A. VLAHUŢĂ SCRIERI ALESE Voi. II Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii ţi bibliografie de VALIR1U R1PEANU* Iar cînd a rămas singură în golul sinistru şi rece al odăii, se lungi în pat trudită, dar nu-şi stinse luminarea de spaima morţii ş-a întunericului. Cercă să-şi potolească gîndurile şi s-adoarmă, dar deasupra ochilor ei închişi vedea felurite forme plutind intr-o desfăşurare leneşă : aci nişte rotocoale fumurii, ce izvorau nesfîrşit unele din altele, aci nişte suluri de flăcări ce creşteau străbătînd toată gama colorilor, în învîrtirea lor molatică, aci nişte tipsii de alamă ce lunecau încetişor, unele pe altele, de o rotunzime desăvîrşită, cînd micşorate de-abia le zărea, cînd mărite de-şi pierdea văzul pe-a lor întindere lucie. Crezu că-nnebuneşte. îşi deschise ochii mari şi cătă înfiorată în juru-i. Pacea odăii, arătarea_ limpede a tuturor lucrurilor la care se uita o mai liniştiră. îşi lungi privirea prin flacăra luminării şi rămase astfel, _ fără să clipească, ca în ascultarea unei muzici dulci şi depărtate. Apoi se duse la oglindă. Se privi multă vre-me, netezindu-şi cu palma părul pe creştet şi pe tîmple. » în umerii obrajilor domnea acea roşaţă veştedă a ofticoşilor, îşi zîmbi trist, privindu-şi dureros în ochii mari şi plini de o fermecătoare melancolie. Avea dreptate lumea... e frumoasă. Dar ce folos ! A slăbit aşa de rău !... De ce i-a mai dat oare Dumnezeu tinereţe, şi farmec, şi chip frumos, dacă n-o lasă sa se bucure de ele ?... Se simţi iarăşi cuprinsă de căldura unor dorinţi dulci şi neînţelese. îşi aduse aminte de Paul şi Virginia ca de nişte prietini cu cari trăise în adevăr. Se gîndi c-ar fi putut fi iubită, că aceşti ochi, cari îşi sting luminile şi i se îngroapă în cap, ar fi găsit şi ei în lumea asta o inimă pe care s-o mişte... Ah ! şi cît de adînc şi fără de sfîrşit ar fi ştiut ea să iubească pe * In ultima ediţie antumă : dus. omul care şi-ar fi dat inima ei ! Cu ce foc l-ar fi sorbit din ochi şi cît i-ar fi zîmbit în cale cînd ar fi venit să-i curme aşteptarea şi dorul, să-i ardă obrajii şi să-i zugrume răsuflarea în prididirea lacomă a sărutărilor fierbinţi, s-o cuprindă ca într-un vîrtej ameţitor de flăcări şi s-o omoare în farmecul nemaistăpînit al strîngerii în braţe. S-ar fi dat lui, de-a pururea lui, cu toată fiinţa, cu toate gîndurile, cu toată puterea ei de-a iubi. I-ar fi fost pe veci roaba cea mai umilită. I-ar fi străjuit liniştea somnului la căpătai. S-ar fi azvîrlit în gura fiarelor, ca să nu s-atingă de el umbră de durere. De ce n-a lăsat Dumnezeu să aibă şi ea parte de-o clipă de fericire ?... Ce-a făcut ea ? Cu ce-a greşit de-o chinuieşte atît de amarnic ?... Şi se simţi prea crud nedreptăţită. Atunci i se zgudui inima de-o vrăjmăşie nebună. Toată durerea i se prefăcu într-o mînie sălbatică şi plină de venin. Ar fi prăbuşit lumea şi tot cerul î-ar fi făcut pulbere să fi avut o putere. Cătă în oglindă şi se sperie de întunecata răzvrătire din privirea ei, ca de furia unor ochi străini. îşi văzu iarăşi coloarea morţii pe faţă şi ca un cuţit simţi ca-i spintecă trupul din creştet pănă-n tălpi — fiorul groaznicei deznă-dăjduiri o taie prin toate încheieturile — se dete îndărăt cu spaimă şi-şi strînse capul în mîini, ca cum ar fi vrut să-şi stîmpere bătăile tîmplelor. Şi cum îşi purta rătăcitele-i priviri prin odaie, dete cu ochii de comanac, îl smuci de pe masă şi, cu o ciudă copilărească, cercă să-1 rupă bucăţi, dar nu putu ; îl mototoli în mîini şi-1 azvîrli sub pat. Ideea că-i tînără şi se prăpădeşte fără vreme îi rupea inima, o cuprindea ca o milă dureroasă, sfîşietoare de sine însăşi, lacrimile o înecau... ar fi rostit cuvinte de foc dacă ar fi avut cui să-şi spuie adînca răscoală a zdrobitei sale fiinţi. Şi cîte gînduri nebune şi întunecate n-o îngheţau de groază : i se părea uneori c-au scoborît-o în groapă ş-aude bulgării de pămînt huruindu-i pe capacul de sicriu. într-un tîrziu izbuti să-şi alunge gîndurile morţii. S-ar putea să se îndrepte, să trăiască, să iubească !... 22 23 Şi se simţi mai uşurată sub farmecul acestor dulci presupuneri. Inima îşi mai potoli mînia. Simţi că-i străbate o lumină caldă în întunecata ei viaţă... Ce bine are să ştie ea să iubească /... Oftă din adînc. Se culcă iarăşi, şi toată noaptea, muncită de închipuirea unor plăceri negustate, arsă de focul unui dor aprig şi necunoscut, s-a zbuciumat fără s-aţipească o clipă. Din noaptea aceea nu s-a mai sculat din pat. Cei dintăi fulgi de zăpadă coperiră lespedea de cu-rînd aşezată în curtea bisericii Trierarhi : SUBT ACEASTĂ PIATRĂ ODIHNEŞTE ROABA LUI DUMNEZEU EPRAXIA TOPALA, NĂSCUTĂ LA 1849, MAI ÎN 10, ŞI ÎNCETATĂ DIN VIAŢA LA 1871, NOIEMBRE ÎN 3. VIŞAN Amintiri Isprăvisem liceul şi mă dusesem să petrec vara la un unchi al meu, care era director al închisorii de la Dobrovăţ. La vîrsta aceea ştiam încă să visez şi să iubesc — două însuşiri pe cari azi nu le mai am. în prima zi m-am împrietenit cu copacii şi cu cînii, a doua zi cu păzitorii temniţii, şi a treia zi cu închişii. Printre aceşti din urmă, cu deosebire, mi se lipi de inimă un tînăr nalt, bălan şi de o înfăţişare foarte distinsă. Ş-acum, cînd închid ochii şi-î cuget, pare că mă uit la dînsul. Cu capul plecat, puţin adus de spate, cu pumnii vîrîţi pînă-n fund în buzunarele unui surtuc scurt, vechi, cenuşiu, aşa se primbla încet prin curtea castelului, răzleţit totdeauna de ceilalţi. Uneori se rezema de vrun zid, şi în aceeaşi atitudine rămînea încremenit cîte două ceasuri. Era alb la faţă, palid, frumos şi trist, ş-avea ochi albaştri — făcuţi pentru melancolie. Aşa l-am văzut, rezemat de stîlpul bisericii din curte, cu acea căutătură pironită-n gol a ochilor deschişi cari nu văd nimic. M-am dus spre el. Voiam să-i vorbesc, dar văzîndu-1 aşa de nemişcat şi de dus pe gînduri, mi-a venit greu să-1 tulbur, ş-am lăsat aceasta pe altă dată. Peste un ceas eram în cancelarie. Se trase clopotul, era vremea mîncării, şi tristul meu tînăr aduse pe un fund de lemn o bucată de mămăligă, tăiată-n patru muchi, ş-o strachină de borş cu fasole. Era o zi de post. în cancelarie era numai grefierul — scria — şi mi-a zis mie să gust. Am rupt un colţ din mămăligă şi, pe vîrful lingurii, am sorbit din 25 borş, uitîndu-mă prietenos în ochii ceauşului, cari nu spuneau nimic. Am zis că-s foarte bune, şi mi s-a părut că-i surprind un zîmbet cînd s-a întors spre uşă. — De ce-i condamnat Vişan ? întrebai pe grefier. Acesta deschise un registru mare şi, cu obişnuita nepăsare a funcţionarilor, citi la litera V : — Vişan Alexandru — omor — douăzeci de ani — muncă ailnică. închise registrul, trase din ţigară şi-ncepu să scrie. Mi se făcu negru înaintea ochilor. Desigur e nevinovat, îmi zisei în gînd şi mă hotărîi a cerceta aceasta. Vişan avea slovă frumoasă. îl rugai să-mi culeagă cîntece şi snoave de pe la arestanţi şi să mi le scrie. Această împrejurare statornici între noi întîlniri zilnice şi ne înlesni mult împrietenirea. Peste-o săptăniînă ne-am pomenit aşa de îndrăgiţi unul de altul, încît ne dam întîlniri la anumite ceasuri din zi. Ne furişam de lume, pentru a ne strînge mîna, pentru a ne spune cuvinte duioase, şi adesea ne îmbrăţişam cu ochii înotînd în lacrimi, ca doi copii orfani şi prăpădiţi, cari nu-şi au decît iubirea lor drept orice nădejde şi mîn-gîiere. Seara, cînd suna clopotul de culcare, ni se strîngea inima de o adîncă părere de rău, ca după cea din urmă întîlnire. Garda intra înarmată şi se oprea în faţa cancelariei. _ Arestanţii urcau treptele îmbulziţi şi se aşezau drepţi, în două şiruri, pe lungul peron al castelului, pentru a-şi face rugăciunea de culcare. Şi în umbra serii, sub fiorul acelei solemnităţi triste, ochii noştri se urmăreau lacomi şi dornici, pînă ce, din vălmăşagul celor patru sute de arestanţi ce se îngrămădeau la uşă, abia îl mai desluşeam întorcîndu-şi faţa spre mine. Garda, în ordine, păşea înlăuntru, se desfăcea pe la posturi, şi toate se înecau în liniştea nopţii. Intram abătut în odaie, mă aşezam la fereastra ce da spre castel, şi ochii mei trudiţi şi grei priveau în noapte, lung şi dureros, spre geamul ce-abia lumina, de la odaia în care dormea Vişan. Copilăria mea tristă şi bolnăvicioasă, cărţile exaltate pe care le citisem, pacea măreaţă a văilor de prim- 26 prejur, frumuseţea dătătoare de visuri a codrului ce se întindea nesfîrşit şi umplea cerul la spatele castelului, şi, mai mult decît orice, nenorocirea în care se afla Vişan dădeau iubirii mele pentru el o aprindere exage-t rată şi nebună, care mă cucerea, din ce în ce mai pu- ternic, îmi ardea viaţa şi-mi sfîşia inima în durerosu-i farmec. Era un basm frumos şi trist, şi toate împrejurările dinafară intrau colorate de închipuirea mea şi luau o formă, un loc ş-o însemnare deosebită în alcătuirea acestui basm, de care era atît de plină întreaga mea viaţă. A doua zi, cum mă deşteptam, mă duceam la geam. Regulat îl aflam în acelaşi loc, pe scara peronului, pîndind ivirea mea la fereastră, şi toată faţa i se lumina de-o bucurie copilărească cînd mă arătam. „Ce tîrziu a răsărit azi soarele meu", îmi zicea el zîmbind, într-o zi, cînd nu putusem să mă scol dimineaţa. II Era o zi caldă din iuliu, şi numai noi amîndoi ste-team pe-o laviţă, în tinda bisericii. — Nu-i aşa, Vişan, că tu eşti nevinovat şi stai închis pe nedrept ?... — De ce mă-ntrebi asta ?... Şi tresări, cătînd sperios la mine. Ochii i se făcură mai mari şi faţa mai albă. Mi-a fost frică de el cînd l-am văzut aşa schimbat, pe urmă mi s-a făcut milă, m-am gînditcă poate i-am supărat, poate că întrebarea mea 1-a izbit la vro rană ascunsă, pe care cerca s-o uite, şi m-am grăbit să-i cer iertare. — Nu... începu el, îngăimînd vorbele, nu mă supără... decît... vezi, eu m-am gîndit adeseori, d-ţa mă crezi nevinovat, altfel nici te-ai fi uitat la mine, şi într-adevăr, cum să te uiţi la un... ? pentru că iată... trebuie să-ţi spui cum a fost. Dumneata eşti aşa de bun cu mine... negreşit că trebuie să-ţi spun, altfel ar însemna că te fur... Şi toate aceste vorbe, scăpărate rar şi cu nehotărîre, rupeau cîte-o fîşie de lumină din sufletul lui chinuit şi zbuciumat de ce era să spuie. Ochii lui erau plecaţi, de sfială poate, pe degetele lui albe şi subţiri, ce şi le aţîţa într-un neastâmpăr nervos, ca şi cum îşi scobea vorbele pe subt unghii, glasul îi tremura puţin, dar îşi ridică deodată capul, şi cu aerul unui om care-şi porunceşte _ sieşi, mă privi ţintă în ochi, şi într-o răsuflare deznădăjduită, cu acel glas, jumătate şoaptă, jumătate strigăt, al tainelor cari îngrozesc auzul, îmi spuse desluşit: — Dar d-ta te înşeli grozav. Eu am ucis pe mama ! Oh... Şi-şi acoperi faţa cu mîinile, ca să nu-mi vază spaima. Rămăsei împietrit. Vorbele lui mă izbiră ca nişte gloanţe-n, cap — şi în urechi îmi rămase, vîjîind, un vuiet hiug şi sinistru, ca un norod de glasuri în răscoală. — Ştiam că are să te înspăimînte fapta mea ; acum, ascultă, ţi-o pot spune liniştit, întocmai ca pe o poveste... Sunt trei ani — noi trăiam în Iaşi — eram numai eu şi cu... mama. Tata murise, lăsînd o avere de vreo patruzeci de mii de galbeni, o avere destul de mare ca să-mi taie pofta de-a mai învăţa carte. Am părăsit liceul în anul în care era să-1 isprăvesc. De altfel, tragere ^de inimă pentru învăţătură n-avusesem eu niciodată. Rămăsesem repetent în mai multe clase. Aveam douăzeci şi doi de ani. Singura fiinţă pe care o iubeam cu tot focul tinereţii mele era o fată foarte frumoasă, cu care mă şi rudeam puţin. Ne întîlneam adesea, la ea acasă, şi cîteodată rămîneam singuri... De ce n-am murit în farmecul acelor îmbrăţişări, atît de dulci, ş-atît de nevinovate!... Vezi, că eu n-am cunoscut căldura îmbrăţişărilor de mamă. Mama mea nu-mi era viţrigă, dar se purta cu mine mai crud ca o mamă viţrigă. Avea un glas răstit şi nişte ochi răi, a căror privire mă-ngheţa ş-acum, cînd mă făcusem 28 mare... A.*, nu crede că-ţi spun asta pentru ca să mă dezvinuiesc de ce-am făcut... ce Dumnezeu ! Dar voi să ştii tot. Nu-mi da niciodată parale în mînă şi mă ţinea prost îmbrăcat. Şedeam într-o odăiţă, în rînd cu slugile, şi foarte rar, cînd era singură, mă chema să mănînc la aceeaşi masă. înţelegi cît de mult mă umilea aceasta. în ziua în care a aflat că nu mă mai duc la şcoală a trimis să mă cheme. Nu ştiam ce-am să-i spun. Tremuram ca varga şi simţeam că mi se taie^ picioarele. Cînd am intrat, mi-a fript degetele minerul de la uşă. N-am apucat a face doi paşi de la prag, şi, ca o fiară, s-a repezit la mine, mi-a ars două palme şi, cu un glas ascuţit, care mă tăie la rărunchi, îmi răcni, îmbrîncindu-mă pe uşă : „Ieşi afară, ticălosule !" M-am dus nebun în odaie ş-am stat mult în picioare, aşa, zăpăcit, cu ţipătul ,ei în urechi şi fără nici un gînd în cap. Obrajii îmi ardeau ca jăraticul şi, ca neakădată, nici o lacrimă nu-mi veni în ochi. Mi-am încuiat uşa şi m-am lungit în pat — eram grozav de trudit. îmi acoperii ochii cu palma, şi în capul meu aprins era un huruit prelung şi monoton, ca vuietul unei mori, ş~-un învălmăşag de gînduri nedesluşite, pe care anevoie mi-1 putui stîmpăra. Mă sculai în picioare, mă văzui în oglindă, fără să vreau, şi mi se făcu scîrbă de figura mea pălmuită ca de faţa unui laş. Mă _ plimbai puţin prin odaie, şi pentru întîia oară o găsii prea strimtă, îmi simţii capul mai limpede şi-n stare de a gîndi. Mă aşezai la masă şi începui să cuget. îmi apăru ţot trecutul în minte, şi figura blîndă şi suferitoare a bietului meu tată. Şi tot traiul lui din casă, toate_ certele, toate scenele zgomotoase şi toate chinurile lui mi se arătau în şir şi-mi răsculau amarnic înveninata mea inimă. Mama era o cochetă, rea şi neînduplecată, care chinuia pe tata şi-i făcea zile negre pentru orice lucru. N-avea chip, bietul tata, să spuie o vorbă unei slugi, să dea un căţel jos de pe scaun... Scandalul era gata. Din prostule şi din ofticosule nu-1 mai scotea. Tăcerea lui o aprindea şi mai rău. Dacă voia să plece, cînd îl ocăra, ca să n-o mai asculte, o apucau nevricale şi spărgea oglinzile. Nu cred să-1 fi iubit vrodată pe tata, şi nu ştiu de ce s-au mai luat aceşti oameni — desigur 29 pentru nenorocirea mea. Avere avusese şi unul şi altul. Ea îşi luase toate drepturile şi toată libertatea, şi bietul tata vedea multe, închidea ochii şi nu zicea nimic. Dar umilinţilc şi ruşinea îl mistuiau amarnic... Ce slab ajunsese în urmă, era mai mult o umbră de om 1 într-o zi a închis ochii, ş-a pus sfîrşit durerilor. L-au dus la groapă, şi mama ţinea o batistă la ochi, ca să-şi ascundă nepăsarea. Am rămas singur... $î din ce în ce mai crudă şi mai fără îndurare a fost cu mine. Toată pricina era că semănăm cu tata, pe care ea nu-1 putuse suferi. Neajunsurile ei, golul ce, încetul cu încetul, se făcea în juru-i, anii ce avuseseră obrăznicia de a-i trece peste patruzeci, mijloacele din ce în ce mai grele şi mai neizbutite de a-i ascunde, migrenele ei, încreţiturile vinete de pe la ochi... toate, toate se spărgeau în capul meu, şi eu le răbdam ca un cîne, pentru c-atîta lucru moştenisem de la tata, Dumnezeu să-1 ierte 1 Şi toate aceste gîndiri îmi înfierbîntau capul şi-mi învrăjbeau inima... Dureroasele aduceri-aminte cădeau ca nişte ace, cari-mi spărgeau fierea şi mă umpleau de venin. Mama, în ceasul acela, se înfăţişa cugetului meu ca un monstru — ş-o răutate bestială, o mînie ş-o ură nestăpînită simţeam că mă ard şi-mi zugrumă minţile. Fiinţa ei stătea în calea vieţii mele, întunecată, neîm-blînzită şi prigonitoare, ca o crudă şi adîncă remuşcare... Dar pînă cînd să rabd atîtea umilinţi şi să mă calce în picioare cu atîta nemilă această... femeie nelegiuită, care-a omorît pe tata ?... Stam aşa, rezemat cu coatele pe masă, şi tîmplele-mi zvîcneau fierbinţi sub pumni. Deodată mi se făcu gol în cap şi nu mai gîndii nimic. Apoi o idee groaznică îmi scăpară prin minte şi mă-nfioră, simţii în trup ceva rece — pare că-mi trecu prin inimă lama unui cuţit. Spăimîntătoarea idee mă săgeta din nou, fugi, şi iarăşi se întoarse, pană ce, cu îndîrjire, mi se înfipse ca un piron în cap, şi atunci mi se păru aşa de firească, aşa de dreaptă şi Ja locul ei, încît crezui că m-am născut cu ea şi niciodată nu mă părăsise. Deschisei saltarul, unde-mi mai păstram cîteva lucruri apucate de la tata, luai revolverul, îi aşezai cartuşe în toate cele şase ţevi şi mi-1 pusei frumuşel în buzunarul surtucului. Cînd m-am sculat de la masă, eram senin ca un copil de patru ani. începuse-a amurgi. Nu mîncasem nimic în ziua aceea, dar nu-mi era foame. Mîinile mi-erau reci şi gura amară şi uscată, ca de friguri. Mă primblai puţin prin odaie ; apoi îmi luai pălăria şi ieşii. îţi mărturisesc că nu eram de loc mişcat. Ceea ce era să se întîmple mi se înfăţişa ca ceva care trebuie să se întîmple, şi n-are cum fi altfel. Mi se părea că viaţa nu mi s-a dat decît numai pentru ceasul acela, şi numai pentru fapta aceea. Ce-a fost mai înainte, şi ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ţinea de mine, cu totul străin şi cu desăvîrşire indiferent în ora aceea. Se aprinsese lumînările. Slugile erau în ropotele bucătăriei. Se aşteptau musafiri la masă. Am trecut printr-un coridor lung. în sofra-gerie se auzea zgomot de tacîmuri. Tiptil, pe vîrful picioarelor, m-apropiai de odaia mamei, mă aplecai şi privii prin broasca uşii. Ah, am simţit în clipa aceea o bucurie sălbatecă şi fără seamăn, care m-a răsplătit de toate chinurile îndurate ! Ea sta la oglindă, între două lumînări aprinse, şi-şi potrivea părul. Se pipăia pe creştet, pe tîmple, îşi uda degetul în gură şi şi-1 petrecea încet pe sprincene, pe gene... Biata mama !... era să aibă lume în seara aceea ! îmi apucai revolverul în mîna dreaptă, şi cu mîna stîngă deschisei uşa. Desigur a înspăimîntat-o înfăţişarea mea, căci a ţipat, dar numai atît i-a fost — n-a mai avut timp să facă o mişcare: i-am descărcat cele şase focuri în cap, în şir, fără să tremur, c-o sete şi c-o desfătare pe care d~ta, 30 31 III desigur, nu vei pricepe-o niciodată : creştea inima-n mine cu fiecare glonte zburat din ţeava. A, domnule, aş fi vrut si aibă o sută de vieţi, şi să i le sting pe toate în clipa aceea 1... Am suflat în lumînări şi, beat de fericirea crimei mele, în întunericul adînc al nopţii şi în acel miros ce mă desfăta al prafului de puşcă, m-am simţit mare şi fericit ca un dumnezeu !... D-ta zîmbeşti — fără-ndoială că nu poţi crede aceasta — dar aşa a fost. Tot ce s-a petrecut în urmă mi-a fost indiferent. N-am mai ştiut nimic, nici de acel amor, care mi s-a stins aşa deodată şi de la sine, fără să ştiu cînd şi cum, fără să-mi pară rău vrodată, nici de cealaltă lume. Şi n-ai putea să-ţi închipui în ce nepăsare mi s-a scurs viaţa de-atunci încoace. N-am avut o clipă ^ de căinţă. Iată... sunt trei ani acum — trei ani de cînd n-am mai ştiut nici bucuria, nici durerea ce e... Am trăit întunecat şi nesimţitor, ca un dobitoc. Pentru întîia oară mă mai mişcă ceva de atunci: faptul că mîine ai să pleci şi că poate n-avem să ne mai vedem. Şi acum spune-mi drept, nu-i aşa că mă despre-ţuieşti ?... Nici vorbă, ceea ce auzisem nu putea să mă lase netulburat — îmi zdruncina greu părerea bună ce-o aveam despre el. Această stranie povestire a crimei lui, ce-mi răpăia în auz ca o grindină, era prea neaşteptată ca să-mi pot da bine seamă de ce simţeam în momentul acela. Era ceva de nebun şi de om fără inimă în toată istoria aceasta. Dar mă grăbii a-1 încredinţa că ea nu-mi slăbea cîtuşi de puţin dragostea mea pentru el, şi fiindcă a doua zi dimineaţă trebuia să plec, despărţirea noastră în ziua aceea a fost mai mută şi mai tristă decît altă dată. Erau tăceri lungi, în cari ochii noştri se păzeau de a se întîlni, şi uneori gîndurile mele parcă se loveau de ale lui şi tresăreau. Cînd a sunat clopotul, ne-am strîns mîinile, amuţiţi de durere. — Să nu mă uiţi, mi-a zis, c-un glas stins şi sfîşiat de plînsul ce-i îneca ochii... 32 Noaptea era senină, luminoasă, şi nu-mi era somn de loc. Cu luminarea aprinsă, stam la fereastră, priveam trist la geamul lui Vişan şi mă gîndeamla dînsul. Am stat aşa multă vreme — poate că era miezul nopţii, într-un moment mi se păru că zăresc un cap ivindu-se la geamul din castel. Gîndii că era el, şi mă dădui mai aproape de fereastră. Capul dispăru, apoi iarăşi se arătă, şi stete acolo, nemişcat, lipit de geam, fără să-1 pot distinge bine, vro două minute. Dar deodată zbucni în tăcerea nopţii detunareâ unei arme. Rămăsei ca trăsnit, un tremur grozav mă apucă. Trîmbiţa de alarmă cutremura castelul, şi grupe de soldaţi alergau pe la posturi. Gardianul de noapte bătu la fereasta directorului şi-şi dete raportul. L-am ascultat, ameţit de groază : — La camera no. 7 s-au tras foc într-un arestant care se suise pe fereastră... a fost somat de trei ori să se dea jos, şi nu s-a supus... —' Bine, vom vedea mîne, răspunse directorul. Nu ştiu dac-am mai dormit în noaptea aceea. A doua zi s-a constatat cazul şi s-a încheiat cuvenitul proces-verbal, în care se zicea că în noaptea trecută, pe la orele 12, arestantul Vişan Alexandru s-a sculat din pat şi s-a suit pe fereastră. Soldatul ce era de gardă la uşă i-a strigat de trei ori să se retragă. Arestantul nu s-a supus, şi soldatul 1-a împuşcat, conform regulamentului. O SCHIŢĂ L-am cunoscut acum patru ani, în tren. Mă duceam la Iaşi. Era o noapte friguroasă. Mă durea capul. Stam cu ochii închişi, zgrebulit într-un colţ, ş-aş fi dat mult să pot dormi puţin. Dar vagonul era plin, fumul de la ţigări mă îneca, ş-alături de mine, în cele două tichete largi, erau patru călători cari se cunoşteau, se vede, şi cari aveau gust de vorbă. Unul din ei vorbea mai mult şi mai tare decît toţi : sărea de la una la alta, îşi umplea gura cu fraze lungi, căta prilej să-şi spuie proverbele şi făcea mereu pomeneală de articolele lui publicate în Constituţionalul. Am înţeles îndată că era ziarist în Bucureşti. ,îl. ascultam, fără voia mea, ba tocmai, fiindcă mă ţineam să nu-1 ascult, nu-mi puteam lua gîndul de la el. Din cînd în cînd deschideam ochii şi-1 priveam. Figura lui mi se părea cunoscută. Mi-am adus aminte pe urmă că-1 văzusem la Cameră, în tribuna presii. Se aruncă în literatură. Şi se sculă în picioare ca să dea mai multă tărie vorbelor lui. Pierdui toată nădejdea de a mai adormi şi, cum mă uitam ţintă la dînsul, se întoarse şi-mi surprinse privirea. — Mi se pare că v-am mai văzut, şi-mi întinse mîna, spunîndu-şi numele ş-un pseudonim cu care iscălise cîteva articole într-o revistă care nu mai apărea. Citise ceva de mine şi-mi spuse că i-ani plăcut, ca acea gentileţe supărătoare a oamenilor cari se cred grozavi şi îndreptăţiţi să te încurajeze. îi păru bine că merg în drumul lui. El se va opri la Roman. Aceasta nu-mi surîdea de loc. Eram moleşit de boală şi de oboseala drumului, ş-abia din cînd în cînd scoteam cîte o vorbă. Desfăcu un ziar vechi şi-mi citi un foileton al lui. Din cînd în cînd îşi da la o parte o viţă de păr, care-i cădea pe frunte. Era frumos şi se purta bine îmbrăcat. îmi vorbi de cunoştinţele lui, de casele bune în cari e veşnic invitat la masă, de discuţiile lui cu oamenii însemnaţi, cari sfîrşeau tot-dauna prin a cădea de acord cu el, de afacerile în care nu aproba de Ioc pe guvern, deşi-1susţinea în principiu, pe cît îi permiteau modestele lui puteri, de funcţiile ce i se ofereau şi pe cari el le refuza, pentru că nu i se lăsa toată libertatea de a lucra şi de a introduce reformele lui... îi plăcea mai bine să rămîie aşa cum e, redactor al gazetei guvernamentale, pînă la viitoarele alegeri, şi atunci... vom vedea... — Şi-n definitiv, nici nu-mi prea place mie politica, cariera mea e literatura, conchidea ei, răsucindu-şi mustaţa şi privind gînditor gazeta ce-i sta mototolită pe genuchi. Apoi băgă de seamă că eram posomorit la faţă şi-i spusei că mă doare capul. Ne apropiam de Roman, îmi dete adresa şi mă pofti să viu pe la el cînd m-oi întoarce în Bucureşti. El nu va lipsi decît vreo trei zile. îmi strînse mîna şi-mi făgădui prietenia lui, cu aerul unui viitor ministru care promite o slujbă unui protejat. Peste o săptămînă ne-am întîînit în Bucureşti la birt, unde — pînă să ne aducă friptura — mi-a citit un articol nou al lui. Şi fiindcă era duminică, n-am PtitBt icăpa ş-am mers, împreună, acasă la el. Şedea tntf-0 odiiţă binişor mobilată, în strada Primăverei. Toata erau puse cu rînduială, şi era o căldură dulce fi parfumaţii, caro făcea să mă cred în odaia unei femei. Contribuia mult la aceasta şi faptul că în odaia lui se vedeau mai multe cutioare şi sticle de parfum decît cărţi. — Am să-ţi citesc nişte poezii, şi scoase din saltar un vraf de hîrtii. 34 35 In faţa acestor instrumente de tortură smi-am năbuşit un oftat ; apoi m-am gîndit la schingiuirile apostolilor şi m-am simţit mai întărit. Citisem de multe ori poezii de ale lui şi ştiam ce mă aşteaptă. Vai, şi cum le scanda de îngrozitor ! Sublinia figurile, se încînta de unele efecte, îmi repeta unele versuri şi mi le tălmăcea. Aceasta a ţinut mult timp — vro patru ceasuri — mi s-a părut că nu se mai isprăveşte. De la o vreme nu mai ştiam decît bătaia cadenţată a vorbelor, cari-mi răpăiau regulat pe timpană, dar cari nu mă mai supărau pentru că mă gîndeam aiurea. Dar îi răspundeam că-mi place de cîte ori îmi cerea aceasta, şi figura mea — fără să mă mai amestec — împrumuta instinctiv o parte din entuziasmul figurei lui. Pe urmă mi-a citit nişte scrisori de dragoste, de la o fată, care-1 iubea la nebunie şi dormea cu poeziile lui sub pernă. — Biata copilă... îţi mărturisesc că mi-i milă de ea. Sunt aşa de ocupat, încît abia-i pot răspunde la cîte zece scrisori o dată. Vai ! eu nu mai pot iubi. E de prisos de acum. Şi-şi lua un aer melancolic, teatral. îmi istorisi un amor al lui, un fel de nuvelă nesărată şi banală, care se isprăvea printr-un Adio, ce cădea, aşa, hodoronc-tronc, fără nici un motiv. Apoi îmi citi o scrisoare, pe care va trimite-o unei „dame din lumea mare", al cărei nume zicea că nu-1 poate spune : era un ghiveci retoric, turnat pe patru pagini, în care se citau o mulţime de cărţi şi de autori francezi, un pasaj întreg din Balzac şi cîteva maxime din La Bruyere, şi în care „Doamna mea" suna ca un tic al scrisorii, după fiecare punct, cu sau fără interjecţie. Abia am scăpat înspre seară. Mi s-a părut un tip curios acest om care îţi umplea capul cu toate nimicurile lui şi care nu te lăsa în pace pîn' nu te credea plin de persoana lui. De aceea nu l-am evitat, ba, dimpotrivă, am căutat adesea să-1 întîlnesc, dar m-am păzit grozav să nu mă mai prindă la el acasă în zi de sărbătoare. O, acum îl cunosc bine şi pot să vi-1 prezint pe amicul meu. 36 Că se îmbracă elegant, face foarte bine, pentru că are trup de minune tăiat şi chip frumos. Şi el ştie bine aceasta, ba încă prea o ştiev de^aceea calcă aşa de mîndru şi de ţanţoş şi-şi poartă capul falnic, parcă şi—1 duce în triumf. Salutul lui e larg şi zîmbitor, ca al unui monarh care-şi iubeşte poporul, şi niciodată nu iese în vaza lumei fără ghiozdan la subţioară. La teatru îi vezi adesea figura prin loji, pe la spatele cucoanelor, şi are un dar particular de a se faGe invitat pe la serate. Nu e discuţie în care să nu se amestece, şi nu e carte pe care să nu-ţi spuie c-a citit-o. Dacă din întîmplare i-a căzut în mînă ş-a frunzărit vro dare de seamă critică asupra lui Taine bunăoară, o lună întreagă-ţi va vorbi despre acest scriitor şi de tot ce-a scris el, fără să se tulbure cîtuşi de puţin cînd îi vei dovedi că se înşeală, spunîndu-ţi c-un curaj — fără pereche — c-ai uitat, sau n-ai înţeles bine ce-ai citit, ameţindu-te cu vorbe de gumilastică, îngăimîn-du-ţi fraze cari spun şi una şi alta, pentru că nu afirmă nimic, cedîndu-ţi încetul cu încetul, pînă ce-şi schimbă tot ce zisese la început, şi descoperindu-ţi la urmă, cu bucuria unui om care te-a cîştigat, că eşti de aceeaşi părere cu dînsul. Niciodată nu lasă să-i scape ocazia de a-ţi spune o vorbă pe care şi-o credea de spirit, ş-o anecdotă în capul lui e mai împrăştiată decît într-un călindar. Cînd e singur, cînd e osîndit să tacă, îşi admiră degetele albe ale mîinilor, cu unghii lungi, ascuţite şi transparente, forma picioarelor, frumuseţea încălţămintelor, şi în această adîncă contemplare ră-mîne ceasuri întregi. Acasă îşi citeşte în fiecare zi poeziile mai sonore, articolele mai de curînd şi se îndată de efectul ce au trebuit să facă asupra lumii. Cînd scrie, căci e ziarist, să nu se uite, se aşează în faţa unei oglinzi, ca să nu cugete decît pe jumătate. Ara pa conştiinţă vro patru cărţi tipărite : proză şi poezie. Şt tot mai lucrează : poezii, nuvele, critice, cronici teatrale trec prin maşinele lui Gutenberg şi prin uitarea lumei, ca orice adunătură de vorbe, fără să obosească pe cine le scrie şi fără să atingă pe cine le citeşte. 37 Mustrările prietenilor, răceala lumii, tăcerea, care se aşterne aşa de înţeleaptă peste „nopţile lui de insomnie", toate sunt semne ale „eternei invidii". Vrăş-măşia contimporanilor este singura şi cea mai strălucitoare aureolă a geniilor în viaţă. Triumful lui va veni — e o chestie de timp. Şi în atmosfera acelor generoase iluzii, el îi dă zor cu scrisul, şi se simte fericit şi de multe ori şi-o fi zicînd : „Sento divenir Dio !" * » Fără îndoială că această stăruinţă n-ar rămîne atît de stearpă şi de nefolositoare dacă deprinderea de a cugeta s-ar fi putut introduce în obiceiurile amicului meu. Dar grija de a se găti şi de a-şi căuta în oglindă pînă şi aerul cu care să se arate lumii în deosebitele împrejurări, această adoraţiune, de toată ciipa, pentru persoana lui fizică, neadormita preocupare de efectul ce produce asupra celorlalţi cu poza ** lui, cu mersul lui, cu salutul lui, cu legătura de la gît şi cu pieptănătura lui, cu gestul, cu privirea, cu timbrul vocei, cu melancolia ce şi-o aşterne de porunceală pe obraz — toate aceste îi ţin gîndurile în loc, şi de aceea, din tot ce scrie, nu tresare urmă de observare dreaptă, sau de cugetare originală. Toată munca lui se încheie într-o combinare sintactică de vorbe, cari sună frumos pe unele locuri şi cari n-au alt rol decît a suna. Aşa că, dacă n-ar fi să hotărască decît urechea în literatură, desigur că ceea ce scrie el n-ar fi de lepădat. Cunoştinţi din lumea dinafară, dobîndite prin propria lui observare, n-a putut avea niciodată. Ce a putut prinde de pe la alţii, ce a putut apuca din cîte va. ochiri pe filele netăiate ale unei cărţi, cam atîta e tot aluatul, pe care-1 frămîntă mereu şi-1 dă sub felurite forme. Aceea ce numeşte el convingerile Iui sunt nişte încercări de gînduri vagi, mobile, hermafrodite, pe cari el le îneacă într-un potop de vorbe, cătînd să-ţi lămurească ţie lucruri despre cari vede bine că n-are absolut nici o idee, şi părîndu-i foarte rău, ba chiar rămîind surprins că nu-1 poţi înţelege. Cînd, într-o * Simt că devin Dumnezeu (it.). ** In ultima ediţie antumă : poezia. discuţie, două păreri deosebite s-au ivit asupra unui lucru, el se declară din capul locului în contra amîndu-rora, începe a le combate şi, din vorbă-n vorbă, se pomeneşte la urmă că împărtăşeşte deopotrivă şi pe una şi pe alta. Dar cum s-ar putea să fie altfel ! Dacă scoatem cele zece ceasuri aie repaosului şi căutăm întrebuinţarea ce face el de restul zilei, iată la ce trist rezultat ajungem, luînd duratele de mijloc : ore min. 1 30 Se găteşte dimineaţa la oglindă ; 2 — îşi citeşte cu glas tare producţiile ; 3 — Vorbeşte cu lumea lucruri do care n-are idee ; 20 Calchiază pe hîrtie figuri de prin cărţi ; 40 Se priveşte în oglindă pe apucate în cursul zilei; 1 30 Umblă pe stradă, veşnic preocupat de efectul ce face asupra trecătorilor ; 40 Frunzăreşte cîte un ziar, sau vro carte străină ; 30 îşi admiră hainile, mîinile şi picioarele în special ; 1 40 Partea iluziilor ; se crede, şi-şi taie planuri pentru viitor ; 2 — Scrie, combină vorbe, e o distracţie, ca şi cum ar face o pasenţă. T5 50 Total. Adică treisprezece ore şi 50 de minute se cheltuiesc în ocupaţii cu totul străine de gîndire. îi mai rămî-n Creierului zece minute, în care poate să cugete, ceea ce face aproape 61 de ceasuri pe an. Va să zică, de Ia vîrsta de patrusprezece ani, pînă acum, la vîrsta de douizeci şi opt de ani, creierul lui n-a funcţionat decît 61 de zile, socotite pe ■ cîte 14 ore ziua. Aceasta înseamnă cB, pe cînd toate celelalte porniri ale vieţii s-au dazvoltat regulat» şi desijjur mai mult decît trebuia, creierul lui, în ceea ce priveşte facultăţile intelectuale, abia a ajuns la vîrsta de 14 ani şi 2 luni! Ce putem cere, ca valoare literară, unui copil de vîrsta asta ? Ce folos că are un cap aşa de frumos amicul meu dacă nu se serveşte de el decît, cum s-ar chema... de fudulie goală ! 38 39 DE-A BABA OARBA Sunt mici amîndoi: Giustino e de zece ani şi Rosalba de şapte. Sunt săraci, orfani şi străini. Tatăl lor cînta din flaşnetă pe la porţile oamenilor şi căpăta gologani. Aşa au venit tustrei, pe jos, din Florenţa. Ş-atunci Giustino era de şapte ani : el ştia să joace, să-şi frîngă mijlocul şi să treacă frumos prin cerc, iar Rosalba nu ştia decît să rîdă şi să bată din palme tactul flaşnetei... Dar tata bea prea mult vin, ş-atunci era urît şi fău ; da, era foarte rău tata atuncea. Şi seara, cînd n-avea nici un gologan, ei nu trebuia să plîngă, dacă le era foame, pentru că asta supăra foarte mult pe tata, şi-i bătea rău, de aceea a murit... Ş-un moş bătrîn, care s-a supărat pe tata pentru c-a murit, a vrut să le ia muzica, dar ei au plîns aşa de mult ca să le-o dea, încît moşul le-a dat-o, şi ei au plecat cu muzica şi nu s-au mai dus pe acolo niciodată. Acum şed la o femeie bătrînă, departe, departe, tocmai la marginea oraşului. Umblă toată ziua cu muzica, şi seara se duc acasă cu pîine şi cu gologani... Acestea mi le-a spus micul Giustino, c-o naivitate adorabilă şi-ntr-o romînească pe care el o vorbea fermecător de stricat. Eu am întîlnit adeseori pe aceşti sărmani copii. El, într-un surtuc larg, fără coloare şi cu buzunarile spintecate, purtîndu-şi anevoie muzica-n spate, ea, într-o 40 rochiţă scurtă din petici şi c-un baideraş * de lină vechi, pe care Giustino i-1 înfăşoară în fiecare dimineaţă de două ori în jurul gîtului, i-1 încrucişează peste piept şi-1 înnoadă la spate, frumos, ca să nu răcească, ş-amîndoi merg, aşa, trişti şi perpeliţi, mititeii de ei, copilul înainte şi surioara după el, ş-amîndoi îşi tîrăsc picioarele în nişte ciobote mari şi grele, pline vecinie pe dinafară şi pe dinăuntru de noroiul băltoacelor de prin mahalale. Se odihnesc pe la răspîntii... Giustino s-apleacă de şale, şi-ncetinel îşi pune muzica jos. Alăturea, tăcuţi, s-aşază amîndoi pe caldarîm. C-un fel de frică uneori îşi privesc îmbrăcămintea lor săracă. Ei simt bine că au aceleaşi gînduri, de aceea foarte rar îşi vorbesc. Cîteodată privirile lor pornesc alături şi s-afundă în zarea cerului. Cînd timpul e frumos, ei simt ceva — ca o mamă bună care stă lîngă dînşii şi-i mîngîie ; c-o bucurie tristă, c-un zîmbet bolnav îşi întind gîtul şi-şi încălzesc în soare chipurile lor galbene, lungăreţe, bătrîn* şi nespălate, cu ochii mici, împainjeniţi, îngropaţi sub frunţi înguste, cu urechile mari, cu umerii .obrajilor scoşi ca la mongoli şi cu buzele lungi, subţiri, uscate şi vinete ca piatra. Dar toamna se duce, şi vremea prinde-a se-năspri. Cerul devine mai posomorît, casele mai închise şi oamenii mai rai. După o zi rece şi ploioasă, petrecută mai mult pe sub ganguri, ei se hotărăsc să mai facă o încercare. Giustino scoase un suspin adînc şi-năbuşit, ca să nu-î audă mica Rosalba, îşi luă muzica-n spate, ş-amîndoi, flămîn'zi, friguroşi şi descurajaţi, plecară, încetişor, de-a lungul stradelor ude şi pustii. Abia mai păşesc, şovăind, prin pîcla deasă ce îneacă oraşul amuţit ; de sus burează, întunericul cade din ce în ce mai greu şi mai rece peste dînşii. Un vînt cu toane repezi le zvîrle-n obraz puzderia de stropi, şi ei îşi îndeasă pe dedesubt, la subţiori, minutele lor vide şi amorţite. * Baideraş — diminutiv de la baider, fîşie colorată care se poartă la git ; fular. 41 într-o uliţă întunecoasă, la uşa unei cafenele, Giustino învîrteşte la flaşnetă Valurile Dunării, schimbîn-du-şi mînele-i trudite şi ducîndu-şi-le pe rînd la gură, ca să le dezmorţească. Rosalba se zgrebuleşte pe la I* fereşti, uitîndu-se-nlăuntru. Prin geamurile asudate abia străbate o lumină bolnavă şi fumurie ce se îneacă în pîcla de afară. In apropiere, un cîine nervos îşi întinde gîtul înainte şi însoţeşte c-un urlet prelung şi sfîşietor ţurluitul * flaşnetei. Giustino schimbă cîntecul, şi Rosalba, tremurînd, deschide uşa şi intră. O duhoare grea şi încropită o izbi în faţă, şi, pentru întîia oară, chipurile searbede şi ochii holbaţi ai jucătorilor de cărţi o înfricoşau. Galbănă, sfiicioasă, îngînînd o milogeală fără vorbe, cerşind cu ochii mai mult decît cu glasul, ea-şi întindea talerul pe la toate mesele, şi nimeni n-o vedea, şi vaietele cîntecului de afară i se jăluiau în urechi din ce în ce mai sfîşietoare. Din nou se-n toarse pe la aceleaşi mese. — Hai, pleacă de aici ! îi ziceau toţi, răstit. - * îşi lăsă încetişor mîna-n jos, deznădăjduită. Cînd vru să iasă, simţi că i se taie picioarele sub dînsa —. stătu în loc şi privi dureros şi aiurit în juru-i. Unui > om de lîngă uşă i se făcu milă şi-i dete cinci parale* Flaşneta tăcuse. Copila se apropie de frate-so umilită, pe jumătate moartă, şi cu un glas leşinat, întinzînd în întuneric pumnul în care strîngea gologanul, ea suspină : „Numai... cinci parale !..." Micul Giustino îşi înăbuşi în piept un oftat, tăcu şi, opintindu-se din răsputeri, îşi ridică în spate marea iui muzică. Niciodată nu i se păruse grea ca-n seara aceea. Amîndoi se îndreptară spre casă. La colţ se opriră. Fetiţa intră şi cumpără un corn. începuse o ploaie măruntă. Picăturile se înteţeau şi le împroşcau 1 obrazul din ce în ce mai repezi. Intrară subt un gang. Fetiţa duse cornul la gură şi vru să muşte, dar i se păru prea mic, şi-1 întinse întreg lui frate-so, rugîn- t du-1 să-1 mănînce el tot, pentru că ei nu i-e foame. * Giustino, şi el, se jura că nu i-e foame de loc ş-o ruga * Ţîrlîit — sunet monoton. să mănînce numai ea. Sfîrşiră prin a-1 rupe în două. Şi cum molfăiau aşa, încet, îi podidi plînsul ; uzi leoarcă şi rebegiţi de frig, ei se îmbrăţişară, şi, tremurînd în întunericul sece şi mort, se strîngeau, se înghesuiau unul într-altul, ca să se încălzească. Lacrimile sărate li se amestecau cu ultima îmbucătură. Rămaseră aşa cîteva minute. Ochii îi usturau şi le ardeau în cap. îşi înghiţeau saliva, ce le umplea gura c-un gust de leşie. Tîmplele grele li se băteau, şi junghiuri ascuţite îi tăiau, ca nişte cioburi de sticlă, prin toate încheieturile. Şi inimile amîndurura se strîngeau, reci şi îeşuite, ca-ntr-o amorţeală de veci. Dar ploaia nu mai contenea, şi ei trebuiră să plece. Prin smîrcurilc mocirloase ale uliţilor pustii şi fără felinare, mergeau încet, trudiţi şi deznădăjduiţi, ascul-tîndu-şi fleşcăitul ciobotelor mari şi grele. Giustino înainte, sfîşiat de ghidul că sufere surioara lui ; Rosalba în urmă, muncită de chinul că n-are destulă putere ca să ducă, şi ea, muzica-n spate. Dumnezeu fusese prea neîndurat cu ei în ziua aceea. Jos, pe-o rogojină, lîngă vatra rece, cu hainele leoarcă pe dînşii, rupţi de oboseală, lihniţi de foame şi stîrciţi de frig, se culcară să doarmă. Se zgîrciră unul lîngă altul, sub un ţol prăfuit, şi-şi suflau în pumni ca să-şi dezgheţe degetele. De afară se auzeau pleoscăind picături mai mari şi mai dese. Vîntul hîţîna uşa şi fereştilc, şi-n bezna odăii se auzea regulat, suind şi scoborînd, sforăitul babii, care dormea dusă pe-un pătucean îngust de scînduri. Copiii, multă vreme, rămaseră deştepţi, în capul lor ţiuiau cîntecele flaşnetei, ca nişte glasuri triste, ce se jăleau a foamete, a moarte ş-a deznădăjduire. Din timp în timp tresăreau ca de spasmuri, şi fiecare se uitase pe sine, pentru a se gîndi la durerea celuilalt. Cît de mult sufereau şi cît erau de bătrîni, bieţii copilaşi, atît de mici ş-atît de nenorociţi ! Cînd se deşteptară a doua zi, îşi simţiră obrajii înecaţi într-o lumină caldă. Soarele zvîrlise un smoc 42 43 •de raze pe căpătâiul lor. Ei se sculară veseli, întăriţi, şi porniră de acasă plini de speranţă şi de curaj. Era o zi frumoasă, care le dădea viaţă. Albastrul •cerului, căldura soarelui deşteptau într-înşii amintirea dulce a fermecătoarei lor ţări. Cîţiva copii se jucau într-o curte. Giustino, voios şi plin de încredere, îşi aşeză flaşneta în poartă şi cîntă. O servitoare îi aduse trei gologani. Erau fericiţi. Mîncară pe fugă brînză de-un ban şi pîine de doi, şi ochii lor se sorbeau, umezi şi sclipitori de bucurie. La colţul stradei, într-un mic maidan, se întîlniră cu vro patru copii de seama lor, cari se jucau. Ei au înţeles îndată că erau buni prieteni, deşi se vedeau atunci pentru întîia oară. Cu ce să înceapă ?... învoiala se făcu iute. „Baba oarba ! Baba oarba !" strigară voioşi cu toţii, sărind, bătînd din palme şi zvîrlind căciulele-n sus. Un copil îşi deznodă un testcmel * de la gît. Giustino îşi aşeză muzica deoparte şi se lăsă să-1 lege peste ochi. Mica Rosalba privea nebună de bucurie. Ei uitaseră foamea, frigul şi suferinţele de ieri. In ceasul acela nu mai erau străini, orfani, săraci şi-n izbeliştea nenorocirilor. Şi cum treceam pe-acolo, gîndindu-mă la necazurile mele, mă simţii deodată cuprins pe la spate de două mîini mititele şi slabe, ş-un glas nebunatic strigă: „Te-am prins !" Dar simţi îndată că sunt ceva mai mare decît ceea ce voia el să prindă, şi, cum îşi ducea mîinele la legătură, ca să şi-o ridice de pe ochi, copiii năvăliră spre el rîzînd şi ţipîndu-i : „Nu te desface !... Nu te desface !..." Şi eu am stat privindu-i pînă ce şi-au isprăvit jocul. Apoi am plecat încet, cu Giustino şi cu Rosalba, şi cum mergeam aşa cu dînşii, Giustino îmi înşira păsurile lor, c-o adorabilă naivitate şi-ntr-o romînească fermecător de stricată. * Testemel — basma, tulpan. DIN DURERILE LUMII I Vai, în ce hal de slăbiciune ajunsese bietul Radu Munteanu ! Faţa i se lungise, fruntea-i, lărgită şi , | uscată, * începuse a avea ceva de craniu, ochii i se holbaseră — parcă stau să-i scape din .pleoape, şi umerii obrajilor îi spărgeau pielea. Nasul i se ascuţise, > gura i se făcuse mai mare, bărbia mai lată şi gîtul mai lung. i Era sărac, străin în Bucureşti — e grozav lucru a fi străin în oraşele mari — abia se mai purta pe picioare, şi-n ruptul capului nu s-ar fi înduplecat să intre într-un spital. Era prin septembre, şi se pregătea de zor să-şi treacă examenul de bacalaureat. Sta într-un pension de băieţi, ca pedagog. El se mulţumea acolo. Avea un pat în dormitorul băieţilor, un tacîm la masa lor, douăzeci de lei pe lună şi două duminici libere. Fusese şcolar bun. Clasele primare le învăţase la âomnu Ghervescu, în sat la ei. D-nu Ghervescu 1-a văzut aşa cuminte şi cu dragoste de carte şi i s-a făcut oareşicum milă. El avea un frate, popă la Bucu-S reşti, i-a scris un răvaş lung, în care-i spunea c-a des- coperit un talent grozav într-un băiat de acolo din * Cuvintele fruntea-i lărgită fi uscată lipsesc în ultima ediţie antumă ; am introdus textul după ediţiile anterioare. i 45 sat, şi cum băiatul e sărac şi-ar vrea să înveţe mai departe, ar fi bine să-i facă vrun chip, să-1 ia pe lîngă dînsul şi să-1 dea acolo la gimnaziu. Mai tîrziu, cine ştie ce va putea ieşi din această binefacere... Frate-său i-a răspuns, şi el printr-o scrisoare lungă, că-1 primeşte bucuros, că tocmai avea nevoie de aşa ceva, deoarece preoteasa nu i-a făcut nici un copil în zece ani, de cînd a luat-o, şi de acum nici nu mai e de nădăjduit să-i vie. Aşa că lucrurile s-au pus iute la cale. Biata Ilinca Văduva i-a pregătit băiatului în pripă ce-a putut, a mai împrumutat cîte-o bucăţică de pînză de prin sat, de i-a făcut şi ea ce s-a priceput, ca o mamă, şi pe la pîrguitul strugurilor s-a despărţit, cu lacrămile pe obraz, de singura odraslă a casii şi singura ei mîn-gîiere. — Radule mamă, vezi de nu ne uita, să ne mai scrii de pe-acolo... Şi s-a deprins Radu cu toate, pentru că era băiat bun, supus şi răbdător. Cîteva zile, la început, îl cam zăpăcise oraşul acesta mare, în care cl venise pentru întîia oară. Podoabele prăvăliilor cu geamuri cît uşa, zgomotul trăsurilor, învălmăşala lumii, casele mari cu cîte patru rînduri îi aţîţau curiozitatea lui de copil neobicinuit cu astfel de lucruri, îl opreau în loc cîte-odată, şi feluritele impresii îi năvăleau în cap val-vîrtej şi-i tîrau gîndurile şi mirarea ca într-un şuvoi năprasnic. Popa — vezi bine — se necăjea foc pe el cînd îl vedea aşa gură-cască, pentru că sfinţiei-sale îi plăceau băieţii ^dezgheţaţi şi iuţi, cari nu încremenesc pe la răspîntii, cu legătura de tîrguieli în mîna. Şi 1-a dăscălit, 1-a dăscălit mereu, pînă ce Radu, ca un băiat cuminte şi înţelegător, şi-a pus strajă ochilor şi s-a dezbărat de năravul lui, ca să nu mai supere pe părintele. îşi _ învăţa lecţiile de cu seară, pentru că dimineaţa trebuia să meargă în piaţă cu părintele, s-aducă tîrguieli. Era^ printre bunii şcolari, şi nu lipsea de la clasă decît o dată pe lună, la zi-ntîi, cînd îl lua popa cu căldă- 46 I ruşa. La acea zi mormăia şi el cu părintele-... Iordan I botezîndu-te tu, Doamne... I Vara, la vacanţa cea mare, îndată după împărţirea | premiilor, îşi strîngea lucruşoarele, săruta frumos mîna I părintelui şi mamii preotese, îşi lua legătura la sub- ţioară şi pleca, pe jos, acasă, cu inima plină de dor, de bucurie şi de nerăbdare. Iar mama Ilinca, în toţi anii la ziua aceea, deritica mai frumos prin casă, gătea toate pentru de-ale mîn-cării, îşi punea, ca la o zi sfîntă, rochia cea nouă de cit şi buşmachii de iuft, pe cari nu-i încălţa de patru ori pe an, şi ieşea în prag. Acolo sta, în picioare, pe prispă, neclintită, aşternîndu-şi privirea dornică şi nerăbdătoare pe dunga vînătă a drumului, ce tăia în curmeziş dealul prunetului. Din cînd în cînd ea îşi punea palma streaşină ochilor şi ţintea arătarea nedesluşită ce se ivea de după muche, în albul drumului. Şi se uita... şi se uita... Dar nu, nu e Radu. He !... cînd e să fie Radu, inima ei îl simte de dincolo de bătaia ochilor. Şi cît îi ea de trecută, de slabă şi bătută de necazuri, dar faţa îi întinereşte cînd vede pe Radu viind — veselă şi sprintenă, ca o fată mare, se repede în cale-i, şi într-un suflet e la poarta ţarinii. Acolo îşi întîmpina ea odorul, în toţi anii la ziua aceea, pe vreme rea şi pe vreme bună. Şi veselă, şi mîndră, cu el de mînă, calcă domol de-a lungul satului, uitîndu-se în toate părţile cu ochii luminaţi de atîta bucurie şi luînd vorbă cu toate cumetrele şi cu f toţi megieşii. i Acasă îl aşază frumos pe laviţa aşternută cu un ; lăvicer curat, îl priveşte, îl sărută, şi iar îl cuprinde din creştet pînă în tălpi în privirea ei fierbinte, du-[ ioasă, fericită, şi iar îl dezmiardă. într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. Scrobul cu smîntînă, ce mai forfoteşte * încetişor pe i lîngă buza tigăii, umple încăperea cu un miros plăcut, ■\ şi aburii se ridică molatici în tavan de pe mămăliga ! ce-asudă pe fund. * A forfoti — a clocoti încet, potolit. I 47 Radu fhănîncă zdravăn, nu se încurcă, iar mă-sa se-ngraşirprivindu-1. Şi cît e ziua de mare ea nu-1 pierde din ochi. Din ce în ce îl găseşte mai frumos, mai cuminte, mai deosebit decît alţi copii de seama lui, şi cînd se gîn-deşte la învăţătura ce trebuie să fie în acest cap atît •de tînăr şi de frumos, o cuprinde un fel de respect adînc de copilul ei, parcă nu-i vine să-i zică pe nume, Radule, şi parcă s-ar sfii să şeadă lîngă dînsul ca o mamă. In vacanţa cea mare, după ce isprăvise clasa a şasea, Radu s-a întors acasă mai slab. Ilinca se gîndi îndată la greutăţile şcolii, la necazurile de prin străini, şi căută astfel să-şi împace inima-i rănită de slăbiciunea lui. Dar ea-1 vedea mai trist şi mai tăcut ca altă dată, şi aceasta o chinuia amarnic. Adeseori Radu, cu ochit aiurit pironiţi în deşert, parcă ar fi căutat a drum, ră-mînea vreme îndelungă nemişcat şi dus pe gînduri. Mă-sa se uita la el cu durere. Arareori îndrăznea să-1 întrebe : — De ce stai, mamă, aşa mîhnit... la ce te gîn-deşti ? Radu-şi ridica faţa, de-abia îngăima cîte-o vorbă de scăpare, şi iar cădea pe gînduri, şi ochii iar i se lungeau a drum. Atunci Ilinca simţea c-o podidesc lacrămile ; ieşea pe afară şi plîngea, ca o nebună, pe lîngă pereţi, plîngea de i se dihoca * inima, pînă ce i se făcea galben înaintea ochilor. Aşa-şi mai potolea amarul şi neliniştea, aşa trăia biata mă-sa de o seamă de vreme. Ea îl iubea, fireşte, ca întotdeauna, ba chiar mai mult ca oricînd, dar el era aşa de trist şi de cuminte, dar ea se simţea aşa proastă în faţa unui om atît de învăţat, încît se temea să-i vorbească, îşi închipuia că-1 supără cu înfăţişarea ei. Abia din cînd în cînd, si c-o umilinţă pe care nu şi-o putea stăpîni, mai îndrăznea să se apropie de Radu. Cîteodată se necăjea, * A se dihoca — a se frînge. 48 în cugetul ei, pe toată această învăţătură, ce o înspăimânta şi care o despărţea aşa de grozav de copilul ei. Alteori ea pierdea din vedere că-i este mamă, sta smirna înaintea fiului său şi-i vorbea cu smerenie, ca unui om străin şi foarte respectat, şi nu mai îndrăznea să se apropie de el şi să-1 dezmierde ca altă dată. Radu se simţea din ce în ce mai greu stăpînit de gînduri urîte şi mai fără de nădejde. El avusese un vis frumos, un dor duios şi mîngîietor, care-1 întărea în ceasurile lui de oboseală şi descurajare. In copilăria iui se gîndea că are să vie o vreme cînd va putea face pe mă-sa fericită şi mîndră de fiul ei. Dar vremea aceea se retrăgea tot mai departe dinaintea lui, şi el îşi vîrîse în cap ideea că e bolnav şi va muri înainte de-a o mai ajunge. în adevăr, de cîtva timp îl- cerca în răstimpuri un junghi în piept. Iarna trecută îl apucase o tuse neîm-blînzită, de care abia a scăpat în primăvară. Cîteodată asuda noaptea, şi dimineaţa se scula obosit, indispus, buimac şi cu gura rea. Şi apoi suferinţele lui morale deveneau din ce în ce mai mari şi mai vătămătoare sănătăţii lui. Se făcuse de o sensibilitate care nu era de loc extraordinară vîrstei lui, dar în împrejurările în care era pus ar fi fost mai bine să n-o aibă. Pentru oamenii săraci şi expuşi fatal umilinţilor, natura ar fi trebuit să-şi croiască un sistem nervos mai din topor, mai... a nesimţire, ceva... aşa cum e la animale şi la mulţi oameni bogaţi. Aşa se gîndea ade-seaori Radu, care înghiţea toate brutalităţile popii, năbuşîndu-şi în piept mînia şi ura ce-1 zugruma şi pe care n-avea puterea s-o arunce în obrazul acelui om grosolan şi nesimţitor care-1 umilea şi-1 călca în picioare pentru un mizerabil adăpost ce-i da subt acoperişul lui. Căci popa îl avea tot ca pe o slugă la casa lui, şi anii cari se scurseseră, şi clasele prin cari băiatul trecuse, pentru sfinţia-sa nu însemnau nimic. Aceleaşi mojicii, aceleaşi mustrări, la toată îmbucătura, acelaşi dispreţ inconştient şi dobitocesc, de ce poate să se petreacă în inima şi mintea unui băiat, care începe — şi el — a simţi şi a pricepe lucrurile. 49 Dar preoteasa, de cîtăva vreme, prinsese a-i arăta o bunăvoinţă şi o dragoste neobicinuită. în vorba ei, în ochii ei galeşi, în toată purtarea ei faţă cu Radu punea un fel de căldură, de alintare stîngace şî proastă, care, la vîrsta în care ea se afla, era nesuferit de ridiculă», Această femeie, care lui Radu putea să-i fie mamă,, îşi pusese ochii pe cei şaptesprezece ani ai lui, şi în lipsa popii umplea capul bietului băiat cu toate fleacurile ce-i trăsneau prin minte: cum a iubit-o pe ea lumea, cum umblă şi azi o mulţime să se dea în dragoste cu ea, cum i-a trimis vorbă, prin babă, şi mai alaltăieri, băcanul din colţ, dar ea nu vrea. I-ar plăcea un băiat tinerel, aşa ca Radu, bunăoară... Apoi îl ruga să nu spuie la nimeni ce aude de la ea. Şi îşi făcea ochi dulci, şi ofta, şi îşi piţigăia glasul, şi se mlădia ca o pisicăţ într-un fel de milogeală dezgustătoare ; îşi apăsa inima, care i se umfla în piept, îşi ducea palmele la obraji ca să-şi astîmpere arsurile, şi îşi lua un aer timid şi ruşinos, şi nişte strîmbături de copilă nevinovată. Radu asculta nemişcat, şi se uita lung şi nepriceput la această namilă de femeie ordinară şi nesuferită. Privirile lui, reci şi fără nici o expresie, se opreau cînd pe mînele ei cojite şi butucănoase, cînd pe chipul ei uricios,_ cu nişte obraji mari şi îmbujoraţi, c-o gură largă şi jimbată*, şi cu nişte ochi de tătar, mititei, fără coloare, zgîiţi prosteşte şi duşi în fundul capului. Cînd Radu a înţeles de ce e vorba, 1-a prins o scîrbă nestăpînită de casa în care se afla şi s-a hotărît cu orice preţ să plece de acolo. A umblat, a stăruit, s-a rugat de toţi şi a găsit în sfîrşit o meditaţie, într-o familie, la nişte copii leneşi, idioţi şi obraznici, care îi scoteau sufletul şi-i zădar--niceau toată osteneala şi stăruinţele lui. Plecarea lui din casa popii a iscat un mic scandal, la care el nu s-aştepta. Sfinţia-sa, care îi spusese de multe ori, cînd se afla în toane rele şi-şi da vînt gurii, că e o belea pe casa lui, şi că nu ştie cum să scape de pacostea asta, care stă lăstun pe capu-i, de asta * Jimbat — cu buzele îndepărtate, lăsînd să se vadă dinţii. 50 dată, văzîndu-1 gata să plece cu tot dinadinsul din casa lui, nu pierdu prilejul a-şi arăta răutatea şi mojicia în toată murdara ei goliciune. — Apoi stăi, băiete, că nu merge treaba aşa... Ce fel de vorbă-i asta ? Te ţin în casă atîţia ani şi te hrănesc de pomană, şi cînd îţi abate... hop, îţi iei catrafusele şi o ştergi... Ce, aşa scrie la cărţile voastre ? Potoleşte-te, băiete, că avem socoteli amîndoi... Da... Ce crezi ? Avem de furcă... Şi neînduratul popă i-a oprit legătura cu toate cărţile şi cu ce mai avea de-acasă, iar bietul băiat, galben cSe ciudă şi fără o lacrimă-n ochi, a plecat aşa, cu ce avea pe el, şi niciodată nu s-a mai întors pe-acolo. El era iubit de camarazii lui, şi mulţi prieteni din şcoală l-au ajutat, care cu ce-au putut. Dar s-au găsit şi din aceia cari să-şi bată joc de sărăcia lui şi să-şi vîre degetele, rîzînd, prin spărturile hainii lui vechi, # cu mînicile scurte, care abia-1 mai încăpea, şi prin care viforul şuiera a batjocură şi a deznădăjduire pe vreme de iarnă. Şi toate umilinţele, pe cari el le primea cu un zîmbet silit şi dureros, izbeau greu şi adînc, ca nişte tăişuri de topor, în această natură blajină, de o mîn-drie stăpînită şi îngăduitoare, care-şi închidea durerile şi şi le strivea în ascuns, cu o putere neobicinuită la vîrsta aceea. El citea mult. împrumuta cărţi de pe unde putea. Era un suflet lacom de a se umplea, şi se simţea totdeauna deşert. Arareori se amesteca în larma şi jocurile şcolarilor. Observa totul, cugeta mult şi vorbea puţin. Şi această seriozitate precoce, particulară băieţilor nenorociţi, această îndoială de sine şi frică de împrejurări, care devine un fel de boală pentru copiii ce n-au avut parte să-şi joace jocurile şi să-şi viseze visurile vîrstii de răul necazurilor ce-i troienesc şi-i îmbă-trînesc fără de vreme, îi stinse, încetul cu încetul, energia lui, nebiruită altădată, entuziasmul lui de şcolar care făcea furori şi ambiţia lui de premiant întîi. în clasa a cincea, la clasificare, i-a trecut unul înainte, în clasa a şasea i-au trecut trei, dar niciodată n-a încetat de a fi un şcolar bun. 51 Spiritul lui de observare, îndreptat pururea şi prea de timpuriu asupra celor ce se petreceau în lume, îl făcu să înţeleagă cît e de greu să răzbaţi şi să ajungi a^ însemna ceva între ai tăi cînd eşti atît de sărac şi cînd ai nenorocirea de a fi mai deştept, mai cinstit şi mai simţitor decît alţii, căci din acest punct de vedere, d-nul Ghervescu, primul lui dascăl, nu se înşelase — Radu era un băiat deştept. Acum, cînd se_ făcuse mare, i-ar fi plăcut şi lui să aibă o viaţă mai bună şi o haină mai curată pe el, pentru că lumea te socoteşte după ce pari, nu după ce eşti, şi el vedea bine că în discuţiile ce le avea uneori în şcoală, părerile lui se găseau neîntemeiate numai din pricină că surtucul îi era cam rupt. _ Fusese un copil sănătos şi robust. Dar în clasa a cincea, după examenul de iarnă, elevii au făcut o mică petrecere, de la care Radu n-a putut lipsi. Acolo a trebuit să stea pînă la miezul nopţii. Cînd s-a întors acasă, a cercat încetişor la uşă şi-a găsit-o încuiată. N-a îndrăznit să bată, ca să-i deschidă, şi a avut imprudenţa de a se ghemui pe prispă. Era ger, el era cam subţire îmbrăcat, şi a tremurat toată noaptea. A doua zi era amorţit şi vînăt, abia îşi mai mişca, în nesimţire, picioarele şi braţele, ca pe nişte bucăţi de lemn. De atunci a rămas pătimaş *. Dar vîrsta lui a luptat. Deocamdată i s-a părut glumă._ în vară l-au prins nişte friguri, de cari a scăpat în puţină vreme, dar cari, pe toamnă, l-au întors iarăşi, şi el le-a purtat de multe ori pe la şcoală, în clasa a şasea. Familia în care da lecţie îl vestise că de la septembre îşi va pune copiii într-un pension de băieţi. Tocmai acum se gîndea el la un lucru pe care trebuia să-1 fi făcut de mult : să dea examen şi să intre bursier la „Sf. Sava". Preotul scrisese lui frate-său despre ingratitudinea / acestui băiat, pe care el îl îngrijise şi-1 iubise ca pe copilul lui. Radu îi lămurise mă-sii c-a trebuit să plece de * Patima} — aici cu sensul de suferind. la popă pentru că nu mai putea să-şi vază de lecţii, că la toamnă va căpăta un loc în şcoala statului, că peste un an va da un examen greu, de tot ce a învăţat, după care va lua o slujbă cu leafă bună, şi că la vara viitoare nu va putea veni acasă, pentru c-a făgăduit unui prieten din clasa lui să meargă la el, ca să înveţe împreună. Dar niciodată n-a spus o vorbă mă-sii despre neîncrederea şi temerile lui pentru viitor, şi întotdeauna s-a silit, pe cît s-a putut, să-i cruţe durerea de a se îndoi de sănătatea lui. în zilele în cari simţea că o să-1 prindă frigurile îmbuca ceva de dimineaţă, îşi lua o carte şi-o pornea rara * pe dealuri. Cînd timpul era frumos, o lua încetişor pe cărăruia şerpuită în curmezişul dealului ce se ridica în faţa satului şi, cu ochii rătăciţi pe lanurile tăiate felii-felii, ca nişte trîmbe de pînză ce curgeau din creştet pînă în dunga cenuşie a drumului, se lăsa în dusul paşilor domoli, pînă ce scăpata dincolo de muche, în valea cealaltă. Acolo, în pustietatea întinderilor, ce se mlădiau molatic şi se pierdeau, valuri-valuri, în zări depărtate şi nedesluşite, sub cerul cald şi aducător de somn al zilelor de vară, în mirosul fără asemănare de dulce pe care-1 dă cîmpului sulcina cînd e coaptă şi iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreţ şi liniştit al singurătăţii, inima lui, atît de trudită la vîrsta de optsprezece ani, se uşura de povara tuturor durerilor pă-mînteşti. Acest aer sănătos şi parfumat îi reda vieţii toată puterea şi tinereţea pe care el credea c-a pierdut-o. Capul i se limpezea ca de răcoarea unei dimineţi după un somn îndestulător, şi se simţea uşor... uşor ca un fir de iarbă — era fericit. Aşa se aşternea de-a lungul, în marginea şesului, şi acolo sta multă vreme cu faţa în soare, cu degetele încleştate sub ceafă şi cu ochii pe jumătate deschişi. Gîndurile i se stingeau încetul cu încetul, ca nişte raze la asfinţit, şi toată fiinţa i se scufunda într-o odihnă * Rara — domol, pe îndelete. 53 profundă, caldă şi binefăcătoare — îi făcea senzaţia unui om tare trudit, pe care-1 fură somnul. Urmărea c-o privire leneşe legănarea vălătucilor de nori ce făceau ape, sclipind, ca nişte bucăţi de sidef, pînă ce se subţiau ca un puf argintiu, se topeau şi se risipeau încetişor, ca -fumul. Iar cîmpul încropit vibra de chiţcăitul ascuţit, prelung, tremurător şi metalic ai cristeilor şi greierilor de iarbă. Aşa îşi petrecu Radu vacanţa aceasta. Arareori frigurile îl biruiau şi îl smulgeau de tot din această fericită uitare de sine. întotdeauna se întorcea acasă mai sănătos şi mai dispus. La^ plecare, mama Ilinca i-a sărutat mai cu rupere de inimă, şi-a plîns mai cu foc, pentru că Radu era mai slab şi mai trist, şi pentru că avea să treacă vreme mai îndelungată pînă să-1 mai vadă. Niciodată nu i s-a părut casa atît de jalnică şi-pustie, şi niciodată nu i s-a părut aşa de grea şi de tristă această singurătate, caldă încă de fiinţa lui Radu.. Se uită în toate părţile să vadă dacă băiatul nu şi-a mai uitat ceva (de altfel această grijă era de prisos, căci băiatul era acum departe), apoi îşi puse cîrligu! la uşa tinzii şi plecă prin vecini, să-şi astîmpere amarul şi să-şi mai răcorească inima. Dar după două săptămîni lungi dc nelinişte, i sc clăti geana dreaptă, ş-o bucură Dumnezeu cu un răvaş de la Radu. o într-un suflet alergă la comună, şi notarul căpătă o găină grasă, iar ea o veste frumoasă : „Scumpă mămucă, . Am intrat ca bursier în şcoala statului. Sunt sănătos şi vesel. Nu mai cer nimic lui Dumnezeu, decît să te ţie sănătoasă, ca să te pot face fericită într-o zi. Sărut mînile, dragă mamă, şi să ne vedem cu bine... Fiul tău care te iubeşte RADU" Mama Ilinca, de părere de bine, îi trase o toană de plîns pe răvaş, apoi oftă din adînc şi îşi uşura inima, 54 apăsată ca de o piatră de moară. Toată faţa i se limpezi şi ochii îi sticleau în cap de beţia unei bucurii copilăreşti şi nestăpînite. Plecă fericită, cum^nu-şi aducea aminte să fi mai fost vrodată, şi vreme îndelungată ,n-a rămas om ştiutor de carte pe valea aceea^ căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte ca să-i citească răvaşul lui Radu, izvorul ei de mîngîiere şi căpătîiul celor mai dulci visuri. Iar seara, cînd se culca, vorbele din răvaşul lui Radu îi răsunau în suflet ca un cîntec de departe, frumos şi alungător durerilor. Gînduri fericite o pridideau, şi din întunericul tihnit al odăii se revărsa asupră-i un farmec cald şi întineritor, care-i scălda întreaga fiinţă ; şi — ■stoluri-stoluri — felurite visuri de noroc se desfăceau uncie din altele, ca nişte rotocoale de fum, i se învîr-teau molatic în cap şi-o dezmierdau ca la vîrsta de paisprezece ani. Peste puţin Radu îşi va isprăvi învăţătura, va ieşi în lume şi va fi om cu vază şi cu cătare printre^ ai săi. Va avea slujbă mare, va fi în rînd cu boierii şi în cinstea tuturora. Iar ea va desface casa cu tot cuprinsul ei, va vinde cele unsprezece pogoane de pămînt şi se va duce lîngă fecioru-său, la Bucureşti. Acolo va trăi fericită, ca în sînul lui Avram. îşi va îngriji copilul, şi-1 va păzi ca pe ochii din cap. Şi nu se va arăta lumii că este mama lui, ci va spune la toţi că e... acolo, o babă săracă şi bună, care 1-a ţinut în braţe de mititel, i-a legănat, i-a spus poveşti şi 1-a deseîntat de deochi, şi stă şi ea, ca să-şi închidă ochii la casa stapînului, că aşa a lăsat Dumnezeu. Şi cîte mame bogate, ce de-a cocoane mari şi cu fete frumoase n-or să vrea de ginere pe Radu al ei !... Aceasta era viaţa mamii Ilincăi pe vremea aceea, şi dacă toate aceste lucruri s-ar fi petrecut aievea în ceasurile acelea, ea n-ar fi f6st de loc mai fericită. Dar îndeobşte toate visurile prea frumoase sunt semne neîndoielnice de mari nenorociri viitoare, şi omul ar trebui să cunoască, în cele din urmă, că tocmai atunci cînd se lasă a fi mai stăpînit de farmecul unor iluzii mai dulci, e o durere mai grea, care i se urzeşte şi-1 aşteaptă în cale-i. 55 II Radu a ştiut, într-adevăr, să-şi aleagă un bun prieten printre camarazii lui. Căci Gheorghe Vorincea ergt un băiat liniştit, un cap sănătos şi o inimă bună, care nu se ţinea cu dinţii de coroană, dar care mînca zece premianţi cu pătrunderea şi cunoştinţele lui. Vorincea nu era tocmai sărac. De loc, era de la Găiceni din ţinutul Teleorman. îi trimetea de acasă o sută de lei pe lună, şi cum el era băiat cu minte şi cumpănit la toate, trăia binişor cu acest buget, nu ducea lipsă de nimic, şi, la orice nevoie, erai sigur că vei găsi la el zece-douăzeci de lei. Amîndoi erau cam de aceeaşi vîrsta, şi prietenia lor era de acelea care multă vreme rămîn în şcoală ca nişte pilde frumoase. Ei stau alături în bancă. S-ascultă unul pe altul lecţiile de peste zi, îşi cercetează temele, îşi spun ce cărţi străine de şcoală au mai citit, ş-admiră împreună paginile cele mai frumoase şi mai interesante. In toate duminicile Radu mănîncă la amicul lui, şi iarna, de două ori pe lună, se duc amîndoi la teatru. Intr-o duminică, pe la sfîrşitul lui ianuarie, Radu veni, ca de obicei, la Vorincea, dar nu mîncă nimic la masă şi vorbea foarte puţin. Era indispus, mai tras la faţă şi mai palid ca altă dată, ochii îi mijeau, obosiţi şi tulburi, sufla greu, şi din cînd în cînd îşi ducea palma la frunte. Spuse că n-a dormit aproape de loc, că toată noaptea a tuşit, că nu se simte bine, îl cam doare capul şi că-i, pare foarte rău că nu poate sta mai mult. Gheorghe deocamdată nu vroia să-1 lase. Să stea puţin în patul lui. îl va freca cu oţet pe mîni şi pe tîmple. Are gazda un oţet de trandafir minunat. îi va face o limonada, îi va coace castane, cum îi plac lui, şi-i va citi o poezie preafrumoasă de Eminescu, ieşită acum în Convorbiri literare... Şi-1 apuca în braţe, şi-1 ruga, şi se jura că într-un ceas îl va face bine. Vor merge pe urmă la teatru. E o piesă aşa de frumoasă... 56 Dar nimic nu putu să înduplece pe Radu. Se sculă enervat, să plece. E cu neputinţă să mai stea. Se simte aşa de bolnav şi de slab, că i se taie picioarele. Vor merge duminica viitoare la teatru. Amîndoi ieşiră mîhniţi. Vorincea merse cu el pînă la poarta şcolii. Şi vorbea mereu, îl mustra că nu vrea să-1 asculte pe dînsul şi că-i aşa de răutăcios. îi zicea că n-are nimic, vede el, că se preface că-i bolnav, pentru că nu-1 mai iubeşte, şi-i spunea fel de fel de glume, ca să-1 facă să rîdă. De la un timp, văzînd că prietenul lui nu zice nimic, tăcu şi el. Radu avea un surîs trist, care pe Gheorghe îl amăra cumplit. în poarta şcolii se opriră, se îmbrăţişară cu durere, se uitară blînd şi iubitor unul în ochii altuia şi amîndoi simţiră, despărţindu-se, că i-ar podidi plînsul dacă ar sta mai mult privindu-se aşa... Radu îşi învăţă lecţiile pentru a doua zi. Aceasta n-a făcut-o cu obicinuita lui înlesnire. îl părăsise acea putere de luare-aminte care se încleşta de lecţie şi-i sorbea înţelesul dintr-o citire ; ochii lui se scoborau, în neştire, pe scara şirurilor de slove pînă la sfîrşitul paginii, fără să prindă de veste că truditele lui gînduri au rămas aninate cine ştie unde. Reîncepea, de cîte zece ori, o frază foarte lămurită, peste care îi luneca mintea fără s-o poată apuca. Din cînd în cînd îşi lăsa capul greu pe carte şi dibuia, ca prin întuneric, frînturi de înţeles, ca să cîrpească un paragraf _ din lecţie, dar gîndurile i se încîlceau, şi atunci îşi ridica mînios capul şi se aşternea mai îndărătnic pe citire, înfigîndu-şi ochii mari şi necăjiţi pe slove, ca şi cum ar fi voit să le scobească din pagină. Sara sună de mîncare, dar el nu se scoborî la masă, că nu-i era foame. Cînd se simţi ceva-ceva stăpîn pe lecţii, închise cărţile şi se duse în dormitor. Era întuneric şi cam frig acolo. Bîjbîind, merse la patul lui, îşi aprinse lumînarea la căpătai, se descălţă, se înfăşură, îmbrăcat, în plapomă, îşi scoase de sub pernă o carte, pe care-abia o începuse (Noua generaţie de Turghenief). îl durea capul din ce în ce mai rău, ochii l 57 mijeau somnoroşi şi abia ciuguleau cîte o vorbă, două din rînd. închise cartea, suflă în lumînare şi-şi vîrî capul sub învălitoare. Spinarea-i era îngheţată. Ca nişte vîrfuri de ace îi furnicau prin coaste — fioruri dese, reci şi ascuţite îl săgetau prin tot trupul, pieptul şi braţele i se zbăteau într-o tremurare nervoasă ; ca un burghiu de foc simţea că-1 sfredeleşte-n tîmplă, şi zgîrcit de cîrceii de prin toate încheieturile, se ghemui sub plapomă, cu pumnii şi cu genunchii la gură. Peste vrun ceas prinse-a se-ncălzi. Suflarea îi devenea din ce în ce mai fierbinte. Simţi că-1 înăbuşe, şi-şi scoase capul şi braţele afară. Dar căldura creştea ; ca un abur greu şi înfierbîntat îi îneca răsuflarea şi-i moleşea trupul, fără să-1 adoarmă. Palmele-i umeziră, capul îi ardea ca într-o leşie fierbinte, sudoarea îi izvora pe la rădăcina perilor şi-i brobonea fruntea. îşi scoase hainele — pe spate şi pe piept cămaşa i se făcuse leoarcă. în dormitor era lumină şi se făcuse puţin foc. Se sună de culcare. Elevii intrau zgomotoşi. Unii se apro-piară dc patul lui. Radu sa prefăcu că doarme. Peste o jumătate de ceas toată sala se umplu de tăcere şi de somn. Numai Radu nu putea să doarmă. în capul lui aprins clocotea un potop de gînduri. La început, vedenii nedesluşite, şiruri rupte şi încîlcite, vorbe stinghere şi sfarmături de idei scăpărau în în-vălmăşagul haotic dintre tîmplele-i fierbinţi. încetul cu încetul icoana bunei şi iubitoarei lui mame i se lămuri în minte, şi-i rămase acolo, clară, luminoasă şi duios zîmbitoare ; se simţi aburit de-o senzaţie dulce, ca şi cum o mînă caldă şi mîngîietoare îi netezea fruntea încetişor ; toate gîndurile i se limpeziră. Cugetă la ce ar fi putut să fie (aceasta numea el iluzia iluziilor lui stinse) : Şi-ar fi isprăvit studiile, ar fi avut şi el un loc printre cei cari muncesc. S-ar fi silit să se deosibească printre aceştia. Ar fi avut pe mă-sa lîngă el — aceasta l-ar fi întărit mult. Ea l-ar fi înţeles, şi l-ar fi mîngîiat în ceasurile de suferinţă. Ei s-ar fi mulţumit cu puţin. El ar fi muncit 58 mult, şi n-ar fi obosit niciodată, pentru scumpa lui mamă. Mai tîrziu ar fi ieşit deasupra nevoilor... Ar fi fost atît de fericiţi amîndoi !... Apoi cădea în ceea ce numea el realitatea lucrurilor. Roiuri negre de prevederi urîte îi troieneau închipuirea, şi toate gîndurile i se scufundau grele în întuneric, prăbuşite ca în gura unei prăpăstii fără fund. El se vedea bolnav, prăpădit, fără puterea de a munci, aruncat în izbeliştea nenorocirilor, îndurînd, cu umilinţă, aroganţa şi dispreţul lumii, lipsindu-i adăpostul şi hrana zilnică, mişcînd compătimirea trecătorilor de pe strade, cu faţa lui galbenă şi cu îmbrăcămintea lui ruptă. Prietenii îl evitau. Camarazii lui de odinioară îl priveau de sus, făcîndu-şi ochii mititei şi afectînd o milă insultătoare, care pe dînsul îl rănea amarnic şi-i umplea inima de venin. Dar ceea ce-1 sfîşia mai crud şi mai dureros era suferinţa mamii lui. Sărmana, ea-şi clădea visuri atît de frumoase pe existenţa lui şubredă şi păcătoasă, ea-şi pusese toată nădejdea în fericirea şi viitorul lui, şi el îi ucidea toate iluziile, îi zdrobea inima, îi smulgea sufletul din liniştea-i atît de dulce, şi-1 tîra cu dînsul, tăvălindu-1 prin toate durerile şi umilinţile vieţii lui. O vedea slabă şi-mbătrînită de chinuri, plîngîndu-i la căpătai, şi el simţea lacrimile sfintei lui mame cum picură, şi-i cad pe inimă ca nişte cărbuni aprinşi, ce sfîrîiau arzîndu-1, şi-n tăcerea acestui doliu sfîşietor, amîndoi aveau ca o frică de a-şi mai vorbi, şi el abia îndrăznea cîteodată să-şi ridice ochii smeriţi şi rugători, nemaiavînd alt glas să-i spuie : „Iartă-mă, scumpa mea mamă, că-ţi zdrobesc inima atît de amarnic, iartă-mă că te omor !..." Apoi căta să-şi schimbe pasul gîndurilor. Voia să-şi alunge din cap stolul., acestor negre închipuiri şi se întorcea, cu o mişcare nervoasă, pe partea cealaltă. Se gîndea că s-ar putea face bine, şi calea i s-ar limpezi. Se găsea nedrept în chipul prea aspru cu care judeca lumea. E adevărat că sunt multe canalii, dar se găsesc şi oameni de inimă, cari l-ar înţelege şi i-ar întinde mîna. Cugeta la amicul lui atît de bun şi de iubitor. 59 Dar băgă de seamă că e tîrziu, ş-ar trebui s-adoarmă. Gîndurile îi speriaseră somnul. Cînd ţi-ai muncit şi ţi-ai zbuciumat creierul ceasuri întregi, cu greu mai potoleşti răscoala. Cercă să nu mai cugete la nimic ; lucrul e cu neputinţă în asemenea împrejurări. Se învîrtea în pat, îşi întorcea perna pe partea cealaltă şi-şi vîra braţul sub căpătîi, îşi aşeza picioarele şi trupul în stările cele mai slobode şi urmărea cu auzul huruitul fiecărei trăsuri de pe stradă, pînă ce se stîngea încetişor în depărtare. Uneori umbla să-şi surprindă cu mintea trecerea uşoară şi pe furiş a fiinţei conştiente în starea de somn, ori se gîndea la cîte ceva molatec : îşi închipuia că e pe mare, şi-1 leagănă valurile ; ori că se suie încetişor într-un balon, şi pluteşte peste întinderi nemărginite, netede ca apa şi arse de soare. într-un tîrziu adormi. A doua zi el n-a simţit cînd s-au sculat băieţii, şi pedagogului i-a fost milă să-1 deştepte, fiindcă-1 ştia bolnav şi fiindcă era „băiat bun". De altfel, aceasta li se întîmpla pentru prima oară : lui Radu — să nu se scoale devreme, şi pedagogului — să-i fie milă. Gheorghe veni mai de dimineaţă şi izbuti să răzbată în dormitor. Se aşeză la capul lui Radu şi-1 privea liniştit cum doarme. Elevii se duseseră cu toţi în repetitor. Mai era o jumătate de ceas pînă să sune de intrare prin clase. Radu era palid la faţă. Deodată tresări prin vis şi-şi strîmbă faţa, scîncindu-se într-un plîns uscat, ca un copil ce s-a speriat prin somn. Gheorghe îl clătină tare, ca să se deştepte. Radu gemu, tresări iarăşi, îşi deschise ochii mari, speriaţi, îi ţinu cîtva pironiţi asupra amicului său, într-o căutătură aiurită şi moartă, ca de nebun, apoi zîmbi şi se sculă din pat, întrebînd cîte ceasuri sunt. Spuse că se simte mai bine, că tocmai acum, în ziuă, visase un vis foarte curios, care-1 umplea de groază. Şi se frecă la ochi, cătînd să-şi aducă bine aminte : Se făcea într-o casă străină, nu ştia unde, într-o odaie pe un pat era întins un prosop curat şi părea 60 că acopere ceva. El se spălase, şi tocmai căuta să se şteargă. Ridică prosopul, şi, de subt el, i se arătă ceva înfiorător : două picioare tăiate de pe la genunchi şi încălţate cu nişte buşmachii noi, pe cari-i cunoştea... Cineva îi spuse că sunt picioarele mă-sei. El tresări de spaimă şi începu să plîngă. Atunci Gheorghe 1-a deşteptat. Se îmbrăcă în grabă şi se scoborîră amîndoi. Radu avea o slăbiciune simţită, în tot corpul. Părea că se frînge de pe la încheieturi, ochii roşii îi ardeau în cap şi-1 usturau ca de fum, gura îi era uscată şi buzele arse, în stomah avea o leşuială, şi pieptul şi-1 simţea apăsat ca de-o greutate mare ce-i înăbuşea. Cînd răsufla, aerul i se prăbuşea în plămîni ca ceva tare şi rece, care-1 lovea şi făcea să-1 doară ca o bubă, acolo înlăuntru, ş-atunci îl apuca o tuse seacă ce-i sfărîma pieptul. Gheorghe suferea foarte mult, şi se îngrijea de starea amicului său. Doctorul şcolii i s-a părut prea nepăsător. A stat morţiş de capul lui Radu şi 1-a înduplecat să meargă la doctorul Marco viei. Acesta i-a dat nişte hapuri de sulfat de chinină şi i-a recomandat să se ducă de vară undeva, la aer curat, şi să nu mai lucreze, să citească foarte puţin şi să ducă o viaţă regulată. Gheorghe căta întotdeauna să-1 mîngîie, spuindu-i cît de bine au să petreacă în vacanţie la el la ţară. Radu va bea în toată dimineaţa cîte un pahar mare de lapte. Mama lui îl va iubi ca pe copilul ei, şi surorile lui — căci avea două surori nemăritate — îl vor iubi ca pe fratele lor. Se vor plimba cu toţii pe cîmp şi prin pădure, se vor juca, vor face tot felul de nebunii, vor fi atît de fericiţi, şi Radu se va face sănătos şi gras cît un măcelar... Primăvara îi mai înveseli. Sănătatea lui Radu mergea înspre bine. Faţa i se mai însenină, şi în frumoasele duminici în Cişmigiu, pe o bancă retrasă, amîndoi şedeau fericiţi, ceasuri întregi, subt un copac înfrunzit, şi-şi tăiau viitorul în felurite planuri, care de care mai mari, mai frumoase şi mai imposibile. Ce mult se iubeau, şi ce bine trăiau ei, aşa pierduţi cu mintea ca-ntr-o poveste, în auritele lumi ale în- 61 chipuirii lor, lipindu-şi inimile şi îngemănîndu-şi gîndurile ca să le-mpingă, departe, în zborul aceluiaşi vis. Ei îşi vedeau întreaga viaţă şi toate bucuriile amestecate laolaltă, si niciodată nu s-au gîndit că s-ar putea întîmpla altfel de cum cugetau ei. Radu băgă de seamă că alături de Gheorghe, încetul cu încetul, ii revin toate iluziile cari îl părăsiseră într-o vreme, şi pe cari şi le crezuse pierdute pentru totdeauna. Dar într-o zi — era aproape de examen — toţi elevii clasei a şaptea stăteau strînşi în curtea şcolii şi sporovăiau Zgomotos între dînşii. Tocmai se dăduse notele de peste an, şi se ştie că această împrejurare stîrneşte întotdeauna discuţii între şcolari. Cum vorbeau aşa, Radu se arăta, se vede, cam răutăcios cu un elev leneş şi vestit în şcoală prin mojicia lui, şi, cum era deprins să dea de-a dreptul cînd ştia că spune un adevăr, cercă să convingă pe acest camarad al lui că pentru lenea ce-a desfăşurat în cursul anului, nota cinci, pe caro o căpătase, i so pare un adevărat hatîr. Şi cum îi vorbea aşa de liniştit, dîndu-se aproape de dînsul, acesta, în vederea şi în auzul tuturora, îl împinse pe Radu încolo şi, c-o răutate veninoasă şi bestială îi zise răstit: — Dă-te mai încolo, ofticosule, ce-mi sufli-n gură ?... Acest neaşteptat răspuns îl izbi pe Radu, brutal şi violent, ca un pumn în obraz. S-ar fi repezit să-1 bată, dar simţi că i se împleticesc picioarele, şi braţul ce-1 ridicase îi căzu în jos, greu şi mort, ca al unui paralitic. Gheorghe îl văzu vînăt, şi ochii lui sîngeraţi ardeau în văgăune, înfiorători, ca ochii unui ucigaş — se repezi la el, îl apucă în braţe şi-1 scoase din grămadă ; şi fiindcă Radu tremura, îl dojeni că e copil şi se aprinde aşa pentru un lucru de nimic, îi înşira toate mojiciile grosolane pe cari acel şcolar le spusese camarazilor lui şi-1 ruga frumos, netezindu-i mîna, să se liniştească şi să nu mai fie supărat de asta. Apoi schimbă vorba. îi spuse c-a primit un răvaş de-acasă in care-i scrie că-i aşteaptă cu 'nerăbdare ţ>e amîndoi, că ai lui au început de pe acum să iubească pe Radu, că peste două săptămîni vor fi la Găiceni. Radu nu-i răspundea nimic şi nici n-asculta ce-i 1 spune. în capul lui vuiau amarnic acele grozave cu- | vinte, ce-i căzuseră ca un trăsnet. Nu mai vedea nimic î înaintea ochilor, îi vîjîiau urechile, ca lîngă scocul unei ! mori. în coşul pieptului simţea o durere grea şi îndesată, care-i curma viaţa — pare că o cange de fier i se înfipsese în inimă şi i-o strivea strîngînd-o din ce în ce mai puternic şi mai neînchipuit de dureros. Acest cuvînt de ofticos, pe care el şi-1 zisese de mii de ori în gînd, i se părea acum, cînd şi-1 auzea din gura altuia,. ca cea mai teribilă şi mai neîndoielnică j hotărîre a pieirei lui. , Nu mai era un şcolar dezmăţat şi obraznic acela ' care i-1 spusese, pentru el era glasul batjocoritor al lumii întregi, şi cuvîntul crud şi decisiv al tuturor i doctorilor, care-i striga mereu, neîntrerupt : . „Da, eşti un ofticos, ş-ai să mori mîine-poimîine..." Şi multă vreme 1-a prigonit * amintirea acelei împrejurări. în sfîrşit, iată-i la Găiceni. Este ştiut că vremea cea mat fericită şi mai plina de visuri in viaţa unui şcolar bun sunt cele două luni de vară, după ce şi-a isprăvit liceul. Atunci i se pare lui că tot ce-a fost greu, că tot ce-a fost suferinţă s-a dus, şi, de-aci-ncolo, drumul e întins şi neted ca-n palmă — n-are decît să meargă. Ia... un mic hop mai e de trecut, la bacalaureat, şi încolo... pălăria pe ceafă, şi nici de vodă să nu-ţi pese ! De ce dar mai stă Radu aşa de fără chef şi înecat în gînduri triste ?... Asta nu putea să înţeleagă amicul lui şi, trei sferturi de zi, acesta n-avea altă vorbă decît mîhnirea lui Radu. Va trebui să-1 dea la brazdă, * în ultima ediţie antumă : priponit. să-1 facă vesel ; pentru aceasta avea nevoie şi de ajutorul celorlalţi. Familia lui G)$&3£gh&t toată, se încheia în mama lui şi în cele două surori. Tatăl său murise de vro cinci ani. Le rămăsese moşioara de Ia Găiceni, nişte prăvălii în oraş, ceva parale stnnse — peste tot se făcea un venit de vro opt mii de franci pe an. Nimeni nu i-a auzit plîngîndu-se vrodată de ceva. Cucoana Catinca era o femeie bună, harnică şi cumpănită la n^nteTTTvea o figură simpatică, un zîmbet blajin şi nişte ochi mari şi duioşi, cari te dezmierdau cînd te priveau — şi era de-o fire liniştită şi veselă. Aceasta o făcea mai tînără cu zece ani decît vîrsta ei: puteai să juri că n-are mai mult de treizeci de ani. Lina era o fată cuminte şi serioasă. Avea optsprezece ani. Era înaltă, palidă şi cam trasă la faţă, sprînce-nată, cu ochii căprii şi plini de înţelepciune. Margaj_gţ^ era sprinţară, şăgalnică şi neastâmpărată. Avea şaptesprezece ani. Era plină şi rumenă la faţă, cu ochii negri, ce-i sclipeau în cap, umezi, şireţi şi iscoditori... Nu semănaţi amîndouă surorile. Fiecare era frumoasă în felul ei. Radu era din firea lui stîngaci. La masă, mai ales, unde mîinile lui nu prea ştiau să se ţie şi să se mişte în toată regula, îl treceau năduşeli pe bietul băiat, şi vederile i se întunecau. La toată mişcarea i se părea c-a vărsat un pahar, ori c-a răsturnat vro solniţă. Aceasta nenorocire i se întîmpla — nu-i vorbă — cam des, şi cu cît se vedea mai neîndemînatec, cu atît se necăjea mai rău pe sineşi, şi cu cît se necăjea mai tare, cu atît devenea mai neîndemînatec. Zingănitul unei furculiţi, ce-i scăpa din mînă, îi rămînea în urechi şi-1 indispunea pentru toată ziua. Totuşi, plăcu mamei şi surorilor lui Gheorghe acest băiat tihnit şi atît de gînditor, care avea ceva de artist, cu figura lui palidă, cu zîmbetul lui trist, cu ochii lui adînci şi întunecaţi, cu tăcerea lui, cu stîngăcia şi timiditatea lui de copil nepurtat prin lume — şi dragostea ce-i arătau toţi ai casei făcu pe Radu să nu se mai simtă între străini. 64 Gheorghe, care nu ştia ce să mai facă pentru a-şi mulţumi prietenul, rugă pe mama şi pe surorile lui să nu-i mai zică domnule şi dumneata, ca unui străin, ci să-i zică pe nume... — Căci Radu nu-i străin, el e fratele meu cel drăguţ... Şi nici n-aveţi idee ce bun e Radu al meu... Şi-1 lua de gît, se aşeza pe genunchii lui, şi-1 săruta, alintîndu-şi vorbele şi netezindu-i părul... — Şi tu, băiatu-neichii, mamii să-i zici mamă, şi fetelor să le zici tu şi pe nume, ca la surorile tale. M-ai auzit ? Să ştii că mă supăr şi nici nu mai vorbesc cu tine dacă-i fi uricios şi nu-i face aşa... Haide, mamă, zi-i Radule, începe mata, zi-i, mamă, zău, că, iaca, a trecut o săptămînă de cînd am venit, şi... Radu e băiatu matale cel cuminte — nu-i aşa, mamă ?... Şi Gheorghe se pornea pe vorbă, îşi lăuda prietenul şi se aprindea de o veselie copilărească şi drăgălaşe, care însufleţea casa ş-aducea lacrimi în ochii ma-sei, care-i sorbea pe-amîndoi cu privirea ei caldă şi plină de iubire. De-aci-ncolo Gheorghe le păzea vorbele, şi se necăjea, şi-i mustra cînd îi prindea că nu-şi zic cum trebuie şi că nu-s oameni de-nţeles. încetul cu încetul, spre marea lui satisfacere şi prin neadormita-i stăruinţă, se obişnuiră cu toţi — Radu mai anevoie — a-şi vorbi ca şi cum ar fi din aceeaşi familie. E oare nevoie să mai spunem pentru cari inimi era mai dulce şi mai plină de farmec această familiaritate ? Ea s-a statornicit mai cu greu între Radu şi Margareta. Curios lucru. Aceasta era o fată aşa de zglobie şi de slobodă la gură şi la mişcări, încît, cînd o vedeai pentru prima oară, îţi venea să crezi că, dacă peste un ceas nu-ţi va sări în gît, dar pentru a doua zi... te puteai aştepta negreşit la aşa ceva. Radu se schimbă cu totul, şi în scurtă vreme. Faţa i se lumină şi ochii îi umezeau de mulţumire. Deveni vorbăreţ, expansiv, copilăros şi nebunatic, cum nu-l văzuse amicul lui niciodată. Toată ziua alerga cu Gheorghe şi cu fetele prin grădină, ori o porneau de-vale, peste pîrîu, în luncă, şi se jucau de-a ascunsele prin tufiş. Seara se întorceau obosiţi, mîncau cu poftă 65 şi petreceau pînă tîrziu. Radu cînta din gură, recita frumos poezii frumoase, spunea anecdote, făcea ca actorii, murea ca Rossi şi ca Salvini... era atîta farmec în nebuniile lui ş-atît de drăguţ îl făcea această veselie caldă şi nestăpînită, încît mama lui Gheorghe, uitîn-du-se cu drag la el şi ascultîndu-1 cu nesaţ, simţea într-adevăr o adîncă părere de rău că Radu nu e copilul ei. Iar Gheorghe se afla în culmea fericirii: izbînda lui îi întrecuse toate aşteptările. Pe la miezul nopţii se despărţeau cu dragoste şi cu voie bună. Amîndoi se duceau fericiţi în odaia lor. Luau vro carte şi mai citeau, pînă să le vie somn. Ori îşi puneau visurile tovărăşie şi-ncepeau să-şi clădească vihoruri. Atunci, se ştia că nu-i mai fură somnul pînă-n răvărsat de zi. A doua zi fetele le băteau cu pumnii în uşe şi strigau la ei ca să-i scoale. într-o dimineaţă, cam pe la o amiază, cum ieşeau ei din odaie, cu ochi somnoroşi şi tulburi, Margareta, întîmpinînd pe Radu cu un aer falnic, şi cu ochii dulci şi vicleni, privind ţintă la el, îi zise : — Bună dimineaţa, Sabathai-Rab-Benaia... Şi cum Radu, uluit deocamdată, se uita la dînsa uimit, ea începe să-i declame pe de rost: „Sabathai, nu căuta Ascunsa lumii dezlegare Pe-alăturea de legea ta, Că-i vină fără de iertare /..." Chipul lui Radu se posomori, şi Margareta pentru întîia oară îl auzi vorbindu-i răstit : — La ce-mi umblaţi în lucrurile mele ?... Asta nu-mi place... Să-mi dai caietul ! — Ba să mă ierţi, că nu ţi-a umblat nimeni în lucrurile dumitale, ţi 1-a găsit ieri slujnica sub perină şi mi 1-a adus mie... Şi să faci bunătate să nu te uiţi urît la mine, şi să mă rogi frumos dacă vrei să ţi-1 dau. Era greu să se supere cineva pe Margareta. Cu toate acestea, Radu avu tăria şi făcu pe mîniatul pînă seara. Se ferea de a se mai uita la ea şi nu-i vorbea de loc. Acum făcea şi ea pe supărata. Dar la masă, fără voia lor, li se încîlciră privirile şi-i umflă rîsul pe amîndoi. 66 Cedară stăruinţilor şi se împăcară. _ Margareta îi dete caietul. Toţi îl rugau pe Radu să le citească ce-a scris. El nu voia. Zicea că n-are în caietul acesta decît un început, care pînă acum nu spune nimic... Este o istorie lungă această poezie, la care va trebui să lucreze multă vreme. Subiectul şi 1-a luat dintr-o nuvelă poloneză, intitulată Hau, adică tînăr iscusit în învăţăturile Talmudului. Nu-şi mai aducea bine aminte în ce revistă franceză citise această istorie, tradusă. în poezia lui voia să arate pe tînărul Sabathai muncit de îndoială, smuls din liniştea cărţilor şi credinţilor strămoşeşti şi zbuciumat de neîmpăcatul lui spirit, căutînd adevărul, citind cărţile oprite la evrei, ieşind din frînele legii lor. într-o zi [...] i-au cotrobăit prin odaie ş-au găsit la el un schelet de om. Căta dar să pătrundă misterele naturii. Aceasta e o crimă. El a fost afurisit şi alungat din oraş. Lucrul s-a petrecut în Galiţia. Sabathai s-a dus într-un oraş străin. Acolo ţinea conferinţe în salonul unui general. Bra frumos, învăţat şi fermecător la vorbă. Toată lumea-1 admira. Fiica generalului îi spuse că-1 iubeşte. Ea era foarte evlavioasă. Sabathai se boteză. Generalul îi făcu fericiţi. Tînărul deveni ilustru. Ajunse profesor la LJniversitate. Scrise o carte, în care tăgăduia existenţa lui Dumnezeu. învăţaţii de acolo, care-1 invidiau, se ridicară toţi împotriva lui. Popii tăbărîră pe capul nevestei lui. O îngroziră cu iadul. Aduseră un doctor şi-î declarară de smintit. Sabathai fu legat şi dus, bun zdravăn, în casa de nebuni. Tocmai după douăzeci de ani. într-o revoluţie, foştii lui studenţi îl scoaseră de acolo, idiot şi schilodit de bătăi. Nu se ştie ce s-a mai făcut. Unii spun c-au văzut un om umblînd încet pe dealuri, uitîndu-se pe jos, bîjbîind prin buruieni şi răspunzînd trist cui îl întreba ce caută : „Caut pe Dumnezeu şi nu-1 aflu nicăirea". — Eu, zicea Radu, voi să arăt că acest tînăr, aşa de frumos înzestrat, îşi merită soarta... Că a te ridica cu mintea şi cu inima mai sus decît oamenii cari te înconjură este un păcat pe care trebuie să-1 ispăşeşti... Că 6? răutatea şi învrăjbirea fără frîu a oamenilor inferiori în contra omului superior este întemeiată şi va fi întotdeauna... în sfîrşit, că durerea este un impozit fatal, pe care orice om deosebit trebuie să-1 plătească vieţii. Dar aceste lucruri, pe cari Radu le rumegase multă vreme în capul lui, şi i se păreau foarte limpezi, nu puteau fi deopotrivă simţite şi de auditorii lui, cari nu cugetaseră niciodată, împreună cu el, la aşa ceva. De aceea îl rugară să-şi lase planul la o parte şi să le citească ce-a scris, începutul... aşa cum se găseşte. Radu se înduplecă şi citi : SABATHAI-RAB-BENAIA Cap. I „Sabathai, nu ciuta Ascunsa lumii dezlegare Pe-alăturea de legea ta, Că-i vină fără de iertare! Ci-ţi pleacă ochii pe Talmud, Hau, cu-adîncă-nvăţătură, Cu glas de tunet să-l aud Pe Iehova, prin a ta gură, Vorbind şi calea arătînd Copiilor lui Jzrael... întoarce-ţi tulburatul gînd Şi toată inima spre El / Căci El a zis, sub bolfi albastre, Pămînt şi aştri să răsară, Şi-n noaptea pribegirii noastre S-a prefăcut în stîlp de pară, Călăuzind pierduţii paşi Şi mană dînd robilor săi! La ce tu cugetul să-ţi laşi A luneca pe alte căi ?... Iscoditoarea ta gîndire Scufimdă-ţi-o-n Talmud şi-n Thora, Şi vezi cum din a lui iubire Izvor dă vieţii tuturora !"... Aşa, pios, Rab-Benaia Pe scumpu-i şi-nvăţatu-i fiu Necontenit il sfătuia. Dar vorba-i se picrdea-n pustiu ; Căci surd Sabathai rămîne : Din sufletu-i — rebel acelei Poveşti a cărţilor bătrîne — Muşcase şarpele-ndoielei... Şi cît de greu l-apasă gîndul La uşa tainelor cînd bate — Adîncul lumii cercetîndu-l, în trista lui singurătate. O rază-n noapte-i nu străbate, Şi nici: o şoaptă nu răspunde Dorinţii lui neîmpăcate, Şi tulburării lui profunde... Doar luna singură-ji răvarsă \'ăpaia-i rece şi senină Pe-această frunte grea şi arsă De gîndu-i dornic de lumină. 68 „O t de exişti tu undeva, De-a pururi bun s-atotputernic, Aratâ-mi-te, Jehova, Să cad naintea ta cucernic. Să-mi spui — să aţin de la tine A lumii taină pe de-ntreg Cobori din sferile-ţi senine Şi fă-mă să te înţeleg! Căci cum să cred eu că exişti, Şi peste lumea ta-n ruină îţi luneci, fără să te mişti, Privirea-ţi rece şi senină f De ce-ai făcut pe om atunce, Dacă ştiai că va fi rău, Şi patimile-or să-l arunce Pe alte căi din frîul tău s1 Ce-ţi trebuia opritul pom, Şi şarpele ispititor, Şi pofta Evei, ca pe om Să-l dai de veci durerilor, Cînd tu ştiai mai dinainte C-ai să-i arunci din rai afară, Căci slabi tu însuţi îi făcuseşi, Ispitelor de se plecară ?" Aşa-ncepuse el, din şcoală, A se-ntreba ş-a se-ndoi, Muncit de-a minţii lui răscoală. Şi singur, stînd plecat pe carte, Neadormit, lua-n răspăr A sale-nvăţături deşarte — Doar o găsi vrun adevăr; Dar îşi trudea-n deşert gîndirea : Pe zeul bibliilor sfinte El nu-l găseşte nicăirea ; Din cărţi îşi smulse trista-i minte Ca dintr-o noapte ce-l înghite.. Toate scripturile-i părură Iscoade prost închipuite Şi basme fără legătură !... Cap. II La casa lui Rab-Benaia E zarvă mare. — Tulburat, Norodul se înghesuia Să vadă ce s-a întîmplat. Plîngea, smulgîndu-se de păr, Bătrînul rabin, scos din fire Se întîmplase-n adevăr O straşnică nelegiuire : — Aci, urmă Radu închizînd caietul, vine descoperirea scheletului, pe care Sabathai îl furase într-o noapte din cripta ţintirimului, şi de aci încolo încep nenorocirile lui. 71 Toţi îi lăudară începutul. Mama îl sărută, năbuşin-du-şi un suspin. Desigur, îi părea rău că n-are şi copilul ei talentul lui Radu. Iar ochii dulci ai Margaretei îl priveau visători, fierbinţi şi umezi de fericire... „Ce ochi frumoşi avea Margareta în seara aceea!" Această cugetare a rămas pentru totdeauna în sufletul lui Radu ca un crîmpei de cîntec, şi aşa îi răsună în cap, mereu şi cu aceleaşi cuvinte, încît — cînd nu şi-o rostea singur — i se părea că i-o spune altul la ureche. Dar liniştitele lor petreceri trebuiau să se rărească. Pregătirile de bacalaureat începură. In unele zile învăţau împreună. Radu era contra acestui sistem şi contra ascultărilor pe dinafară. El vedea bine ca nu se poate ţine de tovarăşul său. Gheorghe se ducea să înveţe pe sub copaci, în grădină. Radu nu se simţea tocmai bine, şi-i plăcea să rămîie singur în cclaie. Avea gînduri pline de farmec, cu cari nu i s-ar fi urît de a sta o veşnicie. De aceea, cum se vedea singur, îşi punea o carte deschisă la îndemînă, se lungea în pat, închidea ochii şi... cugeta. Cine n-a simţit oare, la vîrsta lui Radu, nespusa fericire de a visa deştept, ceasuri întregi, în dulcea şi tih-nita-i singurătate ! Chipul senin şi zîmbitor al Margaretei îi umplea întreaga lume de gînduri. Privirea ei caldă, care îi vorbea aşa de înfiorător de dulce şi pe care el o înţelegea aşa de bine, revărsa atîta farmec în viaţa lui, şi glasul ei îi răsuna atît de îneîntător în auz, şi toată drăgălaşa ei făptură îi cucerea minţile şi i le îneca într-o aşa de neînchipuită voluptate, încît întreaga lui existenţă se pierdea într-un basm negrăit de mîndru, toată fiinţa lui se desfăcea încetişor, se topea de istov şi nu mai rămînea decît un abur uşor, ce plutea ca într-o atmosferă caldă şi parfumată, în care veneau să se stingă, obosite, răsunetele unui cîntec depărtat, misterios, adormitor de dulce. Căci era o fericire fără de seamăn, în care Radu, nemaisimţind nimic pămîntesc în el, se uita ceasuri întregi şi rămînea, ca în legănarea unui vis minunat, în această toropeală leneşă, adîncă şi încropită a fermecatelor lui gînduri. Aşa se pregătea el pentru bacalaureat. Cîteodatâ cerca într-adevăr să citească ; dar mintea-i nepriponită pribegea pe aiurea, privirile-i trudite scăpătaţi de pe rînduri, ochii i se închideau ca de somn, şi cartea grea îi cădea din mînă... — Ce ochi frumoşi avea Margareta în seara aceea l Şi sunetul vorbelor lui, rostite tare şi fără voie, îl înfiorau. Se uita sperios în juru-i... „Oare nu cumva înnebunesc ?..." Ş-atuncea îl lua frica să mai stea singur în liniştea odăii, se scula repede şi ieşea. Radu deveni iarăşi trist, şi ai-casei atribuiră aceasta grijei de şcoală şi multului citit. Scrisese mă-sei două scrisori, în cari îi spunea că e sănătos şi petrece bine. Mai în fiecare zi îl durea capul. La masă nu mînca mai de loc. Vorbea foarte puţin şi nu mai rîdea dc nimic, îşi ţinea ochii plecaţi în jos, ca un vinovat, dar simţea, pe obraji, că-1 ard privirile Margaretei şi era sigur că, dacă s-ar uita atunci la ea, toată lumea ar descoperi adînca şi nebuna lui iubire. — Cînd ai şti ce urît eşti, Radule, cînd stai aşa hursuz ! îi zicea adesea mama lui Gheorghe, dojenin-du-1, şi el zîmbea trist şi nu-i răspundea nimic. Gheorghe nu-1 mai cicălea. Se obicinuise cu toanele amicului său. Margareta zicea că-i e frică să-i mai vorbească. Lina înţelesese dragostea lui Radu, şi privea acest lucru cu liniştea şi bunătatea ei firească, fără nici un scrupul de soră mai mare... căci ea vedea bine că nu e decît o copilărie de şcolar, nevinovată şi trecătoare. Seara se despărţeau devreme. Tăcuţi, se închideau amîndoi în odaie. Fiecare îşi lua cîte o carte şi se aşeza în patu-i. Gheorghe se aşternea cu tot dinadinsul pe învăţătură ; iar Radu îşi simţea palma caldă încă de atingerea mînuţei moi şi drăgălaşe a Margaretei, şi zîmbetul ei, şi privirea ei îl străbăteau, fierbinţi şi dez-mierdătoare, şi-i umpleau viaţa de visuri şi de farmec. Căci el simţea cum îl urmăresc toate gîndurile ei, cum vin valuri-valuri spre dînsul şi îl cuprind, peste tot, ca într-un torent de flăcări, ce îl mistuie pe nesimţite, şi în 72 73 -prada durerilor neînchipuit de dulci rămînea adesea cîte o noapte întreagă fără să adoarmă. Dar şi ea, copila vorbăreaţă şi nebunatică de totdeauna, deveni gînditoare, tăcută şi spăsită ca o mironosiţă. Toată ziua tînjea. Seara se ducea cu sora sa la culcare, fără să zică o vorbă, se dezbrăca în pripă, se vîra sub plapomă şi-şi întorcea faţa la perete. îşi închidea ochii ca să vază mai clar icoana lui Radu, căci îl iubea cu tot focul şi nebunia vîrstei sale crude, şi frumosul lui chip, atît de tînăr şi atît de trist, era dezmierdarea celor dintăi visuri, ce veneau să-i tulbure nevinovata ei copilărie. Şi stoluri de închipuiri o troieneau, mititica, stîrnind gîndurile-i neîncercate din pacea lor adîncă. Tîmplele-i zvîcneau înfierbîntate, fioruri dulci îi săgetau tot trupul, şi inima ei aprinsă se zbuciuma în coşul pieptului, ca un porumbel ce bate din aripi. îşi apăsa mî-nuţele pe curatul ei sîn, îşi cuprindea în palme obrajii ce-i ardeau ca jăratecul şi căuta să-şi potolească răscoala gîndurilor, dojenindu-se singură de nebunia ei şi zicîndu-şi în cuget să-şi astîmpere firea şi să fie cuminte. Dar fiinţa lui Radu o stăpînea puternic. Ea ştia bine că în ceasul acela nici el nu doarme, ci suferă şi cugetă la ea. îi simţea gîndurile lui cum o ating şi o dezmiardă, fierbinţi şi pline de iubire. Cerca s-alunge din minte-i aceste închipuiri ca să poată adormi, dar nu putea... nu se îndura să se despartă de ele. Uneori o cuprindea o milă adîncă, un dor, o jale... nu ştia singură ce e, dar simţea că o îneacă lacrimile, îşi scufunda faţa-n pernă şi plîngea pînă ce i se sleiau izvoarele ochilor. Şi era pentru dînsa o plăcere neasemănat de dulce în lacrimile ce vărsa, căci îşi simţea inima răcorită şi capul uşurat şi limpede după acest prinos nevinovat al sfintei sale iubiri. Dar vremea trecea neîngăduitoare, cu nopţile ei de dorinţi şi cu zilele ei de înfrîngeri, şi toată casa parcă se pregătea pentr-o durere ştiută mai dinainte şi neînlăturată, şi peste toate se aşternea o melancolie adîncă. Nici mama lui Gheorghe nu-şi mai putu păstra 74 veselia ei senină de pană mai deunăzi, şi uneori se făceau la masă tăceri lungi şi triste, ca după un mort dus la groapă. Niciodată plecarea lui Gheorghe la şcoală nu mîhnise casa atît de adînc_____ Radu se simţea din ce în ce mai rău. Dar nu se da boalei biruit. în toată seara bea cîte un pahar mare de lapte cald cu ou bătut. Aceasta-i mai potolea tuşea. Descurajarea îl apucase iarăşi, dar lupta să şi-o ascundă, îi făcea rău compătimirea lumii. Avea chiar necaz pe oamenii cari se uitau la el cu milă. Era sfîrşitul unei zile frumoase din august. Peste o săptămînă trebuia să plece. Grijnica mamă pregătea rufele băieţilor, iară tineretul casei o luase domol spre pădure. Radu păşea alăturea cu Margareta. Gheorghe cu Lina, ceva mai' înainte. în faţa lor, spre asfinţit, soarele părea că încremenise pe loc, încîlcit în crengile copacilor, aşa stetea de frumos, de-aproape şi de nemişcat, aurind creştetul întunecosului codru. — Nu-i aşa, Radule, că are să-ţi fie dor de Găiceni... cînd vei fi la Bucureşti ?... Ori nici n-ai să-ţi mai aduci aminte de noi... — De ce zici aşa, Margareto ?... El ar fi vrut să mai spuie ceva, dar simţi că i se umplu ochii de lacrimi. Tăcu, se uită la ea dulce ca la un copil drăguţ, zîmbi dureros, şi mîna lui, fierbinte, nervoasă, stîngace, atinse degetele subţiri ale Margaretei. Aceasta îi apucă mîna şi i-o strînse încetişor. Inima lui Radu îi zvîcni ca de spaimă, înfiorată de atîta noroc, avu o senzaţie nemaiîncercată, ceva... ca nişte alice de gheaţă, cari îi năvăliră în trup, furnicîndu-1 la inimă ; gîndurile-i înmărmuriră de farmec, şi toată faţa i se roşi, aprinsă ca de beţie. Soarele se scufundase în. desişul tihniţilor copaci. Agale se scoborau pe tăpşan vitele greoaie şi sătule. Secerătorii şi oamenii de la coasă păşeau împrăştiaţi şi osteniţi înspre sat. Şi din albastrul neted al cerului, ^ o linişte dumneziască se lăsa încetişor peste podoabele coapte şi mirositoare ale cîmpiilor, încropite încă de zăpuşeala zilei. 75 Amîndoi, plini de aceeaşi durere neerăit de dulce, simţindu-şi cugetele unul altuia, neîndrăznind să mai tulbure c-o vorbă lunga şi sfînta lor tăcere, ca şi cum erau adînciţi, cu toată luarea-aminte, ascultînd la sfatul nebun şi nemaiisprăvit al gîndurilor lor — aşa urcau alături, cu pas leneş, dîmbul ce ieşea ca o frunte din întunericul pădurii, cînd auziră dinaintea lor, de la tulpina strămosului-stejar, cum îi ziceau ei, glasul vesel al lui Gheorghe : — Ai obosit, Radule, de tot. Ia-1 în cîrcă, Marga-reto, că dă sufietul din el !... Gheorghe era vesel. Se ruga de Radu să facă o poezie pădurii, ori măcar vro patru versuri pentru bătrînul stejar, la umbra căruia, pe muşchiul moale şi răcoros, se odihniseră atîtea rînduri de oameni, şi ei de-atîtea ori... li întindea mereu un creion şi un petic de bîrtie... — Haide, Radule, inspiră-te... pentru Dumnezeu .' Ar fi un păcat neiertat din partea unui băiat care ştie să facă versuri să lase pe bietul copac aşa, necîntat. Dar fiindcă Radu se arăta fără chef, trudit, bolnav, şi nu voia să facă plăcerea amicului său, acesta, fără să-şi strice dispoziţia, se dete deoparte, îşi luă un aer inspirat, privi copacul de la rădăcină pănă-n creştet, îşi udă vîrful creionului în gură, stete puţin pe gînduri.,. ,şi începu să scrie. — Ai să vezi tu, năbădăiosule, acuşi, cum am să-ţi fac muza să crape de necaz... Slavă Domnului, ştim şi noi să facem stihuri, cînd e vorba la adică... — Dă-mi o rimă la pădure. —'Mure... — Dă-o dracului, că prea e spălăcită. Dă-mi una mai cilibie. -—îndure, fure... — Ei bravo... tocmai asta-mi trebuia. De-acum ţine-te, muză, să nu mă dai de ruşine. Toţi îi aşteptau isprava, rîzînd. Peste cîteva minute, îşi ridică fruntea şi-i privi biruitor în faţă. — Ascultaţi: 76 STRÂMOŞULUI-STEJAR Cît de frumos si sfînt mi-apari Cînd vine să mă fure Povestea blînzilor stejari, Şi dorul de pădure !... Ce lucru trist, copac iubit, Că nu ţştii să citeşti De cîte ori n-aş fi dorit Să-ţi scriu din Bucureşti!... Surorile-1 felicitară. Radu se uita, zîmbind, în ochii lui ; Gheorghe îşi mărturisi şiretenia : era o amintire, nu tocmai exacta, dintr-o poezie de curînd şi neisprăvită a lui Radu. înserase. O luară mai repede spre casă. Era răcoare, şi-i aştepta cu masa. Radu nu mîncă mai nimic şi se retrase devreme. Gheorghe şi cu mă-sa veniră după el. Erau îngrijaţi. îl durea capul. Poate că i se aplecase. îl frecară cu oţet pe mîini şi pe vinele gîtului şi-i legară la frunte felii de cartofi. Radu voia să se culce. Spuse că s-a mai răcorit. Rămaseră amîndoi. Gheorghe citi puţin. Dar se simţi, şi el, trudit, suflă în luminare şi adormi. în întunericul liniştit al odăii Radu vru să cugete la Margareta, la vorbele ei şi la dulcea-i strîngere de mînă. Dar nu-1 mai slăbea o tuse uscată ce-i sfărîma pieptul, şi toate gîndurile-i erau tulburi şi crîmpeîâteTMereu se învîrtea în pat. Nu putea s-adoarmă. Capu-1 durea amarnic. Tîmplele-i ardeau, şi tot întorcea perna, ca să şi le răcorească. Stomahul îi era leşuit, ş-o silă grea îl apăsa pe inimă. îşi simţea gura uscată. îi era sete, şi avea pofta de acreală. îşi simţea oasele trupului grele, nodoroase şi ascuţite. Şi-şi răschira picioarele, ca să poată adormi. Avea dureri nesuferite în arcurile coastelor şi arsuri pe şira spinării... Tîrziu de tot îl fură somnul. 77 Cînd se deşteptă, a doua zi, se simţi mai bine şi cu poftă de mîncare. La masă, Margareta îi strecură în mînă o hîrtioară. Radu se «roşi, o strînse binişor în buzunar şi nu îndrăzni să-şi ridice ochii din pămînt. Ea era tristă, neliniştită, palidă la faţă, plînsă şi nedormită. Mă-sa o întrebă ce are şi nu află nimic lămurit. Frate-său făcu cîteva glume pe socoteala ei, soră-sa tăcu molcom, ca o fată cuminte. Cînd se văzu Radu singur, nerăbdător scoase petecul mototolit de hîrtie şi, într-o slovă chinuită, scrisă cu creionul, citi şi răsciti aceste vorbe, cari spuneau atît de mult amărîtei lui inimi : „Ce ai, Radule dragă, de stai aşa de trist !... Am plîns atîtea nopţi, crezînd că poate eşti supărat pe mine. Şi mă gîndesc, ce ţi-am făcut ?... Unde te văd aşa, mi-e frică şi să-ţi vorbesc. Tu nici nu ştii cît sufăr şi cît te iubesc. Iartă-mă dacă, fără ştirea mea, te-am supărat cu ceva. Te implor, scrie-rni. Sora ta care te iubeşte MARGO" Radu ameţise de bucurie. Citi fiecare vorbă de nenumărate ori. Părea că i se sfîşie inima, topită de atîta înduioşare. Ochii îi înotau în lacrimi, şi tot sîn-gele i se urcase-n obraz. Se aşeză la masă, ca să-i răspundă. Popoare de gînduri învălmăşite îi năvăleau năprasnic la porţile minţii şi capu-i vuia buimăcit, ca-n-tr-un incendiu. Margareta, în neastîmpărul aşteptării, trecea mereu prin sală şi făcea zgomot, tuşea, ca s-o înţeleagă Radu. Cînd îi auzi clampa de la uşă, se întoarse iute spre— el, îl dezmierdă şi-1 rugă frumos cu ochii ei aprinşi, însetaţi şi ruşinoşi, îi întinse mîna, şi Radu, timid şi stîngaci, îi strecură răspunsul, şi iarăşi se închise în odaie, ca să tremure nevăzut de nimeni, căci i se zbătea inima să-i rupă gratiile pieptului de înfiorarea acestor mari evenimente, în cari intrase toată viaţa lui atît de bolnavă şi toate gîndurile lui atît de fericite. 78 l Margareta, zugrumată de nerăbdare, sorbi într-as- cuns, cu ochii lacomi şi plini de lacrimi, aceste rînduri : „Nu sunt de loc supărat pe tine. Ce rău ai fi putut ' să-mi faci tu, dulce Margo ? Eşti atît de bună, şi te iubesc atît de mult !... Sunt nebun de atîta fericire !... Aştept să-mi vin în minţi, ca să-ţi pot seri mai mult şi mai desluşit. Ce păcat că ne vom despărţi peste cîteva zile. Te ador RADU" Una cîte una, treceau zilele fericite şi nopţile fierbinţi şi pline de visuri. Margareta citea mereu scumpele rînduri, pe cari ea le ştia foarte bine pe dinafară, şi tot aştepta din ceas în ceas ca drăguţul ei Radu să-şi vie în minţi şi să-i scrie mai mult şi mai desluşit. în preziua plecării el a stat singur, închis în odaie toată ziua, şi cea din urmă noapte i-a fost lungă, zbuciumată, plină de i gînduri şi fără o clipă de somn. Cînd se crăpă de ziuă, se sculă înaintea lui Gheorghe, se îmbrăcă şi ieşi. Aerul sănătos şi rece al dimineţii îi mai răcori inima lui arsă şi ochii lui tulburi şi trudiţi. Caii erau puşi, şi toată lumea era în picioare. i Sfîşiat de durere, îşi răzima fruntea de stîlpul cerda- cului, îşi luneca privirea, jalnic şi amărît, peste liniştitele locuri de cari se despărţea, poate pentru totdeauna. Părea că de-abia ieri venise... Şi erau două luni în capăt. Ce repede trecuse vremea!... Din cînd în cînd îşi arunca ochii spre uşă, şi mîna-i dreaptă, în buzunarul surtucului, strîngea nervos scrisoarea lungă şi desluşită, în care îşi îngropase toată iubirea, toate gîndurile şi toată viaţa lui amărîtă şi fără de nici o nădejde. Şi î tresări, ca de spaimă, cînd văzu pe Margareta. Ea veni zîmbitoare spre Radu, sorbindu-1 cu ochii ei mari, înduioşaţi şi galeşi. Era gata să-l mustre, dar Radu se uită cu frică în toate părţile şi îi dete scri- !r soarea. Ea înnebuni de bucurie, îi apucă mîna şi i-o strînse cu tot focul dragostei ei adînci şi nevinovate ; oftă din toată inima, şi plecă, sprintenă şi drăgălaşă, 79 i privind duios îndărăt, şi surîzînd, alintată şi copilăroasă, iubitului ei, care rămăsese înmărmurit de atîta fericire. Se aşezară toate la trăsură. Ei îmbucară cîte ceva în pripă. Mama îi sărută pe amîndoi cu foc, îi rugă să-i scrie cum or ajunge, şi în scară îi mai sărută p toană. Radu era zăpăcit. Porniră şi, multă vreme, îşi fluturară pălăriile în vînt, cu feţele întoarse spre acest adăpost tihnit şi vesel, de care se depărtau cu atîta părere de rău. Margareta încremenise, cu ochii duşi pe dunga cenuşie a drumului, şi cînd ei dispărură de tot, în dosul unui dîmb, privirea ei cătă lung şi dureros la ultimul val de colb ce se aşeza încetişor pe urma trăsurei, şi huruitul roatelor se înecă de istov în tăcerea moartă a nepăsătoarelor cîmpii. Cu ochii plini de lacrimi, vru să intre în casă, dar simţi c-ar înăbuşi-o jalea odăilor pustii, şi avea nevoie să fie singură. Cînd se văzu în fundul grădinii, îşi scoase repede din sîn scrisoarea, care o ardea acolo, căci n-avusese răgaz s-o citească. Ochii ci mari * sorbeau rîndurile, din cc în ce mai lacomi şi mai aprinşi. Cînd isprăvi, simţi că i se taie inima de durere, şi o podidi un plîns amar şi nestăpînit, ce-i zbuciuma pieptul, să i-1 rupă bucăţi, şi-i îneca răsuflarea, ca o mînă ucigaşă, ce i se înr fipsese în beregată s-o zugrume. Era o scrisoare lungă şi sfîşietor de tristă, în care Radu spunea Margaretei, cu nişte vorbe pline de lacrimi, cît de mult o adoră şi cît de chinuitor şi fără de noroc e acest amor al lui. Ii arăta cît îi el de sărac, de prăpădit şi de bolnav, ş-o ruga fierbinte s-alunge uitării copilăreştile ei visuri, şi nici să se mai gîndească vrodată c-a întîlnit în cale-i un nenorocit ca el, fără nici un căpătîi, deznădăjduit şi aproape de moarte. „Iartă-mă, scria la sfîrşit, te rog iartă-mă că ţi-am spus nişte adevăruri atît de crude. N-am voit să-ţi * în ultima ediţie antumă : mai. înşel cele mai curate visuri ale copilăriei tale. M-ar fi mustrat cugetul. Eu am să mor în curînd. Tu, Margo, eşti atît de tî-nără şi atît de frumoasă !... Ar fi şi păcat să te mai tulburi gîndindu-te la mine. M-ar chinui, cum nu poţi să-ţi faci idee, să ştiu c-am furat liniştea unor oameni cari m-au hrănit în casa lor şi au fost atît de buni cu mine. Şi... am eu destule chinuri !... Vei întîlni în calea ta inimi mai alese şi mai vrednice de tine. Eu viu prea de jos ca să te pot ajunge. Iartă-mă, dulce Mârgo, dacă-ţi fac vreun rău cu vorbele mele, iartă-mă, sfîntă icoană a tristelor mele visuri, şi nici te mai gîndi că ţi-am trecut pe dinainte. La ce să-ţi mai întuneci liniştita şi frumoasa ta viaţă c-o închipuire atît de trecătoare şi atît de nenorocită ? Rupe, te rog, această scrisoare şi dă-mă uitării de veci ! RADU" Margareta citi din nou aceste pagini cari-i curmau viaţa. Rămase cîtva timp în picioare, rezemată cu spatele de tulpina unui nuc. Ca nişte tăiuşuri fierbinţi îi treceau prin inimă şi i-o hărtăneau. Mintea i se prăbuşise în întuneric şi capul greu îi vuia amarnic a ii pustiu ş-a deznădăjduire. Crezu că moare. Pierdută, nemaiştiind ce face, alergă într-un suflet în casă şi căzu în braţele mă-sei, nebună, zdrobită de dureri şi năbuşită de plîns. — Iartă-mă, mamă, mi-e drag Radu !... Apoi se mai potoli şi spuse mă-sei cu de-amănuntul toată istoria acestei nevinovate iubiri. O rugă să nu se supere, şi îi arătă scrisoarea desperată a lui Radu. Biata mamă îi şterse ochii, o netezi duios pe frunte şi se sili s-o îmbuneze cu vorbe dulci şi înţelepte de mîngîiere. — Bine, fata mamii, linişteştc-te, eu am să scriu lui Radu, ş-am să-l ocărăsc pentru că şi-a vîrît în cap astfel de idei — Radu e un băiat bun, şi are să m-asculte — am să-i scriu să fie cuminte şi să înveţe cu Gheorghe, să-şi isprăvească studiile şi-1 voi face copilul meu... La 80 81 ce să fii proastă şi să-ţi strici inima? De Crăciun vor veni iar amîndoi, şi atunci am să-l cert, şi am să-l pui să-ţi sărute mîna şi să-ţi ceară pardon, ca un copil obraznic. Ş-o mîngîie, ş-o sărută, ş-o ademeni cu vorbe bune,, ca o mamă cu durere ce era, pînă ce Margareta, copil răsfăţat şi atoatecrezător, conteni din plîns, se lumină la faţă şi-ncepu să rîdă şi să-mbrăţişeze pe mă-sa, spu-ind cît a fost ea de proastă, şi cît e de bine să aibă cineva o mamă aşa de bună ca a ei. Dar adesea, către sfîrşitul zilelor lungi şi posomorite de toamnă, ea încremenea ceasuri întregi, în picioare, dusă pe gînduri, cu tîmpla lipită de stîlpul cerdacului, şi cu ochii dornici şi trudiţi, aşternîndu-şi aiurit privirile-! triste de-a lungul drumului pustiu, ce se ştergea ca o viţă de fum în zarea tulbure şi îndepărtată dinspre răsărit... IV Radu căpătă de la un profesor al lui o carte de re-comandaţie către un director de institut, unde fu primit ca pedagog. Ajunsese a fi simpatic tuturor băieţilor, fără să ştie cum şi fără să-şi fi dat vro osteneală pentru aceasta. îl iubeau pentru că avea o privire caldă şi liniştită şi un glas atît de blînd, care parcă te dez-mierda cînd îţi vorbea... Dar boala, dorul, grijile îl mistuiau zi cu zi, şi ochii lui se făceau tot mai mari, mai albi şi mai uscaţi, şi faţa lui devenea din ce în ce mai lungă, mai palidă şi mai tristă. Băieţii îi aduceau lumînări şi pesmeţi. Căci el făcea multe nopţi albe, chinuit, în capul oaselor, ca să n-adoarmă, cu lumînarea-n pat, încovoiat pe carte, cu coatele pe genunchi şi cu tîmplele-n pumni. Nu mai erau decît vro patru zile pană la examenul de bacalaureat, şi mintea i se pierdea buimă- 82 cită în haosul îngrozitoarelor cărţi, cînd da să le prididească mai cu zorul, ca să nu-i rămîie nimic străin. Sosi ziua sudorilor şi a bătăilor de inimă. Roiau, în fierbere, tinerii gălăgioşi prin sala universităţii. Pe Gheorghe îl îngrozi figura amicului său. Boala, nesomnul, descurajarea, frica înfăţişă examinatorilor, în fiinţa lui Radu, un schelet tremurător, gata să se desfacă şi să se risipească pe scînduri... De-a-bia mormăia, cuvinte fără şir şi ,fără înţeles, la întrebările ce-i cădeau grele şi nepricepute în capul lui zăpăcit, pustiu şi fără puterea de a mai gîndi. Profesorii cugetară că pentru a te aşterne într-un sicriu nu «e de loc nevoie să prezinţi morţii diploma de bacalaureat. Căzu, nenorocitul !... """ Atît mai trebuia hîrbuitei lui vieţi. Cîteva zile rămase ca nebun. Nu mai vorbea nimic, şi ochii lui holbaţi şi fără nici o expresie rătăceau pe lucruri şi pe oameni, reci şi fără clipire, ca ochii unui orb. Gheorghe izbutise ; dar starea amicului său nu-i îngăduia să se bucure de izbîndă. Scrise acasă c-au reuşit amîndoi, că s-au înscris şi urmează la Drept, şi că sunt sănătoşi... Se mutase pe aproape de pension. în toată ziua venea de două ori la Radu şi-i aducea felurite lucruri, şi-i spunea felurite vorbe, doar i-o mai potoli durerea ce-1 dobora. — Degeaba, Gheorghe, pentru mine nu mai e scăpare ! Ce-mi mai cînţi tu de viitor ? Nu vezi în ce hal am ajuns ? Uită-te la mine, şi mărturiseşte dacă-mi mai pot face vro iluzie !... Şi glasul îi răsuna cavernos, ca dintr-o groapă, şi vorbele lui, în melancolia şi convingerea cu care erau spuse, aveau ceva profetic, ş-atît de adînc şi dureros izbeau la inimă, încît îi năpădea plînsul, ş-amîndoi, îmbrăţişaţi şi înecaţi de gînduri, pe cari nu şi le mai puteau spune, rămîneau vreme îndelungă, cu mintea-n-cremenită şi cu inimile arse de-o jale fără margini. Cumplit de chinuitoare erau nopţile lui Radu. De cum se aşternea în pat, valuri de fierbinţeli îi dogoreau trupul, ca-ntr-o baie de aburi, şi sudoarea-i izvora şi-1 83 năclăia din creştet pînă-n tălpi. O tuse seacă, ce-1 îneca, din ce în ce mai crud înteţită, răsunînd a gol ş-a dogit, vuia sinistru şi nesuferit în pacea adîncă a dormitorului, şi-n coşul pieptului coptorît* îşi auzea răsuflarea cum îi hîrîie, regulat şi prelung, ca o rîşniţă. Cîţiva băieţi se plînseră de tuşea lui Radu. Directorul îl chemă într-o dimineaţă şi-i spuse, cu obicinuita părere de rău, că nu poate să-l mai ţie şi, drept mîn-gîiere, îi dete un sfat părintesc : să intre-ntr-un spital. Inimele prea încărcate de suferinţi ajung la un moment de suprasaturaţie, în care viaţa cade-ntr-un fel de cloroformizare a simţurilor, şi toate durerile ce se mai adaog pe urmă nu pot să le mai împovăreze, ci pare că satisfac şi legitimează un simţimînt de revoltă năbuşită şi de dezgust amar de sineşi şi de lume. Radu plecă liniştit. Se primeni. îşi luă pe el ce avea mai bun. Alese, de prin cărţi, cele trei caiete... manuscrisele lui, şi le vîrî-n buzunar. Toate celelalte lucruri : cărţi, primenelc, vechituri, le aruncă vrăfuite sub pat şi ieşi. Cînd se văzu afară, răsuflă din greu, ca şi cum ar fi scăpat de-o sarcină, îşi încheie haina în toţi nasturii, îşi îndesă pălăria pe cap şi, fără să zică o vorbă cuiva, plecă pentru totdeauna, nepăsător, ca de la o casă pustie, şi nici nu se mai uită în urmă-i. în ceasul acela n-ar fi voit să întîlnească pe amicul lui. Sunt momente în cari singurătatea ţi-i cel mai bun amic. Ieşi în Podul Mogoşoaii şi o luă încet spre Şosea. Era o zi posomorită de pe la sfîrşitul lui sep-tembre. Copacii arămii îşi întindeau crengile ţepene, cu frunza rară şi pălită, în aerul pîclos şi greu al toamnei. Şi un cer hursuz, tulbure şi fără soare, sta încremenit deasupra cîmpiilor moarte şi pustii. Şi în această lipsă desăvîrşită de zgomot şi de mişcare, Radu se simţi în largul lui. în fund, departe de oraşul de a cărui larmă nemaisfîrşită era atît de sătul, subt un tei desfrunzit, se aşeză pe-o bancă şi cugetă, îşi simţea inima răcorită, capul uşor şi gîndurile limpezi. * Coptorît — ros, mîncat de boală. 84 La ce-i foloseau acum atîţia ani de. trudă şi de zbuciumare pe băncile şcolii ? Ce bine-ar fi fost să ră-mîie prost la pragul părintesc ! Ar fi fost un ţăran sănătos şi voinic, să ducă plugul în spinare... Harnic, s-ar fi aşternut pe muncă, ar fi tăiat ogorul strămoşesc, ş-ar fi scos din pămînt hrana şi fericirea senină a lui şi a mă-sei, ş-ar fi fost amîndoi îndestulaţi şi liniştiţi pană la capătul vieţii... La cîte chinuri şi la cîte umilinţi n-aduce pe om deşarta-i năzuinţă de a-şi ieşi din frînele chemării lui fireşti!... Căci el avea de mic dragostea cîmpului, şi o groază nemaipomenită de şcoală şi de oraş. De trei ori a fugit de la şcoală, cînd 1-a dat întăi, şi de trei ori 1-a bătut mă-sa şi 1-a dus cu de-a sila să înveţe. Ce rău a făcut că nu 1-a lăsat să-şi ţie drumul ursitei lui de-atunci !... Biata lui mamă, ce grele dureri o aşteaptă acum !... Căci el va trebui să moară subt ochii ci... Negreşit, se va duce acasă... Şi cînd îl va vedea în acest hal de slăbiciune, ea, care încă mai are visuri !... Sărmana lui mamă, ce mîngîiere îi va mai rămînea pe lume zdrobitei sale inimi după ce va muri el !... Apoi se gîndi la Margareta. Ea îi răsări deodată clară şi frumoasă, ca o zînă din dafin. îşi duse xăpede mînele la ochi, ca să nu-i scape din minte, şi o dez-mierdă mult, fierbinte şi dureros, în dornicile şi fermecatele lui gînduri... stătu cîtva, înfiorat de-o jale misterioasă şi profundă, ca şi cum ar fi asistat la agonia unui vis frumos ce-i murea în suflet... Apoi oftă, se sculă şi plecă. Liniştit, povesti lui Gheorghe întîmplarea de dimineaţă. Mărturisea că nu-i pare rău de loc. Spuse că e obosit şi rupt în coş de foame, că mîine va pleca negreşit acasă la mă-sa, şi rugă, pentru prima oară, pe amicul lui să-l împrumute cu zece lei... Nimic despre suferinţile lui, nimic despre ce va urma mai tîrziu... Şi cînd Gheorghe, rănit de această neaşteptată despărţire, îl întreba mereu cînd se va mai întoarce şi ce are de gînd să facă, Radu îi răspundea cu răceală : — Vom vedea mai pe urmă. Nu ştiu bine. Iţi voi seri de-acolo. Deocamdată trebuie să plec numaidecît. 85 Rămase noaptea acolo, dar cu nici un preţ nu voi să doarmă într-un pat cu amicul său, şi, ca niciodată, cum puse capul pe pernă, adormi. A doua zi dimineaţă îşi năbuşi durerea şi plînsul în inima lui trudită şi, c-o prefăcută nepăsare, îmbrăţişa şi părăsi pentru totdeauna pe scumpul tovarăş al celor mai frumoase visuri din tinereţea lui pierdută... Se simţea aşa de greu încercat, aşa de obosit, ş-aşa. de bătrîn... pare că trăise o sută de ani în nevoi şi su-ferinţi neîntrerupte. Iar bietul Gheorghe rămase singur, zdrobit, fără nici o mîngîiere, şi convins că Radu nu-1 mai iubeşte... V Radu căzuse la pat. Iar mama Ilinca bocea pe la toate pragurile şi se da-n vînt după leacuri. Rămas-a babă meşteră care să nu-şi fi încercat adîncul priceperii pe zilele numărate ale bietului băiat ? Şi, cît e noaptea de lungă, sta încremenită, ca o momîie, la căpătîiul lui, şi se uita, nebună şi ruptă de dureri, cum i se istoveşte subt ochi odorul * fără preţ al vieţii ei netrebnice şi întunecate... Căci nu vruse Dumnezeu s-o trăsnească de sus, ori Să asmute fiarele codrilor asupra-i, ca să-i sfîşie inima în bucăţi şi să-i crănţăne capul în dinţi, să nu fi mai ajuns la aşa ceas de blestem, să vadă cum i se prăpădeşte şi i se scufundă-n hăul duşilor de veci comoara ei de mîngîiere, lumina cea mai sfîntă a zbuciumatelor ei zile... Şi ea, să stea cu braţele cruciş la piept, să se uite şi să n-aibă nici o putere... nici o putere... Cerule neîndurate !... Aşa se văicărea cugetul ei, în junghiurile desperării... * In ultima ediţie antumă : doru. 86 Şi hîrîitul ce se torcea, prelung şi înfiorător, cu fiecare răsuflare, din pieptul scorboroşit ai lui Radu, vuia sinistru în pacea mortală a odăii, şi tăia amarnic, ca un ferăstrău, în inima nenorocitei lui mame. — Ci curmă-te odată, scîndură de brad ! strigă ea într-o noapte, sărind în picioare, scoasă dm minţi. Dar sunetul smintitelor ei vorbe o înfricoşa. îşi veni iute-n simţiri, îşi făcu cruce, se bătu cu palma peste gură şi se aşeză iarăşi, mîhnită, la locu-i. Din cînd în cînd Radu, deşteptat de tuse, îşi scotea afară braţul alb, gol şi sfărogit, pipăia încetişor marginile învelitoarei, cu degetele-i subţiri şi tremurătoare, deschidea ochii mari, albi şi sperioşi, şi, ars de sete, cerea să-i dea puţină apă. — Cum îţi mai este ? — Mai bine... Şi Radu îşi ascundea, c-un fel de frică naivă, braţul lui de schelet; pleoapele-i recădeau grele şi trudite peste ochi. Iar mama Ilinca îi sumetea cu grijă colţul învelitoarei pe subt umăr, privea pierdută la icoane, ofta din adînc şi rămînea iarăşi fără nici o putere şi fără nici un gînd desluşit, în prada covîrşitoarelor ei chinuri. Aţipea ?i ea c'te niţel, zdrobită de oboseală, şi cînd se deştepta, tresărea spăijmîntată de presimţiri sinistre, i se părea c-a dormit prea mult şi deschidea ochii mari şi îngrijaţi spre patul lui Radu. Dar într-o zi Dumnezeu făcu să treacă o rază de bucurie prjn această casă plină de durere. Radu se deşteptă vesel de dimineaţă, se ridică s-in-gur în capul oaselor. Se uită la biata mă-sa cum adormise, biruită de trudă, pe scaun, ş-o milă sfîşie-toare îl cuprinse de chinuita ei viaţă. îşi aşeză încetişor o pernă la perete, ca să-şi razime spinarea, şi aşteptă. Se pipăia pe obraz, îşi privea lung mîinile-i de ceară, şi mereu şi le mirosea. Ar fi avut plăcere să se cate în oglindă. 87 Ilinca tresări, deschise ochii, îl văzu sculat şi credea că visează... Radu începu să rîdă. — Ştii una, mamă ?... Cîte zile sunt de cînd stau în pat ? — De, maică, or fi... vro cinci săptămîni... — Apoi mi-o cam fi, gîndesc. M-am săturat de-atîta boală... De-acu m-am hotărît să mă fac sănătos. —■ Să te-auză Dumnezeu, maică... Ilinca era uimită de bucurie. îi pregăti repede o fiertură de pasăre. Radu mîncă binişor — se simţi mai întremat. Ceru să-i dea oglinjoara din perete. îşi privi mult faţa-i uscată şi albă, cu fruntea lucie, cu ochii mari şi împainjeniţi de boală, cu buzele subţiri şi vinete şi cu două benghiuri cîrmuzii în umerii obrajilor. Apoi ceru să-i dea în pat hîrtia, călimara şi condeiul... Voia să răspundă lui Gheorghe. Primise patru scrisori de la el şi una cie la Găiceni, în care mama lui Gheorghe îl ocăra că nu le scrie, şi Margareta-i spunea-ntr-un colţişor, c-o slovă mărunţică, care lui Radu îi făcea impresia unei şoapte : „Tăcerea ta zice că ne-ai uitat. Dar eu n-o cred. Scrie-ne cum te mai afli. Te doresc... Sora ta, Margo". Radu făcu două scrisori. îi vestea că s-a făcut bine, că-i e dor şi că de Crăciun speră să vie. Obosise. Mă-sa-1 privea cu ochii duioşi şi fericiţi, şi sta înaintea lui cu evlavie, ca în faţa unui sfînt. Acatistul ei, de sîmbăta trecută, a fost bine primit de Cel-de_-sus... Maica Precista, făcătoare de minuni, s-a milostivit şi şi-a întors, cu îndurare, faţa spre ea. Soarele venea înaintea casii. Un sul de raze străbătuse prin geam, şi aprindea, jos, în mijlocul odăii, o pată de lumină, ce se tîra încetişor spre patul lui Radu. Gînditor, el îşi lungise ochii prin pulberea caldă de aur, ce tremura în curmezişul sulului de raze... — Mamă, azi e frumos. Vreau să mă scol. M-am făcut bine. Dă-mi hainele, să mă îmbrac. Şi se sculă. începu să umble încet prin casă. îl dureau genunchii şi gleznele, de slăbiciune. Se lovea cu • braţele de şolduri, îi scîrţîia ceafa cînd îşi întorcea capul, şi trupul i se hîţîna pe tălpi, uscat şi subţire, parcă era făcut din beţe. îşi pieptănă frumos părul lung, rar şi castaniu. Niciodată, în viaţa lui, nu pusese atîta grijă în alegerea cărării. Şi se odihni de cîteva ori pînă se văzu pe deplin îmbrăcat. —Ce-i astăzi, mamă ?... — Azi e miercuri... — A ! eu am crezut că-i duminică, de aceea m-am gătit aşa... Şi ochii îi licăriră în cap ca două mărgele de sticlă, şi buzele uscate i se întinseră pe dinţi, într-un zîmbet trist şi naiv. ""Mă-sa-1 dezmierdă ca pe un copil mic. El începu să spuie glume, să rîză şi să s-alinte. îi vorbi de amicul lui şi de petrecerile de la Găiceni. Acum îi părea rău că nu şi-a adus cărţile cu dînsul. îi povesti pe Sabathai-Rab-Benaia şi-i citi versurile, tălmăcindu-le mereu şi dîndu-i felurite desluşiri, ca să-l înţeleagă. Apoi tăcu deodată, ca cum şi-ar fi adus aminte de ceva trist. Privi lung şi gînditor pe fereastră. Suspină. Spuse că i s-a făcut dor de copaci... c-ar vrea să iasă puţin pe afară, să mai răsufle ; mă-sa căta să-i facă a toate voile. Pămîntul era uscat. în coasta casei era un păr bătrîn. Acolo aşternu ea un ţol îndoit în patru şi peste el o velinţă şi două perne. Radu veni încetinel, adus de braţ, se uită în sus, la crengile negre şi fără nici o frunză ale marelui pom, şi se aşeză trudit sub streaşina-i largă, prin care se cerneau mărunţel razele soarelui, presărînd aria umbrită cu boabe calde de lumină. Căci era în acea zi de noiem-bre un soare atît de cald în cerul senin ş-un aer atît de văratic, încît te mirai cum de rămîn, pe-o vreme aşa frumoasă, copacii fără frunză şi cîmpul fără iarbă. Lui Radu i se lungise căutătura a drum, şi nu scosese o vorbă de cînd venise aicea. Cu ochii mari, galeşi, pironiţi în gol, cu capu-nclinat puţin pe umărul stîng, cu degetele încleştate după genunchi, aşa stetea Radu, înecat de gînduri ; iar mă-sa, încremenită deo- 88 89 parte, tăcea şi se uita la el cu înduioşare. Era o linişte sfîntă peste tot cuprinsul... — Ce ochi frumoşi avea Margareta în seara aceea !... Şi amîndoi tresăriră înfioraţi ca de un glas necunoscut, rostit din senin. — De cine zici că avea ochi frumoşi ? Radu păru că se deşteaptă dintr-un vis. — A... nimic, mamă... asta-i... aşa, o vorbă dintr-o carte care mi-a lunecat prin minte... CASSIAN Din ziua aceea s-a stins toată fericirea casei. Radu căzu iarăşi la pat şi nu se mai sculă. Nu mai mîncă nimic... Peste-o săptămînă i se legă limba. Abia din cînd în cînd îşi mai holba ochii rătăciţi, şi iar se scufunda în întunericul ce-i îngheţa inima şi minţile. Arareori îi fulgera prin cap ideea desluşită ca moare. Şi-i venea să plîngă, îl cuprindea o milă adîncă şi sfîşietoare de sine însuşi cînd se gîndea cum se'prăpădeşte de trist această viaţă atît de scurtă şi atît de goală de întîmplări... Mă-sa îngrijise să-l împărtăşească. Era o noapte urîtă şi vijelioasă. O lumînare de ceară ardea la capul lui Radu. El horcăia încetinel, cu faţa în sus, cu braţele întinse şi cu ochii închişi. Mă-sa îi pipăi picioarele şi simţi că i se întunecă minţile de groază. O răceală, ca de gheaţă, se ridica, în trupul lui Radu, de la tălpi spre genuchi. Deodată el căscă ochii mari, deschise o gură spăi-mîntătoare, scoase un gemăt profund şi înţepeni de veci. Ilinca se cutremură. Aruncă învelitoarea de pe el şi, mugind ca o vită înjunghiată, căzu, cu faţa-n jos, zdrobită şi nebună de durere, peste trupu-ngheţat, slăbăno-git şi uscat ca piatra, al sfîntului ei odor. Sub cerul sur şi peticit de nouri adoarme satul în umbra tihnită ce s-aşterne pe vale. Ca nişte urieşi, culcaţi pe brînci, stau în neclintire, de jur împrejur, dealuri nesfîrşite ce-şi lungesc coama netedă, ca un volan negru, pe cenuşiul spălăcit al bolţii fără lumini, în zarea asfinţitului străjuiesc codrii arămii, şi din văzduh se lasă o linişte grea, posomorită şi rece, ca o pîclă de toamnă. Iar în marginea dinspre pădure a satului răsar din pieptul unui deal zidurile înalte şi roşietici ale măreţului castel. Porţile-i grele se închid cu zgomot, şi vechea zidire se îneacă în întuneric şi tăcere. Cîteva geamuri mai licăresc în beznă, şi, din cînd în cînd, s-aude, pe la posturi, glasul sentinelelor zbuc-nind răsunător şi prelung în adîncă muţenie a nopţii: „Cine-i... Cine-i ?... Rond... Stai !..." Căci e închisoare şi loc de osîndă în incinta sfintelor ziduri mănăstireşti, cari adăposteau într-o vreme liniştita viaţă a cuvioşilor călugări. Şi nici în noaptea asta Cassian nu poate s-adoarmă, întins pe-o rogojină, cu ochii ţintiţi în podele, sub lampa ce-aruncă pe păreţii goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarăşilor adormiţi, el stă treaz, cu pumnul sub ceafă, şi-n capul lui aprins şi fără odihnă mi-şuiesc noroade de gînduri răzvrătite, şi torc în ascuns firul unor întîmplări însemnate şi hotărîtoare pentru chinuita lor viaţă. Fire nervoasă, aprigă şi fără astîm- 91 păr, pe care suferinţele n-au putut-o mlădia, făptură îndărăpnică şi croită pentru rele, el se simţea cu atît mai dirz şi mai hotărît cu cît stăvilare mai tari i se ridicau împotrivă-i. Era de douăzeci şi opt de ani şi cunoştea aproape toate penitenciarele din ţară. Din copilăria lui triste şi urîte lucruri îşi mai aducea aminte. Pe mă-sa n-a apucat-o, murise din facere. Tată-so era cărămidar la marginea oraşului Bucureşti. Abia şi-1 mai aducea aminte : un om nalt, spătos, cu mînile mari şi negre, cu nasul roş şi cu mustăţi lungi, un chip de arnăut, vecinie hursuz şi încruntat, care, pentru zîmbetul copilului său, avea totdeauna o înjurătură, şi pentru scîncitul lui, o palmă. îşi mai aducea aminte cum într-o noapte s-a sculat încetişor de lîngă dînsul, s-a îmbrăcat, şi-a făcut cruce, a venit să-l sărute — asta i se întîmpla pentru-ntîia oară — ş-a ieşit tiptil ; el era de nouă ani şi pricepea multe, ca un copil necăjit ce era, se deşteptase, dar s-a prefăcut că doarme, de frică. A doua zi, în răvărsat de zori, s-a întors, cu alţi doi oameni, tot aşa nalţi, mustăcioşi şi încruntaţi Ia faţă — el iarăşi s-a deşteptat, _ şi iarăşi s-a prefăcut că doarme — ei s-au aşezat jos, la pămînt, tustrei, ş-au numărat bani mulţi între dînşii; vorbeau încet şi se ţistuiau unul pe altul, el asculta cu drag cum îi zuruia în urechi bănetul lor, ca un cîntec frumos, şi îi părea grozav de bine... Dar peste cîteva zile au năvălit în bordeiul lor oameni mulţi şi răi, ş-au ridicat pe tată-so cu de-a sila, şi l-au dus pentru totdeauna de lîngă dînsul. El rămase pe drumuri. L-a luat un cîrciumar şi 1-a dat la şcoală. A stat doi ani, ş-a fugit. S-a făcut vînzător de gazete. La paisprezece ani avea toate viţiile unui om mare. * S-a hotărît să se cuminţească ş-a intrat la un tipograf. La optsprezece ani era culegător. Nu-i mai rămăsese din vechile năravuri decît patima jocului de cărţi şi beţia. într-o noapte şi-a pierdut, în tunelul de sub * Fraza lipseşte din ultima ediţie antumă, probabil dintr-o eroare tipografică. 92 pasaj, toată averea şi tot creditul de care se mai bucura, şi — ca să-şi mai întoarcă din pagubă — a băut în socoteala celor cari cîştigau, pană ce-a căzut grămadă la pămînt. A doua zi s-a deşteptat într-o odaie umedă din arestul poliţiei. Era dat în judecată : spărsese capul unui prietin. A făcut o lună de-nchisoare. Cînd a ieşit de-acolo, era stricat de tot, şi pentru totdeauna. De-atunci şi pană la vîrsta în care se găsea — vreme de zece ani de zile — n-a stat patru luni pe-afară. Figurile severe * ale judecătorilor de instrucţie şi toate aparenţele magistrale şi solemne ale parchetelor, pentru el erau lucruri de rînd, cari nu-i mai făceau nici o impresie ; şi numai pielea lui ştia cîte bătăi mîncase din cauza obrăzniciei cu care se înfăţişa la instrucţie !... Acum se găsea cu cinci condamnări pe cap, cari, după toate socotelile, îl scoteau la cinci ani de închisoare corecţională de-aci înainte. Venise la Dobrovăţ numai de vro două luni, strămutat de la Mislea, din cauză de revoltă... O, în privinţa asta Cassian avea o reputaţie stabilită. Prezenţa lui într-un penitenciar nu era de loc o afacere comodă pentru directorul respectiv. Şi cum aci, la Dobrovăţ, se nimerise un director tipicar şi neademenit**, care nu ieşea c-o iotă din asprimile regulamentului, şi cum Cassian nu se împăca de loc cu regimul acesta, dezbinarea se declară fără multă întîrziere. Trebuie să ai un straşnic partid în închisoare ca s-arăţi pumnul stăpînirii. Altfel, eşti pierdut. Cine, mai bine decît Cassian, putea să ştie lucrul acesta ? Era nalt, uscăţiv, simpatic la înfăţişare şi vorbea ca un advocat... dintre cei cari vorbesc bine. La două săptămîni după sosirea lui, din patru sute de închişi, o sută cincizeci erau cu dînsul. Printre arestanţi circula următoarea „proclamare" scrisă cu sînge : „Fraţilor, dacă suferim atîtea barbarii e pentru că ne supunem ca nişte vite 1 Noi avem dreptul la o viaţă mai bună, pentru că şi noi suntem oameni. Să * In ultima ediţie antumă : vesele. ** Neademenit — care nu se lasă ademenit ; integru. 