchiului culcat. A rămas ca o copaie jumătatea de dedesubt, ou scheletul întreg culcat în ea... Atîrnau de el încă zdrenţe dintr-o cămaşe de cînepă... Cîteva •xăce de iţari mucezeau pe ciolanele genunchilor. Şi nişte poturi înfloraţi cu ibrişin roşu, aproape întregi, acopereau ţurloaiele picioarelor. Fusese o namilă de om. Cu capul pus la loc, oasele măsurau un metru şi nouăzeci. Vertebrele tari se ţineau ca trase prin sîrmă. încheieturile ţepene nu ie clintiseră din ţîţîni. Numai oscioarele degetelor de la mîini se scuturaseră ca nişte muguri, îm-rceună cu două verigi de alamă, inelele mortului. Cred că eu le desprinsesem cu loviturile de baltag şi căderea lor pricinuise sunetul ciudat de la început. Sau poate mă înşel... VASILE VOICULESCU Labele erau încă înşfăcate de nişte opinci uriaşe, ale căror nojiţe de păr se încrucişau neatinse pe fluiere în sus. Coşul pieptului, de o capacitate năpraznică, era întreg. Cîteva coaste din stîn-ga purtau inscripţiile unor tăieturi adînci prin care ceva ascuţit pătrunsese în adînc. Hîrca spunea şi mai mult. Arcadele orbitale ieşite mult în afară înaintau ca nişte pridvoare de os. Sub ele se adînceau cît nişte pumni de copii găvanele ochilor, ce trebuie să fi fost extraordinar de mari. Dinţii şi măselele, intacte, rîdeau din smalţul lor alb... De ceafa scăfîrliei atîmau încă jurubiţe lungi de păr negru corb — rămăşiţă dintr-o bogată chică de bărbat. Ceea ce izbea şi mai mult, pe albeaţa de fildeş vechi a oaselor era un enorm chimir de piele neagră, care încingea mijlocul scheletului. Un cuţit mare, cu prăsele de os, se mai ţinea încă în el. După ce medicul legist a cercetat, a măsurat şi a luat note, s-a purces la deschiderea chimirului. Satul tot holba ochii. Pădurarii aproape să leşine! Scăpasem din mîini comoara. Din încăperile dedalice ale şerparului au curs cîţiva pumni de aur: galbeni, dubloni, poli, mahmudele şi alte monede streine; cîteva inele groase de aur cu peceţi; nişte cercei şi puţini bani de aramă româneşti, care aşezau întîmplarea cu suta de ani în urmă. Pe atunci hoţea prin părţile locului banda vestiţilor Gogolea şi Chiloman, ale căror singure nume băgau lumea în răcori. Dintr-o pricină oarecare, împărţeală de jaf sau zulie de femei, cele două căpătenii se certară şi banda s-a împrăştiat fară urme. Se credea că trecuseră pentru totdeauna în Bulgaria. Acum taina se lămurea. Osemintele erau ale unuia din cei doi tîlhari care se înfruntaseră şi unul căzuse. Rănit grav, el s-a tîrît şi s-a prăbuşit în gorunul încă de pe atunci gros ca un butoi. Poate că tîlharul chiar scobise şi mărise scorbura, unde se ascundea de potere. Sleit de sîngele scurs, de sete şi de foame, el murise, înţepenit acolo. Dar care din doi îşi lepădase oasele în tainiţa copacului? Gogolea ori Chiloman? Amîndoi fuseseră nişte haidamaci, deopotrivă la statură şi la înfăţişare, amîndoi spătoşi, amîndoi smoliţi, cu chici şi bărbi. Atunci, un bătrînel îndrăzni să iasă un pas din gloată şi să spuie: - Căutaţi, domnilor, la mîini şi la picioare. Că Gogolea - după cîte îmi spunea moşu-meu -avea cîte şase deşte. Medicul se plecă din nou asupra scheletului şi cercetă osemintele numărînd... Se găsiră cîte şase degete la fiecare mădular. Nu mai încăpea îndoială... Gogolea răsărea acum din mormîntul verde al gorunului, cu tot alaiul lui încruntat de poveste. El îşi găsise odihna de veci în inima vie, cutremurată de vînturi, a uriaşului pădurii. Pe măsură ce vremea trecea, copacul creştea, îşi tămăduia racila şi se închidea deasupra mortului. Iar el se afunda tot mai adînc în ascunzişul scorburii, care îl adopta, îl îmbrăţişa tot mai strîns, îl rodea şi-l mărunţea cu furnicile şi toate gîngăniile ei. Ploile i-au spălat oasele, vîntul i le-a înălbit. Umbrarul crengilor le răcorea vara. Gerurile iernii i le întărea şi i le-a păstrat mai bine decît mucegaiul gropii. De o sută de ani îi cîntau în fiecare an cucii şi-l slăveau privighetorile. Cine nu şi-ar fi dorit un asemenea lăcaş de veci? Acum, copacul care trăsese viaţa şi-şi lungise poate veleatul cu sîngele ce i se scursese şi carnea ce se moşoroise la rădăcină, pierise odată cu taina de aur şi moarte ce i se furase. Şi de data asta îmi părea rău ca de o profanare. 92 INTEGRALA PROZEI LITERARE După încheierea cercetărilor, am cerut ca amintire chimirul. Legistul m-a refuzat. Şi a avut stepate. Scheletul lui Gogolea, gătit cu chimirul lat de două palme şi cu opincile uriaşe sub polara înfloraţi, face fala muzeului Morgii! Să te duci neapărat să-l vezi cînd ajungi la Bucureşti! Am făgăduit, fireşte, să fac vizită şi lui Gogolea, după ce voi primi înştiinţare că în sfîrşit caloriferul meu a început să dea căldură de cuptor de uscat prune. Parcă mi se făcuse dor de ea! i® sobă focul murise. 1-5 ianuarie 1947. Farsa Am întîlnit cu surprindere zilele trecute în tribunal pe bunul meu amic avocatul Alecu Iones- oi de la Severin. A vrut să mă ocolească. L-am oprit brusc: — Ce este cu tine? Căci era lege nestrămutată, ori de cîte ori vine la Bucureşti, descalecă la mine. Ne sîntem foarte dragi. El îşi feri privirea şi răspunse în doi peri. - Nimic. — Cum nimic? Şi eram gata să încep o foarte aspră judecată a acestei trădări. Dar uitîndu-mă bine la el, mă -izgindii. El, altădată aşa de voios şi elegant, se înfăţişa grozav de schimbat. Mîhnit, tras la faţă, a# zbîrcituri împrejurul ochilor, adus de spate. Mă îndurerară ghetele nevăcsuite, pardesiul mo-nwolit, pălăria scîlciată. - Eşti bolnav? -Aş, nu! Sînt obosit. Am vrut să-l iau pe sus să-l aduc în vechea lui cămăruţă din fundul apartamentului meu. N-a iast chip. S-a împotrivit, silnic. — Nu pot. Am nişte afaceri care mă împiedică... nu te supăra... altădată... Am stăruit, apucîndu-1 de braţ, jurînd pe cer şi pe pămînt că nu-1 las. — Nu sînt singur, spuse în cele din urmă, punînd ochii în pămînt. Mi-am închipuit că e la mijloc, ca de o obicei, o chestie sentimentală. -Veniţi împreună, omule, făcui eu glumeţ. Nu e nevoie să vă ascundeţi de mine. Te primesc s cu ea. El tresări. — Cu cine? - Cu duduia care mi te-a furat şi pentru care ai renunţat la vechiul tău bîrlog şi ai preferat hotelul. - Te înşeli, dragă, oftă el întunecat. E altceva. Tu nu poţi pricepe. -Altceva? Ce nu pot eu pricepe? Şi am dat să plec bosumflat, fară să-i întind mîna... La mutra mea acră, s-a înduplecat puţin şi, în timp ce talazuri de oameni grăbiţi ne băteau Jm toate părţile, mi-a făgăduit moale că, dacă are timp, vine pe la patru după amiază şi stă pînă ia şase, cînd pleacă la gară. La ceasul hotărît a sunat. L-am primit în birou. A cerut să trecem în odăiţa unde-1 găzduiam k unde ne-am închis cu o sticlă de Cotnar între noi. S-a trîntit în fotoliu şi a început, fară să-l iorreb, spovedania. - Tu ştii ce vesel şi flecar eram. între multele glume de holtei cu care mă distram şi faceam si petreacă societatea severineană era mai ales simulacrul de curte galantă ce făceam cocoanelor 95 VASILE VOICULESCU în saloane, la serate şi baluri. Tinere, bătrîne, le asaltam pe toate la rînd cu aceleaşi declaraţii, ticluite după acelaşi calapod, în hazul tuturor. Poezioare, madrigaluri, acrostihuri improvizate, nimeni nu le lua în serios. Lumea era pregătită să le primească aşa cum şi erau, glume sau pierderi de vreme nevinovate, mai ales că ţinusem cîteva conferinţe publice despre curţile de dragoste medievale, cu trubaduri care-şi închinau viaţa cocoanelor de pe atunci... Prelegerile mele înflăcăraseră elita tîrgului şi clociseră un fel de modă sentimentală, al cărei şef eram eu. Femei şi bărbaţi nu numai că mă sufereau, dar mă încurajau în meteahna asta a mea. Plăceau îndeosebi schimbul de replici, duelul cu spirite, verva galantă risipită în atacuri şi riposte şi mai cu seamă lovitura finală pe care lăsam să mi-o dea femeia, de la care o primeam cu toată graţia. Era un joc subtil, un fel de academie morală de lustruire a moravurilor, grosolănite de chefurile vulgare, jocul de cărţi şi patimile politice. în felul ăsta, aparent uşuratic, cercam să opun fără să-mi ridic lumea în cap amorul ideal, cultul pur al femeii, intrigilor şi adulterului, care trona ca o instituţie. Că se putea interpreta şi altfel, nu tăgăduiesc. Dar, în ceea ce mă priveşte, totul se petrecea în cea mai desăvîrşită cuviinţă. Onorabilitatea doamnelor, prietenia bărbaţilor nu erau cu nimic atinse. înconjurat de adepţi şi ucenici, savuram cu mîndrie întinderea şi succesul mişcării iniţiate de mine. Singura persoană care nu a catadicsit să primească jocul a fost d-na X, o văduvă frumuşică, tare bogată şi foarte încrezută. Ea s-a aşezat de la început în rolul de adversară ireductibilă şi căuta prin toate mijloacele să-mi năruiască opera. Deodată nu m-am impresionat. Deşi îmi respingea, rece, cu dispreţ şi foarte de sus, toate galanteriile, nu-mi era antipatică. Mă supărau, sau mai bine zis îmi părea rău numai pentru ifosele ei de preţioasă şi siguranţa cu care se înfăţişa blindată, ca şi cînd toată lumea nu se gîndea decît să-i atace virtutea. Eu o asemuiam cu o orgolioasă fondantă, fanată oarecum de prea multă expoziţie într-un galantar, care se crede apărată împotriva muştelor dimprejur de propria-i virtute, cînd în realitate le goneşte suflul unui ventilator. Ca un omagiu ironic, o supranumisem pentru băţoşenia ei de prudă afectată Diana de gheaţă artificiala. " Dar curînd salonul ei ajunse cartierul general al opoziţiei, unde mi se făcea un război necruţător. Eram declarat de-a dreptul corupătorul societăţii, pe care ea avea datoria s-o salveze din ghearele stricăciunii. îmi lansase şi un epitet: diavolul cadrilat, aluzie la costumele mele fistichii, de destrăbălat. Eu continuam jocul, cu toate că ea se declara urbi et orbi inexpugnabilă, şi nădăjduiam în cele din urmă să o birui. Avea însă stilul ei în care se îndărătnicea pe măsură ce ostilităţile creşteau. Arbora pretutindeni aerul că nu e dejoacă cu ea, nu tolera cu nici un chip marivo-dajul şi oriunde mă întîlnea mă executa sumar, cu mînă tare, fără milă, spre marea satisfacţie a partidei ce izbutise să recruteze. Totuşi, nu mă lăsam. îmi plăcea s-o provoc şi s-o necăjesc cu galanteriile mele şi-i ofeream o luptă plină de eleganţă miorlăită şi de cavalerism ridicol. Ea o primea serioasă, netulburată, cu semeţia virginală a unei regine trufaşe, invincibilă chiar în glumă, dar încă altfel. Deseori mă gratifica şi cu impertinenţe dure, pe care le primeam cu o supusă şi vicleană curtenie, în fundul sufletului jurîndu-i răzbunare. 96 INTEGRALA PROZEI LITERARE Cu timpul, situaţia se întoarse toată în avantajul ei, şi favoarea publică începu să mă părăsească. Magistratura tîrgului, în frunte cu procurorul, a cărui soţie era ferventa mea susţină-TiMre şi prezida o înaltă curte de dragoste, magistratura se declara ritos împotriva mea. Se şoptea chiar de o acţiune publică contra atentatorilor la bunele moravuri. Doamna nu juca leal şi nu-şi liegea mijloacele. Ceea ce mă îndreptăţea să mă gîndesc la o replică de acelaşi calibru. Curînd, mulţime de credincioşi şi admiratori puseră cuşmele în suliţă şi trecută în tabăra potrivnică, atraşi, pe lîngă predicele morale, de solemnele ceaiuri cu trataţie gen bucureştean din «donul vrăjmaş, bufet rece, partide de cărţi şi bîrfeli decente. îmi rămăsese credincios numai jorte din tineretul modest, care nu avea prilejul să pătrundă printre invitaţii marii mele adversare. în orice caz, dezastrul se desemna iminent. Prietenii, speriaţi, se ingeniau cum să dreagă lucrurile. Trebuiau împăcate, chiar fuzionate cde două politici potrivnice, în interesul bunei stări publice. Dacă eu aş fi fost răpus, tîrgul intra ar in anosteala brută de altădată. Avîndu-se în vedere sexele celor doi şefi duşmani, se lansă zvonul că în dosul acestui război dintre d-na X şi mine se ascunde în realitate o slăbiciune reciprocă, o înclinare nemărturisită a unuia pentru celălalt. Şi cum, orgolioşi, nici unul nu vrea să intmdă cel dintîi mîna, preferim să ne amăgim pasiunea, să ne înăbuşim iubirea în chipul aces-5H refulări freudiene. Splendidă lămurire a ciocnirilor dintre noi şi un nou prilej de preamărire a dragostei curate. Mi se făcură tot mai înteţite aluzii la însurătoare cu doamna. Ce să mai aştepte un holtei ca mine? Sînt sigur că şi pe lîngă ea aceiaşi prieteni puseseră un cuvînt bun. Ceea ce duse inevitabilul b o şi mai straşnică înăsprire a războiului dintre noi, urmare a acestor nesăbuite intervenţii care ne iritau pe amîndoi. Cît mă priveşte, nu mă gîndisem măcar o clipă la o asemenea dezlegare a conflictului. Căsă-loria îmi repugna categoric. Era împotriva firii şi întregii mele credinţe. în cele din urmă, plictisit de zvonurile stăruitoare şi de cîteva repeziri viguroase ale imperialei mele adversare, mă declarai învins şi mă retrăsei de pe cîmpul de bătaie cu aparente mari pierderi. D-na X exulta de bucurie. îşi sărbătorea pretutindeni triumful, la care eu consimţeam resemnat. I se zicea acum Redutabila şi mă dam la o parte din faţa ei cu o prefăcută frică şi respect. Ajunsese o femeie celebră, model de tărie şi virtute, care salvase onoarea şi prestigiul sexului slab. pus în mare cumpănă de ispitele unui îndrăzneţ seducător, asediator neruşinat al slabelor ostăţui cu ziduri de fuste, bastioane de mătase şi creneluri de volane. Ne aflam aici şi-mi rumegam, într-o aparentă linişte, învingerea, fagăduindu-mi o strălucită revanşă. Cînd, într-o dimineaţă rece de toamnă, urcîndu-mă în trenul de Bucureşti, aflai instalată în icelaşi compartiment pe d-na X. Avui un şoc ciudat şi fiorii unei presimţiri de ceva neaşteptat im cutreierară. O pipăii cu toate instinctele aţintite: Un proces? O aventură în capitală? Ceva-mi spunea că o aveam în mînă. M-am ploconit cu adîncă curtoazie. Ea m-a întîmpinat cu plăcere. S-a bucurat că avem numerele alături. Era singură. Vagonul, pustiu şi friguros. Vremea, buhoasă, cu o ţîrîială de ploaie. 97 INTEGRALA PROZEI LITERARE Mai întîi adversarei mele îi lipseau spectatorii din saloanele unde ne războisem pînă atunci, aie căror priviri admiratoare şi îndemnuri o stîmeau, o întăreau şi-i ascuţeau îndrăzneala la atac. *icitatea, gustul ei de spectaculos erau lipsite de aceste puternice pîrghii. Mai prinsesem încă un atu: prestigiul meu de bărbat unic, sub a cărui protecţie se pune o femeie timidă, fără ştiinţa apărării, într-o aventură ca acest drum într-un oraş necunoscut. Şi mă Mării să mă folosesc fară cruţare de toate acestea, ca să-mi iau o mică revanşă, dacă nu chiar j răzbunare definitivă asupra Redutabilei. închideam înadins ochii, ca să nu văd feminitatea din ea, gingăşia care se dezgheţa la călin purtării mele, drăgălăşenia prefăcătoriei, că susţine cu înverşunare atacurile mele galante. Eram îmbătat numai de siguranţa, de iminenţa biruinţei mele asupra unei neînduplecate vrăj-aiase Fără martori? Cu atît mai cavalereşte! în gara Bucureşti am strămutat-o aproape în braţe, ca pe un copil, în trenul de Iaşi, cu o au-scoiate şi o fermitate faţă de ea, de hamali, de personalul trenului, îndemînare neobişnuită mie, «de care mă uimeam chiar eu. Dar vagonul acum se umpluse de lume şi călătorii soseau gîfîind, înghesuindu-se în neorîn- iiftiumală Curînd, clopoţelul a sunat dejunul. Am luat-o de braţ şi i-am deschis drum prin mulţime. La pasarelele dintre vagoane am apucat-o de mijloc şi am trecut-o pe sus dincolo. Ne-am instalat St» o măsuţă lîngă fereastră. Mîncînd, priveam cîmpurile pustii de holde peste care se lăsau aburii după-amiezii, în locurile arate, pe văi, pîclele se strîngeau albe şi groase, ca nişte straturi de vată şesie o rană. Eu începusem să-i fac teoria urîtului şi a singurătăţii, care ne aşteaptă pe amîndoi ob dt vom înainta în viaţă. Numai călătoriile în ţări depărtate şi calde ne-ar mai putea scăpa... Italia, Sicilia... - Ce-ar fi, zisei deodată, serios, dacă această călătorie a noastră s-ar preface cu adevărat imcr-un voiaj de nuntă? Ea căscă ochii mari, spăimîntaţi la mine şi scăpă cuţitul, care sună tare pe farfurie! Vecinii inBoarseră capetele. Roşi. Eu urmai jocul: - De altfel, este un prilej unic şi n-am să las fericirea să-mi cadă din mîini, şoptii plecîn-tis-mă pînă aproape să mă vîr în sufletul ei. - Fericirea nu se ţine în mînă, zîmbi ea, trăgîndu-se şi arătînd spre vecini. - Ştiu, ai dreptate, se prinde şi se ţine strîns în braţe, replicai eu. Ai să vezi. Şi o ţintii serios. - Ce să văd? - Fericirea. - Eu sînt mioapă, continuă a glumi ea. Eu nu văd decît foarte de aproape. Şi d-ta mă trimiţi i» Italia? în Provenţa... - Nu, scumpă prietenă. Fericirea noastră va începe chiar din Iaşi. - Din Iaşi? -Da. Şi începui s-o joc de sus şi cu autoritate, ca la pichet cînd ai toate cărţile. 99 VASILE VOICULESCU Ea aştepta încremenită. - Cînd sosim la hotel iau o singură cameră pentru amîndoi. - Eşti nebun? lăsă ea să-i scape un ţipăt înăbuşit. - Deloc. Sînt d-1 Ionescu, însoţit de nevasta sa, d-na Ionescu. - Te în treci cu gluma. - Sigur că întrec gluma şi intru în realitate. - Atunci nu mai vorbesc cu dumneata. - Nu e nevoie. Vorbesc numai eu. Stăm în Iaşi o zi, cel mult două, pînă fac formalităţile de ieşire, şi pe urmă nu ne oprim decît la Paris. Şi, dacă vrei, la Roma. Ea tăcea palidă, nemişcată, întoarsă toată înăuntru unde lupta, fără să izbutească să-şi vie în fire. O buimăcisem. Şi pe urmă, tot timpul, la cafea, pe culoare, pe banchetă lîngă ea, la ureche, n-am slăbit-o din acest laitmotiv al călătoriei de nuntă, cu ascunderea noastră, a amîndorura, ca doi soţi într-o cameră nupţială. Restul, apoi, se va aranja cum se cuvine. Toate încercările ei de a aduce situaţia la obişnuitul badinaj se frîngeau de încăpăţînarea mea într-o nebunească seriozitate. In fond, îi spionam fiece gest, fiece tremurare a glasului, pîlpîitul tot mai des al pleoapelor, chicotul de rîs uşor nestăpînit şi îmi frecam în taină mîinile. Cetatea de odinioară nu mai rezista decît la porţile cele mari. Dar şi acestea, deşi canaturile păreau tari, erau gata să sară din ţîţîni. - Dar ce-o să zică lumea? facu ea în cele din urmă. - Lumii puţin îi pasă. Ba încă are să ne mulţumească. Scapă de două ameninţări, periculoase cît sînt separate. ‘ - Cine? - Dumneata şi eu. Sîntem ca două roţi razna, sărite una într-o parte, şi alta în altă parte de la un automobil în goană. Păzea! Şi vai de cel în care se va izbi! ' Ea se topi de rîs. - Adică eu să intru cu toată viteza într-un trecător şi d-ta într-o trecătoare. - Sigur. Pe cînd aşa, neutralizaţi amîndoi, adică uniţi pe o singură osie, vom merge liniştiţi pe drumul obişnuit şi lumea nu mai are nimic de temut... Şi îi şopteam multe alte nerozii de acestea. Prietenul se opri brusc, trase adînc aer în piept şi, dînd capul pe spate, închise ochii. Ca să umplu golul tăcerii care se prelungea, îi făcui complimente pentru arta desăvîrşită cu care îşi jucase rolul de seducător. El se scutură ca de o povară. -Aş, rol... făcu el scîrbit... Ai să vezi. Aşa credeam şi eu. Eram atît de aţintit numai şi numai asupra jocului perfid, aşa de încîntat de perfecţiunea cu care conduceam farsa, aşa de amuzat de uşurinţa de comediant cu care inventam şi realizam personajul ce-mi propuneam, că mă pierdusem cu desăvîrşire din vedere pe mine, nu mai ştiam nimic din cele ce se petreceau cu realitatea sufletului meu. Căldura, sinceritatea, elanul, veridicul, pasiunea cu care cîştigam pas cu pas bătălia, le credeam simple invenţii viclene, meşteşugite numai de dragul cauzei. Şi o trufie de mare artist mă 100 î JUDE i îzA\ 'I INTEGRALA PROZEI LITERARE I iiOu! GOGA'4 j ccbea: nu-mi trecea prin minte că înlesnirea, destoinicia de care dam dovadă aveau o altă semj aificaţie. Şi nu mă întrebam dacă ceea ce eu luam drept artificiu nu erau ţîşniri din fundul unei neştiute, nebănuite, odioase iubiri. Nu m-am gîndit măcar o clipă dacă nu cumva femeia citea de-a dreptul în mine şi cu intuiţia ei dreaptă nu-mi pătrunsese jocul. La partenera mea nu era uşurătate, cum, vai, am aflat curînd. La ea lucra contagiunea puternicelor mele sentimente, pe care eu îmi închipuiam că le maimuţăresc, ca să-mi bat joc. Tîrît de 31 curent de superficialitate, pluteam neştiutor deasupra genunilor ce aveau să mă înghită. Totuşi, nu-mi plăcea la ea alura asta de glumă de pînă acum. Nu-mi puteam da seama cît a rrrins nada. Ca să aflu bine unde ajunsesem, începui o nouă tactică. Bătut, descurajat de rezistenţa ei, m-am prefăcut că mă retrag, mofluz. îi adormeam, pe de o parte, orgoliul în alarmă şi-i iam astfel o satisfacţie. Pe de alta, cercam să văd dacă nu pot să-i deştept şi să-i măsor teama că m-ar pierde. M-am strîns, m-am posomorit şi am devenit sloi de gheaţă. Nici o panică. Ea a primit cu linişte, ca ceva firesc, schimbarea. Şi-a lipit numai fruntea de geam şi a început să privească noaptea de afară. Am simţit că dasem greş. Pentru fineţea ei lucram prea grosolan. După cîtva timp s-a întors brusc spre mine şi m-a întrebat dacă am fost bolnav greu vreodată. întrebarea ei m-a uimit... Am fost atît de naiv, încît am crezut că mă ispiteşte ca să ştie dacă mă poate lua de bărbat. Nu cumva să se încarce cu cine ştie ce povară de gît. Şi iar m-am îngîm-fat prosteşte. Răspunsul mi-a dat prilej să-mi îndrept greşeala şi să restabilesc cu perfidie situaţia de încredere, cordialitate şi devotament de mai înainte. Am asigurat-o că dacă, Doamne fereşte, ar fi vreodată suferindă, mi-aş închina toată viaţa s-o îngrijesc şi s-o tămăduiesc. Ea mă asculta roşind şi pălind rînd pe rînd. Pe faţa ei citeam mulţumirea. Nu mai ţinea mîna pe inimă, cum făcuse pînă atunci. Pe măsură ce ne apropiam de laşi, se înnopta. Mulţimea din tren se îngroşa. Veneau la nu stiu ce congres din capitala Moldovei. Compartimentul nostru era burduf de călători de alte clase, gălăgioşi, nedisciplinaţi, grosolani, dînd unul peste altul. D-na X îi privea cu anxietate şi se alătura din ce în ce mai strîns de mine. - Doamne, ce m-aş fi făcut singură tot drumul ăsta! oftă ea privindu-mă recunoscătoare. Mărturisesc că am abuzat cu neruşinare, cu bună-ştiinţă şi rea-voinţă de slăbiciunea ei. Trecîn- du-i braţul în jurul mijlocului, am ademenit-o să primească declaraţiile şi propunerile mele, speri-;nd-o că n-are să se mai găsească nici o cameră liberă la hotel, şi-i arătai gloata tumultoasă din vagon. Nu-i rămîne decît să doarmă culcată pe bagaje într-un colţ de trotuar... Spăimîntată, s-a hotărît că în acest caz nefericit şi numai în acest caz să împartă camera cu mine. - Numai te rog mult să fie cu două paturi, şopti ea tremurătoare, cu ochii imploratori ridicaţi spre mine. ____•«-<» Era cochetărie,^aiaîaîe, bună-ereHin|l'^4>ă,cle|iie? Nu-mi dam seama. Nici nu ţineam să analizez. îmi înşă spasmul tot mai înteţit al pleoapelor ei mătăsoase. I £}Q i A """‘G ' 1 8046(53 101 VASILE VOICULESCU - Două paturi? Nu se poate. Unul singur, şi o îngheţai cu un: Eu hotărăsc acum. Apoi, ca s-o îndulcesc, i-am migălit cu duioşie un şir de nimicuri, acoperind cu viclenie fondul care, dezvăluit brutal, o făcuse să tresară într-o crispare de rezistenţă firească sub o horbotă de accesorii ridicole, inventate atunci pe loc: deliciul de a sorbi mîine dimineaţă amîndoi cafeaua cu lapte adusă la pat. Cum ne-ar sta, fiecare cu ceaşca lui sub nas, în două paturi despărţite prin-tr-un hiatus? Numai atît, că eu îmi aleg de pe acum partea de către fereastră. îmi place să dorm întors spre lumină şi cu papucii de noapte la îndemînă. Apoi ne îmbrăcăm şi ieşim împreună. La tribunal o conduc eu. Am o mulţime de prieteni. Ea consimţea, tulburată, zăpăcită, cu capul în piept, ceea ce-i descoperea ceafa albă, plină de cîrlionţi nebunatici. * De altfel, trenul intra în gară. Zarva era la culme. Gloata înghesuită pe culoare se repezea la uşi. Tovarăşa gata să plîngă îşi privea cu spaimă geamantanele, pe care în grabă i le înhăţase un călător. O liniştii, cu calmul şi siguranţa mea. Am găsit cu greu un hamal, care pentru un bacşiş bun mi-a adus o birjă ţinută în rezervă, cînd ceilalţi se băteau pentru cîte o haraba ruptă şi împuţită. în cîteva minute, străbăteam oraşul şi ajungeam la hotel. - Ce păcat că e tîrgul închis! îi şoptii. - De Ce? - îţi luam un buchet de flori. - Albe? se alintă ea, plecînd cu cochetărie capul pe umărul meu. Am intrat în holul hotelului gol. Congresiştii erau găzduiţi în altă parte. Şi am înaintat cu doamna la braţ către taraba în dosul căreia moţăia portarul galonat, păşind cu ceremonia cu care m-aş fi prezentat în faţa Ofiţerului Stării Civile. - Să ceri să aducă măcar un paravan în cameră, gunguri ea ca o columbă la urechea mea. Neapărat un paravan... şi glasul i se înecă de ruşine. Ajunsesem la culmea nemerniciei... şi păşii mai departe... Sosit în faţa hotelierului, cu victima palpitînd la braţul meu, mă desfăcui brusc de ea şi făcui doi paşi în lături, lăsînd-o singură: - Te rog o cameră cu un singur pat la parter, pentru d-na X (şi-i spusei numele), comandai cu glas tare. Nu aveţi lift şi doamna nu poate urca şi coborî scări. - Şi pentru dv? întrebă portarul. - Mie o cameră la etajul III, cît mai mică şi mai în dos dacă se poate. Doresc cît mai puţin zgomot. - Tot cu un singur pat? - Desigur. Şi nu mă deranjează nimeni pînă mîine la ora 10. - Doamna nu e soţia d-voastră? întrebă mirat hotelierul. - Nu... Am cunoscut-o în tren şi i-am ajutat să se descurce. - Atunci trebuie să mi se dea şi actele dînşii de identitate. - Ţi le va trimite prin cameristă. De altfel, pe d-na trebuie să o deşteptaţi la orele IVz. Să-i aduceţi o birjă. La 8 trebuie să fie la tribunal. Şi, chemînd un servitor, îi făcui semn către bagajele înţepenite în sală, poruncindu-i: Condu pe doamna în camera dînşii... Şi foarte ceremonios, cu un zîmbet drăcesc, îi luai mîna şi i-o sărutai, urîndu-i noapte bună. 102 VASILE VOICULESCU — Nu... nu eu... bolborosi el uluit. Vezi, croitorul a găsit cu cale... Dar întorcîndu-se hotărît spre mine: Spune drept, n-aş merita să port costumul vărgat şi tichia în cap? Eu am omorît-o... Şi o iubesc de atunci din ce în ce mai mult... Ce dulce era cînd îşi plecase capul pe umărul meu!... zbucni el într-un hohot de plîns, căzîndu-mi în braţe. 1948 octombrie 15; orele 11-16. Capul de zimbru Groaznicul uragan care a bîntuit la începui iernii m-a ţinut ca de obicei cîteva zile în pat, pradă iinor cumplite dureri, ce mă dezechilibrează totdeauna pînă la anihilare. Cunosc explicaţia ştiinţifică a mizeriei mele, dar asta nu mă consolează cu nimic. Ştiu că de vină sînt năprasnicele mase de aer ce se grămădesc îngheţate la pol, fierbinţi la ecuator şi care, năvălind potrivnice una asupra alteia, prefac văzduhul într-o năzdrăvană uzină de energie. Atunci enormele tensiuni electromagnetice cu care se încarcă lumea ne zdrobesc muşchii şi ne schilodesc nervii. Atunci zac fără să pot seri, nici citi, nici măcar gîndi. Telefonul stă cu botniţa pusă, clopotele soneriilor sînt trimise să dea de veste în altă parte, la odăile slugilor, nimeni şi nimic nu clinteşte m preajmă-mi. Abia dacă uneori cerc să răsfoiesc ciorne de poeme părăsite ori vechi scrisori. într-o astfel de zi malefică, împins de o vrajă răufăcătoare, am desfăcut sicriaşul unei casete cu amintiri de la mama. Din fundul lui s-a răsturnat o colecţie uitată de mărci poştale, dăruită de ea cu prilejul convalescenţei mele dintr-o boală ce-mi primejduise în copilărie viaţa. Erau cîteva mărci cu chipul lui Cuza, purtînd atît de simpaticul lui barbişon, unele cu domnitorul Carol cu favoriţi, altele, cele mai multe, streine, necunoscute mie. Le priveam din ce în ce mai mişcat şi o hulă de emoţii rău prevestitoare începu să se stîmească în mine. Simţeam că-mi scap de sub control. Vedeam cum se dezlănţuie şi creşte criza de care mă tem atîta şi din care nu ştiu niciodată cum am să ies. ' Otrava amintirilor mă pătrundea ca un corosiv şi, uitînd de mine, cel trupesc, am plîns cu anar, strîngînd mărcile la piept şi mîngîindu-le de obraji-mi înfierbîntaţi. Biata mamă! O crîncenă melancolie tăbărî asupră-mi. Penibile amintiri, amestecate cu tainice mustrări, căinţă şi deznădejde puneau cu putere stăpînire peste mine. Tulburarea se strămutase jcum în adîncul lăuntric, unde nu o mai puteam cu nimic ajunge. Lucid, mă înspăimîntam eu msumi de proporţiile ce putea lua şi la ce hotărîre mă putea împinge. Cînd, împotriva tuturor consemnelor, uşa se deschise într-un zgomot de glasuri iritate, şi prietenul meu, inginerul G..., zitră furios, cu gura spumegînd de invective. -Am să-ţi împuşc într-o zi camerdinerul, urlă el, repezindu-se către mine, ca să-l scap de urmăritor. Eram salvat. Mă agăţai de el, cum te prinzi cînd te îneci de o planşă mîntuitoare. Şi el era mirat şi mişcat de graba caldă, de bucuria cu care îl primesc, cînd se aştepta la împotrivire sau măcar la mutre. Bineînţeles, nu i-am destăinuit nimic din teribila tulburare ce mă întorsese, literalmente, pe dos, adică îmi răstumase sufletul afară din tainiţele unde îl închisesem ca pe un smintit furios. După un schimb de vorbe banale, cele mai liniştitoare din toate, despre sălbatica vreme de afară, despre şalele noastre mursicate de colţii presiunilor atmosferice, despre boala la modă, „celulita", ochii prietenului căzură asupra neînsemnatei pricini ce-mi dezlănţuise criza, mărcile poş- 105 VASILE VOICULESCU tale risipite pe aşternut. Prietenul G... era, îmi amintii numaidecît, nu numai un emerit colecţionar, dar şi un neîntrecut cunoscător, o autoritate filatelică. - A fost desigur o telepatie, exclamă el, entuziasmat. Te-ai gîndit intens la mine ca să ţi le evaluez. Puterea dorinţei tale m-a împins să viu pe furtuna asta şi, aplecîndu-se, culese în palmă petecuţele de hîrtii zimţate. Apoi se adînci, tăcut, în cercetarea lor. - Nimic de seamă, spuse decepţionat, după un răstimp. De la cine le ai? - Nu mai ştiu, minţii. Un dar primit în copilărie! - Păcat! Credeam că e moştenire, şi în acest caz ar fi putut să-ţi lase ceva excepţional: un cap de zimbru, de pildă. Totuşi — adause, ca să mă mîngîie — şi astea fac cîteva zeci de mii de franci. Apoi se lansă în teoria cultului pentru mărcile poştale, peroră despre foloasele morale şi materiale, ba chiar intelectuale, ce ne aduce această nobilă pasiune, care pe lîngă că ne învaţă istorie, geografie, economie politică şi altele multe, ne agoniseşte un capital sigur, ce creşte în valoare an cu an pînă la sume fabuloase. îl ascultam distrat, simţind totuşi cum tumultul lăuntric se domoleşte sub alintările unor cuvinte aproape neluate în seamă. - Apropo, mă întrebă, culegîndu-mă de departe, de pe alte tărîmuri ale gîndului. Ştii cît valorează un cap de zimbru de douăzeci şi şapte de parale? - Un cap de zimbru? de douăzeci şi şapte de parale? Nu ştiu, răspunsei. Bănuiesc că pînă la un milion de lei. - Ai rămas tot copil în ale filateliei, mă certă el, jignit pentru capul de zimbru a cărui valoare o nesocoteam cu atîta uşurătate. Un milion de lei?... Un miliard, domnule, un miliard şi mai bine! E drept, se rectifică singur, că ultimul pe care l-am văzut costase numai cincizeci de mii de mărci germane, dar fusese luat cu japca. Ţi-am povestit vreodată întîmplarea? Nu? Ei bine, atunci ascult-o. E formidabilă. M-am lăsat bine pe spate, în moliciunea pernelor şi a povestirii, pe care mă pregăteam s-o suport nu numai cu ochii închişi, dar şi cu acea destindere a existenţei, cu abandonul cu care te supui unui simplu masaj băbesc, dar totuşi cît de magic alinător. Ascultam uşor, ca printre genele auzului. Dar, sensibilizat de cutremurul ce mă descumpănise, nu-mi scăpa nimic nu numai din înşirarea povestirii, aşa cum o spunea acum prietenul, ci, pe măsura desfăşurării ei, trăiam întîmplarea în sine, în acuitatea spaţiului şi timpului de atunci cînd se petrecuse, aşa cum numai în copilărie luam aievea parte la peripeţiile basmului. - Eram, începu el, în ultimul mare război, aciuat pe lîngă unul din comandamentele româneşti, în imediata apropiere a frontului. Ne aflam într-o zonă foarte primejduită, unde, cu o indolenţă, cu o fatalitate în adevăr de tragedie antică, aşteptam - fără să se ia cea mai mică măsură, fără să clintim un deget - catrastofa. Stam acolo aproape zece ofiţeri, cu un general în frunte, într-o paralizie în care numai pasărea, hipnotizată de ochii şarpelui, cade. Trupa, împrăştiată pe nesfîrşi-ta întindere a stepei, adulmeca dezastrul, aşa cum fiarele, în mai nemijlocită atingere cu pămîntul, presimt marile cataclisme. Soldaţii urmăreau cu strîngere de inimă tragicul gîgîit al gîştelor sălbatice ce sfîşiau nopţile. Băteau cu ochii şi gîndurile sloboda Cale a robilor, ce, ca o imensă falie albă, spinteca beznele cerului, lăsîndu-se spre Moldova. Băgau de seamă cu îngrijorare mi- 106 INTEGRALA PROZEI LITERARE ~irea tot mai nestăvilită a sălbăticiunilor stepei, care fugea de dincolo năvălind peste noi şi Imăceau ca un semn de iminentă primejdie exodul acestora... Noi însă, ofiţerii, vieţuiam nu pe tărîmul clătinat de huruitul tancurilor şi tunurilor ce se îngrămădeau împotriva noastră, undeva, dincolo. Noi trăiam aplecaţi pe hărţi cu pămînturi abstracte, cu. mlaştini haşurate, unde săgeţi scurte indicau false atacuri şi mişcări iluzorii. Noi ne rezemam x hîrtii, ne cîrmuiam de ordine impersonale ce veneau de departe, din neantul din spatele nos-xu. ca să treacă pe lîngă noi, în necunoscutul mişcător din faţa noastră. Ne simţeam prinşi acolo, în inima pustiului ostil, ca într-o capcană, între trecuta noastră ofensivă ce se sleise şi cea viitoare care se pregătea, nu ştiam în ce chip, dar se pregătea formidabilă, n ne spulbere. Prietenul oftă adînc şi scutură, înfiorat, capul de cîteva ori, apoi urmă: - Nu-ţi mai descriu tragica muţenie a stepelor, cu nopţi care, ca nişte bale negre ale veşni-aeL se lungesc deznădăjduitor, spăimîntătoarea apăsare a văzduhului boreal, unde vîntul ne rărea măntăile scoţînd din ele sunet senin de sticlă lovită; unde îngheţul năvălea în adăposturile ssoastre asemănătoare unor anexe ale gheenei. Ascultam năuci hăurile din jurul nostru, priveam halucinaţi depărtările cu zări adînci în care alergau, rostogolite de vînturi, cîrduri de spini mari p rotunzi, ca nişte arici care s-ar fi dat nebuneşte peste cap. Ai văzut vreodată asta? E fantastic. La porunca vîntoaselor întreg cîmpul începe a se mişca, se însufleţeşte şi legiuni misterioase de scmi albi-cenuşii, ca nişte gogoloaie de oase înviate, pornesc să o ia la goană pe faţa ameţitoare i siepelor, cu un fîşîit macabru. E hula bărăganelor premergătoare ciclonului. N-ai văzut nicio-■dEEă aşa ceva? insistă el... Clătinai din cap în semn că nu văzusem... - Ei bine, reluă el, toate, toate astea intrau cu spaimele lor întregi în noi!... — Aşa de frică vă era? îl întrerupsei aproape indignat. — Nu frică, nu! Doamne fereşte! ţipă el. Era în noi o bravură unică pe lume, de supra, sau de 5_b~oameni, cum vrei să-i zici! Nu ne-am fi clintit de acolo fară poruncă de-am fi ştiut că pierim pînă la unul, ceea ce de altmintreli era pentru fiecare din noi o certitudine matematică. O, accidecum frică, îţi dau cuvîntul meu! Dovadă, nu numai că rămîneam înfipţi pe loc, dar am fi somit bucuroşi la o nebunie, să trecem la atac... Era altceva. O teroare izvorîtă din cosmosul Lăuntric. O apăsare superstiţioasă, o ananke, la fel cu aceea pe care o ai, cum îmi povestea un scafandru, cînd stai în fundul mării sub apăsarea ineluctabilă a zecilor de stînjeni de apă, tavan aeşm-verde deasupra ta. Eram să-l întrerup, ca să-l întreb ce legătură poate fi între frontul sălbatic, pe care, e drept, 3 evoca tulburător de patetic, şi povestea paşnicei mărci cu cap de zimbru. Dar puterea inerţiei, esănarea pe apele povestirii prin toate meandrele amintirilor prietenului mă opriră. Şi mai ales mă opri încercarea de a întrupa în închipuirea mea virgină toate acele experienţe, de care, vag, îmi părea rău că nu le-am trăit, romanticele pustietăţi cu şi mai romantice fiinţe ce se zvîrcoleau într-o ademenitoare bogăţie de chinuri, acolo. Prietenul ceru voie şi aprinse o ţigară. Fumul îi acoperi deodată faţa, ducîndu-1 brusc în negurile stepelor pe care le rechema şi înlesnindu-mi astfel imaginaţia de a trăi aievea în contemporaneitatea tragicei lui existenţe de atunci. 107 VASILE VOICULESCU - în sfîrşit, într-o zi, reluă el, se anunţă vizita unui înalt oaspete, un general german de la Marele lor Cartier cu suita lui. Neliniştea noastră atinsese culmea. Pentru ce vine? Ce se pregăteşte? Totuşi, o uşoară dezmorţire de ordin practic prinse să se slomnească printre noi. Grija primirii musafirilor, pregătirile pentru masă, dereticatul sălii de mîncare, curăţirea bătăturii, neglijată pînă atunci, amorul propriu de a nu ne prezenta mototoliţi, rasul, ferchezuitul ne-a umplut cu zorul şi dîrdora lor cîteva ceasuri bune de părelnică destindere. Ba chiar de un uşor pospai de voie bună. începusem de mult să nu mai avem încredere şi să scontăm la rece sfîrşitul aventurii. Totuşi, ne sosea un general, o părticică din acel Mare Cartier care pînă atunci ţinuse în mîini toate fulgerele războiului. Şi o caldă curiozitate, Doamne fereşte, n-aş spune speranţă, ne umezea uşor sufletele. Sigur că vine să puie la cale ceva decisiv şi aici la noi. Acel creier de oţel, alcătuit din tunuri, tancuri şi Stukasuri, cugetă acolo, în spatele nostru şi la scăparea noastră. S-ar putea -de ce nu? - o minune. Există o artă, o viclenie a războiului, care ştie în ultima clipă folosi o cotitură, o întorsătură neaşteptată, răstumînd situaţiile, şi, ca la şah, printr-o lovitură măiastră, să schimbe plumbul incertitudinii în aurul biruinţei. Nu ne amăgeam însă! Eram lucizi. Dar ne îngăduiam, ca nişte dialecticieni ai disperării, judecăţile pe care existenţa la ananghie, încolţită de pieire, şi le aduce în propriul ei sprijin. Şi, la urma urmei, ce pierdeam mai mult? La ora 10 fix, aşa cum se anunţase, o maşină cu doi ofiţeri stopă în bărăganul unde se mistuiau bordeiele şi baraca noastră. Coborî întîi generalul, un uriaş blond spălăcit, apoi un tînăr maior, elegant şi mlădios ca un erou de film. După prezentări băţoase şi salutări fade, în care tînărul maior juca rolul de tălmaci, traducînd pe franţuzeşte vorbele cu iz gîlcevitor ale înaltului oaspe, am intrat, spre mirarea noastră, toţi în baracă. Aşadar, nici o întrevedere secretă cu comandantul nostru, nici o cercetare a planurilor, a ordinii de bătaie, nici o schimbare de dispoziţii, nici măcar o informaţie asupra situaţiei! Nimic! Am priceput atunci că nu era o misiune de război, ci o simplă trecere, un popas al unui ofiţer superior german, obosit de drum şi flămînd. Dealtfel, am şi trecut numaidecît la masă. Comandantul nostru - şi asta ne-a umplut copilăreşte de satisfacţie - a luat loc în capul mesei, în ţinută simplă de campanie. în dreapta lui a aşezat pe generalul german. în stînga lui, ajutorul de comandant român. Şi, alături de el, tînărul maior care trebuia tot timpul să ne tălmăcească conversaţia. Dar nu a avut cu asta nici o osteneală, căci am mîncat într-o tăcere funebră. Nu-ţi mai înşir meniul. Destul să-ţi spun că ne dădusem peste cap să găsim, afară de conservele pe care le economiseam cu avariţie, şi puţină prospătură. Cîţiva iepuri vînaţi în tufişurile de mărăcini ale Bărăganului, vreo două-trei lişiţe dibuite într-un stuhăriş departe şi puţin peşte proaspăt dintr-un crac al unui mic rîu de lîngă front. Toate agonisite cu primejdia vieţii. Puteam fi pe drept mîndri. Ei bine! nici un cuvînt de laudă pentru vrednicia şi osteneala noastră. Oaspeţii au mîncat din toate, indiferenţi, fără să bage de seamă ce tezaure gastronomice le oferisem. Asta poate fiind- 108 INTEGRALA PROZEI LITERARE că generalul nostru şi-a cerut de la început scuze că nu vom avea ca băutură decît apă. Şi încă apă de stepă. Vinul şi coniacul în adevăr ne lipseau de mult. Romul era pe sfîrşite şi-l păstram numai pen-irii cafele. Aşa că două mari carafe cu apă tulbure şi sălcie se lăfaiau ironice pe masă, sub privirile piezişe ale oaspeţilor. Am mîncat toţi morocănoşi, plecaţi cu un fel de înverşunare asupra bucatelor ca asupra unor r—smani pe care trebuia să-i exterminăm. Sfîrşitul ospăţului ameninţa să fie lamentabil. Lipseau dulciurile, lipseau fructele, ca şi lichiorurile, întîrziau cafelele. Ni s-au cerut scobitori. N-am jr»uî nici de acelea! Atunci tînărul maior german se sculă şi se apropie de şeful său, căruia îi şopti cîteva cuvinte. Acesta încuviinţă rece. îndată fu chemată ordonanţa lor, care după o scurtă poruncă ieşi şi se întoarse de la automobil cu o lădiţă în braţe. Să ne vie rău! Erau douăsprezece sticle de şampanie de cea mai veritabilă şi fină marcă franţuzească, pe care înaltul oaspe le oferi generos comandantului nostru. Acesta întîi se roşi, încruntă sprîncenele, îşi strînse buzele-i subţiri, semn de mînie. Dar arun-cindu-şi privirea şi văzîndu-ne sleiţi de spaima unui refuz, se îmblînzi şi primi curtenitor darul, cu condiţia să-l consumăm împreună. Bineînţeles, am început întîi cu toată evlavia să ne apropiem de prima sticlă şi să o destupăm ai sfială. Dar cu ea abia am spoit fundurile paharelor. Am trecut deci la a doua, a treia, la a patra... De la a opta butelie, eram cu desăvîrşire familiari, aproape necuviincioşi cu faimoasa „Veuve Clicquot“ pe care o făceam să pocnească întocmai ca la nuntă. Limbile se dezmorţiseră. Existenţa tragică era înăbuşită. Tînărul oaspe căpătase o vervă îndrăcită şi ne ducea numai în spirite şi calambururi, cărora le ţineam şi eu destul de onorabil piept, amintindu-mi de cei cîţiva ani în care mîncasem o avere la Paris. într-un moment de expansiune, ne-am găsit chiar rubedenii, noi, toţi românii la un loc, cu tinărul maior german, care acum era centrul întregii atenţii. Am aflat astfel că era contele K... şi ei s-a destăinuit că prin spiţa femeiască se trăgea dintr-o domniţă moldoveancă măritată prin veacul al XVIl-lea după un prinţ lituan, ai cărui urmaşi în cursul vremurilor se germanizaseră ai desăvîrşire. Ca dovadă, ne-a arătat stema familiei, în herbul căreia se desluşea şi un cap de zimbru, ce ieşea bine în relief cînd apăsai inelul pe o cocă moale de pîine. - Cine dintre dumneavoastră este filatelist? întrebă el deodată, rotind, ştengăreşte, ochii căprui peste noi. Toţi mă arătară pe mine. - Ştiţi ceva despre mărcile cu cap de zimbru? mi se adresă... şi privirile lui scînteiară de un farmec copilăresc.. - Prea puţin, răspunsei. Nu am avut niciodată onoarea să apuc zimbrul de coarne. Tot ce ştiu e din catalog şi din conversaţii... - Păcat, zise el. Aţi auzit totuşi ceva despre cel mai rar şi scump exemplar? E doar o onoare pentru ţara dumneavoastră... - Mi-a trecut pe la ureche, îngăimai eu, că s-ar găsi în colecţia unui miliardar american un cap de zimbru de 27 de parale cum n-ar mai fi altul. Cred că e o legendă... 109 j0Wa. VASILE VOICULESCU - Nicidecum, nicidecum, protestă tînărul. E realitate. Şi s-ar părea că e un exemplar unic în urne... Sau, adause zimbmd cu tîlc, a fost unic pînă acum. Are culoare piersicie, nu galbenă-por- tocalie, ca celelalte din aceeaşi serie. - Dacă e aşa, observai eu, nu se poate să nu se mai găsească şi altele. Cred, dealtfel, că nu s-au răscolit îndeajuns arhivele familiilor vechi româneşti şi nici nu s-au făcut cercetări prin ţările vecine, cu care Moldova coresponda prin scrisori. -Ai dreptate, mă întări el cu voioşie. E ceea ce am întreprins eu. Şi iată rezultatul. Cu gesturi febrile scoase portfeiul, trase din el un pliculeţ, şi din acesta dete la iveală un pac t învăluit m sugătoare- Din sugătoarea despăturită, ca din nişte scutece, ieşi o bucăţică de hîr- îe albă de mătase, pe care, desfăcînd-o, mi-o întinse cu un zîmbet triumfător. Privii cu lăcomie: strălucea acolo de o minunată culoare piersicie, o marcă superbă, un splen- îd şi autentic cap de zimbru de 27 de parale. Un exemplar cu toate caracteristicile pe care le cere cea mai aspră expertiză. îmi tremurau de emoţie degetele şi aproape scăpai hîrtia cu preţiosul odor pe masă în fata comandantului nostru, care îşi puse monoclul ca să-l privească. Felicitai pe norocosul stapm al capului de zimbru şi-l rugai să ne spună povestea descoperirii lui... Ştundu-se cu cîteva picături de sînge moldovenesc în vine şi în acelaşi timp ca mare înverşunat filatelist, contele K..., cu cap de zimbru în blazon, ţinea cu orice chip să aibă, oricît l-ar costa, şi in colecţie, un cap de zimbru din exemplarele cele mai rare. Războiul, care-1 aruncase pe meleagurile noastre, i-a aprins şi mai mult ambiţia. A făcut mai mtn cercetări la Bucureşti, unde, după multe bîjbîieli, a luat pista unei mărci ^are s-ar fi aflat în acel moment la Iaşi. S-a instalat deci la Iaşi. Aci, investigaţii neobosite şi făr: e răgaz l-au îndrumat la Bîrlad, la o veche familie boierească, pare-se Costăcheşti. De aici a uat urma aceleiaşi mărci, ce trecuse în stăpînirea unui evreu bogat din Cernăuţi. A alergat la Cernăuţi. Dar capul de zimbru emigrase peste hotare, la Lwow. A zburat la Lwow, însă marca intrase din nou în Moldova şi se afla iarăşi la Iaşi. în sfîrşit, după multe si multe peripeţii pline cmd de nădejdi, cînd de cumplite desperări, eroul acestei aventuri a intrat în posesia mult jinduitului pătrăţel de hirtie, care, triumf peste toate aşteptările, era de culoare piersicie si anula unicatul americanului... Trebuise însă să plătească 50.000 de mărci afară de cheltuielile atîtor peregrinări. - ~,Pm itl"°’ ne mvltă cu mîndric- CaPul de zimbru din America nu mai este un unicat. Acum smt două mărci pe lume la fel, dar numai două. Tertium non datur, hohoti el nebunatic. Cît crezi că valorează? mă interpelă iar. - N-aş putea spune, zisei cu prudenţă; cel puţin dublu sau triplu! - Aş! nse el. Smteţi departe mult de adevărata valoare. Cel puţin un milion, un milion si j umatate de măre i germane... ’ Cit istorisise el, marca se perindase din mînă în mînă, sau, ca să fiu exact, fiecare din cei care o priveau nu o ridica din hîrtiile ce o învăluiseră, ci, după ce se sătura, o împingea cu hîrtiuţa în faţa vecinului, incit marca, facînd înconjurul mesei, călătorea necontenit. Pe cei mai mulţi nu-i interesa decît enormitatea preţului plătit şi mai ales enormitatea valorii ce i se atribuia acum. îndeosebi aceştia se holbau îndelung şi cu lăcomie asupra ei. Tocmai se ridicau tacîmurile de către cei doi soldaţi de serviciu cu şorţuri albe şi se aducea alt rînd de cafele, cînd deodată afară ră- 110 INTEGRALA PROZEI LITERARE bisară bubuiturile unei motociclete şi cîteva răgete de claxon ne împuiară urechile, făcmdu-ne si sinm de la locurile noastre. Un sergent deschise uşa, raportînd că o ştafetă grabnică vine din "iurairai întîi, de la o companie care se morfolea de o săptămînă înnăclăită în nişte coclauri mocir-ioose. Un ostaş prăfuit năvăli pe urma sergentului, ciocni zgomotos călcîiele şi întinse un plic ras cu grijă mare de la cingătoare. Noi îngheţaserăm. _ . Comandantul, calm, primi plicul, ne privi mustrător, ne făcu semn să ne aşezăm la locurile ■oastre, ceru învoirea înaltului oaspe, care privea placid în gol, şi deschise plicul. Tremuram ca rânzele... Pe chipul comandantului, însă, nici o zare de interes, nici o cută de emoţie, nici o lumină sau o umbră de sentiment. _ - Nimic important, ne linişti el cu aceeaşi obişnuită inerţie cu care primea şi citea toate rapoartele ca pe nişte liste de bucate. „Mici mişcări de trupe inamice ...Atît... „ . , Şi viaţa se decoloră deodată iarăşi în noi, ca o stofa bătută de soare şi intemperii. Ea îşi pierit din nou nuanţele care îi dădeau farmec, relieful desenului care-i făcea personalitatea. Rămînea «ragur cenuşiul fundamental al ţesăturii, teribilul cenuşiu el existenţei... ^ _ - Eşti existenţialist? îl întrerupsei, intrigat de frecvenţa şi fiorul cu care cuvîntul existenţă îi menea pe buze şi care mă interesa mai mult decît povestea atît de amînată a capului de zimbru... - Ce? răcni el furios. - împărtăşeşti teoriile lui Kirkegaard? sau ale lui Heidegger? lămurii eu timid. - Copilării... îmi răspunse, liniştindu-se. Ce pot şti unii ca aceştia despre existenţa pură, din fotoliile lor de filosofi? Trebuia să fii acolo cu noi, pe front, ca să te lepezi de toate zorzoanele muţii şi de tot luxul inteligenţei... Vrei să-ţi spun? Ei bine, untul, singurătatea, pustiul, încorda--îa in vid, aşteptarea, chinurile fără rost, necurăţenia, spaima, dezastrul, astea sînt pura existenţă, in toată tragica, ruşinoasa ei goliciune! ................. - Ştiu: sînt experienţe voite la care s-au încumetat sfinţii şi se supun cu mari primejdii yogii, iar astea sînt experienţe în duh. Ei spun că acolo, în acel punct tragic al existenţei, se întîlnesc cu Eternitatea, cu Dumnezeu! Pe noi însă o realitate crudă şi nimicitoare ne dezghioca cu silnicie de toate pojghiţele sub oare se ascundea înspăimîntata biata noastră existenţă, şi ajungînd la ea nu aflam decît deznădejde şi neant! . c . Ca să revin la viaţă, eram cîteodată nevoit să pun degetele pe propriul meu puls şi să le ţin aşa cîteva minute... Dar să lăsăm filozofia altora şi să ne întoarcem la povestea noastră... Ştafeta ieşi de-a-ndaratele, covîrşită de inerţia, de incapacitatea, de crima comandantului, care doarme, cînd toate primejdiile se aţin... Şi perdeaua de paralizie, grea, îngheţată, dintre noi s] ceea ce se petrece dincolo, pe care o clipă o ridicase ştafeta, căzu iarăşi. Râmaserăm din nou spînzuraţi în beznă... Uşorul fum în care ne învăluia şampania se risipi. Stam goi, mai nuli ca înainte, plini de sentimentul enormei nulităţi pe care o reprezentau cei doi oaspeţi, care, vai nouă, înfăţişau pe cei ce trebuiau să ne făurească mîntuirea. Căci deşi nu ştiam, nu mai încăpea pen-tu noi, în taina noastră, nici o îndoială că vom fi, că sîntem, fără scăpare, încercuiţi. După cîteva clipe de vacuitate totală, în care ne simţirăm ca nişte locuri virane pline de dărîmături pe care s-au aruncat toate gunoaiele lumii, ne-am amintit de capul de zimbru, şi ne-am întors la el... Scutecul de hîrtie în care fusese înfăşat se afla în colţul din stînga al mesei, între 111 VASILE VOICULESCU coatele a doi locotenenţi care întindeau paharele după şampanie. Dar capul de zimbru nu mai era!... Capul de zimbru dispăruse. La început l-am căutat liniştiţi pe întreaga faţă a mesei, sub masă, pe scaune si pe sub scaune pe jos, pe tălpile mcalţammtelor, pe coatele cu care ne rezemaserăm de masă, dar marca nicăieri O panica - pentru mine, mărturisesc nouă şi de-a dreptul îmbătătoare - începuse să-i cuprindă pe toţi. Comandantul nostru, palid ca mortul, cu buzele supte, se ridică în picioare şi porunci celor doi soldaţi care seiveau să încuie uşa. Cu o curiozitate nu sadică, ci vie şi însufletită, care-mi amintea de adevarata viaţa, priveam scenele neaşteptate ce se desfăşurau afară din programul pustietăţi1 noastre. Tot îngheţul care căzuse pe noi se ridică deodată în tavan şi se cuibări prin co tun. Piepturile începură să se încălzească şi să respire adînc, inimile să bată cu emoţie minţile sa funcţioneze sprintene şi pătimaşe... ’ ' Generalul german, cu o schimă de dispreţuitor dezgust, încrucişase bratele-i groase si pufăia dintr-o havană. Păgubaşul, nenorocit de întîmplarea care-1 silea să ia o măsură hotărîtoare ne trecu cu ochii gogonaţi in revistă şi în urmă îşi înfipse privirile în ochii comandantului, astep-tmd tăcut. Acesta porunci o nouă cercetare în toată încăperea, care se dovedi şi de data aceasta pînăTpLe6 ° P ^ C0rp0rală celor două ordonanţe, care, blajine, se lăsară despuite Iaraşi nimic. Comandantul începu să asude şi să gîfîie... îl apucase frigurile pe care i le aduceau marile încercări... Mîma stăpînită, ciuda, ruşinea îl înviorase. Era acum rumen, cu ochii scinteieton, nervos ca o cravaşă, aşa cum îmi plăcea mie si cum îl iubeam - Domnilor, zise el printre dinţii încleştaţi, este indmisibil ca marca să nu se găsească oriunde ar fi ea. Onoarea noastră a tuturor este în joc. Prefer ca, eventual să şi-o piardă numai unul din- re noi. De aceea, cu toata ruşinea ce încerc, vă rog, vă ordon să vă supuneţi unei aspre cercetări corporale, pe care o voi savirşi eu personal asupra fiecăruia dintre dumneavoastră si pe care o încep cu mine însumi. ' F Şi numaidecît comandantul nostru se desfăcu, îşi scoase portfeiul, îşi întoarse gulerul buzunarele pe dos îşi lepădă tunica, scutură hainele, trase cizmele... Era un spectacol lamentabil de ridicol, degradant pînă la dezgust, totuşi, îţi spun, pentru mine înviorător. . Aşa rînd pe rînd sub ochii nepăsători ai generalului german, dar, trebuie să mărturisesc cu protestele penibile ş, spre marea mortificare a păgubaşului, comandantul nostru, neîndurat îsi cerceta in şir ciţiva ofiţeri care se supuseră cu foarte mare graţie acestei supreme exigente pe care o imaginase şeful nostru, nu de a găsi marca, ci de a ne salva onoarea. Cînd cercetarea ajunse la căpitanul Tomuţ, acesta scoase revolverul de la spate şi rosti calm: „Domnule general, dacă va atingeţi de mine, îmi zbor creierii". 0 ™lme *a se ajunase... Tensiunea ne făcea să vibrăm pe fiecare, aşa cum zbîmîie stilpn de telegraf cmd firele sînt supraîncărcate de electricitate... - Căpitane, îţi ordon! gemu generalul. - Nu dau voie nimănui! niciodată! în nici un chip... spun pe onoare că nu sînt eu cel care a uat marca şi cer cuvmtul meu să fie de ajuns, fu răspunsul ofiţerului, care ridică arma si desfăcu piedica. ' 112 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Apucaţi-1 de mîini... Ţineţi-1! porunci aproape cu ţipăt comandantul, repezindu-se el mai ian cu mîinile întinse spre ofiţerul nesupus. Dar acesta făcu un salt, scăpă în colţul din spatele său şi, apărîndu-se, sta cu arma întinsă, —eniniînd pe oricine s-ar fi apropiat... Atmosfera era încărcată de o violenţă şi o vitalitate care începuse să ne exalteze pe toţi. Comandantul, înnebunit de furie, îşi ieşi din fire şi trase la rîndul său browningul lui din teacă... -Asta primesc, strigă răzvrătitul, dar drept în inimă. Şi pomi să lase binişor arma în jos, în none ce generalul o ridică încet cu braţul tremurat pe a lui... Afară o rumoare surdă creştea şi excitarea din baracă intra ca o contagiune printre soldaţii :sre aflaseră întîmplarea şi se iţeau pe la ferestre privind înăuntru... în clipa nebună cînd comandantul ajunsese cu revolverul în dreptul ochilor, după cîteva ijgnduituri, uşa încuiată sări din clanţă, şi un soldat se repezi strigînd ca un smintit: - S-a găsit! s-a găsit... iat-o! şi întinse pe palma umedă de emoţie capul de zimbru. Explicaţia fu simplă. în zarva pricinuită de sosirea ştafetei, marca fusese părăsită şi uitată pe masă. Un soldat a pus peste ea o farfurie, pe fundul căreia se găsise lipit, odihnind inocent, ves-TGui cap de zimbru. Puţin lipsise să nu fie opărit cu apă fiartă în cazanul de leşie unde se spălau lisele. Descordarea fu atît de neaşteptată şi brutală, că generalul nostru izbucni în hohote de plîns m, căzînd pe un scaun, îşi puse revolverul în tîmplă. Căpitanul Tomuţ, singurul rămas stăpîn pe iL sări şi îi smulse mîna, aşa că arma a pocnit, dar glonţul s-a dus în tavan. Oaspeţii, uluiţi, dezumflaţi, au făcut amîndoi o mutră plouată. Se aşteptaseră la altceva şi acum asistau la un spectacol măreţ, dincolo de puterile lor de înţelegere... Un ofiţer nesupus, care îşi apăra onoarea cuvîntului, inviolabilitatea persoanei cu riscul vieţii... chiar cînd porunceşte comandantul! nemaiînchipuit... Generalul german dădu semne de nelinişte şi voi să plece. Comandantul îşi veni în fire. îm-rrâiişă pe Tomuţ, ceru pe rînd scuze tuturor ofiţerilor şi apoi oaspeţilor pentru cele întîmplate şi se rugă să ne aşezăm din nou, ca să ne împăcăm nervii şi să ne despărţim onorabil de oaspeţi. Ultimele sticle îşi spumegară şampania în pahare şi totuşi împăcarea nu venea. Toţi priveam -jşinaţi şi cu respect pe căpitanul Tomuţ, care ridicase prestigiul de ofiţer socotindu-1 mai presus decît viaţa. Era pentru noi pilda încarnată a ceea ce vrea să zică „onoare, cuvînt de cinste11. Si totuşi: licărea o altă taină dincolo de această strălucită, dar prea simplă explicaţie a gestului iramatic care ne zăpăcise. Căpitanul Tomuţ sta grav, privind departe. Arma lui se odihnea încă pe masă, unde o lăsase rînd s-a repezit să-şi scape comandantul, lîngă paharul de care nu se atinsese. - îţi mulţumesc, căpitane, ne-ai dat o nobilă lecţie, pe care nu o va uita nimeni de aici, i se sdresă generalul nostru, ridicînd paharul împreună cu noi toţi şi ciocnindu-1 cu al eroului. Acesta abia îşi atinse buzele şi continuă să tacă, învăluit în gînduri. în sfîrşit, oaspeţii se ridicară. Trebuiau să plece. în curînd avea să se lase seara de stepă, atît ie bogată în primejdii. După ce i-am însoţit toţi la automobil şi ne-am despărţit, de data asta şi mai rece şi mai lemnos, ciocnind iar călcîiele, ne-am întors şi ne-am aşezat la masa goală. Comandantul a luat pe căpitanul Tomuţ lîngă el şi iar l-a îmbrăţişat lung. 113 VASILE VOICULESCU - Domnule general, se apăra acesta, nu merit atîta cinste... - Lasă modestia, băiete... Ceea ce am terfelit eu pentru o scîrbă de hîrtiuţă, onoarea de ofiţer, ai ridicat de jos dumneata, cu preţul vieţii. - Nu este ăsta adevărul, domnule general, şi nu vreau să vă înşel o clipă mai mult. A fost altul motivul împotrivirii mele de a fi cercetat. - Nu căuta să te amăgeşti singur, îl dojeni părinteşte comandantul. Păstrează-ţi şi lasă-ne şi pe noi să ducem neatinsă amintirea acestei fapte a dumitale, poate singura demnă din cîte săvîrşim aici. -Nu pot, domnule general. însăşi onoarea mă sileşte să mă destăinuiesc... înainte de a vă da adevărata explicaţie, am lăsat să plece oaspeţii streini. E bine ca ei să ducă o impresie neştearsă despre o mîndrie a noastră, care nu mai există. De ce să mai mint acum? Adevărul e că şi eu m-aş fi lăsat percheziţionat, ca toţi ceilalţi camarazi, pe care nu vreau să-i mai înjosesc, dacă nu se împotrivea această teribilă piedică... Şi căpitanul Tomuţ, cu mîna de data asta tremurătoare, scoase portfeiul de la piept şi desfă-cîndu-1 — exact cum făcuse maiorul contele K... — trase dintr-o hîrtie sugătoare împăturită o marcă, un splendid cap de zimbru de 27 de parale, la fel de piersiciu şi întru totul asemănătoare cu cea pe care ne-o arătase maiorul german... Atunci am îngălbenit de spaimă şi eu, care împingeam deseori jocul pînă a mă distra cu moartea. - Cum? sări generalul îngrozit... cum? aveai şi dumneata asupra dumitale o marcă identică? - Precum vedeţi!... o am de la mama, o veche boieroaică moldoveancă. Mi-a dat-o să-mi poarte noroc pe front... Aţi văzut ce noroc! închipuiţi-vă dacă m-aş fi lăsat cît de sumar cercetat! - De ce n-ai spus că ai şi dumneata o marcă atunci cînd am propus să vă cercetez? izbucni generalul. - Era prea tîrziu. Cine m-ar fi crezut? dacă nu s-ar fi găsit marca pierdută? - Atunci de ce n-ai arătat-o de la început cînd a scos maiorul capul de zimbru? - Ar fi fost un gest copilăresc, spuse molcom Tomuţ. Pentru mine, al meu nu era o marcă de hîrtie cu a cărei valoare să mă fălesc şi să mă iau la întrecere. Al meu a fost - nu mai e acum -un talisman de un infinit alt preţ... Dacă aş fi putut, l-aş fi păstrat ascuns în inimă. Exhibiţia lui m-a durut ca o deflorare... Dealtfel, întîlnirea asta uluitoare a două capete de zimbru în inima pustiului am vrut să o înlătur ca pe o fatalitate, tăinuind de la început cu înverşunare pe al meu. Nu s-a putut: soarta le-a silit să se înfrunte! Din tăcerea strivitoare ce ne cuprindea, Tomuţ se smulse hotărît. - Şi acum, iertaţi-mă, domnule general, pentru decepţia ce v-am pricinuit şi daţi-mi voie să ies. Simt nevoia să iau contact cu pustietatea. E mai nobilă decît noi. Şi sculîndu-se ca să se îndrepte spre uşă, căpitanul Tomuţ se abătu cu paşi cumpătaţi de sobă, unde azvîrli în jarul aprins capul de zimbru ce-i rămăsese în mînă, strigînd: „Tertium non datur Nimeni nu s-a mirat. Şi prietenul meu sfîrşi povestea aprinzînd o altă ţigară... 20-25 decembrie 1946, Bucureşti. Behaviorism Vorbeam despre multe şi de toate. Dar unde, mai cu seamă, se poate aşa ceva, decît la o vinişoare! Ne găseam blocaţi de o viforniţă înspăimîntătoare, cinci orăşeni, în satul P..., unde picaserăm ixcr-o dimineaţă de Bobotează, chemaţi urgent de judecătorul local. Se iviseră acolo nişte raţe siîbatice, într-un cot al Buzăului. Raţe sălbatice la munte!... Pentru noi, reduşi numai la cei cîţiva iepuri jigăriţi din preajma josului, însemna un vînat aproape exotic, o aventură. împrejurarea este dealtfel destul de rară: numai cînd viscole uriaşe cutreieră bălţile, se răscolesc raţele pitulate acolo, la iernat. Atunci ele se ridică umflate de furtună pînă în creştetul îzduhului şi, ameţite, caută alte meleaguri. E o jale să le vezi, cîrduri-cîrduri, răsucindu-se nău-cae in vînturi. Unele din ele apucă pe văi în sus, spre munte, ca să se lase în limanurile rîurilor. L/n asemenea refugiu le oferă bietelor pribege cotul pe care-1 face apa Buzăului în dreptul satu-il: P... unde pare că o experienţă ancestrală le mînă la o asemenea ananghie. Dar aici sînt numaidecît semnalate unor pierde-vară ca de-alde noi, care, lacomi de vînat rar, toergăm cu maşina să le prigonim. Noroc că, îndată ce se simt în nesiguranţă, ele se ridică iar în .Izduhuri, ca să cadă, departe, în alt colţ, pînă unde trebuie să alergăm pe jos o jumătate de zi, « să ne zboare iar de sub nas, înapoi. De data asta n-am apucat să ne jucăm de-a baba-oarba cu ele pe crivinele albe, căci chiar de b prînz ne-a ajuns din urmă şi ne-a prins asupra faptului viscolul bălţilor, care gonise raţele şi arca după ele. Credeam că nu mai sosim la gazdă. Că uraganul are să smulgă şi să ia pe sus dealurile cu sat cu tot. Şi de trei zile ne găseam ferecaţi de zăpezi, cinci orăşeni şi cu judecătorul şase, vorbind multe h de toate. Vorbă fară sfîrşit, ca şi băutura, încît gurile, nevoite să slujească la amîndouă aceste rebi deodată, ajunseră să nu le mai deosebească. într-un miez de noapte discuţia ajunsese la cartea L’homme, cet inconnu. Unul din tovarăşi, ivocat, răsfoind agenda, ne opri cu întrebarea dacă ştim ce este behaviorismul. Intîlnise cuvîn-ajl în cartea cu pricina, nu ştiu la care pagină, nu-i cunoscuse înţelesul şi-l notase să îl caute. Behaviorismul? Eu, mărturisii, nu ştiam. Ceilalţi, mai puţin încă. Şi ne grăbeam să trecem înainte, la flecăreala noastră. Cînd amicul Ermil, profesor de filozofie, cu enormul lui deget arătător rracat ca un pistol asupra noastră, ne împietri. Behaviorismul? Nu ştim? Are să ne lumineze el. Şi începu să îngaime despre teoria unui american, i-am uitat numele, care se ocupă de xşa-zisul comportament al fiecărui individ dintr-un grup pus într-o situaţie primejdioasă... Sau reacţia fiecărui ins în parte în faţa aceleiaşi grele încercări. Nu pricepeam mai nimic. Şi profesorul Ermil iar o lua de la comportament la reacţie şi la atitudine, o întreagă babilonie. l-am cerut, disperaţi, pilde concrete: după ce şi-a scremut gîndurile, ne-a propus o catastrofă de cale ferată şi ne-a lăsat să ne închipuim ce va face fiecare din cei loviţi de sinistm. Unul fuge 115 VASILE VOICULESCU nebun pe cimp, altul, calm, îşi caută bagajele, al treilea se apucă să culeagă lucruri streine în timp ce al patrulea, nesimţitor la propriile lui răni, dă ajutor şi cooperează la salvarea celor prinşi sub vagoane, pe cmd lingă el, unul, cine ştie, plecat peste un cadavru, îl jefuieşte de bani si giu-vaencale. ' ‘ 6 Ei, acum eram pe cale să ne dezmeticim. - Dacă e aşa, atunci să vă povestesc eu cea mai beha... cum îi ziceţi? - ...vioristică... completarăm noi. - Behavioristica întimplare, sări cel mai lung şi mai aprig la vorbă dintre noi... Autentică urma el, nu închipuită, ca a amicului. Şi, fară să mai aştepte învoirea, primarul urbei, nenea lase şi oarecum starostele nostru, care ne cărase cu maşina, un mare scomitor de poveşti, se pomi..! - Ma, voi ştiţi toţi ca eu mă trag din neamuri bune şi după tată, şi după mamă. Ce rîzi de- mone . se adresa el unuia care bufnise în rîs. Păi să-ţi arăt arborele meu genealogic si pe urmă sa-ţi dai pe faţă comportamentul matale. ' -Apoi ce are de-a face neamul cu behaviorismul, nene, cuteză apostrofatul să replice. - Are, mă... Ascultă şi să nu mă mai întrerupi... După neamul maică-mi sîntem din viţa Vodeasa, odraslă domnească veche, în care fetele cele mai mici erau trimise la mănăstire, ca să nu se farîmiteze averea şi să aibă cine se ruga pentru pacatele părinţilor. F Dar nu la orice mănăstire. Ci la schitul Vodesele, ctitorit de nişte strămoase ale noastre Două voievodese, mama şi fata, amîndouă fete, soţii şi văduve de domni... ..... - Cum adică, nene, şi fete, şi soţii, şi văduve, totodată! îl necăji unul dintre noi. - Ei, adică mama, doamna Anca, fusese soţia lui Velicu-vodă, iar fata lor, domnita Dragomira se maritase cu Hrîncu-vodă. ’ ’ - De pe vremea lui Papură-vodă, mîrîi acelaşi. Dar primarul îi aruncă o căutătură asa de cumplita, ca-1 încremeni. Şi urmă: _ - Voievodesele, după ce soţi, lor, domnii, fură ucişi de turci, s-au tras amîndouă, mama si fata împreună, la munte şi au ctitorit un schit pe un pisc, apărat ca o cetate unde de atunci si pînă acum, cînd s-a risipit de cutremur, au stăreţit numai fete din neamul lor. ‘ Am petrecut şi eu, copilandru fiind, cîteva săptămîni la schitul Vodesele, cînd îl cîrmuia ultima stareţa, matuşa mea, maica Teofana. Atunci am auzit chiar din gura ei întîmplarea care se pastra scrisa in catastifele lor... Acolo să vedeţi comportament. Dar să vă iau cu rînduială. chitul era închinat Maicii Domnului. Şi era cu străşnicie oprit să calce în el picior de bărbat, de orice soi ar fi fost, nu numai om, dar nici de cocoş, de motan, de taur sau armăsar nimic: Nu puteau intra acolo decît muieri, adică, pe lîngă femei, se primeau pisici, găini, vaci oi şi altele de aceeaşi categorie. - Nene Tase, vrusei să-l întrerup... _ 7Incldentele se rldică la urmă, după ce sfîrşesc... Acum nu se mai admite, demone' Vrei să ma încurci... Şi povestitorul trecu mai departe: Pentru asta schitul, pe lîngă pereţii prăpăstiosi de stinci, ce-1 aparau dm trei laturi, mai era înconjurat şi de nişte ziduri tari si înalte, cu tepe de fier înfipte m creneluri şi şanţuri adînci la temelie. Se pătrundea în el numai prin trei rînduri de porţi tari, căptuşite cu fier, ferecate cu zăvoare cît bîmele şi lacăte cît ploştile. 116 INTEGRALA PROZEI LITERARE Cînd începe întîmplarea noastră, să fi fost ca la douăzeci de maici ce se surghiuniseră de bună-:te acolo. Unele, tinere. Cele mai multe, bătrîne. Cîteva sosite la pragul călătoriei spre dincolo. \1aţa era orînduită după toate canoanele schimniceşti şi cu ascultare aproape ostăşească, sub asEa de fier a uneia din strămoaşele mele, care moştenise şi scaunul, şi tradiţia Vodeselor. O maică la vaci, alta la oi, alta la grădină, două cu rîndul strajă la porţi... - Iartă-mă, nene... zisei. Nenea Tase albi ochii fioros la mine. - Incidentul la urmă. - Iartă-mă, nene, nu mai pot răbda... -Vorbeşte, îngădui el. - Cum faceau măicuţele cînd le trebuia şi lor pui de găină? Că, de, ouă de prăsilă fară cocoş icra că nu se poate... Aveau nevoie încă şi de lapte. Or, vacile fară tauri... - Ei, mă, da’ caraghioşi mai sînteţi! Trimiteau şi ele în sate jos cîte o măicuţă mai tînără, cu găinile, alta cu vacile, la cocoş, la taur, le ce trebuia! Parcă era greu să te gîndeşti, fară să mă «ii întrerupi... Şi ce adică, se întoarse el, la un schit aşa de sfint găinile nu pot oua şi fară cocoş, şi vacile... - Nu pot, nene, nici în ruptul capului pentru ca să fete fară taur. E lege. - Ei, isprăveşte, că pe urmă... mă repezi înfuriat. Tu nu ştii ca la Sfîntul Munte este şi acum : mănăstire unde nu numai că nu pune piciorul sămînţă de bărbat, dar chiar păsările sălbatice, :ănd zboară pe deasupra lui, se osebesc: bărbatul, adică păsăroiu, face stînga-mprejur şi-l ocoleşte pe departe. Nu îndrăznesc nici cu aripa, necum cu ochii, să spurce văzduhul închinat Sfintei Fecioare. Şi nenea Tase roti ochii triumfător. - Intr-o zi aproape de Crăciun, pe o viforniţă ca asta, cu troiene cît căpiţele, de sta lumea întemniţată prin bîrloage, cam pe la prînz, răsunară deodată bătăi în porţile schitului... Maica portăreasă, din chilia ei de sub clopotniţă, a făcut pe surda, închinîndu-şi trupul cu cikeva cruci, şi nu s-a mişcat de la vatră. Cîteodată trece Necuratul, şi în drum se abate să facă rumenilor cucernici cîte o şotie. Dar repede, bătăile se înteţiră, grozave, că răsuna curtea schitului mai rău ca de toaca mare. Şi nişte glasuri groase începură să strige. Maica iar nu clinti. Cine ştie? Poate trece şi asta. Sînt ispite pe care nu le birui decît cu neluarea-n seamă. Dar se pomi numaidecît o ploaie de bocăni-îni în porţi atît de furioase, amestecate cu urlete, „Deschideţi, deschideţi!“, că maica portăreasă, âncotoşmănată cu şuba, a ieşit să întrebe cine este. Vîntul i-a smuls glasul din gură şi i l-a zvîrlit ifară, peste ziduri. - Oameni buni, fu răspunsul. - Ce fel de oameni? se interesă măicuţa. - Oameni buni, deschideţi, că nu mai putem aştepta. - Bărbaţi sau femei? iscodi măicuţa, deşi glasurile mărturiseau ca despre nişte tauri... - Amestecat, sosi de dincolo vorba pe vînt. - Cum amestecat? - Şi bărbaţi, şi femei. 117 VASILE VOICULESCU - Cum, şi bărbaţi, şi femei?! se indignă măicuţa, cu gîndul la alte bazaconii. - O să vedeţi... Deschideţi numai. Avem să vă lămurim... - Nu se poate. Nu deschidem, hotărî portăreasa prudentă, şi vru să intre iar în chilie, la cald. Dar bubuiturile şi urletele se porniră atît de straşnice, că portăreasa puse mîna pe funie şi trase clopotul de alarmă. In cîteva clipe, tot schitul fu sculat în picioare. Măicuţele, spăimîntate, ieşeau pe rînd, îmblănite, ca vulpile din vizuini, şi se grămădeau în jurul portăresei. - Ce e, maică? - Ce s-a întîmplat, surioară?... Unele veneau în mîini cu topoare, altele cu furci ori ţepoaie, cîteva cu pistoale şi roată, ca o ciotcă de ciori pe o pradă, tăbărîseră şi ciuguleau pe maica portăreasă cu tot soiul de întrebări: „Ce e? Foc? Răzmeriţă? Cutremur?". Deocamdată, ciocăniturile în porţi încetaseră şi cei de dincolo aşteptau tăcuţi. Iată că repede se arată şi maica stareţa, neînfricată şi gata să facă faţă oricărei primejdii. Ca şi cînd parcă cei de afară ar fi văzut-o! Bătăile în porţi şi strigătele se porniră şi mai neînduplecate. - Deschideţi, deschideţi! Că spargem porţile. Stareţa se apropie cu grabă, păşind mărunt. - Ce e, maică Febronio? întrebă ea pe portăreasa năucită. - Nu ştiu, maică stareţă. . - Cum nu ştii? Ce păzeşti aici? întreabă! Şi maica întrebă din nou vîntul: - Cine e acolo? -Noi! - Care noi? -Noi, oameni buni. Deschideţi... - Auzi, maică stareţă, se plecă Febronia la urechea bătrînei, cu răspunsul plocon: Cică oameni buni. - întreabă-i ce vor! porunci stăpîna. - Ce vreţi? se făcu Febronia ecoul maicii stareţe. - Adăpost, că murim. Adăpost... filfîi vîntul răspuns. - Auzi, că vor adăpost, cică mor, tălmăci portăreasa pentru auzul ruginit al superioarei. - Spune-le că nu e slobod să calce aici bărbaţi, încheie stareţa colocviul. Portăreasa comunică decretul. - Deschideţi, că spargem porţile! Avem şi trei femei degerate cu noi. -Auzi, maică stareţă, că au trei femei degerate cu ei. - Unde sînt? porunci aceasta să se întrebe. Femeile se aflau într-o tîrlie, trasă de bărbaţi. Sînt degerate şi, dacă se mai întîrzie, mor acolo afară. - Cum putem şti? continuă dialogul între înăuntru şi afară. Urmă o tăcere încurcată. 118 INTEGRALA PROZEI LITERARE - îngăduiţi să intrăm, propuse un glas aspru. Lăsăm femeile în grija sfinţiilor-voastre şi noi recăm numaidecît. Mai era de codit şi de amînat? Cîteva vieţi omeneşti piereau acolo în gerul năpraznic. Şi ele te tîrguiesc. Stareţa totuşi se frămînta plină de griji. Dacă e o cursă? Cîte nu se întîmplă pe lume!... Puse să întrebe iar cum au ajuns pînă aici. - Ne-am rătăcit, aduse vîntul glas. Am plecat să căutăm un cîrd de vite răşluite de lupi şi ne-a merit viforniţa. Nu ştim nici unde sîntem, nici încotro s-o apucăm. încurcătura stareţei creştea. Ce să facă? Atunci, o măicuţă subţirică, venită de curînd de la o altă mănăstire şi pînă atunci nebăgată ic seamă, ieşi în faţă: - Mă urc eu în clopotniţă şi văd ce e afară! Era, dealtfel, tot ce putea fi mai simplu. Dar celorlalte, cărora le luase spaima minţile, li se păru o invenţie extraordinară. - Urcă, maică, încuviinţă bucuroasă stareţa, şi cercetează cu băgare de seamă. Domnul să te însoţească! Cît ai clipi, măicuţa a fost în vîrful turnului şi apoi jos. - Sînt doi bărbaţi înhămaţi la o tîrlie... - Şi în tîrlie? se nelinişti stareţa. - în tîrlie nu se poate deosebi ce este. Stă ca o mogîldeaţă peste care zac azvîrlite ghebele şi îulămile oamenilor. Atît. - Nu putem da drumul, fu verdictul stăpînei. De afară, bubuituri infernale şi urlete cumplite întîmpinară refuzul... Oamenii băteau şi răcneau ca nebunii. - Deschideţi, că spargem porţile! Ne mor femeile îngheţate... Porţilor însă nu le păsa de ameninţarea asta. Stau pe trei rînduri, ferecate cu oţele. - Porţile noastre nu pot fi sparte. Sînt apărate de sfinţii îngeri, porunci bătrîna superbul răspuns, comunicat întocmai de Febronia. —Atunci le dăm foc şi tot intrăm, izbucni un răcnet de afară. Adu paiele, Constandine, şi sca-rără din amnar. Călugăriţele, la auzul acestei nemaipomenite blestemăţii, schimbară feţe-feţe şi începură să se şoşotească. Asta aşa e! Lemnul ia foc! Şi sfinţii îngeri nu-1 împiedică să arză. Stareţa căută în mintea ei o dezlegare şi nu o găsi acolo. Făcu încet o rugăciune şi aşteptă. Viforniţa aproape încetase. Numai fulgi mari, încălecaţi unul în altul, se rupeau, smocuri, din cer şi cădeau cu nemiluita. Călugăriţele, împovărate, se scuturau ca fiarele, din spinare, cu tot trupul deodată, aşteptînd răpirăţi a stăpînei. Dar inspiraţia nu mai venea. Adia numai de dincolo de ziduri fum şi miros ăe cîrpe aprinse. - Uite ce zic eu, maică stareţă, glăsui gros o vlăjgană de călugăriţă. Le dăm voie să se strecoare numai cîte unul din bărbaţi odată. Cum intră ăl dintîi, pui eu mîna pe el şi-l încleştez. Din -raţele mele, şi-şi încrucişă nişte butuci îmbrăcaţi în mînece, nu-1 scoate nici domnul Cristos. 119 VASILE VOICULESCU - Şi pe urmă? întrebă stareţa. - Şi pe urmă îl strecurăm printre porţi pe al doilea. Cum s-o prelinge oleacă, îl şi înşfacă maica Agapia, aci de faţă. O cunosc eu, că ne luăm la trîntă pe muchie cînd paştem vacile. Şi n-o pot pune jos cu nici un chip. Maica Agapia, groasă cît un buduroi, se izmeni smerită, precum că primeşte misiunea. - Ei, şi pe urmă? facu stareţa nemulţumită. - Cît îi ţinem noi, ca în nişte obezi, cineva, alte maici, tîrăsc tîrlia cu femeile în curte. Şi nu- maidecît pe bărbaţi îi zvîrlim, cu tîrlie cu tot, îndărăt afară. Maica stareţă se potrivi la mintea de găină necălcată a Agapiei şi zise „bine“. - Bine, răcni Febronia către porţi, repetînd încuviinţarea stăpînei. - Ce? veni întrebarea de afară. - Să intre întîi un bărbat singur. O mică tăcere. Oamenii se sfătuiau. - Deschideţi. Faceţi cum vreţi, numai să scăpăm femeile. Sînteţi creştine, ce dracu! Ca împinse de un pinten, portăreasa şi cele două atlete zvîcniră la porţi si deschiseră repede cele două rînduri lăuntrice. Cînd au ajuns la al treilea, care se desfăcea în afară, Febronia strigă: - Să intre ăl dintîi! ' Şi crăpa puţin o aripă a porţii cît să se strecoare cu mare greutate un copil, şi încă doar cu umărul înainte. Şi, pe deasupra, maica Agapia îşi încleştase butucii în speteze si se proptise în călcîie, ca nu cumva cei dinafară să tragă şi să deschidă larg poarta. Unul din bărbaţi se căznea să pătrundă, parcă s-ar fi născut prin crăpătura porţii, şi intră nu-maidecit in forcepsul braţelor Agapiei, care-1 purtă repede în curte, unde călugăriţele se adunară cislă în jurul lui, ca vrăbiile pe o bufniţă. Poarta se trîntise la loc... - Al doilea la rînd! comandă Febronia, crăpînd abia canaturile, ca şi cînd ar fi dat drumul unui şoricel. Şi al doilea, un zdrahonţ cît un malac, căzu în cleştele Filoteei, rîzînd... Poarta se trînti iar. * - - Fie şi un lup mîncat de oaie, glumi el, lăsîndu-se moale în braţele femeii. - Oaia Domnului, întregi maica, trufită de puterea ei. Acum ammdoi bărbaţii, îmbrăţişaţi de cele două amazoane, şedeau cuminţi, zîmbitori, şi cerură să se aducă tîrlia cu femeile îngheţate, care aveau nevoie de îngrijiri grabnice. Stareţa dădu dezlegare. Şi un cîrd de maici se repezi afară şi se înhămară la povara care fii tîrîtă lîngă cei doi fîrtaţi. - Sărăcuţele - începură maicile să căineze pe femeile din sanie - hai fuga să le luăm sus Cîte sînt? ' - Trei, răspunse voios cel cu nasul între sînii maicei Agapia. - Să le duceţi sus la arhondaric, că e cald, porunci stăpîna. . să Pu*e mîna călugăriţele, dulămile şi zeghile începură să se mişte, şi de sub ele răsăriră trei haiduci fioroşi, cu flintele întinse, pistoale la brîu şi cuţite în dinţi. - Jos mîinile! răcniră mînioşi. Şi braţele de fier ale Agapiei şi Filoteei se făcură de mămăligă. 120 INTEGRALA PROZEI LITERARE Acum cinci haiduci cu puşti şi pistoale înconjurară pîlcul de maici, care se strînseră una în-r-ilta ca mieluşelele cînd le încolţesc lupii. Maica Febronia, care tocmai încuiase ultimul rînd ie porţi, căzu în leasă şi fu vîrîtă cu ghionţi în roata celorlalte. - Cîte sînteţi cu toatele? întrebă căpetenia, o namilă smolită, cu cuşma cît o căldare şi mus-liăle răsucite pe după urechi. Da’ să nu minţiţi, că dracu v-a luat! - Douăzeci, spuse demnă stăpîna schitului. - Cine eşti tu de răspunzi? - Eu sînt stareţa, se semeţi strămoaşa mea. -Aha! Tu eşti stareţa! Avem, vra să zică, de la cine cere bogăţiile... - Nu se află nici o avere, maică. Schitul e sărac... - Nu crîcni... E schit domnesc, înzestrat de vodă... Ştiu eu. Nu mai minţi. Scoateţi aurul pînă m încep să vă schingiuiesc. Carcalete, şi tu, Vlaicule, se întoarse el către tovarăşi, intraţi în biserică şi încărcaţi odoarele, toată aurăria şi argintăria. Nu uitaţi potirele. Căutaţi peste tot şi ioormoniţi. - Unde este beciul? întrebă el. Beciul era chiar sub arhondaric. Cu ele la beci! porunci, întunecat, tîlharul. Dar mai întîi să le numărăm... Le socotiră: erau numai şaptesprezece. - Trei unde s-au ascuns? răcni el. Nu se ascunseseră. Zăceau de boală şi de bătrîneţe la chiliile lor. Căpetenia porunci la doi illcăuci să le scoată şi să le tîrască lîngă celelalte. - Cine merge să ne arate unde stau? Se înfăţişă numaidecît de bunăvoie tot măicuţa care se suise în clopotniţă. - Ce faci, maică Pelaghia? o certă cu asprime stareţa. - Fac bine. Şi n-am a vă da vouă socoteală, răspunse aceasta cu îndrăzneală mare. Şi se întoarse numaidecît cu cele trei bătrîne tîrîş. - Cu ele la beci! fu porunca. Stareţa vru să se împotrivească, dar din doi brînci căzu în zăpadă, de unde abia o ridicară maicile. Alaiul se pomi încet, cu călugăriţele mai mult moarte decît vii. Şi turma ascultătoare se înfundă în gîtlejul beciului, unde fu zvîrlită, după ce tîlharii se încredinţară că nu mai este nici : alia ieşire. Şi fură încuiate acolo. - Toadere, tu ia cheile de la porţi, porunci căpătenia. Unde sînt cheile? - La mine, rosti Pelaghia, care stătuse pînă atunci în dosul tîlharilor. Na-ţi-le. Şi-i întinse ine-M cu nişte chei cît toporişcele. - Tu erai aici? Ce aşteptai? o fulgeră tîlharul. Intră şi tu la un loc cu soaţele... Am să vă scot a rînd să-mi mărturisiţi păcatele şi averile... Pelaghia nu se mişca. - Hai, la beci! Ce aştepţi? se răsti, mai încruntat, hoţul la ea. - Pe tine te aştept, Ciopală. Tîlharul căscă ochii mari şi duse mîna la brîu. - Ho! îl opri autoritară călugăriţa. - De unde mă cunoşti tu pe mine? facu uimit Ciopală. 121 VASILE VOICULESCU - Te cunosc că ţi-am cîntat de atîtea ori pe la hanuri. Uită-te bine, nu-ţi aminteşti? Şi începu să fredoneze: Foaie verde foi în poală De alămîi şi portocală, Ţine valea, măi Ciopală, Şi te du la hodineală, Că ţi-au pus domnii popreală, Lume multă bănuială, Şi muierile momeală... - Tu eşti, Păuno? - Eu sînt. - Ce cauţi aici? - Ce cauţi şi tu! Dar mi-ai luat-o înainte. Dacă nu le călcâi tu, deschideam eu la primăvară porţile cetei mele. Jăfuiam eu schitul. Acuma împart prada cu tine. Te învoieşti? Tîlharul, privind-o iabraş, zise: - Bine, Păuno. Numai să fii cinstită şi să dai pe faţă tot ce ţin ascuns boaitele. Nu cumva să opreşti bani ori scule pentru tine, ca să te întorci pe urmă singură să le iei. Pelaghia făgădui. - Uite ce zic eu, Ciopală. Şi măicuţa se strînse într-un şold al tîlharului. E mult de căutat şi de cotrobăit. Că trebuie ridicate podelele din chilii, cercetate lăzile cu toate chichiţele, desfundate firidele zidite. Asta cere vreme şi linişte. Peste puţin se lasă noapte, că aţi întîrziat prea mult cu tîrguiala la porţi. Azi să ridicăm numai averile din biserică, unde aprindem luminările groase din sfeşnice şi policandrul... în chilii însă e greu de umblat, ascultă-mă, să lăsăm pe mîine. Ciopală sta în cumpănă. Şi o privea pe sub sprîncenele care se îmbulzeau stufoase peste ochii verzi ca o a doua pereche de mustăţi ale frunţii. - Nu mîn aici, hotărî el. Plec astă-seară. - Cum vrei... Dar atunci plecăm cu mîna goală. - De ce plecăm? întrebă hoţul. - Fiindcă merg şi eu cu tine... odată. - Şi dacă rămîn? - Atunci te găzduiesc la arhondaric ca pe un episcop şi te ospătez cu toţi ai tăi, ca şi cum aş fi stareţa. - Bine, am rămas. -Atunci dă poruncă să se sloboadă numaidecît din beci cinci maici tinere, pe care să le aleg eu. - Ce să faci cu ele? - Să mă ajute să dau foc cuptorului, să coc pîinea, că aluatul e frămîntat gata, să tai şi să vă fac la tavă nişte gîşte rumenite; să vă învîrtesc cîteva plăcinte... maicile au să vă slujească la masă. Şi apoi, la noapte, cîte un trup fraged pentru fiecare dintre voi nu strică! - Bine, chibzui hoţul. Să scoţi numai patru, mie nu-mi trebuie. - Cum ţi-e pofta... 122 INTEGRALA PROZEI LITERARE Si Pelaghia ridică din umeri. Un tîlhar o însoţi la beci, unde alese cinci măicuţe pe sprîn-aaiiă-.. Bietele fete ieşiră în plînsete, cu lacrămile înnodate sub bărbie, şi merseră ca la junghiere. Se dădeau spre jertfire tîlharilor. Pelaghia abia avu putinţă să le strecoare în ureche cîteva vorbe. ŞL în timp ce biserica strălucea ca la slujba învierii din toate luminile ei aprinse, tîlharii des-(pm pristolul, dezbrăcau icoanele, ridicau potirele, smulgeau crucile scumpe, jăcmăneau gîtul ţpensîelor de salbe şi lefţi, scobeau cu jungherele nestematele din coroanele sfinţilor dăruiţi de ■iiinnininii din veac. De sus, din slava bolţii, unde sta zugrăvit, Pantocratorul da nepăsător binecu-iinarea sa celor ce-i pîngăreau lăcaşul şi mieluşelele. Dincolo, în sala arhondăriei, ardeau aşijderi sfeşnice cu lumînări groase ca pe braţ. La lumina lor, două măicuţe rînduiau masa cu cele mai preţioase tacîmuri ale stareţei, moştenite din !HK53-strămoşi. Alte două se îngrijeau de coptul gîştelor abia jumulite. Acincea se părpălea la auptoml plin de jar. Şi toate zburau ca prîsnelele sub poruncile Pelaghiei şi sub supravegherea Mim.:- lîlhar, care nu le slăbea din ochi şi nu le îngăduia să facă un pas afară. Cînd Ciopală se ivi, tîrziu, pe uşă, cu un sac doldora de odoare şi giuvaieruri, Pelaghia îi ieşi '1TK11HirTîg_ - Acum haidem să cercetăm casa stareţei. Ştiu eu toate ascunzătorile ei, că am pîndit-o de —mirate ori. Tflharul o privi lung, scrutător, cu o bănuială care, oricît de adînc tăinuită, se trăda din toată meeîmeala, greutatea cu care se hotăra. —Ţi-e teamă cu mine? Atimci lasă mîine, făcu Pelaghia. îţi dau numai planul şi te duci singur. - Nu mi-e nici o teamă, spuse calm Ciopală. Haidem... - Fetelor, grăbiţi ospăţul, porunci vînzătoarea şi pomi cu hoţul. Peste mai bine de un ceas zăbavă, se întoarseră cu alt sac umflat de scule de preţ şi cu o căţuie ir argint smălţuit ghiftuită cu galbeni. - Şi tot a mai rămas un ungher necercetat, suspină ea. Dacă vrei, după ospăţ... Căutăm şi evanghelia cu scoarţele de aur împănate cu smaralde. - Să vedem... zise scurt tovarăşul, mereu posomorit. - Gata, fetelor? strigă ca o stăpînă călugăriţa. - Gata, maică, se grăbiră să răspunză ajutoarele. - Poftiţi, puteţi începe... Aşezaţi-vă, îndemnă ea pe cei cinci tîlhari, care se adunaseră în junii mesei. Ciopală şi patru haidamaci înalţi şi vînjoşi, pe lîngă care măicuţele păreau nişte potîmichi :chite de ulii. Dar deocamdată ei priveau şi adulmecau cu lăcomie, din ochi, din nări, din gurile - me de bale, bunătăţile ce se grămădeau pe albul mesei. Aburii din pîinile coapte umpleau :dăile. Şi o mireasmă bogată de gîscă rumenită ar fi dus în ispită şi pe un sfînt. Dar toţi aştep-au un semn de la Ciopală, care îşi plimba ochii peste tot prin arhondărie şi întîrzia. - Cauţi ceva? îl întrebă prevenitoare Pelaghia. - Gustă tu întîi din toate, se întoarse el poruncitor, cu sprîncenele zburlite, spre gazdă. - Veniţi, fetelor, spuse simplu aceasta. Şi începură să mănînce din toate şi să bea de-a binelea. 123 INTEGRALA PROZEI LITERARE Si. împerechind pe fiecare cu cîte o măicuţă, pomi la un pas în urma lor cu a cincea maică jw care o încătuşase de braţ şi o tîra cu el. Se opriră undeva. - Asta-i chilia mea, zise Pelaghia. - Intră cu Constandin în ea, porunci tîlharul. Voi staţi afară şi aşteptaţi-mă, spuse celorlalte ma perechi. Ciopală îmbrînci pe Pelaghia şi pe Constandin şi intră după ei în odaie, cu măicuţa tărîş. Acolo a cercetat amănunţit totul, a ridicat un cuţit, o toporişcă. A încercat fiarele zăbrelelor de a fereastră şi, după ce a ieşit, a răsucit de două ori cheia în broască şi a încuiat pe tîlhar cu femeia acolo. Cheia a luat-o cu el. - De ce faci asta? Ţi-e frică? strigă batjocoritoare Pelaghia. - Nu. nu mi-e frică. Dar ca să te găsesc mîine dimineaţă acasă. Că Constandin are să doarmă o. ce buştean, încît ai putea să-l tai dacă ai avea cu ce. -Aşa, Ciopală a petrecut pînă în odaie fiecare pereche, pe care a zăvorît-o, luînd cheia la el, tftişrâ ce căutase amănunţit să nu rămîie vreo armă ascunsă, la îndemîna femeilor. Căci ştia bine o. ulliarii beţi au să cadă morţi de somn. . Apoi se întoarse cu soaţa lui la arhondaric, o puse să arunce lemne pe foc, să-i aducă apă şi o ■airfk-ă pe divanul ce se întindea de-a lungul unui perete. El se aşeză iar pe scaun, în capul mesei şi în faţa uşii. înfipse o custură cu vîrful în sus, sub lâebîe, ca atunci cînd o moţăi să se înţepe, şi se puse pe vegheat, cu gîndurile aiurea. Măicuţa adormi sau se prefăcu că doarme. Hoţul priveghe toată noaptea, cu cana de apă alămuri- Doar a căscat de vreo două ori atît de groaznic, că a băgat în sperieţi pe biata femeie, care ». «rit înspăimîntată. Dar, văzîndu-1 acolo, iar s-a ghemuit la loc. In sfîrşit, o funingine albă începu să joace la ferestrele luminate de zăpadă. Zorile... Nişte puşi scîrţîitori urcară repede treptele, uşa se deschise şi Constandin intră în arhondaric, cu cuşma lui moţată pe frunte, cu mustăţile înnodate şi ipingeaua roşie pe el. Ciopală îl privi încruntat. - Hei, cum ai îndrăznit să ieşi fară voie? strigă el. Pe unde te-ai strecurat? Tovarăşul nu-i răspunse, ci merse drept la stiva de arme, unde puse mîna pe o flintă. Şi, pînă C°mportament a avut strămoaşa d-tale, stareţa! Mulţi i-ati Nenea Tase se încruntă, de astă dată foarte serios. * 1 7 Ia-C1’ ^ IT*Ule-'-,Să nU tC legi de Strămosi’ că e de foc... Şi, întorcîndu-se spre fereastră S^neakaste C-m Îl’^ P°ate ^P°t0pit Vif°mitaşi °mpUtea săne din , p a asta. Ca ne pierdem interesele pe aici pentru nişte păcătoase de raţe, şi alea sălbatice. 1947, februarie 18 martie orele 14Y2-22. Lacul rău Lacul, cu ape tragice, sta posomorit, adîncit în el însuşi, încleştat asupra prăzii pe care de trei aie o ţinea cu îndărătnicie la fund. In ciuda cruntei muţenii a apelor, malurile spuzite de lume ■■■mau de strigăte şi tînguiri. Oameni pe jumătate despuiaţi alergau de colo-colo prin rogozul imă la brîu: femei rătăcite îşi frîngeau mîinile şi o forfotă de copii se iţea necontenit, dîră de ■snsete între satul ascuns de dîmburi şi lacul ce umplea oibul uriaş al văii. - L-a găsit? -Aş, nu... Şi frămîntul, dacă se mai ostoia o clipă, se pornea din nou, stîmit de mama înecatului, care, otanerînd soborul, scula, îndemna, îndatora mulţimea obosită la un nou ropot de jelanie, cu bo-corie ei răguşite. - Aoleu, Ghiorghieş maică, lumina zilelor mele, urla femeia cu gura arsă spre cer, cum s-a indurat iezerul să te înghită, usca-i-ar Dumnezeu rădăcinile apelor... Şi sfîşîindu-şi pieptul secat cu unghiile, ridica blesteme şi mai cumplite asupra lacului, care, sxjmtit în pervazul dimineţii, nu se sinchisea, turnat în cositor. Binmit de duhuri şi vîrtejuri lăuntrice, lacul se ştia că e fără fund, lac rău: înhaţă - şi ce apucă ■ni mai dă drumul. La faţă se arată curat şi ademenitor. Dar numai la cîteva palme dedesubt msună o plasă vie de brădiş lacom, răsfirat ca o nesfîrşită caracatiţă, care te prinde şi te încîl-fară putinţă de scăpare. în cîteva clipe, iezerul te trage într-unul din nenumăratele puţuri & cotloane care-1 căptuşesc, unde te închide ca într-o pungă. Lacul rău îşi avea tainele lui venite din vechi veleaturi, pravile pe care pescarii le ţineau din uesi-strămoşi cu smerenie. Nu era îngăduit să-i calci anume locuri, mai ales mijlocul, care sta a un iezer aparte, miez negru, viu, unde vine de ape groase ca pe picior zbucnite din alte tărî-mnn bulbuceau în afunzişuri, primenindu-1 necontenit cu rotiri de unde cînd calde, cînd îngheţate. alte colţuri de pe faţa lui întunecată, stau puse legături şi oprelişti care nu se ridicau decît ii mume zile, după datine şi rînduieli bătrîne. Şi numai de către oameni care cunoşteau cuviin-eie şi se înfăţişau cu îmbunări şi descîntece. Lacul nu suferea urîciunea sub nici un chip. Ucigaşii, nelegiuiţii, bolnavii care i-ar fi pîngărit apeie erau apucaţi fără veste şi înghiţiţi. Trebuia să-i ştii toanele, să-i respecţi năravurile, să-i jtncepi gîndurile ca să te lase să-l tulburi şi să-ţi dea slobozenie să umbli în visteriile lui cu peşte. Şi nimeni mai bine ca Gheorghieş nu-i cunoştea adîncul tainelor, toate apucăturile şi ar--agurile. El se afla în slujba lacului de cînd venise pe lume. Gheorghieş era copil din flori. \laică-sa îl născuse într-o noapte de mai, acolo, pe malurile înflorite ale iezerului, ascunsă în-TF-tm cuib de papură, în rînd cu lebedele sălbatice, fără să fi spus vreodată cine-i fusese ibovnic. I .Teme mersese vorba că fata s-ar fi avut cu zmeul lacului. Dar asta se uitase. Părinţii o ier-■jsseră. Şi copilul crescuse frumos şi vrednic, dar mai ales isteţ, fruntaş între toţi cîţi se încumetau b se facă pescari pe lacul cu nume rău. 129 VASILE VOICULESCU Pentru el apele aveau slăbiciune. I se deschideau totdeauna fară împotrivire şi-l primeau cu îngăduinţă. Nu-1 apucau niciodată vijelii nebune stîmite din senin, cum se întîmpla multora, nici nu-i piereau mlăjile şi cîrligele furate de paznicii străfundurilor. Cu el pescuiai fară primejdie peşte mare şi frumos din avuţiile fară număr şi seamăn ale lacului. Căci el sta cuminte sub oblăduirile iezerului, supus la toate rînduielile, ca un fecior neîntinat şi ascultător. Dar de la armată flăcăul se întorsese schimbat, îngîmfat, năbădăios, nărăvit la băutură şi neruşinat cu femeile. Nu mai ţinea datinile, călca opreliştile. într-o duminică, la horă, Gheorghieş facu prinsoare să treacă înot lacul. îl îndîrjise la asta vinul, dar mai cu seamă feciorul popii, cu care se ciocnea mereu pentru fete. - Cum o să-l treci, mă? Ce, eşti peşte? Ori măcar vidră? îl aţîţa acesta. Te-ai descîntat barem? - îl trec, şi încă pe la mijloc, prin iezerul negru, să ştii tu. Eu pot să-mi învoit foalele cum îşi umflă peştii băşica înotului, se lăuda cu sfruntare Gheorghieş. Şi stau aşa, deasupra apei, şi o zi întreagă dacă vreau. Degeaba am fost eu la marină? - Pe ce te prinzi? îl întărîtau ceilalţi. Şi ţinură prinsoarea pe o vadră de vin, pusă la bătaie pentru toată roata flăcăilor dimprejur. Dar preţul care-1 scosese din minţi pe Gheorghieş era o fată. Pentru ochii ei înfrunta mînia lacului şi-şi arăta lăudăroşenia. Au pornit la iezer, unde Gheorghieş s-a dezbrăcat într-un luminiş, şi-a lăsat grămadă straiele pe mal şi, fară să-şi facă o cruce, a sărit în apele încruntate, pe care a început să le taie voiniceşte cu lopeţile braţelor. Fîrtaţii îi ţineau de urît de pe mal, hăindu-1 necontenit. Dar Gheorghieş, ca un smintit, uitase că mai cu seamă duminica era cu asprime oprit să tulburi odihna lacului şi să-l înfrunţi... Şi încă încins de vin şi aprins de o muiere... Pe la un sfert din drumul către cellalt mal, s-a răsucit şi s-a pus plută, mînînd lin spre mijlocul iezerului. Acolo deodată a scos un răcnet, s-a dus la fund, a săltat iar deasupra, luptînd cu îndărătnicie şi cercînd să strige. Celor de pe mal li s-a părut că vorbeşte cu cineva, că se roagă, zbătîndu-se între nişte braţe de apă ce se ridicau să-l încolăcească. Şi li se năzăriră năluci şi spaime cu plete de spumă şi bărbi creţe de valuri. Dar repede, ca şi cînd cineva l-ar fi tras de picioare în jos, Gheorghieş s-a făcut nevăzut, înghiţit în adînc. Flăcăii care-1 urmăreau cu ochii au încremenit la început, apoi s-au zbătut, neştiind ce să facă. Nici unul n-a îndrăznit să sară şi nici o luntre la îndemînă. Spăimîntaţi, au alergat în sat să dea de veste şi să ceară ajutor, părăsindu-1 acolo. Doar straiele au rămas grămăjoară albă, să poarte grija înecatului şi să arate în ce parte să-l caute. A sosit peste cîtva timp satul tot. Cîrduri de femei şi fete au dat ocol iezerului văietîndu-se. Au venit numaidecît popa şi primarul. S-au înfăţişat jandarmii cu pescari pricepuţi, care scoaseră lotca pitită într-un stufăriş. Şi de trei zile răvăşeau apele în sus şi în jos, aruncînd năvoadele cu ghiulele de plumb, trăgeau cu plăşile, cotrobăiau cu căngile înfipte în prăjini de cîte cinci stînjeni. Fără nici un folos. Iezerul păstra cu îndărătnicie prada în apele întărîtate. în cele din urmă, jandarmii se hotărîră să arunce dinamită. Exploziile au să răscolească adîn-curile, silindu-le să verse afară trupul înecatului. Lumea adunată îşi uită de necaz, bucuroasă de rara privelişte a unui vînat de peşte neîngăduit oamenilor de rînd. 130 INTEGRALA PROZEI LITERARE Pentru asta s-a împărţit mijlocul iezerului, unde se bănuia că e înecatul, în mai multe par-■fflăuri. în care s-au vîrît cu socoteală, din loc în loc, cartuşele. Şi deodată zeci de detunături zbuciume una după alta umplură de tunete şi ecouri uriaşul cazan al văzduhului răsturnat deasupra «d. Trîmbi sălbatice de ape speriate ţîşniră din iezerul cutremurat din ţîţîni, amestecate cu mîl lăsEoht din fund. Şi adîncul îşi arătă o clipă chipul. Apoi bulboane bolborositoare fierseră multă mane, vărsînd spume mînioase ca dintr-un izbuc furios. Pe urmă noianul frămîntat al valurilor K potoli încet. Ici-colo, un tremur întîrziat scutura încă pieliţa apelor. Şi pe liniştea şi mai încrun-Mâ a apelor lacului începură să se ivească pîlcuri de peşti cu pîntecele-n sus, mai ales ştiuci ■mntii, crapi verzi şi lini negri. • Căngile şi plăşile se zvîrliră iar, dar acum nu pentru înecatul uitat cu desăvîrşire. Oamenii de întinai se uitau cu jind cum jandarmii şi pescarii culegeau în lotci grămezi de peşte ucis. Cînd «şea cîte un pîlc azvîrlit la mal, se buluceau toţi să apuce, îmbrîncindu-se. A fost o pomană de leşie cum nu şi-ar fi făcut Gheorghieş cu toată averea lui. Tîrziu, cînd s-a sfîrşit cu adunarea şi împărţeala prăzii, şi-au adus aminte şi de înecat. Nici ■rată de Gheorghieş pe limpezişul încă înveninat de mînie. Apele sloboziseră peşti, dar nu se nâurau să dezlege mortul. Acum se uitau unii la alţii cu braţele încrucişate, neştiind ce să mai facă. - Ei, drăcia dracului! Ce zici, domnule sergent, mai dăm o dată bomba? întrebă primarul. - Gata, nu se mai poate. Costă prea scump. Facem raport precum că nu se găseşte şi ne vedem ac treabă. Ajung trei zile. Şi jandarmii, săltîndu-şi armele din umăr, porniră spre sat. Primarul şi popa se alăturară şi ei « părăsiră cercetarea. Autorităţile socoteau pe drept cuvînt, de acum înainte, orice încercare de pnsos. Dar în faţa acestei părăsiri, ţipetele şi frîngerile mamei, ostoite cîtva timp de spectacolul ex-paziei şi de pescuitul miraculos, se porniră şi mai fioroase, în isonul celorlalte muieri. - Nu mi-1 lăsaţi acolo... Nu-1 părăsiţi jivinelor, urla femeia cu gura neagră de durere, smul-sadu-şi părul şi ţinîndu-se după primar. Vînz boii, ţipa ea, vînz pămîntul şi plătesc tot, numai sooateţi-1 să-l pot înmormînta. Dar starostele satului se scutură de mîinile ei slăbănoage şi îşi văzu de drum. Satul însă, soli-jsbt cu durerea femeii, nu se urnea din loc. Şi bocete necurmate izbucneau din gloata milostivă, sire înconjurase pe preot şi nu-1 lăsa să plece. - Nu se poate să-l laşi peştilor, părinte, că e suflet de creştin, fecior de al nostru şi se cade pis în pămînt închinat. Şi îl întindeau toţi ca nişte cîini, trăgîndu-1 de anteriul ponosit. lată că tocmai cînd popa se smucea să scape, sosi la iezer, păşind anevoios în cîrjă, o arătare, a :nogîldeaţă abia ţinîndu-se pe picioare: bătrîna Savila, strămoaşa satului, intră în gloata zgo-«moaşă, aducînd în gheba spatelui cuminţenia celor peste o sută douăzeci de ani ai ei... Cum o nâzură, o înconjurară toţi. Popa înlemni locului... - Cum de te-ai încumetat să faci calea pe jos, şi încă pe arşiţa asta? o certau feciorii şi nepoţii. De ee n-ai stat acolo pe prispă? 131 VASILE VOICULESCU Da ce, era sa vie sfîntul Ilie, cu carul lui, să mă aducă? îi repezi bătrîna. Că i-am auzit tunetele mînioase. Am plecat şi eu cum am putut, dacă voi nu m-aţi luat... - Dacă te prăbuşeai în drum? - Dumneata eşti de plecat singură de acasă? însa lumea cealalta o primi ca pe o nădejde nouă, şi femeile săriră s-o sprijine de subţiori. - Va să zică, nu l-aţi găsit? clăti din capul tremurat bătrîna. - Nu, maică, păcatele noastre. -Aţi mimat lacul degeaba şi mai rău l-aţi înverşunat cu împuşcăturile voastre nelegiuite - Ce era să facem, bitică? - Destul, lăsaţi căngile, facu semn bătrîna. Trebuie să încercăm altfel, să luăm urma sufle- tului. Ca sufletul se află şi răspunde mai uşor ca trupul. El ascultă de chemare si rugăciuni Si trebuie îmbunat lacul. ' ' Şi bătrîna scoase dintr-un colţ al maramei o turtă de faină albă în chip de prescură, cu patru colţuri in cruce, dar mai lată şi mai subţire. - Părinte, se întoarse ea spre popă, mergi cu mine. Unde s-a întîmplat năprasna? O duseră acolo, la grămada de straie care stăruia să însemneze locul pe mal de unde pornise nenorocirea. - Faceţi o cruce din lobdn de anin, porunci ea oamenilor punînd prescura jos. Nu s-au împlinit încă trei zile, nu-i aşa, de cînd s-a înecat Gheorghieş? întrebă ea. ' - Nu... mai avem un conac. La chindii abia se fac trei zile pline, o încredintă unul din flăcăii ce însoţiseră pe înecat. - Este vreme destulă, mormăi bătrîna uitîndu-se la soare. Grăbiţi crucea. Părinte, să stai aici că ai să citeşti. ’ - Da cum, păcatele, că n-am cartea cu mine, se apără popa. - Nu-i nimic. Zici aşa pe deasupra o blagoslovenie din ce ţii minte. Că trebuie sfmtite crucea şi prescura dată pomană apelor de sufletul mortului. Să fie şi iezerul multumit cu ceva si să se maure. ’ ’ Repede crucea strunjită din topor fu înfiptă pe mal în faţa pîlcului de haine ale mortului... La picioarele ei fu nnduita azima. Popa, răscolit, găsi în amintire frînturi de molitve, ectenii si psalmi, împletite cu rugăciuni, cu care cerşi milostivire pentru sufletul înecatului, şi dezlegare in legături şi greşeli, cerîndu-1 înapoi spre îngropare creştinească. - ,NOr°,dul mSelulncheat Pe malul lacului, îndărătnic, se bătu îndelung cu fruntea de pămînt inchinmd ţarina cu lacrimi îmbelşugate. Apoi urmă binecuvîntarea turtei în care ardeau înfipte cinci luminări, patru în cruce la cele patru colţuri şi una ca un miez în mijloc. , La Un mdemn„aî. batrmei> 0 fată ?i un flăcău luară prescura pe mîini, şi cu mare alai, urmaţi de preot, păşiră pînă-n iezer, unde o puseră pe fata mohorîtă a apelor Lumea privea cu răsuflarea tăiată. Popa îşi istovise provizia de cîntări şi tăcuse cuprins de s îala, dmdu-se cîţiva paşi înapoi. Mulţimea aştepta, nu ştia nici ea ce. Atunci batnna, sprijinită de femei, se aplecă asupra iezerului şi începu să taie apele în chip de cruce cu cirja, îngînînd o veche vrajă, ca un bocet: împăca peştii, chema sufletul apelor şi-i 132 INTEGRALA PROZEI LITERARE arza îndurare pentru cei ce au greşit şi l-au pîngărit. Iar se ridica uitîndu-se la cer şi iar se în-inr*'©ia peste ape, închinîndu-se cu toiagul în cele patru zări spre care plecau cercuri. Bătrîna stete multă vreme aşa, întoarsă cu spatele spre soare, ascuţindu-şi privirile ca pe nişte ■Eoade trimise departe cînd pe cer, cînd pe luciul apelor. Străbătură oare aievea vederile ei prin liarocul vînăt al undelor? Sau ea citi vedenia numai în limpezimea lăuntrică a ochilor ei? Iată, îmr-o copcă răzleaţă a lacului, unde nu ajunsese răscoala exploziilor, se iscă deodată o înfiorare, nm freamăt nesimţit, ca o veste adusă de undele misterioase ale unui miros. Şi, numaidecît, o dîră jEşmrie plecă de acolo spre azima de sub toiagul fară astîmpăr. Venea pe sub faţa iezerului, cu iimeală, o funie vie, împletită din peştişori de toate neamurile, care ajunseră la azimă şi o asaltară. Dar numaidecît, un nou curent, o şuviţă de vibrări se alese de sub toiag şi pomi împotrivă, din ni»? spre lac, alunecînd deasupra celei dintîi, spre copca iezerului de unde izvorîse noianul de pesoşon. ' . Se înteţea astfel sub ochii bătrînei un curent de lăcomie între doi poli de hrană. Cu nesmintita ei înţelepciune pescărească, Savila citi tainicele rune, cu care lacul îşi scria iegik lui veşnice. Dar pentru toată lumea cealaltă semnele rămăseseră nevăzute, slove ascunse intre două adîncuri. Numai bătrîna înţelese tîlcul fîşiei curgătoare între două momeli. O momeală era cea pe care o întinsese ea: azima de la mal. Dar acolo în copca răzleaţă, de unde pornea roiul de peştişori lacomi, ce putea fi? Bătrîna aşeză şi împinse cu cîrja azima în şuviţa de apă însufleţită, care, pornind stîmită de mâna ei prin toiag, ducea vibrările-i tainice către acel anume loc din larg, care-şi dezvăluia o iască asemănătoare despre care şi el trimitea veşti pînă la degetele atotsimţitoare ale bătrînei. \sgderi căutătorilor de fîntîni şi comori, cu varga magică în mîini, ea dibuise în ascunzişul apelor ■■pul pierdut al înecatului. Şi iată că, fără o picătură de vînt sau măcar o boare, prescura cu luminările aprinse porni «or, ca dusă de o suflare, să se depărteze de mal. Gloata fremăta, parcă ea ar fi mînat-o cu sufletul şi vînzolirea ei. Cîteva clipe trifoiul cu pair* foi al azimei stete în loc, neştiind încotro s-o apuce. Bătrîna bătea tot mai aprig în cruce apele toiagul. După cîteva şovăiri turta pomi din nou, ca o corăbiuţă făcută de copii, de data asta iudreptîndu-se spre copca răzleaţă către care se ţintise toiagul Savilei, unde se opri. Şi nu se mai daţi din loc. Se zărea acolo, ca o foaie de nufăr pe care licăreau cinci lacrămi de lumină. —Acolo e Gheorghieş, arătă bătrîna, închinînd necontenit apele cu cîrja. Oamenii priveau nedumeriţi. Nu înţelegeau... - Trei zile sufletul nu se dezlipeşte de trup, lămuri ea, mereu îi joacă împrejur. Nu se îndură si-1 părăsească. Sufletul lui Gheorghieş a stat adineauri aici lîngă noi, ademenit de crucea pe taEre s-a odihnit. Acum şi-a luat prescura şi a dus-o trupului în groapa iezerului. Căutaţi acolo, zs mai aşteptaţi?! Pescarii săriră în lotcă şi ajunseră înfriguraţi la azimă. în jurul ei tăbărîră nesfîrşite roiuri de reşti, atît de deşi, că o ţineau în loc, înconjurînd-o de toate părţile s-o ciugulească. Din cînd în tind, umbre prădalnice de ştiuci desprinse din adînc zvîcneau în sus pînă la ea, fugărind ple-•mşca spăimîntată. Dar, nemulţumite cu gustul turtei, coborau iar, bătăioase, spre alt ospăţ mai 133 VASILE VOICULESCU bogat ce se ghicea în fund, în jurul căruia o roată de dihănii lacome se ţeseau într-o zvîrcolire fară de răgaz. Acolo zvîrliră pescarii căngile şi rîcîiră iar adîncurile. După o scurtă caznă, apele se îndurară şi sloboziră prada aninată de cîrligul unei prăjini. Leşul a fost săltat în luntre. în locul lui a rămas zălog acolo, tot mai afundată, azima sufletului. Gheorghieş, scos la mal, zăcea verde-vînăt, năucitor de umflat, hîd, ciugulit de peşti, forfecat de raci, cu brădiş în loc de păr şi scoici în coşul pieptului. Maică-sa, potolită scurt din plînsete, îl privea şi nu-şi credea ochilor. Mulţimea amuţită se holba îngrozită la el... - Mai bine îl lăsau acolo... izbucni scuturată de plînsete o fată care-1 avusese drag. Bătrîna urma să molcomească apele bătîndu-le lin în cruce cu cîrja. Sakuntala Mă întremam anevoie dintr-o boală grea, şi medicii stăruiau să schimb aerul. Mi-am adus aumte de vărul Dionis, care stăpînea o moşie pe plaiurile Buzăului, cu cîţiva munţi ohavnici şfbm de turme, şi am plecat la el. Nu mai călcasem pe acolo din copilărie, cînd petreceam verile la bunici. Dar cu Dionis fuse-icci foarte legat cît îşi făcuse studiile la Bucureşti. Pe urmă el plecase în străinătate, trecuse pe * Paris, se statornicise cîţiva ani la Oxford şi se întorsese un perfect gentleman, niţel înstrăinat poare a mai ales cam trăsnit. Dar şi acum ne îmbrăţişam cu duioşie cînd treburile îl aduceau cît mai or în capitală. El niciodată nu lipsea să mă poftească la bîrlogul lui, unde se închisese după ce-i întinseră părinţii, şi mai cu seamă după ce făcuse o „tristă experienţă14, cum spunea el căsătoriei. Aşa că, fără să-l mai vestesc, m-am suit dimineaţa în tren, şi la scăpătatul soarelui, după ce am «săi albia Buzăului, proptită cu speteze de munţi albaştri în fimd, eram la capătul călătoriei, cu race umbrele copilăriei abătute asupra mea. Odinioară nu era cale ferată. Drumul ăsta îl făceam cu trăsura şi încîntarea nu mai avea sfîrşit. Becam de jos, dintre malurile căptuşite cu cătuşnic şi crivine argintii, şerpuiam printre măguri îâduroase, suiam dealurile îmbrăcate în pometuri, ajungeam la munţi, ne strecuram prin chei de seinei, ne dam jos ca să uşurăm caii la coaste, poposeam în piscul pripoarelor să răsuflăm şi să ne umplem ochii de priveliştea ce izbucnea deodată în perspectiva zecilor de caturi ale munţilor, sande mă aşteptau răsfăţul bunicilor, libertatea să mă caţăr în pomi, să mă scald în voie, să âiăresc, dar mai ales să umblu cu puşca prin păduri. Acum trenul luase locul şoselei vrăjite, şi asta mă întrista ca o îmbătrînire a mea şi a locurilor. Cei cîţiva kilometri de la gara terminus pînă în sat i-am făcut pe jos, în tovărăşia gospodarilor coborîţi odată cu mine, din care unii îşi aminteau încă de tata şi mă ajutară să duc bagajele. Curînd, orizontul amurgului se strîmtă. Intram sub pintenul muntelui, şi noaptea tăbăra, cînd, oimas singur, bateam în porţile conacului. Am aşteptat îndelung, pînă ce un slugoi, stîmit de hăr-astălaia cîinilor, s-a îndurat să iasă, bănuitor - boierul nu era acasă. A trebuit să stăruiesc, oarecum ameninţător, ca să-mi dea drumul şi să mă duc la polăţile irgaţilor. Aici, dada Sia, bătrîna doică a lui Dionis, care ne dădăcise copilăria, după ce m-a udat ca toate lacrimile economisite pînă atunci, m-a urcat în casă şi m-a găzduit chiar în odaia lui Dionis, singura unde se afla un pat şi se putea dormi. Toate celelalte erau pustii. Ca să scape de josta lui soţie, el azvîrlise tot, mobile, scoarţe, rufărie şi nu mai vrusese să puie nimic la loc. Şi bătrîna, povestindu-mi astea, se căina cu mîna pe inimă. - Dar Dionis unde-i? Ea dete drumul unui alt rînd de lacrimi. - Cu Dionis e rău. Are să-mi spuie a doua zi. Acum sînt obosit. Trebuie să mă culc. îmi sări inima. E bolnav în vreun spital? Sau chiar mort şi eu n-am ştiut? - Nu, nu. Dar poate că ar fi fost mai bine. 135 VASILE VOICULESCU Şi ieşi, după ce îmi închină pe rînd pernele şi aşternutul. Lipsa lui Dionis şi jalea dadei mă speriaseră. Ce putea fi? Mă plimbai cîtva timp cercetător prin odaia simplă ca o chilie, ca şi cînd aş fi căutat acolo taina, urmărit de umbra pe care mi-o arunca pe pereţii văruiţi pîlpîiala gazorniţei. Apoi mă trîntii mîhnit pe pat. Venisem după bucurii, ca un copil momit, şi găseam altceva. întinsei mîna pe măsuţa de alături spre cana cu apă şi nimerii o carte. Era Sakuntala, în traducere englezească. Prilej bun să-mi plictisesc ochii şi să ademenesc somnul. Citisem de mult deplorabila tălmăcire a lui Coşbuc. Dar acum în englezeşte, poemul fremăta de o frăgezime, de o puritate, de o nobleţe covîrşitoare. Şi, deodată vrăjit, am uitat de mine, de neplăceri, de misteriosul Dionis. M-am adîncit în poienile şi bungeturile Indiei, am trăit în tovărăşia fecioarelor sacre, am sfătuit cu brahmanii, am plîns cu eroii şi am triumfat cu zeii. N-am lăsat cartea din mînă pînă n-am cetit-o toată. M-am întors apoi şi i-am migălit începutul. îndeosebi reproducerea unei miniaturi înfaţişînd o fată de o frumuseţe fericitoare, cu ochii mari codaţi în sombrul oval al chipului, pe grumazul ce aluneca ameţitor spre sîni ce siluiau despicătura veşmîntului, ieşind ca doi nuferi în limanul pieptului. Privirile-mi aţîţate de intensitatea reveriei o măriră ca nişte lentile pînă-ntr-atît, că o văzui aievea înaintînd spre mine, unduindu-şi coapsele, zîmbitoare sub zarea vălului galben ce-o înfăşură. Am adormit tîrziu, cu cartea sub căpătîi. Splendoarea ei m-a urmat dincolo, în somn. Şi m-am deşteptat fericit. Cum am deschis ochii, am pipăit cartea şi ca un fur am vîrît-o în buzunarul hainei atîmate de scaun. Dimineaţa, bătrîna a intrat de cîteva ori în vîrful picioarelor. Ca să amîn văicărelile ei şi veştile rele, m-am prefăcut că dorm. Dar, ghiontit de foame, a trebuit să mă îmbrac şi să ies în pridvor, unde dada mă aştepta cu mîncarea. Am aflat cu uşurare că Dionis era sănătos, dar se înhăitase cu o laie de ţigani în tabăra cărora trăieşte fară să mai ştie de nimeni şi de nimic. - De cînd? - Din primăvară. A căzut în mrejele unei ţigănci care i-a sucit minţile. Meşteră în vrăji, îl tîrăşte de coada ei, ca pe un cîine, zi-noapte. Nu mi-1 puteam închipui pe ursuzul meu văr în ipostaza de adorator în patru labe şi rîsei. - Trebuie să fie altceva, dadă. Lasă, că o descurc eu. - Fermece, maică... Şi unde pui că ţiganca îl alungă cît colo. Nu-1 primeşte. Dar el, tot mai smintit, dă buzna. S-a făcut de ocară în toată lumea. Să-l vezi, nu-1 mai cunoşti. E la fel de soios şi zdrenţerăros ca zavragii cu care s-a-ncîrdăşit. Am lăsat-o să se bocească şi la urmă am potolit-o cu: - Fii pe pace, dadă, că-1 dezbăr eu. De-aia am venit. - Să-ţi ajute Dumnezeu! Am să-ţi dau şi eu de la mine să-i duci nişte descîntece „pe-ntoarsă“, să i le strecori în sîn. Şi bătrîna se mulcomi ca un copil. - Unde este? Era sus în munte, la şatrele unor ţigani. Piaza-rea îi adusese la curte să le vînză, pentru mangal, crăngăria rămasă pe urma tăierii unei păduri. Dionis urcase cu ei, văzuse ţiganca şi nu se mai dezlipise de acolo, erau mai bine de trei luni. Jos la curte treburile mergeau anapoda. Fără el, livezile se părăgineau. Vitele mureau, finul putrezea necosit, slugile furau, morile mergeau 136 INTEGRALA PROZEI LITERARE i:c mai rău. El habar n-avea. Trimitea numai după mîncare şi mai ales după bani, cu porunci să si- vîndă la repezeală de-a dreptul din pomi rodul prunilor şi al merilor, lîna adunată în magazii, Tinuzeturile strînse-n beciuri, stînjeni de lemne din ogradă, pînă şi porumbul din hambare, toată agonisita unei gospodării boiereşti. Şatra, nesătulă, se cerea îmbuibată cu porcii şi păsările curţii s mai ales cu rachiul din buţi, pe care argaţii îl cărau cu balercile sus. în adevăr, sărăcia şi neorînduiala de pe moşie, paragina acareturilor, zăticneala treburilor sure tocmai acum se cereau mai în toi dovedeau spusele bătrînei. Nu ştiam ce să cred şi ce să fac. Stam în cumpeni. Să mă urc şi să cad pe neaşteptate? Mi-era leamă să nu dau peste un nebun de la care te poţi aştepta la orice. Să-l vestesc numai că am sosit, ot nu cumva să-l stingheresc în situaţia delicată în care se afla? Sau să-l trezesc la îndatoririle Jăe gazdă cuviincioasă, poftindu-1 să coboare jos? Pustiul gospodăriei, amarul dadei mă înclinară spre hotărîrea din urmă. Era un chip de a-1 aduce acasă şi a-1 da cu capul de realităţi pe acest copil risipitor, fugit, dacă aş fi dat crezare popeştilor, cu o tabără de ţigani. A doua zi de cu noapte, un om cu doi cai încărcaţi de merinde pleca ducînd hoinarului răvaş ie la mine. Ca un uşor sflchi, alăturam un petec de hîrtie şi un crîmpei de creion, pentru răspims. afeta facea pînă la el o zi întreagă, se odihnea o alta, şi a treia seară se întorcea cu cîteva rîn-iuri prin care Dionis îşi cerea iertare, rugîndu-mă să urc eu la el. Are să-mi încredinţeze atîtea! Am să-i fac cu asta o bucurie nespusă şi mult bine. Simţea nevoia mea şi parcă mă presimţise. i!ă îmbrăţişa frăţeşte şi mă aştepta negreşit. Atît! Nici un cuvînt despre casă, despre dadă, despre mutul lui. C e era să fac? De milă, minţii şi, prefacîndu-mă că citesc pe scrisoare, îngăimai bătrînei cîte- i întrebări despre treburile gospodăriei, cu făgăduieli că se va înapoia curînd. - îl aduc eu, dadă, strigai vesel, ridicînd ochii de pe răvaşul mincinos. Şi pînă să-mi trag mîna ruşinat, mi-o acoperi cu sărutări. Vremea pînă la plecare mi-am petrecut-o cu tristeţe şi gînduri. Nemerisem rău. Umblam abă-ai şi, în loc de plăcere, culegeam, oriunde mă întorceam, numai amărăciuni. Puţin a lipsit să nu 3Ei întorc la Bucureşti. Mila pentru bătrîna Sia sau inerţia, fatalitatea m-au oprit. Ca să înfrîng spiţa, pînă la urmă m-am închis în odaie şi am citit tot timpul. * La capul săptămînei, urcam călare, între doi saci cu merinde, cărările de-a curmezişul ralurilor şi pe-nnoptate poposeam în braţele lui Dionis. Mă aşteptam să văd, în mijlocul unei soaţe de vagabonzi hămesiţi şi nespălaţi, o haimana jerpelită şi prăpădită, ca cea din Evanghe-iÎE. Dimpotrivă. De data asta risipitorul se înfăţişă ca un om în toată firea, voinic, curat, ba chiar desant în veşmîntul lui sportiv, lucid şi destul de vesel, ca să-mi împrăştie închipuirile urîte. M-a dus aproape pe sus pînă la un cort cît o movilă. înăuntru luminau lampadare înalte pe pi-_ oare de sfeşnice. O masă în mijloc şi scaune din lobdii nestrunjite de brad invitau la ospeţie. fcfirosea frumos a munte, a răşină, a iarbă strivită şi a aburi de mămăliguţă fierbinte! Mi-a dat : £5 proaspăt şi jintiţă dulce, după care mă înnebuneam în copilărie. M-a îmbiat cu mezeluri şi VASILE VOICULESCU fripturi. N-am avut timp să vorbim. Eu înfulecam. El mă privea bucuros. Pe urmă am aprins ţigările şi i-am dat răgaz să se reculeagă, deşi nu părea deloc tulburat. Am aşteptat cu teamă şi curiozitate să se ivească ţiganca, sau măcar să dea un semn, să iscodească prin perdelele uşii... Şi mă ruşinam singur de stinghereala ce le-o pricinuiam îndrăgostiţilor. Nu s-a arătat nimeni. Şi după ce am sfîrşit de fumat şi ne-am făcut toaleta la un lighean cu toate dichisurile, ne-am culcat numaidecît în paturile clădite din fin moale ca lîna, cetini mlădioase cu şart rînduite în chip de droturi şi plocade miţoase pe deasupra. Şi m-am cufundat în puful unui somn adînc. Dimineaţa, mă aşteptam să găsesc înşiraţi pe călcîie pe toţi dancii şi puradeii şatrei. Nici ţipenie de sălaş ţigănesc. Padina se întindea slobodă şi limpede în razele soarelui, ca o undă nemişcată de smarald, cu corabia cortului nostru ancorată în mijloc. Dionis, în şort, mă aştepta să mâ ducă la o vîlcea, unde şuviţele unor izvoare se adunau într-o adîncătură, ca o cadă, căptuşită cu lespezi. Nu lipsea nimic din confortul unei băi. După baie am făcut exerciţii în pielea goală şi ne-am întins pe cearşafurile albe, la soare. Pe mine nu m-a lăsat decît un minut, cu ceasul în mînă, apoi m-a învelit. El, bronzat şi puternic ca un atlet, a stat mult, dedat cu totul voluptăţii masajului ce-i făceau razele soarelui. Eram uluit şi n-am îndrăznit să-l tulbur cu întrebări. Mă linişteam: un asemenea ins nu putea sta căzut în mrejele unei ţigănci. Sau scăpase. Îmbrăcîndu-se, mi-a luat-o el înainte. Era fericit că venisem. Prilej să mă vîre în cura lui de aer, mîncare, mişcare, somn şi vînătoare, din care, dacă ies teafăr - şi zîmbi - am să rămîn în-zdrăvenit toată viaţa. Şi, încolăcindu-mă cu braţul drept pe după mijloc, mă ridică, biruitor: - Eşti uşor ca o pană. O să am de furcă pînă ce te-oi face om! începeam să mă simt umilit. Şi, bizarerie omenească, o nemulţumire, un fel de dezamăgire prinsese să mă umple că găseam un alt Dionis decît cel pe care-1 scornisem. Căutam o epavă romantică, un decăzut simpatic, un rătăcit pitoresc, cu barba şi părul încîl-cite, cu hainele sfîşiate, puţind a fum şi şatră, ars de o patimă unică, în lanţurile unei neîndurate, dar sălbatec de frumoase magiciene. Şi mă primea în cadrul celui mai confortabil camping ce s-ar fi putut instala în vîrful muntelui, un gentleman sportiv, elegant - costum alpin şi bocanci de ultima modă - cu obraz ras ca-n palmă, cu părul ondulat dat pe spate, fricţionat cu cea mai fină apă de colonie. Şi pe deasupra voios, cu nervii sănătoşi şi aere de superioritate... La înapoiere am băgat de seamă umbrarul de brad unde ne aşteptau pe măsuţa aşternută cu o faţă albă cafeaua cu lapte şi prăjiturile. Dintr-un bordei de alături răsări o arătare pe care nu mi-aş fi putut închipui că aş putea-o întîlni aici. Ne întîmpină cu o reverenţă şi un Guten Morgen spus pe-o voce piţigăiată - o fiinţă slabă, lungă şi deşirată, parc-ar fi umblat pe papainoage, îmbrăcată în negru, cu mîini delicate ieşite mult din manşetele prea scurte şi labe uriaşe în nişte botfori spăimîntători. O gămălie gata s-o ia vîntul, înfiptă pe două găurele albastre cu un ţîmburuş roşu dedesubt, închipuia pe acest maţ omenesc capul, căţărat în vîrful unui vrej ce se pretindea gît. Dionis mi-1 prezintă serios: Herr Kalchentrauer, sau Calcăntraur, cum îi spune tot muntele. Şi-mi istorisi între patru ochi, cu haz, povestea lui. Un sas din Braşov, straşnic cofetar, şi pe deasupra, în orele libere, artist fotograf, care, slab de piept, urca în fiecare vară la munte să-şi facă cura de aer, pe la stîni. Aici lua tot soiul de fotografii pitoreşti, pe care le desfăcea apoi în librării. Dionis avusese norocul să puie mîna pe el şi-l folosea în toate chipurile, artelnic, bucătar, valet, majordom, secretar şi fotograf particular. Era neîntrecut în cozonaci şi mai ales în indie- 138 INTEGRALA PROZEI LITERARE ne. îşi adusese şi nepoata, o fetiţă spălăcită, să-l ajute, care stropolea grijulie împrejurul nostru în fusta-i înflorată şi şorţişor alb prins de piept. Dionis întrebă ce-avem la masă. I se aduse lista: meniul era copleşitor. - De unde ingrediente? întrebai uimit. -A, uşor. Se aduce tot de la Braşov sau de la Bucureşti. Funcţionează un serviciu special de curieri de două ori, altă dată de trei ori pe săptămînă, pentru toate cele de trebuinţă, cărnuri, trufandale, vinuri. De gheaţă nu e nevoie. Cel mai bun frigider este văgăuna de unde ţîşneşte izvorul, închisă cu două clape de lemn, să nu intre sălbăticiunile la provizii. în privinţa asta sasul era genial. începeam să înţeleg de ce se stoarce cu atîta nemilostivire moşia şi unde merg banii trimişi de dada: cheltuieli nesăbuite - mîncare de lux. Cortul era îmbrăcat pe dinăuntru cu un alt cort de o gază verde, subţire, ca pînza de păianjen, ce cădea în falduri la intrare şi-l apăra de muşte şî ţînţari. Pe jos, numai covoare scumpe, ca la un emir. Mă socoteam oarecum păcălit şi crăpăm de necaz că ascultasem spusele bătrînei. Nici patimă, nici vrajă. Astea cel puţin ar fi scuzat totul. Dar era numai, dusă la paroxism, anglomania de totdeauna a vărului meu, excentric şi original de cînd îl cunoşteam. Sau, mai bine zis, ţicneala lui. Şi mă întrebam ce i le-o fi împins pînă într-atît? Se uita la ceas, sucind mîna - mai era pînă la masă. îmi propuse să mergem la o stînă apropi-iză. pe cellalt oblînc al muntelui, unde am trecut pe o bîmă verde, spînzurată ca un cerdac deasupra prăpastiilor. Oile albe, risipite ca nişte bolovani mişcători, păşteau departe pajiştea alpină, sub oblăduirea cîinilor, care au încetat din lătrat de cum l-au cunoscut pe Dionis. Ciobanii se niscară spre noi. De sub mormanele căciulilor şi saricilor, ca de sub nişte troiene, răzbătură trei zăplani, cu bîte ferecate în alămuri scînteietoare. Vărul meu mi-i înfăţişă ceremonios. Săbăilă, o namilă miţoasă, strînsă peste mijloc într-un chimir negru îmbumbat cu ţinte argin-:: Chipul smolit, vrînd să zîmbească, se încrunta la noi ca la lupi, între nişte mustăţi vînjoase, arse de soare. Doardă, geamănul celui dintîi, cu două şchioape mai înalt şi mai truncheş; şi Cîrloman, care, mai pădureţ şi mai amarnic, sta îndărătul lor, cu obrazul drept ferit pe căpăţîna măciucii, doar 3K i s-o băga de seamă felia de falcă luată de o gheară de urs, pe unde, ca printr-o scorbură rîn-xi în locul jumătăţii de mustaţă smulsă, se vedeau albind oasele gurii. Din cîteşitrei, îmbrăcaţi în cămăşi scorţoase argăsite în zer, ca să nu prindă gîngănii, se res-ăra un iz iute-acriu de brînzeturi dospite, cu care nu m-am deprins uşor. Ăştia, cum am înţeles, erau cei mai de aproape tovarăşi ai lui Dionis, pentru vînătoarea de ursi şi garda lui personală. Noaptea dormeau cu schimbul, cîte doi, în bordeiul lor de lîngă cort. ~ x. turmă rămîneau scutarul cu flăcăiandrii şi dulăii. Dionis a primit raport amănunţit despre cele din urmă mişcări ale fiarelor în munte, despre an ciopor de ciute mînat de alte primejdii spre vale, s-a interesat de perechea de jderi oploşită îx. înume cotlon, a dat porunci să se arunce bulgări de sare pe coclauri, a însemnat unde să se «eze capcanele pentru lupi şi a rînduit pentru a doua zi, în zori, o vînătoare de iepuri. Deşi vîna-nl oprit, ţinea să mă ospăteze cu civet şi, întorcîndu-se spre mine: 139 VASILE VOICULESCU Tu nu ai de unde să ştii: carnea iepurelui de munte are cu totul alt gust decît a semenilor de la şes. E mult mai fragedă, fiindcă vînatul nu aleargă ca în cîmpie şi mai aromată din pricina hranei, flora de munte. îl ascultam şi nu mă puteam dumiri de unde atîta seninătate şi detaşare la un îndrăgostit. Si încă nenorocit. ~ ...... La înapoiere, sasul ne-a primit cu masa întinsă. Bucatele, desăvîrşite, s-au perindat cu şart. ca de pe lista celui mai ales restaurant. Patru soiuri de vin ne-au prefăcut pe rînd paharele în pietre scumpe. Dionis, tot timpul dispus, a mîncat, a băut, a glumit cu mine, cu Kalch, cu fetiţa. A făcut la urmă un mic semn către prăjituri şi a spus ceva pe nemţeşte. Sasul s-a înclinat, cu înţeles în priviri. îngreuiaţi de mîncare, am intrat, după îndemnul lui Dionis, la culcare. Descumpănit, primeam fară împotrivire tot ce propunea, aşteptînd dacă nu de la el, măcar de la împrejurări o lămurire pe care eu mă mcăpăţînam să nu o cer, socotind asta o înjosire. De la el trebuia să pornească destăinuirile, aşa cum îmi scrisese. Şi, jignit, aşteptam. Tocmai cu mine se găsea să facă acum pe grozavul, măsluindu-şi patimile sub calmul şi destinderea unui şef de stat în vacanţă? Parcă nu l-aş fi cunoscut ca pe veşnicul torturat al vieţii, mare neînfrînat lăuntric, agitat tot timpul pînă la exasperarea lui şi a celor dimprejur. Şi dintr-odată echilibrul ăsta! Stăpînirea şi nepăsarea asta biruitoare! De ce se travesteşte? Pentru mine sau pentru el? Căci toate faptele, părăsirea casei, paragina gospodăriei, jaful moşiei, cheltuielile nebuneşti, risipa merindelor cărate cu sacii, sub ochii mei, îl dezminţeau. Chiar cu cîteva clipe mai înainte văzusem ieşind din bordeiul bucătarului doi băieţaşi, cumpănind pe umeri cobiliţele încărcate cu coşuri grele şi în mîini cu alte panere, pline toate cu bunătăţi. Urmarea schimbului de priviri dintre Dionis si bucătar. Şi încotro luau drumul? ... Aţîţat de cafea şi tutun, am adormit tîrziu, în minte cu ghemul ăsta indigest de jumătate gînduri, jumătate sentimente pe care somnul nu mi l-a mistuit. M-am deşteptat tot cu el în minte. Şi am stat mult cu ochii în baldachinul de văl verde al cortului, numărîndu-i cutele, fară să mă potolesc. La ieşire am găsit pe Dionis jucînd tenis cu nepoata sasului, care acum ajunsese Frăulein Lotte. Kalchentrauer întinsese o plasă şi se uita încîntat cum partenerii pocneau în cadenţă mingile. Dionis s-a oprit şi mi-a întins curtenitor racheta. Fetiţa aştepta fremătătoare. Am refuzat, pretextînd că e prea mult soare. M-am mulţumit să trec sub umbrar şi să le zîmbesc stupid ori de cîte ori scăpau mingile şi se întorceau spre mine cu grija că mă plictisesc. După sfîrşitul paitidei s-a servit ceaiul. Un ceai aromat, care mi-a umplut nările de deliciu. Am întrebat uimit „ce marcă“? - „Darjelling“, mi-a răspuns mîndru ca de cine ştie ce ispravă. „Darjelling“, de-a dreptul din India. Şi ceru să se aducă pachetul cu plumburile şi blazoanele originale. Am sorbit şi am mîncat cu nesaţiu din toate, cugluf, feuilletage, dulceţuri, ascultînd îndelunga prelegere a lui Dionis asupra diferitelor ceremonii ale ceaiului în Japonia, în China, în Anglia, în Rusia. Mi-a vorbit despre cartea lui Okakura-Kakuzo, acea pravilă a bontonului, a bunelor maniere şi a educaţiei prin eticheta ceaiului, pe care se făgăduia s-o traducă. Nu desluşeam ce vrea. îşi bătea capul să 140 INTEGRALA PROZEI LITERARE facă timpul cît mai lunecos, să nu mă agăţ de ceva serios şi stînjenitor pentru el? Sau cu adevărat aveam în faţă un ins sănătos, fară nici o altă preocupare decît tihna? Şi, iritat, mă încărcăm de ciudă şi amărăciune. Ne-am sculat apoi. Soarele se pleca. Răcoarea viorie a serii îndemna la mişcare. Am urcat tăcuţi un pisc din apropiere. în uriaşa privelişte lumina nu se stingea, agonizînd în asfinţit ca la Bucureşti. Cobora măreaţă ca de pe un tron şi intra treptat, tîrîndu-şi trena, în imensităţile sumbre de sub orizontul de aur în matricea originară. în urmă, multă vreme cerul îi păstra amintirea. Adoua zi dimineaţa dormeam, cînd Dionis intră să-mi înfăţişeze iepurii. Făcu gură mare împotriva leneviei mele; înţelesese să mă menajeze în zori, cînd plecase la vînat. Dar aşa, să nu mă trezesc pînă la prînzul mic? • -Ai scăpat, domnul meu, baia de soare, mă apostrofa el. Acum razele, mînioase pe trîndavi, d-ar arde pielea ca fierul roşu. Scoal’ să mergi măcar la scaldă şi la exerciţiile de care nu te scutesc cît ai să stai în sanatoriul meu. Vreau să te înzdrăvenesc cît mai repede, ca să te iau la mistreţi şi la urşi. Şi vorbind, îşi schimbă straiele, luă valiza şi ieşi întinzîndu-mi săculeţul cu rînduielile mele. Nu-mi plăceau tutela asta şi aerul de superioritate nici chiar în glumă. Urmărindu-1, hotărîi să nu-1 mai cruţ. Să-l atac chiar azi şi să-l dezumflu: ţineam firul. Seara, cînd ne întorsesem de la plimbare, sosise iar de la conac sluga. Cei doi cai gîfîiau sub sacii doldora şi sub cîteva ba-fcici pline. Cum m-a văzut omul, care mă cunoştea de la curte, mi-a ieşit înainte. îmi aducea vorbă de la dada, care mă întreba dacă mai e vreo nădejde. Am profitat că vărul rămăsese în _rmă cu ciobanii şi am iscodit bătînd cu mîna: - Ce aduci aici? - Mălai, cartofi, fasole, peşte sărat. - Dar aici? - Rachiu şi oţet. Ori, să-l fi tăiat bucăţi, şi sasul nu ar fi pus mămăligă pe masă. Dar încă rachiu şi oţet de prune! Prea erau vulgare. - Şi pentru cine merindele astea? Pentru ciobani? Omul scuipă cu scîrbă în lături, uitîndu-se în partea de unde se apropia stăpînul, şi-mi şopti: - Aş! Ia, pentru ciorile pucioase din vale, şi se urni greoi spre bordeie. Toate astea le rumegam dimineaţa, urmărindu-1 pe Dionis, hotărît pentru bătălie. Dar ritualul băii, disciplina gimnasticii, religia sorirei şi obligaţia să te laşi cît mai moale, să te predai acţiuni soarelui ca să te stoarcă de sudori m-au oprit să-l stînjenesc. La cafeaua cu lapte însă, între două brioşe ce se rupeau fîşii ca mătasea, l-am înhăţat. - Dar ce este cu ţiganii tăi, de nu se arată? - Te interesează ţiganii? făcu el, ridicînd cu nevinovăţie privirile-i limpezi spre mine. - Foarte mult. Mai ales cei de care te ocupi tu cu atîta osîrdie, adăugai răutăcios. -N-am ştiut, se apără el netulburat, şi strigă sasului: Adu te rog albumele. Kalchentrauer înfăţişă numaidecît cîteva ceasloave cu sute de vederi din şatre şi împrejurimi, ţigani bătrîni cu lulele-n dinţi, ţigănci pe vine cu ghiocul, bătrîne vrăjitoare întinzînd cărţile, ifeie cu laţele împănate de bănuţi, danci bătîndu-se în apă, puradei călări pe măgăruşi, tot pito- 141 . Le-am răsfoit fară interes: fru-. iicî eres. închisei albumele si, . gramatică, limbă, viaţă, etno- ?. care însemna: nu ma pa- fcr mi s-a spus. Şi iar îl străpun- i şi te interesezi mult de ei şi, aiEcI de a cunoaşte o şatră, avîn-; fracrn nuanţa de luare peste pi. americanii fac mare caz de ei. rim la somn şi îndată după . stomacurile pline, mai bine «dată şi direct cele mai auten- CIr _rma noastră, purtînd coşurile . Şei ce pui? facu către sas, care aa— lung şi-l bănuiam anevoios, iaficşit Mă ascuţisem şi mă fan- i voioasă, aproape ameţitoare, .iz salturi de-a dreptul peste po->aoi se scobea găvanul unei văi işoară de pete cenuşii şi fumuri INTEGRALA PROZEI LITERARE Tabăra fu dintr-o dată pentru mine o descoperire unică. Strînsesem atît urît în timpul boalei, sporit de plictiselile de la moşia lui Dionis şi de perspectivele anostei discipline cu care mă încătuşase, că viaţa slobodă, neastîmpărul pestriţ, mişuna veselă, larma oamenilor fară treabă, ciorovăiala femeilor, pulsul ciocanelor, răgetul măgarilor. orăcăiala ţîncilor, cîntecele, ţipetele, neorînduiala mi-au mers drept la inimă şi m-au fermecat. Am simţit cu umilinţă că nu eram făcut pentru existenţa măreaţă, dar aspră şi austeră a piscurilor. îmi trebuiau plăcerile mărunte, înghesuite, dar calde, ale văii în aroma măduvei de brad, îmbălsămată de fumul domestic. Aflam că nu sînt vultur. Eram o cioară. înainte chiar să ne simtă coteii, ne-au zărit de departe puradeii, împrăştiaţi prin zmeurişul costişelor. în cîteva clipe a izbucnit un alai care creştea cu cît ne apropiam. Liota neagră şi despuiată ne-a dus numai în urale, tumbe, roata în mîini şi tot soiul de exhibiţii în cinstea barosanului. Dionis le-a zvîrlit bani, peste care cei mai sprinteni se aruncau cu burţile. Peste aceştia năvăleau ca muştele şi se trînteau ceilalţi, şi păruiala se isca. Rămîneau astfel semănate în urma noastră vîrtejuri bîzîitoare de ţigănuşi încăieraţi. Deodată, zurba se potolea, dancii se descăie-:bil lăsau prada şi tămbălăul entuziast, alergau iar după noi. La marginea taberei ne-a ieşit înainte cîrdul ţigăncuşelor goale, altele abia cu un petec dinamic, numai ochi şi dinţi albi în obrazele oacheşe, cu sînii uşor însemnaţi de cercuri mai umflate pe pielea lucioasă, cu trupuri costelive pe pulpe lungi de dansatoare. Ele ne-au prăznuit voioase cu cîntece ţigăneşti, ţopăind şi pocnind din palme. Lor le-am dăruit zaharicale în toate feţele. După ele au venit fetele şi femeile în cămăşi lungi, despicate în faţă pînă la brîu, pe unde ieşeau slobozi ciorchinii negri ai ţîţelor. Unele purtau prunci prinşi ca lipitorile de piepturile vlăguite. Ele au urat frumos bun venit stăpînului, care spunea fiecăreia pe nume. Lor le-a împărţit din coşuleţul cu mărgele, cercei, inele, ace de păr, panglicuţe, barişe, basmale în culori aprinse îi tot soiul de alte găteli care luau ochii. Şi parada se desfăşură înaintînd în urletele poşidicului, chihotirile codanelor, care se răsuceau ca nişte dervişi, cu mîinile în sus pline de caramele, în rîsetele fetelor, ciorovăiala femeilor smul-gindu-şi darurile şi în zăpăielile javrelor, pînă la şatre. Ţiganii trîndăveau cu demnitate, pufăind din lulele, şi priveau potcovitul unui cal. Făurarul, un băieţandru, de dragul larmei, bătea nouă lovituri în nicovală pentru una singură în fierul înroşit. Dalcăucii dimprejur, goi pînă la cingătoare. îl îmbărbătau cu strigăte ori de cîte ori izbutea să apuce piciorul mîrţoagei şi să potrivească potcoava înfierbîntată pe copita care sfîrîia cu miros de os pîrlit. La vederea darurilor cu care se făleau ceilalţi fluturîndu-le, se însufleţiră şi ţiganii şi se ridicară înaintea noastră. Lor le aduceam tutun şi pipe, ţigări şi ciubuce, tabacheri înflorate şi pungi de păstrat mahorca. De pretutindeni, din uşile corturilor, din buruieni şi tihării, pe unde şedeau tolăniţi la umbră, nsanii ţîşneau aşa cum îi prinsesem, numai cu cîte o mînecă trasă şi cu brîiele tîrîş după ei. Bucuria ce le sticlea în ochi se pierdea în bărbile încîlcite, încît obrajii le rămîneau tot închişi şi ameninţători. îndată se iscă vătaful, un ţigan arătos, îmbrăcat pe de-a-ntregul, cu căciula peste VASILE VOICULESCU plete şi biciul în mînă, făcînd pe grozavul. Se răstea mînios, ocăra, se repezea în gloata-nghe-suită. Cu cîteva vorbe, Dionis l-a potolit. Şi ne-am mişcat cu tot bulucul spre inima sălaşului. Şatrele-ntr-un peş şedeau revărsate într-o curătură proaspătă, pe un tăpşan verde, cu cîţiva brazi uriaşi cruţaţi în picioare şi sumedenie de trunchiuri tăiate, din care curgeau grămezi de răşină. Peste tot, vetre stinse, grămezi de cărbuni şi cenuşă, topoare stricate, unelte zvîrlite, vase aruncate, hîrburi şi cioburi împrăştiate, zdrenţe, hîrtii risipite, mormane de oase şi scîme semănate, la care rodeau cîinii, lîngă rufe şi stambe, otrepe, zdrenţe întinse pe iarbă, alături de cove-ţile în care orăcăiau pruncii uitaţi acolo, mişcînd din mîini şi picioare ca nişte cărăbuşi negri căzuţi pe spate, în paza godacilor, care îi rîmau ca pe nişte copăi cu gunoi. în ramătul acesta universal am străbătut încet, cu popasuri pe la anume corturi, tabăra, şi ne-am îndreptat spre capătul de sus al poienii. în strungăreaţă dintre doi brazi împletiţi deasupra se adăpostea un cort mare, la fel cu al lui Dionis. Doar că intrarea era apărată de şiraguri de mărgele colorate dese şi lungi pînă în pămînt, alcătuind o perdea ce se despica şi se alcătuia numaidecît la loc cu clinchet sticlos. Pe laviţa de afară ne aştepta un bătrîn înalt şi impunător, cu plete şi barbă albe, sprîncenele stufoase lăsate peste ochii mari, rotunzi, cu albuşul enorm, nişte ochi vii şi însufleţiţi, încrustaţi în chipul liniştit ca două vietăţi de sine stătătoare. Peste straiele de cînepă încinse cu brîu verde şi cioareci munteneşti strînşi pe pulpe, moşneagul purta o zeghe lungă de aba înflorată cu găietan roşu şi în dreapta ţinea toiagul cu cinci noduri al bulibăşiei. Era judele Stanciu, cîrmuitorul liotei. Dionis i-a întins mîna şi i-a dăruit cîteva clondire cu vinars şi şliboviţă. Ochii celorlalţi scîn-teiau de jind. Bătrânii, în picioare, a ponmcit să ne aducă două jilţuri şi ne-a poftit jos. El s-a aşezat la loc pe laviţă. în faţa noastră s-a vărsat norodul la umbra rariştii. O viermuială tărcată, de copii în hîrjoană, de codane zbenguitoare, de muieri cu prunci în spate, de babe cocîrjate, de flăcăi puşi pe trîntă şi bărbaţi aşezaţi turceşte sau tologiţi ca după cine ştie ce osteneală, care goi, care jumătate despuiaţi, unii cu tunici soldăţeşti şi chipie, alţii cu surtuce tîrgoveţe, un amestec de fuste vărgate, basmale roşii ori albastre, fote şi ii ţipătoare, toţi flecărind, strigînd, ţipînd, gîlcevind, ocărînd, bolborosind într-o libertate neţărmurită, ca într-un bîlci înfiripat sub ochii noştri. Numai vătaful, aruncat de colo-colo, cu biciul nefolositor pe mînă, se istovea zadarnic, neştiind ce să mai facă. Cît ai clipi, a răsărit din pămînt, cu dibla hîrbuită sub bărbie, un balaoacheş bocciu, cu joben în cap şi papuci în picioare, urmat de ţambalagiul surd şi mut, mîncat de vărsatul mare, care purta cu ifos pe burta ieşită-nainte instrumentul ce chelălăia ca un cîine schilodit în bătăi şi s-au apropiat cu ploconeli să ne facă o cîntare. Dionis, cu un bacşiş, i-a abătut spre haraimanul care atît aştepta. La cele dintîi scîrţîieli, puzderia de fiinţe neorînduite şi încîlcite în toate felurile, ca o pilitură de fier la apropierea magnetului, se aşeză în forme rînduite, se împleti în lanţuri armonice. Flăcăii prinseră de umeri şi brîie ţigăncile care săriseră la joc. Vîrstnicii şi femeile cu fuste lungi, ardeleneşti, nu se lăsară mai prejos, şi pămîntul frămîntat sub ei începu să miroasă a iarbă crudă şi a lămîiţă strivită. împrejur, dancii, holbaţi, luau lecţii, privind la picioarele dănţuitorilor, şi încercau să facă la fel. 144 INTEGRALA PROZEI LITERARE La o poruncă a bulibaşei, căruia Dionis îi şoptise ceva, se aprinseră focuri, şi din coşurile aduse de băieţii noştri ieşiră pulpe de oaie, ciozvîrte de berbec, hartane de pasăre, muşchi şi coaste de porc, brînzeturi, pîini şi alte bunătăţi, împreună cu respectivele sticle de rachiu. Alţi •jgani se repeziră la căruţe, unde îndată răsunară cîrîieli răguşite şi cotcodăceli spăimîntate. Curînd, toate găinile ciordite se părpăleau în frigări. A fost un ospăţ neaşteptat, din care ne-am înfruptat şi noi, aşezaţi în capul trîmbei de oameni de o parte şi de alta a unor pînzeturi întinse pe pajişte. Deşi mă uluiseră amestecul de bazar pestriţ, iţeala scînteietoare de colori, mişuna de piei despuiate, tîrgul de grumazi descoperiţi, sînii goi şi slobozi sub pieptarul salbelor galbene, pulpele suvelcate ale fetelor, nurii dezveliţi ai femeilor răsturnate pe jos, dansurile dezmăţate, pozele neruşinate, căutam totuşi să găsesc pe cea care vrăjise minţile lui Dionis şi nu o aflam. Nu putea 5 nici galeşa cu ochii genoşi şi pîntecul armonios de baiaderă, nici nurlia cu trupul de violoncel de abanos, nici arzuia cu sînii durdulii şi buturii coapselor neastîmpărate ca nişte şerpi, nici almeea mlădie de alături, cu umerii bucălaţi, cu carnea patinată şi sînii patetici, nici nubiana sfruntată ce-şi lăfăia ţîţele împungace cu sfircurile boite în rumenele la fel cu buzele. Nici şopîr-la cu miezul ochilor galben, care se strecurase cu ghiocul pînă la noi, gătită în ilic roşu scurt, de sub care şalele de tuci şlefuit, frumos şănţuite, ca la o torsă antică, lunecau dîrdăuş ameţitor spre rotunzimile bucilor. Nici molateca din faţă, cu priviri vulpeşe şi piepţii cămoşi buluciţi sus spre aura polcuţei, strînsă pe mijloc în copci gata să plesnească şi care se marghiolea spre noi alin-•indu-şi boiul pe şoldurile viclene. Spionam fiece cută, cercetam orice zîmbet, însemnam cea mai uşoară încruntare ori lumină pe chipul lui Dionis. Pe toate le privea cu o rece bunăvoinţă şi le alunga. Ele se abăteau numaidecît, înlăturate din ochii şi preocupările lui, aţintite aiurea. Sătui de zarvă, ne-am depărtat spre fundul văii, unde ne-am dat într-o rină pe velinţe moi, cu Standul alături. După noi s-a luat, ca o căţea greoaie, lăbărţată de prea mult fătat, cu ţîţe fleşcăite atîmînd aproape de pămînt, Kiva, vrăjitoarea lăii. Şi aici eram dezamăgit. Ea dezminţea tipul clasic de babă încovrigată pe picioare sfrijite ca fusele... Mă aşteptam la un chip de smochină neagră, ponosită, din zbîrciturile căreia să iasă lama unui cosor coclit şi să frigă doi ochi răutăcioşi de viperă, fară pleoape. Kiva, dimpotrivă, era o baldîră groasă, butucănoasă, cîmă, cu faţa rotundă slinoasă şi pătată ca o lună mîncată de vîrcolaci, dar cu o expresie de bunăvoinţă şi înţelegere omenească. De pe şoldurile revărsate ca nişte perne în lături, de pe tîma umflată a pintecului bărdăhănos şi de pe fundul de baniţă al tîrtiţei, fustele, urcate ca pe nişte coviltire, cădeau în cascadă peste picioarele umflate şi, curios, părul frumos pieptănat, cu cărare la mijloc, bătea în roşu. Tip de codoaşă!... Numai ochii o dau de gol. Ochi rotunzi de bufniţă care scrutează umbrele şi văd în beznă... Iar mîinile mici, cu degete delicate şi nervoase, îi destăinuiau toate iscusinţele. A făcut o temenea şi a aşteptat. Dionis i-a trimis semn spre mine. Ea şi-a sumes cuviincios fusta şi s-a aşezat greceşte în faţa mea, şi-a scos din sîn cărţile soioase. A început apoi să le amestece, boscorodindu-le fară să mă slăbească o clipă din ochii străpungători înfipţi în fruntea, în ochii, în obrazul meu. Curînd i-am simţit arzînd dincolo de oasele ţestei. Şi, sfios, m-am supus ca unor jefuitori. 145 VASILE VOICULESCU De trei ori a întins cărţile misterioase, de trei ori le-a strîns nemulţumită şi a dat să plece. - Ce e? a întrebat Dionis. - Nu cade bine. - Spune totuşi, o îndemnă el, vărul meu e tare. Nu crede şi nu se sperie. - E mai moale ca aluatul de colaci, replică ea. Şi o să fie curînd pus în cuptor fierbinte. Ce-o să arză... Vai de inima lui! Eu ascultam amorţit. - Mai cearcă o dată, o rugă Dionis. Poate se schimbă. Ghicitoarea înşiră încă o dată cărţile, acum în alt chip, în cruce, apoi le rîndui în cerc, le acoperi cu altele puse peste ele cu faţa în jos, le împereche, le suflă, le desfăcu, le dezbătu şi pe urmă mă privi aspru. - Primejdie mare, de slăbiciune la inimă şi tulbureală la cap. - Asta a fost? întrebă vărul meu. - Nu. O să se întîmple acuş, curînd, pe drum de seară. Bătrînul jude mă privea cercetător. Scăparea-i la un crai de tobă, proroci Kiva, ridicînd ochii de pe cărţi şi uitîndu-se la Dionis. Un crai de tobă care se aţine cu braţele pline de dragoste. Şi adause cîteva cuvinte pe ţigăneşte. - Ce spune? - Spune că aş face bine să te trimet acasă la părinţi, chiar acum, îmi tălmăci el deschis. Şi-ntoarsă spre mine. - Dacă nu-1 asculţi şi nu te supui, nu te mai scoli. Şi plecă fară altă vorbă. Bătrînul, obosit, se urni spre cort. Dionis se luă după ea. - Mă duc s-o îmbunez, îmi şopti el... aşteaptă-mă aici. Rămas singur, i-am văzut, în aromeala ce mă cuprinsese, cum au stat mult de vorbă călcînd în sus şi în jos, peste umbrele lungite ale brazilor. Cînd s-a întors, l-am întrebat dacă a cerut ţigăncii lămuriri. Ce i se arătase de nu a putut să destăinuie faţă de mine? - Are o preştiinţă extraordinară, începu el. Dar de astă dată sper că a amestecat planurile. Ceea ce a văzut se referă la trecut, la boala ta. N-am nici o altă explicaţie. Şi nu mi-ar plăcea deloc să fie altfel, adause ca pentru sine, îngrijorat. - Dar ai vorbit mult cu ea, observai eu. - Despre altele, răspunse el pe gînduri. Dealtfel, ea nu-şi mai aminteşte nimic din nălucirile ce i se fac cît stă cu minţile aţintite asupra semnelor din cărţile desfăcute. Cum le strînge, se şterg toate ca un vis uitat la deşteptare. Ghicitoarea este o unealtă pasivă. Puterile ei încep cînd se preface în vrăjitoare, îmi lămuri el. Vînzoleala se potolise. Ţiganii, îmbuibaţi, plecaseră la şatre. Poiana sta arsă, împuţită, ruinată ca după o răzmeriţă, pîngărită de toate rămăşiţele necurate ale bairamului, lăsate pe seama muştelor şi altor gîngănii. Ţigăncile tembele nu adunaseră nici măcar vasele, pe care cîinii, după ce le linseseră, le întorceau cu fundul în sus. Pajiştea, unde mirosise a lămîiţă, duhnea acum a seu de oaie învălmăşită cu duhoare de sudori... Şi m-a cuprins indignarea. Nu m-am mai stăpînit. Am dat drumul unei aspre mustrări în obrazul lui Dionis. Pentru risipa fară milă a atîtor bogăţii asupra unor netrebnici, pe cari, lingu- 146 INTEGRALA PROZEI LITERARE pmdu-i, îi strică şi mai rău, pentru oropsirea moşiei, pentru jalea dadei, pentru decăderea lui... Hjmosese prada unor şnapani care îl exploatau, bătîndu-şi joc de el. Şi el se lăsa jăcmănit, nădăj-itund ce? I-am făcut întreg procesul pe care i-1 ridica gospodăria părăduită. Pledai cu elocvenţă axana lui plîngerea pămîntului şi a vitelor, a codrilor şi a oamenilor părăsiţi, trădaţi, vînduţi de el. El a ascultat cuminte tot rechizitoriul, fară un semn de supărare sau măcar de nerăbdare. A tfcTH serios, aţintit, privindu-mă tot timpul. Atrebuit să tac. Consumasem toată ciuda strînsă, şi ■I nu-mi alimenta verva, nu mă stîmea cu nimic. - Mîine pui să se instaleze un joc de golf. Nimic nu astîmpără mai mult toanele. Tenisul e pca uşuratec, şi de vînătoare nu eşti încă gata, fu tot răspunsul şi apărarea lui. I-am întors mînios spatele. - Acum trebuie să plecăm, înainte de asfinţit, să urcăm pe lumină. Şi mă smuci de haină, •coi o luă liniştit spre cortul lui Stanciu, pentru rămas bun. Dar la cotitura de sub poalele pădurii se iviră din umbră două femei. Dionis, întîi gata să se iereadă, încremeni. L-am privit lacom. Numai pe el. Ceva îmi spunea că acolo este esenţialul. ÎS simţeam în muşchii încordaţi pînă la plesnire, ca în mine însumi, tot freamătul şi întreaga lui SSinare. Mă miram că nu scrîşneşte ca un oţel strîns scurt. Numai sîngele nu şi l-a putut stăpîni. Iflşaţa biruise smoleala obrazului şi, năvălitoare, strălumina prin pieliţa rămasă neclintită. Tîm-fiele băteau ca două aripi ţintuite. Am intuit, adică am ştiut fară caznă, dintr-odată, totul. în el, ca în oglindă, fară să mă întorc, anăsuiam înapoia mea minunea aşteptată, frumuseţea care-şi trimitea către el crainicii de departe. Emoţia lui mă prinse ca o contagiune subită. Şi, pierdut, am început să tremur pentru el. - Rada, gemu Dionis, şi-i aţinu calea. La strigătul lui, ieşi Stanciu. Eu întorsei capul. Venea, călcînd poiana, prin mijirea serii, fecioara sacră din miniatura indiană. Aidoma. Acelaşi mers modulat în cîntec, aceeaşi statură cu formele pure, aceeaşi mîndră gingăşie, pletele cu reflexe albastre încadrînd sombrul oval al chipului covîrşit de ochii magici, sînii înfloriţi pe negrul liman al pieptului, şi mai ales sub bo-rsnsicul galben al veşmîntului, coapsele străvăzute ca două zeiţe misterioase, pe umerii gemeni oi chiupul tanic al pîntecului. - Sakuntala, strigai înspăimîntat şi, fără să ştiu ce fac, îmi pipăii buzunarul. - Cartea e în haina cealaltă. Dar nu mai ai nevoie de ea. Autorul e depăşit... Dionis îşi cîştigase cumpătul şi la rîndul lui mă citea uşor ca pe un abecedar. - Norocul sau nenorocul, urmă el, îţi dăruieşte, aici, aievea, tot ce e searbădă închipuire în ?oem. Iată pe prietena Sakuntalei şi pe sihastrul, tatăl ei adoptiv. Şi-mi arătă pe Stanciu, care, cu barba albă, zeghea lungă şi toiagul noduros, lua înfăţişare de brahman. înţepenisem năuc, cu gura căscată, cu răsuflarea tăiată şi tremuram. Nu trupeşte. îmi tremura duhul, stihia alcătuitoare. Vedenia stărui cîteva clipe, apoi se prelinse printre clinchetele sticloase ale mărgelelor. M-aş fi frecat la ochi. Dar Dionis nu-mi dete răgaz. Mă împinse înăuntru. Zăpăcit, nu ştiu cum am nimerit un scaun, în care m-am lăsat moale... Şi m-am trezit în lumina unor lampadare cu abajururi trandafirii. Rătăcisem pe altă lume, dm care ieşisem cu un crîmpei de versuri 147 VASILE VOICULESCU ...se pleacă şi culege din nisipul vremii aurul etern... • şi nu ştiu: mi le spuneam numai mie în minte, sau le bîiguiam tare? Cît timp trecuse? Ajunsesem la camping? îmi încordai ochii. Eram într-un alt cort, necunoscut, mai încăpător şi mult mai bogat împodobit. Priveam strein bagdadia de mătase galbenă, plisată în cute dese şi lungi, în formă de soare. Apoi deosebii sipetul din colţ, încrustat cu sidefuri. Distinsei diVanurile îmbrăcate cu chilimuri, jilţuri acoperite cu blănuri; pardoseala de covoare groase cît nişte mindire. începeam acum să văd limpede. în faţa mea, bătrînul pufăia paşnic, aşezat turceşte jos pe un plocad. Dionis, lîngă mine, mă cerceta nemilos, cu o curiozitate ascuţită, s-ar fi spus cu o bucurie drăcească. Ruşinat, m-am dezmeticit de-a binelea. Ştiam acum. Mă aflam în cortul lui Stanciu. Eram singuri numai noi trei. Răsuflăm înviorat. Sakuntala fusese o nălucire. Mîncasem mult, mă surex-citasem şi nu-mi făcusem siesta. S-a tăcut îndelung. O tăcere voluptuoasă, în care mă odihneam ca după o trudă titanică. Primul cuvînt mi-a detunat ca o puşcă în ureche. Dionis mă întreba cum mă simt. — Bine. Excelent. Dacă vrei, putem pleca. - Nu încă. Trebuie să vie Kiva cu un răspuns. Nu mă interesa. Ardeam după alt răspuns. Mă întorsei la gîndurile străine de unde mă rup-sesem. Cine se pleca şi alegea din nisipul vremii? Şi cum? Nu aveam pe cine să-ntreb. Mă uitam, căutam în golul lăuntric. De ce nu este nimeni? Atunci, şi acolo, am făcut, autentic şi pentru unica oară, experienţa acută a sufletului. Nu de-a dreptul. Simţindu-i lipsa. în tot acest timp cred că Dionis şi Stanciu vorbeau. Nu-i auzeam. M-am deşteptat într-un haraiman de glasuri întărâtate. Afară răsunau strigăte, ţipete, înjurături, chemări furioase, ocări. Un ţigănuş ţîşni, gîfîind, printre şiragurile sonore. — L-a prins pă Florea. Să bat pă el... Şi o zbughi înapoi, să nu scape spectacolul. Mi-am închipuit un hoţ. Judele s-a ridicat. Mie nu-mi păsa şi vream să rămîn pe loc. Dionis, care sărise cel dintîi la uşă, lăsă pe Stanciu să iasă şi mă tîrî apoi cu el. Afară valea era încă poleită de pulberea amurgului întîrziat. Năvala lărmuitoare de oameni furioşi se oprise în faţa cortului şi înconjura o roată de ţigani. în mijloc, un ins mai înalt se apăra, cu capul, cu picioarele, cu spatele şi umerii, cu şezutul, de alţii tăbărîţi pe el, care săreau să-i smulgă ceva din braţele strînse la piept. Vătaful se iţea cu biciul doar prin latura copiilor. Nu îndrăznea să intre în viespar. La glasul lui Stanciu, braţele se pogorîră. Harţa se potoli, vătaful prinse curaj şi pocni cu harapnicul în ei, despărţindu-i. Se alese de o parte ţiganul atacat cu vreo cîţiva sprijinitori şi de alta vălmăşagul vrăjmaşilor gălăgioşi. Stanciu, cu toiagul ridicat, porunci scurt ceva pe ţigăneşte. Biruitorul se desprinse, înaintînd cu braţele strînse pe ceva întunecos. Lucru furat, mă gîndii. - Intră în cort, îi spuse Dionis, şi-i făcu loc la uşă. El rămase afară pînă ce gloata gîlcevitoare se risipi spre şatre, mînată dindărăt cu biciul. în tabără pîlpîiau pe vetre aprinse ochiuri vesele de foc. 148 INTEGRALA PROZEI LITERARE Eu vream să plecăm. Dionis mă luă înăuntru cu sila. Vinovatul ţinea la piept un pui de urs. Scăimîntat, ursuleţul ascundea capul în subsuoara flăcăului. - L-am adus pe Florea... Şi povesti cum îl scosese din mîinile golanilor care-1 furaseră şi alergase cu el aici. Nu era iaci el hoţul... -Trebuia să-l laşi, îl certă Dionis. S-a făcut mare şi nu mai are rost aici. Acum ţine-1 la tine. Mîine îl dai meşterului ursar. Ţiganul asculta nedumerit, cu o cută de nesupunere între sprîncenele groase. - Dar Rada ce are să zică? se întoarse el spre jude. - Rada?... Şi, pînă să isprăvească Dionis vorba, din fundul cortului se ivi ca o furtună, fulgerîndu-şi frumuseţea, Sakuntala. Ajunse lîngă noi. - Florea... strigă ea... Puiul ghemuit în braţele ţiganului îi sări la piept şi o prinse duios cu Labele de grumaz. Fata se întoarse să fugă. De data asta mi-am încărcat voinţa cu toate puterile ca să rămîn întreg, şi aici, pe loc, să dez-ieg întîmplările. Dionis, ieşit în drumul fetei, vru iar s-o oprească. - Rada, rosti el încet, te aştept de-un ceas. Pentru tine am întîrziat. Dar Sakuntala facu un pas în lături, şi în locul ei, de după perdea, rămase Kiva, mîngîindu-1 cu ochii ei văzători prin beznă. - E mîhnită şi ostenită, sărăcuţa. Iart-o, stăpîne. A alergat toată ziua prin pădure. Prin nu ştiu ce sforţare, îmi împărţii în zece prezenţa de spirit şi-mi multiplicai luciditatea. Cu aceiaşi ochi şi în acelaşi timp vedeam cortul întreg şi fiecare parte a lui. Slăveam pe Sakuntala, urmăream alintul ursuleţului cocoloşit. Spionam pe Dionis, cercetam pe jude, studiam pe Kiva, luam semnalmentele ţiganului care mîntuise puiul, ţineam din scurt calea fetei, să văd pe unde a răsărit în cort şi unde are să piară iar, atent la fiecare gest, la orice vorbă. Pe toate le-am înregistrat şi le-am sintetizat deodată. în fundul cortului se mişca o perdea nevăzută pînă atunci. Prin despicătura ei se iveau pe rând două capete speriate. Peste ele năvăli şi se facu nevăzută Sakuntala. Dionis frînase din nou. Drept, îngheţat de rece, întidea un bacşiş ţiganului care adusese ursul şi poruncea să-i aibă de grijă. Kiva îl clocea cu privirile şi-l răsplătea cu zîmbete pline de făgăduinţe. - Ţi-o aduc eu pe puica îmblînzită... îi şopti. Bătrînul, încovoiat sub rafala ce trecuse, sta posomorît, fară nici o autoritate. Puterea se împărţea între Dionis şi Sakuntala. Acul cumpenei îl mişca Kiva. Mă întorsei în mine. Minţile-mi, stîmite spre vis şi profeţie, sparseră cortul şi alergară pe zeci de perspective deschise afară, în lumea unde fericirea se amesteca de-a valma cu chinurile. Din acest tablou, ce ameninţa să rămîie multă vreme neschimbat, cu fiecare din noi încleiat pe locul şi în gestul pe care-1 prinsese ieşirea Sakuntalei, ca într-un film oprit în loc de-o pană a motorului, ne-au scos brusc ciobanii. înnoptase. îngrijaţi că nu mai veneam, ei ne ieşeau înainte cu facle să ne călăuzească. Nu era lună. Sus, cerul, deasupra văii, pulsa cînd scînteieri, cînd întunecimi, ca o inimă prin care curgea sîngele nopţii cu globulele stelelor. Ne-am luat rămas bun 149 VASILE VOICULESCU şi am urcat pripoarele înapoi. Masalalele nălţate de mîini sombre scoteau pe rînd din beznă, odată cu stoluri de umbre zburate de pe poteci, mesteceni albi şi brazi negri, huidume ale nopţii cu mişună de foşnete şi şoapte. De departe, din vechimea codrilor, hohotele voiniceşti ale huhurezilor clocoteau în mine ca nişte imnuri fantastice. Un gust de viaţă, vie, nebună, o beţie telurică mă împingea numai spre prăpăstiile ce mărgineau cărarea. Ca un demoniac, m-aş fi tăvălit pe pămînt, m-aş fi dat de-a dura pe rîpi, m-aş fi rostogolit în văi. Ştiam ceva, şi încă nu dezlegasem ceea ce ştiu. Ţineam ceva, şi încă nu mi se deschideau pumnii de peste ceea ce încleştasem... „...sepleacă şi culege din nisipul vremii aurul etern... “ ^ Mă plecam şi culegeam stropii aprinşi de răşină, căzuţi din torţe, care-mi frigeau degetele. Bîjbîiam după flori şi apucam petale de umbre pieritoare ori nimeream spini. ^ Ajunşi la cort, nu l-am slăbit pe Dionis pînă nu mi-a spus istoria cu ursul. Deşi Iară chef, el s-a învoit. Cineva, un ţigan necunoscut, dăruise Radei... - Sakuntalei, îndreptai. - Spune-i cum vrei, consimţi el, îi dăruise pe ascuns un pui de urs, neînţărcat. Ea îl botezase Florea, îl crescuse cu lapte, cu fragi şi zmeură, cu miere sălbatică. îl purta numai în braţe, îl ducea îm cîrcă, îl legăna, îl culca într-o albiuţă, ca pe un prunc, lîngă ea. Slăbiciune de care vreau s-o dezbăr, zise Dionis. - De ce? sării. Sakuntala nu creştea un pui de căprioară? Puteai cel mult să-i dai şi tu unul. Mi se pare că eşti mai degrabă gelos. Dionis zîmbi. - Nu-i asta. Florea crescuse, se făcuse mare şi nu mai putea mînca degeaba. După legea urşilor şi a ţiganilor, trebuia să înveţe să joace. Dacă mai trece vreme, ea rămîne cu o fiară sălbatică în spinare. Băgai de seamă în tonul lui Dionis oarecare ranchiună. îl sîcîia dragostea fetei pentru animal. - Rada însă nu se învoia, urmă el. Ţinea să-l cruţe de asprimea lecţiilor, de bătăi, de cărbunii aprinşi. - Cărbuni aprinşi? - In sfîrşit, nu importă mijloacele de care se folosesc ursarii. - Cînd e vorba de puiul Sakuntalei, importă mult, făcui furios. Dionis se uită pieziş. ^ - Poate că ai şi tu dreptate. Dar vezi, pentru tabără ea nu e decît Rada, fata adoptivă a lui Stanciu, şi trebuie să se supuie rînduielilor... mai ales că toţi o pizmuiesc, aproape o urăsc. - Nu mă îndoiesc, şi mă înfierbîntai. Au pentru ce s-o urască. Nu e din rasa lor. Nu ţi-a trecut prin cap că a fost furată de ţigani cînd era mică? -- Şi dacă m-aş fi gîndit, cu ce mi-ar fi înaintat asta treburile? spuse nepăsător Dionis. Şi aşa, ca ţigancă, şi situaţia ei este foarte grea. Aflai astfel că aproape toată tabăra îi este împotrivă. Afară de cele două prietene şi de cîţiva flăcăi, cumpăraţi de el, care îi ţin parte, ceilalţi vor s-o tăvălească în cenuşa şatrei. S-o mărite după cine ştie ce ţigan scîmav. Să-i terfelească frumuseţea cu munci istovitoare, să-i încovoaie 150 INTEGRALA PROZEI LITERARE —indria sub poveri. S-o vîndă, s-o speculeze ca pe-o marfa. Bătălia pentru puiul de urs era de fapt bătălia ei. Ursul era un simbol. - De ce nu-i iei apărarea? - I-o iau în felul ăsta. Jertfind ursul, zvîrlindu-1 pradă gloatei, o scap pe ea, pînă pot să-mi îndeplinesc planul. Rada a făcut greşeală neascultîndu-mă... îi trimisesem vorbă... - Cum, făcui uimit, i-ai trimes vorbă? - Prin Kiva. - N-ai vorbit tu cu ea? - Nu. De multă vreme. I-am trimis vorbă să dea puiul meşterului ursar. Şi Rada, în loc să se jşjuie, a fugit cu ursul în fundul pădurii. - De ce a fugit? - Ca să-l părăsească mai bine acolo, slobod, decît să-l dea în mîinile ţiganilor. - Cînd s-a întîmplat asta? - Chiar azi. - Pentru asta nu am văzut-o în tabără şi a lipsit de la petrecere? întrebai. - Chiar dacă ar fi fost aici, nu s-ar fi arătat. Stă tot timpul închisă în cort şi nu pătrunde nimeni la ea, spuse întunecat Dionis. - Bine face, mă bucurai. Prin urmare, cînd am văzut-o se întorcea din pădure, unde lăsase ru:ui. Atunci puiul ce căuta la ţigan în braţe dacă-1 părăsise acolo? - Ursul s-a luat înapoi după fete, mirosindu-le urma, şi s-a întors aproape cu ele odată în Tabără, unde l-au prins ţiganii . Abia l-a scos Ciocîrdel din ghearele lor. Aflam astfel numele mîntuitorului şi-l fixam cu simpatie în minte. înapoierea ursuleţului la stăpîna lui mă emoţionă. Strînsei braţele ca şi cum l-aş fi avut acolo, ia piept. îl vedeam aievea pustiu şi spăimîntat, uitîndu-se în toate părţile şi pornind cu mersul iii şoldiu. Apoi cum, rătăcit, scormonea cu botul, pe jos, urmele dragi. Cînd le pierdea, ridica rugător capul şi adulmeca întrebînd văzduhul. Şi iar pornea cu bărbăţie. - Fiara e mai credincioasă ca omul... gîndii tare. Bravo! îl iau sub ocrotirea mea de azi înainte, lipii exaltat. Şi mai ales o iau pe Sakuntala. Văd că tu ai părăsit-o. - Bine. Asta de mîine, spuse Dionis grav. Am să te las să încerci şi tu o experienţă, dar tot re socoteala mea. Şi-şi adînci privirile în ochii mei. Nu mă clătinai. Acum trebuie să ne culcăm, cântă el să mă potolească. E foarte tîrziu. Şi se îndreptă spre pat. -Apropo, îl întorsei. Ştii tu de unde sunt versurile astea: ...sepleacă si culege din nisipul vremii aurul etern...? - De nicăieri. Din capul tău. La fel îmi vin şi mie. Dar le alung acum. Şi zîmbi cu amără-rnane. Cunosc meteahna. Am să-ţi dau înainte de a te vîrî în aşternut un calmant. Altfel, ai să te jsircoleşti toată noaptea. O ştiu din proprie experienţă. Versuri înseamnă delir. Şi topi cîteva pastile în paharul cu apă. - Doză forte, mă preveni. Băui tot cu nepăsare. Bravam orice. Avusesem o zi grea, dar aurul covîrşise nisipul din ea. 151 VASILE VOICULESCU * M-am sculat tîrziu. Aflai cu surprindere că Dionis plecase din zori cu ciobanii în munte. Se iviseră urşi stricători. Nu se ştia cît are să întîrzie. Nu-mi păsa. Abia scăpăm dimineaţa de corvoada apei reci şi scălîmbăierile mădularelor. Dionis mă schingiuia, şi rîsei, ca ursarii care deprind puii să joace. Am mîncat cafeaua cu lapte singur. Calcăntraur m-a slujit mîhnit. - N-o să vi se urască? - Nu. Am să cobor la şatre, spusei, cu o logică şi o simplitate ca şi cînd m-aş fi aşteptat la asta şi aş fi pus-o la cale de cînd lumea. Mă uitai la ceas. Era opt. - Veniţi la masă? Şi glasul sasului se piţigăi rău. - Sigur. Şi am luat poteca spre vale. M-a întîmpinat ca ieri alaiul dancilor, m-au sărbătorit ţigăncuşele. Nu Ie aduceam nici un soi de bunătăţi. Le-am împărţit toţi banii mărunţi cîţi aveam la mine. Ţiganii m-au primit mai cu răceală. Nu s-au omorît cu firea în cinstea mea. L-am căutat pe Ciocîrdel şi pe băieţii care mîntuiseră ursuleţul. Am bătut prieteneşte mîna şi le-am spus să-mi povestească totul, cu de-amănuntul. N-aveau nici o treabă. Am colindat cu ei tabăra. Ne-am dus la ocolul căruţelor, nişte harabale înalte, pline cu tot tarhatul şi zestrea taberei, gata să pornească oricînd în lume. Aşa cum şedeau, cu hulubele întinse, mi-au plăcut mult. Dormea în ele nostalgia călătoriilor. Şi m-aş fi mutat bucuros într-una dacă nu m-aş fi temut de murdăria zdrenţelor şi co-troaţelor înghesuite acolo, în care scurmau cîteva găini şi cînta un cocoş cocoţat pe un teanc soios de perini. Am vizitat apoi pe Stanciu, care ne-a primit în cort şi ne-a cinstit cu vinars. Tovarăşii şi-au lins buzele. L-am întrebat pe bătrîn despre urs. Nu mai părăsea genunchii fetei. M-am interesat de Sakuntala. Nu se putea arăta. Era încă obosită. Aventura de ieri o tulburase mult. Nu mai aveam ce vorbi. Am ieşit şi m-am înhăitat cu cîrdul copiilor. Din fragă în fragă, din rug în rug, am urcat coastele cu mestecăniş ce închideau pe laturi valea. Am zăbovit în zmeurişuri, ne-am încîlcit în mureturi pînă pe la mijlocul muntelui, de unde începeau pădurile. Cînd am coborît la şatră, era ceasul două după-amiază. Copiii mă părăsiseră de mult, alungaţi de foame. O linişte caldă, aromitoare zăcea peste tabăra culcuşită în poiana văii. Nu aveam nici un gust să urc la camping, pentru bucatele lui Calcăntraur, oricît de faimoase ar fi fost. Singur, rătăcit printre corturi, m-am împiedicat de picioarele goale ale ţiganilor întinşi la somn, m-am încurcat în fustele ţigăncilor trîntite la umbră, am sărit peste albiuţele cu prunci şi am ieşit sus în rarişte. începusem oarecum să simt singurătatea. Nu apăsătoare. Răscolitoare mai mult. Mi-era lene şi sete. Mă întrebam, văzîndu-mă singuratec, de ce nu s-a entuziasmat tabăra de prezenţa mea. Simplu şi omenesc; nu le adusesem daruri. Dar aşteptam băietanii lui Dionis cu tîmele pe cobiliţe şi panerele pline cu prăjiturile lui Kalchentrauer. Astea au să-mi crească acţiunile. Poate am norocul să strecor Sakuntalei coşuleţul cu bunătăţi. Nu simţeam altă nevoie decît s-o văd. Mă mulţumeam însă numai să mă ştiu în preajma ei, în atingere cu cei care trăiesc lîngă ea: ca în lanţul electric cînd şi al o sutălea ins primeşte comoţia scînteii descărcate în cel ce atinge firele. 152 INTEGRALA PROZEI LITERARE M-am învîrtit mult far’ de rost, cu ochii în pămînt. Căutam aurul etern. Nemulţumit, m-am rum pe iarbă. Cînd mă morfoleam mai rău s-a ivit Kiva. S-a aşezat lîngă mine drăgăstoasă şi mieroasă. M-a certat de ce n-am tras de-a dreptul la ea. Se putea să stau aşa răznit şi strein? Şi n—i luat la şatra ei. Mîna şi punga lui Dionis se cunoşteau şi aici, în divanul curat, acoperit cu scoarţe, în mobilele orăşeneşti. Şi mai ales în mirosul de apă de Colonia, favorită lui. M-a cul-T3T mi-a dat apă rece, mi-a descîntat şi mi-a spus de la capăt povestea Sakuntalei, de cînd o năs-sase maică-sa, soră mai mică a judelui Stanciu, moartă după facere într-un spital de oraş. De-aia S*iictmtala rămăsese streină. Nu o primise ea, moaşa taberei, pe mîinile ei şi n-o înfăţişase ţiganilor aşa plină de mîzga caznelor neînmuiată încă în apa rece, cum e datina. Din spital au lu-ac-o la sat nişte rude, unde crescuse în casă gospodărească, departe de viaţa nomazilor. Aici eamoscuse şi se jucase cu copii de români, de la care luase alte obiceiuri. Cînd ajunsese mare o isrjse Stanciu şi o adoptase. - De-aia nu e neagră ca ţigăncile şi bate mai mult a rumâncă, încheie Kiva. - Dar tatăl? -Aci e-aci... Maică-sa greşise, n-a vrut niciodată să spuie cu cine. Fata a rămas copil din 5oo. ' - Cine i-a pus numele? - Acolo-n spital, moaşele şi doftorii. Rada, după numele moartei. - Dar dacă o fi fost schimbată din greşeală? Şi sării în sus. - Cum? se holbă Kiva. - S-a dat ţiganilor copilul altei femei. Se întîmplă. - Fugi, boierule, nu mai glumi! M-am dus chiar eu de am văzut-o, cum a facut-o. E a noastră şi n-o dăm din mînă, se oţărî baragladina. Basmul Radei m-a legănat şi mi-a dat de lucru închipuirii pînă tîrziu. Am crescut-o în gînd, wc—, legănat-o, am urmărit-o umblînd de-a buşilea, am primit-o în braţe cînd a făcut cei dintîi poţi, am mîngîiat-o şi am bătut pămîntul cînd a căzut şi s-a lovit, i-am cioplit păpuşi, i-am îm-ifetit codiţe, am lăiat-o, i-am cumpărat primele rochiţe şi cei dintîi botoşei. Pe urmă tot eu m-am ifişiat cu plînsete acolo-n sat şi am dat-o lăii, care mi-a purtat-o cu duşmănie pînă a urcat-o aici, a Dionis. ' Am deschis ochii. - Şi cum de-a ieşit atît de faimoasă? - De vrăjile mele, că era slabă şi sfrijită ca o rumâncă cînd a venit... - Şi acum ce gîndeşte, ce face? - Stă în cort şi aşteaptă. - Ce aşteaptă? - Ursita ei de aur. Iar mă întîmpina cuvîntul aur. Acum nu gîndit de mine, spus de altcineva... Fără să vreau, 3nă plecai să-l culeg... Strălucea ceva jos pe velinţă... îl ridicai. - A, cercelul fetei. -Al cui? - Al Radei. VASILE VOICULESCU - Ziceai că nu iese din cort. - Numai la mine. Vine cu prietenele ei să le ghicesc, să le descînt. O bucurie stranie mă pătrunse. Stam pe locul unde odihnise ea. Ţineam în mînă cercelul ei ca şi cum aş fi mîngîiat urechea care-1 purtase, buclele care-1 acopereau. Sării nebun. - Hai să i-1 ducem! - Nu se poate, maică, vrei să te urască? Rada nu primeşte pe nimeni la ea. - Nici pe Dionis? - Mai ales. -Niciodată? -Neam! - De ce? - Dacă ai intra matale, ar da buzna peste ea toţi ţiganii odată. Numai aşa îi stăpînim. Şi cu greu. I-am cerut să-mi arate măcar cum locuieşte. Cu moşneagul la un loc? Singură? De unde răsărise cînd îşi fulgerase frumuseţea în umbrele cortului? S-a învoit. Şi am plecat amîndoi. Am făcut ocolul sălaşului şi am ieşit în dosul aşezării lui Stanciu. Spatele cortului se prelungea într-o anexă mai joasă, fară deschidere, înfundată. Vechea şatră ţigănească din care Rada nu voise să se mute. - Şi intrarea? întrebai. - Numai prin cortul lui Stanciu, de care se lipise, şi unde răspunde. - Prin perdeaua de şiraguri? - Pe acolo. De peretele din fund al cortului e ascunsă gura şatrei care a rămas a Radei. Dai la o parte cerga şi intri în ea. Pricepeam: era altarul, dincolo de tîmplă, sfînta sfintelor. - Ce-mi ceri să mă bagi la ea? spusei repede. - Viaţa, răspunse pe loc ţiganca. - Na. Ia-o! Şi mă trîntii jos. - Ho, domoleşte-te, flăcăule, facu ea rîzînd, că mai ai de pătimit multe. Parcă eşti un noaten prins întîi la ham. Se pune-n şezut şi nu vrea să mai tragă. Mai bine să te duci acasă. Acasă? Nu mai mă trăgea nimic într-acolo. Ce mă aştepta altceva decît urîtul? Gămălia de cap a sasului cu picioare de elefant. Tenisul Frăulein-ei Lotte. Vîntul obişnuit al nopţii peste platouri, cu şuier aspru deasupra campingului, pe care-1 clatină ca pe-o ciupercă viermănoasă, frigul din cort. Aici cel puţin văzduhul e cald şi liniştit. Cerul astupă oala văii ca un capac de azur, şi ne lasă astfel răsuflarea slobodă. Kiva mă privea întrebătoare. - Mai stau. - înnoptează. - Nu-i nimic. Vin ciobanii cu facle şi mă iau... Şi m-am coborît iar la sălaş. Tabăra se înviorase. Focurile scînteiau voioase. Puradeii curgeau de pretutindeni şi se adunau scîncind de foame. Ţigăncuşe zburdalnice se-ntorceau cu cofe pline de fragi şi zmeură, cu care a doua zi coborau la tîrguri. Fetele treceau cu doniţele pe cap la izvor. Muierile mestecau mămăligile aburoase, plecate pe pirostriile încinse. Babele veneau şontocăind cu coşuri de vreascuri în spate. Ţiganii cîntau. Măgarii zbierau, purceii guiţau. Cîinii chelălăiau, \ 154 INTEGRALA PROZEI LITERARE rburătoriţi cu reteveie de la oale. Zarva se molcomea. Zgomotele, rîsetele, chemările din ce în ce mai potolite, mai slabe, ţeseau peste tabără o plasă domestică, o învăluiau într-o reţea care o sola, o ocrotea de restul lumii şi al marilor destine... Seara se lăsa încet, aromitoare, şi ne îm-îiinzea, maramă galbenă cu miros de brad amestecat cu fum casnic. Dădui cu mîna prin păr şi-l isnîii jilav de rouă. După ce m-am plimbat şi am tras adînc toate izurile amurgului din tabără, io ajuns iar la Kiva. Mă aştepta să mă dădăcească grijulie. Ciocîrdel cu prietenii se alăturară de io: Am vorbit iar despre fiare, de urşi magici care fură fete, de ţigani care se prefac cîte un ceas 3*r noapte în lupi, de vulpi care cîteodată dau buzna peste tine şi sînt fete vrăjite. Timpul trecea lesimţit. Se făcuse noapte. Şi nimeni nu venea pentru mine de la camping. Mi-am adus aminte â ciobanii îl însoţeau pe Dionis. Kalchentrauer nu iese după apusul soarelui din bordei. N-avea ane să coboare. Aşteptam zadarnic. N-aş putea jura că nu dorisem asta. în fundul sufletului eram iccărit de la început să rămîn. Numai că hotărîrea nu ieşise deasupra. Acum, că aveam pricină h motive: - Rămîn la tine, Kiva, în noaptea asta. Dorm afară, în fin. - Rămîi, maică... Cît vrei... Dar nu afară... în cortul meu, care e, şi zîmbi, de acum al matale. aşteaptă. Şi mă privi ca pe un copil bun. Am mîncat brînză cu mămăliguţă fierbinte, un pumn de fragi şi zmeură. Şi m-am culcat îm--ricat. Dar mai ales, lucru mare, fară să mă spăl pe dinţi. Mi-am clătit doar gura cu o bardacă ie apă. Ţiganii s-au sculat tot ca mine, tîrziu. M-am pieptănat cu degetele trecute prin păr şi m-am -căit puţin cu apă rece pe obraji. Am ieşit în tabără. Dimineaţa era o seară răsturnată. Aceleaşi eriţeli ale rîmătorilor şi răgete ale măgarilor tăiate de oracolele de vreme bună ale cocoşilor. Aceleaşi scîncete ale copiilor cerînd mîncare, aceeaşi iţeală a muierilor la apă şi a babelor după reascuri. Doar că ţigăncuşele, în loc să vie, plecau cu coşurile după zmeură. Iar împînzeala de -rum amestecat cu iz de răşină, în loc să se întunece, se lumina din ce în ce. Gogoaşa de linişte fc care se culcase tabăra se spărgea şi sălaşul intra iar pe tărîmul lumii... Roua, în loc să cadă fragedă, se zvînta. Mă deşteptasem dispus şi cu foame. Am întrebat pe Kiva ce are de mîncare. Vream să orîn-lâăesc şi eu un banchet obştesc. Bineînţeles, nu în proporţiile celui dat de Dionis. Şi mă interesul rezervele taberei. Tabăra nu mai avea aproape nimic. Totul se risipise în praznicul de pomină de alaltăieri. Bine. Să aşteptăm pînă vin oamenii de la camping cu merinde. * Am trecut ziua în acelaşi chip. Cu copiii la zmeură, dînd tîrcoale cortului Radei, de palavre cu Ciocîrdel şi prietenii lui. Am pătruns şi mai adînc în viaţa taberei. Am admirat şi mai pasionat mpletirea amurgului peste sălaş şi am adormit sub oblăduirea Kivei, cu flori de dragoste la cap. A doua zi am aflat că oamenii cu merinde nu se arătaseră. Ţiganii începeau să flămînzească. Deloc brînză. Nici un fir de mălai. De came, nici vorbă. Pînă acum boierul Dionis avusese de £riiă să nu le lipsească nimic. Toţi mă înconjurau îngrijoraţi. Kiva mă sprijinea. - Ce vreţi de la dumnealui, nebunilor? Ce, e părintele vostru? Duceţi-vă la jude. - Nu, Kivo. Au dreptate. I-am luat sub ocrotirea mea şi m-am legat să-i chivernisesc. Cheamă vătaful. 155 VASILE VOICULESCU - Vătaful? Păi ce poate nepricopsitul ăla? - Să plece numaidecît la cort să aducă mîncarea mea de la Calcăntraur şi merindele sosite de la conac. îi fac răvaş să i se dea tot ce se găseşte în bordeie. - Nu se poate, boierule. Ţiganii n-au îngăduinţa să urce acolo. - Unde, acolo? - La cortul stăpînului. - N-au voie la Dionis? - Nu... Nu pot trece peste semnele puse de dumnealui în drum. Pîndarii veghează zi-noapte şi trag. Aşa sînt poruncile. Aflai cu uimire că Dionis înţărcuise cu străşnicie tabăra. Nimeni nu îndrăznea să treacă anume hotare statornicite. - N-are cine duce de la voi un bilet lui Calcăntraur? - N-are. Decît matale. M-am plimbat prin tabăra flămînzită. Ţiganii scuturau traistele goale de mălai, întorceau co-veţile de făină cu fundul în sus. Cereau unul de la altul, întindeau doi-trei de-un codru de mămăligă rece, de-un ciolan rămas cu puţină came pe el. -Ne-a părăsit boierul, părintele nostru, se olecăiau. Şi numai putoarea e de vină. întrebai cine-i putoarea. Era Rada. Ţiganii o urau că se împotrivea stăpînului şi nu vrea să se ţie cu el. Am făgăduit tare, în auzul taberei, că am să aduc numaidecît belşugul şi i-am rugat să se potolească. Mă bucuram că am bun prilej să răscumpăr liniştea Sakuntalei în schimbul cîtorva saci cu mălai. Am urcat repede la Stanciu, să mă încredinţez de adevărata stare şi să mă sfătuiesc. Bătrînul mă ascultă serios. Nu ştia nimic. Trimise după vătaf. Acesta dete lămuriri şi întări totul. Era adevărat că nu se mai găseau deloc merinde şi tabăra ameninţa să flămînzească. - Dacă nu vine hrană azi-mîine, trebuie musai să ridicăm şatrele şi să plecăm, noi după munci, ţigăncile la ghicit şi furat, copiii la cerşit, sfîrşi vătaful în larma liotei ce ne înconjura. Starostele făcu semn de linişte. Mai avea la el în păstrare cîţiva saci de mălai, o putină de caş, cîteva coşuri de brad cu brînză. o duzină de ouă. Să se ia în tabără. Mi-era ciudă şi nu ştiam cum să-l opresc. Mi se părea că jefuieşte pe Rada. Oricum, se găsise o dezlegare, pentru prea scurtă vreme. Luai cîrmuirea în mîini şi, alătun de vătaf, de Ciocîrdel şi alţi tovarăşi, chivernisii raţiile, socotii, împărţii. Şi, furios, urcai sus. Aici, altă surpriză. Nici un pic de-ale mîncării. Kalchentrauer închisese bucătăria. Rezervele se sfîrşiseră, consumate de ospăţul de mai ieri, cînd, după porunca lui Dionis, se cărase totul la tabără. Doar pentru mine de s-ar găsi un ou, două şi un colţ de franzelă scăpate din gurile căpcăunilor. Sasul nu putea suferi pe ţigani. Şi gămălia de cap i se micşorase parcă de ciudă şi grijă. N-avea nici el ce mînca. Pe fetiţă o trimisese acasă. Şi nu ştia ce să facă. Să plece şi el? Aştepta ordinele mele. - Ce-a spus Dionis cînd a plecat? - Să ascult de d-voastră. 156 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Bine. Trimite şi cumpără de la Braşov, cum făceai cînd era Dionis. Dar nu trufandale. Să x iducă mălai, cartofi, mezeluri, ouă. - Da, dar cum? Şi sasul se văita că n-avea bani. Vărul meu, sculat cu noaptea-n cap şi luat ia repezeală, uitase să-i lase de cheltuială. - Te cobori şi iei pe credit. Doar te cunosc negustorii din Braşov. îl cunoşteau, dar nu prea-1 luau în serios. Şi mai ales alimente în cantităţi aşa de mari, cine i *ă-i dea pe datorie? - Iei din leafa d-tale. Ţi-o dăm înapoi numaidecît. -Nu mi-a plătit-o încă domnul. - Atunci ţine. Şi mă scormonii jenat în portofel, de unde scosei cîteva hîrtii mici. Sasul se «na cu neîncredere la ele. - Nu ajung decît pentru o zi. -Nici nu trebuie mai mult. Pînă mîine vine tot ce trebuie. Şi mă interesai de omul rînduit să urce de la conac mana moşiei. Ar fi trebuit să sosească de ieri seara. îl aştepta în seara asta. Nu ştia de ce întîrziază. - Dar poftiţi în cort să vă odihniţi. Vă fac o omletă. Trebuie să vă fie foame. îi poruncii să nu strice ouăle. Să le puie într-un coş, împreună cu tot ce se mai găseşte, faină, f zahăr, orez. Le iau jos... - Domnul nu doarme la noi? - Nu. Vino cu mine la stînă. Sasul ceru iertare că nu mă poate însoţi. Este în ceartă cu ciobanii neciopliţi şi obraznici, care suc după capul lor. Am plecat singur în goană la stînă, să rechiziţionez tot ce s-o afla acolo, brînză, mălaiul şi ceapa păstorilor. Să pun să taie cîteva oi. Cînd am ajuns, m-a întîmpinat scutarul. Nu mă cunoştea. M-a lăsat să mă mănînce cîinii. %T2 răcnit, am urlat la el. Nu s-a sinchisit. Turma nu era a lui Dionis. Oile veneau de strînsură, :fa*p la păscut de oamenii satelor din vale. Boierul îşi luase cu vîrf şi îndesat chiria cuvenită penam chiria muntelui. Iar din a oamenilor el nu putea vinde. Ce putea era să se desfacă de cîteva «erpe de-ale lui. - Cît ceri? Mi-a pretins fară ruşine pe-o singură oaie cît n-aveam în toate buzunarele. Dam dreptate sa-«slui. I-am cerut oile pe datorie. - îţi aduc banii cînd vine domnul Dionis. - Nţiu... a ţuştuit el printre dinţi, şi mi-a întors spatele, părăsindu-mă în plata dulăilor. Noroc că era un măgădău spătos şi c-o bîtă cu moaca cît doi pumni, altfel m-aş fi luat la băuse cu el. M-am întors cu coada-ntre picioare la Kalchentrauer. - Dacă vine sluga de la moşie trimite-o numaidecît cu sacii jos... chiar noaptea. Nu-1 laşi să —a» descarce aici. - Da, domnule, făcu el ploconindu-se. Atunci nu vă mai aştept diseară? Nu aprind? şi vru să riece la bordei, urîndu-mi ziuă bună. - Şi coşul? 157 VASILE VOICULESCU -A, da, coşul... Se învîrti în loc, scotoci tot bordeiul, ca să puie cu părere de rău, într-o papomiţă, cîteva ouă. nişte coji de pîine, o legătură de ceapă şi un boţ de brînză. - Puţin unt? Niţel mălai? N-avea. Cu ce-mi dase, îl jăfuiam, după spusa lui, de tot ce se mai găsea şi-l lăsam nemîn-cat. Nu-1 credeam, bineînţeles, dar n-aveam cum să-l controlez. Nu era de vină el. Blestemam neglijenţa lui Dionis. Am să-i fac, cînd s-o întoarce, un hai să nu-1 mai uite. Am coborît înainte de amiază la tabără şi am dat Kivei ploconul sărac. Ţiganii erau molcomiţi cu ce li se cuvenise din partea judelui. Deşi obosit, nu-mi găseam locul. Nervii îmi zbîmî-iau de mînie. Ca să-i potolesc, m-am apucat de treabă. Am spart lemne Kivei, care gîfîia ciopîrţind cu toporul cîteva aşchii de butuc. I-am cărat apă. Plecat pe vine, am suflat în foc pînă mi-a lipsit răsufletul, fară teamă că-mi lăbărţez genunchii pantalonilor. Eu am mîncat tot numai fragi şi zmeură. Apoi iar am plecat la ţiganii mei, cu care mă legam tot mai adînc. Siesta mi-am petrecut-o cu flăcăii şi fetele, strînşi la umbră. Mi-au cîntat bocetele miresei moarte, descîntecul de urs, am învăţat cîteva vorbe şi înjurături ţigăneşti. Pe urmă am trecut la covăcie. Am lovit cu barosul, ceea ce mi-a făcut enormă plăcere, într-un fier înroşit, pînă ce mi-a sărit o scînteie în ochi. Ochiul se roşi îndată, umflat şi lăcrămos ca de beţiv. Kiva m-a spălat cu apă de pelin, care l-a înveninat şi mai rău. Am căutat muşeţel. La înălţimea aceea nu creşteau decît margarete. După amiază, cu batista udă peste ochiul beteag, am vizitat iar pe Stanciu, oarecum protocolar, să mă interesez de urs, de Rada. Am dat iar tîrcoale cortului, cotiturii unde mă întîmpinase. sub poalele pădurii, vedenia. Kiva mă patrona cu dragoste. Deodată a ieşit o fată, însoţitoarea Radei. A alergat la vrăjitoare fară să mă vază pe mine. Cînd m-a descoperit, a dat să fugă. Kiva a oprit-o, a domesticit-o cu cîteva vorbe şi m-a lăsat cu ea. O ţigancă ochioasă, grozav de sprînce-nată. Se uită speriată după Kiva, care o părăsea, în acelaşi timp curioasă la străinul lîngă care i se poruncise să rămîie. Nu ajunsesem încă să semăn bine a ţigan. Cu laude şi linguşeli, am căutat s-o cîştig de partea mea. Ea era ochii şi urechile, pe care Rada, ascunsă ca melcul în cort, şi le trimitea afară. Şi aceşti ochi alunecară pe inelul cu boabă de rubine ce aveam de la mama. L-am scos şi i l-am strecurat în deget. Urechile se deschideau, bucuroase de cercei, piepţeni pentru părul ei frumos, panglici. I-am făgăduit un comaş de mătase verde. Dinţii străluciră tot într-un zîm-bet. Inelul era arvuna şi chezăşia tuturor. Mi-a spus că o cheamă Lina. Primea bucuroasă să ducă Radei vorbă de la mine că veghez asupra ei şi asupra ursului. Prietenia s-a pecetluit cu legâm®-tul să ne întîlnim măcar o dată pe zi, în anume ceas şi loc, pentru schimb de veşti. Fericit, nu bigam de seamă puiendrii de ţigan ce spionau scoţînd capetele din tufişuri. Seara am trecut-o la şezătoare. Fetele m-au primit bucuroase. în coşniţa lui Calcăntraur găsisem cîţiva pumni de boabe. La limba unui foc pîrîitor de coji de mesteacăn le-am prefăcut în floricele şi cocoşei, care sâraa din tigaie în poalele scurte ale ţigăncilor. Tîrziu, după jocuri, snoave şi poveşti, ne-am despărţi! înţeleşi pentru altă petrecere cît mai apropiată, cînd să le aduc bunătăţi de care trimitea barosanei Trebuia cu orice preţ să-l ajung dacă nu-1 puteam întrece pe Dionis. Şi mă rodeam: cum? Am nimerit uşor cortul Kivei. Toată noaptea am visat numai cai încărcaţi cu saci de menade şi balerci de rachiu. M-am trezit vesel. Kiva mi-a tălmăcit visul: cai albi, veste bună... şL aa nespălat, am alergat în tabără. Nu sosise nimic. Sălaşul flămînzea. Am pornit iar sus. Sluga ie INTEGRALA PROZEI LITERARE a moşie nu sosise. Kalchentrauer plecase la Braşov. Bordeiul, încuiat cu lacăt. Cortul, în paza aoui prostănac, care nu m-a lăsat să intru. Nu ştiam de unde mai ieşise şi ăsta. Ar fi trebuit să 333 bat cu el ca să-mi iau schimburi. L-am lăsat dracului şi am plecat. N-am tras la tabără, am ocolit-o, să nu afle ţiganii că n-am făcut nici o ispravă, şi m-am strecurat pe de lături. Se apropia Temea prînzului. Kiva m-a înfruptat cu cîteva ciuperci fripte şi m-am săturat tot cu zmeură. Am nmis-o după Ciocîrdel şi m-am sfătuit îndelung cu el. Disperat, plănuiam un furtişag şi la nevoie m atac cu silnicie asupra stînei. Vream să agonisesc mîncare şi să mă răzbun pe scutar. Se chema că pe urmă, cînd s-or limpezi lucrurile, va să plătesc tot ce-am şterpelit. Am chibzuit cum să îâşluim două-trei oi, pe care să le abatem spre banda ţiganilor ascunşi pe aproape. Cîteodată, larmele pasc şi noaptea la lumina lunii. Nu mai încăpea vorba: dacă răzbim pînă la stînă, punem ăia pe sacii cu mălai şi pe burdufele cu brînză. Pentru asta, unul din noi trebuia să încerce la isal de stînă, unde să întărite cîinii şi să tragă pe ciobani. Ceilalţi să ne strecurăm pe din vale la . ile rămase fără păzitori, să înhăţăm cîteva oi şi, dacă găsim drumul slobod, să intrăm şi să âcmănim bordeiul. Punerea asta la cale ne legam s-o înfăptuim a doua noapte, dacă nici în seara isa nu sosea omul de la moşie. La amiază m-am întîlnit furiş cu Lina. îmi aducea veşti despre Florea. Rada se simţea mai jc:remată. îmi mulţumea de cercelul găsit şi-mi trimitea vorbă să mă feresc de anume ţigani. Făsăduia să vie şi ea la o întîlnire. Cînd am auzit că o să-mi aducă pe Sakuntala, m-am plecat iă-i sărut mîna. Ţiganca s-a-nroşit pînă-n albul ochilor şi a fugit speriată. Seara nu s-a mai ară-■ar Am luat iar pe Kiva şi am intrat la Stanciu, să dezbatem problema aprovizionării. Ne apropiam repede de fundul traistelor. Judelui nu i-am spus de hoţia plănuită. S-a hotărît că dacă nici ia noaptea asta nu soseşte sluga de la conac, a doua zi să plece un gonaci cu bilet de la mine către dada Sia. Ştafetă l-am ales pe Ciocîrdel. Şi, acolo pe loc, scrisei un fel de ordm-rugăciune dhre bătrîna dădacă: să trimeată numaidecît oameni cu doi şi chiar trei cai cu poveri întreite ca pină acum, ca să ne despăgubim de cele pierdute. Dionis, care e bolnav şi nu poate scrie, ţinea î-o înştiinţeze că e foarte supărat de neorînduielile întîmplate în trimiterea merindelor. Nu cumva omul le dusese în altă parte? Să se bage bine de seamă de acum înainte şi să supravegheze cu străşnicie şi mai ales să nu se mai întîrzie. Sfîrşeam cu fagăduiala că ne întoarcem curînd. Noaptea m-am părpălit flămînd şi îngrijorat. în zori eram la tabără. Nici picior de slugă de la moşie. Ciocîrdel plecase în goană la conac. Ziua se arăta proastă. Ţiganii frigeau ciuperci şi tocau bureţi, într-o lîncezeală mohorîtă. Dancii, cu arcuri şi praştii, prigoneau ţarcile şi ghionoaiele, alergau veveriţele codate, să le mănînce. .Am urcat din nou sus. Kalchentrauer m-a întîmpinat trist. Tîrguise prea puţin cu banii mei. Pe datorie nu putuse căpăta nimic. Am vîrît mîna în buzunar. Aveam un extraplat de platină dăruit de tata la bacalaureat. Vream să i-1 dau să-l vîndă, ca să cumpere mălai şi cartofi. Ceasul, nicăieri. M-am pipăit, răspipăit. Mi se furase ori îl pierdusem. Biruit, am scos cele din urmă hîrtii de cîte o sută şi i le-am întins. Sasul m-a privit cu milă şi mi-a dat o felie de pîine cu unt, aduse de el de acasă. Pe urmă m-a poftit în cort, să mă schimbe de rufe, să-mi cureţe hainele terfelite. N-am comit. La ce bun? Am înhăţat sacul, nu m-am îndurat să-i las măcar o mînă de mălai, şi m-am coborît cu povara în spate, leoarcă de sudoare. Doborît de oboseală, am căzut de cîteva ori. Nu a-am uitat că mi-am rupt pantalonii în genunchi şi mi-am spart ghetele în bolovani. Duceam 159 VASILE VOICULESCU mîncare Sakuntalei... Abia după-amiază am ajuns şi am depus la picioarele lui Stanciu, haraci. sacul. Am fost răsplătit: Lina mi-a făcut semn s-o aştept la locul de întîlnire. „Rada îmi mulţumea şi se ruga de iertare că nu se poate arăta... Dar cît de curînd are să iasă şi ea“. Seara, ardeam. Mă durea capul şi-mi zvîcneau toate mădularele. Dar adormeam mulţumit că scosesem hrana pe încă cîteva zile. în zori un nou crîmpei de versuri m-a deşteptat, cîntîndu-mi în minte: „Să ispăşim în bucurie păcatele nemuritoare1*... „Semn bun, mi-am spus: ispăşim în bucurie“, şi am intrat în tabără. Aici, dezastru. Ţiganul se înapoiase cu vestea că dada Sia era bolnavă la pat şi nu putuse pătrunde la ea. Despre cai aflase că fuseseră vînduţi. Sluga însărcinată cu aprovizionarea campingului plecase. Pe el îl luaseră ai curţii la goană cu ciomegele şi-l ameninţaseră că dacă se mai arată pe acolo îl trimit la primărie să-l închiză. Nu mai rămînea decît să duc la bun sfîrşit hoţia. Ziua mi-am trecut-o împărţind rolurile, închipuind atacul, într-un fel de repetiţie generală. Ţiganilor le luceau ochii de bucurie. în capul bandei recrutate, ne-am strecurat de cu seară sub stînă şi ne-am desfăcut în două, ocolind-o. La vremea somnului de-al doilea, am ţîşnit din două locuri opuse. Dar toată strategia noastră a căzut baltă. Ciobanii nu dormeau şi nu s-au clintit din loc, parcă i-ar fi înştiinţat cineva. Au rămas în stînă, cu cîinii de jur împrejurul ocolului şi oile ciotcă în staul. Văile au răsunat pînă în ziuă de chiotele şi de focurile lor de puşcă. Nimeni nu s-a putut apropia. Abia ne-am tras ca lupii hărţuiţi spre negura văgăunilor, de unde ne-am întors în tabără spre zori. Dimineaţa toată am zăcut în cort. Kiva m-a îngrijit, m-a tras cu untdelemn, mi-a dat să beau buruieni... Mi-ar fi trebuit mai degrabă mîncare bună. Amintirea sasului mi-a venit deodată cu un fel de apă în gură şi lehamite de la stomac şi m-am tîrît c-o nouă nădejde sus. Kalch găsise în cort cîteva cutii de conserve şi de pesmeţi. L-am pus să desfacă una şi am mîncat-o ca un gă-man singur, acolo pe loc. Pe celelalte le-am confiscat pentru Rada şi Kiva. încercam un demers grav. Mi-am luat inima-n dinţi şi am apelat la Kalchentrauer pentru un împrumut de cîteva mii de lei. Cu lacrimile-n ochi, s-a văitat, s-ajurat că n-are. — Poate găseşti acasă, la vecini ori cunoscuţi, cu dobînzi mari, îl rugai. Nu credea. Dar are să încerce, să caute. Am intrat atunci în cort şi am adunat hainele bune cu care venisem, o valiză cu cămăşi noi, alte rufe scumpe, ciorapii, pantofii. Adăugam un port-fei din piele de crocodil cu colţare groase de platină şi monogramă de aur - o raritate - aparatul de ras englezesc din cel mai curat argint, cu ascuţitoarea lui originală, precum şi alte mărunţişuri şi i le-am dat să le ducă la vînzare. Şi l-am expediat imediat la Braşov. Eu m-am coborît cu cartofii tîrguiţi din ultimii bani. Cum nici un ţigan nu îndrăznea să urce la camping, nici chiar alături de mine, a fost nevoie să car eu singur suta de kilograme, în cinci dăţi, pînă la jumătatea văii, unde aşteptau flămînzii. Kalchentrauer şi prostovanul — singurii rămaşi sus — se luptau cu geamantanul şi valizele ce luau drumul Braşovului. Nătărăul pe care-1 rugasem să mă ajute şi mă refuzase se întorcea din cînd în cînd, de departe, lăsa jos povara şi murea de rîs privindu-mă cum mergeam de-a buşilea cu sacul în spate. Dar liota era iar mîntuită, măcar pentru cîteva zile. Sălaşul rămînea pe loc... Biruiam din nou pe cei care cereau plecarea şi înjurau pe Stanciu că numai de hatîrul lui Dionis ţine tabăra acum vara în munte, cînd ţiganii se cuvenea să cutreiere INTEGRALA PROZEI LITERARE tara plină de poame şi grîne coapte, unde pe o muncă de nimica pînă şi copiii cîştigă mîncare şi bani. Prunele se coc, porumbul face ţintă, iar ei se usucă şi putrezesc în gaura asta... Ziua mi-am trecut-o iar între ţigani cu chiverniseala. Cu prilejul ăsta am văzut chipuri noi, obraze necunoscute, adause celor vechi. O şatră de rudari începuse în marginea pădurii să scobească în trunchiuri albe de plută groase cît butia albii largi ca nişte bărci. Alţii lucrau linguri, furci şi tocătoare. Mirosea a lemn proaspăt şi viu. Aşchiile fîşîiau dulce. Talajii se desfăceau rin, ca panglicile de atlaz. Nu m-am putut opri să nu mă culc în ele. într-o şatră alăturată se pripăşise o familie de spoitori îmbrăcaţi, şi ţiganii şi ţigăncile, cu şalvari largi, înnodaţi pe gleznă. Bărbaţii purtau în cap cialmale, ca nişte plăcinte de cîrpă. Trecuseră de peste Dunăre şi vorbeau turceşte. I-am privit cum cositoresc tingirile sclipitoare ca argintul. în cazanele adînci intrau femeile cu picioarele, învîrtindu-se în ele ca nişte paiaţe. Am întîlnit un ursar încins peste mijloc oi lanţ de fier. Am aflat astfel că tabăra nu numai se primenea, dar creştea necontenit. Dionis statornicise legături cu alte şatre şi lăi, de la care soseau şi la care plecau mereu ţigani. Un fel de schimb între tabere... Unii se duceau după treburi şi furtişaguri. Alţii se întorceau din aventuri şi isprăvi. Toţi jurcăniţi, slabi, flămînzi, hăituiţi de jandarmi. Trebuiau adăpostiţi, iscunşi, săturaţi. Mă hotărîsem să le fac o catagrafie. ' Au trecut aşa multe zile şi nopţi istovitoare. Socoteala lor am ţinut-o pînă la a cincea, a şasea. Pe urmă le-am pierdut şirul. Au intrat una în alta, pînă s-au amestecat şi s-au făcut o masă cenuşie, nisipul vremii cu aurul din el... Hărţuit numai între camping, de unde nu venea nimic, şi între tabără, unde se înghiţea tot, nă ogărîsem şi mă zdrenţuisem de nu mă mai cunoşteam nici eu singur. Kiva se uita la mine cu milă şi cerca să mă mai repare. Nu primeam. Era zadarnic. Nu mai aveam cămaşă. Cea de pe —ine, sfîşiată de necurmată întinsoare şi putrezită de sudori, se ţinea numai în guler şi-n piepţii ăubli. Haina, cu care dormeam noaptea, ajunsese o janghină pe care n-ar fi primit-o nici un ţigan care s-ar fi respectat. Pantalonii, hărtăniţi, se cereau peteciţi în punctele esenţiale. Nu mă risesem de săptămîni, şi o barbă urîtă, roşcată, încălecată de mustăţile căzute pe oală îmi mîn-jea obrajii. Părul mare nu ajunsese încă chica împlinită ţigănească, zvîrlită pe spate, ci se lăsa în i*ţe murdare pe gîtul scofilcit, dinţii se simţeau nefericiţi şi duceau dorul periei. Şi totuşi, nu •ream să ştiu de nimic altceva decît de Rada şi de hrănirea taberei. Un spirit nou mă însufleţea. ?arcă ar fi sălăşluit în mine un altul. Nu molîul, astîmpăratul, nepracticul şi fricosul de pînă ieri, mcapabil de hotărîre şi acţiune. Acum luam asupra mea sarcini şi răspunderi care presupuneau puteri şi voinţă dincolo mult de ale mele. Unde le găseam? Mă puneam de-a curmezişul împre-.rărilor. mă războiam cu oamenii, porunceam, cliibzuiam, chiverniseam, aprig, neobosit, plin ie noi resurse şi de veşnic curaj. Kiva se uita galeş la mine şi spunea: — Cum semeni cu Dionis! şi se vedea din glas că-1 iubea. Asta mă supăra. — Dionis v-a părăsit, îi aruncam în obraz. — I-ai luat matale locul, rîdea ea. Te zbaţi şi te chinui cum se zbătea el, nebunul, la început... Şi, ciudat, în tot acest timp n-am simţit lipsa lui Dionis, nu l-am dorit, sufleteşte, nu-1 aştep- rnn. se ştersese din viaţa mea. Nu trăiau decît grijile lui pentru sălaş şi dragostea pentru Rada, 161 VASILE VOICULESCU acum ale mele. Eram fericit să văd pe Lina şi să înnod lanţul pînă la Sakuntala. Preţul pe care-1 plăteam pentru asta îl găseam încă prea mic. Acum ajunsesem să cunosc şi eu pe toţi ţiganii din sălaş, le spuneam pe nume, le împărtăşeam nevoile, pătimeam cu ei şi mi-era drag să-i ajut, încît nu mă deosebeam nici pe dinafară, nici lăuntric de ei. Numai că toate grijile lor trebuia să le port numai eu în spate. Ca nişte copii, ei habar nu aveau şi nu se pricepeau. Dar o nădejde dincolo de orice nădejde mă sprijinea. Şi zelul îmi sporise. Trecuseră multe zile de zbătaie. După spusele Linei, legătura nevăzută cu Rada se strîngea din ce în ce. Kiva îmi prorocea o bucurie apropiată, care se şi adeveri. într-o dimineaţă, tabăra s-a sculat în plină răzmeriţă. Florea pierise. O tăietură în peretele cortului dovedea că hoţul se strecurase noaptea şi-l furase. Mi se spuse că Rada îşi frîngea mîinile şi nimeni n-o poate opri din plînsete. Kiva îşi sleia zadarnic farmecele şi trecerea. Stanciu se în-vîrtea neputincios. Lina se strecură la mine pe neaşteptate cu vestea că Rada vrea numaidecît să mă vadă în taină. Numai în mine singur îşi punea nădejdea. Am crezut că leşin. Kiva m-a lăiat, mi-a tuns hălăciuga părului şi a bărbii, m-a curăţat şi m-a cîrpit cît a putut. Cu două ceasuri înainte de soroc, aşteptam tremurînd într-o poiană din pădure. Iat-o. Am avut putere să stau în loc pînă s-a aşezat lîngă mine. E drept că pentru stăpînirea asta l-am avut pildă pe Dionis, de care, fulgerător, mi-am adus aminte. Parcă el m-a oprit de la orice gest nesăbuit. Sakuntala era şi mai frumoasă decît întîi. Frumuseţea, ca şi dumnezeirea, nu poate fi spusă, nici zugrăvită. Nu pot fi definite prin ceea ce sînt, ci prin ceea ce nu sînt. Prin negativele lor. Sakuntala nu era o frumuseţe anume, ci frumuseţea în sine şi toată la un loc. Nu o frumuseţe de nuri şi drăgănele risipite în chip, împrăştiate pe trup, ci o frumuseţe strînsă, densă, concentrată toată în fiecare parte, în orice mădular. Nu o frumuseţe întîmplătoare, ci una cu tilc, o frumuseţe cu destin. Minunea era pielea, nu neagră, ci de aur brun, bătînd uşor către tîmple în ivoriu trandafiriu. Nu putea sta mult. Era pîndită de zeci de ochi pizmaşi. Totuşi, i-am respirat adînc izul trupului. Nu mirosea a ţigancă, mă pricepeam bine. împrăştia o aromă de azimă de grîu curat, coaptă din proaspăt. „Să-i scap ursul din mîinile răpitorilor care aveau să-l chinuiască. Să n-o las“, atît m-a rugat, şi fugi. ...să ispăşim în bucurie păcatele nemuritoare Frumuseţea este oare unul din ele? Slavă ei dacă o ispăşim bucurîndu-ne... ...Iar versuri, iar delir... . Am rămas acolo cu nesaţiu, nemişcat, pînă seara. Abia tîrziu m-am uitat împrejur. Mă găseam într-o poieniţă la capătul de jos al unei prăpăstii ce se desfacea tocmai de sus, din culme. Pe prăvălişul ei îngust se rostogolise în primăvară, pînă jos, o avalanşă de troiene ce stăruiau tari ca nişte stînci albe într-o spumă de zăpadă. Numaidecît, de sub buza valului de nea, începeau să mijească florile îngheţului, ghiocei bălani, dediţei friguroşi, clopoţei palizi, apoi treptat, coborînd cîţiva paşi, păscuţe, gălbenele, mierea ursului, ciuboţelele-cucului, pe urmă numaidecît florile 162 INTEGRALA PROZEI LITERARE verii, anemone, miozotis sălbatec, bujori de munte, amica, încondeind un curcubeu floral ce imnănunchea în el cele două anotimpuri îngemănate deodată pentru ea, pentru slava Sakuntalei... Seara am colindat şatră cu şatră pe urmele unor ţigani lipsă. Meşterul ursar se culcase. Cu :oată golănia, fagăduii o răsplată împărătească cui mi-o aduce întîi veste despre urs. Kiva ispitise toată tabăra. Ici-colo ieşea la iveală cîte un semn. Viaţa mi se încordase pînă lîngă moarte. Spiri-: -1 îmi bătea ca pulsul unui alergător în trecere. Treceam prima probă din marele examen în faţa Sakuntalei. Pe la ceasurile zece din noapte Ciocîrdel m-a scos din chingile aşteptării. Se întorsese unul din copoi. Un danci strecurat cu vicleşug pe dîra răpitorilor îi adulmecase într-un cot-jon departe. Acolo se pregătea, după şart, dresarea puiului. în fruntea a trei flăcăi înarmaţi cu bî-:e şi şpăngi, ne-am strecurat nesimţit pînă acolo. Desculţ, să nu fac zgomot, gol pînă la brîu să nu agăţ crăngile cu haina, m-am tupilat după un trunchi dezbinat în două tulpine, pe unde puteam scoate capul. Pe faţa unui partal de pămînt larg cît o arie, sticlea un strat gros de cărbuni aprinşi. Alături, stau aşezaţi turceşte meşterul ursar, care la inspecţia mea se prefăcuse că doarme, şi doi dălcăuci. Jur împrejur, şase ţigănuşi aşteptau nerăbdători în pieile goale, cu ciomege în mîini. I-am lăsat întîi să văd ce fac. Eram curios să cunosc şi această îndeletnicire ţigănească. Curînd, un al patrulea aduse ursuleţul într-un braţ. Cu mîna cealaltă îi tuma dintr-un clondir o băutură re gît. Ceea ce din cînd în cînd îşi facea şi lui. Puiul se scutura, dar înghiţea. Un miros tare de rachiu mă ajunse. Am priceput. Animalul trebuia îmbătat ca să fie şi mai lesne supus. Poate fiindcă trecuse vîrsta. Era prea mare. Unul din ţigani se sculă şi curăţă de jar aria ca pe o vatră de copt turtă. încercă pe urmă cu dosul palmei fierbinţeala pămîntului unde puiul trebuia ţinut cu rilpile, cît să-l frigă bine, ca să-l silească să sară şi să deprindă jocul. Meşterul scoase din taşcă : sulă şi o puse în mormanul de cărbuni la înroşit. Apoi îşi desfăcu de peste mijloc un lanţ de Ser cu care era încins. Se pregătea să-i puie belciugul în nas, după ce-i găurea muştiucul cu sula. Uneltele zăngăneau uşor în mîinile lui. Cei şase ţigănuşi despuiaţi se porniră să cînte, să sară şi să se învîrtească în jurul vetrei, aidoma unor urşi sculaţi pe ciomege, dînd astfel pildă şi îndemn puiului zăpăcit de larmă şi rachiu. Acum chiar meşterul încercă vatra. încă era prea încinsă. Trecu praftoriţa peste ea. Mai trebuia aşteptat. Pînă atunci, ca să îndemne pe danci la joc şi cîntare, d mîngîie cu buricul degetelor în răspăr pielea tamburinei, care mugea uşor ca o ursoaică de dorul puiului. în sfîrşit, trase sula, o vîntură de cîteva ori în aer, o suflă, o încercă repede cu degetul muiat in scuipat şi o dete unui tovarăş în mînă. Ursuleţul îşi bălăbănea capul ameţit şi de abia sta pe p®cioare. Meşterul porunci să se arunce vreascuri pe focul de alături. Era nevoie de pălălaie mare, ia lumina căreia să împungă botul fiarei. Flăcările dănţuiră şi ele. Ţiganul se ridică sinistru, apucă cuiul între picioare, cu faţa spre el, şi-i ridică botul. Un tovarăş îi încleştă pe la spate capul în niinile-i vîrtoase. Dănţuiala, descîntecele, pocnetele de ciomege în pămînt, hora dimprejurul ursuleţului se dezlănţuiră. Mîna cu instrumentul de împuns se ridică, ameninţătoare, lanţul cu meiul ce trebuia petrecut prin gaura sîngeroasă zurui în mîinile ajutorului. Atunci am năvălit. Unii au risipit cu bîtele şi picioarele focul care lumina operaţia. Alţii au lovit pe meşter şi pe complici. Eu i-am smuls puiul. A fost un atac fulgerător. într-o clipă, vrăjmaşii înspăimîntaţi s-au mistuit. Or fi crezut că au sărit pe ei diavolii. După miezul nopţii eram în cortul Kivei, cu ursuleţul adormit la piept. Băgase drăgăstos labele de dinainte în sînul meu. Din cînd în cînd, mor- 163 INTEGRALA PROZEI LITERARE iarăşi sub ochi, prin suflet, în creier. Şi nu m-am ruşinat deloc de ea. Dimpotrivă. Am aplaudat nat ce ai făcut tu, adică ce-am lucrat prin tine... - Atunci eu? - Tu? Nu-ţi dai seama acum că tot ce simţeai era străin? Gîndeşte-te bine. Cercetează-te. Nu iesiuşeşti că ai făptuit toate numai în numele meu? Aveai delegaţie de la mine, mandat. -Am fost numai mandatarul tău? şi băgăm de seamă că vorbeam la trecut. - Sigur, dragostea a fost mereu a mea, a mea necontenit Rada. Durerile, chinurile, zbătăile, Ttxuriile, fericirea, strecurate prin tine, sînt tot ale mele acum... Le-am cules ceas cu ceas, zi de a din tine. Eram acolo, în tine, la pîndă. Nu mă simţeai uneori? Ţi-a fost tot timpul ăsta dor de mine? -Nu. - Vezi? Fiindcă eram veşnic prezent. Ale lui Dionis erau grijile ce purtai, ale lui poverile ce iuceai. Ale mele piedicile peste care săreai, ca să ajungi la Rada. Acum ţi le ridic. Le iau înapoi. 5c ie restitui pe tine ţie însuţi, odată cu lucrurile. Şi îmi arătă: Iată colo pe masă portfeiul. In colţ geamantanul, valizele. Priveşte pe toaletă aparatul de ras. Uite-ţi hainele, cămăşile. Ai găsit în vestă ceasornicul? Caută-1, că se află acolo. Numai inelul l-am lăsat Linei. Nu m-am îndurat să-i isc inimă rea. - Şi Lina era în slujba ta? Dionis făcu semn cu capul că da. - Atunci tu ai pus la cale foametea? - Eu, tot. Ţi-am tăiat toate resursele, cum mi le tăiaseră şi mie, după ce am rămas, pentru Rada, în tabără. De ce n-ai rămas la camping? M-ai fi dat peste cap. Nu-i răspunsei. Urmai să-l întreb: - Şi ceilalţi ştiau despre asta? - Cei din tabără, nu, afară de Kiva, la care am stat ascuns. - Kiva m-a găzduit pe mine. - în bordei, alături, am stat eu. Te vedeam, adică mă vedeam în locul tău, zilnic, de zeci de ori. - Şi Stanciu? Rada? Ciocîrdel? - Nu ştiau nimic. Toţi, în cap cu tine, aţi fost pasivii. Unelte în mîinile mele, ajutat de Kiva. - Dar Kalchentrauer? - El da! Mi-e prea devotat. S-a purtat, cum ai constatat, admirabil. îi era milă de tine, dar nu m-a trădat. - Atunci alungarea de la stînă? Refuzul dadei? - Poruncite de mine. - Pentru ce mi le-ai ridicat mie stavile? Tu din partea asta nu ai întîmpinat piedici. Tu ai avut si turmele, şi moşia la dispoziţie, pradă pasiunii tale. - Tocmai, am vrut să văd ce făceam dacă nu le-aş fi avut. Tu mi-ai arătat pînă unde aş fi mers. Sint mulţumit. - Nu sînt eu, îi întorsei cu amărăciune. - Iartă-mă, se rugă el... Am forţat puţin condiţiile şi am concentrat experienţa ca să grăbesc rezultatul şi să-ţi cruţ trupul plăpînd. Duhul, trebuie să recunosc, îţi este tare. Mă gîndeam din ce în ce mai strein la toate şi de toate mă dezlegam. 167 VASILE VOICULESCU - Şi furtul ursului? îl întrebai în cele din urmă. - înscenare. Kiva îl dase. Tăietura în peretele cortului am facut-o ca să cază bănuielile asupra unor hoţi. - Şi baia Sakuntalei? - O răsplată care s-a răsfrînt tot asupra mea. Şi chipul i se lumină într-o undă de delicii. - Erai şi tu ascuns acolo? - Poate. Dar ochii tăi mi-ar fi fost de ajuns. Şi mi-a făcut teoria Dybukului şi a altor poveşti mistice, la care am ascultat cu gura căscată. Eu nu fusesem nimic. Poate pămîntul. El semănase şi recoltase totul. Şi mi-a ţinut o lungă lecţie asupra personalităţii omeneşti. Noi sîntem, spunea el, un polip, o colonie de stări psihologice, mai mult sau mai puţin complexe. Fiecare din ele alcătuiesc o personalitate. De obicei una, cîteodată două pun stăpînire, cu rîndul, peste celelalte înghesuite la fund. Uneori se strecoară, paraziţi din afară, alta străină, care le exploatează ca un tiran, cum a fost cazul tău. Necunoscătorii au botezat asta maladii ale personalităţii. - Atunci ce se alege şi ce rămîne adevărat din noi? - Persoana, răspunse el, esenţa cu care venim şi cu care plecăm, după ce lepădăm toate înfăţişările, hainele sub care ne-am perindat în viaţă. Personalităţile de copil, de băiat, de om matur. Personalitatea de bătrîn. Persoana noastră şi le făureşte, le creşte, le dezbracă, le schimbă, le pierde. - Atunci persoana? îl întrebai. - Da, ea stă neschimbată, neatinsă, orice i s-ar întîmpla, inviolabilă. Personalitatea e pielea şarpelui care se leapădă. Dar cine a ajuns la persoană a ieşit din lumea înfăţişărilor. A ajuns la cea statornică. Ştiam lucrurile astea. Le citisem. Să le fi trăit oare de data asta? - Şi eu mi-am schimbat personalitatea? îl întrebai liniştit. - în tot acest timp ai simţit vreo urmă de gelozie împotriva mea, cum ar fi fost firesc dacă iubeai tu cel adevărat? A trebuit să mărturisesc că nici măcar nu mă atinsese umbra unui asemenea sentiment. - Şi acum? mă întrebă, plecat asupra mea. Cercetează-te adînc, mă provocă el. Adevărul era că acum nimic nu mă mai chema în tabără. Ca şi cum Sakuntala rămăsese departe, în urmă, adormită ca o Ariadnă pe ţărmuri pustii. I-o mărturisii şi-l rugai să-mi dea lămuriri. - Asta numai Kiva ar putea-o. Ea este cu compartimentul farmecelor şi al magiei. Ea te-a vrăjit. - Şi tu? - Eu? Eu am banii. Cumpăr. Cumpăr oamenii, puterea, dragostea. Voi cumpăra şi pe Sakuntala. - S-o cumperi? - Da. Nu ştiam. Aflai că la ţigani părinţii îşi vînd fetele. Bărbaţii trebuie să le cumpere. Cu bani şi daruri scumpe. Numai aşa le capătă de neveste. - Acum, după ce ai trecut prin încercare şi ai dat examen strălucit, ţi se cade să auzi destăinuirea la care rîvneai cînd ai sosit. 168 INTEGRALA PROZEI LITERARE Şi-mi povesti drama iubirii lui. Zguduirea ce-i pricinuise întîlnirea Radei fusese hotărîtoare. Tocmai citise cartea pe care o găsisem şi eu. Cînd a văzut-o, a avut aceeaşi halucinantă viziune, ca şi mine, că întîlneşte pe Sakuntala, fecioara sacră. Cele două prietene, bătrînul jude repetau aievea, actualizau vechea dramă a lui Kalidassa, pădurea primăvăratică, ţiganii pitoreşti întregeau cadrul; şi, fară şovăire, s-a statornicit în sălaş. El, ursuzul, misoginul, egoistul, a devenit dintr-odată altul. A intuit pînă în adînc puterile iubirii, ale devotamentului, ale jertfei de sine. Ca s-o cîştige, s-a coborît pînă la ea şi s-a făcut ţigan. Greşeală. N-a izbutit decît s-o îndepărteze. Ba poate chiar să se facă urît. Fata l-a respins, hotărîtă. Mai mult. S-a închis în cort şi n-a vrut să mai iasă. Atunci s-a amestecat Kiva, care i-a sărit în ajutor. Ţiganca i-a deschis ochii că dacă nu e la mijloc inima, nu se întorc aşa minţile unei muieri, mai ales ţigancă. Trebuie să se facă iar boier, s-o ameţească, s-o biruie cu daruri, lux şi bogăţii. Asta i-a adus aminte de aventura Sakuntalei şi l-a izbit asemănarea cu pasiunea lui. Pe Sakuntala o cucerise un rege, un erou. Avea dreptate Kiva. Din ţigan s-a prefăcut deci în stăpîn. S-a mutat sus m munte şi s-a izolat. Şi-a alcătuit campingul fabulos. Şi-a schimbat viaţa, şi-a călit voinţa, bucată cu bucată, şi-a lucrat altă personalitate. A dăruit Radei un cort strălucit. Ea l-a refuzat. E cortul în care locuieşte Stanciu. A urmat apoi să respingă tot ce-i trimitea. Atunci el a început să reverse harul, mărinimia şi protecţia lui asupra taberei. Şi-a făcut cu asta un nume şi o publicitate care în orice clipă trebuia să sune în urechile iubitei. Şi-a cîştigat acolo prieteni, a agonisit devotamente, a cumpărat oameni. - De ce nu laşi ţiganii să se apropie de cort? - Cum aş mai fi altfel stăpîn, rege, dacă ar pătrunde oricine şi oricînd la mine? Dacă m-aş fi lăsat văzut, pipăit, furat? Aşa, însă, cu cît mai sus şi mai inaccesibil, cu atît închipuirile lor mă împodobesc şi mă slăvesc. Şi toate, toate ajung şi se scutură ca un polen rodnic asupra Sakuntalei. - Dar cum te-ai putut înfrîna să nu o mai vezi? Să nu stai lîngă ea? - Iubirea mi-a dat stăpînirea de sine. Şi ca să-mi oţelesc nervii, să-mi înfrîng slăbiciunile, am practicat disciplina de care fugi tu. - Şi unde ai să ajungi? Rada nici cu asta nu te iubeşte. Am văzut. Nu consimte să te primească, nu vrea să-ţi vorbească. - Nu te-a primit pe tine? îmi tăie el repede vorba. - Pe mine? Unde? - în pădure. Nu ţi-a vorbit ţie? Mi-e de ajuns, fiindcă tu erai Dionis în ochii ei, în ai taberei, în ai tuturor. - Atunci de ce ţi se împotriveşte? - Fiincă e habotnică. Nu se învoieşte să-mi fie amantă. Vrea soţie. - Nu ştiam asta. Nevastă. Ţi-a spus? - l-a spus Kivei. -Şi? - Şi zilele astea o cer lui Stanciu. - Te însori cu ea? - Fac nuntă ţigănească, în codru. 169 VASILE VOICULESCU Pentru asta îmi povesti cum prin mijlocirea Kivei fusese adoptat fiu de căpetenia unor puternice lăi din Ungaria, un voievod, vlăstar din vechiul duce Mihai, sub care ţiganii intraseră pe la 1450 în răsăritul Europei. L-am ispitit asupra ceremoniei adopţiei. N-a vrut să-mi spuie decît că a stat în genunchi în faţa tatălui, între doi martori bătrîni, şi a înjungheat un berbec alb, din sîngele căruia s-au împărtăşit toţi. Pe urmă a împărţit daruri tuturor, s-au ţinut ospeţe. Acum aştepta să sosească chiar a doua zi părintele adoptiv, starostele Mihaly, să ceară de la judele Stanciu, pentru el, mîna Radei. Ungurului şi suitei lui îi erau pregătite şatrele de adaos din camping. - Cum ai izbutit să îndupleci pe Mihaly? Cred că ţi-au trebuit bani mulţi, îl căinam. - Deloc. L-am cumpărat cu altceva mai ispititor, grandios... şi Dionis mă privi radios. Nu ghiceşti? -Nu. - I-am supus un plan pentru reorganizarea vechiului regat al ţiganilor din lume, cu el ocîr-muitor. - Rege? strigai. - N-ai auzit? Uite colo studii şi lucrări. Te poţi documenta. Voievodul Mihaly, foarte inteligent şi cultivat, are unele hrisoave inedite de-o valoare şi un interes excepţional pentru istorie, care, date în vileag, vor face senzaţie. De ce mă priveşti neîncrezător? Pînă acum cîţiva ani ţiganii din Spania, Franţa, Italia, chiar şi din Scoţia, se întîlneau undeva pe ţărmul Gasconiei să-şi aleagă regele şi regina. Cred că şi acum se mai ţin faimoasele lor adunări naţionale, un fel de bîlciuri, în care se schimbă ştirile, întîmplările, hotărîrile şi planurile din întreaga lume a romilor. - Asta unde? - Tot acolo. Sînt însă tainice. Bineînţeles, acum eu voi lucra nu în ascuns şi romantic, ci făţiş, politic şi diplomatic. Şi-mi destăinui cum se bizuie pe sprijinul şi influenţa prietenilor din Anglia şi de la Liga Naţiunilor ca să dea şi ţiganilor o patrie. - Eşti Mesia ţiganilor, glumii. - Nu, de-abia Moise. Triburile trebuiesc unite, omologate lăile, plămădită limba, epurate moravurile, înnobilat neamul. - Himere... îndrăznii. - Ie înşeli. Cum chestiunea mă priveşte personal, deoarece sînt unicul moştenitor al lui Mihaly şi copiii mei vor veni la succesiune, n-am să mă dau înapoi de la nimic să scot din praf şi uitare vechile drepturi şi capitulaţii ale ţiganilor, consfinţite în diplome, edicte şi privilegii de împăraţii germani şi regii unguri. Încît găteşte-te de nuntă, sfîrşi el. Spune ce să ţi se mai aducă. După căsătorie plec şi te las pe tine cîrmuitor peste şatră şi peste moşie. Şi mă sărută. * A doua zi la prînz oaspeţii soseau călări. Zece barosani cu chipuri smolite, tăiate de mustăţi întinse pînă la urechi, cu pălării înalte, zise dopuri, mintene cu brandemburguri, pantaloni albi 170 INTEGRALA PROZEI LITERARE strînşi pe coapse şi cu cizme cu creţuri. Dionis cu mine i-am primit ceremonios, le-am strîns mîinile şi i-am poftit în cort, unde le-am servit un fruştuc din slănină în boia iute, mezeluri şi rachiu vinars. Apoi i-am risipit pentru întîia odihnă pe la corturile lor. Pe Mihaly l-am instalat singur. El mă impresionă cu adevărat. Un cap mare, frumos strujit în oase boltite, chipul brăzdat, parcă obrajii i-ar fi fost crestaţi cu cuţitul, ceea ce-i dădea o expresie de vitejie, fruntea dreaptă. suită, ochii cafenii, uşor boboşaţi, mari, cu pleoapele de sus cărnoase, şi fălcos. în plină bărbăţie, voinic şi mlădios, cu bărbia îndrăzneaţă, avea un aer de mărire, putere şi inteligenţă. Masa a fost demnă de un ministru din diplomaţie şi Dionis şi-a meritat laudele. După amiază am coborît cu caii de dîrlogi la tabără. De data asta drumul şi tabăra nu mi-au mai spus nimic. Nici măcar de oboseală nu mi-a bătut inima. Droaia de ţigani ne-a primit cu urlete din guri, din buciume, din trompete. Bîzîiau cobze, ţîrîiau ţitere, clămpăneau ţambale, fon-fâiau armonice, guiţau dible. De unde ieşise atît duium de artişti? Eu nu-i ştiam ai sălaşului. La oarecare depărtare de marginea taberei, oaspeţii au încălecat, cu Dionis la dreapta voievodului Mihaly, pe un cal negru, darul părintesc. Călăreţii s-au oprit în faţa cortului bulibăşiei. Noi toţi, trîmbă după ei. Stanciu i-a primit în picioare, înconjurat de vătaf şi de cîţiva barosani ai lui cuviincios îmbrăcaţi. Am fost poftiţi în cort pentru o gustare răcoritoare. Ceremonia cererii s-a făcut tot afară. Pe două jilţuri alăturate, acoperite cu blănuri, Mihaly şi Stanciu. Am băgat de seamă că voievodul îşi schimbase straiele. Pe cap pusese o căciuliţă roşie, ca o tichie, cu un surguci de nestemate străjuit de un mănunchi de fulgi de cocor. Peste conteşul negru cu brandemburguri roşii, încins cu o chingă scumpă, de care atîma o spadă, îmbrăcase pe umeri o zeghe lungă, albă, răsfrîntă, ca să se vadă căptuşeala roşie. în picioare trăsese botfori roşii. în mînă ţinea toiag cu nouă noduri. La dreapta lui, în picioare, ca o aripă, sta Dionis, în costum alpin. în stînga trebuia să se aşeze Rada. Baronii lui Mihaly, oamenii judelui, se înghesuiau pe de lături. Tabăra toată, pe poiana din faţă. Rada întîrzia. Judele bătu din palme. Kiva s-a înfăţişat gătită, i-a şoptit ceva la ureche şi a intrat în cort. A ieşit numaidecît cu Rada între cele două druşte. Frumuseţea, înalta ei smerenie, graţia mîndră au izbit pe toţi. Baronii au aclamat-o cu urale. Ea a trecut de a sărutat pe rînd mîna tatălui ei şi pe a lui Mihaly. Deodată, a căzut în genunchi în faţa voievodului şi a bolborosit ceva pe ţigăneşte, cu fruntea în pămînt, apoi s-a întins leşinată. Dionis a rămas ţeapăn, cu capul sus, cu privirile peste gloată, dincolo, departe. Mihaly şi-a sucit încruntat o mustaţă şi a făcut semn suratelor, care au ridicat-o şi au dus-o în cort. Ce se-ntîmpla? Rada strigase că nu vrea să se mărite. Şi se ruga să n-o dea cu sila... Mai bine se omoară. Dar ceremonia nu s-a stricat, s-a amînat numai pînă ce fata şi-a venit în fire. Cererea se făcea de trei ori. Dacă şi a treia oară peţita refuza, era pedepsită. Trebuia să fie bătută cu harapnicul peste pielea goală, în faţa taberei, fără milă. Legea o cerea. După puţină aşteptare, însoţitoarele au scos-o iar de subsuori. A doua oară Rada, de data asta în faţa lui Dionis, căzu în genunchi şi-l imploră pe ţigăneşte. Dionis stătu neclintit. Atunci ea ridică ochii şi mîinile spre el şi-i strigă româneşte: - Stăpîne mare şi bun, iartă-mă, nu mă sili să-ţi sfişii inima. - Sfişie-o, porunci el. - Mi-e milă şi de tine şi de mine, se văieta ea. - Nu-ţi fie, spune. 171 VASILE VOICULESCU - Află că nu-ţi sînt vrednică de soţie. M-am iubit cu altul. - Nu-i nimic. - îl iubesc. -Ai să-l uiţi. Te fac domniţă. - Am un copil cu el. Toţi încremeniră. Dionis urmă netulburat ca o maşină. - Unde? - în pădure. Dialogul se desfăşură dramatic, într-o tăcere înfiorătoare. Ungurii nu înţelegeau. Priveau cînd la Stanciu, cînd la Dionis. - Unde este copilul? - Jos în sat, la nişte neamuri. - Cine mai ştie? - Numai Kiva. Ea l-a dat să-l crească. - Şi ibovnicul? - în puşcărie. Pentru un cal. Era atîta măreţie în umilinţa ei dureroasă, atîta putere în sinceritatea spovedaniei, că m-at podidit lacrimile. Nu mă mai putui stăpîni şi strigai către Dionis să se oprească. M-am apropiat de el şi l-am luat deoparte. , - Tu nu vezi că destinul se cere împlinit pînă la capăt? Te urmăreşte fără cruţare. - Cum? gemu el stăpînit. , - în analogia întîmplărilor Radei cu ale Sakuntalei. Are un copil, ca şi aceea. Las-o. Dă-o soarta; - Şi eu? ' - Tu ai fost ţigan, apoi rege. Acum trebuie să devii zeu. - Zeu?... gemu el iar. - Dăruieşte Sakuntalei, cum a făcut zeul Indra în drama indicată, dăruieşte-i bărbatul şi copilul. Mîntuieşte-o de biciuire şi surghiun. - Eu cum rămîn? - Tu nu rămîi. Tu te ridici deasupra, stăpînitor. Părăseşte personalitatea de acum. Mă asculta şi se frămînta neguros. Demoniacul din el sta gata să crape scoarţa sub care-1 înăbuşise, să zbucnească, cum zbucnesc gazele din pămînt, gata să se aprindă. - Mărinimia ta va salva ideea regenerării neamului căruia te-ai dedicat. Vei rămîne numai al lui, gîndeşte-te. Dionis se întoarse la loc. Chipul lui luase măreţie, putere. Porunci să vie Kiva. Ţiganca. 1* îndemnul lui, mărturisi, tînguindu-se, adevărul. Rada se iubise cu un ţigan străin, pe care-1 co-noscuse cît trăise jos în sat, o urmărise în tabără, o ademenise şi o lăsase grea. Pentru asta ea i stat un an şi mai mult ascunsă în cort. Mulţimea asculta clătinată, cu mîinile la gură. - Şi bătrînul? - Bătrînul nu băga de seamă. Veşmintele largi ascundeau păcatul. Copilul, un băiat, se născuse în taină, pe mîinile ei. Acum e la neamuri într-un sat din Olt. - Şi ibovnicul? 