ROMANIA PITOREASCA A. VLAHUŢĂ ROMÂNIA PITOREASCĂ CU ILUSTRAŢIUNI DUPĂ TABLOURILE LUI GRIGORESCU BUCUREŞTI «MINERVA», Institut de Arte Grafice şi Editură, B-dul Academiei 3 — Str. Edgar-Quinet 4 1908 EDITURA INSTITUTULUI DE ARTE GRAFICE «MINERVA» BUCUREŞTI. — B-DUL ACADEMIEI 3. REPRODUCEREA OPRITA PE DUNĂRE DE LA ORŞOVA LA SULINA 1. Porţile de fier. Ipoarele scapătă spre asfinţit. Crestele munţilor par aprinse. încet se desfac şi s’aştern pe văi perdele de umbră. înaintea noastră, pe luciul plumburiu al apei, se iveşte’n curmeziş mai întâi o dungă, o coamă gălbue şi creaţă.\Ne apropiem de pragul gherdapurilor. Dunărea începe să vâjie mânioasă, — e un zbucium ş’un clocot de valuri dintr’un mal în altul. Peste adâncimi se fac ochiuri mari, cari rotesc în loc. Ici apa se scufundă, bolborosind, ca suptă de gura unei vâltori — colo se umflă, se burduşeşte, şi urlă făcând clăbuci, bătându-se de stânci cari nu se văcj. Vaporul merge mai încet, mai cu pază. Patru oameni stau Ia roata dela cârmă; amândoi comandanţii sunt pe punte, în picioare, cu ochii aţintiţi înainte: trecem printre gherdapuri. Dunărea mugeşte mai tare. Cu ochii închişi, te-ai crede într’un codru pe-o Porţile de iler>. AL. VLAH IŢĂ ROMÂX.1A V1TORESCĂ . / vijelie cumplită. Din fundul ei se ’ntind, pe subt văluri, nenumărate braţe de piatră, gata s'apuce vasul şi să-l farme’n bucăţi, la cea mai mică nebăgare de seamă. Aici, subt volbura asta de valuri, e închee-tura Balcanilor cu Carpaţii. Peste pumnii lor încleştaţi Dunărea se aruncă furioasă, rupând cu zgomot cele din urmă stăvilare ce i se mai ridică ’n cale. Şi, în vălmăşagul acestei ciocniri de titani, fiecare val pare că strigă, fiecare stâncă pare că se mişcă. Deodată apa lunecă de pe zăgazul colţuros şi se întinde ca o pânză. Lupta, năprasnica luptă dintre cei doi uriaşi, cari de aci încolo au a purta străjile României, s’a încheiat. Munţii, învinşi, se dau la o parte. Zarea se deschide. Din stânga, de subt curmătura unui deal, vine râul Bahna, să întâmpine, să salute sosirea marelui fluviu la pragul Ţării, cu al cărei pământ şi destin se leagă pentru totdeauna. Din ce depărtări scoboară şi cât a luptat Dunărea, ca să străbată ’ncoace! A trebuit să spintece munţii, să-şi sape albia în piatră de-a curmezişul Carpaţilor. A bătut — şi «Porţile de fier» s’au deschis în faţa puterii eterne a valurilor ei. Acum vuetul conteneşte, — biruitoare, apa s'aşează între maluri potolită, netedă ca o oglindă. Carpaţii îşi împing spre miază-noapte înnălţimile învălite în codru. Câteva stânci, curioase, îşi mai ridică, din desişul verde, capetele pleşuve, ca şi cum ar vrea să mai privească odată la potopul acesta călător, căruia nimic nu i-a putut sta înpotrivă. 8 AL. VLAHUŢĂ 2. Turnu-Severin. |î|e la Vârciorova malurile se pleacă şi se netezesc. întinse ogoare de porumb înverzesc zariştea. Linia ferată tiveşte drept, ca un chenar regulat, marginea apei pănă la Turnu-Severin, care s’arată în asfinţitul soarelui, ca într’un decor de teatru. Dunărea, lărgită, tae o curbă în ţărmul românesc şi ’mpinge oraşul pe-o înălţime acoperită de arbori, din desişul cărora es la iveală, tot mai sus, tot mai mari, case albe ’nvălite cu olane roşii. Fumuri groase, negre, clăbucesc din coşurile fabricilor. De departe s’aud bocănind în şantiere ciocanele de fier. Pe mal, la schelă, furnică mulţimea, ca la bâlciu. E plin locul acesta de amintiri străvechi. Pe-aici au curs, acum optsprezece veacuri, legiunile romane, menite-a răsădi un popor nou în câmpiile pustiite ale Daciei. Aici şi-a întemeiat mai târziu Septimiu Sever straja răsăriteană a împărăţiei lui, «Castrele Severiane», din cari se mai văd şi astăzi urme (Turnul lui Sever) în grădina publică a oraşului, aşezată deasupra portului, pe-o terasă ’naltă, .de unde se deschide una din cele mai frumoase privelişti pe Du-. năre. Aici a fost odată capitala Olteniei, scaunul vestiţilor Bani ai Severinului, a căror obârşie se pierde în adâncimea vremii, dincolo de descălecătoare. Săpăturile ce se fac prin împrejurimi descopăr ziduri antice, chipuri de piatră, scule şi monede romane, — răzleţe amintiri dintr’o lume de neasemănaţi viteji ROMÂXIA PITORESCĂ 9 Turnu-Sevcrin. 10 AL. VLAHUŢĂ cari-au adus ş’au împânzit în câmpiile Dunării lumina, graiul şi falnica putere a celei mai mari şi mai slăvite împărăţii, din câte au stat subt soare. Ce urme de uriaşi au lăsat legionarii lui Traian pe unde-au trecut! Paşii lor se cunosc prin desfun-dăturile munţilor. Toate li s’au supus. Stâncile s’au dat la o parte şi li-au făcut loc, apele s’au plecat speriate de umbra şi sgomotul celor dintâi poduri ce le-au încălecat. Dunărea, însăşi măreaţă şi nă-praznica Dunăre, s’a îmblânzit şi s’a dat învinsă în mâinile lor. Se văd şi astăzi căpătăile podului, care-a făcut neperilor numele lui Apolodor din Damasc, ieşind din valuri, ca două braţe de gigant întinse spre cer. Aici pe pământul acesta, sfinţit de jertfe mari şi de preţioase amintiri, se ridică azi Turnu-Severin, unul din cele mai însemnate porturi ale României, oraş apusan, cu clădiri frumoase, cu şcoli măreţe, cu uliţi largi şi drepte — cetate întărită odinioară, apărată de-un şanţ adânc pe care, la vreme de primejdie, îl umplea într'o clipală Dunărea, puind-o astfel subt o pavăză de apă din toate părţile, strân-gând-o la sân, ca pe-un copil iubit, subt braţul ei ocrotitor. Şi ca şi cum ar fi fost scris, ca oraşul acesta, de care se leagă atâtea mari întâmplări, să-şi mai în-semne-odată numele în istoria neamului nostru, eată că tot aici, unde-a descălecat acum optsprezece veacuri, împăratul Traian, pune 'ntâiul pas pe pământul ţării româneşti tânărul prinţ Carol I, chemat să ia 11 KOMÂXIA PITORESCA în mâna lui ageră şi norocoasă destinele acestui popor, şi — redeşteptând în el strămoşasca vitejie şi putere de muncă — să-l pregătească pentr’o nouă vieaţă, pentr’o nouă fază de propăşire şi de glorie. 3. Corbul. Hinova. Ijjlaporul spintecă netezişul apei aurit de cele din urmă raze ale soarelui. îndărăt, oraşul se pleacă, se cufundă ’n valuri. Departe, spre miazănoapte şi apus, munţii, într’un nor de pulbere-albastră îşi ondulează coama pe poalele rubinii ale cerului. Malurile ies din apă într’o înclinare dulce, desfâşuiând lanuri de grâu în limpezişul zărilor. Peste toate-o moliciune, o pace dumnezeească se lasă de sus. Un deal din Serbia se culcă drept în calea Dunării. Fia, liniştită, coteşte pe la capul dealului, bate-o bucată bună spre răsărit, şi se ’ndoae ’n formă de potcoavă în ţărmul românesc. In fundul acestei potcoave e ostrovul Corbului, în care un războiu între Ruşi şi Turci, spun localnicii, ar fi lăsat corbilor de mâncare leşuri pentru trei ani de zile. Un chiot lung sparge tăcerea amurgului. Pe malul stâng căsuţe albe se ivesc dintre copaci. Turme de vite se scoboară la adăpat. In faţa pichetului Hinova grănicerul nostru, cu arma la umăr, pare o statue de bronz. Livezile satului se oglindesc în valuri. Cumpăna unei fântâni se pleacă şi se înalţă, ca un cocostârc care bea apă. Orizontul se deschide, se lărgeşte din ce în ce. Ochiul străbate adânc în plaiurile Turma do vito sa scoboară la adapat... Grigoreseu. 12 AL. VLAHl/ŢĂ ţărei, pe lângă dunga fumurie trasă de «valul lui Traian», care, pornind din coasta Hinoviişi tăind spre răsărit dealul Stârminii şi viile Oreviţ.ii, se ’nfundă dincolo de Padina, în inima Olteniei. Soarele-a as- 11031ÂX IA P1T0RESCĂ 13 fintit. Aerul miroase-a pământ ars stropit de-o bură de ploae. Drumuri albe se pleacă din sat, legând vieaţa de pe pământ cu drumul mişcător al apei. Copacii, casele fug, se şterg ca nişte năluci în urma noastră. Farmecul nopţii se ’ntinde ş’astâmpără toate zgomotele pământului. Malurile s’apropie, ca şi cum ar vrea să-şi şoptească ceva. Pe marmura vânăt’a apei luna cerne o pulbere de argint. Toate parcă se pregătesc să treacă din lumea realităţii în lumea basmelor. 4. Ostrovul Mare. Ruini. B, noapte, — o noapte caldă, adâncă, liniştită. Nu se mai aude decât respirarea puternică a maşinei şi fâşiitul somnoros al apei. Luminile întârzieate ale satelor clipesc, ca nişte licurici, printre crengile copacilor. Trecem pe lângă Ostrovul Mare. In bătaea 14 Al,. VL Al IUTA lunei, turla bisericii, satul, viile, pădurea toate au înfăţişarea fantastică a lucrurilor văzute ’n vis. Or fi ştiind oare paşnicii locuitori de pe acest ostrov, din ce vremi de vijelie au rămas zidurile năruite, valurile de pământ şi cele patru metereze din preajma satului ? Or fi bănuind ei vr’o dată că, de pe monedele pe cari le găsesc, când îşi sapă viea sau ogorul, îi priveşte chipul unui împărat roman şi că sub vechile ruini, pe cari îşi întind năvoadele la soare, dorm atâtea scumpe amintiri din istoria neamului lor? Dela Severin pănă dincolo de Galaţi, mai toate satele şi oraşele noastre de pe malul Dunării sânt ridicate pe ruini de aceste sfinte — ziduri surpate şi mormane de moloz — rămase de pe urma întinsei şi glorioasei împărăţii, ai cărei legionari au vânzolit limanurile mărilor ş’ascunzătorile munţilor, zguduind pământul sub tropotul cailor lor. Ţăranii dunăreni — plugari, păscari, împletitori de rogojini — îşi întăresc temeliile caselor cu cărămizi scoase din vechile zidiri romane, — admirabilă simbolizare a închegării regatului român de azi, pe urmele şi din vlăstarele celei mai frumoase şi mai înfloritoare provincii romane, de acum două mii de ani aproape! 5. La Calafat. |l|in vale de Gruia, în dreptul satului Pristolu, o lamă sclipitoare de oţel se ’mplântă’n malul drept. E râul Timocului. Serbia rămâne la apus. Dunărea, de aci ROMÂNIA PITORESC! 15 £ încolo, pune în faţa României o nouă vecină — Bulgaria. Pe-o depărtare de patruzeci de clilometri, malurile nisipoase bat spre răsărit, pănă la satul Cetatea, pe unde se îndoae iarăşi un cot mare în ţărmul din stânga, scobit de valuri pănă ’n şesul Maglavi-tului. E miezul nopţii. Slabe, tremurătoare licăriri clipesc, ca nişte ochi somnoroşi, pe amândouă malurile. Un muget lung, răsunător, dă ecou dumbrăvilor de pe ostroave : vaporul se opreşte la Calafat. Oraşul doarme sub straja lunii. Casele ’nşirate pe costişa prăvălită spre Dunăre îşi aştern umbrele negre pe uliţile largi, tăcute, pustii. Schelă de grâne în timp de linişte, cetate de apărare ’n războiu—Calafatul îşi are de mult paginile lui de suferinţi şi de glorie în istoria ţării. In zidurile caselor vechi se cunosc şi azi urmele bombelor, — aşa rămân pe trupul ostaşilor bătrâni semnele războaelor, în cari au dat vitejeşte piept cu moartea. Asupra acestui oraş s’au aruncat cele dintâi obuze 1() AL. VLAHUŢĂ .. # turceşti în primăvara anului 1877, când războiul nu eră încă deschis, când România—liniştită în faţa furtunii ce se pregătiâ—nu făcea decât să-şi asigure paza graniţelor ei dunărene. Dar la glasul tunurilor din Vidin, ca la un cântec bătrânesc, deşteptător de amintiri măreţe, un dor adânc de luptă şi de biruinţă tresări în inimile ostaşilor din tabăra Calafatului. In ziua de 15 Mai, pe când cele două cetăţi îşi încercau puterile, aruncându-şi ghiulele peste valurile nepăsătoare ale Dunării, un obuz căzu şi se sparse la câţiva paşi înaintea Domnitorului Carol.— «Ura!» strigă voioşi tânărul Voivod, ridicându-şi chipiul în vânt; un «ura!» puternic, mai răsunător decât bubuitul tunurilor, zbucni din pieptul tuturor oştenilor, şi muzicile regimentelor intonară imnul naţional. — Astfel salutau începutul războiului acei cari, peste opt luni, după minuni de vitejie, aveau să intre biruitori în vechea cetate, care se grăbise să li-arunce cele dintăi bombe, şi la care astăzi priveşte cu fală vulturul de pe monumentul Independenţii ridicat, întru amintirea acelei zile, în mijlocul oraşului Calafat. 6. De sa. lunecă între malurile joase, acoperite de sălcii. Văpaia lunii se farmă de muchile valurilor ; ici şi colo pe luciul apei tremură stropi de lumină. Dela Calafat Dunărea ’şi abate cursul spre apus, tăind o curbă adâncă în ţărmul Bulgariei, pănă’n faţa satului Desa, de unde iarăşi se ’ndreaptă spre răsă- ROMÂNIA PITOREASCĂ 17 rit. Gorgane rotunde, depărtate unele de altele, se înşiră ca nişte străji în largul zariştei deschise. Noaptea e limpede, luminoasă, ş’atâta linişte e’n aer, că frunzele nemişcate ale sălciilor îţi par înmărmurite ca de o vrajă.—Aici pe măgurile Desei şi-au întins corturile, în vara anului 1877, escadroanele Olteniei, în aşteptarea războiului. Nici nu se putea alege un loc mai nemerit, pentru a pregăti la fapte vitejeşti inimile acelora, cari, peste două luni, aveau să se a-runce cu pieptul deschis în foc şi’n grindină de gloanţe, pentru mântuirea şi ’nălţarea patriei lor. — De jos, din marginea satului, ruinile unei cetăţi romane li spuneau din ce viţă strălucită ’şi trag neamul ; iar în faţa lor, peste zăvoaiele de plopi şi sălcii de pe malul Dunării, se întindea câmpiea, pe care, cu trei sute de ani înainte, Mihai Viteazu, spărgând duiumul oştilor turceşti şi, ca o vijelie năprasnică spulberând steagurile verzi de pe pământul ţării lui, gonia dâra de sânge şi de turbane risipite pănă ’n văgăunele Balcanilor. 7. Gura Jiului. Bechetul. Celeiul. f§e crapă de ziuă. Negurile Dunării împiedică ve-derea malurilor. Privirile ostenesc căutând în deşert un punct de sprijin dincolo de zările apei,--pare c’am pluti în largul mării. Dar eată că dinspre răsărit un ţanc se aprinde, şi ’n juru-i se desface un rotocol de lumină alburie. Ceaţa se rupe ’n pale argintii. încet, de-o parte şi de alta, se desvălesc malurile plecate Al. A’lălniţa. — .România Pitoreson. 2 18 AL. VLAHI'ŢĂ sub păduri de sălcii. Stoluri de raţe sălbatice îşi fâl-fâe aripele greoae pe de-asupra apeiJUn brâu de o-ţel, sclipitor în bătaia soarelui, tae lanurile din stânga. Este Jiul, copilul sburdalnic al munţilor, care-şi goneşte undele limpezi peste şesurile Olteniei, se prăbuşeşte urlând în săritoarea dela Zăval, şi de aci, părăsindu-şi vechia albie potmolită de nisip, îşi sapă alta nouă pănă ’n faţa ostrovului Copaniţa, unde intră şi se mistue în valurile tulburi ale DunăriU Ne apropiem de Bechet. Căsuţele albe, luminoase ale satului se ivesc una câte una de după perdelele de sălcii. Ele par a fugi din marginea apei, gonite de amintirile războaelor, speriate încă de viforul morţii, care de atâtea ori şi-a făcut pod de gloanţe între cele două ţărmuri. In faţă, pe malul drept, e Rahova, — port bulgăresc — odineoară cetate turcească, pe zidurile căreia de două ori au fâlfâit biruitoare steagurile luptătorilor români — sub Mihai Viteazu la 1595, şi sub Domnitorul Carol la 1877. Razele soarelui bat pieziş, împrăştiind solzi de aur pe ’ncreţiturile apei. Vaporul lasă ’n urmă o cărare de spumă verzue. Malul stâng se culcă, deschizând ochiului privelişti adânci în şesurile Romanaţilor. Iată întinsa şi strălucitoarea balt’a Potelului, vestită pentru mulţimea şi varietatea peştilor ei.. Eată Celeiul— vechia Malva, capitala Daciei Malveneze. Aici sânt ruinele celui mai mare şi mai însemnat oraş din perioada Tracică ; sub zidurile acestea zac scuticile poporului român de azi. Vase, statui şi monede romane, desgropate de sub părăginile Malvei, dând la o parte negurile timpului, vin şi urzesc, cu mărturiile lor pre- ROMÂNIA IM TOR ISA S<  19 tioase, începutul istoriei neamului nostru. Aici, la Celeiu, se văd urmele podului pe care l-a durat Constantin cel Mare peste Dunăre, pentru a pune în legătură Dacia cu Moesia. De-aici, din valea Malvei, purcede «drumul lui Traian», drum larg de piatră, care trece prin Romula şi se ’nfundă ’n munţi. Pe calea asta veche, povestesc ţăranii din Celeiu, se purtă Craiul de rouă noaptea pe lună, între Dunăre şi munte ; ş’o dată, pe când se ’ntorcea de vale, apu-cându-1 ziua pe la locul unde-i acum satul Potopino, ci-c’a întins soarele, care de mult îl căută, numai o rază asupra lui, şi l’a băut dintr’o sorbitură. Ş’atunci «Urieaşii» cari hălăduiau în Malva au pornit, ca stolurile de cocori, şi s’au dus pe alte tărâmuri, şi ’n urma lor s’au năruit, dela sine, zidurile cetăţii, şi toate s’au irosit, ca şi când n’ar fi mai fost... * Cine ştie, dacă, în această închipuire a poporului nu e răsunetul depărtat al pustiitoarelor invazii, în fata cărora împăratul Aurelian, gingaşul «Craiu de rouă», a găsit că-i mai înţelept să-şi retragă legiunile din Dacia! rile, pân’ aci desvălite. In stânga, pe-o terasă verde, se văd liniile drumului de fer. Mai departe, o biserică îşi ridică peste copaci turlele-i nalte şi strălucitoare. Eată-ne ’n dreptul orăşelului Corabia, sentinelă dunăreană aşezată între măguri,—port însemnat, legat 8. S i 1 i ş t i o a r a. de sălcii prind iarăşi să îmbrace malu- 20 AL. VLAHUŢĂ de inima ţării printr'o linie ferată. Ceva mai la vale e satul Siliştioara, în faţa căruia s’a aşternut peste Dunăre podul de vase, pe care-a trecut armata română în câmpiile Bulgariei în ziua de 20 August 1877. Mare, de-a pururea vrednic de aducere aminte va rămâne momentul acela în viaţa neamului nostru. Solemne şi pline de bărbătească hotărîre erau chipurile pârlite de soare ale ostaşilor înşiraţi drept, umăr la umăr, pe şesul Siliştioarei. Ei simţeau că asupra lor în clipa aceea, stau aţintite privirile duioase şi încrezătoare ale unui popor. Ei ştiau că în cutele drape-pelului lor duc mândria, şi grijile, şi speranţele unei ţări. Norod mult din toate părţile, şi preoţi de prin sate, şi fruntaşi din Bucureşti veniseră să-i vadă şi să-i binecuvânteze. Domnitorul Carol, călare străbătând rândurile, îmbrăţişează cu privirile-i de vultur iubita lui oştire : «începem astăzi luptele glorioase ale străbunilor», grăeşte armatei Domnul şi Căpitanul ei, ridicând spre. răsărit spada vechilor şi legendarilor Voivozi. «Faceţi dar să fâlfâe din nou cu glorie drapelul românesc pe câmpul de bătae, unde strămoşii voştri au fost secoli întregi apărătorii legei şi ai libertăţii. ’Nainte dar, ostaşi români, ’nainte cu bărbăţie, şi. în curând vă veţi întoarce în familiile voastre, în ţara voastră, liberă prin voi înşivă, acoperiţi de aplauzele întregei naţiuni.» Un «ura» puternic, clocotitor, zbucneşte din mii de guri. Şi podul se 'ntunecă de şirurile voioşilor ostaşi, cari, cu Domnul lor în frunte, cântând se duc în câmpiile morţii, se duc s’arate încă odată lumii ne- ROMÂNIA PITOREASCĂ 21 peritoarele virtuji ale României şi sfintele ei drepturi la viaţă şi la neatârnare. De mult Dunărea nu mai văzuse fluturând peste valurile ei steagurile acestei ţări. Ea tresare la cântecele soldaţilor, ca o mamă duioasă la glasul celui mai ales şi mai iubit copil al ei. Mulţimea se uită cu drag pe urma lor, pănă când nu se mai vede de cât un nor de praf — simbol al neliniştii care ’n clipele acelea învăluia destinele ţării. 9. I s 1 a z u L |||oarele e sus. Tot cerul e de-un albastru strălucitor. Ostroavele — grădini plutitoare — îşi răsfrâng în valuri răchitele argintii. Din lunci răsună tălăngi, fluere s’aud doinind. In aerul căldicel e un miros dulce de fâneaţă şi de sulcină. Pe dealuri, departe, tarlalele ’nguste par nişte velinţi întinse la soare. De-a-lungul ţărmului stâng se înşiră satele în lanţ; case mici, tupilate, bordee acoperite cu şovar, şi ’n toate — un aer de umilinţă, de frică, parcă stau gata s’o rupă de fugă. Nimic din măreţia uimitoare a vechilor castele de pe malurile Rinului. Pe-acolo veacuri de linişte şi de siguranţă au îngăduit omului să-şi lege temeinic vieaţa lui ş’a urmaşilor lui de aceeaşi vatră, de acelaş colţ de pământ. Aici, pe valea Dunării, mereu au bântuit.războaele şi năvălirile de bar-, bari. Sute de ani au bătut în părţile acestea vijeliile noroadelor flămânde şi pustiitoare, în urma cărora doar grămezile de cenuşă mai arătau pe unde au stat gospodării şi sate. Cine să cugete la clădiri ne- AL. VLA1IUŢĂ peritoare pe-un pământ aşa de nesigur! Abia acum începe să s’aşeze o viaţă mai statornică de-alungul acestui ţărm al Dunării, atât de des încercat, când de foc, când de apă, când de înecul talazurilor de nisip purtate de vânturi. Trecem prin faţa Islazului, sat mare, frumos, a-proape un orăşel, aşezat Ia vărsarea Oltului în Du- 23 R<)MANIA PITOREASCA nare. Aici s’au sfinţit steagurile revoluţiei dela 1848. Aici s’au strâns întâi, ş’au cuvântat în faţa poporului conducătorii mişcării : Eliade, Magheru, Tel, Goleştii. Afară, în câmpia lui Traian, numită de-atunci «Câmpia Regenerării», pe pristolul înconjurat de făclii aprinse, străluceau crucea şi evanghelia — simbol de jertfă şi de mântuire. Norodul îngenuchiat, cântecele preoţilor îmbrăcaţi în odăjdii, lumina tremurătoare a făcliilor în razele soarelui, zornăitul cădelniţelor, fumul de tămâie ce se ridica în aer, toate dădeau clipelor acelora o măreţie deosebit de sfântă şi de mişcătoare. Inimele băteau mai tare. Un sentiment nou, înălţător, de evlavie, de încredere, străbătea mulţimea. Se simţeau toţi mai buni, mai tari, gata de orice jertfă, înfrăţiţi întru acelaş cuget. Un alt soare răsărise pe cer în ziua aceea de 9 Iunie. Frumoase şi de neuitat sânt cuvintele inspirate pe care le-a rostit atunci, în ascultarea cuvioasă a norodului, preotul Şapcă din Celeiu : «Dumnezeule al puterei şi al dreptăţii, priveşte pe poporul tău îngenunchiat înaintea evangheliei şi crucii tale. El nu vrea alta decât dreptatea ta; ascultă şi binecuvintează rugăciunea sa. Dă putere braţului său, şi duşmanii tăi vor pieri. Varsă în sânul lui curajul, în inima sa încrederea, şi orânduiala în spiritul său. Dumnezeule al luminilor, tu ce ai pus odinioară stâlpul de foc povăţuitor lui Moise în pustiu, porunceşte şi acum îngerului tău să se coboare în mijlocul nostru, şi să ne povăţuiască întru căile tale. Binecuvintează din înaltul cerurilor stindardele noastre, încoronate de crucea mult iubitului tău fiu, fă-le a 24 AL. VLAHI-ŢA se desfăşura pe drumul bunei orândueli şi al adevăratei glorii»... Numele acestui preot mare la suflet şi iubitor de neam a rămas legat de reînvietoarea mişcare dela 48, şi ţăranii din Islaz îl pomenesc cu drag în cântecele lor. «Să trăească Popa Şapcă, C’a scăpat ţara de clacă, — Şi Goleştii câte trei, Că ne-au dat câte-un bordei». Tot aşa a rămas de-apururea legat de biruinţiIe lui Mihai Viteazu numele unui alt preot oltean, popa Stoica din Fărcaş, pe care iarăş îl cântă poporul : «Cântă ciocârlia *n vie, Eu credeam că-mi cântă mie. Cântă lui Popa Fărcaş Care sare şapte paşi, — Ce iese din leturghie, Tae la Turci câte-o mie». Şi la toate cumpenele, în toate întâmplările mari, găsim statornic în istoria poporului nostru amestecul acesta al celor sfinte cu cele lumeşti — adânca, nestrămutata legătură dintre cruce şi spadă. 10. Turnu-Măgurele. ||ncep să se desfăşure bogatele holde, nesfârşitele lanuri din Teleorman, unul din cele mai mănoase ţinuturi ale ţării. O lină suflare de vânt adie peste grâneie coapte. întinsa pădure de spice se îndoae în valuri sclipitoare. Dinspre miazănoapte, de sub un ROMÂNIA PITOREASCĂ 25 desiş de sălcii, apare Oltul. El vine încet, greoiu, tăcut. în faţa Dunării se desface în două braţe, ca şi cum ar vrea să se mai razime o clipă, pe pieptul celui din urmă ostrov, înainte de a intră în marele fluviu. De partea cealaltă, din codrii Balcanilor, vine Osma. în răspânteia asta de ape, ţi se pare că Oltul, despicând voiniceşte torentele Dunării, a străbătut dincolo, pe ţărmul pietros al Bulgariei şi trece ’nainte pe sub zidurile Nicopolii. Suntem în faţa portului Turnu-Măgurele. Oraşul e retras mai de-o parte, pe podişul luncii deschise între Dunăre şi Olt. In lunca aceasta a fost vechiul oraş Turris, de unde se cărau în sus pe apa Oltului, proviziile armatei pe care cuceritorul Daciei o împânzise dincolo de meterezile Carpaţilor. Din «Turnul» lui Traian nu se mai vede azi decât o movilă de pământ. Pe aici şi-au făcut vad oştile turceşti, al căror şuvoiu cotropitor ,sute de ani s’a izbit, ca de un zid neclintit, de piepturile oţelite ale Românilor. Locurile acestea au văzut îa luptă pe cei mai mari şi mai slăviţi voevozi ai noştri: pe Mircea ce! Mare, pe Vlad Ţepeş, pe Radu dela Afumaţi, şi pe Mihai Viteazu, care aşteptă pân’ce iarna-i aşterneă pod de ghiaţă peste Dunăre ca să se repeadă ca o vijelie în oştile turceşti şi, învălmăşindu-le mai mult cu iuţeala decât cu puterea, să bată şi să şupue toate cetăţile lor, din smârcurile Osmii pănă în talazurile mării. Ş’acum douăzeci de ani, tot pe-aici, prin locurile acestea de atâteaori stropite cu sânge, s’au întors ostaşii noştri biruitori din câmpiile Bulgariei. Rărite 2B AL. VLAHI'ŢĂ erau rândurile, şi steagurile zdrenţuite de gloanţe, dar pe chipurile uscate şi pline de praf ale acelor viteji, cari văzuseră moartea aşa de aproape, strălucea ca o lumină dumnezeească; toată lumea se descoperea cu respect înaintea lor, — pe străzile oraşului flori li s’aruncau din balcoane, şi ochii se umezeau de lacrimi privindu-i, — lacrimi de iubire, de recunoştinţă, de admiraţie. Ei aduceau cu dânşii, din tăbiile Griviţii şi ale Plevnei, cele mai mari şi mai scumpe trofee, cu cari s’a putut vreodată mândri o armată victorioasă — slava şi neatârnarea patriei lor. 11. Zimnicea. jE cald, — aerul fierbe de zăpuşală. Roata vapo- rului vântură pietre scumpe în dogoreala soarelui. Fug îndărăt malurile verzi; ostroavele parcă se învârtesc în loc. In dreptul insulei Bârzina, se ’ntinde pe ţărmul stâng marele iezer Suhaia, care porneşte din stuhărişul satului Vânătorii, şi ţine mai bine de o poştă, pănă în platoul pe care-i aşezat orăşelul Zimnicea — veche şi bogată schelă de grâne — capitala ţinutului Teleorman acum şaizeci de ani, când, pentru paza şi carantinele ţării, se orânduise ca oraşele de pe marginea Dunării să fie reşedinţi de judeţe. Pe şesul ce se aşterne în spre apus, pănă în Rusca Lungă, a fost vechea cetatea Zimnicii, din care nu se mai văd azi decât şanţurile de apărare. Aici se găsesc în pământ urne de lut pline cu cenuşă şi sfărmături de oase, scule şi rămăşiţi de podoabe fe- ROMÂNIA' PITOREASCĂ 27 meeşti, de pe vremea Dacilor. Locul acesta — cel mai însemnat cimitir antic din câte s’au descoperit la noi — se numeşte şi azi de ţărani: «Câmpul morţilor». Mai departe, pe măguri uşor înclinate , de- şu o c5 i i a c w ■f I i= ’r- C alungul malurilor se desfăşură în soare galbene lanuri de grâu şi inişti albastre. Pe ţărmul din dreapta înalt, râpos şi uscat, e Şiştovul, orăşel şi port bulgăresc. Case mici, vechi, sprijinite una de alta, povârnite sub coperi-şuri de olane, au aerul unor moşnegi ce povestesc în- al. vlahi;ţă 28 tâmplările pline de groază şi de jale. Dunărea se lărgeşte. In stânga ţărmul se lasă, deschizând privelişti nemărginite peste ogoarele şi suhaturile ţinutului Vlaşca. Satele fug din calea revărsărilor, şi s’aşează pe dealurile depărtate. Apele aburesc de căldură. Din desişuri întunecoase de sălcii ies lişiţi şi gâşte sălbatice, momite de soare. Sitarii vineţi şi becaţele cu cioc alb şi subţire se plimbă fără frică pe lângă vapor. încet vâslesc din aripi pe de-asupra noastră guşaţii pelicani. Departe ’nainte se văd, între cer şi apă, minaretele din Rusciuc — mai de mult cetate turcească, azi oraş însemnat al Bulgariei, împins în Dunăre pe-o limbă de mal. 12. Giurgiu!. Călugărenii. H|osim în faţa oraşului Giurgiu. Ţărmurile se de-părtează. Din coşurile 'nalte ale fabricelor gâlgâe ro-togoale negre de fum ce se risipesc molatic în zarea nesfârşită. Dunărea liniştită, largă, are aspectul unui lac frumos, poleit de razele soarelui. Un şes neted, verde, răsare în mijlocul apei. E ostrovul San-Geor-gio, pe care-a stat odinioară un falnic castel, zidit de Genovezi — stăpânitorii mărilor de-acum o mie de ani. In dreptul acestei insule se ’ntiride, pe câmpia din stânga, Giurgiul — sentinela capitalei la Dunăre — vechia şi zbuciumata cetate, stăpânită când de Români, când de Turci, bătută şi pusă ’n flăcări când de unii, când de alţii, neştiind, pănă pe la începutul acestui veac, cărui Dumnezeu să se închine, şi cui, şi ’n ce limbă să-şi spue durerile. In cinci sute de-ani şi-a văzut de paisprezece ori bisericile prefăcute ROMÂNIA PITOREASCĂ 29 în giamii: creştinii trebuiau să s’ascundă prin beciuri ca să se poată ’nchinâ în legea lor. Pe-aici şi-a