93 jurăm şi să ne unim cu toţii întru apărarea sfintelor noastre drepturi. Ni se va da de frică ceea ce nu ni se dă de bunăvoie. Să fim hotărîţi şi cu inimă ; să nu ascultăm de porunci şi să nu ne mai supunem pedepselor. Nimeni să nu se mai ducă la cancelarie cînd va fi chemat ; să vină ei la noi, dacă le dă mîna. Ne-or ameninţa cu armele — să nu vă temeţi, n-au dreptul să ne omoare. Toţi pentru unul, şi unul pentru toţi ! Unirea face puterea. Suntem pîn-acum două sute. Ceilalţi să vie, cîte unul, în dosul bisericii, şi să facă înaintea noastră jurămîntul de înfrăţire. Vai de acela care ne va trăda ! Cînd vom fi gata, ne vom sfătui ce trebuie să facem. Curaj, fraţilor, şi Dumnezeu va fi cu noi ! (Iscăliţi) Cassian, Ţîrcă, Pîrlici şi Dănţug" Cînd acest apel căzu în mîna directorului, era prea tîrziu. Cei patru fură chemaţi la cancelarie, dar nu veni nici unul. Era pe la amiazi. Se sună clopotul, ca să intre toţi arestanţii pe la odăi, dar nimeni nu se supuse. Se sună a doua oară, apoi a treia oară... Peronul din faţa castelului sc-ntunecă deodată. Un potop de stri- făte întărîtate şi ameninţătoare zbucni din grămada urioasă a celor patru sute de răzvrătiţi. Trîmbiţa dădea sefnaalal de alarmă. Grupuri de soldaţi înarmaţi alergau, zoriţi, din toate părţile. Posturile se îndoiau — pe la gherete. înlăuntru, la cinci paşi depărtare de poartă, două plutoane cu armele-ncărcate se aşezară-n rînd în faţa castelului... — Intraţi la odăi ! răcni comandantul, vînăt la faţă şi tremurînd de mînie — la odăi, că vă-mpuşc !... Un tumult asurzitor de glasuri zbucni şi mai năprasnic din gloata înfierbîntată. Sute de braţe goale se agitau epileptic în aer. Cassian se rupse din grămadă şi, făcînd doi paşi largi înainte, îşi desfăcu pieptul şi, în auzul tuturora, ţipă c-o voce ascuţită şi clară : — Trage, dacă-ţi dă mîna. Iată pieptul ! Nu ni-i frică de gloanţele voastre !... Comandantul smînci arma din mîna unui soldat şi ochi... Fu un moment de tăcere şi de înmărmurire generală. O detunătură înfiorătoare vui şi se sparse de 94 zidurile castelului. Toţi tresăriră, ca şi cum glonţul ar fi trecut deodată prin toate inimile. Dar un hohot, nebun şi batjocoritor răspunse acestei neizbutite încercări de intimidare a comandantului. Plumbul lovise... păretele, deasupra uşii. Cassian avea dreptate : întind puştile şi trag numai ca să-i sperie. Cîteva focuri ce se mai deteră în vînt îi întăriră pe deplin în această convingere şi compromiseră pentru totdeauna în ochii lor autoritatea armelor. S-a hotărît pentru a doua zi a li se da numai jumătate din porţia de hrană. Cînd ştirea aceasta a ajuns în castel, toţi s-au năpustit grămadă pînă aproape de poartă, strigînd înfuriaţi în contra asupritorilor, ameninţînd cu neînfrînata lor mînie toată puterea ce le-ar sta împotrivă şi declarînd că nu primesc nimic şi nu se retrag c-un pas pînă cînd nu li se va da dreptul lor întreg. Ofiţerul de gardă, galben, de necaz şi de frică, alergă la director şi-i mărturisi că e cu neputinţă să astîmpere răscoala şi că, refuzîndu-le porţia, el nu mai garantează, cu optzeci de soldaţi, paza acestei mulţimi întărîtate. Arestanţii şi-au primit tainul întreg. Din ziua aceea ei rămaseră stăpîni pe situaţie : Cassian avea un partid. Nici o pedeapsă nu-i mai putea atinge de acum. Veniră prefectul districtului şi procurorul, însoţiţi de-un colonel... ad pompam et ostentationem. Cassian, Ţîrcă, Pîrlici şi Dănţug fură chemaţi la cancelarie. Vorbă de clacă. Ce, erau nebuni să-şi vîre capul zdra-v&n subt evanghelie ?... Ofiţerul, din ordinul colonelului, ie duse, cu cîţiva soldaţi, ca să-i aducă cu de-a lila. încercare naivă. — Domnule sublocotenent, îi zise Cassian c-un glas liniştit şi mîndru, caută-ţi de treabă şi ne lasă în pace. Eşti tînăr, şi n-ar trebui să-ţi pui zilele în primejdie, fără nici o noimă. Dumneata nu ştii ce sunt în stare să facă patru sute de oameni disperaţi, cum suntem noi. Ascultă-mă, zău, şi lasă-ne în pace dacă nu ţi s-a urît cu zilele. Ofiţerul înţelese cît de prudent era să se folosească de un astfel de sfat. Colonelul se făcu foc. îşi compuse 95 o figură teribilă şi se înţepeni în pragul cancelariei. Arestanţii steteau, în picioare, înşiraţi de-a lungul peronului. Ameninţările furiosului colonel fură zadarnice, şi cîteva gloanţe, date-n vînt, speriară ciorile de primprejur. — Nu ne temem, domnule colonel, puteţi să trageţi colea-n carne, nu ne temem de moarte !... Prefectul şi procurorul se deteră mai aproape de ei, ş-o luară cu binişorul — singurul mijloc de a se înţelege cu dînşii. — Bine, băieţi, noi vrem să vă facem dreptate. De ce vă purtaţi aşa, şi de ce nu veniţi să vă spuneţi păsul, ca să ştim şi noi cine-i vinovat ?... Cassian se rupse din mulţime şi se opri solemn, pe-a doua treaptă a peronului. Se făcu tăcere ca-ntr-un pustiu : cuvîntul lui era hotărîrea tuturora. — Domnule prefect, noi nu facem nimic, suntem liniştiţi. Nu vrem să venim la cancelarie, pentru că ştim noi ce ne-aşteaptă acolo. Suntem sătui de gherlă şi de prigonirile domnului director. Ni-s mînile rănite de fiare şi coastele rupte de bătăi. Ne dă mîncare proastă şi puţină. Toate vitele cari mor primprejur le cară aicea şi ni le dă nouă să le mîncăm. Făina e în două cu ţarină. Veniţi de vedeţi... Mîncăm pămînt fiert în loc de mămăligă 1... Spuneţi şi voi, fraţilor ! Aici se opri, întorcindu-şi faţa către ai lui. Un clocot de gesturi şi de glasuri se porni în mulţime. Răcnete rupte şi năbuşite de alte răcnete asurzeau auzul. Abia se desluşeau, în răstimpuri, unele strigăte, cari spărgeau ca nişte tunete valma de glasuri : — Ne omoară, domnule prefect... ne fură banii de la livrete... Faceţi-vă milă de noi !... Scăpaţi-ne din ghearele acestui director !... Nu mai putem răbda... Ne omoară, domnule prefect ! Apoi toate intrară în linişte. Autorităţile lăsară lucrurile baltă. Trecură aşa două săptămîni. Directorul — pentru motive destul de puternice — nu mai dădea prin castel. Gardienilor începuse a le fi frică să se mai ducă seara şi dimineaţa la numărătoare. Mîn-carea, nici vorbă, li se dădea întreagă. Dar atmosfera 96 era încărcată, şi de subt această linişte aparentă,' toţi aşteptau zbucnirea unor întîmplări extraordinare. Aşa steteau lucrurile în noaptea în care Cassian, culcat pe-o rogojină, în sforăitul tovarăşilor săi, urzea în capu-i trudit de gînduri şi de nesomn programul unei mişcări serioase şi hotărîtoare, al cărei început era fixat pentru a doua zi. II A doua zi era vreme frumoasă. Directorul sta, în-grijat, la fereastra ce da în curtea castelului şi urmărea cu luare-aminte toate mişcările arestanţilor. El îi vedea cum cară la odăi toate uneltele din atelier, cum se strîng grupuri-grupuri şi se sfătuiesc între dînşii. Cassian umbla forfota printre ei. Era un neastîmpăr ş-o bucurie de copii cari pregătesc o mare ştrengărie. Nimeni, de afară, nu putuse afla ce au de gînd să facă, şi nimeni nu putea intra între ei, ca să-i împiedice de la ceva. Atît se ştia, că vor să puie mîna pe director, sau pe grefier. Dar aceştia de o lună nu mai călcau prin penitenciar. Spre seară suiră mesele pe peron ; acolo, pentru-ntăia oară şi mai devreme decît oricînd, mîncară pe-ndele-ttfle, şi, după masă, cu toţii într-un glas, îi traseră un cîntec haiducesc, de clocoteau văile. Apoi ridicară mesele şi le suiră sus la odăi. închisoarea era o clădire mare, cu două rînduri. Jos erau patru camere largi, sus erau trei, şi un salon pentru bolnavi. în sală, ei se sfătuiră cum să se împartă pe la odăi. Soarele se scufunda încet şi trist la spatele castelului. Se sună de culcare. Mulţimea se rupse zgmotos. Cînd garda veni Ia închis, toţi erau aşezaţi, în cele şapte camere de dormit. Gardianul, însoţit de sergentul de post, făcu numărătoarea 'de seară. Nu lipsea nici unul. Uşile groase se încuiară pe dinafară. Soldaţii primiră parola şi se-mpărţiră pe la posturi. Stelele pluteau ca nişte 97 faruri pe nemăsurata şi liniştita mare de întuneric, şi numai glasul sentinelelor se mai auzea, din cînd în cînd, răsunător şi prelung, în adîncă muţenie a nopţii, zbucnind : „Cine-i Cine-i Rond... Stai!..." Răsărise soarele. Directorul aştepta neliniştit să vie gardianul, care se dusese la deschis, ca să-i spuie ce se mai urzeşte prin castel. In fugă şi palid, veni de sus un soldat. — Să trăiţi, domnule director, arestanţii de la numărul 7 au închis cu ei pe Toadir gardianul, şi nu vor să-l mai deie. Această ştire înmărmuri pe toţi. Ofiţerul, însoţit de cîţiva soldaţi, se duse în castel. Dar ce mai putea el să facă ? Ei erau înţeleşi de cu seară. Planul lui Cassian izbuti de minune. Dimineaţa Toadir deschide-ntăi camerele de jos. Apoi urcă scara. Era însoţit de opt soldaţi. Descuie la numărul 7. Toţi fruntaşii erau aci, şi steteau în picioare. Făcu un pas peste prag şi dete să-i numere, dar se pomeni deodată împins de la spate de mulţimea celor de jos, care veniră * tiptil pe scară şi deteră buzna peste el. — Nu mă lăsaţi, fraţilor, că mă omoară, striga bietul Toadir, ameţit de spaimă. Soldaţii încercară să-l scape. Arestanţii îi luară prieteneşte de după gît şi-i traseră afară cu binişorul. Căprarul începu să strige la ei. Cassian îl netezi pe galon... — Astîmpăraţi-vă, cu voi n-avem nimic. Cătaţi-vă de treabă şi n-aveţi grijă de Toadir, că nu-i facem nici un rău. Arestanţii din camerile de sus se închiseră pe dinlăuntru şi nu mai voiră să iasă. Scîndurile de la mese erau lungi, şi-nţepenindu-le c-un capăt în uşă şi cu celălalt capăt în păretele opus, le bătură zdravăn în * In ultima ediţie antumă : veneau. piroane şi se ţinură baricadaţi ca-ntr-o întăritură. Acolo erau peste două sute. Ceilalţi rămaser-afară, hotărîţi a se arăta blajini şi cuminţi, pînă la... un moment dat... Se telegrafie în toate părţile. A doua zi, pe la prînz, a sosit procurorul general din Iaşi, peste cîteva ore prefectul şi procurorul din Vaslui, apoi un maior, trei ofiţeri ş-o companie de soldaţi. Se sună clopotul. Arestanţii de jos intrară liniştiţi la odăi. Autorităţile merseră-n castel. Uşile aresturilor au cîte-o ferestruie, prin care soldatul de pază observă în timpul nopţii mişcările închişilor. Procurorul îi întrebă pentru ce s-au baricadat şi ce gînd au să facă cu gardianul. Cassian îi răspunse cu obrăznicie că aceasta e treaba lor şi că nu vor deschide pînă cînd nu va veni ministrul, ca să le-asculte plîngerea şi să le facă dreptate. Sunt mîncaţi ei de cercetările şi de isprăvile procurorilor, cari iau mită şi se pupă-n bot cu tîlharul de director. Autorităţile fură nevoite să se retragă în strigătele învălmăşite şi nebune ale acestei grămezi de sălbatici dezmăţaţi şi fără nici o frică. Pe la nouă, seara, sosi de la Bucureşti directorul general al penitenciarelor, un om scurt, bărbos, smolit la faţă, cu ochii mobili şi plini de energie. I se spuse rezultatul cercetării de peste zi. — îl cunosc pe Cassian. Dacă e şi el aici, nu mă mai prinde mirarea de nimic. Trebuie să mergem la ei numaidecît. Ştiu eu patarania lor. Să-i iei cu repedea, că le piere piuitu... Daţi ordin sentinelelor să nu mai strige cînd vom trece, ca să nu ne simtă... S bine s2-i surprindem. ta liniştea nopţii ei păşeau coprinşi ca de-o misterioasa1 înfiorare. încetişor urcară treptele adormitului castel şi ie opriri la camera numărul 7. Directorul general îşi vîrî capul pe ferestruie şi se uită înăuntru. Doi arestanţi, în fund, străjuiau la căpătîiul gardianului. — Unde-i Cassian ? tună în muta încăpere glasul răsunător al directorului. Cassiene ! 99 — Ce pofteşti ? răspunse acesta, răstit, prefăcîn-du-se că se deşteaptă din somn. — Te-ai obrăznicit rău, Cassiene, scoală-te şi dă-te mai încoace, să vorbim ceva amîndoi. Ştii că cu mine nu-ţi prea poţi face mendrele !... Cassian puse pe Toadir înaintea lui, ca pe un scut, şi se apropie de ferestruie. Gardianul era galben şi desfigurat, ca un om care moare. Se clătina pe picioare, capul îi bănănăia pe umeri, braţele-i curgeau moi şi grele de-a lungul trupului, şi, de slăbiciune, de spaimă, de uimire, nu putea lega o vorbă, buzele-i tremurau, ş-o căutătură bolnavă şi smerită slomnea * a durere ş-a milogeală din ochii lui mici şi duşi în fundul capului. — Ce v-a făcut omul ăsta de-1 chinuiţi cu voi aicea ? Şi de ce v-aţi închis ? Vă faceţi de cap... Ce-i asta ? Aţi înnebunit ?... — Domnule director general, vorbi Cassian de la spatele gardianului, ne-am închis aicea ca_ să nu ne omoare... Nu mai putem suferi barbariile directorului. Ne fură hrana şi ne bate de ne rupe oasele. Nu deschidem pînă n-o veni ministrul, ca să ne facă dreptate şi să ne scape de acest tiran... fără inimă... — Ba să faceţi bunătate să deschideţi şi să daţi drumul gardianului dacă vreţi să v-ascultăm plîngerile şi să vă facem dreptate. — Ştiu eu dreptatea dumitale, aşa mi-ai făcut şi la Mislea ! Nu ieşim de-aicea pînă n-o veni ministru. — Ce ! Nu eşti zdravăn ? Cum are să vie ministru pentru nişte ticăloşi ca voi ? Nu cumva şi-a lăsa el treburile pentru toate prostiile voastre ? Să vă piară din gînd una ca asta. Vă las să vă gîndiţi pană mîine. Dacă nu ne daţi pe gardian, pun să vă-mpuşte-aicea, ca pe nişte cîni... Ştiţi bine că eu nu glumesc cu voi !... — Murim cu toţii. Spuneţi, fraţilor, că noi nu ne temem de moarte ! Şi toată sala începu să clocotească de strigătele nebune ale acestei mulţimi desfrînate. Cînd larma se * A slomni — a se ivi, a miji. 100 potoli, Cassian, înfierbîntat, luă cuvîntul, cu o solemnitate ridiculă, şi se pierdu într-un noian de vorbe *; fără nici un şir şi fără nici o noimă. Pentru prima oară i se întîmpla să-şi încurce firul cuvîntării. * — ...Da... pentru că toţi oamenii sunt egali, şi despotismul s-a dus din ţara noastră... N-aveţi dreptul să ne ucideţi, pentru că nu suntem sub legea marţială, cînd viaţa unui om... şi... pentru că... Dumnezeu... dreptatea umană... care-o are tot omul... — Treanca-fleanca, mere acre ! Vorbeşti prostii. Vă-ntreb înc-o dată : daţi drumu gardianului sau nu ? _— Nu-1 dăm din mînile noastre păn' n-a veni ministru !... ^ — Ei bine, să vă fie pe suflet, mîncaţi-1 fript! Dar gîndiţi-yă bine la ceea ce faceţi... Vă las pană mîni să chibzuiţi. Noapte bună !... Şi se_ depărtară în vuietul de glasuri ce ieşea pe ferestruie şi se spărgea tumultuos de păreţi, în largul şi răsunătorul gol al sălii... A doua zi dimineaţă Cassian se arăta la fereastra ce da în curte şi strigă în auzul tuturora că nu deschid o dată cu capul şi că, dacă nu mai e lege în ţară, sunt gata să moară cu toţii. Ce era de făcut ?... Se plănuia să se ridice schele pe la ferestre. Bătaia de cap a tuturora era cum să scape pe gardian. S-au oprit la ideea de a-i constrînge, prin foame, să se predeie. Trei zile nu li s-a dat nici apă, nici hrană. Se aştepta, din ceas în ceas, să vie vorbă din castel că S-au supus. Dar ei îşi strînseseră acolo merinde şi apă pentru mai multe zile. în noaptea a treia veni un sergent de sus şi spuse că zidul dinspre spital c crăpat şi burduşit în afară. Cu toţii merierft în grabă. Era într-adevăr o primejdie la care ei nu se gîndiseră. în faţa păretelui era o scară îngustă. Se auzeau bocănituri de la numărul 7. Cînd zidul s-ar fi prăbuşit în afară, un .groaznic măcel s-ar fi încins negreşit între deznădăjduiţii ce-ar fi năvălit buluc dinlăuntru şi între soldaţii de pază. Goarna sună semnalul de alarmă. O 101 căprărie fu rînduită jos, la scara spitalului. Patru soldaţi cu armele-ncărcate fură postaţi la ferăstruia uşei din faţă, cu ordin serios de a trage în oricine se va mişca... In noaptea aceea nimeni n-a dormit. Nu mai era de aşteptat. în curînd gardianul, mistuit de frica morţii şi de foame, trebuia să piară. Şi, cum cei închişi îşi vîrau în plămîni duhoarea murdăriilor ce şi le păstrau acolo, s-ar fi iscat, desigur, vro molimă în tot penitenciarul. Deci trebuia să se curme numaidecît această tărăgăială. Un ofiţer avu o idee nimerită : să se spargă tavanul prin pod şi să se tragă focuri de sus. Directorul formulă hotărîrea în chipul următor : „Ne vom duce mîne la ei, îi vom soma iarăşi să deschidă ; de se vor împotrivi încă, îi vom ameninţa cu moartea. Dacă se vor arăta tot aşa de îndîrjiţi, vom sui treizeci de soldaţi în pod, vor băga pustele pe spărturile^ făcute şi, fără să tragă, îi vor soma iarăşi de trei ori să se predeie. Am eu convingerea că se vor muia cînd vor vedea moartea deasupra lor. Dacă şi atunci vor sta împotrivă — e o nenorocire, dar n-avem ce face — va trebui să tragem în ei"... Toţi aprobară. De dimineaţă maiorul hotărî însărcinarea şi rolul fiecărui ofiţer. Gardă puternică fu aşezată pe zidul lat ce împrejmuieşte castelul; în faţa porţii erau postaţi optzeci de soldaţi cu armele-ncărcate. Dintre cei mai ageri se aleseră treizeci, pentru a se urca în pod. Cînd totul fu gata, directorul general, prefectul, procurorul şi ofiţerii înaintară spre castel şi urcară treptele peronului. Capii răzvrătiţilor de la nr. 7 ieşiră la fereastră să parlamenteze. C-un ifos de sfidare şi c-o obrăznicie ce nu mai e de mirare la oameni cari nu mai au nimic de pierdut, ei strigară la toate sfaturile şi ameninţările ce li se făceau : — Degeaba, puteţi s-aduceţi toată oştirea ţării, nu ne predăm !... Murim cu toţii !... Şi, într-o fierbere gălăgioasă şi epileptică, iarăşi începeau să strige şi să se zbuciume în spasmurile aceleiaşi răutăţi încăpăţînate, neînfrînate şi bestiale. Atunci începură momentele solemne de pregătire : şirurile de militari înarmaţi înaintară, ca un zid, în faţa castelului. în toate părţile se rînduiră posturi de apărare. Se aşeză scara pe din dos, şi treizeci de soldaţi, cu armele încărcate, sub conducerea unui ofiţer, se urcară în pod. Ei aveau pe sub manta topoare şi cazmale. Nu se auzi nimic cîteva minute. Deodată începură, din trei părţi, a bocăni cazmalele... Bagdadia se sparse, şi huruitul bulgărilor, ce răpăiau pe scînduri, se amestecă într-un vuiet asurzitor de glasuri. Cei din pod se uitară prin spărturi. Un hohot prelung de sfidare şi o duhoare rîncedă de hoit împuţit îi izbi în obraz. îi somară, cu pustele îndreptate-n jos, să se predeie ; dar ei începură să zvîrle cu cărămizi şi cu cuţite în soldaţi. Cîţiva disperaţi se năpustiră asupra gardianului să-l omoare... în momentul acela se petrecu ceva într-adevăr înfiorător : se comandă foc. Detunăturile puştilor se amestecară în valma vaietelor de durere ş-a ţipetelor de groază... în spaima morţii se repeziră la fereastră, şi, din larma ce cutremura castelul, se desluşi un răcnet deznădăjduit: „Ne predăm ! Ne predăm !" Gardianul fu scos leşinat prin pod. Uşile se deschiseră, şi unul cîte unul, zgrebuliţi, galbeni, cu ochii holbaţi, tremurînd de o frică sălbatică şi laşă, defilară printre arme şi se înşirară în mijlocul curţii. Nouă cadavre fură scoase şi întinse în faţa lor. Toţi căzură pe brînci şi prinseră a-şi face cruce, sărutînd pămîntul şi rugîndu-se să nu-i omoare. Pînă în seară ţiganii bătură la piedici * şi la bra-ţare** şi, din cînd în cînd, ciocanele grele scăpătau pe lîngă fiare şi cădeau neîndurat peste fluierele picioarelor şi peste încheieturile mînilor, deprinse cu tortura, ale acestor oameni atît de răi ş-atît de nenorociţi... * Piedică — legătură de fier cu care erau prinse picioarele deţinuţilor. _ ** Brăţară — legătură de fier cu care erau prinse mîinile deţinuţilor. 102 103 III Castelul reintră în linişte. Şi iarăşi sentinelele sparg în răstimpuri adîncă muţenie a nopţii, cu strigătul lor violent, prelung şi răsunător : „Cine-i?... Cine-i f... Rond... Stai!" în mijlocul curţii, întinse pe troscot, între ai săi, cu cămaşa scoarţă de sînge, lipită de coaste, Cassian doarme, somnul cel fără deşteptare. Chipul lui stă alb, rece şi liniştit, ca şi luna, ce se dezveleşte toată, dintr-un nor, şi pare că încremeneşte, rotundă şi frumoasă, în creştetul bolţii ciuruite de stele. CHIMITA Ce să vă mai spun cum îl cheamă ! Un tip, tras în mai multe exemplare, care se află pretutindeni şi care va trăi în veci. Ce importă numele ? Uitaţi-vă la individ şi gîndiţi-vă la speţă... Pentru înlesnirea mea ş-a d-voastră să-i zicem Chi-miţă. A avut un tată deştept, cinstit şi de ispravă. Dar ce are a face asta ? Chimiţă n-a moştenit decît vro cincizeci de mii de franci, cărora le-a văzut iute-iute de petrecanie ; ş-un nume pe care îl utilizează, cu oarecare succes, în speculaţiile sale politice. Căci tînărul Chimiţă, în lipsă de altă ocupaţie, s-a aruncat în politică. A trecut prin patru clase de gimnaziu. A petrecut doi ani la Paris. A înşelat pe cîţiva negustori de pe acolo. A furat ceasornicele cîtorva prieteni. Reîntors în patrie, a mai dat de pagubă pe un unchi, pe cîte o mătuşă... Dar de atunci au trecut ani la mijloc, şi pentru astfel de greşeli a lăsat Dumnezeu uitarea, şi legile omeneşti — prescripţia. E bine îmbrăcat şi are mersul ţanţoş. E mărtinţel de trup şi are un cap prea lunguieţ, prea îngust, prea nu ştiu cum croit, ca nu-i de crezut să poată trăi acolo o cugetare ca lumea. De altfel, liniile feţei sunt regulate, părul lins, o bărbuţă galbenă, nişte ochi mititei, rotunzi, mobili şi fără nici o expresie [...]. E gazetar... O, negreşit, scrie reviste ! Altfel, nici n-ar avea sens un tînăr ca el, care s-a aruncat în politică. Ce scrie ? ?... O, Doamne, dar ce nu poate seri un om fără talent, fără cultură şi fără 105 simţ într-o ţară ca a noastră ? Tot ce poftiţi: agricultură, armată, instrucţie, finanţe, politică externă... Nimic nu poate înfiora condeiul unui ignorant. E tot ce poate fi mai întreprinzător, mai universal şi mai fără frîu ! A morfoli ş-a schingiui nişte biete vorbe nevinovate, a vîntura mereu din revistă acelaşi borş de platitudini şi de sporovăieli răsuflate, desigur n-ar însemna nimica dacă amicul nostru Chimiţă n-ar mai avea şi alte însuşiri foarte preţioase şi sfredelitoare în cariera dumisale de ziarist şi om politic. Linguşitor ca c* pisică şi mlădios ca un şarpe, se vîră în toate, se pleacă, se gudură, se face blînd, moale şi mititel pe lîngă cei mai mari, şi-i priveşte smerit, şi-i ascultă c-o prefăcută •evlavie şi nu-şi deschide gura decît pentr-o minciună de senzaţie sau pentr-o laudă adusă cu meşteşug... ~— Vorbeam ieri cu Kogălniceanu. Am discutat tocmai chestiunea asta, şi Kogălniceanu era perfect de ideea d-voastră... în ce mă priveşte pe mine, eu vă port prea multă stimă şi n-aş putea fi de altă părere... Şi c-un aer de milogeală ş-o supunere de calic flă-mînd, se frînge de mijloc, îşi face glasul moale, ca al unui bolnav pe patul de moarte, şi parcă d-abia-şi dibuie rostul cuvintelor, aşa-şi trăgănează, îşi piţigă-ieşte şi-şi alintă vorbele. E maleabil, e delicat, e dulce, cum nu vă puteţi închipui, dar, bineînţeles, cu oamenii de cari el are nevoie, şi cari, într-o zi, desigur, au să facă din îndatoritorul şi nepreţuitul Chimiţă un personaj foarte important. Căci Chimiţă e ambiţios cum nimeni nu poate să-şi facă idee. Dar trebuie să-l vedeţi cu cei mici, cu cei pe cari el îi crede mai proşti decît eS... Cu ce ifos îşi dă capul pe spate, îşi încruntă sprîn-cenile, îşi face ochii mititei, şi c-un aer protector, c-un glas trăgănat, cam pe nas, şi cît se poate de solemn, îşi declamă capitalul de banalităţi, într-un belşug de gesturi şi de mimică aproape epileptic... — ...Pentru că, vedeţi d-voastră, noi suntem un popor eminamente tînăr, şi eu... am declarat-o şt regelui în mai multe rînduri... n-am decît o credinţă, sacră, pentru care sunt gata a mă jertfi, în orice moment... spiritul dreptăţei şi al justiţiei, şi propăşirea, neamului romînesc ! O, domnii mei ! Nimeni nu ştie 106 furtună, la biurou, aruncînd cu acelaşi ifos servitorului paltonul, şi colegilor, un „honjour messieurs!" Se 10? aşază în faţa unui teanc de gazete, deschide cîteva, îşi goneşte ochii pe ele, apoi le asvîrle încolo cu dispreţ. Liniştit, îşi trage dinainte cîteva foi de hîrtie albă, se înţepeneşte bine în scaun, tuşeşte, ca şi cum ar fi asupra unui discurs, şi, cu un gest delicat de cucoană cochetă, apucă, uşurel, condeiul şi începe să scrie. Cît te-ai şterge la ochi, a şi umplut o pagină. Din cînd în cînd se opreşte, îşi aprinde ţigara, cu un rotocol de fum scoate un suspin prefăcut — acesta e la adresa administratorului — apoi îşi duce palma la frunte, şi-o stoarce de cîteva ori, şi iată articolul gata. Vorbe, vorbe, vorbe... Iată în ce se încheie toată isprava acestui fericit ziarist. Şi uşurinţa cu care îşi bălăceşte condeiul în toate, iuţeala şi îndemînarea cu care a ajuns să jongleze cinci-şase sute de cuvinte dintr-o limbă pe care o ştie aşa de rău, c-ai putea să juri că nu e a lui, dacă ar şti alta mai bine, această pleavă de secături, pe care o vîntură de atîta vreme şi' n-o mai isprăveşte, lui, neobositului Chimiţă, i se pare a fi un talent rar, şi se crede cu adevărat un factor important în progresul naţional, cum zice el. E omul care în viaţa lui n-a citit o carte serioasă pînă la sfîrşit. în capul lui dospeşte tescovina tuturor discuţiilor de răspîntii şi de cafenele : cîteva crîmpeie de noţiuni despre cum stă Europa, cîteva anecdote din viaţa oamenilor mari, cîteva proverbe franţuzeşti, încolo... curaj cu chila şi minciuni cu lopata. Chimiţă e totdeauna liniştit la faţă : el e încîntat de ce scrie, şi de ce spune, şi de ce face. Nu şi-ar schimba capul cu nimeni pe lume. Are pururea acea fericită, senină, perfectă mulţumire de sine, acea mîn-driâ de triumfător în toate pe care nici un savant n-o poate avea, pe care orice ignorant, îngîmfat şi înfumurat de persoana lui, o are nelipsită şi imperturbabilă. Lui Chimiţă nu i s-a întîmplat, de cînd scrie el, să rămîie zece minute cu mîna încremenită pe condei la mijlocul paginei. La el, n-are decît să_ întoarcă robinetul, şi vorbele curg cu nemiluita. Ferice de el ! Cum vreţi să nu se creadă ?... Nu e ură mai profundă şi mai neîmpăcată ca ura pe care instinctiv o poartă dobitocia în contra inte- 108 ligenţii, ignoranţa în contra culturii. [...] Chimiţă urăşte straşnic pe oamenii de valoare. Cînd vreunul din aceşti oameni nesuferiţi îi stă neclintit în cale şi-1 umileşte cu superioritatea şi cu controlul sever al unei inteligenţi cinstite şi drepte, Chimiţă întrebuinţează întîi linguşirea şi, după ce şi-a sleit tot repertoriul lui de miorlăituri, de frîngeri de mijloc, de ochi dulci şi de slugărnicii smerite, cînd vede că nu i se trec, recurge la a doua serie de mijloace. începe să urzească pe subt ascuns tot felul de intrigi şi de meschinării, minciuni colportate în dreapta şi în stînga, zavistii, uneltiri, calomnii, tot ce poate scorni o minte perversă de grecotei mic de suflet, ambiţios, în înţelesul rău al cuvîntului, corupt şi intrigant... Nimic nu cruţă Chimiţă cînd e vorba să înlăture din cale prezenţa unui om superior. Şi lucrul nu mai e curios — mijloacele acestea izbutesc întotdauna. în urma unei astfel de izbînzi, eroul nostru se închide în casă de cu seară şi are o noapte de gînduri frumoase... „Va să zică, în lupta dintre mine ş-un om de valoare, triumful e al meu. Desigur, însemnez ceva. Ţin un condei în mînă, am un nume ilustru şi destui oameni cari mă preţuiesc. Aş vrea să ştiu : Brătianu, la etatea mea, în ce era mai grozav decît mine ? La viitoarele alegeri îmi voi pune candidatura. Mă voi alege deputat, fără-ndoială. în Cameră voi avea o atitudine demnă. într-o chestie mare voi lua cuvîntul. în jurul meu se vor strînge mulţi... A ! desigur, voi fi Ministru într-o zi ! Şi, în definitiv, băiat frumos sunt, înfăţişare am, viitor strălucit am, de ce nu m-ar iubi ea, pe care de atîţia ani o urmăresc, de ce nu şi-ar încredinţa viaţa şi milioanele unui tînăr ca mine ? Ah, ce mîndru şi fericit am să fiu ! Răbdare, Chimiţă, viitorul e al tău !..." Şi a doua zi calcă de sus, se simte de şapte palme mai înalt. Face parte din societatea înaltă. E aşa de lesne să te 'introduci în aşa-numita aristocraţie a noastră: Ştie grozav să facă pe fantele şi pe gingaşul. îşi închipuie că-i irezistibil. Cînd se înfăţişează într-un salon, în 109 teatru, pe la concerte, se proţăpeşte grav şi solemn în vaza tuturora, îşi bombează pieptul înainte, îşi bolo-vaneşte ochii în cap, fixează damele cu o privire galeşă, duioasă şi leşinată, suspină, îşi_ pipăie fruntea, tîmplele şi buzunarul de la piept, din cînd în cînd tuşeşte semnificativ, e o desfăşurare întreagă de gesturi delicate şi de graţii pregătite de acasă, la oglindă, căci totul e studiat şi de convenţie în această fire de om viclean şi prefăcut. Zîmbetul lui, melancolia lui, căutătura, tonul, ţinuta, mişcările... toate la el sunt de comediant — şi sunt de comediant prost, asta e nenorocirea ; dar pentru că el n-o simte, şi pentru că cei cari o simt nu i-o spun, Chimiţă e radios, solemn şi totdauna îneîntat de nepreţuita lui persoană. Şi minciunile, la dînsul, aşa sunt de indispensabile, încît viaţa lui întreagă se scurge într-o vecinică plăsmuire de întîmplări neîntîmplate. De multă vreme nu mai e în curent cu starea aievea * a lucrurilor. Minte şi cu interes şi fără interes. » De multe ori se înşală singur. Tot repetînd aceeaşi minciună, începe a crede că e un adevăr. — Ce memorie grozavă are regele ! Cum m-a văzut, m-a apucat de mînă... Şi m-a întrebat, m-a descusut vro jumătate de ceas... Nu mai puteam scăpa... Şi apropo de asta, îţi ticluieşte şi-ţi înşiră o conversaţie (între el şi regele) care nu s-ar fi putut isprăvi într-o jumătate de zi. — închipui-ţi, moh cher, j'etais hier au soir cbez madame Cantacuzino... Am dinat acolo. II y avait beaucoup de dames **... Te aştepţi să-ţi spuie cine ştie ce. Nimic... A dinat într-o casă mare, asta e tot ce ţinea el să-ţi spuie! Servitorul lui şi cîţiva mahalagii de primprejur ştiu bine că într-o zi domnul Chimiţă are s-ajungă „Minister". Ei îl privesc cu mult respect cînd trece chipeş şi maiestuos pe lîngă dînşii. Un astfel de tip, tînăr, cochet, frumuşel, mlădios, sciivisit, are felurite expediente de a trăi bine şi luxos. * In ultima ediţie antumă : aceea. ** Dragul meu, ' am fost aseară la siadam Cantacuzino... Se •aflau acolo multe doamne (fr.). Nu are nici o avere, n-are nici o slujbă, nu ştie ce e munca şi, cu toate astea, slavă Domnului, în toate zi-♦ lele-1 vezi în birje, gătit ca un ginere, mîndru şi fericit, ca un triumfător. Acesta e Chimiţă, iubiţi cititori. Vă las pe d-voastră să vi-l_ completaţi, că mie mi s-a făcut silă să-mi bat gîndurile cu el. Ca mîine, parcă-1 văd ministru. Să nu ne facem cruce cu stînga. Am văzut altele mai straşnice... La Dumnezeu şi în ţara romînească sunt toate cu putinţă ! HO DINCĂ C. BULEANDRĂ D-l Dincă e om de douăzeci de mii de franci venit, are casă frumoasă, nevastă de neam ş-un băiat la Paris. Ce va să zică stăruinţa şi norocul la om !... Acum. douăzeci şi cinci de ani era un scriitoraş la tribunalul din Tîrgovişte. Dar mucalit, dar poznaş, bun de gură şi mincinos lucru mare ! Ajunse grefier şi se puse pe lucru. După un an ştia două mii de articole pe dinafară. Alergător, îndemânatic, insinuant — desigur ar fi ajuns departe dacă s-ar fi aruncat în politică. Natură _ vioaie şi neastîmpărată, se satură de grefă, îşi dete dimisia şi se lipi pe lîngă un avocat din Bucureşti în calitate de... trepăduş. Era ros de tribunale şi * se pricepea în daraveri. Un an de practică îi fu de ajuns. Se hotărî să-şi deschiză prăvălie pe seamă. în Tîrgovişte era fabrică de avocaţi. îşi cumpără o diplomă pe preţ de doisprezece galbeni. (Autorul acestor rînduri posedă şi el un asemenea document, pe care 1-a plătit cu şaizeci de franci în naht * şi şaizeci în chitanţă.) închine o căsuţă în strada Dionisie ; în poartă îşi aşeză o firmă bătătoare la ochi. Era cunoscut mai tuturor ţăranilor din Dîmboviţa. Se împrăştie vorba că el poate face, prin stăruinţele lui, să se dea pămînt ţăranilor. * în naht — numerar, peşin. 112 i Din parte-i, d-l Dincă făcu tot posibilul ca să se lă- ţească şi să acrediteze această versiune-navalnic. ' Iată o scenă Care, de la începutul carierii lui de avocat şi pînă mai anul trecut, s-o fi petrecut poate de sute de ori în casa lui Dincă : E dimineaţă. Dincă se plimbă prin biurou, neastîm-I parat, nerăbdător. Mereu îşi scoate ceasornicul, mereu | priveşte pe fereastră... deodată se retrage cu iuţeală | de la geam şi se aşază la biurou. Peste cîteva minute I femeia din casă intră şi-i spune : — Nişte ţărani. \ — Bine, s-aştepte. j Femeia iese. El se scoală repede, deschide o uşă de i alături şi strigă pripit : — Haide, eşti gata ? dă mai degrabă. Pe aceeaşi uşă apare îndată un om înalt, chipeş, îmbrăcat într-o livrea galonată, avînd toată aparenţa | *. unui slujitor de la palat. — Bravo ! Ţine plicul. Hai, du-te în bucătărie pe » din dos. Peste 20 de minute să intri. ¥ Credincioasa lui slugă, deprinsă a-şi lua rolul în se- ' rios, dispare. Dincă înşfacă degrabă un maldăr de cărţi şi_ prinde a le deschide şi a le răvăşi pe scaune, pe scînduri, crapă I niţel uşa care dă în sală şi strigă : \ — Să intre. > Apoi s-aşază grav la biurou, ia un condei, se poso- | morăşte şi începe a se uita, absorbit, prin cărţi. I Uşa se deschide, ţăranii intră, el nu aude, nu vede \ nimic, atît e de preocupat. După cîteva minute îşi ridică ochii şi-i vede. — A ! Bună vremea. E, ce veste-poveste ? Ţăranii îşi spun pricina. El ascultă, oftează, se încruntă şi se luminează la faţă, înşiră greutăţile afacerei, \ apoi dă să vie la preţ, îi priveşte de sus pînă jos, un ' baston rezemat de biurou lunecă şi cade cu zgomot pe scînduri, uşa se deschide, şi servitoarea anunţă : # — Slujitorul domnitorului. I — Bine, să intre. ' Livreaua în galoanele late de fir apare, se închină şi respectuos prezintă un plic mare, galben, cu 5 pe- 113 ceţi mari pe el. Avocatul deschide plicul repede, citeşte, aruncă hîrtia şi, cu un ton grav, zice : _ — Bine. Spune măriei-sale să mă aştepte. Am treabă,, viu acuşi. Cu _ glas _ sfiicios trimisul îi spune că dejunul este gata şi măria-sa-1 roagă să nu întîrzie. Plictisit, avocatul repetă, de cîteva ori vorba bine. Livreaua dispare. — Uite, oameni buni, am să vorbesc chiar astăzi cu m.-s. despre afacerea voastră. Nădăjduiesc să vă fac treabă bună. Pentru asta n-aveţi să-mi daţi decît trei sute de lei acum şi patru sute după ce vă isprăvesc afacerea. Se scoală repede şi strigă să-i aducă hainele cele bune. Ţăranii încep a se scotoci pe la chimire, pun pe biuroul avocatului tot ce au asupra lor şi se duc să * mai facă rost şi de alte parale. Şi azi d-l Dincă e om de douăzeci de mii de franci venit, are casă frumoasă, nevastă de neam ş-un băiat Ia Paris. Ce va să zică stăruinţa şi norocul la om !... 9 O CARIERĂ ÎNTR-UN POTCAP în adevăr, Simion a fost un băiat rău la părinţi, leneş, îndărăpnic şi neascultător. Dar vinovată era şi mă-sa, că prea 1-a răzgâiat de mic. Că era singura odraslă bărbătească în casă, şi mama-preoteasa, femeie chipeşă şi destul de lumeaţă în vremea ei, domolită de cele şase fete, cari i-au venit una după alta, ca şase blesteme de mitropolit pe cap, cînd a văzut că în sfîrşit soseşte ş-un băiat în casă, i s-a mai dres inima, a întinerit pe loc, ş-a trîntit o cumetrie de s-a dus pomina peste nouă sate. Pană şi sfinţia-sa, cît era de sfînt şi cu darul lui Dumnezeu, dac-a văzut ş-a văzut că-i treaba pe chef, şi-a dat frumuşel potcapul pe ceafă şi, prinzîndu-şi în brîu poalele anteriului, a strigat să mai scoată o vadră din cel vechi, apoi şi-a suflecat mînicile, şi-a netezit barba şi i-a tras o bătută mocănească, de-a curs ţărîna din pod. Hei, dar, vorba ăluia, cheful se duce şi necazul rămîne. Simion s-a făcut de un an, de doi, apoi de şcoală, şi nebuniile lui au prins a nălbi lungul păr al sfinţiei-sale, împletit într-o coadă groasă şi vîrîtă la spate pe sub guler. Ba s-au pornit şi certurile în casă tocmai acum, la vreme de bătrîneţe, că părintele Neculai era om bun de altfel şi îndura toate. Unde s-a pomenit pănă-n vremea aceea să zică mamii-preotese o vorbă de rău, ori să cîrtească şi el ceva ? 115 Ar fi avut cuvînt bunăoară s-o întrebe, măcar aşa de departe şi prin pilduri, cum se face că două din fete seamănă aşa de leit cu dascălul Onuţă. Şi satul vuia de _ năzdrăvăniile preotesei şi-i vîntura faptele, de-ai fi jurat că le-a văzut aidoma şi le-a numărat pe toate. Părintele Neculai a închis ochii, şi-a astupat urechile, a tăcut şi şi-a văzut de treabă, ca un om blajin { şi cuminte ce era. Dar acum nu mai era chip de tăcut.. Diavolul de Simion 1-a scos din răbdări. Odată a umblat o săptămînă fugar de la şcoală. Şi i-a tras tată-so o chelfăneală de i-a mers peticii, apoi 1-a umflat de I chică şi pe sus 1-a dus la domnu Isăcescu. — Pielea şi oasele să rămîie, d-le învăţător, că mai I bine-1 făcea mă-sa un mînz şi-1 mînca un lup, de mă scăpa şi pe mine şi pe d-ta de-aşa odor. Ce gălăgie şi ce ceartă a fost în ziua aceea ; că preo- * ; teasa era iute, mînia lui Dumnezeu, şi ţinea la Simion | ca la ochii din cap ! j Dar cu chiu, cu vai a făcut băiatul cele patru clase primare, şi şi-a pus popa Neculai iapa cea bălţată la căruţă, ş-a plecat cu Simion tocmai la Huşi, iar preoteasa a rămas în prag cu lacrimile pe obraz. A buhăit * ea cît a mai buhăit, şi i-a trecut, c-aşa-i firea omenească, din valuri şi din băcăţi. Toate se rup i şi se stîmpără cu vremea. f, ^La Huşi, părintele a făcut ce-a făcut şi şi-a vîrît băiatu-n seminar. Ei, da' ce să-i faci ! Dacă-i lucru rău, şi pace. f| Că iacă nici acolo n-a făcut nici o ispravă. Degeaba * 1-a strunit şi 1-a mustrat, şi 1-a închis, şi 1-a surchidit **. '" Dacă n-ai cu cine, n-ai cu cine. * Şi, Doamne, ce mai vlăjgan mare se făcuse. N-avea 17 ani împliniţi, şi era coşcogemite namila. Nu ştiu cui i-o fi sămanat, că popa Neculai era mărunţel la statură. Dar asta nu-i nimic. Vorba e c-a fost un leneş ş-un dezmăţat, şi că directorul seminarului, cu toate rugăminţile lui bietu tată-so, nu 1-a mai putut ţinea şi 1-a dat afară din şcoală. Mă-sa murise, tată-so nu * A buhai — a ţipa, a urla. ** A surchidi — a muştrului. 116 •mai vroia s-audă de el. Ce să facă ? A intrat în oştire. Vai de pielea lui ce-a mai tras ş-acolo. După şase ani de pită neagră de cazarmă, s-a lăsat :şi de militărie.-Asta era în Botoşani. Avea o manta bună. A intrat la tocmeală c-un jidan şi, dur în sus, dur în jos, a căpătat pe ea p. pălărie de pare răblăriţă _ ş-un laibăr larg şi lung pană în călcîie, care la nevoie l-ar fi putut scuti de pantaloni. S-a îmbrăcat cu el, Se simţea mai uşor aşa. Dar nu era nici vesel; nici trist, pentru că în capul lui, pană la vîrsta de 25 ani aproape, n-a mijit niciodată un gînd cît de copilăresc despre rostul şi greutăţile vieţii. El n-a avut nici un dor, nici o ţintă, a mers aşa, fără să ştie tinde merge, ş-a^ trăit în nesimţire ca un dobitoc, ş-a răbdat la bătăi cît i-a încăput sub piele. Nalt, cam adus de spate, bălan la faţă, cu ochii adormiţi, cu gura puţin căscată, lălîu, pierdut cum era în marele lui laibăr, a pornit-o-ntr-o bună dimineaţă, aşa, rara, pe uliţa mare. Lumea, ca lumea, Se uita curios după el, ca după altă dihanie, unii rîdeau tare şi-1 arătau cu degetul, dar ce-i păsa lui de asta? Buza de jos, foarte groasă, îi atîrna leneşă şi supărată. Acum iar nu mai ştia ce să facă. N-avea nici unde să rămîie, nici încotro să plece. în asemenea împrejurări totdeauna te hotărăşti să pleci. Aşa a făcut şi Simion. Cînd s-a văzut la rohatcă *, s-a aşăzat jos pe troscot, şi-a discălţat ciobotele grele de cazonie,^ singurul lucru ce-i mai rămăsese din slujba împărătească, şi le-a luat la spinare ş-a plecat. Era vară, aşa, pe după Sîn-Pietru. înaintea lui se întindea un drum lung, alb şi drept. Unde trebuia s-ajungă pe drumul acela, nici el singur nu ştia. Cîrduri negre de grauri zburau pe deasupra lui, se lăsau pe grîne şi iar se ridicau. Ciori multe croncăneau pe sus şi s-abăteau pe cîte un copac singuratic. încolo, linişte şi zăpuşală. Rar, cîte-o trăsură cu clopote la cai spărgea muţenia drumului pustiu, un nor gros de colb fugea după roate. Simion nu vedea nimic, scuipa din cînd în cînd, şi se ducea drept ca neamţu. * Rohatcă — barieră. 117 A mers aşa poate vro şase zile, ş-a înnoptat pe la *; sate necunoscute. A mas şi el unde-a putut, ş-a mîncat ce-a găsit, şi mai totdauna a găsit, că romînul e milos şi dă o bucăţică de pomană cînd îi cade un nenorocit la prag. Spunea, cui îl întreba, că e din ţinutul Huşu-lui, că n-are părinţi şi caută pe-o rudă a lui, care nici el nu prea ştia bine pe unde-o mai fi. Lumea îl înţelegea din vorbă că e cam prost şi-1 lăsa în plata Domnului. S-ar fi putut prinde şi el la vro muncă undeva. ţ Dar nimeni nu-i rupea mînicile, şi nici lui nu-i prea da inima brînci la treabă. Şi s-ar fi dus el mult aşa, fără nici o ţintă, cu cio-boatele de-a spinarea, lătrat de cîni, mîncînd mămăliga lor prin sate străine, mult ar fi pribegit el în neştire pe drumul cald şi moale la picior dacă o întîmplare destul de neînsemnată în sine nu i-ar fi luminat deodată, ca o minune de sus, şi mintea şi calea. Era pe la amiazi, flămînd şi trudit străbătea o limbă de pădure. S-a oprit la o fîntînă, a scos apă c-o tei- i cuţă * înfiptă într-o prăjină, ş-a băut. Apoi s-a aşăzat 1 pe ghizdele fîntînii ş-a stat aşa mult şi s-a gîndit, eveni- J ment foarte rar în viaţa lui, şi cu cît se gîndea mai I mult, cu atît se vedea mai prost, mai netrebnic şi mai l fără noroc. Ca dintr-un vis depărtat i se deşteptau în f cap crîmpeie de pravili şi glasuri bisericeşti din larma 1 celor patru ani de seminar, apoi chipul îngrozitor al | lui tată-so, apoi cazarma cu lăturile de la cazan şi cu | ghionturile pe sub fălci — şi în ceasul acela, cît era 1 el de flămînd, şi de prăpădit, şi de singur pe lume, dar I tot se găsea mai bine şi decît la cazarmă, şi decît la | seminar, şi decît acasă la părinţi. Cine susţine că vre- ^ I mea are, între altele, şi curioasa putere de a împrumuta f un oarecare farmec suferinţilor trecute ar fi bine să \ consulte şi pe Simion în această privinţă. O clipeală, îi lunecă blînd prin minte icoana duioasă a mă-sei, singura fiinţă care-1 iubise şi pe el. Dar se şterse iute şi nu mai reveni. Apoi deodată i se făcu gol în cap, un gol desăvîrşit, şi i se păru că se învîrteşte locul cu el. * Teicuţă — diminutiv de la teică — vas cu care se scoate apa din puţ. Stete puţin cu coatele pe genuchi şi cu capul în mîni. Aşa ca un fel de sfîrşeală simţea în stomah. îi mai trase o duşcă de apă şi se sculă să plece. Atunci, chiar alături, pe iarbă, la rădăcina unui copac din marginea drumului văzu un potcap de popă. Cine ştie prin ce împrejurare curioasă a putut să rămîie acolo. Vrun popă beat o fi trecut călare, i-o fi căzut cumva de pe cap şi el nici n-a simţit, ori, aducîndu-şi aminte că are unul mai bun acasă, 1-a lăsat şi şi-a căutat de drum. Simion s-aplecă repede şi-1 luă — potcapul era vechi. Instinctiv şi-1 aşeză pe cap. îi venea cam larg, dar îi venea. Atunci îi scapără prin minte o idee. C-o mişcare pripită, tâlhărească, îşi turti pălăria, şi-o băgă In sîn şi porni înainte aşa, cu potcapul pe cap. O bucurie stranie, o adîncă şi misterioasă evlavie pare c-ar fi curs din potcap şi i-ar fi umplut toată viaţa de lumină, de înţeles şi de noroc. Ieşi din pădure. Soarele se scobora încet spre asfinţit. O linişte religioasă domnea peste întinderea imensă de şesuri late şi de ogoare. în depărtare, dealuri blînde mărgineau vederea. Cerul era senin. Iarba era înaltă, încălzită şi mirosea frumos. Aproape cînta un pitpalac. Fluturi albi şi albaştri zburau pe deasupra. încolo, ţipenie de om nu se afla. Era duminică. Simion stătu un moment în marginea pădurei şi, ca din pragul unei biserici, împînzindu-şi privirile şi vă-zînd atîta cîmp deschis, se minună şi rosti în gînd : „Ce mare e pămîntul, Doamne !" Şi încă de-aici încolo cît o fi mai fiind ! Cine ştie pe unde l-or mai căra păcatele ! îşi duse ochii în jos pe dunga albă a drumului. Departe, departe, se zărea sub un nor de pulbere aurie ceva ca un sat. Acolo a ajuns înnoptat. A nemerit la o casă bună, de oameni evlavioşi, cari l-au ospătat bine. L-au căinat din suflet auzind că l-au prins hoţii la drum, că i-au luat punga, calul şi căruţa, şi că vine pe jos tocmai de ia hotarul judeţului. Ba zor pe bieţii oameni să-l ducă c-o căruţă la satul Găvanului, de unde spunea el că e, cale de patru-cinci zile. Abia a scăpat. Oamenii prea buni ajung uneori să plictisească cu bunătatea lor. Se ™ săptămînă. Adesea^rW ' ^ Trecuse o spuie vrui cuvîm CCaSUn ^ fărâ — Ce vreme posomorită — nu ţi-e rece ? — Ba da, să ne-ntoarcem. _ Era ceasul dejunului. Le părea rău că e duminecă, şi vor fi siliţi să stea toată ziua împreună. I-a masă, Matilda găseşte că friptura e o „bătaie de joc". Coriolan tace şi mănîncă cu poftă. — E curios, dragă, cum tu nu te îngrijeşti ^ de nimica... ţi-am spus că nu-i de nici o treabă bucătăreasa asta. — S-o schimbăm. De ce te superi ? — Nu mă supăr, da-mi pare rău să te văd aşa de... nepăsător ! — Bine, poţi să-mi spui lucrul ăsta şi fără să te-ngăl-beneşti... Matilda îşi făcu ochii mici, şi-1 privi cu dispreţ. Coriolan îşi aduse aminte că observase de mai multe ori la ea obiceiul acesta de a-şi lua aere aristocratice faţă cu el, şi în momentul acela simţi o plăcere s-o umilească. Dar el era liniştit, şi nici prin gînd nu-i trecea ca discuţia ar putea degenera în ceartă. — Vezi, dragă, bucătăresele bune au un cusur : cer leafă mare, afurisitele, şi noi, de !... sîntem cam săraci. — De ce nu ţi-ai căutat o nevastă cu zestre ? — Pentru că eu sunt foarte mulţămit cu ce avem. — Dac-aş fi ştiut una ca asta... — Adică ce ? Credeai c-o s-avem echipaje ? — Credeam, vezi bine, c-o să trăim mai ca lumea... (Matilda se opri aci să răsufle, căci glasul îi tremura de insulta pe care voia să i-o arunce) ...nu ştiam c-ai să te faci de rîs cu operele d-tale... — Spui o obrăznicie, şi te iert, pentru că văd că nu eşti în toate minţile. 176 El simţi că acestea au fost ultimele vorbe pe cari ie-a mai putut spune cu linişte. în ochii lui era expresia de sălbăticie a omului furios, gata să lovească. — îţi mulţumesc... eşti foarte generos. Matilda avu un zîmbet hidos. Coriolan izbi cu pumnul în masă, strigă de mai multe ori : „Ce pofteşti ?" ş-o privi ţintă-n ochi. Ea nu se sperie, şi — ca şi cum această întrebare răstită ar fi chemat un răspuns pe care şi-1 pregătise de mai înainte în ceasurile ei de nemulţumire şi de decepţie — îi răspunse hotărît, apă-sînd pe fiecare cuvînt: — Poftesc să mă laşi în pace... m-am săturat pînă-n gît... m-ai înţeles ?... Asta poftesc. Casa în care şedeau era a Matildei, de zestre. — Foarte bine! Aşa te voi !... Rămîi, puică, sănătoasă... Şi Coriolan îi făcu un salut ironic. Trimise să-i aducă o birjă, îşi luă cufărul şi ce mai avea şi se mută la otel. Cînd se văzu singur în odaie, stătu un moment ca să-şi dea seamă de ce se întîmplase ; dar gîndurile îi lunecau cu o repeziciune vertiginoasă ; avea sentimentul unui om care-a căzut de la o înălţime mare. Aspectul mobilelor, aerul din odaie îi făcea rău. Ieşi în strada să respire. I se părea că oamenii se uită la el curios. Apuca pe uliţi mai retrase, şi umblă mult, aşa, năuc, întrebîndu-se mereu : ce-are să se întîmple ? ce are să zică lumea cînd va afla ?... Uneori simţea că i se face-n minte o lumină extraordinară, ş-atunci parcă-şi gîndea deodată toată viaţa, cu toate suferinţile şi fericirile trăite pînă-n momentul acela. Acum îşi aducea aminte cu un fel de ruşine de munca lui entuziastă, de iluziile cu cari se-mprietenise aşa de bine în ceasurile lui de singurătate. Ideea că e un om ridicul îl umplea de o amară, distrugătoare silă de propria lui fiinţă. Figura Matildei, din primele zile de iubire, blîndă, delicată, drăgălaşă, i se lămuri în închipuire ; o căldură binefăcătoare părea că izvorăşte din ochii, din zîmbetul ei, şi se revarsă peste viaţa iui ostenită. Acum pricepea el cît a iubit-o, cît o iubeşte încă, şi simţea o plăcere crudă să se învinovăţească 177 numai pe el, se găsea prost, netrebnic, nedemn de o fiinţă superioară, cum era Matilda. Viaţa fără ea i se părea pustie, imposibilă — se opri în loc şi tresări, ca deşteptat dintr-un somn greu. Era în faţa casei lui. Bucătăreasa sta în poartă. — Ce face coconita ? — Nu-i acasă... a plecat de-atunci... şi văd că nu mai vine. Nu poftiţi s-aşteptaţi ? Coriolan trecu înainte uluit. La colţul străzii întoarse capul, se uită în urmă şi oftă... „Desigur, ea e fericită c-a scăpat de mine." A înserat. Afară e lapoviţă. Matilda se primbla prin odaie nerăbdătoare. Din cînd în cînd stă ş-ascultă în-grijată, dă perdeaua la o parte şi se uită pe fereastră. Niciodată nu s-a crezut capabilă de-atîta răutate. Beat' a fost ? Nebun' a fost ? Cum a fost în momentele-acelea ?... La o jumătate de ceas după ce a plecat Coriolan, şi-a venit în fire. A plîns şi s-a căit amar de ce-a făcut. A trimis să-i aducă o trăsură, ş-a umblat din otel în otel, să-l afle, să-i cadă-n genunchi, să-l implore s-o ierte... îl adora. A găsit otelul, dar Coriolan ieşise — i-a lăsat un bilet prin care-1 ruga să-i fie milă de ea şi s-o ierte... Ş-acum îl aştepta. ■ Ce noapte înspăimîntătoare ! O viaţă întreagă de torturi a trăit în noaptea aceea, fără clipă de odihnă. Cum s-a luminat de ziuă, a sculat pe bucătăreasă ş-a trimes-o să-i aduc o birjă. La otel i s-a spus că „domnul" nu s-a mai întors. In aceeaşi zi Coriolan a fost găsit spînzurat de un. tei la Şosea. LA ARIE E o căldură năbuşitoare. Ţărani despoiaţi, cu pieptul uscat şi păros, cu braţele negre, cu capul acoperit de pleavă, mişună, ca într-un infern, în norul de praf şi în urletul asurzitor al celor două maşini de trier. Unii cară clăile de pe cîmp, alţii adună paiele în şiră, alţii stau sus pe batoze şi hrănesc maşina, care le smulge snopii din mîini - cu lăcomia furioasă a unei bestii hămesite, şi grîul curge aprins, arămiu, pe cele două guri ale batozelor ; femeile îl cară cu sacii la movilă, unde de-abia îl pot prididi în patru maşini de vînturat. — Mai iute, mai iute, Ileano, că doar n-ai ouă-n poală, umblă mai dezgheţat, că ne-apucă noaptea... Şi Costachi se uită îngrijat pe cer. Dintr-un nor depărtat s-auzi tunînd, ca un zgomot produs într-o altă lume. O, mai e, mai e pînă-n seară. Soarele-i de-abia la amiază, şi acum, din creştetul cerului dogorit, razele cad drept ca nişte săgeţi de foc. Costachi, cu harapnicul pe umăr, se plimbă de colo pînă colo şi strigă la oameni. Sub pălăria lui de paie, cu borduri largi şi pleoştite, smolit la faţă, cu pantalonii vîrîţi în turetcile bot-forilor, cu cămaşa desfăcută la gît, scurt şi îndesat, vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar şi e încredinţat că dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. Sătenii l-au poreclit „Ghioagă"... de bun ce e. — Ileano ! te ia dracu acuşi... Şi biata Ileana, neputînd înţelege ce are Ghioagă de tot strigă la ea, oftează, tace şi-şi vede de treabă. Teste-melul care-i apără părul de pleavă i-a alunecat pe 179 spate, şi coaclele lungi i s-au desfăcut, dar n-are vreme să şi le mai înnoadc. Aleargă, săraca, de dă inima din ea, ş-o trec ameţeli şi sudori de zăpuşală, de greutatea sacului de pe umăr şi de pruncul care mereu se mişcă, de viaţa nouă care tresare în ea, căci e în a şaptea lună de sarcină. O, cu ce nelinişte îl aşteaptă, cu ce dragoste sălbatecă se gîndeşte la el, şi numără zilele, şi cearcă să şi-1 închipuie cum are să fie ; îl vede frumos, frumos cum nu s-a mai pomenit alt copil pe lume... Cum are să-l mai iubească, şi ce mîndră are să fie cu el în braţe ; şi cînd o fi necăjită, la el are să se uite, ş-are să-i treacă, şi cînd o podidi-o plînsul de dorul lu Radu al ei, luat la oaste, cu el are să se mîngîie, pe el are să-l sărute... mînca-l-ar mama de frumos ! A, îi cam da ei în gînd de ce se tot răsteşte aşa lai dînsa turbatul de vechil. Vezi că ea a fost fată frumoasă, ş-a ştiut să-şi apere frumuseţi nepătată a trupului ei tînăr. Un smoc de păr a adus acasă din barba lui Ghioagă, acum doi ani, cînd s-a legat de ea, în lanul de lingă dumbravă, unde-nadins o pusese numai pe ea să secere. S-a luptat ca o voinică, s-a zbătut ca o fiară în mîineie lui, şi nu s-a lăsat — a scăpat zgîriată, bătută, cu trupul plin de vînătăi, dar cinstită. Pruncul tresare-n ea, şi toate amintirile acestea îi amorţesc deodată, ca vibraţiile unei coarde pe care pui mîna. îşi simte capul năuc de vuietul maşinilor, junghiuri ascuţite o taie prin şolduri, şi din umeri pînă în glezne i se lasă o greutate cumplită, doborîtoare ; deschide gura şi soarbe cu putere aerul cald şi plin de praf. Se aude iar tunînd, de astă dată mai aproape. „Dă, Doamne, o bură de ploaie !" — Cine-a ţipat aşa ? Toţi rămîn încremeniţi. A fost un răcnet de fiară, un ţipăt de acele cari-ţi îngheaţă inima cînd le auzi. jf — Săraca ! T — Da' ce-a fost ? I — Tu n-ai văzut ?... Ghioaga a izbit-o cu piciorul I în pîntece. Cum se zvîrcoleşte, săraca... Nu l-ar mai " răbda Cel-de-sus. j j, Cîteva femei aleargă s-o ridice. Ileana geme, vînătă . | de dureri, ochii ei cată în toate părţile, rătăciţi, nebuni, . i îngrozitori... I — Doamne, coane Costachi, cum îţi vine să dai cu t picioru-n pîntecele femeii ? Dacă leapădă..» — îi fac eu altu-n loc... 3 Şi Ghioagă îşi arată dinţii laţi şi galbeni, într-un fînjit de bestie, hidos. Apoi învîrtind biciul : — Haide, nu vă mai codiţi, rîdicaţi-o de-aici... ştiu eu sclifoselile astea muiereşti... Hai, la treabă... că nu-i vreme de moşit aici... Iute, că ne-apucă ploaia ! Acuşi vă croiesc f Două femei tîrăsc pe Ileana ş-o culcă pe paie în dosul şirei. Un băieţel îşi împletea o pană de spice. — Ionel dragă, dă fuguţa la curte şi spune Marghioalei să vie iute, că-i fiică-sa bolnavă... Mama Ilenei spăla rufe la curte. Cerul se acopere de nori. O ploaie torenţială vine răpăind pe miriştea arsă, iat-o cum se apropie ca o perdea uriaşă. Ghioagă, furios, aleargă în toate părţile, arde cu biciul pe cine îi iese-n cale şi strigă ca un j nebun : — întindeţi ţoalele pe grîu. Oamenii, zăpăciţi, orbiţi de ploaie, dau unii peste alţii. în această harmalaie, Marghioala, speriată, întreabă mereu : „Da' unde-i fata mea ?" şi nimeni n-o aude, nimeni nu-i răspunde. Peste noapte Ileana a născut, în dureri îngrozitoare, o stîrpitură, cu ţeasta capului turtită. Şi două săptămîni nu i-a mai tăcut gura : „Daţi-mi copilaşul... unde-i puişorul meu, mînca-l-ar mama de frumos !" 180 ÎN STRĂINI I Mmdreţă de fată era Ilinca lui Vasile Ispas din Ple- i, şăşti ! Nu numai părinţii ei, dar tot satul se fălea cu ea. \ cînd o vedea duminica la horă, naltă, mlădioasă, curată: j " la port şi albă la faţă ; ca o haină-mpărătească strălucea în soare cămaşa ei de borangic, cusută cu fluturi, şi \\ florile pe cari le purta ea în păr erau mai frumoase \'i decît toate florile din cîmp ; şi vorba ei era aşezată,, sl căutătura ei era blîndă şi plină de cuminţenie ; iar ■* cînd merşea, parcă nici nu ie atingea de pămînt, aşa '] de uşor şi potolit călca; duminica veneau flăcăi din alte sate s-o vadă, şi tot pe lîngă ea căutau să se prindă "* în horă, iar Ghiţă al Popii, „năzdrăvanul satului", îşi da pe ceafă pălăria cu cordele şi surîdea fudul pe sub mustaţă, că el purta hora, şi el zicea chiotele jocului, de-ţi era drag să-l asculţi; şi cînd striga : „Hei! Mult e tnlndru satul meu... Hei! Mă iubesc cu cine vreu..." numai se uita duios la Ilinca, apoi la flăcăii străini, şi parcă le spunea din ochi : „Degeaba vă rupeţi ciobotele pe-aici, că Uinca-i a mea, şi pe voi nici nu vă bagă-n seamă !" De umbletul ei şi de pieptănătura ei vorbeau femeile înşirate pe prispa cîrciumei; iar cînd, între gospodarii satului, cari se cinsteau la umbra nucului, se-n-teţea gîlceava, o dată auzeai strigînd : „Ilinco ! ia dă-te 182 încoace..." Şi Ilinca se desprindea din joc ; în ochii ei mari şi blînzi ca de căprioară era atîta farmec, şi-n toată făptura ei atîta lumină şi veselie, că-ţi treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. — Ia lăsaţi-mi fata-n pace, să nu mi-o deochiaţi, striga de pe prispă Smaranda lui Ispas, înălţîndu-se dintre celalalte femei şi potrivindu-şi tulpanul pe la tîmple. a . n Atîta odor avea, şi cînd se gîndea că mîne, poimine va trebui s-o mărite, i se făcea întuneric înaintea ochilor. S-a încercat de cîteva ori să afle cam încotro i-ar bate gîndul fetei, dar Ilinca "nu i-a priceput întrebările : «a se întorcea de la horă ca de la biserică, cu aceeaşi inimă curată şi liniştită ; ochii ei limpezi zîmbeau tuturora cu aceeaşi nevinovăţie ; niciodată nu-i trecuse prin minte-'c-ar fi de făcut vro deosebire între flăcăii cu cari juca. într-o zi, la scrînciob, Ghiţă al Popii, pe cînd juca de brîu cu ea, nu s-a mai putut stăpîni ş-a sărutat-o. Ca o leoaică s-a repezit Smaranda. — îţi scot ochii, afurisitule !... — De, cloşcă, ce te zborşeşti aşa, că doar nu ţi-am mîncat-o ? Smaranda nu 1-a auzit. Ea-şi smuncise fata de mînă ş-o ducea acasă ca pe un copil hoinar. Din ziua aceea n-a mai scos-o la horă. Ş-o păzea ca pe ochii din cap ; noaptea nu putea să doarmă liniştită, i se părea că tot aude şoapte şi paşi pe la ferestre ; îşi făcea fel de fel de idei ; răsuflarea vitelor din bătătură, fîşiitul frunzelor, cel mai mic zgomot de-afară trezeau în sufletul ei bolnav vedenii spăimîntătoare ; auzea glasuri în podul casei, vedea pe tîlharii daţi cu funingine pe obraz întinzînd pustele în dreptul fcrestelor, gata să tragă — şi ea aştepta groaznica detunătură ţiindu-şi răsuflarea. în postul Sîn-Petrului a venit Catrina, sora lui Vasile, din Mînzaţi, şi cum era ea femeie deşteaptă, şi bună de gură, a pus iute-iute lucrurile la cale. — Lasă, cumnată, nu-ţi mai strica inima, fă cum îţi spun eu, ş-ai să vezi c-are să fie bine. Şi el e singur la 183 părinţi, şi n-are nici un cusur... oameni cuprinşi.» Fruntea satului... — De, clacă zici tu... Şi Smaranda nu mai putu vorbi. Simţi că i se pune un nod în gît. Lăcrămile-o podidiră. II —- ...Poi cum să nu-1 ştim ? că doar a venit cam, dcsişor în vara asta la horă la noi, da5 se ţine tot. razna... —. Ei, ca omu străin... Dinule mamă, spune şi tu ceva, c-or crede oamenii că eşti mut... Or poate nu ţi-i dragă fata, 'ei fi zicînd că-i urîtă... mai ştii ? Dinu şedea mai deoparte pe capătul laviţei, se uita în jos şi-şi învîrtea pălăria în mîini. Ilinca mîngîia un pisoi, care torcea ş-o tot îmboldea cu capul. Pe Catrina o umfla rîsul. îi venise în minte vro ghiduşie, că făcu semn celorlalte două femei — tustrele se dădură lîngă uşă, şoptiră ceva, se auzi un chicotit de rîs înfundat; apoi Smaranda, dregîndu-şi glasul: — Ei, ia sărutaţi-vă, copii, să vă vedem... Dinu se făcu roşu ca sfecla, Ilinca-şi ridică ochii şi privi îngrijată la mă-sa. — Hai, Dinule mamă, mişcă-te, ce, vrei să vie fata la tine ? Mai lasă focului pălăria ceea, c-ai învîrtit-o destul. Flăcăul, ruşinat, făcu, şovăind, cîţiva paşi, netezin-du-şi cu dosul mînei mustăcioara lui bălaie. Se opri sastisit înaintea fetei, şi, întorcîndu-şi capul spre cele trei femei, zise c-un aer nenorocit, desperat: — Dacă nu vrea... — Ilinco, sărută-1 tu, fată, că lui i-e ruşine... Sfiicioşi, stîngaci amîndoi, se iau de mînă şi se sărută. Smarandei i se umplură ochii de lacrimi. 184 — Noroc să vă dea Dumnezeu... să fiţi cuminţi... să vă iubiţi şi să trăiţi bine. Dar ei nu mai aud, nu mai văd, nu mai pricep nimic. Cu ochii în pămînt, tăcuţi, şed amîndoi pe pat, lîngă teancul de lăvicere şi straie, înalt pînă-n podele ; pisoiul între ei toarce şi se răsfaţă, mîinele lor îl netezesc în neştire. Ilinca îşi aduce-acum aminte de flăcăul acesta voinic şi frumos, care venea în toate duminicile la horă şi care sta deoparte, rezemat în băţul lui de corn lustruit, şi se uita toată vremea la ea ; nu bea, nu vorbea cu nimeni, şi niciodată nu s-a prins în joc. Părea aşa de trist, încît Ilinca îşi închipuia că trebuie să-i ii murit mama, şi se uita la el cu milă. — Ţi-i drag ? o întrebă Smaranda cînd rămase numai cu ea. Ilinca privi galeş în ochii mă-sei, vru să spună ceva, buzele îi tremurară ş-o podidi plînsul. Smaranda o apucă în braţe, speriată. — Ce ai ? Spune, drăguţa mamei... spune-mi mie tot... Şi cum 'ei vrea tu, aşa are să se facă. Cu glasul înăbuşit de plîns, Ilinca bîlbîi: — Mămucă, nu vreau să mă duc în străini... nu vreau să plec de lîngă tine. — Da' taci, fată năi, parcă Mînzaţii îs peste lume ? Ce-i a trece dealul ? N-ai să fii bucuroasă de noi... în toate zilele avem să ne vedem. De asta să nu duci tu grijă, Ilincuţo... Şi bietei mame i se rupea inima cînd se gîndea că peste-o lună are să-i rămîie casa pustie ; dar cînd avem nevoie să mîngîiem pe alţii, pare că uităm propria noastră durere. — Tu spune-mi mie atîta... dacă ţi-i drag... — Mi-i drag, mămucă, dar cînd mă gîndesc... — Ei, lasă, nu te mai gîndi şi tu acu. Ian auzi, vine vaca, fugi repede de-nchide viţelul... Soarele asfinţea. Dumana întindea gîtul la poartă şi mugea, era aşa duios mugetul ei !... Din fundul livezii viţelul o auzise, îi răspunsese, şi venea, venea în goană, gemînd a răsfăţ, cu coada îmbîrligată, cu botul întins. — O, sărăcuţul, cum trage la mama lui ! 185 Şi Ilinca îl duse-n ocol, aproape pe sus, ca să nu-i facă dureri. Viţelul se zbătea în braţele ei. Aşa or s-o răpească şi pe ea de lîngă mă-sa ! III E toamnă. De mînecate Dinu a înjugat ş-a pornit ia tîrg cu două chile * de grîu. La Crucea Tătarului, unde coteşte drumul, el îşi mai întoarce o dată capul şi se uită lung spre căsuţa albă din dreptul bisericii, şi pe cînd ceilalţi cărăuşi fluieră de răsună valea, gîndul lui măsoară depărtarea pînă la tîrg şi înapoi, şi i se pare un vac de om pînă s-o vedea iar acasă. Ilinca a ieşit c-un căuş de grăunţe să dea de mîn-care la păsări, dar în prag a simţit ca un fel de ameţeală : i se muiară picioarele de pe la genunchi şi faţa îi asudă deodată. Se aşeză jos pe prispă; păsările flămînde dădură buzna la căuş. Ea le goni, luă cu pumnul grăunţele şi le aruncă în bătătură; într-o clipă nu se mai zări fir de păpuşoi. Soarele se înalţă încet dintre copaci. Ilinca stă nemişcată pe prispă. Ochii ei cată uitiţi înspre pădurea arămie care îmbracă dealul din faţă. Pe acolo a venit ea acum două luni, în car împodobit cu scule **, cu alai mare, în cîntece de lăutari, în chiuit vesel şi pocnete de pistoale... O, cum i se rupea inima de jale, cum se bocea şi cum ar fi vrut să moară în ceasurile acelea ; şi niminea n-o pricepea ! Gîndul ei dornic străbate pădurea şi iese la luminiş, în valea Pleşăştiior, vede cărăruia albă care taie de-a dreptul prin curătură şi duce la căsuţa lor, vede salcia din poartă, coşerul din fundul ogrăzii, ciulinii şi nalba de pe lîngă gard, cîinele culcat în pragul uşii, stîlpul lustruit din mijlocul tinzii, rîşniţa din colţ, * Chilă — veche masuri de capacitate, egală cu cea 500 de kilograme. ** Scule — aici cu sensul de lucruri de preţ din zestrea roiressi. y vatra de care se ţinea cînd era mică ; şi toate lucrurile de acolo i se par vii, sfinte, pline de farmecul unei poveşti frumoase, pe care a trăit-o şi în veci n-are s-o mai uite. Mereu se întreabă : Oare ce face mama în vremea asta ? Şi în mintea ei se deşteaptă, cu toate amănunţimile, viaţa, obiceiurile de acasă. Ce deosebiţi i se par oamenii de aici, şi locurile, şi copacii, şi aerul. în casă i-e urît, afară i-e urît. Satul e pus într-o vale umedă şi întunecoasă, oamenii sînt urîţi şi răi, vitele slabe, pomii strîmbi şi chirciţi, apa sălcie. — Bună dimineaţa, Ilinco ! — Da... cînd ai venit ? Şi rumănă de bucurie, se repede înaintea flăcăului, care stă la poartă şi nu-ndrăzneşte să intre. E Ghiţă al Popii. în clipa aceea Ilinca crede că vede pe mă-sa, pe tată-său, hora din Pleşăşti, şi toată copilăria ei. îl pofteşte în casă. E aşa de zăpăcită, încît nici n-a prins de veste că Ghiţă, intrînd, a tras zăvorul la uşă ; ea îi dă zor cu întrebările şi nu bagă de seamă ce priviri de tîlhar şi de ucigaş s-aprind în ochii lui, şi ce împrăştiet se uită, şi cum îi tremură buzele cînd răspunde. Cămaşa lui miroase-a Pleşăşti. îi ia pălăria şi băţul, şi le ţine în mînă, cu drag : sînt din satul ei. — Ilinco, îţi mai aduci aminte de cînd te-am sărutat, atunci, la horă ? Ilinca rîde. El o cuprinde cu braţul stîng de mijloc, cu cel drept de grumaj, ş-o săruta ca atunci, la horă. — Şezi binişor... să nu vie cineva... Şi ea, sărăcuţa, dă să se desfacă, dar braţele lui o strîng şi mai tare, şi mai cu foc. Ilinca înţelege, şi-1 îmbrînceşte cu groază... — Ce, eşti nebun ? S-aud bătăi furioase în uşă, apoi un glas desperat: — Ilinco ! fi-ţi-ar de cap... deschide odată ! — Ăra !... Soacră-mea ! Şi Ilinca se repede la uşă şi descuie, Ghiţă o smîn-ceşte de coade strigînd : — Nu descuia, că se face moarte de om ! Rada izbeşte uşa de perete. — Ce cauţi, tîlharule, aici ? 186 187 Şi vînătă, cu ochii holbaţi, se năpusti ca o fiară, dar Ghiţă o îmbrînci cît colo, îşi îndesă pălăria pe ochi, ieşi bodogănind ş-o tuli pe cărare la deal într-o hărnăială de cîini asurzitoare. — Aşa ? Va să zică de-aiestea mi-ai fost mătăluţă ? Te -ncui cu handralău în casă... — Da' să-mi plesnească ochii, mamă... •— Taci, nu te mai jura, căţea afurisită ! Nu te pîn-desc eu? De azi-dimineaţă de cînd îmi stai în prispă Ş-aştepţi să-ţi vie craiul. Lasă, că te cuminţesc eu — să vie Dinu, ş-ora vorbi noi, jupîneasă Ilinco ! Hei, acu plîngi, ştim noi de astea, lasă, lasă ! A doua zi Rada ieşi înaintea lui Dinu la poarta ţarinei şi păn-acasă nu i-a mai tăcut gura, ş-atîta a ştiut de bine să-i răscolească inima şi să i-o învenineze, încît bietul Dinu, cînd a intrat pe poartă, nu mai vedea înaintea ochilor : lăsă boii în jug şi ca un turbat se repezi în casă. Ilinca se bocea cu capul în pernă. Dinu o înşfacă de coade. _ •— Nu mă omorî, bădicuţă dragă, stai să-ţi spun... fie-ţi milă de mine, că nu ţi-am greşit cu nimic... Dar el n-aude, nu vede, e nebun, cu stînga o ţine strîns de păr şi cu dreapta o loveşte peste ochi, peste gură — faţa Ilincăi e numai sînge. Rada, în picioare, răzămată cu spatele de uşă, se îngîmfă de bărbăţia feciorului şi-1 întărită cu vorba : — Aşa, să se-nveţe minte... ibovnic i-a trebuit ? Auzi neruşinata... ziua-n amiaza mare!... Tot satul ştie... mai mare ocara !... IV „— Auzi, fă Mărando, ce spune Safta Ilioaia, că cic-a bătut pe Ilinca noastră de-a fost s-o omoare băr-batu-so. — Cum se poate... cînd ? ~ Săptămînă trecută... Cic-ar fi prins-o soacră-sa cu Ghiţă al Popii de la noi... Da' stai, femeie hai, unde-o porneşti aşa ca o furtună ? Mărando !... Vino înapoi, c-om merge mîni împreună !... Tii... Doamne, ce ţi-e cu nebunu !... Şi Vasile se uită lung după ea cum suie cărarea într-o fugă. Fluieră necăjit, se scarpină în cap ş-o lasă în plata lui Dumnezeu. Soarele scapără de pe deal cînd Smaranda ieşi din pădure. Ea o luă de-a dreptul prin viile oamenilor. Niciodată nu i se păruse aşa de lung drumul -la. Mîn-^ zaţi. Gîndurile ei neliniştite se descărcau în vorbe pe cari ea le rostea tare, în neştire. Numai cînd' ajunse ia poartă simţi cît era de ostenită. într-un suflet alergase cale de trei ceasuri. Ilinca mulgea vaca. Dinu ţinea viţelul. — Uite mama, zise Dinu mirat. Ilinca trase şiştarul de sub ugerul vacii, îl puse deoparte şi, ştergîndu-şi mîinele de pestelcă, alergă bucuroasă înaintea mă-sei, care se uita neliniştită cînd la fiică-sa, cînd la gineri-so, şi nu ştia cum să înceapă vorba. — Ei, voi ce-aţi mai făcut ? Cum aţi mai dus-o pe-aici ? — Bine, slavă Domnului... — Da' ce-am auzit ? că v-aţi sfădit, că... — Noi ? Vai de mine, cine ţi-a spus ? Auzi, Lincuţo, ce-a mai scornit lumea ! — Ei, parcă mama crede, ştie ea că noi trăim bine. Apoi Ilinca schimbă vorba, întrebă de tată-său, de ce mai e pe-acasă. Smarandei parcă i s-a mai pus inima la loc. Spuse că-i e foame. Dinu alergă la circiumă s-aducă o garafă de vin. — Ilincuţo dragă, ia şezi. colea şi spune-mi drept, ce-a fost ?... eu am auzit că te-a bătut, e adevărat ? — Da' de unde, mamă ? Ce-asculţi d-ta la vorbele oamenilor ? — Vezi, fata mea, că şi oamenii nu stîrnesc ei aşa, pană nu-i ceva... uite cum ai slăbit ; ai tu ceva pe suflet, da' nu vrei să spui. V-am văzut poarta unsă cu păcură. Cine v-a făcut ocara asta ? — Nu ştiu, mamă, că şi noi ne-am crucit cînd am văzut... 188 189 Şi nu vru Ilinca în ruptul capului să spuie mă-sei traiul amărît pe care îl ducea cu bărbatu-său. Aşa i-a fost ei partea ; ce să mai ştie şi părinţii ? Destul sufere ea. La masă Smaranda cinsti cu ginire-so, şi-1 rugă, stăpînindu-şi plînsul, să-i fie milă de fata ei, c-atîta a avut pe lume, şi cînd se uită la ea, ş-o vede cum a slăbit, i se rupe inima. — D-apoi, a slăbit, că-i îngreunată, zise intrînd Rada, care ascultase la uşă, şi nu-i cu fecioru-meu, s-o ştii asta, e cu Ghiţă al d-tale... fi-ţi-ar în baftă să-ţi fie, cuscră Smaranda, că mai bine nu ţi-aş zice... — Ia lasă, mamă, şi d-ta acu... — Tu taci din gură, prostule, te-a legat muierea la ochi, de rîd şi cîinii de tine. Mi-e şi scîrbă să te mai văd... nu ţi-i ruşine, coşcogemite omu, s-ajungă să-şi bată muierea joc de tine... — Da' ce e asta, fată hăi ? întrebă Smaranda uimită ; se făcuse galbenă ca turta de ceară şi încremenise cu lingura în mînă. Ilinca pusese ochii în pămînt şi sta mută, aiurită de spaimă. Dinu iar începea s-o creadă vinovată, şi iar simţea că îi vine nebunie... — O auzi ? se face că nu ştie, sfînta ! Ehei, te-am aflat cu, lcliţo, nu te teme, că nu-i Rada aşa de proastă cum chiteşti... — Ilinco ! vorbeşte, mamă, pentru Dumnezeu, fă-mă să pricep ce-i asta... — Of, mamă, eu am să-nebunesc aici... îmi vine să iau cîmpii... Şi puindu-şi amîndouă rmineîe-n cap, începu să plîngă cu hohot şi să-şi smulgă părul. Smaranda nu mai putu răbda. — Lasă-Î dracului, fata mamei, şi hai acasă dacă... Nu-şi isprăvi vorba, că Dinu o şi plesni cu palma peste gură, de-o năpădi sîngele. Ea dete un ţipăt, un răcnet ca de fiară, şi se repezi cu unghiile să-i scoată ochii, dar căzu ameţită de lovituri ; Rada şi Dinu tă-bărîseră pe ea şi-i cărau la pumni, Ilinca striga afară cît o lua gura : „Tîlharii, săriţi, oameni buni... omoară pe mama, săriţi, c-o omoară !" Megieşii alergau zăpăciţi, ograda se umplea de lume ; copii speriaţi din somn se ţineau de fustele mamelor şi plîngeau, în uşă era o îmbulzeală de nu mai puteai străbate, şi în casă un amestec de strigăte pripite, neînţelese. Dar unde-i Ilinca ? m A Cine să se mai gîndească la nenorocita de ea, in huietul şi bezna acestei nopţi îngrozitoare ! C-o^ hotă-rîre de nebun, ea luă funia din coarnele vacei, făcu un laţ, şi-1 trecu pe după gît, se urcă în nucul din spatele casei, legă bine de o cracă groasă capătul celălalt ai funiei, smînci de cîteva ori ca să încerce nodul, apoi îşi făJu cruce, îşi strînse laţul la gît şi... îşi dete drumul în aer. A i a Biata Smaranda, cu părul smuls, se zvîrcolea in mulţime... o duceau la cumnată-sa Catrina. — Ilinco ! Undc-i Ilincuţa mea ?... Şi glasul ei se depărta, se pierdea în noapte, sfîşietor, sinistru, ca un bocet de moarte. 190 CONU DUMITRACHI PETCU „...Aş ; asta nu-i nimic, da' să-ţi spun eu ce mi s-a întîmplat acum patruzeci... nu!... stai să văd..." Şi conu Dumitrachi, ducîndu-şi degetul la frunte, închide puţin ochii, caută în datele marilor evenimente istorice pe cari le-a apucat d-sa un punct de orientare cronologică... şi tacticos, cu aceleaşi vorbe întîrziate, cu aceleaşi gesturi somnoroase, îţi povesteşte, în loc de una, mai multe întîmplări minunate, pe cari ţi le-a spus şi mai alaltăieri, pe cari probabil are să ţi Ie spuie şi mîine. i E.de vro şaptezeci de ani, dar se ţine bine pe picioare. "Vara se duce în toate serile pe jos la Şosea, se aşează pc-o bancă, pe-aproape de chioşc, ca s-audă muzica, îşi scoate pălăria şi-şi şterge binişor cu batista capul chel, lustruit ca fildeşul, apoi se descheie la vestă... toate aceste mişcări le face încet, cu oarecare anevoinţă — proporţiile în cari i s-a dezvoltat pînte-cele par a-i fi scurtat braţele. E fericit şi, dac-ar avea în momentele acestea un cunoscut căruia să-i povestească ciclul său de amintiri, ar fi şi mai fericit. „Eu am început negoţul c-un irmilic — atîta am avut — ş-am cumpărat, cum era pe vremea aceea, unsprezece chelcele de miel, ş-am făcut unsprezece căciuli, şi m-am dus cu ele la iarmaroc la Buzău..." Conu Dumitrachi povesteşte întotdeauna pe larg istoria căciuleloi-, abia pomeneşte însă în treacăt despre cele trei neveste răposate, de la cari i-a rămas ceva mai mult decît de la căciuli... şi încheie cu obişnuita 192 frază: „Am muncit, am muncit mult, ş-am fost om chibzuit. Azi, slavă lui D-zeu, nu mă pot plînge, am ■cu ce trăi t" — Cred*şi eu, cînd are cineva patru milioane... — Cît ? şi bătrînul face ochii mari, speriaţi, şi începe să se jure. — Nu te jura, boierule, că nu ţi-i ia nimeni. — Nu-i vorba de luat, da' n-am ; m-aş mulţumi eu să am măcar pe sfert din cît spune lumea... Acum 14 ani a fost ales deputat, o glorie despre care nu prea-i place să povestească. în Cameră, doi tineri, cari se ţineau numai de drăcii, văzîndu-1 străin şi sastisit, l-au luat din prima zi sub ocrotirea lor. L-au instalat într-un fotoliu din fund, între ei, i-au scris numele pe pupitru şi i-au spus că în timpul şedinţii nu poate să-şi părăsească locul decît cu învoirea prezidentului. într-o zi se discuta răspunsul la mesaj, erau mulţi înscrişi să vorbească, prezida C. A. Rosetti. — Ţi-e cald, boierule ? întrebă unul din cei doi tineri pe bietul conu Dumitrachi, care nti-şi găsea astîmpăr în fotoliu şi ofta într-una. — Ba... nu mi-i tocmai bine, ş-aş vrea să ies. — Poi, nimic mai simplu, cere-te la prezident. — Cum ? întrebă cu un aer desperat şi rugător conu Dumitrachi. Faţa lui roşie, congestionată, brobonată de sudoare exprima o mare nelinişte ş-o adîncă suferinţă fizică. — Te scoli în picioare, ridici două degete şi strigi tare : „Cer cuvîntui !" Aşa făcu bietul conu Dumitrachi, şi vru să plece, dar tînărul îl apucă de braţ. — Unde te duci ? Stăi să-ţi vie rîndul... cînd te-o striga prezidentul, aşteaptă că de-abia te-a înscris. O, ce tortură pînă să-i vie rîndul ! A aşteptat el cît s, aşteptat, ş-odată s-a sculat grăbit: — Domnule prezident, nu mai pot... — Aveţi răbdare, mai sunt trei înaintea dv., îi strigă prezidentul cam răstit. Şi conu Dumitrachi se trînti în fotoliu, zdrobit, speriat ca de ameninţarea unei mari catastrofe. Cum- 193 plite furtuni trebuiau să se petreacă în... conştiinţa nefericitului deputat, judecind după varietatea de expresii ce se schimbau într-una pe torturata lui figură. Cînd prezidentul strigă : „D-l Petcu are cuvîntul", o dată sări conu Dumitrachi şi, ţiindu-se cu amîndouă mînile de pîntece, se repezi afară, gonit ca de groaza unui incendiu. Ani întregi s-a vorbit despre faimosul „discurs la mesaj" al lui conu Dumitrachi. Adevărul e că, în cei patru ani de deputăţie, nu 1-a mai auzit nimeni ce-rînd cuvîntul. Mînca la birtul economic din uliţa Gabroveni. într-o seară face cunoştinţă cu Gherei şi cu Andronic.1 Bucuria lui c-a găsit doi oameni de treabă cu cari să mai schimbe-o vorbă. Şi şi-a dat drumul conu Dumitrachi, ş-a povestit ba una, ba alta, pînă tîrziu. Rămăseseră numai ei în birt. Gherei aduse vorba despre „apa de aur" — şi explică lui Petcu cum poate cineva cu această minunată apă să facă, din nimic, napoleoni adevăraţi. Lui Petcu nu-i intra în cap, şi nu-i venea să creadă o asemenea năzdrăvenie. Atunci Andronic se dete cu scaunul mai aproape, îşi luă un aer misterios şi, sco-ţînd din buzunar o mînă de bani negri, urîţi, zise : — Uite, eu din ăştia îţi fac napoleoni. — Şi umblă ? nu-i cunoaşte lumea ? Andronic avu un zîmbet de sfidare. Scoase dintr-un alt buzunar cinci napoleoni curaţi, spălaţi cu apă de aur, şi-i dete lui Petcu. — Poftim... ia-i d-ta, te rog... şi schimbă-i la orice zaraf pofteşti... ' Lăcomia birui frica. Şi iată-1, într-o seară misterioasă, pe conu Dumitrachi străbătînd un coridor strîmt şi întunecat, ţiindu-se c-o mînă de braţul lui Gherei, iar cu cealaltă păzindu-şi buzunarul greu şi umflat chişcă cu cei 500 de napoleoni, din cari avea să-i facă Andronic 50.0001 Iată-i tustrei în pivniţă. Ce curioase emoţii !... Lui Petcu i se pare că se găseşte într-o lume de fermece, de basme... El se teme totuşi să se despartă de bănişorii lui siguri, pipăiţi. Andronic îl înţelege perfect. în mijloc e un cazan enorm, în care Gherei toarn-o doniţă de apă neagră, apoi tustrej se opintesc la un sac cu bani pe care-1 deşartă în cazan. Andronic des-cîntă, face cîteva gesturi cabalistice, scoate-o sticluţă din buzunar, picură trei picături în cazan, şi-ncepe să mestece c-o furcă... — Acum, iute, d-nule Petcu, aruncă-i în cazan, aruncă-i iute pe toţi... Şi, tremurînd, zăpăcit, bietul conu Dumitrachi az-vîrle pripit, peste gologanii lui Andronic, iubiţii şi strălucitorii lui napoleoni ; parcă şi-i rupe din carne, îl trec ameţeli, îi urlă capul ca de-o beţie. Dar ce zgomot e afară ?... Un zornăit de pinteni, de săbii. — în numele legii, deschide ! — Suntem trădaţi ! strigă dramatic Andronic. — Suntem pierduţi! exclamă Gherei. Da, era poliţia, teribila poliţie a „comperilor" * ; un procuror, un comisar şi doi gardişti... Conu Dumitrachi plîngea ca un copil. Dar oamenii legii sunt venali, îi ştie Andronic. O poliţă de alţi zece mii de lei, pe care conu Dumitrachi s-a grăbit s-o achite în trei zile, a salvat onoarea nefericitului deputat. Multe mai ştie conu Dumitrachi şi mult i-e drag să povestească ; dar numai despre aceste două întîmplări nu pomeneşte niciodată. Speriat de revoluţia ţăranilor din primăvara anului 1888, şi-a vîndut moşiile, şi-a prefăcut toată averea în bonuri şi s-a aşezat în Bucureşti, oraş sigur şi bine păzit în contra „ticăloşilor de ţărani", cari căutau să-l despoaie de „averea lui muncită"... * Comper — complice la o escrocherie. 194 UN TÎNĂR... — Ce frumos e ! Aici să poţi trăi, uite, într-o chilie de astea, să ai tot ce-ţi trebuie, să nu te ştie nimeni, să nu duci nici o grijă... Ce fericită viaţă ! Eram la Agapia-n deal : cîteva chilii vechi, cuibărite în marginea unei poiene ; de jur împrejur codrii seculari păreau că vor să le ascundă de lume. Cărarea ne dusese la o fîntînă, în ceir * ; apa era bună, rece, pajiştea înaltă, soarele-mprăştia mireasma florilor, tufe mari de alun ne chemau la umbră, şi peste toate plutea o linişte sfîntă, care ne făcea şi pe noi sa vorbim încet. — Aici parcă nu mai eşti pe pămînt! Şi cînd mă gîndesc că peste două săptămîni am să mă întorc la oraş, m-apucă groaza. De ce n-am eu de undeva... două sute de lei pe lună ? M-aş retrage într-o sihăstrie de astea şi n-aş mai vrea să ştiu de nimic... m-aş crede cel mai fericit om din lume. Să fii liber, departe de urletul, de frămîntările şi mizeriile oraşelor, să stai colea-n tihnă, stăpîn pe vremea ta, să te plimbi cînd vrei, să citeşti, să cugeti în răgaz... de cîte ori nu mă gîndesc, ca la un vis frumos şi irealizabil, la această supremă fericire ! Prietenul care-mi vorbea astfel era un tînăr de douăzeci şi trei de ani, sănătos, inteligent, de o înfăţişare foarte atrăgătoare. îşi luase licenţa în litere ; avea o catedră, dobîndită prin concurs, la un gimnaziu din capitală, şi, pe cît ştiam, nu i se întîmplase nici o nenorocire. * Ceair — loc de păşune. 196 " L-am privit lung. Nu era trist, nici visător. — Ce, nu ţi-ar plăcea ?... mă întreabă el, văzînd că nu mă grăbesc să-i admir „idealul". — Cum vrei să-mi placă !... Mai întîi, e o copilărie să crezi c-ai putea sta toată viaţa-n sălbătăcia asta. • înţeleg să vii în plimbare, să petreci o vacanţie, dacă vrei... şi nici aceea singur, că ţi se urăşte ; dar să te îngropi aici pentru totdeauna ! — Şi de ce nu, mă rog ? Găseşti că-i aşa de atrăgătoare viaţa de oraş ? Aceeaşi eternă comedie, aceleaşi invidii şi certuri stupide, aceleaşi mutre de găgăuţi cari fac pe teribilii ; i-am văzut, îi ştiu ; de cîte ori îi întâlneşti, îţi debitează aceleaşi banalităţi, pe cari ţi le-au spus şi ieri, pe_ cari or să ţi le înşire şi mîine şi întotdeauna. Dacă ai cumva o calitate, trebuie să te cerţi cu toţi acei cari n-o au, şi cari sufăr de succesele tale mai rău decît de propriile lor nefericiri... Lume de marţafoi. Lume de spoială şi de minciuni. L-am ascultat cu răbdare pînă a isprăvit. M-am j încercat apoi să-i dovedesc cît de mult se înşală cînd confundă lumea cu cîteva exemplare greşite, stricate, cari nu pot schimba întru nimic vastul şi grandiosul * aspect al vieţii. I-am spus că el însuşi este un egoist ş-un vanitos bolnav cînd îşi închipuie că are dreptul să facă pe dezgustatul şi să despreţuiască o lume pentru care n-a luptat şi n-a suferit, în care n-a muncit şi pe care n-o cunoaşte. I-am arătat cîte suferinţi reale, cîte răni sunt de vindecat, şi cîţi oameni cu mult mai buni, cu mult mai însemnaţi decît el — şi prin valoarea lor, şi prin jertfele lor — luptă cu entuziasm, pînă la ultima suflare, pentru a cuceri o nouă rază de lumină şi de dreptate ; şi nu se văietă de nevoile şi supărările lor, ci de suferinţi le mari ale mulţimii ; şi nu se gîndesc niciodată la un adăpost liniştit şi comod pentru ei, ci, din prinosul propriei lor vieţi, caută să aducă mîngîiere celor obidiţi, şi speranţă celor slabi. I-am amintit că între alte datorii frumoase de împlinit ar fi şi aceea ,\ de a lupta tocmai în contra acelor „găgăuţi", „şarla- tani" şi „marţafoi" de care se plînge, de a-i demasca 197 şi a-i denunţa oamenilor cinstiţi, ca să-i cunoască şi să se poată feri de ei... Dar prietenul citise de curînd pe „magistralul" Schopenhauer. Mă privi c-un zimbet ironic şi-mi spuse, cu aerul unui om ostenit, care-ar avea în urma lui o viaţă întreagă de sacrificii, de nenorociri şi de decepţii : — Eşti fericit — ai iluzii ! Ne-am întors abătuţi şi trişti, cuprinşi amîndoi de acel sentiment de osteneală şi depresiune morală al prietenilor cari au discutat mult, ca să descopere la sfîrşit cît sunt de departe unul de altul. Nu mai vorbeam. Ce putem să ne mai spunem ! O, tinereţă, tinereţă, ce vînt năprasnic bîntuie sfintele tale speranţe... sfîntul tău entuziasm ! SOCOTEALA Ion a plecat, bodogonind, la curte. Vrea să mai vad-o dată pe boier, vrea să-l mai întrebe o dată, să-l roage frumos să-i deschidă şi lui capul, că el e prost şi nu se dumireşte în nici un chip cum de nu se poate el mîntui de datoria în care s-a încurcat acum trei ani, cînd a luat de la curte doi poli şi o mierţă de păpuşoi, ca să aibă cu ce-şi scoate casa din iarnă. în mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă, fălcile de arătură, de praşilă, de cosit şi de secerat ; lanuri nemărginite i se împînzesc înaintea ochilor... ca un rob a muncit, şi el, şi nevasta lui, şi fata lui; şi cu ce s-a ales ? N-apuca o dată să puie franc peste franc, că vătăjelul îi şi lipea biletul galben de la perceptor. îşi face iar socoteala ; i se pare ciudat de tot : pe bună dreptate ar mai avea de luat, iar nu de dat. Şi cu toate astea, cînd deschide boierul condica şi le ia pe scris, iese altfel. Nu mai departe decît azi-dimineaţă : socotesc ei ce socotesc, boierul cu vechilul, şi-1 scot dator cu două fălci de arat, una de praşilă şi treizeci de zile cu palma. — Ei, te-ai dumerit, bade Ioane ? —• ...M-am dumerit... — Aşa-i ? — Aşa-i. Dar cînd a ajuns acasă, şi-a făcut de iznoavă * socoteala, băbeşte, cum îl taie capul, ş-a văzut că nu-i aşa. * De iznoavă — de la capăt. 199 — Du-te, omule, şi fii mai cu inimă, nu te mai lăsa să te îmbolmăjască cu vorba. Ce dracu, noi beţivi nu sîntem, noi trîndavi nu sîntem, şi nici cele guri n-avem de ostoit, o fată-i la casă, ş-aceea-i bărbat — pe ce se duce toată munca noastră ? Gîndeşte-te că mîine îi vadeaua birului, şi vine să ne împlinească, şi n-ai o para chioară — are să ne vînză şi cenuşa din vatră. Biata Dumana a stîrpit de slabă, îi ies ciolanele prin piele ; azi-dimineaţă am dezvălit bordeiu ca să-i dau o mînă de ogrinji ; cu ce-avem s-o ţinem toată iarna ? S-ar întoarce el Ion de la poartă dacă nu i-ar turui în cap vorbele astea, ca o darabană. Rari, împrăştiaţi de vînt, ca nişte flori albe scuturate din văzduh, cad primii fulgi de zăpadă. Tot satul parcă doarme. Din cînd în cînd se aude un muget lung, răsunător, aproape jalnic în muţenia tristă a văii. „Acum, într-un noroc... ce-o fi o fi!" şi iată-1 iar pe badea Ion, ca şi azi-dimineaţă, stîlpit* lîngă uşă, sastisit, învîrtindu-şi căciula în mîini, neştiind cum să înceapă. — Ei, ce-i jalba ?... — Apoi, ce să fie, cucoane... iacă, tot cu socoteala ceea... Ion tăcu şi-şi plecă ochii pe căciulă. Privirea aspră, cruntă a boierului îi răcise inima. — Cum ? Ce bîigui ? Nu te-nţeleg. — Vă sărut mîinile şi să mă iertaţi, cucoane, da" iacă, noi nu ştim carte, şi dacă aveţi bunătate să mai socotiţi o dată datoria ceea... că, dă... sînt un om ne-voieş... şi-i păcat de Dumnezeu... — Aşa ?... Bine. Şi boierul se sculă, şi trase cu violenţă de cordonul împletit care-atîrna deasupra patului. Servitoarea intră speriată. — Ia cheamă pe Costachi. Boierul, cu mînile în buzunar, se plimbă mînios de colo-colo. Ion, cu ochii în jos, îşi învîrteşte căciula şi-şi adună în gînd munca făcută, banii primiţi. E o tăcere grea, apăsătoare, încărcată de nelinişte... Figura de măcelar a lui Costachi vătaful se arată în privazul uşii. * Stîlpit — încremenit, înlemnit. 200 — Auzi că tot nu-i dumerit. Ia du-1 la canţeiarie şi fă-1 să-nţeleagă odată ! Costachi făcu din cap semn lui Ion să vie după dînsul. Şi în cancelarie îl întrabă scurt: „Ce vrei ?" dar nu-i lăsă timp să răspundă ; în aceeaşi clipală îl plesni peste gură, de-1 podidi sîngele. După cîteva minute de „răfuială", un argat îl scoase în brînci din ogradă şi-i azvîrli căciula peste poartă. Bietul Ion, şovăind ca un om toropit de băutură, cu capul gol, cu părul smuls, desfăcut la piept, cu cămaşa plină de sînge, o luă întîi spre comună, dar pe la jumătatea drumului se răzgîndi ş-o cîrmi spre casă. Safta rămase încremenită cînd îl văzu. Măriuca începu să pîîngă cu hohot. — Da' ce-i, asta, Ioane ? — Dă, nevastă, vezi şi tu ce-i... Socoteala boierului, nu l-ar mai răbda Cel-de-sus ! înnoptează. La licărirea unui opaiţ tustrei stau jos în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. în ochii lor stinşi, pe feţele lor trase, e spaimă şi disperare. Li-i frică parcă să se uite unul la altul. Oftînd, Safta frînge în trei o bucată de mămăligă rece, care se întinde, în mijlocul mesei e o strachină pe fundul căreia a mai rămas o ţîră de mojdei, dar nimenea nu-ntinge, şi nimenea nu scoate-o vorbă. Vîntul duduie în horn. Afară iulguieşte mereu. Vaca rage de_foame în bătătură. Grivei urlă-n poartă a jale ş-a pustiu. FANTE DE SEZON Zece luni pe an e potolit, e zdravăn. N-are nimic deosebit, nici în îmbrăcăminte, nici în mers, nici în vorbă, nici în căutătură. E om ca toţi oamenii. Dar cum s-apropie vara, îl apucă... La început, o nelinişte generală, un fel de nerăbdare amestecată cu melancolie, ceva din neastîm părul păsărilor călătoare, cînd le-abate de ducă. Ceasuri întregi rămîne dus pe gînduri, incapabil de a lucra ceva. Ceasuri întregi priveşte visător pe la vitrinele cu cravate şi cu „articole de voiaj". Are aerul unui om bolnav, şi mereu oftează. încetul cu-ncetul melancolia dispare. Figura i se înviorează. S-a hotărît; a rezolvat problema. Momentul plecării se apropie. Iată-1 în pantofi galbeni, pantaloni azurii, o hainită albă, uşoară, peste-o cămaşă de mătase; un şnur cu canafuri, în loc de cravată, o cingătoare lată, neagră, cu dungi albastre, îi înlocuieşte cu succes vesta, care-n momentul de faţă ar avea un îndoit neajuns : primo — l-ar * încălzi, şi al doilea, i-ar ascunde cămaşa ; o pălăriuţă moale, cu borduri mici, lăsată puţin pe ceafă, îi dă un aer ştrengăresc. E fercheş, vesel ; umblă ţanţoş şi pare grăbit, se uită mereu la ceas... Să ştiţi că pleacă deseară. Unde-o tuleşte ? De obicei fantele nostru, dacă n-are altă „resursă" în afară de bugetul patriei, îşi alege o staţiune balneară cît se poate mai puţin aristocratică, şi cît se poate mai depărtată de oraşul în care toată lumea-1 cunoaşte. în sfîrşit, iată-1 răsturnat în birjă, picior peste picior : „La Gara de Nord !" Ce solemnă autoritate în tonul cu 202 care pronunţă aceste vorbe ! Deja, de la gară, e un alt om. Hamalii se grămădesc să-l servească, lumea se dă la o parte, cu oarecare respect, dinaintea lui, casierul nu se poate împiedeca de a-şi scoate capul pe ghişeu, să vadă cine-i domnul care i-a cerut un bilet pentru... Cu ce aer triumfător stă pe platforma vagonului, şi cu ce suveran despreţ se uită, în momentul plecării, la „nenorociţii" de pe peron ! De prisos să spunem că pentru a fi cineva fante nu e numaidecît nevoie să fie frumos. E de ajuns ca el să se creadă frumos. în tren nu are priviri amicale decît pentru geamantanul său, pe care a avut grija să-şi puie iniţialele. Nu caută să intre-n vorbă cu nimeni. Stă grav, şi cugetă la efectul pe care trebuie să-l facă gravitatea asta a lui asupra spectatorilor. Din cînd în cînd, din buzunarul vestei scoate o periuţă cu oglingioară, îşi potriveşte mustaţa, sprîncenele, se examinează cu lua-re-aminte : e mulţumit, perfect mulţumit, îşi zîmbeşte radios. A sosit. Nedumerire asupra hainelor, asupra cravatei cu care trebuie să-şi facă apariţiunea, debutul. Jobenul e păstrat pentru momente serioase, hotărîtoare. La început, cîteva zile, un aer melancolic, demn însă şi impunător, potrivit la oglindă cu mare meşteşug. Păşeşte drept, cu oarecare mîndrie chiar. Nu e de loc curios să vadă pe lîngă cine trece. E aşa de distras, aşa de visător, că nimic nu poate scăpară o scînteie de atenţie în căutătura lui vagă, de o somnoroasă indiferenţă. Ştie bine, şiretul, că asupra lui sînt aţintite toate privirile, că toţi sunt intrigaţi să afle cine e, că în toate părţile numai de el e vorba, că nu e o inimă simţitoare care să nu ardă de dorinţa de a face cunoştinţă cu acest personaj misterios. Damele, mai ales, sunt aşa de romanticoase... Băile, aerul, primblarea, lumea străină, frumuseţile naturii le predispun la visuri şi la poezie. S-a rupt gheaţa. Acum fantele e cunoscut. îşi are cercul lui de „persoane nostime", cu cari joacă cro-quet, vorbeşte franţuzeşte şi face „promenade". Nu mai ^ visător, e tandru." îşi are anecdotele, glumele tşi vor- 203 bele lui de spirit pentru tot timpul sezonului. Acum. poartă cravate deschise, şi în fiecare dimineaţă îşi descopere, la oglindă, un nou zimbet, cu mult mai afurisit, cu mult mai graţios decît cele întrebuinţate. Dar ceea ce e în adevăr irezistibil la el, e privirea. Cînd şi-o închide el niţel ochiul stîng şi s-o uita fix la o persoană, de sex contrar, bineînţeles, nu se poate ca persoana în chestie să nu se simtă fascinată. Iată de ce fantele nostru nici nu poate trece pe lîngă o femeie frumoasă fără să-i arunce cunoscuta lui privire, care e un adevărat arcan. Mai ales cînd s-o şi opri în loc, şi s-o uita după ea lung, pasionat, cu aerul lui de cuceritor, apoi să ştiţi că acelei victime nu i-e bine : peste cinci minute cel mult, o să se plîngă de migrenă. Fantele, adevăratul fante de sezon, nu e adoratorul unei singure şi anumite femei. Aceasta ar distruge rolul şi chemarea lui de fante. El este curtezanul perpetuu şi universal. Pentru el orice femeie frumoasă este un nou subiect de poezie, de planuri, de iluzii. O cunoaşte, n-o cunoaşte, el o urmăreşte, o învăluie în farmecul privirii lui, o biruie cu gîndul — şi dacă ca nu simte, şi nu se turbură, şi nu consimte... ce-i el dc vină ? El şi-a făcut datoria. Cînd fantele e candidat de însurătoare, îşi închipuie că toate fetele se prăpădesc după el, şi marea lui bătaie de cap e : pentru care din ele să se hotărască. Ba încă i se face milă uneori de nenorocitele cari vor trebui să fie sacrificate, abandonate în cele din urmă. Cum însă întotdeauna r^e_ greu să ia o hotărîre definitivă, şi sezonul trebuie să aibă un sfîrşit, fantele nostru, după ce a schimbat în gînd inelele cu toate domnişoarele cari i-au plăcut, se întoarce la domiciliu tot burlac. Rămîne la vara viitoare. Şi zece luni povesteşte camarazilor nenumăratele lui aventuri amoroase, pe cari de la o vreme începe şi el să le creadă adevărate. i DE LA ŢARĂ Ningea, şi viscolul ridica omătul în valuri şi-1 spulbera în văzduh, de nu se mai vedea nici cer, nici pămînt. Vizitiul răguşise strigînd ; pînă-n piept se în-gropau bieţii cai în troiene grămădite de vijelie de-a curmezişul drumului. Cu chiu, cu vai, am ajuns în satu Pătrăşcani, calea jumătate între Bîriad şi Poeneşti. Nu mai era chip de mers înainte. Cu tot dorul şi nerăbdarea mea de a mă vedea acasă, trebuia să poposesc o noapte, mai ales că însera, şi aveam înaintea noastră dealul de la Floreşti, deal mare, şi, chiar pe vreme bună, greu de suit. Cunoşteam pe popa din sat, şi am tras în gazdă la el. S-a minunat părintele Vasile cînd m-a văzut. „Doamne fereşte, puteai să te prăpădeşti pe viforniţa asta." Focul duduia în sobă. De la uşă îmi mirosise a azimă caldă. „îţi trăieşte soacra", zice mama preoteasă, aşezînd al treilea tacîm pe masă. Numai acum simţeam eu cît frig îndurasem. Foc îmi ieşea din sfîrcurile urechilor, şi numele îmi erau îngheţate bocnă, că nu-mi puteam împreuna degetele. Vîntul şuiera pe sub stră-şini, în răstimpuri veneau vîrtejuri repezi cari zgîlţîiau ferestrele. — Ia auzi ce-i afară... — Mînia lui Dumnezeu ! Şi preoteasa la fiecare zguduială de geamuri îşi făcea cruce şi ofta. Eram ameţit de drum, de frig. Vorbele, gesturile lor, aspectul lucrurilor din odaie îmi produ- 205 ceau impresii confuze, care mă făceau să tresar, ca din buimăceala unui somn greu. — Bea iute. Un abur tare, îmbătător îmi înecă respirarea. — Dă-1 de duşcă, iute, cît îi fierbinte... Era vin fiert cu scorţişoară şi cu boabe de piper. Ce-a mai urmat după asta, nu ştiu. M-am deşteptat într-un întuneric cu atît mai îngrozitor cu cît nu-mi puteam da seama unde mă aflu. îmi bătea cineva în geam. Aiurit, îmi ridic capul de pe pernă şi, cu un glas alterat de spaimă, întreb tare : — Cine-i ? — Hai degrabă, păfinte, că moare tata !... Atunci îmi adusei aminte că de mult auzeam prin somn strigătul, vorbele acestea desperate, le auzeam mereu şi parcă voiam să mă trezesc şi nu puteam. — îndată, îndată... Şi, buimăcit, speriat, bîjbîii o toană cu mîinile pe pereţi pînă să găsesc uşa. Popa Vasile se sculă, aprinse o lumînărică de ceară lipită de buza unui sfeşnic de alamă. Pană să-şi găsească el molitfelnicul, eu mă şi îmbrăcasem. — D-apoi, mai ai pînă la ziuă... ce te-ai sculat ? — Merg şi eu. Afară se potolise viscolul; era ger ; dinaintea uşii, un morman de zăpadă adunat de vîrtej troienise scara. — Tu eşti, Safto ? — Eu, părinte Vasile. O momîie, ce d-abia se zărea în albul zăpezii, se apropie de noi. — Ieri, după ce l-ai împărtăşit, a mai aţipit puţin... da' de-aseară-i rău... într-una se zvîrcoleşte, spune că-1 arde pe piept şi cere apă. Satul părea un cimitir. Nu se auzea un lătrat de cîine. Cînd am intrat în bordei, am rămas cîteva minute ameţit, orbit de fum ; un miros greu, bolnav, îmi înecă respirarea. — Nu mă mai cunoşti, Ioane ? întrebă popa tare, aplecîndu-se pe faţa bolnavului. Se făcu tăcere. Nu s-auzea decît suflarea trudită a bolnavului, care sta neclintit, lungit pe spate, cu gura 206 căscată, cu ochii pironiţi în tavan, holbaţi ca de spaima unui spectru. O barbă sălbatică îi acoperea figura sco-fîlcită, hidoasă ; viţe de păr încîlcite, asudate, îi stau lipite pe tîmple, ochii uscaţi, sticloşi, aveau o căutătură de nebun. în viaţa mea n-am văzut ceva mai îngrozitor. — Lunga zăcere, Tudoro, zise încet popa, clătinînd din cap. — Vinerea asta ce vine se-mplinesc paisprezece săptămîni... să vedeţi ce şi-a făcut pe trup, tot scărpi-nîndu-se... a putrezit pielea pe el... Tudora dete ţolul la o parte. Tot pieptul lui era o rană. — Da' ce are ? întrebai eu, înfiorat. — Poi de, parcă noi ştim ? întîi i-a ieşit aşa ca o plcscaghiţă *, era cît un pitac**, şi de ce o scărpina, de ce se lăţea... Ce nu i-am făcut, păcatele meie, şi degeaba... Aşa a fost de la Dumnezeu... Ion tresări, scoase un geamăt adînc, ca şi cum s-ar fi opintit să ridice o greutate mare, se-ntinse şi-şi zgîrci degetele de la mîini. Popa rosti de trei ori „Doamne, miruieşte" şi începu să citească ; Tudora şi Safta, în picioare, lîngă patul bolnavului, îşi făceau cruce şi oftau. — Dormi acolo, Nica, dormi, puiu mamii, că nu s-a făcut ziuă, şopti duios Tudora. Unul din cei trei copii cari dormeau pe cuptor, auzind zgomot, se deşteptase şi ridicase capul să vadă ce e. Safta, păşind în vîrful picioarelor, se apropie de el, îl culcă şi-1 înveli binişor pe cap. Apoi se plecă la vatră şi mai puse cîteva găteje pe foc. Deodată se auzi un horcăit, un gemăt cavernos, oribil. — Moare, ţipă Tudora, frîngîndu-şi mîinile. Cei trei copii se deşteptară şi începură să piîngă, speriaţi, neştiind ce s-a întîmplat. Popa, zăpăcit, tremurînd, cerca să puie lumînarea de ceară în mîna bolnavului. Acesta îşi încleşta dege- Plescaviţă — spuzeală, erupţie. ** Pitac — ban, para. 207 tele uscate în ţolul cu care era învelit, făcu o sforţare ca şi cum ar fi vrut să se scoale, dar căzu, îşi dete ochii peste cap şi oftă. Trupul lui înţepenit, scăpat de dureri în răceala fioroasă a morţii, părea acum mult mai lung. Se lumina de ziuă. Tudora ieşi, desperată, după noi. — Ce să mă fac, părinte Vasile, cu ce să-l îngrop, că n-am o lescaie-n casă, învaţă-mă, ce e de făcut ?... — Lasă, că poartă Dumnezeu de grijă. Nenorocita rămase bocindu-se în prag. Satul se deştepta. Fumuri groase se înălţau în aerul liniştit al dimineţii. Casele, arborii, dealurile, cerul, toate erau albe, scăldate într-o lumină lăptoasă. — Cum se prăpădi, podoabă de om ! zise popa oftînd. Eu tăceam, mi se părea un vis îngrozitor tot ce văzusem... Peste cîteva minute adaose încet, ca şi cum şi-ar fi răspuns gîndurilor lui bune şi miloase : — Săracii ţărani, multe mai trag, şi nimeni nu-i ştie, nimeni nu-i crede !... MAMA — De ce nu vrei să-mi spui şi mie, Dinicule ?... Tu ai ce ai... Nu mai rîzi, nu mai vorbeşti ca-nainte, şi uite cum ai slăbit. Cum să nu mă-ngrijesc şi să nu-mi fac fel de fel de gînduri cînd te văd aşa !... — Da' nu-ţi mai face, mamă, nici un gînd... îţi spui că n-am nimic, de ce nu mă crezi ? — Bine, maică, aşa să fie... Vru să mai zică ceva, dar simţi că o îneacă plînsul, oftă şi ieşi din odaie binişor, cu o evlavioasă sfială, ca şi cum s-ar fi păzit să nu strice somnul unui bolnav iubit. Atîta copil avea Sultana, şi se uita la el ca la Hristos. Săracă era, dar îi făcuse Dumnezeu parte de un băiat bun, şi frumos, şi deştept. Cînd îl vedea dimineaţa ple-cînd „la lecţii" — serios, chipeş, gătit „ca cel dintîi boier" — rămînea în uşă cu mîna la obraz, privind după el mîndră şi fericită, îl urmărea cu gîndul pe stradă, îl vedea intrînd prin case mari pe unde neam de neamul ei n-a călcat, îl auzea vorbind cu oamenii de seamă... Mai visa ea că Dinu al ei o să dea lecţii de clavir la prinţese !... Se poate, ia, se prea poate, ca el să fi îndrăgit vreuna din atîtea fete frumoase şi bogate pe care le învaţă... Şi el e un băiat sfiicios. El e-n stare să moară şi să nu spuie... Asta trebuie să fie. Sultana adoarme cu gîndul la mireasa lui fiu-său. în odaia de-alături Dinu îşi copiază pe curat prima lui compoziţie, o „barcarolă", pe care a dedicat-o dom- 209 nişoarei Eliza lonescu. Şi gîndurile lui pornesc din căsuţa, aceasta smerită şi sărăcăcioasă de sub Dealul Spirii — în Batiştea e o casă mare, un salon vast, cu mobile bogate — o copilă zveltă, frumoasă, cu ochii albaştri, de o nespusă eleganţă în mişcări, se aşază la piano... El stă în picioare — mai mult o priveşte decît o ascultă. Degetele ei moi, delicate, albe ca şi clapele pe care lunecă, pare că-i joacă pe inimă, şi-1 gîdelă. El o admiră, o \ adoră în nevinovata blîndeţă şi cuminţenie a figurii ei, în atitudinea ei sfîntă, în pieptănătura ei simplă, în graţia cu care îşi înclină capul, în cîrlionţii blonzi, fini, cari-i tivesc ca o umbră ceafa rotundă, fruntea netedă ca marmura. Din cînd în cînd ea îşi ridică spre el_ privirea de o dulce, visătoare melancolie : pare că-1 simte, şi-1 ceartă cu o drăgălăşenie de copil alintat — el se roşeşte şi îşi pleacă ochii în jos... Dar un sentiment de silă, de umilinţă şi de ruşine aruncă deodată ca un văl j de întuneric peste fericitele lui gînduri. \ într-o zi Eliza nu putu veni la lecţie, era bolnavă. J Doamna lonescu îl pofti în salon şi-1 rugă să-i cînte ei, 'j să-i cînte ceva frumos, ceva sentimental^ în sfîrşit, ceva f care să mişte inima... Dinu nu-nţelegea nici vorbele, nici j zîmbetul nehotărît, nici căutătura cald-învăluitoate şi J nici aerul neobicinuit de vaporos pe care-1 avea doamna f lonescu în ziua aceea. Se aşeză la piano şi cîntă o ma- | zurcă de Chopin. D-na lonescu, în picioare, lîngă el, îi 1 puse mîna încetişor pe umăr ; din cînd în cînd se pleca I spre el, îi căuta privirea şi-i mulţumea c-un zîmbet recu- I noscător şi melancolic. Dinu îi simţea părul pe obraz f respirarea ei înfierbîntată, nestăpînită îl jena; şi din | toată această fiinţă grasă, sîngeroasă, se exala un miros 1 de mosc năbuşitor. El înţelese, şi se roşi ; dar în aceeaşi j clipă d-na lonescu îi luă vederea şi răsuflarea... buzele ei fierbinţi îl sărutau pe ochi, pe gură, cu o pasiune smintită, care sfîrşi prin a îmbăta tinereţea curată şi , timidă a lui Dinu. 5 A fost un vis urît, dezgustător, oribil. I se cutremură carnea de cîte ori îşi aduce aminte. O, dacă n-ar adora \; pe Eliza, în viaţa lui n-ar mai călca în casa aceea. Acum I mereu îl poftesc acolo la masă. D-nu lonescu e un om \ aşa de bun... dar ea, ea e revoltătoare. în vorbele ei, în •210 privirea ei pătimaşă, în toate mişcările ei libere, depravate, era parcă o sete bolnavă şi insolentă de a-şi afişa căderea şi pasiunea la fiecare moment. Era o tortură pentru Dinu viaţa aceea falşă, _plină de temeri, de revolte şi de remuşcări. Cînd se uita în ochii limpezi şi nevinovaţi ai Elizei, îi venea să strige, să plîngă cu hohot de mustrare, de laşitate şi de ruşine. II Dinu slăbea, slăbea văzînd cu ochii. De o săptămînă nu mai ieşea din casă ; avea friguri. în vremea asta, servitoarea de la d-na lonescu venea în fiecare zi să-ntrebe de el. Sultana o ispiti pe departe. Bănuise ea de mult, acum credea c-a înţeles tot. ^E duminică — o zi caldă de primăvară. Dinu s-a făcut bine, dar e încă slab şi nu iese din casă. Sultana se piaptănă frumos, îşi pune o rochie nouă de cit şi un testemel curat... „Ce-o fi o fi : capul solului nu se taie", îşi face cruce şi pleacă într-un noroc. O, cum îi bătea inima cînd s-a văzut în casa aceea mare şi bogată din Batiştea — şi nu atît mobilele bogate au impresionat-o deodată, cît tăcerea aceea misterioasă şi severă, zidurile reci, şi mai ales ideea că în ceasul şi locul acela avea să se hotărască soarta copilului ei. Un foşnet de mătase... Doamna lonescu apăru în cadrul uşii... ^ — Eu sînt... mama lui Dinu, bîlbîi Sultana, sastisită, şi dete să-i sărute mîna. -— Aşa ? îmi pare bine, poftim, şezi — cum îi mai e băiatului dumitale ? — E bine acum, mulţumesc lui Dumnezeu, şi să mă iertaţi dacă am luat îndrăzneala să viu... vedeţi, el e aşa de sfiicios, ar fi în stare să moară şi să nu spuie... că noi, de... şi dac-am fost nişte oameni nevoieşi... da' el a învăţat şi s-a ales... nu că-i copilul meu... acum îl cunoaşteţi şi d-voastră... Şi aşa mi-am zis că de ce să nu viu eu, 211 îi ca mamă, să vă spui, dacă el se ruşinează, că poate, de.... şi domnişoara l-o fi iubind, şi eu cred că ar fi o casă. potrivită... — Nu te-nţeleg... ce vrei să spui ? Sultana rămase un moment zăpăcită. O, de cîte ori, în nopţile ei de neodihnă, nu-şi repetase în gînd vorbele acestea, şi adesea se pomenea rostin-du-le tare... Ei nu i se păreau de loc greu de înţeles. Ş-a plîns biata femeie, sub privirea batjocoritoare a acestei „cocoane mari", a plîns şi i-a spus tot ce-o ardea pe suflet — şi-a deschis cu toată încrederea inima ei bună şi naivă. — El te-a trimes ? — Dinicu ? Da' unde-a vrut să-mi spuie vro vorbă despre asta ? El nici nu ştie c-am venit aici... — Ar putea să vie azi la noi ? — Nu cred... e aşa de slab... — Atunci... Or... lasă... merg eu cu d-ta. Şi se sculă să-şi puie pălăria. în momentul acesta intră Eliza. — Ce te uiţi ? Sărută colo mîna... e mama lui domnu Dinu, nu ştii ? A venit să te ceară... Mai credeai tu aşa noroc ?... Eliza se uita nedumerită. Sultana îi zîmbi duios. — De, maică, norocu-i pentru amîndoi dac-o vrea Dumnezeu. — Aşa-i, mai e vorbă ?... Dar să mergem. Nu trecuse un sfert de ceas de cînd Eliza rămăsese singură. Ea nu ştia ce să creadă... Era nebună mă-sa ? Ce ochi furioşi avea cînd a ieşit... Dar cum e cu putinţă.... Servitoarea intră speriată. — Domnu profesor. — Să poftească. Eliza deschise iute o carte. Inima îi bătea neliniştită.. Dinu, palid, sfiicios, se opri în prag. — Vă deranjez ? — A... Şi Eliza se sculă şi îi întinse mîna. — V-aţi făcut bine ? — Da... dar pentru ce mă priviţi aşa ? • 212 — ...Aţi făcut foarte rău c-aţi trimes pe mama d-voastră... aici. I — Mama a fost aici ? Cînd ? i — Adineoarea a plecat... O, a făcut foarte rău c-a | spus mamei... ceea ce nu trebuia să-i spuie. | — Dar eu nu ştiu nimic ! Şi Dinu rămase înlemnit, | ca în faţa unui dezastru ireparabil. I Eliza îl privi cu milă. Amîndoi stăteau jenaţi, neştiind } ce să-şi spuie, cînd uşa se deschise, şi d-na lonescu apăru f ca o furie : — Du-te, Elizo, că am de vorbit cu d-nu profesor. Aşa, acum putem vorbi în linişte... şezi, te rog. Ştii că viu de la d-ta ? — Nu ştiu nimic. — Mama d-tale a fost aici şi mi-a spus că iubeşti pe Eliza. E adevărat ? Tonul cu care făcuse această întrebare, aerul răstit, dominator cu care-1 privea, răni mîndria lui Dinu. El se roşi şi se stăpîni ca să nu răspundă o impertinenţă. — Nu-i adevărat... şi nu înţeleg ce a căutat mama 4 aci... | — A venit să-mi ceară mîna Elizei... ;. D-na lonescu avu un rîs răutăcios, batjocoritor. ţ — Ce ? Vrei să pleci ? | — D-ta ai poftă să mă umileşti, şi eu nu sînt de loc |: dispus să rabd. — Nu, nu te las să pleci aşa... U, ce urît te uiţi la mine... mă sperii. Ea-1 apucă de mînă şi-1 privi în ochi c-un aer dezolat ; glasul ei deveni duios, rugător. — Dinule, iartă-mă, am crezut că-nebunesc cînd mi-a spus mama ta... De ce mă priveşti aşa, Dinule, tu nu mai simţi nimic pentru mine ? El îşi retrase brusc mîna, ca şi cum l-ar fi fript, şi se înclină cu o ironică aparenţă de respect. — Sărut mîna, doamnă ! ' — Te rog, un moment, Dinule... * — Nu pot, îmi face rău, te urăsc ! Ea se făcu albă ca hîrtia. • —» Cum se cunoaşte că eşti din proşti... 213 t — O, da ! Şi ieşi fără să se mai uite în urmă. în acest da, spus tare, semeţ, cu o ridicare de cap teatrală, răsuflase tot necazul, toată mîndria lui ofensată. Era răzbunat. Cum îl văzu, mă-sa îi ieşi bucuroasă-nainte. — Vezi ? Ziceai că nu ieşi azi din casă... unde mi-ai fost ? Şi se uita în ochii lui cu un aer nerăbdător, şiret,, misterios. A, cu ce mînie venise el acasă, cu ce sete de a mustra pe mă-sa pentru umilinţa şi ruşinea la care-1 expusese... Revolta lui căuta cuvinte aspre, crude, profund dureroase pentru a pedepsi, fără nici o milă, acea înjositoare, neiertată „prostie" a mă-sei. Cum a putut ea să... oh, i se urca tot sîngele în obraz cînd şi-o închipuia smerita* naivă, prost îmbrăcată, făcînd o figură nenorocită în casa aceea mare, cu mobile scumpe, cari-o intimidau, în faţa acelei parvenite înfumurate... Şi ce idee, ce nebunie să se ducă în petit, să-l facă de rîs... Iubise el în adevăr pe Eliza ?... Poate, o iubire delicată, discretă, mai mult un prilej de gînduri frumoase, o poezie a inimii lui, a unui colţişor tainic din inima lui ; el nu i-a spus-o, ea n-a simţit-o, şi n-ar fi înţeles-o, n-ar fi ştiut-o niciodată. Ş-acum, iată că, pe cînd mă-sa îi vorbea, mişcată ca de-o imensă, neaşteptată fericire, pusă de ea la cale,, inima lui se înduioşa de-o nespusă milă. Toată copilăria se trezea în sufletul lui bolnav. El o ascultă cu răbdare pînă la sfîrşit, apoi o privi lung, ochii i se umplură de lacrămi ; îi luă mîna ş-o sărută de mai multe ori. — Ce bună, ce sfîntă eşti tu, măiculiţă ! Şi plecîndu-şi faţa pe mîna ei aspră, plînse cu hohot. V ÎN STRADĂ — Nu ţi-c ruşine, hodorogule... — Taci, că tc-audc lumea. — Las' s-audă... uite-am să te spui, am să strig în gura mare, am să spui tot, să ştie şi lumea cîte rabd... Ne strînsesem ca la comedie. O femeie înaltă, slabă, cu părul cărunt, sărăcăcios îmbrăcată, ieşea din Grădina Icoanei, ţinînd strîns de braţ pe un biet bătrîn, pe care de-abia-1 duceau picioarele şi a cărui figură nenorocită exprima o suferinţă smerită, laşă, culpabilă ; ochii lui căutau prosteşte la noi, ca şi cum ar ii implorat ajutor. Şi era o zi frumoasă de primăvară — stoluri de rîndunele, de curînd sosite, zburau neliniştite, gălăgioase, aripioarele lor ascuţite sclipeau în bătaia soarelui, aerul mirosea a pămînt ud, a iarbă proaspătă ş-a flori de . liliac. — Da, am să te spui, să te judece oamenii de pe drum cît eşti de ticălos... nu ţi-e ruşine, om bătrîn... Uitaţi-vă la el, oameni buni, are fete mari, trei fete nenorocite, cari din zori pînă-n noapte cos, şi eu toată ziua zolesc la rufe, o rană mi-s mînile, şi noi ne lăsăm făr-o bucăţică de pîne în casă ca să-i dăm lui cea de pe urmă para. De opt ani de cînd 1-a dat afară de la primărie, pentru că se ţinea numai de beţii şi de ticăloşii, de opt ani într-o minciună mă duce. Icoanele din părete mi le-am vîndut; zicea că-i trebuie două sute de lei ca să-şi capete iar slujba, pe care n-a fost vrednic să şi-o ţie... Şi i-am dat, şi i-aş fi dat şi sufletul din mine, 215 numai să-l văd iară căpătuit, să-l scap din circiume şi de la cărţi, de unde-mi venea în ziuă buimac, bolnav, murdar... — Ei, lasă, lasă, destul acu... ce dracu... — Aşa ? De ce nu mă baţi ? Bate-mă, na... A, am tăcut eu într-o părere... spune tu dac-a mai fost femeie pe lume să rabde cîte-am răbdat eu... Că dac-aş fi vrut, te-aş fi trimis c-o vorbă-n puşcărie, sărace de tine. Hm l Suflet de cîine ce eşti !... Adu-ţi aminte cînd eram bolnavă, cînd era să nasc... ş-am spus Luxiţii să caute în ladă, sub pălămidă, că este-o puşculiţă unde pusesem, un an de zile, ban cu ban... şi ştii ce-a găsit în ladă !... Cum nu ţi-a fost milă de nevasta ta ? Nu ţi-am dat parale de cîte ori mi-ai cerut ? Cum ţi-a venit să furi tot, tot ce putusem şi eu să-mi rup de la gură şi să strîng... Doamne fereşte, puteam să mor, şi nu era un gologan în toată casa. — Lino, pentru numele lui D-zeu, isprăveşte... ce va. să zică asta ? şi bătrînul cerca să se smucească de la braţul neveste-sei, dar ea-1 ţinu strîns. — Degeaba, nu te las, am să spui tot, tot, să mă răcoresc... Bătrînul îşi lăsă capul în jos, cu un aer de supremă, desperare. Eram în strada Viitorului. Acum rămăsesem mai puţini. Din cînd în cînd cîte-un trecător se oprea curios, asculta cîteva vorbe, apoi îşi vedea de drum. — Da, eu am fost o femeie tare, că alta în locul meu zău dacă nu-nebunea... Apoi astă-iarnă s-a legat de... fata lui... da, oameni buni, a vrut să-şi necinstească pe fata lui, nenorocitul... Aţi mai auzit aşa nelegiuire ? Of, Doamne, că nu-1 trăsneşti odată, să nu mai văd păcatul şi ruşinea asta în ochi... A fost el vrodată la biserică de cînd trăiesc şi-1 ştiu ? Întrebaţi-L. Am auzit eu vro vorbă bună din gura lui ? Uitaţi-vă, priviţi-i în ce stare e, de-abia se ţine pe picioare... eu îl spăl, eu îl hrănesc, eu îl îmbrac... şi el fură paraua de la mine şi de la copiii lui ş-o duce Ia ţiitoare, da, oameni buni, are ţiitoare... adineoarea l-am găsit cu ţiganca în Grădina Icoanei... Spuneţi dacă nu-i de împuşcat un asemenea om... — A... a... nu mă lăsa... nu m... Atît putu bolborosi bătrînul ; holbînd ochii speriaţi;, întinse braţele înainte cu disperarea unui om care scăpată într-o prăpastie, şi căzu cu faţa-n jos. Fruntea lui izbită de caldarîm scoase un sunet uscat, sinistru, mult mai înfiorător decît ţipctul nenorocitei femei, care se lupta acum să-l scoale, să-l rîdice-n braţe... O, cu ce iubire-1 implora să se uite la ea, cum îi săruta fruntea plină de sînge, mînile, hainele, şi cum se blestema şi se plesnea cu palma peste gură... — Iartă-mă, Ionică dragă, am greşit, am fost o rea ş-o ticăloasă... Oameni buni, să nu credeţi, n-a fost nimic adevărat din ce-am bîiguit... eram năucă, nebună de alte supărări. Soarele era la amiazi. Toată mahalaua se strînsese la casa spălătoresei. Bătrînul zăcea lungit pe prispă, un clabuc de spumă-i încremenise în colţul gurii, sîngele închegase pe fruntea lui vînătă, braţul stîng îi sta înţepenit pe piept, iar cel drept îi atîrnă în jos ; degetele lungi, discarnate, cu unghiile galbene ca ceara, atingeau pămîntul. Deasupra lui, sub streaşină, o rîndunică îşi făcea cuibul. Lina, smulgîndu-şi părul, strigînd răguşită „lăsaţi-mă", se zbătea în braţele unei femei care-i spunea într-una : „Fii cuminte, soro". Cele trei fete umpleau, văzduhul cu bocetele lor sălbatece, sfâşietoare. 216 ÎN AJUNUL CRĂCIUNULUI Pentru a treia oară întîlnesc azi pe bătrîna asta cu doi copilaşi de mînă. Ce slabă-i, săraca, şi de-abia merge. E îmbrăcată într-o caţaveică din petici toată, pe cap —■ o broboadă de lînă gălbuie, şi-n picioare tîrîie rămăşiţile unor foşti şoşoni. Copiii, gătiţi în vechituri de căpătat, palizi la faţă, se uită cu ochii mari, speriaţi, pe la vi-trinile pline de jucării. O, ce milă mi-e de copiii săraci cari n-au jucării de Crăciun şi cărora „anul nou" nu le-aduce nici o bucurie. Şi totuşi nu-i aceasta cea mai tristă pagină din viaţa lor ! Cum aş vrea să ştiu ce gîndesc ei acum !... Probabil, ce gîndeam şi eu la vîrsta lor. îmi văd aşa de bine copilăria mea în privirea lor extaziată, în dorinţile şi privaţiile lor, în paloarea feţei şi în sărăcia îmbrăcămintei lor. Şi merg după ei, lîngă ei; viaţa mea se amestecă-n clipa asta cu a lor, bătrîna mi-e şi mie bunică. E o zi de moină, parcă-i primăvară. Strada-i ticsită de lume. Trăsurile, pe două şiruri, se mişcă încet, ca după mort. Prin prăvălii e o îmbulzeală ş-o zarvă ameţitoare. Se miră bătrîna de-atîta sodom... Ne-am oprit în faţa unei vitrine mari. — I, ce frumos e, bunicuţă... Eu aş vrea să am arapu ala călare pe ţap... Da' tu, Lizico, tu ce-ai vrea ? — Eu ?... Stai să-ţi spui... Şi Lizica se uită ameţită ; parcă i-ar fi frică să ia aşa iute o hotărîre. Sînt atîtea lucruri frumoase, şi toate-i plac, toate fac să-i bată inimioara, de surpriză, de do-rinţi cari nu se pot realiza. 218 — Eu vreau păpuşa aia mare cu pălăria roşie. Şi Lizica o arată cu degetul. Un popor de păpuşi, cu braţele întinse, cu obrajii umflaţi şi rumeni par a privi mirate la noi, cu ochii lor de mărgele. în mijlocul lor e una mai mare ; şi stă în picioare, şi are ciorapi şi pantofi de lac, şi e gătită în rochie de mătasă... Pe asta o vrea Lizica. — Auzi, bunicuţă, Ionel zice că păpuşa asta mare vorbeşte... Nu-i aşa că păpuşile nu vorbesc ? — Haideţi, copii, nu vă mai uitaţi, că astea nu-s pentru noi... — Da' pentru cinc-s, bunicuţă ? — Ia... pentru cei bogaţi ! —• Da" noi nu sîntem... bogaţi ?... * Şi se duc. Lizica mai întoarce capul, ca să-şi ia adio de la păpuşa ei. Iar eu mă uit pe urma lor, gînditor... într-un fund de mahala văd o cocioabă veche, pleoştită, îngropată în pămînt pînă în fereşti ; geamurile sînt murdare, sparte şi cîrpite cu hîrtie; înlăuntru e o lumina vînătă, fumurie ; pe păreţii umezi sînt cîrîie de ploaie. O rogojină ruptă acopere singurul pat şi singura mobilă a acestei vizuini, la căpătîi, lîngă soba care-i mai totdeauna rece, sînt aruncate vraişte ţoale vechi, cari mi-roase-a bolnav. Acolo văd intrînd pe „bunicuţa", c-o pîine la subţioară, şi cu cei doi copilaşi, cari nu ştiu şi nu pot încă pricepe cum se face asta că nu sînt şi ei „bogaţi". Şi n-au de nicăiri nici un ajutor, şi nu-i o mînă de bărbat s-aducă o doniţă de apă-n casă... Şi mîine e Crăciunul ! IN VÎLTOARE Soarele asfinţea. Era o seară frumoasă, de pe la începutul lui iuliu. Venise tata de la arie, şi ne pregăteam să ne-aşezăm la masă, cînd o trăsură elegantă cu patru cai înaintaşi se opri la poartă. — Banta ! Şi mă repezii să-l întîmpin, nebun de bucurie. Ai mei nu-1 văzuseră niciodată, dar îl cunoşteau din cîte ie spusesem. Alfred Banta, cel mai iubit camarad de şcoală, prietenul Ia care am petrecut aşa de bine vacanţia de-acum vin an, băiatul cel mai frumos, cel mai deştept, cel mai bogat şi cel mai bun din lume, Alfred, care ajunsese un personaj mitic, o legendă în casă la noi, de mult ce vorbeam despre el, iată-1 acum aici, cu feciorul lui, care-i dezbracă mantaua plină de praf, în pragul căsuţii noastre... Şi mama, şi tata, şi fraţii mei se uită la el bucuroşi, extaziaţi. Ce mîndru mă simt, şi cum îl admir prin ochii lor ! E nalt, e rumân la faţă, cu ochii mari, albaştri, de-abia-i mijesc tuleiele unei mustăcioare blonde ; şi-i blînd, şi-i ruşinos ca o fată mare. Mă uit la el, rid, şi nu ştiu ce să-i spun, şi parcă nu mă-ncred că-1 văd. — Am venit să vi-I iau... Că şi nouă ni-i drag... — Da' o să mai staţi cîteva zile la noi... — O zi numai, să odihnim caii. La masă, ca să nu vorbesc eu de el, Alfred poves-* teste isprăvile mele din liceu, mă ridică-n slăvi, spune 220 cît sînt eu de grozav la limba latină şi la compoziţii^ şi ce cuminte sînt, şi cum mă iubesc profesorii... Mama-1 ascultă cu nesaţ, se uită şi la mine, şi i se* umplu ochii de lacrimi. Eu plutesc într-o fericire curată, ca din basme, cum numai visul şi copilăria pot s-o dea. A treia zi plecăm. O, cum mă impresionau toate în dimineaţa aceea ! Mirosul cîmpului, sunetul trăsurii, zuruitul cadenţat al zurgălăilor, pledul care ne-n-vălea picioarele, goana cailor, aerul proaspăt, răcoros, toate mă făceau fericit, în toate era un farmec neobicinuit ; satul, copacii, dealurile se mişcau într-o lumină fantastică. — Spune ceva, ce-ai căzut pe gînduri ? — Sint fericit, Alfred. Aveam două zile de drum pană la moşia lui Banta. Acum mi se zugrăveau din ce în ce mai desluşit în minte vechiul castel, ascuns după o perdea de plopi uriaşi, şi parcul imens din spatele castelului, şi volbura furioasă pe care-o făcea apa plumburie a Şiretului, zugrumată între două maluri înalte la marginea dreaptă a parcului, şi cînii de vînătoare, şi caii de călărie... De ce era oare atîta tristeţă în interiorul sever al acelui castel cu odăi spaţioase şi bogat mobilate ? De ce nu rîdea nimeni în casa aceea, şi pentru ce mai ales în timpul mesei erau toţi aşa de posomoriţi ?... Bătrîna, bunica lui Alfred, era aşa de bună... Cu ce dragoste m-a sărutat cînd m-a văzut întăi, şi cu ce glas duios şi emoţionat mi-a spus : „Cum trebuie să te iubească mama d-tale 5" Dar de ce i-a venit să plîng-atunci, şi, ducîndu-şi batista la ochi, a plecat de lîngă mine ? Nici ea nu spunea o vorbă la masă. Conu Sandu,, tatăl lui Alfred, era aşa de trist, că-mi făcea milă. Numai Clara, sora lui Alfred, părea ceva mai veselă, avea vecinie un zîmbet luminos în ochii ei albaştri, cei mai blînzi şi mai frumoşi ochi pe cari i-am văzut vro-dată ; dar şi ea, la masă, sta serioasă ca o sfîntă. Era un doliu în casă ? Mama lor murise de curînd ? Alfred nu mi-a spus niciodată nimic. Şi eu m-am sfiit să-n-treb. • 22% Tot drumul am făcut planuri — eram acum „absolvenţi de liceu" — am cucerit lumea, cum o cuceresc toţi la vrîsta de 18 ani, ş-am cîntat, ş-am rîs, ş-am spus prostii, pană ne-am trezit la poarta castelului. Soarele asfinţea. Un vînt uşor legăna crengile plopilor ; freamătul frunzelor, şuietul Şiretului îmi reaminteau muzica somnoroasă a serilor din vara trecută. II Odaia mea are ferestrele spre parc. Sînt singur şi, deşi ostenit de drum, nu pot să dorm. Sonia, vara lui Alfred, pare-a fi adus o notă de veselie în casă ; ce frumos cîntă ! Dar cum a slăbit de tare conu Sandu ! Şi Clara parc-a mai slăbit... De ce s-a uitat aşa de ciudat la mine cînd i-am spus că, de cîte ori mă gîndeam la parc, îmi urla-n urechi „Viitoarea Şiretului" ? Pentru prima oară am văzut o privire aspră în ochii ei frumoşi... a putut da un înţeles greşit vorbelor mele nevinovate ? Cum fîşie frunzele ; s-a stîrnit vînt... Oare nu-s stafii în casa asta aşa mare şi veche ? Portretele din părete încep să se mişte. Suflu-n lumînare şi-mi trag plapoma peste cap. într-un tîrziu am adormit cu gîndul la soarta fericită a lui Alfred. A doua zi de dimineaţă geamurile erau asudate : plouase peste noapte. Cerul era de un albastru umed. La-fereastra mea, un stol de vrăbii ciripeau în bătaia primelor raze de soare. Şi nu ştiu de ce, în ceasul acela toate mi se înfăţişau ca-ntr-o lume vrăjită, ca-n vis. Acum, cînd mi-aduc aminte de locurile acelea frumoase, de oamenii pe cari i-am cunoscut acolo, de petrecerile şi de impresiile mele de-atunci, mi se pare că acelea au fost cele mai fericite zile din viaţa mea. Toată ziua hoinăream călări pe la conacele moşiei. Seara veneam osteniţi acasă. Cînd ploua, ne strîngeam cu toţii în salon. Eu citeam poezii. Sonia cînta — ştia toate cîntecele populare din Ucraina, unde-şi petre- 222 m cuse cei dintăi ani ai copilăriei. Uneori mama ei se aşeza la piano şi ne cînta de joc. Cu mare greutate învăţasem şi eu cadrilul, afară de figura a şasea, la care, din pricina neîndemînării mele, trebuia întotdeauna să trec d-rei Clara rolul meu de cavaler. Conu Sandu nu sta niciodată Ia petrecerile noastre. Pe el nu-1 vedeam decît la dejun şi la prînz, ş-atunci ne strica dispoziţia la toţi cu tăcerea şi vecinica lui melancolie. Ciudată făptură, Doamne, mai era şi Clara ! Odată,, după dejun, ne primblam prin parc. Alfred era cu Sonia înainte. Cînd am ajuns la vîltoare, eu m-am oprit» involuntar, şi-am dat să mă uit în jos, sub malul mîncat de apă. — Ce vrei să vezi ? îmi strigă ea, smîncindu-mă de braţ. Am rămas înlemnit. Era atîta autoritate, ş-atîta asprime în glasul ei alterat, în privirea ei întunecată de-o neexplicabilă mînie, c-am crezut-o un moment nebună. — Iartă-mă, d-şoară, nu vreau nimic... Ş-am plecat, cu frică, de-acolo. O jumătate de ceas a mers ţiindu-se de braţul meu, fără să spună un cu-vînt. Pe urm-a vorbit lucruri indiferente, m-a întrebat dac-o să poată trece frate-său bacalaureatul la septem-bre... Eu eram distras. — De ce v-aţi speriat aşa, adineoarea ?... — Nu fi indiscret ! Tonul răstit, aproape dispreţuitor, cu care-mi aruncă acest răspuns, îmi ridică sîngele-n obraz... Cîteva minute am fost zăpăcit. Cînd mi-am venit în simţire, eram singur în grădină, ş-am început să plîng. III „Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uitaţi Te-as cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta..." Şi fiindcă-mi tremura glasul, mă oprii, ca şi cum aş-fi uitat versurile următoare. Era o noapte caldă şl senină de pe la sfîrşitul lui august. Luna plină poleia nisipul de pe alee. Clara mă ţinea de braţ ; ea-mi şopti rugător : — Mă supăr dacă nu mi-o spui... Ce limpede mi se înfăţişează acum toată scena aceea înfiorătoare, stranie, pe care niciodată n-am s-o uit î I-am recitat încet, aproape şoptind, Despărţirea lui Eminescu. Cînd am sfîrşit, a ridicat capul şi m-a privit in ochi lung, lung. Apoi m-a întrebat liniştit, cu un aer distras, ca şi cum ar fi vorbit prin somn : — Te-ai arunca în „Viitoare" dacă ţi-aş zice eu să te-arunci ? M-aşteptam aşa de puţin la o astfel de-ntrebare, că deşi, în starea sufletească în care mă găseam atunci, i-aş fi dovedit bucuros că nu fac nici un caz de viaţa mea, totuşi avui un moment de ezitare înainte de a-i răspunde, foarte serios, da ! — Ce copil eşti ! în glasul ei era o tînguire ş-o dojana dulce, de o profundă, misterioasă melancolic. Şi deodată, ca şi cum s-ar fi deşteptat dintr-o reverie, mă luă de mînă şi, cu o hotărîre care, nu ştiu de ce, mă înfiora, îmi spuse tare : — Vino, vino de vezi cît îi de adînc şi de... îngrozitor ! Nu, nu tremuram. Rezemaţi de rampă, priveam amîndoi în jos — un clocot asurzitor de valuri, prăbuşite ca-ntr-o cascadă, ne dădea impresia că malul se mişcă sub noi. Acolo-n fund era întuneric. Mai departe, luna tăia o muche de argint pe apa potolită a Şiretului. — Vezi ce prăpastie ?... Aici s-a aruncat mama. Săraca mama î... Alfred... nu ţi-a spus ? — Nu. — Haidem de-aici, că-mi face rău... O, e o nenorocire grozavă în familia noastră... Ş-un mister mare, care mă tulbură de ani, de ani, şi nu ştiu, nu ştiu ce să cred... N-ai auzit-o niciodată ţipînd ? — Pe cine ? — Pe soră-mea... Nu ştiai ? Noi avem o soră mai mare, care-i nebună, şi stă închisă singură, într-o odaie unde noi n-avem voie să intrăm... Uite, colo sus, în capăt... vezi lumina ceea ?... Acolo-i sora noastră. E curios cum n-ai auzit-o ţipînd... s-aude uneori... cînd se deschide uşa... şi ce ţipet sinistru... O, e o istorie grozavă, da' să nu cumva să spui lui Alfred că ţi-am spus. Iaca, sînt patru ani acum. Mi-aduc aminte, era o seară urîtă şi bătea un vînt de zgîlţîia ferestrele. Şedeam la masă. Bunica nu era aici. Eu stam lîngă tata, în faţa noastră era mama, cu Alfred. Ce frumoasă era mama, şi să fi auzit glasul ei... nu mai era glas omenesc — da' niciodată nu cînta cînd era tata acasă. Noi în vara asta am aflat că mama noastră a fost artistă ş-a cîntat pe scenă. Ea nu ne-a spus niciodată, şi nu ştiam de ce plîngea uneori cînd rămînea numai cu noi... Tîrziu am înţeles că tatii nu-i plăcea s-o audă cîntînd, şi că sora noastră era un vecinie subiect de mustrări şi de tortură pentru biata mama. Tîrziu am aflat că mama trăia ca o prizonieră în casa asta afurisită, din care n-avea voie să facă un pas, nicăiri. Şi desigur că şi cu sora asta a noastră e o taină grozavă, pe care numai tata o ştie... Dumneata ai avut vrodată presimţiri ?... Cum îţi explici asta, că eu în sara aceea parcă simţeam c-are să se-ntîmple o nenorocire... Ştiu eu ? Poate şi vîntul mă enerva... urla aşa de sinistru... Eram tocmai la sfîrşitul mesei ; adusese cafeaua, cînd deodată se auzi ţipetul acela groaznic din odaia soră-mei, dar aşa de tare şi de sfîşietor, c-am tresărit cu toţii. Mama se făcu albă ca şervetul şi, nu ştiu de ce, se uită îngrijată la mine. „Ai auzit ?" întrebă tata misterios, ridicînd degetul spre locul de unde venea ţipetul. Atunci s-a petrecut ceva îngrozitor. Şi de multe ori mi s-a repetat în vis exact scena aceea, pe care n-o mai pot uita... Eu şi Alfred am înlemnit. Mama s-a sculat repede, şi, palidă, s-a uitat ţintă la tata, cu o privire înfiorătoare... „De ce nu m-ai omorît şi pe mine ?..." „Eşti nebună ?" „Hm ! aş avea dreptate să fiu" — şi după ce clătină de cîteva ori din cap, se îndreptă spre uşă. „Ştii unde mă duc..." „Ştiu, du-te, du-te." Tata părea liniştit ; făcea buburuzi de pîne şi-i înşira regulat lîngă ceaşcă. Mama s-a întors din uşă, a sărutat întăi pe Alfred, pe urmă pe mine, ne-a zis „bonsoir" ş-a plecat. "224 225 Noi, fără să ştim de ce, am început să plîngem. „Da* unde se duce mama ?" a întrebat Alfred cu spaima. Tata n-a auzit; şi-a strîns binişor şervetul, a mai sorbit o dată din cafea şi ne-a spus blînd, uitîndu-se aiurit la noi: „Hai, copii, duceţi-vă şi voi la culcare..." Intrasem în umbra castelului. Clara se opri un moment, atentivă. Ceilalţi ne ajungeau din urmă. — Noi n-am văzut cînd a adus-o moartă pe biata mama... Şi ştii ?... cînd a ieşit a doua zi tata din odaie..» era alb de tot... Ia ! nici acu n-ai auzit ? — Da, am auzit. Era ţipetul nebunei. îl auzisem adesea, dar eram încredinţat că e un păun care face-aşa. — Asta-i cobea casei, zise Clara încet, să vezi că toţi o să ne prăpădim curînd, curînd. N-am închis ochii toată noaptea. A doua zi am plecat. FILE RUPTE Miercuri, 4 iul'm (18...). Uf, ce cuptor, ce cuptor! Şi-s singur, şi mi-e urît, şi-s bolnav, bolnav de gîndurile negre cari nu mă mai părăsesc, bolnav de dorul prietinilor cari s-au dus în vilegiatură şi nu-şi. mai aduc aminte de mine, bolnav de conştiinţa nemerniciei mele şi de soarta mea cea rea. .Nu pot nici să ci-. tesc, nici să scriu, nici să gîndesc lămurit. Mi-e~sîla~ da iume, de mine, de tot. N-am absolut nici o voinţă, şi simt că dac-aş avea, aş întrebuinţa-o toată pentr-o singură hotărîre supremă, una şi bună : să... dar astea se fac, nu se spun. Desigur, e ceva discordat în mine. Mă scol, îmi iau pălăria şi plec ; dar cum mă văd în stradă, mi-e frică... şi răpede mă-ntorc. O, dacă m-ar vedea cineva cu ce paşi grăbiţi urc scările, cu ce aer speriat dau buzna-n odaie şi-mi încui uşa !... Dar de cine mă tem ? De ce ?... Ştiu eu ? Acum înţeleg cum poate să înnebunească cineva. Nu, nu se poate : eu am părinţi sănătoşi, şi părinţii părinţilor mei trăiesc, şi-s perfect sănătoşi, şi toţi fraţii mei sînt bine, sînt zdraveni, în toată firea. Nu, nu se poate... Of, şi lungi mai sînt zilele, Doamne. Şi nimeni, nimeni nu vine să mă vadă, nimeni nu-mi ştie de ştire. N-aş vrea să mor : aş putrezi aici, părăsit, uitat ca-n-tr-un mormînt. Mamă, buna şi sfînta mea mamă, în ceasul acesta tu poate te gîndeşti la mine. Ce fericit mă crezi, şi cum îţi umple viaţa gîndul acesta, iluzia asta scumpă. N-am 227 să ţi-o sfarm niciodată, nu. Rămîi, dragă mamă, în ere- I ' dinţa asta. Da, băiatul tău e fericit, e „mare", toată lumea se uită cu drag la el... Cine n-ar vrea să aibă un băiat ca „Nicuţă al tău" ?... * Numai de nu i-ar plesni doagele de „norocos" şi de „cuminte" ce s-a ales... Culcă-te, culcă-te şi dormi, „norocosul mamei". Joi, 5 iulie. Aceeaşi căldură ucigaşă, acelaşi aer nă-buşitor. Traiane, Traiane, în ce foc ne-ai adus ! Dar să nu^mai alunec în „tragedie". Azi sînt mai bine, azi potgîndi. M-aşez la geam, cu caietul în mînă. O impresie de-afară, curată, caldă, caldă ca şi soarele care pune aerul în clocot şi topeşte asfaltul de pe trotuar, în faţa ferestrei mele, de cealaltă parte a bulevardului, e un loc viran. De vro două zile s-a instalat, lîngă buchinistul* Rubin, un legător de cărţi. Mă uit la „prăvălia" lui, construită din patru pari, un ţol şi cîteva scînduri, şi nu ştiu ce mă face să cred că acolo se petrece o dramă de o profundă, sfîşietoare tristeţă. Probabil este nevasta lui femeia aceea brună, palidă, frumoasă, care stă nemişcată pe colţul unei lăzi. Cîtă \ melancolie în atitudinea ei ; în moliciunea cu care îşi ţine mînilc-mpreunate în poală ; în înclinarea ostenită a_ capului, în fixitatea privirei ei dusă, aiurită, e o vă- s dită resemnare de sfîntă şi de martiră. El e slab, scund, o barbă rară, neagră, dă figurii lui uscate un aer sever. Se_ primbla agitat de colo-colo, cu mînile la spate, şi priveşte neliniştit în stradă. în momentul acesta s-a oprit în faţa femeiei. Gesticulează nervos, o priveşte ţintă şi clatină din cap mînios, apoi stă ca şi cum ar aştepta un răspuns. închipuirea mea aşterne pe gesturile lui cuvinte aspre de mustrare, de ceartă. Mă sco-bor, cu gîndul de a trece pe-acolo s-aud înadins cam ce-i spune. Ştiu că nu e cinstit să spionezi nefericirile altuia ; ştiu, dar nu mă pot stăpîni. Peste un ceas. „...Tot eu sînt de vină, ha ?" „Fireşte I că tu, da' cine, eu ?" „Eşti nebună, săraco..." Atîta am prins. Desigur, au băgat de seamă că mă-nvîrtesc pe- * Buchinist — anticar. 228 I acolo ca să-i spionez. Cînd m-am întors în urmă, el se primbla supărat, cu mînie în buzunar — mi-a aruncat o privire răstită, parc-ar fi vrut să mă întrebe : „Ce pofteşti ?" Ea, în aceeaşi atitudine resemnată. E frumoasă-n adevăr. Trebuie să fie un mister în viaţa acestor oameni. Am să întreb mîine pe Rubin. Vineri, 6 iulie. I-am dus două cărţi să mi le lege. Mi-a cerut patru franci. I s-a părut curios că nu mă tocmesc şi că-i plătesc înainte. Am văzut o ezitare, o luptă de-o clipă, dar a primit. Ananghie, ananghie, teribilă-i puterea ta. Acum ştiu. Mi-a spus Rubin tot. „Un nenorocit, domnule. El e un om nervos, bolnav, i se pare că toată lumea vrea să-i facă rău. A fost locotenent în armată şi s-a bătut c-un căpitan care-şi pusese ochii pe nevasta lui. îi grozav de gelos şi toată ziua o ceartă... A fost subprefect, poliţai, dar nicăieri n-a putut' sta. De opt ani rătăceşte-aşa din loc în loc, a cheltuit tot, s-a stricat cu toată lumea, s-a apucat de fel de fel de meşteşuguri. Nu că n-are noroc, da-i el un om aşa sucit, ursuz. Să nu vadă pe cineva că se uită la nevasta lui, că-i foc. Şi mereu îi vine-aşa ca un fel de furie, de nebunie, ş-atunci începe să strige la ea, ş-o pune să jure c-a fost cinstită şi i-a purtat credinţă, şi nu se linişteşte pană cînd nu-i jură. Eu toată ziua am teatru aici. Alaltăieri era s-o bată ; se oprise lumea-n stradă şi se uita aici ca la comedie. Un om pierdut, domnule. Păcat de ea, sărmana, că-i tînără şi frumuşică. Şi ştii ? ţine la el, îl iubeşte... uite-aşa păcătos cum îl vezi... Asta, pe cinstea mea, e un subiect de scris. Ieri — mă crezi ? — i-am împrumutat eu c-un franc _— n-aveau, săracii, ce să mănînce..." Cam aşa-mi închipuiam şi eu viaţa lor. Luni, 9 iulie. Azi-dimineaţă „legătorul" meu şi-a instalat o „fotografie â la minute". Rubin a fost primul client. Are un aer mai liniştit, mai vesel. Cărţile mele sînt destul de prost legate. Era şi el jenat cînd mi le-a dat. M-am făcut că nu bag de seamă. Se-nnorează. O bură de ploaie str.opeşte caldarîmul încins. Deschid fereastra. Respir cu nesaţ aerul ră- 229 corit, încărcat de acel miros particular pe care-1 dau primele picături de ploaie după o îndelungată vreme de arşiţă. Tună. Fotograful se uită îngrijat în sus, apoi în stradă. Clatină trist din cap. „Ce lipsă de noroc, ce prigonire de soartă!" trebuie să-şi zică el în gînd. Trecătorii întind umbrelele şi iuţesc pasul. Mă duc de la fereastră. întotdeauna mi-a făcut o impresie dureroasă impacienţa şi melancolia unui negustor care n-are muşterii şi stă dezolat în uşa prăvăliei, urmărind pe trecători cu o privire de laşă implorare. Mă duc, aerul desj>erat ai nenorocitului fotograf îmi face rău, îmi sfîşie inima. Doamne, multă durere mai e în lumea asta ! Marţi, 10 iulie. Cerul e spălat — un smalţ albastru, a cărui netedă imensitate dă ochiului o impresie de odihnă, de voluptate... Dar ce s-a strîns atîta lume ?... A, mizerabilul, o bate !... Peste o jumătate de ceas. Tremur de ce am văzut. Nu, nu există bestie mai rea, mai crudă, mai sălbatică decît omul. Sărmana femeie, ea-şi ştergea cu batista sîngele de pe obraz, îşi aranja părul smuls, părea liniştită, pe cînd el, furios, nebun, îşi strica baraca şi striga mereu: „A, căţea, asta ai vrut ? Na 1" După ce a sfărîmat tot, răcorit, s-a apropiat de ea : „Hai, am încheiat-o ş-aiciK... Ş-au plecat; o droaie de curioşi se ţineau după ei. Şi eu, care mă credeam cel mai nefericit om din lume PIERDUT... „Ce mă fac, ce mă fac ?..." începea să-i fie silă de întrebarea asta, care mereu îi revenea, ca un refren al gîndurilor lui chinuite, şi pe care nu se putea opri de a o rosti tare. Şi, totuşi, de cîte ori simţea că se-năduşe şi căsca gura ca să * soarbă aer mai mult, instinctiv îşi depărta braţele de corp, apoi le lăsa moi, într-un gest de osteneală şi de disperare, cu aceeaşi laşă tînguire a omului pierdut, care caută un razim în pustiu, în întuneric : „Ce mă fac, ce mă fac ?" O, cum ar vrea să nu fie decît un vis... Cum ar vrea să poată trăi pentru a doua oară, cu mintea de-acum, ziua de ieri. O zi, o singură zi care-1 nenoroceşte pentru toată viaţa. Şi acum el se gîndeşte la cîte s-ar fi putut întîmpla pentru scăparea lui. îşi retrăieşte ziua de ieri, şi-n momentele acestea, ce]e mai mici şi mai neînsămnate lucruri capătă în conştiinţa lui zguduită, bolnavă, o importanţă exagerată — un cuvînt, un gest, scăpărarea unui gînd de-o clipă ar fi dat cu totul o altă direcţie minţii lui, soartei lui. Ar fi putut prea bine să nu se fi dus ieri după prînz la cancelarie. Ar fi putut să joace încă două partide de domino la ,,7frTp^Haî*7"*în "vremea asta se ţmwHKcitaţtapţfi- ga4*mţia-W^r ltiafr-o în păstrare ajutorul lui, cum s-a mai întîmplat de atîtea ori... Nu, nu, a fost, se vede, o fatalitate. Şi toate întîmplările din ajun îi apar strîns legate una de alta, alcătuind 231 ca o reţea în care el trebuia să fie prins. Da, toate erau într-adins pregătite pentru pieirea lui. Garanţia depusă în bani — nu în bonuri, ca alte daţi. Dar, în sfîrşit, încuiase banii în sertarul biroului, ca de obicei. De ce nu i-a lăsat acolo ? De ce în acelaşi moment în care-şi vîra cheia în buzunar şi se pregătea să plece i s-a părut că vede în ochii uşierului o căutătură suspectă, de hoţ care pîndeşte ?... Nu, toată vina a fost că de la birt nu s-a dus de-a dreptul acasă, pe drumul obicinuit. Nu s-ar fi întîlnit cu Mişu... Ei, şi dacă s-a întîlnit cu Mişu, ce zor avea să se potrivească lui ? De-o săptămînă nu mai călcase-n club. Ştia foarte bine cît de uşor îşi pierd mintea la joc oamenii cei mai de ispravă... Urca scara clubului; deodată, ca şi cînd i-ar fi şoptit cineva la ureche: „Căpitanul Pralea", şi toată istoria, încă recentă, îi reveni în minte : un om bun, cinstit, fericit pană ieri, şi azi — degradat, închis... O, clubul, clubul, cîte cariere distruse, cîte vieţi acoperite de ruşine, cîte nenorociri... — Nu, _ dragă Mişule, eu nu mai intru... am nişte bani la mine... Cine ştie ? Cartea-i cu dracu şi... Şi n-a putut rezista. O mică bacara între amici... Ei, ce-i c-o încerca şi el un pol ?... Dar atît, numai atît. L-a pierdut. Se sculase să plece. — Mai sînt douăzeci de văzut, domnilor. Cine-i vede ? — Eu. Aci se făcea întuneric în capul lui Stanciu — senzaţia unei alunecări repezi, neaşteptate, de pe marginea unei prăpăstii, nespusa groază a unei căderi vertiginoase. Cînd, scotocindu-se prin toate buzunările, s-a convins că nu i-a mai rămas nimic, şi-a acoperit faţa cu palmele ş-a început să plîngă ca un copil. Mişu, care-i cîştigase cea mai mare parte din bani, i-a dat 20 de franci, cu condiţie să nu mai joace. Şi Stanciu i-a luat, a zis chiar „mersi", c-un zîmbet de o blîndă şi dureroasă ironie. Era palid, ochii lui aveau o căutătură de nebun torturat, înfricoşat de bătăi. Se lumina de ziuă cînd Stanciu, zdrobit, năucit, le- 232 gănîndu-se pe picioare ca un om beat, intra în odăiţa lui curată, simpatică, plină de amintirile atîtor ani de viaţă senină, "ordonată, cinstită. Pe mesiţa de lîngă pat, într-o frumoasă ramă de bronz, era fotografia Polinii. S-a uitat lung, lung, la ea. Apoi s-a trîntit pe pat cu faţa-n pernă ş-a plîns. Ca un om care moare, îşi văzu în scăpărarea unei clipe toată viaţa, tot drumul pe care-1 străbătuse — cu cîtă muncă şi cu cîtă răbdare — de la groaznica mizerie şi umilinţă în care-a deschis ochii ş-a copilărit pană la „fericirea" şi importanţa pe care i-o dădea acum înalta lui funcţie de şef de biurou la Ministerul de Interne. Da, era fericit Stanciu, şi-o spunea în gînd la fiecare moment. în mersul lui ţanţoş, în îmbrăcămintea lui îngrijită, în aerul lui mîndru şi pururea satisfăcut, în gestul cu care-şi răsucea musteaţa, în înceteneala şi gravitatea cu care se aşeza pe scaun la birt şi-şi întindea şervetul pe braţe, în toate se vedea omul încîntat de el şi de soarta lui. „Ce nebunie !..." Şi Stanciu se sculă. Soarele bătea în fereastră. Clopotele de la Antim sunau de leturghie. El stete aiurit pe marginea patului, cu braţele încrucişate pe piept, cu ochii ţintă la fotografia Polinii. Visase, ori, între multele combinaţii fantastice de cari se agăţa mintea lui zăpăcită, se oprise la cea mai laşă, la cea mai imposibilă ? Polina îi adusese două mii de franci: economiile ei de cînd era mică. Ea aflase de la văru-său Mişu, ş-a alergat într-un suflet să-l scape. Ce ? nu erau ca şi logodiţi ? Nu avea să devie în curînd soţia lui ?... Şi Stanciu îi primea şi, plîngînd, îi săruta mînile... Degeaba, singura scăpare e'sinuciderea. Ideea aceasta îi veni lămurită, sigură, ca şi cum ar fi gîndit-o şi ticluit-o mai dinainte. Se aşeză la masă şi scrise, cu o slovă îngrijită : „Mi-am. jucat viaţa-n cărţi, ş-am pierdut-o. Dac-aş avea două mii de franci, mi-aş răscumpăra-o ; dar toţi prietinii mei sînt săraci ; nu cunosc pe nimeni care ar putea să mă scape de ruşine." Vroia să încheie c-o frază de efect, care să arunce ca un decor peste moartea lui. Ultimul lui gînd scris să 233 fie pentru Polina. Ea desigur va citi în Universul tragica lui sinucidere şi va plînge. Se uită la fotografie, ca şi cum ar fi vrut să se inspire. Mîna lui tremură puţin pe cele două rînduri de la sfîrşit : „Iartă-mă, adorata mea... nu-ţi scriu aici numele tău sfînt, în clipa morţii mele îl voi rosti ca pe o rugăciune. Iartă-mă şi uită-mă. Adio." Se gîndi la camarazii, la superiorii lui de la minister. Vedea chipurile lor mirate, auzea vorbele, tălmăcirile lor... Puţini îl vor regreta. Cei mai mulţi vor spune că prevedeau de mult un asemenea sfîrşit. Ce bucurie pe duşmani !... Ş-acum, cînd era hotărît, cînd era sigur că peste cîteva ore totul se va isprăvi pentru el, nu-1 mai chinuia decît ideea că se va vorbi de dînsul cu dispreţ, ca de un om necinstit; pare că se temea ca nu cumva această ruşine să-l urmărească şi în mormînt, ca acele nenorociri cumplite cari te prigonesc şi în vis. De multe ceasuri se primbla prin pădurea de la Băneasa. Din cînd în cînd scotea cu grijă revolverul din buzunar şi se uita la plumbul cartuşelor. îşi acorda minute de graţie. îşi alesese copacul de care se va ră-Kima cu spatele. Toate îl impresionau deosebit în momentele acelea : zborul unei paseri, mirosul pămîn-tului acoperit de frunze uscate, zgomotul paşilor lui, scîrţiitul unui car, figura, şi mersul, şi liniştea trecătorilor... Un şuier prelung — trenul, cu un uruit puternic, zguduitor, trecu repede pe dinaintea lui... A, da, e moarte mâi grabnică, mai sigură... înnoptase. Stanciu se primbla nerăbdător pe linie. Aştepta un al doilea tren. Mereu se apleca şi sta cu urechea lipită de şină. Deodată i se păru că aude un zgomot. Nu, nu era o părere — zgomotul se desluşea treptat; el se sculă şi privi lacom... în fund, departe, licări un punct roşu în întuneric. „Vine !" Şi Stanciu îşi aruncă pălăria la o parte, îşi făcu cruce şi se culcă cu faţa-n jos, închizînd ochii şi apăsîndu-şi gîtul pe şină. Picioarele îi tremurau, zgomotul roţilor creştea năvălitor, devenea oribil. ...A trecut trenul. Stanciu, în picioare, se uită după şirul de vagoane care se depăr- tează şi-şi trînteşte pumni în cap. I-a fost frică — prea venea prăpăstioasă, năprasnică, prea urla îngrozitor moartea... Nu, nu-i e frică. Uite ! C-un gest pripit, de nebun, îşi vin ţeava revolverului în gură şi trase. O lumină roşie i se făcu înaintea ochilor, în aceeaşi clipă întinse mîna stingă înainte, ca şi cum ar fi căutat un punct de razim, şi căzu cu faţa în jos pe marginea şanţului. im FRAŢI DE CRUCE Prezidentul sună clopoţelul. — Acum... ia spune, acuzatule, ce te-a împins să faci fapta asta ? întoarce-te cu faţa la domnii juraţi şi povesteşte tot, aşa cum s-a întîmplat. în sală se făcu tăcere. Toate privirile se aţintiră spre un singur punct. Razele soarelui străbăteau prin fereastra de sus şi cădeau, ca o ploaie de lumină, pe capul ^ blond, cu chica retezată, ce sta neclintit, cu ochii în jos, ca şi cum ar fi căutat să-şi adune gîndurile risipite. Şi un fior de milă, de simpatie trecu prin toate inimile cînd Ion — hotărît să-nceapă — îşi ridică faţa blîndă, palidă, în bătaia soarelui şi privi ostenit, cu ochii pe jumătate închişi, spre banca pe care stau înşiraţi, atenţi, nerăbdători să-l asculte, juraţii. Un moment ezită, glasul îi tremură pe cele dintăi cuvinte. — Apoi... ce să spui... a fost, se vede, un păcat... noi ne-am fost prins de mici fraţi de cruce... cu el... cu Vasile-al Mărandei. Eram băietani aşa tot cam dc-o vrîstă... umblam cu vitele pe imaş... Unul din juraţi întrebă ce-i aia „fraţi de cruce". Prezidentul învită pe acuzat să explice. — Apoi... cum să fie ? iacă, trăiam bine amîndoi, unde mă duceam eu, venea şi el, ne jucam împreună, şi-ntr-o zi, la adăpat, eram numai noi la fîntîna babei, din vale de sat... Vasile zice : „Hai, mă Ioane, şi ne-om prinde fraţi de cruce". „Hai", zic şi eu. Şi scoate el briceagul din cingătoare, şi-1 scot şi eu, suflecăm mî- 238 V neca la braţul stîng şi ne facem o crestătură în cruce... colea sus... nici nu se mai cunoaşte semnul... şi doar a ieşit aşa, ca o gămălie de chibrit, o picătură de sînge, şi Vasile a pus gura ş-a supt-o de la mine, şi eu de la l el — şi ne-am jurat de trei ori să rămînem fraţi pînă la moarte, ş-apoi ne-am luat de mînă ş-am venit aşa, încet, fără să vorbim, pînă acasă... Şi n-am spus nimănui de asta... da' oamenii ştiau, pentru că trăiam... mai bine decît fraţii de sînge... Pe urmă ne-a luat la sorţi, şi Vasile a făcut ce-a făcut şi s-a tras tot la compania unde eram eu... Şi-ntr-o zi, cînd m-a bătut pe mine-n-tăi serjentul Ifrim, Vasile a început să tremure ca varga, şi numa ce-1 văd că vine plîngîndla sergent şi zice : „Domnule serjent, bate-mă şi pe mine", da' serjentul nu pricepea ce vrea... şi... i-a tras şi lui vro două palme, chipurile să-l zdrăvenească... zicea că-i nebun... Ei, ş-apoi ne-am liberat noi, tot într-o zi, şi, dac-am venit în sat, am mai stat noi aşa ca flăcăi, chip vro două luni, şi prin săptămînă luminată vine Vasile la mine şi-mi spune : „Iaca, Ioane, eu m-am înţeles cu l Ilinca, şi cu părinţii — tu ce faci cu Tudora ? Voi aţi | pus ceva la cale ? Pentru că eu... de... chitesc c-aşa ar fi frumos, să pornim amîndouă nunţile o dată... ce zici ?" „Bine", zic... Şi... aşa a fost. Ne-am cununat în aceeaşi zi, ş-am mîncat la o masă cu toţii. Venise lume si din alte sate să ne vadă. Plîngeau bătrînii de dragul nostru şi spuneau că multe au văzut ei de cînd trăiesc, dar ş-aşa potrivală de oameni ca la noi, încă n-au pomenit. Ion Dascălu se opri, clipi din ochi ca şi cum ar fi căutat să-şi aduc-aminte de ceva. O suflare nu s-auzea în sală. îşi şterse cu mîneca fruntea brobonită de sudoare. Umerii lui largi, osoşi, de om voinic, tresă-riră sub creţii cămăşii de un fior, de o tremurare uşoară. Se scarpină la ceafă, şi urmă : — Aveam gospodăria alături... Nevestele noastre trăiau ca surorile, îşi ziceau surată, şi nouă, bădica. Eram săritori unii pentru alţii la orice nevoie. Duminica nu ne aninam în horă decît toţi patru, la rînd. Ogoarele noastre erau în hotar, şi vara, cînd ne prin- 237 I deam la muncă, pe-nvoială, ne alegeam lanurile ia un , loc, ca să ne-ajutăm unii pe alţii; şi zece oameni nu lucrau cît lucram noi patru. în toamnă ne-am cumpărat boi, şi cal, şi căruţă, fiecare. Se uita lumea de-a mai mare dragul la noi cum ? - trăiam de bine ; gurile rele umblau ele să vîre zizanie, f da' nu se lovea... şi aşa a trecut vremea, de nici n-am Simţit cînd ne-am pomenit în iarnă. Mi-aduc aminte, într-o noapte a nins de s-a ridicat troianul cît gardul; în zori, cea dintîi cărare a fost din uşa noastră în uşa lor... Şi-n postul Crăciunului ne sfătuim noi să mergem cu ele în tîrg să ne luăm cîte ceva de ale îmbrăcămintei. Ba azi, ba mîine, ba să lăsăm să se mai facă pîrte, ne trezim că nu mai era decît o săptămînă pînă-n Crăciun. Hotărîm noi în sfîrşit să mergem duminică de mînecate, ca să apucăm vreme să tîrguim pînă-n seară, ş-a doua zi să ne întoarcem, că e de la noi pîn' la tîrg o bucată bună... Asta era într-o vineri. . A doua zi, nevasta îmi spune că nu-i e tocmai în-dămînă, zicea c-o dor şelele, şi c-ar fi mai bine să ră- » mîie acasă, să mă duc numai eu cu Vasile. Mă duc şi-i I spun lui. El zice : bine, să mergem numai noi... şi f rămîne vorba aşa. Seara ne chibzuim noi cu ele ce să cumpărăm. A doua zi, cînd se crăpa de ziuă, înham eu,' cum ne-nţelesesem, amîndoi strîjnicii la tîrlia mea, că era mai încăpătoare, şi cînd era gata tot, ce să mă pomenesc ? Cu Ilinca îmbodolită * de drum, şi iacă şi Vasile la spatele ei... „Ştii ce m-am gîndit, Ioane ? Eu rămîi să tai porcul, să-l grijesc frumos, şi merge Ilinca l cu tine, trageţi la cumătru Mihalachi, tîrguiţi tot, şi mîni^vă-ntoarceţi. Nu-i aşa, Ilincuţo ?" „Aşa-i..." Văzui eu că ea se cam codeşte, nu prea-i venea să spuie cu gura toată, da' de unde să-mi dea mie-n gînd ce era la mijloc ?... în sfîrşit, plecăm. Viscolea puţin şi ne sufla vîntu-n faţă la dus, dar aveam sumane groase, 1 nu duceam grijă de asta. Cînd am ieşit din sat, aşa ca la o zburătură de noi, ţuşti un iepure-naintea noastră şi ne taie drumu-n curmeziş. Eu prind a chiui, da' Ilinca ; de colo : „Să ştii, bădica Ioane, că nu ne merge bine..." . , * Imbodolit — înfofolit. „Ei, ba că chiar, astea-s vorbe..." ş-am început să rid... Zic : „Dacă de-un biet yătm îţi faci tu frică, da-ncă să ne iasă o haită de lupi înainte... uite că chiar mi se pare că văd ceva colo pe tăpşan !" „Ara, bădica, zău taci, că-i vorbi-ntr-un ceas rău." Şi tot aşa, mai^ cu una, mai cu alta, ne-am pomenit pe la o amiază la hanul grecilor, făcusem mai bine de jumătate de cale. Ne dăm jos, să ne mai încălzim şi să îmbucăm ceva pe fugă... Scot eu mălaiul din traistă, zic să ne aduc-o garafă de vin, da' Ilinca sta cu mîna la gură şi se uita dusă la mine... parcă nu mă mai văzuse. O îndemn să mînînce, să bea — ea, pace... „Da' ce ai tu, Ilinco, de stai aşa-nlemnită ? Ţi-i frig ?" Ea pnnde-a ofta- şi nu spune nimic. O întreb eu cu binişorul, ca pe-un COpil — ea parcă vroia să spuie ceva, da' nu putea... Ş-o dată o văd că-ncepe să plîngă şi zice : „Bădica Ioane... mă tem că surata Tudora... e-n dragoste cu Vasile al meu..." Parcă mi-a dat c-un cuţit în inimă. Nici nu ştiu cum am plecat... în sanie, o întreb, şi-mi spune că ea mai demult bănuieşte pe Vasile... şi ea crede că-nadins a făcut el aşa, ca să rămîie amîndoi acasă, şi... nu ştiu ce mi-a mai spus... că-mi vîjiiau urechile ca la scocul^ morii, şi nu mai vedeam înaintea ochilor decît o^ vîlvătaie mare de foc, parcă tot pămîntul ardea. Şi băteam cau de-i rupeam... ziua mică, drumul greu, astupat de vifoj.