172 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Un ţigan, hoţ de cai. Sosea nesimţit numai noaptea. Ştia cum se fură iepeie din grajd şi dgăncile proaste din şatre. La auzul insultei, Rada ridică o clipă capul de pe pămînt. - Şi tu ce păzeai? - Eu păzeam zodiile şi te pîndeam pe tine, boierule. - Unde mă pîndeai? - în cărţi. Cădeai cu zăbavă. Şi te arătai fără baftă. De-aia ţi-am pus ulcica, să te-aduc mai degrabă. Uite-aşa m-aţineam să te prinz. Şi-şi deschise braţele capcană. - Fără să mă ştii? - Fără. - Şi cine-a luat copilul? - El, tat-su. A dăruit Radei puiul de urs şi i-a pus numele pruncului, Florea. - De la el îl avea? - De la el. - Mie de ce nu mi-ai spus? - Nu era nevoie. Luptam cu farmece să le treacă furia dragostei. - Nu i-ai codoşit tu? - Nu eu. Dumnezeu şi dragostea, fu răspunsul neaşteptat al ţigăncii. Numai pentru tine, rioierule, m-am făcut codoaşa Radei. Cînd o afla Lionte, mă taie. - Leonte îl cheamă? -Da. - Şi ţi-e frică? , - Nu mi-e frică. Dar te-am iubit pe tine şi pe Rada şi m-am aşezat între voi cu bunăvoia şi ieielegerea. Nu s-a putut. - Şi cu Leonte ce-ai avut? - Numai ură. Am vrut s-o dezbăr. Ce-o aştepta? Puşcăria, ca pe el. Cu tine ne cădea împărăţia ia poală. Şi Kiva începu să se căineze, înăbuşită de plînsete. - Să-i aduci copilul, o îndemnă el blînd. în trei zile să fii cu el aici. - Sînt mîine. Pe măsură ce întreba şi primea răspunsurile, Dionis se liniştea şi faţa i se lumina. Ceilalţi aş-icptau aţintiţi la el. Urmă o tăcere ca o reculegere a tuturor. Se auzea numai bocetul Kivei. Rada aa neclintită la picioarele judecătorilor. ^ - Bine, hotărî Dionis. Rada este iertată. Să se mărite cu Leonte. îi cunună voievodul Mihaly, pe care-1 rog să amîie plecarea. Şi spuse aceeaşi hotărîre pe ţigăneşte. Zestrea pe care-o aduceam judelui Stanciu o dăruiesc bărbatului Radei, să-şi răscumpere nevasta. Peste trei zile ne găsim iDâ aici, la nuntă. Pînă atunci întoarceţi-vă la şatre. ^ Şi a poruncit însoţitoarelor să ridice pe Rada şi s-o ducă. Ea s-a înălţat, clătinată între cele Jouă prietene, şi s-a îndreptat umilă să-i sărute mîna. Dionis i-a făcut semn aspru să se depărteze.. Ea s-a supus. înăuntru s-a ţinut un scurt sfat. Dionis a lămurit lui Mihaly întîmplarea. Voievodul, emoţio-tir î-a îmbrăţişat şi i-a spus că s-a purtat ca un fiu al lui adevărat, vlăstar de stăpînitor. Şi i-a 173 VASILE VOICULESCU mulţumit pentru această dovadă. Primea să rămîie pentru nunta Radei, dar cerea grabă. Ţiganul trebuia deci scos cu orice chip, cît mai repede, din temniţă. Kiva fu chemată din nou... Ştia că Leonte, învinuit de hoţie, se afla în prevenţie, nejudecat încă. - Unde? - La Bucureşti, unde fusese prins. - Cum putea fi găsit? -Are fraţi şi tovarăşi, care au umblat să-l scape. Dar n-au putut. îndată doi ţigani au plecat după firul dat de Kiva să găsească neamurile hoţului şi în două zile să fie cu ele la Bucureşti, la adresa dată de Dionis, pe care o să-l găsească acolo. îi aşteaptă! Şi sfatul s-a sfîrşit. Şiragurile de mărgele sunară pe umerii laţi ai voievodului şi alaiul pomi. Oaspeţii urcară din nou în camping, unde s-au aşezat. Dionis a pomit numaidecît la Bucureşti. Eu am rămas gazdă. Am regretat mult că nu ştiam ungureşte, să mă întreţin de-a dreptul cu Mihaly. Noroc cu Kalchentrauer, care ne tălmăcea pe amîndoi în nemţeşte, limbă pe care voievodul o înţelegea puţin şi eu deloc. Astfel că n-am putut face politică şi înaltă diplomaţie. * A treia zi dimineaţă Dionis sosi. Aducea cu el pe Leonte. Prin avocaţi cu trecere, intervenţii la magistraţi şi o sumă mare drept cauţiune, scosese pe ţigan. Un ins înalt, arătos, aproape frumos, cioplit numai în oase şi muşchi. Aşa cum se înfăţişa, curăţit, primenit, cu un zăbun cas-taniu-închis pe umeri, aducea cu artistul Demetriad în rolul lui Răzvan. Sau mai degrabă cu fantele de ghindă din vechile cărţi de joc: chip întunecos, ochi păcurii, fălci late cu unghiurile puternice, bărbie despărţită în două felii rotunde ca două mere şi fruntea îngustă ascunsă de o cuşmă lăsată într-o parte pe trei cute ale unui burduf de armonică. Deştept şi orgolios, a deprins numaidecît cum să se poarte. După amiază am coborît. Stanciu ne aştepta ca şi întîia oară. Solemnitatea s-a desfăşurat de data asta netulburată între ţiganii curioşi. Doar cîţiva mîrîiau împotriva veneticului. Cererea a facut-o Mihaly. Stanciu a împreunat mîinile însurăţeilor. La picioarele bătrînului sta descărcată zestrea răscumpărării: zeci de trîmbe de pînză ţesute de dada şi femeile ei ca să se îmbrace toţi ţiganii în ele pentru nuntă, maldăre de scoarţe, haine, saci doldora de merinde. La urmă, jucînd din frîie, două perechi de cai frumoşi, o teleguţă şi două vaci în pripoane. Stanciu s-a dat mulţumit şi a lovit uşor pe umeri cu toiagul pe ginere: semn că poate să-şi ia nevasta în şatra lui. De la camping sosiseră fripturi reci, drugi de salam, calupuri de slănină, buturi de şuncă, cozonaci, prăjituri şi vinaţuri. în tabără şi pe poiană au ars zeci de focuri sub pirostrii pentru fiert cărnuri. Au clocotit ciorbe, s-au învîrtit mămăligi la cujbe, berbeci la crăcane. Pastramă şi cîmaţi sfîrîiau de-a dreptul pe cărbuni. Scînduri lungi întinse umpleau tăpşanul, cu bliduri şi linguri rînduite de-a lungul lor. Ţigănci gătite alergau de colo-colo. Ţiganii înflngeau în stîlpi masalele să lumineze ospăţul noaptea, atîmau felinare, aşezau opaiţe. Rada, pe jilţ, alături de ţiganul ei, era acum o ţigancă frumoasă cu un copil de gît. lot interesul se concentrase în Dionis, zeul care înfaptuise minunea. Sta liniştit şi împărţea poruncile de pe urmă. Kiva, trîntită jos, cu capul în mîini, se bocea ca de mort... Vătaful alerga 174 INTEGRALA PROZEI LITERARE mînios: se iscau printre ţigani înghionteli, se stîmeau păruieli care trebuiau, de ruşinea străinilor, repede înăbuşite. Mocnea ceva. Tabăra bătăioasă sta cu capsa pusă. Dar aburii bucatelor au domolit-o. Cu mic cu mare s-au îmbulzit la praznic, după rudenie şi sămînţă. Stanciu cu oaspeţii de seamă şi mirii mîncau deoparte, pe o estradă anume ridicată. Două tarafe desfătau mulţimea. înţelegerea era că Mihaly cu tovarăşii părăsesc masa îndată ce iese luna şi urcă la camping pentru odihnă. Dimineaţa plecau. Dionis îi însoţea. Se ducea cu ei în Ungaria. Mirii se retrăgeau în cortul Kivei. Eu rămîneam să prezidez mai departe cheful pînă la istovirea mîncărurilor şi sleirea băuturii. Larma urcă uriaşă spre stelele abia răsărite. Cîntece amestecate cu chiote, pocnete din palme, glume şi măscări se-nvălmăşeau cu sudalme, urlete de copii, rîsete revărsate de-a lungul şirurilor de meseni. Curînd, văpăile lunii s-au arătat la răsărit. Dionis s-a uitat la ceas şi a dat semnalul plecării. Mihaly s-a sculat, şi cu el odată toţi cei de pe estradă. Vătaful a şuierat în degete, gloata s-a potolit. Voievodul, luminat de torţe, a glăsuit în ţigăneşte cîteva cuvinte de rămas bun, a adus mulţumiri gazdei şi şi-a lăudat feciorul, pe Dionis - despre care a spus că-1 ia cu el să-l însoare - i-a găsit o nevastă ca o împărăteasă. La vestea că Dionis o părăseşte, laia a scos un vaier sinistru. Kiva a început să se bată cu pumnii şi să se blesteme. Ura împotriva Radei răbufni şi mai aprigă. Braţe se ridicară, cuţite ieşiră din teci. Ceata devotată Radei sări bărbăteşte în apărare. Se încinse o bătălie orbeaţă. învălmăşiţi, luptătorii răsturnau felinare, loveau orbiş cu ciomege, cu scînduri, cu blide şi clondire. Ţigăncile îndîrjite aruncau unele în altele cu copiii, apucaţi de picioare şi învîrtiţi ca nişte ghioage. Capete trosneau, oase pîrîiau. Curgea sînge aţîţător de furie şi omor. Mihaly şi Stanciu răcneau cît îi ţineau piepturile şi, cu toiegile ridicate, cercau să despartă valurile acestei mări negre de nebuni încleştaţi. Deodată, limbi de văpăi roşii se iţiră printre brazi. Ţipete depărtate izbucniră. Şatrele luaseră foc şi sălaşul ardea. Ca prin farmec, căpiala încetă. Ţiganii se descleştară şi alergară la tabără. Dionis rîndui căratul apei, organiză încercuirea incendiului, mîntuirea copiilor şi bătrînilor lăsaţi adormiţi în corturi. înnebuniţi de flăcări, caii scăpaţi galopau sforăitori prin tabără, călcînd oamenii. Voievodul cu tovarăşii s-au năpustit după ei să-i prindă. Repede pîrjolul fu curmat. La socoteală se găsi un purcel ars, cîteva găini pîrlite, troace şi boarfe scrum. Flăcările atinseseră un danci şi cîţiva bătrîni. Oamenii se strîngeau în jurul lui Dionis, grijuliu să-i caute, să-i numere. Bătaia se soldase cu cîteva capete sparte, piepturi uşor împunse, degete tăiate. Ţiganii, fricoşi, făcuseră gălăgie cît pentru un masacru. Rada cu Leonte şi copilul veniră înspăimîn-taţi... cortul lor începuse să se aprinză. Lipsea doar Kiva... Zăcea poate beată undeva. Deodată, Dionis şi-aduse aminte: - Unde-i Florea? Toţi îl uitaseră. - Unde l-ai lăsat? strigă el spre Rada. - Adormit în cort la Kiva. Dionis se repezi, pătrunse îndrăzneţ prin brîul de vîlvătaie şi ieşi cu puiul în braţe. Leşinat, abia mai sufla. El l-a stropit cu apă, l-a mîngîiat şi l-a trecut lui Leonte. S-a întors apoi la ai lui şi a dat semnal de plecare. Oaspeţii aşteptau cu caii de frîu. Ne-am despărţit c-o lungă îmbrăţişare. Dionis m-a rugat să rămîn paznic şi ocrotitor al taberei pînă se întoarce. O lună, două, nu ştie... 175 VASILE VOICULESCU I-am petrecut puţin. Luna se ridicase. Grupul de cai călăuziţi de ciobani pornea înainte, ca să nu se sperie în pădure de luminile şi umbrele torţelor. Dionis cu tovarăşii veneau în urmă, însoţiţi de Săbăilă şi Cîrloman, care purtau facle. Şi totul s-a topit în bezna pădurii. * Copleşit de emoţii, m-am întors în tabăra acum sinistră. Stanciu m-a poftit să dorm la el. Am refuzat. Se cuvenea să ia pe Rada cu bărbatul şi copilul, fară adăpost. Am rătăcit cîtva timp cu luna în faţă. Mîhnit şi obosit, m-am trîntit pe un polog de fin. M-a trezit cineva. Ciocîrdel mă zgîlţîia de braţ. Tabăra nu sufla. Nu se luminase de ziuă. - Ce este? , Ţiganul îmi arăta spre apus creasta de sus a văii. Deasupra brazilor cerul pîlpîia înroşit. în-tr-acolo era campingul. Fără să mai întreb, am alergat într-un suflet. Amîndoi am urcat coastele, am străbătut pădurea, am ieşit pe platou. Departe padina noastră primea cele dintîi jocuri ale zorilor. Un fum alb, gros, tăiat de limbi obosite de foc, o acoperea în mijloc. Cînd am ajuns, cortul lui Dionis se năruia ca un rug în mormanul de jar. Nimeni împrejur. Arsese tăcut, în taină, fară să-l ştie, fară să-l privească nimeni. Am bătut în uşa bordeiului. Kalchentrauer a ieşit înspăimmtat. Aprins să-şi frîngă mîinile. Nu ştia ce se întîmplase. în bordeiul lui adînc nu pătrunsese nici un zgomot, nici un zvon. - N-ai văzut pe nimeni? -Nu. - Pe Dionis l-ai întîmpinat? A trecut pe-aici? Nu-1 simţise. Poate nu l-a sculat ca să nu-1 deranjeze. Avea obicei să-şi facă singur patul. Şi se îngrozi la gîndul că stăpînul s-ar fi culcat în cort şi ar fi putut arde acolo. Panica mă cuprinse şi pe mine. Dacă Dionis şi-a schimbat planul şi s-a oprit la camping? - N-ai auzit tropote de cai, glasuri de oameni? - Nici asta. L-am trimis după Săbăilă şi ceilalţi ciobani. Sosiră toţi în goană. I-am îndemnat, i-am rugat să facem tot ce ne stă în putinţă ca să intrăm în rămăşiţele fumegătoare. Trebuie să căutăm dacă nu a ars Dionis. - Nu, se luminară ei. Pe boier îl trecuseră peste padină astă-noapte. Nu s-a oprit la cort. Nici măcar n-a sucit capul înapoi cînd s-a lăsat în vale spre Braşov. - Nu cumva s-o fi întors? - Nu. Acoborît umăr la umăr cu ţiganul cel mare. - L-ai văzut bine? - Ca pe dumneata acum. Am rămas tăcuţi în jurul grămezilor arse, pînă seara, cînd s-a răcit puţin. Atunci am pornit să scurmăm adînc, amănunţit, cu riscul să ne frigem tălpile, să ne ardem mîinile, să ne pîrlim genele şi mustăţile. Şi-am îngheţat... în mijloc, un schelet închircit, cu fîşii de tendoane şi zgîr-ciuri arse pe el. Ciocîrdel a răcnit, a pus mîinile la ochi şi a împins-o la fugă spre sălaş. 176 INTEGRALA PROZEI LITERARE Dar ne-am lămurit curînd. Nu putea fi al lui Dionis. Vărul meu era mult mai înalt şi ciolănos. Oasele găsite erau mici, subţiri, tidva rotundă, cu dinţii stricaţi. Pe deget un inel. L-am luat. O verigă de aramă. O cunoşteam: a Kivei. Nu mai încăpea îndoială, Kiva arsese. Dar cum? Nimeni m-şi da seama. Toţi ajunseră la încheierea că ţiganca urcase beată să ţie calea lui Dionis, adormise sa ţigara aprinsă şi cortul luase foc. Nu era altă explicaţie. Eu am tăcut. Ştiam însă adevărul. Kiva iubise prea mult pe Dionis ca să-i îndure plecarea. Pentru el trădase tabăra, minţise pe Stanciu, vînduse pe Rada. De dragul lui se făcuse unealtă şi ■An vrăjitoare ajunsese vrăjită. Odată cu Rada, cădea şi ea. Se năruiau ambiţiile clădite pe seama fesei şi a stăpînului. Văzuse aur, visase împărăţie. Şi acum rămînea cu Leonte şi cu dancii Radei. Si o vedeam noaptea deznădăjduită, umilită, plină de răzbunare cum dă foc şatrelor. Da, ea pusese pjmoiogul aprins în corturile ţiganilor. Pe urmă fugise sus, să se încredinţeze dacă Dionis pleacă. Si cînd l-a văzut că trece fară să se oprească, fară să se uite la ea, care striga să întoarcă măcar capul spre cuibul unde-şi clocise visele, a înţeles... Dionis îi părăsea pentru totdeauna. Atunci a intrat în cort şi şi-a dat foc singură. Ca o văduvă din India. Pe rugul alcătuit din palid Iui Dionis... pentru care fusese mamă, dar la care, sînt sigur, jinduise ca o ibovnică. Şi nu aed să fiu romantic. Adouazim-amtîrîtînvale... Tabăra —nicăieri... doar urmele focurilor, grămezile de cenuşă şi rămăşiţele ospăţului... Cîrd ie păsări speriate, şatrele ridicaseră aripile şi pieriseră. Am rătăcit cîtăva vreme printre închipuiri... « 2m plecat numaidecît acasă, prin Braşov, să nu dau ochii cu Dada. Dionis nu s-a mai întors nici pînă astăzi. Şi n-am aflat nimic despre el. Sînt de-atunci peste diouăzeci de ani. Dar nici acum nu mă pot dezbăra de o vedenie. Un pîlc de călăreţi în noapte, peste o padină ac munte. Toţi întorc capul să privească în urmă movila unui cort strălucit. Numai unul, călărind ir minte, pleacă în lume, fără să se uite înapoi. iulie - august 1949, Bucureşti. Iubire magică Un sîmbure de roman I Trei şedeau goi, întinşi la soare, poetul, doctorul şi pictorul care ne adusese cu maşina pînă la acest colţ unic, Kalicichioi. Eu, al patrulea, chibiţul lor, cercetam ţărmul, fără seamăn pe întregul litoral al Mării Negre. E un petec de Bretanie, cu arcuri de stînci zvîrlite pînă departe în apele de un albastru sever, cu grote irizate, pline de cormorani închiondoraţi, cu nori de călifari de-a lungul falezelor dărăpănate şi spume fîlfîitoare de pescăruşi fară odihnă. Un murmur de glasuri ne tulbură liniştea. Două tătăroaice veneau spre noi. Cunoscuseră maşina pictorului, un fel de emir al acestor meleaguri, şi se înfăţişau să-i ghicească în ghioc. Ne deranjau. La un semn al pictorului, a trebuit să ne acoperim goliciunile. Le-am lăsat să-şi debiteze stîngacele lor baliverne şi le-am concediat repede cu un mic bacşiş. - Ce săracă în folclor e marea! gîndi tare poetul. - N-ai dreptate. N-o cunoşti, sări în apărarea mării pictorul. - O cunosc şi cunosc tot atît de bine şi muntele, replică poetul. Dar ca să nu discutăm zadarnic, ascultaţi o întîmplare a cărei amintire o înăbuş de mult. Dar aici, în lumina asta necruţătoare, care alungă umbrele şi înspăimîntă stafiile, îndrăznesc să mi-o destăinui. Acum cîţiva ani pusesem la cale o lucrare pentru care îmi închipuiam că îmi trebuie o linişte şi o concentrare excepţională. Căutam deci departe de Bucureşti o atmosferă pură şi austeră, prielnică înaltei tensiuni la care ţinteam. Şovăiam între munte şi mare. Tocmai atunci un prieten folclorist se pregătea pentru campania lui de vară. Dibuise un ţinut virgin, cu adevărate mine folclorice neexplorate, ascuns în cutele unui masiv grandios. Şi m-a poftit, dacă vreau, să-l întovărăşesc. Mi-a făcut o listă de tot ce trebuie să iau. Nu m-am echipat însă în nici un fel. N-aveam nevoie Je altceva decît de mediul prielnic inspiraţiei, în flacăra căreia mă vedeam arzînd zi-noapte ca un Mahatma. M-am urcat în vagon numai cu o valiză uşurică, de mînă. Prietenul, văzîndu-mă atît de pirpiriu, zîmbi. - Ai să simţi lipsa multor lucruri, acolo sus. El, mai cu experienţă, îşi luase, pe lîngă un rucsac doldora, şi un cufăr umflat cu tot soiul de provizii şi echipament. „Calabalîc netrebnic", cugetam în sinea mea, dar tăcui. După o noapte şi o zi de călătorie cu trenul şi apoi cu o căruţă, am descălecat la poalele tnuntelui, în ultimul sat pînă la care duceau şosele practicabile. Aici orice drum se înfunda. De aici încolo, pînă la aşezările unde năzuiam, se însăilau numai făgaşuri şi poteci. 179 VASILE VOICULESCU Am fost siliţi să poposim aici şi să căutăm alte mijloace de transport. Ne încurcau mai cl seamă bagajele. . Trăserăm la un han, unde ni s-a spus că oamenii la care mergem sînt răi, neprimitori, aproape sălbatici. A doua zi de dimineaţă am cerut sfat şi ajutor autorităţilor locale. Şi în timp ce valiza mei jubila, cufărul amicului sta bosumflat pe prispa primăriei, unde ne tîrguiam cu un om, să-l care după noi cum o şti. Dar aveam noroc. Robotul nostru se potrivea să fie din cătunul unde prietenul plănuise, cun zicea el, să facă „centrul ariei lui de studii şi cercetări". Şi odată cu soare-răsare pornirăm şi noi. petrecuţi de căinările notarului. - Vai de oasele dumneavoastră! Chiar de la început am intrat pieptiş în fagaşul unei viroage, de pereţii înghesuiţi ai căreia îs frecau coastele cei doi căluţi, între care trona acum, măreţ, alături de un sac cu păpuşoi, cufam Deasupra lui, ca un moţ superfluu, se clătina valiza. Din viroagă am săltat în albia unui torent ce urca vijelioasă printre bolovani cît bivolii, ir inima muntelui. Era unicul drum prin care se putea răzbi sus. Din cînd în cînd, îngenuncheat însetaţi şi sărutam apele singuratece. Am suit aşa ceasuri întregi, sugrumaţi în acest defileu spart în stînci de năvalele primordiale Numai o curea albastră deasupra noastră însemna că acolo e cerul. Cînd şi unde, drumul răsufla mai slobod, dînd zidurile spelbe în lături; ne opream să admirăm primitivitatea peisagiului, arhaismul geologic, grandioasa nuditate a coclaurilor rudimentare, fară o floare, fară o iarbă. Uriaşele răsturnări şi rostogoliri, îngrămădirile elementare coborau de-a dreptul din potop, mărturii ale giganticelor chinuri telurice. Drum lung şi istovitor. A trebuit să ne împrietenim cu călăuza, care a tras tot timpul cu urechea la ce vorbeam, probleme de folclor. Aşa că, pe lîngă cele ce va fi fost aflat de la prima: omul s-a încredinţat că sîntem nişte tîrgoveţi de treabă. S-a minunat numai că în loc să învîrtir: alt negoţ, umblăm după cîntece şi ne ţinem de basme şi vrăji. - De-alde astea sînt berechet la noi în sat, pe la muieri şi babe. Merinde nu se prea găsesc Streinii urcă rar să-şi caute între fetele nostre soţii, că sînt tare mîndre. Şi zîmbi din ochi către noi. Nu cumva vă este a însurătoare? Şi ne măsură cîntărindu-ne cu privirea. Am izbutit pînă la urmă să-i spulberăm toate bănuielile şi îndoiala. S-a învoit chiar să ne găzduiască la el, cît vom vrea să stăm. Partida era cîştigată. îl chema Ion. Ion Onişor. Ne da casa mare de sus, cu două odăi curate şi gătite, care tot stat degeaba. El locuia în cuhne, iar vara mai mult pe afară. Am aflat cu acest prilej că-i murise nevasta. Trei fete înstreinate erau măritate în satele bogate de jos. Băiatul cel mare i se prăpădise pe front. Altul, însurat, făcea armata în oraş, departe Rămăsese singur, numai cu noră-sa, de care nu se arăta mulţumit. Dar avea s-o puie să facă mîncare şi să vază de noi. Vorbeam ureînd şi gîfîind. La hopuri mai mari sprijineam cufărul, care se hăisea din leagănu. de chingi şi arunca valiza mea jos. Gheaţa se spărsese şi omul sta deschis în faţa noastră. Seara, cînd am poposit în bătătura lui Onişor şi i-am pus în palmă cărăuşia şi arvună din chirie, nu ma: 180 INTEGRALA PROZEI LITERARE eram nişte streini bănuiţi, ci oaspeţi buni, cărora gazda le deschidea nu numai casa şi inima, ci si barierele ţinutului. De la poartă omul a strigat de două-trei ori, în întunericul amurgului. Dar n-a ieşit nimeni. A sfarîmat între dinţi cîteva înjurături şi a dibuit într-o ascunzătoare cheia cu care ne-a deschis casa. Cufărul a fost purtat pe mîini, ca un mort, înăuntru. Şi nu ne-am mai gîndit la altceva decît Ia. somn. Socotindu-ne încă drumeţi, ne-am trîntit aşa îmbrăcaţi pe paturile nedesfacute. Eu am dormit însă rău, cu visuri chinuite, şi m-am zvîrcolit toată noaptea. II A doua zi, sub oblăduirea lui Onişor, am purces să vizităm satul. ............................... Era înşirat pe nişte rîpi, într-o şea clădită pe-o cascadă de terase, despărţite fîşii-fîşii între ele ren viroage adînci şi bolovănoase ce ţineau loc de uliţe. Casele atîmau în pantă, din ce în ce mai înclinată cu cît urcai. - Jnhaerent montes“, cită prietenul textul unui istoric roman despre daci. Priveam cu uimire sălbătecia locurilor. Peste tot, sărăcie de preistorie. Numai piatră şi lemn sol. Ici-colea, cocioabe ţuguiate, cu o ferestruică sus şi fumuri oarbe în podul înalt ca de locuinţă lacustră. Dar, ca şi cînd ar fi ascuns cine ştie ce comori, fiecare curte era înconjurată cu zid tare ie piatră. ............. . A Şi nici o mişcare. Bărbaţii, după muncă, jos la cîmp; muierile şi copiii mai mari, cu vitele în munte. Plozii, la joacă pe coclauri. Rar, babe şi moşnegi cu vederile scurtate de bătrîneţe se ridicau de pe laviţele din poartă cînd treceam, dînd bineţe. ............... Onişor, mîndru, se oprea şi ne recomanda ca pe nişte domni mari, cărturari, prietenii lui de cînd lumea. Şi satul lua act. Am întrebat de şcoală. - Apăi şcoală nu avem. S-a clădit jos, în comuna cea mare. - Dar biserică? - Biserică avem, dar lipseşte preot, că nu ne ajung puterile să-l întreţinem, lămuri el. Dar urcă o dată, de două ori pe an, cu rîndul, cîte un domn preot de jos şi ne slujeşte slujba învierii. Iar cînd se poate, şi pe-a Crăciunului. - Dar cu morţii ce faceţi? „ „ . -Apoi la noi se moare greu, domnilor. Cînd se întîmplă aşa ceva, aşteaptă şi mortul pînă vine am preot din vale şi-i ceteşte. ^ Am cerut de ne-a dus la biserică. O cutie de bîrne cu un foişor cît un plop de înalt. De jur împrejur, cîteva cruci răsfirate sub ocrotirea unor ziduri ca de cetate. Nici circiumă nu se afla. Toate astea înfloreau acolo jos, în comuna cea nouă şi mare, cu scoală, biserici, primărie şi bancă. Satul vechi rămăsese un fel de matcă, din care roiseră oameni in toate părţile, flămînzi de pămînt negru şi avuţie. El colonizase dealurile şi cimpunle pmă departe. Şi rămînea mereu mic şi oropsit, uitat în sihăstria lui. Dar tare ca un sîmbure. 181 VASILE VOICULESCU Priveam cu inima strînsă şi mă durea atîta lipsă şi paragină. împărtăşii prietenului jalea mea. Dar el sări şi luă apărarea sărăciei. - E bine că nu e nici un belşug şi nici un prisos, decretă el. Asprimea şi sobrietatea care domnesc sînt mîntuitoare. Vezi? Oamenii se înfăţişează ciolănoşi şi uscaţi ca pămîntul care îi naşte. O pojghiţă de humă pe o temelie de stînci. Aşa şi ei: cîteva funii de muşchi împletite pe oasele puternice, peste care aruncă doar o cămaşă, o ie sau nişte iţari. Podoabe: alb şi negru. Pînă aici tirada plăcu lui Onişor, care se uita fălos la cioarecii lui. - Mîncarea pe sponci, poame şi puţină mămăligă. Somnul pe o scîndură neacoperită, urmă amicul. Asta nu-i mai conveni gazdei, care strîmbă din nas şi întoarse capul. - Mai mult mălai n-ar strica, insinuă el. - Simplitatea, sărăcia asta vă păstrează liberi şi senini, se adresă mustrător amicul către Onişor. Aşa, nu purtaţi povara nici unei bogăţii. Oieri şi ciubărari, nu sînteţi robii nici unei munci care să strice omenia din voi. Omul înfruntat astfel puse nasul în pămînt. Prietenul era în vervă. - îi vezi? se îndreptă el către mine. Ei nu datorează vieţii nimic altceva decît existenţa. N-au fatalitate. Au numai ursită. Nu vin încărcaţi de nici o moştenire. - Ba sîntem moşneni din moşi-stămoşi, domnule, protestă omul. Prietenul trecu peste el şi urmă: - Stau drepţi şi uşori, gata să primească pe umerii lor slobozi viitorul. Aici Onişor se îndreptă instinctiv din umeri. - Nefiind prinşi în nici un ţarc sau teasc al aşa-zisei societăţi care să-i stîlcească, ei, nelimitaţi, deschişi tuturor posibilităţilor, sînt vechi, adică antici — nicidecum bătrîni. în ei se odihneşte omenirea sleită, acolo jos, de munci, smintită de avuţii, denaturată de viţii. Onişor, cu ochii la mine, cerşea o explicaţie. Dar tocmai intram într-o curte, unde dam peste o claie de copii aplecaţi asupra unei mogîldeţe. Ne-am strecurat în roata lor. Un bătrîior cu plete şi păr retezat pe frunte, cu uri genunchi în pămînt, ţinea cu o mînă un uliu enorm şi-l certa în gura mare, căznindu-se cu cealaltă să-i desfacă aripile. Hultanul se apăra fioros, şi pumnii omului rîcîiţi de gheare şiroiau de sînge. Dar nu s-a lăsat pînă nu l-a întins cu spinarea pe o cruce de stinghii. Şi în timp ce bătea cîte o ţintă în fiecare aripă, fixîndu-le de lemn, îl procitea amintin-du-i de toate puicile şi găinile răpite; de Moţata, de Golaşa, de Pestriţa... O litanie, ca o oraţie funebră. Pasărea, zgîrcită de furie şi durere, îl privea cu o cruzime arzătoare, ce ţîşnea din ochii rotunzi cercuiţi cu aur roşu. Crucea cu pasărea răstignită de vie a fost legată în vîrful unei prăjini înalte şi ridicată sus în văzduhuri... şi alaiul a pornit spre poartă, unde prăjina cu crucificatul a fost înţepenită lîngă un stîlp. Pasărea rămase acolo, în cer, atîrnînd vie, cu aripile întinse, gata a zbor. Bătrînul, cu ochii în sus, o certa încă pe ea şi pe tot neamul ei de tîlhari aripaţi. Cînd dete cu ochii de noi se potoli. Schimbarăm bineţe. La rugămintea noastră şi la îndemnul lui Onişor, începu să ne povestească. Amicul scoase repede carneţelul şi pomi să noteze cu lăcomie. 182 INTEGRALA PROZEI LITERARE -Aha! de cînd îl păşteam! De-o săptămînă; după casă, după coşar. Dar jivina mirosea fierul puştii şi-mi da ocol. Azi în zori, după ce am frecat bine ţeava cu izmă şi am împodobit-o cu foi, m-am pitit, lungit cu faţa în sus, în grămada de buşteni din ogradă. Procletul a venit să-şi ia tainul şi s-a lăsat ademenit de un puişor. A făcut cîteva rotocoale şi s-a slobozit deodată, repede şi greu ca un pietroi, în jos. Dar l-am trăsnit ca la trei stînjeni de la pămînt. L-am aripat numai. Cînd să-l apuc, şi-a înfipt clonţul şi ghearele în mine, că de-abia m-am putut descăiera. Şi-şi apăsa dosul mîinilor cu un ştergar ud. - Şi acum de ce l-ai urcat acolo, sus? întrebă prietenul, notînd de zor. - Ca să dea de veste fîrtaţilor că nu-i de glumă şi să nu se mai apropie. Că dacă nu i-am mai speria aşa, ne-ar mînca şi pe noi, nu numai păsăretul. Am aflat astfel că stîncăria din preajma satului era un adevărat cuibar, unde găile şi ulii îşi scoteau puii, ca să tabere apoi, cîrduri hrăpăreţe, asupra satelor. Pe urmă am băgat de seamă că mi era poartă care să nu ne întîmpine cu păsări crucificate, cîteodată două şi trei pe aceeaşi prăjină. Am străbătut astfel prin sat ca prin mijlocul unei legiuni care îşi poposise acolo cohortele cu acvilele steagurilor înălţate pentru bătălie. III Cînd ne-am întors din colindul nostru, era prînzul mare şi acasă nu ne aştepta nimeni. Am ospătat noi pe Onişor cu merindele rămase de pe drum şi l-am cinstit cu belşug de vin. Pe urmă, bine dispus, a luat parte cu cel mai mare interes la desfacerea cufărului. Prietenul a scos şi a înşirat pe masă şi pe laviţe un întreg bazar: săpun, ace, aţă, bomboane, caramele, dresuri pentru obraz, năframe, basmale, lulele, pachete cu tutun şi ţigări, cutii cu chibrituri, bricege, cărţi mici ie rugăciuni, ilustraţii şi alte cîte, arsenalul lui cu care să forţeze bunăvoinţa tuturor categoriilor de deţinători, cît de îndărătnici, ai comorilor folclorice. Onişor s-a minunat mult de maşina de făcut cafea care ardea cu spirt, a mîngîiat lung sticlele cu rom şi coniac, s-a amuzat cu lanterna electrică şi a fost fericit cînd i s-a spus că la plecare îi lăsăm lui lampa cu petrol, lumînările şi chibriturile. Cu asta, amicul inaugura ancheta. Asta era capcana pe care i-o întindea lui Onişor ca să-l descoasă dacă nu ştie vreo vrajă, dacă nu-şi aminteşte vreun basm, de vreun cîntec vechi. Onişor i oftat adînc şi s-a întunecat vădit tulburat. Răscolisem nomolul durerilor de la fund. - Apoi, domnilor, descîntecele s-au dus în groapă o dată cu fie iertata nevastă-mea, că ea le ştia... Fermecele s-au împrăştiat cu fetele care le făceau să se mărite mai repede, şi cîntecele mi-au părăsit casa de cînd am pierdut feciorii. - Ei, de ce spui asta?... Unul trăieşte veşnic ca un erou. Cellalt face armata, în slujba ţării, îl nimgîiarăm noi. - Da’de unde, domnilor... am spus eu aşa, ca să-mi ascund ruşinea. Nu e la oaste... E la tem-riţă grea. - La temniţă? - Da, a junghiat un fecior care se tot da pe lîngă nevastă-sa... noru-mea... 183 VASILE VOICULESCU Am tăcut, - Dar, reluă Onişor, se cheamă că am şi eu vraja mea. Şi s-a oferit dintr-o dată să ne împărtăşească o taină a lui, pe care n-a arătat-o nici feciora-lui. Nouă însă ne-o dă pe faţă, fiindcă noi, ca oameni mari şi scriitori de cărţi, trebuie s-o cunoaştem. Dar e nevoie să plecăm îndată. Căci a doua zi el are de gînd să urce în munte, dup* noru-sa: - Trebuie mînă de femeie, altfel, murim de foame şi de neîngrijire. Şi-a luat minteanul pe umeri, în mînă toporişca şi am pornit. Departe, mai sus de sat, am intrat în marele aşezămînt al codrilor, pentru care obştea se judeca de un veac şi jumătate cu fel de fel de domni care şi-l vindeau unul altuia, măsluind şi ami-nînd dreptăţile. - Acum sîntem pe calea bună. Am pus un avocat care nu ne mai vinde, sfîrşi Onişor cu tărie. După un mers bun prin răcoarea verde, am ieşit la gol pe cumpăna apelor. în perspectivele văilor se deschideau uriaşe circuri şi cratere glaciare, străjuite de piscuri cu profiluri bizare, Căutam singurătate şi mă întîmpina acolo nu una, ci o mie de singurătăţi... Aş fi întîrziat bucuros... Omul sîrguia însă la drum. Am coborît repede de cealaltă parte a muntelui, la poalele căruia curgea un rîu, venit de departe cu undele umflate. Chiar sub noi se scobea un cot, ca un liman, în care apele se linişteau, bătînd molcom faţa nisipului ce se strevedea prin ele. Ne-am strecurat printre tufişuri de mlajă şi bălării... - Să vedeţi, domnilor, cursa mea. N-o să vă pară rău de osteneală. O întind de patru ori din primăvară pînă în toamnă şi mai totdeauna o scot plină. Gîndeam că e vorba de vreo plasă de pescuit nouă şi inedită în domeniul etnografiei. Alături de el, am înaintat pînă-n pragul apei. Onişor s-a uitat întîi roată în toate părţile. Şi-a scos cămaşa, şi-a sumes cioarecii, a intrat în rîu, a căutat semnele puse, nişte pietre albe, şi s-a oprit în ne-tezişul liniştit al albiei. Acolo a început să scormone cu braţele sub apă... Atras un ţăruş, apoi altul, în totul şase. A săltat ceva, a răsucit şi a ridicat cu mare băgare de seamă un vălătuc gros pe care l-a stors şi l-a pus la subţioară. A mai bîjbîit apoi în lung şi în lat, cu braţele pe la fund. Dar n-a mai scos nimic şi a venit pe mal. - Pusesem patru, vorbea el mai mult ca pentru sine. Trei le-a luat apa... Ce să faci, partea ei... Ne-a tras într-un zăvoi mai ascuns, a desfăcut vălătucul şi l-a întins pe iarbă, la dogorea soarelui. Era o blană mare, miţoasă, de berbec. Nu pricepeam. - Unde-i peştele? se uimi prietenul, cu carnetul gata. -Apoi asta nu-i de peşte. Asta-i doar capcană pentru altceva mai scump. Ci pînă s-o zvînta lîna, prindem şi peşte. Umblă domol în traistă, trase sfoară, cîrlige, momeală, tăie trei nuiele mlădii şi încropi la repezeală undiţe, cu care ne aşezarăm nedumeriţi la prins. Din cînd în cînd, se ridica să supravegheze blana, care se zbicea iute. Cînd a socotit de cuviinţă că totul e gata, a răsucit-o la loc, a pus-o în traistă şi am pornit înapoi. Sosiţi acasă la vremea cinei, gazda a fost din nou oaspetele nostru. Nu spunea nimic. Legumea încet din provizii, bea vin şi zîmbea pe sub mustăţi, la curiozitatea noastră greu stăpînită. 184 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Lasă! O să vedeţi. Întîi să se culce toate găinile satului, glumea el. > După ce s-a lăsat bine noaptea, a aprins un felinar orb, a scos din tron o dimie groasă cu care a astupat ferestrele şi a tras zăvoarele la uşi. A întins jos o pînză, a luat blana şi, ţinînd-o de un corn deasupra pînzei, în început s-o bată pe dos, adică pe partea jupuită, cu o vărguţă. La bătaia meşteşugită a omului a pornit să se scuture din miţele şi cîrlionţii blănii un soi de praf, o pulbere ca un nisip. Operaţia se făcea metodic de sus în jos, bucată de blană cu bucată, fără grabă şi cu mare migală. Pulberea, gonită din ascunzişuri, se cernea galbenă şi strălucitoare pe aşternut. Uneori chiar în chip de paiete scînteietoare în raza lămpii, ca fluturaşii ce se cos pe ii. Aveam impresia că Onişor săvîrşeşte o vrajă. După ce a isprăvit cu dosul a luat, pe faţă, miţele în răspăr... Blana se istovise. I se smulsese ultimul grăuncior. El o vălătuci iar şi o zvîrli după sobă. Apoi cu un pămătuf strînse în mijlocul pînzei o grămăjoară de pulbere. Din cînd în cînd, se oprea şi o pipăia, dînd din cap. - Poftiţi, domnilor, ne îndemna el voios. Puneţi mîna şi cercaţi. Prefiram printre degete pulberea culeasă şi nu înţelegeam. îl priveam nedumeriţi. - E aur, domnilor, aur curat. Prietenul sări la carneţel. - Aur? Cum? De unde? - Din nisipul rîului. Apele vin de sus din munţi şi-s încărcate cu pulbere de aur, spuse simplu Onişor. Cerurăm lămuriri. Amicul pîlpîia de emoţie. - II rod apele din stînci şi-l amestecă în nisipul lor. Ba se mai adaugă şi cel scăpat din şteam-purile care mărunţesc acolo, amănunţi omul. Pe vremea cînd nu se lucra în băi, moşii noştri îl pindeau aici jos şi-l prindeau în cursele astea de blănuri miţoase. - N-am auzit şi n-am citit nicăieri despre practica asta, se uimi prietenul spre mine. Nici eu nu ştiam despre aşa ceva. - E o taină străveche, care s-a pierdut, lămuri Onişor. O mai apucase tata, care mi-a lăsat-o mie moştenire, că îl ascultam. Şi eu poate s-o las feciorului, dacă o fi vrednic - şi adăugă amărît - dacă s-o mai dezbrobodi din ale muierii. Altfel, o duc în mormînt - şi privind spre prietenul care buchisea carneţelul - că din cărţile dumneavoastră nu se mai întoarce ea înapoi aici. - Şi cum vine asta, bade? se nedumiri amicul. - Apoi vine aşa. Aşezi blana la limpeziş pe apă lină, cu lîna în sus, şi o întăreşti în albie cu dţiva ţăruşi. Apa se prelinge prin miţe ca printr-o strecurătoare şi trece mai departe la vale, ducînd cu ea nisipul netrebnic. Aurul, mai leneş, mai greu, merge mai domol şi se lasă, boieros, la fund, -ude se încurcă şi se opreşte în firele încîlcite ale lînei. Se cheamă că a căzut în capcană. Te duci peste o lună, două, şi scoţi blana cum văzurăţi, încărcată. Şi, povestindu-ne, strîngea pulberea preţioasă într-un corn de bou în care se păstrează de obicei iarba de puşcă. Să fi fost ca la trei-patru grame. - Şi cît se poate culege? întrebarăm. - Un năpîrstoc, două pe an, că atîmă greu. Şi n-ai decît cinci luni. - De ce? întrebarăm. 185 VASILE VOICULESCU -Apoi de toamna, tirziu, şi pînă în gura verii, nu te înţelegi deloc cu apele. Vin numai mînioase. - Numai atît, ne plînserăm noi, un degetar? -Apoi şi atît e destul, că se cheamă că-i fară nici o muncă. Doar că mai păgubesc cîteva blăni furate de ape. Dar decît să te trudeşti acolo, în băi, îngropat de viu ca în temniţă, mai bine aici slobod pe prunduri. - Nu poate fi aur, spusei în franţuzeşte amicului. E probabil pulbere de mica, de care sînt pline toate pietrele. Cînd eram copii, tot aşa ne amăgeam şi noi şi le adunam socotindu-le că închid în ele firişoare de aur. După ton, după mimică, omul pricepu că nu cred. - Da’ de unde, domnule, e aur, şi încă lamură. - Cum îl cunoşti? mă răţoii eu. -Apoi nu-1 cunosc eu, îl cunoaşte negustorul de la tîrg. Că mă duc cu praful ăsta jos şi-l schimb pe mălai şi pe faină. îl cearcă zaraful acolo cum ştie el cu apă tare şi mult se bucură. Că este aur bun, spălat şi lămurit în toate apele muntelui. Numai că e puţin. S-ar aduna mai mult dacă nu şi-ar smulge şi rîul dajdia lui. Da’ i-o dau bucuros. Şi omul ascunse în fundul tronului slăvitul praf cules din lîna de aur, după care alergau eroii lumii antice pînă la Colchida. Dar de unde să ştie asta Ion Onişor, care se ridică, urîndu-ne noapte bună? Am rămas cîtăva vreme tăcuţi, uluiţi, frămîntînd gînduri şi potrivind înţelegeri. - Nu trebuie să ne mai îndoim, răsuflă prietenul. Noi n-am mai apucat, dar odinioară, şi nu e mult de atunci, albiile rîurilor noastre erau pline de ţigani zlătari, care cerneau nisipurile şi culegeau aurul din ele. Am întîlnit într-o carte un desen, pare-mi-se la Raffet, în sfîrşit nu importă, de un călător de pe la începutul veacului al nouăsprezecelea, care, minunat de cele ce vedea, desemnase o astfel de scenă; zlătari prefirînd apele pentru aurul din ele. - De ce s-a părăsit procedeul? întrebai sceptic. - De bună seamă, răspunse, gîndindu-se un timp, prietenul, fiindcă robia s-a desfiinţat. Mîna de lucru a ajuns din ce în ce mai rară şi mai preţioasă. Aurul cules în chipul ăsta ar costa prea scump, mult mai scump decît cel din mină. Dar cea mai mare nedumerire rămase hotărîrea gazdei de a ni se destăinui nouă, doi streini. Singura explicaţie a fost că omul, încărcat de nădufuri, amărît de fecior, supărat de noră, a răsuflat într-o clipă de slăbiciune mai uşor către nişte necunoscuţi, nişte drumeţi. A fost aşa ca şi cum ar fi aruncat necazuri şi taină pe apa sîmbetei. Se făcuse frig de munte. Atunci am preţuit calabalîcul prietenului, din care m-am înfruptat c-un pled, un pulover, un cearşaf pentru pat şi o lumînare. Ne-am culcat fiecare în odaia lui. IV N-am adormit deloc, m-am răsucit şi m-am zvîrcolit toată noaptea. Mă mînca pielea îngrozitor şi trebuia să mă scarpin necontenit. Aruncai vina pe seama mezelurilor, care, sigur, mi-au dat o 186 INTEGRALA PROZEI LITERARE intoxicaţie cu urticarie. Desperat, am aprins luminarea şi eram negru de pureci şi eu, şi patul. Nişte pureci mari şi flămînzi, care nu ciupeau, ci muşcau. Prietenul m-a simţit. A venit şi el nenorocit la mine. - Credeam că dormi şi nu îndrăzneam să te scol. Fusese şi el năvălit de o hoardă asemănătoare. Rufele, aştemuturile lui curate de la Bucureşti forfaiau de puncte negre zburătoare. - Astea nu mai sînt insecte, sînt armăsari, zicea alergînd după ei prin pat. - Ceea ce înseamnă, îl dojenii, că prima unealtă şi cea mai esenţială pentru culegerea şi studierea folclorului la faţa locului sînt prafurile de pureci. Altădată nu mai trebuie uitate. A fost o luptă zadarnică pînă-n zori, fără să putem închide ochii. Isprăvisem scuipatul cu care ungeam degetele ca să punem mina abia pe cîţiva din pat. Dar temeiul lor era jos, în pomesteala odăilor. A doua zi ne-am înfăţişat gazdei cu jalba în proţap. - Apoi i-aţi strîns din tot satul pe unde ne-am plimbat. Ba de la cîini, ba de la vite, ba de la copii. S-au aciuat la dumneavoastră, că aveţi came dulce şi piele subţire. De noi, ăştia mai bătrîni, cu pielea sfarog, nu se mai lipesc. Lasă, că pînă o veni nor-mea să cureţe, vă fac eu un aşternut să nu mai îndrăznească unul să se apropie. La noapte o să dormiţi împărăteşte. A plecat şi s-a întors numaidecît cu un maldăr de pelin verde şi aromat. Din el a făcut întîi un mănunchi, ca o mătură, cu care a măturat cu grijă odăile. Pe celălalt l-a presărat pe jos, pe pat, sub pat, prin şi peste aşternuturi, pe perne, sub perne, în cămăşile noastre de noapte, pretutindeni, cînd lujere întregi, cînd fârîmiţîndu-i boabele din vîrfurile înflorite, şi încredinţîndu-ne că de acum vom fi invulnerabili* Noi, încrezători, am aşteptat noaptea cu nerăbdare, hotărîţi să o dormim toată pe nerăsuflate. Ne-am trecut toată dimineaţa în aroma amăruie a pelinului rînduindu-ne lucrurile. Eu n-am a\Tit de scos decît caietul, pe coperta căruia scria răspicat: Faust, partea a treia, epilogul în cer. Prietenul ceru, ca de obicei, explicaţii, fără carneţelul în mînă. Era un vast proiect de poem, pe ;are-l purtam de mult în minte. Urcam cuplul, pe Faust împreună cu Mefistofel, în cer şi inversam rolurile. Acum Faust ducea, acolo sus, de nas, pe diavol, şi-l ispitea cu aventuri de ordin superior, cu experienţe spirituale de gîndire şi cunoaştere, cum se cuvenea unor spirite descătuşate. Dam o replică lui Goetlie şi-mi ascuţeam ironia pe spinarea prietenului, care nu pricepea subţirimea subiectului. Pe caietul în care el îşi trecea seara notele scria mare: Studii în folclor. Am ris. Pentru ce în şi nu de folclor? Ne-am luat apoi serios la harţă şi ne-am ciondănit pe chestia folclorului în general pînă aproape la supărare. Fără să cred folclorul o mistificare, ceream prietenului o neîncredere, o bănuială, ca pentru orice producţie unde individul, cu inspiraţia, cu fantezia, cu reaua lui credinţă, cu interesul de a te cîştiga, te înşală şi te păcăleşte. Tu crezi că faci ştiinţă obiectivă, tragi concluzii şi generalizezi o invenţie, o toană a unui singur năzdrăvan sau şoltic. Pe scurt, nu credeam în disciplina folclorică şi ceream măsuri de siguranţă şi mari îngrădiri. Aduceam în sprijin cazul ilustru al lui Macpherson cu Osianul inventat de el. La amiază ne-am dat într-o rînă pe paturi, să ne odihnim. Dar s-a pornit îndată un atît de înverşunat atac, de data asta de purici uniţi cu furnicile aduse cu pelinul, că am sărit îngrozit şi am părăsit mişeleşte cîmpul de bătaie. Am alergat iar la gazdă. Eu am ameninţat ritos cu plecarea şi că fac satul de rîs la gazetă. 187 VASILE VOICULESCU Omul a ascultat liniştit şi n-a căutat să se apere cu nimic. - Lighioi spurcate, ne mîngîie el. Nu vor să iasă decît cu alai. Dar le vine lor Aldea de hac! O să vedeţi. Numai niţică îngăduinţă. Şi plecă. Peste puţin se întoarse însoţit de un moşneag adus de spate, care ne salută cuviincios şi adause: - Lasă, că-i scot eu, domnilor, n-aveţi grijă, şi-i duc încolo, pe pustii, să nu se mai poată întoarce. Cum eram nervos şi cu ţîfna pusă de discuţia cu amicul, îl repezii: - S-or întoarce, nu s-or întoarce, nu vreau să ştiu! Vorba e să dormim la noapte, şi privii batjocoritor prietenul. - Lasă, că o să odihniţi fără să vă întoarceţi, mă potoli bătrînul. - Cum îi scoţi, moşule, îl îmbuna prietenul cu o ţigară. Şi trase carneţelul. - Hei, cu meşteşug! Că şi ei trebuie să asculte de cineva mai mare. Şi începu pregătirile, simple de altfel. Prietenul ceru frumos îngăduinţa să fim şi noi de faţă la operaţie. Cu foarte mare greutate, după lungi stăruinţe, după ce i-a dat cîteva pachete de tutun, o pipă nouă şi chibrituri, moşul se învoi. A cerut ca atîta vreme cît va lucra el în casă, să se măture curtea, să se ridice gunoaiele şi să se înmoaie leoarcă praful din bătătură şi de pe prispă cu apă. Ceea ce gazda s-a apucat să execute, cu sfinţenie. Vrăjitorul a intrat în casă urmat de noi şi a purces la descîntec, luînd odaie cu odaie. A tras din teaca de la brîu un cuţit mare şi lat ca un iatagan, lucios ca argintul, pe care l-a aşezat potrivindu-1 cu grijă într-un colţ, în piezul ferestrei. Apoi a acoperit fereastra cu o cîrpă neagră pe care o ţinuse în sîn. A lăsat numai un colţ uşor dat la o parte, potrivind aşa ca fîşia de raze ce se strecura pe acolo să cadă drept pe lama cuţitului, în întunericul ce se aşternuse în odaie, cuţitul ardea strălucitor, ca şi cum înaintea lui s-ar fi aprins o candelă. Pe urmă omul s-a pornit cu o vergeluşă mlădioasă, să lovească, petec cu petec, palmă cu palmă, pomesteala, începînd de la prag şi înaintînd treptat, amănunţit, spre cuţitul flăcărător, pînă a ajuns la el. Tot timpul mormăia un descîntec din care n-am prins decît cuvintele „negri procleţi11. Cuţitul a început să se întunece, pierzînd încet-încet luciul. Atunci moşul l-a ridicat repede şi a ieşit cu el afară, ţinîndu-1 ascuns. Noi, după el. Cît am putut zări, lama era neagră de pureci, înţesaţi unul în altul pe amîndouă feţele. Ei opreau reflexul luminii şi înnegriseră oţelul. Vrăjitorul s-a dus cu el departe, l-a curăţat scuturînd purecii pe coclauri şi s-a întors. Aluat acum la bătaie aşternutul şi pernele pe care le trîntise pe jos, aproape de cuţitul fermecat, şi a ieşit iar cu el, doldora de procleţi. A trecut apoi la scîndurile patului şi ale laviţelor, în sfîrşit, la tot ce se afla în casă şi în tindă. Şi aşa, rînd pe rînd, a cules, pe cuţit, sute de gîngănii. La plecare l-am răsplătit cu cîteva hîrtii de bani. Nu le-a primit. Trebuia argint, numai aşa vraja avea putere. Ca să-l facem să vorbească mai mult, ne-am ţinut după el pînă acasă, într-o văgăună. Prietenul vrea morţiş să noteze cuvintele descîntecului. N-a fost însă chip să scoatem de la el nimic. A rămas neînduplecat la toate momelile. Am cules doar din cocioaba lui alt rînd de pureci. Moşul a făcut haz şi nu s-a sinchisit. 188 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Vedeţi dumneavoastră, ăştia sînt purecii mei şi nu se cade să mă pun rău cu ei. Lepădaţi-i undeva, aiurea, că de-acolo îi chem eu înapoi acasă, glumi el. Am coborît la pîrîu, unde i-am scuturat pe gîrlă. Cînd am sosit acasă, Onişor plecase după vite şi după noru-sa, la munte. Am cinat şi ne-am culcat numaidecît, nu fară oarecare teamă. Am dormit însă noaptea toată in adevăr împărăteşte; sub paza descîntului, nici un vrăjmaş nu ne-a mai tulburat somnul. V M-am sculat tîrziu. Am trecut tinda; alături, prietenul meu lucra de zor. Umpluse un sfert de caiet, ceea ce mă irita oarecum... Eu nu scrisesem un rînd şi era a treia zi de la sosire. Timp preţios pierdut cu fleacuri. La intrarea mea el se opri. Angajarăm o discuţie asupra vrăjilor. L-am atacat direct. - M-aş închina, zisei, dacă vrăjitorul cu un fluier fermecat la gură ar fi ieşit din casă în fruntea unui alai de pureci încolonaţi şi i-ar fi cules şi pe cei din curte. Dar aşa se vede cît de colo că a folosit un procedeu de practică comună. - Cum comună? Ce vrei să spui? - Vreau să spun că orişicine poate face ca el. -Aş vrea s-o văd! se oţărî amicul. Cum? - Foarte simplu. Lama cuţitului era unsă cu un clei de care se lipeau purecii. - Chiar dacă ar fi aşa, asta nu micşorează întru nimic lucrarea magică. - N-a fost deloc ce crezi tu, îl contrazisei. A fost curiozitatea purecilor pentru lumină. - Ei, asta-i acum... Purecii, curioşi!... - Da, şi încă foarte curioşi; ca orice insectă, sînt fascinaţi de lumină. De ce este nevoie de întuneric în odaie şi de o rază de soare care să bată drept pe oţelul lamei? De ce vraja nu-i operantă afară, în curte? - Fiindcă vrăjile, explică el, au nevoie de condiţiuni speciale, ca şi celelalte lucrări de aceiaşi ordin. Nu-i vrea ca şedinţele de spiritism să se ţie în curţi şi fenomenele de materializare să se producă ziua-n amiaza mare!... - Fugi de-acolo! îl luai eu. Aici e altceva. Purecii stîrniţi de vărguţa moşului alergau, ca şi fluturii, către lumina de pe lamă, care-i atrăgea - asta ţi-o conced - ca un farmec. Dar aici intervine dibăcia omului, nu vraja, ci cleiul îi prinde şi-i fixează. Dar cursa e mult mai stîngace şi mai primitivă decît candela chinezească. - De unde ai mai scomit-o şi pe asta? rînji amicul. - N-o scornesc eu. Există de cînd lumea în Extremul Orient un fel de prinzătoare de pureci, bazată pe acelaşi principiu: o feştilă care arde noaptea jos pe podea în mijlocul unui talger. Purecii atraşi se precipită şi cad în lichidul din vas... Ingenios, nu-i aşa, şi simplu. Pe cînd procedeul nostru aduce a hîrtie de prins muşte, plus recitativul. Prietenul, indignat, sări ars. Mi-a reproşat josnicul meu materialism. Mi-a ţinut un logos despre puterile magice care zac în noi şi de care habar nu avem. Despre legăturile mult mai adînci 189 VASILE VOICULESCU dintre anume oameni şi natura suprasensibilă, pînă la care noi nu putem pătrunde să-i cunoaştem legile şi să-i captăm forţele. L-am tratat de retrograd şi superstiţios. N-aveam dreptate. El n-a ştiut sau n-a vrut să-mi răspundă că printr-un fel de mimetism absolut necesar trebuia să îmbrace mentalitatea primitivă şi să primească forma culturii magice. Altfel, n-ar fi putut pătrunde în intimitatea stărilor ei şi datelor ce ne apăreau, ne asediau aici din toate părţile să se adapteze condiţiilor. Am tăgăduit orice realitate practicilor nătînge cu a căror culegere şi admiraţie îşi pierde vremea. Am rîs de bieţii naivi ca el, care se lasă traşi pe sfoară de ţăranii şireţi şi am sfîrşit categorisind magia de impostură şi pe vrăjitori de şarlatani, batjocorindu-i cum mi-a venit la gură. Prietenul, de data asta cu un fel de spaimă, mă opri, rugîndu-mă să nu mai vorbesc astfel. Dacă m-ar auzi unul din cei pe care-i insult, s-ar putea să se răzbune pe mine şi să mă pedepsească într-un chip îngrozitor. Are să-mi dea să citesc despre procedeele fatidice... Era să-l reped din nou, dar umbla cineva în tindă şi n-am vrut să ne audă cearta. îmi urcasem inutil sîngele în cap. Dezgustat, m-am smuls din discuţia stupidă şi fară rost şi am trecut la mine, hotărît s-o rup cu toate din afară şi să mă cufund în lumea mea, pentru care urcasem aici. M-am întins pe pat şi, cu hotărîre, cu efort aproape dureros, am început să mă cufund într-o meditaţie adîncă. Aveam practicile mele proprii spre a-mi înlesni concentrarea pînă la exaltare. Un ritm al spiritului vital, un fel de stăpînire, o frînă asupra respiraţiei pînă la oprire, un soi de luciditate, ca un control pus pe bătăile inimii şi aţintirea unei imagini mintale, care creşte şi înfloreşte, se amplifică sub privirile unui ochi lăuntric, dîndu-mi o beatitudine ca de haşiş, dar fără urmările dezastruoase ale acestuia. Mă străduiam astfel să compun pe Margareta în cer, cu mult deasupra celei închipuite de Goethe. Nu o martiră naivă, nu o mică sfîntă abstractă, ridicată la acest rang din ceata amantelor convenţional seduse şi părăsite. Ci ca pe eternul feminin, uriaşă putere cosmică liberatoare, căci iertarea nu e decît liberare, care urcă şi potenţează acolo în cer pînă la rolul de virtute creatoare pasiunile care pentru noi, aici, pe pămînt, sînt doar păcate şi ne strivesc sub ele. O Margaretă care, ca o altă Evă zămislitoare, creează din nou pe Faust aşa cum se dorea el şi-l schimbă pe Mefisto, din valetul mincinos, din sluga vicleană care-şi duce stăpînul în ispită, într-o necesară forţă antagonică, pe care Margareta şi-o aliază şi o integrează Universului. începeam să văd o Margaretă violent de sfîntă, dacă s-ar putea spune, sfîntă cu acea violenţă a păcatului, care... Ajunsesem aici, cînd simţii un freamăt, o prezenţă. Deschisei ochii. Cineva sta în mijlocul odăii şi mă privea intens. Cum intrase? Eu închisesem uşa şi ştiam că, furios, parcă trăsesem zăvorul. - Sînt Mărgărita, spuse tare apariţia. Sării speriat, mă clătinai năuc şi nu pot spune decît cu vorbele cele mai banale emoţia smintită ce mă gîtui. Inima îmi bătea nebuneşte. Gîndurile se învălmăşeau ca apele căzute într-o cataractă şi lumea se învîrtea, cu mine ameţit în mijlocul ei. Cînd mi-am venit în fire, o zeiţă - nici acum nu-i pot spune altfel - sta şi mă privea cu un zîmbet şăgalnic. Era înaltă, zveltă, cu părul castaniu şi unduios, ochii mari de un verde ca fun- 190 INTEGRALA PROZEI LITERARE dul de talaz, obrazul alb-trandafiriu împuns de două gropiţe, nasul subţire, drept, cu nări pîlpîitoa-re. Bărbia puternică pornea semeaţă în jos, ca să se rotunjească seducătoare, şi gura fermecător arcuită îşi ascundea colţurile uşor sumese în două gingaşe bride, coloana splendidă a gîtului se îmbina cu măiestrie în linia umerilor de o proporţie şi o graţie nemaiînchipuită. Sînii zglobii, drepţi umpleau de o tfiaţă misterioasă iia în care pîlpîiau fară încetare. Braţele admirabile, lungi şi netede se terminau cu mîini suave şi mici cît un cuib de pitulice, încărcate cu dezmierdări. Sub mijlocul strîns, de amforă uşor revărsată, coapsele glorioase, pline de voluptăţi, erau modelate de fota neagră, care-i descoperea picioarele goale, desăvîrşite, cu glezna delicată, sugrumată, cum numai o rasă cu har poate zămisli. Purta sandale, care scoteau la iveală uşoara boltire a tălpii şi călcîiul mic şi roz, ca la nimfele zugrăvite de maeştri. Nu ştiu dacă am privit-o îndelung sau mi-am dat seama; am intuit totul dintr-o ochire. Dar era de o perfecţie copleşitoare. Şi un miros de dragoste, busuioc amestecat cu dîrbovnic, îmbătă Odaia. Coborîse din exaltarea meditaţiei mele? Din miezul inspiraţiei din care mă trezise? Uitasem de mine, de timp, de locul unde mă aflu, cu gura şi ochii căscaţi la ea zănatec. - Sînt Mărgărita, repetă ea zîmbitoare. - Margareta? Care Margareta? - Nora gazdei, şi plecă ochii în jos. -Ah, nora gazdei?!... Şi răsuflai adînc. Vălul magiei începu să se ridice. Onişor nu ne spusese niciodată cum o chema pe nora lui. Fata continua să rîdă tainic. Stînd netulburată în faţa mea. Nu ştiam ce să fac. încurcat, am poftit-o pe scaun. Nu-mi credeam ochilor. Mi-era teamă să nu se mistuie, ca o vedenie. îmi venea s-o pipăi, ca să mă încredinţez, şi nu îndrăzneam. O văpaie mă cutreiera din creier pînă-n tălpi, dar o simţeam mai ales în gînduri, în minţile în care nu mai eram. De unde răsărea minunea asta? Încîntătoarea noră apocrifa a lui Onişor? Cine-i pusese atîta perfecţie în linii, nobleţe în atitudini, armonie în mişcări? Stam, fulgerat dintr-o dată de dragoste. De o dragoste impură. M-a plesnit fară veste atîta erotism, atîta răscol sexual necunoscut mie pînă atunci, că m-am înspăimmtat. Frumuseţea cărnii ei îmi era, dacă nu aş fi putut-o poseda, cel mai teribil supliciu. Din acea clipă nu am mai trăit eu, a continuat să trăiască în mine frenezia pentru Mărgărita. O evocasem şi o coborîsem din cer pe pămînt cu toată fatalitatea de păcate care o urmărea. Dar eu nu mai eram Faust. Am fost de aici înainte umbra ei pe lume, călcată necontenit în picioare. La început încercai s-o cîştig cu bani şi daruri. M-a respins şi ţinut departe, ca pe un copil, nu cu severitatea şi băţoşenia femeilor care vor să te exaspereze, ci cu o demnitate simplă, cu atît mai intimidantă. O simţeam, o ghiceam expertă pînă la perfecţie în dragoste, capabilă să-ţi dea plăceri şi delicii dincolo de fire. Şi sufeream chinuri neînchipuite pe măsură ce pasiunea îmi creştea din ce în ce mai otrăvitoare. Nu mă recunoşteam. Se întîmpla oare cu mine o obsesie, pînă la substituire de personalitate? Şi pe aceeaşi măsură Margareta era mai rece, mai depărtată, mai dispreţuitoare. 191 VASILE VOICULESCU Credeam că mă joacă şi făceam toate chipurile să mă apropii şi s-o înving. Dar între noi se * interpunea un schimb de stări bizare, un interflex de influenţe potrivnice. Ne aflam într-o ecuaţie ! a aceleiaşi existenţe, însă unul la semnul pozitiv, celălalt la seninul negativ... Odată cu sosirea ei traiul ni s-a schimbat în bine. Doi ciobani fugari coborîseră după ea dir munte. Unul cu coşuleţe de fragi şi zmeură, altul cu caş şi cu ciubăre de lapte dulce. Răsărise in curte un guşat căruia îi curgeau balele cînd o vedea şi care mătura, spărgea lemne, aprindea focuL Un şchiop crunt la înfăţişare ieşise de nu ştiu unde şi o ajuta la cuhne. Tăia păsările, păzea oalele fierbea mîncările. Şi un codan, cu cîteva tuleie de mustaţă sub nas, scutura aştemuturile şi deretica prin casă. Toţi o slujeau ca pe o regină. Şi nu mă dumiream de unde se prăsise droaia asta. cînd deodată răsăriră alţii, cu zecile, care treceau pe la poartă şuierînd sau se opreau si se pofteau singuri la vorbă. Satul, fără de veste, nu mai era pustiu. Dar din toată ceata asta de nebuni, eu eram cel mai de plîns. Părăsisem lucrul. Lăsasem prietenul, care colinda singur. Nu mă mai interesa nimeni şi nimic afară de Mărgărita. Stam ziua întreagă numai s-o pîndesc şi ţineam tot timpul ochii pe ea. încercam s-o slujesc şi eu în rînd cu ceilalţi ciraci şi-i cerşeam favoarea s-o ajut în casă, la gătit bucate. Mă îmbrînceam cu guşatul cine să-i care mai întîi lemne şi cu celălalt satelit, căruia vream să mă substitui la suflatul în foc. Şi-i culegeam orice fărîmă de vorbă. Ea mă primea nepăsătoare sau pleca de lîngă mine. Pierdusem orice stăpînire asupra mea. orice control şi orice ruşine. Noaptea mă tăvăleam ca un posedat, plîngeam si mă bateam cu pumnii. ' Prietenul cerca să mă aducă la realitate. îmi înşira entuziast descoperirile lui în folclor, urmele unei balade care se cîntă şi se joacă în acelaşi timp, ca o dramă magică. Eu stam inert şi nu auzeam. Purtam în mine numai făptura copleşitoare a Mărgăritei. Aţi simţit ce simplificatoare este pasiunea? Cum reduce şi unifică existenţa numai la un singur şi acelaşi mod? La o unică cheie? în privinţa asta se poate spune că pasiunea este o fericire, o penibilă, dar autentică fericire. Ca orice pasiune, de altfel. Toate complicaţiile dispar. Te întorci la o singură dimensiune, aceea a pasiunii tale. Pierzi înălţimea, pierzi lărgimea, rămîi cu lungimea urîciunii în care te tîrăşti pînă la sfîrşit. ’ ’ Uneori, cînd clocotea în ea belşugul de luxură pe care-1 dospea, îmi îngăduia să mă apropii şi să mă gudur lîngă trupul ei. Atunci era demonică. Ochii îi creşteau, îi izbucneau si era în stare să tîrască după ea o haită întreagă de oameni. Se îndupleca o clipă, numai atît cît, aplecat asupra ei, privirile ameţite îmi leşinau pe lunecuşul alb dintre sînii dîrzi, pînă în fundul magic unde sălăşluia fericirea. “ Atunci se smucea de lîngă mine hohotind şi pierea pe coclauri, unde bănuiam că aleargă, să se astîmpere, cum se vorbea, cu alţii. Dar eram atît de domesticit, că nici nu mîrîiam, dar încă să ridic măcar un deget asupra ei. , .. . Era o făptură a Satanei, trimisă să mă piardă? Sau o bolnavă, o posedată, ca si mine? Orice ar fi fost, atunci nu mă interesa. Ea, aşa cum se înfăţişa, era pentru mine existenţa. In sfîrşit, nebunia ajunse culmea. Trebuia să fac ceva. Psihoza mă dusese la un pas de pieire. Dacă nu izbutesc, eram hotărît să mă ucid. Puşca lui Onişor atîma încărcată cu gloanţe pentru urs într-un cui din odaia mea. * 192 INTEGRALA PROZEI LITERARE Din norocire, tragedia asta, de o intensitate ucigătoare, n-a ţinut mult. Mie mi s-a părut că a durat ani. De fapt, s-a desfăşurat, fulgerător, în numai alte trei zile! Am sosit în sat dumineca. Marţi izbucnise din zodiile rele Margareta. Vineri noaptea pătrunsei la ea, încuiai uşa şi, întărit de cumplita suferinţă, îi căzui în genunchi, îi propusei să părăsească sărăcia şi să vie cu mine în oraş, unde s-o acopăr de podoabe şi bogăţii. Ea sta întinsă pe laviţă şi nu mişca. Surîse numai şi mă rugă să n-o mai tulbur, că e obosită. Căzui atunci ca la o icoană cu metanie la poalele ei şi o implorai cu lacrimi să mă ia de bărbat. O voi despărţi de feciorul lui Onişor şi mă aşez cu ea unde vrea, aici în sat, în altă parte, în străinătate, numai să fie soţia mea. Dacă nu, îmi fac seama! Şi se vedea bine că nu glumesc. Ea m-a certat şi m-a concediat uşor, cu cîteva vorbe simple, ca pe guşatul bălos, care ieşea de-a-ndărătelea cînd îl da afară din cuhne. Aşa am ieşit şi eu. în curte mă pîndea prietenul, care mă urmărise şi ascultase la uşă. Nu mi-a vorbit nimic. M-a luat şi m-a culcat în patul lui. Iar el m-a vegheat scriind toată noaptea. A doua zi, sîmbătă, în zori, mă pregăteam să trec în odaia mea, decis. Prietenul m-a oprit şi mi-a spus multe, între care că sînt, ceea ce ştiam, fabula satului. Am mai aflat pe deasupra şi credinţa lui, că sînt vrăjit. Mărgărita auzise blestemele mele împotriva vrăjitorilor şi se răzbuna asupra mea în chipul acesta. Am găsit putere să-mi schimonosesc obrazul a rîs. El nu s-a dat bătut. Mi-a vorbit de realitatea fenomenului, de vibraţii şi unde, pe care fiecare din noi le emanăm. Mi-a adus pilda celebră a celor două persoane radiodifuzoare omeneşti de la Bratislava, care uimiseră lumea pe vremea aceea; mi-a vorbit multă vreme de potrivirea asta între fenomenele pricinuite de vibraţii. Vraja? E destul ca printr-o practică oarecare — şi aici e farmecul - pe lungimea de undă a vibraţiei tale, să se adapteze unda unei alte voinţe, rea sau binefăcătoare, pentru ca vraja să se şi înscăuneze. Ce e, la urma urmei, sugestia? hipnotismul? O luptă între vibraţiile a două voinţe adversare. Ascultam dus... Şi deodată gîndul unei asemenea vrăji mi-a intrat în cap. De ce nu aş încerca? Oh, dacă ar fi posibil să-mi îmbuc gîndurile, dorurile, tremurul meu în fiinţa ei, să i le împărtăşesc, ca unui aparat de radio... Numai cine este cel care ştie să sucească butonul la punctul anumit? Vrăjitorul, numai el poate, susţinea prietenul. L-am întrebat deodată dacă se află o vrăjitoare în sat. Era, şi încă una extraordinară, care-i dăduse cîteva probe fantastice. Se împrietenise cu ea. Ar putea în cazul meu să facă minuni. M-am sculat. El mi-a luat mîna şi am pornit. De cum am ieşit pe poartă, m-am răzgîndit. Parcă o voinţă nevăzută m-a oprit şi, îndărătnic, am dat să mă întorc. Mă cuprinsese un dor de Mărgărita ca şi cum n-o mai văzusem de ani, ca şi cum aş fi pierdut-o. Prietenul mă smulse şi mă luă mai mult pe sus. M-a dus numai cu fagăduiala că vrăjitoarea are să mi-o dea în braţe chiar in seara aceea, ascultătoare ca o păpuşă. în capul satului ne-am oprit la poarta farmecelor. A intrat întîi prietenul să ceară audienţă pentru mine. Mi-erau gîndurile aiurea - ceea ce făceam săvîrşeam automat, ca pentru altcineva străin. După puţin timp prietenul a ieşit vesel şi m-a înfăţişat Sibilei, o bătrînă înaltă, descărnată, puţin adusă de spate, cu nas cocîrjat, barba întoarsă în obrazul numai creţuri. Dar ochii: doi cărbuni aprinşi. 193 VASILE VOICULESCU I-am spus şi eu pe scurt păsul care mă aduce şi am rugat-o să facă orice, numai Mărgărita să mă iubească. Dam tot, îmi vindeam chiar sufletul. Ea m-a ascultat clătinînd cu compătimire din cap. Ştiam oare că Mărgărita este ea însăşi o vrăjitoare? Că lucrează numai cu farmece şi pentru asta se ţin bărbaţii zănateci după ea? Că e bătrînă şi urîtă? Ştirbă şi strîmbă? Şi, spunînd astea, baba îşi înfigea cărbunii ochilor în minţile mele. Ştiam că numai Necuratul, a cărui unealtă este, o arată fragedă şi frumoasă? Predica asta mă impacientă. Am răspuns că nu mă interesau cîtuşi de puţin bîrfelile pe socoteala iubitei mele. Mi-era dragă cu atît mai mult. Eu viu şi-i cer farmecul de purtat ori filtrul de băut care să-mi deschidă raiul; s-o aprindă şi pe Mărgărita, dacă poate, cu vrăjile ei, de aceeaşi patimă cu a mea. Şi vedeam parcă aievea mîna uscată a bătrînei sucind un buton, pe o anumită lungime de undă, şi o armonie dumnezeiască luîndu-mă cu Mărgărita deodată în vultorile ei. Sibila privi repede spre prieten, care clipi de cîteva ori, lăsînd capul în jos. - Bine, zise ea. Stai aici jos. Şi mă aşeză pe un scăunaş rustic. Ea stete pe altul în faţa mea. Vă spun drept... Nu e puţin lucru ca atunci cînd fierb toţi diavolii în tine tu să stai nemişcat locului, fie chiar cîteva minute, aşezat pe un fund de lemn cu trei picioare. Şi să simţi cum o mînă zgronţuroasă îţi astupă ochii, pe cînd cealaltă îţi umblă prin păr, atingîndu-ţi ceafa, creştetul şi lingîndu-ţi cu asprimea ei tîmplele, în mormăielile unui descîntec şuierat printre ştirbiturile dinţilor. M-am supus însă cu resemnare. Doar am clipit speriat cînd m-am trezit suflat de trei ori în obraz, cum te scuipă o pisică înfuriată. Abia am putut descleşta pleoapele. Am răbdat mai greu, nu ştiu de ce, alte trei insu-V flări peste piept. Dar m-am zvîrcolit ca un demon cînd vrăjitoarea m-a gratificat, pe neaşteptate, cu alte trei, pe care le-am simţit reci şi tăioase ca gheaţa, jos sub vintre, unde s-a aplecat fară să prind de veste, cu o nedelicată indiscreţie. Pe urmă mă afumă cu buruieni împuţite amestecate cu păr smuls de la fiare, mă descheie la haină, îmi dete gura cămăşii în lături şi îmi scrise la stîn-ga, pe piele, în dreptul inimii, cu un cuţitaş, un semn în chipul unei stele în patru colţuri. Parcă aş fi fost anesteziat: nu am simţit nici o durere. Am urmat să primesc şi să îndur toate astea şi încă altele cu o linişte şi supunere din ce în ce mai ciudate. Simţeam, ceea ce nu mi se mai întîmplase de cînd cunoscusem pe Mărgărita, că lucrurile ăstea mă privesc adînc şi se pecetluieşte ceva. Bătrîna mă lăsă din descîntec şi se sculă. Rîcîi într-un colţ al cocioabei pămîntul şi scoase o " oală dinlăuntrul căreia alese o bucăţică de os cît un solz de crap. Făcu un semn cu degetele asupra lui şi-l scrijeli cu o stea ca şi cea de pe inima mea, numai că în cinci colţuri, din care unul căutînd în jos. - Ţine, îmi spuse încet. Du-te cu farmecul acasă. Dar singur. Şi să nu te întîlneşti cu nimeni. Suflare de om să nu te ştie. Dacă-ţi iese cineva în cale, abate-te ori ocoleşte-1. De nu poţi, lasă vraja jos pe pămînt şi depărtează-te. Numai după ce s-a depărtat omul, te întorci şi iei osciorul. Odată ajuns acasă, ascunde-te. Numai cînd o fi ea singură, găseşte chip să te apropii fară să te vadă. Atunci să-i strecori vraja oriunde-i putea, în păr, în sîn, în betelie. Să n-ai nici o teamă. Numai să te gîndeşti în clipa aia cu putere la mine şi să strigi tare: „mumă, sai!“. 194 INTEGRALA PROZEI LITERARE Am smuls talismanul din mîna Sibilei şi am alergat tot drumul cu zvîcneli de inimă. Ca să ne supunem consemnului trebuia să fiu absolut singur. Prietenul a rămas acolo. Trebuia de altfel să aranjeze socoteala. îl autorizasem să plătească oricît. Am sosit acasă cînd încă era dimineaţă. Bătătura, pustie. Iubita, pe prispă, aplecată deasupra unui ghiveci, răsădea o floare. Şi dragostea, dragostea mai pustiitoare ca oricînd, mă prăvăli către ea. Ea m-a simţit. Dar pînă să se întoarcă şi să se apere, i-am strecurat, pe la spate, în betele cu care era încinsă, solzul vrăjit. Şi am strigat cum mă învăţase bătrîna. - Ce faci? se răsuci spre mine, c-un ţipăt ascuţit, ca un junghi. în drum spre casă culesesem un cărăbuş, pe care plănuisem să i-1 anin de iie şi astfel să motivez gestul cu care să-i strecor vraja... La ţipătul ei îi arătai gîngania, pretextînd că se urca pe ea s-o ciupească. • Dar în clipa aceea se petrecu ceva cumplit. în faţa mea sta o strigoaică, cu ochii de albuş de ou răscopt, plesnit de dogoare; nasul mîncat de ulcer; obrajii scofîlciţi se sugeau adînc între gingiile ştirbe şi puruiate. Sînii tescuiţi îi atîr-nau ca două pungi goale, uscate şi încreţite. Coastele îi jucau ca cercurile pe un butoi dogit. Şi in bazinul şoldiu, pe crăcanele oaselor picioarelor, măruntaiele spurcate clocoteau ca nişte şerpi veninoşi şi duhoarea morţii umplu deodată lumea. Am răcnit ca un nebun. Şi am smucit-o deodată la fugă, fară să mă mai uit îndărăt, părăsind toate acolo... într-o goană am ieşit afară din sat şi în cîteva ceasuri am coborît, numai în salturi, la întrecere cu torentul, defileul urcat cu atîta caznă. La amiază mă aflam în satul de jos, unde întîlnisem pe Onişor. Şi chiar în aceeaşi seară o căruţă mă aducea în galopul cailor la gară, unde tocmai intra trenul. Abia la Bucureşti m-am trezit, ca dintr-un delir. Şi nici acum nu ştiu bine ce a fost. Şi dacă a fost. Dar cred că vrăjitoarea n-a greşit. Nu mi-a dat ceea ce îi cerusem. Ci dimpotrivă, a făcut Mărgăritei, ca unei duşmance, de urît. în loc să ne acorde undele, vîrîse între noi cei mai îngrozitori paraziţi, ca să continui similitudinea prietenului. De atunci nu mai merg decît la mare. Şi, spuse el către doctor, am rămas cu o meteahnă: nu mai sufăr femeile. Au pentru mine aceiaşi miros crîncen, a moarte, cu care am fugit în nări, din satul unde vulturii sînt răstigniţi şi oamenii încleiaţi de frumuseţi magice, ca puricii seduşi de strălucirea cuţitelor vrăjite. Marea tăcea gravă. Noi toţi aşijderi. După un timp de muţenie, doctorul începu să se îmbrace. - Şi prietenul? întrebă el. - Nu mai ştiu de atunci de cînd l-am lăsat acolo absolut nimic despre el, răspunse povestitorul. M-am ferit să-l mai întîlnesc. îmi era penibil, chiar odios să-l mai văd. Cred că a plecat în străinătate pentru studii, cum proiectase. - Cum îl chema? se interesă doctorul. - îl chema... stai o clipă. îl chema... nu-mi vine acum în minte... - Nu se numea Kivu? îi aminti doctorul. 195 VASILE VOICULESCU - Da, da, se lumină poetul: Kivu... - Şi mai cum? - Iar nu-mi amintesc... Ceva cu T... - Teofil, împlini doctorul. Nu era un bărbat înalt, oacheş, cu sprîncene negre şi groase ca două lipitori... - Da, da, exact. Teofil Kivu. De unde ştii? L-ai cunoscut? - L-am îngrijit, răspunse doctorul, acum cîţiva ani, cînd eram medic la ospiciul central. L-am avut bolnav în serviciul meu. - Bolnav? De ce? - O psihoză excito-maniacală, cu delir sistematizat. Vorbea numai de vrăji, de descîntece... spunea de un farmec care i s-a făcut. Sărmanul a murit în nişte chinuri groaznice. O înfiorare a aerului ne cuprinse fară veste. Se lăsa amurgul şi ne stăpîneau vrăjile. - Tot nu s-au lăsat pînă nu s-au răzbunat pe unul din noi, spuse cu glas schimbat poetul, sculîndu-se de plecare. Şi bietul Kivu a căzut victimă în locul meu. -Aş... Nu! Era o ereditate încărcată, vru să lămurească doctorul. Dar privind chipurile noastre alterate ca de o spaimă, se opri. In spatele nostru, un nor negru, cu gîtlej roşu, ca o scorpie, se zămislise din senin şi venea spre noi, înghiţind cerul. Ne-am îmbrăcat în grabă şi am plecat. Nimeni n-a mai scos o vorbă în automobilul care ne purta pe drumurile negre ale Dobrogei spre casele unde luminile aprinse ne atrăgeau ca nişte vrăji. Departe, un far îşi zvîcnea în cele patru zări smocuri de raze, spre care pluteau, fermecate, corăbiile. 1947, februarie 1-5. Ultimul berevoi Plouase mult cu sînge şi vremile veneau roşii şi-nvolburate. în tulbureala prefacerilor, marii vînători, ahotnici de primejdiile fară folos, urcători să prigonească fiarele pînă-n rărunchii munţilor, pieriseră. Moşierilor, îndatoraţi oarecum să-şi apere codrii şi plaiurile de jivine, li se stîrpi-se pînă şi sămînţa. Băştinaşilor li se ridicase şi cea din urmă ţeavă de puşcă, orice gioarsă de pistol. Şi în învălmăşeala începutului de leat, bestiile se înmulţiseră nestingherite. Munţii mişunau de sălbăticiuni. Lupi bezmetici bîntuiau stînele, urşii dau buzna peste cirezi. Treceau prin ciomegele boarilor, umflau juncanii şi plecau fară măcar o bună ziua. în lipsa armelor, de sub troianul leaturilor, practici străvechi, meşteşuguri primitive de apărare începeau să scoată capul. Mai ales că se adăugau şi alte grozăvii. Prin ceţurile piscurilor se arătau vedenii fantastice. Umbre de uriaşi călcau pe babilonii de nori puhavi. Din negurile oarbe, năboind noianuri, pe văi, se desfăceau deodată pale ce cotropeau turmele, ameţeau ciobanii şi, urcînd înapoi, luau cu ele, pradă, două-trei vite rătăcite. Pînă la urnă, duhurile trebuiau chemate în ajutor şi puterile oculte puse în mişcare. Şapte sate de sub brîul Sturului se sfătuiau îngrijorate, vînturîndu-şi amintirile. De sus, de la vărat, veneau necontenit veşti tot mai rele. Nu trecea o săptămînă să nu se fure o junice, să nu fie sfirtecat un bou. Se alesese îndeosebi o bală de urs jăcman, dedulcit la came, care băgase în boale pe cirezari. Ăsta era cu adevărat Necuratul. Mirosea cursele, ocolea capcanele, se strecura nevăzut şi ţîşnea, parcă da cu bobii, tocmai cînd nimeni nu se aştepta. îi brodea pe toţi ori pe ceaţă, ori la masă, ori la somn. El înşfăca tacticos vita şi pleca cu ea pe coclauri, sub nasul ciobanilor prostiţi, urmărit cu alai de hăieli şi lătrături neputincioase. Dinspre partea ăstuia ar fi avut de furcă chiar boierii de la Bucureşti, darmite un păstor, cît de neînfricat, cu bîta goală. Trebuia altfel şi altceva. Ca la o mare cumpănă, se scormoniră straturile de oameni vechi, se prefirară bordeiele cu moşnegi, pînă ce într-un corn de cătun uitat s-a scornit un unchiaş fără ani, fără nume, în minţile căruia stăruiau bătrînele solomonii. Nu mai avea de-a face aproape cu nimeni. Hărţuit de popi, prigonit de învăţători, tîrît de doftori pe la judecăţi, ajuns de hula tineretului, ca să scape, se-ngropase de viu în hobaia asta, unde, lepădîndu-şi numele, trăia sihăstrit, cu cîteva oi, o vacă şi-un cîrd de găini la un loc. îşi tăinuia cu mare grijă meşteşugul. Puţinii cari-1 mai cunoşteau îi ziceau „moşul cu căciulă-mpletită“. Atîta ştiau despre el, că, vară-iamă, poartă un fel de scufa ţuguiată, împletită gros din fire de lînă, ca un ciorap lucrat în igliţe. -Am moştenit-o din moşi-strămoşi, răspundea el cui îl poreclea Căciulă-împletită. Altădată, cînd m-am pomenit eu, numai oamenii de seamă purtau aşa ceva. Acum am rămas singur cu cinstea asta. 197 VASILE VOICULESCU Şi îşi îndesa cuşma năzdrăvană ca o za mlădioasă, fară să ştie că la obîrşia ei sta căciula sacri peste care preoţii păgîni, străvechii magi, îşi aşezau ca peste o căptuşeală mitrele şi regii coroanele. Era vestita cuşmă a căciulaţilor, semnul oamenilor liberi şi de neam, din care se alegeai, cîrmuitorii noroadelor de rînd. ' Solia îl află trebăluind şi-l înconjură umilită. Bătrînul, încredinţat că s-a întors roata şi i-a venit vremea, a ascultat plîngerile şi ieşi dir găoacea cuminţeniei. Vechea trufie că ştie şi poate îl umplu iar. Şi, fară să mai cugete cît şi cum. se făgădui pe loc să cureţe muntele de spurcăciuni. Vrăjitoria îi era ca o înaltă boierie plină de îndatoriri. închinarea smeritei gloate, căzută cu rugăciuni s-o ajute şi s-o scape, îl investea c-o autoritate de mult mocnită în el. Şi, dintr-o dată, în locul lui se ivi alt om. Schimbarea se petrecu pe neaşteptate, în văzul oamenilor, ca o transfigurare. Ochii spălăciţi întineriră, albastrul lor sleit bătu iar în oţeliu întunecat. Obrajii se rumeniră, chipul i se netezi. Scutură cuşma, şi pletele cărunte i se revărsară pe grumaz. Trupul gubav i se îndreptă şi un piept voinic ieşi înainte, ca un ceardac deasupra brîului. Puteri adînc tescuite îi zbucniră în priviri, în gesturi, în glas. Şi din uscăţivul unchiaş năpîrli un stăpîn tare pe poruncile lui, cerînd supunere şi ascultare. în faţa lui oamenii uimiţi începură să clipească şi fară să vrea să-şi ferească ochii. însufleţirea îl aprinsese într-atît, că parcă dogorea din el ceva fierbinte. înfăţişarea asta nu ţinu mult. Se potoli şi se stinse. Sătenii, sfioşi, îl ispitiră ce le-ar pretinde, temători să nu le ceară sufletele. - Nimic, răspunse el. A întrebat numai cîţi văcari sînt la cirezi. - Şapte. - Bine, a mormăit. îi mai trebuie. Dar are să-şi aleagă el ajutoarele. - Muieri sînt acolo? - Nici una. - Şi asta e bine. Nici să nu cuteze vreuna să suie cît o fi el acolo. Ca un stăpîn apoi a dat drumul oamenilor, care îl părăsiră îndoielnici: dacă nu ia bani, nu face lucru de ispravă. El s-a apucat să-şi vază de treburi. A cotrobăit în bordei, şi-a aninat de umăr o traistă înţesată cu meremeturile lui, şi-a înfipt la brîu fluierul, a trecut la spate ca o dăsagă cimpoiul cu două ţevi. Şi a pornit. S-a abătut doar la nişte case răzleţe, a strigat, a vorbit cu cîte cineva prin gard. Apoi si-a văzut de drum. ’ La un ceas în urma lui, o făptură înfofolită să n-o cunoască nimeni a ieşit tiptil şi, ferită, a apucat calea muntelui. La alt ceas, s-a furişat o alta, luînd alte cărări. Cum le orînduise unchia-şul, ca să nu ştie una de alta şi să nu se întîlnească. Fiecare primise osebite porunci pentru locurile de aşteptare, unde să se găsească cînd i-o căuta. Sosirea vraciului a scos tamazlîcul din amorţeală. Întîia treabă a fost să stingă focul tîrlei, foc nou, aprins cu amnar ori chibrit. Aaţîţat vechiul foc, focul viu, singurul care are trecere la duhuri. Scînteia, care-1 zămisleşte ca pe un copil, trebuie să ţîşnească, sămînţă vie, dintr-o sfîrlează de lemn tare, frecată într-o gău-rică scobită în alt lemn mai slab. 198 INTEGRALA PROZEI LITERARE După asta s-a îngrijit să adune toate lucrurile şi uneltele de fier sau orice soi de metal din gospodăria tîrlei, topoare, cuţite, căldări. Pînă şi pirostriile le-a ridicat. Laptele se înfierbînta acum pe vetre cu cotloane de piatră şi numai în ciubăre de lemn. A scos tălăncile de la gîtul vitelor. Le-a lăsat acioaiele: în plămada lor intră argintul îndeletnic vrăjilor. A despoiat oamenii de bricege şi amnare, le-a scos chimirile cu capse de alamă, inelele din degete. Unuia aproape i-a sfîşiat sfircul urechii ca să-i tragă cercelul înţepenit acolo de maică-sa cînd îl născuse, ca să-i trăiască. Pe toate le-a dosit departe, într-o văgăună, sub un morman de bolovani năruiţi. Lumea muntelui se-ntorcea înapoi la era lemnului şi la vîrsta pietrei. Pe urmă s-a luat de păstori. Nişte măgădăi, răi şi leneşi, ca mai toată lumea de acum. Ziua întreagă ar fi mîncat şi ar fi dormit, cu gîndurile numai la muierile din sat, pentru care uneori îşi părăseau slujba. Neruşinaţi şi nesupuşi, învrăjbiţi între ei, cu mare caznă unchiaşul i-a putut aduce la ascultare ca să-şi înjghebeze vrăjile cu ei. La început au primit în glumă să intre în planurile moşului, ca un prilej de petrecere şi joc, fără să crează şi fără să se pătrunză de însemnătatea lucrului. Pînă la urmă, puterile vrăjitorului i-a înfrînt şi i-a înmuiat cît să alcătuiască un singur trup şi un singur suflet, supuşi ca un stog de oaste la poruncile lui. După ce i-a lăiat, i-a ghilit şi le-a dat primeneli, a început un soi de iniţiere cu fiecare ins în parte. Omul a fost dăscălit în taină ce să facă, cum să se poarte. Trebuia să se păstreze curat, să nu ocărască, să nu pomenească pe diavol, să nu se atingă de rachiu şi de tutun, să nu se pîngărească cumva cu vreo vită. Şi, mai presus de toate, să rămîie mut. Orice s-ar intîmpla, să nu scoată o vorbă tot timpul cît intră în trîmba vrăjilor. în răstimpuri culegea buruieni şi rădăcini de pe coclauri, iarbă cu smei, brîncă de urs, turta lupului. Din ele plămădi băutura vrăjită care dă virtute şi chezăşuieşte biruinţa. Şi-o strînse într-o cadă pitită după uşa slonului. Cînd a fost gata, i-a întrulocat pe toţi şi a făcut cîteva probe, închipuind cum avea să se desfăşoare rînduiala solomoniei. Dar parcă era un făcut: niciodată ursul nu pricinuise atîtea stricăciuni ca în vremea cît moşul s-a îndeletnicit cu punerile lui la cale. S-ar fi crezut că fiara ştia ce o aşteaptă şi îşi lua rămas bun de la cirezi. . „ . într-o noapte fară lună prielnică ursului, unchiaşul a dat drumul tainelor. A intrat pe întuneric in slonul de vălătuci, unde nimeni nu avusese îngăduinţa să mai calce. Ciobanii mîncau şi dormeau pe-afară. Acolo a aţîţat focul mocnit pe vatră în stînga. Lipită pe peretele din fund al odăii, alcătuise pe ascuns o iesle acoperită cu o piele de vită sub care mişca ceva. Bătrînul se abătu de ticlui mai bine pielea peste lada ieslei şi o potrivi cu coamele în afară. Apoi ieşi să aducă pe rînd, cîte unul-unul, pe cei şapte boari, care i se supuneau tăcuţi. Ei se rînduiră muţi, în laturile celui de al şaptelea, vătaful, rămas în mijlocul lor. La un semn, flăcăii se răsuciră pe călcîie şi îşi înfipseră ciomegele drepte de-a lungul pereţilor. Apoi se-ntoarseră la loc şi se culcară, fiecare în dreptul bîtei din spatele lui. Lungiţi la pămînt, făceau acum o jumătate de cerc, cu deschiderea spre ieslea din fund, strejuiţi ca de nişte suliţe de cele şapte ciomege. ... Din ţarc pătrundeau sforăituri de vite neliniştite. Un clopot de la grumazul unei vaci dete ca o alarmă. Fiorul sunetului căzut în umbra albă a cirezilor le cutreieră în cercuri de clinchete tot mai largi. Şi toate acioaiele scuturate răsunară afară în noapte. 199 VASILE VOICULESCU înăuntru focul aţipise. Ciobanii se prefăceau că dorm greu, cu gemete şi sforăituri. Solomonarul cu căciula împletită în cap descînta în picioare. Pe uşa deschisă spre stelele ce clipoceau în gura ei se strecură în patru labe, cu răgazuri şi luări aminte, o matahală neagră. Călca parcă pe tălpi nesimţite de pîslă. Ocoli spre dreapta, se prelinse tiptil pe lîngă arcul de oameni culcaţi şi se furişă spre iesle. Acolo, sculată, întinse labele şi se aruncă hrăpăreaţă. Deodată, de sub pielea zvîrcolită ieşiră mugete spăimîntate. Văcarii, treziţi, se ridicară întîi în şezut şi se frecară buimaci la ochi. Focul se înteţi. Vraciul turnă peste el o amestecătură care-1 făcu să sară în vîlvătăi sperioa-se. Odată cu el săriră şi păstorii în picioare. Dihania, descoperită, cercă să se tragă înapoi. Se cunoştea că e un om îmbrăcat într-o blană de urs, ca într-o manta trasă pe mîneci. Căpăţîna fiarei i se sprijinea cu colţii rînjiţi în creştet. Obrazul, în jos, îi era acoperit de o mască neagră. Unchiaşul trase fluierul din brîu şi începu un cîntec. Boarii se strînseră horă în jurul jivinei. Lăsaseră ciomegele neatinse. Ţineau în mîini numai cîte o trestie. Şi porniră într-un joc săltat. Învîrtiţi toţi în jurul ursului, lărgeau ori strîmtau roata după ritmul fluierului. înaintau îndrăzneţi spre fiară şi numaidecît se dau speriaţi înapoi. Sălbăticiunea, la mijloc, se repezea pe rînd la fiecare. Păstorul atacat o lovea cu trestia, care se rupea. Jocul magic era ca ursul să nu fie încă biruit de om. Şi fiara aprigă nu numai că se apăra, dar trecea prin băţul fraged, se da la ciobani şi izbutea chiar să apuce pe cîte unul cu ghearele labelor în care-şi vîrîse mîinile. Ursul avea voie să sfîşie cu adevărat, ceea ce şi făcea. Pe cînd păstorii trebuiau doar să se ferească. Trestiile lor neputincioase închipuiau bîtele încă nedescîntate. Din pulpa unuia începu să curgă sînge. în braţul altuia musti o zgîrietură adîncă. Din pricina asta, omul ascuns în blana ursului trebuia să rămîie necunoscut. Altfel, l-ar fi urmărit răzbunările jos în sat. Sîngele fu semnul pentru sfîrşitul jocului. Capul cu căciulă împletită se ridică de pe fluier. Hora se sparse. Boarii, traşi spre uşă, o luară la fugă, lăsînd ciomegele la locul lor. Lupta cu oamenii nedescîntaţi se isprăvise. Ursul biruitor privi trufaş în toate părţile, mugi fioros, mirosi urnele fugarilor şi ieşi afară după ei. Vraciul aruncă pe foc o altă plămadă, de unt cu mirodenii, grămădind pe jar, maldăre, coji uscate de mesteacăn şi cetină, care pîlpîiră luminoase şi zbucniră ca focurile de artificii în vîlvătăi. împresurat de scîntei, unchiaşul chemă în ajutor duhul marelui taur al muntelui, bătrînul arhi-taur, străbunul celor de azi, care să dea tăria lui urmaşilor. în acest timp matahala neagră intră din nou în odaie. Ridică trufaşă capul, se scutură, pomi de-a buşilea, se apropie cu îndrăzneală de iesle şi puse gheara. De sub pielea tainică zbucniră iar mugetele spăimîntate. La auzul lor, năvăliră de-afară şapte dihănii încornorate, înfăşurate în uriaşe piei de vită. Şase purtau smocuri de iarbă la cingători şi copitele le bălăngăneau pe laturi. La orice mişcare, cozile băteau văzduhul. Celui de al şaptelea, cel mai voinic, îi atîma sub pîntece mădularul de taur, un drug de lemn vopsit roşu. Două gheme negre jucau aninate de el. La intrare se adăpară ca nişte vite, sorbind pe rînd din găleata cu fiertura magică, trei de-o parte, trei de alta, cu buhaiul în fruntea lor gata de luptă. Moşul zvîrlise în flăcări smocuri de păr de urs şi lup, care vindecă spaimele şi dă inimă băr-bată. Sfîrşi descîntecul, duse la gură gîtlejurile cimpoiului, şi o gîlgîitură sălbatecă ţîşni ca la îndemnul unui alt Orfeu. Fiarele, încremenite pînă atunci, se mişcară, şi dansul magic se desfăcu. 200 INTEGRALA PROZEI LITERARE Taun.il înainta scurmînd şi boncăluind. Celelalte dihănii se ţineau pe laturile lui. Ursul, ca şi întîia dată, vru să se tragă spre uşă. Dar cioporul vitelor magice îl atacară vîrtos. Ciurda furioasă îl încolţi ritmic, din toate părţile, şi îl vîrî în mijlocul ei. Roata, cînd lărgită, cînd sugrumată, îl hărţuia cu mugete sincopate, după cum o cîrmuia unchiaşul din guşile cimpoiului umflat şi dezumflat pe rînd. Ursul răcnea, împuns de coame, lovit la copite, azvîrlit în toate colţurile, hăituit de cercul monstruos sculat asupra lui. Cînd cimpoiul tăcu, taurul înfipse coamele în şalele fiarei şi ursul se trînti la pămînt. De sub blană omul măscuit ieşi pe brînci, şi într-o clipă se mistui pe uşă. Rămase în mijloc pielea uriaşă, inertă, cu labele răscăcărate, baltă neagră în lumina schimbătoare a flăcărilor neadormite. împrejurul trofeului se încinse acum alt joc, sărbătoresc. Vitele închipuite călcau în pas de dans hoitul jivinei, se-ntorceau îndărăt peste ea, defilau în faţa ei, schimbau locurile şi o împungeau ritmic, plecînd capul, ca într-o adîncă metanie, cu coarnele pînă-n pămînt... Se deşirară apoi să alerge zăpăind în jurul odăii, ca iar să se-ntoarcă şi să se strîngă pe fiară, s-o piseze cu tălpile, în mugete şi orăcăieli biruitoare. în cele din urmă, taurul ridică în coame blana şi o zvîrli la picioarele vrăjitomlui. Oamenii gîfîiau, ameţiţi de învîrtituri, de salturi şi de băutura vrăjită. Moşul îi opri. Supuşi, ei se rînduiră din nou. Cei şase, în cerc, dar de data asta întorşi cu spatele spre iesle. Al şaptelea, taurul care dusese lupta şi răpusese ursul, rămase între ei, cu faţa către ieslea misterioasă. Moşul le dete un scurt răgaz, în care culese măciucele de pe lîngă pereţi, le făcu mănunchi şi le rezemă de uşă. Apoi începu alt cîntec, o chemare duioasă. Taurul se desprinse dintre soţii nemişcaţi, adulmecă văzduhul şi mugi lung. Din iesle îi răspunseră alte mugete lîncede, Fînul se zvîrcoli, şi din el ţîşni o închipuire de junică albă, o femeie învăluită în vîlnice şi marame, cu chipul ascuns de un horbot de mireasă. în spate îi fîlfîia pielea de vită sub care aşteptase nevăzută. Două corniţe ca luna nouă îi luceau pe cap. în odaie se lăsase un fum ameţitor, cu miros greu de păr ars, amestecat cu iz sălbatec de piei crude, de sînge şi de sexualitate, cum se strînge în internate, în cazărmi sau în chiliile unor călugări. Vrăjitorul schimbă repede doina într-un cîntec de nuntă, şi cimpoiul ţurlui bucuros. Taurul şi junicea înaintară, se opriră unul în faţa celuilalt, întinseră grumazele, se alăturară. El o alintă, o linse pe gît cu dezmierdare. Focul se stinse brusc. Junicea, sperioasă, ieşi în goană prin ştirbitura lăsată în cerc de taurul care se luă mugind după ea şi pieriră în noaptea de afară. în fugă, el culese în braţe mănunchiul de bîte sprijinite de uşă şi le luă cu el. Rînduiala era ca taurul biruitor să se împreune cu juncana mîntuită, undeva pe coclauri, unde unchiaşul le pregătise patul. împerecherea se făcea tot muţeşte şi tainic. După care se despărţeau îndată şi pentru totdeauna. Nu era îngăduit nici unuia dintre ei să-şi lapede pielea de vită, nici masca sub care se ascunsese. Femeia rămînea necunoscută, ca şi bărbatul care fusese urs. Moartea aştepta pe cel ce-ar fi căutat să le descopere taina. 201 VASILE VOICULESCU în culcuşul de nuntă, taurul aşeză cele şapte bîte ale păstorilor, ele să se învîrtoşeze ca mădularul taumlui gonitor. Pruncul zămislit avea să fie mare ucigător de fiare, ursit să nu-1 atingă colţ şi gheară. Cei şase, istoviţi, îşi deshămară pieile, desfâcură capetele din chingile coamelor şi aţipiră, neştiutori de pricina pentru care-i părăsise vătaful şi de rolul ce împlineşte mai departe taurul. Fiecare nu cunoştea decît ceea ce-1 privea şi cît îi învăţase moşul, care pierise de lîngă ei o dată cu perechea şi-i încuiase în slon. . Cînd murgul zorilor bătea la uşă şi în ţarc vacile mugeau chemînd mulsoarea, vraciul se ivi însoţit de vătaful ciobanilor cu braţul încărcat de măciucile descîntate. în strigătele lor, cei şase se deşteptară cu greu. - Hai sus, grăi unchiaşul, dîndu-le dezlegare să vorbească; numai diavolii şi boierii se scoală tîrziu. Oamenii buni se scoală, ca îngerii, de dimineaţă, să pornească la treburi. Cel din urmă act al ceremonialului se săvîrşi apoi afară, la lumina zilei, în chiote de bucurie. Văcarii îşi primiră din mîna vraciului bîtele descîntate frecate cu unsoare magică. Fiecare şi-o înălţa pe rînd în pîlpîirile dimineţii, care se răsfrîngeau în lemnul lucios ca-ntr-o făclie. Apoi o zbuciuma în braţul întins spre cele patru zări, închina cu ea muntele, ameninţa negurile şi tăbăra să o pocnească în blana ursului, întinsă pe pămînt. Rămînea acum ca duhul şi tăria taurului să fie trecute aievea într-un buhai adevărat. Văcarii intrară între vite. Unii ridicau bîmele ţarcului, alţii le mînară cu strigăte. Ele se alegeau singure. Puhoiul boilor şi sterpelor se răspîndi în păşune. Mulgătoarele se rînduiau în altă parte. După arătările unchiaşului, tauml cel mai voinic fu scos cu mare anevoie din cireadă şi răznit de lături împreună cu o ciurdă de şase vaci albe, despărţite de viţei şi cu ugerele nemulse doldora de lapte. Cîrdul, alungat cu hăieli şi ciomege, fu abătut spre o vale gîtuită şi împins în albia ce urca drept în munte, unde se înfunda într-un circ larg împrejmuit cu perete de stînci. Acolo — nici apă, nici iarbă. Numai bolovani rostogoliţi într-o matcă seacă repezită spre cer. Cele şapte vite, nedumerite, hăituite din toate părţile, intrară furioase în capcană şi se înfundară. întoarse cu capetele spre oamenii care le prigoneau, ele mugiră spre grosul turmei din care se răşluiseră. îndată, la sugrumătura de jos a văii, unde albia măsura abia cîţiva paşi lărgime, moşul înfipse la iuţeală un par, pe care înfăşurase mai dinainte blana de urs, cu coiful căpăţînei în vîrful ţepei şi labele lăbărţate pe două crăcane întinse ameninţător spre pîlcul vitelor încremenite. Ca să treacă jos, la adăpat, la mîncare, ele trebuiau să înfrunte ursul care le zăgăzuia drumul spre tîrlă. Boarii urcaţi pe stînci le priveau de pe laturile crestelor. Vitele surghiunite se domoliră. Stătură multă vreme în picioare, nemişcate. Apoi vacile se culcară, cu ugerele înfierbîntate pe pietrele umede răcorite de rouă. De departe, păreau nişte stane albe care ar rumega singurătăţile. Şedeau tihnite ca-ntr-un alt ţarc şi aşteptau să fie scoase după rînduiala de toate zilele la mulsoare. Numai buhaiul rămăsese drept şi căuta neliniştit în josul văii, pîndind primejdia. Nu se mai vedeau oamenii. Rămăsese momîia singură. Se-ntoarse năbădăios şi răcni de cîteva ori spre fundul cu ziduri de seninări ca sticla. Ecouri întărîtate îi răspunseră. Ocoli domol aria temniţei, mirosi pufnind steiurile lunecoase, trase pe nări văzduhul înălţimii, flutură spre azur ca spre un duş- 202 INTEGRALA PROZEI LITERARE man coamele. Apoi bolovăni ochii cu rămurele sîngeroase în albuş la un vultur ce se roti îndelung deasupra, în cercuri din ce în ce mai coborîte, să se încredinţeze dacă nu sînt stîrvuri. Vremea trecea. - Sau vîntul nu sufla să ducă iz de urs sub nasul buhaiului, ori blana prea veche îşi istovise mi-roasele. Un boar merse pe creastă pînă în spatele văii şi dete vînt unor bolovani, care se rostogoliră detunînd pe pereţi şi săltară pînă-n spinarea dobitoacelor, doar le-or umi. Aromite, ele nu se mişcară. Nu pricepeau ce se-ntîmplă. Ciobanul conteni. Dacă ar fi urmat înainte, pietrele ce răbufneau sărind departe puteau să le strivească. Unchiaşul alergă la alte şiretlicuri: jos, în gura văii, începură să răsune mugete provocatoare. Vraciul ţinea între genunchi o putinică astupată cu o piele întinsă peste gură, în care sta înfipt un moţ de coadă de cal. Cînd omul trecea degetele unse peste smocul lunecos, putinica scotea muget tînguios de viţel flămînd sau răget bătăios de buhai, după cum o mînuia mîna meşteră. Vacile, ciulite, se sculară. Taurul înaintă puţin, întinse grumazul, ascultă cu ochii la momîia neclintită şi se întoarse la loc. Pricepuse amăgeala. Nu se prindea de el gluma. După prin? ciobanii, adunaţi la gura văii, cu toate cirezile întrulocate, se porniră pe hăieli, cu chiote, chemări, pocnete de bice, aşa cum fac cînd strîng ciurdele de pe coclauri. Huietele se ciocneau şi se încrucişau de pereţii tuturor văilor, care clocoteau înnebunite ca la o mare bătălie. Asta facu doar ca pîlcul încăpăţînat să se tragă şi mai în fund. Dar bătrînul avea răbdare. Ştia că foamea şi setea biruie orice. La amiază, ciurda întemniţată se mişcă de la sine. Al doilea timp al mulsorii venea să amintească vacilor mîna mîngîioasă a cire-zarilor care le uşura ugerele dureroase. Jos se auzeau clopotele cirezilor şi mugete line de viţel chemîndu-şi mamele. Taurii slobozi răgeau spre tovarăşul lipsă. Cioporul se umi încet, în cumpăt, spre strunga unde dihania le zăvora ieşirea. Coborîşul îl începură întîi vacile, înteţite de foame. Taurul rămas înapoi răgea năbădăios, cu văpăi în ochi, spre boarul rămas de caraulă pe creastă. Vacile ajunseră pînă-n mijlocul albiei, se opriră o clipă, ţintiră matahala, apoi, fără şovăire, se năpustiră îndărăt, înconjurară buhaiul ocrotitor, arătînd parcă, întoarse cu ochii holbaţi, încotro este primejdia. îndemnat de spaima soaţelor, el pomi falnic, coborî un petec spre ursul nemişcat, scoase un răcnet din fundul bojogilor, trase sforăitor pe nări, scurmă cu copita, bon-călui provocator, fluturîndu-şi guşa atîmată sub bărbie ca un drapel, înălţă gmmazul şi privi la vrăjmaş. Acesta nu primea provocarea. Sta ca un trunchi mort. Buhaiul scoase iar răcnetul de luptă, îşi spori furiile rîcîind pietre, îşi zburli coama, clătină coamele, îşi zvîrli pe spinare coada mînioasă. Momîia rămînea, înainte, ţeapănă. Aşa de cîteva ori. Taurul, nedumerit, se întoarse la vacile lui şi se puse de-a curmezişul lor, la veghe. Nimic nu-1 mai clinti. Sta numai gata să apere soaţele de sub paza lui. Să vie vrăjmaşul la el. Trebuiau încercate alte mijloace. O vacă gonitoare, în călduri, mînată pînă în spatele ursului, mugi dornică de buhai. Miresmele ei gîdilară nările taurilor din cirezi, care-i răspunseră. Cel de sus rămase nepăsător la momeli. Zbîrcea doar pielea umedă a botului cu nări umflate şi refeca buza de sus, scoţînd afară dinţii laţi într-un rînjet sinistru. 203 VASILE VOICULESCU Vrednicia lui se cerea de-acum stîmită de băutura descîntată din care se adăpaseră noaptea taurul războinic cu luptătorii lui. Unchiaşul, îndrăzneţ, îşi îndesă căciula-mpletită, se strecură printre stînci, urcă mai sus de urs cu găleata plină şi o lăsă pe neaşteptate în văzul taurului. Pînă ce acesta, încremenit de furie, să-şi vie în fire, din două salturi moşul pierise. Buhaiul însetat şi răguşit de-atîta zbieret trebuia, după socoteala vrăjitorului, să bea apa vrăjită, care să-i deştepte vitejia, să-i spulbere prudenţa şi să-l hotărască la atac. Dacă se năpustea peste momîie şi o dărîma călcînd-o în picioare, taurul nu avea să mai dea niciodată îndărăt, ori de cîte ori ursul adevărat îi va ieşi în cale. Se va năpusti în el fără teamă. E legea neclintită a vrăjii. Şi unchiaşul cu paznicii aşteptau de la băutura descîntată ceea ce nu izbutiseră cu nici una din celelalte încercări. Taurul înaintă cu paşi cumpătaţi pînă lîngă vas. îl cercetă bănuitor, îl pufui zgomotos, apoi povîmi gîtul vînjos, ca şi cum ar bea, şi cu colţul unui corn îl azvîrli, dintr-o smucitură, de stînci. Doagele, puzderii zburară ca nişte fulgi în toate părţile, şi zeama ploua din văzduh în picături mari peste pietrele arse, unde se zvîntă într-o clipă. Rămase numai mirosul greu, aţîţător. Şi taurul îndărătnic se întoarse şi mai încruntat la vaci. Se apropia seara. Toate tertipurile fuseseră sleite. Nu mai era nimic de făcut. Ciobanii priveau descumpăniţi pe vrăjitor şi aşteptau îngrijoraţi. El se posomorise. Ţinu cîtăva vreme ochii în pămînt. Apoi, cătînd sprijin, îi ridică spre piscuri. Aspru; muntele îl privea cu neîndurare din toate tăişurile lui sîngerate de luminile apusului, în limpezimea lui crudă vrăjitorul desluşi o poruncă, parcă o mustrare. Greşise ceva? Pomi să se cerceteze. Subţiindu-se ca o luminiţă pe găurica unei chei, pătrunse pînă în cele mai ascunse ale lui. Meşteşugul îl moştenise din neam în neam, odată cu pizma şi ura lumii, ursite tuturor cîţi ridică măcar un creştet deasupra ei. Uitase ceva? Coborî la taică-su, Berevoi cel tînăr, vestit vraci şi descîntător, care pentru multele-i pîre grămădite asupră-i, că leagă ploile, ia mana vitelor şi pune cuţit duşmanilor, fusese nevoit să pribegească în Ardeal, unde se şi prăpădise. - Sărise o datină? Ajunse la bunică-su, Berevoi cel Mare, meşter zodier şi cetitor în stele, căruia îi slujeau spiriduşi închişi în sticlă, ucis de vodă fiindcă prorocise domnia unui boier, ceea ce mai tîrziu s-a şi izbîndit. - Călcase vreo rînduială? Alunecă mai departe. Pe dîra lăsată de arderile vechiului duh se afundă în adîncul pomenirilor şi sosi pe funia neamului la moşi-strămoşi. - Se abătuse de la vreo îndatorire? Şi în apriga-i pornire, clătină din somn străbunii cu căciuli aşijderi împletite, din care odinioară cei mai viteji se aruncau singuri, cu piepturile goale, în suliţe, să ducă de vii veste la zei despre năpastele căzute asupra neamului. Ce uitase? Ce nu împlinise? Dar Berevoii din veac, toţi mucenici ai vrăjitoriei, trecură trişti, fără să-i răspunză. Şi durerea lor îi spintecă sufletul. Atunci, ca nişte porţi, neguri lăuntrice se dădură într-o parte. Şi deodată se arătă marele taur de odinioară: nu amăgit de o momîie, ci cu coamele roşite de sînge. I se înfăţişă apoi ursul tra- 204 INTEGRALA PROZEI LITERARE gic de odinioară, care murea împuns, lăsîndu-i taina: magia se istovise în om. Puterile ei se strămutaseră în fier şi în oţel. Muntele aştepta vînători cu arme înfricoşate, nu un unchiaş întîrziat în coada veacului. Şi toţi îl chemau acolo, la ei. Negurile lăuntrice se alcătuiră la loc. Se trezi. Acum ştia. Taurul magic vrea bărbăţie adevărată, potrivnic viu, nu o sperietoare. Se uită împrejur. Ciurdarii îl părăseau. Ciracului care întrupase pe urs îi dăduse drumul. Rămînea el. Pravila vrăjitoriei îl oprea să se amestece între fiare. El trebuia numai ca un stăpîn, de sus, să le cîrmuiască soarta. Dar acum nu-1 mai putea nimic împiedica. Se hotărîse. Se simţea liber ca şi cum i-ar fi căzut zeci de lanţuri de la mîini şi picioare, pe care le tîrîse pînă atunci. înseninat, ieşi din nou de după stînci. Se măsură cu muntele şi păşi hotărît, de-a dreptul la simulacru. Scoase repede blana ursului din par, o îmbrăcă pe mîneci şi cu mare îndrăzneală se ivi deasupra strîmtorii, în văzul văii, unde se opri. Taurul îl zărise. Se-ntoarse numai în loc, se ar-cui pe toate încheieturile, îndoi uşor genunchii de dinainte, îşi cocoşă spinarea, încovoie grumazul şi, nemişcat, puse ochii lui răi, de diavol, ţintă în dihanie. Se scurseră aşa cîteva minute. Unchiaşul urma să stea neclintit. Taurul scutură capul, ca şi cum ar fi alungat o părere, şi iar îşi înmuie mîniile sinistre în priviri. Doar coada îi bătea ca un şarpe coapsele pînă la şolduri. Şi arcurile genunchilor stau mereu încordate. Moşul, nemulţumit, înaintă încă un pas în patru labe. Apoi, îndîrjit de moliciunea vitei, se săltă de cîteva ori întreg, răcni ca ursul, fîlfii labele întinse. Taurul, fremătător, se ghemui şi mai mult în el însuşi, gata să zbucnească. Vraciul coborî de-a-ndărătele cei cîţiva paşi, ajunse la par şi se rezemă cu spatele de el: urs liniştit, sculat să privească fagurul uriaş al muntelui din care se prelingea lumina ca o miere de piatră. Şi aşteptă. Dar taurul nu se clinti. Rămase lipit de turma lui. Omul se frămîntă puţin în blana grea, îşi întrebă duhul adîncurilor şi se hotărî. Muntele de data asta îi zîmbea cu îndemn şi încuviinţare. Potolit, începu să dezbrace pielea fără să părăsească din ochi taurul, o lepădă la picioare şi rămase aşa, cu mîinile în lături, răstignit de spetezele lemnului. Ciobanii din dosul steiurilor încremeniseră. Numai ochii le jucau de la om la taur şi îndărăt. Groaza le îngheţase strigătele în gîtlejuri. Ce aşteaptă? Ce vrea moşul? Vraciul visa cu gîndurile sus. Şi zăbovea. Era oare adevărat că magia murise? Şi în om, şi în fiare? Poate. Dar cu orice chip vraja de acum, cea din urmă, se cerea împlinită. Taurul trebuia să biruie cu orice preţ. Apoi va pieri şi el, vraci de prisos, cu magia odată. îşi încordă puterile, îşi aţinti vrerea şi pomi alt descîntec. Nu cu fum, nici cu glas... ci cu mintea, înfiptă de-a dreptul între coamele buhaiului, fară mijlocitor între ei. Şi iar se aprinse în el ceva, care dogorî în afară. Aproape lucea. Taurul gemu uşor. Vraciul se stinse. Şi unchiaşul din el pomi din nou să se depene. Era vina lui că nu izbutea? Iată, stă gata să dea seama şi să plătească ceea ce i se cere. Va duce însă, de viu, acolo unde irebuie, solie despre toate cîte nu se mai ajung, cîte lipsesc, cîte s-au pierdut, jălbar al celor părăsiţi aci, jos pe lume. Şi, luînd blana, o făcu mototol şi o zvîrli cu putere în taur, ale cărui coame îl ispiteau ca două YÎrfuri de lănci. 205 VASILE VOICULESCU Fiara nu mai rabdă. Scăpără ca un fulger peste cei cîţiva stînjeni, spulberă blana în picioare, ajimse omul, îl prinse şi, orăcăind îngrozitor, îl ridică în suliţele coamelor şi începu să se coboare cu el vijelios. Ciurda furioasă şi-a dezlănţuit puhoiul după el. într-o clipă, alaiul a ieşit buluc din matca văii, duduind nebuneşte pe padină. Acolo unchiaşul s-a desprins din înaltul coamelor şi a căzut în păşune. Peste el a trecut cu tropote zăporul cirezilor stîmite la omor, alergînd după fruntaş. Talazurile vălmăşagului s-au oprit din iureş departe, abia la marginile prăpastiei. Acolo taurul a fîlfîit într-un com căciula împletită smulsă din capul vrăjitorului, arătînd-o cu fală muntelui, ca să se ştie că de acum înainte nimeni nu-i mai poate sta împotrivă. Şi, măreţ, buciuma din beregata-i de oţel în tuspatru zări, că el, taurul Sturului, a răpus fiara cea mai grozavă, pe omul-urs, cel din urmă apărător al vitelor, pe ultimul Berevoi. 1949 octombrie 27, Bucureşti. Viscolul Era o iarnă uşoară, mai ales în sud, unde pe şesul încropit grîiele se vălureau în vîntul cu iz de Mediterană. Satele, amăgite, se pregăteau pentru arăturile de primăvară... Cînd, deodată, de cum anul scăpătă în făurar, se-ntoarse crivăţul, timpul se încrîncenă şi se pomi pe ger cumplit, într-o singură noapte, Dunărea, acolo unde, lăţită, curge mai lină, se prinse; iar peste cîteva zile zăcea întreagă ferecată în obezi, de la Orşova pînă la mare. Oamenii intrară, cu vitele la un loc, înbîrloguri. .... . . r în schimb, fiarele şi contrabandiştii începură să hălăduiască nestînjeniţi. Vămile se desfiinţaseră. Lupii şi oamenii din Bulgaria treceau în haite uriaşul pod de gheaţă al fluviului, urcînd la noi după pradă. Grănicerii puţini, abia cîte doi într-un post, şi acestea aşezate la mare depărtare unele de altele, nu mai pridideau. Contrabandele şi nelegiuirile se ţineau lanţ. De la o vreme, orice pază se dovedi neîndestulătoare. Contrabandiştii răzbeau pe unde pofteau, se întîlneau cu tovarăşii de dincoace, aşteptînd doar să se înnopteze, ca să încarce sarea, petrolul, benzina, zahărul ori vitele furate şi le treceau dincolo. Uneori răpeau fete, jăfuiau cătune răzleţe, înlesneau fuga dezertorilor şi a celor ce se ascundeau de teama pedepselor. Grănicerii bulgari, binevoitori, închideau ochii, ba încă la strîmtoare le dădeau sprijin. Lucrurile ajunseseră departe urît, mai ales la un cot al fluviului, într-un punct numit Ba-ba-Săracă, unde satele bulgăreşti roiau de contrabandişti, hoţii se arătau ziua în amiaza mare şi bîntuiau malul nostru, îndrăznind să atace patrulele. Aşa nu mai mergea. Comandamentul de la Bucureşti dădu ordine severe, îndoirea şi întreirea numărului oamenilor de pază, sporirea elementelor de legătură între pichetele presărate de-a lungul graniţei, cu porunci să se tragă oricînd şi în oricine, cu riscul oricăror incidente ce ar putea decurge. ^ _ în această împrejurare, de la compania de grăniceri din oraşul G... pomi într-o dimineaţă geroasă o secţie de nouă soldaţi, cu un caporal şi un sergent-major, sub comanda unui tînăr sublocotenent, proaspăt ieşit din şcoală; cu totul doisprezece oameni, bine armaţi şi bine îmbrăcaţi, înzestraţi pentru orice întîmplare cu toporişte, lopeţi şi frînghii cu care să lege hoţii prinşi... Fiecare îşi ducea la şold săculeţul cu merinde şi sticluţa cu băutură. în oraş începuse ninsoare. Afară, la cîmp, gemi spori şi numaidecît îi întîmpină crivăţul, care se umfla cu o putere din ce în ce mai nebună. Valea Dunării trăgea ca un uriaş hom culcat pe pămînt de-a lungul ţării şi prin care alerga un fel de pulbere îngheţată, aspră şi înţepătoare, ca un nisip alb amestecat cu vîrfuri de ace, stînjenind vederea şi umplînd ochii de alice. Viscolul, înteţit, le împroşca mînios, şi ele se înfingeau în mafitale, intrau pe mîneci, pătrundeau prin chiotori, căutînd parcă pielea caldă. Dar oamenii, voioşi, cu căciulile trase peste urechi, mergeau împotrivă şi sporeau la drum. La început uşor, apoi din ce în ce mai greu. Curînd lumea toată se prefăcu într-un soi de vast paianjeniş alb, plin de vaere şi urlete, prin care ei trebuiau să pătrunză 207 VASILE VOICULESCU ca să-şi taie cale, opriţi din loc în loc de cîte o stavilă crîncenă ce li se punea o clipă proptă, apoi trecea vîjîind peste ei; era o undă imensă de vînt, tare ca un zid, repede năruit. Cu mare anevoie, pîlcul ajunse şi se opri la Baba-Săracă, loc de întîlnire cu grupul de grăniceri ce trebuia să vie către ei din partea cealaltă. Dar aci nu găsiră pe nimeni. Se vede că ei întîrzia-seră, scăpaseră ora hotărîtă, şi ceilalţi, îndreptăţiţi să nu mai aştepte, plecaseră înapoi de teamă să nu-i apuce noaptea. Sublocotenentul se căzni să scoată ceasul şi nu izbuti. - E prînzul mare, spuse caporalul, apărîndu-şi gura cu mîinile înmănuşate. - Ba e trecut mult de prînz, cîrti un soldat. E dincolo de amiază. - După ce cunoşti tu, mă grozavule, îl bruftului vagmistrul, îngrijorat să nu se descurajeze oamenii. - După cum se strecoară lumina prin sita asta de zgrăbunţe, zise liniştit omul. Nu vedeţi că ea vine acum din dreapta, dinspre miazăzi, nu din faţă, de la răsărit, ca azi-dimineaţă... Curînd are să treacă, o dată cu soarele, în spatele nostru... - Ia închide-ţi gura, firoscosule, că ţi-o umple măzărichea. Domnule sublocotenent, se întoarse sergentul-major, eu zic să mîncăm. Pe urmă pornim mai departe. Pînă la postul nr. 3 mai sînt 5 kilometri. îi facem cel mult în două ceasuri. Răspund eu... Tînărul comandant dete din cap, şi oamenii, bulgăriţi între nişte sălcii zbuciumate, clefetiră cîţiva pezmeţi găsiţi prin buzunare. N-aveau chef să umble în sacii de la oblîncuri, doldora de zăpadă încîlcită în ei. — Sergentul-maj or Costache Negrea îşi privea oamenii gînditor. Pîlcul fusese dat în seama lui, vechi militar şi dibaci grănicer, om matur, energic, cu cap şi experienţă, hîrşit cu toate tainele şi chichiţele contrabandiştilor şi mai ales bun cunoscător al meleagurilor dunărene, bătute de el în lung şi lat. După liberare, cu cincisprezece ani de serviciu şi pensie bunişoară, îşi pusese în gînd să se facă şi el contrabandist. Dar în alt stil. Şi era sigur că avea să ajungă departe. Om chipeş, cu trăsăturile feţei largi şi deschise, cu glasul sonor şi hotărît, înalt şi voinic, cîştiga de la început simpatie şi încredere. Musca ce-şi lăsase în bărbie, sub buza de jos, punea un accent şi mai bărbătesc pe chipul limpezit de ochii mari, căprui, cu privirile arzătoare, pline de suflet. Sublocotenentul Viorel Petre, căruia îi întinse bidonul cu coniac, îi fusese, în împrejurarea asta, agăţat mai mult decorativ, ca să se facă plăcere celor de la Bucureşti şi ca să deprindă oarecum şi el meseria de grănicer. Toată greutatea şi răspunderea de comandant al expediţiei apăsa numai asupra vagmistrului Costache Negrea, care ştia să poruncească, se pricepea să cîrmuiască şi, la nevoie, să taie în came vie. La plecare, căpitanul l-a luat deoparte şi i-a spus: - Negrea, în tine mi-e nădejdea, ai grijă de oameni. Să fii cu ochii în patru, să nu cădeţi în vreo capcană. Tu dai socoteală de toate. - Păi, domnul sublocotenent? zîmbi el. - Nu ne uităm noi la de-alde ăştia cu caş la gură şi gîndurile în stele, urmă şeful. Tot tu trebuie să ai grijă şi de el. Nu uita că este nepotul colonelului: să mi-1 aduci întreg nevătămat. Ba, dacă îţi vine bine, trece-i pe seamă vreo ispravă. Ne punem bine cu cei de sus. 208 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Sublocotenente, se adresă el acestuia, să ai toată încrederea în sergentul-major, care e militar încercat, e întreg numai devotament şi pricepere. Astea spuse cu tonul: tu eşti un papă-lapte, să faci bine şi să asculţi de vagmistru. Tînărul puse mîna la căciulă şi salută tăcut. N-avea nici o veleitate de comandant. Mergea pe cont propriu şi pentru plăcerea lui. Era un băiat subţiratic, blînd şi plăcut la înfăţişare: năltuţ şi bucălat, aducea a fată. Fără ambiţii, visător, îndrăgostit de natură, scria necontenit versuri. în şcoală, un coleg îi împuiase capul cu frumuseţile peisagiului dunărean, măreţia amurgurilor de topaz topit, curgînd pe pieptul lat al Istrului, sălbăticia exotică a ostroavelor pline de flori şi păsări nemaivăzute, minunile pescuitului, bălţile înstelate cu nuferi şi înnorate de lebede, jungla de sălcii şi răchite adăpostitoare de stupii albinelor sălbatice, aşa că uneori cînd tai un trunchi te pomeneşti cu mierea neagră, curgînd ca din vrană... Încît toată vara sublocotenentul - şi căpitanul îi înlesnise asta - o petrecuse în lotcă, bătînd cotloanele şi tainiţele malului, ca şi ostroavele, după flori, peşti şi păsări, sub cuvînt că inspectează posturile. De multe ori îl însoţea vagmistrul Negrea, care începuse să-l îndrăgească pentru purtarea lui delicată, fără ifose de superior, cu care-1 umileau toţi ceilalţi ofiţeri. Cît s-au odihnit la Baba-Săracă, vîntul şi ninsoarea se schimbaseră. Nu mai împroşca alice. Acum un adevărat ciclon repezea în ei, din toate părţile, fulgi mari de zăpadă, adunaţi cocoloaşe. Zarea, de jur împrejur şi deasupra, se întunecase cu posomorîre. Năvălea cînd crivăţ, cînd se în-vîrtejeau, bufnind în ei, zeci de alte vînturi din toate laturile, într-o grozavă încăierare. Totuşi, porniră înainte... Mai mult bîjbîiau, cu ochii închişi, cu răsuflările tăiate, cu veşmintele cînd lipite de ei în faţă, cînd umflate, cînd plesnite şi întoarse peste capetele lor, din spate. De la o vreme, nu se mai cunoscu pămînt, văzduh, amîndouă otova. Nu se mai deosebea nimic, nici loc, nici timp, amestecate toate într-un haos urlător. - Bu... începu sergentul-major să spuie către sublocotenent, dar un pumn greu de vînt îi astupă gura, răzbindu-1 pînă în fundul bojocilor şi-l clătină ca o lovitură de box. Doar în gînd putu să-şi mai urmeze întrebarea despre busolă. Umblau acum în bobote. Nu mai ştiau încotro. Uraganul, dezlănţuit cu toate mîniile lui, îi lua pe sus şi-i purta fără voia lor încotro vrea. Trombe uriaşe de viscol îi prindea în mijloc, îi răsucea şi-i zvîrlea afară ca pe nişte înecaţi. Cîte o explozie de furtună se spărgea lîngă ei, bufnitura îi asurzea cu trăsnet de canonadă, şi schijele de vînt îi plesneau, învineţindu-le carnea, scoţîndu-le sîngele din vinele obrajilor, stîlcin-du-le plămînii sub presiunea aerului proiectat cu violenţă în piepturile buşite. Oamenii, asfixiaţi, trăgeau pe gură şi nări, în loc de aer şi văzduh, foloştine mari de zăpadă, intrate cu viteza proiectilelor. Apoi viforul, parcă sleit de paroxisme, se ostoia puţin şi se mulţumea să facă o horă de duhuri albe dănţuind împrejurul celor îngăduiţi o clipă să se adune la un loc şi să răsufle. Umblau, nemaiştiind nici de cînd, nici încotro, rătăciţi, încurcaţi într-o colosală mreajă sură de vînturi împleticite. Nu puteau vorbi unul cu altul. Cînd se prăvălea cîte un talaz năpraznic de viscol peste ei, gata să-i zboare, se prindeau de mîini, se încolăceau peste mijloc, se îndoiau toţi odată, snop, şi abia aşa scăpau. 209 VASILE VOICULESCU Nu se gîndeau să poposească. Orice oprire le-ar fi fost mormînt, noianele de zăpadă atît aşteptau, ca să se oprească în ei şi să-i nămeţească. Dar aşa, mişcîndu-se, tot mai izbuteau să se strecoare prin ochiurile goale ale viscolului şi să scuture valurile ninsorii de pe ei. ^ Deodată, sergentul-maj or din coasta stîngă a pilcului căzu. Un iureş sălbatec îl lovise cu spăi-mîntătorul lui catapult de vîntoasă peste coşul pieptului, îi pusese piedică şi-l trîntise cît era de voinic. Negrea vru să strige pe sublocotenent, dar nu putu. Se gîndi numai fulgerător la el, că-i lasă singur într-o cumplită cumpănă, şi-l înfăşură într-o ultimă sălbatecă grijă. Şi nu se mai mişcă. E drept că era cel mai vîrstnic dintre ei, dincolo de patruzeci de ani, dar pînă atunci asta nu se simţise. Sublocotenentul de lîngă el îşi simţi mîna de care-1 ţinea vagmistrul liberă. Pregetă să strige, încercă să se plece şi să-l ridice. Ceilalţi, trîmbă, îl tîrîră după ei mai departe. Negrea rămase acolo, cu arma sub el, repede schimbat în morman de zăpadă. Sublocotenentul gîndi doar un singur cuvînt, ivit în mintea lui la vederea grozavei scene: „teribil*1, cu care se îndeletnici mereu de aici înainte, morfolindu-1 în gură: „teribil, teribil", clătinîndu-se. Ceva mai departe, o altă gigantică icnire a orcanului izbucni din benzile albe şi, ca o înfricoşătoare cataractă, îi turti, înhăţîndu-i într-un monstruos teasc de văzduh strivitor. Inimile, cu sîngele tot gonit din toate părţile, năpădit în ele, zăboviră cîteva clipe din bătaie, smucite din loc. Caporalul din partea dreaptă a grupului, izbit de tăişul unei enorme lame de taifun, n-avu timp să ducă bine mîna la piept, unde simţise o străpunsătură de cuţit fulgerată pînă-n vinele gîtului, şi se prăbuşi din picioare, far-un cuvînt. Sublocotenentul văzu, sau simţi numai, nenorocirea, nici el n-a ştiut bine. Se gîndi la arma celui pierdut: ar fi trebuit s-o ia. Dar nu-i mai păsa. Nu-1 mai interesa nici măcar haotica poezie a cataclismului. Paşii îl tîrau automat, odată cu ceilalţi, mai departe, indiferent dacă înainte sau îndărăt. Apoi începură să se răzleţească, nepăsători, singuri şi uitaţi chiar de ei înşişi, în orbenia unui amurg apocaliptic, care-i înghiţea unul cîte unul în adîncurile gîtlejurilor lui de balaur cosmic, din care vărsa rafale de vînt veninos şi îngheţat. Viscolul ajunsese culmea. în încleştările lui, firea întreagă se zvîrcolea cu mugetele şi ţipetele trîmbiţelor judecăţii de apoi, şi lumea, apucată de colosale convulsiuni, se zbătea într-un soi de isterie universală, posedată, călărită de toate legiunile vînturilor demoniace. Trăiră totuşi o ultimă aţîţare tulbure a tuturor puterilor din ei aţintite asupra primejdiei. Ajunseră la exaltarea nefirească, unică a supremei spaime, refugiaţi în piscurile necunoscute ale fiinţei lor stoarse de ananghie. Mai aveau un pas ca să salte dincolo, în neant. Nu visau, nu slăbeau... Se dezlînau. . - Sufletele, nu cugetele - nu mai aveau -, sufletele lor se desfăceau de ei, îi părăseau lucide, ca să se ducă în alte părţi, unele acasă, la cald, la părinţi, altele numai într-o grădină cu flori, lă-sînd sleite acolo trupurile ajunse nefolositoare. Sublocotenentul se întorcea la lotca lui însoţit de majorul Negrea, care-1 călăuzea printre ostroave. Pierduţi, năuciţi, spulberaţi, din ce în ce se ştergeau... Şi găsind alte alinări aiurea, tot mai moi, se lăsau pieirii. Atunci, un glas puternic răzbătu pînă la ei. Răsună o comandă limpede: „Stai!“, care-i deşteptă, şi din urmă se ivi şi îi ajunse sergentul-maj or Costache Negrea. Cum a putut să se scoale şi să se despotmolească, singur, sau ajutat de altcineva, nimeni nu l-a întrebat. L-au primit cu însu- 210 INTEGRALA PROZEI LITERARE fleţire şi s-au bucurat. înota prin nămeţi voiniceşte, scuturînd din cap şi umeri, şi vîntul nu putea să-i facă nimic. - Drepţi!... porunci el. Oamenii, ca prin farmec, se îndreptară şi se înţepeniră. - Strîngeţi rîndurile!... Şi ei se buluciră, nemaiţinînd seamă de opintirile vijeliei. Pîlcul decapitat îşi pusese capul la loc. Nu le păsa unde lipsise şi cum răsărise; îl ştiau vîrtos şi vrednic şi le era de ajuns. Singur ofiţerul se gîndi că visează. Dar numaidecît îşi dete seama că e iar treaz, întors din aromeala cînd alunecase cîteva clipe cu lotca. Acum simţea şi mai aprig, pînă la măduvă, muşcăturile gerului, bătaia cu vergele de oţel a crivăţului, carnea zdrobită de sforţările şi ostenelile împinse dincolo de marginile răbdării. Nu... asta nu era moartea dulce, halucinaţiile celor ce pier îngheţaţi, plutind în viziunea unor fericiri cereşti. Şi îşi aminti de „Fetiţa cu chibrituri" a lui Andersen urcînd din ger de-a dreptul în paradis. Pe cînd el, dimpotrivă, el se zbătea aici pe loc, ca şi mai înainte, în cumplita realitate a uraganului de zăpadă, în care Negrea, chemat de grija răspunderilor, intra din nou alături de ei şi lupta cu urgia care se pornea iar. - Domnule sublocotenent, zise vagmistrul scurt, vă rog să-mi treceţi mie comanda. Sînteţi lăsaţi toţi în răspimderea mea. Sublocotenentul dete învoire în gînd. - Trebuie, urmă Costache Negrea, să ne alcătuim în formaţie de atac, adică în unghi, ca stolul de cocori împotriva vîntului; nu desfăşuraţi, ca acum. Ofiţerul nu pricepea, majorul îl lămuri: - Cu mine în vîrf, şi ceilalţi aşezaţi în rînduri unul în spatele celuilalt, facem un fel de pană înfiptă în vifor, pe care-1 străpungem. Şivoaiele vîntului tăiat în două ni se scurg apoi pe lături. Ca la apărătorile puse înaintea picioarelor de poduri, încheie el. ^ -Caporal! strigă apoi. Sublocotenentul, în gînd sau tare - nu-şi mai amintea - îi spuse că acesta căzuse sub ochii lui şi n-avea să se mai ridice. Negrea îi auzi glasul sau gîndul, că răspunse: - L-am sculat eu şi i-am ordonat să mă urmeze. Hei, caporal, unde întîrzii? Şi privi sever în urmă. Din amarul vărsat înapoia lor, din mugitorul potop de vînt şi ninsoare, se desfăcu o umbră, şi numaidecît caporalul Ilie Ţintoi făcu drepţi. - Dezleagă frînghiile, îi porunci vagmistrul, că oamenii nu pot. Trebuie să-i ferecăm snop, la un loc. în acest timp zăpada se bulucea în ei, clădită troian, ca să se împrăştie iar sub groaznicele bubuituri de artilerie grea ale viforului tot mai învierşunat. - Repede, repede! poruncea Negrea, descingîndu-se şi pe el şi pe alţii de funiile pregătite anume pentru prizonieri. Deodată, viscolul, uimit parcă, se opri puţin, ca să-i privească, vrăjit. - Treceţi în faţă, voi, Marine şi Iordache, şi cu mîinile-i vînjoase vagmistrul ţintui locului doi vlăjgani, cei mai înalţi din grup. 211 VASILE VOICULESCU — Leagă-i cot la cot şi peste mijloace, cît mai strîns şi mai zdravăn. Cît ai clipi, caporalul împlini porunca. Mîinile îi lucrau sprintene, degetele se mişcau în-deletnice, fară să le pese de gerul ce amorţise pe ale camarazilor. — Vasile şi Ion, la rînd în spatele ăstora... Domnule sublocotenent, locul dumneavoastră este aici, între haidamacii ăştia, şi vîrî pe tînăr în mijlocul celui de-al doilea şir. Ofiţerul simţi numai forţa din braţul lui Negrea, care-1 muta din loc în loc. Pe el însă nu-1 putu prinde şi apuca: îi aluneca din pipăitul lui nimicit de ger. Cei trei inşi, îndesaţi unul în altul, fură încătuşaţi cot la cot şi peste brîie. Cu ceilalţi cinci soldaţi rămaşi făcu un al treilea şir, aşijderi înlănţuiţi cu funii, între ei, pe care-1 înghesui în dosul celorlalte două. Pe urmă îi împleti pe toţi împreună, înnodînd şirurile de oameni între ele, cu frînghii petrecute acum de la soldatul din faţă, prin cel din mijloc, la cel din spate, încrucişate cu celelalte legături pe lat. Ca să-i alcătuie cît mai grabnic, treceau amîndoi slobozi peste orice piedică, pătrundeau nestînjeniţi printre cei ce o dată legaţi, se iţeau prin ochiurile reţelei, se strecurau de-a dreptul ca nişte năluci prin nodurile dintre trupurile ferecate, sau poate chiar prin trupuri, ostaşii nu-şi dau bine seama şi nu se uimeau: era ceva firesc atunci, cerut de urgenţa deznădăjduită a împrejurării. Oamenii stau acum prinşi ca o singură vietate în ochiurile unui năvod de funii din care nimeni nu mai putea ieşi, dar şi nici unul nu se mai putea pierde. De-ar fi căzut cineva, falanga îl ţinea drept şi-l ducea cu ea înainte. Numai toţi odată ar fi putut fi doborîţi, şi asta era mai greu. Totul s-a petrecut uimitor de repede, sub şarjele desperate ale viforului, care, înciudat, se pornise mai aprig. — Eu mă aşez ca bătrînul cocor în vîrf, călăuză, spuse Negrea, şi trecu în faţa celui dintîi şir. Tu, Ilie, porunci el caporalului, treci în spate, ariergardă, în dreptul domnului sublocotenent, ca să-l aperi. în cîteva ceasuri sîntem îndărăt la cazarmă. Răspund eu. Cum v-am luat, aşa trebuie să vă dau în primire... înainte, marş! Şi alcătuirea asta pomi în hăul orbitor şi asurzitor al viscolului, ca un animal monstruos, îndîrjit de cumplitele avalanşe de plesne şi bătăi ce curgeau peste el din toate părţile. Mergeau... şi nu se mai sinchiseau încotro. Ştiau numai că acolo, în fruntea lor, cîrmuieşte sergentul-maj or Negrea, şi înapoi veghează caporalul Ilie Ţintoi, care trebuie să-i scoată la liman: altfel răspund. Mergeau... şi în mers adormeau. Se deşteptau în grozave detunături, fără să poată deschide ochii, umflaţi şi sîngeraţi de usturimile vijeliei. Moţăiau cîţiva paşi şi iar adormeau, tîrîndu-se prin mijlocul unei enorme bătălii cu stihiile răsturnate, care, învrăjbite, îşi schimbau din clipă în clipă tactica şi armele. Aci, cavalcade nechezătoare de valkirii, cu plete fuioare de viscol măturînd cerul, îi străpungeau cu grindini de lănci şi săgeţi repezite din apus. Aci, cohorte de arhangheli polari scăpate din infemurile Nordului îi izbeau în dos cu aripile lor de gheaţă flexibilă. ' Cînd abisurile opace din faţă îi mitraliau, cînd îi şfichiuiau, cu şuiere înfricoşătoare, averse de cnuturi ardeiate lungi de-o poştă, sau îi retezau din dreapta tăişuri de coase năpraznice, ascuţite necontenit pe arcerele crivăţului scrîşnitor. 212 INTEGRALA PROZEI LITERARE Pentru ca apoi, la un semnal de răcnet îngrozitor, să le dea asalt toate deodată la un loc. Dar cele mai cumplite erau suflurile exploziilor de nevăzute bombe încărcate cu aer lichid îngheţat, care cu trăsnete îi încovoia pînă lîngă pămînt. Lungă, chinuitoare, nemaisfîrşită tîrşîire cu poticneli, opintiri şi iar poticneli. Dar domnul vagmistru nu îngăduia cu nici un chip cît de mic popas. Mereu de strajă în vîrful formaţiei, poruncea şi viscolului din faţă, pe care el, ca o carenă vie, îl despica vîrtos cu pieptul deschis, comanda şi oamenilor dinapoi. Uneori, ghicind amorţeala, paralizia voinţei ofiţerului, căuta să-l trezească şi să-l mîngîie. - Lasă, domnule sublocotenent, striga el peste capul furtunii, fără să-i pese de căluşul ce-i punea viscolul, acum vine primăvara. Ieşim iar cu lotca după nuferi şi crini în bălţi. Vă aduceţi aminte de lanurile de stînjeni sălbatici? Dar bolţile curpenilor înfloriţi, agăţate cu zorele sălbatice, pe sub care treceam urmărind de departe lebedele? Şi teii din ostrovul mierlelor? Ca mîine ne întoarcem la ele... - Caporalul Ilie! - Ordin. - Cum e acolo, în spate? - Este bine, să trăiţi. Fiţi fără grijă. Glasurile lor găurind pîslele învîrtejite ale furtunii se auzeau prin tot huietul oceanic al văzduhului turbat. După cîteva şovăiri şi încercări, Negrea găsise şi apucase direcţia ciclonului: îşi potrivi trîmba de oameni aşa ca să i-o ducă vîntul puţin pieziş dinapoi, ca pe o corabie fugind înaintea furtunii. Curînd, sau cu mult mai tîrziu - nici unul n-a ştiut să spuie - vagmistrul strigă: -Am ajuns! Se aflau între nişte troiane uriaşe ca nişte movile de zăpadă, clădite peste ceva dedesubt. între ele, oarecare linişte, şi larma puţin mai stăvilită. ' - Casele! Intrăm în oraş... arăta bucuros călăuza. Uite şi cazarma! Adevărul era că nu se mai cunoştea decît o nămestie albă ca o căpăţînă de deal oblu, pe care, sus, se dau peste cap vîntoasele, spulberînd fumuri subţiri de zăpadă. Pereţi, acoperiş, uşi, straşini, tăinuite, îngropate în zidăria de nea bătătorită de maiurile vijeliei, în chip de cetate înaltă. - Ei drăcie! bodogăni vagmistrul, vorbind singur. Pe unde intrăm acum?... Nici măcar o crăpătură în partea asta. Nămeţii au astupat totul. Ilie, să-i dăm ocol şi să ieşim în latura dincotro suflă crivăţul. în coasta de răsărit, adevărat, bătătura era aproape stearpă. Aci zăpada nu se putuse aciua o clipă de răul vîntului furios, care nu-i da răgaz să se aşeze, ci numaidecît şi necontenit o sufla dincolo peste acoperişul copleşit. - Ilie, ia lopata şi desfundă colo... Numaidecît caporalul descoperi pragul şi ţîţînile unei uşi... Vagmistrul bocăni cu cizma în lemnul îngheţat. ' — După mine, băieţi! şi Negrea, săltînd cu umărul fiarele înţepenite, deschise... Se treziră în- tr-o încăpere nedesluşită, întunecată. Desfă-i, Ilie, ca să se poată culca. Nu-i mai deznodară, ci tăiară cu cuţitul frînghiile îngheţate, despărţind doar oamenii care rămaseră cu căpătîiele şi curmeiele funiilor atîrnate de coate şi de mijlocuri. 213 VASILE VOICULESCU Faţă de cumpăna prin care trecuseră, aci se simţea o uşoară boare călduţă. Pereţii şi ferestrele, căptuşite pe afară cu stînjeni de zăpadă groasă, îi apărau de mîniile care-i zdrobiseră şi de vacarmul ce-i înnebunise şi care acum se auzea ca înfundat în depărtări. O destindere, o dulceaţă, o moleşeală de copil mic pus la sînul mamei îi cuprinse. Ochii lor îndureraţi se puteau deschide măcar să clipească şi să-şi scuture lacrimile. - Domnule sublocotenent, dumneavoastră aşezaţi-vă aici lîngă sobă. Şi Negrea, luîndu-1 de subţiori, îl puse lîngă o vatră albă şi caldă. - Voi, îndemna el oamenii, lungiţi-vă aici în patul ăsta lung, plin cu paie. Care nu aveţi loc, treceţi lîngă domnul ofiţer. ' - îţi mulţumesc, dragă Negrea, ne-ai scăpat viaţa, rosti cu glas stins tînărul. Te rog culcă-te şi dumneata lîngă mine. Eşti istovit... - Nu pot, domnule sublocotenent. Eu şi caporalul trebuie să ne întoarcem. în zăpăceală ne-am uitat armele. Ne ducem să le luăm din zăpada unde au căzut. Motivul i se păru sublocotenentului foarte serios, nu mai stărui şi îndată alunecă în somn adînc. Oamenii se trîntiseră şi căzuseră, plumb, care pe unde apucară. Nimeni nu i-a văzut cînd au ieşit, uşa se închisese, veriga se aşeză la loc. * Peste treizeci şi şase de ceasuri, cînd viscolul se ostoise, gospodarul Ganciu Kola din satul Beşliţa, din Bulgaria, la şapte kilometri depărtare de Dunăre, îndrăzni să iasă din casă, după ce cu multă caznă izbutise s-o desfunde dintr-un gorgan de nea. Cea dintîi grijă a lui a fost să se ducă la grajd. Avea vite care flămînzeau şi însetau închise acolo de trei zile încheiate. Nu băgă de seamă la început că intrarea fusese dichisită şi că veriga s-a lăsat scoasă fără mare greutate. Deschise uşa. Ziua năvăli cu lumina înăuntru. Animalele îl simţiră şi se mişcară, lihnite... Ganciu intră şi înaintă; clipind, se opri şi căscă gura: acolo, alături de vite şi între picioarele lor, zăceau pe paie nişte momîi înfofolite în straie de pe care încă nu se scuturase zăpada. Unii lungiţi în ieslea încăpătoare. Nu se mişcară. Păreau morţi. Bulgarul se sperie. La început vru să fugă, să strige... îşi luă seama: cine putea să-l audă şi să sară? Satul era înmormîntat în nămeţi. Privi mai cercetător şi ascultă. Se auzea cum sforăie. Nu erau deci morţi. Atunci tîlhari? Hoţi de vite prinşi de viscol? Ce să facă? Lucrul cel mai cuminte era să alerge la jandarmerie. Dar cum? Toate uliţele erau înfundate. Ar fi trebuit să sară din acoperiş în acoperiş pînă acolo. Vitele se uitau la el şi mugeau uşor... Cereau mîncare şi se mirau că nu le dă. El privi şi ascultă din nou[ Oaspeţii nepoftiţi dormeau buştean, nu se prefăceau. Se hotărî să îngrijească mai întîi de dobitoace. Se strecură binişor în pod şi dete jos fin, priveghind ce se întîmplă şi gata s-o zbughească. Adormiţii nu se clintiră. Ieşi apoi şi se întoarse cu căldările de apă, pe care le puse lîngă uşă, ca la nevoie s-o poată încuia peste cei dinăuntru. Vitele se apropiară şi se adăpară pe rînd. Ele umblau încet, grijulii să nu calce oamenii ce se odihneau printre ele... Vaca bălană, culcată în fund, nemişcată pînă atunci, se sculă şi ea greoaie, abia ducînd puiul din burtă... Omul care donnea ghemuit în ea, la cald, ca pe o vatră, se rostogoli şi se trezi. Căscă. Se întinse, deschise ochii. Era sublocotenentul. Se ridică apoi în şezut şi privi curios de jur împrejur. Nu se dumirea 214 INTEGRALA PROZEI LITERARE deloc. Repede îşi aminti de toate. Ar fi trebuit să se găsească în odaia cea mare a cazarmei, unde-i vîrîse sergentul-maj or. Şi acum cine-i strămutase în alt loc necunoscut? Se ridică în picioare. Bulgarul nu mai aşteptă, ţîşni afară, trase uşa şi o încuie... Apoi alergă să ia toporul, puşca... Dar îi fu teamă, prea erau mulţi vrăjmaşi. Tot la jandarmi trebuia să răzbească. Sublocotenentul rămase în întuneric. Dar cu încetul ochii i se obişnuiră şi el prinse să zărească prin întunecimea odăii, unde se mişcau umbrele vitelor... Nu pricepea; înciudat, strigă. Nici un ostaş nu răspunse. Bîjbîi şi găsi pe unul de lîngă el. îl apucă de braţ şi-l zgîlţîi... Dormea încă şi abia îl deşteptă. - Scoală, Iordache! Omul se trezea greu şi nu se desluşea... - Haide, scoală-i pe toţi, porunci ofiţerul. Şi nu se lăsă pînă ce nu-i trezi, unul cîte unul. Oamenii căscau, se ridicau, îşi trosneau oasele, se trînteau la loc, se-ntorceau pe partea cealaltă. Cîţiva se treziră de-a binelea. Ofiţerul izbutise să scoată lanterna şi le-o puse aprinsă în ochi... - Unde sîntem noi, mă băieţi? întrebă el plin de nelinişte. * - în cazarmă, domnule sublocotenent, răspunseră unii. - Asta e cazarmă? izbucni el. Voi nu vedeţi? Uite, vite, iesle, bălegar. Negrea ne-a închis în-tr-un coşar. - Nu se poate, domnule sublocotenent. Domnul major Negrea are grijă de noi şi răspunde, :1 întîmpină unul aproape certîndu-1. " - Dacă e aşa, unde-i acum? Ne-a lăsat singuri. Ne-a părăsit şi el, şi caporalul. Grănicerii se uimiră. Aşa era, gradaţii nu se găseau lîngă ei. - S-o fi dus după ajutoare, îşi dete cu părerea cel mai isteţ. Să-i aşteptăm. - Pînă atunci să mîncăm ceva, că m-am upit de foame, propuse altul. Se desfâcură deci, mai întîi, de frînghiile ce-i înfăşurau încă, cotrobăiră sacii cu merinde, . onţăiră pezmeţii tari ca cremenea şi conservele îngheţate bocnă. Gîlgîiră lung din bidoanele cu rachiu. Se ospătară bine şi iar se culcară. Numai sublocotenentul nu putea sta locului. Umbla în lung şi în lat măsurînd încăperea, ocoli ''iţele, dete cu pumnii în pereţi, erau de bîme. Bătu în uşă şi o zgudui, se arăta solidă şi încuiată pe dinafară. Nu mai încăpea îndoială, să găseau închişi într-un staul. Un fel de panică îl cuprinse. Ascultă cu tot ascuţişul auzului la pîndă. De afară nu se mai auzea nimic. Viforul încetase. Şi el vrea cu orice chip să iasă, să scape de acolo, unde simţea sigur o primejdie. Sculă iar cîţiva ostaşi, cu porunca să spargă uşa... Toţi se împotriviră cu tărie. - Nu se poate, d-le sublocotenent. Dăm de bocluc. Stricăm efectele statului... Trebuie să aşteptăm pe domnul vagmistru Negrea. El e tatăl nostru. La amintirea lui Negrea, ofiţerul se mai linişti. Şi o lungă aşteptare se întinse iar peste ei, în-vristată cu somnuri adînci, apoi mîncare şi iar somnuri. Tîrziu, un zgomot, mai puternic decît un rîcîit, la uşă, care se crăpă sfioasă, încet-încet şi cu mare băgare de seamă; un ostaş scăpătă strecurat înăuntru, apoi altul şi altul, toti cu armele Prinse. Noii-sosiţi nu zăreau, veniţi de la lumină, deocamdată bine, dar cei dinăuntru îi vedeau desluşit şi se bucurară. 215 VASILE VOICULESCU - Vedeţi, domnule sublocotenent, tot la cazarmă sîntem. Uite, camarazii vin să ne scoată. - Domnule sergent-major Negrea, sîntem aici! răcni voios unul din ei. Dar Negrea nu se arătă. îi înconjură îndată un lanţ de soldaţi muţi, în uniforme verzi, cu puştile în bătaie: jandarmi bulgari. - Coi Şţe vie? se răsti cineva dintre ei, un gradat de bună seamă, somîndu-i ameninţător şi aşteptînd încruntat cu degetul pe trăgaci. Sublocotenentul nu înţelegea limba în care li se vorbea, dar pricepu îndată situaţia; rătăciseră şi intraseră în ţară streină;-'' - Ce spune? se adresă el oamenilor săi. - Zice pe bulgăreşte că cine sîntem, tălmăci unul. - întreabă-i unde ne aflăm, porunci el. - Căcvo tersite tuc?... - Spune-ţi voi mai întîi ce căutaţi aici, hoţilor, izbucni bulgarul. - Povesteşte-le cum am ajuns la ei, fără să ştim şi să vrem. Dar bulgarii, încăpăţînaţi, înjurau mînioşi, refuzînd orice încercare de lămurire. Soldaţii noştri, ştiindu-se nevinovaţi, şedeau şi primeau toate, miraţi, dar liniştiţi. Ceea ce dădu îndrăzneală jandarmilor să-i apuce şi să-i facă prizonieri, fără împotrivire. Aşa e rînduiala. A fost pricină mare de tămbălău diplomatic şi politic, chiar cu burzuluială militărească, între cele două ţări vecine. încălcarea teritoriului bulgar de către trupe româneşti înarmate, cu un ofiţer în frunte. Atac mişelesc împotriva jandarmilor bulgari, care, apărîndu-se eroic, au capturat pe inamicul îndrăzneţ... etc., etc. După o droaie de schimburi de telegrame şi note, anchete, convorbiri şi paraconvorbiri, conflictul s-a aplanat, prizonierii fură puşi în libertate după împlinirea formalităţilor de rigoare şi predaţi autorităţilor româneşti, la punctul de vamă G... Aici alte anchete, şi mai plicticoase. Povestea lor, spusă la fel, de ofiţer şi de fiecare soldat cercetat în parte, fu oficial primită şi crezută. Ca să se dreagă înfruntarea şi ca să ne luăm şi noi satisfacţia, grănicerii fură înălţaţi la rangul de eroi, brutalizaţi de bulgarii duşmănoşi, cu care s-au purtat mai mult decît cavalereşte... etc., etc. —. Rămînea însă neexplicată enigma sergentului-major Negrea şi a caporalului Ilie Ţintoi. Unde şi pentru ce dispăruseră? După ce se purtaseră cu atîta pricepere şi devotament. Toţi îşi dădeau cu părerea că dezertaseră amîndoi, de teama răspunderii, şi rămăseseră ascunşi în Bulgaria. Semnalmentele lor fură trimise tuturor autorităţilor poliţieneşti de acolo. Numai sublocotenentul Viorel Petre credea altfel şi altceva. Nu spunea ce anume. Cerea însă foarte stăruitor îngăduinţa şi soldaţi, ca să facă el personal nişte cercetări speciale la Baba-Săracă. Fu socotit nebun. Dar cum ameninţa că pleacă singur, i se făcu gustul. Ieşise iar soarele. Pămîntul se ascundea sub zăbloc de zăpadă, ici afinată, colo spulberată, în unele locuri grămădită troiene, după toanele vîntului şi ale piedicilor ce-i stăteau în cale. Sublocotenentul Viorel Petre cu o poteră de soldaţi luă în cercetare postaţă cu postaţă tot cuprinsul, împrejurul şi dincolo de punctul Baba-Săracă. I se întipărise scena cînd căzuse sergentul-major Negrea şi ţinea bine minte că atunci viscolul îi bătea în urechea stîngă. Se călăuzi 216 INTEGRALA PROZEI LITERARE după direcţia asta, prubuluind timpul şi numărînd paşii, refăcuţi acum din nou în amintire, de la popas înainte. La două sute de paşi dăinuia un troian mare, moşoroit peste o piedică. -Aici! porunci el. ^ Lopeţile descoperiră pe vagmistrul Negrea. Nu se clintise. Sta lungit cu faţa în jos, cum căzuse, cu arma sub el. Soldaţii îl dezgrădiniră şi-l curăţară de zăpadă. Ceva mai departe, sub alt morman, descoperiră pe caporal. Ilie Ţintoi scăpase arma din mîna dusă spre inimă... şi zăcea prăbuşit într-o rînă, cu o grozavă suferinţă pe chip. Camarazii îl scuturară de ninsoare şi-l aşezară lîngă sergentul major. Amîndouă leşurile odihneau acum alături pe un linţoliu alb, întins cît valea Dunării. Sublocotenentul îngenunche, dar nu pentru o rugăciune. Cu mîini lacome, el descheie, pipăi şi căută întîi pe Negrea, sub manta. Soldaţii crezură că ofiţerul a înnebunit de-a binelea. Funia cu care majorul la plecare se încinsese peste tunică şi cu care-1 înfaşurase pe el cînd alcătuise în vifor falanga, funia lipsea. Fără şovăire, sublocotenentul trecu la cellalt morţ. Smuci mantaua, desfăcu în lături pulpanele ţepene de ger, ca un profanator. Nici caporalul nu mai avea frînghia cu care plecase din cazarmă. Amîndouă se aflau în altă parte... Ancheta găsise şi reconstituise unsprezece funii, cu care cei doi dezertori legaseră oamenii: două ale lor şi nouă ale soldaţilor. Sublocotenentul nu luase nici una. îngenuncheat asupra lor, Viorel Petre nu se mai sătura privindu-i, de astă dată pentru o altă nepipăită cercetare... vorbea cu ei, vorbe de gînd, aşa cum făcuse cînd, într-o supremă, misterioasă încordare, închegaţi din arzimea dragostei şi a devotamentului, ei îl ocrotiseră şi-l scoseseră din ţinuturile morţii. Luni 31 mai şi marţi 1 iunie 1954. Lipitoarea E prin părţile nostre, sub munte, o misterioasă pasăre de noapte, i se spune lipitoare. Se arată rar şi puţini au văzut-o. Văzut? Atît cît poţi osebi dintr-o umbră ce alunecă, mută, prin străvezi-mea întunericului înstelat... Pe mine, odinioară, pasărea asta m-a prigonit mult. Eram copilandru. Veneam, vara, de la şcoli acasă cu sufletul schingiuit de viaţa pe la gazde şi mă cufundam în basmul traiului slobod de la ţară. îmi plăcea mai ales să hoinăresc nopţile cu puşca în spate pe streşinile satului, unde aveam, risipite pe muchi, cîteva petice de vie şi livezi. Tînjeam după o poezie revărsată acolo la picioarele mele, de-a lungul văilor tremurate, pe care n-am mai ajuns-o de atunci niciodată. îmi deschideam inima lunii ca pe o carte de zodii asupra căreia stam aţintit să-mi surprind destinul, adică pe mine însumi. Un soi de narcisism naiv, dar tulburător, din care mă trezeam cu sufletul împăienjenit, de lunatec coborît de pe acoperişuri. De la o vreme, tuturor acestor nostalgii şi vrăji se adause năluca pasării. Dintr-o dată, o umbră cu aripile arcuite, ceva mai mare ca un lăstun, plutea deasupra mea, ca să se aşeze la cîţiva zeci de paşi înainte, în albia drumului, unde se făcea una cu întunecimea. Acolo sta nevăzută, lipită de pămînt pînă mă apropiam, gata s-o calc. Atunci se ridica fără zgomot, fără un fîlfîit, ca să se lase iarăşi la cîţiva paşi, mai departe, de unde o sculam din nou. Astfel, mă însoţea cu stăruinţă ciudată, petrecîndu-mă pînă în poartă. Cîteodată se isca aşa de tainic pe neaşteptate, parcă s-ar fi desprins de undeva de foarte aproape, din umbra mea, s-ar fi zis chiar din mine, o proiecţie a mea. La început n-am ştiut ce este şi n-am băgat-o în seamă. N-auzisem despre asemenea vietate. Dar după cîteva nopţi de tovărăşie, n-aş putea spune că n-am simţit nimic. Nu teamă. O strîngere, o uşoară înfiorare, ca de orice necunoscut. Cea dintîi pornire a fost să o iau la ochi cu puşca. Şi nu m-am sfiit să trag. Eram ţintaş bun, doboram liliecii, cu tot jocul lor întortocheat. Am pîndit-o cu arma întinsă şi degetul pe trăgaci; cînd scăpată ca din praştie în văzduhul de dincolo de mine îmi sosea pe linia ochiului, apăsam. Suflul împuşcăturii o zguduia, şi umbra dată peste cap se rostogolea... Alergam s-o adun de jos, sigur că a căzut. Şi în timp ce bîjbîiam cu mîinile prin ţărînă, ea se înălţa de sub mine, ca să se coboare iar ceva mai departe şi să-mi jaloneze fără să-i pese drumul. Bubuiturile puştii n-o speriau, alicele treceau pe lîngă ea fără s-o atingă sau - ştiu eu - poate o străbăteau. Ajunsesem să cred că trag într-o nălucă. A trebuit să mă resemnez şi s-o primesc soaţă de hoinăreală şi reverie, deşi nu pot spune că mă deprinsesem cu ea. Aşteptam, nici eu nu ştiu în ce chip, un deznodămînt care mi-ar fi adus scăparea. 219 VASILE VOICULESCU De altfel, pasărea nu mă bîntuia regulat. Alte nopţi mă părăsea. Umblam atunci uşurat fără umbra străină, lipită de mine. Apoi începea iar, din senin, să se ţină umbră de umbra mea. O presimţeam deodată în spate, de unde, zvîrlită de o mînă tainică, zvîcnea, punîndu-se o clipă între mine şi stele, ca să se mistuie sub ochii şi sub paşii mei. Fără să fi crezut că e mare lucru, bănuiam totuşi o taină. Firească poate pentru alţii. Nedezle-v garea ei pe mine mă ţinea însă sub obsesia unei vrăji neprielnice. Mai cu seamă că ori de cîte ori cercam s-o dobor, mă simţeam deodată vlăguit, golit de viaţă, parcă împuşcătura m-ar fi atins şi pe mine. Mă clătinam cu o senzaţie de sfîrşeală: eram nevoit să mă sprijin ca să-mi vin în fire. Cum nu vream să cred altceva, puneam asta pe seama loviturii ce-mi pricinuia arma prea încărcată, care îmi smucea din loc umărul pînă să mi-1 amorţească. Mă hotărîi să schimb arma. Aveam în casa de sus un perete întreg acoperit cu tot soiul de puşti şi pistoale, rînduite pe o scoarţă verde atîmată din tavan pînă în pămînt. Neam de ostaşi şi vînători din moşi-strămoşi, fiecare generaţie le mînuise pe ale ei şi le lăsase acolo, înşirate unele sub altele, ca nişte inscripţii. Uneori mă culcam sub ele şi le priveam de jos în sus, să citesc leaturile răsturnate, ca nişte oseminte de fier şi oţel. Lîngă mine şi la îndemînă, puşcociul naiv cu care prigonisem în copilărie vrăbii şi ciocîrlani. Alături, puşcuţa dragă cu care plecasem întîia oară după iepuri. Cît îi dezmier-dasem odinioară patul din lemn roşu de cireş gătit în latura dreaptă cu căpăcelul de alamă, unde se ascundea cutiuţa cu provizii de capse! Un şir mai sus stau armele franţuzeşti cu foc central. Deasupra lor spînzurau puştile tatii cu cîte două ţevi, totdeauna încărcate, cu cocoaşele grele şi posomorite puse pe capse. Dincolo de ele, pierzîndu-se spre podină, sumedenie de unelte ucigaşe, care de care mai vechi şi mai ciudate. Sineţe zvelte şi subţiratice de ale bunicilor, flinte haiduceşti cu buzele răsfrînte în pîlnie, durde cîme, groase şi scurte, care se mînuiau pe crăcane, şuşanale turceşti cu ţilindrele pe laturi, în scobiturile cărora se aşezau cremenele. Toate încrucişate cu pistoale arnăuţeşti bătute în argint şi sidefuri, bumbaşire crunte, comuri şi ploşti pentru iarba de puşcă, tasce şi teşile pentru plumbi, săbii damaschinate, hangere coroiate şi iatagane aprige. în mijloc, tăindu-le curmeziş pe toate, o riflă uriaşă, adusă de cine ştie unde. Acum însă nici una nu-mi era de folos. Am ales doar o carabină cu care mă exersasem la ţintă fixă, un „Peabandy Martini", înadins prefăcut de armurier pentru un glonţ mic şi subţire ca o viespe, în cămaşa lui de alamă galbenă. . într-o noapte cu lună plină, am prins-o în gura armei tocmai cînd se profila pe discul alb, ca o pată din lună, şi am descărcat carabina în ea. Dacă ar fi fost cu adevărat, nu mai putea scăpa vie. Odată cu detunătura, am simţit o atît de ascuţită fulgerare, ca şi cum glonţul s-ar fi izbit de astru şi s-ar fi întors înapoi în mine. Cînd m-am dezmeticit a trebuit să mă tîrăsc pînă acasă. De atunci nu m-am mai încumetat s-o vînez. Umbra, din ce în ce mai încrezătoare, se zbătea lîngă mine gata să mă atingă. Pînă atunci ţinusem ascunsă legătura mea cu pasărea. Poate din orgoliu, să nu rîdă lumea de V spaimele mele. Poate mai degrabă dintr-un respect copilăresc pentru taina ce mă alesese. După asta însă m-am hotărît să întreb şi pe alţii, ca pentru o anchetă folclorică. Ai mei nu ştiau nimic. Oamenii din sat, cît de bătrîni, dau din umeri. Unul auzise despre lipitoare. Altul o văzuse cînd se întorsese tîrziu de la han. Cum la ţară lumea trudită se culcă devreme, cine mai avea timp de 220 INTEGRALA PROZEI LITERARE ciudăţeniile povestite de alde pierde-nopţi că le fîlfiie pe la ureche! Le erau de ajuns strigoii, stafiile şi celelalte arătări cunoscute ca să-şi mai adauge încă o năzăreală de copil. Cine mi-a putut spune unele, puţine, desluşiri au fost flăcăii daţi în dragoste cu fete şi cei cu ibovnice. Pasărea le ţinea şi lor uneori de urît. Dar nu ştiau despre ea mai mult. Nici unde are cuib, nici ce mănîncă, nici unde stă iama. Doar atît, că penele-i sînt în faţa umbrei, că n-are glas, că iese numai noaptea, umblă totdeauna singură, desperecheată şi nu stă niciodată pe cracă; ori ios pe pămînt, ori alunecînd în văzduh. Că-ţi pîndeşte calea şi nu te mai slăbeşte, ţinîndu-se lipcă de tine, asta nu este nici un semn rău. E numai un nărav al ei. Un fel de joc de-a v-aţi ascunse-lea. Pesemne că îi sînt dragi anume oameni. Pasărea nu avea nici o legendă. Unul mi-a povestit mai mult: o întîmplare care nu m-a dumirit, dar mi-a stîmit închipuirea pînă la emoţie şi m-a pus pe gînduri. Omul se ducea la o ibovnică, femeie măritată în alt sat. Se avuseseră dragi de copii. Dar cît flăcăul lipsise la armată, pe fată o daseră cu sila după altul. Acum se doreau cu arzime toată ziua, şi abia aşteptau să se întîlnească noaptea, cînd nevasta îşi adormea bărbatul cu buruieni, ca să poată ieşi la omul drag. într-o noapte, cînd mergea întins acolo, i s-a ivit în drum lipitoarea, jucăuşă înaintea lui, ca o călăuză. La o răspîntie pasărea a lăsat şoseaua şi s-a abătut pe un drumeag lăturalnic în stinsa. Flăcăul a vrut să-şi vadă înainte de cale. Umbra s-a întors, i-a căzut la picioare şi iar a oblicit la stînga. Asta de atît de multe ori, cu o încăpăţînare atît de îndîrjită, că, aproape vrăjit, el a / părăsit drumul şi s-a luat fară voie după ea. Pasărea l-a dus săltîndu-i înainte pînă la o moară părăsită. Ajunşi acolo în ograda goală, umbra a pierit. Dar chiar aproape de poartă s-a împiedicat aproape să cadă de un trup. Cînd s-a aplecat să cerceteze, era femeia la care se ducea. Adormise acolo plînsă şi pustie. Pîrîtă de neamuri, bărbatul aflase de dragostea lor, o bătuse de moarte şi o alungase în toiul nopţii. Ameţită, cu minţile luate, ea fugise, se rătăcise şi căzuse de spaimă şi oboseală, nici ea nu ştia cum, în curtea morii. Atunci, de deznădăjduită, se zbuciumase cu inima, cu gîndurile, cu toată fiinţa spre el, chemîndu-1 s-o scape, şi o minune i-1 adusese. Trecusem astfel cîteva veri şi toamne, bîntuite de pasărea tainică. Mă cumpăneam acum între adolescenţă şi tinereţe. Simţeam şi mai adînc farmecul nopţii, parcă aş fi fost plămădit din aceeaşi esenţă cu ea. Nu mă sfiam de beznele ei luminate, care mă împresurau din toate părţile. Ele dădeau prilej să răsufle dorurilor romantice de vis şi singurătate, tescuite acolo la oraş, adînc in mine. Eram alcătuit întreg numai din aşteptări. Un soi de speranţă crepusculară, de sub orizontul vieţii, îmi mijea ca o misterioasă vestitoare de auroră. Nu s-a desfăşurat niciodată pînă la lumina învoaltă a dimineţii. Totuşi, m-a făcut să gust toate îmbătările presimţirii. într-o noapte pornisem colindarea pe furtună. Bătea austrul şi norii alergau cu coamele în Jună, o doborau, o luau în picioare şi o călcau pînă rămînea numai ţăndări printre copitele lor învolburate... De ajuns să pot umbla şi să zăresc pasărea ce m-a întîmpinat de cum am ieşit pe poartă, măsurîndu-mi calea. De data asta umbra îşi schimbase jocul. în loc să mi se aştearnă ca de obicei în faţă, acum se ridica dinaintea mea, trecea înapoi peste mine, lăsîndu-mă în urmă. S-a ţesut astfel fară răgaz, de zeci de ori, cu o insistenţă atît de învierşunată, că m-am oprit. Prea irecea ca o săgeată arătătoare trasă în văzduh de mîna nevăzută, parcă înadins făcînd semn spre îndărăt. M-am supus aprigului ei îndemn şi m-am întors, luînd drumul înapoi. N-aveam de alt- 221 VASILE VOICULESCU fel nici o ţintă. Am ieşit afară din sat cu pasărea, ţîşnindu-mi acum, pas cu pas, înainte. Ciurdele de nori, alungate de vînt, se risipiseră şi o lumină îndoielnică împăienjenea întinderile, schimonosind contururile, strîmbînd perspectivele. Am mers astfel grăbit cîţiva kilometri pustii, numai in tovărăşia umbrei. Cine mă chema cu atîta arzime? N-aveam iubită, şi totuşi pasărea mă călăuzea, ca şi cum un suflet în cumpănă cumplită mă striga la el... Tocmai treceam podul peste Valea-Seacă. r ‘ Deodată, în depărtare mi s-a părut ceva, un trunchi lungit. Iţeala păsării se înteţise. M-am apropiat. Trîntit cu faţa în sus, un om zăcea în mijlocul drumului. I se deosebeau cămaşa albă. trunchiul voinic, mîinile răstignite în lături, picioarele cu genunchii îndoiţi. La cîţiva stînjeni. un cal, cu şaua pe el, ronţăia iarbă pe marginea şanţului. Cînd m-a simţit a întors capul şi a nechezat bucuros. Dam să cred că e un beţiv şi mă pregăteam să-l ocolesc, cînd am văzut desluşit cum pasărea s-a coborît pe trupul dezbrăcat şi i s-a aşezat pe latura stîngă. S-a lipit acolo, pată închisă pe albul cămăşii... Eram în toată firea şi tare de înger, dar m-am înfiorat. Cînd am sosit lîngă om, pasărea se strecură şi se făcu nevăzută în el. Un interes teribil mă cuprinse: nu m-am putut stăpîni, m-am aplecat şi am îngenuncheat să văd pe unde. în stînga se deschidea o rană mare, căscată ca o gură, care ducea în adînc, ca în fundul unei mine, în inimă... Cînd pasărea pătrunse acolo, rănitul s-a mişcat, a suspinat greu şi a căscat ochii, alte găuri funebre scobite în chipul înnegrit. Apoi se închiseră la loc. Umbra păsării se ivise iar. Ieşise din el? Cum am zărit-o. am ştiut, fară să mă gîndesc, că omul îşi dase sufletul. Obrajii i se scofîlciră, gura i se îngropă între dinţi, pieptul i se dezumflă şi căzu cu un horcăit prelung, care răsuflă pe vrana rănii cu bolboroseli de sînge amestecate cu băşici de aer. Cum priveam îngrozit, m-a spintecat deodată un fulger de amintire: o trăire atît de în adînc şi aşa de fantastic de repede, încît, înainte de a o prinde, s-a şi stins, o şi uitasem. Toată cazna de a o aduce înapoi a fost zadarnică. Privea pe mort? Pe mine? Fusese un amestec atît de strîns şi tainic, că nu era chip să-l dezbin. Lăsase numai în urmă o dîră arsă, cum lasă în inima pomilor trăsnetul. ' Mi se alungase însă spaima. Mă părăsise pînă şi uimirea. Mă năvălea un sentiment straniu de amestec intim, de participare tainică la drama desfăşurată. Ca şi cînd aş fi venit înadins să privesc ceea ce aş fi ştiut că se întîmplase, mă aştepta şi mi se înfăţişa acolo: un om, un necunoscut misterios, care mă chemase să-şi dea duhul, în miezul nopţii, în mîinile mele. Urmăream dîrele, reconstituiam cu interes lupta, după frămîntarea rămasă în ţărîna răscolită şi vînzolirea în jurul unei pete mari de sînge, pe care pămîntul încă nu o supsese. Cheagul crunt răsfrîngea lumina stelelor ca o nestemată roşie. Contemplam mortul cu liniştea cu care m-aş fi privit pe mme într-o oglindă vrăjită. Am stat aşa îndelung, aşteptînd să treacă un drumeţ. Umbra de lăstun pribeag, încă neogoită, ca un suflet rătăcit în preajma leşului, cînd jos, cînd în văzduh. Deodată, ca şi cum şi-ar fi schimbat gîndul, şi-a luat alt zbor, pe sus, şi s-a pierdut. Pleca să cheme pe altul? Greşise vestindu-mă pe mine? Pilda ei m-a dezmeticit şi m-am smuls din vraja mortului. înainte de plecare m-am uitat cu băgare de seamă de jur împrejur ca să-mi însemn bine locul. Nu se afla nimic. Nici piatră, nici copac, pămîntul gol cît cuprindeam cu ochii. Roibul pierise. Plecase în cîmp după iarbă mai bună. Ştiam, aici, în marginea drumului, pe dreapta, o cruce veche lîngă nişte puieţi de salcîmi. Am căutat-o înadins. N-am găsit-o. Omorul se întîmplase deci INTEGRALA PROZEI LITERARE departe de ea? Singură, în depărtare, silueta parapetului de la pod, după care puteam socoti distanţa crucii, şi asta mă încurca. Am intrat în şanţ să caut un bolovan. Aici zăceau zvîrlite o haină de tîrgoveţ şi o pălărie... Ce mi-a venit? Am rupt iute cîteva fire de pelin şi le-am pus mănunchi la capul mortului. Rămas în mîini, izul lor amar m-a întărit. Am alergat acasă. Am strigat omul din curte. Am sculat pe tata, care la început credea că aiurez. Pe urmă nu s-a învoit să se amestece decît dacă merge şi primarul. Nu vrea să intre în cine ştie ce bucluc. A trebuit să aştept pînă a înhămat caii la brişcă. Apoi am ocolit jumătate satul. Primarul, un bătrîn verde şi neobosit, deşi .recut de optzeci de ani, era sfătuitorul şi cîrmuitorul satului. Nu se facea nimic fară el. Nouă ne \ enea rudă apiopiată, un fel de moş... Acum îngreuiat de somn, nu pricepea ce vrem şi ne-a în-tîrziat mult. Cînd s-a urcat morocănos în leagănul învelit cu velinţe, aburea amurgul zorilor. Fixasem în minte locul întîmplării la cîteva aruncături de suliţa, dincolo de podul Văii-Seci. N-am scos pînă acolo nici unul o vorbă. Gîndurile ne goneau în rînd cu caii. Ne-a trezit huruitul scîndurilor jucînd deodată sub roţi. Soseam. De atîta aţintire încordată a privirilor, ne dureau ochii. Nu se vedea nimic. Trecusem de locul arătat. Am întors brişcă şi am mînat înapoi la pod. Unii priveam pe dreapta, alţii pe stînga. Nu descopeream nimic. Drumul gol, şanţurile slobode. Nici urmă de mort, nici picior de cal. Primarul căuta la mine mînios. Tata, îngrijat, lăsă biciuşca şi-şi trecu mîna peste fruntea mea, nu cumva să am friguri. Ardeam. La pod am sărit jos, ceilalţi după mine, şi am luat la cercetat postaţa de cale unde părăsisem mortul. După o bucată de drum m-am oprit. însoţitorii m-au ajuns. Rămăsesem zgîit, cu gura căscată şi tremuram. în praful drumului zăcea smocul de pelin, încă proaspăt. încolo, nici urmă de frămîntare. Colbul lucea neted, uşor umezit de rouă. Mortul şi calul pieriseră. Sîngele dispăruse. Am rîcîit să văd dacă nu cumva fusese acoperit şi înăbuşit cu pămînt. Ţărîna se descoperea curată. Am alergat la şanţ să aduc haina şi pălăria... Se mistuiseră şi ele. Se vedeau numai paşii mei, limpezi ocol prin pulbere înjurai pelinului... Ieşit din minţi, am început să urlu: - L-au luat... au venit şi l-au ridicat... era aici... uite pelinul pe care i l-am pus la căpătîi. Şi smulsei de jos tulpinele amare... Eram atît de schimbat, aşa de smintit, că tata mă apucă -i braţe, să mă potolească, şi-mi apăsă capul la pieptul lui, unde mă zbateam bîiguind. Mă liniştii repede şi-mi venii în fire. înţelesei că trebuia să mă stăpînesc dacă vream să mă asculte. Şi mă sforţai să-i fac să mă creadă. începui să le povestesc din nou cele ce văzusem. Pe măsură ce vorbeam, primarul se frămîn-.a prins de neastîmpăr. Am zugrăvit, aprins, cu amănunte pe care atunci nici nu le văzusem şi -are acum îmi veneau în minte, scornite nici eu nu ştiu de unde, chipul oacheş al mortului, nasul subţire şi drept, ochii - cînd i-a căscat pentru ultima oară - albaştri, mustaţa neagră, cu sfîr- - -*rile uşor aduse în sus, urechea dreaptă cu o toartă de cercel, cizmele cu potcoave, un ceasor-. - de argint prins cu un lănţuc de brîu, o taşcă de piele legată cu o cureluşă de după gît. - A, ţipai, îi lipsea un deget. Bătrînul se grămădi spre mine, înspăimîntat. - De la care mînă? - De la stînga, strigai cu glas străin. Ştiam bine că de la stînga. Ne oprirăm o clipă şi tăcurăm, ajunşi pe marginea unei prăpăstii... - El era... Aidoma!... răsuflă primarul greu, şi se clătină, gata să se prăbuşească. 223 VASILE VOICULESCU - Vezi că era! răcnii. Unde-i acum? Cine l-a ridicat? Tata, galben, în zorile ce se ridicaseră împurpurate, mă privea năuc, parcă mă implora să tac. să sfîrşesc... - Trebuie să-l căutăm, ţipam eu şi nu-1 slăbeam. Aprig, cercam să-i tîrăsc pe cîmp. - Nu, băiete... se împotrivi bătrînul. Ceea ce ţi s-a arătat... Se opri însă lovit de un gînd. - Stai, se întoarse el, de ce ai pus buruienile astea la capul lui? - Ca să rămîie un semn. Nu se afla nimic lîngă el. - Nu era crucea? şi-mi arătă spre marginea drumului. Crucea veche, pe care o căutasem cu de-amănuntul cîteva ceasuri mai înainte, sta acum întreagă în dreptul mănunchiului pe care îl aruncasem la capul mortului. - Cine a pus-o la loc? bîlbîii încremenit. Astă-noapte nu era. - Nu era cînd s-a petrecut întîmplarea, căreia tu nu i-ai văzut decît stafia... Pentru asta n-ai găsit-o. Dar trebuie să ne liniştim, hotărî el. Altfel ne ieşim din minţi. Şi, apucîndu-mă de mînă, ne traserăm, cu tata năucit după noi, pe marginea şanţului, lîngă crucea pe care o pipăiam să nu fie o amăgire. După ce-şi culese şi-şi aşeză gîndurile, bătrînul ne povesti în frînturi cum vedenia mea zugrăvea o întîmplare petrecută aidoma, cu şaizeci şi ceva de ani mai înainte, cînd îl găsiseră pe bunicul meu ucis chiar în locul acela. Pentru amintirea morţii lui năprasnice - tu nu-ţi mai aduci aminte, că erai mititel, lămuri el pe tata - copiii ridicaseră la capul lui crucea. Mie mi se năzărise omorul săvîrşit înainte de aşezarea pietrei. Şi se plecă adînc să-mi cerceteze chipul. - Leit el, murmură tulburat. ; - Leit cine? - Bunică-tu... Sufletul nehodinit te-a chemat să te vadă. Sînt locuri bîntuite, urmă, unde duhurile nedestrămate se întorc uneori în vedenii, şi întîm-plările se zămislesc iar din aburii nopţii... II ascultam aiurit. Citisem şi eu despre fantome bîntuitoare şi clişee păstrate în arhivele veşniciei, de unde revin la răstimpuri să se închege. Dar de astă dată ştiam bine că este altceva. Trăisem o întîmplare din altă viaţă a mea? Eu fusesem necunoscutul ucis odinioară pe drumurile nopţii? Printr-o obscură simetrie, pasărea care se ţesuse între el şi mine era aceeaşi atunci ca şi acum, a lui şi a mea, una şi aceeaşi, peste timpuri şi locuri, nemuritoare? Cine ridicase stăvilarele timpului şi-i dase drumul să curgă înapoi? Şi mă simţii deodată că nu sînt decît un strigoi. Ianuarie 1949, Bucureşti. Ciobănilă Bolea dus, cu arsuri, trîntit în nişte paie sub şopron: părea mort. Doar coşul pieptului i se nişca, slab, a răsuflare, şi pielea i se înfiora scuturată de friguri, cînd creştinul care venea uneori să-l vadă îi turna o oală cu apă rece în cap. După cîteva zile de nesimţire s-a trezit din noaptea zăcerii, a deschis ochii şi a dat să se scoale. Dar mişcarea a săvîrşit-o mai mult în gînd; trupul au l-a ascultat: i-a bîţîit numai un picior, i s-a rînjit o buză şi a icnit o spumă verzuie... Istovit, s-a culcat tot în gînd, la loc, în bezna creierului oblonit. Somnul însă i-a fost de aici înainte mai liniştit, fără spasme, dînd pas întremărilor lăuntrice să urce din adîncuri. Pe urnă s-a deşteptat întreg şi de-a binelea. Aîncordat grumazul dezţepenit, şi gîtul ascultător ;-a înălţat capul de pe pămînt, cît ochii să poată privi împrejur. Mai tîrziu picioarele nu s-au mai fleşcăit sub el, ci l-au ridicat şi l-au ţinut în sus. Bucuros, omul care-1 priveghea i-a pus dinainte o strachină cu lapte şi o felie de mămăligă. D întîi le-a mirosit: izul lor i-a înviorat nările şi i-a chemat, ca dintr-o depărtare neagră, şovăitoare aduceri-aminte... Alimpit cu răgazuri laptele, care abia se ducea, cu noduri şi zăbave... Plecat apoi asupra mămăligii, a dat numai din coadă la ea, s-a tras înapoi şi iar s-a trîntit... Aşa a mîn-cat din mîna omului şi a adormit adînc alte zile, pînă s-a sculat deplin sănătos, cum fusese mai înainte... mare, voinic şi flocos, cîine ciobănesc alb, coborît de la stînă, de-a dreptul din munte. Atunci omul l-a strigat poruncitor pe numele ce-i lăsase păstorii, cînd l-au tras aproape mort din dăsaga de pe spatele măgarului şi i-1 daseră în primire. - Samson, vin aici... Dulăul nu l-a cunoscut însă de stăpîn, glasul nu i-a mers deloc la inimă şi nu s-a clintit. A mişcat uşurel moţul cozii şi i-a zîmbit oleacă, trist, din priviri. Astfel, de la început s-a pus o rece depărtare lăuntrică între om şi animal, care s-a tălmăcit numaidecît într-o plecare a cîinelui spre poartă. Omul a alergat după el, l-a ajuns; cu oarecare sfială, l-a mîngîiat pe cap, la rădăcina urechilor, i-a petrecut pe nesimţite cureaua cu lanţ pe după gît, l-a adus cu vorbe bune înapoi şi l-a tegat de un stîlp al şopronului unde zăcuse. I-a pus în faţă bucate, pe plac: cîinele n-a vrut să mai mănînce... - Dă-i drumul să se ducă, dacă aşa îi este voia, după turma lui, îi zicea nevasta gospodarului. Ăştia ştiu urma urmele şi poate îşi găseşte stăpînii. - D-apoi baciul însuşi mi l-a încredinţat şi m-a rugat să i-1 îngrijesc, şi dacă trăieşte să i-1 păstrez pînă-n primăvară, cînd urcă iar pe Foişag. Mi-a dat doar arvună putinica de brînză şi n-am legat. Şi apoi ne păzeşte casa, că tot n-avem o javră să latre măcar la călătorii de pe drum. Dar Samson nu ştia tocmeala baciului, nici de grozava boală ce-1 lovise cînd coborau Valea Urseiului, de zăcerea lui în dăsaga în care-1 purtase poşte întregi asinul. Pînă ce, neputînd să-l mai care cu ei, nici să-l îngrijească cum se cade, ciobanii, în drum spre baltă, îl daseră în seama celui dintîi gospodar întîlnit în cale, cu rugămintea să-l adăpostească, pînă s-o alege: „au moare, au scapă“. 225 VASILE VOICULESCU E jigodie, spuse gazda, primindu-1: uite cum îi frige botul si i se urdurosesc ochii Nu tuşeşte? ' ' - Ba şi tuşeşte, spuse cu milă baciul. Mi-e scump ca un copil, urmă el, că-i vrednic şi mintos, minune mare! Adună oile risipite şi le veghează mai dihai ca unul din noi. Nu ştie ce-i lenea ori lasarea... De cmd îl avem nu se mai stăveşte lup în preajma stînii. Să-l lapăd, mi se rupe inima, ca l-am crescut chiar eu de cînd era de-o şchioapă. Adică se cheamă că nu-1 lapăd, o întoarse el,' sporovamd înainte, ca unul ce era lacom de vorbă, de care postise atît amar de vreme acolo sus unde nu-i ieşea din gură decît: „hăi, oaie, nea, oaie... bîr, oaie“... - Şi uite, se porni el iar, ţi-1 las dumitale, că ne-au cuprins ploile, şi pe el l-a făcut leoarcă Mi-e să nu prinză junghi. - Gospodarul, zăpăcit de-atîta vorbă, dete din cap că aşa este şi ridică ochii la cerul din care ţirna fară contenire de o săptămînă în şir o ploicică măruntă şi deasă, cu vînt rece ca de munte. -T i-l las deci dumitale, o luă de la capăt baciul guraliv, că eşti şi te vezi gospodar cuprins... iar pentru îngrijiri şi hrană ţine berbînţa asta. La întoarcere, dacă-1 mai aflu, ţi-oi face şi altfel de plata, că vindem, se cheamă, brînzeturile. Şi să ştii, adaose el întorcîndu-se, că numele lui este Samson, pentru că-i voinic ca tizul lui din Scriptură. Şi s-au urnit cu turme, cu păstori şi tarhatul tot să se mistuiască în negurile ploilor. ’ Dar, cum spuneam, de tocmeala asta între baci şi gospodar Samson nu ştia şi nici nu vrea să ştie. Lui 11 ardea sufletul de dorul ciobanilor şi al turmei. Aici, în cuprinsul unui stînjen, cît îi îngăduia lanţul să se mişte, găinile îi ciuguleau mămăliga de sub nas şi nişte purcei obraznici îl guiţă necontenit năvalmdu-I, cît trebuie să se apere de ei mursicîndu-i de urechi ca pe oile ne-ascultatoare - şi n-a mai răbdat. într-o noapte s-a smucit cu putere, a smuls stîlpul care putrezise şi l-a tirit cîţiva paşi. Noroc că lanţul a ieşit prin capătul lemnului şi el a putut pomi numai cu herul de gît. A sărit apoi peste poarta înaltă şi a fugit, nebun, după ai săi. ' Chiar din poartă a pus botul în ţărîna noroioasă a drumului si a început a coteli ici-colo Aproape de casă şi prin şanţul de alături şi prin iarba împrejurimilor unde fusese popasul turmei' el putu desluşi urme învălmăşite şi citi izul lor cu nasul, ca pe nişte slove întipărite cu mirosuri pe pămînt. Dar mai la vale, merse dm ce în ce mai anevoie, pînă ce orice semn si miros pieri-ploile le spălase cu desăvîrşire... Dar el tot a mers aşa, în oibul locului, cu urechea şi coada mereu mai pleoştite, pma s-a oprit rătutit. Nu ştia încotro să mai apuce. S-a pus în şezut pe marginea drumului şi a urlat lung spre munte şi apoi către şes: nu i-a răspuns nimeni. Apomit iar şi a călcat preţ de o poştă, pînă ce, istovit, s-a culcat într-o porumbişte desnădăjduit. In zori a plecat iar, se înseninase. Şi dimineaţa, cînd soarele urcase de-o suliţă, el intra într-o margine de sat. A încetinit mersul şi, cu băgare de seamă, a trecut pe lîngă cea dintîi casă, de-a lungul unor uluci de ţambre, din dosul cărora s-auzea o larmă şi nişte zbierete parcă de miei... Prinse suflet: erau ai lui...mamtă şi se opri în poarta deschisă. Adevărat: în ograda ţărcuită ca o stma zburda un ciopor, dar de un alt soi de miei, cei mai mulţi albi: săreau, se zbenguiau se luptau, alergau, cu mare ramăt. ’ Cîinele, amăgit, intră înăuntru. Nimeni nu-1 băgă de seamă. Mai în fund în faţa lui o clădire tot alba, cu ferestre mari, cum nu mai văzuse în viaţa lui. Deasupra pridvorului o tăblie, pe care, INTEGRALA PROZEI LITERARE dacă ar fi învăţat buchile, Samson ar fi citit: Şcoala primară mixtă a comunei Lunca-Frumoasă, cătunul Poeni. Dar el nu ştia carte şi nici copii nu mai văzuse. Cunoscuse numai oameni mari, îndeosebi pe baciul lui şi pe păstori. Ceilalţi cu care avusese de-a face nu-i plăcuse. I-ar fi muşcat, dar la certarea stăpînului se mulţumea să-i mîrîie. Pe cînd gîgîlicile astea săltăreţe de aici din ţarc aduceau cu mieii despărţiţi de-a başca de oi, zbierînd după mamele lor. Se apropie să-i miroasă... Un copilaş îl zări şi dete alarma. Cîinele cu blana vîlvoi, terfelită de pulberi şi noroaie, cu lanţul tîrîş după el, se înfăţişă fioros. Şi speriaţi fugiră grămadă în pridvorul şcolii. - Domnule, strigau, domnule, un cîine, un cîine turbat! Numaidecît se ivi din tîrlă un om voinic şi mustăcios cu o nuia în mînă. - Ce e neorînduiala asta, copii? strigă el. - Un cîine turbat! zbierară ei iar. - Unde? - Uite-1 colo, domnule... şi copiii arătau cu mîinile întinse spre el. „Asta e baciul lor“, îşi zise Samson. Se ridică şi se smeri, vîrînd puţin coada între picioare. învăţătorul se uită de departe la el: era hîd în adevăr, dar nu părea primejdios. Sta liniştit, fără nici un gînd rău. Totuşi, n-avea ce căuta la şcoală. Făcu cîţiva paşi, se plecă să ia o piatră, o azvîrli în el şi-l huidui. Samson, ca orice strein, nu mai aşteptă: se trase afară, şi dascălul închise poarta, mulţumin-du-se să-l mai alunge cu un „huo“... Dar cîinele nu se depărtă mult; îl intriga noul soi de miei... şi stete locului: „ţarcul o fi al baciului, dar drumul era slobod11, şi se puse în şezut, cu ochii la poartă. Copiii se luaseră după domnul lor şi, căutînd pietre, se buluciră la zăbrele să-l lovească. învăţătorul îi certă. - Un cîine fugar, poate s-a rătăcit... Lăsaţi-1 în pace. Intraţi în clasă. Copiii nu se-ndurau să se dezlipească de la uluci. - Uite, mă, ce cap mare are... - Vezi, e cu lanţul de gît. - N-are ochii roşii, domnule, şi nu-i curg bale, se facu firoscos un ţînc. - Cuţu, cuţu, na... îl strigă cîţiva. Cîinele mişcă a mulţumire coada înfoiată. „Mieii ăştia, cînd nu zbiară, vorbesc ca baciul meu“, gîndi el. - Tata spune că e a bine cînd un cîine rătăcit trage la o casă. - Lasă, lasă, aici nu e casă, e şcoală. Destul... intraţi în clasă. Şi domnul abia îi putut urni cu nuiaua din urmă, ca pe o turmă, şi-i vîrî în tîrlă. - „Tot miei sînt“, hotărî Samson.. Apucase el să-i miroasă de aproape. Dar nu erau miei de oi, deşi straiele lor aveau iz de lînă, erau miei de om... Şi astfel Samson îşi dezlegă singur nedumerirea. De acum încolo ştia cu ce are de-a face. Se puse pe brînci, îşi rezemă botul pe labe, cu ochii ţintă în ogradă, să vadă ce se mai petrece cu ei. Cum era însă lihnit de foame şi ostenit de alergătură, aţipi, ceea ce nu i se întîmpla altădată. 227 VASILE VOICULESCU îl trezi larma cunoscută, cu zbieretele de mieluşei. Se ridică. Copiii ieşeau voioşi din clasă şi se risipiră zburdînd în curte, dornici de joacă. Dar învăţătorul se arătă numaidecît cu nuiaua, îi strînse ca un baci şi-i rîndui doi cîte doi, pornind spre poartă, o deschise şi le dete drumul prin strunga ei. Apoi se întoarse şi intră în tîrlă. „Ce mai încoace şi încolo: aidoma ca la stînă!“ Şi Samson se bucură nu numai cu vîrful cozii, ci în el întreg. Găsise o farîmă de turmă, cu baci... De bună seamă că are să fie nevoie şi de cîine vrenic... Mai ales în împrejurări ca cea de acum, cînd îi trimite singuri la păşune... Căci unde ar putea să-i sloboadă din ţarc, afară? Copiii iar îl văzură. Unul mai îndrăzneţ ieşi din rînd către el... - Fugi, mă, că te muşcă, îi strigară toţi. -Aş, nu mi-e frică. Nu muşcă dacă nu-i faci nimic... şi se căută în traista de la şold. Samson îi urmărea orice mişcare... Băiatul scoase o halcă de mămăligă întinsă cu brînză şi i-o zvîrli. Cîinele o înhăţă din zbor: colţii albi îi luciră o clipă grozavi şi cerul gurii se zări negru, ceea ce îi înfioră pe toţi şi-i facu, de unde porniseră spre el, să se sfiască îndărăt. Dar cîinele da mulţumire din întreg stuful cozii, semn că mai aştepta altă halcă. Băieţelul îi aruncă încă un cocoloş, pe care Samson îl prinse aşijderi... Atît le-a trebuit celorlalţi... Toţi şi-au scormonit trăis-tioarele de după gît şi i-au pus dinainte care o frîntură de azimă, care un boţ de brînză, imul o aşchie de slănină, altul nişte mere. - Păi tu nu ştii? Cîinii nu mănîncă poame... - Al meu mănîncă prune, mereu îl bate mama şi-l alungă din livadă. - Da’ grozav e, mă, al tău! Se urcă în pom... -Nu, mă prostule, le culege pe ale de pe jos. - îl ţineţi voi nemîncat, sări altul. Ia să-l saturi de mămăligă şi să-i mai zvîrli şi oase: să vezi atunci că nu mai strică porumb din luncă şi poame din ogradă. Samson îşi îndestulase foamea şi se desfăta privindu-i cu ochii luminaţi de amintiri, lin-guşindu-şi botul, şi prinse să-i iubească. Unul mai mărişor îşi luă curaj, veni până lingă el, întinse mîna şi-l mîngîie întîi pe cap, apoi îndrăzni şi pe spinare. Cîinele scheună şi-i linse mînuţa. Numaidecît alţii tăbărîră pe el să-l atingă, să-l scarpine şi se ghiontiră, se îmbrînciră gălăgioşi gata de bătaie. Cîinele sta liniştit, n-avea poruncă de la baciul lor să se amestece şi să puie rînduială. învăţătorul auzi larma de la poartă, ieşi, se supără, goni cîinele, îi aşeză iar în şir, facîndu-le vînt pe drumul satului, şi stete să se uite după ei cu nuiaua în mînă, pînă se depărtară. Samson se dete după colţul zaplazului şi se aşeză pe aşteptare, petrecîndu-i cu ochii. Dar numaidecît acolo pe drum zarva între ei iar începu. - Mă, săracul, nu i-am dat apă, şi i-o fi sete! - Lasă, că se duce el singur la pîrîu şi bea, facu nepăsător unul. - Da’ ce, mă, ţie cînd ţi-e sete te duci la pîrîu? - Dacă n-am de unde bea, mă duc. Şi harţa era gata să izbucnească. - Lăsaţi, mă, că-i aduc eu într-o oală cum ajung acasă, că stau aproape. - Numai dacă li-i mai găsi aici... se îngrijoră o fetiţă. Eu l-aş lua acasă la mine. 228 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Fugi de-acolo... vrei să te bată mă-ta? Ea n-are mămăligă destulă pentru tine... - Lasă, că te spui eu mamii, se smiorcăi ea. Şi gălăgia călători înainte spre inima satului. Curînd a sosit copilaşul care făgăduise apa. Dar n-a pus vasul jos, ci, mîndru, i l-a ţinut chiar el la bot, aşa că Samson a limpit din mîna lui. Prilej să se grozăvească povestindu-şi celorlalţi isprava. Cînd, după prînz, au venit la şcoală, copiii au găsit cîinele la post, în poartă. Care cum trecea, îl mîngîia. El i-a numărat cum intrau unul după altul în stînă, prin strunga împrejmuirii. - Tii! am uitat să-i aduc mîncare, se jălui fruntaşul clasei. - Măi! Am eu nişte nuci în buzunar, îşi aduse unul aminte. Şi îi zvîrli un pumn plin. Samson mirosi una, o luă în gură şi o sparse în dinţi. Apoi, cu îndemînare, alese miezul, care-i plăcu. Şi se luă de alta. Dăruitorul fu fericit. - Vezi, mă, că ştie să le mănînce? E deştept! Cel cu apa, ca să nu rămîie mai prejos, îşi înflori isprava, precum că îi dase să bea apa chiar din pumnii lui, pe care şi-i aduna, ca să le arate, în chip de cupă. După ce copiii s-au mistuit în clasă, Samson s-a statornicit iar după colţ, unde s-a culcat. Ştia că au să-l scoale cu ramătul lor cînd vor năvăli afară, în ţarc. ■ După alte ceasuri de aşteptare, cîrdul mieilor de om s-a vestit prin larmă de zbierete, şi cîinele s-a ivit să-i primească. Văzu cum din nou baciul îi înşiruie de plecare şi le dă drumul. Cîinele se miră. Nu pricepea: îi trimite la păşune acum seara? şi singuri? Acolo sus la stînă nu se obişnuia aşa ceva: să laşi miei, chiar cîrlani mai mărişori, de capul lor, să-i mănînce lupii... Şi se luă după ei, cîţiva zeci de paşi în urmă, apoi tot mai aproape în spatele cioporului, cu lanţul tîrîş, şi băgă de seamă că unul cîte unul se răzneşte şi intră în ţarcuri de tîrle deosebite. Cîinii satului îl simţiră şi hărmălaia se deslănţui... Ca unul ce se socotea strein şi fără drepturi, Samson se trase înţelepţeşte înapoi, prin mijlocul drumului, şi se întoarse la şcoală. Aici era oarecum dacă nu la el, cel puţin tolerat, măcar la poartă, unde dormi. în zori a făcut cercetare amănunţită locului şi împrejurimilor, găsi pîrîul, bău şi intră cu labele să le spele; s-a lins, s-a puricat, s-a descîlcit cu dinţii de ciulinii prinşi în blană. Şi s-a întors din nou ca la o datorie să se înţepenească în strunga prin care intră mieii... Ăştia, mai tîrzior au venit iar, fie unul cîte unul, fie înhăitaţi doi-trei, strigîndu-se, alergîndu-se din urmă. El i-a întîm-pinat de data asta sculîndu-se şi ieşindu-le mult înainte, cu clătinarea întregului măturoi al cozii. - V-am spus eu că n-are să plece? Uite-1, ne-a aşteptat. - Păi mi-era că-1 goneşete domnul... - Dar ce are domnul cu el? Vede şi dumnealui că e cîine bun şi deştept. - Mai deştept ca tine: dacă l-o primi în clasă, are să te întreacă în aritmetică... Toţi rîseră. Şi darurile, brînză, oase, mămăligă, plouară dinaintea lui Samson. Iar mîngîierile nu mai conteneau. - Haideţi, mă, că am întîrziat, se trezi unul. Dar învăţătorul le văzuse popasul şi se ivi la poartă cu nuiaua. - Iar vă pierdeţi vremea cu cîinele ăsta de pripas? se răsti el. Intraţi repede în clasă. Şi se plecă să ia pietre să-l alunge. 229 VASILE VOICULESCU - Nu-1 izgoniţi, domnule, se rugă „mânitorul", că e bun să păzească şcoala şi casa d-voastră. Adevărat: într-o latură a curţii se mai aflau două odăiţe, locuinţa dascălului, cu o brazdă de flori uscate în faţă şi o pompă de apă într-o latură. Aşa că de data asta domnul nu mai zise nimic. Cercetă doar lung cu ochii cîinele, care ţinti drept în ochii lui o privire caldă şi credincioasă, cum îşi privea baciul. Şi, ciudat, învăţătorul, parcă mustrat, şi-i plecă pe ai lui în jos. Renunţă să-l mai gonească şi-şi mînă tăcut copiii în clasă. Băietul care luase apărarea cîinelui nu mai putea de bucurie că izbutise. La prînz, acelaşi joc: alaiul mieilor omeneşti defila iar pe dinaintea lui. Copiii din nou se opriră, îl alintară, se hîrjoniră cu el, care primi cu bunăvoie joaca, şi se lăsa bucuros la toţi, ca şi cum ar fi fost al tuturor. învăţătorul, mişcat, rămăsese locului să-l spioneze. Cînd şirul porni, Samson se luă după copii şi-i petrecu o bucată... Apoi se opri: n-avea poruncă să se ia la harţă cu cîini streini... Stete nedumerit în drum; apoi se întoarse la locul lui. învăţătorul îl aştepta. Se gîndise: era singur, nici nevastă, nici copil, nici căţel ori purcel. Intrase în sat cu mîinile goale... După ce plecau şcolarii nu rămînea un suflet lîngă el, în pustietatea asta de margine de sat unde era zvîrlită şcoala. I se facu milă şi de el şi de animal, aşijderi lui, pierdut, răznit de-acasă, stingher. Cine ştie, o fi avut şi el un adăpost, stăpîn bun, de vreme ce trage la oameni şi iubeşte copiii, şi se hotărî. îl chemă cu blîndeţe în curte. Cîinele se apropie sfios, gudurîndu-se: îl poftea baciul la judecată. - Vin aici! şi-i facu semn cu palma lîngă el. Samson i se aşternu la picioare, tînguindu-se încet. Dascălul se plecă, îi trecu mîna peste blană, dete de cureaua care-i sugruma grumazul, o desfăcu şi lanţul căzu. Cîinele se ridică, se scutură ca de o povară şi-i linse mîna: era mai mare şi mai puternic decît îi păruse la început. îi plăcu şi-l adoptă. închise poarta, îl luă şi-l pofti în pridvorul casei, unde împărţiră amîndoi puţina merindă. - Tu ai să rămîi aici la mine, îi vorbi el. Samson înţelese, cît se cuvenea să priceapă un cîine mintos, şi se supuse. După prînz copiii îl aflară tot în poartă, dar în partea dinlăuntru, de către curte. Fără lanţ, slobod, el îi primi cu autoritate: baciul sta în spatele lui. - Copii, le spuse învăţătorul, m-am încredinţat că în adevăr e un cîine bun... Cine ştie cum s-o fi pierdut... îl opresc aici, al şcolii... Să aveţi grijă de el să nu-1 necăjiţi niciodată cu nimic. Cine ştie de ce folos ne poate fi! - îl îngrijim, îl îngrijim! strigară toţi voioşi. Astfel, Samson, uns cîine păzitor, intră în stăpînirea şcolii şi a ogrăzii, cu tot ce se afla în ele: suflete şi lucruri; dar mai ales mieii. La cea dintîi recreacţie a fost lîngă ei şi între ei. îi plăcu zburdul lor, lovirea berbecească în capete, fugărirea unul după altul. Dar nu mai îngădui să se răznească vreunul pe afară, pe laturile depărtate ale ocolului, sau să se agaţe de uluci. Alerga numaidecît după bezmetic şi-l abătea la loc, în cîrd. învăţătorul, uimit, îi urmărea tot timpul purtarea. Copiii faceau haz, ca de-o joacă a lui. La plecarea cîrdului, cîinele ieşit la poartă se uita rugător în ochiul baciului, cerînd parcă învoire să-i însoţească. 230 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Du-te, îi spuse într-o doară învăţătorul, şi-i dete dezlegare cu mîna întinsă după şirul elevilor. Şi Samson îşi luă slujba. De data asta nu mai păşi sfios în coada alaiului. Ci alerga, ca cel cu răspundere, cînd în frunte, cînd pe laturi, cîrmuindu-i grijuliu, cu învăţătorul din ce în ce mai minunat, ţinîndu-se după ei. Din cînd în cînd, Samson întorcea la el capul, să vadă dacă e mulţumit cum îşi împlineşte datoria. încă râmînea uluit cînd se desfăcea cîte unul din cîrd, şi nu ştia ce să facă şi căta înapoi spre baci... - Lasă-1... îi porunci dascălul, făcîndu-i semn cuvenit cu mîna, lasă-1... Mergi cu ceilalţi mai departe... El pricepu şi îşi urmă slujba, cînd pe laturi, cînd înainte, după cum cereau abaterile copiilor, pe care trebuia să le stăvilească. Săriră cîinii satului, de care copiii aveau frică şi se apărau cu pietre şi ciomege. Dar acum nu mai fu nevoie. Samson lăsă o clipă alaiul, se repezi în cel dintîi zăvod din cale, îl chelfani bine şi se întoarse liniştit. Şarla pieri în curte, unde schelălăi îndelung. Şi aşa scârmănă el în această întîia zi de slujbă o sumedenie de cotarle care săreau să se dea la mieii lui. Cîrdul se împuţina. Cu învăţătorul în urma lor, ajunseră la capătul uliţei mari. Mai rămăseseră numai cîţiva copii, care se risipiră prin uliţele lăturalnice... Samson vru să-i ducă şi pe aceştia, ca un paznic inimos şi viteaz. Dar învăţătorul îl chemă, şi el veni ascultător şi se întoarseră acasă. - Bravo, îl hiritisi baciul, mîngîindu-1... şi Samson, fericit, scheună de plăcere. Cu aceasta, învăţătorul se desluşi. Făcuse experienţa care-1 încredinţa de ceea ce bănuise dimineaţa: cîinele venea de la o stînă şi era deprins cu disciplina oilor. îl mai cercă apoi în cîteva dăţi şi-l găsi la fel de viteaz şi grijuliu; se putea bizui pe el. Rînd pe rînd, cîinii satului, mari şi mici, atît de pe partea dreaptă, cît şi de pe cea stîngă a uliţei îşi încercară puterile şi deteră piept cu el: toţi îi simţiră adînc colţii şi nu se mai arătară. Lătrau mişeii, de prin curţi, la adăpostul zaplazurilor. Dacă vreun dulău mai trufaş cutezase să iasă afară din poartă, Samson numai cît se opintise în el şi-l dase de-a berbeleacul, spre marea mîndrie a copiilor. După cîtva timp, cînd toţi îi luaseră spaima, era de ajuns ca el să-şi arate colţii - şi nu pe toţi - ci numai pe cei de sus, rînjind buza, ca nemernicii să piară, chelălăind în fundul ogrăzilor. La urmă, învăţătorul îl mai puse la o încercare. Se înţelese cu un gospodar să iasă cu o halcă de came şi să o zvîrle înaintea cîinelui cît timp însoţeşte copiii. Vrea să-l cerce: ce face paznicul în faţa momelii. Zis şi făcut. Samson a mirosit-o din fugă şi nu s-a oprit... La înapoiere a găsit-o în acelaşi loc şi s-a plecat peste ea. învăţătorul, curios şi oarecum clintit din încredere, a stat şi el să vadă: îi părea rău de cîine, că nu se ţine tare pînă la sfîrşit. Dar, oricum, nu-şi părăsise datoria. Acum, cînd nu mai avea sarcina copiilor, i se îngăduia să slăbească. Samson, după ce mirosi carnea, se întoarse, ridică piciorul de dinapoi, urină cu dispreţ pe ea... şi pomi după stăpîn... învăţătorul îl îmbrăţişă şi-l sărută chiar acolo, în mijlocul drumului. Noroc că era seara tîrziu şi uliţa goală. De atunci nu l-a mai pus la nici o supraveghere şi la nici o cercare. Ajunsese mîndria şcolii; Se făcuse din nou frumos. Ploile îl spălaseră şi laţele lui invoalte îl îmbrăcau într-o sarică albă din creştet pînă-n vîrful cozii. Dimineaţă cu dimineaţă, Samson îşi primea mieii acolo, la intrare. Recreaţie cu recreaţie îi veghea, dînd ocol horei lor. Se ştia îm- 231 VASILE VOICULESCU putemicit de baci şi se puse să-şi muştruluiască mieii aşa cum primise el predanie din bătrînii cîini, moşi-strămoşi ai stînelor. Cînd se stîmea o încăierare, intra voiniceşte între ei şi-i despărţea cu capul, cu tot trupul, după nevoie. Ba sărea pe cei mai neascultători, îi punea jos cu labele şi-i ţinea astfel pînă venea învăţătorul, care-i da dreptate lui. - Eu i-am dat poruncă, spunea acesta, să-mi prindă şi să-mi aducă pe toţi cei neastîmpăraţi. Şi ceilalaţi se bucurau de pedepsirea zurbagiului. Copilaşii mai slabi, cînd erau încolţiţi ori bătuţi de cei mari, îl strigau să-i scape. El alerga numaidecît, potolea harţa, aşeza pacea. Nu mai încăpea îndoială: cîinele nu era ca toţi cîinii; era un cîine năzdrăvan. O spuse într-o zi unul pe care Samson îl trăsese de sub un vrăjmaş călare pe el şi care-1 îndesa de pumni - Ăsta te scoate şi din ghearele Zmeului... cum auzise el în basmul cu Făt-Frumos cu Greul pămîntului şi Uşurelul vîntului, şi toţi credeau la fel. Aşa că nimeni nu se supăra pe amestecul şi faptele lui, cum nu se supărau de pedepsele „domnului". Cîinele era acum peste ei, mmtuitorul cel mare şi apărătorul lor - acasă îi lăudau grozav isprăvile. - Ia, a înnebunit şi dascălul vostru de atîta singurătate, spuneau unii părinţi. A oploşit un cîine! în loc să-şi ia şi el de nevastă o fată din sat: uite, de pildă, Ileana lui Cojoc, ori Mariuţa noastră. Chiar de la început se simţise nevoie de o poreclă, ca să ştie şi el cînd îl strigă. - Ce nume să-i punem, copii? întrebă învăţătorul, ca la o lecţie cu ascultare. Botezul începu: se perindară tot soiul de numiri, care de care mai alandala: - Ghiocel, domnule... - Ba nu, Brînduşel, ţipă altul. - Tu nu vezi că e alb, mă, ca ghiocelul!... - Eu zic Ursei, sări o fetiţă. - Nu, e mai frumos Azor, ca cel din poezie, se iscusi mînitorul. - Nu-i bine, că ăla a murit: să-i spunem... Duman. - Stai, mă prostule, că ăsta e nume de bou! - Bujor, să-i zicem Bujor, găsi de cuviinţă un prichindel. - Da’ ce, e floare? ăsta e voinic ca un leu. Să-i spunem Leul. Aşa e, Leul! Mulţi rămaseră cu gurile căscate la cel ce iscodise un nume atît de nemerit, ciudoşi că nu gîndiseră ei mai întîi. Şi erau gata să se învoiască. Dar săriră alţii mai învăţaţi: - Nu se poate, domnule, leul nu creşte în ţara noastră, se întoarseră aceştia spre dascăl. - Ba Leul! răcneau cei dintîi. învăţătorul trebui să pună capăt cu nuiaua sfatului care ajunsese sfadă. Cîinele, alături, aştepta, cu ochii la toate mişcările lor, gata să sară şi el să-i împace... - Uite ce zic eu, îşi dete la urmă cu părerea dascălul, nemulţumit de rezultatul dezbaterii, eu zic să-l botezăm Ciobănilă. Copiii se uimiră. - De ce? - Pentru că se poartă cu voi şi vă păzeşte întocmai ca un cioban cu mieii stînei... - Ciobănilă, Ciobănilă! repetară cu mare însufleţire toţi. 232 INTEGRALA PROZEI LITERARE Şi Ciobănilă fu noul nume al lui Samson. El îl primi, bucuros că s-a sfîrşit cearta, îl recunoscu ca al lui, şi de aici înainte răspundea pe loc, ascultător, la orice chemare de Ciobănilă. Aşa se trecu toamna îndelungată cu ploi, înseninări şi noroaie. Numai un lucru nu-i plăcea lui Ciobănilă: dumineca şi sărbătorile... Nu pricepea de ce în zilele astea mieii lui nu se întorc la ţarc. El ieşea în drum şi îi aştepta zadarnic... Unii copii îl zăreau şi-l strigau de departe. El alerga şi încerca să-i abată spre şcoală. Dar se ivea baciul, care-i mîna acum în altă parte, într-o tîrlă unde el nu avea îngăduinţă să pătrundă şi de unde se auzeau răsunînd cîntece. Atunci, în zilele acelea urîcioase, suna un clopot mare, cu vuiet adînc, nu mic şi piţigăit, ca cel de la gîtul berbecului de la stînă... Clopotul ăsta chema pe mieluşeii lui şi pe baci acolo. Sunetele lui îl pătrundeau ca un vînt sonor, îi intrau în blană şi-l înfiorau tot... el se resemna şi se proptea afară, dincolo de clopotniţă, unde se punea cu botul pe labe... După ce se sfîrşea ce se petrecea înăuntru (nu ştia ce: tuns de lînă, mulsoare) se întorcea acasă numai cu învăţătorul, amîndoi posaci: mieii lor se amestecau în gloata oamenilor, de unde nu-i mai putea scoate. - Lasă, Ciobănilă, că mîine vin iar... îl mîngîia dascălul. Pe urmă se aşternu iama, cu viforniţe prin care trebui să-şi călăuzească cioporul, şi sosi Crăciunul, cu vacanţa. Şcoala rămase pustie; cîinele şi învăţătorul - mîhniţi... Ca să-şi treacă de urît, baciul se puse să-i facă un adăpost împotriva gerului, din nişte scînduri alcătuite ca o cutie răsturnată cu fundul în sus, aşternută cu fin. -Ai să dormi tu aici, măi Ciobănilă, împărăteşte, îl îndemnă el după ce sfîrşi. Şi-l vîrî cam cu sila. Cîinele nu stete nici un minut. Ieşi la zăpadă şi nu se învoi în nici un chip cu capacul acela care-1 înăbuşea... Dimineaţa îl găsi tot în pridvor, făcut colac la uşă. - Hei, cu sarica ta miţoasă, îţi dă mîna să mîi afară... şi stăpînul nu mai stărui, îl lăsă în ale lui. Dar cîinele tînjea, se posomorise. Ca să-l mai însenineze, îl luă în ziua Naşterii Domnului la biserică. După ieşirea de la slujbă a fost o tăvăleală prin zăpadă de-a valma, cîinele şi mieii rostogoliţi unii peste alţii într-o joacă nebună, că sta lumea şi se uita ca la comedie. Ciobănilă îşi pierduse toată seriozitatea: făcea nebunii mai rău ca un ţînc fără minte. Atunci învăţătorului îi veni în gînd ceva. Strînse elevii şi le vorbi astfel: - Copii, lui Ciobănilă i se urăşte fără voi şi vă duce necontenit dorul. Eu zic să treceţi zilnic pe la şcoală să-l luaţi şi pe el. - Păi noi ne ducem cu colindul, domnule. - Cu atît mai bine: îl luaţi cu colindul, vă însoţeşte cînd mergeţi cu sorcova şi cu pluguşorul... Pretutindeni are să vă fie pază şi tovarăş. Copiii strigară ura, zvîrlindu-şi căciulile în sus, spre marea bucurie a lui Ciobănilă, care sări să le adune de pe jos. Astfel, cîinele îşi luă loc şi umblă într-un cîrd de urători pe la ferestrele gospodarilor, cu în-fruptare din covrigii, nucile şi colacii de căpătat. L-a înveselit nespus clopoţelul de acioaie, în clinchetele căruia mieluşeii lui cutreierară tîrlele. S-a ridicat şi a cerut să-l miroasă. Avea iz bun, şi el La lins uşor. Aşijderi a mirosit nuieluşa împodobită a sorcovei: nu i-a plăcut, florile n-aveau miresme de munte. Izul lor aducea cu cărţile purtate de copii la subţioară, cînd soseau la şcoală şi el sărea să-i miroasă. 233 VASILE VOICULESCU A fost şi de Bobotează cu cioporul întreg. E drept că n-a intrat în biserică. Dar a mers cu alaiul pînă la malul apei unde s-a sfinţit crucea. I-a trebuit apoi multă caznă pînă să adune mieluşeii lui, care se încurcau pe alunecuşul de gheaţă. A fost nevoie să-l ajute şi baci învăţător. Urmă apoi cealaltă jumătate de iarnă, de data asta cu zăpezi înalte şi troiene pînă la brîu. Dracii de copii se vîrau în ele şi-l strigau să-i găsească. El intra bărbăteşte în omătul pufos, rîcîia cu labele, îi scormonea, îi înhăţa cu colţii de sumane şi-i scotea din găuri în hazul tuturor. Acum se lăsa întuneric devreme şi cădea noaptea pînă-i astîmpăra pe la casele lor. Dar s-a dus şi iama. Curînd, Pastele a luminat satul, gătit şi văruit de sărbătoare. în toate zilele vacanţei copiii au venit să-l ia seara la denii, ziua la cîmp, unde se jucau pe iarba proaspătă. Copiii îi culegeau flori, i le faceau mănunchi şi i le dau în gură. El le lua între dinţi şi umbla aşa cu ele un timp, ca să le facă plăcere. După ce osteneau, se aşezau jos şi-l faceau pe Ciobănilă domn învăţător. El sta în şezut şi-i asculta. Rînd pe rînd, treceau în faţa lui şi-i spuneau poezii ori alte lecţii. Cînd greşea unul sau se încurca, ceilalţi faceau semn cîinelui, care îi punea prostului notă rea, adică îi da brînci cu capul şi-l rostogolea în iarbă. Rîdeau toţi şi rîdea şi el cu coada. De Sf. Gheorghe un copil i-a adus să vadă o pereche de miei priori. Ciobănilă i-a mirosit lung şi amănunţit. Izul de oaie adevărată îi deşteptă afunde aduceri-aminte cu aleanuri adormite, care îl tulburară. Se mai adăuga vremea, cu unduiri de adieri sosite din pajişti, cu cer albastru ca munţii şi izuri încîlcite abătute din toate părţile pămîntului, care-1 îmboldeau cu ghesuri nedesluşite - fară pace - nu se schimbă însă. Rămase acelaşi străjuitor credincios al tîrlei şi al mieilor omeneşti, şi mai ales al baciului nou. Atît că aproape nu mai dormea noaptea. Sărea necontenit, ieşea din curte, scruta bezna, ulma vîntul şi, plin de o mare nelinişte, de o ciudată presimţire, nu se mai culca. Aştepta... Aştepta ceva de dincolo de rosturile obişnuite ale zilelor de aici... Mocnea în el o scînteioară de nădejde, necunoscută, în jurul căreia alergau şi se grămădeau toate minţile în simţirile lui de pînă atunci. într-un revărsat de zori i se năluciră zvonuri de tălăngi. Ascuţi auzul... Veneau de departe, de către vale, şi urcau. O undă de vînt le şterse. Se puse jos: pămîntul nu-i împărtăşi nici o veste din coaja lui. Iar se sculă şi se ciuli tot... încordă pînă la durere auzul, şi prin cleştarul văzduhului trezit de întîiele albe pîlpîiri ale luminii, suna, ca dintr-un fund pierdut de codru, talanga cu glas argintiu de la gîtul lui Florin, berbecul trufaş cu care avusese rîcă veche la stînă. încremeni în ascultare: încet-încet, se slomneau şi celelalte acioaie, una de la grumazul oii năzdrăvane, care scăpase singură din gura lupului, alta de la gîtul lui Foltea, urecheatul burtos pe spinarea căruia îl cocoţase baciul cînd, bolnav, nu-1 mai ţinuse picioarele. Mai aşteptă... Un lătrat: al lui Lăbuş, starostele cîinilor turmei... Şi nu se mai îndoi; nu mai pregetă... Era adevărat!... Tot culcuşul de amăgiri în care pribegia îl silise să-şi facă popas se spulberă... Mieii cei noi, baciul lor, tîrla cea mare şi albă? Piedici, peste care sarexum a sărit cu lanţul de gît orice poartă ce i-a stat în cale spre ai lui... Fără să mai cate înapoi, o luă la goană înaintea lor, pe drumul aşternut cu umbre de rouă şi lumini, şi zbucni deodată, ca din pămînt, drept în miezul turmei. Sări pe pieptul baciului şi-şi rezemă capul de inima omului, care-1 îmbrăţişă şi-l primi cu ospăţ mare, ca la praznicul întoarcerii fiului pierdut. Drăgaica 24 iunie 1957 B[ucureşti], Şarpele Alio dor Anul, grozav de econom în ploi, se sfîrşise şi mai zgîrcit în zăpezi. Era iarnă plină, dar numai cu îngheţ. Vremuise la început un pospai de zăpadă, pe care vîntul o măcinase, zvîrlind-o de colo-colo. Şi oamenii se îndreptau îngrijoraţi către un Crăciun negru şi uscat, semn rău pentru sămănături, ca şi dinspre partea sănătăţii. Cei mai necăjiţi erau copiii. In loc să zburde cu sania pe dărdăuşuri, ei trebuiau să care acasă, cu spinarea, croşnii de crengi şi vreascuri. Noroc că în privinţa lemnelor satul era liniştit. Nu avea nevoie să pornească la păduri îndepărtate. Se încălzea aproape numai cu uscăturile ce-i dau petecuţele de crîng, rămase codevălmăşie din falnicul codru sub care odinioară se cuibărise cel dintîi strămoş. Copiii gospodarilor foloseau prilejul că uscăturile nu erau troienite de zăpezi şi se întreceau să aducă acasă sarcini întregi, pe care le trînteau lîngă vetrele duduind încinse. Cînd nu mai încăpeau acolo le îngrămădeau, la îndemînă, prin tindele întunecoase. Intr-o zi, copilaşul cel mai mic al lui Padeş sta la vatră şi se juca zvîrlind în foc găteje, ca să le privească cum ţiuie şi se zvîrcolesc, vii ca nişte şerpişori luminoşi. Umblînd astfel cu mîna prin vreascuri să le aleagă, dete de o ramură mai moale şi mai cărnoasă, pe care încercă zadarnic să o rupă: vreascul, negru şi alunecos, se mlădia sub mînuţele lui în toate părţile. Tocmai se pregătea să-l arunce în jar aşa întreg, cînd intrară pe uşă cei doi fraţi ai lui mai mărişori. Copilul le arătă creanga ciudată, pe care numaidecît cel mare i-o smulse. - E o curea, strigă el bucuros, ia să vedeţi cum mă încing eu cu ea! Şi-şi încolăci brîul subţirel, peste cămaşă, cu mlădiţa ce se supunea ascultătoare ca o cordea, plimbîndu-se aşa, mîndru, prin odaie. Mijlociul ceru să încerce şi el cureluşa, că şi el cărase crengile, unde fusese găsită. Nu putea să se facă numai unul singur stăpîn pe ea. Fratele mai mare se împotrivi cu hotărîre să i-o împrumute. Celălalt puse mîna să i-o smulgă. De unde harţă şi încăierare. Cel mic, năpăstuit, se pomi să plîngă şi să strige că dacă e pe bună dreptate, cureaua e a lui, că el a găsit-o întîi. în toiul gîlcevei, cînd cîteşitrei trăgeau de cureaua buclucaşă, se ivi sora mai mare sărind să-i împace. Şi, cu autoritatea palmei ridicate, luă vreascul din mîinile celui mai arţăgos. Dar numaidecît îl azvîrli, înspăimîntată, ţipînd ca luată de iele: - E şarpe... Şarpele! Nu vă atingeţi! Cei doi copii mai mărişori se deteră cîţiva paşi îndăr|t şi încremeniră. Mezinul, neştiutor, prinse prilejul şi-şi luă odorul înapoi, vîrîndu-1 repede în sîn. Nimeni nu mai îndrăznea acum să se apropie de el. Era tabu. La ţipetele înverşunate ale fetei, alergă speriată mama, crezînd că s-a aprins casa. La început nu pricepu nimic. Vorbele se îmbulzeau şi se încîlceau învolburate la gurile băieţilor, încă fier-bîntaţi de sfadă. Fata, îngălbenită şi ameţită de spaimă, tremura toată şi se freca de zor cu scuipat pe degetele cu care apucase jigadina, fără să poată descleşta gura. Numai Prîslea sta liniştit, cu mîna în sîn strînsă pe preţuita cureluşă. 235 VASILE VOICULESCU - Mamă, şarpele, şarpele! ţipară în sfîrşit cei trei. - Ce şarpe? Unde? întrebă femeia. - In sîn la Ionică... arătară ei înfioraţi. - Spune, ce e, Marioară? Nu te mai face! porunci mama. Fata se dezmetici şi spuse întîmplarea. Cum printre vreascuri copiii aduseseră din crîng un şarpe degerat, pe care îl ţinea ascuns în sîn Ionică. Mama nu credea. - Cum un şarpe? Că am auzit ceartă... Totuşi, temătoare, porunci copilului să scoată şi să arate ce a pitit în sîn. Ionică nu vru. Maică-sa cercă să-l sperie. Dar mîna lui mîngîia cu plăcere prada jinduită de fraţi. O simţea cum la căldura trupului său dulce ca o zi de aprilie cureluşa se dezmorţea încet. Femeia nu ştia ce să facă. Nu cuteza să apuce pe copil şi să-l caute în sîn cu sila. Se temea de misterioasa jivină ascunsă acolo. Aşa că nimeni nu mai îndrăznea să se apropie şi să brutalizeze copilul, care acum se afla sub protecţia şarpelui. Ea trebui să iasă şi să cheme bărbatul. Gospodarul se hotărî cu greu să-şi lase treburile pentru o ceartă a copiilor. Numai la strigătele nefireşti ale nevestei şi fetei se îndură să zvîrle toporul şi intră cu ele odată. Ascultă şi el întîmplarea şi nu crezu. - Vi se năzare vouă, fricoaselor. Ia să vedem, Ionică, ce ai tu acolo? Dar Ionică nu se înduplecă nici la cererea tatălui. -A! Nu te supui? Stai tu, că-ţi arăt eu... şi vru să-l prindă, ca să-l caute. Dar copilul zvîcni în fundul sub-patului, unde se ghemui cu nepreţuita comoară la el, în cuibarul pisicilor. Nici ameninţările, nici rugăminţile nu l-au înduplecat să iasă. -Am să te las acolo nemîncat, îl procitea maică-sa. Să-ţi dea mîţile să sugi! Părinţii, după oarecari opinteli zadarnice să-l scoată, se liniştiră. Copilului nu i s-a întîmplat nici un rău. Ceilalţi fraţi, pizmaşi, îl iscodeau, plecîndu-se la început temători, apoi tot mai îndrăzneţi sub marginea patului. Cu ochii lor ageri, zăreau acolo ca într-o taină pe Ionică înfaşurînd şi desfaşurînd cureluşa minunată, cu care le făcea în ciudă. In sfîrşit, după multe ademeneli şi făgăduieli, că nu-i ia nimeni cureluşa, care rămîne a lui, numai să le-o arate, copilul ieşi din ascunzătoare. însă, neîncrezător, vîrîse iar odorul la loc, sub cămaşă. La urmă se învoi să-l scoată, pentru un briceguţ... şi întinse pe pat sub ochii speriaţi ai gospodinei un şarpe, lung ca de un cot, negru pe spate şi ceva mai deschis pe pîntece, cu capul mic şi rotunjor, pe laturile căruia sclipeau două mărgeluţe de sticlă roşie, ochii fără pleoape. Numai coada subţire şi ascuţită tresărea uşor. încolo, zăcea inert, dar se simţea că pîlpîie în el un firişor palid de viaţă. Gospodarul cunoscu numaidecît că e vorba de un şarpe neveninos, un biet şarpe nevinovat de pădure, care nu poate face nici un rău. Femeia ceru totuşi şi stărui cu încăpăţînare să-l arunce în foc. Omul nu se învoi. El se pregătea să-l ia cu două beţişoare, să-l scoată şi să-l zvîrle undeva departe, ce-o vrea Dumnezeu cu el, dar Ionică se repezi ca un uliu şi-l vîrî din nou în sîn. 236 INTEGRALA PROZEI LITERARE Acum toţi copiii săriră şi luară într-un suflet apărarea sărmanei jivine. Plînseră, se rugară, ţipară că au să vadă de el şi au să-l îngrijească numai să li-1 lase tovarăş dejoacă. Şi gospodarul, milos, se învoi să-l oprească în casa lui. Numai femeia, înverşunată, cerea alungarea şarpelui, certîndu-i şi ocărîndu-i cu ce-i venea la gură. După multă tîrguială, pacea s-a făcut. Şarpele rămase între copii. Aveau voie să se joace fiecare, pe rînd, cu el fără să se certe. La cel mai mic semn de neînţelegere, lighioana are să fie zvîrlită pe apă... Rămînea însă statornicit că era al lui Ionică, singurul lui stăpîn, care se îndatora să-l împrumute şi fraţilor săi. Ziua, fiara se dezmorţea lîngă vatră şi blîndă se încolăcea fie de braţ, fie, ca un colan, de gîtul frăţînilor de joc. Dar îi plăcea mai ales în sîn, pe pielea caldă, cingătoare în jurul mijlocului ori covrig în fundul cămăşii la spate. începuse să-şi cunoască prietenii, care nu se mai dezlipeau de el, era bun şi drăgăstos îndeosebi cu Ionică, pe pieptul căruia dormea învîrtit ca un colac. Copiii îl făceau sau brăţară cu spiralele urcînd de la cot pînă la gît, unde căpşorul lui cu limbi ascuţite juca ager sub bărbia băiatului. Ori şi-l împleteau cunună pe cap, lanţ de picior, sau ce li se năzărea lor, şi şarpele se supunea la toate jocurile. Se domesticise de-a binelea. Copiii îl botezară Aliodor, după numele unui viteaz din basme, şi se părea că şarpele răspundea cînd e chemat pe nume. Venea mai ales cînd era şuierat uşor pe limba lui cum numai Ionică ştia s-o facă. îi puneau regulat sub pat un blid cu lapte dulce, pe care-1 găseau totdeauna golit, nu se ştie, de şarpe sau de mîţe. La început a fost foarte greu cu el în odaie... îndată ce-1 lăsau jos, unde era frig, amorţea. Atunci îl putea călca şi strivi oricine intra. Trebuia să-l păzească toţi ca pe ochii din cap... Ionică îl culca totdeauna seara cu el. Iar noaptea, cînd adormea el, i-1 luau de pe piept şi îl aruncau sub pat, unde sta înţepenit pînă a doua zi, cînd iar îl scoteau la joacă. Numai femeia nu se deprindea cu el. îl privea mereu cu spaimă şi nu suferea cu nici un chip să se atingă de ea. Au trecut aşa iama şi primăvara, ca în basmele cu şerpi vrăjiţi, în pielea cărora se ascund geniile binelui sau ale răului. Ajunseseră să creadă că poate era un pui rătăcit de-al împăratului şerpilor, care, cînd o afla unde se găseşte feciorul, are să vie şi să-l răscumpere de la cei ce l-au primit şi îngrijit, cu o baniţă de aur şi de nestemate. Cînd a dat căldura şarpele a început să se mişte mai slobod prin casă. Nu mai sta cuminte sub pat sau unde îl puneau^ Umbla mereu, se strecura, nesimţit, de colo pînă colo. Era foarte curios să ştie tot. îi plăcea să cerceteze şi să se vîre în locurile cele mai ascunse. îl găseau cînd în colţarul cu blide, cînd în dulapul cu haine, mai des după cotlon. Altădată, la cald, în cuibarul cloştelor, care săreau spăimîntate de pe ouă. De cîteva ori l-au descoperit în vatra cu cenuşă, unde fusese gata să-l coacă de-a binelea. Odată s-a plimbat cîtăva vreme în buzunarul lui Padeş. Noaptea părăsea copiii şi vizita pe ceilalţi membri ai familiei. Gospodarul nu spunea nimic, doar punea mîna pe el şi-l zvîrlea cît colo. Dar gospodina, ieşită din minţi, cum îl simţea, ţipa de scula toată casa. Trebuia să sară altcineva, de obicei Ionică, şi să i-1 culeagă. Femeia ocăra şi blestema pînă ce adormea iar, tîrziu. 237 VASILE VOICULESCU Trebuia să se facă însă la un fel. Nu se îndurau să-l ucidă. Nu atît de milă sau de hatîrul copiilor, cît de teamă. S-ar putea ca un şarpe, venit aşa din senin la casa lor, să fie un semn trimis de pricopseală. Ar fi fost să-şi ucidă norocul. Acum înadins îi lăsau mereu uşa deschisă şi-l înlesneau să plece. Şarpele ieşa, se plimba pe unde-i plăcea şi se întorcea iar statornic la căminul lui. Uneori, cînd copiii zburdau pe afară, se lua şi se ţinea, tiptil, după ei, alunecînd voios prin iarba umedă sub prunii încărcaţi de rod. Căci faptul vrednic de luat aminte, dintre toate, numai livada lui Padeş nu fusese atinsă de un îngheţ venit fară veste peste flori şi îşi păstrase roadele toate. Şi încă un lucru băgaseră de seamă. De cînd şarpele intrase în casă, se stîrpiseră toţi şoarecii şi gîndacii stricători. E drept că din cînd în cînd pierea şi cîte un puişor de cloşcă. Femeia învinuia învierşunată şarpele. Dar nimeni nu-1 prinsese. Şi pînă atunci rămînea doar un ponos pe capul blîndului tovarăş. Întîmplarea făcuse înconjurul satului, care lua parte cu însufleţire la peripeţiile casei unde se aciuase lighioana. Cei mai mulţi erau de partea şarpelui şi-l socoteau piază bună. Alţii, dimpotrivă, îl ţineau drept un semn rău şi sfătuiau să se arunce din casă spurcăciunea, care nu putea fi decît unealta diavolului. Dacă-1 mai ţin, are să le aducă nenorocire. O să muşte vitele, are să apuce vaca de uger. O să sugrume copiii, strîngîndu-se ca o frînghie de gîtul lor. Mai ales vecina Dobra era duşmana neînduplecată a bietei tîrîtoare. - Nu-1 mai ţine, surată, pe lîngă casă. Ăsta îţi intră o dată pe gît şi nu-1 mai poţi scoate cu nici un chip din pîntece. Nu ştii ce-a păţit Maranda? Şi-i băga a zecea oară în cap femeii povestea Marandei, care dormise în cîmp şi un şarpe îi pătrunsese prin gură în burtă. A chinuit-o mulţi ani. Numai cu fum de argint viu l-a scos afară. L-a vărsat bucăţi-bucăţi, amestecat cu cheaguri de sînge. Şi poveşti de-astea cu şerpi oploşiţi în pîntecele oamenilor împuiau zilnic minţile bietei gospodine, care începuse să intre la griji şi să slăbească văzînd cu ochii. într-o zi a găsit şarpele în putineiul cu puţin lapte pe fund, din care mîncaseră toţi. Din acel ceas femeia a început să bage de seamă că o doare şi o arde în capul pieptului, la lingurică, acolo unde ajunsese mîncarea spurcată de lighioană. îşi simţise stomacul întors, răzvrătit ca de o bubă. Şi sănătatea ei pomi să meargă la vale, din rău în mai rău. într-o noapte, era acum vară, dormeau toţi, afară, pe prispă. Deodată, femeia începu să geamă şi să se zbată. Şarpele se urcase pe pieptul ei şi se tîrîse pînă la gură. îi mirosise a lapte dulce. Ea se lupta, dar cu toate opintelile nu-1 putea dezlipi. Şarpele se furişă ca pe o gaură pe gîtlejul ei în spasme, pînă la pîntece, unde se întinse, coardă şi rămase cu dinţii înfipţi în rînza ei. Gospodarul, trezit de ţipetele şi zvîrcolirile nevestei, o zgîlţîi şi o deşteptă. - Ce visezi, femeie? o întrebă el. -Nici un vis, strigă înnebunită femeia. A intrat şarpele în mine. De acuma mor. Şi, cu mîinile încleştate pe pîntece, se frămînta în dureri grozave. De atunci a fost cu neputinţă s-o mai liniştească cineva. Şi lucru ciudat, care îi întărea spusele. Chiar din noaptea aceea şarpele a pierit şi nu s-a mai găsit. L-au căutat pretutindeni, l-au chemat, l-au şuierat copiii. - Parcă a intrat în pămînt, spunea Padeş. 238 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Nu în pămînt, ci în pîntecele meu, ţinea una, văicărindu-se, femeia. Şi se apăsa cu pumnul sub furca pieptului, unde o vînă încordată se zbătea, neastîmpărată şi dureroasă, gata să crape parcă. Satul acum era, tot, împotriva şarpelui şi olicăia pe biata femeie: ca întotdeauna, lighioanei îi mirosise a lapte şi se strecurase pe gură, ca de acolo să alunece mai departe în stomac, ca într-o scorbură, unde coada i se zbătea fară de răgaz. I s-au făcut bolnavei descîntece. A dormit nopţi multe cu o strachină de lapte dulce la gură, ca să ademenească jivina să iasă afară. Şarpele venea pînă la înghiţitoare şi nu vrea să urce mai departe. Sta pîndind acolo. Bolnava băga degetele pe gît să-l apuce şi nu-1 ajungea. Spurcăciunea se cobora iar repede în rînza răscolită de vărsături acre şi galbene ca veninul. Au afumat-o iar, au otrăvit-o cu buruieni, pînă ce, în sfîrşit, Padeş a chemat doctorul plăşii în treacăt pe la primărie. * Acesta a ascultat, a întrebat, a pipăit şi a spus că e o boală de stomac pricinuită de prea mult rachiu băut pe inima goală şi de prea multă mîncare de ceapă şi oţet. - Dar drugul care se zbate aici? spunea femeia pierdută. Şi plimba mîna uscată pe umflătura dureroasă de deasupra buricului. - E o vînă mare, plină cu sînge, o lămuri doctorul. Aşa zvîcneşte la oamenii slabi şi nervoşi. Şi plecă, lăsînd o hîrtie cu cîteva slove încîlcite, pe care nu le putu citi nimeni. Dar cine s-a potrivit doctorului? Aici, îşi dădeau seama toţi, trebuiau descîntece tari, de vraci dibaci şi puternici. Şi s-au perindat fel şi chip de babe şi moşi, de ţigănci vrăjitoare şi preoţi buni la Dumnezeu, fără să-i brodească unul leacul. Şarpele creştea şi se umfla, căci tot ce înghiţea bolnava îi pria numai lui. Vîlva cu femeia care a înghiţit un şarpe a făcut astfel ocolul satului, al plăşii, al judeţului şi a ajuns înflorită de atîtea guri în orăşelul de reşedinţă. O gazetă locală a găsit bun prilej pentru un articol senzaţional în care sfichiuia autorităţile vitrege cu sănătatea şi igiena sătenilor de sub oblăduirea lor. Prefectul, supărat, a dat ordin pretorului să facă numaidecît o cercetare şi să raporteze de urgenţă. Pretorul a ordonat la rîndul lui primarului, care, neştiind ce să facă şi ce să răspundă, a urcat cu sila pe bolnavă în căruţă şi împreună cu bărbatul i-a înaintat peşcheş spitalului din oraş, cum făcea cu muşcaţii de cîini turbaţi. Aici au venit în pelerinaj la patul femeii să se intereseze prefectul judeţului, primarul urbei, procurorul, directorul gazetei şi alţi mulţi. Toţi au cules chiar din gura pacientei, al cărei chip împodobea cu urîţenia lui pagina întîia a gazetei, istoria cu şarpele cuibărit în măruntaiele ei. Şi arăta la toţi, fară nici o stînjenire, pîntecele galben, umflat şi zvîcnitor. în cancelaria spitalului medicul le-a explicat că nu poate fi vorba de şarpe. E probabil un ulcer stomacal sau mai degrabă un cancer foarte repede crescut şi inoperabil. Dar la insistenţele prefectului, fiu al poporului, care auzise şi el acolo în satul copilăriei multe asemenea poveşti, medicul se învoi să facă o operaţie de explorare. Şi cum era un tînăr nu numai cu ştiinţă, dar şi cu suflet, se hotărî să purceadă la o îndoită operaţie: una asupra stomacului şi în acelaşi timp alta asupra închipuirii, asupra moralului bonavei, obsedată de gîndul şarpelui. Era el însuşi foarte curios de rezultat. 239 VASILE VOICULESCU A căutat, deci, şi a procurat de la farmacist un şarpe din aceia ţinuţi în borcane cu spirt la ferestrele spiţăriilor, pe care l-a păstrat la îndemînă. La operaţie, a găsit, cum era de aşteptat, un cancer. Insă, un lucru staniu. Tumora nu avea forma obişnuită de ciupercă înflorită sau de rac. Ci închipuia aidoma un şarpe. O cordea cruntă, care, după ce îşi înfipsese capătul mai rotund în stomac, se răsucea peste el şi, încolăcindu-1, îşi aducea coada subţire pînă la ficatul luat în pleas-nă. Sub el aorta se zbătea deznădăjduită. Medicul, înfiorat de înfricoşatele puteri ale închipuirii, a cusut fară să se atingă de măruntaie pîntecele la loc. Dar cînd femeia s-a deşteptat el i-a arătat triumfător şarpele din borcan. - Iată! L-am găsit şi ţi l-am scos, îi strigă el. De acum trebuie să te faci repede bine. Şi căuta să-i altoiască adînc gîndul însănătoşirii pe amăgirea cu şarpele străin. Era o încercare care merita osteneala. Va avea spiritul, imaginaţia, din nou putere asupra materiei, care măcar să uşureze, dacă nu mai putea să vindece, ravagiile cumplite ale bolii pe care o stîmise? Femeia, după ce ieşi din amorţeală, luă de data asta fară nici o silă şarpele în mînă şi-l privi cu luare-aminte. Dar în loc să se bucure întoarse cu amărăciune capul, care se bălăgănea de gîtul subţire ca o tărtăcuţă pe vrej. - Nu mă minţi dumneata pe mine, facu ea semn cu privirile. Ăsta nu e şarpele meu. - Cum nu e şarpele tău? Dar al cui e? - Al meu e negru, mai mic şi mai subţire. Ăsta e pestriţat cu galben. - Este el, spuse medicul încurcat. A mai crescut, şi, stînd acolo în zemurile acre ale pînte-celui, şi-a schimbat culoarea. S-a îngălbenit de fierea pe care a supt-o. Femeia da cu îndărătnicie din cap în semn că nu e aşa. Şi nu vrea să iasă din ale ei. - Ş-apoi ăsta miroase a spirt. Şi eu n-am pus în gură de-o lună măcar o picătură. Planul şi viclenia medicului erau astfel date peste cap. închipuirea putuse să înlesnească zbucnirea cancerului şi să-i înteţească creşterea. Dar putere ca să lucreze acum de-a-ndoaselea nu mai avea. Femeia-a fost luată acasă, unde după cîteva zile a murit. Înmormîntarea, cu marea ei petrecere, a pus în fierbere toate satele dimprejur, adunate să însoţească la groapă victima şarpelui fabulos. Toată vina cădea pe copiii care opriseră dihania în casă, şi mai ales pe bietul Ionică. Oropsiţi şi huiduiţi, ei plîngeau singuri şi răzleţi, nemîngîiaţi de nimeni. După înmormîntare lumea s-a întors la casa moartei, unde gospodarul, mişcat şi mîndru de atîta cinste, a poftit pe toţi la praznicul ritual, dezlănţuit după vechile datine cu belşug de băutură şi mîncare, cu rîsete, glume şi veselie de-a lungul a cinci mese întinse în bătătură. S-a cerut şi s-a băut mai ales multă ţuică, făcută chiar de văduv din livezile lui. Încît repede balerca din pivniţă se goli, aşa că trebui să o răstoarne cu vrana în jos, ca s-o poată stoarce de cele din urmă picături. Cînd cei trei oameni voinici, cînnuiţi de Padeş, o deteră peste cap, ceva sună acolo înlăun-trul gol al vasului. îl clătinară din nou cu putere. Se lovea încoace şi încolo de pereţi un lucru tare, căzut înăuntru. 240 INTEGRALA PROZEI LITERARE Unul puse ochiul la preduf şi privi în pîntecul balercii. Nu se putea deosebi nimic. întoarseră din nou butoiul şi îl potriviră cu gura în jos, smucindu-1 uşor şi cu meşteşug, aşa ca lucrul străin să ajungă şi să vie la gura vranei. Şi-l traseră afară. Ieşi de acolo, ţeapăn şi uşor zbîrcit de alcoolul în care se păstrase neatins, Aliodor, puiul împăratului şerpilor, nevinovatul tovarăş de joc al copiilor. Tot aşa de negru, de subţire şi nevătămător cum era înainte de a-1 duce la pieire neastîmpărata lui curiozitate şi năravul de a-şi vîrî căpşorul peste tot. Oamenii începură să strige şi scoaseră şarpele mort în mijlocul curţii, unde mulţimea bea şi se înveselea, ocărind pomenirea lui spurcată. Dar acum se adeverea că nu era el cel vinovat. Copiii săriră cei dintîi şi se jeluiră după Aliodor mai abitir decît după maica lor. O femeie care băuse cam multă ţuică din balerca unde se plămădise şarpele, privindu-1, simţi greaţă şi începu să verse. Alta, cătînd să-i vie în ajutor, se pomi şi ea pe acelaşi lucru. Şi în urma lor alte zece. Care cum afla de ce e vorba, nu mai aştepta, se punea pe icnit. Apoi se urniră la treaba asta bărbaţii cu duiumul. O adevărată molimă dase în toţi cîţi gustaseră din grozava ţuică, a cărei tărie, să-ţi spargă gura, li se părea că era opera jigadinei. Şi nu azvîrleau din ei numai ce mîncaseră atunci la pomană, ci tot ce duseseră în gură cu o zi înainte. Doar măruntaiele din ei nu le-au dat afară. Praznic de pomină. Asta a fost răzbunarea lui Aliodor, năpăstuit pe nedrept de oameni. Folosindu-se de văicărelile şi icniturile obşteşti, Ionică a ridicat şarpele din ţărînă şi, strîn-gîndu-1 ca odinioară la piept, a fugit cu el în fundul ogrăzii. Acolo i-a săpat o groapă şi bocindu-1 l-a înmormîntat, aşa cum văzuse că au făcut cu biata maică-sa. 1947, martie 7, Bucureşti. Misiune de încredere Pe atunci eram cel mai cu vază, dacă nu singurul chinotehnician din ţară. înfiinţasem primul serviciu de cinematografie pe lîngă Ministerul de Interne şi nu pridideam comenzile de filme pe care mi le faceau autorităţile, de la cele mai anodine instalări şi inaugurări pînă la cele mai ridicole banchete ori demonstraţii ale vanităţilor publice. Deşi, pe lîngă mulţi rivali şi concurenţi, îmi făcusem şi cîţiva ucenici, trebuia să supraveghez personal toată punerea în scenă, mai ales acolo unde apăreau personalităţile proeminente. Altfel, riscam să iasă vreunul strîmb sau pe planul al doilea şi să mă încarc nu numai de nemulţumiri şi reproşuri, dar să mi se taie modestele cheltuieli, cu care izbuteam să tîrăsc printr-o mie de greutăţi mica înjghebare, socotită de mulţi ca parazitară. Cum eram însă un pasionat, bucuros că găsisem un cîmp pentru desfăşurarea activităţii mele cineaste pe aceste meleaguri, făceam pe dracul în patru să-i mulţumesc pe toţi. îmi trebuiau însă maşini noi şi perfecţionate, personal priceput şi mai ales bani. Pentru asta umblam pe lîngă preşedintele Consiliului de Miniştri ca pe lîngă un ou cu zeamă, numai să-mi aprobe cererile, despre care ceilalţi spuneau că sînt nebuneşti. De altfel, şi el părea că mă preţuieşte, aproape mă protejează. într-o zi fui chemat de urgenţă la cabinetul său. - Dragul meu, mă întîmpină el, după ce dete afară pe toţi din birou, am nevoie de un serviciu de mare încredere. Şi mă pofti pe scaun. Rămăsei bineînţeles în picioare, într-o poziţie încordată, de supremă aşteptare devotată, cu ochii aţintiţi asupra lentilelor excelenţei-sale, mari cît ochelarii cailor de la dric şi înfipte în nişte hulube negre, groase ca pe deget. - îmi trebuie, reluă el foarte confidenţial, un film grandios. Mă îmbăţoşai, cu capabilitate, într-o şi mai straşnică aşteptare. - Un film, urmă el, gîndindu-se, un film cu... cocoşi de munte. M-am ţinut bine să nu tresar şi să-mi schimonosesc astfel poziţia serioasă în care mă fixasem. -Am absolută nevoie, adică ţara, înţelegi, pentru legăturile politice internaţionale, de o anume persoană din înalta diplomaţie mondială, care adoră vînătoarea de cocoşi de munte. îndrăznii numai să zgîiesc şi mai tare ochii... - Filmul ce vei face la faţa locului îmi va folosi, înţelegi, ca o nadă, să-l aduc la noi. îl voi cîşti-sa sigur de partea noastră. Reuşita însă atîmă de dumneata. Am pleoştit umerii, copleşit de imensa răspundere ce cădea asupra lor, şi am făcut gestul celei mai depline convingeri. - înţelegi? repetă el insistent. - Da, excelenţă, răspunsei ferm, căznindu-mă repede să-mi viu în fire şi să-mi aduc aminte măcar ce sînt ăia cocoşi de munte. 243 VASILE VOICULESCU - Pleci imediat. Voi da toate ordinele trebuitoare. Şi sună pe şeful de cabinet, poruncindu-i să vorbească numaidecît la Ministerul de Interne, care să dea instrucţii prefecţilor să-mi stea la dispoziţie; cu directorul vînătorilor, să-mi asigure ajutorul trebuitor; cu directorul C.F.R., să-mi pună la îndemînă oricîte vagoane aş cere... Eram copleşit. - Nu cruţi nimic, ca să iasă cît mai bine, mă încuraja el. - Dar pentru cheltuieli, excelenţă... -Ah, da... sigur, trebuie bani. Treci pe la casiera preşedinţiei şi ia cu chitanţă. Cît îţi trebuie? - Nu pot şti, răspunsei încurcat, n-am făcut socotelile... - Asta nu te împiedică să pleci cît mai urgent. Scoţi în contul ordonanţei, care va ieşi mai tîrziu, cîteva mii de lei... Şi dacă nu-ţi ajung, telegrafiezi să ţi se mai trimeată. Văzînd şi facînd... Şi însărcină pe şeful de cabinet să mă însoţească la casier, cu ordinul să-mi avanseze „un mic acont“. Apoi mă concedie, scuturîndu-mi cu putere mîna, care mi se înmuiase. Dintre toţi, directorul vînătoarei mă primi cel mai cu răceală. - Te-ai încărcat, din prea mare uşurătate, cu o chestie din care nu ştiu cum ai să ieşi. - Ce era să fac? - Trebuia să refuzi scurt. Unde să-ţi găsesc eu cocoşi de munte acum? - Cum unde? făcui eu enervat. La munte, doar nu la şes! - Dumneata nu ştii că e sfîrşitul lui mai? - Ba ştiu. - Păi atunci, de unde naiba să ţi-i mai scot?! - Cocoşii ăştia migrează? întrebai eu cu nevinovăţie... Directorul mă privi stupid. - Ce, nici atîta nu ştii? Şi vrei încă să-i filmezi?... - Mă rog, urmai eu ţinîndu-mi cumpătul, pleacă sau rămîn în ţară? - Cine, domnule? - Cocoşii d-tale. Sînt ca sitarii, numai în pasaj, sau băştinaşi? întrebările astea mi-au adus pe cap o întreagă lecţie despre „cel mai superb şi dificil vînat al Carpaţilor“, cum îi spunea directorul, care acum sfîrşise cu amorul - vînatul, nu directorul -ieşise adică din perioada de reproducere şi se risipise prin tainiţele codrilor. - Nu-i nimic. îl voi urmări şi-l voi găsi, continuai eu să bravez. Dă-mi numai indicaţii unde sînt şi cine mă poate ajuta să-i aflu... După ce am trecut şi pe la Ministerul de Interne, unde nu mi s-a făcut nici o greutate, am pornit. Şi astfel, din autoritate în autoritate, din prefectură în subprefectură, apoi dat din primărie în primărie, ca dintr-o mînă în alta, cu tren, cu căruţă, călare, am ajuns în munte, călăuzit de trei vînători vestiţi, însoţit de un ajutor al meu şi slujit de şase pădurari cu brad la pălării. Bagajele şi merindele se bălăngăneau în urmă, încărcate pe cîţiva căişori de munte. Tîram după mine două trepiede cu maşinăriile de filmat şi un morman de cutii cu pelicule. Ţineam cu orice preţ să fiu la înălţimea misiunii ce mi se încredinţase. Şi nu-mi păsa că lumea muntelui se crucea de rostul calabalîcului meu. INTEGRALA PROZEI LITERARE Privind la bietele animale, care gîfîiau sub atîta fierărie, mă întrebam şi eu ce-o să fac... Dar „văzînd şi facînd“, îmi ziceam numaidecît, repetînd formula excelenţei-sale. Urcam o vale împîslită cu ceaţă, pe-o vreme buhoasă, fără pic de privelişte. La Bucureşti lăsasem aproape vară. Aici apucam din nou de coadă iama îndărătnică, ce se trăgea anevoie spre culmi. Mi-am arătat, se vede, în cuvinte prea mari nemulţumirea despre felul vrăjmaş în care mă primea muntele, că numaidecît un localnic mă puse la locul meu. - Apoi şi la noi a fost soare şi frumos pînă mai ieri, şi mă privi bănuitor, ca şi cum mi-ar fi băgat vină că eu adusesem mizeria asta pe capul lor. Am înghiţit-o şi m-am resemnat să urc tăcut, tîrîndu-mă în urma convoiului de munteni sprinteni. Pe la jumătatea drumului ne-a apucat o întunecime deasă, un fel de pîclă, o beznă surdă, cîl-ţoasă şi înecăcioasă, care ni se puse stavilă. A trebuit să ne oprim chiar în locul unde furăm prinşi. - Asta se cheamă „boaghie“, îmi lămuri cu un fel de mîndrie de gazdă una din călăuze. Are şi muntele apucăturile lui, ce să-i faci... căută el să mă mîngîie. Da’ trece!... Auzeam întîia oară cuvîntul ăsta, boaghe, care nu mă consola deloc, nu atît de întîrziere, cît de frigul aspru şi umezeala putredă ce mă pătrundeau pînă dincolo de piele. Ceaţa oarbă, tăiată cu fuioare de aburi albi, amestecată cu burhai de ploaie, repede schimbată în măzăriche, ne încercui, nepătrunsă, din toate părţile. Nu se mai putea face un pas, nici înainte, nici înapoi, nici pe lături, unde pîndeau prăpăstiile. Am stat robii ei mai bine de două ceasuri, pînă şi-a ridicat negurile spre alte piscuri. Cînd a început să se zărească uşor, ca prin sită, am pornit. Dar pierdusem cărarea şi ne-am rătăcit... Intrasem cu nasul în nişte chianţuri cu pereţi ca de sticlă, înalţi pînă la cer, sub care ne învîrteam capii. Noroc că a răsărit de nu ştiu unde un om al locului, care ne-a scos unul cîte unul, şuierîndu-ne ca pe oi. Abia îi ghiceam năluca, mişcîndu-se uriaşă prin ceaţa amorţitoare, înaintea noastră. Glasul lui ne-a călăuzit ca un clopot de turmă pînă am ieşit în drumul cel bun, apoi ne-a părăsit. După multe orbecăieli cu alunecări şi căzături, cînd dus de subţiori, cînd luat aproape în cîrcă (mi-era teamă călare), am ajuns noaptea la o casă de vînătoare, într-un munte vestit pentru bogăţia lui în cocoşi, unde am picat frînt. Aici vremea cumplită s-a ţinut scai, cu viscoliri de zăpadă izbită în obloane de vînturile ce se învîrtejeau dintr-o sută de părţi deodată. Barometrul sta neclintit la furtună. După cîteva zile de morfoleală, privind culmile din ce în ce mai burzuluite, vînătorii s-au grăbit să mă părăsească. Prea eram păgubos! Am rămas doar cu pădurarii, cu care izbutisem să mă înţeleg. Pricepuseră şi ei că trebuie cu orice chip să trag în poză cocoşii, şi mai ales să-i prind facînd renumitele lor jocuri şi oraţii de nuntă. Dar tot mai zîmbeau, serioşi, pe sub mustăţi, arătînd la aparatele mele. - Păi d-ta, cocoane, vrei să te apropii de ei cu fiarele astea? Şi-mi explicau greutăţile ce întîmpină un vînător hîrşit, tot atât de dibaci şi mlădios ca rîsul şi vulpea, să se furişeze până la cea mai simţitoare şi bănuitoare pasăre. îndată ce norii s-au mai răzbunat şi ne-am putut mişca, am început operaţia. Şi iată-mă, cu noaptea în cap, dibuind orbenia pădurilor, cu bocancii smorcăind de apă şi pantalonii leoarcă pînă dincolo de genunchi, pe urmele pădurarilor furişaţi printre trunchiuri, ascuţind urechile pentru vestitul cîntec al cocoşului sălbatec. 