întins pod peste Dunăre, acum trei sute de ani, bătrânul şi nebiruitul Sinan-Paşa — spaima creştinătăţii. El veniâ cu oaste multă şi cu vâlvă mare, hotărît să sfarme-o dată pentru totdeauna stăvilarele române din poalele Carpaţilor, cuibul acesta de viteji, cari de-atâta timp stăteau străji neadormite la porţile Europei apusene şi nu lăsau puterea semilunii să-şi întindă mai departe valurile-i cotropitoare. Pentru fericirea neamului nostru, pe vremea aceea Domn în ţara românească eră Mihai Viteazu, una din cele mai eroice figuri în istoria omenirei. Văzând el ce potop de oaste vine asupră-i, şi cugetând că o luptă în câmp deschis nu e cu putinţă, se retrase la câteva ceasuri departe de Giurgiu, pe valea Neajlo-vului, la locul numit Vadul Călugărenilor. Aici, drumul spre Bucureşti trecea printre două dealuri acoperite de păduri. Valea era îngustă şi mlăştinoasă. La intrare era un pod lung de lemn peste băltoacele Neaj-lovului. Mihai trecu podul şi se aşeză în strâmtoarea aceasta, ca ’ntr’o cetate. Puţini erau la număr ostaşii lui, dar inimoşi, încercaţi în lupte, cu multă iubire de ţară, şi hotărâţi cu toţii a-şi da scump vieaţa. împărţiţi în cete, aşteptau pe vrăjmaş şi-şi plănuiau lovirile. A patra zi, pe la nămezi, pândarii de pe măguri zăriră dinspre Giurgiu un nor mare de praf întunecând văzduhul. — Pe la toacă, oastea marelui Vizir, de zece ori mai numeroasă decât a lui Mihai, erâ împânzită la gura vadului, dincolo de pod. Din înfundăturile codrului, Românii îşi măsurau vrăjmaşul, 30 AL. YLAHCŢĂ cu care-aveau să dea piept a doua zi. Noaptea şi-o petrecură sfătuind, împrejurul focului. Când se lumină de ziuă, toţi erau în picioare, nerăbdători, gata de luptă. Mărimea primejdiei îi înfierbântă. Mihai se primblă printre ei. Privirea şi vorba lui dau sufletelor încredere şi braţelor tărie. — «Cu inimă, copii, şi nu pierdeţi nici o mişcare. Gândiţi-vă, că în cumpăna bărbăţiei voastre atârnă azi destinele ţării, mândria şi viitorul neamului nostru !...» Cumplită a fost lupta, şi mult sânge s’a mai vărsat pănă să se hotărască biruinţa acelei zile. De trei ori s’au izbit, din ce în ce mai îndârjite şi mai furioase, cele două armate. De trei ori ne’nfricoşatele şiruri ale lui Mihai se răpăd dincolo de pod şi-şi despică drum cu paloşele ’n gloatele adânci şi dese ale lui Sinan. înăbuşiţi însă de covârşitoarea mulţime a duşmanului, care părea că, de ce-o tai, de ce sporeşte, Românii se retrag, încet şi cu rânduială, în strâmtoarea în care Turcii nu ’ndrăznesc încă să se adâncească. Se lasă soarele spre asfinţit. Printre copaci se văd ostaşi legându-şi rănile ’n pripă, nerăbdători de a-şi jertfi patriei cea din urmă picătură de sânge. In vale viermuesc turbanele. Sinan Paşa se pregă-găteşte să treacă podul şi să înainteze cu toată armata. Încep clipele marilor griji. In vremea asta, eată că soseşte în tabăra Românilor o ceată de trei sute de puşcaşi Ardeleni. Ajutorul acesta, venit la timp e primit ca un semn dumnezeesc. Acum, nu mai e un moment de pierdut. — Mihai îşi întocmeşte iute rândurile, s’aşează 'n fruntea călăreţilor şi, smulgând o 81 ROMÂNIA PITOR10ASCĂ secure din mâna unui soldat, îşi face cruce, şi dă pinteni calului. Un freamăt lung, ca de stârnirea unui vânt, cutremură pădurea. Turcii apucaseră a-şi trece o frunte de oaste dincoace de pod. Mihai se răpede voiniceşte ’n ea, şi ’nvârtejindu-se îşi face loc cu calul şi cu braţul în mulţimea ’nspăimântată, ră-tează dintr’o lovitură de stângaciu capul lui Caraiman Paşa, şi ’nvălmăşeşte cu ai săi şirurile rupte şi zăpăcite de iuţeala izbirii. Sinan, fierbând de mânie, îşi ridică grosul armatei, şi trece podul. Mihai se face că se retrage, şi-l lasă să ’nainteze puţin în strâmtoare, unde mulţimea neputându-şi desfăşura rândurile, nu mai era aşa de primejdioasă. Turcii încep să se creadă biruitori, când de-odată se trezesc izbiţi în faţă de oastea învăpăiată a lui Mihai. Puterea, şi mai ales iuţeala atacului neaşteptat, îi opreşte în loc; loviturile, cari curg ca grindina, le ia văzul. Ţipetele celor din nainte aruncă groază’n sufletele celor din urmă. Măcelul se’nfierbântă. Luptătorii sunt piept la piept. Ochii scapără şi inimile se ’n-dârjesc de-o parte şi de alta. Adânc străbate în gloată fulgerătorul Voevod, lăsând dâră de morţi pe unde trece; ostaşii lui ucid cu mânerul, când li se rupe spada. Ei înaintează mereu, spărgând şir după şir, împrăştiind spaima şi neorânduiala în oastea păgână, care ’ncepe să deâ ’ndărăt şi să se ’nvălmăşască. Cei din urmă, văzându-se ’mpinşi spre pod, o iau la fugă. Sinan se răpede să-i întoarcă. El răcneşte, blestemă, şi bate ’n mişei cu ghioaga-i de fier. Dar strigătul morţii răsună mai tare. Oastea vizirului se tulbură toată, năpădită ca de-o furtună. Românii lovesc orbeşte. Piepturi şi capete trosnesc sfărâmate sub AL. VLA1ILŢĂ copitele cailor. Mulţimea, nebună de groază, îşi caută scăparea 'n fugă. Fricoşii târăsc pe eroi. La pod se înghesuesc să treacă de-odată cai, oameni şi tunuri. Se face-o larmă ş’un învălmăşag de nu mai ştiu încotro să se mişte. Toţi poruncesc, şi nimeni n’ascultă. Unii mor striviţi de ’mbulzeală, alţii s'asvârl în mocirlă. Sinan, îmbrâncit, cade de pe pod şi-şi rupe dinţii, — un supus îl ia’n spate şi-l scapă. Soldaţi şi Paşi fug laolaltă lăsând şi arme şi steaguri în mânile Românilor, cari-i gonesc, lovindu-i de zor,— pană când noaptea ia sub ocrotirea întunericului ei sfărmăturile ce mai rămăseseră din marea oaste-a lui Sinan. Mihai se ’ntoarce ’ncărcat de trofee. Stelele clipesc peste bălţile de sânge. Bătrânul, cruntul vizir, boceşte ’n cortu-i, rupându-şi hainele de pe el. Năuc, nepri-cepând ce-i asta, aiurit de durere, geme clătinând din cap: Alah, Alah !...» Şi pe când spahiii lui tremură tupilaţi prin bălării, din tabăra Românilor se 'nalţă ?n liniştea nopţii cântece de biruinţă. 13. Intre ţărmurile noastre. ,©cla Giurgiu în jos trecem printr’p» largă alee de răchiţi. Dunărea-şi croeşte matca drept, pare c’ar fi canalizată. Pe lângă mal se mişcă încet şlepuri mari încărcate cu lemne. Nori albi, scămoşaţi, plutesc în albastru! cerului. Amurgeşte. Din stânga, în zidul de sălcii, se deschide o poartă prin care intră, liniştit, Argeşul. Aici, în unghiul acesta de ape, pe ruinile Constanţiolei, veche cetate zidită de Constantin ROMÂNIA PITOREASCĂ 33 ce] Mare, e târguşorul Olteniţa — schela de grâne a judeţului Ilfov. Malurile se teşesc. Die-o parte şi de alta pământul se aşterne pustiu şi neted ca o apă. In depărtare, spre miazăzi, se pierd într’o lumină ro-şietică înălţimile Balcanilor. Ne oprim câteva minute la Silistra, port bulgăresc.—De aici, din faţa vechiului fort Arab-Tabia, amândouă ţărmurile ni-s deopotrivă de scumpe. In dreapta, încep să se desfăşure şesurile ondulate ale Dobrogei; în stânga — nesfârşitul câmp al Bărăganului, care a văzut pe Alexandru Ma- chedon gonindu-şi falangele pe urmele Geţilor înspăimântaţi, şi pe Mircea cel Mare, biruitorul dela Rovine, alungând de pe hotarele României oastea sfărâmată a trufaşului sultan Baiazit-Fulgerul. De-aici porneşte marele braţ al Dunării — Canalul Borcea --care trece prin faţa oraşului Călăraşi şi, bătând spre miază-noapte, curge cale de cinci poşte între deşertul pururea ’nsetat al Bărăganului şi suhaturile mlăştinoase ale ostrovului Balta. Al. Ylahuţă. — România pitoreasca. 3 34 AL. VLAHUŢA Noaptea se lasă tăcută, vastă, solemnă. Luceferi mulţi răsar din fundul apei şi tremură pe valuri. Sub tainica mângâiere a lunei, Dunărea, culcată între păduri, cari-i aduc aminte de isvoarele-i depărtate pare că visează. Câte-a mai văzut, Doamne, şi câte mai ştie Dunărea asta a noastră, — când ar sta ea să le povestească pe toate !... încă din vremurile tulburi, de pe când pământul nu-şi aşezase neamurile ’n gra-niţi hotărîte, roiau popoarele pe malurile ei atrăgătoare. Şi n’a fost împărat mare să nu-şi poarte pe aici doru-i de cucerire. N’a fost colţ de lume, în care să nu fi străbătut faima «Frumosului Istros», fermecătoarele legende ale acestui minunat fluviu, la care se închinau atâtea noroade, ş’a cărui apă — scrie Sofocle — avea, în credinţele celor vechi, darul de a spăla de păcate. De-alungul acestui măreţ torent, care spintecă Europa în două, au curs puhoaele de barbari, oardele sălbatice ale pustietăţilor dela miazănoapte şi dela răsărit, — popoare vechi s’au risipit, iar altele au odrăslit şi s’au ridicat pe sfărmăturile lor, — şi crai din toate părţile lumii şi-au năpustit pe aici oştile în războae, din străşnicia cărora s’au dezlegat şi lămurit cele mai mari evenimente în istoria ome-nirei. Rămâi uimit, când stai să cugeţi ce de noroade s’au vânturat pe malurile Dunării, şi câte frunţi încoronate s’au oglindit în undele ei, dela Dariu pană la domnitorul Carol. Pe drumu-i lung, de trei mii de chilometri, Dunărea spală trei împărăţii, şase regate şi două principate, dă viaţă la 30 de oraşe, din cari trei sunt B5 ROMÂNIA PITOREASCĂ capitale, soarbe 120 de râuri, sparge două şiruri de munţi şi, în falnicu-i mers spre mare, îşi ascultă gloria cântată în şase limbi; dar doina, adânc mişcătoare doin’ a României, o farmecă într’atâta, că-şi dă a-cestei ţări cea mai frumoasă şi mai bogată jumătate din stăpânirea valurilor ei. Nici nu se puteâ visa un dar mai preţios şi mai binefăcător pentru patria noastră, pururea râvnită de atâţia megieşi puternici, ţintă a-tâtor visuri lacome, Ileană Cosinzeană pusă de soartă în calea zmeilor înviforaţi, răpiţi de frumuseţea ei! Dunărea e brâul vrăjit din basme, care ’ncingând trupul mândru al acestei fecioare încremeneşte pe loc braţele vrăjmaşe întinse asupra ei. 14. Podul de peste Dunăre. |||e apropiem de Cernavodă. înaintea noastră se înalţă, alb, strălucitor în bătaia lunei, podul «Carol I», în liniştea nopţii, sub cerul limpede şi înstelat, fru-museţa şi măreţia acestei puternice întrupări a geniului românesc ne dau impresia că sântem într’o lume de vrăji, în faţa unuia din acele minunate poduri de argint, de cari ne vorbiau poveştile ’n copilărie. Picioarele de sprijin, zidite în piatră, sânt aşa de departe unele de altele ş’atât de înalte, în cât toată uriaşa împletitură de fier, pe care aleargă zguduitoarele trenuri, pare că pluteşte în aer, uşoară ca o dantelă. Acum cele două maluri se împreună pentru totdeauna sub măestria acestui neperitor arc de triumf, închinat bătrânului Danubiu de poporul care atâtea Podul «Carol I». 36 AL. VLAIIUŢĂ ROMÂNIA PITOREASCA veacuri a luptat alăturea cu el, şi de atâtea ori şi-a amestecat sângele, în undele lui pentru ocrotirea civilizaţiei apusene^ Dobrogia, vechea noastră Dobrogie, al cărei pământ e o comoară nesecată de amintiri istorice, după un somn de cinci sute de ani sub jugul străin, se deşteaptă la o nouă viaţă. Un domn tot aşâ de viteaz ca şi Mircea, cuceritorul ei de odinioară, a venit şi i-a sfărâmat cu spada lanţul de robie. Acum România întinde asupra ei puternice braţe de fier peste valurile Dunării, şi, cu drag strângând-o la sânu-i, mândră, încrezătoare, priveşte înainte-i deschise largi porţile răsăritului şi calea nesfârşită a mărilor. Ne oprim câteva minute la Cernavodă, port aşezat în scobitura malului drept, pe marginea vechei albii prin care, cu mii de ani în urmă, îşi tăiâ Dunărea un drum mai scurt la mare. Noaptea-i aşa de luminoasă, parcă-i ziuă. Sclipitoare, tăcute, valurile se împing încet unele pe altele. De-asupra, calea lactee, calea luiTraian cumîizice poporul, albă, stropită de stele, pare o răsfrângere a Dunării pe cer. De pe puntea vasului, privesc visător în urmă spre dorobanţul de bronz, păzitor etern la căpătâiul podului dinspre mare. între cele două maluri, peste bătrânul fluviu, îndrăzneţele arcuri de fier se ’nalţă ca nişte aripi gigantice într’o falnică pregătire de sbor, ce pare a înfă-ţoşâ închipuirii avântul şi speranţele ţării noastre. 38 AL. VLAHUŢĂ- Capătul Podului în Dobrogea. ROMÂNIA PITOREA8CĂ 39 15. Brăila. §l|e luminează de ziuă. Copacii sparg perdelele de ceaţă. Pământul se desface ca din scutice şi ’şi diş-terne priveliştile din ce în ce mai limpezi, din ce în ce mai largi. In faţa portului Hârşova, aşezat pe malul drept, la poalele dealului Ciobanu, se împreună cele două braţe ale Dunării. Puţin mai înainte, din vale de ostrovul Gâscă Mare, despicând ogoarele, îşi aduce Ialomiţa dinspre apus undele-i galbene şi liniştite,— a patra solie din împărăţia Carpaţilor noştri. La sosirea ei Dunărea se tulbură, ajunsă ca de-un dor adânc... Ce tânără şi falnică erâ când se bătea cu stâncile, ca să-şi facă loc în lume ! Ce dulce-i cântâ freamătul codrilor întunecaţi! Un popor de amintiri o strigă din urmă. Apele ei se răzleţesc şi se ’m-prăştie ca viţele unei funii despletite : unele apucă înspre răsărit, spre măgurile Dobrogiei îmbrobodite ’n negură, altele se ’ndoaie spre apus, spre straşina Carpaţilor, ca şi cum, dornice de înălţimi, ar cătâ să mai întâlnească ’n cale munţii aceia frumoşi, cu cari s’au luptat odinioară, şi pe cari i-au lăsat învinşi. O luncă mare, scrijălată de privaîuri şi spartă de bălţi, s’aşterne ’ntre aceste braţe, cari străbat astfel răşchirate o depărtare de trei poşte. Stufişuri de papură ’naltă, deasă ca peria, astupă viroagele. Soarele răsare ’ncet de după dealurile Măcinului. Văile fumegă în depărtare. în urma noastră, pe luciul apei, tremură vine albastre şi roşii. Păduri seculare de sălcii întunecă malurile. Intrăm într’un canal drept. 40 AL. VLAHUŢĂ De-oparte şi de alta copacii, înşiraţi ca pe-o alee, se văd răsturnaţi în apă. Stoluri de grauri se vântură în aer, ca o pulbere vânătă. încet perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizând ochilor una din cele mai încântătoare privelişti. în fund, pe-o colină ridicată, în faţa înălţimilor fumurii ale Dobrogiei, se desfăşură, în toată măreţia ei, Brăila, vechia Proilava, unul din cele mai frumoase oraşe ale ţării noastre. Iu Duciiri. Turlele bisericilor strălucesc în razele dimineţii ca nişte globuri de cristal. Aici orizontul se lărgeşte, se luminează din toate părţile. Avem impresia că suntem pe Bosfor, la intrarea în Constantinopoli. Dunărea ’şi împreună braţele cu zgomot. Valurile, stârnite de roata vaporului, fug speriate în urma noastră şi se izbesc de maluri. De pretutindeni s’aud fluere, sute de steaguri fâlfâe ’n aer, în faţa portului se ’nalţă o adevărată pădure de catarguri. De-alungul cheului 'ROMÂNIA PITOREASCĂ 41 42 AL. VLAHI-ŢĂ şlepuri înşirate încarcă şi descarcă. Mii de braţe se mişcă în zorul de muncă al dimineţii. Movili de porumb se dau la lopată. Cărbuni, piatră, baloturi grele de mărfuri s’asvârl huruind pe jgheaburi de lemn. De-asupra acestui furnicar de muncitori, pe dealul culcat de-alungul Dunării, se ridică oraşul cu străzile lui largi şi drepte, cu grădini frumoase şi clădiri măreţe cari-i dau înfăţişarea unei capitale apusene. Ca la o bătae de puşcă, cum eşi pe bariera dinspre miazăzi, dai de parcul «Monumentului», o adevărată pădure, în mijlocul căreia se înalţă pe o movilă, între patru tunuri, o piramidă de piatră, ale cărei inscripţii amintesc că la 1828 fortăreaţa Brăila a fost luată de sub stăpânirea Turcilor şi redată pentru totdeauna României. — Puţin mai înainte sânt vestitele băi dela Lacul-Sărat. Cu treizeci de ani în urmă era câmp pustiu pe aici, doar bivolii se răcoriau pe arşiţă în mlăştinile sărate ale acestor bălţi. Acum s’a ridicat un orăşel, cu grădini, oteluri şi băi, în mijlocul acestei câmpii nisipoase, lângă lacul al cărui nomol negru — un adevărat izvor de tămăduire — atrage vara mii de bolnavi din toate unghiurile ţării. Prin multe focuri şi prin mari greutăţi a trecut şi Brăila pe vremuri. Pusă aci, în pragul cel mai bântuit de primejdii şi mai greu de apărat al ţării, a trebuit şi ea, ca mai toate oraşele noastre dunărene, să-şi vadă adesea porţile sparte de ghiulele turceşti, bisericile în flăcări, şi steagurile verzi ale semilunii fâlfâind pe zidurile stropite de sângele vitejilor ei fii. Azi, după lupte şi suferinţi de veacuri, o altă Brăilă, liberă, mândră şi strălucitoare se ridică pe vechile-i ROMÂNIA PITOREASCĂ 43__ mini, — un oraş nou, însufleţit de o nouă putere de vieaţă, îşi înalţă ’n cer urieaşele-i coşuri de fabrici — stindarde de pace, de muncă şi de propăşire. 16. Galaţii. Ipjornim. Malurile drepte şi uscate fug îndărăt. O pulbere măruntă de aur pluteşte sub cerul albastru, în zariştea ’necată de soare. Departe, la răsărit, dealurile goale, rumene, ale Măcinului par aprinse. Un val de pământ, aşternut de-a curmezişul înaintea noastră ascunde vederea Galaţilor. Din stânga, despicând malul plecat şi gol, intră liniştit bogatul Şiret, mănunchiul puternic în care se împreună toate apele curgătoare ale Moldovii. Nici unul din râurile cari străbat ţara noastră nu soarbe atâţia afluenţi în undele lui. Privit pe hartă, Şiretul pare un copac urieaş culcat de-alungul Moldovii cu rădăcina ’n Dunăre şi cu crengile răşchirate, înfipte prin crăpăturile munţilor. Cărăuş neobosit, el aduce corăbiilor catarguri, şi umple schelele Dunării de avuţiile codrilor depărtaţi. Zi şi noapte răsună vara frumoasele-i văi de doinele plutaşilor. Acum ni s’a deschis întreagă strălucitoarea privelişte a Galaţilor. Lunecăm încet pe dinaintea căzăr-milor. în port stau sute de vase. Ne credem într’un oraş pe apă. Pe tot brâul cheiului e îmbulzeală, fierbere, amestec de limbi. Ciudată impresie îmi dau primii paşi pe uscat, după 44 AL. VLAIiUŢĂ 45 ROMÂNIA PITOREASCĂ atâta plutire. Mi se pare că pământul se mişcă, se leagănă cu mine. Aici, în partea aceasta de jos a oraşului, se vântură bogăţiile şi marele negoţ al portului. Aici sunt fabricile, gările, pescăriile şi docurile cu largul lor bazen înconjurat de magazii de grâne şi de mărfuri, la uşa cărora trag corăbiile din Dunăre, ca o trăsură la scară. Aceasta-i vatra Galaţilor vechi, vestita schelă a Moldovii, < Veneţia Mării Negre > cum îi ziceau odi- nioară scriitorii străini. Pe-aici se întorceau Domnii noştri cu pitacul împărătesc dela Ţarigrad. De-aici şi din limanul Brăilei, porneau în răsărit corăbiile, Turcilor încărcate cu zaherele strânse cu hapca de pe mănoasele noastre ţinuturi, pe vremea când firmanele lor numeau Moldova şi Valahia «hambarele Sultanului». Fruntea oraşului, partea liniştită, curată şi luminoasă a Galaţilor, se desfăşură ’n sus pe podişul ridicat între Şiret şi Prut. Nimic nu-ţi mai aminteşte 46 AL. VLAHUŢĂ timpurile de groază şi de jaf, prin cari-a trecut oraşul acesta mare şi plin de viaţă. în centru se grămădesc clădiri înalte, râzătoare, oteluri, prăvălii bogate, cari te chiamă de pe drum. Mai pe de mărgini, în curţi largi, între copaci, case vechi cu ziduri groase şi drepte, văruite pe dinafară, cu obloane la ferestre, şi cu balcoane ruginite de cari atârnă vrejuri uscate de ederă, au aerul unor bătrâni gospodari cari-şi păstrează portul, firea şi datinele strămoşeşti neatinse de prefacerile vremii. Rătăcesc singur prin străzile largi, tăcute şi pline de soare ale oraşului, pe când gândurile mele mă poartă cu veacuri în urmă. Văd republica înfloritoare a Galaţilor înainte. Văd pe Dragoş-Vodă, descărcând pe pieţele ei bogăţiile răsăritului şi ale apusului, în zarva negustorilor adunaţi din toate politiile lumii. Văd pe Alexandru cel Bun petrecând pe Ioan, fiul lui Ioan Paleologu împăratul Bizanţului: alaiu mare, şi muzici, şi călăreţi însoţesc pân’la corabie pe tânărul musafir, care mai târziu, ajungând împărat, îşi aduce-aminte de frumoasa ospitalitate a ţării noastre şi trimite Voevo-dului Moldovei titlul de rege şi coroană imperială, iar mitropolitului mitră de patriarh. Văd pe Petru Rareş, cu pletele pe umeri, cu cămaşa desfăcută la piept, îngenunchiând pe marginea Brateşului şi ’ncor-dându-şi braţele vânjoase pe măjile încărcate cu peşte: de unde să-i treacă prin cuget că, pe când el asudă trăgând la năvod, crainici trimeşi prin ţară îl caută de zor să-i spue că sfetnicii Moldovii s’au strâns la Iaşi şi l-au ales Domn !.. Văd apoi Tătari şi Turci gonind pe uliţi mulţimea orbită de spaimă, călcând ROMÂNIA PITOREASCĂ 47 femei, copii şi bătrâni în copitele cailor, dând foc caselor părăsite, prefăcând bisericile ’n grajduri şi înfigându-şi suliţele ude de sânge în ochii sfinţilor de pe icoane. De sub nori groşi de fum zbucnesc lungi, sfâşietoare ţipete de groază şi de jale. Şi iarăşi zarea se limpezeşte. S’aşează zile de pace şi de muncă. Pribegii se’ntorc pe la vetrele lor. Oraşul prinde a se înfiripa. O nouă viaţă se urzeşte sub cârmuirea pârcălabilor înţelepţi şi harnici. Şi când de pe cele două maluri ale Milcovului, pornesc glasuri de fraţi să cânte : «Hai să dăm mână cu mână Cei cu inima română» Galaţii ne dau pe Costachi Negri, unul din cei mai învăpăiaţi apostoli ai Unirei; iar când cele două principate ridică ’n mâinele lor o singură coroană şi cer un domn pământean — Galaţii li dau pe Alexandru Ioan Cuza. 17. Tul cea. «Iparda!» — şi punţile se trag cu zgomot. Roata izbeşte puternic în valuri, începe malul să fugă dinaintea noastră, — casele parcă se ’nvârtesc. Tot mai în fund, tot mai departe, se văd pe cheiul plin de lume, fluturând batistele, ca nişte aripi de porumbei, în stânga ne desparte de nemărginita oglindă a lacului Brateş un val de pământ clisos şi fără vegetaţie, de-alungul căruia se aşterne albă vechia şosea a Prutului spre Reni. în dreapta învălesc malurile de- 48 AL. VLAHCŢĂ şişuri de lozii şi de trestie. De după muncii Dobrogiei soarele s’arată, în ceata dimineţii, ca o ghiulea de foc. Dunărea s’abate din drum, ca şi cum ar vrea să mai arunce o privare — cea din urmă — în spre câmpiile Moldovei, şi-n larga îndoitură pe care o face în ţărmul Dobrogiei, ne pomenim din nou trecând prin faţa Galaţilor. De astă dată vedem pe deal tot oraşul ca într’o panoramă. Un vânt rece suflă dinspre miazănoapte, — e crivăţul Rusiei. Dintre maluri umbrite de sălcii iese Prutul, tulbure şi mâlos,— cea din urmă solie pe care o mai primeşte Dunărea dela Carpaţi. De-aici pân’ în furca Ciatalului ţărmul stâng nu mai e al nostru. Ne-apropiem de munţii Isaccei. Vârfurile lor vinete, pleşuve, trag linii colţuroase pe albastrul cerului, brâele sunt îmbrăcate în codru, iar jos, pe poale, se-ntind semănături, ima-şuri şi livezi. Un braţ mic se rupe din Dunăre. Pe malu-i trăgănat se vede orăşelul Isaccea, vechiul No-viodunum, înconjurat de lanuri de grâu, şi mai în jos fortăreaţa Eschi-cale, în preajma căreia au avut Turcii, pe vremuri, multe războae cu Ruşii, cari năvăleau aici uşor prin vadul Isaccea. Tot prin vadul acesta a fost venit şi Dariu în potriva Sciţilor, cu cinci sute de ani înainte de Christos ; dar cum a venit, aşa s’a întors, căci Sciţii s’au retras departe spre munţi, şi Dariu şi-a ostenit oastea zadarnic cău-tându-i. Ceva mai la vale, la furca Ciatalului, Dunărea se desface în două mari braţe, cari, încovoindu-se pe după o rarişte de sălcii, se depărtează, pentru a nu se mai întâlni niciodată. Braţul Chilia, râpos şi săi- ROMÂNIA PITOREASCĂ 49 batec, fuge la stânga şi spală hotarul nostru dinspre Rusia pănă la mare, unde-şi descarcă apele prin şapte guri. Noi apucăm la dreapta pe braţul Sulina şi peste o jumătate de ceas suntem în faţa portului Tulcea. Aici Dunărea face o curbă largă spre miază-zi, şi împinge oraşul între două dealuri uscate, pietroase, pe spinarea cărora morile de vânt puse la rând, se arată în zarea albastră a cerului ca nişte cerşetori gârboviţi, cu braţele întinse. E o căldură năbuşitoare. Tulcea. Pe cheul încins de soare oamenii, caii dela trăsuri au o înfăţişare tristă, obosită, şi deabia se mişcă. In tot oraşul e o tăcere, o linişte de noapte. Casele dorm cu perdelele lăsate. Negustorii se ’ntind şi cască în fundul prăvăliilor fără muşterii. Mă primblu pe ulicioarele înguste ce se ridică din piaţă, şi nu văd decât zaplazuri înalte, şi porţi închise, înegrite de ploi şi de vechime. Mi se pare că mă aflu într’o mănăstire. Pe de-asupra coperişurilor de şindrilă răsar mari şi ro- AL Vlaliuţă. — România pitorească-. 4 50 AL. VLAHUŢĂ tunde turlele verzi ale bisericilor. Şi în aerul acesta cald, încropit, mă urmăreşte pretutindeni un miros de muşeţel şi de piele rusească. Lungi, nespus de lungi îmi par cele trei ceasuri pe cari le petrec aici. 18. Sul in a. |j|e la toacă ne urcăm pe un vapor mai mic şi plecăm înainte. Deabia am pierdut din ochi morile de vânt de pe dealurile Ţuicii, şi iată că din ramul Sulinii se desparte un al treilea braţ — «Sfântul Gheorghe», a cărui linie albă se ’ndoae spre dreapta şi se ’nfundă ’n stufăriş. In această rupere şi îm-prăştiere de valuri peste delta Dobrogiei, Dunărea pare c’ar încerca să s’ascundă, să fugă de puterea covârşitoare a mării, care o atrage, o chiamă de departe cu strigătul talazurilor ei. De jur împrejur, cât bate ochiul e o luncă mlăştinoasă acoperită de papură şi de sălcii. Braţul Sulina, în mare parte canalizat, cu malurile pietruite, s’aşterne drept şi alb ca o trâmbă peste netezişul acesta verde, pustiu, nemărginit. Unde şi unde vezi pe mal câte un conac de pescari, o hrubă lungă învălită cu malduri de stuh. Câte o barcă, cu pânzele întinse, se iveşte, ca o pasăre din alte lumi, în dunga argintie a apei. Cai slobozi, cu coame lungi, ies din desişuri, scutură din cap şi se uită ţintă la noi cu un aer mirat, întrebător. Pustietatea, sălbătăcia acestor locuri neumblate, întinsele păduri de trestii cari îşi leagănă în vânt vârfurile arămii, tăcerea aceasta adâncă, stăpânitoare pe întregul cuprins, toate ROMÂNIA PITOREASCĂ 51 fac să te crezi departe de pământ, într’o planetă nelocuită. Către seară zărim înaintea noastră, mai întăi, câteva suluri de fum risipindu-se molatic în albastrul limpede, străveziu, al cerului, apoi catarguri ascuţite, din ce în ce mai multe, din vârful cărora atârnă reţele de frânghii ca nişte pânze de păiajin, apoi coşuri înalte, turnuri de biserici, coperişuri de case, — un oraş care iese din apă şi se ridică ’ncet, atras în vază ca de puterea unei vrăji. Este Sulina, limanul fericit în faţa căruia trag corăbiile mării şi ale Dunării, — poarta largă prin care trec bogăţiile tuturor continentelor, purtate dela un capăt la altul al lumii, pe drumul neted şi fără pulbere al apelor. Dealungul cheului sunt înşirate, cu privirea spre mare, hotelurile, agenţiile, palatul Comisiunei Dunărene şi toate clădirile mai de frunte ale oraşului. Două diguri largi de piatră călăuzesc valurile canalului în lăuntrul mării. Aici se sfârşeşte lunga şi glorioasa călătorie a bătrânului Istru. Aici mândria şi puterea fluviului-rege se farmă de talazurile grele ale mării, învălmăşind, în vuetul acestei izbiri, undele şi strigătele întregului popor de râuri, pe cari le-a smuls din coapsele munţilor. Şi, în sfada aceasta de ape neliniştite, deasupra volburei aceştia îngrozitoare se leagănă pururea un clopot, a cărui bătae dă de ştire marinarilor, pe vreme de ceaţă, să fie cu luare aminte. E noapte. Sub cerul negru, fără stele, oraşul doarme. Ascult plescăitul somnoros al valurilor — veşnica şi deşarta frământare a mării. Departe, cele două faruri 52 AL. VLAHUŢĂ dela capetele digurilor licăresc în întuneric, ca două candele într’un cimitir. Din când în când mi se pare că aud glasuri tânguitoare bocindu-se pe valuri. Dangătul clopotului răsună rar, înduioşat, în fioroasa împărăţie a nopţii. PE MAREA NEAGRA 19. Insula Şerpilor. jpjăsare soarele scânteetor din geana depărtată a mării. Razele aştern brâe verzui, galbene, şi roşii pe întinsul neteziş al apei. Pământul se retrage în urma noastră. încet Sulina pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se şterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaş peste pustietatea lucie a mării. După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor. De departe par ruinile unei cetăţi fantastice înfipte în valuri. La vr’o sută de paşi vaporul se o-preşte. O barcă ne ia, şi peste câte-va minute punem piciorul pe ţărmul pietros al acestui singuratic ostrov. Un dorobanţ chipeş, frumos, vine vesel înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au sosit merindele dela Sulina. — Nu ţi-e urât aici, leat!