\ cînd am ajuns în sat, se-ntunecase de nu-ţi vedeai mîna. Am oprit sania în colţul livezii, ne-am dat jos ş-am venit tiptil pe lîngă gard. La amîndouă casele era-ntuneric. Uşa de la tinda noastră nu era prinsă, o împing binişor şi dau să intru-n casă... zăvorul pus... strig : „Tudoro, deschide !" Aud eu o foşneală-nuntru... da' pe urmă nu mai aud nimic. Zgîlţîi de clanţă şi iar strig : „Deschide, Tudoro"... A oftat cineva... ori mi s-a părut ? nu ştiu... ştiu că-mi bătea inima de nu puteam răsufla. Atunci m-am hotărît să stric uşa... Mă plec, bîjbîi în colţ, sub rîşniţă, şi găsesc barda... barda aceea care-i la d-voastră pe masă, şi izbesc o dată cu muchea-n uşă... „Stai, că-ţi deschid", îmi strigă Tudora dinuntru, ş-o aud hîrşcîind un chibrit. 238 2,33 Cînd mi-a deschis... ea era sfîrşită... galbenă cum îi turta de ceară, tremura şi clănţănea din dinţi, ca luată de rusalii... şi cînd a văzut barda-n mîna mea, a căzut în genuchi ş-a început să plîngă şi să se roage : „Iartă-mă, bădicuţă, nu mă omorî... îţi spui tot... nu-s eu vinovată... El m-a nenorocit..." Şi numa ce mă şi pomenesc cu Vasile că iese de sub pat... doar cît l-am văzut în picioare... una i-am dat în moalele capului şi... l-am omorît... Şi iacă aşa a fost... să trag un păcat. Ion oftă şi se însenină la faţă parcă i s-ar fi luat o greutate de pe piept. — Şi nu-ţi pare-acu rău de ce-ai făcut ? îl întrebă prezidentul. Nu te mustră cugetul ? — De, ştiu şi eu ce să mai zic ?... Trebuia să se sfîrşască aşa... A, momentul acesta de francheţă, numai vorba asta din urmă J-a osîndit... Zece ani de închisoare! Şi Ion a primit verdictul cu o nepăsare de nebun. ROMANTIC — Nu, eu nu înţeleg iubirea aşa, şi, la urma urmii, nici nu caut s-o înţeleg într-un fel sau altul. Eu o simt, mă încălzesc la ea ca la o rază de soare, care trezeşte în mine o nouă viaţă, o respir, mă înfioară ca "un parfum de primăvară şi nu mă-ntreb niciodată ce are să iasă de aici, cît are să ţie farmecul, beţia asta dulce şi nepricepută a inimii, a tuturor gîndurilor mele aşa de frumoase, aşa de intensiv fericite cînd iubesc. Tu eşti om însurat, ai avut noroc să găseşti o femeie divină, pe care — cum spui — o adori şi acuma, după atîţia ani, ca şi-n primele zile,_ ai copii frumoşi, sănătoşi, drăguţi, eşti un om cuminte, aşezat, întreg ; tu, mi-aduc aminte din şcoală, erai un elev potolit, serios, poate prea serios pentru vîrsta ta, îţi făceai temele singur, îţi preparai de sîmbătă seara lecţiile pentru luni, şi n-ai tremurat niciodată cu ceasornicul în mînă în oara unui profesor, făcîndu-te mic în bancă de frică să nu te scoată la tablă... Eu, ştii cum mi-am trecut examenele, ştii cum, m-a apucat strechea de bucurie şi te-am strîns de gît de era să te omor cînd mi-ai arătat lista bacalaureaţilor, pe care nu-mi venea să cred că e scris în adevăr şi numele meu. Aceeaşi îndrăzneală, ş-acelaşi noroc m-au ajutat şi-n universitate. Recunosc că şi tu m-ai îmboldit ş-ai contribuit mult ca să-mi iau licenţa. Ei, uite, sînt şase ani de-atunci — prin cîte n-am trecut, cîte n-am păţit în vremea asta — şi să nu crezi c-am ajuns în 241 sfîrşit să cunosc şi eu o schimbare cît de mică, în bine sau în rău, în apucăturile, în firea, în felul meu de a simţi, de a gîndi, de a-mi cumpăni viaţa. Sînt tot de 18 ani, scăpat doar de robia şcolii. Ş-acum, ca ş-atunci, pentru mine totul se încheie în suma de mulţumiri pe cari mi le poate da momentul de faţă ; ce-are să fie peste un ceas, ce poate să se întîmple mîine sînt probleme pe cari, de obicei, nu prea-mi bat capul să Ie descurc. Oamenii sufăr mai mult de grijile, de temerile pe cari şi le fac singuri decît de adevăratele greutăţi, ale vieţii. Eu îmi zic întotdeauna : poate că pană mîine mor. Şi fiecare zi, indiferent de ce-mi aduce, mă fericeşte prin faptul că trăiesc — mi se pare ca o gra-tificaţie, ca un dar la care n-aveam dreptul să m-aştept... De ce rîzi ? — De aerul serios cu care-mi vorbeşti. Eu sînt convins că tu nu crezi nimic din ce spui acum. Tu eşti om ca toţi oamenii, dar ţi-ai pus în minte să faci pe afurisitul — şi numaidecît ţi-ai şi înjghebat o logică de ocazie, un sistem ad-hoc de a gîndi, de a-ţi explica ceea ce-ţi închipui uneori c-ar fi o croială de suflet deosebită, o fire care te-ar prinde de minune... Sistemele acestea, dragul meu, se schimbă ceva mai des decît cravatele, în fond, tu eşti un „băiat bun", niţel răsfăţat, poate chiar şi zăpăcit de unele succese cam uşor dobîndite — vorbesc de succesele tale... în dragoste — eşti băiat fercheş, bine făcut, şi vesel, şi palavragiu... ai, în sfîrşit, tot ce se cere unui om ca să tulbure sufletele slabe, dar, încă o dată, asta nu-i decît... spuma vieţet tale, şi eu nu vreau, nu pot să te cred aşa de... uşurel — vezi, nu zic stricat — cum ţii tu să te-arăţi. As-cultă-mă pe mine, tu cauţi să-ţi faci o fală din viţii pe cari nu le ai — astea-s rămăşiţi, reminiscenţi din viaţa de şcolar, le ştiu. Oare nu-nvăţam noi, cînd eram mici, să fumăm, să bem, să jucăm cărţi, şi cîte alte stricăciuni, numai de fudulie, ca să fim în rînd cu cei mari ?... Vezi, eu te-nţeleg aşa de bine, şi atît de mult îţi preţuiesc calităţile tale, pe cari tu te ruşinezi să ţi le-arăţi, dar pe cari eu le cunosc îndeajuns, încît, uite, să am o soră, mi-ar plăcea să se mărite cu tine, ş-aş fi sigur c-ai face-o fericită... 242 — Hm... ce grozav te-nşeli. — De ce ? — Să-ţi spun de ce... Vrei să şedem niţel ? Ne aşezarăm pe-o bancă, în marginea cărării care şerpuieşte între Poiana Mitropolitului şi Poiana Stariţii. Soarele era la amiazi, răşina se topea pe coaja brazilor încălziţi, şi răspîndea în aer un miros plăcut de tămîie ; nici o mişcare, nici un zgomot nu tulbura liniştea pădurii ; încet, ca o şoaptă somnoroasă, ostenită, se auzea în vale şuietul pîrăului Agapia. Singuri, ne simţeam ca într-o biserică, pătrunşi de-un sentiment de evlavie, care ne făcea să vorbim încet. — Tu ai fost vrodată... amorezat ? — Fireşte c-am fost... am fost şi sînt ş-acum... amorezat de nevasta mea. — Ceea ce-mi spui îmi dovedeşte că n-ai fost niciodată. E un sentiment pe care nu-1 cunoşti, nu-1 pricepi, şi de aceea îl confunzi cu... iubirea ta liniştită, onestă, durabilă, aşa cum trebuie să fie într-o căsătorie fericită, ca a voastră. Eu, dragă, sînt amorezat... — Ştiu, cu... Matilda. — Aş, săraca... aia s-a măritat, de cînd !, cu Matache „beţivul". Dar spune drept, adevărat că n-ai observat, ori vrei să faci pe şiretul ? — Ce să observ ? — Ei, nu mi-ai spus tu ieri, cînd şedeam la punte şi ne uitam la domnişoarele care jucau croquet : „Ştren-garule, te-am priceput", şi n-ai văzut că eu m-am jenat ş-am luat iute vorba despre excursiunea la Ceahlău, un subiect cu care numaidecît te-am pus în alt şir de idei! — Habar n-am.., ţi-am zis aşa... în glumă, fără să mă gîndesc că e ceva. Dar... care ? că erau trei, şi toate drăguţe... — Cea mai-naltă, brună, cu beretă albă... Ai văzut ce frumoasă e ? — Foarte frumoasă. Ea te iubeşte ? — Cred că da... adecă sînt sigur că şi ea mă iubeşte. — Bine, dar cum ? Parcă ieri nici n-ai salutat-o... — Apoi... nu ne cunoaştem încă. 243 — Atunci, cum ai aflat că te iubeşte ? — La început... din ochi. Femeile au priviri... dar tu nu-nţelegi asta. Ascultă, să-ţi spun cum a fost. Eram de-o săptămînă aici, şi-ncepuse să mi se urască, nu cunoşteam pe nimeni, tu nu veniseşi, umblam toată ziua singur prin pădure şi mă mustram la fiecare pas de prostia pe care-o făcusem să mă-nfund în sălbăticia şi anosteala asta... într-o seară, cum ieşeam pe poarta mînăstirei, văd o trăsură cu patru cai — un voal alb flutura în jurul unei figuri tinere, frumoase... ş-am tresărit de bucurie, ca şi cum fiinţa aceea îmi era dragă ş-o aşteptam de mult; tu poţi să rîzi, dar eu din clipa aceea am fost sigur c-am s-o iubesc. A doua zi n-am văzut-o. A treia zi dimineaţă, cînd m-am dus în Poiana Mitropolitului, ea era acolo, sta la o masă şi lucra, lîngă_ ea era o bătrîna, guvernanta, şi cei doi copii, pe cari i-ai văzut ieri... sînt fraţii ei. M-am aşezat şi eu la o masă şi m-am uitat la dînsa ; poate am stat acolo mai bine de-un ceas, ş-o dată nu şi-a ridicat ochii la mine. Asta nu m-a descurajat de loc. După prînz juca croquet. Eu steteam la aceeaşi masă. Unul din frăţiorii ei a venit lîngă mine c-o foaie de hîrtie şi m-a întrebat dacă ştiu să desenez, i-am spus că ştiu, şi m-a rugat să-i fac un copac, apoi o casă, ş-un om, ş-un cal, ş-o trăsură — un adevărat examen ; d-nu Ghiţulescu mi-ar fi dat nota zece ; cînd a văzut că nu mai am unde să desenez, băieţelul a luat hîrtia ş-a alergat triumfător la guvernantă, apoi la soră-sa. Ea s-a uitat mult, mult pe opera mea, şi cum ştrengarul m-arăta stăruitor cu degetul, deodată o văd întorcîndu-şi capul — poate involuntar — spre mine, în ochii ei mari era o privire blîndă, amicală, aproape recunoscătoare — m-am roşit. De-a-tunci... ne iubim. în fiecare dimineaţă ochii noştri se salută cu drag, se întreabă şi-şi spun mii de gînduri în scăpărarea unei priviri. Un zîmbet discret, o căutătură furişată, o uşoară înclinare din cap — şi toată ziua, fără să ne mai vedem, ştim ce gîndim, e ca şi cînd aş strînge-o la piept şi i-aş simţi inima bătînd lîngă a mea. într-o zi, e vro săptămînă de atunci, am desenat trei 244 t i ■§ plopi pe-o coajă de mesteacăn, şi dedesubt am scris t| două strofe din Eminescu : ţ „Pe lîngă plopii fără soţ I Adesea am trecut, '• Mă cunoşteau vecinii toţi, — Tu nu m-ai cunoscut. La geamul tău ce strălucea | Privii atît de des, O lume-ntreagă-nţelegea, — Tu nu m-ai înţeles." Ş-am pus-o pe banca unde sta ea de obicei. E, se vede, un dumnezeu al celor cari se iubesc. Cum a venit, parcă ştia. O, dac-ai fi văzut ce dulce s-a uitat la mine după ce a citit versurile acelea. Am plecat, ş-am rătă-I cit mult prin pădure. Eram aşa de fericit, că-mi^venea i să-mbrăţişez copacii şi să-i sărut. Cînd m-am întors, ea plecase ; în acelaşi loc am găsit o bucăţică ruptă din ,1 coaja mea de mesteacăn, pe care era scris mărunţel cu 1 creionul: „Te-am înţeles şi te iubesc". Tu^nu pricepi I un amor care se poate, care trebuie să_ se încheie aci. I Tu, în locul meu, ai căuta s-o cunoşti, să-i vorbeşti, I să te introduci în familia ei, să faci planuri de căsă- torie, într-un cuvînt, să strici tot farmecul, _ toată poezia unui adevărat amor. Eu nu vreau nimic din I toate acestea. Mi-i de ajuns să ştiu că în fiecare mo- ment ea se gîndeşte la mine, numai la mine, că inima ei e neliniştită de dorul meu, că ochii ei mă caută cu sete — şi asta o ştiu, o simt, îi simt gîndurile cum mă urmăresc, cum mă-mpresoară şi se amestecă cu ale mele. Mie-mi trebuie parfumul, înţelegi tu ? numai_ parfumul iubirei ei nevinovate, şi-1 am, şi-1 savurez, şi mă simt (, renăscut, puternic, stăpînul lumei întregi. în visul acesta neasemănat de dulce, în această misterioasă atin-* gere de suflete e tot amorul meu şi toată fericirea mea. — La. revedere, la revedere, tinere, eşti cam ţicnit... f Ş-am plecat rîzînd — era vremea mesei. Am mai stat o săptămînă-n Agapia. L-am mai întîlnit, dar nici eu, nici el n-am mai luat vorbă despre asta. *' 245 Cum s-a făcut, că n-am mai aflat vro şase ani nimic de el. Se dăduse afund. Vara trecută — venisem iar ia Agapia — într-o dimineaţă, pe cine să văd în Poiana Mitropolitului ? Pe „musiu Ghejan", c-o barbă cît toate zilele, tăvalindu-se pe iarbă cu trei dolofani de copii drăguţi, veseli, gălăgioşi, cari-i semănau bucăţică tăiată. O femeie naltă, brună, palidă sta la o masă şi rîdea de nebuniile lor. Mizerabilul, cu ce aer jenat m-a prezentat nevestei lui. Parcă eu nu-i citeam în ochi cum o adora şi cir era de fericit. ULTIMUL CUVÎNT... Se trezi la Şosea, pe-o bancă retrasă. O clipă doar îi aţipiseră gîndurile ostenite, şi din clipa asta de întuneric tresări, ca şi cum l-ar fi strigat cineva, deschise ochii şi se uită speriat în toate părţile. Nu era nimeni. Frunze galbene cădeau încet de pe ramuri. Aerul mirosea a fum, a toamnă. Soarele trecuse de amiazi ; era o zi frumoasă de pe la sfîrşitul lui octombre. Sub cerul limpede, luminos, de un albastru-şters, copacii aproape desfrunziţi aveau aerul că se gîndesc la lucruri nespus de triste. Din depărtare, de la o fabrică, se auzi un şuier gros, puternic, ca un muget de taur. Un stol de ciori se lăsă încet pe pajiştea uscată. Miron se uită aiurit la paserile acelea negre şi multe, i se părea că-şi vede propriile lui gînduri. Şi iarăşi aceleaşi întrebări, cari de două zile-1 chinuiau : Cum de n-a simţit el mai demult ? Unde-o fi ea acum ? Ce s-o fi petrecînd în inima ei ?... Mintea lui ostenea căutînd în cei patru ani de viaţă fericită un semn, o vorbă, o privire care i-ar fi putut prevesti o asemenea nenorocire. O vedea sfiicioasă, lăsîndu-şi ochii în pămînt, roşindu-se de cele dintîi vorbe de dragoste ale lui ; îşi aducea aminte de fiorul celor dintîi sărutări, cînd erau logodiţi, de şoaptele, de planurile lor, de farmecul acelor ceasuri în care ea-şi lăsa suspi-nînd capul pe umărul lui, pe cînd mînile lor se strîngeau nervos, pasionat, şi amîndoi în extaz închideau ochii, mai fericiţi de ce gîndeau decît de ce-şi puteau spune. I se desfăşurau ca dintr-o carte frumoasă scene 247 de iubire : răsfăţaturile ei de copil drăgălaş, poreclele dulci, copilăreşti, pe cari şi le dădeau unul altuia, o vedea blinda, iubitoare, atîrnîndu-se de gîtul lui, cău-tîndu-i privirea cu acei ochi mari, buni, cari nu ştiau să-i ascundă nimic. „Oare mai sînt oameni pe lume cari să se iubească cum ne iubim noi ?" De cîte ori nu-şi spuneau ei vorbele astea ! Din ce zi au început să fie perfide privirile, vorbele şi sărutările ei ? Probabil, ea 1-a înşelat cu mult înainte de a-1 părăsi. Şi tot sîngele i se urcă în obraz la gîndul că ea, de cîte ori pleca de-acasă, se ducea să se arunce în braţele amantului... închipuirea lui bolnavă o urmărea pe stradă, o vedea păşind repede, ferindu-se de cunoscuţi, intrînd cu o frică de tîlhar sub gangul unui otel, urcînd iute scările, de-abia stăpînindu-şi respirarea şi bătăile inimei, murind de emoţiuni pană să se vadă în odaia unde el, prietenul bun, care în aceeaşi zi mîncase cu ei la masă, o aştepta nerăbdător... Şi Miron îşi desfăşura în minte toate amănunţimile, toate intimităţile acelor scene, ca şi cînd le-ar fi văzut. Se cutremura de ororile pe cari şi le zugrăvea, şi totuşi parcă simţea o nebiruită voluptate să cugete mereu acolo. Ceea ce nu-şi putea explica era liniştea ei, aerul de nevinovăţie cu care se întorcea acasă după acele întîlniri ascunse. Nimic nu părea schimbat în ea. Miron scoase iar petecul de hîrtie şi-1 privi atent, ca şi cum ar fi căutat să vadă în forma slovelor ceea ce nu putuse descoperi atîta timp în figura ei vecinie senină. Era scrisul ei obicinuit, fără nici o tremurare de condei : „Nu mă mai aştepta, căci am plecat pentru totdeauna cu el. Iartă-ne şi fie-ţi milă de copil. Adio." Cerea şi pentru el iertare... Fericită natură ! Aceasta era reflecţia pe care nu se putea opri de a o rosti tare de cîte ori îi citea scrisoarea. Miron se sculă şi porni abătut spre oraş. Pe Calea Victoriei i se părea, că toată lumea se uită la el, îl arată, cu degetul şi zice : „Uite, ăsta-i nenorocitul pe care 1-a înşelat nevasta..." Se simţea prost, vinovat, ridicui. 248 , Acasă îl enerva aerul de compătimire cu care se uitau slugile la el. — Cînd vine mama, tăticule ? — Mîine. — Vine mîine ? — Vine. Faţa lui Puiu se lumină deodată. Miron îl luă pe genunchi să-l facă hopa... — De ce plîngi, tăticule ? — Mă doare-o măsea. — Te doare tare ? — Tare. Miron se lungi pe canapea, închise ochii şi începu iar de la capăt aceleaşi ş-aceleaşi gînduri. ...Aşa-i, se uită toate cu vremea. Cîţi n-au trecut prin nenorociri şi mai cumplite... Ş-apoi, la urma urmii, se deprinde omul cu toate. La început se p_rgf_a£ea_,_ Miron cînd asigura pe prietini că nu-i mai pasă şi nici nu mai vrea să ştie de ea. Devenea însă, palid cînd îi spunea cineva : „Am văzut-o aseară cu tipu... mîncau la Enachi". Şi cînd o întîlnea pe stradă, întorcea capul, o evita, pentru că nu se simţea încă în stare s-o privească indiferent. Ea părea fericită, păşea mîndră la braţul amantului ei. Trecuse un an. Miron n-o mai văzuse de două luni şi nu mai ştia nimic de ea. Acum era desfăcut de ea şi prin lege şi prin perfecta lui linişte sufletească. Se simţea liber, stăpîn pe sine. I se părea că începe o nouă viaţă. într-o zi — era tot aşa o zi frumoasă, caldă încă, pe la sfîrşitul lui octombre — era cu Puiu în Cişmigiu. El sta pe-o bancă. Puiu alegea pietricele din nisip. — Puiule, nu mă mai cunoşti ? Copilul ridică ochii mari, speriaţi... — Mama ! Şi se aruncă în braţele ei întinse. 249 Miron se. uita liniştit la ei. Avea impresia că-i la teatru şi vede pe scenă întîlnirea asta neaşteptată dintre mamă şi fiu. Şi cînd ea se apropie şi-1 întrebă cu frică : „Pot să-ţi vorbesc ?" el îi răspunse cu o politeţă care nu era de loc prefăcută : —■ Poftim. — Ştiu cîtă dreptate ai să mă urăşti, să mâ dcspre-ţuieşti, dar cînd ţi-aş spune cît am suferit, cît sufăr încă, şi cît mă căiesc de ce-am făcut, peate că ţi-ar fi milă şi m-ai ierta... Nu, nu te supăra, nu-ţi cer să mă primeşti înapoi, ştiu că asta nu se mai poate, dar vreau să-ţi spun tot... — Nu pot, doamna, să te-ascult aici. Ne vede lumea... — Spune-mi unde să viu, te implor... Miron stătu un moment pe gînduri. — Vino astă-seară la 8 la Şosea, mă găseşti la ultima bancă pe aleea din stînga. Plîngînd, nemaiputînd vorbi, ea-i întindea mîna să-i mulţumească. El se făcu că n-o vede — îşi luă copilul şi plecă. î. s-a părut ? Ori a auzit în adevăr glasul acela înecat de plîns şoptindu-i cu frică : „Iartă-mă..." A, ştia el*1 bine c-aşa arc să se isprăvească-n cele din urmă toată nebunia asta... încep mustrările. Desigur, se gîndeşte şi ca la viaţa fericită şi onestă pe care a trăit-o în casa ei, lîngă copilul ei, cinstită şi iubită de toată lumea. Se-nţelegeau aşa de bine amîndoi. Ce-i lipsea ? El o iubea, o iubea mult, ş-avea o încredere oarbă în ea... poate că asta a şi fost pricina nenorocirii lor, a ei mai bine, căci, în definitiv, lui i-a trecut... ce străină de el i se pare acum toată întîmplarea asta, care i-a dat atîtea emoţii la început... Găsea totuşi curioasă întîlnirea aceasta. Ce putea să-i spuie ? Era nerăbdător s-o asculte. Se uită la ceas ; era şase de-abia. Se gîndi cu milă la ea. Cît trebuie să sufere. A mai slăbit, şi-i aşa de schimbată şi la faţă, şi la vorbă. Mîndria, iubirea lui ofensată găsea o satisfacere în aerul ei umilit, nefericit. îşi pregătea vorbe înţepătoare, vendicative: „Frumoasă trebuie să fie viaţa pe care ţi-ai ales-o... Acum cred că eşti fericită... în sfîrşit, ţi-ai găsit idealul !..." Dar 250 îndată se răzgîndea. Nu, de ce să fie rău şi ordinar f Nu sufere ea destul ? La ce s-o mai mustre ? La urma urmei, ea e victimă. Şi căuta s-o scuzeze : era frumoasă, tînără, iubirea lor se învechise, el sta toată ziua la cancelarie, ea se plictisea singură acasă, n-avea nici o prietină mai intimă ; amicul, pe care-1 vedea mai în toate zilele, a îneîntat-o, cu ochii, cu vorba... era ceva nou. Farmecul necunoscutului, tulburătoarea atragere a păcatului, prigonirea aceluiaşi gînd au ameţit-o, i-au întunecat mintea încetul cu încetul, pînă cînd n-a mai văzut, n-a mai ştiut ce face. Probabil el a iubit-o, o iubire pasionată, nebună, înaintea căreia nici cinstea, nici respectul prieteniei, nici frica, nici ruşinea nu mai însemnau nimic-... Şi ea o fi rezistat la început, s-o fi luptat, sărmana — mai mult împotriva ei decît împotriva lui... Nu, desigur că nu e atît de vinovată pe cît e de nefericită. Miron mîncă în pripă. îşi aducea aminte că tot aşa se grăbea cînd era logodit. Ce curioasă i se părea schimbarea asta de situaţii, răsturnarea asta de suflete... Cum or să vorbească ei acum, ca nişte străini — ei, cari-au avut aceeaşi viaţă ş-aceleaşi gînduri, patru ani s-au iubit, au mîncat la aceeaşi masă, au dormit în acelaşi pat... Era ceva al lui, din el, era o parte din viaţa lui, care s-a rupt şi s-a înstrăinat pentru totdeauna. Dar Mişu... ce buni prieteni erau din şcoală... Cine ar fi crezut... Tocmai el !... Mai avea trei sferturi de ceas. îşi alegea cărarea, la oglindă, şi se compara cu celălalt, hotărît să fie drept. Ce slab e, şi mic, şi jigărit ; n-are mai de loc sprîncene, şi ochii lipsiţi de expresie, osteniţi de registrele cancelariei, şi ce aer nenorocit şi prost — pe cînd celălalt, băiat frumos, vioi, nalt, rumăn la faţă, pare mult mai tînăr ; şi vesel, şi deştept... O, era natural, era fatal să-l iubească. Trebuia să s-aştepte la asta... Ce prost a fost că nu şi-a deschis ochii la timp, şi ce ridicul !... — Ai venit de mult ? — De vro jumătate de ceas... Credeam ca nu mai vii, mi se făcuse o frică să stau aici singură... 25! Şi iată că nu mai ştiau ce să-şi spuie. Amîndoi erau emoţionaţi. Şedeau alături pe bancă, fără să se uite unul la altul. El aştepta. Ea lupta sa-şi sţăpînească plînsul, bătăile inimei. Avea atîtea de spus, şi nu ştia cum să înceapă. Ar fi vrut s-o întrebe el, să înceapă el vorba. — De ce nu mă ierţi ? Era atîta frică şi implorare laşă în întrebarea asta, încît el simţi în glasul şi-n vorbele ei toată căinţa, toată spaima şi disperarea unei fiinţi a cărei scăpare atîrnă de la un cuvînt. — Te-am iertat de mult, îi răspunse el liniştit. Ea nu se mai putu stăpîni. începu să plîngă cu hohot. — Nu cred să mai fi suferit cineva pe lume... cît am suferit eu. Din ceasul în care am plecat, am simţit că mă pierd... A fost, se vede, o fatalitate, o nebunie, nu ştiu ce-a fost... Dar nu mai vreau să mă gîndesc la ce-am făcut. Am fost aşa de pedepsită, ş-am răbdat cît n-aş fi crezut să poată răbda un om. Aveam, ş-am avut întotdeauna oroare de... canalia care m-a nenorocit — acum în urmă plîngeam toată ziua ca o nebună... cînd îi spuneam că te iubesc, sărea şi-mi trăgea palme peste gură pînă mă podidea sîngele. Am încercat să fug, am vrut de atîtea ori să-ţi scriu, dar m-a ţinut izolată de orice contact cu lumea, şi m-a torturat, c-ajunsesem să nu mai simt, să nu mai ştiu nici ce fac, nici unde sînt, nici ce gîndesc... Miron asculta cu luare-aminte. El vedea tablouri în vorbele ei. Era un roman trist, rupt din viaţa lui. Fiecare fapt povestit de ea i se părea desfăcut dintr-o înlănţuire logică şi firească de împrejurări, adus acolo do curentul gîndurilor lui, fixat de tăria voinţii lui. Aşa a vrut el să fie ; trist şi dureros sfîrşit a vrut el să aibă nebunia şi dezordinea asta morală, şi sufletul lui cinstit s-ar fi simţit ofensat pentru a doua oară dacă s-ar fi întîmplat altfel. Nu, nu e drept, şi nu trebuie să fie fericiţi acei cari strică fericirea altora... Cu glasul zugrumat de plîns ea-i spuse cîte-a suferit, nopţile ei de nesomn, remuşcările ei, dorul ei de copil, de viaţa fericită pe care-a trăit-o în cei patru ani... şi cum în urmă el, mizerabilul acela, ostenit de mustrările ei, plictisit de atîtea lacrămi, dezgustat de ea, a lăsat-o să plece... De două luni nu 1-a mai văzut. Ea şade la mătuşă-sa. Stă toată ziua în casă şi plînge. I se rupe inima cînd se gîndeşte la copil, la viaţa lor trecută ; i se pare mult, mult, de-atunci... Cum ar vrea să nu fi fost decît un vis urît tot ce s-a întîmplat în urmă, şi să se întoarcă lucrurile iar cum erau... — Ia-mă, du-mă unde ştii, fă ce vrei din mine, pri-meşte-mă să-ţi fiu slugă, te rog, te implor... fie-ţi milă şi iartă-mă... Tremurînd, ea-i căuta mîna să i-o strîngă, să i-o sărute... El se feri ca de-o atingere primejdioasă. — Spune-mi... ştiu că nu mă poţi suferi, şi ai ^drep-tate ; e oribil ce-am făcut, ştiu... Nu-ţi cer să mă primeşti acum... dar peste un an, peste doi ani... mai tîrziu, cînd vei uita tot... spune-mi o vorbă, dă-mi^ o speranţă, ca să am pentru ce trăi... Te ador, ai fost întotdeauna aşa de bun cu mine... ca pe un sfînt te ador, şi nu pot să mă deprind cu gîndul că n-am să te mai am, că te-am pierdut pentru totdeauna... — Trebuie să te deprinzi. _ Un moment ea rămase zdrobită, uluită, ca un osîndit sub greutatea sentinţii. C-un glas stins, depărtat, ce părea că nu mai era al ei, întrebă^ rugător :^ — Şi n-ai să mă mai primeşti niciodată ? — Niciodată. — Ăsta-i ultimul tău cuvînt ? — Ultimul meu cuvînt. — Atunci... adio ! Ş-a plecat, fără să-i atingă mîna, pe care el instinctiv i-o întinsese, zăpăcit, înfiorat de răceala solemnă a acestei despărţiri. ...A, dac-ar fi putut şti ce-i în inima lui! Ea a plecat scîrşnind de ură. El a rămas pironit pe bancă, zdrobit 25$ 252 •de milă, de căinţă, de iubire, o iubire neînţeleasă, bolnavă, pe care vroia să şi-o înăbuşe, să şi-o ascundă ca pe-o crimă. S-a întors năuc, distrus, acasă. Ce-are să se facă ea acum ?... Şi toată noaptea n-a închis ochii. îşi făcea tot felul de închipuiri. Uneori i se părea c-o aude plîngînd la uşă. Toate zgomotele de pe stradă îl făceau să tresară de spaimă... Cum n-ar ierta-o ? Dar ce viaţă şi ce fel de dragoste ar mai fi acum între ei ? Mereu i s-ar părea c-o vede atîrnîndu-se de gîtul celuilalt, zîm-bindu-i cu aceiaşi ochi învăpăiaţi, şoptind u-i aceleaşi cuvinte de iubire, tremurînd de voluptate în braţele lui... Nu, nu, ar fi o tortură vecinică. Şi se scutura ca de-o vedenie îngrozitoare. şi ridicul. Află că te despreţuiesc şi mă stric de rîs de aerele tragice şi importante pe cari vrei să ţi le iai faţă de mine. Acesta-i ultimul meu cuvînt. ELENA" ...Săraca'. A Mai citi o dată scrisoarea, o strînse ş-o puse m buzunar. Soarele de toamnă arunca prin fereastră un sul de raze pe capul blond al copilului. Miron îşi aprinse o ţigară, privi lung la roata de fum albastru^care se desfăcea molatic în bătaia soarelui... Un zîmbet îi lumină faţa... „De-ar şti ea cît bine mi-a făcut cu scrisoarea asta !" — Ce urît te uiţi tu azi, tăticule... Miron se sili să zîmbească, să fie vesel. Puiu răsfoia o carte cu gravuri. Se opri la o stampă colorată : era un asfinţit de soare, la ţară, vacile se întorceau de la imaş, cumpăna unei fîntîni tăia orizontul în două... — Uite viţeii... sărăcuţii, cum aleargă la mamele lor... Şi copilul boldi ochii un moment, apoi gînditor, trist: "Vezi, tăticule, toată lumea are mamă, numai eu n-am. Miron se făcu că n-aude. Fără să vrea, începu să cugete la fericirile-mpăcărei. O vedea blîndă, sfiicioasă, pocăită, purificată prin suferinţă, plîngînd la pieptul lui — şi el îşi simţea lacrimile în ochi şi-n glas, lacrimi de uşurare, de caldă şi sfîntă înduioşare, inima i se topea de farmecul divin al bunătăţii ş-al iertării. O nouă iubire, o nouă viaţă începea pentru amîndoi... Servitoarea intră şi-i întinse o scrisoare. El o desfăcu nerăbdător, tremurînd. Era slova ei. „Am făcut o încercare, şi-mi pare bine că n-a izbutit. Să-ţi spun drept, nu te-am iubit niciodată. Omul cu care trăiesc, pe care-l ador, îmi face viaţa atît de fericită, că nici nu vreau să mă mai gîndesc la cei patru ani pierduţi în compania unui egoist, anost, fanfaron 254 ION — Taci, mamă hăi, nu mă mai boci atîta, că doar nu mă porneşti la groapă. Şi nu-i era de alta, da' acu-i venea şi lui să plîngă ■de lacrimile mă-sei, şi... mai mare ruşinea, cogemite flăcău, să-l vadă fetele, şi mai ales Catrina lui Balteş, plîngînd ca femeile. Nimeni nu-1 chema, nimeni nu-1 silea — se ducea el de bunăvoia lui, şi nu era, la adecătelea, tăiere de cap, că, slavă Domnului, Niţucă al Saftii n-a fost mai breaz decît el, nici Pintea, nici Mărgărit Buzatu, şi s-au dus, şi şi-au făcut anii, şi nu le-a fost nimica, ba s-au întors mai zdraveni. Aşa-i, ca un om cuminte grăia Ion. Dar ce duioasă era despărţirea aceasta. De pus în cărţi, nu altceva. Toate fetele din sat — dar toate — veniseră să-şi ia ziua bună de la el, că nu degeaba era Ion cel mai mîn-dru, cel mai voinic şi mai frumos flăcău de pe Valea Dolii. Şi una-i anina flori în pălărie, alta-i aşeza pri-minelile şi merindele în desage. Catrina a îngenuncheat să-i lege mai strîns nojiţele de la opinci, cînd s-a ridicat -era roşie ca mărul şi-i înotau în lacrimi ochii mari, dulci, de o fermecătoare blîndeţe şi nevinovăţie. Cu stîngăcie, ea scoate din sîn un mănunchi frumos de du-mitriţe. — Să nu le lepezi pe drum, bădica... poartă-le în sin, că-s flori cu noroc... Şi s-a uitat înduioşat în ochii lui. O soră bună nu i-ar fi surîs cu mai curată şi mai sfîntă dragoste. 256 Au plîns fetele, au plîns ca după un mort în urma lui. Vezi, că numai prin poveşti doară de-o mai fi fost făptură omenească de sama lui Ion. Şi statura lui, şi chipul, şi vorba, şi firea lui, şi jocul, şi umbletul, toate, toate erau alcătuite la el ca să-l deosebească de cealaltă lume. Ca basmele şi cîntecele colindau prin sate glumele şi tîlcurile lui de pe la şezători. Cine s-a tras cu el o dată în deget, ori s-a apucat la trîntă, a doua oară nu s-a mai sumeţit. Nu s-a născut încă voinicul care să-l îngenunche pe Ion, ori să-l clintească cu un deget îndărăt cînd şi-o înţepeni el, ca o bîrnă de fier, piciorul drept în pămînt... Era mîndru şi frumos ca un zeu cînd îşi încrucişa aşa braţele şi se uita cu linişte la cîte patru-cinci vlăjgani cari se opinteau şi se izbeau în pieptul lui, ca-ntr-un zid de piatră ; minuni, să vezi cu ochii şi să nu crezi. La Paşti, el singur purta scrînciobul cu şase poliţi încărcate, de trosneau spetezile în mîinile lui. Iar duminica, la horă, veneau bătrîni de peste nouă dealuri să privească la jocul lui, s-asculte chiotele lui. — Cum să nu plîng ? Cum să nu-mi fie inima îngri-jată, Catrino dragă, cînd mă gîndesc că el în viaţa lui n-a luat o palmă, n-a suferit o ocară, nimeni nu i-a zis măcar dă-te mai încolo, ş-acu... ce-o să fie, Doamne, şi cum o să ştie el răbda cînd l-or lua cu răul, cînd s-or răsti şi s-or sluţi la dînsul, că la meliţie nu-i ca acasă, t şi poate... Of, mi se face întuneric cînd mă gîndesc c-ar I putea da cineva în el... nu ştiu... nu ştiu, Catrino I dragă, ce s-ar întîmpla... Doamne fereşte ! Şi amîndouă îşi făceau cruce, ca de spaima unui trăsnet, unui cutremur mare. * — Dormiţi, mă ? Şi Florea Ţiganul, care nici de data asta nu-şi isprăvise povestea, văzînd, că nu-i mai răspunde nimeni, j tăcu. Peste cîteva minute-sforăia-şi el. Numai Ion nu •1 dormea. Cu faţa-n sus, cu mînile împreunate sub ceafă, » sta neclintit şi se gîndea. O scăpa el şi din focul ăsta. Aşa-i, nu s-a lovit socoteala de-acasă cu cea din tîrg. In satul lui era împă- 257 rat, ş-aici a ajuns slugă la dîrdală. Munceşte el, că de muncit nu-i ruşine, ş-ascultă, şi-i supus, şi-şi face ochii în patru cînd îi spune cineva ceva, că asta o ştia el de-acasă că slujba cere învăţătură, şi învăţătura băgare de seamă, da' vorba-i că el nu vede nici un spor să s-aleagă din toată vrednicia lui. Slugăria şi mustruluiala de aici — treabă s-o fi chemînd, da' nu te face nici mai iscusit, nici mai om decît eşti. Aici nu-i socoteala nici de pricepere, nici de hărnicie — aici nu se măsoară minte cu minte şi voinic cu voinic... A, cum l-ar strînge el în braţe pe badea Ghiţă, serjentul, cînd să vie vorba la o adicătelea... de-un care pe care. De ce-i trece ca un fior prin inimă de cîte ori se gîn-deşte la Ghiţă ? I-e frică de el ?... Ion nu-şi aduce aminte să fi ştiut vreodată ce-i frica. Aşa nu şi-a găsit în nimenea potrivă, aşa de uşor i-a pus la pămînt pe toţi cîţi s-au cercat la trîntă cu dînsul, aşa de moi şi de slabi i-a simţit în braţele lui de fier pe cei mai zdraveni şi mai falnici flăcăi, încît el a ajuns la credinţa că dacă toată lumea şi-ar da puterea unui singur om, şi omul acesta ar veni asupră-i cu mînie, Ion, c-o bleandă şi c-o piedică colea, cum ştie el, l-ar trimite să se ducă de trei ori de-a berbeleacu. Hei, da' vorba-i că cu Ghiţă... e altă socoteală, nu merge-aşa. Aici nu-i cu lopata, îi cu judecata. Aici galonul te smereşte... poate fi o stîr-pitură cel care-1 poartă, şi tu —. cruce de voinic, să iei piatra-n mînă şi s-o arunci nisip — stai smirna înaintea lui şi nici cîrc nu zici... Săracii soldaţi, mai diha decît vitele rabdă ! Să stai drept, neclintit, şi să suferi să-ţi tragă palme şi mînere de sabie în obraz pană te podideşte sîngele pe nas şi pe gură, şi să nu ştii de ce, şi să n-ai dreptul să-ntrebi, ori să faci o mişcare... Nu, Doamne fereşte, el n-ar putea să rabde una ca asta. De aceea s-a şi păzit întotdeauna ca de foc să nu dea vrun greş la ceva. A umblat el Ghiţă la început să-l ia şi pe el aşa, ca pe ceilalţi, da' a văzut că n-are ce cusur să-i găsească... şi parcă i-ar fi ciudă de asta... Ghiţă, Ghiţă, te paşte-un păcat! Şi prinse deodată a se gîndi cu dor, cu jale, la ai lui. I se părea că n-are să mai vadă niciodată căsuţa aceea 258 curată, cu păreţii albi, strălucitori, din marginea pădurii, şi vitele lor grase, şi hora cu flăcăii cei mai veseli şi cu fetele cele mai frumoase. Satul, fîneaţa, apa Dolii, pădurea, toată valea aceea de o fermecătoare linişte şi măreţie i se arăta acum departe, dincolo de hotarele pă-mîntului, într-o lumină de basrne, care-1 uimea ; şi din lumina aceea minunată se desfăcea, ca o zînă, înaltă, rumenă şi surîzătoare, Catrina lui Balteş, cea mai cuminte şi mai frumoasă fată din lume. Adormi cu gîndul la ochii ei negri, blînzi şi mari şi sfiicioşi, ca de căprioară. A doua zi era inspecţie. De cu noaptea toţi erau în picioare. Soldaţii, zăpăciţi de răcnetele serjenţilor, alergau în toate părţile, neştiind ce să facă mai întîi. In sfîrşit, după două ceasuri de zbucium şi de harmalaie, cazarma era măturată, preşurile întinse şi toate lucrurile aşezate la locul lor. Acum zorul şi răcnetele erau afară, în curte. Soldaţii în şiruri drepte, neclintite, steteau smirna, parcă erau împietriţi. Serjenţii, cu ghionturi şi cu sfeştanii, îi pregăteau pentru inspecţie. Era ger straşnic în dimineaţa aceea de pe la mijlocul lui decembre. — Un' ţi-e nasturile de-aici ? Şirul de soldaţi se cutremură. Toţi îşi întoarseră capetele şi priviră înmărmuriţi spre acelaşi punct. Ion se făcuse alb ca hîrtia. Ghiţă, turbat, îl ţinea ' strîns, cu mîna stîngă, de mîneca de la care-i lipsea un nasture. In fulgerarea acelei clipe de groază Ion a văzut pe mă-sa în genunchi înaintea lui ş-a auzit desluşit glasul Catrinei strigînd : „Ionică !" Un pumn zdravăn îi zgudui creierii şi nu mai văzu decît o roşeaţă de foc înaintea ochilor... S-a deşteptat în spital după trei săptămîni de friguri. Mă-sa-1 bocea la căpătîi. Mîinile lui erau numai tăieturi, şi trupul negru de bătăi. — Ionică, Ionică, sufletul mamei, ce păcate-a fost să tragem noi pe lumea asta ! — Ce face Catrina ? 253 — Ce să facă, săraca ? Plînge toată ziua. Ion închise ochii, ca să-şi aducă aminte de ce s-a întîmplat. într-o clipă-şi reconstitui toată scena. Auzea din toate părţile strigăte furioase, palme plesnind uscat pe obrajii tovarăşilor lui — şi parcă avea o presimţire că în dimineaţa aceea are să-i vie şi lui rîndul. Ţiganul îi tăiase nasturul de la mînecă ; s-a căit în urmă şi i-a spus drept că Ghiţă-1 pusese de mult la cale să facă fapta asta... Chipul lui palid se rumeni deodată la amintirea pumnului primit, ca o piatră, în mijlocul feţei ; instinctiv, braţele lui, amorţite de dureri, făcură o mişcare... îl vedea pe Ghiţă cum se zbate sub genunchiul lui. Ion îi luă capul şi i-1 îndoi pe spate cu putere, în aceeaşi clipă auzi o trosnitură şi simţi că s-a rupt ceva în mîinile lui ; îl ucisese ; o îngrozitoare larmă de trîm-biţi — şi căzu ameţit sub o grindină de lovituri... Deschide ochii mari, se uită lung şi duios la mă-sa. — Ştiam c-aşa are să se sfîrşească... De-acu... ce-o f i o f i ! SINGURUL AMIC „D-lui A. S. Loco. Am dori să vă cunoaştem. Treceţi azi sau mîine pe la redacţie." în sfîrşit — doreşte să-l cunoască, îl cheamă. Cată vesel în juru-i. E pe stradă. îi venea să strige, să spuie la toţi că el e A. S., da, el — Arghir Savu, băiatul clopotăriţei de la Vovidenie — e autorul poeziilor publicate în Vocea Tutovei... Şi iar citeşte slovele acelea mărunte. îşi vîră iute cărţile şi caietele în buzunările largi ale paltonului, ş-apucă pe huidiţa * Măria Farina... în urma lui sună jalnic clopoţelul de la liceu. O clipă i se pare că vede în aer degetul lui domnu Pop ridicîndu-se ameninţător. Aş, nu-i mai pasă de nimeni. Aşa pirpiriu, în paltonul lui răblărit, cu ghetele scîlciate şi cu pantalonii roşi ferfeniţă pe la călcâie, Arghir păşeşte hotărît şi mîndru. Cu privirea lui, visător-zîmbitoare, are aerul de a spune trecătorilor : „De-aţi şti voi cine sînt eu..." * E adevărat ? Ori toată fericirea asta se petrece-n vis ? Nici nu mai ştie pe unde calcă. îi vine s-alerge, să joace, să ţipe. „D-ta eşti un băiat de talent ş-ai s-ajungi departe..." Mereu îi răsună în cap vorbele aceste. De-acum viitorul lui e asigurat. Visul lui s-a izbîndit mai curînd decît se aştepta. Cine-ar fi crezut ?... El, redactor la Vocea Tutovei, cu leafă... patruzeci de lei * Hudiţă — stradă strimtă, ulicioară. II 261 pe lună... „deocamdată" ! S-au mirat toţi cînd l-au văzut aşa de tînăr. S-aşteptau, desigur, să vadă un chip mai arătos. Parcă-i e necaz acum că n-are şi el oleacă de mustaţă. Cum ar mai răsuci-o !... C-un gest de ştrengar îşi . turteşte pe ceafă pălăria "spartă în fund şi calcă ţanţoş milităreşte, ca în tactul unui ma*rş. întins acasă se duce. Pare mai veselă şi mai luminoasă căsuţa lor săracă. Faţa lui e rumenă şi ochii sînteietori. Mama şi cele trei surori, mai mari decît el, îl ascultă uimite, vorbele lui împrăştie fericire. El se simte mare, slăvit, atotputernic. Şi — peste trei săptămîni — ce bucurie, ce sărbătoare în jurul celor dintîi patruzeci de franci... Sărman copil, cînd_ ai şti tu ce-ai vîndut pe-aceştî patruzeci de franci ! La Bucureşti... acolo-i de el. Acolo-i lupta mare şi hotărîtoare, acolo-i adevărata glorie. S-au dus de mult toţi foştii lui camarazi de şcoală, s-au dus şi l-au lăsat în urmă. Ce bine era să-şi fi isprăvit şi el liceul f _ E puţină negură înainte... Sculaţi-vă, visuri ostenite, şi risipiţi-o cu bătaia aripilor voastre puternice şi îndrăzneţe ! — Nu fi îngrijată, mamă. Am să muncesc, ş-am să răzbat. Un an, cel mult, păn' m-oi face cunoscut... atîta are să-mi fie greu. Şi ce bine are să fie pe urmă, cînd om fi iar împreună... Acolo-i viaţă şi altă lume... nu-i ca aici. Mă-sa clatină din cap. Surorile se uită lung şi trist la el. Tinere, tinere, glasul tău tremură de îndoială, şi-ţi mor pe buze cuvintele dătătoare de credinţă. Unde ţi-s ochii scînteietori de altădată ! Cum trece vremea ! Al şaptelea an de mizerie. Şi-i iarnă, şi-i subţirel îmbrăcat. Să-l vad-acum săraca mă-sa, nu l-ar mai cunoaşte. E nalt, adus puţin de spate, o barbă stufoasă ş-un păr lung, nepieptănat, lăţos, îi dă o înfăţişare aspră, săl- 262 batică. Face, pentru optzeci de lei pe lună, umplutura cotidiană la o gazetă fără succes. Stă într-o odăiţă la mahala, el şi cu Chiţi, singura mîngîiere şi singurul prieten care i-a mai rămas. Cînd se întoarce seara acasă, ostenit şi abătut, Chiţi îl simte de departe, îi iese vesel înainte, se gudură, sare şi-i linge mîinile. Arghir îi vorbeşte cu drag ; toată tinereţă şi tot entuziasmul lui . de odinioară, sufletul lui fericit de altădată trăieşte acum în Chiţi. într-o zi — în lipsă de subiect pentru două coloane — a făcut despre Chiţi un articol. _ A doua zi i 1-a citit tipărit. Căţelul asculta cu o f cuminţenie de om, şi de cîte ori îşi auzea numele, mişca urechile şi da din coadă satisfăcut. Acela a fost singurul articol bun al lui Arghir. Povestea simplu, cum într-o noapte, ieşind de la teatru, se întorcea acasă, zgrebulit de frig şi chinuit de aceleaşi gînduri urî te despre viaţa lui săracă, umilită şi fără nici o zare de lumină în viitor, şi cum trecea printr-o stradă pustie şi întunecoasă, deodată i se pare că aude pe cineva scîncind în urma lui — se-ntoarce, se uită în toate părţile şi nu vede pe I nimeni ; în acelaşi moment simte ceva mişcînd pe lîngă picioarele lui — era un căţel. A plecat înainte — căţelul se ţinea după el. Cînd a ajuns acasă ş-a deschis portiţa, bietul căţel s-a oprit sfiicios ş-a scheunat aşa de duios şi' de umilit rugător, 1, că lui i s-a făcut milă să-l lese-n stradă — i-a fluierat încet şi i-a şoptit „Chiţi" — un cuvînt care i-a venit atunci în minte — căţelul s-a tupilat blînd la picioarele lui, apoi a început să se gudure, ş-a intrat cu el în casă. Cînd a aprins lumînarea, ş-a văzut cît îi de slab şi de jigărit, i-a venit să-l dea afară ; dar s-a gîndiţ la soarta acestui dobitoc nenorocit — străin şi urgisit şi el — s-a' to uitat în ochii lui trişti şi speriaţi şi nu s-a îndurat». A ca tras sertarul ş-a găsit o coajă de pîine ş-o ^bucăţică de ( salam şi le-a pus dinaintea căţelului, şi căţelul nu-n- drăznea să le mănînce, dar se lingea pe bot şi scîncea ca un copil. Atunci i-a zis blînd : „Mănîncă, Chiţi..." şi Chiţi n-a mai aşteptat să-l pofteasc-a doua oară... I Cine ştie cît o fi suferit, pe unde a fost, şi bietul Chiţi — poate că, chinuit de foame şi de bătăi — s-o fi desperat şi... ş-a luat şi el lumea-n cap... Ori o fi 263 plecat şi el după noroc... Şi fantazia lui Arghir schiţa un roman pe iluziile unui căţel. Uneori îl ia cu el la redacţie. I se pare că scrie mai uşor şi mai bine cînd îl simte culcat la picioarele lui. Arghir e din ce în ce mai tăcut şi mai ursuz cu lumea. Dar seara, în odăiţa lui, cînd e numai cu Chiţi, ce expansiv e — n-ai crede ! — Aşa-i, Chiţi dragă, noi nu sîntem făcuţi pentru lumea asta rea, invidioasă, egoistă. Da' ce să-i facem ? O să trăim şi noi cum om putea, o să mai tîrîm aşa targa pe uscat un an, doi, zece, păn-om crăpa, ş-atunci... atunci om scăpa şi noi de toate, şi asta o să fie... Ce să mai speri alta ?... Chiţi se uita la Arghir şi asculta cu luare-aminte. Din cînd în cînd clipea din ochi şi mişca încet din urechi. — Hei, Chiţi, Chiţi, cînd ai şti tu ce visuri îmi făceam eu cînd eram în şcoală ! Toată lumea-mi spunea că am talent ş-am s-ajung departe, şi eu, ca s-ajung mai degrabă, am lăsat drumul cel bun şi cunoscut, ş-am luat-o razna peste cîmpi, crezînd c-aşa-i mai de-a dreptul, şi cînd am deschis ochii, era prea tîrziu, tovarăşii mei cari ţinuseră drumul cel bun erau departe şi nu-i mai puteam ajunge... şi m-am pomenit răzleţ şi-nstrăi-nat de-ai mei, şi — de unde credeam c-o să s-aleagă de mine cine ştie ce — am rămas cum mă vezi, dragă Chiţi !... Ei, da' nu-i nimica. încap şi păcătoşi ca noi pe lumea asta. Te uiţi la mine şi mă compătimeşti ?... De .ce n-au oamenii inima ta ? Tu singur mă-nţelegi şi ştii ce-i în sufletul meu. Tu pricepi ce spun eu acum. Nu-i aşa că pricepi ? Chiţi îi pune botul pe genunchi şi dă din coadă. — Ţi-e somn, văd după ochi că ţi-e somn. Haide, Chiţi, să ne culcăm, atîta lucru bun avem şi noi din viaţa asta, că putem dormi. Arghir se vîră îmbrăcat sub plapomă şi suflă-n luminare. Chiţi se cuibăreşte pe o jiletcă veche sub pat, închide ochii, oftează şi se gîndeşte cu milă şi cu dragoste la stăpînu-său. SCHITE Alaltăieri dimineaţă, pe cînd mă duceam la şcoală, am văzut lume îngrămădindu-se la un colţ de stradă şi, curios, m-am vîrît şi eu în mulţime să aflu ce e... Un gardist ţinea în braţe un copil mic, înfăşat într-o plă-pumioară albastră. Era frig. Copilaşul, vînăt la faţă, cu ochişorii închişi, plîngea — un plîns năbuşit, piţigăiat, ca miorlăitul slab al unui pisoi flămînd. Şi gardistul, încurcat, zăpăcit de viaţa asta nouă, gingaşe, necunoscută, pe care întîmplarea i-o pusese pe braţe, îl legăna încetişor, ca să-l liniştească. — Ce e ? Fetiţă ori băiat ? întrebă o bătrîna sulemenită. — Fetiţă. Şi spune-n bilet că-i botezată, o cheamă Dora... şi-i de două luni... Vrei s-o iei d-ta ? — Ba să mă ferească Dumnezeu... Şi bătrîna se depărta bodogănind. Pe faţa gardistului era o duioşie părintească. Copilul adormise şi-şi ţuguia în somn guriţa — visa că suge. — Uite ce frumuşică e, sărăcuţa... Zău, domnilor, de ce n-o luaţi careva ? V-aţi face-o mare pomană, ş-aţi avea o mîngîiere, mai tîrziu, cînd o fi şi ea mare... — Pă dracu... Cine ştie ce căţea a lepădat-o !... Lumea se împrăştie. Gardistul, cu o vădită părere de rău, „conduce la secţie" pe mica vinovată care-a îndrăznit să vie, nepoftită, la marele ospăţ al vieţii. O, nefericită mamă, cine poate să ştie ce s-a petrecut în sufletul tău cînd ai pus cea din urmă sărutare pe fruntea dulcii, sărmanei tale Dora ! 265 II _ Uneori mă-ntreb dacă nu cumva e amintirea vrunui vis... Şi, cu toate acestea, am văzut aievea lucrul ăsta. într-un castel vechi, în mijlocul unui parc neîngrijit, mare şi întunecat ca un codru, trăiesc, retraşi, departe de lume, cei din urmă scoborîtori ai unei glorioase familii domnitoare. Bătrîna castelană, căreia lumea îi zice „Domniţa", are peste nouăzeci de ani ; e mică, slabă şi tremură din cap. Pe cînd vorbesc cu ea, intră şi fiică-sa, „Domnişoara" — o babă surdă şi idioată, c-o bolfă mare în obrazul stîng ; apoi cei doi feciori : unul, cu picioarele moi din naştere, e purtat într-un fotoliu pe roate ; e spîn şi foarte gras la faţă, are şaizeci de ani, ochii Iui mici, stinşi, sînt aproape înecaţi de grăsime ; celălalt — să juri că-i scăpat dintr-o casă de nebuni — o figură încruntată, de beţiv furios, cu nasul roş, cu ochii, injectaţi, cu barba încîlcită şi părul vîlvoi, buza de jos îi atîrnă vînătă şi monstruos de mare ; cînd vorbeşte, \ bîlbîie, tremură din mîini şi face spume la gură. A fost însurat. Are doi băieţi cocoşaţi, palizi, cu urechile mari, bătrîni deja la paisprezece ani... Şi ce tristeţă mă cuprinde în faţa acestor fantome pocite, caricaturi ale chipului omenesc ! Mă uit la portretele solemne cari- » acopăr pereţii vastului salon, şi, fără să vreau, mă gîndesc la viaţa veselă, zgomotoasă, la spiritul şi frumu--seţea cari-au strălucit odată între zidurile acestea, aşa de tăcute astăzi şi de întunecate. Cînd am ieşit din castel, afară, la lumina binecuvîn-tată a soarelui, m-am scuturat ca de fiorii unui vis urît, îngrozitor de urît! , primblu prin Cişmigiu. în aerul acesta sănătos, care miroase a sevă ş-a pămînt proaspăt, respir cele mai dulci amintiri ale copilăriei mele. Pe bănci retrase, sub ramuri încărcate de muguri, perechi tinere îşi şoptesc cuvinte de iubire ; feţele lor visătoare, ochii lor galeşi şi înduioşaţi strălucesc de-o fericire ce pare a nu mai ţinea de lumea asta. Cînd nu mai au ce-şi spune, îşi strîng mîinele, oftează şi se privesc lung, c-un zîmbet aiurit, osteniţi parcă de atîta fericire. în clipele acestea ei cred, de bună seamă, în vecinicia dragostei lor. Bieţii copii! Ca ei am iubit, şi ca ei m-am încrezut şi eu în statornicia inimii omeneşti. Ce mult e de-atuncea, Doamne !... Păşesc gînditor pe aleiele lăturalnice. Grădina e plină de soare. Departe, cînta o flaşnetă — un cîntec trist, milogitor — a foame şi a sărăcie. M-aşez pe-o bancă, subt un copac aproape înflorit... întinereşte iar moşneagul. De ce nu-nflorim şi noi cu fiecare primăvară ! Mă uit în jos, şi văd la picioarele mele o frunză uscată..... Aşa e, aşa e. Eu nu-s decît o frunză în arborele vecinie al vieţei ! III E o zi frumoasă de primăvară. E cald. O lumină limpede, fermecătoare scaldă natura rentinerită şi dă un aspect nou, curat, înveselitor tuturor lucrurilor. Mă 266 PREDARE Balteş tăcu. Pe chipul lui palid, ostenit, părea că se oprise o cugetare ascunsă, pe care ezita s-o spuie. în ochi, în frumoşii lui ochi, atît de vii odinioară şi plini de hotărîre, avea acum o jenă de copil vinovat, o expresie de sfială şi de grijă care-mi făcea rău. Aleia era pustie. Soarele ardea, şi-n aerul dogorit, ce părea că fierbe în jurul nostru, plutea, îmbătător de dulce, mirosul teilor înfloriţi. Ne aşezarăm pe-o bancă, la umbră. Mă simţeam şi eu abătut, molipsit parcă de tristeţa aceea adîncă, apăsătoare, ce se împrăştia din gesturile, de pe figura şi din toată fiinţa Iui. Aş fi vrut să găsesc o vorbă, o mîngîiere, un mijloc de a risipi pentru moment atmosfera aceasta grea, şi de a da alt şir gîndurilor noastre. — Şi ceea ce e mai ciudat — reluă Balteş, dîndu-şi pălăria pe ceafă — în orice caz, nespus de dureros, în starea asta a mea, e că mă observ încă, îmi dau perfect seamă de tot ce se petrece în mine. Nu ştii ce rol mare a jucat în viaţa mea setea asta bolnavă de a mă pîndi, de a mă spiona la tot pasul, în bucuriile, în durerile, în frigurile patimilor şi-n cele mai ascunse vanităţi cari încercau să mă stăpînească. Zic încercau, pentru că eu n-am cunoscut pasiune care să mă supuie şi să mă orbească, aşa ca să nu mă mai pot observa şi judeca subt imperiul ei. Uneori mi se pare că toată viaţa mi-am petrecut-o în gînd. Acasă, cînd eram mic, îmi ziceau „mutu"... Eu am avut o copilărie foarte tristă. Părinţii mei mă credeau rau, şi prost, pentru că-mi scoteau vorba cu cleştele, şi pentru că nu voiam să spun poezii cînd ţineau ei să se grozăvească la lume cu învăţătura mea. Fraţii mei, şi camarazii mei de şcoală mă urau pentru că nu voiam să mă-ntovărăşesc cu ei la ştrengării. De cîte ori nu mîncam bătăi pîn-la sînge pentru lucruri de nimic, pentru că nu vroiam să spun o minciună, sau să fur o mînă de tutun din chiseaua tatii ! Păn-în clasa a patra gimnazială am fost rob, rob în toată puterea cuv'intului. Stăteam în gazdă la o mătuşă — ţaţa Elenca. Mult m-a mai chinuit, săraca, Dumnezeu s-o ierte. în fiecare dimineaţă mă duceam în piaţă de-i făceam tîrguielile, pe urmă-i aduceam două cofe cu apă — iarna, pe ger, mi se lipeau degetele de toarta ciu-turei, pe care de-abia o scoteam din fîntîna adîncă de nu-i vedeam fundul —apoi trebuia să mătur, să-i fac focul, să-ngrijesc să aibă lemne tăiate, aşezate frumos lîngă vatră, şi numai după ce-i puneam toate la cale, plecam la şcoală, zgrebulit, într-o haină de căpătat, citindu-mi lecţiile pe drum şi zicîndu-mi mereu în gînd că trebuie să vie şi pentru mine o zi în care să răsuflu şi să-i fac să înţeleagă pe toţi acei cari mă umileau şi-şi băteau joc de mine că nu pentru asta am fost născut pe lume. Veneau des pe la mătuşă-mea rude, prieteni de la ţară, şi s-aşterneau pe chef, se-ntindeau beţii la toartă, şi eu le caram vin pîn-la trei din noapte de la o cîrciumă depărtată. Plîngeam adesea pe drum, de frică şi de osteneală ; şi cînd mă întorceam, mă opream în poartă şi-mi ştergeam bine ochii şi faţa, ca să nu mă cunoască. Şi ce vorbe auzeam! în ce atmosferă stricată am trăit!... Mă-ntreb adesea cum a putut scăpa sufletul meu teafăr şi curat din lumea aceea ordinară, stupidă şi nesimţitoare ! Ceea ce m-a întărit şi m-a susţinut de nu m-am sfărîmat în robia aceea crudă şi ticăloasă a fost mai ales mîndria, o mîndrie neîmpăcată, bolnavă, care gemea de durere în fundul cel mai ascuns al inimii mele dispreţuite, şi care mă făcea uneori să m-asămăn în gînd unui copil de-mpărat zvîrlit între sălbatici. Nimeni nu mă-nţe-legea... Ah, şi ce sete mi-era de-un suflet de care să mă lipesc, de-o fiinţă bună la sînul căreia să mă strîng ca un copil speriat... Ce milă mi-era de mine cînd mă .268 269 gîndeam c-am să mor, şi n-are să ştie nimeni ce s-a petrecut în mintea şi-n inima mea atît de chinuită ! Aveam cîteodată momente de revoltă, de ură, de cruzime ; momente-n cari ucideam oameni, dam foc caselor, oraşe întregi le dărîmam la pămînt... Dramele şi grozăviile acestea se petreceau, fireşte, în sufletul meu, în larga împărăţie a închipuirii mele, unde eu eram mare şi tare, şi nimeni nu crîcnea înaintea mea ! Acolo, în lumea aceea frumoasă şi plină de lumină, mă închideam în fiecare seară, după stinsul lumînării, şi mă dezbrăcăm iute de viaţa mea chinuită ca de nişte zdrenţe murdare~n care aş fi fost deghizat, mă desfăceam din realitatea urîtă şi umilitoare în care-mi trăiam zilele şi-mi alcătuiam viaţa aşa cum o înţelegeam ş-o doream eu. Eram cel dîntăi în clasă. Dar din aceasta nu-mi făceam un merit. Era mai mult un necaz... o vanitate copilărească de a bate cu notele pe cei cari mă băteau cu hainele lor frumoase, cu veselia lor zgomotoasă, cu spiritul şi cu îndrăzneala lor. Ceea ce mă ridica în adevăr în stima mea era felul de a gîndi şi a simţi, cu totul deosebit de al celorlalţi băieţi, liniştea cu care-mi duceam greutăţile şi asprimile micii mele vieţi, întreaga stăpînire şi putere de critică pe care-o aveam asupra firii şi apucăturilor mele, şi mai ales un fel de bun-simţ precoce, care mă ferea de nătîngiile vîrstei şi la lumina căruia vedeam limpede o mulţime de lucruri de cari habar n-aveau băieţii de seama mea. Probabil că intra şi oarecare exagerare, multă, dacă vrei, în judecata pe care mi-o făceam despre mine. Dar îmi făcea bine să cuget aşa. Cum eram de părăsit, şi de singur, şi de neînţeles în lumea aceea rea — inconştient rea şi asupritoare — aveam nevoie de toată încrederea, de cea mai mare încredere în mine, în valoarea mea personală, ca să pot merge înainte. Altfel, aş fi rămas pe drum, un scriitoraş la vro suprefectură, ori notar în sat la noi — cum de atîtea ori mă-ndemnau să rămîi fraţii, şi mai ales părinţii mei bătrîni, scăpătaţi, bieţii, şi nerăbdători de a avea în mine un sprijin cît mai curînd... Ah, ce roman sfîşietor ar fi făcut Dickens din copilăria mea ! Mi-aduc aminte, în clasa a treia gimnazială, cînd m-am văzut pentru-ntăia oară nevoit să mă duc desculţ la şcoală, după ce-mi tot cîrpisem singur ghetele pînă cînd nu se mai putea ţinea nici talpă, nici petec, de putrede ce erau... Mi se părea că în ziua aceea are să se-n-tîmple o nenorocire, de-are să rămîie lumea înmărmurită — mi se părea că asta are să fie cea mai mare ruşine şi cea mai cumplită nedreptate din cîte s-au văzut vrodată pe pămînt; şi eram în capul băncii întăi, şi banca desfundată ; ...cînd a intrat profesorul, s-a uitat repede la picioarele mele, apoi la mine, şi... n-a zis nimic, iar eu, ghemuit în bancă, cu tot sîngele-n obraz, m-aşteptam din clipală-n clipală să se deschidă pă-mîntul şi să mă-nghită. în urmă m-am deprins şi cu asta, şi mi-am zis iarăşi, ca să-mi fac curaj : „Umblu eu acum desculţ, rabd eu acum foamea, şi frigul, şi tot felul de umilinţi, dar are să vie şi pentru mine-o vreme cînd are să se vadă cine sînt şi ce pot !" îmi închipuiam soarta mea ca pe-o bunică bogată şi avară, care înadins mă lasă să sufăr, _ şi strînge mereu ban peste ban, pentru ca-ntr-o bună dimineaţă să-mi arunce toată comoara la picioare şi să-mi zică : iată, pentru tine-am adunat-o. Ş-adevărat c-aşa a fost. Cînd am ieşit din Universitate, unde din primul an izbutisem să atrag atenţia profesorilor asupra mea, cînd am văzut ce zgomot se face în jurul succeselor mele de avocat, de scriitor şi de conferenţiar, cînd_ am văzut cu cîtă dragoste mă întîmpină oamenii politici, oameni mari, conducători ai destinelor ţării, şi mă cheamă să lucrez în mijlocul lor, mi-am zis surîzător : în sfîrşit, „bunica" s-a hotărît să-şi dezlege sacul ! Şi tot trecutul, toate chinurile şi umilinţile copilăriei mele îmi apăreau acum ca-ntr-un vis depărtat, care nu mai ţinea de viaţa mea. înţelegi cu ce sete, cu ce lăcomie tremurătoare am apropiat de buzele mele uscate paharul acesta fermecător, pe care de atîtea ori l-am întrevăzut în nopţile mele de friguri şi de insomnie. Cît le dorisem, de cînd, de cînd aşteptam eu fericirile acestea, cari-au fascinat anii mei de muncă şi de suferinţi, şi după cari de atîtea ori, bolnav, plîngînd, întindearo rugător mîinile şi nu le puteam atinge I 270 27J Balteş avea ochii în lacrimi. Un moment se opri gînditor şi oftă din adînc. Apoi, ca şi cum ar fi răspuns unor reflecţii făcute-n gînd, urmă, clătinînd încet din cap : — Nu, nu pot să mă plîng, am fost fericit, douăzeci de ani am fost foarte fericit. Visul meu de a însemna ceva, de a fi cineva în ţara asta mi l-am izbîndit. Am muncit mult şi am muncit cu drag, cu pasiune, ş-am fost răsplătit, poate, peste meritele mele. Pot zice c-am trăit, am trăit întocmai cum îmi zugrăveam eu viaţa în planurile pe cari mi le făceam cînd eram la şcoală. Tot ce-am dorit am avut. Ş-am ştiut întotdeauna să preţuiesc viaţa şi darurile ei. Adesea, lucruri mici, neînsemnate îmi umpleau sufletul de-o fericire luminoasă, înălţătoare, care mă-ntinerea, îmi împrospăta mereu dorul şi puterea mea de muncă. Din ochii celor cu care vorbeam, din şoaptele măgulitoare pe care le auzeam în adunări, din curiozitatea simpatică cu care se uitau la mine trecătorii pe stradă, din furtunile de aplauze pe care le stîrneam la Ateneu, la Cameră, la întruniri publice, eu sorbeam cu lăcomie gloria, o simţeam cum mă străbate şi mă-ncălzeşte ca o băutură binefăcătoare, sub farmecul căreia gîndurile mele căpătau uneori o mlădiere ş-o strălucire de care eu însumi mă miram. Să nu te surprindă că-ţi vorbesc astfel despre mine. Cugetă că toate acestea ţi le spun despre un om care-a murit, care nu mai face umbră nimărui... Curios fenomen se petrece cu mine de cîtva timp, închipui-ţi un om căruia i-a rămas nevătămată o parte din minte, şi cu aceasta îşi observă clipă cu -clipă ruinarea, distrugerea complectă şi iremediabilă a celeilalte părţi. întotdeauna am simţit clar şi distinct în mine prezenţa acestor două fiinţi: una care produce, şi alta care critică. Probabil, cea dintăi a muncit mai mult, mai din greu, ş-a căzut, s-a stins mai iute. Primul semn, primul avertisment al nenorocirii l-am avut acum doi ani. Pledam într-un proces mare la Casaţie. în sală era-mbulzeală, ş-o căldură nesuferită. Vorbisem ca vrun ceas — eram pe la jumătatea cu-vîntării mele, cînd deodată, în mijlocul unei fraze, pe care cu o clipă mai înainte o văzusem cu gîndul întreagă, simt că mi se face gol şi întuneric în mine, şi mă opresc, ş-aştept. Nu ştiu cît a ţinut. Mi s-au părut lungi... o viaţă-ntreagă de groază, de durere şi de ruşine am trăit în minutele acelea nespus de cumplite, în cari nu mai auzeam decît glasul „criticului" strigîndu-mi mereu, alarmat ca-n dezastrul unui incendiu : „Ce faci, nenorocitule ? Deşteaptă-te şi vorbeşte. Nu vezi cum se uită toţi la tine cu ochii îngrijaţi şi compătimitori, ş-aşteaptă să-ţi regăseşti şirul pierdut ? ! Haide, mai iute, mai iute, deşteaptă-te odată !" Şi zorul pe care mi-1 dădea strigătul acesta neîndurat, ce se repercuta în sufletul meu ca-n nişte bolţi pustii, mă încurca şi mai mult, făcea şi mai mare confuzia şi întunericul din mine. Mi-am regăsit cu greu firul, ş-am isprăvit. Am venit acasă ostenit, abătut şi dureros preocupat de ce mi se întîmplase. Mă simţeam slab, ca după o boală îndelungată. De atunci n-am mai vorbit în public. M-am încercat însă de multe ori să scriu. Aveam ambiţia să dovedesc lumii că n-am murit. Migăleam nopţi întregi la cîte-o pagină, şi cînd o citeam, mi se făcea jale de mine. Nimic nu-mi mai amintea căldura, avîntul şi tinereţea gîndurilor mele de altădată. Frazele nu mai aveau acum decît sunet, ş-o corectitudine rece şi-nţepată, de manechin. între ele eraţi întreruperi de circulaţie, pauze de întuneric, care le izola ca pe nişte teme de prin cărţile de traduceri şcolare. Vorbele, aceleaşi vorbe, cari altădată păreau că tresar de surpriză şi se îmbrăţişează cu frenezie cînd se întîlneau sub condeiul meu, acum erau ostenite, străine unele de altele, şi se priveau cu indiferenţă, avînd aerul de a se întreba prin ce împrejurare bizară se găsesc adunate la un loc. în sfîrşit, nu mai eram eu. Am renunţat, a trebuit să renunţ şi la ambiţia asta. Am plecat în străinătate, am consultat doctori, am încercat fel de fel de mijloace ca să mă mai regăsesc, şi toate au fost în zadar. îţi închipui tu tortura aceasta nemaiauzită a unei jumătăţi de om care umblă de doi ani de zile în căutarea celeilalte jumătăţi ? îţi închipui tu durerea, tristeţea sfîşietoare a acestui fragment dintr-un suflet mutilat, care simte 272 273 totuşi, care gîndeşte, care păstrează toate amintirile de pe vremea cînd era întreg, şi se observă mereu, şi ştie ce-a fost, şi se vede ce-a rămas... vultur cu aripile tăiate ! O, nu, nu, trebuie să se sfîrşească odată toată istoria asta. Uneori cuget, ceasuri întregi, la ce-are să se-ntîm-ple după moartea mea. Alaităseară era sindrofie mare la noi... Nevesti-mei îi place lume, zgomot. Eu şedeam într-un colţ şi mă gîn-deam : oare cine va veni să-mi ia locul aici în casă. Poate că lucrurile sunt deja hotărîte. Poate că vreunul din tinerii aceştia cari se uită la tablourile de pe păreţi, la mobile şi la cărţile din bibliotecă mă consideră deja ca o belea care-1 întîrzie, ca o clauză supărătoare în contractul fericirii lui... îi căutam, şi-1 vedeam... îl vedeam instalîndu-se la masa mea, culcîndu-se în patul meu, zicînd tu nevestei mele, aruncînd afară portretele cari amintesc chipul meu, răscolindu-mi prin hîrtii, şi găsind, poate, c-am scris prea multe prostii, şi c-ar fi fost mai bine şi pentru el, şi pentru mine dacă-mi luam catrafusele cu vro doi ani mai curînd. Şi-i dam dreptate. în definitiv, viaţa, porţia ta de.viaţă, îşi are farmecul şi înţelesul ei numai întrucît poţi s-o trăieşti întreg, sănătos, vesel şi folositor ţie şi lumii în care te găseşti. Cînd nu mai poţi întruni condiţiile acestea, cînd ai pierdut orice speranţă de a le mai întruni vrodată, la ce să mai trăieşti ? La ce să mai porţi printre oameni priveliştea penibilă a ruinei tale, mizeria tristă şi dezgustătoare a vieţii tale distruse ? Nu sunt oare destule dureri, şi destule lucruri urîte în lumea asta ? De ce să mai vii şi tu să sporeşti numărul lor cu rănile tale, cari nu se mai pot vindeca, cu boala ta care te roade, te ticăloşeşte zi cu zi şi cu care-ţi amărăşti prietenii şi faci pe cei cari te-au iubit şi te-au admirat odinioară să sufere şi să-şi întoarcă faţa de la tine cu milă ! Eu înţeleg şi ştiu să preţuiesc viaţa. Şi tocmai de-aceea nu vreau s-o înjosesc. Nu vreau să-mi dau pînă ia sfîrşit spectacolul unui rege detronat, căzut în mizerie şi expus la mila şi batjocura supuşilor de ieri. N-am spus nimărui lucrurile acestea, dar le gîndesc şi le cîn-tăresc în mine de mult. Am ţinut să ţi le spun acum 274 de, pentru că ştiu cît de fals judecă lumea faptele noastre şi cît de greu îi este chiar unui om inteligent, care ne-a cunoscut de-aproape, să se oprească cu mintea la adevăratele cauze ale hotărîrilor noastre, şi să vadă c-am avut dreptate să facem ceea ce-am făcut. Nu ştiu dacă înţelegi bine ceea ce vreau să-ţi spun, şi-mi pare rău că nu pot să-ţi explic eu aşa de lămurit cum e la mine-n cap. De cîtva timp îmi lipsesc vorbele, uit unele expresii, mă-ncurc în unele fraze a căror gîndire corespunzătoare o am totuşi clară, dar nu pot s-o dau, şi asta mă doare, mă tortură cum nu poţi să-ţi faci idee. Aş vrea să te fac să-nţelegi bine, bine, şi să vezi tot aşa de 'o liniştit şi de limpede cum văd eu necesitatea hotărîrii mele... Ascultă : eu, în astă seară, mă sinucid... De ce te uiţi aşa speriat la mine ?... Ce vrei să fac ? Să-mi ostenesc mintea, ceea ce-a mai rămas din sărmana mea minte, căutînd, ca Faust, o a doua tinereţă ? Ar fi o nebunie, ^u-i aşa ? Să mai tîrăsc înainte cadavrul acesta, glorios dacă vrei, pe care de doi ani îl port cu mine şi-1 observ zi cu zi cum se discompune... mărturiseşte că, şi pentru mine, şi pentru lume, e tot ce poate fi mai trist şi mai dezgustător. Mîine, poate că şi această oază de iumină şi de voinţă, care-a mai rămas în îngrozitoarea pustietate a sufletului meu, va dispărea, cotropită de acelaşi întuneric, şi nu voi mai fi în stare să cuget, să mă simt, să iau o hotărîre, pentru a cărei înfăptuire am astăzi tot curajul şi toată liniştea cerută. Sunt aşa de bine pregătit... Văd moartea viind spre mine zîm-bitoare, ca o prietenă dulce... iNu datoresc nimărui nimic. Am făcut tot binele pe care l-am putut face. Şi crede-mă, dragă, viaţa, dacă nu mai poţi face bine, nu mai. are nici un preţ, şi nici un sens. Misiunea mea, în lumea aceasta, este terminată... Ce vorbă frumoasă şi demnă aveau romanii pentru noţiunea „mort" ! „De-jtmctus"... scos din slujbă... Ştiau, nu-i vorbă, să şi moară strămoşii noştri — ei, cari ştiau aşa de bine să trăiască... Şi acum, încheie Balteş, sculîndu-se surîzător şi-nseninat la faţă, acum cea din urmă strîngere de mînă... ne despărţim aci. Nu spune nimărui... cel puţin astăzi să nu vorbeşti cu nimeni despre mine ! Şi nu fi 275 trist. Vezi eu ce liniştit sunt... şi parcă mă umplu de-o simţire nouă, de-o mulţumire cerească numai cît cuget la... demnitatea morţii. Ochii tăi îmi spun că m-ai înţeles, şi-ţi mulţumesc. Adio ! îmi strînse mîna şi se depărta cu capul plecat sub greutatea acelei hotărîri mari, de la care n-aveam dreptul, nici putinţa de a-1 mai întoarce. Soarele scăpata spre sfinţit. Şirurile de trăsuri umpleau aleea principală. Strigăte voioase şi hohote de rîs se amestecau cu tropotul cailor. Teii miroseau din ce în ce mai dulce. La pavilion cînta muzica, în toate părţile era mişcare, veselie. Viaţa curgea zgomotoasă şi îmbelşugată din izvoarele-i eterne. M-am întors trudit, aiurit, acasă. Aveam sentimentul că iau parte la o nelegiuire misterioasă şi fatală, la un păcat mare, care trebuie să se întîmple. A doua zi l-am văzut, acoperit de flori, între făclii aprinse, cu faţa senină, aproape zîmbitoare. Pe buzele lui albe, aşa de expresive acum, cînd ochii priveau în altă lume, părea c-a mai rămas ceva din respectul şi impunătoarea solemnitate cu care-mi vorbea în ajun despre ceea ce numea el „demnitatea morţii". TRUDIŢI ...Ai văzut, la teatru, drame de acelea grozave, sfî-şietoare, cari izvorăsc adesea dintr-un lucru de nimic şi se coaaplică şi iau nişte proporţii să crezi că cine ştie ce fatalitate ascunsă e la mijloc. Şi nu e nimic. Un cuvînt, un singur cuvînt ar fi de-ajuns pentru ca toate să se limpezească deodată, pentru ca furtuna dezlănţuită să se potolească şi lucrurile să-şi reia cursul lor obişnuit. Dar cel care ţine în mînă firul peripeţiilor ş-ar trebui să spună cuvîntul lămuritor nu-1 spune. Se zbuciumă atîtea suflete în jurul lui, se fac nedreptăţi mari — cinstea, soarta, viaţa atîtor inşi atîrnă de o vorbă a lui, şi el vede, sufere, piere împreună cu ceilalţi, dar nu vorbeşte... O dramă de felul acesta s-a petrecut în viaţa mea. Iată, sunt aproape patru ani de-atunci... cum trece vremea !... A, dragul meu, să nu pleci niciodată mînios de lîngă o fiinţă pe care o iubeşti. Să n-o laşi sub greutatea unui cuvînt dureros ; nici un sfert de ceas, nici un minut să n-o laşi singură în tăcerea aceea tristă, în aerul acela tragic al certei, al măcelului vostru sufletesc, că nu ştii ce se poate întîmpla, nu ştii cîte nenorociri pot încăpea între două clipiri de ochi. ...Ce fericit eram ! Era ceva de prin cărţi, parcă, şi dragostea, şi fericirea noastră. în fiecare zi scorneam cîte-o prostie nouă, şi ce rîs sănătos rîdeam de toate copilăriile noastre, şi mereu ne întrebam : Oare 277 mai sunt pe lume oameni cari să ia viaţa aşa cum o luăm noi şi să facă atîtea nebunii ?... Trecuse un an şi jumătate, şi noi eram tot în luna de miere. Ne scriam dintr-o odaie în alta răvaşe lungi, pline de poezie, pline de tot ce un suflet omenesc poate avea mai divin. Şi ce dor ni se făcea şi cum ne credeam departe unul de altul cînd nu ne vedeam trei ceasuri. Ea n-avea decît optsprezece ani; eu îi arătam lumea, eu îi desăvîrşeam viaţa. Toată plăpînda, dulcea, nevinovata ei făptură mi se părea că-i opera mea, şi-n fiecare zi, în fiecare ceas căutam să pun mereu cîte ceva din sufletul meu, din tot ce aveam mai bun, mai curat, mai sfînt, pentru întărirea, pentru înălţarea acestei opere. Şi-o simţeam cum se apropie, cum mă înţelege, cum se contopeşte cu voinţa, cu gîndurile, cu toată fiinţa mea. Eram bolnav de grija de a-i ascunde tot ce e josnic şi urît în viaţă, bolnav de dorinţa de-a o face din ce în ce mai fericită. Dar ea nu ştia, nu vroiam să ştie nimic despre neliniştea aceasta a mea. Numai în urmă am înţeles cît de complicat era sufletul acela ; cît de şubred era şi gata să se destrame dintr-o dată tot ce pusesem, tot ce urzisem eu acolo, zi cu zi, clipă cu clipă. într-o seară — era în ajunul Bobotezei. Afară viscolea de zgîlţîia ferestrele, din cînd în cînd vîntul scotea gemete omeneşti; ea sta supărată — daraveri de slugi, de gospodărie — eu dam s-o împac şi nu reuşeam. Pentru prima oară sufletul ei îmi scăpa, pentru prima oară simţeam că-mi lunecă din mîini toată fiinţa ei, aşa de drăguţă, aşa de blîndă, aşa de a mea pînă atunci. Cum am ajuns să ne certăm, nici astăzi nu-mi dau seama. Rupte şi fără şir, îmi mai revin în minte unele vorbe de-ale mele, mai mult glume, la cari ea — nu ştiu ce avea în seara aceea — îmi răspundea răstit, cu o ciudată, din ce în ce mai îndîrjită răutate. — Cînd ai şti ce urîtă eşti cînd stai aşa-mbufnată... — Cînd ai şti ce prost eşti, şi cît de puţin mă înţelegi! _ M-am uitat lung la ea. Mi se părea că-i alta. Ochii ei, ochii mai mult decît vorbele, reuşiră să mă tulbure, să mă facă să-mi pierd şi eu capul. A, ochii aceia în- 278 lunecaţi, cu priviri ascuţite şi reci, ai femeii care vrea să te rănească, să te îngenunche ! Prin ei te priveşte toată ura ascunsă, toată mînia seculară a roabei de pe vremuri, întunecata revoltă şi sete de răzbunare a celei mai alese jumătăţi a omenirii, atîta timp batjocorită de cealaltă jumătate. Şi cearta s-a înteţit — vijelie nestăpînită, grindină da mustrări de-o parte şi de alta. Ne-am spus lucruri crude, răutăţi de-acelea cari parcă stau la pîndă, ca •fiarele, în întunecatele ascunsuri ale sufletului nostru, ş-aşteaptă ca biata noastră iubire să şovăie o clipă, o clipă numai, pentru ca să se repeadă asupră-i şi s-o sfîşie. Şerban îşi duse palmele la ochi şi stătu puţin, în cumpănă, ca sub fiorul unei taine mari. Cînd mi-a spus că nu-s omul pe care-1 visa ea, am simţit o durere ca şi cum s-ar. fi rupt ceva în mine. M-am sculat în picioare, gata s-o lovesc, am deschis •gura, gata s-o rănesc, s-o ucid cu tăria unui cuvînt, dar n-am făcut nici o mişcare, şi n-am scos nici o vorbă. Ea sta înlemnită, străină, neştiutoare parcă de ce zdrobise în mine, de ce păcat făcuse. Am ieşit închizînd cu zgomot uşa ; afară era întuneric, nu ştiam unde mă duc — în mine era şi mai întuneric. Zgrebulit, cu gulerul ridicat, cu căciula îndesată peste urechi, mergeam prin vifor, încet,^cu mersul în-găimat al omului care n-are nici o ţintă. îmi răsunau acum în minte unele cuvinte rostite de ea, şi gînduri triste, sfîşietor de triste, deşteptau în mine ! Va să zică, nu eram eu omul pe care-1 visase... Şi ce fericiţi ne credeam, în ce dulce amăgire trăiam pînă mai adineaorea ! Mi-aduceam aminte de vremea cînd eram logodiţi. Era aşa de blîndă, şi ochii ei mărişi sfiicioşi spuneau aşa frumoase lucruri, că ceasuri întregi stam fără să ne vorbim. Doar ne _ ţineam de mînă, şi ne uitam cu drag unul la altul. Şi cum stam aşa, mina ei albă, plăpînda, călduţă, îmi făcea uneori "impresia că-i o păsărică drăgălaşă care doarme, şi parcă mi-era milă s-o strîng şi teamă să n-o deştept. 279 Tăcerea ce ne-mpresura era plină de gîndurile noastre, pătrunsă de misterioasa apropiere a sufletelor noastre. O iubeam, cu acea nelinişte ascunsă, cu acea frică neînţeleasă pe care ţi-o dau unele bucurii mari şi neaşteptate. Mereu mă-ntrebam : Oare voi şti eu s-o fac destul de fericită ? Voi putea eu înţelege sufletul acesta delicat, viaţa aceasta sfîntă care mi se încredinţează şi care va fi de azi înainte floarea, farmecul şi lumina vieţii mele ? îmi ziceam, privind-o : De-aci încolo am pentru cine trăi. Toată grija, toată puterea mea de muncă, speranţele, gîndurile mele de fiecare clipă o singură ţintă au să aibă : s-o fac fericită ; s-o fac să vadă în mine un om cu totul deosebit de ceilalţi, şi pururea altul... Pururea altul ! Oare ce-o fi crezînd ea în vremea asta de mine, de plecarea mea ?... Ce-o fi făcînd, ce-o fi gîndind,. sărăcuţa, singură ?... Şi mă întorsei repede, ca şi cum, în bocetul viforului, i-aş fi auzit glasul chemîndu-mă. Nu mai era lumină la. nici o fereastră. Am intrat încetişor, am tras un chibrit ; aşa-mi tremura mîna, că de-abia am putut s-aprind lumînarea. M-am apropiat cu frică de patul ei. Dormea. Am stat ş-am privit-o lung. Ce dragă-mi era ! îmi părea aşa de rău c-am supărat-o. Vroiam să-i cer iertare, şi nu-mi venea s-o deştept — dormea aşa de frumos, cu obrăjoru-n palma stîngă ! Din cînd în cînd suspina prin somn, ca un copil certat, care-a adormit plîngînd. Am îngenuncheat şi, sărutîndu-i dreapta întinsă pe plapomă, şoptii umilit, rugător : „Iartă-mă !"... Un surîs îi apăru pe buze, o clipă-ntredeschise ochii şi c-un gest somnoros îmi mîngîie faţa cu mînuţa ei caldă şi moale : „Ce rece eşti !" Ş-adormi din nou. A doua zi, era sărbătoare, am stat acasă toată ziua. Ciudat, glumele noastre, vorbele noastre de alintare nu mai aveau răsunetul, înţelesul, farmecul de mai înainte : păreau vechi, silite, străine de noi. Era ca un fel de jena, de nelinişte, de oboseală, care se resimţea în gesturile, în privirile, în tăcerea noastră. Nu ni-o spuneam, dar o simţeam deopotrivă greutatea asta ce se lăsa pe noi... Şi ceasurile treceau din ce în ce mai încet... înţelegi tu sentimentul acesta de' înstrăinare sufle- tească, de stingere lentă, misterioasă, a unei iubiri care-ţi umplea viaţa toată, şi pe care-o credeai veşnică şi indispensabilă, ca aerul şi ca lumina soarelui ?... Şedeam alături, vorbeam — şi vorbele noastre păreau că vin de departe, ostenite, aproape goale de-nţeles. Nici mîinile noastre parcă nu mai ţineau de noi, aşa nu mai tresărea nimic în noi la atingerea lor. — Tu eşti bolnavă... Nu vezi cum arzi ? i-am spus într-o zi îngrijat, căutîndu-i gîndul în ochii ei somnoroşi, pe faţa ei aprinsă ca de friguri. S-a uitat lung la mine, cu una din acele priviri cari nu văd. Apoi, deşteptîndu-se ca dintr-un vis, mi-a răspuns zîmbind : ^ — N-am nimic... Ce vrei să am ? Era atîta tristeţă-n vorbele ei, şi-n ochii ei atîta întunecată adîncime, că nu m-am mai putut ţinea să n-o întreb, să n-o implor să-mi spuie tot ce are pe suflet, deşi vedeam c-o îneacă plînsul, deşi se jura că n-are nimic, că nu-mi ascunde nimic. Cît am chinuit-o, sărăcuţa, şi cum se zbătea siib întrebările mele, ca un vinovat ce nu vrea să-şi mărturisească fapta ! O lăsam să plîngă, să se liniştească, şi iar o luam la cercetat. Vedeam bine că e o taină la mijloc. Asta ne înstrăina, asta era zidul care ne -despărţea. Şi toate mijloacele le întrebuinţam, toate puterile mi le puneam ca sa-1 abat, şi să mă apropiu, să mă lipesc iar de sufletul ei. îi simţeam inima gata să se deschidă, pe buzele ei fluturau cuvinte pe cari nu se putea hotărî să le rostească, în ochii ei plînşi veneau lumini repezi, scăpărătoare, şi iar se retrăgeau, şi iar se făcea noapte. Şi n-am putut smulge o vorbă, n-am putut afla nimic în ziua aceea. îţi închipui tortură. Cînd mi-a spus, era prea tîrziu. Doctorii nu mai aveau nici o speranţă. Era de-o lună-n pat, slabă, desfigurată, pierdută. Şedeam la căpătîiul ei, năuc, aproape nebun, neştiind ce să cred, neştiind ce-a fost şi ce-are să mai fie-n urmă cu viaţa mea. Deodată tresării. îşi pusese mîna-i rece, năduşită, pe mîna mea — ochii ei •mari, sticloşi mă priveau fix din orbitele lor adînci. 280 281 — Să nu fii trist... am fost fericită, foarte fericită cu tine... doi ani aproape. Ce de lucruri frumoase m-ai învăţat tu în vremea asta !... — Dormeai ? întreb eu cu frică. — Nu dormeam. Şedeam aşa, cu ochii închişi. Te simţeam lîngă mine, şi mi-era cald, aveam sentimentul că plutesc, îmi părea bine că te simt aproape. Ce bun eşti tu, şi cît te-am făcut să suferi ! Fără să vreau te-am făcut să suferi. Vezi, aveai dreptate cînd spuneai că sunt dintr-un neam ostenit, sleit de puteri, osîndit să piară... Tu nici nu ştii cîtă dreptate aveai. Tu nu ştii c-am avut un frate care s-a sinucis, o soră care a murit idioată, şi că un frate al tatii e şi astăzi închis într-o casă de nebuni. Şi te mirai de mine că nu mă entuziasmez de nimic. Pentru entuziasm se cere un suflet tînăr, proaspăt, sănătos, şi noi eram toţi bolnavi — trudiţi şi bătrîni de mici... Vezi dar că nu pierzi lucru mare. închise ochii şi rămase puţin ca-ntr-o aţipire de somn. Eu tăceam şi-mi stăpîneam bătăile inimii, de teamă parcă să nu-i tulbur gîndurile. Ea înţelese şi, ridi-cîndu-şi ploapele-i învineţite, îmi mulţumi c-un zîmbet. — Acum să-ţi spun secretul... Ştii, cînd ai plecat mînios, atunci, seara... am crezut întîi c-ai glumit, că te-ai ascuns, • ca să vezi ce-am să fac, ş-am stat, ş-am aşteptat, aşa, în tăcere, un minut, două, poate mai mult, poate nici atît. Mi-era cald, eram enervată, simţeam că mă-năbuş. M-am sculat, m-am desfăcut la piept şi, de necaz, de răutate mai mult decît de nevoia de a mă răcori, m-am dus la fereastră, am deschis-o, ş-am stat în frig pîn-am simţit pe gîtul gol, pe pieptul gol, ca un strat de gheaţă. Ş-apoi m-am culcat, am adormit cu gîndul copilăresc c-ai să mă găseşti moartă cînd 'ei veni, ş-are să-ţi pară rău... O îneca tuşea. Tot sîngele, puţinul sînge ce-i mai rămăsese, îi năvăli-n obraz. Şi nu mai putu vorbi. Noaptea, tîrziu, se deşteptă şi, suflînd greu, aruncă plapoma de pe ea c-un gest furios. Strigă de cîteva ori c-un glas care nu mai era al ei,, şi nici omenesc nu mai era : „Nu mă lăsaţi să mor, nu vreau să mor, scăpaţi-mă !" Ochii, ieşiţi din orbite, priveau speriaţi în gol, braţele-i subţiri se mişcau în aer, închizînd şi deschizînd pumnii, ca şi cum căutau ceva de care să se agate, apoi căzură-n -lung, lovindu-se de şolduri. Un suspin, adînc, de %upremă uşurare, şi... cînd îi pusei mîna pe faţă, simţii răceala morţii. A, gura, gura aceea întredeschisă, cu buzele albe încremenite, o văd încă, o am de-a pururi în minte, pe atît de fioroasă-n. moarte, pe cît de fermecătoare era-n viaţă. Tu nu ştii, nu ştii ce va să zică să vezi astfe} gura pe care-ai sărutat-o odată, însetat, nebun de iubire, de cea dintîi... de singura ta iubire. 282 NOTE I Multe lucruri minunate a lăsat Dumnezeu pe lume, cu multe şi nepreţuite daruri a mai înzestrat pe om, nici unul însă nu se poate asemăna cu plina de taine şi nemăsurata putere a gîndirii. De toate parc-aş ajunge să mă satur cu vremea ; numai de gîndit, de voluptatea asta mai îmbătătoare decît tot ce basmele orientale au putut născoci, în veci nu m-aş mai sătura. De bună seamă că harul acesta e o bucăţică ruptă din atotputernicia Celui-de-sus — un crîmpeiaş mic, nezârit de mic, şi-i mai tare decît tăria vînturilor, mai adînc decît adîncul mărilor. E aşa dulce să te gîndeşti!... Eşti aici, şi oriunde vrei — în clipa asta, şi-n orice timp. Eşti singur în mulţime, şi eşti cu cine-ţi place în singurătate. Iată, am trecut de jumătatea vieţii. Şi cu ce sete mă reîntorc la începutul ei ! A, copilăria mea a fost tristă, aşa de tristă, că n-aş vrea s-o mai trăiesc aievea ; dar mi-e nespus de drag s-o cuget. Depărtarea dă farmec suferinţilor prin cari am trecut, şi cînd mă uit în urmă, la mine, îmi par eroul unui poem frumos. La ţară, într-un cătun sărac, pe valea Similii, cu faţa la drum, o casă veche, acoperită cu trestie : o săliţă între două odăi podite cu scînduri de stejar, în fund un iatac c-o ferestruie ce dă în livadă, păreţii şi bagda- diile albe, prispa lipită cu lut, ograda largă din sus de poartă, heiurile gospodăriei, de jur împrejur gard de nuiele, încununat cu mărăcini, iar dincolo de gard, în toate părţile, dealuri rotunde, cu dumbrăvi pe coamă, cu holde-nvîrstate pe dulcea răvărsare a coastelor pînă-n şiragul de sălcii de pe malul gîrlei — acolo-i toată copilăria mea, sărmana mea copilărie ! Plăpînd, bolnăvicios de mic, suferind într-una de friguri şi de dureri de cap, stam zile-ntregi la fereastră, înfăşurat într-un şal, şi mă uitam cu dor la ceilalţi copii cum alergau şi se zbînţuiau pe afară, spulberînd " colbul de pe drum, sănătoşi, vioi, îmbătaţi de libertate. Rîsetele lor zgomotoase, fermecătoarea gălăgie a jocurilor lor, umbra şi freamătul copacilor, mugetul depărtat al vitelor, ciripitul vrăbiilor şi razele soarelui veneau la mine ca dintr-o altă lume — o lume veselă şi fericită, în care mie nu mi-era dat să trăiesc. Vara numai, în zilele frumoase şi calde de pe la mijlocul verii, cînd mă simţeam mai binişor, îmi aşternea mama o saltea pe prispă, sub straşina lată din faţa casei. Acolo mă văd adesea culcat, cu mîinile pe piept, cu ochii pe jumătate închişi — copil pe jumătate mort. Deasupra mea, lipit de grindă, un cuib de rîndunică, şi-n margine, înghesuiţi unul într-altul, doi puişori în tuleie, cu caşul la gură, clipesc din ochi, somnoroşi — ş-o dată tresar cînd vine rîndunică, lacomi şi speriaţi îşi întind spre ea pliscurile mari, căscate, şi piuie, şi tremură de aripioare... ce foame li-i, sărăcuţii de ei ! încet — parc-ar vrea să m-adoarmă — aşa de încet şi de dulce se clatină pe părete umbra teiului de lîngă scară. Din cînd în cînd aud cumpăna de la fîntînă scîr-ţîind, un chiot lung în depărtare, un lătrat de cîine, un plesnet de bici, şi toate răsună aşa frumos. în aerul cald şi limpede al zilei, că, fără să-nţeleg de ce, îmi vin lacrimile în ochi, şi plîng. Un călăreţ trece-n galop. Ascult cum sună copitele calului pe drumul uscat. Aş vrea să văd, să-mi umplu sufletul de mişcarea şi de priveliştile ce mă-nconjoară, dar sunt aşa de slab — mă-n-junghie prin coaste, şi am parc-o greutate pe piept, mă dor vinele gîtului, şi nu pot nici capul să mi-1 întorc. 284 285 îmi curg lacrimile pe obraz şi simt în gură gustul lor sărat. Mă gîndesc la moarte, nu cu frică, nici cu părere de rău pentru mine. Eu m-am deprins, în multele mele nopţi de friguri şi de nesomn, cu ideea că azi-mîine trebuie să mă sfîrşesc... să adorm şi să nu mă mai deştept. Eu ştiu, ştiu că mă duc. Dar mi-e milă de mama, că ea nu ştie, ş-o văd cum se luptă cu moartea mea, fără s-o bănuiască. Biata mama, ce mult mă iubeşte, şi cît sufere, numai din pricina mea. Iată, o aud viind — mai mult o simt decît o aud, aşa de-ncet păşeşte. S-apropie ; cum cată la mine, cum îmi surîde de cald, parcă-mi vin raze de soare de pe faţa ei palidă, din ochii ei mari, de o nespusă blîndeţă şi bunătate-n privire. De nu m-ar cunoaşte c-am plîns !... îngenuche la căpătîiul meu şi-mi pune mîna pe frunte. Mi-alină orice durere cînd vine lîngă mine, şi ce dulce mi-e să-i simt palma răcoroasă lunecînd încet pe fruntea mea înfierbîntată. — Vrei tu olecuţă de supă, numai o lingură... — Nu, mamă dragă, nu pot, zău nu pot. Dar caut să m-arăt voios — încerc să-i surîd, cu buzele mele uscate ce-mi seîrţie pe dinţi. Pricep după glas şi după ochi c-a plîns şi ea... Mi se parc mie c-amîndoi ni-ascundem aceleaşi gînduri, ^-aceleaşi temeri, ş-aceleaşi lacrimi. II La nouă ani, primele zile de sănătate. O, nespusa fericire de a fi sănătos, de a te putea bucura de aer, de soare, de flori, de toate încîntătoarele frumuseţi ale naturei ! Ca un cîine scăpat din lanţ alerg, mă tăvălesc prin iarbă, hoinăresc cît îi ziua de mare pe dealuri, pe dragile mele dealuri, ce atîta timp au fost ispititoarele vedenii, fantasticele tablouri ale ochilor mei aprinşi de friguri. Ciudat ! Eram aşa de sigur c-am s-ajung la cer cînd m-oi urca în zarea Păltinişului. Vezi, cum mă-nşelam ! E dincolo, pe cealaltă culme de deal, sprijinită marginea frumoasei bolţi albastre. Stau puţin la chibzuire, mă uit înapoi spre casă, apoi la soare, şi-mi zic hotărît : tot făcui eu drumu pîn-aici, hai ş-oi vedea o dată de aproape cum se împreună cerul cu pămîntui. Ş-o iau repegior pe curaturi, mă las singurel în valea pustie, largă, luminoasă, cu totul nouă pentru mine, trec un pîrîiaş, şi iar încep să urc ; sus, înainte, văd o pădure, şi nu pricep de unde-a răsărit. în urma mea soarele se lasă tot mai jos, valea se răcoreşte, o linişte ca de vis mă împresoară, nu zăresc o pasăre zburînd. Acum bag eu de seamă ce neclintire-i în aer, şi ce tăcere, şi cît de singur mă aflu în toată întinderea asta de locuri neumblate... or fi vrăjite, o fi tărîmul zmeilor, sau al zînelor... poate-i un mare păcat ce fac eu, poate nu-i iertat să calce picior de om pe-aici. încep să păşesc mai încet, din cînd în cînd mă opresc, ascult, aud cum îmi bate sîngele în urechi, mă uit cu inima-ngri-jată la pădure, cuget la mama ei cît îi de rea... pentru copii mai ales. Dar cum să intru eu în întunericul acesta de codru ! Ia !... Un zgomot de vreascuri rupte, un foşnet în frunzişul din apropiere, şi înlemnesc pe loc... în faţa mea stă un moşneag c-o traistă-n spate. Se uită şi el mirat ia mine, ca ia o arătare. Mă-ntreabă apoi blînd : — Da' ce cauţi pe-aicea singur ? Dau să răspund, şi nu pot scoate-o vorbă, şi nici să ţip nu pot, şi nici să fac un pas. Ş-o dată mă podideşte plînsul, şi piîng cu lacrimi mari, tremurînd ca varga. S-apropie bătrînul şi mă mîngîie cu vorbe bune, pe cari eu de-abia le aud, aşa, ca printr-o vijelie. — Nu-ţi fie frică, dragu moşului. Ce, nu mă cunoşti pe mine ? Eu sunt Gavrilă Pădurarii. Hai, că la d-voastră veneam, cu traista asta de bureţi... Acuşi suntem acasă... 286 28"? în faţa noastră soarele apune, valea se umple de umbră. Pe drum mă descoase bătrînul, şi-i spun cum am vrut să văd dealul unde s-ajunge cerul cu pămîntu! şi locul de unde răsare soarele. — Apoi, îi tare departe, zice moşul zîmbind şi clă-tinînd din cap, şi puteai să umbli mata mult şi bine, ani întregi puteai să te duci aşa, şi nu mai ajungeai acolo, că de ce mergi, de ce se depărtează. Te amăgeşte... ai crede că-i colea, da-i numai aşa, o părere... Cum mă-ntristau vorbele bătrînului ! Am intrat în sat pe la aprinsul luminărilor. Toţi acasă erau îngrijaţi. Mama pusese să mă caute prin fîntîni. Alerga tulburată de colo-colo, întrebînd, frîn-gîndu-şi mîinile şi rostind vorbe fără şir. Cînd m-a văzut, a început să plîngă de bucurie. Şi ce frumos m-a dojenit, şi cum mă săruta şi mă strîngea de duios la pieptul ei, parcă-i era teamă să nu vie cineva să mă ia. Cădeam de oboseală. Am adormit în braţele ei. Şi toată noaptea am visat numai prăpăstii şi coclauri. Rătăceam parcă singur prin locuri necunoscute, şi mi-era tare frică să nu mă-ntîlnesc cu „mama-pădurii". III Mă-ntorc de pe dealuri, desculţ, zgîriat, prăfuit — dar ţanţoş, păşind soldăţeşte, în tactul zorit de foame al unui marş pe ca"re mi-1 trîmbiţez singur, "suflînd cît ce pot în mîna-mi stîngă adusă la gură în formă de cornet — în dreapta-mi port arma, un băţ de corn lustruit, cu care mă cred grozav. Sunt fericit, cît-nu mă-n-cape lumea : am descoperit într-un fag bătrîn un cuib de turturică. Nu mai pot de nerăbdare să spui acasă bucuria asta nouă. — Mamă... Şi iată-mă-s înmărmurit în prag. Şi stau aşa, mut, sastisit, cu ochii boldiţi: din fundul odăii vine-nspre mine rîzînd un domn înalt, brun, cu barbişon — bar- 238 bişonul, mai ales, face o puternică impresie asupra mea, pentru că n-am mai văzut pîn-acum decît la capre felul acesta de barbă. Mama-n picioare, de lîngă fereastră, mă învăluie într-o căutătură de mîngîiere nespus de dulce şi rîde şi ea. — Uite la el cum a rămas ! Ce, nu-1 cunoşti ?... Frate-tău Costachi. — De unde să-şi mai aduc-aminte !... Era mititel, o mînă de om, şi bolnav, sărăcuţu, şi sunt cinci ani de-atunci... Da'ce umbli tu aşa, ca un pui de boda-prosti ? Eu, la întrebarea asta, îmi întunec, fără să vreau, căutătura şi, cu mania mea de a mă observa pînă şi-n momentele cele mai ridicule şi mai umilitoare, simt că mi s-a lungit botul din cale-afară, şi-mi întorc faţa spre părete, ca să nu mă vad-aşa urît. „Hei, bădiţă Costachi, zic eu în gîndul meu, dacă mă iai aşa, nu-mi scoţi tu vorbuliţă din gură să mă pici cu luminarea." Răspunde mama pentru mine. Inima ei bună şi delicată înţelege numaidecît ce-i în sufletul meu. — Aşa s-a deprins, să se poarte desculţ. Eu, drept să spun, mă bucur de asta, c-atîta ce aleargă, ciobote de fier să-i fac, şi tot le-ar veni de hac. Pe urmă-i şi mai sănătos aşa. Lui îi trebuie mişcare multă, aer mult. Mă ia el apoi frate-meu deoparte — binişor, mă saltă şi m-aşează pe genuchiul lui — cu faţa spre lumină, şi-mi cată blînd în ochi şi-mi vorbeşte cu multă dragoste, ţiindu-mi stînga drept spătar, cu dreapta nete-zindu-mi părul. Şi vine şi mama să stea lîngă noi, mă soarbe cu privirea, îşi lipeşte obrazul de obrazul meu, ş-atîta mă laudă, că foarte mă ruşinez, şi mă doare-n suflet că nu sînt aşa cum spune mămuca. Oftez din adînc auzind-o, şi-mi iau straşnică hotarîre-n mine, ca astfel să mă port de azi înainte, încît laudele ei să fie vorbe adevărate. — Da' cu şcoala cum stăm, mă rog ? întreabă bădiţa Costachi, ca şi cum ar fi-nţeles ce gîndesc eu. — Apoi cu şcoala, răspunde mama oftînd, de la 289 toamn-om vedea ce-om face, că pîn-acu, dă, de-abia ne înfiriparăm. — Cum ? Băiat de nouă ani, şi nici măcar să citească nu ştie ?... Asta-i ruşine, mare ruşine. — Eu zic bodaprosti lui Dumnezeu că-1 văd în picioare. Cît am tras cu boala lui — numai inima mea ştie. Şi seara-mi spune bădiţa, cînd mă dtic să mă cvilc : „Să ştii că de mîine începem la abecedar". Curios mi se pare — nu mă pot deprinde cu gîndul că domnul acesta mi-e frate. îmi vorbea mama de el, îmi vorbea adesea de un frate care-i la oaste la Bucureşti, dar Bucureştii pentru mine intra în domeniul basmelor, în orice caz, era ceva aşa de departe de pămînt, că niciodată nu mi-am închipuit că s-ar mai putea întoarce cineva de acolo. Şi nici măcar n-am căutat vrodată să-mi alcătuiesc în minte, pe dibuitele, figura lui bădiţa Costachi. Aşa, mi-a mai vorbit mie mama şi de un alt frate, Gheorghieş, care s-a înecat în iazul de la Pătrăşcani. Era băiat mărişor, de vreo paisprezece ani, bălan la chip, şi foarte deştept:. Ş-a plecat singurel într-o zi, fără să-i bage de seamă cineva din casă, şi cînd a ajuns la iaz — ceasul cel rău, se vede — s-a dezbrăcat ş-a intrat să se scalde, ş-a scăpătat într-o bul-boacă — 1-a aruncat apa odat* afară, şi, văzînd pe Neculai Moraru c-aleargă spre el, cic-ar fi strigat tare : „Scapă-mă, bade Neculai, mai iute, mai..." Şi iar s-a dat afund, şi iar a ieşit zbătîndu-se cu moartea ; dar pînă să se dezbrace Neculai, cu lăcomie 1-a tras apa de istov pe bietul copil, şi dus a fost. Pe la toacă treceau nişte ţigani pe drum. Mama şedea pe prispă şi cosea. Deodată aude pe unul zicînd : „Iacă de-aice-i băiatul care s-a-necat". Ea scapă lucrul din mînă, ş-alearga după ei, şi-ntreabă îngrozită : „Ce spuneţi voi ? Ce băiat s-a înecat ?" Şi-n vreme ce ţiganii se tot codeau cum să-i spuie, iată că soseşte din sus şi badea Neculai, plîngînd, cu capul gol, cu hăinuţile lui Gheorghieş în braţe. Tata nu era acasă. Biata mămuca !... Trei zile s-a bocit um- blînd aiurită pe mal, strigîndu-şi într-una odorul pe nume. Oamenii răscoleau iazul cu prăjini şi cu năvoade. De-abia a treia zi pe seară l-au putut scoate... în tăcerea nopţii, îmi trag plapoma peste cap şi-mi petrec toate astea prin minte, ca şi cum le-aş fi văzut aievea. Atît mă gîndesc, ş-atîta s-amestecă în închipuirea mea cele posibile cu cele imposibile, încît m-aştept. ca-ntr-o zi să văd că se deschide uşa deodată şi intră rîzînd un băiat bălan, cu ochii mari şi isteţi, ş-aud pe mama zicîndu-mi : — Ce, nu-1 cunoşti ?... Frate-tău Gheorghieş, 290 MOFTANGIUL BLAZAT E cu neputinţă ca acest tip să nu vă fie cunoscut. La teatru, în tramvai, în drumul-de-fier l-aţi auzit desigur vorbind tare, debitîndu-şi, cu glas sonor şi cu gesturi studiate, preţiosul lui repertor de fraze ciugulite de prin gazetele cotidiane, veşnic plîngîndu-se de ţara asta păcătoasă, de oamenii cari-o eîrmuiese, de neamul nostru tembel, neam de faliţi, de trîntori şi de palavragii, neam putred şi netrebnic, în viitorul căruia, el, unul, nu mai are nici o speranţă. E, vezi bine, şi acesta un mijloc de a prosti pe semenii tăi şi de a-i speria cu cinstea ta şi cu adîncimea spiritului tău de observaţie. Mulţi, ascultîndu-1, şi-or fi zicînd : „Ce bine vorbeşte !... Iată un om care, dac-ar fi avut putere-n mînă, n-ar fi făcut nici una din greşelele pe cari cu atîta energie le înfierează." De obicei acest palavragiu de răspîntii, căruia toate-i put în patria lui, e ceea ce se numeşte „un om bine situat", are o funcţie importantă, garnisită cu două-trei sinecure binişor retribuite, ia parte la toate serbările şi banchetele oficiale, intră gratis la teatru şi la Ateneu, dispune de-un bilet de liber parcurs pe toate căile ferate romîne şi-i membru în mai multe societăţi culturale. Cum vreţi să nu se plîngă de-o asemenea ţară ?... El a trecut liceul cu mofturi. Cu mofturi şi-a dobîndit un titlu universitar, şi tot cu mofturi a dat în lături pe cei cari au muncit, şi i-a lăsat în urma lui, departe. Cum să nu^se revolte el acum în contra profesorilor pe cari i-a păcălit atîţia ani, în contra miniştrilor pe cari i-a îmbolmojit cu vorba ş-a obţinut de la ei tot ce-a vrut, în contra societăţii care cască gura la palavrele lui şi-1 aplaudă, în contra neamului din a cărui muncă trăieşte aşa de bine ! El nu s-a trudit, el n-a asudat pentru nimic în lumea asta, toate i-au venit de-a gata, şi cînd trece pe stradă, noi he luăm cu respect pălăria la el, şi ne simţim măguliţi cînd ne-ntinde mîna, şi-i ţinem hangu cînd îşi batjocoreşte ţara. Cum vreţi să nu ne despreţuiască şi să nu ne trateze ca pe nişte găgăuţi cînd vede cu ce puţine arme ne biruie, cu ce ieftene mijloace ne cucereşte şi ne domina ! Onoruri, funcţii, atîtea succese dobîndite repede şi fără nici o osteneală au sfîrşit fireşte prin a face din el un om blazat. Viaţa nu mai are pentru dînsul nici un farmec. [...] Nu e unul, nu sunt doi, ci e o speţă numeroasă de bîrfitori de aceştia, cari cred că e o notă de distincţie şi de originalitate să-şi ocărască ţara şi neamul. Şi noi înţelegem bine că toată revolta asta a lor e o revoltă prefăcută şi numai aşa, de paradă — cu toţii ştim că oamenii aceştia n-au lucrat nimic şi n-au produs nimic în^ţara asta pe care-o batjocoresc, ştim bine că numai de plîns n-ar avea dreptul să se plîngă trîntorii aceştia fericiţi ai milostivului nostru buget, ştim, şi cu toate astea-i ascultăm cum ne insultă şi nu le răspundem nimic. [...] Cîte vorbe frumoase, şi înălţătoare, şi demne de ţinut minte n-au fost rostit apostolii şi profeţii noştri în momentele lor de fericită inspiraţie ! Cine le mai ştie ? Cine stă să le mai dezgroape şi să le mai scoată la lumină de pe unde-or fi dormind uitate"! Dar o vorbă de ocară despre ţara noastră, o necuviinţă pe care-a spus-o un capelmaistru zeflemist acum douăzeci de ani este şi azi repetată de gazete, ca ceva de foarte mare haz, ş-o ştiu şi copiii. Cum vreţi ca numărul moftangiilor să nu sporească în atmosfera asta... aşa de prielnică pentru ei ! Oriunde se duc, şi orieînd deschid gura, îşi găsesc mica lor galerie, gata să-i aplaude. Ştiu oare nemernicii aceştia cît rău ne fac, fără să vrea ? îşi dau ei seama cît de bine servesc, bîrfindu-ne aşa, cauza adevăraţilor noştri duşmani, cari trăiesc aici cu noi, şi caută să-şi facă arme din slăbiciunile noastre şi biruinţă din durerile noastre ?... Desigur că nu ştiu, cum nu ştim nici noi cît de vinovaţi suntem cînd le batem în strună şi facem haz de palavrele lor... 292 293 FĂRMĂTURI Ajunul Sfîntului Dumitru. In bătătura unei căsuţe, k bariera Mogoşoaii, se vînd cu toba nişte boarfe de-o tristeţă sfîşietoare... pline, parcă, de toată durerea vieţilor mizerabile pe cari le-a slujit. în prag, un băieţaş de vro şapte ani îşi ţine-ncleştate-amîndouă mîinile de fusta mă-sei şi strigă de dă inima din el : — Da' nu lăsa, mamă, să ni le ia... De ce vor să ni ie ia ? Mă-sa îşi pleacă ochii şi, printre lacrimi, se uită lung la el, îl mîngîie pe cap şi-1 linişteşte : — Taci, tu, sufletul mamei, taci frumos, că vine el ticu, şi ne face altele mai bune. Unele sate îşi povestesc trecutul în însuşi numele pe care-1 poartă : Flămînzii (de unde-au şi pornit răscoalele din 1907), Colibaşii, Sărăcenii, Obidiţii, Secătura, Despuiaţii... Ce ziceţi ? Despuiaţii... Nu-i aşa că-i pitoresc ? Am auzit la ţară, rostit de-o ţărancă tînără, cuvîntul „peşte", cu înţelesul scîrbos pe care ticăloşia oraşelor noastre i 1-a adaos. Vă închipuiţi impresia. * în alt sat, în podgorii. La sfîrşitul iui mai, Stanciu încarcă-ntr-o căruţă două sute de ocă de cireşe, cumpărate cu şase lei suta, şi *iPţ; pleacă la Brăila. Pe drum îl mai apucă ploaia, i se mai bolnăveşte calul, ori căruţa, i se mai bat cireşele : în sfîrşit, în două zile ajunge la Brăila. în alte două îşi vinde marfa, şi-n alte două se-ntoarce. — Ei, ce scofală mi-ai făcut ? îl ia nevasta de la poartă. El e cam turlac de cap — puţină băutură, multă osteneală — ca omu de pe drum. în casă-i desface punga de la brîu, o răstoarnă pe masă, numără, răsnumără : 9 lei şi 45 de bani. — Da' bine, omule, ce treabă-i asta ? El geme-n pat, bolnav. Şi-n fiecare an — acelaşi lucru. La Senat, un fost ministru combate cu ifos : „...Prin legea de faţă se proteg cei puternici şi se păsuiesc ţăranii !" Află, domnule fost şi viitor ministru, că a păsui nu înseamnă de loc „a asupri", ci... tocmai din contra. O greşeală de tipar... bine informată : „Din împrumutul de două milioane, contractat de primăria noastră, aflăm că 500.000 de lei sînt destinaţi pentru canalii". în sălbăticia curată a munţilor, la Nicule, văd o fetică de vro şapte ani, îmbrăcată într-o rochiţă de stambă conabie, groaznic de bătătoare la ochi. — A cui eşti tu ? — A lui Voi cu pădurarul. — Şi cine te-a sluţit aşa ? _ — Cine te-a-mbrăcat cu rochia asta de tîrg ? — Naşa. — Da' cine-i naşa ta ? — Doamna profesoară. 294 295 — Ea te-a botezat ? — Poi... — Şi ce nume ţi-a dat ? — (Cu mîndrie :) Janeta. Săracii ţăranii noştri ! După răscoale. Proprietarul : De ce nu i-ai sfătuit, părinte, să fie oameni de treabă, să s-astîmpere ?... Preotul : Poi, ţi-aduci aminte cînd li spuneai : „Ce vă uitaţi voi în gura popii !..." Despre un oarecare biruit din primăvara anului 1907 : Nu cumva e un leu învins care s-a retras să-şi lingă rănile ? Şi, cu toate astea, e neasemănat mai multă tristeţă for vorbele : viaţă zadarnică ? Cînd linguşitorul e om de talent, fapta lui de înjosire e nespus de urîcioasă. Inchipuiţi-vă un bogătaş care-ar fura codrul de-pîine din traista unui biet cerşitor. Tu te urci, mai sus, mereu mai sus, însetat de vedere largă, de lumină multă, şi înaintea ta, ciorile, tot zbu-rînd din cracă-n cracă, se miră între ele : " ^ „Ce dracu o fi avînd ăsta cu noi de nu ne lasă sa trăim ?° Delavrancea, cînd vorbeşte, are ceva din năvala fluviilor mari : îmbelşugare, putere, şi mai ales o siguranţă măreaţă care te farmecă, te minunează — şi, în acelaşi timp, te odihneşte — ceva torenţial, care-ţi umple sufletul de admiraţie şi dă şi pe de lături. „Nimeni n-a iubit ca mine", „nimeni n-a suferit cît am suferit eu"... Toţi zicem aşa. Şi toţi avem dreptate. Cei rai pot avea noroc. Numai cei buni pot fi fericiţi. Ştii tu cîtă tristeţă cuprind aceste două vorbe : jertfă zadarnică ? 296 fi DREPTATE (O revizie generală prin Hîrtiile vechi. în vraful de scrisori şi manuscrise de pe la cunoscuţi şi necunoscuţi — un caiet soios, pe-a cărui scoarţă vînătă e scris cu litere mari de tipar ; DREPTATE. Şi dedesubt, cu litere mici, Spovedania mea. Nici un nume. De la cine o fi ? De cind Pe filele-ngălbenite de vreme şi pătate de grăsime, în rînduri .drepte, o slovă măruntă, îndesată, destul de citsaţă. Din cînd în cînd, apăsarea nervoasă a creionului, cuvintele prescurtate, frazele rupte ca de izbucnirea unui strigăt arată, mai bine decît înţelesul vorbelor, starea sufletească a celui ce şi-a pus aici o frîntură din viaţa lui. Transcriu, aproape fără nici o schimbare. Poate că autorul trăieşte. Poate că s-a făcut om dc treabă — şi în cazul acesta... o, cazul acesta m-a făcut să mă gîndesc mult înainte de a da manuscrisul la tipar.) Luni, 10 noiembrie... Am intrat iar în infirmerie ; mi se pare că de data asta se-ncheie calea-n codru. Azi-dimineaţă doctorul m-a privit lung, parc-ar fi vrut să-mi spuie ceva. întins pe spate, mă uitam la el, şi-mi era somn... Mă ţineam să nu închid ochii, ca să -n-adorm. Şi, ciudat, cum a plecat doctorul, mi-a pierit somnul. De ce s-o fi uitat aşa la mine ? Am slăbit rău. Grozav am slăbit. De cîte ori îmi scot oglingioara de sub pernă şi mi-o ridic în dreptul feţei, mă întreb dacă sunt în adevăr ai mei ochii aceştia sticloşi, holbaţi, speriaţi ca de vederea unui spectru. Minune de necrezut, minune dumnezeiască ! De cînd mă gîndesc la moarte, simt că se deşteaptă în mine o fiinţă nouă. încep să văd altfel lumea. încep să înţeleg o mulţime de lucruri la cari nu m-am oprit 298 cu mintea niciodată. Şi cînd mă uit acum în urmă, şi văd ce viaţă netrebnică şi ticăloasă am trăit, şi cuget Ta viaţa pe care aş fi putut s-o am, mi se pare c-a trebuit să fie la mijloc o mînă nelegiuită care a schimbat sorţii ursitei mele, că o vrajă ascunsă m-a ţinut orbit sub puterea ei şi m-a împins la rău, mereu la rău, pentru ca tocmai acum să-mi dezlege ochii şi să-mi spuie : Vezi ce frumoasă-i lumea ? De ce n-ai fost bun, cinstit, ca să te poţi bucura şi tu de frumuseţile ei ? Acum, degeaba, nu se mai poate face nimic _! Mi-aduc aminte de zilele copilăriei. Zilele de_ răsfăţ ale copilăriei mele. Că nu mai ştiau bieţii părinţi ce să-mi mai facă şi cum să mă mai poarte. Eram singurul lor copil. Tata îmi cumpărase un căluţ de la circ. Mă duceam la şcoală călare, îmbrăcat ca o păpuşă, în haine de catifea, cu părul lung lăsat în bucle pe spate şi pe umeri. în urma mea, soldatul îmi purta ghiozdanul cu cărţi. Cine mai era ca mine ? îmi intrase-n cap qă eu sunt un fel de făt-frumos din basme. De la şcoală mă .întorceam iar călare. Băieţii'mergeau grămadă împrejurul meu. Vorbeau încet, mi-admirau calul, şaua, hainele, părul — eu mă făceam că nu-i bag în seamă. Ce mici îmi păreau toţi pe lîngă mine, şi ce bucurie feroce simţeam cînd ardeam pe cîte unui, aşa, ca din greşeală, cu cravaşa peste obraz. Eram rău, cu linişte rău ; iar la mînie, clocoteau în mine gînduri ucigaşe. Mi-aduc aminte, eram în clasa a treia primară ; era vară, pe-aproape de examen ; aveam un meditator acasă, un băiat sărac, mai mare decît mine cu vreo patru ani. într-o zi, pe cînd mă dojenea că fac prea multe nebunii şi nu învăţ nimic, am înşfăcat furios călimara şi i-am azvîrlit-o-n cap. S-a plîns, fireşte. Tata 1-a certat tot pe el, că nu ştie cum să mă ia. Mama însă m-a ţinut de rău. Eu m-am bocit, ea m-a alintat — ş-a trecut asta. Peste c-teva minute ceasornicul mamei era îngropat la rădăcina părului din fundul grădinii, iar eu mă jucam cu zmeul... Dădusem foc la fitil, aşteptam explozia. Nu trecu mult, ş-aud gura mamei. — Aurel maică, n-ai văzut tu ceasornicul meu ? 299 — E pe masă la mine, ii răspund, fără să-mi întorc capul. Mă-ntreb şi azi : Cum poate să fie un copil atît de crud,_ atît de rafinat în cruzimea lui şi atît de mizerabil ? îl văd pe bietul băiat, stînd în picioare, galben ca ceara, cu ochii rătăciţi, neştiind ce să spuie, şi tata, furios, trăgîndu-i palme peste obraz şi strigînd tare cum nu-1 auzisem niciodată : „Ceasornicul, tălharule, să scoţi ceasornicul, că te omor!" Ş-am stat, am stat de faţă la toată scena aceea grozavă, pe care eu o pregătisem, am stat fără să am o clipă de milă sau de remuşcare. L-am văzut pe băiat căzînd în genunchi, tremurînd ca varga, împreunîndu-şi mîinile, ridicîndu-şi rugător faţa lui sfînţă, plină de lacrimi şi de sînge, şi strigînd, printre suspine : — Degeaba mă bateţi, domnule maior, nu l-am furat eu... Vă jur pe maica, pe tot ce am mai scump, vă jur că nu ştiu nimic. * Iar tata îl izbea vrăjmaş cu palma* peste gură, peste ochi... — Minţi, tălharule, minţi. Unde l-ai ascuns ? Spune, spune, că te omor ! într-un tîrziu, mamei i s-a făcut milă, ori s-a speriat, nu ştiu, că s-a rugat de tata să-l ierte. Băiatul leşinase. L-a luat soldatul în braţe şi 1-a scos afară. Nu l-am mai văzut de-atunci. _ La un an după asta, m-a dus tata în Bucureşti. în ziua plecării am avut grija să dezgrop ceasornicul şi să-l ascund în punguliţa pe care mi-o dăduse mama cu doi napoleoni, ca să am de cheltuială. în pension, cum am ajuns, am învăţat să fumez, să beau şi să joc cărţi. După vreo lună, isprăvind eu banii, m-am hotărît să vînd ceasul. L-am dat, pe-ascuns, unui extern — un băiat de ovrei, foarte deştept — care mi-a adus a doua zi opt patace şi cinci piese de cîte 2 lei. Nu-mi credeam ochilor cînd am văzut atîtea parale. Mai tîrziu am aflat că ceasul acela, aşa de mic, îl costase pe tata o mie de lei. Seara am fost la teatru, la Fata aerului. Pe urmă am jucat cărţi în dormitor cu pedagogul, pînă despre ziuă, cînd am rămas afif *. Peste două zile am primit de la mama zece lei. I-am pierdut şi pe aceştia. Am scris tatei. Mi-a trimes şi el, şi iar i-am dat gata. Ş-a mers aşa patru ani. Cum am trecut cele patru clase gimnaziale, eu singur nu ştiu. în clasa a cincea m-a pus în alt pension, de unde am fugit după două luni. Pe la Crăciun l-a I mutat pe tata în Bucureşti, şi nu m-a mai dat în pension. Am învăţat c-un profesor în casă, şi,' tîrîş-grăpiş, am isprăvit liceul. Părinţii mei aveau planuri mari. Ei mă vedeau avocat, deputat, ministru. _ Eu m-aş fi mulţumit deocamdată să-mi pot plăti micile datorii... ca să .pot face altele mai mari. Eram de nouăsprezece ani şi credeam că cea mai mare fericire pe lume e să fii bogat. Munca mi se părea o pedeapsă, o degradare. Auzisem de-atîtea ori pe mama zicînd : „Să strîngem pentru Aurel, să aibă cînd o fi mare, că destul am muncit noi şi ne-am canonit"... Sărmanii părinţi, cum mă mai corcoleau şi mă alintau, şi ce monstru pregăteau în mine cu dragostea lor ! Cînd eram mic, tata făcea haz de toate obrăzniciile mele. Ce bucurie pe el cînd m-a auzit întîi suduind şi spuind măscări; iar cînd am * spart c-o zburătură capul unui copilaş al tinichigiului din uliţa mare, în loc să-mi rupă urechile, mi-a cumpărat o trîmbiţă ş-o sabie, ca premiu pentru „vitejia" mea, de care, multă vreme după aceea, în fiecare zi 4$ aproape, se vorbea la masă, cu fel de fel de adaosuri şi de înflorituri, ce nu se mai sfîrşeau. Mama îmi făcea părul buclat, mă gătea în haine de catifea înzorzonate cu dantele, mă parfuma şi mă ducea în lume să mă arate, ca pe-o minune de frumuseţe. Nu spun toate astea ca să-mi uşurez păcatele mele, aruncînd vina pe părinţi. Ştiu că sămînţa răului încolţeşte aşa de puternic în unele firi, încît pînă şi mijloacele ce s-ar încerca pentru a o stîrpi se întorc adesea în folosul ei, şi în loc s-o împiedice, o ajută să se dezvolte. în ce mă priveşte pe mine, eu am credinţa că în orice împrejurări aş fi fost pus, şi orice creştere mi * Afif — lipsit de bani ; lefter. 300 301 s-ar fi dat, tot aşa de ticălos aş fi ieşit; căci de cînd mă ţin minte, cel dintîi sentiment pe care l-am cunoscut în mine a fost răutatea. Nu pofta oarbă de distrugere, pe care orice copil o are — moştenire de la sălbatecul care vedea un duşman ascuns în tot ce-i sta-n cale — nu curiozitatea de a strica o jucărie pentru a vedea ce-i în ea, sau dorinţa de a-mi arăta puterea mea asupra lucrurilor cari mă înconjurau ; nu, ci pofta de a face durere, voluptatea cruzimii — plăcerea de a tortura — asta era în mine, asta simţeam foarte desluşit cînd stricam un lucru, cînd chinuiam un animal, cînd băteam un copil sau o slugă, ori cînd mă răsteam la mama, să-i scot ochii cu furculiţa — plăcerea asta o simţeam. Numai pentru ca să fac în necaz băieţilor, duceam, ia şcoală prăjituri şi bomboane, pe cari, cînd nu le mai puteam mînca, le aruncam pe jos şi le striveam cu piciorul, rînjind batjocoritor la sărăcuţii ce se milogeau cu mîna-ntinsă. Cu cei mari nu prea mă amestecam, dar vai de cei mici,_ şi slabi, şi fricoşi ! Cîte palme n-au mîncat de la mine, şi cîte călimări n-am vărsat pe caietele şi pe hainele lor, numai ca să-i văd plîngînd, să mă bucur de nenorocirea lor şi să le dau cu şic,! Şi tata făcea un haz nespus cînd îi povesteam isprăvile mele de la şcoală. Zicea că-i semăn lui şi că se cunoaşte sîngele de militar... Aşa mă deprinsesem ca toată lumea să se uite cu admiraţie la mine, şi numai de mine să se ocupe, încît dacă intram bunăoară cu mama într-o casă şi vedeam că nu mă bagă nimeni în seamă, numaidecît mă făceam bolnav, şi trebuia să plecăm acasă. Nu puteam suferi ca părinţii mei să aibă altă grijă, ori să vorbească de altceva decît de mine. La masă, dacă nu se uitau la mine, dacă nu se minunau de mine cît mă-nînc sau cum mănînc, o dată puneam furculiţa pe farfurie şi nu mai mîncam nimic. Ş-atunci, să-i fi văzut cum mă mai întrebau toţi ce mă doare, şi cum se uitau cu grijă la mine, şi mă pipăiau să vadă dacă n-am căldură. M-amestecam în vorba oamenilor mari, I ş-odată a vrut un colonel să mă dojenească, da' tata de colo, cu tremur în glas, parcă-1 aud : — E unicul copil, domnule colonel... — Ăsta nu-i un cuvînt să fie rău crescut. Nu ştiu ce-a fost, nu ştiu ce s-a mai vorbit. C-am plecat ca din puşcă, nebun de furie. Să fi avut o putere, l-aş fi făcut bucăţi în clipa aceea. N-am putut decît să-i tai patru nasturi de la mantaua cam ponosită, pe care şi-o lăsase în cuierul din sală. Părinţi slabi. Părinţi orbiţi în toată puterea cu-vîntului. Mama iubea in mine frumuseţea mea, tata — firea mea aprigă, răutatea, care pentru el nu era decît vitejie în mugur. Vai, în ce flori urîte avea să se deschidă vitejia asta, şi ce roade otrăvite avea să dea ! Vineri, 5 decembrie... După ce-am trecut examenul de clasa a şasea, m-am dus, de vară, la Bisericani, la un frate al mamei, care era directorul închisorii de-acolo. Munţi şi codri de jur împrejur, castelul părea de prin basme, în vale curgea Bistriţa. Dar pe mine atunci nu mă atrăgea nimic din toate astea... Ziua stăteam de vorbă cu hoţii — ei au totdeauna lucruri, frumoase de povestit — noaptea jucam cărţi cu grefierul, cu sergentul de gardă şi cu notarul din sat. Unchiul Scarlat era un om ursuz, fanfaron şi cam tîmpit. Se plimba toată ziua prin casă, îşi trăgea favoritele, şi mereu îşi dregea glasul, parc-ar fi vrut să spuie ceva, dar nu spunea nimic şi nu se pricepea ia nimic. Grija casei o purta mama Iui, o bătrînică scundă, cu faţa mică, mică şi boţită, care părea că plînge mereu. Dar era bună, săraca. De cîte ori îi ceream parale, se ducea la besectea, pe care o ţinea sub pat, în dreptul căpătîiului, moşcondea ea acolo ce moşcondea, şi regulat venea cu o patacă de cinci, pe care mi-o dădea în taină, cu aceeaşi tremurare de mînă şi cu aceeaşi privire şireată şi fericită ce părea a-mi spune : „Lasă, că-ţi dau eu cînd ţi-o trebui, că mai are maica". Şi-n adevăr, mi-a dat. Cu măsura asta, i-oi fi ciupit bătrînei vreo trei sute de leuşori cît am stat acolo. Dar sergentul Mirăuţă avea, al dracului, un no- 302 303 roc la cărţi cum n-am mai pomenit de cînd sunt. Nc luasem de gînduri. într-o zi grefierul, care era un pehlivan şi jumătate, dar care rămăsese şi el lefter ca şi mine, mă trage deoparte şi-mi spune : — Ascultă, dacă poţi face rost de-un sutar, am o afacere minunată, o afacere din care putem pune mîna pe trei miişoare. — Cum asta ? — Uite cum. Ion Mierlă are nişte bani ascunşi, partea lui dintr-o tîlhărie ; îmi tot spunea el de astă-iarnă, da' ştii, aşa, îngăimat, să vadă ce-oi zice eu. Ieri l-am chemat în canţelerie şi am vorbit cu el desluşit. Mi-a spus tot. Banii sunt în aur, într-o pungă de piele, îngropaţi în cimitirul ovreiesc din Iaşi, într-un loc... da' să nvi cumva să-ţi scape vreo vorbă. Uite, mi-a făcut şi planul pe hîrtie, ca să nu ne încurcăm. Ăsta-i cimitirul. Sărim pe din vale, că-i zidul mai jos pe acolo, şi cică sunt nişte grămezi mari de gunoi chiar lîngă zid. După ce sărim în cimitir, o luăm la stînga pe lîngă zid pînă în colţul ăsta, de aci urcăm drept în sus, optzeci, mult o sută de paşi, pînă dăm de-o piatră mare de mormînt — o vezi însemnată aici — e cea mai mare piatră de pe latura asta ; de la capătul ei facem drept înspre zid, cum arată săgeata, şi aci, vinde a făcut el crucea asta, e un bolovan, chiar lîngă zid, lipit de, zid — dăm bolovanul la o parte, scurmăm c-un cuţit, cu ceva, ca de vreo două palme, în pămînt, şi... găsim punga ; ce-o fi în ea — Mierlă se jură că sunt peste trei mii de lei — împărţim pe din două... Ce zici ? — Ce să zic ? Dac-o fi adevărat, e o treabă de minune. — Dar stăi, că e un clenci la mijloc. Pentru banii ăştia, noi trebuie să-l scăpăm. — Cum să-l scăpăm ? — Să-l ajutăm să fugă. — Bucuros, numai să fie vreun chip. — Este. Şi uite cum : să-l luaţi d-voastră la bucătărie. Acolo fereastra n-are gratii şi dă spre pădure. îi faci rost de un rînd de haine şi potriveşti lucrurile aşa I î ca să rămîie el singur un sfert, mult o jumătate de ceas, încolo-i treaba lui. — Bine, zic eu, noi să găsim banii. Celelalte mă privesc pe mine. Asta era într-o miercuri. Vineri eram la Iaşi. Pe la toacă ne-am dus pe jos la Copou, de acolo am luat-o pe după cazărmi, devale, ş-am ieşit la cimitirul ovreiesc. Am mers puţin înainte pe strada aceea dosnică, tăcută, pustie, uitîndu-ne la zidurile înalte, la porţile închise, la casa păzitorului, la toată cetatea aceea a morţii, în care, peste cîteva ceasuri, aveam să intrăm noaptea, ca nişte aventurieri din romane... să stăm de vorbă cu strigoii. Apoi ne-am întors îndărăt, şi de la colţ ne-am scoborît" prin bălării pe lîngă zid, am ajuns in dosul cimitirului, unde erau grămezile de gunoi, ş-am văzut că pe acolo era foarte, uşor de sărit. Soarele se lăsa spre sfinţit. Zgomotul oraşului se auzea tot mai potolit, ca un huruit de tren care se depărtează. Şi eu mă uitam mereu la ceas. Aveam acelaşi amestec de bucurie şi de nelinişte pe care l-am simţit în copilărie cînd am fost întîi la teatru. Acum .ştiam drumul, cunoşteam locul. Ne-am întors la otel, am mîncat, am băut bine. Cînd am ieşit în stradă, felinarele erau aprinse şi lume multă forfotea în toate părţile. O ameţeală plăcută parcă mă sălta de la pămînt. Mă simţeam uşor, zvelt, aşa ca-n vis, cînd visezi că zbori. Numai cînd am ajuns în dosul cimitirului, am băgat de seamă ce lună frumoasă era pe cer. Lumină ca ziua. Nu-mi era frică. Adică puţin fior, aşa, îmi cam dedeau singurătatea şi liniştea aceea, în care parcă tot m-aşteptam să se-ntîmple ceva, s-aud deodată un strigăt, un pocnet de puşcă, un lătrat de cîine. Ştiam bine că nu e nimeni să ne audă, cu toate astea, vorbeam încet, umblam tiptil, din cînd în cînd ne opream în loc şi ascultam. Era o tăcere şi o încremenire în tot cuprinsul acela, că te credeai pe-o altă lume. Zic : — Ce-ar fi, mă Costică, să iasă un jupîn din groapă şi să ne întrebe ce cătăm pe-aici ? — Aş, dă-1 dracului, că nu mai iese el de-acolo cît îi papura. 304 305 vSărim noi zidul, şi de la colţ o luăm drept la deal, numărând paşii pînă la piatra cea. mare însemnată-n plan. Dăm la o parte bolovanul de lîngă zid — aveam fiecare cîte-un cuţit — şi începem să scormonim pămîntul. Numai cine-a săpat vreodată, într-ascuns şi în puterea nopţii, la o comoară, poate să-şi facă o idee de neliniştea, de zorul şi tremurul nostru din clipele acelea. Prin multe-am trecut în viaţa mea, şi fapte urîte am făcut, şi frici mari am tras, dar o bătaie de inimă ca atunci nu-mi aduc aminte să fi mai avut vreodată. Şi cum scurmam noi aşa, şi dam ţărna afară, o dată aud pe Costică strigînd înfundat : „Am găsit-o !" Şi vesel ridică punga-n bătaia lunei; un dulce sunet de aur ne farmecă auzu!. N-a mai fost mers, ci zbor a fost întoarcerea noastră pînă la otel, şi parcă, nu mai călcam pe pămînt, şi numai cînd ne-am văzut acolo, închişi în odaia noastră şi siguri că nu ne-aude nimeni, am dat lumînarea aproape, şi încetişor am răsturnat punga pe cearşaful alb ai patului ş-am început să numărăm : erau lire turceşti, napoleoni şi galbeni, şi jumătăţi de napoleoni şi trei hîrtii de cîţe-o sută — ne-a venit de fiecare cîte o mie patru sute de lei. — Vezi, al dracului, zicea că-s peste trei mii... Da' eu mă uit lung la el : — Ori nu eşti mulţumit ? — Ba da, zice, însă ştii... cînd te-aştepţi la mai mult... A doua zi ne-am întors. Pe drum ne-am mai gîn-dit, ne-am mai sfătuit, şi cum am ajuns, pînă-n seara am şi pus la cale fuga lui Mierlă ; dar pe de altă parte am ales dintre soldaţi pe cel mai bun trăgaci şi i-am spus să stea la pîn dă în ghereta dinspre pădure ; da' să păzească bine, că se urzeşte o evadare. Eu m-aşezasem pe-un dîmb, în dosul gheretei. îmi bătea inima ca la vînătoare. L-am văzut pe Mierlă cînd a sărit de pe fereastră jos. Parcă era o fiară scăpată din menajerie. O clipă şi-a făcu.t ochii roată, apoi o dat-a rupt-o de fugă spre codru; dar n-a apucat a face zece paşi, c-am şi auzit puşca bufnind, şi în aceeaşi secundă l-am văzut poticnindu-se şi căzînd în genunchi; a dat să 306 I se ridice, al doilea glonţ, şi iar a îngenuncheat; a scos un geamăt adînc, un horcăit, şi s-a lăsat încet pe partea stîngă, ş-acolo a rămas — ai fi zis un om ostenit care s-a culcat să doarmă. Cînd ne-am apropiat, nu mai mişca. în obrazul drept, lîngă ureche, avea ca o înţepătură de cuţit — din gura-i atîrnă un clăbuc de sînge pe care sta prinsă o băşicuţă de spumă, ca şi cum în ea ar fi rămas închisă suflarea lui din urmă. Mă uitam la el şi-mi ziceam în gînd : Iată ce-i viaţa ! Parcă nu-mi venea să cred că în aşa scurtă vreme s-a petrecut o faptă aşa de grozavă... Săracu Mierlă ! De cîte ori nu l-am văzut în amintirile mele, aşa culcat, cu faţa de ceară, cu ochii holbaţi, cu urechea stîngă lipită de pămînt, parc-asculta ceva, o şoaptă, o chemare, ce-i venea de acolo, din adînc. Şi ce s-a ales din toată ticăloşia asta ? Peste două luni, eu, la Bucureşti, nu mai aveam nici un ban şi plănuiam o nouă lovitură. Unchiu-meu, dat afară din slujbă, venise cu bunica să stea pe capul nostru; iar director la Bisericani era numit tocmai acela care, pe bună dreptate, ar fi trebuit să ia în închisoare locul lui Mierlă, locul tâlharului căruia noi, cinstiţii, într-un chip atît de mişeîesc îi furasem şi banii şi viaţa. Marţi, 10 noiembrie... Un an în capăt de cînd n-am mai scris... Trec repede peste întîmplări pe cari nici azi nu mi le pot lămuri. Multe bănuiesc. Dar ştiu eu ? Mi-e sufletul destul de încărcat de păcate, de propriile mele păcate. Singurul lucru de care sunt bine încredinţat e că la noi în casă era o atmosferă de minciună şi necinste, în care ne deprinsesem cu toţii să trăim, „ca-n elementul nostru", cum se zice. 'N-am aflat niciodată ce rost avea un samsar, David, care mereu venea pe la noi — Ia fiecare două-trei săptămîni apărea cu aerul lui misterios, îşi lăsa băţul şi pălăria în sală, o pălărie veche, care-ncepuse a semăna cu el, şi se închidea cu tata în odaie, unde stăteau amîndoi, uneori cîte două ceasuri, în conferinţă. După ce pleca samarul, tata era foarte vesel cîteva zile, şi casa îndestulată sar 307 cu de toate. Asta a ţinut vreo trei ani, pîn-a venit într-o zi un colonel, şi nu ştiu ce-a spus, că tata pe loc s-a făcut galben ca ceara ş-a început să tremure. Colonelul s-arăta un om aspru la suflet, se uita încruntat la noi... parc-ar fi vrut să ne mănînce pe toţi; a cotrobăit prin dulapuri, prin sertare, a luat o mulţime de hîrtii ş-a plecat. Pe urm-a plecat şi tata * ş-a umblat mereu pe la Bucureşti — în vremea asta era tăcere în toată casa, o tăcere posomorită, încărcată de griji... Ce-o fi fost la mijloc şi ce s-o fi mai întîmplat după aceea, nu ştiu, că n-am mai văzut pe tata vreo două luni. Şi cînd a venit, era îmbrăcat civil, şi slab şi îm-bătrînit, ca după o boală grea. Mama nu-mi mai făcea bucle, şi toată ziua plîngea. Pe atunci eu mă jucam cu zmeul şi nu prea băgăm de seamă la cele ce se petreceau în jurul meu. Acum de-abia, aducîndu-mi aminte de unele întîmplări ce ca prin vis mi se arată, caut să mi le desluşesc şi să pun legătură între ele. Mă chemă doctorul în cancelarie şi-mi spuse lucruri care cît p-aci erau să mă facă să plîng de-nduioşare. Eu — şi lacrimi !... Citise ce-am scris şi rugase pe director să mă puie pe lista graţierilor. Zicea că e sigur c-am să mă fac om de treabă, c-am să uit prin cîte am trecut ş-am să aduc şi eu pe lume părticica mea de bine. Cînd am plecat, nu mai călcam pe pămînt. Cum te-nviorează, cum te-nalţă şi te umple de încredere simpla atingere c-un suflet mare ! întorcîndu-mă, îmi recitesc pagina din urmă. Ce canalie sunt ! A, doctore, doctore, tare mi-e teamă că te-nşeli !... Inima ta bună, dragostea ta de oameni te împiedică de a vedea cît de ticălos e vechiul tău client... Bieţii părinţi ! Ce-au făcut ei pentru mine, şi cum i-am răsplătit ! I-au vîrît în mormînt faptele mele, ruşinea şi durerea păcătoşiei mele — şi nici acolo nu-i * în ultima ediţie antumă, dintr-o eroare, cuvintele ş-a plecat. Pe urm-a plecat şi tata lipsesc. Ele au fost introduse din textul publicat în Universul. 308 las acum să se odihnească. Cît m-au iubit, sărmanii, şi cît s-au trudit pentru mine... Şi cît au suferit de pe urma isprăvilor mele ! Canalie! Canalie! Cuvîntul acesta ar trebui să mi-1 strig în fiecare dimineaţă. „Nu te văd eu că umbli să arunci toată vina pe părinţi ? Mişel ce eşti !" Aşa ar trebui să-mi spuie cugetul meu dacă ar mai fi rămas ceva nestricat în mine. Chiar în momentul acesta cînd mă judec, simt că vorbele mele nu sunt destul de curate. în însăşi această căinţă de-o clipă simt cum sufletul meu se cată-n oglindă şi vrea să se facă frumos. Dar spus-am eu aici măcar a zecea parte din ticăloşiile mele ? ...Ei ! parcă ceilalţi oameni n-or fi tot aşa pe dinăuntru ! Ciudat cum nu pot eu niciodată urma un gînd pîn' la capăt, nu sunt în stare să iau o hotărîre pe care s-o ţin. Am vrut odată să mă sinucid. Mi-am cumpărat revolver, l-am încărcat şi, peste-un ceas, l-am vîndut unui căprar, cu preţul pe jumătate... Gînduri, sentimente, voinţă, toată firea mea se schimbă de la o clipă la alta. Toată ţesătura puterilor mele sufleteşti parc-ar fi putredă, aşa se distramă. Ci lasă vorbele, şi vino la fapte. (De cîte ori am auzit eu asta în daraverile mele cu judecătorii !...) Să vă spun, domnule doctor — că de azi înainte pentru d-voastră mă spovedesc aci — să vă spun cum am ajuns eu în cele din urmă să pierd orice ruşine şi să privesc necinstea şi închisoarea ca ceva al firii şi al soartei mele. Eram de nouăsprezece ani, şi tata credea că urmez la drept, da' eu jucam toată ziua cărţi într-un fel de tripou foarte secret, pe care-1 ţinea în dosul pasajului unu Adolf, în tovărăşie cu băiatul bogătaşului Grumă-zescu. Acolo-mi făceam vacul. De multe ori o zbugheam şi seara, după masă — ziceam că învăţ c-un prieten. Şi bieţii părinţi mă căinau că prea muncesc mult... Eram într-o societate de haimanale. Ticăloşi toţi — unul şi unul. (...Te văd, te văd !) Acolo, în pasaj, pe cînd eram înfierbîntaţi la joc, a venit într-o seară un căpitan de intendenţă cam chirchilit; avea o figură de cioclu ş-un glas răguşit ce parcă ieşea din- 309 tr-un butoi spart, a dat bună seara ş-a cerut o cafea. Da' Grumă'zescu îl măsoară din ochi şi zice cam înţepat : „Aci nu e cafenea". Căpitanul, ca şi cînd n-ar fi auzit, vine încet la masa de joc, se uită la bancher, la grămada de bani de dinaintea lui — erau ca vreo trei mii de iei — şi întreabă cu o politeţă afectată : „îmi daţi voie şi mie sa pontez ?" „Cum nu ? Poftiţi", zice unul din jucători, oferindu-i un scaun... Şi face cu ochiul la bancher, adică să-l ia în primire, că-i muşteriu bun. Se juca stos, şi bancher era Adolf. Face el cărţile şi le întinde căpitanului să taie. Căpitanul ia la întîm-plare o carte, din „ponte" ; după ce taie, fără să se uite la ea, o îndoaie puţin la un colţ şi, împingînd-o binişor spre grămada de bani din faţa lui Adolf, zice solemn : „Banco". Toţi am rămas înlemniţi. Adolf, palid, se uită întrebător la Grumăzescu. Acesta pune palma pe cărţi şi spune căpitanului : „Banco... bucuros, dar trebuie să vedem întîi cu ce acoperiţi ?" Căpitanul se ridică încet de pe scaun, dă poala mantalei la o parte şi scoate dintr-un buzunar de la spate un săculeţ de pînză în care avea numai fişicuri de napoleoni. Rupe un fişic, rupe două, rupe trei, şi după ce face o grămă-juie, în care se vedea bine că era mai mult. decît în bancă, întreabă foarte politicos : „Mai trebuie ?" Un moment de tăcere — parcă nici nu mai suflam. Grumăzescu, văzînd că lui Adolf îi tremurau mîinile, zice hotărît : „Scoală, să mestec eu cărţile, că asta-i lovitură mare". "S-aşază el bine în scaun, parcă era să stea cît lumea, face cărţile, taie căpitanul... Noi, ce să mai încurcăm jocul ? Ne uitam la mîna bancherului cum punea tacticos o carte la stîngă, una la dreapta şi ne bătea inima ca şi cum nu banii lor, ci viaţa noastră s-ar fi cumpănit în „talia" asta. „Asta e /" zise căpitanul, c-o linişte înfiorătoare, dînd pe faţă cartea pe care-o ţinea elegant de-un colţ îndoit. Era un şapte de treflă... „Lacrimi..." adaogă el zîmbind triumfător şi, cu mişcări încete, trage toţi banii de pe masă şi-i toarnă în săculeţ, fără să-i mai socotească. — Apoi, bună seara, domnilor... — Nu mai staţi ? Vă rog... putem să mai jucăm. — Nu, neiculiţă, c-aş vrea să iau o cafea. 310 — Vă facem numaidecît, domnule căpitan. Poftiţi, vă rog... — A, nu... Vai de mine ; aicea nu-i cafenea... Ş-a plecat căpitanul cu toată averea societăţii, şi dus a fost, că nici nu l-am mai văzut de-atunci. în urma lui — ceartă grqzavă între cei doi tovarăşi. — Ce-ai avut tu să mă scoli pe mine de la masă ? striga Adolf cu ochii holbaţi la Grumăzescu. — Tu nu vedeai, mă păcătosule,, ca nu mai puteai ţine cărţiîe-n mînă ? Şi cît p-aci să se ia la bătaie. Pe urmă, sfa". Să ne-ntovărăşim opt inşi, să facem un capital de patru mii lei şi să întemeiem o casă de ioc în toată regula. Adolf ne asigură că vom avea în societate şi pe comisarul secţiei. Se redactează uri angajament : pînă în zece zile să depuie fiecare partea lui. Iscălesc şi eu, deşi n-am decît unsprezece franci în buzunar, şi nici o perspectivă. Asta s-a petrecut într-o joi, pe la sfîrşitul lui noiembrie. Miercuri, 18 decembrie... Noi şedeam la un loc c-o sor-a tatii, bătrîna şi scăpătată, cu unchiul Scarlat, care era veşnic în căutarea unei slujbe, şi cu bunica. Eram şase guri pe cei trei sute de lei pe lună — pensia tatii. Vai de noi cum trăiam ! Şi mereu certuri, mustrări — socoteli de ce era să fie şi n-a fost. Tata făcea toată ziua pasenţe, fuma şi ofta. Nădejdea tuturora era la mine. „Să sfîrşească numai Aurel Dreptul lui, ş-atunci să vedeţi cum se limpezesc ele toate !..." Asta încheia orice discuţie. Şi toate feţele se-nseninau. Bunica avea o soră, călugăriţă la mînastirea Pasărea, si mereu zicea că vrea şi ea să se ducă să stea acolo liniştită cîte ziie-o mai avea. în iarna aceea era un ger cum de multă vreme nu se mai pomenise. Ne ghemu-isem cu toţii în două odăiţi. Numai bunicuţa, săraca, dormea în săliţă pe-un mindir de paie şi se în valea cu cele două lăvicere de jos, cari erau ticsite de praf şi de purici. Aşa, ca să nu se mai canonească atîta biata bătrîna, care tuşea toată noaptea, şi ca să nu se mai facă foc şi-n sală, se hotărî s-o ducă ia Pasărea. Şi sîmbătă dimineaţă, chiar a treia zi după întîmplarea de 311 la clubul nostru, ne-am încărcat, claie peste grămadă, într-o herască pusă pe tălpoaie, că era o pîrtie prin zăpadă de toată frumuseţea, şi pe la vremea dejunului am fost acolo. Ce bucurie pe maica Polixenia ; pe tata nu-1 mai văzuse de cînd era locotenent... Ea avea trei chiliuţi foarte curate, şi tţăia acolo ca-n sînul lui Avram. — Ferice de tine, zice bunica, privind, cu lacrimi de bucurie, la cuibuşorul ei cald, curat, îndestulat. — D-apoi, soro dragă, Dumnezeu îi mare şi milostiv şi vede de noi toţi. Iaca, ai să te linişteşti şi tu aicea, ş-ai să vezi ce bine are să fie... Şi iute, şi îndemînatecă umbla de colo-colo, şi punea toate la cale. A doua zi — duminecă — ne-am dus cu toţii la biserică. M-am închinat şt eu frumos pe la icoane, de nu-i venea mamei să-şi crează ochilor, dar mai ales, cu foarte multă evlavie, m-am închinat la Maica Domnului, care avea la gît o salbă de galbeni mari, de toată frumuseţea. îmi făceam cruce — şi cu ochii la galbeni; îi număram — erau 23, şi tot bucăţi măricele, unele cît un ban de zece, îi măsurăm şi-i preţăluiam, iar cînd m-am plecat să sărut mîna de argint a Preacuratei, m-am uitat bine la cele două vcriguţe de cari erau prinse capetele salbei. Şi în mintea mea pornită la rele mi-am şi făcut socoteala. E curios cum vin cîteodată împrejurările de la sine, că parcă anume au fost trimise ca să te servească. Mă uitam încă la cei patru evanghelişti de la baza cupolei, cînd parcă îmi şopti cineva la ureche : „Acu-i momentul". în biserică, nu mai rămăsesem decît eu şi maicile de serviciu, cari în clipa aceea nu ştiu ce moş-condeau în altar. De altfel, nici nu mi-a trebuit mai mult decît o clipă. Degetele cleşte pe cele două capete ale salbei — o suceală în dreapta, una în stîngă, şi ţac ! îmi clănţăneau dinţii cînd am ieşit din biserică. Şi tremurul din mine parcă se mai potoli în gerul năstruşnic de-afară. Un veac mi s-a părut pînă să ne vedem plecaţi din mînăstire. — încheie-te bine, să nu răceşti. 312 în gîndul meu : „Cînd aţi şti voi de ce tremur ! Oh, să mă văd eu ajuns la Bucureşti..." Caii mergeau acum destul de repede, că- trăgeau acasă şi era o minune de pîrtie, dar mie mi se părea că de-abia ne urnim, îmi venea să mă dau jos şi s-o iau la fugă înainte. — De ce stătuşi, logofete ? — Ne strigă din urmă. Se vede c-aţi uitat ceva... Un fior îmi trecu prin inimă. Doamne, oare ce are să se întîmple acum ? Salba o aveam în sîn. Instinctiv îmi dusei mîna acolo — mă ardea ca un cărbune aprins. Un băietan călare pe deşălate ne soseşte şi spune gîfîind : — Vă roagă maica stariţa să vă întoarceţi. — Da' ce s-a întîmplat ? — S-a furat din biserică salba de aur a Sfintei Fecioare. Tata numaidecît a şi dat jos pe vizitiu şi a pus pe flăcău să-l caute. Era singura bănuială,-nu-i aşa ? Vru el călăreţul să mai zică ceva, dar tata i-o reteză scurt. Făcusem drumul aproape pe jumătate, cum era să ne întoarcem ? Uf ! Cînd m-am văzut acasă... Planul îl aveam gata : desprinse frumuşel toate piesele una cîte una şi vîn-dute pe la diferiţi zarafi. Şi, singur, absolut singur, în afaceri de astea trebuie să lucrezi repede şi fără tovarăşi. Ah, şi era duminecă, şi prăvăliile închise ! Noaptea aceea am petrecut-o în socoteli. Dar a doua zi dimineaţă... ce hărnicie pe mine ! Safteaua mi-a făcut-o un zaraf din gura pieţii — 62 lei pentru un left mare de zece galbeni... Peste-un ceas eram bogat. Aveam în sîn, exact în locul unde ţinusem salba, şase hîrtii de cîte-o sută, şi-n buzunarul de sus al vestei, opt patace — îmi făcea plăcere să le simt. Dulce greutate ! Ardeam de nerăbdare să-mi depun partea mea de societar. Dar casierul lipsea. Era la Turnu-Măgurele, în „turneu" c-un tovarăş din Giurgiu. Toţi lucram !... _ Ciudate lucruri se mai petrec în sufletul omului. Eram la dejun, în aceeaşi zi. Sora tatii, cam surdă, întreba mereu de ce-i vorba. Mama, plictisită, se întoarce la ea şi-i strigă tare : 313 — Salba, salba de la Maica Domnului, a furat-o... în momentul acela sună cineva. Sunt sigur că-i pentru mine. Mă scol să văd cine-i. -Deschid. în faţa mea — un domn cărunt şi zaraful din gura pieţei. Amîndoi se uitau la mine. — Dumnealui e ? întrebă domnul cel cărunt, arătînd spre mine. — Da, zice zaraful. Ei bine, iată un lucru foarte curios, pe care în viaţa mea n-am să-l uit : în clipa cînd am auzit sunînd, am şi văzut în minte pe zaraf cu domnul acela necunoscut, şi am auzit întocmai vorbele acele, cu tonul, cu privirea, cu gestul... aidoma cum s-a întîmplat; aşa încît, cum scena mi se înfăţişa pentru a doua oară şi-i ştiam urmarea, eu nici n-am mai aşteptat răspunsul zarafului şi am şi făcut un pas îndărăt, ca să-mi iau paltonul şi pălăria să merg cu ei, cînd mă şi pomenesc înşfăcat de braţ şi aud, răstit, poruncitor : „Nici o mişcare ÎK Am văzut, în fulgerarea acelor clipe grozave, pe tata cu şervetul la gît, pe mama desfigurată de spaimă, pe toţi ai casei apărîncl, dispărînd, reapărînd, ca la cinematograf, pe cînd vorbele lor, sunete făra-nţeles, îmi răpăiau în urechi, sinistru, prăpăstios, cu vuiet de grindină. Aceea a fost cea mai cumplită lovitură pentru bieţii părinţi. Mai cumplită decît cele ce aveau să vie — pentru că era cea dintîi. Două luni de neodihnă, de plînset, de vîzîială între Văcăreşti, poliţie, tribunal... cu fel de fel de oameni fără pic de omenie ! Doamne, cînd m-am văzut liber, mi se părea că toată lumea-i a mea ; numai cine-a stat închis poate şti ce înseamnă fericirea de a fi liber... Mă gîndeam la cele întîmplate şi-mi venea să-mi dau cu pumnii în cap. Stupid ce-am fost ! Să ţin eu banii la mine ! Cînd puteam foarte bine să-i ascund, să nu-i mai găsească nici dracul. Am suferit degeaba, curat degeaba, şi ruşine, şi bătăi, şi-nchisoare... 