245 VASILE VOICULESCU Aşa alte cîteva zile în şir am tremurat somnoros, cutreierînd zadarnic pînă sus la zadă, în preajma poienilor, unde poposeam cu aparatele descărcate, puse ca nişte tunuri în baterie. Un om rămînea acolo să muştruluiască bieţii cai, nu cumva să clintească, gata să-i înhaţe de bot şi să-i înnăbuşe dacă ar fi avut chef să necheze. încetul cu încetul, lumini vinete se prelingeau printre pletele brazilor şi nişte zori veştede se lăsau cu amărăciune peste noi. Ziua se scula mahmură, zgîrcită de frig, şi trebuia să ne întoarcem... Ceasul cocoşilor trecuse iar şi ne uitam unii la alţii, privindu-ne cu milă nasurile zemoase şi ochii roşii de nesomn. Ce mai încoace şi încolo! Fie din pricina vremii, care se ţinea mereu îmbufnată, fie că le trecuse sorocul nuntelii, cocoşii nu se descopereau cu nici un chip. Pînă la urmă, însoţitorii mei, trudiţi şi nemîncaţi, mai ales că fuseseră luaţi de rechiziţie, se cerură acasă, unii la slujbă, alţii la gospodării... După ce îi cinstii cu bani, le dădui drumul, ca şi ajutorului meu, un tînăr pirpiriu, podidit de tot guturaiul din lume şi care nu mai sfîrşea cu strănuturile, pricină de spaimă să nu-mi sperie cocoşii. Eu mă hotărîi, cu încăpăţînare, să rămîi. Chiar singur. Nu se putea să trădez încrederea premierului. ' Pădurarii, milostivi, mi-au lăsat un cal şi m-au lepădat pe cealaltă latură a muntelui, la un tamazlîc de vite, în grija unor boari aşezaţi pentru vărat acolo. Şi în pragul unei dimineţi murdare ca o leşie, m-am trezit părăsit, uitîndu-mă lung după fericiţii care coborau grăbiţi la cald, la mîncare şi odihnă. Tamazlîcul, aciuat sub o tamiţă veche, cuprindea peste o sută de vaci, cu taurii de reproducţie. Ziua vitele se risipeau în munte, după mîncare, sub privegherea văcarilor. Seara se adunau în ocolul cuprinzător, împrejmuit cu lăturoaie de mesteacăn, legate cu laţi puternici. Păstorii odihneau în slonuri de bîme, printre care bătea vîntul şi unde te orbea fumul cu gust răşinos din vetrele fără hornuri, la care fierbeau ceaunurile cu mămăligă. Aveau cu ei şi cîteva femei, unele de ajutor, altele venite cu vacile la taur. Oamenii m-au primit cu uimire şi bunăvoinţă. S-au minunat mult de armele mele, credeau că aparatele sînt un fel de mitraliere de vînătoare. Şi la urmă s-au crucit şi mai abitir cînd au aflat la ce-mi slujesc şi mai ales cînd au auzit de porunca stăpînirii care mă aducea la ei... Cum ei n-aveau de meserie vînatul, s-au sfătuit îndelung ce să facă cu mine. Cocoşi de munte, pe acolo, hotărît nu se găseau. Unul spunea că sălbăticiunile s-ar fi coborît mai jos, la bahne. Alţii că s-ar fi tras sus, spre smidă. Mulţi nici nu întîlniseră, ori cît colindaseră coclaurii. într-o asemenea nedumerire, cel mai bătrîn, vătaful, îşi dete cu părerea să chem pe Berbecea, starostele tuturor vietăţilor pădurii. Tot stă el geaba. Ceilalţi săriră cu gura, certîndu-1. Cum să-l aducă pe nemernicul ăla între ei! Şi se iscă gîlceavă, la care se adăugară şi muierile, toate ţinînd partea necunoscutului, cu laude pentru priceperea şi iscusinţa lui. Astfel, prin piroteala ce mă cuprinsese, înţelesei că pe tărîmurile acelea văcuia unul căruia îi plăcea să trăiască slobod, fără să-i pese de legile şi rînduielile obştii. Nu era însurat, dar la casa lui se oploşeau cîte trei-patru ibovnice deodată, care îl slujeau ca pe un paşă, cu credinţă şi cu bună înţelegere între ele, pînă le gonea maică-sa şi aducea altele. El nu muncea deloc. Femeile roboteau pentru el şi-i umpleau bîrlogul cu belşug de vite şi bunătăţi. 246 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Toţi îl huliţi şi-l pizmuiţi, îi înfruntă bătrînul, dar unul nu îndrăzniţi să vă legaţi de el. Şi aşa, femeile se întrec care de care să-i intre în voie. Nu vedeţi? Urcă spre ocina lui din toate părţile, ca la Nedeia de pe Găina. Văcarii tăceau, scuipînd cu dezgust în lături. - Mai bine ai spune ca vacile la taurul nostru bălţat, cîrti un boar cărunt. - Da, brava lui! urma să mormăie bătrînul. E mai înţelept decît noi, care ne punem capul sub pirostrii la biserică şi facem zapis pe toată viaţa la primărie, cu o singură muiere, şi aia rea. Asta om... Struneşte zece deodată!... - Nu le struneşte, păcătosule, îl repezi nevastă-sa, o femeie cît o ursoaică, ridicînd drugul cu care facăluia mămăliga. Trag la el că trăiesc bine, găsesc şi ele o mîngîiere... Le ţine cu din de toate, că are, slavă Domnului, berechet, nu ca tine... Celelalte femei chicotiră, dîndu-şi cu coatele. în sfîrşit, sfatul moşului izbuti. Se căzu la învoială să se trimită după Berbecea, cu rugămintea să urce la tamazlîc unde un boier de la Bucureşti îl pofteşte să-i fie călăuză în munte. - Plătesc cît o cere, mă amestecai eu. - Mă, să nu-i spui de vînătoare, nici să-i pomeneşti de bani, că nu vine, rîndui bătrînul, hotă-rînd plecarea ştafetei, un băieţandru cam găgăuţă, cu o guşă cît căpăţîna bîtei în care se sprijinea. M-am trîntit, zgribulit, pe un maldăr de cetină. Prin aromeala neliniştită a aşteptării auzeam hăielile boarilor, clinchetele clopotelor de acioaie de la gîtul vitelor din ce în ce mai depărtate, cîntecul, ca un bocet, al femeilor. Pe la prînz, gîfîitul se întoarse cu răspuns că „nenea Berbecea nu vrea să vie, zice că are treabă"... - Mă, te-o fi pus naiba să-i spui Berbecea! îl luă de scurt baciul. - Îhî, făcu el nevinovat, dînd semn cu măciuca precum că aşa îi spusese. - Bată-te pîrdalnicul, păi tu nu ştii că se mînie?! Şi întorcîndu-se spre mine: Asta-i o poreclă cu care l-au petecit oamenii. Se face foc cînd o aude. - Berbecea? N-are dreptate. E un nume foarte frumos, mă indignai eu, sîcîit acum după atîtea piedici şi necazuri de bîzdîcurile onomastice ale unui pădureţ. - Păi vezi că pe numele lui bun îl cheamă Bujor. Şi, zîmbind cu înţeles, bătrînul adause, cău-tînd spre tovarăşii care îi întorceau spatele: oamenii îi zic aşa fiindcă le berbeceşte muierile. Ia, nişte proşti! N-am priceput mare lucru din vorba lui. Am cules atît că băiatul făcuse o boacănă, pe care eu nu trebuia să o repet. Văcarii începeau acum să se risipească după treburi, nepăsători de întîmplarea mea. Rămăsei dintr-odată atît de singur şi năpăstuit, neştiind încotro să apuc, că o femeie din cislă sări miloasă: - Lasă, domnule, că te duc eu... - Bine faci, Ileano. Caută tu de-1 îndulceşte pe Berbecea, o îndemnă, luînd-o niţel peste picior, bătrînul. Dar femeia nu se sinchisi. îşi isprăvise treaba. Dăduse în seama cirezarilor vacile urcate la vărat şi acum se întorcea acasă. 247 VASILE VOICULESCU Am lăsat zălog la tîrla tamazlîcului - ca la o bază de operaţii - calul şi tot tarhatul cu aparatele şi am purces numaidecît cu femeia, o vădană isteaţă şi guralivă, de la care, coborînd plaiurile, am aflat multe despre aşezările din munte, despre ciobani şi mai ales despre Bujor, cu care era din acelaşi sat. Bujor, povestea ea, trăieşte liniştit în gospodăria lui, fară să atîme de cineva. Numai cît de maică-sa ascultă. Toată lumea cinstită îl îndrăgeşte şi i se supune de bunăvoie, vitele, ca şi albinele, fiarele, ca şi femeile. Fiincă el nu aduce nici o vătămare nimănui. După moartea năprasnică a lui taică-su, maică-sa îl hărăzise călugăriei şi-l închinase, de copil, unui schit. Dar cum călugării îl ţineau slugă la grajduri, l-a scos şi l-a adus acasă, pe care ea, ca să nu-şi calce cuvîntul dat lui Dumnezeu, a prefacut-o într-un soi de schit. De aceea îşi găseau aici liman bietele femei, pentru care lumea scosese ponoase lui Bujor. Neveste oropsite de bărbaţi, bătrîne sărace şi fară nici un sprijin, muieri rămase de izbelişte urcau pentru orice nevoie la Bujoreanca. Aici erau ajutorate, sfătuite, îmbunate. Cele care nu mai aveau unde se-întoarce erau găzduite în una din chiliile casei, pînă îşi găseau un căpătîi. Astfel că se aflau totdeauna trei-patru suflete în ocina Bujorenilor, care, în loc să sărăcească din pricina gurilor de adaos, dimpotrivă, sporea. Ascultam ca la un basm. Şi nu cercam nici măcar să-mi închipui cele ce auzeam. Lăsam să-mi zbîmîie vorbele femeii pe la urechi, călcînd pe urmele ei ponorul cu repezişuri lunecoase. Ea se oprea ici-colo să rupă o creangă, ca s-o ajung din urmă. Cîteodată îndruga un cîntec scurt. Din toată fiinţa ei mărginită de sărăcie, ciuntită de văduvie, hărţuită de necazuri, ţîşnea seva nebiruită a vieţii, care parcă începu să mă învioreze şi pe mine. De unde păşeam cu capul în pămînt, am prins a privi în sus şi în lături. Coborîsem din norii şi negurile ce rămîneau posomorite înapoi... Călcam acum plaiuri limpezi şi tăpşane mîngîioase, cu iarbă mijind a lumină. Turla cerului de ceaţă se spărgea ici-colo în ochiuri de majolică albastră... Intram în altă lume. Către seară am tulit într-o rarişte de fagi, şi, după ce am sărit un pîrleaz, ne-am lăsat într-o livadă împrejmuită. Nu-mi venea să cred ochilor. Zările serii sticleau printre trunchiuri albe, spoite cu var, de meri şi peri cu frunzişurile rotunde. O cărare dulce cotea spre un umăr de deal, în luminişul căruia se adăposteau acareturile Bujorenilor. Uimirea mea se schimbă aproape în zăpăceală. După atîtea zile de pîclă şi ploi, de zăcere pe jos prin coşare, de umblet prin zloată şi frig, ieşisem pe cellalt tărîm? Ne-am oprit la marginea curţii. Ne simţiseră cîinii. S-a ivit numaidecît o bătrînă arătoasă, în cucernic port muntenesc, şi a întrebat cine sîntem. Ileana s-a repezit şi i-a sărutat, smerită, mîna. Gazda s-a aplecat şi i-a atins cu buzele fruntea. Basmul cu Sfînta Vineri de pe tărîmul celălalt prindea să se înfiripe. După ce femeile au vorbit ceva, am fost poftit sus, în casa plină cu tronuri şi lăzi acoperite cu teancuri de scoarţe şi bo-rangicuri, şi bătrîna a trimis după fecioru-su. Cînd s-a deschis uşa, ca printr-o minune au pătruns pieziş razele soarelui, pe care nu-1 mai văzusem de săptămîni, şi cu ele odată a intrat Bujor, dezvăluit de lumină. Am avut cîteva clipe o impresie de extraordinar, care m-a copleşit. S-ar putea explica prin uşoara exaltare ce-mi dase febra oboselii şi a nemîncării. Mă simţeam aprins la obraz şi mă scuturau flori. Dar nici azi explicaţia asta nu mi-e de ajuns. 248 INTEGRALA PROZEI LITERARE A fost ceva aşa de neaşteptat, că am căscat ochii mari şi am înţepenit. Regizorul din mine rămăsese buimăcit. Niciodată n-aş fi visat o mai fericită realizare cinematografică pentru intrarea unui personaj extraordinar într-un film feeric ca ivirea tînărului. Păşea spre noi un erou solar, un fecior chipeş, înalt şi mlădios, cu părul inele curgîndu-i pe spate, cu braţe lungi în mî-necile ieşind albe de sub minteanul aninat pe umeri. Mijlocul subţire, încins de chimirul înstelat cu ţinte strălucite, sublinia şi mai mult statura lui, desăvîrşit cumpănită între voinicie şi frumuseţe. Uitasem întîmplările mele. Aşteptam să înceapă un basm şi, ca într-o aiurare, mi se părea că trebuie să-l turnez. Căutam cu ochii aparatele. - Dumnealui este jupînul despre care ţi-a trimis baciul vorbă, mă înfăţişă femeia, trăgîndu-se apoi sfioasă în umbră. Flăcăul îmi ură bun venit şi mă întrebă întîi de sănătate. Nu se arăta prea bună... Spusei că sînt trudit şi m-a prins răceala. S-a grăbit să-mi ofere ospitalitate şi să mă găzduiască noaptea la el. Despre celelalte aveam să vorbim a doua zi. Cîteva ceşcuţe cu rachiu de cireşe sălbatice, o halcă de mămăligă fierbinte cu brînză şi cîteva ouă fierte mă puseră din nou pe ţîţîni. N-a mai fost nevoie de buruienile bătrînei, care au rămas neatinse. A doua zi Bujor era poate mai chipeş şi mai voinic decît muntenii ce întîlnisem pînă atunci, însă tot om, ca noi ceilalţi. Avea chipul alb-rumen, prelung şi tăiat în fiecare obraz de cîte o gropiţă, preschimbate la zîmbet în cîte o uşoară cută, ce-i scotea şi mai mult pe laturile feţei puternicul cadru de muşchi al fălcilor. Ochii mari negri-verzi, tăiaţi ca nişte matostate sub sprîncenele încondeiate pe sus, gura mică apărată de o mustaţă neagră şi subţire, bărbia cărnoasă, modelată cu migală în jurul adîncăturii pusă ca un miez în alcătuirea ei, toate vorbeau de o bărbăţie şi de o virtute neobişnuite. Dar mai presus de orice, din făptură lui se desluşea bunătate. Nu o bunătate moale, blajină, de rînd, ci o bunătate tare, aş zice de oţel. Am ieşit în curte. Şi-a mîngîiat cîinii. Şi-a alintat vitele pornite la păşune. A stăruit să se scoată de pe boturile viţeilor botniţele ţintuite în cuie, care-i împiedicau să sugă între mulsuri, şi pe urmă ne-am tras în stupina plină de zumzet, unde se scuturau de flori nişte pomi întîrziaţi. - Apoi eu te cunosc pe dumneata, începu el. - De unde? mă mirai. - Din munte. De sub ţurloaiele ielelor. Nu pricepeam. - Unde vă rătăciserăţi acum o săptămînă. Eu v-am scos şi v-am călăuzit. M-am bucurat că nu-i eram străin de tot. A priceput îndată ce vreau şi s-a bucurat mult că nu vînez cu armele, ci numai cu uneltele de prins poze. El nu ucide fiare şi nu suferea nici pe alţii să le hăituiască. învoiala s-a făcut uşor. Bujor se lega să bată cu mine muntele în căutarea cocoşilor, deşi era prea tîrziu. încăierările pentru împerechere trecuseră şi găinile căzuseră la clocit. Dar ca să nu mă descurajeze cu desăvîrşire, nădăjduia că poate voi avea norocul să prind vreo bătălie în-tîrziată. Uneori cocoşii tineri şi cei slăbănogi, alungaţi de rivalii puternici, se trag la ascunzişuri. Mai tîrziu ies de strigă şi ei găinile neîmperecheate, care, dornice de aventuri, aleargă la chemările lor aprinse. Aici mi-am arătat spaima ca vremea rea să nu ne prindă iar şi să ne împiedice. El, 249 VASILE VOICULESCU privind muntele, acum limpede şi senin ca un copil, m-a încredinţat să n-am nici o grijă: cît voj umbla cu el, timpul are să se ţie frumos. Şi n-are cu nici un chip să se schimbe. M-a impresionat legămîntul ăsta al lui... Şi curios: nu m-am îndoit o clipă. Fără să mă întreb dacă prorocirea asta o făcea întemeiat pe misterioasa meteorologie a fiarelor şi a oamenilor din nemijlocită atingere cu firea. Sau dacă se lega să săvîrşească chiar el, cu meşteşugurile lui, minunea pe care mi-o întindea cu simplitate şi siguranţa cu care mi-ar fi făgăduit un pahar cu apa pe care o ştia aflătoare sigur în fintîna din grădină. Nu s-a împotrivit să car cu mine aparatul cel mare, lăsat la tamazlîc, deşi nu vedea cum o să mă apropii cu el de sălbăticiuni. Pentru asta m-a sfătuit să tocmesc argată, pentru tot timpul cît o să colindăm muntele, pe femeia care mă adusese. Ea să poarte calabalîcul şi să ne aştepte seara la locurile de întîlnire. Să stea adică în preajma noastră, gata pentru orice ajutor. Ileana a primit şi a plecat chiuind de bucurie, cu o desagă doldora de merinde, cîteva plo-cade miţoase şi sarica în spinare. Bujor i-a dat îndrumări să treacă întîi pe la tamazlîc, să ia calul meu cu aparatul şi seara să ne adaste, cu o vatră de jar, la stîna unde ne-am dat întîlnire pentru popas. Noi am plecat mai tîrziu, cu raniţele ghiftuite de bunătăţi. Spre uimirea mea, amestecată cu părere de rău, flăcăul n-a luat cu el nici o armă. Şi-a petrecut numai la brîu o teacă cu trei cuţite în ea şi a luat în mînă baltagul... Eu n-aveam nici măcar revolver. Dar n-am zis nimic... Bujor a pipăit cu plăcere mantaua mea de piele căptuşită cu blană şi botforii zişi impermeabili, cu copite groase de cauciuc. Şi-am plecat. După ce am urcat clina şi am ieşit deasupra dealului, unde am lăsat spînzurat sub noi pe şapte văi cătunul, am pătruns întîi sub poale de codru domesticit, pus la rînduială de mîna omului, de-a lungul căruia am urcat oblîncuri de plaiuri înverzite. Trebuia să ieşim sus pe coamă, ca să trecem peste şaua muntelui, de cealaltă parte, pe faţa de către miazăzi, unde bătea soarele şi unde se trag cocoşii cu haremurile lor, după seminţe, muguri şi gîngănii timpurii. Ca printr-o vrajă, vremea se îndulcise. Iama, care mă prigonise pîn-atunci, pieri lepădînd pe funduri de văgăuni zdrenţele-i albe. Numai în cîteva ceasuri am şi intrat într-o nouă primăvară. Anul acela a rămas pentru mine de pomină: an cu două primăveri. Călăuzit de Bujor, ziua colindam temeiurile codrilor cu luminişuri aurite, căutînd să stîmim sălbăticiunile, ca să ne însemnăm culcuşurile şi bataliştile lor. Seara, Ileana, sosită pe alte cărări, ne întîmpina la o aşezare mai dinainte hotărîtă. Pînă veneam noi, ea bătea cîţiva pari, tăia maldăre de crengi pletoase şi ne înjgheba o colibă în faţa căreia pîlpîia focul. Tarhatul era gata descărcat, plocadele întinse, mămăliga fiartă. Popasul era ales înadins aşa ca să putem ajunge curînd la o poieniţă mărginită de molizi sau de mesteceni, unde se strîng în murgul zorilor la zbenguială cocoşii. De cu seară făceam o recunoaştere şi duceam acolo, aşezînd cu mare grijă, aparatele pe tripied, gata să turnăm. Flăcăul dădea din cap, dar mă lăsa să fac. Ne culcam devreme, îmbrăcaţi, ca să ne sculăm gata în temeiurile nopţii şi să ne strecurăm la pînditoare. Smulsesem lui Bujor, necontenit tăcut, cîteva lămuriri. Cum se abate cocoşul pe o creangă, cu fîlfîitul lui greoi. Cum cîntă sau mai mult bolboroseşte strigătul lui modulat în trei stări, adică în trei feluri, tăiate de scurte opriri, ca de nişte înecuri în gît cu sughiţuri, cînd te poţi apropia nesimţit de sălbăticiunea pentru cîteva clipe surdă şi oarbă. 250 INTEGRALA PROZEI LITERARE Ştiam din citite provocările între bărbaţi şi pugilatul care urmează în faţa galeriei de găinuşi rînduite ca la o privelişte. N-am avut însă parte să văz şi să prinz spectacolul. Cocoşii se domoliseră şi-şi vedeau numai de mîncare, risipiţi prin tainiţele pădurilor. Stîmeam ici-colo cîte o găinuşă, speriam o ciută cu puiul împleticit între picioarele ei, atîmat de uger. Descopeream grămăjoare de oase, cu coame de ţapi printre ele, rămăşiţe din ospeţe iernatice ale lupilor. După alte cîteva zile de zadarnică învîrteală, de pe o faţă pe alta a munţilor, m-am hotărît să renunţ la misiunea de încredere şi să mă întorc acasă. Aici cineva dintre ascultători scăpă un căscat... Povestitorul se opri şi ne privi încurcat. - Mi se pare că v-am ostenit degeaba cu orbecăielile mele după fabuloşii cocoşi. Nu v-am spus nimic de seamă. - Ba foarte pitoreşti zugrăviri ale muntelui, îl mîngîiarăm. - Lasă, ştiu eu, istorioara mea e ca o oală smălţuită pe dinafară, dar goală. Nimic înlăuntru, nici o bucăţică... - După întîlnirea cu eroul tău, e drept, ne aşteptam măcar la cîteva isprăvi miraculoase. - Dar încă eu?! După debutul senzaţional cu care Bujor intrase în aventura mea, credeam că muntele are să mi se aştearnă cu toate minunile lui la picioare. Căprioarele au să ne iasă înainte să-şi spună păsurile, urşii au să ni se ploconească şi să ne lingă mîinile, iar cocoşii să se ţie droaie după noi, ca guzganii după solomonarul cu cimpoiul fermecat. Şi aţi văzut: nimic din toate astea. Magia lui Bujor se mărginea doar să ţie deasupra mea, pe cer, toată ziua soare şi toată noaptea stele. Şi să încropească văzduhul cu atît cît să nu tremur de frig. Dar şi asta era foarte mult după infernul prin care trecusem. Şi-i eram recunoscător, deşi omul se păstra într-o rezervă neclintită. Nu era morocănos... Dar tăcea... Tăcea ca muntele, ca arborii, ca fiarele, care nu-şi dau glas tainelor decît la timpuri sorocite. II ispiteam mereu despre viaţa secretă a codrului, despre traiul adînc al vietăţilor, peste care, după spusa lumii, stăpînea ca un sălbatec împărat. El răspundea scurt. Cîteva vorbe neînsemnate. Cînd îl încolţeam, se făcea că-şi leagă nojiţele şi rămînea în urmă. La vremea popasurilor avea obicei să piară. Se întorcea după un ceas lipsă cu chipul strălucind de o linişte şi o bucurie de dincolo de lume. Ileana spunea că atunci înadins se sihăstreşte de noi, ca să se închine. Ar fi avînd ici şi colo copacii lui bătrîni, peşterile sfinte care-i slujesc de biserică... Atunci s-ar fi întîl-nind şi cu anume fiare, care-i aduc ştafete, un fel de vătăjei şi ipistaţi ai codrului... Bujor, cu toată îndărătnicia lui faţă de mine, urma să-şi ţie fagăduiala: soare şi căldură... Ba începu să-mi scoată din pămînt şi flori pe care mi le culegea mănunchiuri femeia, mai puţin sfioasă cu mine. înaintea lui Bujor însă se smerea ca înaintea unui sfînt şi-l slujea acoperindu-şi bărbia şi mai ales gura cu un colţ al basmalei trase peste obraz. Chip să nu-1 atingă răsuflarea ei de păcătoasă... Sau ştiu de ce? într-o zi, în lipsa lui Bujor, se vede ostenită şi ea de atîta alergătură, femeia îndrăzni să mă înveţe: - De ce nu-1 rogi dumneata să-ţi prinză, cum ştie el, nişte cocoşi? Să scăpăm odată de aici... - Apoi poate? făcui eu. - Poate, cum nu? Ţine acasă în cuşcă sumedenie. - Acasă? N-am văzut. De ce nu mi i-ai arătat? 251 VASILE VOICULESCU - Le dase drumul. Că nu-i ţine decît iama. - Or fi cocoşi de la găinile maică-si, glumii. - Da’ de uiîde!? Sînt chiar de-i sălbatici. Cu mîndreţe de douăsprezece pene în coadă. Dar nu vrea el acum. -Nu vrea? - Nu... îi cruţă. Nu creşte în grajd şi pui de ciută pînă îi face mărişori? - îi prinde în cursă? întrebai. - Cursă? Bujor? Aş... Culege şi oploşeşte tot soiul de sălbăticiuni lepădate prin codru, pînă le întremează. Pe urmă le lasă slobode. - Zi, alcătuie şi el un fel de schit cu fiare neputincioase, ca maică-sa cu femei prăpădite, îmi dădui eu cu părerea. - Bine zici, chiar schit, se bucură femeia de vorba mea. Multă vreme n-a scăpat de un ursuleţ, găzduit cîteva luni... Dihania se spurcase la hrană bună şi la dragoste omenească. Da cîte o raită prin bungeturi. Cînd i se ura pe acolo, se-ntorcea iar la bîrlogul lui Bujor. îl cunoşteau cîinii, care nu-1 mai lătrau. Parcă era fermecat. - Şi acum nu mai vine? - Nu... Pesemne că s-a împerecheat, şi-a tăcut casa lui şi nu-1 mai lasă nevasta. -A cui? -Nevasta ursului... Femeia spunea toate astea despre fiare cu firescul şi încredinţarea cu care ar fi vorbit despre nişte oameni ai ei din sat, vecini gard în gard... - E hărăzit, îşi încheie vorba. Cmn s-a arătat Bujor, i-am cerut să-mi prinză şi mie nişte cocoşi, aşa cum îşi agoniseşte, cînd vrea, pentru el... - Am aflat eu despre farmecile şi puterile d-tale, cercai să-l linguşesc şi să-i aţîţ ambiţia şi vanitatea. Bujor, ca de obicei, tăcea. îi scosei atunci ochii cu urşii şi căprioarele cu care-mi împuiase capul Ileana. Omul se uită o clipă mustrător la ea. - Nu e nici o vrajă, domnule. - Nu e vrajă? mă oţărîi. Cum se face că noi bătătorim muntele de aproape trei săptămîni, fără să zărim picior de cocoş, cînd dumneata îi strîngi cu cîrdul în cuşti? Ai putea să-mi spui? - Foarte uşor. Iarna, cînd zăpada năpădeşte peste ei cît clăile, cocoşii rîcîie în nămeţi, ca sobolii, găuri lungi în fundul cărora se ghemuiesc, aşteptînd să treacă viscolele... Mulţi mor acolo de foame şi frig, ori îi mănîncă vulpile şi rîşii, care ştiu să scormonească. Cînd găsesc asemenea ascunzişuri, bag mîna adînc şi-i scot, bieţii de ei, amorţiţi. îi aduc atunci acasă, unde-i opresc pînă dă moina... Mai mult nu, că n-am ce face cu ei. - Dar căprioarele? strigai nemulţumit. - Căprioarele? Săracele! Pui răzleţi de mamele lor gonite de lupi, căpriori mursicaţi, ciute betege şi lihnite de foame! Fiarele trag la tine singure, ca la o scăpare. E de ajuns să le fluturi un smoc de fin proaspăt. Le domesticesc necazurile şi asprimile vremii. 252 INTEGRALA PROZEI LITERARE Ochii lui Bujor se înmuiaseră şi limba se dezlegase la amintirea dramelor pădurii. - Cînd nu le poţi purta în braţe ori nu se mai ţin pe picioare, urmă el vorbind ca despre altcineva, le pui pe-o năsălie cu tălpici de brad şi le tîrăşti pîn-acasă. Ne se clintesc! Cînd le ridici, îşi lasă botul rece în palma ta. ^ Şi Bujor tăcu iar, mîngîindu-şi căciula scoasă ca pe o berbecuţă sălbatică. îl ascultam nedumerit, şi din mintea mea se risipea iar ca un miraj mitul ţesut în jurul lui. în sfîrşit, hotărîsem plecarea... în ultima noapte Bujor a făcut o supremă încercare. Am urcat sus, la pădurea de smidă. Alesesem pentru pîndă o poieniţă cu lăstar plăpînd de mesteacăn, în mijlocul căreia mai stăruia un molid bătrîn şi rămuros. Mai înainte de a se simţi zorile, ne-am strecurat prin beznele pădurii pînă acolo. Eu am rămas în margine, la aparate. Bujor s-a tîrît ca un şarpe pînă la trunchiul copacului, în care s-a topit făcîndu-se una cu el. Nu-1 mai puteam deosebi, oricît îmi ţineam ochii căscaţi în partea unde pierise. Şi, deodată, din inima tăcerilor crunte, a început să răsune cînte-cul magic al cocoşului de munte. Pădurea l-a primit cu uimire şi l-a trimis pînă departe în întunecimile ei adormite. A doua, a treia oară, cîntecul şi-a repetat vraja după tot şartul, cu sughiţuri, bolboroseli, opreli şi la urmă cu ascuţit de lamă de coasă pe-o cute. Apoi s-a oprit. Şi iată, un fîlfîit de umbre izbucni din lăstăriş şi se lăsă pe o creangă a copacului. Nu se vedea încă. Se năzărea mai mult. O pată neagră, mişcătoare se clătina pe zarea dintre două ramuri. Stafia pasării măiestre? îmi îngheţase şi inima, şi răsuflarea. Totul înlemnise în preajma mea într-o crîncenă aşteptare. După cîteva clipe umbra se umflă, se lungi parcă, şi slobozi la rîndul ei cîntecul. O dată, de două ori, de trei ori, îşi ascuţi gîtlejul ca o coasă dată pe piatră, şi nişte aripi nevăzute plesniră bătăioase... Dar încă nu puteam lua poze. Ar fi trebuit să aprind magneziul sau un puternic bec electric, şi la asta nu mă gîndisem. Credeam că spectacolul are să se prelungească pînă la lumina zilei. Cîntecul bătăios mai sună încă de cîteva ori. Fără răspuns. Deasupra, stelele începeau să tremure, gata parcă să se scuture, şi un păienjeniş cenuşiu să se anine în bagdadia vîrfurilor de cetină. Lumina mocnea încă în coaja nopţii, gata să crape. N-am mai putut răbda. Am făcut o mişcare nesăbuită. Fantoma păsării s-a dezlipit cu zgomot surd, a trecut cu fîşîit lung peste mine şi s-a stins departe în orbenia codrului. Eram atît de aţintit în urmărirea ei, că Bujor, ieşit din trunchiul copacului, m-a speriat. M-am supărat foc că-mi tăinuise pînă atunci meşteşugul lui da a imita cîntecul cocoşului. L-am întrebat de ce? Nu mi-a dat nici un răspuns. M-am întors, buzat, la şatră. Am crezut atunci spusele oamenilor şi cele ale Ilenii, că Bujor ştie multe din minunile codrului şi ale suflării lui, dar le ţine, jurat, sub lacăte şi peceţi. Nu le putea destăinui mie, unui venetic. Zorile se deşteptau grăbite. Iţe albe şi aurii se ţeseau printre ramuri, pretutindeni. Am ridicat mofluz tabăra şi am plecat peste şaua muntelui, înapoi, la tamazlîc, unde lăsasem o parte din bagaje. Acolo trebuia să mă despart de Bujor. Cînd am ieşit sus pe piscul chel, zorile se umflau albe, de jur împrejurul buzelor cerului, ca o spumă clocotită de lapte gata să dea în foc. 253 VASILE VOICULESCU Am sosit înainte de prînzul mic. Vitele păşteau singure, răsfirate pe oblîncul muntelui, pînă în codru, în paza unei acvile ce se rotea în azurul de deasupra lor. Ciobanii se strînseseră, cu mic, cu mare, jos, în găvanul tamazlîcului, în aşteptarea mămăligilor. Ca să nu plec cu peliculele goale la Bucureşti, m-am hotărît repede, pînă se găteşte masa, să înjghebez un film cu boarii, coşarele aşezării şi priveliştea muntelui înflorit cu cirezile de vite, destul de pitoresc în cadrul solemn de piscuri alpine. Tocmai hăisem ciobanii de pretutindeni în oborul stînei şi-i rînduisem trîmbă, rezemaţi în bîtele lustruite. Bujor, răznit de toţi, se trăsese la o parte, cît mai nebăgat în seamă. Nu primise să fie filmat şi aştepta doar clipa să ne despărţim. Scos din codrul lui, părea acum un om de rînd, neînsemnat, banal. îl întreceau în glume şi cîntece ciobanii grămădiţi în jurul meu, nişte găligani zdraveni şi spătoşi, care din cînd în cînd se mai uitau, dar de departe, chiorîş la el. Eu îl uitasem... Bujor, cu tăcerea şi modestia lui obişnuită, se micşora, se ştergea... Cînd un ropot înăbuşit, ca de călăreţ, depărtat, ni se zvoni în auz... Privirăm peste zaplazuri, spre înălţimi. Vitele pe ponoare se opriseră scurt din păscut şi ridicaseră, aţintite, capetele. Şi, deodată, de după un sfîrc de pădure, se povîmi pe clină, la vale, un muget înfricoşător. Venea în goană turbată, cu coada bîzoi şi coarnele fluturate, duduind sub ea pămîntul, o vită, repezită ţintă spre noi. Văcarii se desfacură, îngrijaţi... - Strechea... facu unul. - Nu se poate streche la ceasul ăsta, băgă altul de seamă. Este altceva... Vita într-adevăr se rostogolea ca o stîncă năprasnică, trecînd prin şirul celorlalte, care se adunau mînioase, cu coamele boldite în pămînt, pufnind pe nări şi gata să se înşire şi ele după ea. Răcnetele şi mugetele umpleau cazanul văii. Taurii mugeau ca la junghiere. Deodată, un boar urcat pe-o buturugă strigă: „Ursul11. Toţi se strînseră în fugă pe marginile oborului, la gurile coşarelor. Vita ajunse la cîteva zeci de stînjeni. Se vedea bine, era o vacă voinică, albă, fugind înspăimîntată de moarte şi căutînd scăpare la ciobani. - Ursul! răcni alt cioban. Mă uitam să văd fiara gonind-o din urmă şi stam încă în mijlocul bătăturii, cînd pe poarta ocolului, dată în lături, zbucni sub ochii noştri o arătare monstruoasă... Bujor, răsărit ca din pămînt lîngă mine, abia avu timp să mă tragă, îmbrîncindu-mă sub coşar. La început nu-mi dădeam seama. Alergau amestecate la un loc două dihănii. Cînd trecu ca fulgerul pe dinaintea mea, mă desluşii. Vaca ducea, înfipt în spatele ei, un urs uriaş. Cu ghearele labelor de dinainte, el prinsese grumazul, pe care-şi plecase capul, cercînd mereu să-i muşte gîtul. Dar capul ursului, ameţit de goană şi zvîrcolirile victimei, nu se putea fixa. Vaca, de o voini-cie extraordinară, îşi scutura cerbicea încordată cu muşchi ca fierul şi-i arunca mereu capul mătăhalei înapoi. Slăbiciunea fiarei se mai trăgea şi din altceva. Ursul sărise asupra vitei ca un călăreţ. Nu izbutea însă să se salte şi să o încalece şi cu labele de dinapoi, ca să se lungeasă apoi întreg deasupra ei. Rămăsese astfel spînzurat, cu şalele atîmînd slobode, smucit cînd într-o parte, cînd într-alta de opintirile vacii, care zvîrlea cît putea din picioarele de dindărăt, gata să se dea peste cap. Totuşi dihania se ţinea bine în labele de dinainte, cu care încolăcise grumazul prăzii. 254 INTEGRALA PROZEI LITERARE De toate astea ne-am dat seama pe urmă. Atunci nu se putea vedea decît o goană monstruoasă, din care ieşeau mugete şi răcnete furioase. Vaca făcuse un ocol în faţa ochilor noştri, ca la o cursă de tauri, şi-l începea pe al doilea. Nimeni nu îndrăznea să se clintească. Ciobanii încremeniseră pe de lături şi aşteptau ca vita, venită după ajutor, să iasă iar pe poartă şi să se ducă pe coclauri cu călăreţul ei sălbatec în spinare. în ramătul groaznic, o femeie ţipă şi începu să-şi smulgă părul. îşi cunoscuse vaca şi pomi a o boci, strigînd-o pe nume. Atunci, deodată Bujor ţîşni de lîngă mine, facu cîţiva paşi înainte şi închise repede poarta. La timp. Ca un torent furios, cirezile de vite năboiau furioase, cu coamele întinse, să şarjeze ursul. Dacă năboiau peste noi, ne făceau praf cu coşare cu tot. Oprit la poarta închisă, şivoiul lor se desfăcu în două, ne ocoli pe lîngă zaplazuri şi se scurse pe dinafară, duduind spre fundul văilor. Vaca făcea acum al treilea ocol. Bujor o pîndea cu un par gros în mîini. Cînd sosi în dreptul lui, sări fulgeratic înainte şi-i aruncă drugul între picioare. Vita se împiedică şi, poticnindu-se, căzu, tîrîndu-se în genunchi încă vreo cîţiva paşi. Apoi lăsă botul în pămînt şi rămase neclintită. Bujor se trase doi paşi la o parte şi stete rezemat în baltag, aşteptînd. Vita urma să nu se mişte. Sufla numai greu pe nările sîngerate praful pămîntului unde îşi plecase capul. Ursul se dezmeticise. îşi trase ghearele din grumazul ei şi se ridică în două picioare. Era mai înalt ca un stat de om. Privi mai întîi în toate părţile, parcă s-ar fi gîndit să fugă. Dar îşi luă seama şi, văzîndu-1 pe Bujor, se năpusti cu furie asupra lui. Omul se dete un alt pas înapoi. Deodată, crescut pe vîrful picioarelor, ridică numai baltagul cu amîndouă mîinile, ca fulgerul, şi cu un icnet adînc lovi fiara drept în creştet. O trosnitură, şi ursul se pleoşti, lăsîndu-se pe vine, cu labele întinse spre vrăjmaş, stînd aşa atîmat de baltagul înfipt în scăfîrlie, ca un trunchi de toporul ce l-a doborît. Oamenii urmau să se ţie tot deoparte şi priveau înlemniţi. Bujor, smucind toporişca din ţeasta dihaniei, îi strigă să-l ajute. Săriră toţi şi lungiră alături de vacă fiara. Era o ursoaică enormă, cu blana galbenă ca mierea. - O s-o aştepte mult şi bine puii, o căină baciul pipăind-o. - Are pui mici? întrebai eu. -Are... - De unde ştii? - Se cunoaşte după sfîrcul ţîţelor supte din proaspăt. Vîna şi ea pentru hrana alor ei... Mă uitai adînc în ochii lui Bujor, care sta posomorit... El desluşi mîhnirea din privirea mea. - Dacă nu năvălea la mine, nu o ucideam, răspunse el tare gîndurilor mele. O lăsam să sară zaplazul şi să se ducă în pace. - De ce n-ai fugit la adăpost lîngă noi? - S-ar fi luat după mine şi mă prindea din spate. Sau, şi mai rău, sărea la altul... Şi-apoi asta ce vină avea? Şi-mi arătă vaca trîntită, a cărei came se zbătea ici-colo, în hartanele mursicate de colţii şi ghearele fiarei, cu femeia plîngînd îngenunchiată asupra ei. 255 VASILE VOICULESCU Şi, plecîndu-se, şterse de sînge baltagul pe blana ursoaicei, pe care mi-o dărui. Am primit-o, nemîngîiat că, deşi cu întreg arsenalul cineastic la îndemînă şi în cea mai frumoasă lumină a zilei, am scăpat prilejul să turnez filmul capital al carierii mele, o vînătoare originală în Carpaţi. In loc de cocoşi, să fi adus plocon premierului urşi. La despărţire am scos ceasornicul şi l-am întins lui Bujor. El mi-a zîmbit şi mi-a arătat soarele, înapoindu-mi danii... Mi-am dat seama că avea dreptate să-l refuze. Tot timpul cît umblasem împreună nu avusesem nici o clipă nevoie să mă folosesc de el... Rînduiala vremii se făcea după alte semne şi învoieli. Şi ceasornicul se oprise, uitat în tainiţa buzunarului. Cînd am sosit în sfîrşit la Bucureşti, guvernul căzuse de mult. Fostul premier, protectorul meu, se afla în străinătate. Am alergat la minister. Fusesem dat afară pentru părăsirea nemotivată de serviciu şi înlocuit cu cel mai înverşunat rival. Pe deasupra mi se imputa materialul ridicat fară forme şi mi se cerea să restitui suma luată acont fară ordonanţă justificativă. Am plătit tot, mi-am scuturat papucii, am părăsit cinematografia şi am intrat în petrol. Pentru asta mă găsesc, dragii mei, între voi, îşi sfîrşi spovedania inginerul Petcu, de la Esenţa românească, întinzînd a zecea oară paharul să i-1 umplem. Am uitat să vă spun, se-ntoarse el la poveste, după ce-1 sorbi, că din chiar ceasul despărţirii de Bujor, vremea s-a încruntat grozav. S-a pornit un vifor cumplit, cu zăpadă schimbată întîi în lapoviţă, apoi în ploaie, încît am ajuns în sat, unde m-a însoţit cu calul Ileana, degerat şi murat pînă la piele. - Ştii ce? îmi spuse ea pe drum. Se răzbună cerul şi-şi varsă dintr-o dată toate zăpezile şi ploile pe care i le legase şi de la care-1 oprise pîn-atunci Bujor. Şi nu mi-a fost deloc greu s-o cred. Septembrie 1948. Alcyon sau Diavolul alb Odinioară, tagma hoţilor de cai era o vastă alcătuire a cărei urzeală împînzea zeci de ţări la un loc. De dincolo de marginile de apus ale Austriei, pînă peste hotarele Turciei, firele ei se încurcau departe în bazarele de vite ale Persiei. Ea îşi avea ici-colo căpetenii, pretutindeni tovarăşi, calfe şi ucenici, prieteni şi slujitori, cu gazde, popasuri şi ascunzători unde cailor li se pierdea urma, şi de unde, ca din nişte adevărate boiangerii şi laboratoare, ieşeau prefăcuţi nu numai la păr, ci în toate semnele de recunoaştere. Se petreceau minuni: coamele din dreapta creşteau acum în stînga, picioarele ajungeau pin-tenoage, blana odată sură lucea ca pana corbului şi cozile se scurtau ori se tîrau fuioare la pămînt. Caii îşi lepădau totodată firea şi năravurile, luînd altele, din trăpaşi ajungeau buiestraşi. Inima acestei uriaşe împărăţii era Ungaria şi România. Pusta maghiară şi Bărăganul nostru puteau mistui herghelii întregi, furate din cele mai vestite grajduri şi crescătorii ale Europei şi Asiei. Spre deosebire de ceilalţi hoţi, furii de cai nu erau tîlhari de rînd. Ei nu se dădeau la jafuri şi mai ales nu ucideau. Ba, dimpotrivă, dacă îţi luau telegarii, îţi lăsau nu numai hamurile şi butca, ci îţi mai lepădau pe deasupra zălog şi caii proşti cu care veniseră şi care i-ar fi încurcat acum la fugă. Unii ajuseseră la faimă mare şi dovediseră că în multe alte privinţe şi împrejurări sînt oameni de onoare şi se ţin de cuvîntul dat. Dacă au spus că-ţi fură calul, nu se lasă pînă nu-şi îndeplinesc fagăduiala. Oricum, puteai pune temei pe ei, pînă ce vedeau sau auzeau despre un roib vestit, despre un şarg focos ori un murg furtunatic. Atunci îşi pierdeau minţile. Furau de prea mare drag şi din prea multă pasiune. Dealtfel, erau prea numeroşi nobilii şi boierii amestecaţi în iţele lor ca să fi fost un furtişag de rînd. Cîteodată intra în joc pizma dintre crescători, gelozia grofilor, ciuda marilor proprietari între ei, renghiuri jucate şi dejucate, ambiţii ca într-un sport de azi, patimi lesne de înţeles în stepele peste care aleargă mirajele arşiţelor. Dincolo de Carpaţi, se ridicase din obştea furilor unul, Egon, un flăcău bălai cu mustăţile lungi şi subţiri de borangic galben, chipeş şi voinic, dar mlădios ca trestia, aşa se legăna în vîn-tul galopului nebun. Egon ajunsese spaima magnaţilor, care îşi ferecau zadarnic caii în slonurile de piatră cu lacăte cît căldările. Hoţul avea ori n-avea iarba fiarelor, dar tot pătrundea. La noi în Muntenia hoţea cu vîlvă un omuleţ cărunt, slab şi subţiratic, alunecos ca un şarpe, cu ochi albaştri şi nevinovaţi de copil. îl chema Amoaşei, după maică-sa, care se îndeletnicea cu moşitul. Era chemată mai ales la vitele cu facere grea. Se dusese pomina despre mîinile ei blagoslovite, cu care ajuta la fătat vacile chinuite de viţeii încurcaţi în pîntece şi iepele care năşteau greu mînjii aproape morţi. Pe toate le izbăvea moaşa. Femeia îşi ungea dreapta sfrijită cu untdelemn sfinţit şi o vîra pînă la cot în vita ce gemea adînc, cu ochii închişi. Acolo, cu mişcări 257 VASILE VOICULESCU line, ajutată pe dinafară şi de stînga, pipăind, alinînd, rînduind măruntaiele răscolite, izbutea totdeauna să scape pe mamă şi să scoată puiul viu. Hoţul însoţise de mic pe maică-sa în toate părţile unde era nevoie de mîna ei iscusită. Moaşa era luată departe, peste cinci judeţe. Se bătea lumea pe ea. Boierii trimiteau rădvanele s-o aducă. Alteori ea se arunca pe cal şi gonea să apuce cu suflet vita fătătoare. Copilul, tot timpul cu ea, pătrunsese în toate grajdurile, văzuse toate tainele, deprinsese întreg meşteşugul vitelor, viaţa cailor, crescuse în rînd cu mînjii ca un frate şi-i îndrăgise mai mult decît orice pe pămînt. Aşa că nu i-a fost greu repede să ajungă în fruntea geambaşilor şi curînd capul hoţilor de cai. Din vadul Cemei, de-a lungul Dunării, peste Bărăgan şi Dobrogea, pînă în Herţa Bucovinei, Amoaşei poruncea şi se mişca aşijderi unui stăpînitor, peste o ţară mai întinsă ca a lui Mircea. Politica cea mare a împărăţiei hoţilor de cai cerea cîrmuitorului din pustă să-şi dea mîna, peste Carpaţi, cu cel din Bărăgan. Aşa s-au întîlnit şi s-au înfrăţit Egon Ungurul cu Amoaşei Valahul de zeci de ori în zeci de locuri de-a lungul munţilor, după nevoie, dar mai ales dincoace, la noi. în preajma Drăgaicii, cu bîlciurile ei renumite de cai, hoţii se întrulocau la Podul Calului, deasupra Penteleului. E acolo sus, sub cerul înalt şi singuratic, o mîndreţe de platou, oamenii îi zic pod, lung şi larg cît o moşie domnească, îmbelşugat cu iarbă, împodobit cu flori, unde poate trăi şi zburda un popor întreg de cai, fără să-i ştie cineva. Aci se schimbau între ele prăzile. Ale lui Amoaşei luau drumul Apusului, către Austria şi mai departe. Ale lui Egon, după ce le înghiţea o vreme bordeiele Bărăganului, luau calea Brăilei. Din schelele dunărene ele treceau apoi Bosforul şi se făceau cai anatoli ori persieneşti. De bună seamă că fîrtaţii schimbau între ei nu numai iepe şi armăsari, ci şi sfaturi şi reţete despre cele mai izbutite mijloace de a scoate netulburaţi vitele din curţile stăpînilor. Şi povestin-du-şi isprăvile, se îndemnau unul pe altul şi se luau la întrecere în vitejii şi iscusinţă. Ca să fure cai obişnuiţi era o joacă. Nici nu se înjosea căpetenia să ia parte. Trimitea un ucenic. Şi era de ajuns să momească toţi cîinii, să prostească stăpînul, să deschidă veriga cu căciula ca să nu se audă şi să scoată calul mai uşor decît un mieluşel. Pentru asta îl încleşta de muştiuc cu cleştele mîinii drepte, şi animalul, ameţit de durere, se supunea. Păgubaşul se trezea în zori cu coşarul gol. Pentru gospodarii mai semeţi, care s-ar fi putut lua de piept cu ei, şi unde întîmpinau împotrivire, hoţii foloseau tot felul de meşteşuguri. Otrăveau dulăii, îmbătau paznicii, legau cobză argaţii, amorţeau cu vrăji pe stăpînul care dormea dus în casă împotriva obiceiului, în timp ce ei spărgeau grajdurile. Pentru asta purtau totdeauna la ei mîna de mort cu care adormeau toate veghile. Iar ca să încurce şi mai rău lumea, încălţau copitele calului furat în alte copite de pîslă şi piele cu potcoavele puse de-a-ndoasele, cu gurile adică în faţă, aşa că urmele lăsate duceau pe păgubaş anapoda. Egon se dovedise îndrăzneţ, norocos şi viteaz. însă uneori prea sălbatic. Dacă vedea că nu pătrunde cu nici un chip la prada jinduită, se strecura noaptea şi da foc grajdurilor. Caii, cuprinşi de spaimă, începeau să necheze şi să se zbuciume, să duduie în podele, umplînd grajdul de larmă. înşişi hoţii strigau cît îi luau gurile: „Săriţi, foc!“... Stăpînii alergau buimaci de somn, descu-iau ori spărgeau degrab uşile adăposturilor, să dea drumul cailor, care năboiau buluc afară şi se împrăştiau nebuni în toate părţile. Atunci Egon cu tovarăşii îi prindeau prin întuneric, şi în zar- 258 INTEGRALA PROZEI LITERARE va şi zăpăceala incendiului la care zoreau toţi să-l stingă, se faceau nevăzuţi călări... şi-i înghiţea pămîntul... Că uneori se schilodeau ori ardeau de-a binelea cai scumpi, că alteori se pîrjoleau gospodării întregi şi mureau oameni, lui Egon nu-i păsa. El îşi făcuse gustul. Amoaşei, mult mai blînd, folosea numai mijloace paşnice. Pentru el nu era greu de învins stăpînii. Lui i se părea mai anevoios de biruit caii... într-un rînd a avut de-a face cu un fugar năbădăios, de care nu se putea atinge nimeni decît gospodarul, şi încă şi el cu momeli. Aşa că omul nu mai încuia grajdul. Proptea numai uşa cu un par. Atît. Ştia bine că nu i se putea fura telegarul. Hoţul pusese ochii lui albaştri şi nevinovaţi pe el. încercase de cîteva ori cînd îl găsise pe cîmp să se apropie. Calul chihotise şi-şi rînjise colţii, întorcîndu-se la el ca la lup, cu spatele şi scurmînd ţărîna. Pe ăsta nu era chip să-l scoţi din grajd cu binele. Hoţul cu căciula-n mînă s-a învîrtit cîteva zile în tîrg, pe la spiţerii. Cînd s-a întors a strecurat un copil pînă la găleata cu mer-ticul de ovăz pentru seară al calului, unde, după povaţa hoţului, băiatul a amestecat un praf dintr-o punguţă de hîrtie. Noaptea, Amoaşei s-a înfaţişat cu patru dălcăuci, au încărcat binişor pe o năsălie roibul adormit ca un prunc îmbăiat şi au ieşit nesupăraţi din curte, cu el întins ca mort. Afionul lucrase mai uşor şi mai blînd ca focul... Egon, cînd a auzit, a cîrtit împotriva procedeului băbesc al valahului... Dar Amoaşei a făcut înainte aşa cum îl duceau pe el capul şi inima... Altă dată a scos uşurel din grajd o iapă măreaţă de rasă mult cinstită, ce făgăduia un mînz aşijderea... N-a avut pentru asta nevoie decît de o ocă de rom tăiat cu spirt tare şi de o desagă cu bucăţele de zahăr. Iapa, dornică de dulce ca o muiere, s-a îmbătat turtă de momeala hoţului, care i-a dat o jumătate de noapte pe săturate zahăr înmuiat în spirtul ameţitor, şi vita a ieşit de bunăvoie, clătinîndu-se pe cîte patru picioare, veselă, ţinîndu-se după fur ca după maică-sa. La urmă i-a venit şi lui de hac cineva. Era un vestit boier în părţile Buzăului, unul de-i zicea Marghiloman bătrînul. Ăsta se trăgea, cum spunea el însuşi, dintr-un vrednic neam de hoţi de cai. Aşa că nu era de glumă cu el, mai ales că era bine cu stăpînirea. Şi Amoaşei îl ocolea. Cînd însă bătrînul a băgat în grajduri un armăsar arăbesc alb şi uşor ca fulgul, hoţul a lepădat toate temerile şi a început să dea tîrcoale. Era un fugar focos şi aprig, încordat şi şturloiba-tic de nu-1 puteau stăpîni, legat în lanţuri, patru oameni. Erau nevoiţi să-l ţie numai în grajd. Nu-1 scoteau la lumină, că s-ar fi smuls şi ar fi fugit în lume. Dar chiar acolo, la întuneric, zvîcnea în două picioare, şi ţipa ca o muiere furiosă cînd intrau la el grăjdarii. Trebuia întîi să-l încolţească şi să-l încadreze între nişte hulube ca să-i poată aduce ovăzul şi găleata cu apă. Ieslea zăcea roasă şi stănoagele, praf... De conovăţ nici vorbă. De atîta zvîrlit cu picioarele dindărăt, podelele ajunseseră în podină. Trebuise să-l lase singur, ca pe o sălbăticiune: muşcase carne din ceilalţi cai lîngă care fusese pus la început. îngrijitorii nu-i spuneau Alcyon, cum îl chema, ci îl botezaseră Diavolul Alb. Stăpînul aştepta un meşter din străinătate să-l domolească şi să-l înveţe să alerge. Amoaşei îi scăpărau ochii de jind şi se usca pe picioare... Grajdul era bine păzit, masiv, de piatră, cu nişte ferestruici cît să se poată abia prelinge nevăstuica. Uşa - cu paveze de fier. Paznicul dormea într-o odăiţă alături. Calul era mai rău ca o fiară sfîşietoare. Hoţul i-a trimis vorbă lui Egon, care s-a înfaţişat la întîlnire, sucindu-şi fălos mustaţa de borangic. Au cercetat amîndoi noaptea cu de-amănuntul împrejurimile, curtea cu ziduri înalte, porţile ferecate, grajdul la care au răzbit cu greu. Se auzeau înăuntru sforăiturile, tropăiala armăsarului... Dar nu se putea nimic altceva decît să se înfăptuiască planul lui Egon. Şi asta anevoie. Adică 259 VASILE VOICULESCU cu o prăjină lungă vîrîtă pe o ferestruică, să se puie foc pe dinăuntrul grajdului. Ori finului, ori ieslelor. Apoi să deştepte lumea curţii şi, folosind groaza şi vălmăşeala incendiului, să fure calul... - Cum să-l furi? întrebă Amoaşei, că te face praf, mai ales înnebunit de pălălăile focului... - Te-amnci din goană pe el şi-l încleştezi între pulpe. Cu o mînă înfiptă în coamă şi cu alta în moţul din frunte îl duci unde vrei. - Faci tu asta? - Dacă ar fi la mine, da. Aici nu, răspunse ungurul zîmbind rece, şi se despărţiră neînţeleşi. Hoţul, de atît necaz, bolea acum cu adevărat. Călcîndu-şi pe inimă, plecă să ceară sfat unui vechi hoţ de cai, bătrîn şi pocăit, cu care Amoaşei avusese pe vremuri certuri şi vrăjmăşie. Popa Stoian din Lipia, un moşneag cu o cocoaşă în spate, două găuri negre de sfredel sub tufele sprîn-cenelor albe şi un nas ascuţit ca o custură, sub care atîrna un snop de colilie revărsat pe piept. Popa l-a primit întîi cu zeflemele, mai pe urmă s-a aprins şi el şi s-au sfătuit îndelung. După povaţa bătrînului, hoţul şi-a mai adaus un tovarăş priceput, pe Scoroambă, din Valea-Lupului, şi au pornit la lucru. Cea dintîi greutate era să treacă prin toate pazele şi peste toate barierele ca să pătrunză în podul grajdului. Amoaşei s-a proptit într-o zi la porţi şi a cerut să vorbească cu boierul. Are de vînzare o iapă cum nu se mai află alta. Boierul i-a trimis vorbă că „altădată41, acum are treabă. Hoţul a înghiţit palma şi a plecat zvîr-colind sub el, în ochii uimiţi ai argaţilor, o frumuseţe de roaibă codalbă. - Să-i spuneţi Marghilomanului, mă, că tot i-1 fur, aruncă el din goană cuvînt semeţ. Şi pieri. Peste vreo săptămînă, boierul a plecat cu politica lui la Bucureşti. La cîteva ceasuri în urmă sosi într-o brişcă un popă tînăr, necunoscut, cu vorba că a primit poruncă de la boier, cu care se întîlnise pe drum, să vie şi să-i facă sfeştanie şi să-i boteze grajdurile, doar o fugi diavolul din armăsarul lui. Logofeţii, mai de silă, mai de ruşine, cum să-l întoarcă pe preot din ale sale, se învoiră, deschiseră porţile şi îl primiră în curte. Popa a tras drept în dosul grajdului, a deshămat mîrţoagele şi le-a trîntit între picioare o căpiţă de fin cu care umpluse brişcă. Apoi şi-a pus sfita, şi-a petrecut patrafirul, a citit, a cîntat şi a plecat lăsînd aproape neatins stogul de fin, rămas acolo morman. Cînd amurgul a dat geană de geană, mormanul a început să se mişte şi de sub el s-a tî-rît şerpeşte Amoaşei. Cît descîntase popa şi făcuseră cruci argaţii, el, printr-o gaură din burta briştii, se tupilase sub picioarele cailor în claia de nutreţ, unde a dormit pînă seara. Nu s-a mai scuturat, şi aşa, cu paiele pe el, s-a căţărat într-un salcîm, a trecut în altul şi cînd i-a venit bine a sărit pe acoperiş. Apoi ca o nălucă a pierit pe gura de geam a unei cubele şi s-a cuibărit în podul grajdului. Sub el fiara de armăsar a început să sforăie îngrozitor şi să se zvîrcolească făr’de răgaz. Cînd se mai ostoia, hoţul întindea pe deschizătura de deasupra ieslei o prăjină cu păr de lup, cu care-1 îmboldea trecîndu-i-o pe la bot. Armăsarul sălta deodată cu picioarele dinainte pînă la tavan, apoi cădea pocnind ca un tunet şi se punea să bată cu cele dinapoi în uşă, în perete, în ce apuca, zguduind clădirea ca un cutremur. Sculată de atîta larmă, toată lumea, trezită din somnul dintîi, alerga cu felinare şi cu arme să vadă ce se petrece. Nimic. Pe armăsar îl apucase năvîrliile din senin. Poate se speriase de vreun 260 INTEGRALA PROZEI LITERARE şoarece. Cine ştie ce i s-a nălucit iar diavolului!... îl priveau pe fereastră cum se zbuciumă învîr-tindu-se şturloibat de colo pînă colo, cu ochi fioroşi, cu nările aprinse şi coama ca un val răzvrătit de furtună. îl apucaseră pandaliile cele mari. Unii ziceau că-1 deochease popa, care, în loc să-l domolească, mai rău îl îndrăcise. Dar bine că nu e nici o primejdie. Poate să joace acolo închis în cuşcă pînă la ziua de apoi. Şi se duseră toţi liniştiţi la culcare. Pe la miezul nopţii, altă alarmă şi mai mare îi deşteptă iar... Hoţul îmboldea fară astîmpăr armăsarul, care alerga învolburat numai spume şi năruise totul în grajdul făcut pe dinăuntru numai ţăndări... Slugile cercetară cu grijă îndoită uşile, ferestrele, zidurile. Iar nimic. Decît nebunia din ce în ce mai nedomolită a vitei îndrăcite, de pe care curgea, apă, sudorile. Şi, copleşită de oboseală, argăţimea plecă din nou la culcare, care prin poduri, care prin coşare. Dar hoţul n-a slăbit o clipă armăsarul, hărţuindu-1 cu strămurarea ca pe un taur neascultător. Pînă ce, sleit de osteneală, cu nările în zbatere, gîfîind şi trăgînd greu în piept răsuflarea, a căzut în genunchi, cetind pacea. Alergase şi se învîrtise ca un şoarece în cursă, închis într-un petec de grajd mai bine de două conace. Rămase aşa ameţit cîteva clipe. Apoi se ridică iar. Sta acum încremenit, cu ochii holbaţi, în care jucau văpăi nebune de fosfor, cu urechile teşite înapoi a spaimă şi dinţii încă rîn-jiţi a răutate. Era Satana, însă un Satana istovit, sleit. Asta voise şi hoţul. Deodată, armăsarul tresări înviorat... Un fior neaşteptat îl scutura din creştetul învălmăşit pînă-n coada zburlită. Şi întinse capul... Pe gura podului pluteau spre el miresme aţîţătoare, dar dulci şi ameţitoare totodată, care-1 gîdilară răscolindu-1 pînă-n fundul măruntaielor. Apoi o mînă blîndă îi îmbie spre bot o blană fermecată, din care se resfira îmbătător miros de iapă în călduri. Armăsarul trase adînc în piept pe nările lărgite aroma vrăjită şi, năuc, începu să se frămînte, acum în alt ritm, rînchezînd nerăbdător, dar potolit. Hoţul cu mişcări de pisică se prelinse nesimţit pînă lîngă el. Din omul întreg, din părul capului, mintean, nădragi se resfira mirosul magic. Blăniţa înmuiată în mîzga rodnică îi flutura în mînă. Şi deodată animalul îşi lăsă încet capul ascultător pe umărul îmblînzitorului, care-1 mîngîia sub guşa năclăită de sudori şi-l bătu lin pe spate, semn că a pus stăpînire pe el. A fost apoi o jucărie pentru tovarăşul de afară să descuie uşile grajdului şi să dea drumul hoţului cu prada. Oamenii curţii dormeau cel mai dulce somn, al străjii de-a treia. Cînd hoţul cu armăsarul au ieşit pe poartă, omul sta înfipt în spatele Diavolului Alb parcă de cînd lumea. în drum îi aştepta al doilea tovarăş, călare pe o iapă focoasă, care a hohotit uşor. Armăsarul a nechezat o dată din rărunchi şi s-a aruncat dintr-un salt în urma ei... Apoi au pornit să se alerge ca două talazuri fur-tunatice în marea de beznă a nopţii. * Cel dintîi care primi înştiinţarea despre furtul armăsarului fu Egon. Ştafeta îl găsi în pustă, vî-nînd cu arcanul cai din hergheliile de soi ale magnaţilor. îl însoţea o grofină trufaşă, femeie falnică, îndrăgostită ca o nebună de vitejia lui. Amîndoi călări pe sirepi neîntrecuţi, cu laţurile la oblînc, înconjuraţi de ortaci, fugăreau telegarii răzniţi pe cîmpia fară capăt şi fară stăpîn. îi spionau mai întîi de departe cu ocheanele. Cînd caii se adunau în preajma puţurilor cu gîturile cumpenelor 261 VASILE VOICULESCU înălţate pe zare, hoţii se repezeau iama în ciurdă... zvîrlindu-le de-a călare ochiurile odgoanelor de grumaji. Se pornea atunci o goană smintită, spulberînd valurile de colilie ale pustietăţii. Fiecare călăreţ era tîrît poşte întregi de prada înnebunită de strînsura ştreangului... Cînd îl simţea sleit de puteri, hoţul îşi îndemna calul muştruluit din cîteva opintiri să se alăture fugarului sălbatic. Atunci goana se domolea. Prinsul, ostenit, îşi mlădia pasul pe perechea domestică, pulpă la pulpă, se cuminţea şi sfîrşea apriga goană într-o preumblare ce-1 ducea între caii îm-blînziţi care-1 primeau cu chiote de nechezuri. Egon întîmpină vestea cu uimire. Asta îl facu să grăbească sfîrşitul vînătoarei şi să se tragă spre cotul de răsărit al Carpaţilor, către Valahia. Se apropia de altfel şi Drăgaica, soroc de întîl-nire între cele două căpetenii pentru puneri la cale despre marile bîlciuri de cai ce începeau. Al doilea care s-a mişcat a fost popa. în noaptea isprăvii chefuise tot timpul la o nuntă în văzul satului întreg. Oamenii l-au adus acasă pe braţe şi l-au lepădat pe prispă, unde a bolit cîteva zile. Aşa că stăpînirea nu l-a cuprins în cercetările ei. Plin de nerăbdare, săltat de şale în patul unde se prefăcea că zace, el a aşteptat zadarnic pe Amoaşei cu plata, ca unui drept părtaş, cum le fusese înţelegerea. Hoţul nu s-a mai arătat. îngrijorat, bătrînul a trimis vorbă lui Scoroam-bă să vie pe la el. Tovarăşul a răspuns că are treburi şi nu poate... Popa, obidit, a înghiţit în sec şi s-a pus să rumege gînduri. Cel din urmă care a aflat de călcarea grajdului a fost boierul. Logofeţii, înfricoşaţi, au zăbovit cercînd la început să prinză ei hoţii, şi să aducă armăsarul înapoi. S-au plîns la zapciu, la isprăv-nicie, au risipit iscoade, au făcut poteră... Deznădăjduiţi, s-au dat bătuţi şi au trimis apoi stăpînu-lui la Bucureşti cuvînt despre cele întîmplate. Boierul, deşi înglodat pînă-n gît de politicaua lui, a alergat numaidecît la cîrmuirea cea mai înaltă. S-au dat porunci aspre la toate isprăvniciile, s-au pus privegheri la toate vămile, trecăto-rile şi codunurile, s-au călcat toate gazdele de hoţi, s-au răvăşit toate ascunzişurile lor cunoscute, s-au prins şi pus la butuc mulţime de prepuşi, s-au făgăduit ca mezat mii de lei răsplată denunţătorilor... Deocamdată, toate zadarnic... Nici măcar nu se ştia cine furase. Bănuielile cele dintîi cădeau pe Amoaşei. Dar puteau fi şi alţii. în sfîrşit, boierul s-a întors mofluz la conac şi a început cercetări pe seama lui, prin trepăduşii şi argaţii cu care a împănat tîrgurile şi bîlciurile. între timp, Egon îşi rodea de nerăbdare zăbala sus, la Podul-Calului, aşteptînd. Venise cu pilcurile lui de armăsari, pentru schimb. Dar Drăgaica trecea, şi Amoaşei nu se arăta. S-au înfăţişat alţii, tovarăşi mai mărunţi, cu prăzi frumoase. Dar ungurul nu s-a uitat la ele. întreba din ce în ce mai furios despre căpetenie şi despre armăsarul bălan. Şi nimeni nu ştia să-i spuie. La urmă, înjurînd groaznic, a întors mînios spatele şi s-a urnit, înveninat de înfruntarea valahului, îndărăt. Copoii Marghilomanului au ajuns şi la popa Stoian, care i-a primit bolnav şi spăşit. Nu ştia nimic. Totuşi, a făgăduit că are să încerce ceva pentru descoperirea hoţului. Dar vrea să vorbească numai cu boierul, în taină. Acesta s-a grăbit să-i trimită o brişcă şi l-a primit ca pe un oaspe de seamă, ştiind ce-i poate popii pielea. Popa, mîncînd dulceaţă, bînd cafeaua şi dînd de duşcă ceşcuţele de ţuică, a repetat că nu ştie nimic. Dar se leagă să pornească el, cum se pricepe, cercetări care nesmintit au să-l ducă unde se află bălanul. Are el mijloacele lui. Pentru asta boierul să-i spuie de la cine îl cumpărase. 262 INTEGRALA PROZEI LITERARE Nu era nici o taină: de la Iani. Popa, la auzul numelui, îşi propti cu înţeles un deget la nas. Iani era un grec născut în Pireu, crescut în Ungaria, însurat în Bucovina, angrosist de grîne în Ucraina, samsar de cai în Austria, mare negustor de covoare de Anatolia şi precupeţ de came vie la Stambul, groaznic doborîtor de codri în Moldova şi aşezat cîteva luni pe an, pentru marile bîlciuri româneşti, la Galaţi şi Bucureşti. - Şi Iani de unde-1 avea? întrebă popa. - De unde? Din Inglitera. - Nu se poate! facu popa cu tărie. - Cum să nu se poată? Mi-a mai adus şi altădată cai de acolo. -Cum ştii? - Cum?... Am toate patalamalele. Armăsarul a venit cum se cuvine, cu hrisovul lui. E un pursînge. Pe tată-său îl chema aşa... şi pe maică-sa pe dincolo... Şi boierul îşi scălămbăie gura, bolborosind nişte vorbe scîlciate. - Hîrtii plăsmuite, spuse tăios popa. Armăsarul vine dintr-o ţară unde caii nu se botează la primărie să li se dea zapise, cu numele lor şi ale părinţilor. E prea sălbatec... L-ai strigat vreodată pe nume? - Da, răspunse boierul. - Şi se îmblînzea cînd îşi auzea porecla trecută în hîrtii? -Nu... Se facea şi mai rău, trebui să mărturisească boierul. - Păi vezi, nu era numele lui adevărat, urmă judecata-i necruţătoare popa, clătinînd grav colilia bărbii... Te-a minţit grecul. - De ce să mă mintă? Ori de unde ar fi venit, mie mi-era totuna... -Aminţit ca staroste al tuturor codoşilor, îl lămuri popa. Şi ca să şteargă urmele... - Să şteargă urmele? se uimi boieml. - Da. Armăsarul era de furat, stărui sfinţia-sa. Boierul se încruntă, ieşit din fire. - De unde? Spune, dacă ştii ceva. - Asta s-o spuie Iani, dacă o vrea. Trimite, boierule, după el. Cheamă-mă şi pe mine cînd o sosi. După aia ţi-oi mai spune şi altele... Curînd, doi olăcari pe cai aşternuţi pămîntului duceau grecului porunca să se înfăţişeze. Deşi sudit, acesta a pornit numaidecît în careta făcută pe măsura lui la Viana, mare şi mlădioasă, să se legene pe drumuri ca o corabie pe apă. Căci Iani nu încăpea într-o trăsură obişnuită; dacă avea numai o palmă de frunte, în schimb era de trei coţi în fund. Cu burtă bărdăhănoasă de poloboc, năpădit peste tot unde i se vedea pielea de pistrui şi peri ţepoşi, bondoc şi îndesat, cu ochii boboşaţi în pleoape roşii văduvite de gene, pe două crăcane subţiratice şi scurte, aducea aidoma cu o uriaşă broască rîioasă roşcată, care ar purta cotleţi şi îmbrăcăminte englezească, căci grecul se purta numai în haine cadrilate, aduse înadins de la Londra, după calapodul idolului său, frumosul Disraeli. Boieml îl aştepta cu amiciţie, deşi în halat şi papuci. I-a scuturat mîna pufoasă cu putere şi, pînă să-l poftească în jilţ, a ieşit ca din pămînt şi popa. Domnul Iani, cînd a auzit de furtul armăsarului, a început să se vaiete şi a cercat să-şi sfîşie gherocul. 263 VASILE VOICULESCU - Cum se poate?... Şi eu, care credeam că m-aţi chemat să-mi vindeţi ceva din hergheliile d-voastră!... Auzisem, iertaţi-mi vorba, că aţi pierdut mult la stos şi credeam... Boierul i-a potolit repede mărinimia, întrebîndu-1, cum îl învăţase popa, dacă hoţul nu-i vîn-duse înapoi armăsarul. - Cum v-aţi putut închipui aşa ceva? clipi zăpăcit Iani. - Fără să ştii d-ta, îl lămuri boierul. Ţi l-a adus poate schimbat, tras prin boiele şi ape tari, pus în aburi şi la canoniri, ca gogoşile de mătase. De unde să-l mai cunoşti? Domnul Iani se jură şi răsjură pe toate sufletele din el, din copii şi din neamuri, şi făgădui să fie cu ochii în patru la toată marfa ce-i va mai trece prin mîini. Să lase boierul toată grija pe el. Cînd a fost la cercetarea de unde venea armăsarul, grecul a sărit de trei palme din jilţ, cu ochii ieşiţi din cap, şi a încordat aşa de tare mîna cu care gesticula, că i-a trosnit încheieturile. Era tot numai o flacără roşie... Aşa cunoaşte boierul la cai? întreabă dacă e din Inglitera armăsarul? La ce mai slujesc atunci îndreptările ofiţiale şi sineturile? E cea mai mare insultă ce i s-a adus vreodată, în toată viaţa lui. El, care alege cai şi pentru haremurile padişahului... - Poate vrei să spui cadîne, îl îndreptă boierul. ■ — Şi iepe, şi cadîne. De toate celea, spumega negustorul, făgăduind orice altă obîrşie tele- garului. Nu s-a mai putut scoate nimic de la el, decît proteste furiose, jurăminte şi blesteme. - întreabă-1, boierule, şi popa se dete diplomaticeşte în dosul stăpînului, dacă nu i-a rămas ceva, cît de puţin, din vechiul hamaşament cu care a fost adus armăsarul, fie şi din Inglitera. Domnul Iani nu înţelegea. - Un frîu, o bucată de şea, o zăbală, în sfîrşit, un cît de mic semn. - Pentru ce nevoie? întrebă bănuitor grecul. Nu i se răspunse. Holbă ochii la popă. Zăbală? Frîu? La ce bun? Apoi repede: nu crede, nu-şi aduce aminte... Boierul începuse să se burzuluiască... Dar îndată.ce ajunge la Galaţi, făgăduia să cerceteze din fir-a-păr. De găseşte ceva, trimite în grabă. Sau vine personal să dea ajutor. Pe măsură ce boierul se înnoura, se însenina Iani. Dar zadarnic încerca să-l mai îmbuneze, că vrea să-i vază hergheliile de laudă, că e gata să-i cumpere pe loc grîul şi mierea. Bătrînul, cătrănit, l-a poftit pe uşă şi a poruncit să se deschidă larg porţile. Şi numaidecît a cerut să se aprinză căţuia cu mirodenii şi să se dea drumul la ferestre. Domnul Iani plecă ridicînd valuri de praf, prin care se legăna careta de Viana ca o corabie pe ape. Popa îşi ieşi repede din rezerva în care se ţinuse. - Boierule, încă o dată, armăsarul nu e din Inglitera. - Dar de unde? - E de unde caii cresc răi şi sălbateci parc-ar fi hrăniţi cu came de om. E din tătărime ori din căzăcime. Din Bugeac sau şi mai de departe. Marghiloman tăcea, cu ochii în covoarele de pe podea. - Dacă-mi dai dezlegări şi lovele de cheltuială, plec să-i iau urma. Cred că numai stăpînă-su, care l-a crescut şi l-a răsfăţat ca pe un copil rău, îl mai poate găsi. 264 INTEGRALA PROZEI LITERARE Se învoiră uşor. Boierul scoase o pungă cu bani şi o puse popii în mîini. Acesta, plecat, se gîrbovi şi mai mult de greutatea aurului sub ghebul ieşit al spinării. Şi Marghiloman se uită cu neîncredere după el. Curînd, împănat cu proptele şi învoiri de la stăpînire, popa, călare pe iapa lui sură şi cu alt cal legat de coada ei, lua calea Bărboşilor. în cîteva zile străbătea la ţăcăneală neîntreruptă Basarabia cu holdele ei de răsărită luminoasă, trecea Nistrul şi se mistuia pe drumurile treierate de mocanii cu turmele călătoare. Dar mai ales purtat ca pe o dîră de cenuşă pe urmele vechilor lui hoţii de cai, săvîrşite pe acele meleaguri... Trecea, întrebînd pretutindeni, din sat în sat, din gazdă în gazdă, ca într-o baladă, cînd româneşte, cînd ruseşte, cînd tătăreşte, despre păgubaşul unui armăsar alb, zmeos şi sălbatic cum nu se mai află altul pe pămînt. Se căina că n-are un petec de frîu, o frîntură de potcoavă sau o scară de şea, să arate dovadă stăpînului care l-a pierdut, ca să-l crează că-1 va pune pe urmele hoţului. Cazacii mustăcioşi, ascultîndu-1, ridicau uimiţi frunţile. Mîrzaci cu ochi zăbreliţi de gene lungi de cadînă îl primeau înduioşaţi şi-l petreceau din aul în aul, îmbuibîndu-1 cu rachiu scos din lapte de iapă. Şi povestea armăsarului legendar se lăţea ca o boare purtată pînă-n munţii Cubanului, unde se tînguia stăpînul minunii, care, auzind, a alergat ca o vijelie zeci de poşte înaintea streinului ce-i aducea ştire despre Murad, armăsarul lui, dulce răsad din iapa albă pe care a călărit Mohamed la paradis. * - De Sfîntul Ilie popa s-a întors întovărăşit de un jugănar, un rus voinic, între două vîrste, îmbrăcat cu rubaşcă albastră, cu şapcă scundă, umbrită de cozoroc îngust şi pantaloni largi umflaţi peste cizmele scurte mai jos de genunchi... Umbla înhăimurat cu fel de fel de curele, chingi şi sfori, de care atîmau sculele meseriei, cuţite şi cuţitaşe, sule şi ace, cîrlige, crăcane şi beţişoare lustruite, pentru scopitul armăsarilor. S-a înfaţişat boierului, care l-a amînat cu jugănitul cîrlanilor şi tretinilor, fiindcă era prea cald. Dar s-a învoit să-l ţie la curte pînă-n primăvară, la timpul prielnic. Rusul, în răstimp, a pornit să colinde satele. Oamenii aveau vieri de scopit, tăuraşi de întors, cai bolnavi de ariceală, telegari care se coseau, vite cu talan, oi cu dalac. El se pricepea la toate şi avea leacuri pentru orice. Uneori îl ajuta şi popa, care facea pe tălmaciul şi mai cîştiga cîţiva bani. Cumsecade om rusul. Se îmbăta des, dar cu toată cuviinţa. Avea un singur nărav, de care nu se dezbăra zi-noapte. Fluiera necontenit un cîntec căzăcesc. Oriunde intra, într-un sat, într-o ogradă, într-o holdă, ori pe unde trecea, pe lîngă o curte, pe lîngă un arman, în mijlocul tîrgului, ca şi în mijlocul pustiului, pretutindeni unde s-ar fi aflat, el pornea şuieratul. Apoi sta şi asculta parcă un răspuns. Odată a spart cu umărul uşa unui slon de unde îi venise zvonul unui nechez purces la cîntecul lui. Aşa, cu uneltele zdrăngănindu-i la cingători şi cu fluieratul în gură, a străbătut cînd singur, cînd cu popa toate bîlciurile mari şi mici. N-a rămas tîrg necercetat, ocină necercetată, herghelie ocolită. Zile lungi şi largi, spoite cu albastru, le-au trecut numai pe drumuri. Au luat şi făţiş, şi în răspăr Bărăganul, au urcat şi coborît albiile rîurilor, au cotrobăit hrubele malurilor, bordeiele Vlăsiei. Din cînd în cînd, se întorceau iar pe Ialomiţa, unde faceau zăbavă şi de unde se 265 VASILE VOICULESCU lăsau spre Galaţi. Au dormit în lanuri, vegheaţi de stele, cu imensa cobză a cîmpului ţîrîindu-le la cap, s-au spălat cu roua, au băut lapte sălbatec de porumb crud... întindeau iţe, urzeau fire, înnodau legături. Au ţesut mreji noi, au cîrpit reţele vechi, pe la gazde bătrîne şi pe la altele nou agonisite. Nimic!... Ieşise o singură huză: că s-ar fi găsit cîndva şi undeva, pe un mal năruit Un leş de om mărunt şi un hoit de cal alb. Oarecum, adică, Amoaşei ieşise din lumea văzută şi auzită. Asta doar pentru proşti şi pentru cîţi nu aveau răfuieli cu el. Alergau amîndoi într-un răsuflet. Acolo, nimeni nu văzuse. Auzise numai, dar în altă parte... Şi leşul cu hoitul de cal alb se topeau ca o arătare a apei morţilor cînd te apropii, ca să tremure iar în zare. Asta n-a clintit nici pe popă din îndîrjire, nici pe cazac din fluierat. * Ieşeau pepenii... Cerbul îşi făcuse nevoile în apă şi probrejenii chemau sumedenie de negustori, geambaşi şi hoţi la alte iarmaroace vestite ale ţării. Egon, oţărît, tot mai aştepta. Dar pînă la urmă grofina, călcată pe coadă, îl scosese din răbdări şi-l hotărî să treacă munţii şi să se amestece prin mulţimile bîlciurilor, ca să ia urma tovarăşului necredincios şi să-l pedepsească. însoţită de ciraci, perechea cu obraze prefăcute şi straie schimbate se prelinse pe la întorsura Buzăului spre inima Valahiei, mînînd ciurda de cai ungureşti. I-au înghiţit apoi gazdele cu ochii în patru şi ploconeli pînă la pămînt. Iscoadele popii l-au înştiinţat numaidecît, şi sfinţia-sa s-a dat la o parte, lăsînd drum liber ungurului pentru răfuială. Dar l-a pus pas cu pas sub aspră spionare. Şi părintele s-a apucat de altă ispravă. * Din cîte se dumerise popa, Amoaşei o rupsese cu toţi tovarăşii cunoscuţi. îşi alesese alţii noi, ca să facă şi mai bine pe mortul. Pe unul singur îl bănuia că poate ar mai avea ştiinţă despre hoţ. Vechiul învăţăcel şi soţ de isprăvi, Scoroambă, din Valea-Lupului, care-1 ajutase la furtul armăsarului. I-a trimis iar vorbă să se întîlnească. Scoroambă s-a făcut niznai. Atunci popa a părăsit pe rus, a ridicat colţurile giubelei în brîu, a încălecat pe sura, şi sub seară, gîrbov şi trudit, a bătut în poarta ogrăzii lui Scoroambă. L-a tăbărît, neînduplecată, cu mare hărmălaie, o haită de dulăi gata să-l sfîşie. A ieşit nevasta. Prin larma asurzitoare popa abia a putut înţelege din răspunsurile răstite că omul nu este acasă... Lipseşte aproape de o lună, nu ştie unde. _ Sfinţia-sa s-a rugat de găzduire, că l-a apucat noaptea. Femeia, ciufută, s-a lepădat, aruncînd că are copii bolnavi de gîlci rele. Şi n-a crăpat măcar poarta să-i întinză o bardacă de apă. A intrat repede în casă, lăsîndu-1 în plata zăvozilor întărîtaţi. Popa, tîrîş, cu iapa de căpăstru, s-a depărtat, cu ochii mereu îndărăt. La celălalt capăt al satului s-a oprit furiş la o casă de oameni primitori, care n-au ştiut cum să-l ospeţească mai bine, ca pe o slugă a lui Dumnezeu. 266 INTEGRALA PROZEI LITERARE Aci, din una-n alta, a aflat că Scoroambă e acasă, dar se ascunde. învăţase pe nevastă-sa să răspunză aşa, căci se teme de oricine, să nu-i fure mîndreţea de iapă, la care ţine mai mult decît la viaţă. Doarme numai în grajd. Pentru ea lasă droaia de cîini dezmăţaţi în curte. Noaptea, la cel mai mic zgomot, iese afară, cu deştiul pe trăgaci. Popa s-a culcat pe prispă, s-a sculat pe la cîntători şi s-a întors pitiş la casa de unde fusese alungat şi unde s-a aşezat la pîndă. După o vreme, uşa grajdului a scîrţîit şi omul a ieşit cu găleata să scoată apă din fîntînă. Popa l-a strigat pe nume. Prins, n-a mai avut încotro. A trebuit să vie măcar la gard. Bătrînul l-a întrebat de sănătate, despre treburi şi l-a rugat să-i dea ajutor la o desfacere de vite cu cîştig bun. Omul a răspuns scurt că n-are vreme. Abia sosise şi e nevoit să plece iar undeva, chiar în ziua aia. - îmi duc iapa la vînzare, o luă el bănuitor înainte. - Bine faci, îl sfătui popa. Că toţi sînt numai cu ochii pe ea. Le stă în gît. Parcă n-ar mai fi şi alţi cai... Scoroambă dete din umeri. - Zilele trecute, urmă popa, l-am întîlnit în taină pe Amoaşei. - Pe Amoaşei? şi hoţul căscă gura. Cum se poate?! - De ce să nu se poată? , Scoroambă nu răspunse. - N-a venit degeaba, zîmbi părintele. I-am pus un pumn de poli în căciulă... Omul urma să tacă. - Am mai meremetisit armăsarul Marghilomanului. Am vorbit şi despre tine. Tot pizmaş a rămas şi cărpănos prietenul nostru. Scoroambă ciuli urechile. - îi pare tare rău că ţi-a dăruit iapa, adăugă popa. Frumoasă marfă. Nopţile astea ţi-o fură. Aşa socotesc, după cum îi luceau ochii cînd vorbea despre ea. N-o uită. Şi sfinţia-sa se desprinse de la gard, lăsîndu-1 pe Scoroambă cu cuţitul înfipt în inimă. în dimineţile următoare, mare spaimă în toată V^lea-Lupului. Satul clocotea ca un stup învrăjbit. Se găsise în cimitir un mormînt proaspăt muşuroit şi nu se ştia să fi murit şi să se fi îngropat cineva de cîteva luni. Niscaiva streini îşi lepădaseră de bună seamă acolo mortul. Cine ştie, poate chiar un ucigaş tăinuise astfel fapta... Dar ucigaşul nu dormea paşnic în groapă, ci, în chip de strigoi, cu ţoale albe fluturînd pe el, bătea cu oasele degetelor uscate în ferestrele gospodarilor. Femeile îşi închideau copiii în odăi şi odată cu murgul serii satul murea. Toate casele îşi trăgeau verigile şi oamenii se zăvorau de frica arătării. N-ar fi deschis să le fi arătat aur. Ţîţînile uşilor erau frecate cu usturoi, cercevelele stropite cu busuioc din aiasmă. în ferestre vegheau candele aprinse la icoanele aşezate acolo spre apărare de iazmă. A patra noapte, în toiul spaimelor, cu toată paza cîinilor, care s-au repezit furioşi, dar au tăcut numaidecît, o bubuitură a sunat în uşa grajdului lui Scoroambă. înăuntru nu s-a auzit decît sforăitul iepei. O a doua bubuitură mai tare, apoi o a treia, însoţită de zgîlţîială, ca şi cum canaturile s-ar sălta din uşciori, a hotărît pe stăpîn. Şi pe uşa crăpată s-a ivit dinăuntru, ameninţător, 267 VASILE VOICULESCU cu puşca în umăr, Scoroambă... Dar un strigăt i-a îngheţat în gîtlej şi căzu mototol... în faţa lui îşi flutura zăbranicul alb strigoiul: o hîrcă rece, cu găurile ochilor scobite adînc, prinsă pe un gît de oase încheiate mai jos în nişte coaste înşirate ca nişte fireturi albe pe coşul unui piept găunos şi purtate pe două ciolane crăcănate de schelet hîd şi rînjit. Dimineaţa, omul a fost găsit aşa cum se prăbuşise, leşinat de spaimă, cu braţele răstignite în lături peste puşca rămasă sub el. Noroc că nu se descărcase. Grajdul gol şi iapa pierită. Cîinii nu mai isprăveau de ros nişte ciolane îndopate cu măduvă, înadins alese ca să nu le poată sparge... Satul a pornit să dezgroape mortul şi să-i treacă strigoiului o ţeapă prin inimă... Dar s-a văzut că nu era un mormînt, ci numai un muşuroi de ţărînă afinată, sub care s-a găsit un cocoş mort... Şi odată cu asta au încetat şi plimbările strigoiului. Pe Scoroambă l-a chinuit multă vreme vedenia. A zăcut dus cîteva zile ca de un fel de lingoare cu aiurări, pînă ce a venit iar bătrînul popă, i-a citit masluri şi l-a întremat... Cu greu însă l-a înduplecat să crează că n-a fost strigoi, ci o viclenie de-a lui Amoaşei ca să fure lesne iapa, cum se făgăduise... Numai el putea scorni asemenea ispravă. Ce-ar fi avut altfel strigoiul, dacă ar fi fost de adevărat, cu iapa? Luat la spovedanie, Scoroambă mărturisi că din noaptea cînd se despărţise, după furtul armăsarului, nu mai văzuse pe Amoaşei, şi nu-i ştia ascunzătoarea. Dar jură sub patrafir pe cruce şi Evanghelie că are să-l caute şi în gaură de şarpe şi are să i-1 dea în mînă, acum, cînd avea de răzbunat paguba ce-i făcuse şi festa ce-i jucase. Popa îl dăscăli, dacă îl află, să se prefacă că nu ştie cine i-a furat odorul. Să-l amăgească pre-facîndu-se că vine să se jeluiască şi să-i ceară sfat. Ba chiar să arunce bănuiala furtului iepei în dînsul, în popă, ca să cumpere şi mai bine încrederea hoţului. Iar Scoroambă, prostit de furie, s-a legat întocmai. * împotriva lui Amoaşei porneau acum patru capete de mreji să-i cearnă sălaşurile. Egon, cu grofina despre care el avea veşti repezi şi-i spiona prin oameni chiar din ceata ungurului. Popa, cu rusnacul al cărui rost hoţul nu prea îl înţelegea. Dinspre partea asta se temea mai mult. Marghilomanul, cu iscoadele lui adause cu trepăduşii stăpînirii, de care nu-1 durea capul. Şi Scoroambă, de paguba căruia aflase, dar despre a cărui vrăjmăşie nu-i trecea prin minte. Duşmanii bîjbîiau încă buimaci, cu el nezărit şi neajuns încă în mijlocul lor. Dacă hoţul ar fi avut ibovnică, le-ar fi venit uşor. Ar fi avut un capăt de unde să apuce. Dar lui nu i se ştia nici o ţiitoare. îi mergea vestea că se ţine cu cîte o mînză aleasă pe sprinceană. Ar fi schimbînd cîte două pe an. Hoţul rîdea uşor cînd auzea asta şi lăsa lumea s-o crează. Lui îi prindea bine. îl acoperea şi mai mult. Cum Egon îşi luase nasul la purtare şi nu numai că nu mai pleca, ci ajunsese pe aproape de una din vizuinile lui, îi trimese semn aspru să se astîmpere. Ungurul se încăpăţînă şi valahul se hotărî să-l pedepsească. 268 INTEGRALA PROZEI LITERARE într-o dimineaţă un spoitor mînjit de funingine, cu un maldăr de tingiri în spinare, intră în curtea isprăvniciei de Buzău, bălăbănindu-şi ca pe nişte clopote de episcopie căldările şi strigînd cît îl lua gura: „Spoim tingiri11... Numaidecît coborî însuşi ispravnicul Mardare şi se tocmi ţigăneşte un ceas pînă s-a înţeles să-i cositorească arămurile. N-a trecut mult, şi un om de-al lui Egon aduse veste ungurului că l-a zărit pe Amoaşei stre-curînd balanul în grajdurile unui conac părăsit din marginea satului Padina. îndată, viteazul, as-cuţindu-şi mustaţa slinoasă, pomi cu şleahta acolo şi se puse la pîndă în dosul unei movile din margine, de unde, cu ocheanul ispitea tot cuprinsul. Către seară, în zarea de ochi a lunetei s-a ivit aievea un cal alb ridicat în două picioare, abia stăpînit de un ins ce se lupta avan cu el. Asta cît un fulger. Atît. Cal şi om s-au mistuit pe gura grajdurilor. Dar Egon a chiuit de bucurie. A îndurat cu greu chinul aşteptării pînă s-a înnoptat bine şi a înconjurat cu pîlcul curtea strînsă în cercul haidăilor. El cel dintîi a săltat peste ziduri, urmat de toţi, şi s-au adunat ca stafiile împrejurul grajdurilor... Au ascultat o vreme, apoi tot Egon s-a urcat uşor pînă la o fereastră şi, plecîndu-se să sară înăuntru, a căzut drept în braţele unor vlăjgani care-1 aşteptau ascunşi după perete. Şi deodată, din grajd, de afară, de prin toate colţurile s-a iscat o poteră a stăpînirii, cu ispravnicul în frunte, care a prins hoţii, i-a legat cobză şi i-a trimis la başcă. Trufaşul Egon, cu ibovnică cu tot, căzuse în capcana întinsă de valah fără mare bătaie de cap. Vicleniile mai subţiri hoţul le păstra pentru popă. La doborîrea ungumlui el şi-a frecat doar mîinile. La a popii are să-şi lingă buzele ca de miere. Vestea căderii streinului s-a împrăştiat numaidecît în toată hoţimea. De acum, sfinţiei-sale îi rămînea iar cîmpul slobod. Ştia măcar din ce parte să se păzească mai mult. Adică de către stăpînire, odată cu Amoaşei... L-a chemat pe Scoroambă la sfătuit. Ungurul, prost, crezuse că vede armăsarul şi pe Amoaşei. Nu băgase de seamă că fusese o amăgeală, cu vită şi om prepuşi. Dar asta dovedea că hoţul e aproape, lucrează tainic şi loveşte la mir şi cu putere. Se cuvine să fie şi mai învegheaţi. Scoroambă deşertă sacul cu ştafete... îl întîlnise pe hoţ la Galaţi. S-au înfundat într-o circiumă, unde Amoaşei a vrut să-l îmbete ca să-l tragă de limbă despre popă şi alţi vechi tovarăşi şi mai ales despre rusnac. El s-a prefăcut ameţit şi i-a tocat altele, cîte-n lună şi-n soare. Cînd a fost vorba de furtul iepei, şi el şi-a dat cu bănuiala de sfinţia-sa. Amoaşei ar fi rîs rîsul lui revărsat şi ar fi zis: - Dă-1 încolo de boşorog, că nu s-ar fi priceput să facă el asemenea ispravă... Scorneala cu strigoiul nu-i de capul lui. Acolo a fost mînă de om viteaz şi isteţ... Mai degrabă Egon, pus de oamenii lui. Sau eu, ce zici? Nu mă bănuieşti pe mine? Şi s-ar fi zîmbat iar la Scoroambă. Apoi a plătit şi a plecat scurt, ca o nălucă. Pe urmă l-a mai asemuit într-un călugăr şchiop, într-un căldărar cu tigăi în spinare. Dar numai de departe, să nu-1 simtă hoţul, că i-ar face de petrecanie! - Asta unde? întrebă lacom popa. Tot în Galaţi. De unde el a pus îndată prepuială că dacă hoţul se învîrteşte mereu pe acolo, are fără doar şi poate aşezări la cale cu Iani... Şi despre ce altceva decît despre armăsar? I s-o fi urît şi hoţului cu atîta pază şi vrea să-l desfacă şi să scape de belea. 269 VASILE VOICULESCU Popa da mulţumit din cap. Şi Scoroambă povesti popii cum şi-a luat măsurile. Abăgat mai întîi printre ajutorii de grăj-dari ai lui Iani un om al lui, un băieţaş spălăcit şi şters, care face pe nătîngul. Stă la cozile cailor să le cureţe şi-i slujeşte pe rîndaşi în picioare, ca pe nişte boieri la masă. Le cară mai ales rachiu cu vadra. Ăsta are porunci să fie cu ochii şi mai ales cu urechile deschise în patru. El, potrivindu-şi o barbă albă, plete cărunte şi port cuviincios de muntean, a luat o căruţă cu doi bouleni, a urcat în ea un butoi cu ţuică şi o balercă plină cu oţet şi a desjugat la colţul grajdurilor lui Iani. Stă zi-noapte acolo, sub coviltirul înfundat cu fîn, ca un păianjen urzind o plasă în jurul cui intră şi iese. -Aştept să-mi pice călugărul ori căldărarul... De-aia îmi pare rău de tot timpul pierdut pe aici, sfîrşi Scoroambă, şi se grăbi să plece făgăduind veşti. în urma lui popa a rămas pe gînduri multă vreme... Şi se hotărî. Nu mai era de aşteptat veşti de la alţii. * Trecuse de mult de Sfinta Maria Mică. Popa, acum drept ca o luminare, îmbrăcat lipoveneşte, cu snopul bărbii scurtat şi cănit în galben-auriu, se amesteca cu o plasă în spinare printre haimanalele şi pescarii Galaţilor. Noaptea se trăgea într-un bordei ascuns în lanurile de porumb dat în copt, ce înconjurau de trei părţi, cu talazurile lor, mai să-l cuprindă, oraşul. Acolo, trîntit pe pămînt, cu mîinile sub ceafă, privea cerul cum îşi învîrteşte hora de stele şi aţipea tîrziu, jinduind aghioasele ce trăgea cazacul pitit tot timpul ca un viezure în bordei. Dimineaţa ca şi seara, drumul îi era pe la căruţa munteanului, unde cinstea pe-ndelete un ciocan de rachiu, sau îşi umplea un clondir cu oţet de prune, pentru mămăliga cu peşte rasol. De atîta chin şi aşteptare îl prinseseră frigurile bălţilor, care-1 scuturau zdravăn la cîte două zile, de i se auzeau dinţii clănţănind ca o toacă de os. Dar, tremurînd, se gîndea că isprava va plăti cu vîrf şi-ndesat toate ostenelile. Scoroambă era pe urmele lui Amoaşei. Băieţandrul de la grajduri aflase că se fac pregătiri pe furiş pentru adăpostirea unui cal scump. Laţul se înnoda. într-o noapte, cînd cazacul turlac povestea pentru a suta oară cum îl crescuse pe Murad, mai cu grijă şi mai cu drag decît îl cresc pe ţarevici în palatul lui, se treziră cu Scoroambă venit într-un suflet. Aflase că starostele grajdurilor a primit poruncă de la Iani în zori să-i fie caleaşca gata la scară, cu doi grăjdari călări armaţi, care să-l însoţească. Povestise starostele rîndaşilor la un pahar cu ţuică: lui, ca unui logofăt de încredere, grecul i-a destăinuit că are să se întîlnească cu un negustor pentru un armăsar de cumpărat... Dar negustorul, sfios, nu vrea să intre cu marfa în oraş. Cere să se întîlnească afară, într-o curătură de porumburi, fostă tabie turcească. S-au înţeles să se afle acolo la răsăritul soarelui. Logofătul să aibă grijă, împreună cu cele două slugi călări, să ţie din scurt pe strein, dacă ar avea alte gînduri. Din spusele logofătului purtate de băieţandru nu mai încăpea pentru Scoroambă nici o îndoială că hoţul a înduplecat pe grec să ia în primire armăsarul departe de ochii lumii. N-avea curaj să intre cu el în oraş nici noaptea. Se simţea poate urmărit... 270 INTEGRALA PROZEI LITERARE Pe de altă parte, Iani nu ar fi primit tîrgul dacă n-ar fi vorba de ceva de mare preţ, după care îi sfîrîie inima, adică armăsarul. - Dar banii? glăsui popa. - Nu ştia nimic băiatul. Cred că-i aduce grecul. ^ .... . - Dar dacă înainte de a ajunge îl jefuiesc pe drum hoţii? Şi popa, închizînd un ochi, îşi ciuguli barba cu înţeles. a « , • - Atunci scăpăm din mîini armăsarul, i-o întoarse Scoroambă. Pe cînd aşa, punem mina şi pe cal, şi pe grec, şi pe răsplata stăpînirii pusă pe capul lui Amoaşei! Sfmţia-sa se molcomi... ... - Brava, Scoroambă... Eşti mai chibzuit. Eu, de, numai cu caii, greşesc la oameni, încheie el, oftînd cu viclenie. ... ,• < Dar în ascuns se gîndea ce ar fi să scape şi de rus, şi de boier şi, după ce l-or scoate din gheara hoţului, armăsarul să rămîie numai al lui. ^ După plecarea zorită a lui Scoroambă popa s-a perpelit toată noaptea pe jarul gîndurilor. Se căznea mai ales să-şi închipuie cum o să se întîmple întîlnirea dintre grec şi hoţ şi nu o putea închega. Care pe care are să încerce să se înşele? _ Vedea pe Iani în trăsură cu o desagă plină de bani între picioare. Dar Amoaşei? Călare pe un armăsar sau cu el de căpăstru? Şi în ce fel are să-l predea? Cum adică o să se facă schimbul? Bine: grecul întinde hoţului preţul. Dar ăsta cum îi înmînează calul? Că tîlharul poate să mhaţe de-a călare banii şi s-o ia la fugă. Din trei dezghinuri e departe şi lasă pe Iani cu buza umflată... Şi nu-i este de Iani, i-e de el. Trebuie deci numaidecît ca hoţul să descalece mai întîi... Şi popa se înfiora de prostia grecului. ^ _ Dar iar se întorcea. Poate că grecul, chibzuit cum e, are să pretinză ca înainte de a începe tîrgul calul să fie dat în mîna oamenilor săi şi numai pe urmă să numere hoţului banii. Aici gîndurile popii iar se încîlceau, şi nu ştia cum să dezlege încurcătura. Dar o să poată ţine rîndaşul calul, cît e de îndrăcit? ... „, Popa intra pe rînd în pielea fiecăruia, cînd în a hoţului, cînd în a grecului, chinuindu-se să le descopere gîndurile, ca să ştie cum să le apere interesele în ciocnire. îi învăţa ce măsuri să ia fiecare din ei ca să nu fie înşelat, ci să-l poată păcăli pe cellalt. Apoi lăsă pe cei doi şi se întoarse la el şi la rusnac. Presupunem că Iani cumpără armăsarul. Cum o să-l poată scoate el de la grec, acolo pe loc? Cazacul i-a dat chezăşie că n-are nevoie nici de oameni, nici de arme, nici măcar de laţ. Numai să fie Murad al lui, că-1 smulge şi de la diavol, mite de la om. Şi el, ca un neghiob, se luase după spusa prostovanului. Nu-1 oprise măcar pe Scoroambă... Şi asta, o recunoscu, tot din lăcomie. Acum vedea ce greşeală săvîrşise: grecul are să-i şteargă prada de sub nas... Pînă seara îl încarcă în corabie şi fuge la Stambul. Ce-o să mai poată face Marghilomanul? Pînă cînd alt fior îl scutură: Dar dacă hoţul ştie că e urmărit? Şi le-a luat urma? Poate chiar prin Scoroambă, pe care l-a cumpărat? Şi-i întinde o capcană, în înţelegere cu Iani, aşa cum a întins lui Egon? La urma urmei, tîrgul între grec şi hoţ era cît se poate de firesc. Unul ia banii, altul armăsarul. Dacă Iani vinde pe hoţ stăpînirii, pierde calul, care trece de-a dreptul boierului. N-are deci nici un interes ca să nu fie cinstit. Amoaşei, aşijderi, are nevoie să scape de armăsar, care-1 ţine rob, şi să iasă iar la lume după alte isprăvi şi cîştiguri. între ei doi stă singurul lor vrăj- 271 VASTLE VOICULESCU maş, el, popa... S-ar fi putut învoi să-l strivească. Pînă la ziuă, ros de gînduri, sfinţia-sa n-a închis ochii. în zori a avut caznă mare pînă a sculat pe cazac, care dormea ca un stîrv... Cînd mijea soarele, popa şi rusul, chirciţi în porumbul nalt şi des ca o perdea, văzură caleaşca grecului intrînd în aria tabiei, îmbrăcată în toată pompa de şofran şi purpură a răsăritului. Afară de vizitiu şi logofăt pe capră, doi haidamaci, cu carabine pe umăr, călăreau într-o parte şi alta a caretei. După o scurtă zăbavă, porumburile foşniră, şi din cealaltă parte ţîşni pe armăsarul alb Amoaşei, ţinînd alt cal alături. Popa dete cu cotul rusului şi-l întrebă din ochi. Rusul căscă ochii mari. Se aştepta să-şi găsească odorul schimbat. Dar asta nu-şi închipuise. Hoţul nu îndrăznise să-l atingă. Nu se îndurase să-i mînjească frumuseţea. Lumina juca în albeaţa lui mîndră ca-ntr-o marmoră. Fără să mai aştepte, rusul fluieră căzăceasca lui, cu care încercase - aşijderi ierbei fiarelor - toate meleagurile ţării. Armăsarul de sub hoţ se opri scurt, ciuli urechile şi, fremătător, întinse, răspunzînd, cu un lung nechezat, gîtul spre locul de unde venise chemarea. Şi, aţintit, aştepta. Toţi întoarseră capetele într-acolo. Hoţul, bănuind o capcană, apucă frîul cu dinţii, îşi răscăcără picioarele pentru dezghinuri şi bîjbîi cu mîinile spre brîul cu pistoale. Dar înainte să le ajungă, odată cu rusul, care zvîcni nebun din porumb, răsună răcnetul „Sto“. Calul încremeni stană de piatră, cu ochii la cazac. Pintenii hoţului se-nfipseră în zadar. Nu l-ar fi putut clinti de acum nici o putere din lume. Rusul suflă o clipă adînc, ca şi cum i s-ar fi luat o piatră de moară, şi răcni o nouă poruncă. Armăsarul se clătină. Şi mai înainte ca hoţul să aibă timp să sară, Murad se prăvăli pe o coastă, apucînd sub el piciorul stîng al călăreţului. Au auzit toţi, şi cei mai de departe, trosnitura ciolanului. La altă poruncă a stăpînului, armăsarul se ridică. Hoţul rămase zăcînd pe pămînt. Cînd cazacul, smintit de bucurie, strigă „Murad“, sculat în două picioare, ca pentru o îmbrăţişare, armăsarul alergă la el. Popa povestea mai tîrziu că i-ar fi văzut curgînd lacrimi din ochi. Dintr-un salt, rusul fu în şea. într-un fulger ţîşni la trăsură, smulse săculeţul cu bani din mîna grecului încremenit. Şi, c-o măreaţă sudalmă, mai înainte ca vreunul să se dezmeticească, se făcu nevăzut spre răsărit, înghiţit de soarele în care intra ca într-un lan uriaş de lumină. După el alerga năuc calul cu care venise hoţul, nechezînd pe urmele soţului... 1949 - 3-5 mai, Bucureşti. Sezon mort Ne săturasem de poveşti vînătoreşti în care vitejia fiecăruia dintre povestitori întrecea cu mult isprăvile legendarilor eroi cinegeţi şi ca de obicei tot nu se mai sfîrşea. - Da’ altceva nu mai ştiţi? ne întrerupse un nou-sosit în cercul nostru. -Altceva? ce? - Mă rog dumneavoastră, vînătorilor, cînd nu vînaţi nu vi se mai întîmplă nimic? facu el dulce. Ne priveam uimiţi. Şi asta e una. Ce alte întîmplări ar mai putea fi pe lume afară de cele în care intră iepuri, lupi, urşi, mistreţi şi cerbi? - Dumneavoastră nu aveţi sezon mort? ne hărţui fară milă tulburătorul. Toţi pleoştirăm capetele la amintirea acelei morţi sezoniere prin care trece viaţa vînătorului: opreliştea vînatului. - Să vă istorisesc eu o - cum să-i spun? - o păţanie. Nu propriu-zis a mea, a unui prieten, ridică brusc mănuşa zvîrlită doctorul X..., medic şi poet în orele libere, de care avea, slavă Domnului, berechet... Numai un îndrăgostit despărţit de iubita lui, începu el, e capabil să înţeleagă stările în care se zbate adevăratul vînător în sezonul mort, cum îi place dumnealui să-i spuie. Că nu mai simte gustul vieţii şi tot ce bea şi mănîncă parcă pune alături, e nimic, pe lîngă chinurile morale îndurate tot timpul cît nenorocitul străbate această Sahară nemilostivă: oprirea vînatului. Printr-un astfel de deşert treceam şi eu acum cîţiva ani pe-o vară toridă, în Bucureştii pustii. Nu ştiu cum se făcuse că rămăsesem singur, fară nici o invitaţie, fară nici un aranjament. Mă morfoleam între zile insipide şi nopţi fără somn, cu buzunarele jiletcii pline de veronal, şi nu-mi găseam astîmpăr. Generalul B..., care altădată mă lua cu maşina şi ne mai ostoiam dorul de vînat cutreierînd pădurile înjurai capitalei sau inspectînd locurile de vînătoare arendate spre Obileşti, adică mîn-cînd cotoare de jindul fragilor, plecase în streinătate. Şisştandul, cu aleile lui de platani şi dîmbu-rile acoperite cu verdeaţă, era desfiinţat. Aneful, cu sălile şi curtea de tragere, în reparaţie. Baraca de ochit, cu deviza „exersaţi ochiul şi mîna, pentru patria română“, unde ne treceam multe după-amiezi scoţînd mireasa pitită după culise, spărgînd lulelele din gura moşului ori dînd drumul morii, ca de acolo să pornim cu amurgul în spate spre „Carul cu bere“, pierise de pe maidanul din colţul fostei Prefecturi de Ilfov şi nu-i mai dam de urmă. Moşii erau închişi. Deznădăjduit, am alergat la o veche instalaţie cu lansare mecanică de talere şi porumbei de lut, aşezată într-o coastă a pădurii Băneasa. Scrîşneam din dinţi altădată cînd amatorii se întreceau să ia dublete, blidele nevinovate ce icneau negre deasupra şandramelei, zvîcnite de cele două braţe ale resortului manipulat de umilul servitor dinlăuntru. Nu puteam suferi să stau mai mult de un ceas. Şi asta de hatîrul amicilor. Mi se părea că toate hîrburile sparte acolo în cer se năruiesc în capul meu şi fugeam ocărind comedia botezată „pavilion"... Acum aş fi stat şi o zi întreagă. Dar maşinăriile se stricaseră şi magazia zăcea ca o moară părăsită. Cluburile luaseră 273 VASILE VOICULESCU vacanţă. Joc de cărţi nu găseam nicăieri. Toate codanele, despărţitele şi văduvele erau pornite, după noroc, la munte ori la mare. Mă topeam de spleen. Tocmai încercam, cum spun franţuzii, un avant-gout de sinucidere, plecat pe balustrada unuk din podurile de peste Dîmboviţa secată, cînd cineva mă zgudui de umeri. - Ce faci aici? Nu simţi ce duhoare vine de dedesubt? Era amicul Charles, dintr-un vechi neam de francezi aşezaţi de mult în ţară, care mă tîrî cîţiva paşi din zona rău duhnitoare, înainte de a mai deschide gura. II priveam aiurit. - Spune, ce faci? Dădui nesimţitor din umeri. Prietenul căută cu îngrijorare în ochii mei şi pricepu. - Eşti liber? -Da. - Hai cu mine. Se uită la ceas: Acum e unsprezece şi jumătate. La unu fară un minut pleacă trenul. Ia o valiză şi cîteva lucruri trebuitoare, nu uita pasta de dinţi, şi vino la gară. La unu fară un sfert să fii pe peron, la acceleratul de Ploieşti. Bilete scot eu. Şi, ca într-un vis, m-am trezit chiar în după-amiaza aceea într-o gară mică, după ce am trecut duduind podul peste Ialomiţa. Acolo ne aştepta o brişcă. Cu ea am străbătut în ţăcăneala cailor pe liniştite drumuri de ţară, cu praful de trei palme, cîteva sate albe, înmormîntate în tăcere. Am trecut Ialomiţa înapoi, prin vad, şi am intrat în baia de răcoare a pădurii. Prietenul, tăcut de felul lui, n-a scos tot timpul nici un cuvînt, m-a îngăduit să-mi viu singur şi-ncet în fire. Nici eu nu l-am întrebat unde mergem, ce-o să facem. M-am lăsat luat ca de-o apă. După un drum delicios, pe-o cale aşternută cu catifea de umbrele copacilor, am sosit spre seară în faţa unui luminiş, la capătul aleii ce slujea aşezarea prietenului împrejmuită cu sîrmă ghimpată. Ne-a primit o slugă morocănoasă, Simion. Amicul m-a lăsat şi a plecat în latura stîngă, unde l-a întîmpinat o larmă de piuituri, cloncăte şi fîlfiieturi. S-a întors însă curînd la mine, care stam încă, uluit de hurducătură şi aerul tare, în mijlocul curţii, şi m-a împins într-un bordei, unde după ce am coborît trei trepte am eşuat ca o barcă ce ar fi luat apă. M-a îndemnat apoi la o friptură rece şi la un pahar de vin bun, mi-a pus după asta periuţa de dinţi în mînă şi mi-a arătat într-un ungher ligheanul de tablă cu cana de apă alături. Cît m-am spălat, a desfăcut un pat de campanie, a întins pe el un cearşaf, a trîntit o pătură şi a ieşit afară. M-am culcat, şi pînă dimineaţa n-am mai ştiut de mine. M-am trezit într-o larmă necunoscută. Cînd am scos capul din bordei, Charles umbla prin curte, luat cu asalt de o oaste întreagă de puişori, pui, puiendri, găini, cloşti, cocoşei şi cocoşi, care se ţineau după el cu tot soiul de piuieli, chirăituri, cloncănituri, cotcodăceli şi cucuriguri, sărindu-i în cap, cocoţîndu-i-se pe umeri, ciugulindu-1 de pantofi, ciupindu-1 de picioare, trăgîn-du-1 de pantaloni, hărţuindu-i mîinile pline. Era o unduire vie de sute de culori de tot felul. Un alai împărătesc de fulgi, pene, aripi, penaje şi cozi care de care mai invoalte, mai răsfirate, mai încovoiate sau mai trufaşe. Licăreau pre- 274 INTEGRALA PROZEI LITERARE tutindeni aurul şi azurul, verdele şi albastrul paradisiac, roşul şi ruginiul tomnatec, într-un amestec frenetic. - Ei, ce zici? mă întîmpină Charles venind spre mine. îndată fui şi eu împresurat de valul cotropitor al sumedeniei de vietăţi dezlănţuite asupra noastră. Atunci îmi dădui seama că erau fazani, sute de fazani şi fâzăniţe de toate neamurile, de toate vîrstele şi mărimile, de toate nuanţele, bătîndu-se, fugărindu-se, împreunîndu-se, hîrjo-nindu-se la picioarele noastre, alături de cloştile şi de puii de găină cu care crescuseră împreună, toţi cerînd hrana de la prietenul care, ca un zeu, cu gesturi largi, le zvîrlea seminţele. Am priceput. Mă aflam într-o fazanărie, aşezată în inima pădurii, şi m-am bucurat ca un copil. Prietenul îmi zîmbea. După ce mai potoli puiţa, trecu vasul slugii, şi ieşirăm din roata turbulentă a orătăniilor, care începeau să se aleagă după soiuri şi simpatii, îndreptîndu-se către volierele deschise -puietul, sub oblăduirea destoinică de sergent-major a cloştilor, fazanii adulţi bătînd aerul cu zborul lor gras şi pămîntesc. - Vezi, îmi spuse amicul. Toate vietăţile astea trebuiesc ocrotite, apărate, zi-noapte. Altfel, pier pînă la una, numai în mai puţin de-o săptămînă. De pretutindeni şi în orice clipă duşmani lacomi, văzuţi şi nevăzuţi, le pîndesc. Se vede că am făcut un gest ori am schiţat un zîmbet de neîncredere, precum că exagerează. - Nu, nu, făcu el. Nu glumesc. Aici vînătoarea nu e oprită nici o secundă şi nu se sfîrşeşte niciodată. E o întrecere între jivinele răufăcătoare şi moartea cu care le întîmpinăm, încît, oricît de harnici am fi noi, aproape că nu izbutim să ţinem cumpăna. Spunînd asta, puse puşca, pe care n-o băgasem de seamă, la ochi şi doborî o coţofană ce se lăsase cu repejune într-un plop din apropiere. De atunci a început pentru mine o nouă viaţă vînătorească. în adevăr măruntă, ticăită, lipsită de glorie şi peripeţii, dar nu de farmec, nici de neprevăzut. Crescătoria asta de fazani din mijlocul pădurii exercita o vrajă uriaşă pînă la mari depărtări. Jungla toată clocotea înnebunită din pricina ei. Undele şi emanaţiile atîtor vietăţi se amplificau şi dădeau de veste tuturor răpitoarelor pînă-n afundul bungetelor şi în creştetul tăriilor văzduhului. Aţîţate, ele pluteau, zburau, alergau, se furişau, se strecurau, se tîrau prin toate vămile, peste toate stavilele, pe sub toate piedicile, pînă aici, după prada rîvnită. Colosalul focar de viaţă fragedă şi gustoasă aprins de prietenul meu deschidea poftele şi chema necontenit, cu vibrările-i profunde, toate gurile şi pîntecele hulpave să se înfrupte din el. Răscolite, rînduri-rînduri, năvăleau la ceasuri regulate, şi trebuia să le aşteptăm şi să le ţinem piept fiecăruia după şartul cuvenit. Dimineaţa, din zori, se iveau coţofenele, cu piepţii albi şi nevinovaţi. Deşi se tăiaseră copacii din preajmă ca să nu mai aibă unde se ascunde, găseau totuşi chip să se apropie. Pîndeau din toate colţurile, aciuate pe sub toate ramurile, de pe garduri, din văzduh. Nu le speriau nici momîile înfipte în prăjini, nici tocăliile duruite de vînturi, nici ulii răstigniţi pe stinghiile înălţate în aer. Cînd nu puteau altfel, se lăsau neruşinate şi dau chiorîş iama în cîrdul de pui. Eram nevoiţi să le ochim cu mare băgare de seamă, ca să nu lovim cloştile. După ce le doboram, le tăiam gheara dreaptă, pe care o spînzuram trofeu, alături de celelalte înşirate pe sîrmă. într-o singură lună se strînseseră 137 de căngi. 275 VASILE VOICULESCU Apoi soseau repede hereţii şi numaidecît după ei şoimii închiondoraţi, urmaţi de ulii negri sau pestriţi, care se roteau deasupra luminişului în cercuri din ce în ce mai strînse şi mai apropiate. Deodată, unul plonja ca o nălucă, fulgerat din zbor de armele noastre. Dacă era numai aripat ne încăiera cu ghearele şi abia ne scoteam mîinile din căngile lui fioroase. Acestora le ţineam răboj aparte. Optzeci şi trei de picioare solzite cu galben, cu vînăt sau cu albastru spînzurau la locul de cinste. Ne părea rău de corbii viteji, aceşti cîini de vînătoare ai văzduhului. în loc să-i ucidem, am fi fost mai bucuroşi să-i domesticim şi să ni-i facem, ca-n evul mediu, preţioase ajutoare cinegetice. Dar cine putea sta de asta! La amiază ne dau ocol găile cu aripi zimţate, hultani semeţi, pajure heraldice şi vulturii cei mari, rotitori în slava cerului, asmuţiţi din cine ştie ce depărtări de miroasele adulmecate de simţurile lor extraordinare. Acvile ne spionau din afundurile seninului. Dar rareori vreuna din ele se lăsa pînă la bătaia carabinelor. între timp, se iţeau peste tot, ţesînd acrobatic pînze de zboruri peste limanul fazanilor, stance îmbrobodite cu basmale sure, ciori hoaţe, gaiţe clevetitoare, ghionoi ochioase şi iar coţofene gulerate, toate cu ochii aţintiţi asupra noastră, fără să ne slăbească o clipă din supraveghere. Căci. la drept vorbind, noi eram vînatul lor. Pe la chindii se iscau alte rînduri de răpitoare, cărora li se făcuse foame şi primiseră înştiinţări misterioase despre comoara de came din inima junglei. Trebuia săîntîmpinăm valul de asalt al cioacelor băutoare de ouă crude, care soseau smerite ca nişte măicuţe, al vindereilor sprijiniţi pe vînt, al hereţilor fulgeratici. Eram nevoiţi să mînăm devreme la culcare în volierele înalte cîrdurile de fazani, căci acum începeau să iasă din scorburi ciuvicile cobitoare, cucuvăile holbate, bufniţele cu moaţe atîmate de ureche, toate lacome de pui fragezi şi mult mai greu de răpus în jocul de umbre ce urma amurgurilor. De acum se pornea alt război, cu lumea beznelor şi forfota întunericului: jigadini stîmite de intensul farmec răspîndit din vulcanul de viaţă adormit sub paza sîrmelor. Soseau liote de lighioane lihnite, jinduind cruziciuni. Vulpi cu paşi de pîslă, ademenite din hăţişuri, părăseau prudenţa şi-şi încercau norocul dînd tîrcoale volierelor. Le găseam urmele şi nu ne lăsam pînă nu le stîrpeam pînă la al nouălea neam. Viezuri, cu ponosul de leneşi, prăsiţi în malurile rîului, şi-au lăsat blănurile pe gardurile noastre. Nevăstuici bălţate, cu muşcătura veninoasă, încercau să se mlădieze prin găurile pînzelor de fier. Dihori neruşinaţi scormoneau pe sub uluci. Şobolani, şoareci, guzgani, ciufi zgîiţi, huhurezi hohotitori şi cîte alte jivini neştiute veneau, se furişau ca intr-un pelerinaj la locurile sfinte, pline de ispita unor ospeţe fericite. Din străfundurile desişurilor se prelingeau pisici sălbatice, cu blăni fumurii dungate cu negru şi capete mari, rotunde. Am dat un război şi mai aprig cîinilor răzleţiţi din sate, care apucau calea codrilor şi tîlhăreau prin pădure prinzînd iepuri şi alergînd fazanii cu zbor greoi. Nu ne-am odihnit pînă ce nu le-am stins sămînţa. Oamenii ţineau zi şi noapte zăvozii în lanţuri şi femeile închideau pisicile în odăi. Altfel, li s-ar fi stîrpit sadina pentru multă vreme. Căci pe toţi şi pe toate îi aşteptau neadormite puştile şi capcanele întinse. La toate le luam pieile sau le tăiam numai labele ca să le zvîrlim la grămadă, cum obişnuiau faraonii cu robii de război. 276 INTEGRALA PROZEI LITERARE Stam atîmaţi de gura povestitorului, fascinaţi de verva lui, cînd cineva întrerupse: - Şi ce faceaţi cu atîtea mortăciuni? Cred că mirosea acolo mai rău ca într-o zalhana... - Lasă-1, domnule, ce interes are?... îl apostrofarăm noi. -Are dreptate, încuviinţă el. A fost o problemă pe care Charles o rezolvase, pe cît de ingenios, pe atît de practic. în adevăr, hoiturile trebuiau strînse şi repede îndepărtate ori îngropate. Altfel, ele sporeau nebunia pădurii exasperate. Atîtea stîrvuri adunate acolo chemau la un nou asalt corbii iubitori de leşuri, ciori îndrăgite de putreziciuni, vulturi ahtiaţi de împuţiciunile purtate de vînturi, cloncani hoitari cu spinările bătînd în albăstriu. Atunci, cum nu se mai găseau rîme, ouă de furnici, nici viermuşi îndestulători pentru sutele de păsări jinduite de albumină vie cu vitamine în ea, prietenul punea să se toace carnea vînătă şi o da aşa crudă puilor de fazani şi păsărilor. - Şi o mîncau? • - O zvîntau. Cîteodată se înfrupta şi Azor din vreun copan fript anume pentru el. Oasele erau calcinate în cuptor şi pisate. Amestecate în hrana puilor, îi facea să crească voinici. Găinilor şi fazăniţelor le ajuta să facă ouăle cu coaja tare. Uneori venea tiptil şi cîte un arici, tot noaptea, poftind şi el un puişor. Pe el îl dibăcea, cu rîvnă, numai Azor şi-l lătra cu furie pînă ce sosea unul din noi. îi găseam faţă în faţă. Un ghem de ghimpi de-o parte, o labă nehotărîtă ridicată cu prudenţă de cealaltă. îndată ce ne vedea, cîinele îşi deşerta cu dezgust băşica peste vietatea ce făcea pe mortul, care nici la această supremă injurie nu se clintea, dezminţindu-şi astfel legenda. Aricii ţineau de resortul lui Simion, care, dintr-o sticluţă turna petrol peste ei şi le da foc. Noi plecam înainte de a începe mirosul de porc pîrlit. Dar mai ales de mare folos era cîinele în vînatul şerpilor, pe care-i descoperea, aş zice, cu o intuiţie neasemuită. Şerpii se hrănesc, cînd apucă, şi cu pui de pasăre, pe care-i înghit de vii. Se tîrau pînă la noi rîvnitori de fofoloci plăpînzi, despre care mersese vestea, şerpi negri de pădure, şerpi verzi de livadă, vărgaţi cu albastru, veniţi din toată lumea, care trebuiau prinşi la vreme şi stîrpiţi din rădăcină. Am colindat de multe ori pădurea, cu Azor, ca să le descoperim cuiburile şi să-i ucidem pe loc, fară să le mai aşteptăm vizita. După ce-i omoram cu focuri de armă, sluga îi jupuia şi îmbrăca beţe de lemn cu pielea lor. Carnea mirositoare a usturoi rămînea să se zbată multă vreme năpădită de furnici. Strînsesem astfel o impresionantă colecţie de toiege în fel de fel de culori. Pînă şi broaştele auziseră de carnea magică crescută în pădure şi rîvneau la ea. Nu ştiam de asta şi nu ne luasem măsurile. Pînă ce într-o zi am auzit piuituri înspăimîntate. O broască mare, rîioasă, apucase cu lăcomie un pui şi, holbată, se căznea să-l înghită, lărgindu-şi gura pînă la umeri şi umflîndu-şi guşa cimpoi. Astfel, fară să vrem, crescătoria iradia ca un gigantic magnet, dar se şi aţinea ca o imensă capcană întinsă tuturor vietăţilor văzduhului, pămîntului şi subpămîtului, care roiau în jurul ei ca fluturii la lumină şi veneau să moară în flacăra armelor noastre. Ce să vă mai spui! Era o colosală întrecere şi bătălie, o întretăiere de pofte şi lăcomii, o ţesătură de cruzimi şi viclenii, de atacuri, de apărare, de moarte şi viaţă, strînse acolo pe cîteva pogoane de pajişte, care m-a umplut de farmec şi învăţăminte cît o mie de cărţi la un loc. 277 VASILE VOICULESCU Cum v-am spus, sau nu v-am spus încă, la corvezi, ca şi la pază ne da ajutor Simion. Dar la pază mai ales cîinele, Azor, asupra căruia trebuie să mă opresc şi să stărui, căci el joacă un rol însemnat în întîmplarea de care abia acum îmi amintesc că trebuie să v-o povestesc. Azor era un cîine-lup splendid. Şui, cu pieptul larg, ieşit ca o carenă, cu pîntecele supt, şoldurile vînjoase şi coada mîndră ca un trofeu, uşor sucită, cum se cuvine, spre stînga. Am încercat chiar în prima zi să-l cîştig şi să mi-1 fac tovarăş de zburdălnicii. Dar cîinele, deşi tînăr numai de trei ani, m-a primit cu răceală şi m-a privit oarecum de sus, parcă spunîndu-mi: „Fii serios. domnule“. Am înţeles numaidecît că era un cîine grav, cu caracter şi foarte bine educat. Un cîine nobiL cu stil, după chipul stăpînului. Nu că Charles era trufaş sau şi-ar fi dat ifose. Doamne fereşte! Dar te ţinea oarecum la distanţă cu tăcerea lui, cu rezerva lui, cu politeţea ce punea în toate. Se ştia de rasă şi se păstra cît mai neatins. Bun prieten, însă totdeauna la rece... Ceea ce mă încîn-ta, căci şi eu sunt împotriva familiarităţilor chiar între cei mai buni prieteni. Riscă să degenereze. Lui Charles îi plăcea vînătoarea, singurătăţile, lecturile, manierele alese. Altfel, sobru, cumpătat şi echilibrat în toate. Avea un miros foarte fin, şi faţa lui bălaie se schimonosea cînd se apropia Simion cu izul Iui de usturoi şi de băutură. De aceea îşi pregătea singur mîncarea, la un primus. Zicea că toţi sînt murdari şi nu primea pe nimeni să-i strîngă aştemuturile. Pe nevasta lui Simion, care venea la două-trei zile să-i aducă din sat mălai, lapte sau preme-neli, n-o primea în bordei. Nici nu se uita la ea. Abia o îngăduia să intre în crescătorie. Spunea că miroase, că e hoaţă, că-i fură ouă de făzăniţă, că i-a pierit o linguriţă şi un cuţit şi ea i le-ar fi luat. Numai eu am întîmpinat-o de cîteva ori şi am vorbit, glumind, cu ea. Pe cît de sanchiu şi du-gos bărbat-su, pe atît de plăcută şi dezgheţată era femeia, şi cu mult vino-încoa. Nu era frumoasă, sau poate ar fi fost dacă ar fi arătat mai plinuţă. Dar părea slabă de nemîncare şi trai rău. Avea un păr bălai care îşi furişa cîrlionţii nebunatici pe sub legătura albastră. Ochii, verzi, cu cozile lungite în sus, spre tîmple, sub dunga sprîncenelor, ce se întindea dreaptă fară întrerupere, te priveau adînc, fară să clipească. Pieliţa obrazului, palidă, dar netedă pe oasele feţei cu galba frumos modelată, nasul subţire, drept şi gura cărnoasă, cu buzele, cînd rîdea, răsfrînte, ceea ce-i da un farmec deosebit. Bărbia ascuţită punea un nespus interes pe chipul ei de obicei trist. încolo, subţire la trup, cu mădularele gingaşe şi încheieturile delicate, un piept plin şi rotund, picioarele cu pulpe albe şi labe mici lăsau să se ghicească coapsele alungite şi bine făcute. Straiele de pe ea, curate, miroseau a proaspăt şi a flori de ladă. Am drămuit-o fară să ştiu, fară să vreau şi fără s-o rîvnesc. Aveam altceva la ce să mă gîndesc şi cu ce să mă îndeletnicesc. De la cafeaua pe care mi-'o aducea în zori Charles la măsuţa din dosul volierelor şi pînă la cina din bordei, cînd cădeam trudit, n-aveam odihnă. Eu trăgeam pătura pînă peste cap, aşteptînd să fiu trezit dintr-un ceas într-altul. Prietenul rămînea afară să doarmă în pătul, c-un ochi mereu deschis, iepureşte. Cîinele, slobod, prin curte. Sluga se trîntea pe-o sarică undeva, gata să sară la cea dintîi alarmă. Dealtfel, Charles n-ar fi îngăduit nici o abatere de la regula schimnicească la care ne legasem. El trăia într-o castitate de pustnic. Ceea ce mi-am impus şi eu îndată, fară mare jertfa. Şi, cît am stat acolo, nu s-a adus măcar o dată vorba despre femei. Cîinele, vrednic de chipul şi asemănarea domnului său, nu arăta nici o urmă de uşurătate, necum de necuminţenie, nici o umbră de urît, nici o veleitate de hoinăreală şi aventură. Toată 278 INTEGRALA PROZEI LITERARE ziua ne da semnale. Cînd lătra înţiglat ştiam că s-a lăsat undeva aproape ţarca. Dacă alerga hălălăind, se rotea uliul. De bufnea înfundat, simţise dihorul. La vulpi se da în anume fel. Şerpilor le slujea, ca şi aricilor, o chelfănelă aproape dureroasă. Era un animal nepreţuit de mintos şi înţelegător. Nu se depărta un ceas de ocolul încredinţat lui. într-o dimineaţă, după ploaie, era la începutul lui august, am găsit cîteva urme proaspete de vulpe împleticite în preajma crescătoriei şi pe Azor liniştit. L-am pus să adulmece, l-am asmuţit pe dîra lor, dar cîinele s-a mulţumit să dea din coadă şi să latre vesel, ca la o veche cunoştinţă. N-am avut altceva de făcut decît să ne mirăm şi să veghem. Cîinele a stat toată ziua cu capul între labe, tînjitor. I-am pipăit botul. Niţel cam cald. Am crezut că e bolnav şi i-am dat o strachină cu lapte. Nu s-a atins de ea. Seara nu s-a arătat... L-am strigat... N-a venit. Pierise. L-am aşteptat zadarnic două zile. Nu s-a ivit. Am simţit atunci, mai ales Charles, o durere ca şi cum pierdusem un frate. Eu mi-am dat cu părerea că s-a ascuns să moară undeva departe, cum fac animalele cînd îşi simt sfîrşitul. Prietenul, care-1 cunoştea mai bine, sta încredinţat că i-ar fi murit la picioare. Alta era teama lui. Să nu se fi luat după un vînat primejdios, un lup colţos sau o altă dihanie, şi să se fi rătăcit. Sau să nu i se fi întîmplat ceva şi mai rău în pădure. Să-l fi împuşcat un braconier. A treia seară, pe o lună gigantică, după ce am ferecat cu lacăte fazaneria, am pornit cîteştrei să cercetăm la întîmplare codrul. Era o rămăşiţă încă impunătoare din străvechea Vlăsie, cu stejari falnic încovoiaţi, învrîstată cu mult fag, frasin şi ulm. Printre ei, presăraţi tei. Ici-colo, bunge-turi nepătrunse şi desişuri necălcate, cuibare de jivini stricătoare, pe care le-am cotrobăit după stîrvul lui Azor. Spre miezul nopţii, ne-am oprit într-o poiană minunată şi am stat acolo, cu luna în creştet, multă vreme. într-un timp ni s-au părut cîteva lătrături depărtate. Prietenul a şuierat semnalele cunoscute, la care cîinele alerga nesmintit. Zadarnic. Lătrătura s-a repetat... Ne-am aşezat la pîndă. Luna bătea de sus de-a dreptul în capul nostru, îmbăindu-ne în magia ei ameţitoare. Tîrziu s-au ivit zburdînd prin iarba pînă la brîu a poienii două fiare. Azor, hîrjonindu-se nebuneşte cu o soaţă subţiratecă, sfioasă, roşcată... - Vulpea! strigă unul din noi. - Exact! Cu o vulpe, întări povestitorul. - Asta nu se poate! sări ars unul din ascultători. - Ce? întrebă doctoml. - Cîinii nu se împerechează cu vulpile niciodată. - De ce nu? se amestecă, arţăgos, altul. Sînt împrejurări cînd... - Dumneata ai auzit de împreunări între pisici şi iepuri, năvăli un al patrulea. Eu... - Imposibil, eresuri populare! răcnea cel dintîi. Un om cu scaun la cap nu poate susţine aşa ceva. A fost pur şi simplu o căţea venită din sat. - Asta s-o crezi dumneata, a fost vulpea! ţineau morţiş adversarii. Şi s-a stîmit o încăierare de păreri pro şi contra-vulpe, a cărei potolire povestitorul o aşteaptă cu braţele încrucişate, zîmbind dispreţuitor. în sfîrşit, gîlceava se linişti. Şi doctorul, la îndemnul nostru, înnodă firul. 279 VASILE VOICULESCU - Era o joacă aproape caraghioasă să vezi pe demnul şi seriosul Azor lăsîndu-se pe labele dinainte, sărind, facînd fel de fel de giumbuşlucuri şi gudureli împrejurul vulpii, care, sălbatecă, se apăra de alintările lui. Simion întinse puşca. Dar Charles îi dete peste mîini şi i-o coborî. - Ss... facu el, certîndu-1. Şi-l trimise înapoi la crescătorie. Omul supus se tîrî şi plecă tiptil. Noi râmaserăm. Cu ochii lacomi, prietenul privi îndelung dragostea fiarelor, care pînă la urmă sfirşiră prin a se împerechea. A fost o nuntă ca în basme. Cu luna sus, copacii ce încercuiau rariştea şi noi, martori şi musafiri. Se vărsau de pretutindeni miresme uşor coapte, prevestitoare ale toamnei. Uşoare mîhnin izvorau din copacii scuturînd cîte-o foaie veştedă. Veneau suflări îngîndurate de vînt cu răbufheli de zgomote din pădurile surde sau din satele adormite, unde numai ibovnicii vegheau. Doruri mute izvorau din ierburile mature, niciodată cosite, gătite de scuturare, şi spicele lor, cu seminţe rodnice, ne gîdilau obrazele cufundate în umbră. Se isca din toate un fior, un îndemn, ca un spasm către o împlinire înainte de a-ţi da sfîrşitul, fară care viaţa n-ar avea rost. Şi prietenul nu se mai sătura privind, ascultînd, pipăind, mirosind, cu un surîs straniu îngheţat pe gură şi o lucire sălbatecă în ochi. Mi-am închipuit că se bucură de plăcerea cîinelui şi l-am lăsat pînă ce perechea s-a afundat iar în pădure. Atunci l-am trezit. Adică am încercat, dar n-am izbutit. Rămăsese ca beat şi se clătina uşor. La înapoiere a vorbit, el, tăcutul, tot timpul pînă acasă de formidabila putere a reproducerii, marea zămislitoare a lumii; a înălţat imnuri iubirii care apropie polii şi topeşte urile de neam şi rasă, prefăcîndu-le, ca alchimiştii, în iubire. A pledat cauza lui Azor, de al cănii gust mai mult decît îndoielnic mă declaram nemulţumit. Şi a tunat împotriva gestului slugii care ridicase arma, povestindu-mi o fabulă din Metamorfozele lui Ovidiu, cu nu ştiu ce tînăr pedepsit de Afrodita fiindcă despărţise cu violenţă doi şerpi împreunaţi. Abia l-am liniştit şi l-am suit cu sila în pătul. Adoua zi n-a mai scos o vorbă. A stat tot timpul dîrz şi concentrat ca un războinic în ajunul luptei. Azor se întorsese, dar sluga îl pusese în lanţ, unde moţăia resemnat. Nu dormise atîtea nopţi. Pe la prînz sosi nevasta lui Simion. Charles parcă o aşteptase. Cum se ivi, îi sări înainte. O rugă să intre în voliere după nişte pui, o puse să-i cerceteze cuibarele, o însoţi în bordei, unde îi dete să-i coasă un cearşaf sfîşiat, şi la plecare merse alături de ea cîţiva paşi pe drum. Nu ştiu cum, dar toate astea mi-au amintit fară voie de gudurăturile lui Azor în preajma vulpii... Apoi prietenul se urcă în pătul şi rămase cu faţa în sus pînă către seară, cînd coborî cu vestea că pleacă numaidecît la Bucureşti pentru un proces de care uitase şi care cădea chiar a doua zi. Zadarnic am încercat să-l înduplec să trimeată pe Simion după brişcă. Cunoştea el o potecă ce scurta calea mai mult de jumătate şi-l scotea de-a dreptul prin pădure la gară, unde va fi la miegaii nopţii, cînd trece trenul. Lăsă în paza mea fazaneria. îşi luă numai puşca şi cîteva cartuşe î® buzunar şi se pierdu în desiş. După ce am hrănit şi am culcat păsăretul ajutat de Simion, am vrut să dau de mîncare Im Azor. Cîinele trăsese pînă rupsese veriga şi fugise cu lanţul tîrîş. Ne-a cuprins pe amîndoi o ciudă ce mocnea în noi adînc din noaptea trecută şi mai ales «ic cînd cu plecarea neaşteptată şi neînţeleasă a lui Charles. Şi, fără să ne sfătuim mult, dintr-o nuă înţelegere, luînd carabinele, am aşteptat pînă s-a înălţat bine luna şi am pornit pe dîra lăsată de INTEGRALA PROZEI LITERARE lanţiil cîinelui, pe care am pierdut-o curînd. Vrui să mă întorc. Dar Simion ţinea morţiş să împuşte vulpea. La care repede mă înduplecai şi eu. Ne-am îndreptat atunci încet, cu ocoluri, căutînd, către inima pădurii. Am rătăcit aşa cîteva ceasuri, ocolind curăturile cu luminişuri prea mari, şi ne-am strecurat într-o margine de poiană, în care lumina lunii curgea ca într-un heleşteu. Dam să aţipesc, cînd un foşnet ne izbi auzul. De bună seamă, o ciută. Sau poate chiar vulpea... Ciulirăm urechile şi ascuţirăm privirile. De sub pleata copacilor, păşind uşor, se ivi o sălbăticiune, ba nu, o siluetă de femeie. Acum se vedea bine. Cămaşa albă plutea ca o zăpadă spre mijlocul rariştei. Din cellalt capăt, din umbra de dinapoia unui trunchi, se desprinsese o altă siluetă, o făptură omenească, alergînd cu braţele întinse spre cea dimpotrivă. Era Charles. Luna îl bătea drept în obraz. Femeia îi căzu la piept. El o sărută îndelung, o înfăşură cu braţele, o înhăţă cu patimă, o ridică în sus ca pe o pradă şi pomi cu ea sub stejarul unde o aşteptase şi unde căzură amîndoi, îmbrăţişaţi. Asta se petrecu în cîteva clipe încremenite. Cînd mă întorsei, Simion, cu puşca la ochi, ţintea. Abia avui timp să-i smucesc anna în sus, şi descărcătura vui lung, plouînd cu alice de lup copacul sub care perechea se zvîrcolea. Dar în aceeaşi clipă Charles sări în picioare şi trase în noi. Avusesem însă vreme, c-o piedică, să trîntesc pe Simion şi să mă lipesc şi eu de pămînt. Cînd am ridicat ochii, am zărit femeia fugind ca o nălucă şi sluga pierită de lîngă mine. Am alergat la capătul unde sta Charles, strigînd să nu tragă, că sînt eu, doctorul... Rămăsese rezemat de trunchi şi se uita la fumul ce ieşea încă din ţeavă. L-am luat de braţ, l-am domolit şi am pornit spre casă. Nu s-a împotrivit. Pe drum a aiurat tot timpul. A scos din buzunar portofelul şi mi-a întins un pachet de hîrtii de cîte o mie, cu porunca să mă duc numaidecît în sat şi să cumpăr de la Simion nevasta. Să-i dau cît mi-o cere. Apoi să plec la Bucureşti, să-i tîrguiesc un trusou întreg femeiesc, de la cămaşă pînă la rochia de bal. Şi cîte năzbîtii... Nu l-am potolit decît cu un somnifer tare şi cu comprese reci pe cap, schimbate des. Cred că făcuse o - cum i-aş putea spune mai bine? - o inlunaţie... - Ce-ai spus? întrebai eu. - O inlunaţie... Adică fusese lovit la creier de lumina prea puternică a lunii. Aşa cum alţii capătă insolaţie, sînt persoane simţitoare la razele mult mai magnetice ale lunii... Cînd s-a domolit l-am băgat în bordei, l-am întins pe pat, l-am acoperit cu pătura, am tras uşa şi l-am lăsat adormit buştean. Eu i-am luat locul de caraulă în pătul. De altfel, n-am putut să dau geană în geană. Curînd, un tremur verzui a început să se infiltreze ca o apă depărtată în culisele orizontului. Stelele spînzurau din ce în ce mai apropiate şi mai mari. Luceafărul, cît pumnul, se înălţa în răsărit să privească feeria... Luna asfinţise. Şi, încetul cu încetul, întunericul se limpezea ca o soluţie concentrată în care stau topite toate sărurile, pînă ce cîteva picături de reactiv le face să se precipite. Aşa, lumea şi lucrurile începeau să-şi strîngă fiinţa, să se precipite şi să cază rînd pe rînd la fund, pe pămînt, începînd cu vîrfurile copacilor, apoi acoperişurile volierelor, pe urmă stîlpii, îngrăditurile, bordeiul, tufişurile joase din fund... 281 VASILE VOICULESCU M-am smuls deodată cu hotărîre din amăgirile ce mă cuprinseseră şi am pornit aproape în goană spre sat. Am ieşit din pădure, am trecut Ialomiţa desculţ şi am alergat la casa lui Simion. Era lumină mare, şi razele soarelui, încă ascuns, zbucneau de dincolo de pămînt ca nişte spăngi uriaşe de lumină. Am bătut la poartă cu inima strînsă. A venit el de după casă. Ţinea o coasă în mîini. Ne-am dat bineţe, i-am plătit simbria pe trei luni înainte şi i-am cerut înapoi puşca cu care plecase. A primit tăcut banii şi mi-a adus arma, descărcată şi de a doua ţeavă. Am îngheţat. L-am întrebat îngăimat despre nevastă. A strigat-o şi ea a ieşit îndată cu mătura într-o mînă. Cînd m-a văzut, m-a privit drept în ochi. Avea doar cîteva vînătăi pe obraz şi o pleoapă mai umflată. Cînd să plec. m-a întîmpinat întinsă pe uluci o blană proaspătă de vulpe roşcată. - Acolo merseseră alicele din ţeava a doua, facu unul din ascultători. - Aşa mi-am zis şi eu, şi am răsuflat, încuviinţă povestitorul. La înapoiere am trecut pe la pădurarul satului şi l-am rugat să vie să ne ajute pînă găsim alt argat, că Simion are de muncă şi nu mai poate sluji. Omul a primit bucuros şi am pornit numaidecît amîndoi spre crescătorie. Cînd am sosit, larma şi vînzoleala erau în toi. Păsările cereau în gura mare hrana. Doar că nu ne-au mîncat şi pe noi. Azor se întorsese şi lătra întărîtat la un uliu din văzduh. în bordei, Charles dormea. Cînd s-a trezit, pe la amiază, era limpede şi sănătos ca şi mai înainte. Şi-a văzut liniştit de treburi, cu aceeaşi destoinicie ca şi pînă atunci. Nu i-a tremurat mîna şi a ucis ori de cîte ori a tras. Cîinele s-a aşezat la pază neclintită şi n-a mai fugit. Am aşteptat noaptea cu teamă. Charles s-a urcat în pătul, ca de obicei. A doua zi s-a coborît cel dintîi, a dat mîncare păsărilor şi s-a apucat să îngrijească crescătoria. Am stat acolo pînă s-a deschis vînătoarea, adică încă o săptămînă şi ceva, fară să schimbăm o vorbă despre cele întîmplate, ca şi cînd nimic nu s-ar fi petrecut. Uneori îmi venea să cred că am visat. Cînd s-a împlinit sorocul, ne-am despărţit tot aşa de scurt şi fară emoţie cum ne întîlniserăm. Şi ne-am văzut din ce în ce mai rar... Am avut grija să nu mai rămîn stingher în sezon mort. - în definitiv, cum îţi explici alunecarea amicului dumitale şi toată aventura din noaptea aceea? întrebă cineva. - Nu sînt psiholog şi mai puţin freudian, se scuză povestitorul. N-am căutat nici o explicaţie omenescului izbucnit în el şi debordînd peste artificialul ce-şi impusese. Că a fost pilda cîinelui care îl îndemnase la mezalianţa cu o ţărancă dispreţuită pînă atunci, sau influenţa lunii, ori prea lunga abstinenţă la care se constrînsese, nu vreau să ştiu. Aventura lui era pentru mine firească, şi orice om mai uşuratic, adică normal, ar fi săvîrşit-o de la începtut. Numai caracterul şi ideile lui Charles au dat întorsătura ciudată pe care o luase întîmplarea foarte banală altfel. Cu asta, amicul n-a pierdut nimic în ochii mei. Ca şi Azor, care a urmat apoi să fie rece, distant şi serios ca şi înainte de morganatica lui căsătorie, sfîrşi doctorul X... povestirea. început 2 iunie ora 6 dimineaţa şi sfîrşit 2 iunie ora 12 noaptea 1948, Bucureşti. Vaca blestemată întinsele domenii ale prinţului, cu uriaşii lor codri, pînză neîntremptă din tivul dealurilor şi pînă-n ponoarele munţilor, nu aveau pădurar mai harnic şi mai priceput ca Breb. Aprig şi neadormit, el veghea cu străşnicie peste multele lui mii de supuşi, copacii, pe care-i cunoştea ins cu ins şi-i ocrotea cu milă, de la ulmul tînjitor de oftică, pînă la bradul podidit de muşiţa bărboasă a coniferelor. Neam de neamul lor, Brebii fuseseră pîndari de păduri şi, odinioară, vestiţi crescători de brebi. Brebul de acum, deşi tînăr, se arăta vrednicul lor urmaş; cîrmuia verdea-i împărăţie cu dragoste şi dreptate. Acolo unde se ivea el, parc-ar fi avut un legămînt: furii de lemne piereau şi încetau stricăciunile. Sălbăticiunile erau vămuite de puşti străine şi vînătorii de mîna stîngă intrau în pămînt. Şi nu era om rău sau înfricoşat. Atît numai că credea în tot ce făcea. în lucrul mîinilor lui îşi trecea chiar puterile sufletului său vrednic. Ştia de pildă nu numai pe soi, dar chiar pe număr vietăţile mari şi mici din cuprinsul ce i se încredinţase. Atîţi urşi, atîţi lupi băştinaşi şi atîţia venetici; cîte lupoaice fătătoare; toată mişuna de mistreţi cu godacii lor, pe fiecare încotro merge, unde se adapă, în ce colţ se adăposteşte. Cerbii îl adulmecau de departe şi ciutele îl pîndeau cu boturile întinse, cînd el, ca unor zei păduratici, le aducea prinoase, iama, la răstoace, poloage de fîn proaspăt şi le presăra vara cărările cu tainici bolovani de sare. Dar vrednicia şi numele bun îşi au pe lume şi partea lor rea. Oriunde se ivea o greutate, se dovedea o pagubă, oriunde treburile se încurcau, îl trimeteau pe Breb. Şi lucrurile trebuia să le îndrepte el. Breb încăleca şi pleca fară măcar să se uite la ce lăsa înapoi. Aşa îl sîcîiau de colo pînă colo, pe întinsul a patruzeci de mii de hectare de codri cu douăzeci şi unu de sate ţiitoare de ele. Năpristan îl luau de acasă, de la nevastă şi gospădărie şi-l surghiuneau cu săptămînile pe coclauri streine, unde cu judecata lui trebuia să împace iarăşi pe oameni, cu firea, cu copacii şi cu fiarele şi să aşeze între ei liniştea şi înţelegerea. Şi în timp ce el, departe, îşi bătea capul cu răii şi neînţelegătorii, pe meleagurile lui se iveau nelegiuirile. La întoarcere, găsea sadinile călcate, copacii abătuţi, vînatul speriat şi copcile limpezi împuţinate de păstrăvi. . Odată însă şi-a găsit tulburată chiar gospodăria, care era de frunte. Berb îşi avea cantonul afară mult din sat, pe un tăpşan întins la poalele pădurii. Casa fusese clădită de administraţia moşiei, cu belşug de odăi. în curtea cu uluci cătrănite se înălţau grajduri încăpătoare, pline de vite, coteţe cu păsări, hambare doldora, şuri, fîntînă sistematică şi şoseluţe pietruite pînă-n prag. De jur împrejur, zece hectare de pămînt negru, moşie dată lui Breb, coborau lin pînă-n apa Neagrei. 283 VASILE VOICULESCU Cum să nu pizmuiască lumea atît duium de avere? Fără să judece că numai munca şi destoinicia lui Breb o strînsese. îl ajutase mult şi nevastă-sa, Domnica. Dar acum a găsit-o la pat, unde o ţinea o lungă lehuzie. Sluga fugise. De copii abia vedea fata cea mare, o copilită de opt ani. Un cal şchiopase. Muriseră două oi. Fînul se trecea necosit. Apele înecaseră grădiniţa cu zarzavat de pe malul Neagrei. Dar dintre multele pagube, cea care-1 durea mai mult era boala Dumanei, vaca de rasă nobilă, fala gospodăriei lui. Pînă acum cîţiva ani Breb era sigur că din tot ce i-a dat Dumnezeu, nevasta îi este mai scumpă şi mai dragă pe lume. Acum, cînd sita se mai învechise, dacă s-ar fi socotit bine în sufletul lui. nu se ştie dacă n-ar fi aflat că ţine mai mult la Dumana. în adevăr, vita era nespus de frumoasă. De o pură frumuseţe animală. Un exemplar de tot rar, cu capul mic, împodobit de coamele aduse ca la luna nouă, cu ochii mari, dulci, cu priviri mătăsoase, cu grumazul mîndru, cu şolduri largi şi trupul falnic, unduios la mers ca o navă elegantă, albă cu portocaliu, parcă ar fi fost zugrăvită de un meşter. Iar ugerul, visterie a laptelui, cu străvezeli trandafirii, se legăna umflat de bunătăţi ca o căldare de argint. La întoarcere pădurarul găsise şi nevasta şi vaca bolnave. Nevasta ca nevasta, au s-o'tămâduiască babele. Dar de vacă nu se mîngîia deloc. Vita îşi schimbase firea. Se făcuse rea, neascultătoare, da cu piciorul, împungea copiii, nu mai suferea să fie mulsă. Şi mai ales nu mai da lapte, fară să fie timpul să înţarce. îl ascundea. Ţinea laptele pitit în ea, acolo în tainiţele pîntecelui, de unde nu-i da drumul. îl păstra cu viclenii fiziologice, cum ştiu vitele să-l păstreze, pentru viţei, pe care-i alăptează cu belşug, după ce stăpînului i-au dat la mulsoare numai o bărdacă. Dar Dumana pentru cine-şi mai păstra laptele? Că nu mai avea viţel. Şi totuşi, în loc să dea ca altădată vadra de lapte la mulsoare, acum cu mare chin se-ndura să lase în vas preţ de o strachină. Pădurarul se pricepea la vite. Dar vaca neastîmpărată nu se lăsa pipăită. O cercetă despre mîncare. Mînca tot aşa de bine ca şi înainte. N-o mai putea însă ţine cu nici un chip acasă, în curte. Toată ziua umbla prin pădure, hoinară. Cu greu o aduceau copiii seara. Dimineaţa facea ce făcea şi fugea iar. Nu se ştia unde. Razna prin codri. Se mirau toţi că n-au mîncat-o lupii. Poate numai fiindcă o cunoşteau şi ei că e a lui Breb. - Să ştii, bărbate, că vaca noastră e vrăjită, şi-a dat cu părerea Domnica. I-au luat pizmaşii mana laptelui. Trebuie să chemăm să-i desfacă farmecele. Şi baba Safta i-a descîntat trei zile la rînd, a afuinat-o cu fel de fel de peri, i-a pus în tărîţe buruieni închinate... Fără folos. Vaca s-a făcut şi mai îndărătnică. Altă mătuşă se jura că vita, în lipsa şi de dorul viţelului, a prins drag de un şarpe laur care o suge, pe furiş, în pădure. Că sînt acolo şerpi graşi ca putineiul, pe care uneori vacile îi iau de suflet şi-i alăptează, vrăjite de puterea magică a jigadinei. Breb a dat din umeri şi s-a dus la popă, să vie să facă sfeştanie casei şi să citească moliftele pentru alungarea duhurilor. Popa a botezat pe rînd cu aghiazmă odăile, a stropit curtea, a afumat cu tămîie coteţele... Cînd să binecuvînteze grajdul, Dumana nicăieri. Fugise, cu toată uşa închisă! Ştia să ridice veri- 284 INTEGRALA PROZEI LITERARE ga cu cornul şi învăţase să deschidă singură poarta. A căutat-o zadarnic toată ziua. Seara s-a întors de bună voie, parcă mai ostenită, mai lîncedă şi mai nesupusă. Breb a lăsat toate treburile baltă, şi-a încordat puterile isteţimii şi s-a aşezat pe pîndă. A încuiat seara vita în grajdul ferecat cu lacăte şi a dat drumul cîinilor din lanţ. Noaptea, vita prizonieră a stat liniştită. A doua zi însă a mugit toată vremea bocănind cu coarnele în uşă şi în pereţi, nu s-a atins de mîncare, nici de apă, cu gîtul întins a fugă. A doua noapte Breb a ţinut-o la fel încuiată... Vaca a părut mai liniştită. Nu s-a mai auzit frămîntare în grajd. Dimineaţa cîinii dormeau sătui... Stăpînul a descuiat plin de nădejde grajdul. Dumana lipsă. Pe unde putuse să iasă? Peretele din fund al grajdului ţinea loc de ulucă şi de afară, către pădure. Breb l-a cercat scîn-dură cu scîndură. I s-a părut că găseşte vreo patru-cinci clătinate şi bătute proaspăt la loc. S-a luminat deodată. Dar a tăcut. Aluat în cercetare pajiştea din dosul curţii. Nu se cunoştea nici un soi de urmă. Arătăcit apoi prin pădure, pînă în fundurile ei. Zadarnic. Vaca pierise cu totul. Spre seară a găsit semne de copită într-o vîlcea cu apă. Atît. Cînd s-a întors acasă tîrziu, vaca, sosită pe altă parte, aştepta la poartă să i se deschidă. La mulsoare nu s-a îndurat să lepede din uger nici o lingură de lapte. Breb, cu gîndurile tăinuite, şi-a făcut socotelile. Alăsat înadins grajdul cu uşa deschisă, porţile larg desfăcute şi el a plecat cînd se lăsa noaptea, cu puşca în spate. A dat întîi să ia cu el un zăvod, dar s-a răzgîndit. Cîinele ar fi tulburat pădurea. A pornit singur, către inima pădurii, unde a mers şi s-a înfundat ceasuri multe. Acolo s-a aşezat într-un pisc cu vedere panoramică peste tot codrul adîncit sub el, din toate părţile, ca un imens găvan... Şi a aşteptat alte ceasuri. Tot timpul, prea-plecatul codru a cercat să-i ţie de urît. Şi-a scos întîi toate plocadele lui de podoabă şi velinţele de lumină şi le-a aninat de bolţi, ori le-a zvîrlit peste poieni... Şi-a răscolit miresmele de miere sălbatecă, amestecată cu arome întrupate de zmeură şi fragi... Zadarnic. I-a trimis o căprioară care s-a apropiat îndrăzneaţă pînă i-a mirost minteanul cu iz de trifoi atunci cosit şi sta gata să-i lingă mîinile cu gust de tărîţe sărate. Breb, ca o stană, nu s-a clintit. Pe urmele ciutei a sosit un căţelandru inimos de lup care l-a privit în ochi. Pădurarul n-a clipit şi fiara s-a depărtat umilită. S-a isteţit apoi o vulpe, care-1 cunoştea demult. I-a dat tîrcoale de cîteva ori, a schelălăit, dar nebăgată în seamă s-a dus şi ea cu coada tîrîş... Au rămas numai iepurii, săltîndu-şi urechile în lună, să joace perechi-perechi, pînă tîrziu, ca o ceată de copii de casă la curtea unui vodă. Breb n-a întors capul şi nu şi-a descreţit fruntea. Nici unul din solii pădurii nu i-a destăinuit ce se în-tîmplă cu Dumana. Au trecut peste el, treaz, cele trei rînduri de zori, albi, galbeni şi trandafirii... Către dimineaţă s-a ivit şi Dumana, cotind ca o arătare strecurată printre copaci. Breb a ochit-o. Cu ochi arşi de nesomn a urmărit-o lacom încotro apucă şi s-a luat repede dar nesimţit ca o fiară pe urmele ei. I le-a pierdut de la început. Vita şi le ascundea parcă, aşa cum se pricepea să-şi ascundă laptele. Apoi le-a găsit şi iar le-a pierdut. Pe la prînzul mare a căzut într-o încîlcitură de bunget, pe care el, stăpînul locurilor, nu-1 cunoştea şi nu-1 mai călcase. Acolo i se păru că aude un zgomot, ca un muget înăbuşit. Breb în- 285 VASILE VOICULESCU cepu să se apropie cu viclenii de fiară, cînd tîrîş, cînd în coate, cînd în vîrful paşilor, ca o vulpe nesimţită de pradă. Tot nu se zărea bine ce este. Mai mult se presimteau cîteva pete albe şi o uşoară fluturare, o clătinare venită de dincolo de tufişuri. în sfîrşit, cu migăleli şi isteţimi de sălbăticiune, omul dete în lături ultimii lăstari şi încremeni. Dumana şedea şi aştepta înfrigurată, cu gîtul întins, cu ochii lîncezi duşi pe altă lume, cu trupul descordat, ugerul doldora şi, chemătoare, mugea lung, nostalgic. ' Şuierături din ce în ce mai apropiate îi răspundeau. Deşi tare de înger şi gata pentru orice primejdie, lui Breb îi îngheţă sîngele. Nu puteau fi decît şuierăturile şarpelui gros cît putineiul. dedulcit la laptele Dumanei. Şi se făcu muşuroi la pămînt. Din tainiţele codrului ţîşni o făptură neaşteptată. Un demon al pădurilor. Era aproape gol, cu pielea neagră. Din chipul oacheş, ochii îi albeau mari, fascinanţi. Dinţii în gura lărgită a zîmbet îi sclipeau ca sideful. Breb îşi coborî repede privirile spre picioarele arătării: nu avea copite ca diavolii cu pulpe de ţap ce se adăposteau odinioară prin scorburi. Ridică iar ochii: nu purta nici coarne ca dracul cel de amiază-zi. Voinic şi tînăr, cu şale puternice, aducea la înfăţişare aidoma cu omul, cu un flăcău. Şi-a făcut pe urmă cruce. Arătarea nu s-a ascuns. Năluca se repezi la Dumana, o luă de gît, o îmbrăţişă lung, o sărută pe ochi, pe bot şi îi încolăci grumazul cu o mînă. Cu cealaltă îi întinse un smoc de ierburi pe care vaca le luă cu lăcomie şi îi anină de coame o cunună împletită din flori. O mîngîie apoi lung si o scărpină sub gît, pe piept. Se lasă şi el lins de vacă pe faţă, pe păr. Apoi aplecîndu-se sub ea, tăbărî lacom, întocmai ca un viţel şi începu să sugă cu ghiorţăituri de-a dreptul din ugerul trandafiriu. Vaca îşi bolti uşor nava trupului, desfacîndu-şi picioarele ca să-i înlesnească suptul şi întoarse capul mugind cu dragoste către sugar. Acesta se oprea din cînd în cînd şi bătea cu fruntea ugerul, aşa cum fac viţeii nemulţumiţi. Apoi se pornea iar să sugă pe îndelete, cu opriri si legumiri. Vaca aluneca din ce în ce într-o visare adîncă, nelămurită şi totuşi tresărea si întorcea iar capul nerăbdătoare. în sfîrşit, sugarul se sătură de lapte. Se ridică... Şi sub ochii holbaţi de groază ai păduraru-ui, se schimbă din fiu în ibovnic. Cu mîinile-i negre începu nişte mîngîieri meşteşugite, lungi dezmierdări întîrziate printre coapsele animalului, între pulpele cu piele subţire şi gîdilitoare, cu care aţiţa simţurile vitei. Vaca, supusă, cu ochii leşinaţi, începu să-şi vălureze trupul, să-şi lăbărţeze flancurile pline cu desfrînare, să mugească scurt şi să gîfîie, ca o hetairă, pălită de voluptăţi nemgaduite. Gahganul, ca un faun aprins el însuşi ca de o scîmavă luxură, urcat pe un buştean lmgă dobitocul ieşit din fire, se pregătea, amant bestial, pentm fomicare. Zguduitura din mintea lui Breb îi smuci deodată gîndurile către o amintire. Mai văzuse făptura asta neagră. Demonul îi mai ieşise cîndva în cale. Unde? Cînd? Deodată răsuflarea i se opri. Era unul din ţiganii rudari care veneau cu linguri şi vase de lemn în sat si urcau pînă la cantonul lui. II cunoştea după zîmbetul mieros, după mlădierea şi focul alb al ochilor. Breb se ridică scurt în picioare. Puşca pusă la ochi îşi şovăi o clipă ţinta între ţigan şi Dumana. Cînd tună, vaca se clătină şi căzu întîi cu capul în pămînt, unde stete aşa cîteva clipe cu coarnele înfipte în ţărînă. Apoi se prăvăli, şi trupul, pe-o rînă, bătînd pripit de cîteva ori din oblîn-curi, acolo a rămas. ‘ 286 INTEGRALA PROZEI LITERARE Cînd a doua ţeavă a puştii se deseărcă mînioasă, nu se mai zărea printre trunchiurile ce primiră nevinovate plumbii decît umbrele unor salturi nebune, ce pieriră ca o vedenie. Breb s-a întors tîrziu acasă. De întîmplarea cu vaca blestemată n-a pomenit niciodată nimic nimănui. N-a mîncat cîteva zile. A zăcut de jale sau de scîrbă. O silă cumplită i-a muncit multă vreme sufletul... Despre Dumana a lăsat să se creadă că au sfîşiat-o lupii... Şi de lapte nu s-a mai atins în viaţa lui. 1947, februarie 27, joi orele 15,30 - 19, Bucureşti. Lostriţa ^ Nicăieri diavolul cu toată puiţa şi nagodele lui nu se ascunde mai bine ca în ape. Dracul din baltă, se ştie. este nelipsit dintre oameni şi cel mai amăgitor. Ia felurite chipuri: de la luminiţa care pîlpîie în beznele nopţii si trage pe călătorul rătăcit la adînc, pînă la faţa şuie care se scaldă jn vuitori si nu-i decît o ştimă vicleană, cursă pusă flăcăilor neştiutori, să-i înece. Pe Bistriţa, Necuratul rînduise de multă vreme o nagodă cu înfăţişare de lostriţă. De sus de la izvoare şi pînă dincolo de Piatra, peştele naibei se arăta cînd la bulboane, cînd la şuvoaie/cu cap bucălat de somn, trup şui de şalău şi pielea pestriţată auriu, cu bobite roşji-ruginii, ca a lăsti: După prubuluiala vînătorilor de peşte, ar fi ca la doi coţi de lungă şi ar cîntări dincolo de douăsprezece ocale. Alteori însă, cînd vrea să înşele cu tot dinadinsul pecelpe care şi-a pus ochii, creşte de, trei ori pe-atît şi îşi schimbă arătarea. Iese şi se întinde, moale, la rîniş, De.der. parte, ai zice că e o domniţă lungită la soare pe plaja de nisip argintiu. -^'JLiislriţa vrăjită a ademenit multă lume. Pescari iscusiţi i-au întins mrejele, dar au căzut ei în mrejele fermecătoarei, ca să se ducă pentru totdeauna la fund. Atras în capcană copii neştiutori, copilandri furaţi de strălucirea ei, flăcăi turburaţi şi duşi în ispite de frumuseţea-i fară împotrivire. N-a fost an să nu-şi ia, acolo, în genună, dajdia ei, unul sau doi inşi scoşi din minţi. De la o vreme, oamenii au început să-şi dea seama de primejdie şi să se păzească. Cînd zăreau lostriţa fulgerînd ca o sabie care taie apele în sus şi-n jos, întorceau capul şi fugeau. Cei de pe plută, cînd o vedeau luînd şuvoaiele în lung şi călătorind alături de ei, nu ştiau cum să cîrmească şi să se abată din calea năzdrăvanei. Era prădalnică! Hulpavă de peşte, pe care-1 înghiţea cu nemiluita. Dar mai ales nesătulă de carne de om, cărei ajunsese să-i ducă dorul. Şi, fiămîndă, se lăcea din ce în ce mai îndrăzneaţă, mai frumoasă, mai ademenitoare. Dar şi lumea din ce în ce mai învegheată. Căci acum lostriţa era vestită. O cunoşteau toţi şi se fereau. Dintre rîndurile de copilandri care crescuseră flăcăi, alergînd nebuni cu undiţele pe urmele lostriţei, unii pieriseră înecaţi, cei mai mulţi, temători, se lăsaseră. Numai Aliman, singur, îi rămăsese credincios. Mereu îi întindea cîrlige cu tot soiul de nade gustoase, mai ales păstrăvi vii, şi nu pierduse nădejdea că odată şi-odată o să-i cază în mîini. El nu credea în basmele bune pentru copii. Rîdea cînd i se povestea de ştime schimbate în lostriţe, ori de naiba prefăcut în peşte. Şi flăcăul prigonea neobosit fiara apelor, care parcă fugea de el. Dacă are ea vrăjile ei, apoi le am şi eu pe ale mele, glumea pornind iar la vînat. Zvîrlind de atîţia ani undiţe şi aşezînd cîrlige, i se arătase şi lui de cîteva ori vestita lostriţă, nălucind prin bulboane, mlădie şi întru totul minunată, ca un peşte din poveste. Dar totuşi peşte adevărat. ^â^LCum, cînd a ajuns flăcău voinic şi a deprins toate vicleşugurile sălbăticiunilor, a izbutit s-o pririză odată în undiţă. Numai o clipă! Cînd, cu inima săltînd nebuneşte, se arcui s-o tragă afară, lostriţa scăpă şi se duse cu nadă cu tot. Prin cîte trecuse deprinsese şi ea uneltele oamenilor şi VASILE VOICULESCU învăţase să scape din ele. Aşa se mîngîia Aliman, istorisind păţania. Asta era pe la începutul primăverii. Pe la mijlocul verii a ochit-o din nou şi a încolţit-o într-un cot cu apa scăzută numai pînă la glezne. Plecîndu-se repede deasupra ei, a înhăţat-o în braţe. Dar sălbăticiunea a zvîcnit o dată cu putere, l-a plesnit cu coada peste obraz şi i-a scăpat din mîini ca o săgeată licăritoare, cum îi scăpa duminica cîte o zvîrlugă de fată la horă. Doar că n-a auzit-o şi pe ea hohotind. Flăcăul a rămas multă vreme acolo buimac, cu gura căscată. Şi de atunci nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare, ca un gust de departe al lostriţei. îi simţea mereu povara şi forma în mîinile nedibace şi în sufletul tulburat. Aliman era frumos şi voinic. Nu ştia de frica nimănui. Cu atît mai puţin de a celor nevăzute şi neştiute. Bistriţa pentru el nu mai avea taine şi ţinea la adînc ca o vidră. S-a jurat să prinză lostriţa vie şi nu şi-a mai îngăduit zi-noapte hodină. De dincolo mult de Toance, mai pînă-n Şiret şi-napoi, el vămuia apele, prefira vîrtejurile, cerceta sorburile, ca un nebun. Alerga, mînca, dormea, trăia numai pe prunduri şi în apă. Toţi vedeau şi îi băteau capul că-1 vrăjise lostriţa blestemată şi curînd are să-i facă de petrecanie. El nu mai rîdea ca altădată. Punea capul în piept îndîrjit şi pleca fară să mai asculte. De multe ori a fost gata să se înece. Dar niciodată din pricina lostriţei. Ci din alte împrejurări. Aşa, odată, cînd a sărit să scape nişte plutaşi din fierbătorile rîului. Altădată, pentru o undiţă furată de ape. De cîteva ori a ieşit abia răsuflînd, strîns de gît de braţele unor copii căzuţi la adînc. De curînd, vrînd să scoată un cal apucat în volbura talazurilor, abia a ieşit din şuvoaie pe o plavie unde a stat leşinat vreme îndelungată. Nici nu ştia cum şi cine îl trage cu viaţă din genunile fără fiind. Dimpotrivă, cînd i se arăta lostriţa îi mergea bine şi avea spor. Atunci prindea cu uşurinţă peşte mult şi apele i se supuneau ascultătoare, purtîndu-1 lesnicioase încotro dorea. Dar lostriţa se ivea din ce în ce mai rar. Pe urmă, spre sfîrşitul verii, a pierit... Flăcăul, de atîta zbucium şi alergătură, se topea. S-ar fi zis de ciudă, dacă nu de dor. Bătea singur prundurile pustii bîntuite de toamna ce se lăsa timpurie. Apele veneau năboi tot mai negre şi mai umflate, potmolind reniile senine unde ieşeau vietăţile la lumină. Acum toate se ascunseseră şi amorţeau la adînc. ^Pe urmă, o iarnă grea afară din cale tăbărî peste valea ferecată în gheţuri şi zăpezi. Trebuia să pui urechea pe ţeasta groasă de cremene verde a gheţei, care, ca o lespede de mormînt, sugruma Bistriţa, ca să auzi abia ici-colo un gîlgîit surd şi depărtat, semn că rîul trăieşte. Aliman a tînjit, aproape a bolit tot timpul. Parcă intrase şi el în somnul iernii. Numai la gîn-dul lostriţei mai învia. Atunci lua toporul şi spărgea de-a lungul bulboanelor copci şi răsuflători, ca să trimită puţin văzduh peştilor, care altfel mor acolo dedesubt, înăbuşiţi. Uneori flăcăii şi fetele izbuteau să-l ia cu sila pe la şezători şi furcării. Şedea însă posomorit. Nu se dezmorţea decît cînd începeau poveştile cu lostriţa fermecată. Asculta lacom isprăvile ei şi zîmbea. Descosea îndelung pe toţi cei cărora se arătase. Iscodea despre vrăjile şi vrăjitorii cu puteri asupra apelor şi peştilor. Şi apoi rămînea cu minţile aiurea. Pînă, în sfîrşit, a dat Dumnezeu de-a venit şi primăvara. Bistriţa şi-a sfarîmat cătuşele şi apele au năboit furioase spre vechea lor slobozenie. Valea s-a umplut cu urlet, cu vuiete şi bubuituri ca de cumplită bătălie. în fiecare zi treceau, vîrtejuri duse de nahlapi, buşteni răzleţi, sfarîmă- 290 INTEGRALA PROZEI LITERARE turi de plute, vite vii ori înecate. Oamenii se aţineau cîrduri să scape din valuri şi să tragă la mal cîte puteau ajunge cu căngile. încetul cu încetul, s-au potolit mîniile şi apele s-au aşezat în matcă. Păstrăvii ageri au început să se iţească, urmăriţi de lostriţe, flămînde, fulgerînd după ei. Numai lostriţa cea mare nu se arăta. 0 izbise vreun sloi sau vreun buştean repezit pe neaşteptate de valuri? O tîrîse năprasnica viitură pe alte meleaguri? Se strămutase în genuni mai avute în peşte? Aliman a căutat-o îngrijorat multă vreme. Pe la Paşte iat-o că s-a ivit. Mai mîndră, mai vicleană, unduind trupul cu ispite femeieşti în el. Inima lui Aliman a început iar să bată ageră. Roşeaţa i-a venit în obraji. Şi bărbăţia, îndrăzneala lui de altădată s-au dovedit în tot soiul de isprăvi de necrezut, biruind fară greutate puterile Bistriţei furioase. Mereu şi din toate încercările ieşea cu izbîndă şi se întorcea nevătămat... Pescuitul lui era un neîntrerupt noroc. Pleca într-o doară să prinză cu mîna pe sub pietre cîţiva păstrăvi pentru o gustare şi se întorcea îndată cu desaga doldora. Numai de lostriţa rîvnită, care acum îl juca şi îl înfrunta pe faţă, nu se mai putea atinge, şi îi simţea mereu dulcea ei greutate în braţele-i pline de amintirea ei. ®Povăţuit de nişte cojani urcaţi cu carele după lemne, a împletit din nuiele un fel de coteţe, ca nişte cuşti, pe care le-a ascuns ici-colo în apele limanurilor, unde ştia că trage sălbăticiunea, după ce le-a umplut cu păstrăvi vii. Lăsa numai o portiţă ca o pîlnie pe unde să pătrundă lostriţa, dar pe unde să nu mai poată ieşi. La altele iscodise cîte o clapă, care să se deschidă numai dinafară şi să se închidă îndată ce vînatul a pătruns înăuntru. Toate, zadarnice. Muntenii rîdeau de coliviile lui în care vrea să prinză apele. Capcane pentru peştii proşti de baltă. Atît numai că dimineaţa găsea momelele mîncate şi gratiile rupte ca de o mînă. Aliman s-a luat de gînduri şi a început să se încredinţeze că nu este lucru curat. Şi iar a pornit să tînjească. într-o zi s-a hotărît. Aplecat în sus, la un sat sălbatec de pe Neagra. Auzise el că acolo e un vraci bătrîn, mare descîntător de peşti; un fel de stăpîn al apelor. A urcat cale de o zi şi a ajuns noaptea tîrziu. A nimerit casa, a bătut şi s-a rugat de găzduire. Vrăjitorul l-a primit şi l-a oprit de a mas.ţhiar la el cîteva zile. Ce i-o fi spus, ce l-a învăţat, cum l-a descîntat, nu se ştie. Aliman s-a întors acasă cu o lostriţă lucrată în lemn, aidoma de şuie şi frumoasă ca cea din Bistriţa. Vopsită la fel cu aur şi argint şi stropită cu picăţele galbene ruginii. Era alcătuită din nouă jumătăţi care se îmbucau una-ntr-alta, cu scoabe. în mijlocul gol al închipuirii, după ce a frecat-o peste tot cu lapţi de lostriţă şi buruieni de apă, a ascuns un alt peştişor mai mic, tăiat dintr-un corn de cerb: ca să-i dea cumpăneală în apă şi s-o cîrmuiască. Toate au fost vrăjite, de-scîntate şi afierosite după străvechi noime şi îndreptare ale magiei pierdute şi uitate de ceilalţi. Şi într-un miez de noapte cu luna în pătrar poleind trupul gol al flăcăului, Aliman a intrat pînă la mijlocul rîului cu peştele vrăjit în mînă, a spus încet descîntecul învăţat pe de rost, în care se lepăda de lumea lui Dumnezeu, şi a dat drumul păpuşii cu chip de lostriţă. Apele au primit-o şi parcă au săltat, purtînd-o supuse. Omul s-a dus, după povaţă, şi s-a culcat. Ca niciodată, a dormit adînc şi liniştit pînă a doua zi la prînz, cînd l-au trezit oamenii. Plouase sus la munte şi Bistriţa venise sodom din mal în mal, cărînd sfarîmături de sate la vale, cu case, oameni şi vite. Trebuia să sară şi el, cel mai cutezător şi mai priceput, să dea ajutor. 291 VASILE VOICULESCU ^Cînd a sosit Aliman nu se mai putea face nimic. Trecuseră toate ca nălucile, cu hăituri jalnice acoperite de tumultul nahlapilor, şi se pierduseră departe. Numai o sfarîmătură de plută se zărea în sus învîrtindu-se năucă în volbura apelor, care aci o repezeau la vale, aci o ţineau iar în loc şi o întorceau în ochiurile uriaşe cu miezuri de sorb. Pe ea o făptură omenească abia se mai ţinea cu amîndouă mîinile pe o rămăşiţă de cîrmă. Aliman se pregătea să intre voiniceşte în valuri şi s-o aştepte la loc prielnic, cu cangea în mînă, cînd pluta se smulse din fierbătoare şi veni cît ai clipi ţintă la mal, sub picioarele lui. Dintre sfarîmături el scoase în braţe o fată, singura vieţuitoare care nu fusese smulsă de apele hrăpăreţe. Era leşinată. Flăcăul o întinse pe iarbă, o frecă pe inimă, îi apăsă coşul pieptului, aşa cum se dă ajutor \ înecaţilor. Fata îşi veni numaidecît în fire£K'u înghiţise apă deloc.(Â zîmbit izbăvitorului ei, s-a } uitat speriată la lumea adunată şi a cerut mîncare. Oamenii vedeau cu uimire cum se zbicesc re-~ pede straiele pe ea, iia, fota, opincile, ca şi cînd n-ar fi fost udă niciodată. Au mai băgat de seamă că are părul despletit pe umeri ca nişte şuvoaie plăviţe resfirate pe o stană albă. Ochii, de chihlimbar verde-aurii cu strilici albaştri, erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticlă. Şi dinţii, cînd i-a \ înfipt într-o coajă de pîine întinsă de Aliman, s-au descoperit albi, dar ascuţiţi ca la fiare. Fata sta linişită. Dar Aliman n-a mai lăsat-o mult acolo. Aluat-o grabnic la el acasă, unde a | ascuns-o de ochii străini. Şi s-a încins între ei o dragoste_cum nu _se. maj a o m e njsgpe meleagurile ( acelea. Parcă fuseseră făcuţi şi adunaţi înadins unul pe_poţriva cgluila]t. Era frumoasă, cu chipul f poate cam bucălat, şuie, cu trupul lung, mlădios şi despicătura coapselor sus ca la bunii înotători. Flăcăul uitase dintr-odată de lostriţă şi de vrăji. Ţinea fata în braţe şi dulcea ei povară împlinea tot ce rîvnise şi jinduise nebuneşte pînă atunci. Ziua stăteau închişi în casă ori umblau alintaţi prin păduri. Noaptea ieşeau la Bistriţa, ţinîndu-se pe după gît. Se scăldau cu nesaţ, goi amîndoi, pînă îi prindeau zorii. Apele se făceau perind de aur, de argint şi apoi albastre, în-văluindu-i tăinuitoare. Cînd unda ajungea ca olmazul, ei ieşeau şi se îmbrăcau. Vînau păstrăvi ţ şi îi mîncau acolo, fripţi la foc de brad, cum îi plăceau fetei. Au trecut cîteva săptămîni. Satul bîzîia de zvonuri ca un roi întărîtat. Precum că fata ar suge^ sîngele flăcăului ca o şţrigoaică. Dar Aliman era mai sănătos, mai voinic, mai frumos şi mai bun cum nu fusese niciodată. Şi nu le păsa de nimic. Lostriţa, după spusele lumii, se ivise iară. Acum nu se mai ascundea. Plutea în văzul tuturor de-a lungul apei... Numai flăcăul nu se mai sinchisea dacă e cea de lemn sau cea adevărată. Ieşise din minte trecutul întreg şi vremea trecea ameţitoare, ca o Bistriţă umflată de fericiri... De la un timp, dezmeticit puţin, flăcăul, ca să-şi statornicească norocul, a început să se gîn-dească la rinduielile trebuitoare, nuntă, cununie. Şi i-a spus fetei. Ea a hohotit nebuneşte, luîn-du-1 de gît. Ea ştia de ibovnic şi de dragoste, nu-i ardea nici de popă, nici de biserică. Nu pentru asta venise ea pe lume. ^ Era sălbatecă. Cu multe ascunzişuri şi taine. Şi totuşi, nu ştia nici cum o cheamă. îi dase de la el numele Ileana. Dar toate trebuie să aibă un isprăvit. Pe la mijlocul verii s-au trezit buzna peste ei cu o femeie voinică, iute şi sturluibatică, aşijderi apelor după ploaie. Despărţindu-i cu asprime, ea prinse fata de braţ, ocărînd-o mînioasă. Era mama Ilenei, care după multe cercetări îi aflase culcuşul. Venea de sus, de departe, de la izvoarele Bistriţei aurii, unde spunea că-şi are rosturile. Cunosc 292 INTEGRALA PROZEI LITERARE toţi ocina veche a Bistricencei... şi, smucind fata, o certă oţărîtă cum putuse ea să-şi uite de părinţi, să se lapede de surori, să-şi părăsească avuţiile ca să se lipească fară ruşine de sărăcia şi neamul prost al oamenilor de aici. Fata se împotrivi zadarnic. Maică-sa îi şopti la ureche nişte vorbe care parcă o adormiră. Aliman, dat deoparte cu mîna, sta prostit, gol de puteri ca o armă descărcată. Şi, pînă să-şi vină în fire, femeia cu prada era departe. Pînă tîrziu, toamna, Aliman a bătut izvoarele tuturor Bistriţelor, neagră, albă, aurie, precum şi a tuturor Bistricioarelor, fară folos. Nimeni nu cunoştea, nici măcar n-auzise de Bistriceanca ori de fata ei şi nici de sălaşurile lor. Numai un moşneag trecut de suta de ani îşi mai amintea de ele. Era copil cînd satul le alungase cu pietre şi le dase foc casei pentru multele blestemăţii şi răutăţi ce săvîrşeau cu ajutorul Satanei. .—a căutat apoi pe vraciul care-1 descîntase. Nu l-a mai găsit nici pe ăsta. Plecase dincolo, peste munte, la nişte neamuri. Flăcăul s-a întors şi s-a închis în el şi în casă. Ajunsese nevolnic şi moale ca o cîrpă. Făceau toţi din el ce vreau. Nu se mai împotrivea la nimic. Curînd l-a ochit o fată mai îndrăzneaţă şi l-a îmbrobodit uşor. Şi se logodiră, ca să-l lege de-a binelea. Aliman se lăsa, plecat de pe lumea asta. Nu mai intra în pădure după vînat, nu mai cobora la apele Bistriţei. Uitase parcă de lostriţă, de undiţe, de căprioare. Se însura numai fiindcă nu mai avea voinţă să se împotrivească nici unei biete fete, care în ochii lui era mai puţin decît o gînganie, şi orice îi era totuna. Nunta s-a hotărît în gura postului; la Filipi. Noaptea plouase potop la munte şi negureala stăruia încă. Dar în vale era cald şi senin ca vara. în curţile nunului, mesele întinse vuiau de rîsete şi voie bună. Mirii veniseră de la biserică şi se aşezaseră între cei doi nuni. Fata, veselă şi mîn-dră. Aliman, tulburat, visase în ajun că se însura cu lostriţa şi-l cununa bătrînul vrăjitor. Ea sta dreaptă lîngă el, înălţată pe coada ca două pulpe gata să se despice, şi-şi rezema capul bucălat de al lui. Rachiul curgea gîrlă. Secărica alerga din mînă în mînă cu ulcica. Toţi, bucuroşi, închinau cu Aliman,' care ciocnea cu oricine, fară potrivire, şi da de duşcă. la jumătatea praznicului sosi în goană un băieţaş, cu vestea că lostriţa vrăjită s-a arătat iară. E aici aproape, ieşită la liman sub coasta iadului, unde stă lungită la soare, ca o domniţă. Parcă doarme. Numai bate uşor din coadă, ca şi cum s-ar apăra de musculiţe. E mai mare şi mai frumoasă ca pînă acum. Aliman, buimac de băutură, cum auzi de lostriţă, s-a deşteptat ca din-tr-un somn adînc şi a sărit smintit dintre oaspeţi, strigînd: „Azi nu mai scapă! O mănînc de nunta mea!" Şi a alergat nebun spre rîu. ■ S-auzea din ce în ce mai aproape hreamăt mare, cu larmă asurzitoare şi muget cumplit. Valea iar detuna înspăimîntată, ca în toiul unei bătălii. Apele veneau cu năhlapi săltaţi ca bivolii, unii peste alţii, şi lumea privea îngrozită. Numai Aliman nu vedea, n-auzea. Alerga mereu înaintea năboiului, cu o ceată de nuntaşi speriaţi după el. Şi iar simţea deşteptată în carnea braţelor dulceaţa unei poveri neuitate. Cînd sosi în locul de care povestise băiatul, lostriţa era acolo. Ea se-ntoarse deodată nălucitoare, cu capul ţintă în Aliman. Stătu aşa o clipă plină. Apoi pomi, ful-gerînd apele, spre el. Omul încremeni. Dar numaidecît, cu chipul luminat de o bucurie nefirească, chiui, strigînd cît să înăbuşe huietul: „Iată, vin!“... şi, smucindu-se din mîinile a trei oameni, sări în mijlocul Bistriţei, cu braţele întinse spre lostriţă. 293 VASILE VOICULESCU Viitura, tunînd vijelioasă, îl ajunse. Năhlapii trecură cu buşteni, acoperişuri de case şi punţi peste capul lui. El a mai ieşit o dată. Ţinea lostriţa şi, ameţit de izbitura apelor, se căznea s-o apere, adăpostind-o ca pe un copil cu braţele. Apoi s-a cufundat în valurile care, bolborosind mî-nioase, s-au pecetluit deasupra lui pentru totdeauna,»-'';' Dar povestea lui Aliman a rămas vie şi mereu mlădioasă. Creşte şi se împodobeşte an de an cu noi adause şi alte scornituri după închipuirile oamenilor, jinduiţi de întîmplări dincolo de fire. Ea colindă în sus şi-n jos malurile Bistriţei. Urcă o dată cu cărăuşii, coboară cu plutaşii, stă pe loc cu copiii... Dar se mişcă necontenit alături şi în rînd cu lostriţa fabuloasă, care nu-şi găseşte astîmpăr, cînd fulgerînd ca o sabie bulboanele, cînd odihnindu-se pe plavii, cu trup de ibovnică întinsă la soare în calea flăcăilor aprinşi şi fără minte. 10 şi 11 martie 1947, Bucureşti. în mijlocul lupilor Se vorbea despre vînatul mare şi vînătorile majore, din ce în ce mai părăsite la noi, deşi munţii sînt încă plini de urşi uriaşi, cerbi falnici, misterioşi ţapi negri şi mistreţi primejdioşi, dacă nu de lincşi şi jderi. Doar bourul lipseşte din vechea faună cinegetică a ţării. Şi e păcat, adause gazda, că nu l-am prăsit din nou, aşa cum au făcut alte state. - Eu o spun de mult, îl întări altul. Sîntem încă un colţ al lumii unde pătimaşii ar putea găsi mult mai uşor emoţiile tari şi peripeţiile vînătorilor grele, fară să mai fie nevoie să alerge pînă-n Africa şi India. Şi conversaţia se învălmăşea în jurul decadenţei acestei activităţi vitale şi primordiale, vînă-toarea, cu care omul vine din fundul mileniilor de piatră, cînd a fost silit să dea singur lupta inegală cu ursul cavernelor şi leul băştinaş. Dar mai ales cu elanul, cerbul impetuos al erelor primitive, mai primejdios decît toate fiarele la un loc. Cineva întrebă despre elan... Gazda aduse numaidecît albume cu reproduceri după desenele găsite în peşteri, înfaţişînd minunate scene de vînătoare primitivă şi cărţi despre rolul şi însemnătatea vînătoarei în preistorie^Stam toţi plecaţi pe ele şi începeam să înţelegem că lupta cu sălbăticiuni mult mai puternice decît noi ne-a silit, ca să le biruim, să ne preschimbăm în oameni^ Gazda ne lămurea cum pentru mîncare omul găsea destulă pradă mai slabă decît el, precum şi toate roadele pămîntului. Dar împotriva leului, care năvălea peste el în cavernă, şi a ursului, cu care intra în concurenţă pentru adăpost, ori a mamutului care-1 strivea, vânătoarea trebuia să se transforme în arta supremă, ştiinţă şi magie totodată, tehnică şi cultură, sacrificiu şi încordare (tegnereii. cu simulacre ritualuri magice^'Sesfaşurate pe ariile altarelor; aşa cum arată toate scenele zugrăvite în peşterile preistorice. Sau cum se mai practică la sălbaticii de azi. - Ecouri de atunci, urmă el, mai răsună ici-colo în practicile magice şi eresurile vînătorilor de la ţară: glonţul descîntat, unsorile vrăjite, talismanele, zile faste şi nefaste, precum şi alte rîn-duieli ale xînatului. mergînd pînă la purificare. Adevăratul vînător nu fumează tutun şi se ţine de la rachiu, măcar cît umblă la vînătoare. Dar cine se mai gîndeşte, oftă elrsă adune pulberea acestei sfarîmate culturi în care se întrupa odinioară esenţa idealului omenesc... Şi gîndurile noastre, înfiorate, se întorceau înapoi pe pîrtiile deschise de oamenii paleoliticului, la cavernele cu oase de urşi şi lei prohodite de magii clanului în incantaţii şi vrăji. După o mică tăcere, un magistrat, lăsînd cartea din mînă, ceru îngăduinţa să ne spuie o în-tîmplare de-a lui, căreia de-abia acum îi găseşte rostul şi îi înţelege legăturile. - Eram, începu el, judecător de pace al unui ocol rural, într-un'ţinut deluros acoperit cu păduri feciorelnice, la poalele munţilor. Ape furioase sfîşiaseră odinioară pămîntul şi rîpi imense cu straturi culcate de humă vînătă, vărgată cu gresie albă. dau o impresie de arhaism şi primitivitate tulburătoare JNicăieri n-am mai văzut cer sfîşiat de apusuri mai adînci şi mai misteriose, prin care se scurgea, galben, peste meleaguri încremenite în vechime, parcă sîngele melancolic 295 VASILE XQţCULESCU \xent al unor ere de mult încheiate în restul lumii... ţ^Ju m-as mira.dacă,găurile negre ce se deschideau în pereţii malurilor nu erau guri de peşteri, pline de osemintele trecutului, ca cele din albumeie ce răsîoirâm. Ţinutul sta încă bogat în vînat, mai ales lupi şi vulpi, chiar jderi şi rîşi, dar nu mă interesa vînătoarea. Pe atunci nu mă gîndeam decît la cariera mea, cum să înaintez şi să scap mai repede de acolo. începusem totuşi să adun rudimente de drept popular şi frînturi de obiceiul pămîntului, pentru un studiu pus la cale să-mi ţie de urît. Mă uimeau nu atît temenelele, ci frica cu care mă priveau oamenii. Cu astea ne întîmpinau pe toţi cîţi faceam parte din administraţie, şi erau îndreptăţite. Mînuiam şi eu pedepsele. Mă impresiona altceva: un fel de evlavie, o veneraţie de altă esenţă cu care eram întîmpinat şi de care colegii mei, medicul plaiului şi subprefectul, nu se învredniceau. M-am lămurit însă curînd. Eu eram un mag. Judecătorul era pus mai presus decît ceilalţi, învestit cu puteri spirituale. Eu nu băteam, ca jandarmul sau ca pretorul. Nici nu smulgeam copiii bolnavi din braţeje mamelor, ca. medicul, să-i trimit la spital. Eu aveam putere, ca judecător, cu un singur rînd de buchi scrise, să leg şi să dezleg tot ce puneau la cale ceilalţi, amenzi, contravenţii, procese. Şi cu o iscălitură de-a mea puteam să spăl pe învinuit de toate păcatele pentru care era tîrît înaintea mea. Cum nu putea face popa, cu care satul, de altfel, avea cîrcote şi judecăţi. într-o zi am achitat un ţăran învinuit că vînase fară permis de vînătoare, în sezon oprit şi, pe deasupra, vînat interzis: o căprioară. Jandarmul îl prinsese tocmai cînd o jupuia. Omul se apăra că n-o ucisese cu arma, nici n-o prinsese în cursă. Ci o scosese din gura unor lupi care o încolţiseră. în adevăr, la cercetare nu s-au găsit găuri de gloanţe, ci numai urmele colţilor adînc înfipţi în gîtul prăzii şi alte mursicături ale fiarelor. Dar satul s-a arătat foarte nemulţumit de judecata mea. Cîţiva pe care mi-i apropiasem au îndrăznit să mi-o spuie. Omul mă înşelase. El vînase şi trebuia pedepsit. Că nu s-au găsit urmele gloanţelor nu era nici o dovadă. - Cum aşa? i-am întrebat. Aţi văzut doar toţi grumazul căprioarei sfîrtecat de colţii lupilor. - Da, dar lupii au lucrat pe socoteala lui. El i-a pus. - Cum să-i puie? mă mirai. Ce, lupii au ajuns pe la noi cîini de vînătoare? -Aşa e, cum spuneţi dumneavoastră, întăriră ei. Fiarele stau în slujba lui, năimite. Aleargă şi ucid vînatul din poruncă. Ba încă i-1 aduc şi la picioare. Altminteri, cum l-ar putea el scoate din gura haitei, dacă nu cu bunăvoia. Că altfel l-ar face fisii si pe el. , . în adevăr, la proces eu nu mă gîndisem să întreb pe împricinat cum silise pe lupi să-i lase prada. Am aflat cu acest prilej că omul meu era un mare vrăjitor de lupi, pe care îi supunea şi-i folosea cu farmecele şi magia lui, ca un stăpîn. I se spunea Luparul şi era privit ca o urîciune a lumii. Asta m-a ficut curios şi m-a îndemnat să-l cercetez. îmi putea fi preţios pentru îmbogăţirea culegerii mele de datini populare şfca tip uman, ieşit din comun. Trăia, ca un paria, afară din sat, pe coclauri, într-un fel de jumătate bojdeucă, jumătate peşteră scobită într-un mal argilos şi sterpfN-avea nevastă, n-avea copil... nimic. Era singur ca un sihastru. Ţumea spunea că în preajma lui nu suferă să vieţuiască nici un dobitoc domestic, din cele Xr- ■ 296 INTEGRALA PROZEI LITERARE ce se găsesc în gospodăriile oamenilor. Vitele şi-ar luajumeaîn cap, spăimîntate la vederea lui, şi cîinii-ar fugi de el urlînd. ....~.. înadevăr, nu m-a întîmpinat nici o vietate cînd am pătruns în bătătura lui... Sărăcie, mi-am zis, nu-i altceva jŞDoai cîteva găini rîcîiau în nisip. L-am strigat. Abia a ieşit. Cînd m-a cunoscut s-a bucurat. Era un bătrîn verde, uscat, înalt şi Ciolănos, posomorit, dar cu o privire arzătoare, părul des, căzut pe frunte şi mîinile lăţite, cu degete răşchirate ca nişte labe. Chipul măsliniu şi prelung, spînatic, abia ţărcuit pe sub falei de o zgardă de barbă rară şi ţepoasă, avea ceva tainic, trist şi totodată vehement în el. Şi am priceput de ce era spaima şi hula satului, pentru ce toţi îl urau şi-l huiduiau. După înfăţişare se arăta ca un anormal. Un tip lombrozian. Umbla vorba că din trupul lui se răsfiră un iz sălbatec şi nimeni nu-i poate suferi nici mirosul, nici privirile. Cercai să-mi dau seama ce e adevărat din toate ponoăsefe cu eare4 încarcă lumea, care-1 învinuia de multe rele şi nelegiuiri, dar mai ales că trimite lupii înadins să facă stricăciuni în vitele gospodarilor. Ba uneori se preface el însuşi în lup şi iese înaintea oamenilor şi-i sfîşie. LuparuT m-a primit stîhgaci, dar cuviincios, fară mari plecăciuni, cu o demnitate şi o stăpînire de sine care m-au impresionat. M-am dat aproape de el. Se simţea în adevăr un miros tare. Nu ştiu dacă aţi jupuit careva din dumneavoastră un şarpe? Ei bine, avea un iz arsenical, un miros usturat.Dar cred că asta venea de la o bundă de blană cu care era îmbrăcat şi de la brîul tot de blană ce-i strîngea mijlocul subţire de flăcău. M ă poftit în spelunca lui. Pe vatră ardea focul şi fierbea o oală cu nişte buruieni. Laviţa era aşijderea acoperită cu blăni şi piei de fiară. Şi pretutindeni blăni; de urşi, de lupi, de căprioară. L-am întrebat cu "ce Te-a vînat? Mi-a răspuns că toate sînt vechi. Cea mai mare parte de la taică-su şi moşu-său, altele de cînd umbla şi el, odinioară, ca toţi vînătorii, cu puşca. Dar de cînd a îmbătrîriit şi nu mai poate ochi, s-a lăsat de vînat. Prinde din cînd în cînd în laţ şi la capcană cîte o vulpe nărăvită la orătănii sau scoate şi mai arareori de la lupi, cu ciomagul, cîte o pradă, cum s-a întîmplat cu căprioara pentru care fusese tîrît de duşmani la judecată. Dar trăieşte tot mai greu pe cît îmbătrîneste. Si tot mai slăbănogit, aşteaptă să-l sfîşie într-o zi fiarele şi pe el. M-am folosit de vorbirea lui despre fiare şi i-am mărturisit făţiş că mă interesează mult legăturile lui cu sălbăticiunile, mai ales cu lupii. Pentru asta venisem. Omul m-a privit fară-să clipească şi a tăcut. L-am încredinţat că vin dianjare prietenie pentru el, nicidecum să-l:spionez sau să-l ispitesc. Că mă îndeletnicesc şi eu cu un soi de farmece şi descînte.ce.-cu care chem duhurile — făceam în adevăr spiritism... şi l-am rugat să-mi destăinuie şi mie din ştiinţa şi puterile lui. S-a apărat că nu-i adevărată hula lumii, că nu ştie şi nu poate nimic mai deosebit decît ceilalţi oameni. Dar că se pricepe să vorbească şi să se înţeleagă cu lupii în limba lor. - Cunoşti graiul lupilor? întrebai. - Da, domnule. L-am deprins de mic copil. _ - Cum şi de Ia cine? - Întîi de la moşu-meu şi de la tata, că îl ştiau şi ei. - îl ştiau şi ei? , - Da... Moşu-meu şi tata erau pădurari vechi. Trăiau numai în miezul codrilor şi creşteau pe lîngă ei lupi, pe care îi prindeau de puiendri. Eu m-am născut şi am crescut între căţei de lup, cu 297 VASILE VOICULESCU care mîncam alături, cu care mă jucam şi mă băteam în parte pînă veneau ai mei noaptea tîrziu de prin pustietăţi. Uite şi acum zgaibele lăsate de colţii şi ghearele lor. • Si-si-desficu braţele: nişte cotolane păroase, numai din vine, gîlci şi noduri. - Şi maică-ta? îl întrebai. - N-am avut mamă. răspunse el scurt. - Dar nevasta? - Nevastă-mea e-o tufa scorburoasă din pădure.,. Am văzut că pe latura asta unde puneam degetul durea... Schimbai vorba. - Şi la ce foloseau alor dumitale lupii? - Le ţineau de urît, răspunse cu zîmbet amar omul. - Numai atît? - Ba le mai apărau bîrlogul de oameni şi de sălbăticiuni. - Numai atît? . ... Urmai să-l privesc întrebător. - Şi uneori îi ajutau la vînat, întregi omul răspunsul la ancheta mea. Dar, urmă el, îndată ce creşteau mari şi li se făcea de dragoste, rupeau lanţurile şi fugeau înapoi în pădure, lepădîndu-se de prieteşugul nostru şi de traiul bun. - Vra să zică, vă erau ca un fel de cîini? - Tot sălbăticiuni, domnule. Nu se afla chip să-i domesticeşti de-a binelea. Tata era numai semne şi răni pe mîini şi pe pulpe de muşcăturile lor. Trebuia mai întîi să-i îmbuibi de came ca să te apropii de ei, să-i mîngîi şi să le scoţi prada din falei. Din destăinuire în destăinuire, Luparul ajunse să-mi tăgăduiască să mă ia cu el într-o noapte potrivită şi să-mi arate meşteşugul lui la lupi. .... A ales noaptea Sfîntului Andrei, cînd lupii îşi primesc pentru tot anul merticul lor de prăzi. Fiecăruia i se sorteşte anume om, anume femeie ori copil, pe care are voie să-l mănînce. Atît! De vite şi de alte prăzi nu li se ţine socoteală. Au îngăduinţă oricîte, numai în ceea ce priveşte omul, lupul trebuie să se mulţumească cu ceea ce i s-a dat tain. Era -şi-mi notai pentru, studiul meu - un fel de drept, o frîntură din vechea pravilă a vînătorii primitive. L-am descusut şi despre alte superstiţii şi eresuri: mi-a răspuns deschis şi inteligent. ( Şi omul huiduit şi hulit care sta în faţa mea îmi inspira nu atît milă pentru singurătatea şi «părăsirea în care fusese alungat de societatea cu care nu se împăca, cît un intens interes pentru dîrzenia lui în lupta vieţii şi forţa cu care biruise pînă atunci lumea duşmănoasă, oamenii care jpentru el erau adevărate fiare. La plecare a vrut să mă încarce cu o căciulă de ouă proaspete. Le-am refuzat. A scos repede dintr-o ladă cîteva piei de jder, o splendoare. Nu le-am primit. Şi-a dat seama că nu umblu după plocoane şi n-a stăruit. Arămas înţeles că în ajun de Sfîntul Andrei trec eu pe la el. Nu vream să ştie satul ce fac ca să se amestece în treburile mele. Pînă atunci mai erau vreo trei săptămîni. Nu pot spune că uitasem de întîlnire. Dar interesul îmi scăzuse în atît, că pregetam să mai iau frigul în nas şi să ies din casă. Alte griji mă hărţuiau. îndeosebi aşteptam un răspuns grabnic de la Bucureşti, de care atîma trecerea mea în tribunal. Şi o plecare acolo spre a grăbi mutarea mă preocupa mult, 298 INTEGRALA PROZEI LITERARE căci n-aveam pe cine lăsa cîteva zile în loc. Încît nu mai ţineam nici o socoteală de ziua făgăduită Luparului. _ ' ——--------; "" Cînd. într-o noapte, m-am trezit în răcnetele şi hăituirile satului şi cu toţi oamenii curţii în picioare. Doi lupi pătrunseseră cu ffiare îndrăzneala pînă Ia reşedinţa judecătoriei, unde locuiam, si încercaseră să răşluiască un purcel al aprodului. Asta m-a hotărît să mă ţin de cuvînt, şi seara următoare. cu jnisca în spate, m-am înfiinţat în spelunca Luparului. - Ţtam primit înştiinţarea, îi strigai glumind. Ai făcut bine că mi-ai trimis-o, mă bătea gîn- dul să nu te mai necăjesc. _____________^ ] —>—■—™------------— - Da’ de unde, domnule, zîmbi el cu 'ochi aprinşi, nici un necaz. Poftiţi înăuntru pînă se luminează întunericul. Că trebuie să se arate tuna,® Am intrat. La lumi na opaiţului am văzut atunci ceea ce nu băgasem de seamă întîia oară. Pe pereţii văruiţi cu alb, chipuri mari şi mici detupi;de cerT5î7vulpi şi mistreţi zugrăviţi unii cu cărbune, alţii cu humă roşie, în felurite înfăţişări. Cîtiva~âla@ad.'altii':cââifi<.roiilti în atitudini nefireşti, de pildă sculaţi în două picioare sau suiţi în copaci rămuroşi. Şi în mijlocul acestor icoane, un om uriaş cu o bîtă enormă, cu care-i mîna parcă. Contururile lui treceau dincolo şi se lungeau pe tavanul scund ca ale unei zeităţi protectoare. ' Desenul era tras cu o siguranţă şfo TEFăcie uimitoare, ca de_un adevărat înzestrat. / - Copilării, zise omul urmărind fară plăcere uimirea mea. Am căzut în mintea copiilor, şi iarna, ca să-mi treacă de urît, mă joc cum mă jucam în coliba tatii. Rotind ochii, zării pe vatră şi prin colţuri alte chipuri de fiare plăsmuite din lut. Astea erau mai grosolane, ca cele ce se vînd prin bîlciuri... Unele se înfăţişau şchioape, le lipsea cîte un picior, altele cu găuri în coaste, cu ţepuşe înfipte în oblîncuri... Am vrut să le cercetez mai de aproape. Dar Luparul mă împiedic^ 1 - Cîata. domnule judicător, zise el solemn^ulat drept în faţa mea şi astupîndu-mi vederea. A ieşit luna şi trebuie să mergem, cţfe depărticior} A trebuit să las idolii de lut în pace şi să-l urmez. Luase cu el numai o bîtă enormă. Era înfăşurat într-o sarică de piei sălbatice, cred de lup, din care zbucnea nesuferitul miros usturat, de care acum era plin tot omul.) / , Am mers ca două ceasuri, cu ocoluri, urcînd şi coborînd dîmburi şi gorgane, cînd spelbe, cînd încîlcite de păduri, pînă am ajuns într-un gurgui, care stăpînea văile. Gîndindu-mă bine, cred că nu ne-am dus prea departe, dar omul m-a ocolit în loc,,ca^şj-meureexa fiarele urma. / Sau ştiu eu... însă acolo unde ne-am oprit stăpîneau o linişte, o pustietate şi un ger de planetă moartă.-Lumina ameţitoare a lunii, pare facea totul şi mai fantastic, ne îmbăia, ne izola, însin-gurîndu-ne parcă şi mâi mult de lume. . . - / Luparul mi-a ajutat să mă urc într-un tufan crenguros, unde înjghebase din cîţiva snopi de coceni un pătul între doi craci groşi ai copacului. Apoi s-a suit şi el, mai către vîrf. Nu se clintea nimic în poleiul lunii, care lăcuia cu îngheţul ei cuprinderea toată. Doar inima mea bătea neliniştită... Deodată, din văzduhul de deasupra mea ţîşni un plînset amar, o schelăitură jalnică, schimbată repede într-un urlet uriaş, lung, modulat, cu gîlgîituri... Dacă nu m-aş fi ţinut repede şi nu m-aş fi înţepenit în crăcana copacului, aş fi căzut. Ridicai ochii, Omul, înălţat pe o creangă de 299 VASILE VOICULESCU care-şi încolăcise braţele, ieşea afară din coroana copacului cu obrazul plecat asupra unui lucru pe care-tlineă cu amîndoM 'fflîinfle’şi dîiî care scotea vaierele astea înfiorătoare. Tăcu cîteva minute, în care timp tăcerile îşi aţinteau parcă urechile. Apoi începu iar luluitul straniu, ca o chemare dramatică, un soi de strigăt al pustietăţii şi întrebare în acelaşi timp. Şi melopeeă fră™ gica iar se ostoi, aşteptîiîd:—as«*-™e==. — ............................. —~— De departe, o buciumare de bocet îi răspunse, fioroasă... Omul iar sună. Şi din alt colţ al lumii alt urlet mai fiomic dete semne. Şi repede se înteţi nu un dialog, ci, aş zice, un polilog, o îngînare sălbatecă între Luparul şi nevăzutul ale cărui glasuri dureroase se apropiau pe paşi nesimţiţi, trase de clamoarea tot mai înteţită a vrăjitorului. Şi dintr-odată simţii cu toate instinctele dezlănţuite o prezenţă, Cătai în jos: la tulpina tu-farului o dihanie cu capul ridicat ne privea... Apoi numaidecît alt lup se strecură lîngă el, tăcut. Omul urma să cheme prelung şi tînguitor zările, de unde primea răspunsuri tot mai lugubre, văitături răsucite ca de viscol, recitative răguşite, hăituri sugrumate în gîtlejuri flămînde, asemeni ţipetelor unei imense deznădejdi. Curînd tufanul fu împresurat de un hăitic de cinci lupi. aşezaţi în cerc, stînd în şezut ca la sfat, pe picioarele dindărăt. Cugîturile încordate, ciL^clni lucitOTi',')ei scheunau uşor, printre dinţi, cu gorgane şi înflorituri, pe diferite glasuri şi tonuri,Tri bemoli şi diezi, întreţinîndu-se cu omul care acum îşi modula în ritmuri scurte, sincopate melopeea lui ca la o ananghie, de la gravul cavernos la catifelatul de flaut, şi acutul înfiorător al crimei; de jos se împleteau vocalizări sălbatice cu tăceri gânditoare. __—— - - -—..............- Ce le spunea omul? Le povestea ceva? îi cerţa? Le făgăduia? împărţea prăzi? Că lupii, mereu cu gîtlejurile în sus, îşi schimbau între ei locurile, se tîrau pe burtă, săreau în picioare, se porneau pe bocet, clănţăneau din dinţi, dănţuind parcă aşa cum le buciuma stăpînul. Cît a ţinut reprezentaţia aceasta ca de circ n-aş putea spune; Eram mai mult decît zăpăcit şi ameţit..(Stam hipnotizat. încremenisem cu niîînile încleştate pe o creangă şi cu arma slobodă pe genunchi... \u simţeam gerul, dar trebuia să-mi fi pătruns îngheţul la oase, că eram ţeapăn ca un ţurţurii m-am trezit... La mişcarea mea, puşca a pornit să cadă. Am vrut s-o prind, dar mă răstumasem de pe maldărul unde înţepenisem, şi din cîteva rostogoliri am ajuns jos la rădăcina copacului, în ocolul fiarelor, cari în aceeaşi clipă toate se ridicară zbîrlite... Dar mai înainte ca una din ele să iasă din cerc şi să se arunce, Luparul îşi dădu drumul din vîrf chiar în mijlocul lor, năvalnic, cu bîta ridicată ca un sceptru şi cu urlet spăimîntător.- Cum stam trîntit şi-l priveam de jos în,sus,.mi s-a părut enorm, cu sarica înfoiată şi cu;căciu-la moţată acoperind luna, care-i făcea pe margini un cearcăn în jurul capului. Din ochii căscaţi îi zbucnea un fel de văpaie, ca şi din mîinile întinse, mai ales din degete: un fel de materie fosforescentă, ca la licurici. Iar izul puternic, mirosul nesuferit de nimeni, şi mai usturat duhnea din el cu’oTărie de neînvins. Lupii încremeniseră. Omul băgă din nou gura, acum vedeam bine, într-o oală şi începu să scoată nişte sunete din ce în ce mai scurte, mai poruncitoare, ca nişte gîfîituri, gîlgîituri înăbuşite de gîtlej sălbatec, la auzul cărora lupii, pleoştind cozile, începură să se tragă înapoi şi să lărgească laţul dimprejurul nostru... INTEGRALA PROZEI LITERARE - Urcă-te repede în tufan, îmi porunci încet Luparul, scoţînd pe jumătate botul din oala unde fierbea ecoul urletelor. \ încercai să mă ridic, dar nu putui. Mă durea grozav o gleznă. - Nu pot, gemui, mi-am rupt glezna. Omul se apropie cu spatele de mine şi se aplecă pe vine. - Agaţă-te în cîrca mea, iute. Şi se mogîldi, ca o moviliţă, cît putu, ca să-l ajung şi să-mi vie bine să-mi încolăcesc braţele de gîtul lui. Pe atunci eram încă subţirel şi uşor. Omul s-a ridicat cu mine în spinare, s-a scuturat ca să mă aşeze bine de-a lungul spatelui său lat şi a pornit cu mine în cîrcă, fară să înceteze sunetele vrăjite şi polilogul cu fiarele care stricaseră cercul şi se strîngeau iar hăitic, cu dihania cea mare în frunte. Am ridicat puţin picioarele, zgîrcind genunchii, ca să nu mi se tîrască vîrfurile tălpilor de pămînt, să mă împiedic de pietre şi rădăcini. Şi stam acolo în spatele lui, trăgînd adînc în piept mirosul descîntat cu care biruia fiarele şi căruia îi simţeam acum toată puterea magică. Mîinile lui urmau să împrăştie, mai ales din degete, văpaia fosforescentă, pe care o vedeam dincolo de el în faţă, cînd întindea şi juca bîta către bestiile ce dau îndărăt pas cu pas şi se trăgeau dinaintea lui. După cîteva şovăiri, hăiticul se dete bătut. Cumpăna magică era să nu curgă sînge. O singură picătură, de la om sau de la fiare, şi vraja se spărgea. Nimic n-ar mai fi oprit catastrofa. Dar Lupanii izbutise... . Urlete din ce în ce mai depărtate, mai înăbuşite de zăbranicul lunii şi al tăcerii se pierdeau în tainele de dincolo de zarea noastră. Pe urmă nu mai stiu... De emoţie, de durere, cred c-am leşinat, sau poate numai am adormit. Ceea ce ştiu e că m-am trezit în patul meu din odaia de cui-care de la reşedinţă. Era dimineaţă mare, şi aprodul îmi adusese, ca de obicei, cafeaua la pat... Cmtr^rstimifisepesimHromuî cu mine în cîrcă mi-a rămas o taină. Dacă n-ar fi fost durerea de la gleznă, as fi fost convins d am visat... Doctorul a constatat că era o simplă scrîntitură. Apus încheietura într-un bandaj strîns şi am putut umbla cu piciorul în şoşon şi sprijinit în băţ. Nu se putea să stau în pat, venise telegramă chiar în dimineaţa aceea să mă prezint imediat la Bucureşti, pentru mutare. Mi-am strîns lucrurile şi am plecat ca un nebun. - Şi Luparul? întrebă gazda. - Nu mai ştiu nimic. Am lăsat toate în urmă, fară să-mi întorc ochii sau gîndurile. Ajuns la Bucureşti şi intrat în marea carieră, a trebuit să mă fac eu însumi vrăjitor, de alt soi de fiare, de oameni, cu care am avut, cum ştiţi, mult de luptat. Dar discuţia dumneavoastră despre vînătoarea magică mi-a împrospătat toate emoţiile de atunci şi m-a făcut să pătrund o parte din tainele ce s-au petrecut în mine. - Ce crezi că era văpaia din ochii şi din degetele omului? întrebăjcineva. - Nu aş şti acum. Dar atunci şi acolo, cum stam căzut în mijlocul fiarelor, cu toate instinctele treze şi încordate, îmi amintes^ că.am făcut fară să vreau reflecţia că văpaia aceea era toată voinţa omului exasperată, tot fluidul magic strîns şi condensat de fiinţa celui care făcea efortul extraordinar să alunge primejdia... Fără această magie, am fi fost pierduţi. Pe urmă nu m-am mai gîn-dit la asta, am uitat... Dar acum iar încep să pricep. Ca şi în magia vechilor vînători, omul meu crescuse, se lărgise dincolo de el, de sălbăticiunea strîmtă a lui, ca să poată cuprinde şi înţelege VASILE VOICULESCU pe lup, să şi-l asimileze^Numai cunoscîndu-1 astfel, magic, putea să-l supună şi să-l stăpîneascăj IO formidabilă activitate de duh, pe . care noi nu o mai putem săvîrşi^Magul primitiv devenea prin asta arhetipul lupului, marele lup spiritual de dincolo, dinaintea căruia hăiticul de rînd se trage înfiorat, ca oamenii la apariţia unui înger... Omul preistoriG-nualergatkrpăjiare^civmaprimej-dii, săgeta taine protivnice,întindea curgg^snftu problemejb-existenţă... - Exagerezi, preşedinte, îl întrerupse un prieten. Eu cred că văpaia omului dumitale era un fosfor oarecare, un putregai, cum face lemnul unor anume copaci, cu care el îşi îmbibase mîinile şi obrazul, ca să ţie în respect fiarele. Am citit undeva despre asta. f - Se poate, dar cu asta văpaia n-a fost mai puţin magică, încuviinţă povestitorul, mîngîin-uu-şi încet glezna în care se deşteptase amintirea unor dureri adăpostite altădată, demult, acolo. L- 1947, mai 2, Buc[ureşti], Schimnicul Toiul postului mare, cu nesfîrşitele-i privegheri şi canoane, stăpînea neîndurat peste mănăstire. Zbuciumate zi-noapte, toaca şi clopotele asurzeau muntele, hărţuiau pe monahii gălbejiţi de înfrînări şi nesomn, îi scoteau ca pe nişte cîrtiţe din chilii şi-i mînau far’ de răgaz la biserică. Topiţi de ajunări, călugării moţăiau în străni, cu auzul împăienjenit de bîzîitul aceloraşi cîntări sfomăite de pe tipicul învechit. Tîrziu, prin întunericul bătînd în verzui al ultimei străji, se risipeau pe la sălaşurile lor pentru o scurtă odihnă, cît să-şi scoată camilafcele şi să fure, aşa îmbrăcaţi, cîte o bucăţică de somn. Cei mai greoi rugau pe cei cu trezia uşoară să-i scoale. Şi numaidecît se auzea ici-colo: - Cioc... cioc... Hai, părinte Cutare, că toacă de al atîtelea ceas... - Repede, cuvioase, că începe molitva... Şi cuviosul, buimăcit, bîjbîie după culion, frecîndu-şi cu pumnii ochii umflaţi... Numai părintele Sofonie sta mereu întreg şi nebiruit. Nici ajunări sălbatice, nici îndelungi vegheri în genunchi nu-1 înfrîngeau. Treaz, puternic, neabătut tot timpul, el sta în fruntea soborului, pe care-1 tîra după sine, atlet al călugăriei prin marile osteneli evlavioase şi înflăcăratele-i lucrări duhovniceşti. Spăimîntaţi, călugării îl rugau să-şi mai domolească osîrdia şi să-i îngăduie să răsufle, că nu se pot ţine după el. Nu sînt făcuţi ca sfmţia-sa numai parcă din oase şi duh. Sofonie nu-i asculta. Ţinea înainte post negru, fară abatere, silind cu aspra-i pildă pe nemernicii fraţi să nu se dedulcească la mîncare. De multe ori, căzut în chilie la rugăciune, uita de hrană şi lăsa călugării flă-mînzi; în trapeză, să-l aştepte. Odinioară stareţul cel vechi nu-i răbda lipsa. Trimitea doi fraţi să-l scoată şi să-l aducă la masă. Stareţul următor, un arhiereu subţire, cu vederi largi, frecat de lumea nouă cu adaosurile şi ciudăţeniile ei, a căutat să pună rînduială. L-a dezlegat pe Sofonie, recunoscîndu-i înalta vrednicie duhovnicească, de toate îndatoririle obşteşti. Voia la el; să stea cît o pofti închis în chilie ca într-o chinovie unde să ajuneze şi să se roage netulburat, fără să dea cuiva socoteală de timpul şi faptele lui. La biserică să vie numai pentru împărtăşanie. Iar mîncarea să i se pună o dată pe zi, în tindă, de unde să şi-o ia singur, ca astfel să nu-1 mai supere nimeni şi nimicul s-a dat, adică, un fel de treaptă întîi a schimnomonahiei, în mănăstire/în chipul acesta, scoţîndu-1 din obşte, stareţul nou nădăjduia să curme neliniştea rîvnelor nefireşti încuibată în paşnicul locaş şi să aducă viaţa soborului la netezişul cuvenit mănăstirilor obişnuite. Dar şi aşa, răznit, Sofonie urma să stea ca un îndreptar de foc, sau mai degrabă de gheaţă, spre care fără voie se întorceau toţi ochii. în tindă, blidele cu mîncare se găseau aproape neatinse. Schimnicul era, în schimb, nelipsit, cel dintîi la toate slujbele şi privegherile, canoanele şi ceasurile bisericii. Bold nemilostiv care împungea necontenit pe fraţi spre desăvîrşire. Unii, puţini, se străduiau, fară spor, să-l ajungă. Cei mai mulţi rămîneau departe în urmă, şchiopătînd şi cu 303 VASILE VOICULESCU trupul, şi cu duhul. Şi se amărau. Alţii îi erau de-a dreptul, în sinea lor, potrivnici, mai ales slujitorii şi chivemisitorii bisericii. Aceştia se găsesc nevoiţi să stea tot timpul în picioare, să alerge, să citească, să cînte şi cîte alte osteneli, săptămîni şi săptămîni în şir. Or, asta nu se poate cu gîtle-jul uscat şi pîntecele gol. Şi se înfruptau pe ascuns, ca nişte păcătoşi, din de dulce. Mai ales că aici se potrivea parcă înadins o grozavă întîmplare, ca un făcut. în post, şi mai cu seamă în zilele de ajunare, lupii dădeau iama în turmele mănăstirii. Răpeau cîţiva miei mici şi mai lăsau acolo pe loc unul-doi sîngeraţi, o oaie mursicată, care se zbătea de moarte. Puteai să-i laşi aşa? Trebuiau numaidecît tăiaţi. Şi carnea nu era doar s-o azvîrli la cîini. După ce-şi luau partea lor, fraţii păstori treceau pe ascuns toate pulpele de dindărăt în pivniţele cuvioşilor osteniţi, toţi călugări tineri. Asta cu ştiinţa noului stareţ, care închidea ochii. Ştia şi preasfinţia-sa că se cîntă nu atît cu gîtul, cît şi cu foalele pline. Dar, de la o vreme, şi el se luase de gînduri. Nu era săptămînă ca fiarele să nu se abată şi să nu aducă cucernicilor plocon hălci de came fragedă. - Ce e asta? întreba stareţul, mînios, pe monahii ciobani, cercetînd iar tîrla şi stricăciunile. - Ce să fie, preasfinţite... Cîtă vreme n-avem puşcă, nu putem stăvili năvala sălbăticiunilor. - Apoi nu-i aşa... îi dojenea stăpînul. Ştiţi că nu avem îngăduinţă să ţinem arme. Dar închideţi cu grijă coşarele şi înălţaţi gardurile. - Geaba, răspundeau ei cu îndrăzneală. E cu osebire o spurcăciune de lup mare şi sur, meşter şi mlădios ca Satana. Ăsta nu ştie nici de gard, nici de coşar. S-ar strecura nesimţit şi pe gaura cheii. - Dar cîinii? La ce-i mai ţineţi? - Cîinii? bodogăneau ei. Cîinii nu suflă, dar încă să mai latre... Doar că nu dau din cozi şi nu se bucură. - Nu mai apăraţi lenea voastră şi a dulăilor, îi beştelea bătrînul, fluturînd spre ei cîrja. O să vă schimb. Aduc păstori vrednici de la munte. Pe voi vă trimit la cărat piatră, ca pe nişte îndărătnici. ţ - Ba mai bine să-l puneţi aici peste noi, baci, pe părintele Sofonie, că numai de frica lui ascultă dihăniile, spuneau ciobanii, facîndu-şi cruce, j Asta era adevărat! Trebuia să recunoască şi noul stareţ. între alte minuni ce săvîrşise Sofonie, se număra şi apărarea stînei de fiare. Celelalte multe minunate întîmplări şi fapte ale schimnicului stareţul nu le mai apucase. La înscăunarea lui în mănăstire încetaseră. Se povestea numai despre ele, şi preasfinţia-sa înclina să nu le dea crezare. Dar minunea cu lupii dăinuia încă şi se petrecea aicea, sub ochii săi£Pe dată ce sosea de la stînă înştiinţare că s-au ivit fiare, îl scoteau pe Sofonie de la rugăciune sau de oriunde s-ar fi aflat. Şi era de ajuns ca el să se ridice şi să facă un semn, pentru ca, acolo, departe, dihăniile să dea numaidecît înapoi şi să fugă.~/ într-o vinere seacă, la ceas tîrziu de noapte, între două lungi slujbe doborîtoare, clopotele aţipiseră. în văzduhul adînc al muntelui zodiile se răsuceau liniştite. Sub strejuirea lor codrul, cu mănăstirea în poale, facea popas în somn. Călugării se îngropaseră în întunecimile chiliilor şi dormeau morţi, aşteptînd alarma lui Samson, vestitul lor clopot cît o butie, care avea să-i învie-ze iar. Deodată, beznele se treziră speriate. Întîi răcnete de oameni, chiote şi hăieli răzbiră de la 304 INTEGRALA PROZEI LITERARE staulele îndepărtate. Apoi, strigătele alergară, se apropiară, pătrunseră în ogrăzile mai din dos ale mănăstirii şi izbucniră în dosul curţii. Cîteva matahale negre se repeziră cu tropăituri spre rîndul de case dinapoia bisericii. Şovăiră puţin la cerdacul stăreţiei, cufundată toată în întuneric. Schimbară vorbe. Apoi trecură mai departe şi se opriră la chilia părintelui Sofonie, singura luminată din toată mănăstirea. Acolo umbrele se grămădiră la geamul aprins, care îi descoperi: erau trei monahi ciobani. înghesuiţi în pervaz, ei priviră pe schimnic, căzut într-o neclintită plecăciune, cu genunchii şi fruntea la pămînt. Se ruga canonit într-o grozavă metanie, răpit dincolo de lume, cu urechile astupate, ochii pecetluiţi şi simţurile zăvorite. Năvălitorii ciocăniră de cîteva ori, apoi de multe ori; şi din ce în ce mai tare. Zadarnic. Deschiseră uşa, care scrîşni încrîn-cenată, şi păşiră înăuntru. Călugărul nu văzu, nu auzi... împietrit, se ruga pe brînci. Ai fi crezut că e mort... Atunci, unul mai cutezător îl zgîlţîi de umăr. Zguduit de fiori, Sofonie zvîcni tot, se deşteptă, îşi chemă înapoi viaţa şi duhul din hăurile rugăciunii, dar nu se ridică. , - Ce este? Ce vreţi? Nu mai isprăviţi cu neroziile voastre? îi întîmpină răguşit, fară să întoarcă spre ei capul pe grumazul ţeapăn de grozava încordare. -Părinte! Şi paznicii începură iar să gîfîie, opintiţi ca de o fugă. - Părinte, a dat lupul bătrîn în stînă... - Nu-1 putem goni cu nici un chip... - Stă de la miezul nopţii numai de capul nostru... şi îşi smulgeau unul altuia vorbele din gură, ca să spuie cît mai grabnic. - Goneşte-1 sfmţia-ta cum ştii şi cum faci totdeauna, că noi numai cu ciomegele nu putem... Şi, prididiţi de osteneală, tăcură. Sofonie se sculă, şi cu el odată umbra-i uriaşă, care se zugrăvi neagră pe perete şi-l însoţi. Se clătină o clipă, apoi pomi înaintea celorlalţi, care-1 urmară smeriţi. Ieşi pe prispă şi se întoarse spre locul unde hălăduiau turmele. Strigătele şi hăielile se ostoiră. -Acum duceţi-vă, le porunci scurt. Şi îi slobozi aspru, în loc de binecuvîntare cu acelaşi gest al braţului cu care alungase dihania nevăzută. Părul şi barba sure îi stau zbîrlite ca de mînie şi ochii arzători îi sticleau de un foc sălbatic. Oamenii plecară trăgîndu-se înapoi, ca nişte vinovaţi. El îi petrecu lung, cu privirile grele încărcate de puteri ca nişte arme gata să zbucnească, scutură trupul ciolănos, îşi netezi cu mîna chica răzvrătită, netezi smocurile bărbii ţepoase, căscă fioros de cîteva ori, descleştîndu-şi cît putu fălcile, îşi linse cu limba clăbucii de spumă roşie ce-i tiveau colţurile gurii scrîşnite între dinţi, îşi drese cu opinteli din gît glasul, care sună înstrăinat, şi intră cu părere de rău în el. Acum se făcuse la loc părintele schimnic Sofonie şi se închise iar în chilie. Dar nu-şi mai găsea astîmpăr. Păstorii îl smulseseră prea pe neaşteptate din ţîţînile uimirilor de dincolo de fire, şi omul din el suferea cumplit. Gemu înăbuşit, horcăind un fel de icnet dureros. Dacă nu s-ar fi stăpînit, ar fi urlat ca pruncul zvîrlit din matricea mamei în văzduhul rece al lumii. Se uită la patul neatins, cîteva scînduri acoperite cu o cergă, dar îşi luă seama. Se frămîntă, deschise ceaslovul, îngenun-che iar, se frînse, aşteptînd să se astupe golul flămînd din el. 305 VASILE VOICULESCU Dangătul de bas profund al lui Samson îl găsi clocind în amorţeala asta istovitoare. Apoi toate clopotele dănţuiră vesele pe funiile lor, limpezind muntele de negrele-i spaime. Ici-colo, scăpărau lumini, se învăpăiară ferestre, uşi se trîntiră. Mănăstirea îşi scotea stafiile, care se iţeau prin curţi. Părintele Sofonie se struni. Din nou puternic şi neabătut, fu cel dintîi la biserica, şi cu glas înalt pomi slujba ceasului. După miruit, el se înfăţişă la strana stareţului, se frînse de mijloc şi, după ce sărută mîna bătrînului, ceru îngăduinţa să-i vorbească. ^ - Ştiu... zise acesta. Iar te-au tulburat. Iartă-i, sărmanii! Erau înspăimîntaţi. Pe urmă au venit la mine să-mi spună. Nici eu nu dormeam: mă chinuiesc rău durerile de şale. - Atunci, altădată... trase încheiere întunecat schimnicul, şi vru să se dea înapoi. - Nu; chiar acum. Vino sus, la mine. _ . . . ■ , Intrară în odaia caldă cu miros lincav de salcîm al unsorilor plămădite din salicilat. Stareţul se aşe2£, scîncind, în jilţul căptuşit cu perne de puf şi-l pofti alături, pe scaun. Dar călugărul se trînti în genunchi la picioarele lui. Bătrînul, c-un zîmbet pierdut în barbă, îl lăsă. Chiar aşa, scurtat de îngenunchere, Sofonie era tot înalt şi vînjos. Păros şi noduros, cu chipul aspru, necioplit, părea un ţăran de la plug, nu monahul subţiat de treizeci de ani trecuţi in posturi şi strujiţi în rugăciuni. .... - Vorbeşte, îl îndemnă stăpînul, lăsîndu-se uşor pe spătar, după ce-1 privise cu luare-ammte. - Preasfmţia-ta ştii mai dinainte rugăciunea mea, rosti aprig Sofonie. M-am mai zbătut de cîteva ori aici la picioarele jilţului, cerînd dezlegarea să mă pusnicesc. Dm nou cad şi strig: So-coţeşte-mă vrednic. Slobozeşte-mă. Dă-mi drumul la sihăstria după care îmi arde sufletul. ' Stareţul îl asculta acum cu ochii în tavan. ' - Nu mai poţi suferi mănăstirea? Te strîng rău chingile ei, părinte Sofonie? - De ce mă batjocoreşti, preasfinte? se umili anevoie schimonahul. -Ah, glumesc... Prea porniseşi vijelios, şi m-am gîndit că e bine să începem mai uşurel, o întoarse bătrînul. Dealtfel, eu nu stau cu tot dinadinsul împotriva schimnicirii cuvioşiei-tale. - Atunci? ridică ochii aprigi călugărul. - Zic numai să mai aşteptăm. Răbdarea este cea dintîi virtute a monahului... Şi, spunînd asta, stareţul îl cîntărea, adulmecîndu-1. îl uimeau arzimea neistovită, tăria nesecată, dîrzenia, dar mai ales sănătatea misterioasă a omului neînfrînt de ajunările, canonirile şi ostenelile sub greutatea cărora oricine altul, cît de oţelit, ar fi căzut de mult. Ceea ce îi dovede* despre puterile duhului, care hrăneşte trupul, mai vîrtos decît orice merinde şi băutură. Sofonie, tăcut, se frămînta. - Ai văzut, urmă stăpînul îmblînzit, ţi-am dat după iconomia sfintei noastre biserici, mina schimnicie, aici în mănăstire. Sînt de curînd venit şi răspund cu sufletul de fiecare suflet încredinţat mie. Mărturisesc că nu te cunosc şi n-am încă dreptul să te slobozesc de sub privegherea şi îndreptările mele. Sofonie sări ars ca sub un şfichi... - Ţin ca un doctor urechea pe sufletul cuvioşiei-tale, urmă stareţul, mă căznesc să-i ascult răsuflarea ascunsă. îţi caut acolo în adînc inima cea tainică, pe care frăţia-ta poate nu ţi-o ştii— - Şi le găseşti cumva bolnave? întîmpină atunci Sofonie. 306 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Nu, dar încă prea crude, copilăreşti. Neştiutoare să înfrunte singurătăţile pustii ale pusni-ciei; ispitirile, urcuşul şi miile de prăvălişuri ale prăpăstiosului pisc ce se cheamă shimnicia. - Dar nu mai sînt tînăr, preasfinte/Âm patruzeci şi cinci de ani de vîrstă, din care treizeci numai în mănăstire, de unde n-am ieşit un pas afară. Jf - Tocmai! Ce-ai putut învăţa în atît de scurtă vreme? Sofonie îşi suci uimit capul. - Scurtă?... vru să vorbească, dar egumenul îl opri. - Scurtă pentru cel ce n-a ieşit niciodată din scutecele mănăstirii. - Tocmai pentru asta vreau să mă sihăstresc, izbucni deodată Sofonie. Trebuie să ies, să scap din moleşeala mănăstirii. Mă împiedic necontenit de nevoile lumeşti ale obştii. Grijile dulcegi ale fraţilor îmi plăpînzesc voinţa. Legăturile cu oamenii mă împiedică în mers ca nişte feşe. Soţii îmi stingheresc veghile, privegherea sfmţiei-tale mă tulbură din ajunare, mă scoate de la rugăciune... Stareţul încremenise. - Vă rugaţi şi alţii pentru mine, urmă amar călugărul, ca şi cînd eu n-aş fi destul de destoinic. Vă aşezaţi toţi între mine şi Cel preaînalt. în pusnicie voi fi singur în faţa lui Dumnezeu, cu toată răspunderea despre mine, lăsată nu preasfinţiei-tale, ci numai mie în seamă, fără sprijin din afară, care să mă ispitească la slăbire şi lenevire... Dacă... Bine, bine, îl opri scurt stareţul. Destul... Eu mă dau bătut. De Paşti vine înaltpreasfinţitul mitropolit la noi. I te vei înfăţişă şi mă voi ruga să te asculte. Acum du-te în pace. Şi, cu o binecuvîntare, îi întinse mîna pufoasă pentru sărutare. -Ascultă, îl strigă bătrînul ridicat din jilţ, şi-l întoarse de la uşă. Ascultă şi ţine minte: Marele Antonie, al cărui nume ceri să-l iei, nu s-a schimnicit pentru sine, din trufie şi ca să scape de oameni, ci s-a schimnicit pentru noi. După chipul lui Cristos, adevăratul pusnic ia cu el, acolo, în pustie, omenirea toată strînsă în inima lui. Noi toţi ne canonim în el, şi numai aşa biruie. * Sofonie, pe numele dintîi Stan, intrase în mănăstire cînd nu împlinise cincisprezece ani. îl adusese maică-sa, o sărmană vădană fară alţi copii. - Uitaţi-vă, se ruga ea de stareţul vechi să-l primească, uitaţi-vă ce slăbănog şi urîcios a ajuns. Nu e bun de nimic. Altfel, l-aş opri pentru muncă acasă. Dar n-am nici eu ce mînca. Copilului i se trăgeau toate, povestea cu durere femeia, dintr-o spaimă grozavă. Se repezise la el cînd era mic un berbec nărăvit să-mpungă, îl trîntise şi-l buşise cu maiul capului pînă-1 lăsase leşinat. După o zăcere cu friguri şi aiureli, băiatul rămăsese zdruncinat; bolnăvicios, lin-cav la mîncare, năzuros, fară gust dejoacă, aproape sălbatic. - Dar e uşor de cap, a învăţat carte, adăugase ea, fară să spună că tot aşa cu toane. După ce isprăvise şcoala, sta tot timpul închis în el şi în casă, ursuz şi trist. Sapa nu era în puteri s-o mînuiască. Cu vitele nu era chip să se împace, le luase spaima. Nu avea nici o aplecare spre vreun meşteşug şi nici o tragere de inimă către ceva. Mergea doar bucuros cu maică-sa la biserică, unde asculta cuminte. Asta i-a hotărît soarta: l-a înfundat în mănăstire, de unde n-a mai ieşit. Nici n-a avut la ce. Vădana a murit curînd, şi nimeni pe lume n-a mai ştiut şi n-a mai 307 VASILE VOICULESCU întrebat de el. A rămas pe totdeauna copil de suflet al mănăstirii, de care, aplecat spre tăcere şi singurătate, s-a lipit trup şi suflet. în acest timp a crescut lung şi deşirat, prăjină noduroasă, numai zgîrciuri şi ciolane pline cu păr. Pururi în cetiri de cărţi sfinte sau în rugăciuni, nesmintit de la înfrînări şi vegheri, viaţa lui, vreme de treizeci de ani trăită fară nici un ascunziş în văzul întregului sobor, fusese o viaţă de sfînt. De la început, băieţelul sfrijit şi pădureţ speriase pe călugări. într-o zi, cuviosul Ghervase sta în tindă şi mistuia o iahnie de fasole. Deodată, sări şi-şi strigă vecinul: — Ia uită-te dănănaie, părinte Isachie!... Cel chemat alergă în grabă şi privi cu gura căscată: ucenicul Stan venea somnoros cu o căldare să scoată apă. Dar înainte de a ajunge la fmtînă, întinse mîna, şi roata cu lanţ se desfăcu singură, neatinsă; găleata se afundă, şi, pînă ce băiatul s-o apuce, ea pomi să se urce de la sine. - De cîteva zile îl pîndesc, că puţul e drept în fereastra mea. Pînă mai săptămîna trecută scotea apă ca toţi oamenii. Răsalaltăieri am văzut ceea ce vezi şi sfinţia-ta acum. Dar credeam că mi s-a părut. Ce zici? Visăm? se crucea Ghervase. - Lucru mare şi de spaimă, taică! De la Dumnezeu sau de la diavolul, rămîne de dovedit... Stareţul, precum şi toţi călugării înştiinţaţi, începură să-l urmărească de aproape şi aflară şi alte întîmplări şi mai uluitoare. Cu Stan se petreceau lucruri ciudate. Trimis să descuie biserica, uneori uşa se deschidea singură, ucenicul fiind încă la cîţiva paşi depărtare, ca şi cînd braţul cu cheia i s-ar fi lungit, nevăzut. Alteori, vrînd să coboare o candelă, era de ajuns să se uite în sus spre ea, ca lănţugul de care atîma să se desprindă din cîrlig şi vasul să i se lase ascultător dinainte. . Prorocea vremea mai bine decît orice calendar. — Părinte stareţ, pune să culeagă via, spuse el odată, cînd era în toane. — De ce, fiule, că e mult înainte de soroc... - De Vinerea Mare o să fie zăpada la genunchi. - De unde ştii tu asta? glumi egumenul. Trimiţi ca melcii coame? — Ştiu: am întîlnit-o în drum. Atît a destăinuit. Zadarnic au stăruit de el, cînd i s-a împlinit vorba, să spuie ce a întîlnit: iama, zăpada? şi în care drum? al gîndului? al duhului? N-a mai scos un cuvînt. Toate astea, lăţite în lume, au adus slavă mare mănăstirii, cu năvală de poporime, spor de evlavie în norod, întărirea credinţei şi multă grijă spre trăire cucernică în obştea monahicească a lăcaşului. Başca de sumedenia de daruri, bunătăţi, bani, vite şi alte cîştiguri ce se vărsau de pretutindeni. Cu fiecare nouă ispravă a ucenicului, faima creştea. Cînd şi cînd, se învoia, şi afla lucruri pierdute, găsea pe cele ascunse, dovedea pe hoţi... Călugării strigau că sînt minuni şi cereau nu numai să fie date în vileag, ci oarecum gospodărite, chivernisite spre un cît mai mare folos al lumii şi al lavrei. Dar stareţul de atunci, un bătrîn cercat şi cuminte, nu s-a lăsat zăpăcit de puterile nefireşti ale ucenicului. Nu numai că nu l-a încurajat. Dimpotrivă, l-a înăbuşit. Trebuia, spunea el, aşteptat şi omul pus la probă. Faptele lui limpezite, dovedite prin rugăciuni şi prin luminile marilor du- 308 INTEGRALA PROZEI LITERARE hovnici şi ierarhi care stăpînesc din înălţimile bisericii. Cum putem şti noi, cei de rînd, să deosebim nălucile de adevăr? Dealtfel, tînărul nu-şi da seama de ceea ce săvîrşeşte. Lucra ca într-un fel de somn, un soi de beţie. De îndată ce stareţul prin spovedanii, descoaseri şi alte dăscăleli l-a trezit şi l-a îndreptat spre cercetarea de el însuşi, ucenicul a început să se închidă. Curînd a prins să pună stăpînire pe sine şi să se păzească atît de el însuşi, cît şi de ceilalţi. Cîştigarea monahiei îl înveghea şi mai mult. Acum îl supărau curiozitatea fraţilor, spionarea şi mai ales interesul de care se bucura în ochii lor ca aducător de foloase lumeşti; şi se răzleţi de obşte. Cu cît înainta în vîrstă, se făcea mai posac, mai sălbatic, parcă s-ar fi întors la copilărie. Cum isprăvea îndatoririle, se închidea ca un cenobit, şi nu-1 mai vedea nimeni pînă sunau toaca şi clopotele. Dezbărat ca de nişte cusururi de acele scăpări în afară ale adîncului, izbutise să-şi astupe spărturile făcute în alcătuirea lui de maiul berbecului şi să se dreagă. Dar îndată după zăgăzuirea minunilor se ivi lupul. Pînă atunci turmele mănăstirii nu prea fuseseră vămuite de fiare. Acum, ca într-un fel de schimb, în locul celor cîte încetaseră, se scorni lupul, pentru care părintele Sofonie trebuia necontenit să se ridice şi să-l alunge. Atît se învoi să mai săvîrşească. Şi asta din ce în ce mai silnic şi mai scîrbit. Noul stareţ îl găsi matur, stăpîn pe toate arcurile-i ascunse, dîrz pe voinţa lui călită, chiver-nisindu-şi iconomia lui trupească şi duhovnicească fară şovăire, ca un ascet desăvîrşit. Tăcut şi îngheţat, sta fără nici o legătură cu soborul, care-i socotea nevoia de singurătate ca o trufie, muţenia ca o împietrire. * Mitropolitul, popă vădan călugărit de curînd, a călcat glumind peste toate întîmpinările egumenului şi învrednici el însuşi cu schimnicia desăvîrşită pe Sofonie, care, de pre numele nou Antonie, se şi grăbi să părăsească chiar din acel ceas mănăstirea. N-a îngăduit nimănui să-l ajute ori să-l însoţească. Nu şi-a luat măcar un sac cu lucruri de mare trebuinţă. Aplecat cu cîteva bucoavne la subţioară sus în munte. Acolo, pe o streaşină de piatră, într-un părete de stîncă, se scobea o peşteră, prefăcută de alt schimnic înaintaş în chilie. Nici uşă, nici fereastră. Pereţii, jilavi, din cremene strujită cu toporul. La un colţ, o vatră ruinată, în celălalt o laviţă şontoroagă, cu un culcuş de paie pe ea. Nişte blăni groase de lemn astupau pe dinăuntru gura crăpăturii pe unde se pătrundea în adîncul stîncii găunoase. Afară, sub prag, un ciuciur îşi picura broboanele de apă într-un găvan ros în gresie, unde se adăpau sălbăticiunile. Dar de acolo zbucnea peste lume o privelişte care te îndumnezeia. Uitai de foame, de frig. Te sătura măreţia de ocean încremenit a piscurilor tălăzuite, frumuseţea cerului şi a pămîntului cîntînd zi-noapte neîntrerupt osanale întru mărirea lui Dumnezeu. Aici, în scorbura de piatră, schimnicul Antonie şi-a tupilat duhovnicia şi şi-a răsădit evlavia. 309 VASILE VOICULESCU O dată pe săptămînă urca la el, cu rîndul, cale de trei ceasuri bune, cîte un călugăraş de la mănăstire cu puţină merindă. Dar şi acesta era îndatorat să se vestească de departe că soseşte. Cînd îi auzea strigătul, schimnicul se ascundea în chinovie, să nu vadă om, necum să vorbească. Nu ieşea decît după ce fratele da iarăşi glas că s-a depărtat. Treaba asta se putea face vara. Iama eremitul avea să rămîie îngropat acolo de troiene cinci-şase luni, cu o traistă de mălai şi un zimbil de cartofi, aşteptînd să se topească zăpezile. Pînă atunci, numai dangătele clopotelor mai puteau răzbi la el. La început merindele se grămădeau aproape neatinse, pe faţa unei stînci, tăiată în chip de masă. Ceea ce nu mira pe călugării însărcinaţi cu corvoada. Pînă s-au deprins să le împartă cu schimnicul şoarecii de stînă, la care s-au adaos nişte corbi şi, pînă la urmă, un vultur. Dar ăsta nu pîndea atît uscăturile înecăcioase ale cenobitului, cît pe tovarăşii de ospăţ, care cum îi auzeau fîlfiitul aripilor, se mistuiau în găuri, lăsînd corbilor cinstea să se bată cu el. De asemenea mosafiri sihastrul nu se sfia, ci îi îngăduia bucuros. * După plecarea lui Sofonie, mănăstirea adormi în făgaşul molcomelor rînduieli monahiceşti. Dîrdora ascetică se potoli. Călugării răsuflară uşuraţi ca nişte cai scoşi din ham. Dar cum schimnicul nu-i mai stingherea cu nimic, locul lui în mănăstire nu rămăsese gol. Urma lui adîncă o umplu un soi de basm, legenda părintelui Sofonie zămislită din uimiri, amestecată cu spaime şi nostalgii. Nu-1 mistui uitarea pînă la cenuşă, ci rămase dincolo de pieire, îmbălsămat de mireasma aducerilor-aminte, ca nişte moaşte scumpe. De fiecare dată, călugărul întors de la chinovie era înconjurat de toţi, întrebat, ascultat cu evlavie, povestind despre corbii pe care îi văzuse cu ochii lui aducînd în cioc hrană schimnicului şi de vulturul care-i ţine de urît. încetul cu încetul, după retragerea sihastrului, pe care lumea îl credea surghiunit de duşmani, îndeosebi de noul stareţ, marea mănăstire ajunse paragină. Poporul, care simţise bine unde îi stase pînă atunci duhul şi puterea, o părăsea şi se întorcea la popii lui de mir, la vraci şi la solomonari. Rîvna şi credinţa gloatelor rămîn nesecate, se strămută numai. La durerea asta se adăugau şi altele, cu osebire pagubele aduse turmei. Pînă acum mersese cum mersese. Dar de cum ieşise pusnicul pe poartă, jigadinile tăbărîră pe vite. Surul, lupul îndrăzneţ şi fioros, nu mai avea teamă. La trei-patru zile înşfăca mielul sau oaia. Cine putea să-i ţie piept? Singur părintele Sofonie îl punea ca pe o fiară a lui în frîu, cum bunăoară sfîntul Haralam-bie, leul. Aşa spuneau călugării ciobani alergînd la stareţ, care, cu şalele lui mursicate de colţii podagrei, îi înţelegea prea bine, dar nu avea altceva să le dea decît mîna pufoasă de sărutat. Pînă într-o zi, preasfmţia-sa, biruit de răutatea dihăniilor, ceru un condei ca să adauge la bucatele trimise ascetului un răvaş, cu porunca să se roage şi să vegheze ca şi înainte asupra turmei spîrcuite de jivini. Antonie a citit sau nu ţidula, dar lupul nu-şi încetă prădăciunile. însă neîndoielnic fu că săptămînă următoare fratele urcat cu paporniţa de mîncare văzu unul din corbii părintelui Antonie cu răvaşul stareţului în cioc. Şi numaidecît dete ştire în mănăstire că îl trime- 310 INTEGRALA PROZEI LITERARE tea stăpînul, adică schimnicul, cu plîngerea la cer. Ceea ce mai mîngîie pe bicisnicii părinţi şi îngroşă basmul. -■ Ţi-aduci aminte, părinte Nectarie, cînd a slobozit de sus icoana Maicii Preciste în capul părintelui Sava, care mîncase came în ajunul Adormirii? - Hei, dar cînd a amuţit pe părintele Ioanichie... Şi iar s-au perindat aducerile-aminte despre copilandrul intrat ca un înger pirpiriu acum treizeci de ani între ei; crescuse, se deşirase sub ochii lor, se aprinsese şi dogorise de un foc nesuferit pentru ei, păcătoşii. Pomeneau astea şi încă multe alte minunate isprăvi care răscoliseră lumea şi speriaseră pe înalţii stăpîni ai bisericii, pînă ce, fricoşi sau pizmaşi, îl înăbuşiră ca pricină, ziceau ei, de zăpăceală şi tulburare în norod. Noul stareţ nu fusese martor la nici unul din miracole. Nehotărît ce trebuie să creadă, îl ţinuse, după poruncile de sus, într-o bănuitoare supraveghere. Aşa că simţise plecarea lui în schimnicie ca o uşurare. Dar curînd, tot mai desele greutăţi prin care trecea mănăstirea, pagube, prigoane şi părăsire, aduceau pe anahoret necontenit în miezul grijilor şi angaralelor. - Hei, de-ar fi aici părintele Sofonie... oftau toţi, începînd cu ciobanii şi sfîrşind cu slujitorii altarului văduvit de credincioşi. într-o noapte lupii sfîşiară nu mai puţin de cinci oi. A fost picătura care a făcut paharul să dea pe dinafară. Stareţul şi-a călcat pe inimă şi a trimis ascetului o solie alcătuită din ecleziarh şi doi bătrîni cuvioşi, care să-i ceară ajutor. Cei trei au urcat muntele, s-au bucurat că au găsit la locul lor corbii, că i-a întîmpinat vulturul, şi către prînz, fără să dea glas, au poposit la peşteră. Antonie nu i-a băgat de seamă. Sta pe prichiciul din faţă şi vorbea cu un şoricel îmblînzit, pe care-1 ţinea în palmă. Deşi n-au auzit nimic, bătrînii hotărîră că-1 învaţă să se roage şi jos buciumară vestea. Cînd i-a simţit, s-a întors şi i-a văzut, schimnicul a ţîşnit ca o sălbăticiune în scorbura stîncii, prăvălind la gură toate lobdiile ce ţineau loc de uşă. Solia a ciocănit, a strigat, s-a rugat. N-a fost chip să-l scoată din bîrlog. - Cuvioase Antonie!... Tăcere. - Sfmţia-ta, doar o vorbă!... Nimic. -Ne trimite părintele egumen!... în deşert... După multe răgăminţi de-a surda, bătrînii, osteniţi, se aşezară greceşte la gura vizuinii ca pentru un lung asediu. Scoaseră tăgîrţele şi se puseră să îmbuce leguma. Schimnicul, cu răsuflarea oprită, îi auzea clefăind pita, limpind apa şi sfâtuindu-se cum să mîie noaptea acolo. Asta îl umplu de groază. După ce moţăiră o leacă, cuvioşii porniră iar asaltul: - Părinte Antonie! Cuviosul ciuli urechile. - Noi poposim aici şi nu ne clintim pînă nu ne asculţi, ameninţă unul. -Avem poruncă de la preasfinţitul egumen să nu ne întoarcem fără răspuns, îl înveghie altul. 311 VASILE VOICULESCU - Măcar de ne-am prăpădi la pragul sfinţiei-tale de foame şi sete... încheie al treilea. Antonie îşi facu socoteala că n-au să crape de foame, fiindcă trebuia să urce călugărul cu hrană, nici să plesnească de sete cu izvorul la nas, aşa că se înmuie. - Grăiţi, dar scurt, consimţi el prin lemnele astupuşului. Bătrînii, bucuroşi, pălăvrăgiră multe şi de toate, despre necazurile mănăstirii, despre pagube şi sărăcie, despre oi şi lup. - Ho! îi opri sihastrul. Numai la cele lumeşti vă stau gîndurile... Spuneţi limpede, ce vreţi? - Ne mănîncă lupul oile, se jeluiră ei. - Ei, şi ce? voi nu mîncaţi pe Cristos, mielul lui Dumnezeu? Călugării nu se aşteptau la o asemenea înfruntare şi se priviră uluiţi. - Să ştiţi că s-a smintit cuviosul de atîta canon!... spuse unul. Acum tăcerea se îndelunga din amîndouă părţile. Tot călugării trebuiră s-o rupă. - Şi te roagă preasfmţia-sa egumenul să alungi fiarele. - Cum? se răsti din bîrlog Antonie. - Cum făceai la mănăstire. - Acolo mă vesteau ciobanii. Cine urcă aici să-mi dea de ştire? Şi cu asta le luă piuitul. -Asta aşa este... se scărpinară ei în cap. Pînă să alerge ştafeta trei ceasuri, mai ales pe timp de noapte, dihăniile au timp să sfîşie întreaga turmă. Dar iama, prin genunile de omăt?! Şi şedeau cu minţile încîlcite. Tot Antonie, ca să scape de ei, le dezno^ă. -Ascultaţi: îndată ce s-arată lupul, trageţi clopotul cel mare într-o dungă, ca la primejdie. Am s-aud şi am să ştiu. Acu plecaţi. Chiar în noaptea următoare lupul a dat buzna. Un cioban fugi la mănăstire. Pînă să trezească pe părintele clopotar, ăsta, pînă să se suie în clopotniţă, să urnească pe Samson, Surul şi-a luat tainul un miel şi a zbughit-o după al treilea dangăt... Tot era ceva. Nu sfîşiase trei-patru ca de obicei; şi pînă la ziuă nu s-a mai întors. La atacul următor, pacoste! în grabă, clopotarul, buimac, a alunecat pe trepte şi şi-a rupt piciorul. Spaimă, zăpăceală. Aşa că Samson n-a dat alarma, şi schimnicul, sus, nu şi-a întrerupt rugăciunea, iar fiara şi-a făcut cu turma toate mendrele. Întîmplarea a silit pe călugări la altă rînduială: uşa clopotniţei să rămîie deschisă, ca ciobanul să nu mai piardă vremea, ci să urce singur şi să tragă clopotul. Aici altă încurcătură. Gona-ciul de la stînă era ageamiu: nu ştia ce-i aia să baţi clopotul în dungă. L-a bălăbănit în toate felurile, şi scurt, şi lung, şi pe-o latură, şi pe alta, încît a ieşit o harababură. Schimnicul, crezînd că sună slujba ceasurilor, nu s-a clintit şi lupul, jos, a jăcmănit pe săturate. Cînd ciobanul a deprins cum trebuie să mînuiască funia, lupul şi-a sporit şiretlicurile. Nu mai venea singur, ci cu un soţ ori doi, alteori în capul unui hăitic. Şi fiarele se împărţeau. Grosul, cu Surul în frunte, da iureş în turmă. Ceilalţi, răzleţi, se aşezau între stînă şi mănăstire, tăind calea omului care gonea spre clopotniţă. Dar şi minţile călugărilor începură să lucreze la întrecere cu ale fiarelor. S-au înţeles că atunci cînd baciul va da glas de bucium din stînă, un frate pus de veghe sus în tum, cu mîna gata pe ştreang, să şi tragă. Numai că lupul pica tocmai cînd somnul e mai dulce şi fratele dormea dus. 312 INTEGRALA PROZEI LITERARE Buciumul s-a văietat nopţi de-a rîndul în zadar, sfinţitul schimnic n-a avut ce auzi, iar lupul a huzurit. Atunci se ţinu sfat mare cu egumenul. Se alese părintele Zenovie, călugărul cel mai treaz, care pătimea de nesomn. Un omuleţ neastîmpărat, ciufulit ca o veveriţă, straşnic veghetor, în stare să stea cu ochii deschişi trei zile şi trei nopţi la şir. Cînd se întunecă, Zenovie urcă în turn cu ceaslovul şi o luminare. Părinţii, jos, ascultau prin somn. N-au auzit pe Samson glăsuind. Pesemne, şi-au zis, n-o fi venit fiara la stînă. Dimineaţa, cuviosul Zenovie nu s-a arătat la utrenie. L-au căutat în chilie, lipsea. Au urcat în turn, odaia clopotelor - goală. L-au strigat. De sus din tavan s-a prelins un miorlăit stins. Călugării au ridicat ochii: pe fundul de bute al lui Samson sta o mogîldeaţă ciufulită, cu mîinile încleştate pe chiotorile unde se înnoadă funiile. Părea un liliac uriaş prins de lumina zilei şi pitulat acolo. - Sfmţia-ta eşti, părinte Zenovie? - Eu, fraţilor. , -Dă-te jos. - Nu pot. Ajutaţi-mă frăţiile-voastre. - Păi cum te-ai suit? - Nu ştiu, dete răspuns omul. Coborît cu greu, el povesti lucruri de necrezut. Cînd veghea mai cu nădejde, a auzit paşi pe scară şi s-a bucurat crezînd că vine vreun cuvios să-i ţie de urît. Dar cînd s-a deschis uşa din clanţă, a intrat lupul sur, zburlit, cu ochi de jăratec, clănţănind la el. Încît n-a ştiut nici cum, nici cînd s-a căţărat în mîini pe funie şi s-a trezit sus pe spetezele din spinarea lui Samson. - Năluci, părinte... îl certă stareţul. Trebuia să-ţi faci semnul crucii. - Stai preasfmţia-ta, la noapte, să te vedem ce faci cu crucile, îl repezi păţitul. Şi nu s-a mai încumetat nimeni să pîndească în turn buciumul care trimetea în cele patru zări jalea stînei, dar nu răzbătea pînă sus la părintele Antonie. Toate astea nu miroseau a lucru curat. Mulţi înclinau să se înştiinţeze Mitropolia, Sinodul. Stareţul nu se învoi. Băga din nou mănăstirea în ştrenguiala şi tărbaca înalţilor clerici... Abia o uitaseră. Se luară alte măsuri: slujbe mari în biserică, rugăciuni şi căderi la Maica Domnului, sfeştanii şi molitve la stînă, care fu curăţată şi stropită cu agheasmă. O cruce uriaşă fu ridicată chiar în mijlocul tîrlei, să vegheze cu braţele întinse turma de la picioarele ei. Şi se statorniciră aici doi călugări, care să citească cu rîndul într-un coşar prefăcut în paraclis slujbele nopţii, vecernii şi ceasuri. Zadarnic. Lupul venea şi mai des, dornic parcă pe lîngă mertic să asculte şi sfintele cîntări. De atîta îndrăzneală a fiarei şi bicisnicie a ciobanilor, călugării tineri se răzvrătiră şi cerură arme. - Şi ele sînt de la Dumnezeu. - Ba-s de la diavolul, se împotrivea stareţul. Din două pricini: una canonicească. Monahii n-au voie să ucidă cu nici un chip, sînt opriţi de pravile. - Se poate lua dezlegare, se ridicară cîţiva. - Da, dar de sus şi de foarte departe, ceea ce ar costa o mulţime de intervenţii şi o groază de bani. - Chiar şi în împrejurarea în care ne aflăm? întrebă unul. 313 VASILE VOICULESCU - Chiar... Patriarhiile se mişcă greu şi numai cu aur... Călugării puseră nasurile în pămînt... A doua oprelişte şi mai straşnică venea din partea stăpînirii. Ieşise de cîţiva ani legea că nimeni nu are voie să poarte arme. Numai vînătorilor de baştină li se dăduse îngăduinţă scrisă. Mănăstirea însăşi predase nişte gioarse ruginite, lăsate acolo de pe vremea zaverei. Acum trebuia autorizaţie tocmai de la Bucureşti. Şi pe numele cui? -Al preasfmţiei-tale, îl îndatoră tineretul. - Ei, asta îmi mai trebuie! Şi de unde bani pentru drum, costul armei, al taxelor, presupunînd că o să călcăm întîia oprelişte, poruncile canonului nostru... Dar călugărul tînăr nu s-a lăsat. Repede s-au strîns bani, s-a ticluit jalba şi s-a găsit un om, care curînd s-a întors cu puşca. Şi iată-1 pe părintele Cristea, capul tineretului, fudulindu-se cu ea în spate prin staniştea oilor. înainte de miezul nopţii, o bubuitură a sfarîmat văzduhul şi numaidecît schelălăieli înfiorătoare umplură tîrla. Vînătorul împuşcase un cîine. Era şi ăsta un început bunicel pentru un călugăr. Ceea ce însă nu a împiedicat lupul mai tîrziu, după potolirea zarvei, să răpească mielul. în altă noapte, părintele Cristea, care străjuia către apus, spre codru, a trebuit să alerge în partea cealaltă a stînei, unde se stîmise mare hărmălaie. Ajuns acolo, s-a sucit, s-a zgîit, a ochit şi a nimerit o oaie. Toţi şi-au făcut cruce şi au mulţumit lui Dumnezeu că n-a lovit un om. Dar se chema că sfinţia-sa poate şi ştie să tragă, n-are a face în ce... Lupul trebuia deci să ţie seamă, căci are să-i vie rîndul. Aşi ţinut. Cum a mai venit, s-a năpustit drept în vînător, care, luat nepristan, a întors arma, oarecum după lup, zicea el, şi s-a împuşcat singur în picior. Fiara a străbătut în goană stîna, şi-a luat cîştul şi s-a dus. Pe părintele Cristea l-au purtat pe năsălie la spital... Şi de arma primejdioasă nu s-a mai atins nimeni. Acum pricepură toţi că nu se petrec lucruri curate, şi mănăstirea e prigonită de puteri întunecate. Astfel au trecut o toamnă şi o iarnă amarnice pentru obşte, fără stingherire de la rugăciuni pentru schimnicul din munte. Primăvara cu izul ei de miei priori mirositori a lapte a îndoit rîvna lupului şi îngrijorarea părinţilor. Atunci baciul, un bătrîn mirean, căzu la picioarele egumenului şi cu lacrimi l-a rugat să dea dezlegare unui solomonar, vestit descîntător de fiare şi desfăcător de farmece, să vie în ajutorul turmei. Stareţul s-a împotrivit morţiş. Cum s-ar putea îngădui asemenea blestemăţii în cuprinsul sfîntului lăcaş? Au sărit însă şi călugării în sprijinul baciului. - Stîna nu e mănăstire. Ciobanii pot chema şi sprijinul laicilor, spuneau ei. Hărţuit de lup şi de fraţii monahi, pînă la urmă stareţul n-a mai avut încotro şi s-a înduplecat. - Fă ce vrei, mormăi el, întorcînd baciului spatele. Stîna ţi-e dată în seamă. Eu nu ştiu nimic: mă spăl pe mîini. * în sfîrşit, a coborît vrăjitorul. Şotropa, un bătrîior vesel, sfrijit ca un zbîrciog, chiomb de un ochi şi cu luna plină a cheliei în cap. Ţinea vergeluşa de alun în mînă, cosorul de argint înfipt în 314 INTEGRALA PROZEI LITERARE brîul verde, iar în sîn sticluţa cu spiriduş, păstrat în apă, ca o păpuşică cît un dop de plută, care, cînd se da la fund, cînd se urca la gît, după cum avea nevoie stăpînă-su. Vraciul a întrebat cum, cînd şi în ce fel se întîmplă călcările, a descusut paznicii, i-a dezbrăcat, le-a cercetat cu luare-aminte mîinile şi labele picioarelor, părul de pe piept. A scormonit o moviliţă: n-a găsit vrăji îngropate, nici farmece ascunse... Atrecut apoi la cîini. - Cîinii nu se dau la lup, mărturisi baciul. - Dar la oameni? Şi ochiul chiomb se ivi de sub pleoapă... - La oameni şi la alte dihănii se reped. - Bine! Acuşi să-i întrebăm şi pe ei... Vraciul îşi mişcă buzele într-un soi de şoaptă, neînţeleasă de urechile omului, un fel de freamăt uşor, schimbat în adiere de şuier... Doar uitîndu-te la gura lui vedeai sau îţi închipuiai că ar vorbi. Numaidecît un cîine din apropiere ciuli urechile şi prinse să se neliniştească. Suci capul, ascultă sfeclit, se mişcă în junii lui însuşi, căutînd. Apoi, doi, trei, înfioraţi, se sculară. Pe urmă, oricît de departe se aflau, toţi cîinii aţintiră auzurile, săriră fără astîmpăr şi înaintară pe măsură ce Şo-tropa îşi frămînta fără glas buzele. Deodată dulăul cel bătrîn se întoarse şi chelfani un căţelandru, rămas în urmă, care nu prea se sinchisea. Apoi el cel dintîi se apropie gudurîndu-se de solomonar şi i se lungi supus la picioare, tăvălindu-se în ţărînă. Aşa, rînd pe rînd, sosiră toţi zăvozii stînei, cu cozile pleoştite, spăsiţi, şi îi trecură pe dinainte, ca la un interogatoriu. Unul cîte unul se opreau, cercau să-l privească, dar lăsau repede ochii în jos, scîncind uşor, ca nişte învinuiţi cu botul pe labe. Apoi, la un semn, treceau deoparte şi aşteptau. Călugării priveau ca la o întîmplare de pe altă lume. - Nu-s vinovaţi, hotărî Şotropa, ştergîndu-şi fruntea şi obrajii şiroind de sudoare. Cămaşa de pe el era leoarcă, parcă de cine ştie ce caznă. Nu-s vinovaţi, spuse a doua oară. Mi-au mărturisit tot. Cei de faţă se priviră uluiţi. - Ai vorbit cu ei? - Precum văzurăţi. - Ce i-ai întrebat? - De ce nu se dau la fiară. - Şi ce ţi-au spus? - Mi-au spus că nu e lup. - Nu e lup? Şi călugării se strînseră a spaimă, ca oile, unul în altul. - E diavolul? strigară şi-şi făcură cruce. - Nu. Cîinii zic că este om. - Om?! şi toţi se îngroziră şi mai mult. - Om, îi lămuri domol Şotropa. Adică pricolici. Mai rău ca fiara adevărată. - Se poate? - Cum nu! Sînt oameni care se prefac în lupi. Umblă ori singuri, ori înhăitaţi cu lupi de-i buni, după prăzi... Monahii ascultau cu mîinile la gură. 315 VASILE V01CULESCU - De-aia zăvozii n-au ce le face, adăugă vraciul. - Se tem? întrebă baciul. Şotropa îşi mişcă din nou buzele, şi dulăul se înfăţişă numaidecît, îşi frecă labele dinainte una de alta şi se turti la pămînt tînguindu-se. - Lasă, lasă, nu-ţi fac nimic, îl împăcă solomonarul după ce-1 ascultă, şi cu o uşoară mîngîiere îi dete slobozenie să plece. - Spune, se întoarse el către oameni, spune că lupul le este om cunoscut. - Om cunoscut? Cine? Şi cuvioşii spăimîntaţi se plecară parcă ar fi trecut un vînt groaznic peste ei. - Cineva ori din stînă, ori din satele vecine... Numai glonţ de argint descîntat se prinde de el, urmă Şotropa. Dar să ştiţi că Şuşnea vînătorul îi vine de hac. Şi încă ceva: aduceţi în stînă un cocoş, dacă se găseşte alb, să auză toaca-n cer şi să dea veste duhurilor să se facă nevăzute. * Stareţul, cînd a auzit de omul-lup cunoscut de cîini, abia s-a ţinut să nu sară în sus, s-a prefăcut că nu crede, dar a uitat de şale, de oase hodorogite, a cerut trăsura, a mînat la gară şi s-a suit în cel dintîi tren pentru Bucureşti. Aici a căutat pe bătrînul Teoctist, vechi slujitor în Mitropolie, profesor şi mare îndeletnicitor cu ocultismul şi magia. S-au închis amîndoi în odaie, au citit, au dezbătut şi, despărţindu-se apoi, au hotărît ceva tainic. Sfatul făţiş al lui Teoctist a fost să încerce întîi botezul. Pricolici se face de obicei copilul care din întîmplare sau din vreo vrajă n-a primit această sfîntă taină. Dacă nu izbuteşte, rămîne glonţul... La înapoiere stareţul a aşezat în marginile stînei cîte un cazan cu apă sfinţită după rînduielile botezului, vegheate de călugări, cu porunca, îndată ce simt o mişcare, zăresc o umbră, văd o vită sau orice ar fi, numaidecît să înmoaie şomoiogul şi să stropească. Nopţi de-a rîndul ei scuturară sfeştoacele în vînt şi în toate nepărerile, numai pe lup nu-1 nimeriră. Ori că ăsta fusese copil botezat, căci se strecura, diavolul ştie pe unde, şi răpea mielul de sub nasul cuvioşilor botezători. Nu mai mergea aşa... Rămînea glonţul... Aici soborul mănăstirii se rupse în două, ca într-o răzvrătire. Tineretul cerea să vie numaidecît vînătorul. Bătrînul se împotrivea, cu dreptate. Dacă nu e lup adevărat, ci om, pentru ce tocmai ei, călugării, să-l ucidă, osîndindu-1, aşa blestemat, muncilor veşnice ale iadului? - Atunci? - Atunci? trebuie întîi căutat printre oameni, prin sate, găsit şi încercat cu orice preţ mîn-tuirea lui. Stareţul şovăia cu gîndurile aiurea... - Ciun să facem? - Mai e întrebare? Aducem pe părintele Antonie şi-l statornicim la stînă. El are să-l prindă şi să puie în lanţ ca pe un cîine lupul care îi ascultă poruncile. O nouă solie bătu la uşa peşterii: neaşteptată minune, schimnicul se milostivi s-o asculte; şi, pentru izbăvirea unui suflet de la pierzare, se învoi să coboare. - Stau pînă-n toamnă, mai mult nu, spuse el, aşezîndu-se într-un bordei de lîngă stînă. 