—îl întreb ca să intru în vorbă — pe când ne urcam încet spre farul din vârful insulei. 54 AL. VLAHITŢĂ — Poi, de ce să ne fie urât ? că doar nu suntem pe pământ străin... e tot ţara noastră. Şi tânărul străjer îmbrăţişă c'o privire mândră şi fericită larga întindere a mării, ca şi cum ar fi vrut să spue : «A noastră-i toată.» Păşind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici de mult, de mult, acum trei mii de ani, Ahile, cel mai vestit viteaz al Grecilor, cum s’a însurat el aici cu Elena cea frumoasă, şi la nunta lor au venit Neptun, zeul mărilor, şi Amfitrite, soţia lui Neptun, şi zinele tuturor apelor cari curg în mare : îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile, şi-i spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineaţă la mare de-şi muiau penele, apoi veniau grăbite de stro-piau toată podeala de marmură a templului ş’o măturau frumos cu aripele. — Or fi, astea, zise dorobanţul, zburătuind un stol de lari albi cari ciuguliau în petecul de secară de pe podişul ostrovului. — Chiar ele... nu; dar strămoşii lor de bună seamă c’au cunoscut pe mândrul Ahile. — Ale naibii dihănii, — să le auzi cum ţipă, Domnule, juri că-s nişte copii cari râd. Sântem pe vârf, lângă far. Nici un copac, nici o tufă nu se zăreşte pe scofâlciturile văroase şi crăpate ale acestui ostrov. In jurul nostru valurile foşnesc. Ele vin mereu, de departe, popoare în veci neliniştite, şi se sparg urlând de coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, ca şi cum ar vrea s’o smulgă din loc. Soarele împrăştie raze tot mai ferbinţi din limpezişul albastru al cerului. Curcubee ROMÂNIA PITOREASCĂ 00 s’aprind pe talazuri. Privirile noastre se adâncesc în zare, se pierd uitate pe deşertul nemărginit şi strălucitor al mării. Valurile par’că ard. Niciodată n’am văzut atâta lumină, atâta spahiu. De-un sentiment de evlavie ni se umple sufletele, şi stăm neclintiri, ca într’o tainică rugăciune, sub farmecul acestei uimitoare privelişti. Timpul pare a se fi oprit din zbor. Gândurile noastre aţipesc de legănarea şi tânguirea neîntreruptă a valurilor. Toţi tăcem, ca într’o biserică. 20. Constanţa. lEşa liniştită şi blândă s’arătâ marea când am plecat din Sulina! Şi cât ne-a prins în larg a şi început a se posomorî şi, din ce în ce mai cu mânie, a-şi ridica oştiri!e-i de valuri înaintea noastră. Soarele a asfinţit. Pământul nu se mai vede. Un întuneric greu, ameninţător, se lasă din cerul înorat, fără stele. De pretutindeni, mugind, talazurile negre vin ca nişte matahale vii şi se izbesc de coastele vaporului, care gâfâind greoiu, se luptă cu nămeţii de apă şi-şi tac cale dreaptă pe marea învolburată. Şueră’n vânt frânghiile întinse de catarguri. Legănarea neregulată a vasului mă ameţeşte. O căldură năbuşitoare îmi în-vălue capul. Culcat pe spate, în aerul greu al cabinei, îmi încopcesc mâinile sub ceafă, închid ochii şi încerc să cuget; dar vijelia de-afară pare că împrăştie şi gândurile mele. E o larmă, un zgomot înfiorător de scaune răsturnate, de uşi trântite. Aud paşi repezi pe punte, strigăte nedesluşite. C’un vâjâit nă- 56 AL. VLAHUŢA prasnic se ’nalţă valurile aruncându-se pe podelele vaporului, şi ’n hârtoapele ce se deschid, vasul scă-pătând, se pleacă într’o parte, păreţii trosnesc, strânşi între mişcătoarele dealuri de apă. — O amăgire a simţurilor zăpăcite de spaimă: Mi se pare că în loc să ’naintăm, ne lăsăm în jos, ne scufundăm încet în adâncul mării. Mă uit la uşă, — pe-acolo are să năvălească apa, pe-acolo are să vie moartea. O aştept, învălmăşit şi repede, ca la lumina unui fulger, îmi apar icoane din copilărie, stoluri de amintiri vechi, nechemate, tresar deodată în scăpărarea unei clipe; cuvinte, şi lucruri, şi întâmplări, la cari nu m’am mai gândit de mult, vin acum, stârnite din depărtările vieţii, aduse val-vârtej ca de suflarea unei vijelii. — Măsor cu gândul întinderea mării: peste talazurile-i furioase văd vasul nostru — o jucărie, o coajă de nucă, pe care iscusinţa omului o cumpăneşte ş’o poartă totuşi pe mări, înfruntând mânia furtunilor. In luptele-i de veacuri cu atâtea primejdii şi greutăţi ce-i stau în cale, omul îmi apare ca acel voinic năzdrăvan din poveşti, pe care nimic nu-1 înspăimântă. Cine poate prevedea până unde-şi va întinde într’o zi hotarele puterilor lui cuceritorul acesta îndrăzneţ şi neobosit! In albul zorilor es pe punte. Furtuna s’a potolit. Marea e liniştitită — ostenită par’că de atâta frământare în deşert. Un oraş frumos străluceşte înaintea noastră : Constanţa — farul României, aprins la porţile răsăritului, în pragul apelor nestăpânite. O, pământ binecuvântat!... ROMÂNIA PITOREASCĂ 57 Oraşul e revărsat pe o ieşitură de mal împlântată ’n valuri. Prin câte-a mai trecut, Doamne, şi colţişorul a-cesta de lume!... La început au aruncat ancorele şi şi-au aşezat liman aci Fenicienii, cei dintăi colindători ai mărilor. După ei au venit Grecii, cu puter-nicile lor corăbii. Apoi a început năvala noroadelor de pe uscat. Şi aşa, neamuri pe neamuri s’au împins în căutarea «Berbecului cu lâna de aur» dela gurile Istrului; vieţi peste vieţi s’au aşternut în trei mii de ani pe ţărmul acesta, şi vijelii după vijelii au bântuit şi-au spulberat aşezările lor din temelie. Constanţa de azi, — chemată să devie peste câţiva ani unul din cele mai măreţe şi mai însemnate porturi din lume — stă pe mormântul vechiului oraş Torni, a cărui întemeere e învăluită în negura unei triste şi crude poveşti: «Frumoasa Medea, fiica lui Aetes regele Colchidiei, fuge dela părinţi luând cu ea şi pe micu-i frăţior Absirt. Furios, Aetes o urmăreşte pe mare. Eată-1, — e gata s’o ajungă. Nebună de spaimă, Medea, ca să scape de corabia prigonitoare, ale cărei pânze se văd tot mai aproape, ucide pe Absirt, şi, sferticându-i trupul, i-aruncă bucăţile pe valuri. Nefericitul părinte opreşte mereu corabia, s’adune de pe apă bucăţele însângerate ale iubitului său copil, şi, când le strânge pe toate, plângând de durere, trage la ţârm să le îngroape. Limanul acesta, cu oraşul care s’a ridicat apoi aci, s’a numit Torni (dela cuvântul grecesc T6|j/^ = bucată)». De pe atunci au trebuit să fie îmbelşugate şi atrăgătoare locurile acestea, pentru ca să roiască şi să 58 AL. VLAHUŢĂ s’aşeze pe-aici popoare venite din depărtări aşa de mari. Inscripţii vechi, stâlpi de marmură dăltuiţi cu măestrie, atâtea ruini de case, de temple şi de băi ce se desgroapă de sub malurile acestea arată starea înfloritoare la care ajunsese Torni odinioară. O viaţă puternică, civilizată, încolţise aci, şi cine ştie unde ar fi ajuns azi, dac’ar fi fost lăsată ’n pace. Dar s’au pornit dela o vreme şuvoaele de barbari, şi au curs, au curs încoace năprasnice şi pustiitoare, spărgând întăriturile romane, culcând cetăţile la pământ şi prefăcând în pulbere munca de veacuri a atâtor neamuri. Din năruita Torni s’a ridicat, sub Constantin cel Mare, Constanţa, căreia mai târziu Genovezii i-au redat, pentru câtva timp, vechia strălucire şi însemnătate comercială. Apoi a căzut sub stăpânirea turcească : cheul şi digurile de apărare, lăsate în grija vremii, s’au stricat, frumoasele clădiri ale portului s’au părăduit, toată mişcarea şi viaţa oraşului a început a tânji,—un somn îndelungat şi greu, ca o robie, s’a întins peste întreaga Dobrogie. Valurile mării boceau stângerea unei lumi. Dar iată că dinspre Dunăre se înalţă deodată, ca un freamăt re’nvietor, cântecele de biruinţă ale Românilor; stindarde ciuruite de gloanţe flutură ’n vânt, şi aceleaşi braţe vânjoase, cari au sămănat moartea în câmpiile Bulgariei, vin acum să împrăştie viaţă, putere şi lumină în câmpiile şi oraşele Dobrogii. Astăzi, în portul Constanţei, sirenele vapoarelor româneşti chiamă vijelioasele trenuri din depărtările apusului: măreţul pod dela Cernavoda leagă pentru totdeauna căile uscatului cu ale mărilor, deschizând ROMÂNIA PITOREASCĂ 59 Europei drumul cel mai scurt înspre bogatele ţărmuri ale Gangelui. Din malul împodobit de vile strălucitoare, pornesc diguri uriaşe, puternice braţe de piatră, cari înfrânează furia talazurilor şi dau liman liniştit corăbiilor. Azi Constanţa, renăscută, priveşte cu mândrie peste nesfârşita împărăţie a mării. Pe schelele ei curg avuţii din toate climele; iar vara lume de pe lume se adună pe plajele ei calde. Soarele asfinţeşte lungind pe mare umbrele oraşului. tE o seară frumoasă, liniştită, una din acele dulci seri de vară, în care simţi o adevărată fericire să te laşi în voia visurilor. Valurile, cu vâjâitul lor legănător ţin ison orhestrei de pe mal, a cărei fanfară se ’mprăştie lin în largul mării. Pe cer se aprind candelabre de stele. De pe terasa otelului Carol, îmi lunec ochii pe sclipitoarea câmpie a mării, şi cuget la vremile 'ndepărtate, la câte întâmplări şi prefaceri au curs după ele. Mă gândesc la blândul şi nefericitul Ovidiu... Aici şi-a plâns amărăciunile surghiunului gingaşul poet al Romei. Străin, bolnav, neînţeles de nimeni, el nu găseşte, în sufletu-i abătut, un cuvânt de laudă, nici pentru locul, nici pentru poporul în mijlocul căruia e osândit să trăească. In versul lui urlă crivăţul iernelor grozave cari ’ngheţau marea, pe lira lui suspină dorul de soţie, de prieteni, de patria lui pururea frumoasă şi surâzătoare, din care-a fost gonit, şi pe care n’aveâ s’o mai vadă niciodată. Au trecut de-atunci nouăsprezece veacuri. 60 AL. VI AHl’ŢĂ Azi, poete, nu te-ai mai simţi aşa de străin în locurile acestea. N’ai mai vedea chipuri fioroase de barbari îmbrăcaţi în cojoace, nici marea prefăcută ’n pod sunător de ghiaţă. Sciţii s’au dus, şi Torni s’a dărăpănat, şi toate s'au schimbat de-atunci. Patria ta, neamul tău a răzbătut încoace, şi o lume nouă a ROMÂNIA PITOREASCĂ 61 O viciiu, 62 AL. VLAHL'ŢĂ răsărit aici, pe pământul acesta stropit de lacrămile tale; un nou oraş s’a ridicat din valurile Pontului, sub un cer tot aşa de albastru şi de cald, ca şi al frumoasei Italii. Din mijlocul acestui oraş, statua ta de bronz priveşte visătoare peste câmpia acoperită de ruinile cetăţilor şi lagărelor romane, sub zidurile cărora zac oasele compatrioţilor tăi. Azi te-ai plimbă pe uliji romane, printre vechi monumente, pe ale căror lespezi de marmură ai citi nume cunoscute şi scumpe inimii tale : pe scutul legionarilor de piatră ai revedeâ pe cei doui prunci aplecaţi la sânul lupoaicei, şi ai căutâ cu noi în adâncimea vremii obârşia îndepărtată a gloriosului tău neam. Azi nu s’ar mai tângui aşa de jalnic lira ta, căci ai trăi aci în mijlocul unui popor, care ti-ar fi drag, între oameni al căror chip ti-ar aminti trăsăturile mândre ale cetăţenilor romani, şi în a căror limbă — mlădioasă şi sonoră ca şi versurile tale — ai regăsi, cu atâta sfinţenie păstrate, urmele vii din graiul stins de mult al poporului tău. IN MUNŢII NOŞTRI 21. Pe Colibaşi. |l|emânecate eşim din Turnu-Severin, pe şoseaua care o ia pe sub munţii Mehedinţilor şi merge la Târgu-Jiu. Valea, în care scăpătăm de pe podişul oraşului, se umple şi răsună toată de zuruitul zurgălăilor şi de tropotul uscat al cailor. Dorm încă vietăţile cuprinsului. Numai ciocârlanii, mai harnici, păşesc mărunţel pe margimea şanţului. De jur împrejur nu vezi decât holde şi livezi. înaintea noastră drumul se aşterne alb, neted, pe sub colnice. In aer e o răcoare dulce ş’un miros sănătos de câmp şi de pădure. Nici un zgomot, nici o mişcare, nici o adiere de vânt nu se simte. Copacii, cu frunza neclintită, par zugrăviţi. Brobonit de rouă, pământul doarme încă în lumina umedă şi nehotărîtă a dimineţii. Peste un ceas începem să urcăm dealul Colibaşi..Sub noi zarea se lărgeşte. înainte, spre răsărit, cerul se dogoreşte, ca de bătaia unei flăcări; o pulbere fină de aur se ridică din spatele codrului şi se împrăştie în sus, ca şi cum ar suflâ-o gura unui vulcan. Câţiva 64 AL. VLAHU ŢĂ nori zgrunţuiţi, ce plutesc în albastrul cerului, prind a se rumeni pe margini. De-odată o suliţă de foc străpunge perdeaua de arbori. Porţile zilei se deschid, şi, în valuri, curge lumina pe văi. Pământul tresare din somn, vesel şi plin de vieaţă, sub calda binecuvântare a soarelui. Pe culmea Colibaşilor oprim, să răsufle caii. Privelişti largi, fermecătoare ni se desfăşură din toate părţile. Lanuri şi păjişti s’aştern în răzoare, pe coaste de grinduri uşor trăgănate. Casele albe ale satelor, răvărsate pe tăpşane, strălucesc printre livezile de pruni. Pe ogaşele verzi ale văilor pătate de umbră gârlele trag dungi tremurate, vinete şi sclipitoare ca oţelul. Departe, într’un albastru fumuriu, se încalecă, încreţindu-se în valuri neregulate, din ce în ce mai dese, spinările mătăhăloase ale dealurilor acoperite de păduri. Vizitiul — un ţăran chipeş şi deştept din podgoriile Oreviţii — îmi arată cu biciul, ca pe hartă, munţii, plaiurile şi apele Mehedinţilor, şi îmi povesteşte, cu şart, legendele pe cari le-a auzit şi el dela bătrâni. «Muntele Babelor... l-am lăsat în urmă, — se vede bine din şosea, cum vii dela Vârciorova, pe lângă Schela Cladovii... nu-i aşa ’nalt, da-i priporos grozav. Pe el şi-a lepădat Dochia cojoacele. Ci-că erâ baba asta o zgripţoroaică urîtă, şi bătăioasă, şi rea de mama focului, — ş’avea un fecior, Dragomir, care se însurase c’o fată frumoasă, şi harnică, şi cuminte, de nu mai avea păreche; da baba n’o putea suferi, şi nu ştiiâ cum s’o mai canonească; doar o face-o să-şi ia lumea 'n cap. Intr’o zi îi dă un caer de lână neagră 65 ROMÂNIA PITOREASCĂ să-l spele pană l-o albi. Şi pe când zoliâ la fântână şi plângea biata nevastă de ’nduioşâ pietrele, eacă vine un moşneag, c’o barbă albă pănă la brâu; ea-i spune cum o prigoneşte ş’o haineşte soacră-sa, şi cum tot la munci grele şi fără spor o mână, ca s’o pârască pe urmă la Dragomir că nu-i nici de-o treabă şi s’o isgonească din casă. Auzind una ca asta moş-neagu — care era chiar Dumnezeu — dintr’o vorbă-i nălbeşte caerul, şi-i dă ş’o chită de ghiocei înfloriţi, să-i ducă babei. Cum vede baba ghioceii crede c’a şi venit primăvara, şi strigă: Dragomire mamă, să ne pregătim de-amu, să suim oile la munte, c’au prins a se ridica zăpezile... A doua zi mână pe noră-sa cun caer alb să-l spele până l-o face negru. Şi iar trece Dumnezeu pe la fântână, şi făcându-i-se milă de biată nevastă, blagosloveşte încet cu dreapta, şi caerul, din alb, se face de-o dată negru ca pământul în desprimăvarat; apoi îi întinde o chită de fragi coapte şi-i zice : Na, să le dai babei şi să-i spui că le-ai cules de pe câmp. Când a văzut Dochia fra-gele, roşii ca sângele, nici n’a mai stat la gânduri: iute s’a încotoşmănat în cele nouă cojoace, a luat pe Dragomir, ş’au pornit cu turmele la munte. Ş’a dat Dumnezeu întăi trei zile de vară, şi pe urm’ o moină ş’o ploae caldă, c’a început baba să-şi lepede cojoacele, ude leoarcă şi grele de nu le mai putea duce, pân’ a rămas numai cu unul. Şi atunci s’a lăsat de-o dat’ un ger, ş’o lapoviţă, ş’un îngheţ de crăpau pietrele. Şi umblând baba, de colo colo, rebegită de frig, vede pe fecioru-său răzămat cu şalele de-o stâncă şi prinde-a-i grăi: «Aba, Dragomire maică, lumea se Al. Ylahnţă. — România pitorească. 5 OG AL. VLAHLŢA prăpădeşte de frig, şi tu stai şi cânţi din fluer!».... Da el era mort, — înţepenise acolo prididit de zloată, c’un ciubuc de ghiaţă la gură. Ş’aşa, au îngheţat sloiu şi baba, şi oile, şi s’au prefăcut toate ’n stane de piatră, de se cunosc şi azi momâile lor albe, risipite ca o turmă, pe muntele care de-atunci se chiamă Babele». Ascultându-1, mă gândiam că tot legenda asta, cu puţine schimbări, mi-a povestit-o un cioban de pe muntele Ceahlău, arătându-mi o turmă de stânci împrăştiate pe prispa verde ce se întinde la picioarele Panaghiei. 22. La umbră. Jj|e la amiază conăcim în Broşteni, sat mare şi frumos, răvărsat pe valea râului Motru. Vrednici, şi cuminţi, şi buni gospodari trebue să fie oamenii prin părţile acestea. Văd căsuţele lor vesele şi curate, livezile îngrădite, curţile pline de păseri, fânul strâns cu îngrijire şi aşezat în pătuiace, vitele grase, femeile bine îmbrăcate şi copii rumeni la faţă. Mă dau în vorbă c’un moşneag care ’mpleteşte la un coşer de nuele. — Sânt, ce e dreptul, şi pământurile bune pe-aici, îmi spune bătrânul, dar ş-ai noştri s’au ales tot oameni harnici şi de ispravă. Noi pe la târg mai mult vindem decât cumpărăm, c’avem aici, slava Domnului, tot ce ne trebue. De-ale îmbrăcămintei — lucrează nevestele în casă; opinci şi căciuli ne facem noi; şi de-ale ROMÂNIA PITOREASCĂ 67 gurii — ne dă cel de sus, de-ajuns şi de rămas. Uite-o cum stă podoabă pe dealuri hrana noastră, din belşug: numai sănătoşi să fim, şi zile s’avem s’o mâncăm. Vezi Dumneata, noi avem în comuna noastră Vad căsuţele lor vesele şi curate... curţile pline de păsări. de şapte sute de suflete, patru biserici, şi numai două cârcime. De-aceia nici nu s’aud pe-aici gâlceve, ori bătăi, ori furtişaguri, cum sânt de pildă pe la Ponoare, unde sânt pruni mulţi şi unde oamenii beau Griyorescu. 68 AL. VLAHTŢĂ ţuică şi în loc de aghiazmă la Bobotează. Acolo ci-c’ar fi vrut odată sfântul Nicodim să le facă şi lor o biserică, şi ei, ticăloşii, ca să scape de sfânt, s'au apucat şi i-au vârât pe ascuns un miel în traistă, ş-apoi au sărit să-l bată zicând că le-a furat mielul, ş’a plecat sfântul în lume blestemându-i să nu mai aibă biserică ’n sat, ci numai de cimpoeri şi de toboşari să le facă Dumnezeu parte. Şi multă vreme ci-c’au rămas fără biserică. Acuma au, nu-i vorba, s’a milostivit cel de sus cu ei — dar ce folos că tot cârcima li-i mai dragă!... Urît lucru mai e, Doamne, şi băutura asta. Lasă c’aduce şi pagubă, şi te sărăceşte de te lasă pe drumuri, — da-ţi strică şi minte, şi să nătate, şi vieaţă, şi tot, de-ajungi din om neom. Eu — mulţumesc lui Dumnezeu — eacă sânt aproape de nouăzeci de ani, şi muncesc cât şi feciorii mei, şi nu ştiu ce-i boala. Când mi-i sete mă duc colea la şipot, îi trag un gât bun de apă rece, şi parcă întineresc... Mă uit la figura blândă şi luminoasă a moşneagului, ascult cu drag vorba lui aşezată şi cuminte, şi mă gândesc că în el sânt întrupate toate bunele însuşiri ale poporului român. Câtă înţelepciune, ce de comori nu zac ascunse în sufletele acestea cinstite şi senine, cari-au trecut de-atâtea ori prin cumpene mari, prin greutăţi şi nevoi cumplite, ş’au înfruntat cu bărbăţie vijeliile vieţii, ş’au ştiut pururea să-şi păstreze credinţa lor în bine şi ’n dreptatea celui de sus. Multe şi nepreţuite frumuseţi ar descoperi acel care-ar putea străbate în sufletul acestui popor ales ş’atât de bine înzestrat de fire, în adâncimile tăinuite ROMÂN!A PITOREASCĂ ()9 ale inimii lui bune şi răbdătoare unde s’au păstrat cu atâta sfinţenie credinţele, datinele, graiul şi virtuţile neamului nostru, şi de unde-a isvorît cel mai cald şi mai duios cântec din câte vr’odată s’au spus pe lume—dulcea şi fermecătoarea doină, în a cărei largă mlădiere pare că freamătă toţi codrii şi plâng toate izvoarele ţării. La plecare strâng cu iubire şi cu adâncă recunoştinţă mâna aspră şi nodoroasă a lui moş Dumitru. Cugetul meu îmi spune că cea mai mare parte din bunurile şi fericirile de cari mă bucur le datoresc acestei mâini harnice, cojite de soare şi de muncă. 23. Valea Metrului. gp^ergem o bucată bună pe marginea Motrului ale cărui unde verzui, pripite, se sparg de bolovani. Apoi urcăm pe-un podiş larg şi luminos. Mirezme dulci, îmbătătoare, de sulcină şi de dumbravnic, se împrăştie în aer de pe fâneţele bătute de soare. Un vânt căldicel adie, şi grânele coapte îşi leagănă spicele, ca de vraja unui cântec. In depărtare se pierd liniile încâlcite ale dealurilor întunecate de desimea codrilor. Lanurile sânt înpânzite de secerători. Cârduri de fete în cămăşi albe şi vâlnice roşii se pleacă muncii şi-şi mişcă braţele ’n tactul unei doine. Dulce răsună valea de glasurile lor. Pe mirişti şi pe şesuri alunecă încet umbrele călătoare ale norilor. In urma noastră Motrul, tolănit în spintecătura dealurilor ca un balaur ostenit, îşi tremură solzii sclipitori în soare. 70 AL. VLAHUŢĂ Copacii bătrâni s’apleacă pe undele lui sfătoase, să li-asculte poveştile. El scoboară de sus, dinspre «Culmea Frumoasă», dela poalele muntelui Oslea, unde-a stat în vechime încolăcit năpraznicul şarpe cu nouă ochi, de groaza căruia se cutremura toată valea Dunărei, pănă când într’o zi eată c’a sosit acolo Iorgovan, voinicul fără seamăn, şi s’a aşezat într’o groapă, cu calu-i năpraznic şi cu tolba-i de săgeţi, şi când şarpele, flămând, a ridicat capul să înfulice-o turmă de vite ce păştea pe vale, Iorgovan, întinzând arcul, l-a izbit c’o săgeată şi i-a scos un ochiu, iar muntele s’a zguduit din ţâţâni de svârco-lirea dihăniei. Şi tot aşa l-a pândit şi l-a săgetat, până când şarpele, rămâind numai c’un ochiu a rupt-o de fugă pe la Furca Alunului, pe unde se vede şi azi dâra lui, căreia îi mai zic unii şi «brazda lui Novac». Iorgovan s’a luat călare după el, şi unde-1 ajungea îi mai hărtănia cu paloşul o bucată din trup; la apa Gernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cântecul unei zine, iar capul şarpelui a trecut Dunărea pe la Cazane, şi s’a ascuns în peştera neagră, de unde iese vara musca cea rea, care bântue vitele de prin meleaguri. Departe, hăt, Motrul scapă în luminiş, şi după ce soarbe undele Coşuştei, se îndoaie pe la capătul dealului Colibaşi şi trece domolit şi gânditor, pe sub zidurile mănăstirei Strihaia unde a văzut într’o noapte pe Mihaiu Viteazu fiind ostenit din război, şi grăbindu-se să ridice pănă în ziuă, pe ruinele castelului părintesc, o biserică, pe care de zor mare ce-a avut, a greşit ş’a zidit-o cu altarul ROMÂNIA PITOREASCĂ 71 spre miază-zi. De-acolo, bătând spre răsărit, se lasă molatic pe şes deschis, printre imaşuri şi sămănături, pănă în mănăstirea Gura Motrului, unde-şi descarcă undele în Jiu. Mănăstirea împrejmuită cu ziduri groase sparte de vremi, e aşezată pe poalele unui deal. Acolo odihnesc oasele cuviosului patriot Efrosin Poteca, unul din cei mai harnici apostoli şi luminători ai neamului nostru pe la începutul secolului al XlX-lea. Pe porţile de fier dela intrare mâncate de rugină, se cunosc încă urmele gloanţelor repezite din flintele pandurilor lui Tudor la 1821, când, de frica lui, boerii greci se închiseseră acolo, ca într’o cetate, cu averi, arme, şi arnăuţi. Pe toată valea Motrului ş’a Jiului, pornind din câmpia Padeşului, de pe plaiul Cloşani unde s’a ridicat întăi steagul libertăţii în mân-tuitoarea răscoală dela 1821, şi până în şesurile Dunării, — prin toate satele Olteniei auzi vorbindu-se de «Domnul Tudor», ca şi cum ieri ar fi trecut pe acolo, în fruntea puşcaşilor săi, aşa viu, şi mare, şi întreg a rămas în mintea tuturora «viteazul răzbunător» al poporului, eroul legendar care îmbrăcase «cămaşa morţii» pentru mântuirea neamului său. 24. Mănăstirea Tismana. |l|e pe Culmea Frumoasă, din codrul de fagi bătrâni, în desişul cărora e pururea noapte, scăpătăm în valea largă şi luminoasă a Tismanei. Aerul fierbe de zăpuşală. Cerul pare că arde de-asupra noastră. Pe lanuri zoresc muncitorii, desculţi, cu frunze de 72 AL. VLAIILŢĂ brusturi pe cap, cu mânecile cămăşii de pânză aspră sumese pănă’n supţiori. Trecem prin satul Tismana aşezat la poalele munţilor, între două vâlcele, de-o parte şi de alta a râului Tismana. Stârnii de clin- gătul zurgălăilor copiii a-g !eargă de pretutindeni, se urcă pe garduri, zburdal-$ nici, veseli,gălăgioşi. Cânii îşi amestecă lătratul în chiotele lor. Din sat eşim într’o pajişte frumoasă, aşternută pe-o vale care se 2 îngustează din ce în ce. In | fund se deschide înaintea | noastră ca o poartă în * tainica şi întunecata dom-o nie a codrului. Prin spin-| tecătura aceasta a mun-J; Jilor, drumul, şerpuind pe f marginea râului Tismana, £ se adânceşte într’un desiş ^ de castani seculari. Um- «j | bra ne învălue din toate o părţile. Un dulce miros de % fâneată pluteşte în aerul £ răcoros. In liniştea sfântă a codrului, în măreţia şi sălbătăcia acestor locuri, şopotul somnoros al apei, uşoara clătinare a frunzelor, stropii de lumină ce picură din straşina de ramuri, toate te farmecă; —inima-Ji bate dc-un fior neînţeles, ca şi cum ai fi intrat într’o lume de 73 ROMÂNIA PI TOR EA SCĂ închipuiri, de bazme. La o cotitură a drumului, crengile se desfac, — o ferestrue se deschide ’n păretele de verdeaţă, din fund răsare, peste vârfurile copacilor, un turn înalt şi galben. De-abia l-ai zărit însă —şi bolta de ramuri se închide din nou. Dintr’acolo s’aude tot mai tare, tot mai aproape un vuctca de moară, ş’un răpăit, un plesnet de apă care cade pe lespezi. De-odatăca la un semn, perdeaua de arbori se dă la o parte, — sus, pe vârful unei stânci fioroase, îţi apare în toată fantastica ei măreţie, mănăstirea Tismana, cu zidurile ei îndrăzneţe, cu turnurile ei înalte de castel din timpurile vechi. Te uiţi înmărmurit, ca la o minune, şi nu ştii bine de-i aeve, ori e’n vis» — când eată că o nouă privelişte te chiamă : torentul Gurniei, repezit de sus, de sub talpa mănăstirii, s’aruncă vâjiind, şi cade dela o înălţime ameţitoare peste-o grămadă de stânci dărâmate, unde sulul de apă se sparge şi se preface într’o spumă fumurie, pe care-o ia ş’o duce ’n undele-i repezi râul Tismana. Drumul ocoleşte ’n larg ca să facă urcuşul lin. Trecem un podeţ şi suim pe-un tăpşan, între două ziduri vechi, dărăpănate. In poarta mănăstirei ne iese înainte «piticul Tismanei», un călugăr mic, spân, cu faţa sbârcită ca un hrib, o mogâldeaţă de om, cu glas de copil, cu ochi şi mişcări de maimuţă. Arătarea aceasta ciudată se potriveşte de minune cu săl-bătăcia locului în care ne aflăm. Intrăm., pe sub bolta înaltei clopotnîţi, în curtea largă, tăcută, a frumoasei mănăstiri. In mijloc e biserica, plină de scule şi odoare vechi; pe uşile-i de stejar sânt săpate cu multă măestrie iconiţe şi înflorituri migăloase, fine 74 AL. VLAHUŢĂ Mănăstirea Tismana. ROMÂNIA . PITOREASCĂ 75 ca o horbotă. In stânga, spre săritoarea Gurniei, se înşiră, de-alungul zidului împrejmuitor, încăperile sta-reţiei, şi chiliile cu două rânduri, în fund — arhondaricul. Aripa dreaptă e un morman de ruini arse, acoperite de bălării. Patru turnuri înalte, cu ferestrui înguste, străjuesc, din cele patru colţuri ale curţii, liniştita şi măreaţa lavră, ridicată aci, în locul acesta ascuns, acum şase sute de ani, de părintele Nicodim, cu ajutorul milostivilor Basarabi de pe acele vremuri. Spre miază-zi vederea e astupată de-o stâncă uriaşă, în al cărei părete drept se văd două spărturi negre tăiate în chip de ferestre la o înălţime fioroasă deasupra peşterei, din care ese urlând şuvoiul Gurniei şi trece printr’un canal pe dedesuptul mănăstirii. Acolo sus, îmi spune piticul, cun glas piţigăiat ce n’are nimic din glasul omenesc, în chilioara aceea scobită ’n piatră se retrăgea sfântul Nicodim, şi zile, săptămâni întregi se ruga în taină la Dumnezeu pentru păcatele oamenilor. El a venit de peste Dunăre, trimes încoace du-un înger care i s’a arătat în vis şi i-a spus şi locul anume, unde să ridice mănăstirea. Ş’a umblat, ş-a rătăcit mult sfântul păn’a dat de săritoarea Gurniei. Erau ponoare pe-acolea şi ’ntune-cime mare, sălbătăcie şi desiş nestrăbătut. Şi el, singur, a curăţit şi-a netezit locul, şi ’ntăi a făcut aici în faţa peşterii o bisericuţă dintr’un tis bătrân, ş’a potrivit să fie pristolul chiar pe rădăcina tisului. Pentru credinţa lui cea mare îl dăruise Dumnezeu cu putere făcătoare de minuni. Şi oricine venea, pătimaş de boală trupească ori sufletească, aici îndată îşi găsia alinare — cât se lăţise vâlva ’n lumea ’n- 76 AL. VLAHUŢĂ treagă de bunătatea şi harul cel mântuitor al sfântului. Ş’a venit pe vremea aceia din depărtările apusului ş-un împărat păgân ce-i zicea Jigmond şi care aveâ o fecioară bolnavă rău, «bântuită de duhul cel necurat» ; şi cum au ajuns aici, s’a şi ’ndreptat fata. Apoi într’o zi, ci-că primind împăratul plocon nişte purceluşi, i-a dat bucătarului să-i gătească într’ascuns şi să-i aducă la masă într’un blid acoperit; şi vrând el să cerce puterea sfântului i-a zis : blagosloveşte, părinte, aceşti păstrăvi. Iar sfântul blagoslovind, când s’a descoperit blidul, s’au găsit într’adevăr păstrăvi în loc de purcei. «Văd că este mare puterea ta, i-a zis împăratul, uimit, — şi de aceea vreau să’mi mai faci o minune : dacă vei putea trece nevătămat prin foc, să ştii că eu cu toţi ai mei ne vom boteză în legea ta». Atunci sfântul ci-ca poruncit de i-au adus lemne multe şi vreascuri din pădure, şi s’a aprins un foc mare în faţa bisericei, şi ’mbrăcând odăjdiile preoţeşti a luat crucea şi evanghelia, şi ’ncet a trecut de trei ori prin mijlocul flăcărilor. Iar când a eşit neatins din văpăi, împăratul cu toţi ai lui, spăimântaţi i s’au închinat ş’au cerut grabnic taina botezului. 