314 Bieţii părinţi ! Numai eu ştiu cît au cheltuit ca să mă scape. Cînd m-am întors, am găsit casa aproape goală... De-aci încolo soarta mea era hotărîtă. Luni, 29 decembrie... De vreo trei zile mă tot fră-mînt cu mintea... Ca o fiară-n cuşcă umblu de colo-colo. Aş vrea să încep iar să scriu, şi nu ştiu cum s-o mai iau din loc. Ciudat, de cînd mi-a spus doctorul că povestirea ticăloşiilor mele îl interesează ca un roman, de cînd ştiu că e cineva care se pleacă nerăbdător peste umărul meu şi aşteaptă, din picul încetinel al vorbelor, închegarea urîtei poveşti pe care-am trăit-o, parcă nu-mi mai găsesc nici firul amintirilor, nici rostul cuvintelor. 'Dar şi afurisita asta de boală m-a slăbit — că mi-e sufletul împăinjinit, de nu-mi mai pot lămuri nimic — toate gîndurile mi-s în ceaţă. Şi m-a cuprins o silă de lume, ş-o scîrbă de mine, că, ştiu eu, dacă m-ar graţia, ce-aş face cu viaţa? De sinucis,' nu m-aş sinucide. Doamne fereşte — cu toate că asta ar fi poate cea mai cuminte treabă. Dar nu pot. Mi-e frică. Şi nici un fel de voinţă nu mai am. Cîte umilinţi, cîtă ruşine, cîte bătăi am răbdat au sfîrşit prin a ucide în mine sentimentul de om. Cea dintîi lovitură mare pe care-am simţit-o eu în ticăloşia asta de viaţă a fost la Galaţi, acum nouă ani, cînd m-a încolţit justiţia într-o daraveră foarte complicată. Ieşisem din puşcărie pentru a patra oară. Eram „practicant" într-o casă de comision din Ploieşti. Introdus în familia unui negustor, a cărui fata îmi făcea ochi dulci, mă dădusem drept fiul unui bogat moşier din Dorohoi. Acte false, scrisori şi de-peşi ticluite de mine îl înduplecă să-mi dea, împreună cu binecuvîntarea lui de viitor socru, suma de cinci mii lei, cu cari, chiar a doua zi după logodnă, am şi spălat putina. Eram de două săptămîni în Ga- 31S laţi, unde, cu aceleaşi mijloace, pusesem la cale o figură la fel, cînd, într-o dimineaţă, pîn-a nu mă scula din pat, îmi bate cineva la uşă ; deschid, şi mă pomenesc în faţă cu trei domni : unul din ei era negustorul din Ploieşti — pe ceilalţi doi i-am ghicit numaidecît. M-am îmbrăcat iute, sub grindina de ocări a păgubaşului, pe cînd cei doi poliţişti puneau stăpînire pe toate lucrurile mele. Eram al lor de-acum. Ara fost trimis întîi la Ploieşti, pe urmă adus la Galaţi, unde, pentr-un supliment de instrucţie, m-au ţinut aproape două luni în arestul de-acolo. Toate închisorile sunt şcoli de stricăciune. La Galaţi am văzut eu cîte mai aveam de învăţat. Mă împrietenisem cu doi greci, decanii pungaşilor din port, cum îşi ziceau ei, şi toată ziua făceam combinaţii, planuri măreţe pentru viitor. în vremea asta mereu eram chemat de judecătorul de instrucţie, care, nu ştiam de unde, dar îmi părea o figură cunoscută ; acum el mai descoperise şi o altă ispravă a mea c-un negustor de saci, cu nişte facturi mincinoase — în sfîrşit, lucruri de cari spun drept că-mi uitasem cu desăvîrşire, dar în cari, pe lîngă un ovrei din Bucureşti, dispărut la timp, încurcasem destul de rău şi pe bietul tata ; la început curat, fără ştirea lui, în urmă, însă, ce era să facă ?... intrat în horă, a trebuit să joace. Deci, iată că într-o luni dimineaţă mă cheamă iar la cabinetul judecătorului de instrucţie. De cîteva zile aveam o nelinişte, o apăsare, o frică nelămurită — parcă simţeam apropierea' unei mari nenorociri. Cînd am intrat, judecătorul citea într-un dosar, şi poate-un ceas m-a ţinut pironit lîngă uşă, fără să se uite la mine. în sfîrşit, vine un aprod, îi şopteşte cîteva vorbe. Eu vedeam ca se pregăteşte ceva, da' nu înţelegeam ce să fie. Mii de gînduri îmi fulgerau prin minte şi nu ştiam la care să mă opresc. Aveam impresia că visez. Un vis groaznic. Judecătorul face un semn — în faţa lui era o uşă ce da într-o altă cameră. Aprodul o deschide şi apare... tata. Slab, îmbătrînit — nu-1 mai văzusem de doi ani — cînd dete cu ochii de mine, începu să tremure. — îl cunoşti ? întrebă aspru judecătorul. — Cum să nu-1 cunosc, păcatele mele ! 316 Şi bietul tata se strîmbă într-o izbucnire de plîns fără lacrimi. — Da' pe mine... mă mai cunoşti ? în clipa aceea mie parcă o dată mi ş-a ridicat o perdea de pe ochi. Ş-am stat încremenit, sub groaza celor ce aveau să se întîmple. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri ş-a zis c-o sfială de copil care se teme să nu fie bătut: — De... Poate... da' nu-mi aduc aminte. Am trecut şi eu prin multe, domnule judecător, şi să vă fie milă, că-s un biet bătrîn nenorocit... Judecătorul se sculă şi, întorcîndu-şi tîmpla dreaptă spre lumină, zice liniştit : — Vezi dumneata aici, lîngă ochi, un semn, o tăietură ? — Da, văd, zice tata, plecîndu-se cu smerenie. — Ştii de unde am eu semnul ăsta ? — De unde ? — De la dumneata. Ţi-aduci aminte... cum m-ai bătut odată, demult, fără să-ţi fi fost cu ceva vinovat, şi cum m-ai călcat cu picioarele... Iată, aici e urma pintenului d-tale... Vezi, domnule maior, cum se întorc lucrurile pe lumea asta !... Scena aceea grozavă o văd mereu înaintea ochilor. Tată-meu în genunchi, împreunîndu-şi mîinile ca un copil vinovat care cere iertare, bîlbîind vorbe fără şir, pe cînd judecătorul îi spunea cu-tin aer de generoasă ocrotire : „Scoală-te, domnule maior, şi linişteşte-te, că vreau să-ţi vorbesc". în fulgerarea unei clipe, îl revăzui pe el în genunchi şi pe tata bătîndu-1. Ce mare şi ce solemn era acum băiatul ţîrcovnicului de la Sfîntu Neculai. Şi ce de sus vorbea : — A vrut Dumnezeu să ne mai întîlnim. Vedeţi că este o dreptate pe lumea asta. Ce bine ar fi să ştie tot omul că este o dreptate, şi că orice faptă îşi are răsplata ei !... Cred c-atuncea v-aţi găsit ceasornicul, domnule maior. In orice caz, fiul d-voastră ştia bine că eu nu eram vinovat. Nu-i aşa că dumneata erai sigur de nevinovăţia mea ?... Erai sigur, ş-ai tăcut. Credeai că n-avem să ne mai întîlnim. Vezi cum ne-am întîlnit ?... Pe cînd mă scuturau frigurile de nu mai 31? ştia biata maica ce ţoale să mai puie pe mine, pe cînd mă zbăteam între viaţă şi moarte, un singur gînd ardea în sufletul meu : gîndul că este un Dumnezeu deasupra noastră şi că, de-acolo de unde-i el, toate le vede, le judecă şi le răsplăteşte. Vreme a trecut de-atuncea. Şi eu am aşteptat mereu ziua aceasta. Am aşteptat-o, fără clipă de îndoială, mereu am chemat-o, cu puterea credinţei care face minuni. Şi iată c-a venit. El vorbea liniştit. Noi ascultam smeriţi, cu ochii în jos, şi cuvintele lui ne pălmuiau. Ne spuse că de-aci încolo cauza noastră nu-1 mai interesează, că el o trece altui judecător s-o cerceteze, ca să nu rămîie în sufletul nostru nici o bănuială, că de-acum nu mai are nimic în contra noastră : dreptatea lui s-a făcut pe deplin. Tata plîngea. Ne-am despărţit fără să ne spunem o vorbă. Şi despărţirea aceea a fost pentru vecii vecilor ! Pe cînd mă întorceam la închisoare, cu sentinela după mine, o clipă m-am văzut copil, gătit ca o păpuşă, cu părul buclat, ducîndu-mă la şcoală, călare pe Puiu, sub paza soldatului, care se uita la mine ca la un fecior de împărat. Valuri ale vieţii ! După trei ani. In vinerea Paştilor. Telega... A şaptea osîndă. Zece ani, de-aci-ncolo !... Unde eşti, doctore, care ai pus vorba ta cinstită pentru cel mai mizerabil dintre oameni ? Şi sunt slab, şi mă dor coastele, şi tuşesc. Şi nu mor. „Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului..." Cine-mi şopteşte mereu cuvintele acestea ? Dreptatea, desigur. ESTE O DREPTATE în adevăr, cum ziseşi, „cetate a urîtului" e casa ta, pe-atît de tristă, pe cît e de mare şi de bogată. Tu dai vina pe soartă. Asta e judecata ieftenă şi de mîntuială a tuturor nevoiaşilor cari nu ştiu ce vor sau, mai drept vorbind, nu pot voi. Am ascultat cu răbdare toate plîngerile tale, cari — fireşte — nu puteau să aibă o altă încheiere decît aceea pe care, de la început, vedeam bine cum ţi-o pregăteşti : „Iată pentru ce trăiesc în străinătate!" Te simţeai urgisită. Singură, aşa de singură în grozava tăcere şi izolare a lipsei de iubire, de orice fel de iubire. Trebuia să pleci. Vorbă să fie. Trăieşti în străinătate pentru că nu te leagă nimic de ţara asta, în care străbunii şi părinţii tăi au agonisit foarte multă avere şi-n care soţul tău, Dumnezeu să-l odihnească, a fost un bun ministru şi un om foarte de ispravă, pe care mă tem că tu nu l-ai înţeles. Suht îngropaţi aici, în pămîntul acesta, atîţia cărturari şi viteji din neamul tău... Dar ce zor ai tu de ei !... Cred şi eu că eşti nefericită. Ai fost crescută de mică în rătăcire — îndreptată parcă anume spre deşertul acesta al urîtului. Şi ce poate fi mai trist decît să te simţi netrebnic, să vezi că sufletul tău nu se leagă prin nimic de marele suflet al neamului tău, şi că tot ce-ai avut, toate de cîte te-ai bucurat în viaţă au venit aşa, rod al întîmplării, fără nici o osteneală din partea ta şi fără nici un merit. 319 Te-ai pomenit în huzur şi-n răsfăţ de cum ai deschis ochii. Te văd copilă, îmbrăcată-n alb, cu părul în vînt, într-o elegantă trăsurică-paneraş mînînd caii — ne-bunatecă, veselă, cu ochii scînteietori şi cu obrajii rumeniţi, ca de dogoarea focului, de beţia răsfăţului, căci trebuie să recunoşti că toată lumea te răsfăţa. Erai aşa de frumoasă ! Şi, vai — izvor atîtor nenorociri — tu ştiai aceasta ! La doisprezece ani te arătai pe scenă în tablouri vivante; publicul te aplauda, regina te chema în loja ei şi-ţi săruta obrajii de păpuşă ; părinţii se uitau la tine ca la o minune. Visai un prinţ. Te-ai măritat, fără nici un entuziasm, cu cel mai „bine" dintre lionii saloanelor prin cari-ţi purtai mîndră rochiile decoltate, gîtul alb şi ochii melancolici. Ai călătorit cu soţul tău prin toate ţările pe unde călătoriseşi cu părinţii tăi, l-ai dus prin aceleaşi baluri şi petreceri prin cari fuseseşi ca domnişoară, ai primit în casa ta aceeaşi lume pe care-o cunoşteai de cînd erai mică, te-ai îmbrăcat cu acelaşi lux... Vai, asta era măritişul ? Nici o surpriză. Aceleaşi mutre, aceleaşi vorbe, aceleaşi petreceri. Şi nici măcar o luptă, o împotrivire cît de mică. Toate la poruncă. Ai vrut fast, echipaje, podoabe scumpe — le-ai avut. Ţi-a plăcut să fii admirată, „anturată", „sărbătorită*' — ai fost. Ai vrut să n-ai copii — n-ai avut. Ai poftit să fii ministreasa — ai fost. Oamenii erau pentru tine simpli procuratori de plăceri. Şi cînd moartea a început să-ţi ia din ei — şi încă din cei ce-ţi erau mai utili — ai făcut ochii mari. Cum ? Exista o putere care nu vroia să ştie de tine ? Vezi, tu n-ai avut decît străluciri deşerte pentru vederea trecătorilor. Nici o lumină din adîncul sufletului tău. Nici a înţelepciunii, nici a iubirii, nici a bunătăţii, care şi ea e formă a iubirii, dacă nu însuşi fondul ei. Frumuseţea, fardul, gătelile şi toate plăcerile şi beţiile pe cari le dă numai averea sau tinereţea cea zburdalnică sunt spumă — o spumă dulce, cu drojdie acră şi foarte amară la fund. Ai trăit numai pentru tine. Era fatal ca într-o bună dimineaţă să te pomeneşti singură, părăsită în tăcerea de mormînt'a egoismului tău. Ce vrei să-ţi răsară, cînd n-ai semănat nimic ? O amintire, care te priveşte : or fi poate douăzeci de ani. Mă întorceam de la Sinaia cu trenul care so-sea-n Bucureşti seara la 9. Te aflai în acelaşi compartiment. Erai în doliu şi veneafdin străinătate. Am schimbat cîteva vorbe de politeţă, apoi ne-am văzut fiecare de gîndurile noastre. Era toamnă. Codrul de fagi începuse a rugini. Mă uitam pe fereastră. Din cînd în cînd valea se îngusta, şuietul Prahovei izbucnea răcoros din prăbuşituri de stînci, podurile vuiau adînc sub goana zguduitoare a trenului. Deodată mă strigi şi-mi arăţi cu spaimă un copil mic lîngă tine, înfăşat într-o plăpumioară albastră. N-am să uit niciodată expresia de groază cu care te uitai la pacheţelul acela misterios, în care palpita un început de viaţă. Copilaşul dormea şi, prin somn, visa că suge. Văzuseşi în staţia Breaza o femeie îmbrăcată-n negru, căuta parcă pe cineva, avea un aer aşa zăpăcit, te-ai temut să nu fie vreo nebună şi te-ai întors cu faţa spre fereastră... îmi povesteai alarmată, ca de-un atentat împotriva ta. Nici un cuvînt de milă pentru bietul copilaş dăruit întîm-plării, nici o compătimire pentru biata mamă, pe care-o făceai „mizerabilă"... A, dacă te-ai fi putut coborî o clipă în inima ei... Inima unei mame care-şi leapădă copilul ! A venit conductorul, au venit curioşi de prin alte vagoane să vadă pe micul călător, care dormea fără grijă în plăpumioară lui albastră, singur de-acum, aruncat în necunoscut, cu acest simplu bilet de liberă trecere-n lume, prins de boneţica lui, deasupra frunţii, c-o panglicuţă roşie : „E botezat, îl cheamă Tudorel, împlineşte la 16 octombrie două luni. Fie-vă milă de el." Ţi-aduci aminte cum îl mîngîiau toţi. Copilul se deşteptase. Privea serios în gol, avea ochi albaştri şi gropiţe-n obraz. Ţi-aduci aminte. Ne uitam toţi la tine... şi tu nu pricepeai. Erai singură. Erai bogată. De ce nu l-ai luat ? De ce n-ai vrut s-auzi ciripind, în casa ta mare şi pustie, păsărică aceea drăgălaşă, pe care-nadins poate ţi-o trimetea Dumnezeu în ceasul acela, ca să ai şi tu o mîngîiere în viaţă, ca să ştii c-ai făcut şi tu un bine pe lumea asta ? Cu ce frică 320 321 te uitai la fărâmiţa aceea de viaţă !... De ce ţi-era aşa frică ? Am stat zece minute la Cîmpina, unde l-a dat jos, ca pe un călător fără bilet ce era. Din mulţimea care se grămădea tăcută în jurul micului contravenient, un hamal îndrăzni să vorbească : ceru cu vorbe atingă-ţoare, pline de adîncă bunătate a romînului sărac, să ia el copilul acesta părăsit, să fie al lui. Şi Tudorel s-a dus bucuros în căsuţa cea fericită, unde mai erau şase copilaşi. Mai bine, poate, pentru el. O fi acum un muncitor cinstit, în lumea lui de luptători, cari n-au vreme să li se urască. Dar ce-ţi vorbesc eu ţie de astfel de lucruri ? Tu ai cu totul alte credinţi. Tu vezi lumea din temniţa strîmtă a egoismului tău. Cum ai să înţelegi tu viaţa cea adevărată, cînd pînă la vîrsta în care te găseşti ai trăit numai în răsfăţul minciunilor ? Toţi te-au minţit. Şi toate lucrurile din jurul tău te-au minţit. Părinţii şi croitoresele, guvernantele străine şi curtezanii, sulimanurile şi banii tăi, cari, precum vezi, nu te-au putut apăra de bătrîneţe. N-ai admirat nimic şi n-ai iubit pe nimeni ! Ţi-ai rîs de toate, crezînd că asta e o putere ; ş-ai trecut nepăsătoare printre durerile celor crin jurul tău. Credeai că nu mai sunt bătrîneţe, că nu mai e moarte. Şi acum, iată-le — îţi rînjesc, în fiecare dimineaţă, din oglinda în care ţi-a plăcut aşa de mult să te priveşti. Ai vrea să pleci, să te duci departe, să te-ascunzi... Ţi-e frică, ţi-e urît, ţi-e silă, de lume, de tine, de tot. Vezi ce săracă eşti, cu toată bogăţia ta... De bună seama — este o dreptate ! TE-AI AMEŢIT Da. Te-ai ameţit şi tu de mărire. Ciudat cum ne pierdem cumpătul îndată ce trecem de la o anumită înălţime în sus. Rari oameni cari rămîn în firea lor subt orice presiune atmosferică. Tu nu eşti dintre aceştia. Păcat. Sunt o mulţime de bucurii adevărate de cari te lipseşti, pentru nişte bucurii mincinoase, cari ţin mai mult de fardul şi artificialitatea vieţii decît de realitatea ei. Mă uitam ieri la tine ce grav mergeai... erai plin de importanţa ta de funcţionar superior. Iţi ziceai, desigur, că în momentul acela toată lumea trebuie să se uite la tine. Prin dreptul Episcopiei, mai potolindu-ţi pasul, ai început să examinezi pe la spate pe domnul care mergea înaintea ta. Am început şi eu să te examinez, de pe trotuarul celălalt. îţi urmăream gîndul pe figură, întîi te-ai uitat la pălăria lui ş-ai zîmbit — o umbră de zîmbet, jumătate ironic, jumătate compătimitor — era, ce-i dreptul, pleoştită din cale-afară, şi vechile pălării pleoştite au întotdeauna ceva din strîmbăturile unei figuri omeneşti ; apoi ţi-ai lunecat privirea pe gulerul ros al paltonului, şi după ce te-ai uitat cu dispreţ şi la tocurile strîmbe, în dreptul cărora pantalonii erau niţel rupţi şi plini de noroi, ai trecut repede pe lîngă el, răspunzîndu-i cu . o politeţă afectată la salutul lui distrat. Omul acela, după cum ştii, nu-i decît un scriitor de talent. M-am dus lîngă el... Gîndim cam aceleaşi gînduri şi de multe ori ni le împărtăşim fără 323 ifct cuvinte. Ne-am uitat după tine, pînă cînd te-am pierdut din vedere. Ş-atunci am început să vorbim... De tine, bineînţeles. Te compătimeam, îţi închipui. Adecă nu-ţi închipui de loc. Ce ştii tu din lucrurile cele simple şi adevărate ale lumii aceştia ? Tu eşti un om important, la uşa căruia stă neadormit un cerber în uniformă, care şi el se crede un personaj foarte important cînd spune că eşti ocupat şi nu primeşti pe nimeni. Tu ai sub ordinele tale un regiment de funcţionari, pe cari numai c-o privire îi poţi face să nu doarmă, ei şi toată casa lor, cîteva nopţi de-a rîndul : sute de familii tremură la gîndul c-ai putea fi supărat şi nedrept într-o zi, şi sute de alte familii pîndesc pe figura ta un ssurîs de înduioşare, o rază de nădejde... A, bietul arhivar bătrîn pe care-1 faci să zacă pe picioare la fiecare nouă alcătuire de buget! Şi ce bine-ţi pare cînd vezi cîtă lume e îngrozită de tine ! Ce absorbit eşti în hîrtiile tale cînd ştii că e un biet solicitator care aşteaptă colo, lîngă uşă, cu inima cît un purice, să-ţi ridici ochii şi să-l întrebi ce vrea ! Cum se schimbă omul cînd ajunge mare şi ce uşor uită ce-a fost, de unde-a plecat, prin cîte-a trecut !... Cînd am văzut, de-acum patru ani, felul tău de a ne privi peste umăr pe noi, ăştia cari n-avem nici o fă-rîmă de putere şi de nici un fel, m-am întrebat, de unde ţi-e aceasta ? Că eu te ştiam un tînăr modest şi muncitor, _ plecat foarte de jos, vorbind încet, cu o calculată sfială, şi căutînd cu multă prudenţă o pulpană-ascensor. Ei, dar de-atunci sunt douăzeci ş-a-tîţia de ani. Şi tu nu ţi-ai pierdut vremea, ca noi... Cum să nu ne priveşti peste umăr ? Şi, cu toate astea, te compătimeam. Un om despre care toate gazetele se întrec să anunţe cînd pleacă din capitală şi cînd se întoarce, şi ce-a făcut pe unde-a fost, şi ce are de gînd să mai facă, şi ce-a mîncat pe la banchetele ce i s-au dat, şi ce-a spus acolo, şi ce-a lăsat să se înţeleagă prin tăcerea lui — un om care e salutat cu respect de cel mai mare procent de pălării ce se plimbă pe Calea Victoriei şi a cărui prezenţă onorează nunţile şi înmormîntările de clasa întîi, al cărui nume e citat, cu emfază, de croitor pentru a te hotărî să rămîi la o anume stofă şi la o anume tăietură de haină, un om care călătoreşte în compartiment special şi ale cărui migrene şi indispoziţii se repercutează la cine ştie ce depărtări în viaţa unui stat, un asemenea om, trebuie -să recunoaştem, are nevoie de-un suflet ales, cu adevărat vitejesc, pentru a nu-şi pierde capul, pentru a rămînea el, cu mersul lui, cu vorba şi căutătura hai — cu firea lui de-acasă. Lucruri de-acestea am vorbit cu prietenul meu. Iar după ce m-am despărţit de el, dam unde dam, şi tot la tine mă gîndeam. Ce se petrece-n sufletul tău aşa de înstrăinat de-ai tăi, aşa de închis la tot ce-i sincer, la tot ce-i adevărat f Ce faci tu cu puterea ta ? Ce înţelegi tu din viaţă ? O carte frumoasă tu nu poţi citi. Nici vreme n-ai pentru aceasta, nici gust pentru asemenea frivolităţi. Un muzeu, un teatru, un concert nu-ţi spun mare lucru, pentru că tu eşti pururea grăbit, pururea plin de tine şi de ale tale, şi dacă totuşi te duci, te duci ca să te vadă. Ca să ştie lumea c-ai fost. Să te vadă ! în aceasta-i tot înţelesul şi toată frământarea vieţii tale. Şi toată fericirea ! Am înaintea mea o fotografie a ta. O admirabilă, o nespus de jovială fotografie — cu pieptul scos afară de încordarea trufiei, acoperit de decoraţii, cu mîna stîngă sprijinită pe colţul biroului, cu degetul cel mare de la mîna dreaptă aninat în al doilea nasture de la jiletcă, şi cu acea privire triumfătoare, cu acel aer de „uitaţi-vă la mine !" — tot sufletul tău e în această fotografie !... Te văd bătrîn, pensionar, foarte răutăcios şi atoatecîr-titor, apoi dus la groapă — iată o proastă socoteală la care nu te-ai gîndit, desigur, cînd te-ai fotografiat cu pieptul plin de decoraţii — dus la groapă cu mare pompă şi, o dată coborît acolo şi acoperit cu pămînt, uitat. Uitat, ca şi cînd nici n-ai fi fost vrodată. Da, da — tu, ăsta grozavul, care nu lipseşti de la nici o paradă şi care crezi că decoraţiile sunt o platoşă împotriva uitării — ai să fii uitat. Dar absolut uitat. Fără să vreau, mă gîndesc la prietenul cu pălăria pleoştită pe care tu-1 masori c-o privire dispreţuitoare. Ce înseamnă el ? Cine-1 cunoaşte ? Cine-1 bagă-n seamă ?... Are să îmbătrînească — ori poate, pentru 324 325 norocul lui, nici n-are s-ajungă la bătrîneţe — are să închidă ochii în patul numerotat al unui spital, nimeni n-are să meargă după sicriul lui, pe care-1 vor lăsa-n pămînt fără multă ceremonie, în aceeaşi mare tăcere în care omul acela a gîndit, a scris ş-a trăit toată viaţa lui. El a trăit ca să vadă, nu ca să fie văzut. Nu s-a plîns de nimeni, n-a făcut umbră nimănui, n-a ocupat locul nimănui —,nici chiar pe-al lui nu şi l-a ocupat. In tăcere-a trăit, în tăcere-a murit. Dar iată că după ce s-a răsturnat ţărîna peste el, încep gîndurile lui să vorbească. încep *să ne spuie c-a fost un om de treabă, care-a muncit în ascuns, cu evlavie — un cuvios muncitor, care n-a cerut lumii nimic, şi i-a dat tot focul şi sîngele inimii lui, tot ce-a avut în el mai bun, mai curat, mai sfînt. Şi pe cînd tu dormi în pămînt, el trăieşte şi seamănă învăţătură. Şi pe cînd de ce-ai fost tu şi de ce-ai făcut tu pe lumea asta nu mai vorbeşte nimenea nimic, pe rîndurile lui, pe rodul neliniştii lui, pică lacrima iubirii celei fără de moarte. LA GURA SOBEI Mi-am făcut singur focul. Lemnele, cam verzi, nu prea vroiau să s-aprindă — un articol de fond al unui ziar de opoziţie a fost hotărîtor. Ş-acum iată-mă-s instalat în vechiul meu jilţ de tei, pe care se stă de minune şi se poate visa ca-n cel mai straşnic fotoliu. Cu adevărat o comoară de visuri e un foc bun în sobă. Se desfac încet aduceri-aminte ; imagini şi glasuri uitate, îngheţate de vreme, în clipa asta se dezmorţesc de căldură, ca strigătele trîmbiţelor din povestirile fantastice ale baronului Munchausen. Hotărît, nu poţi gîndi decît la o anume temperatură. Cum duduie flacăra ! Parc-ar fi tumultul unei mulţimi în răscoală. „Libertate ! Libertate !" strigă din ce în ce mai ameninţătoare tăria cea încătuşată. Deschid uşa de la sobă, ş-o dată vîlvoarea se potoleşte. Ce bine-i aşa ! Vezi, trebuie să ştii slăbi frîul la vreme, ş-atunci toate merg în tact. Acum flacăra a îmbrăţişat şi lemnele de deasupra cu aceeaşi dragoste mistuitoare. Şi toate amintirile.copacului falnic de ieri, trezite în fiorul ceasului acestuia, care e cel hotărîtor, fiind cel din urmă, încep să cînte. Vijelii cumplite ce se năpustesc, să dărîme pădurea, şuieră şi freamătă vajnic în rămurişul zbuciumat, s-aud crengi rupîndu-se, foşnet de frunze, chemări de bucium şi tropote de cai şi lungi chiote de hăitaşi ; în depărtare o puşcă s-aude bufnind, apoi alta ; trei, patru pocnete deodată, treptat răsunetul lor se stinge, şi toate zgomotele se potolesc ; parcă-nadins au vrut să facă tăcere — o tăcere 327 solemnă pentru minunatul cîntec de încheiere. în adevăr, pe bulgăraşii de jăratec un singur lemn a mai rămas _ nezdrumicat, şi cum stă aşa, cuprins de flăcări, ca o jertfă pe rug, iată că o privighetoare, un suflet de privighetoare ascuns acolo, cine ştie de cînd, în bucăţica aceea de tufan, începe să cînte. La început, • uşor, un piuit prelung, sfios tremurat, ca un suspin, apoi tot mai larg, tot mai înteţit, ridicîndu-se, mlă-diindu-se, depănîndu-se în triluri din ce în ce mai răspicate — limpezi, răcoroase, dulci note de piculină, amestecate cu ceva din sunetul pe care îl fac picăturile de apă pe o tavă de argint. Dar lemnul, fostul lemn, se despică în două, apoi în patru ; şi, biruit, răpus de tăria focului, sub pale de lumini vinete şi roşii, se farmă şi el. Cîntecul tace. Mititelul suflet de privighetoare a zburat pe coş. Mă simt acum absolut singur, şi foarte departe şi foarte străin de lumea de vrajă a copilăriei, ce-mi reapăru o clipă, în bătaia flăcării, cu acea frăgezime de lumină ce-ţi îngăduie să mai citeşti o dată slova de cenuşă a unei scrisori pe care ai aruncat-o-n foc. Clipesc încet cărbunii, ochi biruiţi de somn. Stol în-tîrziat de gînduri îşi leagănă zborul în roate largi pe deasupra unui codru de stejari. Ce vîlvătaie adineaorea, şi cum s-a potolit ! Toate se potolesc. E o tăcere, că mi-aş auzi zborul gîndurilor dac-ar zbura mai pe-a-proape. Dar codrul lor de stejari e departe, dincolo de Bîrlad, pe măgurile Ghicanilor, de unde cine ştie dacă n-o fi plecat şi el, ca atîtea altele !... Trăia odată în mijlocul codrului aceluia un boier bătrîn, puţintel la trup, iute la mişcări şi potolit la vorbă — sta acolo, într-o căsuţă de bîrne, pe care singur şi-o făcuse, avea un cal ş-o cărucioară, şi păsări multe, şi cîini şi puşti de vînătoare ; încolo, nimeni — singur, singurel. Şi ştiu că lumea grozav se minuna de pustnicia lui, şi mereu îl căina : să stai tu aşa făr-un neam, fără o slugă măcar pe lîngă tine. Doamne fereşte, vine o primejdie, o boală, ceva, şi să n-ai pe nimeni, luni întregi să nu vezi tu un chip omenesc, să n-auzi o vorbă... Şi cum umblam eu aşa cranga toată ziulica, l-am întîlnit într-o dimineaţă în marginea codrului dinspre Pleşăştii noştri ; m-a întrebat al cui sunt, ş-am legat vorbă numaidecît — pe bătrîn îl chema Vasile Petro-vici, zicea că-i „cumătrul urşilor", cunoştea pe tata, vechi tovarăşi de vînătoare — şi se mira cum de nu m-a văzut el niciodată, că doar fusese de-atîtea ori pe la noi... Da' pe cînd stam noi de vorbă, iacă un pre-pelicar nebunatic răsare ca din pămînt, şi ţup cu labele pe umerii mei; eu îl iau cu drag de gît şi-mi lipesc obrazul de urechea lui moale. Atunci conu Vasile îmi spune cu bunătate că, dacă vreau să am şi eu un pui de prepelicar, să merg cu el acasă, şi-mi dă bucuros — ş-am mers, am mers multişor înlăuntrul codrului, pîn-am zărit între stejari căsuţa ceea albă, ce ne surîdea misterios ca din cadrul unei poveşti. Niciodată n-am să uit impresia puternică pe care a făcut-o asupra mea gospodăria aceea ascunsă-n pădure. Cum trebuie să mă fi grozăvit eu cînd m-a întrebat bătrînul dacă nu mi-e frică sa mă-ntorc singur — c-a rîs cu poftă şi, bătîndu-mă pe umăr, a zis : „Apoi, da-că-i aşa, deliule, să mai vii pe la mine". Ş-am plecat cu căţelul în braţe, fericit, că parcă nici nu mai atingeam pămîntul. Tot să fi avut eu pe-atunci nouă, mult zece ani. în vara aceea, regulat, la două, trei zile, mă înfiinţam la „conu Vasile". Un,om tăcut, gînditor — cu ochii umbriţi de-o tristeţe duioasă, care te atrăgea ca o taină mare. îşi făcea singur mîncare, singur îşi spăla vasele, mătura, deretica, legănînd încetişor cîte-o amintire de cîntec bătrînesc. Trebăluiam şi eu pe lîngă el, mai aduceam un gătej din bătătură, un cofăieş de apă de la izvor. Mă-nvăluia din cînd în cînd într-o privire adîncă, de nespusă bunătate, şi de cîte ori mă netezea pe cap, prin degetele lui, cari tremurau puţin, simţeam că se strecoară-n mine ceva din tristeţea acelui suflet misterios. Uneori stam pînă-n seară, mîncam acolo şi mă-ntorceam pe lună... Singur. De cine era să-mi fie frică ? Mama-pădurii ? Să fi poftit. Parcă eu nu ştiam din basme că sfînta Vineri şi sfînta Duminică îs mai tari decît toate scorpiile şi ghionoaiele de pe pămînt, 328 32$ şi că, la urma urmei, măcar dracii să se puie, tot pe-a. sfintelor era să rămîie. Mergeam fluierînd ca un haiduc şi habar n-aveam. Ba uneori îmi ziceam : Unde-i norocul să-mi iasă şi mie odată zgripţoroaica-nainte ? că ştiu bine cum are să se întîmple... A urmat asta vro patru-cinci ani. Viu eu într-o vară — acu eram în liceu, băiat mărişor — viu acasă-n vacanţie, ş-a doua zi des-de-dimineaţă, cu puşculiţa la spinare, o iau spre bîrlogul lui „conu Vasile" al meu. Sui cătinel cărăruia uscăturilor, pe la Crucea Neiului, şi nu cred să fi făcut o sută de paşi în pădure, c-o dată mă opresc în loc. Mi se păruse c-a strigat cineva. Stau eu, ascult... nimic. Dau să merg înainte, şi iar aud ceva, de data asta ca un trosnet de vreascuri. Mă uit în toate părţile, ascult — nimic. Şi cum stam aşa cu spaimă, de-mi zvîcneau în urechi bătăile inimii, nu ştiu cum mi se năzare că s-a iţiit spre mine o matahală de după un copac scorboros — ş-atîta mi-a fost, c-am retezat-o la fugă-ndărăt, de-mi scăpărau cîlcîiele. Şi nici nu m-am mai bizuit de-atunci să umblu singur prin codrul Ghicanilor. Pierdusem credinţa în triumful binelui. B. ÎN PERIODICE UN FĂNUŢA Fănuţă e un băiat de vro 23 ani, cam nalt şi subţirel la trup ; ochii verzi, nasul cam ascuţit şi avînd aerul de a se feri de gură, cu drept cuvînt poate, deoarece gura-i e mare şi pare a fi făcută pentru a sta veşnic căscată. Ca chip — cam turtit. Ca ten — pîrlit de soare, poate chiar din naştere. în sfîrşit, e urît bietul Fănuţă, dar ce-i pasă lui ? El se crede frumos, ba încă tip de frumuseţe, ceva ce-1 face să se plîngă de deochi de cîte ori îl doare cîte ceva. Dimineaţa, înainte de a pleca la cancelarie, căci e funcţionar eroul nostru, îl vezi la oglindă, absorbit în contemplaţiunea imaginei dumisale, ţinînd în mîna dreaptă pieptenile, în cea stîngă peria şi făcîndu-şi frizura cu o deosebită îngrijire. Apoi, cînd i se pare că părul e destul de ridicat pe de lături, şi cărarea de la mijloc destul de dreaptă, îşi lasă strumenturile din mînăr apucă iarăşi cosmeticul şi-şi pune la rezoane tinera sa mustaţă. Seara iese de la cancelarie, se duce acasă şi regulează afacerile cu stomacul şi peste vreo oră îl vezi pe stradă în nişte pantaloni strimţi cu dungi albastre, într-o redingotă blestemată, cu o floare bătăioasă la butonieră,, spintecînd aerul cu bastonul, ameninţînd văzduhul cu privirea şi impunînd respect pietrilor cu marii săi paşi. E o adevărată tortură mersul şi mişcările lui. Vezi în ele pe omul înfumurat şi fanfaron, care-şi primbla cu o nedescrisă mîndrie" remarcabila dumisale persoană, 33* t şi-şi dă toată osteneala posibilă pentru a o arăta onorabilului public, plină de toată mărirea deşertăciunii iui. Călare pe Ducipalul îngîmfării lui, dus în triumf de maturele-i cugetări, vecinie răpit în nori de slavă, i se pare că trecerea lui pe stradă e un fenomen, că toţi se^ uită la dînsul ca la un soare... [...] * cu pantalonii vărgaţi, că toţi îl admiră, că toţi vorbesc de el. în scurt — e tipul cel mai exagerat al fuduliei. Forma descrisă — să trecem la fond. Să ridicăm capacul acestei cutii galante şi să-j, vedem conţinutul. E absolvent a trei clase primare. A citit Dorul, pe Filerot şi_ Antusa, pe Cenevieva de Brabant, pe Arghir, parte din Alexandria şi treisprezece fasciculi din Dramele Parisului. Unde puneţi că citeşte — aproape regulat —^foiletonul şi pagina a patra din Vocea Covurluiului. Atîta dor, atîta pasiune pentru literatură, de la o vîrsta aşa de fragedă, cu necesitate a trebuit să facă din personajul nostru un fantast de prima clasă, cu aspiraţiuni nalte şi cu pretenţii grele în ceea ce priveşte viitorul dumisale. De aceea şi în vorbă-1 vezi de multe ori energic, impetuos şi aprig ca un deputat. Vorbeşte prost, prost la culme, dar aceasta nu-1 împiedecă de a vorbi mult şi repede. Fănuţă e amorezat lulea. Nici nu s-ar fi putut altfel. Iubeşte pe Sita din strada Luminei. I-a trimis un buchet de ziua ei şi caută ocazie ca să-i dea următoarea scrîSoare de amor, care, după cum zice el, ar captiva pe Victoria, împărăteasa Angliei : „Onorabila damicelă, Din momentul fatal în care pentru prima oară în furtunoasa mea viaţă am văzut acei răpitori ochi a căror angelică ochire a făcut să vibreze în pieptul meu acea coardă simpatică care se numeşte amor şi acel surîs ceresc a cărui strălucire a aprins în mine acea flacără binefăcătoare a amorului, din acel moment, zic, inima mea palpită după d-voastră în tot momentul ca un sclav prosternat în genunchi la picioarele idealului _* Singura colecţie care ni s-a păstrat este, în acest loc, deteriorată. său care-i implorează graţie şi iertare. Ştiu că nu sînt competinte de d-voastră, şi pentru aceasta în tot cursul lunei expirate mi-am dat tot zelul şi activitatea posibilă pentru a sufoca totul în pieptul meu crezînd că mă voi putea aclimatiza cu pacienta, acest remediu cu care dacă se conformă cineva se simte vindecat şi curarisit de toate nefericirile cari apasă cu o greutate enormă pe un suflet june, însă, vai, la 15 ale curentei v-am văzut iarăşi la grădină, şi atunci, ah, atunci mi-aţi apărut mult mai belă, mult mai adorabilă decît la primul moment cînd v-am văzut pentru prima oară şi m-am decis cu preţul vieţii mele să vă adresez o epistolă prin care să vă denunţ şi să vă dau pe faţă tot secretul vieţii mele. Domnişoară, vă ador... d-voastră şi numai d-voastră vă consacru şi vă voi consacra eterna mea amoare, sînt june şi din familie, sînt impiegat la prefectură şi cu începerea anului nou sper cu ajutorul providenţei divine şi a creatorului divin să mă avanseze şi regret că nu mă cunoaşteţi mai de aproape, dar însă totuşi sper că îmi veţi răspunde afirmativ la mica mea epistolă, acordîndu-mi favoarea de a spera că voi obţine con^-simţămîntul mutual la adoraţiunea inimei mele şi indulgenţa pe care o speră oricine de la un suflet nobil şi plin de castitate. Primiţi, vă implor, asigurarea profundei mele stime şi consideraţiuni. Al d-voastră iubit FANUŢĂ" Am spus de la început că scrisoarea n-a dat-o încă, dar e hotărît să o dea. Aşteaptă momentul propice, cum zice dînsul. Lucru de remarcat e că curtezanul nostru, de cînd iubeşte, s-a hotărît să îmbrăţişeze artele frumoase. Deci, într-o zi şi-a cumpărat o vioară şi, vi-sînd gloria lui Pâganini, de care auzise într-o seară vorbindu-se la cafenea, s-a dus la şeful muzicii militare şi şi-a destăinuit dorul. Tîrgul fu gata : cincisprezece franci pe lună, cîte un ceas pe zi. .332 333 De aici încolo toate gîndurile-i alunecau ca o suveică printre iţele visurilor lui, între vioară şi Dulcineea dumisale. Toată noaptea cugeta cum are să-i cînte, cum are să o înnebunească, cum are să o răpească prin fer- ! j mecătoarele lui aghioase, cum ea are să-l roage cu dulcele ei glas : „Mai cîntă-mi, Fănuţă", cum are să-i meargă vestea din om în om, cum are să dea concerte şi or să vorbească gazetele de el. în sfîrşit, toată fericirea lui, tot sufletul lui se grupase, se strînsese ca un ghem în jurul acestei cutii uscate de lemn — vioară. Dar vai ! ce decepţiune ! Trecuse aproape jumătate de lună, şi Fănuţă băgă de seamă că nici arcuşul nu ştie să-l ţină cum trebuie. Zadarnice fură încercările profe- ■ sorului artist. Stîngaci la culme, de multe ori era să scoată ochii bietului capelmaistru purtîndu-şi arcuşul , pe nenorocita vioară. 1 Deci, într-o bună dimineaţă, adio visuri frumoase, adio arte frumoase. Fănuţă, acel Fănuţă vaporos, visător, entuziast, care pînă aici, cu cine se întîlnea, căta prilej de a se da în vorbă despre muzică, de a-i vorbi " despre talentele dumisale, acum găseşte că muzica e terfelită, tăvălită prin toate cîrciumile, că mai toţi ţiganii sunt scripcari, că ar fi o nebunie, că-şi pierde vremea j cu asemenea secături. j De atunci, noaptea, cînd lună frumoasă şi stele fru- v ] moaşe plutesc în azurul limpede al cerului, cînd toată poezia tăcerii, cînd toată taina naturii se amestecă cu pămîntul, îmbrobodeşte toate videniile, pluteşte în tot -văzduhul, în astfel de ceasuri învăpăiatul Fănuţă se duce să-şi deschidă inima în răcorile nopţii, să-şi evaporeze dorul pe uliţa domnişoarei. Privighetoarea co- J drului tace. Privighetoarea mahalalei prelude. Fănuţă 1 cîntă serenade, şi cîntă cu mult foc. Ce face domnişoara în acest moment ? Ascultă ea, ori doarme dusă ? « Fănuţă nu se întreabă, el e transportat, el e nebun. Lucru curios, am observat că numai două cîntece constituie tot repertoriul muzical al acestui deochiat tru- 1 t>adur. Cîntecul cu Sprîncenile tale, vai, mă bagă-n I boale şi Cine trece Oltul mare. într-un tîrziu, cînd 334 crede că opera e consumată, obosit, dar muzical, îşi ia drumul spre casă. în toate duminicile, seara, pe la sfinţitul soarelui, acelaşi personaj, pe aceeaşi stradă, se preumblă cu paşi de erou în costum de jyînătoare... O ! în costum de vînătoare — nu-i fie de deochi — e superb de tot. O pălărie de papură, înaltă, încinsă cu un peschir alb, o bluză albastră, împrejmuit într-o chingă lată cu ţevi care constituie nevinovatul d-sale arsenal, nişte pantaloni de aceeaşi culoare cu bluza, iar restul se pierde în nişte ghete galbene, închise cu nasturi pînă aproape de genunchi. Adăugiţi la toate acestea un aer marţial, un aer ce pare a fi moştenit de la Ciubăr-vodă — din drama lui Alecsandri — şi spuneţi dacă o inimă cît de împietrită ar fi în stare să reziste acestui don Quichote pedestru. în sfîrşit — ce să zic — nostim e, mînca-l-ar norocul. Vezi ce va să zică ifosul la om. în realitate, e prost ca o ciupercă, dar, cînd te uiţi la el aşa pe. dinafară, îţi vine să crezi deodată că cine ştie ce e de el. Dar ifosul e ifos, şi cînd îl priveşti cu puţină băgare de seamă, lesne îl cunoşti că mai mult îi preţuiesc tocurile de la ghete decît tot creierul pe care-1 primbla cu atîta mîndrie în sonorul d-sale dovleac. Nota autorului. Atît am avut de zis asupra acestui tip. E prea mult şi, cu toate acestea, nu e încă destul : prea mult pentru că personajul în cestiune nu are nici o însemnătate pe faţa pămîntului şi n-ar merita să mâzgălească cineva hîrtia nici cu o linie la adresa lui. — nu e destul pentru că societatea noastră este împănată cu nenorociţi de acest soi, cari, dacă se văd puţin înţoliţi, cari, dacă se văd în posesia unui oscior de ros, socotesc că toată lumea trebuie să-şi ia pălăria şi să se plece înaintea lor, socotesc că lumea e o scenă pe care ei să-şi facă marafeturile şi să-şi poarte ifosele lor, şi toţi oamenii sînt pitici puşi ca să admire aceste mutre destrăbălate, pline de tot fumul deşertăciunii lor, lip— 335 site şi de respect şi de ruşine şi de tot ce se cheamă bun-simţ. Şi n-ar fi nimica dacă aceste cranii seci, dacă aceste chipuri înfumurate, dacă aceste suflete dezmăţate şi dezgustătoare şi-ar îndura soarta ce li se cuvine — despreţul, dar, din nenorocire şi spre ruşinea neamului nostru şi indignarea oricărui om simţitor, ştiţi ce se întîmplă cu aceste nulităţi. O rudă la putere — cifră semnificativă... îşi recrutează nule cît se poate de multe, pentru ca punîndu-le după dînsa să alcătuiască un număr cît se poate de mare. D-NA B. 55 de ani (mare popas) — văduvă, inconsolabilă, bogată, n-are copii. într-o zi sta melancolică la fereastră : un tînăr a trecut pe-acolo, a văzut-o şi s-a amorezat nebun de... părul ei alb. Curioase gusturi mai au cîteodată şi tinerii ăştia ! Doamna B. e ştiută, a fost întotdeauna o persoană foarte miloasă. Ea a în-k ţeles cît sufere bietul tînăr şi i-a zîmbit galeş ; atunci f tînărul. i-a scris c-o adoră, şi „adorata" i-a răspuns : î „Vino". — îţi plac florile !... Şi doamna îi arată un cactus, pe care-1 are de la * mama ei şi care acum înfloreşte pentru prima oară. Ce coincidenţă ! în mintea ei se leagă o comparaţie pe ^ care tînărul n-o înţelege. Doamna iubeşte, cu extazul şi timidităţile primului amor ; şi e aşa de naivă şi de copilăroasă şi de fericită. Ce frică-i e să nu afle cineva ; la fiecare zgomot tresare, se uită ca o porumbiţă speriată. „Ah, cum îmi bate inima !" Nu că i-ar păsa, la adecătelea, de cineva ; dar, ştiţi, misterul dă întotdeauna amorului un farmec particular. Nu-i nicidecum o părere... Doamna B. a mai întinerit. E curios cum doi oameni cari se iubesc şi stau * mult împreună încep de la o vreme să semene unul cu altul. Astă-vară erau la Prinkipo. „Porumbelul" avu o mică indigestie. Doamna B., alarmată, chemă un doc- 337 — ...Da. DATORII VECHI... Noroc. Spui vorba asta, şi crezi c-ai dezlegat numaidecît taina atîtor izbînzi neînţelese, secretul atîtor averi grămădite în mîinile proştilor, şi cîte succese nemeritate, şi cîte triumfuri nedrepte, de cari-i plină lumea !... Tu vezi doar spuma asta de mulţumiri, ridicată la suprafaţa unei vieţi, şi nu ştii cîte vînturi au bătut şi cîte valuri s-au frămîntat pentru ca s-o strîngă şi s-o aducă acolo, şi ce uşoară suflare poate s-o risipească iarăşi. Cîţi nu s-au mirat de norocul lui Merişescu, şi cîţi n-au rîvnit la averea lui ! Un avocat, fără nici o însuşire mai deosebita! sosit acum zece ani dintr-un orăşel de ştie nimeni, şi nimeni nu-1 bagă-n seamă. Venea la tribunal, pleda în cîte-un proces neînsemnat — nu s-auzea nimic de el. Peste doi ani, o casă mare, frumoasă, împodobea bulevardul Colţei. A cui e casa asta ? — A unuia, Merişescu. In fiecare seară îşi face primblarea la Şosea, într-un echipaj elegant, un domn spilcuit, pe care nimeni nu-1 salută încă ; sforăitul cailor, zornetul cadenţat al lanţurilor de la opritori "te fac să-ntorci capul şi să te uiţi. Cine-o fi fantele ăsta de treflă ? — Un avocat, Merişescu. E un proces mare la curte. Doi fraţi se ceartă pe-o avere de opt milioane. Or să vorbească somităţile baroului. Lumea se-mbulzeşte să străbată-n sală. Cine-i Bucureşti — la început nu-1 339 domnul care trecu aşa grav şi solemn c-un teanc de cărţi la subsuoară ? Ăsta-i avocatul Merişescu. Peste alţi doi ani s-a însurat cu fata unui ministru şi, fireşte, s-a ales deputat, şi-a cumpărat o moşie mare pe-aproape de Bucureşti, apoi alta în judeţul Dîmboviţa, unde-a dat de nişte izvoare de petrol, cari, dintr-un salt, l-au pus în rîndul celor mai bogaţi oamenj din capitală. Acum să fi văzut saluturi. Şi toate astea răpede, cum ai bate din palme — curat ca prin basme. Şi nu să zici c-avea vro inteligenţă extraordinară, sau cine ştie ce dar de a vorbi, ori un spirit juridic mai de seamă, ori vro cultură mai întinsă. Nu. Avea însă ceva mai preţios. Avea din toate cîte niţel. Şi cu micile lui calităţi, cari nu puteau supăra pe nimeni şi nici pe el nu-1 împovărau, călătorea sprinten, se strecura uşor prin vămile vieţii. Cu acea bunătate prefăcută, cu acea viclenie potolită, care s-ar putea numi instinctul de conservare al mediocrităţilor, ştia să se facă plăcut tuturora şi necesar oamenilor de cari-avea nevoie. Era sănătos, muncitor, cu socoteală la vorbă, şi nu se grăbea. Cunoscînd înţeleaptă zicătoare a neamţului, cum că norocul n-are coadă, ci numai în frunte o viţă de păr, el nu se ostenea s-alerge după noroc, ci-1 aştepta, îi aţinea calea, şi cînd era l-adică, ştia de unde să-l apuce, ca să nu-i mai scape. în mers, în îmbrăcăminte, în toată înfăţişarea lui nu găseai nimic care să bată la ochi. Doar în căutătură, şi asta nu totdeauna, ci numai cînd îl fixai mai mult, avea ceva nehotărît, împrăştiat, un amestec de frică şi de vicleşug, ş-atunci începea să se uite cruciş. Şi era foarte ciudată privirea asta, — ai fi jurat că-i a altui om, căci nu se potrivea de loc cu faţa lui, pururea liniştită şi imobilă ca o mască. Cu ce drag îşi măsura acum lungimea drumului străbătut... De unde plecase, şi unde-a ajuns ! Uneori parcă nu-i venea să se-ncreadă. El, un băiat de cîr-ciumar, feciorul lui Ghiţă Merişoiu din Boroaia, să fie-n rînd cu cei mai mari oameni ai ţării, să trăiasc-o viaţă cum neam de neamul lui n-a visat — îşi făcea parcă o mîndrie din însăşi umilinţa acestei obîrşii, pe care nimeni nu i-o ştia, pe care nimeni nu trebuia să 340 i-o ştie ; şi gîndul lui, triumfător, aduna, ca-ntr-o singură operă desăvîrşită, toate bunurile, toate fericirile pe cari soarta i le hărăzise cu atîta dărnicie : moşii, palat, echipaje, servitori cărora părinţii lui le-ar fi sărutat mîna, iar în mijlocul acestui fast, în mijlocul acestei bogăţii ameţitoare, nevasta lui, una din cele mai frumoase şi mai cochete femei din Bucureşti, strălucea ca o zînă din O mie şi una de nopţi. Luxul ei, beţia ei de găteli, de juYaeruri, de baluri, de spectacule era toată vanitatea lui, şi singura lui slăbiciune. Acum se credea ajuns la capătul biruinţei. Se simţea mare, puternic, deplin fericit, stăpîn. pe fericirea lui. Şi iată că-ntr-o dimineaţă de toamnă, pe cînd sta visător cu ochii pironiţi pe-o informaţie de gazetă, care-ntr-o de mult aşteptată remaniere ministerială amesteca şi numele lui, pe cînd îl urcau şi-1 legănau, aşa de dulce, gînduri de mărire, vine feciorul şi-i spune că e un ţăran afară, care-aşteaptă de vrun ceas. Merişescu nu mai pleda procese mici. întăi nu voia să-l primească, apoi se răzgîndi şi zise plictisit: „Spune-i să vie". Un om înalt, slab, cărunt, cu faţa prelungă îşi plecă boiul într-o închinare stîngace, tuşi, pentru a-şi drege glasul, şi rosti încet: — Eu sînt Toader Lungu. Merişescu tresări, ca deşteptat din somn. Fulgerîndu-1 cu privirea, îl întrebă răstit: — Şi ce vrei ? Ţăranul sta drept şi dîrz. — Nu mă mai cunoaşteţi ? — Nu. — Eu vă cunosc pe dumneavoastră. Vă cunosc de mult... — Bine, bine, lasă asta şi spune, ce vrei ? — Apoi, iaca ce-i pricina... Un moment se opri, îşi mai învîrti căciula în mîini, se uită la ea, apoi la Merişescu. — Vedeţi, că dacă v-aţi aduce aminte... ar fi şi pentru mine mai uşor, pe cînd aşa, va s-o iau de la început... 341 Merişescu era palici, ca-n faţa unui spectru. Gîndurile i se învălmăşeau, schimbîndu-se de la o clipă la alta. Şi aiurit, cătînd cruciş, îngăimă c-un glas stins, aproape rugător : — Ai vrun proces ? Spune odată, omule, ce vrei de la mine ? — Da, am un proces. Am de luat nişte bani de la un boier mare. Şi să vedeţi cum. Eu am fost tâlhar în vremea mea. Am furat cai, am prădat case şi omor am făcut — opt ani am tâlhărit în tovărăşie cu... Oprea, şi toţi banii noştri i-am încredinţat unui frate-a! lui Oprea, om cu carte şi cu nume cinstit în tîrgul lui>. unde era atunci. Pe noi, în cele din urmă, ne-a prins. Am fost judecaţi, osîndiţi, închişi. Şi cîtă cazn-am răbdat, numai pielea mea ştie, dar de bani n-am spus nimărui nimic. Tovarăşul meu, care era osîndit pe viaţă, a murit în ocnă, Dumnezeu să-l ierte... Sînt patru ani de cînd i-am închis ochii. Eu mi-am făcut pedeapsa pană la sfîrşit, c-am avut osîndă mai mică, şi zile mai multe. în vremea asta, fratele răposatului, cu banii noştri, a cumpărat moşii, s-a întins, i-a mers bine, bine de tot... Toader prindea inimă. Cu fiecare vorbă trăgea la ţintă. Treptat, intra în el toată liniştea, toată puterea pe care-o pierdea Merişescu. îl ţintui c-o privire de haiduc şi-ncrucişîndu-şi braţele pe piept, parcă mai crescu de-o palmă. — Acu, eu — se cheamă vorba — mi-am împlinit anii de osîndă. Şi iată c-am venit... să-mi iau partea mea... — De la cine ? — Poi, vă spusei. De la fratele răposatului... — Şi cu ce dovedeşti ? — Cum adecă ? Să am înscris de la el ? — în sfîrşit... o dovadă... — Ei, da. Nici vorbă că am. — S-o vedem. Ţăranul clătină capul, în semn de mustrare, şi oftă din adînc. — Doamne, coane Dumitrache, da* asta-i aproape de mintea omului că n-am pornit eu aşa, după cai 342 morţi să le iau potcoavele. Că doar ani sînt aceia cît am stat închis, şi-n atîta amar de vreme cu ce mi-am bătut eu capul ? Ce altă grijă am avut decît banii noştri, banii aceia, pentru cari şi sufletul mi l-am încărcat de păcate, şi mîinile astea mi le-am mînjit de sînge, şi ruşine-am tras, şi bătăi am îndurat, şi muncă silnică la ocnă... Zece ani am cioplit la sare. De cîte ori, şi-n cîte feluri n-am văzut eu întîlnirea asta cu dumneata ! Ştiam cu bine c-ai să-mi cei o dovadă, că doar prin judecăţi am fost, şi vremea şi nevoile m-au învăţat atîta lucru, c-o slovă pusă pe hîrtie face mai mult decît un car de vorbe spuse din gură. Şi slova aceea fireşte c-o am, că altfel nu veneam' eu aşa... Patru ani am purtat, cusută-n căptuşaia hainei mele de ocnaş, scrisoarea pe care mi-a dat-o la mînă Oprea, cînd a văzut că i se apropie ceasul. Avocatul înţelese că are de-a face c-un om tare, foarte viclean şi foarte primejdios. Toată grija lui era acum să puie mîna pe scrisoare, şi-n urma să vadă ce va mai fi de făcut. Intră în tocmeală cu el. Toader cerea trei mii de poli grămadă. Merişescu vroia să mai rupă ceva, dar ţăranul pricepuse că-1 are-n palmă şi-i părea rău că n-a cerut mai mult. în sfîrşit, căzură la-nvoială. Să-i dea acum o mie de poli, şi p^entru rest — două poliţi. Omul de legi se gîndea mai departe. Scrisoarea ca scrisoarea, dar cum să-i cumpere tăcerea, tăcerea aceea pe care numai moartea o pecetlueşte... Ş-acum îi vorbea dulce, ca unui vechi prieten. îl întreba : unde are să se ducă ? Ce-are să facă ? îl sfătui să meargă cu el la moşie, aproape de Bucureşti, să se aşeze acolo, să-şi aibă pămîntul lui, gospodăria lui, să-şi încheie şi el viaţa, ca un om de treabă, între oameni de treabă. Deschise casa de fier, îi numără banii, în teancuri de cîte o mic, şi-i făcu cele două poliţi. Toader se apropie de biurou, cu ochii lacomi la grămezile de hîrtii, se scotoci-n sîn, scoase-o cîrpă murdară, o desfăcu încet şi c-o mînă adună hîrtiile, cu cealaltă-i întinse scrisoarea. Merişescu o citi, simţindu-şi faţa bătută ca de jăratec, ş-o apăsare grea pe inimă — căci era o mustrare şi crudă şi dreaptă, pe care i-o făcea 343 frate-său de dincolo de mormînt: „...Tu ai luat şi partea mea de la părinţi, şi roadele ticăloşiei şi pierzării mele. Eu n-am luat decît ruşinea, păcatele şi osîndă cea mai grozavă, la care pe tine nu te-am făcut părtaş..." Apoi urmau sumele de bani de cari-i aducea aminte cum şi-n ce împrejurări i le-a dat, şi-1 ruga să nu mai ţie banii aceştia cu păcat,* ci să-i dea lui Toader, care-a suferit împreună cu el şi care i-a fost mai bun şi mai credincios decît un frate... Din ziua aceea Merişescu n-a mai avut linişte. Mereu se ducea la ţară să vadă pe Toader. Uneori se-n-torcea de la jumătatea drumului, se-nchidea în biurou şi sta singur ceasuri întregi. Nu mai pleda, nu mai ieşea-n lume, nu vroia să mai vadă pe nimeni. Nevas-tă-sa, îngrijată, umbla binişor pe lîngă el, îi vorbea cu frică, unde-1 vedea aşa abătut, îşi închipuia că poate-a aflat ceva de ea, poate-a urmărit-o, poate... Şi într-o zi, nemaiputîndu-se stăpîni, îl întrebă desperată : — Ce ai, omule ? Pentru Dumnezeu, fă-mă să-nţeleg ce e ? Ţi-a spus cineva ceva ? Ai primit vro scrisoare ? — O scrisoare ?... Ce scrisoare ?... Şi nenorocitul rămase palid, cu ochii holbaţi, cu faţa înmărmurită într-o expresie de groază, pe care privirea aceea încrucişată o făcea şi mai înfiorătoare. Nevastă-sa scoase un ţipăt şi fugi. O clipă, văzuse moartea. A doua zi gazetele anunţau, cu litere groase la ultime ştiri, că marele proprietar şi cunoscutul avocat şi om politic D. Merişescu, făcînd o vînătoare la moşia sa de lîngă Bucureşti, din greşeală a împuşcat pe unul din oamenii săi, Toader Lungu, şi, zdrobit de această nenorocire, cum a ajuns acasă şi-a tras un glonţ de revolver în cap. Moartea i-a fost instantanee. Toate ziarele deplîngeau pierderea acestui bărbat eminent şi făgăduiau amănunte la ediţia de seară. CONFERINŢE, ARTICOLE, PAMFLETE A. î N V O L U M E ' VIITORI MINIŞTRI... Pînă mai acum cîţiva ani se petrecea pe la legaţiile noastre din streinătate următoarea afacere : Un tînăr romîn, cu destule mijloace, dar fără ocupaţie, pentru a-şi masca poziţia sa de „taie cîinilor frunze", într-un oraş strein, se introducea printre slujbaşii legaţiei romîne de acolo, se împrietenea cu ei, în toată dimineaţa îi vizita la cancelarie, din cînd în cînd lua condeiul şi copia cîte o hîrtie. încetul cu încetul se deprindea cu lucrările mărunţele, cum am zice, cu bucătăria diplomatică, începea a fi privit ca funcţionar onorific al legaţiei. Atunci imediat îşi trîntea nişte cărţi mari de vizită cu „ataşat la legaţia rominâ din..." Din momentul acela el se crede un personaj oficial, îşi compunea o figură gravă, îşi cumpăra un ghiozdan pe care nu-1 mai lăsa de la subţioară, se ducea în toate zilele pe la cancelarie, şi printre cunoscuţii lui, pe la cafenea, îşi dădea ifose de diplomat, spunea c-a descifrat depeşi toată ziua şi că, pe cît vedea el, pacea Europei pare ameninţată... Lucrul acesta se petrece azi întocmai pe la unele redacţii din capitală. Există o speţă de tineri cari n-au nici o treabă şi .nici nu-s buni de ceva. Neştiind de ce să s-apuce ca să aibă şi ei o aparenţă de îndeletnicire, se ataşează pe lîngă vro redacţie. Ei n-au leafă, nu aduc nici un serviciu ziarului, pentru că nu ştiu să puie pe hîrtie o informaţie de două 347 rînduri, dar aceasta e o afacere secretă pentru lumea dinafară. In toate zilele aceşti trepăduşi se prezintă la redacţia de care ţin, dau mîna cu redactorii, vorbesc ca şi cum ar avea şi ei un rol printre aceia : „Ziarul nostru", „sa publicăm", „avem abonaţi", „cutare revistă se leagă de noi..." în lume îşi dau aere de ziarişti. Cînd sunt întrebaţi de autorul vrunui articol neiscălit, ei vor să facă pe misterioşii şi, c-un zîmbet şiret, c-o frază încurcată, dau a înţelege că tot ce nu e iscălit e scris de ei. De dimineaţa pînă seară sunt într-o continuă frământare : în birjă, pe jos, fertai-fertai de-a lungul Podului Mogoşoaii, oprind pripit pe cîte un prieten pe stradă, gesticulînd, aruncînd din fugă cîte-o vorbă : „Ce mai nou ?" „La redacţie..." „Servus"... Pe la adunări, prin cafenele şi cîteodată pe stradă, îi vezi iute scoţînd carnetul şi prefăcîndu-se că scriu ceva, îşi încreţesc fruntea, se posomorăsc, mîzgălesc o pagină, apoi închid carnetul şi, vîrîndu-1 cu gravitate în buzunar, aruncă spre cei din jurul lor o căutătură mîndră şi serioasă. Discută politică, debitează nimicuri sarbede cu cîi-şeuri şi apostrofe furate de pe la Cameră, se aprind şi grămădesc vorbele c-un fel de nervozitate prefăcută, c-o violenţă de gesturi şi de ton care nu ţine de firea lor, maimuţăresc revolta oamenilor de convingeri — ar fi în stare să-şi frece gingiile cu răsătură de săpun ca să poată face spume la gură într-o discuţie înfier-bîntată... Leneşi, ignoranţi, gălăgioşi, incapabili de o idee sănătoasă, aceşti trepăduşi ridiculi îşi petrec tinereţea colportînd scandalele zilei, vînturînd pleava politicia-nilor în activitate, băgîndu-şi nasul în toate, neînţele-gînd şi nesimţind nimic, văicărindu-se că muncesc pentru fericirea ţărei şi visînd pentru un viitor apropiat slujbe mari, fotolii în Parlament şi... mai tîrziu, portofolii ministeriale... Sărmană ţară ! AURI SACRA FAMES Pretutindeni — eterna lege a selecţiei, în firea unui om s-alege o patimă, care covîrşeşte şi întunecă pe celelalte, o patimă care robeşte şi umple toată viaţa acestui om. Omul acesta nu respiră, nu cugetă, nu.,simte, nu se bucură, nu se mîhneşte decît prin această patimă. Pentru beţiv toate se reduc la un vin bun, pentru cartofor, la o venă ** extraordinară. Cînd omul e slujit de un noroc statornic în desfăşurarea patimei, devine erou. Legenda, istoria, faima îl vor pomeni de-a pururi. Peste două sute de ani bătrînii vor povesti copiilor, în stilul basmelor, multe din lucrurile pe cari noi le vedem aievea : ...A fost odată... a fost un împărat cumplit şi lacom, care s-a lăsat, ca o foamete straşnică, asupra unui popor nenorocit, blajin, darnic şi îndurător din cale-afară. Şi era foarte iubitor de aur împăratul acela, şi se-mpînzise pomina-n lume despre grozava lui zgîr-cenie. Şi nu mai avea saţ de bogăţie, şi nici o milă n-avea de supuşii lui. Că munceau bieţii oameni din zori pînă în puterea nopţii, şi banii tutulor curgeau gîrlă în haznalele *** domneşti, şi ca într-o groapă fără fund se istoveau averile fără s-o poată umplea. Şi nu era chip să se apropie sărac de pragul palatului lui, * Blestemata foame de aur (lat.). ** Venă — şansă, noroc (la jocul de cărţi). *** Hazna — aici cu sensul de visterie. 349 ori să se bucure flămînd din rămăşiţele mesei lui. Că de era ananghie în ţară, şi de se văicărea norodul sub povara birurilor grele, şi de strigau asupriţii împotriva lacomilor asupritori, el îşi astupa urechile şi închidea ochii la toate. în jurul" tronului lui veneau vechilii linguşitori şi-i spuneau ce păduri mai sunt în picioare şi ce bunuri au mai rămas neprefăcute în aur în cuprinsul ţărei. Şi se tăiau codrii, şi se cotropeau moşiile, şi se pustiau satele şi curţile boiereşti, şi toată gospodăria ţărei se dărăpăna sub biciul şi nesaţul acelui împărat straşnic şi a neînduraţilor lui samsari. Bani, bani şi iar bani, atîta ştia el. în bani se încheiau toate gîndurile, toată simţirea şi toate pornirile vieţii lui. Pentru celelalte lucruri, nervii lui, inima şi creierii lui erau de piatră. Dacă s-ar fi aflat vrodată singur în faţa unui bandit ce i-ar fi strigat, cu pistolul întins : „Punga sau viaţa", ar fi stat mult pe gînduri, nehotărît... neştiind de care să se despartă. Şi nu nu-*mai că n-a miluit în viaţa lui pe nimeni, dar el lua paraua de nafură a văduvii şi bucăţica de pîine din gura orfanului, şi fără nici o mustrare privea la suferinţele şi obida supuşilor săi. Şi toţi sărăceau, numai el se îmbogăţea, şi de ce se îmbogăţea, tot mai lacom şi mai ahtiat de bani era. Ajunsese ţara la sapă de lemn. Se vindeau braţele muncitorilor şi cinstea familiilor, se topea îmbrăcămintea icoanelor şi toate podoabele bisericeşti se prefăceau în bani, doar se va potoli foamea de aur a acestui împărat hemesit. Departe, departe, dincolo de hotarele domniei lui, în mijlocul unui codru înalt şi des ca peria, era tăinuit un castel vechi de piatră. Sub temelia acestui castel se află o hrubă uriaşă, la o adîncime mare în umedul întuneric al pămîntului. E noapte. O linişte îngrozitoare îneacă şi codrul şi castelul. Singur împăratul, înfăşurat într-o mantie neagră, c-o lampă în mînă, pe o scară tăinuită, scoboară trepte multe în adîncimile pămîntului. Foşnesc faldurii -350 măntălii în muţenia bolţilor triste, şi umbra lui înaltă tremură, joacă înfiorător, fantastic, lunecînd pe ziduri... $e opreşte. Scoate-o cheie. O mare uşă de fier se învîrteşte din ţîţîni, c-un scîrţîit metalic. în fund, pe lespezi de marmură, ea un munte se ridică colosala movilă a bănetului de aur. Ochii lui scînteie de focul unei beţii pătimaşe şi infernale... Atîrnă lampa de zid. Un tremur îl coprinde din tălpi pînă-n creştet. Faţa i se aprinde ca de dogoarea unei grămezi de jeratic. Se-nţacă de atîta voluptate. Mai priveşte o dată fioros în jilru-i, apoi îşi leapădă mantaua, răsuflă din adînc şi sel aruncă cu faţa în jos, ca pe-o claie de fîn, pe zornaitoarea grămadă de aur. Pătimaş, ameţit, nebun de fericire, se vîră în bănetul, răcoritor şi luciu, îşi îngrolpă braţele goale pînă-n subţiori, apoi picioarele pînă-n şolduri, apoi trupul pînă-n gît, pîn', la gură... mai slurmă dedesubt, cu mîinile, cu vîrful picioarelor. Se-neaţă şi dispare cu desăvîrşire în colosul comorii lui.l Au trecut multe zile, au trecut ani la mijloc, şi l-au căutat in toate părţile, şi nimic nu s-a putut afla de urmele • acestui împărat. Tîrzk de tot s-a descoperit acea bogăţie ascunsă, şi s-a aflat leşul lui îngropat acolo, vînăt, spăimîntă-tor, cu cehii holbaţi, cu gura căscată şi plină de napoleoni, cu pumnii strînşi. Anevoie i-au putut descleşta degetele, jînţepenite în ultima strîngere a acelui metal fermecăteu, a cărui patimă îl supusese cu atîta străşnicie. Şi muliijf sute de ani copiii se vor ruga de părinţii lor să le r|ai spuie basmul cu împăratul avar. LA VITRINA FOTOGRAFIEI* „MÂNDI" Frumos lucru trebuie să fie un bal costumat. îmi fac idee după cîteva portrete expuse la fereastra lui Mandi. întîlnirea de o seară, în lumina unui salon, a atîtor mode din timpuri şi de la popoare deosebite trebuie să înfăţişeze o privelişte foarte curioasă şi plină de farmec. Ce fericire intensivă, ce amestec ameţitor şi bogat de forme pieritoare, şi ce de iluzii aţîţate laolaltă sub policandrul unui salon ! Niciodată un spaţiu de timp aşa de scurt n-a putut cuprinde la un loc o cantitate mai mare de iluzii ca într-o asemenea întrecere de gusturi. 1 Şi m-am gîndit la plăcerea cu care contesele a doua zi se sfîşie unele pe altele, în lipsă, bineînţeles. Şi mi-am adus aminte că chiar am auzit într-un loc pe o doamnă, foarte slabă, descriind admirabil rochia caraghioasă a unei „marchize", şi gîtul lung şi subţire ca de barză, şi umerii vineţi şi ascuţiţi ca două baionete, şi mîinile uscate ca beţele, şi talia otova, şi ochii speriaţi, şi umbletul de jupîneasă ; ...în sfîrşit, un portret în toată regula, care — indiferent de gradul de asemănare cu originalul — dovedea sau un talent încercat de mult, sau o patimă a cărei căldură şi putere de explozie pot ţinea loc de talent. Apoi, drept încheiere, un val de vorbe mînioase la adresa lui Claymoor \ care, în eterna lui indulgenţă şi ieftinătate de epitete parfumate, găsise pe respectiva marchiză charmante. * Fotografia — aici cu sensul de atelier fotografic. 352 Şi cum priveam la geamul lui Mandi, la noua recoltă de chipuri gătite, s-a întîmplat să recunosc sub un bonet de doică pe doamna af cărei glas înţepat îl aveam încă în urechi, ş-alăturea, chiar alăturea, stetea, fără nici o ranchiună, nevinovata marchiză. M-am uitat bine şi, pe cît am putut judeca după fotografie, Claymoor era mai aproape de adevăr. Dar nu mai puteam sta. Se strînsese lume şi mă înghesuia de la spate. [...] Apreţierile tari începuseră. — Ete cîtă pălărie, maică, Doamne ! — Ce frumoasă-i aia despoiată !... — Dacă au bani, cum să nu fie frumoase ? — Uită ăla ce caraghios e îmbrăcat. — Ăla-i „Pampadur"... Reflecţii insipide, de-ale celor care nu pot cugeta încet. # M-am disfăcut din mulţime ş-am privit alăturea fotografiile copiilor costumaţi. Figurine mici, palide şi bucălate, sub largi tricornuri nanaşate, fetiţe de cîte 5 ani, aproape strivite sub găteala grea şi umflată a unei dame istorice, ţînci de abecedar, fuduli şi zăpăciţi, în peruci pudrate, scoţînd din gulerile horbotate un gît subţire ca mîna ş-un căpcean cît o portocală, cavaleri medievali, conţi şi Robespieri mititei şi speriaţi, cărora li s-a recomandat să stea frumos, să nu-şi vîre degetele în nas şi să-;i păzească hăinuţele. Ce gătiţi sunt, ce parfumaţi trebuie să fi fost, şi cu ce mîndrie trebuie să se fi rotit a doua zi printre camarazii lor, cari n-au fost nici prin vis străbătuţi de asemenea senzaţii de moliciune şi de bogăţie. Am plecat. Şi m-am gîndit mult la această floare a viitoarei societăţi. Ce vor deveni aceşti copii răsfăţaţi, ale căror simţuri se blazează aşa de timpuriu, a căror atenţie e absorbită de splendoarea luxului şi gătelilor femeieşti şi ai căror nervi delicaţi îşi deschid gurile şi pompează din atmosfera caldă a buduarelor toată moliciunea şi frivolitatea unei rase decăzute ? Mi s-a părut că-i văd deja mari, o droaie de coco-naşi şi de sportmeni întorşi din Paris, radioşi de tăietura corectă a pantalonilor, leneşi, farsori şi limbuţi, 353 făcînd uneori pe scepticii şi pe deziluzionaţii, visători vecinie de aventuri amoroase, ahtiaţi vînători de zestre şi hazlii conducători de cotilioane*. Şi de la aceşti fluturaşi şubrezi involuntar m-am pomenit cu gîndul la grecii din timpul republicilor libere şi puternice, şi la viaţa lor harnică şi înţeleaptă, şi la mîncarea lor sobră, şi la îmbrăcămintea lor simplă, şi la copiii lor sănătoşi, zdraveni şi scăpărători de inteligenţă, aprinşi de dorul de luptă şi de întrecere onestă şi glorioasă. Ş-atunci a răsărit din toate părţile o lumină spornică, o fericire ş-o artă exuberantă, care a uimit lumea şi care a rămas ca o coloană uriaşă de flăcări pururea arzătoare în noaptea agitată a veacurilor următoare. Apoi iarăşi mi s-au întors gîndurile la stocul de mizerii şi rafinăriile bolnavei noastre civilizaţii, la mulţimea de afişe cari acopăr zidurile capitalei, la întrecerea de mode, la nopţile zbuciumate şi zilele de migrenă ale mamelor, la paloarea de ceară şi sărăcia de putere a copiilor, la viţiile, spoiala şi lenea de prin şcoli, la îngrozitoarea lipsă de vlagă şi de entuziasm, a noastră şi a tovarăşilor noştri. Ce sarbădă bălăcire într-o mlaştină de convenţii şi * de etichete, ridicule în cea mai mare parte ! Ce forme false de viaţă acopăr cu lustrul lor şi cu grimasa lor de veselie tînjirea bolnavă şi colosala tristeţă a timpului. Puţine scandale mai sunt în stare să dea emoţii şi să atingă pudoarea societăţei. Toate se uită de seara pînă dimineaţa. Un scăpat din puşcărie, ordinar, incapabil, leneş şi ahtiat de bani, se ia bine pe lîngă o babă bogată, grasă şi desfrînată, o cultivă, o ameţeşte ş-o ia de nevastă. Se instalează în acareturi mari, la moale şi Ia căldură^, face pe rentierul, şi orice demnitate publică, orice treaptă socială i s-aşterne sub tălpi. Şi cîţi trîntori fericiţi, cîţi întreţinuţi de femei sau de buget nu foiesc şi nu-şi plimbă mîndria şi cinica mulţumire de sine în binecuvîntatul şi îngăduitorul nostru sat fără cîini ! * Cotilion — dans. Dar ce au d-a face toate astea cu fotografiile de la Mandi ? Iată ce au de-a face. Aceste fotografii reprezintă o parte destul de accentuată din viaţa factice pe care o trăim. Plăcerea pe care o căutăm în reminiscenţa şi modele altor veacuri, dorinţa de a ne lăsa parigoriei *, îmbrăcînd un port care nu e al nostru şi împrumutînd o iluzie de viaţă străină de noi şi de tot ce e al nostru, maschează o adîncă melancolie ş-o irezistibilă fugă de propria noastră viaţă, o inconştientă abatere a ochilor de la aspectul trist al unei realităţi din ce în ce mai dezgustătoare. Fără să ne dăm seamă, purtăm* în noi ceva din viţiul hacişiştilor **. Instinctiv căutăm să ne falsificăm vederea şi gîndurile, însetaţi de a găsi un refugiu în imperiul unei iluzii, în alucinaţia unei beţii de nervi. Şi veselia noastră de multe ori e calpă, şi rîsul nostru adesea are ceva din spasmurile şi crispaţia unei dureri... Se cunosc foarte bine, după felul de petrecere, dispoziţiile morale ale unei societăţi. Iată spre pildă un mod de a sărbători pomul de Crăciun (Christbaum) la nemţi, în înalta societate : în noaptea spre Crăciun, mama îşi cheamă copiii — fiecare copil îşi are un capital disponibil de cadouri — fetele au cusut haine şi rufe, ş-au împletit baidere, băieţii au cumpărat din economiile lor cîte un lucruşor frumos şi folositor. Mama şi copiii se îmbracă bine, împachetează darurile, pregătesc pomul şi pleacă. La cîţiva paşi, peste drum, colo, în căsuţa cea veche şi sărăcăcioasă, ei ştiu că locuieşte o biată femeie văduvă cu cinci copii, cari n-au pom de Crăciun, nici haine, nici daruri de la nimeni. Ei merg întins într-acolo, păşesc tiptil, misterios şi plini de extazul surprizei pe care au s-o facă. Iată-i că au ajuns la pragul săracilor, încetişor aprind lumînărelele *** din pom; tuturor le bate inima de nerăbdare şi de o evlavioasă fericire. Deschid uşa cîntînd un Weihnachtslied **** şi umplu casa * Parigorie — mîngîiere, consolare. ** Hacişist — consumator de haciş (substanţă narcotică). *** în ediţia a Il-a, a „Bibliotecii pentru toţi" : „luminările". **** Cîntec de Crăciun (german). 354 355 de lumină şi de bucurie. Pe săraca femeie o îneacă lacrămile de recunoştinţă. Copiii, cu ochi mari, înfioraţi ca de un vis, se dau lîngă pom şi privesc cu nesaţ. Cîn-tecul s-a isprăvit. Un pachet se desface : toţi tac, pătrunşi de solemnitatea acestui moment. Copiii bogatului sărută pe copiii săracului, le împart daruri, şi, zău, n-ai putea şti cari sunt mai fericiţi: cei cari dau, sau cei cari primesc. Avem şi noi pom de Crăciun. Se sărbătoreşte, de ordinar, la Sf. Vasile. în ziua aceea cocoana aşază pomul în mijlocul unui salon elegant. Copiii bogaţilor sunt invitaţi la o mică petrecere dansantă, organizată în onoarea lor. Cadouri scumpe se schimbă între bogat şi bogat. Aceştia petrec şi se înveselesc, ei înde ei, închişi bine la căldură, gătiţi în hainele lor cele mai frumoase. Niciodată nu i-a trecut cuiva prin gînd că din prisosul, din sfirimiturile bucuriei lor s-ar putea face o sărbătoare sfînta şi nespus de fericită copiilor săraci, cari n-au la ziua aceea nici haine, nici daruri, nici pom de Crăciun. Cîtă bucurie şi linişte morală n-ar putea să împrăştie în jurul lor aceste cocoane, aşa de frumos gătite, dacă din splendoarea balurilor s-ar scoborî cîte-odată în odaia fără pîine şi fără aer a săracului. Şi ce element puternic de educaţie, ce pregătire solidă pentru copiii voştri ca să-i luaţi de mînă şi să-i aduceţi din cînd în cînd să vadă ei singuri lipsa şi nenorocirea, şi să simtă mila, şi să ajute, să guste de mici marea şi sfînta plăcere de a uşura durerile altora ! De astfel de gînduri m-au umplut fotografiile de la vitrina lui Mandi. Ş-am plecat trist şi necăjit pe acele chipuri aşa de frumos gătite, aşa de cheltuitoare pentru un capriţiu de o seară... 2 SPOIALĂ ŞI FUNCŢIONARISM w Trecerea cam pripită a neamului nostru de la o stare înapoiată, aproape barbară, la nişte 7#rme de cultură luate de-a gata, această săritură, anormală şi la noroc riscată, era imposibil să nu lase în organismul nostru social, destul de şubred şi fără asta, scrînteli grave, vătămări de acele cari nu se pot lecui aşa, de la sine, numai cu vremea. Ş-au curs ani de învălmăşeală, în cari,' fireşte, n-am putut băga de seamă ce s-o fi smintit în noi şi ce ne-o fi durînd, ş-am fugit lacomi şi nepăsători înainte, ca un ostaş lovit care, în focul încăierării, se luptă şi habar n-are că-i şuruie sîngele pe sub tunică. Acum începe a se face limpede înaintea ochilor. Frazele şi parigoriile s-au răsuflat şi cad. Oamenii serioşi, cinstiţi şi vrednici sunt remarcaţi, nu se mai pot pierde. Aplaudaţi din toate părţile, ei îşi croiesc drum larg, dînd la o parte cu braţele lor vînjoase pe şarlatani şi pe chilipirgii. începe a se simţi bine că aşa-nu-mitul edificiu social al nostru nu e decît o biată şandrama de scînduri, înjghebată-n pripă şi cu rea-credinţă. iNe-am plătit scump de tot fantazia tristă a unei civilizaţii de carton. S-au acoperit cu enorme cheltuieli de bani articole de imitaţie, a căror falsitate azi nu mai poate înşela pe nimeni. O mulţime de semne rele şi îngrijitoare aţîţă şi cheamă zilnic atenţia publică. îmbogăţirea repede şi greu de înţeles a cîtorva exploatatori politici, procopsirea pe negîndite a atîtor 357 trepăduşi şi aventurieri cunoscuţi şi arătaţi cu degetul de toată lumea, trecerea uimitor de bruscă de la pantalonii de dril pe vremea de iarnă şi de la „taie cînilor frunză" la portofoliul ministerial, şi apoi de la portofoliul ministerial în temniţa de la yăcăreşti, spargerile de gaşcă, explozia aceasta de murdării morale atîta timp ascunse, şi multe alte dezordini şi vînturături de scrînciob, în arena vieţii publice, înfăţişează atîtea spectacole nenorocite, cari împrăştie un fior de neîncredere şi un dezgust amar în inimile tuturora. Ce triste exemple, mai ales pentru tinerimea care se ridică şi care e aşa de puţin pregătită pentru a putea şti în adevăr ce fel de învăţături trebuie să tragă din asemenea privelişti ! Cîrpelile nu se mai prind. Trebuie o refacere de la temelie. Pentru aceasta se cere negreşit o muncă inteligentă, stăruitoare şi onestă. Trebuie dată la pămînt toată tencuiala coşcovită, tot fardul de civilizaţie cu care s-au fudulit şi singure s-au amăgit două generaţii. Şi mai întîi ar fi timpul să se caute în şcoală relele fundamentale, cari fac ca aceasta fabrică să nu poată da societăţii productul sănătos şi bine pregătit care de atîta vreme se tot aşteaptă şi nu mai vine. Lenea, viţiile şi superficialitatea din şcoală se repercutează în ondulaţii largi peste viaţa de mai tîrziu. Şi deja materialul brut, care iese din marea fabrică a naturii, este destul de nevoiaş, destul de deprimat prin-tr-o moştenire nenorocită de slăbiciuni. El poartă marca superficialităţii şi dezordinilor strămoşeşti. Ce rol important şi excepţional de greu ar avea şcoala aci ! Pe de o parte, ea ar trebui să caute a combate la fiecare pas moliciunea de voinţă, tînjirea morală şi descurajarea maladivă pe care o poartă în sînge palizii copii de azi; pe de altă parte, ea ar trebui să întărească, printr-o cultură serioasă, şi să dezvolte sentimentul de cinste, dragostea de muncă, entuziasmul şi bărbăţia demnă a luptătorilor de mîine. 358 Dar ce departe suntem de realizarea unei asemenea cazarmări intelectuale. în şcolile de la sate e o mor-mînjeală * de carte ş-o bătaie de joc care te umple de milă, de scîrbă şi de revoltă. învăţători nepregătiţi, cari nu mai citesc cu anii o carte de vrun folos, bu-cheri ruginiţi şi leneşi, pe une locuri deprava mănîncă timpul şi zăpăcesc capul \bieţilor copii de ţăran, fără să aibă cea mai mică - conştiinţă de cît rău fac şi de cît bine se aşteaptă de la ei. D-l Ştefan Mihăilescu 1, în migălosul şi importantul său studiu asupra învăţămîntului rural la noi, cu un talent şi cu o răbdare pe care nimeni pînă la el n-a avut-o, cercetează toate relele de cari suferim în această ramură de dezvoltare şi, aducînd în studiu! său forţa unei admirabile analize ştiinţifice şi argumentarea rece a statisticii, aruncă o lumină desăvîrşită asupra înfiorătorului spectacol al şcoalelor noastre de la ţară. Acolo se vede destul de lămurit starea de sălbătăcie, boalele înrădăcinate şi toate viţiile şi mizeriile cari foiesc şi rod pe ţăranul nostru, toropit şi bleg de sărăcie, de slăbiciune şi ignoranţă. Desigur, nu e numai şcoala, de la care se aşteaptă lecuirea tuturor nenorocirilor de la ţară. Pentru aceasta va trebui negreşit să se asigure sătenilor o bună stare economică ş-o administraţie cuminte şi cinstită. Dar ce bolnavi suntem şi ce bine ar fi să se pregătească o generaţie mai sănătoasă !... Nici la oraş şcolile primare nu sunt mai fericite. Programele sunt greşite şi mulţi dascăli tipicari. în-chipuiască-şi cineva un biet copil de 10 ani recitind papagaliceşte isprăvile împăratului Traian şi colonizarea Daciei cu romani, şi, cu aceeaşi nevinovată seriozitate, înşirînd minunile şi patimile lui Isus Hristos, sau întinderea şi populaţia insulelor din Oceanul Atlantic. Ce poate el înţelege şi reţinea cu folos din toată această harmalaie de vorbe ? Ce proces intelectual — afară de un dresaj mnemotecnic ** de animal — ce * Mormînjeală — învăţătură superficială ; spoială. ** Mnemotehnic — privitor la regulile şi procedeele care ajută la memorarea cunoştinţelor. 359 aţîţare de gînduri desluşite se poate petrece într-un cap de zece ani, apropo de daci sau de kilometrii pătraţi ai Tristan d-a Cunhei2 ? între dascăl, carte şi elev nu se aşază nici un cablu de comunicare intelectuală. Un vuiet surd de moară, care face gălăgie multă şi făină mai de loc — o sfîrîire ameţitoare de roate, care se freacă şi se tocesc între ele, fără nici o ispravă. La vîrsta de 11 ani, un copil a învăţat testamentul vechi şi nou şi toată aritmetica, a dat gata gramatica cu etimologia, sintaxa şi cu toate chichiţele ei abstracte, anoste şi tîmpitoare pentr-o minte neformată, a străbătut viaţa şi peripeţiile poporului romî-nesc de dincolo de descălecători pînă în zilele noastre, a legumit oleacă de fizică, de higiena, de drept administrativ şi de geometrie — cît despre geografie... pămînt şi mări de ar fi mai fost! Cum vreţi să nu se grozăvească acest Pic de Miran-dole 3, care la o vîrsta aşa de crudă a strîns în devia lui atîta învăţătură ! Dar ce pregătire sistematică şi fatală împingere la superficialitate şi la fudulie goală ! De la clasa întîi rugăciuni învăţate pe dinafară, cari dau copilului tipicul sfînt, după care musai trebuie să se închine şi să se roage unui Dumnezeu. Şi încolo, ce haină şi păgînească tortură pe bieţii băieţi. Se ştie bunăoară cîtă spaimă au ei de gramatica romînă. Şi, cu toate acestea, nici un studiu n-ar trebui să fie mai plăcut şi mai uşor pentru ei. Cu mult înainte de a veni la şcoală, ei au declinat, au conjugat ş-au făcut fraze destul de bune. Cînd vine gramatica şi li toarnă droaia de reguli şi de nomenclaturi curioase şi greu de ţinut minte, bieţii copii se sperie, fireşte, şi cred că au de-a face cu ceva nou şi cu totul străin de mintea şi de limba lor. Poeziile pe cari le învaţă pe dinafară, bucăţile pe cari le citesc rămîn departe de înţelegerea lor. Rareori li se provoacă curiozitatea şi nevoia de a jcociori cu mintea, de a scurma ş-a căuta în pulberea 360 de vorbe un grăunte de înţeles. Pentru ei toate vorbele sunt indiferente — ele n-au decît darul de a suna. Ar fi de un nespus de mare folos ca învăţătorul să-şi părăsească morga magistrală şi să se scofyoare lîngă elev, să stea prieteneşte cu el de vorbă, sa-i soarbă atenţia şi să-i lumineze, frumos şi potrivit cu mintea băiatului, înţelesul fiecărei fraze dintr-o bucată de lectură, şi(să--i arate cuprinsul, tăria şi nuanţa fiecărei vorbe. Nimic sâ~nu treacă necercetat şi nepriceput. Copilul va simţi cu încetul viaţa limbei pe care o vorbeşte. Mintea i se va dezmorţi şi va începe să lucreze de la sine. încalzindu-se, cu chipul acesta, şi punîndu-se în lucrare propriile lui facultăţi, copilul va căpăta un început de onestitate intelectuală, care i-ar fi de o mie de ori mai folositoare decît toată spoiala enciclopedică cu care iese înzestrat din cei patru ani de pisogeală şi de buchcrie zăpăcită. Cînd oare vom înceta de a gava * pe copii, ca pe gîşte, c-un proviant ** pe care ei nu-1 pot mistui şi pe care mai tîrziu îl dau îndărăt sub forme atît de repulsive *** şi de nenorocite ! Pe fiecare an şcoala aruncă un strat de nevoiaşi, din care societatea n-are ce face. Lustrul de învăţătură ce li s-a dat e tocmai de ajuns ca să-i umple de pretenţii şi de iluzii smintite. Ei nu se mai pot întoarce la coarnele plugului. Ştiu prea multă gramatică şi geografie ca să le mai dea inima să puie mîna pe sapă: Şi toată această mulţime de dezmetici şi de milogi intelectuali se împrăştie în ţară. Ei devin vagabonzii uliţilor, căscăunzii răspîntiilor, trîntorii cafenelelor, cerşetorii de slujbe pe la uşile ministeriale, populaţia flotantă de netrebnici, leneşi şi derbedei, din cari viţiile şi depravarea îşi recrutează zilnic un formidabil contigent. Ce de puteri risipite ! Aproape cincizeci la sută din pospăiţii şcolilor primare sunt scoşi din sfera de activitate a naţiunei. Vara se întind la soare ca potăile * A gava — a îndopa. ** Proviant — provizii, alimente. *** Repulsiv — care inspiră, repulsie, respingător. de pe uliţele Ţarigradului; iarna se ţin de pungăşii. în Bucureşti s-a înfiinţat un birou secret de punere-n slujbe. O gaşcă organizată, ca a lui Gherei-Andro-nic 4, care a prins în cursă şi-a despoiat de ultima para pe o mulţime de naivi, creduli de nevoie şi de disperare. De pretutindeni se ridică un abur greu de trîndă-vie şi necinste, şi ca o molimă se întinde şi cucereşte rînd pe rînd toate ramurile de activitate ale ţării. Nici presa, nici literatura, cari ar trebui să rămîie la o înălţime demnă şi onorabilă şi să facă straja vieţii şi moralităţii publice, nici ele n-au rămas nemînjite de valurile de mocirlă, cari s-aruncă şi se înalţă tot mai mari şi mai cutropitoare. în ziaristică, şantajul a luat locul controlului şi supravegherii morale ; injuria grosolană, tonul de pamflet şi expresiile ele vizitiu au luat locul criticei oneste şi polemicei liniştite, minciuna şi clăbucii de sforăieli. pătimaşe şi neghioabe au luat locul luptei conştiincioase de condeie. în literatură, clici de papugii izgoniţi de prin licee;, cari fac reviste efemere şi umblă din casă în casă după abonamente. Inepţii şi mîzgăleli copilăreşti ieşite cu duiumul de sub teascurile tipografiilor. Spîrci * cu caşul la gură, cari fac pe deziluzionaţii şi pe săturaţii de viaţă. Barzi plîngători, bolnavi şi incapabili de muncă, săraci de sînge şi tociţi la nervi, neputincioşi şi ramoliţi la vîrsta de douăzeci şi cinci de ani; răţoieîi ri-dicule şi nesocotite de criticaştri ignoranţi şi dezgustători, cari, în neputinţa de a produce, îşi iau rolul de judecători şi se posomorăsc pe operile vrăjmaşilor din colegiu, pîngărind cu laudele lor idioate cîte un lucru care din întîmplare e bun şi fără aprobarea acestor cantaragii gratuiţi. Lipsă de energie, lipsă de entuziasm şi de personalitate, bleotocăreală ** de vorbe-fără miez şi fără nici o intenţie de logică, atrofie de simţuri, secetă de gînduri şi colosală depravare de limbă. * Spîrc — mucos, ţîngău. ** Bleotocăreală — flecăreală, ,362 1 1 Şi deasupra acestei vermine sociale, deasupra acestui furnicar de paraziţi şi de neputincioşi, se etalează marele bazar de forme goale şi pompoase, solemnitatea tristă a unei civilizaţii de paradă, umflată, sterilă şi anostă ca un discurs de înmormîntare. Cîţiva visători generoşi caută cu încredere şi întrevăd în lumina viitoarelor reforme sociale aşezarea unor vremi mai bune şi mai fericite. Pîn-atunci, în jurul sfîntului buget se strîng, se în-ghesuiesc şi se îmbrîncesc unii pe alţii, din ce în ce mai mulţi clienţi flămînzi, zgrebuliţi de frig şi de nevoi. Un ciolan de ros — asta-i formula crudă şi ordinară a frămîntării şi luptei noastre pentru existenţă. 'Unde ne ţine spoiala !.., AMINTIRI DESPRE EMINESCU 1889 Sînt zece ani de cînd am fost pentru întîia oară h Eminescu acasă. 1 El sta pe-atunci în Podu Mogoşoaii. deasupra unei tapiţerii, într-o odaie largă în care avea un pat jâmplu, trei scaune de lemn, o masă lungă de brad, pătată de cerneală, cărţi multe, ticsite pe nouă poliţi mari ca de vro patru metri, o maşină de cafea pe sobă, un lighean de pămînt într-un colţ, în alt colţ un cufăr vechi; pe păreţi, nici o cadra. Poetul era singur, într-un surtuc lung peste cămaşa de noapte.. Prietinul cu care venisem îl cunoştea din copilărie, îşi siceau tu. Am stat aproape o oră, în care eu n-am vorbit kimic. I-am ascultat pe ei discutînd asupra telepatiei,, Sfiicios mă uitam la Eminescu. Eram aşa de fericit că-I văd. Mi se părea un zeu tînăr, frumos şi blînd, cu părul lui negru, undulat, de sub care se dezvălea o frunte mare, palid la faţă, cu ochii duşi, osteniţi de gînduri, mustaţa tunsă puţin, gura mică şi-n toate ale lui o expresie de-o nespusă bunătate şi melancolie. Avea un glas profund, muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi cum veneau de departe, dintr-o lume necunoscută noua. Din ziua aceea am căutat să mă împrietenesc cu ei. Mîncam adesea la acelaşi birt, şi multe seri ni le petreceam împreună „vorbind rău de lume" şi fumîn-du-ne dejunul şi prînzul de-a doua zi. EI era pe-atunc; redactor la ziarul Timpul, * Conştiincios şi muncita* peste măsură, de multe ori Eminescu ducea singur greutăţile gazetei. Cîte nopţi petrecute cu condeiul în mînă ! Ş-a doUa zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală ; pe degete, c-un teanc mare de foi scrise intra în ti- pografie, unde rînduia materia, redacta informaţii, făcea corecturi, şi numai sara, cînd gazeta începea să se vînture la roată, atunci îşi aducea şi el aminte că e i trudit şi n-a mîncat nimic în ziua aceea. ■'- îmi pun mînile la ochi şi trec repede peste acest şir I " de ani, în cari Eminescu şi-a dat cea mai scumpă şi ! | mai nobilă parte din viaţa şi inteligenţa lui pentţu... j o mizerabilă bucăţică de pîine. Cînd veneau căldurile i nesuferite ale verei, patronii de la Timpul plecau toţi I pe la băi. Eminescu stetea neclintit în Bucureşti, mis- j tuindu-se şi luptînd pană la jertfă pentru onoarea şi • triumful altora, soldat credincios şi nefericit. Ij g. într-o zi m-am dus la tipografie şă-1 iau ca să tnîncăm împreună. L-am găsit făcînd corecturi. Era I - abătut şi foarte obosit la faţă. —■ Uf, nu mai pot, nu mai pot... Aş vrea să mă duc undeva la ţară, să mă odihnesc vro două săptămîni... — De ce nu te duci ? — Dar unde să mă duc ? Cu ce să mă duc ? Pe cine să las în locul meu ?... Asta era pe la sfîrşitul lui mai. După o săptămînă ' gazetele anunţau că Eminescu a înnebunit.3 Timpul < rămînea cu cele mai frumoase articole ce s-au scris I # vrodată în presa noastră. Un gol imens se făcea în lite- ţ ratura romînă. Micii Zoili îşi frecau mîinile de bucurie. De aci încolo, viaţa lui Eminescu, adînc zdrunci-j | nată de un lung exces de muncă şi de suferinţi, se | * scurge ca o agonie grea, penibilă, neînchipuit de dure- roasă. Prietenii l-au trimes la Viena.4 Acolo a fost căutat, îngrijit, aproape restabilit. După doi ani l-am văzut în Iaşi.5 Era de o tristeţă şi de o melancolie j sfîşietoare ; blînd ca şi-nainte, dar silnic la vorbă, veci- nie dus pe gînduri, şi timid ca un copil, şi lipsit de orice ! voinţă. Avea deplină aducere-aminte a oamenilor, a lu- crurilor şi a tutulor întîmplărilor din urmă. Mă-ntreba cu interes de cunoscuţii lui din Bucureşti, ş-arăta o ne- 364 365 spusă milă pentru cei săraci. Apoi, iar, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de o nenorocire mare, se cufunda în gînduri şi nu mai spunea nimic cîte-o' jumătate de ceas. Numai îşi ridica ochii din cînd în cînd şi, îm-preunîndu-şi mînile, ofta de te-neca plînsul : „Of, Doamne, Doamne !..." Şi iar punea ochii în pămînt şi tăcea. Avea convingerea puternică că e pierdut, că pentru el nu mai e de trăit, şi că într-o zi are să moară de foame. Ideea că n-are cu ce trăi îl chinuia şi zi şi noapte. De multe ori mi-a spus, blînd, încet, cu acel glas profund ce părea că vine dintr-o altă lume : „Tare-aş vrea s-adorm odată şi să nu mă mai deştept". A adormit în sfîrşit această jertfă glorioasă a unei societăţi frivole şi nepăsătoare. într-o ţară cu atîtea nulităţi triumfătoare, un poet atît de mare şi de cinstit nu putea să moară decît într-un spital de nebuni. Cîte reflecţii triste nu ne cuprinde în faţa acestui dureros sfîrşit ! Oameni ca Eminescu răsar la depărtări de veacuri în existenţa unui popor. Este oare un păcat aşa de mare de a rupe hotarele de gîndire ale contimporanilor tăi ş-a te ridica cu mult deasupra timpului ş-a societăţei în care te-ai născut ?... Dacă e aşa, pedeapsa e din cale-afară grea. îmi pare rău că n-am la îndămînă destule date, ca să pot schiţa aici biografia lui Eminescu. După cîte ştiu, viaţa poetului a fost întotdeauna o amarnică luptă cu sărăcia. De cîte amăgiri nu s-o fi izbit el în societatea noastră, aşa de rece şi despreţuitoare pentru oamenii „nepractici" ! înşelat de-atîtea ori în cele mai curate şi mai sfinte visuri, sufletul lui pierdu de timpuriu orice credinţă în viitor şi, speriat de asprele realităţi ale vieţii, se refugie în liniştitul imperiu al trecutului. Acolo neadormitele lui gînduri trăiau ca-ntr-o legendă frumoasă. Cititor pasionat, el era unul din cei mai adînci cunoscători ai limbii, literaturii şi istoriii noastre din cele mai întunecate vremuri. De multe ori a trebuit să-şi dea paraua gurii pentr-un manuscris vechi, ori o carte 366 rară descoperită în vrafurile mucezite ale vrunuî buchinist. Figurile marilor voievozi şi întîmplăriîe din vechime, de mult ce le gîndise, se deşteptau în el clare ca nişte evocări din propria lui viaţă. Bătrîrmi Mircea şi bătălia de la Rovine cu acei sprinteni călăreţi ce „roiesc după un semn şi în caii lor sălbatici aat cu scările de lemn" sînt viziuni puternice, e o lume vie, pe care poetul o vede desluşit în toate detaliile, şi da aceea ne-o descrie aşa de plastic şi de sugestiv. Eminescu a fost pregătit sub toate raporturile a croi un drum nou în literatura rommilor. Niciodată nu s-a văzut la noi un temperament de artist completat de-o cultură aşa de vastă şi de-o originalitate atît de puternică. 6 în poezia noastră dulceagă, lină şi fără adîncime, versul lui Eminescu răsare într-un relief izbitor. Simţi îndată că ai de-a face c-un reformator. Primele lui poezii sînt un strigăt de nelinişte, de revoltă artistică. E o necunoscută vibrare de_ gîndire şi de sentiment. Altă limbă, altă viaţă, cuvintele lui au suflet, mişcare, coloare, formă, fiecare epitet e o explozie de lumină. Ce vigoare extraordinară şi ce frumuseţi ritmice neaşteptate, neatinse încă pană la el I Eminescu citea în original pe clasicii antici, ş-avea o evlavioasă admiraţie pentru operile lor mari, liniştite, perfecte. „Cînd mi-i capul greu şi ameţit, ne spunea el odată, o pagină din Sofocle mă înseninează." Cunoştea în perfecţie limba germană. îşi făcuse studiile universitare în Berlin, ş-avea o deosebită predilecţie pentru filozofii nemţi, în special pentru Schopenhauer, care nu puţin va fi contribuit la întunecarea prismei de vedere a decepţionatului poet şi la vecinicul lui dor de Nirvana... „setea liniştei eterne" din Satira IV si din atmosfera morală a mai tuturor poeziilor lui. Ce păcat că în viaţa asta, aşa de scurtă şi nesigură şi^plină de dureri, n-a găsit şi el un suflet care să-1 iubească, să-1 înţeleagă şi să-1 îngrijească de-aproape, ca pe-un copil străin, plăpînd şi nenorocit ! Astă-iarnă l-am întîlnit des, zgrebulit de frig, ducîndu-se la cafenea, ca să se-n-călzească... 367 Ş-acum, cînd umbra marelui artist nu mai supări pe nimeni, organizaţi comitete şi chibzuiţi-vă ce podoabe să-i aşterneţi pe mormînt. Peste voi şi peste ironica voastră generozitate cad numai bine cele patru versuri mîndre şi dispreţuitoare ale poetului, luceafăr strălucitei' şi vecinie ca şi Hyperion : „Trăind în cercul vostru strimt, Norocul vă petrece ; Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor si rece," ! i. UN TRIUMFĂTOR ■ Sunt şi-n literatură, ca-n toate ramurile de activitate omenească, tipuri de şarlatani cari, cu foarte puţină osteneală şi cu merite uneori mai jos decît mediocre, extrag din fertila naivitate a societăţii în care trăiesc cea mai îmbelşugată recoltă de foloase şi de mulţumiri personale. La noi, unde spiritul public e foarte puţin format în materie de artă, slăbiciunile omeneşti fiind aceleaşi peste tot locul, izbînda acestor şarlatani întîmpină mult mai puţine greutăţi decît într-o ţară cu o cultură serioasă artistică, unde gustul s-a rafinat şi mintea s-a ascuţit de atîtea opere nepieritoare, unde între artist şi public stă şi veghează un cordon formidabil de critici, gardieni luminaţi şi conştiincioşi, cari păzesc, ca pe un depozit sacru, încredinţat lor, maiestatea şi renumeîe unei lucrări de valoare şi apără gustul publicului de miasmele producerilor artificiale, bolnave şi pestiferante*. în astfel de ţări, a doua zi după ce a ieşit o carte cu intenţii de originalitate, avangarda criticilor se pune în marş, atenţia unui public numeros şi inteligent îi urmăreşte pas cu pas ; în presă, în saloane, în cafenele se discută, se citează pasaje, se emoţionează — e vibrare generală, e un admirabil neastîmpăr de inteligenţi în jurul şi în dezbaterile unui asemenea proces de celebritate. Greşeli sunt pretutindenea. Dar cît de rar şi cît de anevoie se poate mistifica acolo p poliţie aşa de bine organizată ! * Pestiferant — care contaminează de pestă, ciumă. 369 La noi lipseşte cu desăvîrşire un control serios şs neîntrerupt al producerilor artistice. Singurul om care a ştiut la noi să puie critica la înălţimea la care au ridicat-o de cîtva timp marii critici străini, singurul om care ne-a dat în literatură cîteva produse de cercetări profund savante şi uimitor de conştiincioase este I. Gherea. Şi numele acesta pus aici pe mulţi îi va face să strîngă din umeri şi să se strîmbe de nedumerire. Gherea scrie rar, într-o revistă nu tocmai răspîndită, şi foarte puţini au avut ocazia să citească şi să poată preţui cunoştinţele întinse, logica severă şi frumoasa inteligenţă a acestvii analist cinstit şi pacient. Cu mult departe de el, dedesubt şi fără să-i semene, fac zgomot mulţi scriitori, cari-şi iau sarcina de a critica pe alţii, neavînd nici temperamentul, nici cultura, nici spiritul, nici onestitatea indispensabilă unei îndeletniciri de felul acesta. Un poet neizbutit, ratat, după im şir de infructuoase asalturi rimate, trudit şi dezgustat de lipsa de succes a poeziilor sale, îşi sfărâmă lira de capul nenorocoasei muze şi... s-apucă de critică. înveninat şi harţăgos, ca o fată care a îmbătrînit nemăritată şi pe care n-o mai cerc nimeni, el va fi rău şi neînduplecat cu poeţii. Vai de cel care a mutat accentul de pe o silabă pe alta, ori şi-a permis să rimeze „cioară" cu „primăvară" ! Imediat criticul nostru, care posedă şi avantajul de a fi în secretele specialităţii, se înfurie şi trînteşte un articol, în urma căruia nenorocitului „pacient" nu-i mai rămme decît să-şi puie ştreangul de gît. Un gazetar din cei mărunţei, furnizor de umplutură, cînd vede că aflarea subiectelor de tratat mcepe sa-1 neliniştească, după cîteva ceasuri de adîncă meditare, se izbeşte cu palma peste frunte : a găsit o comoară de subiecte. Va lua la trei parale pe toţi d-nii autori şi le va trage frecuş. A doua zi îl vezi răţoindu-se pe trei coloane şi forfecînd, în dreapta şi în stînga, nopţile de osteneală ale vreunui nenorocit de scriitor. Şi astfel, în căptuşeala fiecărui autoraş găseşti materia fulminantă a unui critic gata să facă explozie la cea dintîi ocazie, la cea dintîi ciocnire de acul vreunei nemulţumiri. 370 Aceasta e trupa uşoară, viermişori cari foiesc şi se pierd aproape în nămolul de secături cari zilnic curg şi se uită. Aceştia susţin şi reprezintă luptele de infu-zorii nevăzute, scoase din cuprinderea simţurilor noastre. Deasupra lor, şi dintre ei, şi tot de trampa* lor, dar cu mai mari eforturi, mai norocos ori mai viclean, izbuteşte să se ridice cîte unul zgomotos bîzîind pe sus ca un bondar şi să se aşeze pe chelia literaturei noastre, cu tot ifosul şi gravitatea unui critic de primo cartello**. Iată-1 instalat la foiletonul unui ziar sigur din capitală, unde apare c-o regularitate siderală o dată sau de două ori pe săptămînă. Dar mai întîi el • a trebuit să se gîndească la alegerea unui mod particular de a spune lucrurile — unui stil : pentru el aceasta e o chestie de preferinţă voluntară şi calculată. Citeşte cu o interesată atenţie pe iubiţii săi cronicari moderni din Paris. Pîndeşte bine la figurile şi floricelele lor de condei, se extaziază de spiritul lor, şi-n fundul inimei lui îşi jură de a fi şi el de spirit, de a seri şi el aşa. Primele foiletoane merg cam greu. Adesea. trebuie să fure calapodul cu cizmă cu tot. El simte că nu prea ştie unde pleacă, unde are să ajungă, neavînd nici o pre-"M gătire şi nici un stoc de observaţii personale care să-i T^Sh(jea 0 cărare încotrova ; se clatină şi caută echilibru, ca un om care s-a sculat buimac din somn. Aşa şo-văiesc şi par a-şi dibui direcţia toate şlepurile mari şi grele cînd se pornesc de la mal, pînă-şi iau vînt. Tînă-rul cronicar-foiletonist — şi eu în momentul acesta mă gîndesc la mai mulţi, şi-i văd — se aşterne din zi în zi mai fervent pe lucru. îşi colecţionează un teanc de caiete cu pasaje tăiate cu foarfecă din ziarele străine : citaţii strînse din toate părţile şi rînduite cu grijă în ordine alfabetică, maxime, versuri, firmituri de gînduri, epitete şi vorbe consacrate — toate sunt puse bine, le are oricînd la îndemînă. în acest arsenal bogat şi variat de elemente de stil şi de critică, el e gata în orice moment să atace orice subiect, cît de greu, cît de străin : într-un ceas îţi toarnă un foileton şi-ţi * Trampă — teapă. ** Prim rang (it.). 371 vorbeşte, cu-o siguranţă şi c-o linişte uimitoare, despre orice pofteşti. Nimic nu-1 sperie, nimic nu-1 pune pe gînduri. Piesele de teatru, jocul actorilor, tezele licenţiaţilor şi toate cărţile cu conţinut literar şi chiar ştiinţific uneori, ude încă de sub teascurile tipografiei, toate: trec şi se cern prin foiletoanele acestui neadormit agent de control. Şi numele lui — căci are prudenţa de a iscăli tot ce publică — acest nume, care cade ca un tic în ochii cetitorilor pe fiecare săptămînă la o zi fixă, ajunge a sfredeli încetul cu încetul indiferenţa publicului nostru şi, iată-1 remarcat. Pe stradă, la întruniri, în saloane, lumea şi-1 arată cu degetul. La teatru, actorii şi actriţele îl caută din ochi, şi cum îl văd, îl salută, îi zîmbesc graţios, se strîng în jurul lui şi îl ascultă. Autorii se silesc să-i facă cunoştinţa, şi sunt prinşi de o vizibilă emoţie cînd îi aduc cartea şi îl roagă s-o citească şi s-o judece. Acum are şi-un stil al lui, trampat* în „l'esprit gaulois"**, împănat cu „fermecătoarele fineţe ale francezului". Şi dacă nu citeşte cartea despre care vorbeşte, dar are talentul de a te face să uiţi despre ce tratează, are fraza unsă şi curgătoare a omului „rafinat" care se joacă cu condeiul. Citaţiile abundă. In zece rînduri ai întotdeauna trei-patru nemuritori de complimentat. Urmărit de atenţia publicului, îşi va lua rolul în serios şi îşi va croi mers, privire, vorbă şi gesturi pe talia importanţei şi celebrităţii în care a intrat. Cîteva conferinţi la Ateneu, cu subiecte rococo, vor fi indispensabile. Va publica o carte, pe care va dedica-o reginei. Va şti să se introducă la palat şi, cine ştie, să se facă oareşicum necesar. Va ţinea la Ateneu, în auzul auguştilor suverani, o conferinţă, în care linguşirea fină şi inteligentă va stabili un fir de fericită comunicaţie între el şi M.-L. Un bene-merenti va fi o arvună, un scaun la Academie îi va da o poză mai gravă, dar el merge mult mai departe... Ce fericit e, şi cum se-ngraşă„ încîntat de sineşi! Iată un ager luptător în cîmpul literaturii noastre * Trampat — muiat. ** Glumă, veselie grasă. I FILE RUPTE f Mă hotărăsc să-mi notez de azi înainte o parte din impresiile şi gîndurile ce mă vor străbate. In fuga vieţii, cîte lucruri interesante nu observi, cîte cugetări luminoase nu-ţi scapără prin minte, şi urmele lor se şterg, căci pururea alte valuri de întîmplări curg peste tine şi peste lume!... Deci, las întunecatei uitări durerile şi bucuriile mele de pînă acum şi-ncep să mă-ncondeiez de aci-ncolo. Gînduri neastîmpărate, aşezaţi-vă în front, luaţi-vă o poză demnă şi staţi frumos, ca să vă scriu. Vineri, 7 iunie 1891. Azi-dimineaţă, pe cînd mă îmbră-»' cam, a venit servitoarea şi mi-a spus că un domn m-aş- teaptă în birou. Desigur, îmi cere vrun servici, mi-am zis necăjit în gînd, în nici un caz nu-mi aduce vro 3 bucurie. M-am îmbrăcat, fără să mă grăbesc, şi m-am ;f dus să văd cine e. Era un om în vîrsta, de un exterior f indiferent; se sculă şi-mi întinse mîna cu oarecare jenă. w — D-voastră sunteţi d-nu Sandu ? - Jenat şi eu, îi răspunsei : da. ' — Mă recomand Crupenschi... Uite de ce am venit eu, să vă rog... Acum o lună a murit socru-meu, Gavri-l lescu, mare proprietar din Ialomiţa, şi soacră-mea a | poruncit aici un monument şi... vrea pe marmura de pe • j mormînt să-i compuie cineva o poezie ca să i-o sape ! frumos... ştiţi dv.... cum se face... oameni cu dare I de mînă... vor să aibă ceva frumos, ca să rămîie de f pomenire pentru răposam. Şi eu am întrebat şi mi s-a I spus că d-voastră ştiţi să faceţi... poezii. 373 — E adevărat c-am făcut şi eu versuri într-o vremes dar la aşa ceva nu m-am încercat niciodată. Şi nici nu m-aş pricepe ce să spun într-o poezie de felul acesta. — A, vă dau eu notiţă de tot ce trebuie să spuneţi, şi să nu vă supăraţi, dar noi plătim, soacră-mea plăteşte, nu vă osteniţi degeaba, lată notiţa : „Costaclii Gavrilescu, mare proprietar, s-a născut la 1835, a răposat la 1891, mai în 12, a fost membru în comitetul permanent, ajutor de primar în două rînduri, acum în urmă se retrăsese în viaţa privată, căci suferea de rinichi, din care i s-a tras şi moartea". Desigur, d-voastră le veţi înflori şi veţi potrivi să fie frumos. Cu mare greutate am convins pe ginerile d-!ui Gavrilescu că toate aceste onorabile funcţiuni nu pot face subiectul unei poezii oricît le-aş înflori şi oricît s-ar plăti de bine poezia. Şi i-am spus că în nici un caz eu nu pot să-1 servesc în această afacere. A plecat schiţîndu-mi o mică teorie asupra curioasei dezinteresări a poeţilor. Am băgat de seamă, însă, că domnia-sa nu părea de loc trist de moartea socrului d-sale. O jumătate de ceas după asta, am stat ş-am gîndit la soarta relativ bună pe care şi-ar putea-o asigura un poet care s-ar deda la fabricarea versurilor de comandă : declaraţii cîe""cTragoste, cereri în căsătorie, reclame pentru marfa negustorilor, epitafuri. M-am gîndit la viaţa lui Eminescu... Apoi mi-am adus aminte că n-am parale, ş-am pornit în... vînătoare de lei. Pe seară, cînd mă întorceam acasă, cu foarte puţin vînat şi destul de necăjit, un prieten mă opri şi-mi propuse să scriu cronici pentru Naţionalul. A ! mizerii nesfîrşite ale vieţii, să ştiţi de aci-nainte c-am să vă denunţ ! Am primit, ş-am început să mă execut chiar de astăzi. P.-S. E aproape miezul nopţii. Adineaorea a plecat Caragiale1 de la mine. Ce spirit distins şi ce puternică vervă de veselie stranie are omul acesta. Revoltat, paradoxal, explozibil, aci izbeşte cu pumnul în masă s-o sfărîme, aci zbucneşte într-un rîs zgomotos şi captivant, aci îţi filozofează rece, ca cel mai sever logician, aci se 374 aruncă în împărăţiile celor mai colorate fantazii. Şi pururea sugestiv, pururea vibrînd de tăria fiecărei observaţii pe care-o face, fiecărui cuvînt pe care-1 spune. Mi-a schiţat o dramă pe care va scri-o. Şi ce ochi curioşi avea cînd îmi lămurea unele scene ! Ce adînc simte şi pricepe omul acesta societatea în care trăieşte şi cît ele bine ştie s-o zugrăvească ! Incontestabil, e un mare artist, orice ar zice d-nii academiciani.2 Sîmbată, 8 iunie. Bag de seamă că de la o vreme dimineţile încep să aibă un parfum de o tristeţă misterioasă. E sentimentul desglăcut pe care mi 1-a lăsat golul zilelor trecute, osteneala şT degresiunea morală care te umple după un şir de aşteptări" vecinie amăgite, amara siguranţă că şi ziua de azi va trece tot aşa de pustie şi de neînsemnată ca atîtea altele. Aceasta e drojdia de dizgust pe care lenea şi lipsa de voinţă şi de energie o lasă în fundul tuturor vieţilor sterile... Oare omenirea devine cu vremea mai veselă ori mai tristă ? Şi pe această pantă gîndurile mi se rostogolesc de-a lungul istoriei... Toate îmi spun că mergem spre o viaţă mai semnă, mai bună şi mai fericită. Ş-a-tunci gîndurile urîte mi se risipesc. Duminică, 9 iunie 1891. Aseară am fost la sendrofie la d-na V... Cînd am intrat, o domnişoară cînta la clavir o serenadă de Moskovsky. Un tînar gras, în mijlocul unui grup de domnişoare, îşi spunea impresiile de acum un an de la Bălţeteşti. Ceva mai la o parte, un sublocotenent povestea unei văduve corpolente duelul pe care 1-a avut iarna trecută cu d-1 P. Văduva era cam înaintată în vîrstă şi făcea pe nervoasa şi pe naiva cu destulă stîngăcie. Cînd sublocotenentul, voind să arate o mişcare ce era să coste viaţa adversarului, îşi ridică falnic capul şi într-o poză eroică întinse braţul drept, ca şi cum ar ii avut o spadă, văduva, emoţionată, tresări, îşi. duse mîna la ochi şi-i zise : „Taci, te rog, îmi vine rău... Ah, ce nenorocire e să fie cineva nervos !..." In odaia de alături cîţiva domni jucau cărţi. Dar era cald şi toată lumea părea moleşită şi fără nici un chef. Numai domnişoara de la piano cînta de zor bucată după bucată, şi nimeni n-o asculta. Cînd, în sfîrşit, a ostenit şi s-a 375 sculat, toată lumea i-a mulţumit şi s-a arătat încîntată de muzică. Pe mine mă încolţise un autor într-un ungher şi-mi spunea viaţa şi operile lui, ceva din cale-afară lung, pe cît * am băgat de seamă, deoarece, cînd m-am uitat la ceas, era aproape miezul nopţei, şi amicul nu părea de loc a se fi apropiat de isprăvit. Erau deja două ceasuri de cînd eu nu-1 mai urmăream. Doar figura mea împrumuta instinctiv cîteva schimbări obligatorii de expresie, pentru a marca, dragă Doamne, unele emoţii pe cari ochiul le culegea mecaniceşte de pe chipul vorbitorului. Zîmbeam, dedeam din cap, sau mă-ncrun-tam inconştient împreună cu el, pe care nu-1 mai auzeam decît vag şi supărător, ca prin somn. Era un suflet amărît, din cît am înţeles, un suflet bolnav, rănit şi el de dureroasa disproporţie între generoasele aspiraţii ale tinereţii şi între avara şi aspra realitate a vieţii. Şi credea, bietul, că în mine a găsit un om în inima căruia să-şi poată vărsa focul şi supărările grămădite de-atîta vreme, un om care să-l asculte cu drag şi să-l înţeleagă ! Vai, cum se înşela ! De la cele dintîi vorbe am priceput că e nemulţumit de nepăsarea publicului şi de tăcerea care a acoperit producţiile sale literare. Această calicie de admiraţie, care omoară pe scriitorii mediocri şi înăspreşte pe cei de talent, îmi era descrisă şi zugrăvită cu toate culorile şi amănuntele ce-i stau la îndemînă. „închipuie-ţi, Jack Negruţi într-o seară mi-a spus să nu mai scriu versuri... Auzi, Jack Negruţi! Şi ce poezie frumoasă i-am citit !" în acest moment am avut un fior de groază văzînd că-şi îndreaptă mîna spre buzunar. Haiti, mi-am zis, are să mi-o citească. Din norocire**, această mişcare ameninţătoare n-o făcuse decît pentru a-şi scoate batista, ca să-şi şteargă faţa năduşită de căldură, de vorbă şi de necaz. „După aceasta, urmă el c-un glas sfîşietor, mişcat pînă la lacrămi, nu-mi mai rămîne decît să ard tot ce am scris, să rup condeiul şi să m-apuc de altceva." „Ba-ţi rămîne ceva mult mai bun de făcut, încercai să-L * In ultima ediţie antumă : cînd. ** în ultima ediţie antumă : nenorocire. consol, anume, să te pui pe lucru, să faci poezii frumoase şi să-ţi răzbuni pe Jack Negruţi, dovedindu-i că s-a înşelat." Dar în loc să-l potolesc, l-am pornit şi mai grozav în contra societăţii, în contra oamenilor cari nu te pricep şi pentru cari literatura e o adevărată infirmitate, care nefericeşte şi degradează pe cel ce-şi dă viaţa ei. „Să scriu ? Dar pentru' cine să scriu ? Cîţi sunt în stare să te înţeleagă ?" De aci încolo putea să-mi taie capul, habar n-am ce mi-a spus, am renunţat cu desăvîrşire de a-1 mai asculta. Pe la 12 ore m-am sculat să plec. Şi cum îi întindeam mîna, ochii lui descoperiră la nasturele hainei mele un capăt de aţă, mă apucă de el şi găsi cu cale să-l răsucească un sfert de ceas, şi să-mi spuie că are o dramă în versuri în cinci acte, şi că ar dori să mi-o citească. Dacă lucrul va deveni serios şi inevitabil, voi fi nevoit să plec din capitală, sau să simulez un leşin la sfîrşitul actului I. Pe la unu m-am întors acasă, trudit şi plictisit. Voi avea grije pe viitor, cînd voi mai fi poftit undeva, să-mi inspectez cu luare-aminte nasturii de la surtuc, ca să nu mai spînzure capetele de aţă... Luni, 10 iunie. Iată o săptămînă prost începută. Des-de-dimineaţă m-am pomenit c-un nebun care-mi spune că toate femeile din lume au complotat să-l omoare, că astă-noapte a intrat prin zid o femeie la el şi prin somn i-a furat inima, ca să-şi facă perniţă de ace, c-a fost la doctoru Assaky 3 şi i-a spus că o inimă de om costă 80 de franci, şi mă roagă foarte mult să-i dau eu aceşti bani, că-i vine foarte greu să trăiască fără inimă. Era frumos, ş-avea nişte ochi mari, calzi şi de-o nemărginită tristeţă. Abia am putut scăpa de el. Cine mi l-a trimes a făcut o farsă de prost-gust. încep căldurile şi se-nteţesc nebunii. Mai alaltăieri, pe cînd veneam de la Cameră, în dreptul spitalului am văzut, pe cellalt trotuoar, un tînăr nalt şi bine făcut oprindu-se la fiecare doi paşi şi salutînd solemn în dreapta şi în stîngă. Nu ştiu ce vorbea, căci eram cam departe, dar avea o atitudine atît de măreaţă şi nişte gesturi aşa de elegante şi de puternic sugestive, c-ar fi făcut minuni, ca înfăţişare, pe scena celui mai civilizat 376 377 teatru. Mă doare-n suflet cînd văd cîte un dar preţios pierdut în această dezordine spăimîntătoare a minţii. Marţi, 11 iunie 1891. Am isprăvit de citit volumul al doilea din Studii critice al lui Gherea. 4 Am admirat bogăţia de cunoştinţi, claritatea expunerii şi logica puternică cu care autorul îşi desfăşură credinţile şi cercetările lui de critic modern. Iată un om bine pregătit, bine înarmat pentru campania pe care o începe. Cartea lui îţi lasă o impresie de sănătate şi reîntinerire intelectuală. Desigur, autorul trebuie să fie un om bun înainte de toate. Polemica lui e blîndă, demnă, stăpînită şi, în faţa celor mai revoltătoare absurdităţi, el rămînc liniştit şi caută să arate, să explice şi aproape să scuzeze rătăcirile adversarului, păstrînd pretutindenea o cuviinţă de expresii pe care nu eram deprins s-o văd în discuţiile noastre literare. Paginile lui de polemica pot sluji ca model de discuţie serioasă, onestă şi cuviincioasă. Pe ici, pe colea se observă oarecari dificultăţi de expresie, întunecări de stil, cari fac gîndirea greoaie, ca şi cum anevoie s-ar descîlcî din vălmăşagul de gînduri ce i se îmbulzesc sub condei. Dar acest neajuns se explică lesne prin faptul că limba noastră e virgină încă de frămîntarea cercetărilor mai adînci şi mai originale în domeniul literar şi ştiinţific, şi din această lipsă de bogăţie şi de mlădiere a limbei decurge în mod firesc nesiguranţa şi stîngăcia cu care e nevoit să-şi prezinte capitalul lui de cunoştinţi şi de observaţii orice scriitor care părăseşte drumurile bătute şi-şi croieşte singur o cale nouă, necălcată de nimeni. Afară de aceasta, nivelul nostru cultural nu e tocmai ridicat, şi faptul acesta obligă neapărat pe autor, cu rizicul de a plictisi poate pe unii, să se explice pe larg, să-şi ia toate măsurile pregătitoare pentru a ne pune în curent cu ce ştie şi gîndeşte el, ca să-1 putem înţelege şi urmări. La noi lumea nu prea citeşte lucruri serioase. Gazetele zilnice, politica, romanele cu aventuri grozave, foiletoanele Universului* absorb cea mai mare parte clin timpul şi energia intelectuală a cititorilor noştri, şi o producţie literară în care nimeni nu se sinucide şi nici o crimă misterioasă nu e introdusă spre a stîrni curiozi- tatea şi a provoca emoţiuni în inimele noastre, cam de timpuriu blazate, fb carte de cercetări serioase şi de discuţii ştiinţifice străbate anevoie şi va trebui să-şi pledeze cauza e-o admirabilă vervă pentru a-şi face şi ea un loc sub ochii osteniţi ai cititorilor. Unde mai puneţi că sunt unele cuvinte cari s-au cristalizat în mintea multora c-un înţeles rău, şi că de multe ori e de ajuns ca un astfel, de cuvînt să cadă pe coperta şj-n "titlul unei cărţi pentru a nenoroci şi compromite pe autor în ochii multora înainte de a-1 fi citit. Aşa, de exemplu, cuvîntul „critică" a prins pe el un fel de rugină blestemată, pe care minţile de rînd — şi sunt multe la număr — n-au izbutit încă s-o şteargă. Iată un specimen de judecată pe care am auzit-o la o mulţime de oameni de la cari nu mă aşteptam de loc s-o aud : „Gherea face critici. El critică pe poeţii, pe scriitorii noştri ! Dar ce a produs omul acesta pînă acum ? Ce a scris el aşa grozav ca să se lege de alţii ? A făcut el versuri mai bune decît Eminescu ? De ce să s-agaţe aşa, din senin, şi să-şi bată joc de lume ? De ce numaidecît să s-apuce de criticat ? Aceasta nu e de loc frumos, şi trebuie să fie om rău, invidios şi mic la suflet d-1 Gherea al d-tale ca să caute vină şi gîlceavă scriitorilor noştri de seamă." M-am încercat, nici vorbă, să arăt acestor vrăjmaşi ai lui Gherea că astăzi critica s-a ridicat la rangul unei producţii tot aşa de însemnată, şi de multe ori mai însemnată chiar decît opera care se critică, m-am silit să-i conving că acest cuvînt nu înseamnă de loc o căutare de defecte, ci o adîncă cercetare de cauze, un studiu imens de greu şi de folositor asupra vieţii şi societăţii din deosebite timpuri, şi că rolul criticului de azi este eminamente constructiv, menirea lui este de a lămuri întunecatele şi complicatele procese ale minţii şi vieţii omeneşti, de a introduce o disciplină binefăcătoare în activitatea noastră intelectuală, de a împuternici şi de a forma inimile şi minţile de azi, spre a se putea pătrunde de sensul profund al vieţei, şi a şti să poarte cu vrednicie făclia luminii ş-a păcii ş-a iubirii în învălmăşagul marii 378 379 iupte pentru existenţă. Un adevărat critic trebuie să fie un om bun, cu inimă largă şi cu minte largă. Opera lui trebuie să rămîie ca o flacără eternă, la lumina căreia să se lămurească artiştii trecutului şi să se pregătească talentele viitorului. Tineri blazaţi, dezgustaţi de viaţă şi ofiliţi făr' de vreme, poeţi pesimişti şi bolnavi de dureri închipuite, vă recomand un excelent remediu ca să scăpaţi de tînjire şi de ipohondrie : citiţi pe Gherea. Joi, 13 iunie _ 1891. Am înaintea mea un teanc de reviste romîneşti. Le-am frunzărit pe toate ; cine şi-ar pierde vremea să le citească rînd pe rînd ?... Şi ce penibilă impresie-mi lasă această cumplită sterilitate de idei în ^noianul de vorbe ce zilnic se tipăresc şi se aruncă în public. Tineri, lipsiţi de orice talent, de orice emoţiune sinceră, stîrniţi de o neputincioasă poftă de glorie, morfolesc sculpturalele forme ale lui Eminescu şi se zbat în jurul luminii lui, cum aţi văzut că se zbuciumă noaptea, în jurul lămpilor electrice de la Şosea, roiurile de insecte fascinate de farmecul luminii. Te doare în suflet cînd te gîndeşti cîtă energie se pierde, cîtă forţă se risipeşte pentru a se arunca de sub teascurile tipografiilor valuri-valuri de inepţii şi de bîiguieli bolnave, înşirate în versuri şi în proză. Ce n-ar putea face, cîte lucruri frumoase n-ar putea ceti aceşti tineri în vremea pe care o pierd acoperind coaie de hîrtie cu aiureli nesărate, fără şir şi fără noimă ! Dar un rău şi mai mare este zdruncinul moral, delabrarea * aparatului intelectual, pervertirea chipului'normal de a simţi şi de a cugeta, realizată încetul cu încetul prin aplicarea continuă a spiritului la o muncă nenorocită şi dezastruoasă, aceea de a-ţi tortura mintea şi limba ca să exprimi, într-o formă stîlcită, un sentiment pe care nu-1 ai, o emoţiune pe care n-ai simţit-o şi n-o înţelegi. Aşa, de pildă, iată cum găseşte cu cale să-şi înceapă poezia stîlpul unei reviste literare : „Dintr-un ;»ne plin^ de viaţă, mă făcui cadavru rece, Şi, cu viermi înfipţi în carne, îmi luai drumul spre rai 1" * Delabrare — defectare, ruinare. 380 Cît nu s-o fi gîndit, cît nu s-o fi chinuit acest „june plin de viaţă" ca să dea poeziei sale un început grozav, care să te intereseze^ şi să te_ mişte de la primele versuri! Scăpat de pe băncile şcolii, cu capul plin de retorica liceului, adăpat la izvoarele pestiferante ale unei literaturi stricate, pe care o devora în ceasurile lui de recreaţie, cînd, în sfîrşit, a luat condeiul în mînă (o, visuri frumoase ale primelor încercări !), a trebuit să-şi facă următoarele reflecţii: „Toate s-au scris. Publicul e sătul de lucruri ordinare. Ca să mă citească şi să mă admire, trebuie să caut şi să descriu un sentiment extraordinar, ceva care să bată la ochi, să zguduie şi să trezească atenţia cam adormită a cititorului nostru indiferent. Ia să presupun eu c-am murit, c-am devenit cadavru şi că păstrez încă puterea de a simţi, de a gîndi şi de a spune ce se petrece cu mine după moarte. Ideea aceasta e nouă, originală şi desigur va face senzaţie. Dar cum s-o încep ? Pe cît ştiu, contrastele, ciocnirile de antiteze sunt de un efect irezistibil... Să vedem ; de o parte : june plin de viaţa, de alta parte : cadavru... cadavru rece. Versul întîi e ca şi făcut. Bravo ! Acum, pentru versul al doilea trebuie să fiu cît se poate de plastic şi să nu uit că aparţin unei scoale pe care nu trebuie s-o pierd din vedere un singur moment. Deci, să mă afirm : să fiu realist, de un realism crud, viguros, fără nici o cruţare : ori eşti, ori nu eşti !... Un cadavru cu viermi... înfipţi... în carne... A, minunat! Iată ce-mi trebuia. Asta e nota... am găsit-o, de-aci-ncolo e lesne." Cu chipul acesta, tinerii noştri scriitoraşi ajung la cele mai absurde, la cele mai monstruoase elucubraţiuni, pe cari le dau ca literatură de senzaţie. Şi după cum, în domeniul fizic, o strîmbătură continuu exercitată, voluntar sau involuntar, asupra muşchilor feţei, distruge şi schimonoseşte pentru totdeauna armonia, complexul de trăsături al figurei, imprimîndu-i forma determinată de acea strîmbătură, tot astfel în domeniul intelectual, silinţa continuă de a-ţi provoca sentimente anormale, de a-ţi suci mintea, ca să gîndeşti vecinie halandala, munca asta de a exprima ce nu se poate gîndi de un om sănătos, pe lîngă că aruncă o adîncă melancolie în viaţă, 381 dar falsifică, puhăveşte mintea şi-i slăbeşte arcurile pentru totdauna, ca orice viţiu contractat din copilărie şi necombătut la vreme. De ce în noianul acesta de secături, cari curg cu 4SUH~ rrmj, c-ai umplea o bibliotecă mare cu cîte năzdrăvănii se publică într-o săptămînă, de ce în atîta amar de vorbe aruncate în vînt nu zăreşti fulgerarea unei idei sănătoase, nu vezj semnul îmbucurător al unui talent care se ridică ? De ce, în acest ameţitor vălmăşag de cioare şi de pupeze, n-auzi odată puternicele bătăi de aripi ale unui vultur, care să-şi ia vînt, atras de farmecul înălţimilor ?... O, Eminescu, Eminescu, ce trist deşert ai lăsat în urma ta ! CURENTUL EMINESCU Doamnelor şi domnilor, Acum trei ani — era tot aşa prin marte — m-am dus într-o zi să văd pe Eminescu la ospiciul din strada Plantelor, unde era de curînd internat. M-a cunoscut şi i-a părut bine cînd m-a văzut, îmbrăcat într-un palton lung şi tîrînd în picioare nişte galoşi mari de gumilastică, se primbla prin odaie, cu mînile la spate. M-a întrebat de prieteni, căinîndu-i şi vorbind de ei cu milă, ca de nişte oameni pierduţi sau foarte nenorociţi. Arăta pentru unele lucruri de nimic un interes şi o mirare exagerată. Privirea-i era dusă, obrajii palizi şi căzuţi, glasul trăgănat şi somnoros. Avea mai mult aerul unui om ostenit din cale-afară. îmi spuse cu un ton important despre un plan al lui de reorganizare socială, la care se gîndeşte de mult, o lucrare colosală, care îl munceşte şi-i dă nopţi de insomnie şi dureri de cap ucigaşe. Adusei vorba de poezii. Atunci, cu o bucurie de creator copilăreşte arătată, scoase din buzunarul paltonului un petec de hîrtie şi, aşezîndu-se pe scaun, începu să citească... un şir lung de strofe, de o sonoritate şi de un efect ritmic fermecător. Rostirea lor îl încălzea, şi ochii şi glasul i se înviorau. Pe acel petec de hîrtie nu erau scrise decît două vorbe: gloriosul voivod. El improviza. Am ascultat, uimit, peste douăzeci de strofe sonore, dar lipsite de sens şi de legătură ; fiecare vers părea rupt dintr-o poezie frumoasă. Mi-aduc aminte că două vorbe : foc şi aur reveneau mereu, mai în fiecare strofă. N-am 333* putut reţinea decît aceste patru versuri de pe la mijloc» cari au un început de înţeles mistic : „Atîta foc, atîta aur Ş-atîtea lucruri sfinte Peste-ntuncricul vieţei Ai revărsat, părinte..." Dar în toată acea armonie de sunete se vedea perfect tehnica maestrului, limba lui aleasă şi muzicală, care se supunea şi se mlădia mecaniceşte subt ultimele tremurări ale acelui suflet întunecat. Era o neobicinuită frumuseţă de sunete în acea împărechere bizară de cuvinte, din care zburase pentru totdeauna ordinea ?i suflarea unui înţeles. Atunci am înţeles adînc sensul înfiorător al cuvintelor lui de-odineoară : „Unde-s şirurile clare din viaţă-mi să Ic spun! Ah, organele-s sfărîmate şi maestrul e nebun /" _ Şi cînd, ostenit de acest joc curios de versuri sonore şi pustiit îşi lăsă tăcut privirea-n pămînt, figura lui îmbrăcă iarăşi acea expresie de tristeţă vagă — umbra acelui apus dureros al conştiinţii care-i dedea în momentul _ acela _ înfăţişarea _ unui zeu învins, părăsit de puteri şi umilit. Eu mă uitam la el, mi se rupea inima de milă şi nu ştiam ce să-i spun. După cîteva minute de tăcere, îşi împreună mînile şi, ridicîndu-şi aiurit ochii în sus, oftă din adînc şi repetă rar, c-un glas nespus de sfîşietor : „Of, Doamne, Doamne !..." Era în acest suspin al lui şi în aceste cuvinte sinteza între-gei lui vieţi, şi poate c-o ultimă fulgerare de conştiinţă a străbătut în clipa aceea lanţul tuturor suferinţelor lui, din copilărie şi pînă în ceasul în care se afla. M-a podidit phnsul ş-am plecat. De-atunci nu l-am mai putut vedea... Dar vorbele acelor strofe, particulara tăietură a acelor versuri moarte mi-au rămas în cap, şi de cîte ori citesc cîte-o poezie fără înţeles a vreunui tînăr, prea mult influenţat de limba şi formele maestrului, mă-ntreb dacă nu cumva autorul acelui zvon de silabe n-a stenografiat vreuna din acele capriţioase improvizaţii ale poetului... 3-°,4 Da, doamnelor şi domnilor, ceea ce va rămînea pururea din Eminescu, în afară de frumuseţea gîndirilor şi de adîncimea şi sinceritatea simţirei lui, ceea ce va trăi în fiecare vers romînesc ce s-a scris şi se va seri de la Eminescu încolo este acea complexiune puternică a limbei renăscute sub condeiul maestrului, acea croială nouă, particulară, a frazei, a dicţiunei, care a fost chiurasa indestructibilă a talentului său. Acei cari au ce spune, acei cari au destulă putere şi personalitate pot îmbrăca şi purta înainte armura grea şi piatoşa_ de oţel a eroului căzut; toţi ceilalţi, pedestraşi slabi şi fără chemare în oastea condeiului, cari se îmbulzesc să se-mbrace în zalele lui, sunt osîndiţi să fie sfărîmaţi sub greutatea acestei armuri de urieş ! Da, acesta este marele curent care porneşte într-adevăr de la Eminescu : farmecul particular al limbei, meşteşugul de a-şi sculpta versul într-o tărie de vorbe vii, sonore şi sugestive şi într-o bogăţie de forme necunoscute pînă la el. Nimeni dintre scriitorii romîni n-a ştiut să-şi cristalizeze gîndurile în forme atît de severe şi desăvîrşite, nimeni n-a ajuns la această fericită descărcare de emo-ţiuni în versuri de o structură de bronz, de-a lungul cărora găseşti cuvinte neaşteptate, epitete curioase, cari-ţi evoacă imaginile cu o preciziune şi cu o intensitate de halucinare. El are împărecheri de vorbe, căderi de fraze şi de rime ce-ţi dau impresia, fiorul unei explozii de lumină surprinzătoare. Cum să nu te urmărească şi cum să nu fii inconştient stăpînit de-această limbă nouă care palpită de-o tinereţă, de-o vigoare şi de-un colorit uimitor ! Din acest punct de vedere Eminescu exercită asupra tine-rimei noastre o influenţă aproape fascinantă, şi acei cari vor face mai tîrziu istoria literaturei de azi vor vedea mai limpede în ce relief de creator se ridică figura lui Eminescu şi cît de adînci sînt urmele pe care le-a lăsat vigurosul său talent în viaţa limbei romîneşti. Dar iată că această puternică şi firească înrîurire ce exercită poetul asupra tinerimei a început să sperie pe unii, şi deja prind să se ridice glasuri de protestare şi de alarmă în contra curentului în care ne-a aruncat şi 385 în contra admiraţiei pe care noi o dăm operilor acestui poet. Se afirmă că poeziile lui Eminescu omoară entuziasmul şi lasă în sufletele noastre o drojdie de amărăciune şi de discurajare maladivă şi se arată, ca victime ale acestui poet, atîţia tineri începători, cari-şi plîng viaţa lor nenorocită şi blestemă mereu lumea, şi soarta, şi ceasul în_care s-au născut. Ar fi deci această parte a curentului eminescian, care ar înstrăina şi ar smulge din braţele societăţii atîtea forţe de vitalitate, o adevărată primejdie naţională, căci daca fiecare copil, de la vîrsta de 16 ani, şi-ar pune-n minte că el e bătrîn, ostenit şi sătul de lumea asta, dacă fiecare şi-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în Nirvana budistă, am ajunge desigur la desfiinţarea oricărei idei de bine, de muncă şi de progres. Şi în contra acestui curent — astfel privit — în contra poetului, mai ales, am aci o carte pe care nu o deschid decît numai pentru a vă arăta ce forme şi ce proporţii curioase ia în capul unor oameni spectrul acestei presupuse primejdii naţionale. Cartea e tipărită la Blaj în 1891. Poartă titlul : Miha.il Eminescu. Studiu critic.^ Autorul nu găseşte de cuviinţă să-şi pună numele. Cuprinde 210 pagini... Nu vă speriaţi, că nu vă citesc decît cîteva rînduri. Autorul ţine să dovedească tinerimii că Eminescu e o nulitate literară, un maculator de versuri, care n-are nici gîndire, nici simţ, nici limbă... nimic — nici o umbră de talent ; şi după 210 pagini de asemenea osteneli, cari pe une locuri iau tonul celui mai violent pamflet la adresa poetului, iată cum îşi încheie acest domn distrugătoarea sa operă : „Am finit pentru astă dată studiul nostru de faţă. Din vro parte ni se va face poate imputarea că studiul (autorul ţine prea mult la acest cuvînt) a fost prea lung. Stricăciunea însă ce a făcut deja în tinerimea noastră Eminescu, şi care o mai poate face şi în viitor, ne va scuza, credem, de ajuns. Cine n-a avut ocaziunea a petrece în mijlocul tinerimei nu-şi poate face nici idee despre stricăciunea aceasta. Şi cum nu f Cînd şi poeziile lui de o parte cuprind în sine atîta venin pentru tinerime, iară de altă parte nici în viaţa lui nu este 386 nimica demn de imitat pentru tinerime. Căci ce poete fi demn de imitat în viaţa unui aventurier care nici-cînd n-a făcut un studiu serios şi sistematic, care"... daţi-mi voie să trec peste rîndurile cari urmează şi unde poetul e maltratat în nişte termeni cari nu miroase de loc a studiu critic. Ascultaţi concluziunea : „Purtat-a bietul romîn, în urma tristelor împrejurări ale timpului, destule juguri. Purtat-am^ noi jugul feudalismului şi al calvinilor, purtat-au fraţii noştri de dincolo jugul fanarioţilor. [...]^ purtat-am cu toţii jugul limbei slavice. Aşa ruşinos însă ca jugul lui Eminescu n-a fost nici unul. N-a fost nici unul, căci în acelea ne-au înjugat străinii, în al lui Eminescu însă ne-au înjugat romînii, cari sunt carne din carnea noastră şi sînge din sîngele nostru. Viitorul le va răsplăti, dacă nu le-a răsplătit prezentele." Domnilor, ştiu foarte bine că n-am nevoie să apăr aci gloria lui Eminescu. Dar ceea ce în această carte se clă sub o formă aspră şi exagerată începe — în proporţii mai mici, fireşte — să se formuleze şi în cercurile intelectuale mai largi şi mai în vază. Nu vorbesc _ de acei cîţiva nefericiţi cari niciodată n-au putut citi o strofă de Eminescu fără să devie palizi de invidie. Veţi fi văzut şi d-voastră cu ce bucurie răutăcioasă întîm-pină o revistă din capitală apariţiunea acestui... aşa-nu-mit studiu critic, felicitîndu-se că s-a găsit în fine un om care să aibă curajul de a înfrunta în modul acesta curentul de simpatie şi de admiraţie format în jurul acestui poet, „uzurpator de glorie"... A face un pamflet în contra unui om mort şi a nu-1 iscăli — admirabil curaj ! Desigur că nu părerea acestora ne-ar opri în loc. Dar mulţi, chiar dintre admiratorii talentului lui Eminescu, găsesc că melancolia şi dezgustul poetului a copleşit ş-a îmbolnăvit o mare parte din tinerimea noastră, şi, de cîte ori citesc o poezie pesimistă, zic : „Iată partea rea şi nefericită a operilor lui Eminescu. El a creat, cu frumoasele lui poezii, un curent trist şi bolnăvicios — talentul lui periculos a infectat sufletul tinerimei noastre. Nu mai auzi un strigăt de bucurie, un cîn-tec de tinereţe. Care cum se scoală imită pe Eminescu, 387 spune că nu-i mai place nimic, e sătul de viaţă şi cîntă deziluzia, desperarea şi setea liniştei eterne..." Domnilor, este adevărat că astăzi se fac poezii mai mult pe subiecte triste. Prin reviste, prin ziare, în cărţile de poezii, cari apar din cînd în cînd, vedem aceeaşi suflare de melancolie precoce şi maladivă ; pare ca toată originalitatea azi ar sta în căutarea cuvintelor de amărăciune şi de deprimare sufletească — şi de lucrul acesta pare a suferi toată literatura de la sfîrşitul acestui secol. Dar din capul locului, pentru a ne «limpezi puţin drumul, trebuie să ţinem seamă că în stocul nostru de producţiuni literare sunt o mare parte de copilării, imitaţii şi plagieri şcolăreşti, cari-n adevăr au ajuns nesuferite prin mulţimea şi artificialitatea lor. N-am voit să aduc aci să vă citesc exemple de asemenea producţiuni. Ar fi fost de ajuns numai ce-am. strîns din cîte s-au publicat în aceste două săptămîni din urmă, ca s-avem cu ce umplea un ceas de lectură şi de rîs. Dar m-am gîndit că e şi crud şi nedrept să atingi de la tribuna Ateneului persoane cari ar putea fi de faţă şi ar asista — fără să poată răspunde — la o astfel de execuţie. Şi apoi, ce nevoie e să mai aducem exemple ? De cîte ori nu vi s-a întîmplat şi d-voastră să citiţi o poezie în care poetul, după ce se plînge grozav de soarta lui crudă şi pururea prigonitoare, spune c-a îmbătrinit, că i-a albit tot părul şi nu mai aşteaptă în lumea asta decît un loc de repaos la cimitir ? Şi peste cîtva timp constaţi cu surprindere că autorul acelor tînguiri e un zburdalnic colegian, a cărui figură rubicondă pare a vă spune, c-un zîmbet şiret, că nu pentru compătimirea d-voastră erau scrise acele versuri. Cauzele adinei, fundamentale, cari au provocat, de-o samă de vreme, această tînjire şi tristeţă generala în viaţa şi poezia contimporană le-a studiat şi le-a expus cu o claritate şi pătrundere de vederi extraordinară eminentul nostru critic Gherea. Dar în poezia de azi, la poeţii noştri pesimişti de după Eminescu, trebuie să recunoaştem că avem de-a face c-un dezgust de viaţă susţinut şi închis mai mult în bătaia rimelor decît în bătăile inimei. 388 La aceasta, fără îndoială, contribuie mult şi îmbogăţirea, dezvoltarea particulară a limbei într-o astfel de direcţie. Un poet, de bună seamă trist, a fost silit să caute cuvinte energice, forme variate şi nepieritoare pentru exprimarea sentimentelor lui melancolice, aşa încît cei cari. vin după el găsesc de-a gata un capital considerabil de cuvinte şi de forme triste, cari con-stituiesc în sensul acesta ca o hipertrofie în vocabularul poetic. Şi e ştiut că limba, bogăţia de expresii, care la un poet format este oareşicum rezultatul puterii lui de gîndire, aşa că imagina şi nevoia de descărcare a simţirei lui poetice cheamă cuvîntul şi se serveşte de ei, ia un poet nelormat, la începători, în genere, joacă un rol cu totul răsturnat:, aci cuvîntul porunceşte. Este o vîrsta cînd toată lumea face poezii. Unii ie scriu şi le păstrează pentru ci, alţii le publică şi-şi clădesc oarecari visuri de glorie pe ele, cei mai mulţi le-azvîrl cu jucăriile copilăriei. La vîrsta aceea, însă, energia sufletească, tăria «noţiunilor se descarcă iute, se împrăştie pe-atîtea căi cari mai tîrziu încep a se închide : rîsul şi plînsul facil, strigăte, neastîmpăr de mişcări, comunicativitate şi expansiune de fiecare clipală... ; aşa încît, cînd un astfel de poet se închide în odăiţa lui, ca să facă şi el o poezie, chiar dacă e fixat asupra subiectului, chiar dacă are de spus ceva, acest ceva de spus al lui se va evapora sau se va schimba foarte lesne, pentru că la el lipseşte acea acumulare şi condensare a unui şir de impresii şi observaţii cari să-l ardă pe suflet, pe cari să îe fi purtat şi să le fi. mestecat multă vreme în tăcere, pînă cînd nu mai poate şi caută să scape ca de-o greutate care--! doare, ca de-un păs care-1 sufocă. Deci, el s-aşază la masă, hotărît mai mult să fac-o poezie decît să-şi deşcajrce o anumită emoţiune ; îşi ia condeiul şi o poză gînditoarc, dar în mintea lui aşa de caldă şi de curată pentru orice imagini, în loc să se fixeze cu claritate un chip, un peisaj, o atitudine, o trăsătură de adevăr, tocmai acum se face un vălmăşag mai mare de idei nedesluşite, gîndul lui se zbate şi s-azvîrle ca un flutur zăpăcit, aci pe-o floare, aci pe alta, cearcă să se 388 încălzească singur pentru vro idee care i se pare mai de efect, şi în acest haos al minţii lui răsar, ca nişte aştri, ici şi colo, cuvinte, cuvinte cari l-au izbit prin raritatea şi sonoritatea lor, resturi din lecturile lui de predilecţie — şi, domnilor, vorbele sunt şirete : dacă pe noi, oameni în vîrstă şi nu poeţi, ne momesc unele cuvinte şi ne fac să spunem cîteodată lucruri inutile, să construim şi să enunţăm o frază numai aşa, de dragul unei vorbe, dar la un tînăr, şi încă la un tînăr poet, vă puteţi închipui ce imperiu au asupra lui frumoasele vorbe cari i-au rămas în cap ; şi cu mult mai primejdioase şi mai perfide sunt rimele : c-o viclenie de sirenă ele aţîţă şi atrag gîndirea ca s-o omoare, cînd aceasta nu are destulă forţă de rezistenţă ! Şi iată că, după multă osteneală şi multe rînduri şterse, tînărul recrut a izbutit să lege şi să aştearnă un vers : vorbele s-au aşezat la rînd şi s-au mlădiat în cadenţă, după o lege de armonie auditivă mai mult ; acum poetul este angajat, dar pentru el prestigiul rimei întrece cu mult prestigiul ideii, logica e sacrificată formei, şi de aci încolo sonoritatea şi îmbucarea ritmică a cuvintelor dispun de mersul şi disciplina ideilor. Un cuvînt frumos devine un ferment de gînduri, o rimă e sîmburele unei strofe... A citit de curînd pe Eminescu, i-au rămas în cap frînturi de fraze, o familie de cuvinte cari exprimă tristeţa, deşertul vieţei şi dizgustul de lume — tînărul poet, în mod inconştient, va broda cu aceste, cuvinte un şir de versuri, în cari neapărat se va plînge de dureri străine de inima lui, de suferinţi de la cari el n-a luat, şi nici nu putea să ia, decît veş-mîntul — vorbele. Aşa că poezia acestui tînăr nu-i aparţine şi nu indică personalitatea lui nici prin fondul, nici prin forma ei exterioară. Altul, mai conştient de înrîurirea formelor lui Eminescu, caută în extravaganţa subiectului o notă de originalitate, îşi închipuie bunăoară c-a murit, şi caută cuvinte tari, brutal de materiale, ca să dea în mod plastic imagini anormale, impresii ciudate, pe care el negreşit nu şi le poate însuşi, nu le întrevede decît fragmentar, în intenţia cuvintelor izolate, şi astfel ajunge la 390 versuri de acestea (cer iertare autorului dacă se găseşte în această sală — nu-i citesc din toată poezia decît două versuri de la-nceput) : „Dintr-un june plin de viaţă am ajuns cadavru rece, Şi cu viermi înfipţi în carne 'îmi luai drumul spre rai!..." Aici cuvintele : cadavru, viermi înfipţi, carne, prin tăria lor, au ademenit ş-au subjugat desigur nevinovăţia poetului, şi l-au făcut să spună lucruri pe cari nu le-a simţit şi nu le-a putut gîndi. Doamnelor şi domnilor, am stăruit atîta asupra teh-nicei de versificare a poeţilor începători, şi lucrul va fi fost poate obositor pentru unii din d-voastră, dar am voit să arăt : întîi, prin ce proces de gîndire, prin ce fel de operaţie intelectuală ajunge un tînăr de aceştia să spună că vremea şi necazurile au săpat pe obrajii lui zbîrciturile bătrîneţii şi că i-a albit tot părul — cînd mama lui poate n-are nici un fir alb în cap — şi al doilea, am vrut să arăt cît de nefundată e spaima şi cît de puţin serioasă e părerea acelor cari iau astfel de producţiuni drept sincere manifestări ale unor stări sufleteşti corespunzătoare. Adăogiţi la aceasta că în genere melancolia, tristeţa este mai interesantă şi mai simpatică decît veselia. O figură palidă, un aer sfînt, suferitor şi resemnat îţi atrage mai lesne luarea-aminte, şi-ţi inspiră, din capul locului, un interes ş-o dragoste deosebită. De aci, întrucîtva, căutarea de care se bucură, pină şi printre copii, masca durerei şi mania unora de a poza în victime ale timpului şi societăţii în care tră-iesc._ Dar între versul şi inima lor e o depărtare de care ei singuri vor rîde mai tîrziu. . n.u a. Pierit entuziasmul din generaţia care se ridică, şi_ oricît de triste şi tînguitoare ar fi primele începuturi ale cîtorva poeţi, nu voi putea crede că un tînăr de 20 de ani, sănătos şi inteligent, poate simţi în adevăr silă şi dizgust de lumea 'şi viaţa în care de-abia a deschis ochii ! E adevărat, sunt multe dureri în viaţa asta, multe nedreptăţi şi anomalii, cari ne amărăsc şi ne revoltă. Cînd deschizi un ziar şi citeşti, de exemplu, că în cutare mină de cărbuni din Belgia s-a întîmplat o 391 f expîosie de grizu * care-a lăsat morţi pe loc 200 de lucrători, şi cînd te gîndeşti la soarta acestor nefericiţi, cari-şi sărută copiii dimineaţa şi, oftînd, îşi fac cruce, neştiind dacă se vor mai întoarce seara acasă, cînd cugeti la teroarea şi jalea atîtor familii dezolate, atîtor suflete asuprite, şi la noi, şi pe aiurea, cum să nu te simţi cuprins de milă şi cum să nu rămîi pe gînduri, atins de marele răsunet al durerii generale !... Şi pesimismul provocat de aceste atingătoare privelişti ale vieţii este expansiunea firească a unui suflet simţitor ; el este şi moral şi eminamente artistic, şi nu ştiu, zău, cine nu-1 va prefera optimismului unui bogătaş egoist, care găseşte că toate pe lume merg de minune, pe cît timp lui îi merg afacerile strună ! Dar de neajunsurile şi dezordinile vieţii, oricît de multe şi de adînci ar fi ele, nu se poate pătrunde un suflet la o vîrsta aşa de crudă, şi pentru ca să cînţi o emoţiune, trebuie ca sufletul tău să fie covîrşit de puterea acelei emoţiuni, căci se ştie că poetul dă din prisosul inimii lui — fireşte, ca să poţi turna un vers nepieritor, trebuie să arzi de-un gînd, de-o simţire adîncă, care să spargă limitele obicinuitelor expresii şi să îmbrace forma solemnă, haina de serbătoare a versului. Iată pentru ce aşa-numitul curent eminescian în poezia noastră actuală se mărgineşte numai la o combinare de cuvinte şi de forme ale maestrului, care-a suferit în adevăr şi a gemut pe coardele lirei lui, iată pentru ce ne şi lasă reci vaietele atîtor tineri, cari se încearcă a cînta dureri străine de ei pe forme împrumutate. Eminescu şi-a trăit versurile — ele izvorăsc din adîncul vieţii lui, care-n adevăr a fost nenorocită. Şi aci, îmi veţi da voie, domnilor, să mă opresc puţin asupra acestei afirmări: V-aduceţi aminte, cînd a murit poetul, cum toată presa noastră, aproape toată suflarea cultă a ţării, aducînd omagii acestui mare talent, a deplîns viaţa nefericită şi sfîrşitul dureros al poetului. Unii acuzau nepăsarea societăţii faţă de cel mai bun şi mai distins * Grizu — amestec natural, gazos, inflamabil şi explozibil de gaz metan şi aer, care se degajă în mine. 392 fiu al ei. Ş-atunci s-au ridicat cîteva glasuri şi au protestat în contra acestui curent de compătimire ; şi s-a zis că Eminescu n-a suferit, că n-a fost de loc nefericit în viaţă, că aşa era felul lui, nepăsător de el şi de tot ce-1 încunjura, că el dispreţuia orice onoruri şi că s-a împotrivit cu energie cînd a fost vorba să i se dea şi lui un „Bene-merenti". Da, domnilor, Eminescu dispreţuia onorurile ; dar ştiţi pentru ce ?... Pentru că şi onorurile l-au dispreţuit pe el, şi orişice suflet mîndru plăteşte dispreţul cu dispreţ. Cine nu ştie că aceste capriţioase onoruri nu l-au îmbulzit de loc cît a trăit; şi cînd nu eşti din aluatul acelor cari se tîrăsc ca să le aibă, şi cînd vezi cîte nulităţi îţi trec înainte şi tu rămîi, rămîi vecinie în urmă, nu ştiu, zău, ce-ţi mai rămîne decît dispreţul, drojdia care se depune la fundul oricărui suflet amărît şi nedreptăţit în astfel de împrejurări... Eminescu n-a suferit ? Dar Eminescu a fost toată viaţa lui adevăratul tip al proletarului intelectual în societatea noastră burgheză !... Să trăieşti de azi pe mîine, într-o vecinică nesiguranţă, să legi nevoie de nevoie şi să tremuri în fiecare moment, gîndindu-te că poate veni o vreme cînd să n-ai un căpătîi unde să-ţi pleci capul, să n-ai o bucăţică de pîine, să fii literalmente aruncat pe drumuri... A, dar trebui să fie cineva de-o straşnică răceală ca să găsească că aceasta e o stare suportabilă şi indiferentă pentru viaţa unui om ! Dar, domnilor, se zice — şi modul de a judeca astfel e vechi şi ruginit din cale afară — se zice că poetul... e poet, ce-i pasă lui ? El se hrăneşte cu aer, bunurile pămînteşti nu sunt pentru dînsul, el trăieşte cu mintea-n cer, locul lui e lîngă Jupiter. Ceea ce e adevărat şi se poate afirma în mod serios e că un poet, prin dezinteresarea lui, prin sfiala şi delicateţa lui de suflet, e de ordinar dezarmat în societatea şi în lupta aceasta pentru existenţă. Viclenia, linguşirea, binecuvântata elasticitate a şirei spinării — tactul vieţii, în înţelesul negustoresc al cu-vîntului — toate aceste daruri preţioase, cari scot din întuneric şi asigură succesul atîtor mediocrităţi, poetului îi lipsesc cu desăvîrşire, şi cînd e vorba pe „cum îţi vei aşterne, aşa vei dormi", e ştiut mai dinainte că el 393 va dormi pe pămîntul gol !... Şi pe acei cari cred că poetul e pururea cu mintea-n stele şi nu bagă de seamă cît e de păcălit în această socoteală crudă a vieţei, pe acei cari-şi închipuiesc că poetul nu sufere de umilinţile şi rănile pe cari i le face societatea în care trăieşte, îi voi ruga să asculte cîteva rînduri dintr-o scrisoare pe care Eminescu o adresa, în 1882, unui amic al său din Iaşi. Sînt 10 ani de atunci; Eminescu era în Bucureşti, redactor la Timpul: „Tu trebuie să-ţi închipuieşti astăzi, sub figura mea, un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii şi peste aceasta bolnav, care ar avea nevoie de cel puţin şase luni de repaus pentru a-şi veni în fire. Ei bine, de şase ani aproape o duc într-o muncă zadarnică, de şase ani mă zbat ca într-un cerc vicios în cercul acesta, care, cu toate aceste, e singurul adevărat, de şase ani n-am linişte, n-am repausul senin de care aş avea atîta trebuinţă pentru ca să mai pot lucra şi altceva decît politică. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie ! * Să pot zbura pe trei zile la Iaşi, tare-aş veni. Dar mai mult de trei zile n-aş avea, pentru că eu nu am vacanţe, ci trebuie să trag ca catîrii, greu la vale şi greu la deal. Ei, dacă ai şti cum salahoria asta în care petrec, împreunată cu boala şi mizeria, mă apasă şi mă fac incapabil de a voi! Folosul meu, după atîta muncă, e că sunt stricat cu toată, lumea şi că toată energia, dacă am avut-o * Ce viaţă, Dumnezeule, ce viaţă ! (Fr.) t 394 vreodată, şi toată elasticitatea intelectuală s-a dus pe apa sîmbetei. Eu rămîn cel amăgit în afacere, căci am lucrat din convingere şi cu speranţă în consolidarea ideilor mele şi un mai bun viitor. Dar nu merge. In opt ani de cînd m-am întors în Romînia, decepţiune a urmat la decep-ţiune şi mă simt atît de bătrîn, atît de obosit, încît degeaba pun mîna pe condei să încerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot, mă simt că am secat moraliceşte şi că mi-ar trebui un lung, lung repaus ca să-mi viu în fire. Şi cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rînd din fabrici, un aseminea repaus nu-l pot avea nicăiri şi la nimeni. Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc... Aştept telegramele Havas, ca să scriu iar, să scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormînt şi n-aş mai fi ajuns să trăiesc !" Iată, domnilor, omul care n-avea dreptul să se plîngă de soarta lui !... Şi cînd te gîndeşti că acesta a fost cel mai mare artist al neamului romînesc şi a lăsat limbei şi poeziei noastre o comoară eternă de frumuseţi, cînd ştii cît a fost de maltratat în societatea aceasta, pentru care şi-a cheltuit cele mai scumpe puteri ale bogatei lui inteligenţi, şi cînd te gîndeşti că în toată viaţa lui de muncă n-a avut nimic, şi n-a fost nimic în zarva asta a lumei, nimic — nici măcar academician, cum zicea spiritualul Piron — rămîi înlemnit de cruzimea de judecată a celor cari susţin că Eminescu a avut tot ce i-a trebuit în viaţă ; un palton vechi peste cămaşă ş-o pereche de galoşi în casa de nebuni, iată tot ce-a avut în cele din urmă Eminescu, în schimbul celei mai mari şi mai nobile jertfe sufleteşti ş-a celei mai curate glorii pe care-o poate da un om neamului său !... Domnilor — şi acum mă adresez în special tineri-mei, care se ridică şi îmbrăţişează cauzele mari şi drepte cu atîta simpatie — în sufletele d-voastră încolţeşte o lume nouă, ochii vă ard şi strălucesc de cele mai frumoase şi mai sfinte visuri ce s-au putut visa vrodată, şi cînd se găsesc oameni cari să creadă şi să afirme că 395 sunteţi sceptici şi că nu mai aveţi entuziasm pentru nimic, să-mi daţi voie să protestez în numele d-voastră şi să arăt că acei oameni sunt departe de a vă cunoaşte. Formele şi accentele de disperare ce apar în încercările de poezii artificiale şi de cari nici o literatură nu e scutită nu angajează întru nimic forţele d-voastră generoase şi dornice de luptă. Ce frumoasă şi interesantă e viaţa ! Cum să nu ne atragă, cum să n-o iubim !... Şi eu aş invita pe acei cari dau curentului eminescian proporţii şi interpretări atît de teribile şi de fantasmagorice să-şi dea osteneala de a se apropia şi a vă cunoaşte mai bine. Nu, nu se poate să fiţi osteniţi, blazaţi şi dezgustaţi de toate la o vîrstă aşa de caldă !... Ce înseamnă acest roi de tineri plini de viaţă, această pleiadă de puteri virgine, cari se îngrămădesc aci şi se pregătesc cu atîta dragoste pentru campania de mîine, ce-a însemnat acea vibrare de emoţiuni, acel entuziasm înflăcărat cu care au fost primite cuvintele generoase şi umanitare ale lui Delavrancea ?... Ce însemnează, dacă nu o puternică afirmare că din contingentul acestei generaţii, din recruţii de azi se va ridica o formidabilă armată de luptători entuziaşti şi hotărîţi, cari vor pregăti poate cele mai mari evenimente ce s-au putut vedea vrodată în istoria omenirei !... Şi poezia, bolnavă, tristă şi nesigură de azi, îşi va găsi în curînd drumul sănătos şi firesc, albia din care pentru moment e abătută. întotdeauna artiştii mari lasă după ei ca un fel de zăpăceală de curent, ca o deprimare şi dispjrsiune de forţe intelectuale — aşa, valurile unui fluvioTcSri se sparg în căderea unei cascade, par un moment tulburi şi nehotărîte, pînă îşi regăsesc iarăşi albia pe care se aştern, şi curg înainte limpezi şi liniştite. S-ar părea că geniile mari răpesc şi consumă în munca lor forţa de creare a unei generaţii întregi, pe care o lasă apoi ostenită şi sterilizată pentru cîtva timp. Iată pentru ce stagnaţia aceasta care a rămas în poezia noastră după Eminescu, departe de a mă pune pe gînduri — nu ştiu cum — îmi produce impresia acelor pregătiri de încordare, acelor paşi pe cari-i faci îndărăt, ca să-ţi iai vînt şi să te arunci mai sigur cînd vrei să sari peste un obstacol mare I Nu vedeţi d-voastră că, în toată Europa, poezia, literatura, în genere, se retrage tot mai mult din faţa tablourilor naturei, pururea nepăsătoare şi statornice în rotaţia fenomenalităţii ei, şi se afundă tot 'mai mult în misterile sufletului omenesc ? Omul, mobil şi perfectibil, devine din ce în ce mai interesant; condiţiile de trai, poziţiunea lui în societate, patimile şi bătăile inimei lui încep din ce în ce mai mult să atragă şi să preocupe pe artistul modej-n. Aceasta e chemarea, acesta e viitorul poeziei ! Acum limba este pregătită : ea s-a lămurit în focul durerii. Instrumentul perfecţionat, larg şi bogat, aşteaptă mîna organistului, mîna maestrului, ca să-i smulgă de sub clapele-i adormite acordurile vii ale celor mai variate, mai calde şi mai atingătoare melodii. Şi maestrul va veni, desigur. Ce orizonuri largi, ce vaste probleme şi ce de subiecte virgine i se vor desfăşura înainte ! Sufletul lui se va umple de seva puternică a vieţii timpului său ; el va căta blînd şi iubitor în juru-i, şi va vedea pe cei umiliţi şi nedreptăţiţi, va_ pipăi rănile societăţii noastre, va vedea relele şi dezordinea lumii şi vieţii de acum — şi nu va plînge lacrimi sterile, nici nu va blestema, desperat, căci în el va palpita concepţia unei lumi mai bune ; glasul lui va vibra de sentimentul adînc al solidarităţii şi de însemnătatea chemărei lui în mijlocul nostru. Versul lui va răsuna ca o trompetă de luptă — şi sub farmecul cântecului său dătător de putere şi de lumină, inimile noastre vor tresări ca din-tr-un somn'; şi cuvîntul lui profetic, privirea lui inspirată ne va arăta, în faţa ochilor noştri extaziaţi, lumina uimitoare a unui ideal măreţ — un splendid, un grandios răsărit de soare peste-o lume ş-o viaţă nouă ! 396 ONESTITATEA ÎN ARTĂ Doamnelor şi domnilor, S-ar putea, sub titlul acestei conferinţi, cerceta partea bolnavă a artei ; pentru că arta, ca toate lucrurile pe lumea asta, are şi ea scăderile şi suferinţile ei, şi ne-arn putea ocupa în special de acea literatură nesinceră şi malonestă * care, în ferul cum ni se înfăţişează, ne lasă impresia unei... marfe, confecţionate de porun-ceală şi pentru speculă. Mai ales la noi, aceasta ar fi de o mare actualitate, pentru că am avut de curînd prilejul să vedem cît de elastică c la unii scriitori şira spinării; ce accente... melodioase — era să zic miorlăitoare — ştiu lirele romîne să scoată la ocazii solemne, şi cum o parte din gîndirile inspiraţilor noştri barzi s-au prefăcut în fum de tămîie, uşor... ca să se poată ridica în sus, ca tot ce e fum. Dar, cl-lor, soiul acesta de barzi aşa fumegă ei, de obicei, fără să aibă foc, iată de ce cîntecele lor seamănă mai mult a milogeală de flămînzi decît a artă ; şi găsesc că ar fi păcat să ne ocupăm aci de ei şi să ne întrebuinţăm aşa de rău acest ceas, pe care-1 avem la un an o dată, de stat împreună. Să-i lăsăm să-şi facă arta aşa cum o înţeleg ei — efemeră pentru noi şi fructiferă pentru dînşii. Să zicem cu poetul: „Non ragioniam di lor, ma guarda e passa", şi să trecem un moment la arta mare, senină şi cinstită. * Malonest — necinstit. 393 Anevoie ne dăm seamă de cît sunt de multe şi de complexe cauzele cari hotărăsc de fiinţa, puterea şi felul de a lucra al unui artist. Cu dezvoltarea pe care au luat-o astăzi chestiile biologice, şi în special studiul eredităţii, nu mai ştii unde să te opreşti pe lanţul vieţii în căutarea factorilor multipli şi amestecaţi cari hotărăsc despre constituţia şi felul cuiva de a fi. Pleci de la un artist, bunăoară, voind să-ţi dai seamă de cauzele cari au determinat, aşa şi nu în alt fel, energia de care dispune, şi dacă ieşi din sfera individualităţii lui, ca să-i cauţi afară, mai departe, resorturile secrete, te duci mereu pe linia timpului în urmă şi te pierzi într-un adevărat labirint, în amestecul generaţiilor de străbuni, cari toţi au lăsat ceva din personalitatea lor pe această rază de energie, oprită acum în artistul nostru, ş-o urmăreşti cu mintea în încrucişările şi învălmăşagul altor raze, o urmăreşti mereu, treci dincolo de hotarele rasei şi ale speţei, străbaţi tot haosul ameţitor al evoluţiilor vieţei de sute de mii de ani... Ei ? şi unde poţi să te opreşti şi să zici : în fine... de aici au răsărit şi au plecat toate, iată primul punct de mişcare, izvorul tuturor undelor de energie cosmică ; de aici vine, pe un drum deosebit, fireşte, raza de viaţă prinsă în artistul nostru !... Desigur, sunt foarte frumoase şi nespus de interesante căutările acestea în arhivele vieţii. Ele ne învaţă o mulţime de lucruri bune : mai întîi aflăm că toţi suntem de aceeaşi nobleţă, nici vorbă, de viţă perga-mentală, şi dacă unii ne-am pierdut pergamentele, putem dovedi ştiinţificeşte că ne scoborîm şi noi din strămoşi vechi, cu mult mai vechi decît glorioşii de pe vremea cruciatelor. Afară de aceasta, urmărind astfel, în depărtările trecutului, procesul complicat al existenţei noastre, căpătăm o idee din ce în ce mai largă şi mai justă despre viaţă în genere şi despre sensul şi însemnătatea existenţei noastre. Priviţi dintr-un punct înalt de vedere, oamenii nu ne mai apar separaţi fundamental prin naşterea şi pornirile lor deosebite, duşmănindu-se între ei şi căutînd pe alte căi fiecare o altă ţintă ; popoarele, rasele se contopesc, depărtările se şterg, ruperile de şiruri dispar, şi începe a se 399 urzi înaintea _ ochilor noştri extaziaţi, în linii mari, imensa disciplină şi ordine universală. Avem ceva din spectacolul grandios pe care ni-1 oferă marea, cu ritmul valurilor ei. Pe coverta unui vas ancorat stai rezemat cu coatele pe rampă şi priveşti; în jurul tău valurile se bat, se frămîntă, ai zice că spumegă de cine ştie ce mînie oarbă — te uiţi mai încolo, şi ţi se par mai potolite ; ceva mai departe, marea se astîmpără, se imobilizează, rămîne netedă ; acum, opreşte-ţi ochii pe un singur val ce se ridică din zarea mării, priveşte-1 cum vine, se apropie şi creşte ca un monstru — tu nu vezi decît un val — şi, cu toate astea, înlăuntrul lui, cîte răscoale, cîte miliarde de vietăţi diferite, cari se bat şi se sfîşie ; în fiecare strop e o lume care se agită ; şi în cît timp trece între o bătaie şi alta a inimii tale, au vreme acolo mai multe rînduri de generaţii să se nască, să lupte şi să moară. Şi tu nu vezi decît valul — un singur val, care înaintează mereu. Aşa, cînd priveşti viaţa, omenirea îşi leagănă valurile ei de generaţii unul după altul, şi oamenii, cari, văzuţi de aproape, se sfîşie între ei, ţi se arată ca nişte soldaţi disciplinaţi, cari merg în front, umăr la umăr, înainte, feşnic înainte. Şi acum, după această... cam lungă călătorie... pe mare şi pe uscat, să ne reluăm firul discuţiei. Ziceam că e foarte anevoie să urmăreşti şi să determini cu precizie toţi factorii componenţi ai vieţii şi energiei unui _ artist. Aceasta, nu pentru a depreţia anchetele ştiinţifice cari se fac asupra artistului şi cari sunt, după cum vedeţi, de un imens folos în priceperea generală a vieţii, dar pentru a arăta cît de insuficiente sunt încă aceste cercetări, şi care e partea în adevăr instructivă pe care trebuie s-o tragem din ele. Cele mai frumoase teorii şi metode ştiinţifice sunt adesea compromise tocmai prin partea lor de exagerare ; şi aceasta nu vine de la adevăraţii cugetători, cari muncesc la ele ca să le clarifice şi să le întărească, ci de la acel soi de paraziţi intelectuali cari, neputînd înţelege şi gîndi, vor să-şi dea aere că au şi ei un sistem, un sistem mare, irezistibil, care ckzj£agă şi explică totul, vindecă tot, ca hapurile contelui Matei*. Şi aceşti. 400 omeopatişti * şi „entuziaşti de porunceală" _ sunt adesea mai periculoşi decît adversarii hotărîţi şi sinceri ai unui adevăr : aceşti din urmă provoacă discuţh\ fac să iasă lumină din chiar loviturile lor, pe cînd cei dintîi dizgustă şi enervează. Deci, să urmărim cu tot interesul cercetările^ moderne cari se fac asupra artistului, dar să nu uităm că ele de-abia încep şi sunt încă departe de a ne prezenta complecta dezlegare a problemului. Căci chiar cînd am putea ajunge cu mintea la acea primă cauză de care vorbeam adineaorea, nu ştiu pînă la ce punct ne-ar da sigura şi clara cunoaştere a genezei artistului. _ A Atîtea împrejurări de pe de lături modifică, împiedică sau accelerează o anumită undă de viaţă, încît, la urma urmei, ne mulţumim încă să acoperim cu vorbe elastice problemul : „Un concurs de împrejurări fericite, un acord norocos între factorn convergenţi ai eredităţii şi mediului social au zămislit cutare talent, au produs şi determinat pe cutare artist". Şi ilustrăm aceasta cu cîteva exemple, alese, cărora le dăm uneori o importanţă decisivă. Aşa, bunăoară, e vorba de Shakes-peare. Geneza acestui mare geniu ?_ Dar e foarte clară. Şi aci, o teorie asupra mediului şi un exemplu care-o încoronează : Prin muzeele din Anglia se văd tablouri vechi reprezentînd pe Shakespeare kvîrsta de şase ani, stînd cuminte şi atent pe genuchii unui bătrîn frumos, moşul lui, care şedea tot la Stratford şi care-1 adora şi-i povestea adesea fermecătoarele _ legende ale ţării, şi... micul Shakespeare^— ce_ apropiere ciudată de cuvinte — cu figura inspirată şi cu ochii în extaz, e înfăţişat într-o atitudine visătoare şi absorbită, el ascultă şi se umple de toată fantazia şi puterea de a crea a poporului său... Nici vorbă că şi poveştile acelea au înrîurit şi modelat întrucîtva spiritul lui Shakespeare; dar ca să crezi că cu două sau cu o sută de exemple ca aceste, s-a încheiat, ai explicat pe om şi pe artist, mi se pare * Omeopatist — adept al omeopatismului,_ sistem terapeutic de a trata bolnavii prin determinarea unei afecţiuni asemănătoare celei pe care o combat. 401 că e să te mulţumeşti pe foarte puţin lucru. Cîţi copii n-au şi ei moşi de aceştia, cari să le spună poveşti frumoase, şi, cu toate astea... nu se prinde. Vezi că acolo au trebuit să se unească o nenumărată mulţime de cauze diferite, cari au ridicat în Shakes-peare raza de viaţă şi de energie la maximul ei de intensitate şi de lumină. Şi cînd te gîndeşti ce mici împrejurări au intrat ca factori decisivi în transmisiunea acestei raze de viaţă !... Cîteva sute de schillingi mai puţin în dota d-şoarii... şi negustorul de la Strat-ford n-ar fi avut un copil de geniu, şi literatura n-ar fi avut un Shakespeare. Căci în consecuţia aceasta de cauze şi de efecte, în această continuă mişcare a undelor vieţii nimic nu e indiferent, o vorbă, un zîmbet, o privire... hotărăsc adesea de venirea sau nevenirea unui om pe lume. Şi numai cînd ne întoarcem pe linia vieţii noastre în urmă, şi trecem departe prin nenumăratele generaţii din cari descindem, vedem la ce hazard datorim existenţa noastră. Un element, o piesă mică mutată altfel în acest joc complicat de împrejurări, şi un întreg lanţ de existenţi s-ar fi schimbat. O logodnă stricată se vede pe toată ziua. Gîndiţi-vă ce schimbare !... Soarta boabelor de grîu aruncate în brazdele unei arături. Toate poartă germenul unei vieţi în aşteptare, toate pot să transmită în infinit puterea lor fecun-dantă. Unele se usucă de secetă, ahele odrăslesc, dai: sunt înecate de bălării, şi din cele ce vor ieşi în viitoarea recoltă, din generaţia următoare, cîte n-or să se macine, pentru întreţinerea şi activarea altor unde de energie, altor forme de viaţă ! Şi chiar realizarea celei mai fericite combinaţii de forţe convergente în venirea pe lume a unui copil dotat este încă o operă aşa de şubredă, că la fiecare moment poate fi alterată, oprită din dezvoltare, sau chiar distrusă. Cîţi artişti, cîte talente mari abătute din drum ! Noi ne gîndim la artiştii cari au fost — arareori ne gîndim la artiştii cari ar fi putut fi. Arta, geniul nu e privilegiul unei clase sociale. Ea izvorăşte şi curge cu viaţa, în toată omenirea, şi cea mai mare 402 parte se împrăştie, se soarbe şi se cheltuieşte în alte direcţii şi în alte manifestări. în sînul unui munte uriaş urlă un torent de apă vie, care aleargă pe sub pămînt şi vine din cine ştie ce depărtată înălţime. Aci s-a oprit, şi torentul bate cu furie în zidurile neclintite cari îi închid drumul, el l vrea să treacă înainte, să spargă tot şi să reiasă la lu- •| mină. Se încinge o adevărată luptă. Muntele uscat bea 1 mereu, prin porii săi însetaţi, din torentul răcoritor, ^ pare că ar vrea să-l mistuie, dar alte unde vin şi bat I mereu cu putere, cu stăruinţă în acelaşi loc, sfredelesc î piatra, îşi fac drum şi, după sute de ani de luptă, înain- tînd zi cu zi, clipală cu clipală, iată că sus, în coapsa unei stînci aride, un punct umezeşte, e semnul unui izvor care pipăie locul şi caută o ieşire... Mai întîi o lacrimă — simbol sfînt de luptă, de suferinţă şi de dor îndelungat — prima picătură de apă se iveşte în soare, limpede şi strălucitoare ca un diamant, ea vine de departe, sunt mii de ani de cînd călătoreşte, şi, cît se pare de curată şi de transparentă, ea poartă într-1 însă cîte ceva din fiecare piatră pe care a lunecat, din fiecare pătură de pămînt prin care a trecut ; şi este primul vestitor al unui tprent mare, care o ur-^ mează ; el vine, sparge stînca şi, croindu-şi matcă largă i în luminiş, se duce să adape lanurile, să scalde pămîn- tul însetat, şi creşte, creşte mereu... iata-1 fluviu falnic * între maluri înflorite, izvor veşnic de viaţă şi de fer- * tilitate. Tot aşa, dedesubtul luptelor surde pentru existenţă palpită şi se multiplică, se dezvoltă vitalitatea şi forţa intelectuală a omenirii. Nenumăratele nevoi şi greutăţi ale acestui continuu război sorb şi consumă o bună parte din capitalul rulant al energiei noastre. Aceasta ► este partea focului, cum se zice ; iar ceea ce covîr- şeşte — prisosul — se limpezeşte şi-şi face loc să iasă la iveală, să strălucească la lumină, să îmbrace forma eternă a artei, în înţelesul larg şi umanitar al cuvîn-tului. f Şi atunci, tu, artist, în care s-a strîns şi bate o ar- I teră din vasta energie a rasei şi a neamului din care I faci parte, devii o piesă de o excepţională însemnătate I* 403 în amestecul şi dezlănţuirea formelor noastre de viaţă. Ia _ seama, am avea dreptul să-i spunem noi, gloata prinsăşi măcinată în acest angrenaj orb al luptelor de rînd,^ ia seama, tu eşti depozitarul unei comori sfinte de gînduri curate şi de emoţium intense, cari'fac parte din noi, din tot ce-am avut noi mai bun, mai demn şi mai nobil în zbuciumatele noastre inimi. Priveşte înaintea ţa, atîte,a suflete obidite şi însetate aşteaptă izvorul^ limpede şi binefăcător la care să se adape şi să se răcorească. Tu poţi altera puritatea acestui izvor, tu-1 poţi tulbura şi amesceca cu prea mult din noroiul şi amăreala patimelor tale, tu poţi împrăştia, în loc să lămureşti, să concentrezi şi să sporeşti acest fond de energie, ca să poată deveni ceea ce aşteptăm toţi de la tine, un izvor fecund de lumină şi de simpatie. Şi aci stă partea grea şi delicată a discuţiei. întrucît un artist, în proiectarea acestei raze de energie, îşi poate elimina din suma forţelor multiple cari constituie complexul lui psihic, pe acelea cari pătează şi distrug valoarea unei lucrări de artă, întrucît adecă artistul, în crearea operei lui, se poate dispersonaliza, discolora, în sens de purificare ? Se zice şi se scrie mereu că artistul ne prezintă lumea, viaţa văzută şi trăită de el, prin aşa-numita prismă temperamentală a lui. Negreşit că e aşa ; decît, această „prismă" ne cam încurcă, pentru că ea ne face să ne gîndjm la ceva tăiat în muchi şi feţe hotărîte şi statornice, la ceva cristalizat, fixat definitiv, şi aceste însuşiri, cari convin de minune unei „prisme", nu se prea potrivesc,_ ba nu se potrivesc de loc cu mobilitatea şi fluctuaţia continuă a vieţei şi a proceselor ei emoţionale şi mintale, procese care-ţi fac adesea farsa de a-ţi modifica prisma, şi uneori — curios — de a ţi-o schimba de tot. Aşa încît, am avea de-a face, pe cît vedeţi, cu o prismă elastică, primitoare şi ea de felurite schimbări, şi în cazul acesta... e curată trădare, şi poate locul de a zice : „trădare să fie, dar s-o ştim şi noi". în adevăr, un artist nu se poate compara cu un glob de lampă, care fatal trebuie să-şi arunce coloarea, aceeaşi întotdeauna, în fiecare rază de lumină ce-1 404 străbate. El — artistul — poartă într-însul toate colorile posibile, amestecul tuturor temperamentelor strămoşilor lui, şi numai rezultatul'unei lupte de supremaţie între celulele lui nervoase alege şi pune în relief pentru un timp o anumită coloare dormjiantă, o anumită notă temperamentală, care dă timbrul, tinctura personală unei creaţiuni. Şi pe aici cred că putem ieşi mai d-a dreptul la lumină ; deoarece se ştie că suma energiei şi a vitalităţii noastre generale se compune din atîtea energii speciale cîte celule nervoase intră în ' complexul nostru organic, după cum, cu o treaptă mai sus, noi toţi formăm suma de energie generală, colectivă a societăţii, a rasei din care facem parte. Şi cînd zicem de un om că e bun, curagios, cinstit, afirmăm atîta doar, că partea rea, mişelnică şi necinstită e de o mai slabă energie în complexul acestuiom, o întreagă ? regiune a creierului este mai slab servită de aparatul circulator, un întreg partid de celule este retras de la j guvern şi lipsit de protecţia întăritoare a bugetului, f ele trăiesc, vibrează, luptă, dar în opoziţie, în umbra inconştientului, cum se zice în termeni de psicologie ; o împrejurare dinafară, o dezordine interioară le poate congestiona, şi, mărindu-le numărul de vibraţii, le apropie de putere, poate chiar să le aducă la guvern, pentru un moment, sau şi pentru mai mult, şi atunci omul nostru bun, curagios, cinstit devine rău, mişel şi malonest. Ce mare e rolul artei în această luptă de supremaţie a celulelor, a energiilor speciale cari se agită în noi ! întîmplările vieţii în genere şi loviturile ce ni le dă lumea dinafară sunt oarbe. Ele pot atinge şi pune în vibrare cutare sau cutare parte din organizaţia noastră psico-fiziologică, ele pot, în inconştienţa şi nepăsarea lor, să hrănească, să fortifice şi să scoată la lumină fondul rău din patrimoniul eredităţii noastre, şi să slăbească pe cel bun. însăşi educaţia intenţionată, pînă acum, este aşa de nesigură şi de stîngace în pro-cedeurile ei, că de multe ori ajunge la rezultate cu totul străine de intenţiile cu cari lucrează. Singur artistul trage la ţintă în sufletele noastre. El ocheşte şi dă cu intenţie într-un anumit punct şi pune în vibrare 405 un anumit şir de celule nervoase, de ondulaţii emoţionale, ş-atunci toată viaţa, toată energia noastră gravitează spre acest punct; toate celelalte părţi bat mai încet, parcă-şi suspendă funcţionarea, şi noi trăim mai ales prin această parte aţîţată de artist. El poate, prin obscenităţile şi brutalitatea artei lui, să recheme din fundul inconştientului şi să puie în lumină şi activitate partea de moştenire pe care o avem de la cei mai depărtaţi strămoşi ai noştri, el poate să ne amărască şi să ne slăbească prin descurajarea şi scepticismul lui, după cum poate să evoace şi să ridice în noi tot ce avem mai bun, mai altruist, mai generos, să ne umple de tot entuziasmul, simpatia şi mila ce s-ar răsfrînge din operele^ lui; căci de pe fiecare operă de artă pe care o admirăm se degajează o forţă nouă, care se introduce în ecuaţia forţelor noastre, şi ia acolo o parte cu atît mai însemnată şi mai activă cu cît ne-a emoţionat mai adînc. Noi gîndim şi trăim prin tot ce am primit şi am dospit în partea noastră ereditară. Cît de important e dar ca artistul să se pătrundă de rolul lui mare şi de puternica înrîurire pe care o pot exercita operele lui asupra atîtor generaţii ! Şi adîncă înţelegere a acestei înalte chemări va deveni în aparatul de gîndire al artistului ca un regulator şi ca o forţă de discernămînt. El se va simţi promotorul unui nou curent de idei şi de simpatie, creatorul unei vieţi cu mult mai mare şi mai însemnată decît propria lui viaţă, a unei vieţi purificate şi eterne, pe care el o urmăreşte cu gîndul ca pe o rază de lumină în toate capetele prin cari va trece, o prevede cum străbate timpurile viitoare, ducînd cu ea în lume fixarea pentru totdeauna a celor mai frumoase şi mai alese gîn-diri ce-au răsărit în existenţa lui pieritoare. Sub puterea acestei credinţi el se va simţi apostolul, preotul unui cult, şi, în momentele creării, cînd va intra să oficieze în altarul artei, el se va griji şi va lăsa să doarmă la pragul acestui altar toate supărările, toată ura şi toate păcatele lui de om. Asta înţelegeam adi-neaorea prin discolorarea, dispersonalizarea artistului în crearea operei 1i5fT puterea de"pregătire şi de purificare a sufletului lui, puterea de reculegere şi concen- |5 trare în tot ce are el mai bun, mai umanitar şi mai ■ î sfînt : darul de a deveni zeu, pentru a putea crea. j£ Acum să ne oprim un moment la felul de a lucra j* asupra noastră al unei opere de artă : (ş Aţi băgat de seamă ce impresie ne face uneori un cîntec nou, frumos şi bine spus. îl auzim pentru prima K- oară; şi cu toate astea, fiecare frază muzicală, fiecare Înotă aşa se potriveşte, se mlădie şi se aşterne exact pe ritmul şi ondulaţiile sufletului nostru,_ că ni se pare că-1 cîntăm noi în gînd, şi suntem fericit surprinşi că auzim afară modulaţiile gîndului nostru. Am ziş uneori. în adevăr, aceasta se întîmplă numai atunci V cînd puterea de evocare a cîntecului este aşa de mare încît determină în noi, imediat şi fără nici o piedică, î un curent de vibraţii nervoase identice, şi aceleaşi legi psihice cari au prezidat la compunerea melodiei în sufletul maestrului lucrează acum — sub farmecul U cîntecului — în sufletul nostru. Noi, ascultînd, com- punem şi executăm în noi. Numai aşa simţim perfect cîntecul. Aceasta atîrnă , fireşte şi de la noi, de la dispoziţia şi starea sufletească în care ne aflăm în acel moment şi care poate fi favorabilă sau refractară unui anumit timbru emoţio-| nai. Uneori suntem aşa de favorabil dispuşi pentru un I soi de sentimente, aşa de porniţi într-un anumit cu- Srent de vibraţii, încît, în momentul acela, un cîntec, chiar mediocru, dar care ar cădea în tonul dominant al stării noastre psihice, ar răsuna armonios, ca într-un k templu cu bună acustică, în sufletul nostru, şi ni s-ar !î părea de o nemaiauzită frumuseţe. Să luăm d.e. o poezie de Bolintineanu, nu din cele bune ale lui, deşi se dă ca model în antologiile noastre : ',; O fată tînără pe patul morţii. E, în ton de elegie, un (. monolog, slab susţinut din punctul de vedere psico- îogic. Poetul n-a avut o soră, n-a avut o fiinţă scumpă | pe care s-o fi văzvit cum se stinge şi moare în floarea | vîrstei. Poetul n-a simţit, în închipuirea lui caldă, | lămurindu-se şi întrupîndu-se imaginea unei fete bol- • nave, capul ei frumos şi tînăr luînd înfăţişarea teri- bilă a morţii, nimic din figura ei pierdută, nimic din sărmanul ei suflet torturat de spăimîntătoarea apropiere 406 407 a morţii. Şi, cu toate astea, ce subiect trist, cîtă durere e numai în acest titlu : O fată tînără pe patul morţii ! Iată cum crede poetul c-ar vorbi această fată despre durerea ei : „Ca robul ce cîntă amar în robie, Cu lanţul de braţe, un aer duios, Ca rîul ce geme de rea vijelie, Pe ţatu-mi de moarte eu cînt dureros. Un crin se usucă şi-n lături s-abate, Cînd ziua e rece si cerul în nori, Cînd soarele-l arde, cînd vîntul îl bate, Cînd grindina cade torente pe flori; Aţa far' de veste pe zilele mele O soartă amară, amar a bătut, Şi astfel ca crinul de viscole rele, Pe patu-mi de moarte deodat-am căzut. Abia-n primăvară cu zilele mele Plăpîndă ca roua, abia am ajuns, Atuncea cînd cîntă prin flori filomele, O crudă durere adînc m-a pătruns. Amară e moartea cînd omul e june, Şi ziua-i frumoasă şi traiul e lin, Cînd pasărea cîntă, cînd florile spune Că viaţa e dulce şi n-are suspin 1 Să moară bătrînul, ce frunte înclină, Ce plînge trecutul de ani obosit, Să moară şi robul ce-n lanţuri suspină, Să moară tot omul cu suflet zdrobit! Iar eu ca o floare ce naşte cînd plouă, Creşteam înde pasări suave cîntări," Şi isprăvitul : „Ca frunza ce cade pe toamnă cînd ninge, Suflată de vînturi aici pe pămînt, Ah 1 juna mea viaţă acuma se stinge Şi anii mei tineri apun în mormînt I" Cum vedeţi, bolnava poetului nu moare, nu plînge, ea face versuri cu figuri calculate, cu comparaţii multe şi cu simţire puţină. Şi, cu toate astea, citiţi această poezie unei mame a cărei fiică a murit de curînd. în sufletul ei, care e încă subt impresia acestui doliu, versurile poetului, aşa de reci şi de puţin simţite, vor lua proporţiile şi răsunetul unui adevărat şi sincer strigăt de durere. Mama îşi va turna din sufletul ei în aceste vorbe goale, şi le va umplea cu emoţiunea şi covîrşitoarea ei durere. Ea va plînge şi va găsi genială această poezie ! Adevărata artă e aceea care are o valoare absolută, care face să bată toate inimile deodată — ce mare lucru e acesta ! — arta în care creatorul a condensat cea mai sinceră şi mai intensă viaţă, cea mai mare putere emoţională, ca să fie pentru toţi şi pentru toate momentele vieţei noastre. Mi-aduc aminte că am citit odată o poezie de un poet rus, Nekrasov, în care era descrisă cu vorbe simple, fără comparaţii şi fără figuri, suferinţa unui cal mic şi slab, înhămat la o căruţă mare, încărcată prea greu pentru scăzutele lui puteri. Şi căruţa se nă-molise într-un noroi, şi era la deal, şi bietul cal, bătut, tremurînd în ham, trăgea din răsputeri, se opintea, dar n-o putea urni din loc. în cîteva versuri sfâşietoare, poetul ne face să vedem cum căruţaşul furios izbeşte cu biciul peste ochii, peste dulcii ochi ai nefericitului cal, cum îl arde din ce în ce mai neîndurat, îmbătat de cruzime, şi cum sărmanul cal îşi întoarce capul şi caută să se ferească, închizîndu-şi ochii blînzi, cari lăcrămează de durere, ca şi cînd ar vrea să spuie : „Iartă-mă că sunt slab şi nu mai pot trage !..." îmi pare rău că n-am mai găsit poezia asta. V-aş fi citit-o aci, şi sunt sigur că v-ar fi mişcat pe toţi. V-ar fi 409 mişcat mai mult decît dacă aţi vedea lucrul aievea pe-trecîndu-se. Şi aci e locul să spun ce înţeleg prin onestitate în artă. Eu am văzut de multe ori — şi chiar aici, în Bucureşti — aşa un cal slab înhămat la greu, nemaiputînd să tragă, şi un căruţaş crud arzîndu-1 cu biciul peste ochi, şi mi-a fost milă, m-a atins, fireşte, dar nu atît cît m-a atins calul din poezia lui Nekrasov. Lucrul pare cam curios — dar e natural să fie aşa : cînd am văzut eu un căruţaş bătîndu-şi calul, asta era într-o stradă, sufla vîntul, era cald sau ploua, treceau trăsuri pe-acolo, şi oamenii treceau pe trotuar, în sfîrşit, era o lume care se mişca în jurul meu, şi partea esenţială a tabloului îmi apărea într-un decor prea încărcat, prea amestecat, şi pierdea mult din claritatea şi puterea emoţională pe care o avea. Artistul filtrează lumea cu mulţimea şi varietatea ei de aspecte prin reţeaua nervilor lui. El aruncă la o parte tot ce e străin de impresia lui esenţială : cu ce era încărcată căruţa, ce căciulă avea căruţaşul, ce fel era strada şi cîţi mai treceau pe acolo... toate aceste note se pierd, se topesc în focul emoţiunei lui, şi nu rămîne decît ceea ce e clar, atingător şi necesar în tablou ; biciul, care loveşte, şi ochii calului, cari se închid şi lăcrămează de durere, dulcii lui ochi, cum zice aşa de frumos şi de delicat Nekrasov ! Această putere de limpezire şi de concentrare a unei emoţiuni sincere şi adunarea tuturor razelor tale de energie intelectuală în acest punct de foc al sufletului tău, iată ce constituie tăria şi onestitatea unei opere de artă ; căci numai subt imperiul acestei puteri vei găsi cuvîntul fericit, forma exactă, strigătul de _ descărcare în care să se toarne de sine căldura, emo-ţiunea de care întreaga ta fiinţă vibrează. Natura ne prezintă viaţa şi priveliştile ei amestecate şi în dezordine. Ordinea şi armonia ei sunt prea mari pentru ca ochiul nostru redus să le poată cuprinde. Ea aruncă, cu aceeaşi indiferenţă, monştrii şi frumuseţile ei pe acelaşi plan şi în acelaşi tablou. Ea nu ştie 410 să-şi ascundă imperfecţiunile. Numai arta are facultatea de a alege în creaţiunea ei. Natura dă ce poate. Artistul dă ce vrea din ce poate. Iată de ce s-a zis, cu drept cuvînt, că arta corectează natura. Şi, în adevăr, nu sunt priveliştile naturii şi ale vieţii cari fac obiectul artei, ci sensul intim al acestor privelişti, sufletul şi armonia care se degajează pînă şi din lucrurile ce nouă ni se par moarte şi lipsite de orice ordine, şi cari au, cu toate acestea, melancolia lor, veselia şi viaţa lor intimă, ascunsă ochilor noştri neinspiraţi. A şti să smulgi secretul acestei vieţi mari, care circulă în toată natura şi al cărei puls bate pretutindeni, a şti să scoţi ceea ce este emoţionant pînă şi din ceea ce nouă ni se pare indiferent, a şti să surprinzi logica statornică şi armonia universală în această dezordine de aspecte, care pe noi ne ameţeşte şi ne tulbură, este a avea ochi şi simţire de artist. A şti să concentrezi puternic şi să lămureşti, în focul sufletului tău, ceea ce ai prins în tine din curgerea eternă a vieţii, a munci pînă la degajarea din haosul de gînduri şi individualizarea clară, în cea mai trainică formă a operei tale, e mai mult decît a avea talent, este a avea onestitatea talentului tău, cultul adînc şi pasionat al artei, şi aceasta dă operei consacrarea eternităţii. Gîndul acesta, că ceea ce faci este definitiv făcut, că opera, scăpată din mîinile tale, se duce de-a lungul veacurilor şi umple lumea de răsunetul vieţii şi bătăilor inimii tale, are ceva din solemnitatea şi fiorul judecăţii supreme a sfintei scripturi — tresai, ca la strigătul unei trîmbiţi, şi, în faţa veacurilor şi a generaţiilor cari se desfăşură înaintea ta, simţi că te umple , sentimentul unei evlavii adînci, te cutremuri de îndoială şi de grija că nu vei fi destul de pregătit pentru a putea turna în opera ta tot ce ai avut mai bun, mai mare şi mai sfînt în sufletul tău. Iată de ce unii artişti aleargă toată viaţa lor după un ideal de frumuseţe, pe care nu-1 pot prinde şi realiza decît fragmentar în creaţiunile lor. Iată de ce sunt unii cari se chinuiesc şi se consumă veşnic de setea şi dorul unei perfecţiuni pe care o întrevăd, şi cred un moment că 411 au atins-o, dar nu pot să o apuce, ca o umbră, ie lunecă din mîini, şi toată viaţa lor e acoperită de o melancolie inconsolabilă, fructul atîtor decepţii, atîtor visuri de zeu, sfărîmate de gratiile puterii omeneşti. Doi oameni am cunoscut în ţara noastră torturaţi de onestitatea şi religia artei lor, veşnic muncind şi veşnic nemulţumiţi de» ceea ce au făcut, veşnic trişti : Eminescu în poezie şi Grigorescu în pictură. Severitatea şi munca aceasta de concentrare şi armonizare de forţe are o colosală importanţă în crea-ţiunile artistului ; soarta şi vitalitatea lor atîrnă de aci. Căci operele de artă se înmulţesc, şi viaţa noastră ca durată rămîne aceeaşi ; ba, ca intensitate şi varietate de emoţiuni, am putea zice că ea curge din ce în ce mai repede şi mai agitată. între operele de artă se încinge dar o crîncenă luptă pentru existenţă. Noi suntem tot mai grăbiţi, viaţa e din ce în ce mai scumpă, şi cînd pe fiecare zi, din toate coifurile lumei civilizate, se aruncă o nouă recoltă de opere artistice, mii de volume pe ceas, ca să nu vorbim decît de literatură, cari toate cer lectori, ne întrebăm, cu drept cuvînt: cîte pagini din acest noian de scrieri, cîte din operele pe cari le admirăm noi azi vor mai fi citite peste două mii de ani ? Desigur cele mai multe vor pieri, se vor îneca prin volumul lor, prin lestul lor de prisosuri, şi nu vor scăpa decît acelea cari au sorbit din viaţa autorului lor, sub cea mai condensată formă, cea mai puternică şi mai sinceră emoţiune. Aşa, din-tr-un tumult de glasuri, cari ne ameţesc auzul, un singur ţipăt de durere s-ar distinge şi s-ar auzi desluşit, peste amestecul de vorbe neînţelese. Şi să nu se creadă, doamnelor şi domnilor, că eu fac aci deosebirile cari de obicei se fac în discuţiile' estetice, între fondul şi forma unei lucrări de artă, a unei scrieri literare, în special. Prea s-a luat de-a bună comparaţia atît de des întrebuinţată între o haină şi vorbele cari notează, exprimă o idee. Dacă e vorba de comparaţie, puneţi în loc de haină corpul însuşi — vedeţi ce deosebire — s-ar părea că am lăsat ideea într-o toaletă cît se 412 poate de neconvenabilă, şi, cu toate acestea, am fi mai aproape de adevăr. Toată ideea, toată emoţiunea are, în însuşi fondul ei, şi forma, după cum o să-mînţă, scuturată dintr-o floare uscată, poartă într-însa forma desăvîrşită a întregii plante : în încăperea ei mică doarme rădăcina, tulpina şi toate organele, colorile şi inflorescenţa plantei de pe care s-a scuturat : îi trebuie doar pămînt, şi soare, şi timp ca să se dezvolte. Ceea ce ni se pare nouă că sunt idei pe cari nu le putem exprima sunt probabil produsul unui număr insuficient de vibraţii în celulele noastre nervoase, prea puţin excitate, pentru a descărca un act complect de gîndire clară... în tot cazul sunt numai nebulozităţi intelectuale, stări embrionare, idei în perspectivă, cari aşteaptă să fie fixate, încălzite şi lăsate să înflorească. Ne spunea dăunlzi dramaturgul nostru Caragiale : „Mă opresc uneori la o scenă... uşoară, o văd — doi oameni, necăjiţi de mult unul pe altul, se întîlnesc faţă-n faţă şi vor să se răfuiască. încep dialogul şi scriu, muncesc la el o săptămînă, două, trei, văd că nu merge ; cerc să îndrept, să dreg frazele ba ici, ba colo, recitesc.: nu e asta. într-un tîrziu, deodată parcă mi se luminează tot, şterg ce am scris şi reiau d-a capo — vorba autorului — şi scriu, şi scriu, de nu pot să prididesc, şi simt că e viu, că e adevărat, că e aşa. Vezi că de astă dată nu mă mai necăjesc şi nu mai lucrez eu pentru doi — aceşti doi s-au ales şi s-au limpezit în mine ; îi văd gesticulînd, s-au aprins, acum se ceartă ei, şi eu îi ascult şi scriu." Scena, aşa cum era întîi, ar fi fost o recoltă culeasă de crudă, şi Caragiale nu e din acei cari se lăcomesc la aşa ceva. El... mai bine lasă fructele să se usuce pe copac. • Artiştii sunt cultivatori de idei 1 Viaţa seamănă mereu, şi seamănă amestecat şi grîu, şi neghină, şi flori parfumate, şi buruiene otrăvitoare. Artistul alege, fertilizează, cultivă, pliveşte — şi mai ales pliveşte. Aceasta constituie onestitatea recoltei artistice. Şi nu putem spune îndeajuns cît de mare şi 413 de însemnat este rolul acesta de critic sever şi neîndurat, care cumpăneşte puterile artistului şi hotărăşte selecţiunea gîndurilor lui. Cum să.nu se îngrijească el de ce alege şi cultivă pe stratul ce i s-a încredinţat, cînd se gîndeşte că opera lui îşi va scutura peste atîtea capete ideile, seminţi cari vor germina şi vor răsări mereu, împingînd astfel recoltă după recoltă, energie după energie în eterna ondulaţie a vieţii. Sunt opere literare cari trăiesc mai mult decît poporul şi decît limba în care s-au scris. De mult au dispărut elenii şi limba lor e moartă, cu toate acestea, prisosul de energie al acelui neam mare, ceea ce a covîrşit peste combustibilul necesar pentru întreţinerea formelor pieritoare ale vieţii şi s-a prefăcut în artă senină şi inalterabilă trăieşte, fertilizează şi scutură de mii de ani peste capetele atîtor generaţii seminţi de flori nepieritoare. Ceva din parfumul Odiseii a străbătut, direct sau indirect, în toate poemele cari s-au scris în urmă. Ca încheiere : Arta este şi ea una din nenumăratele forme pe cari le îmbracă viaţa. în curgerea eternă şi-n transformările multiple ale energiei universale, acolo unde află teren fertil, condiţii priincioase de acumulare, o parte din această energie se adună, rotind în jurul unui punct, se condensează şi se încheagă în creaţiuni artistice indestructibile. Toţi avem germenii pasionali ai întregii omeniri, proporţiile ne deosibesc — toţi simţim vag, uneori lămurit, că trece prin noi cîte ceva din marea energie cosmică, toţi suntem puncte de acumulare şi de descărcare în lanţul evoluţiei : unii cheltuim tot în acest bazar ameţitor al vieţii, alţii adună ca într-o pîlnie, cultivă, sporesc şi concentrează pentru a arunca pe urma lor, cu o putere de expansiune uimitoare, energia acumulată şi fermentată în organismul lor fericit. Aşa e şi cu adevărurile ştiinţifice. Ele tortură veacuri întregi capetele savanţilor din atîtea generaţii; pînă se limpezesc, pînă ce din starea de clocotire haotică se liniştesc, se fixează în linii hotărîte şi se întru- 414 pează într-o formă proprie. Atunci ideea devine ca un punct de reazim, o trambulină de sărit în altă problemă, un pas definitiv făcut înainte, o înălţime cîsti-gată — şi un nou orizont se deschide. Acesta-i mersul infinit şi progresiv al energiei universale, al forţei de fecundare a vieţii în cea mai înaltă formă a ei, travaliu intelectual. De aci căutarea, neliniştea eternă şi setea adîncă a omenirii, în goana neîntreruptă după un ideal abia zărit de poeţii ei geniali, primele piscuri aurite de soarele care răsare. Are Guyau într-un loc o comparaţie frumoasă privitoare la această veşnică aşteptare şi speranţă a omenirii, în faţa idealului ei, cu cît mai îndepărtat, cu atît mai atrăgător : Era o femeie de o inocentă nebunie... ea se credea logodită, şi în fiecare zi credea c-are să-i vie mirele şi să se facă nunta. Dimineaţa, cum se deştepta, cerea rochia albă de mireasă şi cununa de lămîiţă, se aşeza la oglindă şi, surîzîndu-şi de fericire, se gătea. „Astăzi, astăzi vine mirele meu", zicea bucuroasă. Şi, gătită frumos, se aşeza la fereastră şi aştepta toată ziua. Seara, o tristeţă nespusă o cuprindea, suspinînd îşi părăsea găteala de mireasă şi se culca. Dar a doua zi, cu prima rază de lumină, încrederea şi veselia îi reveneau. „în sfîrşit, astăzi vine, azi ne cununăm." Şi aşa îşi petrecea viaţa, în această credinţă mereu amăgită şi mereu reînviată, scoţînd seara şi îmbrăcînd dimineaţa rochia ei de mireasă. Umanitatea, zice Guyau, este ca această femeie, uitătoare de orice decepţii : şi ea aşteaptă în fiecare zi sosirea idealului său ; or fi sute de veacuri de cînd mereu îşi zice : „Mîine, mîine, desigur !" în fiecare generaţie îşi îmbracă rochia albă şi-şi pune pe frunte cununa de lămîiţă. Credinţa este eternă, ca primăvara, ca florile. Comparaţia sufere însă de unele neajunsuri serioase. Omenirea nu e logodită cu o himeră. Prea ar fi trist să credem că, de atîtea mii de ani, ea n-a făcut un pas măcar spre mirele ei. Atîta muncă, atîta lumină, atîtea prefaceri în soarta şi-n credinţile ei nu se pot de loc asemăna cu aşteptarea pasivă a unei nebune. Omenirea 415 merge pururea înainte, şi intră din ce în ce mai în. lumină. Neliniştea ei, dornica ei întindere de braţe după un ideal se oglindeşte cu mult mai limpede în munca cinstită a marilor ei artişti şi-n durerile lor de creare. Poetul, în căutarea perfecţiunii, arată foarte bine întreaga evoluţie a omenirii, a vieţii în genere, spre ceva depărtat, care cheamă, atrage ca un vis frumos şi farmecă poate tocmai prin această depărtare. Desigur, nu-i o vorbă deşartă că în inima poeţilor bate mai tare dorul întregii omeniri. SERIOZITATE.. Supărător lucru e să ai de-a face c-un om flecar şi fluşturatec, pe vorba căruia să nu poţi pune niciodată temei : zeflemeaua îşi are şi ea şartul * ei... Dar ce nesuferită e seriozitatea omului nul ! O, e teribil prostul care se crede obligat să fie demn şi grav în fiecare moment. Cunoaşteţi tipul. Eu l-am văzut conţepist la subprefectură, profesor, ofiţer, deputat, moşier, magistrat, ministru... pretutindeni acelaşi bărbat important, foarte serios şi foarte solemn, care merge ţanţoş, ca un tambur-major la paradă, şi care veşnic are aerul de a zice : „Daţi-vă la o parte, nenorociţilor, nu vedeţi cît sunt de grav ? !" Şi l-am văzut pe stradă, în tren, la birt, la teatru, pe la baluri... a, să nu credeţi cumva că el a venit la bal ca să joace ; s-ar putea ? un om aşa de serios să sară prin salon ? ce, el e paiaţă ? L-am văzut gesticulînd, l-am auzit vorbind, debitînd cele mai mari inepţii c-un ifos şi c-o încreţire de sprîncene de credeai că cine ştie ce lucruri de seamă spune. Dar mai ales în exerciţiul funcţiunii lui se arată acest tip în toată splendoarea : să te ferească Dumnezeu să fii străin şi să te apropii cu sfială de el, ca să-1 întrebi ceva ! O dată-şi ridică solemn capul : „Ce pofteşti ?" Şi iute-ţi taie apa de la moară, cum te-o vedea mai slab de înger. El nu rîde niciodată, el nu admiră nimic. Pentru dînsul entuziasmul e o înjosire. M-am întrebat adesea : oare ce s-o fi petrecînd sub fruntea * Şart — aici cu sensul de rost. 417 asta mare, în capul acestui imbecil serios ? O fi el în adevăr convins că persoana lui este o binecuvîntată şi nepreţuită podoabă pentru omenire, şi că toată suflarea trebuie să-1 respecte ?... Sau — ceea ce e mai greu de presupus şi cu toate astea se prea poate — el ştie bine cît îi plăteşte pielea şi caută să-şi ascundă păcatele şi slăbiciunea la adăpostul unei seriozităţi de porunceală, să-şi facă un .d^gor ş-o armă de succes în campania vieţii din morga aceea dispreţuitoare care-ţi impune şi-ţi ia piuitul pînă să bagi de seamă cu cine ai de a face. O, cîţi netrebnici, cîţi imbecili nu trec mîndri pe dinaintea noastră, înfăşuraţi în manta seriozităţii, şi noi îi salutăm pîn' la pămînt, îi privim cu respect — naivi ce suntem ! — şi nu ne putem stăpîni emoţiunea cînd venim în faţa lor ! Ştiu c-ar avea de lucru un scriitor care s-ar hotărî să-i ia frumuşel pe cîte unul, să-i scoată din armura de gigant în care şi-au vîrît trupul lor pipernicit ca să ne sperie, să-i arunce, aşa cum sunt, în vaza tuturor, şi să ne spuie : „Iată stîrpitura pe care o credeaţi atît de grozavă, priviţi-o cum tremură şi cît îi de păcătoasă în propria ei piele !..." PROCESUL LAZU-COŞBUC Astă-vară au apărut, în editura librăriei Socec, poeziile d-lui George Coşbuc, într-un volum de 254 de pagini, întitulat : Balade si idile. Autorul era cunoscut publicului prin cîteva poezii de o remarcabilă frumu-seţă, publicate în unele reviste literare. Totuşi, a fost o surprindere pentru mulţi din admiratorii lui cînd s-au pomenit, deodată, c-un volum atît de însemnat şi prin cantitatea şi prin valoarea cuprinsului. Şi mi-a-duc aminte cu ce nerăbdare şi bucurie ne-ntrebam, între noi cîţiva prieteni, cînd ne-ntîlneam : „Ai citit pe Coşbuc... nu-i aşa că ţi-a plăcut ?" Şi fiecare relevam bucăţile cari ne plăcuseră mai mult: unii ştiam strofe pe dinafară, şi le spuneam c-o mulţumire parcă erau făcute de noi. Dar nimeni dintre noi n-a luat condeiul sa scrie un cuvînt de bine despre aceste poezii, nimeni, nimeni n-a salutat splendida şi neaşteptata răsărire a acestui poet. Nici o gazetă, nici o revistă n-a băgat de seamă că apariţiunea acestui inspirat cîntăreţ al cîmpiilor şi poporului romînesc era un eveniment însemnat, o adevărată sărbătoare pentru literatura noastră. Ba, mă-nşel, Caragiale a scris atunci în Moftul romîn cîteva rînduri pline de o sinceră admiraţie ş-a doua zi o mulţime de cunoscuţi m-au întrebat : „Dar bine, ce are Caragiale cu bietul Coşbuc ?... ai văzut cum îşi bate joc ?..." Şi nu s-a mai vorbit nimic nici de poezii, nici de poet. M-aşteptam, mai ales, de la Convorbiri literare, unde am auzit că s-au grupat acum tineri culţi şi plini de talente. Ce Dumnezeu, îmi ziceam," între amarnicile 419 articole ale d-lor Dragomirescu, Fiiippidi etc, cu cari conducătorii acestei reviste îşi închipuiesc de vreo doi ani că omoară pe Gherea, nu se va găsi o pagină bună şi cinstită pentru poetul Coşbuc, pe care d-l Maio-rescu l-a iubit atît de mult la început, şi care a ilustrat atîtea pagini din Convorbiri literare cu frumoasele lui versuri ? Nimic, nici chiar în Convorbiri literare ! Tăcere pe toată linia. Ce revoltătoare nepăsare !... Cînd iată că apare o broşură în care d-l Lazu arată că d-sa a găsit, în volumul lui Coşbuc, cîteva poezii cari nu sînt originale. Imediat toată presa se pune în mişcare. Gazetari, cari habar n-aveau, ori se prefăceau că n-au, despre existenţa unui poet Coşbuc, îşi freacă mînele de bucurie, iau pana şi s-aştern pe lucru !... „L-a prins !" A, ce fericire ! Cu cîtă rea voluptate se răped toţi să dea lovitura... micului pătimaş în gloria acestui poet, al cărui talent strica liniştea atîtor mediocrităţi !... „Apoi aşa ştim şi noi !..." Ce zice Coşbuc ? „Eu eram în străinătate : un prieten, la care îmi lăsasem cărţile şi manuscrisele, a scos volumul în lipsa mea ; îmi pare rău că el, neştiind, a pus între poeziile mele cîteva bucăţele traduse, pe cari n-am avut niciodată gîndul să mi le însuşesc..." Noi rugăm pe poet să arate publicului cari sunt acele bucăţi, pentru ca să nu mai planeze nici o îndoială asupra poeziilor cari în adevăr îi aparţin. Şi credem că d-sa se va grăbi să facă această lumină. Morala fabulii : Poate Coşbuc să fie un geniu, poate seri el cele mai mari şi mai originale opere — aceasta nu ne atinge, nici nu vrem să-l băgăm în seamă. L-a prins însă d-l Lazu cu „mîţa-n sac" — a, atunci da, poetul Coşbuc devine foarte interesant : ,,pe el, copii ! daţi-i la cap, tăvăliţi-1 fără nici o milă !... Auzi d-ta, să ne ia partea noastră de glorie !..." Eterna sete de scandal !... FAMILIA ARTIŞTILOR Veacul acesta se va închide pe-o lume de „societăţi" : societatea funcţionarilor, a studenţilor, a pensionarilor, a căruţaşilor, a văduvelor sărace... Nesiguranţa, greutăţile vieţii, temerea vagă de nefericiri neprevăzute îndeamnă pe oameni să se apropie tot mai mult între ei, să se aşeze umăr la umăr, ca astfel să fie mai tari şi mai pregătiţi în lupta pentru existenţă. Şi nimic nu ne strînge mai bine laolaltă, nimic nu ne face mai prietini şi mai solidari ca ameninţarea unui vrăjmaş comun, la loviturile căruia suntem expuşi deopotrivă. O furtună pe mare înfrăţeşte pe toţi călătorii de pe corabia care e în primejdie ; şi-n desperata îmbrăţişare a naufragiaţilor este poate cel mai mare simbol de solidaritate şi de contopire a vieţii. Oamenii cari urăsc, acei cari găsesc o voluptate în suferinţile altora uită, se vede, că şi ei sunt expuşi la dureri, şi că, dacă n-ar fi decît moartea, care ne astupă gura la toţi, înc-ar fi un cuvînt destul de puternic ca să nu ne mai duşmănim atîta şi să nu mai fim aşa răi şi pătimaşi unii cu alţii. De cîte ori nu m-am întrebat văzînd învrăjbirea în care trăiesc unele talente mai de seamă la noi : Oare de ce nu se pot suferi oamenii aceştia ? Nu e glorie, nu e nemurire de ajuns pentru oricine ar şti s-o cucerească ? Nu suntem noi în stare să admirăm cît de mulţi aleşi, numai să fie ?... Sunteţi aşa de puţini acei cari v-aţi deosebit din gloata noastră ; de ce nu vă iubiţi ? de ce căutaţi să vă întunecaţi meritele unul 1 421 altuia ? Va temeţi că n-o s-avem destulă marmură pentru statuiele voastre ? Ce frumos şi moralizator spectacol ar fi pentru noi să vă vedem uniţi, lucrînd c-o întrecere de camarazi, nu de vrăjmaşi, la de^ţeotarea neamului nostru ! Ni s-ar părea că sunteţi mai mari ; şi v-am admira mai mult. Energia voastră ni-i scumpă, şi noi suferim cînd cheltuiţi din ea pe înveninări şi pasiuni de rînd. Dar şi voi suferiţi, pentru că de multe ori vă impuneţi să găsiţi urîte şi detectabile unele lucruri frumoase, cari au marele cusur de a fi făcute de alţii, şi vă pervertiţi modul de a judeca, şi furaţi sufletului vostru plăcerea de a admira — una din cele mai mari şi mai senine plăceri ale vieţii. Şi în loc să vă bucuraţi de o lucrare bună a camaradului vostru, voi învineţiţi de necaz şi de răutate ; vă creaţi amărăciuni, de bunăvoie, ca şi cînd viaţa n-ar avea destule şi fără asta._ Şi, cu toate astea, se ştie că emoţiunile estetice au darul de a înduioşa şi contopi inimile omeneşti. Arta — ea însăşi o formă a simpatiei — face pe om mai bun, mai iubitor, mai altruist. Veacul acesta se va închide peste societatea plăpo-marilor, a măturătorilor, a hingherilor... Să sperăm că cel viitor va aduce „familia artiştilor" ! AMINTIRI DESPRE EMINESCU Eram în gimnaziu cînd am citit primele poezii ale lui Eminescu şi fantastica lui nuvelă Sărmanul Dionis. Versurile lui exercitau asupra mea o înrîurire extraordinar de puternică ; adîncimea fascinantă a gînduri-lor lui mă umpleau de un fior mistic, de o admiraţie extatică. Şi de multe ori am căutat să construiesc în închipuirea mea de copil figura necunoscută a acestui zeu, care mi se părea că trebuie să trăiască o viaţă cu totul deosebită de a noastră, într-o lume supraumană, în basme. Credeam cîteodată că-1 zăresc în unele tablouri din Sărmanul Dionis, o vagă siluetă care se depărta mereu, şi parcă se topea într-o lumină intensă, ameţitoare. Cînd am terminat liceul, aveam în cap figura lui Eminescu, aşa cum mi-o făcusem eu : un tînăr slab, înalt,, palid şi tras la faţă, cu ochii negri, visători, pe umeri îi cad plete ondulate, o haină lungă şi veche îi acopere trupul pînă-n călcîie ; el nu vede pe unde calcă, nu se uită fa nimeni, şi merge ca un somnambul, parc-ar pluti. Trei ani am căutat pe uliţile capitalei figura aceasta, şi n-am găsit-o. Intr-o zi mă-ntorceam cu mai mulţi prieteni de la Universitate. In dosul pasajului aud pe cineva zicînd : „Uite Eminescu !" Toţi ne oprim să-1 vedem. Un om în vîrstă, bine făcut, rotund la faţă, fără plete, îmbrăcat ca toţi oamenii... II văd suindu-se-n tramvai — mă despart de prieteni şi mă urc şi eu. M-aşez în faţa poetului şi-1 privesc, dar cu ce sfială ! 423 El ţine pe braţe un ghiozdan ros pe la mărgini ; degetele de la mîna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundaţi, cu gene rari, au privirea vagă şi ostenită a omului distras, dus pe gînduri. Lîngă el stă o cocoană slabă şi sulimenită, care-1 priveşte fix, din ce în ce mai intrigată. Ea îşi şterge cu batista colţurile gurii şi-şi potriveşte bridurile * de la pălărie cu gesturile unei persoane gata să ia o ho-tărîre. — Aşa-i că nu mă mai cunoaşteţi, domnule Emi-novici ?... Eminescu se-ntoarce ; un zîmbet blînd îi luminează faţa. — Doamna A... cu ce pricină pe-aici ? Şi doamna îi spune că fata ei a părăsit „trupa" şi caută un loc de profesoară ; îi aduce aminte de cînd făcea şi el parte din trupă, şi oftează... — Dar d-ta ce faci aici în Bucureşti ? — Eu... dau lecţii. Suntem în strada Buzeştilor. Eminescu se ridică-ncet şi face semn conductorului să oprească. — Ce, pe-aici stai ? Poetul răspunde c-o mişcare plictisită din cap care-n-semna şi „da", şi „bună ziua", şi multe de toate. Cinci ani după asta. Stăm amîndoi la o masă în cafeneaua de la „Imperial". în faţa noastră, la o altă . masă, e un bătrîn chel, c-o figură foarte expresivă, de-o slăbiciune şi de-o paloare bolnăvicioasă. Eminescu îl priveşte lung, milos — nu-şi poate lua ochii de la el. Se pleacă încet la urechea mea : — Oare cine-o fi ? tu nu-1 cunoşti ? — Nu... da' de ce mă-ntrebi ? — Grozav seamănă cu tata. întrebăm pe chelner şi aflăm că-i consulul de la Salonic. * Bridă — aici cu sensul de panglică cu care se leagă pălăria sub bărbie. 424 Poetul mă sfătuieşte să traduc în versuri Cei şapte de la Teba şi laudă seninătatea şi măreţia tragediilor clasice. O fetiţă, c-un paneraş de flori, se tot milogeşte pe lîngă noi, c-un aer de sfîşietoare mizerie. Aleg o garoafă şi o dau poetului, care-mi spune că-i plac florile. Eminescu ridică-n sus garoafa c-un gest delicat, se uită. gînditor la petalele învoalte, de un roş-închis, şi, ca şi cum ar relua şirul unei discuţii întrerupte un moment, îmi spune : ,., — Degeaba, ne trebuie un poet care s-o ia peste cîmpi, nebuneşte... ne trebuie ceva nou, cu totul nou... un nebun, dar un nebun de geniu, care să-şi croiască el o formă a lui ş-un drum neîncercat de nimeni... Eu îl privesc lung, nedumerit ; aştept să văd cu ce se leagă asta. — Uite, dintre tinerii de azi, ştii cine dă semne c-are să fie un poet mare la noi ? — Cine ? — Miile1. Da, da, nu te uita, Miile e poet... In "1 Caietul roşu al lui am găsit lucruri minunate, minunate !... Acum prind legătura : roşaţa garoafei a chemat Ca-A" ietul roş. E tîrziu, aproape miezul nopţii. Afară ploua, şi cum n-avem umbrelă, o ţinem mai mult o fugă pîn' la otel „Metropol". — Rămîi la mine-n noaptea asta... " — Nu pot, am de făcut gazeta pe mîine... şi mie nu-mi vine îndemînă să scriu decît acasă la mine. Da' i hai că mă sui şi eu pentr-un sfert de ceas, poate-a mai "f sta ploaia. Eminescu are chef de vorbă. îmi povesteşte o dra-M goste a lui, o întîmplare curioasă, care i-a inspirat i poezia Luceafărul şi care nu se poate spune aici... — Dar ştii că sunt două aproape, îşi ia pălăria şi pleacă grăbit. 425 Mă culc. Ascult cum răpăie ploaia pe coperiş ; şi mă gîndesc la marele Eminescu, cît îi de sărac şi de chinuit. Am un bilet de loterie, şi fac planuri generoase pecîştigul cel mare, de 100.000 de lei. Aud paşi pripiţi pe sală... o bătaie discretă în uşă. — Cine-i ? Aprind lumînarea. Eminescu, ud leoarcă, îşi ia floarea de pe masă şi, zgrebulit, c-un rîs copilăresc, îmi zice „noapte bună" şi pleacă. Pentru prima oară poetul îmi da de gîndit. DELAVRANCEA 34 de ani. înalt, puţin adus de spate ; singurul dintre literaţii noştri care are în adevăr „un cap de artist". Natura i-a dat cu amîndouă mînile toate talentele cari pot împodobi viaţa unui om. Delavrancea putea fi pictor mare, muzicant mare, cum e scriitor şi orator mare. Temperament aprins, inimă largă, de o sensibilitate aproape maladivă, suflet generos şi entuziast, întotdauna mi-a făcut impresia unui erou pe care nimic n-ar putea să-1 îngenunche. Are un cult, o adevărată evlavie pentru popor, şi nimeni n-a înţeles mai bine ca el sufletul şi adîncimea cîntecelor şi legendelor bătrîneşti. în toate articolele lui politice se recunoaşte de la primele rînduri ştampila artistului, tăietura de frază a literatului cult, stăpîn pe gîndul şi cuvîntul lui. De la cea mai fină ironie, pînă la cea mai violentă francheţă de expresii, Delavrancea îşi primbla degetele pe claviatura limbii cu o agilitate de adevărat maestru. Stilul lui e variat, impetuos şi încărcat de imagini ca însăşi viaţa noastră, pe care Delavrancea a ştiut s-o observe şi s-o zugrăvească cu o neîntrecută putere de sugestie în frumoasele şi nepieritoarele lui opere. E cel mai iubit şi mai admirat dintre scriitorii noştri, cu toate „amarnicile concluzii" ale cîtorva criticaştri, cari l-au citit cu pasiune, în accepţiunea rea a cuvîntului, şi nu l-au înţeles, pentru că n-au voit să-1 înţeleagă. Atît mai rău pentru ei. 427 MAHALAGISMUL ÎN LITERATURĂ „Tinere scriitor, lasă istoricilor trecutul depărtat şi tulbure, cată mai bine-n jurul tău, umple-ţi sufletul de emoţiunile timpului în care trăieşti şi arată-ne, la lumina talentului tău, durerile si aspiraţiile societăţii noastre de azi, luptele şi pasiunile la cari eşti martor şi părtaş, oamenii pe cari îi cunoşti, viaţa de care palpităm ; ascultă bine şi-nţelege bătăile inimilor noastre —_ ce-ţi vorbesc ele... asta ne interesează mai cu deosebire, asta vrem să ne spui, tinere scriitor !" Aşa e. Iată un sfat destul de înţelept, de care un scriitor trebuie să ţie seamă dacă vrea să-1 iubim şi să-1 urmărim de aproape. Relevăm însă aci o dificultate. Să presupunem că tînărul s-a pătruns de însemnătatea acestei poveţe şi, pregătit cu tot ce se cere pentru a duce la bun sfîrşit o lucrare literară, se-nchide în odaia lui liniştită, hotărît să scrie. în opera lui — fie nuvelă, fie roman sau dramă, el va trebui să ne înfăţişeze întîmplări şi tipuri luate din lumea în care trăieşte. Va căuta să-şi desfacă şi să-şi lămurească din vălmăşagul vieţii numai acele întîmplări şi figuri cari-n adevăr îi răsar ca nişte puncte de lumină, în jurul cărora şi peste cari logica şi imaginaţia lui de artist poate aşterne şi construi lumea gîndurilor cari îl ard de atîta timp... „cer vesmintele vorbirii". Mul-te-a văzut, de multe privelişti a fost zguduit sufletul lui simţitor, multe îi năvălesc în minte. Ce s-arunce la o parte ? Pe cari să le-asculte din acest amestec de 428 glasuri, de amintiri cari-1 strigă ? Iată-1, ceasuri întregi încremenit, cu condeiul în mînă... O licărire de lumină se iveşte, ca o stea tremurătoare în fundul unei nopţi de vară, şi acea zare de lumină creşte, se apropie din ce în ce ; o imagină, un gînd încearcă să se desprindă dîn haos şi să ia fiinţă. Tînărul simte că i se limpezeşte mintea, începe : în ritmul primei fraze inima Iui bate de neliniştea întregei opere. Viaţa, pe care o urzeşte ş-o fixează cu atîta migală pe paginile lui, va vibra de emoţiunile, de bucuriile, de suferinţile lui şi ale noastre, oamenii pe cari-i va zugrăvi vor semăna» uneori fără voia lui, cu aceia pe cari şi el şi noi i-am cunoscut. Numai astfel ne va putea da o operă vie, şi prin urmare interesantă. Să presupunem c-a muncit şi ne-a dat-o. De aci încolo începe rolul nostru... Sărman artist, cînd ai şti ce căutăm noi în opera ta, cînd ai şti cu ce ochi iscoditori ne uităm, nu atît pe rînduri, cît printre raidurile tale, ca să vedem la cine-ai făcut cutare aluzie, pe cine ai vrut să vizezi cînd ai spus cutare vorbă !... Zadarnic ne cînţi tu c-ai vrut să creezi, din elementele pe care le-ai avut, tipuri şi vieţi aparte, că persoanele din opera ta nu sunt acelea la cari ne gîndim noi, nu sunt fotografii, ci numai o rezultantă, o răsfrîngere artistică din ce-ai întîlnit ş-ai observat în cursul vieţii tale... concentrarea unor însuşiri pe cari natura le împrăştie, şi tu le aduni şi le ordonezi... Degeaba, noi vrem să recunoaştem în cartea ta pe domnii X. şi Y., cu cari-am stat la masă, pe cari i-am văzut la teatru, despre cari am auzit odată ceva analog, şi nu vom fi liniştiţi şi nu vom gusta calităţile scrierii tale pînă cînd nu vom şti cu siguranţă despre cine anume e vorba. Şi ce bucurie, ce triumf pe noi cînd vom izbuti să punem punctele pe i ! Dar dacă nu vom putea afla pînă la sfîrşit pe acei cunoscuţi la cari ne-am gîndit din capul locului, şi pe cari-i căutăm cu atîta sete, şi dacă nici cînd te vom întîlni şi te vom întreba nu ne vei putea satisface această curiozitate, atunci poţi să-ţi păstrezi talentul pentru d-ta, domnule autor, opera d-tale e o curată zăpăceală, fără nici un înţeles şi fără nici o valoare. Ce noimă mai are o scriere în care nu cunoşti pe ni- 429 I mene ? Nici măcar farmecul unei tachinări de baî mascat! Mi _ s-a întîmplat să văd gazete serioase judecind numai din acest punct de vedere o bucată literară, păşind dincolo de intenţiile autorului şi puind nume proprii acolo unde li se părea c-au recunoscut persoanele cu cari se asemănau tipurile lui. Şi lucrul e explicabil. La noi societatea e răstrînsă, trăim aproape laolaltă _ şi ne cunoaştem mai toţi unii pe alţii. Unde te-ntorci,_ dai de aceiaşi oameni. Ai descris, bunăoară, un parazit. Ai luat însuşirile de la patru, cinci trîntori eleganţi, pe cari i-ai cunoscut tu, dar pe cari i-am cunoscut şi noi, le-ai sintetizat, şi ne-ai prezintat un parazit naţional. Ei, cine-i ? Ori îl cunoaştem, ş-atunci e al nostru, e bine încondeiat ; ori nu, ş-atunci... du-te de te^ primbla. Ne lucrează încă mahalaua. Ce primejdioasă ispită pentru un talent mai tînăr, care s-ar mulţumi c-un succes frivol şi trecător, ticluind „opere de scandal", numai ca să ne bată-n strună ! Mierea albinelor poartă parfumul florilor din cari-i extrasă ; de la tufa de sulcină pînă la fagur, cît drum, cîtă muncă şi cîte operaţii misterioase, de cari noi,, artistului, albină şi el, nu-i prea ţinem socoteală ! „BENE-MERENTI" Sunt vro cincisprezece ani de cînd am aflat şi eu că în ţara noastră există un semn dinstinctiv, o medalie care se dă numai oamenilor de un real talent, acelor cari s-au impus atenţiunii generale prin munca lor cinstită, prin operele lor de valoare. Veţi rîde de naivitatea mea cînd vă voi spune ce impresie îmi făcea la început cînd citeam într-o gazetă : „S-a dat medalia «Bene-merenti» d-lui Cicerone Protopopescu pentru preţioasele sale lucrări literare". Mai întîi, fireşte, un sentiment de mulţumire, de mîndrie naţională, căci gloria unui talent se răsfrînge şi asupra neamului din care s-a ridicat: iată, îmi ziceam, încă un om însemnat care ne face cinste, care a muncit pentru ţara asta şi pe care cei de sus, cîrmuitorii statului, l-au remarcat şi l-au chemat din gloată ca pe un ales, şi i-au spus: „Uite, domnule Cicerone Protopopescu, noi am recunoscut în d-ta pe omul de merit, care a folosit ţării aceştia prin munca lui onestă şi demnă, care n-a căutat să-şi speculeze arta, nici nu şi-a scoborîţ _ talentul cu care l-a înzestrat Dumnezeu la linguşiri josnice, de un detestabil exemplu pentru tinerimea neformată încă. Talentul d-tale ni s-a impus tocmai prin independenţa şi mîndria lui, şi de aceea am hotărît, în înalta şi ne-părtinitoarea noastră chibzuinţă, să-ţi conferim această medalie, care e a ţării, nu a noastră — primeşte acest «Bene-merenti» şi poartă-1 cu fală la piept, ca să vadă tinerimea şi să te aibă de model !" Aceasta era prima reflecţiune pe care mi-o făceam. Apoi mă întrebam : 431 cine o fi acest fericit Cicerone Protopopescu, despre care n-am auzit încă pînă azi vorbindu-se ? Şi fuga, pe la librării, în căutarea preţioaselor opere... Vedeţi cît eram de naiv, şi ce iluzii copilăreşti îmi făceam eu despre judecata şi simţul de dreptate al acelor cari împart asemenea onoruri ? Astăzi ştiu cum se dau, şi cui se dau aceste pretinse semne de distincţie. Aş putea să înşir aci nume de curtizani linguşitori, cari, pentru acest nenorocit „Bene-merenti", s-au tîrît pe brînci, şi-au terfelit conştiinţa în cele mai sarbede şi mai dezgustătoare laude, pe cari numai o slugă laşă şi perfidă le poate aduce unui stăpîn credul şi vanitos. Aş putea să pun faţă în faţă pe cei cari au „Bene-merenti" şi n-au talent cu cei cari au talent şi n-au „Bene-merenti", şi să denunţ publicului, în chestia aceasta, nedreptăţi insolente, batjocuri revoltătoare cari ar sui sîngele în obraz oricărui om onest. Aş putea — dacă n-ar fi aşa de repugnant — să răscolesc mocirla literaturii de căpătuială şi să pui sub nasul împărţitorilor de favoruri toate murdăriile pe cari ei le-au medaliat, şi pe cari publicul — adevăratul judecător — le-a aruncat la gunoi. Căci oricît ar fi de anevoie să-ţi dai samă de măsura justă a meritelor unui om, sunt şi aci adevăruri •cari se împun, şi nu e conştiinţă cît de rudimentară care să nu distingă, în cele din urmă, pe un cretin de un om de talent. Aş putea, cinstiţi stăpînitori, flămînzi de linguşiri, aş putea să vă pun întrebări cari v-ar turbura, cu tot dispreţul pe care-1 aveţi pentru noi cei mici, cu toată nepăsarea pe care v-o dă forţa norocului ; dar prea e brutal adevărul ca să mai fie nevoie a-1 documenta cu nume proprii... înţeleg să împărţiţi slujbele şi misiile grase trîntorilor cari vă cădelniţează, dar să patentaţi înjosirea şi prosternarea laşă a nulităţilor, să brevetaţi lenea şi inepţia — nu vă gîndiţi ce dezastruoase exemple daţi tinerimei care vă priveşte ? La noi, unde caracterele demne sunt aşa de rari, nu simţiţi că ar fi nevoie de o şcoală mai sănătoasă, de o deşteptare de sentimente mai înalte şi mai moralizatoare ; că de astea e lipsă în ţară la noi, nu de bizantinism şi de conştiinţi de închiriat — nu-i aşa, domni- lor miniştri ? Aveţi d-voastră destulă bătaie de cap cu politica, destui clienţi flămînzi, destule guri lacome de aplecat la ugerul bugetului — lăsaţi cel puţin arta să rămîie mai curată şi mai independentă, nu ispitiţi pe bieţii tineri să vă aducă laude pe cari nu le simt, ca să capete o medalie pe care n-o merită. Nu vedeţi că pălmuiţi bunul-simţ al ţării întregi cu decretarea asta de talente din senin, că sfidaţi publicul, care vă observă, vă judecă şi se strică de rîs de benemerenţii d-voastră ? în Franţa a căzut un guvern ş-un preşedinte de republică din cauza speculii pe' care o făceau cu „Legiunea de Onoare" onorabilii Vilson şi Caffarel, vestiţii fabricanţi de oameni iluştri. Uitaţi-vă o dată, de curiozitate, pe registrul sutelor de necunoscuţi pe cari i-aţi medaliat şi gîndiţi-vă ce batjocură aţi făcut din acest nenorocit semn de distincţie ! De acum „Bene-merenti" e compromis pentru totdauna. Nici lacheii d-voastră nu se vor mai simţi măguliţi să poarte la butonieră o pan-glicuţă pe care orice bufon trivial, orice linguşitor fără ruşine poate s-o obţie cu atîta uşurinţă ! Ce om de talent, cu puţină demnitate, va mai primi, de azi înainte, o medalie care înseamnă înjosire şi frîngere de mijloc, o medalie pe care capriciul unui ministru o dă oricărui măscărici pentru o vorbă de haz, oricărui saltimbanc pentru o figură de echilibristică ! Tineri cari vă respectaţi munca şi talentul, respingeţi această ruşine ! Simpatia publicului, care vă citeşte, este cea mai frumoasă medalie şi cea mai cinstită răsplată cu care vă puteţi făli. -Acesta 8 adevăratul „Bene-merenti" ! 432 DOAMNA A. ...Un mic incident în privinţa vîrstei : s-a nămolit şi cu nici un preţ nu consimte să se mai urnească din 30 de ani. Aşadar, e de 30 de ani, statură mijlocie, figură de box, ochii verzi ; ultimii şase ani, fiind îndesaţi unul într-altul ca cilindrele unei lunete, au dat bustului ei proporţiuni... respectabile. Altmintrelea, e o damă foarte învăţată şi plină de talente. „Eu dimineaţa fac pictură de la 9 la 11, după dejun citesc în fiecare zi patru ore, seara fac muzică..." Ştie să cînte din tot felul de instrumente. Soţul dumisale — un papă-lapte de-o gingăşie adorabilă — e în extaz. „îmi spunea ieri nevastă-mea un fapt foarte curios din viaţa lui Pericles... sau a lui Socrat, nu ştiu bine..." Doamna A., cînd se porneşte, vorbeşte mult şi ca din carte. Despreţuieşte pe cocoanele din societatea noastră pentru că — zicea ea — sunt de-o ignoranţă care o crispează. La masă, apropo de un picior de pui, îţi va face o mică lecţie de anatomie, apoi o privire retrospectivă asupra diferitelor scoale de pictură, se va opri în special asupra Renaşterii, o mică schiţă critică asupra tablourilor lui Tizian, de unde va trece la mişcarea filozofică la engleji în secolul al XVIII-lea, cu acest prilej ne va spune cîteva cuvinte despre revoluţionarea medicinei moderne prin cercetările ce se fac în domeniul microbiologiei şi va încheia cu viaţa planetelor, cu obiceiurile curioase ale locuitorilor din Jupiter... Nu s-a găsit încă fiinţă care să poată asculta cît poate perora d-na A. Bunele manieri au transformat căscatul într-un suspin discret. Cînd începe d-na să-şi dez-vălească erudiţia, e un concert de suspine. A scris nenumărate epistole tuturor celebrităţilor de pe continent, şi nimeni nu i-a răspuns. Din aceasta, d-na A. a tras, fireşte, concluzia : „Oamenii mari n-au educaţie". Tot ce se face la noi e stupid. Vara se duce „să respire în ţări civilizate". E convinsă că trăieşte într-o ţară de barbari şi că, dacă s-ar fi născut în Paris, ar fi vorbit lumea de ea. Consolaţi-vă, doamnă, uite că vorbim şi noi. Semne particulare : Veşnic se plînge că n-are cu cine schimba o vorbă, şi veşnic îi turuie gura, de nu mai ştii cum s-o opreşti. 434 DEBUTUL LUI BUBI Un nume uzurpat : Frau Luiza, la care şedeam în gazdă împreună cu Vasilachi Moru şi cu Iorgu Titu-lescu, avea un căţel — mîngîiere de văduvă — pe care-1 pupa în bot şi-1 ţinea toată ziua în braţe şi pe care-1 chema Bubi. După două săptămîni de ochi dulci, Iorgu luă, în dragostea madamei, locul căţelului ; şi fiindcă el (bineînţeles, Iorgu) s-a grăbit să ne destăi-nuiască, nu fără oarecare fudulie, această cucerire — noi, ca nişte buni prieteni, l-am felicitat, şi i-am zis Bubi, un nume pe care l-a primit bucuros, şi l-a purtat cu fală, deoarece îi amintea o victorie, pînă acum vro patru ani... Mulţumită acestui amestec de rase — Titulescu nu putea fi decît de rasă latină — am avut şi noi, timp de doi ani cît am stat împreună, cafele cu lapte mai bune, şi oarecare înlesnire de „împrumuturi naţionale" la zile de ananghie. Eu şi Vasilachi ne vedeam de treabă, ca nişte băieţi săraci şi fără nici un sprijin, iar Bubi al nostru s-a lăsat pe tînjeală, şi în trei ani, el, care era atît de expeditiv în alte daraveri, nu şi-a putut trece nici un examen la Facultatea de drept, unde îi plăcea să se ştie că e student, deşi nu se mai ţinea minte de cînd nu mai călcase pe acolo. Era băiat curăţel, pe atunci nouă ni se părea şi de oarecare inteligenţă, dar leneş, mincinos, fanfaron şi chilipirgiu cum n-am mai cunoscut decît un craiovean, care în adevăr acela s-a procopsit. N-am putut afla niciodată ce fel de unchi generos i-a dat o bursă pentru străinătate, căci Bubi ne-a spus istoria asta în vro zece chipuri. A plecat — trec peste lacrimile madamei — şi nu l-am mai văzut pînă acum şapte ani, cînd ne-am pomenit într-o seară cu el la birt. îşi lăsase barbete şi purta ochelari : nici nu-1 mai cunoşteam. Venea drept din Liege... Am înţeles din primele zile — şi ar fi nedrept să-mi facă cineva un merit din asta — că junele Bubi nu învăţase nimic şi că D-zeu ştie cum obţinuse diploma de doctor în drept, cu care vroia acum să-şi deschidă carieră. La o jumătate de an după asta, Bubi era introdus în cîteva saloane. Se îmbrăca bine ş-avea o servietă foarte frumoasă, pe care o ducea în zilele de lucru la tribunal, şi uneori, cînd era vreme frumoasă, o plimba şi pe Podul Mogoşoaiei. O dată, cîţiva prieteni am tăbărît pe el la cafenea, şi după o luptă eroică, am reuşit să-i smulgem servieta, celebra servietă, înlăuntrul căreia am găsit, înfăşurate frumos în gazete, opt gulere, şase perechi de manşete şi trei batiste negre, pe care bietul Bubi le ducea la spălătoreasă. A dat el să se supere şi să ne ocărască, dar a priceput îndată că cel mai bun lucru ce-i rămînea de făcut era să rîdă şi el cu noi de... mizeriile acestei vieţi. Ş-atunci ne-a tras deoparte şi şi-a deschis inima, ca la nişte buni prieteni ce eram. — Mă băieţi, eu caut... să mă-nsor... —■ Bravo, Titulescule dragă ! El avea un aer solemn, şi nu mai mergea să-i zicem Bubi. Ne-a spus planul. D-şoara N., pe care unul din noi o cunoştea din vedere, avea o zestre de nu ştiu cîte sute de mii de lei şi era singură la părinţi. Asta vînătoare de lei !... Erau puse jaloanele. Decît, tatăl fetei — om ciudat — ar fi zis c-ar vrea un ginere titrat, care să aibă o carieră sigură şi care să se distingă prin ceva în societate... El titrat era ; cariera sigură... din moment ce ar fi mijlocit sutele de mii, era înfiinţată ; cu distincţia mai rămînea de furcă. Şi iată ce s-a gîndit: să ţie o confe- 437 rinţă la Ateneu. Fata are să vie desigur. Noi să ne ducem devreme şi să facem aşa ca să ne aşezăm la spatele familiei. (Pe atunci conferinţele se ţineau în vechiul Ateneu, care n-avea loji.) Şi să vorbim între noi, aşa ca să ne-audă şi părinţii fetei, despre studiile, talentele şi viitorul strălucit al distinsului conferenţiar. Era, cum vedeţi, o mică escrocherie la care ne angaja amicul Bubi. Un băiat bun... de ce să nu-1 ajutăm să-şi facă şi el cariera I publicului. Şcolarii îşi băteau joc de el ; noi ne uitam la el cu milă, toată lumea vedea că se face ridicul, şi el triumfa, se lăfăia în succes ! Bietul Titulescu, cu ce naivă satisfacţie a primit felicitările cunoscuţilor, şi ce supărat a rămas pe noi, cari am încercat să-i arătăm tristul adevăr. Pe unde-o mai fi ? I-or cădea aceste rînduri subt ochi ? Va înţelege de cine-i vorba ? ^Cum duce vremea tinereţea şi iluziile noastre... ca vîntul frunzele de toamnă ! Opt ore ; sala geme de lume. Dar ştii că e drăguţă domnişoara ?... — Tu-1 cunoşti pe Titulescu ? — Cum nu, e un talent extraordinar, un orator cum n-am mai avut noi... şi să vezi ce băiat frumos... şi ştie carte, nene, nu glumă... — Ce spui ? — O, nu e altul în ţară... O salvă de aplauze zguduie sala ; iată-1... „Onorată adunare..." Pe primele cuvinte glasul îi tremură, ca un behăit de capră. O paloare de leşin i se aşterne pe faţă. Privirea lui îngrijată are ceva din căutătura unui nebun fricos. Şi ce subiect ingrat îşi alesese ! „Contractele de căsătorie la cartagineji." Dar iată o aluzie fericită la Mihai Viteazul. Sala zbucneşte în aplauze. Bubi mulţumeşte c-un surîs graţios şi c-o delicată înclinare din cap. Publicul aplaudă din nou, Bubi e triumfător, o viguroasă tragere de manşetă, şi iată-1 aruncat într-un ocean de fraze sforăitoare, pe cari le declamă cu o convingere şi cu un entuziasm din ce în ce mai înflăcărat de aplauzele pişicherilor de şcolari. S-aud ţistuieli prin bănci, unii chicotesc de rîs, dar aplauzele înteţite îneacă totul, pînă şi conştiinţa nefericitului Bubi, a cărui atitudine, glas şi gesturi teatrale devin de un comic din ce în ce mai irezistibil. Niciodată nu mi-am închipuit că un om zdravăn se poate îmbăta şi orbi în halul acesta de aplauzele 438 ÎN TEMPLUL LEGILOR Domnul deputat Popovici, în şedinţa de sîmbătă 5 fevruar a bătut, în incinta Camerei, pe colegul său Dobrescu-Argeş. Iată dar arena parlamentară transformată în arenă de circ, şi discuţia — în pugilat. Cum se cunoaşte că suntem romani ! Fără să vreau, mă gîn-desc la cuvintele d-lui Carp : „Pe unii îi vom convinge, pe alţii îi vom învinge". D-l Dobrescu era destul de convins ; valorosul său coleg, onorabilul d-l Popovici, a găsit necesar să-1 şi învingă... pentru mai multă siguranţă. Şi 1-a învins. Camera „a regretat incidentul" ş-a trecut la ordinea zilei. Combatanţii şi-au cules nasturii de pe jos, s-au şters de sînge — căci se afirmă c-a mijlocit şi puţină vărsare de sînge — şi-au potrivit frizura, cravata şi, cu toată demnitatea cuvenită unor bravi aleşi ai na-ţiunei, s-au reaşezat frumos în fotoliile lor de catifea, să asculte, să chibzuiască şi să puie ţara la cale, cum vor socoti ei, în înalta lor înţelepciune. Superbe figuri !... Aceştia sunt legiuitorii noştri, aceştia sunt marii sfetnici cari ne cîrmuiesc, aceştia ne sunt conducătorii cărora ţara, prin mandatul ei, dat în cea mai deplină conştiinţă şi libertate, le-a spus : „Din toţi fiii mei, voi sunteţi cei mai buni şi mai cinstiţi, pe voi v-am ales ca pe cei mai vrednici, şi mai pricepuţi, şi mai iubitori de binele obştesc, în mînile voastre îmi pui soarta cu toată încrederea, voi sunteţi floarea, podoaba şi lumina neamului romînesc !" Şi oamenii aceştia, în faţa cărora noi trebuie să ne dăm la o parte cu respect, aceşti nobili „inviolabili" cari sunt onoraţi, sunt plătiţi, pentru ca să ne reprezinte pe noi, pentru ca să discute în Parlament nevoile noastre, aspiraţiile noastre, cînd nu mai găsesc putere în trivialitatea insultelor pe cari şi le aruncă unul altuia, recurg la brutalităţi de bădărani, îşi dau' pumni în obraz şi se umplu de sînge, în „sacrosancta incintă a Camerei" ! Frumoase exemple pentru tinerime ! Frumos mod de a ne recomanda în străinătate !... Şi vă mai miraţi că tinerii de azi sunt blazaţi, şi nu mai ştiu să respecte nimic ! Dar cînd preoţii în altar îşi sfîşie odăjdiile şi-şi aruncă-n cap evangelia şi sfîn-tul potir, ce pietate să mai aibă tinerii pentru canoanele acestei sărmane religii, batjocorite în templul ei şi de miniştrii ei ! Cum vreţi să nu ni se umple sufletele de melancolie şi de scepticism cînd voi, cari sunteţi puşi pe cea mai înaltă treaptă a societăţei, vă sfădiţi şi vă bateţi în Parlamentul ţării ca modoranii* la uşa cortului ! Degeaba toate frazele solemne pe cari ni le declamaţi cu atîta emfază în momentele voastre de linişte şi de patriotism calculat, toate ifosele şi rodomonta-dele** voastre de gravi şi profunzi politiciani azi nu mai fac nici două parale. Puteţi să vă umflaţi în piele pîn-eţi plesni, puteţi să vă credeţi zei cît-eţi pofti — azi ne stricăm de rîs de discursurile pe cari ni le debitaţi, şi de compuncţiunea*** cu care ne priviţi. Pagliacci ****, pagliacci, mult haz mai au şi comediile astea, numai de nu s-ar sfîrşi tragic. Cînd tovarăşii voştri se stîlcesc şi se umplu de sînge în templul păcii şi al legilor, voi vă mulţumiţi să regretaţi şi să treceţi la ordinea zilei... Ordinea zilei ? E de mirare că nu simţiţi cîtă tristă ironie e în acest cuvînt. * Modoran — om grosolan, necioplit. ** Rodomontadă — tiradă sau vorbire emfatică, care conţine o laudă de sine zgomotoasă. *** Compuneţiune — aer de gravitate. **** Paiaţe (it.). 440 441 1 G. COŞBUC IMPACIENŢII 28 de ani ; blond, părul mătăsos, fruntea mare, bombată, ochii pe jumătate-nchişi ; vorbeşte liniştit, trăgă-nat şi fără gesturi... Blînd, visător, se uită cu indiferenţă la tot ce se petrece-n juru-i. I-ar plăcea să trăiască la ţară. A citit mult, are-o memorie extraordinară, e stăpîn pe toate secretele limbii şi versului românesc. Nu vrea să sperie pe nimeni nici cu ştiinţa, nici cu talentul lui. Ţine foarte puţin la versurile lui, şi mai de loc la ce va zice lumea de ele. Cunoaşte bine literatura germană, şi nu poate suferi pe cea franţuzească : acesta poate-i singurul semn după care ai mai bănui puţin că-i ardelean. E unul din cei mai talentaţi poeţi pe cari îi avem azi şi, ceea ce e rar la noi, Coşbuc are în poezie un stil al lui particular : adesea versurile lui, prin claritatea şi structura lor neobicinuită, te surprind ca o scăpărare de lumină neaşteptată. Nimic silit, nimic chinuit, nimic falş în frumoasele şi curgătoarele lui poezii. Din volumul lui întitulat Balade şi idile transpiră un parfum de sănătate, de viaţă nouă, de primăvară. Ce de „documente sufleteşti" se primesc la redacţia unei reviste ! S-ar putea face un studiu amănunţit asupra chipului cum, la diferite naturi, se declară primele simptome... de friguri literare. Sunt oameni cari, la boală, sufăr şi rabdă-n tăcere, sunt alţii, bicisnici şi prăpăstioşi, cari, pentr-un lucru de nimic, gem şi se vaită cît le ia gura, unii sunt supărăcioşi, se-nfurie, ocărăsc şi nu vor să ia nici o doctorie, li se năzare că toată iumea conspiră în contra lor... Deosebiri de astea am observat şi la numeroşii noştri „începători" cari ne trimet versuri la Vieaţa. Unii suportă cu resemnare greutăţile debutului ; încercările lor sunt însoţite întotdeauna de aceeaşi rugăminte blîndă, discretă, aproape duioasă ; poţi să le arunci la coş fără nici o grijă... autorul îţi va trimete mereu : e băiat cuminte şi nu se supără. Sunt alţii, însă, impacienţi, cari nu pot să rabdă decît... pîn' la două respingeri. La început se prezintă şi aceştia modeşti, sfiicioşi, puindu-şi toată încrederea în „competenta d-tale judecată", în „verdictul d-tale suveran", a doua oară sunt ceva mai concişi, puţină răceală se întrevede în scrisoarea lor... şi, dacă nici de astă dată nu publici „anexatele versuri", apoi în a treia scrisoare vei vedea că „n-ai avut de-a face cu unul din acei începători timizi cari nu ştiu să-şi dea seama de adevărata lor valoare*. Iată trei scrisori cari ne arată cum poate să se prefacă sufletul unui impacient, după două respingeri neaşteptate. 442 443 „Stimabile domnule redactor, Nu ştiu ce mă atrage către d-voastră, deşi nu vă cunosc personal, dar v-am citit cu admiraţie şi mi-am format ferma convingere că trebuie să fiţi un om bun, de aceea îndrăznesc să vă trimet alăturata poezie, care poate nu îndeplineşte toate regulele poetice, dar vă jur pe tot ce am mai scump că este sinceră, că este o bucată din inima mea ruptă. Citiţi-o, vă rog, şi hotărîţi în înalta d-voastră judecată dacă merită să vadă lumina zilei, sau să nu mai încerc a scrie. Aş fi foarte fericit şi m-ar încuraja foarte mult dacă aţi binevoi să-i acordaţi un locuşor în preţioasa d-voastră revistă. în tot cazul, răspunsul d-voastră, pe care sper a-l vedea la corespondenţa no. viitor, va fi pentru mine un verdict definitiv. Al d-voastră sincer admirator Buzău, 15 ianuar 1894 G. I. N..." Pun aci, ca mostră, două strofe din poezia d-lui G. I. N. : „De ce atîta cruda nepăsare Mi-arăţi de cînd te-am întîlnit, iubito ? De ce dar astă nedreaptă condamnare. Ce — ah! de mult — tu mi-ai ursit-o ? Ori poate că gîndu-ţi mă crede Că sunt nedemn de-a ta dulce iubire... Chiar poate un falş în mine vede... Minciuni — în cîntul tristei mele lire!..." Şi tot aşa nouăsprezece strofe. I-am răspuns autorului că „nu merge..." Peste cîteva zile ne scrie : „Domnule redactor, Am citit cu destulă părere de rău răspunsul d-voastră nu tocmai desluşit. Vă mai trimet o poezie pe care o supun aprecierii d-voastră, cum veţi crede — de astă dată însă vă rog să-mi răspundeţi categoric dacă să mai încerc pe viitor asemenea gen sau să nu mai scriu. Al d-voastră cu stimă Buzău, 23 ianuar 1894 G. I. N..." De astă dată poezia avea strofe mai puţine, dar în schimb versurile erau ceva mai lungi. Poezia era intitulată Te-ai dus, scrisă cu nişte slove gotice de toată frumuseţea, şi se-ncepea aşa: „Ca o privighetoare plăcută, curată şi frumoasă, • Aşa te-ai dus cu vocea-ţi armonioasă!..." I-am răspuns : „Nu mai încercaţi". Peste o săptă-mînă am primit de la autor următoarea epistolă, plină de demnitate : „Domnul meu, Am citit răspunsul d-voastră arbitrar şi despotic şi t tot ce-mi pare rău e că iluziile pe cari mi le făcusem despre d-voastră au fost falşe. Aflaţi că eu nu sunt un începător care habar n-are de ce poate şi pe care să-l descurajeze şi să-l abată din cale cel dintăi venit şi invidios. D-voastră vă imaginaţi că dacă, din cine ştie » ce întîmplare, aţi ajuns în capul unei biete reviste, apoi e de ajuns ca să loviţi în talentele cari nu-şi fac reclamă şi cari lucrează cu modestie şi sîrguinţă la progresul literaturei, iar nu ca alţii cari, dacă au scris o carte, două, cred că nu se mai găsesc scriitori cari să-i întreacă. Ştiu că v-ar plăcea să vă urmez sfatul şi să l nu mai scriu, dar aflaţi că nu sunt un copil cum aţi l crezut, poate, şi ştiu ce pot şi n-am nevoie de sfaturile nimărui, voi lucra înainte cu zelul şi sinceritatea cu care am lucrat şi pînă acum, voi compune înainte şi fiţi a siguri că nu veţi mai primi nici un vers de la mine. Scuzaţi că v-am răpit cu această scrisoare cîteva momente din timpul d-voastră, care e atît de preţios! Al d-voastră după consideraţie G. "I. N...' 444 445 Genus iritabile vatum ! *... Un alt tip, mai puţin interesant, este al „începătorului diplomat". Acesta îşi prepară întotdeauna terenul printr-o scrisoare iscusită, în care te asigură că la alte reviste e rugat să colaboreze, dar că nici una nu corespunde în totul „gustului şi aspiraţiunilor lui literare", şi numai revista d-tale este singura care etc..., drept aceea te roagă să-l abonezi şi să-i trimeţi colecţia de la primul număr : costul abonamentului ţi-1 va trimete, negreşit, cu „prima ocazie" ; deocamdată însă îţi trimete ceva versuri, pe cari, dacă nu le găseşti „demne de publicat", poţi fi sigur că nu te mai întîlneşti cu „prima ocazie" cîte ziie-i avea. Cel puţin ăştia nu te ocărăsc. * Neamul susceptibil al poeţilor ! (Lat.) 10 MAI (De la fereastra mea) H u r c ti i m i n e a ţ a. Plouă. Un cordon de gardişti, în mare ţinută, se nşiră pe trotuarul din faţă. Sumltmlelo mic au un aer jalnic. Deschid fereastra care di «pro Podul Mogoşoaiei şi-mi pun sub coate un covor. Stau tu creionul în mînă, şi nu văd nimic, decît gardişti plouaţi, steaguri plouate ; mă uit în lungul bulevardului pîn' Ia Cotroceni, şi mi se pare că niciodată nu l-am văzut aşa de pustiu. 81ls. A stat ploaia. începe să vie lume. O baterie de tunari se înşiră pe bulevard, apoi alta ; izvorăşte oştire din toate părţile. Gardiştii întind frînghii, curioşii se îmbulzesc, încep primele ghionturi. S>'/<. Vine „muzica". O femeie c-un copilaş de mînă «p- tulcasft s,t vadă soldaţii. Un ofiţer strigă la un căprar : „Unde te uiţi ?" Doi' căruţaşi împrăştie cu lopata nisip pa ut radii, c.i să n-alunece caii. Lumea nu mai ftu'&pe pe trotuar, comisarii aleargă de colo-colo şi strivit ' ..Staţi, domnilor 1" Un cîine, pe care toţi îl alunga" clin toate părţile, se uită zăpăcit, neştiind încotro s apuce. S-aud trîmbiţi ; cîinelc se sperie, tremură şi-ncepe s;i seheliilăiască. Un gardist se repede şi-i dă un picior în burtă, cîincle se lasă pe brînci c-un aer rugător, desperat. O altă muzică ; în urma soldaţilor, un băieţaş desculţ şi jerpelit păşeşte ţanţoş, în tact, triumfător — ştrengarul, parcă el ar comanda oştirea. 447 10. Trec spre tribune... cei cari au bilete. Pentru unii jobenul şi oarecari ifose ţin loc de bilet. Mi se pare că vine regele : văd mişcare în armată, şi caii sunt foarte emoţionaţi. Bărbierul meu, gătit spilcă, trece răsturnat în birjă... ce ? îl salută gardiştii ? ATnu... nu e el. S-aud trîmbiţele. Un om beat se zbate _ între doi gardişti. Un trap zgomotos — trec jandarmii călări ; ca o spumă tremură pe coifurile lucitoare pampoanele lor albe ; ■* trîmbiţele răsună tot mai înteţit, cîteva glasuri răguşite i strigă „ura", trece regele : cu degetul arătător de la mîna dreaptă salută mereu. S-aud cîteva plesnete în aer, departe : probabil e „bubuitul" _ tunurilor. Nu ştiu de ce, doi gardişti lovesc pe un ţivil. Şi lumea se îm- . bulzeşte. Sub fereastra mea, un strigăt îndesat, gemut... „De, neică, dacă ai bătături, de ce nu stai acasă ?" în colţul bulevardului, o mică altercaţie : „E nevasta mea, domnule". Şi soţul aplică un ghiont unui jobenat. „Ce dai, domnule ?... Mă cunoşti ?" Gardiştii împing lumea pe trotuar : „La o parte". Un om strigă disperat : „Da' unde dracu să mă mai vîr ?" [...] 10 şi 45 m. E linişte. Toată lumea aşteaptă întoarce- '< rea regelui de la Mitropolie. Figurile se lungesc de osteneală, de plictiseală. Mă uit la un balcon de la oţel „Bulevard", ticsit de lume, şi mi se pare că-1 văd miş-cîndu-se, gata să cadă. Dinspre Cişmigiu s-aude un glas strigînd mereu, într-un mod obstinant* : „rahat cu » apă rece !" [...] ' 11. Se-ntoarce lumea de la Mitropolie : ambasadorii I îmbrăcaţi ca irozii, cu tricornuri pe cap ; deputaţi şi foşti miniştri, a căror haină nu se mai vede din decq-raţii. Colonelul Gorjan se repede emoţionat la un grup de ofiţeri cu pampoane roşii şi ia dispoziţii de „smirna" — pare nemulţumit, agitat. Caii flutură din cap şi se prăftuiesc cu coada. Un cîine mare, paralizat de spaimă, se lasă pe brînci, cu urechile pleoştite ; tot în momentul acesta un căţel tărcat se plimbă fudul, se uită cu linişte la gardişti şi-şi flutură a mulţumire coada ridicată ca un pampon. Trîmbiţele îneacă freamătul mulţimii. Miş- * Obstinant — cu încăpăţînare, cu îndărătnicie. 448 care generală. Căţelul tărcat îşi pierde cumpătul şi nu mai dă din coadă. Trece regele, călare, cu degetul arătător la chipiu ; după el,, în trap greii, zguduitor, vin jandarmii călări. -General L[ahovari], pe un cal ne-astîmpărat, are aerul zăpăcit, îngrijat... Aud un glas puternic strigînd : „Harş"... apoi un ropot de picioare bătînd caldarîmul într-un zdup apăsat ce taie ca o rimă zingănitul armelor. Colonel Gorjan îşi ia un aer falnic de „călăreţ pe jos". începe defilarea: muzica, ofiţerii cu pampoane roşii, Şcoala militară, vînătorii. General L[ahovari] îşi bate calul cu latul săbiei. în colţul de la otel „Bulevard", o îmbulzeală năbuşitoare, s-aud strigăte, înjurături. Un cîine jigărit aleargă prin mulţime schelălăind, înnebunit de frică, lumea rîde, cîţiva ştrengari aplaudă ; certuri zgomotoase, ţipete de femei — o bătrînă ridică-n braţe pe un copil de vro 8 ani ca să-i arate tunurile. Un domn se supără şi se întoarce spre ea, răstit. Pe cînd defilează artileria, un cal care aşteaptă să-i vie şi lui rîndul dă din cap impacientat ; apoi îşi rotunjeşte piciorul şi scurmă caldarîmul ; mişcarea aceasta o face cu o graţie de nedescris. Subt ochii mei e un ocean de capete. Artileria defilează mereu şi zguduie casa. Toate sunt curate, lustruite: tunurile, caii, hamurile... mă cutremur cînd cuget cîte bătăi mănîncă bieţii soldaţi pentru asta. în fund, pe bulevard, chipiuri roşii izvorăsc din toate părţile, şi curg mereu, şi nu se mai isprăvesc. 12 ore. Soarele arde. Trece cavaleria ! Un soldat palid, bolnav, se clatină pe cal; în crispaţia cu care strînge frîul văd suprema sforţare a omului ameţit, gata să cadă. „Mai iute î" şi toţi pornesc la trap, în-ghesuindu-se unii în alţii. Ce tortură ! Apoi vin călăraşii cu schimbul, floarea ofilită a cîmpiilor noastre. Mai toţi au aerul de a fi ieşit acum din spital. S-a isprăvit defilarea. Lumea începe să se mişte, valuri-valuri. O fetiţă scutură redingota neagră a tătăni-so. Un orb bă-trîn se ţine strîns de mîna unui băiat de vro 12 ani — băiatul parc-ar vrea s-o zbughească după muzică. E 449 cald, s-a isprăvit parada, nu mai e nimic de văzut, şi lumea nu se-ndură să plece, parcă tot mai _ aşteaptă ceva. Curioasă mai e şi plăcerea asta a oamenilor de a se îmbulzi, de a se îndesa unii într-alţii — sunt sigur că se plîng toţi: „Bre, ce nesuferită înghesuială !" ji fiecare spune de vecinul lui_ că nu-nţelege Ja ce se-ngră-mădeşte aşa... deoarece nu-i nimica de văzut. [...] GENEZA UNEI POEZII în vremile astea de migăloasă scormoneală şi dc neadormite perchiziţii esto-psicho-fizio-socio... etc, cînd critica modernă caută în ritmul unui vers pulsul vital al unei societăţi, şi-n frumuseţea unui epitet, buletinul meteorologic pe ziua în care poetul a scris acel epitet, îmi închipui că nu poate fi de lepădat mărturisirea ta proprie asupra împrejurărilor cari te-au împins la comiterea unei poezii. Cînd ai scris-o ? Cum ţi-a venit în minte ? De ce ai spus aşa, şi nu altfel ?... Cine o sa ştie mai bine decît tine asemenea intimităţi ! Măgulit de iluzia — toţi autorii îşi fac iluzii de acestea — că s-ar putea găsi vrun curios şi pentru Cuceritorul meu, să-l întrebe de unde vine şi ce caută pe lume, m-am hotărît să-l prezint onorabilului public cu dosarul său respectiv. Iată cum a devenit lucrul de am făcut mai sus menţionata poezie : Era a treia zi de Paşti; mă duceam la spitalul Ma-vrogheni, să văd pe un biet prieten care îşi petrecuse sărbătorile în salonul nr. 2, patul nr. 14 ; vremea era posomorită, aerul umed ; de dimineaţă dăduse o bură de ploaie. Mă gîndeam că s-apropie Sfîntu Gheorghe, un sfînt cu destulă însemnătate în viaţa celor cari au de plătit chirie şi nu prea au cu ce, mă gîndeam la propriile mele păcate şi nefericiri, pe cari mi le ascundeam de vrăjmaşi ca să nu-i bucur, de prieteni, ca să nu-i 451 întristez. Pieptănătura unei femei _ blonde, care mergea înaintea mea, şi care avea la pălărie un fiong * stacojiu, m-a făcut să mi-aduc aminte de pachetul pe care-1 ţineam la subţioară: un cozonac şi patru ouă roşii, pentru bietul Dinu... străin, sărac şi bolnav... figura lui mi se înfăţişă palidă, cu o expresie de adîncă şi molipsitoare descurajare ; o greutate, o tristeţă indefinită mi se lăsă pe gînduri, parcă nici nu mai ^puteam gîndi. Acum eram în dreptul Episcopiei: un tînăr fante care trecea pe celălalt trotuar îmi atrase privirea, nu atît prin eleganţa îmbrăcămintei şi lustrul jobenului său, cît prin aerul de satisfacţie şi gestul marţial cu care-şi ridica în sus sfîrcurile unei mustăcioare blonde, care-i da un ifos de crai blăstămat şi irezistibil ; gio-vinele a trecut ţanţoş în drumul lui, şi eu, involuntar, am întors capul după el. L-am văzut cum îşi legăna trupul, într-un mers graţios, şi cum trăgea cu coada ochiului pe la vitrine ca să-şi admire frizura şi redingota... Desigur, se găsea frumos. „Alintîndu-şi mustăcioara..." Mi s-a întîmplat adesea să mă pomenesc repetînd mereu în gînd o frază, sau o vorbă, care n-avea nici un raport cu starea mea sufletească din momentele acelea şi care mă prigonea ca un tic supărător. De astă dată însă încercai să mă împotrivesc acestei obsesiuni şi, fluturînd din cap, îmi iuţii pasul şi făcui o sforţare ca să-mi evoc figura prietenului meu, pe care aveam să-l văd peste cîteva minute... „Alintîndu-şi mustăcioara..." Imposibil să scap : degeaba mă uitam cu luare-aminte la cîte-un trecător, degeaba mă hotărâm să număr cîţi paşi fac de la un felinar la altul — vorbele-acelea îmi reveneau mereu în minte, poate tocmai fiindcă vroiam să le gonesc. Am ajuns la spital ; am stat un ceas cu prietenul meu, am ciocnit cu el ; ce rău i-a făcut cînd a văzut că oul lui s-a spart, îl puse binişor lîngă pernă şi, în- * Fiong — fundă. 452 tinzîndu-şi mînile pe plapomă, îşi răschira degetele, şi oftă. — Mi se pare c-am să-mi las oasele aici... — Ce are-a face ! Doctorul mi-a spus că peste o săptămînă eşti bine... Minţeam. Doctorul îmi spusese că nu mai e nici o speranţă. Am plecat zdrobit, aiurit. Simţeam nevoia de a respira aerul sănătos, viaţa de afară. Sufletul meu era covîrşit de milă, înfiorat de ce văzusem, de ce ştiam... O, cum am tresărit, ca de-o ofensă, ca de-o impietate a propriilor mele gînduri... de-abia ieşisem pe poartă, şi iar îmi răsunară în minte vorbele, din a căror încleştare mă smulsese pentr-un moment prezenţa nenorocitului meu amic. „Alintîndu-şi mustăcioara..." Toate gîndurile mele porniră, tîrîte de o irezistibilă putere, pe urmele fantelui: imagini urzite-n umbră îmi năvăleau acum în conştiinţă ; îmbrăcămintea, mersul, privirea acelui _ tînăr, întrega lui fiinţă mi se înfăţişa în toate amănunţimile ; în căutătura lui cuceritoare îi citeam viaţa, în gestul cu care-şi potrivea mustăcioara vedeam bine ce se petrece în sufletul lui... Dar grijile vieţii m-au reluat în stăpînire, şi nu m-am mai gîndit la asta. Trecuse un an. Era tot aşa, cam pe la sărbătorile Paştilor. Afară ploua. Stam în casă plictisit, şi nu mă gîndeam la nimic. Deodată-mi răsări în minte figura tînărului fante, şi parcă îmi şopti cineva la ureche : „Alintîndu-şi mustăcioara..." De astă dată, în lumina acestei amintiri, la sunetul acestor vorbe, mi se arătă clar o scenă de iubire, pe care mi se părea c-am văzut-o undeva, c-am cugetat asupra ei, şi — lucru curios — ea îmi venea pusă de-a gata în versuri. Mă aşezai la masă şi, ca şi cum mi-ar fi dictat cineva rar şi desluşit, scrisei strofele următoare : „Alintîndu-şi mustăcioara, Trece fantele gătit : Se cunoaşte de departe Că iubeşte şi-i iubit. 453 Cine-a dtt perdeaua-n lături f 1-a bătut în geam discret... Junele suspină-n stradă Şi păşeşte mai încet. El se-ntoarce spre fereastră Şi se uită visător. Buza-i tremură de-o şoaptă, CORESPONDENŢA „VIEŢII Ochii i s-aprind de dor. Dar deodată o arsură Dulce-i lunecă pe piept... 1-a căzut de sus o floare, Ş-un bilet: «Vino, te-aştept h Dă portiţa la o parte, I se pare că-i un vis... Mîna albă-a Afroditei Grabnic uşa i-a deschis. Ce mai vreţi să ştiţi t Sunt singuri! Junele-i cam sfiicios... Două braţe moi şi grase II înfăşur-amoros. Afrodita-şi aminteşte De străvechile-i plăceri Peste cari aşternute-s Şaptezeci de primăveri.'' Aici mi s-a părut că pot s-o isprăvesc. Regret şi acum că n-am găsit ceva mai de seamă pentru sfîrşit : multe poezii slabe sunt salvate prin versurile de la urmă. Cuget însă la un remediu : Să-i pun titlul Cuceritorul *, după care să arunc un semn de exclamaţie şi mai multe puncte, ca să dau cititorilor de gîndit... * în volumul I al ediţiei noastre poezia apare cu titlul definitiv _ dat de autor — Do ut des... şi cu unele mici modificări faţă de textul citat în acest articol. Primejdioasă rubrică mai e şi asta ! Am schimbat păn-âcum trei redactori numai din cauza încurcăturilor şi duşmăniilor pe cari ni le-au atras prin răspunsurile imprudente ce le dedeau fragedelor talente, cari obici-nuiesc a ne onora cu „primele flori ale inspiraţiunei lor". Imposibil să găsim un „judecător imparţial", care să poată împăca... pe toată lumea. E drept că-i nespus de grea şi de delicată sarcina aceasta la o revistă literară care şi-a propus să respecte — pe cît e posibil — gustul cititorilor. La început îmi luasem eu grija corespondenţii. Dar cum "cea mai mare parte din stocul gingaşelor inspiraţii ne vine în versuri, şi fiindcă fac şi eu cîteodată versuri, m-am gîndit că nu voi putea să judec cu destulă nepărtinire pe concurenţii mei : ş-am dat locul unui redactor special, care ne-a declarat pe onoare că n-a făcut niciodată poezii, şi nici nu va face. I-am recomandat să fie cu luare-aminte, să menajeze susceptibilităţile junilor candidaţi la coloanele Vieţii şi-ntotdeauna să-şi ceară scuze de la autor cînd, din cine ştie ce împrejurări neprevăzute, nu-i va putea publica „fructul imaginaţiei"... O lună s-a purtat bine. Dar de la a doua lună nemulţumiţii au început să mă bombardeze cu scrisori. Unii mă somau să le răspund anume ce greşeli am putut găsi în poeziile lor, alţii erau ironici, mă luau peste picior : „Apoi, de, d-ta ai ajuns scriitor mare ( !), 455 cine se poate compara...?" şi fiecare îşi descărca focul pe mine. Veţi recunoaşte că nu-i de loc plăcut să primeşti scrisori... nepoliticoase de la oameni pe cari nu-i ştii şi cărora nu le-ai greşit cu nimic. Unele din aceste scrisori erau aşa de răutăcioase, încît citirea lor îmi dădea melancolii de ceasuri, cîteodată de zile întregi. Cu părere de rău, a trebuit să mă dispensez de serviciile d-lui „Corespondent". Pe cel de-al doiîe l-am schimbat după o săptămînă : îmi făcuse atîţia duşmani, că-mi venea să mă expatriez. De patru luni e d-nul Pretorian, secretarul nostru de redacţie. în toată vremea asta n-a supărat pe nimeni. Eram mulţumiţi cu toţii c-am găsit în sfîrşit un om destoinic, care să ştie cum să se achite de greaua misiune a „corespondenţii". Şi tocmai ne gîndeam să-i mărim leafa, cînd iată că mă pomenesc alaltăieri c-o scrisoare de la un domn din Focşani, care mi se pare cu atît mai aspru şi mai nedrept cu mine cu cît nu i-am greşit cu nimic. — Ce-i asta, d-le secretar ? Ia scrisoarea, o citeşte, stă un moment pe gînduri... — A, mi-aduc aminte : domnul acesta ne-a trimes o poezie c-o scrisoare în care ne cerea să-i spunem dacă trebuie să mai încerce sau nu ; totodată, ne arăta c-ar vrea să se aboneze, dar nu poate face pasul acesta pană nu va şti părerea noastră asupra poeziei, cu alte cuvinte, dacă-i publicăm poezia, se abonează, dacă nu — nu. — Ei, şi ?... — Şi poezia fiind slabă, iată ce i-am răspuns la „Corespondenţă". Secretarul desfăcu Vieaţa no. 37 şi citi : „D-lui I. B. Focşani. Părerea noastră f Să nu mai scrieţi versuri... aşa de slabe. Cît priveşte «abonamentul», pentru aceasta nu se cere nici un talent. E de ajuns să trimeteţi 10 lei şi adresa." — Să fii aşa de bun şi să-mi cauţi poezia domnului acestuia. D-lui pretinde că era mai bună decît cele publicate în Vieaţa, poate că are dreptate... s-o citesc şi eu. î ■ După cîteva ceasuri de trudnice căutări, a găsit-o. Rog pe dl. I.B. să creadă că — cu toată dorinţa ce am avea de a-1 înscrie printre abonaţii noştri — nu putem fi de părerea^ d-sale în privinţa acestei poezii. Dar fiindcă d-sa, fîn scrisoarea pe care mi-o adresează, mă acuză de „gelozie", şi fiindcă nu vreau să planeze asupra capului meu această gravă bănuială, iată c-o public. Să ne judece cititorii. MAMEI MELE „Ades cînd luna luce pe bolta albăstrie, Cînd stele laolaltă se-ncerc a licări; Cînd inima în pieptu-mi o simt că reînvie, Un dor nebun mă prinde şi-aş vrea să zbor d-aci. Să zbor... şi munţi şi dealuri în urma-mi să dispară, Să zbor... şi îndărătu-mi să lăs al vicţei chin ; Şi lîngă tine, maică, ca-n anii dulci, azi iară, Să viu să-ţi spun necazul ce zace-ntr-al meu sin. Să-ţi spun c-aş fi cuminte de-aş mai fi mic vreodată, Să-ţi spun că pieptu-mi geme de cînd ne-am despărţit Că lumea mi se pare pustie şi deşartă, Departe de aripa-ţi, blînd înger multiubit. Şi sub ăst val de gînduri, pleoapa mi se lasă, Un fel de pace dulce se-ntinde-asupra mea; Sînt liniştit, chin, grife de loc nu mai m-apasă, Speranţe vii, iluzii mă-ncînt aşa şi-aşa. Dar cînd am deschis ochii şi văd realitatea, In ha'ina-i zdrenţuroasă, cu negrul ei surîs, Cînd simţ că drept prieten am doar singurătatea, Atunci judec în fine că totul a fost vis. 456 457 7 Ş-atuncea... munţi şi dealuri aş vrea ca să-mi dispară, Să zbor şi îndărătu-mi să las al vieţei chin; Şi lingă tine, maică, ca-n zilele dulci iară, Să viu să-ţi spun necazul ce zace-ntr-al meu sin 12 august '94 Iată acum şi scrisoarea personal d-l I.B. pe care mi-o ad I. B. Focşani resează '94, set. 23 Domnul meu, Mulţumesc pentru bunăvoinţa ce avurăţi de a-mi da părerea d-tră. Mă mir însă cum un descendent de al lui Eminescu, carele a scris faimosul volum Din goana vieţii, să se lase a fi crezut «mic cunoscător» ! Aşa-s literaţii mari. Regret d-a mă fi supus judecatei d-tale. Nu credeam şi nici n-aş fi crezut cîndva că o inimă nobilă, simţitoare şi un creier deştept şi cultivat să fie ironic şi luător în rîs. După mine, un om mare ar trebui să fie şi drept. Astea sînt două calităţi ce stau vecinie în strînsă legătură una cu alta. In Vieaţa am citit (căci e de mult de cînd o citesc) multe poezii care n-ar fi avut trecere nici în Crăcănel. Oare de ce ? ? Nu mai departe, în no. de azi găsii vreo 2 aşa de puţin simţite şi de aşa puţin gust, că m-am întrebat: «Cum oare pe asta atît nepricepută au publicat-o, şi p-a mea, nu Gelozia... n-ai ce-i face. Avem sim-ţiminte şi noi, d-le Vlahuţă, şi creieri, dacă nu tot aşa de talentaţi ca ai d-tale, dar cel puţin destul de culţi pentru ca să judecăm ce e rău şi ce e bine şi să nu facem abonament la ziare care nu cer «talent» pentru aşa ceva. Fiecare frază din cele 4 ce mi-ai adresat mă doare, cu atît mai mult cu cît m-am supus judecatei d-tale într-un chip delicat şi blajin. Sau poate că citind poezia mea, voind s-o judeci, făcuşi ceea ce făceai în şcoală! Avea dreptate sărmanul dascăl cînd ţi-a zis: «Ui-taţi-vă la el şi-l plîngeţi... Nenorocitul... a dormit.»" La sfîrşit îmi declară că nu va mai citi în veci Vieaţa (prin urmare, nu va şti niciodată cît a fost de nedrept cu mine !) şi-mi recomandă ca pe viitor să fiu mai blînd cu... autorii. Am transmis această recomandaţie secretarului nostru, şi pentru că să nu mă mai expuie la... ironia autorilor, mă gîndesc dacă n-ar fi bine să-i dau o corespondenţă-tip, ca s-o. aibă de model: „D-lui X... Genială. Regretăm însă că, din lipsă de spaţiu, n-o putem publica." „2... Sublimă. Nu ne mai trimeteţi, vă implorăm..." 458 ,0 IDEE MARE" Cine ^ n-a crezut, măcar o dată în viaţa lui, c-a pus şi el mîna pe-o... idee mare f în special noi, romînii, suntem înzestraţi cu facultatea de a găsi idei mari. Primele vergi şi întinderi de urechi pe cari le-am răbdat în şcoală, cînd pentru prima oară am tras pe un profesor la fit *, ne-au făcut să aflăm de timpuriu că „ideile mari cer jertfe mari". Dar ce nerăbdători sunt, Doamne, copiii în societatea asta anemică şi nevropată! Şi ce tristă e seriozitatea asta precoce, bolnavă a micilor „apostoli", cari nu mai vor să se joace cu zmeul şi cu arşicele, pentru că... au lumi de reformat, volume de scris I _ Nu cred să avem azi un liceu în care elevii să nu fi simţit, încă de prin clasa a treia, nevoia de a „funda" un ziar de propagandă, redactat de un comitet compus din „cei mai talentaţi tineri" şi scris în mai multe exemplare de cel mai bun caligraf al clasei. Acolo încolţesc germenii celor dintăi reforme, de cari mai tîrziu _ se va cutremura omenirea, acolo se dezleagă cele dintăi probleme estetice, politice, economice, sociale... în detrimentul celor matematice. Şi iată cum se face că orice colegian, oricît de şters şi de puţin dotat ar fi, este candidat la „o idee mare" şi deci la neapărata înfiinţare a unui organ de publicitate, şi iată cum se explică puzderia asta de gazete şi de reviste cari apar mai înteţit toamna şi primăvara şi cari * A trage la fit — a lipsi nemotivat de la şcoală. WC î fiii 1 t? se sting îndeobşte imediat după încasarea primelor abonamente. De cîtva timp, de un an mai ales, se observă la noi o fertilitate literară uimitoare. Numai în octombrie au apărut 8 volume de poezii şi 19 volume proză. De astă-toamnă şi pînă acum, capitala singură a născut 13 reviste literare, din cari 8 n-au putut rezista decît cel mult o lună, iar 5 au avut parte de o agonie ceva mai lungă. Sunt în Bucureşti — îi cunoaşte şi parchetul —- cîţiva tineri cari, în lipsă de altă carieră, au specialitatea de a funda reviste. Ei se constituiesc într-un comitet de exploatare a vanităţii şi-a naivităţii publicului, îşi aleg, în una din „şedinţile lor solemne", un prezident de onoare, de obicei un ministru, tipăresc diplome de onoare, şi sub patronajul cîtorva comercianţi, „protectori ai literaturii romîne", lansează primul număr, care, de obicei, e şi cel din urmă. Cu acest havadiş * ei colindă din casă în casă, din prăvălie în prăvălie, şi pescuiesc abonamente, pe un an, bineînţeles. Peste cîteva luni scot altă revistă. Iar „marea lor idee" este şi rămîne pururea aceeaşi: „Deşteptarea poporului"... Bietul popor ! Aceştia sunt „fundatori" de profesie. Ei nu-şi fac iluzii, pe ei nu-i tulbură visurile de nemurire, de glorie, ei sunt oameni practici, şi izbutesc. Majoritatea „fundatorilor", însă, se recrutează din mediocrităţile naive, cari, neputînd găsi_ ospitalitate în stimabilele reviste existente, sfîrşesc prin a se hotărî să deschidă prăvălie pe seama lor. Şi ce uşor lucru e pentru aceşti nevinovaţi visători fundarea unei reviste ! S-au întîlnit pe stradă doi paraponisiţi, s-au invitat la un pahar cu bere. într-o jumătate de oră au pus treaba la cale. Amîndoi au buzunările pline de manuscrise. Titlul — un titlu sonor, grandios, atrăgător — să fie... Generaţia nouă ? Icoana Vremii ? Parc-ar fi mai frumos Carpatul literar '. A doua zi toate gazetele anunţă cu plăcere că în curînd va apărea o nouă * Havadiş — noutate, veste, ştire. 460 461 revistă literară, care şi-a asigurat „colaborarea celor mai distinse pene..." O, ce de pene ! Şi toate distinse. Anuarul de adrese se însărcinează să le recomande un număr considerabil de abonaţi. Revista apare cu tobe şi cu surle. „Persoanele cari vor primi-o sunt considerate ca abonate, şi sunt deci rugate a înainta de urgenţă prin mandat postai costul abonamentului pe un an." Ai lipsit de-acasă, ţi-a fost silă să scrii pe banda primului număr: „Refuz", iată-te, prin aceasta, supus la un nou bir. La al doilea număr te pomeneşti cu chitanţa, şi vai dacă nu vei achita-o !... Mai înainte era „cartea neagră" ; îţi trecea numele acolo şi te lăsa în pace. Azi, însă, considerată fiind circumstanţa că fiecare organ de publicitate reprezintă „o idee, o mişcare mare", d-ta, paşnic cetăţean ştiutor de carte, prin faptul că nu vrei să plăteşti abonamentul, împiedici — vezi bine — „mersul regulat al mişcării" şi, Doamne, ce rău e cînd o mişcare n-are un mers regulat ! Iată, de-o pildă, cum îşi sfîrşeşte Gazeta ţăranilor de dumineca trecută un prea delicat articol la adresa iubiţilor săi abonaţi cari n-au eclerat încă : „Ei bine, aşa se fac mişcările în alte ţări ? Avizăm pe răii de plată că dacă nu ne înştiinţează cînd vor plăti datoria lor, îi vom face de ocară în toată ţara, ca pe cei din urmă pungaşi şi nemernici, cari împiedică mersul regulat al mişcărei din cauza ne-plăţei la timp a abonamentului aşa de modest." Iată unde-am ajuns ! Şi, zi Doamne fereşte, mîine-poimîine, te pomeneşti cu încasatorul că-ţi pune revolverul în piept: „Achită abonamentul sau trag !" Te joci cu „ideile mari" ? fif- LITERATURA NOASTRĂ Noi n-avem pană acum scriitori a căror glorie şi ale căror opere să fi trecut graniţa. Străinii sînt aşa de puţin în curent cu ce se produce la noi în literatură-încît chiar în suplimentul din urmă al celui mai buc şi mai îngrijit dicţionar enciclopedic francez, supliment consacrat mişcării literare din Romînia, se înşiră c mulţime de bazaconii şi de prăpăstii cari ne-ar face să credem că e vorba de o altă ţară dacă n-am avea acolo şi portretul d-lui Jack Negruzzi, un poet şi un romanţier... care nu poate fi decît al nostru. în acel supliment, în care se face — chipurile — bilanţul literaturii noastre din ultimii ani, nu se vorbeşte nimic despre Eminescu, nici un cuvînt despre Ion Creangă, Delavrancea, Caragiale, Gherea, atîtea talente puternice şi pline de originalitate, cărora nici cel mai încăpăţînat duşman nu le-ar mai putea tăgădui meritul de a fi dat un nou aspect, o nouă viaţă literaturei noastre. Dar aceasta n-ar însemna încă nimic. Nenorocirea n-ar fi că exportăm prea puţin din al nostru, ci că importăm prea mult şi prea fără alegere din literaturile străine. Teatrul nostru, revistele în mare parte şi gazetele cotidiane fără excepţie duc sub raportul acesta o viaţă aproape parazitară. < Torentul de traduceri co-vîrşeşte, îneacă puţinele noastre produceri originale. Şi ce se traduce, Doamne, şi cum se traduce ! întotdeauna, chioşcurile şi zidurile capitalii sînt pline de afişe cari anunţă apariţiunea unui nou roman 463 „de mare senzaţie". Titlul strigător, reclama, ieftină-tatea fasciculelor şi un bun serviciu de colportaj fac din desfacerea acestei literaturi de fabrică un comerţ de la care au început să se bată întreprinzătorii [...]. întrebaţi pe tipografi şi pe vînzători dacă vreţi să vă faceţi o idee cît de căutată e la noi marfa aceasta. Sînt peste douăzeci de mii de cititori cari urmăresc cu o statornicie şi cu o pasiune puţin obicinuite neamului nostru fantasmagoriile acestor romane pline de intrigi palpitante, de morţi cari-nviază şi de crime cu atît mai înfiorătoare cu cît sînt mai misterioase. Se prăpădeşte mahalaua după astfel de grozăvenii, şi consoarta cherestigiului are crize de nervi, se dă-n. vînt de nerăbdare între o fasciculă şi alta... Publicul acesta însă în nici un caz n-ar citi pe Eminescu. El e doar tulburat de contactul c-o lume extraordinară, imposibilă, pe care-o ia de bună şi reală, şi nevestele negustorilor sfîrşesc prin a deveni puţin melancolice, adeseaori „agasate", din cauză că bărbaţii lor, săracii, sînt, vai ! aşa de proşti, şi de prozaici, şi de păcătoşi pe lîngă minunaţii eroi din romane ! Dar romanul-fasciculă a năvălit în şcoală, ş-aci e adevărata primejdie. Nu e hrană mai distrugătoare pentru mintea crudă a şcolarului ca această literatură delirantă, pe care el îşi dă cu poftă gologanul alviţii şi ceasul lecţiei sau al recreaţiei, ceea ce-i deopotrivă de rău. Micul „cititor" se pasionează, tremură de curiozitate şi de emoţiune pe paginile cari-i dau într-o limbă mizerabilă o viaţă imposibilă, fascinantă tocmai prin aberaţia şi artificialitatea ei, închipuirea lui lacomă şi neostenită se pierde ca sub tăria unei beţii de haciş, într-o lume de bandiţi invulnerabili şi atotputernici, de criminali apoteozaţi, de farmece şi de strigoi. Şi teamă mi-e ca aceşti strigoi să nu sugă prea mult din sîngele generaţiei care se ridică, deja destul de plăpîndă şi de anemică şi fără asta. Literatura originală nu poate conta deocamdată decît pe un contigent de cel mult cinci mii de cititori. E fără îndoială un mare progres faţă de ce era acum douăzeci, acum zece ani chiar. Dar şi numărul acesta de cititori e aşa de puţin sigur, încît nici Caragiale, cît m w e de talentat şi de cunoscut, nu s-ar bizui — dac-ar seri un roman, bunăoară — să-l tipărească în cinci mii de exemplare. Ştiu eu dacă n-o fi şi asta una din cauzele pentru cari Caragiale îşi păstrează operele în gînd şi nu se hotărăşte cu anii să le-aştearnă pe hîrtie ? De cîte ori nu l-am auzit zicînd : „Degeaba, n-ai pentru cine să scrii, n-ai public..." Nu e vorbă, că şi „publicul" o fi zicînd la Vîndul lui : „Degeaba, n-ai ce să citeşti, n-ai scriitori". Ş-o fi avînd şi el puţină dreptate. în pletora asta de produceri „originale", cari se aruncă de pe grătarele maşinilor tipografice şi se vîntură pe subt ochii noştri, trebuie să recunoaştem că e o imensă, covîrşitoare majoritate de secături. Cine nu-i scriitor, şi încă distins, în ţara asta blagoslovită, în care „romînul se naşte poet" ? Şi cînd, ca să dai de o idee, de-o frază ca lumea, trebuie să-ţi strici ochii şi vremea răsfoind teancuri de reviste şi de cărţi romîneşti, nu ştiu, zău, ce curaj îţi mai rămîne să contribui la desfacerea acestei literaturi suspecte. E lesne să ne indignăm şi să facem fraze frumoase pe subiectul nepăsării publicului nostru. Dar să nu uităm că publicul acesta prea a fost păcălit, prea de multe ori s-a fript cu ciorba fără bucăţele a nenumăraţilor noştri pescuitori de rime şi de glorie. Iată de ce e aşa de neîncrezător, iată de ce talentele tinere trebuie să stea mult şi să bată la poarta atenţiei şi simpatiei lui pînă să li deschidă. (Numai aşa ne explicăm cum poeziile lui Coşbuc, nuvelele doamnei Constanţa Hodoş1 şi alte lucruri într-adevăr bune străbat aşa de greu şi de încet. în adevăr, care ar fi semnul, mijlocul de a te orienta pe ce să pui mîna ca să nu te frigi ? Strigătul afişelor, reclama gazetelor, laudele prietenilor, ori poate ştampila nemuritorilor, „încoronarea Academiei" ? Nu-i aşa că, mai ales de această din urmă blagoslovenie, vă vine să surîdeţi ? Dar în afară de faptul că publicul cititor, păcălit în atîtea rînduri, ar avea dreptul la oarecare ezitare, neîncredere şi uneori chiar la momente de dezgust pentru „literatura romînă", mai este o altă cauză însemnată care izolează, desparte pe public de scriitorii săi. E 464 465 politica, e felul cum se face politica la noi. Ochii publicului caută neliniştiţi în această arenă de lupte zgomotoase şi dezordonate prognosticurile zilei de mîine. El se pasionează, speră, se teme, pentru că acolo fierbe propria lui viaţă. Şi ce spectacol, Doamne! Schimbări de front neaşteptate, mezaturi triste de conştiinţi, tovărăşii învrăjbite, rupte, şi din nou închegate după ce s-au sfîşiat reciproc în vileag — şi dedesubtul acestor nervoşi parteneri de joc, cari-şi dispută destinele ţării, tremură regimentele de funcţionari cari privesc jocul „puterii" sub spaima eventualităţilor ş-a mizeriei de mîine. O mişcare neîndemânatică — şi totul se răstoarnă ; o aruncătură de carte greşită — iute alţii ne guvernează, ş-atunci, dintr-o schimbare de puls în congestionata noastră capitală, o adîncă dezordine ş-o adevărată teroare se revarsă peste toată ţara. Bătuţii de ieri reiau ciomagul din mîna bătăuşilor ce vor intra la tărbacă de aci înainte, flămînzii şi paraponisiţii de ieri reiau locul căpătuiţilor de pană acum ; coloanele Monitorului oficial sînt pline de aşa-numitele reforme în personal, sute, mii de familii sînt deodată aruncate pe drumuri : pe la gări se văd figuri triste, dezolate, şi grămezi de bagaje, ca pe vremea băjenăritului. Pe-aşa furtună îţi arde să mai citeşti ? Golul pe care îl deschide în sufletele noastre setea de a admira ceva în afară de noi este umplut şi covîrşit de atîtea scandale şi nevoi zilnice, încît arareori şi numai pe fugă mai găsim în zbuciumata noastră viaţă clipe de „poezie". Nu simţim, n-avem timp să simţim acel dor nesfîrşit, acea arzătoare nevoie intelectuală de a citi o carte frumoasă. Nu, nouă nu ni-i foame de literatură, pentru că altă foame bate la poarta existenţei noastre precare. Aceasta face că o mare parte din acei cari ar citi cti drag puţinele cărţi bune şi cinstite ce apar şi la noi sînt absorbiţi de alte preocupări şi scoşi din sfera clientelei noastre literare. Şi astfel, cînd te gîndeşti cîte sînt şi pe capul bieţilor cititori, e de mirare că avem ş-atîţia ! şir CUM SE FACE O NUVELĂ ? Dar nu mai încape vorbă, dragă poete, că dacă vrei să-ţi faci o „carieră", din talentul tău de scriitor, trebuie neapărat să te scobori la proză. Acum, cît îţi va ţinea de cald şi unde te va duce cariera asta, e altă socoteală. Ţi-o spun asta pentru că ştiu că nu eşti de loc „om practic". Dar eşti tînăr, bine înzestrat, şi din moment ce ai pasiunea lucrului şi ţi-e drag să munceşti, treaba e ca şi făcută pe jumătate. Şi dacă ai să ai uneori amărăciuni şi decepţii urîte, tu vei face din ele versuri frumoase şi îţi va trece, nu-i aşa ? E mare consolaţie la un poet un vers frumos ; şi tu le tai, slava Domnului. Prin urmare, asupra acestui capitol ne-am înţeles. Acum să viu la partea... gravă a scrisorii tale, scrisoare pe care, dac-aş şti că nu te superi, ţi-aş publica-o bucuros în Vieaţa, atît am găsit-o de interesantă şi plină de haz. îmi spui c-ai vrea să debutezi în proză c-o nuvelă, şi mă-ntrebi pe mine cum se face... felul acesta de bucate. îmi mai spui că ai o sumedenie de subiecte, că chiar ai început pe unele şi că „nu merge". Mă mir ; tu nu mai eşti începător. Este adevărat însă că multe „subiecte" se şterg cînd vrei să le scrii. Asta înseamnă că ele n-au prins rădăcini destul de adînci în sufletul nostru, că ele pluteau, la suprafaţa gîndurilor noastre, gata să se desfacă şi să se strice la cea mai mică atingere de condei. Nu-i însă un lucru de care să te îngrijeşti atîta : căci „subiecte", dragul meu, cînd ştii să scrii, îţi răsar în cale la fiece pas.1 Cele mai bune dorm în tine ; zgomotele de-afară le deşteaptă. Pe cît 46? am văzut din poeziile tale, tu ai destul material de construcţie, ş-ai să te miri tu singur mai tîrziu ce întîmplări de nimic din lumea de-afară dau plan, formă şi viaţă amestecului de impresii pe cari le-ai trăit, şi din vălmăşagul cărora subiectele de la sine se descîlcesc şi devin nuvele. Să nu te lauzi însă niciodată cu ce ai de gînd să scrii. Şi zi, vrei să ştii cum se face o nuvelă ? Ascultă : te plimbi, bunăoară, pe stradă. în calitatea ta de spion al sufletelor omeneşti, fără îndoială că nu treci nepăsător pe lîngă „clienţii" tăi. Un hohot de rîs, un cuvînt, un gest, toate găsesc un răsunet mai adînc, mai intensiv, provoacă ondulaţii mai largi în sufletul tău decît în al celdrlalţi muritori. Presupun c-a trecut ră-pede pe lîngă tine un om îmbrăcat în doliu. O clipă te-ai uitat la el, ş-ai văzut dintr-o singură aruncătură de ochi atîtea lucruri cari încep să se dezvolte, să se lumineze treptat, să ia sens şi proporţii însemnate în închipuirea ta, să te preocupe. Era neras, cu pălăria strîmbă... şi ce aer speriat avea, şi ce răpede-a trecut. A, paşii tăi nu-1 mai _ pot ajunge, şi ochii tăi poate nu-1 vor mai vedea niciodată. Nu face nimic. Omul acesta, în trecerea lui pe lîngă tine, fără să ştie, a lăsat în sufletul tău ceva din suferinţile, din viata lui. Gîndurile tale îl urmăresc, vor să străbată in secretele lui. Tu-i vezi casa, de pe poarta căreia abia s-au desprins pînzele de doliu, întrebi ferestrele deschise, cu geamurile nespălate, mobilele prăfuite, hainele risipite, picăturile de ceară albă sleite pe scînduri, aerul trist ai odăilor tăcute... şi afli cine-a murit. Şi închipuirea ta zădărîtă nu se opreşte numai la presupunerea că omul acela şi-a pierdut soţia. Unde se ducea el aşa de răpede şi alarmat ? în figura lui nu era numai umbra durerii trecute, mai mult decît asta era spaima unei primejdii, unei nenorociri apropiate, gata să-i dea ultima lovitură. Desigur că se ducea la un doctor. Şi-n vreme ce el aleargă desperat pe stradă, tu te aşezi, cu gîndul, la căpătîiul unui copil bolnav, îţi luneci încetişor palma pe fruntea lui albă şi asudată, îi dai părul 468 buclat la o parte... Ce frumos copil ! E un înger care sufere în trupşorul acesta plăpînd. Se uită ţintă-n ochii tăi — aşa trist şi rugător se uită, sărăcuţul — tremură în mîna ta aspră mînuţa lui fierbinte şi delicată — degetele lui subţiri şi albe se zgîrcesc de durere. Şi iată că, sub puterea voinţii, sub farmecul simpatiei tale de artist, ochii i se înviorează şi buzele lui uscate se mişcă de-o şoaptă ce pare mai mult o tremurare de gînd decît sunet de vorbe... Copilul a avut o surioară, frumoasă, mult mai frumoasă decît el — erau gemeni — şi se iubeau şi se jucau aşa de bine-amîndoi, şi cînd „tucu'' era supărat, se duceau rîzînd la el, i se urcau pe genunchi, îi spuneau prostii de-ale lor, ş-atunci „tucu" nu mai era supărat. Dar surioara a spus într-o zi c-o doare capul şi s-a culcat, ş-a stat mult aşa cuminte în pătceanul ei, ş-apoi s-a dus... şi n-a mai venit, s-a dus să şadă cu „mama" în cer, şi „tucu" a plîns mult, mult. — Şi pe tine, micuţule, ce te doare-acum ? — Aici, şopteşte copilul, ducînciu-şi mînuţa la creştet. Acum, poete, ai cheia. Deschide sufletul eroului tău şi spune-ne şi nouă ce-ai văzut acolo. Ia seama, e un om pe care nenorocirile îl duc dincolo de hotarele răbdării omeneşti. El nu mai are puterea de a se tîngui «=rr__ e buimăcit de durere, şi sub groaza acestei ultime lovituri, tremură, pe pragul nebuniei, la fiecare mişcare, la fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minţii lui stau gata să plesnească. înţelegi tu ce-i asta ? Un om care vede că-nebuneşte... Şi doctorul — un vechi şi bun amic al eroului tău — simte primejdia şi nu ştie cum s-o înlăture. ...Du-te, du-te şi te-nchide-n odăiţa ta, şi culcă în patul tău trupuşorul uscat al copilului. Descopere-1 să-i vezi de aproape coastele ieşite, membrele lui de păianjen, înviorează-1 o clipă şi fă să fluture în mijlocul acestui dezastru ultima licărire de speranţă, ultima rază de lumină a unui suflet, căruia durerea nu mai are ce să-i ceară... Citeşte, dacă vrei, în cărţile de medicină cîteva cazuri de meningită, dar nu lăsa în nuvela ta să se bage de seamă. 469 Ceea ce ne interesează şi ne mişcă e sufletul, şi pe acesta să nu-1 cauţi prin cărţi. Studiază-ţi eroul cu pacientă, eroul pe care l-ai în-tîlnit în stradă, fă-1 să-ţi spuie trecutul lui, visurile lui de fericire, greutăţile cu care-a luptat, iubirea, speranţele şi temerile lui — aceasta pentru ca să-l cunoşti tu de-aproape. Nouă, însă, nu căuta să ne-nşiri toată viaţa lui, toate peripeţiile prin cari-a trecut. Alege-ţi un... punct culminant, un moment de emoţiune, şi dă acestui moment o lumină atît de intensă, încît noi, fără să ne spui tu, să-nţelegem şi ce-a fost înainte şi ce-ar trebui să vie mai pe urmă. Numai aşa vei face ca fiecare frază a ta să răsune în noi, să recheme tablouri şi să provoace în sufletele noastre ondulaţii largi de lumină şi de înţeles. Nu insista mult în descrieri. Un gest violent, un oftat, o mînă crispată pe plapomă îmi va arăta mult mai bine ce se petrece în copil şi-n părinte decît două pagini de fraze frumoase. Gîndeşte-te mult şi scrie puţin, ca să mă gîndesc şi eu mult cînd te-oi citi. E de prisos să-mi spui cum e îmbrăcat un om care plînge la căpătîiul unui copil bolnav. Mă pot dispensa chiar şi de figura lui — detalii pe cari mi-ar plăcea să le aflu cînd omul acesta ar face pe fantele în faţa unei Dulcinee. Păzeşte-te de figuri şi de epitete cari nu spun nimic ; în proză bat rău la ochi, căci nu le mai acopere farmecul ritmului. Prezintă-mi pe eroul tău unde vrei şi la orice ceas : în camera doctorului, la patul bolnavului, pe stradă, ziua, noaptea... mi-e indiferent unde şi cînd îi fac cunoştinţa — numai să mă intereseze, şi să pot zice la urmă din toată inima : „îmi pare bine de cunoştinţă". în sfîrşit, nu uita că toţi avem ocupaţiile noastre, şi că puţinele momente pe cari le putem da literaturii ni-s aşa de scumpe, că sîntem în drept să privim ca pe nişte răufăcători pe „autorii" cari ne vorbesc mult şi nu ne spun nimic. _ Ş-acum, scumpul meu tovarăş de dureri, dă foc rna-şinei şi pleacă... IAR PUBLICUL.. ...