316 INTEGRALA PROZEI LITERARE Toţi aşteptau acum măcar potolirea dihaniei, dacă nu chiar pocăinţa sau pieirea ei pe totdeauna. Dar, crudă amăgire, lupul nu-şi părăsi năravul, cînd singur, cînd în noajă cu alţii. E drept că nu îndrăznea să sară şi să sfîrtece decît cînd schimnicul, căzut în răpirea de sine a rugăciunii, nu se trezea repede la strigătele paznicilor. Atunci făcea prădăciune mare, de care se căina, spăimîn-tat, însuşi Antonie, cerîndu-şi iertare de la fraţi. - De! Ştiam eu că nu sînt de nici o scofală. V-am ascultat doar să vă împac şi să-mi împac cugetul. Şi lăcrăma îmbelşugat. - Ne pare rău, sfinţia-ta, că te-am tulburat şi te-am ostenit, îl mîngîiau ei. - Nu e nimic, se asprea el iar. Tot trebuia să cobor la mănăstire de Sfîntă Maria să mă împărtăşesc. După care nesmintit vă părăsesc. Pe urmă o jumătate de an ne-or despărţi nămestiile zăpezilor. în sinea lui era însă bucuros că se isprăvise şi cu corvoada asta, alungarea lupului, singura care îl mai lega cu interesele oamenilor. De acum înainte avea să fie lăsat în pacea lui Dumnezeu. După plecarea lui Antonie, hărţuiala cu fiara a urmat la fel, pînă ce soborul căzu la înţelegere: nu mai rămînea decît glonţul. * Şotropa, chemat, veni de data asta cu Şuşnea, vînătorul, o beldie crăcănată, cu mişcări mlădii şi agere priviri albastre. Călca aşa de uşor, că nu-1 simţeai, ai fi zis că alunecă, nu merge pe pămînt, deşi purta botfori. Avea din naştere la mîna dreaptă şase degete şi într-un obraz o pată mare sîngerie, ca o halcă de bojoc fript, pentru care-1 porecliseră Falcă-Prăjită. Nu bea rachiu, nu pufăia tutun. Ducea în spate o flintă veche cu încărcătura pe gură, iarba de puşcă într-un corn de bou negru, gloanţele într-o teşilă de piele la şold. N-a dat bună ziua. Vraciul s-a urcat în pătulul înalt, a iscodit de jur-împrejur ocolniţa, însemnîndu-şi locurile. A tras apoi într-un piez al stînei, cu cosorul de argint, un rotocol, l-a boscorodit, l-a afumat cu zîmă, lupisdragi şi alte buruieni la care trag fiarele şi s-a aşezat împreună cu vînătorul acolo. De cum a dat în noapte, s-au pus la pîndă. Solomonarul, de-a dreptul jos, culcat în ţărînă. Vînătorul, cu un genunchi în pămînt şi arma gata în cumpănire. Baciul şi mulţimea de călugări s-au închis în căşărie, cu inimile bîcîind de aşteptare. Cocoşul a cîntat de culcare. Apoi, de straja întîia. Pe urmă, de a doua. La a treia, vraciul, cu urechea dreaptă lipită de pămînt, dete ghes vînătorului, care se aţinti cu toată fiinţa lui spre întuneric. Deodată se ridică, fulger, în picioare, puşca tună, un vaier ţîşni dintr-o părere de umbră şi cîinii săriră cu larmă. Ceilalţi călugări şi oameni năvăliră afară. Şuşnea şi solomonarul şedeau liniştiţi în cercul vrăjit. Las’ că acum soseşte murgul zorilor. Vedem noi ce a fost! Curînd strelicii, întîi verzii, apoi amestecaţi cu răbufneli de lumină, jucară la răsărit şi se ţesură cu fire de beteală albe... începu să se zărească, şi ceata pomi la cercetat. Aproape nimic. Prea arar o urmă părelnică. Puseră cîinii, dăscăliţi de solomonar, pe ea. O prăpădiră, o găsiră iar. Cotind, răsucind, firul îi duse la mănăstire, îi întoarse la stînă, apoi sub munte unde se rupse. Cîinii se opriră, neştiind încotro să mai apuce, şi se culcară. 317 VASILE VOICULESCU Stareţul aştepta veştile. Strînse toţi călugării, îi cercetă. Nu lipsea, nu şchiopăta, nu sîngera nici unul. Ciobanii, aşijderi. Vraciul şi vînătorul rămaseră pentru a doua noapte şi luară veghile de la capăt. Lupul nu s-a arătat. A treia, a patra, a cincea noapte, iar nimic. Ceea ce dovedea că împuşcătura mersese în plin. In cine? şi unde? Trebuiau iscodite acum satele, să se afle ce om zace sau care s-a răpus... Şuşnea şi Şotropa primiră bună plată şi pe deasupra sarcina să înnoade, cum vor şti, om cu om, babă cu babă, într-un fel de năvod, cu care să prefire satele în căutarea omului-lup rănit sau mort. Şi stîna, ca şi mănăstirea se mulcomiră... * Nu era însă dat mănăstirii să se liniştească. Pe capul soborului veni numaidecît altă primejdie. să se lupte nu cu fiarele, ci cu boierii, dihănii mult mai hrăpăreţe. Cel puţin astfel spunea stareţul, fluturînd o hîrtie: înştiinţarea că s-a deschis în revendicare un vechi proces, crezut stins, o cîrcotă cu moştenitorii unuia Ciobanu, care pe vremuri făcuse danie mănăstirii un trup de moşie. Unnaşii pretindeau că monahii stăpînesc mai mult decît se cuvenea, răşluind o bună fîşie din partea lor, cu pădure şi peştera schimnicului pe ea. Judecata se petrecuse de mult în diva-nurile trecute. Toate hrisoavele se găseau în arhivele statului. Stareţul era nevoit să-şi mişte iar încheieturile ruginite şi plecă la Bucureşti, de unde să întoarse cu patru oaspeţi: avocatul Mitropoliei, care să răscolească în hîrţoagele mănăstirii, doi ingineri, care să măsoare din nou pămîn-tul, şi părintele profesor Teoctist, prietenul egumenului şi unchiul avocatului, dornic de o plimbare la munte. Mosafirii s-au odihnit o noapte. A doua zi dimineaţă în zori porniră sus, cu cîte o valiză doldora de unelte pentru măsurat, cîteva traiste cu mîncare, părintele Teoctist sprijinit în toiag cu vîrf de fier, înadins pentru urcuş. Inima stareţului îi dădu ghes: cum era să-şi lase oaspeţii singuri? Şi se alătură şi dînsul. împreună cu ei urca fratele cu merinde pentru schimnic, luat ca să-i călăuzească, să ajute la bagaje şi la nevoie să sprijine pe nevoiaşi. Curînd intrară în codru ca într-un basm. Toamna îl preschimbase într-un uriaş chihlimbar galben, încrustat cu vine de verde, cu ochiuri de albastru şi bucăţi de azur, prin miezul amurgit al căruia mergeau ei. înaintea lor sălta, resfirîndu-şi creasta, o pasăre stropită cu negru, cu aur şi cu roşu. Se oprea, ciocănea într-un trunchi şi iar zbura, ca şi cum le-ar fi arătat calea. Povestea pădurii se sfîrşi. Ieşiră sus pe brîna de piatră unde se despărţea poteca de peşteră. Aici se opriră. Inginerii trebuiau să cuprinză vultureşte cu privirile întinderea, înainte de a începe lucrarea. Şi încremeniră: urcaseră să măsoare măreţia lui Dumnezeu. Călugăraşul după ce sărută mîna părintelui stareţ, pomi cu panerul spre sihăstrie. - Vezi să nu-1 tulburi cumva pe părintele Antonie spunîndu-i că sîntem şi noi pe aici, îi porunci stăpînul. ’ La întoarcere, fratele vru să rămînă în slujba inginerilor. Dar egumenul îl scuti şi-l trimise scurt acasă. " ' - Dar dacă înnoptaţi? îl cercă grijuliu călugărul. 318 INTEGRALA PROZEI LITERARE -Avem facle şi felinare. Dacă întirziem, linişteşte pe cuvioşi. Să nu ne aştepte nimeni. De cum le întoarse monahul spatele, cei cinci se strînseră mănunchi, schimbaţi, se sfatuiră întunecaţi şi apucară spre peşteră. Nu-i interesară corbii care îi croncăniră, nici şoarecii tăbărîţi pe merindea proaspătă, nici vulturul închiondorat. Merseră drept la gura astupată cu lemne. Stătură puţin şi se priviră gravi. - încercăm să batem? întrebă avocatul. - Cred că zadarnic, spuse liniştit Teoctist. Cele cîteva ciocănituri puternice în bîmele de la intrare rămaseră fără răspuns. - Atunci începem? - Cu ajutorul lui Dumnezeu. Şi îşi făcură toţi cruce. Din cîteva opinteli, tinerii zvîrliră lemnele. Apoi, aţintiţi, aşteptară... înlăuntru nu se clinti nimic. - Lăsaţi-mă să intru eu întîi. Şi Teoctist păşi încet pragul. Ceilalţi îl urmară, îl ajunseră şi împietriră toţi cinci, ca într-un creştet de prăpastie: la picioarele lor zăcea un leş. După îndemnul părintelui Teoctist, stareţul îl ocoli cu paşi şovăiţi, de la tălpile goale îndreptate spre gura luminată a peşterii, la capul întunecat căzut către peretele din fund. - El este, răspunse după un răspas la întrebarea mută a celorlalţi. - Să aprindem totuşi luminile. Patru lanterne îşi zvîrliră văpăile şi prinseră mortul în cearcănul lor feeric. Schimnicul, înţepenit într-o cumplită încordare, murise încovoiat ca o fiară încovrigată asupra ei însăşi. Lumina, plimbată încet de-a lungul, îi descoperi chipul descărnat, cu ochii albi rămaşi zgîiţi, nasul strîmb uscat şi boţit, gura neagră căscată şi schimonosită. Pe mustăţile zbîrlite şi barba răvăşită dăinuia un strat gros de spume sîngeroase... - Nu miroase, băgă de seamă unul; şi-şi vîrî batista în buzunar. - L-a păstrat răcoarea peşterii. Şi lipsa muştelor, lămuri altul. - Acum să-l dezbrăcăm, porunci Teoctist. - De ce? nu e păcat? se înfioră stareţul. - Nu. Trebuie să vedem cum a pătruns glonţul. Dar nimeni nu se clinti să întindă mîna şi să atingă cadavrul. Tot Teoctist se căzni, stângaci, cu vîrful toiagului, să-l despoaie şi rupse mai mult decît desfăcu, cu piele cu tot, bucăţi din veşmîntul putred, lipit de came. De sub leşul mişcat fugiră cotiş gîndaci negri, cîţiva şoareci şi alte gîng^nii. Tinerii nu putură suferi şi întoarseră cu oroare capetele, să nu mai vadă. După cîteva încercări neizbutite, stareţul, indignat, îl opri. - Părinte Teoctist, noi săvîrşim o pîngărire, batjocorim un mort, frate de-al nostru. Să-i lăsăm trupul în pace. Taina are să i-o mărturisească sufletul său lui Dumnezeu. Mai ales că tot ce gîndim rău de el ar putea să ne fie nouă păcat: o fi murit de moarte bună. - Asta vream să aflu şi eu, bufni întărîtat teozoful, şi nu se opri. 319 VASILE VOICULESCU - E mult mai bine pentru el şi pentru noi să nu ştim niciodată, cătă să-l împace stareţul. Noi am venit aici pentru alte îndatoriri. - Lasă, lasă... e mare nevoie să ştiu. De încredinţarea asta atîmă dacă săvîrşesc sau nu lucrarea de stîrpirea pricoliciului. Şi Teoctist, îndîrjit, izbuti să tragă de pe leş zdrenţele. Iată, veniţi să vedeţi... Şi plecat pe vine, el arătă în coasta dreaptă gaura glonţului, cu rana răzbuzată şi încă smîncind un sînge negru. - M-aţi înţeles, zise Teoctist, ridicîndu-se. Leşul sta acum despuiat, pe o parte, groaznic, plin de slin, de scîrbe şi urîciuni, ca la o judecată... - Acum luminaţi-mi bine pieptul, porunci Teoctist. Cele patru lumini îşi strînseră focarele în coşul scofilcit. Repede, cu dreapta puternic încordată, el ridică toiagul ascuţit şi, pînă ce ceilalţi să se dezmeticească, îl împlîntă ca pe un ţăpoi în inima mortului. - Ce faci, părinte? se îngroziră toţi, şi privindu-1 cu ură şi silă, se grăbeau să iasă şi să-l părăsească. - Străpung, după rînduiala magică, inima pricoliciului... Şi ca să se îndreptăţească şi să-i împace, ocultistul le dezvălui acolo pe loc alcătuirea omului în cele şapte stihii ale lui şi îndeosebi despre corpul astral, un fel de căptuşeală subţire a trupului, ca un abur nevăzut, care ne umple pe dinăuntru şi ne înconjoară pe dinafară, aşa ca cearcănul din jurul capului sfinţilor. -Acest al doilea trup aburos îşi poate uneori părăsi lăcaşul, adică trupul de came, care rămîne nemişcat, într-un somn adînc, în timp ce el călătoreşte ca un duh, ia orice chip vrea, de lup şi de alte năluci. Cînd se întoarce înapoi, omul se trezeşte fară să ştie ce a săvîrşit. Crede că a dormit. Orice lovitură, împunsătură de cuţit, împuşcătură de armă făcută asupra duhului o primeşte, acolo, departe, trupul adevărat şi omul poate muri de pe urma ei. Asta dovedeşte că este om-lup, lycantrop: tragi în lup, te iei pe urmele lui şi ajungi la un ins care se văietă şi se zbate în durerile rănii glonţului. Şi acum să-i facem rînduială creştinească. Cei doi părinţi îşi petrecură pe după gît patrafirele aduse în valiză, citiră, prohodiră şi tămîiară, stropiră cu vin şi untdelemn spre veşnică pomenire şi deteră cele din urmă dezlegări sufletului să se aşeze în cortul drepţilor, trupului să se întoarcă în ţărînă. - îi săpăm groapa aici, spuse un tînăr, deşi chiar bezna peşterii e ca un mormînt şi poate nici n-ar mai trebui băgat în pămînt. - Nu! sări îngrozit stareţul. Ar fi o mare greşeală... Mai curînd sau mai tîrziu, tot s-ar descoperi. Vă închipuiţi ce cumplită învinuire ar cădea asupra noastră, celor cîţiva care cîrmuim mănăstirea. Toţi duşmanii, întovărăşiţi cu vrăjmaşii credinţei ar tăbărî asupră-ne că nu ne-am mulţumit numai să-l surghiunim pe sfînt, ci din pizmă şi răutate l-am şi ucis. Trebuie să-l ascundem în altă parte. Vă rog să înţelegeţi, urmă el, că pentru liniştea soborului şi a lumii, ca să risipesc orice bănuială, am scornit, Dumnezeu să ne ierte, minciuna cu procesul şi v-am chemat să-mi daţi aju- 320 INTEGRALA PROZEI LITERARE tor aici, ca să ştergem şi cele mai mici urme ale unei întîmplări, care, dată în vileag, ar fi tîrît Biserica întreagă într-un nemaipomenit scandal. - S-ar cuveni să-l îngropăm după canon; gol, înfăşurat numai în giulgiul călugărilor, băgă de seamă Teoctist. " - M-am gîndit şi la datină, oftă stareţul, şi întinse jos o pînză, în care rostogoliră leşul, înfă-şurîndu-1 ca într-un sac. Apoi, apucînd cîte unul de un cap şi de celălalt, ieşiră cu el. Lumina îi primi în slăvită ei mărinimie, aceeaşi pentru cei buni, ca şi pentru cei răi... - Vedeţi dacă n-au rămas urme de sînge. Căutaţi nisip şi presăraţi locul, stărui stareţul. -Astupaţi la loc intrarea, sfătui Teoctist, să nu se cunoască. - De ce? întrebară tinerii, punînd lemnele aşa cum le găsiseră. - Să vă spun: şase-şapte luni, nimeni nu poate răzbate pînă aici. Tîrziu, la anul, sau peste cîţiva ani, cînd cineva o îndrăzni să dea la o parte lemnele şi va găsi peştera goală, are să trîm-biţeze o nouă minune: piatra pecetluită şi sihastrul nicăieri. Această pieire fără urmă prin zidurile stîncii, ca o răpire la ceruri, pe lîngă că pune la adăpost pe părintele stareţ şi mănăstirea de orice neajunsuri şi tulburare, are să întărească faima şi să sporească slava părintelui Antonie, sfîrşi Teoctist, dînd semnalul plecării. Şi peştera, goală de taina ei, se pecetlui iar. Ceata cu leşul coborî înapoi în codru, care-i ascunse în doliul lui galben de foi pîlpîitoare. Scoaseră din geamantane lopeţile, fără cozi, săpară adînc sub un preval groapa schimnicului, îl prăvăliră înăuntru, o astupară cu lostopani de pămînt şi bătătoriră brazde de iarbă veşnică. 15 august 1952, Bucureşti. X Pescarul Amin X •ţjrNu se ţine minte de cînd Dunărea, umflată de ploi şi zăpoare, nu se mai vărsase atît de năprasnic ca în primăvara aceea. Fluviul era un imens şir de dîmburi rostogolitoare, din coastele cărora se năruiau afară din matcă puhoaie nebune, ce împingeau, înghesuiau în bîrdanele bălţilor, în cîmpia oablă, în toate rîurile şi gîrlele duiumurile de ape furioase ce nu-1 mai încăpeau. Şi cu ele odată, duiumul de peşti, de toate soiurile, de toate mărimile, de la somnii şi crapii cît viţeii, la fîţişoarele cît gîngăniile. Izbiţi de sloiuri, buimăciţi de mîl, tîrîţi de iuţeala vijelioasă a şihoaielor, tărbăciţi de valuri, peştii căutau scăpare la maluri şi curgeau de-a valma cu inundaţia în toate bălţile, lacurile, ghiolurile, gîrlele şi prevalurile din laturi. Vremea pescuiţuluiifltîrzia,. De Dunăre, nici vorbă. Dar chiar în bălţile necontenit frămîn-tate de năboaie nu se putea arunca plasă ori năvod: se făceau ferfeniţă. Peştele, mahmur, se ţinea numai la adînc, pe funduri, în nomoale şi cotloane. Deasupra se învăluiau cîrduri piuitoare de pescăruşi, chitind zadarnic prada în undele sterpe. Roiuri de raţe far’de rost, liote de lişiţe alungate, vîrtejuri de gîşte deznădăjduite, spîrcaci necăjiţi, bîtlani amărîţi, babiţe îmbufnate, cormorani bosumflaţi se foiau în toate părţile, cătînd tihnă pentru puiat. Toţi, oameni şi lighioi, aşteptau cu ochii pe mîniile dezlănţuite. în sfîrşit, pe la jumătatea lui aprilie Dunărea se îndură. Delta, scufundată în noiane, ieşi din haos. Satele, pînă atunci ca nişte cetăţi asediate de hoardele apelor, se despresurară. Pustiul bălţilor prinse să se însufleţească. La limanuri, pe după coturi, se iviră tot felul de barcazuri vîslind spre aşezările de pescuit. . Marea baltă a Nazîmlin îsi orimLsi ea oamenii. O ceată cu un brigadier în coastă pomi din sat, jn cîteva bărci, spre capătulxLe către Dunăre. Acolo, la coada ei, balta se leagă de fluviu printr-un grumaz, o gîrlă, lungă de cîţiva kilometri şi îngustă ca la zece stînjeni. Este Pociove-liştea, un vechifund dejlbie^un preval, pe alocuri foarte adînc. Prin acest gîtlej năvăleşte odată cu inundaţia sumedenie de peşteJn.-b-aUă..Si tot prin el fug înapoi cînd apele se trag, supte de Dunărea în scădere. Atunci, la acea vreme potrivită a înapoierii, pescarii trebuie să le taie calea să nu scape în fluviu, unde-i cheamă aprinsele legi ale biologiei lor. Clipa prielnică o simt, cendmtff, somnii... Ei dau semnalul şi pornesc cu urdiile de crapi şi celelalte seminţii dunărene după ei, într-o migrare fantastică. E de ajuns o noapte, ca balta, pînă atunci doldora, să rămînă săracă. înştiinţaţi de semnele adunate din străvechime, pescarii nu le dau răgaz. Cu multă vreme înainte ei se pregătesc de pîndă şi-i aşteaptă la locuri prielnice, cu capoane.lejnti'nseZ ....... ... în toate primăverile, pocioveliştenii pătmnseră în gîrlă şi o străbătură mai mult de jumătate. într-un loc prevalul se strîmtează: dar, repede, scăpat din strungă, el îşi lărgeşte numaidecît albia într-un mare ochi de ape rotitoare, lat şi adînc, după care se gîtuie din nou, alcătuind între cele două sugrumături oi fajriKoană, un ghiol, prin care gîrla curge mai departe. Aici este vestitul vad de pescuit cu garduri Sl PociovelişriTT3MrrtlKÎm^ pieptiş de-a curme- 323 VASILE VOICULESCU zisul gîrlei, ţin calea apelor: un rînd la capătul de către baltă al bulboanei, celălalt la capătul de către Dunăre. între ele, ochiul ghiolului. Scheletul capcanei, bulumacii negri, ieşiţi ca nişte catarge din apă, stau acolo neclintit de zeci şi zeci de ani. Numai gardurile ce se încheie între ei se aduc din sat în fiecare primăvară. Aici traseră oamenii luntrile la mal să descarce materialul pentru clădirea prinzătorii. Brigadierul se iţea de colo pînă colo, dînd porunci anapoda: un ăla butucănos negru şi buzat, făcut din proaspăt şef. Îngîmfat şi gură mare, se căznea grozav să facă pe deşteptul. Altfel, prost pe toate părţile şi în toate felurile. - Amine, porunci el, văzînd că oamenii habar n-au de el. Amine, hai sus. Un pescar arătos se desprinse din ceată şi-l urmă. Amîndoi, căţăraţi pe o grindă prinsă de-a lungul stîlpilor ca o punte de la un ţărm la celălalt, cercetară, loviră, hîţînară fiecare taraş în parte, ciocăniră, bocăniră de jur împrejur lemnăria... Sub ei gîrla curgea sumbră, iute şi aspră din Dunăre spre baltă, printre bulumacii negri, de care se izbea cu un vuiet greu şi înăbuşit o duduială adîncă, subpămînteană, ce umplea de freamăt neîntrerupt lemnăria şi îi tremura şi pe ei. Coborîră. - Nici o grijă, încredinţa şeful pe oameni. Ţine şi o mie de ani... Le mai tragem nişte maiuri în cap, numai aşa, de petrecere. - Tigvele, mă! Unde-s tigvele? se zborşi către oameni. Doi săriră într-o luntre, vîsliră pînă la cel dintîi stîlp, de care se căzniră să lege o tigvă goală. Curentul le-o smulgea din mîini ca vijelia un zmeu de hîrtie. Legară apoi alta de piciorul din mijloc şi o a treia de stîlpul de lîngă malul dimpotrivă. Cîtetrele trăgeau ţintă ca nişte săgeţi spre baltă. Sforile le zbîmîiau tari şi încordate sîrmă. - Hm! Apele trag grozav la baltă. După tigve, nici într-o săptămînă nu se întoarce cumpăna. Tu ce zici, Amine? - Ia fugi încolo, dom’le, cu copilăriile dumitale! Ce ştiu capetele alea seci? Nu te uita la faţă: apele îşi mută umbletele de la fund. Acolo se petrece întîi schimbarea. Dedesubt stau puterile. - Ei, dar tu ce crezi? Pe cînd? Amin nu spuse nimic. Gol, intră încet lîngă mal, cu mîinile prinse în stuf. Dar apele nu-1 răb-dară. îi loviră cu violenţă picioarele şi-l răsturnară... Trebui să înoate pînă la un stîlp, pe care să se caţere, ca să se întoarcă. - Azi nu, poimîne seară vă spui, hotărî el, şi se trase deoparte, să aprinză focul. Zilele şi nopţile următoare au stat pe rînd cu ochii pe tigve şi auzul aţintit la vîjîitul apelor, adulmecînd o schimbare. A treia seară Amin intră iar. înaintă greu pînă la întîiul stîlp. Apa îi venea la gît şi-l bătea cu spume şi bolboroseli. Pieptul, mîinile, picioarele îi zbîmîiau în chipuri deosebite, după deosebitele.... niveluri la care şedeau în gîrlă, şi pipăiau ca nişte antene iuţelile curenţilor, durităţile ca de corp tare ale izbirii apelor în toate caturile trupului şi trăgeau încheieri. Tălpile, mai ales, prubuluiau, măsurau, luau înştiinţări despre gîndurile apelor de la fundul unde aleargă peştii. Se afundă, tot, de cîteva ori; zăbovi în adînc şi ieşi, hotărît. - De azi în trei zile trebuie să fim cu gardurile încheiate. Tovarăşii îl priveau întrebători. 324 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Lîngă maluri apele se înmoaie. Nu mai trece mult şi încep să se-ntoarcă. - Dar mijlocul? Şi brigadierul arătă spre chinga şihoaielor din miezul gîrlei: se smucea învolburată şi facea să tremure stîlpii.. ' - Nici mijlocul nu mai are putere... L-am luat în piept. Balta umflată are să borască pe curînd în Dunăre. Şi spuse astaparca-ar fi văzut-o aievea icnind.. - Păi nu vezi că n-au de gînd să intre în cumpănire? Apele Dunării stau tot mai sus... îl sîcîi şeful. - Ce, eu parcă zic c-au intrat? Dar mi-am înfipt palmele pe fund... Gîrla nu mi le-a mai smuls. Ba, uite, m-a lăsat să-i fur asta. Şi-şi desfăcu pumnii plini de nisip. . - Nisipul ca nisipul, dar peştii? Că de ei e vorba. Mai urcă din Dunăre? Şi brigadierul, grozăvit, îrprivea încruntat. - Cît am prefirat apele nu s-a strecurat nici unul. Dunărea a înţărcat, cum ştii... - Atunci ce fac? Amin zîmbi... • - Stau în baltă, gata, strînşi ca ostile şi aşteaptă poruncă de la împăratul lor, vreun somn înţelept, să ne treacă pe sub nas cît stăm de vorbă şi nu ne apucăm de treabă... Hai, băieţi! Şi fără să mai spuie altceva, înşfacă o bucată de gard, intră cu ea în apă. „... Lucrară toţi noaptea întreagă la lumina stelelor şi zilele următoare, goi, cufundaţi în apele iuţi şi reci, bîjbîind fundurile, ca să potrivească, să alcătuie, să înnoade bucăţile de gard între stîlpi — pletoşi şi bărboşi ca nişte zei ai apelor, se afundau, ieşeau de sute de ori, gîfiind, ca să ■ răsufle. Apele stingherite bolboroseau curgmcT deSuprâlor, dar nu-i putură zăticni? Pînă-n a treia '^dimineaţă gîîrolat; din fund şi pînă de un stat de om deasupra feţei, sta prins între două zăplazuri de şipci şi trestii, prin pereţii cărora gîrla îşi strecura apele. Cele din urmă au fost alcătuite în gardul din faţa bălţii, clapele capcanei. Nişte uşi mlădii care se deschid cu mare meşteşug numai la apăsarea dinafară, din gîrlă: ca la cursele de şoareci. Cînd apele bălţii jsfcntorc năvalnice şi curg înspre Dunăre, peştii năvălitori cu ele deodată împing,.deschid clapeleji iiitră,înf3Finzătoar% îa,ghiol... Şi nu se mai pot întoarce... Orice a căzut rămîne bun prins acolo. Al doilea gard din spate stă, neclintit, stavilă în cale. Treaba s-a sfîrşit, prinzătoarea este încheiată, aşteaptă numai vînatul... Oamenii strînşi de plecareîştvorbesrtăirreBlreTTJe'âcum mâin^ de jur împrejtn^ţ^â"depMe"nimeni nu are voie să facă nici cel mai mic zgomot; peştele e nespus de temător. Sperios, se întoarce din drum... Ca în fiecare an. Amin rămîne să vegheze singur, săptămîni înşir,peşţgjpală muţenia meleagurilor. Nimeni nu-i spune mâcarfpSnime, ai grijă”... Nici măcar neisprăvitul de brigadier. E ~3e prisos: toţîştiu bine că nu e altul mai iscusiCffiâî'flârnic,mai înţelept să cîrmuiască cu putere şTcîimmte trebile şi rînduielile gardurilor prin toate întîmplările ce ar veni peste ele. 325 VASILE VOICULESCU Şi tovarăşii plecară la alte cherhanale, pentru alte corvezi. Amin nici măcar nu-i petrece. Rămas dintr-o dată singur, ia în stăpînire singurătăţile. Rar s-abate cîte o pasăre. Uneori, diminetUe şi serile, intra său iese vîntul din frunzişurile sălciilor, ori flutură fustele verzi de stuf ale malurilor. De sus, de pe grinda întîiului gard, ca un comandant la prora unei corăbii pe jumătate scufundată şi înţepenită între ţărmuri, Amin veghează necontenit peste această împărăţie închinată muţeniei. De acum încolo vremea toată şi-o trece dînd tîrcoale capcanei pe toate laturile. De zeci de ori se scufundă să dibuie pulsul gîrlei, năzuielile curenţilor, să pîndească punerile la cale ale- peştilor, răsufletul bălţii, uneltirile Dunării... ... ■ ^— Aşteaptă. Abia îmbucă fărîme de merinda rece. Se culcă rar, totdeauna în pielea goală, doarme Mepureşte, sare şi iar aleargă să cerceteze. Aşteaptă... Şi iată, la început încet, pe nesimţite, ca la im uriaş ornic cu apă, balta îşi întoarce băşica prea plină şi începe să-şi răstoarne apele prisosel-nice în cealaltă imensă băşică, Dunărea, care le soarbe în matcă... Întîi domol, apoi mai iute, tot mai repede, pînă ce gîrla Pocioveliştii, schimbată ca printr-o minune, curge furioasă de-a-ndoase-lea, din baltă în fluviu, izbind în gardul dintîi, cel cu clapele. Amin, într-o necontenită alergătură, cînd în sus, pe puntea din faţă, cînd pe cea din spate, trebuie să se aţie peste tot. Sub el gîrla curge iute pe fundalul neclintit al unui neostoit subpămîn-tean duduit. Apele, îngreuiate de piedica zăplazurilor, se încarcă de ciudă, curg dense, dure, ca de rece metal topit... Şi întreaga alcătuire dîrdîie din rădăcinile-i afunde pînă-n vîrful bulumacilor unşi cu catran. Amin priveghează neadormit. Simte cum curge sumedenia de peşti în oborul închis, pe ^măsură ce gîrlalîTteapădă acolo şi apoi îşi vede înainte de cale... îar ghiolul se umple. Cînd vreun somn barosan, vreun crap de zeci de ocale se izbesc şTpătFund prin strunga clapelor, gardul, înfiorat, se cutremură. De cum cad în leasă, Amin îi urmăreşte cu ochii: îi cunoaşte după vălurarea ce fac spinările lor puternice pe faţa undelor; şi nu-i slăbeşte din priveghere pînă nu-i vede că se potolesc şi se aşază; stă gata să sară, dacă musafirii, năbădăioşi, ar cerca să dea asalt gardurilor. Peştii nu renunţă la scăpare: mereu năzuie la tălpile zaplazurilor, scormone dedesubt. Uneori izbutesc să dezgardine şipci, să rupă trestiile, să sape hrube, pe unde răzbesc afară şi fug în Dunăre. Amin simte: cînd pestele_e afară din calgoiajmiştit, nu se învîrteşte în faţa undelOT, nu e nervos, nu se fugăreşte, e semn că se petrece ceva, lucreazaTa vreo gaură de'Scăpare. Atunci Amin se scufundă, cercetează temeliile şi dă ocol de-a buşilea pe sub stînjenii de apă gardurilor. Găseşte spărtura, iese pe mal îndată, înhaţă maldăre de şovar, saci cu pietriş, bolovani, le cară acolo la fund pînă drege stricăciunea şi întăreşte temelia. îndeletnicirea asta nu numai că nu-1 oboseşte, îi place. Amin are în toată făptura lui ceva de mare amfibieLîna]L,sui,,xa.m6DtuJjBacgueş^î^i«t& şi umflat pe lături, un piept larg cunrinzatmy cu albia pîntecului cînd suptă cînj îmborţpşată pu aer, cu braţe lungi şi palme laţe ca nişte lopecioare, cu coapse şi picioare asijderi deşirate, el se scurtează şi se lungeşte în apă, zvîcnind ca broasca din arcurile încheieturilor de la toate mădularele. Pielea pe el lunecoasă, nu are fir de păr, moştenire din moşi-strămoşi a neamului Aminilor, care se zicecăs-af'flTrâgînd din peşti. Cînd iese din gîrlă el nu rămîne leoarcă: se zvîntă într-o clipă. Tăbăcit de vînt şi de soare, e încrustat ca de nişte solzişori: locurile porilor îs astupate de 326 INTEGRALA PROZEI LITERARE \ mîl şi de mîzga peştilor, cu care necontenit se freacă în bulboană. Se poartă tuns mărunt şi-şi Va de barba, ca atunci cînd se ridică din străfunduri să poată căsca ochii mari. Să nu-1 orbească şiroaiele din părul căzut pe faţă. Din cel mai mare pescar al meleagului, sjâPÎn dia»ra4>ţfcsft&-masi peste mai bine de trei sferturi din trupul bălţii, cu vadurile, acareturile şi cherhanalele ei, nelAmin noua rînduială a dreptătii averilor l-a pus paznic al gardurilor Pocioveliştii. El s-a mulţu-mit'şi cu atît" bucuros că-1 îngăduie să aibă de-a face cu apa şi peştii. -^Aproape se împlinea săptămînă... Amin, la pîndă sus pe grindă, iscodea întîmplările, cînd, deodată, gardul de sub el, izbit cu furie, se clătină gata să se prăvălească. Prin aripile capcanei care pîrîiră din ţîţîni se rostogoli ceva năprasnic: abia zări fulgeratic spinarea unei nămestii ce undui o clipă la faţa undelor, apoi se cufundă în bulboană. Ceva nemaiobişnuit, neaşteptat căzuse. Numaidecît o undă de peşti din soiul celor ce stau lipiţi de funduri se ridicară speriaţi şi se risipiră în toate părţile. „Un somn uriaş’^ îşi spuse Amin. 1 se mai întîmplase asta în viaţa lui de pescar. O fi poate cel care de cîJixa,âni bînUiie balta, năravit la prădaciuni şi spaima copiilor la scaldă. Şi se bu-"curăTĂre să lupte cu namila, să o prinză. Numai de nu î-ar dărîma capcana în asalturile lui asupra gardurilor. Dihania nu stă liniştită. Alte stoluri de peşti stîmiţi din fund se ridică şi se lasă, mutîndu-se de colo-colo. y „Ebătăios”. îşiziceapescarul. Gardul din spate se cutremură iarăşi de cîteva ori; apoi se sgîlţîi cel din faţă. Inima lui Amin, o clipă, încremeni... Pe urmă, linişte în toată bulboana... Jigadina nu mai dete nici un semn... Asta îl neliniştea şi mai rău pc paznic. Ce face acolo în fund diavolul? Ce unelteşte? Unde scormone? Şi nu mai avu tihnă. De zeci dTonpe^^TtDtde-atîtea-ori pe noapte se cufunda. La început pe dinafara capcanei, de teamă să nu-î plesnească năprasna cu coada, să-i frîngă şalele ori să-i înhaţe vreun mădular. Şi veghea temeliile prinzătorii numai din părţile de către gîrlă. Le căptuşea cu bolovani, le întărea cu proptele. Şi iar se întorcea sus pe punte să spioneze mişcările fiarei. Nu izbutea însă s-o dibuie: jigadina se ţinea numai la fund. Nu ţîşnea lacom în fugă-reala prăzii. „E sătul, îşi spunea Amin. Ori poate e prea bătrîn. îi place să doarmă... Mai bine!“ Şi se încumetă să se cufunde iar în ghiolul capcanei. Acolo căsca ochii mari prin adîncuri să-i zărească năluca: nu aluneca nici o umbră uriaşă prin străvezimile întunecate. Se tulbura totuşi de avuţiile vînatului: călca pe pardoseli de peşti în stive. La al doilea gard îi găsea grămădiţi troian: dacă n-ar fi fost proptit pe dinafară, zăgazul s-ar fi năruit. Jos şedeau crapii cei mari, mai paşnici; peste ei, somnii, mereu aprigi, hrăpăreţi; mai sus, somoteii tineri; deasupra, peştele mic, sprinten şi aprins. Şi peste ei toţi, teancuri de plătici, năvîr- 327 VASILE VOICULESCU lioase. Sprijinite cu coada în straturile de dedesubt, ele se încordează, arcuindu-se, îşi fac vînt şi cad, plescăind, înapoi. Uneori, cînd apele urcă, ele saltă aşa de sus, că izbutesc să sară afară. ■ Amin se străduia zi-noapte în încercări, se morfolea în planuri, cum să facă să prinză el sin: gur fruntea vînatului, fiara bălţii, dovedindu-şi lui însuşi vitejia şi iscusinţa de prea multă vreme / nemaipuse la probă. Ştia bine că se frămîntă zadarnic: n-avea nici de unele, doar mîinile goale. Dar mai ştii ce poate aduce stăruinţa? Şi nădăjduia. Sta cîteodată pe mal, lîngă un cotlon de peşti, nadă pentru lăcomia jiganiei, şi-l aştepta: dacă ar ieşi, i-ar înfige cangea în came... îşi da seama că e o copilărie, însemna rfiai puţin ca o ciupitură de purece. Dar asta l-ar fi răcorit, i-ar fi potolit nerăbdarea. Pînă la urmă, îl păli un fel de nebunie. Şi-a vîrît chiar el un picior în apă şi l-a ţinut mult timp aşa, bălăbănindu-1 momeală; dedulcită la came de om, dihania poate s-ar hotărî să se repeadă. Dar, pînă să-l apuce, el l-ar izbi cu lancea. Nici viclenia asta nu i-a izbutit. Uriaşul stă necontenit la fund. Ce-o fi făcînd? Nu e mort; că hoitul s-ar fi ridicat şi ar pluti, tăbărît de ceilalţi peşti hrăpăreţi... Dar dacă i-ar veni pandaliile să fugă? Şi-l roade spaima să nu se opintească în gar- să i le găurească sLsă scane. Nu mai mănîncă, nu mai doarme, în mîirn cînd cu cangea^ cînd cu bolovani ori săculeţe cu pietriş, aşezmdu-ie,metereze, gardurilor. ’* La săptămînă a picat nevastă-sa într-o lotcă, cu mălai şi merinde. Premenită şi dichisită, cu o maşcătăîă'ureche, venea să stea o zi şi să doarmă noaptea acolo. S-a mirat cînd l-a văzut atît de ogîrjit. /— Eşti bolnav? ( Şi vru să-i petreacă braţele pe după gît. \ El o îndepărtă, sanchiu... -Am treburi multe... Şi tăcu. Femeia nu se lăsă, îl descusu, pînă îl înduplecă să se destăinuie. îi povesti scurt toată întîm-plar^a şi-i făcu vînt acasă, cu vorba pentru brigadier să vie numaidecît cu echipa. Trebuia să rea săvîrşi singur isprava. - Spune-i că plesneşte capcana de atîta vînat. Şi mi-e că dihania dărîmă gardurile. Să aducă cîrligele cu lanţuri... Şi năvodul cel mare, care cuprinde toată bulboana. Să nu uite hălcile de came împuţită. Şi o petrecu lung cu ochii cum vîsleşte înapoi... Întîia oară privi de sus de pe grindă, de unde se vedea departe. Pînă acum ţinuse ochii numai în jos, pe ape. Şi se minună... Inundaţia se trăsese... Ţinutul îşi lua din nou înfăţişarea lui obişnuită. Grindurile se scuturau din volbura spumelor. Ieşeau plaure înflorite. Răsăreau ostroave cu laţele sălciişurilor zbicite. Între ramurile gîrlelor astîmpărate înverziseră plavii... Uscatul se despărţise de ape şi îşi ridica tărîmurile dintre braţele fluviului, care îşi părăsea prada. Satele ridicate pe podmoluri albeau dintre grădinile cu pome-turi. Holde de stuf mîlit îşi sculau din palănci moţurile înspicate. Cuci întîrziaţi îşi isprăveau popasul în pădurile dobrogene şi urcau, cîntîndu-şi numele, spre ţară, pe urma celorlalte păsări călătoare. Dimpotrivă, cîrduri de stîrci şi roate de berze se întorceau la loc pe meleagurile lor obişnuite, la smîrcurile şi mlaştinile rămase pe urma scăderii apelor. Şi o undă de plăcere mîngîje sufletul împovărat al paznicului. Delta renăştea la viaţă, cu visteriile doldora de peşte. 328 .... nunţe £ INTEGRALA PROZEI LITERARE * / / h Echipa sosi seara. în tăcere, toţi ascultară întîmplarea cu somnul uriaş... Se întinse cîrligele pironite adîne, împănate cu împuţiciuni. Clătinară stîlpii, cercetară temeliile. - E în regulă, declară brigadierul. ....... ...................-.................— . Şi iar sîcîi pe Amin cu fel de fel de întrebări neroade. - Dacă mi-o cădea la cîrlig, îl duc la Bucureşti, se lăuda el. E o expoziţie a pescăriilor noastre. Şi, fălos, se şi vedea, alături de somnul uriaş, într-o sală plină de cele mai înalte autorităţi, dînd lămuriri şi primind răsplată... De gîtul dihaniei avea să atîme o tăblie pe care scrie: prins de brigadierul Fîstîc Ion, conducătorul echipei „Pocioveliştea”. Pe Amin vorbele aceastea îl pişcară dureros, chiar parcă de inimă. îi părea rău, tainica lui/ jivină să fie astfel pîngărită, întinsă şi desvăluită tuturor. Şi parcă nu mai dorea s-o prinză... Vegheară, dormiră cu rîndul. Dimineaţa traseră cîrligele, goale. / - Hei, nu s-a prins! E viclean al dracului! îl categorisi brigadierul. Nici vorba asta nu-i plăcu lui Amin. De ce să-l dea dracului? E şi el, nu numai în rînd, dar chiar deasupra celorlalţi peşti ai lui Dumnezeu. - La năvod, băieţi! porunci şeful. Cu cine se pune el? Patru oameni pe un mal al bulboanei şi alţi patru pe cellalt desfaşurară un năvod cît toate zilele, înzorzonat cu gogonele de plumburi... Şi se puseră să rînească apele... Deodată, năvodul se propti într-o piedică şi o povară nebiruită îl opri. Pescarii se opintiră, o dată, de două ori. A treia oară greutatea din adînc se uşură, năvodul pomi să se mişte, sus, mai sus. Cînd ajunse la faţa apei, o namilă se săltă cu furie, se zvîrcoli, căzu la loc în plasă, o sparse şi într-o clipă se duse cu ea la fund. Năprasnica smucitură tîrî deodată cu năvodul şi oameni, în bulboană - de unde izbutiră să iasă, înspăimîntaţi. - Mare noroc că nu v-a plesnit cu coada să vă zdrobească! rîse brigadierul. Oricît de repede s-a petrecut întîmplarea şi oricît de iute a pierit arătarea, tot s-a putut vedea jbine că nu fusese somn. Era un morun. L-au cunoscut toţi. Un morun enorm, cu rîtul de mistreţ, pe căpăţîna mică şi înfundată. - Morun! - Morun! - Morun! Strigau toţi ca nebunii. De-aia se ţinea numai la fund... Rîma, în nămol, cum îi e obiceiul. Şi ei nu se gîndiseră!... Cum să-şi închipuie? Morunii nu stau niciodată în bălţi. Intră din mare în Dunăre, se plimbă, îşi lasă icrele şi numaidecît coboară înapoi. Cu cel de aici este o întîmplare nemaipomenită. Amin nu-şi mai venea în fire: trecuse pe lîngă o minune şi o lăsase în mîinile altora. Şi-l durea ca o mare pierdere. - Ăsta se vede că a iernat în vreun cotlon mai cald al Dunării, se iscusi brigadierul, care făcuse şcoală şi citise asemenea lucruri în cărţi. L-au prins zăpoarele şi l-au împins cu inundaţia în balta noastră. 329 VASILE VOICULESCU Era singura explicaţie. Şi totuşi, nu se mai potoleau. Vorbeau tare, gălăgioşi, uitînd de consemnul tăcerii. - Eu l-am prubuluit... E lung ca de zece metri, spunea unul, încă uluit, care privise de pe grindă. - Atunci are peste şaptesute de kilograme, spuse brigadierul, aşa cum citise la carte. Lui Amin schimbareaŞin^Qtaft^moÎTnT^iaaS'gm ce fn cc mai greu pesuflct| Ca o nenorocire. Dar nu spuse nimic. Nici el nu ştia de.ce. Poate dintr-o amintire uitată? în legătură cu ce-i povestise bunică-su? Nu căta să se dumirească. La ce bun? Şi se întoarse la paza lui... - Acum ce ne facem? întrebau pescarii, după ce iureşul uimirii le mai trecu. Năvodul zace în mijlocul ghiolului. Cîrligele de prins morunul şi maie de pocnit în ceafa lui n-avem. Şi chiar dacă s-ar găsi, nu ne pricepem. Trebuie pescari speciali, de la mare. Şi se bălăbăneau bezmetici. - Lasă, că alerg eu chiar acum la Tulcea, la direcţie, şi cer de toate. Vin cu oameni de meserie. Nu scapă el... se legă brigadierul, şi urmă: Voi vă duceţi înapoi la treburi. Amin rămîn.e la loc de pază. Cînd mă întorc, vă iau din sat, dacă am nevoie. * \f-Amin se găsi iar singur. îi păru bine de asta. Dar se simţea lînced, mîhnit. El cu morunul n-avea nimic de împărţit. Nu intra în socotelile pescuitului său: peşte de mare, zvîrlit în surghiun de năvala Dunării în balta asta proastă. Cu somnul, da, avea pricini şi răfuieli, cum avea cu vecinii din sat, megieşi de ogrăzi. Somnul îi înhăţa regulat raţele şi gîştele de pe baltă. I-a apucat într-un rînd mielul din cîrdul de oi adus de copii la adăpat. înşfacase botul viţelului care bea apă. Retezase piciorul unui copilaş prins la scaldă. Avea de ce să-l prigonească, să-l prinză şi să-l judece. Dar morunul? Se ştie, ăsta nu se repede, nu sfîşie. Se mulţumeşte cu peşti mărunţi, pe care-i apucă numai cînd vin ca nişte nerozi să-l gîdile pe la mustăţi. Şi îşi trecu vremea pînă la sosirea brigadierului mai mult în gînduri decît cu treburi. Brigadierul aducea un inginer piscicol trimis să cerceteze „cazul“ şi să ia măsuri pe loc. Noul-sosit ascultă puţin, se suci, se învîrti. Amin nu-1 slăbea din ochi, ca pe somnii şi crapii cei mari cînd intrau în apele capcanei. Insul îşi freca necontenit nasul, îşi ştergea mereu ochelarii, şi între două din aceste îndeletniciri hotărî că nu e nevoie de oameni cu unelte speciale pentru un singur „exemplar'1. -Apoi cîntăreşte mai bine de şapte sute de kilograme, întîmpină de data asta, sfios, brigadierul. - Să aibă şi o mie. Nu face nimic. Prindem puzderie de ăştia în mare... - Atunci, zise uimit un pescar, îl lăsăm aici, cu năvodul scufundat şi cu nămetul de peşte neprins? - Nu! Dăm dinamită şi „rezolvăm dintr-odată toată problema", spuse simplu şi nepăsător inginerul delegat. La auzul că are să arunce dinamită, Amin, care se ţinuse deoparte, se încruntă. Dar rămase liniştit: e cu neputinţă una ca asta... gîndi el. Nu e îngăduit de lege... N-are să îndrăznească. Ăsta nu ştie ce vorbeşte. Dar inginerul urma să arate cum şi în ce fel are să împlinească nelegiuirea... Amin îl întrerupse pe neaşteptate: - Nu se poate, domnule. 330 INTEGRALA PROZEI LITERARE - De ce? întrebă uimit delegatul. Şi-şi scoase să şteargă ochelarii cu sticle groase s-ajungă cît pentru zece perechi obişnuite. - E oprit, zise Amin. - De cine? Şi inginerul îşi frecă tare nasul. - De lege. - De lege? şi rîse. In împrejurarea de aici legea cade. O înlocuim cu dinamita! şi iar rîse. Apoi serios: Eu constat cum stă cazul şi am putere să hotărăsc: trebuie dinamită. Alte încercări nu merită osteneală. Ar fi muncă şi cheltuială zadarnică. Pentru un fleac. Amin ieşi din rînd şi facu un pas. Nici el nu ştia de ce... parcă să-l roage. Poate să-l ameninţe. - Nu se poate, întări el cu alt glas, strein. Sar şi se fac praf gardurile cu toată schelăria; se duc pe gîrlă peştii; se strică vadul. Şi gîfîia... Tovarăşii se feriră spăimîntaţi, parcă sta să se întîmple explozia. - De asta să nu duci nici o grijă. Ştim cîtă dinamită să dăm şi unde s-o punem ca să nu vatăme decît peştii. - Cînd o aruncăm, domnule inginer? se gudură brigadierul. - Te anunţ în sat la telefon. Să te găsesc aici cu oameni, bărci şi căruţe pentru încărcat peştele. Şi, întors spre Amin: Pînă atunci ai grijă, te aţii peste tot. Se sui în barca cu motor şi se facu nevăzut. Ceilalţi, grămădiţi în lotci, plecară la mămăligă şi ciorbe, fară să se mai uite înapoi. * Amin, singur, rămase iarăşi domn peste pustietăţile întristate. Gîndul dinamitei îi aprindea din ce în ce creierii. Auzea aievea detunăturile, vedea ţîşnind snopi înalţi de apă, bulboana cutremurată zvârlindu-şi din fund nomoalele. Şi numaidecît o umplea sumedenia de peşti plutind, ucişi, cu burţile albe în sus, urechile podidite de sînge în bătaia valurilor... Şi morunul? Nu mai vru să privească. îşi acoperi ochii cu palmele, deşi ştia că e amăgire. Neputincioasă, revolta lui se prefăcea în fiere ce-i pătrundea cu uriaşă amărăciune carnea, îi coclea minţile. îşi simţea braţele amare, picioarele înveninate. începu să-l apese o neagră grijă necunoscută, să-l gîrbovească povara unei spăimîntătoare răspunderi. - Mi s-a vărsat fierea în sînge, gîndi, dîndu-şi seama de ce i se întîmplă. Privi apa, pămîntul, zările: ochii lui puneau pete galbene peste tot unde i se aşezau privirile. Plecat peste unda lucie, îşi căută chipul: i se arăta aşijderi verde-galben. Răsfrângerea frunzişurilor? Se ridică, icni de cîteva ori nişte bale verzi, în gustul pelinului. Cercă să se liniştească. Dete de nenumărate ori ocol gardurilor. Din obişnuinţă... în neştire. Fără interes... Cu nici un gînd de pază. Dezbărat de orice grijă pentru supraveghere. Ca o preumblare. Trecuse mult dincolo de amiaza-mare... Obosit, sleit, se urcă şi se lungi, împotriva oricărui obicei, pe bîma punţii din faţă, o încolăci cu braţele... Subel âpel'e curgeau cu vuiet din ce în ce mar legănător. Şi, ca niciodată, se cufundă într-o beznă de somn ca un prunc. 331 VASILE VOICULESCU Cînd se trezi, coborîse noaptea... Se dezmetici. Scoase capul în afara grinzii şi privi dedesubt adîncul bulboanei... Ciudat: aşa, dintr-odată, acum o străvedea uşor pînă la fund. Vedea bine: unii peşti odfl^gau.nepa8atnrij>P< nomoaleudtU.forfoteau între două appi.laiată^sftacile săreau de un cot; crapii se smuceau spre văzduhul neîngăduit; ici-colo clipoceau mrene argintate, plă-tici parcă aripate se avîntau să zboare. Căută morunul; îndelung. Nu-1 află. Se ascunsese? Şi se-nciudă. îşi aminti de basm: cineva dinlăuntrul lui îl învăţă să se dea de trei ori peste cap, ca voinicul năzdrăvan, şi are să se prefacă în gînd... Gîndul pătrunde pretutindeni... Cît era de amărît, tot îşi zîmbi: încercase în copilărie toate tumbele. - Nu aşa... ci în suflet, îi şoptilăuntrul. Aha... să-şi întoarcă de trei ori peste cap sufletul?! Aşa se poate. Se auzea şi se asculta vorbindu-şi şi răspunzîndu-şi singur. Să cerce. Ce strică? Şi se încordă... O dată: şi intră ca în fundul morţii. A doua oară: şi ieşi ca dintr-un înec. A treia oară: se opri într-un luminiş de adînc. Şi iată, se făcuse gînd. De ce nu ştiuse asta mai înainte? Trebuise să vie ananghia să-l înveţe? ' Acum coborî acolo în fund cu toate ştiinţele gîndurilor pescăreşti. Se strînse în sine ca într-o dureroasă rugăciune, numai să descopere morunul. Pentru ce? Să-i ceară iertare? Să-i cerşească sfat? Să-i implore ajutor? <■ Căci el nu ştia, nu se pricepea să-şi întoarcă chipul în sus, spre Cerul de deasupra^Numai plugarii fac aşa, cerşind de la Dumnezeul lor ploaieţPescarii au cerul lor în fundul apelor: cer mult mai adînc; ameţitor de misterios.7] Dumnezeul lor nu umblă pe nori: se poartă pe mugetele talazurilor, prin vîrtejuri şi anafore, pe chiţii şi morunii biblici. Unul din aceştia se afla închis aici, şi Dumnezeu trebuie să fie pe aproape. Un mare, solemn fior îl străbătu, din creier, prin măduvă, pînă în vîrful tuturor mădularelor. Ca ţipătul de atac al trîmbiţei. Apoi altul şi altul, tot mai iute, tot mai dese. Tremura gol, prins ca de un ger năprasnic. Dinţii îi clănţăneau ca o meliţă nebună. îl întorseseră frigările copilănSîT’ Apoi zgîlţîiturile încetară şi simţi că începe să ardă. Arsură lăuntrică, dulce şi bună, ca o mîngîiere de şoBrCiSa^Slmîa în casă. Se potokaTlî era l^OBin Se'putea uita fără sr(SEa m ceml de dedesubt. Se scrută singur: simţea că trece într-o altă adîncă prefacere. Nu mai avea nimic de-a face cu fapta, cu lucrarea... De acum se închina cugetelor, odihnei în gînduri... Ca bunicul... Oare îm-bătrînise aşa, dintr-odată? Se cercetă: poate! Dar, oricum, această bătrîneţe se arăta cu totul nouă, un alt chip al vieţii... O îmbogăţire ă’ei cu nemăsurate lărgimi înapoi şi înainte, o scumpă atotîn-ţelegere, o dezinteresare împărătească, o nepăsare plutind binevoitoare deasupra tuturor. Bătrîneţe grea de har şi puteri, dezbărate de came, strînse, încordate în ele însele ca pentru o înălţare. Cum putea fi bătrîneţe, cînd se simţea gîlgîind în el ca sucul uriaş a mii şi mii de alte vieţi stoarse într-o clipă de tot ce aveau mai tare şi mai preţios în ele ca să i se dăruiască lui. ÎAcum înţelegea deplin: viaţă nu este nici ziua de azi, nici mîine, nici anul întreg. Vieţii adevărate îi este de ajuns clipa, clipa pînă în care pumnul destinului tescuieşte timpul într-o lacrimă, ca de spirt^Clipa cînd, copil, a scos singur întîiul peşte, un crap de două ori mai mare decît el. Clipa cînd, într-o noapte, aplecat pe gura bunicului să-i audă şoaptele, acesta, cu un oftat ce a 332 INTEGRALA PROZEI LITERARE încremenit vremile, şi-a dat sufletul chiar în sufletul lui. Clipele astea nu sînt timp, n-au să moară niciodată... Focul lăuntric se potolea. Sudorile îl brobonau ca o rouă. Acum o siguranţă atotstăpînitoarc îl liniştea. Pentru ce să mai sape să-şi întărîte fiinţa cu întrebări şi ispitiri? Asta face timpul, vii-fofutnSTu e mult mai bine să lase nedezgropate avuţiile destinului, mulţumindu-se cuminte să le ştie tăinuite acolo, ca un avar care nu-şi dezgroapă comoara ascunsă de strămoşi în beciurile deasupra cărora el doarme? ŢŞi iată, stînd acolo uitat de treburi, cellalt mare izvor al vieţii, potmolit pînă atunci, de neas-tîmpăr, muncă şi griji, se desfundă în el: închipuirea. Ea îi umplu dintr-o dată pustiile singurătăţii şi ale dezolării cu vedenii, îi croi lumi, îl găti pentru îndrăzneli nemaiîncercate şi îl ajută să ajungă închise ochii şi străpunse, acum lăuntric, unul după altul, cleştarele cerului de ape, deschis sub el, boltă cu boltă. Cum scînteiază acolo misterioasele zodii de ape, ţinîndu-se de mîini într-o fantastică horă ce înconjoară universul! Printre ele mişună peştii uriaşi din care i se trage neamul, leviatani strămoşi ai legendelor, care cîrmuiau sorţile pescuitului, chiţii nemăsuraţi, morunii balauroşi veghind peste adîncimi, biruitori ai tuturor potoapelor, din care ieşeau pe ţărmuri să nască oameni din pîntecul lor rodnic şi să întemeieze neamuri tari pe meleagurile pustiite. Ocrotitori prin veşnicie, îi simţea acum mai aproape şi mai adevăraţi decît pe bieţii pescari, soţii lui, cu care aruncase pîn-adineauri năvoade cît pînza de păianjen şi trăsese la lopeţi cît firele de pai. Unul după altul, gîndurile explodau cu zvîcnituri de cartuşe de dinamită, rînduite de-a lungul creierilor. Pînă la urmă i le sparseră. Capacele cele mai tari şi ascunse săriră, fundurile se arătară: nu erau ale lui... Pătrunsese în cotloanele zămislirilor dintîi, trecea prin toate întortocherile desfăşurărilor de la începutul începuturilor, vedea tot, cunoştea tot, simţea şi înţelegea tot... Nu-1 mai mărgineau pereţii lui strimţi... Privea aievea cum strămoşii nu mai şedeau ca chiliuţele de miere, despărţite, deosebite unele de altele, deşi în acelaşi unic fagur, care era el. Obloanele dintre ei, sub apăsarea ananghiei, se spulberaseră, şi toată avuţia agonisită, toată ştiinţa lor, descoperirile, cercetările, biruinţele lor tăinuite se vărsau din adîncurile lor în adîncurile acum ale lui... Cu aceste uriaşe adaose privi iar sub el... în lumina de matostat bătut cu stele, fundul bulboanei era un adînc paradis regăsit... în care el intra, lăsînd afară timpul, ca pe o slugă, să-l aştepte. Are să aştepte zadarnic: el trece în veşnicie... în măreaţa-i aiurare, el fu aievea însăşi urzeala obştească, întregul sobor al străvechimii. Nu mai era o frîntură. Se alcătuia, se împlinea cu întregul tot ce era afară. Şi tot ce fusese afară se umplea cu el. A... acum se putea uita lung fară să cadă în adîncimile cerului de dedesubt, în slăvile înălţimilor adîncului. Ce însemna, îşi spunea singur, că Cerul de sus, măsurînd vremea, se rotise cu zodiile lui întoarse şi arăta, cu Pleiadele şi Carele, miezul nopţii? Asta o făcea de milioane de ori... £>i tot închis sta. Pe cînd cerul lui, cel din adînc, se deschisese. Acum întîia oară. Pătrundea desăvîrşit acolo. Se strămuta întreg. Întîi începu prin nişte fire subţiri, misterioase, de lumină: porneau din el, din ochi, din inimă, din vîrful degetelor şi se ţe- 333 VASILE VOICULESCU seau între el şi fiecare din fiinţele tuturor caturilor adîncului. Erau gînduri? Poate. Dar de alt soi, de soiul înţelegerilor cît ai clipi. Pricepea bine; acolo se mişcau stele şi peşti, nu una şi alta, ci topite într-o singură plăsmuire. Zodiile lumii se strîngeau între cele două garduri... Şi îşi aduse aminte: robite, închise de el ca să le facă mîine praf dinamita. iată şi morunul. Zadarnic se tîrăşte pe fund, căutînd să se ascundă în dosul constelaţiilor. E aşa de uriaş, că nu-1 încap bolţile. în pîntecele lui strălucesc aştrii înghiţiţi. Aşadar, se hrăneşte cu luceferi? îl urmări lăuntric ca într-o răsfrîngere de oglindă magică. Arhanghelul apelor? Nu. Nu. Acum ştie: nu e morun. Este jăs- s trămoşuI său, legendarul, de care i se povestise. Urcase din alte lumi de ape, de departe, se altoise cu băştinaşii şi intemeîase între braţele fluviului neamul cel tare al Aminilor. Le dase lege: să n\ se atingă de moruni. Apoi pierise fară urmă într-o furtună. Ştie că aiurează, simţea cum delirul raeşte nemăsurat, îl umple cu arătări cutremurătoare. Dar se desfăşura aşa de repeae, că uneori nu-1 mai putea ajunge din urmă. Rămîneau rupturi lungi, goluri negre. Apoi iar îl prindea. Da, nu i se păruse.[/\ici sub el se află raiul.îllaiul stă în apeiCum să îngăduie el ca nemernicii să-l facă farîme? Unde avea să se mai ducă după moar-te?Kh, ştie ce are de făcut. Acum aşteptarea nu mai trebuie să stea sperioasă locului, în el; ci să iasă în întîmpinarea întîmplărilor şi durerilor. încordarea îl luă pe sus, la duhul obîrşiei veşnice cu care se înţelese. Timpul? Viitorul îndoielnic? nu le va mai îngădui să-l viclenească cu taine, să-i ascunză surprinderi. Le va sili să se deschidă într-o clipă minunilor înfăptuirii depline. Dealtfel, are cheia. E în mîinile lui. Se ridică. O putere liniştită îl purta ca în vis. Dete ocol de cîteva ori capcanei. Se urcă şi stete îndelung întins pe bîma din spate. Prubu-lui, socoti, se coborî, îşi umplu pieptul cu tot văzduhul nopţii şi se aruncă. Zodiile speriate se stinseră. Rămaseră numai peştii. Se cufundă glonţ la piciorul stîlpului din mijloc şi se puse cu nădejde să dea la o parte bolovanii, sacii cu pietriş, maldărele de stuf. Cele dintîi, apele simţiră şi se grămădiră pe el. în jur mişuna peştilor îl privea holbată. Se înăbuşea. Ieşi, luă o unealtă, îşi umplu din nou băşicele plămînilor şi ale pîntecului şi se afundă în acelaşi loc. Dărîmă, sparse, rupse şi facu o gaură în gardul bătut de toată greutatea gîr-lei. Şi odată cu povara apelor care năvăli pe spărtură şi-i smulse mîinile, îl covîrşi şuvoiul de peşti zbucniţi peste el. Amin nu putu, sau nu mai vru să aibă timp? Morunul se ivise ameninţător. Cînd se înfipse în gaura neîncăpătoare şi se opinti, luă cu el în piept pe Arpin, cu care porni vijelios peste gardul care se prăvăli. Şi alaiul fabulos al peştilor se desfăşură triumfal, la mijloc cu morunul fantastic înconjurat de cetele genunilor, ducînd la piept pe strănepotul său, pescarul Amin, într-o uriaşă apoteoză către nepieritoarea legendă cosmică de unde a purces, dintotdeauna, omul. 1 mai 1958. Chef la mănăstire Ne strînsesem într-o seară la Ionel Teodoreanu, în casa aceea mare, vetust de solemnă şi îngheţată, aşezată parcă pe hrube şi amintind asemeni casei Usher a ruină. Cineva citea o povestire încîlcită, cu armăsari năstruşnici şi hoţi de cai. Ascultătorii, osteniţi, începeau să-şi anine plictisul, unii de tavanul luat cu ochii îndeaproape cercetare, alţii de parchetul despre care gazda, cu un fel de humor fioros, ne spusese că se scufundă spre etajul de jos cu un deget, un deget şi jumătate pe an, ca un continent osîndit. Cînd, o întrerupere fericită ne învioră. Un client smulgea dintre noi pentru o consultaţie urgentă pe Ionel, care, cum cerea politeţea, rugă pe cititor să se oprească şi să adaste pînă se întoarce. Deşi golul venea ca o răcoare alintătoare după o zi de zăpuşeală, poetul Lesnea ridică cu nevinovăţie capul lui de cazac tuns la piele şi ne îmbie să ne istorisească o întîmplare scurtă, tot cu cai... Primirăm... - Dar, de data asta, povestea este adevărată, începu el, şi privirile-i albastre şfichiuiră pe lectorul rămas mofluz. De zeci de ani în şir părintele Ilie de la biserica domnească a tîrgului îşi preumbla potcapul roşu şi brîul vişiniu de protopop de-a lungul judeţului, inspectînd biserici, schituri şi mănăstiri. Cu firea lui îndatoritoare, el aflase har înaintea celor două partide politice perindate la putere, aşa că atunci cînd unul pleca îl lăsa neclintit celuilalt, ca pe un vechi edec. începuse dregătoria cu părul corb şi barbă cioară. Acum îi atîmau de jur împrejurul fălcilor nişte clăbuci albi şi moi ca de săpun, mîngîiaţi de vîntul şi colbul călătoriilor. Ciun leafa era mică şi diurna o nimică, părintele protopop trecuse în faptă gîndul legiuitorului, care, chibzuind cum se petrec la noi lucrurile, rînduise cu schepsis zgîrcenia asta bugetară faţă de munca protopopească. Adică el ştia că, oricît de mare ar fi salariul slujbaşului, cheltuielile cu călătoriile şi întreţinerea tot în sarcina celor inspectaţi cad. Aşa că protopopul pica dis-de-dimineaţă pe neaşteptate într-un sat din preajma oraşului. Aci da drumul căruţei cu care venise şi rămînea pe jos, ca apostolii. Dacă era duminică ori sărbătoare, popa locului se trezea cu el în biserică, unde supraveghea cu străjnicie săvîrşirea sfintei slujbe. Vai de cel ce n-ar fi dus-o după tot şartul, sărind vreo moliftă sau mîncînd cîntări! După asta mergea la cancelarie, de obicei o cămăruţă în casa popii, unde lua în cercetare acte, condici, hîrtii, venituri şi cheltuieli, verifica reparaţiile, băga vină pentru stricăciunile întîmplate locaşului, asculta plîngeri, strîngea reclamaţii, se interesa de activităţile misionare şi culturale. - De ce-ai greşit actul ăsta de botez? Popa se bîlbîia, căutînd să dea repede foile catastifului mai departe, peste degetul protopopului, înţepenit ca un cui în fila cu pocinog. - Unde sînt chitanţele de la tîmplar? 335 VASILE VOICULESCU - Păi să vedeţi, sfinţia-ta, că Stănieă dulgherul... aşa şi pe dincolo... -Arată-mi ofertele de la alţi furnizori. - Păi de unde, păcatele mele, se văieta greşitul, că aici nu mai este alţi furnizori!... - De ce n-ai căutat în oraş? Ai ţinut licitaţie pentru învelitoarea turlelor? Popa, încolţit, zgîia ochii; licitaţie? asta însemna să bată toba şi să strige ca la mezat! S-ar fi putut aşa ceva? în sfîrşit, un hăţaş de chestii în care ai fi încurcat pe cel mai iscusit şi hîrşit popă dacă ţi-ai fi pus mintea cu el! Pînă la urmă, popa, ca bărbat, îşi mai găsea firea dacă şi-o pierduse. Dar pe preoteasă o apucau spaimele, şi-n gospodărie intra răzmeriţa, căreia îi cădeau jertfe întîi copiii bătuţi măr, ca să fie şi să rămînă cuminţi, apoi sau purcelul pus la tavă, sau puii spîn-guiţi în frigare, uneori şi unii şi alţii, ca să fie sfinţia sa cît mai îngăduitor cu greşelile popii, care din partea-i se îngrijea cu osîrdie de ţuică şi vinaţuri cît mai veselnice şi mai împăciuitoare. Protopopul, după ce băga pe învinuit în toate răcorile, se molcomea repede, mai ales că iar răsuna de dincolo, pentru a treia oară îndemnul coanei preotese: - Poftiţi la masă, că se răcesc ciorbele. Părintele, întîrziat cu inspecţia, era nevoit să primească ospeţia. Dealtfel, unde ar fi găsit mîncare sfînta faţă bisericească? La han, covrigi pîngăriţi de muşte şi poşircă, alături de toţi drumeţii? Nu s-ar face de toate rîsurile popa care l-ar fi lăsat să plece neospătat din casă? Masa se îndelungea cu vorba despre copii, despre multele belele şi necazuri ale vieţii, despre boala preotesei şi beteşugurile popii. Apoi, după o uşoară odihnă cu aţipire, părintele Ilie, protopop al amînduror partidele, bolmojea un proces-verbal de inspecţie după tipic, precum că toate au ieşit şi s-au găsit bune, în timp ce gazda îşi înhăma căluţul la brişcă sau împrumuta teleguţa vecinului, ca să strămute pe sfinţia-sa în satul de alături. Aici protopopul cădea tot pe neaşteptate în braţele întinse ale altui popă, care primise chiar de dimineaţă ştafetă de la colegul inspectat de pacostea care o să-l calce. O înţelegere cu ju-rămînt lega pe toţi popii judeţului într-o reţea, îndatoraţi să se înştiinţeze unii pe alţii. Aşa că atunci cînd părintele Ilie îşi ivea culionul roşu pe una din barierele tîrgului, toată linia de popi din satele aşezate pe drumul apucat de el zbîmîia, bătută mai abitir ca un telegraf de paracliserii sosiţi gîfîind din guşă cu strigătul: - Vine protopopul! Acu-1 jughineşte pe părintele Mihai al nostru! Aşa, ospătat, găzduit, purtat pe sus din parohie în parohie, părintele protopop îşi făcea conştiincios ronda. De întors acasă se îngrijeau tot popii învoiţi între ei. Cel pe care-1 ajungea rîndul îşi făcea vînt pentru vreo treabă în oraş şi încărca în poştalion pe sfinţia-sa, cu toate darurile de care era cu sila ghiftuit: la deal cu ţuică şi vin, la şes cu slănină şi făină, iar de peste tot orătănii vii... Peste cel mult două-trei săptămîni, o nouă alarmă. Potcapul roşu ieşea pe altă barieră, scornind la fugă, ca pe iepuri, alt şir de ţîrcovnici. Ştafetele scoteau pe bieţii preoţi de pretutindeni pe unde-i găsea. Pe unii din tihnele lor, pe alţii îi culegeau de la treburi, îi adunau de prin lanuri, îi trăgeau din cîrciumi: - Protopopul, soseşte protopopul! începea adică ronda. 336 INTEGRALA PROZEI LITERARE Ronda nu se sfîrşea însă întotdeauna după tipic. De cele mai multe ori se iscau întorsături neaşteptate, cu întîrzieri şi încurcăleli care-1 opreau pe protopop în loc sau îl abăteau din calea dreaptă: o cumetrie cu botez, asta ţinea de obicei o zi. Altădată îi punea piedică o nuntă mare: aici popasul dura cel puţin trei zile şi trei nopţi. Dincolo se poticnea de o înmormintare cu pomeni lungi şi îmbelşugate. Puteai oare pleca, lăsînd fară mîngîiere oamenii adunaţi la praznicul funebru, care şi ăsta ţinea trei, patru zile? Pune la socoteală hramurile, cînd poporenii se revărsau de pretutindeni ca turmele albe şi tălăzuiau în jurul bisericii, mîndri că protopopul slujeşte în fruntea soborului de preoţi ca un falnic haiduc în odăjdii. Protopopul nu numai că nu ocolea întîmplările astea, s-ar fi zis mai degrabă dimpotrivă, că le caută cu luminarea: la petreceri şi zaiafeturi se deschidea ca o floare. într-o duminică din mai, sculat din zori, protopopul Ilie inspectase o biserică din marginea tîrgului, unde serveau doi preoţi. Lăsase unul să săvîrşească slujba şi plecase cu celălalt, popa Vlad, care avea faeton, grăbind să ajungă la un sat mai depărtat, răznit din drumul mare, pe unde nu se mai abătuse de mult. Era o vreme a lui Dumnezeu. Văzduhul Moldovei, de obicei moale, acum învoalt şi adînc albastru, se sprijinea ocrotitor, cu buze de cleştar pe zările depărtate ale ţării, de sub care răsărea soarele ca dintr-o uriaşă lacrimă de lumină. O boare răcoroasă, iscată din pajiştile înflorate, adiată cu miresme de căţuie, făcea şi mai tare aerul ager, proaspăt şi gustos al slăvitei dimineţi, care creştea, se umfla, se subţia sus pînă la irizare. Tălăzuiau holdele, cîrîiau cîrsteii, ţîrîiau cosaşii, se strigau pe nume pitpalacii. Drumul negru se-ntindea neted, încă umed de rouă şi alunecos. Calul alerga voios, de la sine, fară îndemnul biciuştii. Părintele protopop simţi o înlesnire, o înviorare fară seamăn, care, din nările gîdi-late de mirosuri, din barba uşor alintată de iuţeala mersului, i se strecură în trupul voinic şi se lăsă cu bucurie de aperitiv şi sprintene ghiorţăituri spre pîntecele gol. Gîndurile începură să-i alerge înainte, mai harnice decît roibul, spre bucatele care ştia bine că-1 aşteaptă. Ajunşi în sat, traseră de-a dreptul la biserică. Era ziua mare, soarele sus, slujba trebuia să fi ajuns măcar dincolo de utrenie. Popa Vlad, după ce-1 lepădă la intrarea clopotniţei, întoarse faetonul, dete bici bidiviului şi de teamă se facu nevăzut. Luat la repezeală, nu avusese timp, nici chip să înştiinţeze pe coleg despre inspecţie, şi îl lăsa pe protopop neanunţat pe cap. Părintele protopop Ilie intră măreţ în curte. Cîteva băbuţe moşmoneau pe la morminte. Uşile bisericii, închise. Dinlăuntru nu se auzea nici glas, nici cîntare. Urcă treptele, apăsă clanţa, zgîlţîi tare: sfîntul locaş, încuiat. Babele îl zăriră şi se apropiară sfioase. - Unde-i preotul? se răsti, cătrănit, el. - Nu ştim, sfinţia-ta, facu una, că-1 aşteptăm din zori. Nu s-a arătat. -Atocat aseară? ţipă la ele sfmţia-sa. - N-am auzit, părinte, se grăbi alta să răspundă. - Tu să taci, că eşti surdă! N-a tocat, sfinte protopoape. Da’noi şi aşa tot am venit, că se cheamă că sîntem creştini. # 337 VASILE VOICULESCU - Şi lumea, cealaltă? Poporenii? îşi urmă ancheta şeful bisericesc al judeţului. - Au stat cît au stat şi au plecat, că s-a deschis circiuma. Protopopul, oţărît, porni spre cancelarie, adică la popă acasă, cu alaiul de babe după el, ceea ce îl întărită şi mai rău. Aici, preoteasa, ca gospodină la casa ei, desculţă şi numa-n fustă, toca nişte bolbotine la bobocii de raţă şi din cînd în cînd atingea cu vergeaua un cîrd de copii, care nu lăsa orătăniile să mănînce în pace. La ivirea potcapului roşu, ea a trîntit ca o nebună copaia cu mălai peste fofoloci şi a zbughit-o înăuntru. Puştii, speriaţi, s-au risipit prin ogradă. Părintele a aşteptat cît a aşteptat, a pornit apoi să bată furios cu toiagul în lemnele pridvorului. Nimeni. Se adunară şi nişte vecini. - Ia vezi dumneata cine este acasă, se îndreptă el încruntat către o femeie. Cheamă pe cineva să-mi deschidă cancelaria. Leliţa se strecură pe din dos şi se întoarse cu vorba că cucoana preoteasă se roagă de iertare: nu poate ieşi, că e dezbrăcată. - Să fie cum o vrea, o priveşte! N-am nevoie de ea, tună protopopul, răzbit de atîta neobrăzare. Să iasă preotul! - Zice că părintele e bolnav. - N-o fi pe moarte! Să se arate numai şi să vorbească niţel cu mine! Femeia intră iar, se sfătui cu cei dinlăuntru şi aduse repede răspuns. - Spune că era grav şi l-a dus la spital. - Pe cine? o sfecli sfmţia-sa. - Pe părintele, spuse femeia pe nerăsuflate. Pe protopop îl trecuseră sudorile: îl înfierbîntase ciuda. Scoase potcapul, se şterse cu basmaua vărgată şi ridică ochii spre cer. Soarele, harnic, se urcase bine. Foamea da ghes. Şi nici un rost de mîncare sau măcar de o haraba să-l ducă pînă în satul vecin, la popa Macarie, care prinde la iuţeală un pui şi-l frige, presărat cu faină de păpuşoi, cît ai clipi. - Şi de cînd e bolnav părintele? întrebă el, aducîndu-şi aminte de îndatoririle creştineşti, care cer milă şi pogorămînt pentru suferinţele aproapelui. Femeia, care purta ca o iscoadă vorbele de afară înlăuntru şi dinlăuntru în afară, se fîstîci şi da să alerge iar la preoteasă, cînd un gospodar se amestecă: - Păi cum bolnav, că l-am văzut eu cu noaptea-n cap, aci aproape, în Poiana Lăchiţelor!? Se aştemea cu o ceată de oameni să cosească finul. Clacă, cum se obişnuieşte duminica! L-am întrebat de ce nu lasă treaba după slujbă. Mi-a spus că i-e frică să nu-1 apuce ploile. Protopopul rămase cu gura căscată, scuipatul i se uscase clei şi nu mai putea înghiţi de mînie, gata să suduie... Tocmai atunci se ivi ca din pămînt şi paracliserul. - Vine în goană şi părintele, gîfîi el, abia trăgîndu-şi sufletul. Ne-au vestit copiii că aţi sosit, se gudură el, sărutînd mîna încleştată pe baston. - Va să zică nu e bolnav în spital! minţiţi, hai? rosti cu scrîşnet adînc protopopul. - Ba nu, e bolnav, da’ ce să faci, munca nu vrea să ştie, îngăimă paracliserul. Părintele s-a tîrît cum a putut. Iacă-1 că soseşte. 338 INTEGRALA PROZEI LITERARE Se apropie spăşit, tîrîş, popa Bolindaehe, care, cu plecăciuni şi rugăminţi, îl clătină pe protopop, încă încărcat de mînie, şi-l înduplecă să intre în casă, unde se lămuriră toate. Popa era bolnav şi plecase în zori, preoteasa crezuse că-i la spital, cum se hotărîse. Da’el nu se îndurase să lase claca pusă la cale în timpul săptămînii... - Bine, dar slujba? că azi e duminică? Cum ai îndrăznit să laşi poporul fară sfînta liturghie? tuna şi fulgera Ilie protopopul. - Păi să vedeţi, sfinţia-voastră. Eu tot nu puteam sluji, că abia mă ţin pe picioare, răspunse păcătosul. Mă înţelesesem cu părintele Mitrofan de la mănăstire să-mi ţină locul. Pe lîngă ce i-ar fi adus acatistele, pomelnicele, epitrahirul şi miruitul, îi mai dam un leu şi cinzeci pe deasupra. Cum să-mi închipui că n-are să se ţină de cuvînt!... se văieta popa, frîngîndu-şi mîinile. Dacă ştiam, măcar de-aş fi căzut jos acolo la altar, şi tot slujeam... - De ce n-ai tocat aseară? - Eram, cum vedeţi, bolnav prăpădit! - Şi ţîrcovnicul? Ţîrcovnicul (care nu era de faţă şi se putea spune orice despre el), ţîrcovnicul se îmbătase şi uitase. Tura-vura, în sfîrşit, popa facu ca toată vina să cadă în capul părintelui Mitrofan de la mănăstire care trebuia să răspunză şi să ispăşească. Şi cum nu se afla nimic gata de mîncare, preoteasa fiind bolnavă şi ea, popa Bolindaehe izbuti să abată pe protopop spre mănăstire, care nu era departe şi unde picau tocmai la vremea mesei. Au călugării un heleşteu în spatele ogrăzii şi fac un borş de peşte şi o saramură cu chiperi să nu mai uiţi! Şi, ca să se spele de toate greşelile, popa Bolindaehe, înzdrăvenit ca prin minune de atingerea cu sfinţia-sa protopopul, înhămă iapa lui cea albă — o chema Liza, o mîndreţe de vită, vestită în tot ţinutul, la care se închina ca la icoană. O ţinea închisă ca pe-o cadînă, încuiată cu şapte lacăte şi păzită ca ochii din cap. Şi, încheindu-i curelele, povestea sfinţiei-sale cum au încercat hoţii de vreo trei-patru ori să i-o fure. Chiar săptămîna trecută spărseseră grajdul. De atunci doarme un pîndar anume în iesle, lîngă ea. într-adevăr, iapa era minunată: capul gingaş, nervos, ochii mari deştepţi, focoşi, botul subţire, cu nările pîlpîitoare, greabănul încovoiat într-o coardă măreaţă, pieptul puternic ieşit afară, pîntecele supt, chişiţele trase ca prin inel şi copitele mărunte, mereu în neastîmpăr. Cînd pomi la drum, trupul i se lungi parcă, şi se aşternu asemeni unui ogar. Era o plăcere s-o priveşti de pe capră jucîndu-şi spetele strînse şi şoldurile armonioase nu a fugă silnică, ci, ai fi zis, a dans... - Hi, Liza! o stîmea cu dragoste popa. Hoţii se ţin mereu după ea. Dar nici eu nu mă las, să ştiu bine că o culc noaptea cu mine în odaie, se spovedea Bolindaehe părintelui protopop, că ziua nu se pot apropia de copii. Am pînă acum şapte. Şi asta fac, başca de ai mei, paisprezece ochi şi alte paisprezece urechi. - Ei, cu tîlharii să nu te pui!... îl înveghea bătrînul. Uite, ca acum, pleci la drum singur. De ce nu luaşi un băiat cu dumneata? - Păi, dacă vrea Dumnezeu, pînă-n chindii sîntem înapoi acasă. îmbucăm ceva, că pînă atunci preoteasa are timp să gătească bucate, ne culcăm, şi mîine, la ceasul rînduit de sfinţia-ta, sîntem unde porunceşti. 339 VASILE VOICULESCU - Păi unde? La părintele Gheorghe... - La părintele Gheorghe din Sculeni? Uşor! într-un ceas şi jumătate sîntem acolo. Şi-n gîn-dul lui popa îşi zicea: „O să-i fac şi eu bucata popii Gheorghe, cum mi-a facut-o şi mie păcătosul de popa Vlad, şi-i trase o înjurătură colegului necredincios. Să se spele cu protopopul pe cap cum o şti, iar hodorogul ăsta bătrîn să se înveţe minte să nu mai calce oamenii pe neaşteptate"... După un cot de dumbravă coborîră o vîlcea şi apucară la dreapta, pe un drumeag ivit pe o parte şi pe alta cu rugi de răsură în floare, hamei şi ciuperci de barba-împăratului. în fund, apărată jur împrejur de dîmburi sădite cu vii şi pitită într-un ochi de verdeaţă, mănăstirea: un chivot alb - biserica - în mijlocul horei de chilii. Aici, altă neaşteptată năcăfală. Poarta grea de stejar strunjit, încuiată. Abătut popa cu coada biciuştii, a izbit protopopul şi mai aprig cu toiagul, au strigat, au hăit, au zvîrlit cu bolovani, nu s-a clintit nimeni. Ai fi zis că-i un cimitir. Popa a renunţat să-şi bage iapa albă şi potcapul roşu pe poarta cea mare, ci a cîrmit de-a lungul palanului înalt ca de cetate al mănăstirii, pînă la hudiţa din dos, pe unde se cară finul, căruţele cu lemne, butoaiele cu vin de la cramă. Aici nu străjuia decît un grătar din laţe subţiri, să-l dai cu degetul la o parte. Şi iată-i în mijlocul curţii. Aici i-a întîmpinat, împleticindu-se, într-un laibăr petecit şi cu o căciulă călugărească peste părul vîlvoi, părintele portar, repezit să-i mănînce. Noroc că în fiecare mînă ducea cîte o damigeană plină şi alta şi mai grea în cap. - Ce cătaţi aci, maicile voastre de hoţi!... Protopopul o sfecli şi ridică toiagul ca un scut. Popa se dădu în dosul iepei. Dar tocmai atunci se ivi în gîrliciul beciului de sub arhondaric părintele stareţ Iosafat, care, cum zări pe protopop, îi alergă înainte, îl îmbrăţişă, îl sărută cu bucurie pe frunte, pe barbă şi pe umeri, în chip de cruce. Era foarte vesel şi mirosea a vin bun. La vederea asta se arătă şi popa de după iapă, care fu şi el închinat, la fel, cruciş, cu buzele. - Haideţi sus! îl luă aproape în braţe gazda. - Merge părintele protopop. Eu nu pot, zise popa rotind ochii prin curte. - De ce? - Nu las iapa singură, că mi-o fură. Pînă nu găsesc un loc s-o încui sau om s-o păzească, nu mă mişc. - Las’, că rînduiesc eu, taică. Şi stareţul porunci părintelui portar să nu se clintească de lîngă vită, că răspunde cu capul. într-o clipă urcară treptele la arhondaric. - Aţi mîncat? -Aş! murim de foame, deschise gura ca un peşte zvîrlit pe uscat protopopul. Stareţul bătu din palme. - Să se aducă nişte mizilic... Să ne iertaţi, că ne găsim nepregătiţi, se dezvinovăţi el. Nici noi n-am mîncat. De trei zile pritocim vinurile în pivniţă, că e luna mai şi pîrdalnicele fierb. Aşa că ne-am dat cu treburile şi am uitat de cele ale trupului. - Astăzi aţi slujit? întrebă cu oarecare grijă protopopul. - Acolo, jos, în beci, răspunse cu sfîntă nevinovăţie stareţul, că Domnul nu stă în anume loc, el se află pretutindeni. - Păi cum aţi făcut? 340 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Am spus cîteva rugăciuni şi ne-am închinat cu smerenie! - Printre butoaie? - Butoaiele păstrează în ele scump sîngele Domnului... lămuri el. Protopopul, năucit, nu mai spuse nimic... mai ales că gustările soseau. îşi înghiţi uluirea odată cu cîteva bucăţi de caşcaval. Urmară ouă fierte tăiate felii, şunculiţă afumată, frunzuliţe de pastrama de ied, bulzuri de brînză, gogoloaie de unt proaspăt, un ghiudem cu mirodenii, cîrnat trandafir... toate udate cu ţuică făcută din livezile sfintei mănăstiri. Odată cu foamea se molcomea de pe sufletul protopopului şi toată ciuda strînsă în el, care se dovedea sporită de nemîncare. - Pînă se găteşte masa cea adevărată, ce ar fi să ne coborîm cu toţii în hrubă? mai avem de pritocit un antal cu rubiniu. Toţi părinţii şi fraţii sînt acolo, să nu-i lăsăm, sărmanii, singuri... Oaspeţii primiră bucuroşi. Luară cu ei rămăşiţa de merindă, şi alaiul se strecură voios pe gîtlejul beciului. Aici, la lumina gazomiţelor, alţi monahi, cu poalele raselor în brîu şi mînecile sumese, se clătinau de la un butoi la altul, cu căzi, oale şi donicioare în mîini. Chiar de la intrare te lua de nas şi te-năbuşea, pătrunzîndu-te pînă-n creieri, damful tare de vin, risipit ca un abur ameţitor în văzduhul strimt şi mucegăit. Protopopul se opri sufocat. - Nu te sfii, îl încurajă părintele Iosafat. E greu doar la început, pe urmă te înveţi şi-ţi place. Aşa a şi fost. Protopopul s-a obişnuit numaidecît, ca şi cînd l-ar fi făcut maică-sa acolo, între buţi. Şi, ameţit, a început să se împleticească şi el uşor turlăcit. - Ce e asta, părinte stareţ? înţeleg, sfinţiile-voastre, că vă îndeletniciţi cu asta de trei zile. Da’ eu n-am băut nici zece ţuici... ' - Pentru asta e de vină adîncimea şi aerul neprimenit, îl lămuri gazda. Nu eşti beat şi să nu crezi că şi noi ceilalţi am fi. Sîntem ameţiţi de aburii băuturii, traşi în piept, de o sută de ori mai tari decît vinul vîrît în pîntece. Cum ieşim la văzduh curat şi la mîncare grasă, cît ai zice Tatăl nostru, ne venim în fire, de nu ne mai cunoşti. Protopopul, încredinţat, s-a lăsat aburilor îmbătători şi ocrotirii stareţului, care a cerut mîncare vîrtoasă şi a întins acolo, sub pămînt, un ospăţ tare plăcut, cu probă din bucatele ce se găseau sus. Au gustat astfel, din picioare, sarmalele de porc cu varză care la başca unde o ţin călugării în putini înfundate, nu se strică nici în luna lui Cuptor, muşchiuleţ de purcel scos de la saramură şi fript pe grătar, cîrnaţi aşijderea fragezi ca roua şi o mămăliguţă grozavă, nici prea pripită, nici prea vîrtoasă, cum numai fata cea isteaţă care a slujit pe Sfînta Vineri ştie să facă. Vinul s-a băut din bardace de lut. La amiază ieşiră voioşi pe tărîmul cu soare şi se aşezară la adevărata masă, întinsă în sala cea mare a trapezei. - Acum să mîncăm şi noi cum se cuvine, oftă stareţul, şi se rînduiră: protopopul la un cap, stareţul la capătul celălalt şi pe lături călugării. Părintele portar, chemat cu clopotul ca să nu calce porunca, trase iapa pînă la fereastra odăii de mîncare în văzul stăpînului, s-o vegheze şi s-o apere toţi sfinţii părinţi deodată. Iapa băgă capul ei deştept pe fereastră şi necheză, parcă gungurea la stăpîn. I s-a pus şi ei o traistă cu ovăz în cap, să nu facă zîmbre. 341 VASILE VOICULESCU Tocmai se sfîrşise rugăciunea mesei, gata să stea jos, cînd se numărară şi aflară cu groază că sînt treisprezece. Punctul Iudei. - Nu se poate! Trebuie să găsim pe cel de al paisprezecelea, hotărî stareţul. Dar de unde să-l scoţi? Şi se învîrteau toţi deznădăjduiţi prin odaie, scremîndu-se. - Dăm jos din perete icoana Mîntuitorului şi o punem pe un scaun cu un tacîm dinainte, ca la nunta din Cana, propuse în cele din urmă fratele Minodor, un fătălău rumeior - răsfăţatul stareţului. - Taci, proasto! îl puse la locul lui acesta. Pe vremea nunţii din Cana, Isus era came şi oase şi umbla printre oameni. Acum e dumnezeul nostru şi ne trăzneşte! Fetişcanul nu se lăsă, ci grăi, lăsînd genele-i lungi şi mieroase în jos: - Atunci nu mănînc eu, ci trec în dosul sfmţiei-tale, să te slujesc. - Dinapoia mea o să treci cînd o veni timpul şi locul potrivit, îi zîmbi împăcat Iosafat stareţul. Acu o să stai lîngă mine şi o să-mi cînţi. Nu degeaba eşti protosinghel. Lasă, că găsim pe altcineva să ne-mplinească numărul. Deodată, părintele portar, care trebuia să stea numai cu ochii zgîiţi la fereastră pentru paza iepei şi nu s-ar fi atins de mîncare, sări pişcat de un gînd: - Ce-ar fi să aducem iapa înăuntru? Tot suflet de-al lui Dumnezeu e şi ea. O punem în capul mesei, ca să aibă loc mai mult şi să nu ne stingherească, îi trîntim în cap traista cu ovăz şi pe masă o cadă cu apă. - Un cal - cică face cît şapte oameni, întări stareţul. Aşa că întrecem cu mult pontul Iscario-tului, şi astfel se primi cu chiote de bucurie iscusita dezlegare a grozavei piedici. Bucatele începură să se perinde. Ciorbă de perişoare, sarmale, muşchiuleţ şi costiţe fripte, purcei la tavă pe varză călită şi cartofi prăjiţi, chifteluţe mici şi pîrjoale late cît palma, cîmaţi sfirîitori, din care cînd înfingeai furculiţa săreau cît colo stropi de untură. Toate stropite cu cinci feluri de vinuri mari, sorbit din pahare adînci de cleştar. Cum fratele Minodor era înclinat mai mult spre vinuri muiereşti dulci şi licoroase, stareţul şi domnul său în părintească grijă luminîndu-1 des cînd cu vorba, cînd cu pilda, îl îndruma către vinurile bărbăteşti, vînjoase, cu voinicie în ele. în toiul ospăţului, iapa, care mîncase cam mult, începu să scoată pe partea cealaltă, cu necuviincioase zgomote rău mirositoare, mîncarea. - Dobitocul, tot dobitoc! se scîrbi părintele portar, şi se grăbi să schimbe locul traistei de la bot la coadă. Zadarnic. Iapa mai avea şi alte urîte nevoi. Desfăcu fără ruşine picioarele dinapoi şi se pomi să dea drumul unor ape cu miros din acelea cu care se trezesc beţivii. Balta ajunse pînă la picioarele sfinţilor părinţi, care fură nevoiţi să ridice tălpile pe stinghiile mesei. - S-o dăm iar afară, porunci stareţul. La fereastră facă ce-o pofti. Şi o priponiră de zăbrele, printre care Liza îşi vîrî capul şi zîmbea de renghiul ce jucase călugărilor. - Acu să se aducă al paisprezecelea tacîm aici la mine. Şi lipăind prin udul păcătoasei, stareţul Iosafat trecu iar în capul mesei. I se aşeză, după poruncă, un castron în dreapta şi altul în stînga, fiecare cu lingura, furculiţa, cuţitul şi paharul lui. 342 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Eu, lămuri el pe fraţi, mănînc măcar cît doi, şi cu voi doisprezece facem tocmai paisprezece. Dar am să mă lupt de data asta să mănînc cît trei. Luînd cu dreapta o lingură şi cu stînga lingura cealaltă, le cobora în ciorbă şi le urca la gură pe amîndouă deodată, ca şi cînd ar fi sorbit doi oameni în acelaşi timp. Tot aşa, cu amîndouă mîinile armate de furculiţe, înfuleca deodată cîte două bucăţi de friptură şi cîte două rotogoale de castraveciori, care se spărgeau în dinţi şi-i ronţăia ca pe nişte cofeturi. Cînd lua cîte un pahar în fiecare mînă şi ciocnea cu sine însuşi, se făcea tăcere sfîntă. Toţi priveau cu uimire şi pizmă dibăcia cu care izbuteşte să le ducă la gură ca să le răstoarne pe amîndouă deodată, dînd uşor capul pe spate, fără să verse o picătură. ^ Masa a durat pînă seara tîrziu cu taclale, snoave şi poveşti, şi mai ales cu cîntece de lume şi podobii bisericeşti. Şi nu s-ar fi întrerupt dacă nu era iapa. Grija ei a trezit pe popa Bolindaehe şi pe părintele portar, în seama căreia fusese dată. Şi părintele avea interes se să întoarcă grabnic la ospăţul dus înainte de ceilalţi. Unde s-o închiză pentru noapte? Spaima popii că-1 urmăresc hoţii şi-l pîndesc să i-o fure sporise, ajutată de puterea băuturii, care, cum se ştie, înmulţeşte toate măcar de două ori. începuse să mişte vîntul şi să se lase umbre în care popa nu vedea decît tîlhari ascunşi. Grajdul mănăstirii era o hardughie hîrbuită, numai paiantă, murdară şi cu cîteva mîrţoage în el, nu făcea de Liza! S-o închiză într-o chilie? Tot un drac! Hoţul, c-o smucitură de umăr, zvîrle uşa cît colo. Doar să se culce cineva cu ea. Dar stăpînul, grijuliu, îşi dete seama că oricine s-ar jertfi să rămînă cu vita doarme buştean, să tai lemne pe el. în arhondaricul cu seînduri vopsite şi scoarţe pe duşumele face iar scîmăvii. Şi nici arhondaricul nu se încuie bine. Părintele Natanail, un bătrîn cu smocurile sprâncenelor ca două moaţe căzute pe ochii sfredelitori, îşi dete cu părerea că ar fi nimerit s-o încuie în biserică. Ziduri groase de piatră, uşi căptuşite cu fier, broască de oţel cu încuietoare tainică şi ferestrele sus, nu se caţără nici diavolul pe acolo. Dar stareţul se împotrivi cu groază şi-l certă cu asprime ca de un blestem. - Cum se poate să cugeti ca în tinereţe, părinte? grăi el mustrător. Să pîngărim lăcaşul Domnului? Şi porniră iar să dezbată adăpostul iepei. Cînd se perpeleau mai rău, popii îi veni în gînd casa pe care o uitase cu preoteasa şi copii aşteptîndu-1. - Ne întoarcem acasă, părinte protopop, izbucni el. Ajungem cam tîrziu, dar tot îi găsim treji şi cu masa încărcată. Femeia a tăiat o gîscă şi două găini, cum i-am spus. A făcut alivenci. Am o ţuică prăştină şi un vin sfătos, cu care se poate sta de vorbă!... Protopopul, îngreuiat la înţelegere, atîma. Stareţul şi toţi călugării săriră într-un glas şi-i împresurară de toate părţile: - Nu se poate una ca asta! Nu îngăduim. Să plece în toiul nopţii? Să-l prade hoţii pe părintele protopop? Să-i fure popii iapa? Nu le dăm voie să plece, şi pace, nu se calcă legile ospeţiei aşa uşor în picioare... -Aleargă, părinte portar, porunci stareţul, mai ia-ţi şi nişte ajutoare şi pune la loc în dos poarta cea mare, ca pentru iarnă. Să nu iasă, şi tocmai nimerit, să nu mai intre nimeni să ne tulbure. Şi ferec-o mai rău ca de tîlhari. 343 VASILE VOICULESCU Şi alte porţi uriaşe de stejar, care aşteptau alături, fură înţepenite în gura hudiţei, pe unde pătrunsese popa Bolindache. Mănăstirea era acum chiar cetate. Trebuia să-i dai asalt ca să pătrunzi. - Ei, acu ce mai zici? întrebă stareţul. - Zic că iapa mi-o fură mai degrabă aici, unde n-am adăpost pentru ea, decît pe drum, întîm-pină cu bună dreptate popa lauda stareţului. înseamnă că trebuie să doarmă în mijlocul curţii, să cază roua pe ea ori s-o plouă. Că în grajdul sfinţiei-voastre n-o bag. Stareţul se scărpină în nas. - O acoperim cu pături. - Nu... altceva zic. Las pe părintele protopop în mănăstire să stea cît o vrea. - Trebuie să stea măcar trei zile, ca la mitoc, îi taie vorba părintele portar. - Să stea cît o dori, urmă popa, şi pe urmă îi purtaţi dumneavoastră de grijă mai departe, încotro are nevoie. - Ho... că nici asta nu se poate! Ce, sfinţia-ta eşti oaspe numai de o zi, ca orice terchea-ber-chea?... îl apostrofa stareţul, care se proţăpi cu picioarele răşchirate şi braţele lăţite în lături. - Treci peste mine, răstoamă-mă, calcă-mă! strigă el. La gestul ăsta înfiorător, ridicară cu toţi glasurile cu mare gălăgie ca la război, cerură cu asprime de la musafiri ascultare şi supunere cum se cuvine cinului preoţesc. - Are să se găsească o dezlegare şi pentru ospeţia la care recunoaştem că are dreptul şi iapa. în acest timp, în creierul părintelui portar zbîmîi ca o gînganie un gînd pe care nu putea încă să-l prindă. Dar era acolo, îl simţea. Şi deodată îl dibăci. - Staţi! răcni el, slobozind glas ca de bucium. Am găsit! - Ce? Ce? - O coborîm în beci... - Nu se poate, îi tăie stareţul. Vinul e belaliu. Prinde miros de toate mîrşăviile pe care o să le săvîrşească acolo. Destul ne-a împuţit trapeza... - Nici eu nu mă-nvoiesc, sări popa atins, că-i înjosesc oarecum iapa. în pivniţă este umezeală şi nu vreau să capete reumatism la încheieturi, că e gingaşă. Şi apoi tot mirosul de spirt şi tărie mucedă, care ne turlăcise pe noi, oamenii, are s-o otrăvească de-a binelea. Mîine o găsim zăcînd ori moartă. -Altceva, urlă portarul... - Ce altceva? - O urcăm în clopotniţă. Una, că nu-i trăsneşte nimănui prin gînd s-o caute acolo sus, fie el tatăl hoţilor. Alta, să şi vrea, nu se poate fura. Uşa de gorun înfruntă chiar tunul. Zăvoarele cu lacăte nemţeşti nu se clintesc de le-ar zgîlţîi Samson, care a năruit capiştea filistenilor. Şi, pe urmă, în clopotniţă e curat şi sănătos, c-ar putea sta şi un ofticos! - Dar dacă hoţii au iarba fierului şi sparg cu ea zăvoarele? se amestecă fratele Minodor. -Au pe dracu! se scăpă portarul. Să aibă şi pe mama ierbii oţelului, tot nu răzbesc. Şi se hotărîră. Iapa era adăpată, mîncată. O porniră binişor de căpăstru, alintînd-o pe bot, mîngîind-o pe gît, bătînd-o cu palma pe spate şi o mînară pînă la intrare. Animalul alb, în fruntea gloatei negre, părea că trage după el un dric. 344 INTEGRALA PROZEI LITERARE La urcare, oarecare greutate, adică scara îngustă, treptele scîrţîitoare şi cam repezi. Iapa se sfii şi se dete îndărăt cîţiva paşi şi se propti speriată în dinapoi. - Nu vrea, se îngrijoră popa. - O să vrea, că n-are-ncotro! Ia aduceţi o găleată cu ovăz! Şi cu ispita asta cînd sub bot, cînd pusă pe scară cu o treaptă mai sus, ca jindioasă, iapa se urcă pînă la nadă, precum şi cu alte şosele şi momele, mai împinsă de la spate cu blîndul, mai mutîndu-i picioarele cu mîinile. După multă caznă, cu răbdare şi meşteşug, părinţii izbutiră să cocoaţe iapa în turn, unde o lăsară să se plimbe slobodă. Au închis cu grijă uşa de la gura de sus a scării, să nu-i vie gust să coboare, iar intrarea de jos a fost pecetluită cu alte rînduri de lacăte, împletite cu fiare şi felurite scule de încuiat, ca la un turn de cetate. Şi cu grija asta potolită, s-au întors toţi mulţumiţi în trapeză, la masă, că li se făcuse, după atîta muncă şi bătaie de cap, foame. - Pentru astăzi a fost rînduit spre mîncare porcul, îşi dezvălui stareţul planul culinar, înfu-lecînd iar sarmale, muşchiuleţe, costiţe, cîmaţi şi alte soiuri de fripturi. Mîine este ziua păsării. Să ai grijă, părinte bucătar. Vezi gîştele alea îndopate, alege curcanul care ne-a călcat ca un curvar pînă ne-a ucis găinile. Să-i torni două ceşti de rom pe gît. Dă iama prin puii scoşi de la Crăciun, ocheşte şi vreo două pichere. N-am putut prăsi fazani, se-ntoarse el cu mîhnire spre protopop. Dar o să tăiem nişte claponi cu carnea la fel... Auzi, părinte! Şi nu uita porumbeii pentru ciulama! Bucătarul dă din cap la fiecare soi de pasăre şi-şi făcea însemnări în minte. Ospăţul s-a lungit fără nici o osteneală, păstrîndu-şi neclintit toiul noaptea toată, cu ceşti de cafea fumegătoare, înfăţişate din ce în ce mai des, şi cu ţigări răsucite în degete. Stareţul, înfoiat în jilţ, trase la el, ţinîndu-1 pe un genunchi scos mai afară, pe fratele Minodor, care cu obrăjorii lui bucălaţi, ochii lîncezi albaştri, şi abia o mijire de perişori negri pe buza de sus, cu părul inele revărsat pe spate şi-n lungul veşmînt de mohair, părea un înger rezemat pe pieptul unui bătrîn sfînt. îngerul cînta cu glas melodios de copil Călugărul din vechiul schit şi stareţul îi ţinea hangul. Portarul buciuma un ation, părintele Natanail îngîna troparele învierii, protopopul mormăia stihuri din prohod. Zorile zilei de luni i-a găsit şi i-a salutat în aceste cuvioase, dar veselnice îndeletniciri. Dimineaţa a trecut repede peste ei, nesimţită, şi i-a lăsat tot aşa. La prînz au sosit bucatele întocmite după planul din ajun, şi toată ziua de luni ospăţul s-a desfăşurat sub zodia orătăniilor în fel şi chip de ciorbe şi sosuri şi zeci de soiuri de fripturi pe cartofi, pe varză, în frigări, la tavă, la cuptor, rasoale cu mujdei, ficăţei prăjiţi, pipoţele, ouşoare bărbăteşti de cocoş, piept de clapon. S-au schimbat cu acest prilej şi vinurile, mai uşoare şi mai sprintene de data asta! • Carnea de porc cere băuturi mai aspre, mai spirtoase, cu tărie şi cu vechime, ca să topească multa ei grăsime; la păsări se cuvin vinuri sprinţare, aripate, profir care să spumeze, alb, din care să urce ca din apele minerale bobiţe înţepătoare şi cel mult un rubiniu mai aşezat şi mai cuminte pentru fripturi grase şi alivenci, baclavale şi sarailii. Ceea ce s-a şi împlinit întocmai. Vreo trei soiuri de alb, vreo două de galben ca chihlimbarul şi un roşu-aprins, cu uşor gust de busuioc, se 345 VASILE VOICULESCU proptiră în carafele mari, pe masă... şi iar cîntece, de data asta cu jocuri şi din nou rîsete, chiote şi zburdări de-ale fratelui Minodor, jucînd polca trecut din braţe în braţe cu frăţească înţelegere. A doua noapte i-a găsit tot la locurile lor, neclintiţi ca la o mare şi înfricoşată priveghere. Pentru anume treburi mai mici, nu se mai nevoiau să se scoale, pilda iepei era încă vie, la picioarele lor şi chiar a nărilor. Şi apoi retirada era depărtată, în capătul unei săli întunecoase, la care ajungeai greu, pe bîjbîite. Pînă acolo era destul loc de-a lungul zidului pentru un regiment, darmite pentru treisprezece călugări pustnici. Mai ales că se lăsase peste ei şi o seninătate, o dezlegare de toate, o uitare de griji vecină cu vrăjile, care-i închidea ca într-un ostrov fericit. Aşa cum poate o să aflăm şi noi cînd vom trece cu bine în cealaltă lume. Ei se găseau acolo chiar de acum, şi-n zorile celei de-a treia zi, adică marţi, stareţul a destăinuit soborului bunătăţile ei, adică lista de bucate - va fi ziua peştelui - a racilor, a icrelor, a scoicilor, a melcilor. Să aibă mare grijă părintele bucătar întru îndeplinire. Amin! - Aoleu, să nu uiţi cumva ostropelul! stărui părintele stareţ cu grijă mare. - Ostropel de peşte? plescăi protopopul. N-am mai mîncat de o mie de ani! - Să trăieşti încă o mie, şi cum îl săvîrşeşte părintele nostru n-ai să mai afli! Are taina lui! Şi înghiţi ca o aromă apa ce-i venise în gură. Şi din nou ghers şi bătăi din palme, hore şi învîrtite, stîmite de clanaretul unui părinte care-şi ţinea ascuns talentul şi nu-1 da pe faţă decît la porunca stareţului. Ziua a treia, adică marţi, a fost precum se hotărîse: ziua peştelui, ihtios. Heleşteiele mănăstirii, prefirate cu năvoade, vărsaseră la lumină şi trimiseseră la masă ca într-o minune, gata fierţi şi fripţi (căci altfel cînd avusese timp părintele bucătar să-i gătească), somni bulbucaţi, crapi borţoşi, ştiuci zvelte, mrene aurii, plătici turtite, lini cu pieliţa de şarpe, caracudă, ţipari, scoici, raci în tot soiul de gustări şi înfăţişări, ciorbe, plachii, marinate, rasoale, pe varză, umpluţi cu stafide, cu ceapă, cu nuci, scordolele şi pilaf de gîturi de raci, ghiveciuri la tavă, cu untdelemn grecesc, cu măsline de Volo, clăbuci de icre, stive de raci roşii ca obrajii părinţilor. - Ştii sfinţia-ta ce trebuie ca să iasă icrele cum se cuvine? întrebă stareţul pe protopop, înfing-înd furculiţa în mormanul spumos. Protopopul nu se pricepea. - Trebuie un risipitor să toarne untdelemn şi un nebun să le bată. Iar părintele nostru bucătar, cînd e vorba de icre, e şi mînă spartă, şi smintit. La peşte merge alt vin. Deci schimbară băuturile, întîi cu un vin niţel mai acriu, ca să taie izul greu de mîl şi baltă, şi pe urmă altele mai vîrtoase, vinuri răspicate, cu fund de coniac şi adînc de cotnăraş, în care peştii să nu mai înoate ca în apă, ci să se mistuie îndată. - Hii! ai uitat ţîrii! se văită stareţul. Aleargă, părinte! Şi bucătarul, sfeclit, sosi numaidecît cu cîteva buchete de surcele, ţîrii, care chiar acolo fură pîrpăliţi, bătuţi, piperaţi, amestecaţi cu oţet, untdelemn şi pătrunjel. - Să aduc şi păstrăvii? întrebă el. - Adu cîteva smocuri, că mai căpătăm... - Păstrăvi aici?! se minună protopopul. 346 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Nu, ni-i trimit fraţii de la schiturile din munte de pe la Secu şi Durău, în schimbul rachiurilor cvi care-i dăruim şi noi... . Ziua întreagă de marţi n-a ajuns pentru istovirea atîtor bunătăţi ale lui Dumnezeu, şi doar călugării, cît şi musafirii au luptat din toate puterile. A fost nevoie şi de a treia noapte ca să se ducă la bun sfîrşit lucrarea - mai ales că peştele, şi mai cu osebire racul, e migălos la mîncare. Trebuia ales de oase cu migală şi cu băgare de seamă, curăţat de ţesturi şi coji, rupt, supt, ronţăit - nu e neted şi lesnicios ca, bunăoară, rîmătorul ori mielul, uneori trebuie să scoţi ochelarii pentru o prăpădită de ştiucă, dacă nu ţii să-ţi bage părintele portar deştul pe gît să scoată osul înfipt, care nu vrea să se urnească de acolo nici cu vin, nici cu coajă de pîine. Dar s-a sfîrşit şi ziua ihtios, a peştelui. Pentru a patra zi, vrea să zică miercuri, s-a poruncit mielul, mielul în cele trei ipostaze ale lui, miel fraged de lapte, oaie şi berbec, fie întreg, fie bătut, adică batal, cu toate anexele lor, de la creier, uger, căpăţînă, pînă la fudulii, plăcintă de gichir, ce se mai cheamă şi drob, borşuri răcoritoare, stufaturi, mîncare de tarhon, măruntaie la frigare încununate cu măţişoare întoarse pe dos şi spălate în zece ape. Bineînţeles, toate salatele potrivite: păpădie, untişor, năsturaşi, creson, ceapă şi usturoi verde, spanac, cu osebire lăptuci răsfăţate în zarzavageria mănăstirii, iar la urmă clătite cu dulceaţă de vişine şi gogoşi, plăcinte învîrtite şi poale-n brîu. Mai grea a fost alegerea vinurilor. Mielul cere unul, berbecul altul, oaia cu izul ei de seu vrea băutură aparte, cam ca a porcului, la ciorbe s-ar cuveni vinaţuri înclinînd spre cele ale peştelui. Hotărîrea luată a fost se să puie pe masă la îndemînă toate soiurile de vin legiuite celor patru feluri de lighioane: porc, pasăre, peşte şi oaie, să le încerce pe fiecare, care cum şi unde se potriveşte. Cu asta trag o învăţătură pentru altădată! Şi un alai de cincisprezece carafe mari, pline ochi, îşi făcu intrarea şi se propti pe masă. - Chipul acesta, lămuri stareţul, de slujirea vinului în carafe mereu aceleaşi şi necontenit pline, stă mult deasupra felului neiscusit cum se bea prin locaşurile de petreceri şi prin cele mai multe case, adică din sticle, pe care, după ce le scurg, băutorii le rînduiesc goale lîngă ei, ca pe nişte jalnice oseminte. Asta nu numai că strică bunei voioşii, dar aminteşte necontenit oaspeţilor ca de un fel de socoteală despre cît au băut, iar la cei slabi de înger deşteaptă gîndul măsurii şi scormoneşte pe cel al saţiului, iar tuturor le aduce fără voie din afară anume nevoi şi cerinţe vădit legate ca nişte slăbiciuni de cantitatea înghiţită, care mereu sub ochii lor începe să-i lucreze şi să-i înspăimînte. Pe cînd aşa, din carafe mereu pline şi neclintite pe masă, toate cele fireşti, cîte şi cum se cuvin, vin nesilite dinlăuntru în afară, ca nişte inspiraţii, nu înrîurite, amintite de stiva şipurilor... Şi cu asta, porţile dimineţii celei de a patra zi, acum miercuri, se deschiseră peste un ospăţ cu cinstirea mielului. Tocmai sfîrşiseră gustările introductive de rinichi fripţi, creieri prăjiţi, limbi rasol, momiţe şi alte ghinduri în sos de vin, ochi de miel rasol cu hrean, şi treceau la fuduliile trufaşe, ca nişte pepenaşi, cînd deodată sosiră pînă la urechile lor astupate pentru toate zgomotele lumii păcătoase, sosiră aduse ca de un vifor aprig, bătăi şi larmă mare de clopot. Ascultară şi cunoscură. Era unul din clopotele mănăstirii. Bătaia pătrundea tot mai înteţită şi mai furioasă, parcă o mînă de uriaş se pusese să-l dogească. 347 VASILE VOICULESCU O înfiorare trecu prin spinările călugărilor. Ce duh necurat s-o fi abătut să-şi bată joc de ei şi de mănăstire? Diavolul, de bună seamă. Numai el se ţine de şotii. Că altcineva, sămînţă omenească, n-ar fi putut răzbi prin porţi şi prin uşi... —Aş! grăi după o scurtă cugetare stareţul. Satana are frică de clopote, nu se atinge de ele, că sînt închinate. Asta numai îngerii pot s-o facă! Să ştii că s-a coborît vreunul şi peste noi, nevrednicii... glăsui uşurat soborul. Am aflat har pentru adîncul nostru pogorămînt şi închinare cu smerenie! Dar larma întărîtată nu mai contenea. Se pomi şi cellalt clopot mai mare să sune şi să se vaiete, bălăngănind cînd scurt, cînd lung, ca apucat de smuciturile Ducă-sei pe pustii! - Nu e a bună, fraţilor... o băgă pe mînecă stareţul. Luaţi în braţe icoana făcătoare de minuni şi cîte o cruce în mînă şi hai să ieşim şi să vedem... Cu icoana apărătoarei-Doamne şi înarmaţi cu cruci şi cruciuliţe, părinţii cutezară să păşească în curte şi să ridice de departe ochii spre tumul lămuritor. Nu se vedea nimic. II scutura numai o vijelie de sunete deznădăjduite... Fură nevoiţi să se apropie. Cercetară, chitiră; prin ferestruica îngustă se zărea mişcînd o arătare în veşmînt alb. - Tot înger este! întări stareţul. Duhurile rele sînt negre! Deodată, popa Bolindaehe, dezmeticit, cu mîna strajă la ochi, răcni ieşit din minţi: - Este iapa... Iapa mea... şi începu s-o strige: Liza, Lizuşca, puica tatii, stai, că vin acuş! A fost şi mai greu să descurce încuietorile şi să descleşteze zăvoarele împletite cu tot soiul de sînne decît acum patru zile, cînd încuiaseră. După multe opinteli, uşa se dete în lături şi năvăliră toţi buluc. Acolo înţeleseră: iapa, uitată, nebăută şi nemîncată de trei zile şi trei nopţi, nechezase, zbierase la ferestre, se căznise să roază lemnul uşii, se-nvîrtise, se zbuciumase, se dase cu capul de pereţi, pînă ce deznădăjduită, ridicînd ochii, zărise funiile clopotelor, care spînzurau deasupra ei, şi se apucase să le mănînce. întindea gîtul, apuca una de capăt şi o trăgea în jos. Limba se mişca şi lovea arama. Cînd clopotul se-ntorcea din cheotoare şi smucea ştreangul din gura vitei, iapa trecea la cealaltă funie, trăgea şi de asta cu deznădejde, plesnea limba de buza clopotului. Aceasta se urnea, îşi sucea toarta în jos, apoi în sus, şi vita scăpa odgonul din gură. Dar nu se lăsa. Se-ntorcea la funia dintîi, care sta acum liniştită, şi din nou o prindea cu dinţii, şi clopotul zgîlţîit se văicărea amarnic. Popa se căină, se bătu cu pumnii în cap: cum putuse uita biata iapă atîta vreme, părăsită fară un strop de apă, o mînă de fin. Şi tăbărîră toţi s-o dea jos. Dar iapa acum nu mai vrea cu nici un chip să coboare. La urcare nu văzuse adîncimile prăpăstiei de sub ea. Acuşi, de cum scotea capul ei nervos pe uşă şi da cu ochii de prăvălişul repezit al treptelor, se speria, da înapoi şi se punea îndărătnică în şezut. Cu nici un chip n-a fost cu putinţă s-o urnească. I-au arătat o găleată cu apă, i-au trecut pe la nas cu o treaptă mai jos de uşă căldarea cu ovăz, au mîngîiat-o, au îndemnat-o, au împins-o, au prins-o de picioare, au legat-o cu funii. Iapa s-a înspăimîntat şi mai rău. S-a zbătut, a zvîrlit din copite, a cotonogit cîţiva călugări şi, neîmblînzită, a început, îndrăcită, să rînjească dinţii, să muşte şi, întoreînd spatele, să se apere ca de lupi. Popa Bolindaehe plîngea, stareţul se scărpina încurcat în barbă. - S-o legăm la ochi, sfătui el. Nu mai vede, şi aşa, oarbă, merge unde am duce-o. 348 INTEGRALA PROZEI LITERARE îi trecură peste ochi cîteva basmale împletite sub urechi. Iapa tremura ca varga, neştiind ce vor cu ea. Acum mergea, ce e drept, dar aşa ca orbii, fară să vază unde pune piciorul. La uşă fu gata să se prăvălească în gol. Stăpînul se repezi şi opri nenorocirea la timp. - Nu se poate aşa! strigă el. Trebuie să stricăm zidul şi să lărgim fereastra. O scoatem apoi pe acolo cu funiile. Fratele Minodor veni şi el cu un sfat îngeresc: să încalece cineva pe ea. Simţind om în spate, animalul are să prinză curaj şi îndemn să calce treaptă cu treaptă, în jos. Călugării se priviră speriaţi. - încalecă sfmţia-ta, Minodore, mîrîi portarul, că eşti mai uşurel. - Ba nu, sări stareţul, spăimîntat să nu i se întîmple vreun rău odorului. S-o încalece stăpînul! Acesta mărturisi că iapa nu e învăţată la călărie. Tot numai pe fereastra lărgită au s-o scoată... şi ceru unelte să se apuce de spart zidul. - Stăi! îl opri părintele Natanail, cel cu moaţele sprîncenelor lăsate pe ochi. Am eu ac de cojocul iepii dumitale! Mă laşi să fac ce vreau? - Numai să nu mi-o schilodeşti, se învoi nenorocitul. - Nu, mai degrabă o să-i fac o bucurie, făgădui el. - Să-mi aduceţi... Călugării ciuliră urechile, crezînd că cere lanţuri, obezi şi alte fiare şi o să-i puie la muncă. - Să-mi aduceţi o cadă plină cu drojdie tare şi o sticlă cu spirt curat. Cît ai clipi, doi părinţi se înfăţişară cu ciudatele unelte cerute de mîntuitorul iepei. Acesta se apropie cu vicleşug şi puse cada cît mai aproape de vita năbădăioasă, care, însetată, la vederea băuturii, se repezi lacomă, băgă botul în drojdia tare şi pînă să se dumirească sorbi cîteva înghiţituri zdravene. Apoi se opri cu nările fremătătoare, coborî iar botul, căutînd apă, răsuflă adînc aburii ameţitori care umpluseră tumul, atinse iar drojdia şi scutură capul, stropind pe sfinţii părinţi cu ce-i rămăsese în dinţi. Se aplecă din nou asupra căldării, nădăjduind, şi nu mai bău. Dar tăria rachiului răsfirată din vas lucra cu putere asupra creierilor ei. în acest timp părintele Natanail amesteca tacticos cu mîna ovăzul în găleată, peste care turnase din belşug alt rachiu. Şi o împinse uşor lîngă iapă. Vita, de data asta mai îmblînzită, lihnită de foame, a lăsat băutura şi a trecut la mîncare; mai de silă, mai de milă, a început să ronţăie ovăzul îmbuibat de drojdie. Pe la jumătatea găleţii se înveselise uşor şi se îmblînzise. S-au putut astfel apropia lesne de ea. - Ţineţi-mi-o acum, fraţilor, şi căscaţi-i gura... Douăzeci de mîini o apucară de unde nimeriră, în timp ce părintele Natanail, vîrînd sticla în fălcile descleştate ale iepei, îi tuma pe gît spirtul tare ca focul. -Acu aşteptaţi niţel, că se face miel, proroci bătrînul. Iapa necheză moale şi duios, bălăbănind capul ca un clopot, tremură, căscă, se clătină turlacă şi curînd îngenunche şi se culcă beată turtă, întinsă la pămînt, şi începu să sforăie. - Mîinile pe ea şi sus! rîndui îmblînzitorul, trecîndu-i nişte chingi pe sub oblîncuri. - Domol, staţi, uşor... Şi, ca pe un stîrv nesimţitor, o coborîră cu popasuri, din treaptă în treaptă pînă în mijlocul curţii. - Lăsaţi-o aici, la aer curat. în chindie e trează şi iar vrednică să-şi facă datoria. 349 VASILE VOICULESCU - Pînă atunci hai la masă, că nu mai pot de foame, glăsui părintele stareţ. Acu poţi s-o laşi fară grijă, zîmbi el către popa Bolindache, că nici un hoţ nu se mai agaţă de ea. Şi astfel s-a petrecut cu bine şi a patra zi a mielului, cu deosebită cinstire pentru părintele Natanail, cel ce coborîse cu vicleşug iapa din clopotniţă. Pe seară iapa s-a sculat „mahmură11, a băut trei găleţi cu apă, a mîncat două mertice de ovăz, a căscat şi a nechezat spre casă. - De n-ar cădea în darul beţiei... se îngrijoră popa Bolindache, văzînd-o parcă mai voioasă ca înainte. - Nu ne-am gîndit la nişte potroace şi pentru iapă şi pentru noi, se plesni cu palma peste frunte părintele bucătar. - Ba o bărdacă de cafea tare puteţi să-i turnaţi pe gît, îngădui stareţul. Dar părintele Bolindache nu s-a mai învoit şi la asta. - Lăsaţi, nu e nevoie! Mulţumesc lui Dumnezeu şi părintelui Natanail că am văzut-o jos! Mulţumesc şi sfmţiilor-voastre pentru găzduire, strigă el poftind pe protopop în trăsurică. - Domnul să vă ajute! îi binecuvîntă stareţul. Drum bun şi mai poftiţi cît mai curînd la noi, urară gazdele, fluturînd mînecile largi ale mantiilor. Ne mai scoateţi din amorţeala mănăstirii, a postului şi a rugăciunilor. Şi oaspeţii porniră, trecînd de data asta pe sub bolta falnică a intrării, pe unde se şterseră din văzul obidiţilor părinţi, rămaşi pustii, capul roşu al protopopului şi coada albă a iepei minunate, care a tras clopotele aidoma îngerilor. Cînd să cotească după dumbravă, protopopul, ca deşteptat dintr-un somn adînc cu vrajă, îşi aduse aminte de cercetarea pentru care venise la mănăstire... - Păi, părinte Bolindache, am uitat să-l întrebăm şi să-l muştruluim pe părintele Mitrofan, care nu ţi-a ţinut cum făgăduise duminică locul la biserică. Ce-ar fi să ne întoarcem? Popa, speriat, arse fară voie o biciuşcă iepei, care ţîşni ogăreşte. - Nu ne mai înapoiem, părinte, că de ne-ar prinde sfinţii părinţi, nu mai scăpăm o săptămînă şi or crede preotesele că ne-am răpus... Protopopul oftă adînc şi se supuse. 17 mai 1952, Bucureşti. Ispitele părintelui Evtichie I Păcat de părintele Evtichie... Ar fi fost o podoabă a monahismului de n-ar fi suferit aşa rău de ispite... Cînd atacul era mai uşor, ele îl apucau pe la vecernie şi-l fierbeau de obicei, cu răstimpuri, pînă după miezul nopţii, împiedecîndu-1 să se ducă la biserică... Cuviosul lupta cu toate armele duhului: rugăciuni, mătănii, frîngeri... Cumpăna biruinţei nu se pleca nici către diavol, nici către sfinţia-sa. Criza se sfîrşea cu un fel de armistiţiu, fiecare din protivnici retrăgîndu-se pe poziţia sa, două-trei zile, pînă la o nouă încăierare. în cazurile grele, rugăciunile şi celelalte blînde mijloace dovedindu-se neîndestulătoare, părintele era nevoit să se opintească în necuraţi cu puternice răcnete şi blesteme, însoţite de zbătăi, frîngeri, trîntiri pe jos... Şi izbutea să-i împingă mai departe, cît să-şi facă loc să răsufle... Haita demonilor rămînea însă horă în jurul lui şi urma să-l hărţuiască. După cîntatul cocoşilor, împieliţaţii, grăbiţi, îi dau un asalt furios. Chilia ajungea un crîncen cîmp de bătălie. Muncit, numai sudori, părintele Evtichie la asemenea ananghie era silit să alerge la mijloacele cele mari şi fară greş... Întîi pornea cu cel iscodit de sfîntul Sisinie şi folosit apoi şi de sfînta muceniţă Marina: toaca. Ăştia, cînd prindeau vreun diavol care-i necăjea, îl băteau cu ciocanul toacei pînă-1 deşălau. Ucigă-1 toaca se învăţa minte şi de atunci încolo îi ocolea cale de-o poştă... Dar părintele Evtichie, avînd de-a face nu cu unul, ci cu o sută, ca un bun strateg, schimbase mijlocul prea simplu al înaintaşilor întru pătimire, îmbunătăţindu-1 şi adăugîndu-1 după nevoile luptei sale. El înşfăca de toartă ligheanul de aramă unde-şi spăla trupul înaintea împărtăşaniei şi carele aştepta după uşă, prindea ciocănelul de fier aşijderi, tot timpul la îndemînă, înfipt în cingătoare, şi pornea să bată cumplit darabana, într-un fel de şarjă, căreia nimeni şi nimic dăruit cu urechi pe pămînt sau în iad nu i se putea împotrivi. Dacă l-ar fi ştiut vreun boier cu podgorii întinse, l-ar fi tocmit să alunge toţi norii de grindină abătuţi asupra viilor. întreg cuviosul se prefăcea acum din creştet pînă-n călcîie într-un furios clocot de larmă. Lovind cu nădejde în diavolii ce-1 înconjurau de toate părţile, el izbea nu numai ligheanul şi văzduhul, ci îşi mai scăpa şi sieşi în frunte, pe ţurloaie, în coaste, destule ciocănele. Astfel, înzăuat cu sunete, lua el acum ofensiva şi se arunca în luptă fulgerîndu-şi arma. Dracii asurziţi, spăimîntaţi, o zbugheau care pe uşă, care pe fereastră, şi se opreau în curte, să se dezmeticească. Dar biruitorul nu se oprea. Ieşea după ei şi-i prigonea fără milă peste tot unde cercau să se aciueze, din prag de chilie în prag de chilie, dînd ocol mănăstirii, pînă-i bulucea la treptele stăreţiei, unde parcă demonii aflau găzduire, căci acolo se mistuiau. Ceea ce hărăzea stareţului o cumplită serenadă infernală. 351 VASILE VOICULESCU Cu toată larma ce înfiora văzduhul pînă dincolo mult de curtea sfîntului locaş, nimeni dintre călugări nu se clintea. Ştiau toţi că părintele Evtichie pătimeşte războiul cel nevăzut, şi dacă vreunul s-ar încumeta să iasă, s-ar trezi, luat drept diavol, cu ciocanul mîntuirii în cap, cum la început se întîmplase unora. Cellalt şi mai înfricoşat mijloc de luptă al monahului, supremul, folosit numai la cumplit aman, era pistolul. Părintele Evtichie ţinea patru, din acele arăbeşti, cu damaschinuri de argint, durdulii la trup şi pîlnioase la gură, aşteptînd gata încărcate, spînzurînd cruciş de părete, numaidecît sub icoane. De altă pereche de pistoale mai mici, şi mai purtăreţe, nu se despărţea niciodată; le purta necontenit asupră-şi, oriunde s-ar fi găsit, în chilie, ca şi în biserică, pe drum, în codai, la oraş. Le ţinea ascunse în nişte coburi, meşteşugiţi cîte unul pe latura dinlăuntru a fiecărui botfor, de care nu se descălţa niciodată, nici ziua, nici noaptea, decît doar cînd se îmbăia pentru grijanie. Poalele lungi ale veşmintelor călugăreşti i le tăinuiau cu desăvîrşire... Cînd asaltul răilor, în frunte cu însuşi Satana, izbutea să biruie ciocanul şi să străpungă larma ligheanului, dînd peste cap toată linia de apărare, cuviosul, gata să fie înhăţat în gheare, punea mîna pe arme şi le slobozea în haita întunecaţilor, adică unde se nimerea. Pistoalele îi spăimîn-tau mai abitir decît crucea; ciuruiţi de plumbi, ei se risipeau pierind în găurile de şerpi ale iadului. în asemenea împrejurare, primejdia era şi mai mare pentru fraţi, care, e drept, nu aveau ce căuta la acel ceas afară din chilii. Căci toate izbirile crunte, cu războaie şi armată, nu se petreceau decît noaptea foarte tîrziu. Dar toate neajunsurile acestea aveau oarecum şi o răscumpărare pentru obşte: în asemenea nopţi de pomină mănăstirea dormea - vorba vine! - fară grijă de călcările tîlharilor. Asupra ei, ca o pronie, vegheau larma ligheanului şi împuşcăturile. După o astfel de uriaşă războire, biruitorul dormea buştean o zi şi o noapte, ca să se scoale mai înviorat şi mai învrednicit. Dar aşa ceva, în chipul încăierărilor cu lighean şi pistoale, se petrecea rar, o dată, cel mult de două ori pe an, în miezul marilor posturi şi înfrînări, păzite de Evtichie cu mare înfricare. Celelalte mici sau mijlocii cercări, abia nişte ciupituri ori ghionţi diavoleşti, se întîmplau foarte des, fie din senin, fie mai ales scornite de însuşi hărţăgosul călugăr. Dar fiind pe înghesuite, mănăstirea nu le ţinea seamă. Căci cuviosul nu numai că nu ocolea ispitirile, ci le chema cu dinadinsul, în toate chipurile. — Este o păcătoasă trîndăvie, spunea el fraţilor, să zaci liniştit în huzurul mănăstirii... Monahul trebuie să se afle necontenit în luptă, veşnic agerit şi pururea sculat asupra vrăjmaşului diavol. Altfel se cheamă că ai făcut pace şi bună înţelegere cu Satana... Şi, mergînd amîndoi alături de drum, îţi dă un brînci cînd nu te aştepţi şi te rostogoleşte drept în gheenă. — Dar de ce să chemăm noi înşine asupra noastră ispitele şi să ne luptăm cu patimi răscolite de noi singuri, fară nevoie? îl întrebau unii fraţi. — Fiindcă asta este adevărata treabă a monahului, nu cuhnea şi învîrtirea mămăligilor ori moţăiala în străni, cum fac cei mai mulţi... îi şfichiuia cuviosul. -N-ai dreptate, părinte Evtichie... i se împotriveau unii mai colţoşi. Asta ar fi să ispitim pe Dumnezeu, cel care singur trimite, cînd şi cum vrea el, încercările... ca, de pildă, lui Iov şi altora. 352 INTEGRALA PROZEI LITERARE A le ieşi înainte şi a le chema noi singuri mi şe pare o trufie, socotindu-ne mai tari decît ne este îngăduit. - Hei, dacă ai cugeta mai adînc, ai afla că şi netrimiterea de ispite este tot o încercare. Şi încă mai grea: Dumnezeu te lasă, să vadă ce faci tu singur. Căci îmbuibarea de linişte şi odihnă duhovnicească e le fel, dacă nu şi mai cu păcat decît cea cu mîncare şi băutură. Trebuie mereu ţinută trează împotrivirea în duh la ispite; căci „dacă n-ar fi ispitele şi patimile, n-ar fi nici cununile virtuţilor", cum spune marele Antonie, a cărui măreaţă pildă trebuie să luăm. Şi le astupa gura... Următor acestui îndreptar, el se înconjura de tot ce l-ar fi putut împinge la păcat. Cînd intrau la el, fraţii rămîneau zgîiţi la şirul de clondire răsfăţate pe poliţele dulapului deschis ca o dugheană jidovească. - Ce sînt sticlele astea, părinte? îl întrebau ei cu prefăcută nevinovăţie, deşi ştiau, şi le lăsa gura apă. -Astea nu sînt sticle, sînt ispitele mele, păcătosul... răspundea el cu umilită mîndrie. - Cum ispite! lungeau ei vorba, doar le-o destupa una... - Diavolii, închişi şi zăvorîţi acolo cu dopuri... şi se încrunta. Căci părintele Evtichie îşi ţinea mereu la vedere vinaţuri, rachiu, tescovine şi alte băuturi asemănătoare, şi le mînuia cu anume socoteală, ca să-l scoată din minţi... Cînd venea .cercarea ele sejnsufleteau şi-i trimiteau nişte zîmbete amestecate cu izuri desfătătoare ce-i trezeau nările: gîndul i se aprindea, pofta se dezlănţuia în gîtlejul uscat pînă-n fundul măruntaielor, încingîndu-1 ca o volbură. El se repezea atunci la sticle. Dar înainte de a le atinge, cădea jos, se zbuciuma, se bătea cu sine, pînă ce biruia ispita. După care adormea... Alteori, cînd simţea că ghesul lor este aproape să-l dea gata, punea mîna pe clondire, le încărca în coş, alerga la lac, intra în luntre şi vîslea pînă-n mijloc, lîngă un plaur, unde apa avea pe puţin doi stînjeni adîncime. Acolo arunca, una cîta una, sticlele, ce se duceau bolborosind la fund. - Na, diavole, răcnea el sticlei, na!... du-te în fundul mării, unde te blestem să stai legat o mie de ani. Şi se întorcea împăcat la chilie. Numai că nişte călugări dibuiseră bulboana dracilor lui Evtichie. Şi după-amiaza, în aţipitul mănăstirii, se strecurau acolo, legau pe unul din ei cu frînghia de mijloc, îi puneau un bolovan greu în braţe şi-i dau drumul în ape. Cufundătorul se ducea vîjîind la fund, unde începea să co-trobăie în toate părţile, pînă da de clondirul odihnind, ca un crap somnoros, în nomol. Atunci zguduia frînghia, semn să-l tragă afară... Şi aşa de mai multe ori: nu se lăsau pînă nu scoteau de la blestem măcar cîţiva din diavolii cuviosului. Aşijderi şi la ispitele lăcomiei pîntecelui cucernicul era fără de înfrângere, deşi podul chiliei era plin înadins cu şunci, slăninuţe, păstrămuri, ghiudemuri, precum şi alte mezelicuri de dulce, atîmate de grinzi. Unele se cam împuţiseră de atîta aşteptare; dar oricum... Evtichie nu se atingea de ele, nu numai în zilele oprite, ci nici chiar la praznicele mari, cu dezlegare. De cînd se călugărise nu pusese came în gură. Din cînd în cînd, cobora afumăturile în chilie, le aşeza între clondire, le privea, le mirosea şi se perpelea apoi jos, la picioarele lor, ca un apucat. Dracii plez- 353 VASILE VOICULESCU neau de necaz, împingîndu-1 zadarnic să guste măcar. După biruinţă el le urca, potolit, la loc, ca pe nişte ghiulele de atlet, cu care se exersa, ca să-şi ţie, tari şi încordaţi, muşchii duhovniceşti ai voinţei şi înfrînării. Vremea noastră l-ar fi categorisit numaidecît drept nebun, rînduindu-1 în cine ştie ce psihoză cu halucinaţii sau epilepsie cu delir. Dar la începutul veacului trecut, cînd Evtichie se adăpostea în mănăstirea Cemica, se chema că este un vajnic şi învrednicit monah, după chipul şi canonul marelui Antonie, pustnicul cel vestit pentru războirile lui cu ispitirile. Şi ca el înfloreau pe atunci încă mulţi schimnici în schiturile Răsăritului. Cu mare osebire că la Antonie şi la ceilalţi ispitele erau doar amăgiri ale închipuirii, zămislite de minţile lor înfierbîntate de pofte şi patimi. Pe cînd la Evtichie meritul şi slava erau cu atît mai mari cu cît momelile erau pipăite, came şi băuturi adevărate; autentice, am zice noi cei de azi şi, pe deasupra, Evtichie vieţuia nu la adăpostul pustiei, unde nu calcă ţipenie de om, necum de muiere, ci într-o mănăstire îmbelşugată cu tot soiul de bunătăţi şi înlesniri de care se îmbuibau toţi ceilalţi soţi ai lui. Ba încă, pusă în gura Bucureştilor, plini de cîrciumi şi tractire, care-ţi fac nu numai cu ochiul, ci te trag de mînecile rantiei şi de poalele giubelei. în marea lui osîrdie de a se oşti cu vrăjmaşul diavol, un singur lucru amăra grozav pe părintele Evtichie: că pentru adevăratul război cu demonul curviei nu avea la îndemînă femeie. Şi pentru asta se simţea ciuntit ca de o aripă. Trebuia să se mulţumească numai cu cele ce-i plăs-muiau diavolii închipuirii, care îi aduceau sub ochi şi-l gîdilau sub pîntece cu amăgeli dulci, ce se însufleţeau, creşteau, prindeau came, scoteau sîni, desfăceau pulpe, întindeau braţe trandafirii, cum văzuse el odată în nişte poze, găsite în ceaslovul unui călugăr. Astea dau, dar foarte pe departe, simţurilor lui nemulţumite, ştiinţă că are cît de cît de-a face cu amăgirile sexului duşman al pierzătoarei Eve, cu care ardea să se măsoare de-adevărat, nu aşa, în năluciri. E drept, şi asta spre lauda sa, că ceruse de la stareţ îngăduinţă să aducă în chilie o femeiuşcă tînără şi nurlie, care venea des cu treabă şi fără treabă şi se învîrtea prin mănăstire. Cu asta se lega el să dea proba înfrînării. - Părinte stareţ, se rugase el fierbinte, cearcă-mă. Lasă-mi-o numai trei nopţi, şi ai să te încredinţezi cu ochii. Sfinţia ta stai la geam şi te uiţi cum am să ies curat din ispită. - Şi cum ai să faci? îl sîcîise superiorul. - Apoi pe ea am s-o culc goală în pat, de care eu n-am să mă apropii măcar de-aş crăpa. O privesc numai şi mă rog lui Dumnezeu să birui protivnicii înghesuiţi în jurul meu cu limbile scoase. - Pînă la sfîrşit au să te tîrască de păr pînă la ea... prorocea bătrînul, care ştia şi el ceva. - Dar pentru ce ţin eu mir de la Sfintul Mormînt: mă ung tot, şi ghearele încornoraţilor alunecă de pe mine. - Şi apoi ce crezi, că am eu timp şi sănătate să tremur la geamul cuvioşiei-tale trei nopţi în şir, la rînd cu diavolii, ca să te priveghez? -Atunci intră şi stai în chilie pe scaun sau chiar pe pat, la picioarele-i, găsi dezlegarea părintele Evtichie. - Lasă, lasă! destul îţi faci mendrele afară din mănăstire... 354 INTEGRALA PROZEI LITERARE Şi stareţul, neînţelegător, rămînea neînduplecat. Evtichie scotea buza de jos înainte, o refeca peste cea de sus şi ieşea din stăreţie bombănind, mai ales că bobîmacul despre mendre îl ustura, aducîndu-i aminte de o luptă cu ispitiri nu tocmai desăvîrşit dusă la capăt... Cu cîteva luni în urmă, colindînd Bucureştii pentru treburile mănăstirii, cuviosul nemerise la hanul ţinut de vestita grecoaică Valenţa, din Podul Caliţii. Hanului îi zicea „La Mihai Viteazul", căci la intrare, pe păretele de afară străjuia zugrăvit pe un cal alb falnicul erou de la Călugăreni, cu barda ameninţătoare în stînga. Hangiţa l-a primit cu cinste, l-a poftit la o masă şi l-a îmbiat cu un păhărel şi mezelic alături. Monahul a mulţumit, dar nu s-a atins de ele. La drăgălaşa străduinţă a gazdei, el trebui să mărturisească de-a dreptul că nu mai ştie de came şi băutură. - De mult? se interesă hangiţa. - De cînd am îmbrăcat haina asta a Domnului... - Dar de femei? îl întrebă năpristan ea, rîzînd vulpeşă. - Niciodată, în viaţa mea!... Şi să mă ferească Dumnezeu... se lepădă cuviosul cu tărie. Muierea a lăsat supusă capul în piept, a plecat pleoapele, dar pe sub gene îl privea hoţeşte: în rantia lungă şi înfoiată, părea voinic şi încă tînăr... Din vorbă în vorbă, cînd pe greceşte, cînd pe româneşte, repede s-au împrietenit, muierea fiind foarte înclinată către feţele bisericeşti, care, cum le merge vorba, mai stătute şi mai bine hrănite, se dovedesc tari în acele privinţe după care sînt ahotnice muierile. - De cîţi ani eşti, părinte? îl ispiti ea cu interes. - De patruzeci şi unu, merg pe patruzeci şi doi. - Păcat! zise ea c-un fel de părere de rău. - De ce? se miră Evtichie. - Eşti încă un bărbat în puteri... şi spunînd asta, ea oftă. Valenţa era o vădană tînără şi frumoasă, ca o poză din cele găsite de Evtichie în ceaslovul călugărului: înaltă, împlinită în came, cu pieliţa bălană, chipul oval, ochii mari cît nişte cărăbuşi negri, gura cu buze roşii, cărnoase, arcuite spre colţurile ascunse în gropiţe şi mereu zîmbăreaţă. Fuioarele părului pană de corb îi cădeau numai bucle pe spate, zulufi la tîmple şi pe după ghiocurile urechilor... Umbla cu braţele goale într-un camizon de borangic, răscroit de i se vedeau tufele de păr de la subţiori, şi se strevedea doldora sînilor dînd buzna prin subţirimea pînzei. Călugărul a coborît fară sfială ochii mai jos de mijloc, ca să amănunţească minunea coapselor, precum şi celelalte dulci ghicitori ale nurilor ascunşi sub fusta cam prea zuvelcată, de sub poalele căreia scoteau gîturile albe şi subţiri gleznele. Femeia întreagă era nu o ispită, ci un lanţ de capcane, o bulboană de ademeniri: cu asemenea vrăjmaşă primejdie facea să dai piept. v Evtichie, încurajat de iscodirile Valenţei, şi-a mărturisit sfios păsul, adică arzimea lui de ascet, care nu găseşte prilej trupesc să se puie la cercare. - Cum se poate, părinte, să nu se găsească femeie gata pentru asemenea lucru de cinste... se indignă hangiţa, însufleţită. Atunci, cuviosul îndrăzni s-o roage smerit să-l îngăduie ca să împlinească amîndoi această sfîntă rîvnă, avînd a cîştiga şi ea din cununile virtuţilor. 355 VASILE VOICULESCU Muierea a zîmbit viclean şi, prefacîndu-se înţelegătoare, s-a învoit să-l bage noaptea în iatac, unde să-i slujească la slăvită biruinţă asupra diavolului curviei. în gînd nu se mai sătura să se minuneze de iscusita făţărnicie şi vicleşug al popii. Ascultîndu-1, îl cîntărea şi-l prubuluia din ochi: îi plăcu înfăţişarea lui războinică, încruntarea frunţii late, nasul frumos, drept, cu muchia ascuţită şi nările subţiri, ochii adînci, arzători şi cercănaţi, barba neagră, rotundă, împlinind cu nobleţe o faţă trasă, lucrată de focul lăuntric. Aducea cu viteazul ce călărea încordat pe păretele din faţa hanului: şi se dori strunită, aşijderi calului, sub pulpe de viteaz. A închis hanul mai devreme, a trimis slugile la culcare şi l-a vîrît pe cuvios, prin dos, în iatacul unde-1 aştepta masă îmbelşugată cu mîncări, trufandale şi băuturi. Monahul nTa luat măcar o îmbucătură, cu toate îndemnurile şi pilda gazdei, care a mîncat şi a băut cu mare necumpătare. „Al dracului popă, îşi zicea ea în gînd, bine ştie să se prefacă!'1 Cuviosul, răbdător, aştepta. Ea s-a dezbrăcat pe îndelete, în văzul lui. Desprinsă din betelie, fusta albastră îi căzu la picioare, şi din foile ei femeia ieşi ca un miez dintr-o floare uriaşă. Cămaşa trasă peste cap zbură cît colo, cu mînecile fluturînd ca nişte aripi... Şi ea se întinse goală şi mîndră, cu mîinile sub cap, pe divan. Evtichie se trase şi îngenunche lîngă uşă, o privi cu ochii ieşiţi din cap, dîrdîind în friguri, dar nu se mai clinti... spunea repede în gînd rugăciunile cele mai apărătoare de primejdii şi chema numele Mîntuitorului, bătînd tot mai des fruntea de duşumea. Valenţa se schimbă: sprijinită într-un cot, cu faţa spre el, îl privi o vreme răbdătoare, sorbind din ceaşca de cafea de pe măsuţă. - Vino, părinte, mai lîngă mine, zîzîi ea dulce, pe greceşte, îmbiindu-i cu braţul sidefiu fili-geanul. Ti-i ruga pe urmă... Evtichie ridică pleoapele, clipi orbit, se mişcă a plecare, rantia se umflă pe el, gata parcă să zboare, fluture negru spre lumină... Dar căzu numaidecît iar în genunchi, se plesni cu capul de scînduri, înmulţind crucile. Femeia îl mai îngădui puţin. Apoi îl întrebă cu glas dezmierdat: - Cum vrei să stau? E mai bine aşa? Ia uită-te... Şi se întoarse cu faţa în sus... Trupul, întins întîi ca o coardă gata să sune, se mlădie, uşor, fară moleşeală, pe arcuitura tainică a şalelor. Deasupra pieptului pîlpîiră, în tremur uşor, parcă să-şi ia zborul, sînii învoalţi... şi în mintea ispititului licări stihul din Cîntarea cîntărilor. „Ţîţele tale ca două porumbiţe albe“. Evtichie gemu înăbuşit, se zbătu, fălcile mestecară balele ce se clăbuceau la colţurile gurii. Dar nu se clinti. Valenţa, din ce în ce mai uimită, nemulţumită de neaşteptata purtare a omului, se răsuci din nou spre el şi-i puse drept în ochi lumina goliciunii ei, cu ascunzişul tainic ce-i încheia într-un zbenghi negru despicătura coapselor, sub pîntecele cu rotunjime de val oprit din joc. - Sau îţi plac mai mult aşa? Şi-şi desfăcu coapsele în lături, pomindu-se pe un hohot de rîs nefiresc din care abia se opri ca să-i spuie, supărată: Apoi ce faci d-ta, părinte, nu e deloc cinstit... Călugărul stete din frămîntare, s-o asculte. - Ca să fie adevărată lupta cu ispita, trebuie să te dezbraci şi d-ta ca mine şi să vii alături. Atunci are să ţi se dovedească tăria... Aşa, dacă fugi... Evtichie, speriat, îşi strînse hainele pe el, ca lovit de un frig neaşteptat, şi-şi pipăi ciocănelul. 356 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Hai, vino să te ajut să-ţi scoţi dulama aia grea... Şi-i întinse capcana albă a braţelor... Cuviosului i se păru doi şerpi. Şi, ca o pasăre fascinată, pomi, tîrîş, spre ei... Femeia zvîcni în sus să-l prindă. Dar el, cu un muget adînc, se trase pe patru labe înapoi pînă se izbi de uşă... Atunci, ea nu-1 mai învoi... întărîtată, alergă la el şi, amestecînd rîsul cu plîns, tăbărî să-l îmbrăţişeze. Voinică, îl încinse cu braţele, sprijinindu-1 de pieptul ei, îl strînse înfocată şi se puse să-l sărute. El se apără din toate puterile şi se trînti la pămînt, cu faţa în jos, ca un luptător în arenă, tîrînd-o şi pe ea. Valenţa, aprinsă, se sculă, îl încălecă între pulpe ca pe un armăsar nărăvaş, îşi vîrî mîinile sub trunchiul lui, oricît de greu îşi apăsa el trupul şi palmele în pardosea, şi izbuti să-l întoarcă iar cu faţa-n sus: se întinse peste el, îl încolăci cu braţele şi-i astupă cu gura ei învăpăiată gura. Şi aşa, doborît, îl ţintui locului, îndesîndu-şi sînii, întărîtaţi, în pieptul lui. Călugărul, înăbuşit, se opri din zbatere, abia suflînd. Ea se folosi de prilej: îşi descleştă de sub el braţul drept şi începu să-l bîjbîie pe sub veşmintele fără nasturi dînd la o parte rantia, anteriul... Şi, înverşunată, coborînd mîna tot mai adînc, dete de ceva grozav de tare... Se opri, năpădită de bucurie; se săltă şi se dezlipi puţin de el, slăbind strînsoarea, apucă şi trase: ciocănelul. Uluită, se descumpăni. Evtichie folosi răgazul şi se smuci de sub ea ca un nebun, zvîrlind-o în lături... Valenţa, furioasă, sări iar pe el şi se pomi să-l scuipe, să-l zgîrie, să-l pleznească cu palmele. Era însuşi diavolul dezlănţuit asupra cuviosului. Despletită, gîfîind, scrîşnind, îi puse piedică şi-l trînti din nou. Evtichie, căzut mai departe, cînd o văzu cu groază că se năpusteşte iar peste el, avu doar timp să smulgă pistolul din carîmb... şi-l întinse... - Trag, răcni el. Valenţa încremeni. îşi veni însă repede în fire. Se gîndi o clipă: nu era tîlhar. Tot cum spusese el şi ea nu-1 crezuse, era un popă nebun. Şi dacă nu-1 putuse birui, ca să nu rămînă de batjocură, are să puie măcar slugile să-l bată... Şi se pomi pe ţipete să scoale casa. Noroc că uşa era cu cheia în ea. Evtichie o răsuci, ieşi de-a-ndaratelea şi se pierdu în întunericul uliţei, urmărit de chiotele argaţilor. Şi-a lăsat zălog numai ciocănelul şi comănacul. Păstra însă amintirea întîmplării cu mare pogorămînt, ca o încercare trimisă de sus, deşi în-vrîstată cu călduţă adiere de plăcere. A doua zi cuviosul s-a înfăţişat iar hangiţei cu smerenie, limpede şi nevinovat ca un prunc: - Ce mai vrei? se răsti ea. - Am venit să nu-mi ţii mînie şi să mă ierţi dacă te-am supărat cu ceva, se rugă el. -- îi fi avînd gust să iei proba de la capăt, îl fulgeră ea şi cu ochii, şi cu glasul. - Cu voia lui Dumnezeu, cînd s-o putea şi cum s-o putea. Acum îmi cer numai iertăciune, că plec la mănăstire şi poimîine mă împărtăşesc. Şi nu pot primi sfintele taine dacă nu sînt împăcat cu cei pe care i-am mîhnit în vreun chip. însuşi Domnul ne opreşte... Valenţa îl asculta uluită. - Aşa că milostiveşte-te ca o bună soră creştină şi dă-mi iertăciune, să mă pot înfăţişa înaintea potirului. Femeia încă nu pricepea. -Altfel, urmă cuviosul, ne încărcăm amîndoi de cel mai mare păcat: împiedicarea de la sfîn-ta grijanie... 357 VASILE VOICULESCU Surprinsă de neaşteptata întoarcere şi umilinţă a monahului, groaza de nelegiuirea pe care începea s-o înţeleagă înmuiară mîndria rănită a femeii, care-i zîmbi şi-l iertă. Evtichie da să plece, blagoslovind-o. - Stai să-ţi aduc culionul, îl chemă ea. Ciocănelul îl opresc: poate-ţi trebuie cînd mai vii; şi parcă scrîşni din privirile ochilor ei răi de deochi. - El nu se tulbură. Şi plecă împăcat. - Tot o să mi-o plăteşti tu odată! spuse pe urma lui Valenţa, venindu-şi în firea ei adevărată. Ăsta era, într-un fel numai, cuviosul Evtichie: călugării nu cunoşteau şi celelalte chipuri ale sale. Ei îl ascultau cu prefăcută bunăvoinţă şi-l lăsau într-ale lui, la o parte. Nimeni din marii ierarhi de la Ierusalim şi Sfîntul Munte, unde vieţuise îndelung şi se făcuse cunoscut, nu se ostenise să descurce încîlceala lui de sfinţenie cu necontenita alergare după patimi, curăţia-i îngerească necurmat într-o frăţească vrăjmăşie cu demonii; marea-i umilinţă încleştată de trufia unui veşnic război cu ispitele, desăvîrşita-i dragoste de fraţi îngemănată cu muşcătoarea biciuire a batjocurei şi umorului, adîncu-i duhovnicesc plin de uluitoare copilării, precum şi alte multe nedumeriri, din ghemul de bogată taină împletit cu biată omenească puţinătate, din care se alcătuia cuviosul părinte Evtichie. în el nu se despărţise încă bine ziua de noapte, timpurile noi de veacul din mijloc. Trupul său lipsit de bucurii, trist vestmînt de came aspră şi săracă, ca o dimie, i-1 căptuşea duhul cu o somptuoasă purpură de închipuire desfrînată, cum numai împăraţii poeţi aveau. II Eftimie se trezise de mic într-o chilie a Mitropoliei din Bucureşti, adus de unchi-su, mare ecleziarh al sfîntului locaş. Crescut fară abatere în toate rînduielile monahiceşti, fu uns călugăr încă înainte de a păşi pragul tinereţii, cînd primi numele de Evtichie. în acest timp deprinsese toată ştiinţa teologicească, multă-puţină, cîtă se dumica pe atunci la noi, şi, pe deasupra, limba grecească de la un dascăl fugit din Ţari grad, care îi împuiase capul cu tot felul de poveşti despre Ţara sfîntă şi Ierusalim. Cînd ecleziarhul se hotărî să facă a treia oară hagialîcul la mormîntul Domnului, n-a fost greu lui Evtichie să-l înduplece ca să-l ia cu el. Dar abia ajunseră, încărcaţi de daruri pentru gazde, şi bătrînul muri. Călugăraşul orfan se aciuă pe lîngă mănăstirea grecească unde găzduiseră, aşteptînd prilej de întoarcere. Dar se lipi aşa de tare de locuri şi oameni, că nu se mai îndură să le părăsească: rămase acolo. Apoi, din pricina unei întîmplări cu ucidere, pe care o povestea cîteodată, fugise la Misir, ce-i mai zicea şi Eghipet, unde drept pocăinţă, cît mai ales înflăcărat de isprăvile marelui cuvios Antonie, se statornici şapte ani în Sketul Thebaic, pustnic trăitor în mormintele vechilor egipteni. Cu închipuirea aprinsă de soarele pustiei, el îşi însuşise rînd pe rînd toate ispitirile sfîntului a cărui viaţă de războire cu nălucirile păcatului se căzni să o urmeze întocmai. Zi de zi, noapte de noapte, vieţuise numai între hărţuitoare vedenii, cînd strălucite, cînd hîde, de la regina din Saba 358 INTEGRALA PROZEI LITERARE sau Avestiţa, pînă la diavoliţa cu cap de scroafa, care-1 năvăleau pe neaşteptate. Şi nu mai putea vieţui fără ele. După ce-şi făcuse canonul, plecase mai departe. Sculase din trestiile Nilului, fară să se înspăi-mînte, crocodilul, leviatanul biblic. Poposise prin ruinele slujind drept adăposturi, unde aspidele tulburate de la odihnă se strecurau printre picioare. Bătuse ţara Nubiei cu sfîntul oraş Axum. Călătorise la mănăstirea cea fară de porţi din piscul muntelui Sinai, unde se pătrunde, de răul arabilor agareni, numai căţărat peste zidurile înalte într-un paner tras cu frînghia. Străbătuse Siria, Libanul cu cedrii lui Solomon, ascultase slujba în biserica maroniţilor, întîrziase la vechii copţi... Din toate astea se alesese cu sufletul şi mintea îmbogăţite, dar şi îngreuiate de cîte descoperise: taine, tradiţii, legende, ciudăţenii şi eresuri, cărora le facea loc cu nesaţiu tot mai adînc în el. Misteriosul trecut îl umpluse de un creştinism rămas sălbatic pe acele meleaguri. întors în Ierusalim, cu aspra lui asceză, cu războiul ce da ispitirilor şi cu multe alte nesuferite deprinderi aduse din întunecimile africane, stînjenea grozav grasa şi molcoma lene întru Cristos a înaltului cler ortodox, care la început îl îmbrăţişă pentru faima lui. Ca să scape de el fară să-şi ridice în cap pe cei ce-1 socoteau un sfînt, patriarhia din Ierusalim îl trimise în ţară, cu puteri depline asupra mănăstirilor şi a schiturilor închinate Sfîntului Mormînt. Şi Evtichie se întoarse astfel la metania de care ţinea Mitropolia Bucureştilor, unde se călugărise. Aici nu-i plăcu: nu-1 încăpea nici asta, cum nu-1 încăpuse nici lavrele din Ierusalim cu turbulentul lui calabalîc de asceză şi pocăinţă ce-1 tîra pretutindeni cu el. După ce puse rînduială în treburi, se trase într-o latură a Cemichii, pe marginea lacului, ca într-o chinovie, unde de cinci ani în şir tulbura liniştea obştii cu apucăturile şi canonirile lui, din care fraţii chinuiţi de el cercau zadarnic să-l scoată. ~ De unde ai învăţat, cuvioşia-ta, îl întrebase stareţul turlac de neodihna unei nopţi în care îi bătuse ligheanul la fereastră, de unde ai învăţat aceste grozave deprinderi întru totul neduhovniceşti? - Care, sfinţite? se smerea Evtichie. - Bătaia aramei şi împuşcăturile, spunea cu năduf superiorul... Mai lipsesc trîmbiţele!... şi ofta. - Ai să le auzi şi pe-alea la judecata de apoi, cînd o să-ţi fie prea tîrziu, i-o trîntea cuviosul. - Bine, bine... Lasă ce-o să fie atunci acolo, în cer... Eu te întreb de cele ce săvîrşeşti cuvioşia-ta aici, în ograda noastră. -Apoi cît colinzi, atîtea vezi şi auzi, răspundea, înţepat, judecatul. - Şi urmează că dacă le vezi şi le auzi, să le şi îmbrăţişezi? îl dojenea mai-marele. - Dacă sînt bune şi de folos, fireşte, răspundea iar cu nevinovăţie Evtichie. - Nu văd în ce chip ar putea fi bune, se jălui bătrînul. Lămureşte-mă. -Apoi, iacă, începea cuviosul, poposisem într-o latură din adîncul Misirului, la o veche lavră de monahi copţi, care creştinaseră harapi din cei cu buzele groase cît deştele sfinţiei-tale. Aci, stareţul, oarecum ruşinat de privirile lui Evtichie, oprite cu stăruinţă asupra mîinilor lui cu degete cît nişte cîmaţi, le vîra în mînicile dulamei... - Şi cum crezi sfmţia-ta că alungau aceştia vîrcolacii care le mîncau luna, precum şi alţi demoni ce-i necăjeau? - Cu rugăciuni, răsufla stareţul. 359 VASILE VOICULESCU -Aş... cu rugăciunile nu faceau nimic. Ieşeau cu tobele lor făcute din piele de om. Aici stareţul o sfeclea, temîndu-se să nu-i vie şi lui Evtichie într-o zi gust să jupoaie pe vreunul din fraţi să-şi alcătuiască darabană. Aşa că se mai înmuia... - Oricum, tobele sună mai domol ca ligheanul cuvioşiei-tale... • -Aş, nu le-ai auzit; nici dracii nu le sufereau, necum sfinţia-ta... Că băteau în ele chiuind şi urlînd pînă ajungeau lac de sudori. - Cine? întreba zăpăcit bătrînul. - Harapii, îl lămurea Evtichie, că diavolii se dau bătuţi şi fugeau. La orice încercare a răilor, cuvioşii arapi puneau tobele în lucrare, şi izbînda era fară greş a lor. - Bine, bine, se domolea bătrînul, dar împuşcăturile? şi iar se-ncrunta. Pentru asta părintele Evtichie începea altă poveste, cu beduinii din deşertul Siriei, unde umblase cu caravanele. - Varvarii ăştia, spunea el, sînt foarte bîntuiţi de duhurile rele ale pustiei, mai ales în nopţile cu lună. Diavolii se adună haite împrejurul taberei, scheaună, urlă, de nu-ţi lasă o clipă de hodină. - Astea sînt fiarele de noapte ale locului, cerca să-l îndrepte ascultătorul. - Or fi fost! dar printre ele se amestecau, luîndu-le înfăţişarea, demonii, întărîtîndu-le împotriva noastră, îl încredinţa Evtichie. Atunci numai cu focuri de puşcă îi puteau supune şi alunga. Altminteri, ne-ar fi făcut cine ştie ce şotii: ne răsturnau corturile, ne furau cămilele... - Bine, îl oprea stareţul, astea le înţeleg acolo, între căpcăunii ăia negri, înrădăcinaţi cu vrăjitoriile lor păgîneşti. Dar aici, în pămînt curat şi blagoslovit? Şi chiar în sfînta mănăstire? Că diavolii pustiei au rămas acolo, ducă-se pe pustii... -Apoi eu trebuie să te învăţ pe sfinţia-ta, se supăra Evtichie, că dracii sînt aceiaşi pretutindeni? Ce e dacă aici e Cemica? îi are şi ea pe ai ei, că nu s-or fi ţinut tot ăia din pustie pînă aici după mine, să mă necăj ească... - Cum văd eu, cuvioşia-ta, se asprea superiorul, trăieşti tot timpul numai între ei... - E mai bine aşa, părinte stareţ. Eu petrec, zbuciumîndu-mă cu diavolii, scurta mea viaţă pămîntească. Sfinţia-ta ai să stai cu ei călărindu-te toată viaţa cea veşnică... Şi să ştii, încheia el, că este un cuibar mare de draci chiar acolo sus, unde huzureşti sfmţia-ta, unde ei se pitulesc cînd îi încolţesc eu, încît mă mir cum mai încapi şi răsufli de ei... - Năzăreli de-ale tale, se înfuria bătrînul, pierzîndu-şi răbdarea. - Doar că-şi mai fac loc cînd intră şi se ghemuiesc în lăzile cu galbeni ce ţii sub pat, unde sclipesc de nu ştii ce e: aur ori ochii lor? Stareţul, mînios, se domolea gîndind la trecerea ce avea nebunul la Mitropolie şi la Ierusalim. Şi, mormăind, îi întorcea spatele, urcînd treptele pridvorului, unde îl aşteptau filigeanul cu cafea gingirlie şi narghileaua cu dulce imamea de chihlimbar. III Cît era de noduros şi de nesuferit, se dovedise totuşi că poate fi uneori de mult folos. Stareţul numai pe el îl trimitea la Bucureşti pentru treburi încurcate, judecăţi, lăcrămaţii şi mai ales dar-aveluri băneşti. El izbutea să le descurce şi facea totdeauna bună ispravă. Avea deschise uşile 360 INTEGRALA PROZEI LITERARE mitropolitului, pătrundea în divan, vorbea greceşte şi turceşte, cele două chei cu care se deschideau toate chichiţele oblăduirii de atunci, şi mai presus de toate avea o îndrăzneală de sfînt. La asemenea împrejurări, între oameni fireşti cu care trebuia să judece şi să lucreze la fel, părintele Evtichie lăsa asprimile pustiei, părăsea pe diavoli, amîna ispitele şi-şi scotea la iveală ştiinţa de oameni, subţirea-i duhovnicie, pătrunzătoarea-i înţelegere. Se întorcea, cum spunea el însuşi, pe dos. Intra astfel în lumea treburilor înalte, se freca de boieri divaniţi, de mari feţe bisericeşti şi fanarioţi simandicoşi, care nu se scandalizau de îndrăznelile lui cu duh. La boierul Cemica îl cunoscu protipendada, care se întrecea să-l poftească, îmbrăţişîndu-1 cu interes pentru cîte petrecuse şi cîte povestea. El îi învăţa ca un înţelept dascăl, aşijderi marelui Antonie, care a fost nu numai podoaba pustiei, ci şi a cetăţii Alexandria, unde intra cu propovăduirea şi pilda pînă la palatele păgînilor şi iatacurile curtezanelor. Cîştigul era îndoit: şi pentru cei ce-1 ascultau ce desfătare, şi pentru părintele Evtichie, care la vederea atîtor păcătoase ademeniri lumeşti îşi îmbelşuga provizia de pofte, patimi şi ispite pe care le căra cu el la chilie; cucoane cu sînii albi despuiaţi, divane moi, bucate gustoase, băuturi în vase de aur şi de argint, veşminte muiate în fir şi pietre scumpe, toate cu mult mai presus decît sărăcăcioasele lui închipuiri. Pînă şi ţigăncile roabe erau mai pline de voluptate decît reginele ce-i trimiteau diavolii. Pentru asemenea apostolie în lumea veacului, cuviosul se pregătea cu grijă, ca un sol al Domnului. Pe lîngă jegul ce lăsa în lighean, lepăda sălbătecia cuvenită chinoviei, îşi dichisea părul şi barba; mergea pînă acolo că-şi freca vîrtos dinţii cu cenuşă şi sare, nu cumva duhul grăitor să-i fie pîngărit de vreun rău miros al gurii. într-o seară stareţul a coborît la el cu rugămintea să se ducă să ridice de la Mitropolie lefurile călugărilor pe şase luni în urmă şi ajutorul pentru reparaţiile mănăstirii... Totodată să tragă la boierul Cemica, ctitorul, să ia cîşturile pentru fîneţele mănăstireşti arendate de el, precum şi banii ce vărsa pentru acatiste, pomeniri, sărindare, ulei de candele, luminări şi alte daruri pe care le plătea la soroace. Dar mai ales să scoată de la negustorii din piaţă banii pe roadele mănăstirii, miere, ceară, pometuri, vin, peşte şi altele, încredinţate lor spre desfacere. Treabă grea, cu răsfoiri de catastife, tăgade, ciorovăieli şi încurcături cu care stareţul bătrîn nu-şi mai putea bate capul şi picioarele. în părintele Evtichie avea însă toată încrederea; ştia carte bună şi nu-1 putea înşela nimeni la socoteli. Şi pentru nimic în lume nu s-ar fi atins măcar de o para streină. - De ce nu te duci sfinţia-ta? că eu iar trebuie să mă spăl, să mă piaptăn, să mă primenesc... - Eu sînt ghirav, de aceea te rog să mă ierţi că te necăjesc iar pe cuvioşia-ta. Şi apoi, să-ţi spun drept, glumi el, ca să-l măgulească, cînd e vorba de banii mănăstirii, nu ştiu cum fac că mereu îi încurc cu ai mei. Parcă mi se lipesc de degete. - Cum asta? se miră copilăreşte Evtichie. - Nici eu nu-mi dau seama. Ba sînt uituc şi nu mai ţiu minte unde i-am pus. Ba îi amestec cu ai mei şi nu-i mai pot apoi osebi şi rămîn acolo. Ba îi scap în buzunarele sparte şi ajung în căptuşeală, unde se pierd... ia, păcate... - Bine, asta cînd îi ridici sfinţia-ta. Dar cînd ţi-i aduc eu şi ţi-i pun porcoi în poală, aparte, fişicele de lei ai mănăstirii şi osebit ai fraţilor? - Asta-i altă socoteală... şi se cheamă partea leului, făcu haz stareţul singur, Evtichie neavînd chef să-i ţie isonul. 361 VASILE VOICULESCU A doua zi din zori cuviosul, în veşminte de oraş, încălţat cu botforii căptuşiţi de pistoale, intra în codrul ce se revărsa din Vlăsia mare pînă la straşina Bucureştilor. El lua cărarea prin pădure, scurtînd cu jumătate drumul ce ar fi făcut altfel cu hodoroaga şi mîrţoagele mănăstirii. Codrul se adîncea cu funduri negre-verzi ca ale mărilor, prin care jucau ici-colo, aidoma unor peşti de aur, strelicii zărilor, ca dintr-odată să se lumineze într-un liman de poiană cu mireasmă de miere neculeasă de la începuturile lumii. Iar mai încolo să se învăluie într-un amurg de altar cu bolţi zidite de înaltele coame ale gorunilor, unde nici păsările nu cutezau să ciripească. Dar chiar dacă i-ar fi cîntat toate privighetorile primăverii, călugărul nu s-ar fi sinchisit, cu gîndurile prinse în plasma lăuntrică a duhovniceştilor sale frămîntări. Răsăritul soarelui l-a prins la Mitropolie, unde a ascultat slujba, pînă s-a sculat, tîrziu, înalt-preasfinţitul. Chemat sus, a sărutat cu închinare mîna de pe toiag a arhipăstorului, care l-a oprit la masă. Acolo, oaspeţi de seamă, mari chiriarhi, vlădici, arhierei, dascăli greci şi alţi ipochimeni ai mitropolitului. Chiar de la mastică şi măslinele de Volo s-a încins tală lungă despre locurile sfinte, slujbele de la Ierusalim, certurile pe Sfîntul Mormînt. - Părinte Evtichie, cum a fost cu letinul acela? îl stîmi la povestit mitropolitul. Că, uite, nici vlădica Neofit, nici vlădica Antim nu cunosc întîmplarea. Cuviosul ridică ochii din talgerul de argint, cu mîncarea lui osebită de post. - Apoi, înaltpreasfinţite, eu pînă la urmă rămîn să cred că n-a fost popă letin, ci tot Satana, care, strecurat în pragul bisericii Sfîntului Mormînt, care acolo se cheamă cuvculiu, ne punea nouă, ortodocşilor, piedică să nu săvîrşim luminata slujbă a învierii după canonul cel drept. Că diavolul ţine cu letinii. - Cum se poate una ca asta, diavolul în cel mai sfînt locaş? se supără un vlădică. - Lasă-1, preasfinţite, nu-1 abate de la povestire... şi mitropolitul îi facu semn să urmeze. Dar Evtichie atît aştepta şi tăbărî pe vlădica ageamiu. -Apoi nici atît nu ştii că dracii, căzuţi, însă tot îngeri au rămas... doar că-s negri. N-au aripi? N-a fost Satana cel mai înalt arhanghel? Nu urcă el uneori în cer să stea de vorbă cu Dumnezeu, de pildă cînd i-a dat pe Iov spre cercare? - Ce-are de-a face una cu alta? se zbătea vlădica, spre hazul tuturor. -Are! Că tot aşa le îngăduie Domnul intrarea în biserici, să cerce credinţa şi tăria slujitorilor... Crezi că Satana nu te-a văzut zilele trecute cînd preasfinţia-ta ai mîncat acasă, singur, un pui fript întreg şi pe urmă ai intrat în altar de-ai bolmojit liturghia? El te-a îndemnat... Şi tot el te-a însemnat pe răboj. Vlădica se roşise tot, ca o sfeclă. - Nu-i adevărat! strigă el. - Lasă, lasă, nu mai tăgădui, că şi mie mi se întîmplă cîteodată aşa... se mărturisi mitropolitul împăciuitor. - Dar de unde ştie el? izbucni furios înfruntatul. - Ei, tot de la draci... ei i le spun, că tot timpul numai cu ei are de-a face. Şi acuma urmează, părinte Evtichie... Dar ăsta nu se dete bătut. 362 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Ziceţi că nu intră diavolii în biserică? Uite, este o lavră zisă a Demonului... - Stai, îl opri mai-marele, isprăveşte întîi cu letinul. -Apoi e gata, maltpreasfinţite. Letinul acela, în fruntea unei haite de eretici catolici, din ăia raşi de barbă şi musteţi ca răspopiţii noştri, se proţăpise în uşa Sfîntului Mormînt, hotărîţi să ne împiedice, deşi era rîndul nostru, al ortodocşilor, să intrăm la dumnezeiasca slujbă a învierii. Căpătasem hatîrul cu firman şi mare bacşiş de la paşa, cîrmuitorul turcesc al cetăţii. Că noi, adică grecii, ştim să lucrăm cînd e vorba de drepturile Domnului şi pe faţă, şi prin dos. Şi, spunînd acest din urmă cuvînt, Evtichie tuşi... Mitropolitul, la auzul acelei vorbe, clipi şi privi în altă parte. - Letinul ăsta, urmă Evtichie dregîndu-şi glasul, se vede vreun abate ori episcop de-al lor, mai hărţăgos decît toţi, se puse să ne îmbrîncească. Ba îndrăzni să întindă mîna şi să împingă pe însuşi fericirea-sa patriarhul. Boaitele noastre se lăsau mînate de-a-ndăratele. Atunci am sărit eu, l-am înhăţat, socotindu-1 o naibă din cele trimise de Satana, şi ca să-l cerc, am scos ciocănelul ăsta de care nu mă dezbăr, şi, poc, poc, l-am pocnit în cap - că ăştia nu poartă culioane - pînă a căzut jos. - L-ai ucis? răsuflă un musafir. -Aş! ai văzut drac mort? Au zbierat tovarăşii lui că l-am omorît, numai aşa, ca să-mi taie turcii capul. Dar pînă să sosească ienicerii puşi să împiedice încăierările cu ereticii, eu mă şi făcusem nevăzut şi luam calea Eghipetului. Dar tot pe-a noastră a rămas. Turcii ne-au dat nouă dreptate. Şi în nici o noapte ca în aceea nu s-a aprins în mîna patriarhului mai lesne şi mai învîltorat în lumină şomoiogul frecat pe lespedea ce a acoperit trupul Domnului; semn că plesnise un drac. Dar tot mîna Celui-de-Sus a fost aici, urmă Evtichie. Ea m-a călăuzit în Thebaida sfîntului Antonie cel Mare, unde am deprins adevărata luptă pentru pocăinţă şi desăvîrşire. ... Plini de mulţumire, mitropolitul şi oaspeţii au închinat iar cîte un pahar pentru biruinţa drept-credincioşilor şi pentru îmbogăţita pocăinţă a părintelui Evtichie. Şi ca să umple golul aşteptării celui de-al treilea rînd de cafele şi vişinate, îl rugară să le spuie povestea cu lavra Demonului, pe care o începuse. - Apoi este o lavră într-un ostrov de pe Nilul etiopenesc, dincolo de marile fierbături ale apelor ce le zic cataracte, unde încă forfoteşte sumedenie de necuraţi, de baştină, rămaşi de la faraoni. Unii sînt împietriţi, de două ori cît turla sfintei noastre Mitropolii, buzaţi şi urecheaţi, ca tot ducă-se pe pustii. Degeaba le ciopîrţeam nasurile şi le ciunteam labele, că le creşteau la Ioc. în biserica lavrei închinată sfîntului Mercurie cel cu două săbii, la care se închină deopotrivă şi turcii, şi creştinii, se arată totdeauna la prăznuirea luminatei învieri o umbră neagră cu bot de cîine, coame pe cap şi aripi de liliac, şi se pune în faţa arhimandritului, ieşit cu faclia să dea lumina, fîlfîind să i-o stingă. Ascultătorii, înfioraţi, întindeau mîinile după pahare, să-şi dea curaj. - L-ai văzut cuvioşia-ta şi l-ai cunoscut? se îndoi un preasfinţit. - Cum te văd şi cum te cunosc pe preasfinţia-ta acum! Preasfmţiei-sale nu-i prea plăcu această asemănare. - Altfel v-aş spune? se supără Evtichie. 363 VASILE VOICULESCU - Lăsaţi-1 în pace, porunci înalta gazdă, ahotnică de snoave şi poveşti. - Dar, urmă Evtichie, pe drac nu-1 desluşea toată obştea, călugări şi popor, dintre celelalte umbre din biserică. Astfel, de spaimă, s-ar fi strivit toţi, dînd buzna la uşă, să fugă. - Atunci cine-1 vedea? - Numai noi, cei cu har, care-1 ştiam deosebi, se destăinuia cuviosul. - Şi ce faceaţi? , - Cele ce se cuvenea: slujitorul cel mare al Domnului îl trăsnea în cap cu crucea ce ţinea în stînga, îi băga în ochi făclia aprinsă şi-l călca în picioare, păşind netemător spre mijlocul navei, iar noi, preoţii mai mărunţi, după el, îl scuipam cît puteam... - Cum? îl scuipaţi? Chiar pe diavol? - Scuipam nu tocmai pe el, ci cam unde nemeream. Că ne umpleam unii pe alţii de bale, nu era nimic; dar dracul se făcea nevăzut printre picioarele noastre... Şi ţinea minte înfruntarea pînă la Pastele următor. - Şi de unde atîta îndrăzneală din partea procletului să se prăsească în biserică? se nedumereau ascultătorii. - Cică, relua povestea Evtichie, îmbunătăţitul călugăr care clădise biserica, mare schimnic şi ucenic de-al sfîntului Pahomie (pînă la urmă sfînt şi el, adăugă Evtichie), a prins unul din diavolii ostrovului moţăind ascuns în dosul unui idol de-acela uriaş. Atît i-a trebuit ctitorului: cum nu avea la îndemînă altă vietate, a luat cu o trestie măsura umbrei duhului rău şi a zidit-o în temelia sfîntului locaş, spre veşnică trăinicie. Aşa a rămas de atunci diavolul în lavră. Oaspeţii se minunară şi iar ciocniră. - Să nu vă miraţi, îi linişti Evtichie: este în Bizanţ o biserică unde se află închis un înger, rob ei pînă la sfîrşitul veacurilor. - Povesteşte-ne şi despre asta, se rugau prelaţii, chip să lungească ospăţul şi taifasul. -Acum e prea tîrziu, se apără cuviosul. Şi apoi priviţi cum cucăie înaltpreasfmţitul taman ca cel căruia i-a luat umbra ucenicul sfîntului Pahomie... Mitropolitul tresări, zîmbi strîmb şi se ridică de la masă. ' - Unde vrei să mîi noaptea asta, cuvioase? îl întrebă el, înmuindu-şi glasul, de obicei aspru. - N-o pot spune, înaltpreasfmţite, că am bani mulţi asupra mea şi nu vreau să mi se ştie gazda. Şi zicînd asta, pătrunse cu privile de jur împrejur, ca pe nişte hoţi, înaltele feţe bisericeşti. După ce mitropolitul ieşi pe uşa ce ducea în iatacul răcoros cu miros de levănţică şi camforă, musafirii se risipiră, căinînd cu amărăciune: - Ce păcat că Evtichie ăsta, cît e de umblat şi dat cu capul pe la icoane, tot necioplit a rămas... - Zi-i burduf de cîine, încheie vlădica, cel cu puiul fript. * • După ce isprăvi socotelile cu visteria Mitropoliei, Evtichie trase la boierul Cernica, unde dormi noaptea într-o odaie cu drugi la uşi şi la ferestre. A doua zi de dimineaţă, întîiul drum i-a fost la hanul Valenţei. Mihai Viteazul l-a primit cu barda, muierea cu surîs dezmierdat. - Bine-ai venit, cuvioase! îi sări ea înainte, ciripindu-i pe greceşte. Credeam că m-ai uitat... 364 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Cum te-aş uita? Totdeauna te pomenesc în rugăciunile mele. Şi o blagoslovi în aceeaşi limbă. Înaintînd de la lumina de afară în umbra prăvăliei, unde nu se vedea bine, nu zări în fund de tot doi muşterii ce şedeau la o masă cu ocaua de vin dinainte. - Stai, te rog, părinte, îl pofti hangiţa, îmbiindu-1 cu un scaun. Să-ţi aduc o gustare... - Nu pot pune nimic în gură, îşi ceru el iertare. N-am intrat încă în nici o biserică. Am trecut numai să-ţi aduc cruciuliţa asta de argint, cu lemn din sfînta cruce în ea; s-o porţi pe piept, apărătoare de rele. Şi îi întinse darul. Femeia mulţumi galeş. - Şi te rog, urmă el, să-mi pregăteşti pentru mîine, cînd plec, două clondire cu rachiu... - Rachiu? se uimi ea... Cuvioşia-ta bei în mănăstire? Că la mine n-ai vrut... - Nu, eu nu gust... se lepădă el. Le ţiu pentru musafiri... Şi scoase bani să-i plătească. - Lasă, îi împinse ea mîna în lături, avem noi doi socotelile noastre. Vino mîine sănătos. Călugărul îi făcu o plecăciune, cu dreapta la inimă, şi ieşi iarăşi blagoslovind-o. Valenţa îl petrecu pînă-n prag, apoi se întoarse repede şi vorbi în taină cu cei doi muşterii, care îndată se sculară. Erau doi haidamaci, care se şi luară în grabă pe urmele lui Evtichie, îl ajunseră şi se ţinură tot timpul lipcă după el prin forfota pieţei, pe la toate bolţile şi dughenile unde cuviosul strîngea banii datoraţi mănăstirii de negustori. Pînă la prînz, şi această sarcină Evtichie o dete gata. Boierul Cemica îl aştepta cu masa, unde alt rînd de oaspeţi de seamă se înfruptară din duhul părintelui, presărat cu poveţe, paradigme şi povestiri. Spre seară, după ce primi din mîna gazdei alţi galbeni pe arenzi şi slujbe de pomeniri, se în-cuiară amîndoi în odaia căptuşită cu cărţi şi luară de la cap vechea şi tainica lor vorbire, fabricarea aurului. Cemica avea credinţa că Evtichie nu se poate să nu cunoască şi minunea asta, după cîte întîmpinase în lume şi povestea. Ajunseră iar să dezbată din nou isprava sfîntului Spiridon: - Şi zici cuvioşia-ta că numai din şarpe se poate face aur, întrebă boierul, gras şi cu înec în piept. - Numai din şarpe, întărea Evtichie. Aşa scrie în Scripturi, la viaţa sfîntului Spiridon. -Am citit şi răscitit minunea, gîfîia Cemica. Uite cartea colo, dar nu spune că sfîntul a prefăcut şarpe în aur, ci numai aurul în şarpe, care s-a dus numaidecît pe gaura lui în pămînt. Sfin-ţia-ta n-ai putea face de-a-ndoaselea? Aşa parcă spuneai... - Eu n-am zis că pot. Cerc numai cu şarpele meu, pe care-1 cresc şi-l ocrotesc, precum ştii, de doi ani. Astă-iamă l-am ţinut ca pe o cloşcă sub pat într-o oală. Dacă o vrea Dumnezeu şi cu rugăciunea sfîntului Spiridon, în locul lui am să găsesc grămăjoara de aur care-mi trebuie să zidesc, cum m-am legat, o biserică. Altă nevoie de el nu am... Şi-şi făcu trei cruci, după care se trase în odaia lui cu zăvoare. * în zori, după ce-şi împlini canonul rugăciunilor învrîstate cu mătănii, Evtichie rîndui galbenii mănăstirii în pungă, îşi petrecu baierile ei peste grumaz şi o îngropă adînc în sîn, sub că- 365 VASILE VOICULESCU maşă, de-a dreptul pe piele. Anteriul încheiat pînă la gît şi rantia învoaltă învăluiră tainiţa. Banii lui, parte dăruiţi de boier, parte căpătaţi pe cruciuliţe şi cutiuţe cu sfinte moaşte aduse negustorilor, îi vîrî de-a başca în buzunarele giubelei. Casa boierească dormea. Numai robii se deşteptaseră şi începeau robota, călcînd cu paşi de pisică. Monahul îşi luase de cu seară rămas bun de la gazdă, aşa că nu mai zăbovi. Afară aerul şi lumina îl izbiră ca un bici... Răsăritul mocnea ascuns în zări... Veghetoare înalte, sombre încă, turlele bisericilor pîndeau ceasul să se aprinză. Numai sus de tot văzduhul era un uriaş zamfir prin care se strevedeau văpăi de aur. Ajuns în mijlocul oraşului pustiu, Evtichie se opri, privi în lungul uliţei pline de bogăţii, răsuflă adînc... Se simţea slobod, stăpîn pe el... Şi dintr-odată trei mari ispite se aţîţară înlăuntrul său, chemate de rîvna lui luptătoare. Întîi îl tăbărî Mamona, diavolul banilor. De ce n-ar fi a lui averea ce purta asupra-i? Putea să şi-o însuşească fugind în lume, ascunzîndu-se... Nu cunoştea el, ca pe degete, tot Răsăritul? Şi aurul îl înghioldea de acolo, din scobitura de deasupra pîntecului, unde îl frigea. Şi numaidecît altă ispită, stîmită din acelaşi loc, îl năvăli, ca să se împreuneze cu cea dintîi: ispita curviei... Trupul alb al Valenţei îi jucă înaintea ochilor şi-l tîrî pe Podul Caliţii. Are s-o cumpere pe grecoaică, s-o scoată din minţi, ca să fugă cu el... Dete tîrcoale hanului: era prea devreme, nu se sculaseră nici slugile. Stăpîna dormea: şi i se năzări aievea, goală, desfacîndu-şi coapsele în aşternut şi el revărsînd ploaie de galbeni peste ea... Şi ispita desfrînării acoperi şi covîrşi pe aceea a arginţilor. Şi a treia ispită i se vărsă acum în măruntaie: a mîncării şi a băuturii... închipuirile tuturor bunătăţilor de frupt, care dau gust vieţii, îi reveniră deodată cu izuri în nări şi bale în gură... Muierea i le întindea, îmbiindu-1 cu mîna ei sidefie... nu se mai putu ţine. Diavolii îl împinseră în tinda hanului, gata să bată în obloane. Ridică, pierdut, ochii: pe păretele cu varul aprins de în-tîiele raze străjuia ameninţător nu Mihai, ci un arhanghel, pe cal alb. îngrozit, se trase înapoi şi o luă la fugă, pipăindu-şi ciocănelul. Rătăci cîtva timp la întâmplare, aiurit, cînd îl întîmpină o biserică, în pridvorul căreia află liman. Căzut pe lespezi, cu ochii la grozăviile judecăţii de apoi ce se desfăşurau zugrăvite pe păreţi, izbuti să se aline. Răsărea soarele, şi lumina mare îl spălă şi pe el. Se sculă şi grăbi spre mănăstire. Trecu prin obor, printre chiristegii, abagerii, opincării, pielării şi alte dughene de tot soiul, unde băieţii de prăvălie spînzurau sub şoproane căciuli, cizme, şalvari, basmale, brîie, ghebe, ipingele... Izul de brad al scîndurilor ridicate în stive, culorile pestriţe ale stămburilor îi furară ochii şi-i molcomiră gîndurile. La ieşirea din oraş spre Pantelimon se opri la o circiumă. îşi aminti de sticlele ce trebuia să ia de la Valenţa. Intră şi cumpără două clondire de rachiu, cărora le dete drumul în buzunarele rantei: greutatea lor, de o parte şi de alta a trupului, o simţi ca o cumpăneală; şi pomi mai departe. Drumul, încă aşternut cu rouă, îl coborî în valea băhnoasă unde păşteau cirezile Ghiculeştilor, al căror palat strălucea din acoperişuri prin frunzişurile parcului. Nu se grăbea. Ajunse la potecuţa ce se abătea la dreapta şi intră sub coviltirele codrului... Vlăsia îl înghiţi. Ispita muierii trecuse ca o furtună... Aici, în pădure, învie însă cealaltă, a banilor. Dacă nu s-ar mai întoarce la mănăstire? De ce se cuvine adică unui puturos de stareţ atîta bănet? Pe cînd el lesne ar putea lua calea Galaţilor, şi de acolo, pe o corabie, la Atos ori la Ierusalim. Diavolul 366 INTEGRALA PROZEI LITERARE insă nu mai avea puterea cu care-1 plesnise la început, şi cuviosul îl dovedi uşor: ce să facă pînă la urmă cu aurul? Cum să înalţe, măcar chiar pe locurile sfinte, o biserică din bani cu păcat? Căci pe altceva nu se pricepea să-i cheltuiască... Mai bine aştepta: şarpele lui din chilie are să-i aducă aurul trebuitor. De-ar scăpa mai repede de ăsta care-1 tulbură... Şi iuţi paşii... Tocmai intra, cam pe la mijlocul Vlăsiei, într-o poieniţă, cînd izbucni deodată, izbindu-1 drept in faţă, un răcnet fioros. - Stai! Şi de după trunchiurile unui gorun ţîşniră doi haidamaci cu flintele întinse... „Diavolii11, cugetă Evtichie, oprindu-se; şi dete să-şi facă cruce... - Mîinile sus!... porunci unul. „Ăştia nu mai sînt draci, sînt tîlhari“, se dezmetici cuviosul. Mai păţise el de-alde astea cît umblase prin pustietăţile arăbeşti. împotrivirea însemna o descărcătură de plumbi în piept. Şi ridică braţele. Lotrii se apropia-ră încruntaţi. Dintr-o ochire, părintele Evtichie îi desluşi pe amîndoi. Cel care strigase părea că este cel mare, căpetenia: mai înalt, trupeş, vînjos şi botocănos, cu chip smolit, ochii răi, păcurii, buzat şi fălcos. Cellalt, mai subţirel, mlădios, dar vînos, deşi nu părea voinic, cu faţa smeadă, mai puţin cruntă. Amîndoi răsuceau mustăţi mîndre, lungi, subţiate la vîrf şi aduse pînă aproape de urechi. Peste cămăşile albe erau îmbrăcaţi cu ilice scurte de aba, găitănate cu negru; pe capetele cu chici îmbelşugate purtau, aşijderi împodobite cu găitane, nişte tichii, puse cam pe ureche. Nădragii, largi sus, se strîmtau pe glezne; în picioare, iminei. Brîiele - înţesate de pistoale şi cuţite. - Ce vreţi de la mine, fraţilor? se miorlăi cuviosul, prefâcîndu-se mai mişel decît era. - Banii, boaită... şi îl încleştară unul de un braţ, altul de cellalt. - Sînt ai mănăstirii, gîngăvi el. -Nu crîcni, că te ucid! Unde-i ţii? Scoate-i! Călugărul nu mai şovăi. - Sloboziţi-mă, zise el, că altfel nu pot. Hoţii îi dădură drumul, supraveghindu-1 cu străşnicie. Cel care nu vorbise trase cuţitul din teaca de la brîu şi-l prinse între dinţi, ca să-l aibă gata: flintele nu mai aveau nici un rost. Evtichie se desfăcu în grabă la piept şi trase punga, căznindu-se să-şi descolăcească de după gît cureluşa. Dar hoţul, nerăbdător, apucă punga şi smuci cît putu. Grumazul cuviosului se încovo-ie, se învineţi, el se înecă. Noroc că baiera se rupse. Dar pe locul ei se ivi în came o dungă roşie... - Bine, ăştia sînt buni... Dar alţii nu mai ai? Hai, nu mă minţi, că dracu’te-a luat... Voi, călugării, sînteţi plini de păcate, mai rău ca noi... - Mai am nişte părăluţe, ale mele, un mărunţiş... - Hai, scoate, ce mai aştepţi... Evtichie îşi rîcîi buzunarele şi vărsă în mîinile tîlharilor cîţiva irmilici, nişte sfanţi, vreo cîteva firfirici şi lei turceşti. - Numa atît? Hai, mai scoate... că eşti ghiftuit, ştiu eu... - Nu mai am, fraţilor, se văita cuviosul. - Mă, voi, popii, sînteţi cei mai hoţi dintre oameni... Treci la cercetare. Aici ce ai? 367 VASILE VOICULESCU Şi, pipăindu-i rantia, dete de sticle. - Nişte rachiu pentru stareţ, minţi cuviosul. - Să fii tu al dracului dacă nu te-ai fi îmbuibat singur din el, acolo la tine în chilie?! Ia dă-le-ncoa... Ia-le, Gheorghe... Că eu m-apuc să-l dezbrac, ca să-l cercetez mai cu de-amănuntul. - Va să zică, pe unul îl cheamă Gheorghe... îşi însemnă în gînd Evtichie. Despuiat, rămas numai în bulendrele de dedesubt, cămaşă şi pantaloni, îi era ruşine... - Ei, aşa mai semeni a om! glumi strîmb gîdele. Cellalt, căruia căpetenia îi azvîrlise rantia, giubeaua şi haina, sta mut, cu ele în braţe şi mereu cu cuţitul între dinţi... - Caută-le, mă, nu sta degeaba, îi porunci tîlharul cel mare. întoarce-le şi pe faţă şi pe dos, purică-le căptuşelile, că ăştia se pricep să-şi ascunză banii... Gheorghe răsturnă veşmintele, le scutură, le vîntură, întoarse buzunarele pe dos: nu mai pică nimic. . Cellalt cotrobăia pe cuvios fară cruţare pînă la piele, în sîn, îi desfăcu cingătoarea, îi lăsă pantalonii, să se încredinţeze că nu avea vreun săculeţ cu bani legat de pulpe. Evtichie sta smirnă. Grija lui cea mare era ca tîlharul să nu-i găsească pistoalele din botfori. Aşa că, bucuros, răsfrîn-se el însuşi, cît mai jos peste ei, pantalonii. Ochii lui verzi, pînă atunci molîi, cu pupilele cît vîrful de ac, se lărgiră, începură să se agerească, să prindă dogoare, jucînd de la obrazul unui hoţ la al celuilalt. Apoi privirile i se opriră pe fruntea prigonitorului, şi repede îi căutară ochii, unde se înfipseră... Şi în gînd îi poruncea să se oprească. Lotrul slăbi cercetarea şi îşi trecu mîna peste faţă, să se şteargă de ceva supărător. - Hm... parcă n-ai mai avea nimic, se învoi el, ridicîndu-se întreg. întrecea cu un cap pe bietul călugăr. Acu ce să fac cu tine? Să te omor? şi rînji. - La ce să te încarci degeaba cu cel mai grozav păcat? grăi blînd Evtichie. Eu n-am nici o supărare de la dumneata, banii erau ai mănăstirii. Eu nu te cunosc cine eşti, d-ta te duci în lume... Şi nu ne mai întîlnim... mie dă-mi drumul să mă duc într-ale mele; şi ne despărţim împăcaţi. - O fi şi aşa... se îmblînzi hoţul. - îngăduie acum să-mi pun giubeaua pe mine, se rugă călugărul. Aşa mă simt parcă gol. - îmbracă-te, porunci lotrul. Nu-ţi fac nimic. Dar... de ce te-a vîndut muierea? - Care? - Ei, care! Grecoaica, Valenţa, cu care ai vorbit ieri dimineaţa... Ţi-e ibovnică? - Da, minţi iar călugărul, pricepînd totul. - Muierea e totdeauna Iuda, mormăi ca pentru sine hoţul. Apoi tare: Să nu mai dai pe la ea... Acum hai să cinstim. Te-ai fi speriat rău: o gură de rachiu pune inima la loc. Şi se trînti la rădăcina unui gorun. Gheorghe, ia suceşte tu gîtul ăstuia... Evtichie, auzind de sucit gîtul, se înfioră. Dar tîlharul întinse ajutorului său unul din clondire. Abia atunci Gheorghe îşi aminti să scoată dintre dinţi cuţitul, îndesă cu el dopul înăuntru, puse sticla la gură şi, pe nerăsuflate, dete de duşcă un sfert. - Ho, mă, că nu e numai a ta... - Ba-i a mea... Tu o ai pe ailaltă... Şi nu-i mai dete drumul din mîini. 368 INTEGRALA PROZEI LITERARE Tîlliarul cel mare destupă şi el clondirul, la fel, gîlgîi îndelung şi, mărinimos, o întinse cuviosului. - Na, bea şi tu: merge şi aşa pe inima goală... N-ai la tine vreo bucăţică de anafură? Şi se schimonosi a rîs... Evtichie facu trei cruci, ceru în gînd iertare lui Dumnezeu şi, punînd limba astupuş în gîtul sticlei, se întoarse într-o latură, prefacîndu-se că bea vîrtos. -Ajunge! strigă hoţul. Adu-o-ncoace... ... Repede, găliganii se chercheliră şi se aşezară turceşte, cu puştile pe genunchi. în toată vremea asta gîndurile lui Evtichie alergaseră în o mie de părţi. La urmă îi aduseră în minte o întîmplare asemănătoare, păţită de un călugăr, a cărei povestire colinda prin mănăstirile Răsăritului: se hotărî s-o încerce şi el aidoma. - Te rog, frate, se plecă el cu adîncă închinăciune spre tîlharul cel mare, învoieşte-mă să mă îmbrac şi cu rantia... - Nu! Asta e prea bună. O opresc eu... Mi-o fac la iarnă manta. - Dă-i-o, mă Dumitre, se amestecă cellalt. După ce l-am jăcmănit de bani, acum să-l şi des-puiem? - Ei, hai, fie... se înduplecă hoţul, cu chef. „Aha, îşi zise Evtichie, pe ăsta îl cheamă Dumitru"... Evtichie îi mulţumi, facu cîţiva paşi înapoi şi ridică rantia. - Uite ce mă rog eu, se-ntoarse el senin la cei doi: în mănăstire, stareţul şi fraţii, oricît m-aş jura, n-au să mă creadă. Au să spuie că eu am dosit banii şi arunc vina pe hoţi. Pentru asta au să mă poarte la Bucureşti, pe la agie, unde au să mă silească să mărturisesc şi ce ştiu, şi ce nu ştiu. Tîlharii se uitau întrebători la el, neştiind unde vrea să ajungă. - De-aia, gîndesc eu, faceţi bunătate şi descărcaţi-vă armele în mantaua asta a mea: găurită de gloanţe, are să fie cea mai bună dovadă. - Bravo mă, popă deştept, bine te-ai gîndit! strigă Dumitru vesel. Şi se ridicară. Scularea însă îi clătină rău. Abia se ţineau pe picioare. Călugărul, ca la o joacă, sprijini haina într-un copăcel mai departe, cu piepţii întinşi în lături, ca nişte aripi. - Da, stai întîi să pocnim sticlele astea goale, zise Gheorghe. Şi cele două clondire, zvîrlite cu putere, detunară izbite de copaci. Apoi se întoarseră la manta. - Vă rog să trageţi mai cu seamă pe margini, îi îndemna Evtichie, să-mi rămîie spatele întreg pentru la iarnă. Hoţii se proptiră, de bine, de rău, pe picioare, înţepeniră armele în umeri, ochiră şi le sloboziră pe rînd. Bubuiturile desfundară surzeniile codrului... Ploaia de plumbi ciurui întreaga dulamă şi răpăi în frunziş. - Halal! strigă monahul, încurajîndu-i. Straşnici ţintaşi! Aoleu, mi-a rămas comănacul neatins... Şi-şi rezemă potcapul într-un ciot. Faceţi-vă pomană şi mi-1 găuriţi şi pe el!... Vlăjganii, umflaţi de rîs, traseră pistoalele din brîie, cîte unul în fiecare mînă. Patru detunături amestecate în una împuiară tăcerile pădurii. Potcapul căzu ca o neagră pasăre împuşcată. - Ei, acum eşti mulţumit! rînji cel mare, căznindu-se să bage la loc pistoalele descărcate. 369 VASILE VOICULESCU - Prea mulţumit... Acu să vedem dacă o să fiţi şi voi, grăi Evtichie. Se plecă, atinse botforii, şi într-o clipă puse pistoalele lui în piepturile tîlharilor. Şi nu le mai dete timp de trezire. Pînă să ducă ei mîinile la cuţite, porunci: - Nu mişcaţi, că trag... Hojmălăii încremeniră şi-l priveau cu spaimă: toată sfinţenia lui, pînă atunci dezlipită de cele pămînteşti, se făcuse lumească şi de o nesuferită putere... - Descingeţi-vă brîiele... încă nedumeriţi de repezeala întorsăturii, ei şovăiau. - Hai, fuga! Să nu zic de două ori, că vă culc la pămînt... N-avură încotro şi trebuiră să se descingă. - Acu, nădragii jos! Hoţii nu pricepeau şi-l priveau rătăciţi. - Desfaceţi-vă brăcinarele! Haidăii, din ce în ce mai încurcaţi, se supuseră. - Lăsaţi-vă nădragii în vine. Lotrii holbară ochii... nu înţelegeau. - Aşa, cum faceţi voi cînd vă daţi în poiană, pentru nevoi. Oamenii se supuseră, şi pantalonii căzură din brîneţe. -Nu numai atît... jos, coborîţi-i mai jos, pînă la călcîie, strigă Evtichie neînduplecat. Abia acum ei înţeleseră: nădragii, strînşi pe glezne, se prefăcură într-un fel de cătuşe la picioare... Cu ei în vine, nu mai puteau fugi. Abia le îngăduiau să facă doar paşi mărunţi şi înceţi; şi numai în lături, ca cei puşi în fiare. - Ridicaţi-vă flintele, pistoalele, scoateţi cuţitele şi le puneţi grămadă aci... Să ai grijă, Dumitre, de pungă ca de ochii din cap... Unde ai ascuns-o? Şi de mărunţişul meu... Gheorghe, porunci cuviosul. Hoţul holbă ochii, minunîndu-se ca un prost de unde-i ştie numele... - Ia betele şi leagă mîinile lui Dumitru la spate: strînge bine, îl îndemna, supraveghind lucrarea, nu-ţi fie milă: nu ţi-ar fi dat nici o lescaie din banii furaţi. Şi tîlharul cel mare pierdu, pe lîngă a picioarelor, şi folosinţa braţelor. - Aoleu, părinte, se văicărea Dumitru, îţi pupăm mîinile şi tălpile, îţi dăm îndărăt banii şi pe deasupra tot ce avem, puşti, pistoale, haine, numai dă-ne drumul, măcar cu pieile goale... - Cu milogeala ta, dai de bănuit că eşti ţigan, balaoacheşe, îl înfruntă monahul. - Aoleu, să nu ne duci la agie în Bucureşti, că ne spînzură, se văita Gheorghe. - Ce am eu cu agia? spuse liniştit călugărul. Eu vă duc la mănăstire: o să fiţi robii ei. Haideţi, mişcaţi. Şi să nu cercaţi să cîmiţi din cărare, că vă culc la pămînt. Şi pomi spre Cemica, încet, cu pistoalele puse în spatele lor. Hoţii abia se mişcau, cătuşele nădragilor nu le îngăduiau să puie un pas înaintea celuilalt. Coseau doar poteca, mişcînd picioarele numai pe lături, ca nişte vite puse în piedici - nu se afla chip de fugă, nici măcar de abatere din cărare. Spre seară, alaiul, cu Gheorghe în frunte şi Evtichie în coadă, intra pe poarta mănăstirii. 370 INTEGRALA PROZEI LITERARE Portarul bătu clopotul de primejdie. Un roi de călugări se strînse în jurul lor. Sosi şi stareţul. Cuviosul istorisi isprava, dezlegă mîinile lui Dumitru şi porunci să dea părintelui stareţ punga, îşi luă înapoi bănuţii şi lepădă în seama superiorului pe tîlhari, rînduind ca a doua zi cineva să ridice grămăjoara de arme părăsită în pădure. IV Tîlharii fură zăvoriţi în beciul unde se întemniţau ţiganii osîndiţi pentru fugă sau neascultare. • Trei zile şi trei nopţi, fară apă şi fără mîncare, ei au stat liniştiţi, căutînd o gaură pe unde să fugă. După asta, înteţiţi de foame, au început să se zbuciume, să urle, să răcnească. - Aşa se domolesc fiarele mari, lămurea stareţul. Leul, tigrul cu nimic altceva nu se biruie şi nu se supun decît cu foame şi sete. Acum, du-te cuvioşia-ta, părinte Evtichie, la ei, că te cunosc de stăpînul care i-a prins. Evtichie, însoţit de alt frate, coborî în beciuri, trase oblonul de la ferăstruica zăbrelită a bascei unde zăceau hoţii şi-i chemă pe nume, cu glas tare: - Dumitre, Gheorghe, arătaţi-vă păcătoasele voastre feţe... Mişeii îşi îndesară capetele ciufulite în deschizătura de firidă a ferestruicii. - Uite, na-vă apă şi pîine... Şi cuviosul lăsă în căngile mîinilor lor întinse cîte un codru de azimă şi o bardacă de apă. - Şi pocăiţi-vă... Hai, vă las şi lumina asta chioară, ca să vedeţi să duceţi la gură. Şi nu mai puse oblonul. A doua zi la fel, a treia zi zăbovi mai mult de vorbă cu tîlharii, care-1 ascultau spăsiţi, înghesuiţi la spărtura din zid, de unde le venea glasul îmblînzitorului. Două săptămîni în şir, cucernicul, însufleţit de o milă şi rîvnă nouă, de un zel din ce în ce mai arzător, îi prociti, îi spovedi, îi catehiză prin zăbrele, zugrăvindu-le grozăvia faptelor lor, cumplitele pedepse ce-i aşteaptă pe lumea asta, ca şi în cea viitoare, focul nestins al gheenii, smoala şi pucioasa din cazanele Satanei. După care îi mîngîia cu binefacerile întoarcerii la pocăinţa şi cununile virtuţilor. Tîlharii se înmuiaseră de tot. Se spovediră printre gratii, îşi mărturisiră crimele, rostiră vorbă cu vorbă după părintele Evtichie rugăciunile uşoare. - Să le ţineţi minte, le poruncea el. Şi să le spuneţi tot timpul. Iar cînd ajung şi pînă la păcătoasele voastre urechi bătăile clopotelor de sus, îngenuncheaţi şi rugaţi-vă. Ei aşteptau acum pe cuvios cu aspră nerăbdare şi-l doreau, nedeosebindu-1 bine de mînca-rea şi băutura ce le aducea. Ascultau, spăsiţi, molitve şi acatiste, primiră printre drugii temniţei mir pe frunte, amestecîndu-le cu feliile de pîine şi ulcelele cu apă. Duhovnicul era încredinţat că bezna din sufletele lor se risipea, ceea ce-1 îndemna să-şi găsească în îndreptarea acestor păcătoşi o înaltă îndatorire: el îi băgase în această robire a trupurilor, pus de Dumnezeu, ca să aibă prilej tot el să le dezrobească sufletele. - Mă, voi să nu vă plîngeţi de beciul ăsta întunecat unde zăceţi acum... Domnul a avut milă şi grijă de voi să vă dea înştiinţare chiar de aici de pe pămînt ce este iadul dincolo: de o mie de 371 VASILE VOICULESCU ori mai crîncen ca acesta. De aceea să-i mulţumiţi de chinurile ce pătimiţi, ca, pocăindu-vă, să cîştigaţi călăuziţi de mine, păcătosul, raiul cel desfătat. Sus, la stăreţie, dezbaterile în privinţa lor durară multă vreme. Stareţul stăruia să fie trimişi marelui agă, la Bucureşti, care să facă ce-o vrea cu ei, adică să-i spînzure după lege. Unii din fraţi erau de părere să-i păstreze robi, tot timpul cu cătuşe la picioare, şi să-i folosească ziua la corvezi. Noaptea să-i întemniţeze. Alţii, mai omenoşi, că deoarece n-aduseseră nici o pagubă nici mănăstirii, nici lui Evtichie, să li se dea drumul să se ducă în plata Domnului, singurul care judecă şi osîndeşte. - Ca să se întoarcă asupra noastră cînd le-o veni bine, le trase luarea-aminte stareţul. - Părinte stareţ şi fraţilor, zise la urmă cuviosul Evtichie, încrucişîndu-şi smerit braţele pe piept. E drept ca nemernicii aceştia să fie ai mănăstirii, în a cărei putere i-a dat Dumnezeu. Dar şi mănăstirea are îndatoriri către orice suflet omenesc, cît de jos căzut ar fi: şi cată să le împlinim. De aceea, dacă mi-i încredinţaţi mie, nevrednicul, pe lîngă că am să-i priveghez să nu fugă, am să mă căznesc prin cuvînt, pilde şi rugăciuni, din furi şi tîlhari ce sînt, să scot oameni cu virtuţi, plăcuţi lui Dumnezeu. - îţi iei asupră-ţi această primejdioasă sarcină? îl înfruntă stareţul. Ia seama, cuvioase, tare mi-e teamă că şi aici şi-au vîrît coada tot ispititorii sfinţiei-tale... - Ispitele sînt pururi în noi şi pentru noi, o ştiţi toţi, deşi ascundeţi. Prin ele ne cearcă şi ne lămureşte bunul Dumnezeu. Şi să ştii, părinte stareţ: cînd nu vor mai veni asupra noastră, să luăm aminte: însemnă că sîntem căzuţi de la faţa Celui Preaînalt. - Bine, te-am ascultat. Dar nu ştiu dacă şi sfinţia-ta ai citit în filocalia grecească - de nu o ai, ţi-o împrumut - ce scrie fericitul Nil ascetul: „Acestea le spun nu ca să opresc pe unii de a cîrmui la mîntuire, nici împiedecîndu-i a călăuzi pe unii dintre tineri la evlavie. Dar să nu se apuce dintr-odată de acest lucru, gîndindu-se numai la partea lui cea plăcută, la slujirea ce le-o vor face învăţăceii, la fala ce-şi vor agonisi de la streini, fără să cugete şi la primejdiile ce urmează". - De primejdii ne apără numai Sfintul. Cît despre fală şi slujire, aveţi să vedeţi şi cuvioşii-le-voastre, se întoarse Evtichie către fraţi. - Bine, despre partea mea ia-ţi-i, sînt ai cuvioşiei-tale, i-ai cîştigat cu iscusinţă şi vitejie chiar de acolo, din codru... Numai să se învoiască şi soborul. Astfel, părintele Evtichie intră în stăpînirea ticăloşilor. Chiar atunci', cum s-a spart adunarea, a coborît la ei şi le-a făcut cunoscut hotărîrea obştii: - Primiţi au nu primiţi? îi întrebă el. Ori găsiţi mai bine cu cale să vă trimitem în judecata spătăriei la Bucureşti? Sînteţi slobozi să alegeţi... Şi glasul îi tremura. Netrebnicii, în genunchi, au cerut să fie opriţi la mănăstire, robi supuşi ai lui toată viaţa... Evtichie atunci, dîndu-i din belşug lacrămile, i-a îmbrăţişat şi i-a sărutat cu dragoste, cît erau de împuţiţi... - Dumnezeu pe voi v-a luminat şi mie mi-a ascultat rugăciunea! se voioşi el. Şi, îndurînd putoarea ce duhnea, s-a pus cu ei împreună să cureţe încăperea de scîmăvia ce se strînsese cît petrecuseră acolo şi le-a ajutat s-o care afară. Asta i-a slujit să-i pilduiască. 372 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Uite, aşijderi hrubei ăsteia este şi trupul vostru, în care zace rob sufletul, mînjit de toată scîmăvia păcatelor. Dar dacă-mi veţi da ascultare, mă voi trudi să vă curăţ spurcăciunea inimilor, ca să ieşiţi la lumina cerurilor, cum am să vă scot acum la lumina zilei. Mişeii, fară un cuvînt, tăbărîră să-i sărute picioarele, ceea ce pe călugăr îl umplu de o milă amestecată cu plăcere. După ce i-a eliberat, i-a mînat la apele lacului, tot în cătuşe, unde i-a dezbrăcat, i-a spălat şi curăţat de rapăn, făcîndu-le un soi de nou botez. -Au să ne moară toţi peştii de atîta jeg păcătos.;, ziceau tare monahii, strînşi să privească întocmai ca la urs. - Mor peştii ca să învieze oamenii, zvîrli răspuns semeţ Evtichie. Că e mai de laudă şi mai plăcut înaintea Domnului mîntuirea unui suflet păcătos decît să baţi degeaba o viaţă întreagă mătănii goale, cum fac ceilalţi. - Asta e îngîmfare şi trufie, părinte, îi strigă un frate, simţindu-se atins. - Lăsaţi-mă pe mine cu truda trufiei şi cuvioşiile-voastre păstraţi-vă lenea umilinţei, îi muşcă Evtichie. Şi îşi văzu înainte de treabă. I-a adus apoi la chilia lui, sălăşluindu-i, acum, vara, afară pe prispă, ca să-i aibă pururi la vedere şi mereu la îndemînă. Din zori şi pînă-n noapte, numai de ei sta, de ei se ţinea, numai cu ei se îndeletnicea. Ambiţia să biruie, dovedind mincinoase neîncrederile ce-1 împrejmuiau, îi da şi grijă, dar şi simţire de înger păzitor. Hoţii, upiţi de foame, zăpăciţi de întunericul temniţei, se lăsau moi şi ascultători ca nişte prunci. Uscaţi, scofîlciţi, cu oasele din umerii obrajilor ieşite ca nişte şolduri şi ochii căzuţi în fundul capului, le crescuseră nişte bărboaie mari, negre, încîlcite, cu mustăţile pleoştite şi chicile ajunse peste grumaji. Evtichie se purta cu dragoste, dar nu le cruţa nici una din nenumăratele osteneli duhovniceşti. Nu-i punea la treburi, nu-i lăsa la început să ridice nici măcar un pai. Dar îi hrănea aproape numai cu poveţe şi rugăciuni. - Fiilor, îi dăscălea el, hrana duhovnicească este temelia vieţii. De cealaltă, materialnică, nu e nevoie decît cel mult o dată pe zi, la amiază. Şi le-o aducea chiar el la trapeză. Apa, asemeni, cu merticul: de trei ori pe zi, cîte o ulcică, între răsăritul şi apusul soarelui. încolo, slujbe, cetanii, mătănii, spovediri, fie pe prispă, fie în biserică. Acum cuviosul nu mai lipsea de la slujbe, cum făcea înainte. Venea cu fiii lui sufleteşti - mînjii părintelui Evtichie, cum le spuneau unii - şi îngenuncheau nu, la altar, ci numaidecît la intrare, în fundul întunecos, ca păcătoşii, cerşind milă şi îndurare Celui Preabun. Chiar cele mai neînsemnate chemări de clopot, fie şi peste miezul nopţii, îi aflau pe cîteşitrei „cu făcliile aprinse şi mijloacele încinse", cum spune Evanghelia. Gheorghe, mai sprinten la minte, învăţase Tatăl nostru, Împărate ceresc, rostea, cu multe poticneli, Crezul. Dumitru, tîmp, nu putuse deprinde nimic, nici măcar Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul... Fire avană, la început el scăpa sub bolta de umbră şi răcoare a bisericii, ca în codru. Aici se simţea slobod de necontenita spionare şi procitire a lui Evtichie. Monahul, silit să se roage, îl slăbea din chingile ochilor, îl uita, măcar cît ţinea slujba. Dumitru sta în genunchi, după un stîlp, cum ar fi stat în pădure, la pîndă, după un trunchi, aşteptînd un şuier de la tovarăşii 373 VASILE VOICULESCU rînduiţi de el în calea negustorilor. Sus, candele aprinse, aducînd a stele, îi măreau năzăreala. îşi pipăia cingătoarea goală... şi-l trezea clopotul. Pe urmă s-a dat şi el pe brazdă sub jugul lui Evtichie. Totuşi, avea o piedică undeva, nu la limbă, ci mai în adînc, unde descuietorile duhovnicului nu pătrundeau. Dar greutăţile sporeau osîrdia cuviosului. Niciodată şi nicăieri sufletul lui exaltat nu-şi găsise potolirea, împăcarea, ca acum, în tovărăşia acestor doi tîlhari, cu puţin săltaţi peste mintea şi simţirea dobitoacelor. Preaplinul său pătimaş, toată voinicia lui spirituală, altădată năboind peste ţărmurile fiinţei lui şi potmolindu-le cu ispite şi închipuiri, aflaseră în sfîrşit fagaş şi se revărsau liniştite numai pentru mîntuirea scumpilor lui păcătoşi, pe care-i luase de suflet. Cu aceste de toată clipa osteneli şi nevoinţe pentru alţii, Evtichie se uita pe sine. - Voi aţi rămas singurele mele ispite, le spunea el, voios. Doi mişei, din care trebuie, ca din cremene, să scapăr oameni curaţi ca lumina, spre slava lui Dumnezeu... Nu vă supăraţi deci că izbesc în voi ca un amnar tare. Cuviosul nu ştia că scînteile ţîşneau nu din piatră, ci din oţelul care le loveşte, adică din el. Curînd se înhăma cu mare ardoare şi la altă treabă: să clădească, lipită de chilia sa, o alta pentru cei doi netrebnici dragi. - Nu vreau să vă apuce iarna lepădaţi ca nişte cîini afară pe prispă, îi mîngîia el. Ceasurile goale dintre rugăciuni le foloseau acum cîteşitrei, împletind trestie şi şovar cărate din lac cu beldii şi trunchi tăiaţi din pădure. Ucenicii fură fericiţi. Minţile lor slabe scăpau de ameţeala rugăciunilor şi a dăscălirilor. Mirosul de lemn verde cu seva proaspătă mustind din el îi îmbăta ca un sînge, singurul pe care puteau să-l mai verse. - Cum dai toporul în mîna ăstora? îl certau pe Evtichie fraţii veniţi să privească noua scorneală a cuviosului. - Trebuie să-i supun şi la muncile ispitelor, răspundea el, nu numai la odihna rugăciunilor: eu ştiu şi cunosc că ei amîndoi mă ucid acum în gînd. Asta îi satură, deodată. Dar numaidecît le vine părerea de rău despre ce-ar fi putut săvîrşi dacă ar fi fost slobozi, ceea ce îi opreşte să treacă vreodată la faptă... Căci ei văd de ce mare folos le sînt, ce grozăvie s-ar alege de ei dacă n-aş mai fi să-i apăr; şi astfel se deprind să mă cruţe. Ba chiar mă iartă şi încep să mă iubească, aşa cum îi iubesc eu pe ei. Tîlharii, prinşi asupra cugetelor lor negre, se priveau cu spaimă, descoperiţi. Ceea ce le sluji mai mult ca o mărturisire. Deşi stingheriţi de cătuşe, ei munciră cu tragere de inimă, şi încetul cu încetul îşi durară o cocioabă unde să se adăpostească de asprimile iernii. Cu asemenea cucernice nevoinţe duhovniceşti şi liniştitoare trudă a mîinilor, intrară cîteşitrei în marele post al Crăciunului. Evtichie hotărît să-şi împărtăşească fiii, cu voia lui Dumnezeu, chiar în ziua naşterii Mîntuitorului. Şi îşi îndoi sîrguinţa asupra lor. - Cum se lămureşte aurul în foc (cuvîntul „aur“ trecu fulger prin amîndoi ucenicii), aşa se cuvine să ne curăţim şi noi spurcaţii, spunea cuviosul punîndu-se în rînd cu ei, să ne curăţim măcar cinci săptămîni, în văpăile ajunărilor, privegherilor şi rugăciunilor, facîndu-ne vrednici să primim ca nişte potire strălucite cutremurătoarele taine: trupul şi sîngele Domnului. Tîlharii nu pricepeau ce sînt alea, dar îndurară cu supunere, neavînd încotro, toată sleitoarea pregătire pentru împărtăşanie, de-a lungul întregului post, din care ieşiră cu chipuri şi trupuri de mucenici. 374 INTEGRALA PROZEI LITERARE în sfîrşit, lăiaţi, primeniţi, cu bărbile şi chicile ţesălate, primiră cu smerenie la altar, în ziua de Crăciun, sfînta grijanie, de care înjuraseră de atîtea mii de ori... Părintele lor sufletesc tremură de bucurie şi iarăşi plînse... Şi numaidecît le veni, chiar acolo, în biserică, o neaşteptată răsplată: în faţa întregului sobor, Evtichie le-a descuiat fiarele de la picioare; erau acum cu adevărat oameni liberi. Fură apoi puşi din nou să îngenuncheze la altar, unde, sub patrafirul preotului, jurară amîndoi pe cruce şi Evanghelie că vor rămîne fiii credincioşi ai mănăstirii pînă la moarte. Ţeremonia se sfîrşi cu alte îngenuncheri la strana stareţului şi sărutarea mîinilor tuturor călugărilor. Toţi le răspunseră cu frăţească sărutare de dragoste pe frunte... Astfel aghesmuiţi, închinaţi, împărtăşiţi, juraţi cu înfricoşat jurămînt, fură ridicaţi la treapta de fraţi şi îmbrăcaţi cu rase călugăreşti. Bucuria părintelui Evtichie nu mai avu alte margini decît cerul. Mai ales că stareţul îi pofti şi pe ei la masa cea mare în trapeză, alături de toţi cuvioşii. După ce li se dete felurite gustări şi ciorbe, stareţul porunci cu glas tare: - Turnaţi vin şi noilor fraţi întru Cristos, să închinăm în sănătatea şi pentru buna lor învred-nicire, ca şi în a părintelui lor întru duhovnicire. Ştiu că părintele Evtichie nu bea. Să-i vedem ucenicii... Şi dinaintea învăţăceilor înfloriră, ca două mari flori roşii învoalte, două pahare cu vin sînge de taur. Pînă ce cuviosul Evtichie să se încrunte bine la ei, Dumitru şi dădu de duşcă pe al lui. Gheorghe încremeni cu el la jumătatea drumului pînă la gură. Şovăi, apoi îl lăsă jos... dar rămase cu ochii lipiţi de paharul plin. - Nu te supăra, cuvioase Evtichie, îl luă uşor peste picior stareţul; cel care şi-a băut paharul a intrat deplin sub ascultarea călugărească: a împlinit întru totul porunca mai-marelui său, a stareţului mănăstirii. Ei, acum să vă fie de bine şi duceţi-vă la odihnă, cum e rînduiala după împărtăşanie. Şi dete semn ucenicilor să plece. Căci abia de acum înainte venea toiul ospăţului: soseau purceii şi curcanii fripţi, aluaturile cu smîntînă, plăcintele cu nuci, vinurile mari, vişinatele şi cafelele. Evtichie se ridică umilit, mînîndu-şi din urmă, ca un bun păstor, mieluşeii. Stareţul nu cercă să-l oprească. Afară vremea se îndulcise, parcă să întîmpine şi ea schimbarea ucenicilor părintelui Evtichie din tîlhari în monahi. Crăciunul fu nu numai fără zăpadă, ci chiar cu moină căldicică, un fel de coadă lungă a toamnei, cu moleşeală ce îndemna la somn. Şi cum ziua fusese covîrşitor de obositoare, slujbele în biserică nesfîrşite, îngenunchierile zdrobitoare, neofiţii adormiră îndată. Evtichie abia îi putu trezi pentru slujba de miezul nopţii, după care se culcară toţi şi adormiră. A doua zi, cînd cuviosul intră să-i scoale pentru utrenie, găsi numai pe fratele Gheorghe sfo-răind straşnic, cînd gros, cînd subţire, parcă ar fi nechezat un mînz domnesc. Dumitru lipsea. Deşteptă greu pe adormit, să-l întrebe de tovarăş. Ăsta, buimac, nu ştia nimic. El picase în somn ca de un mal. Ieşiră afară, strigară, căutară... Zadarnic. într-un tîrziu, se găsi într-un par de la poartă comănacul pus în vîrf şi rasa atîmînd sprijinită ca de un umăr. Semn că fratele Dumitru se le-pădase de călugărie şi pornise în lumea largă, lăsînd un bulumac în loc. Luase cu el însă cîteva amintiri: lipseau cele patru pistoale de pe peretele chiliei părintelui Evtichie, cîteva sticle de ra- 375 VASILE VOICULESCU chiu şi trei cruci de argint bătute în pietre scumpe, daruri de la înalţii chiriarhi pe unde cuviosul umblase. Stareţul, cînd a aflat, a zis atît: - Ăştia doi sînt adevăraţii diavoli ai lui Evtichie. Bine că a pierit unul... De s-ar face şi cellalt cît mai curînd nevăzut!... Cuviosul simţi jungherul ruşinoasei îhfrîngeri pînă în inimă, dar îl suferi cu desăvîrşit po-gorămînt. Diavolul îl păcălise; dar nu de tot: îi rămînea cellalt ucenic. - Ei, ce zici Gheorghe? îl întrebă el cu îndoială. Gheorghe se scăpă şi trase fugarului o staşnică înjurătură de paşti şi dumnezei, ca în vremurile bune. Duhovnicul căscă ochii, nu-şi credea auzului!... Nu-1 certă însă, înghiţi numai în sec. - Nu cumva vrei să pleci şi tu? îl întrebă el cu blîndeţe. Tu să nu fugi. Spune mai bine, că-ţi dau drumul de bună-voie... Ucenicul îşi veni numaidecît în fire, îngenunche, îşi ceru iertare şi, sărutîndu-i mîna, se jură că el rămîne credincios, purtîndu-i înainte dragoste cît doi. Evtichie mulţumi Domnului şi se mîngîie cu altceva: fuga necredinciosului îi adusese o înlesnire. Cuviosul nu se mai împărţea cu duhovnicia în două, ceea ce pînă atunci dăunase mult propăşirii ucenicilor. Căci Dumitru, greoi şi lainic, nu pricepea, rămînea în urmă, căsca gura la muştele de pe păreţi, ceea ce silea pe cuvios mereu să se întoarcă la el şi să-l mîie cu biciul învăţăturii. Acum toată grija şi zelul căzură pe capul lui Gheorghe. - Vrei tu, fiule, să înveţi buchiile? - Dacă sfinţia-ta crezi de cuviinţă... răspunse cu supusă ascultare bărbosul fiu. Şi începu să-l deprindă la slovă şi să-l canonească zile şi nopţi cu slovenirea ceaslovului. Şi din ce în ce se lipea de învăţăcel. Lîngă el, Evtichie întinerea, trăia din nou vremurile uceniciei sale, uimirile de atunci, ceea ce îi da o duioşie şi o vrednicie care îi împlineau mult mai adînc năzuinţele decît zbaterea şi încrîncenarea de pînă atunci. Strădania lui spre desăvîrşire, alergarea după sfinţenie nu le mai punea în înfrînări şi biruinţe asupra sălbaticelor ispite. Le strămutase în cazna de a schimba pe tîlhar într-un monah aidoma lui, un geamăn al lui Evtichie. - Ştii tu, îl fura el cu povestirile, cum m-am scăldat eu în Iordan? Chiar în locul unde s-a botezat Mîntuitorul: mi s-a părut atunci că se deschide şi pentru mine cerul. Gheorghe asculta tăcut, cu privirile pierdute departe, peste capul dascălului. Acum Evtichie se încumeta să-l călăuzească în taine şi mai adînci: îi vorbea despre puterile duhului din noi, marea arzime ce zace neştiută şi nefolosită de inimile noastre, ca să se risipească zadarnic prin simţurile păcătoase. - Dacă însă ştim să o aducem din fund, să o strîngem în voinţă şi în rugăciune, cu această tainică putere facem, ca sfinţii, minuni, spunea el. într-o zi cu ger aspru rupse un ţurţur din streaşină şi-l dete ucenicului: - Ia ţine-1 tu, Gheorghe, cu cleştele ăsta, ca să nu-1 atingi cu mîna caldă. Ucenicul facu întocmai. Cuviosul se apropie ca la o palmă de gheaţa groasă şi-şi înfipse privirile în ea. Stete aşa, fără să clipească, parcă ghemuit în el însuşi, cît ai spune de zece ori Tatăl nostru. Braţul învăţăcelului începuse să amorţească. Şi deodată, acolo afară, în gerul aprig, din ţurţur începu să curgă lacrimi şi, picătură cu picătură, gheaţa să se topească. 376 INTEGRALA PROZEI LITERARE Gheorghe ridică ochii: la streaşină, cealaltă gheaţă atîma tare şi întreagă, ca sticla. Speriat, scăpă ţurţurul jos, unde îngheţă la loc. - Aşa se cuvine să folosim înlăuntru nostru focul patimilor, fiule. Să topim cu el gheaţa în-vîrtoşerii inimii în dragoste pentru virtute şi pentru Dumnezeu. Pe la sfirşitul lui ianuarie sosi sorocul să ridice iar lefurile călugărilor şi alte cîşuri ale mănăstirii. Evtichie s-a hotărît să meargă la Bucureşti însoţit numai de fratele Gheorghe. Stareţul a ţuguiat buzele şi a cîmit din nas: cuviosul s-a făcut că nu bagă de seamă. - Pune caii la brişcă, Gheorghe, că prin pădure nu răzbim; ne mănîncă lupii. - Nu mai luăm pe nimeni, părinte? - Nu, mergem singuri, numai noi doi. Tu mîi caii, iar eu spun tare rugăciunile. A treia zi se întorceau. Şi Evtichie punea în poala stareţului punga plină cu aur. împrejurarea asta îi aminti că pentru călătoriile puse la cale trebuie bani şi mai ales aur, care umblă peste tot. De atunci începură amîndoi să se aplece cu cea mai mare grijă asupra şarpelui. îi luau seama unde intră, de unde iese; cu ce anume semne vine: dacă nu aduce cumva pe cap sau pe coadă vreun firicel de aur din cuibarele unde se ascunde. Ca totdeauna, jivina bănuia mai ales spre stăreţie, unde pierea. Evtichie destăinui pricina: stareţul ţinea închis în lăzi duium de aur, cît să clădeşti nu o biserică, ci o lavră. - Dar pe de altă parte aurul pierde lumea, se întorcea cuviosul, priveghindu-şi ucenicul. La nevoie pornim pe jos, ca apostolii; corăbiile apoi au obicei să ia călători şi pe degeaba. De sfîntul Gheorghe părintele Evtichie se hotărî să-şi călugărească deplin fiul. Nu ştia încă ce nume să-i puie: şovăia între Gherontie, Ghenadie, Gherman. La urmă alese pe cel al lui Ghe-deon, mare judecător în Israil şi bărbat plăcut înaintea Domnului. Aştepta cu înfrigurare înfăptuirea aceasta, ca o treaptă înaltă în greul suiş al mîntuirii amîndurora, dascăl şi învăţăcel. Nu cruţa nici una din asprele nevoinţe pregătitoare, lepădări de somn, de hrană şi apă, frîngeri şi canoniri, cu care se chinuia şi pe el, şi pe ucenic. - După asta plecăm întîi la Sfîntul Munte, unde e mai uşor de ajuns. Apoi la Ierusalim, după care ne tragem în pustia Eghipetului, unde s-au sălăşluit marii noştri părinţi, Antonie, Macarie, Pahomie. Îmbătrînesc şi nu vreau să-mi rămîie oasele aici, în Vlăsia, să putrezească alături de ale stareţului. Ai să mă îngropi tu lîngă ei, în nisipurile sfinţite de paşii lor. Şi poate te statorniceşti şi tu acolo, spunea el rugător. Gheorghe îi zîmbea subţire, culegîndu-şi gîndurile de departe. - Stareţul nu se învoi însă nici în ruptul capului la călugărirea ucenicului. - E prea devreme, părinte Evtichie, pentru asemenea taină şi e necopt: de cînd îl ai sub ascultare? - Apoi de aproape nouă luni, preacuvioase. - Vezi: nici cît trebuie să stea fătul în pîntecele maică-si. Şi ăsta e om mare, pe deasupra şi tîlhar... - Atunci? ridica întrebător din sprîncene Evtichie. - Atunci trebuie să mai stea în pîntecele ascultării cuvioşiei tale cel puţin de nouă ori pe atît. Altfel iese o lepădătură. - Ce-are de-a face bortul femeiesc cu harul şi mîntuirea duhovnicească? se supăra Evtichie. 377 VASILE VOICULESCU Are mult... că tot o naştere este şi aceasta, cum spune Domnul în Evanghelie: „dacă nu vă veţi naşte din nou“ şi c. 1. ... -Asta e răstălmăcire greşită a sfinţiei-tale, se înflăcăra Evtichie. Tîlharului căruia i-a deschis Domnul cerul, luîndu-1 cu el în rai, nu i-a trebuit decît o clipă, cît să-şi mărturisească pocăinţa. - Cuvioşia-ta eşti Mîntuitorul? se mînie stareţul. - Nu, se învenina înfruntatul. Dar şi noi venim numaidecît după el. Nu ne-a dat nouă, apostolilor săi, putere să legăm şi să dezlegăm, pe pămînt şi în cer, toate cîte vom găsi cu cale? - Cu sfinţia-ta nu mai e de înţeles, se mîhni superiorul. Acum te cocoţaşi şi apostol!... Uite ce hotărăsc eu: cum prea bine ştii, cuvioşia-ta nu ţii de mănăstirea mea. Aici eşti numai oaspe. învoit. Metanie îţi este Mitropolia, unde te-ai călugărit. Du-te şi cere dezlegare de la mitropolit. Sau şi mai nemerit: călugăreşte-ţi ucenicul acolo, ca să ţineţi amîndoi de aceeaşi metanie. Evtichie nu se mai mînie. Dimpotrivă, se bucură: Astea sînt tot numai uneltiri de-ale Satanei. El pune piedicile. Nu dă încornoratul bucuros sufletul lui Gheorghe din gheare... Dar am să-l birui şi de data asta. Şi numaidecît se înfăţişă înaltului chiriarh, cu Gheorghe, jalbă vie, de mînă. —Auzi, auzi! spumegă mitropolitul. Du prostului ăluia poruncă de la mine să-l călugărească. Dacă nu ascultă, îl dau jos din stăreţie şi-l surghiunesc în codru, la schitul Balamucilor. Şi-i slobozi pitac aihieresc precum ca să se împlinească întocmai voia cuviosului Evtichie. cu smerită ascultare. Şi stareţul Ioil n-avu încotro, se supuse. între timp, primăvara prinsese aripi. Lumitatul post era pe sfîrşite. Pastele cădea tîrziu, după Sfîntul Gheorghe. în codrul cu frunzişul încheiat, cucii se strigau pe nume. în cer, berzele fîlfî-iau năframe albe... Treceau văietîndu-se cocorii. Sub streşinile chiliilor se gospodăreau rîn-dunelele. Şi o boare caldă adia din miazăzi, unde, după spusa părintelui Evtichie, se întindea marea cea albastră, care încinge pămîntul pe la mijloc. într-o dimineaţă cucul cîntă de trei ori chiar în spatele chiliei cuviosului, care pornea cu învăţăcelul la biserică. i - Ne cîntă cucul în spate, băgă de seamă bătrînul. Gheorghe ciuli numai urechile. La amiază cucul strigă iar, tocmai cînd ei amîndoi plecau cu blidele după mîncare. Dar pe ucenic îl apucă deodată neputinţele şi se trase în dos, la adăpostul lăstărişului, unde îşi faceau de obicei nevoile... Evtichie îl aşteptă. Nu zăbovi. Se întoarse liniştit şi îşi văzu de treburi. Pasărea de atunci amuţi. în sfîrşit, cu rugăciuni, psalmi şi laude Domnului ajunseră în prourul Sfîntului Gheorghe. Inima cuviosului tremura. A doua zi, discipolul, cu a cărui pregătire îl învrednicise Dumnezeu, va fi părintele Ghedeon monahul. După slujba miezului nopţii, îl rîndui la culcare, blagoslovindu-1, ca a doua zi să fie treaz şi puternic. El însuşi puse capul pe căpătîiul tare şi căzu în toropeală ca cel ce are pe suflet o grijă trudnică. Să fi trecut ca un ceas de somnie, în care i se păru, sau visă, că scîrţîia fereastra chiliei de alături. Pe urmă îl chinui un somn bolnav: două făpturi întunecate, cu obrajii negri, se plecau asupra lui să-l gîtuiască. „Diavolii11 îşi zise, şi se opinti să iasă din ghearele visului urît. Sări drept în picioare. Arătările îl înconjurau din toate părţile. O ispitire crîncenă, cum nu se mai abă- 378 INTEGRALA PROZEI LITERARE tuse peste el de mult, îl năpădi din senin, şi toate păcatele, cu Valenţa în frunte, îl tăbărîră. Uitase de ucenic, de călugărie... Luat pe neaşteptate, fără învoirea lui, cu răsuflarea tăiată, trase, fară nici un folos, ciocănelul. Fu nevoit să înliaţe ligheanul şi, împins de roata dracilor grăbiţi, ieşi în curte, bătînd arama lărmui-toare. La asemenea împrejurare, ucenicul avea mai dinainte poruncă să nu se mişte. Cu mare caznă, Evtichie izbuti să alunge haita necuraţilor pînă la stăreţie, unde procleţii pieriră sub fereastra din stînga, locuinţa stareţului... Era încă noapte, dar abureala depărtată a zorilor se strevedea ca printr-o pînză. El ridică ochii: fereastra dată de părete... şi doi dintre draci căţăraţi acolo, pe glafuil îngust. Cuviosul flutură spre ei ciocănelul. Cînd se văzură ameninţaţi, diavolii săriră jos, parcă să se năpustească asupra lui. Evtichie se plecă şi scoase pistoalele. Necuraţii nu mai îndrăzniră, întoarseră spatele şi o luară la goană. Dar părintele, întărîtat, trase după ei un foc... Asta îl linişti numaidecît şi se întoarse în chilie, unde, sleit, se culcă... A doua zi, Sfîntul Gheorghe: biserica plină de lumini, soborul călugăresc în păr, slujba în toi. Mai aşteptau pe preacuviosul stareţ, care întîrzia. - Nu i-o fi bine, îşi dete cu părerea egumenul. - îl dureau şalele, întări bolnicerul: m-a chemat aseară de l-am tras cu spirt de naft. Se învoiră să mai adaste puţin. Dar întîrzierea se îndelungea. - Ia să mă urc eu sus, cu părintele bolnicer, să vedem ce se întîmplă, se hotărî egumenul. Că nu mişcă nici părintele protosinghel, care doarme în odaia din fund. Călugării suiră treptele, încercară la uşa din faţă. Zăvorită. Coborîră şi ocoliră clădirea: uşa din dos, asemenea încuiată. Bătură, strigară, zgîlţîiră ivările: nimic. Trecură să bată în geam: fereastra deschisă şi geamul spart. O sfecliră. Chemat în sîrg, un cuvios care se pricepea la lăcă-tuşerie descuie. Păşind în vîrfuri, nu cumva să supere pe bolnav, ciocăniră în uşă şi ascultară: iarăşi nimic. Cu sfială, o crăpară puţin, apoi o deschiseră toată şi băgară capetele. Cîteşitrei monahi deteră nişte ţipete de se auzi din biserică şi scoaseră pe toţi de la slujbă afară. în mijlocul odăii, stareţul zăcea într-o baltă de sînge... Se vedea în grumaz o spintecătură groaznică de cuţit: fusese înjungheat întocmai ca un taur. Peste tot, lucruri azvîrlite, patul răsturnat şi răvăşit, lăzile trase afară, sparte, cotrobăite. în altă cameră, leşul protosinghelului, tîrît într-un colţ îi privea cu ochii sîngeroşi ieşiţi cît pumnul din capul vînăt-conabiu şi umflat. Fusese sugrumat de două mîini voinice. La cîţiva paşi afară din mănăstire se găsi alt leş, cu obrazul înnegrit de chinoros: era fratele Gheorghe, ucenicul părintelui Evtichie. împuşcat în coasta stîngă, se tîrîse pînă în locul unde murise: în sîn, trei săculeţe cu aurul stareţului Ioil. în chilie, Evtichie dormea împăcat, ca după cea mai strălucită biruinţă asupra celei mai grozave ispitiri din cîte întîmpinase pînă atunci. iunie, 1957. Schitul de ceară în albinele din prisaca Profirei intrase o răzmeriţă necunoscută care le răsturna toată firea şi rînduielile; nici mai mult nici mai puţin, albinele căpiaseră. Mai întîi, începură să-şi fure între ele, de la stup la stup, mierea, ceea ce isca încăierări cu bătălii grozave. Văzduhul ogrăzii era numai bîzîit furios, iar jos pe pămînt se zbăteau cocoloaşe de albine cu acele înfipte unele în altele. E drept că furtişagul îl deprinseseră de la nişte albine streine, care, în lipsa băştinaşelor, plecate la cules, pătrunseseră după jaf prin uleiele chiabure. Dar, de la alungarea tîlharelor, păgubaşele, spăimîntate de sărăcie, în loc să alerge după hrană, se nărăviseră să se jăcmănească între ele. Şi, ca nişte duşmance, se prădau unele pe altele. La început i-a fost greu Profirei să creadă o asemenea blestemăţie. Albinele ei să se dea la apucături atît de nelegiuite! Nu se putea: erau, de bună-seamă, tot nişte hoţoaice venite de aiurea, care săvîrşeau asemenea fapte. Ca să dovedească adevărul, a trebuit să stea cîteva ceasuri de pîndă la urdinişul unui buduroi, presărînd cu un şomoiog muiat în faină lucrătoarele ce intrau şi ieşeau fară rost şi în mare neorînduială. Albinele însemnate astfel cu praf alb, în loc să zboare la pajişti şi să se întoarcă, încărcate, la matca lor, alergau de-a dreptul la miere de-a gata pe la ceilalţi stupi, de unde ieşeau alungate şi urmărite de stăpînele furioase, care, la rîndul lor, se strecurau hoţeşte pe la vecine, să-şi îndestuleze fară trudă cămara. Din gîngăniile blînde şi cuminţi de odinioară ajunseseră acum nişte muşte hoaţe, leneşe şi neruşinate, numai bîzîit fară nici o treabă. Nu le mai păsa de puiet, ci se îmbuibau ele de miere. Uitaseră de roit şi lăsau să se înmulţească mişuna trîntorilor. în schimb, îşi asasinau reginele. Astfel se pierdu nefolosită toată primăvara într-o învălmăşeală, o dihonie şi o nebunie care aduseră sărăcia şi ruina prisăcii. Dar n-a fost de ajuns atît. Curînd s-a pornit printre ele o boleşniţă. Albinele, toropite, nu mai puteau zbura. Slabe, sfrijite, cu aripile ofilite ca nişte frunzuliţe zburlite de brumă, ele tîndăleau pe acoperişurile uleielor, de unde cădeau jos, moarte. Profira le aduna cu mătura şi le ardea în foc, cum o învăţaseră oamenii, ca să stăvilească molima. Nici roiniţa înflorită, nici isopul amestecat cu indruşaim şi busuioc înmuiat în aiasmă n-a fost de folos. Şi un miros ca de hoit împuţit începu să duhnească din ştiubeiele ciumate. Acum, biata vădană alerga văicărindu-se năucă de la popă la învăţător după poveţe, căci prisaca era singurul ei avut, din care îşi ţinea copiii. Popa şi învăţătorul deschideau cărţi, puneau tacticos ochelarii şi citeau... Dar molifte şi sfaturTselIovedeau fără putere şi de prisos. Nimic nu se împotrivea răului, şi repede stupina ajunse în paragină. în ştiubeiele care nu se mai puteau apăra se aşezaseră moliile de ceară şi se cuibăriseră şoarecii. Singurul leac tămăduitor, îşi dau cu părerea oamenii, era să le dea foc. Cîţiva stupi mai voinici, care vuiau încă încetişor a viaţă, trimiţînd arar cîte o albină să cerceteze grădinile, se stingeau şi ei. Şi, asta, în pragul verii, cînd teii atîmau copleşiţi de arome şi salcîmii se clătinau îngreuiaţi de miresme. 381 VASILE VOICULESCU Nu mai era timp de.pierdut.Văduva-nu mai avu încotro. Urgisită de cer, istovită de rugăciuni neascultate, trebui, după îndemnul tuturor, să alerge la vrăjitoarea satului. fle flăfe f»»a atunci, ca femeie cu frica lui Dumnezeu, se ferise ca de ciumă. Baba îsi sumese buzele subţ|lt32Etăişul de cuţit şi ochii i se aprinseră de o bucurie în care luceau strelicT demînie. Bisericoasa Profira, care se ţinea aşa, de grozava parca ar li avut rudenie de-a dreptul cu simţii, şi pe ea, ca pe o paca- toasă, n-o băga în seamă, li căzuse.acum în mînă! Avea să se răzbune cum nici satina n-ar is- „ . . . . _ ■ ■■■■■ ................................................■ - - ■ „ codi in chip mai drflc^sc—«■»>“ ■ - femeia, plecată, şi-a spus cu noduri în gît năduful, a plîns şi a cemtajutor, adică să se ridice de pe prisaca ei blestcmul. yrăjitoarca a ascultat-o cu toate minţile ei la pîndă. Şi-a dat repede seama că nu e uşor s-o prindă. S-a gîndit cîtva timp şi la urmă i-a dat în şoaptă la ureche un sfat tainic, la auzul căruia Profira s-a scuturat înfricoşată, a schimbat feţe-feţe, şi s-a împotrivit cu deznădejde. Vrăjitoarea rămase stană neclintită şi n-a mai scos un cuvînt. Zadarnic s-a zvîrcolit femeia. Pînă la urmă n-a mai avut încotro şi, supusă, a primit să facă întocmai. Trebuia cu orice chip să mîntuiască prisaca, stupii ei dragi cu care se înţelesese pînă atunci cum s-ar fi înţeles cu nişte prieteni cuminţi. A doua zi, duminică, Profira s-a gătit în grabă şi a pornit împleticindu-se la biserică. Singură, fară să-şi ia copiii cum făcea de obicei. Acolo, galbenă ca moartea, n-a auzit, n-a ascultat nimic. Cu ochii ţintă numai la icoana Maicii Domnului, a stat ca o neroadă, fară pic de rugăciune în gură sau în gînd. Cînd preotul a ieşit cu sfintele daruri, ea a căzut atît de adînc pe pardoseala de piatră, că i-a plesnit pielea genunchilor şi i-a dat sîngele. Ea n-a simţit. A rămas aşa, cu fruntea pe lespezi în colţul unde căzuse, pînă la sfirşitul slujbei. Oamenii, care o ştiau evlavioasă şi necăjită, nu se mirară şi o lăsară acolo. Preotul, după ce se dezbrăcă de odăjdii, trecu grăbit şi ieşi din biserică fară s-o vadă. Văduva se trezi singură şi închisă, cu toţi ochii sfinţilor mari deschişi asupra ei. Dar curînd se dezmetici şi şoaptele vrăjitoarei îi sunară în urechi. Deodată se sculă în picioare şi, cu mare îndrăzneală, pomi spre altar, îi auia auzul ca la cufundătorii în apă, cînd se lasă la mari adîncimi. Dar facu o opintire şi întinse mîna spre uşa din stînga... Şovăi o clipă. Simţi tăind-o în tot trupul o durere care-i aminti de durerile facerii, cînd născuse întîia oară. Se cutremură. Dar se gîndi ce bucurie îi venise pe urmă, cînd sălta pe genunchi pruncul pentru care atît se chinuise. Şi îndrăzni. împinse uşa şi pătrunse val-vîrtej în sfinta unde odihneau înfricoşatele taine. Dete la o parte năframa învelitoare şi în-hăţă cu mîna ţeapănă paharul cu sfinta grijanie. Se miră că-1 poate clinti cu atîta uşurinţă. Se aştepta să se lupte cu el mai greu decît cu o stîncă. Şi îl ridică. în fundul de argint uşor coclit sclipea sîngele misterios al vieţii, cu farîme din trupul cel fară de moarte în el. Femeia duse la gură potirul şi, cu lăcomie de beţiv, îşi umplu pe nerăsuflate gura. Şi chiar din altar, o împunse la goană spre casă, se repezi în ogradă şi se năpusti asupra ştiubeielor, unde scuipă în fiecare la şir cîte o picătură din sfinta cuminecătură adusă cu atîta agoniseală de păcat. Apoi, sleită, ca şi cînd ar fi cărat un munte, se prăvăli între ştiubeiele pustii şi adormi ca moartă. Abia spre seară au găsit-o copiii şi o tîrîră în casă, de unde n-a mai ieşit. A căzut la pat şi a zăcut rătăcită, cu zăpăceli şi spaime, bîiguind întruna despre lucruri neînţelese de vecinii strînşi la capul ei. Vorbind mereu de un foc, de azimă dulce, de care îi este necontenit plină gura. Şi se mira că nu vede nimeni văpaia ce zbucneşte cînd o deschide. Ţinea mai ales cu scumpă-tate scuipatul şi-l înghiţea întruna. Pentru nimic în lume nu l-ar fi lepădat jos... Astat aşa cîteva 382 INTEGRALA PROZEI LITERARE zile. De cîteva ori, cînd i se mai întremau minţile, a dat să cheme preotul. Dar îşi lua seama. Aştepta încă. întreba mereu de stupii care dormeau înainte somnul morţii. Şi se căina în gînd că vrăjitoarea o înşelase trăgînd-o într-o cursă cu înfăţişare de evlavie, ca s-o arunce în păcatul cel mai de neiertat, batjocorirea sfintelor taine. Dar aşa i-a trebuit, dacă a părăsit pe Dumnezeu şi a alergat la cel viclean! Lumea n-o lăsa în pace, îndemnînd-o să cheme vrăjitoarea să-i descînte... Ea n-a vrut să mai audă, hotărîtă măcar de acum înainte să nu mai greşească. Canonită far’ de răgaz de mustrările cugetului, trimise în sfîrşit după popă, care veni cu cartea învăluită în patrafir. Profira îi ceru s-o spovedească. Dete pe toţi afară şi rămase singură cu duhovnicul. - Azi să-ţi citesc numai o moliftă pentru boală, o îndemnă acesta. Nu e nevoie să te mărturiseşti. Nu eşti pe moarte. Şi n-am adus grijania. Femeia, la auzul cuvintelor, se zvîrcoli toată. -Am păcătuit cumplit, părinte, şi nu mai pot răbda păcatul în mine. Trebuie să-l deşert, gîfîia ea, stîlcindu-se în îngenuncheri. Nu cer grijanie. Te rog numai să mă asculţi fără să mă alungi şi să mă blestemi. Şi se smucea de păr ca o apucată. Preotul desfăşură silnic odajdia, şi-o petrecu pe după gît, cu poala acoperi capul strivit de pămînt al păcătoasei, citi o rugăciune şi cu ochii în tavan aşteptă, gata să asculte. Femeia tăcea, plîngînd cu suspine. - Spune, se îndulci duhovnicul, mişcat de atîta umilinţă şi frămînt. - Nu îndrăznesc, părinte. Mi-e groază de mine singură, se scutură ea. Şi iadul are să se în-spăimînte de fapta mea. - îndrăzneşte, fata mea! Iadul a fost biruit şi Domnul poate ierta orice păcat - zise popa, într-o doară. - Al meu e prea mare. îl simt aici, în mine, ca pe o vietate spurcată. Şi se plesnea toată. în sfîrşit, popa o înduplecă să vorbească. Şi femeia, cu sughiţuri, povesti frînt şi încîlcit isprava ei. Amesteca pe vrăjitoare cu grijania şi stupii cu potirul, bătîndu-şi pieptul că a fost o neroadă şi s-a lăsat tîrîtă de diavol în pierzanie, încît duhovnicul nu înţelese mai nimic. îşi dete şi el cu părerea, ca toată lumea, că femeia e pocnită la cap şi aiurează. - Cum?- o întrebă el zîmbind, ca s-o încerce - ai băut cuminecătură chiar din potirul de pe sfînta masă?... Din altar? - Da, părinte. Mi-am umplut cît am putut gura cu grijanie din pahar, că toţi stupii erau bolnavi şi-mi trebuia multă. - Nu se poate! - spuse popa. în potir nu rămîne niciodată cuminecătură. Stă gol. în el nu e nimic. Nici măcar o picătură. Profira holbă ochii nebuni la el. - Da, urmă popa, nici măcar o picătură. Sînt îndatorat să-l golesc după fiecare liturghie, cînd mă împărtăşesc şi Să-l curăţ cu grijă. Nu e îngăduit nici umed să-l las. îl şterg cu năframa. Cum ai putut găsi cît să-ţi umpli gura? Femeia tăcea cufundată în durerea ei, fără să-l asculte mai mult. Ea ştia bine că-şi umpluse gura. O ardea încă puterea cea nerăbdătoare a grijaniei. - Cum era potirul?- întrebă preotul, puţin îngrijorat de neclintirea ei. Profira i-1 zugrăvi întocmai. I se întipărise, odată cu toate spaimele, în minte. 