25. Târgu-Jiu. ie la toacă plecăm spre Târgu-Jiu. Câţi-va nori fumurii călătoresc încet pe bolta albastră a cerului. Şoseaua dreaptă, bătută ca ’n palmă, tae întinsa câmpie ce se desfăşură înaintea noastră. La răsărit se văd, peste şirul de dealuri verzi, înălţimile Vulcanului, ROMÂNIA PITOREASCĂ 77 cari, împreunându-se pe la cheia Jiului cu măgurile cenuşii ale Parângului, alcătuiesc cununa muntoasă a judeţului Gorj şi graniţa României dinspre Transilvania. După un ceas de drum, pe şes deschis, intrăm într’o pădure mare şi frumoasă, de stejari seculari. Ne adâncim în ea, ca ’ntr’o lume tăinuită, plină de vrăji. Din desişul ramurilor se cerne întuneric. Treptat aerul se răcoreşte. Crengile încep să se mişte frunzele foşnesc de vânt. Fulgere dese, orbitoare, spintecă cerul din ce în ce mai posomorit, şi tunete prelungi se aud bubuind în depărtare. Când eşim în limpeziş, vedem ploaia, ca o perdea de suliţi, dreaptă şi întunecoasă, viind dinspre munţi şi cotropind câmpiile, c’un ropot de oştire îngrozitoare, năprasnică. Tunetele se ’nteţesc, şi peste câteva minute un adevărat potop s’abate vijelios asupra noastră Nu mai vedem nimic. Caii aleargă îndemnaţi de ţipetele vizitiului, speriaţi, de răpăitul stropilor cari cad, repezi şi grei, ca o grindină de gloanţe. Intr’un sfert de ceas toată câmpia e o mare. Cu chiu cu vai ajungem la Brădiceni, unde ne adăpostim sub umbrarul unei cârciume. Ţăranii desculţi, cu iţarii sumeşi pănă deasupra genunchilor, cu braţele goale încrucişate pe piept, stau în picioare, neclintiţi, şi privesc cu jale la ogoarele ’necate, la căpiţele risipite, la snopii desfăcuţi şi luaţi de puhoae, la munca şi speranţele lor nimicite într’o clipală. Şi nimeni nu scoate-o vorbă, nimeni nu se tângue. E în liniştea aceasta o măreţie de eroi de prin cărţi, o înţelepciune antică, înălţătoare, care mă umple de respect. Pe chipurile lor uscate e întipărită răbdarea sfântă a Românului, tăria legendară a neamului acestuia oţelit 78 AL. YLAIIUŢĂ în dureri, care-a văzut ş’a îndurat atâtea, că nimic nu-1 mai poate îngrozi. încerc să ma dau în vorbă cu ei. Duşi pe gânduri, cu privirea pierdută ’n văzduh, îmi răspund scurt şi silnic. De obiceiu ţăranul nostru vorbeşte puţin ; nouă, mai ales, celor de la oraşe foarte cu greu îşi deschide inima lui largă şi răbdătoare... Pornim. Ploaia a mai contenit. Satul e pe jumătate în apă. Femei, cu pruncii în braţe, aleargă, ţipând, dealungul şanţului prefăcut în gârlă, pe care plutesc împrăştiate copăi, ţoale şi perine luate de şivoiu. La asfinţitul soarelui intrăm în Târgu-Jiu. Oraşul este aşezat într’o vâlcea pe marginea Jiului. Un ză-voiu mare de plopi şi de anini seculari umbreşte malurile frumosului râu. Străzile sânt largi şi drepte. E linişte ca la ţară ; şi ce aer de bătrâni gânditori au unele case vechi, boereşti, tupilate în fundul curţii, în desişul lor de arbori! Se ’nserează. Singur mă primblu prin aleele tăcute ale parcului. Unde şi unde câte un felinar clipeşte ’n frunzişul umed. Spre miază-noapte, munţii Gorjului îşi crestează pe albastrul închis al cerului vârfurile lor înalte, negre, neregulate. Şi ’n tăcerea acestei nopţi de vară, freamătul plopilor, şuetul Jiului, par glasuri omeneşti ce-mi povestesc întâmplări, amintiri dureroase din vremile de demult... Aici, în oraşul acesta retras, îşi căutau scăparea la 1802 boerii Craiovii, goniţi de groaza lui Pasvantoglu, paşa Vidinului; ş’au năvălit atunci peste ei cârjalâii lui Manaf Ibraim, după ce-au spart bâlciul Clanovului, ş’au prădat case, ş’au dat foc bisericilor, ş’au tăiat bătrâni şi copii, şi prunci ROMÂNIA PITOREASCĂ 79 nevinovaţi. Pe-aşa cumplite vremi, s’a născut aici, în casa logofătului Broşteanu, George Bibescu, care peste patruzeci de ani avea să fie ales domn de boerii pământeni din obşteasca Adunare, moment însemnat în istoria noastră: de-un veac şi jumătate nu se mai rostise glasul ţării pentru alegerea domnului ei. Aici amintirile istorice sunt vii, strînse cu pricepută grijă, şi păstrate cu sfinţenie. Nicăiri n’am găsit atâta iubire de ţară, atâta respect pentru trecutul neamului nostru, ca’n oraşul acesta liniştit, unde toate parcă te îndeamnă la gânduri frumoase şi la fapte bune. Statua lui Tudor Vladimirescu, — aşa de potrivit aşezată în faţa gimnaziului, — această neperitoare întrupare a vitejiei şi a jertfii, este şi va fi pururea cea mai minunată lecţie de patriotism, pentru fragedele generaţii ce se vor perinda pe dinaintea ei. 26. Pe Valea Jiului. |I|e dimineaţă o luăm în sus, pe şoseaua care duce, prin Bumbeşti, la graniţă. Drumul s’aşterne drept, între două rânduri de arbori, pe malul stâng al Jiului, tăind valea ’mbelşugată ce pleacă de sub poalele munţilor şi se ’mpânzeşte spre miazăzi, netedă ca o apă. Trecem prin Vădeni, sat vechiu, harnic şi coprins, care-şi înşiră gospodăriile frumoase de-o parte şi de alta a şoselei. In spatele caselor vesele, se ’ntind livezi mari de pomi roditori; de-alungul prispelor atârnă pe culmi velinţi vărgate, cămăşi înflorite, scurteici şi zăvelci cusute cu fluturi. In picioare, la umbra duzilor, femei 80 AL. VLAHUŢĂ înalte, rumene la faţă, curat îmbrăcate, întind pe râş-chitor firele galbene de borangic. Fetele nălbesc pânza mai de vale între sălcii. De departe s’aude în răstim- puri ţipătul ascuţit şi răsunător al unui herăstrău. Soarele, de-abia răsărit, cerne peste codrii munţilor, ca o pulbere fină, albăstrie. Drumul, cărările, casele, copacii, toate par mai vesele şi mai frumoase, gătite ca ROMÂNIA PITOR EA SCĂ 81 de sărbătoare, în lumina dulce a a o estei dimineţi senine de vară. După două ceasuri de drum în câmp deschis printre ogoarele şi fâneţele spălate de ploaia de ieri, sosim în Bumbeşti, aşezare de moşneni muncitori şi cu dare de mână, sat întins şi bogat, care-şi desfăşură livezile şi viile aproape pe ’ntreg plaiul jiului, şi-şi poartă vitele şi turmele în imaşuri pănă pe sub codrii Sadului. Aici, în coasta dinspre Jiu a Bumbeştilor, s’au descoperit, adâncite în pământ, rămăşiţele unei cetăţi dărăpănate, de pe vremea luptelor iui Traian cu Dacii. Ceva mai în sus, dincolo de schitul Lainici, se văd urmele unor băi romane, ş’ale unui drum de piatră tot de pe vremile acelea. Cum eşim din vatra satului, cotim la stânga şi intrăm, pe spintecătura jiului, în strâmtoarea munţilor. E de o frumuseţă negrăită drumul acesta pănă sus, la Polatiştea. Nicăiri n’am văzut desfăşurate cu atâta măestrie, în acelaş cadru, cele trei mari podoabe ale pământului; munţii, pădurile, şi apa, ca în trecă-toarea aceasta spre Petroşani. Şoseaua, o prispă netedă scobită 'n brâul stâncos al muntelui, largă de două care şi lungă de 29 de chilometri, merge şerpuind pe marginea Jiului, care-şi tae voiniceşte albia ’n piatră. Codrul răsună de vuetul undelor călătoare. De-o parte şi de alta se desfac, în felurite îndoituri, înălţimile sălbatice ale Carpaţilor, unele goale, colţuroase — prăbuşituri deschise ca nişte răni în mijlocul desişurilor verzi — altele rotunde, acoperite de păduri mari, întunecoase, nestrăbătute încă de pas omenesc. Pe unele locuri ne uităm cu frică 'n sus, Ai. Vlahuţă. — România pitornasoă. G 82 al. vlaiilţA ia stâncile eşite din zid, gata să se rupă şi să se prăvale peste noi. Privelişti neaşteptate, uimitoare, pururea altele, se desvălesc la fiecare cotitură a drumului... Dar ce zgomot se aude ’naintea noastră? Par urletele unei vijelii năprasnice, ş’amestec de glasuri, şi bubuituri de tunuri. Ai crede că-i pieirea lumei. Este Jiul, puternicul Jiu, care se zbate şi strigă, sugrumat între două stânci uriaşe ce vor să-i aţie calea. Undele lui colcotă, sfărmate de bolovani, ş’asvârl în aer clăbuci albi, bulgări de zăpadă; curcubee superi tremură în pulberea străvezie a stropilor bătuţi de soare. — Voinicul, frumosul râu se smulge din braţele monştrilor, şi pleacă hăulind de vale. Iată-1 tolănit într’un larg boschet de plute. Apa lui, limpede şi potolită, pare-o oglindă culcată ’n ramă de verdeaţă. Şi ’n tăcerea adâncă a codrului, biruitorul doarme,— o aţipire de-o clipă, sub grija bătăliilor viitoare. Din k. ROMÂNIA PITOREASCĂ 83 ţ~ ----------------------------------- - ^ când în când îi vin ajutoare;— pârae repezi, des-fundate din văgăuni întunecoase, gonesc curmăturile munţiior, şi-l caută, îl strigă de departe, şi Jiul le aude, le chiamă şi le soarbe lacom în undele lui. Uneori păreţii nalţi de pe delături se desfac, deschizând de-odată ca o spărtură largă în orizont. Toată valea se umple de lumină. Privirile noastre se pierd, uimite, peste mormanele depărtate, care se urcă mereu, fac scară la cer, încălecându-se unele pe altele. Apoi iar se lasă perdeaua, şi umbra ne ’nvălue sub îngusta făşie de cer întinsă pe grebenii munţilor. După un ceas de drumr vedem deschizându-se în dreapta noastră o poiană frumoasă, în mijlocul căreia e aşezat schitul Lainici — o bisericuţă şi câteva chilii, împrejmuite cu leaţuri de brad — unde-şi fac mătania opt călugări bătrâni. — Aici, la noi, e bine — îmi spune stariţul — mai trece-o trăsură, mai vezi un om, mai afli cei pe lume; dar e un schituleţ în colo, departe, pe munte, — unde-i zice la Răcoarele — mergi patru ceasuri de-aici, şi tot prin locuri rele. Acolo, în sălbătăcia şi pustietatea aceea, trăesc patru schimnici în adevărata pus-nicie, ca pe vremea sfinţilor. De cu toamnă îşi iau de la noi făină pentru toată iarna, că, de cum se lasă zăpada, nu mai e chip de răzbătut la ei. Stau, săracii, ş’ascultă, noaptea cum le urlă lupii la fereastră. E soarele-ameazi. Codrii aburesc, ca după ploae. Nesfârşite se desfăşură ’n zarea înaltă încovăerile munţilor, cu coamele ’n lumină, cu brâe de umbră pe la încheeturi. Înaintea noastră, dunga vânătă a SJ. AL. VLAHUŢĂ drumului, uşor trăgănată în suiş, se ’ncolăceşte pe grumajii măreţelor stânci, spărgând desişurile de fagi, şi merge una cu Jiul, nedespărţit, ca şi cum ar vrea să-i arate că mintea, şi stăruinţa, şi braţele omeneşti sânt tot aşa de puternice şi de străbătătoare, ca şi undele lui nebiruite. Nici nu ştii unde să te mai uiţi. Din toate părţile te chiamă privelişti, care de care mai fantastice. Ar fi de-ajuns frumuseţile şi minunăţiile acestei văi, să le poţi dişterne în larg peste ’ntreg cuprinsul unei ţări, pentru ca să faci din ea una din cele mai mândre şi mai fermecătoare podoabe ale pământului. De la cotul stâncos ce-i zice «Cârligul Caprii», mergem o bucată pe jos. Pe lespezile calde de pe marginea şoselei, şopârle aurii, culcate la soare, clipesc somnoros din ochi, ascultând şuetul adormitor al apei şi cântecul privighitorilor. De-odată valea se îngustează şi se ’ntunecă. Doi munţi înalji de piatră îşi apropie de-asupra noastră vârfurile lor colţuroase. Intre ei se deschide ca o poartă uriaşă, pe sub arcadele căreia Jiul trece maestos, sunându-şi nahlapii de stânci c'un zgomot de fanfară ce ăue prelung prin boljile acestui castel din basme. Ne oprim la Păiuş, la vamă. Mai sunt şeapte chi-lometri de-aici pană la granijă. E aşa de îngustă valea, că pe toată distanta asta, nu s’a putut găsi un loc aşezat, pe care să se poată zidi o casă de vamă mai aproape de hotar. După prânz, înaintăm prin strâmtoarea aceasta întunecoasă, pe fundul căreia Jiul curge, ca pe un jghiab scobit în stânci. ROMÂNIA PITOREASCA 8") Poduri frumoase, tăiate ca ’n marmură, aruncă şoseaua de pe un mal pe altul. La graniţă, Polatiştea vine limpede şi grăbită dinspre răsărit, spintecând făgetul unei văi, şi se asvârle ’n Jiu, sub podul de piatră care leagă malurile a două ţări. Seara vameşul ne ospătează cu păstrăvi proaspeţi şi cu erunci. După masă ne primblăm pe şosea. In liniştea nopţii Jiul vueşte mai tare. Mii de licurici zburători răsar din întunecimile codrului, stropesc aerul cu luminile lor albăstrii, şi trec în roiuri de pe un mal pe altul, ţesând peste luciul apei punţi străvezii de jerbii fine şi tremurătoare. De departe se văd printre ramuri liniile albe ale podului aşternut între două stânci, deasupra unei prăbuşiri zgomotoase a Jiului. Apa lovită de muchile stâncilor se sfarmă în bulgări sclipitori; din clocotul undelor pripite, fuioare de argint se desfac în bătaia lunei. Şi toate-ţi par vedenii dintr’o lume fermecată. In înălţimea zărilor munţii îşi tae pe albastrul cerului coamele lor neregulate. Pădurile dorm în şuetul izvoarelor. Stelele clipesc, scuturând pe ape pulberea luminii lor. 27. Pe înălţimile Părângului. 8e la Păiuş pănă la Novaci facem o jumătate de zi. Şoseaua e largă, dreaptă, netedă. Mai pe toată întinderea ei, începând dela Bumbeşti încolo, sunt înşiraţi de-o parte şi de alta pomi roditori, cari-şi 8() AL. VLAHUŢ apleacă drumeţilor crengile lor încărcate de fructe răcoritoare. Ci-că binefacerea aceasta se datoreşte unui duhovnic dela Polovraci, care, în loc de mătănii, acatiste şi zile de post pentru ertarea păcatelor, hotăra fiecărui credincios să sădească un număr de pomi pe marginea drumului mare — şi vorba lui a fost lege. Pe la prânz intrăm în Novaci — un sat lung, de nu se mai sfârşeşte, aşezat la poalele munţilor, în frumoasa vale a Gilortului. Casele albe, învălite cu draniţă, răsar ici colo, prefirate pe tăpşanele cuprinse de livezi. Prin mijlocul satului trece Gilortul, puind în mişcare, cu undele-i harnice, mori, pive şi joagăre, de-al căror vuet răsună zăvoiul de anini, ce se întinde de-alungul râului. De cu seară năimim cai, şi ne pregătim merinde pentru trei zile. In zori pornim. Satul rămâne ’n ceaţă. După un ceas de drum printPo pădure de fagi şi de goruni, eşim în luminiş. Pe dealul sterp, acoperit de-o iarbă măruntă şi crăpat de arşiţă, caii gâfâind sub noi, iau pripoarele în piept. Doi plăeşi înalţi şi trupeşi merg pe lângă cai. Ei calcă uşor şi lin, ca şi cum ar pluti. Un drumeac îngust, săpat cu multă greutate, pleacă din coasta Novacilor şi urcă, şerpuind printre sur-pături şi vârtoape mâncate de şuvoae, pănă la Tit-vele. Aici descălecăm, după cinci ceasuri de drum, şi intrăm în răcoroasa pădure de brazi, ce acopere ca o căciulă vârful ţuguiat al muntelui. în mijlocul acestei păduri, străbătută de izvoare, sunt câteva case de lemn — locuinti de vară pentru iubitorii de linişte, de aer curat şi de natură frumoasă. Gustăm I10 JIA XIA PI T ()K EA SC A 87 şi noi, două ceasuri, farmecul acestui colţ de raiu, şi pornim mai departe. Cum eşim din pădure apucăm la dreapta, şi după un ceas de suiş anevoios ne oprim pe vârful Păpuşii, munte gol şi singuratic, înfipt deasupra Titvelor ca o căpăţână de zahăr. De aici, în zarea largă ce se deschide în jurul nostru, vedem limpede coamele munţilor cum se înşiră în depărtări, spre miază - noapte şi apus ne îngrădesc piscurile pleşuve ale Vulcanului cari pornesc din fund, din coastele Oslii, şi vin, în clocotişuri, pănă în spintecătura Jiului, de unde încep să se ridice şi să se înlănţue gheburile din ce în ce mai mari ale Părângului, falnicul munte acoperit odinioară de gheţuri, din a Caii gâfâind,... iau pripoarele în piept. Grigorescu. 88 AL. VLAHUŢĂ căror înceată topire i-au rămas pe zănoagele dela Găuri turme de stânci albe rotunjite de frecarea apelor, iar printre ele lacuri albastre şi minunate căderi de izvoare, cari fac din acest munte una din cele mai frumoase podoabe ale Cârpacilor noştri. In fund, de la apus spre răsărit se înşiră ca nişte sen- Uî»UÂN 3 A PlTiHil'.ASCA S') finele uriaşele vârvare: Comanda Prisloapelor, Gri-vele, Mândra care se ridică la o înălţime de peste 2500 de metri, Gruiu, Pâclişa, Piatra-Tăiată, Coasta lui Rusu.—Din spatele Mohorului, grebenii Părângu-lui, se despart în două şiruri, şi apucând între ei undele Lotrului, de la obârşie, le împreună mai încolo cu ale Lotriţii, şi le duc în hiolă de vale, clă-bucindu-le de stânci, pană dincolo de Brezoiu, unde Lotrul sc varsă în Olt. Numai spre miază-zi privirea scapă şi se adânceşte în limpezişul văilor. Pe strunga aceasta de lumină, departe în fundul zării, vedem cuibărite la un loc câteva pete argintii, sclipitoare, ca nişte cioburi de oglindă în bătaia soarelui. Acolo-i Târgu-Jiu. Ne scoborîm pe partea cealaltă a Păpuşii, şi scă-pătăm pe-o tarniţă întinsă acoperită de o iarbă subţire, uscată şi lunecoasă. Până la toacă mergem tot pe locuri deschise. De jur împrejur avem măreaţa panoramă a munţilor. Unde şi unde vedem turme de oi presărate pe limpezişul plaiurilor; isvoare cu sclipiri de oţel tivesc poalele codrilor. Şi nici un sgomot nu s’aude, nici un fum nu se ridică în larga pustietate a zărilor. Cei doi plăeşi se uită mereu la soare—ceasornicul şi călăuza lor prin coclaurile acestea fără drum şi fără adăpost. Ne lăsăm în vale, şi mergem o bucată pe matca bolovănoasă a unui pârâu. Apoi facem la stânga şi intrăm într’o pădure de molifţi. Pădurea-i deasă şi pripoarele râpoase. Ne dăm pe jos şi cu caii de frâu, urcăm, urcăm din greu pe cărările încâlcite şi întunecoase, printre stânci prăbuşite, peste 90 AL. VLAUUŢĂ copaci doborîti de trăsnete, lungiţi în neorânduială ca nişte leşuri de uriaşi după un războiu năprasnic. Începe să se întunece, şi noi horbăcăim mereu. In desişul nemărginit ochii noştri caută cu dor o zare de lumină. Tăcerea plăeşilor ne pune pe gânduri. — Nu ne-om fi rătăcit, nea Gheorghe... — Aş, că doar am ajuns. De sus, de departe s’aude un câne lătrând, apoi alţii. înaintea noastră albeşte, ca o ferăstrue, o geană de lumină, la marginea codrului. Mai suim un dâmb şi ieşim într’o poiană largă pe vârful Mohorului, unde ne adăpostim pe noapte la stâna Iui Iordache. 28. Pe coama Mohorului. file crapă de ziuă. Bacii îşi pregătesc găleţile pen-tru mulsoare. Oile behăesc înghesuindu-se la strungă Văile sunt înecate de ceaţă. Pădurile, vârfurile munţilor parcă plutesc în aer. Departe, dinspre curmătura Olteţului slomneşte pe poalele cerului lumina albă a zorilor, şi norii argintii prind a se rumeni pe margini. Intr'acolo zarea se limpezeşte şi măgurile par dogorite ca de bătaia unei flăcări. O geană roşie se aprinde, la îngemănarea pământului cu cerul. încet se saltă soarele, rotund şi scânteetor. Negurile se risipesc. Plaiurile verzi, brobonite de rouă, par bătute cu diamante. Incălecăm, ş’o luăm înainte, pe coama Mohorului,, spre Piatra Tăiată. Ca ’ntr’o minunată panoramă ni 91 ROMÂNIA PITOREASCĂ se arată acum, de jur împrejur, îndoiturile Cârpacilor cu crestele încununate de raze, cu văile adânci şi întunecoase, spintecate de izvoare repezi, şi umbrite de păduri seculare. Mă uit uimit la vârfurile acestea stâncoase ce se înalţă în cer ca nişte falnice turnuri de cetăţi, şi gândul mă duce cu sute de ani în urmă în trecutul viforos al neamului nostru. Din câte primejdii nu ne-au scăpat pe vremuri munţii şi codrii aceştia! Aici în întăriturile acestea zidite de Dumnezeu, au stat adăpostiţi aproape o mie de ani strămoşii noştri, când prin şesurile Dunării, curgeau puhoaele de barbari, când noroadele sălbatice ale Asiei se năpusteau cu duiumul împingându-se unele pe altele asupra Europei, jăfuind oraşele şi pustiind pământul pe unde treceau. In munţii aceştia s’a închegat tăria şi unitatea neamului românesc. Ei au fost ocrotirea şi scăparea noastră în zilele de groază, cetatea sfântă în care s’au păstrat aşa de curate credinţele şi limba, şi datinile poporului nostru. In locurile acestea tăinuite, pe veci îngrădite de străjile Carpa-ţilor, plutesc umbrele strămoşilor noştri, de înainte de descălecătoare. Aici, în şoptitul izvoarelor şi în freamătul codrilor, a răsunat pentru întâia oară frumoasa noastră doină,—şi nu e pârâu, nici plaiu, de care să nu fie legată o amintire scumpă sufletulu nostru, nu e vârf de munte, în tot cuprinsul acesta, care să nu-şi aibă povestea şi cântecul lui. Mai târziu, după ce-au contenit năvălirile şi s’au scoborît ai noştri iar la şesuri, de câte ori o primejdie mare ne-a ameninţat, munţii ne-au chiemat în adăposturile lor, şi vai de duşmanul care ne-a ur- 92 AL. VLAHUŢĂ mărit în întăriturile cetăţi noastre! Când Carol Ro~ bert, trufaşul rege al Ungariei, şi-a împins oştile în câmpiile Olteniei, şi, la sfatul de pace al blândului nostru voivod Alexandru Basarab, i-a răspuns semeţ că «el e păstorul oilor sale şi-l va scoate de barbă din vizuina lui», — Românii îl atraseră cu încetul în-tr’o vale strâmtă şi întunecoasă din munţii Gorjului, şi deodată, ca prin farmec, cu bubuiri asurzitoare stâncile începură a se rostogoli din înălţimi, şi toată falnica lui oaste, învălmăşită şi zdrobită sub grindina de bolovani, pieri în fundul acelei râpi. Şi ?n sutele de ani cari au mai curs de atunci, câte n’au văzut, Doamne, munţii aceştia, de câte ori n’au răsunat codrii şi văile acestea de buciumul vitejilor noştri plăeşi! 29. In Novaci. f||untem pe Piatra-Tăiată, la o înălţime de peste 2200 de metri. In depărtare, munţii rotunzi se văd ca nişte muşuroae, pe ei pădurile de brazi par pete de cerneală. Un vânt rece, cu lapoviţă, bate dinspre miază-noapte şi culcă pe jnepi palele albe de nori. Şi cum se schimbă de repede vremea! Aci e soare, aci se ’ntunecă. Se războesc stihiile ca ’n zilele babei, Tăcerea şi pustietatea în care ne aflăm, văile prăpăstioase prin cari am trecut, priveliştile uimitoare ş’a-tât de felurite ce ni-au lunecat pe dinaintea ochilor, fac să ni se pară foarte depărtată lumea din care am plecat, ş’un sentiment de nelinişte, de grijă, pare ROMA NI A PITOREASCĂ 93 că 'nvălue dorul şi nerăbdarea noastră de a ne vedea mai curând în Novaci. Ne lăsăm de vale pe făgaşele puhoaelor, şi după. vr'o două ceasuri de scoborâş prin ponoare şi desişuri, ce păreau că nu mai au sfârşit, sosim la obârşia Gilortului, sub Coasta Pietroasă, ş’o luăm oblu. printre stânci pe matca prăpăstioasă a râului. Seara, târziu, ajungem ostenişi în Novaci. Adouazi, Duminică, e horă mare la cârcima din mijlocul satului. Ce chipuri rumene şi frumoase au Novăcenii, şi ce curat se poartă, şi câtă cuviinţă e în vorba, în privirea, în mişcările lor! Pe aici n’au. putut răsbate nici dresurile, nici stămburile oraşelor. Cămăşile albe cusute cu arnici şi cu fluturi, maramele ’nvârstate de borangic, scurteicile ’nflorite şi sumăeşele cu ciucuri, vâlnicele de lână negre vărgate cu roşu, beţele ’nguste cusute cu mărgele, ilarii de dimie albă — toate sunt ţesute şi lucrate ’n casă. Şi ce bine-1 prinde pe Român portul acesta al lui, aşa de curat, aşa de simplu şi de frumos ! Nevestele se piaptănă cu conciu şi se ’mbrobodesc cu ştergare lungi. De obiceiu ele nu joacă, ci stau de-o parte, în picioare, şi privesc. Fetele-şi împletesc în cozi panglicuţe şi flori de câmp, la gât poartă şiraguri de mărgele colorate, şi la brâu busuioc — floarea dragostii. In picioare, doi ţărani tineri, Novăceni, zic, unul din scripcă şi altul din cobză. In jurul lor, în roată largă, se mişcă încet, în dulce legănare, strămoşasca horă, joc potolit, tacticos, în care se prind şi oameni mai în vrâstă, uneori moşi cu barba albă — ca să-şi. 94 AL. VLAMl'ŢĂ mai aduc’ aminte de când erau şi ei tineri. La ţară hora e temeiul jocului. Ea înfăţişează în închipuirea poporului, ca şi în cântecele poeţilor, împăcarea, frăţia, unirea tuturora într’un singur cuget,— e veche, dela întemeearea neamului nostru, ş’aceeaşi a rămas în toate părţile locuite de Români. Celelalte jocuri (brâul, sârba, căzăceasca, ţâitura, joiana, bătuta, învârtită, ca la Breaza ş. a.) se mai amestecă, se mai schimbă după locuri.—Unele sunt vijelioase, cu mişcări repezi şi smâncite, cu încleştări de braţe şi ’nvâr-tejiri ameţitoare, ce parc’ar da să ’nchipue o luptă, o răpire, o rupere de fugă. Un farmec deosebit au «chiotele» sau «strigătele» pe cari le rostesc, în tactul jocului, cu glas trăgănat, jumătate vorbă, jumătate cântec, flăcăii cei mai deştepţi din sat. Aici, la joc, îşi spun tare dorul şi păsul inimii lor, în versuri scurte, făcute sau numai potrivite de ei, duioase şi gingaşe pentr’o logodnică iubită : «Sucă-mi-te, suveicuţă, Dacă ştii că ’mi eşti drăguţă ; Sucă-mi-te suveicea Dacă ştii că eşti a mea; Şi te sucă ’ntr’un picior, Dacă ştii toarce fuior — Şi te sucă ’ntr’amândouă, De ştii ţese pânză nouă !» glumeţe şi pilduitoare în pofida fetelor cari n’au rost la treabă : «Fetele dintre Vâlcele Spală iile ’n ulcele, urniĂX T A PIT<)I?KASCĂ Şi le ’ntinde pe zăbrele Şi latră câinii la ele. Le ridică mai în sus — Latră câinii ca la urs.» înţepătoare şi fără îndurare cu cele cari se ţin numai de petreceri şi nu-şi văd de casă : «La argea nu ştiu să ţes, La horă mă ’ndes, mă ’ndes!» sau : «La drăguţa jucăuşă Stă gunoiul după uşă ; La drăguţa ’n joc voinică. Spală oala' tu pisică ! 30. Mănăstirea şi Peştera Polovraci. |jj|e la toacă plecăm spre Polovraci peste dealurile ce se culcă pe lângă poalele munţilor. Vremea-i frumoasă şi drumul bun. După vr’un ceas de urcuşuri şi scoborîşuri printre porumbişti dăm în satul Baia de fier, aşezat pe o costişă clisoasă, spartă de grop-niţi, — băi din cari se scotea odinioară fier pentru trebuinţele ţării. De aici ne lăsăm în valea adâncă a Olteţului şi mergem puţin în sus, pe matcă. Râul •curge repede şi sgomotos printr’o rarişte de anini subţiri şi svelţi, ale căror ramuri se ’ndoaie ş’acopăr drumul cu bolţi de frunziş. Trecem prin vad şi urcăm pieziş malul înalt şi râpos din stânga. De-asupra ieşim într’un şes larg şi neted pe care e aşezat satul Polovraci. Mănăstirea, unde ne găzduim pe noapte, 9(3 AL. YLAHL'ŢĂ e retrasa mai în fund, într’o margine de crâng, la eşirea Olteţului din munţi. Un zid vechiu de piatră amestecată cu cărămidă împrejmuieşte acest adăpost liniştit, în care pusnicesc şapte călugări. O curte îngustă, acoperită de iarbă, în mijloc bisericuţa, zidită a 1704 de jupan Danciu Părăianu ; în tindă, pe pă-retele din faţă e zugrăvit iadul —spaima păcătoşilor; Mau ăştirea Pol o vraci. lângă uşă, pe uşorul din dreapta stă scris cu slove vechi de mâna lui Tudor Vladimirescu : «Am venit şi eu robul lui Dumnezeu la această sfântă şi dum-nezeească mănăstire pre vremea de la 821 Maiu 28 în zilele lui Alexandru Ipsilant V. V. Sluger Vladimirescu». De jur împrejur chilii vechi, joase — unele părăsite şi dărăpănate ; aripa dinspre Olteţ, mai înaltă, mai a- 97 ROMÂNIA PITOREASCĂ rătoasă, îşi înşiră în lungul pridvorului odăile arhondaricului şi ale stăreţiei, ale căror ferestre mici privesc ca nişte ochi bătrâneşti la cei doi molifţi înnalţi şi falnici din faţa bisericii: puternici şi nepăsători de anii cari trec, ei îşi ridică în slăvi bogata lor podoabă de cetini pururea verzi, pe când în jurul lor toate se învechesc şi se părăduesc. A doua zi de dimineaţă plecăm la «Peşteră». Mergem din vatra mănăstirei ca o jumătate de ceas, în sus, pe spintecătura Olteţului. O cărărue sucită ne duce prin crăpăturile păretelui din stânga; ne urcăm pe brâe înguste de piatră, pe mărgini de prăpăstii, pe unde de-abia trecem agăţându-ne uneori cu mâinile de colţurile stâncilor ; jos, sub noi, la adâncimi ameţitoare urlă vâltorile Olteţului. Intrarea peşterei e largă şi se aseamănă cu tinda unei biserici mari scobită ’n piatră. Călugărul care ne însoţeşte aprinde-o lumânare de ceară şi păşeşte încet ’naintea noastră. La slaba lumină ce joacă pe păreţii umezi şi întu-necoşi ai peşterii vedem o bogăţie uimitoare de stalactite şi stalagmite — ciucuri mari de piatră atârnaţi de tavan, ca nişte ţurţuri de ghiaţă, gata să se im-preune cu alţii ce cresc de jos în sus — plăzmuirea minunată a picăturii de apă, care strecurându-se prin steiuri, în mii şi mii de ani de stăruinţă, ciopleşte stâncile, topeşte piatra, şi face din ea ce vrea. înaintăm mai bine de o jumătate de ceas în uriaşa hrubă, ale cărei bolţi răsună fioros de paşii şi de glasurile noastre, şi de pe ai cărei păreţi întunecoşi par gata să se desprindă tot felul de vedenii fantastice : balauri încolăciţi pe stânci năruite, trupuri Al. Ylalmţă. —,România Pitoreasca. 