Şi tu te plîngi de public ? Dar ce-ai făcut ca să-l cucereşti ? Nu te supăra. întrebarea asta poate fi pusă tuturor scriitorilor noştri. Nu sînt decît douăzeci de ani de cînd poetul Alecsandri căuta un editor căruia să-i ofere toate scrierile gratis, numai ca să şi le vadă tipărite în volum. Tu n-ai nici talentul, nici gloria de-atunci a lui Alecsandri, şi cu toate astea găseşti editori cari să-ţi plătească de ia o mie pană la trei mii de lei pe volum. De ce te mai plîngi ? Că n-ai zeci de mii de cititori cari să te sărbătorească ? Dar, dragul meu, eu cred că literatura noastră îşi are contingentul de cititori pe care-1 merită. Trebuie să ţii socoteală că la noi nu s-au arătat încă scriitori cari să pasioneze publicul cu operele lor mari şi puternice. Puţine lucruri s-ar putea traduce din literatura noastră, pentru ca să ne facă cinste, într-o limbă străină. Lăsăm poeziile lui Eminescu la o parte, frumuseţea lor e aşa de profund legată de limba în care le-a turnat maestrul, încît nu ştiu dacă într-o traducere — cît de bună — n-ar fi sacrificată. încolo, cu ce operă mare vrei să ne fălim ? Unde e drama adîncă şi emoţionantă, unde e romanul larg şi viguros, unde-i opera care să închege şi să cristalizeze în formele eterne ale artei firea, virtuţile şi speranţele neamului nostru, cu zbuciumul vieţii noastre sociale, cu sensul şi priveliştile pie-ritoare ale luptelor şi suferinţilor noastre de azi ? Ce artist mare şi-a aplicat urechea ca s-asculte şi să pri- 471 ceapă bătăile inimilor noastre şi să ne dea opere de acelea cari cîntăxesc în viaţa unui popor mai mult decît fala biruinţilor lui pe cîmpul de război ? Iată, iubite poete, pentru ce nu se sparge monotonia asta de raporturi dintre public şi scriitor. Iată pentru ce stă încă indiferentă această biată „naţie", pe care tu, fără cuvînt, te superi, ca văcarul pe sat. „Aştept să mă emoţionezi, aştept să mă farmeci, şi să învingi răceala şi neîncrederea mea", ar avea dreptul să-ţi spuie publicul. Atenţie, simpatie, admiraţie... acestea nu se dau — se cuceresc. Şi păn-acum n-a venit cuceritorul. Dar ai să te-ntrebi poate de ce n-a venit ? Ce înseamnă această zăbavă ?... Literaturile ţărilor culte sînt destul de bogate în modele cari ar putea să deschidă orizonturi şi să îndrepte primii paşi ai unui talent. în. Rusia, în Anglia şi, de cîtva timp, în Norvegia şi-n Italia izvorăşte o literatură nouă, pe care tinerimea noastră o soarbe din ce în ce mai însetată. Iar cînd e vorba de subiecte de dramă sau de roman, mi se pare că n-ar fi tocmai nevoie să le căutăm pe malurile Nilului şi pe vremea Pto-lomeilor. Se petrec atîtea drame palpitante aci, subt ochii noştri, e aşa de plină de interes şi aşa de puţin explorată viaţa, societatea noastră de azi, cu patimile şi frămîntările ei, că, de cîte ori văd pe cîte un scriitor de-ai noştri căutîndu-şi subiectul la depărtări de mii de poşte şi cu mii de ani în urmă, îmi zic : Şiretul, înadins ne duce-aşa departe, ca să nu băgăm noi de seamă că ne spune... braşoave. Precum vezi, nu în lipsa de modele şi de subiecte ar sta întîrzierea cuceritorului, ci tot în condiţiile de funcţionare, în mecanismul vieţii noastre sociale trebuie s-o cauţi. Tu ştii din biologie că evoluţia, trecerea animalului de la o stare omogenă la o stare eterogenă, se face, din punctul de vedere morfologic, pe diferenţierea organelor, iar din punctul de vedere fiziologic, pe diviziunea funcţiunilor. Organismul social e supus aceleiaşi legi. Cu cît se dezvoltă o societate, cu atît se simt mai multe trebuinţi, cari cer o proporţională sporire de 472 organe, cu funcţiuni şi meniri speciale. Societatea noastră a mers şi ea, cînd mai la pas, cînd mai în galop, #pre o desfăşurare din ce în ce "măi largă, şi prin urmare mai complicată, a forţelor ei de vitalitate : tribunale, uni-Tersităţi, parlamente, teatre, Academie... atîtea organe cari funcţionează şi întreţin tîrîş-grăpiş eghimoniconul * nostru de stat civilizat în Orient. Dar în acest vast atelier, în această zgomotoasă fabrică a civilizaţiei noastre pripite, personalul nu-şi are întotdeauna atri-buţiuni determinate, aşa încît unul şi acelaşi lucrător este adesea întrebuinţat pentru mai multe feluri de operaţiuni. Şi dacă-ţi trebuie un exemplu plastic, gîn-deşte-te la amicul nostru Coste!, care e profesor, funcţionar la Credit, inginer hotarnic şi face şi versuri — şi încă frumoase — cînd îi mai rămîne vreme. Am putea zice că în faza aceasta de dezvoltare a societăţei noastre de-abia simţim nevoia vagă de literatură — un început de cerere pe ici, pe colea. Cît mai e pană la strigătul puternic, pană la setea adîncă şi imperioasă care-ar chema neapărat organul corespunzător nevoiei, însărcinat cu funcţiunea specială a artei! Uită-te în jurul tău, priveşte cu luare-aminte în cîmpul literaturei noastre : toţi acei cari scriu şi de la talentul cărora am putea cere lucrări de o mai mare valoare îşi împrăştie activitatea, sînt siliţi să-şi cheltuiască energia pe alte căi. Ei sînt funcţionari, avocaţi, profesori, bir-taşi — în sfîrşit, trebuie să fie ceva, căci a fi literat la noi pană acum nu înseamnă de loc a fi ceva. Iată de ce nu se poate încă vorbi la noi de „mari opere literare". Ele cer — pe lîngă talent — o concen-» trare şi o aşternere de muncă neîntreruptă şi neturburată de alte preocupări. Ca să faci un roman, ca să faci o dramă, trebuie să fii cu totul al romanului sau al dramei, şi să te ţii nediscordat vreme îndelungată. Arta nu vrea să te dispute şi să te împartă. Ea te vrea tot, ca să ţi se dea toată. Vezi, eu nu sînt aşa de sceptic ca tine. * îghemonkon — demnitate, fast. 473 Mie mi se pare că în publicul nostru e un fond de simpatie latentă, o aşteptare, chemarea vagă a unui talent mare care să-l uimească, să-l pasioneze, să-i smulgă strigătul de admirare, care doarme încă în sufletul lui neliniştit. Cînd va veni artistul acesta, nu ştiu. Publicul îl aşteaptă. Păn-atunci pictorii noştri vor continua de a face firme şi portrete, sculptorii — busturi de comandă, muzicanţii — imnuri festive, literaţii — gazetărie, iar tu — reflecţii pesimiste asupra societăţii. ÎN CĂUTAREA ORIGINALITĂŢII încă o poezie ca aceasta să-mi mai trimiţi, dragă poete, şi Vieaţa îţi va „acorda ospitalitatea" pe care i-o ceri, ba încă îţi voi face ş-un mic articol de întro-ducere pe care-1 voi intitula Orori şi aberaţii pesimiste. Pană atunci îţi păstrez opera în sertar. Nu te nelinişti : versurile tale sînt fără păcat ca formă — şi ştiu că asta mai ales te interesează — au epitetele energice, pot zice chiar prea energice, rime bogate, cadenţă perfectă, în sfîrşit, un adevărat lux de calităţi tehnice. Eşti mul-ţămit ? Da, sună foarte frumos poezia ta, dar ceea ce spui tu în această muzică de vorbe e aşa de falş, în orice caz aşa de odios, încît multă vreme am stat pe gînduri : să-ţi răspund, ori să te las în plata Domnului. Şi iată că mă hotărăsc să-ţi răspund cu rizicul de a-mi face şi din tine un vrăjmaş. Nu-mi mai pierd vremea să-ţi spun pentru ce fel de sentimente mă pregătea titlul poeziei tale : Mamei. Pentru mine cuvîntul acesta, mamă, e prea scump şi prea sfînt ca să-l discut cu tine. fu eşti un răzvrătit modern, tu nu poţi înţelege un uiet suflet ca al meu, comun şi plin de „eresuri". Cel puţin, aşa ai vrea să te judecăm, după aerele pe cari ţi le dai. Dar poate că te-au îmbătat rimele, cuvintele sonore — ştiu cît de perfid e versul... Poate că n-ai fi îndrăznit, poate că niciodată nu ţi-ar fi venit să spui în bună şi cinstită proză : „Mamă, eşti o criminală. Pentru o clipă de «bes- 475 tială» plăcere ai «hărăzit un nou rob durerii». Eu, chinuitul de azi şi de totdeauna, sînt rodul desfătării tale. Ah, cum aş vrea să te văd plîngînd şi tremurînd de căinţă, de groază şi de ruşine, sub biciul blestemelor mele !" Iată ce-ai spus în cele douăsprezece strofe. Nu ştiu dacă fiinţa căreia îi dedici poezia trăieşte. Dar în momentele acestea, subt impresia acestei poezii, fără să vreau, mă gîndesc la tine şi la mama ta. Te ~ văd copil mic, în braţele ei. O văd legănîndu-te ca să te-adoarmă, lipindu-şi obrazul ei de-al tău, încîntîn-du-se de primul tău surîs, de primele mişcări, de primele frimituri de vorbe, pe cari numai ea le pricepe. Cîte nopţi de pază la căpătâiul tău, cînd erai bolnav, şi cîţi ani de neadormită grijă pînă să te vadă mare ! De paşii tăi, de gîndurile tale erau legate toate speranţele, toată dragostea, toate emoţiunile vieţei ei. Şi ce mîndră a trebuit să fie ea de talentul tău, de acest talent pe care astăzi îl încerci pe cele mai iribnstruoase versuri ce s-au scris vrodată... Eşti tu în adevăr aşa de „pervertit de dureri" cum spui, ori te faci ? Nu, nu se poate, nu e omenesc să fi simţit vrodată ură pentru mama ta. Mai degrabă cred c-ai vrut să ne sperii cu inima ta altfel croită, cu chipul tău de a gîndi şi de a simţi cum n-au mai gîndit şi n-au mai simţit alţi oameni pe lume. Află însă că n-ai speriat pe nimeni, află că asemenea „blăiteme" s-au mai rimat şi de alţi poeţi, cu aceeaşi sforăială de vorbe şi, crede-mă, cu aceeaşi lipsă de succes. Căci, dragul meu, ca să-ţi gust poezia, trebuie să deştepţi în mine aceleaşi sentimente de cari ţi-a fost plină inima, prea plină, ş-ai căutat, de voie, de nevoie, să le torni în versurile tale. Şi naiv ai fi dacă ţi-ai închipui că în tot publicul romînesc se vor găsi cinci „detracaţi" cari să susţină şi să creadă că mama lor a fost o criminală pentru că i-a născut. Te asigur că nu cu astfel de monstruozităţi îţi vei deschide drumul la nemurire. Şi Eminescu a fost un su- 476 flet amărît, şi el a avut momente de revoltă, dar cîtă blîndeţă şi cîtă pietate e în melancolia lui cînd zice : „O, mamă dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi, Deasupra criptei negre a simţului mormînt"... Vezi, eu aş putea, cu datele pe cari le am despre viaţa şi firea ta, să-ţi dovedesc că „pesimismul" tău nu e de loc sincer. Te las însă să crezi că-ţi şade mai bine să fii pesimist, şi că în direcţia aceasta vei găsi mai multă originalitate ca poet. Dar, în interesul talentului tău, te sfătuiesc să cauţi alte căi pentru descărcarea revoltei tale sincere sau prefăcute. Nu pierde din vedere că mai întîi trebuie să fii uman, şi numai de aci încolo sa cauţi a vedea dacă eşti şi poet. Nu pot străbate şi nu vor ajunge niciodată gîndurile tale Ia adevărata poezie decît trecînd prin sufletele noastre. Alt drum nu e. Crezi tu că e nevoie să te îmbraci în pielea unei bestii ca să-mi arăţi că eşti „original" ? Crezi tu că brutali-zînd sentimentele noastre, batjocorind iubirea şi pietatea noastră, ne vei face să vedem în tine un geniu revoltat şi să te admirăm ? Nu, dragul meu, publicul, din fericire, e departe de a fi aşa bolnav cum ţi-1 închipui. în ce simţim noi, în durerile şi bucuriile noastre, în amestecul şi fierberea pasiunilor noastre, aici şi numai aici e poezia mare, adevărată şi eternă. Caută-o, alege-o şi smulge-o de aici, dacă poţi. Dacă nu, astîm-pără-te. Să nu crezi c-am vrut să te supăr. Eu ţin încă să-ţi rămîn prieten. O dovadă recentă despre aceasta o poţi vedea în faptul că nu ţi-am publicat poezia. t *r- ELEONORA DUSE Ce păcat că această mare artistă a venit la noi într-un timp atît de nepotrivit ! Criză agricolă, criză financiară, nelinişte şi certuri politice ; peste acestea, boala grea a micului prinţ, o mulţime de doliuri în elita societăţii bucureştene — atîtea şi atîtea împrejurări nenorocite, cari au făcut ca inteligenta şi ospitaliera noastră capitală să nu poată primi şi sărbători cum trebuie pe cea mai puternică şi mai fermecătoare artistă a scenei moderne. Nu ştiu cu ce impresii va fi plecac Duse ele la noi. îmi închipui însă că, în necu-noştinţă de cele ce se petreceau între culisele vieţii noastre, nu va fi dus cu ea o amintire tocmai frumoasă despre entuziasmul artistic al fraţilor ei de pe malurile Dunării. Nici nu şi-a putut isprăvi şirul de reprezentaţii anunţate. Şi cît a jucat, a văzut mereu sala teatrului nostru pe jumătate goală, ea, care la Paris şi în toate capitalele pe unde a trecut, a avut cele mai mari succese, cele mai strălucite triumfuri pe cari le poate visa o artistă. în schimb, însă, ce puternică, ce adîncă impresie ne-a lăsat nouă, puţinilor cari-am avut fericirea s-o vedem, s-o auzim, s-o admirăm !1 Duse nu e numai o divină interpretă, care însufleţeşte piesele, care dă viaţă, căldură şi cea mai minunată întrupare rolurilor pe cari le joacă. Ea însăşi e o creatoare, în sufletul ei larg şi vibrant trăiesc toate pasiunile omeneşti, în ea dorm toate durerile şi bucuriile noastre, cu toate gesturile şi strigătele lor. Şi este o parte din pro-478 f pria ei viaţă, este inima ei plină care se descarcă în vorbele pe cari le rosteşte, în rolurile pe cari le îmbracă pe scenă. Glasul, privirea, mişcările ei sunt de mii de ori mai expresive decît cuvintele pe cari le spune. Iar mîinile, frumoasele ei mîini, de dragul cărora d'Annun-zio a scris o piesă, La Gioconda, vorbesc într-adevăr. Nu există limbă omenească pe lume care să poată exprima ceea ce aşa de frumos ştiu să spună mîinile Dusei, cu degetele lor subţiri, lungi, nervoase, cari plîng, rîd, visează, se zbuciumă şi ard de toate pasiunile, se-ntu-necă-n durere şi se luminează-n fericire. *Cînd, zîmbi-toare, divina artistă-şi ridică braţele-n sus, mîinile ei albe şi delicate strălucesc în aer ca două flori de crin. Ş-apoi, ceea ce te face să uiţi că eşti la teatru e că la Duse nu e nimic meşteşugit, nimic din trucurile şi rafinăriile de şcoală. Ea intră pe scenă cum ar intra în casa, în familia ei. Ş-ai jura că vorbele pe cari le spune sunt ale ei, atunci rostite întîi — manifestarea momentană şi necesară a unei simţiri vii care nu caută fraze şi efecte pentru public — atît de bine şi de omeneşte le spune, atît de potrivite sunt cu emoţiunea glasului ei cald şi sonor, cu privirea sugestivă a ochilor ei mari, negri, fascinatori, şi cu toată figura ei dulce, expresivă, de o misterioasă putere de atragere. Dar cine-ar fi în stare să descrie armonia acelor mii de mişcări imperceptibile din cari se compune jocul şi farmecul acestei mari artiste ? E de-ajuns s-o vezi numai cum apare şi păşeşte pe scenă ca să simţi numaidecît că ai înaintea ta o fiinţă extraordinară. în glas, în ochi, în gest, în mers, în tot trupul ei, de-o mlădiere şi de-o eleganţă felină, e o vrajă, o tresărire de viaţă pe care nu ni-i dat s-o înţelegem, ceva ca o putere dumnezeiască, cu care ne tulbură, ne răpeşte şi face ce vrea cu sufletele noastre. Fără să spună o vorbă, c-o simplă mişcare a capului, ne-aduce lacrimile în ochi — c-un zîmbet ne înseninează. Nu, Duse nu e actriţă... Ce urît e cuvîntul acesta alături de numele ei mai ales ! Ea e mamă, soţie, e amantă... te minunezi de cîte fiinţi deosebite trăiesc în ea, şi ce clar, ce intensiv trăiesc ! Duse-şi consumă viaţa ei, îşi arde nervii ei în 479 fiecare dramă. Iată de ce ne mişcă aşa de adînc deosebit de ceilalţi artişti. Iată de ce, cînd o recheamă aplauzele publicului, ea apare cu ochii duşi şi c-un aer ostenit, pururea stăpînită de emoţiunile ultimei scene, vibrînd încă de căldura şi viaţa rolului ei, din care nici căderea cortinei, nici zgomotul din sală, nici răceala culiselor nu pot s-o smulgă şi s-o deştepte la realitate. O compară unii şi alţii cu Pezzana, cu Sarah Bern-hardt, cu Rijane... Ce poare limpezi, şi la ce adevăr poate să ducă nevoia aceasta meschină a minţii omeneşti de a căuta camparaţii între marii scriitori, între fericiţii creatori, între artiştii de geniu ? E o maşinărie aşa de complicată în firea unui om şi mai ales a unui artist, că e o copilărie să-ţi închipui că poţi să-i furi secretul şi să-i masori puterea cu una, cu două. Cine poate să ştie, cine poate să spuie în ce stă forţa de fascinare a incomparabilei Duse, misteriosul dar de a fermeca al acestei fiinţi extraordinare, care străbate lumea, ca un cuceritor glorios, ducînd cu ea, în sîngele ei, mîndria, arta şi pasiunea arzătoare a Italiei 1 SFATURI... Iei... Loco. Sunt lucruri drăguţe în poezia d-voastră. Strofa a treia e chiar frumoasă. Cele două de la început sunt încărcate de prea multe epitete, şi asta-i o slăbiciune. Epitetele sunt ca prietenii : bine-i cu trei, cu unu-i şi mai bine. încercaţi o bucată în proză : acolo gîndirea e mai stăpînă pe vorbe, cîntarul mai drept. Acolo se vede voinicia scriitorului. Vă spunem asta pentru că în scrisoarea d-voastră găsim calităţi literare mai limpezi şi mai hotărîte decît în poezie, şi poate că ceea ce căutaţi la depărtări aşa de mari e foarte aproape de d-voastră şi n-aşteaptă decît... să-ntindeţi mîna. A, cînd am şti toţi ce să facem cu viaţa noastră, cînd am putea să dăm, în fiecare moment, cea mai bună întrebuinţare energiii de care dispunem, ce lume ar "fi, Doamne !... Adevărat paradis. * D-lui A.B. Loco. D-ta iai mijloacele drept scop. Imaginile nu sunt decît drumuri, căi de comunicaţie între sufletul d-tale şi al meu, unele mai anevoioase, mai strimte, mai umbrite şi mai întortocheate, altele mai drepte, mai largi, mai netede şi mai luminoase, dar toate avînd aceeaşi menire — să înlesnească trecerea unei idei, unei emoţiuni, unei stări sufleteşti de la d-ta — scriitor, la mine — cititor, să facă astfel ca eu să simt ceea ce-mi spui, ca şi cînd nervii şi viaţa mea, 481 pentru clipa aceea, n-ar fi decît o prelungire, o continuare în spaţiu şi-n timp a nervilor ş-a vieţii d-tale. Pentru asta, bine înţeles, se cere ca, mai întîi, să ai ceva de spus. Imaginile d-tale sunt drumuri pustii, colori fără desen. în deşert aşteptăm să ne vie^ ceva pe drumurile acestea, cu atîta grijă aşternute, în deşert căutăm să prindem ceva din amestecul acesta de colori bătătoare la ochi: soarele asfinţeşte, se sting acordurile ultimului vers, şi noi nu ştim încă de ce ne-ai oprit în drum, ce-ai vrut să ne spui, ce se petrece în sufletul d-tale... Acum, în ce priveşte forma, am avea de făcut următoarele observaţii : „După muchia stîncărită", nu merge. Stîncoasă, da; stîncărită, însă, lasă că nu se poate spune, dar sună groaznic de urît. „Din mijit ^pîn' ce apune" e cam peste mînă adus. De înţeles se înţelege, dar îi lipseşte simetria gramaticală, e ca o haină pe care ai încheia-o cu cheutoarea de jos într-un nasture mai de sus, ş-ar sta strîmbă, supărător de strîmbă. „Pironind pe pieptu-şi cruce" n-are sens şi stă acolo numai pentru rimă. Cît despre „Oastez-mbucurată —-plînge...", afacerea asta cade-aşa de hodoronc-tronc, că ne dă impresia mai mult a unei plesniri de coardă, decît a unui sfîrşit de cîntec. De prisos să mai spunem că întrevedem şi oarecan calităţi în poezia d-tale. Altfel, nu ne-am fi ocupat atîta de cusururile ei. D-lui A.T. Roman. în cinci pagini spuneţi de unsprezece ori că Nestor e un „om extraordinar", şi de patru ori că „poemul lui captiva de la primele rînduri". Noi, cititorii, aşteptăm să vedem pe Nestor şi să căpătăm o idee despre frumuseţea poemului lui din alte împrejurări, căci numai afirmările d-voastră nu ne pot convinge. Faceţi-1 să treacă pe dinaintea noastră, înzestrat cu acele calităţi alese de cari ni vorbiţi, ridicaţi piedici în calea lui şi daţi-i mijloace să le înlăture, aruncaţi-1 în lupte grele şi daţi-i putere să biruie, lăsaţi-1 pe el să 482 ■ mm- mm-- îie arate, prin energia-i desfăşurată, prin adîncimea gîndirii şi prin măreţia faptelor lui, că e într-adevăr „un om extraordinar" şi demn de admiraţia noastră. Nu uitaţi că d-voastră sunteţi autorul, părintele eroului, ?i, ^chiar în interesul bunei lui educaţii, nu e bine să vă lăsaţi a fi prea mult orbiţi de dragoste pentru el. Atîta ni-1 lăudarăţi pe răsfăţatul Nestor, că el crede de prisos să-şi mai dea vro osteneală pentru a ne cuceri, pentru a merita cununa de lauri pe care i-o întindeţi de-a gata. Şi iată pentru ce nu v-am publicat nuvela. D-nei V.C. Focşani, „...s-a trecut moda" ? Ce idee I în literatură _ nu-s mode. Formele ei sunt produse naturale, organice ale spiritului omenesc, şi au nevoie, ca şi flora jinei regiuni, de-o anumită căldură, lumină, atmosferă în care să trăiască şi să se dezvolte. Epopeea, aşa cum o înţelegeau cei vechi, a dispărut, fireşte, cu-ntreg convoiul ei de zei şi de minunăţii ; încetul cu-ncetul cerul s-a depărtat de pămînt, tot alte religii s-au aşternut peste sfărîmăturile vechilor credinţi, şi-n vastul concert al geniului omenesc fiecare popor şi-a adus cîntecul lui. De la cele patruzeci şi opt de mii de versuri ale Ramayanci, pînă la cele trei sute de pagini ale călătoriii lui Nansen Spre pol, s-au petrecut atîtea revoluţii cari au trebuit să schimbe faţa lumii ! Puterea gîndirii şi-a deschis orizonturi din ce în ce mai largi _ şi-n timp şi-n spaţiu — zeii de acum trei mii de ani ar rămînea uimiţi de isprăvile oamenilor din ziua de azi. Dacă aceste prefaceri le-aţi înţeles d-voastră prin cuvîntul modă, atunci, da, suntem de aceeaşi părere.^ Dar vă faceţi o greşită idee de areopagul (!) Semănătorului cînd presupuneţi că nu s-a publicat fabula pe care ne-aţi trimes-o din pricină că „s-a trecut moda acestui gen literar". Ei, doamnă, cum am fi mai publicat-o noi dacă era bună ! E drept că nu se mai fac fabule cum se făceau odinioară, şi nici satire nu se prea fac. Ce vreţi ? Trăim într-o epocă plină de tot^ felul de libertăţi, şi cată să ne bucurăm de ele. Strămoşii noştri vorbeau în pilduri şi-n alegorii pentru 483 că nu puteau altfel. Să fi poftit Esop să spună pe şleau cîte adevăruri usturătoare a turnat în fabulele lui, să fi îndrăznit chiar Donici sau Alexandrescu, acum cincizeci de ani, să spuie de un mare-vistier că-i hoţ, sau de un logofăt că-i bou, ş-ar fi văzut ei cît costă rostirea unui adevăr [...] ! D-şoarei E.M. Brăila. De ce nu v-alegeţi subiecte mai simple ? Se cer mijloace mult mai puternice pentru o situaţie dramatică şi plină de zbuciumări sufleteşti cum e aceea pe care vreţi să ne-o daţi în Mama. începutul e bunişor, dar nebunia nu-i de loc motivată.. Poate c-o fi adevărat ce ne spuneţi d-voastră, dar aşa e spus că, uite, nu ne vine să credem. Şi, în artă, ca şi-n religie, dacă nu-i credinţă, totul se sfărâmă. D-nei R.S. Bîrlad. „Indulgenţi cu începătorii" ? De ce ? Nu-i obligă nimeni să scrie. Şi nu sunt oare destui nenorociţi cari s-au lăsat de învăţătură şi, îmbătaţi de amăgirea că au talent, nu se mai ocupă de nimic, trăiesc fără nici un căpătîi şi scriu poliloghii pe cari nu le citeşte nimeni ? O mulţime de „nevolnici" de aceştia ar fi fost oameni de treabă ş-ar fi putut să facă şi ei ceva bun pe lumea asta dacă li s-ar fi arătat la timp că nu-i pentru ei şi n-o să-i ducă la nici o procopseală meşteşugul de care s-au apucat. D-lui I.C. Iaşi. Asta mai tîrziu are să se vadă. începuturile nu spun, de obicei, nimic hotărîtor. Cel mai bun lucru ar fi, după părerea noastră, să mai aşteptaţi vro patru-cinci ani. Lăsaţi-le pe acestea uitate-n caiet, şi lucraţi înainte. Mai tîrziu le veţi citi şi le veţi judeca liniştit şi nepărtinitor, ca şi cînd n-ar mai fi ale d-voastră. Şi ce bine o să vă par-atunci că nu v-aţi grăbit să le publicaţi! Se pierd, în adevăr, cu timpul, 484 * t wm multe din calităţile primului avînt : nu mai e căldura, entuziasmul, tresărirea aceea de suflet [de] copil, răpit la fiecare pas de priveliştea nouă a lumii, de viaţa proaspătă, neînţeleasă încă, nedesfăcută încă din basme şi din visuri. Dar, în schimb, începi a vedea din ce în ce mai limpede în jurul tău şi în tine, începi a-ţi cerne gîndurile, a-ţi măsura vorbele ş-a" construi mai solid. Scrierile cari au rămas nepieritoare sunt toate opere ale maturităţii. D-lui D.I.C. Loco. S-au spus mai bine, cu mult mai bine, de atîtea ori, de atîţia alţii ! Şi totuşi, dacă notele acestea ar fi trecut în adevăr prin inima d-voastră, dacă tristeţea codrului desfrunzit, miresmele dimineţilor, şopotul gîrlelor, singurătatea văilor v-ar fi vorbit d-voastră de-a dreptul, iar nu prin interpreţi, nu prin versurile lui Alecsandri ş-ale lui Eminescu, poate că, din această atingere a propriului d-voastră suflet cu natura, ar fi tresărit un cîntec nou, la auzul căruia să bată mai tare inimile noastre — atunci cuvintele ar fi avut nu ştiu ce farmec de tinereţă ji timbru de sinceritate care ne-ar fi făcut să v-ascultam cu drag şi să nu ne întrebăm : Unde-am mai auzit noi asta ? — De mii de ani cîntă privighetorile acelaşi cîntec, şi, cu toate astea, în fiecare tril ce fluieră în frunziş, ca-n fiecare_ floare ce se deschide la lumină, e o notă nouă, o licărire proaspătă de viaţă şi de frumuseţă — un nou subiect de poezie. (Aici prin cuvîntul poezie nu înţelegem exprimarea prin vorbe a unui sentiment, ci starea aceea cvasi hipnotică a sufletului nostru mişcat pînă la exaltare, muta, cucernica prosternare a întregii noastre lumi de gînduri şi de simţiri în faţa măreţiei divine^ a frumosului.) Ele nu ştiu — drăguţele privighetori — că noi le ascultăm ; şi ce bine e că nu citesc ce scriu poeţii de ele şi de cîntecul lor ! D-lui R.D. în Br. „Drăguţa primăvară" ?... Nu. O, nu. Primăvara numai drăguţă nu-i. Ea e puterea uriaşă, 485 măreaţă, care schimbă faţa lumii, ea este palpitarea robustă a pămîntului deşteptat de sărutarea soarelui la o viaţă nouă, este seva care se ridică-n ramuri, torentul de tinereţă şi de vigoare proaspătă ce-mprăştie-n aer nu ştiu ce parfum indefinit, misterios, şi totuşi aşa de străbătător, că te-ncălzeşte şi te-nviorează ca o băutură binefăcătoare — sunt miliardele de flori şi de fluturi ce-mpodobesc firea, este farmecul sfînt al unui început de iubire, este spălarea cerului, primenirea tuturor formelor, scînteierea tuturor culorilor, beţia tuturor vietăţilor. „Primăvara" d-voastră cu „pluguşoru-n brazdă", cu „greieruşii-n iarbă" şi cu alte diminutive de acestea veştede şi aruncate la gunoi, nu ne spune nimic. D-lui N.S. Ploieşti. Da, le-am primit şi pe cele dintîi. Ce să vă spunem ? Versuri corecte şi... indiferente, cari ne anunţă că primăvara vin cocorii şi-nfloresc zambilele, cum ne-ar spune că expresul Bucureşti-Berlin se opreşte la Ploieşti numai 7 minute. Citim versurile şi ne-ntrebăm mereu : Unde-i poezia ? Unde-i viaţa, căldura, tresărirea aceea misterioasă, pe care vorbele mai mult o ascund decît o arată, şi care totuşi străbate, se smulge din forma cea mai încîlcită, şi se reproduce în miile, în milioanele de suflete de azi, de mîine şi de-ntotdeauna — sîmbur de energii fără număr şi fără sfîrşit, rază nepieritoare a unui astru nou ! Dar ce zor aveţi să faceţi numaidecît poezii ? încercaţi proză. Poezia se toarnă numai la fierbinţeală. Proza se bate şi la o temperatură mai rece. D-lui R.G. Galaţi. Prea se aseamănă cu Glossa lui Eminescu. Fără asemănarea asta, de care probabil nici nu v-aţi dat seamă, am publica-o, nu însă cu toată inima. Ne-ar plăcea ca, în versuri aşa de magistral tăiate, să ni se spună lucruri frumoase, vesele, înălţă- 486 \ iţ ir toare, gînduri de acelea cari te fac mai bun, mai tînăr, mai entuziast, şi prin urmare mai puternic. Ne-ar plăcea să vedem că începe să se ridice o poezie nouă, sănătoasă, robustă, a cărei suflare, ca un vînt răcoros, să treacă peste frunţile noastre şi să ne învioreze, o poezie care să ne arate frumuseţile vieţii şi farmecul iubirii, să deştepte în noi simţiri alese, să ne îndemne la fapte mari şi generoase, să ne facă oameni, şi, dacă se poate, ceva mai mult decît oameni. Ceea ce spuneţi d-voastră e din cale-afară trist. E o infirmitate, o boală urîtă să vezi lumea aşa cum o vedeţi d-voastră, şi-i mare păcat, cînd eşti bolnav, să cauţi a îmbolnăvi şi pe ceilalţi. Cum ? Nu vă simţiţi dator cu nimic neamului, ţării, societăţii în care trăiţi ? Nu vă leagă nici o simpatie de lumea asta ? Nu vă place nimic ? Nu vă interesează nimic ?... Dar atunci pentru ce atîta stăruinţă ca să vă publicăm poezia ? Hm !... Aşadar e ceva care vă place : poezia d-voastră — şi e ceva care vă interesează : părerea celorlalţi... Un semn îmbucurător, încetul cu-ncetul veţi deschide ochii, şi veţi vedea că-n lume mai sunt şi alte lucruri frumoase şi interesante, şi că viaţa e un mare bine, chiar şi pentru cei cari n-o ştiu preţui. Atunci subiecte de poezie ! D-nei 2.B. Loco. Ce credem noi despre Bolinti-neanu ?... C-a fost un poet entuziast şi iubitor de ţară, că inima lui mare şi expansivă s-a încălzit de cele mai înalte idei şi aspiraţii ale timpului aceluia, c-a scris multe poezii frumoase ca sentiment, cam şubrede ca formă, că bucăţile lui cele mai căutate, şi poate că şi cele mai rezistente, sunt legendele istorice, că el e cel mai ales şi cel mai fecund din grupa „lamartinieni-Ior" noştri, că nu ne putem îndeajuns mira de imensa deosebire ce găsim între limba lui ş-a lui. Bălcescu... Şi, în sfîrşit, că poezia O fată tînără pe patul morţii e o bucată slabă, chiar şi pentru timpu-n care-a fost scrisă, şi nu-i bine, şi nici nevoie nu-i să faceţi din ea o pavăză pentru gloria poetului, căci, hotărît, e slabă, 487 cu toată celebritatea de care se bucură şi cu toate laudele ce i le aduc acei cari n-au citit-o niciodată. D-lui LA. Carlsruhe. Nu-i destul de motivată furia tatălui. Poate fi adevărată, dar nu-i verosimilă. Pe urmă, povestirea-ntreagă e aşa lîncedă şi fără nici un moment de tresărire, că n-ai de ce s-o urmăreşti pînă la sfîrşit. Ca jalbă adresată unei societăţi de binefacere, pentru a cere un ajutor, merge, dar ca bucată literară... Doamne păzeşte! Un subiect e, desigur. Şi ce-i cu asta ? Subiecte găseşti la orice colţ de stradă ; din viaţa oricărei vînzătoare de flori se poate face un roman. Ceea ce e greu al dracului de găsit sunt vorbele — vorbele acelea vrăjite cari pun stăpînire pe sufletul nostru şi ne fac nu numai să credem — că asta n-ar fi nimica — dar să auzim şi să vedem ceea ce nu e, ceea ce n-a fost poate niciodată, şi să iubim, să urîm, să ne bucurăm, să ne întristăm, să-ntindem firele nervilor noştri afară, departe, dincolo de îngrădirea strîmtă a propriei noastre vieţi şi să simţim, în străfulgerarea unei clipe, acel fior al perfecţiunii şi al lucrurilor eterne pe care numai arta ţi-1 poate da. D-rei V.D. Piatra-Neamţ. Mai întîi, nu sunt respectate regulele de versificare ale sonetului. Numai primul vers, al patrulea, al şaselea ş-al şaptelea sunt bine tăiate ca formă. Apoi sonetul, prin faptul că e mărginit la un număr dat de versuri, în aşa chip trebuie să cuprindă bucăţica de suflet pe care-o torni în el, încît citindu-1 să simţim c-ai închis acolo tot ce-ai avut de spus — să nu mai fie nimic de adăogit, nimic de scos, vorbele să stea ca dinţii în alveolele lor, iar versul din urmă să fie de-o claritate şi de-o siguranţă ireproşabilă şi să închidă, ca o bară de fier, acest depozit sacru de lucruri eterne. în genere, rimele joacă un rol însemnat în construirea unei poezii. Ele nu trebuie să cadă pe vorbe prea mult apropiate, din aceeaşi grupare logică i } \ , sau gramaticală, ci, dimpotrivă, să asocieze noţiuni cît mai depărtate, cuvinte a căror întîlnire produce în spiritul nostru ca o scăpărare neaşteptată. Dacă te mulţumeşti să rimezi iubire cu fericire, fireşte c-ai să te-n-vîrteşti tot cam pe-aci. Unde să-ţi întinzi o gîndire mai largă ? Ce fior nou să mai poţi scoate dintr-o împăre-chere aşa de veche şi de obişnuită ? Vorbele acestea se cunosc de mult, s-au întîlnit mereu în versurile tuturor începătorilor, şi nu mai au a-şi spune nimic nou una: alteia. Dar ia încercaţi, de-o pildă, a rima iubire cu să-nşire, şi veţi vedea ce întorsătură aleasă or să ia gîndurile d-voastră pentru a lega' aceste două rime î Citiţi cu luare-aminte pe Eminescu(_Multă vreme vor avea ce să-nveţe de la el acei câri£vor să stăpînească secretele versului romînesc. V-am spus toate astea pentru că în sonetul d-voastră, aşa aspru şi nepieptănat cum e, tremură totuşi un suflet de elită — o rază de speranţă, pentru noi, cari ne uităm în toate părţile după un talent nou, şi—1 aşteptăm cu atîta dor, că nu se poate să nu vie de undeva, din vrun colţ depărtat al ţării. D-lui M.R. laşi. Fiecare vers în parte e bun. Toate la un loc dau o poezie slabă. Mai întîi, sunt albe. Coloarea asta, pentru versuri, e cea mai pretenţioasă. Numai gîndiri într-adevăr alese, gîndiri de sărbătoare se pot îmbrăca într-o aşa haină, fără să le stea rău. Cele mai frumoase versuri albe pe cari le cunoaştem în limba noastră sunt ale d-lui Hasdeu, într-un fragment tradus din Tristia lui Ovidiu. Traducătorul acolo pare a fi trecut prin sufletul lui toată durerea nenorocitului poet şi-a o fi turnat din nou, caldă, personală, într-o nouă limbă. D-lui A.Ch. Iaşi. „Nota hazlie" ? Cu dragă inimă. Numai să nu fie de porunceală, căci atunci e mai degrabă tristă decît hazlie. Un scriitor de talent poate oricînd să ne ticluiască un bun articol serios. Cel mai 488 489 fecund umorist însă are nevoie de o anumită dispoziţie sufletească pentru a-şi îmbrăca gîndirea în haina scumpă şi scînteietoare a umorului. Unde mai pui că nu se poate rîde de orice, pe cînd ceva serios poţi spune despre orice lucru şi oricînd. în aceeaşi situaţie, unul te face să rîzi, altul îţi inspiră milă. Un exemplu : Pe stradă e polei. înaintea ta merge ţanţoş, dichisit, un fante cu cărare la ceafă, salută graţios în dreapta şi-n stîngă, se uită ticălos la dame ; figura, mersul, toată fiinţa lui pare că spune trecătorilor : „Priviţi-mă, ce bine-mi şade şi cît sunt de-al dracului". Şi pe cînd se grozăveşte-aşa, iată c-alunecă şi cade pe spate, de-i zboară jobenul cît colo. Desigur că rîzi. Rîzi de contrastul, de ciocnirea neaşteptată între aerele iui cuceritoare de-adineaorea şi mutra într-adevăr caraghioasă pe care-o are acum. Mai faci cîţiva paşi în stradă şi iată că înaintea ta cade-o biată bătrîna, săracă, neputincioasă — ducea în mînă o jucărie pentru o nepoţică ; ai sărit s-o ajuţi, ai ridicat-o, dar ochii ei cată cu spaimă, vede jucăria spartă şi se mîhneşte ca de-o avere pierdută. Spune dacă mai poţi rîde. Ş-acum aşteptăm „pruba". D-lui Dr. Cîmţulung. Temeţi-vă de viclenia versului. Cîntecul silabelor măsurate şi sonore te fură ca apa, îţi suflă gîndul şi te-adoarme cu două rime, aşa că te pomeneşti adesea că, de cîntat, ai cîntat... frumos, dar n-ai spus mai nimic din ce aveai de spus. Cercaţi să deşărtaţi în proză cuprinsul versurilor d-voastră, şi veţi vedea cu ce puţin lucru o să v-alegeţi. Sunt flori încă pe „vlăstarul tînăr înălţat sub poalele Carpaţilor" — să le lăsăm să se dezvolte în linişte, să aşteptăm cu răbdare ceasul binecuvîntat al rodirii, înceată, sfînta pregătire a fructelor împlinite şi bune de mîncat. ne-a dat într-adevăr un poem în care intră sufletul basmelor noastre, cu marele fond de veselie izvorîtă din firea poporului romîn şi cu minunatele năzdrăvănii ale închipuirii acestui popor. D-voastră, în două sute de versuri lungi, ne daţi, pe ici, pe colea, cîteva note adevărate din viaţa ţiganilor,(dar sîmburele, ideea principală se pierde într-un noian de amănunţimi fără nici o însemnătate şi de vorbe ciudate şi destul de urîte ca sunet, cari par a nu avea alt scop decît de a rima. Şi rima pentru rimă e un vădit semn de slăbiciune. Ea descopere pe poet în secretele lui şi ni-1 arată ca pe un scamator neîndemînatec. Poetul, fiind un creator de iluzii, o fi avînd şi el ceva din meşteşugurile scamatorului. Noi atîta-i cerem : să ne ia văzul, să nu prindem de veste cum le scoate de pe mînecă, să ne înşele cu artă. D-lui N.V. Bîrlad. Ciudat. Toate încep bine, şi, de la a doua strofă, o scrîntesc. Pe gînduri e mai buni-şoară. Dar multă încîicitură de vorbe — un fel de gîngăveală a gîndirii, care supără şi osteneşte. Ideea e originală. Pe-o mînă meşteră, ar fi ieşit un juvaer. D-yoaştră aţi făcut tot ce v-a stat în putere ca s-o stricaţi, şi... aţi reuşit. Am văzut dăunăzi, pe Podul Mogo-şoaiei, un tînăr care numai urît n-ar fi fost de felul lui, dar atîta se pocise ca să se facă mai frumos, ş-aşa se bizuia, sărăcuţul, pe mustăţile lui, cari-i scoteau ochii, şi cari, fie vorba între noi, erau cît se poate de ridicule, ş-aşa umbla parcă era luat din iele, că se uita lumea la dînsul ca la altă dihanie, pe cînd el trecea radios, aruncînd damelor ocheade ucigaşe, convins că-i_ irezistibil. Aşa fac unii cu impresiile lor sincere, cu ideile lor bune şi cinstite — le gătesc, pînă le-sluţesc. D-lui B. în C. Prea multă vorbă pentru ce vreţi d-voastră să ne spuneţi. Eminescu în Calin Nebunul 490 M. EMINESCU Poezii postume Ce impresie de reînviere ne dau poeziile acestea necunoscute încă, rămase atîta timp îngropate în manuscrisele vrăfuite ale poetului ! Maestrul pare că trece din nou printre noi, cu pasu-i domol, cu fruntea-i largă, cu ochii trişti, închişi pe jumătate, pururea gînditor, „învăluit în manta" visurilor lui profund melancolice, cu totul dintr-o altă lume. „Dintre sute de catarge Cari lasă malurile, Cîte oare le vor sparge Vînturile, valurile l..." Citim, şi sufletul nostru tresare ca la un glas cunoscut, pe care de mult nu-1 mai auzisem, pe care nu credeam să-l mai putem auzi vrodată — glas iubit, glas sfînt, ce ne vorbeşte de dincolo de moarte. întotdeauna poeziile lui Eminescu au produs o impresie extraordinară asupra sufletului nostru. Gîndurile iui veneau ca din cine ştie ce adîncimi misterioase, îmbrăcate într-o formă aşa de neobişnuit de frumoasă, cuvintele sub condeiul lui căpătau parcă un înţeles aşa de solemn ş-o muzică aşa de nemaiauzită, că noi simţeam ca şi cum ar fi străbătut prin versurile lui ceva din sufletul tragic al bibliei, ceva din bătrîneasca-nţe-iepciune a cronicilor. Acum, cînd ştim cum s-a sfîrşit viaţa cea pămîn-tescă a poetului, poeziile acestea, neaşteptate, ne impre- 492 sionează şi mai adînc. Ele vin de departe, încărcate şi de durerile vieţii şi de misterul morţii aceluia care-a dat cea mai puternică şi mai înaltă expresie gîndirii romîneşti. în bucăţile neisprăvite, în nehotărîrea „variantelor", în crîmpeiele de strofe izolate, împrăştiate ca sfărîmăturile unei statui, se simte aceeaşi nelinişte profunda a omului care are lucruri mari şi multe de spus, şi aceeaşi căutare pasionată a „cuvîntului predestinat", a formei desăvîrşite. O însemnată şi folositoare operă va fi aceea în care se va studia firea aleasă, sufletul complicat al acestui artist, cu felul lui de a gîndi şi de a face versurile. în Eminescu literatura noastră şi-a atins cel mai glorios moment al dezvoltării ei, şi multă vreme va trece pînă să apară demnul urmaş al acestui maestru. O perfectă cunoaştere a limbii, a credinţilor şi a da-tinelor strămoşeşti, o nemărginită iubire de neam, iată ce se răsfrînge mai cu deosebire şi din aceste pagini sfinte, prin cari ne mai vorbeşte încă, din liniştea-i eternă, sufletul marelui nostru rapsod. Seara, însă, la birt, a trebuit să ne facem bine socotelile, pentru că toată averea noastră efectivă se încheia în trei lei, şi vroiam s-avem şi de aici, mai ales de aici, un excedent... pentru ţigări. Ei da, aşa-i, multe ne-ar trebui, dar, ce vrei ? Ţară săracă... Şi totuşi, orice-ar zice oamenii practici, rămîne ceva şi de pe urmele acestor visători. „APUS DE SOARE' „Ce bine-mi pare că n-am simţul critic prea rafinat, şi mai ales că nu ştiu o mulţime de lucruri, de bună seamă foarte importante, căci numai aşa pot admira cu toată inima şi fără nici o rezervă frumoasa piesă a lui Delavrancea..." Cu vorbele acestea mă întîmpina mai zilele trecute una din cele mai bune romînce din pătura înaltă, şi, vai... atît de lipsită de entuziasm, a societăţii noastre. Mi-au rămas vorbele, pentru că şi eu de multe ori mi le-am spus. în adevăr, puţine mulţumiri avem în viaţă cari să se poată asemăna cu deplina, curata desfătare pe care ne-o dă sentimentul acesta, de esenţă aproape divină, al admiraţiei. Şi totdeauna am văzut în nobila putere de a admira nu numai un semn de sănătate sufletească, dar şi unul din cele mai scumpe daruri cu cari a înzestrat Dumnezeu pe om. Iar darul acesta, pe cît se vede, nu stă în raport nici cu inteligenţa, nici cu învăţătura, ci mai mult cu fondul de simpatie şi de altruism al omului, cu acea atmosferă de generozitate şi de francheţă care constituie ceea ce s-ar putea numi buna acustică a sufletului omenesc. Egoistul nu admiră. Avarul nu se entuziasmează pentru nimic în lume — entuziasmul fiind o cheltuială... O, bieţii oameni cari nu ştiu să admire ! Am un prieten foarte deştept, care-a citit ş-a văzut multe, dar cu ochiul pururea Ia pîndă, ispitit numai 497 de plăcerea de a găsi cusururi. îmi închipui că trebuie să fie straşnic de acra o asemenea plăcere. Prietenul meu are — din pricina asta, probabil — o figură veşnic scîrbită, parcă toate i-ar mirosi urît, parcă îndărătul fiecărui lucru ar vedea un drăcuşor care-i dă cu sîc şi se strîmbă la el. Mă-ntîlneşte acu vro două luni şi mă-ntreabă c-un aer îngrijat, ca de cine ştie ce nenorocire : — Adevărat că face Delavrancea o piesă ? — Adevărat. — Da' ce i-a venit ? — Cum ce i-a venit ? — El, care n-a mai scris nimic de-atîta vreme... — Un cuvînt mai mult să ne dea o lucrare însemnată. — în tot cazul, mi se pare foarte ciudat... Subiect istoric... pe cît mi s-a spus. — Ştefan cel Mare. — Hm ! S-o vedem şi pe asta. Ş-a văzut-o. A fost la prima reprezentaţie ; entuziasmul din sală i s-a părut o aberaţie, a constatat încă o dată stupiditatea publicului romînesc, şi-a făcut mult sînge rău, ş-a plecat hotărît să şi-1 verse într-un articol fulgerător. Şi iată cum, prietenul meu, în loc să se bucure şi el cu noi, şi-a găsit amărăciune şi suferinţă tocmai acolo unde mii şi mii de suflete s-au luminat de una din cele mai curate şi mai înălţătoare plăceri. Este o dreptate şi în lumea sentimentelor omeneşti. Piesa lui Delavrancea, intitulată aşa de frumos Apus de soare, ştie singură să se apere şi să-şi facă loc între operele vii şi puternice cari împodobesc literatura noastră. Ea va trăi cît limba romînească. Şi aceasta nu pentru că înfăţişează pe cel mai mare şi mai iubit voivod al neamului nostru, dar pentru că o dată cu el şi-n jurul lui, prin uriaşa putere de evocare a fermecătorului Delavrancea, vedem înviind şi desfăşurîndu-se iarăşi vremile de-atunci, cu vitejia, cu cinstea, cu poporul, cu boierimea şi cu toată mîndră gospodărie a Moldovei, a 498 Moldovei din zilele acelea de sfînta şi glorioasă adu-cere-aminte. Cunoaşteţi basmul cu palatul fermecat, în care toate dorm încremenite, legate de vraja unui blestem. Vine într-o zi Făt-Frumos, face-un semn, spune-o vorbă, deodată vraja se rupe, şi toată viaţa oprită în loc de-atîta amar de vreme se dezleagă şi începe iar să curgă. întocmai aşa, în opera lui Delavrancea, puterea magică a cuvîntului trezeşte cetatea Sucevei din zilele marelui Ştefan. Se redeschid gurile amuţite de patru sute de ani şi-şi reiau firul vorbei de unde l-au lăsat. „Cum-, cum ?" întreabă Irina. „Ei, aşa... zic, se duse, se duse, pînă dete de un balaur..." povesteşte Fira. Şi fusele pornesc iar să toarcă, vîrtelniţele să depene, războaiele să ţese şi albele mîini harnice să-mbine mă-tăsurile pe gherghef — căci lucrurile se petrec la curtea domnului celui fără de odihnă şi într-o vreme de cu-minţie, cînd tot omul trebuie s-aducă ţării prinosul lui de muncă. Dar cum povestesc... Ah .' cum povestesc de părinţii lor pieriţi în războaie fetele acelea de boieri, îmbătrî-nite în glorioasă durere la curtea voivodului bun şi milos căruia toată suflarea Moldovei se-nchină ! Şi cum vezi, ca la lumina unui fulger, toată frumoasa tragedie a morţii vitejeşti, povestită în cîteva vorbe, aşa de simplu, aşa de atingător, aşa de profund omeneşte. „Ilinca: Se împlinesc douăzeci de ani de cînd pîr-călabii Gberman — bietul tata — şi Oană, tovarăşul lui, picară din turnul Cetăţii-Albe. C-a zis Oană lui Gberman : «Scapă tu !»... Şi-a răspuns Gherman lui Oană: «Ba tu!»... şi s-au grijit amîndoi, şi şi-au iertat păcatele unul altuia. Şi-a zis Oană lui Gherman: «Ţie-l Dumnezeu pe Ştefan !»Şi-a zis Gherman lui Oană : «Amin !»... Ş-au pierit ei, cu toţi ai lor. Irina: Sunt douăzeci şi şapte de ani încheiaţi de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. Trosnea cetatea ridicată în pripă de slăvitul nostru voievod. Flăcările se înălţau pînă la cer. Şi el ţipa: «Nu vă lăsaţi t» Şi pîrcălabul Dajbog, bietul tata, i-a zis: «Nu ne-om lăsa, dar du-te». Şi comisul Huru, şi postelnicul Hrîncu 499 îl tîrîră afara din luptă, rupîndu-i veşmintele de pe el, şi-au zis: «.Du-te, că Moldova nu piere de pierim noi»." Şi din toate vorbele, şi de jale şi de glumă, şi ale copiilor şi ale bătrînilor, un singur suflet se desface şi creşte din ce în ce mai luminat în faţa noastră — sufletul Moldovei, întrupat în mîntuitorul ei. în momentul cînd apare slăvitul Ştefan, bun, duios, glumeţ, fără a înceta o singură clipă de a voi, ca un stăpîn atotputernic, pare că, în jurul lui, în teatru, ca şi în inimile noastre, se coboară ceva dintr-o altă lume : se face deodată tăcere, tăcere sfîntă, ca s-auzim bine ce spune El. E bătrîn voivodul, şi rana căpătată la Chilia, rana de la picior, pe care, neavînd vreme cînd să şi-o vindece, o poartă de patruzeci de ani prin viforul bătăliilor, a obrintit rău, şi-1 doare din ce în ce mai cumplit. Ar trebui să se odihnească. Cine mai mult decît el ar avea şi dreptul, şi nevoia de a se odihni ! Dar... Pocuţia ! (Ce frumos rosteşte Nottara vorba asta, care parcă duce cu ea o bucată din inima eroului!) Pocuţia, despre care clucerul Hrîncovici zice că stă „aşa şi aşa" şi despre care mîndra, îndîrjita voinţă de fier a domnului strigă răspicat: „Pocuţia numai aşa să fie \* Cuvîntul sună ca o trîmbiţă de război; şi cînd s-aud din depărtare cîntecele plăieşilor, ce izvorăsc din văi la chemarea buciumului, şi cînd sfetnicii şi domnul privesc de la fereastră cum vin, roind de pretutindeni, opincarii Moldovei — logodnicii morţii — ce frumos şi cu ce părintească iubire îi salută stăpînul şi povă-ţuitorul lor: „Oh, săracii! săracii mei ş-ai voştri!... Săraci şi voi şi eu... Ce bogată e Moldova!" Cîtă adîncime în vorbele acestea duioase, de o simplitate biblică ! Şi ce perspective tragice deschid închipuirii noastre t ...Aş păcătui dac-aş spune că Delavrancea e numai un meşter de o neîntrecută iscusinţă, un vrăjitor al cuvîntului, care ocheşte în sufletul nostru şi trage, ca la ţintă, c-o vorbă, c-o anume imagină, ticluită pentru 500 1 K-4 i' 1 o anume impresie. Se ştie marea putere de sugestie pe care o exercită ritmul, revenirea aceloraşi sunete la intervale potrivite, muzica cea fără note a gîndirii. Aşa, de exemplu, în scena de aşteptare şi de grijă de la începutul actului al doilea, cînd doamna Măria stă de vorbă cu fetele ei de casă, şi sufletele toate sunt ca-n rugăciune, plecate sub greutatea aceloraşi temeri, e un moment cînd Ileana şi doamna rostesc, făcîndu-şi cruce, cuvinte ce s-ar părea anume alese şi cu socoteală puse de autor pentru a produce în noi sentimentul de sfîntă înfiorare pe care în adevăr îl produc vorbele acelea : „Ileana: Ţie Domnul pe domnii noştri, doamnă! Doamna Măria: Numele tatălui... ş-al fiului, ş-al Sfîntului duh... Amin." Nu meşteşugul, nu iscusinţa retorică a potrivit aşa vorbele acestea, ci ele au izvorît de sine, îmbinate astfel şi ritmate gata, picurate din preaplinul sufletului emoţionat. Pătruns de evlavie, sufletul înfierbîntat al poetului cu evlavie îşi descarcă în cuvinte fiorul acelei clipe» cum tămîia aprinsă îşi trimete mireasma ei în fumul care se rîdică. De aceea tot ce spune Delavrancea, din inimă pornind, la inimă merge. Şi de aceea şi persoanele din drama lui sunt vii, se mişcă şi vorbesc ele, ele, cu viaţa lor, pe care şi-o reîmprospătează în prisosul de viaţă al evocatorului. Cu ce duioşie de mamă vorbeşte doamna Măria cu Oana, copila din flori a lui Ştefan, rodul dragostei lui cu Răreşoaia din Hîrlău, şi cu ce îndurare de sfîntă îl apără ea pînă şi de umbra vreunei învinovăţiri: „Ce vrei, Irino... Om de război... trei luni acasă şi nouă pretutindeni, numai acasă nu!" Vine clucerul Moghilă, care vesteşte sosirea domnului biruitor. Va rămînea un model de naraţiune epică felul cum povesteşte Moghilă bătălia din Valea Hali-ciului cu leşii, pentru Pocuţia. Cînd intră Ştefan, mult mai bătrîn, pe faţa lui slăbită, în ochii lui osteniţi de durere vedem numaidecît ilustraţia povestirii lui Moghilă. Piciorul de-abia şi-1 mai mişcă... La întoar- 503 cere, a lunecat calul pe marginea unei prăpăstii şi i-a apucat subt el tocmai piciorul cel bolnav, „că de unde-i aţa mai subţire, de-acolo se rupe"... Şi, totuşi, cîtă stapînire de sine la omul acesta, călit în focul atîtor lupte! Şi ce frumos îi răspunde el doamnei cînd îî întreabă neliniştită ce-1 doare!... „Nimic pe domnul Moldovei... şi toate pe Ştefan Muşatin!..." „Să ne odihnim, serenissime", îi spune, din ce în ce mai îngrijat, doctorul italian Cessena. „Să te odihneşti, doctore... în Italia se odihnesc mult principii", îi răspunde, surîzînd, cel ce nu cunoaşte şi n-a cunoscut ce e odihna în duratul vieţii. Un singur fel de odihnă înţelege Ştefan, şi odihna aceea e dincolo de hotarul vieţii. Dar voivodul războaielor este şi domnul dreptăţii. Şi ce minunat ni-1 arată Delavrancea, din cîteva trăsăr turi numai, din cîteva fulgere : „Clucerul M o ghilă (citind foaia judecăţilor dezlegate) : Vornicul Duma, fiul lui Vlaicu, vărul mă-riei-tale, cu şapte sate omeneşti pentru robire de mori. Vornicul Duma pierde. Ştefan: Cine pierde ? Clucerul M o gh ilă : Vărul măriei-tale. Ştefan: Bine." O, sfînta dreptate din zilele marelui Ştefan, cînd şapte sate de oameni de rînd se judecă cu vărul domnului — şi cîştigă ! Delavrancea a trebuit să aibă vedenia lui Ştefan, şi să fie urmărit de ea pînă la nelinişte, pentru a-1'reînvia astfel în Apus de soare. Poate că e şi o înrudire de suflete şi de firi, o legătură misterioasă, peste adîncul a patru veacuri, între aceşti doi aleşi ai neamului ro-mînesc. Delavrancea a trăit cu eroul lui, a luptat alături cu el, a iubit ş-a suferit cu el, de aceea ni-1 şi înfăţişează aşa de omeneşte mare şi puternic. O minte aşezată, o adîncă pricepere a timpului ş-a împrejurărilor, o straşnică voinţă pusă în slujba celei mai nobile chemări pe care poate s-o aibă un domn, şi mai presus de toate, pentru Moldova lui, pentru sfînta lui Moldovă, o iubire ce nu cunoaşte hotar — iată cele dintîi note caracteristice, cele dintîi linii largi 502 de lumină în cari ni se arată Ştefan voivodul ; dar voivodul este om cu dureri, cu patimi şi cu slăbiciuni omeneşti, şi Delavrancea a înţeles că în eroul lui omul este cel puţin tot aşa de interesant ca şi domnul. De obicei dramaturgii îşi fac din eroul lor un fel de semizeu, puternic, invulnerabil, pururea biruitor, pus într-o lume de minuni, unde toate se petrec după o regulă consacrată; fiecare sentiment, fiecare vorbă, fiecare gest al eroului trebuie să fie învăluite în atmosfera aceea de măreţie şi de solemnitate clasică, singura care convine unei astfel de fiinţe excepţionale. Delavrancea a rupt cu tradiţia. El ne-a dat un erou care calcă pe pămînt, care-şi mîngîie copilul ca orice părinte, glumeşte, se poartă şi vorbeşte cu ai lui ca orice muritor, are păcate, momente de osteneală, o rană la gleznă, doctori cari-1 îngrijesc — în sfîrşit, un om. Ce mare lucru e acesta în artă ! Să ştii smulge din cele mai mărunte şi mai obişnuite întîmplări ale clipei ce moare cîntecul etern şi pururea nou al vieţii, să desfaci înţelesul care rămîne din formele cari se duc, să dai, la flacăra geniului tău, tărie şi strălucire de diamant pulberii ce se rîdică din trecerea turmei omeneşti pe pămînt, şi să faci astfel ca opera ta, prin puterea ei de sinceritate şi de adîncire a vieţei, cu toate vijeliile şi învăluirile ei, să trăiască oriunde şi în orice timp, iată ce însemnează a fi cu adevărat artist mare. Şi Delavrancea, în felul cum a înţeles şi ne-a înfăţişat pe Ştefan, a dovedit, încă o dată, că e un artist mare, mare în toată puterea cuvîntului. Sunt în Apus de soare scene de o simplitate antică, a căror frumuseţe creşte la fiecare citire, creşte şi se luminează prin mulţimea de gînduri pe cari le deşteaptă în noi. Cît suflet, şi cîtă perspectivă dramatică în două-trei vorbe !... Rareş a încălecat şi aleargă la Hîrlău să întrebe pe mama lui dacă-i dă voie să ia pe Oana de soţie, pe Oana de la curtea Măriei, a bietului domn al Moldovei. Ştefan şi doamna Măria îl privesc de la fereastră cum zboară ca vîntul. E tînăr şi-i Muşatin, şi „sîngele Muşatinilor n-are astimpăr, fierbe, năvăleşte ca haiturile de la munte". 503 „Ştefan: De cînd sunt n-am văzut un călăreţ care să-nghită astfel depărtările. Mă! Multă sănătate Răreşoaii... lartă-mă, doamnă... O biată bătrina? bătrînă P Ce grijă delicată în repetarea acestui cuvînt! Şi ce bine stă unui voivod al războaielor un sentiment aşa de duios şi de profund omenesc !... Vezi că aci eroul nu-şi trăieşte numai viaţa lui, ci se coboară şi trăieşte în sufletele tuturor celor cari vin în atingere cu marele lui suflet. Şi prin aceasta mai ales, prin mila şi bunătatea lui, prin puterea asta minunată de simpatie şi de solidaritate, care leagă fărâmiţa de viaţă a unui om de veşnica viaţă a lumii, Ştefan din drama lui Delavrancea intră în rîndul eroilor omenirii. ...în scena care încheie aşa de frumos şi de mişcător actul al III-lea, miezul Apusului de soare, e un moment cînd Ştefan, cătînd cu ochii printre sfetnicii cari-1 înconjoară, vede că paharnicul Ulea lipseşte, şi — stă-pîn încă pe mînia lui, care începe să dea în clocot — trimete pe Moghilă să-l cheme, să-l aducă numaidecît. Căci e sfat mare : toţi boierii, stîlpii Moldovei, trebuie să fie faţă la încoronarea lui Bogdan. Domnul însuşi a zis: „Ştefan a trăit, Bogdan începe". Trei boieri însă ar vrea mat bine pe Ştefăniţa de la Ţarigrad, un copilandru bun de epitropisit, şi... ferice de epitropi 1 Dar „ochiul vulturului bătrîn clipeşte încă", şi cei trei „urzitori", paharnicul Ulea, stolnicul Drăgan şi jitni-cerul Stavăr, numai pe şoptite şi cu mare frică îşi spun gîndul. Ulea s-a făcut bolnav, ca să nu vie la sfat: „îl doare capul P zice Ştefan, dînd vorbelor un înţeles grozav. „De cap nu mi-a vorbit, măria-ta", răspunde Moghilă, care se face că nu pricepe. „// doare capul t" răspică domnul, cu vifor în glas. „La cap e stricăciunea... (Nu e la locul lui"... Şi-n vremea asta fulgeră ; s-aud tunete în depărtare — afară-i vijelie, ca şi-n sufletul marelui voivod. Toate vorbele par încărcate de mister, de tragedie. 5*4 § ■ „Ştefan: Moghilă! Clucerul Moghilă: Ascult, doamne. Ştefan: Ascultă, pînă mai ai cînd... Du-te la paharnicul Ulea... şade lingă castel... Cine mă iubeşte e aproape de mine... Nu e aşa, stolnice Drăgan ? Stolnicul Drăgan: Da, măria-ta. Ştefan: Du-te de-i spune că eu şi jitnicerul Stavăr dorim să-l vedem... Nu doreşti, Stavăr (Boierii se uită unii la alţii.)" Apoi, domolit, cătînd spre batrînii lui sfetnici, cari se îmbulzesc în dreapta : „Ce de judecăţi am vînturat împreună!..." şi către ostaşi, cari izvorăsc din fund : „Ce de bătălii P Vorbele acestea, spuse blînd, cu o atingătoare melancolie, au totuşi nu ştiu ce fior de bă-tălie-n ele. Amintind judecăţile trecute, ţintesc parcă la o judecată ce va să fie, la o judecată straşnică, pe care nimeni încă n-o bănuieşte. Şi cînd intră Ulea, galben ca ceara, cu ce linişte pălmuitoare îl întreabă domnul : „...Paharnice... scumpa d-voastră sănătate ?... Paharnicul Ulea: Abia mă ţin picioarele... Ştefan: Schimbă-le cu ale mele." în fraze scurte, cu sclipiri de paloş, scapără sufletul înviforat al voivodului. Intră tînărul Bogdan, trist, îmbrăcat în zale de sus pînă jos. Mulţimea-1 priveşte cu uimire, pare că acum l-ar vedea întîi. Se face o tăcere care-nfioară. „...Pe tine te mai aşteptam. (Ştefan se suie în jilţul înalt din dreapta tronului. Bogdan dă să-i sărute mîna. Ştefan îl opreşte.) Prea e caldă şi năduşită... Aşteaptă să se răcească. (Măria şi Bogdan tresar.) Ce tresăriţi ?... Da, văd o doamnă care se plimbă pe lîngă castel..." Ah '. legănarea asta de gînduri, ca bătute de vînt, între Moartea care se plimbă pe lîngă castel, în aşteptare, şi între grija de ce are să se-ntîmple cînd nu va mai fi el, „baciul Moldovei"..., cum ne-o arată Delavrancea 1 Şi cum o simţim de bine ! Cum trece cuvîntul lui, ca un arcuş purtat de-o mînă măiastră pe coardele sufletului nostru ! Nu ştim încă lămurit ce-are să se petreacă, dar suntem aşa de încordat pregătiţi, aşa ne aşteptăm la ceva 505 supraomenesc, încît, pe cînd vorbeşte domnul mulţimii adunate-n juru-i, ş-auzim tunetele de-afară, avem parcă fiorul că Dumnezeu, din cer, vorbeşte cu marele nostru Ştefan. Şi ce măreaţă evocare a trecutului, cînd, privind în urmă, îşi aduce aminte de bunicii şi părinţii ostaşilor de azi, cari-i stau înainte, gata parcă, la un semn al domnului lor, să s-arunce-n braţele morţii !... „Oh, pădure tînără ! Unde sunt moşii voştri Presăraţi... la Orbie, la Chilia, la Baia"... Unde sunt vitejii atîtor bătălii, vechii şi bunii lui tovarăşi de nepreget, de la bătrînul Manuil, pînă la „fiara paloşului", Boldur !... „...Pămînt!... Şi pe oasele lor s-a aşezat şi stă tot pămîntul Moldovei, ca pe umerii unor uriaşi!" Şi după ce aminteşte toate greutăţile prin cari a trecut, făcîndu-şi loc cu paloşul, povăţuieşte pe Bogdan să-ncheie pace şi prietenie cu turcii, că tot ei „sunt mai credincioşi cuvîntului dat"... „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci pînă la adînci bătrîneţe... Că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri, ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor!..." „...Mantia asta e prea grea... S-o poarte altcineva mai tînăr. (Mişcare în mulţime, mirare.)... Bogdane!... (I-o pune pe umeri.) Şi voi, mărturie a ceea ce-aţi văzut, spu-neţi-i ţării (tunetele se înteţesc) că voinţa mea e să se ungă Bogdan de cînd sunt în viaţă... că voinţa mea şi a ei a fost pururea una... (Capetele boierilor se pleacă în semn de ascultare...)" Aşază pe Bogdan pe tron, îi pune coroana pe cap şi cade în genunchi... în clipa asta nu-i fiul lui numai, nu-i numai Bogdan al lui pe tronul acela, ci tot şirul de voivozi ai veacurilor viitoare, lungul şir al. domnilor vrednici, cari înfăţişează pacea şi îngrădirea Moldovei lui pentru vremea cînd nu va mai fi el să o apere. în actul al patrulea, şi cel din urmă, Ştefan e în pat, bolnav — „zobit de osteneală"... „Odihnă sufletului fără odihnă!", cum zice Irina aşa de frumos. O scenă de o adîncă duioşie între bătrînul care simte că se duce şi gingaşa copilă Oana, care încă nu ştie că-i fata lui, şi 506 care, cu închipuirea ei de copil, îşi ţese primejdii, lupte şi biruinţi... „de ce nu fusei eu un băiat!... Nu m-aş fi dezlipit de măria-ta... pe un cal ca un zmeu... c-un paloş ca o limbă de foc... Şi mi-ai fi zis: «Ioane... vezi tu bulucul cela ? Să nu mai fie!» Şi unde m-aş fi săltat în scări şi m-aş fi făcut nevăzut, şi m-aş fi întors năduşeală şi sînge, ş-aş fi zis : «Nu mai sunt, măria-ta !» Ştefan: Oană, ce suflet e în tine! Oana: Se vede că tata — cine-a fi fost — a fost ostaş. Ştefan: Da... Şi ce ostaş! Oana: L-ai cunoscut ? Ştefan: Fireşte! Era un om de măsura mea... Cu mustaţa adusă... tocmai ca mine... cu părul alb... asta... nu... cu părul cărunt, şi-l purta lunguieţ... ca şi mine... Oana: Bietul tata! Şi cum a murit ? Ştefan: Rănit la picior... ca şi mine..." Ce frumos înaintează duiosul părinte spre dezlegare, spre limpezire, cu fiecare cuvînt! Şi ce peste fire de fericită-i Oana cînd află că-i fiica voivodului, pe care, fără să ştie de ce, îl iubea aşa de mult! Şi cum ni se limpezesc şi nouă toate cînd intră Rareş, prăfuit, stropit de noroi, şi-1 întreabă Ştefan : „jot r Şi răspunde Rareş : „Tot, măria-ta!..." Vin cei trei doctori. Sunt foarte emoţionaţi. Ştefan le spune că-i gata la orice durere. A trecut prin atîtea focuri !... Haide, acesta va fi cel din urmă... Şi pe cînd doctorii îi ard cu fierul rana de la picior, el, cu pumnii încleştaţi, rosteşte Tatăl nostru... Dar ce gălăgie s-aude ? Ce strigă mulţimea ? „Clu c e r ul M o ghilă : Aleg pe Bogdan, măria-ta." Nu. Ştefan aude ş-un alt nume amestecat în vuietul de glasuri. „S-aude glasul lui Ulea cerînd domn pe Ştefăniţă." Ca un leu se smulge din lanţurile durerii din urmă cel ce vrea să fie straja Moldovei şi dincolo de moarte. 507 „...Sabia, sabia... c-am să judec!... Ştefan, nu Ştefă-niţâ... viu, viu, numaidecît! O!... să se-mplinească legea !" .Şi s-a dus în mijlocul mulţimii înfiorate de înfăţişarea lui cumplită... Ş-a împlinit legea. Cînd se întoarce, palid, cu părul în neorînduială, cu sabia plină de sînge, toţi îl privesc înmărmuriţi. în ochii lui, ca-n friguri aprinşi, arde cea din urmă flacără a vieţii pămînteşti, şi vorbele lui ard de focul buzelor, de pe cari picură ca plumbul topit: „O / cine vrea pe Şlefăniţă, nepotul răposatului domn Ştefan al Moldovei Cine-a zis că sunt bătrîn şi bolnav ?... Pe Ulea l-am măsurat cu privirea... Murise înainte de a-l izbi!... Picăturile astea sunt calde !... In fiece ostaş e o fiară... lată-l..." El n-a vrut să ucidă — şi ce frumos o spune ! Cine-i de vină dacă Ulea, „ca un scos din fire, s-a aruncat în sabia mea... Cine e de vină ? Se cutremura Moldova, ş-o prăpastie se deschidea... Eu, cu acest sfînt oţel, oprii cutremurul şi umplui prăpastia. (S-aud strigăte: «Să trăiască domnul Bogdan !») î... îm... Da l S-a împlinit legea ! (Coboară treptele şi aruncă sabia.) Ţi-ai împlinit menirea, ca şi mine I" Puterile-1 părăsesc. Porunceşte să deschidă ferestrele. Cu adîncă iubire îşi lunecă privirea peste ai lui. Se uită la Bogdan, la doamna, se uită înduioşat la Oana... Şopteşte cîteva cuvinte şi, lăsîndu-şi capul pe pieptul Oanei, adoarme ca un copil toropit de somn. Cel din urmă cuvînt, rostit cu cea din urmă suflare, e „Moldova". Toată dragostea, toată grija, toată viaţa lui e în acest cuvînt. DELAVRANCEA Fiecare suflet îşi poartă chipul care i se potriveşte. Dacă nu şi-1 are de la început croit pe seama şi pe făptura lui, singur şi-1 modelează, din lăuntru în afară, încetul cu încetul. Nu e linie, nu e trăsătură cît de neînsemnată în figura unui om care să nu corespundă unui anume gest sufletesc. Mai întîi gura e modelată de mişcările şi de căldura cugetării, de vorbele pe cari le spune, şi mai ales de cele pe cari nu le spune ; apoi ochii, ochii cari, învăluind formele de afară cu privirea sufletului care se uită prin ei, capătă, cu vremea, caracterul, expresia fundamentală, coloarea privirii, a undei acesteia de viaţă, încărcată de dragoste sau de ură, de bunătate sau de răutate, de lumină sau de întuneric, după cuprinsul adîncului din care pleacă. Şi toată faţa, cu liniile şi cu mişcările ei, sfîrşeşte astfel prin a fi opera firii noastre, a sentimentelor şi gîndurilor noastre. Sufletul puternic, înzestrat cu atîtea daruri minunate, sufletul complicat, neliniştit, vibrant şi atît de comunicativ al artistului Delavrancea îşi poartă cu adevărat figura care-1 prinde, haina care-1 arată aşa cum îi el. — Seamănă cu Hristos... — Cu Shakespeare mai mult. — Are ceva din Velasquez. — Din Van-Dyck mai mult... De cîte ori n-am auzit discuţii de astea despre figura lui Delavrancea ! în fiecare din părerile de mai sus e cîte-o fărîmă de adevăr. Şi poate c-ar mai încăpea şi 509 ii alte asemănări. Aşa, bunăoară, mie, Delavrancea îmi face impresia unui leu. îmi face impresia asta mai ales de vro cîţiva ani încoace, de cînd bătăliile vieţii au dat firii şi ochilor lui seriozitatea aceea aşezată, liniştea aceea impunătoare a eroului, pe care primejdiile nu-1 mai pot impresiona. Trupeş, voinic, frumos, adus puţin de spate, ca şi cum l-ar apăsa povara propriilor lui gînduri, de sub coama-i bogată care-ncepe-a cărunţi, priveşte în lumea de-afară, ce pare a-1 interesa din ce în ce mai puţin, cu liniştea puterii care nu cunoaşte hotar ; plina bărbăţie a talentului, focul oţelitor al vremii şi frămîntarea gîndurilor au dat înfăţişării lui acea mîndrie potolită, aproape melancolică, a omului cu adevărat superior, pe care nimic din deşărtăciunile vieţii noastre nu-1 mai atinge ; de altfel, şi mişcarea aceea domoală, învăluită în nu ştiu ce mister, înfiorarea aceea pe care-o împrăştie din toată fiinţa lui, cînd se ridică la tribună să vorbească, îi dă ceva din gravitatea şi măreţia imperială a leului ! Dar ce suflet interesant ! Ce flacără zbuciumată e sufletul acestui puternic artist ! Rîdicat de jos, din gloata vînjoasă a muncii ş-a îndurării tăcute, de care nici măcar o generaţie de sur-tucari nu-1 desparte, crescut în nevoi, lipsit adesea pînă şi de jocurile şi de bucuriile obişnuite ale copilăriei, Delavrancea e fifea cea mai aleasă şi mai aristocratică ce se poate închipui. Un aristocrat, în înţelesul bun, larg şi simpatic al cuvîntului. în gesturile lui, în fran-cheţa lui, în gîndire, în vorbă, ca şi-n viaţă, e o distincţie nobilă — de o fermecătoare nobleţă. Ai zice că retrăieşte în el cel mai rafinat suflet atenian din zilele lui Pericles. Artist în tot ce face. Cu adevărat natură ritmică, — Ce pictor ar fi fost Delavrancea ! îmi spunea adesea marele Grigorescu. Ai băgat de seamă ce expresiv e în desen, cum prinde mişcarea, caracterul, şi ce vie şi colorată e linia la el ?... A rămas un pictor în vorbe. Un mare pictor. Din armonia minunată a puterilor lui sufleteşti, a uimitoarelor lui puteri, de o sălbatecă spontaneitate, izvorăşte şi farmecul acela pururea proaspăt al cuvîn- 510 tului, verva aceea strălucitoare, torenţială, care-ţi dă întotdeauna impresia de ceva supraomenesc. Ascultîn-du-1, sau citindu-1, ai credinţa că Delavrancea ar putea sa facă orice, să învingă orice greutate, să atingă orice înălţime cu darul cuvîntului. Şi-n adevăr că aşa şi este. O, să nu măsoare nimeni puterea acestui suflet mare după rezultatele văzute şi ponderabile, cari servesc de bază pentru bilanţul oamenilor practici. Delavrancea e un risipitor. De inima lui, de talentul lui, de timpul, de munca şi de banul lui, Delavrancea e cel mai generos, cel mai nesocotit risipitor ce se poate-nchipui. Bun ?... "Fireşte că e şi bun. Un artist nici nu poate să fie decît bun. Dar nota fundamentală a firii lui de risipitor e mai mult nepăsarea. O nepăsare măreaţă, ca a naturii. Timpul lui — ca şi cînd ar fi eternitate — aşa nu şi-1 socoteşte. Şi nimic din ce e al lui nu-1 preocupă. Ce-a spus el, cc-a scris el — e trecut, un trecut spre care niciodată nu-şi mai întoarce privirea. E ca şi cînd n-ar mai fi al lui. Sunt roadele scuturate din prisosul vieţii, din nevoia firii lui de a produce, de a crea. Ce va face lumea cu ele, o priveşte. Şi nu să zici că cercările vremii i-au dat tăria asta. Nepăsător a fost el de scrierile lui de cînd îl ştiu. Mi-aduc aminte — or fi de atunci vro douăzeci şi cinci de ani — un excelent profesor de limbile greacă şi latină se străduia, într-un lung şir de articole-foile-toane, să lămurească, pe temeiul primului volum, Sultănica, locul lui Delavrancea în literatură. Criticul făcea o lungă, instructivă poate, dar mai ales ostenitoare călătorie pe toate drumurile bătute şi prin toate genurile şi varietăţile de genuri literare statornicite în cărţile de şcoală. Şi cum pe nici unul din acele drumuri şi-n nici una din acele despărţituri nu-ntîlnea pe Delavrancea, şi cum în nici unul din tiparele ştiute nu-n-căpea dihania asta nemaivăzută, bietul profesor, contrariat — jignit foarte în prestigiul sertăraşelor lui, aşa de frumos lustruite şi numerotate — hotărî că... sălbatecul acesta inclasificabil nu e şi nu poate fi un literat, pentru simplul cuvînt că felul lui de a gîndi şi de a spune ce gindeşte nu intră în nici una din cutiuţele consacrate de înţelepciunea veacurilor. Dela- 511 vrancea a citit critica necăjitului profesor, a zîmbit şi şi-a văzut de treabă. Şi ce bine-a făcut! După Sultănica, unde ca o floare de primăvară se deschide sufletul curat al cîmpiilor noastre, trecut prin sufletul tot aşa de curat al artistului, a venit Trubadurul, cu viaţa zbuciumată şi chinuită pînă la nebunie a oraşelor, apoi straşnica judecată a ticăloşiilor legate de spoiala civilizaţiei noastre — Paraziţii şi Intre vis şi viaţă... S-au muncit unii să-i numere adjectivele şi verbele, au căutat alţii să-i prubuluiască frazele după schemele învăţate prin cărţi; l-au bănuit romanticii că prea e realist, realiştii că prea e romantic ; l-au mustrat literaţii pentru politica lui, şi oamenii politici pentru literatura lui. Delavrancea, imperturbabil, şi-a văzut de drum. El şi-a urmat înainte pornirea sinceră a inimii lui — şi numai ce i-a poruncit inima lui să spuie tare a spus în adevăr tare. în articolele de ziar, pe cari un scriitor mai puţin indiferent şi le-ar fi strîns de mult în volum, ca şi în literatura lui, ca şi în discursuri, Delavrancea e acelaşi om dintr-o bucată, cinstit cu ei — cinstit cu lumea. Pururea sincer — orice s-ar în-tîmpla. El nu-şi caută cuvîntul, nici atitudinea. îşi descarcă sufletul, ca de-o greutate care-1 doare, de care trebuie să scape. în vorbă, ca şi-n fapte, el îşi pune tot focul inimii lui de poet — toată marea lui iubire de oameni şi de dreptate. Şi nu e impresie din lumea de-afară care, în sufletul lui, să nu capete numaidecît rezonanţa, ritmul, puterea cea sfînta a poeziei. El face artă cu palpitările, cu flacăra vieţii lui, cum face albina miere cu sucul florilor din cari se hrăneşte. î „SOCIETATEA SCRIITORILOR" O casă de editură Foarte bună idee au avut scriitorii noştri de a-şi alcătui şi ei o „societate" a lor. Şi ca orice lucru venit la timp, ideea a fost primită cu entuziasm şi pusă de ! ia început pe cea mai frumoasă cale a biruinţei. Fără ! gălăgie, fără indiscrete solicitări de sprijin'şi de patro- I naţie, adesea cu cît mai pompoase, cu atît mai inutile, în simplitate şi în cea mai aleasă cuviinţă s-au adunat, j unde-au putut şi cîţi au putut deocamdată, o bună parte din floarea scriitorilor noştri, ş-au pus astfel începătură şi temei uneia din cele mai nobile societăţi cu cari se poate mîndri o ţară. N-am putea spune că era de mult aşteptată o asemenea societate. Cu douăzeci de ani în urmă cine-ar fi făcut-o ? Azi ai de unde s-alegi, şi chiar trebuie s-alegi. Niciodată neamul nostru n-a avut un număr aşa de însemnat de talente, de adevărate talente, şi niciodată n-a fost în literatura , noastră o mai cuminte şi mai sănătoasă îndrumare. Eu cred că asistăm la o prefacere a sufletului romînesc, la o limpezire, mai bine zis, a sufletului acestuia, aşa de frumos înzestrat, pe care însă împrejurări vrăjmaşe nu numai că l-au ţinut în loc, dar l-au tulburat şi l-au slăbit în multe din minunatele lui însuşiri. Şi, printre ■ ■ puterile cari vor fi lucrat la această hotărîtoare pre- facere, se va recunoaşte mai tîrziu că literatura de azi j n-a fost nici cea din urmă, nici cea mai puţin însem- ; aată. De o adîncă semnificare e faptul că preşedinte ' ai societăţii a fost ales tocmai acela dintre scriitorii 513 noştri care, tm numai prin scrisul lui, dar şi prin cuvîntul lui grăit, stă în continuă atingere cu poporul de la ţară. Domnul Sadoveanu a întemeiat o gazetă, Răvaşul poporului, anume pentru nevoile sătenilor. Domnul Sadoveanu, la adunările cercurilor culturale, este un minunat şi neobosit sfătuitor ai celor cari atîta vreme au fost, dacă nu uitaţi cu desăvîrşire, dar lăsaţi în urmă, foarte departe, din mersul adesea primejdios de repede al civilizaţiei noastre cam... de tîrg. Era indicat acest robust şi fecund scriitor să ducă pe umerii lui de atlet şi sarcina aceasta. Ştiu cîte greutăţi au să întîmpine întemeietorii pînă să-şi vadă societatea lor temeinic aşezată, cuprinzînd îniăuntrul ei pe toţi cei vrednici de-a fi acolo, şi numai pe aceia. Dar vremea, care zădărniceşte străduinţele celor slabi, ajută pe cei tari. Şi oamenii de talent sunt totdeauna tari. Ce e talentul, la urma urmei, decît o formă a puterii ? Şi poate cea mai nobilă. Spun mulţi, c-un aer de prefăcută părere de rău, că literaţii prea se mănîncă între ei... „Genus irritahile vatum" 1 Nu ştiu dacă la ei sunt vrăjmăşii mai grozave decît la alte categorii de oameni. în orice caz, cred că cititorii n-ar trebui să se plîngă. Niciodată n-am văzut mîini frecîndu-se cu o mai diabolică plăcere şi mai frenetic dispuse să aplaude „loviturile mortale" decît atunci cînd, în arena luptelor de „care pe care", se coboară doi oameni de talent. Dar cîte alte învinovăţiri nu se aduc literaţilor noştri ! Ba că unul scrie prea mult, ba altul prea puţin, ba cutare prea e descriptiv, ba că prea-şi alege subiectele din lumea... pe care-o cunoaşte el mai bine. Şi cei mai cîrtitori sunt, bineînţeles, cei cari citesc mai puţin. Noroc numai că literaţii, încă de pe cînd nu era critica aşa de vigilentă şi de serios organizată cum e astăzi, au găsit că,y în privinţa asta, cel mai bun mijloc de a-ţi ispăşi păcatele este... să faci altele. Părerea mea este că niciodată n-am avut o literatură aşa de bogată, aşa de sănătoasă şi aşa de a noastră ca aceasta pe care ne-o dau azi un Gorun, un Coşbuc, un Goga, un Brătescu-Voineşti, un Mihail Sadoveanu, şi atîţia alţii, cari, împreună cu aceştia, alcătuiesc cea mai frumoasă pleiadă de scriitori pe care-a avut-o vrodată neamul nostru. Acum nu le-ar mai trebui acestor nobili muncitori ai condeiului decît o „casă de editură" a lor. Să ştie un scriitor că, îndată ce are manuscris pentru-un volum, are şi mijloacele de a şi-1 tipări, că rodul muncii lui este aşteptat cu nerăbdare şi primit cu bucurie, bă nu va mai întîmpina nici una din greutăţile adesea umilitoare, prin cari trebuie să treacă azi, pînă să-şi facă şi el un locşor printre fericiţii cari au înalta favoare de-a putea sta de vorbă c-un editor, să ştie aceasta un literat care azi, pentru a-şi vedea un volum tipărit, pierde adesea mai mult timp şi mai multă energie decît i-ar trebui pentru a scrie un nou volum, cred că simplu faptul acesta ar însemna un moment istoric în dezvoltarea literaturii noastre. Ar fi ca proclamarea unei emancipări. O casă de editură a scriitorilor. Un adăpost sigur celor mai curate gînduri ale neamului nostru. Nu se poate face un dar mai frumos talentelor de azi, şi mai ales celor viitoare. Şi darul acesta, ca să fie o cinste şi pentru cine-1 dă şi pentru cine-1 primeşte, trebuie să vie de la cei mulţi. Nimeni nu dă mai frumos ca mulţimea. Ea pune iubire-n ofranda ei şi nu ştiu ce putere de talisman care preface-n aur tot ce dă ea. Şi cum cineva trebuia să se înfăţişeze înaintea acestei maiestăţi şi să-i vorbească în numele scriitorilor, iată, mă înfăţişez eu. Am cunoscut pe fruntaşii literaturii noastre din vremea lui Eminescu şi ştiu toate greutăţile pe cari le întîmpinau pînă să-şi vadă pusă-n volum lamura gîndirii lor. Creangă a murit şi n-a ştiut ce-i bucuria asta. Cu ce melancolie trebuie să se uite din cer „tata Creangă", bunul Creangă, la tîrzia noastră recunoştinţă !... Am văzut apoi cum s-au ridicat şi cum s-au limpezit de frumos talentele proaspete, oastea cea tînără, împlinită, îndrăzneaţă şi puternică, îndărătul căreia se simte, ca un freamăt de aripi, mişcarea multă, nerăbdătoare, impetuoasă a celor ce vin. Acestora suntem datori să le desfundăm calea noi, cari, cu chiu cif vai, am ieşit la luminiş. Să facem tot ce ne va sta în putinţă ca pe ei să-i scutim de amărăciunile ade- 514 515 sea primejdioase, şi de ostenitoarele cotituri prin cari am trecut noi. Destule griji sunt, şi fără asta, legate de sfiala celor dintîi paşi, şi destule dureri îi aşteaptă în cîmpul de luptă — să aibă cel puţin drumul neted pîn-acolo. Pentru aceasta se cere neapărat ca scriitorii să-şi întemeieze o casă de editură a lor. Să poată găsi un sprijin şi o răsplată a muncii lor, care nu este de cel mai neînsemnat preţ în viaţa unui neam. Iar mai ales talentelor fragede, cari încă întreabă, să le poată da sfatul care luminează şi ajutorul care întăreşte. într-un fel sau altul, nu sunt copiii noştri — prelungirea vieţii noastre în timp — acei cari vin după noi ? Şi tot ce facem pentru binele lor, jertfă chiar dac-ar fi, nu este un dar pe care ni-1 facem nouă ? Ce va rămînea din trecerea noastră pe pămînt, decît puţinul bine pe care l-am putut realiza ? încolo, toate le închidem cu noi în sicriu : şi lăcomia, şi ambiţiile, şi vastul deşert ne-maiumplut vrodată al marelui nostru eu. CULTUL AMINTIRILOR în muzeul „Carnavalet" din Paris am văzut, expus într-o vitrină, un bulgăre negru, aş fi zis o bucată de cărbune ; mă plec şi citesc : „Pain du temps du siege — triste souvenir..." (Pîine de pe vremea asediului — tristă amintire.) îşi păstrau francezii acolo, sub geam, o bucăţică de pîine care le amintea zile de foame, de înfringere şi de pieire, o păstrau, între altele, şi pentru învăţătură de minte — ca să vadă cei ce vor veni prin ce grozave încercări au trecut cei ce s-au dus. Nu erau decît gînduri de tristeţe şi de umilinţă legate de bucăţica aceea de pîine neagră. Dar viaţa unei naţiuni nu e făcută numai din zile de biruinţă şi de sărbătoare. Toate suferinţiîe, toate lacrimile trecutului intră şi se fac una cu bucuriile triumfului în compoziţia aceasta misterioasă care se cheamă sufletul unui neam. Iar su-rletul acesta trebuie păzit cu sfinţenie, ca să rămîie întreg. Uitarea e un început de ruină. Cu cîta grijă îşi strîng alte neamuri comoara lor de amintiri, o scrisoare, o fotografie, o călimară, o haină... scumpe rămăşiţi de la oamenii lor mari, de la eroii lor, cari, astfel slăviţi, sunt pururea de faţă. Nu mai vorbim de mormântul lui Napoleon I de la Invahzi, de casa lui Victor Hugo din Place des Vosges, de casa lui Flaubert de la Rouen, transformate în temple, unde vin credincioşii să se închine. Dar satele chiar, prin care a trecut o rază din gloria Franţei, îşi 517 au bisericuţile lor. La Barbizon vezi în păretele unei case o placă de marmură ; te apropii şi citeşti :„Nar-cisse Diaz de la Pena, 1807—1876 — Peintre — ha-bita cette maison". Ceva mai încolo: „Ici vecut et mottrut le peintre Th. Rousseau, 1812—1867", sau: „En cette maison vecut et mourut le peintre J. Frangois Millet 1814—1875". Dar Italia I Toată Italia e un vast muzeu de amintiri glorioase. Cu ce pietate îmi spunea un custode de la Capela Sixtină, arătîndu-mi Judecata de apoi a lui Michel Angello : „Cose divine, caro Signore! che non si fanno piu... Allora si lavorava per la fama, oggi si lavora per le fame" (Lucruri dumnezeieşti, dragă domnule ! şi cari nu se mai fac... Atunci se muncea pentru faimă, azi se munceşte pentru foame.) în Florenţa vezi casa lui Dante, odăiţa întunecoasă unde s-a născut, şi lucrurile lui toate, cari parcă dorm şi ele, parcă-1 aşteaptă pe El să intre şi să le trezească din încremenirea aceea de vrajă. Pînă şi piatra pe care se odihnea poetul cînd se întorcea de la plimbare — „il sasso del Dante" — se păstrează întocmai, în acelaşi loc ; şi, cu firea visătoare şi aprinsă a italienilor, n-ar fi de mirare ca unii să-l şi vadă acolo, stînd ostenit şi gînditor. Cînd oare se vor lega şi la noi cele ce-au fost cu cele ce-au să fie î Ah, un chipiu străpuns de gloanţele Plev-nei, ori o manta ciuruită din „Valea Sîngelui" cîte lucruri n-ar spune sufletului nostru ! S-ar fi putut face în fiecare oraş un mic paraclis pentru pomenirea acelor zile de vitejie şi de jertfă. Ce curate gînduri gîndeşti în faţa trecutului! Azi tot mai ştim unii din noi căsuţa din Ştirbei-Vodă şi casa din Izvor, unde-au stat, în anii din urmă, cei doi oameni mari ai neamului nostru — Eminescu şî Grigorescu. Cine îe-a mai şti peste douăzeci de ani ? N-avem cultul amintirilor. Am fost şi zbuciumaţi din cale-afară. Ce ştiam noi, pîn-acum cincizeci de ani, de ce se va întîmpla cu viaţa noastră, cu pomul pe care-1 sădeam, cu bruma de gospodărie cîtă puteam înfiripa între două primejdii ? Că n-apuca bine să se potolească o vijelie, şi alta şi mai vajnică se pornea. Cu ce ;, inimă să mai agoniseşti cînd nu ştii pînă deseară ce se | va alege din rodul muncii şi netihnei tale ? Cine se | mai gîndeşte la ziua de mîine pe cîmpul de război !... Purtăm încă în sînge frigurile nesiguranţei în care-am trăit atîta amar de vreme ! îmi povestea odată prietenul Caragiale — cu minu-' natul lui dar de a povesti — despre toana unui cio- f ban, care, la două luni o dată, îşi lua simbria, cobora deyaîe la circiumă şi s-aşternea pe chef zdravăn ; punea doi lăutari să-i cînte, mai scotea şi el fluierul din şer-ţ par de-1 mai cerca din cînd în cînd, şi juca de unul singur ; zi şi noapte juca ; bea, cinstea pe toată lumea, şi juca ; uneori credeai că se sfîrşeşte — se muia, de te aşteptai să-l vezi grămadă la pămînt — ş-o dată parcă-1 striga cineva, aşa se-ncorda din tot trupul, îşi punea palma stîngă-n ceafă, dreapta-n şold, şi, ple-cîndu-şi boiul înainte, izbea de nădejde cu opinca-n cUişumea şi chiuia din adîncul inimii un chiot al lui: ; „Auzi, lele, cum mai cîntă, Bată-l măiculiţa sfîntă 1" A treia zi cerea socoteala, plătea frumos — ce-i ră-mînea arunca lăutarilor — îşi lua gluga şi ciomagul | de sub laviţă şi, dîndu-şi căciula pe ceafă, le trăgea a $ sudalmă la toţi şi pleca iar la munte, să facă [rost] de I parale pentru... toana viitoare. f Ascultînd pe Caragiale, mă gîndeam la poporul nos- * tiu. Tot aşa îşi înţelege viaţa, şi tot aşa şi-o risipeşte, '•f Am văzut ţăran care se duce la tîrg, îşi vinde jun- f cuşoara, s-aşează la un adalmaş, de-un ciocan de rachiu, şi-şi bea toate paralele. Iar la-ntors, bătînd marginile drumului, filozofează. A avut şi el aşa un chef... Acu, ce să-şi mai facă inimă rea ? Sănătate. Parcă şi banii... Vine-un tîlhar şi... pac! un par în cap, ce-ai mai înţeles ?... Pyn gura omului acestuia vorbeşte neamul nostru întreg. Cel mai risipitor neam de pe faţa pămîntului I Pentru noi, pentru grijile şi bucuriile vieţei noastre, nu-i decît ziua de azi. Ziua de ieri... „a mîncat-o lupul 1" Ziua de mîine... „poartă el Dumnezeu de grijă r 518 519 Ce poţi clădi pe unda mişcătoare a zilei de azi! Dar începe şi sufletul nostru să se deschidă. Una cîte una încep să se desfacă şi bunele noastre însuşiri, adormite de veacuri. De-abia acum ne deschidem ochii în faţa adevărului. Lumina lui nu era de ajuns ca să-l putem vedea. Ne trebuia şi linişte. Liniştea care îngăduie lăstarului să prindă rădăcină şi florilor să lege rod. Nu-i ea şi firul pe care se-nşiră amintirile ? CARAGIALE Unul din puţinii oameni cu care aş vrea să mă întîi-oesc şi pe lumea ceealaltă. C-un asemenea tovarăş m-aş bizui să-nfrunt şi urîtul eternităţii. Un suflet ciudat, pe care cercetătorii şi-au dat toată osteneala să ni-1 înfăţişeze şi mai ciudat. Veşnic în frămîntare, plin de inegalităţi şi de contradicţii — ca şi viaţa însăşi în învăluirile ei... Bun şi rău, sceptic şi cucernic, milos şi crud, temerar şi fricos — duh răzvrătit, împotriva lui mai mult decît împotriva lumii, Caragiaîe, ca orice exemplar de lux al omenirii, ne prezintă în el, mărite pînă la exagerare, toate însuşirile obişnuite ale firii omeneşti. Receptivitatea lui pare înzestrată cu o lentilă măritoare, care-i arată lucrurile în proporţii uriaşe. Fantastic mărite, dar în proporţie. Totdeauna în proporţie. E în acest puternic artist un aşa de adînc sentiment al ritmului, al desâvîrşirii, încît fraza lui, corectă, muzicală, inestricabilă, capătă uneori, de prea multă şlifuire, ceva din reflexul rece al cristalului, înţeleg de ce scrie aşa de rar. Acest pasionat observator al sufletului omenesc în acţiune, acest gîn-.ditor vijelios, pururea în vervă, ar fi avut nevoie de un stenograf, şi Dumnezeu l-a întovărăşit c-un săpător în piatră. Aşa că nu se pot împăca la lucru. Gîndul cerni dintîi nu poate zbura decît foarte repede, dalta celui de-al doilea nu poate ciopli decît foarte încet. Un «mare constructor în cuvinte. La Caragiaîe cuvîntul scris capătă o însemnătate documentală. Nimic 52! nu joacă, nimic mi se clatină Iu straşnica legătură a constrxicviei lui, tăiată-n marmură. Lucru adevărat, lucru definitiv, etern — impresia aceasta o ai de cîte ori citeşti o pagină de Caragiaîe. Ca şi marele Flau-bert, cu care de altfel se aseamănă în multe privinţi, el îşi drămuieşte vorba cu o migală şi cu o grijă împinse cîteodată pînă la jertfa spontaneităţii. Trebuie să-l citeşti de mai multe ori pe acest Benvenuto Cellini al cuvîntului pentru ca să ai înţelegerea deplină şi rara mulţumire a lucrului desăvîrşit. Iar ca să-ţi dai şi mai bine seamă de puterea de evocare şi de marele dar de a crea a lui Caragiaîe, trebuie să-l auzi povestind. Cu privirea, cu reticenţele, cu sobra accentuare a figurii şi a glasului, cu armonizarea instantanee a tuturor mijloacelor de acţiune ale neasemănatei lui puteri de fermecător, te face să vezi aievea, să trăieşti în adevăr ceea ce-ţi spune. El are o lume a lui de tipuri în mişcare, suflete întrupate de el — vorbesc de acelea pe cari nu le-a scris încă. Ele trăiesc din substanţa vieţii lui, aci triste, aci vesele, mereu cu ceva nou în alcătuirea fiinţii lor, din ce în ce mai vii, mai întregi, mai pline de interes — ne-mprietenim cu ele, le urmărim cu drag în fazele prin cari trec, şi ne doare cînd ne gîndim ce păcat ar fi să le ducem cu noi în mormînt. Poate că tocmai unde le vede aşa de vii creatorui lor, părintele lor, nu se-ndură să le scrie. Precizarea formei, fixarea definitiva a unei gîndiri şi aşternerea ei pe hîrtie au cîteodată ceva din preparativele reci ale unei îmbălsămări. Lumea ta de icoane ! Trăieşti cu ele, ţi-s dragi, ^şi poate cea mai bună parte din viaţa ta ţi-o petreci în mijlocul lor. Le-ai scris — nu mai sunt ale tale. Devin proprietatea noastră. Şi prin ele ne facem stăpîni pe-o parte din sufletul tău, din fiinţa ţa. Poate că şi .grija aceasta o fi stînjinind pe unii scriitori, de nu ne dau tot ce ne-ar putea da. Despre Caragiaîe se poate spune că ne-a dat foarte mult m foarte puţine vorbe. Un avar care-a strîns pentru noi. Să-i fim recunoscători. Că i-a plăcut să puie în opera lui mai mult scăderile şi ridicolul societăţei noastre, că l-a impresionat; 522 mai profund amăgirile decît speranţele grăbitei noastre civilizaţii — cine poate să-i facă o vină din aceasta ? La urma urmei, din moment ce eşti sincer, nici nu este de ales, nici nu poţi alege între un fel sau altul de a-ţi înfăţişa lumea în care trăieşti. Şi Caragiaîe, în orice atitudine sufletească s-ar afla, e totdeauna sincer. De aceea şi sunt aşa de vii tipurile lui. Cînd s-a dat la teatru, acum douăzeci şi cinci de ani, O scrisoare pierdută, mai fiecare prefect se vedea pe el zugrăvit acolo. Fireşte, era sinteza vieţii de provincie, cu notele ei de ridicul, aceleaşi pretutindeni. Acelaşi „Trahana-che", acelaşi „Ghiţă", ş-aceeaşi „Coana Zoe", la Turnu-Severin ca şi la Dorohoi. Cine nu-i ştie ? Lumea lui Caragiaîe. Eterna, profund adevărata lume a lui Caragiaîe l Un om vesel ? Nu. Un om foarte trist. E multă durere sub glumele lui I Dar să-i ferească Dumnezeu să-l biruie vrodată şi pe el navala unei lacrimi. Cel care ne-a înveselit de atîtea ori cu verva lui strălucitoare, cel care ne-a obişnuit să ne pregătim de rîs de cîte ori îl vedem că deschide gura, nu mai are dreptul să plîngă cu lacrimile noastre. De-aici greutatea cu care-au străbătut în public Năpasta şi novelele lui dramatice, adevărate capodopere, cari-ar face onoare ori-carii literaturi din lume. Foarte comunicativ. Poate cel mai comunicativ dintre oamenii mari pe cari i-a produs neamul nostru. Ceea ce e un imens folos pentru contimporani, ş-o ireparabilă pierdere pentru posteritate, căci o buni parte din comorile acestui suflet, aşa de frumos înzestrat, se-mprăştie în spulberul clipelor zgomotoase şi deşerte ale vieţii. Caragiaîe, ca orice artist mare, e stă-pînit de „nevoia de a crea". Tot ce intră de afară în vastul cîmp al cugetării lui devine lucra de artă. Im-presiile^ observaţiile lui de fiecare clipă capătă, în mod firesc, darul vieţii, şi „Toate cer intrarea-n lume, t Cer vesmintele vorbirii"... Ah, veşmintele vorbirii ! De vorbit, Caragiaîe îţi vorbeşte douăzeci şi patru de ceasuri pe zi, fără să 523 simtă şi fără să te facă să simţi o clipă de osteneală ; puterea lui de a spune e în funcţiune cu dragostea ta de a-1 asculta ; dar dacă vrei să ai înainte-ţi figura dezolată a osînditului care merge la spînzurătoare, pune-1 pe acest maestru al cuvîntului să scrie două rînduri. Gîndul că ceea ce leagă pe hîrtie rămîne aşa pe vecii vecilor îl umple de o răspundere straşnică. Scriind, simte că, peste umărul lui, pe lucrul lui din ceasul acela hotărîtor, se pleacă privirea neîndurată a veacurilor viitoare. De aceea şi scrie cu atîta grijă — cu atîta artă. Cînd îl citeşti pe Caragiale, ai în adevăr sentimentul âesăvlrşitului. E posibil să nu-ţi placă întotdeauna. Căci îndeobşte lucrurile acestei lumi nu ne atrag prin perfecţiunea lor. Dar de cîte ori îl citeşti, tot mai adinei perspective se deschid gîndului tău, şi tot mai proaspăt tresare de sub fiecare cuvînt farmecul vieţii, în proza lui Caragiate e o putere de cucerire pe care vremea, limpezind-o, o sporeşte. Multe se vor uita din cîte ni se par astăzi nepieritoare. Ceea ce se va citi însă, din ce în ce mai cu drag şi mai cu interes, în limba noastră, va fi, alături de versurile sfinte ale lui Eminescu, proza lapidară a lui Caragiale. (în volumul din urmă, Schiţe nouă, pe care, în treacăt fie zis, presa noastră 1-a primit cu o tăcere aproape inexplicabilă, autorul strălucitoarelor Momente, ostenit de lumea în mijlocul căreia se simte din ce în ce mai străin, pare a-şi căuta în basme un izvor mai curat de cugetare literară. Dar cu ce măiestrie îţi amestecă visul cu realitatea ! Citeşti pe Kir lanulea, să zicem, şi simţi că între amintirile tale, între viaţa ta trăită şi povestea lui Caragiale închipuită nu e nici o linie de despărţire. Şi una şi alta se contopesc în acel factor comun de adevăr etern şi universal, pe care numai oamenii de geniu au privilegiul de a ni-1 destăinui. „Dintre poveştile de faţă — scrie povestitorul în pre-cuvîntarea acestui volum — unele — precum arătăm în notele de la sfîrşitul cărţii — se mai găsesc şi-n alte limbi; pe cît putem şti, însă, apar astăzi pentru întîia oară în romîneşte. 524 Asupra felului cum sunt date aci, autorul îşi păs-trează^ întregi drepturile de proprietate literară; căci, fără îndoială, de cînd lumea, poveştile sunt ale lumii, însă, fireşte, felul povestirii lor rămîne oricînd al povestitorului — precum Maica Precista este a tutulor creştinilor, dar o icoană cu chipul ei e a meşterului care a zugrăvit-o, în felul lui. Indură-te, tu, preasfîntă şi pururea curată Fecioară, de toţi zugravii şi ajută-i să nu prăpădească vreme şi vapsea degeaba F (f li DAR DIN DAR. Nici vorbă că să-l traduci dacă te simţi în adevăr ,> inspirat. Da, inspirat. Vei face un frumos dar literaturii noastre, şi-ţi vei exprima astfel, în chipul cel mai strălucit şi mai onorabil, sentimentul de recunoştinţă pentru „primenirea sufletească" pe care zici că ţi-a adus-o romanul acesta binefăcător. Aşa că vei face, precum vezi, două daruri deodată ! Neamului nostru un scriitor mare, şi scriitorului tău, generosului tău samă-nător, un pămînt nou de cultură. Ia seama însă, un dar ca acesta cere o mare grijă, o mare pregătire sufletească. în genere se crede că, pentru ca să faci o bună traducere, ţi-e destul să cunoşti limba din care traduci şi limba în care traduci. Fireşte că aceasta e o condiţie mijlocitoare indispensabilă, dar de la ea şi pînă la realizarea unei bune traduceri, mai e cel puţin atît cît e de la calitatea uneltelor şi a materialului, de cari te serveşti în executarea unei opere de artă, pînă la desă-vîrşirea ei. Căci cu adevărat operă de artă este o bună traducere în domeniul literaturii. Nu poţi s-o faci decît cu sufletul înfierbîntat, în stare de a primi, de a topi şi turna din nou, în tiparele limbii tale, nu numai gîndirea originală întreagă, dar şi emoţiunea care i-a dat viaţă, şi care-i întreţine viaţa. Ea, gîndirea aceea originală, vine astfel de-a dreptul din izvorul ei în inima neamului tău ; şi intră în complexul puterilor lui ancestrale, ca o putere proaspătă, pururea vie, deci pururea fecundă. Ea intră acolo cu o parte din sufletul tău. Altfel nu intră._ Altfel, vorbele tale căutate, bine alese şi frumos potrivite nu-s decît un sicriu, un sicriu în care-ai închis o umbră. Să te gîndeşti la aceasta cu tot dinadinsul. Numai un scriitor poate lărgi, printr-o bună traducere, sfera de acţiune a unei opere literare. Şi nu indiferent oricărei scrieri îi poate da această a doua. viaţă, ci numai aceleia care-a găsit răsunet adînc în ei, care-a deşteptat „acorduri, corespunzătoare" în inima lui de artist. Fără această tresărire de suflet nu se poate îndeplini „taina împărtăşirii". Oricît te vei munci să prinzi şi să redai prin fraze meşteşugite partea de emoţiune pe care-a închis-o un scriitor în opera lui sinceră, cu instrumente materiale nu vei avea decît rezultate materiale. Tot ce-i căldură, tot ce-i suflet va rămînea acolo, în opera originală, iar tu nu vei lua decît învă-lişul exterior al vorbelor, hoaspa lor de sunete. Taina împărtăşirii /... Citeşti o pagină tristă — o durere adevărată spusă simplu, cum ar spune-o un copil... Inima-ţi bate mai tare, lacrimi îţi umezesc ochii, o fiinţă nouă s-a deşteptat în tine. Te simţi în momentele acelea frate cu scriitorul. Fiecare frază, fiecare cuvînt vine şi se descarcă în sufletul tău, ca ceva al tău. Ţi se pare un glas cunoscut, îl înţelegi şi ţi-e drag, — e glasul propriilor tale gînduri, a celor mai alese gînduri ale tale, de atîta timp nemaiauzite î Poate niciodată rostite ! Acest misterios proces de topire şi de instantanee prefacere a cuvîntuiui material, ce vin de-aiurea — adesea de foarte departe — într-un act psihic, în actul tău de gîndire, în înfiorarea de-acum a sufletului tău, este una din cele mai mari minuni ce se petrec pe lume, şi, fără îndoială, cea mai tulburătoare taină a vieţii noastre. Cine dintre noi, în tinereţe mai ales, n-a simţit în el descărcarea aceasta a cuvîntuiui de foc ? Cine n-a plîns» pe cele dintîi povestiri de dragoste ? Şi de cîte ori, cititorule, n-ai trăit în lumea ideală a unei cărţi mai adînc şi mai cu tot sufletul decît în propria-ţi viaţă ? 526 52? Atîtea pagini, pe cari nu le poţi citi fără să plîngi!... Te-ai întrebat tu vreodată de unde vine lacrima pe care ai strivit-o între pleoape, sau ai lăsat-o să-ţi pice pe carte ?... Lacrima aceea scriitorul a plîns-o întîi. Din sufletul lui s-a strecurat înlăuntrul vorbelor ce te înduioşară ; cu sfîntă grijă a închis-o el acolo, pentru tine, pentru noi toţi şi pentru totdeauna. Despre lacrima aceasta ar trebui să te întrebi mai ales tu, traducătorule. Nu se poate socoti de ce mare însemnătate sunt în viaţa omenirii traducerile. Aş putea spune că, în anume stadii de înmugurire sufleteasca a unui neam, ele sunt mai hotărîtoare decît producerile lui originale. Un ferment de puteri, un altoi binefăcător, pentru toate timpurile. Ia seama numai, tu, care ni-1 aduci, să nu ni-1 strici pe drum. Gîndeş-te-te, de cîte ori traduci, că faci operă de „transfuzi-une", că introduci un sînge nou în sîngele neamului tău. Gîndeşte-te mereu la acea lacrimă curată şi pururea caldă pe care nu vei găsi-o în nici un dicţionar din lume şi pe care, din adîncimi de suflet primind-o, numai cu sufletul ne-o poţi împărtăşi. B. ÎN PERIODICE [CORESPONDENŢA LITERARĂ, I] I Tîrgovişte, 3 martie Iubite confrate, ; Ţi-am făgăduit de multe ori să-ţi trămit ceva... pen- ' tru foileton. Acum, cînd m-am încredinţat cu desăvîrşire că au-mi pot ţine făgăduinţa, dă-mi voie să-ţi fac cuvenita expunere de motive. Timpul nu mi-a lipsit, lene nu mi-a fost. Dimpotrivă, cu o puternică tragere de inima am năzuit întotdauna să-mi dovedesc, mie, şi mai vîrtos | lumei, că nu-s un om de rînd. î Din cinci opintiri, la intervale cam de vro lună, am ♦ turnat cinci foiletoane. în cel dintăi eram scîrbit la deznădăjduire. Lumea j e o ticăloşie. Pretutindenea colcăie virusul corupţiunei. Spoială şi neruşinare de la temelie pănă-n vîrf. Femei stricate, bărbaţi stricaţi, copii stricaţi, o destrăbălare nemaipomenită, o deşărtăciune ş-o fudulie revoltătoare — în sfîrşit, totul e putred şi găunos, numai eu şi cu foiletonul meu, icoană a desăvârşirii, rămăsesem pe lume ca o pajură planînd în văzduh, cu aripele nestropite de forfotul enormei şi puturoasei mlăştine. Umplasem 13 foi, şi dacă nu mi-ar fi venit norocita idee să le arunc în foc, erai să fii osîndit să citeşti în ele cel mai atingător discurs funebru ce s-a putut v ^rodată rosti la înmormântarea bunului-simţ. 529 în cel d-al doilea foileton cenzuram o carte, din nenorocire, introdusă în şcoli: Autorii vechi fi noil. O adunătură stupidă şi fără nici o normă de fragmente literare. O deplorabilă sărăcie de gust şi de sistem. O totală lipsă de cunoştinţi şi de aprecieri în ale literatura romîneşti. Toate parcă-s aduse de-un şuvoi. Epo-cele amestecate. Caracterele nebăgate în seamă. Pune o poezie a d-lui Aurelian2 (!), şi nici o iotă despre Eminescu, Olănescu, îacob Negruzzi, Naum, Beldi-ceanu şi alţii (între cari să-mi dai voie să te cuprind şi pe tine). O vălmăşeală fără nici o socoteală. Vai de capul şcolarilor ! Mă revoltase şi-mi vărsasem paraponul pe vro 10 foi. Cînd era să ţi le trămit, le-am mai citit o dată — nişte fraze îngîrnfate şi răutăcioase, zvîrlite cu ţăpoiu, fără clei şi fără măsură, şi mai mult decît acea dezmă-dulare a stilului, m-a dezgustat tonul pretenţios, pompa retorică, acea găteală scoasă din modă, acele fraze cu malacof. în sfîrşit, le-am rupt. Al treilea, un studiu-portret: un îngîmfat, care e de idee că natura a dat în el adevărata însemnare a cuvîntului geniu : Un ton arogant, un mers de port-stindard, [...] *, cu trupul înţepenit, ca un baston ambulant, cu ochiul mîndru şi pururea dispreţuitor, în sfîrşit, un adorator pasionat al eului său, care, transportat de melodioasele accente ale greierilor, ce se bucură de amabila ospitalitate a capului d-sate, îşi vede deja mulul **... din care artistul o să-i dăltuiască statua. E un geniu, şi ca atare-şi permite bucuros de a fi cea mai stupidă şi mai nesuferită creatură. Sunt vro 12 foi. Nu le public, pentru că mi-as găsi beleaua c-o mulţime de indivizi la cari nici nu m-am gîndit poate. Al patrulea, crochiu! unui studiu asupra poeziei şi poeţilor de azi. L-am lăsat neisprăvit — luna trecută — pentru ca să încep o nuvelă (al cincilea foileton). Lucrurile se petreceau pe Valea Racovei, în * Singura colecţie care ni .va pa «rac este, în ax* tec, deteriorată. ** Mul — humus. 530 Poeneşti. Amor, intrigă, omor, foc bengal — erau de toate cu prisosinţă. Cînd i-am dat ultima lectură, mi-am adus aminte că mai citisem aşa ceva, nu ştiu în ce carte — clişeu vechi ! — ş-apoi era o ţesătură putredă, un colorit falş, o viaţă spălăcită, ceva scremut şi înjghebat fără nici o socoteală de artă. Erau vro 16 foi. Le-am rupt iute ca să nu mă răzgîndesc. Vezi, deci, că toată bunăvoinţa am avut-o. Dar la ce să te supăr cu nişte fleacuri de încercări puhabe, lipsite de nervi şi fără nici un ţoflenchi *. Mă înfrînez. Pofta de a-mi lega zurgălăii de numele ce port, dorul de a mă nemuri nu mă frămîntă întru atîta încît să-mi ies din fire. [...] fiindcă oricît m-aş opinti, nu mi-e cu putinţă să ies din zgheabul searbădului comun, fiindcă de cîte ori m-am crăcănat mai tare, mi-au pîrîit pantalonii... m-am hotărît să mă astîmpar. Să stau deoparte şi să privesc. Nu-i destul droaia de bondari ce voiesc să impesteze atmosfera li-teraturei noastre ? (îmi slujesc de lecţie atîţia tineri cărora le-au intrat în cap gărgăunii că sunt poeţi, plini de talent, şi pe cari pofta de a se ilustra robindu-i cu desăvîrşire, îi nenorocesc, sugrumă dreapta judecată în-tr-înşii şi-i umple de acea nie intelectuală, de acel ne-astîmpăr epileptic de a scrie, de a umple hîrtia de insanităţi.) într-o epocă în care se publică, cu o falnică impertinenţă, nuvele sociale ca Lumea mare şi lumea mică şi alte neghiobii de aceiaşi calibru, în faţa acestui zbucium nebun după slavă şi acestui donchişotism ridicul, ar fi de o imperioasă necesitate o mînă de oameni înţelepţi şi stăruitori cari să înfrunte puzderia de nemernici ce cu atîta sfruntare se năpustesc şi pîngăresc şi limbă, şi gust, şi artă. în acest sens mi-ar plăcea să lucrez. Dar pentru aceasta-ţi trebuie un capital considerabil de bun-simţ şi de pătrundere, trebuie să te simţi mult mai presus de gloată şi să ai plămîni puternici pentru ca să ţi se audă glasul, mai ales într-o socie- * Foţlenchi — cuvînt care imită zgomotul produs de căderea unui corp ; tronc. 531 tate asurzită de larma atîtor descreieraţi... Dar e natural, îmi vei zice, ca fiecare făptură să-şi cînte cîntecul pe lumea asta, fie mierlă, fie cucuvaie, că măgarul are tot atîtea drepturi la zbieratul lui ca şi Adelina Patti8 la cîntecul ei. Foarte bine. însă cînd ai la spatele tău ţintirimul care închide în ţărîna-i mută tot ce a fost bun, drept şi mare în neamul tău, cînd vezi ridicîndu-se în ju-ru-ţi o generaţie scrofuloasă şi pipernicită, [...] nu găseşti tu că e o straşnică ironie a soartei această cohortă de maimuţoi literari, aceste stîrpituri buimăcite de visuri nebune care-şi risipesc puterea şi tinereţile pentru a se juca de-a poeţii şi de-a gazetarii, şi a căror desâ-vîrşită izbîndă, dacă împrejurările le vor îngădui-o, va fi a face din societate un balamuc ori o şatră de lăieţi. Nu, nu voi să mă înhăitez cu astfel de ticăloşi. Nu mai făgăduiesc foiletoane. Iartă-mă. Te doresc şi te iubesc, A. VLAHUT* [CORESPONDENŢA LITERARA., II] Tîrgovişte, 14 aprilie 1883 Iubite prietene l Acum cîţiva ani eram în Bucureşti. într-o seară, în-dlnind pe d-l Alecsandri, îi spun că am un caiet de poezii pe care aş dori, înainte de a le publica, să le supui judecatei d-sale. — Bucuros, îmi răspunse poetul, îmi fixă ziua şi-mi dete adresa (strada Verde* nr. 18). Mă întorc vesel acasă. Aprind lampa. Eram singur. îmi iau caietul în mînă şi, fără să-l deschid, îl privesc lung, duios şi visător. Pe scoarţă era scris cu o îngrijită caligrafie : încercări de A. V. Dedesubt şi mai spre dreapta : „...Non si mede nune et olim sic erit..." Oraţiu. Şi deodată, ca de pe un sul, începe sa se desfăşure în minte-mi toată acea viaţă de şcoală, zgomotoasă şi încrezătoare, plină de visuri şi de nevinovăţie, cînd din creierul meu, tescuit între o teoremă de geometrie şi o conjugaje grecească, ţîşnea un acrostih, tîrîndu-se grav pe 16 silabe, ori un pastel la adresa vrunuia din cele patru anotimpuri; şi un dor nebun mă cuprindea şi mă ducea spre acele vremi cînd mintea mea, rătăcită prin codrul des, obscur şi fără margini al algebrei, se hrănea, ca biata Genevieva, cu rădăcini... pătrate şi cubice, ori * Actuala stradă Locotenent Dumitru Lemnea. 533 se trudea amarnic de facere cu vreo problemă în ecuaţii de gradul al doilea, şi după multe zvîrcoliri şi sudori se pomenea că fată o imprecaţie destinului, fruct din împreunarea vieţii cu necazurile, zămislit în lacrămi,. născut în dureri, dar foarte iubit şi foarte mult dezmierdat... în lehuzie mai ales. ...Şi aşa, cum îţi spun, după ce întreg convoiul de amintiri îşi făcu cuvenitul defileu pe dinaintea subscrisului, mă trezii iarăşi nas în nas cu mine însumi. Atunci îmi închipui că-mi iau drumul spre strada Verde, ajung la nr. 18, în faţa uşei îmi permit obicinuitul şi tradiţionalul tuşit, şi... bat... „Intră !" — şi pe cînd închipuirea-mi deschidea uşa în. strada Verde, realitatea-mi deschise caietul în strada Plevnei. începui, în adevăr, a citi cu glas tare, şi nu fără oareşicare sfială, presupuind că e o minte deşteaptă şi severă care mă ascultă şi-mi cîntăreşte marfa. Citesc, citesc şi, lucru ciudat, în tot caietul nu găsii o strofă cu a cărei paternitate să mă pot măguli. Sfîrşesc, reîncep, dar, pace !... Cadenţă, teme-versuri, însă nici. o poezie. închisei iute caietul şi mă uitai în juru-mi cu ruşine şi cu spaimă. Văzui pereţii goi, şi mi se păru că se strîmbă la mine, cu dezgust — sigur, nici lor nu le plăcuse. Eram zdrobit. Recunoscui, cu multă durere, că nu visez. Dimpotrivă, mă deşteptasem. Osîndisem atîta hîrtie să-rni ţină în păstrare toate copilăriile mele din şcoală. Şi doar cheltuiseră multă admiraţie, şi-mi clădisem multe visuri pe acea comoară de nimicuri scumpe, îmi făcea plăcere să le citesc şi să le păstrez. Dar acum, cînd seriozitatea situaţiei îmi deschidea ochii, cînd între mine şi bietele mele poezii închipuirea-mi aşeza ca pe o hîrtie pe Alecsandri, le vedeam aşa cum erau, schiloade, puhabe, proaste. De atunci, am trecut între spectatorii de la galerie, şi mă uit şi eu, ca un semplu muritor, la populata scenă a literaturei noastre. Mă uit cu rîvnă şi cu multă evlavie la adevăraţii actori, foarte puţini la număr. Mă uit cu scîrbă şi cu o nemărginită durere la nesuferiţii arlechini, de a căror: mulţime geme nenorocitul nostru Olimp. 534 Nu e vorbă, om sunt şi eu şi supus greşelii. Pană mai: dăunăzi tot mă mai furnica prin inimă frigurile ne-murirei, şi pare că mă văz cu creionul şi hîrtia pornind la vînătoare de versuri. Mă opream pe malul unei gîrle, ia umbra unei sălcii, sau într-o dumbravă, priveam, apoi închideam ochii să ascult, să cuget, să prind în năvodul gîndirilor mele negrăita vrajă a firei, tainica poezie care plutea în văzduh. Şi simţeam că mă apucă sub craniu un fel de tăieturi, de cîrcei, cari-mi răscoleau şi-mi storceau creierul, fără ca un strop de poezie să se poată strecura prin condei. Nimic. Susurul apei, freamătul frunzelor, adierea zefirului, razele soarelui, în sfîrşit, tot ce încălzeşte, farmecă, gîdelă simţirea unui om îmi stetea în preajmă. Şi eu, pace. Mă uitam ca un lipovan spfn la nurii şi podoabele naturei, şi oftam. Scriam adese cu litere mari un titlu sunător, pretenţios şi fudul, cum de o pildă : taina undelor, tînguirea frunzelor... trăgeam o linie pe dedesubt, mai. trăgeam una ; apoi începeam să-ngroş literele, pe urmă să le înfloresc, în sfîrşit, numai cu acest chip umpleam pagina, o iscăleam, însemnam locul şi data şi mă întorceam amărît şi smerit de trista mea constipaţie... poetică. Dar toate-s păn' la o vreme. Frunză cu frunză din copacul vieţii îngălbineşte şi cade... Şi ce înfiorător lucru e să asişti la scheletizarea sufletului tău ! Inima ţi se răceşte, şi tînjitoarele tale gînduri mereu se întorc să bocească în ţintirimul trecutului, fără de întoarcere, pe la crucile răposatelor visuri. Ai iubit, ai plîns, ai visat, ţi-ai tors şi tu caierul, ca tot omul pe lumea asta, răsucindu-ţi firul, cînd neted, cînd deslînat, cînd încîlcit şi noduros, şi cîte visuri nu ţi-ai cusut pe^canavaua şubredă a tinereţei tale, şi de cîte ori nu ţi-ai întins năzuinţele ca două aripi mari de vultur, ţintind în zarea viitorului o vedenie măiastră, care te atrăgea, te chema, ori ţi se părea că te cheamă, dar care, oricît ai fi alergat, lăsa pururea între tine şi ea aceeaşi larga depărtare ! într-un tîrziu te-astîmperi. Se potoleşte-n tine para ambiţiilor nesocotite, îţi trece setea de slavă şi de nemurire. Se lasă bruma pe toate iluziile 535 — vine iarna. La vatra plină de cenuşă a vieţii tale stai şi îţi rosteşti singur a ta poveste plină de negrăitul farmec al celor de veci pierdute — şi oftezi adînc gîn-dindu-te la vremurile cînd ţi-era şi ţie iertat să-ţi porţi zmeul de dor prin lumi daurite şi să-ţi îmbeţi sufletul de tăinuitele şi ademenitoarele şoapte ale unor visuri drăgălaşe, pe cari nimic nu te împiedica a le socoti aievea ori cu putinţă de a fi. Vai, şi cum te cuprinde şi te munceşte neagra deznădăjduire cînd te vezi la capătul drumului, ales cu nimica toată din tot ce-ai fost, din tot ce-ai alergat, cînd îţi vezi tolba deşartă, nenorocit vînător, care-ai ochit atîtea lucruri în neputinţă de-a le .chiti î Şi totuşi, după ce te-ai strîns la bordeiul realităţii, după ce ţi se aşterne pe suflet acea linişte de vegeta), după ce te-ai răcit, mai revine cîte o notă singuratică de tinereţe, cîte un răsunet prelung, răzleţ, care spintecă amorţirea de subt alcovul liniştitei tale existenţe, şi te aţîţă, şi te înfierbîntă, şi te ameţeşte, că iarăşi tresari şi te apuci de visuri şi de poezii. Aşa, bunioară, e cîte-o noapte senină şi răcoroasă în lunile de vară. De-ar fi cît de putred sufletul cuiva, şi cît de împietrită î-ar fi inima de dezgustul acestei vieţi, e cu neputinţă ca degetul nopţii să nu nemerească într-însul o clapă, de sub care să tresalte eterna muzică a iubirei — şi iubirea e poezie, şi iubirea e tinereţă, şi iubirea e vis — şi iată-te stîrnit şi abătut din gravitatea ta de bronz. E atîta mister în lumina rece a lunei ş-atîta suflet între cîmpul cu umbre şi bolta cu policandri, ş-atîta farmec pluteşte în tot ce eşti în stare să cuprinzi cu ochiul şi cu mintea, încît din toate ţi se pare că purcede un grai, un cîntec dulce, atît de dulce, că toate gîndurile tale încremenesc pe loc, şi atunci mica ta viaţă se amestecă cu marea viaţă a totului, sufletul tău se pierde în sufletul imens al nopţii. Se face în tine ca o eclipsă — se şterge eul de pe retina conştiinţei tale. Fiinţa ta devine un abur, o esenţă uşoară, care pluteşte în împărăţia limpede a stelelor. Totul e un caleidoscop. Ai crede că natura arde. Atunci eşti mare, eşti bun, eşti 536 m'ismie un dor adînc, sfint. Atunci iubeşti, *™ &ni fa pute,ea testi w timp, v ^ „ A clipă, dar eşu umvers din stele pe pammt Şi la urma cazi ca un La revedere» A. VLAOTŢ& fCORESPONDENŢA LITERARĂ, IUI Tîrgovişte, 6 mai i8o Scumpul meu prietin, Iţi cred, foarte bine, urîtul de care-mi scrii că pătimeşti. E boală cu leac greu. Ah i şi-n ce culme de saţ şi de scîrbire trebuia să se găsească inima ta, pentru ca nici cei ce te latră să nu te mai poată înveseli puţin l Urîtă privelişte — ai dreptate — e lincioreala asta a mormolocilor, în băltoaca mlăştinoasă a gazetăriei. Scîrbos lucru e să vezi atîta sumedenie de nefleteri *, de abia pîrpoliţi prin spuza şcolii, plini doldora de ifose şi de pretenţii, făcîndu-ţi ştiinţă, literatură şi politică, mcălecînd pe cîte-o mîrţoagă la gazetă şi luînd-o de-a curmezişul peste cîmpi, cu pavăza obrăzniciei în mînă, cu coiful mişeliei pe cap şi cu pieptul înzeuat în ocrotitoarele zale ale art. 5 şi 24 din ofticoasa noastră Constituţie.1 Ce amărîţi trebuie să fie bieţii bătrîni cari au mai rămas în picioare din puternica şi mult încercata generaţie trecută cînd văd suindu-se, pe urma lor, pătura asta de stîrpituri şontoroage şi descreierate. Au trăit şi au luptat în vremuri de cumpănă părinţii noştri! Oameni harnici, gospodari, cumpătaţi, înţelepţi, iubitori de, ţară, buni şi deschişi la inimă, ei au avut * Nefleter — fără valoare, netrebnic. 538 greutăţi mari şi aripi mari. în sufletele lor au rodit cu prielnicie mîntuitoarele idei, şi numai după ce le-au măcinat, le-au dospit îndeajuns, s-au bizuit să înceapă cu temei opera închegării lor şi de aceea truda fostu-le-a pururea rodnică şi plină de spor. Ei nu s-au lăsat a fi robiţi de patimele mici, ei. au avut întotdeauna puternica însufleţire şi nobila mîndrie a hotărîtei lor chemări. Ia te uită cu ce linişte dumnezeiască trece bătrînul şi marele Alecsandri prin droaia de mucoşi cari-1 hulesc pentru că şi-a iubit poporul cu dragostea neţărmuită şi binefăcătoare a celor aleşi, pentru c-a dat neamului romînesc o poezie curată şi limpede, pentru că, prin munca lui vrednică şi prin darul şi podoaba minţii lui, a ridicat aşa de sus slava liţeraturei noastre, pentru că lasă urmaşilor o moştenire aşa de preţioasă, în sfîrşit, pentru c-a fost şi rămîne mare ! Zis-a el un cuvînt măcar acestor găgăuţi neruşinaţi şi pizmătăreţi, cari se năpustesc, ca nişte cîni turbaţi, să-i smulgă laurii de pe frunte, şi cari aruncă atîtea ocări mîrşave în faţa acestui bătrîn înţelept şi liniştit, căruia atîta recunoştinţă şi admiraţie-i datoreşte toată suflarea romînească ? Nu. El îi lasă să facă ciăbuci la gură cît or pofti, să se zbată şi să se zvîrcolească în spasmurile invidiei păn' le-o plesni inima într-înşii de răutate, el îi lasă şi, pururea măreţ, păşeşte înainte. Asta-i mîndria generaţiei trecute ! Aşa ştiu geniile să răspunză la bîrfirile oamenilor de nimic I Mititeii noştri însă sunt răi şi zgomotoşi. Sunt năzu-roşi şi plini de marafeturi. Să nu-i zgîndăreşti. Căci vai de steaua ta daca ai avut vrodată nenorocita ispită de a te atinge de vreunul din aceşti becisnici spadasini. Iute Ie sare ţandăra. Ş-apoi, ţine-te, pînză, să nu te rupi. Unde-i vezi, mări, umflîndu-se ca un cimpoi, în virtutea golului de care se bucură, scoţînd ţipete asurzitoare, făcînd tărăboi mare în jurul lor, spunîndu-ţi cîte medalii au, cîţi oameni şi cîte gazete i-au lăudat, şi cît de orb trebuie să fii ca să le nesocoteşti înaltele lor merite, ş-apoi încep să te batjocorească şi să-ţi scoată ponoase, de te fac cu ou şi cu oţet. Asta-i pavăza şi scutul poeţilor noştri. 539 Tu ştii cum se cheamă la noi în Moldova acel soi de ciuperci cari, lovite cu băţul, lasă să ţîşnească din ele o pulbere de un miros greoi, ca tăciunele păpuşoiului. Cu numele acestor nobile ciuperci cinstesc eu, în gînduî meu, pe toţi îndîrjiţii şi ţîfnoşii autori a căror văcsuită pojghiţă e cu neputinţă s-o atingi fără ca de subt ea să nu gîlgîie puroiul şi scîrboşenia celor mai greţoase şi mai josnice patimi şi răutăţi. Şi cînd vezi îndeobşte cît de minunat slujesc ursitele oarbe pe aceşti lunatici scofîlciţi, a căror inima scorojită de pofte şi de adînci stricăciuni nici cînii n-ar mînca-o, cînd vezi aceşti limbrici încuibaţi în maţe ie ţării, lăsaţi în largă voie, ca-n satu lui Cremene, sa feştelească, să surpe, să spurce, să putrezească, să-şi facă ris şi bătaie de joc din tot ce a mai rămas teafăr şi sfînt în ţara asta, ei, cărora nici aer de respirat nu li s-ar cuveni pe acest răbdător pămînt, cînd te uiţi cu ce sfruntare şi cu cita înverşunare aceste căzături ale regnului omenesc pălmuiesc şi mîrşevesc obrazul neamului nostru, şi cinstea lui, şi credinţele lui, şi-nţe-ieapta lui răbdare, şi profundul lui bun-simţ, şi tot ce-ntîlnesc în năprasnica şi oarba lor pornire — spune drept dacă nu te cuprinde un dor după acele vremuri biblice cînd cu nici un preţ nu li se mai îngăduia să mai stea pe pămînt acestor mucegaiuri ruinătoare, cînd era o margine la care se opreau blestemăţiile pămîn-teşti şi de la care purced ea răsplata tunătoare a cerului, cînd Dumnezeu, care-şi mai lăsa ochii ?i palma peste lume, trimetea cîte un înger exterminator, ori cîte-o ploaie zdravănă de foc şi de pucioasă, şi mai punea un stă vi Iar ticăloşiilor omeneşti. E, Lăpuşnene, Lăpuşnene ! Ce mai ospăţ ai da azi hămesiţilor de ospeţe, şi ce mai piramidă monumentală ţi-ai dura tu din toate aceste scăfîrlii, pline de go-zuri * şi de gunoaie ! * Coz — rest nefolositor, murdărie. 540 1 lartă-mă. Vei zice că prea declam*, prea-mi umflu bucile ; dar mă-ncrucesc cînd văd la lumina zilei vîn-zîndu-se cu atîta neruşinare cinstea, conştiinţa, inima, sufletul şi carnea, şi tot ce e dat de sus unei fiinţe omeneşti, ca bunuri nesupuse traficului murdar. Mă doare-n suflet cînd mă uit cum se prăpădeşte, nâmolindu-se tot mai rău, în toiul stricăciunilor, neamul ăsta vîrtos, harnic, plin de inimă şi de duh în vremurile de mai demult... Of, şi-ţi vine să crapi cînd i-auzi pe cei din capul bucatelor că ţăranu-i aşa, că ţăranu-i pe dincolo, că el e talpa ţărei, că pentru el să facem şi să dregem... şi vai cît e de prăpădit şi de vlăguit bietul locuitor de sat. Nevoi de tot soiul i-au uscat inima, l-au pisat, i-au smintit cugetul şi apucăturile, i-au stors puterea din braţele-i vînjoase, picătură cu picătură, şi l-au adus într-un hal de ţi-e milă să te uiţi la dînsul. Desfrîul, lenea, neruşinarea ; toate şiretlicurile, toate pehlivăniile, pornite cu duiumu de la oraşe, au cotropit satele. Se despoaie unii pe alţii cu o sălbatică lăcomie, se bat de se omoară, se ţin numai de pricini şi de zur-bavă. Tribunalele sunt vecinie pline de muncitori atît de pacinici şi de blajini într-o vreme. N-au primar, n-au popă, n-au învăţător. Toţi sunt mişei, toţi îi speculează. E îngrozitor. Şi deasupra acestui strat viermănos şi stricat pănă-n măduva ciolanelor se maimuţereşte o droaie de trîntori, făuritori de fraze şi de mizerii, în cari otrava şi co-rupţiunea dospeşte şi se scurge mereu în jos. Vorbesc cu patimă. Da,* însă cu patima adevărului golaş şi înfiorător, cu patima durerei, ce te copleşeşte la vederea acestei destrăbălări şi totale descompuneri a poporului suveran. Suntem grozav de stricaţi şi grozav de nenorociţi! Ferice de cine mai poate avea iluzii la vremea asta! ' Cu frăţească dragoste, A. VLAHUŢA * In revistă : declar. LIMBA ROMÎNA IN ŞCOALELE NOASTRB O carte întreagă ai putea face subt acest titlu. Nu ştiu dacă mai poate fi tăgăduit de cineva adevărul că de cea mai mare însemnătate pentru şcolarii noştri este studiul limbii romîneşti. Ştiu însă că într-un bal cu adevărat de plîns ne aflăm în materia asta. Programa abia s-a îndurat să dea acestui obiect cîteva ceasuri, ş-acele cu multă zgîrcenie. Profesori — puţini de tot. Cărţi — cam pe sponci. în învăţămîntul primar, lectura învăţătorilor asociaţi e singura carte de ispravă în privinţa limbii. D-l Manliu 1 a împînzit ţara cu gramatica d-sale şi, ce să zic ? nu prea e soi. Chiar de la început, cum o deschizi, îţi sare în ochi o greşeală... colosală. După ce spune că tot ce ne înconjoară sunt fiinţi sau lucruri, afirmă că fiinţă este tot ce-i însufleţit şi are mişcare de sine, şi lucru tot ce nu e însufleţit. Şi în adnotările respective invită pe profesori să insiste asupra acestei deosebiri. Nu, domnule Manliu. Fiinţă nu e numaidecît ceva însufleţit, sfera acestui cuvînt e mai largă mult decît cum o bănuieşti. Fiinţă e tot ce există. Un hîrb, o chibritelniţă, o gramatică, un făcător de gramatici crede-mă că sunt toate fiinţi. INici etimologia cuvîntuiui chiar nu-ţi permite să te mai îndoieşti de această: Fiinţă de la a fi, ca ştiinţă de la a şti. Şi dacă ţii să statorniceşti o deosebire între fiinţă şi lucru, nu-ţi poţi permite alta, fără să păcătuieşti, decît acea care există între gen şi specie. Şi atunci zici: Tot ce ne înconjoară sunt fiinţe. Fiinţele se împart: în fiinţi neînsufleţite., 542 sau lucruri, şi fiinţi însufleţite. 2 Aici îmi permit o paranteză. Nu tăgăduiesc, gramatica încolo e bună ca metod. Migăloasă, intuitivă, analitică, dar asta nu-i de ajuns. Esenţialul e ca o carte de această natură, în afară de chipul cum e orînduită, să conţină adevăruri, şi nimic decît adevăruri. Căci, admite că eu posed un neasemănat dar de a intui, de a aşeza cu înlesnire în mintea copiilor şi de a-i face să pătrundă noţiunile cele mai grele, dar că nu am educaţia suficientă, cunoştinţile exacte şi obiective ce se cer la un dascăl, aşa că le dau o învăţătură subiectivă, plină de toate greşelile mele. Ce se întîmplă ? Voi izbuti, cu mult succes, să-i conving că cerul este un capac urieş de tinichea, vopsit cu albastru, că norii groşi se fac de-o pildă din fumul de la maşina drurnu-lui-de-fier şi cei subţiri din fumul de pe la ţigări ş-aşa mai departe. Dar nu-i aşa că pe acest teren pusă chestiunea, meşteşugul meu de a intui nu numai că nu face parale (?), dar e primejdios chiar şi nespus de stricător ? Să nu mă învinovăţască nimeni că insist aşa de mult asupra acestui punct. Nu e de trecut din fugă peste o chestiune ca asta. Cu mintea copilului nu e de şeguit. E lucru mare şi vrednic de cea mai sfînta luare-aminte acea virginitate a creierului plăpînd, aluat moale şi primitor a orice formă vei găsi de cuviinţă să-i dai, ţarină nelucrată, în care e cumplit de păcat să sameni de la început neghină şi mărăcini... Ai un bloc de marmură, zice învăţatul d-l Maiorescu, dacă ai făcut din el o caricatură, din ce vei mai scoate o Minervă ? Copilului trebuie să-i dai noţiuni exacte. El nu ştie să primească cu beneficiu de inventar. Deprinde-1 de mic să-şi dea socoteala de însemnarea vorbelor. Fă-i stăpîn pe o serie de convingeri obiective. Să drămuiască cu mult scrupul cantitatea de înţeles coprinsă în sfera fiecărui cuvînt. Să-i măsure întinderea cu o perfecţie infinitesimală. Asta-i o adevărată comoară. Am închis paranteza. * 543- Mai departe, tot în gramatica d-lui Manliu (Sintaxa, pag. 4), citesc : „în privinţa aşezării părţilor, propo-ziţiunea se cheamă dreaptă cînd subiectul este întăi^ şi apoi urmează predicatul. Propoziţiunea se cheamă inversă cînd" etc. Greşală neiertată. Construcţia e dreaptă sau inversă. Construcţia e pasivă sau activă. Propoziţia rămîne aceeaşi şi-ntr-un caz şi-n altul : Ion scrie frumos. Scrie frumos Ion. A. iubeşte pe D., D. este iubit de A. Se schimbă numai construcţia. Propoziţia, Doamne fereşte. E indiferent pentru ea c-o sta subiectul la început, ori la sfîrşit. Şi doar e de o imperioasă trebuinţă să stabileşti şi să arăţi şcolarilor^ deosebirea de înţeles ce se află între aceste două cuvinte : Construcţia e corpul. Propoziţia e sufletul. Cea dintăi înseamnă ţesătura, structura, chipul cum se orînduiesc şi se îmbucă elementele. Cea de-a doua arată înţelesul, partea abstractă ce se răsfrînge din construcţie, indiferent de alcătuirea materialului constitutiv. Definiţia însăşi glăsuieşte în sensul acesta : Propoziţia este o cugetare... Aceeaşi greşală fac d-nii Stoicescu şi Călinescu (amîn-doi profesori licenţiaţi în litere şi filozofie) în sintaxa d-lbr. La pag. 33 (etimol. Manliu, ediţia XIII, corectată şi adaosă (?)) găsesc : Articlii, cari formează... se numeşte articlii proprii. Şi se repetă, din nenorocire, că altfel, bucuros, aş fi trecut-o ca greşală de tipar. în teză generală, se învaţă în şcoalele primare într-un chip nespus de deplorabil limba romînă, dacă mai putem zice că se învaţă. Am avut adesea amărăciunea de a asista ca delegat pe la examene, şi m-am încrucit. Un adevărat potop de erezii gramaticale. în gimnazii, gramatica d-lui St. Neagoes, dacă e bine predată, dezmeticeşte pe şcolar, îi primineşte cunoştinţele, îi dă o învăţătură de iznoavă plină de lumină şi de adevăruri. E munca serioasă a unui om erudit şi plin de bun-simţ, care nu s-a bizuit, cu toată trebuinţa ce se simţea, să-şi încredinţeze tiparului întin-sele-i cunoştinţi decît numai atunci cînd le-a adus la epoca de o suficientă maturitate, cernute, limpezite, cristalizate şi înlănţuite, cu rost, într-un sistem, pentru a putea alcătui un tot ştiinţific. E bună gramatica, e cea mai bună din cîte s-au scris la noi, dar în schimb, celelalte cărţi, cari cată să completeze studiul limbei romîne în clasele secundare, sunt, în mare parte, o adevărată nenorocire. Las la o parte Stilul epistolar al d-lui Romanescu4, cu năzdrăvănii ca : emulul său a reuşit numai prin morbul lui Brebenel (pag. 90), şi alte cărţi ejusdem fari-nae *, cari, din fericire, nu sunt tocmai răspîndite... Atîta ar mai trebui. Mă opresc la Autorii vechi şi noi*, curs indispensabil, pe care programa în vigoa-re-1 statorniceşte, şi cu drept cuvînt, în toate clasele liceului. Care e de d-l C. S. Stoicescu, profesore, licenţiat în litere. Am mai făcut pomeneală într-o vreme despre acest straşnic delict, cum zice Don Padil. Aci însă delictul e aprobat, cu blagoslovenie domnească. Am subt ochi trei ediţii. Ce nestatornicie ! Bieţii autori, în cartea asta o duc într-o vecinică permutare. Iau cîţiva de la început: La 1877 La 1879 La 1883 I. C. Bolliac I. P. S. Aurelian I. Mihail Zamfirescu II. V. Alecsandri II. V. A. Urechiă II. P. S. Aurelian III. P. S. Aurelian III. Al. Sihleanu IV. G. Sion V. G. Creţeanu et coeteri... VI. Bolintineanu Halandala ! După de mult răposatul Momuleanu apare Matilda Poni, pe urmă Grandea, pe urmă Odobescu şi pe urmă iar P. S. Aurelian. S-aleagă Bălan, că nu-i mai dai de rost. Autorul spune în prefaţă că la orîn-duire a avut în vedere gradul de uşurinţă... Cum se poate ? Fabulele lui G. Sion sunt cele mai lesne de * De acelaşi fel (lat.). 544 545 priceput şi stau tocmai spre fund. Făgăduieşte autorul, chiar pe copertă, notiţe explicative. Nu prea văd. Doar la poezia Peneş Curcanul, unde se zice : „Ne dase nume de curcani Un hătru * bun de glume"... O steluţă şi jos o notiţă : Hătru — om urît (!). Grozavă explicaţie ! Ca şi cum ai zice : morcov — o figură retorică. Dar apoi aprecierile, „acele caractere distinctive asupra stilului lor!..." Trebuie să fi făcut mare plăcere d-lui Alecsandri cînd a aflat că „scrierile sale sunt pline mai toate de o dulceaţă (ai crede că-i vorba de gavanoase) şi natura-leţă ce incintă şi transportă pe cititor în regiuni divine". Stilul lui Aron Florian (pag. 101) este cuvinte, de multe ori veheminte... epitetele crescînde... etc. De Ion Ne-culcea însă nu prea e bine : „el crede în miracule şi încă ce este mai rău (!) se găsesc adese în cronica lui idei umilitoare (proverbe etc). Ca calitate distinctivă..." E bine de vornicul Ureche, că-i „place brievitatea şi limba sa adese e înflorită de metafore şi chiar de alegorii". Da, fie, că şi limba d-tale, d-le Stoicescu... Cartea, deşi aprobată, e condamnabilă in globo, pentru că e o lucrare primitivă de tot şi fără nici un chichirez. Autorii ceia vin aşa buzna, într-un învălmăşag, parcă-s aduşi de-un şuvoi. Pe urmă, lipsesc o mulţime de scriitori, morţi şi vii, mult mai de valoare decît unii cari figurează, şi cu portrete încă. Cum se explică horopsirea asta ? Ce noimă are ? Mărturisesc că n-am avut răbdarea să citesc păn' la sfîrşit — filă cu filă — nici o carte din cîte-am pomenit aci. Această pedeapsă nu mi-aş inflige *-o decît în cazul cînd mi-aş pune-n minte să dau o critică amănunţită, lucru de care opera d-lui Stoicescu e pusă la adăpost, fiind mai prejos de orice critică. Am prins numai din fuga ochiului cîte o scrînteală mai boacănă, ş-am consemnat-o aci, pentru ca să vadă lumea, şi îndeosebi cei cari aprobă cărţile, cu cîtă nepăsare lăsăm * A inflige — a aplica, a impune. noi să se strecoare, pană în auzul şi subt ochii copiilor, greşeli cari nici acestora — dacă de la ei ar purcede — nu li s-ar putea ierta sub nici un cuvînt. Un rău, asupra căruia nu pot îndeajuns insista aci, este că mai peste tot locul se grămădeşte aproape în-1 treaga atenţie asupra formelor reci şi ciolănoase ale gramaticei, lăsîndu-se de multe ori la o parte, sau într-o foarte palidă luare-amirite, miezul adevărat al studiului, materialul în esenţă — limba însăşi. E de netăgăduit că tot interesul, toată băgarea de seamă a cărţilor şi-a. profesorilor — dacă la bun liman vrem s-ajungem — trebuie să fie pururea ţintuită asupra folosului practic ce izvoreşte din orice învăţătură. Ce ispravă, mă rog, îmi face şcolarul care, ca pe iapă şi pe nerăsuflate-mi, va rosti toate chichiţele gramaticei, dacă nu e în stare să-mi lege cu rost şi cu socoteală zece vorbe de la dînsul într-un tot ca lumea, curat meşteşugit ? îmi face efectul unei mori de vînt care-şi învîrteşte fofezele într-una, fără să macene un grăunte măcar. ' Deprinde mai întîi pe şcolar să-şi dea seama de fie- care vorbă, să le cunoască perfect cuprinsul şi să le întrebuinţeze pe ales, cu măsură şi cu chibzuială. Sădeşte şi cultivă-n el gustul şi ştiinţa, estetica şi algebra limbii. învaţă-1 să construiască frumos şi solid. Arată-i « ce-i urît şi ce-i frumos. Insufîă-i dezgust pentru stilul umflat, lăbărţat, descusut şi fudul. împătimeşte-1 pentru stilul aşezat, bine legat, limpede, curgător şi fără pretenţii. Fă-1 să iubească şi să preţuiască poveştile, doinele, urările, şi toate cîntecele şi zicătorile pline de tîlc ale isteţului nostru popor. Acolo va descoperi acea I frumuseţe ademenitoare şi plină de farmece a gîndirilor, I cari izvorăsc, fireşte şi slobod, din adîncul simţirii ome- | neşti. Acolo va găsi inima neprefăcută şi pururea du- j ioasă a ţăranului nostru, acolo eterna icoană, în care L sufletul romînului se arată, aci mîhnit şi tînguitor, aci JK voios şi zglobiu, aci viteaz şi despreţuitor de moarte, f~ aci blajin şi atoateîngăduitor, aci îndîrjit, prigonitor \ şi aprig — mînia pămîntului — împotriva vrăjmaşilor de-afară sau din ţară, dar totdauna măreţ şi bun pană 546 54? şi în supărarea lui. Acolo şi numai acolo va putea lega prieteşug cu acea limbă frumoasă şi negrăit de dulce, fără de care poezia în veci nu va putea trăi. Dă-i să citească bucăţi alese din scriitorii romîni mai de soi, pune-1 să ţi le nareze, lnteţeşte-1 cu compoziţiile, şi citeşte-i-le, şi critică-le, şi fă mai mare caz pentru întrebuinţarea greşită a unui cuvînt decît pentru un u scurt, ţine-1 de rău întotdauna pentru o frază siluită * şi de prost-gust mai mult decît pentru o virgulă pusă la loc rău. Nu fi pedant. Nu-1 ameţi cu calcule algebrice, în etimologie. Nu-1 tortura cu limba strămoşilor noştri romani. Să înveţe şi să ştie cît de multă latinească, dar să nu se încumeteze a-şi latiniza limba. Acolo unde de veacuri s-a înfipt un cuvînt rusesc, bulgăresc, turcesc, nemţesc, ori de cîte ori, de unde ar fi, dacă e de toţi înţeles şi întrebuinţat, dacă-mi exprimă o notă perfect de clară în muzica limbii, de ce, stînd cu condeiul în mînă, să-mi trudesc capul în căutarea unui cuvînt de origine latină, care poate nici nu-mi exprimă cugetarea cu aceeaşi forţă şi rotunzime, şi nici nu are aceeaşi armonie în încumetrirea sunetelor, căci şi partea asta, privitoare la ureche, trebuie luată, pe cît se poate, în băgare de samă la orice soi de scriere, nu numai la versuri. Ş-apoi, nici nu e tocmai lesne — cînd îi vorba la adecătelea — să dai pe gîrlă un cuvînt care, prin îndelungatele şi ale lui credincioase servicii, şi-a dobîndit, în limbă, un drept de cetate. Şi-n sfîrşit, ideea e totul — dacă e adevărată, dacă e naturală, dacă e limpede, dacă e frumoasă, dacă e de toţi şi pe deplin înţeleasă, ce mai vrei ? Ce te importă de unde mi-aduc eu materialul ? Destul ca construcţia să fie trainică, cu temei şi cu gust alcătuită. Nu înţeleg, desigur, prin aceasta a căuta cu îndărătnicie numai cuvinte de pe la Nijni-Novgorod şi de pe la Ţarigrad, dar nici nu admit să se dea cu piciorul şi să se despreţuiască acea sfîntă comoară de frumuseţi a limbei, în care păstrăm, ca pe nişte moaşte, toată poezia poporului nostru, numai pentru că el — * în revistă : suită. de rînd cum este şi fără ştiinţă de carte — şi-a plîns amarul şi nestatorniciile ursitei, în loc de aflicţiunea şi inconstantele destinului, pentru că el şi-a pus în cîntec firea lui vitejască, dar potolită şi fără făţărnicie, în loc de natura ori naturelul brav sau eroic, dar calm şi fără ipocrizie, în sfîrşit, pentru că el s-a ştiut necurmat purtînd în pieptu-i dragoste în loc de amor, jale în loc de doliu, nădejde de mîntuire în loc de speranţă de salvare, îndoială în loc de dubiu, groază în loc de teroare, patimă în loc de pasiune, şi aşa mai departe. Acolo se încheie comoara şi neveştejita mîndreţă a literaturei noastre. Acolo povăţuieşte pe şcolar şi fă-1 . să-şi scalde, ca într-un izvor limpede şi răcoritor, ţinerile lui gîndiri. învaţă-1 pururea să aibă o adevărată evlavie pentru tot ce e măreţ şi vrednic de pildă şi de cinste în neamul lui. îngenunche-1 în faţa lui Negri, Lazăr, Eliade, Alecsandri... Pune-i un model dinaintea ochilor. Aţîţă-1, înfierbîntă-1, fă-1 romîn deşgheţat, destoinic şi semeţ, rîvnitor şi statornic în a lui spre bine îndeletnicire — fii preot în toată puterea cuvîntului. Numai cu chipul acesta socot eu că s-ar putea ridica o generaţie serioasă şi spornică la treabă, cu pricepere şi bun-simţ, avînd cunoştinţa şi cultul adevărului, binelui şi frumosului, în sfîrşit, numai bună pentru ca să spulbere toată şleahta de izmeniţi şi de arlechini, pîn-găritori ai limbei şi neamului romînesc, şi să dea o altă faţă vieţei noastre intelectuale. 543 t [CORESPONDENŢA LITERARĂ, IV] Tîrgovişte, 10 mai 1884 Iubite prietene, Tu-mi scrii din seră şi-mi cei să-ţi răspund, unde nu mă taie capul. E cu neputinţă să capeţi un răspuns serios şi satisfăcător la întrebarea ta : Ce e femeia ? Aicea nu e ca la botanică, să poţi studia speţa în individ, şi tot ce-i zice despre solanum tuberosum să se potrivească la toate cartoafele din lume, trecute, prezente şi viitoare. N -avem de-a face cu exemplarele aceluiaşi op. Autorul strică clişeul după fiecare exemplar, şi întocmeşte alte combinări de semne... prefaceri fără sfîrşit (vezi Algebra sup., capitolul : aranjări, permutări şi combinări). Şi apoi, îndeobşte schimbările se operează radical — chiar în esenţa elementelor — nu numai în chipul de-a le amesteca. Aşa că — ierte-mă chimia — iţi va trebui cîte-o formulă anatomică şi echivalenţială pentru fiecare doamnă-combinare aparte, şi aceasta supusă iarăşi la un alt şir de prefaceri în sine, după vîrsta doamnei-combinări, după mediu şi alte nenumărate împrejurări prevăzute şi neprevăzute... Dar parcă te văd supărat că-ţi împuiez capul c-o aşa nesărată logomahie, cum ar zice d-î Chiţu 1. De, frate ! Cine strică ? Nu-i vorbă, ar fi trebuit să mă rostesc în mod sumar, din capul locului, că eu nu pot zice decît bine despre femeie, deoarece ea e mult mai bună decît noi — şi mult mai chinuită. £50 Aceasta însă nu răspundea de loc la întrebarea ta, şi mi se părea un adevăr asupra căruia nici îndoială, nici discuţie nu se mai încape. Să trec mai bine la a doua scrisoare, unde-mi iai în zeflemea pe numeroşii gazetari şi literaţi de-a căror mulţime Olimpul geme, în ambele înţelesuri ale cuvîntuiui. Adevărul e că de-o samă de vreme s-a înteţit rău toana bâiguielii, spasmurile nemurirei în sclivisiţii noştri giovini. Ca din senin ne plouă cu cărţi şi cu reviste. E harnică generaţia, n-ai ce-i zice. Generaţie de inimă, domnule, nu e fleac ! Ce va mai rămînea din voi, sărmane muze !... V-au strîns vajnic în chingi şugubeţii noştri zdrăn-gănitori. Pas de mai faceţi năzuiri, că vă scot şi măse-lile din gură... Cu ei vi-i în cîrd. a Pun rămăşag că, de-aci în doi ani, nu va mai răminea prostie de spus care să nu fie veche. Nu mă rabdă inima. îţi copiez aci — din una din gazetele capitalei — cîteva rînduri nostime şi minunat de caracteristice. Fii cu luare-aminte, că nu e de jucărie : „Vălul ce acoperea această săptămînă este brodat cu aceste mişcări psihice şi împodobit de seninătatea şi pli-' nătatea facultăţilor mintali, tranziţie provocată numai de repausul săptămînei mari." Ei ! cum te dai cu părerea ? Adînc combate stimabilul, nu-i aşa ? Nici vorbă că după condei s-arată a fi un preaînvăţat bărbat. Căci iată ce subţire şi cu ce dres şi talîmuri* mi-o aduce mai la vale în următoarele rînduri, de un colorit puternic şi de o atît de straşnică frumuseţe de imagini, încît nu poţi să nu mărturiseşti împreună cu poetul Canilli2, că autorul în chestie „e dotat cu o dibace combinare" : „De o parte, societatea dramatică, care a lucrat pe capete spre a putea da apariţiune cît mai neîntîrziată operetei Hatmanul Baltag3, iar de altă parte, distinsul director al Conservatorului întruneşte în fiecare zi pe maeştrii orchestrei, spre a-i pune în poziţie, ca execu- * Talîm — plecăciune, reverenţă. 551 ţia lor să atingă culmea inspiraţiunilor; cari au mişcat pe celebrii maeştri spre a dota lumea cu opere, menite a-i dezvolta facultăţile în astfel de grad, încît prin ele să poată întrevedea gloria divinităţii, care se răsfrînge asupra omenirii prin scînteia ţesută în fibrele ce vibrează facultăţile umane." Ce zici ? Asta — pardon de expresie — e şcoala domnului Macedonski: „Controlul de stil şi libertate de idei". * Iacă ce şi-a scris pe flenderiţa * de stindard nobilul şi mărinimosul epigramist — şi luptă, mon cher, cum nu poţi să-ţi faci idee, pentru sfîntă apărare a dreptului... de a spune dobitocii. închipuieşte-ţi ce cîmp vast ! Ce orizonturi largi se desfăşoară acestui om (?) intrepid şi fecund. Ceva iar de gust am mai găsit alaltăieri în Alarma. Iţi trimet începutul. Restul l-om ceti cînd ne-om întîlni între patru ochi, căci e grav !... Ce să zic ? Drept drag să dai ortul popii, în perspectiva unui astfel de Discurs funebru rostit în biserica St. Haralambie din Ploieşti, în 19 aprilie 1884, la înmormîntarea junelui George Chris-tescu, de profesoarele Zacharia Antinescus. Oricine luptă se reţine< de la toate alte lucruri, aceia adică, spre a primi o coroană trecătoare, noi însă una care nu se veştejeşte. Ap. Paul, Către corinteni, cap. 9, vers. 25. Etatea juneţei, iubiţi auditori, este etatea aceea cînd omul în lumea aceasta simte unica satisfacţiune pe pămînt. Ea se aseamănă cu soarele de primăvară, care-şi împarte binefăcătoarea lui căldură preste tot solul ca să resară şi să înflorească toată vegeiaţiunea. Cui nu-i place atingerea de dînsul a razelor solare din mai ? Cine se poate abţinea de a nu mirosi o floare voluptuoasă în coloare şi parfum cînd o vede în grădină sau în vrun pahar cu apă rece ? Apă rece! Bun lucru şi cît se poate de atingător. Ş-aşa, [...] din Carpaţi şi pană la mare, o imensitate de * Flenderiţa — zdreanţă. inamici, cari n-au altă treabă mai bună de făcut decît să morfolească cea retorică, să schingiuiască biata limbă, să toarne la dobitocii cu ghiotura — şi toate astea cu pretenţia de a face literatură... Sărmană literatură ! Cumplit te mai pîngăresc nenumăratele pu-peze ce se prăsesc ca iepurii în a toate îngăduitoarea astă ţară ! Ia închipuieşte-ţi leauta asta-ntreagă de izmeniţi, grămadă, dînd buzna la poarta nemuririi ; poeţi, im-velişti, gazetari, critici, filozofi, politici de cafenele — toţi cu ifose de luptători pentru lumină şi luminători prin lupta, toţi reclamînd cîte un ciozvîrt de ne-uitare şi cioplirea semandicoaselor mutre în marmoră, anexînd la petiţia introductivă unul un volum de rime f, pierdute, altul un chitab de rime găsite, unul o dramă în.... mai multe acte, altul o sumă de nuvele pe hîrtie velină, plus colecţia Literatorului ş-aşa mai departe, pînă la nobilul Canilli, cu nepreţuita dumisale dibace combinare ! Ce mină le-ar face biata nemurire !... „Cît de filotimii să fie, In faţa astor musafiri, S-ar face verde de mînie Ş-ar scoate-un strigăt: Hai sictiri!" Şi eu ştiu să fac versuri, dar recunosc că sînt încă slab. Aceasta ca aviz prealabil poeţilor cari ar avea poftă să mă muşte... Ş-apoi pe toţi aceşti milogi i-auzi într-un a schiolă-lăind că lumea-i oarbă şi ingrată, că se fac ovaţii lui Alecsandri, ca şi cum ale lor scrieri n-ar aduce omenirei nici un serviciu — măcar cît de mititel — şi de utilitate privată, dacă nu publică. Ar trebui, zău, cel puţin după moarte, să-i umple cu paie şi să-i conserve într-un muzeu : secţia dobitoacelor cuvîntătoare. O, glorie ! nu fi crudă şi aibi în vedere pe bieţii nenorociţi de cari mai sus s-a menţionat, şi nu-i lăsa cu buza umflată, că mult se «mai trudesc, sărmanii !... Şi sunt toţi de bună-credinţă... ce zici tu ?... Ave. 552 „Ce zgomot se aude ?... Fereastra se deschide ! (Apare Radu palid.) Ah ! tu eşti, tu, aicea ?!... Oh ! repede o-nchide, Să nu te mai vază nimeni!... Oh ! intră mai curînd." „ANALELE LITERARE' Cu acest nume a apărut o revistă lunară. Avem pîn-acum primul număr. Redacţia şi administraţia e în strada Vîntului no. 7. Coprinsul revistei începe c-o încercare dramatică de d-nu Mircea C. Dimitriadi1 : In noaptea nunţii, comedie într-un act şi versuri. SCENA I Elena, mireasă, intră în camera nupţială, cade obosită într-un fotoliu şi zice un monolog de 53 de versuri, în care ne descoperă că, în sfîrşit, s-a măritat cu Vereanu, fără voia ei. Radu, iubitul ei adevărat, a venit la cununie; el era'palid; ea s-a uitat la dînsul, şi el i-a făcut un semn, apoi i-a dat de ştire prin-tr-un bilet că vrea să-i vorbească. Monologul cade cu necaz asupra muzicei, care se aude cîntînd. „Ce muzică infamă !... Nu are nici un gust." Apoi vine o tiradă asupra psicologiei cazului ş-asu-pra obiceiurilor sălbatice ale lumei şi părinţilor, cari nu te lasă să iei pe cine ţi-i drag... (zgomot la fereastră). Monologul, speriat oarecum, urmează : 554 Radu zice c-a venit să-i şoptească cuvîntul de altădată : „Eleno, te iubesc!" Elena-i răspunde că, de... „cuvîntul este sacru, e nobil, este mare"... dar... azi e soţie! Se plînge de bărbatu-so, că nu ştie bontonul, şi i se pare nătîng, încetinel. Apoi roagă pe Radu să plece. Radu-i spune de nişte jocuri diafane ş-o asigură că nu poate să plece, că... să n-aibă nici o teamă, c-a avut grijă să puie morfină în paharul lui bărbatu său, la masă. Elena, oricum, ţine să rămîie soţie fidelă. Dar Radu-i ia piuitul printr-o declaraţie de treizeci de stihuri, în care o face să înţeleagă precum că iubirea e cuvînt sacru, cuvînt d-zeiesc, îi spune despre dulceaţa din ochii ei... şi-i aminteşte cum pe-o noapte înstelată, ea făcîndu-i lui (Radu) declaraţie... „din vorbă în vorbă ŢOCNI UN SĂRUTAT Ce deşteptă natura din somnu-i fermecat!" Elena (pierdută la sînu-i) : „Oh!... taci!... taci!..." Radu (mai pasionat) o reasigură că bărbatul ei doarme ş-o roagă să se îndure şi să se lase... să-şi petreacă noaptea amîndoi, „în lîncedă iubire". Elena se împotriveşte încă. Mai îndemînă i-ar veni să fugă cu el în ţări străine. Radu îi pune în cunoştinţă dificultăţile acestui pas şi îi atrage luarea-aminte asupra iubirei de ţară... „Căci disertarea-i aspră şi suferinţa grea" ; Elena se înduplecă : „Putere 'ai asupră-mi. Fă ce voieşti din mine !" Radu : „Cu buza-mi îmbrunată de-a ta aş vrea să mor !' 