383 VASILE VOICULESCU -Şi de unde l-ai luat? - urmă popa cu cercetarea, nădăjduind o încurcătură sau o abatere a femeii. Dar ea arătă întocmai locul unde odihneşte obişnuit vasul, precum şi învelitoarea cu dungi roşii de mătase şi cruci de fir cusute la cele patru colţuri. Preotul, clătinat, se uimi iar, dar repede îşi reveni în fire: cine ştie cum şi cînd zărise ea toate astea prin uşile deschise ale altarului. - Pe care uşă ai intrat în altar? - urmă să o cerce popa. - Pe uşa dm stînga, unde aşteptăm cînd dăm pomelnice şi liturghii... şi pe unde iesi Sfinţia-ta, cu sfintele daruri. - Şi nu te-a înspăimîntat arhanghelul care o străjuieşte cu sabia de foc? Femeia se opri o clipă să-şi amintească. - M-a întîmpinat cel cu crinul, părinte. - Păi, vezi că minţi?! în stînga, pe unde zici că ai pătmns, e zugrăvit Mihail, mormăi mai mult pentru el preotul, găsindu-şi cumpătul. Nu-i fi vrînd acum să cred că arhanghelii şi-au schimbat locul pentru tine... - Ştiu eu, părinte?! - gemu ea şi se plesni cu palmele peste obraji, îngrozită că a pricinuit tulburare îngerilor. ’ ' - Şi ai găsit cît să-ţi umpli bine gura? ^ - Da, părinte. Am sorbit tot ce se afla în pahar - mărturisi ea, zbucnind în plînsete. Şi pe urmă am scuipat-o în stupi, cum m-a îndemnat diavolul, ca să mă piardă. Preotul clătină din cap. Nu se mai îndoia că bietei văduve i se strîmbaseră minţile. Citi repede o moliftă pentru dezlegarea păcatelor, spuse o rugăciune pripită şi căută s-o liniştească, încre-dinţînd-o că Dumnezeu o iartă pentru orice ar fi păcătuit. Se prefăcea că-i ia de bună-seamă smintenia şi o crede. Ce folos să se pună cu nebuna, şi cum să-i dovedească rătăcirile închipuirii ei bolnave? Şi-i dete iertare cu inima uşoară... " Dar, plecat de acolo, paşii îl duseră fără voie la biserică. Nu trecuse săptămîna de cînd slujise, şi vasul era gol, curat, cu fundul netezit, aşa cum îl lăsase. Doar că l-a găsit descoperit. Cine ştie cum îi alunecase năframa de pe gură şi el nu băgase de seamă, după sfîrşitul slujbei, cînd ieşise... Hotărît, femeia aiura. în urma spovedaniei, Profira rămase multă vreme jos, în nesimţire. Şi iar boli cîteva zile, părăsită de toţi, neîmpăcată, fară alinare. Cînd, într-o dimineaţă, copiii deteră buzna peste ea, ţipînd că în ogradă au năpădit nişte albine care au umplut prisaca pustie. Auzul ei se deschise îndată şi un zumzet harnic îi pătrunse urechile. Profira sări ca înviată din morţi, lepădă de pe ea boală, mustrare de cuget, tot ce o împovăra, şi se repezi afară. Se ţinea oare vrăjitoarea de cu-vînt? Stupii, învioraţi, vuiau înţesaţi de albine, care ieşeau şi intrau în mare rînduială, toate, la rosturile lor, şi încărcate pe la încheieturi cu pulberea florilor. Erau albinele ei. Le cunoştea bine. Sporiseră, dar multe purtau încă pe spate firişoarele de faină cu care le însemnase. Şi numaidecît prisaca se pomi pe o hărnicie şi o muncă fără odihnă, parcă să cîştige timpul pierdut cu boala şi rătăcirea. " " ‘ A fost o vară înadins lungă şi bogată, cu belşug de flori şi fineţe cu cîte trei rînduri de coasă. Apoi, o toamnă tîrzielnică, lîncedă, cu tărăgăneli şi întoarceri de primăvară, a dat ghes merilor şi salcîmilor să înflorească a doua oară, ca şi liliacului să se umple de ciorchini. Strugurii au 384 INTEGRALA PROZEI LITERARE huzurit neculeşi prin vii pînă-n gura iernii, ca şi celelalte pometuri, aşteptînd ca albinele Profirei să-şi umple fagurii. Stupii au avut timp astfel să roiască de cîte două şi trei ori puiţă numeroasă şi sănătoasă, cît femeia nu mai prididea să prindă şi să aciuieze atîta norod. Dar în toată vremea asta ea nu a îndrăznit cu nici un chip să se atingă de stupi şi să-i reteze ca să le ia mierea. Privea uneori cu ură la albine şi, muncită de gînduri, o podideau lacrimile. Ele nu strîngeau pentru casă şi pentru copii, ci pentru satana, în a cărui slujbă erau. Căci viermele neadormit al păcatului o rodea fară curmare. Nu era totul o ademenire a diavolului? Şi nu se iscase dintr-o vrajă? Ii venea cîteodată să ia furca şi să risipească prisaca blestemată, care nu se îmbelşuga decît să-i amintească şi mai aprig de vrăjitoare şi de vina ei fară ispaşă. Mierea care se aduna era spurcată, şi fagurii, blestemaţi de nelegiuirea săvîrşită asupra trupului şi sîn-gelui Mîntuitorului. Ca să dea copiilor să mănînce din rodul vrăjlor, însemna să-i arunce şi pe ei în ghearele necuratului... Şi e de ajuns ea! Pînă la urmă, mierea începu să curgă afară din ştiubeie. Albinele se ostoiseră din alergătură, pregătindu-se de rînduiala iernatului, astupînd găurile, căpăcind fagurii. Copiii plîngeau lihniţi, cu ochii la şiroaiele de miere prelinsă... Bulzul de ceară veche se sfîrşise şi nu mai erau luminări pentru biserică. Şi iama da semne înteţite că are să vină cu toată neîndurarea. Văduva se gîndi iar la preot, să-l cheme pentru un sfat, pentru o sfeştanie. Dar îşi luă seama. Iar n-ar fi înţeles-o. Intr-o seară căzu, hotărîtă, la icoana Maicii Domnului şi se rugă, luîndu-şi asupră-şi întreg păcatul. A doua zi începu, singură, retezatul prisăcii. Cînd desfăcu capacul celui dintîi stup, se aşteptă s-o împroaşte trăznetele iadului, sau măcar mierea să miroasă a pucioasă. Dar nimic altceva decît ochiuri limpezi, pline de cleiul cu mireazmă desfătată... Deodată, mîinile ei, uimite, încremeniră. în inima fagurului se pitula o zidire cu totul deosebită de rostul şi alcătuirea dimprejur. Sta acolo, zămislit din ceară albă ca zăpada, un sîmbure de chivot mărunt, aidoma cu o bisericuţă mică numai cît o lacrimă, dar atît de amănunţit şi desăvîrşit lucrată, că nu-i lipsea nimic, uşi, ferestre, turle, pridvor, din cîte se cuvin unui sfînt lăcaş. Şi înlăuntrul chivotului, prin uşiţele date în lături, se zărea sprijinită pe un fir de picioruş o ţintişoară luminoasă, pristolul pe care odihnea un potir, mic cît o scînteie, unde strălucea păstrat stropul de împărtăşanie scuipat de ea... De jur împrejuml chivotului, de cele patru laturi, se înţesau nişte chilioare, închipuind o mănăstire pitică, de ceară, unde, rînduite de pază, slujeau o seamă de albine anume închinate. Femeia, cuprinsă de o înfricoşată bucurie, alergă din stup în stup şi-i deschise pîlpîind de spaimă. în miezul fiecăruia străjuia strălucitul chivot, cu sfînta cuminecătură în boaba potirului, împrejmuit de chiliile schitului de ceară. îndată, minţile ei zbuciumate se luminară şi pacea coborî peste ea. Pricepu că se întîmplase ceva dincolo de pricepere... Dar ea nu destăinui nimănui minunea. Nici chiar preotului, la spovedanie. Pentru ce, încredinţarea că potirul fusese gol şi că ea băuse numai închipuire?... Dacă Dumnezeu nu voise să deschidă slujitorului său înţelegerea, atunci cînd, sfârîmată, i se mărturisise, poate acum ar fi săvîrşit un păcat descoperindu-i ceea ce se cerea acoperit. Şi nu-şi deschise gura, care păstră toată viaţa aromele împărtăşaniei furate. Moarte amînată De trei săptămîni bătrînul boier Amza se lupta cu moartea şi nu se da biruit. în fiecare noapte cei ce-1 vegheau îi strecurau în mînă luminarea aprinsă, pe care el, horcăind, o alunga cu mînie. Ţinea în el cu ultima îndîrjire sufletul gata să-i iasă. Cîteodată părea chiar că s-a isprăvit şi l-a scăpat. Rudele şi îngrijitorii se pregăteau să răsufle uşuraţi. Dar boierul, încordîndu-se, îşi aducea iar sufletul înapoi, cu sila, de departe, ca pe un rob fugit de la stăpîn. Şi dimineaţa îl găsea din nou viu, cu ochii ţintă pe calendarul de care nu se dezlipea. Deşi aproape leşinat, ţinea să rupă el însuşi zi cu zi filele. Controla astfel răbojul vremii ce i se mai cuvenea să trăiască încă şi alunga moartea la data dinainte hotărîtă. Nici în clipele cele mai grele nu lăsa calendarul din mînă. Se temea ca nu cumva cei din preajmă, sătui de atîta zbucium, să-l înşele şi să smulgă mai multe foi deodată, încurcîndu-i astfel socotelile, ca să-l facă să moară mai repede, înainte de ziua statornicită. Asta prelungea grozava agonie dincolo de marginile îngăduite puterilor unui muribund şi răbdării celor ce-1 păzeau, rubedenii şi slugi, care abia se mai ţineau pe picioare. Dar boierul se îndărătnicea să se împotrivească arhanghelului culegător de suflete şi, dîrz, îl îndatora să-l adaste pînă la împlinirea vechiului zapis statornicit odinioară între Cel Atotputernic şi un strămoş al lui. . Bolnavul pe toate celelalte le uita. Din mintea lui ciuruită... scăpau ca prin nişte găuri negre stările de faţă şi întîmplările din jur: nu mai cunoştea oamenii, bîiguia, uita că a mîncat, nu mai ştia că s-a spovedit abia cu o clipă înainte şi cerea preot, amesteca trecutul cu prezentul. Confunda toate... Un singur lucru rămînea înfipt acolo în conştiinţa lui, ca un ţăruş de care i se încleşta viaţa: că nu trebuie să moară înainte de împlinirea sorocului unei mari fagăduinţi. Povestea era veche şi tainică. Boierul Amza se trăgea din teribilul neam al Drăculeştilor, care au însîngerat cu competiţiile lor la domnie cîteva veacuri ale istoriei. Unul din strămoşi, ca să curme prigoana fratelui său, crunt voievod al ţării, şi-a schimbat starea şi numele şi, ascuzîri-du-se cu familia în munte, a izbutit să intre pentru totdeauna în obscuritate şi uitare. Urmaşii lui au scăpat de căsăpie şi şi-au cîştigat încet averile. Bătrîn şi cucernic, el s-a tras în urmă la Ierusalim, apoi la Sfîntul Munte, unde cu rîvna lui întru sfinţenie şi-a agonisit o slavă nepieritoare. Vestit în toată ortodoxia ca mare isihast şi tainic închinător al rugăciunii minţii, care aduce pe domnul Cristos în inimă, el s-a înălţat la stări neînchipuite pe treptele suirii la cer şi ale cunoştinţei de Dumnezeu. Tradiţia familiei spune că, astfel, cu harul de sus şi prin îngăduinţa proniei, fericitul isihast a căpătat un privilegiu întărit cu legămînt şi pecetluit de însăşi blagoslovenia Celui-de-Sus, ca el, precum şi toţi cei dintîi născuţi, bărbaţi din neamul său, să fie de-a dreptul mîntuiţi şi să le fie deschis raiul. Pentru împlinirea acestei făgăduinţe, moartea era îndatorată să nu-i poată lua decât în întîia noapte de Paşti, la slăvită înviere a Domnului, cînd porţile raiului stau larg deschise pentru toţi fericiţii răposaţi în acel ceas, răpiţi acolo odată cu Mîntuitorul. 387 VASILE VOICULESCU Şi pînă atunci pronia îşi ţinuse legămîntul: şase bărbaţi, capi de generaţie ai neamului privilegiat, de-a lungul a patru secole şi jumătate, îşi daseră duhul în noaptea luminată. Acest ceas izbăvitor al învierii îl aştepta neclintit boierul, ca să moară după vechea datină şi el, al şaptelea şi cel din urmă din şirul neamului ce se stingea, deşi pe el Dumnezeu nu-1 blagoslovise ca pe înaintaşi cu o vîrstă matusalemică, ci îl chema abia în al nouăzeci şi doilea an al vieţii. Dar la asta nu putea pune împotrivire, lungimea de ani nu era trecută în zapis, fară numai favoarea strămutării la ceruri în ziua şi ceasul cel mai luminat al pămîntului. Aşa că pentru nimic în lume şi dincolo de lume, boierul n-ar fi consimţit să-şi dea sufletul măcar şi numai cu o clipă mai înainte. Pentru asta ochii lui erau pururi ţintiţi pe calendar şi urechile la clopotul Patriarhiei. Pentru orişice altceva le ţinea strînse şi închise. Dar mai erau încă două săptămîni de aprigă războire cu moartea pînă la Paşti. Două săptămîni de cazne agonice, în care zi-noapte braţul arhanghelului trebuia abătut şi moartea nerăbdătoare ţintuită în loc. însă o uriaşă nădejde şi o încredere mai presus de fire îl ajuta să săvîrşească minunea. Adică izbutea să pîlpîie atît cît să nu moară cu adevărat şi să dureze pînă la Pastele care venea cu tîrîşuri de melc. Atunci cînd va cădea cea dintîi foaie din cele trei la rînd însemnate cu roşu şi vor suna clopotele învierii, va îngădui şi el morţii să-şi facă datoria, strigînd ca tîlharul: „Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia ta“. Aşteptarea asta migălită cu tot soiul de întreruperi şi morţi înşelătoare umplea de spaimă pe cei ce-1 pîndeau, sleiţi de oboseală şi de ură. Mai ales cucoana Catinca, sora boierului, vedea cu groază cum se iroseşte în cheltuieli zadarnice şi bruma de avere ce i-ar mai putea rămîne de pe urma răposatului. Dacă el ar fi murit de la început, de cînd s-a îmbolnăvit, tot s-ar mai fi ales cu ceva. Dar aşa, de două ori pe zi şi de cele mai multe ori şi noaptea medici, în fiecare seară preotul, care să-i citească şi gata în ascuns pentru împărtăşanie (căci boierul nu primea cu nici un chip cuminecătura mai înainte de Paşte, încredinţat că aceasta i-ar fi ratificat moartea), două surori îngrijitoare cu schimbul tot timpul, alt rînd de slugi tocmite peste cele ale casei, medicamente scumpe, injecţii, baloane cu oxigen şi altele cîte spulberaseră în aceste vremi de năprasnică scumpete sute de milioane. Încît coana Catinca se gîndea chiar că dacă bătrînul s-ar întîmpla să scape ar rămîne sărac şi i-ar cădea ei pe cap. De aceea coana Catinca pe drept căuta chip şi fel să-l ajute să moară, dacă s-ar fi putut numaidecît. L-ar mîntui de chinuri şi ar mai scăpa ceva din averea care se mistuia ca fumul. O parte să o aibă pentru înmormmtare, cu cealaltă să-şi mai îndulcească şi ea viaţa de boieroaică scăpătată. Pentru asta rînduise fară învoirea bolnavului masluri cu cîte şapte preoţi, care s-au rugat pentru uşurarea pătimaşului din chinurile vieţii, i-a aşezat fără ştirea lui la căpătîi icoana facătoare de minuni a arhanghelului Mihail, adusă cu cheltuială de la o vestită mănăstire, icoană cu puteri să scurteze chinurile morţii. învăţată de o prietenă pricepută, i-a făcut, de viu, slujba şi pomeni de mort, a plătit preoţilor de s-au rugat pentru uşurarea lui la sfîntul altar, doar o izbuti să împingă limbile ceasului morţii cu cîteva zile mai înainte. Toate însă zadarnic. Bătrînul Amza, orice i s-ar fi făcut, nu putea muri decît ca un întîi născut din neamul privilegiat al Dră- 388 INTEGRALA PROZEI LITERARE culeştilor, adică în ceasul luminat al Paştilor, pe care, după făgăduinţa nedezminţită, îl aştepta, înfruntînd toate asalturile nerăbdătoarei morţi. Aşa că medicii continuau să vie, medicamentele scumpe să se îngrămădească pe tăblia scrinului, preotul să citească la căpătîi (cu potirul ascuns pentru o eventuală împărtăşanie), surorile sleite de veghe să mănînce cît şapte, slugile să risipească şi să fure. Agonicul cu calendarul la subţioară nu se sinchisea de îngrijorările Catinchii şi îşi vedea de unica lui treabă, încă două săp-tămîni de împotrivire năvalei celei fară de împotrivire. Şi izbutea să-i ţie piept, abia cu un firişor de viaţă desfăşurat cu scumpătate de pe mosorul unei uriaşe voinţe. între timp au bătut clopotele cu sonoritate de renaştere italiană ale Paştelui catolic. Toţi dimprejur au vestit pe bolnav despre acest nimerit prilej, nădăjduind că el are să consimtă moară. Tot Paşte se cheamă că este, acelaşi Crist despică piatra mormîntului şi înviază la cer. Dar boierul Amza, cu ochii pe calendarul lui, n-a văzut, n-a auzit. Calendarul lui îi amîna moartea cu încă o săptămînă. Coana Catinca şi toată şleahta ei a trebuit să se plece şi să aştepte. în sfîrşit, prima foaie din cele trei însemnate cu roşu s-a arătat, şi Pastile drept-credincioşilor s-a vestit pentru a doua zi. Bolnavul dintr-o dată s-a liniştit şi s-a pregătit să-i iasă întru întîmpi-nare. Chinurile au încetat şi agonia s-a schimbat într-o radioasă bucurie. Cu mintea mai limpede ca oricînd, i-a chemat pe toţi, şi-a cerut iertăciune, i-a sărutat, apoi din nou s-a mărturisit, s-a împărtăşit de data asta, şi-a luat rămas bun şi cînd a sunat clopotul cel mare de la Patriarhie a pus de a deschis aparatul de radio şi a ascultat cu sfinţenie slăvitul Cristos a înviat, amestecat cu salvele de tunuri. Apoi a poruncit să se stingă luminile electrice, să se lase numai o candelă aprinsă şi, îmbăiat, îmbrăcat în haine noi înadins făcute pentru înmormîntare, cu barba frumos pieptănată, i-a pornit pe toţi la culcare, iar el s-a întins pe pat, a încrucişat paşnic mîinile, între care a încleştat luminarea aprinsă şi a închis ochii, vegheat numai de sora de noapte, pe care a rugat-o să aibă grijă de luminare. Şi în odaia cufundată în întuneric a pornit să se petreacă misterul mult aşteptat al mîntuirii. Bătrînul a aţipit uşor, cu răsuflarea din ce în ce mai potolită, tot mai slabă, ca o stingere. Sora l-a privegheat o vreme, apoi, toropită de oboseală, a suflat în luminare, care ameninţa să ardă mîinile mortului, şi s-a culcat în fotoliu să doarmă pînă a doua zi cum avea porunca de la boier: Moartea lui să se săvîrşească în mare pace şi taină. Şi toţi prin odăi, acum împăcaţi, au căzut ca morţi într-un somn greu şi lung, cel dintîi nestingherit, după atîtea săptămîni de nopţi cu vaiete, injecţii, baloane, buiote, spovedanii şi rugăciuni. A doua zi dis-de-dimineaţă, un lung fior sonor a străbătut întreaga casă adormită, ca o alarmă: chema neîntrerupt soneria din odaia mortului. Dezmeticiţi cu greu, s-au îndreptat toţi împleticin-du-se într-acolo, afară de cucoana Catinca, mai lîncedă la auz şi sigură pe rămăşiţa de moştenire. Cînd au deschis uşa şi au intrat n-au văzut deodată nimic, perdelele groase atîmînd încă în ferestre. Dar au auzit cu spaimă gura boierului Amza, care, mînios, striga cît îl îngăduiau puterile după slugi. Toţi s-au tras înapoi de groaza strigoiului. Dar ţipetele boierului nu conteneau. Cu mare sfială s-a strecurat uşor sora de schimb şi a aprins lumina. Boier Amza, în capul oaselor, odihnit şi luminat, cerea să i se aducă apă caldă şi prosopul pentru spălat, peria şi pieptenele pentru dichisit şi apoi numaidecît cafeaua cu lapte şi cozonac, că îi este foame. La masă are să ciocnească ouă roşii şi ar pofti puţin stufat de miel. A lămurit pe toţi că trecuse hopul. Dumnezeu l-a 389 VASILE VOICULESCU încercat numai şi îl ammase iar - cine ştie! - pentru Pastele viitor sau peste mulţi alţii. în ace-aşi timp a cerut să se ridice de pe patul lui, unde zăcuse şi zăcea pieziş sora de noapte leşinată de spaima cmd mortul în zori îi poruncise să-l gătească si să-i aducă mîncare ..... A fost apoi o istorie nemaipomenită. Puţin a lipsit ca, în locul boierului, cucoana Catinca să se bucure de privilegiul neamului şi să intre aşa păcătoasă de-a dreptul în împărăţia cerului ca una ce a fost gata de atîta ciudă să dea pe loc ortul popii. Caci îndată boierul s-a pus pe trai şi îngrijiri, ca un om ce trebuia să dureze cel puţin un an. adica pma la Pastele viitor. ' A chemat numaidecît avocatul să-i vîndă casa, cu clauza ca să fie lăsat să locuiască în ea cît va mai trai. A dat la vînzare nişte acţiuni din fondul lăsat pentru pomenire. A tras numerarul des- i cheItuielilor de mmormintare şi i-a deturnat întrebuinţarea pentru mîncare si băutură si a mai anulat alte danii şi legate făcute moştenitorilor. A doua zi familia îngrijorată s-a adunat la sfat mare. Boier Amza risipea acum fară putintă e a-i pune stavila averea. De bucurie că n-a murit, zvîrlea banii în vînt. Trebuiau luate măsuri grabnice. La mijloace tari nu se putea ajunge. S-ar fi căzut ori să-l strîngă de gît, ori să-l otrăveas-ca. ^ ar nu ar fi făcut nimeni asta, chiar dacă se gîndeau. Nădejdea era numai la Barbu, nepot de sora al boierului, un fel de Ulise al familiei, fertil în tertipuri şi viclenii. Barbu a cerut timp de gîndire. Şi după cîteva zile s-a înfăţişat cu dezlegarea. Bătrînul se înse-ase aşa cum era înşelata toată lumea. Nu murise fiindcă Pastele ce se sărbătoreşte acum nu este aştele cel adevarat. Cu schimbarea calendarului pe stilul nou, biserica însusi îsi zăpăcise rânduielile şi-ş, încurcase sărbătorile, aducînd învierea Domnului cu o săptămînă mai devreme decît se cuvenea şi de cum cereau canoanele şi vechiul calendar. Pastele cel adevărat pentru care pronia hărăzise slavitul privilegiu strămoşului iubit de Dumnezeu va fi dumineca viitoare. Atunci se sărbătoreşte autenticul şi veridicul Paşte la Ierusalim şi în toate bisericile Răsăritului rămas ortodox. Numai in acea noapte, care va fi peste trei zile, se deschide cerul şi dă drumul către rai ce or aleşi. Ca dovada stau adeveririle de la schiturile rămase credincioase, aduse de către un a rm călugăr stilist la patul bătrânului şi care ameninţă cu veşnice cazne pe toţi cîti prăznuiesc aştele eretic. Nepotul a mai mfaţişat încă vechea Pascalie cu litere chirilice, ale cărei calcule inspirate de înţelepciunea divină arătau Pastele la data lui neclintită, adică peste trei zile. Batrmul a ascultat cu supunere şi s-a clătinat adînc. Dintr-odată susurul de viată a secat în el. Şi agonia, întreruptă miraculos cîteva zile, a început iarăşi, grea. Din nou s-au pornit veghile !lnjeCţule’ baloanele cu oxigen, cu care să se mai înnoade firul vieţii pînă la sfîrsitul saptamimi. ' ■ Acum nepotul smulgea pentru bătrân foile calendarului şi îi cîrmuia drumul către veşnica alinare Şi in ceasul hotant de nepot, la miezul nopţii, cînd după o placă de patefon au răsunat unţate in limba engleza clopotele Ierusalimului şi slujba învierii de la Sfîntul Mormînt cu nstos a înviat cintat dupa canon în douăsprezece limbi, boierul Amza si-a dat duhul cu un zîm- * spre stram05i' priv'leeia,i' aş,ep,au sW imbraţiseze in i’0*" Perna de puf Tînărul scriitor, care, cu numele de Al. Philadelf, iscăleşte nuvele şi povestiri din ce în ce mai preţuite, nu se lasă numai în seama talentului său firesc. El se îngrijeşte să-şi agonisească necontenit şi de pretutindeni material de tot soiul, temelia aşezării lui artistice, şi să-şi înmulţească cunoştinţele culese din toate tărîmurile. Nu se leapădă şi nu dispreţuieşte nimic. Variind aria subiectelor, lărgeşte şi adînceşte fondul şi prin artă îndatorează forma să-şi dilate şi multiplice tehnica, să-şi intensifice şi mlădieze stilul, altoit cu regimuri noi, silit să-şi descopere singur expresiile proaspăt potrivite şi numai cu asta originale. Practicînd metoda asolementului literar, nu exploatează pînă la sleire o vînă. [Un teren ce-i dase roade.] O lasă odihnei şi trece în alt domeniu: de la viaţa cea mai banal reală şi autentică, la fantasticul cel mai pur şi straniul absolut. Dinamica sa disciplină artistică îl urcă şi coboară prin toată claviatura genurilor, îl poartă, ucenicind, pe toate treptele frumosului, ca să deprindă mî-nuirea tuturor uneltelor spiritului, de la intuiţie la raţiunea strictă şi analiza cea mai subtilă. El îşi impunea cultura instinctelor, pe lîngă aceea a inteligenţei şi a imaginaţiei, ca astfel înarmat să cîştige nu măiestria, anchiloza meşteşugului, ci plinătatea. Unul din mijloacele mai la-ndemînă, cînd nu trece peste graniţă, este peregrinarea prin diferitele ţinuturi ale ţării, cu aşezarea în localităţile ce-i deschid zări inedite şi cine ştie ce alte ciocniri de aspecte şi probleme neîntîlnite încă de interesul său creator. în Bucureşti, deşi are baştina lui, o casă moştenită de la părinţi, se mută mereu dintr-un cartier în altul, pentru cîteva zile sau o săptămînă, ori se schimbă de colo-colo în sînul aceleiaşi mahalale, după belşugul informaţiilor şi originalitatea documentării, care să-i dea ghes la lucru, să-i învioreze inspiraţia şi să-i mărească imaginaţia. Căci pentru el, spre deosebire de fantezie, care e de soiul visului, imaginaţia e de natura raţiunii, o raţiune superioară, liberă, descătuşată de toate formalităţile strimte şi încete ale raţiunii obişnuite. Odată, un prieten care copilărise în cartierul evreilor, îi povesti despre un obicei al acestora de a înăbuşi pe muribund cu o pernă apăsată pe faţă, în puful moale al căreia li se culege agonicilor sufletul, uşurîndu-le şi astfel caznele morţii. Văzuse, spunea prietenul, în casa ceauşului sinagogei, lîngă care locuise şi cu ai cărui copii se juca, sumedenie de perne cîştigate în chipul acesta. Lumea care ştia nu le cumpăra. Se îngrozea să pună capul pe o pernă umplută de ultimele suspine ale agonicului... Ceauşul le trimitea în alte părţi sau îşi înzestra fetele cu ele. - Ce înseamnă ceauş? întrebă scriitorul, emoţionat de izvodul unui subiect senzaţional. - Un fel de paracliser al sinagogii, îl lămuri prietenul. Un slujitor laic care se îndeletniceşte cu morţii, îi spală, le curăţă măruntaiele, îi înfăşoară în giulgiu; în sfîrşit, îngrijeşte de tot ritualul, foarte amănunţit, al ceremonialului înmormîntării... Entuziasmat, Philadelf aleargă la prietenul şi confratele său mai mare, scriitorul G..., fervent iudaizant, amic al poporului evreu, cunoscut cu toţi rabinii şi învăţaţii Israelului românesc. Bătrînul, după ce-1 îmbrăţişă acoperindu-1 cu patrafirul bărbii lui albe, îl ascultă zîmbitor. 391 VASILE VOICULESCU - Se poate tot ce-mi spui tu, făcu el îngăduitor. Eu nu ştiu. Dar dacă nu este o simplă poveste de folclor sau o invenţie a creştinilor, cum bănuiesc, ci o practică adevărată, atunci să ştii de la mine că nici un ovrei în toate minţile n-are să ţi-o mărturisească... Pentru asta nu-ţi dau nici o recomandaţie către amicii mei de acolo. Ar fi să-ţi tai de la început orice sorţi de izbîndă. Fii prudent, caută pe ocolite, poate ai noroc. Pe urmă vii şi-mi spui şi mie, sau îmi citeşti ce ai scris, să mă bucur... Aşa s-a pornit Philadelf, într-un început de vară caldă, să cerceteze partea de miazăzi a capitalei. Fermecat de neaşteptatul labirint evreiesc înfăşurat în jurul Văcăreştilor, el îşi strînse tot mai în loc colinda. între Udricani - Sfinta Vineri şi Dudeşti, adulmecă o întreagă altă lume, amestec străvechi cu ultra nou, îmbinări de rămăşiţe bătrîneşti cu îndrăzneli şi apucături modeme. Foarte rare, ici-colo, tihnite căsuţe vechi de pe vremea lui Tudor, acoperite cu şindrilă, pridvoare pe stîlpi de lemn şi băbuţe în poartă; sau ruinate case boiereşti, prizărite între ţîfnoase clădiri gen steamer sau siloz, pline ca nişte stupi de o seminţie în veşnic neastîmpăr, veselă, guralivă, certăreaţă, promiscuă şi gesticulantă, revărsată în stradă la orice oră, ca în aşteptarea unei corăbii gata să intre în port. Senzaţia o autentificau variate miasme, de coloniale stătute şi necurăţenii azvîrlite în drum, de băcănii cu mirodenii exotice şi dughene cu izuri de ţîri şi mezeluri trecute dincolo de marginile consumării, învîrstate de exalaţiile ce veneau pe răsuflătorile pivniţelor doldora de mărfuri Seara, pe la colţurile unde pîndeau cîrciumi, văzduhul învăluit în fum şi miroase de grătar prindea gust de băuturi aromate, anison, portocală şi secărică, întărit de îngustimea ulicioarelor neaerisite. între vechiul teatru Jigniţa, cu înfăţişarea lui de magazie, sala Tomis şi noul Baraşeum, se revărsau atunci cele douăsprezece triburi regăsite: întîlneai caftane şi levite orientale, laibăre lungi, talare vărgate, caţaveicile şi şalurile moştenite de la strămoşii veniţi din Polonia, perciunii de sub jobene soioase, bărbile sure de sub tichiile hahamice, toate de la anume ceas eclipsate de şicul celei mai rafinate mode pariziene, purtată de tinereţea sionistă locală cu dezinvoltura şi eleganţa unei desăvârşite graţii apusene. Vrăjit, Philadelf hotărî să se aşeze pe timp nelimitat acolo. Cu capul întors spre zidurile caselor, izbit în piept cu toţi trecătorii, el căuta ceasuri întregi ferestre cu bilete de închiriat. Vrea să se cuibărească într-una din acele case-vapor, la o nobilă familie evreiască, de unde, ca de pe o punte de navă, să privească marea frămîntată de sub el şi, ca un scafandru, să coboare afund în inima întregului sistem omenesc de acolo, pe care-1 simţea bogat şi adînc. I-a fost însă cu neputinţă să găsească singur. S-a adresat samsarilor, care l-au îmbiat cu imobile de vînzare. N-a fost mai norocos cu bărbierii la care a intrat sub pretext să se radă. Figaroul, perdăfuindu-1, facea politică sionistă şi propagandă pentru emigrare, plîngîndu-se că nu mai poate răsufla de înghesuiala concurenţei. Obosit, a bătut la o cărturăreasă, a cărei firmă i-a trezit o lucire de speranţă: „«Estera» prezice trecutul, prezentul şi viitorul, consultă pentru afaceri, găseşte lucrurile pierdute, ajută la realizarea dorinţelor". Dedesubt, cu alt soi de litere: „discreţie absolută Era o oră nepotrivită, cînd patroana se odihnea. A fost totuşi primit. I s-a servit, după datină, cafeaua, în care se ghiceşte şi în caimacul căreia scriitorul, cu agerimea lui critică de analist, 392 INTEGRALA PROZEI LITERARE ghici o muscă. Asta nu-1 împiedică deloc ca persoana sibilei să-i fie dintr-o dată foarte simpatică. Impresie vădit împărtăşită şi de partea cealaltă. Avea în faţa lui o fostă glorioasă, acum prea corpolentă, frumuseţe, în care pîlpîia nestinsă, ca într-un vechi vulcan înăbuşit de scorii, restul focurilor lăuntrice, azi puse, ca un prinos adus amintirilor, în slujba altora... Ochii micşunii, mari cît nişte farfurioare din tacîmul unei păpuşi de copil bogat, păstrau, pălite, nostalgicele lor splendori, care emoţionară pe scriitor. I-ar fi sărutat pentru nesecatele lor rîvne cu care l-au învăluit, pîlpîietori. Lacomă de pasiunile celorlalţi, ajunseseră hrana ei zilnică, pe care şi le asimila cu ardoare; scriitorul se văzu, profesional, întrecut cu mult, un ucenic în faţa maestrului şi îi piz-mui depozitul sacru de taine încredinţat ei spre fructificare. - Dumneavoastră n-aţi venit pentru chestiuni de inimă, îl descifră ea uşor, privindu-1 drept. Vă aduce altceva. El consimţi, înclinînd capul. Ea lăsă cafeaua răcită şi luă întîi pachetul de cărţi în mîini. Duhul sombru al divinaţiei o umbri îndată. Culoarea ochilor se întări spre violet sălbatec, trăsăturile feţei se strînseră, chipul întreg se concentră în jurul lor, odaia se strîmptă şi se posomorî. -Dumneavoastră aţi pierdut ceva, un lucru... şi umblaţi după el... Ridică privirile ca să se orienteze în gîndurile răsfrînte pe faţa tînărului şi aşteptă confirmarea. - Nu l-am pierdut, nu-1 aflu, o îndrumă el cu răspuns de şaradă. - Dacă nu l-aţi pierdut, înseamnă atunci că îl doriţi, vreţi să-l aveţi, bîjbîi ghicitoarea, întîm-pinînd cu mare băgare de seamă subţirimea de gînd şi cuvînt a scriitorului, pe care-1 simţi făcut din alt aluat decît cei mai aleşi clienţi ai ei. - Să vedem unde se găseşte... - şi se aplecă întunecată peste tabloul pestriţ al cărţilor. Dum-neavostră nu doriţi lucruri care se pot apuca şi prinde cu mîna, încheie ea scurt şi strînse hotărît cărţile. Nu sînteţi un client pentru mine: aci adînc, aci împrăştiat, dumneavoastră aveţi nevoie mai degrabă de un rabin deştept. Eu descurc alt soi de afaceri, solide. -Nu te supăra, o opri cu însufleţire Philadelf, aş fi nemîngîiat... - Nu mă supăr, ghicesc, îl tăie femeia. - Lasă-mă, atunci, să-ţi spun adevărul, cum trebuia să fac de la început, se mărturisi tînărul, decis să o biruie, să o cîştige, cu o lovitură dreaptă. Şi-i povesti greutăţile în legătură cu profesiunea lui de scriitor, nevoia să-şi îmbogăţească, cu studii şi cercetări mereu înnoite, ceea ce-1 adusese pe locurile acelea. - Dumneavoastră căutaţi în biata noastră mahala peripeţii ca într-o Americă, îi zîmbea, interesată, ascultîndu-i spovedania. - Sînt tot atît de extraordinare şi cele de aici, fară să fie aşa departe... şi-i surise şi el. Şi eu sînt tot un fel de ghicitor, un cărturar ca dumneata, o măguli el, vorbindu-i serios. Dar în loc să vină lumea la mine, să o jefuiesc de secrete pe care să le zugrăvesc în cărţile mele, trebuie să umblu după ea. Dar sîntem amîndoi din aceeaşi plămadă, neamul neastîmpărat, iscoditor al cercetătorilor flămînzi de taine străine. Şi cred că în privinţa asta aş avea multe de învăţat de la dumneata. - Vreţi adică o odaie într-o familie aristocrată, rezumă potolită Estera. Dar nu e bine sus, la etajul bancherilor şi capitaliştilor. Ăia sînt la fel pretutindeni, la noi ca şi la dumneavoastră, graşi, 393 VASILE VOICULESCU suri, chei, nesimţitori. Nici o deosebire, decît, poate, ai noştri mai răi. Ceea ce căutaţi dumneavoastră se găseşte jos, în casele mici, murdare şi înghesuite, furnicar de lume vie, în curţile strîmte, pline de puiţă pistruiată, în dosnicele uliţi habotnice ale ghetoului. Aşteptaţi-mă puţin. Se întoarse numaidecît, după ce azvîrlise un şal scump pe umeri şi-şi luase o umbreluţă în mîini. Era acum o cucoană mare ce impunea respect necondiţionat. Philadelf [în mss.: Philaret] se sculă în faţa ei, plin de admiraţie. - Mergeţi cu mine! Poftiţi! Am ceva potrivit pentru dumneavoastră. Şi-l conduse pe cîteva străduţe întortocheate din spatele Baraşeumului, într-o fundătură, la capătul căr,eia se opri. în dosul unei porţi şubrede se descoperea o şuviţă de ogradă ierboasă şi strîmptă, unde păşiră nesupăraţi: era un drum de servitute ce ducea departe, în adînc, la o căsuţă pitulată ca o minune în palma verde a unei bătături plină de nalbă şi muşeţel. - Madam Sura, strigă autoritară doamna Estera. Se arătă o bătrînică măruntă, slabă, numai ochi şi nas, care o salută cu umilinţă. Scriitorul văzu numaidecît că poartă perucă. - Ce face domnul David? întrebă cucoana. - E tot aşa cum îl ştiţi... - şi oftă. - Să n-aveţi nici o teamă, se întoarse ea către tînăr. David Haimer, fratele dînşii, este bolnav de nervi, boală veche, mai bine de cincisprezece ani... Nu se ia... Acăpătat-o ca pedeapsă. Madam Sura, dumnealui este de-al nostru. Caută o fată bună să se însoare. Dar dumneata nu te amesteci, şi-o alege singur. îi trebuie numai loc de unde să se uite bine de jur împrejur şi să ochească. Madam Sura se ploconi. - îl iei în gazdă şi-i dai odaia mare. Ai grijă numai dimineaţa de o gustare şi multă, multă curăţenie. Plăteşte bine. La revedere... Am să mai vin. Şi, înclinînd cu măreţie de regină frumosul ei cap brun cu ochi micşunii, îşi luă rămas bun... - Pentru orice nedumerire şi lămuriri, vă adresaţi lui David, care e burduf de învăţătură, dar nu şi de minte, spuse ea tînărului. Puteţi începe chiar cu el, e cel mai interesant de aici. Madam Sura are să vă poftească cît mai multă lume, de toate felurile, şi tineret şi bătrîni, adăugă ea. - Dumneavoastră ştiţi că la noi nu mai calcă nimeni, se plînse amărîtă bătrîna. - Au să vie la dumnealui, o puse scurt la locul ei Madam Estera. Dumneata numai să mă asculţi. Dînsul nu stă mult. Vrea în scurtă vreme să cunoască toată mahalaua. Astfel Philadelf se aşeză oaspete al văduvei Sura ca într-un atol liniştit, bătut jur împrejur de spumegătoarea mare evreiască, în care se aventurase. îi plăcea odaia. Făcu vizită bolnavului, un bătrîn prematur, cu chip de cretă albă, sfinţit de barba unui dumnezeu. Şi începu să se mişte chiar din primul ceas. Consumă cîte ceva în vreo trei birturi economice. Stete în cafenele şi ceainării, tîrgui în dughene, dete ocol halei cu vechituri, intră în Calea Văcăreşti, unde fiecare curte era un bazar cu zeci de tarabe, barăci şi prăvălioare, în care se întîl-neau cele mai neaşteptate şi heteroclite lucruri, cioburi, fiare vechi, evantaie, pene de struţ, cărţi şi lacăte ftră chei. Apoi se plimbă, amestecat în gloata forfotitoare, încoace şi încolo... Spre seară, însoţit de madam Sura, intră la vecini, familii modeste, unde fu primit cu bunăvoinţă, graţie recomandărilor de mai-nainte ale gazdei, care dase sfoară-n mahalaua aţîţată de curiozitate. 394 INTEGRALA PROZEI LITERARE Ajutat de temperamentul lui poetic, firesc scriitorului, de marele lui dar de asimilare, aproape mimetic, sporit de jocul rolului în care se producea, un „căutător de mireasă", ieşi lesne din toate încercările. Cu nemţeasca lui fară greş, se descurcă uşor în idiş, vorbind înţelepţeşte cu bătrînii, discutînd aprins cu tinerii, glumind spiritual cu fetele. Atunci a folosit din plin întinsele lui lecturi biblice, iniţierile în Kabala, cunoaşterea autorilor iudaici iubiţi, Şalom Aş, Şalomalech, An Ski, Izrael Zangwil şi toţi aşii literaturii mondiale evreieşti. Astfel că nu a dat nimic de bănuit şi trecu o săptămînă încîntătoare, plină de inedit. Primul carnet, doldora de note, şi-l încheie cu observaţia: „poporul evreu e calomniat pe nedrept de către toţi, începînd cu dumnezeul lor, Ieho- ' va, care le face mofturi şi greutăţi, ca un iubit prea mult adorat de ibovnica luiMai tîrziu adăugase: „ vorbesc de popor, nu de elită... “. Cît despre misterul pernei de puf, înăbuşirea agonicilor, ceauş de sinagogă, nu dibuise pînă acum nici un grăunte de aluzie măcar, să-i poată lua urma. Nădejdea şi-o puse în David. înainte de culcare intra la el, totdeauna cu un coilic cald, portocale, un cornet de migdale ori o pungă de cireşe şi sta pînă tîrziu, cînd îl gonea, ca pe un strigoi, cîntatul cocoşilor. Bolnavul îi era recunoscător nu numai pentru curtea ce-i facea, cît mai ales pentru prilejul ce-i da să-şi împlinească nestinsa lui patimă talmudică de vorbă, de discuţie şi dezbatere, de care fusese atîta amar de ani lipsit. Chiar din prima zi Philadelf îi aflase taina. - De ce aţi tras la păcătosul ăla? îl întrebase cu o mutră scîrbită una din proaspetele cunoştinţe. - Aveţi dumneavoastră o cameră mai bună? cercă să-i scoată indirect motivul nemulţumirii, scriitorul. - Nu pentru cameră... Pentru el... Ăsta, trebuie să o ştiţi, nu merită nici măcar un scuipat să strici pe el. Şi îi spuse cu dezgust că David este un nemernic, un blestemat heimkehr, un ovrei spurcat, care se lepădase de legea părinţilor şi se botezase, pentru ca apoi, zvîrlit cu piciorul de goi, să întoarcă spatele lui Cristos şi să ceară din nou intrarea în sinagogă. Toate astea i le-a spus, în urmă, pe adevăratul lor şart şi înţeles, însuşi David. Şi scriitorul îi pricepu îndoita rîvnă şi mereu descumpănită căutare... Revenise la Moise, dar nu uitase pe Isus. în adîncul sfintei sfintelor din sufletul lui, îi părea rău şi jinduia în ascuns după marea pace creştină. Avea pururea în nări paradisiaca mireasmă a bisericii. - Mi-e aşa dor de mănăstire, se mărturisea el, povestindu-i cutremurătoarele impresii din schitul unde fusese închinat, îşi săvîrşise iniţierea şi se preoţise. Rana ce-i făcuse în inimă dulcele, neînduplecatul Mîntuitor, nu se putea tămădui, decît atinsă tot de El. De atunci, ani întregi, zbătîndu-se el însuşi între cele două ţărmuri vrăjmaşe, fară să poată ieşi pe unul din ele, zănatic, hulit de rabini, dispreţuit de preoţi, rătăcise nefericit, cînd dispărînd, cînd apărînd, pierdut prin oraşele din provincie, pretutindeni ca un cîine lepros, găsise adăpost la soră-sa, care, înfruntând toată ura coreligionarilor, se milostivi să-l primească. El, talmudistul neîntrecut, kabalistul fară pereche, cunoscătorul din fir a păr a legii vechi şi celei noi, teologul mistic, a cărui minte, de o ascuţime aproape neomenească, se ridicase pînă lîngă tronul Treimei, el care ar fi fost o lumină înaltă în Israel sau o strălucită faţă a ortodoxiei, se ascundea acum ca o sălbăticiune răufăcătoare într-un chiler întunecos al Surei, unde [într-un 395 VASILE VOICULESCU alt mss., adăugat de scriitor: aşteptînd să moară] citea, medita, se frămînta într-o veşnică aiurare. Sunetele clopotelor îl chinuiau ca nişte instrumente de tortură. Ele îi aminteau de spusele duhovnicului care-1 creştinase, că întreg Vechiul Testament fusese un mare clopot de aur, dar un clopot mut. Cristos este inima lui, limba dumnezeiască venită să-l împlinească, să-i dea glasul auzit peste toată lumea veacurilor. Şi el era acum un asemenea clopot. Smulsese pe Isus din miezul său şi, pustiu, amuţise lăuntric. Scotea numai vaiere la toate loviturile din afară. Dar, dîrz şi mîndru, se îndărătnicea la suferinţă [într-un alt mss., fraza continuă cu: împotrivindu-se cu încrîncenare sie însuşi] şi nu vrea să se mai întoarcă. Rareori se strecura afară, pe uliţe şi numai noaptea, ca să nu-1 cunoască nimeni. Atunci, uneori, se pomenea dînd fără să vrea ocol vreunei biserici. Mînios, îi întorcea repede spatele şi alerga să se închidă în casă. Apostatul rămăsese totuşi omul blînd şi cucernic. Convorbirile şi disputele cu Philadelf îl înzdrăveneau, îl aduceau din nou pe lume, îi puneau la loc raţiunea în ţîţîni. De la el numai, scriitorul culesese un caiet de însemnări pentru „ o viaţă de sfint blestemat “ ce-şi propunea să scrie, şi despre care vorbise lui David şi-i luase învoirea. La un paşnic miez de noapte bogat în destăinuiri, cînd tînărul crezu că rodul prieteniei şi încrederii se copsese îndeajuns şi poate fi despicat, îndrăzni să-l întrebe despre întunecata poveste a pernei de puf. Chipul apostatului se facu şi mai alb, de o albeaţă dureroasă în lumina gazomiţei care-1 îngălbenea puţin. O tremurătură cu neputinţă de stăpînit îl cutreieră tot, de la tufişul bărbii, scuturate de vîntul spaimei, la mîinile apucate de zvîcnituri brusci. Picioarele slăbănoage săriră din genunchi ca sub nişte lovituri peste tendoanele unde se caută reflexele. Şi căzu, înţepenit, pe spătarul scaunului. Philadelf sări să-l sprijine, îl luă în braţe, îl întinse pe pat, unde criza se ogoi într-o molcomă bîiguială neînţeleasă. Plin de teamă şi mustrări, tînărul îl veghe îndelung şi nu-1 părăsi decît adormit. A doua zi dimineaţă intră îngrijorat, să-şi ceară iertare. - Eu trebuie să mă rog de iertare, îl linişti bătrînul. M-aţi luat fară veste. Dar nu face nimic. ŞedeţiL. Am să vă spun totul. Aşa este... în anume împrejurări, anume bolnavi, chiar nu tocmai în agonie, sînt ajutaţi să moară, înăbuşiţi cu o pernă de puf. Dar nu asta şi nu aci este taina... Şi ochii îi luciră, înrăiţi. - Nu ca să li se uşureze chinurile agoniei... - şi se opri gîfîind. Philadelf deschisese gura aţintită la el, parcă să îmbuce, ca pe-o bucată de pradă, destăinuirea. - Şi nu li se face tuturor această onoare, urmă David, apucat de un rînjet mai mult lăuntric. -Nu? Scriitorul, în aşteptare, îşi înălţă umerii, îşi îndreptă statura, îşi lărgi cu o respiraţie adîncă pieptul, parcă să-şi mărească volumul pentru capacitatea tainei ce presimţea. - Noi, ovreii, sîntem blestemaţi să nu uităm niciodată că sîntem blestemaţi, şi în viaţa asta şi în cea viitoare, din pricina lui Cristos. Şi dacă ne facem că uităm, acoperind sub necurmate griji, sbătăi şi strădanii, ca într-o nebunie, această plagă vie, apoi nesmintit ea se deschide la unii în ceasul morţii. Şi cînd Azrael vine să le ia sufletul, unii ca aceştia încep să se roage încet, sau să ţipe tare: „ Tevila,... Tevila ", şi glasul talmudistului ţîşni ascuţit, pronunţînd cuvîntul ca într-o clipă a agoniei. 396 INTEGRALA PROZEI LITERARE Scriitorul se ridicase în picioare şi se înclina ca îndoit de un vînt puternic peste bătrînul ce-şi dase capul pe spate, căutîndu-i gura neagră, din care să nu-i scape nici un cuvînt. După ce-şi veni în fire, David urmă: - Staţi, vă rog! Philadelf se aşeză la loc. - Şi acolo, în faţa arhanghelului prădător de suflete, ovreiul se zvîrcoleşte ca un vierme sub călcîi, se chinuie şi imploră, în limba străveche cunoscută de Iehova şi de duhurile lui: Tevila, Tevila, adică botez, botez... Tînărul nu mai răsufla... David suspina adînc, un suspin lung, cu gura închisă şi aerul tras anevoie şi numai pe nări... - Atunci, ca să nu moară în nelegiuire, familia bagă repede în odaie pe ceauşul de la sinagogă, care pîndeşte ceasuri ori zile întregi în dosul uşii, cu perna de puf în braţe... înţelegeţi, e nu numai dureros, dar chiar o pildă rea, care lesne găseşte imitatori în familie, să auzi un tată scump, ori un frate drag, cerşind în pragul morţii îndurarea botezului... Atunci toţi ceilalţi ies din odaie şi rămîn numai ei trei. - Care trei? tresări Philadelf. - Muribundul, ceauşul şi îngerul morţii... Nu fac trei? se schimonosi David. Pe urmă... - dar tăcu. - Pe urmă, îl îndemnă ca un ecou surd tînărul. - Pe urmă ies numai doi: îngerul morţii, cu sufletul scăpat de ispita botezului, şi ceauşul cu perna, care-i rămîne plată. înăuntru rămîne mortul cu faţa vînătă de năduşala pufului, şi nasul strîmb de apăsarea ceauşului, dacă bolnavul a fost mai voinic şi nu se lăsa... Atunci slujitorul sinagogei are de furcă pî-nă-1 potoleşte şi-l dă liniştit familiei. Se lăsă o tăcere lugubră. - Ai fost şi dumneata un asemenea bolnav greu? - Da, spuse bătrînul, tremurînd. Dar atunci eram în putere... Philadelf nu-1 întrebă mai mult. - Sura, strigă David, Sura... Femeia se ivi. - Du pe domnul Philadelf, chiar azi, vizită la Malamet. - La Malamet? se sperie ea. - Da, la ceauşul sinagogii noastre, şi privi cu înţeles spre tînăr... Are o fată frumoasă, urmă el pentru soră-sa, îi dă zestre bună, numai perne de puf mari şi mici peste două sute. Fac o avere, îi spui că este poruncă de la doamna Estera să-l primească şi să-i arate codana. Adică, stai... mai bine, se răzgîndi el, să treci tu întîi şi să aranjezi vizita. - Dar David, tu nu ştii? Ceauşul Malamet este bolnav greu, pe moarte. - Cu atît mai bine, cu atît mai bine, se bucură bătrînul, frecîndu-şi mîinile. Poate avem ce studia, şi zîmbi înspre scriitor. Philadelf pricepu cu cine se luptase odinioară, într-un ceas greu, apostatul şi de ce în toată casa Surei nu se găseşte nici o pernă de puf. Pentru el a trebuit să împrumute de la vecin. 397 VASILE VOICULESCU - Du-te, Sura, o îndemnă David, fă ce-ţi spun! La nevoie dumnealui zice că vrea să cumpere perne, multe perne de puf. Plăteşte bine. Ah, adaugă că dînsul este un mare doctor şi poate consulta pe bolnav, gratis bine înţeles. Laudă-1 că vindecă toate celea. M-a tămăduit şi pe mine. Malamet ceauşul, servitor de credinţă şi intendent al sinagogii, locuia pe strada Căuzaşi, într-o căsuţă vagon, cu o curte îngustă şi besnoasă, unde Philadelf intră chiar în amiaza aceea, condus de Madam Sura. Fură întîmpinaţi de soţia bolnavului, o evreică ştearsă, firavă, şi vîrîţi fără nici o ceremonie într-o încăpere mare, unde de jos şi pînă-n tavan se înghesuiau, teancuri, perne de toate formele şi mărimile. Scriitorul tocmai îi dete arvună pentru douăzeci din cele mai mari, cu înţelegerea să vie pînă-n seară fata, domnişoara Raşela, să ridice restul de bani... Marfa, trece a doua zi sau mai tîrziu domnul doctor să o ridice şi poate chiar să mai aleagă. Amîndoi, şi tînărul şi Madam Sura, se interesară de sănătatea domnului Malamet, de domnişoara Raşela, care nu se arătă. Aşteptară să fie poftiţi în salon, măcar la o dulceaţă. Nimic. Tre-buiră să plece... Au pîndit zadarnic pînă noaptea să vie fata după plată. Nu s-a ivit. David se arătă foarte nemulţumit, aproape supărat, de neispravă. - Cum staţi cu doamna Estera? întrebă pe scriitor. - N-am mai văzut-o, mărturisi acesta. - Rău aţi făcut, n-o întrece nimeni... - şi fraza începută o sfîrşi în gînd. Dar să încercăm deocamdată altfel. Mergem acolo împreună. Au să fugă în faţa mea toţi, ca javrele cînd văd lupul. în vastul, solstiţiarul amurg de iunie ce se lăsa domol peste oraş, David, învăluit în talarul Iul de bumbac sur bătut cu fire albe, ieşi împreună cu prietenul său. Clipea ca o bufniţă prinsă de lumină. Era ceasul şapte şi jumătate seara, în una din cele mai lungi şi strălucite zile ale anului. Cerul apusului, scăldat într-o imensă glorie de aur în toate feţele, de la aurul alb şi portocaliu la cel roşu şi verde, înflăcăra în apoteoza lui tot orizontul, cu dealul Mitropoliei profilat în fund. Şi cu cît coborau treptat spre valea Dîmboviţei, alte lumini se învăpăiau, mai apropiate, slăvind Spitalul Brîncovenesc, aureolînd biserica Domniţa Bălaşa, nimbînd morga, cheiurile poleite în lîna de aur a teilor înfloriţi, sub care se mişcau oameni bătuţi şi ei în aur, ca nişte fiinţe extraordinare. Philadelf mergea şi visa. Strada Căuzaşi îl strămuta în trecut, la luptătorii cauzei naţionale, conspiratorii de la ‘40 şi ‘48, care sălăşluiseră şi complotaseră împotriva stăpînirilor străine, pe acele meleaguri. Se trezi în curtea ceauşului. David bătu. Ieşi fata. în întunericul dintre case nu se vedea bine. Ea nu cunoscu pe evreul blestemat. - Ce doriţi? - Cu domnul Malamet. - E puţin bolnav. - Atunci cu madam Malamet. Mata eşti domnişoara Raşela? Spune-i că a venit un prieten. Tînărul o petrecu din ochi cum intra în casă. Era brunetă, sveltă, destul de frumoasă, în sălbăticia ei feciorelnică. Se întoarse cu mamă-sa. Evreica încremeni, vru să fugă, se împiedică. 398 INTEGRALA PROZEI LITERARE - O clipă numai, ascultă Debora! în interesul tău, pentru scăparea lui Malamet. Şi punîndu-şi mîna pe ea, o stăpîni. - Vino-ncoa, mai la o parte!... Zăpăcită, ea îl urmă. Se petrecu o scurtă convorbire, adică două-trei îngăimări ale ei şi un răspuns la cîteva fraze ale lui, spuse la ureche. - Bagă bine de seamă, sfîrşi el tare. E o chestie mai presus de viaţă şi de moarte. - Mulţumesc, am eu grijă singură, zise femeia găsindu-şi stăpînirea, şi se smulse de lîngă el, respingîndu-1 cu oroare... - Nu vrei să-l vadă doctorul? Dumnealui e un medic vestit. - Nu, nu e nevoie acum. Altă dată. Avem doctorul nostru. Şi trebuiră să se retragă, bătuţi... - I-am împlîntat cuţitul în inimă... şi în creier, spuse într-un tîrziu evreul. Am încredinţat-o că, fară greş, Malamet are să ţipe, Tevila, Tevila, Tevila, şi are să ceară botezul. Nu de altceva, dar el trebuie să-şi amintească în ceasul morţii că a auzit vorba asta de sute de ori, bîiguită de sutele de guri pe care le-a înăbuşit şi de la care s-a molipsit. Are să strige şi el la fel: Tevila! Tăcu... - Şi? facu Philadelf, uimit de îndrăzneala bătrînului. Şi se opri în loc, să-l asculte. - Şi m-am oferit să stau eu acolo, la pîndă, după uşă, cu perna. De ce să cheme ceauşul din celălalt capăt al tîrgului? îi fac eu acest mic serviciu. Pînă să vie acela, Malamet moare blestemat. Scriitorul se simţea şi aici întrecut, un biet şcolar care învăţa o lecţie grea, dar mare. Şi o începu... Ziua îşi vedea de alte treburi, urmărea alte piste, făcea vizite numeroase, pînă sus la protipendadă, avea întîlniri, ghiftuindu-şi carnetele cu buchiile lui mărunte cît nişte purici leşinaţi. Noaptea cobora cu David, ca pentru o slujbă rituală, la casa ceauşului. Aci bătrînul ciocănea în uşă... Cînd deschidea cineva, se interesa de bolnav, afla că e din ce în ce mai rău şi se propunea iar pentru înfricoşatul serviciu, ca să fie refuzat. Nu stăruia. - Noi stăm aici, la îndemînă, se ploconea el supus şi nu pleca... Oprea lîngă el pe Philadelf şi aştepta, veghind răbdător, afară. Pînă tîrziu sta şi trăgea cu urechea sub fereastra odăii bolnavului, cu perdelele lăsate. Pînă la urmă, ciocăniturile lui la uşă rămăseseră neascultate. Nu mai deschise nimeni. Ceea ce-1 îndîrji şi mai mult în răbdătoarea-i aşteptare la geamul ceauşului. într-o noapte de acestea, o mişcare grabnică, o fugă zăpăcită în casă. Lumina speriată a lămpii alerga de colo-colo prin ferestrele casei vagon. Se auziră vaiere. David zgîlţîi uşa. Se opinti s-o descuie, s-o clintească din loc... Nu putu. Alergă la fereastra joasă, sparse geamul, smulse perdeaua. Nimeni nu se sinchisi. în spaima dinăuntru putea pătrunde oricine din afară, fară să mai fie băgat în seamă. . David trase lîngă el pe scriitor şi priviră lacom: în odaia răvăşită, agonicul se zbătea în aiurări şi gemea ca o geamandură în vijelie... - Nu mai e nevoie să sărim noi pe fereastră în ajutor, spuse calm evreul. Auzi-1, spune Tevila, cere cufundarea, botezul! şi David îşi freca mîinile. „Sus“, „pe el“, „Debora", „nu te lăsa", îndemna el ca la o întrecere... 399 VASILE VOICULESCU Nevasta agonicului, cu o pernă mare în mîini, se căznea să i-o lipească pe faţă şi se lupta să-l înăbuşe. Dar nu izbutea. Malamet, învoinicit de delir, de furiile agoniei, o îndepărta cu braţele întinse, cărora femeia le punea mereu înainte, ca o pavăză, puful. La un moment dat el izbuti să înhaţe perna, să i-o smulgă şi s-o arunce. Femeia rămase descoperită înaintea bolnavului, care, sculat în şezut, nebun, îi înfipse mîinile-n gît şi prinse s-o strîngă. Ea ţipă, începu să horcăie, slăbind... David se pregătea iar să sară. Dar înţepeniră... De dincolo, se repezi fata, cu părul negru răsfirat pe spate, învolburată în lunga cămaşă albă de noapte. Zbură întîi în spatele bolnavului, pe care-1 apucă şi-l culcă înapoi pe pat. Stînd aşa, o clipă, la căpătîiul lui, ca arhanghelul Azrael. în a doua clipă se plecă fulger, ridică perna şi trecu lîngă maică-sa în faţa bolnavului, pe capul căruia trînti puful. în a treia (clipă) se şi aruncase în pat. Puse genunchiul în perna moale şi apăsă, apăsă, lung, nesfîrşit, pînă ce mama sa o dete la o parte şi o scoase din cameră. Scriitorul se mulţumi cu această ultimă scenă. Se desprinse nesimţit de la fereastră, lăsînd pe David lipit acolo. Nu se mai întoarse nici la Madam Sura. Şi multă vreme a ocolit cartierul pernelor de puf. 1954, Iunie 20-22. Buc[ureşti]. Sacul cu cartofi Meleagurile Basarabiei de miazănoapte se împrimăvărau încet. Zi cu zi pămîntul, sub cerul fară soare, tare ca osul, se înmuia. Apele Nistrului creşteau cu vuiet sub carapacea de gheţuri groase care se umfla pîrîind din toate încheieturile (şi se) rupea ici colo cu troznete de tunet, încălecîndu-şi unul peste altul, ca nişte năpraznici armăsari, (sloiurile). în cancelaria unui tîrguşor evreo-moldovenesc de pe malul drept al fluviului, interogatoriul continua în mare taină şi fară întrerupere de mai bine de un ceas. Singură dimineaţa, o dimineaţă nordică, rece şi tăioasă, îndrăznea să se uite prin geamurile nespălate în încăperea mohorîtă, la preşul lung şi îngust de cocos azvîrlit pe jos şi la cele două scaune şoldii, rezemate de perete. Paznicul, obişnuit cu cercetările secrete, sta în sala întunecată, la uşa care da în uliţă şi, făcînd pe nisnaiul, îşi răzuia cizmele de glod şi aştepta. Mai totdeauna el ştia ce se petrece în „birou", fară să spioneze cu neruşinare. Avea mijloacele lui fireşti. Gardist, curier, camerist, păzitor al celor închişi în celulă, apoi mijlocitor cinstit pentru micile ploconuri şi măruntele chişliguri ce aduce de la sine dregătoria de comisar, i se cuvenea să se înfrupte oarecum din rodul întîmplărilor care se perindau acolo. De data asta se găsea nedumerit şi zbieretele şefului nu-1 lămureau îndeajuns. Aceasta din pricina că, deranjat pe neaşteptate din postul lui de ascultare, pierduse de la început firul; îndată ce tînărul vagabond fusese prins şi adus de jandarmi, poliţaiul îl trimisese să adune şi să-i cheme numaidecît o mulţime de ovrei înghesuiţi prin dughenile micei uliţe, împreună cu rabinul lor. Şi culme a uimirii, era, (odată cu ei), chemat şi venerabilul preot creştin. Cu toată graba pusă, pînă să-i găsească pe toţi, prăpădise o mulţime de vreme. Şi deşi nu-i aşteptase să se strîngă şi să-i însoţească, ci alergase singur înainte, ajunsese prea tîrziu ca să mai priceapă ceva din răcnetele ce răzbăteau pînă la el. Cu răzuşul în mînă, se cumpănea şi nu ştia ce să facă. Să adaste pînă sosesc cei chemaţi şi să intre cu ei odată cînd i-o băga la şef? Sau să se strecoare chiar acum, sub cu-vînt că supraveghează focul? înăuntru, comisarul, un grăsum scundac şi roşcovan, asudase în uniforma ponosită pe care o dezbrăcase. Deşi soba de tuci nu se înroşise bine, mînia îl înfierbîntase. înfuriat de tăgadele pîrîtului, da necontenit cu pumnul în masa acoperită cu muşama pătată de felurite cerneluri, sărea de pe scaun şi se căznea să răcnească din toată răguşala-i învechită. în faţa lui un tînăr sta în picioare. Asupra-i se vărsa întreg vierşunul şefului. Dar el, slăbuţ şi strein, îl privea fără să se clatine. - Asta-i toată declaraţia? se înecă în gîtlej anchetatorul şi, lăsîndu-se pe scaun, îl privi din nou cu băgare de seamă de jos în sus. Arăta a un băieţandru pirpiriu şi deşirat, cu pieptul scofîlcit, faţa osoasă şi pieliţa chipului plină de pistrui, cu părul aprins dat peste cap. O bărbuţă arămie, moale ca un puf de fofoloancă şi nişte mustăcioare la fel nu-i împlineau bine obrazul alungit, din care zbucnea pliscul nasului ascuţit şi coroiat ce-i destăinuia seminţia. Supus şi sfielnic, zîmbea la orice insultă şi se înco- 401 VASILE VOICULESCU voia cu blîndeţe, plecîndu-şi capul ca să asculte mai de aproape sudalmele. Dar perechea de ochi mari, albaştri, îi scînteia de o neclintită, aprigă seninătate atotcuprinzătoare, care turba pe anchetator. - Asta ţi-e toată declaraţia? cercă să urle încă o dată comisarul, dar sugrumate de indignare cuvintele îi şuierară cu anevoie, încît tînărul se înclină cu atenţie şi, ciulindu-şi cu mîna urechea, îl rugă cu glas nespus de dulce, pătrunzător: - Cu mine vorbiţi, vă rog, mai tare. Eu, deocamdată, nu aud bine... şi zîmbi. Şi uşorul lui accent evreo-rus preschimba rugămintea într-o cîntare tărăgănată. Roşcovanul crezu că-1 ia peste picior. El ţipa de-şi spărgea pieptul şi netrebnicul, de-al dracului, se facea că nu aude. Sări iar, şi pumnul îi cutremură masa. - Va să zică tăgăduieşti tot? izbuti să urle. Liniştea învinuitului, ca o apă îngheţată, nu facu nici o cută. - Eu nu tăgăduiesc nimic... Am spus deja tot. Şi iar zîmbi. - Unde ai ascuns manifestele? Furia cercetătorului se urcă acum din glas în ochii bulbucaţi, gata să-i iasă din cap. - Poftiţi? Şi fruntea umilită cu mîna la urechea ciulită se plecă din nou spre gura şefului. Manifeste aţi spus? Poliţistul, scos din ţîţîni de gestul repetat al tînărului, care i se părea un joc, o manevră menită să-l încurce, ieşi după masă şi se repezi la el. - Nu te mai preface, tîlharule! Mă aduci în stare să te... Şi, înhăţîndu-1 de piepţii hainei, îl zgîlţîi de cîteva ori. Se potoli simţind însă puţinătatea, stîr-piciunea vrăjmaşului. îl privi ţintă în ochi. - Eu n-am ascuns nici un manifest, spuse netulburat tînărul, cu o parcă dulce şi liniştită ironie. N-am avut o asemenea nevoie. - La cine ai dosit instrucţiunile? Aprinzîndu-se din ce în ce mai nestăpînit, poliţistul îl plesni peste mîna dusă la ureche, înşirînd ca într-un pomelnic pe nerăsuflate: - Unde ai semănat planurile, tacturile, documentele? Tînărul aşteptă să sfîrşească şi răspunse zîmbind senin. - La nimeni, nimic, zic zou! - Adică să te cred ca un prost că ai trecut tu Nistrul aşa, de florile mărului, cu mîinile goale în buzunar? Şi comisarul îşi răsfrînse buzele dispreţuitor. - Am trecut la mama, la tata, la familia mea. M-am întors în oraşul unde m-am născut... Mi-era dor şi am venit, spuse tînărul cu uşoară emoţie şi convingere, devenind deodată serios. - Atunci de ce ai mai fugit acum doi ani la bolşevici? îl tăie cercetătorul. - Am spus acolo... Ca să scap de armată. Şi arătă calm spre hîrtiile de pe birou, unde sta consemnat tot ce răspunsese. - Şi de ce nu te-au împuşcat bolşevicii, cînd te-au prins strein, trecut fraudulos, fără acte, fară nimic?... - De ce să mă împuşte? Nu le făceam nici un rău, rosti cu o logică calmă învinuitul. Acum poliţistul izbucni: 402 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Ba încă le faceai servicii... Şi acum treci înapoi, trimes să spionezi, să semeni zîzanii, să faci propagandă. Lasă, că ştiu eu tot!... Sînt mîncat de voi! - şi rînji... ameninţător. Tînărul păstră acelaşi calm şi cîntă iar: - Nu spionez. Aveţi să vedeţi... Eu nu mai plec înapoi... Rămîn aici la dumneavoastră. La ai mei... Apoi, deodată schimbîndu-se, împreunînd rugător palmele: Domnule poliţist, aţi trimis după tata, după Rabi, cum v-am rugat? Comisarul, la auzul repetării îndrăzneţei cereri, sări turbat: -Aha, va să zică eşti în legătură cu ei. Prin familie afli tot ce se petrece aici şi transmiţi apoi bolşevicilor. Cunoaştem! Dar inculpatul, tare pe logica lui, îl opri cu îndrăzneală. - Domnule poliţist, vă rog să observaţi că eu abia astă noapte am trecut Nistrul aici. Apoi mişcat, cu glas înlăcrimat: Eu n-am mai văzut pe tata de cînd am plecat, nici pe mama. Doar uneori i-am visat. - Las’ că te deştept eu din vis, scrîşni înverşunatul. - Şi, vă rog, domnule poliţist, să trimiteţi şi la Rabi, continuă simplu anchetatul rugămintea. Pe comisar, la auzul rabinului, îl apucară năbădăile. -Apoi, sigur. Conspiraţia e întinsă. Aţi alcătuit toţi, o reţea în mrejele căreia ne pescuiţi ţara şi o vindeţi bolşevicilor. - Bietul rabi! şi evreul privi adînc pe poliţist. - Bietul rabi!... El să pescuiască! Şi, pe deasupra, mai este supărat şi pe mine... Apoi, din nou rugător: Dar vă rog, pe părintele l-aţi chemat, cum v-am cerut? - Ce tot amesteci aici pe popa creştin, se răsti comisarul exasperat. Crezi că scăpaţi voi? Sînt hîrşit cu amăgelile şi vicleniile astea ale voastre. Dar tînărul stărui ferm, fară abatere. - Vă rog, domnule poliţist, să chemaţi neapărat şi pe părintele. E o chestiune importantă. Aveţi să vedeţi! - în interesul instrucţiei, concedă comisarul, am făcut şi asta... îi aştept. Apoi, aşezîndu-se pe scaun şi luînd în mînă hîrtiile: - Vra să zică, nu mai ai nimic de adăugat la cele ce ai spus! - Nimic, decît să fiţi dumneavoastră sănătos, cîntă dulce evreul. - Bine, bine. Lasă. Eu sînt... Dar tu, ai să te îmbolnăveşti rău! Şi, citind declaraţia pe care tot el o scrisese, îl privi pe sub gene. - Vra să zică, te cheamă Iţic Holţfleiş, fiul lui Haim Holţfleiş, din tîrgul Băcanului. - Da, al bietului Haim, oftă Iţic, şi al Rebecii. - Declari că ai trecut noaptea Nistru’ înot. Iţic tresări uimit. - Am spus eu deja asta? Cum era să-l trec aşa? Aşa de prost înot, că era să mă înec. Am spus din sloi în sloi, că venise năboiul şi gheţurile, izbindu-se, se detunau ca dinamita. Le auzeaţi şi dumneavoastră din casă... Dar comisarul, neţinînd seamă de protestul evreului, citeşte înainte. - Te-ai strecurat apoi printre grăniceri. 403 VASILE VOICULESCU Iţic, uimit şi ironic, vrea să-l oprească. - Am mai... şi asta? Nu se poate. Cum era să mă strecor, şi încă printre mai mulţi grăniceri, dacă nu era nici imul pe unde am trecut eu. Dar poliţistul, întorcîndu-i jocul, citeşte netulburat, fară să ţie seamă de uimirile lui Iţic. - Şi ai apucat în zori drumul mare încoace. - Ce drum mare? Din malul Nistrului pînă acasă, doar o mică plimbare. - Şi te-au prins jandarmii, fară îndreptări, fară legitimaţie, vagabond. - Ce vagabond? Veneam acasă, la familie. Mă întorceam din călătorie... - îţi dau eu ţie călătorie... aşteaptă numai!... Şi spui că erai singur, dar minţi... - De ce să mint? V-am zis: singur, bodogăni, căci tovarăşul, adică Timofte, cum am declarat, rămăsese... în aceeaşi clipă uşa din dreapta se deschise şi intră, cu demnitatea slujbei împlinite, paznicul. - Ce e? Ce vrei? se întoarse spre el comisarul... - Să trăiţi! Vin toţi. I-au găsit şi i-am adus. Stau la uşă. Iţic se îndreptă de spate şi crescu, radios. - Ce bine îmi pare. Şi pe tata? Şi pe mama? Şi pe părintele? Dar comisarul se repezi ca un uliu, punîndu-se între paznic şi inculpat. - Nu e voie să vorbeşti neîntrebat, răcni la Iţic... Intră repede în celulă, înainte de a sosi ei!... Şi să nu crîcneşti acolo, să nu mişti, că moartea ţi s-a tras. - Moartea? Şi Iţic, neînţelegînd, se împotrivea poliţistului care-1 împingea către peretele din fund, unde se deschidea o altă uşă. - Ce? De ce? Staţi! Lăsaţi-mă să-i văd. E un drept sacru, bodogăni el, dus de-a-ndaratelea de pumnii care îl cîrmeau fară îngăduinţă spre celulă. - Haide, haide, intră mai repede!... Nu mai face pe deşteptul! Paznicul rămăsese în poziţie de drepţi, cu mîinile de-a lungul pantalonilor, şi privea nedumerit scena. - Vîră-1, mă, mai degrabă, îi porunci aspru stăpînul. Ce te uiţi la el, parcă n-ai şti ce trebuie să faci? Ia-1! Să nu-1 găsească aici ai lui. Fac confruntare între ei, cum vreau şi cînd vreau, pe neaşteptate. Nu cum pui tu la cale, pui viclean de jidan. Şi, lăsînd pe Iţic, îmbrînci pe paznic în el. Acesta întoarse pe evreu cu faţa spre uşa deschisă şi-l cîrmui uşor de spate într-acolo. Pe cîteva trepte scîrţîietoare se coborî într-o firidă sub nivelul cancelariei: o chichiţă cît să se mişte un om în ea, celula. Iţic pricepu, în sfîrşit; intră de bună voie şi pieri în beznă. Paznicul îl încuie şi puse cheia pe masă. -Acum, bagă-i! porunci comisarul şi se aşeză încruntat la birou. Zgomote de paşi, bocănituri de ciubote, tuse şi şopoteli umplură sala de aşteptare... Omul ieşi, facu linişte şi-i mînă înăuntru. Intrară sfioşi, în şir, un bătrîn smerit, bărbos, în caftan cafeniu, tatăl, o femeie vîrstnică, îmbrobodită, mama, o fată voioasă, cu cozi împletite şi rochie de stambă veselă, sora, apoi un lungan slab, înalt, cu ochi şugubeţi într-un obraz strîmb cu barbă rară, care ţinea de mînă o fată sperioasă, cu ochii mereu plecaţi în pămînt... Grupul înţepeneşte 404 INTEGRALA PROZEI LITERARE o clipă la uşă. Apoi înaintează iute; Haim Holţfleiş, în frunte, se opreşte respectuos în faţa dregătorului. - Să trăiţi, domnule Poliţist, începu, pipăind terenul, cuvînt protocolar bătrînul. Să trăiţi şi să fiţi sănătos! Comisarul, sufocat, nu-şi venea în fire. I se călcaseră toate ordinele. Apoi, deodată, schimbînd pe un ton glumeţ: - Unde este fiul meu? întors, spre Rebeca: Copilul nostru. Am auzit că a sosit, puşlamaua. Oftînd adînc, cu năduf, (se) desmetici, replică, se fîstîci, aţintit pe mutra neschimbată a poliţistului: Ce necazuri ne-a făcut, prăpăditul ăsta! Nu-i aşa, mamă? Şi-şi înghionti balabusta, care, îngălbenită, îşi rotea ochii în toate colţurile, căutînd; şi nu-şi vedea copilul. -Nu-i aşa, spune-ţi şi voi, se întoarse (el) şi spre ceilalţi, cerîndu-le mărturie... La acest îndemn ceata prinse curaj, înaintă un pas şi toţi începură să vorbească, gălăgioşi, cu gesturi lăbărţate. - Ho, răcni comisarul, zvîcnind în sus. Ho!... şi îi încremeni... Ce-ai făcut, dobitocule! ocărî el pe paznic. Le-ai spus că l-am prins pe individ! Ptiu! bată-te Dumnezeu - şi-l scuipă... Nu ţi-ai ţinut gura! S-a dus dracului confruntarea pe neprevăzute. Mi-ai stricat cursa în care vream să-i trag. Am să te dau afară, am să te-nchid! Şi se sugruma în propriile-i cuvinte ca în nişte fărîme de mîncare scăpate pe bereguşul răsuflării. Dar omul primi calm bruftuluiala şi ameninţările. Ştia că, orice ar fi, comisarul nu ajunge pînă acolo, îl ţinea în prea multe clenciuri. - Ce era să fac, domnule! se îndreptăţi el paşnic. A trebuit să le spui, că altfel n-ar fi venit nici unul la ceasul ăsta. Cum şi-ar fi lăsat dughenile? Şi, pe urmă, atît m-au descusut şi m-au bătut la cap, femeile de-o parte, bărbaţii de alta, că mi-am pierdut minţile şi am scăpat vorba... Era doar copilul lor! Aici, Haim găsi cu cale să se amestece oarecum vesel şi mieros, luînd partea comisarului... - Dar cum era să ne tăinuiţi că ne-a sosit feciorul, tocmai dumneavoastră, părintele tîrgului. Şi, în gînd, îl da la toţi dracii. Dumnealui n-a greşit cu nimic! - Cînd vorbeşti cu mine să taci! îl repezi comisarul furibund. - Iacă, tac, sînt deja mut. Şi bătrînul încrucişă mîinile la piept. - Cu mine să nu faci pe prostul, că te smintesc! Se prefăcu că sare să-l ia la bătaie, dar folosin-du-se de spaima ce se iscase, trecu pe neaşteptate la cercetare: Ce ştii de fiul tău? Şi-şi înfipse ochii holbaţi în ochii bătrînului. Acesta se fîstîci la început, se uită împrejur, apoi la ai lui, cerînd parcă sfat, şi-şi veni puţin în fire. - De fiul meu? De Iţic? întîrzia el cu răspunsul. De păcătosul ăla? Nu ştiu nimic. - Cum nimic? Bagă-ţi minţile în cap! Nu mai merge cu tăgada. Acum l-am prins şi el a mărturisit tot. - Nimic, zic zo că nimic, se lepăda tatăl. Decît ce ne-a spus domnul paznic, că a venit de la bolşevici. Aici tăcu, de teamă să nu se încurce iar, avînd oarecum ştiinţă despre bolşevici. Şi-şi ia vorba înapoi: 405 VASILE VOICULESCU - Adică a trecut zăpăcitul Nistru’ şi... Apoi se opri a spune prea mult, ca să nu intre în bucluc. - Şi... îl aştepta comisarul. - Şi a tras la dumneavoastră în gazdă, ocrotitorul tîrgului, sfîrşi Haim, bucuros că a găsit cea mai bună formulare... şi tăcu lung. în tot acest timp comisarul îl privea fix, în tăcere, scrutînd parcă prin ţeasta acoperită cu scufa neagră, cum îşi scremea mintea şi-şi întortochea gîndurile ca să găsească vorbe de scăpare. - Şi? facu din nou omul legii. - Şi, urmă Haim ca să umple tăcerea mai plină de învinuiri decît orice cuvinte, şi a venit la ai lui, la tată, — apoi, arătînd pe fiecare în parte la rînd — la mama... — femeia suspină încet — la sora... - fata îşi netezi rochia de stambă veselă - la logodnica... - aceasta, palidă şi sfioasă, plecă şi mai adînc privirile în pămînt - la socru, şi-l arătă pe lunganul strîmb, care-şi prefiră cu degetele barba rară. - Numai la socru nu i se făcuse dor de el, se lepădă cu dezgust cel arătat, înecîndu-şi ochii şugubeţi sub pleoapele de sus. Nu fi proastă, dojeni el pe fata a cărei mînă tremura în mîna lui... Şi, la urmă nici nu-i sînt socru! Ce, s-a făcut nunta? O vorbă, aşa, ca de logodnă, nu leagă... - Şi pentru ce-a plecat de acasă? întrebă rar, pe neaşteptate, comisarul, răstindu-se la Haim. Tatăl rămase stîlpit, mut. - Hai, răspunde, că pun gîrbaciul pe tine. Dar bătrînul nu izbuteşte să mişte fălcile tremurătoare. Bîţîie numai din toate încheieturile. - Stai atunci, să te iau altfel. Cînd a plecat? îl suci comisarul. - Cînd a plecat? Asta ştiu bine, acum doi ani, în august. Dumneavoastră nu veniserăţi deja încă la noi. - He! Dacă eram eu, vă luam chiar de atunci, pe loc, de gît... Şi unde s-a dus? - Unde s-a dus? Şi bătrînul, în rezervă, cumpănindu-şi orice silabă, abia şopti... zic zo că nu ştiu. - Nu ştii? Ia gîndeşte-te bine, şuieră ameninţător gîtlejul. - Iacă, mă gîndesc, şi bătrînul îşi plecă adînc capul pe piept, nu ştiu... adevărat, mă jur. Dar după cîte ne-a spus înaintaşul dumneavoastră, domnul comisar Giureş, am bănuit că mişelul a trecut Nistrul cu diavolul acela de Timofte. Şi suspină, în timp ce mama plîngea încet. - în ce scop? îl sîcîi cu neîndurare starostele tîrgului. - De unde să ştiu eu, păcatele mele, se tîngui surchiditul. Cred că l-au furat bolşevicii, izbucni el, căutînd să scape. - Cum să-l fure? Ce, era prinţ? General? De unde ştii? Răspunde! Odată ce-i scăpase vorba, tatăl trebui să făurească la strîmtoare o lămurire goală, care să nu-1 angajeze cu nimic. - Vedeţi, el era băiat deştept şi frumos. - De deştept ce era dă în gropi şi de frumos înţarci copiii cu el, se amestecă cu dispreţ socrul. - Tu să nu vorbeşti neîntrebat! Urmează! porunci comisarul lui Haim. - Şi ştia limbi multe: nemţeşte, inglizeşte, idiş şi acum, la urmă, şi ruseşte... Era tobă de carte şi mintos. - Ei şi? - Şi puseseră, cred, bolşevicii ochii pe el... Aşa o comoară, un mare învăţat. 406 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Parc-ai vorbi de regele Solomon, mormăi socrul. Las-o mai moale! - De ce s-o las, dacă aşa este... Fata ta... Nădăjduind să abată cît de puţin cercetarea, printr-o harţă cu Nuhăm, tatăl se gătea de dispută, dar comisarul îi curmă tactica. - Şi cum l-au cumpărat bolşevicii? - Cumpărat? Vai de mine! Dar cine ar fi dat o para chioră pe aşa o pramatie, numai pe mine m-a costat o mulţime de bani, că nu era bun de nimic. - Atunci cum a ajuns la bolşevici? - L-au amăgit cu Timofte, care sucise minţile copilului, cu poveştile şi taclalele lui. Asta, după cum ne-a spus domnul comisar Giurea, adăugă cu băgare de seamă Haim, asta l-a dat în mîinile lor... de l-au trecut Nistru’. Şi bine că nu l-au ucis! sfîrşi suspinînd. - De unde ştii că nu l-au ucis? Vezi că aveai legături cu el? se repezi comisarul, crezînd că l-a dovedit. - De unde ştiu? făcu simplu Haim... Apoi nu ne-aţi trimes dumneavoastră, părintele tîrgului, vorbă prin domnul paznic, că Iţic s-a întors, e sănătos, a tras la dumneavoastră şi cere să ne vază? - Şi, de cînd a fugit, n-ai mai avut nici o ştire de la el? - Zic zo, aşa să-mi ajute Dumnezeu, cum am ştiut eu ceva! Comisarul se opri şi ascultă... Cineva ciocănea la intrare. Paznicul, cu gura căscată la cîte spuseseră, nu auzea. Trebui ca şeful să-l trezească. - Vezi cine este, nătărăule! Ai surzit? Pe uşa dată toată în lături preotul şi rabinul umăr la umăr se strecurau să pătrunză amîndoi odată, nevrînd nici unul să dea întîietate celuilalt. Ei înaintau gravi şi mîndri, în vestmintele lor lungi, care stîmiră praful încuibat în preş, dădură mîna cu poliţistul şi, fară să mai aştepte pofteală, se aşezară singuri pe scaune, ca să se deosibească de norodul prost, ţinut în picioare. Comisarul, încredinţat că paznicul destăinuise întîmplarea celor noi sosiţi, li se adresă de-a dreptul. - Nici dumneavoastră n-aţi avut ştiri de la fugar? Nici o legătură cu el, în timpul ăsta? Nu răspunse decît cineva din grupul rudelor. -Nu, nimeni, nimeni. - Nimeni, nimeni, se alăturară numaidecît şi ceilalţi, tot bulucul... Anchetatorul se-ntoarse şi-i fulgeră... - Voi să nu crîcniţi! Apoi, către rabi: Rabi, ce spui... Nu l-ai văzut pe ascuns, cît a lipsit? Nu ţi-a scris? Nu ţi-a trimes semn? Ce-ai ştiut despre el? Rabinul, jignit, se înţepeni în demnitatea lui atinsă; doar zulufii, sfredele moi de păr, îi tremurau de o parte şi de alta a urechilor. - Ce să ştiu? şi se roşi... Eu nici nu ştiu deja pentru ce m-aţi chemat aici. - Părinte? se-ntoarse poliţistul întrebător spre preot. Acesta tăgădui şi mai răspicat: - Nici eu nu ştiu pentru ce m-aţi invitat. Ce s-a întîmplat? Aveţi nevoie de un duhovnic? Comisarul, încurcat, nu ştia ce să mai facă. Simţea că se dezumflă... încercă o lovitură directă... Se înfipse triumfător în rabin... ciocănind fiecare cuvînt ca într-o apostrofa de învinuire. 407 VASILE VOICULESCU - L-am prins pe Iţic Holţfleiş, feciorul ăstuia şi ciracul dumitale. Ăla care a fugit acum doi ani la bolşevici... Şi rînji, frecîndu-şi mîinile. îl cunoşti şi dumneata, părinte! Şi preotul, şi rabi dădură din umeri, fară interes. Ce-i privea pe ei Iţic. Bine că nu a fost altceva mai grav. Dar tatăl sări ca ars: - L-aţi prins? Nu a venit el de bunăvoie, cum spunea domnul paznic? Poliţistul nu-1 luă în seamă, vorbea înainte cu preotul, spionînd pe rabin. - Şi acum trebuie să cercetez şi să aflu ce spionează, ce unelteşte! - Ce unelte? Care unelte? se văită bătrînul. Derbedeul n-a deprins nici un meşteşug. - Ba da! Aînvăţat şi mînuieşte meşteşugul spionajului, zvîrli vorba înapoi anchetatorul, nu degeaba s-a întors. Are un plan. O misiune. -Are pe dracul în capul lui, îşi dădu cu părerea Nuhăm... L-au izgonit bolşevicii de acolo, că e un bezmetic, un blestemat. Nu-i bun de nimic, decît să sucească mintea fetelor proaste ca a mea. Şi o zgudui de mîna încleştată în a lui. Urmă o uşoară destindere. Poliţaiul căuta şi pregătea altceva... Din nou trecu la birou, se aşeză pe scaun şi se adresă solemn întregii adunări: - încă o dată întreb! Nu ştiţi nimic despre el? Mărturisiţi acum, cît încă e vreme. Pe urmă vai de cel ce a minţit, nu-1 mai scapă nici Dumnezeu [pe cel] ce-1 dovedesc. Toţi strigară într-un glas: nimeni, nimic, nimic. Comisarul se hotărî să dea lovitura - ca la teatru: - Introdu-1 pe individ, porunci el paznicului şi-şi înveghea privirile. Gardianul păşi moale şi descuie uşa. Din întunericul celulei, pe treptele scîrţîitoare se ivi întîi capul, apoi pieptul lui Iţic, care se clătina beat de lumină pe prag. Dar zări pe ai lui şi năvăli cu braţele întinse. - Mamă, tată! - O! Vai!... grupul uluit vru să se mişte şi el. Comisarul se repezi ca fulgerul şi-i ţintui pe toţi locului... - Nu... Staţi! Acuzatul nu are voie să comunice cu nimeni. Aşteptaţi ordinul meu!... Şi, dîndu-1 înapoi pe tînăr, împinse pe paznic între Iţic şi ai lui, unde omul rămase tot timpul. Tatăl ciulise urechile. -Auzi, mamă, fiul nostru acuzat! Valeu! în ce dandana intrăm... Trebuie să punem lacăte la gură şi la inimă. Dar femeia nu asculta. Tremura toată şi suspina, frămîntîndu-şi mîinile. Singur, bătrînul se căzni să-şi înăbuşe braţele în cutele caftanului, hotărît să se schimbe şi se facu de gheaţă. Toţi ceilalţi, scheunîndu-1 pe nume, zvîrleau lui Iţic, încrucişate cu ale tînărului, văităturile lor de jale şi bucurie, pe care paznicul dintre ei le primea în faţă, în spate, din laturi, peste capul lui, îl pătrundeau şi-l străbateau cutremurîndu-1. - Oi, vai, tata, mama, Mali, Raşela, cînta pe rînd Iţic înţepenit locului, vînturîndu-şi braţele peste capul gardianului. Dar în ochii rămaşi netulburaţi stăruia aceeaşi stranie, sticloasă seninătate. - Oi! Oh, Iţic! Iţic!... Băiatule... Frăţioare, îl chemau mama cu sora, tînguindu-se. Logodnica îşi bălăbănea mută doar capul cu plete negre, coborît şi mai adînc spre podea. Tatăl, dînd înapoi, se trase posomorit din locul ce-şi alesese în fruntea grupului şi se dosi după Nu- 408 INTEGRALA PROZEI LITERARE hăm, care, spăimîntat, se gîndea ce ghiduşie mîntuitoare să scornească. Poliţistul îi sorbea şi se delecta... Cînd sfîrşi de savurat scena, cu o poruncă îi amuţi iarăşi. Toţi îşi îndreptară tresărind trupurile schimonosite de gesturile durerii şi aşteptară. -Acum vorbeşte! ordonă el lui Iţic... şi se puse la pîndă. - Ce să vorbesc? Acum ar trebui să plîng! îi răspunse cu agerime tînărul... Dar nu pot... şi-nfipse privirile în paznic. - De ce ne-ai părăsit, Iţic? se boci încet mama. Iţic de departe îşi întinse gîtul, ciulind cu mîna urechea. - Cu mine, mamă, te rog să vorbeşti mai tare. Sînt surd deocamdată. - Oi, vai, ia uitaţi-vă! L-au bătut acolo afurisiţii bolşevici pînă i-au spart urechile, ţipă ea. De ce ne-ai părăsit băiatule, atunci? - Ca să vă fac o bucurie şi mai mare acum, cîntă fiul şi le zîmbi împăciuitor. - De aşa bucurie cu poliţie puteai să ne scuteşti, îl întîmpină socrul şi facu un gest cu dosul palmei, ca şi cum l-ar goni dintre ei ca pe o primejdie. Amestecul lui Nuhăm îi deşteptă pe toţi... inimile le pîlpîiră altfel, a spaimă, şi o tăcere amorţi-toare căzu peste ei. Comisarul trebui să intervie ca să-i dezmorţească. - Nu aşa! Spune mai întîi pentru ce ai plecat? Dar tatăl, lepădîndu-se de el, ţipă dureros. - Nu! Mai bine să spuie de ce a venit? Ce caută nemernicul şi cît o să stea pe capul nostru aşa o secătură? Şi-şi clătină sfredelele de pe lîngă urechi. -Are dreptate tata, glăsui Iţic calm. Dar mai mare are domnul poliţist. E frumos şi cinstit să spun deja pentru ce am plecat. Intrebaţi-mă, mă rog! - Ştiu... Ai să spui că din pricina armatei, cum ai declarat, îl repezi comisarul. Vreau să mărturiseşti aici, în faţa lor, adevărul. -Aţi ghicit. Da, jumătate de frica armatei. Dar jumătate de altceva mai greu... Şi Iţic zîmbi dureros. - De altceva mai greu? sări speriat bătrînul... Eu nu ştiu nimic. - Nu ţi-am mărturisit, că nu vreau să te mîhnesc cu frămîntările mele, tată. Dar rabinul ştia. - Ce ştiam eu? Eu nu ştiam nimic. Ce arunci? Ce arunci acum pe mine? sări la rîndul lui rabinul furios şi şuruburile perciunilor îi pendulară. - Şi părintele ştia, urmă liniştit tînărul, desprinzînd ochii din paznic şi pironindu-i în preot. - Pe mine să nu mă amestecaţi în mîrşeveniile voastre, rosti răspicat popa. Eu nu mai stau între nelegiuiţi şi nebuni. Şi se ridică să plece. Dar Iţic rugător îl opri. , - Părinte, numai o clipă, cîntă el cu flautul duios al glasului... Fă-mi bucuria asta şi vei fi mulţumit... Ştii cum te-am respectat, mă cunoşti întreg, m-am spovedit de atîtea ori... Şi mă încurajai. La mărturia asta neaşteptată toţi se uitară miraţi la preot, care, încurcat, roşind, e silit să dea lămuriri. - De altfel, părinte, nu poţi pleca pînă nu sfîrşesc ancheta, spuse ţepos comisarul... Şi, după cîte văd, ai avut relaţii cu individul. 409 VASILE VOICULESCU - Recunosc, şovăi omul bisericii. Nădăjduiam să-l aduc pe calea cea bună şi să-l cîştig pentru Cristos... Venea să-i explic Evanghelia şi făgăduia să se boteze. - Nu, n-am făgăduit niciodată!... Cercam şi căutam numai, mă informam, studiam, spuse cu tărie Iţic. - Auzi, auzi blestematul, făcu rabinul. Dar parcă nu simţisem şi eu că te daseşi cu goii? - De aia ţi-a mers rău, nătărăule, că umblai cu capul în două luntri, îl şfichiui Nuhăm. - Lăsaţi-1 să vorbească! se răsti anchetatorul. Spune mai departe. - Ce să spui? întrebaţi-mă dumneavoastră! Numai să vorbiţi mai tare că sînt surd, deocamdată. - Ba văd că eşti şi gîngav, îl luă peste picior socrul. De cînd vorbeşti aşa, de parcă ai avea alune în gură? - L-au bătut bolşevicii ceia blestemaţi de i-au sărit măselele, se văicări mama. - Nu m-au bătut, le zîmbi Iţic. Aveţi să vedeţi îndată pricina pentru care sînt şi surd şi gîngav. E ceva trecător. - Cum, eşti surd cu schimbul? în rate? îl zeflemisi Nuhăm. - Lăsaţi fleacurile! zbieră şeful. Vino la chestie, nu mai face pe [mehengiul]! Crezi că-mi scapi printre degete? De ce ai plecat? Spune drept! - De ce am plecat? Am plecat să mă fac ateu! se destăinui tînărul. - Ateu? Ateu? Vorba necunoscută trecu pe diferite tonuri prin gurile tuturor. - Ateu? Ce funcţie e aia? E o meserie rentabilă acolo? se învioră tatăl. - La bolşevici, da, rentabilă, zîmbi el trist. - Şi cum e? se alătură curios socrul. - E o meserie aşa, ca să nu crezi în Dumnezeu, rosti grav Iţic. - Ptiu! Lua-te-ar dracul! îl scuipă tatăl. Valeu, trebuie să-mi sfîşîi caftanul. Blestemul cadă asupra ta... Şi cu mîinile tremurate cerca disperat să-şi rupă vestmîntul... dar nevasta îl opri, mîn-gîindu-1 cu bunătate ca pe un copil. - Lasă, tată, lasă. Sfîşie-1 în gînd. E tot una. Zi că l-ai sfîşiat! - Faci economie, îl batjocori Nuhăm. - Aşa e, se potoli bătrînul. Iţic sta acum mîhnit că şi-a supărat părintele şi tăcea, cu privirile asupra gardianului, de la care parcă cerea înţelegere. Cum consternarea generală ameninţa să se îndelungheze, comisarul porunci din nou: - Ei, povesteşte înainte. Poate printre toate prostiile ce spui scapi şi ceva care să intereseze. - Ce să vă mai spun. Ştiţi, mie mi-a plăcut cartea şi filosofia, cînta el cu o dulce şi senină emoţie, vorbind ca pentru nişte copii. îmi plăceau gîndurile şi [să] mă adîncesc în ele. Şi am stu- diat legea noastră cu rabi. Torn şi Talmudul le ştiam pe degete şi mă înnebuneam după Hagada... - şi se opri, poposind departe, în amintiri. - Numai sufletul meu ştie ce năuc erai. Mă înnebuneai cu întrebările. Cîte celea, toate îţi trăzneau prin cap. - Dar sufletul meu nu se alina, Rabi, nu se sătura numai cu atît, nu mi-1 umpleau învăţăturile tale. 410 INTEGRALA PROZEI LITERARE -Auzi colo obrăznicie! se oţărî vechiul dascăl. Şi de ce, mă rog? - Se amestecau şi se învăluiau copilării, cu lucruri neînţelese... Şi totul atît de neîncăpător. - Cine? Legea? Talmudul? îl fulgera furios rabinul. Acum te afurisesc şi eu! Iţic se mulţumi să dea trist din cap, răsfrînt în paznicul din faţa lui, care, ca o oglindă vie, facu descurajat la fel. - Nu mă afurisi încă, aşteaptă, Rabi! - Ce să aştept? - După aceea m-am dus la părintele şi am cercetat legea cea nouă. - Taci, goi păcătos, îl certă tatăl, vrînd să-i curme spovedania care scandaliza tot grupul evreilor. Socrul gesticula, chinuindu-şi barba cu degetele crispate, mama urla şi îşi frîngea mîinile, sora, boţindu-şi rochia de stambă, bodogănea mînioasă. Pînă şi logodnica ridicase din pămînt capul cu plete negre şi îl privea spăimîntată... şi îşi arăta ochii mari, tăiaţi în migdală, cu gene lungi de mătase uşor încîrligate. - Tăcere, că vă bag la beci! răcnea comisarul şi izbuti cu greu să-i liniştească. - Nu fiţi necuviincioşi! îi înfruntă preotul, jignit. Da! A venit şi la mine, ca un rătăcit, şi m-a întrebat. I-am deschis braţele şi i-am răspuns, ca să-l îndrumez, cu blîndeţe şi cu bunătate, cum ne învaţă Mîntuitorul. _ - Da! Mi-aţi răspuns blînd şi cu bunătate, şi Iţic surise strîmb. Dar tot n-a fost de-ajuns. Mă sugruma ceva. - Evanghelia? Te sugruma iertarea lui Cristos? îl repezi indignat preotul. Nu, Iţic! în capul tău îndrăcit, mintea ta îngustă. - Fie şi asta, părinte, primesc! zise cu părere de rău tînărul, fără şi-şi astîmpere sticlirile limpezi din privirile-i îndrăzneţe. Fie! Dar eu îţi spusesem de atunci. Vream ceva care să le încapă, să le înţeleagă şi să le cuprindă pe toate. Căutam un Dumnezeu al tuturor - şi, arătînd hotărît cu degetul, spuse - unul nu numai al lui rabi, altul numai al părintelui, altul al meu, cu totul altul al domnului poliţist, şi zîmbi batjocoritor acestuia. Ascultîndu-1, toţi rămaseră buimaci. Se uitau la el, încremeniţi în diferite atitudini, cum îi surprinsese mărturisirea, cu înfăţişări felurite: tatăl spăimîntat să nu fie compromis şi tîrît în cine ştie ce nenorocire; socrul, dispreţuitor şi furios; mama, sfişiată de grijă pentru soţul [ei] şi de milă pentru copilul pierdut; rabinul furios, cu gura plină de blesteme; preotul învrăjbit; poliţistul depăşit de mărturisirile tînărului şi în acelaş timp întărîtat. Paznicul singur crescuse pînă a-1 înţelege cu inima... în inima lui s-a răsfrînt de acum încolo toată drama din sufletul tînărului. Rînd pe rînd a fost, ,cu Iţic odată, ucenic la rabin şi la preot, a învăţat cu osîrdie legile, le-a simţit întîi dulci, apoi strîmpte, amare şi le-a zvîrlit ca să se facă ateu, bezbojnic... Omul blînd din popor, aluatul acela de moldovean paşnic cu rusnac aiurit, întruchipează mulţimea, gloata sătulă de varga lui Moise şi Crucea lui Isus, setoasă de nou, lacomă [de] senzaţional, gata să pornească pe căi aspre, nemaiumblate. Cuvintele lui Iţic cad în mintea lui ca razele magnetice din privirile unui fachir pe pămîntul din care va creşte numai în cîteva ceasuri, dintr-o sămînţă atunci pusă, un copac întreg. Iţic, după ce i-a privit cîtva timp cu dispreţ, s-a întors spre gardian, povestindu-i: - Şi i-am ciocnit, şi-am ffămîntat în capul meu... 411 VASILE VOICULESCU - Pe cine, mă idiotule? îl întrerupse comisarul, venindu-şi în fire. - Pe dumnezeii toţi, domnule poliţist. - Pe dumnezei?... Eşti nebun? - Nu sînt deloc... ca un înţelept i-am frămîntat pe toţi la un loc, căznindu-mă să fac o singură cocă, pe care s-o coc în focul inimii mele şi s-o mănînc şi să mă satur de Dumnezeu. Paznicul, în timp ce-1 asculta, îşi mişca uşor fălcile şi înghiţea. - Mîncaţi-ai maţele! izbucni tatăl. De aia cheltuiam eu bani cu tine? Nu ai fost bun de nimic, descreieratule! - Nu-i aşa tată, sînt bun acum, îl mîngîie Iţic. Ce eram vinovat, dacă aşa mă făcuserăţi voi, un visător, un mistic, un vîntură gînduri. Şi întorcîndu-se din nou la paznic, legă cu el mărturisirile cu cele dinainte. - Şi dacă am văzut că nu izbutesc să-i împac, m-am supărat pe Dumnezeu. - Ptiu, taci! îl scuipă iar tatăl. - Spune ceva serios, nu mai bate cîmpii, îl îndemnă poliţistul zăpăcit. - Şi l-am alungat din mintea şi din inima mea, încheie patetic Iţic. - Pe cine, mă smintitule! - Pe Dumnezeu, şi n-am voit să mai ştiu de el. M-am făcut ateu, fară Dumnezeu. Grupul, care-1 ascultase crispat de emoţie, se învălmăşi din nou, bărbaţii gata să-l rupă în bucăţi, femeile acoperindu-şi faţa cu mîinile. Dar ochii paznicului se deschid mari şi lacomi, gura i se cască să respire văzduhul nou, pe faţă îi pîlpîie toată bucuria unei cunoaşteri necunoscute încă, după care jinduise de cînd e lumea. Buzele şoptesc înfricoşate şi fericite: fară dumnezeu -bezbojnic; braţele i se ridică şi se lasă fară voie, ca nişte macarale care ar pogorî ceva din cer. Drama lui Iţic se joacă pînă în cele mai mici amănunte cu simplitatea, mai adîncă decît orice complicaţie, a omului care gustă întîia oară din misterul otrăvit al cugetării. - Blestemul tău asupra ta! zbucni înfricoşat tatăl. Ah, trebui să-mi sfîşii caftanul! Şi unghiile îi hîrjîiră stofa aspră. - Uiţi că l-ai sfîşiat deja adineauri? îl linişti mama, apucîndu-i mîna. -Aşa e! se înmuie bătrînul... L-am sfîşiat deja. - Domnul cu noi! Dumnezeule apără-ne, sfinte iartă-ne, conjură preotul, înfiorat, ameninţările cerului mîniat. -Ateu, dobitocule? Şi-mi cereai deja fata, răsări într-un tîrziu şi Nuhăm. - Staţi, nu eram încă! Dar de vreme ce aici la noi, cum vedeţi, e greu să fii ateu, că te bate tata şi te ocărăşte mama şi te blesteamă rabi, am hotărît cu Timofte Bogosepv să trec în Rusia, unde ateiştii huzuresc ca în sînul lui Avram. - Acolo-i iadul, păcătosule, urlă comisarul. - Iţi spuneam eu că Timofte ăla e deja o puşlama primejdioasă, şi tu îl primeai, dojeni Haim pe nevastă-sa. - Lăsaţi vorba, îi opri poliţistul!... Spune înainte! Văd în sfîrşit că ai început să spui ceva mai acătării... Ai fugit cu Timofte împreună. - Da, într-o noapte de august; ne aşteptau nişte tovarăşi pe malul Nistrului. -Şi? 412 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Şi, ajuns în Rusia, m-am şi făcut bolşevic. -Aşa repede! Fără cercetări? Fără să înveţi? - Nu a fost greu. Ştiam destul de la Timofte. - Şi ce făceai? - Trăiam pe socoteala statului, care ne purta de grijă. Mîncare şi haine ca astea pe care le vedeţi! Şi Iţic arătă un fel de tunică lungă cusută ca plăpămile în baclavale şi cureaua neagră care-1 încingea. - Cum e bolşevicul? urmă anchetatorul. - Bolşevic e tot una cu spion şi poliţist, căci, fară nici o meserie, am intrat numaidecît în poliţie. Aveam numai îndatorirea, împreună cu alţi tovarăşi, să păzim bisericile să nu mai intre nimeni în ele. - Prigonitori ai creştinilor, îl înfruntă preotul. - Şi ai ovreilor şi ai tuturor credincioşilor de orice fel, indiferent, mărturisi cu seninătate ironică tînărul. -Numai atît făceai? - Era chiar prea mult. Azi aşa, mîine aşa, pînă ce în sectorul meu n-a mai rămas nici un templu, nici un altar. Doar cele de sub pămînt. - Ce le făceaţi? - Pe unele le dărîmam. Pe altele le-am ars. La cele mai multe le schimbam destinaţia. - Le schimbaţi destinaţia? Cum adică? se indignă preotul. - Le prefăceam în ateliere şi fabrici, în şcoli şi ateliere, în teatre şi cinematografe. - Sfînta Sfintelor pîngărită, gemu rabinul. -Aşa era rînduiala, urmă Iţic. Podoabele le luam, vasele sfinte le stricam. Mulţi credinicioşi au fost ucişi. Mulţi, goniţi în Siberia. Unde vedeam pămînt proaspăt, săpam, dezgropam icoane ascunse şi le ardeam. - Ce sacrilegiu, se văita preotul. - Blestem, blestem, toţi în şeol, gîlgîi glasul rabinului. - Taci, nu mai rupe inima mamii! cercă bătrînul iar să-l oprească. Nu mai plînge, mamă, nu vezi, e nebun, aiurează. Nu-1 credeţi. -Am făcut mai mult, urmă Iţic. Acum trebuia să umblăm cu luminarea după credincioşi să-i descoperim. Căci ei se ascund prin tainiţe, se pitesc prin hrube, se adună în beciuri şi catacombe ca să se închine lui Dumnezeu. Noi intram după ei ca nişte copoi, îi tîram afară, îi băteam şi-i dam pe mîna poliţiei speciale. - Cum putea să săvîrşească una ca asta un om cu inimă, ca tine, Iţic? îl dojeni preotul. - Un om cu inimă face asta chiar mai bine decît unul [fără], părinte, surise desperat tînărul. îţi iei inima, o pui în capul mazdracului şi dai şi dai şi dai, convins: căci dai din toată inima. - Va să zică, faceai parte din poliţie! îl luă peste picior comisarul. - Da, domnule comisar, sîntem oarecum colegi. - Zît, astîmpără-te!... Şi tu ai omorît mulţi?... 413 VASILE VOICULESCU La cuvîntul omor toţi holbară ochii şi înlemniră iar. Numai paznicul, cu un surîs lăbărţat pe chipul adineaori blmd, acum hîd ca al unui ucigaş, îşi încleştase pumnul pe un gîrbaci închipuit şi, icnind, încerca gestul lovirii. Dar Iţic îl linişti, cu glasul lui senin, simplu şi adînc convingător. - Eu? Nu. Pe nimeni. Ce nevoie aveam? Eu făceam numai experienţa mea atee. îmi judecam propriul meu proces religios la tribunalele bolşevicilor şi l-am cîştigat împotriva judecătorilor fără Dumnezeu. Sau, dacă vrei, mă ucideam pe mine însumi. - Vai, Iţic! Te-ai ucis? zbucni mama, înţelegînd anapoda. De ce te-ai ucis? - Ca să înviezi ? şi preotul întoarse capul şi-şi facu cruce scîrbit. -Da, săînviez... Aceste cuvinte răvăşiră iarăşi grupul, care tresare speriat. Rabinul, zguduit, închide ochii tulburat. Tatăl cearcă iar să-şi sfîşie caftanul. Femeile se strîng la un loc, se îmbrăţişează ca într-o primejdie şi îşi ascund capetele una la piepţii celorlalte. Comisarul nu mai pricepe nimic şi răcneşte ca să-şi limpezească minţile... Paznicul, cu o mimică extraordinară, primeşte totul ca pe o revelaţie, înălţînd braţele şi privirile spre tînăr. Pentru el, Iţic urmează destăinuirea. - Aşa, persecutîndu-i, am cunoscut în fundul catacombelor pe adevăraţii credincioşi, pe închinătorii sinceri, fie creştini, fie eretici, ori evrei, indiferent... Şi vorba „indiferent" lua în gura lui un înţeles larg şi cuprinzător cît lumea şi cerul. Vai, doamne, de cum i-am cunoscut bine, îndată m-am şi schimbat. Ateul din mine dăduse faliment. - Faliment! Aşa mai merge, vii la matcă, glumi Nuhăm. - Cum schimbat? îl întrebă preotul, agăţat de un fir de nădejde. - întn m-am mirat şi n-am crezut. I-am prigonit şi mai rău. Apoi i-am privit de-aproape şi m-am înduioşat. Curînd i-am ascultat şi am făcut ca ei. ‘ ‘ - Te-ai întors la Iehova? sări lacom rabi. - Te-ai întors la Cristos? îl ispiti preotul. Iţic, crucificat între ei, le surîdea dureros. - Staţi puţin, nu m-am întors încă la nici unul. - Nu încă? şi rabinul se strîmbă de scîrbă. - Vai, păcat! şi preotul se întoarse de la el cu silă. Paznicul tremura ca o trestie bătută de toate vînturile şi se aţinea la gura tînărului ca la un şipot de apă vie. _ 7 vazu*atLinc' ca zadarnic dărîmam bisericile şi ruinam sinagogile; puterea lor nu şedea în piatră şi cărămizi, ci în sufletele oamenilor. Năruiam templul de zidărie şi, în locul lui, se alcătuia în adînc altul, de suflete, nevăzut, neatins... - Cum asta, Iţic, tu eşti nebun?... Templu de suflete! Nu vedeţi că e zănatic? se văită tatăl scos din fire. - Nu, tată. Vreau să spui că oamenii nu mai aveau nevoie să se ducă la biserici, aduceau biserica, una singură, la ei şi pe Dumnezeu, unul singur, între dînşii. Şi-i slujeau la fel. - Cui, mă? sbieră Haim. - Lui Dumnezeu, tată... - Slujeau ovreii în biserică? Ăsta trebuie legat şi dus la balamuc. - Cum, Iţic? întreabă preotul. Slujeau oameni fără osebire? Mirenii, femeile? 414 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Da, chiar şi copii, zîmbi tînărul. Simpli particulari. Acolo credincioşii trăiesc ca la început: fiecare e apostol şi preot. Toţi laolaltă fac o singură obşte credincioasă, în care bate o singură inimă uriaşă, Dumnezeu, şi se iubesc, se iubesc. De ce-i chinuiam, de aia erau mai fericiţi. Cu cît îi băteam, cu atît se bucurau mai mult. Pe cît îi omoram, pe atît vieţuiau mai viu şi mai adevărat. Pe cît îi stîrpeam, pe atît creştea numărul lor. Ca într-o minune. - Ce tot spui prostii, Iţic! Isprăveşte cu nălucelile tale! şi bătrînul se zvîrcolea, nemaiştiind cum să-l oprească. îşi da seama că orice cuvînt al fiului său era o boroboaţă şi-i încleia pe toţi într-un pericol de moarte. Dar Iţic, exaltat de favoarea paznicului, urmă tot senin şi simplu: - Legea la ei nu mai este slovă scrisă, strimptă şi nemilostivă, negru pe alb. Legea e dragoste de toate şi între toţi, şi libertatea să crezi. Nesugrumat de canoane şi oprelişti, cu atît crezi mai cu dor. - Fără templu? mîrîi rabinul. - Fără biserică? bodogăni preotul. - Fără, şi tînărul cîntă: biserica scăpată de turle şi clopote, uşurată de odăjdii, despovărată de bogăţii, a ajuns nevăzută dar pretutindeni, mlădioasă ca o mireasmă puternică şi ca un duh atotpătrunzător. Ce fericire pentru biserică. E ca o cămilă scăpată de povară, care aleargă slobodă către izvoare, pe sub palmierii pustiului, peste ruinele Rusiei... Şi oftă adînc, cu luminile ochilor aţintite departe. - Ce are de-a face cămila cu mireasma! îl sîcîi socrul. - Dar Sinagoga? se interesă rabinul. - Cînd zic biserică zic şi sinagogă, indiferent. E tot una, rosti ritos Iţic. - De unde tot una? se supără preotul. - De la Dumnezeu, cîntă tînărul. - Eşti un nebun, se înţeleseră să-i strige amîndoi odată, şi preotul, şi rabinul. Dar paznicul dorea să-l asculte mai departe şi-şi împreună rugător mîinile. - Căci acolo este atîta sete de Dumnezeu, continuă Iţic, că pruncii, cînd încep să gîngure, în loc să zică mamă, zic întîi Dumnezeu, şi în loc să spuie tată zic Iehova. Toţi îl privesc uimiţi, răsturnaţi de o vrajă şi nu-şi pot dezlipi auzul de la el. Paznicul creşte lăuntric pînă a ajunge uriaş şi jocul de pe chipul, din trupul, din întreaga alcătuire a lui tălmăceşte într-o clipă toate aventurile credinţii de-a lungul vîrstelor lumii. - Şi, de îndată ce se fac mari, în loc să ceară jucării cer pe Dumnezeu şi plîng, după joacă şi zbenguială, cu Cristos şi tînjesc după Moisi, indiferent. Şi bolti, spunînd „indiferent11, cu braţul cerul deasupra ascultătorilor. - Ei, şi bolşevicii îi lasă de capul lor? se indignă poliţistul. - Bolşevicii? Credinţa stă şi creşte sub ei, aşa cum creşte griul sub zăpadă. Ce, parcă zăpada care ne îngheaţă pe noi face vreu rău viitoarelor holde? Dimpotrivă, noi ceştilalţi, necredincioşii, pierim sub bolşevici. Dar credinciosul îi mănîncă şi îi topeşte, cum mănîncă griul neaua. Şi deodată te trezeşti cu lanul şi recolta bogată. E şi asta o minune lăsată de Dumnezeu! - Nu pricep, fii mai lămurit. Ce-mi umbli cu grîu verde şi lanuri. Eu te întreb de bolşevici! se supără comisarul. 415 VASILE VOICULESCU - Sînt foarte limpede, domnule poliţist. Lumea intră într-o grozavă iarnă spirituală - părintele ştie bine, şi rabi la fel - şi e ameninţată să piară de gerul materialismului şi al mecanicismului. Atunci Dumnezeu a aşternut toată zăpada asta a bolşevismului, de care gîngăniile şi viermii stricători pier, dar sub care adevărata credinţă stă şi aşteaptă învierea. Tot o minune a lui Dumnezeu! Poliţistul, aiurit, simţea că-i ţiuie urechile şi, scuturîndu-se, urlă scos din ţîţîni: - Va să zică bolşevicii tăi ţin de cald? Hai? Sînt un fel de plapumă? Du-te dracului de aici! - Eu ce spui, îl aprobă bucuros tatăl. Bine, dar bolşevicii nu se apără? Ateii nu lucrează? Necredincioşii ce fac? - Bolşevicii? Ateii? Şi ei cred. Ei cred că nu cred în Dumnezeu. - Ei cred că nu cred? se miră preotul. - Ei au religia atee, zîmbi tînărul. E o credinţă şi asta. Se cheamă tot o religie. Asta-i leagă şi-i uneşte. Am auzit pe mulţi rugîndu-se aşa: Doamne, Dumnezeule, ajută-mă să nu cred în tine! Chiar aşa ajunsesem şi eu să mă închin, şi parcă mă mai răcoream. - Dacă-ţi era aşa de bine în Rusia, pentru ce n-ai rămas acolo? îl încolţi comisarul. - Aşa! De ce ai venit pe capul nostru înapoi? tăbărîră pe el tatăl şi apoi socrul. - Ca să aduc şi aici experienţa de acolo. Să facem şi noi ce fac ei... - Aşa! începi propaganda, zvîcni poliţistul. Aici te-am vrut, pezevenghiule! - Nu ce fac bolşevicii, ci credincioşii, îl opri tînărul. Să ne unim adică. Să ne înfrăţim. Să lăsăm ura în Dumnezeu, care ne învrăjbeşte, pentru iubirea în El, care ne adună. Ce-i aia creştin, mozaic, musulman?... Rătăciri. -Măsoară-ţi cuvintele, Iţic! îl apostrofa preotul. - Sînt căutările de mult, părinte. Iată, să vă spun ce mi se năzărea cîteodată acolo, cugetîn-du-mă. Credinţa ni se arată aşa de tînără, de proaspătă şi fragedă, ca o copilă. O fecioară cuvioasă, senină, dulce şi bună ca Maica Domnului. - Iţic! şi preotul se smuci mînios. - Sau, atunci ca Sefora... - Iţic! răsună certarea rabinului. - O fată atunci, întîia oară mamă... crezu tînărul că-i împacă. - Cine, mă idiotule? îl plezni tatăl peste obraz... - Credinţa, tată, pornirea asta bătrînă de cînd e lumea mi se părea o tînără mamă, pe genunchii căreia săltau doi gemeni şi amîndoi sugeau sînul deodată. - Gemeni? făcu rabinul bănuitor. - Da! Pe un genunchi biserica şi pe celălalt sinagoga, lămuri Iţic. Şi în poalele ei dormeau îmbrăţişate celelalte culte. - Şi amîndouă sugeau de la aceeaşi mamă? îl hărţui rabinul. - Da... Şi o ţîţă era Evanghelia, iar cealaltă Legea. - Minţi, minţi! strigă rabinul turbat. - Numai că, sugînd la acelaşi piept, pruncii tot se băteau şi se încăierau chiar acolo, în Rusia, şi fraţi încă nu se simţeau. - Nici nu sînt, rosti sentenţios preotul. 416 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Vai, ce iese din gura unui jidan nebun! se văită tatăl. Dar tînărul urmă netulburat predica pentru paznicul care se chinuia de toate nefericirile credinţii. - De aceea m-am gîndit şi mi-am zis. Aici în Rusia nu-i încă nimic de făcut. Vechea alcătuire e un haos. Credinţa nouă e prea mică - o copiliţă abia. - Adineaori ziceai, parcă, o fecioară, îi ţinu calea rabinul. - Faţă de credinţa veche, organizată, de aici, cea din Rusia e, vă spun, o pruncă. M-am gîndit s-o las să crească şi să mă întorc acasă. Aici biserica şi sinagoga sînt nişte persoane în toată firea, vîrstnice, înţelepte, cu scaun la cap. Şi Iţic arătă spre rabin şi spre preot. Aceştia se privesc unul pe altul, se măsoară, neştiind dacă tînărul vorbeşte serios sau îi zeflemiseşte. Am să le spun ce e Rusia, ce primejdie îi ameninţă, ce pedeapsă de la Dumnezeu îi pîndeşte şi am să izbutesc să le topesc şi să le unesc... Şi, adresîndu-se de-a dreptul, cu o naivitate fierbinte: -Rabi! Părinte! - Ce? şi amîndoi prelaţii îl scrutară. - Biserica şi Sinagoga nu sînt surori bune? - Nu, zise cu glas înalt preotul. -Niciodată, întregi rabinul. - Dar ce eşti tu, Prufet? îl ironiză socrul. - Nu, dar am scăpat din iad şi vă [dau] veşti de acolo. - Sigur, numai îndemnurile iadului te trimet aici, rosti preotul. - Şi de aia vii înapoi, îl certă tatăl, ca să faci afacerea asta? Ai o misitie bună! Auzi! Să uneşti biserica şi sinagoga! Şi cine, mă rog, te plăteşte? - Dumnezeu! Şi răspunsul pătrunse pe paznic ca o suliţă de raze. - N-are credit pe piaţă. Caută şi tu altceva. Fă un negoţ ca lumea, îl batjocori Nuhăm. - II şi fac, nu vedeţi... Negoţul lui Dumnezeu... Şi tînărul, ca prin farmec îşi schimbă vorbele, purtarea, gesturile, cum ai face pentru nişte copii al căror joc vrei să-l nimereşti şi să le fii pe plac... - Rabi, părinte, domnule poliţist, pentru afacerea ce vă propun, foarte rentabilă, v-am adus o arvună, numai şi numai că să [vă] convingeţi. Şi Iţic începu încet, misterios. - Cînd m-am hotărît să plec înapoi, aici, Timofte nu m-a lăsat singur. A pornit şi el cu mine. - Ce fel de bolşevic e Timofte? îl întrerupse poliţaiul. - Cred că nu era bolşevic bun. Era spion şi aici şi acolo. - De unde ştii? - M-am convins!... într-o noapte mă prefăceam că dorm. El vorbea cu alţi tovarăşi, care îl certau aşa: de ce nu ne-ai adus şi tu, Timofte, un ofiţer cu aeroplan cu tot şi ne-ai procopsit cu un jidan prost? Timofte nu m-a apărat. Le-a spus numai atît: o să vedeţi voi că şi o tinichea e bună, cînd e plină cu dinamită! - Ţi-au zis-o bine. Capul tău e plin cu pulbere. Şi ce a făcut Timofte? 417 VASILE VOICULESCU - Timofte o scălda. Cred că bolşevicii îl bănuiau că-i înşeală şi-i vinde, căci nu ne-au mai îngăduit să trecem aici: ne-am hotărît atunci să fugim şi am ajuns pînă aproape de malul Nistrului. Aveam cărţi în regulă pentru înlăuntru, n-aveam paşapoarte pentru ieşirea peste hotare. Autorităţile ne-au simţit. Cînd ne-am strecurat din sat către zăvoiul din marginea apei, numai [ce] au început să împuşte în noi. -Au tras în voi! Valeu, şi nu te-au lăsat mort pe loc! Ce bine ar fi fost! se amestecă socrul. - Cum vezi, nu. Pe Timofte însă l-au rănit greu. Abia ne-am tîrît şi ne-am ascuns într-o casă de creştin. Timofte trăgea să moară. Atunci m-a chemat alături şi mi-a şoptit să-l caut în urechea dreaptă, apoi în urechea stîngă şi pe urmă m-a pus să-i scot un ochi pe care-1 avea de sticlă. - Nu vedeţi că e nebun? Nu-1 mai ascultaţi! se svîrcoli tatăl, în timp ce mama îşi frîngea mîinile şi socrul rîdea, scuturîndu-şi fata de braţ. -Aşa nebuni ca mine aţi vrea să fie mulţi! Staţi numai oleacă! îi amînă tînărul, scobindu-se în urechea dreaptă din care se căznea să scoată parcă ceva. Da, sînt un nebun care aruncă o piatră. Rabi, întinde o mînă! Iată, abia îl trag din matca urechii. Toţi se repeziră să vadă, ca nişte copii, ce dă Iţic rabinului. - Nu se cunoaşte, urmă el, că-i înfăşurat în vată. El sta în calea auzului meu de către Iehova. Acum că l-am scos, aud desluşit glasul lui. Asta era Sinagoga. Ţine-1, rabi, pentru săracii poporului! Să se întărească sufletul cu el. Rabinul sta nepăsător şi nu-1 învrednicea nici măcar cu o privire. - Ia-1, rabi! se rugă Iţic mişcînd între degete o boabă culeasă din gaura urechii. E diamant... Rabinul tresări, primi cu neîncredere în palmă şi-l desfăcu încet, cu sfială... Şi o flacără îi in- cendie obrajii. - E adevărat, un diamant, şi diamant negru, mare cît o fasole! strigă el, fără să se poată stăpîni. - Diamant negru? se chiori Haim în căuşul palmei rabinului. - Negru? S-o fi înnegrit de inima mea întristată. Eu nu ştiu, l-am visat noaptea, pe-ntuneric, se apără tînărul. - S-a înnegrit de fumul din capul tău stricat, care iese şi pe gură şi pe urechi şi strică toate. - Nu-i stricat. E cel mai scump diamant... doar mă pricep, bîlbîi rabinul. Dar văzînd expresia de lăcomie a comisarului, îşi înghiţi vorbele şi închise mîna, încleştînd-o pe lucrul din ea. Poliţistul sări ca un apucat la rabin, bătînd să spargă masa. - Imediat, pune-1 aici pe birou, imediat, spumega el, e corp delict... şi facu un pas ameninţător. Iţic îl opri, înveselit de izbîndă. - Numai puţină răbdare, domnule poliţai. Şi cu cealaltă mînă se scormoni în urechea stîngă... Toţi înmărmuriţi îi urmăresc mişcările, gîfîind de greutatea aşteptării. Tînărul scoase şi de acolo ceva şi întinse preotului. - Părinte, primeşte şi dumneata! Asta îmi ţinea calea către Cristos. Acum, că m-am destupat, aud desluşit şi din partea asta. Ia-1, părinte! El e biserica ce-mi astupa auzul. Şi acum puteţi vorbi cu mine mai încet, spuse Iţic zîmbind mulţumit. Ceata se buluci acum asupra preotului, ţipînd: „alt diamant, alt diamant", cu poliţistul care se zbatea între ei schimonosit. 418 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Jos, imediat aici pe masă totul!... Omul şi toate ale lui aparţin poliţiei! Şi, împiedicat de ceilalţi, se zvîrcolea să ajungă la mîna popii, înălţată spre tavan. - Numai puţin, domnule poliţai. Aşteaptă, am şi pentru dumneavoastră ceva. Comisarul se opri şi se întoarse congestionat, stacojiu la faţă, cu vinele tîmplelor bătînd parcă să se spargă... Şi aşteptă. Iţic îşi băgase degetele în gură, ca un cleşte de dentist şi trăgea cu putere, strîmbîndu-se. - Ai, ai, spuse el, după ce izbuti să smulgă ceva rotund. Ochiul nu mi l-am putut scoate, ca să pun pe cel de sticlă al lui Timofte în loc, dar l-am spart şi am luat din el piatra asta. -Alt diamant, alt diamant, urlau toţi... - Da, altul. A trebuit să-mi scot două măsele, cele mai mari şi mai sănătoase, ca să ascund în golul fălcii, boaba asta. Şi, ridicînd braţul sus, o privi. - Vai, e tot neagră... - Nu-i nimic. Dă-o, porunci poliţistul cu gura plină de bale, stînd atîmat sub mîna lui Iţic ca sub o creangă cu roade. - Poftiţi-o, domnule poliţist. Asta era scaiul care-mi împiedica vorba. Acum, că am lepădat-o, grăiesc slobod şi pot proclama unirea lor, şi tînărul lăsă în palma comisarului nestematul. - Ce unire, a cui unire? se sperie rabinul. - Adică a bisericii cu sinagoga şi cu statul, spuse înflăcărat Iţic. - Ai dreptate, se deşteptă ca dintr-un somn comisarul, cufundat în contemplarea diamantului din palmă. Imediat toate pietrele aici pe masă! Sînt corpuri delicte... - Un moment, domnule poliţai. Nu înţelegeţi... Diamantele acestea sînt numai un simbol, ca într-o parabolă. Ele erau legate împreună într-un singur giuvaer. Numai aşa fac un lucru şi frumos şi folositor. A, ce mai giuvaer pe pieptul lumii, biserica, sinagoga, statul, facînd una şi aceeaşi dumnezeiască sculă! - Văd şi eu acum că eşti nebun. Te credeam numai şiret, se potoli poliţistul. Să puie toţi pietrele jos... sînt de furat. - De furat! se descumpăneşte tînărul. Eu le am de la Timofte, m-a rugat să le iau. Altfel nu mă încărcăm cu ele să fiu surd şi gîngav. Pentru dumneavoastră trei le-am adus, ca să vă conving. - Dar nouă, dar nouă? se văicăriră tatăl, mama, nouă ce ne-ai adus? - Vouă... Staţi! aveam şi pentru voi o cruce... - Ptiu, să-ţi fie ruşine! îl ocărî Haim. - O cruce de aur! Aşa o raritate, bătută cu pietre scumpe. O scăpase Timofte din mănăstire. - Unde-i? se repezi comisarul, lăsînd pentru o clipă pe preot şi pe rabin. Unde-i? Dar Iţic nu-i răspunse, ci halucinat, cu ochii trimişi departe, continuă să o descrie. - O cruce aşa, şi arătă întruchipînd din două degete o cruce, cu mare meşteşug lucrată, ca braţele din laturi să se mişte pe un şurub şi să se ascundă în dosul trunchiului. Cînd o deschizi e cruce, cînd o închizi rămîne doar o linie groasă de aur. - N-am mai auzit. Ce cruce e aceea? întrebă cu jind preotul. - Noua cruce a credincioşilor, ca să nu o prinză bolşevicii. Cînd vor să se închine o deschid, întinzîndu-i braţele în lături; cînd sînt în primejdie i le strîng şi le pitesc, ca pe nişte aripi, îndără- tul trupului şi rămîne un simplu beţişor, în care se ascunde taina. 419 VASILE VOICULESCU - Dă-ne-o, atunci! Haide! Primim aşa o cruce, se roagă Haim. - Pune-o pe masă, tîlharule!... Părinte, rabi, daţi înapoi imediat ce aţi furat! Vă avertizez pe toţi... Şi parcă dracii se băteau la gura comisarului, gata să plesnească de apoplexie. - Cum v-aş da-o, dar n-o mai am, se jelui tînărul. - Ce vorbă! Minţi... Scoate-o numaidecît! E a poliţiei. Să n-ascunzi nimic, urla poliţistul. - Cum a poliţiei? Ne-a adus-o nouă, îndrăzni să crîcnească tatăl. - Staţi, ascultaţi-mă! Ca s-o aduc, am tras-o din carnea lui Timofte şi am vîrît-o în carnea mea. - Ce? se zgîi poliţistul. - Crucea. - Crucea în carnea ta, Iţic! Ţi-ai spurcat trupul! se cutremură tatăl. - Da, în came. Timofte o ţinea ascunsă într-un fel de buzunar scobit în carnea pulpii drepte. Tăiase cu cuţitul pielea, o ridicase pe dedesubt şi ascunsese acolo crucea. Apoi se legase cu cîrpe şi spunea la cine-1 întreba că e o rană din război. Cui să-i trăznească prin minte să caute în fundul ranei crucea. - Mari hoţii ai învăţat tu acolo! se minună poliţistul. - Eu n-am făcut asta decît pentru cinstirea crucii la care se închina pe pitiş Timofte. - Şi tu nu te închinai? - încă nu. Dar ce are a face: mi-am crestat şi eu carnea, mi-am burduşit pielea şi am ascuns juvaerul acolo. Dar eu n-am mai putut umbla. Timofte o fi fost mai voinic. Sau fiindcă era creştin. Eu am ologit numaidecît şi am căzut lîngă un pom. Piciorul mi se umflase. - Pedeapsă dumnezeiască, suflă preotul. - Poate nu ştiţi, dar urmăritorii erau pe urmele mele. Mi-am scos atunci crucea din came şi am spînzurat-o de o ramură de copac. Şi tînărul ridică braţul lateral ca şi cum ar fi aninat ceva sus... La cuvîntul „spînzurat“ de un copac, chipul socrului are o schimonosire grozavă, amestec de cruzime cu bucurie sălbatică. -Ai spînzurat-o?!... -Da. -Şi? -Am sărutat-o şi am lăsat-o acolo... - Trebuia să te spînzuri şi tu lîngă ea, stărui cu ură socrul. - Nebun, nebun, zbiera Haim. A atîmat aurul de copac străin... Şi cu ce; mă rog. Cu lanţul de aur? - Nu, cu o sforicică de la gîtul cămeşii, lămuri Iţic. - Oi, bine că ai păstrat lanţul, se mîngîie bătrînul. - N-avea lanţ.... nu încăpuse cu el în borta piciorului. - Ptiu, păcătosule! Şi nouă ce ne dai acum, se bocea Haim. La toţi ai adus ceva. Şi nouă, ce ne dai? - Vouă? Vouă mă dau pe mine... Paznicul aprins, cucerit, deschide braţele să-l primescă şi să-l strîngă la piept. - Pe tine? Du-te dracului, dacă eşti goi! îl blestemă socrul. - Ţie nu ţi-a mai rămas nimic? îl întrebă jalnic bătrînul. 420 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Mie mi-aţi rămas voi, cîntă fiul cu mîinile întinse. - Să vă spun eu ce i-a rămas lui, îl pironi cu degetul socrul: cureaua şi un copac. Iţic tresări şi îşi pipăi cureaua... - Şi mai ce? facu el zîmbind spre socru. - Ţi-am zis deja: şi un copac. - Va să zică, pentru noi nimic, se-ntoarse tatăl. - Nu vă sînt eu destul? cîntă Iţic. - Acuma da, prea destul. - De ce n-ai înghiţit-o Iţic, şopti sora. - Ce să înghit? - Crucea... - Cum era să înghită el o cruce, se-nfioră rabinul. - îi era frică să nu facă pui în el, se-ntoarse Nuhăm la ginerele lui. - N-am înghiţit-o fiindcă bolşevicii ştiu şi tertipul ăsta. Te caută cu raze şi cînd găsesc ceva ascuţit îţi spintecă burta. - Oi, vai, blestemaţii! şi mama se plesni cu pumnii în cap. - Şi tu crezi că aici ai să scapi neperchiziţionat, scrîşni poliţistul. - Poftiţi! se predă Iţic.,. - Ce percheziţie? Vă pierdeţi vremea. Aşa e, nebunul ăsta nu mai are nimic! A dat bunătate de scumpeturi la alţii şi la ai lui vînt... Hai, mamă, acasă. Lăsăm haimanaua. Şi Haim pomi spre uşă. - Nimeni nu se mişcă de aici, porunci comisarul... - Dar ce avem noi cu smintitul ăsta, rosteşte bătrînul. Nu-1 cunosc. - Tată, strigă Iţic - şi ieşi puţin din încleştarea cercului - tată, de ce-ţi trebuie diamante de piatră? Cînd eram mic nu-mi spuneai tu că sînt diamantul tău? Iată, acum ies din suferinţă mai limpede ca o piatră rece şi străină din pămînt. - Eşti tot piatră proastă, mai ales la cap, îl respinge bătrînul, ciocnindu-şi fruntea cu degetul încîrligat. - Mamă, şi dumneata mă alungi? şi fiul îşi ţinti ochii, acu uşor tulburaţi, asupra femeii. - L-ai supărat rău pe tata, îi răspunse ea printre suspine. Şi eu trebuie să ţin cu el... Cine să-l mîngîie? - Mamă, nu-mi ziceai dumneata „scumpete"? - Zicea, dar nu credea... Şi mai ales nu erai... glumi Nuhăm. - Mali dragă, şi Iţic se suci spre logodnică, într-o dureroasă strîmbătură. Mali, cînd ne sărutam nu spuneai tu că sînt juvaerul tău? Ce-ţi mai trebuie altul de sticlă? Dar Nuhăm se aşeză repede oblon înaintea fetei, care plîngea înfundat, ferind-o de privirile tînărului. - Pardon, Mali e logodită deja cu altul, n-are timp de vorbă cu tine, spuse tăios Nuhăm şi înăbuşi capul fetei în subţioara lui ca să nu se audă protestul. Iţic se clătină, ca sub izbitură de pumn, şi duse mîna la inimă. - Mali logodită? Nu m-a aşteptat, cum a fost vorba? 421 VASILE VOICULESCU - A, va să zică te înţeleseseşi cu ea? sări din pînda lui comisarul. Trebuie s-o arestez şi s-o înaintez împreună cu tine. - Nu. Nu, n-am vrut să spun asta, dete înapoi Iţic spăimîntat. Am exagerat, nici nu eram logodiţi... Am înşelat-o în Rusia cu o sută de femei. Şi seninul din ochi i se întunecă tot mai mult. -Auziţi ce spurcăciune a făcut pe acolo; nebunul ăsta stricat ar trebui ucis cu pietre. De-aia nici nu ne uitam la el, îl alungam cînd se-nvîrtea pe lîngă dugheana mea, spuse Nuhăm. Iţic sta şi se gîndea: „Sînt golit pe jumătate... Am pierdut părinţii, am pierdut logodnica, îmi rămîne însă visul cel mare, fapta pentru care îmi pusesem în joc viaţa". Se întoarse prăpădit spre rabi. - Rabi, ajută-mă! în Rusia ovreii sînt aşa buni că parcă ar fi creştini. Plămădim o religie nouă... vechea sinagogă... - Nu mai vorbi blestemăţii, uite, îmi astup urechile să nu le mai auz. Şi rabinul duse mîinile la urechi. - Vezi să nu le astupi cu diamantul, rosti Nuhăm. Cade cumva în bortele celea adînci şi nu-1 mai găseşti. - Glume proaste, se scîrbi rabinul. - Ca pentru muşteriii mei, şi ochii lui Nuhăm clipiră a şolticării. Iţic aştepta cu zîmbet de durere un alt cuvînt, o mîngîiere. - Sînt eu aşa nebun, aşa de vinovat? se tîngui el. - Eşti un goi mincinos şi îndrăcit. Vrei să pîngăreşti legea. Nu am de-a face cu tine. Te blestem, ca şi tată-tu, ca şi maică-ta! Iţic îşi facu socoteala că se golise pe trei sferturi şi se îndreptă spre preot, implorîndu-1. Paznicul trăieşte tot mai înteţit chinul lui, frîngîndu-şi mîinile. - Părinte, scapă-mă! cerşi el. Toată viaţa mea am închinat-o studiului şi căutării lui Dumne- zeu. Rîvnesc să clădesc o catedrală în care să încapă lumea toată... - Ai apucat pe căi greşite, se milostivi să-i răspundă preotul. Eşti rătăcit mai rău ca Arie. Trebuie jertfa şi canoane mari ca să te mîntuieşti de mincinoasa trufie care ţi-a rătăcit minţile. Să căutăm, poate, la un schit. - O mănăstire? Să părăsesc lumea? gemu Iţic şi privi spre logodnică. - Ce mănăstire! Un balamuc, izbucni Nuhăm. - Ocnă! De ce? ţipă Iţic îngrozit. - Fiindcă l-ai ucis pe Timofte ca să-i furi lucrurile, din care numai o mică parte ai depus aici, ca să ne amăgeşti. Iţic se facu alb ca varul şi rămase stupid. Paznicul, covîrşit, se încovoiase ca sub o povară zdrobitoare. - Eu, ucigaş! izbuti să bîlbîie mai mult pentru el tînărul. - Şi fiindcă, urmă nemilos comisarul, vii să faci propagandă bolşevică. Ţi-am descoperit toate scopurile şi uneltirile. Vrei să răstomi statul, să nărui religia. învinuirea scoase pe tînăr ca dintr-un leşin. - Eu să nărui religia... Eu vreau s-o înnoiesc şi s-o întăresc. 422 INTEGRALA PROZEI LITERARE Şi spunînd asta deschise inspirat braţele în lături, cu capul înclinat pe un umăr, întristat pînă la moarte, într-o atitudine foarte cunoscută, încolţit într-o parte de ceata care-1 ocăra şi în cealaltă de judecătorii care-1 osîndeau, şi ridică ochii la cer cu un gest amintitor, încît paznicul strigă cu glas tare: - Este El... şi se prosternă adînc. - Cum este El? înnebuni de-a binelea rabinul. Iar vine să ne tulbure? Iar atîmă cu braţele răstignite în lături? Nu se poate! şi-şi astupă ochii cu palmele. - Iţic, nu mai blestema! îl certa tare preotul. Ce înseamnă scandalul ăsta? Orice vorbă a ta e o nelegiuire. Eşti în slujba lui Anticrist care lucrează prin tine... - Atunci tot ce am gîndit, tot ce am sperat e zadarnic, părinte? - Zadarnic, îl osîndi preotul. - Nu-mi mai rămîne nimic? - Nimic. - Ba da! îţi rămîne cureaua... Păcat că nu e şi un copac pe aici, insinuă Nuhăm... Acum Iţic se simţi golit de toate... Se dezmetici... îşi pipăi cu grijă cureaua şi se uită iarăşi senin împrejur... - Un copac, vorbi el... Un copac? Dumnezeu face minuni. Are să crească unul pentru tine... Apoi, după o scurtă reculegere, urcînd ca din fundul unei prăpăstii, gîfîi: Domnule poliţist, pe mine mă doare capul de atîta harababură. Lăsaţi-mă să intru în cămăruţă şi să rămîn singur scurt timp, cît să-mi adun gîndurile! Am atîta nevoie de linişte şi întuneric. Apoi jur că vă spun totul. - Bine, îţi îngăduim un răgaz de gîndire. Intră. Pînă atunci regulăm cu dumnealor chestia nouă, a diamantelor. Paznic, vîră-1 în celulă! porunci el. Dar paznicul şovăia, nu îndrăznea să se atingă de tînăr... Poliţistul îl sileşte: Haide, haide, iar te-ai îmbătat. Dă-i brînci, blegule. - Merci, spuse Iţic, nu e nevoie, intru singur. Găsi în el atîta putere în seninul îngheţat al ochilor, cît să-l turbeze iar pe comisar, care-1 înjură de-a dreptul. Din prag trimise o neaşteptată, sfîşietoare sărutare cu mîna, strigînd: -Adio, Mali! Treptele scîrţîiră şi celula îl înghiţi, pecetluindu-1. Şi numaidecît odaia se umplu de o mare larmă. Bărbaţii ţopăiau, se certau, trăgîndu-se de bărbi, femeile vorbeau... într-o vălmăşeală pe care comisarul zadarnic încerca s-o stăpînească bătînd în masă. - Tăcere! Ce-i aici, lavra voastră? Părinte, rabi, puneţi diamantele pe masă! - Piatra e un dar pentru biserică, se apără cu o mare demnitate popa. - E de furat. - Cu atît mai mult, le revendic pe toate pentru biserică. Sînt jefuite de la un odor bisericesc şi trebuie înapoiate. - Nu-i adevărat, se oţărî rabinul. Sînt dintr-o sinagogă. El a zis-o. Aparţin toate sinagogii. Haim intră disperat în cearta lor. - Nu-i aşa. Staţi puţin, ţipă bătrînul ca să biruie gălăgia şi să se facă auzit: Nu-i aşa! Ştiţi cu toţii că noi avem nişte rude în Rusia. Ele ne-au trimes bijuteriile prin Iţic, ca să le scape de bolşe- 423 VASILE VOICULESCU viei, zic zo - aşa să-mi ajute mie Dumnezeu! Şi Iţic, de frică le-a dat lui rabi şi domnului poliţist şi părintelui. Dar sînt ale nostre, din familie, deja le-am cunoscut. - Şi crucea? îi tăie rabinul. - Desigur, spuse fară să clipească bătrînul. Era un amanet de la un goi. Păcat că a pierdut-o pe drum. Aşteptaţi, să-l întreb. Şi, facînd un pas afară din vălmăşag, se apropie de uşa unde paznicul sta de veghe cufundat în durere şi strigă: Nu-i aşa, Iţic? Şi mai încet, cu alt ton: Fii şi tu o dată în viaţa ta deştept... Nu-i aşa că nestematele sînt de la unchiul Sami şi de la tanti din Moscova? Dar numaidecît rabi se repezi, îl dete la o parte. - Nu-i aşa, Iţic, că sînt din tezaurul sinagogii celei mari? Mărturiseşte, cînd vei ieşi! ■ - Iţic a spus drept, o dată pentru totdeauna, că giuvaerurile sînt furate dintr-o biserică, spuse tare popa dominînd rumoarea din locul unde se afla. A trecut vremea minciunilor. Toţi tăcură cîteva clipe, aşteptînd parcă un răspuns de sus. Pe care îl dete poliţaiul. - De unde de neunde, ele rămîn confiscate de poliţie. - Şi aşa vă uram să le stăpîniţi sănătos! încheie zîmbăreţ Nuhăm. - De aceea, vă poftesc pe toţi să depuneţi aci pe masă lucrurile preţioase ce posedaţi. - Şi pe cele cu care am venit de-acasă! se strîmbă Nuhăm, învîrtind verigheta de pe deget. Comisarul nu-1 luă în seamă. - Părinte! se zborşi el din nou. - Protestez cu toată tăria! se zbătu preotul. Nu mi se va lua decît cu silnicie, deschizîndu-mi-se mîna cu forţa. Este un abuz; cer să se dreseze proces verbal cu mărturia celor de faţă că diamantul a fost dăruit bisericii. - Ce proces verbal, de unde scorneşti proces verbal dumneata acum? urla comisarul. - Mă voi plînge pînă sus, la rege. Sînt despuiat de un drept sacru, ameninţă preotul. - Lucrurile de furat nu pot fi sacre, spuse sentenţios poliţistul, dar nu-i astupă gura. - Vă rog să-l aduceţi din nou să-l mai întrebăm o dată şi să-i luăm o declaraţie scrisă. Nu dau diamantul din mînă chiar de-ar fi să mă închizi şi pe mine alături de Iţic... Şi preotul îşi înţepeni braţele pe piept. - Ca şi la noi, rabinii, popa numai ia, nu dă înapoi niciodată, domnule comisar. - Domnule comisar, şopti Haim, domnule comisar, eu zic că trebuie să-l scoateţi şi să-l percheziţionaţi bine. Ăsta este căptuşit cu diamante. Dacă intră popa acolo la el, îl scoate din minţi şi i le ia pe toate. Aşa poate scăpaţi unu, două şi pentru familie. Valeu nebunul, dobitocul, le-a dat pe cele mai mari. Am să-l omor în bătaie. Asta puse pe comisar într-o şi mai mare încurcătură. De bună seamă că Iţic păstrează asupra lui şi alte lucruri, poate chiar mai preţioase. Trebuie, înainte de a-1 scăpa din mînă, să-l percheziţioneze; căutate cu raze cum fac bolşevicii... Şi n-avea mijloacele trebuitoare. Se gîndi să facă o cercetare de ochii celor de faţă, ca să scape de bănuielile lor, păstrînd pentru cînd va scăpa de martori puricarea individului cu de-amănuntul, la piele, şi pînă dincolo de piele... Şi porunci paznicului să-l scoată pe tînăr din celulă. Gardianul şovăia... Suci încet cheia şi apăsă pe clanţă. Uşa nu se deschise... încercă din nou. Se împotrivea ceva. 424 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Nu se poate deschide, spuse el speriat. - Cum nu se poate? Ce-i asta? împinge! se răsti comisarul. Omul urcă iar cu sfială. Uşa rezista. - Hai, pune umărul! Ce te mocăieşti atît, porunci stăpînul. Cu oarecare greutate, uşa se deschise la o nouă opintire. Paznicul rămase fricos în prag. - Hai, intră şi adu-1! Ce-i neascultarea asta? Paznicul păşi cu teamă înlăuntru, se auzi scîrţîitul treptelor şi privirile tuturor se aţintiră în-tr-acolo... După cîteva clipe de aşteptare, din negrul celulei zbucni paznicul singur, radios, cu chipul în extaz, strigînd ca un nebun: -Minune! Minune! - Ce minune? Ai înnebunit? îl înjură comisarul. - Ce e? Ce s-a întîmplat? Şi toţi săriră pe el. - S-a întîmplat minunea. - Care, ce? - A pierit. Nu mai e în celulă! - Ai înnebunit? Cum să piară? Celula nu mai are altă ieşire. - S-a făcut nevăzut, stărui neclintit paznicul. - Nu se poate. Căutaţi-1 bine! Nu e duh să se mistuiască prin ziduri. Dar gardianul refuză să asculte şi să mai coboare: - Nu mai intru, ar fi o nelegiuire. A străbătut pereţii şi s-a înălţat. Minunea, pe care o aşteptam, s-a săvîrşit! - DobitoculeL. Intră de-1 adu, că te dau afară din slujbă. - De acum fa-mi ce vrei. Nu-mi pasă. Am văzut minunea cu ochii mei. - Mă faci să-l scot eu. De unde-1 scoţi tu duh? L-am pipăit doar eu cu mîinile mele. - Domnule poliţist, dacă Iţic a făcut minunea ca dumneavoastră să-l pipăiţi numai, atunci a săvîrşit-o şi pe asta, şi Nuhăm închise un ochi. - Eu l-am pipăit? Vorba vine. I-am scăpat acolo cîteva perechi de palme şi nişte ghionti... - Ei, atunci se schimbă chestia. Atunci e sigur acolo... Ce zici, Haim? Haim nu răspunse. îşi ţinea de mîini femeia şi fata şi tremura apucat de friguri, fară să-şi dezlipească ochii de pe gaura neagră a celulei. Şi pe ceilalţi începu să-i străbată o înfiorare. Comisarul, ca să le arate că nu-i pasă, ceru lanterna... Paznicul nu se mişcă. - E în sertar, porunci el lui Nuhăm, ia-o şi vino cu mine! Şi amîndoi intrară. Dar după cîteva clipe ieşiră, poliţistul strigînd cu chipul răvăşit, cutremurat. - Aşa e, nu se mai află în celulă! S-a mistuit. Ce minune e asta? Ceilalţi toţi se grămădesc şi bagă sfioşi capul, privind golul luminat de bateria din mîna lui Nuhăm. Celula mică şi scundă, un dulap pentru ţinut merinde, cît abia să încapă un om, încă goală. Nu se poate ascunde nimeni în ea. Lumina o umple cu prisosinţă. Trei pereţi întregi, fară o crăpătură şi uşa unde se înghesuiesc şi se zgîiesc ei. Nici un şoarece nu ar scăpa nezărit. Şi preotul şi rabinul trebuiau să recunoscă faptul. Iţic nu se afla în celulă... pierise. O teroare amestecată cu uşurare se lăsă peste tot. - Minune mare şi adevărată, care trebuie împărtăşită lumii! strigă paznicul. 425 VASILE VOICULESCU Lui Haim îi clănţăneau dinţii, sprijinindu-şi la piept femeia leşinată; fata se zbătea ca apucată de ducă-se pe pustii, comisarul năucit căzuse pe scaun. Singur Nuhăm, cu lanterna în mînă, îşi ţinea firea. - Desigur că e o minune, întări el. Dar e tocmai bine venită. Aşa a vrut Iehova să ne scape pe toţi din încurcătură. Domnule comisar, n-aveţi nici o grijă! - Ce vrei să spui? - E mai bine, mult mai bine aşa. Ascultaţi-mă pe mine, n-a fost Iţic adevărat, ci numai o părere, o arătare! - O iluzie? O fantomă? se sperie rabinul. - Da! cum trimite de multe ori diavolul ca să ne încurce. * - Nu diavolul, ci Dumnezeu, îl îndreaptă paznicul, care, dornic să audă, primea acum spusele lui Nuhăm. - Sau Dumnezeu, urmă Nuhăm. Dar bine că a fost numai o nălucă. Altfel ce s-ar fi întîm-plat? Ăsta, dacă era în came şi oase, zguduia biserica şi sinagoga. Nu-i aşa, părinte şi rabi? - Aşa e, încuviinţară toţi. Şi pe măsură ce Nuhăm le vorbea calm şi cu rost se linişteau. - Şi punea siguranţa statului în primejdie, urmă el. Spion, propagandist, anarhist şi mai cine ştie ce. Trebuia să te ţii de el şi să-l urmăreşti. Chiar în ocnă îşi făcea tovarăşi şi ciraci. Pe cînd aşa, a trecut ca un vis rău. Am rămas numai noi cei dinainte, fără diavolul între noi. - Dar procesul verbal, scrisul, declaraţia lui, se trezi comisarul. - Tot păreri şi năzăreli numai! A scris el? E mîna lui, slova lui? Aţi scris dumneavoastră în vis... Nici o urmă de la Iţic. -Asta aşa e, conveni poliţaiul... Da, am scris eu, şi nu întocmai cum spunea el. -Apoi vedeţi, n-a fost Iţic. - Şi Iţic? întrebă tatăl. - Iţic e acolo, la bolşevicii lui. Arătarea i-a împrumutat numai chipul, ca să ne tulbure. Ziceţi şi mulţumiţi lui Iehova că năluca nu v-a amăgit mai departe şi că s-a risipit ca o umbră. -Auzi, mamă, şi Haim zgudui nevasta, n-a fost fiul nostru, ci o umbră! - Fiul meu, o umbră? şopti femeia ieşită din leşin. - Umbră, urmă convingător Nuhăm. L-ai pipăit? - Nu, spuse mama. - De ce n-ai încercat? - Nu m-a lăsat domnul poliţist. - Chiar dacă ai fi avut voie, umbra ţi-ar fi alunecat printre mîini ca un abur. - Abur? Umbră? Dar diamantele? avu o răbufnire tatăl. - Diamantele? îl înfruntă socrul. Dar unde sînt? Le vezi tu? Au pierit, căci şi ele au fost amăgire. Le-ai pipăit tu? - Le-am văzut. Cum să fie amăgeli? - Aşa cum a fost şi fiul tău. Ia întreabă pe părintele, mai are diamantul? S-a mistuit. Şi pe rabi, îl mai găseşte în buzunar? Cel de pe masa domnului poliţist nu se mai află. Au pierit şi s-au 426 INTEGRALA PROZEI LITERARE Topit ca nişte boabe de rouă, ca şi arătarea lui Iţic. Hai să plecăm acasă, încheie cuminte Nuhăm, să ne curăţim de atingerea cu năluca. Domnule poliţist, dă-le drumul să se ducă! - Şi diamantele celelalte, se îndărătnici comisarul. - Lăsaţi diamantele. Parcă cel al meu nu a dispărut odată cu al lor? Aşa scăpaţi de anchetă. "Bietul om căzu pe gînduri]. Dacă n-a fost Iţic n-au fost nici giuvaericalele, scăpaţi din încurcătură, de depunerea lor la parchet. Cînd piere arătarea, pier toate cîte a adus ea. Căutaţi, vă rog, şi vedeţi dacă mai găsiţi piatra dumneavoastră. Comisarul se pipăi vag şi trebui să recunoască repede că nu o mai găseşte. - A dispărut, se uimi el. -Apoi, vedeţi, tot aşa şi a părintelui şi a lui rabi. Ascultaţi sfatul meu, domnule comisar, trimiteţi pe toţi acasă cu porunci să se culce şi la sculare să uite vedenia. Comisarul se frămînta nervos. Lăsaţi, că fac bine!... Şi-i facu cu ochiul. - Atunci plecaţi! Toată lumea poate să iasă, se învoi comisarul şi-l lăsă pe Nuhăm să rîndu-iască plecarea. Acesta, încet, încet, împinge binişor pe toţi afară... Bătrînul gîrbovit abia trăgea picioarele, şovăia uitîndu-se înapoi. - Zi mulţumesc lui Iehova că ai scăpat numai cu atît, coase-ţi gura, şopti el tatălui. Pune botniţă nevestei şi fetei. Mali dragă, şi o bătu pe spinare, tu eşti cea mai cuminte din toţi. Aleargă acasă şi cum ajungi înhamă căluţul nostru la cotiugă, să fie gata, că sosesc şi eu. Trebuie să plec numaidecît după marfă. A, uitam pe domnul paznic! Mali, ia-1 cu tine, bietul, aşa l-a tulburat minunea, trebuie să-l întărim ca să poată povesti... Trage obloanele de la dughiană şi dă-i să bea şnapsuri, oricîte o vrea. Mai bine şliboviţă, de aceea tare. Şi dete pe gardian în grija fetei, şoptin-du-i: Ascultă, bagă-1 în prăvălie şi ţine-1 cît mai mult. Pînă vin eu. Omul, rătăcit, se supuse şi Nuhăm le făcu vînt tuturor afară. Apoi încuie uşa şi rămase cu comisarul. - Domnule poliţist, cu Iţic n-a fost tocmai o minune, spuse el grav. - Cum, o întorci acum? se sperie. - Iţic a ajuns numai la pragul minunii. - Numai la prag? Ce vrei să spui? - Veniţi cu mine, îl pofti evreul, aprinzînd lanterna... Şi coborî iar treptele scîrţîietoare. Comisarul îl urmă înăuntru. Nuhăm închise uşa. - Spînzurat? răcni îngrozitor poliţistul. Cum nu l-a văzut nimeni? - Era aici, norocul nostru, zîmbi strîmb Nuhăm, că nu l-aţi găsit. Vă zăpăcise pe toţi paznicul cu minunea lui. - Nu pricep, se frămîntă comisarul. Doar l-am căutat. - Bietul Iţic, se juca de-a v-aţi ascunselea cu noi. Uite aşa. Cînd deschideam uşa se pitea între ea şi perete, că nu-1 vedeam. Priviţi-1, aşa de subţire, ca o scîndură. Cui să-i trăznească prin gînd să-l caute acolo? - Şi acum ce ne facem, se îngrijoră comisarul. - Dumneavoastră mă întrebaţi pe mine? Deocamdată e cum nu se [poate] mai bine. Eu scap pe Mali de un nebun, oraşul de un bolşevic mai rău ca cei din Rusia. Bietul tat-su scapă de o nă- 427 VASILE VOICULESCU pastă care i-ar fi tîrît în puşcărie. Rabi şi preotul s-au uşurat de o grozavă încurcătură, religia lui cea nouă. Aţi văzut cum o primea paznicul? Dumneavoastră rămîneţi cu diamantul cel mare. - Bine, eşti deştept al dracului. Dar ce facem cu jandarmul care l-a adus pe Iţic? -Aţi dat chitanţă de primire? - E, asta e! N-am dat nimic. - îl cunoaşteţi şi vă cunoaşte? -Nu. -Atunci cum vi l-a adus? - Ca să scape mai repede, lămuri comisarul. Jandarmul plecase în concediu. Pe drum, aproape de tîrgul nostru, l-a găsit pe Iţic fară acte şi, ca să nu se mai înapoieze la post, mi l-a predat mie şi s-a dus la treaba lui. -Atunci, nu mai aveţi nici o grijă din partea asta. -Ai dreptate... Dar ce mă fac cu cadavrul? Ajută-mă! Nuhăm se scărpină în cap. La urma urmei, înştiinţez parchetul, se gîndi comisarul. - E greu... tocmai eu, pe dumneavoastră... - Gîndeşte-te, încearcă, doar eşti misitul meu. Dar comisarul tot nu se îndura să se despartă de cadavrul cu comori, apucat de parapon din pricina diamantelor pierdute. - Să vedem, mai aveţi cartofi din cei ce v-am adus cadou astă-toamnă? - Am în magazie. - îl băgăm pe Iţic într-un sac, îl acoperim cu cartofi. Zicem că sînt stricaţi şi mergem să-i zvîrlim în Nistru. - Da, o idee. Şi căruţa? - N-aţi auzit? Am poruncit deja fetei mele să înhame calul la cotiugă. Faceţi rost numai de un sac mai mare. Comisarul alergă şi i-1 aduse. - Stai! Nu-1 dau aşa... se răzgîndi poliţistul. Trebuie căutat... sigur că mai ascunde lucruri scumpe la el. - Nu mai pierdeţi vremea... Ăsta a dat tot. Să ne grăbim. Acum ne trezim cu tot tîrgul pe capul nostru, adus de paznic. Dar comisarul nu se lăsă pînă nu întoarse buzunarele şi nu-i scoase cizmele. - Vedeţi, în buzunare praf şi în cizme glod. Amîndoi îndesară acolo leşul. Nuhăm ieşi cu povara în spate, o aruncă în magazia din curte. - într-o clipă sînt cu cotiuga aici, nu vă mişcaţi, spuse el poliţistului nerăbdător. Dar mergeţi şi dumneavoastră cu mine! - Cu tine? Pentru ce? se împotrivi şeful. - Cum pentru ce? Dacă mă văd grănicerii şi vor să mă aresteze? Sînt în stare să spuie că m-au prins cînd vream să trec Nistul cu mîrţoaga mea ca să aprovizionez pe bolşevici cu came de om şi cu cartofi. Aşa, cu dumneavoastră lîngă mine, e altceva. Dumneavoastră profitaţi de căruţa mea şi faceţi o inspecţie. 428 INTEGRALA PROZEI LITERARE Curînd căruţa lui Nuhăm huruia pe drumul din spatele tîrgului pe unde se cărau gunoaiele. Ajunşi la malul pustiu al fluviului, Nuhăm umflă sacul şi coborî lîngă apă. Nistrul se umflase, dar zăporul îl cuprinsese numai jumătate şi bătea în ţărmul stîng la Rusiei. Sub malul basarabean, înalt şi ferit de soare, gheaţa ţinea încă. Acolo se căsca o spărtură largă, de unde oamenii tăiaseră şi căraseră lespezi şi blocuri pentru gheţării. Nuhăm, eercînd cu piciorul, înaintă pînă la copcă; Sărmane Iţic, ce cartoafa stricată ai ajuns! îl jeli. Zvîrli sacul... Nistrul îl primi bolborosind şi-l înghiţi fară urmă. Ciorbă de bolovan Nu era casă în cătunul Flămînzii-Vechi unde să nu auzi, din zori, scîncete. -Mamă... mi-e foame. - Rabdă şi tu pînă vine tat-tu de la rîjniţă. - Cînd vine? - Ia, mai acuşi... Aduce o traistă de mălai. - Nu-mi place, că nu-i mălai... Ştiu eu, e coajă de copac măcinată. In altă parte tot aşa: - Mamăă... dă-mi să mănînc. - Ia şi tu de colo un bulz de unt şi umple-ţi bîrdanul. Uite ce gras e. Şi, spunînd aşa, femeia dumica nişte cocoloaşe vinete. - Nu mănînc, că nu e unt, miorlăia plodul. E humă din mal. Am văzut eu cînd a adus surata. Şi copilaşii se agăţau, lihniţi, de poalele gospodinelor amărîte. Bărbaţii mai toţi erau plecaţi în lume după munci, ori duşi la curtea boierului, departe, în comuna nouă. După alunecarea coastelor nemilostiv despădurite şi prăvălirea bătrînei aşezări de pe ele, Flămînzii fuseseră strămutaţi jos în şes şi se chemau altfel. Sus nu rămaseră decît cuibarul bătrîn, un pîlc de cocioabe, agăţate de rîpele argiloase spintecate de crăpături adînci, gata să fugă şi ele la vale, numite Iude, de pe numele vînzătorului. Intr-o zi din astea plină de plînsete şi văicăreli, se abătu în sătucul oropsit un strein. A intrat dis-de-dimineaţă neoprit în bătătura neîmprejmuită a celei dintîi case din marginea de răsărit şi a înaintat nebăgat de seamă pînă lîngă prispa unde guiţau de foame o ciotcă de prunci. Acolo a stat încremenit pînă ce l-a văzut femeia, care l-a întrebat arţăgoasă: - Da’ ‘mneata ce vrei? El a dat bună ziua... Muierea i-a răspuns „bună“, dar răstit, c-un sfert de gură. Micuţii, speriaţi, au tăcut şi s-au lipit strîns de maica lor. Abia atunci o javră răpănoasă s-a sculat şi şi-a adus aminte că trebuie să latre. Dar după două hămăieli leşinate, s-a lăsat păgubaş, a dat bucuros din coadă şi s-a culcat la loc. Omul a băgat de seamă acreala primirii şi, tulburat, se mîhni. - Iartă-mă, spuse el cu părere de rău. Dacă era poartă la curte, băteam în ea... şi nu intram pînă ce nu primeam învoire... Dar am văzut vraiştea... - Au fost şi gard şi poartă, i-o întoarse cu amărăciune nevasta. Dar a trebuit să le ardem, că am petrecut ierni grele... Da’ ce pofteşti ‘mneata? Şi chipul i se oţărî. - Umblu de mult. Viu de departe. Am isprăvit merindele. N-aş putea găsi aici puţină mîncare? Sînt ostenit şi flămînd. Şi, vorbindu-i astfel, o privea ţintă. Femeia nu plecă ochii. Rîse numai, cu venin. 431 VASILE VOICULESCU - Păi dacă eşti flămînd, ‘mneata crezi că trebuie numaidecît să mănînci? - Atunci ce să fac? - Să rabzi ca noi toţi de-aici. în sărăcia nostră cerşetorii n-au ce căuta. Şi mai ales n-au ce găsi. Du-te jos la boier şi întinde mîna, că ăla are, cu toate că nu dă, ba poate de-aia! Şi-i întoarse spatele, lăsîndu-1 caraghios. Streinul nu se dete bătut. Din ce în ce mai stîmit, colindă ogradă de ogradă, rugîndu-se de ospeţie. Peste tot îl întîmpinau, duşmănoase, sărăcia, jalea şi amarul. De pretutindeni îl alunga deznădejdea. Din cîteva locuri fu gonit cu vorbe urîte, ca un milog păcătos, deşi nu avea înfăţişarea: nu se tînguia, nu întindea mîna. Cerea nu pomană, ci omenie. Părea un bărbat în putere, deşi uscăţiv şi subţiratic, de înălţime mijlocie, cu chipul smead, prelung şi trist. Purta barbă castanie, părul lung, cu cărare la mijloc, dat călugăreşte pe spate. Curat îmbrăcat, într-un soi de zeghe lungă, ca un anteriu, de aba ţărănească, albă; în picioare cu nişte iminei răscroiţi, prin vîrful cărora îi ieşeau degetele. Ce izbea însă la el, aproape te înfricoşau, erau ochii, mari, adînci, de culoarea alunei prăjite. Şi trişti, trişti, de toată tristeţea satului ăstuia, strînsă acolo la un loc, în ei. Cu aceeaşi îndrăzneaţă cuviinţă omul a intrat şi a ieşit, pe rînd, dintr-o sărăcie într-alta şi mai lucie, privind, ascultînd cu băgare de seamă, iscodind, culegînd cu aceeaşi neistovită plecăciune, ca şi cum ar fi primit milostenie, tot ce i se zvîrlea: înfruntări, plîngeri, răbufneli, sudalme şi blesteme. Astfel încărcat cu ele, a colindat întreg cătunul. Toţi erau necăjiţi, flămînzi, aşteptînd cu mîinile în sîn, nici ei nu ştiau pe cine şi ce. Unii înjurau pe Dumnezeu, alţii ocărau pe diavol, băgau vină soartei, îşi blestemau viaţa. Aşa, din jale în jale, din scrîşnet în scrîşnet, a ajuns pînă la cea din urmă cocioabă din marginea de apus a satului. Aci, bătătura şi mai pustie, ograda mai părăginită, restriştea şi mai neîmpăcată. Nu l-a dat în ştire nici măcar coteiul nelipsit din nici o gospodărie, oricît de oropsită. Nimeni nu i-a ieşit înainte. El a păşit domol pînă la prispa scundă, unde descoperi trei copilaşi culcaţi pe un maldăr de buruieni. S-a aşezat lîngă ei. Unul, mai mărişor, l-a simţit şi s-a ridicat. Nu dormeau, zăceau. Galbeni, sfrijiţi, doar piele şi os, cu burţi umflate, mîini şi picioare subţiate ca fusele, numai ochii mari, înfriguraţi mai erau de ei. - Ce faceţi voi aici, prichindeilor? întrebă prietenos streinul, cercînd să le biruie sălbăticirea şi să-i mîngîie pe păr. Ei se apărau ca de nişte loviri. - Hai, răspundeţi. - Aşteptăm pe nenea, răsuflă cel mai mărişor. - Unde s-a dus? - Să culeagă bolbotine... - Ba nu, să aducă lut, spuse adevărul mijlociul. - Şi voi vă hrăniţi cu humă? Şi călătorului îi dete lacrimile. - îha... - Vă place? - Ţu... Deloc, ţuştuiră toţi trei deodată. Nu-i bun. 432 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Atunci de ce-1 mîncaţi? - De foame. Dacă n-avem altceva... - Dar maica voastră unde este? - La biserică. - Unde? Tocmai jos în comună? Că aici la voi văz că n-aveţi biserică. - Iha, lîngă curtea boierului, că a noastră cică a fugit la vale de mult, întări mărişorul. - Ce caută? Că azi nu e sărbătoare? Cum se-ndură să vă lase singuri şi nemîncaţi? - Stă mereu acolo. Nu mai vine acasă, plînse mezinul. - Are vreo treabă? Ce lucrează de întîrzie atît? - Nu lucrează... Arămas în groapă, spuse mijlociul. -Amurit, îl lămuri, simplu, cel care pricepea mai multe. -Amurit? Şi un oftat umplu pieptul streinului. Dar tatăl vostru... Şi aşteptă cu inima strînsă. -N-avem... Tocmai atunci iată că se-ntoarse frăţînul cel mare, un băieţel ca de şapte-opt ani. Slab, costeliv, despuiat de la brîu în sus, în jos numai cu nişte izmene hărtănite, încinse cu o sfoară peste pîntece... Ochii lui negri se ţintiră aspriţi în călătorul strein. - Geaba mai vii şi ‘mneata, o luă el înainte. N-a mai rămas nimic. Aluat pricictorul tot: ţoale, boarfe, blide, cămăşile şi fota mamei. A zis că ne dă afară şi ne vinde casa dacă nu plătim. - Datorii? Şi omul coborî parcă ruşinat pleoapele. - Ihî... Cică la stat, din vechi. Aşa că ‘mneata, geaba... - Nu... nu... Eu n-am venit pentru asta, se apără omul scuturîndu-se înfiorat. - Dar pentru ce? întrebă copilul bănuitor. - Să mă odihnesc puţin. Sînt un drumeţ trudit şi flămînd. N-ai tu ceva merinde? Ţi le plătesc. Şi-l învălui într-o privire plină de mîngîieri. Copilul, întristat şi mai mult, răspunse: - N-am nimic decît humă, şi puse lîngă om un calup de lut vînăt, lucios. - Ia şi ‘mneata, îl îndemnă. Ţine de foame. Ochii streinului iar se înmuiară în lacrimi. Pînă acum toţi ceilalţi la uşa cărora bătuse nici măcar la pămîntul ăsta cu înfăţişare unsuroasă nu-1 poftiseră. Copiii se porneau să ducă la gură. - Staţi... Nu mîncaţi. Zvîrliţi-1 jos, le strigă el spăimîntat. Aruncaţi-1. - Nu se poate... Ce o să îmbucăm? facu grav cel mare. - Ce-o să mîncaţi? Ia să cercăm noi altceva, se învioră streinul, şi un zîmbet îi auri chipul mîhnit. Copilul nu înţelegea. - Altceva? - Da, adică să facem alt soi de bucate... Mititeii căscară gurile la el, parcă să li se umple... Mărişorul se întunecase şi mai rău. Călătorul băgă de seamă asta. - Cum te cheamă? îl întrebă mîngîios. - Iliuţă... răspunse băieţelul fară bunăvoinţă. - Iliuţă, ţi-ar place ţie o ciorbă? - Ciorbă? cu ce? Şi se strîmbă de rîs ca de o glumă. 433 VASILE VOICULESCU - Cu ce: cu bolovan. Ciorbă de pietroi. Ai auzit vreodată? - Tu. Nu ştiu. ■ -Am să-ţi arăt eu. E mai bună mult decît huma voastră... Ai un pietroi p-aici? - Un pietroi? Şi copilul se-ncruntă. - Da’ nu trebuie prea mare, numai alb şi curat. - Ia lasă-mă, bădiţă, în pace. Şi glasul lui înciudat se muie a plîns. - Nu te las, stărui blajin drumeţul, că d-aia am venit. - ‘Mneatale îţi arde de glume... da’noi... şi vru să se întoarcă la huma de alături. - Deloc, mititelule. Uite colo... Şi streinul merse cîţiva paşi şi ridică de pe bătătură un bolovan cît doi pumni. - Ăsta ne face treaba, spuse el, netezind şi mîngîind piatra. Bine că nu vi l-a luat şi pe ăsta pîrcălabul. Acum adu apă să-l spălăm şi să-l punem la fiert. Copilul nu se mişcă. Sta supărat, muşcîndu-şi buzele. Aşa că tot călătorul trebui să scoată singur apă din fîntînă şi să limpezească piatra de pămînt. -Acum, adu-mi un tuci ori o căldare mai mare... şi nişte pirostrii, să aşezăm mîncarea la foc. Iliuţă se-mbonţase. Dar ceilalţi trei plozi nu mai puteau de bucurie şi începură să strige: - Ciolbă, ciolbă! Nene, vlem ciolbă! - Hai, voi alergaţi să-mi adunaţi vreascuri pentru foc, îi rîndui streinul. Să fiţi degrabă aici cu trei crosnii cît voi de mari. Iar tu, Iliuţă, să-mi scoţi din pămînt, de unde-i şti, tuciul sau mai bine un ceaun cît mai încăpător. - Cît de male, atîta... ţipau prichindeii, sărind împrejurul streinului. - Noi nu avem, că ni l-a luat. - Ştiu... mi-ai spus. îmi pare tare rău. Dar aleargă şi fă rost de la vecini. Roagă-te de ei. Spu-ne-le că e vorba de o ciorbă minunată, care o să vă sature pe toţi. - Cum pe toţi? Le dai şi altora? îl luă peste picior băiatul. - De bună seamă, se făgădui omul. La toţi cîţi vor veni să mănînce, chiar dacă n-ar cere. Că o să iasă multă... berechet. Iliuţă se scărpina în ceafă şi şovăia. Asta o auzise el într-o poveste, de la maică-sa. Dar cei trei îl încleştaseră şi-l hărţuiau plîngînd şi tîrîndu-1 spre vecini. - Hai, nene, la ţaţa Ilina, că are tuci... Băieţelul pomi, întorcînd capul înapoi, să vază ce face omul care i se părea că ori nu este în toate minţile, ori că era vreun păcălici... Acesta, liniştit, se apucase să strîngă găteje din ogradă şi să le clădească morman. Şi numaidecît copiii fură înapoi cu vecina din stînga. - ‘Mnealui e, ţaţă Ilina, facu Iliuţă arătîndu-1 oarecum batjocoritor. Cică vrea un tuci mare să fiarbă în el o ciorbă de bolovan. Şi rîse trist. - Nu mi-ai adus vasul? Păi ce treabă-i asta, Iliuţă? în Ioc să-ţi dau trei blide cu fiertură, am să-ţi dau numai două... - Da’ ce vrei ‘mneata să faci cu tuciul? se amestecă cu ifos Ilina. -A... se uimi streinul, ca şi cînd abia acum, cînd o aude, bagă de seamă că la ciorba lui s-a adaos şi o femeie. Sînt bucuros că ai venit dumneata. Am cu cine mă-nţelege. Am să gătesc, zise el, ridicînd ochii luminoşi la ea, am să gătesc o ciorbă să se ducă pomina. 434 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Păi aşa, cu apă chioară? îl înfruntă muierea. - Asta-i taina mea... Şi-i surîse. Ai să vezi şi să te încredinţezi pe urmă. Acum aleargă numai şi vino cît mai repede cu ceaunul, că, uite, se apropie prînzul şi mititeilor le e foame. Şi, spunînd asta, înălţă ochii plini de rugăciuni la cer. Femeia se codea, crucindu-se. - Lasă, că ai să te luminezi cînd îi gusta-o. Deocamdată ascultă şi întoarce-te cît ai clipi, că am grabă. Soarele e sus şi s-a pus în dreptul pîntecelor acestor copilaşi. Nu uita pirostriile, strigă el după femeie. Iliuţă, du-te de-i ajută să le care. Ilina pomi cu gîndul să n-asculte. Dar n-o răbdă inima şi se-ntoarse cu lucrurile cerute. Streinul se bucură şi o bătu mulţumit pe umăr, fagăduindu-i şi ei tot trei străchini de ciorbă. Şi, cu îndrăzneală, o îndemnă: - Ia pune, rogu-te, mîna şi umple d-ta tuciul cu apă, pînă aţîţ eu focul şi aşez pirostriile. Dar vezi, spală-1 întîi bine... Apoi scoase o cutiuţă la care copiii zgîiră ochii, hîrşcui un beţişor pe-o latură a ei şi dete foc crăngilor. Cu ajutorul Ilinei, potrivi tuciul sub flăcările ce pîlpîiau vesele, ca şi copiii, ce ţopă-iau voioşi în preajma lor. Pe urmă, încet, cu multă băgare de seamă şi evlavie, ca şi cînd ar fi săvîrşit o mare tăină, lăsă binişor pietroiul în apa din vas. Şi înălţînd ochii se rugă din nou la cer. Femeia şi copilaşii priveau uimiţi... - Ei, dar numai cu asta treaba nu e isprăvită, ci abia începută. Mi-ar trebui o ţîră de sare... N-ai tu pe undeva, Iliuţă? - Ba parcă, şi alergă în casă, de unde ieşi cu o ulcică plină. Asta ne-a lăsat-o, grăi el, întin-zîndu-i-o. - Bravo! Ia tu ca un pumn şi aruncă în apă... Aşa... Şi acum rugaţi-vă împreună cu mine... Omul îngenunche acolo în bătătura stearpă, împreună mîinile şi spuse tare Tatăl nostru. Mititeii, la fel, după el. Numai femeia deodată se împotrivi. Dar, repede biruită, se alătură şi ea... - Acum mi-ar mai trebui nişte ceapă, grăi omul, sculîndu-se înseninat. - Ceapă? De unde? Şi parcă toţi se speriară. - Nu multă, îi potoli el. Cam vreo zece-douăsprezece căpăţîni. Ce zici, Iliuţă? Iliuţă n-avea. - Dumneata, lele Ilină, nu găseşti acasă? o ispiti cu un surîs ademenitor vrăjitorul. Cît de puţină. Ia vezi, scormoneşte în pod. Sau stai să-ţi spun eu unde ai pus-o: Caută sus pe corlată în stînga. Ţi-a rămas uitată de astă-iamă. Femeia încremeni. Ascunsese în adevăr acolo, pentru orice întîmplare, un pumn de ceapă veche, dar aproape o uitase. îi venea greu s-o strice acum pentru gustul unui strein. Dar intrată în horă şi dintr-un îndemn de dincolo de ea, se umi, şovăind. Se întoarse totuşi cu cîteva cepe scorojite în poală. - începe să fie bine, se veseli bucătarul. Ia curăţă-le tot d-ta, că te pricepi mai bine. Taie-le în cîte patru şi zvîrle-le peste bolovan. Dau gust bun, deşi chiar numai zeama neaoşă de bolovan nu e de lepădat. Femeia, prinsă de puterea pătrunzătoare a streinului, ascultă şi săvîrşi întocmai. 435 VASILE VOICULESCU El îşi suflecase mînecile şi acum se căznea cu nu cuţitaş de buzunar să cioplească dintr-o scîndurică un fel de lopeţică, o lingură cu care să mestece fiertura. Ochii lui Prîslea sclipiră şi se lipiră de briceagul miraculos ca de un magnet. - Ei, începutul a fost într-adevăr bun, glăsui drumeţul, şi să mulţumim lui Dumnezeu. Dar ar fi şi mai bine dacă am avea şi nişte cartofi... Ce zici tu, Iliuţă? Dar, spunînd astea, bătea în Ilina. Iliuţă smuci din umeri a tăgadă: de unde cartofi? Nici Ilina n-avea. îi isprăvise de mult şi nu mai văzuse în ochi, darmite în gură, de-o lună. Streinul o privea însă stăruitor, parcă scormonindu-i toate minţile... Şi femeia îşi aminti că vecina din stînga, verişoara Anica, mai avea. într-un suflet alergă la ea, să-i spuie nemaipomenita întîmplare, cu unul care a venit din toată lumea, s-a abătut la alde Vlad şi zice că poate să scoată ciorbă din pietroaie. Vecina dete fuga să vază şi ea minunea. Privi, puse mîna la gură a mirare, clăti din cap şi trebui să recunoască, ce-i drept, că ceva fierbe în tuci şi aburii încep a mirosi bine. - Numai puţini cartofi îmi trebuie, o înhăţă streinul în mreaja privirilor lui fară împotrivire. Nu te mai socoti, vecinico. Ai să mănînci o fiertură cum n-ai gustat nici la maica dumneatale cînd erai fată. Hai, dă fuguţa, rogu-te, pentru copilaşii ăştia şi ai dumitale, cu care te poftesc să vii numaidecît. Verişoara Anica, mai de milă, mai de silă, se înduplecă şi alergă acasă ca să aducă un şorţ de cartofi. îi ţinea îngropaţi, la păstru, pentru cine ştie ce nevoie. Acum, la o asemenea neaşteptată întîmplare, se îndură să scormone în comoară, ca să ajute şi ea la împlinirea isprăvii. De coada ei se ţineau bîzîind doi copilaşi. Streinul, din ce în ce mai la îndemînă, îndatoră, c-un zîmbet, chiar pe darnica Anică să cureţe leguma. Şi-i întinse cuţitaşul. - Mîna dumitale are să facă ciorba mai dulce, grăi el, lăudînd-o. Anica roşi, dar nu se codi. Spălă, jupui de coajă buburuzii şi-i azvîrli în tuciul care bolborosi, spumegînd. -Auziţi cum se bucură pietroiul şi mulţumeşte, spuse el voios. Copiii se ridicară în vîrful picioarelor, să vază şi mai bine bucuria bolovanului. - în alte părţi se chiamă barabule, luă vorba omul, ca să spargă încordarea aşteptării. Sînt ţinuturi unde li se spune picioci... şi rămase pe gînduri. - ‘Mneata se vede că ai umblat mult, îi băgă de seamă Ilina. Cu ce fel de nevoi? Streinul nu-i răspunse. - Noi ne-am dat la vorbă, o-ntoarse el, şi am uitat de ciorbă. Niţică slănină dacă am avea, ar fi lucru mare. Nu de altceva: dar piatra, oricît de minunată, se cere oarecum unsă. Slănină? se cruciră ceilalţi... Cine oare s-ar găsi să aibă asemenea avuţie în golătatea asta din Flămînzi? Şi Ilina se frămînta sub privirile răscolitoare ale streinului, care n-o slăbeau din îndemnuri. -A, staţi, nepoată-mea, Bălaşa lui Tontea... A tăiat astă-primăvară porcul, care începuse să bolească. îl aveau de furat. Cum sînt zgîrciţi, că-şi mănîncă de sub unghie şi n-a dat nimănui 436 INTEGRALA PROZEI LITERARE măcar o aşchie de şorici, cred că mai au pitite cîteva curele de slănină. Trebuie să ajute şi ea la cazna asta a d-tale, sfîrşi femeia, gîfîind de-atîta vorbă. - Ajut-o d-ta să le găsească, o rîndui, şăguind, omul. Şi dacă zice că n-are, adu-i aminte că le ţine agăţate în pod, la gura cubelii... Sfatuieşte-o să le mute, că la noapte i le mănîncă pisicile. - Lasă, că i le scot eu... Şi, voioasă de slujba ce poate face drumeţului, femeia pomi ca o vijelie peste zece case, pînă la Bălaşa. în drum scorni toate nevestele de la cele nouă gospodării prin faţa cărora alerga învolburată. - Vino, soro, să vezi ce n-ai crezut niciodată. - Ce?... Ce?... - Ciorbă de bolovan, spunea ea cu fală, pătrunsă acum pînă-n măduva sufletului de încredere în omul minunat. - Cum, fa? Ce, eşti nebună? - Zău, să-mi saie ochii dacă mint! Şi o pornea iar la goană. - Unde, fa?. - La alde Vlad în bătătură, zvîrlea ea răspuns peste cap. - Veniţi şi voi. Şi gonea ca un crainic împărătesc cu o mare veste. Bălaşa tocmai se văita că n-are ce da la copii de mîncare. - Hoo şi voi, că nu v-o fi mas as-noapte şoarecii în burtă... îi certa ea. - Dacă nu şoarecii, măcar limbricii, gîfîi în obrazul Bălaşii, Uina, năvălind peste ea. Hai, scoate slănina şi vino cu ei acolo. Mîncăm toţi fiertură de pietroi alb, că iese un cazan plin. Auzind de pietroi alb, Bălaşa crezu că e vorba de vreo pasăre şi ciuli urechile... - Mai trebuie numai o halcă de slănină... - Slănină? se văietă păcătoasa... De unde? - Din pod. Tu mai ai de astă-primăvară, mi-a spus mie omul, că ăla ştie toate. O ţii la cubea... Are să ţi-o fure motanul... -Aveam, începu asta, da’, să vezi, am mîncat-o, şi cu ce-am mai împărţit, s-a isprăvit... - Nu mai minţi, că ăla ştie ce spune. Taie o felie mai măricică, ia copiii de mînă şi hai. N-ai văzut şi n-ai să mai vezi minune ca asta! - Şi cine o face? se muie Bălaşa, cu gîndul la cine ştie ce orătanie care s-ar chema pietroi alb... - Un ăla, un strein. Un vraci... Zgîrcita, ispitită, scoasă din ţîţîni de fagăduiala ciorbei, se urcă şi dezlegă slăninuţa cea mai mică. Adună plozii şi pomi fuga la întrecere cu mătuşă-sa. Pe cale li se alătură şi celelalte gospodine cu copii, cu căţel, dar fară purcel, căci Flămînzii-Vechi nu mai avea nici unul. Iar sătenii de jos învegheaţi, şi-i ţineau bine, încuiaţi în coteţe. Cîrdul năvăli tocmai cînd bucătarul mesteca mai vîrtos în ceaun. - Uite, slănina, strigă biruitoare Ilina, împingînd pe Bălaşa, care, şovăitoare acum, bălăngănea cu oarecare părere de rău darul. - Să trăieşti! îi mulţumi streinul, luîndu-i-o repede din mînă. E chiar prea multă pentru o singură fiertură. 437 VASILE VOICULESCU Şi o tăie în două. Femeia vru să-şi ia jumătatea înapoi acasă. Dar omul îi zîmbi împăciuitor, înseninîndu-şi chipul trist şi întinse peste mîna ei lungită bucata. - Ţine, Iliuţă, du-o în casă şi pune-o bine pentru mîine. Acum ciorba fierbea în clocote. Slănina tăiată mărunt de stăpîna ei, cum rînduise călătorul - ajuns gazdă - se topi în unda înspumată, care da să se reverse bogată peste buzele vasului... Dar bucătarul se aţinea şi sufla în ea cît putea, ajutat de copii, mestecînd-o cu lingura s-o împingă înapoi. Era într-adevăr un om minunat, aproape măreţ, cum sta aşa îmbujorat de căldura aburilor, de plăcerea de a sluji o mîncare bună flămînzilor, înfăşurînd într-o privire duioasă liota lihnită dim-prejurul său. - Ei, acum e acum! facu el, ridicînd ochii întîi la cer şi apoi coborîndu-i roată spre cei de jos. Să nu ne înecăm tocmai la mal... Ca să dea şi mai mult gust, bolovanul are nevoie de puţin pătrunjel, o mînă de mărar, nişte leuştean, vreo cîţiva morcovi amestecaţi cu ţelină, chiar un ardei, doi. Cine are pe-acasă? Că bolovanul chiar acum îşi lasă zeama dintîi... Ia uitaţi-1. Şi cu lopeţica făurită de el se căznea să scoată la vedere, pentru îndemn, pietroiul înfierbîn-tat, care luci deodată alb şi nălucitor cît un gogon de ciolan de la genunchiul unui bour. Gospodinele se grămădiră curioase. O bunătate de aromă zbucnea valuri-valuri deodată. Copiii nu mai putură răbda şi chirăiră, începînd să ceară. - Nu te mai canoni cu scîndurica ceea, grăi o femeie, privindu-1 cum scăpa mereu bolovanul greu din lopeţica neîncăpătoare. Uite, ţi-am adus polonicul nostru. Şi-i întinse un linguroi cît un găvan. - Bine făcuşi, o lăudă omul, bucurîndu-se că au început şi femeile, de la ele, să se dea pe brazdă. Hai să potolim deocamdată puişorii ăştia. Daţi-mi un blid. Şi lor puneţi-le în mînă cîte o lingură, porunci el, numărînd puiţa ce se aţinea atîmată de toate gesturile lui. - Dumneavoastră celelalte, urmă el, alergaţi să-mi aduceţi ce vă cerui. Ba mai adăugaţi şi cîţiva postîmaci, un bostan, şi mai ales o poală de boabe de porumb. Nimic nu se potriveşte mai bine la pietroiul fiert ca popuşoiul. - încet, încet, să nu vă opăriţi, striga rînduind copilaşii care tăbărau pe blidul umplut. Suflaţi mai întîi... Iliuţă, lele Ilino, vedeţi de ei, să nu se înece... Şi aplecîndu-se pînă la gurile lor lacome, se sătura parcă el mai întîi. - Ei, cum este ciorba? îi cercă el vesel. - Bună, bună, ţipa puiţa, prefirînd cu lingurile adîncul strachinei, ca să pescuiască din fund cartofii. Muieretul dimprejur murea de poftă. Una, însărcinată, vru să ia lingura din mîna unui copil al ei, ca măcar să guste. Mititelul zbucni în urlete. - Cei mari la urmă. Este pentru toată lumea, le chivernisea omul, ca o gazdă bună. - Sita e borţoasă şi a poftit, cerură iertare pentru ea celelalte. -Atunci se schimbă socoteala. Şi el întinse femeii căucul plin cu zeamă, privind-o mulţumit. - Mai ia unul şi pentru cel din pîntece, şi-i umplu a doua oară blidul. Acum soseau gospodinele plecate după bunătăţile pretinse de necunoscutul bucătar: mănunchiuri de buruieni mirositoare, cimbru, mînătărci şi drele, precum şi alte soiuri de legume 438 INTEGRALA PROZEI LITERARE uscate, scotocite din cine ştie ce colţuri... O ploaie de grăunţe se vărsă în ceaunul tainic, peste pietroiul miraculos. Toate fură amestecate, învîrtite, vînturate acolo, în clocotul neîntrerupt al fierturii, sub care focul pîlpîia necurmat, hrănit cu vreascuri. Gloata, îmbătată de foame, de aşteptare, de bucuria copiilor, se înveselise şi ea. Tocmai atunci picară şi cîţiva bărbaţi, ursuzi că nu-şi găsiseră muierile acasă, flămînzi şi necăjiţi că logofătul de la curte nu le dase nici bani, nici mălai. Ba îi mai scosese datori cu munci viitoare. Se strînseră şi ei, oricît de neîncrezători, în preajma ciorbei de basm, unii cu gurile căscate, alţii cu nările lărgite, şi de uimire şi ca să le umple aburii gustoşi, ce se împrăştiau şi dau de veste în tot satul despre nemaipomenitul ospăţ. Aşa ceva nu-şi închipuiseră nici ei, cît de umblaţi pe la tîrguri şi prin lume: ciorbă de bolovan. Adevărat, nu minciună. Sta acolo, sub nasul lor, gogeamite pietroiul, pe care ospătarul îl tot sălta din fund pînă-n faţa undei înspumate. Şi ce zeamă gustoasă! Cu nimica toată... Căci nici una din neveste nu ţinea să mărturisească adaosul pus de fiecare la bolovan, nu atît de teama să nu le certe bărbaţii pentru risipă, cît să nu ştirbească din măreţia minunii. După ce au fiert şi porumbul şi celelalte bunătăţi mai tîrzielnic adăugate, gazda a poruncit să se caute o scîndură lungă sau nişte feţe de uşă de la vreun coşar, blide şi linguri. A dat pentru asta fuga tot satul şi s-a strîns de două ori pe cît era nevoie. Ilina a întins scîndură în chip de masă în mijlocul bătăturii şi pe ea a semănat străchinile, pe care streinul le-a umplut ca la pomană. Apoi a poftit la mîncare lumea toată. Şi s-au aşezat cu mic cu mare, ca la ei acasă. Stînd tot timpul în picioare şi alergător necontenit de colo pînă colo unde era nevoie, streinul a slujit pe fiecare cum se cuvine, ajutat de Ilina, care nu se îndura acum să-l lase cu toată bătaia de cap în spinare. Ea avea să mănînce la urmă. Amîndoi se simţeau sătui numai de bucuria ce le umplea inima că-i văd pe toţi strînşi la o hrană bună. După ce-şi ostoiră foamea, unul mai guraliv întrebă despre taina cum se săvîrşise minunea. Din apă goală cu un pietroi în ea cum se poate scoate o ciorbă atît de gustoasă? - Numai la nunta din Cana s-a mai petrecut aşa ceva, îl lămuri firoscosul satului, un bătrîn cam îngîmfat. Dar acolo a fost Cristos, care a prefăcut apa în vin. Si asta a făcut-o repede, cît ai clipi din ochi. Vezi, n-a aprins foc, ca aici, îşi urmă el cuvîntul. E mai uşor să fierbi chiar un pietroi. în cîteva ceasuri de clocote, tot scoţi ceva din el, musai trebuie să lase zeama. Şi, sătui, începeau să micşoreze meritul şi cazna streinului, care-i privea trist. Nu se gîndeau nici măcar să-i mulţumească, aşa, c-o vorbă. - Oricît, se întoarse altul, oftînd, bine ar fi să avem în fiecare zi cîte un praznic ca ăsta! Şi întinse stacliina să i-o mai umple o dată. - Dacă vreţi, prinse cu însufleţire călătorul firul, aşa are să fie totdeauna, ba chiar şi mai bine, vă dau eu chezăşie. Ceaunul şi pietroiul rămîn aici, ale tuturor. Mîine se rînduieşte altcineva în locul meu, de pildă, lelea Ilina, să strîngă legumele care să dea gust zemei de bolovan. Dar pe deasupra lor şi mai mult decît toate bunătăţile aduse de dumneavoastră, are să facă minuni, cum a făcut şi azi, dragostea celor ce se strîng ca să se ajute singuri şi unul pe altul, cu puţinul pe care-1 are fiecare... Astfel, aflară şi bărbaţii că streinul umblase după căpătat, tot ca un milog. Numai că în loc să mănînce el ceea ce strînsese, li-1 împărţise tot lor. Se chema că făcuse cu şoalda. 439 VASILE VOICULESCU - Păi, vra să zică, n-a fost bolovan gol? Ciorba era făcută cu bucatele noastre? Asta nu mai e de nici o mirare... Aşa ceva ştie şi Baba Chioara. Oamenii se sculau nemulţumiţi, cîrtitori, ca şi cînd ar fi fost înşelaţi. Ei cereau minune neoaşă, nu de asta omenească. - Bine că nu ţi-ai dat copilul să-l taie bucăţi şi să-l fiarbă în ciorbă ca să-i dea mai mare gust... repezi Nastase pe nevastă-sa, care îl păgubise doar cu un şirag de zbîrciogi viermănoşi... Zadarnic se căznea streinul să-i lumineze că aici pe pămînt e şi mai mare minunea să înmă-nunchiezi toate dragostele la un loc şi să faci din ele o singură putere biruitoare peste necazuri şi sărăcii. Oamenii nu socoteau minune decît numai dacă bolovanul gol ar fi scos ciorba care-i săturase. Şi muierile începeau să le dea dreptate. Aşa era, fiertura tot cu leguma lor o făcuse... Călătorul începu iar să le vorbească despre iubire şi milă, să le spună pilde despre tăriile bunătăţii şi lepădării de sine, despre virtutea întrajutorării şi jertfirii. Dar oamenilor vorbele le intrau pe-o ureche, ca să le iasă pe cealaltă... Femeile întrulocate deoparte îl priveau ca dezmeticite dintr-o vrajă şi nu mai pricepeau. Doar Ilina vădana era numai ochi şi urechi. - Ia uitaţi-vă, spunea una, care parcă acum îl descoperea întîi, ia uitaţi-vă ce urîţenie de om: ciupit de vărsat, cu nasul cît o pătlăgică, pe deasupra şi chiomb. Parcă-i Ion al Saftei... Ptiu!... - Unde-1 găsişi tu ciugulit de vărsat? o îndrepta alta. Nu vezi că are nasul ascuţit ca o custură şi gîtul strîmb? Aduce mai degrabă cu Neculai al Marandei. - Voi aţi chiorît de tot! le mustră o nevastă mai isteaţă. Cu hălăciuga aia de păr încîlcit în cap şi cu mustăţile ţepoase, e leit bărbatul Kivei cînd vine beat din comună. - Ba e chiar Păcală., le îndreptă o surată, nu-1 vedeţi? cu gura lăbărţată a rîs pînă la urechi şi dinţii zîmbaţi, cum ni-1 povestea mama. O fi trecut acum şi pe la noi să ne facă pozna cu ciorba... ne-a păcălit, precum văzurăţi... - Fugiţi de-aici, fa nebunelor! se vîra o tinerică. Voi nu vedeţi ce chip alb are, şi ce mustăcioară răsucită? E leit feciorul boierului cînd urcă după iepuri. - Şi te vînează pe tine... o sfichiui vecina. Dinspre partea mea, urmă ea, poate să fie cum o fi, eu ştiu că am mîncat bine, numai c-un mănunchi de cimbru... Da’nu e tocmai cum spuneţi voi: aşa, cu guşa mare cît un cimpoi şi cocoşat, seamănă mai curînd cu răposatul Ghiboldan, văcarul boierului, cînd da drumul cirezii pe coclauri... Ilina le auzea fără să vrea şi nu-şi găsea astîmpăr. Cum de-1 vedea fiecare altfel? Cîte înfăţişări avea? Pentru ea necunoscutul, de la început şi pînă la sfîrşit, fusese şi era acelaşi bărbat blajin şi trist, plin de bunătate, cu chip cuvios alungit cu barba castanie, cu părul ales cu cărare la mijloc... Şi ochii adînci şi mîngîioşi ca două lumini înserate... Şi ea nu se dumirea... îl cunoştea de undeva şi nu ştia de unde să-l ia. Şi se zbuciuma să-şi aducă aminte. îl văzuse de cîteva ori. Dar unde? în vis! în copilărie! La o durere mare? Tocmai o femeie îl asemuia cu ţiganul buzat care se abătea din cînd în cînd să le spoiască tingirile, cînd Ilina, înţepată ca de streche, se smulse dintre ele şi, pălită de-un gînd cutremurător, o rupse la fugă, croindu-şi drum de-a dreptul peste rîpi, să ajungă cît mai repede în comună. 440 INTEGRALA PROZEI LITERARE I-a trebuit, chiar aşa, mai bine de un ceas şi s-a năpustit spre biserică. Nu mai călcase acolo de cînd îşi îngropase bărbatul şi copiii. Era după-amiază tîrziu, zi de lucru, şi sfîntul locaş încuiat. îi dete ocol, se învîrti primprejur... Nimeni... Să caute pe paracliser? Sta în celălalt capăt al comunei. Şi apoi, ce să-i spuie? Cum să-i ceară cheia? Popa, dacă se ducea la el, ar fi luat-o la goană ca pe o nebună. Se întoarse şi zgîlţîi din nou cu nădejde minerul ivărului învoit în chip de floare de fier. Nici ea nu ştia ce face. Dinăuntru se zvoniră paşi. Broasca scrîşni. în uşa crăpată cît să iasă un ins, se ivi, cu o cheie uriaşă în mîini, un bătrînei scundac, dar verde şi vioi, cu barba albă, scurtă, capul mare pe-leag acoperit aproape întreg de tichia unei chelii de sub care zbucneau două smocuri de păr sur $i creţ în cele două tîmple. Era îmbrăcat cu giubea albastră în cute, lungă pînă în pămînt, de sub poalele căreia ieşeau picioarele goale. Ilina se dete la o parte să-l lase să treacă. - Domnul este tot sus la voi? o întrebă el pripit, parcă mînios. Femeia, uluită, nu pricepu, se fîstîci, şi pînă să dea vreun răspuns, bătrînelul, bodogănind: „Iar trebuie acum să alerg după el, să-l strîng de pe drumuri", se şi pornise cu paşi repezi la deal, lăsînd-o în prag. Ea intră, rătutită, zănatică, înaintă împleticindu-se prin amurgul tainic boltit peste încăpere, ajunse lîngă altar şi căzu în genunchi. O vreme nu cuteză să ridice ochii. Nu se gîndi măcar să se roage, nu mai avea obicei, uitase. Pe urmă îşi aminti pentru ce venise: căuta lacomă în şirul de chipuri întunecate ce-i sta dinainte pe tîmplă icoana împărătească a Mîntuitorului. Privirile îi alergau nehotărîte, pînă se opriră înţepenite pe lemnul cu chipul cunoscut. Era el, streinul poposit de dimineaţă la ei, în Flămînzii-Vechi. La început şters, tremurat, jucînd în cadru ca şi cînd atunci sosise şi se potrivea la loc, pînă ce ajunse să se limpezească şi să lumineze, deşi nici o candelă nu-i ardea înainte. Era el... îi surîdea blînd din zugrăveala mohorîtă. O uimire fericită se vărsă deodată peste întreaga fiinţă a bietei păcătoase. Nu se înşelase: aidoma, acelaşi bărbat, cu ochii mari căprui, plini de toată tristeţea satului ei, acelaşi obraz firav, supt, împlinit de bărbuţa castanie, aceeaşi frunte puternică, lată ca o temelie a capului împărătesc, împodobit de frumosul păr bogat, cu cărare la mijloc. Nu-şi lepădase nici anteriul cu care urcase la ei, haina de aba albă, peste care îşi zvîrlise acum un fel de giulgiu roşu şi albastru. Numai atît, că în stînga pieptului, în locul ţîţei, se deschidea o cămară adîncă, aprinsă de-o lumină nemaivăzută şi de o mireasmă nemaisimţită: inima lui atotcuprinzătoare. Şi în toată biserica se facu amiază mare. El îi întindea cu dreapta binecuvîntarea: „Luaţi şi mîncaţi", ca acolo sus... Ilina îl sorbea cu privirile şi cu sufletul îl mînca fară să se sature. Era El... Se învrednicise să-l slujească, ea cea dintîi, şi să-l cunoască... La gîn-dul ăsta o trufie îi umflă fiinţa strîmtată de nevoi... Ajutase Domnului... Dar numaidecît chipul Mîntuitorului păli, se şterse şi peste el, în locul lui, se înfiripă altcineva. Femeia căscă gura, zgîi ochii: Cristos se schimbase în Ion al Saftei, de la ei din cătun, care-i zîmbi din obrazul lui ciuruit de vărsat. Asta ţinu cît ai clipi. Şi Ion coborî lin în inima de lumină a lui Isus, care-1 opri în camera ei de rai. Cadra nu rămase goală. Alt ins se rîndui fulgeratic în loc: din icoana strălucită îi surîdea Neculai al Marandei. îl cunoscu după nasul adus în custură şi gîtul strîmb, pentru ca şi el să alunece lîngă Ion... în locul lui se ivi bărbatul Kivei, cu părul hălăciugă neagră şi mustăţile 441 VASILE VOICULESCU ţepi de mistreţ, dar şi acest al treilea îi facu semn şi se prelinse alături de ceilalţi în sînul dulce al izbăvitorului. Urmară, rînd pe rînd, peste chipul Domnului, înlocuit o clipă de fiecare, ţiganul buzat care le lipea căldările, numaidecît feciorul frumos al boierului, boierul însuşi, popa cu fuiorul alb al bărbii, Ghiboldan, văcarul, cu cimpoiul guşii revărsat afară din cămaşă, ca să le ia fară veste locul verişoara Bălaşa, mătuşa Dobra, Iliuţă, ea însăşi, Ilina, mai vie decît în ciobul oglinzii în care se uita cîteodată acasă, satul tot cu mic cu mare se perindă în chipul Domnului ca să se aşeze toţi, neamestecaţi, dar înfrăţiţi în uriaşa încăpere a inimii lui. Vra să zică, îşi spunea Ilina, slujind pe Cristos, ea slujise pe toţi aceştia, care, descoperea ea cu mirare mare, se aflau în el, îl alcătuiau... Se slujise încă şi pe ea... Dar multitudinea Mîntuitorului nu se oprea aici. Veniră să-l umple morţii. Se perindară bărbatul ei, zănatec de sărăcie, copiii, gălbejiţi de boală, tat-su, istovit de lipsuri, maică-sa, jupuită de pelagră, surori, mătuşi, moşi, cunoscuţi şi necunoscuţi, necăjiţi şi obijduiţi, bogaţi ori săraci, n-a lipsit unul. Nici măcar Păcală, alcătuit aievea din .ochiul chiomb şi dinţii zîmbaţi, lărgindu-şi şoltic gura la urechi peste chipul dumnezeiesc prins dedesubt. Fiecare la rînd i-a făcut un semn de fericire, desprins din faţa Mîntuitorului, rămasă fundal, şi, strămutat numaidecît în inima fără de fund care cuprindea în lăcaşul ei tot norodul ăsta, şi-l aduna ocrotitoare să-l mîngîie, să-l sature şi să-l odihnească. în înţelegerea îngustă a Ilinei se destupa o vrană. Ştia acum, fară să priceapă, cum că în Cristos este lumea toată, cea de pe pămînt şi de sub pămînt, topită de la începutul la sfîrşitul veacului, fară să-l schimbe, fără să-l adauge, fără să-i poată copleşi nemăsurata, străluminata lui înălţime şi adîncime. Toropită, năucită de greutatea prea repedei, uriaşei descoperiri Ilina îşi pierduse cunoştinţa... zăcea somn greu... Cît?... Cînd se trezi, bătrînul arţăgos, cu cheia cît un baltag, se întorsese şi certa pe tînărul fugar. - Doamne, mă făcuşi să urc după tine pe unde şi-a înţărcat vrăjmaşul puiţa. Isus tăcea, zîmbindu-i şi lui prietenos. - Cum te-ai coborît de nu ne-am întîlnit? că nu e decît o singură cărare, se potoli moşul. Eu nu ştiu ce să mă mai fac, oftă el amărît, cu bunătatea asta fără margini a ta?... - Să mi-o rabzi, Petre... Şi-i trimise alt surîs... -Apoi şi răbdarea are margini... Trebuie odată să înţelegi că te osteneşti degeaba şi strici în acest chip şi rînduielile. N-a sosit sorocul. - Bunătatea n-are soroc, îl îndreptă stăpînul. - Dar mîntuirea are, i-o întoarse chelarul. Ioane, vino de-mi ajută să-l încredinţăm că încă nu este vremea. Dintr-un ochi de tîmplă se coborî numaidecît un tinerel frumos ca un înger, pe umăr cu o pasăre în chip de vultur. - Spune-i şi tu, îi dete cuvînt moşneagul, ce ai văzut atunci în ceruri... -Aşa e, Doamne, trebuie să ne supunem Celui Preaînalt. Nu ţi-a sosit cel de-al doilea timp. Miliţiile cereşti nu s-au adunat. Stă scris în Apocalipsă că tu trebuie să te dai la o parte. Locul tău îl laşi Anticristului, rînduit să preia o vreme domnia lumii aceştia, împreună cu fiara. Pe el îl aşteaptă oamenii. în dorul lui fac toate răutăţile... Ca să-l grăbească... 442 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Ştiu... răsuflă adînc Domnul. Ştiu, dar nu mă rabdă inima. Prea sînt rătăciţi şi prea mult suferă unii pe nedrept... Asta mă scoate din ţîţîni, ca astăzi... şi suspină... Am să mă supun... Şi privirile-i căzură pe păcătoasa de sub picioarele lui... - Şi cu femeia asta ce facem? Că a văzut şi a auzit toate... se îngrijoră el. - N-ar fi bine s-o amuţim? îşi dete cu părerea Ioan. - Nu e nevoie. Lăsaţi-o să plece, sfătui morocănos bătrînul. N-au s-o crează orice ar spune. Şi cu cît le-o grăi mai adevărate, cu atît mai nebună au s-o socoată. Ca Răul să-şi aibă biruinţa lui. Scoală-te, femeie, şi pomeşte-o acasă, îi porunci el. Acolo vezi-ţi de treburi şi nu te mai amesteca unde nu-ţi fierbe oala... Şi, alungînd-o astfel, bătrînelul se cocoţă cu sprinteneală într-un cadru al catapetesmei... Muierea se ridică înfricoşată şi da să iasă de-a-ndăratele, cu ochii nedezlipiţi de pe nemaipomenitele arătări. - Stai, Ilino, o opri blînd cel care fusese călător în satul ei. Vino mai aproape. Ea se (Srî pe genunchi pînă sub poalele lui. Din icoana Mîntuitorului, ce se stingea încet, o mînă se întinse mîngîioasă şi-i închină creştetul. -Acum du-te... Şi să n-ai nici o teamă. Poartă-mi crucea pînă la sfîrşit... Numai aşa afli mîn-tuirea. Şi în femeie se zidi o pace pe care nimic nu mai avea s-o zdruncine. Lăuntrul bisericii se întunecase iar... Ilina bîjbîi, găsi uşa şi ieşi... Cînd a ajuns înapoi în sat, oamenii, după cîteva încercări zadarnice cu pietroiul gol, îl zvîrli-seră ca nefolositor şi înjurau de foame. Femeia a cercat să-i adune din nou, desluşindu-le tîlcul întîmplării de dincolo de fire. Nimeni n-a ascultat-o, dar s-o creadă! Au rîs de ea ca de o nebună. Şi nebuna a rămas să-şi ducă înainte viaţa, alături de oamenii gîrboviţi sub crucile chinurilor răscumpărătoare... Numai că Ilina ieşea din cînd în cînd la drumul mare şi se uita cercetător la trecători... Aştepta şi i se părea că are să cunoască pe Anticrist şi să-l dea pe faţă lumii. Lumea clătea din cap sau rîdea. Şi nu-i mai spunea pe nume, ci aşa cum o războtezase satul: nebuna lui Cristos. Cînd se trezi. . - Scoal’, domnule, că e amiază... Cineva o zgîlţîia de umăr... Pe Ilina? Nu... Pe mine. Amicul Sava sta alături pe pat, şi mă privea. - De-un ceas aştept şi mă uit la tine... Bîigui, dai din mîini, din picioare, te zbaţi... Eşti lac de sudoare. Mi-a fost milă şi te-am deşteptat. Eu mă dezmeticeam anevoie. - Ce visai? Nu i-am spus... Am bolmojit ceva şi am tăcut. Adormisem în gînd cu subiectul povestirii ce purcesem să scriu şi care mi se desfaşurase în vis pînă în locul unde mi-a tăiat-o el, fară vreme. Treaz, n-am mai putut nici pînă astăzi închega sfîrşitul... Cu nici un chip. 443 VASILE VOICULESCU Am întors-o pe Ilina în sat, unde după plecarea streinului se pornise vrajbă mare. Oamenii se băteau pentru pietroi şi pentru ceaun, cine să le ia acasă, în stăpînire, numai pentru el... Abia cu grele stăruinţe i-a împăcat femeia şi a putut duce mai departe lucrarea călătorului. Sfîrşit leşinat, romantic, nu mi-a plăcut... Am înfiripat altul: Bătrînul cu cheia se întoarce în biserică, aducînd înapoi pe dumnezeiescul fugar, pe care-1 lămureşte chemînd la sfat şi pe Ioan al Apocalipsei că nu mai este timpul lui. El trebuie să dea locul şi puterea lui Anticrist, rînduit să preia domnia lumii acesteia. - Şi cu femeia de aci ce facem? întrebă Ioan. - Lăsaţi-o să plece, sfătui bătrînul chelar. N-au s-o crează, orice ar spune. Şi cu cît le-o grăi mai adevărate cu atît mai nebună au s-o socoată. Ca Răul să-şi aibă biruinţa lui. Şi adevărat, în Flămînzii-Vechi, Ilina găseşte un zdrahonţ înalt, voinic, îmbrăcat în manta soldăţească, încălţat cu cizme ferecate, cu chip smolit şi sănătos, încărcat de o mustaţă groasă, sub şapca păstrată necontenit în cap. , Cît ai clipi, el izbuteşte să înmănuncheze toate urile clocite în oameni şi să-i asmuţă asupra boierului şi bogătanilor din comună, jos... Arestează, ucid, ard, prigonesc şi se aşază, deplin stă-pînitori, el în conac, tovarăşii în gospodăriile golite. Ilina, legată, este tîrîtă şi închisă într-un coşar, unde aşteaptă să fie împuşcată. Dar fuge şi izbuteşte să scape din pîrjolul bisericii icoana Mîntuitorului. Sfîrşit şi mai lamentabil, ce desăvîrşire împotriva duhului povestirii... L-am aruncat în foc... Am înjghebat un al treilea. Ilina, de spaimă sau din tainică iconomie a Orînduitorului tuturor, amuţeşte. Cînd vine acasă, nu poate destăinui satului nimic din descoperirile ei... Şi ea îşi reia mai departe viaţa, alături de oamenii rămaşi să-şi ducă înainte crucile chinurilor răscumpărătoare... Scîrbit, l-am rupt şi pe acesta bucăţele... ■ Am închipuit un al patrulea... Cu Ilina găsită moartă în biserica încuiată... N-am mai ştiut însă ce să fac cu satul? ... Şi pe urmă altele şi altele, sarbede sau boacăne... Pe toate cîte le-am încercat le-am aruncat... Nici unul nu s-a potrivit. Toate erau cîrpeală, petece. Şi nici un alt vis nu mi-a adus adevărata dezlegare. Şi cu toate că am iertat pe amicul păgubitor, nu mă pot mîngîia că am pierdut singura încheiere, cea descoperită, nu cea închipuită... Acum m-am resemnat, n-o mai caut. Poate nici nu este pe lumea asta. 1953-1954 - 15 iunie, Bucureşti. Lupta cu îngerul Uriaşa cumpănă a lumii, urnită de ritmul cosmic, mişca talgerele-i potrivnice, ziua şi noaptea pentru asfinţire. Talgerul luminii, îngreuiat de aur, se plecase de tot şi spînzura jos în rasul pămîntului, dincolo de apus; buza lui fulgera, înainte de scufundare, către talgerul nopţii, care se ridica gol în slavă şi astupa, cu fundu-i negru, cerul. Săgeata cumpănitoare încremenise, cu luceafărul in ascuţiş. Caprele rîcîiau ţărîna închinînd cu copita culcuşul... Clopotele aninate de turlele gîturilor sunau limpede şi fiecare vită era o vecernie. Apa rîului luneca în lăuta ţărmurilor cîntare înăbuşită sub căluş de sălcii gînditoare şi plopi amintitori. Şarpe descolăcit din aur, amurgul descînta păsările cristaline, care picau din slăvi, înţelenite, pe ramuri. Cînd, o prevestire trecu şi scutură din florile tălăncilor o rouă de clinchete. Păstorul tresări sub cerul unde se ruga. S-a sculat leul pustiei şi vine să-i dijmuiască turmele? O formă nedesluşită înainta, fară paşi, spre staul. Sărise din talgerul luminii, care acum se cufundase în puţul de dincolo de pămînt. Iacob se repezi cu ghioaga să-şi apere averile. Statura măreaţă îl aştepta în strungă, aţintindu-i calea. Nu era leu, nici fur. Părea o arătare de pe alt tărîm. - Ce vrei? - răcni ciobanul, clătinat între spaimă şi uimire. - Luptă - răspunse celălalt, ca şi cum ar fi zis bună-seara. Nu dorea nici oi, nici bogăţie, ci altceva, mai de preţ: puterea. Spre a fi stăpîn se cere să fii tare. Care din ei doi e mai vrednic? Şi vedenia nu propunea enigme, pretindea încercarea puterilor. Prin labirintul crengilor despletite pentru somn, vîntul trecea degetele-i încărcate de plînsete moi. Caprele se sculaseră şi priveau din tîrlă. înfăţişarea cu chip de zburător îl înfrunta din poarta ţarcului. Iacob îi desluşea asupra capului un moţ, adus ca gluga ciocîrliei... Şi glasul îi cîntase a viers. Cine, oare, se ascundea în veşmînt păsăresc? Iacob simţi o rîvnă tinerească să se măsoare cu taina... Necunoscutul îi căzuse drag deodată, aşa cum îţi cade un prinţ hoinar, colindător după ciudăţenii, căruia nu i te poţi împotrivi să nu-i faci gustul. El primi lupta fără vrăjmăşie, prinzîndu-se ca într-o horă cu îngerul, ochii iezilor - bucuroşi de salturile stăpînului în lupta cu cerescul partener. Şi astfel Iacob s-a luptat cu îngerul, nu împotriva lui... Fiecare din noi, măcar o dată în vreme, trebuie să ne măsurăm cu trimisul Domnului, la un popas, sub sicomor, lîngă o fîntînă de răscruci. Te iei cu el la luptă, aşa cum te lupţi, copil, cu un frate mai mare, dornic să te înveţe lupta. E un exerciţiu pe care trebuie să-l deprinzi, mă-surîndu-te cu cineva mai puternic. E o voinicie la care trebuie să te ridici sub povaţa unui superior, unui dascăl cunoscător al tuturor adevărurilor atletismului spiritual. 445 VASILE VOICULESCU . ”8 Ş1 Iacob,1ŞI lmPrunu|tau numai prezenţa, nu şi substanţa. Aparenţa lui se lăsa cuprinsa. Şi rezistenţa divmă se echilibra prin forţa umană, care se mlădia pe tărie si urca, tîrîită de model, victorioasa asupra ei înseşi. îngerul, senin, se împotrivea opintelilor, nu ataca. Zîmbitor. 3 „sforţare’nu cauta sa doboare. Deşi înger, el se alcătuia într-un prilej chibzuit si cumpănr pentru încordarea muşchilor sufleteşti ai omului răpit în ideea biruinţei. ' Nici arc, nici pală. Luptau luptă dreaptă, încinşi cu braţele. Şi mîinile omului se încleştau, pafta cu zimţii degetelor petrecuţi unii într-alţii în şalele îngerului. Iar aripile acestuia, ridicate din sfire se încondeiau pe umerii discipolului, aşa încît el, cătînd drept în ochii miraculosi care-I s îrneau la vitejie, nu le vedea strejuindu-1, ca să nu se înspăimînte. E îngăduit fiului de om să biruie, in virtute şi har, un înger, alcătuit din şapte stihii mai mult? Oricum, îndemnul îngerului adevărat e totdeauna lupta. Numai satana e ispita, vraiă de cîsti« uşor asupra a tot ce cuprinzi cu ochii. ' Minunea cea mare a fost că atingerea cu îngerul îl întărea pe om. El devenea mai puternic pe măsură ce se îndelunga îmbrăţişarea. Virtutea lui creştea, cu cît dura misterioasa iniţiere. Iacob se împuternicea ca Anteu, dar, spre deosebire de acela, nu atingînd pămîntul, ci cu cerul cobont de mger. Omul alăturat de înger sugea fluid sfînt, care trecea în el ca în legea vaselor comunicante, din cel plm m cel gol, prin mediatorul înaripat, încît precursorul lui Cristos a trebuit sa se smulgă cu violenţa din veriga ce-1 strîngea din ce în ce mai cumplit, înainte de a se umple de el omul întreg. Căci nu era el Mesia, menit să săvîrşească deplin transfuzia divină. A durat lupta o noapte, un veac? Cine ştie... Solul a zburat. Dar lecţia rămase indelebilă în zori, nostalgic căuta urmele vînzolelei. Dar nici un semn nu sta mărturie: pămîntul nu era găurit de calcne. Iarba, treaza, îşi mijea lumina-i verde nestrivită din pămînt. A fost o nălucire? Si totuşi n-avea nici o şovăială... Nimic nu pătrunde mai de-a dreptul în suflet ca un miros respirat Şi el simţea mireasma îngerului stăruindu-i adînc, acolo unde amintirea se ţese cu uitarea împletind sufletul. îngerul a fost? Dar s-a hărţuit cu el afară, în luncă? Sau în lăuntru, în gînd? Fusese o lupta sau o meditaţie? Zăvozii lui o ştiau mai bine, căci nu dăduseră nici un lătrat. Toiagul minunilor Dimineaţa îşi ridica prora albă într-un cer amar şi pînzele aurorei, umflate de vîntul zorilor, vibrau lin pe albii de cleştar. Moise, purtînd toiagul minunilor ca pe o osîndă, urca far’ de razim muntele morţii. Năvalnicul profet fusese pedepsit să nu intre în pămîntul făgăduinţei, fiindcă la Meriba lovise stîncă în loc să-i vorbească. Şi-acum, ostracizat din împlinirea visului, trebuia să moară la pragul Chanaanului. El, care, oriunde mergea, tîra lumea prin nisipul pustiului, ca o poală, după el, suia singur. I se îngăduise să privească numai de departe ţara tuturor rîvnelor. Dar, de la piciorul muntelui în zarea care venea cu albă grabă, nu se vedea decît un pămînt scofîlcit şi ciolănos, fară orizont dumnezeiesc. Cum îl închideau limbi de hăţişuri şi cozi de mare, profetul îşi întoarse ochii de la el. în urma-i hăiau băietani cu capra, luîndu-şi merinde şi fluiere cu doine în sîn. „Tot un fluier am fost şi eu în mîinile poporului ales“ - îşi spunea el. „M-am scobit tot, am zvîrlit afară măduva iubirii de sine, ca văzduhul întreg, plinătatea de pretutindeni să mă umple. Gol de mine m-am dat lor. Pe douăsprezece găuri tăiate în sufletul meu, cele douăsprezece triburi şi-au plimbat degetele grele de dureri şi păcate“. Urcînd necontenit, trecuse la amiază dincolo de marile aşezăminte ale pădurii, cu umbre de templu păgîn. Ieşise în lumina de piatră a muntelui, unde un vultur uriaş îşi desfăcu înaintea lui aripile ca două crengi de palmier. „Vulturii îşi înnoiesc tinereţile cînd ajung suta de ani. Pe noi, Doamne, ne îngrădeşti cu ţarc îngust de ani, lăsîndu-ne o singură prelucă, moartea. Cine va putea odată trece în om nemurirea ereditară, cea agonisită din tată în fiu? Eu nu pot fi acela, eu, omul lui Dumnezeu. Dar un fiu?“ „Nu mă cunoaşte moartea" - îşi mai spunea el. „De ce ar veni la mine?" se mai întreba el, tulburat. „Nu poţi avea atingere cu ceva decît luînd cunoştinţă despre el. însuşi Dumnezeu, supremul necunoscut, a trebuit să mi se arate. Şi am trăit mai departe. Să fie ceva mai presus, mai necunoscut decît el, a cănii atingere să nu o simt decît în clipa cînd nu mai sînt? Moartea ar fi un lucru pidosnic, care contrazice pe Dumnezeu. Nu, nu poate fi moartea." Tristeţea, ca o seară timpurie, îl adumbrea în plinul amiezii, facîndu-1 să nu simtă diafana povară a căldurii. Sufletul căuta, în mîhnitele-i limpezimi lăuntrice, întunecate puteri de împotrivire. „Ce coajă amară e viaţa, chiar cînd inima nu-i un cheag de lumină dulce... Nu-i mai bine oare să se spargă?" - îşi spunea el, îndoielnic. „Iată, alunecăm învîrtindu-ne pe cercul zilelor, ca umbra pe aria stearpă a ornicului de pămînt. Ceva stă neclintit. Dar noi alunecăm cît e soare peste nişte semne stranii, şi cînd vine umbra ne ştergem." Meditaţia elegiacă îl însoţi pînă aproape de vîrful muntelui şi îl părăsi. Şipotul unui şarpe verde curse o clipă rece, prelins pe cărare; neaşteptata grijă de poporul lăsat singur îl trezi. Profetul se întoarse cu faţa către pustie. Jos se închipuia ca o tabără de păsări migratoare gata de ducă, şi el, pilotul, lipsea din capul unghiului, surghiunit în înălţimi. O lacrimă alunecă şi-i ospă- 447 VASILE VOICULESCU ta buzele cu sare. Profetul, cu ochii la pata fremătătoare, poposi îndelung. Fu ca o staţiune în urcuşul unui calvar. Toiagul îi căzu din mînă, mai greu ca un buştean de cruce. Era osîndit la moarte dar nu-şi înţelegea nicicum vina. Pîngărise toiagul? Nedreptăţise piatra, care, nevinovată, ridicase plmgeri la cer? Dar auzea încă strigătele înteţite ale răzvrătiţilor, ţipetele femeilor, scînce-tul copiilor însetaţi. Trebuia să creeze apa. Apă grabnică, din piatră seacă, făcută cu minuni. Şi a izbit cu iuţime piatra ca pe un chiabur zgîrcit, să-şi dezlege băierile pungilor doldora. Ca sub 0 junghiere de cuţit, a fost un zbucnet, un himn de ape reci. Le auzea şi acum aievea gîlgîitul: le vedea iezuirea în faţa taberei din Meriba. Gloata, în patru labe, ca un cîine uriaş, lipăia apa care-1 costase pierderea pămîntului făgăduinţei. ‘ ‘ E drept că lovise cu sete şi mînie, deşi primise poruncă numai să grăiască. Dar cînd, pentru ascultarea oamenilor, avea nevoie de vargă, mai putea sta el la vorbă tocmită cu gresiile? Toată ştiinţa lui despre lume, toată deprinderea lui de cîrmuitor îi împinseseră mîna către lovire. Poate că piatra era o piatră ascultătoare de cuvînt... Dar cu ce a greşit el? Toiagul lui nu era de lemn. era idee concretizată, gînd înfăptuit în creier, scăpat ca dintr-o temniţă a forţelor. Toiagul era cuget strămutat în faptă, gînd tare luat în mînă cum ai ridica o vargă să izbeşti lumea pentru îndreptare. Lemnul noduros era ulucul pe care se descărca gîndul zămislitor. De aci virtuţile-i magice, puţerile-i extraordinare. Cu el, odinioară, sub cerul fanatic al Egiptului, bătuse marea, care se despărţise, blestemîndu-şi apele sacre. Valurile se sleiseră în două maluri uriaşe, lăsînd în spărtura lor o chingă de nisip umed, pe care, cu tălpile înfierbîntate, să calce pelerinii idealului. Gîndul zvîrlit jos se preschimbase în balaur înghiţind şerpii vrăjitorilor la picioarele lui Faraon. El ucisese pe toţi întîii născuţi ai marilor necredincioşi, ca trăsnetul pe cei adăpostiti sub frunzişuri înalte. De ce sa nu izbească şi de data aceea piatra avară, aşa cum lovise totul în cale pîn-atunci? Nu tot acest gînd din toiag îl îndoia în arc cu care săgeta din zbor vedeniile viitorului? Cu el smulsese secoli din jugul vremii, şi-i storsese de faptele dumnezeieşti pentru noua eternitate, cartea facerii, începutul lumii... Se adînci acum cu gîndul înapoi, cum îi sunase odinioară nu mele Domnului, ca o auroră a auzului, în Sinai. Da, la începutul lumii, ca şi la începutul său propriu, a fost un Dumnezeu, aşa cum la zămislirea pomului a stat sămînţa. Dar cine mai caută să-mînţa în haosul rădăcinilor, după ce se înalţă tulpina? Dumnezeu stă acum sus în roadele crengilor noastre, şi ale lui erau fară de moarte, atîmate de gînd, toiag pur al minunilor. Ce alt element ar 1 putut străbate în inima cremenelor, prin milioane de ani împietrite şi răpind pietrei atomi de oxigen şi hidrogen, să-i recombine într-o clipă în alt tip, sinteză cu chip de apă? Gîndul lui a bătut cu toiag puternic la porţile stîncilor, dîndu-le într-o parte; acolo, intrat ca un magistru stăpî-nitor în vastul laborator al naturii, el a plămădit mană şi foc, şerpi şi apă. Dar profetul nu înţelegea că gîndul omului, oricît de mare, e singur şi gol, ca un toiag. Toiagului trebuie să-i pui un vîrf spiritual şi să-l prefaci în steag - care să nu lovească, ci să cheme lumea sloboda sub el. Toiagul lui era numai al minunilor. Dar minunea e o simplă schimbare, o trecere răsturnată, de la o formă la alta. Gîndul poate schimba aceeaşi materie în fel şi chip, aşa cum face ştiinţa vrăjitorilor şi învăţaţilor, minuni stătătoare pe loc -joc de atomi şi de echilibru de forţe. Minuni, izvoadele începătoare, sînt stîncă şi apa. Eterna realitate se arată numai spiritului, nerezemată pe nimic, dincolo de orice cuget, cît de tare şi înalt ar fi el. Încercînd vremurile. 448 INTEGRALA PROZEI LITERARE către acest spirit voise Dumnezeu să ducă pe Moise, poruncindu-i să folosească nu toiagul, ci cuvîntul, duhul, nu mintea raţională. Dar el nu înlesni venirea vremii spiritului făcut cuvînt. El era încă omul bătăii cu toiagul. Spiritul sfînt nu-şi găsea întruparea în el şi tăcea. Moise nu vorbise, lovise, trădase intenţiile divine. Trebuia să moară afară din Chanaan, cu generaţia bătăii, cu care, ca-ntr-o minune, trecuse de la clădirea piramidelor la clădirea unui popor. Vremea da în lături şi se boltea deasupra lui într-un gol de eternitate. Se lăsa seară tîrzie. Profetul se sculă, cupola cerului părea un schit uriaş de iacint închis care-1 aştepta. Departe, răstignit pe zări, apusul murea împuns în coaste cu suliţe de raze. Venea, îmbel-şugată-n vînturi, aroma pustiei, şi-n aurora morţii Moise ridică ochii spre Dumnezeu. Dar acolo sus îl aştepta, îngrozitoare, neagra pronie a morţii. Bunavestire Fecioara se trezi către a treia strajă a nopţii, în cîntecul privighetorii. Coborînd încă uluit din vis pe clătinate punţi de somn, sufletul ei amesteca impresiile. Întîi se făcea că sunetele îmboboceau pe vrejul răsucit al unui viers, aci urcător şi agăţat în slavă cu cîrcei de triluri, aci căzînd în hohote albe şi-n ciorchini de suspin... Apoi i se năzări că se află printre viermii ei blînzi, pătuliţi în dud... Unul îşi ţesea gogoaşa din mătasea aeriană a melodiei şi se-nchidea, nevăzut..., într-o pîslă de cîntec. Auzul harnic al fecioarei destrăma şi torcea bo-rangicul cristalin al cîntecului. Cînd îşi dete seama că pasărea cînta aievea podobia luminii, sări la fereastră. Dar acolo, în răsărit, nu se ivea volbură de flori... Pîntecele alb al zorilor, îngreunat de mister, se zbătea în chinurile unei uriaşe zămisliri. Carnea cerului se zbîrcea şi se întindea, în dureri, cutreierată de freamăte, scuturată de fiori. însă ţipătul alb de uşurare al dimineţii întîrzia şi pruncul luminii nu zbucnea pe lume în pîraie de sînge ceresc. Deodată, lăsînd fecioria dimineţii neatinsă, Soarele însuşi se află în odăiţa logodnicei consacrate. Arhanghelul sta în faţa ei, întruchipat din semnul tot. Coborîtor din slăvi el pătrunse prin geamul neviolat. Şi totuşi, afară, atins de vijelia fară vînt, plopul îşi îndoia ţîşnetul verde, ca o coloană de frunze lichide repezită în sus şi curbată de legile căderii. Moile cataracte de foi ale palmierului se zbăteau spăimîntate. Genele zorilor, lungi şi negre, se lăsară la loc peste ochii închişi. Roata crugului se-ntoarse cu o spiţă înapoi şi peste lume atîmă un amurg îngmat. Numai trupul fecioarei se lumină de toată lumina înăbuşită în zări. Voievodul cerului aducea în mînă o veste: floare, sau stea cu raze de mireasmă? Ea lucea ca un crin de apă sfinţită, în chipul unui lotus cu petalele-n cruce, cum urcă din inima iezerelor sacre. Fecioara căzu în genunchi şi adoră. Slemnea unei uriaşe amintiri îi spintecă sufletul deşteptat: odinioară, cînd deschisese ochii întîi, zărise acelaşi chip, în rai. Bucură-te, fecioară! grăi Solul, întinzîndu-i crinul albei nuntiri. La lumina mîinii arhanghelului ea îşi strevăzu carnea, în care mijea de pe acum aurora unei imense dureri. Dar pe loc bucuria o înăbuşi. Arătarea dumnezeiescului trimis fu mai covîrşitoare ca glasul legiunilor de demoni ai suferinţei urlînd la un loc... Prin însăşi fiinţa lui, prinţul cerului cînta lauda bucuriei, acatistul bunei vestiri. Bucură-te, fecioară!... Bucuria e mai presus de durere, cum e raiul mai presus de iad. Durerea e turnată în came, înfiptă în os... Bucuria, nepipăită nicăieri, e pretutindenea în tine întreg: nu te bucuri numai cu un deget. Durerea alunecă din afară, şarpe hrănit cu spaţiu şi adăpat cu timp. Bucuria creşte din lăuntru, zămislită ca un prunc viu, şi-ţi umple fiecare celulă de osanale. Bucuria e minunea cea mare, neştiută şi nefolosită. Neîndemînatec, omul o mînuieşte cum ar folosi un car, 451 VASILE VOICULESCU cînd ea este unealtă de zburat. Pentru cine ştie, ea-şi deschide aripile, sus... Mîntuitorul însuşi se va sui la cer nu prin durerea îndurată, ci prin bucuria jertfei... ... Sfetnicul sfîntului sta cu mîna întinsă... Logodnica luă floarea şi si-o puse în piept, în freamătul bucuriei universale: lumea trăi atunci un timp virgin de orice alt eveniment. Răsadul dumnezeiesc se prinse. Căci era floarea preursită, lotusul, care se plăsmuieşte adînc. în sînul lumilor de tină, dar care se smulge nomolului şi se-nalţă deasupra apelor. Rupîndu-se, tîrăşte ca o ancoră lutul încleştat în rădăcini. Aşa avea să se înalţe, după gestaţia pămîntească. germenul spiritual împlîntat în umanitate. Floarea slobodă, desprinsă din cătuşele pămîntului. ancoră din cer, se va ridica uriaşă din străfund, biruind oceanul gravitaţiei universale a păcatului, tîrînd deasupra apelor existenţei trecătoare, la lumina creatoare, lumea. Atotpreştiutorul înger privea uimit transfigurarea fecioarei... înaintea lui şedea acum, măreaţă, însăşi creaţia plastică universală, Eva cosmică, mireasa duhului zămislitor, adorabila. în orbitele ei ardeau luceferii spaţiului şi, adunaţi acolo, toţi îngerii cerului îi zîmbeau din ochii ei... Sînii cu sfîrcurile de Sori erau străbătuţi de fluviile căilor lactee, alergînd să hrănească rodul. Prin vinele ei alerga, cu globulele miliardelor de aştri, un sînge stelar, exilat pînă-n călcîiele cosmosului, muşcate de haos... în carnea ei de stele palpitînd de toată tinereţea veşniciei, dădeau şi ieşeau toate porţile vieţii deodată. Arhanghelul se închină şi pomi înapoi... La fereastră, o pasăre, solidară cu eternitatea ce-şi deschisese arhivele, profetiza, pîndind imensul zbucnet al răsăritului ţinut în loc. Fecioara, îngenunchiată, răsfrîngea extazul radios al răsăritului lăuntric, în care Arhanghelul bucuriei, cu mîna întinsă, se afunda lin. Cu cît se depărta, cu atît năpraznica mărime a femeii scădea, pînă ce ajunse la măsura obişnuită omului pe lume. Atunci, o perdea de lumină orbitoare căzu greu între lume şi el. Mîntuirea smochinului Ioan, ilustrul apostol şi martor al lui Hristos, ieşise din peştera unde sub dictarea îngerului alcătuise Apocalipsa. Rămăsese cea mai înaltă autoritate a creştinilor. După răpunerea lui Pavel de sabie şi răstignirea cu capul în jos a lui Petru, el era piscul unde mai poposeau vulturii. Sus pe-o stîncâ, la malul prăpăstios al mării, el desluşea acum învăţăceilor viaţa şi învăţătura Mîntuitorului. Amestecaţi, tineri cu bătrîni, unii în picioare, îl ascultau numai. Alţii, mai sîrgui-tori, aşezaţi jos, scrijeleau pe tablete cernite sprijinite de genunchi mărturiile. Pe înalta ariditate a peisajului pîlcul lor ţinea locul unei dumbrăvi cu umbre lungite de apus. Vîntul larg le flutura mînecile veştmintelor colorate, ca pe nişte crengi de finic. Uneori, ca sub trecerea unui suflu, se înclinau fară împotrivire la cuvintele de vijelie lăuntrică ale sfîntului. în dosul lor, marea îşi urca fundalul, luîndu-i cu ea pînă-n cer. încet, ostrovul Patmosului se umplea ca de un duh de pulberea cu irizări întunecate a serii. Departe, apele conabii ale Egeei se jucau cu hore de spume şi nori de pescăruşi în jurul Spora-delor. Şi ochii evanghelistului, pescar odinioară, în care se oglindiseră iezerele sacre ale Ghe-nezaretului, sclipeau de focul amintirilor. Printre oaspeţi se aflau, stînd de-o parte, cîţiva sofişti, retori şi un poet din Atena, curioşi de oameni şi filosofii noi. Unii din ei se priveau din cînd în cînd cu uimire şi îşi zîmbeau. Nu se aşteptau la atîta frumuseţe şi poezie strînse într-o simplitate de linii drepte. în rigoarea ei, morala pe care o auzeau era de o limpezime geometrică. Senină şi totuşi adînc omenească. Cu unghiurile deschise spre infinit, le mergea drept la inimă, fară să părăsească drumurile raţiunii. Poetul a admirat îndelung, plecat pe bogăţia de ecouri ce-i stîmise în suflet, pilda cu păsările cerului, care nu ară, şi crinii cîmpului, care nu ţes. Urcînd cărările suvenirelor pe urmele Domnului său, propovăduitorul ajunse pe coasta unde sălăşluise smochinul mincinos. în puţine cuvinte, el istorisi întîmplarea cu pomul neascultător pe care mînia învăţătorului l-a pedepsit cu uscăciunea, dedicîndu-1 focului: de departe făgăduise cetei înfometate roade, şi nu se ţinuse de cuvînt. Şi Ioan vru să treacă uşor, fără lămuriri, către alte descoperiri. Dar poetul Aristobul îndrăzni să-l oprească. - Omule, pentru ce a făcut maestrul tău aceasta? - A săvîrşit o minune, spre a dovedi un adevăr, răspunse apostolul. - Cum asta? Spuneai că nu era vremea rodului. - La cererea stăpînului nostru, pomul ar fi putut răspunde cu minunea rodirii. Nu s-a înduplecat... Atunci, Mîntuitorul l-a silit la cealaltă minune, a uscării pe loc... - Mie mi se pare o crimă, rosti grav sofistul. Minunile nu sînt dovezi... - De ce nu? — se întoarse poetul. Unele sînt frumoase... - Pentru că nu sînt logice. Şi sofistul îl privi chiorîş. 453 VASILE VOICULESCU Tînărul roşi încurcat. , Ioan îi sări în ajutor: - Dar silogismul vostru nu este tot o minune? A minţii... Străinii îl priviră uimiţi. - Da, urmă Ioan. Chemaţi la judecată noţiunile şi argumentele, le cereţi roade şi le confruntaţi. Dacă nu răspund bine, cad uscate, cum a păţit smochinul, judecat în logica adevărului veşnic Deşi un murmur al cetei învăţăceilor întîmpinase întreruperea, sofistul stărui. - învăţătorul tău, zise el, a arătat pînă acum atîta bunătate şi înţelegere, a practicat atîta dragoste, că.blestemul lui, azvîrlit asupra unui pom nevinovat, detună. E mai mult decît o greşea!! E ceva urît. Un păcat împotriva frumuseţii. Patriarhul, întors acum cu tot dinadinsul numai către streini, îşi aţinti ochii asupra chipuhr aproape violent al vorbitorului, care urmă mai potolit: - Nu-i găsesc explicaţia logică. încă o dată, te rog nu te supăra, întreb şi eu: pentru ce dascălii tău a făcut aceasta? Ioan îşi struni amintirile în loc şi le opri la trunchiul pomului trăsnit. Scribii ridicară ochii de pe tablete şi duseră ascuţişurile condeielor la gurile căscate. Nu le venea să creadă: din învolburatul apostol Ioanerghes, fiu al tunetului, cum îl botezase Isus, el se făcu dintr-o dată iarăşi dulcele ucenic ce-şi sprijinea capul cu plete mîngîioase de pieptul Mîntuitorului. Toată spăimîntătoarea energie din el, ca la o poruncă, se stinse, aşa cum o corabie care merge cu foc şi-ar stinge toate văpăile de sub căldări şi toate fanarele din frunţile catargelor, ca, răcită de aburii clocotitori, să se facă aidoma celor cu vîntrele, de care să se poată apropia fără să le înspăimînte, şi astfel mai uşor să le prinză. Aşijderi, sfîntul se schimbă pe potriva ascultătorilor streini, ca aceştia să-l poată suferi. • - Duhul lui îşi teşi înălţimile abrupte; inspiraţia ascunse cu grijă aripile profetice. Şi, în marele-i pogorămînt, înfăţişarea lui îşi trase înlăuntru luminile pînă a ajunge ca a unui umil pustnic, lup-tînd, aproape încolţit, cu argumentele potrivnicilor. - Ce te nedumereşte, tinere? - întrebă el cu blîndeţe pe poet. -Aş vrea să ştiu dacă pomul avea vreun viţiu? Era urît? Crescuse schilod? Scîrbea în vreun chip privirile, mirosul vostru? - Era frumos ca un pui de cedru din Liban. Umbrarul lui cît un cort regesc. Şi Ioan rotunii cu mîna văzduhul. -Atunci, era nevinovat, trase încheierea atenianul. - Pentru tine, frumuseţea este totuna cu nevinovăţia? - se miră bătrînul. - Pentru oricine. Asta e suprema lege. Ceea ce este frumos e şi bun şi adevărat. Adică desă-vîrşit, sări sofistul. - Chiar frumuseţea stearpă, nefolositoare, îndărătnică? - Cu atît mai mult. Asta e chezăşia cea mai mare că e pură. Nu atîmă de nici un interes. Nu spînzură de nici un folos: e de sine şi în sine stătătoare. - Dar cînd sterpiciunea ei face rău? E vătămătoare? Şi Ioan se încruntă uşor. - Nu văd nici un chip în care frumuseţea ar putea fi stricătoare, îl încredinţa sofistul. - Cînd poartă în ea păcatul, grăi grav apostolul. 454 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Ce e păcatul?- întrebă senin poetul. Patriarhul se reculese cîteva clipe. Ceata neofiţilor sta sloită. - Iată, spuse bătrînul. Pomul ne-a întîmpinat cu cel mai bogat frunziş din cîte se înşirau pe coastă. Strălucitor şi puternic aidoma unui arhanghel verde oprit în zare. De cum l-am văzut, ispita foamei ne-a bîntuit, nebiruită. Şi cei mai tineri am alergat către el. - Foamea era în voi, repezi vorba potrivnicul. - Iar în el, seducţia, întregi Ioan. - Ai spus tu însuţi că nu era vremea smochinelor. - Tocmai. Dar frunzişul lui mincinos striga în gura mare că e doldora de roade. - Cum asta? - Fiindcă smochinii de acest soi îşi scot întîi fructele şi apoi se acoperă de foi. Ar fi putut deci să fie, şi aveam dreptul s-o credem, neam timpuriu, ieşit înaintea noastră cu poala plină. - Amăgire de flămînzi! - rîse sofistul. - Vai de cei prin care vine amăgirea, căină bătrînul. - Dar dacă smochinele fuseseră culese de alţii înaintea voastră? Sau chiar de stăpînul ogrăzii? - Ne-ar fi spus-o semnele obişnuite: ramuri rupte, foi smulse. Şi, oricît, ar mai fi spînzurat cîteva roade în vîrf. Şi chiar dac-ar fi fost jefuit de toate, dacă era rodnic, nu se putea să nu răs-punză la solicitarea Mîntuitorului, dînd al doilea rînd de fructe. Nimic din toate astea. Numai susurul lui desfătat se legăna aninat de crengile stufoase, ca de cutele unei mătăsi verzi. - Şi pentru că nu v-a împlinit pofta, l-aţi nimicit? - Nu-şi împlinea menirea. Minţea. înşela. Se împotrivea duhului. - Dacă era frumos, era de ajuns, hotărî sofistul. îndatorirea lui sta în propovăduirea frumuseţii sale. Nu trebuia să facă mai mult. - Nu. Slujba frumuseţii lui întregi era rodul, spuse Ioan. Căci dacă vorbeşti de îndatorire şi slujbă, zici supunere şi muncă. Or, el nu s-a supus. Iar munca nu e frumoasă decît dacă se bucură şi alţii, cît mai mulţi, de ea. - Cum poţi spune una ca asta, cînd chiar tu adineaori făceai lauda păsărilor care nu muncesc şi a florilor care nu lucrează? Alţii se ostenesc pentru ele, să le hrănească frumuseţea. - Iar ele, la rîndul lor, stau în slujba altora. Şi apostolul întinse mîna arătînd. O pasăre tocmai îşi hrănea pentru noapte prăsila. O ciotcă de puişori dintr-un cuib scobit în stîncă bateau pe rînd din aripi şi deschideau ciocurile, în care mama lăsa cîte o grăunţă. - Priveşte pasărea - zise el. Singurul ei chiler este guşa, în care nu încap zece boabe. Şi unicul ei hambar, pîntecele. Nu are visterii unde să strîngă. Şi cu atît puţin îşi îndestulează puiţa. La ce să poarte una ca aceasta grijile brazdei? întoarce-te spre crini! Nectarul lor îl jeluiesc toate neamurile muştelor şi miresmele li le fură vînturile. Frumuseţea le-o rupe şi-un copil, ca să se împodobească. S-a gîndit vreunul din ei să-şi apere avuţiile? Sînt ale tuturor! Care din voi n-ar trage sabia, dacă cineva ar cerca să-l despoaie de ceea ce socoteşte că e al lui? Fiţi şi voi dezlegaţi de învîrtoşarea inimii, ca unul din aceştia. închinaţi lumii geniul vostru, şi lucrarea nu va mai fi casnă, ci cules de bucurie! 455 VASILE VOICULESCU Sofistul clătină dispreţuitor din cap. învăţăceii se priviră cu îngrijorare, întristaţi de lipsa de tărie a răspunsului. Luminile apusului începeau să agonizeze, în cer. - înţeleg, se învoi poetul. Atunci de ce nu aţi făcut aceeaşi judecată şi smochinului? El dăruia lumii umbra odihnitoare, frunzişul lui, plin de gunguritul păsărilor. - în adevăr, încuviinţă sfîntul. Guruia în el un cîrd de zburătoare. Se cuibăriseră de peste tot, atrase de ascunzişurile-i stufoase. Ca nişte gînduri rele într-o minte nelucrătoare, ciori hoaţe, coţofene stricătoare, sturzi şi mierle puse pe pradă jefuiau viile învecinate şi, sătule, ciuguleau smochinele celorlalţi, facîndu-le să se strice. Cînd învăţătorul a poruncit osînda, au căzut şi ele moarte, ca singurul rod al pomului. - E şi aici o contrazicere în învăţătura maestrului vostru. Aceleaşi păsări aveau în altă parte îngăduinţa să se hrănească fără muncă. - Nu amestecaţi jaful cu hrana, nici tîlhăria cu învoirea de a culege cîteva boabe pe urma recoltelor. întrebaţi sperioatoarele din lanuri şi tocăliile din vii! Cine mai pune apoi paznici pe mirişti? * ‘ - Nu e un argument, replică sofistul. Pomul a fost tot atît de nevinovat ca şi păsările aciuate în el. Iar voi, tot nişte hoţi, tăbărîţi să jăcmăniţi un biet pom ce nu era al vostru, cu ce drept mai mare decît păsările cerului? Şi fiindcă pomul n-a răspuns lăcomiei voastre, l-aţi pedepsit cu moartea. Spune, mai bine, urmă el, că ăsta a fost bunul-plac al zeului tău. Sau o ananke, o fatalitate care spînzura asupra smochinului... Numai aşa s-ar îndreptăţi gestul Apollonului căruia tu îi spui Hristos. Căci un zeu al Tartarului nu putea fi, deoarece a iubit lumina şi pe copii, oamenii şi florile. Şi mai ales umbla întovărăşit de femei frumoase - spuse poetul. Avea liră? -Da, zîmbi apostolul. O liră grea, în chip de cruce. Adus-o în spate. Şi a murit întins pe ea... „Ciudat", gîndi Aristobul. Ca Orfeu. - Dar umbra? - urmă el, cu glas tare. - Care umbră? - Umbra smochinului. Ea cu ce l-a supărat pe stăpînul tău, de n-a cruţat pomul, măcar pentru odihna şi răcoarea cu care îmbia pe trecătorii obosiţi? Şi poetul, înciudat, urmă să-l hărţuiască pe Ioan... Sfîntul se oprise şi asculta. Mintea lui părea că începe să gîfîie şi caută un razim de care să se apuce. învăţăceii, speriaţi, se găteau să-i sară în ajutor. Nu pricepeau că apostolul nu cerea să cîştige pe nimeni numai prin puterea harului său, fară nici o caznă şi nici o luptă din partea potrivnicului. El înţelegea să-i stîmească omeneşte mîntuirea, ca să se întemeieze pe propria lor învoire de înduplecare. Lucrarea conştiinţei să nu-1 năvălească pe necredincios dinafară, streină, ci să izvodească dintr-o sămînţă lăuntrică, răscolită în chiar tărîmul sufletului îndărătnic. - Mă întrebaţi de umbră? - Da, şi aştept răspunsul. Şi poetul se propti parcă şi mai temeinic în îndărătnicia lui. - Cînd, asudat de cale, îţi iese înainte o fîntînă şi alergi însetat la ea, ce-i ceri?- se adresă el tînărului. -Apă. - Şi dacă o afli seacă, mai cobori ciutura să scoţi umbră şi răcoare din fund? Chiar dacă ghiz-durile i-ar fi mărgăritare şi buzele de rubin, nu mai degrabă te pleci să iei pietre şi să le arunci în gura-i mincinoasă, să i-o astupi, ca să nu mai înşele şi pe alţii? 456 INTEGRALA PROZEI LITERARE -Adevărat, se înmuie poetul. De unde ştii asta? Aşa mi s-a întîmplat odată. Eram o ceată de băietani şi ne întorceam de la jocurile din Argolida. însetasem şi căutam apă. După multă alergătură, am aflat o fîntînă şi am tăbărît toţi pe ea. Dar era goală, uscată... De ciudă, ne-am pus să o lapidăm şi n-am plecat pînă nu am umplut-o cu bolovani. Şi poetul îşi zîmbi, roşind, amintirilor. - Voi eraţi nişte copii fară de minte, nu un zeu ca cel despre care vorbeşte omul acesta, îl înfruntă sofistul. Fapta voastră a fost o nerozie. Alui vrea să fie plină de tîlc nou şi să ne dea lecţii. Şi-apoi, urmă el, întorcîndu-se spre apostol, la smochin nu mai era nevoie ca cineva să se ostenească coborînd în fîntînă. Umbra i se oferea de la sine, odihnitoare, la picioare: pentru trudiţi, ca un heleşteu răcoritor, gustoasă ca un soi întremător de bucate... - Nu, îl tăgădui sfîntul. Umbra stă tolănită ca o curtezană, îndemnînd la lene şi huzur. Lucrătorii de pe meleaguri alergau să trîndăvească la adăpostul ei. Fete şi flăcăi se întîlneau furiş acolo să se desfrîneze; şi multe virtuţi slabe se pierduseră din pricină că le-a fost duşmană vicleană. - E tot aşa cum ai învinovăţi noaptea pentru toate cîte se săvîrşesc sub adăpostul frumuseţii umbrarului stelelor. - Noaptea e sortită anume pentru odihnă şi îmbrăţişări, răspunse marele dascăl. Dar pomul zămislea din zi noapte şi din odihnă păcat, ca un adaos. La amiază, cînd pe poteci curgeau pîraie de oi şi capre să se adune lac în jurul smochinului, se iscau numai certuri şi bătăi între păstorii îmbulziţi care să apuce locul la umbră. în toate chipurile, reluă el, pomul făţarnic era pricinuitor de scandaluri. Şi, vai de cel prin care vine scandalul, a spus învăţătorul. - Chiar cînd el nu poartă nici o vină? - Chiar. - E nedrept, rosti poetul. - Trebuie, hotărî apostolul. Hristos însuşi, prin care a intrat atîta tulburare în lume încît v-a mînat şi pe voi în ochiul acestui ostrov de piatră, a ispăşit nevinovat scandalul pricinuit... Apostolul vorbea o elină stranie, plină de o prospeţime necunoscută atenienilor, cu o sintaxă încîlcită, încărcată de ascunzişuri, smălţată de cuvinte originale, complicată cu înţelesuri şi noţiuni tainice. Era limba lor şi totuşi suna ca o alta, nouă, ceea ce îi interesase la început, dar acum începea să-i încurce şi să-i obosească. - Ce vrea să înţeleagă prin scandal? - întrebă poetul, întorcîndu-se către sofist. - De bună-seamă, paradoxul, contradicţia ridicată la puterea de argument, îi răspunse acesta... Apoi, către apostol: Atunci, Domnul tău de ce n-a săvîrşit o altă minune? E drept, mai grea. -Care? ' - în loc să blesteme, să fi binecuvîntat, cum a făcut de atîtea ori. în loc să usuce crengile, să le fi umplut de sevă rodnică, aşa cum spui că a făcut cu mădularele ciungilor şi ologilor. - Nu era mai grea minunea, grăi pe gînduri Ioan. Era cu neputinţă... - Cum, cu neputinţă? Ziceai că stăpînul vostru avea puteri neţărmurite. Era doar fiul lui Zeus iudaicul. - Oh! Nu din neputinţa Mîntuitorului, se învolbură Ioan, ci din pricina smochinului. Fără învoirea lui, pe păcătos nu-1 poţi îndrepta, nici pe bolnav, tămădui... - Şi smochinul nu vrea? 457 VASILE VOICULESCU - Da, nu vrea, avea o racilă, spuse încet bătrînul. - O ce?... - Lasă-mă să-ţi istorisesc urmarea’minunii. A doua zi, cînd iarăşi am trecut pe-acolo, am găsit lîngă smochinul uscat o gloată îndîrjită. în mijloc, stăpînul locului, cu toporul în mîini, ne aştepta mînios: - Cu ce drept v-aţi atins de proprietatea mea şi m-aţi dăunat? - se răsti el. Cu un semn, învăţătorul îl domoli: - Ce venit îţi aducea pomul ăsta neroditor? - Plăcerea de a-1 avea şi de a-1 şti al meu, răspunse omul. - Dar paguba ce-ţi aduce n-o socoteşti? - Paguba?- se uimi stăpînul. Care? - La umbra lui nu creşte nici măcar iarbă, îl dumiri Isus. Din pricina lui, streinii ademeniţi îţi sparg gardurile, şi oile îţi bătătoresc moşia. De ţi-ar da măcar o dată la zece ani poame! Dar tu ştii bine că e sterp pentru totdeauna. - E sterp, dar îl iubesc aşa cum este, pentru frumuseţea lui. M-am alipit de el din copilărie. Am deschis ochii pe el şi-mi plăcea să mă tupilez în frunzarul lui. Tînăr, la umbra lui am dezmierdat întîia femeie. O părticică din sufletul meu a trecut în cercurile trunchiului său vîrtos. Ce să fac cu el acum? - Să-l tai şi să-l arunci în foc, ca pe un netrebnic, îl povăţui Domnul. Iar în loc să sădeşti un smochin bun, care să-ţi dea umbră mai smerită şi îmbelşugată roadă. - Nu te las numai cu sfatul ăsta. Nu scapi cu atît, se aspri omul. Trebuie să mă despăgubeşti şi de dauna ce mi-ai făcut şi de durerea ce mi-ai pricinuit. Şi se agăţă de vestmîntul învăţătorului, crezînd că acesta vrea să plece. Noi sărirăm, gata de harţă. Dar o privire a Domnului ne potoli pe toţi. - Aş vrea să-l înviezi, spuse el, arătînd spre lemnul ce începea să putrezească. - Cum? Să putrezească? Aşa repede? întrerupse sofistul. E cu putinţă? - Lemnul nu făcea decît să-şi găsească starea lui adevărată, îl desluşi apostolul. Starea în care se afla de mult, sau în care trebuia de mult să fie, adică moartea... - Nu înţeleg, se nedumeri poetul... - El era de mult mort în ceea ce priveşte menirea lui pe lume, se căzni Ioan să-l lămurească, înfăţişarea lui verde, frunzişul umbros, fără de roade, erau numai o aparenţă, adică minciună. Şi minciuna este totuna cu neexistenţa, cu moartea... Sofistul strîmbă din nas la sărăcia argumentării... Şi se gîndi la strălucita dialectică cu care el ar fi sprijinit procesul smochinului. -Aş putea să-l înviez, zise Mîntuitorul. Dar ar fi zadarnic. Roade tot n-ar face. - Pentru ce nu? - întrebă stăpînul. - Fiindcă nu vrea. Fiindcă el crede că are altceva mai bun de făcut. Dar, de fapt, pentru că e bolnav, adînc bolnav. - Bolnav? Are un vierme adînc? Atunci ar fi tînjit, n-ar fi crescut atît de trufaş, replică păgubaşul. - Viermele trufiei nu slăbeşte, ci umblă şi îngraşă pe pătimaş. Pune-i securea la rădăcină şi doboară-1! - porunci învăţătorul. Te voi despăgubi însutit de toate pierderile. 458 INTEGRALA PROZEI LITERARE Omul, dintr-o dată alinat, se supuse. Tăie repede trunchiul, ajutat de mulţime, şi-l facu, împreună cu crengile, stivă deoparte. Apoi se întoarse spre Domnul, aşteptînd plata. - Scormoneşte şi scoate rădăcina! - porunci din nou acesta. Cu cazmale, sape şi hîrleţe, în cîteva clipe rădăcina fu dezgolită şi răsturnată afară. între viţele-i încîlcite, ca în nişte căngi, sta pitulată o grămăjoară rotundă, ca o piatră. - Trage bulzul acela de pămînt afară din ghearele rădăcinii! - îl povăţui învăţătorul. Omul se plecă, descleştă lucrul din încolăciturile rădăcinii şi-l cercetă, curăţindu-1 de pămînt. Era o ulcică. - Deschide-o şi umblă în ea! — îl îndemnă Isus. Omul, cu teamă că se putea ascunde acolo un şarpe, ridică învelitoarea care o astupa la gură. Era plină cu bani de aur, care, în lumina dimineţii, îi luau ochii. - Iată boala pomului tău, omule. Şi, poate, şi boala ta. Smochinul tău se încleştase ca un avar de aurul aflat sub el, nu mai voia să ştie de celelalte îndatoriri. Dar cine zace pe comori nefolosite nu rodeşte niciodată. - Ce să fac cu ei, Doamne? - rosti încurcat omul, prefirînd cu mîinile galbenii ispititori. - împarte-i la săraci! Şi chiar acum. Tu nu-ţi opri decît unul, cu care să cumperi un răsad bun în locul trîndavului. Cu ce prisoseşte, te despăgubeşti de aşteptarea pînă ce noul pom va rodi. Săpătorul şovăi, cîntărind banii. Se gîndea că i se cuvin. Sigur i-a îngropat acolo tatăl său, ori unul din moşii săi... Isus îi urmărea cugetul. - Nu, îi spuse el. Nici tatăl tău, nici moşii... Un tîlhar care a pierit înainte de a se mai putea întoarce. Scapă-te de ei cît mai curînd! Iată, mîna ta, ţinîndu-i, a şi luat înfăţişarea smochinului avar. Zvîrle-i repede, să nu ţi se întîmple şi ţie ca aceluia! în adevăr, mîna lui se înnegrea, înţepenită, cu degetele închircite. Omul, spăimîntat, aruncă jos aurul şi începu să-şi frece vîrtos mădularul amorţit. Ioan tăcu. Dar geniul lui, pleşuvit pîn-atunci de raze, se aprinse iar o clipă şi gura-i flăcără peste veacuri. - Iată, vine vremea, grăi el, cînd cei găsiţi cu aur sterp asupra lor vor fi osîndiţi mai rău ca vărsătorii de sînge; strîngătorii de averi, socotiţi ca tîlharii; şi închinătorii la frumuseţi neroditoare, lepădaţi ca oasele moarte, din trup... Şi dogoarea vorbelor profetice fu aşa de intensă, că unii din ucenici simţiră nevoia să-şi acopere faţa cu mîna. înaintea lor, în schimbul smochinului evocat de Ioan, se închipuia aidoma sluga chirnoagă din parabola cu talantul pe care-1 îngropase, păzindu-1 cu lene, în loc să-l rodească prin muncă şi dobînzi... Dar streinii rămaseră neatinşi de viziune şi tot mai neînduplecaţi. Sfîntul se stinsese iar... - Dacă ceea ce ai spus nu este tot un apolog, ci faptă adevărată, noi nu te putem cu nici un chip înţelege, se rosti tăios sofistul. Şi se sculă de plecare. - Pe noi ne pricep copiii... Şi ne înţeleg nebunii, zise zîmbind evanghelistul. - Se vede! Şi streinul arătă ironic spre ceata care sorbise cuvintele dascălului. 459 VASILE VOICULESCU Stolul catehumenilor sări ca sub un bici. Scriitorii se ridicau cu gesturi ostile, cei mai tineri făcură cîte un pas înainte şi toţi vălurau şoptindu-şi unul altuia. Ce face sfîntul? De ce întîrzie? Cum de nu răpune pe potrivnici, cu înfricoşatele-i puteri? Pentru ce nu trăsneşte pe aceşti smochini neroditori cu care-şi pierde vremea? Cînd unul din ei dete să descliiză gura, Ioan se întoarse fulgeratic şi, fără ştiinţa lor, un neauzit dialog se înfiripă cîteva clipe între duhul lui şi duhurile lor cărora le răspundea, ca într-un farmec. Ei aflau astfel, din taină, fără vorbe şi dincolo de înţelegere, că raţiunea, logica şi judecata streinilor sînt tot însuşiri dumnezeieşti, date oamenilor. Trebuie cinstite şi ascultate. Nicidecum robite prin silnicie, sau amăgite, cum numai satana face. Ci înduplecate şi cucerite prin sloboda pătrundere. Pentru că mai presus de toate stă libertatea, de care fiecare numai în faţa Domnului răspunde. Şi freamătul ce bîntuia pîlcul neofiţilor se stîmpără. Sfîntul privi din nou cu bunătate pe sofist. - Voi vă împiedicaţi de neînţelegere ca de o piatră pe care n-o cercetaţi, începu el... Dar... — Iar pilde, paradoxe şi antinomii, îl reteză cu desgust sofistul. — Paradox, poate, îi luă vorba Ioan, din care voi faceţi însă piatră de scandal, fară să vedeţi că numai mărimea pietrei vă împiedică să cunoaşteţi că ea este în adevăr nu un bolovan, ci un mărgăritar. Cele mai mari nestemate cu care voi sînteţi obişnuiţi ajung cel mult boaba strugurelui... Mărgăritarele risipite de Mîntuitorul sînt cît pumnul, vă poticniţi în ele şi le daţi cu piciorul. Copiii însă se pleacă să le adune şi nebunii le culeg. Cu ele vă vor lapida la vreme. Sofistul tăcu dispreţuitor. Nu ţinea să facă bătrînului onoarea unei dispute. îşi vesti numai hotărîrea de a pleca chiar în dimineaţa următoare, împreună cu toţi prietenii. Şi dete porunci vătafului de năieri ce se afla cu dînşii să gătească vasul. Neofiţii se bucurară. Ioan se mîhni în duh. Nu se aşteptase să tulbure, necum să jignească pe oaspeţii streini. Era o întîmplare neobişnuită, pe care n-o putea tîlcui. Inima începu să-i bată a luptă şi a gust de cîştig, ca pescarului căruia prada îi fuge cu nada în gură. Se rugă deci cu toată umilinţa să-l ierte, îi pofti să rămîie în seara aceea la dînsul şi se osteni, spre marea neplăcere a învăţăceilor, să-i oprească. Vor mînca împreună agapa frăţească înainte de a se despărţi pentru totdeauna. Streinii se învoiră şi porniră toţi, cu oaspeţii în frunte, prin amurgul în care orbecăiau lilieci uriaşi, spre chiliile unde ardeau făcliile cinei. Acolo, aşezaţi în jurul meselor, cu azimile dinainte, aduseră iar vorba despre frumuseţe. Poetul nu se dumirea şi cerea necontenit alte desluşiri. - A noastră este o frumuseţe înaltă şi neatîmată, hotărî sofistul. - Şi eternă, împlini poetul. — O credeţi, adică o socotiţi eternă, fiindcă nu sînteţi voi eterni, rosti Ioan. Poetul rămase uluit. - Şi voi sînteţi? întrebă el, cu o zvîrcolire în trupul întors jumătate spre sofistul care tăcea. — Da, facu tare sfîntul. -Cum? - Prin frumuseţea la care năzuim, noi cîştigăm viaţa veşnică. — E o alta decît a noastră? 460 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Da. Frumuseţea voastră e subtilă ca un vicleşug. Dar stă dincolo de voi şi de viaţa voastră, încremenită ca un idol! Atîmaţi voi de ea şi o slujiţi ca pe o stăpînă, şi nu e decît o amăgire. Lut şi piatră spoite cu frumuseţe. - Dar ritmul şi măsura? - Simple jocuri asupra cărora aţi căzut la învoială să le primiţi. în alte părţi, la alte neamuri, domnesc altele, care pentru voi... sînt urîţenii. -Atunci, frumuseţea voastră... ? - Frumuseţea noastră — şi apostolul se însenină - e smerită şi mereu rîvnitoare. Ea ne este soaţă şi slujitoare a mîntuirii omului. Căci noi trebuie să fim liberi, nu ea. Sau şi ea, dar cu noi şi prin noi. - Vorbeşte-ne despre această misterioasă frumuseţe, îl rugă poetul. Şi apostolul le destăinui frumuseţea suferinţei, harul urîciunii care se descoperă ca cea mai deplină frumuseţe cînd se jertfeşte, cum proorocise Isaia. Apoi trecu la taina frumuseţii celei dintîi, care s-a rupt de sus, din desăvîrşire, şi s-a umilit coborînd să se întrupeze pentru lume, într-o misterioasă chenoză. - E arhetipul, şopti mişcat poetul. - Hristos, plecat pînă la măsura omului, îl întregi apostolul. Frumuseţea care s-a încărcat de urîciune, a pătimit la fel cu noi, ca să rămîie pururi cu noi şi să ne mîngîie cu puterile ei, puse în slujba noastră. De această adîncă frumuseţe ne alipim noi. Nu de pojghiţa strălucitoare de pe din afara lutului şi marmorei cioplite. - Semne ale ideilor eterne, catadicsi sofistul să adauge. - Bine ai spus, zîmbi Ioan. Numai semne scrijelite la care vă închinaţi. Noi am primit însăşi frumuseţea şi o mărturisim lumii, urmă el privind în ochii poetului, unde începuse să pîlpîie dorul cunoaşterii. De aceea trebuie să mai rămîneţi, ca să aflaţi şi voi patima, moartea şi învierea frumuseţii eterne. Şi apostolul se rugă fierbinte să-şi amîie plecarea. Dar atenienii, la îndemnul sofistului, se şi sculau să meargă la corabia unde dormeau, pentru ca în zori să ridice pînzele. Deodată, cînd să deschiză uşa, un uragan dezlănţuit fără veste îi zvîrli înapoi şi-i ţintui locului. Furtuna trecu peste insulă cu vuiet cumplit, ca o zvîrcolire, şi curînd se pierdu. încet, văzduhul se potoli şi ei putură să alerge la ţărm. Dar pe toţi îi împietri capul de gorgonă al lunii cu şerpi de nori în păr, la lumina căreia văzură că nava streinilor, smulsă din ancoră, nu se mai afla acolo. Departe, în volbura valurilor, cu toate pînzele ciulite, ea alerga ca o ciută fugărită de haita vînturilor cu limbi de apă scoase de-un stînjen. Şi-n huietele dezlănţuite, strigătele năierilor neputincioşi s-o strunească aduceau a vaiere de cucuvăi. Streinii îşi frîngeau mîinile chemînd pe Poseidon. Cînd Ioan făcu, larg, peste pieptul umflat al mării, semnul crucii, o clipă păru că vasul vrea să se oprească. Apoi, repezit de-un talaz, pieri în zare. Atenienii se lamentară îndelung că nava nu le-a rămas, măcar oricît de sfărîmată, zvîrlită pe ţărm. Ar fi muncit toţi zi-noapte şi din hîrburile culese ar fi alcătuit o alta, cu care să plece. Pe 461 VASILE VOICULESCU cînd aşa, trebuiau să aştepte, ascultînd neplăcutele propovedanii ale bătrînului, pînă trece o corabie să-i ia - cine ştie cînd. Pînă atunci fură nevoiţi să rămîie oaspeţii evanghelistului. A doua zi, în semn de naufragiu, înfipseră într-un pisc un steag alcătuit din trei fîşii rupte din vestminte de culori deosebite, prinse la cîte cinci palme una de alta, ca nişte limbi de balaur -şi aşteptarea începu. Ioan căuta tot timpul să-i mîngîie. Se făcuse şi mai blînd. Lua asupra-şi vina furtunii şi se ruga pentru scăparea lor. Dar sofistul, cuprins de presimţire, se împotrivea din toată sinea lui ascunsă bunătăţii şi purtării de grijă a sfîntului. Mîndria îl împiedica să se arate făţiş, dar îi era frică. Nici el nu desluşea de ce anume... îşi astupa urechile înţelegerii, apucat de-o îngrijorare tainică, nu atît pentru el, cît pentru soţii lui. Curînd se şi aleseră, despărţindu-se în două. Poetul sta aproape numai cu ceata ucenicilor şi cu sfîntul, ascultîndu-1. Ceilalţi umblau toată ziua după vreascuri şi sfărămături de lemne zvîrlite de mare, cu care să hrănească focurile de noapte, aruncînd chemări de salvare corăbiilor trecătoare, pîndite cu rîndul pînă la ziuă. De multe ori, Ioan rămînea cu ei de veghe, ţinîndu-le de urît la vetrele aprinse, şi le vorbea, asemănînd viaţa noastră pe pămînt cu surghiunul lor pe acel ostrov, în aşteptarea mîntuirii. Sofistul şi retorul se luptau cu îndărătnicie. Dar atletul duhului nu-şi folosea puterile lui ca să-i biruie. Ci, ca în acele lupte la care privise în Antiohia, căuta să se ajute mai degrabă de forţele potrivnicului. Cînd acesta se împinge impetuos în tine, să te răstoarne, tu, lăsîndu-te mai jos decît el, îl tragi spre tine, şi, împrumutîndu-i opintirea, îl arunci, descumpănit, peste cap. - Cum putea rodi smochinul, întorcea vorba sofistul, dacă nu-i era vremea? - Cine are o slujbă trebuie s-o împlinească atunci cînd stăpînul i-o cere, oricare ar fi vremea şi ceasul, răspundea apostolul. - Asta, la oameni, replica sofistul. Dar pomii nu sînt oameni, şi deci nici slugi. - Ăsta este raţionamentul vostru logic, îl mustra sfîntul. Dar e un altul, mult mai adînc, raţionamentul analogic. - Cum asta? - Pomii sînt asemeni oamenilor, deci... - Nu, protesta atenianul. - De ce nu? Zeii voştri n-au făcut din oameni copaci? - Tu gîndeşti la Daphne? - Şi la alte analogii ale credinţelor voastre. Căci după însăşi mărturisirea ta, toţi nu sîntem decît umbre, răsfrîngeri slabe ale ideilor, ale tiparelor ce singure trăiesc vii la un loc, analoge, în sînul logosului, unuia Hristos, unde trebuie să ne întoarcem şi să ne topim iarăşi. Deci învăţătorul putea trece în pomi duhul, poruncindu-le să-i slujească, adică să rodească pe loc. Oare rodirea la anume vreme e o mai mică minune decît aceea pe care o cerea stăpînul veşnic al smochinului, bătînd în trunchiul încuiat? Dar cele mai dragi şi tainice vorbe le avea cu poetul, care nu înceta să-l ispitească despre frumuseţea lumească şi cea veşnică. - Frumuseţea voastră? - îi răspundea Ioan. Ca semizeii voştri, aţi spînzurat-o ceva mai sus de voi, ca o zare întinsă deasupra pămîntului. Stă acolo, linie nemişcată, o coardă de care să vă aninaţi dorurile. 