7 1)8 AL. VLAHl'ŢĂ trunchiate, braţe întinse în întuneric, animale diforme, monştri ce te privesc ameninţători din firidele lor negre, chipuri omeneşti învălite ’n zăbranice de piatră. — Mai ţine mult aşa, părinte ? — Ehei, Domnişorilor, zile ’ntregi să mergem, şi nu-i dăm de capăt. Am auzit şi eu din vechi că sparge pe dedesupt două şiruri de munţi şi răspunde tocmai în Transilvania. Gândul că ne-am putea rătăci, c’am putea rămânea fără pic de lumină în boştura aceasta umedă şi fioroasă, ne tae pofta de a merge mai departe. Şi lung, îngrijitor de lung ni se pare drumul la întoarcere. Călugărul ne spune că ’n vechime a fost aici capiştea păgânilor, şi—ca şi cum le-ar fi văzut aevea—ne povesteşte cum a trăit în tainiţa asta Za-molxe, zeul Dacilor,—cum, odată din bătrân s’a făcut tânăr ş’a mers de-a îmbărbătat poporul la luptă,— cum, însfârşit, după ce au răzbătut pe-aici Romanii şi s’au măsurat viteaz cu viteaz, ş’a văzut el prăpădul şi risipa norodului lui, de jalea înfrângerii a închis ochii şi s’a făcut duh, şi’n clipa aceea s’a des-legat, aşa din senin, o vijelie cumplită, şi s’au răscolit stihiile toate, cât, din învălmăşagul lor, pământul s’a lămurit cu altă faţă, cu alte neamuri şi cu alte legi,— şi de-atunci ne tragem noi, Românii, suflet nou şi ’nvăpăiat, trezit în zile de vifor, din zăngănit de paveze şi zbârnâit de săgeţi... iar stropii ce se preling şi picură şi azi din steiurile-acestea sunt lacrimile lui Zamolxe. In sfârşit!... Când ne-am văzut iar la lumină, ni s’a părut c’am înviat din morţi. Afară eră soare. ROMÂNIA PITOREASCĂ 99 Codrii aburiau. Un dulce miros de răşină îmbălsăma aerul căldicel. In vale răsună, ca un tropot de cai, goana năprasnică a Olteţului. Sus de tot, în limpe-zişul cerului albastru, se învârtea încet, în roate largi, tot mai largi, un vultur cu aripele întinse. 31. In Vâlcea. H|e la nămezi pornim înainte pe şoseaua netedă, care tae de-a curmezişul dealurile ce se lasă clin poalele Parângului şi se întind buziş între Oltet şi Olt părră în câmpiile Romanaţilor. Văi şi coline sunt înecate de soarele arzător de Iuliu şi nici-o abureală de vânt. Iarba şi tufelerprăfuite de pe marginea drumului pălesc, ca bătute de pară. In depărtare, mi-riştele scânteiază. Pe imaşurile dezvelite oile stau grămadă, cu botul în pământ, înghesuite una într'alta, ca să-şi {ie umbră. Crâmpei de nor nu se zăreşte, — tot cerul pare că arde de-asupra noastră. Aerul tremură de zăpuşală, şi ochii ne dor de-atâta lumină. Intr’un nor de praf, şi urmăriţi de o droae de câini cari ne asurzesc, străbatem satul Fometeşti, aşezat la curmătura dealului Gurguiata, în spatele muntelui Slătioara; şi pe la toacă ajungem în târguşorul Iiorez, aşternut pe opcina Ursanilor, cu dughenile lui mici înşirate de-oparte şi de alta pe-o singură uliţă. Mai mergem o jumătate de ceas printre dealuri acoperite de păduri şi sosim la mănăstirea Horez, întemeiată de familia Brâncovenilor către sfârşitul veacului al şaptesprezecilea. 100 AL. VLAHUŢĂ Aici suntem în mijlocul judeţului Vâlcea, podoaba mândrei Oltenii şi unul din cele mai frumoase ţinuturi ale tării. Multe şi minunate lucruri are de văzut călătorul în Vâlcea. Numai când îi străbad văile ei încântătoare, umbrite de livezi, spintecate de isvoare repezi ş’acoperite de lanuri îmbelşugate, înţelegi şi grija cea mare cu care-şi zideau locuintile şi sfânta ROMÂNIA PITOREASCĂ 101 dragoste de pământ a vechilor moşneni, cari se în-tăriau, ca în nişte cetăţui, în culele lor înalte, şi, în zile de nelinişte şi de năvăliri, trăgeau plugul sub şopron, zăvorau uşile de fier şi s’aşezau cu flintele la metereze. S’au împărţit gospodăriile de-odinioară, moşiile s’au dumicat pe mulţimea gurilor, multe din averi s’au înstrăinat, şi culele — micile castele ale Vâlcenilor — s’au părăginit. Astăzi, urmaşul vechiului moşnean, stăpân pe-o palmă de loc — «boer încins cu teiu», — îşi pune drobul de mămăligă ’n sân şi ’ncalecă pe deşelate o umbră de cal ; dar de supus nu-1 supune nevoia, ori cât de sărac ar fi, , el slugă nu se bagă, şi când îl întrebi de unde-i, îşi dă căciula pe ceafă şi-ţi răspunde semeţ: «sânt Vâlcean» — ca şi când tot judeţul ar fi al lui. Şi are într’adevăr de ce să fie mândru. Acestei bogate făşii de pământ, AL. VLAHUŢA 102 ce se lasă din culmea Plătăneştilor ca o perdea lungă şi grea, cu falduri largi, natura i-a dat cu amândouă mâinile din toate frumuseţile şi din toate comorile cu cari-i înzestrată ţara românească. Pâinea şi sarea — simbolul strămoşesc al îndestulării şi al ospitalităţii patriei noastre — se găsesc în Vâlcea, să saturi un popor. Pe valea Oltului, de la Ocne ’n jos vezi numai lanuri de grâu, fâneţe şi întinse ogoare de porumb. La miazăzi, chiar în pragul judeţului, cum vii dinspre Romanaţi, ai în faţă dealul viilor, vestitele podgorii dela Drăgăşani; păduri de nuci seculari şi de pruni împodobesc colinile cât vezi cu ochii; dela gura Cernişoarii în sus, între Olteţ şi Olt, Vâlcea e o livadă încântătoare, cu văi străbătute de ape limpezi, cu pajişti înflorite pe sub poalele codrilor, cu sate vesele pe marginea râurilor, cu drumuri albe şi netede, ce s’aştern ca nişte dungi de lumină pe brâele verzi ale dealurilor. Şi bogăţia aceasta de privelişti atrăgătoare, darurile şi frumuseţile acestui pământ binecuvântat au croit o fire mai deosebită ţăranului de aici. In privirea lui deşteaptă, în portul lui îngrijit, în umbletul lui semeţ, cu pieptul înainte şi cu fruntea sus, în vorba lui cumpănită şi desgheţată, şi ’n felul cum te întâmpină şi te ospătează în cei patru păreţi ai lui, are ceva din măreţia blândă-a naturii care-1 încunjoară, din dărnicia largă a pământului pe care trăeşte, din aerul curat şi sănătos pe care-1 respiră. De la cea dintâi vorbă, de cum îţi zice «bună-ziua», simţi că ai de a face c’un om de ispravă, gata să-ţi dea un sfat bun, o mână de ajutor, dacă e nevoe, şi asta — fără socoteli negustoreşti, fără nici un gând 103 Ii O R A NIA PITOREASCĂ de răsplată, mulţumit că i-ai adus prilej să facă şi el un bine. Şi câtă plăcere simţi să vezi cum îşi iubeşte ţăranul Vâlcean toate lucrişoarele gospodăriei lui, cum caută să le înfrumuseţeze, şi în tot ce face să pue ceva din sufletul lui, din gustul şi priceperea lui, din darul mâinilor lui meştere şi răbdătoare. Mă oprisem la o casă ţărănească de pe valea Cernei, şi mă uitam cu drag la poarta ogrăzii — o poartă grea O poartă greii de stejar. Grigorescu. de stejar, lucrată toată în sculpturi migăloase, cum se lucrau în vremile vechi şi bune uşile sfintelor biserici. — De cine e făcută poarta asta aşa frumoasă? — întreb pe tânărul gospodar, care ne rugă cu stăruinţă să poftim înăuntru. — A, e de mult — a fost la casa bătrânească... e făcută de un unchiu al tatei, llie Rotaru îi zicea lui. — Azi nu se mai fac lucruri de astea... 104 AL. VLAIIUŢĂ — Ba pe aici se fac. Lucrăm şi noi, aşa, cât ne tae capu. Şi ne-a dus în casă, şi ne-a arătat un războiu de ţesut, ş’un gherghef, ş’o furcă de tors, şi multe alte scule de-ale casei, lucrate toate de mâna lui, împodobite cu tot felul de înflorituri săpate în lemn, ca de cel mai iscusit meşter. Şi ce simplu, ce frumos ne spunea, zâmbind de mirarea noastră: — Astea, iarna le lucrăm, când nu prea avem ce face... Stăm la vatră şi ciopârtim şi noi, ba una, ba alta, ca să nu şedem de geaba, şi ca să mai treacă ziua. Nu-i vorbă, tot atâta se toarce şi c’o furcă mai aşa, dar parcă-ţi umblă mâna rr.ai uşor pe-o sculă frumoasă, şi, nu ştiu cum, ese şi lucru mai curat. Şi pe urmă, rămâne la feciori, şi-şi aduc şi ei aminte,— cum pomenim şi noi, bunăoară, pe unchiu tatei. De câteori ne uităm la poarta lui, parcă-1 vedem pe el... Grija aceasia de a-şi lega vieaţa de un lucrişor care va rămânea pe urma lui, la care se vor uita feciorii cu drag, când el nu va mai fi, — această duioasă întindere de braţe, a celui care se duce, spre cei cari or să vie, este semnul unei simţiri alese, ş’al unei bunătăţi largi, înălţătoare, pe care ţăranul Vâl-cean pare c’o respiră cu aerul sănătos al văilor şi al pădurilor cari-1 încunjoară. 105 ROMÂNIA PITOREASCĂ 32. Pe cheia Bistriţii. Uleia mănăstirea Horez în sus, locurile se sălbă-tăcesc, văile-s tot mai înguste şi mai râpoase, dealurile acoperite de păduri se ’ncolăcesc, se ’ncalecă şi închid zarea din toate părţile. E aşa de adâncă şi de sfântă tăcerea, că înaintezi cu grijă, pare că ţi-e frică să nu deştepţi, cu zgomotul trecerei tale, cine ştie ce fiinţi legendare adormite de mii de ani în liniştea acestor pustietăţi. După vr’un ceas de drum cotit prin strâmtori şi desişuri întunecoase, auzi un vuet, o gâl-gâire de izvoare, ca şi cum o stavilă s’ar fi abătut deodată din calea undelor nerăbdătoare, — valea se deschide, codrii se trag la o parte, o privelişte neaşteptată, negrăit de mândră, se înfăţişează ochilor. Sus, pe brâul muntelui din faţă răsar dintre copaci turnu-eţeie mănăstirei Arnota, sfânt lăcaş în care se odihnesc oasele bunului şi milostivului nostru Domn Matei Basarab. Jos, la poalele muntelui, pe malul drept al Bistriţei, s’aşterne o poiană de toată frumuseţa, în mijlocul ei se ridică zidurile cenuşii ale mănăstirei Bistriţa, clădire mare, arătoasă, — întemeiată acum patru sute de ani de Barbu Craioveanul, ban al Craiovei, unul din stâlpii vechei şi puternicei familii a Pârvuleş-tilor, cu care Domnii de pe vremuri căutau să se înrudească, pentru mai buna pază şi îngrădire a tronului. De-aici încolo nu mai poţi răzbate decât cu piciorul. Chiar din spatele mănăstirii intri în cheia Bistriţei, în lumea prăpăstiilor şi-a vâltorilor : tot muntele e crăpat de sus şi pănă jos, şi pe fundul acestei 100 AL. VLAHUŢĂ tăeturi, între înalţii păreţi de piatră, s’asvârle Bistriţa, vijelios bătându-şi nahlapii de stânci, c’un zgomot asurzitor. In păretele din dreapta, la o înălţime ameţitoare de-asupra torentului, se deschide peştera Sfântului Grigore. O potecuţă cu trepte scobite în piatră te duce de-alungul cheiei, pe sub creasta muntelui, la gura unei vizuini înguste, prin care de-abia te strecori, şi mergi târâş prin întuneric ca vr’o zece paşi, pănă dai sub o boltă înaltă care primeşte puţină lumină de-afară prin crăpăturile păretelui din dreapta ; apoi te cobori pe sfărmături de pietre în tinda peşterei, la paraclisul Sfântului Grigore ; de-aici se despart două hrube adânci, întunecoase ; una a «liliecilor» unde într’adevăr huzuresc aceşti zburători ai nopţii, ca în propria lor domnie, — alta «a chiliei» care te sue prin fel de fel de cotituri la o chilioară părăsită, cu icoane şterse, cu pereţii afumaţi, acoperiţi de vechi pisanii—urmele pusnicilor cari, retraşi din lume, şi-au fost închis viaţa de bună voe în tainiţele acestea umede şi întunecoase. Toţi munţii de prin părţile acestea sunt sparţi şi scorboroşiţi de ape. Cărări înguste şi primejdioase te poartă pe mărgini de prăpăstii, în adâncul cărora ţi-e frică să te uiţi. Pe unele locuri pământul sună sub picior ca o boltă. Pe sus vezi stânci uriaşe scoase din zid, gata să se prăbuşească. Copaci chirciţi, schilozi, cu ramuri strâmbe, ies de prin crăpăturile pă-reţilor de piatră. Te crezi într'o lume dărăpănată, pustiită în urma unui mare dezastru. Doar glasul apelor zbuciumate răsună ca un bocet în tăcerea şi neclintirea atâtor ruini. 107 ROMÂNIA PITOREASCĂ 33. Râmnicu-Vâlcii. Valea Oltului. ,|pela obârşia Bistriţei, de sub curmătura Vălea-nului, mergi mai bine de trei ceasuri spre răsărit, pe sub codrii ce se lasă din culmea Părângului, şi dai de cheia Recei, în pragul căreia se deschide fantastica peşteră Stogu. Te sui anevoe pe-o lungă scară de grohotiş pănă la intrarea ei largă, triunghiulară, din vârful căreia atârnă o stalactită de mărimea unui om aproape, podoabă uimitoare, ce pare că înadins stă spânzurată acolo ca să te vestească de ce minunăţii ai să vezi mai departe. Intr’adevăr, deabia faci vr’o douăzeci de paşi în gârliciul peşterei, şi te găseşti în lăuntrul unei bolţi uriaşe, din tavanul şi de pe păreţii căreia atârnă mii de stalactite lucii şi străvezii, candelabre, potire acoperite cu năframe de piatră, ciucuri mari şi perdele horbotate, din încreţiturile cărora se preling şi cad picături de apă («lapte de piatră») pe creştetele stalagmitelor de jos ce cresc în felurite forme, înălţându-se spre podoabele de sus. Mai în fund găseşti tidve de urşi, oase risipite de cine ştie câte mii de ani; pe sub păretele din dreapta un isvor lunecă încet, cu sclipiri argintii, răsfirându-şi apa limpede ca o pânză de lumină pe lespezi netede de alabastru ; hrube înguste se deschid pe de lături tainiţi încâlcite te scoboară în adâncimile întunecoase ale muntelui, în cari înaintezi orbăcăind, — şi dela o vreme păşeşti tot mai încet, tot mai cu grijă,—temeri nedesluşite te năvălesc, începi s’asculţi tăcerea 108 AL. VLAH IŢĂ pustiului, ca un copil lăsat singur în întuneric, — dorul de lumina soarelui te chiamă îndărăt. Pe sub seară scoborîm în satul Olăneştii, vestit prin băile lui de ape minerale şi prin marmura care se găseşte în munte. A doua zi dimineaţă sântem în Râmnicu-Vâlcii. Oraşul se urcă pe un tapşan tră-gănat, pe malul drept al Oltului. Biserici multe îşi înalţă turnurile strălucitoare dintre copaci ; case vechi, tupilate sub coperişuri mari înegrite de ploi, par a-dâncite în amintirea bunelor vremuri de demult. In fund dealul Capela îngrădeşte vederea spre munţi ; în partea dinspre miazănoapte-i Episcopia, aşezată aici de pe la jumătatea veacului al paisprezecelea ; dincolo, spre miazăzi, se ’ntinde «zăvoiul»—grădina publică a oraşului. Cum eşi din Râmnic pe şoseaua ce sue spre Râu-Vadului, vezi în stânga «Cetăţuia», un schituleţ înfipt în vârful unui deal -înalt şi ţuguet, loc de strajă şi de apărare în zilele de viforoase ’n-văluiri. Aici a fost prins Radu dela Afumaţi şi ucis, împreună cu fiul său Vlad, de boerii ţării răsculaţi sub Neagoe Vornicul şi Drăgan Postelnicul la 1529. In faţa Cetăţuei, de partea cealaltă a oraşului se ridică, tot aşa în formă de stog, dealul Troian, pe vârful căruia generalul Magheru îşi aşezase tabăra de panduri gata de luptă, în mişcarea dela 1848. Toată valea Oltului, această mare cetate ocrotitoare a Românilor în zile de primejdie, este plină de a-mintiri istorice. Nu e zidire veche, ruină, movilă de pământ, de care să nu fie legat un cântec, o legendă, un nume de viteaz. Pe aici au străbătut Romanii în inima Daciei, lăsând lagăre întărite la Pons Aluti, la ROMÂNIA PITOREASCĂ 109 Buridava şi la Prcietoriiim. Sfinte ni-s văile şi măgurile acestea, — ele au văzut aevea chipul măreţ al lui Traian, — codrii lor au răsunat de tropotul cailor cari duceau la biruinţă pe cei mai mari şi mai îndrăzneţi cuceritori ai lumei; sfânt ni-i râul acesta cu apa învolburată şi cu nisip de aur, — în undele lui s’au oglindit lucitoarele scuturi cu cei doi prunci cari sug la lupoaică, — ostaşii secerători de pe columna lui Traian sânt legionarii, cari acum optsprezece veacuri, în drumul lor spre Sarmisagetuza, s'au oprit în holdele părăsite de pe valea Oltului ş’au secerat un lan de grâu, ca să-şi facă provizie. Drumul larg şi neted şerpueşte pe malul drept al Oltului. Lungi s’aştern peste luncă umbrele plopilor înşiraţi pe marginea şoselii; sclipesc în soare ca nişte bănuţi de argint frunzele sălciilor aplecate pe apă, şi e linişte, n’auzi decât şuetul Oltului, în aer e un miros de» fân şi de pădure, peste dealurile verzi ce se înşiră înaintea noastră se ridică uriaş muntele Cozia cu creştetul pleşuv în soare. După un ceas şi jumătate de drum sosim în Călimăneşti,. sat cuprins şi frumos aşezat pe malul drept al Oltului. In marginea de sus sunt băile şi marele otel, în care vara e atâta lume, şi zarvă, şi mişcare, că te crezi în mijlocul unui oraş. Ceva mai încolo, la zece minute cu piciorul, sânt binecuvântătoarele izvoare — vestitele ape dela Căciulata. In faţa otelului e un ostrov cu fâneaţă şi drumuri printre copaci, — în mijlocul ostrovului e o bisericuţă veche, zidită de Ion Neagoe Voivod pe la începutul veacului al şaisprezecelea. Sus, pe malul celălalt e satul Jiblea; pe- 110 AL. VI, A HUŢA acolo trece noua cale ferată, care desfundă munţii şi răzbate prin strunga dela Turnu-Roşu în Transilvania. Intre Jiblea şi Călimăneşti e un pod umblător. De-aici valea * începe să se mai strâmteze, codrii se lasă din înălţimi pănă ’n matca Oltului, şoseaua pe une locuri e scobită ’n stânci. Puţin mai în sus de izvoarele Căciulatei, răsar din Olt sfintele ziduri ale mănăstirii Cozia. Clădită de Mircea Voivod, aici în spintecătura Carpaţilor, această mănăstire istorică a fost nu numai un loc de- retragere şi de rugăciune pentru cei cuvioşi, ci şi o cetate de pază şi de ocrotire în zile de primejdie. Vechile încăperi s’au schimbat, s’au refăcut, un turn întreg din aripa stângă s’a desprins şi s’a prăbuşit în apă, numai zidul de-afară, în care bat valurile Oltului de mai bine de cinci sute de ani, şi biserica din millocul curţii au înfruntat puterea stricătoare a vremii. In lăuntrul acestei biserici cu frumoasa-i catapiteazmă ce pare o horbotă de marmură, cu păreţii afumaţi, cu jilţuri de piatră lustruite de vechime, la puţina lumină ce străbate prin ferestrele-i înguste, nespus de triste-ţi apar chipurile sfinţilor, ciopârţite de suliţele păgâneşti, — din ochii lor sgâriaţi pare că vezi lacrimi curgând. Aici, sub o lespede cu slove şterse odihnesc oasele marelui Voivod Mihai'Viteazu : Maica Teofana, Doamna Florica şi Nicolae Vodă. Un călugăr bătrân ne spune că, de lângă strana din stânga altarului, se face o hrubă ’n jos care merge pe subt albia Oltului şi răspunde dincolo pe celălalt mal : pe-aici a scăpat Mircea într’o dimineaţă când au năvălit Turcii pe neaşteptate de-au spart zidurile mă- românia pitorească 111 112 AL. VLAHUŢĂ năstirii, au jefuit-o şi i-au dat foc, iar stânca pe care a stat şi-a ospătat bătrânul voivod în ziua aceea, o stâncă singuratică sub care urlă vâltorile Oltului, se chiamă şi azi «masa lui Mircea». In dreptul mănăstirii, pe malul stâng, e locul numit Bivolari, unde s’au descoperit ruini de băi romane, uu izvor cald şi urmele unui drum vechili ce se pierde printre stânci. Sus, pe brâul muntelui, ascuns în codru e un metoh al Coziei, schitul Turnu : în apropiere, pe o stâncă înaltă se văd părăginile unei zidiri îndrăzneţe — vr’o strajă romană pe Olt — călugării îi zic «Turnu lui Traian». Dela Cozia ’n sus şoseaua urcă şerpuind prin spin-tecătura din ce în ce mai strâmtă şi mai prăpăstioasă a munţilor. Isvoare limpezi, cu sclipiri de oţel, s’as-vârl printre stânci în valurile grele, tulburi, gălbui, ale măreţului Olt. Freamătă codrii de vuetul apelor. Departe, pe zările ’nalte, verzi, peste pădurile posomorâte, câte-o poiană verde bătută de soare. Drumul se dă după îndoiturile Oltului schimbând priveliştile ca într’o panoramă, aşa că nici nu bagi de seamă cum trec cele cinci ore pe cari le faci cu trăsura de la Râmnic pănă la graniţă. Cam pe la jumătatea a-cestui drum, cum scapeţi de după un morman de stânci năruite, de odată munţii se . dau la o parte, o luncă veselă, luminoasă se deschide jos ia poalele codrilor, vezi înainte un pod alb, mai departe drumul urcă iar şi, cotind pe după o coastă, se pierde ca o dungă de fum. In stânga se desface o vale largă cu livezi şi ogoare de porumb aşternute la soare. Din fundul acestei văi s’aude viind un vuet, ca un ropot ROMÂNIA PITOREASCĂ 113 de ploaie,—e Lotrul, vijeliosul Lotru, care, isvorând din depărtatele steiuri ale Parângului, tae de-a curmezişul partea de miază noapte a Vâlcii, deschide plaiuri frumoase, holde neaşteptate şi vetre de gospodari în ascunzătorile munţilor, mişcă mori, pive şi herăstrae, şi vine mândru să-şi verse în Olt undele-i limpezi, ce parc’aduc cu ele culoarea pajiştilor, răcoarea şi freamătul codrilor prin cari au trecut. De pe podul înalt, aşternut pe gura Lotrului, ne uităm cum undele-i verzui ale acestui râu învârstează pânza lată a Oltului, întinzând pe lângă malul din dreapta o făşie luminoasă, ca şi cum apele celor două râuri împreunate n’ar vrea să se amestice. La câteva minute de-aici, pe valea Lotrului, într’un adevărat colţ de raiu, e aşezat satul Brezoiu. Mulţi orăşeni iubitori de natură, de linişte şi de aer curat, vin să-şi petreacă vara aici. In faţa satului, dincolo de Lotru, se înalţă ca un foişor Ţurţudanul, de pe al cărui creştet pleşuv şi ascuţit se deschid privelişti măreţe în depărtarea zărilor, peste spinările vinete ale munţilor şi pe văile înoptate de codri, pe fermecătoarele văi, prin cari şerpuiesc luminoase cele două râuri. In spatele Ţurţudanului se văd la rând trei munţi golaşi, trei namile dc stânci ce se rotunjesc în sus ca nişte turle uriaşe: oamenii de pe aici le-au dat numele sfinţilor Mihail, Gavril şi Vasile. Tot pe Lotru, dar în fund de tot, dincolo de meterezele Pă-rângului, e Voineasa, sat mare şi bogat, Tăinuit în mijlocul codrilor silhui, într’un luminiş adăpostit, unde iernele sunt dulci şi verele răcoroase, unde viaţa retrasă şi tihnită a acelui cuib de Români ne aminteşte Al. Vlulmţă.— România pitorească. 8 114 Ar,. vlahi tţă aşa de bine veacurile petrecute de strămoşii noştri în ascunzătorile Carpaţilor, pe când curgeau pe şe-surile Dunării puhoaele de barbari. Delâ gura Lotrului în sus şoseaua se îndoae, în urcuşuri trăgănate, prin adânca deschizătură a Oltului, al cărui torent rupând stăvilarele munţilor, aci, strâns între ziduri de stânci, goneşte de vale cu zgomot de vijelie, aci, întins la poalele unui codru, se odihneşte molcom şi străveziu pe largi aşternuturi de nisip. Drumul nostru pe valea Oltului se închee la graniţa ţării, din sus de râul Vadului, la strunga dela Turnu-Roşu, care, în vechime, întărită de Romani, purta măreţul nume de «Poarta lui Traian». Aici Oltul desfundă munţii, spintecându-i din creştet pănă ’n temelie, şi-şi deschide drum larg în văile noastre. Pe undele lui ne vin cântece duioase din Ardeal, glasuri de dor din Ţara Bârsei, tânguitoare doine din câmpiile Făgăraşului, — pe undele lui ne vin amintiri sfinte din Avrig, din satul care ne-a dat pe cel dintăiu dascăl român — pe nemuritorul Gheor-ghe Lazăr. De aici ne uităm, şi cu drag, şi cu durere, în sus pe albia Oltului... Dincolo de munţii aceştia sunt fraţi de-ai noştri, ş’acolo e o parte însemnată din istoria noastră. — Câte steaguri n’au fluturat pe aici, câte oşti n’au curs prin strunga aceasta, în multele şi sângeroasele războae pe cari au avut a le purta strămoşii noştri cu neamurile megieşe! ROMÂNIA PITOREASCĂ 115 34. La Câineni. S!e ’ntoarcem de vale ’n Câineni, sat mare aşezat de o parte şi de alta a Oltului, ca ia o fugă de cal din pragul {arii. Aici e răspântiea vechilor drumuri de şleau cari leagă Oltenia şi Valahia mare cu Transilvania, — aici e întâiul popas al chervanelor ce vin de dincolo ’ncărcate cu mărfuri, şi umplu bătătura cârciumelor, toamna mai ales, pe vremea iarmarocului dela Râureni. Trecem de partea cealaltă a Oltului pe un pod plutitor. Soarele scapătă în asfinţit puind cununi de aur pe creştetele codrilor. Acum, de pe ţărmul stâng, în pacea amurgului, aruncăm cea din urmă privire dincolo, pe pământul Olteniei, în acea grădină frumoasă, plină de podoabe, de cântece şi de legende, pe acel pământ binecuvântat în care râurile curg pe nisip de aur, munţii, învăliţi de codri nemăsuraţi, ascund în sânul lor comori, necunoscute, dealurile sânt acoperite de vii şi de livezi, câmpiile de holde înbelşugate. In Oltenia şi-au înfipt Romanii cele dintâi steaguri cuceritoare, şi tot în Oltenia am avut cel dintâi voivodat ; iar la zile grele. Oltenia ne-a dat pe Mihai Viteazu, pe fraţii Buzeşti, pe Tudor Vladimirescu, atâtea suflete mari, atâtea pagini frumoase şi înălţătoare în istoria neamului nostru. închisă între Carpaţi, Dunăre şi Olt partea aceasta a ţării, păzită chiar de hotarele ei, a fost mai puţin bântuită de năvălirile barbarilor şi mai apărată de amestecul popoarelor străine. In ea s’au păstrat ne 116 AL. VLAH li ŢĂ atinse şi firea, şi graiul, şi portul românesc. Casele, livezile, drumurile în Oltenia sânt mai îngrijite decât în alte părţi, şi oamenii sînt mai dezgheţaţi, mai iubitori de ţară, mai cu credinţă în Dumnezeu. Pe mar- P a st or. \Gri(jorescu. ginea şoselelor, pe la fântâni şi pe la răspântii, adesea vezi cruci zugrăvite, icoane aşezate prin copaci, sfinte semne de credinţă, cari amintesc că pretutindeni e casa Domnului,—în faţa lor drumeţul se opreşte, îşi ia căciula în mână stângă, îşi pleacă fruntea cu e-vlavie şi se închină. Păstor în munţi, plutaş pe Olt, plugar la câmp, ROMÂNIA PITOREASCA 117 sau precupeţ la târg, băştinaşul mândrei Oltenii e pretutindenea «cruce de voinic», Român deştept şi vrednic, făcut să ţie piept nevoilor, pururea semeţ, încrezător în el, gata să lupte morţiş pentru ceea ce i s’o părea lui că-i sfânta dreptate,—în firea lui a-prigă şi svăpăiată, în pornirea lui caldă la visuri mari şi la fapte îndrăzneţe are ceva din Popa Farcaş, şi ceva din Banul Mărăcine. Tinereţea aceasta înflăcărată, prisosul acesta de viaţă, au făcut să se zică despre Olteni că au «douăzeci şi patru de măsele». 