555 Se aud paşi. Radu s-ascunde după perdele, George, bărbatul ei, intră. O întreabă dacă nu cumva iubeşte pe un altul. îi spune că el e sceptic. îi vorbeşte despre poetul Bălăcescu şi despre romanul lui Carletie La maison vide. Discută amîndoi despre căsătoriile de azi. George, care e stăpîn pe situaţie, face aluzii la amorul ei şi la morfina lui Radu. „Se duce la perdele si ia pe Radu de mîna." îşi aduc aminte de-o astfel de prinsoare făcută în gimnaziu. George spune cum a prins biletul lui Radu. Elena începe să-şi iubească bărbatul, ba chiar îl găseşte nostim cum se cade. Radu, prietin amîndurora, pleacă. George zice frumos morala f abulii. Cortina «cade. Aceasta e comedia cu care începe revista. După asta urmează Fragmente din istoria familiilor boiereşti de d-l B. Florescu. Şi iarăşi vine d-l Dimitriade cu începutul unui roman, Intre crimă şi moarte. Vecinica sărăcie pe-o noapte de ianuar, cu mama culcată pe patul de scînduri şi învelită în zdrenţe, cu doi copii flămînzi, din cari cel mai mare p-âci-p-aci să fie de-o vîrstă cu mă-sa, şi cu un tată meşter lemnar, bun, harnic, cinstit, dar care nu găseşte de lucru din cauza afluenţii străinilor. Toţi sunt anemici, în speranţa de a fi mai interesanţi. Copiii tremură de frig, nici vorbă,... „— Mi-e foame, mi-e frig!... iese din sughiţurile lor înecate de plîns" etc. Romanul desigur se va putea lungi aşa după trebuinţă. Urmează apoi trei poezii tot de acest autor, aşa că aproape pe întreg numărul 1 al Analelor literare e plin (în amîndouă înţelesurile) de d-l Dimitriadi Mircea. _ Dar de nicăieri, nici din piesă, nici din roman, nici din poezii, nu tresare nici o cugetare originală, nici o observare mai deosebită, nici o noutate de formă sau de fond. Atunci care e ţinta, ce urmăresc redactorii acestor Anale, cînd o sumă de platitudinişti s-au plimbat de mult prin ce scriu dumnealor ?... Nenorocirea e că la noi se bizuie grozav tineretul pe inspiraţie şi nu vrea să se convingă că îndeletnicirea literară e o chestie de muncă serioasă, că trebuie să cauţi, să observi cu de-amănuntul, să studiezi adînc, îndelungat şi cu răbdarea unui meseriaş onest pentru ca să-mi mai* poţi spune ceva nou despre un lucru ; căci, pentru Dumnezeu !... toate sunt spuse şi despre toate mai e de spus pentru cine ştie să muncească. S-a isprăvit cu literatura de spîrcuială şi de superficialităţi banale. [...] Nu te încînta de sunetul vorbelor ce-ţi vin sub condei. Fă-mă să simt sărăcia şi boala eroilor tăi. Scurmă ini mele şi spintecă nervii. Studiază durerea şi patimele în cele mai ascunse adîncuri ale lor şi stăi, cu ochii în patru, la căpătîiul eroului tău bolnav, ca să-i surprinzi prefacerea şi stingerea vieţii în fiecare răsuflare. Nu-i de ajuns să-mi spui că eroul tău e anemic şi îmbrăcat în zdrenţe ca să mă emoţionezi. Am văzut o mie de anemici îmbrăcaţi în zdrenţe. Tu — dacă eşti artist — arată-mi clar şi într-un relief puternic ceea ce eu, om de rînd, nu pot vedea desluşit. Cu inspiraţii din senin nu faci treabă. Aşterne-te pe muncă. Observă şi studiază cu răbdare. Fără o concepţie ş-o gestaţie regulată, nimic nu se naşte întreg. Bagajul învechit de fleacuri lăsaţi-1 în haznaua vremii ş-a uitării. Ce înseamnă acest neastîmpăr copilăresc de-a ne juca de-a scriitorii ? Nu vedeţi d-voastră că sunt atîţia saltimbanci şi jongleuri literari, flămînzi de nemurire, cari-şi prăpădesc vremea şi devin ridiculi ? Ce vă mai trudiţi aşa de clacă şi de florile mărului ? Ce gol să umple Analele d-voastră, atît de goale şi ele, săracele ? Aţi crezut numaidecît că e o datorie literară a ne veni şi d-voastră de Crăciun cu acest caltaboş literar ?... întrebuinţaţi-vă timpul mai bine. Credeţi-mă, domnii mei, că lumea e sătulă de-aşa ceva. 556 MILLO Săptămînă trecută, la teatrul cel mare, în cea dintîi seară a Estudiantinei, am mai putut vedea pe iubitul nostru artist Millo în cea mai cunoscută creaţie a sa, Paraponisitul. Nici vorbă, domnul Millo simte foarte bine cît de mult i-a răpit neîndurata vîrsta din vigoarea-i de odinioară şi cît de cu neputinţă i-ar fi astăzi să mai susţină, cu succes, povara marelui său talent. Şi dacă ne mai face cîteodată plăcerea de a ni se mai arăta pe scenă, e numai pentru că-1 biruie dorul de publicul pe care l-a stăpînit o jumătate de secol cu farmecul talentului său, acel dor adînc şi neadormit de tinereţea şi gloria de odinioară pe care numai artiştii îl cunosc. De aceea, cînd domnul Millo s-a arătat pe scenă, în primirea entuziastă a publicului recunoscător, figura lui întîmpina ropotul zgomotoaselor aplauze c-un zîmbet inteligent şi trist, în care se vedea durerea sinceră şi personală a omului care simte şi îl doare că nu mai e ce a fost odată, şi cum înainta încetişor şi tăcut spre rampă, ochii şi gestul lui de „paraponisit" spuneau lămurit lumii, care-1 aplauda mereu : „Degeaba, s-a dus vremea lui Millo, voi nu aplaudaţi decît fantoma acestei glorii stinse !..." Cînd Paraponisitul se isprăvi, şi nu mai rămase decît Millo pe scenă, sala zbucni într-un ropot prelung şi încăpăţînat de aplauze. De două ori a trebuit să se ridice cortina şi, adînc mişcat, bătrînul artist părea că întinerise în înfierbîntarea zgomotoaselor ovaţii — voios şi sprinten, fugea pe scenă, ca un copil de cincisprezece ani. Cînd publicu-1 chemă pentru a treia oară, înainta pînă la rampă. Sala se umplu de tăcere. Artistul se înclină, strîngîndu-şi la piept haina de paraponisit, lungă, veche şi cu buzunare multe, şi, cu o voce adînc emoţionată, mulţumi astfel iubiţilor săi admiratori: „Primirea călduroasă şi simpatia ce mai arătaţi bă-trîneţelor mele a şters din mine toată paraponiseala !..." Felicităm pe publicul care ştie să-şi arate, subt orice formă, recunoştinţa ce datoreşte aleşilor săi. Pentru artiştii cari-şi duc cu ei toată splendoarea talentului lor nu mai rămîne decît această sfînta mîngîiere. 558 „REVISTA LITERARĂ" Despre ce este şi ce urmăreşte această revistă ne rezervăm a vorbi mai pe larg în unul din numerile viitoare ale ziarului nostru. De astă dată ne mărginim la cîteva observaţii privitoare la cuprinsul numărului din urmă. La începutul revistei vine tot d-l Macedonski: cu o nuvelă. Dar Zi de august, aşa cum e tratată, e un tablou frumos, cu situaţii bine surprinse şi bine zugrăvite, din care, dacă s-ar scoate unele figuri nenorocite, şi unele expresii cam trăsnite cu leuca — pretenţii de stil grozav — ca furtunele arzătoare cu descărcări electrice şi cu convulziuni supreme (asta ă propos de un sărutat), desigur bucata ar rămîne — ca tablou — o lucrare artistică. O apă care curge printre sălcii, o moară unde ţărani „cu înjurături de cruci pe buze" descarcă saci din-tr-un car, o livadă unde flăcăi şi fete culeg prune şi prin bălăriile căreia întîlnim cîte ceva din Germinai a lui Zola, un boier care aşteaptă pe fecioru-său de la Bucureşti, o horă-n bătătură, la pălălaia focului, ş-apoi culcarea tuturor, drept deznodămînt final — toate acestea, oricît de bine-ar fi spuse, să fie sigur d-l Macedonski că nu vor alcătui niciodată o nuvelă. Poezia în atelier e o adunătură pretenţioasă de imagini obscure şi descusute, cari nu spun nimic, pentru că nici nu urmăresc nimic : împărecheri anapoda de vorbe goale, umflate, bîzîitoare — asta e boala d-lui Macedonski! 560 De cine e făcută poezia întitulată Baie şi iscălită Paul Zvor ? Şi cum d-l Rădoiu, care e un om serios, îngăduie să se publice astfel de murdărie într-o revistă la care, după cum văd, colaborează şi domnişoare ? Pentru D-zeu ! nu vă gîndiţi că vă citeşte lumea şi că e un atentat la buna-cuviinţă şi la moralitatea publică a da într-o revistă, ca literatură, nişte greţării atît de grosolane ! Acestea nu mai sunt pornografii, ci sunt măscări neruşinate, de cîrciumă şi de şatră, cari te fac s-arunci cu scîrbă o astfel de revistă, care n-are nici o umbră de cuviinţă şi de respect pentru cititorii săi. Mi-e ruşine să reproduc un vers din această poezie ! Dar rog pe d-nul Rădoiu să citească ultima strofă — îi fac onoarea de a presupune că n-a citit-o încă — şi să mărturisească singur, în toată sinceritatea, în ce locuri şi cine ar putea citi o astfel de poezie fără să roşească ?... Mai cu perdea, mai cu perdea, domnilor poeţi de la Revista literară ! Las la o parte o sumă de lucruri indiferente şi mă opresc puţin la o nostimadă de pe ultima pagină a revistei: „Romanţul Elena de Bolintineanu, pe care îl publicăm în numărul acesta, cu oarecare modificări imperios reclamate de transformarea literară a limbei..." Cine-i naivul care se încearcă să ne dea un „Bolintineanu" â la mode ?... Dar de cînd o lucrare definitivă a unui om care a murit se poate republica cu oarecare modificări imperios reclamate de transformarea literară a limbei ? Asta n-am mai auzit-o ! Şi mi se pare cu atît mai straniu şi mai ridicul cu cît e un caraghioslîc fără precedent în literatura vreunei ţări. Bietul Bolintineanu !... NOTA REDACŢIEI VISUL D-LUI I. BRĂTIANU Iubite domnule redactor, Iartă-mă că n-am mai dat nimic „la gazetă". Crede-mă, sunt vremuri în cari mi-e cu neputinţă să scriu ceva. Aceasta mă ţine luni întregi cîteodată. Mi s-au povestit cîteva visuri, cari, pe căldurile din vara asta, au tulburat somnul cîtorva oameni mari de la noi. Dumneata ştii ce mare însemnătate are în istorie tot ce se întîmplă în viaţa acestor oameni. Iţi comunic, pentru început, visul d-lui I. Brătianu. Vor urma şi celelalte, dar pînă prin septembre să nu-mi ceri o colaborare regulată, căci pînă atunci sunt cu domiciliul necunoscut. Cu toată stima, MIRMIDON Un vis foarte straniu a avut la Govora marele nostru cancelar : Era^ o sală largă, cu păreţii de piatră, sinistră şi umedă ca o ^peşteră. Prin colţuri, în sfeşnice mari de cremene, sfîrîiau arzînd făclii negre de smoală. Pe sus zburau lilieci, plesnindu-şi aripele de tavan. Iară el sta pe un tron înalt de brad. Trupu-i era gol ; numai pe cap purta o coroană de papură, şi în mînă, un schep-tru de lozii împletite. In jurul lui, pe jos, mişuiau "nîf-numărate şi felurite jigănii, cari-1 priveau cu smerenie şi-1 cinsteau ca pe un împărat ce era. Căci el se simţea în ceasul acela împărat şi, lucru curios, sub chipurile ■ acelea slute de jigănii, el recunoştea pe toţi supuşii lui din lumea cea aievea ; aşa, vedea o broască-ţestoasă în-tinzîndu-şi spre el oscilătoru-i cap de şarpe, şi bine ştia că sub ţeasta aceea se adăposteşte fiinţa supusului său Mitiţă Sturza ; într-o omidă mare, cît coada unui cotoi, se tîra, încovrigîndu-se, amicul Carada ; într-un fluture cu abdomenul lunguieţ şi vărgat fîlfîia domol din aripi cuviosul mucenic Nacu ; într-un guzgan lins şi mustăcios se înfăţişa graţiosul şi dezinteresatul Radu Mihai; lipăind, sărea o broască vînătă, zbîrcită, umedă şi repulsivă, în chipul căreia se înfăţişa simpatica persoană a d-lui Stătescu... şi aşa mai departe.1 Fiecare furase cîte-un chip de lighioană, mare sau mică : patriotul Dimancea păcălise o coropişniţă, inflexibilul Leca — un bondar, neprihănitul şi neadormitul Moruzi — o cîrtiţă (sobol), Buli-başa Fundescu — un grier, mîntuitorul de vieţi Rîmniceanu2 — o* lipitoare [...]. în sfîrşit, nimeni nu lipsea, nici chiar nepreţuita figură a prichindelului Djuvara, exhibată prin-tr-un vierme intestinal, desfăşurîndu-şi cu mult succes printre celelalte gîngănii ifosonul său de limbric naţional. 3 Dar, lucru minunat — aşa cum numai prin visurile eroilor din tragedii se întîmplă — împăratul de la Govora şopti în gînd un nume : Kiriţoţulo, şi deodată, din puzderia de jigănii, se răzleţi o rîmă ; ea se tîrî încetişor spre treptele tronului şi, cu cît se apropia de împărat, cu atît creştea mai mare : cînd îşi atinse capul de picioarele lui, se făcu şopîrlă, cum îi trecu de glezne, se făcu şarpe şi prinse a se lungi mereu, îi înfăşură pulpele, ca în strînsurele unei curele reci, i se încolăci în trei cercuri peste pîntecele gol şi-şi ascunse capul binişor la subţioara caldă a milostivului stăpîn. El îşi rosti astfel în gînd numele tuturor supuşilor, şi toate lighioanele se năpustiră asupră-i, crescînd din ce în ce mai mari, şi părea că şi el creşte, tot mai înalt... dar deodată se auzi un trosnet, şi tronul se surpă subt el, ca o şandrama putredă... Şi cădea, cădea mereu, într-un întuneric şi într-un gol care nu mai avea sfîrşit, şi pe cînd se scufunda aşa, cu toată oştirea lui, un glas 562 563 cunoscut îi răsuna în urechi : „Verfluchter!... Was ist dosit'*... Atunci tresări şi se deşteptă. Cu ochii holbaţi se uită sperios în juru-i. Se lumina de ziuă. Se sculă să se îmbrace. Tîmplele-i erau asudate şi în trup simţea o oboseală şi o greutate ca după un drum lung şi plin de zdruncinare. La dejun îşi povesti visul. Kir Năstase, care în multe rînduri tîlmăcise atîtea visuri de bine norocosului său stăpîn, de astă dată, cu un aer de linişte prea bine izbutit, mai tăvăli în untdelemn un ardei gras, îl înghiţi frumos şi zise-a nepăsare : — Fleacuri... te-ai culcat cu stomahu încărcat... TBfe: •stematule !... Ce-»' asta ?!... (Germ.) VISUL REGELUI Prînzise bine, asistase la spectacol, şi acum fericitul rege, scufundat în patu-i moale, cu ochii închişi, în aşteptarea somnului, îşi lăsa molatecile gîndiri să lunece îndărăt, către acele vremuri de strîmtoare în cari se muncea mult şi se căpăta fiorini puţini şi cari acum pare c-ar face parte dintr-o altă existenţă, atît sunt de depărtate... „Ce vînt norocos, cugeta ei, m-a aruncat în această blagoslovită ţară, şi ce mari şi de necrezut sunt minunile ursitei cînd vrea ea să te procopsească aşa, pe negîndite !" Cu aceste reflecţii, milostivul nostru rege adormi. De multe ori lucrurile la cari te-ai gîndit de cu seară îţi revin în vis subt o formă mai clară şi ţi se desfăşură într-un fel de peripeţii de basme, ca şi cum toate s-ar petrece sub farmecul unui descîntec. Sunt visuri în cari ţi se pare c-ai trăit un veac de om şi cari te poartă în cîteva minute prin atîtea locuri şi evenimente, încît, cînd te deştepţi din ele, simţi în tine o oboseală fizică ş-o ameţeală, ca şi cum... dar să lăsăm aceasta şi să venim mai degrabă la visul regelui : Se făcea într-o sală de cazarmă. Trist,, cu coatele pe masă, îşi strîngea în palme capul greu de oboseală şi de gînduri amărîte. Cum sta aşa, o mînă îl atinse pe umăr, îşi întoarse capul şi văzu un chip frumos, cu ochii ca doi luceferi şi c-un zîmbet infernal de atrăgător. — Vino cu mine... — Unde ? bîlbîi el înlemnit. — Ce-ţi pasă ? Vino cu mine. Eu sunt norocul tău. 565 Şi glasul acesta îi farmecă auzul, ca un cîntec dulce şi ademenitor. îşi luă chipiul şi ieşi. Afară era o lună frumoasă ş-o tăcere sfînta, care-1 înfiora. Străbătu oraşul — văi şi dealuri se precipitau îndărătul lor. Era un mers fulgerător de iute în liniştea nopţei. Se simţea uşor ca o umbră. „Curios lucru, îşi zicea el în gînd, n-am aripi, nu zbor, şi, cu toate astea, merg aşa de repede, fără să ating pămîntul cu picioarele..." Dasupra luna se ştergea încetul cu încetul. Stelele prinseră a se stinge. Ei mergeau mereu, în faţa lor, de după creasta uniii munte, încetişor răsărea soarele şi brazii se îmbrăcau într-o pară roşietică. Norocul întinse mîna înainte... — De acolo se pornesc bogatele cîmpii hărăzite ţie. Şi într-o clipă fură în creştetul muntelui. Acolo se opriră puţin. Cîmpiile pline de bucate curgeau devale, lucind în bătaia soarelui ca nişte valuri de aur topit. Din deal în deal se ridicau străjile uriaşe, nemăsuraţii codri, adăpostul fiarelor şi cuibul haiducilor. — De aicea şi pînă în malul celei mai late ape, cît cuprinzi cu ochii şi cît nu poţi coprinde cu ochii, toată ţara aceasta frumoasă, cu hotare depărtate în lung şi-n curmeziş, cu bogăţii fără măsură şi cu viteji fără frică de moarte, toată este a ta, şi domn te vei chema peste aceste ţinuturi. Tînărul domn se înfiora de atîta fericire. El vra să zică ceva, dar norocul îi înţelese gîndul şi patima şi-i făcu semn să-l urmeze. într-o clipă se pomeni în faţa unui palat enorm. Străbătură o sală lungă, tăiată-n marmură, şi se opriră-n faţa unei uşi mari de fier, deasupra căreia era scris : „Geld, Geld, Geld" *. Uşa se deschise scîrţîind a greu pe ţîţîni, şi cînd văzu el în mijlocul odăii largi mormanul colosal al banilor de aur, se azvîrli c-o lăcomie sălbatică asupră-i şi, culcat pe piept, îşi îngropa faţa şi braţele pîn-în subţiori în acele bucăţi de metal aşa de strălucitoare, aşa de lunecoase şi aşa pline de răcoare şi de farmec. Aşa, scăldîndu-se, rămase multă vreme, ş-un fior de o rară * Bani, bani, bani (germ.). 566 voluptate părea că-i străbate cald prin tot trupul şi-1 adoarme. Deasupra se auzea huruituri de roţi, ca într-o moară, şi pe jgheaburi largi mereu cujgea de Sus bani de aur. Norocul îl dusă şi-i arătă minunata alcătuire şi rîn-duială a lucrurilor. Era o adevărată moară. Norocul îi spuse că într-o zi i se vor mai adăogi încă douăsprezece roţi mari la moară, şi-i desluşi cum are să toarne-n coş păduri, oştire, popor, şi toate acestea, măcinate, au să se prefacă-n aur. El zise : „Gut... sebr gut /" * şi iarăşi se azvîrli pe grămada de bani. Era aşa de fericit !... Dar deodată moara se opri. Norocul se făcuse nevăzut. Un tumult de glasuri întărîtate venea de-afară, din ce în ce mai violent. Palatul se clătina din temelie. Geamurile dîrdîiau ca de cutremur, şi mormanul, risipindu-se ca ceva viu, luneca de subt el, pînă ce-1 lăsă cu pieptul şi cu braţele pe scînduri... Deodată zbucni o bubuitură groaznică, şi păreţii parcă se porniră să cadă peste el... Zguduit de spaimă, se deşteptă. Stete ameţit cîteva minute. Apoi se sculă şi începu să se plimbe prin odaie. Nu se făcuse încă ziuă. Afară ploua cu găleata. Din cînd în cînd un fulger se zvîrcolea în întuneric şi cîte-un tunet huruia prelung şi violent... — Afurisit vis, rosti el pe gînduri, şi-şi şterse fruntea fierbinte şi asudată. A doua zi popa Pariaţi primea o băncuţă ştearsă din partea regelui, cu însărcinarea de a se ruga mai cu foc şi mai cu evlavie pentru liniştea şi siguranţa majestă-ţii-sale. " Bino... foarte bine (germ.). GURA PĂCĂTOSULUI ADEVĂR GRĂIEŞTE S-a atentat la nepreţuita viaţă a marelui etc., etc. ... Ce frumos prilej pentru funcţionari de a-şi arăta stilul şi pentru Voinţa naţionala de a-şi umplea coloanele ! E o adevărată comoară colecţia telegramelor ce curg cu duiumul, din toate părţile, la adresa fericitului ministru. Fel de fel de neghiobii, cari s-ar putea rezuma — afară de vro două-trei — în aceasta obsequioasă * formulă : „Ne pare bine c-ai scăpat, domnule Brătiene, pentru că, de... dumneata ne-ai pus în pîne, şi de viaţa d-tale stă legată procopseala noastră". Dar telegrama cea mai nostimă şi mai importantă prin adîncul ei cuprins este următoarea : D-LUI BRATIANU, PRIM-MINISTRU „Focşani Infierînd cu pecetea nelegiuitei încercarea de sinucidere în contra d-voastră... etc. ..." Voinţa Naţională de ieri, pae 3 coloana 2. ' Nu le vom face necinstea de a-i crede atît de agramaţi. Atunci, ce înţeles poate să aibă telegrama de mai sus ? Iată singura tîlmăcire, singurul sens ce iese, fără să-l tragem de păr, din termenii acestei telegrame : Cetăţenii respectivi, desigur, trăiesc aici în ţară, şi văd şi ei cine trage sforele şi cum joacă fantoşele*. Deci, printr-o instinctivă pricepere a lucrurilor şi prin-tr-o involuntară pornire spre adevăr, au ajuns să dea simţimîntului lor de recunoştinţă şi iubire pentru d-nut Brătianu o formă caracteristică, care, scoasă din con-strînsa concizie a telegramei, în toată claritatea s-ar dezvolta astfel : Ne pare bine, preţiosul si milostivul nostru stăţin, că atentatul, pe care singur l-ai urzit în contra propriei d-tale vieţi, n-a fost decît ceea ce trebuia să fie, o scamatorie politică, o farsă de clovn, vrednică de aplauzele noastre. O recrudescenţă de popularitate. Iată toată ţinta şi tot misterul acestei „încercări de sinucidere" ! Sărman popor, cît timp îşi va mai bate joc această trupă de saltimbanci de buna ta credinţă şi de blajina, legendara şi dumnezeiasca ta răbdare ! * Fantoşă — marionetă. Sunt iscăliţi vro sută de cetăţeni. Cu neputinţă ca aceşti oameni să fie toţi în aşa hal de ignoranţă încît nici unul dintre ei să nu-şi fi dat socoteală de însemnarea cuvîntului „sinucidere". * Obsequios — excesiv de respectuos, plin de umilinţă. 568 SCRISOARE CĂTRE CITITORI [I] Duminică, 12 octombrie 1 Iubiţi cititori, încep de azi o corespondenţă cu d-voastră. în fiecare duminecă veţi avea în foiţa acestui ziar o scrisoare de la mine. Vă previu că n-am să fac spirit. în cursul unei săptămîni cîte nu ne trec pe subt ochi, cîte nu ne trec prin minte, chemate şi nechemate ? în literatură, în politică, în întreaga manifestare a vieţei noastre de toate zilele, găsim întotdauna lucruri interesante de observat şi de spus. Numai să nu ne impunem nenorocita sarcină de a face fraze frumoase, cu vreme şi fără vreme. Voi căuta să vă spui lucrurile omeneşte, ca la nişte prieteni buni, cu cari ma cunosc de mult şi cari n-au nevoie să afle de ce forţă retorică sunt. Sunt o mulţime de tineri pe cari retorica şi frazomania nu-i lasă să cugete-n tihnă. Eu cred că toţi oamenii ar seri bine dacă n-ar fi împiedecaţi de năzuinţa de a seri mai frumos decît le e dat. în privinţa aceasta vom avea adesea prilej să vorbim mai pe larg. Autorlicul la noi e o boală răs-pîndită. Pofta de nemurire, mîncărimea de condei e o patimă care scoate pe mulţi din minţi. Puţini trebuie să fie oamenii cu ştiinţă de carte cari nu sufăr de această nenorocită rîie. Asupra acestui belşug de scrieri, 570 vă mărturisesc, am cugetat adesea, şi mi-am dat osteneala să scriu din cînd în cînd cîte-o încercare de critică pe ici pe colea. Aveam şi eu iluziile mele într-o vreme. Toate s-or putea stîrpi, nimic însă nu va izbuti să puie hotar prostiilor omeneşti. Nenorocirea e că în toată această puzderie de scriitori nu găseşti două, trei talente cari să te răsplătească de neroziile pe cari le înduri. Aşa e> şi nici că s-ar putea să fie altfel. Ce credeţi d-voastră, că într-o atmosferă ca a noastră s-ar putea dezvolta şi ar putea trăi un talent adevărat ? O, Doamne ! Dar într-o societate în care trîndăvia leneşe, linguşitoare şi vicleană este- mai bine plătită decît munca cea mai cinstită şi mai inteligentă, într-o ţară în care un ignorant palavragiu de uliţă se tîrăşte pe brînci, ş-ajunge într-o bună dimineaţă să dispuie de soarta unui popor întreg, într-un timp în care un neruşinat spion al poliţiei se găseşte în mai bune condiţii de existenţă decît un profesor de universitate... într-o astfel de ţară şi pe aşa vremuri, desigur, un Eminescu nu poate trăi. Arta izvorăşte şi respiră din aerul epocei în care se naşte. Artistul este rezultatul, sau, mai bine zis, sinteza spiritului general al societăţii în care trăieşte. Şi un geniu nu vine decît atunci cînd e chemat. Nu iese din fabrică decît marfă de aceea care poate avea căutare. De alde Toboc şi de alde Ulmeanu1 se trag pe fiecare zi în mii de exemplare, pentru că asta e marfa care în ziua de azi e în mare căutare. Fiţi pe pace, natura nu dă faliment... Ştie ea ce face. Vom avea jurnalişti ca Scupievski, cari să ne înveţe cum să ne iubim ţara, venetici, cari să se îngraşe din munca noastră şi să ne insulte în casa noastră ; vom avea politician! ca Dimancea 2 şi ca Robescu s, cari să ne facă legi şi să ne fericească ţara ; vom avea literaţi ca Fundescu4 şi ca Macedonski, cari să ne înfrumuseţeze limba şi să ne lumineze întru ale artei... O, vom avea, vom avea jucători pe frînghie, saltimbanci de bîîci şi flaşnetari de uliţă cît veţi pofti, căci pe aşa fel de vreme altă marfă nu se trece. 571 Dacă lauzi cinstea tuturor tîlharilor, dacă ridici în slăvi talentele tuturor imbecililor, dacă te-nchini la înţelepciunea tuturor smintiţilor şi la distincţia tuturor oamenilor de rînd, eşti Veniaminul preţios al timpului, mîna celui puternic se va pleca să te culeagă ca pe un juvaer din noroiul în care te tăvăleşti, şi toate fericirile, cîte le visai şi cîte nu le visai, ţi se aştern înainte. * îndrăzneşte să spui un adevăr care să usture puţin pe năzuroşii noştri despoţi, ş-a doua zi, în mijlocul uliţii, în vederea lumii întregi, oastea cneazului Moruzi, păzitorii liniştei publice, se vor năpusti turbaţi să-ţi spargă capul. Ce credeţi, iubiţi cititori, că generaţia care se ridică nu se va resimţi de toate acestea şi nu va trebui să se mlădie după calapoadele vieţii aceştia ? înţelegeţi bine cît farmec poate să aibă asupra tinerilor cari deschid ochii în lume această frumoasă perspectivă de a linguşi pe cei puternici, de a fi slugarnici şi tîrîtori, pentru a trăi bine ş-a cîştiga cît se poate mai mult, muncind cît se poate mai puţin ! Acei cari mă cunosc pot şti că am făcut şi eu versuri într-o vreme, şi — daţi-mi voie să nu fiu modest cînd e vorba de versurile mele — în ciuda celor cari nu mă pot suferi, am izbutit să le fac bunişoare. Ia închipuiţi-vă d-voastră că, în loc să-mi cînt simţirea şi durerile mele, m-aş fi îndeletnicit să cînt slava d-lui Brătianu, dezinteresarea şi dărnicia regelui Carol, să fac o epopee din „vitejiile (?) Marelui Căpitan de la Plevna", să invent şi să descriu mila şi binefacerile palatului : văduvele ajutate, copiii crescuţi, săracii bucuraţi din banul măriei-sale... Ce socotiţi, că n-aş avea şi eu, în ţara mea, vro patru-cinci slujbe fără ocupaţii şi bine plătite ? Bez * cîteva cruci atîrnate de gît şi titlul de poet al curţii, care te face să ai de zece ori mai mult talent decît ţi-a dat Dumnezeu !... N-am nimic din toate aceste favoruri. Nu mă plîng. Şi m-a ferit Dumnezeu să rîvnesc la aşa ceva. Mă bucur de cea mai înaltă favoare pe care o poate avea un om cinstit în ţara lui — aceea de a privi de * Bez — afară de, lăsînd la o parte. sus şi de a-mi putea mărturisi, fără să roşesc, despreţul şi scîrba ce o am pentru toţi parveniţii, pentru toate lichelile şi pentru toţi idioţii cari se cred grozavi şi au aerul de a-şi face un merit din faptul că ştiu să se tîrască ! Am ţinut să vă spui acestea în prima mea scrisoare, pentru ca să ştiţi cam în ce chip m-am obicinuit să privesc lucrurile şi să-mi iertaţi tonul cam necăjit ce-aş putea avea, din cînd în cînd, în viitoarele noastre corespondenţe. Aceia dintre d-voastră cari ar voi să-mi scrie, să fie siguri că le voi răspunde, şi mă voi sili să-i servesc cu toată dragostea şi bunăvoinţa unui bun prieten. 572 SCRISOARE CĂTRE CITITORI [II] Duminică, 19 octombre 1886 Iubiţi cititori, Şi mai întîi daţi-mi voie să mă ţiu de vorbă faţă cu acei cari mi-au scris. Domnului Faust din Iaşi îi mulţumesc pentru măgu-litoarea scrisoare ce îmi trimite. în ce priveşte afacerea cuvintelor străine pe cari le întrebuinţăm uneori, să-mi dea voie domnul Faust să fiu ceva mai îngăduitor decît d-sa. Toate cuvintele sunt bune cînd le pui la locul lor şi cînd te-nţeleg aceia pentru cari scrii. Eu nu-ntreb niciodată vorbele : de unde vin ? Dar le întreb întotdauna : ce caută f Introducă-se vorbe străine, binenţeles cu rostul lor... Aceasta nu e de loc o nenorocire. Literatura noastră pătimeşte de lipsa ideilor, nu de prisosul cuvintelor. De va fi trebuinţă, vom discuta altă dată mai cu de-amănuntul. Trec la a doua scrisoare. Pe domnul Radu de la Sadagura îl rog să mă ierte că nu-i pot împlini dorinţa de a-i publica in extenso * scrisoarea ce-mi adresează. în privinţa tinerimei care se ridică, eu cred că se înşală grozav pesimistul meu corespondent cînd zice : „Recunosc că tinerimea noastră este coruptă, leneşă, trtndavă, dar a cui e vina ? A ei, sau a altora ? Voi reaminti că merele bune în mijlocul celor putrede se * Pe larg (lat.). 574 strică. Astfel fiind, vina e a societăţii în mijlocul căreia..." etc. Să facă bunătate merele noastre să nu se strice numai aşa... pentru hatîrul unui proverb vechi. Unde-am merge cu socoteala dacă lucrurile ar sta într-adevăr aşa cum i se par d-lui Radu ? E adevărat că sunt multe mere putrede, dar aceasta nu însamnă că trebuie să pierdem toată nădejdea ce se cuvine s-o avem în recolta viitoare. Să nu ne uităm la cîteva elemente nenorocite... în pomii cei mai îngrijiţi vei vedea, unde şi unde, în podoaba care-i îndoaie crăngile, cîte-o roadă stricată şi prăpădită fără vreme. Asta nu-i un cuvînt ca să iei toporu-n mînă. Nu derbedeii de pe uliţi, nu figurele palide şi afumate de prin cafenele alcătuiesc promoţia pe care-o aşteptăm, cu atîta dragoste, la lucru. Băieţii potoliţi, cari-şi văd de şcoală, uvrierii modeşti şi obscuri încă, a căror inimă şi apucături n-au avut cînd, n-au avut cum să se strice, recruţii entuziaşti, cari-şi păstrează întregi şi neîntinate frumoasele ambiţii şi sfintele visuri ale vîrstei lor, aceasta e tinerimea care se ridică după noi, aceasta e cohorta viguroasă a campaniei de mîni, aceştia sunt muncitorii harnici, curagioşi şi cinstiţi pe cari ne întemeiem cele mai frumoase speranţe ale noastre. Relele de cari suferim astăzi sunt trecătoare. Energia acestui neam doarme. Datoria noastră e să-i pregătim deşteptarea. La muncă, tineri, şi dovediţi că e o calomnie tot răul ce se spune pe socoteala voastră. Acum, iubiţi cititori, sunt al d-voastră. în cursul acestei săptămîni mi-au căzut în mînă două prospături literare : o poezie mediocră a d-lui V. Alecsandri, motivată de sărbătoarea de la Curtea-de-Argeş, ş-o carte de nuvele foarte proaste a d-lui Ioan C. Panai-tescu, motivată de... invenţia şi libertatea tiparului. Despre cea dîntîi n-am nimic bun de spus, despre cea de-a doua aş avea foarte mult rău de spus, şi nimic decît rău. Mai întîi, acest domn I. C. Panaitescu habar n-are de ce va să zică nuvela. Aşa că nu-i rămîne nici măcar nefericita mîngîiere de a zice că a scris o carte de nuvele proaste. Afară de aceasta — şi să nu creadă d-l Panaitescu că mi-am pus în gînd 575 să-i fac critică — tînărul nostru, căci foarte tînăr trebuie să fie, n-are cea mai mică idee de valoarea vorbelor şi, după cît se vede, stă în foarte urîte relaţii cu gramatica limbei, pe care s-a hotărît s-o persecute cu atîta înverşunare în cariera d-sale de scriitor. Să-i deschidem cartea numai aşa, de-o pildă, şi să luăm din grămadă o singură frază, numai una: „...înainte de moarte însă-şi făcu testamentul ab intestat, lăsînd ca din cele două capre, una să-i facă pomană (închipui-ţi-vă scandal !) şi cealaltă să i-o dea peste groapă". Un om care-şi face testamentul ab intestat nici că merita o altă soartă decît aceasta : ca o biată capră să-i vază de pomeni... Adio, domnule Panaitescu, adio pentru totdauna !... Şi să ne mai plîngem de nepăsarea d-voastră ! Cum să mai alergi dup-o carte romînească cînd te-au păcălit treizeci de Panaiteşti cu belşugul lor de producţii ! Nepăsarea d-voastră e cea mai potrivită răsplată a recoltei noastre literare. Aveţi dreptate, iubiţi cititori, păstraţi-vă banii, c-aţi muncit pe ei, şi între-buinţaţi-vă timpul mai bine, că şi el e ban ! Citeam ieri în Figaro 1 o foarte frumoasă propunere : să se înfiinţeze în Paris un fel de conservator-azil pentru toţi tinerii scriitori cari au talent, dar cari n-au mijloace, şi de multe ori se pierd în lupta atît de anevoioasă a vieţii prin care e silit să treacă un scriitor sărac la începutul carierii lui. Acolo vor avea locuinţă, mîncare, bibliotecă şi conferenţiari iluştri, cari să-i povăţuiască şi să le completeze educaţia artistică. Nu-i aşa că ideea e cît se poate de frumoasă ? Şi, după cît am citit, mi s-a părut că ar avea sorţi de izbîndă. Ia închipuiţi-vă că s-ar înfiinţa şi la noi un asemenea azil. Iat-un boier, bunăoară, bogat şi fără copii, care lasă o casă încăpătoare ş-o avere suficientă pentr-o astfel de destinaţie. Desigur, o ! nici vorbă, prezidentul acestei afaceri ar fi tot eternul Beizadea Mitică2. Ce credeţi d-voastră că s-ar întîmpla ? în fiecare dimineaţă ai vedea înşirîndu-se spre Şosea şi îmbulzindu-se la poarta măriei-sale o întreagă oştire de autori mititei, flămînzi şi zgrebuliţi, purtîndu-şi la subţioară bagajul lor de stihuri şi de proză, şi aştep-tînd tremurători momentul în care îndurătorul Mecenas să binevoiască a-i asculta. în mai puţin de-o săptămînă azilul ar fi plin : poeţi ca Macri, ca Moscu, ca Tru-ţescu, prozatori ca Diamandescu, ca Georgescu şi ca Panaitescu3 ar sta în huzur, pe mîncare şi pe băutură, şi producţiile literare ar curge gîrlă... Sinaiaăa*, epopee în 24 de cînturi, dedicată maiestăţilor-lor regele ; Salvatorul patriei, roman naţional, dedicat marelui bărbat de stat I. C. Brătianu... Dar odele ? ar curge cu nemiluita : odă la vitejia lui Robescu5, odă la ciocul lui Djuvara6, odă la galoşii de pîslă ai lui Beizadea Mitică... Nimic n-ar mai scăpa de ritmul barzilor căpătuiţi. O, nenorociţi milogi ai artei, pîngăritori ai limbei şi ai bunului-simţ, cînd voi avea fericirea să vă văd turtiţi la pămînt, sub nepăsarea grea şi imperturbabilă a înţeleptului nostru public ! Scumpii mei cititori, băgaţi bine de seamă cînd vi se prezintă o carte romînească şi mai ales o revistă literară ! E o conspiraţie teribilă... Băgaţi bine de seamă î 976 SCRISOARE CĂTRE CITITORI [III] Durfrfnică, 26 octombre 1886 Iubiţi cititori, în alte părţi, în Paris cu deosebire, literatura se bucură de cele mai fericite condiţii de viaţă şi de dezvoltare. Acolo sunt oameni cari cîştigă, cu condeiul, pîn' la o sută de mii de franci pe an. Victor Hugo a lăsat patru milioane din vînzarea cărţilor lui. Desigur, în ţara noastră niciodată nu s-ar putea întîmplă una * ca asta. La noi sunt toate cu mult mai restrînse : şi limba, şi populaţia, şi mijloacele intelectuale. Un om de talent, care s-ar hotărî să se ţie numai de literatură, sărac fiind, ar duce-o cam greu, ba ar duce-o greu de tot dacă n-ar vrea să se mai scoboare cîte niţel din împărăţia artei şi să se mai dea şi el după valurile lumii aceştia. Să ne lămurim : Cartea cea mai. bună (poezii, nuvele, roman...) cît credeţi c-ar putea să producă ? Să zicem că s-ar vinde o mie de exemplare. (Din poeziile lui Eminescu nu s-au vîndut mai multe.1) Să zicem că un bun scriitor romîn (poet, nuvelist, romancier) ar putea să ne dea pe fiecare an cîte-un volum de 300 de pagini. Ia să vedem cum i-ar merge negustoria editîndu-şi singur marfa, măsura cea mai favorabilă autorului, şi, în tot cazul, cea mai obicinuită la noi : Produsul brut a 1.000 de exemplare, cu 4 franci bucata, e de 4.000 de lei, din cari trebuie să scădem cheltuielile tipăritului 1.500 1., rabatul librarilor (25%), 1.000 1., exemplarele datorite bibliotecilor şi amicilor, 500 1., rămîne autorului cîştig net suma de una mie lei. Numai literatura didactică, cînd e aprobată de minister, poate s-aducă un venit mai mare şi mai sigur : sunt cărţi cari produc anual pînă la unsprezece mii de franci. Un adăpost mai cald îşi va găsi adesea scriitorul nostru în ziaristică. în termin mediu, leafa unui ziarist, la noi, e de trei sute de lei pe lună. Aşa luînd lucrurile, un scriitor bun, harnic şi cu niţel simţ practic întru ale vieţii se mai poate strecura printre nevoi, dar să fie bine înţeles, arta senină, măreaţă şi nobilă în asemenea condiţii de existenţă nu poate s-o ducă. Atîta doar, că artiştii nu ne prea îmbulzesc. în toată republica noastră literară nu cunosc decît doi artişti adevăraţi, două figuri distinse şi foarte originale, cari stau în epoca şi în ţara noastră ca într-un adevărat exil. Ce frumos şi interesant studiu s-ar putea face asupra acestor două vieţi, zbuciumate de vijelia gîndurilor şi arse de focul sfintei şi dureroasei lor patimi» şi cîte destăinuiri preţioase şi atin-gătoare nu ne-ar da biografiile acestor doi artişti, plictisiţi, zugrumaţi de mii de nemulţămiri, adesea gemînd sub povara propriului lor talent, pururea chinuiţi de dorul unei fericiri liniştite şi... atît de ieftină, pe care o tot aşteaptă, din ceas în ceas, să vie, şi pe care nu vor avea-o niciodată ! Şi totuşi în ţarina aceasta atît de stearpă şi de ingrată, tinerii noştri, aproape toţi, vin, pripiţi şi nerăbdători, să-şi semene năzuinţele lor de autorlîc, naivele lor îndeletniciri întru ale artei. Toţi cred, pînă Ia o vreme, că poartă-n ei semnul celor aleşi. La noi, mai ales, e o boală grozav de întinsă setea de tipar, pofta oarbă de celebritate şi de nemurire. în cele dintîi clase gimnaziale răsună zicătoarea veche : Poeta nascitur, non fit*. Şcolarul, dat la visuri, o ascultă, cugetă şi se întreabă : „Oare nu cumva s-a * Poetul se naşte, nu se face (lat.). 578 579 născut un poet în mine ?..." Şi iată-1 într-un ungher, cuprins de frigurile creaţiunei. A izbutit să facă zece versuri, cari se cîntă bine şi cari nu spun nimic. Iată-1 în mijlocul camarazilor săi, radios şi entuziasmat, decla-mîndu-şi prima încercare... Ce de-a laude 1 Cu ce zgomot se sărbătoreşte acest triumf al sunetelor goale ! Şi de aci încolo, o iuptă straşnică şi fără sfîrşit se încinge între aprigul poet şi între bietele silabe. S-a zbuciumat ce s-a zbuciumat, ş-a găsit în fine o revistă care să-l publice. O ! nespusă bucurie !... O ! dulce izbîndire a celui mai frumos vis ş-a celui mai adînc dor al copilăriei lui ! Luni de-a rîndul îşi scoate din buzunar preţioasa foaie, o citeşte, o reciteşte şi parcă tot nu se-ncrede că sunt rîndurile lui acelea, şi că e numele lui acolo. îşi închipuie că toată lumea în vremea aceea nu vorbeşte decît de el şi de frumoasele lui stihuri. Aşa încep cele dintîi simptome ale acestor curioase friguri. Şi pe unii îi părăsesc mai devreme, pe alţii mai tîrziu, iară pe alţii îi scutură şi-i muncesc, sărăcii, toată viaţa lor, şi, cele mai multe ori, curat pe nedrept. O ! acea primejdioasă zicătoare (poeta nascitur, nori fit) bagă pe mulţi naivi în chichion *, ş-ar trebui s-o luăm odată la refec. Poate că chiar în viitoarea scrisoare se va întîmpla aceasta. Acum trebuie să-mi fac datoria cu cei cari mi-au scris. mescu, publicul a ales de la început... De la Vrancea va trăi, Antimescu s-a dus, căci „toata pasărea pe limba ei piere"... D-lui Radu de la Sadagura. Grozav vă înşelaţi. Tinerii cinstiţi şi vrednici nu vor ajunge niciodată să fie nici linguşitori, nici cerşetori. Munca şi meritele adevărate vor avea de suferit nedreptăţi cîte vrei, dar o desăvîrşită disconsiderare, niciodată şi nicăirea. V-asi-gur că exageraţi lucrurile, şi am plăcuta convingere că tinerimea noastră nu vă împărtăşeşte de loc părerile acestea, atît de pesimiste şi de nedrepte. D-lui Eludar, Loco. La ce v-ar folosi aprecierile critice ale unui om căruia, după cum spuneţi, îi lipseşte cu totul autoritatea literară ? [...] CORESPONDENŢĂ SPECIALĂ D-lui Iongis, Severin. E drept că trăim în nişte vremuri anapoda. E o bucurie pentru noi cînd descoperim pe undeva cîte-un element de încurajare şi de solidaritate. Sincere mulţămiri ş-o frăţească strîngere de mînă. D-lui Faust, Iaşi. Pledaţi o cauză cîştigată. între limba lui De la Vrancea şi între limba lui Anti- * Chichion — bucluc, încurcătură. 580 SCRISOARE CĂTRE CITITORI [IV] Duminică, 16 noiembre Iubiţi cititori, în scrisoarea trecută am luat, aşa, în principiu, un copil înzestrat din naştere cu posibilitatea de a fi poet, am schiţat în treacăt cîteva împrejurări, de altfel comune, cari ar putea aţîţa în el scînteia poetică, şi spuneam la sfîrşit că toate aceste nu ne dau încă nici o garanţie despre valoarea artistică a producţiilor unui astfel de poeta natus *. Pentru că-i trebuie multe cuiva ca să fie un bun poet. Dac-a rezistat în şcoală în contra haosului de sisteme cari de cari mai goale şi mai pedante, dacă a ieşit teafăr din toiul ameţitoarelor regule de gramatică şi de retorică, se poate zice că acest şcolar şi-a scăpat comoara lui de însuşiri de cea mai grea şi mai primejdioasă cumpănă. Dac-a prins din vreme gustul cititului, dac-a avut noroc să dea peste cărţi hrănitoare şi dacă a_ început să-i fie drag a sta de vorbă cu el însuşi, a-şi mistui în creier felurite impresii ce i s-adună din cărţi şi din viaţa de toate zilele, se poate zice că acest tînăr a intrat în faza unei bune pregătiri artistice, în cărţile vechilor cronicari, în ceasloavele şi psaltirile bisericeşti, în graiul sătenilor va găsi o limbă frumoasă, bogată, vîrtoasă, pare că se cugetă şi se cîntă singură, aşa-i de vie şi de colorată. * Poet înnăscut (lat.). î * în poezia noastră îşi va găsi cu greu un model pe care să-l urmărească cu rîvnă, pe care să-l admire cu acea evlavie adîncă şi să se-nchine la el ca la un Dumnezeu al artei. Şi cînd îl va găsi, va trebui să-şi păzească personalitatea lui, să nu cadă, fără să vrea şi făra să ştie, în calapoadele acelui model. Dar sunt în limba noastră destule poezii frumoase pentru ca să cîr-muiască gustul şi îndeletnicirile unui tînăr în această direcţie. Şi va trebui să citească multe, foarte multe poezii, să se deprindă bine cu undulările ritmului şi cu toate cerinţele unui vers bun, fără s-ajungă şi el a-şi pleca gîndurile la această severă disciplină de formă. De aci încolo vine partea grea a lucrului. Nimic nu ispiteşte şi nu înşală ca versul. E grozav lucru cum îţi ia văzul şi cum te face să luneci în secături şi-n platitudini. Cadenţarea regulată a silabelor, înfrăţirea plăcută a rimelor, acest triumf al sunetelor răpesc o bună parte din atenţia ce se datoreşte miezului şi de multe ori fabricarea şi apreţierea versurilor e o afacere mai mult de ureche decît de minte. Ce de-a prostii, citite cu entuziasm, declamate pe scene, aplaudate şi încărcate de onoruri, numai pentru că se bucură de haina frumoasă a unui vers sonor şi bine tăiat! Şi ce puţine cugetări ar mai sta în picioare din tot ce s-a rimat cînd ai sta să le scoţi de sub protecţia versurilor şi să le aşterni pe toate în sincera şt cinstita proză. O, numai cînd te pătrunzi de adevăratul înţeles al artei, cînd înţelegi că versul tău n-are nici o valoare, dacă n-ai făcut ca o parte din simţirea şi cugetarea ta să treacă prin el, ca o măduvă, ca o feştilă, care să-i dea viaţă şi putinţa de a lumina, numai atunci începe adevărata frămîntare şi sfintele dureri ale *' creaţiunii ! Creierul tău e într-o ardere neîntreruptă, cu mult mai intensă decît a celorlalţi oameni. Spiritul de observare ţi se ascute şi se rafinează din ce în ce mai mult. Oamenii, lucrurile, evenimentele, subt ochiul tău pironit şi sub puterea gîndirei, toate lacome şi iscoditoare, se desfac, se limpezesc şi-şi arată cele mai ascunse şi mai delicate particularităţi ale na- 582 583 turii lor. E ca un fluid de viaţă care se desprinde de pe obiectele observării tale, şi intră în tine împreună cu icoana lor. Impresiile curg şi se întipăresc adînc şi oareşicum ilustrate. Gîndurile tale caută cuvinte şi se vorbesc * singure, aşa că de multe ori cînd vrei să-ţi scrii o impresie îţi ai forma în cap, pregătită gata. Interesant lucru e să-ţi urmăreşti din capul locului procesul intelectual, fazele de formaţiune prin cari trece o concepţie, pînă să te hotărăşti a o aşterne pe hîrtie. O întîmplare, o durere a ta sau a altuia îţi lasă în minte ovulul unei viitoare producţii. Gîndurile tale se strîng încet împrejurul acestui sîmbur şi-1 cresc, şi-1 dezvoltă, şi-i dau felurite condiţii de existenţă. Şi multă vreme umbli cu acelaşi subiect în cap, îl fră-mînţi şi-1 gîndeşti mereu ; din ce în ce mai larg şi mai limpede ţi se deschide între tîmple. Sunt părticele din el care se îmbracă în cîte-un vers frumos. S-aleg imagini strălucitoare pe ici, pe colea. Răsar dintr-însul cîteva colţuri luminate ; ai vrea să-l începi. Dar simţi că tot nu s-a închegat bine şi pe de întregul. Ţi-e frică să nu-1 strici. Aştepţi c-un fel de fior împlinirea acestei sfinte gestaţii. In sfîrşit, după multe luni de pregătire, te hotărăşti să-l scrii. Te-nchizi în odaie, liniştit, şi te-aşezi la muncă. Ce greu e să urzeşti cel dintîi vers, care să te mulţumească pe deplin şi să-ţi dea curaj să mergi înainte ! O mulţime de lucruri frumoase, pe cari le aveai aşa de limpezi în gînd, acum pare că prin spaimă de cerneală, aşa ţi se risipesc şi-ţi fug din cap. Te opreşti la o cugetare adînc legată de inima subiectului tău — e dreaptă, e bună, e frumoasă, dar nu se mlădie, nu vrea să intre în tiparul strimt al versului, o munceşti, o întorci în fel de fel de chipuri şi n-o poţi aduce după îndoiturele ritmului şi închide între două rime. Şi^u n-o laşi, şi ea nu ţi se supune. Cerneala ţi se usucă în condei ş-adesea te-apucă ziua cu patru versuri şterse — toată isprava unei nopţi de zbucium. Dar cine poate descrie triumful şi fericirea ta de creator cînd, după nopţi lungi de chin şi de nesomn, ai * Aici cu sensul de : se exprimă. biruit toate greutăţile, ţi-ai îngenuncheat toate gîndurile rebele şi ţi le-ai ţintuit, fără să le mutilezi, în încăperea unei forme bogate şi sculptural tăiate ! Căci nu e concepţie, nu e frumuseţe închipuită pe care să n-o poţi întrupa subt îndelunga şi răbdătoarea pironire a gîndurilor tale. Şi cu cît te vei munci mai mult, cu atît îţi vei condensa cugetarea ta într-o formă mai netedă, mai compactă şi mai frumoasă. Un vers plin, sonor şi bine legat, în care nimic nu mai poţi schimba, în care ţi-ai închis o părticică din inimă şi din viaţa ta, este cea mai dulce uşurare, cea mai sfînta mîngîiere şi cea mai dreaptă răsplată a su-ferinţilor cari te-a costat. Lumea care-ţi citeşte în cîteva minute munca ta dintr-o lună va trece de multe ori cu nepăsare peste o strofă care ţi-a mîncat o noapte de trudă, îţi va arunca poate la sfîrşitul poeziei vro măgulire rece şi banală, ori te va povăţui să schimbi cutare vers, să scoţi cutare vorbă — neajunsuri şi nemulţumiri vei întînîpina, cîte nici gîndeşti, în trista şi dureroasa ta existenţă de uvrier cinstit şi închinat artei ! Aşa cred eu, iubiţi cititori, că trebuie să se petreacă lucrurile în această afacere : observare adîncă, medi-tare îndelungată, stăruinţă, studiu, răbdare şi muncă, muncă zdravănă, astea sunt armele cu cari se poate cuceri un petic de distincţie în lumea asta,_ ş-un petic de nemurire în lumea ceealaltă. Cu inspiraţie numai şi cu rime goale nu se face treabă. Tinerii noştri, doritorii de glorie, ar trebui să înţeleagă odată lucrul acesta. Fără cultură şi fără muncă nu e talent care să se poată susţinea. Şi dacă nu va şti să se facă, „poeta natus" rămîne... poeta infectus (poet nefăcut). 584 SCRISOARE CĂTRE CITITORI [V] Duminică, 4 ianuarie 1887 Iubiţi cititori, Adeseaori mă iau de vorbă cu prietinii mei despre starea şi soarta literaturei noastre. Sunt lungi şi amă-rîte discuţiile acestea. Ne plîngem de multe neajunsuri şi întotdauna e o vădită sfială şi mîhnire în încurajările pe cari ni le facem unul altuia. Ce păcat că nu mai avem între noi pe cel mai puternic şi mai luminat talent ce ne-a fost dat s-avem, pe fratele Eminescu, al cărui dezgust — de om superior nedreptăţit — 1-a făcut să se retragă din mijlocul nostru tocmai atunci cînd ne era mai scump şi mai necesar ! Puţini sunt oamenii luminaţi şi drepţi de cari să-ţi fie dor cînd nu i-ai văzut o săptămînă, a căror vorbă bună, cinstită şi înţeleaptă să-ţi răcorească inima şi să-ţi însenineze gîndurile, a căror prietenie să-ţi potolească necazurile şi să te întărească în dureroasa luptă a vieţei. Cînd ţi-ai pierdut toate iluziile cu cari ai ieşit din şcoală, cînd tot restul vieţei tale se încheie într-o biată muncă de coridei, strîmtorată şi anevoioasă, cînd te simţi aşa de mic, aşa de slab" şi de prăpădit în faţa acestei colosale nepăsări de mort, care te înspăimîntă şi împotriva căreia tot risipindu-ţi puterile şi răzvrătindu-te mereu, fără nici o izbîndă, ajungi să te întrebi singur uneori dacă nu cumva ai înnebunit, cînd toate, toate, de cîte cerci să te răzimi, se rup, şi începi a şovăi, 586 obosit, trist şi fără noroc, singura mîngîiere ce te mai ieagă de viaţă, singurul sprijin ce te mai ţine în picioare sunt cîţiva prietini, cari-ţi ascultă păsul şi ţi—1 cred, cîţiva oameni buni, sinceri şi inteligenţi cari-ţi ştiu suferinţa, şi-ţi dau răsplata morală şi încurajarea pe care indiferenţa celorlalţi ţi-o refuză. Nu lauda ieftină şi banală a fluturaşilor uşurei şi cu pretenţii de cunoscători, nu strîngerea precipitată de mînă şi zîmbetul afectat al celebrităţilor patentate ce vor să treacă, fără multă osteneală, de patroni. şi de proteguitori ai literaturii acestui veac, nici aprecierile în doi peri ale criticaştrilor, cari fac pe şireţii şi pe grozavii, nu astfel de fleacuri vor putea vrodată să ţie de cald unui semănător cinstit şi serios în ţarina uscată a literaturii noastre. Acestea sunt parigorii şi încîntări copilăreşti după cari tremură lăutăraşii perpeliţi şi ahtiaţi, cari-şi închi-puiesc că gloria e o milostivă de trotuar, ce se dă-n capcană pe te-miri-ce şi se lasă-n cucerirea oricărui neghiob. Ferice de acei cari produc fără dureri şi se dezmiardă cu ideea că tot ce le iese din creier e un cap de operă. Aceştia culeg, în îngustimea vremelnicei vieţi, roadele pururea dulci ale unei îndeletniciri frivole, pe cari ei o numesc artă. Unii dintr-înşii rămîn vecinie netulburaţi în dez-mierdătoarea lor amăgire şi mor împăcaţi şi siguri că operile lor trec la posteritate, mari şi nepieritoare. E rău de cei cari-s pătrunşi de adînca evlavie şi pricepere a artei, de cei chinuiţi de setea vecinică a unei perfecţiuni pe care o caută şi n-o pot atinge, o simt, parcă, în ei şi n-o pot scoate şi întrupa în afară de ei. Aceştia sunt osîndiţii cari sapă necurmat în ocna fără fund a gîndurilor şi se zbuciumă nopţi întregi pentru ca să puie în viaţă o idee şi s-o îmbrace într-o formă mai deosebită, pentru ca să scoată din ei fiinţa unei simţiri, fără s-o omoare, fără s-o mutileze, fără să lase pe ea urmele forcepsului, clară, întreagă şi frumoasă, aşa cum a trăit atîta vreme şi a purtat-o cu sfinţenie, şi a simţit-o de atîtea ori tresărind în sînul cald al minţii 587 lui înfiorate ca fecioara Măria de pruncul sfînt pe care-1 purta în ea. Şi apoi, în lehuzie, palizi, obosiţi, bolnavi, mistuiţi de amarnica lor trudă, întrebîndu-se, c-o frică de mamă înnebunită de dureri, dacă nu cumva e mort, dacă nu cumva e schilod, dacă nu cumva a ieşit un monstru după atîtea zvîrcoliri... Hei, domnilor, cari-mi turnaţi, pe porunceală, â la Lope de Vega 1, cîte o sută de versuri pe seară, şi cari vă încîntaţi de perfecta disciplină a silabelor, cum să nu fiţi veseli, cum să nu vă sticlească ochii de mulţumire şi cum să nu vă îngrăşaţi în pielea voastră de triumfători cînd vedeţi că faceţi zgomot şi să găsesc oameni cari să vă laude şi miniştri cari să vă dea slujbe pentru înaltele voastre merite literare!... Nu vă grăbiţi, iubiţi cititori, a face reflecţii răutăcioase asupră-mi. Aţi fi nedrepţi dacă aţi crede că vorbeşte în mine necazul, pica, invidia îngustă de paraponisit. Fireşte că nu sunt mulţumit de ce să petrece, şi dacă mi-ar sta în mînă, pe cîţi nu i-aş da afară din slujbă, pe cîţi nu i-aş pedepsi ca pe copii, ca să nu mai scrie şi să nu mai batjocorească cea limbă de-a surda ! Dar atîta tot. Eu sunt bine. Şi bine vă doresc la toţi (anul e încă nou), că de bine să satură omul, dar niciodată nu se plînge. SCRISOARE CĂTRE CITITORI [VI] Duminică, 25 ianuarie 1887 Iubiţi cititori, Acum cinci ani, amicii şi admiratorii d-lui Ioan Brătianu au deschis, în toată ţara, liste de subscripţii şi i-au adunat un milion.1 Mă abţin de la orice reflecţie. Cîtă nevoie avea primul nostru ministru de acest ajutor e un lucru de discutat... Şi regele a avut mai dăunăzi nevoie de vro douăsprezece moşii mari, şi ţara i le-a dat la moment.2 iNoi, romînii, suntem de-o generozitate fără seamăn. Aceasta se ştie. Trăieşte însă în ţara asta un om într-adevăr superior şi într-adevăr sărac. Omul acesta nu e nici rege, nici prinvministru. El n-a făcut război. El n-a luat Plevna, din porunca lui şi pentru glorificarea lui n-au murit nici măcar o mie de dorobanţi. Şi cu toate acestea e un om mare, da — un om mare, în toată puterea cuvîntuiui. Numele lui va trece în istorie. Copiii în şcoală îi vor învăţa biografia, şi peste cîteva sute de ani va fi o chestie foarte secundară, şi mai de nimeni cercetată, cine-a domnit şi cine-a fost prim-ministru în ţara asta cătră apusul veacului al nouăsprezecilea, dar nu se va găsi om cu puţină cultură care să nu ştie cine-a fost cel mai mare poet, cine-a fost singurul poet de-o adevărată valoare în zilele noastre. 589- Aţi simţit de cine e vorba... Da, e vorba de Eminescu 1 Cugetător profund, observator distins, înzestrat cu o minunată putere de sensibilizare, el şi-a dobîndit, printr-o muncă inteligentă şi neîntreruptă, pe lîngă cunoştinţa perfectă_ a limbii, o cultură serioasă şi vastă, pe care puţinî, foarte puţini oameni or fi avînd-o în ţara romînească. într-o ţară civilizată, Eminescu, incontestabil, ar fi fost fericit, sărbătorit, acoperit de onoruri şi de toate mulţumirile cuvenite, unui astfel de om. La noi aşa lucruri sunt foarte ieftine pentr-un om de jiimic, şi foarte scumpe, de multe ori refuzate cu desăvîrşire adevăratelor merite. Eminescu n-are avere de la părinţi şi nici nu e din stofa oamenilor cari ştiu să facă avere. Eminescu e artist — şi arta, la noi, se ştie că nu e o profesie. Munca,_ zbuciumul, arderea neîntreruptă a unei inteligenţi cinstite, roadele preţioase şi nepieritoare culese anevoie din mistuirea atîtor nopţi triste de veghere... toate acestea sunt btine şi frumoase, dar n-aduc parale. Simpatiile şi admiraţia, din ce în ce crescîndă, a celor cari-1 citesc, gloria, aşa platonică, nu prea ţin de cald — ba nu ţin de loc — unui talent fără mijloace. Eminescu e sărac. Aceasta nu e o ruşine pentru el, dar e o mare nenorocire şi pentru el, şi pentru noi. Ne-a scris că-i sănătos. Un cunoscut al lui ne spune că se ocupă, şi c-a făcut cîteva poezii. * Le vom citi şi pe acestea, le vom admira desigur, şi nici de astă dată nu ne vom interesa să aflăm ce rost are autorul, unde şi cu ce trăieşte. Sunt beţivi cari, în mijlocul orgiei, aruncă paharul şi-1 sfarmă după ce 1-a golit. Aşa facem şi noi. Ce ne importă vasul. îi bem cuprinsul, îl stoarcem de sfîntă lui licoare şi-1 azvîrlim uitării. E ruşine şi neomenie. Iubiţi cititori, dacă mai e vrun simţămînt frumos în ţara asta, fac apel la d-voastră. 590 Pentru marele nostru poet deschid, fără ştirea lui şi fără voia lui, o listă de subscripţie. De se va supăra pe mine, îmi va fi greu să suport aceasta, dar vă mărturisesc că-mi e mai greu şi mai dureros să-l ştiu sărac şi fără nici un ajutor. Să ne ridicăm deci — să nu dăm cel mai trist exemplu de nepăsare şi de ingratitudine !... E rău că această propunere cade tocmai în nişte momente zăpăcite, cînd mai toată inteligenţa ţării este aţîţată şi tîrîtă în vîrtejul luptelor politice, cînd atmosfera e grea, furtunoasă, asurzitor de gălăgioasă şi cînd atenţia tuturora tresare la tot ceasul sub biciul scandalelor de senzaţie. în această zmăcinare şi fierbere generală, în mijlocul acestui tumult îngrozitor de patimi şi de ţipete, cine mai are chip să-mi asculte rugămintea mea! Şi, cu toate astea, nu pot să cred că nu se va găsi inimi bune şi drepte cari să simtă că rugăciunea mea nu e cerşire, şi darul lor nu e pomană. El sufere, şi nouă să nu ne pese ?... Ce ? Nu ne mai mişcă nimic ? Nu tresare nimic în noi la ideea că cel mai frumos talent, splendoarea literaturii noastre, se mistuie sub greutăţile şi cumplita discurajare a sărăciei ? Ţara aceasta, aşa de milostivă şi darnică cu toţi străinii, nu găseşte un strop din legendara ei generozitate pentru cel mai ales şi mai fără sprijin copil al ei, pentru muncitorul nobil şi dezinteresat, de la care moşteneşte cea mai frumoasă bogăţie artistică ce-a putut agonisi un cap genial în săracul imperiu al literaturii noastre ? Ridic cu încredere glasul şi vă rog pe toţi cari mai păstraţi o urmă din strămoşeasca îndurare şi omenie, pe toţi cari mai puteţi avea un moment de linişte în aceste zile de-nvălmăşag şi de vijelie, pe voi, studenţi încălziţi de idei mari şi frumoase, pe voi, tineri generoşi şi entuziaşti, pe voi, doamne nobile, cari iubiţi arta şi aveţi milă de cei cari sufer, pe toţi şi pe toate cărora vi-i viaţa tihnită şi casa îndestulată şi inima bună, vă rog să vă gîndiţi la lipsa de orice sprijin a marelui nostru poet. 59 i Faceţi colecte, deschideţi liste de subscripţii, organizaţi baluri şi reprezentaţii, contribuiţi cu ce puteţi, pentru a face o viaţă mai senină acestui geniu nenorocit. în alte părţi asemenea fapte se cheamă datorii sfinte. ■Guvernul şi palatul îşi dispută onoarea de a le plăti mai în grabă şi mai cu dărnicie. La noi guvernul hărăzeşte moşii bogaţilor, risipeşte milioane ca să întreţină spioni şi bătăuşi, ca să facă luminaţii şi ca să îngraşe miile de trîntori ce-i ţin hangul şi-i laudă isprăvile. Noi avem un rege lacom de bani şi cumplit de avar, care tremură de milogeala unui sărac ca de cuţitul unui conspirator, un palat ale cărui uşi sunt vecinie zăvorîte cînd e vorba de milă şi pe al cărui prag zadarnic ar îngenunchea ş-ar plînge un nenorocit! La d-voastră, iubiţi cititori, e toată nădejdea, iar lista de subscripţie e la administraţia ziarului Lupta. A. VLAHUŢA. NICU SUDITU Nicu Suditu, născut în urbea Iaşi ; de ani douăzeci şi nouă ; de naţionalitate romîn ; [...] de profesie cumulard — este un tip interesant şi el, ş-ar fi păcat să-l trecem cu vederea. Studiile elementare şi secundare şi le-a făcut în oraşul său natal. înzestrat cu un spirit mlădios şi prevăzător, el ştiu din cea mai fragedă vîrsta să-şi cîştige simpatia şi protecţia oamenilor de bine. îndată ce-şi trecu bacalaureatul, căpătă o bursă pentru străinătate. Din deosebite împrejurări nu şi-a putut isprăvi studiile. Reîntors în patrie, se puse pe lucru. Spirit practic fiind, el înţelese că cel mai frumos titlu pentru un „tînăr care să respectă" e o bună scrisoare de recomandaţie. Făcu ce făcu şi căpătă de la un bătrîn liberal o cartă de vizită cu următorul cuprins : „Frate lancule, îţi trimet un băiat bun si capabil. întrebuinţează-l, şi nu-mi vei face reproş. Vechiul tău amic Patruzeci şi opt" Plin de speranţe veni în Bucureşti. _ •• i , • Si multe zile de-a rîndul bătu preajma casu d-lui Brătianu, căci anevoie se _deschide unui profan uşa viziriatului din strada Colţii. 593 în sfîrşit, într-o zi gardistul de la poartă îl lasă să intre-n curte. Păzitorii de la scară îi permiseră să treacă. Feciorul îi deschise uşa. Un alt fecior îl întîm-pină în sală, îl scotoci prin buzunare, în sîn, pe la subsuori, în ghete, ca să se asigure dacă nu cumva are vro armă asupră-i, apoi îi luă biletul, îi spuse s-aştepte şi dispăru. Peste cîteva minute o uşă se deschise, i se făcu semn să intre. Tînărul emoţionat înainta şovăind. Capul îi vuia înfierbîntat şi bătăile nestăpînite ale inimii îi curmau respirarea. Era pe la patru după amiază. Domnul Brătianu mîn-case bine, îşi făcuse somnul de după dejun şi, în cele mai bune dispoziţii, stătea scufundat într-un fotoliu moale şi citea o colecţie veche din Monitorul oficial. — Cum te cheamă ?... Tînărul bîlbîi ceva neînţeles. Scoase din buzunar o hîrtie, c-o mînă tremurătoare o-ntinse primului-minis-tru. Acesta o citi tare : „Excelenţă, sunt un băiat sărac. Mă numesc Nicu Suditu. Am învăţat să iubesc pe binefăcătorii mei şi să-i slujesc cu credinţă şi cu devotament. Implor mila şi protecţia d-voastră." — Bine, tinere, îţi pricep emoţia. Mi s-a vorbit ieri de d-ta. Am auzit cu plăcere că eşti îndemînatic la condei ! Fă toate chipurile şi intră la Romînul. Ia-te bine pe lîngă Rosetti. Ţine-mă în curent de tot ce se petrece pe acolo. Se va urzi poate vro conspiraţie... Bagă de seamă, fă ochii în patru. Ca să ai tot timpul liber, te fac, deocamdată, director la bibliotecă. Mai tîrziu, încetul cu încetul, tînărul se dezgheţă, prinse limbă şi înţelese de minune cît e de norocos rolul de servil şi de linguşitor pe lîngă un bătrîn vanitos şi lacom de mărire. Azi e copilul de casă, urechea d-lui Brătianu, trepăduşul care spionează şi raportează toate şoaptele vrăjmaşilor, toate secretele redacţiilor... Un om, ca să capete 0 slujbă, la el trebuie să se adreseze, un asuprit, ca să 1 se facă dreptate, lui trebuie să i se plîngă. Are trei funcţii fără ocupaţii. Acestea-i aduc vro două mii de franci pe luna. ^ şi s& Slujba lui de capeteme e sa ş,ia f defaime pe duşmanii acestuia, m P face datoria cu toata evlavia. ^ căci Şi munca lui e uşoara şi viata w întotdauna Hpla unei inteligent! cmsute a fost ţ condiţia fundamentala a fericim... 594 POLIDOR Dar fireşte că e rău să-ţi laşi obloanele şi să te zăvoreşti înlăuntrul unei fericiri fictive, urzită numai de gîndurile şi propriele tale visuri. Începi a crede că toate sunt în adevăr aşa cum le cugeti tu şi că toată lumea e dispusă să-ţi admire meritele pe cari tu ţi le descoperi cu atîta înlesnire. Aşa că de la un timp sfîrşeşti prin a pierde cu desăvîrşire firul realităţii, rămîi ca-ntr-un balon scăpat, plutind în vînt, între cer, de care nu te poţi atinge, şi între prăpastie, de care nu te poţi feri. Polidor, Polidor, cum n-ai înţeles tu un adevăr atît de elementar ! Dar întîmplările sunt mai tari decît oamenii, şi viaţa e ca apa, curge şi se îndreaptă pe unde o soarbe jghiabul. Polidor a fost singur la părinţi. Şi tată-său, colonel care muşcase ceva din legendarul 48, cînd l-a dus la şcoală, în momentul cînd era să intre la d-nu director, i-a spus băiatului o vorbă mare, adîncă şi foarte solemnă. „Fii mîndru şi ţine-ţi fruntea sus, că eşti băiatul meu !" Şi colonelul, o dată cu aceste cuvinte, întins ca de un resort, şi-a ridicat capul în sus şi, tuşind o dată sever, şi-a scos pieptul înainte, cît l-a îngăduit tunica. Instinctiv, mîna stîngă i-a căzut ţeapăn pe minerul vechi al săbiei. Aşa a intrat el cu fiu-său la 2 sep-tembre 1862 în cancelaria şcoalei primare no. 1 din oraşul Craiova. Multă vreme în urmă colonelul spunea la ai săi memorabilele cuvinte pe cari le-a rostit cu 596 ocazia aceea şi influenţa ce desigur vor trebui să exercite asupra lui fiu-său pentru formarea caracterului... ...Bietul Polidor în ziua aceea era foarte emoţionat, în hăinuţele lui milităreşti, şi nici prin gînd nu i-a trecut să fie mîndru pentru c-ar fi băiatul lui tată-său. Cînd a intrat în clasă, n-au rîs ceilalţi de el, dar l-au privit, fireşte, toţi cu o inofensivă atenţie, şi pentru că era nou, şi pentru că era îmbrăcat milităreşte. S-a aşezat în bancă, smerit, cuminte ca un sfînt, cum sunt toţi copiii cînd intră întîi în şcoală. * La trei săptămîni după asta, un mic incident. A venit tîrziu la şcoală. în clasă era tăcere. El a deschis încetinel uşa, dar uşa scîrţia. Cînd a dat s-o închidă după dînsul, o sticlă cu cerneală i-a căzut din mînă şi s-a spart. El s-a făcut roşu, apoi s-a îngălbenit ca şofranul, ş-a rămas aşa, cu ochii căscaţi, înlemnit de frică şi de zăpăceală. D-nu Petridi de pe catedră îşi întoarse faţa spre el, liniştit, dar teribil : — Ce faci acolo, căpitane ? Toată clasa a rîs. Pe Polidor l-a înecat plînsul. Patru ani i-a răsunat căpitănia în urechi, „Iacă şi căpitanul, bonjour, căpitane, închide gura, căpitane." Cruzimi de şcolari. El n-a mai avut alt nume pîn' la Bucureşti, cînd a intrat în liceu la „Sf. Sava". Mă-sa murise de mult. Tată-său îl iubea şi pentru ea. Se mutase în Bucureşti. Peste un an ieşea la pensie. Polidor învăţa bine. Acum nu mai umbla milităreşte. Citea romane din mica bibliotecă a lui tată-său : Muşchetarii, Cei patruzeci şi cinci, Regina Margot, Contele de Monte-Cristo şi alte minunăţii mari de acestea. Cînd era în clasa a cincea, Patriotul, ziar cotidian din capitală, i-a publicat o poezie. în clasa a VI, la o lună după examenul de iarnă, a rămas orfan. Nerăbdător de a fi ce-o fi mai degrabă şi ameţit de succesele lui literare de colegian, părăsi şcoala. Un unchi al lui, ca să-l pedepsească, îi mînca regulat pensioara ce-i rămăsese de la bietu tată-său. Din cînd în cînd şi cu multe şi severe mustrări îi dădea cîţiva lei, ca să nu moară de foame. Patru ani în capăt a tras clopotele la Patriotul. 597 Găsesc aci de cuviinţă să dau o mică lămurire pentru acei cari nu ştiu bine ce va să zică „a trage clopotele la o gazetă" : Un tînăr care n-are nici un căpătîi şi nici o ocupaţie caută cu orice preţ ocazia să se introducă în biuroul de redacţie al vreunei gazete. La început intră foarte emoţionat, însoţit de vreun prietin, mic redactor pe acolo. S-aşează într-un colţ, tace ş-ascultă cu evlavie conversaţia şi glumele celorlalţi. A doua zi el vine înaintea tuturora, se aşează la acelaşi colţ de masă, citeşte gazete. A treia zi aduce o informaţie scrisă c-o foarte mare îngrijire. Sfiicios, o întinde unui d-n redactor, şi pînă să vadă dacă i-o publică, îi zvîcîie inima de emoţie. învaţă a face corectură, ajută domnului corector şi cîteodată îl înlocuieşte. Atunci e plătit cu 50 de bani pentru toate corecturile zilei. Dacă ştie o limbă străină, traduce cîte ceva pentru umplutură — mai taie cu foarfecă o întîmplare, o ştire dintr-o gazetă din provincie. în sfîrşit, nimeni ca el nu vine aşa de regulat la redacţie, şi nimeni nu-i aşa de săritor la micile servicii ale ziarului. Toată această risipă de timp şi de entuziasm e numai pentru fudulia de a se chema şi el jurnalist, şi pentru o foarte slabă perspectivă de salar, pierdută într-un viitor nehotărît. Polidor în acei patru ani a umplut de multe ori foiletonul cu versuri de ale lui, şi s-a mulţumit numai cu gloria, în lipsă de altceva mai cald. Valurile politice ridicînd mai tîrziu însemnătatea şi puterile gazetei, l-au ridicat şi pe el pînă la înălţimea unui post de copist, sau, cum zicea el, de „impiegat statistic" la Ministerul de Finanţe. Ar fi putut să rămîie mult timp în desfătarea bugetului şi să înainteze lesne, pentru c-avea o bună înfăţişare şi nu era prost. Dar setea de nemurire îl ucidea. în fiecare dimineaţă venea la cancelarie cu cîte o plăcintă literară. Prietenii, unii din bună-cre-dinţă, alţii din bătaie de joc, se strîngeau împrejurul lui, îl ascultau şi-i arătau o admiraţie fără margini. Aceasta * l-a îmbătat pe bietul Polidor şi l-a nenorocit. Se strecură în el convingerea că e chemat să facă mi- * In revistă : acesta. 598 nuni mari cu poeziile lui, şi începu să-l muncească groaza că cifrele o să-i omoare talentul. Deci la 1 ianuarie 1878, visul lui de atîta vreme se izbîndi. îndurătorul public cititor mai căpătă un cavadiş de Anul nou : Renascerea literară apare o dată pe lună; director, Polidor. Deasupra titlului, toată profesia de credinţă a revistei închisă şi pla-cardată în două sentinţi bătăioase, pentru a cărora fixare se consumase, cum spunea veselul director, multă „materie cenuşie", multă bere şi multe funduri de luminări : „Lumină prin muncă, şi muncă prin lumină!" Ş-alăturea : „Poezia este pulsul civilizaţiei!" în jurul lui Polidor erau strînşi vro douăzeci de copilandri care-şi întindeau undiţa în apele nemurirei. Atunci se văzu o straşnică răzvrătire de lilipuţi împotriva tuturor literaţilor ţărei, morţi şi vii. Nu mai era talent adevărat decît sub stindardul Renaşterei literare. Colegiani torturaţi de rîia publicităţii închinau trufandalele lor marelui Polidor. Aceste preţioase dedicaţii se publicau de ordinar cu litere cursive în fruntea revistei şi erau însoţite întotdauna de un antet al d-lui director, care dedea blagoslovenia : „încă un talent de valoare, încă o stea luminoasă s-a arătat la orizonul poeziei romîne ; cele dîntîi raze sunt închinate directorului nostru. Aceasta este o puternică dovadă că..." etc, etc. Şi-n alt număr deasupra altei dedicaţii : „Loc, loc pentru profeţii inspiraţi ai tinerii generaţii,., lpc pentru maeştrii timpului modern ! în lături bătrînii, cu cobzele lor stridente şi nesuferite ! La o parte putregaiu-rile trecutului, în lături din calea viitorului ! Junele telegrafist Borcănescu, care ne face onoarea acestei dedicaţii, posedă un talent de care..." etc, etc. Laude şi tămîieri mutuale, reclame, trepăduşi cari alergau în toate părţile cu limba scoasă după abonamente, în oraşele de provincie se înfiinţau comitete cu prezidenţi şi viceprezidenţi. Diplome de onoare pentru protectorii şi iubitorii de literatură cari făceau cinci abonaţi. Iarna se dedeau baluri pentru mărirea fondului revistei. Se stabilise o corespondenţă întinsă cu doamnele de prin provincie. Niciodată în ţara asta nu 599 s-a speculat mai cu succes naivitatea şi slăbiciunile publicului cititor. In al treilea an revista avea cinci mii de abonaţi, buni platnici. Poeţii se înţoliseră bine. Poli-dor, sărbătoritul şi gloriosul Polidor, palid de veghere, nalt, cu ochelari, cu părul lung şi frizat, bine îmbrăcat, pururea zîmbitor şi încîntat de sine, îşi primbla veselia şi triumful pe uliţele şi prin cafenelile bune ale capitalei. De ordinar, la „Fialcowski" se simţea el mai bine, mai între admiratori. Mulţi îi imitau mersul şi gravitatea lui din vorbă şi din toate mişcările. El era şeful „poeziei sociale" ş-avea adepţi pasionaţi. Teoriele lui nebuloase erau vecinie discutate cu zgomot între halbele cu bere de la „Union". Pe la vitrinele librărie-lor, pe-o bandă roşie se citea în slove de o palmă : „în curînd va apărea : Poezii de Polidor". Peste două săptă-mîni ieşea cu multă îngrijire tipărit un volum de poezii, cu portretul autorului, destul de fercheş şi de îngîmfat, şi c-o prefaţă în care Polidor vorbea despre el însuşi, şi-şi lăuda meritele şi talentul c-o poftă şi c-un curaj care te înmărmurea. La urmă nu uita să spuie că are şi „Bene-merenti". In adevăr, cîntase şi el pe „curcanii" de la Plevna. Poeziile, afară de vro două-trei, erau mediocre, unele slabe de tot, dar toate îngrijite ca formă. Acei cari nu găseau în ele destul talent erau „nişte invidioşi — inimi mici şi pătimaşe cari nu puteau înţelege, şi cînd înţelegeau, nu puteau suferi lumina şi adîncimea de gînduri a unui tînăr geniu..." Mai e oare nevoie să spun cît de fericit era Polidor ? Nu-i lipsea nimic. Vara călătorea pe la băi. Cînd îşi spunea numele la un otel, pîndea pe figura chelnerului semnul vreunei emoţii. Trăgea cu urechea în toate părţile ; mereu i se părea că-şi aude numele, ş-adesea îl prindea mirarea cum pot să existe între oameni conversaţii de ceasuri întregi, fără să se facă pomeneală de scrierile şi de talentul lui. Vremea curge uimitor de iute. Venea iarna, cu nopţile ei lungi şi friguroase. Polidor de obicei îşi petrecea sările acasă. în odaia lui mare, bine mobilată, mirosea frumos, ş-avea o mulţime de cărţi, pe cari nu le citea niciodată pe de-ntregul. Veneau prieteni să-l vază şi să-l admire în cuibul inspiraţiilor lui. Un foc bun ardea 600 în sobă şi vro cîteva pahare cu ceai abureau pe masă. C-un glas somnoros şi nazal poetul îşi scanda poeziile lăbărţînd silabele, privind radios pe amici la versurile cu cari credea el c-a rupt inima tîrgului. Şi apoi, cînd rămînea singur, în linişte şi la căldură, îşi lăsa capul pe pernă, şi ceasuri întregi rămînea aşa tolănit în gînduri molatice, fără să-i vie somn. Ca aurul îi răsunau în urechi, dulce şi gîdilitor, laudele prietinilor. îşi dez-mierda în gînd versuri îneîntătoare din poeziile lui publicate. Căta să-şi dea seama de fiorul pe care îşi închipuia că-1 împrăştie în lumea care-1 citeşte. Voia să-şi sensibilizeze oareşicum gloria de care se simţea înconjurat, să aibă intuiţia materială a celebrităţii lui. îşi vedea cartea în mînile tuturora. Auzea exclamaţiile de entuziasm. Netezea cu gîndul statua de marmură pe care i-o ridica posteritatea recunoscătoare. Dar în vremea aceea se ridica în ţară, cu zborul puternic şi liniştit al vulturului, un poet în adevăr mare. Zadarnic Polidor, din ce în ce mai furios, îl ucidea pe fiecare lună. El înainta blînd, măreţ şi nepăsător ca un zeu, fără să ştie de cine îl admiră şi de cine-1 latră, fără să aibă succesele şi fericita îneîntare de sine a mediocrităţilor. Era sărac, rănit de prea multe decepţii şi torturat de prea multe gînduri. într-o zi, de trudă şi de durere, îşi trînti greu şi nervos pumnii pe masă c-un strigăt sincer de adîncă disperare : „Ah, organele-s sfărmate şi maestrul e nebun !"... O nenorocire crudă îi smulgea condeiul din mînă. Vestea aceasta se lăţi iute şi răspîndi ca un fior de doliu în toată ţara cultă şi inteligentă. Un singur om tresări de bucurie la auzul acestei ştiri. în numărul imediat al Renaşterei literare apărea o epigramă prin care veselul şi fericitul Polidor, c-o desfătare de-un cinism fără exemplu, persifla pe poet în nenorocirea din care acesta nu se mai putea apăra. Toate gazetele politice şi literare s-au revoltat ş-au strigat în contra acestei mişelii şi răutăţi de bestie. Atunci s-a văzut un fenomen foarte caracteristic pentru demnitatea unui public. Din toată ţara veneau înapoi teancuri de reviste. Scrisori pline de indignare cădeau ca o grindină pe capul zăpăcit al lui Polidor. 601 Comitetele de sprijin se discompuneau. Curgeau din toate părţile diplome rupte şi dimisii de prezidenţi şi de viceprezidenţi. Polidor şi cu ai săi, plouaţi şi îngroziţi, vedeau cu durere cum se dărîmă peste ei toată şandramaua de glorie ieftină şi de vremelnică fericire, pe care o ridicaseră cu atîta entuziasm. Niciodată nu s-a văzut o cădere mai repede, mai meritată şi mai simpatică publicului. O scîrbă generală, un huo !... imens întîmpina de pretutindeni pe tristul „şef al poeziei sociale". Şi, ca nişte scăpaţi dintr-un naufragiu, nenorociţii lui adepţi se risipiră în toate părţile. Ce laşitate ! Polidor rămase singur, părăsit, dispreţuit, dar semeţ. Lume deşartă şi nesocotită ! Cîţi martiri celebri n-au fost ca şi dînsul huiduiţi şi pălmuiţi de ingratitudinea şi prostia omenească !... E iarnă, şi Polidor e fără palton. Nu mai are nici o carte de dus la anticar — tristă nedumerire pentru prînzul de mîine — dejunurile erau scoase din obicei. într-o odaie sărăcuţă, fără foc şi fără prieteni, Polidor stă ghemuit subt o plapomă murdară şi meditează asupra nestatorniciei şi mizerielor acestei vieţi. Ideea că e un poet mare, nepreţuit de-un public ignorant şi persecutat de nişte vrăjmaşi invidioşi îi umple sufletul de-o lumină caldă şi binefăcătoare. în jurul frunţii simte aureola geniului şi a suferinţei. Vede cum îi trec pe dinainte şi-1 încurajează toate talentele mari, cari au pătimit ş-au murit în mizerie. Atîtea genii, ca şi dînsul, s-au jertfit pentru binele omenirei... Crist, răstignit... Torquato Tasso, sărac, „non avendo candela per iscriver i suoi verşi" * ; Cervantes zăcînd şi murind într-o cocioabă de cerşetori ; Spencer rătăcind pe jos prin Irlanda, desculţ şi flămînd, cu regina feelor în cap şi cu icoana Rozalindei în inimă ; Wordsworth, mort de sărăcie şi dus la groapă de 14 poeţi desculţi şi săraci ca şi el ; Balzac, urmărit şi torturat de creditori toată viaţa... A. VLAHUŢA * Neavînd nici o luminare pentru a-şi scrie versurile. „STUDII CRITICE" de I GHEREA (C. DOBROGEANU) Cu titlul acesta a ieşit de curînd din tipografia Ro-mînulm un frumos volum de 398 de pagini, format „Charpentier". Volumul cuprinde opt articule mari : I Asupra criticii. O cercetare adîncă şi lămuritoare asupra sensului şi rolului însemnat pe care îl are critica modernă în producerile artistice ale spiritului omenesc. Acest articol ne arată mijloacele de care criticul se serveşte în căutarea adevărului, modul ştiinţific de a-şi aduna şi limpezi piesele de convingere, procedarea logică şi cu minte, care face să izvorască atîta lumină din cartea lui Gherea. II Decepţionismul în literatura romînă. III Eminescu. IV D-l Brociner ca descriitor al vieţii ţărăneşti. V A. Vlahuţă. VI Pesimistul de la Soleni. VII Tendenţionismul şi tezismul în artă. VIII I. L. Caragiali. Şi aceste opt subiecte deosebite pot fi privite ca opt capitule ale unuia şi aceluiaşi studiu, un studiu imens asupra puterei şi chemărei unui artist în largul cîmp de luptă al vieţei. în cartea aceasta, de la cele dîntîi pagini, simţi că ai de-a face c-un om bun, generos, eminamente filantrop, trăind în bucuriile şi durerile 603 celorlalţi, vibrînd în marea viaţă a lumei, ca şi cum nervii săi proprii ar fi ieşit peste hotarele lor fireşti şi s-ar găsi ramificaţi în întreaga omenire. Numai aşa a putut ajunge la o extraordinară lărgire de vederi, la o putere de-a înţelege şi de-a judeca lucrurile c-o adîn-cime şi c-o seninătate de care adesea rămîi în uimire, înzestrat c-o minte frumoasă, pe care şi-a întărit-o printr-o cultură vastă, neobicinuită la noi, muncitor pacient şi profund onest, d-l I. Gherea este cel dintăi care aduce în literatura noastră critica constructivă, la lumina căreia artistul se desluşeşte şi se arată şi lumei şi sieşi aşa cum e. Nu se poate da o carte mai bună şi mai preţioasă tinerimei noastre, în mare parte descurajată şi împinsă prea de timpuriu la pesimism, cea mai nenorocită şi mai dizolvantă boală a timpului. Cîtă lumină, cît adevăr şi cîtă însufleţire e în această admirabilă lucrare a d-lui Gherea ! Sunt pagini cari te renasc. Cu cît citeşti, cu atît te simţi mai bun, mai cu minte şi mai puternic în lupta vieţei. Pentru voi mai ales e această carte, tineri nenorociţi, şi umiliţi, şi slabi, şi descorajaţi, citiţi-o cu luare-aminte, şi nu uitaţi niciodată aceste cuvinte ale lui Gherea, cele mai înţelepte şi mai sănătoase cuvinte ce s-au scris în zilele noastre : „...Un om care, căzînd în lupta, se ridică iarăşi cu puteri nouă, cu hotărîre nestrămutată de a se lupta înainte, un om care, chiar învins ori pierind, nu-şi pierde nădejdea în dreptatea şi în bunătatea cauzei pentru care se luptă ; un om care, chiar în ceasul de pe urmă, cu buzele învineţite, uitîndu-se în faţa morţei, va repeta celor de primprejur cel mai mare, mai plin de înţeles, mai nobil cuvînt al limbei omeneşti: «înainte!» lată idealul nostru..." TEATRUL NAŢIONAL în astă seară se deschide stagiunea teatrului nostru cu Doamna Chiajna %. Nu cunosc încă valoarea acestei lucrări a d-lor Niger şi Ţincu. Probabil că judecătorii din comitetul teatral au avut pe ce se întemeia cînd au ales pe Doamna Chiajna ca o piesă de rezistenţă, cu care să bată fanfara de deschidere. Probabil că publicul va alerga nerăbdător, să vadă această nouă producţie a îite-raturei noastre dramatice. Ceea ce putem afirma dinainte e că şi iarna asta îşi va duce-n spate marfa de traduceri şi de vechituri, şi tot opera va roade catifeaua de pe rampa lojelor. Promisiunile publicate pe afişul stagiunei sunt sărăcăcioase şi melancolice din punctul de vedere al producerilor originale. Şi se va simţi iar nevoia de vrun spectacol cu foc bengal, sau de vrun Baronul ţiganilor pentru a susţinea cheltuielile şi prestigiul Teatrului Naţional. 2 „Acrituri, acrituri !" strigă publicul, cu stomahul leşinat de siropurile naţionale şi de regimul dulceag al frazelor goale — şi imediat se comandă un stoc de comicării nemţeşti sau franţuzeşti, caraghiozlîcuri de circ, cu balet şi tururi de clovni, vicleimuri cu perdea şi fără perdea, printre cari se mai arată, din cînd în cînd, memorabilele Orfeline, pentru a mai potoli hohotele galeriei. Şi cu toate acestea, cîte lucruri interesante nu s-ar putea seri pentru bietul nostru teatru ! Cîte intrigi, cîte dureri, cîte drame şi comedii nu se plămădesc în viaţa 605 noastră actuală, la ţară, la oraş ; e o comoară de subiecte vii în frămîntarea zilnică a societăţei în care trăim. Ce nevoie ar fi s-alergi peste graniţă ori să te rătăceşti în neguri de vremi depărtate, să zugrăveşti oameni pe cari nu i-ai cunoscut şi obiceiuri de cari habar n-ai, cînd subt ochii tăi, în lumea în care trăieşti şi pe care o ştii, găseşti eroi mult mai buni de dramatizat şi mai palpitanţi decît toţi voivozii de carton şi nebuloşii regi antici, Dumnezeu să-i ierte ! Aici e un pămînt virgin pentru dramă, ca şi pentru roman. Singurul om care a pus pe scena romînească viaţa şi emoţiunile smulse din cîmpul propriei lui observaţii şi care a dat cele mai remarcabile piese literaturei noastre dramatice a simţit din capul locului atracţia vieţei, şi-a urmărit-o, a spionat-o şi s-a învăţat s-o creeze. Ceea ce a făcut Caragiali e viu şi va rămînea. 3 Lucrările lui ar putea îndrepta pe-o cale mai fericită ostenelile atîtor tineri cari îşi pierd vremea ticluind piese de teatru cu uşurinţa şi liniştea cu care-ar copia un pro-ces-verbal. Claviatura unui suflet, furtunele unei vieţi, explozia unei pasiuni, resuscitarea şi întruparea unei lumi întregi de simţiri adînci, complicate şi greu de înţeles, pentru ei sunt „floare la ureche", o muncă artificială de cîteva săptămîni, şi drama e gata. Manolescu 4 se zbuciumă ca-n haina înveninată a lui Hercul, în mantia unui falş voivod, actorii noştri îşi tortură talentul pentru a da gesturi vii cuvintelor moarte, iar noi căscăm de ne trosnesc fălcile şi ne facem soco-teală-n gînd cu cît am fi fost mai folosiţi dacă ne-am fi dus la circ. Viaţă, viaţă — aduceţi viaţa la teatru ! C. DOBROGEANU-GHEREA 39 de ani. Statură mijlocie, frunte largă, ochii vii, calzi, de o visătoare blîndeţă, trăsături regulate, fine. N-am cunoscut om mai bun şi mai milos ; e să-l pui la rană, cum zice romînul. Primele lui studii critice au apărut în Contimporanul. Numele Gherea avea ceva războinic, suna ca o trîmbiţă. In adevăr, el aducea o reformă fundamentală în felul de a gîndi şi judeca în artă ; din scrierile lui se revărsa o lumină nouă şi sănătoasă ; tinerimea cultă şi inteligentă a ţării l-a întîmpinat cu toată simpatia şi admiraţia ce se cuvenea unui asemenea talent. Logica puternică, imensa cultură, şi mai ales profunda bunătate a acestui cugetător modern i-a făcut un renume strălucit nu numai în ţară, dar şi în străinătate. Acei cari în scrierile lui Gherea caută numai fraze de efect şi jonglerii de stil sunt păcăliţi: pierd o frumoasă ocazie de a se instrui. Lupta dintre el şi d-nu Maiorescu s-a terminat. Gherea a ieşit triumfător, şi săgeţile de carton, pe cari i le mai aruncă din cînd în cînd cîţiva arcaşi copilăroşi, îl fac să zîmbească. Astăzi e cea mai însemnată figură în literatura noastră : în talentele cari să ridică se întrevede deja înrîurirea binefăcătoare a criticilor lui constructive. Aceasta e singura răsplată — destul de mare, o recunosc — pe care o culege după cincisprezece ani de cea mai onestă şi mai generoasă muncă. E cu nepu- 607 tinţă să nu-1 iubeşti cînd îl cunoşti de aproape. După un ceas de vorbă cu el te simţi mai bun, şi viaţa ţi se pare mai frumoasă şi mai interesantă. A suferit mult, poate că şi aceasta a contribuit să-l facă aşa de blînd şi de compătimitor cu nefericirile altora. Semne caracteristice : e modest ca o domnişoară. GHEROFOBIA DOMNULUI HASDEU Curioasă e duşmănia d-lui Hasdeu în contra lui Gherea ! Prin ce s-o fi făcut Gherea atît de odios maestrului ? Amîndoi sînt de origină slavă, amîndoi sînt oameni distinşi, amîndoi au adus şi vor aduce încă servicii imense literaturii noastre. Gloria unuia nu va întuneca niciodată pe a celuilalt: ei vor intra în nemurire pe uşi deosebite. Domnul Hasdeu e un savant, un filolog de o netăgăduită valoare, Gherea — un estetician, ale cărui studii critice n-au nici cea mai mică aluzie supărătoare la adresa d-lui Hasdeu. Din cîţi scriitori cunosc, nici unul n-a fost mai cu îndîrjire atacat şi hîrţuit ca omul acesta. Pînă mai dăunăzi a fost o adevărată campanie în contra lui. Tineri de-abia ridicaţi de pe băncile Universităţii erau asmuţiţi de profesorii lor, cari, de pe catedră, îşi agrementau prelegerile de mici răutăţi la adresa lui Gherea ; tineri aspiranţi la vro bursă-n străinătate îşi făceau un titlu faţă de protectorii lor din îndemînarea cu care ştiau să-l lovească mai bine. Şi cu toate astea, cîtă seninătate şi cuviinţă în articolele lui Gherea ! Cu cîtă blîndeţă şi demnitate a răspuns şi acelor cari l-au făcut „ignorant", şi acelor cari-au găsit că e prea delicat acest epitet! O fi avînd greşeli, or fi multe neajunsuri şi-n scrierile lui Gherea, şi ce preţioase servicii nu i-ar aduce şi lui şi nouă domnul Hasdeu dacă, în loc de atîtea zeflemele şi „răutăţi", ar căuta să ne lumineze, să ne arate, ca un om superior, ce e falş şi ce e adevărat din ce spune Gherea! 609 # Lesne-i să faci glume, mai ales cînd nu ţii să le dai şi puţină sare, pe tema, cam veche, a „restauraţiei de la Ploieşti". Le-a făcut şi un alt profesor universitar, la curs. Da, din nefericire, Gherea nu e decît „un biet birtaş" la gara de la Ploieşti. 1 Da, domnule Hasdeu, c „rival cu Iordache Ionescu din Covaci", cum, cu atîta haz^ spui în spiritualul d-tale Zacherlin2. Cred şi eu că-ţi vine comod să rîzi de un om care stă în picioare paisprezece ceasuri pe zi, cînd sugi trei lefuri grase din bugetul mamei-patrii, cînd grija zilei de mîine nu-ţi tulbură viaţa, cînd te răsfeţi în huzur şi în slujbe mari, cari-aduc mult şi cer puţin ! Dar întru ce te nelinişteşte pe d-ta năcăjită viaţă a birtaşului-literat, care te stimează şi vorbeşte întotdauna cu admiraţie de meritele d-tale ? De cînd şi pentru ce ura aceasta în contra unui om care nu ţi-a făcut nici un rău ? Pare că într-o vreme îl priveai cu alţi ochi, îl găseai chiar un scriitor „de valoare", dacă nu mă înşel, şi doreai mult să-l ai printre prietenii d-tale... poate că memoria nu mă serveşte tocmai bine, dar te rog să rectifici unde vei crede că nu-i exact : Nu ne-ai propus d-ta, odată, pe cînd aveam şi eu talent, la Revista noua3 — vedeţi, e o istorie cam veche — nu ne-ai propus d-ta să mergem cu toţii la Gherea, să facem o vizită literatului de la Ploieşti ? Şi n-am mers împreună la gară, într-o bună dimineaţă, şi nu ne-am urcat în tren tcată ceata de la Revista nouă ?,.. Ori cine era ? Vă mai aduceţi aminte ? Să vedem... Era — între alţii — Delavrancea, era Deme-trie Racoviţă 4, era Victor Bilciurescu 5, mi se pare, eram eu — sunt sigur — şi-n fruntea noastră era d-l Hasdeu, sunt şi mai sigur, dacă e cu putinţă... bunul şi iubitul nostru director, care e aşa de răutăcios astăzi cu noi, şi care poate fi încă pe atît, că noi tot o să-l iubim 1 Ş-am poposit la Ploieşti şi nu l-am găsit pe Gherea la tarabă — era dus la Iaşi — şi ne-a părut rău, fireşte, căci pentru el, pentru scriitorul Gherea, făcusem acel pelerinaj (în drumul-de-fier), nu pentru birtul lui, căci birt avea şi Iordachi din Covaci, nu-i aşa, maestre ?... Am prînzit; Barbu a desenat pe-o coală de hîrtie doi combatanţi străpunşi în duel (vezi, Barbule, cum s-a potrivit ?) şi dedesubt am iscălit cu toţii, ş-am lăsat criticu- lui acea cartă de vizită, pe care cred c-o păstrează încă... E o amintire atît de plăcută ! De aci încolo, prietenie. Gherea venea din cînd în cînd la întrunirile noastre de la Revista nouă, şi d-l director mi se pare că chiar i-a propus „să colaboreze". Ce s-a întîmplat de atunci ? Nimic alta, decît faptul că Gherea a scris articole din ce în ce mai bune, pe cari însă nu le-a publicat în Revista nouă. S-a mai întîmplat că anul trecut a ieşit primul volum din Literatură şi ştiinţă 6 şi că Gherea, care şi-a luat sarcina — nu tocmai uşoară — de a face să apară regulat această publicaţiune, a îndrăznit să puie pe copertă că el e „director", neputînd bănui că acest lucru atît de inocent ar aduce vro supărare cuiva. Domnul Hasdeu însă a găsit, se vede, că „funcţiunea de director" ar pierde din importanţa ei prin faptul că şi-ar însuşi-o „concurentul lui Iordachi din Covaci". înde irae. * Imediat maestrul, care e director la Revista nouă şi „preşedinte'" la revista Amicul copiilor, ia la refec pe d-nu Gherea, pa cum că de ce să fie şi el „director" ! Si ce necăjit se arată d-l Hasdeu în acel straşnic articol, şi cu cît parapon vorbeşte despre „acest fabricant rusesc de cei mai buni scriitori ai Romîniei !"... Pare că ar fi o „chestie personală" la mijloc. Gherea n-a răspuns. Publicul, despre care gloriosul şi fericitul d-nu Hasdeu vorbeşte cu atîta dispreţ, putea foarte bine să creadă că victima d-sale a căzut distrus sub „grindina de săgeţi". Noi înşine presupuneam că iritatul Jupiter se va fi potolit în urma acestei esplozii. Ne-am înşelat. în Zacherlina d-sale, d-l Hasdeu se ridică mai furios ca totdeauna, ş-o nouă vijelie de săgeţi nimiceşte cu tot dinadinsul pe nefericitul Gherea, şi încă pe vro patru-cinci nevinovaţi... băieţi buni, sărmanii, şi-n floarea vîrstei... Ce cruzime şi ce spectacol sfîşietor ! O, maestre, ai spirit mult, ce e drept e drept, dar inimă n-ai, şi — după cîte văd — nici memorie. * De aici mînia (lat.). 610 EU [CORESPONDENŢA LITERARA, V] 32 de ani (...pe onoarea mea !) înalt, blond, ciupit puţin de vărsat — fără asta aş fi fost un băiat frumos, mi-au spus-o mulţi. Cînd merg pe stradă, mă fac preocupat şi gînditor, numai de-al naibii ce sunt. De multe m-am apucat şi nimic n-am isprăvit. Eu însumi, cînd mă observ, mi se pare că sunt o făptură la care natura a lucrat cîtva timp cu drag, şi pe urmă s-a plictisit şi s-a ocupat de altele. N-am citit mult, dar întotdauna am înţeles ş-am gîndit, pe-o pagină, mai mult decît era scris. îmi cunosc oamenii cu cari am de-a face, şi-i înţeleg, cum nu-şi pot ei închipui. Vorbele lor, gesturile ior, aerele pe cari şi le iau faţă cu mine îmi produc uneori impresii de cari ei habar n-au. Nu m-arată faţa, dar sunt un om deştept, văd limpede înaintea mea şi-mi dau perfect seamă de ce văd. Am ştiut întotdauna să-mi stăpînesc mînia, să-mi cumpănesc vorba şi să-mi ascund defectele : chiar în momentul acesta mi le număr în gînd, şi mă sperii de mulţimea lor, dar nu le spui. De şapte ani fac gazetărie : n-am altă carieră, şi nici n-o caut. Escroc de-aş fi fost, ş-încă n-aş fi schimbat atîtea nume în aceşti şapte ani. Amicii mei găsesc că am talent, mai ales cînd şi eu cred despre ei aceasta ; iar cei pe cari i-am... nemulţumit sunt de părere c-aş fi „un idiot". Curios... pe cari să-i cred ? Pe cei dintăi, nu mai încape vorbă. Faptul c-am fost primit să scriu la Vieaţa e cea mai puternică dovadă că vrăjmaşii mei vorbesc cu pasiune. Semne caracteristice: Am un aer smerit, dar nu-mi pasă nici de vodă ! 612 Bucureşti, 1 februarie 1894 Iubite cetitor, De cîte ori nu ţi se întîmplă să vezi o figură necunoscută care-ţi atrage privirea şi gîndurile, fără să-ţi dai seamă pentru ce ? Te găseşti, bunăoară, pe peronul unei gări; cugeti la nevoile vieţei tale, la nenorocirile pe cari le-ai fi putut înlătura, la o soartă mai bună pe care-ai merita s-o ai... clopotul sună, un tren se opreşte pentru cinci minute. Priveşti distras: la fereastra unui vagon s-arată un cap de femeie : doi ochi frumoşi şi visători, pe un chip palid şi ostenit de drum, lucesc ca două raze pornite din adîncimele unei lumi de basme. Figura ei se colorează în nuanţa propriului tău suflet: îţi pare tristă. Cine-o fi ? La ce s-o fi gîndind ?... Şi-n căutătura ei vagă, în aerul ei distras, în şuviţele de păr care-i_ tremură pe frunte, închipuirea ta caută secretele acelui suflet; nu-ţi mai poţi lua ochii de la ea ; viaţa ta tresare, încălzită de-o neînţeleasă, curioasă pornire de simpatie. Ai dori s-o cunoşti, s-o întrebi, să-i vorbeşti. Ce te face să crezi că glasul ei trebuie să fie dulce, că mintea ei te-ar înţelege, că... ? Farmecul necunoscutului te dă la tot felul de presupuneri şi de visuri. Trei bătăi de clopot, un şuier lung, jalnic, lanţul de vagoane se urneşte ± şi tu te uiţi cum se depărtează, şi parcă-ţi pare rău că pleac-aşa, fără să-ţi facă un semn, fără să-ţi arunce o căutătură fiinţa aceea la care te-ai gîndit, de care sufletul tău s-a atins un moment şi ea n-a simţit... Unde se duce ? Ai s-o mai vezi vrodată ?... Şi ochii tăi privesc 613 visători la ultima pală de fum care se risipeşte molatic în aer, — e tot ce-a mai rămas afară din vedenia de adineaoarea... Viaţa noastră-ntreagă, iubite cetitor, este plină de reverii de acestea. Toţi visăm — unii mai mult, alţii mai puţin ; dar nu cred să fie om care, în unele momente să nu se'despartă involuntar de propria lui existenţă şi, uşurat, scăpat de robia grijelor şi supărărilor lui personale, să se simtă plutind aiurea, într-o lume străină de el... La ce te gîndeşti în clipală asta ? Citeşti aici gîndurile unui om pe care nu-1 cunoşti. îţi dai seamă de ce proces misterios se petrece în momentul acesta în sufletul tău ? Eu nu ştiu ce cugeti acum, deşi aş putea să bănuiesc... dar ceea ce ştiu cu siguranţă e că, înainte de a-ţi pleca ochii pe această pagină, cu totul alte gînduri te stăpîneau ; acum poate că ţi le rechemi, fiindcă-ţi atrag atenţia asupra dezertării lor... Mă-ntrebi ce vreau ? Eu vreau deocamdată să te sustrag pentru cîteva minute de la preocupările şi agitaţiile propriei tale vieţi, şi să te înduplec să citeşti aceste rînduri. Şi dac-aş izbuti, pînă la sfîrşit, să te ţin cu mintea aci, să te fac să gîndeşti gîndurile mele, să te emoţionezi de «noţiunile mele, cînd ţi le-aş spune, să ne contopim un moment sufletele şi să visăm amîndoi acelaşi vis... aceasta ar fi realizarea celei mai mari şi mai sfinte dorinţi, care m-a îndemnat să scriu. Nimic nu poate să se compare cu sentimentul de fericire pe care ni-1 dă această expansiune, acest amestec de vieţi, această descărcare a emoţiunilor noastre în ini-mele altora. Tot sensul şi menirea artei stă în acest dor nesfîrşit de a cuceri suflete. Te-am ostenit, iubite cetitor, simt că te-am ostenit, ■şi-mi pate rău că n-am putut răsplăti încrederea şi răbdarea ta. Ştiu, te aşteptai la vro istorioară glumeaţă, la ceva de haz, care să te distreze puţin... Iartă-mă data asta, şi-ţi făgăduiesc că pe viitor îmi voi pune toate silinţele ca să fiu — nu vesel, căci asta nu atîrnă de la noi, dar cît se va putea mai puţin anost. Te salut şi te rog ca, în asprimea cu care mă vei judeca, să consideri ca o circumstanţă uşurătoare faptul că scrisoarea mea a fost scurtă. N. GRIGORESCU 50 de ani; scurt, chel, ochi scrutători; seamănă la faţă cu poetul Alecsandri. E, incontestabil, cel mai distins pictor romîn. Temperament de artist, ştie să-şi preţuiască vremea şi darul cu care l-a înzestrat Dumnezeu ; trăieşte retras de lume ; luni întregi se închide, ca un pusnic, într-un colţ liniştit al naturei, pururea tinără şi frumoasă, pe care o înţelege ş-o adoră cu pasiunea şi evlavia unui adevărat preot al artei. Pe ori-unde-a trecut a cules impresii şi le-a aşternut pe pînză : un colţ de uliţă, o căsuţă la mahala, pierdută-ntr-un desiş de pomi, o şatră de ţigani într-un apus de soare, un ovrei, un car cu fîn, o fată tolănită-n iarbă... şi-n toate respiră viaţă, în toate e sufletul artistului. Tablourile lui Grigorescu sunt pagini nepieritoare, de o poezie caldă, atingătoare, trăită. La expoziţia pe care-a făcut-o acum doi ani la Ateneu1 avea, între alte frumuseţi, cîteva vederi de miazăzi, c-un cer de un albastru atît de cald şi de senin, că-ţi dedea nostalgii, şi parcă nu-ţi venea să-ţi mai iai ochii de-acolo... Artistul ţinea aşa de mult la acele amintiri, încît, cu toată precauţiunea ce luase de a le pune sub scutul unui preţ de 14.000 lei, tot parcă-i era frică să nu i le ia cineva. A stat cîţiva ani de-a rîndul la Posada. E puţin presbit. Munceşte mult şi niciodată nu e deplin mulţumit de ce face. Nu l-am mai văzut prin Bucureşti de astă-vară. Aud că e la Cîmpina. Dac-ar citi aceste rînduri, s-ar supăra pe mine. Semne particulare: Ar dori să trăiască într-o ţară unde nimeni să nu-1 ştie, să nu-1 întrebe nimenea nimic. 615 CITITORII LITERATUREI ROMÎNE Ar fi interesante cîteva date statistice asupra pro-ducţiunilor literare în ultimii cincizeci de ani, de cînd am început şi noi s-avem o mişcare intelectuală mai cu temei. Am vedea cu cîtă repeziciune a crescut, din an în an, numărul culegătorilor tipografi şi al scriitorilor cari le dau de lucru. Astăzi, o bună parte din viaţa, din gîndurile noastre s-aşterne-n pagină. Nu credem că un om ar fi în stare sa citească într-un an tot ce se tipăreşte la noi într-o singură zi. Nu zic, în orice caz e foarte greu să precizăm ce va rămînea din tot acest noian de vorbe cari izvorăsc de pretutindeni şi curg, curg cu nemiluita, în volume, în broşuri, în reviste, în gazete cotidiane... Ceea ce putem spune e că se citesc — unele mai mult, altele mai puţin — dar toate cîte se scriu îşi au cetitorii lor. Cine-ar stărui să mai producă o marfă dacă n-ar avea consumatori ? Şi să se noteze că la noi se citesc foarte multe cărţi străine, mai ales franceze. Sunt mulţi romîni cari habar n-au că s-ar putea găsi şi-n limba noastră cîte ceva vrednic de luare-aminte. Spunea un librar c-a oferit într-o zi unui client „din înalta societate" poeziile lui Eminescu apărute de curînd, şi că acel domn, fără să se uite măcar pe carte, i-a răspuns cu dispreţ : „Nu citesc eu astfel de fleacuri". Lucrul nu e de mirare, nici de supărare. Acelor pe cari educaţia şi mediul i-au înstrăinat *de ţara noastră, o poezie romînească — oricît ar fi ea de frumoasă — nu le spune nimic, nu le deşteaptă nici o amintire, îi lasă reci. Pentru ei, o glumă de cafenea, un calambur auzit pe bulevardurile Parisului, un cîntec de la „Chat noir" vor avea întotdauna mai mult farmec şi putere de evocare decît tot ce s-a produs mai de talent în literatura romînească. Ca să poţi înţelege şi gusta o producere literară, trebuie s-o fi trăit şi tu întrucîtva, să ai în sufletul tău o pregătire, ceva care să tresară şi să vibreze la glasul poetului — altfel te uiţi la el ca la un om care-ţi vorbeşte o limbă necunoscută. Sunt multe reviste literare la noi, ş-or să fie şi mai multe cu vremea. Printre abonaţii acestor reviste nu veţi găsi Şuţuleşti etc. Pentru aceştia literatura romînească nu există. Duioasele şi genialele cîntece ale poporului nostru ar răsuna ca o ţurluitură barbară şi neînţeleasă sub multe din policandrele saloanelor aristocratice, iar sculpturalele versuri ale lui Eminescu ar avea un efect dezastros pentru tihnita digestie şi scumpa linişte sufletească a acestor naturi delicate ! Ş-apoi, aceşti nobili de viţă pergamen-tală nici nu prea au ei vreme de pierdut. Sunt aşa de ocupaţi, viaţa lor e aşa de plină !... Oricît s-ar împînzi gustul de a ceti cărţi romîneşti, pe aceştia nu-i va cuceri niciodată. Noroc că-s puţini; deci, îi putem elimina din discuţie, fără nici o părere de rău. în Transilvania s-ar citi mult, dar cărţile noastre sunt scumpe şi străbat cam anevoie tocmai acolo unde ar fi mai cu drag citite. [...] Aşadar, să ne mărginim socotelile la publicul nostru de-aici. Suntem cinci milioane de locuitori. E întrebarea, pe ce contingent de cititori poate conta azi un scriitor, bineînţeles un scriitor cunoscut şi iubit de public ? Unul la mie: iată maximul de consumatori pe care se poate bizui astăzi la noi un bun producător în literatură. Ni se pare puţin ? E colosal de mult faţă cu ceea ce era nu mai departe acum zece ani. O carte bine scrisă (poezii, nuvele, romane) se poate desface în cinci mii de exemplare în interval de un an. Din acest număr, trei mii se desfac în Bucureşti, şi numai două mii în tot restul ţărei. Cei mai statornici cititori sunt studenţii. în genere, funcţionarii citesc foarte puţin. în provincie 613 81? viaţa e mai_ liniştită decît în capitală, şi oamenii ar cit! cu dragă inimă cîte ceva, dar e jocul de cărţi, care face o concurenţă distrugătoare literaturei. ^ De cîţiva ani însă şcolile ne dau un contingent de cititori din ce în ce mai puternic şi ca număr, şi ca inteligenţă. Generaţia care se ridică dă semne îmbucurătoare. Ni se scrie că în Iaşi, în Bîrlad şi în Folticeni sunt societăţi de domnişoare cari se întrunesc, citesc şi discută sot ce se produce mai de seamă în literatura noastră —* probabil că vor fi existînd şi-n alte oraşe ; din toate punctele ţărei se va rîdica, încetul cu încetul, un public luminat^ la chemarea şi simpatia căruia un scriitor de talent să poată răzbate mai cu înlesnire. Atunci şi arta va fi mai bine înţeleasă şi cultivată, iar ciupercile vor găsi mai_ puţin gunoi pe care să poată prinde. Bolinîinenii şi Emineştii viitori nu vor mai muri-» spitale „RÎNDUNICĂ" INSPIRATA sau HOP ŞI NOI CU „SĂRUTAREA" ! Se ştie (?) că d-l Silvestru Moldovanu redactează îs Sibiu o revistă literară („beletristică" mai pe radical), care — pentru motive ce nu ne privesc — se numeşte Rîndunică. Rîndunică nu s-a ilustrat niciodată prin cîn-tecele ei; totuşi, dac-ar fi să aleg între ciripitul, nu tocmai bogat în variaţii, al acestei păsărele, şi între... ciripitul d-lui Silvestru, fără să ezit un moment, aş prefera pe cel dintăi, căci iată cum ciripeşte Rîndunică din Sibiu, într-un călduros articol intitulat: Sărutare de regină. Aţi ghicit, fireşte, că e vorba de întoarcerea îa ţară a reginei-poete Carmen-Sylva. Ascultaţi: „Timpul era de cătră toamnă, cînd natura începe pe încet dar sigur a pregăti vestmintele de iarnă şi a îmbrăca un fel de doliu ; cînd arborii îşi pierdeau din zi în zi frumuseţea pe care în lungul unei veri o purtaseră cu atîta fală; cînd cîntecul paserilor era schimbat prin o tăcere adîncă, părea că toate sunt în adormire; cînd ţarinile şi cîmpiile erau deşerte de muncitori şi numai frumuşelele ridicau frunzele îngălbenite de sub tufişuri în slavă, formînd un turn lung de roi împestriţiţi, atunci se auzea că regina vine în ţară. In natură intră jele, iar in ţara mîngăiere. Aşa dînsa tra departe de supuşii ţărei sale, departe de vatra ţăra- nulul credincios şi departe de frumseţa palatului său. Şt cine o depărta ? Suferinţa, care adeseori face pe cea mai iubitoare mamă a lipsi din mijlocul familiei, care sileşte a lăsa în leagăn bobocelul şiret, care şi dintr-o scamă ştie a-ţi cîştiga plăcere zîmbitoare, care prin minutele sale şi din degetele mişcătoare îşi face lume de plăcere. Da, suferinţa desparte adeseori pe credincioasa soţie de bărbatul iubit, şi dînsa, departe, cu suflet dureros, caută leac în durerea sa, pană cînd soţul se face o vestalină în casă,, în mijlocul copiilor, în cari pe încet plantează cultura şi o susţine pe lîngă vatra familiară, ca vesta-linele în templele romane.a Şi iată cum „marele căpitan" a fost transformat în „vestalină" !... Mai la vale Rîndunica d-lui Silvestru îşi ia însărcinarea de a ne explica mai pe larg ce este dorul : „Dorul, această însoţire atît de proprie firei omeneşti, care străbate ca un curent electric fiinţa omenească, care încîntă şi veseleşte şi care are putere a zdruncina şi debilita corpul omenesc, îşi încuibase locuinţa în inima nobilă, în pieptul gingaş al unei suverane. Dorul de patrie, dorul de supuşi şi dorul de ai săi, o trinitate puternică, care te poate veşteji şi usca pe picioare dacă n-ai putea să-i satisfaci, care te-ar putea chiar total fringe cînd n-ai avea modu de a-1 împlini." Avete capito ? * Acum, ascultaţi cum povesteşte Rîndunica intrarea s.triumfală" a reginei: „Măsurătorul vremei se apropie la minutul cînd suverana va putea păşi sub cerul ţării sale, va putea săruta odorul unui neam, pe cel în scutice culcat, de care dînsa visa, dar soarta nu i-a dat un moştenitor poporului romîn." Nici că se va putea ceva mai solemn ! Dar poate că nu ştiţi încă ce este sărutarea? Rîndunica e dispusă să ne desluşească şi asupra acestui punct: * Aţi înţeles? (It.) 620 „Şi ce este sărutarea ? O dulceaţă, care circulă în fiinţa omenească şi conventează magnetismul* la un punct de comunicare", „un singur sărut potoleşte o lume de dorinţe, un haos de imaginaţiune şi un zbor nebunatic de fantasie". Al dracului mai e şi magnetismul ăsta cînd se pune el să se conventeze la un punct de comunicare !... Dragă Rîndunico, fă-ţi, te rog, cuibul sub straşina d-lui Petraşcu. O să vă-nţelegeţi de minune-mpreună 1 ( LITERATUPvA-INDUSTRIE CUM VINE ASTA ? Ce mare şi sfînta şi plină de învăţături e legenda Meşterul Manole şi ce rău fac acei cari s-anină de ea fără s-o priceapă. Meşterul îşi jertfeşte soţia şi copilul pentru a putea sfîrşi opera nepieritoare la care şi-a închinat tot geniul, toată energia vieţii lui. Poporul prin această legendă ne spune : Dacă te simţi în adevăr chemat să faci o faptă mare pe lumea aceasta, dezbracă-te de tot ce e pămîntesc, renunţă la bucuriile tale de om, fii zeu în toată puterea cuvîntuiui, fii gata a sacrifica tot ce-ţi este mai scump, pentru idealul tău ! O, ce frumoasă, ce profundă e legenda aceasta şi cît de... greşit o înţelege şi se slujeşte de ea, pentru a-şi împodobi discursul, m.-s. regele, la inaugurarea Fonda-ţiunei universitare „Carol" ! „Legenda monastirei Argeşului ne arată credinţa răspîndită în poporul romîn că, pentru trainica înte-meiare a unui aşezămînt, trebuie îngropat în temeliile lui o fiinţă vie. Pus-am în temelia acestei case a tine-rimei universitare viua mea credinţă în viitorul Romîniei." Care va să zică, m.-s. regele şi-a îngropat în temeliile fundaţiunei viua d-sale credinţă în viitorul Romîniei, şi deci şi-a jertfit-o, şi deci s-a despărţit pentru totdeauna de ea, ca şi meşterul Manole de soţie. Un suveran care nu mai are credinţă în viitorul ţărei lui I Cum vine asta ? Afişe mari, lipite pe chioşcuri şi pe zidurile capitalei, trîmbiţează de vreo două săptămîni „irevocabila" apariţie a unei reviste literare, întitulate Carmen-Sylva. Numele redactorilor, cel puţin acele cari stau tipărite pe afiş, sunt puţin cunoscute, ca să nu zicem că nu-s de loc cunoscute în literatură. — Ce-are a face ? îmi vor răspunde tinerii redac-, tori, nici un autor n-a fost celebru înainte de a scrie, \ cele mai mari genii au început prin a fi necunoscute... ţ Da, scumpii mei, dar nu aceasta e hiba întreprin- !.■ derii voastre. Eu cred bucuros că aveţi talent şi dor de i. muncă, dar, tocmai pentru aceasta, n-aş vrea să de- butaţi în literatură negustoreşte. N-aş vrea să puneţi cele mai curate speranţe, cele mai sfinte şi mai entuziaste gînduri ale tinereţii voastre subt ocrotirea unei «■ - etichete de care s-au folosit şi se folosesc atîţia comer- cianţi în desfacerea articolelor de toaletă. Avem parfum „Carmen-Sylva", pudră, pomadă, săpun „Carmen-Sylva". Pînă la voi însă nimeni nu s-a gîndit să ne ofere literatură „Carmen-Sylva". E greu de înţeles, în orice caz e trist de cercetat ce a trebuit să se petreacă îîi i conştiinţa voastră cînd v-aţi hotărît să faceţi apel la gloria de literată şi la clemenţa de regină a suveranei noastre pentru a vă sprijini cei dintăi paşi, pentru a scutura din strălucirea ei ca o pulbere de aur peste I cele dintăi daruri, pe cari talentele voastre le întind [ literaturii acestei ţări. j Nu prin palat trebuie să treacă adevăratele talente Ia nemurire. Aveţi voi convingerea că sînteţi înzes- «23 traţi cu destulă putere, că sînteţi destul de armaţi pentru a vă arunca în nobila şi generoasa luptă pe care o întreprindeţi ? Simţiţi în voi „focul sacru", nevoia de a vă spune cuvîntul vostru, de a contribui cu munca şi luminile voastre la deşteptarea spiritelor, la înălţarea inimilor, la gloria neamului vostru ? Credeţi în adevăr că sînteţi necesari literaturii ? Adresaţi-vă atunci direct publicului. El are să vă asculte, are să vă înţeleagă, are să vă iubească. El singur poate să vă dea ceea ce niciodată splendoarea palatelor şi muni-ficienţa * suveranilor n-au putut să dea unui scriitor. Ştiu că lupta-i grea, şi „cărările vieţii fiind grele şi înguste", v-aţi gîndit că nu e rău să vă asiguraţi, pentru a le putea străbate cu succes, şi alte ajutoare, afară de propriile voastre talente. Dar nu uitaţi, dragii mei, că cel mai mare şi mai glorios poet al acestei ţări la vîrsta voastră a ştiut să rabde zile-ntregi de foame, şi, la nevoie, să doarmă într-un grajd. Şi lui i-ar fi plăcut să trăiască bine, şi ce lesne i-ar fi fost cu calităţile lui, şi cu mai puţin scrupul, să-şi facă o forţă din slăbiciunile omeneşti. Dar un artist adevărat e mîndru, ca un rege, căci rege e şi el. Gîndiţi-vă la poetul vostru iubit şi spuneţi dacă el ar fi primit vreodată să facă parte dintr-o societate de tineri cari-şi pun entuziasmul sub protecţia palatului. . Nu, scumpii mei, nu e demn să faceţi din literatură un taler de cerşitorie. Arta n-are ce căuta la palat. în orice caz, ea trebuie să intre în picioare acolo, nu pe brînci. Sînteţi tineri, şi-mi pare rău că mă văd nevoit să torn puţină apă rece peste avîntul şi iluziile voastre. Dar credeţi-mă că mi-e imposibil să privesc cu încredere, şi mai ales cu simpatie, chipul straniu, ca să nu zic alt cuvînt, în care vă anunţaţi debutul literar. Sincer vă spun, am roşit cetindu-vă afişele. Literatura pe care ne-o făgăduiţi miroase, cît de colo, a săpun... „Carmen-Syiva". Şi e trist, e nespus de trist. * Munijicknţă — generozitate, dărnicie. 624 PROIECTE... Nici o surpriză, nici un fericit eveniment în literatura noastră. Şi de cînd îl aşteptăm ! Talentele vechi nu ne mai dau nimic nou. Talentele nouă — dacă sînt — ne dau vechituri. Anul trecut, pe toamnă, tot parcă mai era puţină mişcare. Nu ne gîndim cînd zicem asta la invazia de reviste: Doina, Icoana vremii, Carpatul literar şi alte ciupercuţe de acestea, cari au răsărit şi au ţinut cît apa-n ciur şi cioara-n par. Berechet de aşa fel —- mai bine lipsă. Dar oricum, în bătaia aceea de flori... de retorică, privirile noastre s-au putut opri cu simpatie pe versurile drăgălaşe ale lui Artur Stavri1 şi Gheorghe din Moldova2, şi din marele dever * ce s-a făcut atunci fabricilor de hîrtie s-a ales şi literatura noastră cu două volumaşe de poezii. Anul acesta începătorii nu s-au mai repezit la reviste, şi toamna nu ne-a adus nici un boboc mai de seamă. Scriitorii fruntaşi s-au dat afund. Revistele vechi dormitează. Vatra s, care aştepta, se vede, sosirea iernei ca să-şi reaprindă focul, a reapărut, după atîta odihnă, mai ostenită ca totdeauna. Revista nouă — biata revistă — moţăie în ţăcăneala nesfîrşitelor poveşti ale jalnicului mucalit Speranţă4. Iar la Convorbiri literare bag seamă că tot morţii, sirecii, au rămas cei mai harnici şi mai distinşi colaboratori, tot Vasile Alecsandri şi cu bietul Eminescu duc greul şi gloria acestei legendare * Dever — vînzare mare. 625 reviste, la care — întocmai ca la război — vitejii au luat gloanţele în piept şi... alţii au cules trofeiele. De teatru, nu mai vorbim. Sunt ani de cînd nu mai avem teatru romînesc. Unde sunt scriitorii noştri ? Unde-s talentele noastre ? Ce s-a făcut Delavrancea ? Ce s-a făcut Caragiaîe ? De atîta timp n-am mai auzit nimic de ei. Cum te-au părăsit toţi, sărmană literatură! S-ar putea zice că tu porţi încă doliul lui Eminescu ; aşa de tristă şi de nenorocită, pari. Pe-aşa vremuri anoste şi posomorîte, cari nu pot să inspire decît articole melancolice, cea mai dulce mîngîiere, şi poate singura mai la îndămînă, e să facem planuri, să sperăm, să visăm. ...Ce bine, ce frumos ar fi! un ziar cotidian care să fie al literaţilor noştri, al tuturor acelor cari ştiu să scrie. Toate talentele, toate forţele, aşa de răzleţite pînă acum, să se strîngă la un loc şi să s-aştearnă pe muncă» Delavrancea, Caragiaîe, Coşbuc, Stavri, Gheorghe din Moldova, Murnus, şi-n jurul lor toţi tinerii recruţi — pleiada scriitorilor de mîine — să alcătuiască o familie de literaţi, să se încurajeze unii pe alţii, să iubească, să susţie şi să lumineze cu sfaturile lor pe începătorii de talent, să dea literaturei o direcţie sănătoasă ; prin ei, prin ziarul lor, publicul să fie zilnic pus în curent cu mişcarea intelectuală din ţară şi din străinătate ; în loc de scăpărările sporadice, cari de-abia clipesc pe ici pe colo şi aproape se pierd în nămolul atîtor platitudini şi săcături pretenţioase, am avea o activitate literară continuă, spornică şi sănătoasă, pe care publicul ar urmări-o cu toată dragostea şi încrederea lui. întemeietorii unei astfel de societăţi, care desigur ar da o faţă nouă literaturei noastre, s-ar gîndi apoi la mijloacele de a scăpa pe scriitorii de talent din naufragiul vieţii, de a le asigura independenţa şi puterea de a lucra în linişte, puindu-i la adăpost de apăsătoarea mizerie, de neagra ananghie, care-a mistuit, la noi mai ales, atîtea frumoase talente. în linia aceasta întrevedem, deoparte de Academia oficială, constituirea şi ridicarea unei academii libere, a cărei fiinţă şi activitate să fie strîns legată de viaţa intelectuală a neamului nostru... Şi cîte planuri nu ne facem, cari de cari mai frumoase şi mai lesne de realizat! Una din cauzele cari fac ca scriitorii noştri de talent să fie aşa de puţin productori este tocmai izolarea în care trăiesc. Izolaţi de public, izolaţi de confraţii lor, de tovarăşii lor de gînduri şi de suferinţi, pierd, încetul cu încetul, orice entuziasm, încep a se simţi osteniţi, vlăguiţi, enervaţi de timpul pe caje-I risipesc şi de lucrurile pe cari nu se pot hotărî să le scrie. Ce fericită emulaţie, ce întrecere spornică şi generoasă s-ar deştepta în ei cînd s-ar uni ş-ar lucra cu toţii laolaltă ! Cînd are să se întîmple minunea asta ? Nu ştiu ; dar sînt ani de cînd o visez, şi m-am gîndit mereu cu atîta drag la ea, că-ncep s-o întrevăd. 626 w ■Ut t Coşbuc s-a oprit în loc s-asoulte. Ei au trecut pe lîngă el fără să-l bage-n seamă — femeia^depănîndu-şi cetania ei de mustrări, bărbatul însemnîndu-i clipele de odihnă cu veşnica încheiere : — N-avem pămînt! Şi pe cînd ei se adînceau în zare, din vechile lor su-ferinţi un cîntec nou se urzea în marele suflet al poetului. „NOI VREM PĂMÎNT !" Coşbuc urca încet, pe jos, dealul Paşcanilor. Spusese birjarului să-l aştepte sus, la bordei. Era o dulce dimineaţă de vară ; ciocîrlii se-nălţau cîntînd în slăvile cerului; toate de pe pămînt, lucruri şi vietăţi, păreau * că aduc laudă lui Dumnezeu, fericite că le-a fost dat să existe. Coşbuc păşea încet, gînditor, în liniştea acelei dimineţi de vară. La o vreme aude vorbă-n urma lui — un glas mînios de femeie necăjită, care-şi mustra bărbatul, răsuna ca o toacă. Poetul, tinchind din mers, privi-ndărăt : un om ş-o femeie, mărunţei şi slabi amîndoi, veneau agale, cu ochii în pămînt. Gura ei, meliţă, vorbea repede şi cu răutate. Spunea de juncanii vînduţi astă-iarnă, de birul neplătit, de datorii [...], de bordeiul în care plouă, de fata pe care nu pot s-o mărite — de multe, de multe. El tăcea. Rar, cînd se mai oprea femeia ca să-şi ia suflet, s-auzea şi vorba lui, scurtă, gravă, pururea aceeaşi : — N-avem pămînt! Rostea vorbele astea fără să-şi ridice ochii, mereu cu acelaşi ton, şi parcă mereu cu alt înţeles. Era aci tînguire, aci blestem, aci întunecată resemnare, aci înfricoşat strigăt de revoltă. 628 NOTE ŞI COMENTARII NUVELE, SCHIŢE, POVESTIRI, AMINTIRI, CUGETĂRI A. ÎN VOLUME AMINTIRI Apare în Romînia liberă, număr literar, an. I, nr. 2, 23 septembrie 1884, pp. 19—22, cu dedicaţia Amicului meu de la Vrancea (în subtitlu) ; semnată A. Vlabuţă. Republicată în Epoca, an. I, nr. 97, 16 martie 1886, p. 3, şi nr. 98, 18 martie 1886, p. 2, cu aceeaşi dedicaţie şi semnătură. In volum s-a tipărit în Nuvele, 1886, 1893—1894, 1908. Textul a fost reprodus după ediţia 1908. EPRAXIA Apare în Romînia liberă, număr literar, an. I, nr. 8, 4 noiembrie 1884, pp. 89—92 ; semnată A. Vlabuţă. Republicată în Revista literară, an. VI, nr. 15, 26 mai 1885, pp. 333—336, semnată A. Vlăhuţă ; Epoca, an. I, nr. 90, 8 martie 1886, p. 2, şi nr. 91, 9 martie 1886, pp. 2—3, semnată A. Vlabuţă; Familia, an. XXII, nr. 15, 13/25 aprilie 1886, pp. 169—171 cu subtitlul Nuvelă, semnată A. Vlabuţă. în acelaşi număr la p. 180 se publica un anunţ privitor la apariţia volumului de nuvele al lui Al. Vlahuţă, mai jos se înserează o ştire privitoare la conferinţa sa din acel an despre poeziile lui Eminescu. în volum s-a tipărit în Nuvele, 1886, 1893—1894 şi 1908. Textul a fost reprodus după ediţia 1908. 633 VIŞAN (amintiri) Apare în Epoca, an. I, nr. 1, 16 noiembrie 1885, pp. 2—3, la rubrica „Foiţa ziarului Epoca", cu subtitlul, în paranteză. Amintiri; semnată A. Vlăbuţă. Republicată în Familia, an. XXII, nr. 27, 6/18 iulie 1886, pp. 317—318, si nr. 28, 13/25 iulie 1886, pp. 329—330, ambele semnate A. Vlahuţă. In volum s-a tipărit în Nuvele, 1886, 1893—1894, 1908. Textul a fost reprodus după ediţia 1908. Nuvelele Visan şi Cassian relatează întîmplări cunoscute de A. Vlahuţă în cursul anilor 1884—1885, răstimp în care a locuit mai multe luni — în special în vacanţele şcolare — la cumnatul său, Străjescu, directorul penitenciarului din Dobrovăţ. O SCHIŢĂ Apare în Epoca, an. I, nr. 7, 24 noiembrie 1885, p. 2, şi nr. 9, 27 noiembrie 1885, p. 2, la rubrica „Foiţa ziarului Epoca" ; semnată A. Vlahuţă. Republicată în Independentul literar-ilustrat, an. II, nr. 227 (315), 18 octombrie 1892, pp. 2—3, şi nr. 228 (316), 20 octombrie 1892, p. 2 ; semnată Al. Vlahuţă. In volum s-a tipărit în Din goana vieţii, 1892, 1896, 1908, Textul a fost reprodus după ediţia 1908. 1 DIN DURERILE LUMII Apare în Epoca, an. I, nr. 25, 15 decembrie 1885, p. 2, la rubrica „Foiţa ziarului Epoca" ; semnată A. Vlahutza ; continuă astfel : nr. 27, 17 decembrie ; nr. 28, 18 decembrie 1885 ; nr. 29, 19 decembrie 1S85 ; nr. 31, 21 decembrie 1885 ; nr. 32, 22 decembrie 1885 ; nr. 35, 29 decembrie 18S5 ; nr. 36, 31 decembrie 1885 (în nr. 39 din 4 ianuarie 1886 apare următoarea notiţă : „Colaboratorul nostru, d-l Al. Vlahuţă, fiind cam indispus, n-a putut să ne dea de două zile urmarea foiţei sale Din durerile lumii. Mîine însă d-sa va da urmarea operei d-sale") ; nr. 40, 5 ianuarie 1886 ; nr. 41, 9 ianuarie 1SS6 ; nr. 42, 10 ianuarie 18S6 ; nr. 44, 12 ianuarie 1886 ; nr. 45, 14 ianuarie 1886 ; nr. 46, 15 ianuarie 1886 ; toate pe pagina a doua, la rubrica „Foiţa ziarului Epoca", semnate A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Nuvele, 1886, 1893—1894, şi în Din durerile lumii, 1908. Textul a fost reprodus după Din durerile lumii, 1908. Un amănunt din paginile nuvelei ne relevă faptul că Alexandru Vlahuţă începuse încă din această perioadă să cunoască publicaţiile socialiste şi literatura popularizată de ele. Romanul Generaţia nouă de Turghcniev, pe care îl citeşte eroul nuvelei, fusese publicat în foiletonul ziarului socialist Drepturile omului, între 10 mai 18S5 — 6 octombrie 1885. Textul tipărit de Drepturile omului era precedat de un articol despre Turghcniev, semnat de Dobrogeanu-Gherea. CASSIAN DE-A BABA OARBA Apare în Epoca, an. I, nr. 13, 1 decembrie 1885, p. 2, la rubrica „Foiţa ziarului Epoca" ; semnată A. Vlahuţă. Republicată în Familia, an. XXII, nr. 21, 25 mai/6 iunie 1886, pp. 245—247; semnată A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Nuvele, 1886, 1893—1894, 1908. Textul a fost reprodus după ediţia 1908. Apare în Epoca, an. I, nr. 109, 1 aprilie 1886, p. 2 ; nr. 110, 2 aprilie 1S86, p. 2; nr. 111, 3 aprilie 1SS6, p. 2; nr. 112, 4 aprilie 1886, p. 2 ; toate !a rubrica „Foiţa ziarului Epoca", «mnate A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Nuvele, 1886, 1893—1894, 1908. Textul a fost reprodus după ediţia 1908. Geneza acestei nuvele se află într-un fapt real, petrecut la închisoarea Dobrovăţ la începutul lunii aprilie 1885. în acel «34 63.5 timp, aşa cum am arătat mai sus, Vlahuţă locuia la cumnatul său, directorul închisorii. Intr-o scrisoare datată 2 aprilie 1885, Vlahuţă spune: „Azi am asistat la o grozavă privelişte aci, s-au tras numeroase focuri în arestaţi: 8 morţi şi 7 răniţi. Detalii voi da prin Rom. lib." într-adevăr, peste cîteva zile, în Romînia liberă, A. Vlahuţă publică De la Dobrovăţ, scrisoare adresată lui Hermes, datată 5 aprilie 1885 (vezi Romînia liberă, an. IX, nr. 2.319, 11 aprilie 1885, p. 2). Anumite pasaje din această scrisoare sînt aproape identice cu textul nuvelei, mai ales acolo unde se descriu operaţiunile propriu-zisc de reprimare a răscoalei. In acest articol Vlahuţă nu simpatizează cu deţinuţii, şi în final chiar ironizează pe cei ce vor încerca să facă din această în-tîmplare un „caz" şi să-i dea astfel amploare în presă. în scrisoare Vlahuţă părtineşte în mod evident autorităţile, inclusiv, bineînţeles, pe directorul penitenciarului, cumnatul său. Cercetînd cu atenţie presa vremii, am stabilit, credem, motivul care l-a îndemnat pe Vlahuţă să reia această temă. La cîteva luni după cele petrecute la Dobrovăţ, răscoala deţinuţilor a format obiectul unei interpelări a lui Mihail Kogălniceanu în Camera deputaţilor. Astfel, în şedinţa de joi, 13 ianuarie 1886 a Camerei, s-a aflat la ordinea de zi : „Interpelarea d-lui Kogălniceanu privitoare la împuşcarea a 18 osîndiţi din penitenciarul Dobrovăţ". „D-l Kogălniceanu spune că îndată ce a auzit despre împuşcarea acelor osîndiţi a trimis pe cîţiva amici ai d-sale pentru a cerceta lucrul, şi aceştia i-au adus o dare de seamă foarte amănunţită a întîmplării. Din această dare de seamă rezultă cum că deţinuţilor din acel penitenciar li să dădea o hrană foarte proastă şi că la toate plîngerile lor nimeni nu a voit să le dea dreptate. în cele din urmă, după nişte torturi înspăimîntătoare aplicate la unii dintre reclamanţi, s-a uzat şi de glonţ, pentru a înăbuşi reclamaţiile nenorociţilor deţinuţi." Mai departe Mihail Kogălniceanu arată că procesul-verbal întocmit de autorităţi este fals, deoarece adevărul este că „procurorul general se afla la faţa locului înainte de a se începe împuşcarea". „D-l Kogălniceanu sfîrşeşte cerînd de la guvern să dea în judecată pe toţi cei ce au comandat măcelul." 636 Pînă la urmă interpelarea nu are nici un rezultat, deoarece se opun Eugen Stătescu, ministrul justiţiei, şi primul-ministru, I. Brătianu. Nuvela lui Vlahuţă apare la trei luni după dezbaterea din Camera deputaţilor. Este interesant faptul că unele din punctele susţinute de Mihail Kogălniceanu sînt însuşite şi de Vlahuţă în nuvela sa. Fiind vorba de o lucrare artistică, desigur nu toate amănuntele sînt exacte, dar, după cum se poate vedea din citatele date de noi, Vlahuţă se situează în nuvelă pe o poziţie apropiată de aceea a lui Mihail Kogălniceanu atunci cînd vorbeşte despre cauzele revoltei deţinuţilor ca urmare a condiţiilor de viaţă din închisoare, în timp ce în scrisoarea din Romînia liberă punea totul pe seama agitaţiei unor deţinuţi înrăiţi. De asemenea, ni se pare demn de reţinut faptul că în nuvela lui Vlahuţă procurorul general se afla de faţă în momentul cînd se ordona împuşcarea deţinuţilor, aşa cum arată şi Kogălniceanu, contrar afirmaţiilor procesului-verbal falsificat de autorităţi. Am insistat asupra acestor fapte, deoarece ele ni se par semnificative pentru modul în care Vlahuţă îşi construia lucrările de proză. CHIMIŢĂ Apare în Lupta, an. III, nr. 127, 5 decembrie 1886, p. 2, şi nr. 132, 12 decembrie 1886, p. 2, la rubrica „Cronica mea" ; semnată Mirmidon. în volum s-a tipărit în Din goana vieţii, 1892, 1896, 1908. Textul a fost reprodus după ediţia 1908. 1 în foileton, după propoziţia : „O astfel de marfă nu şi-a pierdut cu desăvîrşire căutarea", se afla următorul paragraf, eliminat în volum : „Dar speţa-Chimiţă e un subiect vast, iubiţi cititori, fi merită un studiu mai amănunţit — lucru ce nu poate încăpea într-o cronică. I-am însăilat de-abia conturul ei. Făgăduiesc să-l urmăresc şi să-i completez proiectul în viitoarele mele cronici." 2 în numărul următor, după propoziţia : „E un adevărat triumf a sta în ura unor astfel de oameni", se afla următorul paragraf, eliminat în volum : „In cronica trecută am schiţat conturul acestui tip, să-l luăm de-acum, pe îndelete, în deosebitele faze si stări ale vieţii lui si să-l disecăm cu de-amănuntul: Chimiţă ziarist". DINCĂ C. BULEANDRA Apare în Lupta, an. IV, nr. 173, 6 februarie 1887, p. 2, la rubrica „Cronica" ; semnată Mirmidon. Republicată în Independentul Uterar-ilustrat, an. II, ar. 153 (241), 15 iulie 1892, p. 2, la rubrica „Cronica literară". La sfîrşit se menţionează 1887 (Goana vieţii). în volum s-a tipărit în Din goana vieţii, 1892, 1896, 19C3. Textul a fost reprodus după ediţia 1908. Despre „fabrica de avocaţi" de Ia Tîrgovişte există în Armonia din 28 februarie 1S82, pp. 1—2, un articol în care se spune : „E cunoscută de întreaga ţară faimoasa fabrică de avocaţi din Tîrgovişte prin numărul cel mare de avocaţi ce a produs". Diplomele se eliberau cu multă uşurinţă, deoarece articolul din Armonia ne încredinţează că dacă nu se punea capăt acestei practici, „cu timpul era să avem advocaţi toată suflarea din ţară". PĂRINTELE NIL Apare în Timpul, an. XI, nr. 175, 17 iunie 1S90, p. 1 ; semnată A. Vlahuţă. Republicată în Vieaţa, an. II, nr. 25, 15 octombrie 1895, p. 2 ; samnată A. Vlahuţă. S-a tipărit în volumul In viitoare, 1896 şi 1901. Textul a fost reprodus după ediţia 1901. FILE RUPTE Dintre notele publicate de A. Vlahuţă sub acest titlu în Naţionalul, an. II, 1891, am reţinut în această primă secţiune a volumului pe cele cu caracter beletristic. Deoarece n-au titlu, le vom identifica după data aflată la începutul fiecărei scrisori: miercuri, 26 iunie, în nr. 19, 4 iulie, p. 2 ; vineri, 28 iunie 1891, în nr. 25, 11 iulie, p. 2; marţi, 2 iulie, în nr. 33, 19 iulie, pp. 1—2 ; marţi, 23 iulie, în nr. 42, 1 august 1891, p. 2 ; toate semnate Sandu. în volum s-au tipărit în Din goana vieţii, 1892, 1896. Textul a fost reprodus după ediţia 1896. O CARIERĂ INTR-UN POTCAP Apare în Romînia liberă, an. XIII, nr. 3.4S2, 30 aprilie 1889, pp. 2—3, îa rubrica „Foiţa Romîniei libere" ; semnată A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Din goana vieţii, 1892, 1896, 1908, şi în viitoare, 1901. Textul a fost reprodus după în viitoare, 1901. TIBERIE PISCUPESCU Apare în Timpul, an. X, nr. 24, 12 decembrie 1889, pp. 2—3» îa rubrica „Foiţa ziarului Timpul" ; semnată A.V. în îolum s-a tipărit în Din goana vieţii, 1892, 1896, 1908. Textul a fost reprodus după ediţia 1908. LA BĂTRÎNEŢE Apare în Vieaţa, an. I, nr. 2, 5 decembrie 1893, pp. 1—2 ; semnată A. Vlahuţă. Republicată în Moda ilustrată, an. IV, nr. 8, 19 februarie 1900, p. 62, cu indicaţia Din voi. „Clipe de linişte". în volum s-a tipărit în Clipe de linişte, 1899 şi 1907. Textul a fost reprodus după ediţia 1907. Cronologic, La bătrîncţe apare după primul portret din scria Cîţiva paraziţi. Am situat aici această lucrare pentru a nu secţiona inutil portretele ce urmează. 639 638 CÎŢIVA PARAZIŢI Portretele au apărut în Vieaţa, an. I, sub titlul general „E.u-brica paraziţilor" : No. 1, nr. 1, 28 noiembrie 1893, p. 4 ; semnată A. Vlabuţă. No. 2, nr. 2, 5 decembrie 1893 (din colecţia Bibliotecii Academiei R.P.R. lipsesc paginile respective ; indicaţia se află numai în sumarul revistei). No. 3, nr. 3, 12 decembrie 1893, pp. 7—8 ; semnată Mirmidon. No. 4, nr. 6, 2 ianuarie 1894, p. 4 ; semnată Mirmidon. No. 5, nr. 7, 9 ianuarie 1894, p. 7 ; semnată Mirmidon. Numărul lui... Legiune, nr. 12, 13 februarie 1894, p. 6 ; semnată Mirmidon. în volum s-au tipărit sub titlul Cîţiva paraziţi, în File rupte, 1909, după care a fost reprodus textul. MOGÎLDEA Apare în Vieaţa, an. I, nr. 4, 19 decembrie 1893, pp. 1—2 ; semnată A. Vlabuţă ; cu titlul Amintiri din scoală, Mogîldea. Republicată în Moda ilustrată, an. IV, nr. 3, 15 ianuarie 1900, p. 22; semnată A. Vlabuţă; cu indicaţia Din voi. „Clipe de Unific". In volum s-a tipărit în Clipe de linifte, 1899, 1907. Textul a fost reprodus după ediţia 1907. Cronologic, Mogîldea apare după cel de-al treilea portret din seria Cîţiva paraziţi. In urma cercetărilor pe care le-am întreprins în anul 1961, am stabilit evoluţia situaţiei şcolare a lui Vlahuţă, reconstituită pînă acum în mod empiric şi eronat. Astfel, Vlahuţă a frecventat cursurile şcolii primare nr. 1 din Bîrlad în anul şcolar 1867—1868, fiind trecut în registrul matricol al 76-lea elev, din secţiunea a Il-a (era coleg de clasă cu N. Toniţia, tatăl pictorului N. N. Tonitza) ; clasa a Il-a o absolvă în anul şcolar 1868—1869 la aceeaşi şcoală. Clasa a IlI-a o urmează însă la şcoala primară nr. 5. Nu promovează examenele semestrului întîi, deoarece, după cum se notează în catalog, a fost bolnav. În clasa a IV-a este din nou la şcoala primară nr. 1, notele din primul semestru arătîndu-ne că se situa printre primii opt ckvi din seria lui. Avea o înclinaţie specială pentru gramatică, La aceeaşi şcoală, dar cu doi ani mai mare, se afla înscris şi Vlahuţă Mihai. În mod sigur este fratele său, Mihalachi, al cărui nume apare în povestirea Un Crăciun (vezi volumul de faţă, p. 157—161). Tot la aceeaşi şcoală au urmat cursurile Philippide Alexandru (viitorul filolog), tatăl academicianului Al. Philippide, şi Bujor Pavel (Paul), prieten apropiat al lui Vlahuţă, cunoscutul naturalist şi scriitor. Aceste date au fost extrase de la Arhivele Statului, fond Ministerul Instrucţiunii, dosarele : 1.125/1868, fila 11, 12, 25, 39, 40, 42 ; 93/1870, fila 622, 636, 638, 652 ; 796/1871, fila 521, 582. Alexandru Vlahuţă transcrie uneori cu exactitate amintirile sale, reproducînd pînă şi numele personajelor care i-au inspirat unele bucăţi literare. Astfel, în Catalogul essamîntoriu al elevilor fcolei nr. 1 primărie din Bîrlad. Semestrul 11 sc. 1867—1868, in clasa I, pe care a frecventat-o Vlahuţă, la secţiunea I, Guniărul 11, întîlnim numele elevului Cambur Mihai. UN CRĂCIUN (Amintiri) Apare în Vieaţa, an. I, nr. 5, 26 decembrie 1893, pp. 1—2 ; semnată A. Vlabuţă. Republicată în Familia, an. XXX, nr. 51, 18/30 decembrie 1894, pp. 607—608 ; semnată A. Vlahuţă ; şi din nou în Familia, an. XXXV, nr. 51, 23 decembrie 1899/4 ianuarie 1900, pp. 603— 604 ; semnată A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Icoane fterse, 1895, şi în Clipe de linifte, 1899, 1907. Textul a fost reprodus după Clipe de linifte, 1907. Cronologic, Un Crăciun apare după cel dc-al treilea portret din seria Cîţiva paraziţi. INCONSOLABILII Apare în Vieaţa, an. I, nr. 12, 13 februarie 1894, pp. 3—4 ; semnată A. Vlahuţă. Republicată în Familia, an. XXX, nr. 37, 11/23 septembrie 1894, pp. 433—434, semnat A. Vlahuţă, şi în Cartea lumii, an. I, ar. 5, 1 martie 1906, pp. 257—259. 640 In volum s-a tipărit în Icoane şterse, 1895, şi în Clipe de li~ nişte, 1899 şi 1907. Textul a fost reprodus după Clipe de linişte, 1907. DE LA ŞEZĂTOARE Apare în Vieaţa, an. I, nr. 13, 20 februarie 1894, p. 3, şi nr. 14, 27 februarie 1894, p. 1 ; semnată A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Icoane şterse, 1895, şi în Clipe de linişte, 1899 şi 1907. Textul a fost reprodus după Clipe de linişte, 1907. CORIOLAN Apare în Vieaţa, an. I, nr. 20, 10 aprilie 1894, pp. 3—4, şi nr. 21, 17 aprilie 1894, pp. 5—6 ; semnată A. Vlahuţă. In volum s-a tipărit în Clipe de linişte, 1899, 1907. Textul a fost reprodus după ediţia 1907. LA ARIE Apare în Vieaţa, an. I, nr. 25, 15 mai 1894, pp. 3—4 ; semnată A. Vlahuţă. In volum s-a tipărit în Icoane şterse, 1895, şi în Clipe de linişte, 1899, 1907. Textul a fost reprodus după Clipe de linişte, 1907. IN STRĂINI Apare în Vieaţa, an. I, nr. 28, 5 iunie 1894, pp. 1—2, şi nr. 29, 12 iunie 1894, pp. 3—4 ; semnată A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Icoane şterse, 1895, şi în Clipe de linişte, 1899, 1907. Textul a fost reprodus după Clipe de linişte, 1907. 642 CONU DUMITRACHI PETCU Apare în Vieaţa, an. I, nr. 31, 26 iunie 1894, pp. 4—5 ; semnată A. Vlahuţă. la volum s-a tipărit în Icoane şterse, 1895, şi în File rupte, 1909. Textul a fost reprodus după File rupte, 1909. 1 Gherei şi Andronic erau doi vestiţi escroci din acel timp, care au indus în eroare mulţi naivi dornici de îmbogăţire rapidă. Episodul din această povestire redă fidel modul în care acţionau cei doi şarlatani. Alexandru Vlahuţă a prelucrat doar foarte puţin „cronica judiciară" a vremii, rezumîndu-se, ca şi în celelalte lucrări ale sale inspirate din fapte de viaţă autentice, să transpună pur şi simplu întâmplările. Dăm aici un scurt paragraf din Bucureştii de altădată de C. Bacalbaşa, în care se relatează întîmplările legate de cea de a doua apariţie în ţară a lui Andronic, după ce acesta suferise o condamnare : „Prin ajutorul apei lui de aur şi cu concursul cîtorva agenţi, atrăgea în cursă pe naivi; acestora le cerea cîteva monede de aur, făgă-duindu-le că le va da înapoi un număr îndoit de piese. Farsa era jucată astfel: Clientul naiv apărea şi dădea lui Andronic 5 piese de aur, de pildă, apoi, peste cîteva ore, Andronic aducea clientului 10 piese. I Acesta se repezea în oraş să le schimbe spre a controla dacă cumva piesele nu sînt false, dar piesele fiind adevărate, încre- > « derea naivului era cîştigată. Mazeta, astfel convinsă, se întorcea, aducînd lui Andronic întreaga lui avere, spre a fi îndoită; dar în momentul acesta unul din complici apărea de afară, bătea în uşă şi făcea somaţiu-nile legale. Uşa era, fireşte, deschisă, şi toţi cei de faţă erau adunaţi şi arestaţi. Atunci Andronic, făcînd pe zăpăcitul şi pe disperatul, arăta clientului o uşă dosnică spre a scăpa. Clientul, foarte bucuros că a scăpat cel puţin cu obrazul curat, fugea cît mai repede, lăsînd banii pierduţi. Cu acest sistem Andronic a escrocat numeroşi naivi, agonisind, se zicea, aproape 100.000 lei" (C. Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, voi. III, Editura Universul, 1936, ed. a Il-a, pp. 33—34). 643 UN TÎNĂR... Apare în Vieaţa, an. I, nr. 32, 18 septembrie 1894, p. î ;s semnată A. Vlahuţă. În volum s-a tipărit în Un an de luptă, 1895, şi în File rupte, 1909. Textul a fost reprodus după File rupte, 1909. SOCOTEALA Apare în Vieaţa, an. I, nr. 35, 9 octombrie 1894, p. 1, sub titlul De la ţară, I; semnată A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Icoane şterse, 1895, şi în Clipe de linişte, 1899, 1907. Textul a fost reprodus după Clipe de linişte, 1907. FANTE DE SEZON Apare în Vieaţa, an. I, nr. 36, 16 octombrie 1894, pp. 3—4, semnată Radu, la rubrica „Albumul nostru". Republicată în Universul ilustrat, an. IV, nr. 11, 17 martie 1895, p. 6, cu indicaţia Din „Un an de luptă". în volum s-a tipărit în Un an de luptă, 1895, şi în File rupte, 1909. Textul a fost reprodus din File rupte, 1909. DE LA ŢARĂ Apare în Vieaţa, an. I, nr. 39, 6 noiembrie 1894, pp. 1—2 ; semnată A. Vlahuţă. Republicată în Calendarul „Bibliotecii pentru toţi", 1896, p. 99 In volum s-a tipărit în Clipe de linişte, 1899 şi 1907. Textul a fost reprodus după ediţia 1907. 644 MAMA Apare în Vieaţa, an. I, nr. 41, 20 noiembrie 1894, pp. 1—2, «aninată A. Vlahuţă, şi* nr. 42, 27 noiembrie 1894, p. 2, semnată A. Vlahuţă. Republicată în Familia, an. XXXV, nr. 48, 28 noiembrie/10 decembrie 1899, pp. 565—567 ; semnată A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Icoane şterse, 1895, şi în Clipe de linişte, 1899 şi 1907. Textul a fost reprodus după Clipe de linişte, 1907. ÎN STRADĂ Apare în Vieaţa, an. I, nr. 43, 4 decembrie 1894, pp. 1—2 ; semnată A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Clipe de linişte, 1899 şi 1907. Textul a fost reprodus după ediţia 1907. ÎN AJUNUL CRĂCIUNULUI Apare în Vieaţa, an. I, nr. 46, 25 decembrie 1894, p. I ; semnată A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Icoane şterse, 1895, şi în Clipe de linişte, 1899 şi 1907. Textul a fost reprodus după Clipe de linişte, 1907. ÎN VILTOARE Apare în Vieaţa, an. I, nr. 51, 29 ianuarie 1895, pp. 1.—3 ; ■semnată A. Vlahuţă. S-a tipărit în volumul In viitoare, 1896 şi 1901. Textul a fost reprodus după ediţia 1901. , FILE RUPTE Apare în Vieaţa, an. II, nr. 6, 19 martie 1895, pp. î—2 ; îcmnată A. Vlahuţă. S-a tipărit în volumul în viitoare, 1896 şi 1901. Textul a fost reprodus după ediţia 1901. 843 ION PIERDUT... Apare în Vieaţa, an. II, nr. 8, 2 aprilie 1895, pp. 1—2 , semnată A. Vlahuţă. S-a tipărit în volumul In viitoare, 1896 şi 1901. Textul a fost reprodus după ediţia 1901. Apare în Vieaţa, an. II, nr. 32, 3 decembrie 1895, pp. 1—2 ; semnată A. Vlahuţă. Republicată în Tribuna, an. XII, nr. 272, 6/18 decembrie 1895, pp. 1.088—1.089, semnată A. Vlahuţă, la rubrica „Foiţa Tribunei" S-a tipărit în volumul In viitoare, 1896 şi 1901. Textul a fost reprodus după ediţia 1901. FRAŢI DE CRUCE Apare în Vieaţa, an. II, nr. 11, 23 aprilie 1895, pp. 1—2 ; semnată A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Clipe de. linişte, 1899 şi 1907. Textul a fost reprodus după ediţia 1907. SINGURUL AMIC Apare în Vieaţa, an. II, nr. 34, 17 decembrie 1895, pp. 1—2 ; semnată A. Vlahuţă. S-a tipărit în volumul în viitoare, 1896 şi 1901. Textul a fost reprodus după ediţia 1901. ROMANTIC Apare în Vieaţa, an. II, nr. 17, 4 iunie 1895, pp. 1—3 ; semnată A. Vlahuţă. Republicată în Familia, an. XXXIII, nr. 17, 27 aprilie/9 mai 1897, p. 193. S-a tipărit în volumul în viitoare, 1896 şi 1901. Textul a fost reprodus după ediţia 1901. ULTIMUL CUVÎNT... Apare în Vieaţa, an. II, nr. 27, 29 octombrie 1895, pp. 2-3. semnată A. Vlahuţă, cu indicaţia „va urma", şi nr. 28, 5 noiembrie 1895, pp. 3—4, semnată A. Vlahuţă, cu indicaţia „urmau-şi sfîrşit". S-a tipărit în volumul în viitoare, 1896 şi 1901. Textul a fost reprodus după ediţia 1901. SCHIŢE Apare în Gazeta săteanului, an. XVI, nr. 3 (314), 5 martie 1899, pp. 93—94 ; semnată A. Vlahuţă. Textul a fost reprodus după Clipe de linişte, 1907. PREDARE Apare în Literatură şi artă romînă, an. III, nr. 12, 25 octombrie 1899, pp. 745—750, semnată A. Vlahuţă, cu menţiunea în subsol : „Dintr-un volum de sub presă", şi în Pagini literare, duminică, 31 octombrie 1899, voi. II, nr. 3 (28), pp. 3—4, semnată A. Vlahuţă. în volum a fost tipărit în Clipe de linişte, 1907, şi în volumul Predare, nr. 10 din „Scriitorii romîni", publicaţie săptămînală, pp. 5—18. Cu acest număr se încheia prima serie a bibliotecii populare, condusă de Vlahuţă. Textul a fost reprodus după volumul Predare, 1916. 647 646 TRUDIŢI DREPTATE Apare în Semănătorul, an. I, nr. 9, 27 ianuarie 1902, pp. 131— 134, şi nr. 10, 3 februarie 1902, pp. 150—153, semnată A. Vlahuţă, şi este retipărită în Familia, an. XXXVIII, nr. 6, 10/23 februarie 1902, pp. 61—62, şi nr. 7, 17 februarie/2 martie 1902;, pp. 75—76 ; semnată A. Vlahuţă, cu indicaţia Din Semănătorul, în -volum s-a tipărit în Dreptate, 1914. Textul a fost reprodus după Dreptate, 1914. NOTE Apar în Semănătorul, astfel ; prima parte în Semănătorul, an. I, nr. 19, 5 aprilie 1902, pp. 290—292 ; partea a doua în Semănătorul, an. I, nr. 23, 5 mai 1902, pp. 362—364 ; partea a treia în Semănătorul, an. I, nr. 26, 27 mii 1902, pp. 407—410v toate cu titlul Note, fără indicaţie de capitol; semnate A. Vlahuţă, la volum s-a tipărit în File rupte, 1909, după care a fosî reprodus textul. Aceste „note" marchează un moment de răscruce în creaţia lui Vlahuţă. încep să se întrevadă din ce în ce mai mult semnele acelei „retrageri în sine", a reîntoarcerii spre lumea copilăriei, a amintirilor din tinereţe şi adolescenţă. Notele au o certă valoare autobiografică şi sînt utile pentru înţelegerea structuri: sufleteşti a scriitorului. MOFTANGIUL BLAZAT Apare în Semănătorul, an. I, voi. II, nr. 27, 29 septembrie 1902, pp. 3—5 ; semnată Rareş. în volum s-a tipărit în File rupte, 1909, după care a fost reprodus textul. FĂRMÂTURÎ Apare în Calendarul Ligei pe anul 1908, pp. 26—29 ; semnată A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în File rupte, Î909, după care a fost reprodus textul. Apare în Universul, an. XXVII, nr. 17, 19 ianuarie 1909, ţf, 1, cu titlul Spovedanie ; continuă în acelaşi ziar în nr. 23, 25 ianuarie 1909, p. 1, cu titlul Din acelaşi carnet; nr. 295, 2.7 octombrie 1909, p. 1, cu titlul Din caietul lui Aurel ; nr. 302, 3 noiembrie 1909, p. 1, cu titlul In mreaja păcatului ; nr. 316, 17 noiembrie 1909, p. 1, cu titlul Dreptate ; semnate A. Vlahuţă. In volum s-a tipărit în ediţia Dreptate, 1914, după care a. :rost reprodus textul. ESTE O DREFtATE Apare în Universul, an. XXVII, nr. 225, 18 august 1909, p. î ; semnat A. Vlahuţă. Republicată în Tutova, an. I, nr. 26, 10 septembrie 1909, pp. 2—3 şi nr. 27, 17 septembrie 1909, pp. 2—3, în ambele numere cu semnătura Al. Vlahuţă. In volum s-a tipărit în Dreptate, 1914, Textul a fost reprodus după Dreptate, 1914. TE-AI AMEŢIT... Apare în Universul, an XXVIII, nr. 39, 9 februarie 1910, p. 1 ; semnat A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Dreptate, 1914, după care a fost reprodus textul. LA GURA SOBEI Apare în Universul, an. XXIX, nr. 44, 15 februarie 1911, p. 1 ; semnat A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în La gura sobei, 1911. Textul a fost reprodus după La gura sobei, 1911. 