462 INTEGRALA PROZEI LITERARE Aristobul asculta cu ochii măriţi ca de spaimă. - Şi a voastră? - îngăimă el. -A noastră? Coboară dreaptă, de sus, din eternitate, se întrupează cu un capăt în noi, urcînd cu celălalt sus, tăind-o pe a voastră pe la mijloc în două, ca să facă crucea... - Iarăşi crucea? gemea tînărul. - Crucea, scara pe care necontenit coboară îngerii şi urcă oamenii, stăruia sfîntul. - Scara aceasta a dus-o zeul Isus în spate, ca să vă suiţi voi? se înfiora poetul. - Şi o duce încă, pînă o veţi lua şi voi... urma Ioan. Poetul se îngălbeni. - Trebuie să o luăm şi noi în cîrcă? - Treaptă cu treaptă, îl linişti apostolul, zîmbind de nevinovăţia lui. Crucea trebuie dusă cu popasuri. Şi necontenit Mîntuitorul ne sprijină, aşa încît, cu cît se face mai grea, cu atît o purtăm mai uşor. Cînd ajungem s-o ducem întreagă, am şi sosit în vîrful ei, adică slobozi în mîntuire. Şi evanghelistul îl mîngîie cu privirea. Aristobul rămînea tăcut, cu gîndurile aţintite spre neînţeleasa veşnicie către care-1 îmbia bătrînul pontif. - Dar crucea e încă o contradicţie, gîndea el tare... Noi iubim simetria... - Şi ce e simetria, decît o contradicţie armonizată? - îl dumirea sfîntul. O opoziţie echilibrată, cu părţile cumpănite? Iată, şi desfăcînd braţele opuse în lături, se dădea pildă. Astfel trecură cîteva zile şi nopţi, pînă ce într-o seară vasul se întoarse din rătăcirea în care-1 alungase virtejul. Năierii povestiră că fuseseră împinşi într-un liman, departe, unde au stat pînă au dres stricăciunile. Nici unul din ei, ca prin minune, nu pierise... A doua zi, nava, grăbită se înapoia la Atena, cu toţi streinii, afară de unul... Poetul rămînea de bună voie ucenic la sfîntul, să primească noua frumuseţe harică, slujitoare a oamenilor. Şi, pe cînd ceata neofiţilor cînta imnuri de laudă Domnului, sfîntul, marele pescar de oameni îi binecuvînta pe cei ce plecau, mulţumind lui Hristos pentru cel pe care i-1 lăsau acolo zălog şi spre care se întoarse cu caldă îmbrăţişare. Dar o înfricoşată descoperire îl ţintui. Ochilor lui desceţaţi nu li se înfăţişa poetul în stihar verde, ce stătuse pînă atunci de-a dreapta lui. Venise şi se închina cu umilinţă, cerînd iertare, însuşi smochinul neroditor pe care-1 lovise Isus. Sta acolo, înviat din adîncurile osîndei, pomul îndărătnic de odinioară, sosit să-şi răscumpere greşeala şi făgăduind, smerit, îmbelşugată roadă. Ioan simţi cutremurul adînc al descoperirii şi se clătină sub zguduirile bucuriei, încît trebui să se razeme de trupul poetului, ca de un trunchi... Dar nu spuse nimănui nimic. Porunci, numai, caligrafilor să şteargă din bucoavnă tulburătoarea întîmplare cu smochinul neroditor, de care, astfel, nu se mai pomeneşte pînă astăzi în Evanghelia după Ioan. Demoniacul din Gadara - File dintr-un apocrif- Ziua întreagă Isus se străduise să sature cu pîine şi duh mulţimile adunate în jurul lui pe ţărmul Ghenezaretului. Se făcuse tîrziu şi se lăsa noapte. Ucenicii, trudiţi de alergătură, jinduiau după odihnă. El însuşi simţea nevoia de singurătate şi popas în Tatăl. Dar gloata, înţesată cu tot soiul de schilozi, se înghesuia, nepotolită, să-L atingă, să-L vadă, măcar să-L audă. Şi nu-L lăsau să le scape din mîini. Atunci ucenicii, înconjurîndu-L, se aşezară între El şi popor, împletiţi ca un brîu şi, cu dîn-sul în mijloc, izbutiră să se tragă la corabie, pe care o împinseră repede la adînc. Noroadele, rămase singure, tăbărau acolo pe mal pînă a doua zi, cînd aveau iar să-L caute. Nu se ridicase încă luna şi marea dormita pînă departe, nedesluşită. Nu se isca nici o cută; doar uşorul fîşîit a ceea ce ei numeau corabie - o veche barcă pescărească, haraba burtoasă şi greoaie, cu trei rînduri de lopeţi, o prăjină de care spînzurau două pînze peticite şi, înăuntru, laviţele joase. La pupă, puţin mai ridicat, sta un mic podium, ca un pătuc, sub care, la cea mai mică clătinare, pătrundea, bîltîcîind, mocirla strînsă pe fundul alunecos, unde oamenii, cu ismenele suflecate pînă peste genunchi, bălăceau prin tot soiul de plase şi funii... Unii vîsleau de zor, alţii rînduiau năvoadele, cîţiva scotoceau prin coşuri, după merinde. între ei, Isus, în picioare, privi multă vreme înapoi, spre ţărmul tot mai pierdut, unde se aprindeau focuri la lumina cărora părăsiţii îşi găteau cina şi îşi alcătuiau corturi. Din depărtare răzbeau încă pînă la El, prin întuneric, strigăte şi chemări. Şi drama din sufletul Lui, înăbuşită în toiul faptelor, se deschisese iarăşi: inima i se răstigni între o uriaşă milă pentru necăjiţii întunecaţi de neştiinţă şi patimi şi între o silă nemărginită, un imens dezgust pentru scîrnava strimteţe, învîrtoşarea îndrăcită a acestui neam îndărătnic, cîr-muit numai de ură, răzbunare şi nerecunoştinţa. Priviră, pînă ce focurile se făcură tot mai mici, apoi pieiră... Şi cu ele odată şi norodul impur, pe care se căznea să-l mîntuiască. Gîndul i se duse la păgîni: cel puţin aceştia, în idolii lor, întruchipează măreţele puteri ale Tatălui: Lumina, măcar că-i zic Apollon, înţelepciunea numind-o Minerva, Frumuseţea dezvăluită în Aphrodita, puritatea întrupată în Diana... Şi, astfel, cu minţile lor, ei urcă pînă la Logosul a toate izvorîtor, la principiul ideilor eterne. Pe cînd iudeii şi-au făcut un idol crîncen din slova legii căreia se închină făţarnici, înlăturînd şi lepădînd pentru ea pe Cel ce le-a dat-o. Şi din nou îi arseră buzele de jar aprinse ale proorocului Isaia; şi îşi murmură singur: ,JPămîntul lui Zebulon şi cel al lui Neftali, cum mergi spre mare, dincolo de Iordan, Galilea paginilor “. ,,Poporul care sta în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce stăteau în latura şi umbra morţii răsăritu-le-a lumina"... 465 VASILE VOICULESCU El se scutură aprig... Mai era de întîrziat? Pînă cînd va să-şi piardă vremea cu Israelul împietrit în fărădelegi, să lupte cu făţărnicia fariseilor şi materialismul grosolan al saduceilor, mult mai putred ca al păgîmlor? Sunt şi alte popoare în moştenirea Tatălui care aşteaptă în beznă, dornice să li se deschidă ochii... Marele prooroc nu-i fusese sol? Nu vestise şi acestora, cu sute de ani mai înainte, venirea luminii din împărăţia cerurilor? îl aşteptau minţi înţelegătoare, suflete netezite de artă şi cultură. v Şi inima îi crescu să cuprindă întreaga lume. Iată, aici, la un pas, dincolo de lac, pămîntul ce stă în întuneric — Galilea păgînilor cu Gadara şi cellalte zece cetăţi greceşti — îl cheamă. între timp ucenicii coteau către un cotlon răzleţ, unde voiau să tragă peste noapte... Dar învăţătorul se hotărî: atinse umărul cîrmaciului, care ridică ochii, şi-i făcu semn cu mîna spre larg. Vasul îşi suci în loc pliscul, schimbînd drumul cu o smucitură neaşteptată ce trînti oamenii unii peste alţii. ’ Petre, care migălea în capătul celălalt, căzu în brînci, se sculă mînios şi venea împleticit cu gura plină de ocări spre cârmaciul vinovat, cînd zări braţul Domnului întins către ţărmul dimpotrivă... ' - Nu te supăra, Petre, mergem la cetatea Gadarei, rosti El liniştitor. Ucenicul, zgîit, se propti de-o laviţă. Abia după ce-şi găsi cumpătul, îndrăzni să spună: - Doamne, nu vrei mai întîi să ieşim la zîniş? Mînem aici aproape, în covorul lăstunilor... Mîine dimineaţă facem după porunca ta. - Eşti ostenit, Kefa? - Nu, Doamne... Dar tu ai nevoie de odihnă. Noi coborîm pe mal, iar ţie îţi găsim culcuş în corabie. ' - îţi mulţumesc, prietene, dar tot mai bine este să ne aflăm mîine în zori dincolo de mare. -Asta înseamnă să vîslim toată noaptea, băgă de seamă unul; nu adie pic de boare. - Nu-i nimic, ludo - întîmpină învăţătorul: ne rînduim cu schimbul. Eu iau chiar acum locul lui Andrei, care-i slobod să se culce. Şi Isus lăsă mîna-i mîngîioasă pe capul întîiului chemat. - Niciodată, Rabi, strigă acesta încleştat pe minerul lopeţii. Suntem noi prea de ajuns. Pe tine avem să te culcăm. Lucrăm mai cu spor ştiind că te odihneşti. " - Odihna mea este Tatăl. - Şi a noastru Tu, zise repede, împăcat, Petre... Şi, cum sta plecat, îi îmbrăţişă picioarele. Apoi se prelinse la pupă, unde zăcea pe poduleţul zvîntat un strat din vestminte şi alte ţoale, ca un fel de aşternut. Doamne, te rugăm toţi, pentru dragostea noastră, întinde-te aici. Somnul tău are să ne ţie trezi. Isus se înduplecă. Iubirea lor îi mai molcomi durerea. Lăsă să i se scoată hlamida albă, pe care i-o spînzurară cu grijă la catarg, să nu se boţească, şi, numai în tunică, îngenunchie, adîncin-du-se în rugăciune. Binişor, ei îi puseră căpătîi cîţiva colaci de frînghii învăluiţi în saci pescăreşti şi gătiră să întindă peste ei o pînză din vîntrea stingheră. Apoi se puseră pe vîslit. Se simţea în auz răsuflarea apelor adormite, pe care le trezea cîte un peşte zvîcnit din adînc... 466 INTEGRALA PROZEI LITERARE Multă vreme mînuiră, tăcuţi, vîslele. Nu li se stinsese zelul. Dar, cu flecare stînjen cu care înaintau, îi cuprindea o descurajare şi o îngrijorare îndreptăţită, cetatea Gadarei, cea cu faimă rea, se afla în faţa lor, la patruzeci de stadii depărtare, cocoţată pe grindul unor faleze prăpăstioase, care despărţeau şi fereau parcă Israelul de atingerea cu ea. Pămîntul chiar, din jurul ei, era un tărîm blestemat pentru iudei, iar locuitorii lui, gherghesenii, de-a dreptul spurcaţi. Băştinaşii se trăgeau din vechiul neam vrăjmaş al amoreenilor, hulitori de Iehova şi închinători la idoli, pe care nu-i stîrpise de tot Moise, cînd, sosit la pragul pămîntului făgăduinţei, împărţise seminţiilor lui Zebulon şi Neftali, sătule de pribegie prin pustiu, această lăture din afara Palestinei. Cu timpul, păgînii cruţaţi puiţaseră din nou, înăbuşind ca nişte bălării răznitele mlădiţe ale lui Izrail. Apoi, peste ei veniseră şi se amestecaseră tot soiul de alte neamuri, dar mai ales greci, potop de greci, care cotropiseră ţinutul, acum de limbă şi înfăţişare grecească. Peste ei năpădeau cu grabă fel şi chip de inşi sloboziţi din cohortele romane, veterani, barbari, aduşi din Galia, ita-lioţi, iberi, germani, unii dezrobiţi, alţii fugari, trăgînd după ei femei, copii, prostituate, toţi înde-letnicindu-se cu cele mai murdare treburi şi meserii, de la crescătoriile de porci şi căsăpiile de came spurcată, la ţinerea de taverne şi tractire, unde se vindeau rachiuri. Străvechiul Galaad biblic se prefăcuse într-un furnicar de păgîni grecizaţi, numit acum Decapole. Cetatea Gagarei, inimă a ţării, fusese, din vechime, mereu înfloritoare. Se afla pe imemorialul drum, un şleau de cămile, din marginea pustiului, urcînd din fundul Arabiei, de-a lungul ţărmului stîng al Asfaltitei şi Iordanului, la Damascul Siriei şi de acolo spre Mesopotamia. Cu venirea romanilor, care ocroteau deopotrivă toate naţiile şi tolerau toate traficurile, Gadara luase un a vînt uriaş. Strălucitele ei temple idoleşti, teatrele de marmoră, forurile cu statuile împăraţilor, arcurile de triumf, băile luxoase, tribunalele pline de oratori, precum şi toate bogăţiile ei, agonisite cu negoţuri şi specule neîngăduite, umpleau de ură şi scîrbă pe adevăraţii evrei, care o ocoleau. Şi acolo, la cetatea spurcată, la noua Gomoră, se hotărîse Domnul lor să meargă, tîrîndu-i şi pe ei. Nu le venea să-şi arate făţiş, între ei, unul altuia, supărarea. Dar tăcînd, ei vîsleau din ce în ce mai fară tragere de inimă, goi pînă la brîu, cu bărbiile înfipte în piepturi. Cît timp ei se înveninau astfel, Isus medita... între stelele din slavă şi stelele răsfrînte în ape se ţesea o zare schimbătoare, un tremur de beteală noptatecă prin care toate se străvedeau înăbuşite, se năluceau mai mari, depărtate, informe. Şi mintea i se duse la haosul primordial, din care cuvîntul Tatălui despicase lumina şi scosese lumile. Şi îşi murmură vorba: bereşit, începutul ca o temelie a Creaţiei, Ziditorul a aşezat la început Timpul, durata, întîia nemăsurată dimensiune a universului, sefîrot izvorît din eternitatea sa... La aceasta adăugase numaidecît spaţiul, întinderea în lături căreia în scriptură i s-a zis cerul... Şi între ele, ca o a treia dimensiune care să le dea înălţime şi adîncime, puse materia — sorii, stelele, pămîntul, roduri ale luminii - cu toate însuşirile de forţe, adică atracţie, rotire, suire, cădere, creştere, stingere. Apoi, materiei îi suflă duhul, a patra şi tot mai înaltă dimensiune, emanaţie a Lui... Şi lumea, însufleţită, luă fiinţă, cu soarta ei înfăşurată înlăuntru-i, ca într-o spăimîntătoare bobină pusă de atunci într-o necurmată răsucire. Isus urmărea deşirarea, din nou părtaş la uriaşa viziune, ca atunci, în sînul Tatălui, la alcătuirea şi desfăşurarea cosmosului. 467 VASILE VOICULESCU Ucenicii, socotindu-L că doarme, îşi luaseră cu desăvîrşire grija de la El... îl uitaseră... Nu se mai gîndeau decît la ei, la osteneala lor, la ciuda şi ura împotriva cetăţii blestemate, cu tărî-mul bîntuit de demoni. O apăsare lăuntrică, amestecată cu un soi de somn al voinţei si amorţeala mădularelor îi cuprindea treptat. Apele se faceau tot mai grele, vîscoase, se împotriveau lopeţilor şi-i osteneau peste măsură. Barca sta uneori locului, încleiată. Şi totuşi, pe adîncul unde pluteau nu se afla brădiş. Atunci se opinteau, înverşunat, în coadele lopeţilor, dar barca izbutea să facă nu o alunecare, ci abia o zvîcnire afară din apă, aşijderi unui peşte ce se azvîrle o clipă după o musculiţă. Se mozfeleau astfel într-un fel de obrocire, bătînd lopeţile în loc, cînd, la răsărit, după o mi-jire ca un slab păienjeniş gălbui, se ivi pătrarul viu al lunii, să le arate că nu străbătuseră nici a zecea parte din cale. Nu-şi dau seama ce făcuseră pînă atunci: vîsliseră, dormiseră? Ştiau doar că e tîrziu şi, dacă merge tot aşa, nici pînă a doua zi la amiază nu ajung... Se răzvrătiră împotriva lor mşile şi mteţiră lopeţile care zbîmîiau în corzi. Cîştigară astfel un petecuţ de cale. învioraţi, începură să se scuture de vrajă, să se încreadă în puterile lor, să topească plumbul lăuntric. La această provocare apele, pînă atunci moarte, se burzuluiră şi răspunseră numaidecît, printr-un clocot adînc. Dintr-o dată marea se solzi, apoi se zburli, se acoperi de creţuri care crescură repede, plescăind dm limbi din ce în ce mai lungi. Şi, curînd, valuri mari se umflară în faţa lor, iscate pe loc să-i azvîrle înapoi.,. Oamenii trecură peste ele... Atunci altele, şi mai întărîtate, se stîmiră din larg, năpustindu-se către ei cu crestele înspumate. Cuibul de unde pornea viforniţa era chiar ţărmul Gadarei. De acolo le ieşeau înainte, împinse de vînturi turbate, diguri de valuri alergătoare, unul în spatele celuilalt, ca o împotrivire, să nu-i lase să meargă mai departe. Şi, pe loc, stavila furioasă ridicată de ape îi despărţi cu huiet de ţinta călătoriei, Gadara, ascunsă acum m dosul meterezelor de talazuri. Şi, lucru ciudat: în spatele lor, ceva mai departe, apele erau încă liniştite, ca un liman care îi îmbia să se întoarcă. Dar ucenicii, pescari hîrşiţi cu pandaliile din senin ale Ghenezaretului, nu se înduplecară. Strînseră în grabă pînzele, doi din ei se rînduiră cu ciubările să arunce apa ce cădea peste ei în lespezi mari, lapidîndu-i, şi se îndîrjiră să mînuiască vasul înainte, peste măgurile şi văile ce prefăceau marea într-un haos de munţi prăpăstioşi... Nava, sucită şi rusucită, gemea, se văita, pîrîia de chinuri, gata să se deschioleze. La această nouă îndrăzneală a oamenilor, furia vijeliei se desfăşură deplină. Marea îndrăcită se sculă toată şi de pretutindeni, în picioare. întindea cu chiote braţe uriaşe de nahlapi, căsca gîtlejuri de genuni, se sfredelea în ochiuri negre, se răsucea în sorburi, se clătea în vîrtejuri de coloane lichide... Trombe ameţitoare îi apucau în dantul lor si se naruiau peste ei. Apele bătute cu maiurile talazurilor, vînzolite de suflările oracolului, scoteau o pulbere groasă, un fum înecăcios, ce-i înăbuşea şi le scotea ochii... Totul, într-o beznă adîncă. Nu se aprindeau fulgere, nu bubuiau tunete, cerul nu lua parte la toată această ieşire din minţi a mării. Dacă n-ar fi fost negura şi aburii apelor, sus s-ar fi văzut luna cu stelele văzduhului. Jos nebunia mării ajunsese în pisc şi-i hăituia din toate părţile cu buciumări şi orăcăieli peste puterile auzului. Oamenii nu mai întîmpinaseră asemenea năpraznă. De la un timp nu mai ştiură ce să facă. Lopeţile le fură smulse din mîini şi ei încetau să mai lupte, sleiţi de puteri şi de minţi lăsaţi pierzării fără scăpare. Deodată Ioan strigă: 468 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Domnul este cu noi! Cum de l-am uitat? - El doarme, ce-i pasă că ne înecăm, mîrîi Iuda. - Mă duc să-l scol, răcni Bartolomeu. Ce vrajă ne-a luat minţile? - Nu, îl opri Petre. Dacă n-aude vijelia, înseamnă că e trudit tare. Dar e de ajuns că se află aici între noi. Nu ni se întîmplă nimic, urlă el înfruntînd furtuna. Domnul este cu noi! La această vorbă îndrăzneaţă o volbură înspăimîntătoare îi prinse şi se treziră într-un fund orb, de-abia gata să-şi încleşteze pereţii peste ei. Nu mai era de aşteptat. Andrei, înotînd prin vas, ajunse la Isus, care-1 simţi înainte de a fi atins. Lîngă El linişte, locul zvîntat. - Ce este, Andrei? Ucenicul privea năucit. Unde era furtuna? Strigă totuşi: - Rabi, pierim! Ne înecăm. Şi tăcu ruşinat, ca şi cum ar fi spus o minciună. Isus se coborî de sus, din rînduiala lumilor, iarăşi între ai săi. Deschise ochii, se ridică... şi înţelese: furtuna nu era decît vrăjmaşul, marele potrivnic. —Atît de puţin credincioşi sunteţi voi, ucenicii mei? se mîhni El mustrător. Nu puteţi domoli o furtună? -Nu e o vijelie obişnuită, pe care s-o biruim cu meşteşug de năieri, se dezvinovăţi Petre. E altceva, cu care nu ne-am mai întîlnit şi nu putem lupta. Ajută-ne! Şi pînă să rostească astea, vînturile repezite îi vîrîseră de zeci de ori pumnul în gură. - Dacă aţi fi stăpînit furtuna din voi, din inimile voastre înspăimîntate, o biruiaţi şi pe cea din afară. V-aţi rugat? Ucenicii plecară, vinovaţi, capetele. Uitaseră de rugăciune, îl părăsiseră şi pe El. Dar acum, cu toate răcnetele liotei de vînturi şi talazuri, glasul lui Isus răsuna puternic şi vorbele se desluşeau limpezi. Inimile le veneau la loc. El nu mai spuse nimic. Ridicat drept, în picioare, îşi roti domol mîinile spre cele patru cor-nuri ale văzduhului. Apoi le opri, întinse, spre Gadara. Întîiul rînd de valuri, cel mai apropiat, care da asalt corăbiei, se trase repede înapoi, tot înfuriat. Ucenicilor li se păru o ciurdă de tauri demoniaci cu coamele pocnise. De jur împrejur se facu un petec de linişte, iar deasupra o bortă spre cer. Dar talazurile dinapoia celor alungate urmau să se năpustească orbiş peste ele, să le împingă iar înainte. Se ciocniră, marea se încăieră în ea însăşi şi toate spaimele din miezul ei se înălţară într-o gigantică trombă pe creastă, cu năluciri de lavă aprinsă. Ucenicii se trîntiseră pe fundul vasului aşteptînd să cadă peste ei muntele de apă şi să-i turtească. Vălătucul însă se învîrti numai, trecu pe lîngă ei fară să-i atingă şi se pierdu. Ei îndrăzniră să ridice capetele, căci auzeau glasuri. Isus vorbea tare, prin larma furtunii, cu cineva neauzit, nevăzut de ei. Nu înţelegeau bine toate vorbele, din care prindeau numai crîmpeie, dar îi vedeau desluşit mişcarea buzelor şi semnul mîniei ce-i încresase fruntea. Bănuiră că ceartă marea şi vînturile. -A, te cunosc, amăgitorule, striga El largului învolburat. Zadarnic te ascunzi în vijelie. Un alt năpraznic vălătuc de valuri negre se năpusti. Dar se abătu în lături şi se nărui... 469 VASILE VOICULESCU - Cine v-a îngăduit să ieşiţi din sălaşurile voastre împuţite şi vă trimite să veniţi împotriva mea? striga El în obrazul schimonosit de ură al mării... Răspunsul nu ajunse la înţelegerea oamenilor decît în chip de mugete şi grohăituri înfricoşate. - Vă temeţi? Dar credeţi voi că mă puteţi împiedica să vă calc pămîntul? urma Isus certarea ca un stăpîn către slugile răzvrăite... înapoi!... înapoi!... Intraţi în ascunzători. Mîine vă voi judeca şi mai aspru. Luaţi seama! într-o clipă valurile se potoliră, se micşorară, marea se dezumflă... Talazurile, ca nişte bestii bătute, se tîrau pe burtă spre ţărmul Gadarei, urmărite de flăcările fulgerelor, ţîşnite pe urma lor. Duhul mării adevărate îşi luă iar locul. Ghenezaretul se facu din nou lacul dulce şi liniştit, plin de peşte, al Galileii. Văzduhul se umplu de stele, luna îşi văzu de cale şi se plecă spre apus. Dar oamenii, în loc să se liniştească, înspăimîntaţi, se făcură şi mai mici: neaşteptata ascultare a mării şi a întregii firi, care intra supusă în rînduială, îi copleşea mai greu decît furtuna. Cu gurile căscate a spaimă, cu răsuflările tăiate, se uitau la învăţător: în aceeaşi clipă - aşa li se păru lor - fără să se mai fi clintit din loc, se găseau la ţărmul Gadarei, unde, ca dintr-un vis treaz, coborîră. Şi nu-şi veneau în fire... Cine scosese din timpul trebuitor să ajungă la ţărm bucata de zăbavă cît îi ţinuse în loc furtuna, aşa încît să ajungă tot la vremea cuvenită? Căci, iată, zorile albe încununau grăbite orizontul. Vijelia se petrecuse oare numai în ei? într-un văzduh misterios al fiinţelor? Corabia neînsufleţită nu luase parte la urgie, ci îi purtase înainte, ca o coajă neatinsă, şi numai oamenii din ea pătimiseră? Cu toate acestea o nălucire nu fusese: hainele cu care se îmbrăcaseră în frigul dimineţii erau leoarcă şi acolo, pe mal, zăceau vîslele şi cînna lor smulse de ape... Nu se mai întrebară, totul rămînea o taină, ca atîtea altele, a Domnului lor. Acum urcau, înşiruiţi în urma lui Isus, cărarea anevoioasă ce se căţăra printr-un gîtlej scobit de stîncă, sus pe platou. Călcau sfiiţi, cu mare fereală şi inima cît un purice, nădăjduind să nu-i simtă îndrăcitul care bîntuia acea margine, vestitul demoniac al Gadarei, ale cărui zbierete, cînd îl apucau furiile, se auzeau pînă departe pe mare. Era o namilă hîdă şi păroasă, cu ochii roşii în-tr-o faţă ca a leului, peste care fluturau pletele şi barba, încîlcite unele în altele. Gura lăbărţată, plină de bale şi spume, îşi arăta într-un rînjet necontenit colţii de fiară. Alerga gol de colo pînă colo zi-noapte, căci vedea prin beznă, răstumînd, zobind cu butucii picioarelor şi drugii mîinilor tot ce întîlnea în cale: om, vită, copac. Cînd nu avea altceva, se bătea singur cu pietre şi îşi sfîşia carnea de pe el. Se zicea că gadarenii înadins îl păstrează, ca să le apere latura dinspre mare, pe unde numai neştiutorii îndrăzneau să se arate. Lumea intra în cetate pe porţile din răsărit. Adevărul era că nebunul nu putea fi biruit. Rupea lanţurile, sfărîma obezile, spărgea zidurile şi ieşea din toate închisorile, oricît de zăvorîte. Nimeni şi nimic nu i se putea împotrivi sau popri. Aşa că trebuiseră să-l lase slobod, mulţumindu-se să-l abată în spatele oraşului, unde se întindeau străvechile cimitire. Aici îşi facea culcuş în peşterile pline de oseminte, de unde hienele şi şacalii fugeau spăimîntaţi la apropierea lui. Ropotul tălpilor lui, cu călcîie tari ca de corn, îl vesteau ca nişte copite, de departe... Cel dintîi care ieşi sus, pe grind, fu Isus. Vestmîntul alb luci trandafiriu în bătaia luminii, vestindu-1. Peste ţinut atîma însă o linişte somnoroasă. Cetatea petrecăreaţă dormea obosită ca după o abia sfîrşită nuntă. îndată se prefirară după el şi învăţăceii. Apoi, la îndemnul învăţă- 470 INTEGRALA PROZEI LITERARE torului, se alăturară, ceată, şi porniră printr-un ocol, de-a lungul zidurilor, să ajungă la porţile de miazăzi. înaintaseră nici o sută de paşi în maidanul pustiu, cînd nu un urlet, ci o mie izbucniră din tot cîmpul şi mai ales din cetate. Mii de suflări vrăjmaşe se dezlănţuiră să-i culce la pămînt, aidoma viforniţei de pe mare. Ucenicii pricepeau în sfîrşit că e aceeaşi împotrivire, acum pe uscat, a duhurilor rele, războindu-se să nu vină Isus peste ele. în faţa lor o peşteră îşi căscă pîntecul şi, ca pe nişte măruntaie scîmave, slobozi cu nesuferită duhoare, la început parcă o mie de nebuni îndrăciţi, năvălind spre ei. Cu cît se apropiau, scădeau, la sută, la zece, într-o clipă rămaseră numai doi, care se topiră într-unul singur, năboind cumplit, ca o vijelie. Toate celelalte duhuri necurate se strînseră în el ca albinele zgîndărite, în fagur. El crescuse, se umflase îngrozitor, să le cuprindă. Ucenicii îşi pierdură firea. Spăimîntaţi, fugeau să se ascundă pe după stînci, la adăpost. Isus, rămas singur, sta neclintit, aşteptînd senin. Orăcăind, cumplitul nebun se apropia fulgerător să-l sfî-şie... Ucenicii, cu capetele scoase de după pietre, închiseră cu groază ochii, să nu mai vadă. Ajuns la un pas de Isus, îndrăcitul se prăbuşi într-o adîncă metanie la picioare, zvîrcolindu-se încleştat de zbătăturile ducă-se pe pustii, cu gemete şi icnete zgîlţîietoare... şi rămase aşa... Isus întinse cu milă mîna peste zbuciumat şi ridicîndu-şi ochii la cer, spuse tare: - îţi poruncesc ţie, duh necurat, să ieşi din omul acesta. Pieptul încordat al netrebnicului slăbozi un glas puternic: - Ce este între mine şi tine, Isuse, fiul lui Dumnezeu cel prea înalt? Ai venit aci înainte de soroc să ne chinuieşti? Ucenicii, auzindu-1 vorbind, ca atunci cu furtuna, deschiseră ochii. Demoniacul, biruit, se zbuciuma la poala stăpînului lor. Atunci, prinzînd inimă, unul cîte unul se prelinseră din ascunzători şi-l înconjurară. Dar demonul se împotrivea, zbuciumînd amarnic pe pătimaş... - Ieşi! Din nou îţi poruncesc, striga Isus asupra celui ce zăcea la picioare. Nu aştepta a treia poruncă! Şi un tunet îi însoţi cuvintele. Urmară alte vorbiri, unele neauzite, rămase ascunse, între Isus şi cel ce răspundea din pîntecele uriaşului... Cei dimprejur nu prinseră şi nu-şi aminteau mai tîrziu decît frinturi... Bizuindu-se pe tăria numărului lor şi pe omenescul simplu în care se înveşmînta şi se purta Domnul, demonul se aşează în înfruntare şi alese drama dialecticii. - Isuse, fiul lui Dumnezeu - facu el, luînd firul subţirimii mincinoase - tu care eşti aici pe pămînt atletul Libertăţii şi nu îngădui nici un fel de asuprire, pentru ce pe noi, viii, să ne prigoneşti pînă aici? Cînd, tuturor oamenilor le predici slobozenie... şi îşi umfla glasul de argumente ca de o dreptate. - Oamenii au fost zămisliţi dintru început liberi, răspunse Isus scurt. - De ce acest privilegiu pe nedrept numai omului? - Pentru că numai adevărul te face liber şi omul poate primi sau nu, după voie... Este unul dintre voi adevărat, măcar o clipă? îndrăznească să se arate în fireasca lui înfăţişare. înşelătorilor - tună Isus — de ce vă alegeţi totdeauna alte chipuri amăgitoare şi intraţi în vieţuitoare fără 471 VASILE VOICULESCU ştirea şi voia lor? Ieşi pînă încă este timp. înainte de a schimba mînia mea omenească în aceea care v-a trimis în fundul iadurilor. Necuraţii se înghesuiau şi mai adînc în îndrăcit, să pună la cale alte vicleşuguri. - Te jur pe Dumnezeu, să nu mă munceşti, se milogea glasul tot mai slab din omul ce începea să se dezcrînceneze. - Dacă asculţi şi dai drumul îndată acestuia, te voi cruţa, făgădui Isus, ca un stăpîn bun... Şi-l întrebă: - Care e numele tău pe pămînt? - Doamne, de ce ne mai batjocoreşti întrebîndu-mă? răspunse horcăind insul. Tu ştii mai bine chiar decît noi numele, treapta şi dregătoria fiecăruia dintre ai noştri în cîmpul răului. Şi se îndărătnicea să nu spună. Dar Isus nu-1 slăbi. - Nu pentru mine te silesc, duh rău, să te dai pe faţă, ci pentru ucenicii mei aceştia, ca să te cunoască. - Dar numele nostru e taină, se jelui demonul. Nu-1 putem pomeni. Cine îl află ne stăpîneşte... şi sunt oameni străini în preajma ta... - Tocmai de aceea vă poruncesc să vă destăinuiţi, ca să intraţi sub puterea lor... Nu mai întârzia... răspunde! Şi, în gînd, ridică asupra duhului aspră ameninţare. - Legiune este numele meu; suntem tare mulţi, gemu demoniacul. Din trei locuitori ai cetăţii, unul cel puţin e sub ascultarea noastră. Şi tăcu. Isus înălţă ochii la cer şi aşteptă sfat. - în ce chip vă ţineţi de ei? se plecă el iarăşi spre îndrăcit. - Doamne, iar ne chinuieşti? se văită demonul. Tu cunoşti dintru început amăgelile noastre. Ne-ai urmărit în cele mai ascunse şi ne-ai izgonit din cele mai tainice. Ne supunem ţie, nu ne mai dezgoli în faţa altora, se ruga cu spume îndrăcitul. - Trebuie, poruncea Isus... De data asta vreau să vă ştie şi aceştia ai mei. Vor învăţa să vă desluşească şi vor deprinde să vă alunge. Spune! - Pentru gadareni luăm chipurile porcilor, suflă abia auzit demonul. - Cum? Lămureşte! - Zi noapte ne amestecăm printre rîmătorii crescuţi de oameni, luîndu-le înfăţişarea. Nălucile noastre nu se cunosc din porci adevăraţi. Aşa că ne aflăm necontenit între cei ce-i cresc şi-i mănîncă. Şi, cînd vrem, intrăm în ei. Mărturisirea ieşea cu mare caznă, odată cu demonii, care veneau pînă la gura scălămbăiată, bolborositoare a pătimaşului, ca repede să se înghită iarăşi înapoi. Demonii se buluceau astfel din pîntecele zvîrcolite la dinţii scrîşniţi... Şi, îndărătnici, nu ieşeau. Lupta cu duhurile se prelungea din voia şi cu îngăduinţa lui Isus, care da astfel ucenicilor învăţătura cum să lucreze. Dar demonii nu înţelegeau asta. Ei se credeau încă tari şi se agăţau de măruntaiele îndrăcitului, nădăjduind ca, pînă la urmă, totuşi să rămînă. - Iată, priviţi - şi Isus arătă ucenicilor pe uriaşul muncit ca de durerile facerii. între nenumăratele blesteme cu care sunt loviţi dracii, în frunte stă prostia, lipsa de pricepere. Uitaţi-vă la acesta, care nu ştie de cuvînt! 472 INTEGRALA PROZEI LITERARE Şi Isus se încruntă şi dete o poruncă tainică. Cuta mîniei dintre sprîncene i se adînci şi luă semnul formidabil al literei Tau. - Doamne, nu ne trimite în gheena focului, se rugă biruit legiunea, citindu-i gîndul. Ne-am deprins cu apa... -Atunci ce să vă fac? întrebă îmblînzit El. - Lasă-ne să intrăm iar în înfăţişările noastre obişnuite şi ne întemniţează în fundul mării... - Bine, se învoi stăpînul... Prefaceţi-vă iar în porci, dar să nu vă amestecaţi cu cei adevăraţi, ca să nu se ia după voi. Osebiţi-vă aparte nălucirile şi aruncaţi-vă în mare... într-un ultim spasm demoniacul se zvîrcoli cumplit şi, cu o cruntă opintire, îi vărsă afară din măruntaie. Se făcu o nespusă groază; oamenii adulmecară, priviră fară ochi nevăzutul. Oroarea le zburli perii şi pielea. Dinţii le clănţăniră ca de un îngheţ subit. Făceau experienţa transcendentului, în-tr-un fel de extaz negru. Starea ajunse nesuferită, nu mai putea dura... Isus făcu semn spaimei să plece. Se iscă, pe loc, iarăşi, o vijelie ce se îndrepta spre malul unde păşteau turmele. Vîrtejul pătrunse în ele şi din vălmăşagul lor se alese la două mii de porci, ce se rupseră turbaţi din gloată şi, ca la o comandă întunecată, se repeziră în mare, unde pieiră. Paznicii care văzuseră toate, fără să priceapă, o luară la fugă înspăimîntaţi, să ducă vestea nenorocirii în cetate. Isus se plecă asupra omului, care acum dormea ca un copil şi îl apucă de mînă. Uriaşul deschise ochii, zîmbi şi se ridică senin. Dar, privindu-se, singur se ruşină de goliciunea lui. - Prietene - îl mîngîie Domnul - vino de te curăţeşte! Şi, luîndu-1 cu dînsul, îl coborî la ţărm, unde-1 spălară învăţăceii. - Doamne, să-l botezăm după rînduiala lui Ioan? întrebau ei. Isus îi opri, spunîndu-le că n-a sosit încă vremea... Aşa că îi rînduiră părul şi barba, din care faţa ieşea acum limpede şi împăcată, şi luară tina şi necurăţeniile de pe el. Omul se supunea de bună voie şi sfios la toate, dar se simţea grozav de stingherit şi îşi acoperea mereu cu mîinile goliciunea... Isus îşi scoase atunci hlamida lui albă şi i-o întinse. - Ce faci, rabi? ţipă la El Iuda... E nouă... abia ţi-am cumpărat-o... De unde bani să-ţi luăm alta? Isus se opri şi-l privi lung. Iuda se mai îmblînzi. - Tu ştii ce scumpe sunt vestmintele din in, cercă el să se îndreptăţească... Şi, nu vezi, peste alte toate, că nu i se potriveşte? -Atunci tu, care eşti voinic şi spătos, scoate-ţi tunica ta largă şi dă-i-o... - Şi eu cum să rămîn? - Cum se cuvine unui pescar, în cămaşă. - Dar nici straiul lui Iuda nu poate să-l încapă - luă Petre partea ucenicului înfruntat. Ăsta este de patru ori mai mare decît mine. - Tu eşti încă un pitic, Kefa. Cînd vei creşte cum nădăjduiesc eu, ai să întreci de mii de ori pe acest uriaş părelnic. - Doamne - se amestecă altul - cred că nu l-ar înfăşură bine nici chiar pînza cea mare a corăbiei noastre. Uită-te la el!... De ce zici că-i numai părelnic? 473 VASILE VOICULESCU - Să vedem, zise Isus. Şi, fară să mai aştepte, îmbrăcă chiar El cu hlamida sa pe vindecatul ce se întristase. Sub privirile uluite ale învăţăceilor, omul intră şi se potrivi pe măsura vestmîntului, turnat întocmai pe el, ajuns la statura firească a celor dimprejur. Apoi Isus începu să-şi dezlege sandala... ~ - Rabi! strigă Ioan... şi zmucindu-şi încălţămintea, îngenunchie şi o trecu la picioarele omeneşti ale miluitului cu minune, care primi fară împotrivire... în acest timp cetatea se trezise de zvonul întîmplării. O ceaţă zgomotoasă, în frunte cu păstorii necăjiţi, se îndrepta spre ţărm. Se auzeau vuiete de glasuri. Isus ieşi iar pe grind, în în-tîmpinare, cu stolul ucenicilor după el, să vorbească mulţimii. Dar gadarenii nu veneau să-l asculte. Soseau, înarmaţi cu săbii şi suliţe, asmuţiţi de păgubaşi pentru paguba pricinuită. Ucenicii o sfecliră. - Rabi, repede... Vino, să fugim la corabie! Ne urcăm în ea şi, pînă să ne ajungă aceşti noi nebuni, ne depărtăm în larg, se ruga Petre. Isus nu se mişcă. Aştepta... Ceilalţi, ruşinaţi, se deteră în dosul lui... Gadarenii crezură că se pregătesc de împotrivire şi-şi domoliră năvala, oprindu-se la oarecare depărtare... Din ei se desprinse o solie care veni pînă la streini... Dar, cînd dădură cu ochii de îndrăcit stînd cuminte la picioarele lui Isus, stătură înfricoşaţi şi chemară pe toţi ceilalţi, care se îngrămădiră în jurul omului cu înfăţişare de zeu, la poala căruia se închina fiorosul nebun. Cei ce-1 cunoscuseră gol, păros şi sălbatic, aşijderi fiarelor, se minunară şi împinseră înainte pe arhontele cetăţii să-l cerceteze. Cîrmuitorul nu întîmpină nici o greutate şi nici o nedumerire ca să se încredinţeze că el este acela, dar cel dinainte de patima îndrăcirii. Tămăduitul povesti în auzul tuturor cum a fost mîn-tuit şi rugă pe toţi să mulţumească celui care totodată curăţise întreg ţinutul de demoni. Isus îl lăsă să vorbească, zîmbindu-i. - Cetăţeni — le spunea pe greceşte fostul îndrăcit — se cuvine să primim nu numai cu cinste pe acest Izbăvitor al nostru şi să-l răsplătim cu laude, ci chiar să-l rugăm să rămînă la noi. Să-l găzduim în cel mai măreţ palat al nostru, ca pe un zeu bun, care să ne ocrotească şi să ne cîr-muiască. La auzul acestei propuneri, arhontele, pînă atunci cuprins de un fel de moleşeală, sări treaz, şi cu el mulţimea. - Cum să-l vîrîm în cetate? Pe acest păgubitor îndrăzneţ al nostru? Să ne pricinuiască alte stricăciuni şi mai întinse? Nu ne e de ajuns nenorocirea cu înecarea porcilor? Puterea şi minunile lui nu ne sunt priincioase... mai degrabă nefaste. -Aşa e, aşa... strigau cu toţii. Cine ne despăgubeşte de turmele pierdute? Şi se ridicară cu ameninţări. - Staţi! striga fostul demoniac, căruia i se desluşeau acum toate. Voi nu ştiţi. Dar gloata îl acoperi cu huiduieli, înăbuşindu-i glasul... Isus tăcea. De departe el vedea şi auzea cum, dîndu-se peste cap în bulboanele apelor, duhurile osîndite se veseleau de păţanie, spunîndu-i: „Vezi, Doamne, ne-ai alungat dintre ei degeaba. Au fost, sunt şi rămîn tot atît de răi şi îndrăciţi chiar fară noi“. 474 INTEGRALA PROZEI LITERARE Dezbrăcatul de draci îşi frîngea mîinile, rugîndu-se pentru omenie şi recunoştinţă... Dar gloata neînduplecată înconjură pe cei treisprezece, punîndu-i ea poprire. Unii trimiseră după legionarii romani care să-i ridice şi să-i închidă pînă se face ispaşă; altora le părea rău de înzdrăvenirea nebunului şi se plîngeau că nu are cine să le mai păzească cetatea în latura mării. în aşteptarea legionarilor, gloata se domoli puţin şi vindecatul putu vorbi. - înălţate cîrmuitor, întreabă pe pretorul cetăţii dacă s-a petrecut vreun rău sau vreo nelegiuire noaptea aceasta în cetate... Pretorul nu era de faţă, dar mulţi mărturisiră că, în adevăr, nu se întîmplase nici o bătaie, nici un omor, nici măcar un viol. Chiar cei mai zurbagii dormiseră liniştiţi în casele lor. Ceea ce era un lucru de pomină, căci în orice noapte se socoteau pînă la zece omoruri şi tot atîtea, dacă nu îndoit, hoţii, spargeri, ucideri şi nenumărate neorînduieli. - Credeţi voi oare că acest răgaz în cetate a fost rodul întîmplării? striga miraculatul. E tot lucrarea îndumnezeitului bărbat care m-a mîntuit. Demonii toţi, care au avut de furcă toată noaptea cu El, au ieşit din voi să se războiască împotrivă-i şi v-au lăsat liberi. Din pricina aceasta a dormit cetatea liniştită. Aşteptaţi să vedeţi noaptea următoare! Norodul asculta învălmăşit, pus mereu pe răzbunare. Isus citea în ochii nedumeriţi ai învăţăceilor rugarea, imboldul să vorbească rătăciţilor, să-i cîştige, să-i răpească, aşa cum înflăcăra mulţimile Iudeii, care apoi îl ascultau şi-l urmau fericite. El încă pregeta. îşi plimba privirile de la turmele de porci, ce păşteau singure şi paşnice, la turma de oameni tăbărîţi asupră-i, sub cîrmuirea porcarilor mărfari, împotriva lui... şi se gîndi la cuvîntul Tatălui, cu care îl împuternicise cînd îl trimisese în lume... „Nu zvîrli mărgăritare înaintea porcilor ", O imensă tristeţe îl umplu, cît nu mai încăpu nici dispreţ. îşi ridică numai mîna şi le spuse atît, privindu-i ca pe valurile răscolite ale mării: - Pace vouă! Arhontele, clătinat de mărturisirea celor ce-i descoperiseră desăvîrşita linişte din cetate noaptea trecută şi de gestul atotputernic al păcii Domnului, se alină. Se plecă şi se sfătui cu cîteva ajutoare, apoi grăi către vinovaţi: - Iată... Ne-aţi făcut mari neajunsuri, însă fiindcă sunteţi streini, nu vă osîndim. Vă iertăm de data asta. Dar să ieşiţi numaidecît din ţinutul nostru şi să nu mai călcaţi niciodată în tărîmul Gadarei şi al gherghesenilor. Şi cum i se păru că izgoniţii ar avea de spus ceva, adăugă: - Minunile şi binefacerile voastre nu ne trebuie, sunt păguboase. Mulţumiţi-vă că nu vă dezbrăcăm, nu vă luăm corabia despăgubire şi pe voi robi. Isus făcu un semn de învoire. Şi ucenicii se urniră a plecare. Dar gloata se arătă nemulţumită... Se împărţea: unii se alipeau la hotărîrea cîrmuitorului, alţii, gîrbiţoşi, cereau pedepsirea. Dar arhontele nu slăbi şi cu poruncă tare dete vinovaţilor drumul... Ceata se rîndui să coboare, cu Isus cel din urmă, ca o pavăză în spatele ei. - Doamne! striga deznădăjduit, ţinîndu-se după El, omul din care scosese demonii, Doamne, nu mă părăsi. îndură-te. Ia-mă cu tine. Te voi sluji cu înmiit mai multă credinţă decît slabii, fricoşii servitori care te înconjoară acum. Isus se întoarse, se opri şi-l privi cu dragoste. Lui Iuda i se păru că învăţătorul s-ar îndupleca. 475 VASILE VOICULESCU Rabi, noi nu avem hrană nici măcar pentru noi, dar încă pentru pîntecele căpcăunului ăstuia. Ne întoarcem cu corabia hîrb şi punga goală. - Punga este inima ta, demone, îl înfruntă domol Isus. - Dar n-ai spus tot tu că nu iei pîinea din gura fiilor ca s-o dai cîinilor? i-o întoarse ucenicul. - Atît ai priceput tu? îl mustră Domnul. Vai ţie, dacă ai crezut că e vorba despre mîncare! Ascultă, omule - se întoarse el spre rugătorul care i se aruncase în genunchi. Tu nu mă poţi urma. - De ce, Doamne? se văită nenorocitul. ‘ - Fiindcă nu eşti din neamul lui Israel. N-a sosit încă vremea, cum văzuşi, cînd să intre sub ascultarea mea şi neamurile staăine. Deci întoarce-te liniştit la ale tale. Iată, te pun staroste peste păstorii din Gadara şi tot Decapole... Şi vor fi cum vrei tu, turme de vite, sau dacă crezi în minune, turme de oameni. Tu să le păzeşti să nu se mai apropie duhurile rele, să intre în ele. Demonii au acum frică de tine... Gadareni, spuse el tare către gloata care-1 asculta uimită - vă făgăduiesc că sub oblăduirea acestuia nu numai că nu vi se va mai pierde vreo vită, dar în scurtă vreme în paza lui turmele vor rodi înzecit. Şi, dacă vreţi, şi sufletele voastre. în felul acesta el va înapoia cu dobîndă tot ce vouă vi se pare că aţi jertfit pentru mîntuirea lui. Făgăduiala fu rostită cu atîta tărie de încredinţare, că pătrunse inimile lacome ale păgînilor, care se alinară la gîndul cîştigului. - Iar tu, bărbat acum întreg la trup şi la minte - grăi El vindecatului - vei sta, ca alt soi de ucenic al meu, colindînd cu turmele la păşune, să vesteşti în acest pămînt întunecat cît bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu şi să mărturiseşti pururea mărirea Lui. N-ai teamă! Gîndeşte-te numai la mine şi vei birui!... Eu voi fi mereu cu tine. Mulţimea, care se îngrămădise iar peste ei, se dete la o parte, lăsîndu-i să coboare încet la corabie, care să-i treacă înapoi, acolo unde-i aştepta norodul necăjiţilor lui Israel. Dar, înainte de a pune piciorul în navă, ucenicii-îşi scuturară sandalele, izbind tălpile de pămînt, în semn de osîndă pentru cetatea ce-i alungase. Sîmbătă, 16 iunie, Buc[ureşti], Adevărul ... „Cei chemaţi, ieşiţi... Cîţi sînleţi chemaţi, ieşiţi"... Ioan, XVIII, 38 Pîlcuri-pîlcuri, catehumenii părăseau lăcaşul, împestriţaţi tineri cu bătrîni, bărbaţi cu femei, umplînd subporticele. Dar niciodată nu erau alungaţi şi părăsiţi ca nişte vinovaţi. De data asta îi primi însuşi presbiterul Ioan, departe văzătorul, Apostolul drag Mîntuitorului, să le tîlcuiască Evanghelia zilei. Acum le mărturisea, cu frîngere şi mare căinţă, rătăcirea şi risipa ucenicilor în vremea prinderii şi judecării Domnului. Le zugrăvi sala pretoriului, mai întinsă decît curtea templului lui Iehova, scînteietoare de luminile mozaicurilor şi împodobită cu statuile dumnezeieştilor August şi Tiberiu; scaunul de judecată, numai aur şi purpură, la care se urca pe cinci trepte, întruchipînd în splendoarea lui pe însuşi Cezarul; măreţia cîrmuitorului Pilat, înaintea căruia fusese tîrît învăţătorul. Gloata de turbaţi cu spume de ocări la gură, care însoţise de la Caiafa pînă la tribunalul roman pe Isus, gata să-l sfîşie, rămăsese afară, ca să nu se spurce, căci era Pastele. Prin uşile date în lături se vedea vălmăşagul mulţimii privegheată de şutaşi... Ucenicii se împrăştiaseră. Numai cîţiva din ei, împreună cu cele două Marii, se strecuraseră înăuntru, fricoşi şi bicisnici, dosiţi pe după stîlpii uriaşi de marmură, gata să se lapede sau să o ia la fugă. Isus sta în faţa puterii ca un drept; nu arăta nici frică, nici semeţie, ci obişnuita lui voinţă de milă şi bunătate. „ Pilat, ros de alte griji, privea cu dezgust tot ce se întîmpla, departe, sub picioarele sale. împricinat şi pîrîtori pentru el erau tot una şi se gătea să scape cît mai repede de ei, ca de tot acest popor barbar. Dar o perdea din fund se dete la o parte şi un slujitor venit din cămările tainice ale pretoriului se furişă pînă la procurator cu o scrisoare. Pilat privi uimit pecetea, o cinsti ducînd-o la gură. Era a soţiei lui, Ilustra Claudia, fiica vitează a împăratului. Sosită, abia de cîteva zile, în Ierusalim, ea încă nu primise în cămările ei pe Pilat, care o aştepta de şase ani. Chiar din clipa căsătoriei lor, cezarul Tiberiu îi despărţise. Pe ea o luase la palat. Pe el îl surghiunise cîrmuitor peste un popor cîrciobar şi îndărătnic. în toată această vreme, pînă la el nu venise decît faima vieţii infame, numai viţii şi stricăciune, pe care Claudia o ducea la curte. Acum stăpînul crud şi sîngeros pînă la nebunie i-o trimitea încărcată de onoruri şi daruri, după ce o pîngărise... Cu ce gînduri? Toate acestea se ştiau la Ierusalim în amănunţime şi Pilat suferea cumplit. Era femeia lui şi totuşi abia se lăsase zărită cînd o întîmpinase la intrarea în cetate. Claudia nici nu-1 privise. Coborîtă din lectică, se făcuse nevăzută şi se închisese în palatul ei. De atunci ura, ciuda amară îl măcinau. Desfăcu tabletele şi citi, pe nerăsuflate. Scrisoarea era pentru el, dar nu-1 privea. Se posomorî. Claudia intervenea în favoarea nelegiuitului ce-i fusese adus în cătuşe ca turburător al ţării şi 477 VASILE VOICULESCU răzvrătit împotriva cezarului. De unde îl cunoştea? Ea îi scria de altfel ciudat şi scurt că pătimise mult pentru omul acela în vis, îl socotea drept şi nevinovat şi-l îndemna să nu-i facă nici un rău. Pilat ridică ochii de pe ţidulă şi-i întoarse cu interes către omul hăituit. Abia acum îl văzu: un bărbat tînăr, subţirel, liniştit, cuviincios îmbrăcat în largul veştmînt preoţesc, cu mîini mici şi albe, cu picioarele în sandale. De unde scoseseră cărturarii şi fariseii pe groaznicul tîlhar galilean, răzvrătitorul care-i punea dregătoria şi pacea romană în primejdie? Şi pricepu: împricinatul era tot unul din tagma arhiereilor, însă potrivnic, un rabin rival, pe care voiau să-l piadă şi găsiseră că cel mai bun mijloc era el. Pilat, călăul turburătorilor. înclinat să-l scape, nepăsarea i se schimbă în bunăvoinţă. Porunci îndată să i se dezlege mîinile. înainte de a se da hotărîrea, învinuitul avea dreptul să fie ascultat ca un om liber. Şi presbiterul Ioan, însufleţit de amintiri, istorisi celor chemaţi toată vorbirea dintre Pilat şi Mîntuitor, aşa cum este însemnată în Evanghelii cu întrebările unuia şi răspunsurile limpezi şi tăcerile şi mai limpezi ale Celuilalt. - Este adevărat că tu eşti rege? îl întrebase cu zîmbet ironic caimacanul împăratului. Isus îi răspunse cu subţire îndrăzneală şi înţeles: - Dacă tu zici şi crezi de la tine aceasta, nu fiindcă o spun vrăjmaşii - şi arătă prin uşile deschise pe arhiereii care aţîţau mulţimile - atunci fericită este mintea ta,, care ţi-a descoperit-o, căci cu adevărat sunt rege. Dar - şi zîmbi la rîndul său - precum vezi, împărăţia mea nu e din lumea aceasta. Altfel, slujitorii mei s-ar fi luptat pentru mine să nu fiu dat prins în mîinile tale şi ale Iudeilor... Dar aici cine poate să-mi audă glasul? Căci numai cine purcede din ADEVĂR ascultă glasul meu...! La cuvîntul ADEVĂR rostit de Mîntuitorul, Pilat îşi înfipse coatele în braţele jilţului, plecîn-du-se repede cu tot trunchiul înainte şi aţintindu-1... - în ce limbă se petrecea vorbirea? îi tăie povestirea un tînăr. Apostolul, întrerupt, rămase o clipă uluit. Nu se gîndise niciodată... Nu ştia sau poate uitase... Stete să-şi adune gîndurile şi să alcătuie în minte scena. Se căzni să audă cuvintele Mîntuitorului şi vorbele procuratorului... - Era între ei un tălmaci... da, un tălmaci, rosti el cu privirile şi auzul se întoarse înăuntru, asupra amintirilor... Dar, adause repede, dar chiar de la început mijlocitorul, deşi ştia bine ara-meana, nu desluşea înţelesul cuvintelor lui Isus şi şovăia, nu izbutea să le traducă... Atunci, El învinuitul, El pîrîtul începu să vorbească de-a dreptul cu Pilat. Da, iată -, şi Apostolul se înflă-cără: îl văd şi îl aud. Şi răpit de puterea amintirilor, bătrînul se opri, răsuflînd adînc, ca după o opintire. - Ce limbă vorbea Domnul nostru? întrebară toţi. - Ce limbă? şi presbiterul, fară să se mai gîndească, spuse: limba lui obişnuită, în care ne vorbea şi nouă despre venirea lui pe norii cerului... - Arameana dar? se miră tînărul. O înţelegea Pilat? Bătrînul tresări, încurcat. - Arameana? Nu! Nu! - Atunci? Şi toţi îl priviră înfioraţi. - Nu ştiu... 478 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Poate greaca, îl ajută unul. - Sau latina, sări altul. Apostolul tăcea şi întîrzia, ascultînd ecourile din el... - Le ştia Mîntuitorul? îl întrebară mulţi. - Bineînţeles că le ştia. în Galilea neamurilor se vorbeau aceste graiuri şi încă altele pe deasupra. Dar, şi Apostolul apăsă hotărît, nu era nici greaca, nici latina. Fiul lui Dumnezeu vorbea imba firii lui, deasupra elinei şi romanei... Limbă pe care o înţelegeau copacii, o ascultau pietrele, îâscolea oamenii, i se supuneau demonii... Încît noi n-am avut nevoie să ştim în ce limbă ne grăieşte. Chiar dacă de cele mai multe ori nu înţelegeam, ca şi gloatele, spusa lui, trebuind să ne-o tălmăcească nouă, aparte: totuşi, i-o pricepeam dintr-o dată, cu inima, şi ne era de-ajuns... De iata asta, însă, se schimbase. Cuvîntul lui trecea dincolo de înţelegerea noastră şi a lui Pilat, care se răsucea în scaun nemulţumit, dezamăgit. Ca şi noi cei din dosul stîlpilor. Isus era mai prejos ie aşteptările noastre şi ale procuratorului: îl priveam şi nu-1 mai cunoşteam. Ne descuraja şi pe noi ca şi pe Pilat. Şi nu mai puteam de necaz. După noi, El trebuia, cu răspunsurile lui, să facă praf şi puzderii toată mincinoasa raţiune a lui Pilat şi a legilor lumii acesteia. Ca să-l ajute, stăpînitorul îi puse, în greceşte, întrebarea despre care tocmai vream să vă istorisesc cînd m-a oprit tînărul frate, întrebare la care învăţătorul rămase tăcut, nemişcat, cu ochii la cer. Pilat crezu că Isus n-a priceput şi porunci tălmaciului să i-o repete în ebraică şi arameană... Apoi se aţinti lacom asupra omului, asupra gurii din care trebuia să ţîşnească dezlegarea celei mai mari taine care ne chinuia pe toţi. - Ce anume întreba Pilat? şi toţi aşteptaseră fremătînd. - „Ce este adevărul?'1 — rosti grav Apostolul. Eu ştiam greceşte. De cum am auzit întrebarea dregătorului, am scos capul de după coloană şi cu gura căscată aşteptam să sorb ca pe o licoare nemuritoare răspunsul... învăţătorul, ca şi cum mă ghicise, întoarse privirile mîhnite spre mine, cu dojană, apoi iar spre Pilat, şi se încăpăţînă să tacă, să tacă pînă la sfîrşit, cînd cîrmuitorul, ieşit din fire, îl dete pe mîna călăilor. -Vai! De ce a tăcut?! - Cum s-a îndurat? - De ce n-a vorbit? Se jeluiră într-un glas ascultătorii lui Ioan. - Tot aşa ne văităm şi noi, nemîngîiaţi, clătină din cap Apostolul. De ce n-a vorbit?! Ne căinam zile şi săptămîni unul altuia, încuiaţi în casă. De ce n-a coborît fulgerul adevărului, cu răspunsul său, pe pămînt?!... şi ne plîngeam şi pe noi şi pe El. - Cu bună dreptate, îl aprobară catehumenii. - Fără nici o dreptate... şi bătrînul se roşi... Eram nişte păcătoşi şi nu ştiam ce vorbim... Dar să vedeţi, urmă el... întîmplarea nu-mi ieşea cu nici un chip din minte şi după neasemănata bucurie a învierii mă gîndeam necontenit cum să-L întreb. îmi luai de cîteva ori curajul, dar nu putui. Odată, ne-a prins pe neaşteptate, intrînd la noi, prin uşile zăvorite. Altădată, m-a împiedicat ne- 479 VASILE VOICULESCU săbuita cercetare la care L-a supus necredinciosul Toma, de care m-am ruşinat pînă a-mi pierde îndrăzneala să-L pipăi şi eu cu întrebările mele. Cînd şi cînd se arăta numai şi pierea numaidecît. - Şi-a rămas pe totdeauna nelămurirea căzută ca o piatră de moară în sufletul tău? îl mustră oarecum o tînără înzvăpăiată. Eu nu L-aş fi lăsat, L-aş fi hărţuit far’ de răgaz pînă ţîşnea din El fulgerul răspunsului, chiar de m-ar fi orbit, urmă ea. Ce n-as fi făcut, gîndeste-te, ca să ştiu- ce este ADEVĂRUL? ......................... - Da, da, o linişti Apostolul. Ceea ce n-am întîrziat să fac şi eu, cînd în sfîrşit am prins prilejul. Ascultaţi! Eram din nou fugari din Galilea. Ajunsesem iar nişte pescari nevolnici... Pescuiam noaptea, ca şi furii, în Marea Tiberiadei, căci ziua ne temeam de spionii arhiereilor şi nu prindeam nimic. Flămînzeam şi lîncezeam, noi credeam că numai din lipsa hranei şi nu ne gîndeam decît la peşte... într-un răsărit de zori, tocmai ne găteam să ne pitim istoviţi în barcă, ca să nu ne prindă lumina, cînd pe ţărm se ivi un om, un necunoscut în care parcă totuşi se ascundea ceva ştiut. Dar cum eram sleiţi, l-am privit fară să-l luăm în seamă... - Hei, strigă el într-un tîrziu, parcă să-şi bată joc de cazna noastră zadarnică. Hei, aveţi ceva de mîncare...? - Nu! am răspuns noi, cu asprime, acestui alt flămînd. Nu, n-avem nimic! Dar el despre altă hrană vorbea şi noi nu pricepeam, grăbiţi să strîngem năvoadele. - N-aveţi? şi necunoscutul întinse braţul, arătînd prin cenuşiul dimineţii. Atunci zvîrliţi mreaja în latura stîngă a luntrii şi trageţi... - Fără să vrem, fără să ştim, făcurăm cum ne-a poruncit. Şi, într-o clipă, iată, scoaserăm năvodul încărcat, gata să se rupă. Abia atunci mi-a trecut, mie întîi, trăznetul înţelegerii prin minte. E Domnul... Domnul nostru, am strigat ca un nebun. Petru a sărit gol în apă şi s-a repezit la picioarele lui. Apoi noi, toţi ceilalţi am alergat aşa goi şi uzi, numai cu nişte pestelci dinainte şi l-am înconjurat, strigînd, chefuind, scîncind de bucurie, ca nişte cîini rătăciţi care şi-au găsit stăpînul. J - Numai pescuitul minunat v-a destăinuit că era El, încolo nimic? se uimi un tînăr... - Nimic, oftă Apostolul... încolo nimic. Eram toţi opăciţi, orbi ca Paul înainte de Damasc... căci şi acum o undă de îndoială ne îngheţa bucuria. Ştiam că este El, şi totuşi nu îndrăzneam să credem. Era El şi în acelaşi timp altul... Şi nimeni nu cuteza să-L întrebe: cine eşti Tu? Numai după ce a frînt pîinea şi a binecuvîntat peştele, ne-am dumirit. El a chemat pe Petru, cu care a vorbit îndelung, lăsîndu-i păstoria turmei Sale. Pe urmă mi-a făcut semn tainic, să mă iau după El şi s-a depărtat. ‘ L-am ajuns şi căzînd în genunchi, ridicai ochii şi-L ispitii, aşa cum mă jurasem. - Doamne, pentru ce n-ai răspuns atunci, noaptea, lui Pilat, ce este ADEVĂRUL? Spune-ne măcar acum, înainte de a ne părăsi, să nu murim însetaţi de dorul lui. Umple-ne golul sufletului cu adevăr, cum se umplu cocoaşele cămilelor cu apă, ca să putem străbate pustia vieţii... Şi, implorîndu-L, îl apucasem şi-L ţineam de vestmînt... Dar băgai de seamă că strîngeam în mînă vînt. “ Domnul, mîhnit peste măsură, mă privi, cu durere, pe urmă îmi zîmbi... şi se facu nevăzut... De atunci nu ni s-a mai arătat. 480 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Cura se poate? izbucniră toţi. Cum se poate? înţelegeam să nu-1 lumineze pe Pilat, păgînul... Dar pe tine? Pe voi? Mai bine v-ar fi lăsat să muriţi de foame acolo, pe malul Tiberiadei, fară pîine şi fară peşte, decît să-şi închidă pe totdeauna gura peste taina ADEVĂRULUI -, şi cate-humenii vălureau turbaţi. - Nu vă grăbiţi, îi potoli Ioan. Căci tot noi eram de vină. Cea mai grea vină! Curînd am priceput şi tăcerea, şi durerea Mîntuitorului. - Cum asta? şi încremeniră toţi aşteptînd... - După ce limbile de foc ale Mîntuitorului ne-au ars obloanele, pînă atunci pecetluite, ale înţelegerii, ne-am dumirit: cum adică era să mai răspundă nouă şi lui Pilat, ce este adevărul, cînd însuşi El, Adevărul, coborît fiinţial, se afla şi sta acolo, se propunea întreg văzului, auzului, pipăitului nostru al tuturor. Iar noi îl căutam în altă parte, ca în oglindă şi ghicitori. El, Adevărul etern, ne grăia cu gură, ne privea cu ochi, ne ducea de mînă: noi nu-L vedeam, nu-L auzeam. Şi ceream, ca nişte proşti, cîteva boabe de vorbe cînd El ne grăia din toată întregimea Sa. Şi, spunînd astea, bătrînul îşi plecă faţa în palme şi plînse. Şi împreună cu el toată ceata, zguduită de adînca şi neaşteptata simplitate a descoperirii. - Dar, îl mîngîie omul, nu puteaţi fi vinovaţi, nici tu, nici ceilalţi. Voia Domnului a fost să nu aflaţi Adevărul decît prin mijlocirea Duhului. - Nu, se învinovăţi Ioan... Să nu vă înşelaţi, nu voia lui a fost pricina, ci necredinţa, îndărătnicia, slăbiciunea şi îndoielile noastre. Duhul sfînt a biruit numai neştiinţa noastră. Pe celelalte a trebuit să le învingeam cu dragostea pentru Domnul şi nădejdea în făgăduinţa lui, de care nu ne-am mai despărţit apoi. Cîtă vreme era El cu noi, stam ca nerozii pe însuşi piscul muntelui şi întrebam unde este muntele. - Totuşi, aveaţi o îndreptăţire, se amestecă cel mai îndrăzneţ. Cine priveşte ţintă soarele nu-1 mai vede. îl orbeşte strălucirea. Trebuia ca văpaia lui să se umbrească. Numai aşa ochii îl pot răbda. - Domnul, se împotrivi bătrînul, Domnul îşi îmblînzise pentru noi lumina şi îşi îndulcise razele, luînd trup de Duh... noi eram cei vinovaţi... Deodată, cineva îl chemă, spăimîntat... Furaţi de vraja vorbirii, ei nu băgară de seamă că un amurg sinistru se strecurase pînă la ei sub portice. Uliţele răsunau de larmă, maidanele se um-pluseră de gloată, strigătele şi văităturile se înteţiră... Ieşiră... Afară, un zăbranic fumuriu de doliu se lăsase peste lume. în cer soarele searbăd se veştejise. Nişte vermi negri, mari şi groşi, se zvîrcoleau în discul lui, ca într-un miez stricat, şi-l muşcau pînă la sînge. Nori, în chipul unor balauri de beznă, rupeau cu gurile hălci din trupul tot mai în- tunecat al astrului, care ştirbit, zdrobit, se stingea din ce în ce mai agonic. Copiii ţipau, bărbaţii îngălbeniseră, femeile îngenunchiate boceau. - Vîrcolacii, urlau toţi, vîrcolacii mănîncă pe Sfîntul Soare. Spaima intră şi în ceata neofiţilor, care se buluciră în jurul bătrînului, aşteptînd sfîrşitul proorocit. Dar Sfîntul, cu un semn făcut, îi potoli, arătîndu-le sus războiul lumii cu întunericul. Soarele nu se mai cunoştea. Arăta ca o biată nălucă pieritoare, spînzurînd în haos, un rod vier-mănos, gata să se desprindă şi să cadă. 481 VASILE VOICULESCU Deodată o seceră de aur răsări dincolo de cîmpul obscur al încleştării, care se îngusta. Apoi un sfert, pe urmă jumătate, curînd întreg globul biruitor se smulse din fălcile monştrilor şi străluci mai luminos la locul lui, în cer. Dihăniile încetară să mai existe... Chiote şi cîntece de bucurie răsunară. Viaţa pornea iarăşi înainte şi mulţimile se risipiră cu o nouă încredere în statornicia luminii. — Ce-a fost, părinte? întrebau catehumenii încă speriaţi. — O întunecime de soare... şi Apostolul atoateştiutor îi lămuri cum şi cînd se întîmplă eclipsa. — Cu semnul acesta, sfîrşi bătrînul cateheza, Domnul vă dă prilej să înţelegeţi mai adînc vina şi osînda noastră că nu descopeream şi nu cunoaşteam ADEVĂRUL, care sălăşluia aievea între noi, adică pe Mîntuitorul. Dacă adesea se întuneca era pentru că bezna sufletelor noastre îi zvîr-lea petele ei negre peste strălucirea lui, aşa cum îşi aruncă pămîntul umbra lui peste soare şi, părelnic îl acoperă. Vîrcolacii din inima lui Pilat l-au mîncat pe Mîntuitorul şi nu i-au îngăduit să-l descopere. Vîrcolacii din sufletele noastre, umbre iscate de necredinţă, nori vărsaţi de patimi şi deznădejde se puneau între noi şi El, îl înnegureau, îl rodeau, pînă a nu-L mai cunoaşte, cînd umbla pe ape şi ne spăimîntam ca de o nălucă, ori cînd mergea cu noi alături şi-L luam drept un străin, sau cînd îl întrebam, ca pe oricare om, ce este ADEVĂRUL şi El, întunecat de atîta necredinţă, ni se făcea tot mai necunoscut... Neam necredincios şi îndărătnic, cum se spunea adesea, a trebuit să ne răscumpere din păcat prin însuşi sîngele Său, din care îl rugăm să vă învrednicească şi pe voi a vă împărtăşi curînd... Şi binecuvîntîndu-i cu sărutare pe fiecare în parte, Ioan le dete drumul. Dar ucenicii, risipindu-se, duseră vestea că puternicul Apostol înadins poruncise şi dobîndise, pentru ei, întunecimea soarelui. Bucureşti, 31 august 1952. Copacul lui Iuda Era în noaptea de groază cînd ceata de ostaşi şi slujitori prinseseră pe dulcele Mîntuitor şi-l purtau, legat, de la Ana la Caiafa şi înapoi. Judecata aspră se urma, grăbită, în întuneric, şi Fiul Omului îndura tăcut batjocura, scuipări şi loviri peste obraz. Toţi îl părăsiseră, Petre se lepăda a doua oară, Sfintele Femei plîngeau încuiate în casă, iar bieţii ucenici, înspăimîntaţi, se risipiseră ca un stol de cocori pribegi apucaţi de furtună şi rămaşi fără de cîrmaciu. în acest timp un om, cumplit la vedere, rătăcea, orbecăind prin paraginele grădinei Ghetse-mani. Părea o iasmă scăpată din iadul cel mai afund cum se izbea de trunchiuri, purtînd încolăcită pe braţ o funie nouă şi împrăştiind în preajmă-i o spaimă fară de nume. El umbla plecîndu-şi genunchii tremurători în faţa fiecărui copac - şi erau acolo mii — rugîndu-se de fiecare să aibă milă de el. - „îndură-te, tu măcar, şi lasă-mă să mă spînzur de cea mai oropsită din crăcile tale.“ Dar copacul, zguduit de friguri, îşi înălţa ca într-un vîrtej braţele noduroase în sus, să nu-1 poată atinge şi pîngări omul blestemat ce-i plîngea la rădăcină... Şi de la copac la copac, odată cu omul alerga vijelia, spaima şi nebunia. Umbla astfel de ceasuri întregi, cînd ajunse lîngă un cedru bătrîn, care la apropierea lui stătu neclintit. Era un uriaş cedru milenar, sub care David îşi cîntase psalmii, la umbra căruia judecase Solomon şi prorocise Isaia. Iuda îngenunchie pentru a mia oară la poala bătrînului copac şi se rugă iarăşi. - „îndură-te tu cel puţin şi dă-mi alinare! Apa, cînd vreau să mă arunc în ea, fuge de mine: fierul ascuţit sare cît colo cînd se atinge de el pieptul meu şi cu nici un chip nu mă pot ucide... îndură-te şi îngăduie să-mi spînzur trupul blestemat de una din crengile tale!...“ Şi iată că cedrul patriarhilor, cunoscător al tainei, întinse şi îşi plecă milostiv unul din braţele-i puternice şi omul acela putu să-şi potolească setea de moarte. Şi, cît ai clipi, de una din ramurile uriaşului se legăna domol ucenicul cel viclean prin care se împlinise Scriptura şi se deschiseseră porţile zăvorite pe unde năvălea spre lume vremea cea nouă. Atunci o nouă vijelie, şi mai nebună, se dezlănţui în bezna grădinei, izvorîtă din mînia celorlalţi copaci care, fremătîndu-şi frunzişul, strigau pînă la nori împotriva cedrului: - „De ce ne pîngăreşti neamul şi grădina noastră, pe veci?“ -„Voi nu cunoaşteţi taina Mielului dat spre junghieiepentru spălarea păcatelor lumii cu sîngele lui... Dar aţi văzut că sub mine s-a rugat Mîntuitorul înainte de a fi prins de către ostaşi, şi cel din urmă cuvînt al lui a fost iertare pentru Iuda; cea din urmă poruncă ce mi-a dat a fost să am grijă de chinuitul său ucenic şi să-l scap de povara unei vieţi mai rea decît iadul!“ Şi furtuna nu se potoli multă vreme încă. A doua zi, cînd s-a hotărît moartea lui Isus şi s-au început pregătirile de osîndă, trebuia o cruce pe care să-l spînzure şi să-l ţintuiască. Cîţiva slujitori intrară în grădina Ghetsemani să taie un lemn din care să alcătuiască unealta de supliciu. Dar nici un copac nu primea să ajute la osîn- 483 VASILE VOICULESCU da şi uciderea Domnului şi să slujească astfel celor răi. Topoarele îşi stricau tăişul în trunchiurile învîrtoşate ca piatra, fierăstraiele îşi rupeau pînzele zimţuite: şi aşa, din copac în copac, .încer-cînd, căznind şi ocărind, slujitorii ajunseră la cedrul cel falnic, podoaba grădinii. Copacul verde, plin de vînj şi viaţă, aştepta liniştit, cu o cracă uscată, groasă, smulsă parcă de un fulger şi dărîma-tă jos la tulpină... Intr-o doară, amărîte, slugile loviră şi în el. Dar minune, topoarele se înfipseră cu putere în trunchiul din care săreau, în toate părţile, aşchii, ca într-un lemn moale de salcie... Curînd o cruce grosolană din lemn nestrunjit era gata încărcată pe umerii robilor şi pornită spre palatul lui Pilat, de unde pleca alaiul osîndei. Dar pe cînd se clătina zguduit de loviturile topoarelor, cedrul spunea celorlalţi copaci ce-1 bestemau că tocmai el s-a găsit să primească răstignirea Mîntuitorului: - „Tăceţi şi domoliţi-vă, că voi nu pricepeţi adîncul tainelor. Blestemul lumii nu se poate indica altfel: trebuia ca cel mai vinovat cu cel mai fără de pată să se întîlnească odată; ca mila cea mai desăvîrşită să se reverse peste vina cea mai fără de iertare şi să copleşească; omul cel mai josnic şi Dumnezeu să sufere aceleaşi chinuri la un loc... Eu am fost cel sortit de prorocii acestei întîlniri binecuvîntate şi rînduit ca trupurile amîndorura să spînzure de mine. Uitaţi-vă, eu duc acum Mîntuitorului căinţa lui Iuda!“ Zahei Orbul Partea I I. Panteră Spitalul se trezea în zori zguduit de vestea că peste noapte sosise „un caz“ grozav. Unul care orbise, aşa, din senin, la un chef, din pricina băuturii otrăvite. Infirmiere ciufulite părăseau mai devreme cabinele clădite din cearşafuri la capetele saloanelor şi purtau zvonuri tîrşîindu-şi tîrlicii somnoroşi pe mozaicul obosit dintre paturi. Bolnavii înfofoliţi în pături se întorceau pe o rînă unul spre altul: dacă e aşa la ce să mai trăieşti? Nici măcar să bei nu mai poţi. Cîrciumarii te otrăvesc pe banii tăi buni... Şi scuipînd cu ciudă aşteptau toţi amănunte. Totuşi întîmplarea avea şi o întorsătură mulţumitoare. Panteră, cazul cel mai interesant de pînă atunci, regele bolnavilor şi fala spitalului întreg, care monopoliza de ani toate îngrijirile şi tot răsfăţul, protejatul doctorilor şi al surorilor, Panteră era dintr-o dată, peste noapte, detronat. Altul îi lua locul, cu o boală nouă şi mult mai rară, orbenia din rachiu. Asta îi răcorea şi îi răzbuna pe toţi. Panteră ajunsese nesuferit. Îngîmfat şi trufit, el îşi făcea o glorie din boala lui şi dispreţuia pe toţi ceilalţi camarazi, ca pe nişte inferiori cu care nu sta de vorbă. „Cazul" lui era o culme şi el se socotea celebru... Şi pe bună dreptate: cu pielea trupului pestriţată peste tot de pete mari şi mici, cafenii-ne-gricioase ori galbene, el era'O minune. Începînd de la frunte şi obraji, apoi pe piept, gît şi spate, trecînd pe pîntece, şale şi buci peste pulpe pînă jos la glezne, omul era numai o bălţătură sălbatecă, ceea ce, cînd rămînea gol, îi da înfăţişarea fiarei de la care luase şi purta cu mîndrie numele. De hatîrul boalei acesteia el avea oricînd intrare slobodă în clinici şi porţile spitalului i se deschideau largi de cum se ivea. Sosea slab şi uscat ca o mortăciune, un fel de mumie tărcată abia tîrîndu-şi pielea bălţată întinsă pe oase ca pe nişte beţe şi intra numaidecît în tratament. Sta pînă ce se împiciorongea. Apoi pleca, urmărit de interesul medicilor care-1 pofteau să se întoarcă. Nu-i făceau mare lucru, îi altoiau în carne nişte ghinduri scoase de la vite. Dar sîmburii ăştia tainici, ajutaţi şi de alte leacuri, adaose cu mîncare bună, îl înviorau pentru cîteva luni. Adică îl împuterniceau să colinde vara bîlciurile unde, în pielea goală, legat de gît cu lanţ la intrarea comediilor, făcea pe omul panteră rînjind dinţii la ţăranii holbaţi şi la femeile spăimîntate care îşi scuipau în sîn. Iama se întorcea iarăşi fleşcăit la baza lui, spitalul: se istovise puterea altoiului. Doctorii îi dădeau din nou damf şi îl ţineau toată iama să se fălească cu el. îl cărau cu automobilul pe la şedinţele lor medicale, îl arătau doctorilor streini, îi publicau povestea cu poza lui prin gazete, din care unele treceau hotarul. 485 VASILE VOICULESCU El, hrănit, dezmierdat, huzurea singur într-o rezervă, ca un paşă, se-ntrema şi se-ngrăşa şi din nou nu-i mai ajungea nimeni cu prăjina la nas. Nu mai sfîrşea cu mofturile. Tot timpul o ţinea în bîzdîcuri şi toane. Nazuri la mîncare, reclamaţii că nu e bine îngrijit de infirmiere, obrăznicii şi scandaluri cu ceilalţi bolnavi, sclifoseli şi gudureli ca să capete bacşişuri... Şi nimeni n-avea ce-i face. Era poruncă să nu se atingă cineva de el. Care-şi punea mintea cu faimosul Panteră era pierdut. Zbura numaidecît afară, oricine ar fi fost. Panteră era tabu. Dar acum i se înfundase. Se sfîrşea cu el. Infirmiera de noapte destăinuise că medicul de gardă şi pe urmă toţi doctorii, uimiţi, spuseseră că orbul este „cel mai interesant caz“ întîlnit pînă atunci. Mult mai interesant ca Panteră care se răsuflase, orbul trebuia oprit cu orice chip, studiat îndelung şi pe toate feţele, prilej de observaţii, memorii prin reviste şi grozav subiect de teză pentru doctorat. Presupunerile se împliniră aidoma. Zilele şi săptămînile următoare lumea nu s-a ocupat decît de noul sosit, instalat singur în rezerva lui Panteră, mutat în salon cu ceilalţi bolnavi la un loc, părăsit şi uitat ca un ciuruc. Doctori, profesori, interni, externi, surori, autorităţi, prefect de poliţie, procuror, judecători, gazetari, fotografi, se perindau din ceas în ceas numai la patul orbului. Toţi îl cercetau, îl întrebau, luau note, scriau. Infirmiera care îngrijise de Panteră trecea acum pe lîngă omul-fiară fară să se sinchisească. Ba încă îl lovea dinadins cu cotul. După ce s-a stins vîlva şi s-a astîmpărat curiozitatea ştiinţifică, s-au pornit bolnavii din celelalte săli şi pavilioane în pelerinaj la colegul lor orb. Opriţi pînă atunci să nu-1 tulbure, se strecurau, pe rînd, cînd nu era supraveghere, şi-l priveau doar din uşă. Un voinic năstruşnic, lungit cu faţa în sus, dormea sau se prefăcea. Nu-1 încăpuse nici patul, nici rufaria spitalului. Nu intra în măsura oficială. Izmenele îi veneau doar pînă la genunchi. De acolo în jos picioarele îi zbuc-neau goale printre vergelele patului povîmit, cu tălpile ameninţînd spre tavan. Peste pieptul atletic cămaşa plesnită se umfla zadarnic să i-1 acopere. Iar braţele căzute în lături îşi atîmau buturii cămoşi ieşiţi din mînecile scurte pînă la coate şi se rezemau cu palmele în pardoseala rece. Chipul îi era învelit cu o basma, coborîtă peste ochii bandajaţi. Dar dedesubt se desluşea masivul gogonat al capului, pe grumazul puternic, numai coarde şi muşchi. Fusese pînă atunci într-o necurmată frămîntare. Dărîmase sub el trei paturi obişnuite. Nu-1 potoliseră decît cu doctorii amorţitoare. Cînd se trezea îşi smulgea legăturile de pe pleoape, cerea rachiu, se smucea să plece, răcnea să vie Stavarache cîrciumarul. Apoi, spăimîntat de întunericul nebiruit, bîjbîia neştiind încotro să apuce, se împiedeca şi cădea jos spumegînd. îl lăsau acolo pînă adormea. Atunci patru infirmieri îl urcau la loc în pat. Bolnavii îl priveau cu frică. Femeile de serviciu dimpotrivă, nu mai puteau după el. îşi făceau necontenit prilej să intre, ba cu treabă, ba de milă, şi întîrziau privindu-1. îl găseau frumos, cu chipul bărbătesc tăiat prelung, cu nasul drept, puternic şi bărbia cărnoasă, uşor adusă. Sub sprincenele bogate, ochii nu erau astupaţi, căutau mari şi tragici lumina. Nu se ştia ce fel de om fusese mai înainte, dar acum era o sălbăticiune. Nu suferea pe nimeni lîngă el. Refuza orice alinare şi ajutor. Medicii, surorile se căzneau zadarnic să-l îmblînzească. Se spăimînta numai de bezna în care intrase. Se liniştea puţin cînd îi făgăduiau să-i dea înapoi vederile. Atunci căsca ochii, îi strîngea, îi freca nebuneşte cu pumnii şi se zgîia apoi cît putea, doar o zări. Şi aştepta. Aşa se mai puteau apropia de el. Dar repede, deznădăjduit, iar îl apucau 486 INTEGRALA PROZEI LITERARE năvărliile, izbea medicamentele, alunga medicii, pleca orbiş, se pocnea de pereţi şi se prăvălea, furios pe întunericul cu care nu se putea deprinde. Panteră asculta tot mai bosumflat despre isprăvile rivalului şi nu spunea nimic. Dar toată tăcerea şi supărarea lui erau un protest împotriva noului bolnav şi a celor ce-i uneltiseră răsturnarea. Aştepta să-i iasă dreptatea ca untdelemnul, deasupra. înjura numai printre dinţi şi nu catadicsea să meargă cu ceilalţi să caşte gura la orb şi să-i audă sudalmele. Dar curiozitatea l-a biruit şi pînă la urmă s-a înduplecat. însă singur şi pe furiş. Era după-amia-ză cînd spitalul se odihneşte... A intrat... Orbul l-a simţit de la uşă şi şi-a încordat auzul, ridicînd uşor capul. Lui Panteră i s-a tăiat răsuflarea. Văzuse destui orbi, trăia doar printre cerşetori. Dar adîncimea durerii, arzimea nedumeririi, spăimîntătorul tragic din chipul încordat, toată înfăţişarea lui, voinicia-i atît de nedrept ciuntită, l-au cutremurat. Şi îndată un alt gînd, ca un fulger, a luat locul uimirii: Ăsta va fi cel mai grozav milog din cîţi străbat bîlciurile şi împodobesc cu durerile lor pridvoarele bisericilor. Se priceapea el! O mină de aur. Trebuie pus numaidecît mîna pe el; gîndul, repede închegat în plan, îl învioră mai mult decît orice altoi de ghinduri. De nu i-ar lua alţii înainte. Dar avea să vegheze. Făcu un pas. Orbul, proptit acum într-un cot, răcni atît de aspru: - Ce vrei? şi se încruntă atît de cumplit că Panteră încremeni. Cu zănatecul ăsta se cerea plan subţire. Şi se trase nesimţit înapoi. A doua zi se furişă iar, nevăzut de nimeni. Orbul îl întîmpină tot mînios. - Ce vrei? , - Să te ajut, răspunse mieros tărcatul, numai zîmbet, ca şi cînd nebunul l-ar fi putut vedea. - Dar cine eşti tu? - Un prieten, se mierloi şi mai dulce slăbănogul. - Eu n-am prieteni, i-o întoarse orbul. Fugi de-aici. Şi ridică ameninţător braţul. Dar Panteră nu se clinti. - Ţi-am adus leacul, strigă el cu semeţie. - Ce leac? se răsti bolnavul. , - Leacul tuturor boalelor, vesti Panteră şi păşi sigur. Orbul se înmuiase. - Leac? Ca să văz? - Nu mai întreba. întinde mîna, miroase şi gustă, îl îndemnă Panteră, dar tot de departe. Orbul se ridicase şi sta neliniştit. - Dă-1 încoa. Şi întinse mîna. Panteră îi puse acolo un clondir, pe care degetele bolnavului se încleştară instinctiv. - Ce-i aici? - Vezi şi tu, rîse Panteră cu viclenie. Adică miroase, se îndreptă tot el, că nu mai vezi. Dar pătimaşul nu mai ocoli sticla pe la nas. O duse drept la gură şi trase fără să se oprească, dintr-o dată, pe nerăsuflate, mai bine de un sfert. - Ho, stai, strigă Panteră. Şi îndrăzni să-l apuce de braţ. Dar uriaşul sculat în capul oaselor, se smuci şi cu o mişcare de nimic zvîrli pe slăbănog cît colo. - Dacă-i pe aşa nu mai viu şi nu-ţi mai aduc nimic, ameninţă el furios. 487 VASILE VOICULESCU Orbul ascultător se opri, desprinse sticla din gîtlej: - Ba să-mi mai aduci - şi răsuflă adînc. Mă, urmă el, ăsta-i basamac nu glumă. De unde dracu’îl ai? - L-am făcut eu anume pentru tine, cu spirt curat de aici din spital. -Acuma mă simt şi eu om, facu uşurat orbul. - Aşa e că arde? se lăuda slăbănogul. Are pe puţin patruzeci de grade. îl vrei mai dulce? - Nu; mai tare. O seninătate, o linişte neaşteptată se întinse pe chipul pînă atunci crispat al orbului. Destinderea îi cuprinse repede tot trupul, ca să treacă apoi în suflet. Sta acum molcomit, îmbunat, gata de vorbă şi prieteşug. - Lasă-mă să mai beau, se rugă el. - Nu se poate, îl certă Panteră. Te îmbeţi şi mă prinde supraveghetoarea. Ce te faci dacă mă dau afară? - Păi a mai rămas în sticlă, şi orbul clătina cu jind clondirul. - Bei la noapte. - Bine, se-nvoi. Dar îmi mai aduci? - în fiecare zi. Sînt doar prietenul tău. - De unde mă cunoşti? - De la Brăila. Sîntem amîndoi judeţ. Am lucrat împreună. Şi Panteră scorni cîteva minciuni. • — Bine, frate. Şi bolnavul se bucură ca un copil. Da’tutun îmi aduci? - Ţi-aduc şi tutun. Numa’ să nu fumezi decît tot noaptea, cînd bei rachiu. Pînă dimineaţa mirosul se risipeşte. - Vii şi tu să-mi ţii de urît? se rugă orbul. - Viu, făgădui fiara. Mi-aduc pătura şi mă-ntinz jos lîngă tine. - Rău e-n spital, începu bolnavul să se jeluiască. Nu-mi fac nimic. Mă ţin degeaba. Numa’ îmi zgîiesc ochii şi se uită în ei. Aş fugi să pot. - Lasă că te scot eu. Şi lui Panteră îi sări inima de bucurie. - Da’ unde să mă aciuiez? întreba deznădăjduit uriaşul, că n-am pe nimeni. - N-avea nici o grijă. Te iau eu la mine, spuse cu ifos tărcatul. - Păi ai tu unde şi cu ce să mă ţii? - Berechet. Numa’ să mă asculţi. - Te ascult. Da’ să mă duci la Dervent! - Te duc. Ce-i ăla Dervent? - Un schit. Lasă că-ţi spui pe urmă, cînd om fugi... Şi orbul, înduplecat, supus ca un miel, se dete întreg în mîinile ispititorului, care ca dintr-un caier încîlcit toarse toată povestea omului. Orbul îşi mărturisi numele, Zahei, ceea ce nu vrusese să spuie la nimeni. Panteră, grijuliu, îl cercetă mai întîi dacă are rude, care să-l scoată din spital şi să-l ţie la ele. Se linişti. Zahei n-avea neamuri, n-avea amantă, n-avea pe nimeni. Şi cîteva nopţi în şir orbul se spovedi cu o limbuţie care îl uimea pe noul prieten. 488 INTEGRALA PROZEI LITERARE Fecior de pescar, rămăsese de mic fară părinţi şi crescuse muncind prin cherhanalele bălţilor Dunării. - Mă, peştele te hrăneşte şi te creşte mare mai abitir decît orice alte bucate, lăuda el cu jind viaţa-i de odinioară, trecută între ape şi ostroave. Mă vezi? Eu nu mîncam decît somn şi morun. Nu de ăia micii, prinşi în năvoade. Mi-i alegeam eu singur şi mă luptam cu ei în cîrlige. îi loveam la mir cu drugul şi-i trăgeam la mal cu cangea. Tii! Ce dor mi-e de-o ciorbă de peşte cu ardei. Da’ ăştia n-au p-aici. - Lasă că mănînci la mine, se lăuda Panteră. - Cu mămăligă pripită? - Să-ţi lingi deştele, îl aţîţa prietenul. - Mă, da’ să nu fie scuipici, se-ngrijora Zahei. - Da’ de unde. Bucăţi ca pe picior. Şi Panteră îşi mîngîie oasele lui sfrijite. - Ştii tu, urmă orbul prins de nostalgie, că uneori cînd spintecam cîte un somn căzut din proaspăt, găseam o mînă, un picior?... - De om? se mira slăbănogul. - De om, da’ de ce altceva? Odată, la ghecet, am dat, în burta unuia mare cît un viţel, peste un copil întreg. - Viu? se minuna Panteră. -Aş, viu! începuse să putrezească acolo în bărdanul lighioanei. îl răpise de la scăldat. Că ăştia înghit tot, încheie cu mîndrie orbul. Panteră căsca gura la el şi-l îndemna necontenit să povestească în fumul ardeiat de tutun şi mirosul îmbătător de basamac. - Şi de ce ai părăsit bălţile şi te-ai făcut salahor? îl iscodi Panteră. Zahei istorisi îndelung cum, după ce smintise în bătaie la o refenea un sat întreg, trebuise să fugă la Brăila. Se ţineau haită toţi după el, zi-noapte, pîndindu-1 să-l împuşte. Altfel nu-1 puteau birui. - De cîţi ani eşti? îl întrebă prietenul, privindu-i cu pizmă statura uriaşă. - Nu ştiu, nu i-am numărat, răspunse senin Zahei. - Cînd ai făcut armata? că-ţi aflu eu socoteala. - Păi eu n-am tras sorţii. Am fugit de recrutări şi m-am tot ascuns prin ostroave. Mă cercetau jandarmii. Le făceam cinste şi mă lăsau în pace. Da’tu de cîţi ani crezi că sînt? întrebă el copilăreşte pe tovarăş. Ăsta îl prubului din ochi. - N-ai mai mult de douăzeci şi cinci. Poate şi mai puţin. - Ştiu eu? încuviinţă orbul pe gînduri. Eu nu mi-am ţinut nici o socoteală de viaţa mea. Cînd a ajuns cu povestea la orbire, zănatecul a avut din nou o izbucnire de furie cu zguduiri şi încleştări ca de ducă-se pe pustii, şi-l înhăţă pe Panteră care crezu că i-a sosit sfîrşitul. - Mă, să mă duci întîi şi-ntîi la Stavarache, auzi tu, răcni el zgîlţîind pe Panteră. Vreau să-i sucesc gîtul, pe urmă să dărîm cu mîinile astea circiuma peste el şi să-i dau foc. - Te duc, cum să nu te duc, Zahei, gîfîia din toată plăpînzenia lui, slăbănogul. Da’ ce ai cu mine? - Mă, să ştii că nu glumesc. Te juri? Şi orbul bolovăni ochii lui bezmetici. 489 VASILE VOICULESCU - Mă jur. Ce-aş avea să nu te duc? Dar dă-mi drumul, se ruga sugrumat Panteră. - Ca să ştii, dacă mă minţi, te omor pe tine... - Dar ziceai că-ntîi să te duc la Dervent, cerca să-l abată de la gîndul omorului prietenul, care-şi găsise beleaua. Şi-l iscodi iar, ce e ăla? Derventul e un schit pe malul bulgăresc al Dunării, cam în dreptul Călăraşilor. - Trecem Dunărea la Silistra, făcea orbul planul, o luăm la stînga pe mal, ştiu eu potecile, ne strecurăm printre majă şi lozii şi ajungem tocmai bine pe-nserat. Dormim acolo lîngă cruce, ne citesc popii şi capăt vederile. Zahei fusese în copilărie acolo cu un pescar bolnav şi văzuse minunea: Omul gata să moară, osîndit de doctori, părăsit de babe, alungat din spitale, zvîrlit de neamuri, se tămăduise veghind o noapte în rugăciuni la piciorul unei cruci de piatră. - Şi ce are în ea crucea? întrebă interesat Panteră. Cum e? Este mare? - E mai măruntă ca un stat de om, povestea orbul. La început, de mult, a fost numa’ un sîm-bure de piatră în pămînt. După ce au descoperit-o oamenii a început să crească. Pe fiecare an se înalţă şi se îngroaşe... - Păi ar fi ajuns pînă la cer, mîrîi Panteră. - Nu fi prost! Că nu creşte decît o picătură. Mai puţin ca grosimea unui fir de păr într-un an. - Şi de ce creşte? făcea cu neîncredere tărcatul. - De lacrămile bolnavilor, spunea cu toată încredinţarea orbul. Am văzut şi eu atunci puterile ei. Pîlpîia toată de lumînări aprinse lipite în toate părţile pe ea. Acolo te faci şi tu sănătos, încheie Zahei. De aia să mă duci. Acum interesul îl lega mai mult decît frăţeşte de Panteră, pe care-1 ceru de la medici tovarăş de cameră. Rămăsese tot rebel şi sălbatec pentru ceilalţi. Dar pe slăbănog îl asculta cu sfinţenie. Orbul îşi găsise în el sprijin şi alinare, spre marea uimire a tuturor. Nimeni nu cunoştea meşteşugul cu care îl îmblînzise Panteră, care acum îşi da iar ifose; spunea că se găsise rudă cu orbul, care nu dezminţea scornitura. Acum doctorii şi surorile se rugau de Panteră ca să-l domolească pe Zahei să se supuie cercetărilor şi să se lase îngrijit. Şi omul-fiară începu iar să tragă foloase de pe urma acestui amestec în treburile spitalului. " * Trecură încet sărbătorile mari ale iernii. Panteră se gîndea mereu cu părere de rău la câştigul pierdut. Orbul ar fi agonisit bani, nu jucărie, aşezat cu meşteşug în tinda unei biserici boiereşti. Dar nu era chip să-l scoată din ghearele doctorilor care învăţau pe el ceea ce nu ştiuseră pînă atunci. Şi apoi era prea devreme pentru altoaiele lui care se mai cereau primenite şi boala asta cu bălţătura nu suferea frigul. Panteră trebuia s-o cocoloşească la căldura spitalului. Dar, într-o zi, îi sări inima de spaimă. Se încrucişase pe sălile spitalului cu Jachetă, vechi staroste de cerşetori şi mare exploatator al milogilor. Erau vreo trei-patru de ăştia, care se aţineau la porţile spitalelor, să culeagă infirmi, ciungi, ologi, orbi, schilozi fară căpătîi, pe care să-i înroleze în sotniile lor de cerşetori. Ei îşi făceau o concurenţă straşnică. Unii mergeau pînă acolo să împartă pe jumătate cu milogul cîştigul adus. 490 INTEGRALA PROZEI LITERARE Jachetă, fară nici o bănuială, destăinui lui Panteră pe care-1 ştia de altă meserie planul său. Aflase din gazete vîlva făcută de orbirea lui Zahei, dăduse tîrcoale clinicii şi şe interesase le medici dîndu-se rudă cu orbul. Se părea că nu se mai poate face nimic pentru tămăduirea lui şi urma, la o mică stăruinţă, să i se dea drumul din spital. - Vrei să-l iei chiar acum? şi Panteră se prefăcu nepăsător. - Nu. Jachetă pipăia numai terenul. Cerca să cumpere infirmierele care să vegheze să nu intre alţi concurenţi pe fir şi mai ales să înduplece pe orb să meargă cu el. Dacă se poate chiar să-l angajeze mai dinainte. Petele de pe obrajii lui Panteră se înnegriră şi mai rău, dar îşi ţinu firea. „Uite, domnule, cum se găsesc să-ţi fure afacerea de sub nas“, gîndi el. Se prefăcu însă că nu ştie nimic despre orb. Dar bine că i-a spus lui. De acum are să se intereseze. Să lase pe el, are să i-1 dea în palmă. Ar fi cuminte să nu stăruie acum şi mai ales să nu amestece personalul spitalului în treburile lui, că are să-l vînză. - Mi-e frică să nu-mi ia înainte alde Vlădica, ori Epitropu, se mărturisi Jachetă înşirîndu-şi concurenţa. - N-ai nici o grijă, îl asigură bălţatul. Vorbeşte cu portarul să nu-i primească. Pentru asta dă-i un bacşiş bun, că e de-al nostru. Şi îl ţinu pe geambaş de vorbă pînă trecu ceasul de primire la bolnavi. Apoi îl petrecu cu făgăduiala că joia viitoare găseşte pe orb gata să-l urmeze. Şi nu mai avu răbdare, alergă la Zahei şi începu să-l răzvrătească. - Nu te las să mai stai aici, începu el aprins. Doftorii ăştia sînt nişte cîini. Orbul asculta încruntat. - Chiar în noaptea asta trebuie să fugi, urmă Panteră furios. - Să fugim, că fară tine nu plec, încuviinţă orbul. Mi s-a urît şi mie. - Nu de asta, ţipă indignat tovarăşul. - Dar de ce? - Vor să-ţi scoată ochii, zvîrli vorba grea Panteră. - Să-mi scoată ochii? Da’ ce, eu mai am ochi? -Ai, şi încă buni, îl linguşi prietenul. Ai să-i deschizi curînd mari, cînd om ajunge la Dervent. Orbul rămăsese pe gînduri, stîmit. - Şi de ce să mi-i scoată? întrebă el liniştit. - Cică să facă o încercare de-a lor pe tine, încercă să-l tulbure Panteră. - Să facă, numai să iasă bine. - Cum o să iasă, se indignă slăbănogul, dacă vor să ţi-i schimbe pe ai tăi cu nişte ochi de bou? Orbul se încruntă. Nu pricepea. - îţi scot ochii tăi buni — sănătoşi şi-ţi lipesc alţii de vită. înţelegi? Cum au să se prinză? Au să se scurgă, să se topească la fel ca altoaiele mele. După ce eşti orb mai umbli o bucată de vreme şi de rîsul lumii, cu perechea de ochi cît pumnul. Te pomeneşti că-ţi cresc şi coame. Să nu te laşi, mă Zahei. - Nu mă las, se-nvoi ascultător acesta. - Mai ales că vor să înceapă numai cu unul. 491 VASILE VOICULESCU - Cum cu unul? - Să-ţi puie la încercare numai un ochi strein. Ai fi cearcîr, c-un ochi de-un fel şi cu celălat de alt fel. Mai mare batjocura... Păcat de tine. Tu singur tragi nădejde cu timpul, cu slujbe şi rugăciuni, să-ţi capeţi la loc vederea. Pînă la Dervent mai încercăm. Zahei asculta. - Eu te sfătuiesc să fugi chiar în noaptea asta. - Fug, dacă mergi şi tu cu mine. - N-am ce face, se jertfi Panteră. Cu toate că nu sînt vindecat bine şi aş mai avea de stat, nu pot să te las. M-am legat, merg cu tine. - Dar haine, bani? întrebă orbul. - Eu am grijă de toate. Dimineaţa infirmiera găsi paturile orbului şi al lui Panteră neatinse şi ei nicăieri. II. Groapa gunoaielor La extrema periferie a Bucureştilor, într-o groapă de mal fără stăpîn a lacului Floreasca, unde se cară necurăţeniile oraşului, printre troiene de gunoaie şi nămeţi de murdării, s-a iscat un cîrd de cocioabe, magherniţe, chichineţe, colice, bojdeuci şi tot soiul de alte coşare şi coşmelii, în tot felul de poziţii şi înfăţişări neaşteptate, de la tragic la caricatură: pleoştite, pe brînci, într-o rină, căzute pe spate, povîrnite în lături ca ameţite, cu căciula acoperişului într-o parte, schiloade, sprijinite-n pîrghii, oarbe de ochii ferestrelor, fără gurile uşilor. Unele sînt de pămînt şi balegă bătută cu paie, altele de scînduri putrede, cîteva de cărămizi grămădite una peste alta, fără nici un mortar între ele, multe din petece de tablă mîncate de lepra ruginii şi cartoane gudronate adunate din gunoaie. înghesuite în neorînduială, vîrîte una în coasta alteia, ori bot în bot, sau întorcîndu-şi spatele, cine-a mai stat să aleagă şi să rînduiască? Care cum au vrut, lucrători, zilieri săraci, mai ales ţigani sătui de pribegie, atraşi ca gîngăniile de lumină, a-au aşezat aici şi în cîteva zile şi-au durat sălaşul şubred. Parc-ar avea nevoie de palate? Din primăvară pînă în gura iernii stau toţi numai pe afară sau sînt plecaţi. Cînd dă gerul se strîng la adăpost şi se grămădesc ai casei într-un singur pat sub mormane de zdrenţe împuţite. Cei mai mulţi sînt lăutari. Peste tot răsună scîrţîitul de viori, ori schelălăieli de ţambale. Mari şi mici cîntă ori se învaţă să mînuiască arcuşul şi chinuiesc diblele care ţipă în mîinile lor. Aşa s-a alcătuit un cătunaş unde vieţuieşte şi se perindă un amestec de lume lepădată la marginea cea mai dinafară a vieţii sociale. Inşi rămaşi fără îndeletniciri, oameni scăpătaţi din rosturile lor, borfaşi prigoniţi de poliţie, cerşetori şi haimanale, cîte un dezertor ori scăpat din temniţă, mulţi derbedei şi leneşi, femei fără căpătîi, fete urgisite, proxenete în căutare de marfă nouă, prostituate certate cu ţaţele, slugi fără stăpîn... Cer găzduire pentru o noapte-două, apoi pleacă mai departe. Alţii rămîn cu săptămînile, ori se statornicesc încropindu-şi alături bîrlogul ca păsările din cioburi şi fărâmături. Şi pecinginea se întinde. 492 INTEGRALA PROZEI LITERARE Aici, în limanul vagabonzilor, a picat într-un miez de noapte din preajma Bunei Vestiri, Panteră cu orbul, la vechea lui gazdă, barosanul Paraipan, bătrîn hoţoman, pocăit de vîrstă şi mai cu seamă de bătăi. Ăsta, buimac de somn, la început s-a speriat. Ca, după ce a aprins gazomiţa, numaidecît să se bucure. însă tot nu pricepea. Ţinuse, zicea el, odaia slobodă, dar nu-şi aştepta chiriaşul aşa devreme. Panteră venea totdeauna după Paşti, cînd da căldura. Ce se întîmplase? - Te-au gonit din spital? Panteră îi facu semn cu degetul la gură să tacă. în odaie mai dormeau pe jos cîţiva streini în treacăt. Şi s-au culcat unii peste alţii fără lămuriri. în bojdeucile astea răpănoase încape o claie de oameni. Cu cît mai mulţi, cu atît îşi ţin unul altuia de cald. A doua zi bătrînul a făcut musafirilor primire oficială. Mărunt de statură, gras, rotofei şi zîm-bitor, cu ochii uşor boboşaţi şi obrajii rumeni acoperiţi de favoriţi în care intrau să se ascunză, albe, cozile unor mustăţi groase ca vrăbiile, el aducea cu Franz Iozef bătrîn. Şi Paraipan făcea tot ce-i sta în putinţă să sporească asemănarea. La zile mari îmbrăca o jachetă înverzită de vreme şi peste jiletca ce-i rotunjea pîntecul imperial trecea, prin cheutoarea găurii nasturului de la mijloc, un lanţ lung de double, ca un cordon de cine ştie ce decoraţie. în zilele de rînd umbla într-o cămaşă de noapte lungă ţărănească şi în papuci. Rămăsese numai el şi nevasta. Copiilor, fete măritate şi băieţi însuraţi, le înjghebase cîte o ghimirlie prin apropiere. Cînd ieşea dimineaţa şi îşi striga nepoţeii, ţîşneau toţi droaie, de-a valma, ca purecii şi găinile din coteţe, care cunoşteau chemarea şi alergau amestecaţi, puşi pe-ncăie-rate, la mîinile lui pline de floricele ori boabe de porumb fiert. Numaidecît Panteră s-a pus pe lucru. Treaba zorea. Orbul se cerea înţolit cum se cuvine pentru meseria asta grea, în care lumii trebuie să-i scoţi cu sila banul din buzunar. Zahei deci trebuia să se înfăţişeze cît mai potrivit, să stîmească mila, amestecată cu uimire şi respect. Pomana avea să fie cu atît mai grasă cu cît impresia făcută de cerşetor era să fie mai mare. Asta era teoria lui Panteră. Săracii, oamenii de rînd, sînt sortiţi de la Dumnezeu să sufere mizeria. Nenorocirea lor nu mişcă pe nimeni. E un fel de drept şi o datorie a lor să nu aibă ce mînca şi să rabde. Pe cînd pentru bogaţi, pentru cei de neam, năpasta este o nedreptate strigătoare, care trebuie numaidecît alinată, o neorînduială care repede trebuie îndreptată. Cu cît căderea e mai din înălţime, cu atît deşteptă o mai adîncă compătimire şi deci răsplata, compensaţia ei în milostenie este mai mare. Cu cît dezastrul izbeşte mai sus, cu atît devine mai impunător inimii şi pungii milostivilor. Era de altfel şi mîndria şi interesul lui de impresar nou şi deştept să iasă din cărările bătute de ceilalţi patroni de cerşetori care îşi îmbracă milogii numai în zdrenţe. La înfăţişarea izbitoare a orbului, la statura-i impunătoare, la frumuseţea chipului întipărit cu o nobilă durere, Panteră simţea că se cuvine o altă ramă, un alt cadru de prezentare. Ca un regizor priceput el căuta masca potrivită, costumul cuvenit, oarecum boieresc. Zahei fugise din spital cu hainele lui de salahor şi bocancii sălbateci cari puteau fi dreşi şi lustruiţi. Nu asta era greutatea. La urma-urmei chiar un palton obişnuit putea acoperi rupturile cu care era îmbrăcat orbul. Dar de unde palton? Şi mai ales unul pe jnăsura de uriaş a viitorului milog? Panteră visa pentru omul lui o mantie neagră, dacă s-ar putea cu o pelerină ambiţioasă lungă pînă-n pămînt, aşa cum văzuse el într-o poză romantică. Aşa ceva ar fi căzut orbului de minune. Mai ales că începuse să-i crească la loc pletele negre şi cîrlionţate tunse la piele la spi- 493 VASILE VOICULESCU tel Ce grozav ar fi fost să-l poată înfăţişă eu capul gol! Dar era încă frig. Era nemerită o căciu-a de astrahan şi asta se putea fura uşor de undeva. I-a propus lui Zahei să-şi lase barbă. I-ar fi adaogat şi o cuvioşie in plus, nadă preţioasă pentru milostivnici. Orbul a refuzat scurt. Deprinsese de mult sa se radă, pe întuneric chiar. La nevoie cu un briceag, cu o lamă de coasă bine ascuţită şi Pantera se zbatea pînă peste cap înglodat în piedici si greutăti ' ' Chemaţi de Paraipan, cei cîţiva telali colindători prin oraş după haine vechi, la vederea robului detera din umeri. Unde se pomenea în terfeloagele tîrgului lor de vechituri haine sau palton sa mcapa cogeamite năzdrăvan? Făgăduiră totuşi într-o doară să ponteze la vreo namilă de boier o dulama sau o şuba îmblănită pe care să nu o mai găsească stăpînul dimineaţa în cuier Pe urmă lesne te mvoieşti s-o scoţi tu de la slugi. ' Pînă atunci Panteră se mulţumi să poruncească la un cîrpaci un fel de caftan ca de birjar croit otova din două pături milităreşti, cu poale-n pămînt, şi mîneci largi în chip de manşoane, fo care orbul sa intre pe de-a-ntregul şi să-şi ascunză mizeria Zvonul despre pripăşirea lui Zahei se lăţise. Panteră veghease din răsputeri asupra lui ca asupra unei comori. Daca ar fi fost chip l-ar fi ţinut pitit. Dar trebuia să-l arate la croitor, la cizmar. Uneori sa-1 parasească, alergînd după nevoile cerute de pregătiri. Pînă la o vreme numai a rina Paraipanca il avea m grijă. Dar repede se îndesară fetele şi nurorile lui Paraipan apoi alte rubedenii pe urmă vecine. Năvăliră copiii, toţi nepoţii şi tot poşidicul uliţei, plini de curiozitate, lacomi de noutăţi care umplură lumea de vorbe. Femeile mai îndrăzneţe, îl mîncau pe orb dlZ,Î ^ HP°'tU, mgnjlrileudln SPltal » albiseră obrajii, îi limpeziseră chipul îmblînzit de mihnire. Şi de cmd împuţinase băutura se Tăcuse mai frumos. Încît toate se dădeau jindoase la el. Unele cercau sa-1 mmgiie. Altele ca şi cînd le-ar fi văzut îi faceau semne si îndemnuri neruşinate. Le înnebunea o putere, o momeală bărbătească fară împotrivire, parcă ar fi fost trase de el ca bucăţile de fier de un magnet. ’ Dar orbul furios le alunga cu înjurături şi îmbrînceli. Ca toţi bărbaţii frumoşi si voinici el t, dispreţuia cu sila muierile. Mai ales pe cele destrăbălate. Şi mai cu osebire acum.' La sudălmile lui, sarea Paraipan on nevastă-sa şi golea odaia. Numai Ruţa, nora lor cea tînără, mai înviersuna- bftUtf- D’ChlS,J pnmenltă’ dată cu rumenele, cu panglici în laţe, îşi facea necon-ît calea-valea la soacra. Cum prindea prilej, da buzna peste Zahei. Baba auzea si sărea: _ eşi, jagardea... Şi o mhăţa de coade. încăiereala era gata şi nu se sfîrsea decît afară în drum De râul astora ajunseseră ca atunci cînd plecau toţi de-acasă să-l încuie pe orb cu lacăt pe dinafară: III. Lupta cu bezna în tot acest timp orbul sta posomorit, ghemuit în el. îi trecuseră furiile dintîi, copilăreşti si ovedite neputincioase. Razvrătirea cu care primise orbirea, zbuciumul nesupunerii sălbatece mima.nebuna cu care intimpmase îngrijirile şi pe cei care i le aduceau, toate se potoliseră. ’ azuse acum intr-o spaimă, un fel de cutremur pentru tot ceea ce nu vedea si nu cunoştea ara Pantera nu indraznea sa se mişte, să întinză mîna, să clintească un picior. S-ar fi părut piro- am0rtire' Nu' Era un fel de ruSine> o umilire pentru neputinţa lui, el fălosul de odinioară 494 INTEGRALA PROZEI LITERARE al tuturor puterilor trupului. Acum nu mai era stăpîn slobod pe nici una din forţele zăcaşe în el robite beznelor. Trebuia să-l cîrmuiască altul. Era în stare să-i puie piedică şi să-l trîntească un copil. Şi neputinţa asta îl sfărîmase. Panteră nu-şi da seama anume. Dar simţea că se petrece o năruire în tovarăşul lui şi îi fu ;eamă să nu-1 piardă. De unde poţi şti? îşi face seamă singur. Cît e de nebun te pomeneşti cu el spînzurat. Mai ales lipsa de băutură îl poate împinge la toate deznădejdile. S-a gîndit deci să-i vie în ajutor şi să-i dea curaj. A chemat pe ascuns o ţigancă cu buh de vrăjitoare şi a pus-o să dea orbului în ghioc şi în cărţi, după ce o dăscălise el mai înainte ce să-i spuie şi cum să-l povăţuiască. Mai cu seamă să-l oprească de la băut şi de la fumat, care costau prea scump. Baba, venită ca din întîmplare, l-a uimit pe orb ghicindu-i tot trecutul, aşa cum îl povestise el lui Panteră. Pe urmă i-a descoperit tainic că are să-şi găsească vederile într-o biserică. Nu se desluşeşte dacă aproape sau departe (Panteră se ferea de Dervent), dar are să colinde mult. Tămăduirea îi vine de la o fiară. Asta îl impresionă adînc. Bine, biserica ar putea fi Derventul. Dar ce fiară să-l ajute? A, da, Panteră... Şi orbul se bucură. Destăinuirea îi lega cu încă o mie de noduri tainice de tovarăşul lui. Vrăjitoarea sfîrşi cum o învăţase bălţatul oprindu-1 cu desăvîrşire de la orice fel de băutură şi de la tutun. Şi îndeosebi îl jura să amîie orice răzbunare, orice şi-ar fi pus în gînd să facă rău, pînă după căpătarea vederilor. Să nu verse picătură de sînge, să nu omoare nici măcar un pui de găină. Pe urmă putea să facă ce vrea. Pînă atunci însă soarta îl cerea legat. - Uite, ai aici, şi hoaţa bătea cărţile cu arătătorul încîrligat, o daravelă cu unul de ghindă. Se arată slab şi înalt cu ochi mari şi nasul încovoiat. Se ridică hain, cu duşmănie asupra ta... - Ăsta e Stavrache, crişneanul, îşi zicea Zahei. - Să nu te întîlneşti cu el pînă ce nu ţi se dezleagă ochii şi nu vezi, că e rău de tot. Cărţile arată că fără ochii tăi buni nu-1 birui. Te răpune el. Orbul primi şi se plecă înseninat. Acum sfiala lui, amestecată cu ruşine de lumea cealaltă, se prefăcea într-o aşteptare sălbatecă, neclintită, din care nu îngăduia pe nimeni să-l tulbure. Nu suferea de la nimeni nici o vorbă, nici sprijin. Doar pe Panteră îl primea. Se lăsa în mîinile lui ca un copil. De la el cerea mîncarea şi cu el deprindea să facă drumul pînă afară, la lac, unde mai răsufla. îl asculta în toate şi se supunea orbeşte. * Dar şuvoiul de viaţă din el, zăgăzuit de orbenie, îl silea fără voie şi fară ştirea lui să pornească pe alte căi ca să găsească înlocuitori ochilor pierduţi. Adîncit în el ca într-o găoace nu se mişca zi-noapte. Nu întreba, nu cerea, nu se interesa de nimic. Foame, sete, alunecau pe lîngă el neputincioase. Nemişcat, aţintit, bîjbîia tot timpul acolo, în întunericul lăuntric şi din cînd în cînd, cu răsuflarea oprită, pîndea. Un pas prin odaie răsuna acum, întîi în adîncul lui şi apoi afară, unde începea să ia o formă, să se întrupeze în anume fel, spre deosebire de alţi paşi. Un foşnet de fustă se desluşea, nu în ureche, ci în altă parte, într-o băgare de seamă a inimii, se desluşea hotărîtor de alte foşnete. Uşa scîrţîia în anume chip cînd 495 VASILE VOICULESCU intra Panteră, altfel cînd o deschidea Paraipan şi cu totul deosebit cînd se strecura un copil. Glasurile căpătau chipuri şi puteau să întregească şi să înlocuiască ele singure pe vorbitori. El care altădată nu se privise în oglindă nici măcar cînd se bărbierea, îşi pipăia acum îndelung părul şi apoi îşi întreba degetele ce culoare au simţit. îşi trecea mîinile pe piele, pe haine şi numaidecît le apăsa pe frunte cerîndu-le acolo ştiri, care soseau şovăitoare. Dar nu se mulţumea. Le trimitea înapoi să se deprindă, să înveţe, ca la şcoală. Mirosul lui odinioară stîngaci, ajunsese acum un crainic isteţ, ca un copoi. îl deprindea să cunoască izul de femeie, altul decît cel de bărbat ori de copil, izul de ţigan osebit de cel de romîn, cum ar fi desluşit mirosuri de flori deosebite. Astfel, el care nu se sinchisise de sine, trăind într-o necunoştinţă de vită, lua acum în taină, pic cu pic, ştiinţă despre el şi despre tot ceea ce, în afara ochilor pierduţi, avusese, alături de ei, zestre bună şi putere firească a zidirii lui. Se inventaria pe sine, nu din curiozitate ori din urît, ci dintr-o stăruitor de dureroasă nevoie pentru o nouă alcătuire, pentru o întregire din care să poată lipsi vederea. Deznădejdea îl împingea la o lărgire şi la o ascuţire de sine, care-1 umpleau de o frică pîlpăi-toare. începea o caznă fără de răgaz: să strămute bucăţică cu bucăţică lumea neagră din afară în lăuntrul lui, ca s-o plăsmuiască acolo iar, ca mai înainte cînd o vedea aievea. Migală uriaşă pentru o viaţă întreagă. IV Popa Gioarsă Mai era puţin pînă la Buna Vestire. Panteră zorea la mantia orbului. Un guler mare de samur, destul de chelbos, şterpelit de cine ştie unde, avea să-i dea măreţia compromisă de stofa şi croiala proastă. O cingătoare de catifea stacojie cu o cataramă în paftale de aramă adăoga ceva de vlădică. în dîrdora pregătirilor pică popa Gioarsă de la biserica mahalalei apropiate. Vremea se în-moinase, ciuruia la streşini şi cocioabele parcă pluteau în noroiul cleios al gropii. Ici, colo cîte un bolovan şoldiu însemna cărarea pe unde puteai răzbi. Altfel îţi lăsai acolo în mocirlă încălţămintea sau, dacă aveai cizme, intrai pînă la carîmbi. Bătrîiorul, obişnuit cu stările localnice, sărea sprinten din piatră în piatră şi nu se lăsa pînă nu pătrundea peste tot. Afară de zi întîi cînd purcedea cu botezul, el făcea şi în cursul lunii un fel de inspecţii inopinante cătunului. Asta din mai multe pricini. Întîi fiindcă se prăpădea după ţigăncile tinere. Au ceva arzui în ele şi sînt mai ieftine. Popa era văduv şi îşi agonisea, în chip de slujnică, cîte o ţiitoare scoasă din groapa gunoaielor. Cînd sătulă de zgîrcenia şi de alte cusururi ascunse ale popii, fetişcana fugea cu bocceaua încărcată de rufe, aşternuturi şi alte mărunţişuri, păgubaşul alerga la cătun. N-avea obicei să se plîngă poliţiei. Ştia că pe fugară nu o mai găseşte, dar îşi căuta singur din casă în casă cîte unul din lucrurile dosite. Al doilea, cu prilejul cercetărilor ochea o nouă ţigăncuşă şi punea pe Paraipanca ori pe altă codoaşă să i-o aducă. Pentru asta nu se da înapoi de la nici o cheltuială. Aleasa lui lua locul de gospodină. Şi după pilda înaintaşelor o ştergea şi ea curînd, ca să dea rînd şi cîştig altor urmaşe. 496 INTEGRALA PROZEI LITERARE Se vede că popa pe lîngă pagube avea şi bucurii, că nu se da bătut. Se făcea că nu pricepe şmecheria şi se arăta mulţumitor să fie păcălit iar de o nouă slujnicuţă. Al treilea, cotrobăind prin casele ţiganilor, da uneori peste lucruri de preţ: mătăsuri, broderii, blănuri scumpe. Descoperea argintării, giuvaericale, odoare de aur şi nestemate, pe care le cumpăra pe nimic de la borfaşii grăbiţi să scape cît mai repede de ele. - Ce să-ţi dau pe gioarsele astea? zicea popa cîntărind ceasornicul, ori broşa sau inelele, cu ochii în altă parte, ca să nu i se citească în ei preţul adevărat care îi sticlea în priviri. Şi nasul i se ascuţea ca un clonţ de pradă. De aici porecla de popa Gioarsă. Cu „gioarsele" adunate popa se pricepea să facă un mic negoţ, pe picior. Avea enoriaşele lui pricepute să desfacă marfa în alte mahalale, pe ascuns şi fără primejdie. Popa intra astfel cu mîna goală în cătun, jăluindu-se că a fost jăfuit, şi se întorcea cu buzunarele borţoase de marfă bună şi căutată. Pînă seara pica şi ţigăncuşa la aşternut. * De data asta popa a tras ca din întîmplare la cocioaba lui Paraipan. A deschis fără să ciocănească şi să mai întrebe. Blagoslovi şi se prefăcu că nu ştie nimic de orbul care sta înţelenit pe laviţa de lîngă perete. Panteră sări în faţa lui să-l acopere. Dar namila din dosul lui i se revărsa pe toate laturile. - Ce-i cu voinicul ăsta? nu l-am mai zărit pînă acum la voi, Paraipane. Paraipan, încurcat, tăcea. - E luptător la circ? că am văzut în oraş nişte afişe cu vreo zece uriaşi ca el. Ăsta cînd s-o ridica drept în picioare îţi sparge tavanul, glumi popa ca să mai încălzească gheaţa cu care era primit. - E un prieten al meu, păşi cu scumpătate la vorbă Panteră. - Păi tu trebuia să fii la vremea asta în spital, i-o întoarse popa. De ce ai ieşit? - Pentru nişte treburi. -Ale tale ori ale ăstuia? şi arătă pe orb. Că meşteşugul tău n-are căutare acum. La vară, cînd s-or deschide comediile. Şi cum te cheamă, voinice? Nu răspunse nimeni. - încotro mergi, omule? Panteră fierbea. - Are necazuri mari părinte, nu-i arde de vorbă. - Eşti tutorele lui? De ce răspunzi pentru el? Ia dă-te la o parte să vorbesc eu cu el. - Da’ ce eşti dumneata, pricoror? Ce ai cu tainele lui? se oţărî Panteră. - N-am nimic. Dar poate o fi avînd ceva de spus. De ce să-l împiedici tu? Sînt duhovnic, se îndreptă popa spre Zahei. Dacă te apasă ceva pe suflet, mărturiseşte fără teamă. Orbul sta înainte, ţeapăn. - Lasă-1 părinte în pace, se amestecă şi Paraipan. - îi fac ceva dacă mă uit la el? Voinic om şi frumos, adaose popa. S-ar face treabă bună cu el. De ce-1 ascundeţi? se hotărî în sfîrşit preotul s-o curme cu vicleniile. Şi o tăie drept. 497 VASILE VOICULESCU - Parcă eu nu ştiu că e orbul cu care a fugit slăbănogul din spital. Sufletul lui Panteră îngheţă. - Mi s-a spovedit noru-ta, Ruţa, şi mi-a spus tot, Paraipane. Şi pe tine te credeam om cu minte şi cu cap, mă Panteră. Ce-o să faci tu singur cu orbul în spinare? Am venit să te-ajut. Adu pe orbul ăsta la mine. Cum te cheamă, omule? Şi se întoarse spre Zahei. Orbul nu deschise gura. - îmi place, continuă popa, şi-şi plescăi limba. îi stă bine. Ăsta înmoaie inima oricît de împietrită. Aduceţi-1 între milogii mei: îi dau locul din frunte. îi ticluiesc o poveste cu nişte peripeţii şi nişte minuni de pomină. Şi-i facem şi lui un rost pe lume. Toţi tăceau cu nasul în pămînt şi-l ascultau. - Ţiu cîteva predici anume pentru el, să curgă gîrlă milosteniile. Vă fac şi vouă parte dreaptă. Şi-i privi zîmbăreţ, pe rînd. - Dar cum văgăuna asta a voastră e peste mînă şi n-are cine orbecăi cu el du-te vino, dimineaţa şi seara prin zăpezi şi noroaie, îl mutăm la mine. îi închiriez chilerul de lîngă pivniţă... Pe nimica toată. Cei doi cumetri rămăseseră stîlpiţi, cu fălcile încleştate. - Nu fiţi capsomani şi gîndiţi-vă bine. Orbul cu capul în piept începea să se ridice greoi. Popa bucuros, blagoslovi de plecare, stăruind viclenos: - Uite, orbul a şi priceput. Vă aştept mîine-poimîine, că vin Paştii... Şi nu vă mai îngrijoraţi... îl ferchezuiesc eu să nu-1 mai cunoaşteţi... Ca pe un vlădică... Dar n-apucă să sfîrşească că deodată orbul se umi de pe laviţă cu răcnetul: - Stai că-ţi dau eu ţie vlădică. Şi cu o înjurătură grozavă se-ntinse lungind mîinile dincotro venea vorba, să apuce. Paraipan şi Panteră se făcură muşuroaie prin colţuri. Popa Gioarsă pieri ca o stafie pe uşă. Slăbănogul lăsă pe Zahei să bîjbîie puţin apoi ieşi cu fereală, îl linişti şi-l sărută pe amîndoi obrajii. V. Cerşetorii Propunerea popii, foarte priceput în alegerea şi mînuirea calicilor, înflăcără şi mai mult pe Panteră. Orbul avea mare viitor în cerşetorie. Ştia el pe unul care nu ajungea nici la glezna lui Zahei, şi-şi durase două perechi de case numai din ce-i căzuse din palma întinsă. Era puţină greutate să-l înduplece pe Zahei să primească starea de cerşetor. Pînă atunci orbul nici nu vrusese s-audă cînd se aducea vorba de aşa ceva. E drept că nici Panteră nu-şi pusese în joc toată trecerea şi iscusinţa. ' într-o zi tărăboi mare în casa lui Paraipan, ţipete, urlete şi Panteră dîndu-se de ceasul morţii că i s-au furat banii. Cinci sute de lei strînşi din spital şi puşi anume deoparte ca să-l ducă pe orb la Dervent şi apoi la Brăila, cum se jurase. Că i-a luat unul, că i-a furat altul, n-avea însemnătate. 498 INTEGRALA PROZEI LITERARE Ce se face el acum? Cum adună bani la loc? Nu rămînea decît să îngroaşe obrazul şi să se întoarcă la spital, unde să stea pînă strînge puţin cheag. Orbul asculta prăpădit, fară un cuvînt. - Decît înapoi la spital, mai bine apucă-te de cerşit, îl sfătuia cu tîlc viclean Paraipan. Vine Pastile şi în cîteva săptămîni faci mia de lei. - Cum o să stau afară la uşile bisericilor, că eu nu pot răbda frigul, se văieta slăbănogul. Mă prăpădesc mai înainte să pot strînge un franc, să-l las lui Zahei, săracul. - Stă şi Zahei lîngă tine, alunecă vorba Paraipan. - Dar ce, el poate să-mi ţină de cald? Ba pe deasupra să răcească şi el degeaba pentru mine. Ăsta era un brînci pentru orb care, clătinat, căzu. - Lasă că ies eu. Duceţi-mă chiar de mîine unde vreţi, că eu nu îngheţ nicăieri, se predă orbul şi nu mai scoase nici o vorbă. De Buna Vestire Zahei fu gata. Paraipan alesese o biserică aristocrată, în centru, cu clientelă bogată. Dar ca să iasă din groapă pînă în uliţa oraşului, cum nu putea să sară din piatră în piatră, orbul s-ar fi umplut de noroi pînă în gît. Toată strălucirea regiei lui Panteră s-ar fi dus pe gîr-lă. In cîrcă nu-1 putea scoate om. Poate un bivol. Atunci Paraipan a înhămat gloaba lui bătrînă !a cotiga de fiare vechi care a scrîşnit sub povara cerşetorului şi cu multe opinteli s-a putut des-cleia... Ş-au pornit... La biserică bocluc. Aici cerşetoria era ţinută cu mare rînduială. Milogii îşi aveau locurile hotărîte cu autorizarea epitropiei dată starostilor care îi aduceau, îi aşezau şi-i supravegheau fară să se bage de seamă. Nu putea intra cerşetor strein. Patronul mai privilegiat îi înşira pe ai lui pe partea dreaptă, cum ieşi, a pridvorului. Ai potrivnicului în stînga. E un schepsis şi aici. Credincioşii miluiesc mai ales la ieşirea din biserică. Atunci mai lesne vine milostivului să scoată banul cu dreapta şi să-l zvîrle coborînd treptele în mîinile întinse tot din dreapta. Ca să dai celor din stînga trebuie să te opreşti la fiecare cu o mişcare stingheritoare, la jumătate întoarcere spre stînga şi să mergi aşa sucit din om în om pe trepte în jos. Pe Zahei, sosit cam tîrziu, prietenii au vrut să-l aşeze la loc de cinste, chiar în uşa bisericii. Şi Panteră se îndesa să-l împingă în titularul locului, un milog cu mîna dreaptă zgîrcită, care cu acest prilej-minune, o întinse şi se agăţă zdravăn de pervaz. Zarvă mare între tovarăşi. Clanul întreg se mişcă şi tăbărî să azvîrle pe tulburătorii ordinei. Panteră şi Paraipan zburară cît colo, orbul rămase însă neclintit ca o stîncă bătută de valuri. Asta impuse respect. Sosi numaidecît un epitrop adus urgent de patronul cu drepturile încălcate, care, după ce ascultă pe pîrîţi, se milostivi să aşeze pe Zahei, spre marea ciudă a celorlalţi cerşetori, jos pe ultima lespede. Pînă la el se istovea cea mai mare parte a dărniciei. Ajungea drojdia, scursura milei. Dar şi aşa poate că ar fi strîns mai mult. însă Zahei nu s-a învoit cu nici un chip să ţie mîna întinsă, nici să se milogească, cum făceau ceilalţi. Sta tăcut, grav, cu capul în piept, şi pleoapele închise, el însuşi închis celor din afară ca la o rugăciune. Cerşea pentru el, milogindu-se, un nepot al lui Paraipan, un copilaş chincit jos la picioarele uriaşului stană de piatră. Mulţi nici nu-şi închipuiau că Zahei este milog văzîndu-1 atît de demn, aşa de deosebit şi cu grijă îmbrăcat. Treceau pe lîngă el ca pe lîngă un credincios oprit acolo în cine ştie ce reculegere. Cîţiva îl priviră lung, miraţi de înfăţişarea şi voinicia lui. 499 VASILE VOICULESCU La socoteală au ieşit abia cîţiva lei cu care nu puteau acoperi nici chiria cotigei. Pe urmă toată săptămîna biserica boierească rămase pustie. Nu se slujea decît dumineca şi la sărbătorile mari. Şi atunci lume puţină: cîteva cocoane bătrîne, doi-trei pensionari. Botezurile se săvîrşeau în casă, ca şi cununiile. Morţii, de cum răposau erau duşi de-a dreptul la capela cimitirului, iar pomenile se făceau la anume aşezăminte unde calicii căpătau numai mîncare, cît să-şi umple o dată, acolo, burţile. Slujbele şi praznicele se păstraseră la bisericile mici din mahala, unde lumea săracă, necăjită şi darnică are zilnic nevoie de mîngîiere. Aici este adevăratul vad al milogilor. Preoţii nu mai prididesc cu pomeni, parastase, nunţi şi botezuri, afară de alte slujbe, dezlegări, acatiste, molitve de curăţenie, spovedanii, masluri şi împărtăşanii. Bisericile stau toată ziua deschise. Cînd se în-tîmplă cîte o moarte — şi în sărăcime se moare des — e o adevărată pleaşcă nu numai pentru popi. Se bucură cîrciumarii, de-avalma cu negustorii de lucruri cerute de datoriile înmormîntării. Se face dever mare la băuturi, lumînări, blide şi basmale. Colivele sînt mari cît roţile de car. Praznicele ţin ca la nuntă şi se sfîrşeşc la fel, cu chefuri. Iar în fruntea celor ce se îmbuibă sînt săracii şi cerşetorii, răsfăţaţii pomenilor. Mortului îi cîntă tarafuri de lăutari. Ca să se mîngîie, rudele mortului, în drum spre groapă, azvîrle pumni de bani în sus, ploaie pe capul milogilor. Asta n-o ştiuse Panteră. A aflat-o tîrziu, după ce a bîjbîit şi şi-a pierdut vremea pe la toate locaşurile sfinte din centru înghesuite între case înalte şi magazine, într-o lume streină de grijile celor de dincolo. Dar cine putea să-l care pe Zahei prin mahalale? El iar se slăbănogise. Nepoţii lui Paraipan, ca şi bătrînul, furau banii şi se ţineau numai dejoacă în loc să poarte pe orb acolo unde simţeau că e rost de pomeni. La rîndul său orbul se arăta din ce în ce mai îndărătnic. Nu-i plăcea deloc meseria. Dar, îşi spunea Panteră, trebuie răbdare, pînă în urmă Zahei n-are ce face şi are să se dea pe brazdă. S-a gîndit într-o vreme să-l închirieze lui popa Gioarsă. Ambiţia l-a oprit. Totuşi trebuia făcut ceva grabnic. Se apropiau Paştii, singura ocazie de agonisit cîştig. După asta se întindea pentru cerşetorie un sezon mort pînă la Moşi. Pe urmă vara toată milogii intrau în şomaj negru. între timp treapădul în oraş se oprise din pricina calului bolnav. Altă cocie ar fi costat şi mai scump. Cu piciorul şi tramvaiul se pierdea o jumătate de zi şi nu scoteau nici pingelele tocite. Se mai adăogase ceva din senin. O primejdie grea care-1 silea pe Panteră să ocolească centrul şi să stea cu ochii în patru. Cocoanele începuseră să se uite întîi cu milă, apoi cu alţi ochi la orb. Le impresionau tinereţea, chipul, ţinuta şi mîndria lui. De Florii s-au strîns cîteva împrejurul lui Zahei şi cercau să-l descoase despre viaţa pe care o duce, ce a fost, unde stă, ce rude are, cine-1 îngrijeşte, mai rău ca nişte mahalagioaice. I-au cerut adresa să-l cerceteze acasă, să-l ajute şi să vadă ce se poate face pentru el. Orbul a stat tot timpul mut şi-ncruntat. Dar ele nu s-au dat bătute. Panteră le-a auzit sfâtuin-du-se să intervie la asistenţa orbilor. E păcat un munte de om să stea degeaba. Trebuie scos din gheara exploatatorilor, băgat într-o şcoală de orbi, învăţat o meserie, să ajungă om folositor societăţii... şi cîte altele care l-au mîniat pe orb, gata să le înjure şi să le ia la rapanghelii chiar acolo, în tinda bisericii. 500 INTEGRALA PROZEI LITERARE Panteră ştia bine că pe Zahei nu l-ar fi smuls din loc întreaga poteră a poliţiei. Dar s-ar fi stîr-nit scandal cu bătaie şi ancheta ar fi ajuns pînă-n groapa gunoaielor şi în casa lui Paraipan, unde nu era bine să se scormonească. E cuminte cu poliţia să nu ai de-a face. încolţit din toate părţile, Panteră începu tratative cu Jachetă, care avea învoielile lui cu autorităţile şi nu-i păsa de comitete muiereşti, societăţi de protecţie şi alte farafastîcuri. Pînă atunci în cariera lui Zahei popas. VI. Popas Vremea se îndulcise. Soarele pripea. Sub sălciile înverzite, mîţişorii scuturaţi ca nişte omizi trosneau sub tălpi şi împrăştiau un uşor miros amărui. Orbul învăţase cîteva drumuri. Ieşea singur dis-de-dimineaţă la malul lacului, unde sta nemîn-cat pînă noaptea tîrziu, cînd trebuia să-l aducă acasă cu sila. Veghea cu o undiţă în mînă. Boarea lină a lacului, plescăitul apelor, izul de baltă, tremurul sforii cu nada în capătul înfundat, îl umpleau de dor şi nefericire. Amintiri pline de viaţă dunăreană îl potopeau. Zbor cu lotca, îmbrăţişări cu valurile, izbînzi la pescuit, lumina şi libertatea care dau drum nestînjenit puterii din el, să mişte, slobodă, braţele tari, şi-i mînase picioarele neostenite... Unde erau? Ştia el: lumina se plimba afară, juca în solzii valurilor stîmite de vînt, da ocol malurilor, cînd pe cel unde sta el, cînd pe cel dimpotrivă, se anina în păienjenişul crengilor înmugurite. O căuta, o simţea lîngă el, o urmărea cu arzime, gata s-o pipăie, fără s-o poată prinde. Atunci o ciudă amarnică îl frămînta. Ce? Numai ochii sînt pe lume? Şi iar se căznea, aşa orb, s-o afle. Dar nu se putea decît să şi-o închipuie. Nu uitase cerul. Ridica şi rotea ochii lui alburii într-acolo, nu izbutea decît să dibuie o plăpîndă, slabă atingere, ca o mîngîiere. Mai dulce, mai subţire, alta decît tremurul gîdilitor care-i furnica pielea. Şi pricepea cu uimire că deosebeşte astfel lumina de căldură, pînă atunci pentru el amestecate, una şi aceeaşi. Pornea pe firul ăsta de pricepere, care-1 ducea în adîncul lui. Se pomenea pe un alt tărîm, în lumea cu lumina lăuntrică, unde nu era nevoie de ochi. Călca întîia oară, uluit, meleagurile lui proprii, unde nu mai străbătuse nimeni... - Ce faci, nene orbule, striga copilul de lîngă el, că fuge peştele cu nada! Dar orbul nu se sinchisea. Mîna care ţinea trestia îl însoţea în călătoria depărtată din sinea lui, unde nu se prinde peşte. Degetele nu simţiseră smucitura şi undiţa se afunda tîrîtă de vîna-tul scăpat. * Pastele sosea cu bogăţiile lui de jale şi bucurii. Pînă la Dumineca Luminată femeile îşi boceau prin toate cimitirele morţii. Pretutindeni numai luminări aprinse, colivi, artose şi colaci. Dar de la înviere înainte se veseleau mai ales bărbaţii, cu chefuri şi chiolhane prin cîrciumi şi pe la completuri. Din amîndouă, şi din plîns şi din petreceri, ieşeau cîştiguri bune pentru milogi. Pînă şi cei mai nevoiaşi şi mai nemernici se întorceau cu traistele doldora şi bani în buzunare. 501 VASILE VOICULESCU Zahei se împotrivea să mai cerşească. Mai ales că i se spusese că trebuie să intre sub ascultarea lui Jachetă. Pentru asta era nevoie să se despartă de Panteră şi să părăsească groapa gunoaielor. N-avea cine să se fîţîie cu el de colo pînă colo, dimineaţă-seară în oraş şi înapoi. Patronul îl oprea la el şi îl culca undeva lîngă biserica hotărîtă, să fie tot timpul acolo la îndemînă, cum cerea interesul meseriei, din zori şi pînă noaptea tîrziu, cînd lumea iese de la denii. Orbul nu s-a înduplecat decît cu greu. - N-am strîns destui bani să pornim unde ceri tu, îl dăscălea Panteră. Ca să trecem la Dervent şi pe urmă să colindăm Brăila trebuie pe puţin mia de lei. Dunărea nu se trece pe degeaba... — O să trec înot, noaptea, se-nflăcăra orbul. - Tu. Dar eu? — Te iau pe umerii mei. -Asta nu. Trebuie să momim grănicerii noştri şi pe ai bulgarilor, să ne treacă cu barca. De unde parale, dacă nu cerşim acum? Altfel ne cer paşaport scump ca ochii din cap. - Bine, punea orbul capul în pămînt. Da’ după Paşti pornim. — Pornim, dacă avem cu ce. Atîmă de cîţi bani adunăm, se repede înapoi Panteră, cu alte planuri în minte. * Pastele, ca şi celelalte praznice petrecute cu zarvă, certuri şi bătăi între cerşetori n-a adus mare pricopseală. Zahei a stat mut şi surd. Ursuz tot timpul, n-a întins mîna s-o bage în ochii trecătorului, altfel nepăsător. Nu s-o mierloit pentru sănătatea miluitorilor. Ochii, gura, urechile lui le ţinea zăvorîte. Şi el, întreg, de piatră. Jachetă, ca să risipească impresia rea şi să-i îndreptăţească purtările, îi atîmase de pereţii mantiei o tăbliţă pe care scria: „ Orb, mut şi surd din naştere". Inscripţia lămurea lumea care, înduioşată îi lăsa un ban în strachina de la picioare. Lui Zahei îi spusese că tăbliţa este o icoană făcătoare de minuni. După sărbători noul patron n-a ştiut cum să scape mai repede de un cerşetor aşa de păgubos şi l-a trimis înapoi lui Panteră cu cîţiva zeci de lei înnodaţi în batistă. Pe deasupra cu certificat verbal de incapacitate şi purtare rea. Adică aflaseră toţi stăpînii de cerşetori că nu e bun de nimic şi nu-1 mai primeau în tagmă. Pentru Panteră era falimentul. Orbul şi-a luat din nou în stăpînire locul de pe marginea bălţii, cu undiţa în mînă şi gîndurile aiurea, pe tărîmurile cu lumină lăuntrică. VII. Vînătorii de lipitori Groapa gunoaielor se golea. Oamenii se risipeau în toate părţile. Unii în oraş să strige haine vechi, ori să cînte că repară ghete, sau pun cozi la topoare. Ăştia ţineau locul cucilor care vesteau 502 INTEGRALA PROZEI LITERARE primăvara prin dumbrăvile satelor şi crînguri. Ţigăncile cu coşuri de flori şi răsaduri în cap ca nişte pupeze moţate umpleau uliţele. Copiii ieşeau să vînză seminţe şi floricele. Dar cei mai mulţi hoinăreau la întîmplare, umblînd după ce le pica înainte, munci sau ciordeli, ori şi una şi alta. Unii nu se mai întorceau seara. Nestatornici, mîneau veseli pe unde îi apuca noaptea, pe cheiuri, sub poduri, în ganguri, prin grădini şi ruine. Purtau sub zdrenţe nu numai foamea de pîine. Duceau cu ei o altă flămînzeală, de libertate, aventură şi depărtări. Miragii ce-i mînau la voia întîmplării prin ţară, unde rătăceau pînă ce iarna le trăgea în faţă obloanele de ger. Atunci se întorceau la groapa lor. Sorocul plecării lui Panteră nu sosise. El era legat de alţi tovarăşi pe care-i aştepta mai tîrziu. în casa lui Paraipan se punea acum la cale, ca în toţi anii, vînătoarea de lipitori. Copiii erau strînşi de pe maidane, se renunţa la negustoria de fiare vechi şi pregătirile se sfirşeau repede cu raderea părului de pe picioarele gloabei, ca să se prinză lipitorile de ele. La copii nu era nevoie. Dihăniile trăgeau la carnea lor fragedă fară să li se mai facă înlesniri şi pofteli. Anul acela lipitorile se căutau grozav şi aveau preţ urcat pe piaţă. Un toptangiu neamţ cumpăra cît de multe, cu grămezile, pentru nevoile unei case de medicamente din Germania, care scotea din ele anume doctorii. în timp ce frecau cu săpun pulpele mîrţoagei, Zahei tocmai ieşea din casă. - Mergi cu noi, nene orbule? ţipă un băieţel... Atît i-a fost de-ajuns lui Panteră, care se plesni cu palma peste frunte că nu se gîndise. - Cum nu, îl luăm şi pe el. Vii şi tu Zahei cu noi, îi spuse aproape poruncitor, privindu-i picioarele vînjoase cu muşchii umflaţi, gata să plesnească pielea. Caravana pomi din zori să colinde bălţile din jurul Bucureştilor. Intrau în marginea mlaştinei întîi copiii cu calul de căpăstru. Apa senină la faţă se tulbura numaidecît, cercuri-cercuri, de no-molul scormonit din fund. După el, cu băţul în mînă, încet şi dibuind cu tălpile mîlul moale, se lăsa Zahei. Sub labele lui, nomolul făcea clef-clef, grohăind înfundat. - Pe-aici, nea orbule, îl îndemnau puradeii fericiţi... Panteră şi Paraipan rămîneau pe mal supraveghind operaţia. -Mai la dreapta... - Mai la stînga... strigau ei de sus, călăuzind pîlcul. - Staţi pe loc, poruncea bătrînul. - Zahei, intră mai în adînc, îndemna Panteră. - Acum opriţi-vă. Vînătorii trebuiau să rămînă nemişcaţi o bucată de vreme, ca să se limpezească apele. Noroiul stîmit cădea iar la fund şi da pas lipitorilor să iasă la pradă. Dar copiii puşi pe joacă, pe jumătate voioşi, pe jumătate speriaţi, bălăceau necontenit picioarele, le trăgeau afară, săreau... Cei mai fricoşi, cum simţeau o gîdilătură o zbugheau sau se apucau de coama gloabei şi i se săltau în spinare, cîte doi-trei, ciorchine, deodată. - Lăsaţi, mă, calul, că-1 deşălaţi, îi mustra stăpînul. Neastîmpărul îi cuprindea însă şi pe ceilalţi, mai mărişori, care făcuseră pe vitejii. Acum simţeau şi ei numai furnicături şi înţepături pe picioare. O tuleau atunci şi ei ţipînd, afară. Unii cu cîteva dihănii negre-verzui înfipte în piele, alţii cu nimic. Fetiţele mai îndrăzneţe rămîneau chi-hotind în apă, pînă ce Paraipan le scotea cu înjurături, ca să culeagă vînatul. El smucea cu dibăcie, 503 VASILE VOICULESCU cîte două-trei deodată, lîpitorile abia aninate, care i se zvîrcoleau în palmă, şi repede le arunca într-un borcan. Apoi îi îmbrîncea pe copii iar în apă. _ Uneori le arăta el însuşi cum să facă. Intra binişor în balta limpede, păşea lin abia mişcînd tălpile ca să nu deştepte nomolul aţipit la fund, şi numai aştepta. Prin cleştarul rece începeau numaidecît zvîcnituri, scurte fulgerări negre; lipitorile care simţiseră came. Le înhăţa aproape mai înainte ca să se agaţe, vînturîndu-şi mîinile după ele. Dar lecţia nu prindea. Numai calul şi orbul stăteau liniştiţi, fară să le pese. Amîndurora le facea plăcere scalda şi racoarea in care se simţeau slobozi. Carnea trudită a mîrţoagei se odihnea şi se înviora ca într-o baie. Pulpele orbului tremurau desfătate de mîngîierile apei. Ar fi rămas acolo bucuros toată ziua. II scoteau cu de-a sila. Zahei ieşea cu picioarele negre de viermii lacomi, înfipţi în ele cu tot dinadinsul. - Vezi, dacă n-asculţi să ieşi la timp? îl dojeneau prietenii. Uneori erau nevoiţi să-l presare cu sare, ca să dezbere vînatul de pe el. Numai aşa lipitorile îşi dădeau drumul din carnea lui. încurajaţi de nepăsarea orbului şi supunerea calului, copiii intrau iar, se risipeau prin băltoace şi începeau să-şi culeagă singuri ori unul altuia lipitorile de pe picioarele lor sfrijite. Aşa îi apuca seara. Multe seri de-a rîndul. Ajungeau cu prefirarea bălţilor pînă departe spre apus în heleşteiele Ciorogîrlei, la răsărit, dincolo de apele Scroviştei şi lacurile Ţigăneştilor. Acolo le mijea mănăstirea ca o arătare din basme, răsfrîngîndu-şi zidirile-i albe cu turle roşii în apele rumenite de apusuri. ' ” ^ Copiii nu se mai sfiau acum nici de şerpi. îi culegeau ca pe nişte cureluşe negre cu care se încingeau, îi atîmau colan pe după gît, sau îi răsuceau brăţări, încolăciţi pe braţe şi mîini. Se întorceau noaptea, împleticindu-se, sleiţi de sînge, rupţi de foame, dar voioşi, cu sînul cămăşilor doldora de melci şi scoici. Calul abia tîrînd picioarele se clătina sub dăsagii cu borcane şi damigene plini cu marfa, lipitori veşnic neastîmpărate, necontenit gata să se strecoare afară şi să fugă. în curte, gloaba cădea dihăinată, cu botul într-un maldăr de fin verde şi închidea ochii. Nu-i mai ardea de mîncare. Oamenii tăbărau pe mămăligă şi pe strachina cu ciorbă de peşte amestecata cu buruieni. Copiii adormeau cu lingurile în mîini şi se culcau toţi afară sub stelele strălucite care le sorociseră soarta. Curmd n-au mai luat calul. îi economiseau sîngele şi puterile. Picioarele lui Zahei erau de-ajuns pentru toate lipitorile bălţilor. VIII. Nerăbdare Primăvara înaintase. Copiii isprăviseră cu florile de zarzăr. Acum jăfuiau de prin grădini crenguţe de liliac pe care le vîrau sub nasul orbului să le miroasă. ’ Zahei începu să-şi piardă răbdarea. - Cînd pornim? lua el din scurt pe Panteră. —Acuşica, mîine-poimime, îl liniştea prietenul. Să mai strîngem niţele parale. 504 INTEGRALA PROZEI LITERARE Dar el îşi avea socotelile lui. Aştepta nişte tovarăşi cu care, vara toată pînă toamna tîrziu, colinda bîlciurile ţării. Cel dintîi tîrg mare se deschidea de Sfîntul Gheorghe. Şi pînă'atunci mai erau aproape două săptămîni. In sfîrşit, Stoian şi Stanciu, doi vlăjgani buhoşi, puţind a rachiu, sosiră. Erau proprietarii unei comedii cu bărci şi căişori şi ai unei panorame, unde „tot ce e zugrăvit afară înăuntru este viu şi natural*1: un viţel cu două capete şi cinci picioare, o femeie cu coadă de peşte, un ciung care coase cu piciorul şi alte minunăţii făgăduite pe muşamalele de la intrare. Pe lîngă talentele lui Panteră, Stoian şi Stanciu închiriau regulat şi calul lui Paraipan să le invîrtă comedia. Plecau de obicei din Bucureşti încărcaţi claie peste grămadă, în căruţe cu chirie, la un loc pînze, lemne, stîlpi, căluşei şi oameni peste ele. Ajunşi la întîiul bîlci dau drumul căruţelor, nu le mai trebuia. Le-ar fi ţinut să le plătească degeaba cîteva luni. Pe cînd aşa rămîneau pe loc cît pofteau. Apoi, de aici se mişcau în alte tîrguri apropiate tocmind chervane ieftine din sat. Uneori se statorniceau cu săptămînile în marginea vreunui oraş sau tîrguşor. Aşa că opreau numai pe Panteră pentru panoramă şi calul pentru comedie. La înapoiere veneau, tot aşa, cu popasuri, strămutîndu-şi tarhatul din bîlci în bîlci, cu căruţe de ocazie pînă la Bucureşti. Aici înghesuiau calabalîcul în magazii, iar ei înfundau toată iama cîrciumile, la table şi barbut. De data asta Panteră îi vesti că se desparte o vreme de ei şi pleacă singur. El cu orbul aveau să pornească mai înainte în cărucioara lui Paraipan, după nişte treburi prin părţile Brăilei. Dar patronii să nu ducă nici o grijă: la sorocul bîlciului au să se găsească negreşit acolo. Şi le smulse cîteva carboave arvună pentru el şi calul lui Paraipan. - Gata. Mîine pornim, glăsui el bucuros către Zahei. în zori luăm drumul Brăilei. Orbul se mulţumi să suspine adînc. - - Nu ne mai încîrduim cu beţivii ăia, îl lămuri Panteră, pe drept îngrijorat să nu-1 stîmească iar pe orb la băutură. - Noi mergem singuri înainte. Trecem prin sate bogate, ne oprim la curţi boiereşti şi mai cîştigăm ceva. Orbul ciuli urechile. Tovarăşul urmă să laude milostenia ţăranilor. - Nu mai cerşesc, îi tăie el scurt vorba. -Nici nu e nevoie, întări Panteră. Oamenii pe acolo dau fără să le ceri. Te găzduiesc chiar o noapte, două şi a doua zi pleci încărcat. Orbul posomorit nu zicea nimic. Panteră căută să-l liniştească. - Se cheamă că nu dau pomană. Dăruiesc oaspeţilor un fel de plocoane. Zahei mîrîia. - Ţăranii sînt primitori, îl lămurea Panteră. Şi au de toate, nu ca noi, orăşenii. Şi începu să-i înşire foloasele raitei ce pusese la cale prin ţară pînă să ajungă la bîlci. - Ajungem mai repede cu trenul, întîmpină nemulţumit Zahei, dornic de răzbunare. îl gîtui pe Stavarache, dau foc hanului, ne ascundem în baltă şi fugim în Bulgaria. Acolo, dacă vrei, mă fac cerşetor. îţi cînt şi-ţi joc pe la toate curţile. -Ai uitat că ne trebui bani, îl răsuci Panteră în loc. Trenul e scump foc. Aşa, prin sate, mai căpătăm o para, două. îţi trebuie şi ţie de o haină, de nişte cipici. 505 VASILE VOICULESCU - Nu-mi trebuie, c-a venit vara. - N-o să umbli acum gol, îl prociti slăbănogul. Şi pe urmă nu uita ce ţi-a proorocit ghicitoarea... Întîi să-şi găseşti vederile şi apoi să te răzbuni. Vindecarea îţi este într-o biserică. N-a spus care şi unde. Pînă la Schitul Derventului le încercăm pe toate, cădem la toate icoanele. Poate îţi afli vederea în drum. Pe urmă te răzbuni. A ştiut vrăjitoarea ce spune: aşa orb, vrei să strins pe altul de gît în loc de Stavarache? - Dă-1 dracului că-1 cunosc acu şi după miros, facu Zahei cu scîrbă. Pute cît colo a grec. Panteră nu pricepea. - Păi numai el este grec pe lume? Dar orbul nu vru să-l lămurească despre noile chipuri în care el a deprins să cunoască lumea şi oamenii. IX. Pe drumurile ţării Mă, nu porniţi marţea la drum, îi dăscălea Paraipan, dichisind căruţa de plecare. - Lasă, neică, mie-mi merge bine marţea. Eu mă am rău cu lunea, că e cap de săptămînă şi început de muncă, glumea Panteră. „Dă-i drumul“ porunci el vizitiului, un băieţel, nepot de-al bătrînului, luat în chiria căruţei. Copilul învîrti plin de ifose frişca şi scutură frînghiile ce ţineau loc de hăţuri. - Hii, poştalionul, strigă el. Şi calul se urni încet, cu părere de rău. Pînă să iasă în calea mare a Sloboziei, trepădară satele mărunte din preajma oraşului, cu orbul pe stinghia din faţă lîngă copil şi Panteră trîntit pe un maldăr, în dricul scîrţîietor al hodoroagei. Gloaba îşi tîrşîia la pas copitele prin praful gros al uliţelor şi le poticnea de toate pietrele. - „Face-ţi-vă milă şi pomană pentru un orb fără vedere“ se tînguia Panteră din spate. Orbul nu spunea nimic. Săreau cîinii, se stîmeau copiii, alergau orătăniile bucuroase de bălegar proaspăt căzut în drum. - „Face-ţi-vă milă“ se mierloia slăbănogul şi mai cu foc. Şi de ici ieşea o gospodină c-un ştiuc de mămăligă, de colo o fată cu o bucăţică de pită, de dincolo o bătrînă c-o poală de mălai. Bogdaprostele curgeau. Cînd n-auzea nimeni şi glasul sleit al lui Panteră rămînea neascultat, se-ndemna la cerşit băieţelul. Ăsta cînta subţire, cu viers înalt şi argintiu, care străbătea curţile şi scula lumea. Din loc în loc, ori de sete ori de prefăcătorie, cerşeau apă de băut. E păcat mare să nu dai însetaţilor să bea. Ieşeau care mai de care cu bardace, donicioare, oale. Pe deasupra îi dăruiau şi cu merinde. Ţigănuşul nu văzuse de cînd e el atîta mîncare. înfuleca ziua întreagă şi tot nu se mai sătura. Se-ngrăşase binişor de la o zi la alta. Uneori poposeau prin curţile oamenilor, găzduiţi şi ospătaţi cu milă. Dormeau în căruţă ori la căpiţa cu paie. Calul îşi căpăta şi el merticul de milostenie, nutreţ, o mînă de ovăz. Cum era blînd şi înţelept îl îndrăgeau copiii şi-l ghiftuiau cu tărîţe furate din ladă, turtiţe de floarea-soare- 506 INTEGRALA PROZEI LITERARE Iui, grăunte, mohor verde smuls din grădini. El bălăbănea a mulţumire capul lui mare şi scofîl-cit şi rodea vîrtos. Nu plecau dintr-un sat pînă nu ajungeau la popă. îl scormoneau oriunde ar fi fost, la munci, la circiumă. Lui nu-i cereau pomană. Dimpotrivă, îl plăteau, îl luau să deschidă biserica şi să citească rugăciuni pentru orb. Zahei intra călăuzit de Panteră şi cădea cu fruntea de icoane. Aici în sfîrşit cerşea şi el: îşi cerşea vederile. Cîte un preot înduioşat îi citea molitve lungi de însănătoşire, scuturîndu-i în cap patrafirul, cu colţurile căruia orbul îşi freca ochii. Alţi preoţi prinşi de treburi îi da pe mîna ţîrcovnicului care le deschidea sfîntul locaş. în satele unde nu găseau pe slujitorii altarelor acasă, intrau în biserică duşi de vecinii înduioşaţi. Uneori pătrundeau singuri. învăţaseră unde stă de obicei cheia. Sau pe glaful de deasupra uşii, ori sub straşină. Era de-ajuns să întindă mîna şi să bîjbîie ca să dea de ea. Orbul, purtat de mînă, îngenunchia botocănos, poticnindu-se de toate icoanele. Nu ştia să se roage. Nu înşira vorbe, nu se bătea în piept. Urca numai în el o fierbinţeală venită din adînc, care-1 ardea pînă-n ochi şi-i stîmea lacrimi. însoţitorii, lumea adunată, îl priveau cu cutremur. Zbucnea atunci din orb ceva aprig, strein, fioros, de care îşi spuneau toţi că şi Dumnezeu ar trebui să ţie seamă. Cînd isprăvea, se întorcea la loc, în liniştea lui posomorită. Dar priveliştea asta împătrea milostenia satului spre marea mulţumire a lui Panteră. * Pe măsură ce se depărtau şi pătrundeau în inima Bărăganului satele se faceau tot mai rare. Mergeau ziua întreagă fară să întîlnească o casă. Drumul se întindea tainic, pustiu de căruţe şi călători. Rareori o fîntînă cu roată ori un puţ cu cumpănă, la care alergau ca la o vietate ocrotitoare. Cînd îi apuca seara în cîmp, trăgeau cocia în şanţ şi deshămau. Scoteau merinde şi îmbucau ceva. Nu ştiau de ce, dar parcă cu sfială. Vita se apuca să pască troscot de pe marginea şoselei, pînă îngenunchea de culcare. Orbul punea o piatră căpătîi şi nu se mai clintea. Ceilalţi doi ră-mîneau în mijlocul pustietăţii cu toată imensa roată a pămîntului întinsă în jurul lor pînă dincolo de cer. Domol, aburii serii intrau în marile boiangerii ale apusului, de unde ieşeau norii, închipuind năpraznice fiare vinete, ori balauri de aramă aprinsă. - Mîine o să avem vreme frumoasă, zicea Panteră ca să-şi dea curaj. Noaptea plana ca o uriaşă pajeră fumurie, posomorind cu aripile ei cîmpul. Bălăriile începeau să şoşotească, holdele să vălureze tainice. Calul ridica deodată capul întrebător spre stăpîni. Se scula şi se apropia de copil care se vîra sub animal. Dihănii abia zărite porneau să se foiască din toate părţile. Se mişcau toate măruntaiele vii ale cîmpiei. Popîndăi ieşeau tiptil din găuri şi stau sculaţi în două labe. Şoareci şi cîr-tiţe treceau încoace şi încolo drumul alb de praf. Iepuri ţuşteau, gîngănii necunoscute veneau pînă la ei. Cărăbuşi greoi, coropişniţe cu fălcile înarmate, greieri săritori. Focuri tainice se aprindeau şi se stingeau în fundul zărilor. 507 INTEGRALA PROZEI LITERARE lui, grăunţe, mohor verde smuls din grădini. El bălăbănea a mulţumire capul lui mare şi scofîl-cit şi rodea vîrtos. Nu plecau dintr-un sat pînă nu ajungeau la popă. îl scormoneau oriunde ar fi fost, la munci, la cîrciumă. Lui nu-i cereau pomană. Dimpotrivă, îl plăteau, îl luau să deschidă biserica şi să citească rugăciuni pentru orb. Zahei intra călăuzit de Panteră şi cădea cu fruntea de icoane. Aici în sfîrşit cerşea şi el: îşi cerşea vederile. Cîte un preot înduioşat îi citea molitve lungi de însănătoşire, scuturîndu-i în cap patrafirul, cu colţurile căruia orbul îşi freca ochii. Alţi preoţi prinşi de treburi îi da pe mîna ţîrcovnicului care le deschidea sfîntul locaş. în satele unde nu găseau pe slujitorii altarelor acasă, intrau în biserică duşi de vecinii înduioşaţi. Uneori pătrundeau singuri. învăţaseră unde stă de obicei cheia. Sau pe glaful de deasupra uşii, ori sub straşină. Era de-ajuns să întindă mîna şi să bîjbîie ca să dea de ea. Orbul, purtat de mînă, îngenunchia botocănos, poticnindu-se de toate icoanele. Nu ştia să se roage. Nu înşira vorbe, nu se bătea în piept. Urca numai în el o fierbinţeală venită din adînc, care-1 ardea pînă-n ochi şi-i stîmea lacrimi. însoţitorii, lumea adunată, îl priveau cu cutremur. Zbucnea atunci din orb ceva aprig, strein, fioros, de care îşi spuneau toţi că şi Dumnezeu ar trebui să ţie seamă. Cînd isprăvea, se întorcea la loc, în liniştea lui posomorită. Dar priveliştea asta împătrea milostenia satului spre marea mulţumire a lui Panteră. * Pe măsură ce se depărtau şi pătrundeau în inima Bărăganului satele se făceau tot mai rare. Mergeau ziua întreagă fără să întîlnească o casă. Drumul se întindea tainic, pustiu de căruţe şi călători. Rareori o fîntînă cu roată ori un puţ cu cumpănă, la care alergau ca la o vietate ocrotitoare. Cînd îi apuca seara în cîmp, trăgeau cocia în şanţ şi deshămau. Scoteau merinde şi îmbucau ceva. Nu ştiau de ce, dar parcă cu sfială. Vita se apuca să pască troscot de pe marginea şoselei, pînă îngenunchea de culcare. Orbul punea o piatră căpătîi şi nu se mai clintea. Ceilalţi doi rămîneau în mijlocul pustietăţii cu toată imensa roată a pămîntului întinsă în jurul lor pînă dincolo de cer. Domol, aburii serii intrau în marile boiangerii ale apusului, de unde ieşeau norii, închipuind năpraznice fiare vinete, ori balauri de aramă aprinsă. - Mîine o să avem vreme frumoasă, zicea Panteră ca să-şi dea curaj. Noaptea plana ca o uriaşă pajeră fumurie, posomorind cu aripile ei cîmpul. Bălăriile începeau să şoşotească, holdele să vălureze tainice. Calul ridica deodată capul întrebător spre stăpîni. Se scula şi se apropia de copil care se vîra sub animal. Dihănii abia zărite porneau să se foiască din toate părţile. Se mişcau toate măruntaiele vii ale cîmpiei. Popîndăi ieşeau tiptil din găuri şi stau sculaţi în două labe. Şoareci şi cîr-tiţe treceau încoace şi încolo drumul alb de praf. Iepuri ţuşteau, gîngănii necunoscute veneau pînă la ei. Cărăbuşi greoi, coropişniţe cu fălcile înarmate, greieri săritori. Focuri tainice se aprindeau şi se stingeau în fundul zărilor. 507 VASILE VOICULESCU - Ce-i acolo, nea Panteră? întreba copilul înfricoşat. - Joacă comorile, nu mai te uita că orbeşti. Băiatul ascultător privea în sus. Dar acolo ochii stelelor prea erau mari şi prea se zgîiau ţintă la el, spionîndu-1. Trebuia să şi-i închiză pe ai lui. Un cîrd de păsări trecea cu ţipete de spaimă pe sus. Ţigănuşul tresărea. - Gîşte sălbatece, îi spunea Panteră. Trec la munte. Zahei, neadormit, cu capul pe bolovan, îi asculta fără să se clintească. Veghea nemişcat pînă aburea ziua, pe care o aştepta, deşi ştia că n-are s-o vadă. Cîte un urlet jalnic se prelingea de departe. - Lupul, nea Panteră. Şi copilul sărea de sub cal şi se ghemuia în el. Hai să ne urcăm în căruţă. -Nue lup. E un cîine rătăcit, îl domolea ăsta. - Cum rătăcit? Ce caută? -Arămas de la vreo căruţă, lămurea Panteră. ' Copilul sta gata să plîngă. - Aprinde focul, se ruga el. -Aici, în Bărăgan? Cu ce? Doar să facem ţăndări şi să ardem căruţa. Cînd ne-om întoarce la toamnă găsim paie. Atunci dacă vrei aprindem toate miriştile. Şi se cuibăreau amîndoi în căruţa şoldită în şanţ. Deodată o duduitură grozavă deştepta pustiul şi trecea cu văpăi în priviri cutremurînd tărî-murile. Băiatul încremeni. - Scoală pe nea orbul să vie lîngă noi, se ruga el copleşit. - Lasă-1 că-i trudit. E trenul de noapte, nu te speria. Duce călători la Dunăre. Şi tăcerea înaltă cădea iar peste ei, ca o vietate neagră, strivitoare, alături de singurătate, cealaltă spăimîntătoare dimensiune a nemărginirii. X. Bîlciul în proorul Sfîntului Gheorghe, Panteră şi orbul tăbărau în marginea satului, pe-o pajişte largă, unde îşi găsiră tovarăşii. A doua zi bîlciul se înfiripa. De o parte şi de alta a unei hudiţi croite prin iarba crudă, cîteva zeci de umbrare, din pînze întinse pe prăjini, desfăşurau pe tarabe teancuri de stămburi înflorate, trîmbe de pînzeturi albe, americă şi madipolon, barchetărie amestecată, chembrică vînătă pentru căptuşeli şi oxforduri trainice, ici-colo percaluri şi mătăsuri lucitoare. în alte părţi spînzurau haine bărbăteşti, straie de copii, iţari, ilice şi zeghi găitănate. Pe tejghele, stive de pălării pentru flăcăi, grămezi de cipici, pantofi, papuci, cizme şi iminei, porcoaie de opinci, curele, şerpare lîngă brîie verzi şi roşii, chingi şi căciuli ţuguiate. Alături se-nălţau vălătuci de abale albe şi dimii cafenii. Din tavane atîmau ca nişte steaguri, de sub care chemau negustorii, fel şi chip de basmale, testemele şi barize, limonii, verzi, untdelemnii, nărămzate, albastre şi roşii, împreună cu tot soiul de alte modişicuri fistichii, între care se legănau perechile de ciorapi bătute de vînt. Pungi albe de piele, cu gurile strînse, se bălăbăneau goale, aninate în băie-rile lor lungi. 508 INTEGRALA PROZEI LITERARE Coropcari neosteniţi îşi deschideau tolbele purtate în spate de-a lungul ţării, din care se re-ărsa marchidănia lor măruntă, mărgele de sticlă, cercei, inele cu pietre ce-ţi luau ochii, nasturi, :estele de ace şi bolduri, fluturi aurii de prins pe fote şi pe ii, cilicuri pentru împodobit năframe şi gevrele, pacheţele de copci şi igliţe, cîrlige de croşetat horbote, undrele, mosorele cu aţă şi -lulele de ibrişin, sculuri de amici, pacuri de lînică, în feţele a o sută de curcubeie, bricege, cuţi-:aşe, cocoşei vopsiţi în verde pentru prins la pălărioarele băieţilor, fluiere, muzicuţe şi drîmbe .u zumzet de gîză, cărţulii cu visul Maicii Domnului, vămile văzduhului sau minunile Sfîntului Sisoie care bate pe diavol cu toaca în cap. Alte barăci încărcate cu braşovenie aţineau calea gospodarilor cu sape, cazmale, ferăstraie, voase şi topoare, lanţuri şi lănţuguri, fiare de plug, lacăte şi cîrlige, lîngă lăzi de zestre zugrăvite cu păsări şi lalele roşii pe cîmp verde. Nu lipseau tablagiul cu turtă dulce, alviţarul totodată şi bragagiu, nici limonagiul, precum iici gogoşarul cu cazanul sfirîitor, răcnind ca şi cum el ar fi fiert acolo în clocotul uleiului. Meş-.eri ţigani întindeau în ochii oamenilor tendechi, balamale, făraşe, vătraie, sule şi frigări bătute de ei din ciocan. Ursari cu namile de fiare ţinute în lanţ de belciugele petrecute prin nas, tarafe de lăutari cîntînd la cîrciuma scoasă din sat, sub umbrar de crăngi verzi, orbi, şchiopi, ologi, ciungi, paralitici plimbîndu-şi schilodeniile ca nişte trofee. • - ■ - ■ Astea şi multe altele strînse la un loc în cuprinsul unei uliţi de cincizeci de stînjeni şi revărsate puţin în lături, unde se suceau, se răsuceau şi se învîrteau şivoaie de lume amestecată, în ţipete, chiote, strigăte, suduieli, înghionteli şi îmbulzeli fară astîmpăr şi fară sfîrşit. Numai în cîteva ceasuri iarba reavănă a poienii se prefăcuse sub miile de picioare într-o prăfarie ce îmbîcsea văzduhul. , ^e'° Partc’ la margine, se înălţa comedia, o ciupercă uriaşă sub căciula de pînză a căreia se hîţînau căişorii şi bărcile, aşteptînd să se umple de copii. Apoi gloaba lui Paraipan, muştruluită de ţigănuş, se urnea, gîfîind, s-o mişte ca pe-o morişcă. Aici huietul şi zarva sporeau mai ales în faţa panoramei, o baracă de pînze petecite, cu nişte zugrăveli de o parte şi de alta a intrării. Pe podeţul de scînduri înălţat la uşă, un papugiu de Bucureşti, mînjit cu roşu şi negru pe obraz, se omora ţipînd şi urlînd tot soiul de pofteli „intraţi domnilor , amestecate cu fel de fel de palavre, glume, strîmbături, cîteodată şi măscări aruncate lumii căscată la scălâmbăielile lui. Lîngă el, tolănit pe pîntece, gol, ca să i se vadă pielea de fiară pestriţă, Panteră îşi zomăia lanţurile. Noroc că era o zi caldă. Sub nas purta, lipite cu clei, nişte fire lungi şi ţepoase, smulse dintr-o bidinea, mustăţile. Mîinile şi picioarele le ţinea vîrîte în labe de urs. Din şezutul, aşişderi îmbrăcat într-un fund de pantaloni de blană pătată, pornea o coadă cu pămătuf în vîrf. Cînd Panteră făcea pe mîniosul mîrîia şi îşi arăta colţii înfăşuraţi în foiţă subţire de şic galben cules de pe bomboane, îşi flutura şi coada înfuriată cu ajutorul unei vergeluşe ascunsă sub burtă. între labele de dinainte ţinea un hartan de miel din care se prefăcea că muşcă cu învierşunare. Uneori se opintea să sară asupra mulţimii s-o sfîşie, dar îl ţinea lanţul grozav cu care era ferecat de gît. După ce arăta cu băţul din. mînă toate minunile zugrăvite afară şi după ce înghiţea o tigaie de cîlţi aprinşi, demonstratorul tăbăra pe Panteră, pe care-1 descria amănunţit din cap pînă-n 509 VASILE VOICULESCU coadă, gîdilîndu-1 de-al dracului cu beţişorul mai ales pe sub burtă, ca să-l facă să rîză. Fiara, mişcînd musteţile zburlite, îl înjura cumplit printre dinţi. Lumea se oprea crucită. Femeile borţoase nu ştiau cum să întoarcă mai grabnic capul, copilaşii urlau de spaimă. Dar băieţandrii, flăcăii şi bărbaţii făceau pe vitejii şi intrau, tîrînd nevestele şi fetele după ei. îi ispitea mai cu seamă o femeie ţîţoasă, care ieşea din cînd în cînd afară pe po-dişcă, numai într-un tricou de culoarea cărnii, din care zbucneau goale, braţe, coapse şi pulpe atletice. în sunetele asurzitoare de trîmbiţe ea îşi încolăcea pe după mijloc un şarpe verde bălţat cu galben, al cărui cap cu limbi jucăuşe şi-l vîra în gură. La spatele şandramalei, în căruţa văduvă de cal, tînjea Zahei orbul. Se încredinţase şi Panteră că nu mai era loc şi pentru el între atîţia milogi care umpleau tîrgul. * Ziua întîi merse strună. Stanciu şi Stoian, turlaci de basamac, au scos pe Panteră din verigi, au deznodat calul din chingi şi i-au dat drumul să pască unde o apuca şi el. Ţigănuşul s-a culcat lîngă orb. " Gloaba a umblat în dreapta şi în stînga pînă a dat de o livadă cu lucemă, raiul vitelor. S-a pus de-a mîncat pînă n-a mai putut. A doua zi l-au găsit umflat cimpoi, abia trăgîndu-şi sufletul. — Moare roibul, nea Panteră, se văieta băieţelul. Din lumea adunată cineva strigă: — Chemaţi pe moş Trifu. L-am văzut adineauri în circiumă. După puţină zarvă se înfăţişă un unchiaş mărunţel, care cunoscu numaidecît din ce pricină se zvîrcoleşte calul. — Fierbe lucerna în burta lui ca borhotul în tocitoare, spuse el. Acuş îi plesneşte rînza, dacă nu-i dau cep. Se învoiră pe-o firfirică. Meşterul strînse repede cîteva paie şi găteje uscate, bătu amnarul şi aprinse puţină flacără, scoase din teşilă o sulă groasă vîrîtă într-o ţeavă de tablă ca într-o teacă, o trecu prin văpaia focului pînă se roşi, apoi cu ea în mînă se apropie de cal. Animalul ridică o clipă capul cu ochii împăienjeniţi, gemu, şi-l trînti la loc. Omul se plecă peste vită, prubului cu palma cîteva şchioape în stînga, pipăi coastele, le numără şi înfipse cu putere între ele, sula abia răcită, cu teaca ei cu tot. Şi, iute, trase numai sula afară. Copilul ţipă înspăimîntat şi se repezi la cal. Lumea se cutremură. Dar din deşertul umflat al vitei, pe ţeava rămasă între coaste, ţîşniră, vîjîind ca aburii dintr-un cazan de maşină, toate gazele strînse sub presiune în bărdăhanul calului, care-1 sugrumau şi-i stiveau inima. Foalele i se dezumflară în cîteva clipe ca un balon înţepat. Răsuflarea i se rări, se adînci, gemetele se potoliră şi calul uşurat adormi. —A scăpat uşor, se lăuda izbăvitorul. Sunteţi buni de cinste. Numai să-l lăsaţi să se hodinească cîteva zile. Şi să plătiţi ispaşă pentru stricăciunea făcută în nutreţul rumânului. In timpul ăsta bîlciul începuse şi, pînă să se găsească alt cal, comedia sta înţepenită. Nici un gospodar nu vrea să închirieze cal bun, pentru învîrteala asta în loc, care ameţeşte şi betejeşte vita. La asemenea muncă trebuie o gloabă proastă, de dîrvală. • 510 INTEGRALA PROZEI LITERARE Stoian şi Stanciu se scărpinau în cap. Panteră, luminat, sări. - Ce mai trebuie cal, mă? Avem orbul. Ăsta învîrteşte zece comedii deodată. Aşa a şi fost. Zahei intră supus între hulube, propti mîinile în pîrghiile roţii şi căişorii porniră i zbura. încălzit, robotul s-a dezgolit pînă la brîu, a suflecat izmenele peste genunchi şi pînă seara tîrziu n-a avut nevoie de odihnă. Lumea mirată, da năvală ca la urs. - Nu ţi-e greu, Zahei? l-a întrebat aşa, ca de bună cuviinţă, Panteră. - Aş, de unde, o jucărie, răspunse el. - Ia uite mă, huiduma, se minunau bărbaţii. Femeile însă tăceau, amănunţindu-1 din ochi. Cu capul înălţat şi părul creţ, fîlfîindu-i pe grumazul voinic, cu chipul tragic adîncit în durerea lui necunoscută, cu pieptul împlătoşat de muşchii vii împietriţi sub opintire, cu şalele puternice şi mijlocul arcuit de încordare, orbul era măreţ. Nu ca un făt-frumos, ci ca un aprig armăsar de viţă strălucită, rătăcit printre gloabe. Şi muierile, fără să se priceapă mult, simţeau asta. Care din ele n-ar fi jinduit să facă un copil aidoma? * Tîrgul a ţinut o săptămînă. La spartul lui a fost un chef de pomină între negustorii plini de bani şi voie bună. La panoramă se dau ultimele „reprezentaţii". Orbul mai avea de trudit un sfert de conac, cînd Stoian şi Stanciu se întoarseră de la cîrciumă candrii şi cu arţag. Suduiră lumea încă înghesuită, dibăciră pe unul care nu plătise şi-i zălogiră pălăria. Pe urmă le căşunară pe Zahei. Prinseseră de mult pică pe orb că nu bea cu ei, că se ţinea fudul, că-şi dă ifose şi se grozăveşte că e tare. - Şi tu, ce te mişti aşa moale, mă puturosule? De-aia te plătesc eu? se răsti Stoian în gura mare la orb. Orbul nu băgă în seamă vorbele beţivului şi învîrti înainte. - Opreşte, răcni ăsta. Dar orbul abia începuse. Pomi să dea vînt căişorilor. - N-asculţi. Stai că te-nvăţ eu minte. Turbat se vîrî printre spiţele comediei în mişcare. Prins în învîrtitură, se suci cu ele deodată pînă ajunse la orb, şi vru să-l înhaţe de ceafa. Zahei nu se sinchisi. Scutură numai umărul şi-şi repezi un cot înapoi. - A, dai în stăpîn-tu? zbieră ca un nebun beţivul, şi tăbărî cu pumnii în spinarea plecată a orbului. Sări şi Stanciu, mai voinic, şi i se încleştă de un braţ. Comedia se învîrtea acum şi cu muşterii călări şi cu ciorchinele ăsta de oameni între barele ei. în sfîrşit, Zahei se propti îndărăt şi opri scurt hardughia, care, scuturată se clătină, scîrţîind. Lumea sări jos din ea şi o goli. Beţivii, acum nestingheriţi, îl cuprinseră pe orb din faţă şi din spate, izbindu-1 mînioşi. - Ce vreţi voi, mă? Bătaie? 511 VASILE VOICULESCU Şi Zahei, bîjbîind, apucă zdravăn pe fiecare cu cîte o mînă de ceafa, îi depărtă binişor de el şi-i încovoaie la pămînt, unde-i propti cu nasurile strivite de ţărînă, pînă nu mai suflară. Lumea ţipa: - Lasă-i, că-i omori.. - Săriţi, că-i răpune. Dar nimeni nu îndrăznea să intre ca să-i scape. Hărmălaia creştea. Cei doi zăceau ca două stîrvuri, cu mîinile lui Zahei în ei. Ţigănuşul înspăimîntat fugi la Panteră. - Aleargă nene, că-i face praf. - Cine, mă? - Nea orbul. Omoară pe alde Stoian. Panteră îşi scoase zgarda, zvîrli coada şi labele, şi, aşa gol, sări de pe podişcă. Se strecură prin mulţime, trecu pe sub lanţul de căişori, dar stete deoparte, uitîndu-se la picioarele lui Zahei gata să plesnească pe oricine s-ar fi apropiat. - Mă, să nu dai că sînt eu. - Care? şi orbul se făcu că nu-i cunoaşte glasul. - Eu, Panteră. - Ce vrei? - Lasă-i, că-i omori. -Adat în mine. - Intri în puşcărie pentru nişte beţivi. - Las’ să intru. - Păi acolo ai să-ţi găseşti tu vederile şi pe Stavarache? Orbul se înduplecă. - Zici tu să-i las? Bine. Dar trebuie să ţie minte. Părăsindu-şi jos vrăjmaşii se apropie de roata lăuntrică, inima comediei, unde stă înfiptă în fofeaza de fier osia verticală din mijloc, pîrghia în care se sprijină, se alcătuie şi se învîrteşte toată schelăria clădirii. - La o parte toţi, răcni el. Şi se opinti, de două, de trei ori, cu pieptul şi mîinile pe catargul uriaş. Cu o trosnitură scurtă fusul trunchiului se frînse din rădăcină, de la roată. Stîlpul se plecă. Şi ciuperca comediei cu toate lemnele şi fiarele zuruind în ea, se pleoşti lăsîndu-se pe-o rînă. Lumea fugea spăimîntată lăsînd pe cei doi sub ruină, unde orbul bîjbîia pe brînci. Panteră îl ajută să iasă. - Ce făcuşi, mă? - Nimic, spuse calm orbul. - I-ai ucis. - Da’ de unde. Le-am frecat numai muştucurile de pămînt. - Trăiesc? răsuflă uşurat slăbănogul. - Du-te de-i vezi. Vrei să-i trag afară? - Lasă-i dracului acolo, se lepăda speriat tovarăşul, să zacă pînă mîine. Noi trebuie să fugim. - Păi, de ce? - Cum de ce? Te reclamă că i-ai snopit. 512 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Aş, snopit. Le-am făcut niţică boiangerie la nas, să li se uşureze creierii de trăscău. - Şi pe urmă ne apucă să le plătim comedia stricată. - Şandramaua asta viermănoasă? şi Zahei zvîrli o înjurătură cu trei caturi... Şi la urmă ce-o să-mi ia? - Nu-i de glumit. Pe tine te bagă la răcoare, mie îmi popreşte calul şi căruţa. Mai bine s-o ştergem pînă nu-şi vin în fire. Tot nu mai avem nimic de făcut aici. Bîlciul s-a închis, comedia e boşorogită. Pînă s-or dezmetici să ne caute, ne pierdem urma. Hai la căruţă. - Bine, hai, dacă vrei tu. Şi orbul intră iar la supunere. - Vreau, nu vreau, altceva n-am de ales. Şi, să ştii, că de acum nu ne rămîne decît cerşetoria. Tu singur ţi-ai făcut-o... Ce avuseşi cu comedia? Şi Panteră scuipă cu năduf. - Cum să plecăm acum, seara? crîcni ţigănuşul... - Taci şi-nhamă. Nu e treaba ta. Şi pînă să se urnească primarul cu vătăjeii, teleguţa cu calul înzdrăvenit îi scotea pe drumuri lăturalnice spre alte sate milostive ale ţării, unde se mistuiră. XI. In vîrtejurile puhoaielor Umblau aproape de o săptămînă, nici ei nu ştiau bine pe unde. Căutau, spunea Panteră, să iasă în drumul mare al Brăilei. Dar minţea. Cîrmea mereu în sus spre munte. Ce-i trebuia lui balamuc? Cu crîşmari ucişi, ascunziş în păpurişul bălţilor, fugă în ţară streină? Avea de gînd să-l plimbe pe orb prin lume, pînă-n iarnă, amînînd să-l treacă Dunărea pe gheaţă. Pînă atunci au să se legene între cîmp şi deal. Vinde sus la munte bucatele pe care le capătă cu cerşetoria aici la şes. Pe urmă se întoarce cu căruţa încărcată cu poame luate de la munteni şi le desface cojanilor. Nici că se poate negustorie mai uşoară şi mai cu cîştig. Satele, toate la fel de albe şi de liniştite, îi primeau cu voie bună, şi-i îndestulau cu de-ale gurii şi cu gologani. Cînd se milogea Panteră, cînd trîmbiţa cu glasul lui argintiu băieţaşul. Dricul căruţei se umplea de merinde, ca şi burţile oamenilor şi bîrdanul calului. începură a se ivi coline dulci, pe urmă dealuri uşoare. Cîte un urcuş potolit punea gloaba la grea încercare. Orbul mocnea în el, părînd că nu bagă de seamă schimbările. întreba numai pe unde sînt şi dacă mai e mult pînă-n şleaul Brăilei. Că de acolo înainte îi duce el. De la o vreme ogrăzile oamenilor îi întîmpinau cu sumedenie de pomi roditori, cireşi, caişi, zarzări şi pruni încărcaţi de poame verzi. Ţigănuşul pofti să ciordească şi opri într-un cot dosnic. Panteră gîndi că pentru vreo nevoie. Copilul sări gardul şi îşi umplu sînul cu rogodele. Se-ntoarse ronţăind şi puse cîteva în mîna orbului. - Mănîncă şi dumneata, nene orbule, să vezi ce bune sînt... Orbul pipăi şi se încruntă. - De unde le-ai luat? - De ici din grădină, e pomii plini, facu nevinovat copilul. De-aia am oprit. 513 VASILE VOICULESCU Zahei se-ntoarse mînios. - Unde mă duci tu, Panteră? La munte? Ăsta o sfecli. - P-aici m-au îndreptat oamenii. Se vede c-am rătăcit. Dar nu-i nimic. Poate e mai bine. Pe-aici n-a ajuns buhul isprăvii tale, şi n-avem a ne teme, i-o întoarse el cu amărăciune. - Mă, cu mine să nu te joci... Atît îi spuse Zahei şi-şi încleştă fălcile. Dar la cel dintîi popas, cum auzi glasuri streine, orbul întrebă unde sînt şi încotro se află drumul Brăilei. - Hei, apăi ce căutaţi la noi? îl dumeriră oamenii. Se cheamă că aţi urcat în părţile Buzăului. Dacă mai mergeţi înainte, intraţi sub munte. - Atunci ce să facem? , Sătenii îl lămuriră cum s-o ia, încotro să cîrmuiască, pe unde să întoarcă, ca să dea de şoseaua naţională care duce din Buzău drept la Brăila. - Numai vedeţi că trebuie să treceţi apele Buzăului prin vad, că podul e rupt, îl învegheară oamenii. A plouat potop la munte şi apele au dărîmat zăgazurile şi au luat podul, lămureau ei pe călători. Dar s-a făcut vad bun mai din vale. Puteţi cerca să treceţi. Din om în om, cu întrebări, ocoluri şi încurcăreli, scornite de Panteră, ajunseră la malul rîu-lui. Podul, într-adevăr, rupt şi tîrît departe. Dincolo o mîndreţe de sat resfirat în lunca mănoasă. S-auzeau cotcodăceli, măcăiau raţe, gîgîiau gîşte, zbierau oi, răgeau vaci. - Chiaburime nu glumă, gîndi tare Panteră. Şi asta îl îndemnă să treacă. Odată dincolo, vede el cum o suceşte din nou ca să amîne Derventul şi Brăila. Se dete jos să se odihnească vita şi să cerceteze vadul. Se vedeau urme proaspete de roţi şi copite. Trecuse deci cineva mai înainte. Se uită în dreapta. Cerul negru de nori care coborau iute spre ei. Ploua iar la munte. Era pe la ami-azi. Pe malul celălalt zoreau cîţiva gospodari cosind o livadă drept în faţa lor. - Ce zici Zahei, încercăm? - Intră, îl îndemnă orbul. La nevoie, vă scot eu în spate. - Trebuie să trecem, hotărî Panteră. Ne apucă ploaia. Se sui, el, lîngă copil, pe scîndură din faţă, apucă hăţurile şi mînă calul... Acum se auzea un huiet mare venind către ei... Vita supusă intră în apă, scăpătă dintr-o dată pînă la burtă într-o bulboană şi se opri. Sub şfichiurile biciuşchii picioarele calului bălăcăreau zadarnic în loc. - S-a potmolit. Sări jos, Zahei, că eşti prea greu, şi împinge. Orbul coborî, plescăind apele, puse umărul şi umi căruţa. - Mînă, mă, strigă el, că o duc eu din spate. - E mare a dracului, înjură mînios Panteră... Şi mînă. Calul se opinti şi ieşi la un rîniş, unde apa îi venea numai pînă la genunchi. Apoi pomi înainte, încet, spre mijlocul rîului. -Am scăpat, se bucură slăbănogul. Dar huietul creştea mînios, răsfrînt de malurile rîpoase. Panteră privi uluit în toate părţile, întrebă ceva pe Zahei, strigă la copil. De-atîta larmă nu-şi mai auzeau glasurile. Muncitorii de dincolo îi văzuseră. Alergau încoace şi încolo pe mal, le făceau semne cu mîinile arătînd în dreapta, strigau... Dar de atîta huiet nu se-auzeau nici ei. Venea mare Buzăul. 514 INTEGRALA PROZEI LITERARE Umflată ca o creastă uriaşă, neagră-vînătă, unda se rostogolea furioasă înaintea puhoiului, sosita aci, la douăzeci de paşi. După ea, apele năboiau sodom. într-un iureş nebun, unda îi izbi, se roti în jurul căruţei cuprinzînd-o într-un ochi, unde ea stete cîteva clipe neclintită în inima îrtejului. Apoi unda trecu vijelioasă înainte, lăsînd căruţa pe seama urdiilor de ape ce veneau dezmăţate după ea. Orbul simţi că i-o smulge cineva mai puternic din mîini. Întîi, săltată ca pe nişte umeri de apele înalte, apoi umplută cu clocot de valuri, lemne şi spume la un loc, data de cîteva ori peste cap şi repezită în nămestiile năprasnice la vale, căruţa pieri cu oameni cu tot. în urmă, albia se împlini din mal în mal, noian. Ai fi zis un iezer liniştit, dacă n-ai fi ameţit privind iuţeala sălbatecă cu care apele alergau urlînd. Departe, se mai văzură două roate rostogolite, ieşite afară parcă să ceară ajutor. Hăul puhoailor le înghiţi iar... Apoi nimic... Oamenii de pe malul dimpotrivă priveau încremeniţi. Deodată, din mijlocul vîrtejurilor, se desfăcu o undă mai mică, o spinare subţire de apă, o şuviţă de şuvoi aparte, pusă de-a curmezişul balaurilor de puhoaie, şi bătînd către mal... Un braţ ieşi... Apoi se scufundă. „Un înecat pe care-1 mai saltă valurile*1, crezu lumea. Din nou, ceva viu se zbătu sub apă, să iasă. -Calul, strigară privitorii. Calul, săracul... — Aş, un peşte mare ameţit de izbitură... Un somn, ţipau alţii aţintidu-se. - Ba un trunchi de copac. Şi lumea lărmuia aţîţată. Braţul se arătă curînd din nou, apoi cellalt... Amîndouă vînzoleau acum nahlapii... Un cap se ivi, se afundă... iar ieşi mai la vale şi tot mai spre mal... - Un om... un om... Cîţiva bărbaţi alergară cu prăjini şi căngi. Se desluşea prin tulbureala spumegătoare, un trup luptînd crîncen cu năboiul. -Aici... încoace... urlau toţi, îndemnînd. Satul întreg alerga să vază ceea ce nu se mai pomenise. — De nu l-ar izbi vreun trunchi, vreun bolovan, îl căina lumea. Orbul se războia avan cu urgia. Se dete iar la fund şi ieşi din inima furiilor mai aproape de mal. Cercă să prinză fundul cu picioarele, dar vijelia apelor i le fură pe dedesubt şi-l tîrî iar. Din nou se cufundă, ca să răsară la cîţiva paşi mai lîngă ţărm. Oamenii aprinşi nu mai tăceau... - Grozav înotător... - Staşnic voinic... Şi-l strigau necontenit la ei. ^ în sfîrşit, picioarele pipăiră un fund mai temeinic şi se înţepeniră ca nişte proptele de zăgaz în calea zâporului. " — Na, ţine, apucă... îl îndemnau toţi, aruncîndu-i funii, întinzîndu-i prăjini... Orbul, cufundat pînă la gură, sta acum neclintit, cu apele mîloase şiruindu-i din păr, de pe frunte, din sprincene, din tot capul năclăit. — Nu vede, se văita lumea. L-a orbit nomolul. L-a ameţit izbitura... VASILE VOICULESCU El auzi în sfîrşit vorbă... Se îndreptă prin apa pînă la gît cu luare-aminte spre glasurile ce-1 hăiau. Nu ridica o labă pînă ce n-o înfingea pe cealaltă în nisip. Atunci abia o mişca încet, tîrînd-o grăpiş de fund, fară să părăsească pămîntul. Dacă ar fi ridicat piciorul, apa de deasupra mai repede i l-ar fi luat pe dedesubt, i l-ar fi furat şi iar l-ar fi răsturnat. Pe cînd aşa, sta cu amîndouă ca pe o temelie alunecătoare. Apele de la fund, mai potolite de frecuşul cu pămîntul şi mai do-moale ca cele ce-i băteau grumajii, îl îngăduiau să înainteze prin ele. Acum ieşise cu pieptul întreg. Mîinile lui întinse bîjbîiau să apuce ceva şi nu nemereau. In sfîrşit se săltă singur şi izbuti să se caţere pe mal. Se scutură şi aşteptă în picioare. Oamenii, bărbaţi, femei, copii îl împresurară, întîmpinîndu-1 cu chiote de izbîndă. El nu vedea lumea strînsă să-l privească şi nu se ruşina de goliciunea lui. Leoarcă de apă, cămaşa şi izmenele şi le sfîşiase ca să nu-1 încurce la înot, nu tremura, nu gîfîia. Ceru numai apă să bea şi să se spele... - Mă, se mirau de el, se vede că n-a înghiţit deloc de vreme ce îi e sete... Toţi îi admirau puterea şi-i lăudau bărbăţia. - Brava! Aşa ceva n-a văzut Buzăul de cînd curge el pe valea asta; şi-a găsit stăpînul. - Ba l-a mai biruit odată taurul boierului, aminti cineva. - Aş, apele nu erau mari ca acu. - Du-te, Ileana, acasă, nu te mai zgîi la el, că-1 deochi, porunci un bărbat muierii. Şi trimite pe cineva cu o cămaşă, că ăsta văz că nu ştie să-şi acopere ruşinea, măcar cu mîna... Oamenii tot nu băgau de seamă că izbăvi tul e orb. - Unde sînt tovarăşii mei? întrebă Zahei. - Păi, cu repezeala cu care-i duc apele, mîine sînt la Galaţi. Afară numa’ dacă nu i-o avîrli umflaţi la cotul Şiretului... - înecaţi? şi glasul lui Zahei tremură... Şi copilul? - Şi copilul... Toţi... Cu cal cu tot... Nu-i mai trebuia nimic... Nici apă, nici îmbrăcăminte. Orbul se trînti cu faţa-n jos şi pomi să plîngă. XII. La curtea lui Lagradora Zvonul despre omul care înfruntase mîniile Buzăului şi răzbise prin ele teafăr ajunse numaidecît la conac. Boierul pofti să se ostenească pînă la mal să-l vadă. Moşia o ţinea un arendaş bătrîior, domnul Lagradora, sau Logodeală, cum îi spunea satul, venit nu se ştie de unde şi aşezat de mult acolo. După moartea soţiei de a doua, întîmplată cu vreun an înainte (despre a dintîi nu se ştia nimic) se însurase numaidecît a treia oară cu fata imui mic proprietar vecin, încărcat de opt copii, fete toate, Leanţa. El zicea că o ia din dragoste. Ea însă sigur de urît. De urîtul celor de-acasă şi de al lui. Negru, uscat ca un drac, dar vînos şi încă verde, cu nas de coroi, musteţi încîrligate melc şi un smoc de ţăcălie ţepoasă, fălcile îi erau mereu în neastîmpăr, ca la iepuri. Asta ar fi mers. Dar era nu numai rău, era crud şi neîndurat, începînd cu nevasta. Slugi, zilieri, săteni, nici unul nu-i intra în voie. Prigonea, înjura şi bătea. împuşca orice animal strein. închidea în oboare vitele găsite pe moşie şi le ţinea oricît s-ar fi rugat omul 516 INTEGRALA PROZEI LITERARE cu căciula în mîini, pînă se sleiau de foame şi sete. Hapsîn, călca învoielile, încărca socotelile, sporea dijmele după plac. Se ţinea numai de rîcă, cîrcote şi judecăţi. Bine cu stăpînirea, nu-i păsa de nimeni şi nu-1 îndupleca nimic. Zadarnic încercase coana Leanţa, cu treizeci şi doi de ani mai tînără, să-l îmbuneze. Nici zîmbete, nici lacrimi nu-1 înmuiau. Gelos şi bănuitor pînă la nebunie pentru cea mai firească mişcare a femeii, n-o slăbea din pază, o pază ruşinoasă, plină de ofense şi insulte. Presupunerile şi învinuirile nu mai conteneau. Se uitase la logofăt, zîmbise unui flăcău, privise mai lung la vizitiu, vorbise cu un argat. Nu-i cruţa nici un chin şi nici o umilinţă. - D-ta trebuie să fii neam de turc? îi spusese soacră-sa şi nu mai călcase pe la el. Bietul Clăiţă, socru-su, mai îndrăznea să se arate. - N-o laşi pe Leanţa azi la noi? O duc şi ţi-o aduc tot eu înapoi. O doresc surorile. - Cine o doreşte să poftească aici, şi-i întorcea spatele, lăsîndu-1 caraghios. Pînă la urmă s-a lipsit şi ăsta de atîta înjosire. Femeia, cu tinereţile terfelite, părăsită de toţi, sătulă de atît surghiun şi spaime, s-a spînzurat. Gura lumii vorbea că dacă s-ar fi cercetat bine s-ar fi dovedit că Lagradora îi înnodase ştean-gul de gît, după o ceartă grozavă, cînd ea îi vestise că a rămas însărcinată. El s-ar fi simţit singur că nu e rodnic. Ştia, adică, de la doctori, că nu poate să aibă copii... Dar parcă toate sînt ale doctorilor? în scurtă vreme s-a găsit şi logofătul cel tînăr împuşcat. Bănuielile au căzut pe logofătul cel vechi, căruia ucisul îi luase locul: se aflau în duşmănie. Dar boierul i-a luat apărarea... Cum nu s-a putut dovedi mare lucru împotriva bănuitului, repede a fost slobozit. Şi Lagradora l-a primit îndărăt în slujbă. * N-a trecut nici o lună şi Lagradora şi-a luat altă femeie. De data asta însă nu de nevastă. Şi-a adus de la Brăila, prin cunoştinţele lui, o ţiitoare, pe coana Caliopi, o grecoaică de vreo douăzeci şi opt de ani, albă, zveltă, cu liniile trupului dulci şi unduioase, arzuie şi frumoasă coz. Dar leneşă ca o cadînă. Asta nu ştia nici să se certe nici să se supere, ori să plîngă. Nu suferea mînia: îi strica pofta de mîncare. Mlădioasă ca o şerpoaică, a priceput cu cine are de-a face şi începu dintr-o dată un joc mare. La ţipete, zîmbea cu toate gropiţele din obrajii bălani, la certuri îl îmbrăţişa strîns şi-l săruta astupîndu-i gura, cu buzele ei lipite ca un bandaj peste mustăţile lui în melc. Şi cine în toată Brăila se pricepea să sărute mai dulce şi mai lung ca ea? Femeie de iatac, hîrşîită în meşteşugul mîngîierilor, pusă numai pe hîrjoană şi dragoste, cu fannecile cărnii ei gustoase, ajutată de mijloace tainice, izbutise să întinerească pe Lagradora şi să-i dea mulţumiri bărbăteşti. Ceea ce îi schimbă firea şi-l înmuie. Scurt, îl dete pe brazdă şi puse papucul pe el. Cel puţin aşa părea pe dinafară. Casa şi gospodăria o învîrtea nevasta logofătului. Caliopi, deşi cu toate cheile cămărilor la brîu, sucea minţile şi gospodărea patimile otrăvite ale boierului. 517 VASILE VOICULESCU Dar, în afara iatacului şi cu lumea cealaltă, el se păstrase acelaşi. Cu Caliopi însă se purta ca un îndrăgostit. O dăruia cu bani, o încărca cu giuvaeruri, o îmbrăca în scumpeturi, îi îngăduia plimbări prin grădină şi împrejurimi. Deprinsese din gura ei şi repeta şi el vorbe care pînă atunci nu-i trecuseră pragul buzelor: sufletele, inimioară, dragosteo... Le spunea, ce-i drept, cu oarecare stînjeneală copilărească, ceea ce făcea pe Caliopi, drept răsplată şi încurajare, să-l ia în braţe, să-l răsfeţe şi să-l sărute, prăpădindu-se de rîs. * Cînd Lagradora sosi pe mal, lumea se dumirise. Scăpatul din valuri era un orb fară căpătîi, zvîrlit de o întîmplare aici. Cineva îl văzuse învîrtind comedia în bîlci. Şi interesul scăzuse. Ce-i trebuia satului un cerşetor pe cap? îl ţii o zi, două. Pe urnă cum scapi? Că nu are pe nimeni. Şi se îmbiau care să-l ia, dar se codeau toţi. - Primeşte-1 tu, Simeoane, că n-ai guri multe. Ăsta se scutură. - Ce să fac cu el? Să-l ia în primire primarul şi să-l trimeaţă la urma lui. - Ba să-l ia Logodeală, că pe moşia lui a scăpat, dete cu părerea altul. Boierul tocmai sosise lîngă ei şi, auzind, se înfurie. - Care-i neruşinatul de vorbeşte aşa? Şi întorcîndu-se spre logofăt: - Vezi, Iordache, ăsta să nu mai fie învoit pe moşie. Să-i scoţi şi vitele din suhat. Apoi spre ceilalţi, arătîndu-1 pe Zahei: - Şi ce, e vită de pripas să-l iau şi să-l închiz în oboarele mele? îi repezi el cu ifos. Aţi vrea să vă trimet şi pe voi cu ciomagul îndărăt la curte să plătiţi gloaba? Că şi voi îmi călcaţi acum moşia. Uite cum mi-aţi culcat porumbul. în adevăr, lumea, alergînd învălmăşită, stricase cîteva rînduri de cuiburi în margine. Oamenii puseră nasurile în jos şi se pregăteau s-o şteargă. - Unde-i primarul? întrebă stăpînul. Ieşi din gloată un ins îmbrăcat în haine de tîrgoveţ. - L-ai întrebat cine e, de unde vine şi ce caută aici? - Nu vrea să vorbească. Spune numa’ că e orb şi-şi plînge tovarăşii înecaţi. Lagradora se apropie de Zahei. Orbul, de durere, se ghemuise jos, cu capul în piept şi mîinile între genunchi. Gol, năclăit de nomolul care încă nu se zvîntase pe el, semăna cu un bolovan năpraznic răsturnat din matcă ori cu o buturugă uriaşă zvîrlită de ape. Boierul îl privi numai. Nu catadicsi să-i vorbească. - Şi ce ai de gînd să faci cu el, primarule? - Nu ştiu. Am să întreb subprefectura. - Şi pînă vine răspuns? - Am să-l ţiu la primărie, să vază vătăşelul de el. Altceva nu pot. - îl iau eu la mine, dacă n-are cine, se oferi un bătrînel. Tot am rămas singur cu sărăcia mea. Lagradora simţi ca un şfichi. 518 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Ba să-l trimeţi la conac, se măreţi el către primar. Şi se uită cu ură şi dispreţ peste lume. Voi toţi, oricît de chiaburi, tot nişte golani lacomi şi chimogi aţi rămas, adăogă el. Ştiţi numai să luaţi de la alţii şi să mă furaţi. Şi vorbe scumpe de-ale Caliopii îi veniră pe buze: - N-aveţi suflet, nici inimă în voi. Şi plecă mulţumit de sine şi de muştruluiala trasă satului. - Pune pe un nemernic din ăştia să dreagă răstavurile de porumb stricate, porunci el logofătului, depărtîndu-se. Acasă, Lagradora povesti întîmplarea cu înflorituri, aşa ca să dea ghes Caliopii să-l dezmierde pentru fapta lui şi să-l lipească de sînii ei albi, calzi şi durdulii. Aşa ajunse orbul istovit de foame şi biruit de ruşinea goliciunii, la curtea lui Lagradora. * Zdrenţăros, nespălat, cu barba mare care necăjea, Zahei zăcea nemernic în dosul caselor boiereşti, părăsit pe-o prispă de cuhnie de unde i se zvîrlea cîte o bucată de mămăligă şi într-o strachină zeamă cu ciolane rămasă de la slugi. Dar el nu ceruse pomana şi nu mai putea îndura umilirea. - Să mă duci la stăpîn’tu, spunea el băieţandrului care-i adusese mîncarea. - Da’ ce crezi tu, că boierul stă de vorbă cu unul ca tine? îl înfruntă slugoiul. - Atunci la logofăt, scăzu treptele orbul. - Logofătul nu-şi vede capul de treburi, că a-nceput praşila. - Dacă nici asta nu se poate, du-mă la popă... - De popă stau eu acu?... Zahei vru să mai stăruie. Dar băieţandrul i-o tăie: - Nu mă mai ţine şi tu că am altele mai bune de făcut decît să-mi pierd vremea cu milogii... Zahei înfuriat începu să-l înjure. Celălalt zvîrli de departe c-un băţ în el şi c-o ploaie de su- dalme. Alte slugi ieşiră să privească şi să rîză ca la o petrecere. Tărăboiul crescu, umplu ograda şi larma trecu pragul la boier. - Repezi, Rahiro, şi vezi ce-i acolo, porunci el. Femeia se întoarse într-un suflet. - II bat pe orb. - Cine? şi boierul sări. îşi aduse aminte că pe orb îl luase la curte sub ocrotirea lui. Cine-1 bate? -Alde Ilie... - Cheamă-1 pe logofăt. Ăsta se înfăţişă smirnă. -Auzi, îl bate pe orb. Ce e neobrăzarea asta la curtea mea? se zborşi el. Cercetează numaidecît şi să-i dai afară pe toţi. Caliopi îl îndemna din ochii ei focoşi, îmbrîncindu-1 la fapte bune şi la generozitate. Era un ajutor pentru cazna ei de îmblînzire a fiarei. 519 VASILE VOICULESCU Iordache nu zăbovi. Se înfăţişă tîrînd după el ca o coadă pe orb şi vreo zece slugi. - Iată-i, boierule, grăi el fricos. Dar nu-i de vină decît Ilie de la boi. Aşa e, orbule? Zahei tăcu. - Spune, vorbeşte, urmă binevoitor logofătul. Uite, te afli în faţa stăpînului care te ascultă aşa cum doreai, îl poftea el mieros. - E boierul aci de faţă? şi orbul îşi îndreptă trupul. - Te ascult, spuse poruncitor Lagradora. - Boierule, eu, adevărat, sînt orb. Dar nu sînt cerşetor. -Atunci ce eşti? întrebă Lagradora, nemulţumit de această neaşteptată declaraţie. - Acum nimic, răspunse Zahei. -Văd. Mai înainte ce-ai fost? - Am fost pescar; pe urmă salahor. - Unde? - La Brăila. Mărturisirea despre Brăila deschise o portiţă spre simpatia Caliopii, care sta rezemată de umărul lui Lagradora. Spre Brăila alergau toate amintirile ei aprinse. Cîtă dragoste părăsită acolo! - Şi cum ai orbit? se aspri boierul, ca şi cum l-ar fi cercetat pentru o vină. Orbul tăcea. Asta iar nu plăcu stăpînului, care se încruntă. - Şi ce vrei acum? De ce te baţi cu oamenii curţii? - Am cerut să mă aducă la dumneata. - Şi? - Şi-n loc să mă ia de mînă, au dat în mine. Stăpînul fulgeră pe sub sprîncene spre slugi. - Bine. Ce vreai să-mi spui? - Să mă trimeţi la Brăila. Orbul nu se ruga. Parcă mai mult poruncea. Lagradora înghiţi în sec. - Mai ai pe cineva acolo, rude, prieteni? - Nu mai am pe nimeni. - Atunci? - Mă cunosc bălţile, mă ştiu locurile, au să-şi aducă aminte de mine, şi au să mă primească. Lagradora gîndi că e nebun. - Apoi trebuie să te duci între oameni, îl cercă el. - Cu oamenii am alte răfuieli. - Răfuieli? De bani? Orbul începea să-şi piarză răbdarea. - Boierule, nu degeaba. Pune-mă să-ţi muncesc. Cînd simbria o împlini banii de drum dă-mi numa’ un om să mă ducă la tren. Orbul se ţinea grav şi dîrz, pildă rea în faţa slugilor ploconite, ca un om slobod care îşi cere drepturile. Dincolo de scoarţa de zdrenţe şi noroi care-1 acoperea se slomnea schela unei puteri necunoscute, se ghicea o tărie. Acum, la început, ea lua chipul încăpăţînării, ceea ce tocmai nu putea suferi Lagradora care îşi muşca şi mai repede fălcile încărcate de mînie. 520 INTEGRALA PROZEI LITERARE Privind făptură nedesluşită din faţa ei, oricum nouă şi deosebită de a tuturor celorlalţi, Caliopi intui, pătrunse prea multe şi prea obscure lucruri deodată ca să-şi dea seama ce anume o mînă spre împăciuire. Dar cu tactul ei de galeşă şi cuminte viclenie îndrăzni să se amestece. - Psihi-mu, ciripi ea. Lagradora întoarse spre ea ochii întrebători, ca să primească în ei toată vraja femeii intrată în jocul ispititor al biruinţei. -Psihi-mu, iartă-1. E un bădăran. Nu ştie să te roage. Şi tăcu, prefâcîndu-se sfioasă. Lagradora o aşteptă să urmeze, ursuz, cu acelaşi semn de uimire sub sprîncene. Femeia tăcea. - Şi vrei să-l înveţi tu? o repezi el. - Nu. Dar lasă-1 să plece. - N-are decît. Cine-1 opreşte? Şi se posomorî, iar către Zahei, cu gînd făţiş să-şi bată joc şi de Caliopi. - Pleacă... Scoateţi-1 din curte, porunci logofătului. Caliopi îşi lăsă drăgăstoasă capul pe umărul lui, gîdilîndu-i, cu părul buclat şi dulce mirositor, obrazul. - Eşti mulţumită? se-ntoarse rînjitor bărbatul. Ţi-am făcut hatîrul. - Da şi nu, se alintă brăileanca şi se strînse în el. -Nu? Şi deodată, pînditor, se gîndi s-o puie la încercare. - Ce să mai adaog? - Psihi-mu, tu eşti de o mie de ori mai înţelept şi mai bun ca mine. Cum aş îndrăzni eu să te învăţ? Şi toate razele zîmbetelor îi răsăriră pe chip ca să-l orbească pe Lagradora. - Dă-i bani de tren, porunci el logofătului. Şi trimite-1 cu brişcă la Buzău. Scoate-i bilet şi urcă-1 în vagon... Lasă-i şi ceva de cheltuială... - Acum eşti mulţumită? Dar pînă să-şi capete răsplata mărinimiei din braţul femeii care-i încolăcise mijlocul: - Nu primesc, răsună glasul întunecat al orbului. Lumea îngheţă. - Nu-mi trebuie pomană. Cer să muncesc. Mă rog să muncesc, se-ndreptă el singur. Braţul Caliopii se strînse şi mai grăitor în jurul lui Lagradora, care astfel răbdă înfruntarea ghiorlanului. - Bine. Opriţi-1 şi daţi-i de lucru. La ce te pricepi? Orbul, zăpăcit, tăcu. Nu se aşteptase la întrebarea asta. Ei trebuiau să-i găsească să muncească. - Zici că nu eşti cerşetor, îl ajută Lagradora. -Nu sînt. - Atunci ce ai făcut după ce ai orbit? Zahei se chibzui. Ar fi fost o prostie să spuie că a cules pe picioarele lui lipitori din bălţi. Ce era să facă boierul cu ele? - Am învîrtit o comedie în bîlci, răsuflă el greu. 521 VASILE VOICULESCU - Singur? ' - Singur. N-am avut nevoie de ajutor. - Duceţi-1 la grădină, hotărî boierul. Daţi-i roata mare în primire. Braţul femeii îl alintă uşor pe sub haină. Cum mîngîi fiarele pe sub burtă. - Boierule, sună iar glasul adînc al orbului. - Ce mai vrei? tresări înciudat Lagradora care întorsese spatele. - Porunceşte să-mi dea un brici şi săpun. Şi nişte premeneli curate. Asta tot în socoteala simbriei, se grăbi el să încheie nesăbuit ca să se scuture de orice milostenie. - Iţi place să te porţi curat? mîrîi stăpînul. - Are dreptate, scăpă cuvînt făţiş Caliopi. Simţind însă că a greşit după ţîşnetul din privirile bărbatului, repede o întoarse. - Şi-a dat seama şi el cît e de prost că nu se cuvine într-o curte mare şi bogată ca asta necurăţenia. Ar fi o îndrăzneală de neiertat ca sluga să se înfăţişeze murdară în faţa stăpînului. Şi de acum el ţi-e slugă. - Ii iei partea fiindcă e brăilean de-al vostru, grăi acru Lagradora. Apoi deodată, pe neaşteptate: - Ţi-1 dau în seamă, să te îngrijeşti tu de hrana şi îmbrăcămintea lui, deşi nu te ştiam milostivă. Şi o privi în adîncul ochilor din ascunzişul celor mai ascuţite bănuieli. - Nu, nu primesc, se scutură stingherită femeia, temătoare că i-a agîndărit pizma bolnavă şi ferindu-se ca de o lovitură piezişă ori o cursă. - Ţi l-am dăruit, nu-mi iau cuvîntul înapoi, stărui hotărît boierul. Femeia simţi că nu trebuie să întindă coarda. împotrivirea devenea primejdioasă. De-atîta frecat al fălcilor, lui Lagradora începuse să i se ivească clăbuci de spume în colţurile gurii. -Atunci are să se intereseze de el Suzana, se lepădă ea moale. Suzana era fata din casă. - Eu nu pot purta grija decît unuia singur, îl alintă ea, gudurîndu-se drăgăstoasă în coasta lui. îmi pare rău că te-am supărat, îi turnă ea şoaptă fierbinte în ureche. Şi încolăcindu-i gîtul cu jugul dulce al braţului, îl tîrî nerăbdătoare ca pe o jertfa, spre altarul tuturor împăcărilor, iatacul. XIII. Grădina Grădina care îndestula cu zarzavaturi curtea şi oraşul începea chiar de lîngă conac şi se întindea pe zeci de hectare, în luncă, de-a lungul unui crac de apă abătut din matca Buzăului. Orbul luă în primire roata bătrînă cu hulubele lustruite şi pomi munca de vită care se învîrteşte pînă la căpială în loc. Udatul se facea dimineaţa în zori şi seara pe înnoptat. Dar miile de straturi cereau ca reţeaua de şanţuri şi şănţuleţe dintre brazde să gîlgîie necontenit pline de apă. Muncă grea şi chinuitoare grădinăritul. Ceapa cere anume soroc, ridichile timpurii altul, spanacul îşi are vremea lui. Cu sparanghelul şi trufandalele subţiri trebuie să te porţi ca şi cu 522 INTEGRALA PROZEI LITERARE nişte coconoşi de neam. Fir cu fir, răsadurile de vinete şi roşii se cer gunoite, mutate şi strămutate, săpate şi plivite numai într-o singură lună de cîteva ori, după vîrste, soiuri şi schimbările timpului. Pe toate trebuie să le creşti, să le ajuţi, să le împaci... Mereu între ele, stai cînd îndoit de şale cînd pe vine ori în genunchi, oprit ca într-o metanie la fiecare buruiană în parte, parcă te-ai ruga de ea să crească şi să dea rod. Cînd le vine rîndul la adăpat, cu o lovitură de sapă ridici lostopanul de pămînt ce astupă gura şănţuleţului din dreptul brazdei însetate. Apa din şanţul mare gungureşte voioasă pe spărtură şi se risipeşte la rădăcinile lacome. Cînd socoteşti că s-au îndestulat, cu aceeaşi mişcare pui lutul la loc şi astupi, ca să dai drumul apei mai departe, în dreptul altor brazde care aşteaptă. în zarzavagerie lucrau vreo zece femei sub ascultarea unui bulgar, Costea, grădinar priceput. Ăsta trecea în fiecare primăvară Dunărea şi se înfăţişa boierului care-i da grădina în seamă. Toamna, tîrziu, se întorcea acasă în Bulgaria cu punga plină. Anul următor venea iar. Gospodarii nu se îndemnau să-i fure meşteşugul. Ce le trebuia lor să se ploconească la fiecare rădăcină de ceapă şi la piciorul fiecărei verze? Asta-i dîrvală de sărăntoci şi de muieri proaste. Ei îşi văd de alte treburi şi cînd le trebuie cumpără de la boier de-a gata. * Bulgarul, cînd a auzit de înlocuirea calului cu un orb, s-a împotrivit. Cum o să poată ăsta îndestula zi-noapte nevoile lui de apă? Baremi să-i lase calul de la amiază în sus. Dar numaidecît se potoli. Zahei bătea cu mult vita. îi trimetea fără bici şi înjurături belşug de udătură. Iar boierul economisea şi calul şi omul care trebuia să stea lîngă el să-l mîie. Orbul se scula în zori, se bărbierea cu faţa întors spre răsărit, ca şi cum şi-ar fi făcut o rugăciune, se lăsa apoi, dibuind, pe o potecuţă şi intra în bulboana de sub roată. Acolo înota, se spăla şi dichisit se înhăma la hulube. Roata veche scîrţîia morocănoasă, se clătina cu părere de rău, pornea să-şi coboare în apă cupele goale şi să le ridice pline ca să le deşerte una cîte una în ulucul de scînduri înverzite care ducea în grădină. La prînzul mic, cînd suna porunca lui Costea, se oprea. Atunci sosea de la curte Suzana cu mîncare pentru el. Ceilalţi muncitori mîncau de-a valma. Bulgarul îşi pregătea bucate aparte în bordeiul lui. Orbului i se trimetea într-un coşuleţ acoperit cu ştergar alb, din bunătăţile mesei boiereşti, după porunca lui Lagradora. Caliopi cercase zadarnic să scape, prefăcîn-du-se că uită, că Suzana are alte treburi. Boierul ca s-o sîcîie ori s-o pedepsească ori cine ştie ce socoteli ale lui nu uita şi nu ierta. Supraveghea cu străşnicie împlinirea îndatoririi. Ca să-i facă gustul lui Lagradora ale cărui ascunzişuri nu le cunoştea, ea nu se îndărătnici. Lăsă întîmplarea să curgă liniştită. Fata din casă desfăcea şerveţelul şi întindea pe el bucatele dinaintea orbului, slujindu-1 pînă ce isprăvea. La început, ea primise cu silă şi mai ales cu ruşine înjosirea asta, să slugărească un orb şi vru să plece. Cocoana o sperie cu Lagradora. „Se supără boierul!“... Cum toţi ai ei erau învoiţi pe moşie, Suzana n-avu încotro şi, amărîtă, se supuse. Curînd se deprinse cu corvoada. La urmă venea cu drag. Orbul, grav şi cuviincios tot timpul, o linişti. Apoi o interesă. îi plăcea, nu ştia nici ea cum şi de ce? De milă? De drag? îi părea 523 VASILE VOICULESCU rău că prea e trist şi tăcut. Afară de cîteva vorbe de mulţumire n-a scos nimic de la el. N-a întrebat-o măcar cum o cheamă. Nu cerea nimic, nu se supăra. Mînca încet ceea ce i se da, cu sfială, fară lăcomie... Sticluţa cu ţuică se întorcea neatinsă. Asta miră şi pe boier. „E om ciudat şi deosebit de toţi ceilalţi. Tînăr şi atît de cuminte! Mai ales că pe deasupra e chiar frumos. La urma-urmei ar putea să se împace şi el cu acest cusur, orbenia, şi să se facă şi el om ca toţi oamenii. încheierea asta o trăgea zilnic Suzana cît sta înaintea orbului... * La amiază, cînd grădina se odihnea scăpată de mîinile omului şi lăsată numai în grija soarelui şi a văzduhului, Costea se trăgea la umbra sălciilor de lîngă roată şi intra în vorbă cu Zahei. Ca băştinaşi dunăreni, se înţelegeau amîndoi nu numai în graiuri, cînd româneşte, cînd bulgăreşte, dar se potriveau în dragostea lor comună pentru oameni şi locuri cunoscute numai de ei din în-tîmplările bălţilor şi ale pescuitului. Astfel, încet-încet, Costea a aflat povestea orbului şi l-a căinat cu părere de rău şi din inimă. Om cinstit şi el, îi plăcea munca lui Zahei, voinicia şi liniştea lui, sufletul lui drept, resemnarea şi nădejdea cu care aştepta tămăduirea. Orbul îl întreba de crucea făcătoare-de-minuni de la Dervent. Rîvnea s-ajungă cu orice chip acolo. - Lasă că te trec eu Dunărea la toamnă, îi făgădui bulgarul. - Ei, făcea orbul, poţi tu? - Pot. Te bag în paşaportul meu. Tu om de treabă, bre. - N-ar fi mai bine s-o trecem înot? se-ntorcea Zahei la dorul lui de voinicie... Ştiu eu un loc unde nu calcă picior de grănicer... - Lasă, bre... Nu-i nevoie... Trecem în regulă. - Mă duci la Dervent? - Te duc. Eu sau fata mea Mita. - Ai o fată? - Am multe. Mita e cea mare. Orbul tăcea. Bulgarul se gîndea şi-şi freca bărbia. Tîrziu, după-amiază, cînd arşiţa scădea, roata se pornea din nou şi se oprea numai cînd se aşeza bine noaptea. Atunci, femeile din sat plecau acasă. Bulgarul se trăgea la bordeiul lui din mijlocul grădinii. Cei doi pîndari se sculau somnoroşi şi se aşezau de caraulă în latura depărtată a zarzavageriei, cea de către sat, ca s-o păzească de stricăciuni. Orbul se cobora iar în iaz, se scălda, se răcorea şi se culcuşa singur, deoparte, pe malul reavăn al apei, lîngă roată. Se odihnea pe un pătul alcătuit din braţe mari de pelin înalt, şovîrf, izmă creaţă şi alte buruieni mirositoare. Costea pusese o femeie să le culeagă să le clădească în chip de pat. Se întindea cu faţa-n sus şi mîinile sub cap. Asculta glasul apei de vorbă cu ţipirigul aspru şi sălciile tremurate. Adormea anevoie şi visa mereu vise urîte despre orbenia lui. 524 INTEGRALA PROZEI LITERARE în zori, o lua de la capăt. îşi scotea cămaşa şi rămînea gol pînă la brîu, cu izmenele suflecate pînă dinsus de pulpe. în chipul ăsta, afară de auz, îşi întregea şi cu pielea cunoaşterea lumii şi mai ales a vremii. Carnea lui învăţa astfel să dibuiască ceasurile după cum îl mîngîia lumina sau îl băteau razele soarelui rotit pe cer împrejurul lui. Dimineaţa, o dată cu ciripitul vrăbiilor sculate la crăpatul de ziuă, îl ajungea o boare suflată ca de o gură rece, depărtată. Era mai dulce, mai statornică decît atingerea vîntului: ştia atunci că e murgul zorilor şi întorcea faţa într-acolo. Numaidecît apoi parcă îi ungea pielea cu undă plină, densă şi i-o dezmierda, umplîndu-i-o de plăcere: era luminarea. Pe urmă, îi gîdila carnea mai adînc mii de degete voioase, pătrunzîndu-i-o, frămîntîndu-i-o uşor, ca într-o scaldă: răsărea soarele şi-l îmbăia în raze. Sorocul prînzului i-1 vestea povara suliţelor căldurii tăbărîte în spatele lui. Acum trebuia să sosească mîncarea. Se îmbrăca şi ducea în cîrcă zăduful pînă cînd pleca fata. Pe urmă se dezbrăca iar. Norii i se desluşeau altfel. Ceva asemănător ca atunci cînd se atingeau de el în apă lipitorile. Simţea cum i se lasă de sus o pată peste pielea din care-i suge lumina, cum i se întunecă uşor carnea şi i se bucură muşchii înfierbîntaţi: umbra. Lăsa ploaia să-l bată oricît de furioasă cu bicele ei răcoroase. Lumina serii o primea în obrazul pe care-1 înălţa ca să i se aşeze peste el ca o năframă blîndă ce l-ar şterge de sudoare. Noaptea îi spăla goliciunea obosită în scalda ei neagră şi-l îmbrăca întreg ca într-un schimb de primeneli anume pentru somn. Ridica atunci ochii şi aştepta de fiecare dată doar o vedea stelele. La urmă s-ar fi mulţumit şi numai să le audă, cît de departe... Şi asculta aţintit. Femeile din grădină îl pîndeau şi-l spionau ori de cîte ori furau prilej, mai ales cînd se scălda. - Iar a intrat malacul în iaz, zicea una. - Taci, fa, că dacă ăsta e malac, bărbatu-tău a ce naiba mai seamănă? Şi tot timpul nu vorbeau decît de orb. Unele în glumă, altele jinduindu-1 de-a dreptul. - Fa, eu una l-aş lua. Muncesc pentru el şi-l ţiu. Bulgarul le auzea, le înjura şi le trimitea la lucru. Dar oricît de dezmăţate la gură, nici una nu îndrăznea să se apropie de el. XIV. Ispita într-o zi Costea veni devreme să stea mai îndelung de vorbă. - Mă, Zahei, tu eşti bărbat în toată firea... Orbul tăcea neştiind unde vrea s-ajungă prietenul. Costea şovăi puţin apoi îndrăzni: - Mă, de ce nu te însori?... Şi bulgarul privea în altă parte, stînjenit, ca şi cînd orbul i-ar fi putut citi gîndurile cu ochii. După un răstimp de tăcere, prietenul vorbi iar: - Găseşti o nevastă vrednică, duci casă, faci copii voinici... - Cine ar lua o vită ca mine... 525 VASILE VOICULESCU - Multe muieri bre s-ar bate pe tine. Numa’ să fii mai blînd. Prea eşti sălbatec. Nu vorbeşti, nu rîzi... - Pînă nu capăt vederile nu mă socotesc om, oftă Zahei... - Mă, ascultă-mă pe mine, îl lua iar bulgarul. Păcat de tine şi de voinicia ta. însoară-te, nu mai umbla după vedere. O nevastă bună are să fie ochii şi lumina ta. Numai să nimereşti bine. Să nu te însori aici, urmă el cu grijă. La voi toate femeile sînt stricate şi leneşe... Ştiu eu... Orbul asculta nepăsător. - Mă, facu Costea deodată, luîndu-şi curajul, vino cu mine, îţi dau fata mea de nevastă. Orbul nu se clinti. - Pe Mita, urmă Costea frămîntîndu-se. îţi fac casă. îţi înjghebez gospodărie, îţi dăruiesc vite... Zestre mare, bre. Se opri şi aşteptă. Orbul sta înainte nemişcat. - Cu fiecare copil îţi cresc alte două mîini, suna glasul aproape tînguitor al lui Costea... - îmi cresc şi ochi? îl opri batjocoritor Zahei... - Ochi? Minte să ai să cîrmuieşti. Ce-ţi trebuie ochi? Un gospodar îşi cunoaşte din casă treburile şi le face cu ochii închişi... Orbul sta de piatră. - Ştie sorocul aratului şi al semănatului, se căznea să-l clintească bulgarul, şi trimete oamenii să i le împlinească. - Eu nu cunosc treburile cîmpului, i-o tăie Zahei. De cînd sînt n-am pus mîna pe sapă, nici pe plug. - Te învăţ eu. Şi femeia ta priveghează. Tu ţii numa’ hăţurile şi cîrmuieşti pe drumul drept tras înaintea ta. - Hei, făcu orbul, cît ar fi drumurile de bătute şi de drepte, te-ai da pe seama unui vizitiu orb? - Stă Mita lîngă tine. Şi eu cît trăiesc, pînă se ridică mărişori copiii... Orbul plecase capul. îl biruise? Bulgarul prinse curaj şi se-ndemnă să-i zugrăvească fata, înaltă şi voinică, harnică şi frumoasă. Are părul negru împletit în două coade. Mîinile, ca două suveici, nu-i stau toată ziua. Şi blajină şi ascultătoare ca o mieluşică. Nu iese niciodată din cuvîntul părinţilor. - Are să fie o nevastă cinstită, comoară la casa bărbatului, hotărî Costea. - Mă, eu am socotelile mele... Şi orbul răsuflă adînc ca după o muncă grea. Trebuie să bat întîi toate bisericile şi schiturile, pentru tămăduire. Pe urmă mă întorc la crîşmarul meu să-i plătesc otrava. Cine ştie cînd isprăvesc şi dacă isprăvesc toate astea? - Treci la noi, frate, îi întîmpină bulgarul răspunsul. La noi popii sînt mai credincioşi, bisericile mai sfinte, multe icoane făcătoare-de-minuni. Mita cu tine de mînă te colindă peste tot. Eu am pus gînd să mă duc la Ierusalim. Te iau cu mine la Sfîntul Mormînt. Şi nu-1 mai slăbi. Nu trecea o zi ca prietenul să nu se oprească şi să nu-i bată capul. Cîteodată orbul se înmuia. îl întreba cum e fata. - Ţi-am spus. Albă la piele, cu ochii mari codaţi şi negri, boiul mlădios... Şi destoinică la toate... - Păcat de ea, spunea la urmă Zahei. S-o dai mai bine unui flăcău vrenic de-al vostru. 526 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Mă, tu mai voinic ca mine. Altfel te-aş bate, glumea cu ciudă Costea. Des fă ici. Şi întindea pumnul încleştat. Orbul i-1 prindea cu dreapta şi numai cu stînga îi desfăcea într-o clipă.toate degetele dintr-o singură smucitură, nu pe rînd. Cum ar fi dezghiocat o nucă. - Bre, mare voinic, spunea bulgarul frecîndu-şi mîna amorţită. Tu omori zece turci deodată. Eu am tăiat la Prilep numai doi. De-aia am fugit la Dunărea... * Luna trecuse de mult şi orbul nu mai avea gînd să plece. îl oprise Costea la toamnă. Nu mai avea nevoie de simbria boierului, îi da el bani cîţi îi trebuia. Altfel, toate mergeau după şartul obişnuit. Roata cu căuşele ei scîrţîia înainte, Suzana venea nelipsită cu coşul de mîncare, bulgarul îi împuia mereu capul cu Mita, fata lui cea mare. Orbul scos din minţi începu fără voie să se gîndească la femeie. O moleşeală neobişnuită îl cuprindea ori de cîte ori îşi închipuia pe Mita cu coadele groase împletite cunună şi sînii zvîc-nind sub cămaşa de borangic. O visa noaptea în tot felul de înfăţişări, dar mai ales mireasă, cum o prindea de mijloc, cum o săruta. Şi prin somn pipăia alături maldărul de pelin, s-o găsească aievea... Se trezea supărat pe el şi pe bulgar. Pe urmă îi trecea şi se gîndea necontenit la Mita. Acum aştepta cu interes şi pe Suzana. O întreba cum o cheamă, de cîţi ani e, cum îi sînt ochii? Cu auzul lui isteţ îi cîntări după călcătura paşilor greutatea şi voinicia. îi măsura înălţimea îngă-duind-o să stea alături de el: era scundă. O lăsa să se atingă cu părul de obrazul lui cînd strîngea blidele. După firele pipăite cu pieliţa lui ascuţită, era bălaie. Mîinile li se întîlneau, cînd îi întindea mîncarea. Erau destul de aspre, de femeie muncită. Ale Mitei erau netede şi moi, ca la fetele care mulg vacile şi lucrează la război, la ţesut, cum îi spusese Costea. XV. Dragoste de orb La conac Suzana nu mai tăcea cu laudele orbului. Caliopi o asculta din ce în ce mai interesată de ciudăţenia omului: tînăr, frumos, nu bea, nu fumează, nu se leagă de femei. - E frumos, zău e frumos coniţă, se jura ea stăpînei, care se prefăcea că n-o crede. - Eşti o proastă. Cum o să fie frumos? Ai uitat ce matahală neţăsălată s-a înfăţişat atunci boierului? Ti-a căzut ţie cu tronc. - Ei, săracul! Atunci era un prins de pe gîrlă. Acum să-l vedeţi... Are un păr!... Caliopi strîmba din nas, Suzana aţîţată de împotrivire se străduia să i-1 zugrăvească. - E negru... Şi răsucit numai inele... Uite aşa îi flutură pe grumaz, ca la haiduci... - E încîlcit, nebuno, că nu s-o mai fi pieptănat de ani. Am să spui boierului să puie să-l tunză. - Fugi de-acolo, coniţă, ai face cel mai mare păcat, se sperie fata. De l-aţi vedea, n-aţi mai vorbi aşa. Se laie în fiecare dimineaţă şi seară. Are pieptene. Şi e, întreg, curat ca floarea. Numa’ eu ştiu cît săpun i-am cărat. 527 VASILE VOICULESCU - Săpunul meu din cămară. Am să ţi-1 trec în socoteală, o ameninţă în glumă Caliopi. Du-i şi o bucată de săpun de ras de-al boierului, să-i mai înmoaie barba ţepoasă. - Da’ de unde! îl apăra sluga. Să vedeţi ce obraz neted, ce pieliţă moale şi rumenă are. îţi vine să-l tot săruţi. Şi Suzana rămase cu ochii în gol. . - Li-i fi şi sărutat, neruşinata. - Aş, cine-ar îndrăzni. Ţi-e mai mult frică de el. Stă numai trist şi-ntunecat. Astfel, boieroaica i-a tras zi de zi, fir cu fir, mărturisirile nevinovate, îndemnînd-o, ajutînd-o să i-1 zugrăvească, să i-1 treacă aşa cum i se întipărise fierbinte şi proaspăt în inimă. Suzana îl privise de atîtea ori şi pe îndelete, că îl ştia acum pe dinafară. Capul bărbătesc, cu fruntea lată şi înaltă aproape de-o şchioapă... - Era botocănos ca un dovleac... De unde îl scoţi tu acum cap bărbătesc? Ai uitat ce nas gros şi umflat avea? - Nasul? spunea fata cu ochii închişi şi gîndul departe, nasul răsare drept şi semeţ chiar dintre sprîncene fără nici o adîncitură sub frunte. Gura cu buze arcuite, umbrită de mustaţa mică, neagră... - Nu e ştirb? - Vai, coniţă. Are nişte dinţi albi şi întregi, mai frumoşi decît ăi pe care-i scoate boierul din gură şi-i ţine noaptea în pahar. Caliopi rîdea. - De-ar şti stăpîn’tu, te-ar zvîrli afară... - Păi ce să-i fac eu coniţă dacă e aşa? Şi Caliopi n-o lăsa. O ispitea cu de-amănuntul, bucăţică cu bucăţică, despre omul întreg. Afla că are obrazul brun, cu ovalul prelung (fata spunea altfel, dar Caliopi tîlcuia în limba adevărată) sprijinit pe lături în falei puternice, care se încovoiau jos, unindu-se în potcoava cărnoasă a bărbiei... Caliopi se ferea s-o întrebe despre ochi. îi era teamă să nu-i strice icoana ce-şi facea. O întorcea iar la părul orbului. , - Să-i duci un pieptene des, o lua ea peste picior. Suzana, atinsă, îi lăuda atunci mai cu foc curăţenia. - Păi să vezi, coniţă. Cum isprăveşte de mîncat se clăteşte în gură ca dumneavoastră. - I-o fi duhnind rău săracul. - Da’ de unde. Miroase la fel ca dumneavoastră, fără să se frece cu păsturi din borcane. Pe urmă a trecut la pieptul voinic, de care jinduia să se razeme, la braţele vînjoase. - Părea cam burtos, o întărită Caliopi. Şi cred că are nişte labe... Suzana tăgădui. Pentru statul lui arătos, peste măsura obişnuită, mijlocul îi are şui şi pîntecele tînăr, iar mîinile şi picioarele mici cum nu mai văzuse la nimeni. - Că ai şi văzut tu multă lume, o necăjea cucoana. -Am văzut şi eu măcar toţi flăcăii satului. Nu sufere asemănare cu nici unul. Ba nici cu vreun orăşan din musafirii conacului. Şi nu numai Suzana. Curtea lui Lagradora, toată, lăuda acum minunea poposită în grădina de zarzavaturi. 528 INTEGRALA PROZEI LITERARE Caliopi începu să ceară anume trufandale. Nu-i plăcură. Bulgarul se înfăţişă personal şi o pofti să-şi aleagă singură din grădină. După multe ploconeli din partea lui şi mofturi din a ei, de faţă cu Lagradora, consimţi să coboare în condurii ei cu tocuri înalte şi însoţită de logofăt şi slugi, intră în zarzavagerie. O interesă mult, ascultă lămuriri despre soiurile rare şi delicate. Ceru să se prăsească altele care lipseau şi se întoarse mulţumită, cu panerele pline. La masă, înfăţişînd salatele învoalte, lăudă pe Lagradora care înfiinţase cel dintăi pe acele locuri grădinăritul şi se ocupa de el. - Poţi să cobori mai des, o îndemnă el. îi sileşti să aibă mai multă grijă de bunătăţi pentru casa noastră, nu numai marfă de tîrg... - Mi-ar place, mărturisi ea, dar prea mă obosesc. -Ai nevoie de mişcare, dragosteo... Şederea în casă te îngraşă, o sfătui el, dîndu-i dezlegare. Cîteva zile în şir, Caliopi se plimbă prin grădină, la ceasuri neaşteptate. Odată a privit de departe la masa orbului: controla pe Suzana. Altă dată a scuturat cu rochia ei lungă roua de pe ierburile cărărilor. într-o seară a admirat apusul răsfrînt de apele iazului. Cerceta, adică, fără veste, ca o stăpînă, pe grădinar şi oamenii lui. La masă, da seamă lui Lagradora de cele văzute şi-i împărtăşea observaţiile ei. O însoţea cînd fetiţa bucătăresei, cînd cămărăşiţa. Ca să ajungă fără ocol trebuia să meargă de-a lungul malului şi să treacă pe lîngă roată. Acolo încetinea plimbarea. Se scîlciase tocul unui condur. îi schimbă. După sfatul boierului, încălţă pantofi largi. Dar acum intrau pietricele în ei. Trebuia să se oprească, să-i scoată sluga şi să-i scuture. Orbul, neştiutor ce ceea ce se petrecea în preajma lui, învîrtea, gol, roata, ori, şi mai gol, se scălda. Caliopi privea. Printre gene, din lături, chiar întoarsă cu spatele, ochii ei pricepuţi prinseră tot ce-i trebuia ca să se încredinţeze... Omul răspundea tuturor laudelor şi în toate privinţele: un cap splendid, pe un trup desăvîrşit. Un atlet pe carnea de bronz a căruia lumina, chemată sau alungată de mişcările lui, juca mutîndu-şi necontenit sărutările ca o gură aeriană. Jinduind să-l desluşească de aproape, ea puse la cale o cercetare oficială, orînduită chiar de Lagradora, la anumite investigaţii nevinovate ale ei. Găsise pe rochie o insectă spurcată şi n-o putuse lua decît din grădină. Mai mare ruşinea... Oamenii, precum şi toate ţoalele în care dorm, trebuiau curăţate, deparazitate. Boierul nu se putea ocupa. Logofătul nu se pricepea. O însărcina pe ea: femeile au mai ascuţit simţul curăţeniei, şi se pricep mai bine cum s-o facă. O însoţeau logofătul şi Costea. După ce ocoli pe la pătulele caraulelor şi la bordeiul bulgarului, veni rîndul orbului şi se apropiară de roată. Costea se opri. - E gol, măria-ta. Mă duc să-l îmbrac, zise el speriat. - Nu face nimic, spuse măreaţă Caliopi, ca şi cum asemenea gînganie n-ar fi fost în stare în nici un chip să-i supere vederea. Şi ţinu pe bulgar în loc. Orbul habar n-avea. Uşor proptit pe pîrghia în mişcare, încordarea lui n-avea nimic urît, penibil. Dimpotrivă, o săvîrşea cu o armonie şi o uşurinţă de mare sport. Caliopi se opri încruntată. Lemnul de care împingea orbul trebuia îmbrăcat într-o blană sau măcar o piele moale, cum se îmbracă hamul de la pieptul calului. - Pentru orb, lucrul e prea uşor, da lămuriri grădinarul. Nu are nevoie să opintească pieptul, îi sînt de-ajuns palmele. 529 VASILE VOICULESCU Totuşi, stărui stăpîna, chiar şi numai palmele. E bine să le sprijine în ceva care să i le apere. Nu vreau să se spuie că boierul îşi bate joc de lucrătorii lui, mai ales de un orb. Poruncind, avu timp să-l privească, întîi din spate, apoi, cînd mişcarea învîrtirii îl întoarse, şi din faţă. I-a admirat pe rînd şalele, şănţuite şi turnate în muşchi de aramă şlefuită, spinarea lată cu oasele spetei uşor scoase în relief şi întinse ca nişte aripi ascunse în carnea încordată. în profil, a uimiţ-o triunghiul trunchiului, larg sus de toată lărgimea umărului, iar jos subţiat, sugrumat de îngustimea mijlocului, pînă la şoldul strîns lîngă trup. Apoi, cînd roata i-1 aduse în faţă, crezu că păşeşte spre ea, cu pieptul aprins, una din statuile de mari zei sub care se oprise şi visase îndelung în muzee. însoţitorii tăceau. Orbul nesinchisit se rotea înainte. Caliopi se smulse şi plecă trufaşe, poruncind pentru orb un adăpost şi aşternuturi curate. Cîteva zile nu s-a mai arătat prin grădină. Suzana nu-i aduse nici un zvon şi nici o cleveteală. Lumea găsise firească purtarea stăpînei. Doar că orbul nu vrea bordei, nu primeşte aşternuturile şi a smuls blăniţa cu care i se căptuşise lemnul pîrghiei. Spunea că moliciunea îl împiedică la lucru. - Spune-i boierului, facu ea plictisită. Eu nu mă mai amestec printre sălbatici. însă Lagradora îi dete tot ei sarcina să aducă pe orb la ascultare. - E ocrotitul tău, glumi el. ‘ - Ba al matale, răspunse ea. Cine l-a oploşit la curte? Vezi-ţi de el. Primi totuşi să se coboare pentru ultima oară în grădină numai ca să-i facă voia. Altfel îi e silă, o oboseşte şi n-o mai interesează grădina. Şi a lăsat să treacă vremea. * La următoarea întîlnire, Caliopi găsi pe orb îmbrăcat. Stăpîna îşi vestise vizita. La toate întrebările el a răspuns cu vorbă scurtă. A mulţumit pentru ce are şi a refuzat din nou adaosele, bordei, aşternuturi... N-avea nevoie. De o semeţie cuviincioasă şi o tărie liniştită, cum se cuvine să fii cu boierii, el a întrecut aşteptările femeii. Ascultîndu-1, ea l-a cercetat în tot felul. I-a văzut dinţii albi, strălucitori, i-a simţit răsuflarea curată, s-a încredinţat despre coama de păr cu inele mîngîioase. Dar mai ales i-a cîn-tărit inima cu adevărat cinstită, sufletul simplu şi nevinovat, aşteptarea lui statornică şi credinţa neclintită în tămăduire. Minunate calităţi adaose la cele trupeşti. Asemenea oameni pot fi încordaţi, dacă te pricepi, pentru toate marile izbînzi ale patimii. Şi îşi aminti de romanele citite. Aplecat mulţumită şi nemulţumită totodată. Cu oarecari spaime în ea. Vechii demoni adormiţi de îngheţul iatacului lui Lagradora iar se dădeau acum tumba în carnea ei. * Ţara păşea pragul lui Cuptor. Din munte pînă la şes pămîntul gîfiia sub greutatea diafană a zădufului. Buzăul abia curgea răsfirat pe prunduri. Apele lui nu mai ajungeau să sature gurile roţilor şi să ostoiască setea ţarinilor. 530 INTEGRALA PROZEI LITERARE Orbul trebuia să muncească îndoit. Căuşele se umpleau pe jumătate cu nisip rînit de pe fundul iazului. Lumea toropită dormea afară goală. Boierii, sus, în cerdacul deschis. Dar cum Lagradora pleca pentru cîteva zile la Brăila, pofti pe Caliopi cu el. Femeia lenevoasă îl refuză. — N-o să-ţi fie urît? - Mă încui în iatac, răspunse ea... Era singură. Suzana se ceruse acasă. Seara, sub ochii cămărăşiţei care-i ură somn bun, se închise din nou pradă insomniilor în iatacul înăbuşitor. Noaptea tîrziu, cineva se strecură nesimţit lîngă orbul care adormise cu faţa-n sus... îl privi, se lăsă în genunchi... Apoi se întinse alături şi se lipi de el... Zahei pe jumătate trezit se întoarse ca să-şi înnoade la loc somnul. Dar îl împiedică ceva care-1 strîngea uşor. Pipăi... Un trup de femeie, două braţe care-1 cuprinseră... Visa. Tot Mita, îşi spunea el. Şi o mîngîie cum făcea în vis. De data asta i se arăta aproape goală, numai într-o cămaşă de borangic subţire. Şi se miră. O ştia din spusele lui Costea plină de ruşine. Dar e numai vis. Şi o mîngîie iar. Femeia se ghemui în el, se zvîrcoli, vru apoi să se dezlipească, să fugă. Repede însă se încordă şi-l încolăci. Frigea toată şi-i zvîcnea pieptul cu sînii ţepeni de aţîţare. Pîntecele îi pîlpîia aprins. Orbul vru să vorbească. Gura dogorită a femeii se lipi strîns de a lui şi îl împiedică să şi-o deschidă. Şi Mita se topi toată în el... După ce furia dintîi fu potolită şi fu domolită, a doua şi apoi a treia, ca într-o încăierare mînioasă, orbul vru iar să vorbească. Nu putu. O mînă mică îi astupa, cu palma cărnoasă şi mirositoare, gura. „Să ştii că fata e mută. De-aia mi-o dă mie bulgarul", se gîndi orbul. Se mulţumi atunci s-o întrebe în alt chip şi să capete răspunsuri pe căi ocolite. îi prinse capul în mîini. Era încununat de două coade groase pe care le desfăcu şi le dete drumul peste gru-maji. După pipăit şi miros, părul e negru şi mătăsos. Nu e Suzana! O visa uneori şi pe asta... Este tot Mita, aşa cum i-o zugrăvea Costea, cu şerpii părului negru înnodaţi cunună. Trecu la obrazul cu pielea moale şi dulce, un obraz prelung, plin, cu nasul subţire, nările pîlpîitoare. Genele mari, învoalte şi încovoiate în sus băteau gîdilitoare palma lui oprită asupra ochilor. Apoi alunecă la sîni unde poposi mai mult, coborî la pîntecele rotund, se prelinse pe coapsele alungite pînă la gleznele subţiri, la picioarele mici strînse în nişte conduri necunoscuţi lui. „încălţăminte bulgărească" gîndi Zahei. Apoi palmele lui mîngîiară şalele arcuite, care îi chemară braţele să le încolăcească. Mita se arăta cu o pricepere în ale dragostei neobişnuită femeilor de rînd, ceea ce iarăşi îl nelinişti. La mîngîieri zbîmîia ca o coardă întinsă. - Nu e Mita, îşi spuse el. Mita e abia o fetişcană... Trecuse un ceas. Lipitoarea se îndură să se smulgă, culese haina căzută alături, se îmbrăcă şi fugi. Orbul rămase buimăcit, ca un neom, pînă-n zori. La ziuă, mereu ca într-un vis, se pomeni învîrtind roata de care era înlănţuit. Cînd veni Costea îl găsi schimbat, aiurit, întărîtat. Crezu că de zăpuşeală. — Mă Costeo, sări orbul la el, ai adus tu pe Mita aici? Bugarul holbă ochii. 531 VASILE VOICULESCU - Eu? Pe Mita aici? Ce ţi se năzare? — Mă, să spui drept. Cu mine să nu glumeşti, grăi grav, orbul. -Ai căpiat pesemne de zăduf. Bagă-ţi capul în apă şi ţi-1 răcoreşte, îl sfătui prietenul. Ori ai început iar să bei? Orbul se gîndea. - Mita e mută? întrebă el şi repede întoarse urechea spre bulgar cum s-ar fi întors cu ochii, ca auzului să nu-i scape nici cea mai mică şovăială a răspunsului, dacă minţea. Costea rîse. -Ai să-i guşti tu muţenia cînd îi intra în gura ei. — Unde este Mita acum? -Acolo, acasă. îngrijeşte de ogradă şi ţese. Mergem noi la ea, cînd vine toamna. La ce s-o mai aduc aici? Dar ce-i cu ea? — Am visat-o, spuse orbul. Şi nu mai scoase un cuvînt. * Trei nopţi în şir, la acelaşi ceas, l-a bîntuit tot mai nesăţioasă femeia, lăsîndu-i o tulbureală ca un afund dulce şi amar, din care nu se mai putea descleia. N-o mai întreba nimic. Ce nevoie să ştie cine o fi? de unde vine? Orbenia îl împiedica să o poată afla vreodată de vreme ce ea îşi tăinuieşte glasul, singurul lui mijloc s-o descopere. Simţea că el e numai jocul unei taine. Se supimea unei porunci de dincolo de el. _ _ Clădise acum un cuibar de sulfină şi levănţică unde să o primească. Dar în nopţile următoare nimeni nu se mai arătă. * Orbul se zănătecise şi nimeni nu ştia ce are. Costea îl cerceta îngrijorat. Zahei nu mai vorbea, nu-i mai răspundea, ca şi cînd nu l-ar mai fi cunoscut. Suzana se întorcea cu mîncarea neatinsă. O împăienjeneală ciudată se lăsase peste toată firea lui, atît de limpede pînă atunci. Curînd stelele miezului nopţii i-o aduseră iar. Acelaşi trup lung, dulce la pipăit, acelaşi semn, - o zmeură sub ţîţa stîngă îndelung sărutată - aceleaşi coapse mlădii cu puternică încolăcitură. Şi aceeaşi muţenie. în răgazul de după întîia furtunoasă ciocnire, orbul înălţă capul. Auzul lui subţiat desluşea departe un pas uşor. Femeia se ridică îngrijorată aţintind urechile şi prinse haina. Se auzi un lătrat apropiat. Deodată se ivi un cîine care o descoperi, bucurîndu-se la ea cu un uşor chelfânit. Ea puse repede mîna pe gura orbului şoptindu-i în ureche. - Stai aici, orice s-ar întîmpla. Fă-te că dormi. Apoi ţîşni cu spaimă. Orbul o urmări cu auzul: fugea prin bălăriile înalte de pe mal. Alţi paşi, alergaţi, se apropiară şi se afundară în urma ei. Zahei cunoştea paşii tuturor celor ce umblau în grădină şi îi deosebea. Ai lui Costea — greoi cu bocanci. Ai caraulelor — cu opinci. Ai Suzanei şi ai femeilor - mai uşori şi mai săltaţi. Ăştia nu semănau cu nici unii. 532 INTEGRALA PROZEI LITERARE N-a mai răbdat. S-a sculat în picioare şi a ascultat o vreme. Pe urmă s-a urnit cît putea el de-a lungul malului, bîjbîind, ascultînd, cercetînd. Ar fi strigat-o. Se temea să nu-i facă mai rău. Şi aştepta nehotărît. Murmura apa, şopteau frunzele, ţîrîiau greierii... El a frămîntat multă vreme malul în sus şi-n jos, a călcat în picioare cîteva brazde, a strivit un strat de legume. S-a împiedecat de ceva şi s-a plecat. A dibuit o haină. Era haina în care venise înfăşurată ea. A luat-o şi a dus-o la culcuş unde a ascuns-o sub straturile de buruieni. Zorii l-au găsit la roată. Ajunsese acolo cum trage vita la jugul obişnuit. Şi porni să învîrtească. Prînii trecu fără Suzana. în locul ei, glasuri schimbate, ameninţătoare, se apropiau dinspre conac. Oameni mulţi îl înconjurară. - Opreşte roata! porunci un glas. - Cine eşti tu? întrebă întărîtat orbul. - Opreşte Zahei, îl îndemnă Costea. E domnul şef. Roata se opri cu sughiţuri şi scîrţîieli. Orbul rămase liniştit. în adîncul său ştia că vine dezlegarea. - Legaţi-1, sună acelaşi glas poruncitor. - Să nu vă apropiaţi că vă sfârîm, ameninţă Zahei. Şi pîrghia roţii trosni în mîinile lui prefăcută în groaznic ciomag. - Lăsaţi-1 că e om ascultător. Mă pun eu chezaş pentru el. Nu-1 cred vinovat, se amestecă bulgarul. - Să meargă cu noi pentru cercetare şi recunoaştere. - Haide Zahei, vino, îl îndemnă blînd prietenul. - Merg, dacă mă lasă slobod. - Nu se poate, se răsti şeful. -Atunci să poftească cine-o putea să puie mîna pe mine. Şi orbul învîrti ciomagul. - îl duc eu de mînă, se rugă Costea. Şi răspund de el. Nu poate să fugă. Nu vedeţi, e orb. Şeful se învoi. Orbul păşea încet, cîrmuit de prieten şi nu întreba ce este, ce vor cu el. Coborîră sub mal într-un cot dosnic. Aici orbul auzi alte glasuri noi care-1 întîmpinară şi mai mînioase. între ele deosebi glasul lui Lagradora. - De ce nu l-aţi pus în fiare? strigă boierul. Deodată mîna lui Costea începu să tremure. Zvîcniturile ei trecură în orb şi-l înfiorară. - Ce e, Costea? întrebă. - Grozăvenie Zahei. Tu nu vezi? - Cum o să văz? - Aşa e. M-am năucit de tot, se văita bulgarul. Mai bine că nu vezi. Jos, întins pe nisip, zăcea leşul unei femei scos din apa scăzută şi acoperit cu cîteva crăngi. îl împinseră pe orb pînă lîngă moartă. - Daţi frunzele la o parte, porunci şeful, ca şi cînd orbul ar fi putut privi. Pentru ceilalţi se ivi Caliopi, în cămaşa terfelită, lipită de trup, cu obrazul scofîlcit, cozile ude, dezmăţate, numai cu un pantof într-un picior. La capul ei plîngea Suzana şi alunga din cînd în cînd cu o ramură muştele care o bîzîiau. Pe laturile gîtului moartei se întindeau nişte pete mari, strivituri roşii-vinete pe alocuri negre. 533 VASILE VOICULESCU - O cunoşti? se răsti şeful. Orbul nu se dumirea. - Hei, nu răspunzi? - Răspunde, îl rugă Costea. -Ce? - O cunoşti? repetă şeful. - Pe cine? - Ha, faci pe prostul? Pe moartă. - Care moartă? şi orbul se dete un pas îndărăt. - A, ţi-e frică acum şi dai înapoi? - Nu vede, încercă bulgarul să-l lămurească. - Tu să taci. îi fi fost şi tu părtaş la crimă? Cum ai ucis-o? se-ntoarse el la orb. - Eu n-am ucis pe nimeni. - Dar astă-noapte ce-ai făcut? - Am dormit. - Ce atîta vorbă, ţipă Lagradora. Aţi găsit doar urmele lui pe mal, cum a tîrît-o şi a zvîrlit-o. - N-am tîrît pe nimeni. M-am tîrît eu singur. - De ce? Orbul tăcea. - Dar haina moartei ce căuta ascunsă în pătulul tău? Recunoşti că ţi-ai strîns de gît stăpîna? Zahei se cutremură tot. înţelegerea îi spintecă fulger, mintea. - Ai prins-o seara cînd se plimba singură în grădină şi ai gîtuit-o... Urmele deştelor ţi-au rămas în grumazul ei, martore. Degeaba tăgăduieşti. Mărturiseşte, mai bine. - Mărturisesc dacă mă lăsaţi s-o pipăi, se hotărî deodată Zahei. Eu nu văz. N-am alt chip s-o cunosc. Dacă e ea, vă spui tot... Şeful schimbă cîteva priviri cu Lagradora care primi. -Ai voie, apropie-te, grăi jandarmul. - Du-mă lîngă ea, Costeo. Bulgarul îl împinse binişor pînă ce orbul atinse cu vîrful picioarelor goale trupul rece. înge-nunchie, pipăi capul cu păr negru şi coade lungi, mîngîie obrazul prelung cu gene mari înmuiate ca de plîns. Şi repede alunecă palma sub sînul stîng, unde căută zmeura îndelung sărutată. Era acolo. Nu-i mai trebuia altceva. - Eu am ucis-o, spuse tare, şi se ridică. - Cum ai săvîrşit omorul? - Aşa cum aţi găsit voi cu cale că am făcut. - Ai strîns-o de gît? -Da. - Pentru ce? Orbul şi-a încleştat fălcile şi a tăcut. - A ştiut că are giuvaericale asupra ei, auzi el glasul lui Lagradora. 534 INTEGRALA PROZEI LITERARE Orbul fu gata să protesteze, dar îşi luă seama. La ce folos? Femeia trebuia ascunsă, apărată pînă la capăt. - Caliopi umbla întotdeauna cu broşe, brăţări şi inele, declară boierul. - Unde sînt acum? întrebă şeful, luînd note. - Ieri cînd am plecat am lăsat-o gătită cu toate. Şi Lagradora povesti cum a dormit noaptea în oraş, cum dimineaţa cînd s-a întors n-a găsit cucoana nici în casă, nici prin curte. Slugile nu ştiau nimic. A căutat-o în grădină unde avea obicei să se plimbe şi să aleagă trufandale pentru masă. Grădinarul n-o văzuse. Atunci s-a gîndit la ceva rău, la o întîmplare nenorocită şi a chemat cîinele, un copoi deştept, care îşi iubea stăpîna. L-a pus pe urmele ei. Cîinele l-a adus aici pe prund, unde a găsit-o strînsă de gît şi jăfuită. Boierul povestea înecat în lacrimi. Ancheta urmă nemiloasă în faţa orbului înlemnit locului. Costea, întrebat, răspunse că n-a văzut nici seara nici dimineaţa pe stăpînă. A auzit lătrat de cîine, dar după miezul nopţii. A stat liniştit, căci a cunoscut că e cîinele boierului. Orbul începu să gîfîie. Lagradora fusese. - Şi cine era cu cîinele? întrebă şeful. - Nu ştiu. Am crezut că boierul, spuse Costea. - Avea obicei să inspecteze grădina noaptea? -Nu. - Păi atunci? - Nu şi-a dat seama că a auzit lătratul, se amestecă Lagradora. Era buimac de somn. Cîinele însoţise seara pe stăpînă. L-a alungat apoi ucigaşul. - Eu nu donn seara. Nici noaptea crîcni bulgarul. Dar Lagradora îl trăsni c-o privire care-1 împietri. Fură chemaţi pîndarii de noapte: nu văzuseră, n-auziseră nimic. - Nu mai este nevoie de nici o cercetare, domnule şef, o tăie scurt boierul. Vinovatul şi-a mărturisit nesilit crima. De-acum să-l daţi pe mîna justiţiei. Vă rog să poftiţi la conac, vă aşteaptă masa. - N-a răspuns la întrebarea din urmă, se răţoi şeful şi se întoarse spre orb. - Hai, pentru ce ai omorît-o, mă? Mărturiseşte aici în faţa oamenilor! Şi sta gata cu condeiul în vînt, să scrie. Orbul chibzui... Un val amar îl înecă. - Hai, spune... - Ca să mă răzbun pe boier. Şi se ridică dîrz şi întreg. - Ce ţi-a făcut? - Nu pot să spui altora. - Spune-mi mie. - Numa’ lui bărbat-su vreau să-i spun ceva la ureche. Unde este? Duceţi-mă la el. Şi se în-cordă. Sau măcar să vie el puţin lîngă mine. - Nu-ţi îngădui, răcni Lagradora, dîndu-se de-a-ndărătelea. 