35. Pe Argeş. Curtea de Argeş. J^e mânecate pornim călări din Câineni pe dru-mul neted ce se lasă, şerpuind printre colinele plaiului Loviştea, în valea mândră şi bogată a Topologului. Trecem prin şirul de sate ce-şi aştern livezile şi holdele pe poalele trăgănate ale muntelui Cozia, şi pe la o amiază scoborîm în Sălătruc, sat de cherestigii şi drăniceri, aşezat între păduri de brad pe apa Topologului, ce izvorăşte de sub pripoarele Făgăraşului, tae ’n lung toată partea muntoasă a judeţului Argeş pan’ în măgurile Pleşoiului, şi se revarsă în Olt, puţin mai în sus de gura Luncavâţului. Pe valea asta, în satul Bălceşti, s’a născut acum optzeci de ani, Nicolae Bălcescu, unul din cei mai mari scriitori ai noştri, înflăcăratul patriot de la 48 şi neîntrecutul povestitor al celor mai glorioase zile din vieaţa neamului nostru. De la Sălătruc lăsăm drumul mare ş’o luăm oblu, 118 AL. VLAHUŢĂ pe cărări de codru şi pe scursuri de puhoae, peste culmea Comarnicului, care se desface din muntele Negoiu, cel mai înalt vârf al Carpaţilor noştri, (2547 m.), şi-şi întinde spinarea, ca un zid despărţitor, între cele două văi frumoase şi rodnice ale acestui judeţ: valea Topologului şi valea Argeşului. Pe la toacă sosim în satul Căpăţineni. O dulce boare adie dinspre miază-noapte. Câţiva nori albi îşi alunecă umbrele pe desişul verde al codrilor. Freamătă valea de vuetul morilor ş’al ferăstraelor. In apropierea acestui sat, între doi munţi păduroşi, pe vârful unei stânci uriaşe de-asupra râului Argeş, stă singuratică, pustie şi dărăpănată, «Cetatea lui Vlad Ţepeş», la zidurile căreia se zice c’au muncit, ca salahori, boerii Târgovişleni, răzvrătiţi în potriva cruntului Domn. Tot pe valea asta, puţin mai în jos, în dreptul satului Poenarii, se văd dărâmăturile palatului domnesc zidit de Ţepeş Vodă cu aceiaşi salahori. Pe vremile acelea de bântuire şi de jaf, aici, în locurile acestea depărtate şi sălbatice, în ascunzătorile acestea păzite de întunecoasa desime a codrilor, îşi închidea vajnicul voivod soţia şi averile, iar el se lăsa cu oastea la câmp şi sta vitejeşte în calea vrăjmaşilor ce ne călcau hotarele. In amurgit sosim la Curtea de Argeş. Cine-ar mai zice azi că acest orăşel retras, liniştit, cu căsuţele lui joase, împrăştiate pe coasta unui deal, a fost odinioară capitala ţării! Nimic — nici măcar ruinele nu i-au mai rămas din vechia-i mărire. In jurul Bisericei Domneşti, unde se odihnesc oasele primului nostru voivod Radu Negru, de abia se mai văd, din bălării, urmele ve- ROMÂNIA PITOREASCĂ 1 19 chiului palat al Basarabilor. Şi totuşi, călători din toate păr{ile lumei se abat cu drag prin părfile acestea. Ei vin să vadă minunata zidire care întrupează visul voi-vodului-artist de-acum patru sute de ani. In mijlocul unei lunci, ce se aşterne puţin mai în sus pe malul stâng al Argeşului, la poalele Carpaţilor, ca din vrăjirea unor basme, răsare uimitor de frumoasă, cu turlele ei svelte aurite, încinsă de brâe albe sculptate în piatră, strălucitoare ca un juvaer, mândra biserică a Curfii de Argeş. Ridicată pe la începutul veacului al şeaisprezecilea, de înţeleptul şi cuviosul Domn Neagoe Basarab, stricată apoi de vreme, de foc şi de cutremure, ea a fost din nou întemeiată şi împodobită după vechile-i izvoade în zilele gloriosului nostru rege Caroll. Zidită toată în piatră, îmbrăcată ca ’ntr’o reţea de sculpturi migălite cu o rară măestrie, clădirea întreagă pare c'ar fi dintr’o singură bucată, şi, ori din ce parte o priveşti îfi înfăfişează o desăvârşită armonie de linii şi de proporfii. E fără îndoială una din cele mai frumoase biserici a răsăritului creştin. Vechea legendă spune că meşterul Manole, pentru ca s’o poată isprăvi, a trebuit să îngroape de vie în zidurile ei pe buna şi scumpa lui soţie, — vrând înţelepciunea poporului să ne arate cu aceasta, câtă jertfă şi tărie de suflet se cere unui om, ca să poată duce pănă la sfârşit, o aşa de grea, o aşa de măreaţă şi de minunată lucrare. — In faţa bisericii, pe partea cealaltă a drumului, e vestita şi binecuvântata cişmea, numită «Fântâna lui Manole». Puţin mai la deal, în marginea luncii, e aşezat palatul Episcopiei de Argeş, reînoit odată cu biserica. Dela una din ferestrele acestui palat îmi las privirea 120 AL. VLAHUŢĂ ’n jos, pe valea adormită sub farmecul lunei. Noaptea e limpede şi răcoroasă. Peste toate domneşte o linişte, care te ’ndeamnă la visuri. Numai Argeşul, călător fără odihnă, trece hăulind pe spintecătura văilor, şi undele lui vorbesc într’una, când mai tare, când mai încet. Vorbesc undele lui de măreţia şi frumuseţile Negoiului, din coapsa căruia au izvorât, — de codrii lui deşi, adânci, nestrăbătuţi, unde fiarele şed fără frică tolănite ’n luminişuri, ş’ascultă ca omul cântecul privighitorilor, unde muşchiul e moale ca perna de ROMÂNIA PITOREASCĂ 121 puf, şi izvoarele albe ca spuma laptelui, şi brazii aşa de’nalţi, că-ţi cade căciula din cap când stai să te uiji In vârful lor. Vorbesc undele Argeşului de străşnicia stâncilor dela Chei, pe cari le-au biruit şi le-au lăsat în urmă ca pe nişte cetăţi dărăpănate, vorbesc de comorile pământului acestuia îngrăşat cu sângele atâtor viteji, de mândreţea plaiurilor, de rodnicia păşunilor şi holdelor pe cari le scaldă, de turmele pe cari le-au adăpat, de chiotele ciobanilor şi de tânguirea dulce a doinelor, pe cari le-au ascultat cu drag în lunga şi zbuciumata lor călătorie. Trece bătrânul Argeş de vale, îndoindu-şi albia spre răsărit pe lângă oraşul Piteşti, unde s’au născut fraţii Dumitru şi Ion Bră-tianu — două figuri mari, luminoase, în istoria politică a patriei noastre, — de-aici, din ce în ce mai potolit se lasă în largul neteziş al câmpiilor, şi, după ce-şi trage în matca-i nisipoasă, din stânga Neajlovul şi Glavaciocul, din dreapta Vâlsanul, Râul-Doamnei, Sabarul şi Dâmboviţa, abate spre miazăzi, tae şesul Ilfovului şi merge de se toarnă ’n Dunăre, în dreptul Olteniţii. 36. Câmpulung. lllela Curtea de Argeş o luăm de-a dreptul peste muscele, şi după şase ceasuri de umblet mai mult prin pădure, sosim pe la prânzul cel mare în Câmpulung. Oraşul se întinde pe-o vale răcoroasă, la poalele munţilor. Dealuri acoperite de livezi îl adăpostesc de vânturi, Râul Târgului îl spală şi-l înveseleşte cu un- al. vlahi:ta 122 dele lui limpezi şi gălăgioase. Străzile sânt drepte, curate, umbrite de arbori, — mai toate casele au grădină: unde te uiţi numai flori, răzoare de flori pe lângă ostreţe, glastre de flori în cerdacuri şi pe la ferestre, — oraşul tot e împodobit cu flori. Aici, la locul acesta liniştit, retras, a descălecat acum şase sute de ani primul nostru Voivod Radu Negru, care s’a scoborît din Făgăraş pe matca Dâm-bovifii, ş’a venit să ’ntemeeze «ţară nouă» dincoace de Carpaţi. Aici s’a aşezat cea dintâi capitală a României, — cuibul de scurtă odihnă al legendarului vultur menit să despice atâtea vijelii cu sboru-i îndrăzneţ — aici s’a rădicat de norocosul descălecător cea dintâi biserică domnească, în amintirea acelor zile mari şi însemnate, dela cari un alt drum ni se deschide, şi începe o nouă istorie pentru neamul nostru. Mă opresc gânditor în faţa chipului de bronz al falnicului Basarab — păstor cuminte care şi-a tras turma din bătaia fiarelor. — Cum să nu te simţi mândru că eşti Român, şi cum să nu rămâi uimit de tăria neamului tău, şi să nu-1 slăveşti, când cu-geţi la câte s’au petrecut de-atunci... la câte primejdii au învăluit mâna aceasta de oameni semănată pe brâele Carpaţilor, — şase veacuri de lupte şi de zbucium, şase veacuri de neadormită şi dârză împotrivire la năvala atâtor vrăjmaşi, cari—aduceau, în ţara asta blândă, urgia şi jaful războiului cu toate cruzimile lui: stricarea gospodăriilor şi sălbăticirea oamenilor, isvoarele munţilor roşite de sânge, oraşele ’n flăcări, femei desculţe, cu prunci în braţe, aler- ROMÂNIA PITOREASCĂ 123 gând pe lanurile pustiite, sute de leşuri zăcând neîngropate pe marginea drumurilor!... Şi ce de viteji şi-au pus zilele lor punte biruinfii, pănă să răsară şi pentru noi mult aşteptata zi de mântuire şi de linişte! N’a fost pe lume un neam mai încercat ca al nostru. N’a fost popor care să-şi fi plătit mai scump dreptul de a trăi în ţara şi ’n legea lui, popor care să-l fi împins la jertfe mai mari adânca dragoste de moşie şi dorul de neatârnare. şosea care s’aşterne ca o prispă netedă pe vârful Ma-teiaşului, de unde ’n largi şerpuiri trăgănate se lasă ’n valea Dâmboviţiî, ascultă şuetul apelor şi zgomotul morilor şi joagărelor dela Dragoslave şi dela Rucăr, apoi o rătează ’n sus peste măgurile umbrite de brazi, şi trece, prin strunga dela Pajera, dincolo, în ţara Bârsei. Ne oprim câteva minute la Nămăeşti, la mănăstirea de călugăriţe, adăpostită ’ntre copaci, cu vestita bisericuţă scobită în inima unei stânci, pe coasta verde a unui deal, de pe care se vede ’n jos, ca ’ntr’o panoramă, oraşul Câmpu-lung cu mândrele-i împrejurimi. După două ceasuri de drum intrăm, în Rucăr, sat mare, aproape un orăşel, aşezat sub stra-şina Carpaţilor, la răspântia a două ape, în una din cele mai încântătoare văi ale judeţului Muscel. Toate te învelesc aici: aerul curat, freamătul pădurii, şuetul apelor, casele albe presărate printre copaci, înfăţi- 37. Rucăr-Dâmbovicioara. âmpu-lung plecăm la Rucăr pe frumoasa 124 AL. VLAHUŢĂ şarea mândră şi voinicească a gospodarilor, chipul rumăn şi luminos al Rucărencelor, şi portul lor adevărat românesc, ţesut, lucrat şi înflorit de mâna lor, c’o măestrie pe care nu ştiu singure de unde au învăţat-o. Iu jurul acestui cuib fericit munţii îşi desfăşură podoabele lor de o măreţie sălbatecă, ţancuri ascuţite ies vinete din întunecimile pădurilor de brazi ROMÂN IA PITO RE A SCĂ 125 şi stau înşirate, ca nişte străji de veci, pe graniţile zării, la îngânarea pământului cu cerul. De-asupra Ruc arcan că. Grigorescu. tuturora, în fund spre miază noapte, îşi ridică Păpuşa creştetu-i înalt, rotund ca o turlă de biserică. 126 AL. VLA.HUŢĂ De-acolo, din coapsele Păpuşii, zbucneşte Râuşorul, şivoiu puternic, care sparge meterezele de stânci ce-i stau în cale, soarbe izvoarele codrilor, şi ’n goana-i nebună strigă, se ceartă, se bate cu grămezile de bolovani ce vor să-i astupe matca, — învolburat şi alb de spumă soseşte ’n Rucăr, şi Rucărenii cum îl văd, îl pun la treabă: ei au porumb de măcinat, sumane ROMÂNIA PITOREASCĂ 127 de bătut, buşteni de retezat şi de 'nfeliat în scânduri, — şi Râuşorul, sprinten şi harnic se înhamă la toate, pe toate le face cu drag, iar când isprăveşte lucrul, voios se duce de se culcă în patul larg al Dâmboviţii, râul norocos care-a călăuzit paşii celui dintâi Voivod al Munteniei şi care străbate Capitala, unde s’a încoronat cel dintâi Rege al ţării Româneşti. Din Rucăr plecăm călări la Dâmbovicioara. Şoseaua se urcă ’n cotituri mari trăgănate, peste grebenii stâncoşi ai Scărişoarii, având în stâga zidul de peatră al muntelui, în dreapta desfăşurarea văilor, aci repezi, adânci, prăpăstioase, aci larg deschise în tăpşane regulate, acoperite unele de fâneaţă, altele de păduri răcoroase. Dela podul Dâmboviţii, lăsăm şoseaua şi cârmim la stânga pe drumeacul petros ce merge în sus pe lângă herăstraele Dâmbovicioarei. Dar iată că în faţa noastră se ridică un munte înalt şi năpraznic, de crezi c'aici e sfârşitul lumii. Ne-apropiem, şi deodată, la o cotitură, ni se deschide, printre două stânci colţuroase, intrarea în lăuntrul muntelui, cheia adâncă şi îngustă a Dâmbovicioarei. E răcoare şi vuetul apei răsună aşa de tare, că nu-ţi mai auzi glasul. De pe fundul acestei prăpăstii, ne uităm cu groază ’n sus la namilele de stânci aninate de păreţii cheii, ca nişte dihănii ce stau la pândă, gata să se prăbuşască peste noi. De-asupra noastră se zăreşte un petecuţ de cer sprijinit, ca un capac albastru, pe crestele ascuţite ale înaltelor ziduri ce ne îngrădesc în umbra lor veşnică. Pe sus vezi câte un brad eşind strâmb şi chircit din crăpătura unei stânci, mirat şi el de fioroasa 128 AL. VLAHUŢĂ singurătate în care se găseşte, întinzându-şi cetenele-i triste, în aşteptarea zadarnică a unei raze de soare. Mergem aşa, în sus, pe matca întortochiată a râului, vre-o jumătate de ceas, şi deodată cheia se lărgeşte: în păretele din dreapta, de-asupra unei prispe de piatră, se deschide gura neagră a «Peşterei», în hăul căruia intrăm cu lumânări aprinse. E un întuneric rece, umed, apăsător, din când în când auzi câte un strop picurând din tavanul scund, şi’n jocul slabei noastre lumini, pe păreţii umezi şi scofâlciţi ai hrubei, se înşiră tot felul de vedenii urîte. Mă cred într’o lume din basme. Un glas bătrânesc pare că vine de departe, din adâncul beznei, şi-mi spune: «In văgăunele acestea au trăit, fără foc, fără lumină, goi, slabi şi ’nfricoşaţi cei dintâi oameni — strămoşii voştri ai tuturora — din fundul acestor tainiţi au izvorât încetul cu încetul miile de popoare ce-au împânzit pământul . . . Măsoară drumul pe care l-a străbătut, numără stepenele pe cari le-a suit omenirea, dela sălbătăcia şi întunecimea acestor vizuini pănă la puterea şi strălucirea ei de azi, şi vezi din ce depărtată obârşie te tragi, şi câtă muncă i-a trebuit vieţii, ca să se desfacă din noaptea ce-o învăluia la început, şi să iasă tot mai în larg, tot mai în lumină ...» «Mai în larg, mai în lumină . . .» înţelesul acestor cuvinte capătă aici o deosebită însemnare, şi mereu mi le rostesc în gând, nerăbdător de a eşi mai curând din peşteră; mereu îmi revin pe buze, tot timpul cât scobor lunga strâmtoare a cheei. Mi-e aşa de ROMÂNIA PITOREASCĂ 129 dor dc cer, de soare, de arbori, — un vac de om mi se pare de când n'am mai văzut pământ întins şi verde înaintea mea. 38. Târgoviştea. Ruinile. I||ormim noaptea Ia Podul Dâmbovijii, un sat cuibărit în fundul unei văi adânci, închis din toate părţile, ca o căldare. Pe creasta zidului dinspre miazănoapte se văd rămăşiţele unui vechiu castel. Nu se ştie al cui a fost. Bătrânii spun c’aşa l-au apucat. Mulţi au căutat comori pe sub ziduri, căci mereu se zăriâ noaptea jucând o pară albastră, acolo, la «Ruina Pustie» cum îi zic ei. Ceva mai în jos, dincoace de ruinile cetăţii lui Negru-Vodă, pe malul drept al Dâm-boviţii, e satul Stoeneşti, unde s’a retras Mihai-Viteazu, acum trei sute de ani aproape să-şi odihnească mica lui oaste, în urma strălucitei biruinţi dela Călugăreni. Dela podul Dâmboviţii o ' luăm spre răsărit, pe cărări de turme peste muscele; prin codri de brad şi de fag, suim din greu muntele Leaota, care se desface din culmea Bârsei şi se lasă ’n podişuri tră-gănate pănă ’n măgurile de var şi de cărbune dela Şotânga. Mânem la o stână pe vârful Leaotii. A doua zi ne scoborîm în valea lalomicioarei, şi pe la asfinţitul soarelui sosim Ia Târgoviştea. Oraşul e aşternut în limpeziş, pe malul drept al lalomiţii. Un lung şir de coline, acoperite cu vii, îngrădesc zarea spre răsărit, iar în mijlocul acestor coline, pe vârful cel mai înalt, se vede ridicându-se falnică dintre copaci Al. Vlalmţă. — România Pitorească. 51 AL. VLAHUŢĂ 130 mănăstirea Dealului; întreagă, strălucitoare, stă mândră în faţa oraşului, ca şi cum vremea ar fi adormit la pragul ei. Acolo în tinda bisericei,- într’o raclă de sticlă, se păstrează capul lui Radu cel Mare, în-temeetorul mănăstirei (acum patru-sute de ani), şi capul lui Mihai-Viteazu, pe a cărui frunte a strălucit, în fulgerarea unei clipe de noroc, cea mai glorioasă Miuîi\stiri‘a Dmiliuiu. coroană, la care a ţinut vreodată, visul de mărire şi de dreptate al neamului românesc. Aici, în Târgoviştea, şi-a aşezat Mircea Vodă scaunul domniei cătră sfârşitul veacului al paisprezecelea, — şi, fiind lunca deschisă şi fără apărare, a făcut şanţuri şi ziduri tari împrejurul cetăţii, — şi 333 de ani a rămas aici capitala ţării. In vremea asta oraşul a fost adesea bântuit de oştile turceşti, şi cu toate ne- ROMÂNIA PITOREASCĂ 131..M norocirile cari l-au învăluit, a mers înainte, s’a ridicat, şi s’a îmbogăţit mereu. Domni după Domni l-au înfrumuseţat şi l-au dăruit cu Mitropolie, cu biserici, cu tipografie; sub înţeleaptă şi blânda stăpânire a lui Matei Basarab, mulţimea norodului ajunsese la 60,000 de suflete. Ce viaţă, ce zarvă trebue să fi fost odinioară pe uliţile acestea, astăzi aşa de liniştite, aproape triste! Aici bătea inima ţării, cu toate grijile şi bucuriile ei. Aici veneau negustorii din Veneţia, din Genova şi dela Ţarigrad. Ei aduceau în acest «Damasc al României» scule şi covoare scumpe, mătăsuri cusute cu fir de aur, haine şi podoabe pentru Mitropoliţii şi Gospodarii ţării, pentru Domniţile şi bogatele ju-pânese de pe vremuri. Şi de-aici porniau, pe cele patru porţi ale cetăţii, chervanele ’ncărcate cu lână, cu miere, cu sare şi cu zaherele, ce ’mprăştiau vestea despre dărnicia şi ’mbelşugarea pământului nostru pănă ’n cele mai depărtate schele ale Europii. Acum Târgoviştea e un oraş de amintiri. Zidurile cetăţii s’au năruit, şanţurile s’au astupat, pe unde se ’ntindeau palatele şi edecurile Mitropoliei, astăzi e obor de vite, iar curţile domneşti, mândrele curţi de pe malul lalomiţii, în lăuntrul cărora s’a urzit o parte aşa de însemnată din istoria patriei noastre, au rămas părăginite, — un morman de ruini înecate de bălării, bolţi surpate, grămezi de moloz sprijinind câteva ziduri afumate, în cari se văd ca nişte răni spărturile ferestrelor, lărgite de ploi. O singură odae îşi mai păstrează cei patru păreţi lăturalnici: din mijlocul ei se ’nalţă doi salcâmi. In toate părţile se’n- 132 AL. VLAHUŢĂ tind desişuri mari de bozii şi de urzici, — de jur împrejur pământul creşte, ca şi cum ar vrea să năpădească şi să înghită şi aceste biete rămăşiţi din ceeace-a fostodată fala şi podoaba Târgoviştii. Ce păcat că nu ni s’a putut păstră măcar palatul acesta, ca o mărturie scumpă a vremilor trecute ! Am fi venit aici din toate unghiurile ţării, am fi alergat aici, ca la o şcoală înălţătoare, să ascultăm şoapta zidurilor sfinte şi să trăim o parte vie din istoria neamului nostru. Am fi păşit cucernici prin sălile largi şi tăcute ale bătrânilor Voivozi, ş’am fi putut zice: pe uşa asta a intrat Marele Mir cea când s’a întors biruitor dela Rovine; dela fereastra asta se uita cruntul Ţepeş peste oraşul lui domolit şi spălat ROMÂNIA PITOREASCĂ 133 Ruinele*, palatului Domnesc din Târgovişte. 134 AL. VLAHUŢA de fără-delegi; în jilţul acesta a stat Viteazul Mihai, pe când în mintea lui cutezătoare se împânzia un vis măreţ, — o ţară întinsă, puternică şi glorioasă, — toată suflarea românească sub un singur sceptru. Dar a bătut nemilos viforul vremii, mai aprig de cât răz-boaele şi de cât focul, ş’a pustiit mândrele curţi, ş’a surpat zidurile falnicului palat, în încăperile căruia n’a stat nici un Domn fanariot. Numai biserica a rămas, cu sfinţii ei sgâriaţi de suliţile Turcilor, şi înaltul turn al Chindiei, unde veghiau străjile şi unde bătea meterhaneaua, când s’aşezau Domnii la masă. Doarme bătrâna Târgovişte, cetatea atâtor glorioase amintiri. Un moment de tresărire a avut pe la începutul veacului trecut, ş’a dat atuncea trei poeţi însemnaţi, aproape în acelaş timp : pe Eliade, pe Alexan-drescu şi pe Cârlova. Dar la sunetele harfei lor pietrele nu s’au mai mişcat, să reînvie cetatea moartă, ca ‘n bunele vremuri de demult la cântecele lui Orfeu. 39. Pe Ialomiţa. Dela Târgovişte Ia Pietroşiţa. Şoseaua care se ridică din Târgovişte spre munţi merge pe stânga Ialomiţii, de-alungul văii ce se deschide ca o albie între două şiruri de dealuri, din ce în ce mai înalte, din ce în ce mai repezi şi mai îm-poncişate. E o dimineaţă senină şi răcoroasă de pe la sfârşitul lui August. Trecem pe sub viile şi livezile aşternute pe costişa din dreapta. De sus, de pe măgura cea mai înaltă ne priveşte mănăstirea Dealului. Puţin mai în fund, pe un alt vârf de măgură stă ROMÂNIA PITOREASCA 135 mănăstirea Golgota, întemeiată de Pătraşcu Vodă, tatăl lui Mihai Viteazu, — iar mai jos, la curmătura dealului, ferită de privala lumii, e Viforâta, mănăstire de călugăriţe. Dulce miroase în aerul dimineţii fânul de pe luncă şi i-aşa linişte — nu se aude de c â t tropotul cailor pe drumul neted şi uscat. în urma noastrăTârgo-viştea s’afjjn-dă, se şterg una câte una turlele numeroaselor ei biserici. Un farmec deosebit dă acestei văi priveliştea căsuţelor albe ce se ivesc dintre pomii încărcaţi de rod, sate mari, îndestulate, îşi întind gospodăriile de-o parte şi de alta a râului pănă ’n negura munţilor. Printre ele trece calea ferată la băile «Pucioasa». Iată Doiceştii, sat vechiu, care-şi are şi el istoria şi 136 AL. VLAliUŢĂ ruinele lui de întăriri şi de palate: se spune din bătrâni c’aici se trimiteau doicile cu pruncii domneşti, când erâ război în {ară. Mai încolo, după un crâng de aluniş, Şotânga îşi dişterne livezile de pruni şi ogoarele de porumb pe malul drept al Ialomiţii, pe trăgănatele tăpşane ce-ascund în sânul lor bogate straturi de cărbune, lată Lăculeţele : în stânga o fabrică mare — pulberăria Statului, în dreapta, pe măgura ce se înalţă chiar din marginea şoselii, sunt presărate vile frumoase, vesele, cu grădiniţi în faţă, cu drumuri prunduite ce se deapănă pe sus, în rotocoale largi, dela uşă la uşă, — ai zice că un oraş nou stă să răsară, împins de comorile din lăuntrul pământului. De-aici încep Glodenii, satul norocos sub care gâlgâe izvoarele de păcură : o sută de guri sorb afară bogăţia aceasta minunată stoarsă din nămolul gras al vechilor mări, adunată picătură cu picătură, în mii şi mii de veacuri, — gonită din cine ştie ce depărtări, pe jghiaburi întunecoase, de uriaşele frământări ale globului, şi strânsă aici, ca de o mână prevăzătoare, în tăinuitele cisterne ale adâncului. — Un miros, care nu e de loc plăcut, ne vesteşte c’am intrat în Pucioasa, aşezare frumoasă, într’o vale deschisă, pe râul Ialomiţa, — de o parte şi de alta dealuri uşor trăgănate, în fund priveliştea munţilor acoperiţi de codri; dincolo de râu, de sub o ruptură de mal ţâşnesc binefăcătoarele izvoare de pucioasă şi de fer. Peste deal, spre apus, sunt băile de iod dela Vâlcana. Un izvor de pucioasă mai e şi la Bezdead, cel mai întins şi mai bogat sat din munţii Dâmboviţii. Acolo, în marginea de sus a satului, e un zid înalt de stânci ROMÂNIA PITOREASCĂ 137 foioase, numit — pentru ecoul răspicat şi puternic pe care-1 dă — «malul-de-răsună». Dela Moţăeni în sus valea începe să se strâmteze ; şoseaua tine mereu şerpuirile Ialomifii, care de-aci încolo prinde a luă glas : tot mai limpezi şi mai repezi s’azvârl undele ei printre bolovani, îmbrâncind pe unii cu mânie, mângâind pe alţii şi puindu-le pe rotunde coifuri de otel. Intrăm pe la amiază în Pe-troşita, sat mare cu mai multe cătune frumos revărsate pe brâele plaiului, — de jur împrejur case albe, din ce în ce mai rari, se urcă pe coastele dealurilor, ca şi cum s'ar fi luat la întrecere care să privească mai de sus, — în lungul apei, herăstrae, mori, pive, şi dârste, zorite, se strigă uncie pe altele pănă, hăt, în capătul de sus al Moroenilor, de unde ’ncepe înalta pustietate a munţilor, măreaţa şi liniştita împărăţie a Bucegilor. 40. Prin Cheia Tătarului la schitul Peştera. J|§ela Moroeni părăsim şoseaua, care, încovăin-du-se pe sub poalele unui munte frumos cu nume urît, răzbate prin bezna codrilor de brad în valea Izvorului, la Sinaia, şi înaintăm pe jos, călăuzi^ demn pădurar, pe năprasnica spintecătură a Ialomijii. Trecem anevoe peste prăbuşituri de stânci, chemând uneori şi brajele’n ajutor; urletul apei ne sileşte să vorbim tare. — Nu ne-om rătăci, bade Stane, să’noptăm pe-aici! 138 AL. VLAHLŢĂ Pădurarul se uită liniştit la noi şi zâmbeşte; apoî ridicând mâna, ne-arată la stânga’n fund, printre cheliile munţilor, un ţuguiu mai depărtat, aurit de frazele soarelui. v — Stă soarele pe Zănoaga... avem destulă vreme. Acolo să vedeţi mândreţe. Sus de tot, chiar pe vârful Zănoagii, s’aşterne-o pajişte frumoasă, care se chiamă «Podul-cu-florile», că-i numai flori toată, şi la mijloc e un lac, aşa cât faţa unei arii de mare, şi-i limpede,, limpede apa ca lacrima, iar împrejurul pajiştei, pe mărgini, sute de stânci înalte şi colţuroase stau înşirate, parcă-s puse s’o păziască. Povestesc bătrânii că s’au fost ascuns odat’acolo nişte Domniţe pe cari le fugăriau Tătarii, şi când li-au dat păgânii de urmă, ele s’au suit sărăcuţele pe stânci şi s’au asvârlit în prăpastie, unde-au pierit... Trecem printr’o rarişte de fagi, şi eşim la «Cheia Tătarului». Aici Ialomiţa deschide vitejeşte porţile Bu-cegilor, şi se aruncă peste sfărâmăturile stăvilarelor, prin adânca desfundătură a muntelui, ce răsună, ca un gang uriaş, de vuetul nahlapilor. Păşim cu grijă printre stânci prăbuşite, sub îngusta făşie de cer întinsă, trâmbă de lumină albastră, pe crestele celor două ziduri de piatră ce se ridică, drepte, înalte, năprasnice, de-o parte şi de alta. Dar ce frumoasă şi veselă privelişte ni se deschide la eşirea din Cheie! Deodată valea se lărgeşte, desfăşurând în dreapta podişuri întinse, verzi, descoperite, pe legănarea cărora te uiţi ca pe valuri în sus, pănă’n cătarea «Vârfului cu dor», — la stânga se’nalţă trăgănat muntele Padina, în crestătura căruia se ve- ROMÂNIA PITOREASCĂ 139 de-o căsuţă aibă, singură'ntre stânci — vama dela Strunga; în fund, în faţa noastră, peste dungile de brădet ce se diştern pe vale ca nişte grădini, se ridică vinete şi prăpăstioase meterezele Obârşiei. Aerul dulce, răcoros, miroase-a pajişte şi-a pădure. Soarele scapătă după muchia Padinei. Valuri de umbră în-neacă valea. Trecem pe lângă un herăstrău părăsit, peste grămezi de leaţuri şi de scânduri înegrite de ploi. Nu se aude decât şuetul potolit al apei, ce pare că stă s’adoarmă, culcată între răzoare de flori. Şi toate ni se par sfinte în singurătatea şi în măreţia acestui cuprins. înaintăm tăcuţi, ca’ntr’un templu, în adânca linişte—a’nserării. Un călugăr ne iese’nainte şi ne urcă pe-o potecuţă tăiată'n brâul muntelui din stânga. — Sântem la schitul «Peştera». Pe-un prag ridicat de-asupra vâltorilor Ialomiţii, o spărtură largă se deschide boltindu-se în coasta stân-coasă a muntelui Bătrâna. La intrare, sub tavanul ei înalt, scobit ca un fund de corabie, e o bisericuţă, — pe de lături, pe lângă păreţii umezi şi’negriţi de fum, câteva chilii scunde, întunecoase, adăpostesc vr’o doi trei călugări, ale căror chipuri au împrumutat ceva din sălbătăcia peşterei. Un isvoraş limpede lunecă pe sub zidul din stânga. în fund tavanul se pleacă, păreţii se apropie, ca şi cum ar vrea să-ţi închidă trecerea. Multă vreme nu s’a ştiut ce e mai departe. Mâna îndrăzneaţă şi scotocitoare a omului a spart în sfârşit şi încuietorile acestor tainiţi. Acum vestita peşteră te lasă să intri în toate cămările ei, să străbaţi departe în fioroasele-i adâncuri, s’auzi şo- 140 AL. VLAHUŢĂ potul izvoarelor ascunse şi plescăitul răsunător al cascadei—o ploaie de pietre scumpe la lumina torţiilor,— să .vezi cele două lacuri ce dorm, limpezi, albastre, fără nici o’ncreţitură, sub mândre pologuri de piatră, din vârful cărora atârnă felurimi de ciucuri albi şi lucii ca de marmură, şi de-aci să te urci în marele dom al peşterei, sub uriaşa boltă împodobită cu stalactite, — în minunatul palat unde-au împărăţit odinioară «urşii speluncilor», ale căror oase zac, de cine ştie câte mii de ani, risipite pe lângă păreţi. în fund de tot este o altă încăpere largă — cea din urmă — care, pentru frumuseţa şi bogăţia stalactitelor ei lungi şi sclipitoare, s’ar putea numi «sala coloanelor de marmură». 41. Pe Obârşia. La Omul. Pe Valea Cerbului pj| frig; încă n’a răsărit soarele, şi noi de mult urcăm pe coastele urcate şi priporoase ale «Obârşiei». Schitul a rămas departe ’n urmă; la stânga, în jos de-abia se mai zăresc, dincolo de spintecătura Ialo-miţii, câteva pete negre de codru, tot mai largă şi mai adâncă se cască năprasnica vale sub noi, în dreapta se ’nalţă surele metereze ale Bucegilor, turme de stane se ’nşiră pe creste, pale de ceaţă se mişcă molatec pe dinaintea lor. Unde te ’ntorci, nu vezi de cât spinări goale de munţi, întinsa domnie-a prăpăs-tiilor ş’a pustietăţilor de piatră — nici un copac, nici un isvor, nici un petecuţ de verdeaţă, pe care să-ţi ROMÂNIA PITOREASCĂ 141 odihneşti privirea. — De-asupra «Babelor» o lumină albă se ’mprăştie pe cer, un pisc înalt s’aprinde de cealaltă parte, apoi altul, — perdeaua de ceaţă se rupe,, ş’un snop de raze, lungi suliţi luminoase, săgetează văile. încă două ceasuri de urcuş, şi suntem pe vârful Pe Bucegi. Qrigorescu. 142 AL. VLA1-IUŢĂ cel mai înalt al Bucegilor, pe creştetul pleşuv al «Omului». Când te vezi aici, întâi te încearcă un fel de neastâmpăr, o dulce nelinişte, parc’ai fi gata să sbori. E In cuprins ceva aşa de măreţ şi de sărbătoresc, că uiţi de-odată şi osteneală şi foame şi sete, şi nu te mai înduri să stai jos, — priveşti uimit în toate părţile, respiri din adânc aerul acesta proaspăt, răcoros, ce pare că miroase-a zăpadă, ochii tăi sorb cu nesaţ depărtările, şi nu ştiu ce sentiment de voioşie, de copilărească semeţie te face să-ţi ridici fruntea şi să cauţi falnic în jurul tău, ca şi cum ai fi lucrat şi tu la aşezarea atâtor podoabe, ca şi cum, în clipa asta, anume pentru tine se înalţă’n slăvi de pretutindeni popoarele de munţi... Ne oprim la picioarele celor trei namile de stânci înfipte în creştetul «Omului» — cea din mijloc, privită mai de departe are într’adevăr ceva din chipul omenesc. In spatele lor e o colibă de piatră, unde te poţi adăposti, pe vreme rea. De jur împrejur bolovani risipiţi, — te-ai crede pe ruinile unei cetăţi fantastice. Şi-i linişte, nici o adiere de vânt, nici o pasăre în aer, soarele scântee pe muchile Coştilei, ce-şi sprijine spinarea de cei doi uriaşi bătrâni: Morarul, pe culmea căruia poţi sta c’un picior în România şi cu altul în Transilvania, şi Caraimanul cu ţancuri ascuţite, pe brâele cărora cresc friguroasele steluţe de munte — «Floarea Reginei». Şi vârfuri multe, nenumărate, răsar din toate părţile, unele din altele, se pleacă şi se înalţă în limpezişul zărilor, ca şi cum ar da să spargă cu zimţii lor bolta albastră a cerului.