64© B. ÎN PERIODICE UN FĂNUŢĂ Apare în Armonia, an. I, nr. 11, 30 august 1881, pp. 1—3 ; semnată A. V. Nu a apărut în volum. Textul a fost reprodus după Armonia. Acest portret s-a soldat cu un incident despre care ne relatează Armonia din 20 septembrie 1881 : „în numărul trecut ai Armoniei, junele si simpaticul nostru colaborator d-l A.V. a publicat la foileton un studiu-portret asupra căruia împrejurări pe care le regretăm din suflet ne fac a reveni astăzi. D-nu N.S., funcţionar la prefectură ţi personalmente mai de loc cunoscut d-lui A.V., nu ştim prin ce apropieri între costumul şi aventurile lui Fănuţă şi între [...] * a crezut a se vedea pe d-sa descris în articolul menţionat. O scenă de explicaţiuni violente a urmat acestor greşite presupuneri, şi lucrul ar fi mers desigur mai departe — considerată fiind circumstanţa că d-l N.S. găsise de cuviinţă a-şi da ca punct de susţinere argumentărilor sale o seîndură de dimensiune în adevăr respectabilă, ca loc — strada, şi ca timp — miezul nopţii — dacă din fericire d-l substitut [...] nu ar fi fost de faţă şi prin atitudinea sa energică să ţină în respect pe agresor." în continuarea articolului redacţional se arată că între eroul schiţei lui Vlahuţă şi respectivul funcţionar care s-a simţit vizat nu există nici o legătură. Se vorbeşte apoi despre rolul presei în viaţa socială şi despre modul în care trebuie înţeles un articol literar. Incidentul cu Un Fănuţă este demn de reţinut deoarece el deschide seria neînţelegerilor pe care A. Vlahuţă le-a avut cu * Singura colecţie care ni s-a păstrat este în acest loc deteriorată. 650 autorităţile din Tîrgovişte şi care au dus, pînă la urmă, îs destituirea sa din învăţămînt. In paragraful privitor la „cultura" lui Fănuţă vom întîlni titluri care circulau în epoca respectivă, în special cărţi publicate în fascicule. Unele din ele formau lectura preferată a micii burghezii şi a burgheziei inculte în fond, dar care se lăuda ostentativ şi ridicol cu cele cîteva romane senzaţionale citite. Un exemplu în acest sens ni-1 oferă faptul că printre lecturile lui Fănuţă este trecut şi romanul Dramele Parisului de scriitorul francez Eugene Sue, tipărit în traducere romînească în cincizeci şi opt de fascicule, cu subtitlul Mare roman social. Cititorul, poate compara preferinţele lui Fănuţă cu acelea ale Ziţei din O noapte furtunoasă dt I. L. Caragiale, care spune la un momen-dat: „Eram ambetată absolut. Dramele Parisului cîte au teşii pînă acum le-am citit de trei ori" D-NA B. Apare în Vieaţa, an. I, nr. 16, 13 martie 1894, p. 2, la rubrica „Albumul nostru" ; semnată Radu. Nu s-a publicat în volum. Textul a fost reprodus după Vieaţa. DATORII VECHI... Apare în Viaţa romînească, an. I, nr. 1, martie 1906, pp. 15—20 ; semnată Al. Vlahuţă. A mai fost reprodus în „Epoca", an. XII, nr. 149, joi 15 iunie 1906, p. 1—2, şi nr. 150, vineri 16 iunie 1906, p. 1—2, a» semnătura Al. Vlahuţă, iar la sfîrşit în paranteză cu indicaţia „Viaţa Rom." Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Viaţa romînească. 651 CONFERINŢE, ARTICOLE, PAMFLETE A. IN VOLUME VIITORI MINIŞTRI... Apare în Lupta, an. I, nr. 164, 23 ianuarie 1887, p. 2, ist rubrica „Cronica mea" ; semnat Mirmidon. în volum s-a tipărit în Din goana vieţii, 1892, 1896, 1908. Textul a fost reprodus după ediţia 1908. 1. Claymoor, Mişu Văcărescu, ziarist lipsit de talent, care ani de zile a publicat la ziarul L'îndkpendance Roumaine şi în alte periodice ale timpului dări de seamă ridicole despre balurile, seratele, ceaiurile organizate în casele protipendadei bucureştene. Stilul său pompos, afectat a fost ridiculizat de Caragiaîe în schiţa Temă şi variaţiuni (partea a treia). (Vezi I. L. Caragiaîe, Opere, voi. II, E.S.P.L.A., 1960, pp. 11—12.) Despre Claymoor, vezi C. Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, 1935, voi. I, ed. a Il-a, p. 286, voi. II, p. 145, 1928, Editura Universul, şi Tudor Teo-dorescu-Branişte, Primăvara apele vin mari, roman, Editura Tineretului, 1960, p. 215. 2. în Romînia liberă articolul avea alt final, în care Vlahuţă, sub o formă ironică, îşi arăta neîncrederea în soluţia propusă de «1 : „Ce prostie 1 Ca şi cum cineva ar trebui să-şi risipească nervii şi punga pe nefericirile altora. Dar viaţa e aşa de scurtă.'" AURI SACRA FAMES Apare în Lupta, an. IV, nr. 197, 6 martie 1887, p. 2, la rubrk'A „Cronica" ; semnat A. Vlahuţă. Republicat în Independentul, an. II, nr. 106 (194), 16 mai 1892. In volum s-a tipărit în Din goana vieţii, 1892, 1896, 1908. Textul a fost reprodus după ediţia 1908. LA VITRINA FOTOGRAFIEI „MANDI" Apare în Romînia liberă, an. XIII, nr. 3.451, 19 martie 1889, pp. 2—3, la rubrica „Foiţa Romîniei libere" ; semnat A. Vlahuţă Republicat în Independentul literar ilustrat, an. II, nr. 102 (190), 10 mai 1892, pp. 1—2, datat 1889, ,£>in goana vieţii" de d-l A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Din goana vieţii, 1892, 1896. Textul a fost reprodus după ediţia 1896. Cum lucrarea respectivă mai apare într-un volum din „Biblioteca pentru toţi", ediţia a Il-a, fără an, dar apărută, după toate probabilităţile, în timpul vieţii poetului, am înregistrat în subsol diferenţele minime existente faţă de ediţia 1896. SPOIALĂ ŞI FUNCŢIONARISM Apare în Romînia liberă, an. XIII, nr. 3.456, 25—26 martie 1889, pp. 2—3, la rubrica „Foiţa Romîniei libere" ; semnat A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Din goana vieţii, 1892, 1896. Textul a fost reprodus după ediţia 1896. Ca şi în cazul bucăţii precedente am confruntat cu ediţia a H-a „Biblioteca pentru toţi". 1. Ştefan Mihăilescu (1846—1898), profesor şi om de ştiinţă materialist care a publicat numeroase studii de mineralogie, istorie naturală, psihofizică etc. A fost prim-redactor al ziarului Romînia liberă. Studiul la care se referă A. Vlahuţă se intitulează încercări critice asupra învăţămîntului nostru primar şi a apărut în 1888 (ediţia a Il-a în 1893). Asupra activităţii progresiste multilaterale a acestui savant materialist, vezi St. C. Mihăilescu, Pagini filozofice alese, cu un studiu introductiv de S. Ghiţă, Ed. Academiei R.P.R., 1955. 2. Insule în Oceanul Atlantic, la vest de Capul Bunei Speranţe. 3. Folosit în ironie. Pico della Mirandola, savant italian, vestit pentru cultura sa (1463—1494). 4. Despre Gherei şi Andronic vezi nota la Conu Dumitrachi Petcu. 552 «53 AMINTIRI DESPRE EMINESCU (1889) Apare în Revista nouă, an. II, nr. 7, 15 iulie 1889, pp. 250— 252 ; semnat A. Vlahuţă. Republicat în Independentul literar ilustrat, an. II, nr. 167 (255), 2 august 1892, pp. 1—2, cu menţiunea Din goana vieţii ; în Literatură si artă romînă, an. V, 1900—1901, 25 decembrie Î900, pp. 125—126, cu următoarea menţiune : „Zilele acestea a apărut o a doua ediţie a volumului în vîltoare, nuvele ţi impresii de A. Vlahuţă. Numele ţi talentul poetului fiind bine cunoscute publicului, preferim să reproducem aici — în locul unei sumare dări de seamă — cîteva pagini emoţionante din frumosul său volum" ; şi în Familia, an. XXXVII, 11/24 februarie 1901, pp. 69—70 ; semnat A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Din goana vieţii, 1892, 1896, şi In vîltoare, 1901. Textul a fost reprodus după In vîltoare, 1901. 1. Scrisă cu prilejul încetării din viaţă a lui Mihail Eminescu — 15 iulie 1889 — această „amintire" conţine primele mărturisiri ale lui Vlahuţă privind împrejurările, data şi locul în care 1-a cunoscut pe Mihail Eminescu. Ar rezulta de aici că Vlahuţă 1-a întîlnit pe marele poet în 1879. Faptele se complică printr-o mărturie contradictorie aflată în cealaltă lucrare cu titlu identic, publicată în 1894, şi în care Vlahuţă spunea că 1-a căutat trei ani pe Eminescu pe străzile capitalei, fără să-l poată întîlni. Deci 1-a cunoscut abia în 1882 ! Care este adevărul ? Din fericire, Vlahuţă indică şi cele două adrese ia care locuia Eminescu în momentul primelor lor întîlniri. în Amintiri-1889 spune „Podul Mogoţoaiei — deasupra unei tapiţerii", în Amintiri-1894, strada Buzeşti. în Podul Mogoşoaiei Eminescu a locuit în toamna anului 1881, de aici s-a mutat în strada Buzeşti 5, unde îl aflăm la 10 februarie 1882. S-ar putea deci ca Vlahuţă să-l fi cunoscut pe Eminescu la sfîrşitul anului 1881 sau începutul anului 1882 (vezi în acest sens şi Eminescu în Bucureşti de Augustin Z. N. Pop, Contribuţii documentare la biografia lui Mihai Eminescu, Editura Academiei R.P.R., 1962, pp. 381—417). Este desigur o presupunere pe care o supunem discuţiei. în introducerea la Studiul biobibliografic de Al. Bojin întîlnim o frază confuză : „După un manuscris inedit, fără să se specifice 654 anul, se afirmă că Vlahuţă l-a cunoscut pe Eminescu în casa în care locuia acesta în strada Ştirbei-Vodă, 32". Cum autorul nu comunică nici despre ce manuscris e vorba* nici originea lui, rămînem totuşi la părerea că Vlahuţă l-a întîlnit pe Eminescu în perioada de timp amintită mai sus. 2. Din octombrie 1877 Eminescu era redactor al ziarului Timpul, organ al partidului conservator, iar din anul 1880 devine redactor-şef al acestui ziar. Eminescu depune aici o muncă de-a dreptul istovitoare pentru o retribuţie mizerabilă. Scrisorile sale din această perioadă conţin mărturii dramatice şi confirmă întru totul imaginea creionată de Vlahuţă în aceste rînduri. Pentru ca cititorul să poată înţelege mai bine afirmaţiile lui Alexandru Vlahuţă, vom reproduce un fragment din corespondenţa lui Mihail Eminescu aparţinînd acestei perioade. Iată ce-i scria tatălui său la 18 martie 1881 : „N-am răspuns numaidecît pentru că m-a apucat proclamarea regatului pe dinainte, ţi-n asemenea împrejurări noi, negustorii de gogoţi ţi de braţoave, adică (noi) gazetarii, sîntem foarte ocupaţi (aluzie ironică la adresa festivităţilor prilejuite de proclamarea Romîniei ca regat, n.n.). Aţ dori din toată inima să viu acasă să vă văd dac-aţ găsi un om de încredere care să-mi ţie locul, căci negustoria asta, pe lîngă că n-aduce nimic, nici nu te îngăduie să închizi o zi, două dugheana ţi să mai iei lumea în cap, ci-n toate zilele trebuie omul să-ţi bată capul ca să afle minciuni nouă" (scrisoarea în Studii ţi documente literare, voi. IV, pp. 141—142). Cititorul poate compara aceste rînduri cu discuţia relatată de Vlahuţă la p. 336 pentru a confrunta veridicitatea acestor amintiri. 3. Privitor la şocul nervos suferit de Eminescu sînt necesare unele lămuriri suplimentare. Ele ne dezvăluie atît nepăsarea; cu care cercurile junimiste şi în special Titu Maiorescu au privit evoluţia bolii lui, neintervenind decît în momentul cînd ca s-a declanşat fără a mai putea fi oprită, cît şi reacţiile unor scriitori ai vremii. Pe atunci marele nostru poet locuia cu Ion Slavici : „Ne mutaserăm în Piaţa Amzei — casele de lîngă brutărie" (vezi Ion Slavici, Amintiri, Editura Cultura Naţională, 1924, p. 133) ; prozatorul nu se afla în momentul cînd s-a produs şocul la Bucureşti (idem, p. 135), fiind plecat la Viena. Şocul s-a dezlănţuit marţi, 28 iunie 1883. „Astăzi, marţi, la ora 6 dimineaţa, o carte [de vizită] de la d-na Slavici, la care locuieşte Eminescu, cu aceste 655 rinâuri scrise : «Dom»» Eminescu a înnebunit. Vă rog faceţi cev* să mă scap de el, că (e) foarte rău»" (însemnări zilnice, îi, p. 190). Curioasă este atitudinea lui Titu Maiorescu, care, deşi, aşa. cum ne încredinţează însemnările sale, a observat, cu aproximativ o lună înainte, semnele alienaţiei, nu a luat nici o măsură în consecinţă şi a privit nepăsător evoluţia bolii : „(La) Eminescu, începu! de alienaţie mentală, după impresia mea" (însemnări zilnice, II, p. 187) ; cîteva zile mai tîrziu : „Şi Eminescu, care devine, din cc în ce mai evident, alienat. Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe acum albaneza I), vrea să se călugărească, dar să rămînă în Bucureşti" (însemnări zilnice, II, p. 189). tn dimineaţa în care Eminescu a avut şocul a fost adus la Titu Maiorescu : „Pe la 10 veni cu trăsura la mine Eminescu, binecnvîntă, cu privirea fixă, pe soţia mea si pe Ilie Nicolescu, care tocmai pleca, mă îmbrăţişa tremurînd. Eu îi arătai pe Hermes şi pe Venus din Melos, la care el zise, cu privirea în extaz : *Lasă, că va reînvia arta antică /» /.../ A venit apoi la mine Caragiali, la masă ; a izbucnit în lacrimi cînd a auzit ce e cu Eminescu (însemnări zilnice, II, pp. 190—191). A fost internat la sanatoriul doctorului Şuţu, din strada Plantelor, unde Maiorescu merge să-l vadă, în fugă, mărturisind un dispreţ revoltător pentru starea poetului : „Astăzi vizitat un minut [...] pe M. Eminescu, alienat, la dr. Şuţu. Delirarea neîntreruptă. Nu m-a recunoscut, vorbind într-una, scuipînd în toate părţile. O privelişte care te întristează şi te dezgustă fără nici o atracţie" (însemnări zilnice, II, p. 193). Ion Slavici, reîntors în ţară, îl vizitează, de asemenea, la sanatoriu şi îl află complet schimbat *. „Părea că mă recunoaşte, dar de vorbit nu am putut să vorbim. Se plimba în sus şi-n jos prin grădină, recitind cu mult avînt fel de fel de poezii, mai ales părţi din Iliada" (I. Slavici, Amintiri, p. 135). Deoarece starea sănătăţii nu se ameliorează, se pune problema transferării lui într-un sanatoriu din străinătate. Dar nu există fondurile necesare, Vasile Alecsandri vorbeşte, vineri, 14 octombrie 1883, orele 3 după amiază, în sala Ateneului. Din vînzarea biletelor pentru această conferinţă s-a realizat suma de două mii de lei. 4. joi, 20 octombrie 1883, Eminescu pleacă la Viena, împreună cu prietenul său Chibici Rîvneanu şi un îngrijitor. Aici a rămas pînă în ziua de 26 februarie 1884. Despre starea sănătăţii sale ia începutul internării aflăm date într-o scrisoare a iui C. Popasu ; „Diagnoza încă nu s-a putut face pentru că, a patra zi după ce l-am internat, a fost lovit de un atac de paralizie cu crampe, care însă n-a durat decît scurt timp şi a trecut fără să lase urme. Acest atac îngreuiază mult diagnoza ... (doctorul) a constatat unele momente, deşi puţine, mai bune, cînd e conştient de starea în care se află — devine melancolic şi de tot liniştit" (Studii, şi documente literare, IV, p. 171). încet, sănătatea lui revine la normal. Din această perioadă ne-a rămas o emoţionantă scrisoare adresată prietenului său Chibici Rîvneanu : „$»', în adevăr, nu-ţi poţi închipui starea în care un om se află într-un institut de alienaţi după ce fi-a venit în fire. Neavînd nimic de lucru, închis alături c-un alt individ, hrănit rău, precum se obişnuieşte la spitale, şi lăsat în prada celor mai omorîtoare griji în privinţa viitorului, mi-e frică chiar de a-mi plînge soarta, căci aceasta ar fi interpretat ca un semn de nebunie" (apud George Căîinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, ediţia a IlI-a, p. 390). 5. Eminescu s-a reîntors în ţară în seara zilei de 27 martie. Vlahuţă se afla în acea lună la Tîrgovişte, unde îl întîlneşte la 9 martie pe Titu Maiorescu, aflat acolo într-o excursie (vezi însemnări zilnice, 11, p. 235). Există deci posibilitatea ca Titu Maiorescu să-l fi informat pe Vlahuţă de apropiata sosire a lui Eminescu la Bucureşti. în capitală Eminescu stă numai cîteva săptămîni, îl vede pe Slavici (Amintiri, p. 135) şi merge să viziteze redacţia ziarului Romînia liberă (al cărui colaborator era Vlahuţă) : „Bucureşti, 29 martie 1884. Azi amicul nostru Eminescu ne-a făcut deosebita plăcere de a ne vizita la redacţiune" (vezi Romînia liberă, 30 martie 1884, p. 1). (Vezi şi nota la poezia Lui Eminescu.) 6. Despre orizontul cultural al lui Mihail Eminescu cititorul poate afla indicaţii deosebit de preţioase în studiul acad. G. Că-iinescu Cultura lui M. Eminescu (Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, an. V, voi. I, II, 1956, pp. 243—377). între articolele scrise cu prilejul încetării din viaţă a lui Mihail Eminescu trebuie citat în Nirvana de Ion Luca Caragiaîe, emoţionanta evocare a unei prietenii exemplare din istoria literaturii <.-oinîne. Caragiaîe, care în 1883 primise cu atîta durere vestea 656 657 îmbolnăvirii prietenului său, avea să scrie, la trei zile după moartea lui, rînduri de un înălţător patetism : „Şi dacă am plîns cînd l-au aşezat prietenii şi vrăjmaşii, admiratorii şi invidioşii sub 'teiul sfînt», n-am plîns de moartea lui; am plîns de truda vieţii, de cît suferise această iritabilă natură de la împrejurări, de la oameni, de la ea însăşi. Acest Eminescu a suferit de multe, a suferit şi de foame. Da, dar nu s-a încovoiat niciodată : era un om dintr-o bucată, şi nu dintr-una care se găseşte pe toate cărările. Generaţii întregi or să suie cu pompă dealul care duce la Şer-ban-Voda, după ce vor fi umplut cu nimicul lor o vreme, şi o bucată din care să scoţi un alt Eminescu nu se va mai găsi, poate. Să doarmă în pace necăjitul suflet!" (In Nirvana, I. L. Caragiale, Opere, III, Editura Cultura Naţională, 1932, p. 5, ediţie îngrijită de Paul Zarifopol.) Ceea ce e de remarcat în acest'-' cîteva paragrafe este viziunea identică a lui Caragiale şi Vlahuţă privind sensul vieţii lui Eminescu şi cauza dramei sale. Un impresionant necrolog semnează B. P. Hasdeu în coloanele Revistei noi (numărul imediat următor publicării articolului semnat de Alexandru Vlahuţă). Reproducem un paragraf pentru profunzimea judecăţilor exprimate de Hasdeu : „Eminescu a lăsat multe versuri admirabile; însă meritul lui cel covîrşitor, un merit de principiu, este acela de a fi voit să introducă şi de a fi introdus în poezia romînească adevărata cugetare ca fond şi adevărata artă ca formă". Finalul articolului exprimă lapidar un mare adevăr : „El va trăi, deşi a murit nebun; vor muri, însă, pentru vecie, nenumăraţii înţelepţi cari au lăsat, lasă şi vor lăsa totdeauna să înnebunească un Eminescu" (B. P. Hasdeu, Articole şi studii literare, E.P.L. 1961, prefaţă, texte alese şi îngrijite, note de C Măciucă, pp. 200—202). UN TRIUMFĂTOR Apare în Timpul, an. X, nr. 3, 15 noiembrie 1889, p. 2, la rubrica „Foiţa ziarului Timpul" ; semnat A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Din goana vieţii, 1892, 1896, 1908. Textul a fost reprodus după ediţia 1908. 658 FILE RUPTE Dintre foiletoanele semnate Sandu, apărute sub acest titlu în Naţionalul, an. II, la rubrica „Cronică", am ales pe cele care tratează despre probleme de literatură şi artă. Ele au apărut astfel : Vineri, 7 iunie 1891, nr. 1, 10—11 iunie 1891, p. 2. Sîmbătă, 8 iunie, idem. Duminică, 9 iunie 1891, nr. 3 (nu nr. 2, cum se află pe exemplarul din Biblioteca Academiei R.P.R.), 13 iunie 1891, p. ?.. Luni, 10 iunie, idem. Marţi, 11 iunie 1891, nr. 6, 16 iunie 1891, p. 2. Joi, 13 iunie 1891, nr. 9, 20 iunie 1891, p. 2. în volum s-au tipărit în Din goana vieţii, 1892, 1896. Textul a fost reprodus după ediţia 1896. 1. Pentru prima dată Alexandru Vlahuţă vorbeşte aici despre prietenia sa cu Ion Luca Caragiale. în corespondenţa sa întîlnim numele lui Caragiale într-o scrisoare din 27 decembrie 1884 către Titu Maiorescu. Vlahuţă fusese la laşi trei zile, pe care „le-am petrecut mai mult cu Eminescu" : „Am stat la o reprezentare a Scrisorii pierdute în laşi. E cumplit de prost jucată şi totuşi place lumii" (vezi Studii şi documente literare, voi. III, p. 125). Cînd l-a cunoscut Alexandru Vlahuţă pe I. L. Caragiale ? Ipoteza criticului Şerban Cioculescu : „Caragiale s-a cunoscut cu Vlahuţă din anii debuturilor acestuia la Convorbiri literare, 1880—1881, dar legăturile lor mai strînse datează cam de pe la 1S90" (Viaţa lui Caragiale, Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă, 1940, p. 267) nu-i întru totul plauzibilă. Vlahuţă vine pentru prima dată la cenaclul lui Titu Maiorescu în 1883 (vezi Însemnările zilnice), cînd cred că l-a cunoscut pe I. L. Caragiale. într-un interviu, Poetul Al. Vlahuţă despre Caragiale {Rampa, an. I, 29 ianuarie 1912, p. 2), Vlahuţă răspunde la întrebarea „Cum l-aţi cunoscut pe Caragiale t" : „L-am cunoscut de mult, acasă la d-l Mironescu (greşeală în text, probabil Maiorescu, n.n.), într-ana din şezătorile literare de pe atunci. Am legat cu el o prietenie strînsă." Prietenia lor, care a devenit mai trainică după 1885, cînd Vlahuţă se stabileşte în Bucureşti, a avut caracterul unei adevărate comuniuni intelectuale. Ei apar împreună la şezătoarea literară în cadrul căreia creatorul Scrisorii pierdute a rostit conferinţa sa antijunimistă Gâşte şi gîşte literare, ce a produs atîta iritare în cercurile convorbiriste. Şezătoarea a 659 avut loc Ia 9 mai 1892. Şerban Cioculescu, în monografia sa» notează greşit : martie 1892. Confuzia porneşte de la următorul' anunţ, apărut în Lupta: „Studenţii de la Facultatea de litere, pentru a avea suma necesară la tipărirea cursului de istorie al d-lui V. A. Urechiă, au hotărît să dea o serbare literară. La aceasta serbare, între altele, d-nii V. A. Urechiă, Vlahuţă, Caragiali, De la Vrancea vor citi lucrări noi. Desigur că publicul va încuraja această frumoasă încercare a studenţilor" (Lupta, an. IX, nr. 1.666, 20 martie 1892, p. 3). Proiectata şezătoare, nu ştim din ce motive, nu a mai avut loc. Sînt anii în care Vlahuţă manifesta deschis o admiraţie nereticentă faţă de Caragiaîe. Numele marelui dramaturg revine nu o dată, însoţit de aprecieri elogioase, în conferinţele şi articolele lui Alexandru Vlahuţă (vezi în acest volum Onestitatea în artă, Literatura noastră, Proiecte etc, şi mai ales articolul Teatrul Naţional şi nota asupra Iui). Caragiaîe se află printre auditorii conferinţelor lui Alexandru Vlahuţă (vezi nota la Onestitatea în artă). Un sentiment de adîncă solidaritate îi uneşte pe amîndoi. în scrisoarea pe care Vlahuţă a trimis-o lui Iosif Vulcan pentru a motiva refuzul său de a primi titlul de membru corespondent al Academiei Romîne îi spune : „D-ta eşti unul din puţinii academicieni cari ne iubesc pe noi, cîţiva tineri urgisiţi şi priviţi ca o primejdie pentru literatură de ceilalţi colegi ai d-tale. Academia n-are premii pentru nimeni din noi. Caragiaîe a fost respins, Gherea a fost respins, eu am fost respins..." (apud Al. Bojin, Studiu biobibliografic, p. 385). De fapt, după cum se ştie, scrisoarea prin care Vlahuţă refuză alegerea sa la Academie apare şi în Moftul romîn, an. I, nr. 15, p. 5. Sînt dovezi elocvente ale unei prietenii care însă va cunoaşte un moment de involuţie în anul 1894. Cu un an înainte a apărut revista Vieaţa a lui Alexandru Vlahuţă şi a doctorului Urechiă, în anul 1894 a început să fie tipărită şi revista Vatra, condusă de un comitet compus din I. Slavici, Caragiaîe, Coşbuc. După cum ne încredinţează Ion Slavici (vezi Amintiri, p. 154), planul iniţial era tipărirea unei reviste, „la redac-ţiunea căreia să ieie parte şi Vlahuţă, dimpreună cu Delavrancea. Caragiali, care le era bun prieten, a stăruit mult să-i înduplece, însă nu numai că silinţele i-au rămas zadarnice, dar Delavrancea şi Vlahuţă au înfiinţat şi ei o revistă literară (în realitate, numai Vlahuţă, n.n.) şi a urmat între cele două reviste o interesantă polemică." «60 Nu este exclus ca tratativele preliminare pentru constituirea celor două redacţii să fi dus la unele neînţelegeri. Această destrămare tacită a relaţiilor dintre Caragiaîe şt Vlahuţă avea să izbucnească public nu peste multă vreme. în Vatra (an. I, 1894, p. 91) apare fără semnătură o mică improvizaţie literară intitulată Cum se înţeleg ţăranii, în care autorul imita cu oarecare ironie modul de a vorbi al sătenilor noştri : „Straja satului vine la casa unui ţăran şi bate în geam. Se încinge o conversaţie. — Hei, mă din casai — Cine î — Tu l — Eu? — Păi cine 1 — Ce-i i — Cum ce-i ? — Păi ce-i ? — Ai o scrisoare 1 — Cine, mă ? — Tu. — Eu f Păi cine i" etc. în paginile revistei Vieaţa schiţa respectivă capătă o ripostă prin articolul „Ce cred ţăranii despre Vatra noastră", semnat El. Caragiaîe însă intervine energic imediat (Vatra, an. I, 1894, p. 159), arătînd că : „Bucata din Vatra este, oricine e deprins o poate vedea, un fel de charge d'atelier, cum o numesc francejii, care jucată, iar nu simplu citită, poate fi mai bine înţeleasă şi gustată." Şi după aceea : „Am onoare a declara d-lui A. Vlahuţă că «ciocoiul cel prost», autorul acestei charge, sint eu subscrisul"... Apoi Caragiaîe adresează cîteva ironii directe lui Alexandru Vlahuţă, făcînd aluzii evidente la ultimele sale scrieri, şi în special la romanul Dan : „D-l A. Vlahuţă persecută Vatra. De ce > Răspunsul e uşor de dat. D-sa nu poate înghiţi scrierile mediocre, necum cele proaste şi insipide — şi o dovadă pozitivă despre asta sint ultimele d-sale producţii proprii, pe care le-a aruncat în public. O prostie a noastră de 168 de cuvinte scurte n-o poate înghiţi un om de gust ca d-sa fără să strîmbe din nas, pe cîtă vreme alţi muritori cu mai puţin gust au înghiţit cărţi de 168 X 2 = 336 de pagine mari fără să facă gură..." (336 de pagini avea prima ediţie a romanului Dan, apărut de curînd). Alexandru Vlahuţă răspunde demn (vezi Supărarea d-lui I. L. Caragiaîe), deşi vădit îndurerat de această întorsătură a legăturilor de prietenie dintre ei (am ajuns să ne domnim/" exclamă cu regret Vlahuţă). După ce arată eroarea pe care o comite Caragiaîe atunci cînd porneşte un atac împotriva lui, Vlahuţă dă pe faţă cauza ruperii relaţiilor de amiciţie dintre cei doi : „Ştiu că, de cînd am scos ultimul volum, Dan, vechea noastră prietenie s-a rupt. Ştiu că într-o noapte ai stat pînă în ziuă ca să convingi pe cîţiva amici ai noştri că Dan este cea mai mare idioţie care s-a scris 2b limba romînească, şi că mai bine-aş fi murit înainte de a-l seri — scăpa astfel literatura de o mare ruşine. Ştiu că te-ai văi- 661 cărit pînă fi la oameni străini, pînă fi la şcolari... numai mie na mi-ai spus nimic. întreabă-i pe toţi aceia care ţi-au ascultat stri- ' gătele de revoltă şi mi le-au comunicat, întreabă-i dac-au auzit vrun cuvînt rău din gura mea despre meritele şi valoarea d-tale literară. Dar adu-ţi aminte ce-mi spuneai pîn-acum un an : «...Mă, numai eu şi cu tine sîntem scriitori în ţara asta !»" în volumul al II-lea din seria Operelor lui I. L. Caragiale, E.S.P.L.A., 1960, se publică la p. 399 bucata Cum se înţeleg ţăranii, şi în notă (pp. 695—700) se dezvoltă pe larg istoricul polemicii între Caragiale şi Vlahuţă. în această polemică a intervenit şi Evenimentul literar, care, prin articolul Duelul Caragiale-Vlahuţă (7 martie 1894, p. 1), îi ia apărarea lui Vlahuţă. Avem toate motivele să credem că Vlaîhuţă a fost cel care a regretat „duelul", deoarece, un an mai tîrziu, în articolul Literatura noastră (publicat şi în volumul de faţă, are cîteva rînduri deosebit de elogioase la adresa lui Caragiale (deşi o uşoară aluzie cu privire la posibilitatea lui de a scrie un roman reactualiza parcă proaspăta polemică) : „Dar şi numărul acesta de cititori e aşa de puţin sigur, încît nici Caragiale, cît e de talentat şi de cunoscut, nu s-ar bizui — dacă ar seri un roman bunăoară — să-l tipărească în cinci mii de exemplare. Ştiu eu dacă n-o fi şi asta una din cauzele pentru care Caragiale îşi păstrează operele în gînd şi nu se hotăreşte cu anii să le aştearnă pe hîrtie I De cîte ori nu l-am auzit zicînd : «Degeaba, n-ai pentru cine să scrii, n-ai public...>" Astfel se încheie prima' etapă a prieteniei Caragiale-Vlahuţă. Nicolae Iorga credea că ruptura s-a produs mai ales din pricina unor oameni care stăteau în preajma acestor scriitori şi căutau să-i dezbine, : „Am spus că în curînd o prietenie între Caragiale, Delavrancea şi Vlahuţă, care putea fi de un aşa de mare folos pentru o îndrumare a literaturii romîneşti, s-a rupt. Vina a fost desigur a tuturora, dar mai ales a acelora care-şi făceau de lucru împrejur, trăgînd fiecare în altă parte." Dar şi N. Iorga dă totuşi ca explicaţie principală a ruperii prieteniei dintre cei doi apariţia romanului Dan : „Acuma, pentru Caragiale, Vlahuţă — care-şi permisese să scrie un roman, în care amintiri personale ieşeau prea mult la iveală într-o formă prea puţin închegată, Dan — devenea un intrus într-un domeniu care nu era al lui" (vezi Nicolae Iorga, O viaţă de om, voi. I, 1934, pp. 253—254). La începutul secolului, mai precis în anii 1904—1905, această prietenie literară, bazată, cum se va vedea în nora la articolul Caragiale din acest volum, pe afinităţi artistice şi pe consonanţe ideologice, se va lega din nou, constituind una din paginile emoţionante din istoria culturii romîneşti. Dar cum episoadele din această a doua epocă a prieteniei Caragiale-Vlahuţă se leagă de alte lucrări literare, le vom evoca la locul cuvenit (vezi notele asupra portretului Caragiale din acest volum, şi a jurnalelor de însemnări din volumul al III-lea. 2. Alexandru Vlahuţă se referă la un fapt care se întâmplase nu demult, şi anume : în şedinţa din ziua de 14 aprilie 1891 a Academiei Romîne, B. P. Hasdeu citeşte raportul privitor la acordarea premiilor Academiei pentru Studii critice de Dobrogeanu-Gherea şi Teatru şi Năpasta de I. L. Caragiale. Raportul, după cît se pare, nu era de loc favorabil nici pentru Caragiale, nici pentru Gherea. Iacob Negruzzi îl apără pe Caragiale, arătînd că : „Societatea îşi are elementele sale rele şi artistul poate alege tipurile care îi convin pentru compunerea sa". Dar intervine secretarul general al Academiei, Dimitrie Sturdza, care atacă în mod vehement pe Caragiale, învinovăţind opera acestuia de tendinţe antipatriotice, „de lipsă de respect faţă de naţiune". Aprecierile ridicole ale acestui academician de tristă amintire merită a fi citate, cel puţin parţial, pentru ca cititorul să poată cunoaşte care au fost motivele neacordării premiului Academiei celui care a scris O scrisoare pierdută şi Năpasta : „D-l Caragiale are talent, dar ar trebui să-l întrebuinţeze în lucrări bune. D-l Caragiale să înveţe a respecta naţiunea sa, iar nu să-şi bată joc de ea." Caragiale a fost respins, avînd douăzeci de voturi împotrivă şi trei pentru. De asemenea, au fost respinse şi Studiile critice ale lui ]| Dobrogeanu-Gherea. Pentru a cunoaşte mai îndeaproape relaţiile scriitorilor noştri clasici cu Academia, cititorul trebuie să consulte excelentul şi documentatul studiu Academicienii de dincolo de mor-mînt de Perpessicius, publicat în Menţiuni de istoriografie literară şi folclor, E.S.P.L.A., 1957, pp. 5—26, în care se face şi istoricul modului în care Alexandru Vlahuţă a refuzat alegerea sa ca membru corespondent. 3. Doctorul Assaky (1855—1899), savant cu renume european. A fost medic şi profesor universitar în ţară, silit însă să plece în străinătate din pricina maşinaţiunilor politicienilor vremii. S-a distins în diferite ramuri ale medicinei, fiind unul din precursorii chirurgiei nervoase. 663 662 4. Volumul al II-lea din seria de Studii critice de I. Gherej (C. Dobrogeanu), ediţia I, întîia mie de exemplare, a apărut în. Bucureşti, Editura Socec, 1891, şi cuprindea : Asupra criticei metafizice fi celei ftiinţifice, Personalitatea fi morala în artă, Dostoievski, Criticii noftri fi „Năpasta" etc. Vlahuţă a fost bun prieten cu Dobrogeanu-Gherea. După cum ani avut posibilitatea să vedem şi pînă acum, numele criticului apare adeseori în lucrările lui Vlahuţă însoţit de comentarii deosebit de elogioase (vezi problema, dezbătută pe larg, în Studiul introductiv). Cînd l-a cunoscut Alexandru Vlahuţă pe Dobrogeanu-Gherea, cu siguranţă nu putem şti. în orice caz, cred că putem stabili data întîlnirii lor în jurul anului 1887. Nicolae Iorga îşi aminteşte cum în perioada aceasta l-a întîlnit pe Dobrogeanu-Gherea în casa lui Alexandru Vlahuţă : „O singură dată, în casa pe care o locuia Vlahuţă în dosul Legaţiei bulgăreşti — la Delavrancea te duceai în fundul unei vaste curţi, lîngă actualul cămin de fete «Spiru Haret* — a apărut prezidind patriarhal, cu faţa-i cheală, blondă, surîzătoare... acela a cărui ideologie se manifesta în cam greoaiele lui critice sociale şi socialiste : însuşi Constantin Dobrogeanu, Toată înfăţişarea — şi sufletul la fel — a prigonitului, a întemniţatului în sumbra Rusie ţaristă, care părea că tîrăşte în piciorul bolnav o amintire de ghiulea siberiana, era de o nesfîrşită bunătate, de o dorinţă de a cîştiga sufletele pentru doctrina sa" (N. Iorga, O viaţă de om, Bucureşti, 1934, voi. 1, p. 198). Alexandru Vlahuţă întreţine în această vreme relaţii prieteneşti cu Ghorea, merge adesea la Ploieşti şi se îngrijeşte personal de tipărirea volumelor de studii critice. După polemica pe care o analizăm în Studiul introductiv, legăturile dintre cei doi se rup pentru o vreme. In jurul anului 1907 îi aflăm însă din nou împreună. Dar C. Dobrogeanu-Gherea se situa acum pe poziţii politice profund greşite, astfel că nu mai putea influenţa în mod pozitiv pe Alexandru Vlahuţă. Noua apropiere dintre cei doi s-a datorat lui Ion Luca Caragiaîe, bun prieten cu C. Dobrogeanu-Gherea. Corespondenţa şi jurnalele intime din anii 1907—1912 ne furnizează informaţii privind întîlnirile dintre Vlahuţă, Caragiaîe şi Dobrogeanu-Gherea. Reproducem, pentru a susţine afirmaţiile noastre, cîteva scurte fragmente dintr-o scrisoare pînă acum inedită, adresată de Alexandru Vlahuţă soţiei sale, aflată în momentul acela la Dra-gosloveni : „Nici azi nu-ţi pot preciza cînd sosim. Caragiaîe art f Hi treburi, pe cari, dacă le isprăveşte pînă mîine, pe seară plecăm U Gherea. Vineri dimineaţă cu Berlinul venim... Acum aşteptăm pe Gherea la dejun. Eu, în salon, îţi scriu. Caragiaîe, în odaia de culcare, la căldurică, stă de vorbă... Să ştii, cînd o veni, să-i faci niţel foc, că el e friguros. Ora 12. Am hotărît: , ' Mîiiie, joi, cu expresul de Iaşi, plecăm la 2 şi 55. Aşteaptă-nt: cu masa-ntinsă, cu pahare pline. Pune să facă foc în sobă la Caragiaîe... A sosit şi Gherea." Uneori Vlahuţă şi Caragiaîe mergeau ia Ploieşti, unde, la locuinţa lui Dobrogeanu-Gherea, din staţia Ploieşti-Sud, aşteptau pe Ruxandra Vlahuţă, care se oprea aici în drum spre Bucureşti, venind de la Dragosloveni. „E posibil ca mîine seara să-ţi iefim înainte la Ploieşti", se spune într-o scrisoare din această perioadă. După cum ne încredinţează martori ai vremii în timpul ultimei sala vizite în ţară, în primăvara anului 1912, Caragiaîe l-a vizitat, împreună cu Vlahuţă, pe C. Dobrogeanu-Gherea la Ploieşti. Cu prilejul încetării din viaţă a lui Caragiaîe (1912), Vlahuţă şi Dobrogeanu-Gherea sînt din nou împreună la Berlin. După această dată, nici o informaţie scrisă sau orală cunoscută de noi nu mai vorbeşte despre vreo întîlnire a acestor doi prieteni. 5. în foiletoanele cotidianelor de atunci sc publicau romane „senzaţionale", lipsite de cea mai elementară calitate artistică,, pentru a satisface gusturile publicului burghez. în anul la care se referă Vlahuţă, de pildă, în foiletoanele Universului au apărut : Ochii dracului — roman de mare senzaţie, Crimele din Londra, Jack Spintecătorul, Ucigaşa — roman de mare senzaţie de Jules Mary, Locaşul spaimei — mare roman de senzaţie etc. CURENTUL EMINESCU Reprezintă textul conferinţei cu acelaşi titlu, ţinută în sala Ateneului din Bucureşti, joi, 12 martie 1892. „Aseară, în sala cea mare a noului Ateneu, d-l Vlahuţă, în faţa unui foarte numeros public, a ţinut conferinţa intitulată : Curentul Eminescu. D-l Vlahuţă a fost foarte des aplaudat" (Lupta, 14 martie 1892, p. 3). Conferinţa este prezentată şi într-o notă din Familia (an. XXVIII, nr. 13, 29 martie/10 aprilie 1892, p. 154) : „Cu- 584 665 rentul Eminescu, Acesta a fost titlul unei conferinţe literare ce d-l Al. Vlahuţă a ţinut de curînd la Ateneul din Bucureşti... Sala a fost literalmente plină şi a aplaudat cu entuziasm pe conferenţiarul care a vorbit cu multă căldură despre nefericitul poet, mort în vigoarea bărbăţiei sale, Aluziunile ce d-l Vlahuţă a făcut la d-nii Gherea şi Delavrancea, care asemenea erau de faţă, au fost acompaniate de aplauze viforoase. D-sa a vorbit şi despre studiul critic apărut la Blaj şi a terminat sfătuind pe tineri să-şi caute subiecte în viaţa zilnică." Pentru a contura şi mai clar atmosfera în care s-a desfăşurat această conferinţă reproducem următoarele rînduri din Voinţa naţională (an. IV, nr. 2.221, 15/27 martie 1892, p. 3, la Informa-ţiuni) : „Joi, d-l A. Vlahuţă a ridicat un mare şi adevărat entuziasm prin conferinţa sa Curentul lui Eminescu (sic). Sala Ateneului şi scena erau coprinse de o imensă mulţime care venise să asculte pe poetul Vlahuţă vorbind despre poetul Eminescu. Elocinţa poetului Vlahuţă se caracterizează printr-o claritate şi o bogăţie excepţională. Conferenţiarului i s-a făcut o ovaţiune care a ţinut mai multe minute." Familia (an. XXVIII, nr. 15, 12/24 aprilie 1892, pp. 169—172, şi nr. 16, 19 aprilie/l mai 1892, pp. 181—183) publica textul integral al conferinţei, sub semnătura A. Vlahuţă ; în nr. 17, 26 aprilie/8 mai, pp. 193—194, se publică şi poezia Unde ni sînt visătorii Un fragment apare în Munca, organ social-democrat, număr festiv, a,n. III, 19 aprilie/l mai 1892, p. 3, cu titlul Poezia nouă şi cu următoarea notă : „Sub acest titlu publicăm aicea sfîrşitul eminentei conferinţe a d-lui Vlahuţă Curentul Eminescu..." (mai urmează cîteva cuvinte, dar exemplarul aflat ia Biblioteca Academiei R.P.R. este deteriorat). Cu titlul Eminescu bolnav, Flacăra, an. III, nr. 35, 14 iunie 1914, pp. 294—295, reproduce primele paragrafe ale conferinţei într-un număr festiv închinat marelui nostru poet. în volum s-a tipărit cu titlul Curentul Eminescu şi o poezie nouă. Bucureşti, Tipografia „Lupta", Pasajul Băncii Naţionale, 1892 ; de la pagina 25 pînă la 30 se află poezia Unde ni sînt visătorii (Volumul a ieşit de sub tipar în luna martie.) O formă prescurtată a apărut în volumul Clipe de linişte, cu titlul După Eminescu. Textul a fost reprodus după Curentul Eminescu şi o poezie nouă, 1892. €60 Poeţii minori, versificatorii de duzină şi falşii scriitori au răspuns căutînd să demonstreze dreptul tinerei generaţii de a cînta suferinţa, melancolia, tristeţea, respingînd cele susţinute de Vlahuţă. Poeziile acestea — apărute în Independentul literar ilustrat, an. II, nr. 71 (159), 29 martie 1892, p. 2, cu titlul Răspuns ttnei conferinţe, semnată A. G. Polychroniade, şi în Adevărul, an. V, nr. 1.181, 18 mai 1892, p. 2, cu titlul Răspuns lui A. Vlahuţă, de I.D.R. — sînt greoaie, banale, lipsite de valoare artistică. Ele merită a fi citate pentru a ne putea da seama de semnificaţia acestei conferinţe, care combătea o realitate a timpului său, o stare de spirit adînc înrădăcinată. Reacţia „poeţilor" dovedeşte că Vlahuţă lovise în plin. Poziţia militantă, de apărare a artei realiste, este evidentă şi cu acest prilej. ONESTITATEA ÎN ARTA Reprezintă textul conferinţei ţinute de A. Vlahuţă în seara zilei de 7 martie 1893 în sala Ateneului Romîn din Bucureşti, iosif Vulcan, într-o corespondenţă publicată de Familia (14/26 martie 1893, p. 129), spune despre conferinţă următoarele : „Aseară ş-a ţinut conferinţa d-l Al. Vlahuţă în o sală foarte înghesuită, căci toate lojile erau pline. Printre auditor se aflau şi d-nii V. A. Urechiă, Caragiali, Gherea, Delavrancea şi o mulţime de scriitori tineri. A vorbit despre Onestitatea în artă, dezvoltîndu-şi subiectul c» pătrunderea unui om învăţat şi cu limba unui adevărat poet. N» prea avem în limba noastră studii estetice atît de profunde, scrise într-un fel atît de fermecător... distinsul conferenţiar ne-a promis a-şi publica lucrarea această în Familia." Familia publică Onestitatea în artă în nr. 13, 28 martie/9 aprilie Î893, pp. 145—147, semnată Al. Vlahuţia ; nr. 14, 4/16 aprilie 1893, p. 160, semnată Al. Vlahuţă ; nr. 19, 9/21 mai Î893, pp. 220—222 şi nr. 20, 16/28 mai,, pp. 232—234, semnate A. Vlahuţă. În numărul 13 din 2S martie/9 aprilie, p. 156, Familia publică următorul anunţ : „Aviz pentru cetitorii Familiei. Redactorul foii noastre, reîntoreîndu-se zilele acestea de la Bucureşti, aduce pentru coloanele Familiei lecture prea interesante şi de multă valoare... Al. Vlahuţă (a cărui conferinţă se şi începe în nr. acesta al foii noastre, unde ea apare pentru prima oară)." Revista Literatura fi }tiinţă, aflată sub conducerea lui C. Dobrogeanu-Gherea, publica textul în nr. 1, pp. 31-54, semnat ; T"' CU SubtItlul în Planteze: „Conferinţă rostită la Ateneu m seara de 7 martie 1893". In volum s-a tipărit în File rupte, 1909, după care a fost reprodus textuL 1. Aici Vlahuţă se referă la cunoscutul homeopat italian Cesare Mattei, care a fost, în doua rînduri, şi victima atacurilor lui Ion Luca Caragiaîe. Sistemul său de vindecare a bolilor, care consta din administrarea a treizeci de pastile pentru toate bolile existente, a fost cunoscut în ţara noastră începînd cu anul 1884, prin cartea Electrohomopatia — Medicina fi tămăduirea poporului, de doctorul Alexandru Popovici, balneologul de la băile de la Mehadia, Bucureşti, 1884. Un an mai tîrziu avea să apară, tot la Bucureşti, chiar lucrarea prin care Cesare Mattei prezenta sistemul său de vindecare a bolilor : Noul fi adevăratul Vade-Mecum al electro-bomeopatie:. Sciinţa nouă care curariseşte sîn^ele fi însă' nătofeşte organismul, Bucurefti, 1885. Tradus din italieneşte de drna C. Bruzzesi. In aceste două cărţi sistemul „contelui Mattei"* era lăudat în mod excesiv, arătîndu-se că „un singur globuleţ p« fiecare zi ajunge pentru cura unei persoane". Sistemul lui Mattei a fost ironizat şi de scriitorii noştri. Mai întîî, în două lucrări ale lui 1. L. Caragiaîe din 1885. în D-ale carnavalului, Catindatul mărturiseşte la un moment dat că prietenul său de la percepţie, care l-a învăţat leacul împotriva durerilor de măsele, a citit aceasta „în cartea lui Mattei", care este : „doftor de bătături în Italia fi face şi văpsea de păr". Admiraţia faţă de sistemul lui Mattei şi-o exprimă astfel : „Ei... al dracului italianul /" Interesant de reţinut este modul în care Caragiaîe combate sistemul lui Mattei ridiculizîndu-1 prin replica pretenţioasă, cu aer filozofai, a neîncrezătorului lordache : „Fugi, d-le, cu superstiţiile italienefti... Bine, d-ta nu vezi cum e naturelul la toate, că trebuie să aibă o bază, măcar cît de mică, dar să fie bază ? Ce nu are bază, cum poate să fie naturel ?" în actul II, scena 1, atunci cînd Catindatul „se magnetizează", el se întreabă din nou : „...ori magnetismul... ori electricitatea lui Mattei" (vezi titlul cărţii lui Mattei, n.n.). Aluzia la un fapt aflat atunci în centrul atenţiei opiniei publice se repetă în pamfletul Pe cine se reazemă guvernul, apărut în Voinţa naţională din 10 august 1885, aesemnat, dar atribuit cu temeinice argumente lui I. L. Caragiaîe €68 de criticul Şerban Cioculescu în Gazeta literară din 7 martie 1957, p. 5. Acolo se spune : „Tineri bolnavi care se caută cu Mattei"... „Tineri care se caută cu doctorul Drasch". Prin „se caută cu-Mattei" trebuie să înţelegem „se caută după sistemul lui Mattei", astfel că presupunerea lui Şerban Cioculescu — „Primul care se vede specialist în boli lumeşti" — nu se confirmă. Am rezumat istoricul acestei probleme nu numai pentru a face mai clară aluzia Iui Alexandru Vlahuţă, dar şi pentru că circulaţia motivului ne ajută să înţelegem mai bine modul propriu, deosebit, de a reacţiona la evenimentele zilei al celor doi scriitori. In conferinţa Şarlatanizmul în medicină, pe care, după cum am. văzut, doctorul Urechiă a ţinut-o la Ateneu într-un festival la care au mai vorbit Caragiaîe şi Vlabuţă, întîlnim o nouă aluzie la sistemul lui Mattei : „Căci pe cîţi oameni culţi nu am văzut cu cîte o sticluţă de picături magnetice ori de hapuri electrice ale electro-magneto-şarlatano-conte Mattei" (Dr. Urechiă, Şarlatanizmul în medicină, p. 2). SERIOZITATE... Apare în Vieaţa, an. I, nr. 1, 28 noiembrie 1893, pp. I—2 ; semnat A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Un an de luptă, 1895, şi în File rupte, 1909. Textul a fost reprodus după File rupte, 1909. PROCESUL LAZU-COŞBUC Apare în Vieaţa, an. I, nr. 2, 5 decembrie 1893, p. 1 j semnat A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Un an de luptă, 1895, după care a fost reprodus textul. 1. Volumul Balade şi idile de George Coşbuc a apărut în iuna iunie a anului 1893. Cu acest prilej, în revista Moftul romîn a apărut o notă nesemnată (aceea la care se referă A. Vlahuţă, 86S- atribuind-o lui Caragiale). Iată textul notei (Moftul rotrân, an. I, nr. 39, 23 iunie 1893, p. 2) : „Pe cîmpul vast al publicisticii romîne, pe care creste atîta spanac des şi abundent, a apărut în sfîrşit zilele acestea şi un copac, şi e aşa de mîndru şi aşa de puternic, că mii şi mii de recolte de buruieni se vor perinda, şi el va sta tot mereu în picioare, tot mai sănătos şi mai trainic, înfruntând gustul actual şi vremea cu schimbările ei capricioase şi făcînd din ce în ce mai mult fala limbii noastre romîneşti, un volum de Balade şi idile de George Coşbuc". FAMILIA ARTIŞTILOR Apare în Vieaţa, an. I, nr. 3, 12 decembrie 1 A. Vlahuţă 893, p. 1 ; semnat V°1Um S"a tipădt în U" " ^ luptă, 1895, şi în Vile rupte, Textul a fost reprodus după File rupte, 1909. AMINTIRI DESPRE EMINESCU Apare în Vieaţa, an. I, nr. 6, 2 ianuarie 1894, pp. 1—; A. Vlahuţă. Republicat în Familia, an. XXX, nr. 26, 26 iunie/8 pp. 301—302, semnat A. Vlahuţă, şi în Luceafărul, nr. 13, 1 iulie 1909, pp. 291—292, semnat A. Vlahuţă, împlinirii a douăzeci de ani de la moartea lui Mihail în volum s-a tipărit în Un an de luptă, 1895, şi 1909, după care a fost reprodus textul. 1. C. Miile (1861—1927), poet, prozator şi publicist democrat, autor al romanului autobiografic Dinu Millian. În volumul său de versuri se află şi ciclul Caietul roşu. A colaborat la revistele şi ziarele socialiste din ultimele două decenii ale secolului trecut. A trădat apoi mişcarea socialistă, menţinfn-du-se pe poziţiile unei atitudini general democratice. «70 ■2 ; semnat iulie 1894, an. VIII, cu prilejul Eminescu. File rupte, ■ % DELAVRANCEA Apare în Vieaţa, an. I, nr. 6, 2 ianuarie 1894, p. 3, la rubrica' „Albumul nostru" ; semnat Radu. în volum s-a tipărit în File rupte, 1909, sub titlul general Din albumul meu. Textul a fost reprodus după File rupte, 1909. Cunoaştem îndeaproape modul în care au evoluat legăturile prieteneşti dintre Alexandru Vlahuţă şi Delavrancea datorită prefeţei intitulate Cum l-am cunoscut, scrisă pentru volumul Icoane şterse. Delavrancea relatează împrejurările în care s-a constituit una din cele mai trainice prietenii ale literaturii noastre : „In curînd se vor împlini 12 ani de cînd ne-am scris intîia oară... Nu ne cunoşteam, nu ne bănuiam nici chipul... p-aci, p-aci să ntt ne bănuim nici existenţa. Şi, cu toate acestea, cred că el a primit scrisoarea mea la Bucureşti în aceeaşi seară cînd am primit eu p-a lui la Paris... Peste cîteva luni, întorcîndu-mă în ţară, ne-am întîlnit... Ne-am înţeles de la primele cuvinte : el, vorbind rar şi puţin, eu, mult şi repede... Ne-am mutat în aceeaşi odaie, la hotel «Metropol»." în cazul prieteniei Delavrancea-Vlahuţă factorii afectivi au jucat la început un rol mai puţin însemnat. Hotărîtoare a fost comuniunea de idealuri literare şi sociale, care îi află uniţi în. penultimul deceniu al secolului trecut. în redacţia, Romînici libere se află împreună : „M-am revăzut dodată în redacţia Romîniei libere din strada Covaci, sînt aproape zece ani de atunci — scria Vlahuţă în 1891 — cu vigurosul Delavrancea (Argus pe atunci), cu gentilul Duiliu Zamfirescu..." Atunci cînd Vlahuţă cere un concediu din postul de profesor de la Azilul „Elena-doamna", indică directoarei liceului ca înlocuitor pe Barbu Delavrancea. îi aflăm împreună la Epoca, articolele şi conferinţele lor couvcr-gînd spre aceleaşi ţeluri literare (vezi această problemă dezbătută pe larg în Studiul introductiv). Despărţirea lor de „Junimea" se produce în acelaşi timp, deşi Delavrancea mai frecventează o vreme cenaclul lui Titu Maiorescu chiar după ce Vlahuţă îl părăsise. Dar nu-i de loc lipsit de interes să ştim că poezia antijunimistă Linişte este dedicată lui Barbu Delavrancea. In 1887, cînd amîndoi erau consideraţi drept adversari declaraţi ai junimismului, numele lor apare din nou pe frontispiciul unei pu- 671 bHcr.ru : Revista nouă. în Zacherlina d-lui Hasdeu, Vlahuţă, atlas atunci în timpul furtunoasei sale polemici cu Hasdeu, rememorează conducătorului revistei un fapt petrecut nu demult : „Domnule Hasdeu, vă amintesc că acum sase ani n-aţi vrut să primiţi a fi director la Revista nouă decît c-o singură condiţie : ca Delavrancea si Vlahuţă să facă parte din redacţia acestei reviste". Cînd se despart de Bogdan Petriceicu Hasdeu, merg împreună — alături de Dobrogeanu-Gherea — colaborînd la publicaţia semestrială condusă de acesta, Literatură şi ştiinţă. Numele celor doi scriitori se asociază nu numai pe planul criticii sociale exprimate în operele lor, ci şi în unele acţiuni culturale publice. Cu prilejul unei şezători organizate în memoria lui Miron Cos-tin, merg împreună îa Craiova Urechiă, Delavrancea şi Vlahuţă. Despre conferinţa prietenului său, Vlahuţă scrie: „în partea a doua, Delavrancea, fecund şi nespus de plastic, ţine mai bine de ■un ceas atenţia publicului în încleştarea unei disertaţii asupra puterii de expresie şi de sensibilizare a limbii romîneşti" (Rominia liberă, 6 februarie 1888, p. 2). Sprijinitori ai compozitorului Dumitru Kiriak, aflat atunci la începutul carierei sale, Delavrancea, Vlahuţă, doctorul Urechiă organizează o şezătoare literară cu scopul strîngerîi fondurilor necesare ajutorării acestui tînăr talentat : „Ieri seară s-a ţinut la Ateneu serata literară anunţată, în beneficiul talentatului nostru compatriot D. Kiriak, elev al Conservatorului din Paris. Sala era plină de lume. D-l dr. Urechiă, cu o elocinţă ce te farmecă... şi-a ţinut, în aplauzele întregii sili, conferinţa sa despre Şarlatanizmul în medicină. D-i Delavrancea a făcut cunoscut publicului marele talent al unui poet nou şi necunoscut, care, sub pseudonimul O. Carp, a ■publicat prin cîteva reviste... D-l Vlahuţă a citit, într-un mod admirabil, o poezie a sa, intitulată Iubire" (vezi Lupta, an. X, 20 aprilie 1893, p. 3). Cît priveşte părerile lui Alexandru Vlahuţă despre opera lui Delavrancea, cititorul poate consulta indicele de la sfîrşitul celor trei volume, unde va afla, în afara articolelor pe care le-a închinat prietenului său, numeroase trimiteri la opera acestuia. De asemenea, în caietele de însemnări zilnice cititorul va întîlni adeseori numele lui Delavrancea, care a fost tot timpul alături de Vlahuţă j;. şi l-a privit cu statornică dragoste. In apartamentul din Palatul Funcţionarilor Publici, la Dragosloveni sau la Cîmpina, unde mergeau adeseori împreună pentru a-1 vizita pe Nicolae Grigorescu, trinitatea Delavrancea-Vlahuţă-Caragiale prilejuia ceasuri de profundă şi aleasă desfătare sufletească celor care asistau la aceste t adevărate întreceri ale inteligenţei scăpărătoare, spiritului oratoric şi chibzuinţei sfătoase. Aprinsele dispute literare, al cărui spirit mediator între două extreme era Vlahuţă, lecturile din opera scriitorilor preferaţi constituiau terenul solid care susţinea, şi în anii secolului nostru, prietenia acestor scriitori veniţi din veacul trecut. Către ei se îndrepta simpatia unor literaţi şi artişti tineri, legaţi prin formaţia lor de tradiţiile literaturii noastre clasice, crescuţi ia şcoala acestor trei scriitori. Gala Galaction, Octavian Goga, Panait Cerna, Jean Steriade, Victor Eftimiu participă la aceste în-tîlniri, cărora li se alătura de mulce ori şi alt reprezentam al generaţiei vechi, tăcutul Coşbuc. Despre prietenia dintre Vlahuţă şi Delavrancea aflăm cîteva preţioase elemente în Amintirile distinsei pianiste Cella Delavrancea : „Alexandru Vlahuţă, prietenul cel mai vechi, cel de toată viaţa, al tatălui meu, era frate de cruce cu el, de pe timpul cînd locuiseră împreună, tineri studenţi, la hotel «Metropoh [...] Pe cît era tatăl meu de nervos şi uituc la pică, pe atît era Vlahuţă de calm şi sigur în luare-aminte [...] Nimeni n-a încarnat prietenia mai adînc ca el [...] Pe aceste culmi morale erau alături tatăl meu şi el; într-adevăr fraţi de cruce, unul calm, celălalt liric [...] In devotamentul ce-l purta lui Delavrancea şi lui Caragiale, parc-ar fi citit o justificare a existenţei lui [...] Apoi Caragiale se instala la taifas, cînd la noi, cînd la Vlahuţă. Porneau cîteştrei pe calea strălucitoare a imaginaţiei. Glumeau, discutau, disertau. Mi-aduc aminte de o discuţie în contradictoriu despre punctuaţie, care a ţinut vreo şapte ceasuri" (Cella Delavrancea, Amintiri, în Tînărul scriitor, an. V, nr. 11, noiembrie 1956, pp. 45—48). în corespondenţa Caragiale-Vlahuţă, numele lui Delavrancea revine adesea. Cîteva rînduri dintr-o scrisoare a lui Vlahuţă către Caragiale ne conturează un aspect major şi semnificativ pentru înţelegerea sensului acestei prietenii. Atunci cînd Barbu Delavrancea a început ascensiunea sa politică, ajungînd pînă la demnitatea de ministru, Alexandru Vlahuţă a sperat că prezenţa prietenului său va aduce dacă nu o schimbare radicală a politicianismului vena), cel puţin o reabilitare a acestui titlu atît dc înjosit atunci : „Ştii că e posibil s-avem şi noi un ministru — cel puţin pe banca 372 673 ministerială vom fi bine reprezentaţi. Cu Barbu — că de el e vorba — se va ridica si demnitatea de ministru. (Ce a ajuns azi, te cutremură I)" Naivitatea lui Vlahuţă era elocventă pentru iluziile nutrite de el în ultima perioadă a vieţii. Dar asemenea gînduri au nutrit şi alţi intelectuali, care au crezut în mod greşit că intrarea în Parlament sau în cabinetul ministerial burghezo-moşieresc a unor oameni de cultură va aduce o remediere a răului. Vlahuţă a avut durerea să vadă sfîrşitul prietenului său, care a încetat din viaţă la Iaşi, în timpul primului război mondial (vezi carnetele de însemnări zilnice, voi. III). Cîteva luni mai tîrziu avea să scrie un vibrant articol, din care transcriem aici unele paragrafe : „11 văd doborît, în acel pat al pribegiei, din care n-avea să se mai ridice, suflînd greu şi căutînd cu ochi întrebători pe feţele noastre ştirile grave de pe front, pe cari nu i le spuneam, şi pe cari, de cîtva timp, nici el nu le mai cerea, simţind bine că toate vorbele noastre nu fac decît să-l mintă ca pe-un copil. Uneori, îşi punea încetişor mîna lui albă şi rece pe mîna mea, se uita lung la mine şi, suspinînd, îşi clătina capul, frumosul lui cap de gladiator învins, cu o aşa expresie de resemnare şi de adîncă tristeţe, că, nemaiputîndu-mi ţinea lacrimile, mă duceam la fereastră, şi multă vreme stam, cu fruntea lipită de geam, în tăcerea marelui mister care ne învăluia[...]. Nu mai rămăsese decît ochii, din acel straşnic ostaş al cuvîntuiui. Toată impetuoasa putere a firii lui pasionate, toată vulcanica lui elocinţă nu mai trăia decît în fulgerarea privirii, care se oprea cu nu ştiu ce amestec de iubire şi de durere pe lucrurile şi pe oamenii de cari simţea că se desparte pentru totdeauna. Vorbea puţin, c-un glas ostenit, aproape stins, ce părea că vine de pe alte tărîmuri [...]. Slăbise mult în ultimele zile şi arăta foarte bătrîn... Semăna cu Ştefan cel Mare din Apus de soare" (Nedreptăţit, în Dacia, an. I, nr. 25, 2/15 ianuarie 1919). MAHALAGISMUL ÎN LITERATURĂ Apare în Vieaţa, an. I, nr. 9, 23 ianuarie 1894, p. 1 ; semnai A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Un an de luptă, 1895, şi în File rupte, 1909. Textul a fost reprodus după File rupte, 1909. „BENE-MERENTI* Apare în Vieaţa, an. I, nr. 10, 30 ianuarie 1894, p. 1 ; semaa A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Un an de luptă, 1895. Textul a fost reprodus după Un an de luptă, 1895. DOAMNA A. Apare în Vieaţa, an. I, nr. 10, 30 ianuarie 1894, p. 3, la rubrica „Albumul nostru" ; semnat Radu. la volum s-a tipărit în File rupte, 1909, sub titlul general Div albumul meu. Textul a fost reprodus după File rupte, 1909. DEBUTUL LUI BUBI Apare în Vieaţa, an. I, nr. 10, 30 ianuarie 1894, pp. 3—4 ; semnat A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în File rupte, 1909, după care a fost reprodus textul. ÎN TEMPLUL LEGILOR Apare în Vieaţa, an. I, nr. 12, 13 februarie 1394, p. 1 ; semnat A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Un an de luptă, 1895. Textul a fost reprodus după Un an de luptă, 1895. G. COŞBUC Apare în Vieaţa, an. I, nr. 15, 6 martie 1894, p. 3, la rubrica. „Albumul nostru" ; semnat Radu. în volum s-a tipărit în File rupte, 1909, sub titlul general Di» albumul meu. Textul a fost reprodus după File rupte, 1909. 674 675 IMPACIENŢII Apare în Vieaţa, an. I, nr. 24, 8 mai 1894, p. 4; semnat A. Vlahuţă. In volum s-a tipărit în Un an de luptă, 1895, şi în File rupte, 1909. Textul a fost reprodus după File rupte, 1909. 10 MAI (De la fereastra mea) Apare în Vieaţa, an. I, nr. 25, 15 mai 1894, p. 5 ; semnat A. Vlahuţă. In volum s-a tipărit în Un an de luptă, 1895, şi în File rupte, 1909. Textul a fost reprodus după File rupte, 1909. GENEZA UNEI POEZII Apare în Vieaţa, an. I, nr. 33, 25 septembrie 1894, pp. 1—2 ; semnat A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Un an de luptă, 1895, şi în File rupte, 1909. Textul a fost reprodus după File rupte, 1909. CORESPONDENŢA „VIEŢII" Apare în Vieaţa, an. I, nr. 38, 30 octombrie 1894, pp. 5—6 , semnat A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în Un an de luptă, 1895, după care a fost reprodus textul. ..O IDEE MARE" LAlZ!n Vieata'an-nn 10,16 apriIie 1895> 7' Prl:o[::j:A tipărit în Fi,e w- ^â^ »** - 676 LITERATURA NOASTRĂ Apare în Vieaţa, an. II, nr. 19, 18 iunie 1895, pp. 2—3 ; semnat A. Vlahuţă. în Vieaţa titlul este urmat, în loc de subtitlu, de enunţarea problemelor din articol : Export şi import. Romanul în fascicule. Cine şi cîţi îl citesc. Recolta indigenă. Cerere şi ofertă. Inter arma silent... cititorii. Să nu mai cîrtim. S-a tipărit în volumul In vîltoare, 1896 şi 1901. Textul a fost reprodus după ediţia 1901. 1. Vlahuţă emitea aici o apreciere cu totul eronată. Lucrările în proză semnate de Constanţa Hodoş sînt lipsite de valoare. CUM SE FACE O NUVELĂ ? Apare în Vieaţa, an. II, nr. 22, 24 septembrie 1895, pp. 3—4 ; semnat A. Vlahuţă. S-a tipărit în volumul In vîltoare, 1896 şi 1901. Textul a fost reprodus după ediţia 1901. IAR PUBLICUL... Apare în Vieaţa, an. II, nr. 24, 8 octombrie 1895, pp. 1—2 ; semnat A. Vlahuţă. S-a tipărit în volumul In vîltoare, 1896 şi 1901. Textul a fost reprodus după ediţia 1901. ÎN CĂUTAREA ORIGINALITĂŢII Apare în Vieaţa, an. II, nr. 26, 22 octombrie 1895, pp. 1—2 ; semnat A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în ediţia în vîltoare, 1896 şi 1901. Textul a fost reprodus după ediţia 1901. 677 ELEONORA DUSE Apare în Pagini literare, voi. II, nr. 1 (26), 17 octombrie 1899» p, 2; semnat A. Vlahuţă. S-a tipărit în volumul File rupte, 1909, după care a fost reprodus textul. 1. Primul paragraf conţine o usturătoare ironie la adresa înaltei societăţi bucureşteue, inclusiv a casei regale, incapabilă să aprecieze arta, aşezînd mereu înainte interesele materiale. Eleonora Duse, celebra actriţă italiană, a trăit între anii 1858—1924. SFATURI... Au apărut în revista Semănătorul în timpul cînd Alexandru Vlahuţă (împreună cu George Coşbuc) se afla la conducerea acestei publicaţii. Pentru volum Vlahuţă nu a reţinut decît pe cele care puteau prezenta un interes mai larg şi nu se reduceau la simplul răspuns redacţional. Dăm mai jos data apariţiei lor, res-pectînd ordinea prezenţei în volum : Iei... Loco: an. 1, nr. 13, 24 februarie 1902, p. 208 ; V. C. Focşani, nr. 17, A. B. Loco : nr. 26, 27 mai 1902, p. 416 ; A. T. Roman, nr. 9, 27 ianuarie 1902, p. 144. V. C. Focşani, nr. 17, 24 martie 1902, p. 272 ; E. M. Brăila: nr. 21, 21 aprilie 1902, p. 336 ; R. S. Bîrlad, idem ; /. C. laţi: nr. 19, 5 aprilie 1902, p. 304 ; D. 1. C. Loco : nr. 16, 17 martie 1902, p. 256 ; R. D. în Br. : idem ; N. S. Ploieţti: nr. 18, 31 martie 1902, p. 29$ ; R. G. Galaţi: nr. 12, 17 februarie 1902, p. 192 ; 2. B. Loco: nr. 15, 10 martie 1902, p. 240 ; /. A. Carlsruhe: nr. 15, 10 martie 1902, p. 240; V. D. Piatra-Neamţ: nr. 8, 20 ianuarie 1902, p. 128; M. R. laşi: nr. 7, 13 ianuarie 1907., p. 112; A. Ch. Iaşi : nr. 1, 2 decembrie 1901, p. 16 ; Dr. Cîmpulung : nr. 2, 9 decembrie 1901, p. 32 ; B. în C.: voi. II, nr. 33, 10 noiembrie 1902, p. 112 ; N. V Bîrlad: voi. II, nr. 29, 13 octombrie 1902, p. 48. La sfîrşitul fiecărei rubrici se afla semnătura Red. Textul a fost reprodus după ediţia File rupte, 1909. Am inclus în ediţie o selecţiune din „sfaturile" lui Vlahuţă pentru că ele ne luminează un aspeci important al activităţii sale. 1*, La revistele pe care le-a condus (în special Vieaţa şi Semănătorul), Vlahuţă a redactat ji „Poşta redacţiei". Chiar din perioada colaborării sale la Romînia liberă şi Epoca, adică la începutul activităţii sale ziaristice, Vlahuţă prefera ca formulă publicistică Scrisoarea către cititori. A urmărit producţiile trimise de începători, şi în afara răspunsurilor curente a scris — mai ales în perioada colaborării la Vieaţa — numeroase articole privind tendinţele evidente în producţiile celor ce bat la poarta literaturii. Unele din aceste articole care abordează aspecte mai generale aîe creaţiei şi conţin unele aspecte interesante privitoare la climatul literar din acea vreme au fost incluse în ediţia noastră. Cît priveşte „sfaturile" de faţă, deşi au fost publicate în Semănătorul, ele continuă să se situeze pe linia celor mai bune păreri despre literatură şi artă, profesate de Vlahuţă sub influenţa şcolii critice a lui Dobrogeanu-Gherea. Există o netă deosebire între articolele publicate de Vlahuţă în Semănătorul, articole îmbibate de paseism, naţionalism, şi aceste răspunsuri care sfătuiesc, în general judicios, pe cei ce-şi trimiteau primele lucrări revistei respective. Contemporanii au apreciat în mod deosebit această muncă stăruitoare a lui Vlahuţă. Cei încurajaţi de el i-au creat o aureolă, exagerată, bineînţeles, de îndrumător. Oricum, însă, meritele lui Vlahuţă în această permanentă aplecare spre lucrările începătorilor merită a fi subliniată. Mai ales că răspunsurile şi sfaturile lui îi duceau pe o cale sănătoasă, fertilă. Printre scriitorii încurajaţi de Alexandru Vlahuţă la „Poşta redacţiei" au fost Gala Galaction, St. O. losif, Panait Cerna. Iată ce mărturisea Gala Galaction în această privinţă : „Ar fi destul poate să vă spun că revista Vieaţa şi îndeosebi proza lui Alexandru Vlahuţă a fost soarele care a făcut să înmugurească visurile şi încercările mele literare... Cine ar sta să răsfoiască revista aceasta, mama tuturor vieţilor, care au apărut de douăzeci d-e ani încoace, ar găsi în Corespondenţa nu mai ştiu cărui număr acest răspuns: «D-lui Dadu, Loco : Mai încercaţi. Evitaţi epitetele de prisos.» Acest Dadu [...] sînt eu" (Gala Galaction, Scrie-ne ceva despre Vlahuţă, în Vlahuţă. Cartea cu vieţi ilustre, Editura Vremea, f. a., pp. 22—23). Cît despre St. O losif, iată răspunsul pe care îl aflăm îrt Vieaţa, nr. 2, 5 decembrie 1893, o dată cu tipărirea poeziei intitulate Domnişoarei: „Una s-a pus. Nimic ar merge dacă strofa a doua 4r fi mai lămurită. Ia vedeţi... Scrisoarea dumneavoastră e în adevăr atingatoare. De ce nu încercaţi o nuvelă f" Un prieten al lui St O. Ionf mărturisea : „Fără binevoitoarea primire şi încurajare datatoare de încredere în sine a d-lui Vlahuţă, tînărul poet n-ar f, a,uns acela cc a fost pentru noi toţi" (vezi St. O îosif, Opere alese, ediţie îngrijită, studiu introductiv, note si bibliografie de Ion Roman, E.P.L., 1963, voi. II, p. 453) M. EMINESCU (Poezii postume) Apare în Semănătorul, an. I, nr. 20, 14 aprilie 1902, pp. 319— 320 ; semnat A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în File rupte, 1909, după care a fost reprodus textul. Articolul a fost scris cu prilejul apariţiei primei ediţii din poeziile postume ale lui Mihail Eminescu în aprilie 1902. Volumul, tipărit în Editura Minerva, apărea sub îngrijirea lui Nervai Hodoş, care semna şi un cuvînt introductiv. Acest scurt articol ne dă prilejul să cunoaştem mai bine sentimentele de adîncă admiraţie pe care A. Vlahuţă le-a avut necontenit pentru Mihail Eminescu. După moartea marelui poet, manuscrisele sale, însumînd 15.000 de file, au rămas în păstrarea lui Titu Maiorescu. Acesta nu se interesează de conţinutul lor, şi abia după treisprezece ani de la moartea poetului le donează, necercetate, Academiei Romîne, în şedinţa din 25 ianuarie 1902. De-abia atunci acest tezaur eminescian începe să fie valorificat de cercetători literari ca Nerva Hodoş, Ilarie Chendi şi aîţii. Alexandru Vlahuţă se află în acea vreme la conducerea revistei Semănătorul. După cum ne încredinţează mărturii ale epocii, Vlahuţă s-a ocupat îndeaproape de publicarea poeziilor postume ale lui Mihail Eminescu. Astfel, în ziarul Tribuna poporului (an. VI, 2/15 februarie 1902) se spune, privitor la manuscrisele eminesciene : „După cîte sînt eu informat, cel ce se interesează mai de aproape de acest material este d-l Al. Vlahuţă, cel mai de frunte reprezentant al şcolii eminesciene, care va consacra o parte a revistei Semănătorul exclusiv acestui material inedit". într-adevăr, Alexandru Vlahuţă a început să tipărească în paginile Semănătorului (an. I, nr. 12, 17 februarie 1902, pp. 177—179) 680 i # poezii postume de Eminescu. Şi în numărul următor (nr. 13, 24 februarie 1902) Semănătorul publică pe prima pagină o altă „poezie inedită" de Mihail Eminescu. După aceea, postumele lui Eminescu văd de asemeni lumina tiparului aproape în fiecare număr din Semănătorul, cu titlul Poezii inedite de Mihail Eminescu, însoţite de o notă în care se spune că ele fac parte „din întîia epocă de activitate a lui Eminescu". Articolul lui Alexandru Vlahuţă trebuie înţeles deci ca o urmare firească a acţiunii pe care el a dus-o pentru răspîndirea cît mai largă a postumelor eminesciene. Privit astfel, el ne luminează mai precis caracterul poetului şi trăinicia sentimentelor de admiraţie faţă de dascălul său literar. Poeziile postume ale lui Mihail Eminescu au fost cunoscute integral, într-o ediţie ştiinţific întocmită, numai în anii regimului de democraţie populară, în cadrul uriaşei acţiuni de revalorificare a tezaurului nostru cultural. Volumele al IV-lea şi al V-lea ale seriei de Opere, apărute sub îngrijirea acad. Perpessicius, în anul 1952 şi 1958, au restituit poporului aceste nestemate ale geniului eminescian. Cititorul va afla în materialul critic care însoţeşte aceste două volume dezbaterea pe larg a problemei rezumate aici. în acest sens se pot consulta în special : voi. IV, pp. VII-VIII, IX—XIII ; voi. V pp. 693—695. CASA ARTIŞTILOR Apare în Viaţa literară, an. I, nr. 5, 10 aprilie 1906, p. 1 ; semnat A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în File rupte, 1909. Textul a fost reprodus după File rupte, 1909. „APUS DE SOARE" Apare în Universul, an. XXVII, nr. 46, 17 februarie 1909, p.l, semnat Al. Vlahuţă; nr. 53, 24 februarie 1909, p. 1, cu titlul Ştefan cel Mare în „Apus de soare", semnat A. Vlahuţă ; nr. 60, 3 martie 1909, p. 1, cu titlul Încheiere (Ştefan cel Mare în drama lui Delavrancea), semnat A. Vlahuţă. în volum s-a tipărit în La gura sobei, 1911. Textul a fost reprodus după La gura sobei, 1911. 681 Premiera piesei Apus de soare a avut loc în seara zilei de 4 februarie 1909. In rolul principal — C. Nottara. Piesa a înregistrat în stagiunea respectivă numai 16 reprezentaţii. Şi Ion Luca Caragiaîe a scris un articol despre Apus de soare, în cadrul căruia elogiază cu multă căldură piesa lui Delavrancea : „Apus de soare e o dramă în 4 tablouri, a căror perfectă unitalt se-ncheagă împrejurul tipului cardinal Ştefan cel Mare. In ele sînt adunche si coordonate gradat şi armonic toate elementele acelei prodigioase figuri istorice şi a mîndrei sale epoce de eroism..." „Frescurile dramatice ale lui Delavrancea stau liniştite, aşteptînd să treacă vreme după vreme, pe dinainte-le, nişte ochi deprinşi si le simtă, gusta şi preţuiască la justa lor, atît de însemnată şi de originală, valoare" (I. L. Caragiaîe, Apus de soare, cîteva note Ja Universul din 13 şi 14 martie 1909, apud Opere, V, 1938, ediţk îagrijită de Şerban Cioculescu, pp. 330—337). DELAVRANCEA Apare în Universul, an. XXVII, nr. 323, 24 noiembrie 1909 p. 1 ; semnat A. Vlahuţă. la volum s-a tipărit în La gura sobei, 1911. Textul a fost reprodus după La gura sobei, 1911. „SOCIETATEA SCRIITORILOR* (O casă de editura) Apare în Universul, an. XXVII, nr. 344, 15 decembrie 1909 în volum s-a tipărit în Dreptate, 1914. Textul a fost reprodus după Dreptate, 1914. CULTUL AMINTIRILOR an. XXVIII, nr. 66, 9 martie 1910. p. 1 Apare în Universul, semnat A. Vlahuţă. In volum s-a tipărit în La gura sobei, 1911. Textul a fost reprodus după La gura sobei, 1911. CARAGIALE Apare în Universul, an. XXVIII, nr. 301, 2 noiembrie 1910'; p. 1 ; semnat Al. Vlahuţă. Republicat în Luceafărul, an. XI, voi. I, nr. 26, 24 iunie 1912, pp. 465—466, semnat A. Vlahuţă, cu indicaţia (Din volumul „La gura sobei") în numărul închinat morţii lui Caragiaîe. în volum s-a tipărit în La gura sobei, 1911. Textul a fost reprodus după 1911. în nota asupra paragrafului din File rupte, în care Viahuţi vorbeşte pentru prima dată despre Caragiaîe, am arătat că după „duelul" din paginile revistelor Vatra şi Vieaţa, cei doi scriitori vor relua legăturile lor prieteneşti abia în jurul anului 1905. S-a păstrat o bogată corespondenţă (mai ales scrisorile lui Vlahuţă către Caragiaîe), publicată mai întîi de Şerban Cioculescu în Revista Fundaţiilor, an. VI, 1 decembrie 1939, nr. 12, pp. 585—612, şi retipărită de Al. Bojin în Studiu biobibliografic, pp. 367—383 şi 475—479, cuprinzînd cîteva scrisori inedite şi fragmente din primele două carnete de însemnări. Alte scrisori ale lui Vlahuţă către soţia sa, din perioada 1905—1912, în care se vorbeşte despre Caragiaîe, au fost publicate de Valeriu Rîpeanu în Luceafărul, an. IV, nr. 4 (63), 15 februarie 1961, p. 9. De asemenea, referinţe bogate la I. L. Caragiaîe se află în caietele de însemnări publicate în volumul III al ediţiei de faţă. Corespondenta Iui Caragiaîe cu Vlahuţă datînd din anii 1905—1912 dezbate probleme de o deosebită importanţă socială şi estetică. Numai lui Paul Bujor şi Cristu Grecescu — dar într-o măsură mult mai mică — Alexandru Vlahuţă le mai împărtăşeşte în perioada anilor 1906—1907 chinuitoarea sa dramă sufletească, sentimentele sale de revoltă împotriva monarhiei, gîndurile şi frămîntările din zbuciumaţii ani 1906—1907. Cur» aceste scrisori reprezintă momente-cheie pentru înţelegerea atitudinii lui A. Vlahuţă, ele sînt dezbătute pe larg în Studiul introductiv. Vlahuţă avea pentru Caragiaîe nu numai o mare stimă, dar şi o admiraţie neţărmurită, care îl făcea să caute tot timpul în prietenul său un sprijin şi o confirmare a ideilor sale. Demn de remarcat este faptul că atît în „jurnale", cît şi în „scrisori* revine 683 du o dată expresia „titan", legată de numele lui Caragiale. Dacă Grigorescu îi inspira lui Vlahuţă, mai ales ca artist, un sentiment de respect, de admiraţie desăvîrşită, Caragiale îl tulbura nu numai prin scrisul, dar şi prin personalitatea lui. Semnificative ni se par în acest sens următoarele rînduri din „Jurnalul nr. 1" : „E fratele Caragiale la noi — îl ascultam, îl admirăm si nu mai putem gîndi altceva". Avem certitudinea că ceea ce a însemnat .Eminescu pentru anii tinereţii lui Vlahuţă a însemnat Caragiale •pentru anii maturităţii sale. Nu ne referim, de pildă, la faptul că dorinţele lui Caragiale deveneau pentru Vlahuţă o adevărată lege, de ia care nu se putea sustrage : „îmi ceri un lucru foarte greu, dar... eşti Caragiale !" notează într-unui din jurnalele sale Alexandru Vlahuţă, şi aceste cîteva cuvinte, care mai revin într-o scrisoare, ne dau cheia înţelegerii prieteniei lor. A se vedea şi următoarele rînduri dintr-o scrisoare către Ruxandra Vlahuţă : „în foarte mare încurcătură mă pune următoarea telegramă de la Berlin : «Rog mare hatîr, poimîine, joi dimineaţă, aştept Szegedin trenul dinspre Bucureşti, vedem mititelul Octavian (Goga, n.n.), adu 200 grame icre tescuite prima, îmbrăţişări — Caragiale». Şi e cu răspuns plătit. Ştiu eu ce să-i răspund i Miercuri aveam treabă : arhitect etc. Deci joi dimineaţa nu pot fi la Szegedin. Pe de altă parte, mă gîndesc că de acolo vine-n Bucureşti. «Mare hatîr»... în adevăr mare hatîr. Şi vreau să i-l fac şi nu ştiu cum." Crescută din admiraţia lui Vlahuţă faţă de Caragiale, această amiciţie s-a transformat într-o comuniune de idei şi sentimente deosebit de fertilă pentru amîndoi mai ales în preajma anilor 1906—1907. Solicitaţi insistent de realităţile timpului, ambii scriitori îşi află în izolarea pe care şi-o impuseseră o cale de a-şi împărtăşi gîndurile şi durerile, dovedind nu numai o unitate de vederi, dar şi dorinţa de a acţiona în mod prompt atunci cînd marile comandamente ale societăţii cereau aceasta. Şi atitudinea lor faţă de răscoalele din 19C7 este pilduitoare în acest sens. între 1905—1912, în tot timpul deselor sale reveniri în ţară, Caragiale este oaspetele lui Vlahuţă : „Am legat cu el o prietenie strînsă. Şi acuma, de cîte ori vine din Berlin, trage la mine" (vezi Poetul Al. Vlahuţă despre Caragiale, Rampa, an. I, nr. 82, 29 ianuarie 1912, p. 2). Atunci cînd Caragiale venea în Bucureşti, Vlahuţă comunica soţiei sale : „Am lăsat pe Caragiale acasă, cu telefonul. E foarte 684 vesel de vro săptămînă." Adeseori mergeau împreună la Drago-sloveni. Corespondenţa lui Caragiale ne confirmă acest fapt: „în orice caz, aştept la Vlahuţă (Palatul Funcţionarilor, Piaţa Victoriei) o vorbă bună de la d-ta..." sau : „Dacă ai vreo comisiune p. Bucureşti, scrie-mi în timp de patru-cinci zile, la Vlahuţă, Palatul Funcţionarilor" (scrisori către Paul Zarifopol, datate 10/23 octombrie 1909 şi 13 mai 1910, în Caragiale, Opere, voi. VII, Editura Fundaţiei pentru literatură şi artă, 1942, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, pp. 146—167). Schimbul de scrisori, ca şi mărturiile din jurnale ne arată că prietenia lor nu se mărginea numai la simple efuziuni sentimentale. Ea se întemeia şi pe afecţiunea reciprocă, dar şi pe o permanentă dorinţă de comunicare intelectuală (aşa cum ne mărturisesc multe scrisori şi însemnări din jurnale), care se materializează public prin cunoscuta discuţie Politică şi literatură din paginile Universului. Aceasta este explicaţia raţională pe care unii critici nu au acordat-o pînă acum acestei prietenii. Chiar dacă Alexandru Vlahuţă îşi exprima în adevărate cascade lirice şi sentimentale admiraţia faţă de Caragiale, nu trebuie să credem că afecţiunea lor era lipsită de o înţelegere a valorii intelectuale şi morale pe care o reprezenta fiecare dintre ei. Interesant de reţinut este faptul că şi Caragiale simţea uneori dorinţa de a-şi revizui părerile sale mai vechi despre opera lui Alexandru Vlahuţă : „Aşadar, dacă nu-ţi fac trebuinţă deocamdată Dan şi volumul de poezii Vlahuţă, rogu-te trimite-mi-le pentru cîteva zile: cel puţin să am cu [ce] mă mîngîia de uitarea la care m-ai osîndit" (vezi scrisoarea către Paul Zarifopol, în Opere, voi. VII, p. 204). Despre prietenia Caragiale-Vlahuţă ne-au rămas date nu numai în corespondenţă şi jurnale, dar şi în amintirile unor contemporani. Un episod caracteristic merită a fi rememorat aici. Vom cita în acest sens articolul La Vlahuţă, la Gugeşti, de P. L. (Petre Locusteanu), unul din intimii scriitorului : „In ultimii ani ai vieţii sale Caragiale era foarte doritor să mai scrie o piesă de teatru (Titircă Sotirescu et comp. n.nj. Dorinţa aceasta îl stăpînea atît de tiranic, încît o dată el s-a crezut dator să spuie într-un cesc de cunoscuţi că piesa era chiar gata. Probabil că această declaraţie a fost făcută numai fiindcă maestrul ţinea să-şi impuic şi mai mult datoria de a scrie. Pe vremea cînd această idee îl chinuia, Caragiale telegrafie d-lui Vlahuţă să-i pregătească o masă de brad, deoarece vine la Bucureşti să scrie mult aşteptata piesă. Plecase din capitala noastră ca să scape de aerul bucureş- 685 îsan neartistic, şi acum se-ntorcea de la Berlin, ca sa găsească în piaţa mare o masă de brad. Capricios neastîmpăr de artist 1 Ei, dar ce vreţi f Caragiaîe se-nrudea sufleteşte cu poetul care a scris ; «Cu perdelele lăsate Şed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad...» De-aceea, cum a primit telegrama lui Caragiaîe, d-na Vlahuţă s-a repezit în piaţă, a cumpărat o masă de bucătărie, a pus-o-n odaia de musafiri, a lăsat perdelele, a aprins focul şi a invocat muzele să aştepte pe capriciosul musafir. Caragiaîe a sosit. A îndeplinit repede formalităţile revederii. Şi s-a aşezat la masa lui de... tei. (Masa de brad a fost o simplă masă de tei, deoarece atît s-a putut găsi atunci pe piaţă.) Ceasuri întregi s-a chinuit, însă fără să poată seri un rînd. De-abia spre ziuă a izbutit să facă o pată mare de cerneală pe masa nouă. Atunci, înfuriat, a scris dedesubt: «Toate meseriile necurate trebuie să lase pete». Şi s-a culcat. De-alunci masa aceea a rămas un lucru istoric. Toţi scriitorii mai de seamă cari au fost oaspeţii d~nei şi d-lui Vlahuţă au însemnat cîte-o cugetare sub pata lui Caragiaîe. Goga a scris : «Petele de cerneală pe masa unui scriitor sînt ca picăturile de sînge pe arena unei lupte.» Jean Bart a exclamat în versuri : «O pată ! S-a găsit o pată Unui maestru nepătat. „O pată P — strigă răutatea. Şi toţi s-o vadă-au alergat; Domol, domol, iubiţii mei, Nu vă grăbiţi la răfuială. Căci e... o pată de cerneală Pe masa lui de tei.» tar regretatul St. O. losif, care în primele zile ale carierei sale literare a fost secretarul lui Caragiaîe, a scris : «O pată nu-i un lucru tocmai mare Cînd te numeşti maestrul Caragiaîe : Şi soarele le are pe-ale sale, Dar pentr-aceea tot rămîne soare.»" «66 Vorbind despre acest episod, George Macovescu scria în articolul Masa lui Caragiaîe, apărut în 1935 ; „Masa lui Caragiali — aşa cum o botezase Vlahuţă — dacă ar mai exista, ar constitui o interesantă mărturie a unui trecut nu prea îndepărtat, în care s-a format actuala generaţie a scriitorilor şi intelectualilor în vîrsta" (vezi George Macovescu, Oameni şi fapte, E.S.P.L.A.. 1957, pp. 15—16). Moartea lui Caragiaîe (9/22 iunie 1912) l-a îndurerat pe Alexandru Vlahuţă. împreună cu Barbu Delavrancea, au pornit Ia Berlin, unde i-au întîlnit pe Dobrogeanu-Gherea, Panail Cerna şi alţi oameni de cultură apropiaţi de I. L. Caragiaîe. Trimite îu ţară scrisori soţiei sale, dîndu-i amănunte despre încetarea din viaţă a marelui său prieten (trei scrisori sînt publicate de Al. Bo-jin în Studiu biobibliografic, pp. 431—436). Reproducem aici o scrisoare deosebit de interesantă aflată în Muzeu! literaturii romînCj comunicată de Constandina Brezu în Luceafărul din 15 iulie 1961, p. 9: „Miercuri, ora 4 p.m.** Iţi scriu, Mic dragă, din casa lui Caragiaîe, pe care l-am văzui azi în sicriul lui de stejar, odihnind în capela cimitirului protestant din Schonberg. îl depunem aci, într-un cavou, pînă la noiembrie, cînd îl aducem în ţară, să-l punem în pămîntul pe care l-a iubit în tăcere şi l-a glorificat cu strălucirea geniului său. A murii subit sîmbăiă (9 iunie), între orele 6 şi 7, după toate probabilităţile. De cu seară se retrăsese în odaia lui de lucru —-scrisese pînă la 1, dimineaţa ai lui şi-au văzut de treabă — au ieşit prin tîrg, au venit, au dejunat — îl aşteptau să iasă nechemaţi netulburat în ale lui, căci mai ales de cîteva zile era foarte nervos şi se supăra de toate cele — pe la 2 Luchi zice : «Să nu-l mai lăsăm, du-te tu, mamă, şi-l cheamă». D'idina intră binişor în odaia lui, se uită şi nu-l vede în pat, crede c-a ieşit, îl strigă, aude din altă odaie vocea lui Luchi şi, cum ea nu prea aude bine, crede că i-a răspuns Caragiaîe, s-apropie de pat — şi-l găseşte, pe cei care a fost un titan, căzut jos, între pat şi mesuţa de noapte, cu gazeta-n mînă, adormit pe veci. A scos un ţipăt, şi toţi au înţeles... îţi închipui (în clipa asta vine Gherea şi mă întreabă cui scriu — mă roagă să-ţi spun că-ţi sărută mîinile... da, să-i scriu, să nu YData scrisorii lui Vlahttţâ este miercuri, 13 luni». 687 uit, apoi vine şi Barbu, iţi sărută mina ţi el, ţi ia pe Gherea, să mă lase singur cu tine). Caragiaîe e îmbălsămat fi închis definitiv în veşnica-i locuinţă. Ai lui — cum om zice noi. Ce mai ftiu ei — bieţii — mai stăm 4—S zile — sînt atîtea de făcut, mîine fi poimîine mă voi ocupa de hîrtiile lui. Iţi scriu fi mereu m-aftept, de după o perdea, să apară Caragiaîe, cu verva lui, cu veselia lui... L-am văzut în sicriu, fi — iată — nu-mi pot închipui pe omul acesta mort. Atîta voinţă era în el. Ai lui vin în ţară — poate chiar acum, cu noi — să stea pînă la 1 septembrie, cînd se-ntorc, se mută într-un apartament mai mic fi rămîn aci pînă-fi isprăveşte Luchi studiile. Ce copii minunaţi are Caragiaîe, oare n-am putea să le înjghebăm la noi un rost pe vară t Odaia lui Iuli pentru Didina şi Ţuşchi şi odăiţa mică pentru Luchi. Chibzuieşte tu şi scrie-i Didinei, care te roagă să-i fii soră în nenorocirea asta năprasnică. In orice caz, e bine să-i scrii cîteva rînduri, s-o rogi şi tu. Noi (Barbu, Gherea şi d-na) sîntem găzduiţi p-aci p-aproapc, în două odăi reţinute de Celica * pentru noi. Mai e aci Paul ** cu Fani, Guşti*** şi mîine aşteptăm şi pe Cerna ****. Doctorul care a făcut autopsia lui Car, spune că niciodată n-a văzut un caz de artritism mai grav. Am să-ţi mai scriu. Acum sînt încă aiurit. Am fost în odaia lui, care a rămas aşa cum era, cu patul vraişte, cu hîrtiile lui, cu ţigările pe mesuţă. Sărutări de mîini mamei, şi taţii Măritei. Celica a fost un adevărat erou. Te îmbrăţişez cu dor AL. VLAH.' DAR DIN DAR... Apare în Universul, an. XXIX, nr. 37, 8 februarie 1911, p. 1 ; semnat A. Vlahuţă. la volum s-a tipărit în Dreptate, 1914. Textul a fost reprodus după Dreptate, 1914. * Cella Delavrancea, cunoscută pianistă, fiica scriitorului Barbu De-lavrsncea. ** Paul Zarifopol şi soţia sa Fani, fiica lui C. Dobrogeanu-G'.wrea. Sociologul Dimitrie Guşti. * «*.« Poetul Panait Cerna se afla atunci la studii în Germania. 688 B. IN PERIODICE [CORESPONDENŢA LITERARĂ, I] Apare în Romînia liberă, an. VII, nr. 1.711, 10 martie 1883, 3, datată Tîrgovişte, 3 martie, la rubrica „Corespondenţa literară" ; semnată A. Vlabuţu. P 1. Vlabuţă se referă la lucrarea lui C. S. Stoicescu, „profesore licenţiatu în litere", intitulată Fragmente din autorii romîni vechi şi moderni. Transcrise şi combinate conform noei programe pentru şcokle secundare. Ediţia I a apărut în 1877, ediţia a Il-a în 1879, ediţia a IlI-a — despre care vorbeşte A. Vlahuţă — în 1883. Cartea este într-adevăr lipsită de orice sistem şi dc orice logică în prezentarea autorilor. 2. Vlahuţă face o eroare : din opera lui P.S. Aurelian nu se publica o poezie, ci cîteva fragmente din lucrările cu caracter ştiinţific ale acestuia. 3. Adelina Patti (1843—1919), celebră soprană de coloratură. Ea cîntă la Bucureşti în 1885, interpretînd rolul titular din Traviata, alături de tenorul romîn G. Gabrieîescu. [CORESPONDENŢA LITERARA,, II] Apare fără titlu, sub forma unei scrisori care începe cu Iubite prietenei, în Romînia liberă, an. VII, nr. 1.743, 17 aprilie 1883, pp. 2—3, datată Tîrgovişte, 14 aprilie 1883, la rubrica „Corespondenţa literară" ; semnată A. Vlahuţă. 689 [CORESPONDENŢA LITERARĂ, III] Apare fără titlu, sub forma unei scrisori care începe cu Scumpul meu prietin, în Romînia liberă, an. VII, nr. 1.764, 14 mai 1883, p. 3, datata Tîrgovişte, 6 mai 1883; semnată A. Vlahuţă. 1. Articolele 5 şi 24 din constituţia aflată atunci în vigoare vorbeau în mod demagogic despre aşa-zisa „libertate a conştiinţei şi a presei". Vlahuţă ironizează aici prevederile făţarnice ale constituţiei burgheze, arătînd că sub pavăza lor se strecurau în presă şarlatani şi escroci din clientela partidelor politice liberal şi conservator. LIMBA ROMÎNÂ IN ŞCOALELE NOASTRE Apare în Romînia liberă, an. VII, nr. 1.882, 9 octombrie 1883, pp. 2—3, la rubrica „Foiţa Romîniei libere", semnat A. Vlahuţă, şi în Galaţii, an. I, nr. 286, 16 octombrie 1883, pp. 2—3, nesemnat ; idem, nr. 287, 18 octombrie, p. 3, semnat Al. Vlahuţă; ar. 288, 19 octombrie, p. 3, semnat Al. Vlahuţă. Nu s-a tipărit în volum. 1. Ion Manliu, profesor de latină şi romînă, autor al mai multor manuale de gramatică. 2. întreg comentariul lui Vlahuţă pe marginea noţiunii gramaticale de „fiinţă" este eronat. 3. St. Neagoe, profesor în învăţămîntul secundar. A fost profesorul lui Vlahuţă la liceul din Bîrlad. 4. Ion Romanescu a scris o carte intitulată Stilul epistolariu precesu de topică si figuri pentru gimnasie şi licee, Ploieşti, 1S83. Cartea lui Romanescu, sub orice nivel ştiinţific, cuprinde, pe lîngă modele de „epistole", de-a dreptul ridicole, şi o sumedenie de definiţii confuze şi puerile. 5. Despre Autorii vechi şi noi de C. S. Stoicescu, a se vedea nota de la pagina 689. 690 [CORESPONDENŢA LITERARA, IV] Apare în Romînia liberă, an. VIII, nr. 2.057, 13 mai 1884,. p. 2, la rubrica „Foiţa Romîniei libere", 12 mai, datată Tîrgo-vişte, 10 mai 1884; nesemnată. Nu s-a tipărit în volum. Pentru toate bucăţile tipărite sub titlul „Corespondenţă literară" textul a fost reprodus după Romînia liberă. In paginile Romîniei libere au apărut la rubrica „Foiţa Romîniei libere" două scrisori semnate cu pseudonim, adresate Iui A. Vlahuţă. Acestor scrisori le răspunde Vlahuţă în Corespondenţa de faţă. Prima intitulată Scrisori, cu subtitlul Dintr-o serră şi cu indicaţia ; D-lui Al. Vlahuţă, a apărut în Romînia liberă, an. VIII, nr. 2.030, 8 aprilie 1884, pp. 2—3, semnată Zadic. „Scrisoarea" relatează într-un stil convenţional şi banal o aventură sentimentală cu prilejul unei serate în lumea „mare" a capitalei. Capriciile unei femei din această clasă îl fac pe autorul scrisorii să-şi încheie rîndurile cu întrebarea : „Ce e femeia, spune-o tu dacă eşti mai priceput ?° La această frază se referă Vlahuţă în primele rînduri ale Corespondenţei. A doua scrisoare a apărut tot în Romînia liberă, an. VIII, nr. 2.045, 29 aprilie 1884, p. 2, la rubrica „Foiţa Romîniei libere", cu subtitlul Scrisori din Serra, semnată Don Pad.il (Duiîiu Zamfirescu), şi vorbea despre prea multele reviste literare care apăreau în ţara noastră, reviste scrise de autori submediocri, inculţi, lipsiţi de talent. „Iţi scriu coprins de o sfîntă indignare contra lui Guttenberg, carele, pentru cheful de a trece la nemurire, n-a găsit alt mijloc mai nimerit decît de a da la lumină tiparul..." 1. Chiţu. Vlahuţă ironizează pe acest fruntaş politic liberal, de mai multe ori ministru în guvernele timpului. Printre altele, a deţinut o vreme şi Ministerul Instrucţiunii. 2. Gh. Canili, publicist şi poet obscur, lipsit de valoare, din epoca respectivă. 3. Hatmanul Baltag, operă bufă în 3 acte şi 5 tablouri de I. C. Negruzzi şi I. L. Caragiale. Muzica de Eduard Caudella. 4. „Controlul de stil şi libertate de idei" este deviza revistei Literatorul, apărută sub conducerea lui Al. Macedonski. 5. Zaharia Antinescu a fost învăţătorul lui I. L. Caragiale. A funcţionat la şcolile din Ploieşti şi avea pretenţii de scriitor. 691 Se pare că unele din trăsăturile sale (şi anume mania de a face parte din cît mai multe comitete şi de a deţine cît mai multe titluri) i-au servit lui Caragiaîe pentru construirea personajului Zaharia Trahanache din piesa O scrisoare pierdută. Cartea de vizită a lui Zaharia Antinescu, cuprinzînd mai multe zeci de titluri şi decoraţii, se află reprodusă în Viaţa lui I. L. Caragiaîe de Şerban Cioculescu, planşa VI. „ANALELE LITERARE" Apare în Epoca, an. I, nr. 22, 12 decembrie 1885, p. 2 ; semnat Mirmidon. Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Epoca. Analele literare, revistă lunară, a apărut la Bucureşti în luna decembrie 1885. Primul număr este datat 15 decembrie 1885, dar probabil a ieşit de sub tipar cu cîteva zile mai înainte. Printre colaboratori se aflau Bonifaciu Florescu, Mircea Dimitriadi, D. Stăncescu, D. Teleor, Traian Demetrescu, Al. Macedonski etc. în paginile acestei reviste nu s-au publicat lucrări literare importante. Mai interesantă era partea ştiinţifică a revistei. Aici colaborau A. D. Xenopol, Lazăr Şăineanu etc. 1. Mircea Dimitriadi (1861—1914), poet şi dramaturg minor, în opera căruia s-au manifestat tendinţe ale simbolismului decadent ; a colaborat la multe din ziarele şi revistele epocii. Despre opera şi viaţa lui a scris Alexandru Macedonski. Opera sa este în general lipsită de valoare. Versurile sînt chinuite, greoaie, imaginile căutate. A scris, printre altele, piesa în noaptea nunţei, comedie într-un act, închinată surorii mele Ar. R. Manolescu (artista Aristizza Romanescu), apărută în primul număr al revistei, aşa cum arată şi Vlahuţă. Despre Aristizza Romanescu a se vedea monografia lui Mircea Mancaş apărută la E.S.P.L.A., 1957. 692 MILLO Apare în Epoca, an. I, nr. 65, 7 februarie 1886, p. 2, la rubrica „Dintr-o zi într-alta" ; semnat Mirmidon. Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Epoca. Matei Millo (1813—1894), actor şi autor dramatic, unul dintre întemeietorii teatrului realist din ţara noastră. Reprezentaţia la care se referă A. Vlahuţă în articolul său a avut loc în seara zilei de luni, 27 ianuarie 1886, pe scena Teatrului Naţional, şi a cuprins : Uite popa, nu e popa, Trupa ■de estudiantini spanioli şi. Paraponisitul. „REVISTA LITERARĂ" Apare în Epoca, an. I, nr. 76, 20 februarie 1886, p. 1 ; semnat Mirmidon. Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Epoca. Vlahuţă se referă la nuvela Zi de august şi la poezia în atelier, de Al. Macedonski, ambele apărute în Revista literară, an. VII, 1886, nr. 2, februarie. Vlahuţă arată pe bună dreptate că Zi de august nu este decît o înşiruire de tablouri şi nu poate fi intitulată nuvelă. Această descriere în proză a unor locuri cunoscute de Macedonski în copilărie este viciată de o notă evident idilică şi convenţională. în legătură cu Baia de Paul Zvor, a avut loc şi o mică dispută în presă. Revista Convorbiri literare a arătat că respectiva bucată este o imitaţie după Maurice Rollinat. Al. Macedonski răspunde celor ce au atacat poezia (în nr. 3, martie, pp. 250—251) spu-nînd că într-adevăr Baia este o imitaţie după o lucrare a poetului francez, dar că la tipar s-a omis să se arate acest fapt. VISUL D-LUI I. BRĂTIANU Apare în Epoca, an. I, nr. 212, 8 august 1886, p. 3, la rubrica .„Dintr-o zi într-alta" ; semnat Mirmidon. 693 Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Epoca. 1. Dimitrie Sturdza, Eugeniu Carada, Constantin Nacu (pe «tunci ministru de finanţe), Radu Mihail, Eugen Stătescu erau oameni politici, moşieri, miniştri în guvernele liberale din acea vreme, care se remaniau foarte des 2. Vlahuţă se referă la profesorul universitar de la Facultatea de medicină din Bucureşti, Grigore Romniceanu. Deputat şi fruntaş al partidului naţionaî-liberaî, acest profesor era un adevărat satrap al Facultăţii de medicină. împotriva lui studenţii medicinist! au declarat o grevă, care s-a prelungit un an întreg (1883—1884). Au avut loc întruniri studenţeşti, s-au ţinut discursuri, s-au trimis moţiuni şi proteste, s-a redactat un amplu memoriu, semnat de 277 de studenţi. Mulţi din capii mişcării au fost siliţi să părăsească cursurile facultăţii. Amănunte ne dă unul dia participanţii la această grevă, C. Bacalbaşa, în înseninările sale din Bucureştii de altădată, Editura Universul, 1935, voi. I, ed. II, pp. 344—345, 364—366. 3. Un procedeu asemănător folosise, deşi în versuri, Alexandru Macedonski. în urmarea la Noaptea de noiemvrie, şi anume în poemul satiric Viaţa de apoi (Literatorul, 1882, nr. 7), Macedonski imaginează fauna politică şi literară a ţării în ipostaze animale şi vegetale, după încetarea lor dic viaţă, prilej pentru a le defini caracterul şi profilul moral. Deşi unele caracterizări vădesc spiritul pătimaş al poetului, cele privitoare la oamenii politici ai vremii sînt deosebit de sugestive şi se apropie în mare măsură de viziunea lui Alexandru Vlahuţă : „Aproape sau departe creşteau mii de scaieţi, Născuţi din nişte leşuri ce-n lume cît trăiră Cu pene bătătoare la ochi, se-mpodobiră... Recunoscui într-unii, un cîrd de falşi poeţi 1 în alţii, o mulţime de suflete ce-odată Ţinuseră o ţară subt ele-ngenuncheată. Pe cînd, într-o fîntînă, mulţimi de lipitori Născuseră din oameni... de ţară iubitori... Serurie, Bilcescu şi Pandrav printre ele Erau cu Costineştii mai roşii şj mai grele.. m Notaţi că nu-mi fac vorbă de oameni mari de stat Prin care-a noastră ţară ajunse-a fi regat, Pe grasul Stolojanu că-1 scap din socoteală... Notaţi că nu-mi fac vorbă de cîinii din partizi, Schimbaţi prin somnul vecinie în jalnice omizi." Circulaţia motivului şi obiectivul comun al satirei trebuie reţinut, ca una din formele de manifestare ale satirei politice rom!--aeşti din acea vreme. VISUL REGELUI Apare în Epoca, an. I, nr. 222, 20 august 1886, p. 2, semnat Mirmidon, la rubrica „Cronica". Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Epoca. GURA PĂCĂTOSULUI ADEVĂR GRĂIEŞTE Apare în Epoca, an. I, nr. 222, 20 august 1886, p. 2, la rubrica „Cronica" ; semnat Mirmidon. Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Epoca. Vlahuţă se referă aici la atentatul împotriva lui Ion Brătianu, pe atunci preşedintele Consiliului de Miniştri, comis în ziua de 4 septembrie 1886. Atentatul a avut ca urmare înscenarea unui proces lipsit de fond, în care au fost implicaţi şi unii fruntaşi ai opoziţiei. Procesul avea drept scop ca, prin campaniile de presă ce s-ar fi desfăşurat în jurul lui, să facă din I. Brătianu un aşa-zis erou naţional şi să amîne căderea guvernului de la putere. „D-l Brătianu simţea că-i alunecă frînele guvernului din mînă. Era timpul să fie un atentat. Trebuia un atentat, şi atentatul a venit şi a schimbat toate acestea ca prin minune... Pas de mai vorbeşte acum de retragerea guvernului: 1. Brătianu nu se poate retrage, căci ar crede lumea că se retrage de frica unui asasin" spune într-un articol din Epoca (10 septembne 1886, p. 1) Grigore Peucescu, insinubd apui ca atentatul nu era îa fond decît o înscenare;Com £ aceluu care a tras asupra primului-ministru au fost pînă în cel • dmurmă achitaţi de curtea cu juri. Totul, ca de obicei st dSitiT^ f1" organizat de opoziţie'în dnstea «*°* eliberaţi de sub anchetă. SCRISOARE CĂTRE CITITORI Din ciclul de foiletoane cu acest titlu în Epoca, am reţinut pe acelea care se refereau la probleme de literatură. Ele „* apărut [I] — Epoca, an. I, nr. 266, 12 (24) octombrie 1886, p. 2,. semnată Mirmidon, îa rubrica „Foiţa ziarului Epoca" datată Duminecă, 12 octombre 1886. Alexandru Vlahuţă satirizează aici oamenii politici liberali, jurnalişti şi agenţi electorali din clientela acestui partid. 1. Toboc fi Ulmeanu, agenţi electorali ai vremii, capi ai unor bande de bătăuşi. N. Ulmeanu, fost cîrciumar şi revizor călare la serviciul impozitelor asupra vinului şi băuturilor, era şi „autor dramatic". 2. Dimancea, politician liberal, pe atunci preşedinte al Camerei deputaţilor. 3. Robescu, politician liberal, pe atunci deputat. 4. Fundescu (I. C), scriitor şi ziarist, culegător de folclor, director al ziarului Telegraphul romîn. în cazul lui I. C. Fundescu şi Macedonski, A. Vlahuţă nu este obiectiv. Nici unul, nici celălalt nu pot fi comparaţi cu cei înşiruiţi de el cu cîteva rînduri mai sus. [II] — Epoca, an. I, nr. 271, 19—31 octombrie 1886, p. 2, semnată Mirmidon, la rubrica „Foiţa ziarului Epoca", datată Duminică, 19 octombre 1886. Cartea de nuvele la care se referă Vlahuţă nu se află în fişierul bibliotecilor noastre. 1854. Din 1876 a devenit 1. Ziar satiric francez, apărut în cotidian politic şi literar. 2. Beizadea Mitică, numele ce se dădea principelui Dimitrie Ghica, mare moşter, om politic liberal, în acea vreme preşedin- 69G tele Senatului şi prim-efor al Eforiei Spitalelor Civile (la această funcţie face aluzie A. Vlahuţă în articol). 3. Macri, Moscu, Truţescu ş.a.m.d., ziarişti şi scriitori obscuri ai epocii. 4. Vlahuţă se referă la construcţia castelului Peleş din Sinaia. Acesta fusese inaugurat cu trei ani în urmă, la 7 octombrie 1883. 5. Vlahuţă ironizează pe deputatul liberal care, în scara zilei cînd s-a comis atentatul împotriva lui I. C. Brătianu, se afla alături de el şi a fost lovit de glonte în catarama de la centură, prilej pentru ziarele liberale de a-1 declara „erou" (pentru aceasta, vezi nota la articolul Gura păcătosului adevăr grăiefte din volumul de faţă). 6. Djuvara, om politic liberal, reprezentant al marii fin3nţe. [III] — Epoca, an. I, nr. 277, 26 octombrie/7 noiembrie 1886, p. 2, semnată Mirmidon, la rubrica „Foiţa ziarului Epoca", datată Duminecă, 26 octombr.e 1886. 1. Prima ediţie a poeziilor lui Eminescu a apărut în decembrie 1883. Pentru a vedea cît de întemeiate erau consideraţiile lui Vlahuţă, trebuie să arătăm că în şapte săptămîni se vînduseră şapte sute de exemplare .' Faptul era totuşi considerat un „neaşteptat succes", după cum se exprima chiar Titu Maiorescu într-o scrisoare către Mihail Eminescu. Întreg tirajul primei ediţii era de 1.000 de exemplare ! Cea de-a doua ediţie a apărut abia după doi ani, în toamna anului 1885. [IV] — Epoca, an. II, nr. 295, 16/28 noiembrie 1886, p. 2, semnată Mirmidon, la rubrica „Foiţa ziarului Epoca", datată Duminică, 16 noiembrie. [V] — Lupta, an. IV, nr. 149, 4 ianuarie 1887, p. 2, semnată A. Vlabuţă, datată Duminică, 4 ianuarie 1887. 1. Lope de Vega (1562—1635), cunoscutul autor dramatic spaniol, a fost un scriitor extrem de fecund. Numărul pieselor scrise de el a trecut de două mii. Vlahuţă ironizează deci pe autorii foarte prolifici. [VI] — Lupta, an. IV, nr. 165, 25 ianuarie 1887, p. 2, semnată A. Vlahuţă, datată Duminică, 25 ianuarie 1887. 697 1. La începutul „scrisorii" sale, A. Vlahuţă se referă la următoarele fapte : în anul 1885 a fost organizată o colectă pentru » răsplăti „virtuţile civice" ale lui Ion Brătianu, cu care prilej s-au adunat cîteva sute de mii de lei. Cu această sumă — după cum ne spune Titu Maiorescu în însemnări zilnice (voi. II, p. 308) — ,,au fost plătite datoriile lui Brătianu" şi anulate anumite ipoteci şi înzestrată o fiică a primului-ministru. 2. Cu privire la moşiile acordare regelui : Vlahuţă atacă aici cu vehemenţă unul din actele cele mai ruşinoase ale coaliţiei bur-ghezo-moşiereşti, care, trecînd, ca şi în 1907, peste deosebirile de partide, au instituit în 1884 Domeniul Coroanei. Iată cum au decurs faptele : la 4 iunie 1884 în Camera deputaţilor s-a propus un proiect de lege prin care se instituiau Domeniile Coroanei, cu-prinzînd douăsprezece moşii, printre care Sadova şi Segarcea din Dolj, Cociocul din Ilfov, Bicazul din Neamţ. După cum arată ziarele vremii, marea majoritate a deputaţilor liberali şi conservatori au susţinut acest proiect deşi unii au căutat, la început, să nu-şi dea votul pentru a nu nemulţumi pe alegători. Titu Maiorescu a sprijinit guvernul. Iată ce spune chiar el în însemnări zilnice : „Eu, fireşte, am vorbit la Cameră pentru, şi am fost îmbrăţişat şi sărutat de Brătianu". Scena anticipează cele petrecute în Parlamentul burghezo-moşieresc cu prilejul răscoalelor din 1907. Acest act samavolnic al partidelor liberal şi conservator, prin care monarhia devenea în chip direct unul din principalii exploatatori ai ţării, a stîrnit indignarea maselor. Este interesant să cităm în acest sens chiar spusele lui Titu Maiorescu : „Situaţia internă este foarte grea... cred că deocamdată se va ajunge la o revoltă în Bucureşti, poate şi în alte părţi /.../. Dotaţia coroanei a împins agitaţia la culme... Studenţii universitari s-au unit cu lucrătorii..." (însemnări zilnice, II, 248). Situîndu-se deci pe poziţiile maselor populare care şi-au manifestat nemulţumirea faţă de Domeniile Coroanei, „instituţie medievală", cum o numea un gazetar al timpului, Alexandru Vlahuţă continuă şi în această „scrisoare" seria atacurilor sale deschise împotriva monarhiei. Dar Scrisoarea de faţă luminează şi alte aspecte ale personalităţii lui Vlahuţă, legate de acţiunile pe care le-a dus el pentru ajutorarea lui Mihail Eminescu. Marele nostru poet se afla din ziua de 9 noiembrie 1886 internat Ia ospiciul de alienaţi ai Mănăstirii Neamţului. După cum se ştie, poetul îndura acolo grele lipsuri 698 materiale. Pentru a-1 ajuta, Constantin Miile publică tot în ziarul Lupta (15 ianuarie 1887) un articol patetic, intitulat Eminescu, care se încheie cu următoarele rînduri : „Toţi oamenii de inimă, toţi aceia care ţin cu vrednicie o pană în mînă, toţi şi toate cărora Eminescu le-a dat şi le dă minute plăcute ar trebui să se gîndească la nebunul din Mînăstirea Neamţului... întind talgerul, căci aceasta este soarta tuturor scriitorilor, întind talgerul publicului, tuturor acelora care cred că poetului Eminescu i se cuvine ca răsplată naţională cel puţin o moarte liniştită... întind talgerul I" Alexandru Vlahuţă reia apelul lui Constantin Miile în articolul din 25 ianuarie. Vlahuţă a căutat să întreprindă şi anumite acţiuni concrete pentru ajutorarea lui Eminescu. într-o scrisoare către un prieten al său, profesor la Craiova, Vlahuţă spune următoarele : „în Lupta din 23 ianuar am publicat o scrisoare-apel pentru Eminescu. Prietenii de aici găsesc că ar fi bine să ţin cîte o conferinţa (cu intrare) în patru-cinci oraşe mai mari din ţară. Dacă tu crezi că în Craiova ar fi loc de aşa ceva, pregăteşte lumea şi scrie-mi, ca să ne pregătim şi noi. Dacă nu, fă de la tine prin amici şi cunoscuţi ce poţi." Articolul lui Vlahuţă a avut ecou în rîndurile studenţilor ieşeni, care, după cum informează Lupta din 9—10 februarie 1887, p. 3, au hotărîr să dea mai multe reprezentaţii teatrale în beneficiul lui Mihail Eminescu, alegînd şi un comitet pentru aceasta. După cum vedem, Scrisoarea din 25 ianuarie 1887, publicată acum pentru prima dată integral în volum, formează unul din capitolele cele mai luminoase ale activităţii lui Vlahuţă. Din aceste pagini se desprinde nu numai dragostea sa faţă de Eminescu, dar şi curajul, demnitatea şi intransigenţa luptei sale împotriva coaliţiei burghezo-moşiereşti şi împotriva monarhiei. Mihail Eminescu, lipsit de posibilităţi materiale, silit să trăiască numai din subscripţii publice — din liste de ajutorare întocmite de binevoitori — are, în momentele de luciditate, un sentiment de nemulţumire împotriva acestui mod de a i se asigura existenţa zilnică. Printr-o scrisoare trimisă lui Alexandru Vlahuţă, el îi cere să înceteze acţiunea de ajutorare pe această cale : „Dragă Vlahuţă, nu te pot încredinţa îndestul cît de odioasă e pentru mine această specie de cerşetorie, deghizată sub titlul de subscripţie publică, recompensă naţională etc. E drept că n-am bani, dar aceasta e departe de a fi un motiv pentru a întinde talgerul în public. Te rog dar să desistezi cu desăvîrşire de la planul tău, oricît de bine intenţionat ar fi, de a face pentru mine apel la public. Mai sînt destule alte mijloace onorabile pentru a-mi veni în ajutor, iar cel propus de voi (de C. Miile şi A. Vlahuţă, n. n.) e desigur cel din urmă plan la care as avea vreodată recurs" (scrisoarea, datată ianuarie în 26, 18S7, a fost publicată în facsimil în Universul literar, 16 iunie 1913, p. 3). Şi, totuşi, pînă la urmă aceasta a fost principala cale prin care Eminescu a fost ajutat în ultimii ani ai vieţii sale. Chiar el, ajuns nu multă vreme după ce a trimis această scrisoare lui Alexandru Vlahuţă, în momente de disperare din pricina lipsei mijloacelor de trai, trebuie să apeleze la Vasile Morţun pentru a solicita un ajutor: „Mult iubite amice, boala îndelungată de care am suferit m-a împiedicat de la ţinerea unei corespondenţe regulate. Acum fiind întrucîtva mai restabilit, vin a vă ruga să v-aduceţi aminte de mine, de lipsa aproape absolută de mijloace de subsistenţă în care mă aflu. Dacă vă este cu putinţă de a-mi veni în ajutor, vă rog a o face cît de curînd, căci cea mai neagră mizerie mă ameninţă" (scrisoarea datată 10 noiembrie 1887, în Studii ţi documente literare, IV, pp. 164—165). Documentul, dramatic, chiar dacă. este expresia zdruncinării nervoase, aşa cum s-a acreditat, mărturiseşte fără nici o posibilitate de tăgadă situaţia mizeră a marelui poet. Ajutorul pe care oraşul Botoşani (de 120 lei lunar) l-a votat la 27 iulie 1887 i-a fost plătit cu întîrziere şi nu integral, sub pretext că poetul primise între timp o pensie din partea statului. Informaţii ample privind acest tragic capitol al vieţii marelui poet se află în Viaţa lui Mihail Eminescu de acad. G. Călinescu, capitolul Agonia morală şi moartea, şi în volumele Opere de Mihail Eminescu, îngrijite de acad. Perpessicius. NICU SUDITU Apare în Lupta, an. IV, nr. 169, 30 ianuarie 1887, p 2 se-n-nat Mirmidon, la rubrica „Cronica". ' Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Lupta. 700 POLIDOR Apare în Revista nouă, an. II, nr. 5, 15 mai 1889, pp. 178—181 j semnat A. Vlahuţă. Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Revista nouă. Polidor constituie unul din documentele cele mai semnificative privitoare la atitudinea lui Alexandru Vlahuţă faţă de Macedonski. După cum se ştie, între cei doi scriitori au existat relaţii extrem de încordate, Vlahuţă aflîndu-se mereu pe poziţii ofensive împotriva lui Macedonski. în cercetările de pînă acum, acest capitol al istoriei noastre literare este privit' unilateral şi fără un suficient spirit de obiectivitate. Cercetînd fără părtinire faptele, ajungem la alte concluzii. în primul rînd vom constata faptul că Viahuţă a criticat şi a persiflat în mod nejustificat lucrări valoroase ale lui Macedonski, cum ar fi povestiri ca Nicu Dereanu, sau poezia în atelier. Ori de cîte ori. Vlahuţă s-a referit la Alexandru Macedonski în mod direct, nu a avut simţul măsurii şi nu a recunoscut meritele acestui mare artist al literaturii noastre. Elocvent este şi pamfletul de faţă, care, în termeni aluzivi, reconstituie, bineînţeles cxagerînd şi deformînd unele fapte, drumul vieţii lui Macedonski. Sînt aici multe elemente caracterologice reale : orgoliul lui Macedonski, acea „sete de nemurire" de care autorul Nopţilor a fost într-adevăr chinuit, faptul că, în calitate de „şef de şcoală", el s-a înconjurat de multe nulităţi. Se vorbeşte de reacţia pe care .a stîrnit-o în opinia publică epigrama lui Macedonski din 1883, în care contemporanii au văzut un atac odios la adresa lui Eminescu, aflat atunci pradă primei crize de nebunie. Ni se pare însă semnificativ pentru neînduplecarea cu care Vlahuţă a denunţat acest. act reprobabil al Iui Macedonski faptul că schiţa Polidor este publicată în lunile în care boala lui Eminescu se precipita spre tragicul ei sfîrşit. Ce-i drept, Polidor nu a fost tipărită de Vlahuţă în nici un volum al său. O aducem la lumina zilei pentru că ea constituie un document despre luptele literare din epocă. Vlahuţă a nutrit de timpuriu o netă antipatie faţă de Macedonski. într-o scrisoare din 27 noiembrie 1883 către Titu 701 Maiorescu, aflăm următoarele rînduri : „E desert şi fudul ca un Mac... de la Literatorul" (vezi Bojin, Studiu biobibliografic, p. 327). Pentru relaţiile lui Vlahuţă cu Macedonski, a se vedea în volumul de faţă, bucata Revista literară. Vlahuţă a mai scris un articol intitulat Monstruozităţi literare (Epoca, an. I, nr. 48, 17 ianuarie 1886, p. 2, semnat Mirmidon), cuprinzînd atunci, destul de neîntemeiate, şi violenţe de limbaj privitoare la nuvela Nicu Dereanu, pe care nu l-am reprodus în ediţia noastră. Cum a răspuns Macedonski la această adevărată campanie ? De multe ori l-a persiflat pe Vlahuţă, insinuînd că şi-a ridicat gloria pe seama amintitei epigrame la adresa lui Eminescu. De pildă, în Literatorul din aprilie-mai 1887, pp. 286—287, Macedonski publică un pamflet cu titlul : Tablou moral înfrumuseţat cu nume proprii de-ale căpeteniilor literaturii romîneşti de astăzi care au format contra mea faimoasa cabală cunoscută supt rubrica de „Epigrama Ini Eminescu*. La numărul 3 (după Titu Maiorescu şi Grigore Ventura) este trecut Alexandru Vlahuţă, despre care se spune între altele : „Operele sale : De la 10 pînă la 12 bucăţi de versuri tipărite în ziarul în care semna injurii sub pseudonimul de Mirmidon". Iar în Rampa din 24 februarie 19Î2, după ce îl caracteriza pe Caragiale drept „un mare prozator", pe Al. Vlahuţă îl considera „poetul simţirilor mărunte, a apei căldicele". Macedonski a recunoscut însă şi în mod obiectiv unele calităţi ale creaţiei lui Vlahuţă. Cu prilejul apariţiei romanului Dan, Macedonski a spus cîteva lucruri demne de amintit : „Dan, roman de A. Vlahuţă, este o scriere de merit, apărută de curînd. Autorul, fără a fi realizat un cap de operă, cîştigă printr-însa un loc distins în literatură... Romanul său, aşa cum este, este cu totul interesant. D-l A. Vlahuţă reuşeşte poate pentru prima oară să mişte. A făcut prin urmare operă de artă" (Literatorul, an. XIV, nr. 6, noiembrie 1893, pp. 15—16). Spre deosebire de Caragiale, care a caricaturizat şi a parodiat aspectele decadente ale literaturii iui Macedonski, orientarea sa spre poezia simbolistă-instrumentalistă, Vlahuţă nu a mai făcut distincţia necesară între ceea ce a adus nou, valoros în poezia şi proza vremii scriitorul şi între faptele reprobabile ale omului. 702 ..STUDII CRITICE" DE I. GHEREA (C. DOBROGEANU) Apare în Revista nouă, an. III, nr. 1, 15 aprilie 1890, p. 38 %. «mnat Al. Vlahuţă. Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Revista nouă. TEATRUL NAŢIONAL Apare în Naţionalul, an. II, nr. 90, 29 septembrie 1891, p. 2 j icmnat Sandu. Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Naţionalul, 1. Doamna Chiajna de N. Ţincu (traducător de monoloage din limba franceză) şi Radul escu-Niger (scriitor extrem de fecund, ale cărui opere, în toate genurile literare, sînt lipsite de cea mai elementară valoare artistică) a fost prima piesă jucată pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti în stagiunea 1891—1892. 2. Articolul de faţă, unul din puţinele pe care Alexandru Vlahuţă le-a scris despre teatru, necesită unele lămuriri suplimentare. Din iunie 1888 pînă în mai 1889, I. L. Caragiale a funcţionat ca director al Teatrului Naţional (în afara unei scurte perioade). După 1889, direcţia Teatrului Naţional este încredinţată lui Grigore Cantacuziuo, cel pe care Alexandru Macedonski 51 caracterizează în poema sa Viaţa de apoi astfel: „Gri-gri Cantacuzino, un om cu falnic creier, / Era ce-a fost în viaţă, rămas şi-n moarte greier". în timpul direcţiei lui Cantacuzino se reprezintă opereta Voievodul ţiganilor (în articolul lui Vlahuţă, Baronul ţiganilor) de Johann Strauss, care înregistrează un număr de treizeci şi două de reprezentaţii. De aceea spune Vlahuţă cu ironie „sau de vreun Baronul ţiganilor pentru a susţinea cheltuielile şi prestigiul Teatrului Naţional". Cifră record pentru vremea respectivă, dacă ne gîndim că Năpasta s-a jucat în aceeaşi stagiune de patru ori. Alexandru Vlahuţă critică aici repertoriul mediocru al Teatrului Naţional de atunci, compus în special din operete şi dramolete lacrimogene (vezi Cele două orfeline, la care, de asemenea, se face aluzie în acest articol), pentru a satisface gusturile îndoielnice ale publicului burghez, 703 incapabil să aprecieze o adevărată operă de artă (pentru aceasta, vezi I. Masoff, Istoria Teatrului Naţional, Ion Anestin, Schiţă pentru istoria teatrului romînesc, 1938, pp. 82—83, Mihai Vasiliu, Ion Brezeanu, E.S.P.L.A., 1960). Atitudinea lui Vlahuţă faţă de repertoriul Teatrului Naţional merită a fi cunoscută, ea înscriindu-se printre acţiunile sale consecvente de promovare a literaturii originale de bună calitate artistică. 3. Vlahuţă afirmă aici trăinicia artistică a pieselor lui I. L. Caragiaîe împotriva numeroşilor detractori, piese care, în urma unor intrigi şi manevre, a ostilităţii publicului şi oficialităţii burgheze, nu înregistraseră decît un număr redus de spectacole pe scena Teatrului Naţional. Acest articol trebuie deci anexat „dosarului" polemicii în jurul piesei Năpasta, ca un ecou, mai întîrziat, ce-i drept, care afirmă însă deschis superioritatea şi trăinicia operei lui Caragiaîe. Articolul, pînă acum necunoscut, dovedeşte nu numai alesele sentimente de prietenie ale lui Vlahuţă faţă de Caragiaîe, dar şi justeţea părerilor sale despre literatură şi artă. 4. Se referă la marele nostru actor Grigore Manolescu (1857— 1892). Pentru viaţa şi opera lui, a se vedea interesanta şi documentata monografie Grigore Manolescu de Tudor Şoimaru, colecţia „Oameni de seamă", Editura tineretului, 1960. C. DOBROGEANU-GHEREA Apare în Vieaţa, an. I, nr. 5, 26 decembrie 1893, p. 4, la rubrica „Albumul nostru" ; semnat Radu. Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Vieaţa. GHEROFOBIA DOMNULUI HASDEU Apare în Vieaţa, an. I, nr. 8, 16 ianuarie 1894, pp. 1—2 j semnat A. Vlahuţă. Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Vieaţa. 1. începînd din anul 1882, C. Dobrogeanu-Gherea a avut concesiunea restaurantului gării Ploieşti-Sud. După cum arată şi A. Vlahuţă, Dobrogeanu-Gherea a fost nevoit să recurgă la sceastă îndeletnicire pentru a asigura astfel existenţa sa şi a familiei. Elocvent în acest sens este şi vibrantul articol Birtaşul Dobrogeanu-Gherea de Gala Galaction (vezi Opere alese, voi. II, ediţie îngrijită de Teodor Vîrgolici, E.P.L., 1961, pp. 179—184), în care marele nostru scriitor spunea: „Scriitorul romln nu poate trăi ca scriitor. Trebuie să te înscrii într-un partid politic, să te înghesuiesti într-un birou de minister... sau... să te faci birtas, berar, cum au făcut Gherea ţi Caragiaîe" (articolul a fost scris în anul 1916). Locuinţa lui C. Dobrogeanu-Gherea din Ploieşti devenise un adevărat centru de întîlnire a scriitorilor noştri. Un episod din multele care au fost povestite în legătură cu vizitele scriitorilor Ia casa lui Gherea ne împărtăşeşte şi A. Vlahuţă în acest articol. 2. „Zacherlina" era un praf de distrus insectele căruia i se făcea în acea vreme o mare reclamă. 3. Revista nouă este titlul unei publicaţii literare şi culturale de sub direcţia lui B. P. Hasdeu, care a apărut de la 15 decembrie 1887 pînă în septembrie 1895. De la primul număr şi pînă în martie 1891, Vlahuţă figurează pe pagina de titlu a revistei, în calitate de redactor, alături de I. Bianu, Delavrancea ş.a. în această revistă Vlahuţă a publicat poeziile Iertare, Linişte, In fericire, A fost de neiertat etc. (vezi notele bibliografice). După 1890, în paginile revistei se face tot mai vădită orientarea mistică şi şovină a lui B. P. Hasdeu. 4. D. Racoviţă (Sphinx), ziarist şi cronicar dramatic de la sfîrşitul secolului trecut, prieten al lui Vlahuţă. 5. Victor Bilciurescu, autor al unor texte de romanţe, printre care cea mai cunoscută este In finul de curînd cosit, publicată, text şi partitură, în coloanele Revistei noi. 6. Literatură ţi ştiinţă, revistă semestrială, aflată sub direcţia lui C. Dobrogeanu-Gherea. Primul număr apare în 1893, cei de al doilea în 1894. în această publicaţie literară, aflată pe poziţiile ideologice ale clasei muncitoare, au văzut lumina tiparului în cîteva din studiile lui C. Dobrogeanu-Gherea : Mişcarea literară şi ştiinţifică, Artiştii cetăţeni, Artiştii proletari intelec- 704 705 tuali. Au mai colaborat : Delavrancea, cu povestirile Bunicul, Bunica, Paul Bujor, cu nuvela Mi-a cîntat cucu-n faţă, I. Păun-Pincio etc. Articolul de faţă este interesant pentru cunoaşterea relaţiilor dintre B. P. Hasdeu şi Alexandru Vlahuţă. După despărţirea, de Titu Maiorescu, Alexandru Vlahuţă se apropie de B. P. Hasdeu. Devine redactor al Revistei noi, publică aici cîteva din lucrările sale mai importante şi scrie o elegie cu prilejul încetării din viaţă a Iuliei Hasdeu. După ce Vlahuţă începe să colaboreze la Literatură fi ftiinţă, prietenia dintre cei doi se rupe, Vlahuţă luînd apărarea lui Dobrogeanu-Gherea împotriva atacurilor lui B. P. Hasdeu. Nu mai cunoaştem — după anul 1894 — existenţa unor legături de prietenie între Hasdeu şi Vlahuţă, nici cel puţin în timpul vizitelor pe care acesta le făcea lui N. Grigorescu la Cîmpina. Se pare, după cîte ne încredinţează unii biografi (N. Petra şcu), că N. Grigorescu nu întreţinea nici un fel de îegături, în această perioadă, cu B. P. Hasdeu. Aşa se explică reţinerea lui Vlahuţă. Hasdeu îl aprecia pe Vlahuţă, după cum rezulta din aceste rînduri trimise fiicei sale Iulia : „Pe VlahuţS l-am primit, fi eu ftiu că în proză el este mult mai slab decît Vrancea, dar ca poet este astăzi cel întîi în Romînia. Peste puţin, îţi voi trimite volumul lui de Poezii, care se tipăreşte acum". Scrisoarea, datînd din jurul lui 15 decembrie 1887, a fost publicată de G. Călinescu în articolul Scriitori fi cetăţeni, Contemporanul, nr. 29 (875), 19 iulie 1963, p. 1. Moartea lui Hasdeu, care a survenit la puţină vreme după încetarea din viaţă a lui N. Grigorescu, îl impresionează profund pe Vlahuţă. Aflat în Bucureşti, el merge la Cîmpina. „Duminică, ora 7 dimineaţa. S-a stins Hasdeu. Plec la Cîmpina" ; şi în altă scrisoare : „Aseară m-am întors de la Cîmpina. Azi m-am sculat cu hotărîrea să viu să vă văd, uitasem c-avem înmormîntarea lui Hasdeu. Se duc titanii, marii noştri bătrîni, aşa de puţini l* (Scrisorile au fost publicate de Valeriu Rîpeanu în Luceafărul, an. VI, nr. 4 (63), 15 februarie 1961, p. 9.) Atitudinea lui Vlahuţă cu prilejul încetării din viaţă a lui Hasdeu, a cărui înmormîntare s-a desfăşurat în dezinteresul total el oficialităţii burghezo-moşiereşti şi a lumii literare, constitui* o mărturie elocventă privind integritatea caracterului său. EU » ,„ „n T nr 9 23 ianuarie 1894, p. 3, la ru- Apare în Vieaţa, an. 1, nr. y, brica „Albumul nostru" ; semnat Radu. Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Vieaţa. [CORESPONDENŢA LITERARA, V] Apare în Gazeta săteanului, an. XI, nr. 1 (217), 5 februarie 1894, p. 2, semnat A. Vlahuţă, datat 1 februarie 1894. Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Gazeta săteanului. N. GRIGORESCU Apare în Vieaţa, an. I, nr. 11, 6 februarie 1894, pp. 3—4, îa rubrica „Albumul nostru" ; semnat Radu. Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Vieaţa. î. Expoziţia despre care vorbeşte Vlahuţă a avut loc în anul. 1891 în sala Ateneului. CITITORII L1TERATUREI ROMÎNE Apare în Gazeta săteanului, an. XI, nr. 2 (218), 5 martie 1894, pp. 34—35 ; semnat A. Vlahuţă. Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Gazeta săteanului. 707 706 „RÎNDUNICĂ" INSPIRATĂ SAU HOP ŞI NOI CU „SĂRUTAREA" ! Apare în Vieaţa, an. II, nr. 5, 12 martie 1895, pp. 7—8 ; semnat Rada. Mu s-a publicat în volum. Textul a fost reprodus după Vieaţa. Acest pamflet contribuie la cunoaşterea mai adîncă a poziţiei antidinastice a lui Vlahuţă. CUM VINE ASTA? Apare în Vieaţa, an. II, nr. 6, 19 martie 1895, p. 7; semnat Radu. Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Vieaţa. Acest pamflet dovedeşte o dată mai mult consecvenţa luptei antimonarhice duse de Vlahuţă. Inaugurarea Fundaţiei universitare „Carol I" a fost privită de studenţi ca un act de diversiune prin care casa regală şi guvernul urmăreau să arunce praf în ochii studenţilor şi să transforme corpul studenţesc într-un corp de agenţi poliţieneşti. Astfel, în ziua de 7 martie 1895, peste 400 de studenţi s-au adunat într-o sală a universităţii şi au hotărît printr-o moţiune următoarele : 1) Refuză participarea la inaugurarea Fundaţiunei universitare „Carol I". 2) Refuză a primi această donaţiune. Ministrul învăţămîntului din acea vreme, Take lonescu, a recurs la metode de intimidare, căutînd să oblige pe toţi studenţii funcţionari ai statului sau bursieri să participe la deschiderea fundaţiei. Ziarul Adevărul, din 21 martie 1895, comentînd ridicola mascaradă a punerii pietrei fundamentale, consideră „abţirrerea studenţilor de la inaugurarea Fundaţiunei «Carol /» drept o lecţiune tacită, dar teribilă, dată suveranului". 708 LITCRATURA-INDUSTRIE Apare în Vieaţa, an. II, nr. 2S, 5 noiembrie 1S95, p, 1 ; semnat A. Vlahuţă. Republicat în Tribuna, an. XII, nr. 250, 8/20 noiembrie 1895» p. 1000, semnat A. Vlahuţă. Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Vieaţa. PROIECTE... Apare în Vieaţa, an. II, nr. 29, 12 noiembrie 1395, pp. 1—2 ; semnat A. Vlahuţă. Nu s-a tipărit în volum. Textul a fost reprodus după Vieaţa. 1. Arthur Stavri (1869—1928), poet minor, a publicat îa paginile revistelor Contemporanul, Convorbiri literare, Semănătorul. A tipărit un volum de Poezii în 1894. 2. Gheorghe din Moldova (Gheorghe Kcrnbach, 1859—1909) a publicat versuri la revistele socialiste Contemporanul, Emanciparea, Lumea nouă şi a tipărit un volum de versuri în 1394. Ca şi Arthur Stavri, a trădat mai tîrziu mişcarea muncitorească. Poezii de Arthur Stavri şi Gheorghe din Moldova au fost publicate în antologia Poeţii „Contemporanului", E.S.P.L.A., însoţit': de prezentări bibliografice. 3. Vatra, foaie ilustrată pentru familie, Bucureşti, 1 ianuarie 1894 — august 1896. Directori: I. Slavici, I. L. Caragiaîe şi G. Coşbuc. Revista era în unele puncte din programul său precursoarea ideilor semănătoriste. în această revistă s-au publicat schiţe de Caragiaîe : Reforma, „Bene-merenti" etc, fragmenta din romanul Mara de Slavici, poezii de Coşbuc : Mama, Voichiţa lui Ştefan. 4. Se referă la Tlieodor Speranţia, autorul unor anecdote triviale, cu caracter naţionalist. 5. George Murnu (1368—1957), istoric, arheolog, traducător şi poet. Personalitate marcantă a vieţii noastre culturale, a fo;t membru al Academiei R.P.R. Cele mai de seamă opere ale sale 70*. e!at tălmăcirile din Odiseea şi Iliada, ca şi din alţi clasici as literaturii universale (pentru viaţa şi opera sa, vezi articolul acad. Tudor Vianu în Gazeta literară, an. IV, nr. 47 (193),, 21 noiembrie 1957, pp. 1 şi 4). „NOI VREM PĂMÎNT!"... Apare în Luceafărul, nr. 5, 1919, p. 90 ; semnat A. Vlahuţă, Articolul este tipărit în numărul închinat lui G. Coşbuc cut prilejul încetării din viaţă a marelui poet. Nu s-a tipărit în volum în timpul vieţii autorului. Textul a fost reprodus după Luceafărul. Apărută în Vatra, poezia a stîrnit nemulţumirea lui Titu Maiorescu. Acesta, atunci cînd a citit numărul din Vatra care conţinea poezia Noi vrem pămînt!, „mi-a înapoiat numărul din Vatra, scriind pe el: februarie 1894, p. 1, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul. Vieaţa, an. I, nr. 14, 27 februarie 1894, pp. 3—4, semnat Radu. vezi volumul. vezi volumul. Vieaţa, an. I, nr. 16, 13 martie 1894, pp. 1—2, semnat A. Vlahuţă (vezi nota la File rupte). vezi volumul, vezi volumul. Vieaţa, an. 1, nr. 21, 17 aprilie 1894, p. 4, semnat Mirmidon. Vieaţa, an. I, nr. 23, 1 mai 1894, pp. 4—5, semnat A. Vlahuţă. 719 Impacienţii La arie 10 mai (De la fereastra mea) In străini Conu Dumitrachi Petcu Un tînăr... Geneza unei poezii Pretenţii... Un bătrîn Canarele, Canarele De la ţară I. (Socoteala) Trei bani... Fante de sezon Pastelurile lui Alec-sandri Fondatorii (Nuvelă didactică) Corespondenţa „Vieţii" De la ţară Inot-Cerberul Barzii de zile mari Mama Criticul înot şi poeziile d-lui I. N. Roman. vezi volumul, vezi volumul, vezi volumul. vezi volumul, vezi volumul. vezi volumul, vezi volumul. Vieaţa, an. I, nr. 33, 25 septembrie 1894, p. 7, semnat L. Ascar. Vieaţa, an. I, nr. 34, 2 octombrie 1894, pp. 1—2, semnat A. Vlahuţă. Vieaţa, an. I, nr. 34, 2 octombrie 1894, p. 7, semnat L. Ascar. vezi volumul. Vieaţa, an. I, nr. 36, 16 octombrie 1894, pp. 1—2, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul. Vieaţa, an. I, nr. 36, 16 octombrie 1894, pp. 5—6, semnat L. Ascar. Vieaţa, an. I, nr. 38, 30 octombrie 1894, pp. 4—5, semnat L. Ascar. vezi volumul. vezi volumul. Vieaţa, an. I, nr. 39, 6 noiembrie 1894, pp. 3—4, semnat L. Ascar. Vieaţa, an. I, nr. 40, 13 noiembrie 1894, pp. 1—2, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul. Vieaţa, an. I, nr. 41, 20 noiembrie 1894, pp. 2—3, semnat L. Ascar. 720 Albumul nostru (Anghel Deme-trescu) In stradă Tablouri triste In ajunul Crăciunului 1895 Anul nou Un subiect de pg-veste In viitoare O privire generală... Valetul „Rîndunică" inspirată sau hop şi noi cu „sărutarea" ! File rupte Cum vine asta ? Pierdut... Fericire... Patimă „O idee mare" Fraţi de cruce Teroarea morţii Vieaţa, an. I, nr. 41, 20 noiembrie 1894, p. 6, semnat Radu. vezi volumul. Vieaţa, an. I, nr. 45, 18 decembrie 1894, pp. 3—4, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul. Vieaţa, an. I, nr. 47, 1 ianuarie 1895, pp. 1—2, semnat. A. Vlahuţă. Vieaţa, an. I, nr. 48, 8 ianuarie 1895, pp. 4—6, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul. Vieaţa, an. I, nr. 52, 6 februarie 1895, p. 1, semnat A. Vlahuţă, cu indicaţia „Un an de luptă", pp. 243—246. Vieaţa, an. II, nr. 3, 26 februarie 1895, pp. 1—2, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul. vezi volumul, vezi volumul, vezi volumul. Vieaţa, an. II, nr. 9, 9 aprilie 1895, pp. 1—2, semnat A. Vlahuţă. Vieaţa, an. II, nr. 10, 16 aprilie 1895, pp. 1—2, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul, vezi volumul. Vieaţa, an. II, nr. 12, 30 aprilie 1895, pp. 2—3, semnat A. Vlahuţă. 721 Despărţire Prima iubire (Din caietul unei d-şoare) Romantic Agapia Literatura noastră Mătănii Cum se face o nuvelă ? Adela Iar publicul... In căutarea originalităţii... Ultimul cuvînt... Literatura-industrie Proiecte Apărarea unui nebun (Le plaidoyer d'un fott) Ion Amintire Singurul amic 1896 După sărbători 722 Vieaţa, an. II, nr. 13, 7 mai 1895, pp. 1—2, şi nr. 14, 14 mai 1895, pp. 1—2, semnat A. Vlahuţă. Vieaţa, an. II, nr. 15, 21 mai 1895, pp. 1—2, şi nr. 16, 28 mai 1895, pp. 2—3, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul. Vieaţa, an. II, nie 1895, pp. nr. 18, 11 iu- 1—2, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul. Vieaţa, an. II, nr. 21, 17 septembrie» 1895, pp. 1—3, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul. Vieaţa, an. II, nr. 23, i octombrie 1895, pp. 4—5, semnai A. Vlahuţă. (După unele indicaţii a apărut mai înainte cu titlul Leria, însă n-am putut identifica prezenţa ei.) vezi volumul, vezi volumul. vezi volumul, vezi volumul, vezi volumul. Vieaţa, an. II, nr. 30, 19 noiembrie 1895, pp. 1—2, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul. Vieaţa, an. II, nr. 33, 10 decembrie 1895, pp. 1—2, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul. Vieaţa, an. II, nr. 36, 21 ianuarie 1896, p. 1, semnat A. V, Î8OT Noroc... Semnele vremii (Din găleată în puţ) Semnele vremii (Ce ? sau Cine ?) Semnele vremii (Moravuri fine) Semnele vremii (Marele vinovat) Semnele vremii (Aristocraţia democraţiei) Semnele vremii (Oameni cu greutate) Semnele vremii (Vorba şi fapta) Incubaţie Semnele vremii (Cum se face un ziar) Semnele vremii („Progresele gazetăriei") Semnele vremii (Manualul omului de spirit) Semnele vremii (Manualul omului de spirit) Vieaţa, an. II, nr. 37, 28 ianuarie 1896, pp. 1—2, semnat A. Vlahuţă, cu indicaţia „va urma", însă revista şi-a încetat apariţia cu acest număr. Povestea vorbei, an. I, nr. 3, 24 octombrie 1896, p. 6, semnat Sandu. Povestea vorbei, an. I, ur. 4, 31 octombrie 1896, p. 6, semnat Sandu. Povestea vorbei, an. I, nr. 5, 7 noiembrie 1896, p. 6 (nesemnat ; în sumar semnat Sandu). Povestea vorbei, an. î, nr. 6, 14 noiembrie 1896, p. 6, semnat Sandu. Povestea vorbei, an. I, nr. 7, 21 noiembrie 1896, pp. 6—7 (nesemnat ; în sumar, semnat Sandu). Povestea vorbei, an. I, nr. 8, 28 noiembrie 1896, pp. 4—5, semnat Sandu. Povestea vorbei, an. I, ur. 9, 5 decembrie 1896, p. 6, semnat Sandu. Voinţa naţională, an. XIII, nr. 3.594, 13/25 decembrie 1896. Povestea vorbei, an. I, nr. 13, 2 ianuarie 1897, pp. 6—7, semnat Sandu. Povestea vorbei, an. I, nr. 14, 10 ianuarie 1897, p. 4, semnat Sandu. Povestea vorbei, an. I, nr. 15, 17 ianuarie 1897, pp. 5—6, semnat Sandu. Povestea vorbei, an. I, nr. 17, 31 ianuarie 1897, p. 5, semnat Sandu. 723 Semnele vremii (Manualul omului de spirit) Moş Marin Fii risipitori Robia durerii 1898 O scrisoare Către învăţători Lună de miere O datorie Doctorul Rareş „Tristei" necunoscute jjan" Povestea vorbei, an. I, nr. 18, 8 februarie 1897, p. 4, semnat Sandu. Gazeta săteanului, an. XIV, nr. 18 (281), 20 octombrie 1897, pp. 345—347, semnat A. Vlahuţă. Gazeta săteanului, an. XIV, nr. 20 (283), 20 noiembrie 1897, pp. 430—43!, semnat A. Vlahuţă. Gazeta săteanului, an. XIV, nr. 22—23 (285—286), 20 decembrie 1897—5 ianuarie 1898, pp. 482—484, semnat A. Vlahuţă. Gazeta săteanului, an. XV, nr. 1 (288), 5 februarie 1898, pp. 2—4, semnat A. Vlahuţă ; nr. 2 (289), 20 februarie 1898, pp: 41—43, semnat A. Vlahuţă. Vezi în volumul III nota la Romînia pitorească. Gazeta săteanului, an. XV, nr. 4 şi 5 (291—292), 20 martie şi 5 aprilie 1898, pp. 102—105, semnat A. Vlahuţă. Gazeta săteanului, an. XV, nr. 7 (294), 5 mai 1898, pp. 165—167, semnat A. Vlahuţă. Gazeta săteanului, an. XV, nr. 10 şi 11 (297—298), 20 iunie şi 5 iulie 1898, pp. 249—250, semnat A. Vlahuţă. Gazeta săteanului, an. XV, nr. 16 şi 17 (303—304), 20 septembrie şi 5 octombrie 1898, pp. 361—363, semnat A. Vlahuţă. Gazeta săteanului, an. XV, nr. 19 şi 20 (306—307), 5 şi 20 noiembrie 1898, pp. 423—424, semnat A. Vlahuţă; Generaţia nouă, 3—4 februarie 1898, pp. 20—22. O amintire 1899 Schiţe F.leonora Duse Agatha Bîrscscu Predare 1900 Expoziţia Grigo-rescu 1901 Romînia pitorească (volum) Primele vorbe Desretul Cărţi pentru popor Crîmpeie Expoziţia Grigo-rescu 1902 De la ţară Trudiţi Sfaturi Moştenitorii... Crîmpei Cititorii Gazeta săteanului, an. XV, nr. 21 şi* 22 (308—309), 5 şi 20 decembrie 1898, pp. 448—449, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul, vezi volumul. Romînia jună, an. I, nr. 17, 19 decembrie 1899, p. 1, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul. Romînia jună, an. II, nr. 61, 9 februarie 1900, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Semănătorul, an. I, nr. 1, 2 decembrie 1901, pp. 1—2, nesemnat. Semănătorul, an. I, nr. 2, 9 decembrie 1901, pp. 24—27, semnat A. Vlahuţă. Semănătorul, an. I, nr. 3, 16 decembrie 1901, pp. 33—34, semnat A. Vlahuţă. Semănătorul, an. I, nr. 3, 16 decembrie 1901, pp. 46—47, semnat Rareş. Semănătorul, an. I, nr. 4, 23 decembrie 1901, p. 49, semnat A. Vlahuţă. Semănătorul, an. I, nr. 6, 6 ianuarie 1902, pp. 81—82, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul, vezi volumul. Semănătorul, an. I, nr. 11, 10 februarie 1902, pp. 161—164, semnat A. Vlahuţă. Semănătorul, an. I, nr. 11, 10 februarie 1902, p. 175, semnat Rareş. Semănătorul, an. I, nr. 14, 3 martie 1902, pp. 212—214, semnat A. Vlahuţă. 724 725 Bok Note M. Eminescu (Poezii postume) Pădureanu O mică lămurire Un joc primejdios Moftangiul blazat 1!)C3 Impresii de la examenele particulare 1906 Datorii vechi... Două scrisori Casa artiştilor 1907 Grigorescu 1.908 Din trecutul nostru (volum) Fărmături 190.9 Spovedanie Din acelaşi carnet Proptele... !n zorile înîntuirii „Apus de soare" Ştefan cel Marc în „Apus de soare" Semănătorul, an. I, nr. 16, 17 martie 1902, pp. 242—244, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul, vezi volumul. Semănătorul, an. I, nr. 23, 5 mai 1902, pp. 353—357, semnat S. Semănătorul, an. I, voi. II, nr. 28, 6 octombrie 1902, pp. 31—32, semnat A. Vlahuţă. Semănătorul, an. I, voi. II, nr. 31, 27 octombrie 1902, pp. 65—70, semnat A. Vlahuţă, vezi volumul. Sămănătoml, an. IV, nr. 30, 24 iulie 1905, pp. 521—524, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul. Luceafărul, an. V, nr. 5, 1 martie 1906, pp. 99—102, semna-. Alexandru Vlahuţă. vezi volumul. Viaţa romînească, an. II, nr. 9, septembrie 1907, pp. 364—376. vezi volumul. vezi în volum nuvela Dreptate. vezi în volum nuvela Dreptate. Universul, an. XXVII, nr. 38» 9 februarie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Luceafărul, an. VIII, nr. 4, 16 februarie 1909, pp. 76—78, semnat Al. Vlahuţă. vezi volumul. Continuă articolul „Apus it soare". Încheiere (Ştefan cel Mare în drama lui Delavrancea) Scrisoare Chindia Rîic în noapte» învierii Literatura şi politica. Corespondenţă Un muzeu Grigorescu Sandule, nici să-ţi pese Din alte vremi „Thomas Carlyle de C. Antoniade Tăcerea Idem Universul, an. XXXII, nr. 64, 10 martie 1909, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 67, 10 martie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 81, 24 martie 1909, p. î, semnat A. Vlahu{ă. Universul, an. XXVII, nr. 86, 29 martie 1909, p. 1, seinnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 92, 7 aprilie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă ; nr. 102, 17 aprilie 1909, p. 1, semnat Vlahuţă-Cara-giale ; nr. 148, 2 iunie 1909, p. 1, semnat Caragiale-Vlahuţă ; nr. 343, 14 decembrie 1909, p. 1, semnat Vlahuţă-Cara-gialc; an. XXVIII, 1 ianuarie 1910. vezi nota îa Pictorul Grigorescu, voi. III al ediţiei de faţă. Universul, an. XXVII, nr. 99, 14 aprilie 1.909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 106, 2! aprilie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 113, 28 aprilie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 120, 5 mai 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. 726 727 Ce dai tu vieţii ? O şcoală Biruinţa Dialogul fericiţilor Cuviinţă In pragul vieţii Fumuri... Poezia la japonezi „Bună ţară, re i. tocmeală" Pictura la japonezi. Note răzleţe Ale lumii... Este o dreptate De-ale noastre Universul, an. XXVII, nr. 127, 12 mai 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 134, 19 mai 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 141, 26 mai 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 155, 9 iunie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 161, 15 iunie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 168, 22 iunie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 177, I iulie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 183, 7 iulie 1909, p. 1, semnat Al. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 197, 21 iulie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 204, 28 iulie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 211, 4 august 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 218, II august 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul. Universul, an. XXVII, nr. 232, 25 august 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Ce mai scrii ? Eminescu în politică Apa morţilor Viermele Cremene Scrisoarea ei Ferrer Scrisoarea lui Din caietul lui Aurel în mreaja păcatului Dreptate Delavrancea Pădurile noastre l - Un învăţător „Societatea scriitorilor" (O casă de editură) Casa de editură a scriitorilor Universul, an. XXVII, nr. 239, 1 septembrie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 246, 8 septembrie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 253, 15 septembrie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 260, 22 septembrie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 267, 29 septembrie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 274, 6 octombrie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 281, 13 octombrie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 288, 20 octombrie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. vezi în volum nuvela Dreptate vezi în volum nuvela Dreptate. vezi în volum nuvela Dreptate. vezi volumul. Universul, an. XXVII, nr. 330, 1 decembrie 1909, p. 1, semnat Al. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 337, S decembrie 1909, p. !, semnat A. Vlahuţă. vezi volumul. Universul, an. XXVII, nr. 350, 21 decembrie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. 728 729 47 Puterea morală Nemesis 1910 Dureri şi -visuri O binefacere O viaţă frumoasă Răspunsuri Memento quia pul-vis es... Te-ai ameţit Dezlegare... Un învăţător Bătrîni şi tineri Cultul amintirilor Pictorul Grigorescu (volum) Morală şi educaţie Corespondenţa Vla-huţă-Caragiaie Dintr-o scrisoare veche Cărţi sfinte Nu ştiu... Universul, an. XXVII, nr. 351, 22 decembrie 1909, p. 1, semnat Al. Vlahuţă. Universul, an. XXVII, nr. 355, 29 decembrie 1909, p. 1, semnat A. Vlahuţă. Universul, ;tn. XXVII, nr. 10, 12 ianuarie 1910, p. 1, semnat A. Vlahuţă*. Universul, an. XXVIII, nr. 17, 19 ianuarie 1910. Universul, an. XXVIII, nr. 24, 26 ianuarie 1910. Universul, an. XXVIII, nr. 31, 2 februarie 1910. Universul, an. XXVIII, m. excepţional în folosul inundaţiilor din Franţa, 7 februarie 1910. vezi volumul. Universul, an. XXVIII, nr. 45, 16 februarie 1910. Convorbiri literare, an. XLIV, voi. I, 15 februarie 1910. Universul, an. XXVTIÎ, nr. 52. 23 februarie 1910. vezi volumul. Universul, an. XXVIII, nr. 13, 15 ianuarie 1910 ; nr. 59, 2 martie 1910, şi nr. 140, 25 mai 1910. Universul, an. XXVIII, nr. 147, 1 iunie 1910. Universul, an. XXVIII, nr. 154, 8 iunie 1910. Universul, an. XXVIII, nr. 182, 6 iulie 1910. * Toate articolele „Rîndunică" inspirată sau hop şi noi cu „şira- tar'f- Indice alfabetic al titlurilor ..... 786 Tabla ilustraţiilor ........ 741