535 VASILE VOICULESCU - Costeo, arată-mi încotro să-l aflu. Şi glasul orbului avu un scrîşnet. - Stai liniştit îl certă bulgarul. îţi faci mai rău aşa. - Puneţi-1 în cătuşe, zbieră Lagradora, în cătuşe... Şi glasul lui se depărta. - A, fugi, lişcotă... Dat tot te găsesc să te sugrum şi pe tine... Şi orbul se năpusti în gloata de oameni, care se risipi înspăimîntată. Dar se împiedecă de moartă şi căzu peste ea. Cadavrul îl primi cu un geamăt. Sub greutatea lui, aerul din pieptul umflat zbucni zguduind trupul ţeapăn, care îşi mişcă braţele înălţîndu-le uşor, parcă să-l primească. - Săriţi! Legaţi-1, urlară într-un glas boierul şi şeful de jandarmi. O clipă. Şi orbul fu iar în picioare. Învîrtejindu-şi în toate părţile braţele, gata să lovească, să apuce, să facă fărîme orice ar înhăţa, Zahei înjura, spumega, se aţinea cu palmele gata deschise. îl găsiseră năbădăile lui cele mari. Oamenii faceau în jurul lui un cerc larg, gata să-l rupă la cea dintîi înaintare a turbatului. Lagradora îşi pipăi buzunarul din spate al pantalonilor. N-avea revolverul la el. Orbul făcu o mişcare ca şi cum ar fi vrut iar să se repează. - Trage, domnule, strigă boierul către şef, sîntem în legitimă apărare. Ăsta îşi săltă arma de pe umăr. - Staţi, nu e nevoie, îl opri un jandarm. Am eu un leac pentru el. Am domolit armăsari de şapte ori mai îndrăciţi. Orbul auzi şi se opri, înţepenit straşnic pe picioarele uşor lăbărţate. Şi aşteptă gata de apărare. Jandarmul se depărtă puţin şi alese o frînghie lungă din cele aduse de oameni. O încercă: era trainică. Şi îi facu un ochi la capăt. Alese apoi un om mai îndrăzneţ, îl dăscăli încet să n-auză orbul şi-i puse un drug în mîini. Zahei simţi că i se pregăteşte ceva şi se aţinea încordat din toate laturile, cu gura căscată ca să auză şi mai bine orice mişcare din jur. Deodată jandarmul învîrti arcanul şi-l repezi drept deasupra orbului. Laţul, bine ţintit, alunecă pe cap, se opri pe umeri şi dintr-o smucitură se strînse pe grumaz. Alţi trei-patru săriră şi traseră. Zahei se clătină cu ochii lui orbi ieşiţi din cap. Cu cît se înţepenea încordîndu-se înapoi, cu atît nodul se strîngea mai tare. Totuşi, izbuti să apuce frînghia întinsă şi cu sforţare uriaşă începu să tîrască spre el ciorchinul de oameni agăţat de celălalt capăt. în acea clipă omul cu drugul se apropie pe la spate şi-l plesni cu toată puterea peste încheieturile genunchilor care tremurară şi se îndoiră. Sub o nouă lovitură, orbul se prăbuşi tot, ca un trunchi doborît, sugrumat de odgonul de care se aninaseră şi trăgeau acum toţi. Şi căzu lîngă leşul în preajma căruia se bătuse. Tăbărîţi ca furnicile pe-un cărăbuş răsturnat de vînt, îl apucară de mîini, de picioare, de pulpe, de grumazul sugrumat şi-l legară cu zece frînghii, butuc. Orbul se înăbuşea. Capul i se învineţise şi se umflase, limba îi atîma neagră din gura plină de spume roşii. Abia atunci s-au gîndit să-i scoată laţul de pe gît. 536 INTEGRALA PROZEI LITERARE * La juraţi învinuirea a fost strălucită. Procurorul a reconstituit bestiala crimă cu pasiunea cu care ar fi scris un roman de senzaţie, în cele mai mici amănunte. Ascultîndu-1, ţi se părea că eşti acolo şi vezi aievea pe orb sugrumîndu-şi victima. Sala fremăta. Zahei, urmărind glasul sonor al magistratului, auzea lătratul cîinelui, paşii alergaţi ai boierului, şoapta spăimîntată a femeii, - şi apoi toată desfăşurarea dramei petrecută dincolo de auzul lui. Dar de aici înainte nu mai auzea. I se deschideau ochii... Vedea... Urmărea cu privirile lui juruite beznei, tot ce se întîmplase acolo, pe prund, în inima neagră a nopţii. Procurorul spunea adevărul... Vedea şi el oricît de orb: un om îşi încleştase mîinile în beregata unei femei, care, horcăind, se lăsa tot mai moale şi se cufunda în apă cu un plescăit uşor. Şi el, Zahei, privea neputincios... Preşedintele ceru să-şi spuie şi orbul, cel din urmă, cuvîntul... Juraţii aşteptau. Dar el tăcu. Judecata, îngăduitoare pentru orbenia lui, îl osîndi la cincisprezece ani ocnă. 537 VASILE VOICULESCU Partea a II-a Ocna Cu cătuşe de mîini şi picioare, Zahei fu strămutat de la puşcăria oraşului la ocnă, unde să-şi ispăşească pedeapsa. Aici l-au luat în primire şi în loc de nume i-au dat un număr săpat cu fierul roşu în carnea umărului. Osînditul n-a scos o vorbă, nu s-a apărat, n-a tresărit măcar. Apoi, ca orice ucigaş, a fost închis întîi singur, într-o celulă, sub supraveghere pînă ce aveau să se dumirească asupra firii şi apucăturilor lui. Dar chiar de la început s-au ivit greutăţi neşteptate. Trebuia un paznic anume care să stea cu el, să-l ajute la mîncare, să-l dădăcească. Altfel orbul nu s-ar fi mişcat pentru nici o nevoie a lui. Ceilalţi, cînd erau uitaţi, ori se întîrzia cu hrana, urlau, înjurau, băteau în uşă. El sta nepăsător ca un buştean, nu spunea, n-aştepta nimic. Dacă ar fi fost de capul lui, s-ar fi lăsat să moară de foame. - Hai, omule, mănîncă... îl îndemna paznicul, înmuiat de blînda lui împietrire. Şi îi punea lingura într-o mînă, cu blidul în cealaltă. Lanţul dintre ele nu-1 împiedica deloc. El ducea de cîteva ori la gură, se oprea şi le da înapoi, fară un cuvînt. - Mai ia mă, ce dracul... Vrei să-ţi slobod cătuşele? - Nu! răspundea molcom. Şi iar se făcea stană. Gardianul nu înţelegea. îşi închipuia că pe osîndit îl chinuie o grozavă mustrare de cuget. Şi în fiecare zi aceeaşi bătaie de cap cu el. Numai odată întrebase dacă la ocnă se află biserică şi popă care să slujească. Şi primise cu mare părere de rău răspunsul că nu sînt. Gardianul dase deci de ştire mai departe despre purtarea noului sosit. Directorul cercetă, se încredinţă de neobişnuita lui păşnicie şi nepăsare, se minună cum de s-a făcut greşeala să le trimită un orb la ocnă, cînd sînt alte aşezăminte pentru asemenea criminali şi porunci să i se dezlege mîinile. - Pentru asta nu era nevoie de d-ta, spuse Zahei, cînd temnicerul şef veni cu cheia să-i descuie cătuşele. îşi răsuci singur pumnii în loc, scrîşni şi cu o smucitură lanţul se rupse. Ferecatul îşi desfăcu braţele în lături. Omul se trase înspăimîntat să nu-1 zdrobească şi pe el. - Dar mie mi-e totuna, zise orbul, alcătuindu-şi mîinile la loc. Şi împietri iar. Întîmplarea făcu vîlvă şi stîrni uimire între condamnaţi. Mulţi, mai ales din cei voinici, plini de trufie, nu-i dau crezare. -- Lasă, o să vedem noi, mîrîiau ei. Peste puţin l-au trecut la muncă. într-o luni dimineaţa fu scos de mînă din celulă şi rînduit în şiragul ocnaşilor, ce coborau printr-o hrubă în văgăuna muntelui de sare. Soţii n-avură însă timp să-l privească căci şi aici numaidecît altă încurcătură. Orbul nu vedea şi deci nu putea fi lăsat singur, cu tot felinarul înfipt în piept. Trebuia dus de mînă, călăuzit şi apărat să nu se prăvălească de pe pridvoarele înalte, spînzurate deasupra hăurilor, drumuri tăiate parte din stîncă 538 INTEGRALA PROZEI LITERARE de sare, parte întocmite din scînduri, şerpuind în jos de-a lungul pereţilor ocnei, din galerie în galerie, în imensa spirală, pînă în fundul negru, unde bubuiau izbiturile tîmăcoapelor. Slujbaşii răspunzători nu cutezară să-l dea în seama cîrdului: ar fi fost îndeajuns un ghiont, o piedică. Ocnaşii sînt răi şi cruzi aşa degeaba, din senin. Se hotărîră să-l ia cu hîrzobul, o cutie mare, mînuită cu vîrtej, pe odgoane de sîrmă, care se cufundă ca o găleată în puţul ce duce drept în inima adîncului, de unde iese înapoi încărcată cu sloiuri de sare. De ea se foloseau numai funcţionarii şi oaspeţii de seamă. Aşa că pe Zahei l-au despărţit de turma ce s-a prelins cu zăngănit de fiare, între caraule, pe gîrliciul ducînd sub pămînt şi l-au luat în lădoiul plimbător. După golul simţit în capul pieptului şi lungul scîrţîit al scripetelui, orbul şi-a dat seama la ce prăpăstioasă adîncime se lasă. încolo, bezna cu scînteieri de diamante, zidurile ca ale palatelor din basme, bolţile ameţitoare sub care se clătinau, ca un candelabru coborîtor, gurile cu răsuflet tot mai rece şi mai negru ale găurilor de galerii părăsite din pereţii găunoşiţi pe lîngă care alunecau, sîmburii de lumină mişcători ca nişte licurici în fundul ce părea că urcă ca să le iasă în întîmpinare. Toată spăimîntătoarea măreţie de negre catedrale scobite unele în altele şi unele peste altele cu năprasnice văzduhuri oarbe, închise în miezul muntelui, i-au rămas necunoscute. Hîrzobul s-a oprit cu zguduituri şi l-a lepădat într-o vastă încăpere rotundă, ca o peşteră, un fel de adîncă răspîntie luminată de felinare’, din care plecau galeriile cele de mai jos, unde ocnaşii ajunseseră cu lucrul. Acolo, împărţiţi pe echipe, se înfundau după ce li se da tîmăcoape, topoare, lopeţi, să scormonească măruntaiele pămîntului. Bufnituri înfundate, huruituri de bolovani năruiţi, icnete şi opinteli, gemete de cărucioare cu osiile neunse, se amestecau cu îndemnuri şi porunci într-o atmosferă apăsătoare cu gust sărat şi iz de păcură, duhnită din rărunchii răscoliţi ai muntelui. La început, Zahei n-avea nici aici rost. Nu vedea, ca să poată mînui o unealtă primejdioasă ca tîrnăcopul, ori toporul, la ce depărtare să se ţie de perete, cum să izbească jur-împrejur steiul, cît să-l poată desprinde, fără să se năruie peste el. Dînd orbiş ar fi lovit în tovarăşi, i-ar fi stîlcit sub darabii clătinaţi, fără să le ştie striga la timp „varda“! - „păzea". Pînă la urmă i-au găsit totuşi o îndeletnicire: să împingă cărucioarele cu sarea din galerie pînă la lada hîrzobului, unde, bîjbîind, a ajuns repede să o şi încarce. Pipăia întîi ca pentru o măsurătoare, apoi cuprindea şi umfla dintr-o dată în braţe gogeamite bolovanul, pe care nu l-ar fi urnit 3-4 oameni decît cu pîrghiile. Prubuluia cît trebuie să se ridice şi să se salte, ca să-l azvîrle drept unde trebuia, fie în cărucior, fie în hîrzob, cînd ajungea cu încărcătura la el. Cumpăna sta într-un anume simţ al tuturor muşchilor lui înţelegători. Tovarăşii, paznicii, supraveghetorii îl priveau uimiţi. Orbul se dovedea nepreţuit: voinic peste măsură, supus, harnic şi neobosit. Ocnaşii n-aveau nici un interes să muncească. Pregetau, se lăsau pe tînjeală, se prefăceau betegi, obosiţi, şi se puneau jos la cea mai mică trudă. Ca să-i porneşti şi să-i duci, trebuia gura, uneori biciul. La fiecare cărucior se înhămau şase. Doi în faţă, trăgeau şi suflau greu. Doi din spate împingeau, gata parcă să le iasă sufletul. Doi pe laturi ajutau şi sprijineau încărcătura, cu ifose de muscă la arat. Cu Zahei n-a mai fost nevoie decît de unul singur, care să vadă drumul şi să cîrmească. Sarcina toată o ducea el din urmă, împingînd. Şi roţile duruiau... Ocnaşii se strigau unii pe alţii, lăsau treaba şi alergau să caşte gura, ca la panoramă. 539 VASILE VOICULESCU - Halal om! ziceau unii... Brava lui. - Parcă-i locomotivă, îl lăudau cîţiva. . - Ba e un prost, că se boşorogeşte degeaba. Şi ce dovedeşte cu asta? Parcă noi n-arn putea1? dar nu vrem, bodogăneau fruntaşii, privindu-1 pe sub sprincene, şi se întorceau la scorburile lor scuipînd cu năduf. Asta însemna că Zahei nu ajunsese cetăţean al Ocnei. Ceilalţi nu-1 primiseră soţ bun şi tovarăş. El nu ştia. Dar slujbaşii cunoşteau legile ce-şi făurise obştea osîndiţilor. Orice nou-sosit era întîmpinat cu ură şi răutate, batjocorit şi chinuit fară milă, trecut prin probe şi încercări, pus la corvezi scîmave, siluit şi pîngărit, la cheremul şi pentru plăcerile bestiale ale tuturor. Un fel de ucenicie pînă ce insul se roade, se aşază, îşi toceşte colţurile, îşi găseşte rostul între ceilalţi care se obişnuiesc cu el şi-i dau încredere. Numai apoi e ridicat la rangul de ocnaş adevărat. Dacă Zahei ar fi fost ca toţi oamenii, slujbaşii nu s-ar fi sinchisit de ce avea să se întîmple: şi-ar fi cîştigat singur locul, cu pumnii sus, cu spinarea încovoiată, după fire şi puteri. Stăpînirii nu-i păsa de micile neînţelegeri şi bătăi nelipsite la început. Treceau. Şi pînă la urmă ocnaşii trebuiau să se potolească şi să se înţeleagă. Dar acum, în cazul neobişnuit al orbului, cîrmuirea se simţea oarecum îndatorată să-i acorde protecţia ei. Seara, după îndeplinirea canonului de muncă, condamnaţii, aduşi în curtea închisorii, aveau îngăduinţa să se mişte, un ceas, slobozi în aer şi lumină. Apoi, număraţi, trecuţi ca oile la strungă erau despărţiţi în trei pîlcuri şi vîrîţi la culcare în trei clădiri deosebite, nişte magazii lungi cu pereţi groşi de piatră, găuriţi tocmai sus, sub acoperiş, de rare ferestruici împletite cu zăbrele de fier încrucişate. Odată închişi acolo, rămîneau toată noaptea de capul lor. Pînă dimineaţa nimeni nu s-ar fi amestecat peste ei, orice s-ar fi întîmplat. Paznicii, după ce îi încuiau, se retrăgeau în camera lor, din altă clădire. Soldaţii de santinelă vegheau, unii în curte, alţii afară, în gheretele cocoţate pe zidurile înalte ce înconjurau, ca pe o cetate, închisoarea. Fiecare ceată era dată în seama unui fruntaş ales dintre ocnaşi, care să-i ţie din scurt şi să păstreze disciplina. El îşi lua răspunderea pentru tot ce se petrece în căprăria lui. Aceşti vătafi se impuneau aproape de la sine, dintre cei mai voinici, mai tari de fire şi mai ambiţioşi osîndiţi. De obicei cruzi, trufaşi, ahtiaţi de putere, ei îşi ţineau strînşi în chingi supuşii, ca să placă stă-pînilor de la care căpătau în schimb unele înlesniri şi mici răsplăţi, îndeosebi cinci parale pe zi, peste cele zece cît primea pentru munca lui condamnatul de rînd. Nu era lucru uşor să stăpîneşti o gloată de oameni care gustaseră sînge vărsat de mîinile lor. Dar împrejurările îi sileau chiar şi pe cei mai dîrzi să se plece. Cei slabi se încovoiau, linguşitorii se gudurau făcînd căpeteniei toate gusturile. Pe cei primejdioşi, prin forţă sau prin alte însuşiri, starostele şi-i cîştiga luîndu-i sfetnici şi ajutoare. Ceilalţi înţelegători trebuiau să consimtă. Şi îşi înnodau toţi la un loc interesele, strînşi în jurul unuia dintre ei - cel mai reprezentativ - măguliţi ca de un soi de hatîr, de această amăgitoare autocîrmuire, amintitoare de vremea cînd umblau slobozi în bande. Astfel fiecare grup se închega, cel puţin făţiş, într-o paşnică obşte ascultătoare, ceea ce pentru administraţie era de ajuns. Asupra micilor răzvrătiri, pizme şi uri lăuntrice, se închideau ochii, lăsîndu-le să le dezlege pe înfundate pumnii „monitorului". De altfel condamnaţii se fereau să facă scandaluri şi neorînduieli prea mari. Astea aduceau după ele pedepse grele, suta de lovituri 540 INTEGRALA PROZEI LITERARE cu frînghia udă la spate, carceră cu obezi de mîini şi de picioare, nemîncare timp de trei zile, urmate de scăderea tainului de hrană la jumătate şi chiar la sfert. Cînd neînţelegerile din sînul grupului ajungeau prea departe, fără putinţă de potolire, cei neînduplecaţi erau strămutaţi în altă ceată, sub alt vătaf. Uneori, după bătăi mari, o clică potrivnică izbutea să răstoarne voievodul şi să înalţe altul, pe care de obicei stăpînirea - ca să nu-şi facă singură greutăţi — se învoia să-l recunoască. în seara aceea ocnaşii, doi cîte doi, îşi zomăiău lanţurile prin curtea pătrată, închisă de toate părţile cu clădiri. Pe trei laturi dormitoarele condamnaţilor, pe a patra administraţia şi cazarma soldaţilor, printr-o sală a căreia convoiul deţinuţilor trebuie să se prefire zilnic, cînd pleca şi venea de la ocnă. Era singurul loc, păzit de două uşi ferecate şi de santinele, pe unde se putea pătrunde în cutia fioroasă - curtea - întemniţată de ziduri. Numai deasupra, sus, ca şi cum s-ar fi ridicat un chepeng, se deschidea peste el cerul magic, de un albastru adînc ca al mării, spre care se înălţau toţi ochii, chiar ai paznicilor şi santinelelor de pe margini. Atunci fu adus Zahei, însoţit de supraveghetorul principal. I se scoaseră fiarele de la picioare. Călca încet, cu pază, aţintit, ca şi cum şi-ar fi trimis, iscoadă, simţurile înainte şi le aştepta răspunsul. Hainele vărgate, prea strimte, ţipau pe el şi-l arătau în lumina serii mai înalt, scoţîndu-i la iveală pe mădularele-i ciclopeene, muşchiulatura năzdrăvană. La vederea uniformei cu galoane, ocnaşii se opriră, făcură drepţi şi rămaseră cu gurile căscate. - Unde-i Boieru? strigă slujbaşul. Numaidecît se desfăcu dintre ai săi, căpetenia uneia din echipe. Un ins voinic, tăuros, gros, cu faţa mare şi lătăreaţă, plină aproape toată cu o perie deasă de fire galbene şi ţepoase - barba - peste care îşi trecea tot timpul dosul mîinilor, semn că-1 mîn-ca. La fiecare frecare curgea o mătreaţă, pulbere albă de sare încuibată acolo. Şi omul se simţea stînjenit: îl rădeau o dată pe săptămînă - duminica - şi ar fi trebuit cel puţin o dată pe zi, aşa de repede îi creşteau barba şi mustăţile. Tichia, alunecată într-o parte de pe căpăţîna turtită, acoperea ştrengăreşte fruntea scundă, pînă la sprîncenele blonde, la fel de sărate, sub care ochii, aciuiaţi într-un fel de colaci de grăsime îngrămădită acolo, însemnau abia două neastîmpărate găurele negre de ciur. Spătos, înalt, cu coşul pieptului larg şi puţină burtă, el se înţepeni milităreşte în faţa şefului, uitînd să-şi desfacă pumnii ce-i atîmau de o parte şi de alta a coapselor ca două că-păţîni de miel. - Boierule, — îi grăi slujbaşul - cu o oarecare condescendenţă, uite îţi dau pe noul venit în pază. E orb. Ai grijă şi caută-i un tovarăş bun, să-l ajute. Pare om liniştit şi de înţeles. Şi încercă să-l împingă pe Zahei spre ocnaş, dar nu-1 putu clinti. Puşcăriaşii, deşi pricepeau că toată solemnitatea asta se desfăşoară numai fiindcă se ivise o împrejurare neaşteptată şi că noul sosit, deşi ocnaş, are ca oricare orb musai nevoie de cîrmuitor, priveau totuşi înciudaţi. Fiecare îşi amintea cum fusese zvîrlit, la intrare, fără multă vorbă, cu picioare în dos, în mijlocul haitei. - Bine. Lăsaţi pe mine, s-a făcut, îmi iau asupră-mi toate. - Stai, urmă galonatul. în fiecare dimineaţă călăuza îl va duce cu hîrzobul şi seara la fel, orbul nu poate urca şi coborî ca voi. - Ba pot! sună grav glasul lui Zahei. Nu mai intru în cutie. Merg cu ei, numai să-mi arate cum. Unde-i Boieru? Şi spre uimirea tuturor, făcu un pas către osîndiţi, cu mîna întinsă. 541 VASILE VOICULESCU împotrivirea faţă de rînduiala autorităţilor şi mai ales lepădarea unei mari înlesniri, ca să împartă soarta celorlalţi, stîmi admiraţie, cîştigîndu-i dintr-o dată bunăvoinţa tovarăşilor, care-1 împresurară şi-l luară cu ei. Boieru, nu doar că ar fi fost mai omenos ca ceilalţi - dimpotrivă -, dar mai viclean, mai diplomat, se căznea, pentru anume joc de interese ale lui, să-şi ascundă cruzimea şi violenţele, sub o înfăţişare de om deosebit, oarecum ales. îşi luase pe cît putea o ţinută nobilă, afecta purtări distinse, cu ifose de mărinimie şi dezinteres, cu care făcea praf pe tovarăşi, oameni de rînd: de unde porecla de Boieru. Fanfaron, dar şi chibzuit, îşi scornise legenda cum că, băiat de familie, învăţase carte şi avusese un rost în lumea bună, de unde căzuse lovit de o ursită nedreaptă. Toate minciuni. ’ Aproape nici el nu mai ţinea minte din ce noroi de mahala răsărise. Trică Ciozvîrtă de odinioară, ciomăgaş şi cuţitar precoce, cu o haită de maidanagii după el, de pe atunci şef, spaima completurilor şi a cîrciumarilor, Pînă să-l ia în armată înjunghiase vreo trei rivali. Dezertor, se ascunsese cu nume schimbat în oraşele mari, înjghebase bande în fruntea cărora da lovituri îndrăzneţe, călcări şi jafuri, îmbinate cu crime grozave. Pînă ce, vîndut de o ibovnică părăsită, se alese cu munca silnică pe viaţă. Cîrmuirea ocnei ţinea însă seama de pretinsa lui boierie, care îl îndatora să-şi stăpînească. oarecum, brutalitatea şi năbădăile ca să-şi merite numele pe temeiul căruia se impunea mai bine decît zbirii celorlalte două echipe cu înjurăturile şi bătăile lor... Pentru asta, cîntărind puterea orbului şi primejdia unei ciocniri cu ocnaşii, Zahei fusese dat în tutela lui Boieru, mai iscusit şi mai bun chivemisitor decît ceilalţi doi confraţi, vestitul Spe-rie-Peşte şi hainul Gagiu. Măgulit, el se umfla în pene. - Mînzo, porunci unui tînăr ocnaş, îndată ce uşile dormitorului se încuiară peste ei, tu ai să vezi de acum încolo de... cum te cheamă, nene? - îmi zice Zahei. - Tu ai să vezi de fratele Zahei, aşa cum ai îngriji de mine... Auzi? - Eu? făcu speriat ţîngăul. - Tu. Nu mai dormi cu mine. Te culci lîngă el. - Eu? întrebă încă o dată uluit acesta. - împingi pe Gîlcă cu Roaiba mai spre uşă, dictă scurt şeful, şi vă faceţi culcuş amîndoi în locul lor... Cum ziseşi că te cheamă? c-am uitat... şi zgudui mîna orbului pe care-1 povăţuise chiar el pînă-acolo. ‘ - Zahei, răspunse oaspetele. - Numai atît? - Numa’. - N-ai alt nume? Alte porecle? - Nu... - Bine! Eu am pînă acum vreo douăzeci, şi rîse ciudat. - Nu eşti tu Boieru? întrebă îngrijorat orbul. Rîse iar. - Sînt şi Boieru. 542 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Eu cum să-ţi zic? - Spune-mi şi tu cum îi auzi pe ceilalţi. N-are nici o importanţă, se şterse el cu modestie, lă-sînd în sarcina şleahtei să sperie pe neştiutor cu titlurile şi puterile lui. - Mînzo, se-ntoarse el din nou, ţine... şi puse, ca pentru o logodnă, mîna orbului în mîna tînărului tovarăş. - Zahei îţi este de aici înainte soţ. Să nu-1 părăseşti nici o clipă şi să-l slujeşti cu credinţă. încovoiat, Zahei nu pricepea ceremonia asta. Ceilalţi, risipiţi prin întunericul sălii, se strîngeau uluiţi şi comentau. - Boieru s-a săturat... - Se desface de el şi-l dăruieşte veneticului... - Şi d-ta? se uimi tînguios favoritul. - O să vezi. De altfel n-o să fim mereu împreună? Frate Zahei, rosti el generos, îngroşînd glasul, ţi-1 dau pe Maghereanu meu drag, să-ţi fie lumină ziua şi bucurie noaptea. Şi urîndu-le odihnă bună, plecă măreţ spre culcuş, în celălalt capăt al odăii. - Mînzo, mai porunci el din drum, vino şi ia de la mine tot ce vă trebuie pentru aşternut. Lunga şi întunecata sală unde dormeau deţinuţii era cu desăvîrşire goală. Nici masă, nici scaun. Pentru siguranţa închisorii nu se îngăduia măcar o gazomiţă noaptea. De sobă nici vorbă. Focul din vatră ori din lampă putea ajuge primejdios lăsat pe mîinile criminalilor. Doar într-un colţ un butoi cu apă de care spînzura o tinichea ruginită şi în celălalt un hîrdău pentru toate nevoile. De-a lungul a trei pereţi igrasiosi, se întindea, alcătuită din scînduri puse lungiş şi sprijinite pe capre, un fel de laviţă groasă peste care zăceau azvîrlite rogojini rupte: patul comun. Pe el se trînteau pentru somn ocnaşii, fără să se mai dezbrace, de-a valma, unul în altul înghemuiţi, să-şi ţie de cald. Cu timpul strînseseră tot soiul de cîrpe şi zdrenţe, haine ferfeniţite, rufe aruncate la gunoi, hartane de pături şi mantale mucede dăruite de soldaţi, amestecate cu foi de hîrtie şi jurnale vechi, toate la un loc plămădind un strat duhnitor, dar care mai înmuia asprimea lemnului. Se făcuse tăcere ciudată, ca pentru o aşteptare. Zahei, nedumerit, rămăsese cu capul în pămînt. Se obişnuise cu multe în cele cîteva luni cît aşteptase în închisoarea oraşului judecata. Schimbarea de temniţă n-avea de ce să-l sperie. îl nelinişteau oamenii noi din ea. Şi la întunecimea lui de pînă atunci se adaose alta. Cu grijă să nu se atingă de vecini, Zahei a dormit rău tot timpul cu răsuflatul lor cînd în ceafă, cînd în obraz. Auzul lui, fără voie necontenit la pîndă, a prins o vreme, şoapte, chemări, gemete şi alte zgomote ciudate, pe care nu le ştia încă desluşi. Oamenii se răsuceau greoi, scîndurile scîrţîiau; deşteptate, o clipă lanţurile picioarelor sunau... Pe urmă toate s-au amestecat într-un vis zăpăcit, cu Boieru zicînd că-i dă vederea şi-i punea cîte o lipitoare negră pe fiecare ochi. S-a trezit cu braţul soţului peste gît şi n-a ştiu cum să-l dezlipească mai repede. Lumea dormea dusă, cu horcăieli. Apoi a cîntat cocoşeşte o goarnă, zorile. Afară un clopot zgîlţîit cu furie a ordonat deşteptarea... S-au pornit căscături prelungi, cu caturi, trosnete de încheieturi întinse, zornăituri, sudalme. Oamenii au prins să se foiască în aşternuturi, să se perinde cu paşi tîrşiţi -orbul îi urmărea cu urechea şi şi-i închipuia — care la hîrdău, care la butoi. Acolo umpleau bucile obrajilor cu apă şi o ciuruiau apoi în pumni, ca să se spele pe mîini şi pe faţă. 543 VASILE VOICULESCU El se prefăcea că doarme înainte, dar spiona tot. însoţitorul se sculase, îşi făcuse rîndul la cele două colţuri şi se întorsese. îl simţea alături, aplecat uşor peste el, nehotărît, să-l trezească? să-l mai lase? Cineva se apropia: - Nu s-a sculat? După glas, Boieru. - Doarme. A fost se vede trudit, şopti tînărul. - Aş! L-ai supt tu prea rău as-noapte!... şi în ton zbîmîiau batjocură şi parcă ciudă. - Deloc, nu s-a întors măcar o dată. A căzut ca de mal, raportă cu răceală Maghereanu. - Şi tu? - Eu? Am dormit cum am pus capul jos. - S-o spui la alţii! Şi acu stai de-1 păzeşti? Ai prins milă de el? - Nu. L-am lăsat pînă m-am gătit întîi eu. - Bine. I-ajunge. Hai Zahei, şi-l scutură de umăr. Orbul sări speriat, facînd pe buimacul. Auzise chiar atunci lucruri cărora nu le da încă de rost şi socotea de folos, pînă cunoaşte oamenii, să-i lase să creadă că are somnul greu. -Ai întîrziat, catadicsi şeful să liniştească pe Zahei, care opintindu-se să se dea jos cutremură toată schelăria patului. Dichiseşte-te iute că se trag zăvoarele. în curte garda se schimba. Plantoanele proaspete luau apa, focul şi onoarea în primire. Paznicii descuiau uşile, pe care, o dată cu închişii, năvălea afară, îngreţoşat de propria-i putoare, aerul putred al dormitoarelor. * Coborîrea lui Zahei în ocnă a fost pentru toţi o învăţătură despre cîtă agerime se descoperă în om dincolo de ochi şi de orice alte simţuri socotite de neînlocuit, care la urma urmei pot lipsi, fără să-l ciuntească de înaltele lui putinţe. Cînd Boieru a vrut să-l vîre de-a dreptul în convoi împerecheat cu Maghereanu şi încadrat de alţi ocnaşi cuminţi, care să-l poarte ca pe o apă, orbul n-a primit. A cerut să i se descrie ocna, forma, lărgimea, adîncimea ei, precum şi calea pe care se umblă în ea. - Mă, da’ ce, tu ai venit aici să faci studii? îl înfruntă căpetenia. Eşti inginer? - Nu. Dar ce să vă pierdeţi voi în fiecare zi vremea cu mine tîrîş? Vreau să cobor curînd singur. - Şi ce nevoie ai tu să vii singur? - Aşa, pentru mine, a răspuns el scurt. Toţi pufniră în rîs. Pe urmă au încercat să-l sperie: că e cu neputinţă, că se face praf pînă jos. - O să vedem, zicea el. - Păi ce să vezi, că eşti orb. - N-are nimic. Am eu şi alţi ochi. N-a fost chip să-l urnească. Boieru, cu lărgimea lui, a rugat pe supraveghetori să-i facă gustul, încredinţat că, de la întî-iul pas, încăpăţînatul are să dea înapoi. 544 INTEGRALA PROZEI LITERARE L-au lăsat deci la intrare cu Maghereanu şi un paznic. - Mînzo, tot spui tu că ai fost nu ştiu ce de-al d-eştia care se pricep, lămureşte-1 tu. Şi alaiul se cufundă fără ei. Zahei nu s-a mulţumit cu zugrăvirea grăbită şi pe scurt ce i-a făcut însoţitorul despre gaura ameţitoare din pereţii căreia ca dintr-un trunchi se desfac în lături unele sub altele galeriile aşij-deri unor ramuri. L-a pus să-i tălmăcească pas cu pas drumul care duce în inima uriaşei văgăuni de puţ, cu năpraznice ghizduri de seninări negre-verzi. Şi a priceput că atunci cînd se sleia o „pătură" de sare, ocnaşii săpau şi se lăsau tot mai adînc în miezul muntelui, nu numai pe lături, după o nouă vînă, ci şi în jos. Şi, afundîndu-se, înseilau în pereţi o cărare, o brînă de coborît cu piciorul, lungită din strat în strat, şi dînd ocol înclinat ocnei pe dinăuntru, ca un vrej uriaş înfăşurat în jurul golului, pînă în fundul unde se ajunsese acum. - E tăiată în trepte? se interesă el cu luare-aminte. - Ici-colo, mai ales la cotituri. încolo o potecuţă, mai mult oablă, alteori repezită, după loc, se căznea soţul să-i îndestuleze nevoia de cunoaştere. Unde poteca se îngusta o lărgeau printr-un soi de podeţe de scînduri rezemate pe curmezi-şuri şi scoabe bătute în stei, ca nişte streşini spînzurate deasupra hăului! Pe măsură ce i se desfăşura planul după care se exploatase mina, cu ageritul lui văz lăuntric, o cuprindea în toată alcătuirea ei. închipuirea îl purta o dată cu roboţii care trudiseră acolo prin toate meandrele scobite în stanele prăpăstioase. Mintea lui deprinsă să pipăie toate cîte i se înfăţişau a plăsmuit ocna ca pe o clădire cu zeci de caturi ale căror tavane s-ar fi surpat rînd pe rînd de sus în jos, lăsînd în locul lor o prăpastie în fundul căreia trebuia să ajungă. Pentru asta îi vor sluji cărările crestate cat cu cat de-a lungul pereţilor goi. La fel cum altădată suia şi cobora cu cărămizi în spate, îngustul şi şubredul brîu de schele al binalelor. Numai că de data asta pe dinăuntru. Zahei, tot mai aţîţat, strîngea din ce în ce nodul întrebărilor. - Cîte ocoluri face pîrtia asta de drum, de la gură pînă jos? N-au ştiut nici paznicul, nici însoţitorul. Cine stase să le numere? Şi apoi nu se întindea numai ocoliş. Erau benţi de cale aproape drepte, alte şuviţe piezişe, crucişe... - Sînt semne, ori alte îndreptări din loc în loc? - Făcute anume, nu. S-ar putea ţine socoteală de praguri, colţuri de stînci. Uneori proptele sau funii puse ici colo la prăvălişuri, să te agăţi. - încăpeţi cîte o pereche deodată? Sau umblaţi numai cîte unul? I s-au dat lămuriri. Şleaul are lărgime să meargă şi doi alături. Dar cum deţinuţii poartă lanţuri de picioare, convoiul se deşiră într-un fir subţire, om după om, la o mică depărtare unul de altul, ca să nu se stingherească şi să se împiedice între ei. - Bine! Să pornim. Pe mine mă treceţi la părete. Să-l pipăi cu dreapta. Tu mă ţii de stînga. Vesteşte-mă unde vin trepte, sau vreo piedică. Stai, cum vrei să-ţi spui? Nu-mi place nici Maghereanu... - şovăi - nici Mînza. N-ai nume mic? Şi Zahei îi întinse mîna. Tînărul simţi o gîdilătură în sfircul inimii. Cineva îi grăia omeneşte. - Zi-mi Alexandru, ca acasă. 545 VASILE VOICULESCU Perechea cu gardianul în urmă s-a strecurat întîi pe gîrliciul larg la nivelul pămîntului pe unde altădată, al începutul ocnei, se căraseră darabii de sare. Orbul păşea rar şi măsurat, cu ochii deschişi în palme şi tălpi. -Aici n-ai nevoie să te fereşti de nimic, mergi fară teamă, îţi dau eu de ştire unde trebuie, îl îndemna soţul. - Simt şi eu asta. Dar am socoteli. Şi număra în gînd. Curînd înclinarea a crescut repede. O undă răcoroasă, ca un vînt venit cu vuiete surde, suflă din stînga. Zahei se opri. - Ce-i aici? că s-a schimbat văzduhul. -Am sosit la buza ocnii. Acum începe coborîşul adevărat. Nu te sfii: trecem, ocolit, pe latura din dreapta. - Sînt trepte de scară? - Nu, se aţine numai un cot de mal... Pipăie-1. Zahei mîngîia lung, de jos în sus, un coltuc rotunjit de sare, în dosul căruia braţul îi scăpă slobod. Piciorul i-1 urmă de aproape, tîrşîindu-se, lipit de-a lungul zidului şi îndatora trupul să facă o învîrtire în loc spre dreapta. Şi el pomi iar să-şi însemneze, în gînd, numărul paşilor, cucuiele, găurile, zgîrieturile întîlnite, purtîndu-şi palma pe obrazul peretelui cioplit. Aşa, îndelung, cu popasuri, cercetări şi întrebări, orbecăind din cerc în cerc şi din ce în ce mai adînc, încres-tîndu-şi în mîini răsuceli, praguri, unghiuri, colţuri şi cline cu toate amănuntele lor, Zahei a sosit teafar în fund, cu întîrziere numai de două ceasuri, spre marea uimire a tuturor. Nu se aşteptau să izbutească. Şi se apucă de hamalîc. Pentru întoarcere, Zahei şi însoţitorul au plecat cu două ceasuri înaintea celorlalţi. Orbul facu acelaşi drum înapoi, acum bîjbîind cu stînga, aţintit asupra celor mai mărunte semne întîmpinate în calea palmei şi tălpilor. Alte socoteli, alte numărători, cînd tare, cînd în gînd. Uluit, însoţitorul amuţise. - Alexandre, mîine iei o toporişcă. - Pentru ce, nene Zahei? - Crestăm răboj în păreţi. Batem nişte pociumbi. Tovarăşul îşi zbuciumă tulburat mîinile. - De unde să iau? Noi nu avem voie să ţinem nici măcar un cui, darmite topor. - Atunci să ia paznicul. El e omul lor de încredere, urmă cu nevinovăţie orbul. Paznicul din spate se mărgini să dea din umeri. Aproape de ieşire i-a ajuns din urmă cîrdurile ocnaşilor cu care s-au amestecat. Boieru, ca mare democrat, a dat la o parte pe Maghereanu şi luînd el mîna orbului să-l povăţuiască, l-a hiri-tisit în auzul tuturor... - Mă, eşti şi tare şi iscusit al naibii! Cînd îţi pui ceva în cap, nu te laşi pînă nu izbuteşti. Tu să ai ochi ai merge departe. Dar şi aşa, nu eşti de lepădat. O să chibzuim. Şi gîndurile îi fugeau afară departe, la tîlhării. Zahei, senin, tăcea. Alexandru se folosi de toanele bune ale Şefului să-i vorbească de toporişca pentru însemnat calea orbului. Boieru se aprinse cu însufleţire, foarte interesat de dibacea născocire, în dosul căreia i se năzărea un plan. Ajunşi în curte, ieşi din rînduri, se înfăţişă supreveghetorului prin- 546 INTEGRALA PROZEI LITERARE cipal cu rugămintea lui Zahei în proţap. Slujbaşul, binevoitor, se legă să intervie pe lîngă director şi aproape făgădui izbîndă. Ocnaşii se bucurară. Era o grozavă noutate şi nu mai tăceau. în dormitor, Boieru, înconjurat de dregătorii lui, vizită iar pe Zahei, care se culcase. - Văd că eşti un somnoros! Dar tot nu te las pînă nu-mi povesteşti într-o noapte toate isprăvile tale. - Mînzo, - porunci - iscodeşte-1 tu întîi şi dezleagă-i limba. E scurt la vorbă parcă ar fi şi mut nu numai orb, şi îmbufnat se întoarse la locul lui. Prietenii încercară să înnoade o tală lungă cu Alexandru, despre coborîre şi alte întîmplări la care luase parte lîngă orb. Dar căscăturile şi morocăneala acestuia îi alungară, şi dormitorul se astîmpără. Zahei însă asculta. Prin întuneric el auzi aceleaşi şoapte şi chemări misterioase, nume ciudate, chihoteli şi certuri în surdină, care-1 încurcau şi-l nelinişteau. Unele erau apropiate. Foiala se întinsese şi între vecinii lui. Singur Alexandru de alături nu se mişca. Altfel l-ar fi întrebat ce înseamnă asta... îi pîndi răsuflarea: nu se prefăcea, dormea. Curînd freamătul tainic se curmă şi sala se potoli desăvîrşit. îl prinse şi pe el somnul în isonul puternic al sforăiturilor. Dimineaţa înadins a lîncezit iar în aşternut, cu auzul ciulit. Paşii cunoscuţi ai lui Boieru se abătură în treacăt şi el ispiti din nou pe tînărul tovarăş: - Ce e nou, Mînzo? - Nimic, a răspuns acesta. Doarme noaptea toată buştean. - Şi tu îl rabzi? Nu se poate. Te faci de rîs. Ori vrei poate să mă prosteşti? Şi încruntînd glasul: Acum scoală-1, nu-1 mai răsfăţa... şi pomi înainte la hîrdău. Lui Zahei nu-i plăcu nici de astă dată atîta interes din partea căpeteniei. Mai ales că nu se dumirea ce vrea. Bănuia lucruri urîte. Afară în curte, acelaşi apel cu rînduire în grupe, pentru mărşăluirea la ocnă. In privinţa cererii orbului, directorul nu permitea nici un soi de unealtă pentru scobit pereţii. Orbul avea la înde-mînă hîrzobul. - Ştiam, oftă aspru Alexandru. Cei trei şefi, Boieru, Sperie-Peşte şi Gagiul, se priviră fulgeratic şi schimbară zîmbete. Alaiul, cu orbul şi soţul în coadă, şerpui domol pînă la ocnă, unde îl lăsară în urmă, cu pîn-darul după ei. în gangul intrării zornăitul lanţurilor răsună tot mai scăzut. Zahei se opri şi-şi trase mîna din a tovarăşului. -Alexandre, aşează-te niţel jos. - Nu sînt ostenit, nene Zahei. -Nu de asta, băiete. - Dar de ce? - Să-ţi desfac o cătuşă de la picior. Tînărul îl privi cu gura căscată. - Să-mi scot cătuşele? nu mă roade nici una... Şi apoi, ai pilă? - Ce nevoie, cît am deştele... - Nu se poate, nene, se apără speriat acesta. Intrăm în bucluc mare. Ne pun în butuc. - Lasă, mă, că aproape de sosire ţi-o închei la loc, să nu se cunoască. - Şi pentru ce-ţi trebuie? - Scobesc cu ea pereţii, ca să-mi înlesnesc drumul. Hai, nu te mai codi... 547 VASILE VOICULESCU Alexandru gustă ispita cu bucurie copilărească de a vedea aievea o ispravă din basmul cu Sfarmă-Fiare. Şi, clătinat, şovăia, gata să se învoiască. Dar gardianul se împotrivi cu tărie, îi ameninţă, duse ţignalul la gură şi izbuti să-i întoarcă la ascultare. Orbul s-a înduplecat numai la fâgăduiala că au să-i facă rost cît de curînd de o sculă potrivită. - Mă, da să nu mă minţiţi... Şi abia aşa se urni. în ocnă zvonul despre noul gest al orbului se răspîndi cu iuţeală şi stîmi în deţinuţi un îndemn de bărbăţie. Lăsau lucrul, se strîngeau aprinşi, se strecurau prin cotloane să-şi cerceteze comorile pitite sub bolovani: cîteva piroane strînse cu anevoie, cuie, un bont de pilă, o gioarsă de cuţitaş, în care viau ascunse făgăduinţele libertăţii, gata toţi să le dăruiască lui Zahei, descă-tuşetorul. Paznicii interesaţi să păstreze mai degrabă liniştea cu bună înţelegere, decît să folosească asprimea pedepselor, alergară numaidecît şi se şopotiră cu cei trei mari ocnaşi, care intrară printre tovarăşii aţîţaţi, şi cu vorbe, cu ghionti şi înjurături îi treziră din căpială. Oamenii îşi veneau în fire, ca dintr-o scurtă beţie, şi supuşi se întorceau la muncă. Orbul habar n-avea, îşi căuta înainte de treabă. Boieru veni la el. - Măi Zahei, nu te mai lăuda că rupi fierul. Ai să-ţi capeţi beleaua. - Mă, eu nu mă laud. Am nevoie de o sculă. Nu ca să fug. Să-mi crestez drumul. Şi dacă nu mi-o dă paznicul aşa cum s-a legat, eu tot mi-o făuresc singur, măcar dintr-o cătuşă, fie şi a ta. Şi mînios că vorbise prea mult îşi încleştă fălcile. Zadarnic a încercat Boieru să mai scoată ceva de la el, cu o glumă, cu cuvinte bune, n-a fost cu putinţă. Ba, a trebuit să se dea repede la o parte să nu-1 calce căruţul plin cu bolovani pe care orbul îl înşfăcase pe neaşteptate de codirlă şi-l năpustea furios, fără să-i pese de cîţi îi stau înainte. Dar şeful trebuia să-şi păstreze prestigiul cu orice preţ. Către seară el se apropie de orb şi-i strecură în mînă o daltă. - Na, fă-ţi treaba cu ea. Cînd isprăveşti mi-o dai îndărăt. Să n-o porţi decît tu. Paznicul şi Maghereanu au să se facă niznai... Ai înţeles? Pe ei nu-i amesteci, orice s-ar întîmpla. - Mînzo, — vezi — nu scoateţi dalta afară din ocnă. Găseşte-i o ascunzătoare undeva la înde-mînă. Hai, e vremea să porniţi. Cînd ni-ţi auzi din urmă, încetaţi rîcîitul. - Acu, deodată unde s-o vîr, întrebă Zahei cu pumnul încleştat pe fier. Haina asta n-are buzunare. - Sub tichie. Acolo e buzunarul ocnaşului, îl învăţă căpetenia. Astfel orbul începu răbojul rîvnit, scrijelit cu buchii născocite de el, şanţuri, rotiţe, cercuri, cruci, piepţini, furci, stele înşirate, sau stele adunate cuiburi, la care migăli zi cu zi, două săptămîni, pe corlăţile genunii. - Mă, asta o să fie felinarul în mîinile şi sub picioarele mele, spunea el soţului uimit. - Parcă-ai fi învăţat ingineria, se minuna acesta de planurile şi măsurătorile întinse cu palma şi pasul, de-a lungul prăpăstiilor. Ai ucenicit undeva? - Hei, am făcut şcoală mare, grăi orbul. Alexandru zgîi ochii. - Ce şcoală, nene Zahei? - Orbenia, mă, şcoala lui Dumnezeu. Şi migălea mai departe. 548 INTEGRALA PROZEI LITERARE Seara, sfat la culcuşul lui Boieru cu toţi ortacii de seamă. Paznicii le vînduse pe datorie tutun, şi ţigările supte cu sete luceau pretutindeni. Fumul îi înviora pe toţi ca o băutură. Zahei îl adulmeca bucuros. Fu chemat şi Maghereanu. Sîmburele punerilor la cale era orbul. Trebuia cu orice chip dat pe brazdă, domesticit, altfel decît cu bătaia, care cu el n-ar fi mers. Ce are de nu vine în mijlocul lor şi nu se amestecă între ei? De ce nu se dă după viaţa şi năravurile obişnuite ale ocnaşilor? La toate astea trebuia să răspundă Mînza, în spinarea căruia fusese dat. Dar Mînza nu ştia... Orbul nu vorbea... încercase să-l tragă de limbă şi se izbise ca şi Boieru de o muţenie vrăjmaşă. Cînd stăruia prea mult, îl mînia. încolo om bun, îşi dă mîncarea din gură. îndatoritor, face şi munca altora, nu-i gîlcevitor, nu iscodeşte şi nu ascultă vorbe, sta de piatră, la toate. îşi deteră fel de fel de păreri. Că are vreo meteahnă, că e mîndru, că-i e dor de vreo ibovnică... şi cîte altele. - Eu cred că numai orbenia îl face aşa de iabraş şi sălbatec, spuse Alexandru. încolo n-are nimic. - Da’ de unde! Orbii sînt oameni veseli şi deschişi, se amestecă altul. Eu aveam un moş orb care ne cînta din cimpoi, bea şi juca de brîu cu noi. Şi numaidecît se alăturară alţii cu povestiri despre orbi guralivi şi poznaşi; numai surzii sînt ciufuţi şi găgioşi, spuneau ei. Se întoarseră iar la Maghereanu. - Mînzo, cînd îi dai ghes şi te îndesi în el, ce face? Cît ar fi de ostenit tot trebuie să mişte. Tînărul puse capul în jos. - Nu se clinteşte, răspunse după o uşoară codire. Parcă n-ar pricepe. Şi adoarme numaidecît. -- O fi muiere, mă!... Şi noi l-am socotit greşit, îmbiindu-1 cu Mînza, sări un sfetnic. —Aş, nu cred, încheie Boieru. E bărbat chipeş şi în toată firea. - Ăştia prea voinici sînt cam neputincioşi, stărui mai departe tovarăşul. - Nu, nu... Mînza e de vină. Mînzo, hotărî căpetenia, cîteva zile nu lucraţi: mă înţeleg eu cu supraveghetorul. Tu iei pe orb şi-l plimbi prin ocnă, voi doi, singuri. îl abaţi prin cotloane, stai cu el la taclale, îl drăgăleşti şi-l alinţi. O fi omul sfios, nu îndrăzneşte cu noi toţi în aceeaşi odaie. Azi avem joi - urmă el, socotind în gînd. Pînă sîmbătă să mi-1 dai gata, scos din minţi. Să te înfăţişezi cu el înmuiat, aici, la căpătîiul meu. Na, du-i de la mine tutun şi foiţă să aveţi mîine, cînd veţi fi numai înde voi. Am eu grijă să nu vă tulbure nimeni. Şi sfatul se sparse. Cînd Alexandru se întoarse la culcuş, tovarăşul dormea. Tînărul oftă uşurat. * A doua zi în ocnă căruciorul lui Zahei zăcea stricat. Omul era slobod să facă ce-o vrea. El ceru să se întoarcă la răbojul lui de pe pereţi. Dar gardianul nu putea părăsi postul din mină şi fără pază nimeni n-avea voie să urce spre ieşire. 549 VASILE VOICULESCU - Ia-1 şi arată-i... ocna, le dete îndemn Boieru, tot staţi degeaba. Mînzo, du-1 şi arată-i peştera lui Zdrelea, trece-1 pe la biserică, arată-i ciopliturile tale. Orbul tresări, auzise de biserică şi se învoi. Luă mîna povăţuitoare şi se depărtară petrecuţi de rînjete. Felinarele din piepturi le aruncau înainte, rotocol, doar un pas de lumină... Se aflau încă în miezul ocnii cu imensa ei răspîntie unde huruiau cărucioare şi scîrţîiau odgoanele hîr-zobului. Alexandru îi zugrăvi pereţii drepţi de cleştar negru-verde, oglinzi lucii împănate cu toate diamantele lumii şi repezite sute de metri înălţime şi nemăsurate prăpăstii, adevărat gîtlej al iadului. Iar acolo sus, în cupola spartă de vrana hîrzobului, strîns încercuit de gura hăului, cerul de un albastru atît de posomorit încît ocnaşii cu ochii buni zăresc pe el, ziua în amiaza mare, stelele. Apoi rătăciră prin galerii joase de unde scăpară sub o boltă largă şi înaltă, poreclită biserică, toată scobită numai in nămestii de sare. Tovarăşul fu silit să i-o descrie în amănunţime: ocolinţa cu pereţii şlefuiţi de jur-împrejur pînă la tavanul tăiat în arcuri de uriaşă bazilică, sprijinite pe ştîlpi groşi de gemă vînătă. Sus zbucneau golurile a patru turle răsuflînd în alte galerii din catul de deasupra. în fund tîmpla, o năprasnică faţă ameţitoare ca de gheaţă, pusă în picioare şi de-spărţind altarul. Pe ea chipuri şi alte cioplituri. Orbul sta smirnă şi asculta. - Acu, du-mă la icoane. - Nu sînt icoane, bîlbîi Alexandru luat pe neaşteptate. - De ce? - Aici nu se slujeşte. - Atunci pentru ce-aţi lucrat-o? Nu primi nici un răspuns... -Ai spus că sînt chipuri... şi orbul stărui să-l poarte pînă la altar, gata să se tîrască singur. Sosit la zidul din fiind, tăiat în arcadă ca un alcov, el se apucă să pipăie steiul şi ajunse cu mîinile pe nişte mădulare ciudate. - Ce-i aici? - Statui. - Ce-s alea? - Sfinţi ciopliţi în sare, izbuti Alexandru să-ngaime... - Arată-mi-i. Trebui să-l plimbe de-a lungul uriaşului iconostas împodobit cu şiruri de stane dăltuite, toate închipuind femei. Femei goale, unele lucrate cu migală, altele strujite grosolan, cu stăruinţă numai supra unor părţi şi organe. Toate mai mari decît mărimea firească, în goliciuni desfrînate, pulpeşe, pîntecoase, cu ţîţe năpraznice boldite către privitori, unele cu coapse răşchirate să li se vadă sexurile căscate, altele cu şale încordate de spasme, cîteva încremenite pe brînci cu şezuturi bucălate întoarse la îndemîna închinătorilor, multe răsturnate cu genunchii daţi în lături, parcă ahtiate să-şi primească amanţii, sau trîntite de-a dreptul pe pămînt, lungite şi cu picioarele în sus... Nu se vedeau bine beznă! Făcute numai pentru noapte, ele slujeau doar pipăitului, îmbrăţişărilor pe întuneric. Dar acum scăpărau din toate tainele lor neruşinate picurate cu diamante strălucitoare. 550 INTEGRALA PROZEI LITERARE Era tractirul, la care cioplise generaţie după generaţie toate şirurile de ocnaşi de-a lungul anilor, fiecare cu rîvnele şi poftele ei, de cînd se deschisese ocna. Maghereanu sculptase în cinstea lui Boieru pe cea mai mîrşavă, o mîndră idoliţă de-o goliciune atotcuprinzătoare cu patru ţîţe trufaşe şi două sexuri invoalte, vampirice, unul în faţă şi celălalt în dos. Aici în căpiştea neagră alergau chinuiţi de pofte, înfierbîntaţi de dorinţe, să mîngîie, să îmbrăţişeze, să sărute nurii pietroşi de care să-şi sleiască clocotul simţurilor înnebunite de înfrînări năsilnice şi să-şi molcomească aprinderile în umeda lor răceală. - Unde e Maica Domnului? - Aci, şopti tînărul sugrumat. Zahei se desfăcu, pipăi cu sfială, dete de pulpe şi nu-şi urcă mîinile mai sus. Căzu în genunchi şi se rugă muţeşte, îndelung, cu fruntea în ţărîna sărată prinsă de sprincene. - Să mă ajuţi să-mi însemnez drumul pînă aici, spuse el ridicîndu-se. Vreau să viu în fiecare dimineaţă şi seară. Alexandru - cu minţile răvăşite - încremenise. Firea dreaptă şi limpede a orbului i se impusese de la început altfel decît puterea răufăcătoare a lui Boieru... Dar în împrejurarea de acum îl strivea. După ce se reculese, orbul ceru să stea jos, înseninat. Luă pe tînărul soţ lîngă el şi se hotărî să-şi răsufle păsurile. - Mă, Alexandre, vrei tu să fim prieteni? Pe acesta îl trecură lăcrămile. - Mă, uite, te jur, aici în biserică, să-mi spui adevărat... mă asculţi? -Da. - Ce se petrece aici la voi? Şi Zahei apăsă pe fiecare cuvînt. - De ce zici la voi? cercă Alexandru să-l abată. Nu te afli şi d-ta aici, între noi! Ocnaş ca noi toţi! - Da, dar voi parcă nu mai sînteţi ca toţi oamenii. - Cum am mai fi. Azvîrliţi în iadul ăsta ne-am pierdut orice ruşine şi omenie, mărturisi soţul. Mă mir că d-ta le mai păstrezi. - Eu le-am agonisit de curînd şi cu greu, scăpă orbul spovedania. Dar numaidecît se răsuci: - Mă, se încruntă el, aci e şi închisoare de femei? - Numai de bărbaţi, îi răspunse tovarăşul. - Dar se află cumva rţyiieri îngăduite printre voi? -Nu, Doamne fereşte! - Cum nu? Eu aud seara că le strigă ibovnicii pe nume şi le cheamă la pat. Alexandru tăcu. - Chiar ieri unul o înjura pe Mărioara, altul se ruga de Lina. într-un colţ, bărbat-su o bătea pe Luxandra şi pe urmă o pupa. Ce e asta, mă? Obrajii tînărului ardeau, plesniţi parcă de palme. Se hotărî... - Nene Zahei, d-ta tot n-ai priceput? - Ce, neiculiţă? * 551 VASILE VOICULESCU - Că noi ocnaşii trăim între noi, împerecheaţi? - Cum împerecheaţi? şi orbului îi tremura glasul. -Adică bărbat cu bărbat, cum trăiesc afară, în lume, bărbatul cu femeia lui. - E cu putinţă? se spăimîntă Zahei... Asta aud eu noaptea? Alexandru tăcea. - Şi cine v-a învăţat? - Cine? Firea îndobitocită din noi, slăbiciunile, frica. Acum tăcea Zahei şi se gîndea... Apoi deodată, cu grijă: - Toţi? " ........ -Nu... Dar aproape. Cei mai mulţi. - A, vasăzică mai sînteţi şi unii care vă ţineţi deoparte, se bucură orbul. Dar tovarăşul nu-i îngădui nici înşelăciunea asta... - N-ai priceput. Ăştia puţini se cheamă că nu sînt împerecheaţi în chip legiuit. Trăiesc o noapte cu unul, altă noapte cu altul. Adică nu vor să se lege, rămîn burlaci. - Se află şi de-ilalţi? întrebă Zahei. - De care? - Muiercioi slobozi. Ori cum le-o zice? -Au rămas vreo trei-patru, destăinui Alexandru. Cei mai destrăbălaţi. I-ai auzit pomeniţi în sudalmele celor ce-i cheamă... Iapă-Moale, Poale-n Brîu, Ocheşica, Moţata. - Şi tu de care eşti?... Şi orbul în aşteptare dete capul pe spate, ca şi cum s-ar feri de-o lovitură. - Eu? Şi tînărul înghiţi cu greu un nod. -Tu! - Eu, pînă a nu mă da să-ţi fiu pereche, eu am fost ţiitoarea lui Boieru... Întîia ţiitoare, se biciui el singur, că are trei... - De-aia te-a culcat lîngă mine? şi fară să mai aştepte răspuns, orbul se sculă pe neaşteptate şi pomi singur, bîjbîind, pînă se izbi cu capul de ţurloaiele unei muieri de sare. Alexăadru deodată nu se putu mişca. înţepenise. Acolo Zahei căzu cu gura în pulberea sărată şi se rugă iar. Cînd lumina felinarului rostogolit din pieptul lui îl descoperi, întins ca un leş, tînărul, dezmorţit, sări să-l ridice. Prosternarea orbului din nou la picioarele seîmavelor plăsmuiri, îl umplu de spaimă, ca pentru o grozavă vină şi-i îmboldi curajul să sfîşie toată pînza de minciuni cu care-1 îmbrobodise. Gînduri şi amintiri îl năpădiră. Şi se răzvrăti împotriva scîmăviilor scornite de nebunia unor disperaţi, care-şi îmbucau unii în alţii pînă la îndrăcire viţiile, ca dinţii unor grozave roţi ce-1 prinseseră şi pe el în maşina lor. Dar acum rîvnea să scape. - Nene Zahei, răcni el gîfîind. Scoală, nu-ţi mai pîngări rugăciunea. Te-am minţit. Omoa-ră-mă. Aici nu e biserică. - Dar ce? şi se sperie. . - Tractirul! - Tractirul? Orbul zvîcni în picioare. Alexandru îl apucă de mînă şi-l tîrî deoparte. *- Hai afară, gemu el... Nu mai pot nici eu... mă înăbuşă spurcăciunile. 552 INTEGRALA PROZEI LITERARE Pe Zahei îl străbătu tot tremurul de întoarcere şi cunoscînd în carnea lui întreg zbuciumul de căinţă al soţului se supuse. Rătăciră tăcuţi pe sub alte ganguri, sub alte bolţi, pînă ce tînărul nu mai putu duce povara mustrărilor şi se opri. Trebuia să le lepede şi să se mărturisească. Spovedania ţîşni din el ca puroiul dintr-un buboi copt peste care te-ai lovit din întîmplare. Singura odraslă a unui negustor, crescuse lăsat de capul lui în huzur şi răsfăţ, ca să iasă un copil rău, gingaş la trup, şovăitor la fire, aci încăpăţînat, aci lesne de ademenit, nu era în stare de nici o sîrguinţă şi nici o statornicie. Fugise din toate şcolile, nici el nu ştia de ce: dintr-un ghes lăuntric. După ce-1 aflau, cine ştie unde, şi-l aduceau înapoi, uita totul. Se schimba o vreme, parcă n-ar mai fi fost el. Dar curînd pierea iar, apucat ca de-o boală ce l-ar fi lovit la răstimpuri. Aşa, ajunsese băiat mare. în cele din urmă tatăl, deznădăjduit, îl puse într-un atelier de sculptură pentru care părea că are o oarecare aplecare. Adică cioplea uneori, în lemn, păpuşi ciudate, chipuri şi măşti bizare de oameni şi animale, scălămbăiate, sluţite, ca ieşite dintr-un vis. La început primi fără plăcere noua aşezare. Blîndeţea meşterului, bunătatea şi frumuseţea soţiei îl cîştigară, şi-l înduplecară să rămîie în căminul lor ocrotitor. Ucenicul, la rîndul lui, deştept, cu ager ochi şi subţire simţ pentru linii şi forme îi interesă pînă a-i hotărî să-l ia la ei, cu gînd să-l îndrepteze, socotindu-i cusururile doar lipsuri în creşterea de acasă. Se împliniseră trei ani de cînd Alexandru găsise adăpost în cuibul acesta de artă şi dragoste. Cîteva fugi, lesne iertate, şi alte abateri în care intra ca în nişte crize trecătoare de rătăcire şi întunecări nu dăunau legăturilor dintre ei. Numai că, o dată cu vîrsta, sentimentele tinerelului pentru femeia patronuluLcrescuseră de la recunoştinţă la admiraţie şi apoi la adorare. Nu îndrăznea să le dea pe faţă, ceea ce-1 apăsa şi-l tulbura uneori pînă la aiurare. începu să urască pe sculptor cu o vrăjmăşie ascunsă, răsuflată cînd şi cînd în neascultări şi grosolănii din senin. încetă să mai urce la masă, nu mai călca prin casă. Se închidea în atelier şi sfărîma mai mult decît lucra piatra. într-o noapte se luă după meşter care întîrziase şi pătrunse pe urmele lui pînă în odaia de dormit. Femeia tocmai se dezbrăcase. O văzu goală, în braţele bărbatului. Atît. De atunci încolo nu mai ţine minte nimic. Oricîte sforţări a făcut şi ar face, în amintirea lui rămîne o gaură neagră care astupă întîmplarea. A doua zi l-au prins, de astă dată poliţia, şi l-au tîrît să-l confrunte cu victimele. Sculptorul şi soţia lui zăceau pe podele cu ţestele sfârîmate. Alături dalta grea cu care cioplise în ajun, însîngerată. Vestmintele lui, degetele curate. Nici urmă de sînge sub unghii. La vederea cadavrelor, a leşinat. Trezit, n-a putut spune decît că el nu ştie nimic. A recunoscut deschis că în noaptea crimei plecase din atelier cu unealta ucigaşă în mînă. Nici chinuri şi bătăi, nici curse şi alte viclenii poliţienişti nu-1 clintiră din tăgadă. La stăruinţele apărării care pretindea că ar fi avut o criză de nebunie, fu internat într-o casă de sănătate sub supraveghere medicală. Nicicînd n-a avut o minte mai limpede şi o purtare mai firească decît acolo. Ţinînd seamă că inculpatul se apropia de majorat, juraţii l-au osîndit la doisprezece ani de muncă silnică. 553 VASILE VOICULESCU Orbul primea destăinuirea, doborît, cu capul înţepenit în piept. - Ce zici, nene Zahei, eu i-am omorît? Neaşteptata întrebare îl zgudui. Ridică mîna şi, pentru întîia oară, pipăi capul soţului trecînd palma peste părul lung şi moale, pe care-1 ghici bălai, pînă-n ceafa adînc scobită de gaura minciunilor. Apoi o întoarse coborînd-o încet, cu popasuri, pe fruntea ieşită în afară, cu două cocoaşe pe laturi, apăsă ochii boboşaţi cu pleoape tremurătoare ca de o neîntreruptă teamă, prinse nasul mic, ţuguiat, uşor sumes de vîrf, cercetă cu băgare de seamă gura strînsă, tivită cu buze subţiri şi turtite ca două cordeluţe de mătase, bărbia lunguiaţă, femeiască, crestată în mijloc de o găurică, cuprinse gîtul gingaş, alunecă peste pieptul strîmt cu coşul băgat înăuntru; îi apucă, acum altfel, mîinile mari, pătrate, grele, cu degete neastîmpărate ca nişte viermi, scurte, boante şi unghii roase pînă-n came. Era aşa cum şi-l închipuise: un copilandru, un ţîngău, încă nedesluşit, care nu va fi niciodată şi în nici un fel om întreg. Se întoarse din nou şi-i pipăi capul. - Pe tine nu te tunde? - Nu. Mă scuteşte Boieru. îi place să se joace cu părul meu... Ce zici, nene Zahei? şi-tovarăşul aştepta liniştit. Orbul nu se grăbea cu răspunsul. - Ce zici? - Ce să zic... Poate. - Poate, ce? - Poate cum spui tu, îşi tărăgăna glasul, îndoielnic. - Că nu i-am ucis eu? - De! Ştiu şi eu! şi oftă... Şi de cînd eşti în ocnă? schimbă el vorba. Era de mai bine de un an. La început suferise cumplit batjocurile şi silniciile ocnaşilor cărora le căzuse pradă uşoară. Povesti urletele şi zbătăile lui, fară nici o ajutorare, sub pîngăririle lor. Pînă la urmă avu noroc cu Boieru, care-1 scăpă de gloată, alegîndu-1 şi păstrîndu-1 numai pentru el. îi plăcuse fiindcă era fraged, alb şi copilăros, cu ştiinţă de carte: un fel de secretar intim. - Şi acum de ce te-a părăsit? L-ai supărat cu ceva? - Nu ştiu, mărturisi cu oarecare ciudă tînărul. I-a venit lui aşa! Are toane şi hachiţe care-1 apucă, din te miri ce. - Şi-ţi pare rău? Aveai loc bun lîngă el. Alexandru, venit în fire, simţi şfichiul. Strînse cu putere amîndouă mîinile orbului si se lipi de el. ‘ - Nene Zahei, să nu mă laşi. Apără-mă! - Va să zică tu eşti un fel de muiere a mea, vorbi apăsat. Mă, bine că n-ai încercat, că te striveam acolo pe loc. Tînărul plîngea... - Mă, urmă Zahei mişcat. Eu n-am nevoie. Dar dacă asta te scapă de spurcăciunea lui Boieru, şi a celorlalţi, lasă-i să creadă ce-or vrea. Zicem ca ei... Numai tu să te faci om cumsecade. Să ştii că doar aşa îţi sînt prieten şi te ajut. Alexandru urma să plîngă în palmele orbului. 554 INTEGRALA PROZEI LITERARE Tîrziu, se întoarseră între ocnaşi, primiţi cu chiote de nuntă. Dar orbul şi soţul cu caraulă după ei ieşeau şi se apucau iar să cresteze cu cruci şi stele de zodiac negrul drum al ocnei. Sîmbătă seara, orbul veni singur la culcuşul lui Boieru. Ăsta vru să se supere că nu-1 călăuzeşte Mînza, cum îi e sarcina. - N-am nevoie, spuse răspicat musafirul. Ştiu odaia voastră ca-n palmă. - Cum? se uimiră toţi. - Am călcat-o cu urechea în lung şi lat cu fiecare pas al vostru. - Şi nevastă-ta? rînji gazda. Orbul se stăpîni. -Alexandru, şi apăsă pe numele tovarăşului, vine numaidecît. A rămas să scuture ţoalele şi să aştearnă de culcare. La capătul săptămînii, în dormitoare se înfiripau, pe tăcute, sindrofii în jurul căpeteniilor, care pofteau oaspeţi. Boieru, înconjurat de fruntaşi, primi cu satisfacţie pe Zahei, îi fgcu loc de cinste, pe pat, şi-l înfăţişă tovarăşilor în mijlocul cărora trona. - Ei aşa te vreau, prieten bun, nu dugos şi sanchiu cum păreai!... Uite, să faci cunoştinţă cu tovarăşii. Orbul strînse rînd pe rînd, ţinute lung în pipăitul lui ascuţit, ca să le recunoască oricînd, mîinile a vreo trezeci de vlăjgani, între ei Mănăilă, ciobanul noduros care-şi ucisese nevasta prinsă cu baciul, povestind bucuros cum l-au găsit tocmai cînd cerca s-o jupoaie de piele ca pe oi, umplînd-o cu aer suflat printr-o ţeavă. Apoi Vînzoală, argat care dase foc conacului încuiat cu străşnicie pe dinafară, de arseseră boierii ca şoarecii. Popa Ţurcă zis şi Burtă-Pustie, ucigaşul preotesei pe care o crestase mărunt şi o presărase cu sare. Irmilie, adventist furios în necurmată vrăjmăşie cu popa. Ăsta căsăpise pe preotul din sat. Cînd la juraţi i s-a spus că adventiştii adevăraţi nu ucid, el hohotise în plină sală, că popii nu sînt oameni ci fiare şi trebuie stîrpiţi. Boşotă, Lişcotă şi Bencheş, ucigaşi de rînd ale căror mîini se furişaseră grăbite din palma orbului. Veni la rînd Hadîmbu, o haramină, balcîz şi buzat, cu dinţi albi, obrazul văcsuit cu lustru şi mîinile păroase ca nişte brînci îmblănite de urs. Şerbotă, falnic ca un brad pînă la brîu, cu faţa deschisă şi bălană de caş, - cu ochii viorii şi bărbia cărnoasă, frumos rotunjită, iar de la mijloc în jos o stîrpitură pe două picioare schiloade din naştere, sucite cu tălpile înăuntru. Ăsta trimesese pe lumea cealaltă, cu şoricioaică, vreo şapte-opt bărbaţi de care nevestele nerăbdătoare vruseseră să scape, ca să ia alţii. La proces el arătase că după ce isprăvise cîinii casei şi pe ai vecinilor, îşi încercă leacurile ucigaşe pe neamuri, veri şi nepoţi. La unnă Ghingirliu, sămînţă de păgîn, un omuleţ uscat, crunt şi iute, care tăiase la o ceartă doi greci şi rănise grav alţi patru oameni săriţi să-i scape. Ăsta nu se ştie cum îşi păstrase pe el brîiele late, cu care umbla încins pe sub haina de ocnaş. Acolo purta înfipte patru cuţite şi două pistoale paragorisite din sare gemă. Cînd se mînia, îşi scăpăra ochii de tătar şi ducea numaidecît dreapta la seleaful cu arme. Toţi zece condamnaţi pe viaţă. Fiecare îşi avea lîngă el perechea, ţinută cu dragoste pe după gît, ori strînsă de mijloc. Tot pe atîţia tovarăşi şedeau jos, cinchiţi sau greceşte, ocnaşi mărunţi, plevuşcă fără cuvînt în sfat. între ei se marghioleau cu chiote şi fandoseli, muierile, neîmperecheaţii, Iapa-Moale, Ocheşica, putorile cum le spuneau cu dispreţ legitimele. împinşi de colo pînă colo, ei se ciupeau cu unii, se ghionteau cu alţii, se ocărau, aşijderi unor desfrînate. 555 VASILE VOICULESCU * Odată închişi în dormitor, ocnaşii se aflau mai slobozi ca în orice alt loc, şi răsuflau. Paznicii, după ce le vindeau pe ascuns rachiu şi tutun, aveau tot interesul să nu mai pătrundă nimeni pînă la ei. Puteau face ce voiau, numai în linişte. Cu zece parale pe zi plată, fiecare căpăta la sfîrşi-tul săptămînii atît cît să contribuie la băutură şi să-şi cumpere tutun. Banii îi aduna starostele visternic, singurul care avea încrederea slujbaşilor şi prin mijlocirea căruia se făcea traficul. Mulţumită trecerii şi bunei chiverniseli, sectorul lui Boieru era cel mai îmbelşugat în latura pilelii. Venea pînă la jumătate de oca de om. Dar cum fruntaşii îşi luau partea leilor, pleava se mulţumea cu cîteva ceşcuţe. Ca să nu risipească nici o picătură, pe întuneric, se plecau trei inşi deodată deasupra ceştii cu ţigările aprinse din care sugeau adînc ca să lumineze un pumn de văzduh, aşa ca Boieru să poată cumpăni cîteva clipe sticla şi să toarne drept. Pe urmă nu mai era nevoie de nici o zare, mîinile cunoşteau drumul gîtului... Nu aprindeau felinarul şterpelit, să nu vadă sentinela mijire de lumină la ferestre şi să dea alarma. Nici nu scăpărau, ca să facă economie de fitil şi amnar, destul de arse şi tocite cu ţigările. - Noroc şi bine ai venit, frate, îi ură Boieru, întinzînd cu galantonie orbului un clondir plin. Tu nu eşti om de ţoi, ci de butoi. Şi hohoti spre lingăii dimprejur. Ăştia se gudurară ţinîndu-i isonul. Orbul simţi cu putere damful spirtos, dar nu se mişcă. Aducîndu-şi aminte că oaspetele nu vede, gazda trase cu sete din ţigară să-şi lumineze înainte, îi căută mîna şi vru să-i puie sticla în palme. - Na, ia... -Nu beau! Spuse scurt acesta şi-şi feri braţul... - Păi este partea ta dreaptă, nu bei de la alţii, cinste, îl lămuri şeful, crezînd că din mîndrie face goange. Ţi-am oprit banii pentru rachiu. Uite şi tutunul care ţi se cuvine. - Nu fumez. Fu o clipă de prosteală obştească. Un îngheţ de grozavă uimire amestecată cu indignare! stare tălmăcită în chip desăvîrşit de Boieru dezmeticit. - Mă, Zahei, tu nu eşti ca toţi oamenii! şi după o tăcere... Nici nu te-nsori, nici nu te măriţi... Şi acum pe deasupra, poftim, nu bei şi nu fumezi! Aferim... Ce-o să ne facem cu tine?!... Zahei sta ca un vinovat înaintea judecăţii... - Poate nu-i place basamacul nostru. O fi deprins cu altele mai bune, se amestecă popa. - Să aştepte mult şi bine. Asta am, asta-i dau, încheie el cu parapon, şi trecu ceaşca mai departe, altora. - Mă, ţi-o fi ruşine de tovarăşi, se întoarse iar la orb. îţi las sticla, ia-o cu tine. Poate te răzgîn-deşti şi-o dai singur de duşcă. Şi îşi văzu de treabă. Gheaţa prilejuită de refuzul orbului se topi repede în căldura cinstirii şi a vorbăriei. Boieru se prefăcea că a uitat de mosafirul anapoda, ascultînd o snoavă, dar îşi puse în gînd să-l sîcîie, măcar pieziş. Chemă pe Alexandru lîngă el, aparte. - Na, Mînzo, bea tu în locul sfîntului ăsta. 556 VASILE VOICULESCU Boieru, pus la ambiţie, nu se lăsă. Chibzuind cu sfetnicii, au ajuns la socoteală că Zahei, ori este famen din naştere, sau legat cu vrajă de vreo femeie care îi înnodase aţa şi-l ţinea neputincios. Afară dacă nu cumva, cine ştie?, n-o fi scopit. Trebuia deci luat nu cum se face cu un bărbat, cu migliseli şi alintări, ci ca pe muieri: cu de-a-sila şi cu forţa. Care se prinde pentru asta? Nu unu, zece au sărit deodată, momiţi ca de o mare pleaşcă, de virginitatea victimei. S-au ales deocamdată cinci zăplani, care s-au mutat în locul vecinilor de pat şi s-au pornit pe sforăieli. Zahei a cunoscut după răsuflarea streină că nu sînt megieşii obişnuiţi: învegheat, s-a culcat pe spate. Deodată s-a simţit înhăţat pe patru părţi: trîntiţi peste el, doi în dreapta şi în stînga îl ţineau de umeri şi alţi doi îl încleştară de picioare căutînd să-l ţintuiască întreg. El i-a lăsat cîteva clipe pe cei de la căpătîi să se plece peste trupul lui, cît să-i vie bine, şi-a întins apoi repede braţele peste ei, i-a prins de gîturi şi i-a încolăcit. în acelaşi timp, cum n-avea lanţuri la picioare, le-a ridicat sus de tot cu ceilalţi doi care atîmau de ele, împiedicaţi în cătuşe, le trînti cu putere jos, şi apucă sub buturii de oţel pe vrăjmaşi, cu cîte un crac de al său peste fiecare. Pentru al cincilea tăbărît din faţă, îi căută răsufletul şi cum îl simţi, se ridică în şezut, îi repezi maiul capului în-tr-acolo şi îl plesni în piept, năpustindu-1 în mijlocul odăii. Totul se petrecu în linişte şi taină, pe întuneric, muţeşte, doar cîteva icnete şi opinteli. Patul, îngrozit, a tremurat din toate chiotorile, dar nu s-a dărîmat. Dormitorul tăcea chitic. Nu se ştia bine ce se întîmplă. Bănuieli numai... Dar nimeni nu îndrăzni să se amestece, s-ar fi încins hărmălaie mare. Poate omor. Zahei se întinse la loc cu căpăţînele unora ieşind din subţioarile lui şi cu şalele zvîrcolite ale altora sub pulpe. Cînd şi cînd slăbea strînsoarea, să nu-i sugrume de tot. Pînă ce i-a zvîrlit ca pe nişte cîrpe, cîte unul, unul începînd de la margine, cărora le făcu vînt cu călcîile. Iscoadele i-au cărat tîrîş... Gustul pentru fecioria orbului s-a curmat. Şi ciudat: înfrîngerea în loc să-i întărite, i-a umplut de admiraţie şi le-a sporit cinstirea pentru biruitor. - Mă, spunea a doua zi Boieru în şoaptă: pe ăsta dacă nu-1 lăsăm în pace, ori ne aduce în stare să-l omorîm, ori ne schilodeşte el pe toţi. Cum dracu să-l înduplecăm? Are un mecherez care trebuie găsit. Ce ziceţi voi? - Lasă că-i ghicesc eu viitorul şi vă spui ce-o să se aleagă de el, făgădui Şerbotă, vraciul. Dimineaţa şeful se opri să schimbe vorbă cu prietenul. - Cum ai dormit? îl ispiti el. - Ca de obicei. Dar mi-ai dat tovarăşi nişte zurbagii. - Cum aşa? Te-au necăjit cu ceva? - Nu. Cît numai se zbuciumă rău în somn. Parcă ar fi apucaţi. M-am trezit cu ei peste mine şi abia m-am putut scutura. Ba n-au mai avut loc în aşternut, şi-au ajuns pe sub pat. - Bine că mi-ai spus, făcu Boieru. Şi în gînd se mira de cu ce iscusinţă o aducea din gură orbul. Şi împăciuitor: - Las’ că-ţi trimit înapoi pe Mînza... Pe Mînza însă îl plesnise sorocul pandaliilor. Nu mai da pe la culcuş, fugea din rînd, rătăcea prin ocnă, se ascundea... îl prindeau prin dormitoarele streine, de unde îl aduceau cu mare caznă 558 INTEGRALA PROZEI LITERARE înapoi... Cînd şi-a venit în fire, orbul nu mai avea nevoie de el. Umbla singur nestingherit pe drumul ocnei, în coada trîmbei. Şi era mulţumit ca de un fel de libertate. Ocnaşii primiră pe Zahei aşa cum era: tovarăş paşnic şi de credinţă... Dar neatîmat, neclintit din ale lui. Se deprinseră cu el răznit, tras deoparte din amestecul tulbure al obştii. Tăcut şi mîhnit, deloc primejdios, nu rîvnea nimic, nu făcea umbră nimănui... L-au lăsat în pace. Boieru numai nu pierduse nădejdea că odată şi odată o să-l dea pe brazdă şi să-l aducă pe calea cea bună. Ar fi păcat de el, spuse şeful, să rămînă orfan de singurile bucurii ale întunericului; dragoste spurcată, rachiu otrăvit, tutun blestemat. Sîmbătă seara împlineau pofta starostelui lăfait ca un bei între fanţii lui şi se abăteau la refe-neaua lor. Boieru îşi facea într-o doară datoria şi-i întindea sticla, necăjindu-1: - Na, mă Zahei, ia măcar o gură, ce dracu! n-ai să mori. - Lasă, altă dată, mai tîrziu, refuza el zîmbind cu blîndeţe. - Mă, tot am să-ţi găsesc eu meremetul, îl ameninţă acesta trăgînd clondirul înapoi. Cu încetul, orbul prinse obicei şi venea să asculte, mai ales cîntecele. Iapă-Moale, cu glasul lui ciudat, uşor îngroşat, geamăt mlădios înăbuşit în coardele gîtului să nu s-auză de-afară, le tînguia doine şi balade bătrîneşti. Mănăilă ciobanul scotea fluierul ascuns în stratul patului şi zicea jalea păstorului cînd a pierdut oile, sau horeau ca odinioară la tîrlă, însoţind sunetul limpede al tilincii cu isonul unui soi de gîjîit neîntrerupt, muget dulce - modulat în gîtlej. Oamenii nu lăcrămau... nu oftau măcar. Stăteau neclintiţi şi ascultau duşi... Ca şi cum, printr-o vrajă, ei sînt acum cei slobozi de odinioară şi ar fi auzit, stînd la casele lor, zvon şi bocet despre nişte cunoscuţi întemniţaţi, poate morţi în ocnă, departe: „ Foicelefoi uscate, De opt ani şi jumătate, Zac în ocna cu păcate. Zac în fiare şi nu ştiu, De sînt mort ori de sînt viu. “ Aşa se tîrşeau zilele şi nopţile la fel de întunecate, amestecate unele cu altele... lotuşi, un fel de răboj al calendarului creştinesc îi ţinea popa Burtă-Pustie. îl dibuia din spusele paznicilor şi din alte semne nesimţite. De pildă, Sfîntul Nicolae cădea întotdeauna orice s-ar fi întîmplat, cald sau zăpadă, în seara cînd convoiul ieşind din ocnă auzea taraf de lăutari în casa directorului pe care-1 chema Nicolae. De aci popa socotea cît mai e pînă la Crăciun şi statornicea naşterea Domnului. Aproape de marile praznice cîţiva dintre ocnaşii crescuţi în datini, la ţară ori prin mahalale, închipuiau din hîrtie proastă o stea, cîteva sorcove şi porneau să colinde lui Boieru şi fruntaşilor care-i cinsteau cu băuturi şi bănuţi de cîte o para. Atunci dormitorul părea că se-nnorează călîi, mirosea lin a aburi de colaci calzi, a mere şi gutui coapte în cuptor. Orbul s-a bucurat cu adevărat şi nu se mai sătura asculîndu-i. îi punea în fiecare seară să-i ureze, lui anume, şi-i dăruia cu toţi gologanii cîţi îi avea. De sărbători, popa a săvîrşit, aşa cu 559 VASILE VOICULESCU ce-şi aducea aminte pe dinafară, o spoială de slujbă bisericească, la care a plecat capul pînă şi adventistul. Toate astea l-au mai înmuiat pe Zahei şi i-au înviat nădejdile. - Mă, spuse într-o seară popa. S-a sfîrşit Cîşlegile. De mîine avem Cîmeleagă. Pe urmă începe Postul Mare. - Şi ce-i cu asta? îi ţinu Boieru calea la vorbă. - Asta înseamnă că de acum în şase săptămîni vine Pastile, Ostoiţi-vă şi voi măcar zilele astea cu păcatele. Păstraţi-vă curaţi, să vă spovedesc. - Iar începi cu palavrele tale? Aici unde nu mai este Dumnezeu, nu sînt nici păcate. Nu vezi9 le-am ispăşit în beznă şi obezi. - Treaba voastră. Să ştiţi însă, urmă Burtă-Pustie, că eu de acum mă culc singur. Nu mai primesc pe nimeni lîngă mine. ~ Ajunul Bobotezei cînd cerurile se deschid şi pămîntul se destăinuie, comorile răsuflă si duhurile joaca, iar vitele şi oamenii proorocesc, era aşteptat cu înfrigurare. Atunci Şerbotă vraci şi zodier, ghicea soarta. Nu la oricine! Numai la cei aleşi de el şi după mari rugăminţi Anul acesta el fu şi mai zgîrcit în oracole. N-a vrut să dea în bobi. Aluat mîna lui Boieru şi, plecat peste palma lata, a tras virtos din ţigară, s-a chiorît în podul brăzdat şi a dat-o repede în lături. - Du-te-ncolo cu mîna ta, că nu se vede nimic. Şi a trecut la alţii grămădiţi în jurul lui. Zahei sta liniştit deoparte şi asculta. - Nu vă mai înghesuiţi voi cei vechi, sînt sătul de baftele voastre sparte-n fund, îi ghionti Şerbota. Ia aduceţi-mi mai bine pe orb, să vedem ce trişte are? E vreo scofală de soarta lui? Poate ajunge împărat! - Al orbilor, glumi cineva. - Pentru asta ar trebui să aibă bun măcar un ochi, rîse altul. - Tacă-vă floancele. Sînteţi nişte proşti, îi puse solomonarul la locul lor. Ce ştiţi voi? Sînt fel de fel de împaraţi pe lume. Unu peste cele nevăzute... întinde laba, frate, îndemnă el pe Zahei să-ţi citesc în ea rosturile. Lui Zahei nu-i plăcuseră vorbele şi nu se mişcă. - A! nu vrei? Ţi-e cumva teamă de viitor? Las’ că viu eu la tine. Se scula pe picioarele-i sucite, se aşeză lîngă orb şi-i luă pe neaşteptate mîna în ale sale. ^ - Ei! mina mică... mimă mare... făcu uimit... Atît avu timp să spuie, că Zahei si-o trase mapoi... Şi nu s-a învoit în ruptul capului să i-o cerceteze. - Mă, da dugos şi sanchiu mai eşti!... _ “ Lasă'1 în Pa?e> daca nu vrea, îi luă partea şeful. La urma-urmei are dreptate: ce mai apteap-tă el de la viaţă? Intoarce-te la mine că n-ai isprăvit. In palmă se ghicea soarta mică de toate zilele. - Pent'xl cea raare - Ursita - vraciul nu turna plumbe, nici cositor, folosea mijloace tainice îndeosebi udul proaspăt anume descîntat şi afierosit. De-aia, se lăsa greu. Dar n-avu încotro’ porunca e poruncă. Pentru noua ispitire a viitorului era nevoie să vadă bine... Se alcătui deci din cîteva ţoale ungi, sprijinite in capetele a patru oameni, şi întinse pe spatele lor pînă jos în duşumea, un soi 560 INTEGRALA PROZEI LITERARE de cort sub care se aprinse felinarul. Lumina pîlpîi, se izbi sperioasă de pereţii soioşi şi rămase prizonieră acolo. întunericul domnea nestînjenit afară. Boieru urină lung, cît un cal, într-un ciubăr lat, înadins scobit în sare şi-l întinse descîntă-torului care, stînd greceşte la mijloc, se îndoi peste el şi prinse să-l boscorodească. Udul cald şi spumos începu să fiarbă. Clăbucii jucau, se strîngeau, se risipeau, se mutau în chipuri şi înfăţişări deosebite, repede schimbate. Izul tare de amoniac îi aţîţa nările şi-l îmbăta. Apoi spumele subţiate se aşezară în rămurele, se hotărîră în linii şi aţe ca plasa de păianjen pe luciul untdelemnos de oglindă slinită a lichidului. Ţeapăn, holbat, fără suflare, cu priviri sticloase, ţintite în palma întinsă a urinii, ghicitorul întîrzia cu tălmăcirea semnelor, încă mişcătoare în bătaia luminii. Nimeni nu clintea. Boieru nu se putu stăpîni să nu tremure. - Mă, tu te arăţi într-un alai mare, silabisi cititorul ca-n nişte buchi nedesluşite. Mergi în frunte... Eşti voios. Şi vraciul întrerupse vorbirea... Şi iar o lua, ca şi cum zugrăvea, pe măsură ce i se desfăşura, vedenia. - Porţi ceva, ca o zgardă. Boieru făcu un gest de nemulţumire. - Stai! nu! altceva... Pe cap... pe frunte în chip de cunună. Şi nu eşti singur. Sînteţi doi... mergeţi alături. Şi amîndoi încununaţi... Pe urmă o horă, într-o adunare. Şi deodată: - Mă! tu te-nsori. Şi pe curînd. Anul ăsta. Pun capul. Boierule, jucăm toţi la nunta ta. Cei de sub cort răsuflau uşuraţi. Boieru rămase nedumerit. Era prea puţin. - Altceva nu se mai arată? - Altceva? Pentru anul ăsta nu. - Atunci cercetează înainte pentru anii viitori. - Ţii tu? nu vrei să amîni? -Nu... Acuma. - Bine! Atunci trebuie să gonim puţin vremea mai departe. Şerbotă suflă peste firişoarele galbene, rămăşiţe ale spumelor topite. Se stîmi un uşor vîrtej, faţa apei îngreuiată se încreţi, se zbătu şi se potoli în altă înfăţişare nouă. Solomonarul încremeni un timp încurcat asupra ei, suflă iar. Dar lichidul îngroşat nu se mai mişcă. Clăti vasul unde dormea acum un ulei năclăios negru-verde. în el vinişoarele cenuşii ale ursitei nu-şi schimbaseră locul nici chipul. Se rostuiseră şi-ngheţară. Şerbotă ridică ochii la Boieru, încovoiat lîngă el, şi-l cercetă repede cu privirea speriată, să se încredinţeze parcă de ceva. Apoi şi-o mută iar în fundul vrăjit al vasului, boscorodi, certă, ameninţă... nici o premenire. Nu mai aşteptă. îl luă şi îl vărsă peste picioarele tovarăşilor. - Ce e? Ce se-ntîmplă? o sfecli Boiem. - Nimic... Nu vrea să iasă, mormăi Şerbotă. - Cine? Nu te face. Spune, nu-mi ascunde. - Ce să-ţi spui, mă? - Tot ce vezi. Nu-mi pasă. Numai să ştiu mai dinainte. - Nu e bine, îl dojeni vraciul. Asta ajută şi grăbeşte să se-mplinească. 561 VASILE VOICULESCU - Spune, şuieră mînios Boieru. Ce este să se împlinească? Şi ridică pumnul. - Mă, stai binişor, se oţărî Şerbotă. Eu îţi ascund de milă. Şi dacă ţi-o spun n-o fac de frică. Ascultă: Acesta se stăpîni borjogiu la faţă. - Mă, tu ieşi din ocnă. Surprins, Boieru ridică dintr-o sprinceană. - Cînd? - Dacă e cu zăbavă, peste cinci ani. - Şi mai degrabă? - în vreo trei ani... - Şi de ce nu te-ndurai să-mi spui? Vraciul tăcu. - De ciudă că tu ai să rămîi mai departe închis? -Nu... Şi Şerbotă se îndrăci: Nu de asta! «i- Dar de ce? - Că nu ieşi pe picioarele tale. - Dar cum? şi sufletul se abătu în el... - Purtat în ceva... Ca într-un coşciug... şi plin de sînge... Boieru stete o clipă zăpăcit. - Du-te dracului cu minciunile tale... Bine face orbul că nu te primeşte. Şi, furios, cu un picior în spate, zvîrli pe descîntător în lături. - Hai, băieţi, la rachiu. Şi ieşi cu ceilalţi, dărîmînd cortul cu toate ţoalele năpustite peste zodier şi peste felinar. Se împrimăvăra grabnic. într-o dimineaţă, osîndiţii rînduiţi în curte aşteptau ordinul de plecare, cînd un glas ţipă ascuţit: * - Rîndunica... rîndunica. Toţi ochii se ridicară şi o zbucnire de glasuri din toate piepturile cotropi văzduhul. Nici o pedeapsă, şi mîncaseră destule, nu-i putuse dezbăra de acest chiot sălbatic, scurt ca un fulger, cu care ocnaşii le primeau în slavă. Regulat, directorul se speria crezînd că e răzmeriţă. -Rîndunele... rîndunele... . Cel care le zărea întîi şi da de veste tovarăşilor primea o răsplată. Mulţi le pîndeau zile şi săptămîni de-a rîndul spionînd cerul cît le îngăduia răgazul înainte de intrarea în ocnă şi înainte de închiderea în dormitor. De data asta cîştigătorul se brodea să fie din ceata lui Sperie-Peşte, ceea ce mîhni pe orb, care înălţase şi el ochii sarbezi spre întunericul de sus şi îşi însemna tot mai şters în gînd: acolo, la Dunăre, gheţurile pîrîiau pretutindeni, descopciate de toate chioto-rile. Suflă Băltăreţul, aer dulce de la miazăzi. Apele umflate răzbesc peste maluri cu avuţii de crapi şi somni. Gîgîie pe sus cîrduri de gîşte sălbatece. Roiesc raţe şi călifari... Şi mai ales începe bătaia peştelui. Peste el, aici, se aşterne şi-l roade rugina. 562 INTEGRALA PROZEI LITERARE Rîndunelele zburară. Pe urma lor, rămaseră toţi multă vreme muţi, ameţiţi, cu gîturile sucite în sus, chiar în ocnă şi cu gîndurile aiurea, osîndiţi, gardieni, soldaţi... Şi ziua întreagă nu mai fură buni de nimic. Apoi, în alte zile, s-au desfăşurat funii cîntătoare de cocori, s-au rotit berze... dar în alte ceasuri... Au trecut peste ei, cei cufundaţi în ocnă, şi n-au mai ştiut. Le-au spus doar soldaţii. Au aşteptat zadarnic în răstimpurile cît se aflau în curte. Nu le-au mai văzut. Poate la toamnă, cînd trec înapoi, să aibă noroc. Sau la primăvara viitoare, cînd iar le vor întîmpina cu urale. Aşteptarea asta le era încă una din chinuitoarele mîngîieri: să viseze la întoarcerea sărbătorească a ştafetelor lumii slobode. * Ocnaşii sînt mult mai nenorociţi vara. Celelalte anotimpuri sînt de la sine întunecate. Dar chiar mărita doamnă a anului, cu puternica şi îmbelşugata frumuseţe, abia pătrunde acolo. In locul ei, timpul, negru olog, tîrăşte în cîrcă doar o biată slăbănoagă aşijderi toamnei şi iernii. Şi pe aceea o zăresc numai între două clipiri: în zori, aşteptînd să pornească spre ocnă, şi seara tîrziu, cînd trec la culcare spre sălaşele cu zăpuşală împuţită. încolo, pentru ei, pretutindeni şi toată vremea domneşte tot bezna. Ceruri măreţe, dimineţi strălucite, amiezi de azur arzător, lungi apusuri cusute cu lumini de mătase rămîn departe afară, să-şi desfăşoare dincolo de ochii lor splendorile. Şi oricît de trudiţi, nu pot să doarmă. Le simt prin ziduri pînă tîrziu cînd se face peste tot noapte adevărată. Ca şi ei toţi, Zahei îndura chinurile îngropării de viu. Grădina lui Lagradora stăruia cu proaspetele-i amintiri supte, în carnea lui. Zbucnirea în răsărit a soarelui, puterea de duh a vîntului, subţirea povară a văzduhului cu creştete aprinse, ispitele umbrei, copacii, norii, apa, mai ales apa, toate, toate, cînd se trînteşte pe pat, se culcă peste aducerile lor aminte care ard ca jarul viu. Şi nici o întîmplare cît de mică nu se agaţă pe zidurile de sare, lunecoasă în hău a zilelor. Spre toamnă puţină înviorare. Doi proaspeţi osîndiţi le-au sporit numărul, împărţiţi unul lui Sperie-Peşte, celălalt lui Boieru. Ceea ce a dat de furcă întregei ocne: prilej de întrebări, presupuneri, cu povestea noilor tovarăşi, trecută din gură în gură, soarta lor plînsă ori luată în rîs, isprăvile lăudate sau hulite. Nu s-a pierdut un amănunt, nu s-a păgubit o vorbă, nu s-a trecut cu vederea un semn făcut cu mîna sau cu ochiul de noii intraţi, fară să nu fie numaidecît culese, dezbătute, legate şi alcătuite în felurite chipuri, sporite de o curiozite împinsă la delir. Se aţineau să afle mai ales cum au primit botezul ocnei şi în ce fel au răbdat primele încercări ale uceniciei. îi pipăiră mai întîi şefii, fiecare pe al său, şi-i întoarseră pe toate părţile şi toate feţele, de aproape şi de departe, pe dinafară şi pe dinăuntru, cum cercetează negustorii de sclavi marfa, pînă şi în gură. Aşa s-a descoperit că unul din ei, cel de la Boieru, un bătrînei slab ca o scîndură, păstra într-o falcă trei măsele de aur, care nu se ştie prin ce minune scăpaseră tuturor puricărilor de pînă atunci. Asta însemna dintr-o dată o comoară. Vîndute paznicilor, măselele aduceau zeci de oca de rachiu şi pachete cu tutun, şi preţiosul bătrînei fu botezat pe loc Aurică. Celălalt, flăcău năltuţ şi zvelt, cu cap frumos strujit, poate fruntea puţin de berbec, dar răscumpărată cu prisosinţă de tăietura obrazului de un oval fără greşală, pieliţa întinsă, auriu-mată, 563 VASILE VOICULESCU dulce la pipăit ca saftianul, ochii mici, codaţi, de căprioară, negri, umezi, duioşi, nas subţire, semeţ, dar bme măsurat, cu nările aproape lipite, gura mică şi cărnoasă, cu buze mascate, mers niţel lînced unduios din şolduri, mîini şi picioare gingaşe, izbise pe toţi. Mai ales pe Boieru. ajuns în cumpăna vieţii, îl săgetă drept în inimă. Scurt, îl întoarse pe dos. Fu de-ajuns să-l ochias-ca de doua-trei ori, ca văpaia patimii să-l încingă aprigă. Şi nu se mai stăpîni. Plăti să-i afle numele, viaţa, faptele, scrise în dosarul sosit odată cu osînditul. Saharian, mîngîiat cu numele de Giugiuc, fecior în casă la un cunoscut artist, cunoscut pentru talent ca şi pentru moravurile lui pidosnice, trăise cu „domnul“ pe care izbutise să-l despartă de soţie. Stapmul, boier nestatornic şi fluşturatic, cu zeci de alte prietenii şi legături de acelaşi soi, scosese dm fire pe tînărul amant care se socotea singurul legitim. Ros pe bună dreptate de gelozie, el nu mai putu rabda să fie înşelat... Odată, cînd îi prinse în flagrant delict, pîngărind cu altul iatacul lor intim, îi sfarîmă tîmpla, cu o lovitură de pumnal, găsit din întîmplare pe masă. , Povestea mfierbintă şi mai grozav pe Boieru. Temperamentul pasional al iubitului îi întărită dorinţele. Facea tot ce-i sta în putinţă să se apropie de el, în zilele lucrătoare prin curte şi în ocna, duminica la ferchezuială. îi da roate ca un cocoş, cu ochi galeşi, ahturi şi ofturi, ca odinioară cmd da gata fetele de la completuri. Giugiuc se ţinea rece şi distant. încercă să intre în vorbă, Spene-Peşte, parlagiu fieros, un tolomac negricios ca un gealat, mereu pus pe bătaie, veghea straşnic, cu măciucile pumnilor în şolduri, să-şi apere bunul. Iar tovarăşii lui faceau necontenit de pază în preajmă. Boieru cu ai săi s-ar fi încumetat să se măsoare cu ei. Cele două tabere se mîrîiau, arătîndu-şi colţi i, nerăbdătoare sa-şi dovedească credinţa faţă de şef şi mai cu seamă bucuroase de-o bătaie căreia toţi îi duceau dorul, la urma-urmei iasă ce-o ieşi. Dar Boieru ştia: iese scandal, pedepse,’ mutan, dm care Giugiuc ar fi fost pierdut pentru el fară întoarcere. Nici asa însă nu mai mergea’ Vedeau toţi cum gogeamite voinicul se prăpădeşte. îndrăgostitul tînjea, se topea pe picioare si nu mînca, bea cumplit. ' -1 s-au aprins rău călciiele, spuneau tovarăşii, mîndri de vlaga verde a şefului. Dar nimeni nu-şi da seama şi cu atît mai puţin Boieru că în zbuciumul lui se amesteca tot atît orgoliu dîrz şi pizma cit poftă şi jind. Privind la partea căzută rivalului, i se părea mai bună şi se simţea ne- reptăţit. Nu se putea linişti pînă ce nu-i va răpi-o şi turba că un nepricopsit ca Sperie-Peste îi stă împotrivă. ’ Ciracii, îngrijoraţi se sfatuiră ce este de făcut şi nu găsiră nimic mai de ispravă decît să răpească într-o seară pe tînăr, să-l aducă plocon şefului, care să-şi astîmpere poftele şi să se tămă- duiasca. Acesta zîmbi amar. Zburase vremea dragostelor iuţi, smulse cu sila şi repede trecătoare descalecă şi încalecă. * Acum, aşezat şi tabieticos, avea nevoie de iubire caldă, cu răgaz, legumită pe-ndelete si împărtăşită. Se întoarse la politica lui înţeleaptă, a mijloacelor diplomaticeşti. Puse în mişcare pe cel mai bun codoş, Iapă-Moale, ministrul său pentru treburile dinafară. Iapă-Moale, sub înfaţişarea de lungan lălîu, deşuchiat şi îngălat, ascundea o isteţime şi o viclenie puse de mult şi cu folos la încercare. ' 564 INTEGRALA PROZEI LITERARE îl însărcina să negocieze cu protivnicul răscumpărarea odorului şi în acelaşi timp să înmoie şi să cîştige inima acestuia cu daruri şi făgăduieli. Şerbotă adause descîntece de dragoste pentru Boieru, de scîrbă şi urît pentru adversari. Tîrguielile n-au durat mult... Sperie-Peşte nici n-a vrut să audă. Ba încă a trimis nişte lungi şi complicate, pînă la al noulea neam, pomelnice de înjurături, pe care solul, întors cu coada-ntre picioare, n-a cutezat să le înfăţişeze aidoma. Alt sfat, cu mare dezbatere, la culcuşul şefului înfruntat. Zahei, întrebat, şi-a dat cu părerea ca totul să se oprească aici. Boieru să-şi găsească singur cumpătul şi să [se] înfrîneze. Nu e nici de rangul, nici de demnitatea lui să se înjosească rîmnind la tîrîtura unui bandit. Popa puse însă numaidecît altfel problema şi răsturnă chestia: Deoarece ne-am vîrît pînă aici, zicea el, e o datorie de obraz ca şeful să-şi facă ambiţia şi cu el să ieşim noi toţi biruitori. Şi nu e greu să se vie vrăjmaşului de hac. E de-ajuns să se ungă cu un bacşiş bun supraveghetorul principal care găseşte lesne chip şi cale să smulgă din ghearele Sperie-Peştelui prada şi să le-o dea lor. - De unde atîţia bani, cît ne-o cere? se îndoi unul. - De unde? punem mînă de la mînă şi strîngem. Şi apoi n-avem pe Aurică? Boieru bătu încîntat din palme. -Aferim! măselele! Bravo, popo, vino să te pup! - Nu! sări repede Iapă-Moale, care nu se vrea întrecut. De ce să băgăm în treburile noastre om strein. Dacă e vorba de preţ bun, să încercăm întîi o împăcăciune între noi, ocnaşii. Lăsaţi pe mine, cunosc eu pe alde Sperie pe mă-sa! Şi astfel s-au reluat noi ciorovăieli, pe alte temeiuri, de data asta mult mai serioase. Cînd ambasadorul trecu acum pe la nasul adversarului putinţa unei înţelegeri a lui Boieru de-a dreptul cu cîrmuirea care să-i dea pe tînăr, Sperie-Peşte o băgă pe mînecă. îşi da seama că nu poate ţine piept concurenţii, dacă supraveghetorul scoate pe Giugiuc la mezat. Căci nici imul din osîndiţii pe viaţă nu-şi pierde speranţa că în curînd o să scape într-un chip sau altul, fugă, foc, cutremur, război. Şi-n vederea acestei ieşiri la lume îşi pregăteşte din vreme un cheag, ban de ban strîns cu mare migală. Şi el nu avea nici o poftă să-i cheltuiască. El era un căpcăun jăcman şi cărpănos, care n-ar fi stricat pentru un gust al său nici măcar un ban din cîţi strîngea jefuindu-şi supuşii. Pe cînd Boieru e mînă spartă şi are şi trecere. O înmuie deci... - De ce să nu cădem mai bine noi cei asupriţi la învoială între noi? pledă codoşul. La ce să-şi bage coada galonatul? nu e mai cuminte cîştigul să-ţi rămîie ţie? Şi stingem cu asta orice zîzanie. - Atimci cum facem cu cîrmuirea? se scărpină în cap parlagiul lacom. Că trebuie învoire. Lor nu le dăm bani? -Asta ne priveşte pe noi. Tu nu te sinchisi... Şi urmară alte tîrguieli. După cîteva zile de aspre ciorovăieli, conciliabule şi conferinţe, Sperie-Peşte aduse cele din urmă neclintite condiţiuni: un schimb. El dă pe Giugiuc, în locul căruia primeşte pe cel cu trei măsele de aur. Iapă-Moale sări în sus. -Aurică? De unde pînă unde îl scoţi acum pe ăsta? că n-a fost deloc vorba de el. - Stai, că nu s-a isprăvit, îl opri protivnicul: îmi mai daţi pe deasupra treizeci şi doi de franci despăgubire. - Asta-i neruşinare, răcni solul. Simbria şefului pe un an. 565 VASILE VOICULESCU -Dacă vrea!... Şi... Sperie-Peşte se opri din vorbă zîmbind. - Şi... facu după el Iapă-Moale zăpăcit. - Şi, Boieru ridică toată cheltuiala nunţii... Iapă-Moale zgîi cît putu ochii lui bleojdiţi. - Nuntă? Ce nuntă? - Nuntă, ca toate nunţile... cu popă şi cununie. Băiatul nu primeşte altfel! Destul l-a înşelat şi l-a nenorocit măgarul dintîi... Acum vrea în regulă. - Nu se poate, cercă solul cu glas gîtuit, să se împotrivească. - Dacă nu se poate, lăsaţi-1 în pace. Eu, ca un părinte, sînt dator să-l sprijin: ieşim toţi chiar mîine şi reclamăm directorului... Şi dacă vă atingeţi de el... v-adun de pe jos. -Asta ai scomit-o tu, ca să-ţi baţi joc, zbieră mînios Iapă-Moale. Unde s-a mai pomenit nuntă aici? - Are să se pomenească de aici înainte. Şi îi cunun eu, naş. Codoşul se întoarse furios... Dar Boieru, care nu mai putea răbda nici dragostea respinsă, nici trufia înfumurată, primi. Se rugă numai de prietenul Sperie-Peşte să-i uşureze condiţiile şi să le slăbească în două puncte. Întîi să nu ia numai el cîteşitrele măselele. Să-i lase lui una, cu care să ridice nunta. Al doilea, să se lepede de năşie, deoarece a apucat să-i tăgăduiască lui Zahei. Alte încordări şi tocmeli, cu alte ameninţări dintr-o parte şi alta. Dar de data asta Iapă-Moale se ţinu dîrz şi pînă la unnă scoase de la vrăjmaş şi măseaua şi pe Zahei. Curînd cei doi şefi se întîlniră în ocnă, fiecare cu alaiul său după el, se întîmpinară cu mîinile întinse, pecetluiră tîrgul şi hotărîră nunta, care trebuia săvârşită cît de curînd, să nu intre în post. Pînă atunci, Boieru fu autorizat să facă făţiş curte logodnicei. Pierdut, ca un amorez începător, el trimetea daruri: mîncări şi băuturi socrului; şi punea pe Maghereanu să sculpteze trandafiri şi crini din bulgăraşi de sare pe care-i oferea iubitei. Administraţia bucuroasă de orice bună înţelegere între ea şi ocnaşi, înlesnea şi încuraja aceste împerecheri de condamnaţi, care domolea anarhia şi zămislea îndatoriri şi legături, înjugînd la un fel de stare civilă pe aceşti gîrbiţoşi, fară lege, nici Dumnezeu. învoirea se dete cu amîndouă mîinile şi cele două jertfe se schimbară unul la locul celuilalt. Şi trecură: Giugiuc la nuntă, Aurică la junghiere. Ocna întreagă se însufleţi la vestea nemaiauzitei şi nemaivăzutei sărbători. Boieru îşi freca palmele. Pe deasupra, cum avea pretenţia să se creadă imens şi să fie socotit milos, era mulţumit că scapă de scoaterea măselelor bătrînului şi că cruzimea asta are s-o faptuiască parlagiul. - Lasă mă, să le scoatem noi... îl certară tovarăşii. Să vezi că tîlharul ăla o să le oprească pe toate. Pe-a noastră n-o s-o mai vedem. Şi au avut dreptate... în dimineaţa nunţii, la împărţire, Sperie-Peşte susţinu cu neobrăzare că în falca sfrijitului n-a găsit decît două măsele de aur. A de a treia era de os, plin de rugină, stricată şi că ei au luat-o drept aur şi s-au amăgit, ori au ştiut şi au vrut să-l înşele pe el. Dar n-a mers. Ginerică însă, mîndru şi fericit, trecu peste toate!... Puţin mai tîrziu trimise după Motoaşcă. Ăstuia nu i se împotrivea lacăt, nu-i rămînea neaflată ascunzătoare. Bucureştean get-beget din Delea, trecuse de mititel după moartea maică-sii la o bunică. Baba ţinea casă cu fete, o duzină de otrepe şi lepădături adunate de pe maidanele vieţii. 566 INTEGRALA PROZEI LITERARE Copilul, pus de bătrînă, umbla prin toate motoaşcele unde nenorocitele îşi înnodau gologanii, îşi strecura mînuţele în buzunarele clienţilor aşteptînd rîndul în salon, şi din cînd în cînd da o raită pe la tat-su, însurat a doua oară cu o scorpie care, cum îl vedea, îl lua la goană şi la huiduieli. Pramatia găsea însă meşteşug să se prelingă nesimţit şi să scotocească, prin dulapuri şi lăzi, ca să se întoarcă totdeauna cu cîţiva bani şi lucruri. - Sînt ale tale maică, de la mamă-ta, îl lăuda baba, mîngîindu-1 pe păr. Dar i le lua ea... Mai mărişor, trecu la motoaşcele bunicii: îi trebuia de cheltuială pentru tutun şi băuturică. Femei avea la nas... Apoi înaintă în meserie. Başca de furturi prin tramvaie, buzunăreli pe străzi şi cîte o iamă prin tejghelele cîrciumarilor căscăunzi, îşi alesese o specialitate: bătrînele. Făpturile astea gîrbo-vite, înfofolite şi înghemoşate în fel de fel de bulendre şi fuste, încinse şi înnodate cu tot felul de broboade şi cingători, nişte adevărate motoaşce vii, ţin ascunse în sîn, la betelie, în ciorapi, iama în izmenele lor lungi de barhet, parale bune, învelite în cîrpe, strînse cu zece noduri. Sau le păstrează pitite în chichiţele sipetelor, în paiele mindirului, prin găurile din duşumea. Asupra lor se abătu ca un uliu tinerelul. Le ponta una cîte una, sau mai multe deodată, le urmărea, le făcea cunoştinţă şi se împrietenea: nu era deloc greu. Uneia îi intra cu linguşeli, zaharicale şi covrigi cu susan pe sub piele. Alteia îi făgăduia s-o ia, că vrea să se aşeze la casa lui. Pe alta o amăgea că-i cumpără cocioaba, pe preţ bun. între timp pătrundea prin odăi şi opera. Descuia, cotrobăia, răscolea, deznoda şi pierea, lăsîndu-le cu buzele umflate. Unde nu se prindea felul ăsta blînd, sărea la mijloace tari. Vrăjea încuietorile uşilor ori balamalele ferestrelor şi aluneca după mijlocul nopţii afară, nălucă, la patul încăpăţînatei. Norocul ei dacă baba avea somnul greu şi nu se deştepta. De crăpa măcar un ochi şi cerca să strige, îi punea mîna în gît. Baba murea. Nu de strînsoare, cum spusese el la apărare, că n-apăsa rău, ci, ca o proastă, de spaimă. Cîteva întîmplări din astea cu muieri tîmpite şi slabe de inimă îl îmbrîncise în ocnă. Acum se înfăţişa cenuşiu şi fleşcăit ca un şobolan prins în cursă şi dat tarbaca. Dar mîinile îi rămaseră aceleaşi, lungi, sprintene şi deştepte, mîini de maestru, terminate nu cu degete şi unghii, ci cu zece chei şi tot atîtea cîrlige să nu li se împotrivească nici un nod şi nici o încuietoare. Boieru îl primi cu prietenie şi îi şopti ceva scurt la urechi. Omul se înveseli. Spuse numai: - Las’pe mine. - Stai, îl opri şeful. Trebuie chiar azi, cît e vînzolul şi harababura asta a nunţii. Mîine este prea tîrziu. Le stămută, ori le dă... -N-avea grijă, îl încredinţă Motoaşcă. - Şi să ştii, se plecă spre el ginerile, în taină, să ştii că una rămîne a ta. * Nunta se săvîrşi în ultima duminică de harţ, după-amiaza, în dormitorul lui Boieru, sub ochii cu oblăduinţă închişi ai administraţiei care a contribuit şi ea la îmbogăţirea şi strălucirea ţere-moniei. 567 VASILE VOICULESCU Giugiuc sosi îmbrăcat ca o fecioară, într-o lungă cămaşă albă femeiască, cît se ţinea ca o rochie tîrîş după el, cu piepţii încreţiţi în volănaşe, horboţele şi alte bibiluri, strîns peste mijloc cu o cingătoare roşie. De pe capul cu părul acum mărişor crescut îi atîma pe spate un văl adevărat de mătase. Toate împrumutate prin nevasta unui paznic din chiar casa directorului unde s-a iscat oarecare ciondăneală. Cucoana şi fetele curioase ţineau morţiş să vadă nunta, mare distracţie în pustietatea asta, unde ele se morfoleau numai cu ale gospodăriei. Dar directorul, bărbat sever, nu ştia de glumă. Le-a oprit cu vorbe atît de urîte, încît a ieşit ceartă, şi ziua întreagă au stat toţi bosumflaţi. Giugiuc păşea palid, cu ochii umezi parcă de lacrimi, la braţul lui Boieru, înzorzonat şi el peste hainele vărgate, cu panglicuţe şi alte ţarţamuri. Pe hîrdăul de apă, slujind acum drept sfîntă masă, luceau două cercuri, în chip de cununii, tăiate din tinichea de acoperiş frecată pînă ajunsese argintie. Alături un păhărel cu vin şi un pesmet ros de şoareci. în loc de lumînări, Zahei şi Alexandru le-au ţinut aprinse două felinare din ocnă. Numaidecît în spate străjuiau Spe-rie-Peşte şi Gagiul cu cele două state majore ale lor amestecaţi cu soţii şi prietenii ginerelui, îm-popoţonaţi în loc de beteală cu felurite găteli mărunte. Apoi paznicii, dorobanţii de gardă, dornici de privelişte nouă şi setoşi de băutură. Pe urmă gloata, prostimea, cu gura căscată la atîta splendoare şi bogăţie. Popa Ţurcă, înveşmîntat într-o largă rochie albastră, descusută din cingătoare, căpătată pentru împrejurarea asta tot din afară, a spus din toată inima rugăciuni, a rostit pe dinafară cît s-a mai priceput şi şi-a adus aminte, frînturi de slujbă, le-a schimbat inelele, le-a închinat cununiile sărutate de amîndoi, i-a adăpat din acelaşi păhărel şi i-a hrănit din acelaşi pesmecior soldăţesc din care au ciugulit ca doi hulubaşi... Le-a cîntat Isaia dănţuieşte, învîrtindu-se în jurul hîrdău-lui cu orbul bîjbîind după ei. Apoi i-a blagoslovit şi, după o scurtă cuvîntare de urare, a dat drumul nunţii. Boieru a plîns, Sperie-Peşte a hohotit de rîs. Zahei a rămas adînc zguduit de puterea duhovnicească a tainei slujite şi simţea nevoia să se apropie de popa pentru toată durerea şi obida lui. A urmat zaiafet mare cu belşug de rachiu din care s-a înfruptat toată lumea, din toate dormitoarele lăsate deschise vraişte. Cîţi nu mai încăpuseră aşteptau afară cinstea, ascultînd cînte-cele şi chiotele înăbuşite dinăuntru. Numai bătrînul Aurică zăcea în pat cu falca umflată şi gingia harcea-parcea. Sperie-Peşte n-avusese cleşte şi îl ciopîrţise cu o daltă şi o pilă. Multă vreme omul a umblat legat pe sub bărbie, cu gura strîmbată într-o parte. Seara cînd, după rînduială - de data asta amînată mult mai tîrziu —, dormitorul golit de musafiri s-a încuiat, s-a pornit alt rînd de petrecere numai între Boieru cu perechea şi echipa lui. Au ieşit ca din pămînt cîteva gîşte cumpărate din gospodăria directorului şi rumenite în chiar cuptoarele acestuia. Şi plăcinte aşijderi, cu băuturi mai alese, plătite de ginere peşin. Scăpat de socru, Sperie-Peşte care plecase candriu rău, şi de şleahta lui afumată, s-au pus pe chef în lege. Zahei, rugat de toţi, îşi călcă pe cuget şi cu cîteva smucituri desferecă din cătuşe picioarele mirelui şi ale miresei ca să joace slobozi. Prins în horă, nun mare, fu îndatorat să se bucure şi el, să dănţuiască, să ia parte, orbiş, la nebuniile celorlalţi, aşa pe trezie, fară să guste o picătură. Şi n-avea nici un haz. 568 VASILE VOICULESCU Bănuielile cădeau asupra păcătosului de Aurică, nerăbdător să-şi garnisească la loc falca văduvă de ele... Dar nu s-au mai găsit... Se credea că le înghiţise şi multă vreme s-au aţinut Ia hîrdâul cu pricina şi au pescuit zadarnic în el. * Venirea lui Saharian a adus pentru toţi urmări bune. O dată cu liniştea, Boieru îşi punea la loc firea şi minţile. Dragostea pentru noul soţ se luă la întrecere cu pornirea lui spre măreţie, ca să-i stîrnească toate ambiţiile. Cu orice preţ, el vrea să se dovedească, în ochii lui Giugiuc, cel mai deştept, cel mai desăvîrşit, cel mai nobil om, unit cu cei mai destoinici, neîntrecut şef cîr-muitor: ceva grozav, fără rival, sub care să-şi copleşească iubitul şi în acelaşi timp să adoarmă, pentru scopurile lui ascunse, veghea paznicilor. Pentru asta se căznea să se poarte aşa ca să cîştige de pretutindeni numai laude şi admiraţie. Ziua întărea cu pildă personală disciplina muncii şi ascultării. Jos, în ocnă, nu mai trăgea chiuluri, îndemna cu fapta pe toţi la lucru, el totdeauna în frunte unde era mai greu. - Mă băieţi, striga el, o viaţă are omul. Noi nici p-asta n-o mai avem. Ce pierdem? Hai, pe el. Ceilalţi, însufleţiţi, copilăros de mîndri, se luau după el, urneau cu piepturile gogeamite bolovani, bucuroşi să lase în urmă celelate două detaşamente rivale pe care începeau să le dispreţuiască şi de care ţineau acum să se deosebească, prin merite mai mari. Unitatea de ocnaşi de sub comanda lui Boieru se închega într-un fel de societate, strînsă în jurul unui cuvînt şi unei rînduieli de onoare. Numai pe Giugiuc îl scutea de osteneli, dosindu-1 sau dîndu-i sarcini uşoare, cu învoirea tuturor, paznici şi ocnaşi. Seara Boieru lepăda, ca o armură grea, dregătoria şi se făcea soţ drăgăstos, prieten deschis şi îngăduitor, adevărat boier, larg primitor de oaspeţi. Ceea ce-1 prindea de minune. Giugiuc aducea acum adaos, în aceste adunări, o notă nouă, proaspătă, de subţiime, gust şi îngrijire. Obişnuit în casele pe unde slujise cu luxul şi rafinarea, el se purta şi aici, faţă de toţi, cu o curtenire şi o politeţă care ajunse molipsitoare. începu destul de repede să se strecoare între sălbăticiţii tovarăşi fară mare greutate, aproape de la sine, o grijă de bunele deprinderi, o spoială măcar de cuviinţă. Oamenii prinseră să se simtă şi să se supravegheze. Şi colţul de cîrciumă a lui Boieru se prefăcu în salon. înainte de a se strînge acolo, ocnaşii, oricît de obosiţi, îşi scuturau hainele, se curăţau de sare, se spălau şi se dichiseau. Unii îşi încălţau bocancii, deşi era întuneric. Se mai scăpa ici colo cîte o înjurătură, repede înăbuşită de coatele primite, cîte un scuipat pe jos, numaidecît şters cu talpa. Nu se mai bea de duşcă, ci pe îndelete, fără gîlgîituri, cu sorbituri. Simţeau şi ei că este oarecare frumuseţe în această ţinută la care se îndatorau singuri, de plăcere. Aflau în aceste stînjeniri la care se supun de bunăvoie o oarecare însemnătate, ca şi purtările alese, chiar dacă nu aveau numaidecît nevoie de ele. Şi fiecare se străduia să şi le însuşească. De altfel, chipul deosebit cum îi primea Giugiuc, ca o doamnă de casă mare, eleganţa cu care le întindea mîna şi le oferea trataţia, chipul cum le zîmbea şi-i poftea la sindrofie, vorba dulce şi aleasă, îi umplea de o plăcută sfială şi-i ajuta cu îndemnuri să se potrivească şi ei pe acelaşi subţire calapod. Prin asta ei îşi umpleau nevoia tainică de a se ridica ei înşişi din înjosirea şi 570 INTEGRALA PROZEI LITERARE decăderea la care erau osîndiţi, setoşi măcar ei între ei să se poată înnobila, chiar numai prin acest joc amăgitor de-a politeţea, prin această parigorie de civilizaţie, care-i izola şi-i scotea din rîndul ocnaşilor, acolo. Tînărul le istorisea petrecerile ca-n basme din palatele pe unde urcase, bogăţia şi mobilele ce le împodobeau, lumea înaltă în care se amestecase, numai prinţi şi barosani, de se jucau cu napoleonii şi pierdeau la cărţi, fără să clipească, glumind, într-o singură seară, mai mult decît ar fi putut jăfui un ocnaş într-o întreagă viaţă... Ei ascultau, lung, fară să jinduiască, ca pe nişte poveşti tot de pe alt tărîm... Şi se despărţeau, perechi-perechi, împăcaţi, urînd noapte-bună patroanei şi lui Boieru. Chiar Iapă-Moale, Poale-n Brîu şi ceilalţi deşuchiaţi simţiră nevoia să se potolească şi tre-buiră să-şi caute soţi legitimi, bunele moravuri nemaiîngăduindu-i fară nici un căpătîi, ca pînă acum. Cel mai bucuros de schimbare fu orbul. Se împlinea rîvna lui de linişte. Neorînduielile de zi, certurile şi bătăile de noapte încetau. Avea acum tihnă să se coboare în el, să gîndească, din ce în ce mai greu, şi să-şi strîngă amintirile tot mai risipite şi mai şterse. Şi era recunoscător lui Giugiuc că deşteptase în tovarăşi o ruşine şi o îmbunătăţire ca acestea, căznindu-se să cioplească, din nişte bolovani de sare, oameni. De toate astea Zahei îşi da seama mai ales seara, la primirea oaspeţilor, cînd Giugiuc îl copleşea cu toate favorurile, fară să-l poată scoate din rezerva şi cumpătul lui firesc. - Stai nasule, se repezea spre el tînărul - Ia, năşicule! De ce vii aşa tîrziu, nănaşule? - Hatmane, ia vezi de tata-naşu, căci dintr-un fel de stînjenire drăgăstoasă şi alintare faţă de Boieru, căruia nu ştia cum să-i spuie, îl striga Hatmane, după porecla cu care răsfaţa odinioară pe un bătrîior amant, fost colonel, înainte de a ajunge în casa artistului. Ceea ce pe Boieru îl măgulea nespus. Celorlalţi cînd nu le zicea nene, li se adresa mlădios cu „domnule14, ceea ce iarăşi îi umplea pe toţi de emoţie... Şi eraîncîntător. Astfel, necontenit, tînărul împărţea şi împrăştia vorbe dulci, chemări şi îndemnuri pentru musafirii rînduiţi în jurul şefului care petrecea fericit. - Hatmane, uite, părintele n-are ţigară. Domnule Gingirliu, treci mai aproape. Nene Hadîm-bule, nene Şerbotă, mai luaţi! Iar despre celelalte gingaşe purtări, cîte orbul nu le vedea, îi povestea cu uimire Alexandru, pe care Giugiuc îl proteja în chip deosebit şi-l strecura în bunăvoinţa şefului. Zahei, mulţumitor, se ţinea oarecum deoparte, urmărindu-şi legările şi dezlegările lui lăuntrice. După căderea din noaptea nunţii, se ridicase mai hotărît, mai îndîrjit împotriva băuturii, pentru care se simţea tot mai slab. Se ferea mai ales de popa care se ţinea de capul lui să-l limpezească, dar pe care-1 puse definitiv la locul lui. - Mă, vezi tu, eu sînt orb pe dinafară. Dar tu eşti o beznă şi pe dinafară şi pe dinăuntru, n-ai să mă luminezi tu pe mine. Caută-ţi de treaba ta. Pe mine lasă-mă aşa cum m-a pedepsit Dumnezeu... Fericirea asta nefirească, păienjeniş de noapte îmbroboditor, ţesut din poveşti, învrîstate cu dragoste nelegitimă, prietenie ocnăşească, tutun şi rachiu ameţitor dăinuia de mult şi se lungea. 571 VASILE VOICULESCU Numai pentru Zahei ea începu să se strice. Giugiuc, vechi nărăvaş, prinse să-l îmbie uşor, şi să se îndese în el. îl pîra glumind, lui Boieru, că e ursuz şi se ascunde. îl căuta şi alerga după el să-l aducă la petrecere, bineînţeles luînd porunca patronului, stîmit tot de el. - Du-te şi mi-1 adu pe sus, legea lui de nănaş, striga măreţ starostele. Ce sînt goangele astea? Giugiuc, facîndu-se că bîjbîie, venea la pat, îl apuca pe orb strîns pe după mijloc, şi-l tîra prin sala mijită de ţigări, în timp ce-i sufla dulce în ureche şi-l împingea cîrmuindu-1 din pîntece şi pulpe, ca la un dans... Şi-l pipăia cu degetele întrebătoare pe sub subţioară. - O să-i găsim şi dumnealui, nănaşului, o pereche potrivită, gungurea el... Ce zici, Hatmane? lată, ţi-1 aduc plocon, cu sila - şi sufla greu - că alfel nu catadicsea să vie. S-a învăţat purtat numai în braţe. Şi Hatmanul, în întuneric, rîdea amuzat. Orbului îi era ruşine şi teamă să se desprindă cu asprime din cleştele spurcat. Simţea doar scîrbă de Giugiuc şi spaimă de scandal. Odată ca să scape s-a prefăcut bolnav. A fost mai rău. Armeanul s-a instalat la căpătîiul lui: a dat să-l dezbrace, să-l tragă; orbul n-a nimerit cum să se scoale mai iute, să fugă la sindrofie. Nu ştia ce să facă. Se gîndea cum să ticluiască o pricină de mutare în unul din celelalte eşaloane. Şi adîncul lui se posomora mai mult. Atunci îl trînti din senin, pe Irmilie adventistul, prevestitoare de nenorociri, a treia criză de îndrăcire. Întîia se întîmplase înainte de venirea lui Boieru. O ţineau minte înaintaşii, ocnaşi mai vechi şi unii paznici. îl scuturase trei zile şi trei nopţi, far’ de răgaz. Pe vremea aceea se lucra într-o altă mină de alături, acum părăsită. în zvîrcolirile-i nebune, el a aiurat fară hodină despre o pedeapsă cu potop ce avea să vină peste lumea păcătoasă. Şi n-a apucat să se ridice bine din ameţeală, că un cutremur a clătinat cu geamăt înăbuşit pămîntul din temelii, tocmai în miezul lucrului. Trunchiul ocnei s-a zguduit ca un copac în vijelie, un perete a plesnit în mijloc şi ca din nişte guri de balaur s-au pornit să ţîşnească şuvoaie furioase de apă subterană, năboind peste oameni. în cîteva minute fundul era plin. Cei ce se aflau mai aproape de ieşire au scăpat pe cărările săpate în latura din potrivă. Pînă seara ocna se găsea plină ghiol. Douăzeci şi şapte de ocnaşi, apucaţi acolo, aveau să aştepte puşi la murat, pînă la învierea de apoi. A doua criză, sub ochii lui Boieru, proaspăt sosit, a ţinut mai puţin, dar a fost şi mai groaznică. Prin năvala de urlete a îndrăcitului se desluşea cobitor un ţipăt: fugiţi... fugiţi... Şi, schimonosit de spasme, el îşi înţepenea mîinile pe ochi. La cîtva timp după asta un mal uriaş s-a surpat în ocnă şi paisprezece inşi au fost făcuţi zob. Toţi spuneau că s-a deşteptat din somn vîlva băii, care cerea mîncare şi avea dreptul, măcar o dată, la came de om. Cea de acum, cea mai crîncenă, le întrecu pe toate. Era luna mai. Păsările călătoare trecuseră cu alai, petrecute de dorurile întemniţaţilor. Perechea de porumbei ce-şi alesese loc sub acoperişul unui dormitor, să-şi dureze cuib, fusese alungată de paznici cu prăjini lungi, de teamă să nu facă vreo gaură pe unde să fugă prizonierii. Sau poate dintr-un motiv mai adînc: să nu le dea rîv-ne şi nostalgii neîngăduite. într-o duminică dimineaţa, oamenii slobozi în curte se înghesuiau cu gîndul să facă vizita obişnuită celor cîteva fire de buruieni răsărite ici-colo de-a lungul zidului de miazăzi unde bătea puţin soare. Aduse din lumea largă, seminţe aruncate de vînturi se prinseseră acolo. Se ivise astfel cîteva plăpînde tulpiniţe de păpădie, cu bănuţii lor galbeni în vîrf, un şir de urzici cu moţuri 572 INTEGRALA PROZEI LITERARE albe de flori şi mai multe smocuri de iarbă ce coclea marginea umezită de la temelia clădirii. Ochite în treacăt în zorii zilelor de lucru, ele erau cercetate dumineca pe îndelete, udate cu apă cărată în gură, numărate, socotite, pînă la una. Autorităţile nu se sesizaseră încă de faptul că aceste fiinţe, străine, independente de viaţa ocnei, ar putea turbura liniştea ocnaşilor şi primejdui siguranţa temniţei. Nu se primise nici un raport despre ele şi erau tolerate. Deodată din mijlocul unei grămezi de inşi aplecaţi pe o floare, ţîşni un răcnet ce se înfipse ca un cuţit în inimile tuturor şi le opri o clipă. Irmilie căzu. împrejurul lui, oamenii îngroziţi goliră locul, fâcînd un larg ocol. Trîntit de un nevăzut vrăjmaş, pe spate, el stete aşa cîteva minute. Apoi se cutremură tot, cutreierat, zgîlţîit de tremurături mari ca nişte salturi ale tuturor mădularelor, însoţite de icnete oprite în gîtlejul, cînd sugrumat, cînd destupat. Chipul i se schimbase în roşu-borjogiu şi gura, prin care îşi faceau greu, cu şuiere, loc gemetele pieptului înfoiat, se umplu de clăbuci. Pe urmă se porniră furiile adevărate, cu munci cumplite ale trupului arcuit în aer, ca al unui acrobat, încordări şi zbătăi grozave, cu zvîrlituri năpraznice din picioare, ca de armăsar nebun pus în zăbale şi strîns între furcile unor stănoage neclintite. înspumat tot, cu părul leoarcă, sudori necurmate curgeau pe el, de pe faţa schimonosită, de pe grumazul inundat, din ochii şiroind de lacrimi. Pînă cînd toate convulsiile uriaşe se preschimbară, se topiră într-o înţepeneală supremă şi mai spăimîntătoare. Beregata i se astupă. începu să tragă, sforăitor, aerul pe nările lărgite zadarnic şi omul se prefăcu într-un trunchi de oţel. Coşul pieptului bombat se umflase şi lărgise pînă să se spargă şi nu se mai mişca. Şira spinării se încovoiase ca o punte, pe sub care un copil mic ar fi putut trece: insul întreg sta sprijint numai în ceafa şi în călcîie. Nici o greutate cît de mare nu l-ar fi putut îndrepta la loc. Numai braţele i se învîrtejau slobode şi pătimaşul îşi îmblătea cu ele pieptul. Pumnii lui cădeau necontenit ca două baroase, care altfel ar fi zdrobit orice os de om firesc şi scoteau bubuituri de goluri adînci. Gura i se încleştase şi un potop de bîiguieli năvăli ca dintr-un fund de oracol. înjurături şi blesteme se amestecau cu predici şi proorociri despre pedepse pregătite pentru păcătoşi. Se deştepta, teribilă, cea de a doua alcătuire din fiinţa lui, stihia adventistă, vrăjmaşul popilor şi al duminicii. Anatemele, ameninţările pentru toţi nepocăiţii, curgeau şuvoaie şi cobeau urgiile apropiatei judecăţi. Din cînd în cînd bolboroselile lui luau forme ritmate, de vers, din care privitorii îngroziţi prindeau numai două: „Fuge vîrcolacul. Şi plesneşte dracul“, răcnite, şoptite, în toate felurile, pe toate coardele, de zeci de ori, pînă la înnebunirea ascultătorilor, care, vrăjiţi de oroare, le sorbeau, căutîndu-le cu orice chip înţeles. Se ştia că nimic nu-1 poate opri şi domoli. Zece oameni încălecaţi altădată peste el, nu-i putuseră împiedica măcar im salt, o zvîcnitură. Demoniacul îi zvîrlea cît colo cu o singură opintire. Dar încă să cerce cineva să-l ridice de jos. Braţele lui ar fi rupt orice ar fi prins între ele. Boieru, scos din fire, îndrăzni pe la spate să-i astupe gura cu un căluş din cocoloaşe de cîrpă, ca să nu-1 mai auză. Dar puţin a lipsit să nu-i apuce şi să-i reteze cu dinţii înverşunaţi, degetele. Lumea adunată nu mai putea suferi şi începu să se risipească, să fugă prin dormitoare. Cîţiva mai slabi de înger se pomeniră apucaţi de un început de spasme şi greţuri, ameţiţi, ca cei ce privesc îndelung agitaţia mării... 573 VASILE VOICULESCU Paznicii plecaseră sub cuvînt că se duc să dea de veste şefilor. Santinelele se întoarseră cu spatele. Boieru ieşi iar din dormitor, unde-1 urmăreau răcnetele dezlănţuitului. îl aducea acum pe Zahei, care să se căznească cu toată puterea lui să-l stăpînească. Orbul se apropie dus de mînă. Ascultă învolburarea de aiurări, se opri şi pregetă. - Nasule, se ruga Boieru, nasule, opreşte-1. Ia-1 de aici, du-1... nu mai pot răbda. închide-i măcar gura. împins pînă la mai puţin de un pas de îndrăcit, Zahei întinse gîtul deasupra lui... Irmilie îl recunoscu. - Fugi, omul lui Dumnezeu, zbieră el. Nu mă atinge. Ce ai cu mine? nu ştii? numele meu este lighioană. Din tine am ieşit de mult... Şi zbuciumat, horcăia şi se înţepenea mai tare în zbanţurile muşchilor umflaţi, gata să plesnească. - Lăsaţi-1, mă, în pace, hotărî orbul mişcat. Cine potoleşte cu mîinile cazanul în clocote? Voi nu simţiţi vîlvătăile focului din el? şi se întoarse la o parte, răscolit, cu toate că orbenia îl ferea de grozăvia priveliştii. în sfîrşit sosi subdirectorul, cu şeful paznicilor şi zece soldaţi. Porunci evacuarea curţii, închiderea ocnaşilor în dormitoare, şi puse la cale ridicarea posedatului. Nu se găsi alt mijloc decît să-l lege straşnic cu odgoane de glezna fiecărui picior şi apoi să-l tragă cinci inşi de un odgon şi cinci de cellalt. - Ar fi trebuit mai bine cinci perechi de boi, glumi unul, ca să-şi ţie cumpătul. Cu multe opinteli, că apucatul se proptea în mîini, izbutiră să-l tîrască, întocmai ca pe o stîncă urlătoare. în urma lui, pe pietrişul bătătorit al curţii, rămînea o dîră ca un şanţ. Şi cu popasuri îl tîrşiră afară. O panică nespusă, o aşteptare strivitoare se lăsă peste ocna încremenită, care nu mai sufla. Ce năpastă avea să mai cază peste ea? Noaptea nimeni nu închise ochii. A doua zi, ocnaşii refuzau să se coboare în galerii. Şedeau în curte posomoriţi, cu capetele în pămînt şi aşteptau să audă cum se dărîmă, nici ei nu ştiau ce. Paznicii de asemenea şovăiau. Slujbaşii nu ştiau ce măsuri să ia, ca să nu înrăiască starea. Directorul, zăpăcit, da din colţ în colţ. - Alexandre, strigă deodată orbul, ia-mă de mînă. Intrăm noi amîndoi să pornim lucrul. Şi se îndreptară spre ieşire. S-a întors numai o clipă şi a spus tare: - Boierule, mai mare ruşinea! Eşti om în toată firea... Şi a fost de-ajuns: Giugiuc s-a uitat lung la Boieru, care a păşit lîngă orb... şi toţi s-au luat după el. Cîteva zile s-a lucrat pe sponci, iepureşte, toţi puşi gata pe fugă. Oamenii cercetau pereţii ocnei, cercau tavanele, pipăiau crăpăturile cu auzurile aţintite la cele mai mici zgomote. Căderea unui bulgăr, pocnitura unui cristal, îi punea pe goană. încetul cu încetul, spaimele conteniră, salina îşi lua mersul obişnuit. Irmilie lepădase şi cele din urmă drojdii ale căpielii, muncea în rînd cu tovarăşii şi nu-şi mai aducea aminte de nimic, începuse iar hîra cu popa. 574 INTEGRALA PROZEI LITERARE * într-o zi pe la prînz coborî ordin ca osînditul Saharian să fie scos din mină şi urcat numaidecît sus, la cancelarie. Inima lui Boieru stete cîteva clipe din bătaie, apoi se pomi ciocan. Mîinile tuturor înţepeniră pe unelte. Un fior de tăcere grea, lungă, umplu ocna. Ce s-a întîmplat? Aducătorul poruncii nu ştia nimic altceva decît că trebuie să se înfăţişeze cu condamnatul. Giugiuc, ales dintre ceilalţi, se uita implorîndu-i cu ochii lui de catifea înlăcrămată. Boieru, înnebunit, vru să-l însoţească. Se împotrivi gardianul care-i puse mîna în piept. Ocnaşul se smuci şi trecu înainte. Săriră ceilalţi paznici şi-l împiedecară. Se iscă o scurtă răvăşeală pe care o potoli orbul. - Staţi, mă, liniştiţi-vă. Poate că-1 cheamă pentru binele lui. Altfel l-ar băga mai la fund, nu l-ar scoate afară... Judecata simplă a lui Zahei birui. Dar gîndurile lor nu mai erau acum la tăiat sare, ci se ţineau după Giugiuc, şi mîinile moi nu-şi mai împlineau treaba. Pînă seara n-au mai fost buni de nimic. Au stat într-o nerăbdare amorţitoare, ca o boală. Cel dintîi care a alergat sus a fost Boieru. S-a aflat doar atît că Saharian plecase din ocnă. Se înfăţişaseră doi cunoscuţi ai lui, oameni mari de la Bucureşti, şi îl liberaseră, cu acte în regulă. Nu se ştia: fusese graţiat? sau i se strămutase pedeapsa? Destul că ei îl îmbrăţişaseră, umplîndu-1 de sărutări, îl îmbrăcaseră în haine noi, aduse înadins şi îl luaseră cu trăsura... Boieru leşină... A fost dramă mare. Deznădejde, plînsete, cu furii şi sfîşieri nemaiînchipuite. Părăsitul îşi smulgea, în loc de păr, pielea de pe cap, îşi rîcîia obrajii cu unghiile. A zăcut, s-a zbuciumat, păzit de tovarăşi, să nu se omoare. Directorul, recunoscîndu-i meritele, a dispus să nu fie coborît în ocnă, unde lesne şi-ar fi putut face seama, aruncîndu-se într-o prăpastie, ci să-l ţie închis în dormitor. Fără să vrea, fără să ştie, în chip firesc, cîrmuirea detaşamentului căzu în sarcina lui Zahei, de care ascultau toţi. - Mă, îi îndemna el, să facem ispravă bună, cînd s-o întoarce Boieru să nu-i fie ruşine cu noi. Şi, de mila şefului, ca un fel de mîngîiere, ocnaşii se supuneau, se purtau cum se cuvine şi-şi îndeplineau îndatoririle. Seara orbul se aşeza la căpătîiul neconsolatului. Grav, liniştit, plin de dragoste şi bunătate, nu vorbea aproape deloc. Ştia din păţania lui, că orice vorbă de alinare zgîndăreşte mai rău. Lăsa totul în voia vieţii, care aducea tămăduirea la orice rană. Numai atît a găsit cu cale să-i spuie: - Mă, dacă eşti înţelept, ar trebui să te gîndeşti că băiatul a scăpat din iadul ăsta şi acum se găseşte afară slobod... Mare lucru! Cine l-ar iubi cu adevărat n-ar şti cum să se bucure mai bine. Şi a tăcut, lăsînd să dospească în tovarăşul tulburat gîndul ăsta nou. Altă dată, îl abătu spre nişte nădejdi cu totul neaşteptate. - Mă, eu cred că ăla nu te uită. Era cu suflet în el. S-o fi gîndind şi el la noi, la tine... Să vezi că are să lupte acolo cu trecerea lui să-ţi vie în ajutor. Dumnezeu a vrut să-l scoată. Cine ştie ce pune la cale? Sufletul lui Boieru tresărea şi se agăţa de vorbele orbului ca înecatul de o scîndură. Şi prinse a pluti deasupra disperării. 575 VASILE VOICULESCU Crezi tu, Zahei, că mai ştie el de noi? şi pîlpîia, ca apoi, şovăitor, să se întoarcă singur. - Bănuieşti tu că ar putea să facă ceva pentru mine? Şi aştepta setos să-l întărească în părerea asta. ‘ - Vezi bine că are să facă, răspundea cu încredinţare orbul. L-ai cunoscut doar. N-o să aibă ! hodină pînă n-o pune în mişcare oamenii lui pentru tine. Aşteaptă... Ai să primeşti în curînd semn. La gîndul ăsta sufletul lui Boieru se despica în două: de-o parte îl trăgea în sus speranţa că iu- i bitul nu-1 uită; de cealaltă parte îl abăteau în jos chinurile geloziei. Cei care s-au luptat să-l scoată pe Giugiuc din fundul ocnei, îl iubeau tot atît de pătimaş cît şi el. I l-au răpit şi n-au să i-1 mai dea înapoi, cum de altfel ar face şi dînsul. Giugiuc, intrat în vechea lui gaşcă ciocoiască, cum are să se mai uite îndărăt? Şi iar începea să se zvîrcolească de durere: cine are să-i mai spuie lui. dulce, Hatmane? şi tot mai mult îl copleşea deznădejdea. Căzut într-o adîncă întristare, într-o toropeală fără leac, el nu mai ţinea să trăiască. îl îmbiau cu bunătăţi după care altădată se prăpădea, seminţe de dovleac, covrigi, peşte sărat, căpătat cu mari jertfe. El le zvîrlea pe toate. Cel mai rău semn era că refuza rachiul şi tutunul, ceea ce dovedea cît de adînc era atins. - Nu... lăsaţi-mă, zicea el lînced. Şi da la o parte sticla îmbietoare, ca să se îmbete numai de durere. Bineînţeles toţi îl compătimeau. Ocna întreagă lua parte la nenorocirea lui şi se mîhnea cu el. Dar în fundul inimii lor se bucurau şi răsuflau uşuraţi, gîndindu-se că au scăpat numai cu atît. în locul mîniilor ce se abăteau obişnuit după îndrăcirile adventistului, de data asta se plăteau numai cu birul suferinţei lui Boieru. Orbul urma să-l vegheze şi iar încerca să-i dea curaj. - Mă, acum să te văz dacă eşti om adevărat sau numai un fleac, îmbrobodit... şi nici măcar de o muiere. Auzi! Să te răpui de dorul unui fătălău de iatac boieresc... Şeful îl asculta cu sprincenele încruntate, dar nu zicea nimic. întorcea numai spatele. Cînd ceilalţi se împrăştiau şi rămîneau numai amîndoi, Zahei îi începea altă judecată: - Mă, de ce ai strîns tu grămada aia de cuie, pile, dălţi şi cleşti? Boieru nu răspundea. - Şi pentru cine ţii pitiţi bani, deoparte? - De unde ştii tu că am bani? se răzvrătea acesta. - Cum să nu ştiu... Ai de gînd să-i laşi mult să ruginească acolo? Şi tu, cît ai să putrezeşti ca un stîrv, aici în pat? Mă, pe mine, să am ochi, nu m-ar ţine aici nici un zid cît de gros şi nu m-ar opri nici o uşă cît de zăvorită. - Vii şi tu cu mine? se însufleţi ocnaşul. - Lasă-mă pe mine. Ce să faci cu un orb? Să te vezi tu afară. Trimiţi pe urmă un om al tău, cînd s-o împlini sorocul, să mă treacă la Dervent. Că trebuie mai întîi să-mi găsesc vederile. Boieru cădea pe alte gînduri. Zahei îi deschidea toate zările libertăţii. Rîvnele potolite i se înfiripau iar. Să fugă, să scape, să aibă bani, mulţi bani, să se îmbrace frumos, să petreacă în localuri, să găsească pe Giugiuc. Ba nu, întîi să gîtuiască pe Aneta, şanteza care-1 vînduse. - Dă-mi rachiu, Zahei, facu el deodată, într-o noapte. Dar să ştii că fără tine nu beau. Orbul s-a bucurat ca de cel dintîi mare cîştig şi bîjbîind îi întinse sticla care aştepta neatinsă. 576 INTEGRALA PROZEI LITERARE - Tu întîi, porunci Boieru, şi-i împinse mîna îndărăt. Jumătate şi jumătate: altfel nu mă scol. - Bine, de hatîrul tău şi pentru norocul tău. E păcat de tine. Cum te cheamă pe numele adevărat? -Trică... - Uite, Trică, pentru tine mă spurc iar. Şi sfertui pe nerăsuflate clondirul. Na, aprinde şi o ţigară. Şi orbul pipăi sub pernă unde tovarăşii îi grămădeau şefului porţiile de tutun. - Dacă fumezi şi tu, îl îndatoră ocnaşul... Şi orbul, de hatîrul prieteniei şi din slăbiciunea lui firească, alunecă din nou pe prăvălişul beţiei şi al tutunului, ca să nu se mai oprească. Astfel, pînă la urmă Boieru a învins şi a ieşit deasupra firea lui aventuroasă, dornică de riscuri şi lovituri. Ce e dacă feciorul de casă boierească l-a uitat? Nu uită el că se jurase cu orice chip să fugă din ocnă. Dorul şi ciuda izbutiră să-i învioreze îndrăznelile, să-i aţîţe minţile, să-i sporească vicleniile, ca să găsească mijlocul de scăpare. Prea se lăsase moale pînă acum, cîştigat de lenevirea din ocnă. Gîndul unei faimoase evadări, să se ducă duhul, îl puse pe picioare. Se facu iar ca dinainte, deştept, făţarnic, dosind ura şi răzbunarea, cruzimea şi lăcomia ca pe nişte arme, îndărătul unei mincinoase supuneri şi resemnări. Urechile i se puseră pretutindeni la pîndă, ochii îi scotoceau peste tot, iscusinţele îi vegheau mereu treze. Mai ales ferestrele şi acoperişul dormitoarelor ţinea în necontenită bătaie a gîndurilor. în ocnă chiar, lucrînd, şi le aducea în minte şi le studia în închipuire. Ajunsese să le cerceteze şi noaptea în vis: cîţi paşi pe acoperiş pînă la marginea lui de miază-noapte. Cîţi de acolo, pînă jos, la zidul din afară? Pe urmă cîţi alţii între cele două gherete de santinele din stînga şi din dreapta? Clădirea n-avea pod, ca să nu se poată ascunde nimeni. Pe calea asta nu erau decît două chipuri de fugă: sau să spargă tavanul şi să iasă drept pe acoperiş, sau să folosească fereastra. S-a destăinuit orbului şi prietenilor credincioşi cu care s-au sfătuit. Problema s-a pus serios în studiu, în amănunţimea ei. Şi s-a pornit zi de zi, dar mai ales noapte de noapte, o migală încordată, pătimaşă, care l-a sorbit în ea, facîndu-1 să uite toate necazurile. De cum se culcau ceilalţi, urzitorii loviturii alcătuiau piramida - aşa porecliseră scara de oameni pe care Boieru se urca pînă sus la tavan sau la fereastră, ca să le cerceteze, după ce orbul le descătuşa gleznele. Jos la temelie se aşeza Zahei cu picioarele crăcănate şi spatele rezemat în zid. Pe el se urca Hadîmbul, aşijderi sprijinit de perete şi cu tălpile înfipte în umerii uriaşului. Apoi, slujit de palmele orbului şi ale ţiganului ca de nişte fustei, se căţăra deasupra lor Mănăilă, ciobanul noduros, pe al cărui grumaz de taur se instala Boieru, ajuns la fereastră, unde cerca vergelele gratiei de fier. A fost o jucărie să le scoată şi de fiecare dată să le puie la loc fară să se cunoască. De acolo el prubuluia distanţele. Aici greutatea o facea golul mort dintre fereastră şi streşină: o depărtare, nu în sus, ci drept înainte, lungiş, de aproape doi metri, cu cît adică acoperişul trecea ca pălăria unei ciuperci dincolo de zid. Din acel pimct apoi, ca să atingi buza streşinei, trebuia să te ridici vertical cel puţin un metru. Două drumuri deci tăiate în unghi drept, afară în aer. Ca să le străbaţi ar trebui să pluteşti în văzduh. - Chiar din fereastră, de pe zid, te ridici de-a dreptul sub acoperiş şi te prelingi ca o omidă, afară, pe burta lui, pînă la marginea streaşinei, da plan Hadîmbu. 577 VASILE VOICULESCU - Nu se poate, îl lămurea şeful. N-ai de ce să te prinzi, că e lemn neted. Cum să te tîrăşti şi încă lungit cu pîntecele-n sus pe un tavan? Ar trebui să înfigi în el, din loc în loc, nişte cîrlige ori prinzători... Dar cum să le baţi? Toată partea asta se află afară, drept deasupra curţii cu santinele. - Să vă învăţ eu, se amestecă Zahei. Luăm o scîndură lungă de la pat şi o scoatem afară pe fereastră, cît trebuie. Boieru o încalecă şi alunecă pe ea, pînă sub gingia de tablă. Acolo se ridică, se apucă de margine şi saltă pe acoperiş. în loc să meargă prin văzduh, umblă pe scîndură. Era o idee bună... - Şi la capătul dinăuntru al scîndurei în ce se sprijină? ■ - îl ţinem noi, răspunse Zahei. - Nu aşa! E de-ajuns ca unul din voi să se clatine, scara voastră să se dărîme, iar eu mă trezesc afară să mă prăvălesc peste gărzi. Trebuie altceva. - O leg atunci cu o frînghie, pe care o ţin eu în mîini, aici jos. Aşa poţi să joci şi tontoroiul la capătul cellalt că lemnul nu se mai clinteşte... Planul era bun. Mai ales că scîndură o tragi şi o pui la loc, nu rămîne urmă de fugă. Despre fugar se poate crede că s-a zvîrlit în vreun puţ din mină. Pînă să-l caute e departe. S-a trecut şi la cercetarea celuilalt mijloc, la întîia vedere mai lesnicios: o spărtură în tavan. Scara de oameni era gata, unelte se găseau, dintr-o lovitură Boieru era sus pe acoperiş. Dar trebuia lucrat aşa de repede încît operaţia să se săvîrşească şi omul să fugă în aceeaşi noapte. A doua zi la inspecţie gaura se vede. N-au material s-o cîrpească. Ar cădea pedepse grele pe întregul detaşament, urmele evadatului s-ar lua numaidecît. Complicaţii mari, de care era mai bine să se ferească. Vremea trecea şi dezbaterile înfrigurate îi umpleau de viaţă. Se întorseseră la planul dintîi. De unde frînghie atît de lungă, de la fereastră pînă jos în mîinile orbului? Şerbotă sări şi el în ajutor cu meşteşugurile lui diavoleşti, deşi nu le da decît anevoie pe faţă. - Staţi mă, să-mi întreb şi eu prietenii... Ceru o bucăţică de pîine, o aşchie de came friptă şi le cuibări în dosul butoiului cu apă. Acolo, stînd greceşte, le-a boscorodit, le-a afierosit, a şoşo-tit, a chemat trei nopţi de-a rîndul, la cîteştrele străji ale fiecăruia, ceea ce în totul a împlinit nouă vrăji. Chiar din a doua noapte a început să se audă un rîcîit uşor, depărtat. Pe urmă a sporit, s-a apropiat. în a patra, ronţăitura s-a desluşit la temelia clădirii din colţul unde pîndea solomonarul. Şi numaidecît un şobolan sur, mare cît un motănaş, şi-a scobit gaură şi a ieşit la stăpînă-său. Ăsta l-a luat în mînă, l-a mîngîiat, a vorbit cu el, i-a dat de mîncare şi l-a înfaţişat tovarăşilor. Spăi-mîntaţi ca nişte copii, ocnaşii fugeau ca de ducă-se pe pustii. - Staţi mă, că ăsta e omul meu. Nu vă face nimic, decît slujba pe care i-o cerem. Şi îi neteza blana cenuşie. - Mă, eu pot să-l trimet unde vreţi voi şi nesimţit mi-aduce răspuns. Repede tovarăşii s-au obişnuit cu jivina, care venea în fiecare seară la mîncare, vorbă bună şi răsfăţ. - Cum îl cheamă? întrebă cineva. Şobolanul, ca şi cum ar fi priceput, întoarse botul spre el şi chiţăi. - Vezi, ţi-a răspuns, spuse stăpînă-su, îl cheamă Chiţoi. 578 INTEGRALA PROZEI LITERARE Oamenii se priviră lung şi se înfiorară. - Să nu credeţi voi, urmă vraciul, că ăsta e o vietate de rînd. E împărat, acolo, la ei. Eu nu-i poruncesc. II rog numai. Şi îl luă iar pe grumaz, de unde guzganul i se strecura în sîn. Ocnaşii mai în glumă, mai în serios l-au însărcinat să le aducă veşti despre santinele, să spioneze unde ţine ascunşi banii Sperie-Peşte, de unde pot fura frînghie. Dihania plecă îndată. La întoarcere se urca pe umărul lui Şerbotă, se ridica în două lăbuţe, pînă la urechea lui, imde el ştie ce-i şoptea. Şi solomonarul le tălmăcea ascultătorilor. Ocnaşii căscau toată seara gura la amîn-doi. Nu se mai putea pune la cale nimic. - Mă, îi opri scurt Boieru. Astea sînt drăcovenii fară nici un folos. Poate să ne spuie jivina asta cum şi pe unde să fugim? întreabă-1 ce drum a străbătut şi unde duce gaura lui? Dacă nu ne scoate şi pe noi pe-acolo, atunci nu e drac adevărat, ci numai un şoarece descîntat de tine, ca la panorămi. Am văzut eu multe de astea şi chiar mai dihai încă. Unul, la Galaţi, înhăma puricii la un poştalion scobit dintr-o sămînţă de cînepă. - Tot grozav ai rămas, Boierule, dar o să vezi în curînd pe dracu, îl înfruntă Şerbotă, şi guzganul nu se mai arătă. Oamenilor le păru rău, ca de o petrecere stricată şi-l cereau mereu. Dar îmblînzitorul nu s-a mai învoit. Ba încă a astupat gaura cu un bulgăre de sare. * între timp veni, pentru o expoziţie în străinătate, comanda unui bloc uriaş de sare, care să ducă peste hotare faimă despre avuţiile ţării. Ocna trebuia să-l dea gata în termen scurt. Se cerea un cub perfect de patru metri lungime, pe patru lăţime şi tot pe atît înălţime. Plasat ca un monolit în centrul pavilionului, el avea să fie miezul uimirilor. Directorul ocnii s-a speriat. A cerut sfatul subalternilor pricepuţi în meserie. Conducătorul minei, corcitură de inginer, şi-a luat răspunderea că-1 execută. A cerut numai să i se instaleze o linie Decovil în mină. Directorul s-a înfuriat. - De unde să-ţi aduc eu drăcovenia asta nouă? Trebuie să refuzăm. - Nu e nici o greutate, îl linişti slujbaşul. E vorba doar de cîţiva metri de şină îngustă, nişte traverse şi vreo cinci vagonete speciale. Dacă ministerul ni le trimete, treaba se face. Avem cu ce-1 căra pînă la vîrtej. - Şi vîrtejul? Cum o să-l ţie? - îl înzestrăm cu o macara nouă, punem cîrlige de oţel, întărim piedicile. N-aveţi nici o grijă de asta. S-a cerut şi s-a primit încuviinţare pentru instalarea noului mijloc de cărăuşie care revoluţiona ocna. Se vorbea şi despre lumină electrică, dar s-a amînat. Condamnaţii au întîmpinat cu bunăvoinţă şi comanda blocului năstruşnic şi cărucioarele de oţel. Nădăjduiau că în dîrdora şi forfota instalării să se ivească prilejuri de evadare. N-a fost însă aşa. Şinele şi traversele, vagonete-le-platfonnă au fost aduse gata şi coborîte cu hîrzobul. în ocnă nu s-a amestecat nici un strein. Tot în sarcina lor a căzut întinsul, aşezatul, bulonatul drumuleţului de fier, precum şi toate celelalte lucrări. 579 VASILE VOICULESCU Au trecut apoi la tăiatul unei nămestii de sare cum nu se mai pomenise. Boieru sări cel dintîi şi cel mai cu îndemn la lucru. S-a adoptat planul lui ingenios. Au ales peretele cel mai neted şi mai curat, de pură sare gemă, pe faţa căruia s-a măsurat şi delimitat forma viitorului monolit. Apoi s-a pornit la desfacerea lui din restul muntelui. S-a început cu faţa de jos, cu baza; tăiată încetul cu încetul în adîncimea peretelui la o înălţime de pămînt cît înălţimea vagonetelor. Aşa că, pe măsură ce se scobea sub bloc, pe aceeaşi măsură se vîrau sub el în perete vagonetele-plat-forme, pe care monstrul să se găsească gata aşezat, să nu cază cu toată greutatea lui. Totodată pe platforme se întinseseră odgoanele de oţel care să treacă de la început sub namilă şi să le apuce sub ea. Pe urmă ar fi fost cu neputinţă de clintit. Socoteala era bună: cînd cubul va fi în întregime degajat din masa muntelui, el se va afla fară nici o sforţare omenească urcat gata şi aşezat pe cărătoarele de oţel. Repede s-a trecut la dezgrădinirea lui şi pe cele trei laturi deodată. Oamenii săpau urcaţi pe schele şi-l izolau din masivul muntelui şi pe dreapta şi pe stînga şi sus. După ce au întrecut distanţa de patru metri, s-au întors în spatele blocului şi l-au desfăcut în întregime de restul masivului. Cubul se găsea acum fară nici o caznă, întreg, sus pe platformă, legat strîns, încopciat ca într-o colivie de opt frînghii de oţel înnodate şi cetluite împrejurul lui. Cu mari opinteli apoi l-au clintit din loc pînă-n mijlocul ocnei. Pentru asta, au tras, au împins, din faţă, din spate, pe laturi, toţi cei mai bine de o sută de oameni; dar l-au urnit. Atunci s-a cunoscut voinicia orbului şi folosul şinelor de fier. Se îndeplinise astfel întocmai porunca. Mulţumirea îi făcea pe toţi să uite că muncise zi-noapte far’ de răgaz. Şi erau mîndri de înfăptuirea blocului. Directorul în persoană coborî să vadă minunea. Hiritisi slujbaşii, mulţumi ocnaşilor, distinse cu o laudă pe Boieru, care lucrase cu o ardoare neînţeleasă. Nu se mai gîndea la fugă, nu mai vorbea de evadare pe fereastră. Fusese împătimit numai şi numai de izbîndirea blocului. Bineînţeles, uriaşul cub era măreţ, însă brut, din topor. Ambiţia directorului se aprinse. - Domnilor, zise el, să-l dăm şlefuit gata. Să strălucească, şi rîse cu gîndul la o decoraţie, ca un diamant. - Eu aş spune, îndrăzni Boieru, să săpăm pe toate feţele stema ţării, numele domnului director şi al ocnei. - Cine poate s-o facă? întrebă acesta cîştigat. - Avem pe Maghereanu... Cioplitor mare. Face şi chipuri. - Daţi-i scule. Să pornească numaidecît. Avem zor. - Are să fie nevoie să muncim şi noaptea, întîmpină Boieru. - Desigur, cu paza lîngă voi. Şi altfel se apucară acum de sclivisitul uriaşului bolovan, lustruindu-1 pe toate feţele ca o oglindă, afară de cea nevăzută, pe care se rezema. Suplimentul ăsta de treabă migăloasă supără pe ceilalţi. Boieru îi scuti şi alese numai cîţiva, cu care alcătui o echipă de noapte, în frunte cu Alexandru, să ducă la bun sfîrşit isprava. Şeful era nespus de vesel, ochii sub genele albe de sare îi luceau cu bucurie. Se pomenea rîzînd singur şi frecîndu-şi mîinile. - Brava mă, îi lăuda el. Bună treabă făcurăm. Dar mai avem una şi mai bună. 580 INTEGRALA PROZEI LITERARE într-o noapte chemă pe Alexandru şi pe ceilalţi ortaci credincioşi şi le împărtăşi în taină planul de evadare, încolţit în mintea lui chiar de cînd primise comanda blocului. - Nici lui dracu n-are să-i treacă prin minte să ne bănuiască, se îngîmfa el. Era simplu. Mînza şi cu ceilalţi, sub cuvînt că faţuiesc colosul şi-l înfloresc cu stemele ţării, au să scobească, neobservaţi de paznicii care moţăiau la ieşire, au să scobească în faţa de deasupra o gaură, o scobitură adîncă, lungă, şi lată cît să încapă un om voinic, cum este el. Deasupra, Mînza potriveşte, ca un capac bine aşezat, cu răsuflători în el, pajera ţării. - Şi? facu Alexandru cu gura căscată. - Şi acolo mă ascund eu, cînd o să-l porniţi spre hîrzob. Tu înşurubezi capacul peste mine. Nu se bagă de seamă lipsa mea cîteva ceasuri. La nevoie spuneţi că mi-a căzut un bolovan peste picior şi m-am tras în fund să mă oblojesc. Rîse înfundat. - Şi pe urmă? gîfîiră tovarăşii. - Pe urmă? stau pitit în scorbură. Şi ce-o fi nămestiei ăştia de sare, mi-o fi şi mie. Ies o dată cu el afară din ocnă. N-am să ajung pînă la Paris, unde merge el. Aştept numai pîn’ ce pleacă toţi, fac un vînt capacului. Şi s-auzim de bine. Mai mult nu ştiu ce să vă spun. Decît că nu vă uit. * Cînd a fost gata dichisit, din nou suta de oameni s-a înhămat şi a împins diamantul năzdrăvan pînă sub vîrtej. Acolo matahala a fost legată şi ferecată cu alte întreite rînduri de odgoane, de cîrligele vîrtejului, controlat şi întărit la rîndul lui cu trei lanţuri noi şi alte îmbunătăţiri aduse macaralei. Încet-încet, scîrţîind, blocul, scăpărător în lumina ce juca în gîtlejul ocnei, începu să se ridice, sus, tot mai sus. Oamenii, adunaţi grămadă sub el, îl priveau cum se clatină uşor. Iată-1 ajuns la jumătate drum, sosit la trei sferturi... Acum aproape de gura albastră... Deodată nămestia se şoldi, scăpă dintr-o parte, se desfăcu din odgoane şi, ca un bolid nă-praznic, veni vîjîind, bufni cu trăsnet groaznic în pardoseala ocnei, o cutremură cu urlete înmiite, zbucnite prin toate cotloanele şi se prefăcu în bucăţi. Gloata fugise îngrozită. Dar el tot apucă să zobească pe Alexandru împreună cu ceilalţi tovarăşi care ajutaseră la evadare şi însoţeau pe Boieru cu ochii şi sufletele înălţate în sus, către libertate. Cînd s-au adunat sfarîmăturile şi s-au socotit victimele, s-a găsit şi trupul lui Boieru, cu creierii şi sîngele împrăştiate în toate părţile. Cum nu se ştia nimic despre încercarea lui, l-au crezut şi pe el prins ca şi ceilalţi, jos sub spăimîntătoarea catastrofa. Şi taina i-a rămas nepătrunsă. * După pieirea lui Boieru ocna a rămas o adevărată vădană pustie. Nimeni nu i-a mai putut da nervul şi autoritatea la care o ridicase el. Obştea condamnaţilor se destrăma, întocmirile ei băştinaşe, pravila originală scrisă pe tablele de sare ale adîncului se ştergeau. Fiecare se purta după 581 VASILE VOICULESCU capul său. Şi administraţia atît aştepta ca să-i strivească şi mai mult, sub asprimile ei de stăpînă absolută. în privinţa asta, Boieru fusese un ocnaş mare, care nu lăsa după el sămînţă. Nici Sperie-Peşte, nici Gagiul, mai puţin alţii perindaţi după ei n-au fost în stare să-l înlocuiască. Toţi nişte lingăi mişei, cutre slabe, care tremurau şi-şi vindeau soţii. Nimeni n-a mai ajuns să întrupeze ocna în tot ce avea viu, dîrz şi nestins omenesc în ea. Să-i închege rîvnele subterane, scoase măcar la lumina unei curţi de temniţă şi aduse în soboarele unor dormitoare veşnic înnoptate. Cel care a simţit măcar la început pierderea a fost orbul. Pe urmă uită şi el... Se petrecură schimbări repezi şi din ce în ce mai rele. Trei directori, unul după altul, se înlocuiră la cîrma ocnei, nişte bieţi nepricepuţi codoşi politici, trimişi pentru cît mai grabnică pricopseală. în laşitatea şi josnicia obştească ce se dezlănţui între ocnaşii şi mai înrăiţi, împietrirea lui Zahei se închegă la loc. Nesimţirea îl încărca iar ca o grăsime. Nici n-a cercat să se amestece. De altfel mişeii l-au dat numaidecît în lături, ca să stăpînească ei în voie. O molimă cu urinare de sînge pricinuită de mîncare stricată seceră pe mulţi din vechii tovarăşi: Popa Ţurcă, Şerbotă, Gingirliu luară calea gropilor. Orbul, rămas singur, se ţinea cu îndărătnicie tot mai tăcut şi mai răznit. Ajunsese din nou un netrebnic, zvîrlit şi pustiu... Stăruia numai atît, să i se dea porţia de rachiu şi, ajutat de beţie, se năruia fără nici un fel de aşteptare în ştergerea de sine. Vremea pentru el nu mai curse, zile, luni, ani, ci se slei şi-l împotmoli, mocirlă, locului. Căzuse iar la fund ca un înecat cu o piatră de gît. Cincisprezece ani ori cincisprezece clipe, pentru un mort e totuna. Pe Zahei îl înghiţise groapa ocnii şi-l putrezise. Destrămarea, săvîrşită la început încet, se pomi apoi din ce în ce mai repede. Întîi s-au topit ţesuturile gingaşe, proaspăt zămislite la simţurile lui subţiate de orbire. Tot ce cu migală deprinsese pielea şi cu sîrguinţă îi agonisise carnea întunecată, înălţată la rangul de retină, tot ce-i luminase lăuntric auzul şi-i descoperise nou mirosul, puţina şi plăpînda simţire odrăslită pe rădăcinile unui suflet plămădit de orbenie, s-a stricat şi risipit ca o spumă. Experienţa ce-i deschisese cu trudă altfel de ochi în vîrful degetelor şi-i abătuse cărările vederii în găoacele urechilor se facu cenuşă. Lumea plăsmuită a doua oară şi strămutată înlăuntrul lui, zămislitoarea tainicei cunoştinţe de sine şi de alţii, s-a prefăcut în gunoi. Cîştigul dobîndit în pofida beznei, răbdarea, aşteptarea, nădejdea dîrză, mugurii de prietenie, îi mîncară viermii gropilor. Pînă şi soarele, apa şi vîntul, pămîntul şi cerul putreziseră în stîrvul amintirilor lui în-mormîntate. Cînd, fară ştirea lui, s-a împlinit sorocul uitat şi l-au scos din groapă ca să-l zvîrle pe poarta temniţei afară, orbului îi rămăsese numai osemintele instinctelor, scheletul firii lui sălbatice, ciolanele tari ale urii şi ale răzbunării. Sprijinit pe ele, i s-a dat drumul să pornească în lume... Dar el nu mai avea lume. Singur, încotro s-o apuce? A stat năuc, o vreme, dincolo de zidurile albe, izgonit parcă din paradis. N-a simţit lumina, nu l-au dezmorţit adierile văzduhului slobod. Nu l-a dezmeticit nemărginirea în care intra. Dimpotrivă. îl încurcau. 582 INTEGRALA PROZEI LITERARE S-a culcat pe o grămadă de pietre şi a adormit... Un paznic care-1 cunoştea s-a îndurat să-l ia la el, o zi, două. Nu-1 putea ţine mai mult: trebuia mîncare, băutură, tutun. Zahei a cerut să-l treacă la vîrtej, în locul unui cal obosit. Asta, pînă şi-o găsi tovarăş să pornească mai departe. Administraţia, filantroapă, nici n-a vrut măcar să audă de o asemenea grozavă neomenie. Ocrotitorul s-a gîndit atunci să-l trimeată în satul său, unde avea gospodărie. Era toamnă tîrziu. Se făcuse belşug de prune şi struguri. începuse să umble povama. Era acolo acasă nevoie de braţe care să ajute la umplerea cazanului de borhot pentru fabricarea ţuicii. Nevasta singură cu copii mici nu mai prididea. 583 VASILE VOICULESCU Partea a IlI-a Rătăcirile — Limanul Şi orbul, înţolit iar cu hainele făcute de Panteră, luă drumul către dealuri... Şi ajunse astfel povamagiu. A deprins uşor meşteşugul. învăţă fară greş să se mişte de la tocitorile înşirate în curte, vase largi de lemn unde fermentau prunele, pînă la şandramaua velniţei, la cotlonul cu cazanul de aramă sub care ardea neîntrerupt focul. După cîteva zile facea treaba singur. Ieşea, umplea hîrdăul cu zeama spumoasă şi înţepătoare de borhot şi-n loc să-l ia în parîngă cu altcineva, îl ridica în braţe ca pe un cofaiel şi-l ducea ţintă la alambic unde-1 răsturna. Punea capacul, îl lipea de jur-îm-prejur cu mămăligă şi pornea, cum se zice, cazanul. încerca apa din ţevier, vasul prin care trec de se răcoresc ţevile şi o schimba cînd se încălzea prea mult. Tăia butuci cu fierăstrăul, potrivea focul şi aştepta. Apoi se aşeza în spate, şi se aţinea la ciuciurele prin care curgea ţuica în curgător, un fel de botă mare de lemn. Aici încerca mereu rachiul, cu bărdăcuţe, strîngea de o parte fruntea, de alta poscedea. Cînd ajungea aproape la apă chioară, oprea cazanul. Adică potolea focul, ridica încet capacul şi descărca; scotea borhotul fiert şi-l arunca afară într-o groapă, la porci. Şi o lua de la capăt. Aşa zi-noapte, toată toamna şi iama, căci nu mai era altă povarnă în sat şi lumea îşi aducea aici prunele, boştina şi drojdiile de vin să le prefacă. Orbul se dovedi astfel nepreţuit. Atît numai, dacă nu s-ar fi îmbătat. Dar şi beat îşi vedea de treburi, să fi avut doar cineva grijă să-l scoale la soroacele schimbărilor. Pentru asta se rînduiau copiii. Zahei trecu toată vremea în povarnă. N-avu nici răgaz, nici prilej să simtă vreo înnoire, să dea o răsuflare fiinţei lui. Din înăbuşeala şi ostenelile ocnei intrase de-a dreptul cu nasul în aburii tari de spirt şi-n ameţeala velniţei. Viscolul ori lapoviţa de afară, gerul vrăjmaş, nu-i dădeau ghes cu nimic. E drept că femeia, mulţumită, avea cîte-o vorbă bună, îl îngrijea din ale mîncării - băutura şi-o lua cu voie de la el - fară să mai aştepte. Dar el, omul viu şi trăitor, tot în împietrire şi în întunecare zăcea. Nu scotea un cuvînt, chiar prididit cu rachiu. Din cînd în cînd se adunau rude de-ale gospodinei să guste ţuica, veneau săteni cu borhotul la fabricat şi încercau să intre în vorbă cu el. Nu era chip. Oamenii se mulţumeau să se uite cum se joacă cu hîrdaiele şi butucii. în primăvară s-a sfîrşit şi cu povama. Orbul, scăpat de cazan, a început să stea pe afară, în soare şi vînt. Nu mai avea treabă potrivită pentru el şi colinda posomorit ograda. Mirosea a flori de zarzăr şi prun. Pe urmă prinse a creşte umbra pomilor o dată cu frunzele. Pielea lui se deştepta ca dintr-un somn adînc. în auz îi zumzuiră albine, îi ciripiră păsări. Oamenii ieşeau la munci, la arat, la semănat, hăuind... Copiii plecau cu vitele la păscut şi se întorceau seara mirosind a iarbă crudă... 584 INTEGRALA PROZEI LITERARE El rămînea pe loc cu găinile care cotcodăceau pînă-i împuiau urechile. Femeia îl îngăduia. Prea se dovedise bun şi muncitor, cît zece argaţi. La toamnă avea să-i vie iar rîndul să plătească cu vîrf şi îndesat în povarnă şederea de acum. De altminteri, nu cerea nimic decît rachiu, care i se da cu porţia. L-au pus, spre marea lui mulţumire, la ghilit pînză pe marginea unei gîrle din apropiere. Cufundat în apă, spăla, freca, bătea trîmbele de pietre şi le întindea, ajutat de ţîncii satului, la soare. Acolo, amintirile prinseră iar a licări în el, şi-l mai îmblînziră. Suferea acum în preajma lui copiii, mîngîia cîinii, punea capcane de prins peşte. Lumina, miresmele, adierile calde scormoneau în el fară încetare, ca în-tr-o humă din care să încolţească vechile seminţe. Somnul, afară, în nopţile slobode, sub pomii din grădină îl întrema. Dimineaţa în zori se ducea la gîrlă, se scălda şi se ţinea tot timpul curat. Vedeau toţi cum se schimba... şi găseau de cuviinţă că trebuie păstrat, nu numai din milă, ci şi de interes. Era un noroc pentru gospodărie: afară de buhăiala pricinuită de beţie, se îndreptase iar. Nu mai era bărbatul chipeş de altădată. îi căzuse părul, dinţii i se ştirbiseră, obrajii îi atîmau ofiliţi. Dar era tot drept, înalt şi voinic să fringă fierul în mîini. A venit şi paznicul acasă în concediu şi s-a sfătuit cu nevastă-sa să-l oprească acolo cu orice chip. Cel mai nimerit era să-l însoare: gospodina avea o soră vădană, cu niţică avere, ce se cerea chivernisită. Se cuvenea pentru asta bărbat harnic şi liniştit. Zahei era nu se putea mai potrivit. Cînd i s-a pomenit de însurătoare, o undă de amintire ţîşnită din fund i-a adus deodată dinainte pe Costea bulgarul, pe Mita, dragostea din grădina lui Lagradora şi l-a cutremurat lăuntric tot. Dar n-a arătat nimic... Arămas neclintit. - Nu mă-nsor! a spus scurt. Întîi trebuie să-mi găsesc vederile şi să isprăvesc cu răfuielile. Şi vechile rîvne cu arzimea lor după vedere se scorniră în el nebune. Gazdele nu s-au lăsat. L-au ispitit, l-au silit cu blîndeţe, cu făgăduieli să se destăinuiască. El a trebuit, măcar cît de puţin, să povestească despre păţania lui şi mai ales despre legămîn-tul ce făcuse să ajungă la schitul Derventului. - Unde se află asta? îl întrebară ei. - Lîngă Silistra... Acum se schimbase socoteala şi era uşor de mers acolo. Războiul cel mare ne adusese zestre de sînge - Cadrilaterul. Puteai trece, pe la Călăraşi, Dunărea în voie, fară nk;i o oprelişte, nu mai trebuia paşaport. Dar cine să-l ducă? S-a hotărît să-l poarte chiar vădana, viitoarea nevastă, pe socoteala ei, care, mai mult, vrea să-l ia acasă, să trăiască împreună înainte de cununie. Dar Zahei s-a scuturat ca de friguri şi n-a primit. S-a oprit însă de la băutură şi tutun... Şi asta singur de la el. Nici căruţa, nici trenul nu l-au scos din muţenie. Tot drumul n-a pus farîmă de mîncare, nici strop de apă în gură. Mergea grav, adîncit, concentrat în el, ca la împărtăşanie. Cînd a ajuns pe malul Dunării, la Călăraşi, şi a tras în piept boarea de apă năvalnică, Zahei a oftat puternic şi şi-a făcut o cruce. Bacul i-a trecut dincolo. Tot timpul cît a plutit, plecat peste marginea vasului, a ţinut mîna în apele care-1 crescuseră, să i-o mîngîie. Nu s-a oprit nicăieri... La Dervent au ajuns seara. Cerul înflăcărat ardea de soarele ce asfinţea în aburii bălţilor, într-o linişte şi o singură- 585 VASILE VOICULESCU tate de pustiu. S-au învîrtit, au bîjbîit: mănăstirea nicăieri. în locul ei jale şi prăpăd. Focul marilor bătălii bîntuise ţărmul pîrjolind şi răzînd totul. Pe locul bisericii şi al chiliilor, într-o vraişte sinistră de cîmp ars, o movilă înaltă de moloz şi cărămizi, sub care pierise îngropată crucea tămăduitoare. Nici ţipenie de popă ori călugăr... Nici urmă de om. S-au ridicat doar cîteva păsări sălbatice, care i-au privit bănuitoare. Orbul, lîngă muierea care aprindea lumînări, a plîns, s-a bătut cu capul de ruinele peste mormanul cărora căzuse, a aşteptat liniştit, o noapte, două, zadarnic... N-a ţîşnit măcar o singură scînteie, din fundul orbeniei lui. Nimic. Se sfîrşise. După trei zile de crîncenă zbătaie a fugit, gonit de foame şi mai ales de setea după rachiu şi tutun. Mişcată de deznădejdea lui, femeia i-a mărturisit cinstit că, cu ochi sau fară, ei îi este totuna, şi se mulţumea cu el aşa cum se găseşte. Numai să se întoarcă degrabă acasă. Zahei n-a spus nimic. S-a lăsat dus înapoi de mînă ca un copil. Cînd au ajuns la malul fluviului era dimineaţă. Piepţii undelor umflate albeau cu sclipiri de răsărit în ei. Trăgea un vînt uşor din larg, cu iz umed şi răcoros de ierburi înflorite prin ostroave, învrîstat cu miros de peşte şi catran cu care se călfatuiau luntrile înşirate pe ţărm. Zahei a cerut să-l scoată ceva mai departe şi mai la deal de vadul unde se încărcau călătorii, ca să se spele. Acolo a cercat întîi şi a întrebat apa cu piciorul, apoi repede şi-a zvîrlit straiele de pe el şi s-a aruncat ca un nebun drept în valuri. însoţitoarea nu şi-a dat bine seama ce face. Pe urmă s-a spăimîntat şi a început să strige uitîndu-se cu groază după el, cum se duce la vale şi se scufundă. Au alergat barcagiii, pescarii, pontonierii. Zahei nu se mai vedea. Toţi credeau că s-a înecat şi nu ştiau încotro să sară, ca să-l caute. Femeia se bocea. După cîtăva vreme, capul orbului se ivi, dincolo de un sfert bun al Dunării, pe sub noianele căreia îşi spintecase cărare ca un morun uriaş. Apoi începu să calce apa, s-o bată şi s-o taie cînd voiniceşte, cînd marinăreşte, aci plută sau pe spate, aci într-o dungă. Privitorii căscau gura şi se minunau. De cînd îşi pierduse vederile, orbul îşi găsea acum întîia desfatare şi nu se mai sătura. Se azvîrlise în adîncuri cu gîndul că dacă nu va mai putea să le biruie, mai bine să se înece. Era încercarea cea mare la care ţinuse să se supuie, înainte de a mai primi viaţa, acum cînd prăpădise şi ultima nădejde de vindecare. Şi iată că apele credincioase nu-1 uitaseră: îl primesc bucuroase ca pe fătul lor, îl spală bine de păcate, îl leagănă în braţele lor puternice şi-l mîngîie, în loc să-l înghită ca pe un nemernic, înotătorul auzea cum ele îi dau iar gust şi îndemn la viaţă. Zahei, ajuns la jumătatea fluviului, abia se mai zărea. De acolo înainte, el nu se mai lăsă, ca într-o joacă, pe sforul curentului, ci începu să lupte împotrivă, răsuflînd larg, cu capul cînd în unde, cînd smucit afară, după aer, împroşcînd din gură şuroaiele de apă ce prindea în fiecare afundare. Vreo cîţiva pescari se luară cu bărcile după el, purtîndu-i mereu şi hainele dincolo, unde Zahei ieşise biruitor. - N-au vrut apele să mor, spuse el liniştit. Şi ceru mîncare. Oamenii, plini de admiraţie, i-au dat de toate. El s-a rugat să-l ducă pînă la Brăila, cu o barcă, şi să-l lase acolo. S-au învoit pe o nimica toată şi a doua zi seara punea piciorul pe cheiul mult rîvnit. De acum el cîrmui femeia care-1 purta de mînă pe meleagurile unde-şi vînturase toată 586 INTEGRALA PROZEI LITERARE copilăria şi tinereţea lui sturloibate. Pentru noapte a dibuit un cotlon în malul cu iarbă, unde a dormit împărăteşte cu plescăitul apelor cîntîndu-i în ureche. A doua zi a pornit în căutarea lui Stavarache care-1 orbise. Dar marginile Brăilei fuseseră şi ele devastate şi arse de ruşi în retragere. N-a mai găsit nici urmă de han şi de grec. Orbul a înjurat şi s-a potolit. A făcut apoi cu ocoluri un fel de pelerinaj pe uliţele bătute odinioară la vechile localuri unde chefuise. Află numaidecît pe Nae Varză-Acră, vestitul hangiu şi contrabandist, unde se mînca cel mai vestit ghiveci de morun şi se bea Odobeşti adevărat, în tejgheaua căruia el vărsase pe vremuri, la beţie, sumedenie de bani. Ăstuia îi mersese bine şi după război, clădise acareturi noi şi-şi lărgise negustoria. Nae, cum îl văzu îl cunoscu, cine putea să-l uite, şi se bucura cu glas înalt. Auzise povestea orbului şi-l aşteptase - zicea el - să se ivească de pe o zi pe alta, măcar aşa orb. Cum putuse să părăsească atît amar de vreme Brăila lor scumpă? Zahei n-a vorbit multe. îi era sete. S-a aşezat la masă şi a cerut rachiu. S-au adunat repede -ca muştele - cunoscuţi şi necunoscuţi, chemaţi de cîrciumar, ademeniţi de pleaşca unei beţii pe gratis... înconjurat de prieteni, acolo, în Brăila lui de odinioară, atins de suflul tinereţii la care se întorcea parcă, orbul prinse limbă. - Mă, spunea el aprins, comandînd alt rînd, - mă, după Dervent n-am ştiut ce să mă fac. Ziceam aşa, să mă omor. Dar pe urmă m-am gîndit să mă sfătuiesc cu mama mea Dunărea. Şi m-am zvîrlit în apele cu care am stat de vorbă. - Şi ce ţi-au spus? îl îndemnau la spovedanie ascultătorii bucuroşi să se lungească cheful. - Să nu fiu prost, să mă pui pe trai, că de-aia mi s-a dat. Nae, mai adă mă, ce dracu! că acum mă duc jos şi vin cu butoiul în braţe. Măi, voi să nu credeţi că eu uit ceva, adaogă el. Am scos din cap Derventul şi pe Stavarache. Mai mi-a rămas unul (şi se gîndea la Lagradora). Dar ocna o port cu mine, oriunde m-aş duce. Şi nu mi-o umpli tu, mă Varză-Acră, cu tot vinul şi rachiul din pivniţile tale. Şi-a încleştat apoi fălcile să nu mai vorbească. S-a încins un chiolhan cu lăutari pînă ce muierea care plătea din porunca lui Zahei a isprăvit toţi banii şi a început a plînge. La socoteală, peste ce cheltuise, orbul a mai rămas dator cîrciumarului o groază de parale. S-a făgăduit să i se răspunză neîntîrziat. Lumea s-a risipit, el s-a culcat în prăvălie jos. Tîrziu, cînd s-a trezit, n-a vrut să audă de jălaniile femeii. I-a poruncit numai să-l ducă la Dunăre. Acolo s-a scăldat, a înotat îndelung, pînă s-a răcorit şi s-a dezmeticit bine şi a pornit iar în oraş, în căutarea vechilor legături şi cunoştinţe. însoţitoarea îl asculta cîrmind cînd la dreapta, cînd la stînga, pînă în Uliţa Fetelor, uliţa tractirelor, care, ca prin minune, rămăsese neatinsă. Aici Zahei a tras drept la casa unde lucra odinioară Brînduşa, care avusese mare cîrlig la el - pentru care altădată făcuse în fiecare săptămînă bătăi de se cutremura mahalaua. Şi ăştiia îi priise războiul. Se chivernisise bine şi acum, ajunsă patroană, ea ţinea salonul cu fete, răscumpărat de la bătrîna Miţa Lacherdă în schimbul întreţinerii pînă la moarte. Pentru asta, pe ţaţa o mutase ca pe o cinstită pensionară într-o odaie din fund şi o îngrijea ca pe o mamă. Brînduşa l-a cunoscut numaidecît şi l-a primit cu dragoste. Orbul n-a văzut ce başordină i-a ieşit înainte, în locul căpriţei de atunci. Ei i-a mărturisit că a rămas fară leţcaie şi i-a cerut cu îm- 587 VASILE VOICULESCU prumut măcar atît cît îi trebuie însoţitoarei de cheltuială să ajungă înapoi acasă. Acolo face rost de bani şi se întoarce să plătească datoria şi să-l ia şi pe el. Impresionabilă şi sentimentală, ca mai toate de teapa ei, ea a scos şi i-a dat fară să se codească. Muierea a luat banii şi dusă a fost: nu s-a mai întors. Nici Zahei n-o aştepta. Deocamdată l-a oprit Brînduşa la ea. în concurenţa dintre bordeie, codoaşele pizmaşe trimiteau seara fel de fel de derbedei să-i tulbure salonul, să-i sperie fetele şi să-i alunge clienţii. Craiul ei de acum, Gioni, un filfizon sclivisit, cioflingar ahtiat numai după haine şi cravate frumoase, nu îndrăznea să se ia la bătaie cu ei. Cum se-nnopta el o ştergea şi se afunda prin cîr-ciumi şi cafenele, unde toca la băutură şi cărţi banii smulşi prostituatei cînd cu mîngîieri, cînd cu ameninţări. Zahei pica tocmai bine. Ea plănui să-l aciuieze un fel de paznic al casei, de care bătăuşii să nu mai îndrăznească să se apropie. Cu cît o rod haimanalele înnădite de Gioni, zicînd c-o apără, ea întreţine pe Zahei. îl ştia neînfricat şi mai cu seamă voinic să puie jos douăzeci deodată. Mardeiaşii bătrîni îl mai ţineau încă minte. învoiala se încheie repede. - Am să te pun cu mama Miţa împreună. Liniştită şi îndatoritoare, ea o să te ajute la spălat, la mîncare şi o să vă ţineţi amîndoi de urît. Odaia e încăpătoare... îţi aşez un pat. - N-am nevoie, mă culc pe jos, se mulţumi orbul. - Ziua toată eşti liber, urmă ea, ciuntindu-i o porţie din hrană. Poţi să munceşti în port, ori să dai ajutor cuiva la cărat. Scoţi o mîncare, un ban de băutură şi tutun. Seara te întorci şi stai în curte sau, pe vremea rea, într-un colţ, pe sala salonului, pînă seara tîrziu, cînd se potolesc muşterii şi se astîmpără scandalagiii. Ţi-oi da ceva să mănînci şi intri la culcare. Te scoli a doua zi cînd pofteşti. El a primit şi a intrat de îndată în slujbă. Fetele l-au zărit doar. Stăpîna le-a oprit să stea de vorbă cu el... Se gîndea la Zahei cel de demult şi-i era teamă să nu-i scoată una, două din minţi. Întîia noapte de caraulă a trecut liniştită. Orbul, condus chiar de Brînduşa, a pipăit zidul pînă la cămăruţa Miţei Lacherdă, unde intră la culcare. Bătrîna n-a zis nimic. Dar după un ceas, el, bîjbîind uşa, se năpusti afară. Nu putuse suferi mai mult izul ce împrăştia, deşi ascunse, anume părţi ale trupului Miţii, miros oarecum asemănător în rău, dar mult mai tare, cu al peştelui de la care îşi trăgea porecla. A doua zi, gazda l-a găsit trîntit peste nişte scînduri smulse din zaplaz. Şi orbul n-a vrut să mai audă de tovărăşia cu peze-venghea pensionată. - Să-mi dai pe cineva care să mă poarte pînă la Dunăre, ceru el Brînduşii. Cum închizi tu localul, eu plec acolo şi mă culc în loziile de pe mal. Am găsit un covru unde să dorm. - Dar cine o să stea de tine să-şi piarză nopţile ca să te ducă? Asta-i o corvoadă... - Stai că n-ai înţeles. Mie mi-e de-ajuns să-mi arate calea o singură dată. Pe urmă ajung singur. - Bine, se linişti ocrotitoarea, dar la iarnă? Ce te faci? - La iarnă, rămîn în sala unde mă aşezi tu, sau trec în salonul gol. Şi-mi fac somnul acolo, hotărî simplu Zahei. 588 INTEGRALA PROZEI LITERARE Femeia clipi repede din ochi de cîteva ori, dar nu spuse nimic. Se uită în casă. Fetele dormeau obosite. Ea încuie salonul, se găti frumos, îşi luă umbreluţa şi pomi chiar ea cu Zahei, pe care-1 plimba ca pe o sperietoare prin faţa celorlalte localuri rivale. Omul mergea încet, călcînd cu zăbavă de-a lungul caselor şi ulucelor, pe uliţa dreaptă ce scotea drept în cheiurile fluviului. în drum, pretinse călăuzei să se oprească la toate cîrciumile ca să înveţe locurile şi la fiecare ceru să-i facă cinste. Brînduşii îi convenea; îl recomanda pentru munci şi în acelaşi timp da sfoară că l-a luat paznic şi înveghea astfel pe cei care ar fi avut gust s-o mai sîcîie... Aşa a trecut Zahei vara toată, legănîndu-se între strejăria la fete şi hoinăreala pe cheiurile şi prin mahalalele Brăilei. Ajunsese acum iar să-l ştie toţi, cu toate tabieturile lui. Dimineaţa dormea într-o colibă de răchită, clădită de nişte prieteni într-un cot al Dunării. Către prînz intra în apă ca un bivol şi se scălda pînă-1 gonea foamea. Atunci pornea la pescării. Acolo cei mai mulţi îl cunoşteau din tinereţe. Zvîrliseră împreună năvoadele, puseseră cîrlige, trecuseră pe ascuns mărfuri fără vamă, şi-i dau să mănînce... Era peşte berechet. Unii îl luau cu ei în lotcă să ţie plăşile sau îl puneau să vîslească la parîme, aşa ca să zică şi el că ajută la ceva. Cînd era de tras vreo barcă grea la edec, îl aşezau totdeauna la mijloc şi-l privegheau să nu puie cumva piciorul greşit şi să se ducă de-a rostogolul în apă. Dar orbul, cu simţul lui fară greş, ţinea pasul în paşii celorlalţi tovarăşi înşiruiţi de-a lungul malului, cu mîinile pe odgonul întins, care, cu vibraţiile lui, îi da înştiinţări despre încotro trebuie să se mişte. Astea cînd se întîmpla să nu fie beat. Căci altfel, după ce mînca pe apucate, pleca de colinda cîrciumile unde se înhăita cu toţi cheflii, care-i dau să bea şi de milă şi de petrecere. Orbul făcea prinsori că poate să dea de duşcă, dintr-odată, ocaua de basamac, ori de cine ştie ce altă băutură tare; sau poate să toarne în el, pe-ndelete ca într-un butoi, o vadră, două de vin. Cască-gură se strîngeau, privitorii se înghesuiau şi cheful se încingea spre marele interes al cîr-ciumarilor care nu ştiau cum să-l ademenească pe orb şi să-l ţină mai la îndemînă pentru îndemn şi alişveriş. în asemenea împrejurări slujba la Brînduşa se ducea dracului. Două-trei nopţi, Zahei nu mai da pe acolo, cînd venea nu mai era bun de nimic, dormea clocindu-şi băutura. în vremea asta i s-a întîmplat ceva, de care el ca de obicei n-a ţinut seamă. De cîţiva ani zăcea pe străzile oraşului o fiinţă ciudată, un fel de femeie, straşnic de înaltă, slabă şi uscată, schelet îmbrăcat în rochii vechi de mătăsuri scumpe, demodate şi caraghioase din cale-afară, care atîr-nau de pe oasele ei deşirate ca nişte beţe de sperietoare. în chipul cu pielea de pergament măsliniu şi capul turtit tare pe lături ca de curcă, împins înainte de nasul lung, clonţos, sub care se ascundea gura strimtă cît o împunsătură de cuţit, se deschideau sub toca de crep violet şi flori de pai de aceeaşi culoare, ce-i veneau pînă pe frunte, doi ochi splendizi, două mari agate negre, cu albuşul enorm şi pupile largi aproape cît irisul întreg, ochi necontenit deschişi, ficşi, neclipitori. O cunoşteau toţi; nimeni nu rîdea de ea. I se spunea „Madam Sughiţ“, din pricina unui spasm nebun, sfîşietor ce-i apuca în anume împrejurări pîntecele, zgîlţîindu-i fără milă schelăria de ciolane învestmîntate. Marinarii o mai botezaseră „Fregata", fiindcă îşi arbora la piept, pe poale, 589 VASILE VOICULESCU în spate, pe laturi, de coada pălăriuţii tot soiul de volane, horbote, panglici şi eşarfe, ca nişte steguleţe de toate culorile, asemenea unei corăbii împopoţonate pentru sărbătoare. Dar numele popular în mahala era Gărgăuna. Ea ieşea la anumite ceasuri, de obicei la prînz, colinda serioasă podul, cerceta cheiurile, uitîndu-se cu mare băgare de seamă la toţi bărbaţii pe care-i întîlnea. Cîteodată se lua după unul şi-l petrecea cîţiva paşi. Apoi se-ntorcea la alţii muteşte. Ochii ei însă nu se odihneau pînă nu-i amănunţea pe toţi. Pe urmă pierea. Ăştia erau gărgăunii ei. Nu facea nici un rău, lumea nu se supăra, o lăsa în pace. Povestea îi era întunecată. De neam foarte bun, fata unui bogat armator grec, crescută în pen-sioane, se îmbolnăvise - după versiunea familiei, pe la şaisprezece ani - de o langoare grea, necunoscută, zăcuse vreme îndelungată, se sculase cu creierii turburaţi, minţile răvăşite, nezdravene pentru toată viaţa ei şi cu sughiţul acela îngrozitor. La început nebunia fiind furioasă, a trebuit să fie ţinută zeci de ani prin ospiciile din străinătate. Imbătrînise pe acolo... După moartea tatălui, neamurile, fraţi şi surori, au adus-o în ţară. Acum smintenia se domolise. Se schimbase într-o blîndă aiurare: pretindea că avusese în tinereţe o dragoste, din care se născuse un băiat. Dar părinţii i-1 răpiră şi-l daseră unor străini. Amantul, prins noaptea în odaia ei, fusese ucis lîngă ea, pus într-un sac, legat cu un bolovan greu şi zvîrlit, după obiceiul turcilor răzbunători, în Dunăre. Pe acest copil al ei îl căuta ea acum, bătînd uliţele şi cheiurile, vîrîndu-şi chipul de arătare cu ochi de agată neagră în feţele tuturor trecătorilor. Familia, bucuroasă să-i mănînce averea pusă sub tutelă, o îngăduia să iasă din casă ca să-şi satisfacă mania asta nevinovată. Dar gura lumii vorbea altfel! Gărgăuna în adevăr ar fi avut chiar ca şcolăriţă un ibovnic şi născuse un prunc pe care părinţii furioşi i-1 lepădaseră, cu cîteva fişicuri de napoleoni, unor oameni săraci din preajma oraşului. Boala nebunei fusese frigurile lăhuziei, înrăutăţită de durerea despărţirii de copilaş şi de bărbatul iubit. Asta s-ar fi petrecut de mult, or fi de atunci patruzeci şi mai bine de ani. Gărgăuna ar avea acum peste şaizeci, deşi nu i se putea da nici o vîrstă. încremenise ca o mumie îmbălsămată în durere, aceeaşi de cînd se ivise în oraş, cu acelaşi păr negru lipit de tîmple, aceeaşi dinţi albi şi neclintiţi din loc, aceeaşi uscăciune de scoabă dreaptă şi înaltă. Vremea, după ce o zdrobise, trecea pe lîngă ea fară s-o atingă. Cu umbrela în mîinile înmănuşate în mitene de aţică neagră, păşind încet, ca o mare actriţă într-o tragică, mută severitate, ea facea de ani şi ani ocolul din centru şi cheiuri pînă-n mahalale, ispitind, întrebînd chipurile ce-o întîmpinau în drum... Obosită, se întorcea acasă, o clădire mare, moştenirea ei de la părinţi, în care se aşezase şi stăpînea un frate. I se lăsase şi ei o odaie, în care se încuia. Nu deschidea decît slugii ce-i aducea mîncare. La cîteva săptămîni după sosirea lui Zahei, Gărgăuna îl zări în port şi încremeni. De emoţie o podidi năpraznicul sughiţ. Adunîndu-şi minţile, ea se stăpîni să nu se apropie, ca să nu-1 sperie. Se mulţumi să-l urmărească pînă la pescării unde-1 privi îndelung cum mănîncă. îşi dete seama că e orb. Se întoarse acasă întunecată şi sughiţă pînă noaptea tîrziu. A doua zi îl căută dinadins. El n-o simţea. Aşa că îi putu cerceta în voie chipul, mersul, statura, descifrîndu-i trăsăturile, studiindu-i mişcările, pînă în cele mai mici amănunţimi, de aproape, de departe. îl aşteptă şi de data asta să-şi isprăvească mîncarea, cu auzul aţintit la glasul lui Zahei, care vorbea cu prietenii. Vocea gravă, aşezată, cu timbru profund de bronz, o răscoli pînă-n adîncuri. Toate îi aminteau de iubitul ei. Era el: voinicia lui, frumuseţea lui, roase de sărăcie, du- 590 INTEGRALA PROZEI LITERARE rere şi nenorociri... Dar era de-ajuns să închidă ochii şi să-i deschidă apoi repede, mai înainte ca amănuntele ce-1 urîţeau şi-l înjoseau pe orb, să i-1 strice, pentru ca să-i stea cîteva clipe în faţă, aidoma, Andronic, iubitul ei de odinioară şi de totdeauna. Glasul mai ales îi cînta în suflet. Dacă nu l-ar fi văzut mort, ar fi jurat că este el îmbătrînit... Orbul era aşadar copilul ei, copilul lor. Nebuna îşi urmă cercetările cu înţelepciune. îi luă urmele cum trăieşte, unde bea, unde doarme. A aflat cine este, cum îl cheamă... Despre părinţii lui nu ştia nimeni nimic. Apoi, cu mare băgare de seamă, s-a apropiat de el, la o cotitură cînd orbul bîjbîia încurcat. L-a ajutat să-şi găsească drumul şi l-a însoţit pînă la Dunăre. De aici încolo îl pîndea în fiecare zi şi-i ieşea înainte, îl întreba de sănătate, îl purta de mînă, îi aducea ţigări, îi da de băut. Orbul se lăsa îmblînzit de bunătatea şi îngrijirile ei... I-a dăruit haine, încălţăminte şi bani, pe care el îi primea bucuros. A trecut însă mult pînă ce el i-a destăinuit cîte ceva, prea puţin, din viaţa, mai ales din copilăria lui, spre care ea-1 abătea necontenit. Nu-şi mai amintea nimic despre părinţi, nişte pescari săraci, cum aflase mai apoi, de prin Ostroavele Brăilei, morţi cînd el abia sta copăcel. îl adunase, din copăiţa unde dormea, vecinii milostivi şi mîncase pe la uşi streine. - Cine te-a făcut mare? îl întreba ea. - Dunărea, răspunse el scurt. - Dar ţi-au fost oare părinţi adevăraţi pescarii aceia, întrebă Gărgăuna tremurînd... - Păi ce puteau să-mi fie? grăi Zahei cu glasul lui de bronz adînc. Adică, ce să zic, nu ştiu, se îndreptă el singur. Femeia abia îşi stăpîni sughiţul. - Mai tîrziu, vecinii nu ţi-au spus nimic despre ei, despre d-ta? N-ai fost cumva de găsit, copil lepădat? Omul se încruntă. Nu ştia unde vrea să ajungă ocrotitoarea şi prinse să-i fie lehamite. - Cocoană! lepădat-nelepădat, nu mă mai întreba că nu-ţi mai răspund. Şi amuţi. Nerăbdări-le, toanele astea, violenţele ca şi toată firea năbădăioasă, numai voinţă şi încăpăţînare, vitejia cu care călca şihoaiele Dunării, o umpleau pe biata femeie de încredinţare. Tot aşa cu nepăsătoare vitejie îşi pierduse şi Andronic al ei viaţa. Dar pe el, copilul ei orb, de care Gărgăuna nu se mai îndoia, trebuia să-l scape. Cu mare sfială îl întrebă tîrziu dacă n-ar vrea să se mute la ea. Ar avea o odaie pe seama lui... Se întomna. Era timpul să se gîndească la un adăpost pentru iarnă. Orbul se săturase de salonul Brînduşii. Culcuşurile de ierburi de pe malul fluviului se risipeau de vînturile asprite... nu i-ar fi stricat o odaie... îşi întrebă nările îndreptate cu tot dinadinsul spre femeie: asta cel puţin nu mirosea urît. - Bine, se învoi el, şovăitor, dar plec şi mă întorc cînd vreau... Gărgăuna se înapoie fericită şi istorisi cu naivitate fratelui său cum îşi găsise copilul, pe care vrea să-l recunoască, să-l aducă şi să-l lase moştenitor peste toată averea ei. El i-a suris blînd şi i-a încuviinţat toate aiurelile. I-a spus numai că asta e treabă de advocaţi şi judecători. Pînă seara consiliul de familie era strîns, trei medici constatau o nouă criză de nebunie acută şi pe Gărgăuna furioasă, pusă în cămaşă de forţă, a înghiţit-o, fără s-o zărească cineva, ospiciul Şuţu din Bucureşti. 591 VASILE VOICULESCU Brăila nu şi-a mai văzut Fregata fluturîndu-şi steguleţele pe cheiuri. Orbul s-a sinchisit şi mai puţin că soarta protivnică îi închisese fară zgomot mica portiţă de scăpare ce-i deschisese o nebună! Viaţa lui nu se oprea la nimicuri de-astea: se arcuia peste ele, către altceva, mai departe? mai sus? sau mai jos? Nu-i păsa cîtă vreme nu-şi aflase vederile. Pînă atunci avea la îndemînă beţia. în toamnă orbul şi-a descoperit, în sfîrşit, adevăratul lui meşteşug: băgatul buţiilor cu vin şi rachiu în pivniţele cîrciumarilor. Nu e lucru uşor să mînuieşti butoaie şi antale pline cu sute de vedre fiecare, să le dai jos din căruţele unde sosesc încărcate din podgorii, să le cobori binişor şi să le aşezi în beciuri, fară să le răstomi, ori să striveşti pe cineva. Zahei, cu puterea lui năzdrăvană, le biruia şi le facea ascultătoare ca pe nişte dihănii înhămate. Pentru treaba asta n-avea nevoie de ochi. Carul tras de boi era adus cu fundul pînă-n gaura pivniţei. De el se sprijinea o scară groasă - unsă cu săpun ca să alunece - sau mai multe înnădite cap la cap după adîncimea bascei, scări care mergeau pe gîrlici în jos pînă-n beci. în vasul încercuit în odgoane tari şi-ntors cu fundul spre pivniţă, se proptea Zahei, care-i facea vînt din spate cu smucituri scurte şi-l mîna spre capul scării proptită de car. îndată ce butoiul se înclina puţin şi scăpăta în jos pe tălpicile scării, oamenii începeau să strige... hooo... hooo... Orbul apuca în mîinile lui căpătîiele funiilor cu care era înfăşurat vasul, îl oprea şi începea să-l strunească din odgoane, slobozindu-1 încetul cu încetul pe scări în jos, după voie şi după cum îi spuneau ajutoarele de pe lături... Şi-l ducea aşa, ca pe un cal în ham, pînă ce butoiul ori zăcătoarea atingea nisipul pivniţei, unde se opreau singure. Atunci îl dau jos şi pe Zahei din car, îl coborau în beci ca să împingă vasul pînă la locul hotărît şi să-l ridice pe căpătîie. Treaba asta cu care alţii se căzneau o jumătate de zi, cerînd plată mare şi cinste îmbelşugată, el o făcea într-un ceas, cu o uşurinţă şi o îndemînare de care se dusese vestea. îl chemau cîrciumarii de pretutindeni. După ispravă urmau beţii mari, chefuri crîncene. lemele era mai slobod şi-şi aducea aminte de salonul Brînduşii, unde nu-i plăcea. Pezeven-ghea, pe drept supărată, îl lăsa flămînd şi aproape îl alunga: cu somnul lui greu şi sforăiturile ca de viscol o încurca... Atunci cădea pe capul hangiilor care-1 culcau prin grajduri, în podurile cu fîn; asta cînd mai puteau să-l scoale de jos şi să-l scoată din prăvălie. Altfel îl lăsau să zacă acolo în picioarele muşteriilor. în toamnele următoare, podgorenii care vindeau vinurile în oraş trimeteau întîi de-1 aduceau la crame, să le urce buţile în care, ca apoi să coboare cu el împreună la Brăila, unde tot el le căpă-tuia prin pivniţe. Şi nu-1 mai lăsau din mînă. îl luau apoi sus la poveme să le fabrice toată iama ţuica şi drojdia. Alt lung prilej de băutură neîntreruptă, ceas de ceas, bărdăcuţă cu bărdăcuţă. Aşa s-a descumpănit viaţa orbului, ani şi ani în şir, nu le-a ţinut socoteală, între primăveri şi veri petrecute la Brăila, cu scaldă în Dunăre şi beţii la pescării, şi între toamne şi ierni scurse pe neştiute între cazanele fierbinţi ale velniţelor şi capul tot mai turlăcit de aburii rachielor. Se dezlănţuise din fundurile lui oarbe iarăşi omul sălbatec al tinereţelor lui şturlăbate; vechiul păgîn, pe care cîtva timp nenorocirile şi ocna izbutiseră să-l biruie şi să-l lege acolo în adînc. Dragile meleaguri dunărene, cu vînturile lor umede, puternicele ape cu şuietul adînc, jocul înotului voinic care necontenit îl întinerea, hrana cu peşte gustos, băuturile tari, dezmăţul chefurilor, toate împrejurările şi ambianţa locurilor şi oamenilor unde se-ntorsese şi poposise, îi răsco- 592 INTEGRALA PROZEI LITERARE liseră drojdiile şi puseseră la loc stihia lor nebună, fiara nedomesticită de odinioară, care-1 stă-pînise ca un demon. Atît numai că insul nou din el, care căpătase amara cuminţenie a orbeniei, nu fusese răpus. Sta la o parte, într-un colţ din fiinţa lui, se uita la cestălalt şi aştepta. Poate din pricina lui, orbul nu mai bea cu năbădăi, nu mai făcea scandaluri. Se îmbăta potolit, se culca apoi liniştit şi dormea supus ca în ocnă. Din cînd în cînd visa pe Boieru, ori pe Mînza, îndemnîndu-1 de bine. Se scula atunci mîhnit, ofta şi cel dintîi pahar îl vărsa pe jos pe podele pentru sufletele lor. Se punea apoi serios pe băutură. De altceva nici nu mai avea grijă. Umbla în zdrenţe, pînă se îndura cineva să-i zvîrle o haină care nu-1 încăpea, nişte pantaloni ce-i veneau doar la genunchi. Mînca ici-colo, dormea de pripas, umbla rătăcit... Cea din urmă zvîcnire de interes ce mai veghease în el şi l-ar mai fi putut scoate din împotmolirea asta, răzbunarea împotriva lui Lagradora, se stinse şi ea... Nişte săteni din partea locului, sosiţi cu poame de vînzare şi traşi la hanul lui Varză-Acră, l-au cunoscut şi i-au povestit sfîrşitul grecului. Trecuse peste moşie răscoalele, pe stăpîn l-au tras în ţeapă şi conacul l-au făcut scrum. Vestea l-a năruit mai mult ca zece beţii. Şi s-a ticăloşit mai rău. Dar peste noapte cum se zvîrcolea tulburat, i s-a arătat în vis Costea bulgarul care i-a spus atît: - Mă frate, să mulţumeşti lui Dumnezeu că n-ai vărsat sînge de om... Şi a pierit. Orbul s-a gîndit o vreme la vorbele visate. Pe urmă le-a uitat. Trecuseră ani mulţi peste el fără să-l doboare. Ajunsese însă de nerecunoscut. Umbla aproape gol. Se umflase afară din cale, părînd mai tăuros, chelise, dinţii i se clătinau, burduful burţii îi atîma strîns zadarnic de o curea păcătoasă peste cămaşa sfîşiată şi îmbătrînit, matofit, zvîrlit afară din vreme, se tăvălea din dealurile podgoriilor pînă-n şesul Brăilei în toate mocirlele de vin şi rachiu ale povemelor şi cîrciumarilor. Noroc că nu-1 lovise nici o boală. Carnea şi oasele lui ca oţelul răbdau încă nebuniile neostenite la care le supunea fară milă. Odată la o povarnă lumea adunată povestea despre minunile săvîrşite de un popă sfînt din-tr-un sat de departe. Se dusese vestea şi mulţi auziseră. Se înfăţişă chiar un pătimaş, ridicat din-tr-o dambla grea şi tămăduit prin puterea rugăciunilor popii. Orbul asculta cu gura căscată. Deodată se aprinse în el şi zbucni dorul după minunea vederilor căpătate, rîvna vieţii lui pînă ieşise din ocnă. Trînti hîrdăul, zvîrli capacul şi fară să mai întrebe, strigă răstit: - Să mă duceţi numaidecît acolo... Din clipa aceea n-a mai pus rachiu, nici tutun în gură. Şi nu s-a mai putut face nimic cu el. Insul cuminţit dinlăuntrul lui, care aşteptase într-un ungher al beznei împuţite de băutură, ieşi, dete brînci nebunului ce pusese stăpînire pe cîrmă şi-i zvîrli afară. într-o clipă Zahei se-ntoarse la sufletul cu care intrase în ocnă. Era întîia minune şi nu cea mai mică. A doua zi, cu un băiat de mînă, orbul pomi peste şapte coame de muncele, la Popa Fulga din satul Cervoiului. 593 VASILE VOICULESCU Partea a IV-a In satul Cervoiului Ca mai toate satele cu obîrşia în vechime, Cervoiul zăcuse amar de vreme departe de lume, pitit într-o hobaie, razna mult din drumul mare. Patru rînduri de dealuri curmezişe, cu grebenele întinse spre munte, se puseseră proptă între el şi căile bîntuite de urgiile mari ale ţării. Dar o dată cu potolirea veacului, cele cîteva familii ce-1 alcătuiau îşi lăsau sălaşul neguros şi ieşeau „la linie". Adică se strămutară grabnic şi cu totul din cotlonul la adăpostul căruia pîndi-seră, jos, în lumina luncilor grase, de-a lungul şoselei naţionale, unde răsuflară. Numai în cîţiva ani, cu băştinaşii care se puiţară peste măsură şi cu veneticii de adaos, cătunul de odinioară ajunse o mîndră aşezare. Vechea vatră se părăgini, uitată. Doar la zile mari, cîteva babe şi moşnegi mai urcau la bisericuţa rămasă sus între muchiile din cale afară depărtate, unde se pătrundea din ce în ce mai anevoie, printre rîpile năpădite vara de tihării, iama de zăpezi. Curînd sosi popă cu carte. Ăsta, îngrozit de cîtă osteneală şi ce primejdii întîmpină — odată fusese gata să-l mănînce lupii -, chemă poporenii. Şi cum era înclinat spre pilde le vorbi în tîl-curi, cam aşa: - Fiilor, voi umblaţi ca neoamenii, cu buricul tîrîş. Oamenii se cruciră, uitîndu-se nedumeriţi unul la pîntecul celuilalt. Popa îi privea şi zîmbea. - Nu asta, urmă el... Se cheamă că voi aţi ieşit de mult din maica voastră care a fost pădurea, dar nu v-aţi despărţit deplin de ea... A mai rămas acolo o bucăţică, de care staţi legaţi şi acum... - Care e aia, părinte? îndrăzni unul... - Biserica, fiilor. Tăiaţi buricul lung care vă ţine ca pe nişte prunci atîmaţi de ea. Hai să facem aici lăcaş sfînt pe potriva noastră. t - Aşa e, părinte, se luminară ascultătorii... şi se învoiră. La îndemnul lui, poporenii îşi ridicară biserică la îndemînă. Şi cu asta se rupse şi cel din urmă firişor care lega pe cervoieni de matcă. Peste străvechea obîrşie pădurea îşi întoarse repede viaţa ei la loc. în liniştea atotcuprinzătoare, bordeiele putrezite se făcură iar ţărînă unde îşi în-fipseră rădăcinile fagii, la care cerbii coborau din nou iarna să le roază poalele. Şi noua comună îşi văzu înainte de treburi... Al doilea preot, după moartea celui bătrîn, nemulţumit numai cu slujba de popă, îşi strînse enoriaşii şi le spuse: - Fraţilor, omul nu are numai trup şi suflet. După cuvintele Sfîntului Apostol Pavel, avem şi duh, adică minte. Se cuvine dar să ne îngrijim şi de ea. Copiii noştri trebuie să deprindă carte. Nu cine ştie cîtă; după nevoile de-aici. Oamenii ascultau bucuroşi de vestea nouă. - Haide să facem şcoală, urmă preotul. Şi pînă s-o învrednici statul să ne-o clădească, o deschidem în casa mea; v-o dau cu chirie mică, şi am să dăscălesc chiar eu. 594 INTEGRALA PROZEI LITERARE Astfel, al doilea popă înălţă cervoienilor şcoală şi le fu întîiul învăţător. Al treilea la şir n-a mai spus nici fiilor, nici fraţilor. A strîns satul şi le-a strigat: — Mă băieţi, ascultaţi-mă şi luaţi-vă după mine. Că eu vă duc de-a dreptul la spor şi la trai bun. Cine-i deştept şi se ţine de mine, n-are să se căiască. Şi popa Fulga gospodări comuna cu mînă tare, timp de treizeci de ani, şi o tîrî prin toate vîrte-jurile politicii. Rînd pe rînd, liberal, ţărănist, legionar, filfîise barba-i galbenă, steag în furtunile tuturor alegerilor. înfiinţase bancă, durase obşte, alcătuise cooperativă. Om de flăcări şi oţel, falnic şi frumos tare, toate ispitele ţintiseră în el. îl bîntuiseră mai ales trei mari patimi: setea de avere, femeile şi dragostea de cai. într-un iureş neîntrerupt strînsese nămet de bani. Agonisise moşie, zidise acareturi. După pilda lui şi cu el o dată, comuna se luase la întrecere. Gospodarii se îmbogăţeau, cuprindeau pămînt, clădeau case boiereşti, prăseau vite de soi, lăcomeau la femei streine. Cînd punea popa ochii lui de haiduc în femeia aleasă, fata ori muierea nu mai scăpa. Ca vrabia ţintită de hultan, se făcea mică, începea să tremure, pierdea minţile... Cinstite ori deşuchia-te, toate mureau după el. Ibovnicile se făleau cu păcatele săvîrşite. Spuneau că atingerile cu popa le sfinţesc. E drept, preoteasa, o femeiuşcă firavă, nu-i dăruise prunci. în schimb satul era plin de copii leiţi lui. La urmă patima de cai le birui pe toate celelalte. Dacă-i plăcea unul, nu se lăsa pînă nu-1 cumpăra şi, dacă se putea, pînă nu-1 fura. - Un sfert din sînge îmi arde a hoţie, spunea el, rîzînd, tovarăşilor. Noroc că mi s-a ales numai asupra cailor... Altfel, cine ştie ce tîlhar de drumul mare m-aş fi făcut, adăoga scuturîndu-şi barba. Pentru asta popa îşi ţesuse reţele de ciraci şi ajutoare în care prindea armăsarul ochit. Trecut prin zeci de mîini, ascuns, schimbat, măsluit, telegarul răsărea în grajdul Sfinţiei sale, care cum se sătura de el, îl trecea mai departe, în bîlciuri, altora. într-un rînd, nişte păgubaşi mai isteţi prinseră iţele, ghibăciră gazdele, îl urmăriră şi cînd aproape să-l prinză, popa la aman îşi aduse aminte de vechea bisericuţă dosită în codri. într-o clipă a sărit pe armăsar, a cotit după sat şi s-a făcut nevăzut în valea Cervoiului... Cui să-i treacă prin gînd că vita era găzduită acum în altarul străvechi, cu conovăţul legat de pristol?... De acum încolo popa n-a avut pentru furtişaguri o altă mai bună ascunzătoare, nebănuită chiar şi de cei mai apropiaţi tovarăşi. O mangă grozavă mîncatâ de ape, cu surpături uriaşe împrospătate în fiecare an, tăinuia crăpătura pe unde se pătrundea în albia văii. Chiar din gură, firul potecii se tăia rupt de viituri. Mai sus, năclăit de dudaie, făgaşul se-ncur-ca în alunecuşuri, se ascundea în izvoare nescurse, se-afunda în bahne de trestie, adevărate şerpării unde mişunau jivine, şerpi de apă cu urechi solzite, salamăndriţe negre pătate cu galben, broaşte ţestoase, şopîrle agere şi guşteri auriţi. Aici puiau vulpile şi lupii îndrăgiseră meleagurile, semănate cu grămăjoare de oase albe, rămăşiţe din ospeţele lor. Oamenii nu mai aveau nici un interes să străbată sihla lăsată în voia ei şi copiii cu vitele se fereau. în al cincizeci şi unulea an al vieţii, cu alaiul ăsta de avere, femei şi cai după el, popa Fulga, sosit în buza celui de-al doilea război, se sculă cu îndîrjire împotriva stăpînirii. Zile şi nopţi, băieţi cu păr unduios dat pe spate au vegheat la capetele satului, pistoale au clănţănit pe dea- 595 VASILE VOICULESCU supra caselor, pînă ce popa, împreună cu alţi vreo zece, legaţi butuc, umflaţi în brişti, au luat calea Bucureştilor. După cîteva luni, preotul s-a întors acasă pocăit. Pe urmă o boală mocnită în el s-a aprins, şi omul a zăcut dus, cu aiureli pe care nu le pricepea nimeni. Vorbea mereu de un cal, poruncea slugilor să plece să-l dezlege, să-i ducă apă şi ovăz. Şi se zbătea aprig, bîşguind întruna despre un pristol pîngărit... Tîrziu, din zăcere s-a sculat alt om. Un sfrnt senin, cu chip uscat şi prelung, cu barba senină pînă-n brîu, şi cotonog de amîndouă picioarele. Sta întreg şi-n toată firea pînă la şale, cu minţile limpezi şi duhul ascuţit ca şi mai înainte. Dar moale, fleşcăit, neputincios de la mijloc în jos, de unde coapsele sfrijite şi pulpele uscate atîmau ca două lemne nefolositoare. După asta năpastele s-au ţinut lanţ. Dar pe el nu l-au mai atins. Trecea strein de lumea asta, afundat în rugăciuni, cu gîndul numai în cer. Ochii rămaşi tot focoşi nu se mai dezlipeau de pe icoane. Căinţa doar mai scurma în el genuni de deznădejde, din care se ridica iar cu voinicie. Veneau unii să-i spuie că la bancă se descoperiseră neorînduieli mari. Alţii că obştea intră în dandanale de puşcărie. Că la cooperativă nu se mai pot acoperi lipsurile şi furturile... Popa a răspuns de toate pagubele cu averea lui, pe care încurcăturile, procesele, căutarea cu doftorii aduşi de preoteasă, i-a facut-o scurt timp puzderii... S-a mîhnit puţin cînd a auzit că s-a numit preot nou, teolog în locul lui. Dar s-a bucurat pentru sat. Intr-un singur an din grozavul popă a rămas un slăbănog sărac şi dosădit, de mila sătenilor... Dar el aştepta neclintit îngerul care să-l zvîrle în apele tămăduitoare ca pe paraliticul evangheliei. - Ce se alege de noi, părinte? se căina preoteasa, mutîndu-1 de pe un căpătîi pe altul. - S-alege ce e bun, îi zîmbea popa. - Ne-a luat şi livada... - Nu-i nimic, răspundea el, bine că ne-a rămas casa. - Dar o să ne-o ia şi pe asta. Ce ne mai rămîne? se spăimînta ea... - Ne rămîne Dumnezeu, o liniştea preotul. în sfîrşit durerile din şale scăzură şi bolnavul putu să se tîrască de-a buşilea prin odaie, sprijinit în mîini ca pruncii, cu picioarele ţepene, lungite după el. - Poate s-o milostivi Sfîntul să mă ridic şi copăcel, glumea el. Dar Sfîntul nu s-a îndurat şi popa, uitat de toţi, a rămas ologit pe totdeauna. Doftorii, după ce au vorbit, unii de-o boală veche cu uscarea măduvei spinării, alţii de lovituri tari peste şale, l-au părăsit şi ei. Popa îşi strămutase însă toate gîndurile în altă parte. Puterile lui, prihănite pînă atunci, începură să se adune din mădularele păcătoase. Le simţea cum se ridică din picioarele alergătoare spre rîu, din coapsele îndrăgite de cai, din pîntecul pîngărit de băutură şi muieri, cum se subţiază, se limpezesc şi se strămută într-un loc din gîndurile lui smerite, n-ar şti să spuie unde, în frunte, la răscrucea ochilor sau în inimă?.,. Puterile lui sau ale altuia? Oricum, nu era el stăpîn pe ele. Ci dimpotrivă, le osebea uneori afară, atîmînd peste el, gata să-l cuprindă sau nu, după 596 INTEGRALA PROZEI LITERARE voia lor. Cum le putuse el odinioară cîrmui spre rău?... Acum ardea să se-nvrednicească de ele. Se opintea să le înnoade şi se ruga să se sălăşluiască în păcătosul lui suflet. Preoteasa nu se dumirea. Oamenii dibuiau ceva necunoscut, dincolo de ei. Şi lumea începu să vie, ca la un izvor. Întîi pentru un sfat, ori la un îndemn. Apoi pentru o rugăciune, la un necaz. Preotul căzut în jilţ, cu picioarele de lut nemişcate sub giubea, lăsa patrafirul pe creştetul plecat, deschidea Evanghelia şi citea, desfăcea ceaslovul şi spunea molitva. Necăjitul pleca îmbunat. Unii scăpau de beteşuguri. Cîţiva se tămăduiră: cei cu ducă-se pe pustii mai ales. Cu fiecare din ei popa, smerit, sporea în duh şi se înmulţea în suflet, agonisind mereu putere, nepăsător de războiul care tălăzuia pretutindeni. Şi zvonul se lăţea. Atunci sosi la popa Zahei orbul. Un om de patruzeci de ani, voinic cît un taur, cu capul mare chel şi gogonat ca un bolovan, cu pieptul şi pîntecul otova de sub grumaz şi pînă-n vintre în chipul unui boloboc sprijinit pe bulamacele coapselor. Ochii boboşaţi alburii ca de piatră se clinteau. Şi în ciocanul nasului ţevile nărilor se deschideau ruginite de tutun. Sub ele nişte fire ţepoase, mustăţile, ca la peşte. Hamal de-a lungul tuturor schelelor pînă îngheţa Dunărea, salahor apoi pe la binalele oraşelor, se îmbătase în toate cîrciumile, cîntase, uriaşe, se bătuse, pînă ce, după un chef straşnic, se trezise orb. Băuse spirt otrăvit. De atunci alergase zădamic de la spitale la babe, de la vraci la biserici să-şi capete vederile. Cînd orbul a nimerit dus de mînă la popă, slăbănogul sta afară pe prispă şi se sorea. La picioarele lui, atîmînd gheaţă în vipiile arşiţei, fu călăuzit orbul, care căzu şi se lovi cu fruntea de ţurloaile uscate. - Ce te-aduce, Samsoane, îl agrăi preotul, privindu-i statura de uriaş. - Mă cheamă Zahei, părinte, şi sînt un orb păcătos. Am venit să-mi dai vederile. Şi îşi apăsă berbecul frunţii în labele nesimţitoare. - Păi ţi le-am luat eu, ca să le ceri de la mine? îl cercă popa. - Mi le-a luat Dumnezeu, se-nvoi orbul. - Roagă-te Lui, urmă preotul, că voia e numai la El. - Şi harul la Sfinţia ta, stărui netulburat pătimaşul. - Bine, se învoi popa. îşi trecu patrafirul, luă molitvelnicul, se plecă, puse dreapta pe creştetul rătăcitorului şi ceti plîngînd, o lungă rugăciune. Plînse şi orbul. Apoi se potoliră amîndoi. - Mai culcă-te puţin, îi fi ostenit, îl îndemnă duhovnicul. Streinul se supuse ascultător ca un cîine. Nu se depărtă, ci se întinse chiar acolo, sub călcîie-le bătrînului, de-a lungul prispei, şi adormi îndată. Horcăi îndelung, se smuci în somn, gemu şi se trezi. - Vrei ceva? îl întrebă popa. Pîine? Apă? - Nimic. Numai să-mi mai citeşti. De mult n-am mai văzut lumina în somn... - Acum ai văzut-o? - Am visat-o, făcu grav orbul. - Ce-ai visat? - Că văz... 597 VASILE VOICULESCU Popa, însufleţit, îi citi iar în creştet. Lacrămile udară capul orbului, care încovoiat sufla din ce în ce mai greu. - încep să zăresc, răcni el deodată ca un nebun... Popa cutremurat îşi ridică dreapta... - Iar mi se întunecă, ţipă el. Nu lua mîna de pe mine, părinte... N-o lua, zbieră din răsputeri orbul. Pune-o la loc. Preotul, clătinat, coborî palma, o rezemă de ţeasta golaşă, şi se afundă iar într-o fierbinte rugă. Sub el orbul plîngea domol. - Cu fiecare lacrimă mi se topeşte un fir negru de orbenie, spunea el popii. Părinte, nu mă lăsa. - Cum? îl întrebă cu spaimă preotul. - Aşa ca printr-o cîrpă prubuluiesc faţa pămîntului. Ici e ceva, ca o piatră, ori o buturugă. Şi dibui spre scăunelul paraliticului pe care preoteasa stase după ce adusese mîncare. Popa nu mai simţea nici spaimă, nici uimire. Cufundat într-o bulboană de milă şi dragoste, scăpase cartea. Se ruga acum cu vorbele lui, bîjbîia cuvinte, alcătuia stihuri, brodea cereri de îndurare ce mergeau drept în inima cerului. Cu mîna preotului pe cap, orbul pomi să se mişte şi se ridică. - Părinte, vorbi el aprins, te ghicesc aşa ca printr-o pîclă neagră. Uite aici e prispă, şi dibui marginea... aici e umărul Sfinţiei tale, şi-i mîngîie rasa. Mîna popii se plimba o dată cu capul orbului, trasă încotro se mişca el, parcă lipită de creştetul lui. îngrozit, popa izbuti să şi-o smulgă. Omul înţepeni. Orbise iar. Nu mai ştia încotro să se mişte şi deznădăjduit se prăbuşi. Astfel, de şase ori de la amiază pînă-n noapte, preotul cufundat în rugăciuni, cu mîna pe capul lui Zahei, îl aducea pînă la pragul vederii. Şi tot de-atîtea ori îl scăpa iar îndărăt în beznele orbeniei, unde luneca dacă-şi ridica palma de pe creştetul lui. Pe urmă multe zile de-a rîndul încercară minunea, care nu se deschise şi rămase numai în mugur. Pînă ce se resemnară şi popă şi pătimaş, mulţumindu-se cu atît: din cînd în cînd popa să deschiză orbului zările atingîndu-i capul. îi da astfel cîteva năluciri de lumină prin care lumea i se năzărea neguroasă vedenie. Pentru asta Zahei rămase oploşit în curtea popii, unde umbla acum nestînjenit. Făcea cîteva treburi grele, căra lemne, scotea apă. îşi meşterise cu ajutorul slăbănogului o unealtă cu care îşi cerceta drumul. în vîrful toiagului cu care bătuse pîn-atunci pămîntul şi văzduhul a legat o rotiţă de fier, pe care băţul aluneca neîntrerupt, cobora în gropi, se proptea în piedici, se ridica la po-vîmişuri şi da astfel veste cu cîţiva paşi mai înainte despre ce-1 întîmpină. La nevoie înălţa toiagul şi cerceta cu el ca şi mai înainte văzduhul, în faţă şi pe de lături. Popa de pe prispă îl privea cu smerenie. A fost apoi bucurie mare întîia noapte cînd orbul luă pe slăbănog şi-l purtă pe braţe în casă. A fost destul să-şi rezeme preotul mîna de tîmpla lui, ca Zahei să meargă fară şovăire de-a lungul sălilor, prin uşi, drept la patul popii. Dar, după ce-şi lăsă povara, nu mai îndrăzni să se clintească. Nu ştia încotro să apuce. L-a scos preoteasa de mînă. De-atunci popa mereu se gîndea la picioarele lui Zahei, la care adăoga ochii săi. într-o zi orbul se căznea şi nu nimerea să culeagă nişte mere scuturate pe jos de vînt. Popa de pe prispă îl urmărea cu milă şi se mîhnea. Deodată îl chemă, îl rîndui să se întoarcă spre el 598 INTEGRALA PROZEI LITERARE cu spatele şi să se plece încet. Cînd îi veni bine, popa îşi încolăci braţele de grumazul lui Zahei, i se săltă în cîrcă şi-i porunci să pornească înapoi la treabă. Orbul aşteptă o clipă, şovăi. - Pune-mi mîna-n cap, şopti popii, că te ţin eu. Şi încopciindu-şi braţele la spate, făcu din ele o chingă sub şezutul paraliticului, care îşi slobozi o mînă şi i-o lipi pe creştet. - Acuma îmi vine abia ca un iz de lumină. Adaogă şi o rugăciune, părinte. Preotul psălmi tare: „Şi toate valurile Tale peste mine au trecut. Toţi m-au părăsit şi lumina ochilor, nici aceasta nu mai este cu mine... Scoală, Doamne..." - Acum dibuiesc ca printr-o sită deasă. - Poţi să-ţi dezlegi un braţ, eu mă ţin numai cu o mînă, îl îndemnă popa. Şi Zahei merse de culese cu popa în spate. Uimiţi ca doi copii, nu se mai săturau de bucuria noutăţii. Orbul intră în grajd, cu mîna popii ca o lipitoare în creştet, aduse vacii apă, rîndui lemne, colindă curtea. - Hai, isprăveşte, c-ai ostenit, îl certa popa, rob în spatele zdrahonului. - Da de unde! Dacă ai şti? Sfinţia ta mi-eşti aripă, nu sarcină, mărturisi el, potrivindu-se să lase povara pe prispă. Atît i-a fost orbului, ca să născocească altceva. Şi-a adus aminte cum urca în spate cu stiva de cărămizi pe schelele binalelor şi a rugat pe preoţească să aducă un lemnar. După arătările lui Zahei, acesta, dintr-o scîndură cu o scobitură mai mare în marginea din faţă, pe măsura şalelor orbului, şi cu două mai mici pe laturi, a alcătuit un fel de scaun, la capete cu două chingi cu care orbul se încingea peste mijloc. Cînd a fost gata, popa s-a tîrît şi, ajutat de orb, s-a aşezat în scău-naşul de rezemătoare. Zahei s-a lăsat în jos cu spinarea la buza prispei pînă l-a ajuns paraliticul de i-a cuprins gîtul cu braţele. Orbul şi-a încătărămat chinga şi s-a ridicat. Slăbănogul, cu mîinile slobode, şedea acum într-un jilţ cu spată, în a cărui adîncitură intrau şalele orbului. Capul popii se sprijinea pe umărul tovarăşului, barba i se revărsa pe grumazul de taur, iar picioarele rezemate în celelalte două scobituri ieşeau de o parte şi de alta ale subţioarelor orbului. - Parcă aş fi un mitropolit pe care-1 duce la groapă, glumi popa. -Aş! eşti un voinic călare... Nişte zăbale în gura mea, un Mu în mîna Sfinţiei tale şi ajungem pînă la Rusalim, spuse grav orbul. Din ziua aceea popa avu picioare şi Zahei ochi. Se mişcau acum peste tot, dar în taină, cînd nu-i vedea nimeni, ca să nu ştie lumea. Pînă şi de preoteasă se fereau. Dar umbletul lor era numai o rugăciune şi o slavă lui Dumnezeu. Orbul pretindea că zăreşte din ce în ce mai bine. Popa nu-şi da seama lămurit, dacă în adevăr este vederea orbului care, oricît, îl cîrmuieşte? sau sînt îndreptările ce-i dă el din spate, mici semne fără voie, nebănuite tremurături ale degetelor, pe care orbul le-ar pricepe ca pe o limbă vorbită picioarelor. Cum grăia tot el altădată numai din pinteni armăsarului de sub el? Căci de cum i se cobora din cîrcă, zările orbului se stingeau şi omul cădea în aceeaşi adîncă orbenie de la început. într-o dimineaţă, Zahei cu călăreţul în şa, zburda şi necheza. 599 VASILE VOICULESCU - Ţin-te bine, părinte, că alerg şi intru cu Sfinţia ta în altar... De cînd n-ai mai călcat acolo? - Ce faci?... ţipă dureros popa, ca şi cînd l-ar fi izbit cu ceva. Şi dintr-un colţ întunecat al minţii ţîşni, arzîndu-1, o amintire. La începutul rebeliunii tocmai ascunsese în altarul vechii bisericuţe un armăsar nepreţuit. Cum uitase de-atunci şi pînă-n clipa de faţă? Ce s-o fi făcut vita? Va fi descoperit-o careva? Dintr-o smucitură cîrmi pe Zahei în fundul grădinii, printr-o opintire uriaşă a voinţei îl cîrmui peste şosea la manga Cervoiului şi îl strecură pe deschizătura strimtă, spre bisericuţa părăsită. Orbul păşea cu chibzuinţă, liniştit, fară toiag, doar cu braţele întinse înainte şi ochii în pămînt. Fierbinţi, mîinile popii îi cuprindeau ca o scufa capul şi se coborau spre tîmple. - Vezi ceva? îl întreba uneori gîfîind popa, ca şi cînd el s-ar fi luptat cu drumul şi povara. - Dibuiesc ceva, părinte. -Ce? " - Nişte păreţi verzi. - Şi jos? - Mijeşte smîrc şi se svîrcoleşte poteca. înaintau greu pe şerpuişul văii. Locurile se mai schimbaseră, dar popa le cunoştea bine. Totdeauna fusese bahnă. Acum însă, de multele ploi, apa mustea mai pretutindeni. Călăreţul trebuia necontenit să-şi muştruluiască bidiviul... „Stai“, „La dreapta", „Apără-te, vine hăţiş", „Dai în trestii"... După grele ceasuri de caznă şi osteneală, în picioare, de-a buşilea, cu alunecări, cu căzături, ieşiră în vechea silişte, năpădită de copaci. Bisericuţa pustie albea însă neclintită, în mijloc. Se şoldise numai puţin din pricina cutremurelor, o dată cu pămîntul cutremurat de sub ea. Pentru popă turla ei zbucni deodată din negrul pădurii ca stîlpul de lumină ce povăţuise pe Moise în pustietăţi. Crezu că moare de nesaţul nerăbdării, pînă intră şi pătrunse în altar. Aici în faţa sfintei mese zăcea un morman de piele amestecată cu oase. Un lanţ atîma încă de vertebrele unui gît de cal. Popa, de-ar fi putut, s-ar fi coborît să care cu gura lui os de os afară... îşi puse sufletul tot pe pristol, alături de potirul gol şi de un evanghelier vechi cu scoarţe de alamă... Plînse şi se rugă îndelung. Apoi se spovedi cu umilinţă orbului de toate ticăloşiile, îşi mărturisi păcatele şi purceseră să cureţe lăcaşul de pîngărire. îl măturară, îl spălară, îndreptară crucea strîmbată, puseră la loc icoanele surpate, proptiră catapeteasma povîmită într-o rină. Pînă să sfîrşească îi apucă noaptea. Flotărîră într-un singur gînd să mîie acolo. Nu aveau merinde. - Cu atît mai bine. Ajunăm, zise popa, şi slujim vecernia. Dar biserica se întunecase. Pădurea o înnopta şi mai tare. Lumînări nu aveau. Dibuiră ici colo, dar trebuiră să se astîmpere... Şedeau acum, doi orbi năpustiţi în beznă şi plînseră amîndoi în tindă pe lespezile reci. Orbul îşi scoase şaua şi culcă pe popă. Dar nici unul nu se odihni. Se zvîrcoliră şi tăinuiră pînă la ziuă. A doua zi popa desfăcu o lacră din altar şi găsi cîteva odăjdii putrede, care se făcură praf în mîinile lui. Căută în strana din dreapta, găsi cîteva bucoavne mucede, mîncate de cari şi de ciuperci... Şi nu se încumetă să slujească aşa cum rîvnea. încălecă şi plecară acasă. 600 INTEGRALA PROZEI LITERARE Aici s-a pregătit pentru toate cele de trebuinţă. Şi-a strîns odăjdii, a luat vin şi prescuri, a adunat cărţile, a pus în traistă luminări, tămîie şi chibrituri, alături de merinde. Şi în zorii sîm-betei apucară calea Cervoiului şi se furişară nevăzuţi prin crăpăturile mangei, în inima văii. Străbătură aceleaşi pustietăţi, trecură mostiştea, biruiră nenumărate piedici şi sosiră tocmai bine să slujească utrenia. De cînd nu mai răsunase glas de slavă aici?... Pe ferestrele sparte zburau speriaţi porumbeii sălbatici, ce gunguriseră nesupăraţi pîn-atunci. Cîteva ţarce tulburate îi cicăliră. Ciori curioase se ridicară de pe acoperiş. Singurele păsările slăviseră în tot acest răstimp pe Domnul, împreună cu rîndunelele ce se iţeau neastîmpărate în golul bolţii. Pe urmă dichisiră pînă seara biserica. Era o clădire de piatră ctitorită prin al cincisprezecilea veac de un cocon domnesc fugar, care scăpase de vrăjmaşi în cotlonul Cervoiului. Meşteri dalmatini o lucraseră ca pe un giuvaer, cu înalt şart bizantin, arcuită pe stîlpi de gresie înflorată. Acum sta sihastră, adîncită în mîhnirea ei singuratică. Şi o învăluia o melancolie sălbatecă. Ploaia prelinsă pe sub streşinile putrezite punea în ochii sfinţilor şiroaie de lacrimi curse pînă-n pavele. Mucegaiul le mîncase chipurile ajunse acum cu bărbile verzi, pe tencuiala cu pete de năruială. Sub căpriorii căscaţi de umezeală, liliecii şi rîndunelele îşi făcuse cuiburi. Şi gunoiul lor gros mînjea lăcaşul. în pronaos o spărtură din acoperiş răspundea chiar pe tavan, în pieptul Pantocratorului, din care ploile curgeau ca dintr-o rană. Popa îşi aminti de cristelniţa pentru botezuri, în care îşi adăpase caii furaţi, şi o găsi în pridvor. Era un cazan mare şi greu de bronz curat, adus din Italia. Vasul se înălţa pe un picior zvelt, în jurul căruia se-ncolăcea, de jos, un şarpe meşteşugit să ajungă sus la buze, unde, după ce alcătuia două toarte, înălţa capul odinioară încrustat în ochi cu nestemate, să privească deasupra apei. Pe faţa din afară a vasului, două icoane ciocănite de-a dreptul în bronz, cîte una sub fiecare toartă, tălmăceau înţelesul. în cea dintîi Moise înălţa şarpele de aramă spînzurat pe o stinghie şi toţi cîţi ridicau ochii la el se vindecau. în cealaltă, Christos zvîrcolit se răsucea la fel pe crucea sub care se deschideau gropile morţilor înviaţi. Popa pricepu semnele şi le desluşi cu vorbe aprinse orbului. Zahei, îngenuncheat, îşi bîjbîi sărutul pe ele. Preotul îşi aminti cum odinioară, cînd intra cu caii, găsea porumbeii înşiraţi pe marginea vasului, oglindindu-se în apa neclintită şi gungurindu-şi imaginilor răsfrînte... Altă dată, speriată, ţîşnise afară o căprioară. Atunci nu se întrebase ce căuta sălbăticiunea în lăcaşul Domnului. Acum se gîndea că, fugărită de lup, găsise scăpare acolo. Ca şi el... Zahei tîrî cristelniţa şi o potrivi sub tavanul spart, aşa ca apa pătrunsă prin rana Pantocratorului să curgă jos în cazan... Seara au ajunat. A doua zi, Duminecă, preotul a săvîrşit plîngînd înfricoşatele taine ale liturghiei.. . Cînd a junghiat prescura închipuind trupul mielului, a simţit durerea chiar în sufletul său... înainte de ieşirea cu sfintele daruri, popa a cădit cu de-amănuntul toate colţurile, scuturînd clopoţeii tremuraţi ai cădelniţii. Şi iată că dintr-o gaură, de sub talpa altarului, a ieşit un şarpe. Jivina a înălţat capul vioi, s-a bucurat de clinchetele argintii, s-a tîrît afară şi a stat aşa pînă la sfîrşit... Preotul nu se mai minuna de nimic. 601 VASILE VOICULESCU - Ne trimite Dumnezeu şi alţi poporeni, în lipsa oamenilor, dumiri el pe Zahei. Să-l primim şi pe acesta cu dragoste. De-atunci, ori de cîte ori urcau, nu lipseau să-i aducă într-o sticluţă puţin lapte dulce, pe care-1 vărsau într-un blid aşezat lîngă cristelniţă. Şarpele, la auzul clopoţeilor de la cădelniţă, ieşea, se strecura îndrăzneţ pînă la vas, limpea cu limbuţă lui sfîrtecată. De cîteva ori s-a înfăşurat pe piciorul cazanului şi s-a ridicat aidoma celui de aramă pînă deasupra apei în care îşi oglindea gura galbenă. Popa îl blagoslovea ca pe un creştin şi-i zvîrlea cîte o bucăţică de anafură pe care o mîncau furnicile. Ani de-a rîndul cît ţinea vremea bună, din primăvară pînă-n iarnă albă, popa, călare pe Zahei, urca măcar o dată pe săptămînă, să slujească în pustietatea Cervoiului. Rămîneau uneori zile multe acolo, spre marea îngrijorare a preotesei, care n-a îndrăznit să-i întrebe, necum să-i spioneze ori să-i urmărească. Suiau numai în psalmi şi cîntare, cu mîna tămăduitoare încremenită pe capul orbului. Acolo, după slujbă, sfătuiau în linişte, ca doi pustnici. - Cum vezi tu, mă Zahei, îl ispitea popa a mia oară, doar o afla taina. - Ştii părinte, răspundea acesta; adulmec cum adulmecă copoiul urmele vînatului. E şi asta un soi de vedere. Mă slujesc nu cu privirea ci de un fel de miros ascuns al ochilor. Urmez izul luminos rămas pe urma ochilor Sfinţiei tale care aleargă departe, înaintea picioarelor mele... Dar află că am mai văzut o dată, se destăinui el. - Cum? îl întrebă popa. - După ce am ieşit de prin spitale, m-a cules un staroste de cerşetori şi m-a aşezat la pragul unui biserici. îmi da şi mie un sfert din ce adunam. - Păi cum ştia? -Avea prepuşii lui acolo, care ne privegheaţi. într-un rînd s-a iscat ceartă mare între ei şi alt precupeţ de milogi. Noi, împărţiţi în două tabere, ne-am luat la bătaie pentru ei. Atunci m-a pocnit un şchiop cu cîrja peste moalele capului de-am căzut jos... în clipa aia am văzut o lumină mare care mi-a bucurat nespus ochii... N-a ţinut mult, pînă a trecut cutremurul izbiturii. Dar să fi putut aş fi sărutat lemnul care m-a luminat măcar şi numai atît. Altă dată pe orb îl bîntuiau gînduri streine. - Nu cumva părinte, noi amîndoi alcătuim fiara cea cu două capete a apocalipsului? Şi se înfiora... - Nu, îl îndrepta popa, tu le-ncurci, Zahei. Fiara aceea are un singur cap şi şapte coame pe el... Noi nu aveam la un loc, pe ceste două devie ale noastre, decît patru urechi lungi şi nici un fir de minte dedesubt. Aşa că dinspre partea asta tu să nu duci nici o grijă. Uneori însă ticluirile orbului îl clătinau şi pe preot. - Nu cumva părinte, spunea el, după ce auzise povestea lui Tobie orbul, nu cumva îi fi Sfinţia ta îngerul care mă cîrmuieşte la vindecare? Ce-ar fi, se aprindea el, să aflăm peştele cu ficatul tămăduitor? Hai să-l căutăm la Argeş ori în Dunăre. - Taci, îl certa preotul aspru, nu ispiti pe Dumnezeu. îngerul ţi-ar sta de-a dreapta şi te-ar călăuzi de mînă, nu ca mine, cocoţat în cîrca ta, cum stau numai diavolii. Şi pe urmă îngerul Rafail a însoţit nu pe Tobie, ci pe copilul lui, care vedea. Ai tu copii? - Nu, răspundea orbul, cu nasul în pămînt şi începea să plîngă. 602 INTEGRALA PROZEI LITERARE Marea plăcere a orbului era să-l puie pe popă să-i vorbească despre stele şi zodii. De cum se lăsa seara se aşeza cu faţa-n sus şi gura căscată aşteptînd parcă să-i cadă una în ochii goi. întorcea capul după Ursa Mare, se sucea către Cloşcă, dibuia cu pleoapele tremurate încotro îi spunea popa că ar fi Rariţa. în serile lungi, cînd îi cuprindea tîmplele cu amîndouă palmele şi-i sufla în creştet, orbul se îndrepta singur spre apus şi clipea în razele luceafărului, mare cît un pumn de lumină. - E frumos ca un ochi de heruvim, spunea el fericit... - îl vezi? - îl zăresc bine... - Şi de unde ştii tu cum sînt ochii heruvimilor? - Ei, mi se arătă şi mie cîteodată, da el răspuns tainic, ceea ce înfiora pe popa... Şi dintr-odată se întorcea ca un copil: - Cum ţi-s ochii, părinte? - Nu mai ştiu - se-ncurca popa - i-am uitat... - Tare-aş vrea să-i văd, ofta orbul. Şi jinduia să îl atingă cu degetele, dar nu îndrăznea. * Trecuseră aşa ani şi ani. Războiul se sfîrşise. Se schimbaseră stăpînirile... Ei nu ştiau şi nu se sinchiseau. Pentru amîndoi lumea asta luase altă înfăţişare, căpătase alt înţeles. Atît că femeile veneau tot mai rar, cu tot mai multe scîrbe şi necazuri. Popa cel nou pe de o parte le împiedica să mai vie la bătrîn. Şi pe de altă parte nu vrea să le citească slujbe. Nu mai primea pomelnice, alunga pe cei cu acatiste, rîdea de cîţi se rugau să le facă sfeştanii... Dajdii mari se cereau la primărie pentru botezuri, cununii şi înmormîntări, cît nu putea plăti omul cu întreaga sa avere. Morţii se-ngropau fără preot şi prohodeală. îi duceau mirenii şi la groapă sporovăia cîteva vorbe primarul. Moaşele luaseră obiceiul să boteze, ele, pe copii la repezeală, cum se năşteau, cu apă din sticla cu aghiazmă de sub icoane. Popa asculta şi nu priceapea decît că asta e voia lui Dumnezeu. Şi nu contenea să împace pe credincioşii strecuraţi pînă la el, cetindu-le şi blagoslovindu-i. Teologul cel tînăr pîndea. Şi, pe neaşteptate, căzu peste bătrîn tocmai cînd duhovnicea cîţiva credincioşi... Se repezi cu turbare şi-i împrăştie. Apoi, întors la popă, îl ruşină ameninţînd că, dacă-1 mai prinde că răsuceşte minţile poporenilor, îl trimite la puşcărie. Şi-i propti în poartă un paznic cu puşca în spinare. Asta a curmat multor amărîţi calea spre alinare, dar pe duhovnic l-a lăsat mai slobod. Nici o grijă nu-1 mai împiedica să plece şi să întîrzie cît vrea, sus în valea Cervoiului, la locaşul mîn-gîierilor. într-o zi se pomeni cu o femeie tînără. Sărise gardul din spatele ogrăzii şi pătrunsese în casă pe uşa din dos. Purta în braţe un prunc înfăşat. Răvăşită, plînsă, cu glas sugrumat, căzu în genunchi şi-l rugă să-i citească şi să boteze copilul. Poate s-o îndura Dumnezeu să-l scape! Orice-ar fi, să nu-1 lase să moară nebotezat, ca un nelegiuit. Popa se dete înapoia poruncilor stăpînirii şi şe codi. 603 VASILE VOICULESCU - Sînt preoteasa tînără, se mărturisi ea tulburată. - Atunci să ţi-1 boteze părintele, că pe mine m-a oprit cu asprime... -Nu vrea... Nu poate... sejălui ea. - Cum nu vrea? - E oprit... Sfinţia ta, nu înţelegi? - Oprit? Se încruntă popa. Cine-1 poate opri, odată ce are harul? - De-ai lui, de cei de la primărie, care l-ar pedepsi dacă ar afla, răsuflă preoteasa. - Să-l boteze în taină, noaptea. N-are să ştie nimeni - L-am rugat. Nu vrea... Nu mai crede. Minţile lui rătăcite se împotrivesc. Nu mă lăsa, părinte! Dumnezeu mă trimite la Sfinţia ta. Aş fi alergat la tata, preot şi el, dacă nu s-ar fi răpus de atîtea supărări. Şi zbucni în alt ropot de plînsete... Popa se înmuie... Şi de milă, şi de o tainică trufie: să-l biruie pe popa cel tînăr... Poate chiar să-l întoarcă, arătîndu-i puterea lui Dumnezeu. Şi o uşoară înfierbîntare lumească îl învioră. Simţea un alt interes decît cel obişnuit, ca pentru o întrecere. Şi-ar da viaţa ca să scape copilul. Dar nu pentru copil, ci pentru tată-su, pentru popa cel potrivnic, ca o palmă peste obraz. în vălmăşagul grabnic de simţiri, duhovnicul, fară să-şi dea seama, alesese binecuvîntarea ca cea mai ascuţită răzbunare. Şi gura iadului din el se închise la loc. Cătă pe fereastră spre poartă. Momîia paznicului moţăia pe laviţă. Deschise ceaslovul. Ceti molifta de curăţenie pentru lehuză, rugăciunea de tămăduire pentru bolnav. Ceru apoi să desfeşe pruncul, o păpuşă de ceară cu ochii în fundul capului, cu nările lipite şi buzele arse, îl închină, îi suflă duh, îi puse pe piept, de-a dreptul pe came, o cruce de argint. Şi-i dete viaţă, aşa, de la el. „ ~ Cît o avea semnul lui Christos cu el, nu moare, încredinţa el pe mama care îi săruta mîinile înfaşă-1 repede, îi porunci, ieşi în drum şi aşteaptă-mă la manga mare a Cervoiului. Trebuie să-i fac botezul adevărat, cum se cuvine. Aici n-am vas sfinţit, nici tihnă... Dar să fii tare de înger, să nu te-nspăimînţi de nimic din ce-i vedea... Şi mai ales să nu scoţi o vorbă la nimeni... Femeia, întărită, se sculă de jos şi pomi. Popa încălecă jilţul şi o sosi din urmă. Urcară împreună cu parcă mai puţină osteneală şi poticneli valea, trecură mostiştea, călcară-n picioare trestiile. Femeia, ca o căţea credincioasă, nu vedea, n-auzea. Fără alte minţi se ţinea numai de urma popii şi acolo unde îngăduia făgaşul se alătura de el, cît s-o lovească piciorul slăbănog în coastă. Pe măgurile înalte plouase de curînd. La intrarea lor în biserică stolul de porumbei se oglindea în cristelniţa plină cu apa cursă din pieptul Pantocratorului. Popa zîmbi ca unui semn bun. Puse în grabă odăjdiile, binecuvîntă apele, chemă de trei ori Duhul asupra lor... Intră în altar şi luă potinil cu împărtăşanie, pe care-1 aşeză la îndemînă în strana sub care aştepta îngenunchiată femeia. în stînga prinse cădelniţa şi o tremură. La clinchetele ei nu se arătă nimic. Popa cădi cu temei, clătinînd clopoţeii, din ce în ce mai tare, mai nerăbdător. De sub colţul bîrnei şarpele scoase capul. Lînced, moale, se tîrî puţin apoi se opri. Rămase nemişcat, întins ca o funie, cu ochii închişi. Suferea chinurile năpîrlirii. Nu se mai bucura de sunet. Poate aşteaptă hrana... - Unde este laptele? întrebă pe Zahei... Orbul se căută zadarnic în sîn. Acolo ţinea sticluţa, ca să o aducă de-ajuns de caldă. în grabă, amîndoi uitaseră merindele jivinei... Popa rugă femeia să-şi descopere pieptul şi să-şi mulgă sînul în blid. Ea se supuse fară să crîcnească. Bătrînul aşeză vasul plin cu lapte cald lîngă cazan 604 INTEGRALA PROZEI LITERARE şi clătină iar clopoţeii... Şarpele nu se clintea. Femeia ţintită toată asupra copilului nu-1 băgă în seamă. Popa simţi ca un abur de semn rău. Dar slujba botezului urmă înainte. Puse pe mamă să desfeşe pruncul şi după ce îi ridică crucea de pe carnea în care semnul ei se încrustase adînc, îl apucă iute cu amîndouă mîinile şi-l cufundă de trei ori în unda rece. Mama, spăimîntată, tremura de frigul copilaşului, care oftă o dată, deschise ochii fără vederi, şi îi închise la loc. îl întinse apoi femeii care-1 primi în crişma albă, îl pături şi-l strînse la piept. - Pune-1 jos pe scutece, o învăţă preotul, trăgîndu-se spre strana unde aşteptau mirul şi împărtăşania... Orbul se plecă pe pămînt ca popa să ajungă să miruiască şi să cuminece pruncul. „... Mîinile Tale m-au făcut şi m-au zidit“, psălmi el. - Mai repede, mai repede, ţipă deodată femaia cu ochii la copilul gol care se învineţise... De ce i-ai scos crucea, se răsti ea la popă... Acuma moare... Copilul se încruntă ca un om mare, zbîrci fruntea, îşi schimonosi obrazul, mai pîlpîi din piept de cîteva ori şi, pînă să ajungă la împărtăşanie, înţepeni. Popa tot nu credea... Nădăjduia în puterile minunii. Se rugase, plînsese atîta... dar nu mai era de amînat. Trebuia să sară slujba şi să sară la grijanie. întinse mîna să apuce potirul. -A murit, zbieră mama. Smuci leşul şi o luă la goană afară din biserică, urlînd. Popa, izbit de scutecele învîltorate, tulburat de întîmplare, scăpă jos potirul şi sfînta împărtăşanie se risipi cu zîngănit pe lespezi. îngrozit de nespusa fărădelege, el îşi dete drumul din spatele orbului, se prăvăli pe pietre, se tîrî şi purcese să lingă fir cu fir petecul ud de grijanie. - Ce s-a întîmplat, părinte? întreba orbul îngrijorat. Ce s-a spart? - Stai neclintit acolo, îi porunci popa. Pedeapsa lui Dumnezeu a căzut peste mine... A doua oară, a treia oară a luat linsoarea de la început, pînă ce s-a zvîntat locul de vin şi s-a umezit de sîngele limbii şi al buzelor. - Ce faci, părinte? se nelinişti orbul, care nu pricepea nimic din tîrîtul şi plescăitul bătrînului. - Stai liniştit, Zahei, pînă te-oi'chema eu... M-a părăsit Cel de Sus... şi acum mă bate cu bătaia lui cea mai grea. - Urcă-te în spatele meu să ne bată pe amîndoi, se ruga orbul. Dar popa nu se învoia. - Mai aşteaptă, Zahei, şoptea el. încă puţin. Şi iar săruta locul care-i ardea gura. Zahei ştiu deodată că s-a petrecut ceva grozav. Că se abătuse peste stăpînul lui o primejdie mare şi nu se mai supuse. Se răsuci uşor, bîjbîi pe jos, găsi pe popă, îl ridică în braţe şi-l înălţă peste cap, îl întoarse în mîinile-i voinice şi îl aşeză ca pe un copil în scaunul de la spate. Braţele paraliticului se încolăciră fără voie în jurul grumazului şi tăria de fier a orbului îl împuternici puţin. - Pune-mi dreapta pe creştet, scînci orbul. Dar popa nu-1 auzea... Atunci îi descopcie el mîna, şi şi-o puse singur pe cap, ţinînd-o acolo cu mîna sa, se învîrti, orbecăi şi pomi... în drum călcă pe capul şarpelui adormit, care strivit, icni un uşor ţipăt, ca un sughiţ. Se împiedică apoi de cazan, se izbi de prag ca un om beat gata să cază şi ieşi în lumina zilei de-afară ca într-o beznă. 605 VASILE VOICULESCU Cu toată mîna preotului pe cap, nu vedea. - Spune rugăciunea cea mare, părinte, gemu el... —Nu mai ştiu, nu mai pot, bolborosi bătrînul. Nu mai sînt vrednic. Roagă-te tu, Zahei. Pe mine m-a pălmuit Dumnezeu. M-am semeţit peste măsură. Am rîvnit să fac voia mea nu pe a Lui. Orbul se cutremură... - Cearcă părinte. Indurarea Lui e nemăsurată. Preotul îngăima psalmul cel adînc al căinţii. - Vezi, Zahei? - Nu încă... Mai roagă-te, părinte. Popa, îndoit, mai spuse cîteva frînturi... Ştia bine însă că duhul l-a părăsit şi darul puterilor s-a pierdut. -Nici acum?... - Ba parcă, îl amăgi de milă orbul, care simţea toată zbătaia celui lepădat. încotro s-o apuc? - Spre o casă, bîigui popa. - Spre care? - Spre care îi vrea tu... Şi nu mai scoase nici un cuvînt... Orbul cercă să apuce valea. Niciodată nu i se pusese atîta negru înainte. Toiagul nu şi-l luase. Şi popa din spate, altă dată ca un fulg, îl apăsa cît un morman de plumb. - De ce te laşi aşa greu, părinte? Pe unde s-o iau, spune-mi!... Dar popa nu răspundea, atîrnînd din ce în ce mai apăsat în spinarea hamalului. Se opri. îşi ridică palma de pe mîna de gheaţă a popii, care-i răcise moalele capului... Mîna acestuia căzu ţeapănă pe lîngă umărul orbului... Spăimîntat, el se suci tot, apucă trupul din spate, îl ridică sus şi îl aduse în faţă. îl luă în braţe, îl strînse la piept, îl pipăi. Era un sloi, încă moale. Lipi urechea de inima tovarăşului. Nu mai fîlfîia nimic în pieptul înlemnit. Lipi buzele pe gura uscată a mortului. Nu mai adia nici o suflare pe unde izvorîseră psalmii. îndrăzni să-i atingă ochii rîvniţi, şi-i închise pleoapele. Apoi răcni şi vru s-o pornească la goană... Unde? Acasă... „Care casă, îl întrebase el...“ Şi popa nu-i spusese, acasă la preoteasă, ci „unde îi vrea tu“... Zahei iar se opri. Acum nu se mai căină, nu se mai tîngui. Se potolise. Aşeză mortul la loc în cîrcă, bîjbîi în cumpăt drumul spre altar... Orbise parcă şi mai rău, dar ajunse. Pricepuse că peste popă căzuse o grea năpastă şi murise într-un mare păcat... Trebuiau toate ispăşite. Măcar de el, cît mai e în viaţă... îngenunchie lîngă pristol, acolo unde şezuseră oasele calului mort în chinuri, potrivi bine pe preot în spate, îi apucă mîinile, i le adună şi şi le aşeză singur pe cap... Mîinile mortului alunecau mereu... Atunci îşi sfîşie din cămaşă o bucată de pînză în care le legă, şi le potrivi în creştet şi le înnodă cu legătura sub barbă... Şi rămase acolo încremenit într-o metanie năruită, aşteptînd să se scoale amîndoi la trîmbiţa judecăţii de apoi. Lob o coagularea prefrontală ,JLobii frontali sînt inamicii umanităţii. Lobotomizatulpierde compozanta emotivă a activităţilor sale etc. etc.“ oPresse medicale, nr. 41 din 10 iulie 1948, articol „Lobotomia prefrontală“, încercare de psihochirurgie de Pierre Wertheimer) Lumea se potolise de mult. Sub suprema oblăduire a Perfectului Prezidiu Permanent al Popoarelor Păcii [sau cei cinci P (P.P.P.P.P.)] viaţa curgea pentru toţi şi pentru totdeauna tihnită. Se făcuseră progrese tehnice uimitoare. Şi fiecare ins, din locul unde era aşezat chiar de la naştere de către comitetul respectiv, lucra cu zel şi recunoştinţă pentru fericirea obştească. Se ajunsese, în sfîrşit, la rîvnita minune a lumii - mulţumirea şi pacea socială domneau în această piramidă răsturnată, în care mulţimea, baza, întoarsă şi înălţată cu toată faţa ei către lumină, apăsa, ea acum, cu întreaga-i greutate asupra vîrfului, care o sprijinea pe pămînt şi căruia îi împrumuta, de sus în jos, uriaşa putere a masei ei organizate. Capodoperă de justiţie socială şi armonie, model veşnic de edificiu democrat. Se înţelege că, în această situaţie privilegiată, de apăsător, individul nu mai avea nici o justificare şi nu mai putea găsi în el nici o veleitate de răzvrătire. E drept că piramida nu era deloc înaltă. Dimpotrivă, aproape plată, toată masa ei de odinioară fiind acum turtită. Dar era foarte întinsă, jumătate pămîntul. Lucru care singur conta. Şi vîrful nu se mai pierdea în nori, ci, susţinînd singur măreaţa construcţie, sta pe pămînt. Se putea susţine fără paradă, cum dealtfel făceau teoreticienii celor cinci P., că acest mers înapoi era de fapt un imens progres. Ceea ce se pierdea în planuri şi adîncime, se cîştiga în linie. Adică idealul: întoarcerea la lumea unidimensională. La această eră fericită se ajunsese cu o mulţime de mijloace. Printre ele, cel care ajutase mai mult era lobocoagularea prefrontală, un procedeu derivat dintr-o veche şi timidă operaţie de psihochirurgie, ajuns acum de o simplitate copilărească. Chiar în prima oră după naştere, se aşeza pe capul oricărui nou născut, indiferent de sex şi constituţie, slab, gras, debil, o coroniţă de tuburi încărcate cu forţe radioactive sub înaltă tensiune. După ce se înşuruba, aparatul se declanşa singur graţie unui sistem de referinţe automate, care arătau cu precizie matematică locul pe unde trece din lobul frontal anterior al creierului, către nucleii cenuşii lăuntrici, fasciculul de fibre nervoase care face puntea între aceste sedii psihice. Atunci, prin două găurele opuse, ţîşneau dintr-o parte şi din alta, strâbătînd oasele frunţii, două fascii de raze, care, întîlnindu-se într-un minuscul trăsnet radioactiv, în punctul ales, ardeau instantaneu şi total numai sculul de fibre cu pricina. Restul creierului nu suferea nimic. Copilul, afară de o uşoară zguduire, care îl facea calm şi indiferent la emoţii toată viaţa, nu simţea de asemenea nimic. 