—Printre ele privirile coboară pe stepenede codri în depărtările văilor; K O M  NI A PITO R EA 8 C: Ă m Pi* vfvî'i'r, 1 Omului 144 AL. VLAHUŢĂ unde şi unde se zăresc în pâlcuri locuinţele omeneşti, stropituri albe pe fundul adâncului, unele sclipitoare ca nişte cioburi de oglindă... Aşa trebue să vadă vulturii oraşele noastre, din mândra lor împărăţie. De pe Omul «o tulim o ţâră» — cum spune badea Stan — pe şeaua ce se ’ndoae spre Caraiman, şi după ce scoborîm câteva sute de paşi pe iarba lunecoasă, crescută în fuioare, aşa de potrivit numită «barba caprii», facem la stânga şi intrăm în «Valea Cerbului», în uriaşa spintecătură a Bucegilor, ce ţine din strejile «Obârşiei» pănă jos în matca Prahovei. Pă-reţii crăpaţi, stâncoşi, sunt aşa de înalţi şi de repezi, poteca aşa de îngustă şi fără sprijin, că uneori te opreşti cu frică pe câte un colţişor de piatră la mijlocul prăpăstiei, te uiţi în jos, şi parcă ţi se taie picioarele, când vezi câtă adâncime e sub tine. In fund, pe trepte de stânci, s’asvârle pârâul Cerbului în sărituri mari, ce rechiamă în închipuirea poporului goana speriată a unui cerb. Din când în când te uiţi înapoi şi ţi se pare că munţii se pornesc şi vin după tine. Şi mergi, prin prăpastia asta, mai bine de trei ceasuri ; iar cine-a pierdut cărarea poate să rătăcească ş’o zi ’ntreagă până să-i dea de capăt. De vale malurile se pleacă. Intrăm într’un codru de brazi. Acum păşim fără grijă pe cărarea largă, umbrită, brazde moi de muşchiu ne îmbie să ne mai odihnim, isvoa-rele freamătă în toate părţile, ici colo câte o rază piezişă de soare tremură prin cetini ; de jos vine lot mai tare un sunet de clopot — ne-apropiem de Buşteni; încet sufletele noastre încep să se reculeagă : priveliştea nemărginită din vârful Bucegilor, înălţimile 145 110 MÂN IA PIT O R E A S (’Ă acelea ameţitoare, nenumăratele castele ce despicau zările, cu turlele lor albe şi neregulate, Valea Cerbului cu fioroasa ei măreţie, toate frumuseţile şi minunăţiile pe cari le-am văzut, acum, când ne revin în minte, pare că au ceva din farmecul lucrurilor visate. 42. Pe valea Prahovei: Predeal, Azuga, Buşteni, Sinaia. !l|e sub coastele Bucegilor, pe dinaintea celor mai înalte şi mai frumoase vârfuri, se deschide dela miază-noapte spre miază-zi valea Prahovei—pustietăţi şi întunecimi de codru acum două sute de ani—astăzi valea cca mai locuită şi mai bogată din ţară. Porneşte dela hotar, din dâmbul Predealului, şi se lasă ’n cotituri trăgănate printre munţi, pănă dincolo de Câmpina, unde-şi topeşte malurile în largul neteziş al şesului. Cum întri din Transilvania, pe frumoasa şosea ce s’aşterne pe vale, ai, în stânga, clădirile mari ale gării ş’ale vămii, în dreapta — o cascadă de vile ce se ră-varsă pe sub poalele codrului în jos pe tăpşanul verde întins ca un covor la soare. Aici e Predealul, sat mare, aşezat în curmătura munţilor pe unul din cele mai înalte podişuri din marginea ţării. De-aici ţâşnesc de pe sub maluri isvoarele cari, mai la vale, se adună într’o singură albie şi dau fiinţă Prahovei. Şoseaua se lasă pe sub Clăbucetul Taurului, pe lângă schitul Predeal, tae satul Azuga. căruia îi dau o în- Al. Vliîlmţă. — R nmumi Pi:oroasoă. .10 146 AL. VLAHUŢĂ făţişare de oraş numeroasele fabrici ce-şi înşiră în-naltele coşuri, înnegrite de fum, de sub coasta muntelui Sorica pană în matca Prahovei. Păduri nesfâr- şite se ridică de-o parte şi de alta. In lungul apei aleargă zgomotoasele trenuri, unele gâfâind la deal, altele, repezite la vale, în goană ameţitoare, desfundând munţii şi ’nfiorând codrii cu şuerul maşinelor şi cu uruitul asurzitor al roţilor. 1 i<)MÂXIA P1TOKEASCĂ 147 «Urliiloa ron>’. 148 AL. VLAIIl’ŢĂ Din Azuga şoseaua face o îndoitură largă spre dreapta, încunjurătunelul drumului de fer, şi dă în Buşteni. Aici valea se mai deschide. Poeni întinse stropite cu flori, s’aştern între isvoare. Case frumoase, vesele — un adevărat orăşel de munte — se răsfaţă la soare pe tăpşanul din stânga, în fund codru de brazi, iar din întunericul codrului se ridică, vinete şi prăpăstioase, crestele Bucegilor, cu brâe albe de zăpadă şi cu ţancuri ascuţite, pe cari numai vulturii şi norii le ating. De nicăeri nu se văd aşa de bine şi de aproape uriaşii gemeni din faţa Zamorii, stâncoşii Jepi ce stau ca două străji la meterezile Bucegilor. Sub poalele Jepilor, din deal de «Poiana Ţapului» e frumoasa cădere de apă, vestita «Urlătoare», unde pârăul se aruncă de sus, de pe o prispă de piatră, şi cade drept, dela o înălţime de 15 metri, — un sul lucitor de cristal, ce se sparge cu zgomot în volbura de jos. La şapte chilometri din Buşteni, tot pe partea dreaptă a Prahovei, e Sinaia—capitala de vară a ţării. Acum două sute şi mai bine de ani erau pustietăţi pe aici. Muntele Molomoţ (Furnica) eră acoperit de păduri, un singur schituleţ eră ascuns într’un luminiş pe brâul muntelui, unde pusniciau câţiva călugări. Povestea spune că ’n noaptea de Sfântă-Mărie îngrijitorul schitului, eşind dela utrină, ar fi stat puţin să se odihnească pe culmea dealului, sub care e astăzi mănăstirea Sinaia, şi fiind ostenit ar fi aţipit, şi un vis prea frumos i s’ar fi arătat în somn. I se părea că din vale cântări îngereşti s’auziau înălţân-du-se în slăvi, iar jos, pe o poeniţă, se făcea parcă ROMÂNIA PITOREASCĂ 149 150 AL. VLAHUŢĂ o «lumină mare ca ziua, şi două cete de tineri îmbrăcaţi în alb, cu lumânări aprinse, cântau troparul adormirii, şi cum au încetat cântările, s’a pus iarăşi întunericul nopţii». Mai târziu, auzind despre asta spătarul Mihai Cantacuzino, — şi aducându-şi aminte că, pe când se află, ascuns de prigonirile Turcilor, în muntele Sinai din Arabia, cugeta că, de se va mai întoarce cu zile în ţară, să facă o biserică,—a pus de-a zidit o mănăstire pe poeniţa aceea, din vale de schitul Molomoţ, şi i-a zis Sinaia «după asemănarea Sinăei cei mari. «Şi a stat această mănăstire aproape două veacuri pitită în pustietatea codrului, pănă ce ’ntr’o zi, viind Domnitorul Carol 1 pe aici, şi plăcându-i mult frumuseţea locurilor, a hotărît să-şi facă aşezare de vară în valea asta liniştită şi răcoroasă. Copacii s’au abătut, un falnic castel s’a ridicat de-asupra Peleşului, şi un oraş a răsărit, ca în basme, pe coastele muntelui Furnica. Stau astăzi bătrânii, vechii cărăuşi, cari de pe la Orăţii pănă la «Slonul de piatră» de sub Zamora umblau cu chervanele numai prin pustietăţi, stau şi se uită, ca la o minune, la atâta sodom de case, care de care mai mândre, căţărate pe brâele muntelui, şi parcă tot nu le vine să-şi creadă ochilor... Iar noaptea, noaptea când tot oraşul străluceşte la lumina lămpilor electrice, când cele mai frumoase stele parcă s’au scoborât din cer, ca să dea farmec văii aceştiea, Sinaia pare o vedenie de prin alte lumi, — Bucegii se înalţă şi o privesc înmărmuriţi — un mândru colţ de raiu aninat pe poalele lor, şi-şi zic şi ei, de bună seamă, vorba bătrânească: «Omni sfinţeşte locul». Unde-i schiv- P.DMAX1A PITOREASCĂ 151 Castelul «cPeloş». nicul dela Molomoţ, să-şi vază aevea visul lui de acum două sute de ani ! De jos din marginea parcului, o luăm încet pe şoseaua ce urcă trăgănat la deal, trecem prin curtea mănăstirii şi scoborîm pe valea Peleşului. Un tăpşan verde se ridică în faţa noastră, şi sus pe o aşezătură deschisă la soare, svelt şi luminos iese din codru «Castelul Peleş» — podoabă uimitoare, de o măreţie şi de o frumuseţă, cum nici prin basme nu s’a pomenit. Răzoare de flori îl încunjoară, molcom îi cântă şi-i sar împrejur isvoarele, şi-i aruncă pietre scumpe, iar soarele, la asfinţit, se opreşte pe «Piatra Arsă», şi lung, şi cu drag se uită în vale la minunea asta, şi parcă nu se ’ndură să mai plece. — Aşa, cătând spre castel moşnegii Bucegilor au văzut într’o seară pe Regina noastră, stând gânditoare la fereastră, şi i-au trimes veste prin crainicul Peleş, c’ar vrea să stea de vorbă — mărire cu mărire — că multe au de spus, şi-s mii de ani de când aşteaptă o minte să-i priceapă. Şi le-a răspuns buna Regină, că-i gata să-i asculte. Şi s’au pornit atunci gureşul Peleş, şi «Vârful cu dor», şi «furnica» şi «Jepii» şi «Omul», şi toţi munţii, şi toate isvoarele cuprinsului acestuia, şi şi-au spus tainele şi păsurile lor, dela Adam Babadam, şi i-a ascultat Măria Sa, cu milă şi cu dragoste, pe fiecare, iar din spusele lor o măiastră carte a izvodit, o carte plină de adâncuri, neperitoare, ca şi munţii şi isvoarele cari i-au povestit-o. ROMÂX1A PITOREASCĂ 153 43. Câmpina. Valea Doftanei. Slănicul Prahovei. ll|!ela Sinaia şoseaua se ’ndoae puţin pe vale, apoi coteşte la stânga, trece Prahova şi, amăgind dealul, se urcă tiptil pe brâele-i încâlcite, dă stâncile la oparte, aşterne pod înalt peste Orăţii şi iese în luminişul dela Posada. De-aici se deschide cea mai largă şi mai frumoasă vedere pe valea Prahovei în jos. Se trag perdelile munţilor în lături, şi ’n depărtare, cât bate ochiul, vezi lunga şefpuire-a apei presărând pete de argint, din ce în ce mai mici, din ce în ce mai dese, pe prundul alb, între malurile-i rupte, din ce în ce mai plecate, din ce în ce mai strâmpte, — o lumină dulce, odihnitoare, limpezeşte valea, dealurile sure se topesc în adâncimea zărilor. De pe la Orăţii şoseaua e tăiată ’n munte, din marginea ei se prăbuşesc în jos teancuri de lespezi uriaşe, cărţi răscolite, pe filele cărora a scris vremea istoria Câmpina văzută de pe colinele de sul) munrel 154 AL. VLAHUŢĂ sbuciumată a pământului. Jos vâjie Prahova, codrii clocotesc de zgomotul trenurilor. Pe la Comarnic valea se mai lărgeşte, şoseaua trece de partea cea- laltă, pe dealul din stânga, străbate Breaza, şi se lasă trăgănat în jos, între malurile sparte şi 'negrite de păcură de sub podişul Câmpinei. De-aici încolo Prahova iese ’n larg, soarbe undele Teleajenului din K< «MÂNIA PITOREASCĂ 155 X. 11 cioban ştii rezemat în bâta pe o muche de deal. GHgorescu. 156 AL. VLAHUŢĂ jos de Ploeşti, şi la hotarul judeţului se toarnă ’n Ialomiţa, care duce Dunării toate apele Bucegilor. Părăsim şoseaua, urcăm dealul din stânga şi intrăm în Câmpina — un orăşel liniştit, aşternut la pragul munţilor, pe-o colină dezvălită, bogată ’n izvoare de petrol. Aici trăe-şte într’o căsuţă retrasă, departe de zgomotul lumii, cel mai mare artist al neamului nostru —pictorul Grigorescu. — In ce lumină fermecătoare ni se a-rată frumuseţile ţării pe pânzele acestui maestru ! Sub ceruri albastre, calde, pe ’n-tinse răvărsări de plaiuri, pasc turme de oi; un cioban stă răzemat în bâtă pe o muche de deal; păduri ruginite de toamnă îşi scutură frunza, nori albi, uşori, se mişcă pe de-asupra lor; pe văi depărtate sclipesc râuri de argint; căsuţe albe, vesele, se ivesc dintre ROMANI A PITOREASCA 157 copaci ; de pe colnice coboară ’ncet, alene, boi înjugaţi la care încărcate cu fân ; într’un nor de praf trece pe drum o lae de ţigani ; o ţărancă ’naltă, sveltă, păşeşte agale şi toarce, ducând la păscut un cârd de viţei... Şi nu ştiu ce aer de bunătate, de linişte, şi de curată şi înălţătoare iubire pluteşte în jurul acestei lumi eşite din mâna artistului, — o lume sănătoasă, în care toate trăesc: un colţişor de pajişte , o tufă subţire şi albă de mesteacăn, o gingaşe floare de câmp, vii te privesc din tablou, îţi surâd, îţi vorbesc cu drag, şi ce de lucruri frumoase-ţi spun de ţara ta ! Eşim înseninaţi din casa maestrului, ca dintr’o bi- 158 AL. VLAHUŢĂ serică în care ne-am rugat. Ni-s plini încă ochii de atâta lumină, şi când, după un ceas de urcuş prin pădure, scoborîm în valea deschisă a Doftanei, ni se pare că luncile verzi, şi casele albe de pe poalele măgurilor, şi vitele ce pasc, şi cârcima dela drum, şi malurile rupte ce se depărtează în susul văii spre Teşila, sunt podoabe desprinse de pe pânzele artistului. In stânga Doftanei se arată pe închietura colinelor, satul Telega cu bogata-i ocnă de sare, la gura căreia vine, peste dealul Câm-pinei, o ramură de drum de fier. Mai în sus, spre miazănoapte, într’o frumoasă deschidere de şes, e vechia mănăstire Brebu, în grădită cu ziduri înalte, ca o cetate. Aici a stat odată, în-grijată, şi-a bătut mătănii pentru mântuirea ţării, milostiva Domniţa Elena, soţia lui Matei Basarab, pe când Domnul, în lupta de la Finta, roşea lunca şi undele Ialomiţei cu sângele vărsat în deşert al bieţilor Români,—crâncen şi nelegiuit războiu, care-a lăsat una din cele mai dureroase 11OM A NI A PITO REA S CĂ 159 pagini în istoria neamului nostru. Dela Brebu o retezăm călări peste culmea Negraşului, şi după un drum greu de patru ceasuri ne lăsăm printre buceaguri, pe plaiul Vărbilăului, la Slănicul din Prahova. Satul c aşezat pe vale, străbătut de apa Slănicului, în care se preling izvoraşele ce mijesc de pe sub dealuri şi lasă pe iarba uscată, cărări albe de sare. In dreapta sunt băile, ceva mai sus sunt clădirile mari ale ocnei. Ne scoborîm, «cu hârzobul» pe gura strâmtă şi întunecoasă a ocnei: de jos vine răcoare ş’un năbuşi-tor miros de petrol, apoi s’aud ciocanele zingănind din ce în ce mai tare, deodată o lumină albă, scân-teetoare, ne ’mpresoară din toate părţile—am ajuns. Suntem aevea pe alte tărâmuri, în unul din acele palate de cristal cu cari ne minunau basmele copilăriei. In urieaşele galerii deschise la o adâncime de aproape o sută de metri, sub lumina vie a lămpilor electrice, spărgătorii ce vermuesc pe lângă păreţii înalţi şi strălucitori ai bolţilor par nişte pitici cari se joacă. Nimic nu se mai aseamănă cu ce ştim noi. Şi sunetele sunt altfel aici. — Izbesc ciocanele ’nteţit în sticloasele ziduri, blocuri mari, tăiate regulat, se răstoarnă greoae în cărucioare, bubue adâncul tot de zgomotele muncii. Suntem în una din cele mai bogate saline din lume; sute de ani am putea ’ndes-tulâ pământul numai cu sarea de aici.—Ne ridicăm; •c’uii fior de nelinişte simţim golul crescând sub noi, tot mai departe şi mai înfundat auzim zingănitul topoarelor. . . Eată-ne iar la buna lumină a soarelui.— Puţin mai la deal e ocna părăsită, hăul fioros şi răsunător, în fundul căruia nu te poţi uita. Alături se 100 AL. VLAHUŢĂ 'nalţă, cât o biserică, o stană albă de sare, răbufnită din sânul pământului, — scapără ’n soare muchile-i. lucii şi străvezii, pe sus ploile au împodobit-o cu «arabescuri». 44. Valea Teleajenului. ?J|rin frânturi de măguri, sub arşiţa soarelui, tăem spre răsărit meleagurile pustii, scrijelate de isvoare sărate ce usucă iarba pe unde trec, şi ne lăsăm pe surpătura Runcului în valea Teleajenului. Ne oprim puţin în Vălenii-de-Munte, orăşel vechiu, de peste şase sute de ani, aşternut între izlazuri şi livezi de pruni, pe râuşorul Văleanca. Pe spintecătura asta se vede că şi-au făcut vad gloatele Tătarilor, când s’au năpustit încoace, pentru că toate satele de pe Telea-jen, pană ’n cheia Bratocii păstrează amintiri—doine, legende, nume de locuri — de pe vremile acelea de groază. De aici o luăm pe apa Teleajenului, pe lângă Drajna de sus, unde s’au descoperit de curând pe culmea dealului Grădiştea, urmele unui însemnat lagăr roman, — şi după un drum de patru ceasuri, peste dealuri sparte de viiturile şuvoaelor, printre hârtoape prăpăstioase, eşim la mănăstirea Suzana, aşezată ’ntr’o poiană frumoasă pe-o frunte de dâmb, sub care se asvârl în Teleajen pârâul Stanca din dreapta şi Epuraşul din stânga, tăind pe braniştea văii o cruce de argint. Toacă. îmbrobodite peste comanac, în lungi rase 161 ROMÂNIA PITOREASCĂ de şeiac, lin păşesc măicuţele spre biserica în mijlocul curţii. De jur împrejur, pe marginile ’ntinsului covor de iarbă, se ’nşiră chiliile—căsuţe albe, curate, gătite ca de sărbătoare, cu flori multe, dintre cari se ’nalţă mai mândre tomnaticele dumitriţe. Dulce, tânguitor, răsună ’n liniştea cuprinsului glasurile cântăreţelor de strană. In aer e un îmbătător miros de mintă şi de dumbravnic. Şi vorbe grăbite, neînţelese, bolborosesc pe sub pământ—e sfada apelor din vale. Dela Suzana ’n sus drumul se leagănă între dealuri îmbrăcate ’n codru, pe ’ndoiturile Teleajenului. Unde şi unde se desfac luminişuri verzi, răcorite de isvoare limpezi. Urcăm un tăpşan, şi deodată, ca şi cum s’ar fi tras răpede o perdea, înaintea noastră se face larg, ş’o privelişte neaşteptată ni se deschide. In fund un şir de munţi îmbrăţişează zarea; din desimea codrilor, ce-i învălesc păn’ la brâu, falnic îşi înalţă grebenii colţuroşi, albi ca sideful, desfăşuraţi în arc pe albastrul cerului; iar jos, în mijlocul acestei mândre îngrădiri de codri şi de munţi, o încântătoare poiană s’aşterne pe malul stâng al Teleajenului, pe ea sunt presărate câteva case de ţară, mai la o parte ’nspre pădure-i mănăstirea Cheia, dincolo, la suişul drumului — vama «Bratocea». Descălecăm în pragul acestui raiu, ascuns în pâlniea celor mai frumoşi munţi din «Şirul Tătarului».—De-asupra noas-tră ţancurile zimţuite ale Tigăilor, aprinse de xele din urmă raze ale soarelui, par o cunună de flăcări. Amurgul iese din codri. Pe vale e pace, răcoare, ş’un dulce miros de fâneaţă. Al. Vlulmţă. — România Pitorească. 1J 162 AL. VLAIU'ŢĂ 45. In munţii Buzăului. Siriu. pe culmea Tătarului, unde se răzoresc hota-tarele noastre cu ale Ardealului, ne luăm rămas bun dela mândreţele ţinutului Prahova, şi cătăm spre răsărit, peste clocotişul plaiurilor, la munţii cei plini de comori—la Carpaţii blânzi şi darnici ai Buzăului. In jurul nostru, în lumina limpede a zorilor, se în-nalţă mii de catedrale. Soarele răsare din spatele Si-riului. Turlele ascuţite prind a se rumeni. Sub noi ceaţa se risipeşte, pale fumurii plutesc pe creştetele codrilor, încep apele să se lămurească pe spintecă-tura văilor. De-aici pornesc şi se desfac în zare spinările răşchirate ale munţilor, — ca printre degetele unui pumn uriaş ţâşnesc din toate părţile râuri furioase ce trag în matca lor şuviţele despletite ale pâraielor ş’arunc’o plasă de argint peste podoabele Buzăului. In depărtare, cât gonesc ochii se desfac podişuri verzi, plaiuri luminoase ce se lasă în cascade pe stepenele munţilor, cătră satele răzleţite pe văi, — târle de oi se zăresc pe sub poalele codrilor, mori şi herăstrae de-alungul apelor. In trecătoarea dela curmăturaCrasnei, scoborîm în valea Tătăruţului, şi ieşim la cărare bătută de turme, în mândra pădure de molift aşternută pe coastele muntelui Siriu; urcăm din uşor, pe sub bolţi de cătini, printre înaltele ferige iubitoare de umbră; calde, sfiicioase mângâieri de soare tremură pe trunchii arămii; în stânga se deschid luminişuri — din pragul lor cătăm în larg, spre miazăzi; departe în zări se desluşesc cătunele împrăştiate pe încheieturile măgurilor, întinsele obraţii ale Chiojdului-din-Bâsca, sat mare de moşneni cuprinşi, ale căror livezi şi izlazuri pornesc din pajerea hotarului şi merg una pană hăt în pri-poarele Neho-iului, aproape de apa Buzăului. După două ceasuridesuiş, trăgănat, eşim de-asupra, în înalta şi luminoasa pustietate de pe «Feţele Siriului». Ne odihnim la capătul podişului, pe una din stâncelece împrejmuiesc încântătorul lac al Siriului. Stă soarele la nămezi. Peste vrăjitul cuprins domneşte o linişte dumnezeească. Uimiţi ne uităm în apa lucie, în adâncul albastru al acestui crâmpeiu de cer încopcit în stânci, la picioarele noastre. Ş’o clipă trăim în basme. Aici spun cio- 164 AL. VLAHUŢĂ banii că vin vulturii, primăvara, de beau apă ca să’ntinerească, aici îşi învaţă puii să zboare, de-a-supra acestei oglinzi fermecate mijesc de somn, cu aripile’ntinse, trufaşii regi ai înnălţimilor. Ne lăsăm în jos pe pârâul Mreaja, care-şi trage izvorul din apele lacului, trecem prin locuri râpoase, peste grumaji de stânci, ca să dăm mai de-a dreptul, ceea-ce-i pururea drumul cel mai lung, cum spune-aşa de bine înţeleptul nostru popor. Iată-ne în sfârşit pe frumoasa vale a Siriului, deschisă’ntre păduri de brad şi plaiuri vesele cu întinse fâneţe, ce-ţi odihnesc ochii şi te ’mbată de mireazma florilor. Pe valea asta, aproape de apa Buzăului, ne’ntâlnim c’un tânăr învăţat francez, care umblă să afle vacul şi tainele pământului în cartea necercetată a munţilor noştri. Frumuseţile naturii, ca şi ale artei, împrietenesc pe oameni uşor. El vine tot din Prahova, pe altă vale însă, pe Bâsca Chiojdului, a văzut cam aceleaşi locuri, pe cari le-am văzut şi noi, şi de aici încolo facem o bună parte din drum împreună. 46. M e 1 e d i c. |||upă mai multe zile de călătorie şi de zdruncen, şi nopţi de nesomn pe la stâne, să stai răsturnat într’un jilţ moale, pe-o limpede seară de vară, în liniştea solemnă a munţilor, sub un cer învăpăiat de stele, şi s’asculţi pe un străin deştept, care a umblat şi a văzut lume multă, să-l asculţi vorbindu-ţi cu uimire de ţara ta, de frumuseţile şi de bogăţiile ei, iată ROMÂNIA PITOREASCĂ 105 o fericire din acelea, care-ţi lasă’n viaţă dungi neşterse de lumină, cărări de-alungul cărora îţi *porţi cu drag aducerile-aminte. Suntem la Meledic, una din cele mai largi deschizături din Carpaţii Buzăului. Măgura pe care stăm — un vârf înalt de unde privim toată valea Meledi-cului şi munţii depărtaţi cari-o încunjoară — se chiamă «Gruiu Haiducilor». Un mândru castel se ridică pe margenea lacului, flori ne’mpresoară, stelele tremură’n lac, lin clincătă pe vale apele Slănicului. — Doamne, frumoasă ţară mai aveţi... Pământul D-voastră e într’adevăr o mamă, care vă răsfaţă: el vă dă, aproape de-a gata — şi asta nu este totdeauna un bine — vă dă cu mână largă fructele cele mai gustoase, grânele cele mai căutate în Europa, şi vinuri despre cari noi, la Paris, vorbim ca de lucruri din poveşti. In alte părţi va să munceşti şi să asuzi din greu, să te lupţi piept la piept cu pământul, ca să zmulgi şi tu ceva din bogăţiile lui, — fără să mai vorbim de ţările friguroase, unde gliea e săracă, şi unde oamenii sunt nevoiţi să ceară mărilor hrana pe care nu le-o poate da pământul. Aici am văzut păşuni întinse rămase nepăscute, păduri nemărginite ce par a fi crescut numai pentru podoaba munţilor şi adăpostul fiarelor, gorgane de sare şi râuri de păcură ce, de sine, au izbucnit din adâncuri, nerăbdătoare, viind ele la D-voastră. Eu am rămas pe gânduri, ieri, la Lopătari, când am văzut pe deal limbile acelea de flăcări străvezii, tremurătoare în bătaia soarelui, — îmi închipuiam... poţi oare să nu visezi într’o ţară ca a D-tale?... îmi închipuiam că, pe 1(5(> AL. VLAHCŢĂ dealul acela al Smolcanului, s’a ridicat un oraş, care s’ar încălzi şi s’ar lumină cu un gaz aşa de curat, strecurat cu atâta grijă şi împărţit cu atâta dărnicie de bunul D-voastră pământ, şi că toţi munţii aceştia — frumoşii munţi ai Buzăului, cari au lacuri, şi chi-hlibar, şi aur—şi-ar deschide deodată ascunsele lor comori şi le-ar răvărsâ asupra acelui oraş, asupra ţării întregi... Ce noapte divină, şi cum te îndeamnă la vorbă şi la vedenii!.... Spune drept, dacă patria D-voastră — pe care îmi închipui cât trebue să o iubiţi — nu vă dă adesea visuri de acestea, dintr’o mie şi una de nopţi. In orice caz, mărturiseşte că sunteţi un popor fericit. — Ar trebui să fim. Iţi spuneam însă ce istorie zbuciumată am avut, — o luptă a fost aproape toată viaţa noastră, şi un câmp de jaf şi de măcel pământul ţării. Şi azi găsesc plugarii noştri săgeţi pe unde ară şi pinteni şi zăbale ruginite, şi oase de cai cu oase de viteji amestecate. Pe când D-voastă munciaţi în linişte, şi ridicaţi altarele luminii apusene, noi păziam — străji credincioase şi neadormite — la porţile Car-paţilor, noi ne luptam sărmanii, neştiuţi şi neajutaţi de nimeni, şi apăram cu sângele nostru sfânta şi rodnica D-voastră pace... Gardă care moare — moare dar nu se predă. Noi am fost garda aceea ! Vedeţi dar că nu vă suntem tocmai străini, şi că am pus şi noi ceva — de departe — la lumina asta mare, spre care de-abia acum, de câţiva ani, putem să ne întoarcem faţa, şi să ne adăpăm, la strălucirea ei, sufletele noastre aşa de însetate, de veacuri însetate. Poporul nostru e încă sub spaima primejdiilor prin li OMAN IA P1T01ÎEASCĂ 1()7 cari a trecut. El nu-i strângător, pentru că a strâns de mii de ori, şi de mii de ori a fost jefuit; el nu-i încrezător în dreptatea şi rânduiala omenească, pen-trucă mereu s’a încrezut, şi mereu a fost înşelat, şi de oameni, şi de soartă. El e acum, bietul, ca un copil bătut, un copil bun, blând, înzestrat cu cele mai alese însuşiri — comori ascunse dorm încă în sufletul lui, ca şi în pământul pe care trăeşte — şi în ziua când, înseninat şi trezit ia adevărata viaţă, va fi chemat să şi-le arate, nu va fi popor pe lume mai cuminte, mai generos şi mai de ispravă, ca poporul românesc. Şi atunci, scumpul meu domn, frumosul D-tale vis, visul nostru al tuturora, nu va mai fi un vis... 47. Muntele Penteleu. Mănăstirea Găvanu. Jj|oarele e de trei suliţi pe cer, spune Moş Gheor-ghe, — la noi sunt zece ore, şi când am plecat nu se zăriâ vârf de suliţă. Departe a rămas în urma noastră valea Meledicului, cu băile ei, cu mândru-i castel şi strălucitoarele-i lacuri, cu vechea mănăstire şi posomorâtele ruini ale Cetăţii lui Vintilă-Vodă, de pe malul Slănicului. Numai legendele, minunatele legende ale Meledicului, merg cu noi pe plaiuri. Le poartă Moş Gheorghe în tolbă. Şi cum le spune — De unde le ştii aşa, Moş Gheorghe, că D-ta nu eşti de pe-aici ?... — Ei, apoi au mai venit ele pe la noi... 168 AIj. vlahiţă Vorbeşte rar şi aşezat. Din când în când îşi dă puţin capul pe spate, surâde pe sub mustaţă, şi atunci toată faţa i se luminează. Un trup mijlociu, vânos, sprinten la mişcări; piciorul strâns bine în opincă, iţari de dimie, o cureluşă peste cămaşa de cânepă, scurtă ’n poale, strâmtă în mâneci, — un chip uscăţiv, fără vârstă, ars de soare, ochii vii, mustaţa roşcovană, tunsă puţin pe buze, chica retezată, şi o căciulă cât toate zilele, pe care o dă Moş Gheorghe — la anume vorbe — când pe ochi, când pe ceafă, când pe o ureche. E pândar în Jitia şi-i zice lumea moş de când era mic, pentrucă vor-biâ «în tâlcuri» şi tot cu oamenii mari îi plăcea să stea. Are un frate în Bucureşti, învăţat, însurat, procopsit acolo: de zece ani n’a mai venit în satul lui şi nu mai vrea să ştie de cei cari şi-au luat mămăliga dela gură, ca să-l dea la carte. — S'a făcut boer... Săracu ! — De ce sărac, Moş Gheorghe, că zici c’a ajuns bine ? — Hm... bine să-i deâ Dumnezeu. Da eu ştiu o vorbă ţărănească, şi mi-i dragă, ş’o spun şi la copii acasă : «Decât să ’nting în unt, Şi să mă uit în pământ — Mai bine să ’nting in sare, Şi să mă uit la soare !» Frumos şi-a dat căciula pe ceafă şi s’a uitat în sus, iar mie mi s'a părut că văd în el — în scăpărarea acelei clipe, — toată mândria neamului românesc. Tăem în lung înaltul desvăliş de pe «Podul Ca- ROMÂNIA PITOREASCĂ 169 lului». In jurul nostru, eşind din văi, codrii de brazii s’agaţă de stânci. Pe de-asupra lor ochii scapără departe, în largul zărilor. Spre miază-noapte s’alungă şirul nesfârşit de măguri, ca valurile unei mări. Falnic şi luminos se râdică ’n fund blândul rege al atâtor înălţimi, vestitul Penteleu, cu cele mai grase păşuni, cu cele mai încântătoare şi mai bogate plaiuri din tot cuprinsul Carpaţilor noştri. Din podişuri moi, tră-gănate, pare că-1 vezi cum creşte, cum se desface ’n sus puternic şi singur, lămurindu-şi fruntea boltită pe albastrul cerului, împingându-şi spinarea rotundă, gigantică, spre munţii Ardealului. Din trunchiul lui pornesc, răşchirate, ca degetele unei mâini, cele cinci ramuri, descoperite: Cernatul, Miclăuşul, Piciorul Ca-prii, Vâforâtul şi Zănoaga. Pete de umbră se poartă pe codri şi pe luminişuri. întunecat, în manta-i de brazi, se 'nalţă ’n faţa noastră muntele Cireşu. Cărarea intră ’n desiş. Răsună sub picior pământul uscat şi vânăt ca cenuşa. Tufe mărunte de afine se întind pe lângă arborii doborîţi de bătrâneţă. — Mai avem mult, Moş Gheorghe, păn’ la Găvan ? — Mai e niţel. Aşa ca o fugă de iapă... pănă crapă. Urcăm din greu pe tihăraele umbrite ale Cireşului, maluri de sigă sparte de puhoae, brazi de înălţimi uimitoare, fagi stufoşi cu ramurile încărcate de jir, pe dâmburi deschise mesteacăni albi, cu frunza măruntă, uşoară — o ploae de bănuţi în aer; jos, în vale, s’aruncă vâjâind undele zbuciumate ale Jghia-bului. Un cerb speriat trece ’n goană pe dinaintea noastră, cu botul înainte, cu coarnele lăsate pe spate, ca o săgeată spintecă desişul, lung freamătă pădurea 170 AL. VLAHUŢA în lungul lui. O luăm pe hăţaşe la stânga şi sco-borîm în Găvan, Descălecăm în curtea verde, tăcută,, tristă a mănăstirii. — Uf, că greu a mai fost, zic eu, şchiopătând puţin de osteneală. Da Moş Gheorghe, care-a venit pe jos tot drumul, şi cu merindele în spinare, clatină din cap, surâde pe sub mustaţă şi mă priveşte lung. — Asta-i curat vorba aia: «In loc să geamă boii, scârţie caru». Mănăstirea este ascunsă într’o poeniţă sub tăetura dreaptă, prăpăstioasă a muntelui Găvanu: o bisericuţă de lemn în mijlocul curţii, pe de lături câteva chilii vechi, unele ’n ruină, — în fund un izvor, de la care pleacă în deal o cărărue ce duce printre stânci la o cocioabă, adevărată vizuină, unde trăeşte singur, — de optzeci de ani singur în această pustietate — schimnicul Sofronie. Ne-a întrebat «cine mai domneşte pe ţară şi ce mai e pe lume». Acum un veac a fost cătană sub Ipsilante Vodă, pe vremea Pasvan-giilor. Ni-a spus că, înainte de-a veni aici, a fost călugăr la «Poiana Mărului». Ni-a vorbit cu dor de «curţile» şi biserica de-acolo, ş’a dat să plângă, dar ochii lui nu mai aveau lăcrămi, — a oftat adânc, şi cu multă jale-a zis: «Cântă cucu’ la Poiana Mărului!» 