607 VASILE VOICULESCU Operaţia se repeta la vîrsta de şapte şi apoi la optsprezece ani, ca astfel să se asigure exterminarea radicală a lăstarelor de fibre răufăcătoare, care ar fi putut odrăsli eventual din centrii nervoşi mai dîrzi. Nici un cetăţean nu putea fi scutit, sub nici un motiv, de această necesară operaţie. Ea intra cu înaltă piecădere în şirul de sterilizări, vaccinări şi revaccinări care garantau sănătatea publică. Fără certificarea că ai suferit-o de trei ori, nu era cu putinţă vieţuirea în imensa uniune a oamenilor liberi. Trebuia să te expatriezi în lună. Dealtfel, lipsa a două uşoare semne, două cicatrice negre pe laturile bazei frontale, te denunţau transfug al colectivităţii şi te osîndeau oricînd şi oriunde la aplicarea imediată a aparatului, de către oricine te descoperea, cu adaus de amenzi şi pedepse pe deasupra. Dar de zeci şi zeci de ani nu se întîmplase o asemenea criminală scăpare. Căci nu numai în spitale, dispensare, primării, fabrici, ateliere, şcoli, dar nu era casă în care să nu se găsească, printre cele mai uzuale instrumente medicale, termometru, ventuze, irigator etc., şi cîte o coroniţă de lobocoagulare. Prezenţa ei era obligatorie. Această mică, nevinovată, dar imensă ca efecte şi rezultate măsură salutară de prevedere psi-ho-sanitară, care scăpase omenirea de o mulţime de plăgi şi o îndrumase în făgaşul progresului calm, n-avea nimic misterios în ea. C Se ştia de foarte multă vreme, şi mai ales în ultimele războaie mondiale oamenii de ştiinţă -medici, chirurgi şi psihiatri - stabiliseră rolul nefast pe care-1 joacă lobul anterior frontal al creierului în viaţa omenirii. El este focarul tuturor instigaţiilor la nelinişte, neastîmpăr, răzvrătire şi aventură. Sediul nemulţumirii şi al întreprinderilor. Sălaşul nefericirii. „în acest teritoriu prefrontal se înscrie proiecţia individului în viitor. Aria prefrontală naşte şi cîrmuieşte ideile despre eul interior şi îndrumarea lor spre năzuiţa de lărgire. Individul lobocoagulat pierde compozanta emotivă a activităţilor sale ideative, în special cele care privesc previziunea şi viziunea interioară, funcţie esenţială a extremului pol frontal...“ Operatul este eliberat de toate nenorocirile care însoţesc conştiinţa de sine, pierde ambiţiile egoiste, visurile de mărire şi interesul ce-şi acordă sie însuşi. Din personalitatea lui se şterge orice urmă de reflexiune, toate aspiraţiile către necunoscut. Nu mai este hărţuit de întrebări, chinuit de mister. Şi mcetind de a se complace într-o excesivă măgulire de sine, care ajungea pînă la egoism şi hiperpreţuire, el se întoarse la stadiul de perfect cetăţean aliniat în muncă. Adică rămîne capabil de orice activitate intelectuală sau practică, inginerie, mecanică, matematică, ştiinţă, în stare de a exercita orice profesie unde se cere nu numai energia braţelor, ci şi scrierea, calculul, judecata, adică îndeplineşte toate operaţiile mintale necesare activităţilor practice, realiste, dar toate astea fară să se mai gîndească la el, fară să se compare cu alţii, fără să privească în sus ori înainte, într-un cuvînt, fără să mai fie nemulţumit. Arderea fasciilor nervoase stîrpeşte din el orice urmă de emoţie, orice culoare a eului, care rămîne cenuşiu ca pura materie cerebrală, şterge orice veleitate de vis, înlătură orice fîlfîire de misticism, care altădată abăteau pe om de la îndatoririle lui elementare. Coagularea îl uşurează astfel de tot sectorul afectivo-emotional plin de primejdii si tulburător. ' ' 608 INTEGRALA PROZEI LITERARE La început, operaţia asupra lobului prefrontal se făcea numai bolnavilor, anxioşilor, melancolicilor, obsedaţilor de sinucidere, rîvnitorilor la perfecţiune, schizofrenicilor, nebunilor, pe care de cele mai multe ori îi aducea în fire. Dar atunci era o operaţie sîngeroasă. Se scobeau două găuri în oasele capului şi chirurgul bîjbîia cu bisturiul prin creier după rădăcinile fibrelor vinovate. Simplificarea ei prin radiocoagularea automată rezolvase una din problemele capitale ale redresării insului şi pacificării omenirii. Celebra carte „Lobii prefrontali, inamici ai umanităţii" a savantului Karpmann sta la temelia acestei cruciade dusă cu atîta sîrguinţă şi succes împotriva centrilor blestemaţi, unde se cuibăreau altădată toţi insurgenţii eului, visul, emoţia, meditaţia, nemulţumirea de sine, rîvna către perfecţie, mizantropie şi alţi duşmani ai liniştei şi bunei rînduieli individuale şi sociale. Autorul deplîngea că Sfîntul Francisc, Dante, Pascal, Descartes, Byron, Chateaubriand, Napoleon, Beethoven şi alţi neliniştiţi celebri şi mari vizionari nu se născuseră în era lobocoagu-lării, care ar fi făcut din ei alţi oameni. Acum, omenirea muncea, mînca, dormea şi se scula fără grijă, lobocoagularea şi celelalte mijloace care-i asigurau fericirea funcţionau fără greş. Căci fericirea e să nu-ţi faci idei false despre ea. Şi la această falsificare a vieţii contribuiseră pînă atunci lobii aducători de nenorocire. Dar acum crima pasională dispăruse. Tribunalele civile se desfiinţaseră. Singură poliţia de siguranţă, supraveghere şi prevedere, ca o divinitate tutelară, plana, nevăzută, deasupra noroadelor. Ea avea monopolul neliniştilor, bănuielilor şi al urii. Dar, de la o vreme, cîteva senine, aproape imperceptibile la început, dădură veste despre o mică deranjare a sistemului. Ele se iviră mai întîi în tineret şi se arătară în chip fiziologic. între altele, ici-colo, cazuri de dispepsii, tulburări de mistuire, crize de ficat, lipsă de poftă de mîncare, anemie şi mai ales con-stipaţie. Medicii le constatară cu uimire, le recunoscură cu greu, după îndelungi consultări, fără să şi le poată explica. Asemenea tulburări nu se mai pomeneau de cînd se instituise lobocoagularea. De cînd, adică, ideile şi activităţile lor încetaseră de a fi stînjenite de emoţii, meditaţii, reflecţii. Cu un cuvînt, de cînd calea afectului spre creier şi amestecul centrilor emoţionali inferiori în treburile omului fuseseră tăiate. Dar, cu încetul, tulburările luară înfăţişări şi alură psihologică. în tineret, cazurile de complicaţii sufleteşti începură să puncteze, ca nişte bube, epiderma pînă atunci atît de curată a P.P.P.P.P.-ului şi rătăcirile să se înmulţească. Tinerii de ambele sexe tînjeau, mîinile lor pe uneltele de muncă aveau gesturi şi întîrzieri ca de gîndire, opriri ca de alegere. Unii îşi mîngîiau fruntea sau îşi treceau degetele, ca pe nişte plete imaginare, peste chelia precoce. Alţii fură observaţi cîntînd, adică gungurind singuri, fiindcă acum cîntecul nu se exercita decît în cor. Fetele îndrăzneau să-şi pieptene părul, lăsat să crească mare, în ciuda regulamentului strict. Sau îşi schimonoseau uniforma cu fel de fel de zorzoane, adaose şi flori. într-o bună zi, cîţiva tineri fură prinşi că plîng. Lacrimi, în P.P.P.P.P.?!... Asta dete efectiv alarma. Comitetele, colectivele, consiliile, plenarele fură convocate, Prezidiul Suprem - sesizat şi o vastă anchetă — instituită pe toată imensa întindere a uniunii. Căzuse oare în desuetudine practica coagulării? La catagrafie, nici un individ nu fu găsit fără cicatricile revelatoare şi ates- 609 VASILE VOICULESCU tatele de rigoare. în privinţa asta nu mai încăpea deci nici o îndoială. Şi oarecum liniştea şi siguranţa forurilor superioare asigurată. Alte cercetări minuţioase stabiliră, de asemenea, că nici o carte cu conţinut anarhic, roman, nuvelă, din vechile serii condamnate, nu scăpase de ardere sau retopire. Desenele, tablourile, statuile, şi toate operele de artă nefastă care ar fi putut amăgi tineretul şi deştepta sămînţa nebuniei trecute, fuseseră vîndute pe valută forte altor ţări, retrograde, cu care nu se mai aveau legături. Copiii, născuţi toţi în maternităţi, rămîneau acolo şi nu erau legănaţi, ceea ce ar fi constituit o înclinare mai tîrziu spre reverie. Nu erau adormiţi în luluit sau cîntece, nu auzeau un basm, nu ascultau o poveste. Creşteau apoi în vaste educatorii publice, sub cea mai straşnică priveghere, cu cele mai sugestive exemple sub ochi şi cele mai sănătoase lozinci în urechi. De unde, dar, neorînduiala ivită? Căci, curînd, dezordinile crescuseră şi mai grav. Mai ales în ceea ce priveşte sexualitatea. Un cuvînt trecea, şoptit, de la o ureche la alta, ca o boare otrăvită. Poliţia află cu greutate că era vorba de „Frumuseţe", care nu mai figura în nici unul din dicţionarele P.P.P.P.P.-ului. Tineretul nu mai privea reproducerea ca pe o lucrare de stat oficială, o slujbă cetăţenească, încredinţată numai unora, după anumite criterii. Ci se descoperi că băieţii şi fetele au înclinări şi preferinţe, se aleg singuri, între ei, îşi închipuie că găsesc, dincolo de scopul real, procrearea, pricini de plăcere şi motive de exaltare într-un simplu act fiziologic. Perechile se făgăduiau unul altuia ca într-o logodnă de odinioară, de care nu auziseră. Sinuciderile celor împiedicaţi de la această nebunie se înmulţiră. Şi un alt cuvînt, nou, netrecut în dicţionare, se înfiripă, sub nasul poliţiei, cuvîntul „Iubire". Frumuseţe şi iubire. Tineretul bolnav alerga după ele ca după un miraj localizat în anume persoane, pe care le scoteau din rînduiala comună, înălţîn-du-se deasupra prezidiului. Astea toate dovedeau o îngrijorătoare zdruncinare a alcătuirii, ameninţînd cu ruina tot ce se clădise. în curînd, ceva nou, spăimîntător, îşi facu apariţia. Cu atît mai primejdios, cu cît era nevăzut, nepipăit, insesizabil. în acea lume realistă începu deodată să se vorbească despre spirit: ceva dincolo de om, pe care-1 poate mişca şi agita. O mai mare calamitate nu se putea abate asupra colectivităţii, agitaţia fiind exclusiv în căderea ministerului de resort. Oamenii, acum, ridicau ochii şi braţele în sus, la cer, fară să ştie spre ce, aşteptînd, cerînd de la un mare necunoscut -nu de la Supremul Prezidiu - împlinirea unei nedesluşite aspiraţii, care nu mai ţinea de pămînt. Asta era prea mult. Pedepse exemplare, privaţii de libertate, munci suplimentare, raţii alimentare reduse, castrări, sterilizări nu folosiră cu nimic. Se recurse la căptuşirea creierelor cu plăci de plumb şi alte metale impermeabile razelor cosmice şi oricăror emanţii venite din alte sfere. Inutil. Ba dimpotrivă. Ca uleiul peste foc, toate astea nutreau flacăra nebuniei, sporeau gustul nou al martiriului. în acest timp, laboratoarele lucrau far-de răgaz. Cu tot soiul de reactivi, electro şi isotopi, se cerceta, în ungherele şi ascunzişurile creierilor, pricina acestor neaşteptate trădări ale ştiinţei. Nu cumva fibrele blestemate dăduseră alte lăstare lăuntrice, neatinse de trăsnetul coagula-tor? Poate că centrii nervoşi anatemizaţi găsiseră alte căi de legătură între ei? 610 INTEGRALA PROZEI LITERARE Nu se descoperi însă nimic anormal. Materia cerebrală era cu toate localizările neschimbate şi punţile între nucleele infernale definitiv tăiate. Singură epifiza, glanda pineală, păru uşor modificată, congestionată şi infinitezimal crescută. Savanţii, răsfoind vechile tratate, găsiră că ea fusese odinioară asemănată cu un ochi. Ocultismul de tristă memorie o numea ochiul lui Şiva. Această glandă - spuneau superstiţiile -se proiecta afară din craniu la oamenii dinaintea noastră şi prin ea se putea privi lumea viitoare. Prin ea se primeau insuflările şi inspiraţiile de sus. Apoi ea se retrăgea şi se ascundea iar sub oasele capului. Aici se facea în timpurile barbare tonsura preoţilor, pe unde s-ar fi înlesnit, ţineţi-vă rîsul, pătrunderea Duhului. Alţi autori şi mai ridicoli susţinuseră că ea ar fi fost ochiul ciclopului. Dar, cum da de bănuit, se hotărî extirparea epifizei. Şi operaţia se aplică fară excepţie tuturor cetăţenilor de rînd. Pentru o vreme, fenomenele morbide părură că se alină, fară să înceteze. Pentru ca în curînd să zbucnească mai cu furie. Prin pivniţe şi hrube, dar mai ales în pădurile păstrate ca singure monumente ale naturii, se descoperiră indivizi fugiţi de la îndatoririle lor. Ascunşi acolo în peşteri, trăiau singuratici, dedîn-du-se la acte ce aminteau străvechile culte al magiei. Ţăranii mai ales alergau la ei şi, cu destrăbălări de gesturi şi îngenuncheri, îmbrăţişau lemne tăiate în cruce, boite cu tot soiul de culori. Bărbaţii cîntau şi femeile se boceau la picioarele acestor semne neînsufleţite. Asta fu picătura care facu să dea vasul pe dinafară. Trebuia cu orice chip pus capăt. Dar cum? Ştiinţa şovăia, cuprinsă de zăpăceală. Ce este şi de unde vine această necunoscută şi nestăvilită forţă ocultă, care îndrăzneşte să încalce stăpînirea Supremului Prezidiu şi să-i anuleze providenţialele măsuri şi decrete? Din ordinul cîrmuirii, se instituiră experienţe uriaşe pe milioane de indivizi deodată, ca să se depisteze locul anume unde s-a sălăşluit forţa adversă, altădată localizată în polul frontal. S-a mers pînă la coagularea completă a creierilor unor indivizi, care au ieşit din experienţe perfect imbecili, fară să renunţe la nebunia lor, fie adorare, fie dragoste sau speranţă. Idioţi, dar se închinau şi iubeau. Situaţia părea disperată. Tinerele generaţii se alterau din ce în ce, iar vechile, care începuseră turburarea, pe măsură ce îmbătrîneau, îşi înrăiau racilele căpătate în tinereţe. Visul, lenea, împo-poţonate cu numele de meditaţie, reflexia, migala cercetărilor lăuntrice, aplecarea spre mîhnire, mîndria, gelozia, lupta cu adversarii pentru o femeie, pentru o slujbă, nemulţumirile de tot soiul, şi mai ales de sine, grija pentru viitor, toate spaimele metafizice şi complicaţiile sentimentale luau fel de fel de chipuri, cum nu se mai pomenise. Lumea se clătina iar pe marginea prăpastiei. Dacă uniunea ar fi avut vecini, fară îndoială că această zbucnire de neastîmpăr şi fierbere s-ar fi întrupat într-un război, spre care poate că ar fi fost mai bine să fi fost îndreptate şi canalizate. Acel spirit, acea rătăcire şi-ar fi găsit astfel o localizare, unde ar fi putut fi prinsă şi pusă în frîu. Dar aşa? în creieri şi în glande nu se mai afla. Afară, în văzduh, era o nebunie, ca în vechile superstiţii, să o cauţi. în cer? Atît mai trebuia, ca să dea smintiţilor cea mai neroadă justificare. 611 VASILE VOICULESCU Unde dar era de găsit şi stîrpit Spiritul? Căci trebuia stîrpit, cu riscul de a stîrpi odată cu el omenirea şi a plămădi alta, nouă. Se ventila şi ideea aceasta. De pe capul oamenilor de ştiinţă, răspunderile trecură pe umerii responsabililor, care, neputincioşi, le puseră în mîinile cîrmuitorilor. Aceştia, la rîndu-le, le aşezară la picioarele Perfectului Prezidiu, spre a hotărî, încrucişîndu-şi braţele în smerită aşteptare. Bătrînul preşedinte, într-o insomnie agitată, avu o inspiraţie. îşi aminti de o veche, infailibilă metodă. Acea a cumpărării, a spionajului, a mituirii şi denunţării, pînă la autodelaţiune. Printr-un caz, care deroga de la toate legile, se institui cel mai înalt premiu, cea mai mare recompensă, o decoraţie unică, onoruri supreme, îngăduinţa căsătoriei cu femeia iubită şi călătorie de nuntă în străinătatea necunoscută, aceluia care va afla şi va denunţa locul unde se ascunde insesizabila forţă tulburătoare, sediul spiritului. Rezultatul nu întîrzie şi fu strălucit. Un tînăr se înfăţişă cu curaj şi îşi denunţă propria-i inimă. El lămuri cum simte că inima lui, acest cuib de muşchi găunoşi, în veşnic neastîmpăr, mereu plină de sînge învăpăiat, găzduieşte acum duhul care agită lumea. Zvîcnelile ei dureroase, umflăturile ei pînă să plesnească, fierbinţeala ce o împrăştie, bucuria care o cutremură sînt semne nedezminţite. îndată se constată că în adevăr fuseseră destule indicaţii, pe lîngă care savanţii trecuseră fără să le bage de seamă, în înverşunarea lor numai asupra creierilor. Cele mai multe sinucideri, aproape toate, se săvîrşeau trăgîndu-se în inimă. Versurile, cînte-cele, poveştile care colindau nu vorbeau decît numai despre ea. Vechile superstiţii din erele primitive puneau în inimă centrul cunoaşterii suprafireşti. Şi, pentru unirea cu duhul, pretindeau că pot, cu anumite practici de închinare, să coboare mintea în inimă. Se începură alte noi cercetări, îndreptate, cu toată luarea-aminte, asupra organului incriminat. Se disecară cu amănunţime morţii, se făcură numeroase vivisecţii pe voluntari, se sacrificară sute de mii de indivizi pe altarul binelui obştesc, despicîndu-se astfel inimile lor, care fură cusute la loc. Şi, spre surprinderea obştească, se găsi că inima îşi schimbase nu numai aspectul, forma şi greutatea, ci şi arhitectura histologică. Era mai grea, mai roşie, mai globuloasă, mai puţin musculoasă, înţesată cu fibre nervoase şi ganglioni autonomi. Iar, minune, în partea de sus, pe globul ei, numaidecît sub ieşirea cîrjei aortice, se prăsiseră nişte sîmburi creţi de substanţă cenuşie, care aduceau aidoma cu nişte muguri de creier. Se adeveri astfel că inima se întorsese din nou la vechea funcţie de odinioară, ca centru al inteligenţei afective, sediu al spiritului stăpînitor peste ideaţia productivă şi utilitară. De aici pînă la dezlegarea definitivă a problemei nu fu nevoie nici măcar de un pas. Radio-coagularea stîrpi pe loc şi acest nou camuflaj al duhului răzvrătitor în om. Pînă cînd? Se va vedea. Cum tînărul voluntar care cel dintîi se denunţase nu supravieţui operaţiei, toată recompensa trecu asupra preşedintelui prezidiului, cu al cărui nume se boteză noua operaţie asupra inimii. Şi, pentru geniala, suprafireasca inspiraţie ce avusese şi care dusese la descoperire, el fu ridicat la rangul suprem, declarat şi identificat pentru masele democratice cu Dumnezeu. Nu numai 612 INTEGRALA PROZEI LITERARE cu îngăduinţa, dar cu porunca, de acum înainte să fie necontenit închinat şi mărit ca atare, într-un cult care întrece tot fastul ceremonial al vechilor religii. Spre el să se canalizeze toate aspiraţiile neamurilor omeneşti. Dar Duhul evacuat vagabondează prin lume şi îşi caută, chinuind necontenit pe bieţii oameni, alt locaş. 1948, iulie 27, Buc[ureşti], Între Epica 51 Lirică Amintiri despre pescuit Nu sînt ahtiat după peşte. Dar pentru frumuseţea paşnică a îndeletnicirii am practicat aproape toate soiurile de pescuit, oriunde m-au purtat întîmplarea şi slujba mea de medic. Pretutindeni, de la pîraiele Carpaţilor pînă-n noianele Dunării şi bugazurile Mării, mi-am az-vîrlit undiţa şi mi-am înmuiat volocul. Numai în paradisul Deltei n-am ajuns. Intîia oară am vînat păstrăvul în Jii, cînd apele nu-i erau încă negre de spălătura cărbunilor de la Petroşani. înţepeneam ceasuri întregi pe malurile înguste, în mîini cu o undiţă tăiată dintr-o mladă şi cu cîrligul dintr-un bold îndoit. L-am prigonit şi mai aprig în Isvama Goijului, cu ape care nu îngheaţă iama. Bietul păstrăv! L-am fugărit uneori ca pe o vietate de uscat în vadurile Dîmboviţei. Aveam un agent sanitar iscusit, care-mi da de veste îndată ce un păstrăv mai mărişor scăpa din defileul Stoieneştilor, jos, spre Gemenea. Atunci ne dezbrăcăm pînă la brîu şi începeam goana după el. îl descopeream în vadurile mai scăzute, unde-1 urmăream cu îndîrjire pînă-n bulboanele adînci în care-1 pierdeam. Dar nu ne lăsam. îl scormoneam curînd, şi de-acolo, bătînd apa cu beţe şi prăjini, urcam aşa după el cîte o jumătate de zi, pînă îl încolţeam sub un bolovan ori în-tr-o scobitură, unde, obosit de atîta alergătură şi zbătaie, se pitise speriat. Acolo îl înhăţa mîna fulgeratecă, aşijderi unui cioc de cormoran, a sanitarului. Mai tîrziu l-am pescuit tacticos, cu undiţă perfecţionată şi muscă artificială, la două mii de metri înălţime, în apele de gheaţă ale Galeşului şi Bucurei. De dimneaţa şi pînă-n amurg luminile şi umbrele munţilor dimprejur se schimbau, înmuiate în undele cu mişună de păstrăvi adînci. Alaiuri întregi de păstrăvi mari şi mici dau ocol mai ales după-amiază, înconjurînd iezerul aproape de maluri ca într-un ritual. Ici-colo, cîte unul zvîcnea pe neaşteptate, săltînd de cîteva şchioape afară, după musculiţe, ca să cază numaidecît înapoi cu un plescăit ce ne trezea aproape cu spaimă din aşteptare. Uneori sălbăticiunile viclene nu mai dau la momeală de tîrg. Atunci schimbam nada. Puneam cărăbeţi, un soi de larve de cărăbuşi, pe care le găseam în maluri. Sau aninam în cîrlige cosaşi graşi, ce ne săreau de sub picioare împroşcaţi în toate părţile cînd călcam poienile. Dar nu mîncam cu siguranţă păstrăvi decît cînd vestita Maria Magdalena, gazda ohavnică a Retezatului, se îndura să ni-i aducă. Pleca de la casa de adăpost singură, era taina ei, şi în cel mult două ceasuri era înapoi, cu traista plină. Se vorbea de vrăjitorie. Eu cred că îşi avea anume cotloane, adevărate crescătorii de păstrăvi, unde-i prindea după voie. Am avut noroc şi de lostriţe bucălate, aceşti peşti străvechi, aproape fabuloşi, neam de al păstrăvilor. Ele s-au prins ca nişte minuni în undiţele noastre întinse în Bistriţa Bicazului. Una a cîntărit aproape şase kilograme. Acum lostriţa e pe cale să piară şi din apele muntoase ale Moldovei, singurele care-i mai păstrează sămînţa şi legendele. 617 VASILE VOICULESCU * După ce mi-am făcut stagiul la munte, am descălecat doftor de plasă în regiunea muscelelor. Aici am găsit meşteşugul pescuitului căzut şi schimonosit: nu se mai aflau pescari, sau nu fuseseră niciodată. Oamenii se mulţumeau cu peşte sărat adus în butoaie de la tîrg. Pentru cel viu se pricepeau numai să arunce dinamită în bulboanele rîurilor, unde se strîngea peştele aproape stîr-pit. Pe atunci nu erau legi şi oprelişti care să-l apere. După ce zbucnea detunătura şi apele speriate ţîşneau de un stînjen, începeau să iasă la faţă cu burţile în sus tot soiul de peşti mari şi mici, cu băşicile lăuntrice plesnite şi urechile podidite de sînge. Pradă uşoară şi fară nici o bătaie de cap. Aţi tras vreodată cu puşca în peşte? Mi-aduc aminte cum pe un lac încopciat între măgurile plăşii împuşcam ştiucile cu carabina. Dimineaţa pînă după răsăritul soarelui cîrduri de peşti mărunţi ieşeau după musculiţe şi se zbenguiau în razele calde. Ştiucile hrăpăreţe se ţineau după ei. Pîndeam clipa prielnică şi le luam la ochi cînd se întorceau spre noi de-a latul. Lovitura împuşcăturii, zvîrlea ştiuca spre mijlocul lacului. Dar dacă era ucisă, încetul cu încetul, plescăitul molcom al apelor o aducea la mal, unde o trăgeam cu prăjina. Era un fel mai cinstit de a mînca peşte decît vînat cu dinamită. Prin locurile astea de dîmburi unii proprietari aveau heleşteie în fundul ogrăzilor, dar nu se osteneau să le îngrijească, nici să le prăsească măcar cu peşti buni. Lăsate la voia întîmplării, ele se potmoleau şi se umpleau de broaşte şi raci negricioşi. Dar cel mai cumplit păcat împotriva pescuitului îl săvîrşeau zvîrlind în apele curgătoare şi în lacuri gogoşi de peşte, făcute cu sucuri veninoase. Am văzut-o şi pe asta: întregi sau sfărîma-te şi amestecate cu mămăligă, boabele otrăvitoare cumpărate de la tîrg erau puse în anumite locuri ale rîului. Bieţii peşti care gustau din ele începeau să plutească deasupra, amorţiţi, şi se duceau pe apă la vale, unde erau adunaţi fară nici o împotrivire, cu mîna. * Apoi poruncile stăpînirii m-au mutat pe alte meleaguri, la şesul cu noi chipuri de peşti. Aici am ajutat pescarilor din Greaca să tragă năvoadele cu crapi cît viţeii şi să-şi puie pripoanele în cîrlige. De multe ori dihăniile se smulgeau din fier şi se duceau cu pripon cu tot. Răsturnată din lotci, sumedenia de peşti se zbătea pe ţărmuri, ca să fie încărcată în căruţe. Apoi apele rămîneau singuratice şi liniştite. Cînd limpezişurile i le împînzea uşor fumuriul serii împunse de luceafăr, lacul şi malurile plantate cu vii luau o înfăţişare şi o pace ca Ghenezaretul Evangheliei. Afară de plaga cea mare a ţînţarilor, mai sîngeroşi ca vampirii. Aici am mîncat întîia oară crap la proţap - carnea cea mai gustoasă din lume - şi ciorbă pescărească în zeama căreia trei rînduri de peşte îşi dospiseră bunătatea. în bălţile Dunării am deprins meşteşugul vîrşelor şi cum se aşază coteţele, înfipte sub apa însemnată din loc în loc cu cîte un băţ care iese afară, întocmai ca degetul unui înecat. Dascăl mi-a fost un băietan ofticos pe care-1 îngrijeam. îl chema Coteţ, după numele bunicului, un vestit 618 INTEGRALA PROZEI LITERARE hoţ dunărean. Neamul, odinioară voinic şi prădalnic, se stingea acum cu această ultimă mlădiţă firavă. Şi totuşi, băiatul nu se lăsa. Se tîra cum putea pînă la coteţe şi la vîrşi, pe care le întorcea cu fundul plin de argintul-viu al întregii seminţii de peşti ai bălţii, lini, plătici, şalăi, eleni şi bibani, învrîstaţi cu somotei, crapi, ştiuci şi cîte un ţipar. Pe urmă am zvîrlit alături de pescarii cei mari cu vătafi mreji şi năvoade uriaşe purtate de zeci de oameni prin care prefiram apele Dunării şi cerneam peştii adîncurilor. Aici, la gura Argeşului, am prins la cîrlige, cu momeli de hoit, somnii hulpavi, leviatanii apelor noastre, care, după spusa lumii, înhaţă copii de la scaldă. în pîntecul spintecat al acestor dihănii s-ar găsi deseori cîte o mînă sau alt mădular din prada înghiţită. Bucuria cea mare era cînd primăvara Dunărea umflată spărgea zăgazurile şi năboia cu puhoaie de peşte în bălţi. Atunci nu mai contenea pescuitul şi se umplea lumea de peşte: ajungea să ai o luntre şi o mreajă. Una din cele mai originale privelişti ale bălţilor este bătaia crapilor, în aprilie şi mai, cînd crăpoaicele îşi leapădă ouăle. Atunci crapii ies de la adîncurile reci din mijlocul lacului şi se îndreaptă vijelioşi către apele calde de la mal, unde-i aşteaptă icrele nefecundate. Li se văd numai crestele spinărilor tăind ca nişte dungi de oţel undele. în drum spre ţărm, ei întîlnesc peştoaicele cu care fac un fel de joc, o hîrjoană erotică, apropieri, ciocniri, frecări, ceea ce-i aprinde şi mai mult. Ajunşi la cîţiva paşi de mal, crapii deodată se opintesc şi se saltă afară din apă, cu pîntecele în sus, dintr-o smucitură care le apasă şi le suge burta, facînd să tîşnească din ei sămînţa lăptoasă ce albeşte apa. Această sămînţă caută setoasă ouăle depuse de femele şi le rodniceşte... Multe cad pradă lăcomiei broaştelor, mari gurmande de icre. în tot timpul acestui neînchipuit balet al apelor, crapii sînt atît de îmbătaţi de iubire, că nu mai văd, nu mai aud, sînt numai ai fericirii reproducerii. Oamenii îi pot lovi cu ciomege, cu lo-peţi, şi-i ucid cu înlesnire. Mai tîrziu, într-un sat ghemuit în coturile Dunării, m-am întovărăşit cu popa, cel mai iscusit vînător de cegi din tot lungul fluviului. Era un ins sfrijit şi pirpiriu, cu o bărbuţă argintie de ţap şi cîteva degete de la mîini mîncate de lepră, lepră adevărată. Dar se pricepea la meşteşugul setcilor ca nimeni altul. Din pricina asta am închis ochii şi am îngăduit ca lumea să-i sărute mai departe mîinile betege. Dealtfel boala se oprise sau înainta foarte încet, poate şi din pricina că-şi bălăcea toată ziua bonturile cu oase viermănoşite în apele tulburi şi încărcate cu mîluri. Popa ştia totul despre cegi: întreaga viaţă, gusturile şi apucăturile lor, de cînd se zămisleau în bobul icrelor pînă cădeau în căngile lui, totul în legătură cu fiecare ceas al zilei sau al nopţii, cu lunile şi cu anotimpurile. Aşa am aflat că cegile se trag şi se ţin mai cu osebire la malurile pietroase, de granit sau de calcar, unde le prieşte şi unde sfinţia-sa aşeza setea de-a curmezişul cursului. Era un odgon, tare, întins între doi ţăruşi înfipţi în apă sau prins între două bărci. De el atîmau căngile ascuţite ale cîrligelor cu nade gustoase. Pentru ca funia să nu cadă la fund de greutatea fierului, se legau de ea cîteva tivgi care o făceau să plutească între două ape. Viezuros şi fară astîmpăr, prichindelul 619 VASILE VOICULESCU intra şi ieşea din tainiţele Dunării, răscolind ca un cobold al apelor cu tot soiul de unelte măruntaiele fluviului. Niciodată setcile popii Gavrilă n-au dat greş, cel puţin cît am pescuit împreună. * într-o vară am făcut cîteva săptămîni pe scafandrierul, fară aparat... Mă aşezasem pentru campania antimalarică pe malul unei bălţi bîntuite de friguri. Mi se ura, sugînd în locul ţînţa-rilor, de cîteva ori pe zi, cu acul, sîngele oamenilor, pentru cercetările mele. Mă împrietenisem cu toţi copiii satului, cu care mergeam la scaldă. Cu acest prilej ne dădeam la cel mai simplu pescuit. Cîţiva din băietani se lăsau la fund şi scormoneau adînc cu piciorul nomolul în care crapii, fugind de căldură, se îngropau de tot. Din cînd în cînd, cercetaşii ieşeau, scuturînd din cap, ca să răsufle. Cînd cufundătorul simţea cu talpa creasta ascuţită a spinării de peşte, scotea o mînă şi da de veste. Ne asvîrleam atuncea toţi cu capetele în jos şi, bîjbîind pe fundul năclăios, cotrobăiam cu mîinile locul arătat, de unde unul din noi se ivea biruitor cu prada, şiroind el însuşi, ca un drac, de nămol. Crapii prinşi îi păstram vii în giuvelnic, un coş de reţea întinsă pe cercuri, cufundat tot timpul în apă. * Strămutat din loc în loc pe acele meleaguri dunărene, am ajuns în gazdă la o văduvă tinerică de pescar bogat. Era o femeie uimitoare. Zvîrlea prostovoiul în baltă cu măiestria cu care cowboy-ii argentinieni aruncă laţul şi prind nu caii sălbatici, ci, cum am citit, potîmichile şi prepeliţele din prerie. Era vestită pentru asta în toată latura bălţilor. Atunci am admirat adevărata artă cu care se mînuieşte dificila unealtă: o reţea, o mreajă de sfoară, ca un sac, ţinut de o frînghie lungă. Dar e astfel ticluit, că atunci cînd îl arunci el se umflă şi se deschide ca o paraşută, de marginile căreia atîmă de jur împrejur, ca nişte ciucuri, un şir de ghiulele mici de plumb... Umbrela stă deschisă o clipă deasupra apei, apoi greutăţile o trag la fund. îndată ce umbrela s-a cufundat, pescarul trage de o altă sfoară, pe care o ţine în stînga - în dreapta păstrează funia cu care a azvîrlit prostovolul - trage de o altă sfoară care închide punga şi o preface iar în sac. în această mişcare de strîngere umbrela adună în capcană tot peştele aflat sub cuprinsul ei. Gazda mea facea din azvîrlitul prostovolului numai un fel de sport, o fanfaronadă. Ea nu şi-ar fi stricat pielea ei albă pentru nimic în lume şi nu ieşea la pescuit decît dimineaţa ori seara, cînd nu ardea soarele. Peştele i-1 scoteau şi i-1 cărau acasă slugile şi admiratorii, de care avea cu duiumul. Mărturisesc, am biruit-o cu greu şi cu multe vicleşuguri. O pîndisem... odată cînd se scălda. Era o înotătoare nemaipomenită. Cînd ne îndrăgisem, tăiam amîndoi curmeziş şuvoaiele Dunării. 620 INTEGRALA PROZEI LITERARE Abia mă ţineam de ea. Se lungea mlădioasă în străveziul undelor, aidoma unui somn mlădios sau unei sirene. Cînd ieşea, mirosind crud a umed şi a proaspăt, şi-şi trăgea cămaşa de borangic peste trupul pietros, cu umerii poleiţi, sînii înalţi, sus, pe carena pieptului ieşit înainte, şi pîntecele uşor bombat, ca o platoşă, coapsele trufaşe, mi se năzărea că a coborît de pe soclul ei statuia Victoriei de la Samotrace... Neam de grecoaică din insule, corcită cu sînge ardelenesc, pescăriţa mea era de o armonie şi o frumuseţe care ar fi făcut gloria unui sculptor destoinic s-o dăltuiască în marmoră. Puţin a lipsit să nu rămîn acolo, pescar, legat de zeiţa bălţilor toată viaţa. Cum am scăpat din mrejele ei nu ştiu... De la o vreme, începuse să-mi fie frică. Prea îşi arunca braţele asupra mea, asemenea prostovolului. Avea apoi un uşor rîs, care-mi amintea de rînchezatul unei iepe cînd îşi chema mînzul. Şi o strungăreaţă destul de neliniştitoare, care spunea multe. Dar toate n-ar fi avut nici o putere dacă aspre porunci telegrafice nu m-ar fi smuls cu sila din căngile ei, zvîrlindu-mă iar pe alte meleaguri... Şefii, îngrijoraţi, se hotărîseră să mă mîntuiască cu orice chip. Dar multă vreme au spînzurat în cîrligele pescăriţei bucăţi din inima mea. Am aflat tîrziu sfîrşitul ei tragic. Vădana, jinduită de un flăcău îndrăzneţ de care-şi bătea joc, fusese încolţită de el cînd ieşise cu luntrea. îndrăgostitul a sărit din lotca lui în a femeii şi a tăbărît s-o răpească şi s-o treacă în Bulgaria. Ea s-a luptat voiniceşte. Luntrea s-a răsturnat şi amîndoi s-au înecat în Dunăre. I-au găsit încleştaţi unul de altul. * Marea am văzut-o mai tîrziu şi numai ca musafir trecător. Eram om matur cînd am trecut întîia oară podul de la Cernavodă. Cu uimire de copil am privit de la Palaz namila albastră a mării urcînd pînă-n cer. Abia m-am putut dumiri că dealul siniliu de la orizont era de apă, nu de pămînt. Am pescuit şi în Pontul Euxin: scrumbii albastre prinse cu năvoadele sub falezele romantice ale Dobrogei şi fripte acolo pe loc pe grătare care nu se curăţaseră de zeci de ani, aşa că mustul şi mireasma peştilor pătrunseseră fierul potmolit de untura vremilor. Şi nu-mi venea să cred că ţîrii slabi ca nişte surcele sînt aceleaşi scrumbii de grăsimea cărora ne desfătam. La Constanţa am prins chefali şi guvizi cu undiţa, purtat în barca lui Aii. în alte părţi ale mării am ţinut calea bancurilor de scrumbii în călătorie spre Istanbul şi am cercetat năvoadele sparte de delfini impetuoşi. Năvodarii se băteau cu pumnii în cap şi jurau răzbunare delfinilor, care dau astfel drumul peştilor prinşi, pricinuind pagube uriaşe. Dar monştrii, ca să le facă parcă în ciudă, treceau de-a lungul ţărmurilor, dîndu-se peste cap, în tumbe, cum dam cînd eram copil ocol ogrăzii de-a rostogolul făcînd roata-n mîini. în unele mreji găseam hidoase pisici de mare cu cap de motan şi coadă de mîţă, fiare nesătule, deşi doldora de peştele mîncat de-a gata din năvodul în care pătrundeau. M-am minunat de vicleşugul simplu cu care se prind lufarii durdulii, cei mai gustoşi din peştii mării. Pescarii luau pene de curcani din care pliveau smocuri de firişoare. Aceste bucăţele mici de fulgi erau legate de vreo douăzeci de cîrlige înşirate pe o sfoară lungă, cu o ghiulea de plumb 621 VASILE VOICULESCU la capăt. înainte de apusul soarelui, cînd lufarii ieşeau la vînătoare de hamsii, urcam în barcă şi ne luam după ei. Cunoşteam locul unde se află şi încotro se îndreaptă după miriade de peştişori infimi, cît nişte gîngănii, care se ridicau din mare şi zburau la faţa apei, cu un sfîrîit de stol de lăcuste stîmit într-o fîneaţă. Erau hamsiile, urmărite de lufarii prigonitori, care goneau înapoia lor. Vîsleam într-acolo şi slobozeam în mare ghiuleaua împodobită cu pene de curcă. Lufarii, crezînd că fulgii sub care pîndeau cîrligele sînt hamsiile, le îmbucau cu lăcomie. E drept că, înmuiate în apă, nadele semănau aidoma cu fîţişoarele hamsiilor. Cînd turcul trăgea sfoara, scotea atîmaţi de ea zeci de lufari dintr-odată, pe care-i desprindea repede, ca să arunce iar şi iar ghiuleaua. Şi vînatul nu contenea decît tîrziu, cînd cerurile deasupra mării se închideau încet, cu părere de rău parcă. Am scos de asemenea midii şi scoici din valvele cărora cădeau grăuncioarele de mărgăritar, fară nici un preţ, umplînd nisipul plăjilor. * Dar cele mai frumoase amintiri le-am strîns de pe malurile Buzăului, unde m-am născut şi am crescut. încă de copil plecam cu tărbucul, o bucată pătrată de plasă prinsă într-o cruce de lemn, cu colţurile ridicate şi înfipte într-o prăjină lungă. Căutam sub malul rîului un loc unde socoteam că trag peştii. De obicei coada unui vîrtej, acolo unde apele, după ce s-au învolburat în ochiuri adînci, se potolesc într-un liman. Cufundam lin capcana tărbucului cu un boţ de mămăligă în ea şi aşteptam. Din timp în timp, o scoteam binişor, ridicînd-o de coada prăjinii. în reţeaua picurînd argint se zbătea o mreană alburie şi cîteva zvîrlugi neastîmpărate, cu ghimpi în urechi, pe care şi-i înfigea în degetele mele. Rareori prindeam un crăpcean ori un clean mai mărişor. Prada o treceam, cu grijă, într-o groapă scobită în nisip şi plină cu apă, care ţinea peştii vii. Apoi vîram tărbucul - halăul, cum i se spune în alte părţi - la loc şi iar aşteptam. Aşa pînă-n amiaza mare, cînd foamea mă gonea acasă. în sat nu erau pescari de meserie. Dar toţi pescuiau cînd venea Buzăul mare. Pe atunci ploua parcă mai des şi mai mult... Cînd norii se rupeau pe munţii albaştri din fundul văii, de unde rîul cobora ca un balaur mînios, apele se umpleau şi se făceau ca un terci în urma undei, ce trecea tunînd. Atunci, peştii, ameţiţi de izbitura viiturei neaşteptate, loviţi de butuci şi de bolovanii rostogoliţi de şiroaie, sufocaţi de nămolul răscolit de iureş, fugeau la margini ca să scape şi să răsufle. Acolo aştepta, gloată, tot satul, bărbaţi, femei, copii, înşiraţi de-a lungul malurilor, unii cu oale şi străchini, alţii cu ciure şi site, cîţiva cu tărbuce, cei mai mulţi cu mîinile goale. N-aveau decît să se plece şi să culeagă din apa ca braga peştii înăclăiţi. Atunci se sătura satul întreg de peşte, mai ales fiţe şi zvîrlugi ghimpoase, fel de fel de baboi, mrene şi uneori chiar crăpcean. Copiii plecau acasă, cu sînul doldora de plevuşcă. Alt chip lesnicios de pescuit era leasa. Se alegea din albia mare a rîului o coadă, o gîrliţă care se abătea cu un zăgaz de pietre pe prund în jos. în gura acestui crac răzleţ se aşeza cu meşteşug o împletitură de mlajă, în chip de papuc, cu deschizătura înainte şi vîrful la vale. Leasa aduna în scoverga ei şi prefira toată apa gîrliţei, care se strecura mai departe prin ochiurile gratiei, lăsînd în ciocul lesei prada. Din cînd în cînd, peştişorii rostogoliţi licăreau o clipă pe alunecuşul îm- 622 INTEGRALA PROZEI LITERARE pletiturii, ca să se oprească în capcana din capătul înfundat al lesei. într-un conac de noapte se puteau strînge cîteva străchini de albişoară. Lesele se puneau numai seara. După neschimbatele legi ale firii lor, peştii îşi ţineau nesmintit obiceiul: ziua să urce cursul rîului, iar noaptea să-şi dea drumul înapoi la vale. De cînd e lumea lume, viaţa lor pendulează între aceste două călătorii, una pentru mîncare, cealaltă pentru somn. Noi îi pîndeam la întors, aşteptîndu-i cu gura lesei proptită în calea apelor, pe care ei le coborau. Stam acolo la paza capcanei, pe prundurile lucitoare, spunînd poveşti pînă ce Carul-mare îşi răsucea osiile. Alături ardeau focuri, la jarul cărora coceam porumb. Dar cel mai drag dintre toate mi-a fost pescuitul cu ostia, un fel de furculiţă mare, cu doi sau trei colţi, care se înfigea în peşte. Vînatul cu ostia se face numai noaptea, la lumina faclelor sau a unor bardace prinse într-o coadă de lemn şi pline cu păcură aprinsă. Se aleg de obicei nopţile de toamnă, cînd apa e mai rece şi peştele mai molîu. Ne strîngeam cinci-şase prieteni din satele învecinate, ne sumecam pantalonii pînă dincolo de genunchi şi intram în vadurile bolovănoase ale Buzăului. Păşeam furiş, mişcînd lin picioarele, aşijderi fantomelor, ca să nu trezim peştii adormiţi lîngă pietre sau între lespezi netede. Lumina faclei, ţinută cu stînga de fiecare din vînători, tremura ca o altă văpaie a stelelor şi pătrundea apa pînă la fund, amestecînd umbrele noastre cu ale copacilor de pe maluri. Trîmbă toţi sau răzleţi, colindam în susul rîului apele revărsate, ocolind bulboanele şi ochiurile pînă tîrziu după miezul nopţii. Ajungeau uneori pînă la noi, pe aripile liniştii, sunetele clopotelor de la Mănăstirea Ciolanul. Cei mai îndemînatici, cînd zăreau năluca încremenită a peştelui, izbuteau să înfigă fierul în mreana pitulată sau în crapul ce sta animat de piatra ce-şi alesese sprijin pentru noapte. Totul se săvîrşea într-o pace şi o tăcere gîdilate numai de şopotul undelor, ce ne împresurau coapsele cu fiori. Cînd ne pătrundea frigul şi ni se ura, ne strigam unii pe alţii şi ieşeam. Aprindeam focuri, mîncam merindele şi beam cu vitejie o sticlă de poşircă în cinstea celor cîţiva baboiaşi care ne arătau vrednicia. Aceste simple şi senine bucurii sănătoase s-au zidit adînc în temeliile vieţii mele. Pe ele s-au putut clădi, fară să mă strivească, durerile de mai tîrziu. [ Drum şi popas ] I. Pregătirile Ploaia şi vremea rea ce ne prigoniseră de atîtea zile parcă s-au îndurat astăzi să ne lase să pornim: asta este cea dintîi călătorie, şi cîte plănuisem! Căruţa e pregătită, boii, blînzi şi răbdători, aşteaptă rumegînd. Din curte se simte în casă un zor, o grabă, s-aud foşnete de rochii, umbre repezi, glasuri uşoare se-ntreabă şi îşi răspund. Cu toate astea, eu nu sînt încă hotărît să merg. Am fost atît de norocoşi pînă acum, încît liniştea asta neaşteptată mi-e teamă să nu fie o cursă ce ne-o întind ploaia şi vremea rea, ca să-şi bată apoi şi mai bine joc de noi. Şi în adevăr, pe cer se rostogolesc mereu norii, ca nişte clăbuci uriaşi de fum plumburii, greoi, fară să le pese de cioburile zvîrlite de Marioara pe foc, nici de cuţitul înfipt în pămînt. Mă mir că Fluturica n-a ieşit încă să-i mai... admonesteze! în sfîrşit, cineva dinăuntru strigă: gata! Şi micii călători coboară treptele. Trebuie să mă hotărăsc ce fac. Alea jacta est! - cu inima-n dinţi şi curajul în... picioare, pornesc şi eu, deocamdată în urma căruţei. II. Drumul Cu totul sîntem nouă fiinţe vii şi un lucru neînsufleţit - adică; o căruţă, doi boi şi şapte oameni. Din aceştia toţi, căruţa nu ştie încotro merge - nici n-are, dealtminteri, nevoie; boii ce se tîrăsc, deşi ar avea dreptul să ştie cei dintîi, nici nu sînt măcar întrebaţi dacă au plăcere să ne ducă, dar să mai ştie încă locul unde! Cărăuşul nu ştie altceva decît să mîie boii... - e ţăran fară ştiinţă de carte! Ceilalţi călători sînt streini de partea locului şi, din păcate, aparţin sexului graţios, dar... slab, aşa că chiar dacă ar cunoaşte drumul, asta nu le-ar sluji la nimic, deoarece legile societăţii cer ca femeile să fie întotdeauna conduse (?) de... bărbaţi! însă din cele patru fiinţe bărbăteşti, cîte sîntem - doi boi, cărăuşul şi cu mine, - numai eu singur ştiu drumul şi trebuie deci să conduc caravana. Pentru asta, cocoşat sub greutatea acestei grozave răspunderi... de maestru de ceremonii, pornesc ursuz la cincizeci de paşi înaintea căruţei. în dimineaţa posacă de toamnă lumina se prelinge lenevoasă prin norii zdrenţuiţi de vînt, un vînt rece de miază-noapte - copacii, încă verzi şi plini de viaţă, se zbat cu putere sub îmbrăţişările lui îngheţate; dar vîntul biruie şi frunzele smulse zboară. în tot lungul drumului, la dreapta, ni se desfăşoară valea Buzăului, largă şi plină de aburii dimineţii. Insule de sălcii şi plopi argintii taie din cînd în cînd cursul întortocheat al apei, dar Buzăul, liniştit şi nepăsător, îşi vede de cale. Uneori pare că stă pe loc, strîns pe malurile joase de lut galben: atunci seamănă cu o sabie de oţel strălucitor zvîrlită departe în cîmpuri. 625 VASILE VOICULESCU în stînga, dealuri mărunte, pline de pomi roditori se ridică unele sub altele ca treptele unei scări uriaşe, pînă ce se pier, departe în zarea Carpaţilor sinelii. Şi pretutindeni, risipite pe văi şi coline, sate înecate în ceaţă... Eu, fară să vreau, am luat-o prea înainte - în Tîrcov mă abat la un han să aştept căruţa, şi fac trataţie cu... covrigi. De aici mergem împreună - mă ţin cu mîna de ţepuşul carului şi tac. Dealtfel, călătorii tac cu toţii, fară să fie vreo stinghereală; dimpotrivă. Fiecăruia i se oglindeşte în ochi şi pe chip sufletul plin, plin de lucruri pe care numai el le cunoaşte. Eu, de pildă, tac şi mă gîndesc la ei, la aceşti călători, şi caut să-mi închipui ce se petrece în sufletul lor. La sora mea — ştiu; Marioara — e lesne de ghicit; în sufletul bătrînei - bănuiesc că nu e nimic... poate facea acelaşi drum în tinereţe. Dar ceilalţi doi călători, unul bolnav, plin de silă, celălalt, întunecat şi tăcut? Toată viaţa li s-a strîns în ochii plini de taină, aţintiţi asupra zărilor necuoscute. Ce stăpîneşte cu atîta putere sufletul lor?! Să fie admiraţia naturii? Dar ce poate să le mai spuie lor natura, această mamă vitregă şi oarbă, natura care veşnic i-a trădat pînă acum la douăzeci de ani, unuia boala, celuilalt înfrîngerea! Şi îmi rămîne nepătruns sufletul tovarăşilor mei de călătorie... Ne-am apropiat de schit... Şoimii zvelţi şi cutezători ne taie toată vederea spre stînga; rămîne doar valea largă, pe unde privirea caută să zboare departe, tot mai departe. III. Am ajuns Toată grija şi răspunderea mea de maestru de ceremonii se risipeşte, cum s-au risipit norii şi ceaţa de azi-dimineaţă. Totul se petrece aşa de simplu! Sîntem bine primiţi, ospătaţi, odihniţi. Acum şedem de vorbă cu maica gazdă, al cărei nume - Stavrofilia - ne încîlceşte grozav limbile. E aproape tînără şi tinereţea tovarăşilor mei de călătorie o face aproape veselă, de o veselie tristă... Se plînge de traiul greu şi sărăcăcios al mănăstirii, de iernile lungi, grele şi pline de urît, pe urmă glumeşte voioasă. Unul din tovarăşi, o fată ciudată, se roagă de maică s-o gătească cu vestminte călugăreşti, şi aceasta se prinde bucuroasă: culionul e aşezat pe frunte, peste el - tulpanul alb... apoi, basmaua neagră. Rasa prinde de minune trupul zvelt şi plin. Camilafca subţire de borangic încadrează ca o ramă îndoliată chipul alb şi rotund. Toţi privim uimiţi: în faţa noastră e tipul... prototipul călugăriţei! E atîta armonie între vestmintele largi şi mohorîte şi înfăţişarea resemnată, tristă şi calmă a fetei; atîta contrast între tinereţea şi frăgezimea copilei şi asprimea rasei, încît fară voie îmi trece prin cap gîndul că fata a fost predestinată pentru acest vestmînt, şi vestmîntul, pentru fată! Mi-e aproape groază, dar îmi ţin cumpătul, în sfîrşit, tovarăşul de călătorie leapădă cernitele haine - doliul unei întregi vieţi pierdute - şi toţi răsuflăm mai uşuraţi, eu am o impresie vagă de primejdie înlăturată şi zîmbesc prosteşte, fară să-mi dau seama. Ceva dureros însă îmi strînge inima. Ce-i lipseşte acestei fiinţe ca să fie cu adevărat călugăriţă? Doar hainele! încolo, aceeaşi viaţă sarbădă, goală, închisă şi fară bucurii. La vîrsta cînd ceilalţi sînt copii, ea poartă întreaga povară a durerii, a lipsei şi a singurătăţii. Umilită şi îngenunchiată de soartă, are un singur tovarăş: urîtul — urîtul lînced şi înăbuşitor. Nu aşteaptă nimic, n-o cheamă nimic! Tot ce are înalt ca simţire, ca aspiraţii, îi doarme în suflet într-o amorţeală vecină cu moartea... 626 INTEGRALA PROZEI LITERARE Şi mă miră atîta curaj încă, atîta calm şi atîta hotărîre la dînsa. Unde să-şi aibă izvorul, în alcătuirea fiziologică, sau în tăria morală?! Şi ce ispite, cînd în jurul tău vezi atîţia agăţîndu-se de-o nădejde, deschizînd braţele unei iluzii, zîmbind unei amintiri fericite... unii bucurîndu-se chiar de o bucurie adevărată, pe cînd tu n-ai decît urîtul şi dezgustul! Şi totuşi ceva mă opreşte să o plîng, mai degrabă o pizmuiesc! E atîta seninătate, atîta nobleţe în suferinţă! E atît de rodnică în simţiri şi cugetări durerea! Suferinţă şi durere, iată uneltele - plugul şi sapa - cu care se brăzdează adînc sufletele care au să dea o scumpă şi îmbelşugată recoltă, recoltă din care se hrănesc ca nişte trîntori toţi ceilalţi care n-au timp decît să-şi mistuiască propriile bucurii! E tragică măreţie în soarta celor ce suferă. IV Ah! convenienţele sociale, nici aici, în pacea schitului, nu vor să ne slăbească din cătuşele lor... Trebuie să facem vizite. începem cu maica stareţă - Olimpiada -, care ne primeşte trufaşă, cu obrazul alb de suliman, cu mîinile albe şi grase de trîndăvie. Stăm cîteva minute într-o odaie largă, curată, îmbrăcată în scoarţe scumpe şi alese. Trecem la maica Platonida, o bătrînă frumoasă încă, despre al cărei trecut am aflat lucruri nu tocmai frumoase. în răstimpuri, ne urcăm pînă la jumătatea Şoimului - de aici o panoramă nemăsurată se desfăşoară ochilor: toţi, pînă şi cel mai puţin rafinat dintre noi, simte poezia imensităţii, poezia nes-fîrşitului, ce se pierde departe după dealurile albastre. Ce vor fi simţind sărmanele călugăriţe cînd privesc de aici depărtările pline de taină pentru ele, depărtările pline de farmec ce le atrage necontenit? Iar noi, obosiţi de atîta zădărnicie şi gol, de atîta fugă a orizonturilor, privim cu pizmă schitul paşnic, ce doarme strîns ca un cătun, la picioarele noastre. Ah,., veşnica năzuinţă spre necunoscut şi nepreţuirea bunurilor ce avem! Ne coborîm din nou, tăcuţi, spre cimitir, ocolim apoi schitul... Casele mari, albe, cu cerdac şi stîlpi văruiţi, curtea largă, plină de iarbă verde şi mătăsoasă, te îndeamnă parcă să nu mai pleci. Dar noi nu putem să mai întîrziem, pe noi ne aşteaptă iar lumea din afară, ne cheamă destinul şi datoria. înainte de plecare, ceilalţi toţi intră înăuntru. Eu rămîn afară, copleşit de o tristeţe neînţeleasă, tristeţea unei zile aproape fericite şi care aş fi vrut să nu se mai sfîrşească. E poate cea din urmă zi ce o petrec în tovărăşia probegilor călători. V E seară şi pornim spre casă. Fiecare, ca o albină, a cules din această călătorie impresiile potrivite sufletului său. Ca o albină s-a coborît cînd la o floare cu suc amar, cînd la o floare cu suc dulce - eu m-am adăpat din potirul tuturor florilor ce am întîlnit în cale. 627 VASILE VOICULESCU Aş vrea să povestesc şi celorlalţi ceea ce simt, dar o sfială copilărească - veşnica mea sfială - mă opreşte. Vorbesc alte lucruri, streine de mine, banale: rezum ideile din o carte, recomand altele, recit, critic şi mă ameţesc... caut cel puţin să mă ameţesc singur. Singur înăbuş pornirile de o adîncă frămîntare sufletească, adîncă dar nelămurită. Ziua de astăzi îmi va fi prietenă sau duşmană?! Ce-mi stîmeşte în suflet? [ Bucăţi... de la un prieten ] Am avut un prieten... S-a prăpădit, sărmanul, de mult... L-a răpus boala celor aleşi: nebunia. Era un om ca toţi ceilalţi, nici mai rău, nici mai bun, nici mai prost, nici mai deştept. Singura deosebire, că simţea adînc şi visa întotdeauna... Ciudat! Vedea limpede, sub adevăratul lor preţ, lumea şi viaţa, cu toate astea se lăsa să fie înşelat ca un copil şi visa, visa mereu. Pentru toţi ceilalţi trecea drept o fire fericită: rece, nepăsător, sceptic pînă la cruzime, neclintit în mijlocul patimilor furtunoase ale vieţii.... Şi aşa era, aşa se purta, cel puţin în lume. Numai eu cunoşteam cealaltă jumătate a sufletului său, unde domnea o căldură bolnăvicioasă de seră, şi unde înfloreau, ca nişte monstruoase flori exotice, visurile lui nebune. Seara şedeam amîndoi de vorbă - cercetam şi cîntăream toate întîmplările zilei şi mă minunam cu cîtă putere de pătrundere prindea adevărata lor valoare şi mai ales rostul tainic al fiecăreia. Neîntrecut în preţuirea oamenilor, ghicea întotdeauna interesele ce mişcă pe fiecare (îşi înjghebase chiar o teorie - oarecum filosofică, a lui - teoria interesului, amestec de utilitarism şi evo-luţionism). Cu ce mulţumire crudă îmi arăta josnicia şi mişelia tuturor, josnicie şi mişelie îndreptăţite şi sfinţite de interesul orb al fiecăruia! Zadarnic cercam să-i ţin piept vorbindu-i de bunătate dezinteresată, cinste şi curăţie nepătate de urma vreunei bănuieli, căci mă năpădea sub potopul probelor cu care zdrobea tot ce încercam să-i dovedesc... Pe urmă începea să zîmbească. Ştiam că de acum are să vorbească pentru el... că are să iasă din lumea noastră ca să intre în a lui. Mă revolta atîta copilărie, atîta simplitate la el... nu mai recunoşteam nici urmă de judecată critică, de logică, în aiurările lui nebuneşti - era un altul. Şi cu toate astea eram fermecat de închipuirea nefirească ce se ţesea în vorbele lui, de imaginile stranii, nebănuite încă de mine, ce se aprindeau în creierul lui... Făcea nişte apropieri aşa de neaşteptate că mă înfioram ştiind că numai nebunii au astfel de scînteieri... El însuşi îşi da socoteala de dezechilibrul organic, cum zicea el, în care se zbătea. Simţea el însuşi pe cei doi duşmani din el; lucidul şi visătorul. îmi explica, glumind, cum în el natura topise, plănuise pe Don Quijote şi pe Hamlet, cele două capete extrem neîmpăcate ale firii omeneşti. A trăit puţin... şi cît a trăit s-a luptat necontenit cu această îndoită a lui fire. A trăit puţin şi n-a făcut nimic, n-a rămas nimic de pe urma lui - afară de cîteva bucăţi răzleţe, scrise fară vreun scop, deci fară îngrijire. Deşi era artist cu sufletul, scepticismul şi neîncrederea l-au împiedicat întotdeauna să creeze. Iar închipuirea lui de nebun l-a împiedicat veşnic să se folosească, să se bucure de viaţă şi să-şi creeze o poziţie. Bucăţile lui răzleţe vor urma mai la vale. Ţi-am tulburat liniştea morţii, sărman prieten, iartă-mă!... Odihneşte-te în pace, şi în loc de veşnică pomenire, invoc acum pentru tine veşnica uitare. 629 VASILE VOICULESCU Chiparosul din Lido Chiparosul negru, simbolul doliului şi al morţii, copacul veşnic cernit şi trist. L-am văzut pentru întîia oară în cimitirul de la Lido... ce ciudat se profilau pe cer chiparoşii cimitirului din Lido! Era la amiază şi vaporaşul, gîfiind obosit, ne tîra spre insula fericită. Pretutindeni se cernea o poleială strălucitoare de aur, pretutindeni... peste ape, peste turnuri, peste oameni... Numai chiparoşii din Lido - tainici şi întunecoşi - tăiau neînduraţi strălucirea zării. Cum am sărit pe mal am alergat să-i văd. Erau nişte chiparoşi posomoriţi şi bătrîni... Unul însă, tînăr, zvelt şi mlădios, umbrea o groapă uitată... Era aşa tînăr, aşa de mlădios... aşa de trist - pleca aşa de abătut crengile peste groapa uitată... Părea că se zbuciumă un suflet în trunchiul subţire al chiparosului!... L-am privit îndelung... cu ochii pe jumătate închişi, cu gîndul aiurea... şi chiparosul lua din ce în ce chipul unei siluete omeneşti. Deodată rămăsei uimit: chiparosul luase înfăţişarea unei fete cernite, unei fete orfane... plîngînd pe groapa mamei sale. Nu ştiam dacă mi se pare, atît de puternică şi amăgitoare era iluzia! Da, da... o fată orfană se pleacă spre groapa mamei sale, se pleacă şi iar se ridică, înecată de plîns... Vîntul îi flutură crepul şi pletele... Soarele îi aureşte conturele... Fata plînge şi se roagă mereu, plecîndu-se peste groapă... O văd bine acum! E o fată oacheşă cu ochii înroşiţi de veghere şi plîns, cu chipul pălit de durere... E atît de deznădăjduită, atît de singură! Cum s-a îndurat mama ei să moară... s-o părăsească? Cum s-a îndurat?!... Cum nu se găseşte nimeni s-o mîngîie, s-o smulgă din ghearele durerii şi, cu toată puterea vieţii lui, s-o ridice din nou la viaţă? Nimeni. Atunci, eu voi fi acela! Furtunos mă reped cu braţele deschise şi... chiparosul mă izbeşte cu trunchiul peste piept şi mă trezeşte... Eram în Lido, în cimitirul din Lido, şi priveam aiurit chiparosul zvelt, frumos şi fără simţire. Pierise fata, pierise orfana. în faţa mea se pleca la vînt, peste groapa uitată, chiparosul. Palatul de marmură neagră Palatul meu de marmură neagră se înălţa în mijlocul unei pustii adînci şi fără de viaţă... L-am făurit singur, singur l-am împodobit... şi veşnic singur locuiesc în el... Ce neţărmurită mulţumire este în tine, singurătate! Un lucru mă doare: palatul meu l-am întemeiat pe nisip şi în vîrtejul vijeliilor, palatul meu se clatină... se crapă! Se va nărui?!... Oh... cu cîtă străduinţă înălţai minunea neînchipuită, minunea închegată în marmură neagră! Am cercetat întreaga lume, întreg pămîntul am scormonit şi n-am găsit marmură nepătată, curata şi strălucita marmură din care să-mi durez un palat. Atunci am coborît în adîncul sufletului meu... aici găsii năprasnici munţi de marmură neagră... toată durerea, toată deznădejdea împietrite în sufletul meu sub chip de marmură neagră! M-am sfîşiat atunci! Cu însăşi mîna mea cioplii uriaşele lespezi; din suflet, chinuindu-mă, le scosei la lumină... Cu cît zbucium le scosei din adîncul de suflet!... Şi, pierdut în mijlocul pustiei, îmi înălţai din ele trufaşul meu palat de marmură neagră... 630 INTEGRALA PROZEI LITERARE Patru turnuri horbotate la cele patru colţuri, patru scări măreţe la cele patru laturi... în mijloc o sală fară margini pe zidurile căreia, jucîndu-se cu întunericul, lumina face ape... Peretele din fund are - ca o rană - încrustat în el un cadru oval de rubin sîngeros... Un cadru gol, ce aşteaptă necontenit chipul fiinţei care-1 va întregi, pe el şi pe mine. încolo nimic... doar pereţii lustruiţi de marmură neagră... Din sală, patru uşi pătrund în patru coridoare şi de aici începe un labirint de odăi largi şi întunecoase - pline cu bogăţii nesfirşite, ce strălucesc ciudat în umbră... Eu stau totdeauna în sala uriaşă şi goală, sub cadrul sîngeros şi gol... Eu stau şi aştept... Afară vijelia urlă în pustie, nisipul în talazuri se mişcă, palatul meu se clatină... se crapă... Eu aştept. Aştept să se umple cadrul... ori de nu, să se năruie palatul!... Aur Cunoşti povestea regelui mort de foame în mijlocul grămezilor de aur?! O vrajă fatală îl urmărea pretutindeni şi prefacea în aur orişice se atingea de el. în mîna lui piatra din drum, noroiul scîrbos, floarea plăpîndă, tot... tot... se prefăcea în aur nepreţuit şi strălucitor... Încîntat ca un copil, trei zile a petrecut regele schimbînd în aur tot ce întîlnea în cale; trei zile a petrecut ca un copil, uitînd chiar să mănînce şi prefacînd în aur pietrele din împărăţia lui... în cele din urmă, foamea şi osteneala l-au ajuns... Slujitorii aleargă, corturile se întind, bucatele rare şi vinurile scumpe se revarsă înaintea regelui. Dar, cum le atinge, se prefac în aur! Nici o bucată de pîine nu poate să ducă la gură... totul se preface în aur strălucit... Şi foamea regelui creşte şi setea mistuitoare îl arde şi slujitorii aduc mereu bucatele aţîţă-toare, ce sub atingerea regelui se prefac în aur. Ce chinuri înspăimîntătoare a suferit vrăjitul rege, pînă ce a pierit de foame - ca un mişel -pe un morman întreg de aur! Cunoşti povestea? Mintea cea iscusită a poporului grec a plăsmuit-o, ca un simbol, dar cît e de adevărată! Eu sînt regele nesuferit! Sub atingerea închipuirii mele, totul se preschimbă în aur... în vis de aur, şi totuşi foamea sufletească mă mistuie. O foame cumplită, o sete arzătoare! Sînt sătul de aur! Nu mai vreau aur! Daţi-mi o coajă de pîine adevărată, daţi-mi realitatea - josnică, scîr-boasă, dar săţioasă... Nu mai pot alina o clipă foamea, foamea sufletească ce mă chinuie. Cine va rupe vraja fatală, vraja neîndurată, ce preface în aur scump dar peste putinţă de mistuit, ce schimbă în bulgări de aur toată hrana după carş aleargă sufletul meu şi fără de care va muri?! Cine poate să rupă vraja, vraja neîndurată, înainte ca să pier de foame - ca un mişel - pe mormîntul nesfîrşit de aur?! O! pentru o bucată de pîine adevărată voi da întreg mormanul de aur, mormanul de vise aurite, deasupra căruia sufletul meu se zbate agonic în chinurile foamei. 631 VASILE VOICULESCU Gheţarul în noaptea plină de întuneric gheţarul străluceşte tainic. Acolo sus, în înălţimea ameţitoare a văzduhului, ca un tovarăş mă cheamă gheţarul strălucitor! Şi mă voi duce! Pe cărări nebănuite, pe creste ascuţite de gheaţă, pe povîmişuri alunecoase de zăpadă, mă voi sui, luptînd, spre tovarăşul ce mă cheamă. Voi pomi fară călăuză, nu sînt călăuze pentru drumurile încă nestrăbătute! Acolo sus, ca un frate mă aşteaptă gheţarul veşnic... Mă aşteaptă să-i aduc liniştea mea, ca împreună să facem o linişte de moarte; tăcerea mea, pentru ca împreună cu a lui să închegăm o tăcerea de mormînt!! Cînd va veni ispititoarea căldură de soare, vom fi doi s-o înfrîngem... Cînd se vor dezlănţui neputincioasele furtuni, vom fi doi să le înfruntăm rîzînd... Vom fi doi, însă mai singuri decît unul! Oamenii privesc gheţarul şi clătesc cu milă din cap: „ e rece şi amorţit". E rece - dar cîtă sănătate pluteşte în aerul lui aspru, feciorelnic, veşnic proaspăt! Cum se umflă pieptul şi se limpezeşte mintea în răceala de pe vîrful gheţarului! E rece şi amorţit?!! Ştiţi voi cîtă viaţă e împietrită într-o singură stîncă de gheaţă? Cîtă putere e ascunsă într-un singur bulgăr de zăpadă?! Zîmbiţi! Un bulgăr de zăpadă se desprinde din vîrf, se rostogoleşte... creşte năprasnic şi ajunge jos la poale - spăimîntătoare avalanşă, zdrobind în cale, sub uriaşa-i putere, sate şi cetăţi... O stîncă de gheaţă să se topească şi, neînfrînat, şuvoiul va spumega urlînd, va alerga să ducă departe, în cîmpiile arse de secetă - viaţa. Gheţarul însă vă dispreţuieşte, oameni. El nu vă arată puterea şi viaţa lui - sub care aţi pieri zdrobiţi - ci le păstrează tainice - împietrite în stîncile lui de gheaţă... şi voi, ce ironie - îl plîngeţi clătind din cap cu milă! Gheţarul tainic, strălucitor în noapte, mă cheamă la el, şi... mă voi duce. Deznădejdea oceanului Oceanul plîngea furtunos şi nemîngîiat. De pe creştetul uriaşelor lui valuri se înălţa un abur sărat, înăbuşitor, prin care abia se cernea o lumină lîncedă. Spuma-i, albă de obicei, acum era vînătă de mînie, şi în umbra prăpăstiilor ce se deschideau ameţitoare între talazuri, spuma avea licăriri fosforescente, luciri de ochi de fiară lacomă. De zile întregi plîngea nemîngîiat oceanul - de zile întregi îl priveam de pe mal. Tîrziu l-am întrebat, cu glas mîngîios, despre pricina durerii lui. Atunci a mugit adînc, s-a zvîrcolit furios şi s-a pornit să urle mai sălbatic, mai deznădăjduit! Şi, în haosul de valuri, în potopul trîmbelor de 632 INTEGRALA PROZEI LITERARE apă, oceanul părea un nebun ce-şi sfîşie singur, adînc, trupul... Şi, în mijlocul urletelor, iată ce mi-a povestit: Dinspre întunecatul apus o corabie sprintenă plutea spre mine. O corabie uşoară dar trainică, cu trei catarge semeţe cu pînze albe, largi şi întinse ca nişte aripi. Ce sprintenă sălta pe valuri, ce copilăroasă se juca cu spumele, ce cutezătoare înfrunta talazurile şi cu cîtă încredere, cu cît dor plutea spre ţintă, spre depărtatul Port! Cînd a sosit la mine am sărbătorit-o ca pe o regină: deasupra-i am desfăşurat cerul meu cel mai albastru, şi la picioarele-i am întins azurul cel mai strălucitor. O adiere caldă şi îmbălsămată o desfăta pururi. Cît mi se urîse veşnic singur! Şi-atunci, ca un copil m-am jucat cu corabia sprintenă, i-am povestit despre comorile ce se ascund pe fundul meu, despre cetăţile cu ziduri de mărgean şi porţi de mărgăritare... De ce n-am mghiţit-o atunci în sînul meu, s-o păstrez veşnic, ca pe cea mai scumpă comoară? Astăzi, corabia sprintenă m-a părăsit! A zburat cu catargele-i trufaşe, cu aripile întinse... a zburat spre portul fericit. Oh, şi cum o doresc, cum o visez! Cum o chem necontenit cu dor... cu cît dor! De ce n-am înghiţit-o atunci ca pe o pradă, ca pe o comoară... în sînul meu? Şi, înecat în plîns, oceanul se zvîrcolea deznădăjduit! 1908, octombrie 8. O scrisoare de dragoste închipuită Printre hîrtiile rămase de la răposatul meu prieten, am găsit şi această scrisoare de dragoste... închipuită. împrejurările în care a scris-o le spune el însuşi - dealtminteri, ştiu că n-ar fi fost în stare să iubească, din pricina firii lui ciudate, de a se stăpîni, de a-şi înfrînge orice bucurie, de a se abţine de la orice plăcere... de teamă să nu ajungă sclavul lor. Nu putea nimeni să-i prindă mai tîrziu atît de bine nota dominantă a caracterului său, cum şi-o făcea singur în 1908, în aceste cîteva rînduri. Acesta era el! Aşa l-am pomenit, aşa a rămas pe tot parcursul vieţii... şi a murit... abţinîndu-se de la singura plăcere ce-i mai rămăsese: mînca-rea. Plictisit de boală, decepţionat, s-a lăsat, printr-un efort de voinţă, să moară de foame! Din scrisoare chiar se vede că e un copil al dragostei. El crede că patima izbucneşte ca un vulcan de cuvinte sonore şi rare, ca un potop de lirism şi imagini - umflate şi goale! Nu-şi putea închipui că patima adîncă şi curată caută veşmîntul cel mai simplu şi cel mai curat şi că zece rînduri simţite, din suflet, fac mai mult decît atîtea pagini cugetate şi poate căutate. Dar eu mi-am uitat rostul meu de simplu editor şi am luat pe acela de critic al morţilor - şi ce e mai greu, am uitat că: de mortuis nil nisi bene. 1908, octombrie 13 1897 - decembrie X... mi-a citit aseară scrisorile lui de dragoste - simple, sincere... dar cît de şterse, cît de banale, şi l-am pizmuit totuşi. De ce nu iubesc şi eu, pe orişicine şi oricum ar fi... numai să iubesc? Cum i-aş scrie nebune scrisori de dragoste, în care simbolul tainic să stea alături cu mărturisirea cea mai îndrăzneaţă; scrisori nebune, cum nu s-au mai scris, unde ridicolul să se înfrăţească cu sublimul! Oh! Cum i-aş scrie: Iubito, te asemăn îmblînzitorului de fiare, îmblînzitorului nemilos şi crud... Ai văzut cum leul clipeşte ameţit sub privirile străpungătoare ale stăpînului? Ochii lui galbeni, plini de dorul pustiei, se închid, dureroşi, înfrînţi cu ciudă parcă! Ochii tăi vineţi ca oţelul - strălucitori ca el - sînt, iubito, ochi de îmblînzitori de fiare... Zadarnic cerc să-i înfrunt, puterea lor doboară neputincioasa-mi împotrivire şi pleoapele trebuie să se coboare ca să-mi ascunză amare lacrimi de ciudă şi durere. Oh, cum mă doare privirea ta neînfrîntă! Tu eşti îmblînzitorul şi eu sînt fiara îmblînzită! Cum te urăsc... şi cum te-aş sfîşia! Te urăsc din pricina puterii ce ai asu-pră-mi, din pricina tiraniei cu care stăpîneşti peste sufletul meu! Te urăsc, te-aş sfîşia, şi cu toate astea tremur în faţa ta cum tremură-mişel-leul cînd în cuşcă-i pătrunde îmblînzitorul. Tremur şi 635 VASILE VOICULESCU mă gudur linguşitor la picioarele tale... oh, cum te-aş sfîşia! Tremur de frică, de ură, şi de plăcere... şi ca leul cerşesc un semn din parte-ţi, un semn şi pentru mine... fie chiar o lovitură usturătoare, o înjositoare lovitură cu biciul plumbuit. Oh, cum te urăsc, pentru libertatea ce mi-ai răpit, pentru robia la care de bună-voie mă supun, pentru dragostea fară margini ce-mi stîmeşti în inimă... Sînt o fiară îmblînzită, pe care însă o biruie încă nostalgia codrilor sălbatici, dorul vieţii slobode, fară lanţuri, fară gratii de fier; sînt o fiară în faţa căreia, dacă ţi-ai pierde puterea, magne-tica-ţi putere, dacă ai clipi, măcar înfiorată - te-aş sfîşia! în răsăritul plin de basme, sînt vestiţii fermecători de şerpi - naja, teribila naja chiar, se încolăceşte după gîtul lor ca un colan, umilită şi supusă, vipera şi aspidul, ca nişte brăţări strălucitoare - se învîrtesc în jurul braţului de eben al fermecătorului. Iubita mea, tu eşti neîntrecut fermecător de şerpi - supus şi umilit ca un şarpe, sub puterea vrajei, mă încolăcesc împrejurul vieţii tale şi-i fac un nepreţuit colan, o brăţară scumpă şi fară seamăn. Cu limbile pline de venin, şuier mînios... dar nu îndrăznesc să te muşc, căci nici un muşchi nu ţi se clinteşte, nici un fior nu te străbate, şi asta mă înfrînge! Oh! Dacă ai avea o clipă de îndoială, dacă ai tresări măcar de spaimă, cum ţi-aş strivi sub colţi carnea delicată, vărsînd în rană veninul ucigător! Dar tu, nepăsătoare, cu încrederea oarbă în tine, te joci cu şarpele ca şi cu un colan nevinovat, fară spaimă, fară fior, şi asta te scapă şi te face stăpîna lui veşnică. Şi cum te-ar sfîşia leul, îmblînzitorule! Şi cum te-ar muşca şarpele, fermecătorule! Dar nu poate; simt că ura lor nu e decît o dragoste năpraznică pentru tine, o dragoste fară margini şi fară nădejde. O dragoste pentru însăşi tirania, puterea şi cruzimea cu care stăpîneşti, îmblînzitorule, fermecătorule! Totuşi, ia seama! Mi-e silă şi ruşine de ce am scris. Aşa e o scrisoare de dragoste? Unde este sublimul, să mă înalţ pînă la el, să-l răpesc, să-l înlănţuiesc cu vorbe şi, supus ca un orb, să-l aduc la picioarele iubitei! Cum să-i scriu? Cînd Dante a pătruns sfios în Paradis, Beatrice i-a răsărit în cale şi i-a luat mîna ca să-l călăuzească. Beatrice! înger de lumină, al cărui zbor era o armonie! Cîtă fericire a simţit atunci poetul tragic, au spus-o şi o vor spune de-a pururi dumnezeieştile versuri care l-au nemurit! Eu sînt mai fericit ca Dante! în Infernul acestei vieţi, în întunericul de aici, eu te am pe tine, iubito, călăuză veşnică, mai luminoasă ca Beatrice! Te am pe tine, stîlp de foc, ce-mi străluceşti 636 INTEGRALA PROZEI LITERARE în noapte! Nu sînt eu, oare, mai fericit ca Dante, care n-a găsit pe Beatrice decît în Paradis, cînd eu pe tine te am alături, aici, în iadul acesta pămîntesc? Sînt nespus mai fericit decît vestitul florentin, şi, cu toate astea, nespus mai nenorocit! Dante a scris numai Infernul. Divina-i Comedie eu o trăiesc — o trăiesc mai adîncă, mai cumplită de cum a închipuit-o şi a scris-o el! Această infernală „Divină Comedie14. Oh, cum i-aş mai scrie, nebun! Erau şapte minuni, vestite şi sigure în lumea întreagă - însă, din toate, statuia lui Memnon se înălţa uriaşă la marginea deşertului. Era de granit ros şi tocit de vremi şi furtuni, dar cu cît meşteşug alcătuită! în timpul nopţii reci şi întunecoase, roua, ca un prinos de lacrimi, pătrundea prin crăpăturile pietrei în trupul uriaşului încremenit. Tot dorul lui năprasnic de soare, de căi-dură, toată dragostea lui pentru lumină se strîngeau, ca lacrimi curate de rouă, în granitul tocit de furtuni; şi cînd, dimineaţa, soarele răsărea din adîncurile mării - soarele de foc -, atunci roua se topea în trupul uriaşului, şi întreaga statuie se pornea să cînte... să cînte tînguitor armonii ciudate; nemaiauzite şi fermecate se revărsau din granitul tocit de vremi, se revărsau de sub sărutările de foc ale soarelui. în noaptea oarbă a vieţii mele de pînă acum, de-a pururi am plîns. Am plîns de dorul soarelui de foc, de dorul căldurii şi luminii pe care o presimţeam, o aşteptam setos, în noaptea ce mă învăluia. Am plîns, şi prinos de lacrimi mi s-a adunat în suflet - lacrimi de durere, lacrimi de bucurie, toate deopotrivă de amare! întreg sufletul mi-e îmbibat de lacrimi, ca granitul statuiei lui Memnon, de rouă. Şi acum, cînd tu mi-ai răsărit - mult aşteptatule Soare -, mă topesc şi cînt sub razele tale de foc! Mi se topeşte întreg sufletul, cu noianul lui de lacrimi, se topeşte ca roua granitului şi ca granitul statuii, sub sărutările de foc ale soarelui, sufletul meu cîntă, cum nu s-a mai cîntat pînă acum! Soare, care-mi dai viaţă şi cîntec, soare de foc, să nu mai apui vreodată pentru mine. Căci granitul statuii lui Memnon s-a risipit în pulbere de durere că te pierde în fiecare seară, cînd te afundai în mare. Dar cum aş mai putea să îndur noaptea grozavă, noaptea plină de moarte, ce m-a învăluit pînă cînd îmi răsărişi tu, soare? Nu sînt decît un biet nebun! Caut sublimul prin cer şi pe pămînt, cînd sublimul tot ea este, numai ea! Şi, ca un smintit, cerc să-l încheg în vorbe, cînd sublimul întreg e întrupat în ea. Pe tine am să te cînt atunci, iubito, ca un nebun! Te iubesc... dar te-aş pîngări de te-aş iubi cu tot sufletul! Nu. Te iubesc cu tot ce am mai nobil, mai înalt şi mai cinstit în suflet. Te iubesc pe tine şi pentru tine, numai pentru tine! Nici o picătură din bucuria şi fericirea dragostei mele nu vreau să se reverse asupra mea, ci toată, toată să fie a ta şi numai a ta. Te iubesc pentru tot ce ai suferit, pentru tot ce te-ai bucurat, pentru cît te-ai luptat. Te iubesc pentru înfrîngerile ce ai suferit, pentru durerile care te-au sfîşiat, pentru mulţumirile care ţi-au 637 VASILE VOICULESCU înseninat o clipă sufletul! Te iubesc toată, întreagă, aşa cum eşti acum! Nici un fir de păr n-aş vrea să se schimbe, din pletele-ţi bogate, ci să fie aşa, aşa să rămîi, cum te-am văzut întîi! Tu nu-ţi poţi închipui, dragostea mea. Ceilalţi toţi sînt nişte egoişti josnici în iubirea lor, ei se iubesc pe ei înşişi, numai pe ei. îşi iubesc propria lor plăcere, propria fericire! îşi iubesc propriul lor suflet îngust şi rece, pe care îl au veşnic în faţă şi pe care caută să-l sature cu comoara răpită din sufletul iubitelor lor! ... . Puţin le pasă de iubită, cine e şi cum e! Ei îşi îndeplinesc numai pornirile şi trebuinţele lor fireşti, fară să cerceteze, fară să simtă decît propria lor simţire. Ca Narcis se oglindesc ei înşişi pretutindeni şi întotdeauna, nu sînt îndrăgostiţi decît de ei. De aceea, puţin le pasă de iubita lor, cine este şi cum este. Ei în dragoste îşi îndeplinesc pornirile fireşti. Şi iubesc numai pentru ei. Şi pe ei... Eu te iubesc pe tine, numai pe tine şi pentru tine numai! Te iubesc aşa cum eşti acum - aşa te-am visat şi aşa te vreau pururi. De-ai şti cum binecuvîntez durerile şi suferinţele care ţi-au legănat şi ţi-au crescut sufletul, pe braţele lor de mame duioase! Durerile şi suferinţele care ţi-au făcut sufletul aşa cum e astăzi, un ocean... un ocean, în al cărui nămol străluceşte aurul şi unde, alături de monştri, se găsesc şi stînci de mărgăritare! _ Te iubesc atît încît nu-ţi cer nimic, nu vreau nimic pentru mine, nici măcar amăgitoarea bucurie că ştii despre dragostea mea. Te iubesc atît, încît o dată de-aş bănui măcar că te-aş face fericită, renunţînd la dragostea tainică ce am pentru tine, m-aş jertfi, fără să stau o clipă la îndoială, mi-aş sugruma cu deliciu dragostea din suflet şi sufletul meu însuşi. Te iubesc atît, încît n-aş vrea să cunoşti durerile dragostei prin mine, durerile fatale şi de neînlăturat. Pricepi cum te iubesc? Nimic pentru mine, şi toată dragostea pentru tine! Zadarnic! Tu nu poţi pricepe, căci eu nu te iubesc omeneşte... 1897, decembrie, seara tîrziu. Recitesc ce am scris şi zîmbesc — ca să nu rîd. Ce ar zice iubita prietenului de aseară, ce ar gîndi de scrisoarea asta? Sărman nebun, du-te şi te culcă şi te linişteşte! ' Poemul Hanului cu Urşi Hanul Aşezat în inima muncelelor, la îmbucătura a patru văi, Hanul cu urşi aţinea calea a patru drumuri mari ce se înnodau în poala lui. Cîţi se lăsau din munte soseau la el seara, şi musai trebuiau să facă popas de noapte. Pe cei ce suiau de la şes îi ajungea aşijderi acolo amurgul şi îi silea să mîie. Era lege: numai pe lumină se intra în gîtlejurile cotite şi bolovănoase ce urcau la munte, ici de-a lungul puhoaielor repezi, colo peste cocoaşe de pripoare şi prăpăstioase piepturi de rîpi. Vechi şi neuitate drumuri ale ţării de demult. Drumul oii, mii de ani bătut în sus şi-n jos de copitele mărunte ale talazurilor de turme; drumul sării, croit de carele încărcare cu bulgării ocnelor, geamăn cu cel al chilimbarului pînă în schelele Dunării şi Mării; drumul oalelor şi ulcelelor; mai apoi drumul lemnului, de la trunchiul uriaş pentru catarge pînă la cherestea şi dramţă, toate încrucişate cu cele ce duc în schimb muntelui bucatele cîmpului. La răspîntia lor, hanul stă ca o trecătoare de hotar între munte şi şes, pus să ia vamă tuturor cîte se vînturau între amîndouă. La începutului leaturilor ce abia se mai ţin minte, el fusese han domnesc; pe urmă, dăruit unei mănăstiri, ajunsese călugăresc; ca mai apoi să încapă în mîinile unui boier, ai cărui moştenitori l-au scos la mezat. Acum îl stăpînea Oană, trocar priceput şi robaci; sătul de pribegia cu ciubăre în spinare, se însurase şi se chivernisise aici. Odată cu stăpîn-su şi aidoma lui, hanul, slab şi sărăcuţ, o ruină, prinsese cheag, cuprinsese lărgime, se pricopsise în acareturi, îngrăşat cu osînza de încăperi noi, guşi de poduri doldora de mărfuri şi pîntece de beciuri adînci. ^ Clădit din piatră, cu acoperiş larg de şindrilă, el îşi deschidea din tindă, de-a lungul unei săli ce-1 străbătea de la un cap la altul, odăile mari să găzduiască un sat, afară de polăţile din dos, unde sălăşluia hangiul, cu nevasta, puiţa copiilor, adăugată cu argaţi şi slujnice. După un timp, Oană îi anină, la un prăguş al pîrîului de-alături, o moară, un darac şi o pivă. Iar sub o coşarcă pripăşi un meşter cu foaie şi nicovală. Aşa că forfota nu se mai sfîrşea: de peste drum era oprită pentru hodină şi găzduire; peste băştinaşii veniţi la tîrguieli sau cinste, mai erau gospodarii din douăzeci de sate, care la măcinat, care la scărmănat lînă ori bătut dimie; unii să-şi potcovească vitele ori să-şi ferece roţile; alţii să-şi dreagă armele sau măcar să-şi potrivească alte chei în locul celor pierdute. Toţi treceau, şi la venit şi la înapoiat, prin curtea hanului, la toate ceasurile zilei şi nopţii, căci pietrele morii, scărmănătoarele şi pivele nu adormeau niciodată, apele nu aveau hodină. Pînă să le vie rîndul la moara îngreuiată, ori la celelalte... ei aşteptau la han cinstind. Văzduhul huia necontenit de huruitul morii, şuierul scocului, bătăile barosului, răgete şi nechezuri, pocnete şi bice, hăieli şi înjurături; numai duminicile şi sărbătorile se ostoiau, ca să dea rînd lăutarilor. Atunci creştea larma hanului, numai deschis pentru negoţ şi petrecere. 639 VASILE VOICULESCU Vad mare şi umblat, hanul îi primea cu dragoste pe toţi, le da adăpost, îi îndestula cu băutură şi mîncare şi odihnă învrîstate cu sumedenie de povestiri ale întîmplărilor din toată lumea, trecute din gură în gură. Sub umbrarul din faţă, mesele şi laviţele nu se mai ridicau. Bătătura, veşnic plină de care şi căruţe dejugate. Saivanele de pe laturi, înţesate pe vreme rea de lume şi vite, ograda din spate, netedă ca în palmă, pentru horă, jocuri şi dulapul, care, de Paşti, în policioarele lui scîrţîitaore, facea vînt satului întreg spre cer. Astfel că, din gura primăverii pînă la căderea troienelor de zăpezi, la Hanul cu urşi se perinda tot hronicul celor opt sau zece judeţe peste care cele patru drumuri se întindeau ca nişte braţe uriaşe ale lui, trimise să-i aducă oaspeţi, başca brîiele de drumeaguri fugare şi poteci ce încingeau plaiurile, cu ramuri tot mai dese în jos către hanul cu farmece de ţuică, vin şi tutun. Aşa l-am cunoscut de cînd m-am pomenit: şi coboram de la noi dintre livezi, întîi în braţele tatii, apoi de mînă cu mama, ca la cea mai vrăjită şi plină de minuni privelişte. Urşii Cei mai statornici muşterii ai hanului, nelipsiţi de dimineaţa pînă seara, erau urşii, adică ursarii cu fiarele lor. Dar cînd am căscat eu ochii de copil atunci întîia oară scos la lume, ceea ce vrea să zică la han, n-am văzut decît dihăniile. Şi m-am ghemuit, ţipînd, în pieptul tatii. Cîteva nopţi în şir am tresărit şi m-am zbătut în somn. A fost nevoie să mă descînte şi să mă afume cu păr smuls din blana jivinelor. Repede însă m-am deprins cu ei, îmi fură dragi şi i-am iubit apoi toată viaţa. Erau buni şi blînzi ca cei cu care se înfrăţise Făt-Frumos ca să biruie smeii. E drept că nu şedeau cu oamenii la mese, să chefuiască, ci cuminţi într-un colţ al lor, deoparte; numai stăpînii, cu chipurile tuciurii încîlcite în bărbi şi laţe soioase, din care le albeau ochii şi dinţii, îi vîrau cîteodată în gloata noastră, să cerşească, după ce-i jucaseră sculaţi pe ciomege, cu cuie în labe. Le zvîrleam şi eu, din braţele mamei, cu sfială, o frîntură de covrig, ori cîte un cinci parale să-şi cumpere cofeturi. Pe urmă am aflat cu ciudă că toată agoniseala le-o mîncau şi beau ţiganii, pe care-i semuiam cu smeii. Şi acum parcă aştept să-i văd, cu mersul lor şoldiu şi legănat, coborînd dintr-un corn al satului răznit pe coclauri, Ursoaica, unde din moşi-strămoşi îşi avea salaş breasla ursarilor. Acolo era scaunul lor. Cu un bulibaşă, cîţiva meşteri îmblînzitori şi o ceată de ciraci, coborau vara munţii să prinză puii de urşi, pe care îi învăţau să joace cu tălpile pe vetre înfierbîntate. Aveau hrisoave domneşti mereu înnoite care le da slobozenie să-şi facă netulburaţi meseria în schimbul unei dăjdii în bani şi blănuri. Hanul de jos le era tîrgul de desfacere al mărfii domesticite. Aici îi înfăţişau cumpărătorilor — alţi ţigani, colindători, care se îndeletniceau cu jucatul urşilor prin ţară. Rînd pe rînd, generaţii de urşi din vechime făcuseră faima, un fel de firmă vie, a hanului. Şedeau cuminţi, pe brînci ori culcaţi, aşteptînd poruncile stăpînilor. Cînd se ivea cumpărător, chinurile începeau, în hazul tuturor. Toţi din han, de la moară, de la pivă, faurărie alergau sări privească, cum saltă pe hă-dărage, apoi, la altă comandă, se trîntesc pe jos, fac pe morţii, se scoală iar să se dea tumba, să mugească fioros, să facă ploconul, la sfîrşit ducînd o labă la frunte, pentru „salut“. îi hărţuiau 640 INTEGRALA PROZEI LITERARE astfel cîte o zi întreagă, pînă beau aldămaşul celor aleşi. Noii stăpîni, încingîndu-şi peste brîie lanţurile petrecute prin belciugele din nasul fiarelor, plecau cu ele, în bocetele ţigancelor şi puradeilor care îi crescuseră, în rînd cu purceii, orătăniile şi copiii. Cei rămaşi se culcau la loc, încliizînd trişti ochii lor mici şi urduroşi. Cu sau fară cumpărători, ei şedeau acolo mereu înşiruiţi, ca la panoramă, aşteptînd să-i vie chef vreunui muşteriu de o reprezentaţie; numaidecît, pentru cîteva lescăi, danţul, cu bălăbăneala lor pe ciomege, începea. Cîteodată ieşea din gloată un ins cu ruptoare de mijloc şi dureri de şale care cerea să-l calce ursul. Pentru operaţia asta aduceau o bătrînă ursoaică, o matahală cu blana galbenă ca mierea, pricepută în asemenea îndeletnicire. Pătimaşul se culca la pămînt cu faţa în jos. Dihania se urca cu paşi moi pe el şi pornea să-l frămînte întîi uşor, cu cîteşipatru labele, pe şale şi pe’ spate, apoi, la îndemnul ţiganului - hai, Mariţo, lasă-te grea -, ursoaica se apăsa cu putere, înfundînd şi ridicînd ca nişte pistoane buturii picioarelor în muşchii omului, pînă ce ăsta, nemaiputînd răbda, striga: ho! Pentru leac plătea doi gologani, o litră de rachiu şi un ciric de pîine, din care jumătate îl zvîrlea doftoriţei. Aduceau cîteodată şi puiendri nedeprinşi bine la joc, să-i înveţe cu lumea. Pe ursuleţii ăştia îi purtau cu moaţe de lîinică roşie în frunte şi fioncuri de panglicuţe la gît, să nu-i dioache, şi îi ciomăgeau cu asprime pentru orice greşeală şi neascultare. Tuturor le era milă, dar nimeni nu se amesteca: aşa era rînduiala. Ba unii ziceau că-i bine să ne slujească nouă, copiilor, pildă. Urşii ăştia năzdrăvani mi-au umplut cu fericite spaime copilăria şi au sădit în mine o poezie sălbatică ce dăinuieşte încă. Au ajuns un simbol nedesluşit, dincolo de jocul literar, ca dintr-un fel de afinitate tainică, o înrudire afară din fire, ca un totem. Sau poate numai fiindcă, ori pe cîte şesuri m-a purtat, să joc cu lanţul de gît, viaţa, sînt şi am rămas, măcar în gînd şi în dor, ca şi ei, un habotnic locuitor al muntelui. Cămările împărăteşti Hanul mi-a desfăşurat apoi treptat şi celelalte mari minuni ale lui, unele tainice, ca aceea a odăilor de prăvălie. Cînd am păşit întîia oară pragul uneia din ele, într-o duminică, să cumpărăm lumînare pentru biserică, am crezut că intru în camera unde împăratul din poveste îşi ţinea comorile. Rafturi peste rafturi pînă-n tavan, îndesate numai cu scumpeturi, stămburi, pînzeturi, mătăsuri şi tot soiul de ţesături care-ţi luau ochii, galbene, roşii, verzi, albastre, pentru rochiile împărătesei şi ale domniţelor, basmale, barize, testemele şi năframe în toate feţele atîmau de grinzi ca în cer, lîngă alte podoabe cu care să se gătească toată curtea împărătească. în altă parte spînzurau zeghilice, ghebe, mintene, iţari, cojoace şi tot felul de îmbrăcăminte, alături de opinci, ghete, cizme, iminei, cît pentru toată oastea împărătească pornită la război. Pe tuspatru tejghelele se înghesuiau pachetele de bumbac, vălătuci de aba, teancuri de ţoale şi alte carpeturi mai proaste, pentru straiele norodului de rînd. Un băiat de prăvălie le desfăcea şi le flutura şi le punea sub nasul prostimiii...* [indescifrabil în text] cutezat să întindă mîna şi să le pipăie. Am lăsat-o pe ea acolo şi am trecut în altă odaie, plină cu butoaie de măsline, putini cu brînză, lăzi cu peşte sărat, cutii pline cu cuie şi belciuge, saci cu mălai şi faină bălană; 641 VASILE VOICULESCU mese încărcate cu tot felul de pîineturi, pîine albă cum e caşul, pîine cu două cozi, cu coltuce, pîinişoare în chip de pupeze, covrigi înşiraţi pe beţe de-a lungul văzduhului. Pe nişte poliţe late sprijinite de pereţi stau rînduite sumedenie de sticle cu băuturi aşijderi împărăteşti, căci unele erau verzi, altele roşii sau galbene, nu searbede ca ţuica noastră de-acasă. Oamenii străini stau la masă, negustorul le turna din ele cu nişte ţoiuri. Cînd beai, te scuturai de tăria lor. Dintr-o cadă scoteau capetele nişte sticluţe ciudate. A cerut şi tata una, asta era trandafirie, pe care a destupat-o apăsînd tare cu degetul cel mare pe un sîmbure alb şi rotund ascuns ca o nestemată în gîtul ei. Şi, minune, a izbucnit cu fîsîituri şi spume, cît ar fi stupit zeci de mîţe speriate deodată, o apă roşie. Tata mi-o întinse. Am pus-o cu sfială la gură şi m-am înecat: era dulce, rece şi înţepătoare. Am băut-o cu mare sfială şi nu toată. Mi se încleiaseră privirile pe altceva: în geamuri stăteau nişte borcane cu cofeturi în toate culorile nestematelor din haznaua împărătească, numai că le apărau stoluri de muşte, viespi şi albine roind în jurul lor. Ce m-a uimit mai mult au fost nişte momîi ca nişte căciuli ascuţite la vîrf, dar de trei ori mai mari decît ţurcana din capul meu. înfăşurate în hîrtie galbenă, stau la rînd ca nişte popîndăi uriaşi la marginea tejghelelor. Tata a arătat spre unul din ei şi a cerut o litră. Negustorul l-a luat în braţe, l-a desfaşat şi din scutece a ieşit o piatră albă, ca acelea din care se durează palatele împărăteşti, şi a ciocnit-o cu muchia cuţitului. S-a desprins un bulgăre şi cîteva aşchiuţe, tata a scos şi a plătit un kilogram şi jumătate, după care mi-a dat şi mie cîteva fără-mituri. Scump foc, zise el oftînd şi-l strînse cu grijă. Aşa am cunoscut întîi zahărul: în chip de căpăţîni. Dar toată viaţa tot mai mult mi-a plăcut mierea, cu care mi-a îndulcit mama, cînd m-a înţărcat, dorul de ţîţă. Hora Dar minunea minunilor era hora, pentru care tot satul se lăia din ajun. Oamenii, fetele, flăcăii se preschimbau, se făceau toţi frumoşi de nu-i mai cunoşteai. De unde acasă umblau cu cămăşi negre, acum coborau la han albi ca oile noastre, cînd [ijeşau de la scaldă. De unde înjurau, ocărau, îşi dau poalele peste cap, batjocoreau pe bătrîni, acum mergeau în cumpăt, se făceau blînzi, cuviincioşi, schimbau bineţe, spăsiţi sărutau mîinile bătrînilor şi se înfăţişau hanului, cu toată rîn-duiala cuvenită unei curţi domneşti. Aci îşi arătau toţi bunele deprinderi de care se lepădau acasă, vorbeau, se mişcau, zîmbeau cu măsură, uitîndu-se unul la altul ca în nişte oglinzi, unde se căzneau să se vadă altfel de cum erau în toate zilele. Hanul era şi şcoala şi salonul care-ţi facea faima bună sau îţi scotea ponoasele. Duminica, în preajma hanului, pe lîngă horă se înfiripa şi oleacă de tîrg, adică se strîngeau nu numai localnicii, ci venea lume streină din satele vecine, cu tot soiul de mărfuri spre vînzare. Hora începea după-amiaza; jur-împrejurul bătăturii se aşezau laviţe, pentru privitori. Taraful sta cocoţat în mijloc, pe un fel de podea de scînduri, ridicată pe stîlpi ca la doi stînjeni de pămînt, unde urcau pe-o scăricică ce se lua numaidecît. Asta, ca să se împiedice certurile şi bătăile între flăcăii satului şi cei streini. Ai noştri porunceau un joc sau un cîntec. Veneticii, ca să se arate tari, porunceau altul. Lăutarii şovăiau, nu ştiau ce să facă. Cearta se spărgea în capul lor. Dacă ascultau de unii, protivnicii nu săreau pe aceştia, care-i aşteptau cu cuţitele scoase, ci tăbărau pe ţi- INTEGRALA PROZEI LITERARE gani, că nu le fâcea[u] gustul, îi bateau, spărgeau viorile, rupeau arcuşurile. Oană a găsit dezlegarea aşa cum văzuse la Huţula - a urcat pe ţigani în văzduh, unde nu-i mai ajungeau bîtele şi cuţitele harţăgoşilor. - Aţi scăpat, ciorilor, v-aţi suit pe cracă, le strigau ciudoşi vrăjmaşii, cînd lăutarii începeau brîul în loc de învîrtita cerută de tabăra cealaltă, şi nu se mai facea nici o încăierare. Dar o neorînduială mult mai grozavă, pe care Oană n-o putuse împiedica şi care pe noi ne răsturna pentru multă vreme, era furatul fetelor din horă. Un flăcău căruia îi era dragă o fată pe care părinţii nu voia[u] să i-o dea se înţelegea cu o haită de fîrtaţi, rude ori prieteni, şi în focul jocului, cînd nimenea nu se aştepta, se repezeau ca un stol de ereţi în horă şi-n vălmăşeală răpeau fata dintre surate şi fugeau cu ea. Pînă să se dezmeticească părinţii, lumea, pînă să se alcătuiască o poteră de alţi flăcăi care să-i urmărească, se faceau nevăzuţi cu prada. Hoţul îşi ducea mîndra acasă la părinţii lui şi curînd se sfîrşea cu nuntă. De obicei fata era mai dinainte înţeleasă cu feciorul. Dar întîmplarea mă tulbura aidoma cu cea din basm, cînd smeul fură şi o ascunde pe tărîmul celălalt pe Cosînzeana. Dar îndeobşte hora se petrecea fară întîmplări de acestea. Şi cînd se pleca soarele în chindii, taraful începea chindia, însemna sfîrşitul.Toţi, amestecaţi, se prindeau de umeri şi încingeau un joc nebun. Era cel din urmă. Fetelor, nevestelor, copiilor nu [le] mai era îngăduit să mai stea. Trebuia să plecăm acasă, la muls vite[le], la adus apă, la învîrtit mămăliga. Rămîneau numai feciorii, care porneau jocurile lor voiniceşti, ţinîndu-se cîte doi-doi de braţe şi chiuind ca-n codru. Cum plecau şi streinii mai departe, ţiganii îndrăzneau să coboare, mai ales că venea refeneaua cu băuturi şi cîntece la ureche. Cu prilejul acestor soboruri, hanul mi-a dezvăluit şi alte minuni grozave: aici am văzut o femeie năucă, slabă ca o scîndură, cu o jumătate de obraz ars de o crestătură roşie, urmele fulgerului. M-a purtat înadins mama să mi-o arate, ca o pildă de neascultare. Nu vrusese să fugă de la geam, cum îi strigaseră toţi, pe vreme de furtună. Ci făcuse pe grozava şi deschisese fereastra şi [ijeşise cu capul să privească. Atunci a lovit-o trăsnetul, care, se ştie, intră mai ales pe deschizături. Au ridicat-o de jos ţeapănă. Greu şi-a revenit în fire, dar rămăsese cu o spaimă, rătu-tită, cu huite în cap, de care nu se mai vindeca. Acum [o] scoteau din casă să se mai deprindă cu lumea, doar s-o găsi un vraci să-i scoată năuceala. Lumea uitase cum o cheamă, îi ziceau toţi trăsnită din fereastră. Altă dată a trecut pe lîngă noi o şi mai cumplită minune: un om cu o jumătate de trup moale -nu putea mişca o mînă şi un picior, avea şi ochiul cu pleoapa căzută şi gura strîmbă într-o parte, ca-n basmul cu jumătate de om. Tot urmările neascultării. Ăsta lucrase la cîmp în ziua de Rusalii, şi ielele, furioase, îl pedepsiseră luîndu-i mîna şi piciorul. Acum îl tîrau prin tîrg pentru cerşetorie. Ielele astea, am aflat atunci, joacă sus în văzduh şi vin peste om odată cu vîntul turbat, ori de cîte ori calcă poruncile şi opreliştile lor. Altfel nu fac rău. Trec numai rar, noaptea, cîntînd, pe deasupra casei. Dar nu e bine să le-asculţi cîntecul. Mama le auzise cînd era însărcinată cu mine şi, deşi îşi astupase numaidecît urechile, se spăimînta să nu ies cumva pocit. S-a bucurat grozav că m-a născut nevătămat. Dar mi-a purtat necontenit grijă, sărmana, să nu-mi fie minţile luate de iele, ceea ce s-a văzut bine mai tîrziu. Creşteam şi nu ştiam decît că mă coboram singur la han, tot mai des, de cîte zece ori pe zi, muşteriu nelipsit în rînd cu urşii. 643 VASILE VOICULESCU Hanul era călindarul satului, nu numai cu duminicile lui însemnate cu roşu, cu hora, el ne înştiinţa că e luni scoţîndu-şi afară la pîrău scaunele, mesele, laviţele, tăbliile tejghelelor, ca să le frece Oană şi slugile cu nisip şi apă de toate necurăţeniile lăsate pe ele de băutorii necumpătaţi din ajun. Marţea îşi strîngea de dimineaţă gunoaiele ogrăzii rămase de la vitele călătoare şi le da foc. Ştiam asta după sulurile de fum acru, înălţare ca nişte stîlpi să sprijine văzduhul. Miercurea, hanul îşi aducea carele şi încărcau băligarul strîns grămadă dintre picioarele vitelor dejugate în bătătură şi din coşare. Oană îl scotea departe, la capătul porumbiştelor şi livezilor de pruni. Joia îl trimitea pe Oană departe, la oraş, cu brişcă goală, şi ştiam că e vineri fiindcă hangiul se întorcea seara şi descărca brişcă umplută vîrf cu sacii de marfa cumpărată. Sîmbătă se petreceau pregătirile grabnice pentru minunile duminicii. Se măturau iar curtea şi ograda, se curăţau şi coşarele, se bătătorea cu maiul tărîmul horei, rimat de porci şi rîcîit de găini. Iar pe arşiţele mari se aninau crengi de tufar verde deasupra laviţelor, să se umbrească privitorii fără acoperiş, sus şi deasupra foişorului, unde se coceau lăutarii, ceea ce împrăştia un iz sănătos şi proaspăt, ce tăia pe cel de sudoare al horei, cu tot busuiocul şi rosmarinul pe care fetele îl purtau în sîn şi la cingători. Jalnica minune a Ilenii nebuna am descoperit-o destul de tîrziu. într-o sărbătoare, s-a abătut la horă o arătare, ca o femeie, înaltă, deşirată, cu părul despletit curgîndu-i pe spate şi cu un fel de rochie lungă, albă, tîrîş după ea. Lumea s-a dat la o parte - Ileana nebuna! Ileana nebuna îşi cată ibovnicul! Ea s-a ridicat pe vîrful picioarelor, a pus palma sub frunte şi a privit ascuţit peste mulţime. Apoi a plecat fără o vorbă. Toţi s-au sfiit de ea cu un fel de smerenie: înnebunise din dragoste. Acum scăpase de acasă, unde o ţineau închisă. Numaidecît în urma ei se ivi un bătrîn prăpădit, taică-su, şi se luă după ea. Nu facea nici un rău, decît că rătăcea zănatică pe drumuri, de unde cu greu o aduceau îndărăt. Dar hanul încrusta nu numai zilele săptămînii, ci în rînd cu [cuvînt indescifrabil] vestea marilor schimbări ale anului. ^ Aşa de pildă, înainte de sosirea rîndunelelor, hanul ne spunea că vine primăvara. în curtea lui, deshăma calul de la o cotigă boşoroagă Galat spoitorul, cu smalaua şi tărhatul lui. Ştiam că sîntem la Florii, în preajma Paştelui, şi trebuie să ne gătim de cozonaci şi pască. Numaidecît aprindea focul şi înjgheba o vatră, dancii umpleau satele strigînd pe la toate porţile: spoim tingiri, spoim cazane! Galat avea locuinţa într-o margine a oraşului, dar avea învoială cu hanul, care de luminatele sărbători se curăţa, se spoia, se dichisea şi-şi arginta din nou toată văsăria. Satul cobora jos la han cu dublele de aramă şi le da pe mîna meşterului, care, din urîte şi coclite, altă minune, le facea de argint. Galat, ţigan turcesc, se purta cu şalvari, ca şi nevastă-sa, ceea ce ne umplea de un fel de scîrbă; muiere cu pantaloni! Amîndoi, aşezaţi turceşte jos, frecau cu şomoioagele de cîlţi adîncul vaselor, în care apoi ne răsfrîngeam ca-n oglinzi. Cînd isprăveau treaba, cîrdul spoitorilor îşi lua zborul înapoi. Praznicul sfinţilor Constantin şi Elena ni-1 vestea iarăşi hanul. Pe Oană îl chema Constantin. De ziua lui, hanul îşi înălţa umbrarul. Cu cîteva zile înainte, căruţe încărcate cu o dumbravă întreagă de crengi umpleau curtea cu verdeaţă şi oameni meşteri împleteau la intrare acoperiş din ramuri şi lăstare, ca o boltă de codru adînc, unde-mi plăcea să răsuflu iz sălbatic de pădure. INTEGRALA PROZEI LITERARE Despre apropierea verii, tot hanul ne înştiinţa. Curtea şi preajma lui toată se umpleau de turme behăitoare, trecătoare la vărat în munte. Era o minune de care nu mai mă săturam. Dacă aş fi fost de capul meu, aş fi pornit şi eu cu ea odată, spre plaiurile albastre. Bacii puternici şi piep-toşi, cu saricele spînzurate pe umeri, ca nişte dulămi împărăteşti, păstorii de pe lături, cu fluiere în brîie, umbriţi de toate tainele depărtării, strunga alcătuită grabnic în chiar ograda hanului, mulsoarea molcomă ce vărsa în ciubăre fîntînile laptelui, focurile la care fierbeau pe cujbe Uleiurile cu mămăligă, liniştea şi somnul turmelor [cuvînt indescifrabil] cînd şi cînd de o acioaie trezită la gîtul vreunui berbec mi-au lăsat o vrajă ce n-a mai apus. Odată s-a oprit un ciopor întîr-ziat cu o huidumă de cioban după el. Urca încet şi cu zăboveli, povestea că-1 scutură rău frigurile ce bîntuiau acolo în baltă. Noi îl ascultam cu inimile cît purecul, simţea că-1 prind iar, şi eu le închipuiam aceste friguri ca pe nişte zgripţuroaice hîde care se ţin pe urmele Feţi-Frumoşilor ca acesta de faţă. în adevăr omul s-a întins cît era de mare şi a cuprins o laviţă, şi, apucat de răul cel mare, s-a pornit să tremure zguduind tot umbrarul. Urşii erau nimic pe lîngă el. Atunci a ieşit din gloată un creştin umblat prin streini şi a cerut lui Oană ca la o oca de vin negru din cel mai tare şi mai vechi, scos de la boasca din fundul beciurilor, a mai turnat în el o litră de ţuică de drojdie bătrînă, a adăugat doi pumni de sare măruntă, a plămădit, a deseîntat şi a bătut sticla pînă a făcut spume, apoi a sculat pe pătimaş şi i-a dat-o. Ăsta, fără să mai întrebe ce e, a pus-o la gură şi a băut-o toată pe nerăsuflate, a făcut o dată hă, de ne-am speriat, şi s-a culcat la fel... Curgeau gîrlă şiroaiele de sudori de pe el. Peste două ceasuri s-a sculat sănătos şi de bucurie a mai băut o oca, de data asta vin fără sare, numai cu adaos de drojdie bătrînă, păstrată numai pentru leac. Toamna se vestea cu acelaşi popas legănat al turmelor la Hanul cu urşi. Dar mai ales cu păstră-murile şi cîmaţii pe care hanul le întindea afară la uscat, ca gospodinele, rufele pe garduri. Oană j unghia cîte o sută de oi deodată, ne uitam cu groază cum le umflă cu ţeava să le des-prinză pieile de came, cum le căsăpeşte să le puie în putini şi butoaie la saramură, ca să le scoată apoi să le înşire la soare. Atunci ştiam că se lasă toamna, că hora intră în odaia cea mare a hanului, că muntele s-a sleit de turme, ogrăzile, de poame, şi curînd are să cadă zăpezile, sub care hanul are să mocnească pînă la primăvară, ca urşii ce intrau aşijderi în amorţire, împreună cu ursarul, acolo, sus, în Ursoaica lor, răznită pe coclauri. Noi rămîneam despărţiţi de lume, prin casele şi bordeiele troienite, ducînd dorul minunilor închise cu obloane de zăpadă şi zăvoare de gheţuri. Astea demult, tare demult, cînd nu plecasem să mă pierd cu desăvîrşire în lume. Tîrziu de tot am auzit că Hanul cu urşi a ars. în focul pus de răufăcător ar fi pierit însuşi Oană cu nevasta. Şi nu am aflat dacă a mai înviat din cenuşă ca pasărea legendară, ceea ce mă întristează amar, căci chiar dacă s-ar întîmpla şi minunea asta, pentru mine ar fi fară folos, asemenea pasăre înviind o dată la cîte cinci sute de ani. Groapa îngerilor răi De la o vreme, hanul chiabur s-a cerut înzestrat cu gheţărie şi, într-o toamnă înaintată, Oană i-a ascultat îndemnul. A strîns oameni şi i-a pus să-i sape groapă largă şi adîncă pentru gheţărie. 645 VASILE VOICULESCU Cînd gerul va fereca pîrîul, are s-o umple cu bolovani de gheaţă, să aibă cu ce răci vara băuturile. La o adîncime de două staturi de om, lucrătorii s-au oprit înfricoşaţi. Daseră peste nişte oase năzdrăvane, ca de căpcăuni: cîteva măsele, una singură cît piatra de la rîjniţa de zdrobit porumb, două lăboaie năprasnice, împietrite, ce-au lăsat în pămînt nişte găuri ca cele cînd ai smulge din rădăcină un tufan, şi o tigvă uriaşă, cît cazanul în care făcea Oană ţuică, cu locurile ochilor cît nişte găvane şi vizuini scorburoase ca de vierme, unde fuseseră urechile, şi nişte ţurloaie groase ce pe buduroaiele de stupi. Unii ziceau că-s ciolane de jidovi, pieriţi odată cu potopul, alţii că sînt rămăşiţe de smei. Pînă a venit o babă şi ne-a lămurit pe toţi. Nu erau nici una, nici cealaltă, ci se chema că sînt oasele îngerilor răi, care, cînd i-a lungat cu fulgere şi trăsnete Arhanghelul, au căzut aici şi, în căderea lor, a plesnit pămîntul şi i-a înghiţit, aşa arşi cum se aflau. Se mai dezgropase cînd fusese [indescifrabil] asemenea fălci de trei coţi, cu măsele de cremene cît pietrele de moară. Cui le-a dezmormîntat nu i-a fost a bună. Trebuia să le dea pe o apă mare el, după ce le-o dezlega cu cetanii popa, şi locul, sfinţit cu sfeştanie - ceea ce s-a şi făcut. Aşa a scăpat hanul şi noi toţi de pacoste şi blestem. Miercuri 17 iunie 1957, B[ucureşti], [ Şcoala nouă ] în sfîrşit, stăpînirea se îndurase să facă local de şcoală în satul P. Şcoala cea veche, acoperită cu şindrilă spartă şi înverzită, privea cu ciudă din vîrful muchiei unde era cocoţată, la binaua din vale, ce creştea văzînd cu ochii pe maidanul fost vatra satului, de lîngă cîrciuma lui Petra-che. Ce e drept, şi şcoala cea nouă, ca mai mică şi mai ageamie, trebuise să se plece şi să-şi scoată căciula în faţa hanului. Legea cerea să fie depărtare între ele cel puţin o sută de metri, şi de, cum era să muţi ori să închizi gogeamite han, statornicit acolo de peste treizeci de ani... Şcoala a trebuit să se dea ceva mai înapoi şi să se puie temeliile razna, pieziş cu drumul şi cam prea aproape de gîrla din spate... Dar nu era nimic, cu ceva cheltuială se puteau face doi-trei Ieşi care s-o apere de viitura apelor care năzuiau să o ia cu mal cu tot, primăvara şi vara, cînd ploua la munte... Toţi erau mulţumiţi. învăţătorul, că-i facea şi lui casă de locuit ca lumea, alături de şcoală. Cîrciumarul, că toată salahorimea împreună cu maistorii mîncau şi petreceau la el... Gospodarii, că mai aveau ceva cîştig, care cu găzduitul, care cu vîndut rachiu pe ascuns, care cu cărat piatră, var, pămînt. Satul se umplu pentru trei luni de viaţă şi zgomot. Dar nicăieri nu se petrecea mai bine ca în casa lui Costică Briciu, unde erau traşi cei doi mais-tori zidari Petrea şi Ivanciu, în seama cărora ovreiul antreprenor lăsase binaua... Domnul Moise din Buzău luase fără licitaţie peste treizeci de şcoli în tot judeţul şi trebuia să le dea gata pînă-n toamnă. Aşa că dumnealui abia avea timp să treacă o dată, de două ori, în brişcă lui cu un cal, pînă la „inaugurare", cînd avea să vie cu domnul prefect şi revizor şcolar să ia în primire fiecare clădire în parte... Era o privelişte rară şi minunată întreaga robotă de pe fosta vatră a satului, însufleţită zi şi noapte de mişcare. Toate se făceau cu rînduială: într-un cot al iazului se aşezase cărămidăria, la care lucrau de zor vreo cinci familii de ţigani cărămidari. Acum erau la arsul celui de-al doilea rînd de cuptoare... gurile neastupate încă azvîrleau văpăi ca nişte comori. într-o şandrama de scînduri, lemnarii lucrau o parte din tîmplărie, alta fusese dată în lucru pe la casele lor. în fund, gropile cu var. Şcoala, după planul întocmit, îşi ridica la un cot de pămînt temeliile de piatră cioplită. Alături se săpau şanţurile pentru temelia casei învăţătorului... Era un zgomot, o forfotă, o zarvă, o alergătură de te lua ameţeala. Unii veneau, alţii plecau cu hîrdaie cu ciamur, cu var; salahorii se ciocneau din repezeală ori dinadins, se pum-neau, iar maistorii, de sus, răcneau la ei înjurînd. Treaba mergea minunat. Era ea cărămida nu prea arsă, dar se întrebuinţa la şcoală. Pentru casa învăţătorului, însărcinat cu supravegherea materialului, se hotărîse să se puie din cuptoarele arse bine, mai pe urmă. Nisipul, tot aşa, cam nebine dat la ciur, cam mare la bob; varul bolovănos şi negru; cheresteaua, nu prea bine uscată. Dar pentru domnul Nicu, învăţătorul, facem cum e bine, deoparte... de altă calitate... Şi treaba mergea minunat. Seara, cînd se ostoia lucrul pe binale, începea petrecerea la han şi ţinea pînă tîrziu. Aci cinstea toată lumea şi mîncau maistorii şi salahorii străini. Se petrecea: cîte două-trei putini de brînză 647 VASILE VOICULESCU pe săptămînă şi maldăre de şunci şi costiţe afumate, iar negustorul fusese nevoit să mai bage un băiat în prăvălie. Dar mai ales ţuică de amîndouă calităţile — nouă şi veche. Nu se mai bea cu ciocana ori cu cinzeaca - cea mai mică măsură era litra, şi băută dintr-o gîlgîitură. Obiceiul ăsta îl adusese Slană, maistor zidar, un slovac mic şi pocit, care nu putea lucra decît beat... Treaz, spunea că ameţeşte sus pe zid şi nu poate călca pe schela cu podele de scînduri rare prinse de stîlpii binalei. Dâr, beat, nu se clintea din loc şi lucra fară fir şi fară metru, numai din ochi potrivind cărămida, că n-ai fi găsit cea mai mică sminteală ori abatere. Cînd simţea că-i trece damful, ridica mistria în sus şi facea ca un apucat semne spre han, zbierînd: ohe, ohe! Numaidecît băiatul din prăvălie, care pîndea semnalul, se repezea cu litra de la gheaţă şi i-o urca singur sus, că-i era şi lui drag să se uite de acolo peste toată vărzuiala şi amestecul acela... Slană punea sticla pe gura închisă, da capul din ce în ce, pe spate, pînă ce aducea fundul sticlei drept în dreptul miezului cerului, apoi despărţea buzele şi da drumul rachiului. Asta se întîmpla lui Slană cam de patru ori pînă-n prînz, de două ori pînă-n amiază şi de cinci ori pînă seara. Seara, după mîncare, cei doi tovarăşi, maistorii Petrea şi Ivanciu, se urcau sus la gazdă, în vîrful muchiei, şi dacă era a doua zi sărbătoare se întindea o altă masă, cu alt soi de ţuică şi alte mîncări... Erau poftiţi toţi vecinii. Petrea lua ţitera şi începea să ţîrîie cîntece de prin Macedonia; Ivanciu umplea ceştile, Briciu facea ţigări - din tutunul maistorilor şi împărţea la toţi. Pe urmă, un soi de abureală se lăsa pe ochii tuturor, aşa că parcă nu vedea nimeni cum Petrea lăsa ţitera şi ia pe Ileana, nevasta lui Costică, de gît, cum îi trage capul la pieptul lui şi o sărută lung... apoi o ridică cu o mînă de mijloc şi intră amîndoi în casă... Ceilalţi ori petreceau înainte, ori se risipeau. Fatalită După un tablou al lui N. Cons.[tantinescu] ...Nebiruit, cavalerul se întoarce din îndelungata cruciadă, plin de slavă şi izbînzi. Trupu-i oţelit nu mai simte truda atîtor ani de crîncenă luptă necurmată, nici povara cruntelor arme şi zale de fier. Sufletul lui înăsprit de sînge şi omoruri acum zboară mai blînd şi mai duios decît o turturică spre logodnica ce-1 aşteaptă, de ani întregi stînd neclintită la fereastra castelului. în trapul săltător al calului - pe drumuri drepte, pe cărări cotite, prin paragini şi pustiuri - el sileşte zi şi noapte să ajungă acolo unde-1 aşteaptă fericirea. Şi prin gînd îşi trece cu mîndrie viaţa-i: primejdiile atîtor ani de războaie, bucuriile atîtor biruinţe, faima, cinstea şi gloria ce-1 urmăresc pretutindeni. De zeci de ori a fost abia la un pas de moarte... fară scăpare... şi totuşi, în clipa din urmă, norocul, ca o pavăză, se punea între el şi duşmani... şi necontenit scăpa neatins, biruitor. Neînfnnt şi trufaş, cavalerul se întoarce acum, încărcat de pradă bogată, pe care s-o risipească la picioarele logodnicei mult dorite, ca un strălucit dar de nuntă. Şi în trapul calului, pe drumuri streine, cavalerul aleargă spre castelul depărtat - aleargă fără de odihnă şi fără de popas. Şi un neastîmpăr pătimaş, o dornică nerăbdare a început să-l frămînte... Cu ochii pierduţi visează... Mai are trei zile de cale, numai, şi va sosi... ...Deodată calul se poticneşte şi cade. Mînios se ridică ostaşul, cu mîna pe mînerul spadei; pe trupu-i uriaş zalele sună a moarte. Vai de vrăjmaşul nesocotit ce-1 opreşte în cale! Iute ridică obrăzarul să vază: în faţa lui, un tron măreţ, regesc, umple, închide tot drumul, ca un munte uriaş. Împlîntat de-a curmezişul căii, neclintit ca o stîncă de cremene, tronul nu lasă pe nimeni să treacă, să se strecoare măcar dincolo şi să-şi urmeze calea. Pe tron, o femeie stă încremenită, cu ochii închişi, cu braţele încrucişate. Pare o regină... o regină surdă şi oarbă: Fatalitatea! Înfrînt, cavalerul aprig pleacă biruit armele şi genunchii - se dă învins fără să cugete măcar la împotrivire! Şi cu fruntea-n ţărîna drumului rămîne ţintuit pentru vecie la picioarele tronului neînduplecat... Şi cu un gest de sfîşietoare deznădejde el risipeşte la picioarele nemiloasei regine prada-i bogată - darul logodnicei sale - şi toată comoara vieţii lui - toată faima, slava şi cinstea... Şi acolo va înţepeni d-a-pururi, în colbul drumului, la trei zile departe de ţelul spre care alerga aprig şi setos d-atîta vreme. Şi departe, în castelul învechit, logodnica-1 va aştepta mereu, încărcat de pradă şi izbîndă să vie să-i dea sărutarea nupţială. Va aştepta necontenit şi zadarnic pe cel ursit Fatalităţii. 1909, ianuarie 6. Fînul în zori am plecat cu carul lui moş Nichifor şi cu cinci cosaşi voinici la fîneţele noastre de dincolo de deal. Cînd am sosit acolo ne-a întîmpinat o mireasmă dulce, parcă toţi stupii din lume şi-ar fi vărsat peste pînza de flori mierea lor. Cînd am intrat în iarba înaltă pînă la brîu s-a ridicat un nor de fluturaşi care dormeau cu aripile strînse pe florile înspicate şi o ploaie de rouă scuturată ne-a udat picioarele. Moş Nichifor s-a uitat spre Cornul Caprii şi a spus cosaşilor: - Nu plouă, mă! Aşa mi se arată mie... O să ţie uscăciunea toată săptămînă asta. Apoi zvîrliră mintenele, ciocăniră niţel coasele, le deteră pe cute şi intrară în fîn ca-ntr-o apă. Purtau coasele parcă ar fi ţinut în mînă un fulg, nu fier greu. Şedeau în loc şi numai din brîu în sus se mişcau uşor legănat, iar în faţa lor iarba ajunsă de sabia morţii cădea, valuri, valuri la pămînt. Pe la prînzul mic s-au oprit şi s-au aşezat să mănînce merinde din traistă. Moş Nichifor a aruncat o pală de iarbă proaspătă boilor, care îmbucau cu lăcomie... - Hei, mai-ncet, că-i uşor mîncatul, da’ greu cositul, plăvanilor!... Cît mîncară încercai să cosesc şi eu. Dar coasa în mîna mea era ca o prăjină de plumb. Şalele îmi tremurau şi mă trecură sudorile. După cîteva opinteli izbutii să ţin dreapta şi să mînuiesc coasa. Dar, deodată, o uşoară şovăială mă facu să-i scap vîrful în pămînt. Moş Nichifor sări şi mi-o luă din mînă, de frică să nu i-o rup. - Apoi tocmai aşa am păţit eu cu condeiul, ca dumneata acum cu coasa mea. Am vrut să mă iscălesc pe-o petiţie şi am apucat beţişorul cu ciocul de oţel înmuiat în negreală. Da’ credeam că n-o să-l pot ridica, aşa de greu era. L-am scăpat de vreo două ori jos; l-am sucit şi l-am răsucit pînă m-am lăsat păgubaş. Mă însemnase o cîrcălitură de slove mai rău ca o zi de coasă. Curgea năduşeala broboane pe frunte... Noi ştim să scriem cu alte condeie pe faţa pămîntului... Şi luînd coasa ca pe o pană se avîntă iar în fîneaţă. Pînă seara fînul era culcat la pămînt brazde, brazde, care urcau la deal ca treptele. între brazde locul rămînea golaş. Dealul tot rămăsese ca un cap uriaş pe care un bărbier l-a tuns, de i-a lăsat numai scări şi cărări. Am dormit noaptea acolo, lîngă foc de buturugi. A doua zi, după ce fînul s-a zvîntat, cosaşii l-au întors cu furcile, s-au apucat la pologit, adică au strîns finul din fiecare brazdă, la mijlocul ei, făcîndu-1 polog sau vălătuc. După cîteva zile am urcat iar la fineţe. Poloagele erau uscate. Oamenii le-au strîns mai multe la un loc, porcoaie, şi din porcoaie au făcut căpiţe, care au rămas acolo, în singurătatea pămîntului şi-a cerului, ca nişte căciuli de uriaşi. Peste două săptămîni am urcat iar cu carele şi-am încărcat fînul să-l aducem acasă. Zburau furcile de la căpiţe la căruţă... Eu m-am căţărat sus, în vîrful carului, şi m-am legănat toată noaptea 651 VASILE VOICULESCU î drum spre casă. Aici, în ogradă, carele au fost descărcate şi fînul a fost clădit în clăi, cu mes-şug, împrejurul unei prăjim înfipte în pămînt. ' VîrfulI clăii, ţuguiat ca o turlă de biserică, l-a făcut moş Nichifor, cel mai priceput cosas al ului. Finul din clăile făcute de el nu-1 plouă niciodată. Apa se scurge ca pe ţigle de acoperiş a de meşter e el la aşezatul palelor de iarbă. El ştie să le aşeze pe locul cel mai uscat, să nu fie zeala jos pune cîteva grinzi dedesubt, pe care întemeiază claia. Chiar în mijlocul iernii, din j ! ,Un fîn “°ale Ş1 galben’ ca sculul de mătase, pe care vitele-1 mănîncă fară să lase un fir nd fînul nu e bine păstrat se mucezeşte şi se strică, iar vitele nici nu se uită la el ' „fZ TStm, Săif°f6 ^ rămăŞiîe- Fînul dC d6aI e Cel mai bun- Fînul de mlaştină are ul gros, cu cotoarele tari amestecate cu buruieni rele. Hrana vitelor iama este mai ales fînul. Dacă fînul e strîns umed el se încinge. Gujălie La marginea satului, dincolo de poarta ţării, şedea Kiva ţiganca, într-o cocioabă ce se ferea parcă, ruşinoasă, de la drumul mare, dar nu avea unde să se ascunză în bătătura goală, vraişte şi fară pic de gard. Delături putrezea de-a-n-picioarele o altă coşmelie, cu pereţii sparţi şi dezgră-diniţi, unde odinioară, cînd trăia ţiganul, făurea potcoave pentru vitele drumeţilor. Acolo, altădată răgeau boi răsturnaţi jos la pămînt şi ferecaţi între patru pari, cu cîţiva rumîni trîntiţi peste ei şi apăsînd din răsputeri, pe cînd meşterul curăţa de zor cu razul, împrăştiind cît colo aşchii de unghie tare ca fierul. Asta era de mult... Potcovarul s-a prăpădit într-o iarnă, răpus de un junghiu - căpătat la o beţie, cînd a căzut şi a adormit în zăpadă, la cîţiva paşi departe de casă. Kiva a rămas cu o puiţă de copii răi şi sfrijiţi, dar pacostea cea mare era Gujălie... Nu ştiu cum l-o fi chemat pe numele cel bun, lumea însă aşa îi zicea. Era feciorul cel mare al ţiganilor, dar mă-sa îl făcuse moale şi de mîini şi de picioare, cu capul bănănăind în toate părţile pe un gît subţire şi adus ca un gît de vioară... La început nu s-a băgat de seamă beteşugul copilului: îl purta mă-sa de colo pînă colo în braţe, lipit cu gura de pieptul gol, ca o lipitoare... Dar, de la o vreme, cînd a venit altul la rînd şi el trebuia să se zburătorească şi să se hrănească singur, s-a văzut că nu poate mişca nici mîinile nici picioarele şi că limba îi era legată. Scotea numai nişte grohăieli şi bîlbîiri scurte, ori nişte orăcăieli ascuţite ca de sălbăticiune. Numai gura nu-i sta ziua întreagă: ar fi mîncat oricît şi orice i-ar fi dat, înghiţind lacom şi nemestecat ca un hultan flămînd, de unde şi porecla de Gujălie... Cît a fost mic, mă-sa a mai avut niţică milă de el. Se abătea de la treburi să-i mai arunce o îmbucătură în gură, ori să-l schimbe şi să-l cureţe. Şi el, din albia unde încremenise, nu avea ochi decît pentru ea... Mai tîrziu, odată cu grijile şi cîrcotele vieţii, ţiganca s-a înstreinat de po-radiţa blestemată, a urît-o şi a scîrbit-o de n-o mai putea suferi. Şi de-atunci viaţa lui Gujălie, care de cînd a fost el nu a umblat pe picioare şi nici măcar nu s-a tîrît, s-a trecut cam aşa: toată vara, trîntit pe jos pe prispa goală şi oropsit acolo; toată iama, azvîrlit pe laiţa proptită cu un căpătîi de soba rece, în odăiţa întunecată a cocioabei - unde îl încuia mă-sa cu lăcatul pe dinafară. Pe la Sfîntu Gheorghe îl lua ţiganca în braţe blestemîndu-1 de foc şi îl tîra afară, în colţul dinspre răsărit al prispei. îl curăţa acum pentru toată vara, îl schimba, îi mătura împrejur şi-l lăsa. Acolo zăcea nemişcat pînă toamna tîrziu... Dimineaţa, vădana îi îndesa în grabă cîţiva dumicaţi de mămăligă în gură, îi turna pe gît o cană de apă şi apoi pleca după nevoile ei în sat. La prînz, trebuia să vie numai pentru el acasă, să-i dea să mănînce, că ţigănuşii ceilalţi nu vedeau de el. Acolo, pe prispă, îl ardea soarele, acolo îl bătea ploaia, acolo îl cuprindeau umbrele serii şi-l acoperea noaptea. Bietul slăbănog rămînea singur, pradă celor cîteva găini ce rîcîiau după mîncare prin curte. Blenzile, îndrăzneţe, fîlfîiau de cîteva ori din aripi, îşi faceau vînt, se azvîrleau pe el şi începeau să-l ciugulească cu grijă de farămiturile căzute. Apoi îl căutau cu de-amănuntul de pureci şi de alte gîngănii, scormonindu-1 toată ziua ca pe un maldăr de gunoi, că nu avea cine să le huşuie... Doar o javră de cîine ce se adăpostea lîngă el, 653 VASILE VOICULESCU încîrligîndu-şi trupul, ciucur de rapăn, în coastele bolovanului, mai mîrîia şi se repezea după afurisitul de cocoş, cînd îi strica tihna. De cele mai multe ori, mă-sa îl uita şi de prînz, şi de nămiezi, şi tocmai seara, cînd se întorcea trudită, îi vira în gură cîţiva cocoloşi de mămăligă căpătată, bles-temîndu-1 iarăşi... La Vinerea mare îl lua din nou ţiganca, îl curăţa şi-l premenea pentru iarnă, şi-l tîra de subţiori în cocioabă, unde se aştemea pe zăcut toată iama. înăuntru nu se vedea nimic decît dacă se deschidea uşa mare de părete, altfel lumina nu izbutea să străbată prin ochiul de fereastră numai cît un pod de palmă, cu ţiplă în el... Afară mai mergea cum mai mergea. Chiar tovărăşia păsărilor din curte, a cîinelui răpănos şi a purecilor era, la urma urmei, o alinare pentru slăbănog. Soarele din slavă nu căta că e urît ca o arătare şi bubos, ci-1 dezmierda şi-l mîngîia, toropindu-1 dulce, iar ochii lui şaşii urmăreau norii albi ce călătoreau leneşi, slobozi pe cer. Vara se supăra de ploaia care gonea din curte toate li-ghioile sus pe prispă, sub streaşină, de tăbărau cu mic cu mare glajvără pe el. Toamna se bucura fară să ştie de frunzele galbene aduse de vînturi jucăuşe, în văzduh ori pe bătătură. Cîteodată chiar, un copil din megieşi ori o femeie milostivă trecînd la fîntînă se îndura să-i aducă o bărdacă de apă rece, ori să-i dea o îmbucătură. Dar iama intra în casă ca într-un mormînt. Aproape o jumătate de an o petrecea singur şi părăsit în întuneric şi frig. Cînd ceilalţi plecau de acasă, îl în-cuiau pe dinafară; doar purceii îi lăsau sub pat, de frică să nu-i fure cineva. Şi rămînea aşa, cu ochii sticliţi în tavanul coşcovit, şăzînd oropsit şi părăsit, cu dorul de cîinele ce scheuna afară şi care l-ar fi încălzit de i s-ar fi urcat colac pe pieptul dezvelit. Noaptea, tîrziu, cînd venea Kiva, îl boscorodea iar cu necaz, îi îndesa dumicaţi pe gît, îi vărsa o boalcă de apă rece de-i îngheţau dinţii şi se culca adormind butuc lîngă el... Aşa viaţă ducea Gujălie. Trecuseră ani mulţi pe lîngă el, de care el nu ştia nimic, căci mintea lui nu se deschidea la socotelile vremii şi ale lumii. Fraţii şi surorile muriseră ori se răzniseră departe, în lume. Ki-vuleasa îmbătrînise şi abia mai da cîte o roată prin vecini după mîncare; coşmelia se dărăpănase de tot. Dar Gujălie era acelaşi, mic ca un copil, cu faţa cît un pumn, boţită şi schimonosită, cu părul rar şi lipsă pe alocuri, cu pleoapele pe jumătate căzute peste ochii înfundaţi, cu gura largă şi strîmbă, dusă pînă la urechi, cu mîinile şi trupul numai răni şi necurăţenie şi parcă mai lacom şi mai flămînd decît oricînd. De atîta zăcere îi trecuse os prin os, şoldurile erau o came vie, dar sufletul tot nu se îndura să se despartă de el, parc-ar fi fost prins în cătuşe. Şi cine ştie cît ar mai fi dus-o aşa, dacă nu se îndura Cel de Sus să-i poarte de grijă, tocmai cînd orice ajutor omenesc îl părăsise... Pe vremea războiului, cînd năvala duşmană spărsese hotarele şi pătrundea tot mai adînc în inima ţării, satul lui Gujălie era în drumul scurgerii de oştiri. Nemţii urmăreau de aproape pe ai noştri şi curînd ghiulelele lor se încrucişară cu ale noastre, deasupra satului, părăsit de cei din urmă apărători... O zi întreagă s-au bătut pe marginile lui. Cîteva case ardeau. Bieţii oameni fugiseră înspăimîntaţi în toate părţile. Jandarmii umblau forfotă, ridicau pe cei tineri şi vitele se mînau ca turmele din urmă. Pretutindeni numai jale, jaf şi ruină. Kiva îşi luase lumea-n cap, lă-sînd pe Gujălie în cocioabă, încuiat... Cu lacătul pe afară... Atunci a venit o ghiulea, cea mai de pe urmă, parcă de Dumnezeu trimisă, şi drept în casa Kivei a căzut, ridicînd-o de la pămînt şi a facut-o puzderii, cu laviţa unde zăcea Gujălie cu tot!... Micul învăţător Nu mai era taină pentru nimeni că nemţii aveau să intre cît de curînd. Oştirea noastră, copleşită, da îndărăt şi, ca un talaz uriaş care se retrage, tîra odată cu ea tot ce întîlnea, oameni, vite, căruţe... în sat nu se mai isprăvea forfota... Unii treceau, alţii soseau, cei mai mulţi plecau departe în pribegie. Rămîneau doar femeile, copiii şi moşnegii să ţie nestins focul pe vetrele străbune. Lor le cădea grozava sarcină să dea ochii cu duşmanul, nu o singură dată şi într-o luptă dreaptă piept la piept, ci umiliţi şi cu spinarea încovoiată ceas cu ceas, zi cu zi, ani întregi, poate!... Spaima şi deznădejdea amorţiseră pe toţi. Sufletele bieţilor oameni zăceau culcate palancă la pămînt, ca rupte de vijelie. Zvonuri peste zvonuri se lăţeau pretutindeni, ca petele de păcură pe albul straielor. - în Costieni cică n-a mai rămas nimeni viu! - Ba nu! spunea un altul, am auzit că numai pe copii îi ciuguleşte, îi schilodeşte şi apoi le scoate ochii. - Pîngăresc lăcaşurile sfinte şi ard satele, întăreau fugarii... La noi în Afumaţi au băgat caii în biserică. Din şcoală au făcut coşar pentru vitele cu rîie. în nici o minte nu mai licărea un cuget întreg, un gînd bărbătesc şi limpede. Se stinseseră toate, cum se stingeau în fiecare noapte luminile, de frica păsărilor de oţel ce spionau văzduhurile. Şi totuşi, în bezna cumplită o lumină ardea în sufletul unui copil. Nu era mai mare ca de doisprezece ani şi nu ştia nici el ce puteri ascunse purta în adînc, gata să se închege într-o faptă mare. Ştia atît, că el trebuie să apere şi să scape şcoala de pîngărirea duşmanilor. Aceasta o făgăduise altuia şi lui însuşi şi trebuia să o facă. învăţătorul pornise la cea dintîi chemare, luptase la Turtu-caia şi nu se mai ştia nimic de el, dar la plecare atît spusese băiatului: - Ionică, ia seama de şcoală şi de grădină, în grija ta le las. Ţine şi cheile... Cînd oi veni, să le găsesc toate la locul lor. Am nădejde mare în tine. Şi i-a strîns mîna ca unui om în toată firea. Băiatul era mîna dreaptă a dascălului. El îi da ajutor şi îi ţinea locul în clasă, cînd acesta pleca după alte treburi, şi toate mergeau strună, buna rînduială ca şi învăţătura. Copiii îi dau ascultare, la joc ca şi la carte, şi, mai presus de toate, îl iubeau pentru voioşia şi vioiciunea lui. Se vedea că e ager, după ochii mari, căprui, care se aţinteau pe oameni şi pe locuri, să le soarbă parcă. O cută tăiată între sprîncenele îmbinate arăta încordata băgare de seamă cu care rîvnea să prinză totul şi să înfăptuiască bine orice ar începe. De n-ar fi fost copil, l-ai fi crezut, acolo sus pe catedră, adevăratul dascăl. Ca focul îl ardeau cuvintele învăţătorului, iar dragostea lui pentru lăcaşul unde mintea şi sufletul lui deschiseseră ochii ajunse un chin. Zi şi noapte se gîndea ce să facă... croia planuri şi nu-i ieşea din cap o icoană care-1 facea să se scuture ca de friguri: un pîlc de cai rîioşi închişi în şcoală şi rozînd lemnul băncilor. Atunci pornea de acasă, afară din sat, în poiana unde şcoala cea nouă, cu temelii de piatră, în mijlocul unei curţi largi, răsădită cu pomi roditori, aştepta parcă îngrijorată şi se mira că nu-i mai vin copiii... Era noiembrie, şi ea, tot goală! Băiatul o cerceta şi 655 VASILE VOICULESCU :olea cu grijă, o descuia, apoi intra cu sfială înăuntru. Aici îi plăcea să se gîndească şi încetul a încetul lua o hotărîre. .............., într-o zi a început a colinda satul, pe la toate casele cu copii mari şi mici. II chema pe care um îi găsea la poartă, se sfătuiau şi se despărţeau cu vorba: - Vino după prînz. -Viu. . ...... După-amiază, şcoala era plină de copilaşi, rînduiţi în bănci cu cărţile deschise şi ochii aţinti la icoană... Focul ardea în sobă şi micul învăţător, după o caldă învăţătură făcută cu toţii îm-reună, îşi începu sarcina... Şcoala se deschidea în toată regula, şi copiii aveau să urmeze fară itrerupere, ca în vremurile bune. Duşmanul, cînd va veni, să găsească şcoala plină, aşa ca să u mai aibă nici prilej nici pricină să o ocupe. Şi era o vitejie fără seamăn din partea acestor şco-iri să înfrunte astfel de duşman despre care tocmai se vorbea că schingiuia copiii. în fiecare dimineaţă erau cu toţi acolo, în păr. De prînz, cei mai mulţi rămîneau de mîncau, □t acolo, merindele aduse în trăistioare... Treceau pe drumul mare călăreţi, ori tunurile zguduiau lămîntul... Pe sus se roteau aeroplanele... Coloanele obosite poposeau în poiană... Dar lecţiile e urmau fară schimbare. Cu ferestrele închise citeau, cîntau, spuneau tărăgănat şi dulce tabla nmulţirii... Trecătorii auzeau de afară glasurile curate şi treceau fără să le ia în seamă: „două ori ma douăăă, două ori două patruuu“. Aşa, pînă seara tîrziu, cînd se împrăştiau liniştiţi: ştiau că îemţii nu intră niciodată noaptea în sate. Dar a doua zi se sculau cu noaptea în cap, se strîngeau n clasă şi se puneau pe treabă. într-o zi tunul a început să bată în apropiere. Ghiulelele se încrucişau pe deasupra lor... Erau ;ele din urmă crîmpeie ale oştirii noastre, care se scurgea prin sat, fugărită de vrăjmaş. O presimţire jalnică îi copleşea pe toţi, numai învăţătoraşul cel bărbat îşi păstra cumpătul.......... Pe la ceasurile patru după-amiază, pe o zi geroasă, cu norii hărţuiţi de vînt, s-au ivit cei dintîi duşmani, doi călăreţi care au trecut pe şosea înainte. Pîndarul din colţul poienii îi vestise la vreme, dar nimeni nu s-a clintit de la locul lui. Urmară apoi alţii şi alţii. Un pîlc s-a oprit şi a intrat în curte. înlăuntru lecţia îşi urma şirul, fară turburare, ca şi cînd nimic nu s-ar fi întîmplat. Micul dascăl citea cu glas tare „Patimile Domnului", cînd uşa se deschise trîntită de perete şi, tropăind, cîţiva soldaţi intrară în clasă. Toate capetele se întoarseră; feţele se făcură albe ca varul. Cu o mişcare repede, dintr-o nobilă şi dragă deprindere toţi ca unul se sculară în picioare, ca pentru a saluta un oaspe iubit. „Bună ziua!“... Dăscălaşul coborî şi stătea neclintit cu degetul în cartea închisă, la patimile mîntuitorului... Soldaţii bolovăniră ochii mînioşi şi unul începu a striga ceva pe limba lui. Nimeni nu pricepea şi nu se clintea. Atunci tăbărîră pe băiat, îl apucară de mîini şi porniră să-l tîrască afară. Ceilalţi copii fură îmbrînciţi şi scoşi cu sila, apoi strînşi roată în curte. Micul învăţător, încercînd să-i lămurească, fusese lovit cu pumnii şi acum obrajii îi ardeau ca jarul. Un fir de sînge se prelingea dintr-o nară şi picura pe mintean. Celorlalţi li se luase piuitul, cu capetele goale, trenţăroşi, unii desculţi, alţii dezbrăcaţi, cum îi apucase vrăjmaşul şi-i izgonise din clasa caldă, toţi tremurau de spaimă. Soldaţii înverşunaţi părea că voiau să ia o hotărire grozavă şi îşi împărţeau rolurile, cînd se ivi pe drum o trupă cu un ofiţer. Aceştia se opriră la rîndul lor şi tînărul ofiţer întrebă ceva. Nemulţumit cu cele îngăimate de soldaţii ce se codeau să dea lămuriri, el chemă din mulţimea ce-1 urma pe tălmaci şi-i porunci să vorbească. INTEGRALA PROZEI LITERARE - Ce este aici? - întrebă acesta, cu apăsare ungurească în glas. - Aici este şcoala satului, răspunse cu glas stins băiatul. Ofiţerul porunci iar ceva tălmaciului. Acesta reluă: - Unde este învăţătorul? > - învăţătorul este plecat pe front, dar locul i-1 ţin eu, fu răspunsul. - Şi eşti destul de destoinic? - Cu ajutorul lui Dumnezeu, voi face ce voi putea. Soldatul tălmăci acest răspuns, care plăcu... Ofiţerul începu să zîmbească. Dăscălaşului prinseră a-i licări ochii ageri şi a i se adînci cuta dintre sprîncene. - Apoi, băiete, nouă ne trebuie şcoala să facem spital pentru răniţi. Copilul îşi încordă puterile. Simţea parcă pe limba lui apăsînd cu toată greutatea ei şcoala întreagă, pe care trebuia să o scape. Cuvintele abia se rupeau ca nişte stînci smulse dintr-un mal. - Domnule ofiţer, se rugă el tremurînd, vă vom arăta o casă mult mai bună pentru asta. în satul din vale este chiar un spital adevărat. înduraţi-vă şi nu ne luaţi şcoala tocmai acum, cînd am început-o cu atîta trudă. Am strîns cu aşa caznă pe aceşti copii de care nimeni nu se îngrijeşte, că-mi pare prea mare răspunderea în faţa lui Dumnezeu să-i las iarăşi răzleţi şi sălbatici, fară învăţătorul de toate zilele. Ofiţerul asculta din ce în ce mai uimit tălmăcirea noului răspuns. Pe chipu-i spelb trecu o lumină bună, care i se coborî în suflet. Porunci ca[,] copiii să fie lăsaţi în pace şi le facu semn să intre în clasă. Apoi scoase o hîrtie pe care scrisese ceva, un cuvînt ca să nu mai fie supăraţi de armatele în trecere, şi, dînd-o băiatului, îl mîngîie pe părul ciufulit de mîinile grosolane. Se cunoştea că nu era neamţ, după părerea celor ce l-au văzut trebuie să fi fost slovac. Apoi a privegheat pînă s-au împrăştiat soldaţii adunaţi acolo şi numai în urmă s-a depărtat uitîndu-se din cînd în cînd înapoi. Şcoala a urmat înainte... Valurile de vrăjmaşi care s-au perindat au găsit-o totdeauna plină de copii cuminţi, plecaţi liniştiţi pe cărţi şi tăbliţe. Hîrtia cu slove nemţeşti facea iarăşi minuni. Nimeni nu s-a mai agăţat să-i tulbure şi să-i risipească. Satul însuşi era oarecum cruţat prin această îngăduială, pe lîngă care lesne a mai căpătat altele, mulţumită copilului cu suflet de viteaz care se legase să-şi ocrotească şcoala şi Dumnezeu i-a ajutat. Singuri Şed tuspatru în patul larg de scînduri acoperit cu un pled de lînă fumurie. Deasupra lor, pe o policioară bătută în perete, dar sus, aşa ca să nu o ajungă în cazul cînd s-ar scula în picioare, arde închis garzoniţa, cu fitilul tras înăuntru, sub căciula de alamă coclită. Alături, o icoană de lemn a Maicii Preciste parcă veghează asupra lor, cu sticluţa de agheazmă spînzurată de cui şi mănunchiul de busuioc aninat în creştet. Sînt singuri: trei fetiţe la rînd, cea mai mare să tot aibă şase ani şi un băieţel, prîsnea, ceva mai săltat peste un an şi jumătate. Fetele jur-împrejur stau greceşte, iar în mijlocul lor Nicuşor cel mititel, drăcos şi neastîmpărat, cu capul în toate părţile ca un capîntortură. Şi e o larmă şi un haz şi gură de-ţi iau urechile. Trebuie să-l mintă şi să-l împace pe mititel pînă vine mama. Au început jocurile cu „ocol-ocol, aicea şade iepurele11. Piciul întinde poznaş palma la surioara cea mai mare şi rabdă niţel pînă i se face de două ori ocolul, apoi, prididit de gîdilătură, îşi trage repede mînuţa, dînd pe spate capul cu cîrlionţi plăviţi şi cu gura gîlgîind de rîs... Şi rîzi pe urmă toţi cu lacrimi, ca de cine ştie ce poznă! Apoi se opresc, răsuflînd adînc, ca s-o ia de la capăt. Dar li s-a urît cu asta şi trebuie să intre cu toţii în joc: trec la „cirip, cirip... gara-gara“. îşi aşează toţi mînuţele unele sub altele, ciupind cu degetele celei de deasupra dosul mînei de dedesubt, întîi mînuţa celei mari, apoi a mezinei, pe urmă a celei mici, şi iar o mînă a celei mari, de care se atîmă a mezinei, şi peste cealaltă mînuţă a celei de-a treia, înfigîndu-şi toţi bine unghiile în piele să nu le scape... Deasupra de tot, Nicuşor îşi aşază mînuţele lui zglobii, chiar ca două păsărele; s-a făcut un ciorchine ce se leagănă în sus şi în jos „cirip... cirip“... apoi deodată clădăria se strică şi-ntr-o învălmăşeală nebună mîinile se bat între eie, pe cînd copii ţipă cît îi ţine gura: „Găra, găra, găra“, chiar parcă ar fi dat uliul într-un stol de vrăbii gureşe. Aşezarea şi potriveala mîinilor însă se face greu. Ionica începe „găra“ înainte de vreme, aşa că se lasă de jocul acesta şi încep „barbă bărbărie, gură gurărie", unde plodul cel răsfăţat are rolul de seamă. El aşteaptă cuminte, numai ochii îi sticlesc a rîs, pînă ce jocul ajunge la „hît de mutuluc“. Aici, cînd să-l scuture de smocul bîrligat din frunte, el dă să scape răsucind capul cu iuţeală într-o parte şi în alta şi iar pornesc toţi să leşine de rîs. Mezinei, care numai se uită, i-a venit în minte: „Adam, Eva, moş Avram, Iţic, Piţic, facem ham“, şi cu asta chilomanul a mai crescut. Copilaşul aşteaptă pînă unde vine să-i vîre degetul în gură, şi-atunci, haţ, dă să-l prinză. Fetiţa, mai în glumă, mai speriată, se trage repede îndărăt şi izbeşte cu cotul pe cea mică, aceasta începe să plîngă. Leliţa, cea mărişoară, o ia de-o mîngîie, o împacă şi o aşază în alt loc, către părete. Vine o clipă de răgaz şi nedumerire. Nu ştiu de unde s-o mai înceapă. Cele două mărişoare hotărăsc să facă ca broaştele: leliţa să zică „cît a dat tat-tu pe cojoc?“, iar mezina cea mică să îngîne strigînd în acelaşi timp cu ea: „un ort, un ort, un ort“. Şi haide pornesc, gălăgia şi ramătul au ajuns culmea, nu se mai înţelege nimic. Cînd una strigă „cît a dat tat-tu“, celelalte, podidite de rîs, leşină cu capul în mîni. Cînd ele izbutesc să îngîne „Un ort“, moare de rîs leliţa. Iar prîsnea, între ele, o ţine tot într-un rîs, aşa, degeaba, că ele nu pricep jocul. 659 VASILE VOICULESCU fetiţele strigă mai tare, crezînd că dacă vor ţipa n-are să le umfle rîsul aşa de lesne, dar pufnesc :ît deschid sura si prîsnea, după ele, ridică casa în slăvi. După cîteva încercări s-au încredinţat că nici jocul acesta nu merge. Atunci leliţa, vorbind epede-repede şi bătînd grozavă cu degetul în pieptul fiecăruia, zice pe „ieşi fetiţa la portiţa cu nvoiala că cine o cădea să se facă mijă. Mijă a căzut cea mare. Se duce la uşa, pune mumie la 3chi si-si sprijină capul în scîndurile nu tocmai bine alcătuite, prin crăpăturile cărora vine un /înt rece din tindă. Nerăbdătoare, întreabă mereu: „gata?“. Ceilalţi cotrobaiesc pnntoate p , , ;ăutînd ascunzători. Şi-i o duduială prin casă, de parcă ar veni să-i prmzaHan- Tătar. O clipă de tăcere... şi-apoi, piţigăit, răspunde una de sub pat: „gata! Rascoleala începe. P nea sade chircit pe brînci, cu mezina la un loc, în fundul subpatului, sub o albie cu gura înjos. Cea mai mică s-a băgat în firida sobei, goală de lemne, _ Tătica, hoaţă, ca să mai lungească jocul, se face a-i căuta cu tot dinadinsul şianu-igasi, ras-tumînd ţoalele si pernele din pat, lovind doniţa, bubumd în lada cu piciorul şi mciudindu-se. Unde s-o fi ascuns, Doamne!“. Ajunge la sobă, vîră mîna şi apucă pe Manca; aceasta începe a smiorcăi, că de ce a găsit-o. De sub pat începe Nicuşor să-i ţie isonul, speriat de întunericul de sub copaie. Trebuie numaidecît să iasă şi mezina cu el. Tăţica le dă la toţi apa cu bardacuţa înflorită cu verde, bea şi ea şi răstoarnă ce-a mai rămas în cofă. E tîrziu prin ochiul de geam nu se vede deloc afară, doar se aude in ţarc Joiana foindu-se de frig lîngă cluca de coceni şi purceii flămînzi guiţînd în tindă, unde i-a închis stapma la plecare. Acum şi lui prîsnea îi e foame şi iară prinde a scînci. Ţăţica îi dă o halcă de mămăliga şi se urca cu ei toti în pat, la celălalt căpătîi, spre sobă, ca să le spuie basmul cu baiatul care a baut apa drn-tr-o urmă de cerb şi în cerb s-a prefăcut. Frăţiorul, ostenit şi somnoros, lasa capşorul m poala ei si închide ochii. Şi în timp ce leliţa deapănă firul limpede al povestim, cu mnmle-i dulci şi mm-gîioase, îi cată în cap, alegînd-alegînd viţişoarele răsucite cărăn-cărăn şi făcindu-se diniernd m cînd a ucide ceva cu unghia degetelui mare, cu care apasa repede şi îndesat de doua- rai or acelaşi loc. Gazomiţa pocneşte încet şi sîsîie prelung, neîncetat, însoţind glasul scăzut al bas^ toarei pe cînd surioarele ascultă speriate, cu ochi mari şi gură căscată, parca acum ar auzi in 11a oară povestea de atîtea ori îndrugată... „Şi numa’cum mergeau ei aşa, rătăciţi pnnpadure i s-a făcut băiatului sete! Şi iacă într-o urmă de cerb niţică apă... Băiatul, nu: sa bea, da fata nu-1 asa şi plîngea“... Şi, cu ochii duşi, spunea înainte, lungind vorbele şi cobonnd glasul la fiecare pas ^Cînd intră mama mirosind a răcoare sănătoasă de afară şi cu iz de umezeală în scurteică, toate sar ca deşteptate din somn, uitînd de somn şi de basm şi de tot. Numai prîsnea doarme cu capul în poala ţăţicăi. Mama îl ia binişor de subţiori şi-l ridică, sărutîndu-1 apăsat m creştet. Odorul maicăi, odor!“ Apoi îl pune la sîn. Prîsnea-i copil mare, cu gura aproape încheiată, dar de dragul că e băiat singur la trei fete, nu s-a îndurat să-l înţarce, ci toti îi mai dă să sugă noaptea prin somn, cînd o bîjbîie cu mîna la piept. Şi prîsnea începe să ţocăie gros, înghiţind cu ghiorai-turi. Ea îl mai sărută o dată şi se aşează cu el pe patul vechi, pe cînd fetiţele se agaţă, care pe poa e, care pe genunchi, care în cîrcă. Iar mama, de dragul lui prîsnea, le sărută şi pe ele. Momîia Soldatul Iancu Fărâmiţă, o pocitanie spînatecă şi zbîrcită - cel mai mărunţel şi mai pipernicit „om“ din tot batalionul - se ţinea toată vremea de pozne şi năzdrăvănii. Parcă Dumnezeu, ca să-l despăgubească şi să-l mîngîie, pusese numai inimă voioasă şi deşteptăciune în el. Şi tot numai pentru deşteptăciunea lui îl luaseră „bun“ cînd trăsese sorţii - că tare se ruga să-l ia -, cu toată împotrivirea doftorului, că era doar o mînă de came pe un pumn de oase, şi alea moi. De fel din părţile Slatinei, purtase vreo cinci ani coşurile pe uliţele Bucureştilor, strigînd cît îl lua gura, vara zarzavat, iama boabe şi gaz. Se brodise să fie, pe lîngă bun de gură, şi niţel cam lung de mînă, dar numai vorba-i mergea, că de prins nu-1 putuse nimeni prinde cu ocaua mică. Aici, în vălmăşagul şi fierbinţeala frontului, doar cît auzeai pe un camarad că i-a pierit basmaua cu două-trei parale înnodate în ea, peste puţin altul că nu-şi găseşte ceasornicul ori tabachera, şi-atît: intrau toate parcă în fundul pămîntului, că nu se mai afla de ele. Bănuiala cădea ea, dacă nu drept, cel puţin aşa, pieziş, pe Fărâmiţă, dar, de - hoţul cu un păcat şi păgubaşul cu zece: cum să taberi aşa, din senin, fară dovezi, pe capul omului! în schimb el împărţea din belşug veselie tuturor: cînta, juca, povestea, păcălea, facea ca toate lighioile, că se strîngeau oamenii ciotcă pe lîngă el, de te miri cînd avea bietul timp să mai şterpelească cîte ceva. Una din poznele lui de pomină a fost cînd a adus, pe prinsoare, un neamţ viu-nevătămat, mare cît un munte; şi unde mai pui că, potca dracului, l-a adus în spinare! Era o vreme dulce, deşi înaintată, sus la munte, pe front - în părţile Oituzului. Batalionul, aciuat într-un soi de cot ceva mai ferit de bătaia spurcăciunilor de tunuri, s-aţinea zi şi noapte înaintea duşmanului, care, îndîrjit, da să intre orbiş, cum dă cîinele rău prin ciomag. Da’ şi noi îl otînjeam de se-ntorcea totdeauna chelălăind la culcuş, să-şi lingă rănile! Şanţurile noastre treceau întîi pe la poala unor dealuri spînatice, se întortocheau pe marginile unor păduri sparte de toamnă şi de ghiulele, şi-apoi o croiau drept spre miază-noapte, tăind văile de-a lungul. în fund, cu faţa la noi, munţii se încovoiau ca nişte spinări priene, de boi uriaşi. într-un loc ne despărţea de vrăjmaş abia o vale afundă şi prăpăstioasă, gîtuită, stîlcită ici-colo de malurile surpate unul peste altul şi de pe rîpile [în fundul] cărora ne vedeam bine duşmanii. Cu puţină băgare de seamă, cum nemţii erau tacticoşi şi faceau toate cu şart la vremea lor, ajunsesem de le învăţasem pe degete toate apucăturile şi tot rostul. Deoparte, la o curmătură a rîpii, unde valea se cotlonea, cîrmind spre ei, pe o teşitură de mal ceva mai ieşit, ca într-un ocol, duşmanul avea o pază cu legătură tare anevoioasă şi care sta parcă pierdută şi părăsită acolo. Oamenii se schimbau rar, ori ni se părea aşa, unde vedeam santinela închivârâtă căscînd toată ziulica de foame şi de urît. Fărâmiţă îi pusese gînd rău, dar o clocea numa-n el şi tăcea. Cu vreo săptămînă înainte de Sfîntul Dumitru, ne tot băteam noi capul cum să praznuim ziua lui don’ căpitan, pe care-1 chema ca şi pe marele mucenic, cînd sare de colo Fărâmiţă: 661 VASILE VOICULESCU - Mă fraţilor, eu am să-l eadorisesc, mă! Şi nu aşa, cu fitece: am să-i aduc un neamţ, mă, pe ales. Pe cel mai fercheş am să-l aduc. - Cum, mă Iancule? v . - Iacă aşa, cum mă vezi cu ochii verzi! De n-oi aduce un neamţ viu-viuleţ, sa-mi radeţi mustaţa. (Da’ el nu avea nici în amîndouă atîtea tuleie, cît să faci măcar un sfert de mustaţă.) Şi de aici vorbe si săguială de nu se mai isprăvea. Căzuseră toţi pe capul lui: ba „să-l ierte pe neamţ, că nu i-a greşit cu nimic“; ba „să-l aleagă aşa, mai mic, vreun pui de neamţ numai, ca pe potriva lui“‘ ba „să-l mai aştepte niţel, pînă mai creşte el şi o mai scadea neamţul de toarne^, altul „să-şi ia coşurile, că-1 aduce mai lesne în ele“; mă rog, cum face românul cînd te ia aşa m băşcălie si vrea să te zvîrle din ciocul opincii... Dar el, chisnovat cum era, da cu resteul pes e botul fiecăruia de-1 facea să nu mai crîcnească, şi tura-vura s-a tocmit de rămăşag, zece pacuri de tutun, da’ numai o glumă, că toţi l-am uitat pînă a doua zi. Fărămiţă chiar n-a mai scos o vorbă despre asta, pînă cînd într-o seară a pierit - nici la mîncare, nici la apel, mei la schimb, nicam. Toti îl căutam şi-l căinam în toate părţile, dar să ne trăsnească pnn cap unde era, pace. Cu vreo săptămînă însă mai înainte se înteţiseră furturile, de ne luasem de gînduri: unuia-i lipsea mantaua, altuia - căciula, altora - cizmele şi vestonul, pînă şi căpitanul s-a pomenit ara salteaua de lînă pe care i-o peria ordonanţa, puricînd-o ziua întreagă în poieniţa dm dosul bordeiului. Noi nu pricepeam nimic, pe urmă, după ispravă, ne-am dat cu seama că astea se cheama că erau pregătirile lui Fărămiţă, care nu uitase fagăduiala. El, ce e drept, n-a spus ca a furat nici măcar cît negru sub unghie, că ar fi păţit-o pentru furt de „efecte militare". Numai mie şi la vro doi ne-a povestit cum a pus la cale treaba şi cum a mers întîmplarea: o fi aşa, n-o fi, eu nu pun mîna în foc, că-1 ştiu cine-mi era; destul că a adus neamţul şi cu asta ne-a astupat gura şi n-am avut ce face, l-am crezut. „ . în seara cînd s-a făcut nevăzut cu salteaua căpitanului, s-a strecurat, spunea el, binişor, m inima pădurii şi de prin scorburile ştiute de el a scos toate bulendrele furate şi s-a pus la mcaciu-lat din ele o momîie, cu atîta meşteşug, că ai fi jurat că e om. Aumplut întîi un sac cu paie şi lina prin care a petrecut o furcă de lemn, anume făcută, cu două crăcane sus şi două mai jos care i se mişcau în furcă ca în nişte încheieturi. în cele de jos a tras o pereche de pantaloni doldora de lînă, pe care i-a băgat apoi în cizme; pe braţele crucii de sus a îmbrăcat mînecile vestonului, aşij-derea împăiat, apoi l-a îmbumbat pe un piept ca de voinic... Amai migălit ce-a mai migălit şi pe căpătiul de sus al prăjinii a înţepenit vîrtos un mototol, întocmai ca o căpăţîna de om, pe care a trîntit o cuşmă miţoasă, iar peste tot a aninat o manta surie de cele lungi. Cînd a isprăvit de alcătuit momîiacul, a scos din altă parte un clondir din care a tras el mai întîi o duşcă bună, că era plin cu rom tare cum e focul, şi l-a îndesat momîn într-un buzunar a mantalei. în celălalt i-a vîrît o pîine burduşită de miez şi cu o bucată de bnnza in mijloc. Şi o însulărind la boarfe, a aşteptat în pădure să se înnopteze bine... Abun uşori ieşeau de pretutindeni, ca o răsuflare a pămîntului reavăn, şi, fară să întunece prea rău văzduhul, minţeau vederile schimbau înfăţişarea lucrurilor, strîmbau aşezările şi încurcau preţuirea depărtărilor. Cînd a socotit el potrivit, a pomit-o pîş-pîş cu momîia în braţe, spre postul de paza nemţesc de la grumazul dealului. Ajuns aproape, s-a pus la pîndă, şi cînd pe brînci, cînd tmş, pe burta, INTEGRALA PROZEI LITERARE s-a furişat cît a putut, pînă a izbutit să-şi arunce ochii de colo pînă colo, ca un urs, pe podişul îngust al curmăturii. Fărămiţă a mai stat oleacă, s-a mai tras şi apoi a ridicat dintr-o dată, iute ca fulgerul, momîia în sus şi a aşteptat nici el nu ştie cît, cu inima cît un purice. Santinela s-a învîrtit în sus,'în jos, şi cînd din întîmplare a dat cu ochiul de momîia ce parcă venea spre el din pîcla nopţii, a încremenit: e om sau arătare? Abia după cîteva clipe şi-a venit în fire şi a tras. Un pocnet scurt, asurzit de ceaţă, şi momîia, smucită de jos de Fărămiţă, a căzut, el, lăsînd-o acolo, s-a tras cît ai clipi la o parte, sub mal. Neamţul, nedumerit şi înspăimîntat, a aşteptat să audă veste, ori să mai sară alţii la el, dar nimic. De ce n-or fi venit tovarăşii lui, la auzul detunăturii? Fărămiţă n-a ştiut să ne spuie. Poate, or fi socotit că focul s-a tras din partea noastră... ori, cine ştie... A trecut o vreme, dar neamţul sta ca pe ghimpi: nu se poate, fusese ceva. Luîndu-şi inima-n dinţi, a pornit aşa, cam orbăcăind prin întuneric, spre locul cu pricina. Nu se mai vedea aproape defel, dar pipăind pe jos cu ţeava puşcii, a dat de un trup întins şi nemişcat. S-a plecat şi, simţind că este un om ucis, i-a venit numaidecît inima la loc. Cel dintîi gînd i-a fost la jăcmăneală. Repede a smuls de pe trupul ţeapăn mantaua cu totul, i-a luat căciula şi cizmele şi s-a întors grăbit la post. Aci, scotocind cu grijă, a dat peste sticlă şi peste pîne, şi ţin-te... Nu s-a lăsat pînă ce n-a dat de duşcă tot romul şi pînă n-a crăpat, hămesit cum era, toate merindele, de frică să nu vie tovarăşii cu care să le împartă. Romul însă, cum este romul, întîi s-a suit la cap, apoi s-a plimbat peste tot, şi la urmă s-a lăsat în picioare. Geaba a încercat neamţul să se mai împotrivească; parcă i-ai fi dat cu muchia toporului în creştet, aşa a căzut, şi pe dată a adormit buştean, sforăind ca drepţii fără de prihană. Era o linişte acum şi o pace se resfira pretutindeni, de parcă mîna lui Dumnezeu însuşi se deschisese şi o împrăştiase din cer pe tărîmurile acelea pline de sînge. Pădurea din apropiere nu-şi clintea o creangă, iar pîrîul de alături îşi ţinea răsuflarea. Tiptil, călcînd ca un lup să nu-1 simtă nici frunzele sfarogite de sub picioare, Fărămiţă a fost gata lîngă neamţ, l-a legat fedeleş de mîini şi de picioare cu un ştreang, i-a pus un sac în cap, l-a umflat odată în spate, cumpănindu-se cu puşca neamţului într-o mînă, şi zbughi-o cu el la vale, de-a dreptul prin pădure, pe unde ştia toate cărările, că avea ochi ca de mîţă în săptămînă brînzii. Cînd a venit îndărăt noaptea tîrziu a fost o larmă, un huiet şi un hohot, că însuşi căpitanul a sărit din bordei fară să mai aştepte lămuriri, să vază ce-i. Fărămiţă a înaintat prin bulucul de camarazi şi punînd jos neamţul ce nu se trezise, ci tot borborosea necăjit, prin somn, a raportat „sirios", frecîndu-şi pe furiş şalele amorţite de povară: „Să trăiţi, dom’ căpitan, v-am adus şi eu un plocon de ziua asta mare ce vine... E întreg-întreguleţ, cum l-am găsit, nu-i lipseşte decît chivără, da’ i-o găsesc eu mîne, pe lumină, că trebuie s-o fi pierdut în grabă pe drum.“ Iar noi a trebuit să punem mînă de la mînă şi să-i facem zece pacuri de tutun, pe care tot nouă ni le-a vîndut, nu e vorbă, cu preţ ca să ne ia pielea, că era tare ager la samsarlîcuri de-astea. Un caracter (după Theofrast) SSSSHSSr mSmlSm ======= bineînţeles păstrînd nesmintit proporţia de batoane"1™’" bUCUr°S CU ^ ŞaSe P3Chete’ HSSSSJSS ■SS *~n* „ „P,„51se vraea, JoV«r^ i»e?„SZ“L“tecut 665 VASILE VOICULESCU Arderile de tot ale devotamentelor se urcau pînă la el ca fumul jertfelor la nasul idolului impasibil. Prietene de o zi aruncate la coş, amante de o noapte lepădate odată cu prezervativul respectiv, chelneriţe ce-1 slujeau la birt, gustăte şi date înapoi la bucătărie, vînzătoare de cărţi de prin librării răsfăţate o clipă şi trîntite la loc în raft, la porunca egoismului său irezistibil, se sculau ca din morţi şi veneau să-l slujească pentru un moft, pentru un fleac, pentru o toană. într-o necontenită, extatică admiraţie, nu mai mă înduram să-l privesc, studiindu-1 cu toată fervoarea. Pentru mine, el era modelul, arhetipul... Şi mă căzneam, mă ingeniam să-l prind măcar cît de slab şi palid într-o întîmplare, într-o povestire, ca un roman care să-i pună în toată lumina somităţile lui de genial egoist. Şi nu găseam nimic. El nu îndurase dureri, n-avea drame, nu suferise tragedii, nenorociri, fericiri, nu ştia de soartă, slăbiciune, cădere... Prin cuirasa egoismului nu pătrundea nimic. Aluneca tot. . E drept că şi el, ca şi oricare total egoist, pătimea de o uriaşă constipaţie. Egoismul lui avar nu se îndura să dea afară nimic din ceea ce apuca: creierul lui doldora de lecturi, ca şi maţele ghiftuite de bunătăţi. Dar din astea nu [se] putea înjgheba un roman, nici o nuvelă cumsecade. El şi le rezolva singur, lunar, cu un purgativ, cu o splendidă conferinţă, ori articolaş. Ce aş mai fi putut face eu? Avea o singură găurică la platoşă, pe unde m-aş fi putut strecura la sacrosancta-i piele. Un singur clenci, de care l-aş fi apucat: Dumnezeu. El, care privea de sus toată creaţia - fără consideraţie şi nici desconsideraţie, ci o îngloba în el ca pe o mîncare, se purta cu Dumnezeu, ca, aş zice, cu un partener - cu mănuşi fine. De la egal la egal. Făţiş, chiar cu oarecare condescendenţă, deşi el însuşi se socotea un sfînt... nu se botezase de la sine, cu toată autoritatea, anticipînd asupra hotărîrii sinoadelor - sfîntul? Ei bine! El, care nu se ducea la casele altora decît poftit la ospeţe, intra în locaşul Domnului neinvitat, bine înţeles tot cu aceeaşi călcătură, rară, apăsată, ca pe stradă, cu acelaşi pas îngîm-fat, fară sfială, cu aceeaşi legănare levantină de paşă cu trei tuiuri ale dinapoiului, tot cu capul sus, pieptul înainte, privirea cutezătoare, strecurată printre pleoapele strînse uşor arogant în dosul ochelarilor reprezentativi, cum intra în cafenele sau în biroul lui de mare dregător. Dar, oricum, în casa Domnului făcea o sută de mari cruci, privind în cerul boitei, să-l vadă gazda şi să-i înnumere luminările închinate tacticos de cîte trei ori şi aprinse la fiecare icoană. Atunci făcea cu stăpînul locului înţelegerea reînnoită des... însă donnant-donnant. îl ruga ceva, plătea un pomelnic, îl angaja, încheia pactul trăgînd, ca nişte iscălituri peste piept, alte cruci şi ieşea, uitîndu-1 şi uitîndu-şi angajamentul. Celălalt, bun din fire, nu-1 trăda, îl primea, îl suferea, îl ajuta, zîmbind la toate uimirile şi nedumeririle rele. Cred că-i plăcea şi acestuia, ca un antipod dialectic al universalului său altruism. Aşa că m-am lipsit să pun, cum mă gîndeam, egoismul lui - un dumnezeu, - în conflict închipuit cu un adversar demn de el, cu Dumnezeu adevărat. Şi să scriu apoi peripeţiile acestei drame, în care aş fi desfăşurat toate ascuţimile, profunzimile, avînturile, înălţimile, vîltorile, strategiile, capcanele, coturile, chichiţele egoismului său la trîntă cu divinul Adversar. Mi-a fost frică să mă vîr între două pietre de moară, amîndouă tari, şi m-am lipsit. Am auzit însă că marele meu amic a început să şi-l scrie singur, lămurind diavoleasca-i sfinţenie, pentru posteritate. INTEGRALA PROZEI LITERARE Încît, de totdeauna şi astăzi, totul i se îndeplineşte, regulat, egal, cu exactitate. Regi, preşedinţi, miniştri, înalţi dregători sînt unelte care se cuvine să-i ude, să-i sape, să-i gunoiască, să-i cultive nemaiîntîlnitu-i, extraordinaru-i egoism, punîndu-i la îndemînă toate înlesnirile: salarii, pensii, palate, vilegiaturi prielnice, ca acest supraomenesc egoism să se dezvolte slobod. Aşa că neavînd motivul unei snoave, măcar al unei anecdote, cel puţin al unei istorioare de care să mă agăţ - sîmbure al unei fabulaţii unde să-l prind, să-l cuprind şi cu pana înmuiată în culorile lui vii să scriu o viaţă ilustră peste toate veacurile, dincolo de Plutarch - am înjghebat acest sarbăd, spălăcit portret în alb şi negru. Poate chiar în prea mult alb şi-i cer iertare. Miercuri 4 iunie 1958. \ Addenda [ Astăzi împlinesc douăzeci şi cinci de ani ] 1909, noiembrie 27, vineri, Şapte ceasuri seara Astăzi împlinesc douăzeci şi cinci de ani şi mă simt, parcă, obosit de atîta vieţuire. Stau în casă, la masa de scris: boala mă împiedică să fiu, trupeşte, acolo unde îmi este tot su-letul. Stau... şi sînt trist, de-o tristeţă amarnică, neliniştită, neastîmpărată şi totuşi covîrşitoare. ntreaga mea tristeţă de odinioară - blîndă şi resemnată, ce m-a întovărăşit ca o soră de-a lun-;ul celor douăzeci şi patru de ani de mai înainte, mi-a fost răzvrătită, aţîţată, răscolită de bucu-iile scurte, neaşteptate, de durerile şi deznădejdile fară seamăn ce mi-au adus acest din urmă an - al douăzeci şi cincilea - ce se încheie astăzi... Şi astăzi sînt trist, nespus de trist, de acea tris-eţă duşmană, ce nu te iartă, nu te alină, ci neîmpăcată te mustră, te învrăjbeşte şi hărţuitoare îţi :gîndăreşte toate rănile, înveninîndu-le...; tristeţă care în loc să te împace, să te amorţească, dim->otrivă, te face să te zvîrcoleşti ca un vierme sub strivirea propriei tale neputinţe şi nimicnicii... Astăzi împlinesc douăzeci şi cinci de ani şi tristeţea mi-a deschis toate izvoarele amintirilor ce :urg ca nişte ape tulburi peste suflet. Şi sufletul, năpădit, înecat de năvala cotropitoare, abia mai ăsuflă. Astfel, bîntuit de gînduri, stau la masa de scris. Deodată o amintire mă face să tresar, să nă ridic şi să alerg dincolo... Grăbit răsfoiesc ceva... Da, da, trebuie să fie... Am găsit!... E un simbol: Un bătrîn groaznic, gol, descărnat aleargă în goana calului peste cîmpuri şi jraşe, peste sate, peste munţi. Barba îi înfăşoară pieptul şi-şi amestecă firele cu coama calului, )letele-i flutură pe spate... şi în pomirea-i furtunoasă pare purtat de un uragan... Nimic nu scapă nsă ochilor lui adînci şi înfiorători, nimic nu scapă de mîinile lui încleştate pe coasa cu care -etează tot ce întîlneşte în cale, şi pe care o mînuieşte cu atîta iuţeală că oţelul şuieră tăind văzduhul. înaintea lui toate se pleacă, că sub el cad toate şi-n urmă-i nu rămîne nimic... în dosul icestui simbol înfiorător stau scrise totuşi cuvinte sfioase şi dulci, atît de dornice, tăgăduitoare de atîta fericire! Ah, mîna care le-a scris atunci, ca o mîngîiere pentru cei douăzeci şi patru de mi ce-mi cosise nemilostivul bătrîn, mînuţa aceea, cu ce dureroasă dragoste aş săruta-o acum, deşi nu-mi mai scrie, deşi m-a uitat... Şi cum aşteptam astăzi ceva de la ea... Rămîn multă vreme aşa, încremenit, cu ochii pe icoana Timpului şi pe plăpîndele rînduri ce-mi făgăduiau atunci, în calda lor urare, viaţa! Dar acum acea urare îmbracă pentru mine un alt înţeles.... Şi bătrînul, rînjind, îşi poartă coasa peste ea, peste toată nădejdea, dragostea şi viaţa cuprinsă într-însa retezînd-o cu spăimîntătorul gest de călău... Şi iar mă acoperă talazul amintirilor... Acum un an, ca şi astăzi, stăteam în casă, dar nu aşa pustiu şi uitat! Un suflet venise să vegheze împreună cu al meu, venise închis într-un plic, ascuns în cîteva slove... dar de acolo, dintre slovele tainice, îmi zîmbea îmbărbătîndu-mă, îndemnîndu-mă călduros la viaţă. Şi acum e aceeaşi zi, dar nu mai este acelaşi an... Eu stau singur şi amărît, căci sufletul n-a mai venit -mîngîietorul de atunci... Zadarnic cerc să-mi alin amarul căutînd sufletul prieten în slovele unde-mi zîmbise odinioară, nu-1 mai găsesc... Şi totuşi slovele sînt acolo, şi alături simbolul pe 671 VASILE VOICULESCU care acum îl privesc îngrozit... Ah, Timpul, bătrînul cosaş, ce ironic rînjeşte la mine în goana-i nebună! El ştie de atunci că ce am să caut eu n-are să mai fie, că nimic nu-i statornic, nimic nu rămîne, totul trece - şi sufletele ca şi cuvintele!... Ah, Timpul - şi tocmai el - ca un simbol -mi-a fost trimis purtător al celei mai frumoase urări şi făgăduieli ce am primit vreodată!... Văd că trebuie să mă opresc... Sînt trist, îndurerat şi plin de amar, dar n-aş vrea să fiu nedrept. Dacă am fost uitat astăzi - ca şi alte dăţi - e din propria mea nescotinţă şi vină... E tîrziu, afară suflă vîntul şi galopul furios al amintirilor mă poartă necontenit... Lucruri pe care le credeam uitate se trezesc din nou în minte, crîmpeie de fapte şi împrejurări se întregesc acum, luînd adevărata lor înfăţişare, fârîme de trai, risipite de-a lungul vremilor, se alcătuiesc din nou într-un anumit chip... Şi viaţa trăită odinioară clipă cu clipă, viaţa împrăştiată în cele patru vînturi ale zărilor şi ale întîmplării, viaţa îngustă de-un ceas, de-o zi, de-un an, ce-ţi părea goală, destrămată, fără ţintă şi fară însemnate atunci, acea viaţă privită deodată în tot cuprinsul ei ţi se înalţă în faţă ca o stîncă de granit, ale cărei boabe sînt adînc înfipte unul în altul, şi din care nici unul nu trebuie să lipsească. Privind astfel viaţa nu-i dezlegi taina, nu-i afli enigma, dar vezi înlănţuirea tuturor amănuntelor, faptelor celor mai mici, care trebuiau să te mîne acolo unde era, unde se cerea să ajungă —... Şi astfel îmi trec vremea şi-mi omor urîtul adunînd fir cu fir urzeala vieţii mele, ţesută douăzeci şi cinci de ani de mîinile nevăzute ale Soartei... ţesută atît de încîlcit, atît de rară şi strîmbă că e o batjocură!... („Cronica", 19 octombrie 1984, p. 5) Gospodărie De vorbă cu moş Toma îmi place să vorbesc cu moşu-meu, un bătrîn voinic la trup şi isteţ la minte, deşi nu prea ne potrivim la păreri. - Şi... zi aşa, nepoate, după voi ăştia firoscoşii de acum, boalele nu mai sînt de la Dumnezeu... - Dar n-au fost de la Dumnezeu niciodată, moşule, ci totdeauna au venit din nepază, din necurăţenie, din fel de fel de năravuri rele cu care ne stricăm sănătatea, ca băutura, tutunul... - Ba parcă spuneai odată de nişte lighioi, nu ştiu cum le zice... - E adevărat, moşule: boalele molipsitoare sînt pricinuite de nişte viermuşi nezăriţi cu ochiul omului şi cari se iau de la bolnav la cel sănătos; ştii, că ai apucat destulă ciumă şi holeră în ţară. - Bată-le să le bată de spurcăciuni, zice moşul zîmbind cu şiretenie; dar de unde le-aţi mai scos dacă nu se văd cu ochii? -Apoi se văd cu ochian, moşule, care măreşte lucrurile... - Aha, ochian de alea care arată pete în soare şi muşte în lună... - Degeaba rîzi, moşule, întîi să pui ochii să vezi ce arată şi pe urmă să vorbeşti. - N-aş pune ochii să-mi plăteşti! Că ochii mei, cît sînt acuma de bătrîn, dar nu-i dau pe toate ochianele voastre! - Să fii sănătos, moşule, nici nu-i nevoie, că sînt ei destui care se uită, spre folosul tuturor, răspunz eu cam oţărit. - Ba fără glumă, o drege moşul, cum poţi să vezi, măcar cu ochianul, un lucru care nu este? Cînd nu este nici o lighioaie pe care s-o văz eu cu ochii că dă boala, ce-o să mărească ochianul? Eu rămîi pe gînduri, iar moşul rîde pe sub mustăţi că m-a înfundat. - Bine, zic eu, moşule..., hai să intrăm în casă să-ţi arăt ceva. Bătrînul se ia după mine, pufuind din lulea; intrăm amîndoi în odaia dinspre miazăzi, unde bate soarele. Trag jos perdelele şi fac umbră, apoi întreb pe moşu: - Vezi ceva, moşule, în văzduh? -Nimic, nepoate... - Dar acum? şi dau la o parte un colţ de perdea cît să pătrundă o rază de soare. Uite-te bine, îi zic, în raza de soare nu-i nimic? Şi în acelaşi timp bat cu piciorul în podele..., să se înalţe pulberea. Mii şi mii de firişoare, nevăzute pînă atunci, roiesc în cuprinsul razei de soare mişunînd ca nişte vietăţi. - Nu văz nimic, zice moşul iar. - Cum, nu vezi asta? şi-i mai scutur o carte. -Apoi, asta e colb, amestecat cu fum din luleaua mea. - Ce-o fi, ce n-o fi, e vorba că îl mai vezi în altă parte decît în bătaia razei de soare? - E drept că nu-1 mai văz. 673 VASILE VOICULESCU - Vrea să zică, iată un lucru nevăzut de ochi cum este firişorul de praf, dar care cînd străbate i raza de soare ajunge dintr-odată să fie văzut. Tot aşa şi cu viermuşn boalelor. - Ce mă tot prosteşti tu pe mine, se supără moşul. Asta e colb şi fum. Dar viermuşn e 'a, că nu-i cunosc şi nu i-am văzut niciodată. - Ba e acelaşi lucru, răspund eu. . „ - Mă nepoate, zice moşul, ieşind pe uşă: ce-mi spui tu cam îşi aduce cu ghicitoarea, mtr-un zîrf de plop un iepure şchiop, treiera la bob... paiele cădeau, boabele s-atimau. Daca ai altce-/a de spus, bine, dacă nu, lasă-mă în pace, că mi-e lehamite de atîta colb şi vorba. Dar eu ies după el şi nu-1 slăbesc, că ştiu că e aproape să-l rămn, cînd mcepe moşul s-o i - De ce fugi? Rogu-te, ce se întîmplă cînd arunc o bucată de zahăr într-un pahar de apă? Mai se vede zahărul? . _ „ Moşul vrînd-nevrînd trebuie să-mi răspunză: „Nu se mai vede, ca se topeşte . ^ - Şi fiindcă nu se mai vede, fiindcă se topeşte, înseamnă că zahărul nu mai este acolo, in paharul cu apă? - Ba este, dar s-a topit. . . „ - Apoi topirea nu este decît desfacerea zahărului în mii şi mu de firişoare, aşa de mici incit sînt nevăzute, împrăştiindu-se în apa din pahar. Dacă iau o picătură din aceasta apa şi o pun la ochian, am să văd firişoarele de zahăr cum văd viermuşn în smgele ori scuipatul bolnavilor, un nu-i puteam zări cu ochii... ... r ■ , ... Dar moşul nu mai m-ascultă, ci se îndreaptă spre fundul gradinei, pufăind necăjit din 1lulea şi mormăind cum are obicei cînd vrea s-o sfîrşească: păcat de banii ce i-a cheltuit bietul ta -cu tine!... („Dumineca poporului", 22 februarie 1915, pp. 2-3) Petrecere Deşertăciunea pedepsită Un şoarece flămînd se învîrtea împrejurul unei nuci. Din lăuntrul ei însă, un vierme îi spuse: - Nu te mai căzni degeaba. Tot miezul l-am mîncat eu şi tu n-ai să te alegi cu nimic, decît cu osteneala... Şoarecele stete pe gînduri, apoi întrebă: - Dar tu eşti gras sau slab? Viermele, în deşertăciunea lui, răspunse: - Sînt gras, aşa de gras şi sătul, că nu mai cer nimic de la viaţă. - Foarte bine, zise atunci şoarecele... Nădăjduiesc că grăsimea ta o să aibă gust de unt de nucă... Şi spărgînd coaja, scoase viermele şi-l mîncă... Fă ca înţeleptul, care nu se îngîmfă niciodată, chiar în mijlocul celei mai mari bogăţii. („Dumineca poporului", 23 august 1915, p. 3) Petrecere Regele cel drept La o vînătoare, pe cînd se frigea o bucată de vînat pentru regele Nouch-Irrevân cel drept, slujitorii văzură că lipseşte sarea... Atunci trimiseră repede un rob la satul cel mai apropiat, ca să aducă... ' Nouch-Irrevân îi spuse: — Nu uita să plăteşti sarea ce iei... Căci dacă tu îi lua-o degeaba, fapta ta o să ajungă obicei şi bieţii oameni din acel sat au să moară de foame curînd. Curtenii, miraţi, spuseră: — Doamne, dacă robul nu plăteşte sarea ce-o lua, paguba şi răul n-are să fie mare... Regele răspunse: — în lumea aceasta, apăsarea şi nedreptatea au început dintr-un nimica toată... Dacă regele iâ un măr din grădina unui supus al său, robii săi, după el, are să ia pomul întreg. Pentru cinci ouă pe care un rege le va lua pe nedrept, oştenii lui au să puie mii de găini în frigare... (După Poetul Persan Saîdi) („Duminecapoporului", 6 septembrie 1915, p. 3) Olarul eroic Ne-am deprins să căutăm viteji numai printre mînuitorii de săbii şi să-i găsim numai în mijlocul vărsătorilor de sînge. Şi totuşi cea mai umilită meserie îşi are vitejia şi eroii ei, înainte mergători şi mucenici adevăraţi în mîna cărora unealta roasă şi învechită se preschimbă în armă cuceritoare cu care taie semenilor uimiţi drum nou în inima naturii robite. Viaţa olarului francez Bemard Palissy este în această privinţă mai plină de eroism decît a lui Napoleon, fiindcă nenumăratele-i înfrîngeri nu l-au putut cu nici un chip doborî şi nu s-a lăsat pînă ce nu a biruit, înzestrînd omenirea cu o artă şi o industrie nouă, cu care s-au hrănit în cursul veacurilor milioane de oameni, şi care a făcut şi gloria şi bogăţia unei ţări întregi ca Franţa. A deschis ochii pe lume în anul 1510 şi alături de tatăl său, un sticlar sărac şi necăjit, aproape de cum a început să apuce cu mîinile, s-a trezit şi el un lucrător sticlar. Copilandru tăcut şi răznit de cei de seama lui, dar iscoditor nevoie mare, din pricina sărăciei nu a putut învăţa la şcoală. A intrat în viaţă fară măcar să ştie buchile şi socotelile cele mai de nimic (pe care însă le-a învăţat singur şi temeinic mai tîrziu). Dar asta nu l-a împiedicat, ba poate dimpotrivă, să citească cu propriii lui ochi în mereu minunata carte_a Naturii, pururi deschisă; cum spunea el însuşi: „n-am avut altă carte decît cerul şi pămîntul, date tuturor să le citească”. Şi cîte lucruri nu a deprins şi nu a învăţat la această şcoală liberă a Firii, lucruri pe cari parcă înadins le acoperă cu mîna-i înarmată cu nuiele, cealaltă şcoală, mică şi înghesuită nu numai între patru pereţi întunecoşi, dar şi într-un suflet şi mai îngust de dascăl uscat şi răscopt. Pe lîngă o disciplină de muncă încordată şi severă, de luare aminte veghetoare, de străduinţă trudnică, de rîvnă învierşunată, cu reluarea fără preget de la capăt a lucrării neizbutite, care i-au chezăşuit izbînda. Natura i-a îmbogăţit mintea şi sufletul cu tot ceea ce un om cultivat putea să ştie pe vremea lui. Aşa că olarul a fost pe de-a-ntregul şi un învăţat naturalist care mai apoi la Paris a putut să ţină lecţii ascultate, despre fortificaţii, agricultură şi mai ales despre istoria naturală. Văzînd izvoarele de pe oalele şi blidele coapte de el în cuptor şi imitate cu atîta firesc şi adevăr după natură, Buffon nu poate decît să exclame uimit: „numai natura singură putea să producă un aşa mare naturalist”. Şi pînă la vremile de azi nu se pot face mai bine decît a făcut el acele izvoade de şerpi, şopîrle, plante, flori studiate pe viu şi reproduse apoi pe faianţă în chip neîntrecut. * Pînă la optsprezece ani a stat acasă, lucrător sticlar şi pe deasupra măsurător hotamic. Dar meseria sticlăriei nu mergea. De o viaţă tatăl său se zbătea fară să poată înnoda două într-una! Şi băiatul, mare acum, plecă în lume. Cu sacul în spate, a rătăcit aproape zece ani prin Franţa, 679 VASILE VOICULESCU Flandra, Germania, muncind pe unde apuca - fie ca sticlar, fie ca hotamic şi mai ales observînd, învăţînd, instruindu-se. în urmă s-a însurat şi s-a statornicit la Saintes în Franţa. Curînd l-au înglodat copiii, iar nevoile i-au trecut dincolo de cap. Pe măsură însă ce-i creşteau lipsurile şi neajunsurile, simţea cum se trezesc în el puterile minţii şi ale sufletului, aşa de bogat hrănite pînă atunci. Simţea că poate - mai mult - că are nevoie să facă ceva care să-l ridice deasupra, care să-i îndestuleze şi foamea copiilor şi pe aceea, mai nepotolită, foamea sufletului. Şi îşi rotea ochii adînci pretutindeni, socotind de ce ar fi bine să se apuce. Pe atunci era căutată şi se vindea cu preţ bun olăria şi blidăria smălţuită, însă numai în Italia se producea asemenea marfa, iar taina de fabricaţie era păstrată cu străşnicie... Spre această taină a smalţului îşi încordează Bemard toate puterile şi ajunge să o cucerească într-o luptă de şaisprezece ani, zi cu zi, noapte de noapte. Cînd s-a apucat întîi de acest lucru, nu ştia nimic privitor la meseria smălţuirii, nici măcar cum se fac şi se ard oalele în cuptor. Ar fi fost o dezlegare, să plece în Italia şi să cerce să afle taina, dar cui ar fi lăsat poşidicul de copii. Nu-i rămînea decît să se puie pe muncă aici pe loc. Şi mai întîi cu şart: a strîns şi a studiat tot soiul de materiale ce şi-a închipuit că ar intra în plămădirea smalţului, dar mai ales a celui alb - cel mai preţuit. Le-a amestecat în fel şi fel de chipuri, le-a frecat şi le-a încercat pe bucăţi de oale sparte pe cari le ardea apoi în cuptorul lui. Nu studiul, nici munca nu-i erau vreo greutate, ci cea mai mare stavilă era sărăcia. Feluritele substanţe şi boiele, precum şi oalele care urmau să fie încercate trebuiau să fie cumpărate cu bani buni. Asemenea şi lemnele cu cari înfierbînta cuptorul... Muncind însă, zugrăvind pe sticlă, desenînd, hotărnicind, izbutea să-şi tîrîie de azi pe mîine viaţa şi să-şi urmeze în acelaşi timp experienţele asupra smalţului. Ani de zile a sucit şi răsucit cercetările pornite orbeşte, a dibuit plămadele, a spart movile de oale noi, a azvîrlit troiene de hîrburi mînjite cu compoziţie nereuşită, a prăpădit sumedenie de stînjeni de lemne degeaba. Smalţul nu se ivea nici pe cel mai mic colţişor de hîrb. Şi, vorba aceea, oalele sparte le plăteau copiii şi nevasta, cari îndurau toate lipsurile şi a căror pîine o lua de la gură ca să o zvîrle în foc... Cît despre el, nu simţea nimic! Frig, foame, sete, osteneală, toate le punea la spate, numai ţinta să şi-o ajungă. Acum tot necazul i-a căzut pe cuptorul lui din casă. Numai din pricina lui, că nu arde bine, nu-i iese smalţul. Şi iată-1 durînd, undeva la margine, un alt cuptor mai mare, care i-a înghiţit la rîndul lui alte mormane de oale şi de lemne, fără alt rezultat decît mizeria fară leac a întregei familii ajunsă pe drumuri. Toţi i-au strigat că trebuie să deschidă ochii. Fără să se dea bătut, a lăsat-o mai domol, renunţînd la cuptorul lui propriu. Toate încercările le face acum la cuptorul unei fabrici afară din oraş, căci pe al lui nu mai are lemne cu ce să-l încingă. Nici aici însă nu i-a mers mai bine. Alte blide sparte, alte plămade risipite şi nici urmă de smalţ pe cioburile netrebnice! Atunci, cuprins de o răzvrătire îndîijită, s-a hotărît, v-aţi aştepta poate să se lase pentru totdeauna, nu, s-a hotărît să înceapă cercetările de la capăt! Cu prilejul unor mari măsurători în acel ţinut capătă de lucru şi cu banii cîştigaţi se întoarce mai înverşunat ca oricînd la descoperirea smalţului alb. Noi grămezi de oale, cumpărate cu bani gheaţă, sparte şi acoperite cu fel şi chip de plămade, cadjertfaîncăpăţînării sîrguitorului Bemard. INTEGRALA PROZEI LITERARE De data asta cioburile sînt arse într-o sticlărie, la un cuptor mai puternic şi, pe ici pe colo, compoziţia pare că s-ar fi topit şi ar fi intrat în lut: dar de smalţ alb nici vorbă! Alţi doi ani pierduţi zadarnic în cercetări nerodnice, în cheltuieli peste puterile lui îl duc la ruină şi, atunci, scrie Smiles, „se hotărăşte să facă o ultimă sforţare şi începe, fireşte, prin a sparge mai multe oale ca totdeauna!” Aproape trei sute de cioburi, mînjite cu plămadă, sînt aşezate pe pardoseala cuptorului sticlăriei, cu osîrdia cu care se întindeau pîinile pe pristolul punerii înainte. Şi după ceasuri şi ceasuri de nerăbdare gîfîitoare iată că pe unul singur din cele trei sute de cioburi plămada se topise, iar după uscare se prefăcu într-un frumos smalţ alb. Nici soarele pe ceruri, în primăvara iubirii lui, nu cred să fi strălucit mai orbitor pentru bietul olar ca pata aceea albă încrustată pe o farămi-tură de lut. Din clipa aceea spune el însuşi că „s-a simţit un om nou”. într-un suflet a alergat la nevastă şi i-a arătat proba, justificarea aparentei lui nebunii. De pe sufletul lui a căzut piatra care-i tăia răsuflarea: strădania, zbuciumul sterp de atîţia ani putea să-l socotească deci cu drept cuvînt un studiu trebuitor, de neînlăturat, ca să ajungă aici. Şi astfel era îndreptăţit faţă de el însuşi, pentru tot timpul trecut. Dar acest căpătîi de izbîndă n-a fost decît începutul unui alt lanţ întreg de încercări, de zbucium şi cheltuieli. Trebuia chezăşuită taina cercetărilor şi pentru asta avea nevoie de un cuptor pe seama lui. Pentru aceasta îşi durează unul, la care lucrează singur vreo opt luni: adună lemne uscate din belşug, îşi modelează oalele trebuitoare, alcătuie plămadă pentru ars şi într-o bună zi dă iar foc cuptorului plin cu hîrburi: şi nu se mai mişcă de acolo o zi, două, trei, cu ochii la văpaia mistuitoare... Şase zile şi şase nopţi necurmate a vegheat, urmărind cioburile, dar plămada nu s-a topit pe nici unul... ^ Atunci iar a stat puţin să chitească... De bună seamă vina este a substanţelor cari nu au fost bine amestecate. O nouă încercare trebuie numaidecît făcută. Dar de unde bani? Nu-i mai rămîne decît să se împrumute la un vecin. Şi iată-1 cu banii luaţi pregătind o nouă provizie de substanţe chimice, de lemne şi oale, la gura cuptorului care aştepta ca un moloch nesăţios. Scapără, focul duduie, văpaia încinge cărămizile, dogoarea creşte, dar cioburile stau neschimbate... Smalţul nu se topeşte şi stiva de lemne s-a isprăvit. Flămînd, mînjit, neprimenit de o lună, uscat şi istovit ca o iasmă, cu barba zbîrlită, tremurînd de dogoarea focului ce-i ardea în suflet, parcă în locul şi spre ruşinea celui ce se domolea în cuptor, olarul deznădăjduit nu se mai putu ţine şi cu amîndouă mîinile zmulge ulucile curţii. Apoi stîlpii pălimarului, unul după altul, urmează ulucile şi sînt zvîrlite în foc. Bălbăra se înteţeşte cîtăva vreme... încă un ceas de iuţime şi poate că plămada se topeşte... dar şi ulucile s-au isprăvit mai înainte ca smalţul să se înmoaie... Poate că numai cîteva pale de dogoare încă şi totul ar fi gata, dar focul se ostoiază... Ţinîndu-şi cumpătul, grav şi fară un tremur, ca şi cînd ar fi făcut un lucru ca orişicare altul, olarul intră în casă... Masa mare de tei, înjurai căreia se adună toţi să mănînce, tocmai bine va aţîţa flacăra domolită din cuptor. Şi blănile mesei, scîndurile patului, spetezele scaunelor pîlpîie şi trosnesc în mîinile nemiloase ale stăpînului, care jertfeşte totul, numai să descopere taina după care se stră- 681 VASILE VOICULESCU .„este de atîţi amari de ani... Dar jertfa nu este deplină, plămada ramrne nealterato ş ^focul i0are Ah dacă ar mai ţine cîteva clipe, biruinţa ar fi a lui... I-au mai ramas scmdurile pode i duşumeaua casei scoasă în grabă urmează patul şi mobila, zvîrlită pe acelaşi rug ««prazmc. ;evasta si copiii îngroziţi se împrăştie prin vecini şi toţi îi căinează pentru nenorocirea ce a căzut e capul tatălui, care de bună seamă s-a smintit cu desăvîrşire. Noroc că smalţul, înmuiat de arzimea atîtui foc - ţi-ar veni parcă să zici de atîta voinţă şi în-iersunată statornicie a omului - s-a topit. Altfel poate că acoperişul şi toţi căpriorii bictei case r fi'trebuit să se mistuie în focul nemilostiv. Acum smalţul lucea voios şi mmgaitor pe blidel ăcorite. Omul biruise, şi Natura, hărţuită, supusă, lăsase să i se zmulga mea o taina, dar nu o lecît în mîna unui erou vrednic, purificat prin jertfă şi foc. De aici calea merge oncit de cotita i de întoarsă, spre răsplată, spre deplina încununare a unei munci de aproape douăzeci de an le încercări sterpe, costisitoare, cari ar fi doborît pe un altul mai slab de înger. Olarul ajunge )înă la regele Franţei care îl ia în slujba lui. Întîmplările celelalte dm viaţa lui ]pismai şi deve> irile vrăjmaşilor, închisoarea nu mai pot întuneca lumina unui suflet care a biruit aşa de cump . Si nu a învins pe oameni - semenii lui - ci însăşi Natura. Dacă Bemard Palissy ar fi fost os-as fără nici o îndoială că ar fi ajuns mare şi puternic, iar faima lui ar fi umplut lumea de fum lesne risipitor... Dar asa, spre norocul aceste lumi, viteazul nostru s-a născut sticlar şi cea mai mare ambiţie a lui a fost să descopere taina faianţei... Şi a pusatîta răbdare, atata nvnaatitaa-rie atîta credinţă pe o întindere atîta de lungă de vreme - a jertfit copii, nevasta, reputaţie, od 5 sănătate, avere, toate astea în slujba unei singure idei, cît un mare mucenic pentru credinţa lui, şi cît niciodată un erou al armelor nu a fost în stare sa jertfească. Dacă omenirea ar şti să-şi caute mai bine eroii şi un nou Plutarch s-ar încumeta să-i nemurească, umilul olar din veacul al 16-lea ar împodobi cele mai frumoase pagini ale epopeei străduinţelor umane spre mai bine. („Lamura” nr 5, februarie 1921, pp. 337-341) Un meşter vrăjitor De mii de veacuri, de cînd grindurile Europei se ridicase deasupra apelor, Marea Mediterană era despărţită prin toată lăţimea Franţei de Oceanul Atlantic şi nu comunicau decît prin strîmp-toarea Gibraltarului. Pe aici trebuiau să ocolească toate corăbiile încărcate cu mărfuri şi călători, ca să ajungă de la ţărmul apusean la cel de miazăzi al ţării. Noroade nenumărate petrecuseră pe aceste tărîmuri, mulţumindu-se cu ele aşa cum ieşiseră din făurăria Naturii, de la strămoşii celţilor pînă la romanii cei întreprinzători şi plini de voinicie şi pînă la francezii din timpul lui Ludovic al XlV-lea. Tuturor le fusese şi le era peste mînă călătoria împrejurul coastelor, ce se facea cu mari piedici şi multă pierdere de vreme. Neguţătorii şi oamenii politici jinduiau după un drum scurt care să lege cele două ţărmuri, tăind Franţa în două, dar unirea Mediteranei cu oceanul printr-un uriaş canal era un vis ce se părea cu neputinţă de împlinit. Şi totuşi acolo unde romanii nu se încumetaseră, unde împăraţii şi regii de-a lungul vremurilor oftaseră, încrestînd cu unghia degetului arătător pe globul ce închipuia pămîntul o dungă de la malul oceanului la al mării, acolo, peste munţii stîncoşi şi coclauri, un om strein demeseria ingineriei, un strîngător de biruri, avea să taie în scoarţa pămîntului canalul dezrobitor. Pe acest perceptor al dărilor de sare îl aşteptau de veacuri marea şi oceanul despărţite, ca el să le unească iarăşi. Petre Paul Riquet era un simplu strîngător de biruri. Nici o universitate nu-i zvîrlise în creier cu lopata cunoştinţele, nici o academie nu-1 încununase, nici un sobor de învăţaţi nu-i hărăzise o patalama inginerească, ca apoi cu ea în mînă să sperie lumea. Dar o altă academie mult mai înaltă îl unsese inginer: dascălii lui fuseseră pămîntul şi marea, clinele munţilor şi adîncurile văilor, cari scot ingineri nediplomaţi, dar fară greş. Abia ştia franţuzeşte...; nici latina, nici greaca, limbile în cari se scriau atunci ştiinţele, nu-i erau cunoscute. Dar adîncimea mintei lui era pe potriva adîncimei mărilor ce avea să lege, iar răbdarea tot aşa de tare ca a pămîntului ce avea să străpungă... Petre Paul Riquet, strîngător de biruri pentru regele Franţei, avea o moşioară la poalele Muntelui Negru, în fimdul ţinutului Languedocului, acolo unde oceanul face o intrătură, gîtuind trupul Franţei. Aici ţara este mai îngustă ca oriunde şi străbătută de două rîuri, ce izvorăsc ca de la mijloc, din Pirinei, la vreo poştă depărtare unul de altul, pentru ca apucînd drumuri deosebite, unul - Garona - să se reverse în ocean, iar altul, luînd-o spre miazăzi - Aune - să se verse în Mediterană. Asta închipuia oarecum ca o slemnă, ca un slab izvod de canal firesc, astupat de întregul masiv al Pirineilor de pe ale cărui povîmişuri opuse îşi luau obîrşia. De sute de ori Riquet străbătuse acest drum, fie pentru nevoile strîngerii de dăjdii, fie vînă-tor, cu ochii în pămînt şi gîndurile în nori, cercetînd terenurile, scotocind tălpile munţilor, măsu-rînd clina văilor, socotind grosimea pripoarelor. Ochii lui găureau pămîntul steios şi vedeau mai dinainte şi aievea dîra uriaşă, valul nestăvilit pe unde avea să-şi amestece marea şi oceanul undele purtătoare de avuţii şi interese omeneşti. 683 VASILE VOICULESCU Băştinaşii pămîntului, stingheriţi de greutăţile drumurilor, de multă vreme trăsese băgarea de seamă a ocîrmuirii asupra însemnătăţii ce ar avea un canal făcut în acest loc... Pentru aceasta se trimisese o comisiune de ingineri mari şi firoscoşi, cari au străbătut ţinuturile în goana poş-talioanelor cu zurgălăi, au poposit grăbiţi şi obosiţi ici-colo, au pus ocheanele la ochi şi au privit peste culmi, au deschis compasurile şi au măsurat; apoi au strîmbat din nas ori au ridicat din umeri şi întorcîndu-se la Paris au statornicit, grozavi, că un asemenea canal este cu neputinţă de săpat. Aşa le spunea ştiinţa lor, despre care mărturisea diplomele scrise pe pergamente de cîte şapte palme. Iar Riquet pîrcălabul, în timpul acesta, străbătea, agale şi cine ştie pentru a cîta oară, văile întunecate ale Garonei şi poate că pămîntul atotştiutor se înfiora sub paşii lui, ce însemnau de pe acum, în ciuda învăţaţilor lumii, dunga pe unde avea să-l taie fierul şi să-l spargă tămăcoa-pele... Sosea apoi acasă şi se apuca de lucru: săpa în ograda lui şanţuri, ridica masive ce închipuiau munţi, scobea tuneluri, prubuluind, încercînd să înfăptuiască în mic, dar cu şi pe pămînt adevărat, ceea ce avea să încerce în mare mai tîrziu. în urmă intra în casă şi bughinit pe masă trăgea pînă noaptea tîrziu pe hîrtie planuri peste planuri şi socoteli peste socoteli... Cum n-avea nici o învăţătură, tot aşa nu avea aproape nici o unealtă inginerească şi dezlegase problema cu o vechitură de compas ruginit. Dar viaţa-i îndîrjită era în mîinile lui mai abitir ca orice instrument strălucit şi alămit... Aşa a visat, a muncit, a gîndit şi a studiat ani peste ani, adunînd note şi material, ridicînd schiţe şi planuri, înfaţişînd pe de rost fiecare cotitură a văilor, cunoscînd cu ochii închişi şi numai după pipăit natura şi felul terenurilor, înclinările, piedicile şi greutăţile şi tocmai tîrziu, înteţit de stăruinţele arhiepiscopului de pe atunci, marele Colbert, trimiţîndu-i, de departe, un studiu şi un plan amănunţit al canalului, cu încredinţarea că este cu putinţă de executat, Colbert, care urmărea ridicarea Franţei prin industrie şi comerţ, fiind el însuşi unul din marii muncitori ai ţării lui, n-a mai stat la gînduri şi a supus numaidecît planul şi toate foloasele înfăptuirii lui regelui... Şi iarăşi o nouă comisie fu orînduită să studieze la faţa locului proiectul lui Riquet şi să-şi dea părerea. Urmarea a fost că de data asta proiectul a fost găsit bun şi executabil, cu oarecari schimbări... Şi cum să nu fi fost bun cînd nu o uşuratică învăţătură de ţifre, ci însăşi munca, cunoştinţa afundă, buna credinţă şi dorul de a înfăptui lucrarea trăseseră cu mîinile lor neşovăitoare liniile uriaşului plan. Comisia însă încheiase că, aşa cum îl plănuise Riquet, canalul nu se poate executa, din pricina imposibilităţii de a scobi un şanţ care să aducă apele în canal, acolo unde acesta ar trece la înălţime prea mare.... Omul nostru însă, stăpîn şi pe ce ştia şi pe tainele tărî-murilor pe care le cunoştea pînă la măruntaie, ţinea morţiş că ceea ce spune el e drept şi adevărat şi că nu are nimic de schimbat în planuri. Comisia, înţepată, nici nu vrea să stea de vorbă şi de aici tărăgăneală şi întîrziere fără folos. Era aşa de mare deosebirea între vederile lui Riquet şi ale comisiei că regele, încurcat, a dat poruncă să nu înceapă lucrarea pînă nu se curmă neînţelegerea şi nu se hotărăşte de partea cui e dreptatea. Atunci Riquet declară că începe, dacă i se dă voie, lucrările şanţului pe socoteala lui, ca o încercare: „aşa că, zice el, eu pun în joc şi cinstea şi averea mea. De-oi da greş am să trec drept un vizionar şi am să pierd o mare sumă din averea mea.“. în sfîrşit i s-a dat dezlegare şi hîrtii la mînă să înceapă această lucrare „de încercare a pantei şi de conducere a apelor.“ Omul nostru trecea acum de la îndrăzneala închipuirii INTEGRALA PROZEI LITERARE la aceea a faptei, a executării, în care s-a dovedit tot aşa de destoinic. în cîteva luni cu hărnicia şi neîntrecuta-i putere de muncă, a isprăvit şanţul de încercare şi a dovedit cu uşurinţă, împotriva tuturor comisiilor şi paracomisiilor, că avea dreptate: putuse da apa trebuitoare plutirii corăbiilor în partea cea mai înaltă a canalului... Comisia plecă cu coada între picioare... Toată lumea îl numea acum: Moisele Languedocului, care cu varga voinţei lui izbutise să facă să curgă apă peste stîncile şi dîlmele ţinutului. Şi astfel cîştigă de la rege învoirea de a păşi mai departe, la înfăptuirea canalului însuşi. Dar de aci greutăţile încep şi mai mari şi se ţin lanţ. Lipsa de bani i se ridică în faţă mai puternică şi mai neclintită ca munţii ce avea să spargă şi să găurească. Consiliile judeţene ale provinciei Languedoc, căreia îi folosea mai mult acest canal, refuzară orice ajutor bănesc, iar vistieria regească era secătuită de războaiele lui Ludovic şi minunea cea mare ce a săvîrşit acest om este că totuşi a găsit banii trebuitori, măcar că şi-a jertfit propria lui avere... înfăptuirea acestei opere uriaşe s-a făcut aşa de repede, cu aşa preciziune şi punctualitate, ca un lucru pe care nu omul, ci însăşi natura şi-ar fi luat sarcina să-l săvîrşească. Douăsprezece mii de oameni lucrau necurmat pe şantiere, canalul fiind început în mai multe locuri deodată. Conducerea, administrarea, gospodăria întreagă o avea Riquet neobositul, care era sufletul adevărat al lucrării, alergînd de la o echipă la alta, nemîncat şi nedormit, distribuind lucrările, îndemnînd, încurajînd, îndreptînd greşelile şi mai ales punînd pretutindeni piept lipsei de bani ce ameninţa tot timpul să-l lase fară lucrători. Şi nu a luptat numai cu solul dur şi protivnic, dar şi cu semenii săi, cărora voia să le facă bine. Toţi proprietarii pe locurile cărora trecea canalul i se arătau vrăjmaşi: unii se puneau împotrivă, alţii cereau preţuri înzecite pe chinga de pămînt ce-i străbătea valul. Nu numai atît, pisma şi răutatea se amestecară şi ele... Dar zadarnic... Canalul creştea şi se lungea zi cu zi şi după trei ani un bun crîmpei era gata şi bărcile puteau pluti facînd transporturi. Peste alţi doi ani altă parte din canal era isprăvită şi însuşi arhiepiscopul Tulusei, urcîndu-se pe corabie pe malul oceanului s-a coborît la oraşul de scaun, purtat de undele canalului construit de cel pe care îl ocrotise. Vinaţurile, poamele, lemnele, vitele şi toate mărfurile luau acum calea apei şi pluteau de la ţărmul Atlanticului pînă în inima Franţei sau urcau de aici către miazănoapte, la oraşul Narusa. în acest timp se lucra la săparea canalului în toată întinderea lui, pînă la Mediterană. Gîndiţi-vă acum ce vrăjitor trebuie să fi fost acest om, ca dintr-un biet perceptor să ajungă să tîrască după el în această uriaşă întreprindere un popor întreg, cu cel mai mîndru rege din cîţi a avut vreodată. Nu s-a dat înapoi de la nimic, din cîte sînt îngăduite, numai să izbutească să ajungă o ţintă, de pe urma căreia nu avea să tragă nici un folos nici el, nici urmaşii lui. Harnic şi neobosit, muncitor pînă la istovire, Riquet nu are seamăn în ceea ce priveşte buna rînduială gospodărească a lucrării, de la cele mai abstracte proiecte de concepţie ideală, pînă la cele mai de nimic şi mai pipăibile amănunte de executare practică şi reală. Felul cum a organizat lucrul în ateliere, echipe, brigăzi, toate înşiruite de-a lungul traseului, va rămîne un model de înţelegere practică omenească, cu atît mai uimitoare la acest îndrăzneţ mînuitor de închipuiri. în acelaşi timp avea cunoştin- 685 VASILE VOICULESCU ţă adîncă de oameni cu toate slăbiciunile lor, pe cari îi cîştiga totdeauna, cînd prin convingere, cînd prin diplomaţie, cînd prin fapte ce nu se mai puteau răsturna. Aşa într-o vreme cînd era la mare aman de bani şi în haznaua ţării sufla vîntul, l-a rugat pe ministrul Colbert numai atît, să-l lase să intre în cabinetul lui, fară să se vestească la uşă, cînd ministrul va fi la sfat cu arendaşii birurilor din Languedoc, cei mai puternici mînuitori de bani de pe atunci... într-o bună zi, cînd ministrul şi fermierii birurilor erau strînşi la sfat, uşa se deschide fără veste şi Riquet intră, aşezîn-du-se tacticos la o parte şi ascultînd sfatul. Fermierii căscară ochii mari şi se crucesc de ce trecere are Riquet la ministru, dacă-i îngăduie să intre aşa tam-nisam peste sfatul lor. Asta înseamnă că între Riquet şi Colbert nu mai este nici o taină! Această viclenie aşa a impresionat pe aceşti arendaşi ai dăjdiilor că au şi început să se dea bine pe lîngă Riquet, care după cîtva timp ajunge să se împrumute de la ei cu o mulţime de bani. Pe lîngă toate necazurile, mai avea mult de furcă şi cu cei doi supraveghetori, puşi unul din partea regelui, altul din partea provinciei Languedoc (care da şi ea parale acum) să vegheze ca lucrarea să se execute după tocmala făcută cu întreprinzătorul. Aceşti doi intendenţi se certau veşnic între ei, avînd interese localnice deosebite şi cînd unul vrea să ducă canalul pe lîngă un oraş, altul vrea să-l abată în altă parte. Bietul Riquet abia poate să-i împace şi în acelaşi timp să treacă şanţul pe acolo pe unde cerea bunul mers şi interesul lucrării. într-un loc însă, aproape de Malpar, i s-a înfundat: amîndoi comisarii cad la înţelegere că marele canal nu poate să străbată un munte ce-i sta în cale şi pe sub care îl ducea traseul lui Riquet, deoarece terenul este sfărîmi-cios şi tunelul are să se surpe... Plini de mulţumire îşi scot penele, le înmoaie în călimări şi scriu lui Riquet porunci în regulă prin care opresc numaidecît orice înaintare a canalului... Cînd este însă vorba pe unde să abată canalul, cearta iar începe, unul trage hăis şi altul cea...; imul îmbie pe Riquet să dea canalul pe la nord prin Maureillau, altul pe la sud, prin Vendres. Cu aceeaşi satisfacţie scriu amîndoi comisarii ministrului Colbert că „de astă dată întreprinderea lui Riquet a dat greş, deoarece lucrarea a ajuns cu capătul într-un munte de nisip, care are pe de lături două bălţi cu douăzeci şi cinci pînă la treizeci de picioare mai jos decît nivelul lui.” Parcă-i vezi frecîndu-se pe mîini de bucurie că Riquet a scrîntit-o, că geniul se înfundă în greşeli din cari abia poate fi scos de oameni mintoşi ca ei!... Da Riquet nu era omul care să se dea cu una cu două. El care biruise natura elementară, nu putea fi oprit în loc de beţele ce-i punea în roată cei doi comisari cîrcotaşi. A băgat frumuşel poruncile de oprirea lucrării în buzunar, s-a prefăcut că ridică echipele de lucrători şi le trimite în altă parte, iar peste noapte a pus lucrători ascunşi cari să scobească muntele cu pricina. Peste şase zile tunelul era gata şi, cum zice Smiles, „se isprăvise şi cu imposibilitatea." Apoi foarte simplu cheamă pe intendenţi şi altă lume de soi şi cu mult alai, cu surle şi masalale aprinse, îi poartă de-a lungul tunelului prin care apa avea să treacă voioasă, fără să-i pese de supărarea intendenţilor... Muntele nu s-a clintit şi tunelul e pînă-n ziua de azi... Dar necontenita lipsă de bani îl chinuieşte şi îi mănîncă liniştea şi sănătatea. Amărît, scrie veşnic lui Colbert cerîndu-i ajutor... Cîtă durere ascunsă sub glumă e cuprinsă în rîndurile acestea scoase dintr-o epistolă a lui către pu- INTEGRALA PROZEI LITERARE temicul ministru. „Nu mai pot duce înainte lucrarea, afară numai dacă nu vreau să mă ruinez cu desăvîrşire. Şi atunci lumea ar putea zice cu bună dreptate că am făcut un canal ca să mă înec în el cu toată familia mea“... Grija lui cea mare era să nu moară înainte de a vedea canalul isprăvit, iar nu grija de ruină... în cele din urmă, după cincisprezece ani de activitate în toate chipurile, bolnav şi istovit, este silit să-şi lase din ce în ce mai des copilul cel mare în fruntea întreprinderii, care merge, aţă, înainte, fară şovăire, graţie organizaţiei ce-i dăduse el. Cînd era aproape să se termine canalul, Riquet moare nemîngîiat, că nu vede cu ochii lui ţelul ajuns... După şase luni de la moartea-i întregul canal de la ocean la mare, de-a latul Franţei, era străbătut de corăbiile încărcate cu avuţii... Dar Riquet băgase în el nu numai munca, sănătatea şi viaţa lui, ci şi averea. Pe urma lui rămînea o datorie de peste două milioane de livre şi toată averea vîndută. Pentru achitarea acestor datorii moştenitorii vînd toate drepturile şi abia după patruzeci de ani pot lua parte la beneficiile ce aduce canalul. Aşa se sfîrşeşte această viaţă de om închinată deopotrivă şi ideii şi faptei; cu o voinţă şi cu o putere de muncă poate mai mari decît geniul firesc cu care fusese înzestrat, un strîngător de biruri, pierdut în fundul Franţei, un necărturar, săvîrşeşte în cîţiva ani ai veacului al şaptesprezece-lea una din cele mai mari lucrări de inginerie de pe pămînt. Şi nu ştii de ce să te uimeşti mai întîi la el: de intuiţia lui firească, de mintea lui larg cuprinzătoare, ori de firea lui harnică, activă, întreprinzătoare, energică şi practică, precum şi de caracterul lui neşovăielnic... Dar de bună seamă că cinstea, lipsa de interes material, abnegaţia din care a izvorît opera lui, jertfa deplină a averii lui şi vieţii lui închinată uriaşei lucrări nu au ajutat mai puţin decît toate celelalte însuşiri la deplina izbîndă. Şi aşa se înscrie un alt mare mucenic în cartea ce cuprinde vieţile Sfinţilor Muncii. („Lamura" nr. 6, martie 1921, pp. 358-363) File rupte Ion Teslaru. Cărţi pentru popor Vreme de mai bine de cincizeci de ani n-a fost casă nouă durată în sat ori prin împrejurimi, care să nu fi fost ridicată de el. Meşterea lemnul ca nimeni altul şi pusese Dumnezeu un adevărat dar în mîinile lui blagoslovite în care scrîşneau şi se îndoiau trunchiurile de gorun şi tufan ca în ale năzdrăvanului Strîmbă-Lemne. Se pricepea la toate, cum sînt oamenii la ţară, dar era neîntrecut mai ales la cioplitul şi aşezatul lemnelor de casă, de la talpă pînă la căpriori. Şi lucra aproape totdeauna singur, fară ajutoare şi fără multe scule. într-o vară ne-a înălţat şi nouă nişte magazii... Atunci l-am cunoscut bine şi nu l-am mai uitat. Parcă-1 văz şi acum, legat şi voinic, cu părul rotunjit în faţă şi lăsat în plete mărunte pe spate, cu o frunte întinsă însemnată mereu de semnul crucii ce-şi făcea la fiecare masă. Nu l-am pomenit niciodată fară teslă, pe care o purta totdeauna la brîu, un brîu verde şi lat cu care îşi încingea mijlocul. Cînd se hodinea mai mult, la conacele sorocite, se scotocea în brîu alături de teslă şi în loc de pachetul de tutun, ca alţii, scotea o cărţulie mică, cu scoarţe tot verzi şi subţiri, din care cetea, slovenind rar şi încet de tot, numai ca pentru el. Eram mic pe atunci, fară nici o grijă şi treabă şi puteam sta toată ziulica lîngă el şi să mă joc în talaşii ce ieşeau ca nişte cordele albe din gealăul uriaş. Şi acum îmi sună în urechi ciocănitul teslei amestecat cu frînturi rătăcite din „Epistolia cea căzută din cer“ ori din „Visul Maicii Domnului*1, iar cel ce îl începe şi nu citeşte pînă la capăt... şi pe care după pilda lui le-am purtat şi eu pînă mai încolo în şcoală, ascunse în buzunarul de la pieptul hainei. ... Şi acum vrînd să scriu despre cărţi pentru popor îmi vine stăruitor în gînd Ion Teslaru, cu tesla lui petrecută prin brîul verde, lîngă cărţulia sfîntă. Ce alăturare şi împerechere potrivită săvîrşeşte acest alcătuitor de lemne cioplite: cartea alături de unealtă şi tot atît de la îndemînă una ca şi alta. Munca mîinilor îmbinată cu a duhului. Căci şi cartea este tot o unealtă, a muncii, cu care se poate cîştiga hrană sufletului. Şi mă gîndesc că nu ar trebui despărţite, pentru popor, cartea de viaţa lui de toate zilele, de munca şi de hodina lui. Ar fi de îngrijit ca acestei culturi a poporului să nu i se dea o înfăţişare de „lux“, de petrecere şi pierdere de vreme. El să nu o socotească deloc ca pe ceva legat de o altă viaţă decît cea pe care o duce el în toate zilele, o găteală numai a duhului, cum te împodobeşti duminica, să ieşi la horă. Ci cartea, rîndurile din rîndurile cărţii, să-l însoţească şi să-l urmeze oricînd şi pretutindeni. Această întreţăsere, această întovărăşire a culturii cu viaţa trebuie să o urmărească necurmat Cartea Poporului, oricare ar fi ea, carte sfîntă ori de lume, carte de poveşti şi cîntece sau de sfaturi şi învăţăminte. O pildă de ce e în stare să facă amestecul cărţii în toate ceasurile vieţii este puterea ce au tras englezii din citirea stăruitoare a Bibliei. în tot cursul vieţii acestui popor, fie că a muncit, fie că s-a războit, fie că s-a răzvrătit, fie că a pribegit peste ţări şi mări, îl găseşti 689 VASILE VOICULESCU iţind cu arzime Biblia. La el această citire a ajuns o îndeletnicire înrădăcinată, aproape naţio-îală; nu e cămin unde capul să nu adune măcar seara toată familia, cu slugile laolaltă, ca să le iţească cartea sfîntă, de unde trag toţi puteri adînci pentru luptele vieţii. Cu drept cuvînt s-a spus ă Anglia a cucerit lumea cu negoţul într-o mînă şi cu Biblia în cealaltă. Căci nu numai mîngîiere, i şi puteri adevărate poate aduce omului cartea cea bună, înfrăţită cu sufletul lui. De aceea gîndindu-mă la cărţi pentru popor nu-mi iese din minte cartea unealtă din brîul neşterului Ion, aşezată alături de teslă şi cu mare grije păstrată. Şi cine ştie de cîte ori bietul om răsese nădejde, puteri şi mîngîiere, în felul lui, din cărţulia prezentă, cu scoarţe verzi: cîtă hrană centru duhul lui simplu şi necăjit, pentru ca să ajungă să o păstreze cu atîta evlavie aşa de la în-iemînă şi aşa alături de cealaltă unealtă pe care o mînuia în fiecare clipă şi care îi aducea hrana bietei lui vieţi de lemnar. („Lamura" nr. 1-2, octombrie-noiembrie 1921) s Prin munţi Nicăieri turistul nu-şi merită mai bine numele decît atunci cînd urcă pe drumuri de munte. Este imensă deosebirea între un drum la mare şi unul pe munte. La mare eşti necontenit pasiv, lipsit de iniţiativă. De la ţărm au de pe bord priveşti jindios talazurile fară să ai vreodată putinţa să calci liber unde vrei. Pe cînd muntele cere în adevăr jertfe, dar îţi dă în schimb mulţumiri fără seamăn. Piscul cel mai primejdios cu pregătiri, cu îndrăzneală se lasă biruit. Toate instinctele de bărbăţie sînt aţîţate în noi de muntele ce ne cheamă, aţîţate ca de orice ţintă înaltă care trebuie ajunsă. Pe lîngă că este unul dintre cele mai reale sporturi, care dezvoltă şi întăreşte armonic tot corpul, membre, plămîni, inimă, ochi, sistemul nervos, turismul în munte este şi o lecţie psihologică de răbdare, de îndurare, de iniţiativă, de răspundere care echivalează cu o probă de grea încercare personală. O lecţie de chibzuială şi socoteală. Voinţa trebuie înarmată cu toate pregătirile experienţii. O prevedere a tot ocrotitoare trebuie să organizeze totul după un plan bine stabilit. Muntele nu primeşte pe cei nedestoinici, pe cei laşi, nu cruţă pe cei uşurateci! Bineînţeles nu vorbim de mici plimbări. Ci prin turism la munte înţelegem acea voinicească osteneală de cîteva zile pe o potecă abia slomnită în cremenea unui munte, un efort adevărat şi fizic şi moral de zi şi noapte, fără altă răsplată decît biruinţa asupra ta însuţi, satisfacţia că nu te-ai dat înapoi de la greutăţi şi primejdii. Prin urmare mergem. Dar înainte de asta să ne alegem care şi cîţi putem merge? Nu e jucărie un drum continuu de 10 şi chiar 12 ore, cu urcuşuri şi coborîşuri grele, pe-lîngă prăpastia ameţitoare! Să stea deci pe loc toţi bolnavii de inimă, toţi bolnavii de piept şi copiii prea mici. încolo, ceilalţi pot urca muntele, chiar şi fetele delicate, tinerii debili. Astfel ne alegem tovarăşii pe care îi pregătim şi sufleteşte pe lîngă că-i echipăm cu tot ce trebuie unui turist pe munte. Nu este o tarasconadă nici băţul cu fier în vîrf, nici bocancul cu ţinte, nici apărătoarea de soare. La munte nici un amănunt nu trebuie neglijat, nici un lucru uitat. Aici nu stai pe o plajă, ca la mare, privind cum vin depărtările spre tine, aici mergi, sui, te încordezi şi lupţi. O gheată defectă este o suferinţă pînă la martiriu pentru tine şi o pricină de insucces pentru întreaga tovărăşie. Deci totul, de la ciorap şi bocanc, pînă la haine călduroase pentru petrecut noaptea în pragul de munte, mantale de ploaie, totul trebuie ales, pregătit, încercat... Proviziile de gură de asemenea trebuie să fie cu grijă alese. Hrana sobră, uşoară şi concentrată sub volum mic, cafea şi ceaiuri în termosuri, ciocolată stimulantă la drum. Zahăr cruţător de osteneală, fructe, ouă fierte, came rece. Cît mai puţine conserve şi sărături care pricinuiesc sete. Deloc coniac sau alte alcooluri tari. La drum lung şi greu, nici chiar vin. Apă însă din belşug, dacă ştim că în drum nu se întîlnesc izvoare. De altfel munţii noştri încep a fi semănaţi ici, colo cu case de adăpost şi cantine, încît etapele se pot alcătui aşa ca măcar la sfârşitul zilei să ne odihnim într-un adăpost omenesc. Cine duce bagajele? E foarte important ca turistul să fie cît mai neîmpovărat, cît mai liber. E destul de greu propriul nostru trup, dar încă un sac în spate. De aceea, dacă se poate, încărcăm bagajele pe un cal, sau luăm cîţiva oameni călăuză, din satele de unde începem urcuşul. 691 VASILE VOICULESCU Şi acum încotro pornim? Facem masivul Negoiului? Cu lacul Bălan, lacul Colţul, urcînd pe 3orumbacu în Transilvania şi coborînd pe la Cumpăna pe valea Argeşului? Ne trebuiesc cel in 4 zile. Sau facem valea Jiului, cu masivul Parîngului, cu Petroşanii şi apoi cu ascensiunile pe Rete-i? Mai bine alegem un drum nu atît lesnicios, cît mai apropiat: facem Bucegii, trecînd peste iul, pînă la peştera Ialomiţii şi înapoi peste Caraiman. Cale de 3 zile, care concentrează în ea toate greutăţile şi dă toate încîntările unui adevărat im în munţi. Culcaţi-vă devreme că mîine dimineaţă pornim, la orele 6,20 din Gara de Nord. La orele 10 1/2 sîntem în Bucegi. Planul e să suim peste Diham, pe poteca Take Ionescu, a valea Mălăeştilor. Ajunşi în Buşteni, luăm o maşină de piaţă care cu 200-300 lei ne duce cît mulţi pînă la picioarele Dihamului, drum de 5-6 kilometri; astfel mai cîştigăm din timp şi tim din osteneală. Despre călăuză, nu e nevoie decît dacă ţinem să luăm un cal pentru pur- ii bagajelor. Dacă nu luăm maşină, ci mergem pe jos, un drum minunat, neted ca în palmă, :e din satul Buşteni, pe lîngă hotel Palace de-a lungul căii Cerbului, pînă la poalele Dihamu-într-o oră şi jumătate. Apa Cerbului ne întîmpină de la început şi ne însoţeşte tot timpul, rece, pede şi repede ca o solie a muntelui. Semne convenţionale, o vargă roşie între două albe, ne Suzesc la tot pasul. După cîteva sute de metri drumul coteşte urmînd arcul de piatră al Buce-)r şi panorama se schimbă. Coştila se arată în toată măreţia ei fioroasă, un monstru apocaliptic îmbrăcat într-o piele asă de piatră jupuită ce face cute şi schiaburi adînci. între Coştila şi Crestele Cerbului se des-de Valea Cerbului,"pe stînga, pe unde am putea urca sus la Omul în 6 ceasuri, dar noi mergem inte, cu imensul arc de piatră al Bucegilor în spate. Iată Valea Mieilor, Valea Mălinului sco-: în peretele Coştilei, aproape impracticabile. Acei ce le-au urcat se numără pe degete. Ajuns loalele Dihamului, nu-ţi vine să crezi că e munte globul acesta verde, cu cocoaşa plină de păi. Dar începe să-l urci şi ai să-mi spui de sănătate. Noroc că mergem la adăpostul pădurilor fagi cu umbră răcoritoare şi că întîlnim 2 izvoare cu apă ca gheaţa. După un drum de 1 ceas, că pe la 2, ieşim într-o poiană de vis de unde priveliştea în stînga pe Bucegi s-a îmbogăţit cu iţii Morarului care fierăstruiesc cerul şi cu spinarea Bucşoiului. De aici drumul e mai oblu e scoate curînd în poiana dintre Diham şi Căpăţîna Porcului, la poteca Take Ionescu. E un fară seamăn, o evocare din poveşti. Dacă ne mai ostenim puţin şi luăm la dreapta, pe vechiul m grăniceresc, urcăm tăpşanul Dihamului în vîrf cu vechea piatră de hotar şi cu o privelişte ndioasă asupra Transilvaniei. Coborîm înapoi în poteca ce o coteşte la stînga şi pe un drum pe sub streşini de pădure de-a lungul colanului uriaş al Bucegilor luăm drumul Mălăeştilor, la Stîna Roşie, călăuziţi necontenit de semne. Poteca de curînd reparată, urcă nu prea greu, îşte necontenit, intră în văi, se adînceşte, iese iar deasupra, cînd prin păduri, cînd prin goluri, timpul de-a lungul cotului de piatră al munţilor de poalele cărora e apărată. Ne urmăresc fară erupere fantasticele arătări: cînd perete drept de piatră, al căror creştet nu-1 vezi, oricît ai ridi->chii, alunecos ca sticla, de unde numele de seninări, cînd uriaşe turnuri crenelate, de stîncărie iită în cetate, cînd năruiri colosale de zidărie ciclopeană în dreapta. în acelaşi timp, şesul INTEGRALA PROZEI LITERARE Ardealului îşi desfăşoară mătasea cîmpurilor învărgate cu ape. Iată în fund, albastru posomoriţi munţii Oltului. Aici aproape, pe o colină rîpoasă, cetatea Rîşnovului, s-o iei în palmă. Postăvarul cu spinarea de mistreţ ţine calea să nu se vadă Braşovul pitulat înapoia lui. Printre el şi muntele Pietricica privirile scapă într-un şes galben fară fund, zburînd peste cele 7 sate. în mijloc, Ţara Bîrsei, cu toate oraşele şi satele ei, sclipeşte ca un miraj, prin tremurarea zărilor înceţate de pul-verea luminii de amiază. Drept în inima imensei viziuni, măgura Codlei înseamnă un punct de sprijin pentru ochiul ameţit de această fantastică fugă de pămînt. Ne aflăm chiar sub Bucşoiul. De aici, însemnată cu alte culori, o potecă se desparte spre stînga şi începe să urce spinarea Buc-şoiului celui neprimitor şi neprietenos. E un drum prea anevoios pentru noi, deşi duce de-a dreptul la Omul. Noi o luăm înainte, mereu pe sub streşinile de piatră ale munţilor, încins peste brîu de potecă, şi cam spre seară ajungem în Valea Mălăeştilor, vale largă, păduroasă, cu vederi noi spre Transilvania de miazăzi, pînă acum ascunsă. Cărarea intră de-a binele spre stînga, în inima văii pe care-o urcă spre vîrf, o potecă mai domestică, bătută de copitele mărunte şi despicate ale miilor de oi ce se perindă la păscut. Auzi hăisi de ciobani, asculţi uşurat sunete de tălăngi şi te simţi fără să vrei mai asigurat, deşi nu-ţi era nici o frică. Dar cunoşti că urci pe tărîmuri mai omeneşti, nu ca pînă acum, pe tărîmul cellalt. Curînd ajungem la Casa de adăpost unde ne ospătăm şi mînem peste noapte. Mai rătăcim puţin pînă înnoptează şi obosiţi de drum, uluiţi de privelişte, ameţiţi de aerul tare, adormim somn adînc pe salteaua tare ca lemnul. A doua zi de dimineaţă pornim spre Omul. Cu cît urcăm, cu atît măreţia se desfăşoară pînă la uitare de sine. Te simţi strivit. în sfîrşit muntele îşi dezvăluie taina. Sîntem pe piscul socotit pînă mai deunăzi cel mai înalt din Carpaţii noştri, la 2500 m. înălţime. Cu o singură răsucire în loc cuprinzi o imensă roată din faţa pămîntului. Deoparte Ardealul întreg pînă în fundurile misterioase ale Munţilor Apuseni şi Tisa. De cealaltă, cîmpia Munteniei şi a Moldovei pînă în apele Dunării pe care o ghiceşti ascunsă în tulbureala zării. într-o latură toţi munţii cei mari ai Argeşului, cu masivul trupeş al Negoiului, mergînd lanţ spre apus şi dîndu-şi mîna cu munţii Olteniei pînă ce se pierd dincolo de Serbia. Pe cealaltă latură munţii Buzăului, Tigăile Giurgea spre Ceahlău şi Bucovina. Ca dintr-un pivot cu o singură învîrtitură mişti şi rulezi grandiosul film al Romîniei Mari, aievea aşa cum a ieşit din atelierele Creatorului. Toată suferinţa fizică a ostenelii este uitată. Răsplata neaşteptat de dumnezeiască covîrşeşte cu mult preţul oboselilor. Lipsesc cuvintele şi imaginile spre a închega impresiile supra fireşti ce ai acolo sus. Cerul nu este cerul nostru de jos, clopotul de azur, cortul albastru cu care ne-au obişnuit poeţii. Cerul e un han de un albastru sălbatic, o altă prăpastie necuprinsă, neîncăput în ochi. Numai acolo unde o clădărie de nori, ca un alt şir de munţi, îl escaladează poţi să-l mărgineşti şi să-l fixezi. Alţi nori călătoresc prin văzduh, însă jos, sub mine, şi urmele lor negre alunecă peste ţinuturi ca nişte pasări gigantice. Dar ce se lasă colo sub noi, pe muntele Păpuşa? E o furtună pe care o privim de sus. Bubuiturile ajung slabe, se urcă la noi ca din o peşteră. Pe aripile vinete ale norului lucesc uneori pene de fulgere. Pasărea cu trăsnete în plisc se lasă tot mai la vale şi ajunsă în cîmpie se preface în VASILE VOICULESCU loaie mare, pe care o vezi cum călătoreşte - o trîmbă sură, haşurînd zarea. Şi în curînd totul s-a ers. Abia un scul din lava norilor mai întîrzie. Noi aici sîntem deasupra furtunilor, mai presus 3 nori, peste care călcăm uneori. Aici putem rămîne cîteva ceasuri. La căsuţa din vîrful Omului găsim de-ale mîncării. Stăm şi sub ochii noştri o dată cu clipa se schimbă şi lumina. Nuanţele se perindează infi-ite. Munţii ca un ocean cu talazuri încremenite au ca şi marea o viaţă pe care le-o dă lumina ;as cu ceas. De unde erau sinilii, acum spre seară se catifelează cu violet episcopal, apoi cu rumăriu, trecînd prin toată gama întinsă de la trandafiriu la negru. Departe, ei se topesc şi se nestecă în verdele de apă al cerului. Dar trebuie să pornim dacă nu sînt locuri de dormit în casă, deşi ar fi minunat să aşteptăm isăritul soarelui pe Omul. Coborîm pe ciudatul Munte al Obîrşiei, ocolind pîlnia uriaşă a văii erbului, clădită la gură în gigantic amfiteatru cu staluri de stînci, şi o luăm în partea opusă rahovei, dînd în valea cea frumoasă a Ialomiţei. înapoia noastră rămîn numai năruiri de schele riaşe, încălecări de vîrfuri jupuite, turle sprijinite pe vînt, stînci aninate parcă de cer, ţinîndu-se :olo printr-o minune de echilibru. Ne însoţeşte vuietul alergător al apelor Ialomiţei pe la obîrşia ireia trecem. Privim astfel leagănul viu al muntelui său şi o dată cu noaptea sosim la hanul Dru-icţilor din poiana Cocorii, unde mîncăm şi ne odihnim ciolanele pe paturi bune şi la adăpost, treia zi, cînd deschidem ochii ne trezim pe o gură de rai ca în balade. De jur împrejur, creste s munţi stîncoşi străjuiesc valea tăiată de apă. Peştera e dincolo de pîrîu. Trecem s-o vizităm, ici alte minuni. O gură cu gîtlej afund se deschide în malul prăpstios, parcă e gîtlejul pămîntu-li, de unde ies vuiete surde, o dată cu apele ţîşnite din întuneric. Chiar înainte de ora 10 trebuie isă să plecăm. Cine vrea se lasă în jos spre cheile Tătarului şi BolbocLNoi vom urca valea îna-Di, de data asta peste Babele, ca să mergem la crucea Caraimanului. în cîteva ceasuri sîntem irăşi sus pe şaua Bucegilor, vecini cu cerul. Urcuşul e greu şi în piept, dar bătrînele babe sînt rednice de văzut. Pietre sure, cît casa, aşezate în picioare, tăiate de vînturi şi faţuite de ploi în lip de mese colosale. Pe toată întinderea asta dintre Babe, Caraiman şi Omul pluteşte un suflu de mare legendă, ici se zice că erau altarele cele mai sacre ale strămoşilor noştri traci. Aici urcau ei în mari alaiuri, i zilele sfinte, ca să aducă jertfă zeilor autohtoni, ale căror simulacre s-ar găsi azi în stîncele udate cu înfăţişări de chipuri colosale. Aici ar fi fost leagănul vechei religii dorice, împărăţia itrînului Zeu Saturn, al cărui chip cioplit ar fi stîncă de pe Omul, distrusă barbar de dinamită, e masa uriaşă a Babelor a curs de multe ori sîngele omenesc al jertfelor ce trebuiau să ducă zei-ir veşti de la pămînteni. De departe, toate aceste stînci au înfăţişări de idoli şi par simulacrele marilor divinităţi ce au ăpînit vremile pelasge şi trace. Pînă şi azi s-a păstrat obiceiul acestor memorii ale pelerinării. î adevăr, de Sf. Mărie tot acest platou plin de amintiri preistorice este plin de lume, oameni mpli din popor, veniţi de peste tot, din valea Prahovei, din a Ialomiţei, din a Moeciului, din a îrsei la Crucea Caraimanului, purtată parcă de vagi îndemnuri ancestrale. De pe platou coborîm în valea Iepei şi de aici, cotind la stînga pe o cărare scobită în peretele î stîncă al Caraimanului, ieşim prin spărtura lui la Cruce. INTEGRALA PROZEI LITERARE Iat-o - e imensă, 42 metri înălţime şi de la ea priveliştea e unică. Buşteni, Azuga, Sinaia, Predeal par jucării zvîrlite într-o prăpastie albastră. Dar trebuie să ieşim înapoi sus pe platou înainte de sfinţitul luminii şi luăm drumul îndărăt ieşind iar în cărarea ce duce jos la Buşteni pe valea Iepei. Dacă am vrea am coborî chiar de aici. Dar ne-am hotărît să vedem o noapte cu lună pe Ca-raiman. De către Zamora iese luna plină şi încet, încet plaiul muntelui se poleieşte cu aur subţire de lună. Iar valea Prahovei scînteie de lumini electrice. Dar noi aici sus umblăm ca nişte lunateci, pe acoperişul pămîntului. Alunecăm pe schiaburile de piatră ale munţilor. Ne mişcăm tăcuţi într-o halucinantă atmosferă de dincolo de vremi şi lume - în noaptea fantastică de vară, învăluită de lună. Iarba tare şi groasă e înmuiată de rouă, văzduhul înmuiat de lumină potolită rece şi umedă. Muntele tace cu măreţie. Noi ne ştergem pe faţa pămîntului, cu umbrele lungi tîrîndu-se după noi. E o poezie sălbatică şi ciudată, ne mai simţită. Ajunşi la căsuţa Şil ne luăm drumul pe platou, care duce la Sinaia peste Piatra Arsă sau coborîm pe ea drept în Bordei. Cu faclele aprinse, dar cu pază să nu dăm foc pădurilor, începem coborîşul pe zigzagul potecii stre-juite de funicular şi cînd pe sub pădure, cînd prin luminişuri şi goluri, ajungem după 4 ceasuri în sat. Lumea s-a culcat. Rari privighetori ne-au zărit încă de sus şi ne-au urmărit cum ne lăsăm cu faclele, ca nişte luceferi coborîtori pe pămînt. Dormim într-unul din hoteluri şi a doua zi de dimineaţă sîntem înapoi la Bucureşti după 3 zile de turism în munţi. („Buletinul Societăţii Academice de Turism România'', ianuarie 1931, pp. 5-12) Toamnă tîrzie Trăim necontenit în mijlocul unei neîntrerupte, unice poezii a naturii. Numai noi, oamenii, o frîngem în nuanţe, aşa cum norul îmbucătăţeşte lumina albă în feţe de curcubeu. S-ar putea spune că noi trăim conştient poezia naturii, umanizînd-o, o creem a doua oară. Poezia toamnei este poezia omului care îşi transfigurează astfel declinul vieţii, împărtăşindu-şi destinul lui pieritor cu al cerului şi al pămîntului. Somptuoasele agonii ale cerurilor de toamnă sînt mai mult ale vieţii noastre şi zilele descresc mai mult în noi. Ne scuturăm frunzişurile în clipe îngălbenite la fel ca copacii păliţi de brumă. Flotilele de cocori străbat spaţiile reci, ca să se refugieze undeva în tropicele sufletelor noastre unde aşteaptă. Cînd se întorc, căutînd, tot din noi revin. Simţim solstiţiul toamnei, ca pe solstiţiul vieţii noastre şi furtunile din afară ne bîntuie şi nouă lăuntricele mări ale sîngelui. Ce semnificaţie adînc umană au podgoriile crucificate pe lemnele haracilor, cu rodul aştep-tînd zdrobirea sub picioarele morţii. Rămîn în urmă dealurile vieţii călcate de argaţii năimiţi ai destinului. Dar paşnica poezie a toamnei ne împacă aşa cum ne-ar împăca o operă de artă făurită de noi înşine. Ne contemplăm melancolia împuţinării noastre, tristeţea treptatei noastre întunecări. Le contemplăm însă trecute în proporţii uriaşe şi devin tălmăcite în peripeţii aeriene şi cereşti, în drame vegetale care cuprind codrii unei ţări întregi, în spaime ce acopăr munţii în giulgiuri de neguri, în panice stîmite în toate aripile ridicate pentru surghiun. Ajunşi la maturitatea acţiunilor şi dincolo de cruziciunea pasiunilor, ne alinăm descumpătul interior cu marele calm în care se înfăşoară natura pregătindu-se de amorţire. Romantismul din noi şi veşnicul dor de mit se măguleşte cu formele aurite în care ne vedem înveşmîntate trecerile noastre prin toamna trupească şi sufletească. Tot brume ne bat şi creştetele noastre şi dintr-odată bruma devine poetică. La fel, tivite cu galben, grădinile zilelor noastre îşi coboară sevele în pămînt, spre rădăcinile strămoşilor. Poezia toamnei destrupează pînă la nemărginire şi ideal durerea sleirii noastre şi în măreţul joc al simfoniei de culori privim fresca pogorîrii noastre către apus. Azur pustiu fără de căldură - tristă chiar la amiatză^ pămînt acoperit cu flori mortuare, umbre reci căzînd grabnice din amurgul chinuit,Jpi'irositev:u aurul nefolositor... Cîte avertismente înscrise în tragicele şi frumoasele stihiidto; şfcţă şi diănoi. ■ . xysta'Fuflihiţiilor Regale", i noiembrie 1943, pp. 267-268) Sumar ... .........................7 Notă asupra ediţiei................................................... g Cronologia vieţii şi a operei lui Vasile Voiculescu........................................^ Proza lui Vasile Voiculescu sub pecetea tainei............................................ Proza Epică ..............53 Revolta dobitoacelor ............................................ 57 Fata din Java .............................................................. 65 Limanul.......................................................... 71 Proba ............................................................. 79 Căprioara din vis..................................................... ^ Taina gorunului ......................................................... ^ Farsa ............................................................. Capul de zimbru............................................................. ^ Behaviorism .......................................................... ^9 Lacul rău ....................................................... ^5 Sakuntala ....................................................... Iubire magică............................................................ ^7 Ultimul berevoi..........................................J.................. 2Q7 ^Viscolul........................................................ 219 Lipitoarea......................................................... 225 Ciobănilă............................................................. 235 Şarpele Aliodor.................................................. 243 Misiune de încredere ............................................................. 257 Alcyon sau Diavolul alb............................................... 273 ?ezon mort ............................................................................ ?R3 Yaca blestemată........................................................................ lostriţa...............................................................................289 fn mijlocul lupilor.................................................................... Schimnicul ............................................................................. Pescarul Amin .........................................................................-323>/ Chef la mănăstire...................................................................... . • 'X ^ 1 Ispitele părintelui Evtichie...........................................................-3-31 Schitul de ceară.......................................................................^81 3R7 Moarte amînată ........................................................................DO' 391 Perna de puf...........................................................................Dy Sacul cu cartofi.......................................................................^01 Ciorbă de bolovan .....................................................................^31 Lupta cu îngerul.......................................................................^45 Toiagul minunilor......................................................................^47 451 Bunavestire............................................................................ Mîntuirea smochinului..................................................................^53 Demoniacul din Gadara..................................................................465 477 Adevărul............................................................................... 4R3 Copacul lui Iuda....................................................................... Zahei Orbul ........................................................................... Lobocoagularea prefrontală.............................................................607 Între Epică şi Lirică f\ 17 Amintiri despre pescuit........................................................................01' [Drum şi popas]................................................................................^25 [Bucăţi... de la un prieten]...................................................................629 Chiparosul din Lido ......................................................................OJU Palatul de marmură neagră ................................................................630 ..........................631 Aur......................................................." ‘..........................632 Gheţarul .................................................' 632 Deznădejdea oceanului..................................... ^5 O scrisoare de dragoste închipuită .......................... ^9 Poemul Hanului cu Urşi....................................... [Şcoala nouă].................................................... 649 Fatalită..................................................... 651 Fînul........................................................ .................653 Gujălie ................................................................................655 Micul învăţător.............................................. 659 Singuri ................................................................................661 Momîia ...................................................... 665 Un caracter (după Theofrast) .................................................. Addenda 671 [Astăzi împlinesc douăzeci şi cinci de ani...] (1909)....... Gospodărie. De vorbă cu moş Toma (1915) .................... Petrecere. Deşertăciunea pedepsită (1915)............ 677 Petrecere. Regele cel drept (1915)................... Olarul eroic (1921) ..................................... 6g3 Un meşter vrăjitor (1921) ............................... File rupte. Ion Teslaru. Cărţi pentru popor (1921) ..................................^ Prin munţi (1931)........................................ 697 Toamnă tîrzie (1943) .........................................