48. în Râmnicu-Sărat. |Pin codrii Găvanelor eşim pe ’ntinsoare de plaiuri, spre răsărit, pe sub «Gropile de aur» din muntele Bisoca — Abrudul Buzeului, — lăsăm în urmă sate împrăştiate pe văi, şi lacuri cu ostroave plutitoare, şi izvoare sărate ce-aştern, unde trec, cărări de zăpadă, şi, după vr’o trei ceasuri de umblet tot pe locuri învălurate şi pe sub frânturi de dealuri descoperite, cotim la stânga şi dăm în măreaţa spintecătură a Râmnicului. Valea se deschide ca o carte, — pe ma> lurile-i răvărsate, de-o uimitoare înălţime, se ’nfing gospodării, căsuţe rari, fâneje ’ngrădite cu leaturi, fâşioare de livezi prinse pe clinuri înguste, gata parcă să se pornească şi să curgă toate de râpă. Aici, la capătul Bisocei, e schitul «Poiana Mărului», ascuns în mijlocul pădurii ce ’mbracă pănă jos malul drept al Râmnicului. Ne scoborîm în adâncul prăpăstios al văii, şi trecem râul prin vad. Soare asfinţeşte. In fund, pe Bisoca, norii aprinşi se farmă, bulgări de jăratic se ’mprăştie pe cer, — înaltul mal din fata noastră e rumenit, ca de bătaia unei flăcări. Urcăm pe cărări piezişe pripoarele descoperite, — umbra ’n-serării ne-ajunge din urmă, şi intrăm cu ea în satul Jitia. De-aici încep să se râdice grebenii munţilor ce ’ncununează partea dinspre miază-noapte a Râmnicului Sărat. A doua zi dimineaţă o luăm în sus, către strunga de zare ce se deschide printre «Piatra Vânătă» şi ţuguiul păduros al «Stejicului». Ne lăsăm pe pârău! 172 AL. VLAHUŢĂ Cerbului — aceeaş tăetură de maluri, acelaş pământ scrupos, uscat, plesnit în toate părţile. — Nu ţi-e cald, Moş-Gheorghe, cu căciula aia mare?... — Nu, că-s deprins. Şi-mi mai ţin răcoare ţidu-lele de bir, pe care le păstrez în fund şi pacul de tutun... că ziua mi-i geantă, şi noaptea mi-i căpătâi când dorm în ţarnă, pe pământul gol. Iar când sânt singur şi mi-i urât, şi-mi urlă capul de nevoi îmi pun căciula lângă mine şi stau cu ea de vorbă, cum ai sta d-ta c’un prieten... Hei, câte sfaturi bune n’am avut eu de la căciula asta! Abatem la stânga şi urcăm pe podişuri verzi, înecate de soare. Căsuţe albe, rari, încep să se ivească pe trâmba de fâneaţă uşor înclinată pe spatele rotund al muntelui. De sus, bisericuţa de lemn priveşte în vale peste micile gospodării împrăştiate pe ’ntinsul tăpşan. E satul Niculele, aşternut în lumină, în za-rişte largă şi ’n miros de flori. Eşim din sat şi trecem pe lângă două stânci mari ce răsar, ca din senin, în mijlocul pajiştei. Sânt «Pietrele Fetei». Moş-Gheorghe ne-arată spre stânga vârful înalt şi colţuros al muntelui... — Eaca acolo şedeau şi se jucau odată doi copii de uriaş—o fată şi un băiat, şi cătând încoace, pe plaiul Niculelor, au făcut rămăşag între ei: care-o svârli mai departe, şi-au luat fie-care câte-o stâncă din ţancul muntelui cum am lua noi o pietricică, ş’a aruncat întâi băiatul, şi piatra lui... uite-o lângă râpă, iar când a svârlit fata—a sbârnâit stânca ’n văzduh, ROM A XIA PITOREASCĂ 173 ca scăpată din praştie, şi tocmai aici a căzut; ş’a-tunci băiatul de necaz c’a rămas de ruşine, s’a repezit de sus şi numai odată a izbit cu baltagu ’n piatră ş’a despicat-o ’n două, cum o vedeţi, — iar fata s’a pus pe un râs, de-a clocotit văile şi codrii pănâ în coclaurile Vrancii. Astea erau pe vremea «Jidovilor», cari păşiau pe munţi ca pe muşuroae şi uscau râurile dintr’o sorbitură... Ce lume o fi fost pe atunci, — că ci-că tot aşa un copil de uriaş, purtân-tându-se pe meleagurile astea, a găsit într’o vale un sat de-ale noastre, şi l’a strâns cu case cu tot în poala cămăşuţii, şi-a dat fuga la mă-sa, bucuros : «uite, mamă ce-am găsit eu». Şi mă-sa plecându-se pe micile gângănii ce furnicau în poala ţâncului, s’a uitat cu luare aminte, şi i-a spus : «du-i la loc, dragul mamii, că ăştia-s oameni, şi ei or să stăpânească pământul». Străbatem codrul de brazi aşternut pe poalele muntelui «Piatra» şi eşim iarăş în luminiş. Ne ridicăm pe treptele largi de pajişte, valea se deschide din ce în ce mai mândră ’n urma noastră, trecem un tăpşan, apoi altul şi eată-ne sus, pe vârful Muntio-rului. Aici sântem în pragul Moldovii. Din coapsa a-cestui munte zbucnesc, bolborosind, şi se împing spre răsărit undele Milcovului, care pentru multă şi amară vreme au curmat în două pământul ţării şi istoria neamului nostru. O dungă neagră aşterne Milcovul peste trecutul patriei noastre. Numele lui rechiamă atâtea amintiri dureroase: războae crâncene între Ştefan cel Mare şi Radu cel Frumos, — între 174 AL. vlahi; ŢĂ Tomşa şi Petru Şchiopul,—între Mihai Viteazu şi Simion Movilă... aproape patru veacuri de luptă vrăjmaşă între fraji ! Şi nu e apă pe albia acestui rău — •cât sânge şi câte lacrimi s’au vărsat pe malurile lui. O iarbă subţire, culcată de vânturi, s’aşterne ca un covor, pe largul, înaltul creştet al Muntiorului. Privirile noastre, însetate de spaţiu, sboară peste munţii a trei ţinuturi. Sute de piscuri răsar de pretutindeni, se desfac unele din altele, zimţuind zarea pănă ’n albastrul depărtărilor. Numai spre răsărit, în strunga ce se deschide pe lângă Zboina Frumoasă, s’astâm-pără clocotul pământului, şi măgurile se pleacă, dând goană vederei pe valea netedă, fumurie a Şiretului. 49. In Vrancea. ?|l!e lăsăm spre miază-noapte, pe plaiurile umbrite ale munţilor, în «ţara Vrancii». Departe înaintea noastră, se văd printre munţi şerpuirile apelor, şi ’n lungul văilor albe, cu sclipiri de argint, se lămuresc satele, ca ’ntr’o panoramă, presărate pe sub frânturi de codru. — Soarele scapătă către asfinţit, fuioare de nori isvorăsc din adâncuri, un vultur pluteşte, cu aripele ’ntinse, în creştetul zării — pe coaste răsună tălăngi, şi glasuri de ape, şi doine din fluer. In tot cuprinsul e un farmec, care ne spune c’am păşit pe pragul unei alte lumi. — Descălecăm, şi tăem pripoa-rele de-a dreptul; străbatem pădurea de brazi ce a-copere poalele muntelui, şi, pe la aprinsul stelelor, eşim în larg, pe valea Zăbalii, la satul Nereju. 175 ROMÂNIA PITOREASCA Intr’adevăr Vrancea e o altă lume. De aici s’abat Carpaţii, împingându-şi culmile spre miază-noapte. Din îndoitura lor se rup lungi şiruri de munji: Giur-giul, Alunişul, Lapoşul, Culmea Neagră, Soveja, Ză-brăuţii, Lepşa, puternice braţe ce se desfac şi prind în arcurile lor mândrul plaiu al Vraneii, îngrădindu-i, •codrii, satele şi isvoarele, ca într’o cetate urieaşă.— O armată în Vrancea, s’ar bate c’o lume. «Eră o babă vădană, ş’avea şapte feciori...» Aşa-şi încep Vrâncenii frumoasa lor legendă. «Şi cum stă bătrâna pe prispă şi torcea, către un amurg de seară, iată că tresare de un ropot venit de pe deal — un călăreţ se opreşte ’n faţa ei, trudit, cu calul în spume. — Sunt Ştefan, Turcii ne-au călcat ţara, viu din războiu, oastea mi-i spartă... şi-s singur. — Dumnezeu te-a îndreptat, stăpâne, Ia uşa mea. Am şapte feciori, frumoşi şi voinici, şi mi-s dragi ca lumina ochilor... ai tăi sunt, Doamne. In zori sunau din corn, pe munţii Moldovii, cei şapte voinici. Curgeau plăeşii roiuri de pe sub poalele codrilor. Oaste nouă eşi ca din pământ. Ş’a pornit Domnul cu ea, într’un ceas bun, şi s’a lăsat pe neaşteptate asupra Turcilor, cari se credeau stăpâni pe ţară. Atunci a văzut Ştefan ce pot flăcăii Vrăncioaei! Cădeau turbanele sub braţele lor, ca spicele sub secere. De dimineaţă pănă în noapte a ţinut lupta, ş’atâta măcel a fost, ş’atâţia păgâni au pierit, cât s’au cruntat apele de sângele lor. Iar când s’a întors marele Voivod, biruitor, în cuibul lui de vultur, la Cetatea Neamţului, a chiemat cu drag pe cei şapte voinici şi le-a zis : «Voi sunteţi şapte fraţi, în Vrancea 176 AL. VLAHUŢĂ sunt şapte munţi, ai voştri să fie de veci, şi neam de neamul vostru să-i stăpânească ’n pace!...» Şi multă vreme răzeşii Vrancii bir n’au plătit, pod-vadă n’au făcut, singuri şi-au fost stăpâni, — iar sub domnii fanarioţi spuneau cu fală : «Niciodată droşca unui Grec n’a rădicat colbul de pe drumurile noastre!» închişi în munţi, departe de zbuciumul oraşelor, sănătoşi, deştepţi şi harnici, Vrâncenii sunt, cu adevărat mândri — mândri de nobleţă lor militărească, de graiul şi de portul lor românesc, de doinele şi de legendele lor, de sculele, scoarţele şi alesăturile, ce fac podoaba casei, şi pe cari nu ţi le-ar vinde pentru nimic în lume, mândri pănă şi de numele plaiului lor, voinicesc şi sonor ca un strigăt de trâmbiţă. Şi ce frumos s’au luptat Vrâncenii în războiul dela 77! Cu pieptul deschis se duceau la moarte. Ei ţineau să arate lumii că în dorobanţii Domnitorului Carol sunt sufletele vechilor plăeşi ai lui Ştefan cel Mare. De dimineaţă ne scoală morile şi herăstraele Nere-jului. Incălecăm, ş’o luăm în jos, pe Zăbala. Valea e în ceaţă, munţii fumegă. înaintăm în pasul calului pe cotiturile apei, trecem prin satele Spulberul, Paltinul, împrăştieate de-o parte şi de alta pe poalele munţilor, — şi pe-aproape de nămezi coborîm în Năruja, cea mai cuprinsă aşezare de pe valea asta, aşternută sub măguri de sare, la răscrucea apelor, unde s’aruncă pârâul Năruja în matca Zăbalii. E soare şi linişte. Vitele rumegă pe prund. Gospodarii robotesc pe lângă casă, în aşteptarea mămăligii. Numai drâstele şi pivele toacă pe pârău. hom Ani a im tokio a scă 177 Rupte şi prăpăstioase se înalţă în zări spinările munţilor. Pe unele locuri se văd ca nişte răni urmele vechilor codri. Valea se pleacă. Apele spumegă din ce în ce mai zorite, sfărămându-se de stânci, în bulgări de cristal. Sosim la gura Zăbalii, în satul Prisaca. De-aici o luăm la stânga, pe spintecătura noduroasă a Putnei. Alte privelişti încep, şi toate parcă-s mai măreţe. Acum urcăm în susul apei. Din când în când munţii se dau la o parte ca să facă loc satelor. Ogoare şi livezi s’aştern pe podişuri întinse. Se îmbracă ponoarele ’n păduri. Trecem prin Bârseşti, prin Tulnici — sate vesele, primitoare, în larg răspândite pe prispe de verdeaţă — şi ne oprim în prăbuşitura stâncilor dela «Săritoarea Putnei». Aici munţii s’apropie, se strâng, să zugrume râul în zidurile lor de piatră; şi Putna se zbate, se smulge biruitoare din încleştarea lor; pe lespezi mari, culcate, coboară praguri praguri, se toarnă toată ’n copci adânci, şi fierbe de mânie, şi iar dau munţii s’o prindă, şi iar îi răpune; lung freamătă codrii de strigătele ei, — din când în când se lasă ’n culcuşuri largi, odihnitoare, şi pare c’aţipeşte-o clipă pe căpătâiul stâncilor învinse. Urcăm prin strâmtoare, cărarea teşoasă, caii trudiţi, şi valea se ’neacă de umbră. Dormim noaptea la un conac de herăstrae pe Lepşa. A doua zi ne lăsăm, prin rarişti de codru, pe albia Şuşiţii, şi pe la amiază sosim în Soveja, în dulcea Soveja, aşternută pe o luminoasă deschidere de plaiu, în mijlocul munţilor, între păduri de brad, la porţile Vrancii. Albe, curate, se saltă căsuţele dintre livezi, şi toate-ţi AJ. Vlahuţă. — România Pitoreasca. 12 178 AL. VLAHUŢĂ surâd şi te chiamă cu drag. Un tăpşan acoperit cu moliei desparte cele două cătune: Rucărenii şi Dra-goslovenii. Pe încheeturile măgurilor, de pretutindeni, izvoare limpezi, vin să s’arunce în matca Şuşijii. Pe sus, cărări ispititoare strătae poenile şi s’adâncesc în desişuri. In fund munţii îşi rotunjesc gheburile tărcate de soare. Sub straşina Zboinii, de-asupra pâ- răului Dragomira, dorm rămăşiţele. vechei mănăstiri Soveja, unde Matei Basarab, Domnul Munteniei, a zidit, acum două veacuri şi jumătate, o biserică mare «afară de hotarele ţârii lui, în locul moldovenesc al Vrancii», pe când Domnul Moldovii, Vasile Lupu, înălţa în Târgoviştea biserica «Stelea»,—voind astfel ROMÂNIA PITOREASCĂ 179 cei doi Voivozi să sfinţească pacea încheiată între ei, după atâta hainie şi vărsare de sânge. înserează. Valea răsună de mugete. In aer e un miros răcoritor de brad şi de fâneaţă. Şi parcă n’ai mai intră în casă, şi parcă n’ai mai pleca de-aici . . . 180 Ar,, vlahi:'}’a 50. In munţii Bacăului. 3||e pe larga tăetură a Şuşiţii, o luăm pe la Câm-puri în sus, pe pârâul Negru, urcăm spre miazănoapte, pe sub coastele Tihăraelor, prin păduri bră-cuite, prin meleaguri pustii, scrijelate de rovine, şi eşim, după două ceasuri de suiş, pe culmea Tempei, de unde ne lăsăm, ţiind matca Haloşului, la «Mănăstirea Caşin». De-aici începe lanţul frumoaselor sate de mocani, înşirate pe spintecătura Caşinului, pănă în Trotuş. Vechia mănăstire s’a dărăpănat. Acum două sute cincizeci de ani, se ridicau pe măgura asta, încunjurată de codri, curţile Domnului Gheorghe Ştefan, întărite cu ziduri, ca o cetate, — au bătut vijeliile vremii şi le-au amestecat cu pământul. Din toată strălucirea de odinioară, n’a mai rămas decât stema Moldovii săpată în chenarul de marmură dela gârliciul tainiţii, prin care au eşit într’o noapte Domnul şi curtenii de-au scăpat teferi sub pavăza codrului, pe când Turcii în gloată mare, trosnind din sineţe, spărgeau porţile cetăţii. Ne scoborîm pe valea Caşinului în satul Oneşti, veche aşezare de răzeşi, pe-un şes aşternut între dealuri, la răspântia celor mai sălbatice ape ce se prăbuşesc din munţii Bacăului. Aici soarbe Trotuşul, din dreapta, undele Oituzului şi ale Caşinului,—din stânga, şioiul sbuciumat al Tazlăului, şi, târându-le peste bolovani, le scoate la luncă, unde le primeşte, în patu-i larg şi nisipos, Şiretul — Dunărea Moldovii. Pe-aici trece linia ferată care, urcând în sus pe strâmtoarea ROMÂNIA PITOREASCĂ 181 Trotuşului, despică munţii şi răzbate în Ardeal prin strunga dela Palanca. Din vatra Oneştilor facem un ceas cu trăsura, pană ’n Târgu-Ocna — un orăşel drăguţ, cuibărit pe apa Trotuşului, între măguri acoperite cu vii ^şi cu livezi. Lăsăm în dreapta gorganul vânăt, cu vestitele-i ocne, cari din timpurile cele mai îndepărtate şi-au deschis ţării nesfârşitele lor bogăţii de sare, — ş’o luăm către apus, pe drumul uscat şi colburos al Slănicului. Soarele se apropie de codri. In urma noastră, cu faţa spre lunca Trotuşului, rămâne, singuratică, înfiptă ’ntr’un mal, casa bătrânească a nemuritorului Negri. Ne uităm cu respect la zidurile acelea albe, ce de-abia se văd dintre copaci, — acolo a trăit, acolo a visat, acolo a muncit pentru binele şi fericirea noastră, blândul preot al Unirei — omul, pentru care iubirea de ţară şi de neam a fost o adevărată religie.—Treptat zarea se închide. Drumul îngust şerpueşte pe sub stânci, pe marginea Slănicului, ale cărui unde repezi vâjie clăbucite de pietre. Sosim după un ceas, la vechiul «Cerdac» — două căsuţe, între cari s’aşterne, peste volbura apei, un umbrar de scânduri, mâzgălit de iscălituri. De aici în colo se lărgeşte puţin : începe satul ; mergem încă vr’un ceas printre casele rari, înşirate de-a lungul pârăului, cotim la stânga, pe după o perdea de fagi, urcăm un dâmb, şi de-odată înaintea noastră se descoper, luminoase ’n rama lor de codru, Băile Slănic—Sinaia Moldovii. Aici valea se ’nchide din toate părţile : o horă de munţi o prind la mijloc, şi apele colcotă grămădite că ’ntr’o pâlnie. Pe fundul văii, de-o parte şi de alta 182 AL. VLAHUŢĂ a Slănicului, se înalţă oteluri mari, vile atrăgătoare răsar dintre copaci, drumuri albe, netede, se ’ndoae molatic peste tăpşanele verzi, cărări pietruite se caţără pe brâele măgurilor, pe sub bolţi de ramuri; chioşcuri neaşteptate-ţi ies în cale ; de sus te strigă vârfurile munţilor Cerbul, Puful, să-ţi arate poenele lor înflorite, şi largile lor privelişti, peste clocotişul codrilor, în spre Poiana Sărată dela trecătoarea Oi-tuzului şi ’nspre «Poarta Vânturilor» dela Nemira-Mare. — Zbucnesc din stânci isvoarele binefăcătoare, descoperite acum o sută de ani de Serdarul Miha-lachi Spiridon, care vâna cerbi şi urşi pe unde ne primblăm noi azi în cântecul muzicei. înaintăm, pe lângă băi, pe şoseaua ce şerpuieşte spre graniţă. Tot mai tare s’aude ’naintea noastră vuetul apei. Sântem la cascadă. O punte s’aşterne peste Slănic, — de pe ea ne uităm, pe după o perdea de brazi, la valul sclipitor ce se aruncă de pe pragul unei stânci, şi cade plescăind pe-o lespede lată de piatră. Soarele aprinde curcubee în norul de pulbere ce se ridică, împrăştiind în aer o răcoare dulce,—pădurea răsună ca de o fanfară. Din Slănic pornim de dimineaţă pe cărăruia de codru ce sue ’n picioarele munţilor spre miazănoapte, trecem pe la obârşia isvoarelor sărate, peste vârtoa-pele sălbatice ale Nemirei, şi ne lăsăm, după cinci ore de umblet prin pustiităţi, în cătunul Poiana de pe pârâul Uzului. De-aici ţinem spre răsărit, şleaul apei, şi eşim pe la Dărmăneşti, în mândra şi bogata vale a Trotuşului — Prahova Bacăului. Gonit din steiurile ROMÂN IA PITOREASCĂ 183 Solului, din Transilvania, Trotuşul sparge pe la Palanca meterezele Tarcăului, şi, dând stâncile la o parte deschide văi largi şi roditoare pe poalele munţilor şi le împodobeşte cu sate, cu fabrici, cu minunate castele şi parcuri, aşterne drum de fer, desfundă isvoare de păcură, mine de cărbuni şi cariere de piatră, mişcă sute de herăstrae, cară plutele de vale, şi, strângând pâraele codrilor, se lasă voios la luncă, unde tolănit pe nisip, ascultă fluerile doinaşilor şi-şi joacă solzii de argint in razele soarelui. Ne urcarăm la Comăneşti, sat mare, frumos aşezat între munţi, pe tăpşane deschise, uşor înclinate spre apa Trotuşului. Vueşte valea de sgomotul morilor ş’al herăstraelor. In toate e mişcare, zarvă — freamătul muncii. Sute de braţe harnice desfundă comorile pământului. Din când în când auzi, ca nişte vaete prelungi, strigătele acelea de glasuri unite, cu cari obiş-nuesc muncitorii a se îndemnă la ridicarea greutăţilor mari ; — tăcut priveşte de pe podişul din stânga măreţul castel, care ’şi întinde ’n fund, spre codri, parcu-i întunecos, cu drumuri tăinuite, cu bărci pe lacuri, cu punţi peste cascade şi cu boschete de portocali. Pe ’nserate sosim la Moineşti, cea mai bogată schelă de petrol din Moldova. A doua zi luăm în sus calea Tăzlăului Sărat şi, după 3 ceasuri de urcuş printre stânci, cârmim la stânga, pe sub Runcu stânelor, străbatem codrii de brazi ce se lasă ca nişte plete pe umerii Goşmanului, şi intrăm în sălbatica, prăpăsti-oasa spintecătură a Tarcăului. 184 AL. VLAHTŢĂ 51. In munţii Neamţului. |||e lăsăm în jos pe la schitul Tarcău pitit într’o poeniţă la gura Bolohănişului; păduri nestrăbătute atârnă pe laturile stâncoase ale văii. Un nor se opreşte deasupra noastră ; din creştetul cerului soarele-1 săgetează şi-l sparge; şi alţi nori se ridică, tot mai posomoriţi, de prin văgăunile munţilor; în aer se face răcoare, frunzele încep să tremure, un pod de întuneric s’aşterne în văzduh, şi câteva minute nu se aude decât foşnetul pădurii; deodată ca un şarpe de foc se svârcoleşte în nori, ş’un tunet groaznic zgudue cuprinsul; ne uităm îngrijaţi în urmă, ploaia vine perdea spre noi, şi toată valea se umple de ropot. Intr’o clipă potopul ne ajunge, fulger după fulger spintecă tăria, şi tunetele se ’nteţesc. Ne adăpostim sub un fag, — în credinţa poporului nostru fagul e un copac sfânt, apărat de trăsnet. Urlă Tarcăul în vale, umflat de pu-hoae; din ce în ce mai tare s’aud grohotind bolovanii târâţi în valurile-i posomorâte, şi ploaia cade, cade vijelioasă, neostoită, răpăitoare ca o grindină, de crezi •că se dărăpănă munţii. — Peste vr un ceas se răzbună ; bolta se limpezeşte, pădurile ’ncropite de soare încep să aburească. Ne lăsăm la conacul herăstraelor, de unde se ’ntinde, pe malul drept al Tarcăului, o linie ferată pentru căratul lemnelor în vale. Jos, pârâul s’asvârle învolborat pe scările de lespezi. De-o parte şi de alta se ’nalţă pripoare îmbrăcate ’n codru; încet picură ploaia de pe ramuri, rari licăriri de soare tremură ’n frunzişul umed, şopârlele gonite din culcuşurile lor, ROMÂNIA PITOREASCA 187) de năvala apei, tânjesc pe lângă drum. O strungă luminoasă se deschide ’n faţa noastră — eşim în valea Bistriţii. A douazi plecăm cu trăsura dela Gura Tarcăului, în sus pe frumoasa şosea ce se aşterne ca o prispă lată de-alungul Bistriţii, pe sub poalele codrilor. — Multe râuri s’aruncă din strâmtorile Carpaţilor în roditoarele noastre câmpii, nici unul însă nu deschide în băteliştea munţilor o vale mai luminoasă şi mai fermecătoare ca Bistriţa Moldovii. Ea întruneşte ’n întinsa-i domnie sălbătăcia Jiului, măreţia Oltului şi bogăţiile Prahovei. Călătorii străini cari-au străbătut-o pe plute, din Dorna pănă’n Piatra, o pun cu drept cuvânt printre cele mai frumoase ape din lume. In vechime curgea pe prund de aur, şi purta numele de «Aurar».— Drum larg despică printre măguri valurile-i repezi, şi falnic îi e mersul. Se ’nalţă codrii s’o privească, sprinţare-i sar pâraele ’n cale, plutaşii îi cântă doine, satele huzuresc pe mândrele-i maluri: pădurile au căprioare, isvoarele păstrăvi, şi Bistriţa lostriţi. -- Trecem Bi-cazul, Buhalniţa, Hangul şi, dela Răpciuni, lăsăm şoseaua, ş’apucăm la stânga, pe pârâul Schitului, pe lângă jghiabul de scânduri, prin care-o lungă şuviţă de apă cară ghile şi dulapi din herăstraele munţilor în schela Bistriţii. Urcăm un tăpşan întunecat de brazi, şi eşim în luminiş, în larga fâneaţă de pe poalele Ceahlăului, la schitul Durău. — Toaca răsună, limpede în pacea cuprinsului. Soarele scapătă spre asfinţit. Pete de aur se aprind pe coamele codrilor. Şuetele isvoarelor s’aud bolborosind, ca nişte glasuri pe sub pământ. Măreţ, fantastic se ridică ’n faţa noastră, ca 186 AL. VLAH li ŢĂ un dom uriaş, Pionul — bătrânul rege al Carpaţilor Moldovii. Pornim, şir lung de călăreţi, pe cărarea ce tae la deal poiana schitului. Turlele Ceahlăului stau îmbro-bodite’n ceaţă. Şi-i linişte, o linişte sfântă, care face să te crezi pe alt tărâm. Mirezme dulci plutesc în aerul răcoros al dimineţii. De pe zarea colnicului o luăm la stânga, şi intrăm în pădure. Cale de-un ceas, pănă la «Fântâna Măcărescului», urcuşul e trăgănat, şi strunga ce spintecă desişul pare o alee. Din deal de fântână se dezvăleşte din codru un tăpşan verde, de pe care privirile scapă în zarişte largă, — vezi în depărtare şerpuirile Bistriţii, şi satele împrăştiate pe poalele măgurilor; la apus «Pietrele Roşii» par ruinile unui castel, la miară-noapte munţii Călimanului îşi rotunjesc spinările goale, fumurii, pe bolta albastră a cerului. De-asupra noastră Ceahlăul iese din neguri, soarele pune hlămizi de argint pe umerii stâncilor. Cărarea urcă ’n cotituri prin beznă de codru, brazi lungi doboriţi de bătrâneţe zac pe pat de cetină, acoperiţi de muşchiu; unii, în picioare, putreziţi, întind braţe negre, schiloade, cerşind parcă ajutor dela tovarăşii cari îi înconjoară voinici, zvelţi, plin de viaţă. De pe Curmătura Arşiţii se deschide iarăşi privelişte largă spre munţi. Jos, sub brădişul atârnat de ţan-curi, se vede schitul Durăului cuibărit ca în fundul unei prăpăstii. înaintăm pe podişul descoperit, lăsând în stânga turma de stane albe : «Caprele», cu o mo-gâldeaţă mai răsărită în mijlocul lor—«Ciobanul», şi din dreapta «Scaunele» — o stâncă înaltă, singuratică, tăiată în muchi regulate. Din nou ne adâncim ROMÂNIA PITOREASCĂ 187 în pădure, caii mărunţi şi inimoşi se grapşinâ pe scări de bolovani, ne plecăm pe sub scobitura «Malului pestriţi», un perete zidit din pietre rotunde, albe, vinete, roşietice ; înaintea noastră lumina începe să se cearnă prin rariştea de brazi, mai urcăm un pri-por, şi iată-ne sus, pe zarea Ceahlăului. Din jnepenii culcaţi de vânturi se înalţă de pretutindeni stânci uriaşe, ale căror forme ciudate au toate nume şi înţelesuri potrivite în închipuirea poporului: Dochia, Tabăra Vulturilor, Turnu Sihastrului, Căciula Dorobanţului, Masa Ciobanului de unde ai cea mai frumoasă vedere pe valea Bistriţii, Gardul Stânelor ridicat pe pragul unei prăpăstii înfiorătoare, şi în mijlocul acestei salbe de stânci se înalţă Panaghia, un sul măreţ de piatră, scrijelat de ploi, înfipt ca un corn în creştetul pleşuv al Ceahlăului. Soarele e la nămezi. In depărtări o pulbere albastră pluteşte peste talazuri de codri. Spre răsărit, în limpezişul cerului, se vede luna ca o secere de argint. Trecem, printre jnepeni, lunga tarniţă ce îndoae culmea dela Toacă pănă în măgura Lespezilor, şi ne lăsăm la Fântâna Rece. Aici ne odihnim pe muşuroaele de iarbă din preajma şipotului, a cărui apă te tae la dinţi, atâta-i de rece. In faţa noastră se deschide în coasta muntelui o adâncă spintecătură, care se aseamănă foarte mult cu valea Cerbului din Bucegi. De aici încolo nu mai e cărare ; lumea de obiceiu, se întoarce la Durău tot pe unde a venit. Pe noi însă ne momeşte farmecul necunoscutului, şi, de şi nici unul din ţăranii cu cari am venit nu se înduplecă să ne întovărăşească, trimetem caii îndărăt şi încercăm, într’un 188 AL. VLAHUŢĂ noroc, o nouă scoborâre de pe Ceahlău. E ora două după prânz. Cerul e senin, şi în tot coprinsul e o lumină şi o tăcere ca ’n vis. Mergem înainte pe po-dina descoperită ce ţine zarea din movila de lespezi pe Ia spatele cişmelei, şi ne lăsăm pe vale în codrul brăcuit de sub Piciorul Şchiopului. Printre copaci trântiţi, printre hârtoape şi bolovani scoborîm, sco-borîm mereu ca în adâncul unei prăpăstii. — Pe fe-restruele ce se deschid în coperişul de ramuri ne uităm în sus la stanele albe de pe vârful Ceahlăului : ele-s călăuza noastră. Peste două ceasuri începem să auzim tot mai desluşit, tot mai aproape freamătul sălbatecelor ape. Treptat valea se îngustează. Din stânga se repede pe crăpătura unui zid de piatră un izvoraş, lungă şuviţă de argint, ce cade fă-cându-se pulbere la picioarele noastre. Dar de unde vine atâta vuet?... Ne întoarcem privirile la dreapta, şi rămânem uimiţi. O pânză lată de apă, albă ca laptele, desfăşurăndu-se ca de pe un sul, s’aruncă dela o înălţime ameţitoare într’o copcă de piatră care o prinde la vre-o zece metri mai sus de albie, ş’apoi o toarnă ’n jos răsfirând-o, ca o coadă de păun, peste pieptul rotund al unei stânci. — De la «Duruitoarea» ne lăsăm pe matca pârăului, şi după două ceasuri ieşim, printr’o rarişte de mesteacăni, în cărarea bătută ce tae poenile Slatinei. Pe ’noptate sosim la Durău, unde lumea ’ncepuse a se nelinişti de întârzierea noastră. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni, şi ţinem în sus drumul de şleau ce se aşterne pe malul drept al Bistriţii pănă la gura Bistricioarei; de aici ispiti- 189 R O M A NIA V1T O K E A K C Ă toarea şosea cârmeşte pe brâul unei măguri şi străbate, pe la vama Prisăcani, dincolo, în valea Mureşului, iar noi apucăm drumeacul spart de puhoae ce duce în vatra Călugărenilor, trecem podul de la Gura Largului, şi spunem Bistriţii: la revedere.... Acum înaintea noastră se deschide o vale pietroasă, pustie, — de o parte şi de alta dealuri descoperite, uscate, din coastele cărora ies pe une-locuri lespezi foioase, teancuri de plăci negre, şi bulgări de cărbune ; un pârăuaş curge risipit, tăcut, printre bolovanii arşi de soare. Pe la-nămezi ajungem la înfundătura văii, în codrul de brazi şi de fagi ce ’m-bracă de sus pănă jos muntele Pătru-Vodă, pe care a stat de s’a odihnit, într’o zi de cumplită ’nvăluire-a sorţii, semeţul Rareş, biruitorul dela Feldioara. In şerpuiri largi, pe sub bolţi de ramuri, şoseaua se AL. VLAHI!ŢĂ 190 ’nalţă trăgănat pe brâele munţilor. Din zare ne uităm în urmă şi vedem ca ’ntr’o panoramă, toată măreaţa zidire a Ceahlăului, lămurindu-şi coroana-i de stânci pe albastrul cerului. Coborîm în Plotun : câteva căsuţe presărate pe încheetura măgurilor de-alungul pârăului ce se azvârle clin Pătru-Vodă, desfundându-şi calea printre rupturi de lespezi; ici colo câte un petecuţ de fâneaţă aşternut, ca un lăvicer, pe sub poalele brădetului ; drumul se lasă în hopuri pe malul înalt al Plotunului. Pe la toacă sosim în Pipirig. E Duminică. Tot satu-i strâns la horă, în bătătura câr-ciumei de pe prund. Tineretul joacă de răpăe pământul. Bătrânii cinstesc pe prispă. Nevestele stau mai la o parte, tăinind de ale lor. — încet soarele scapătă în dosul Cotnărelului. In fund, pe Luciori, şi în faţa satului pe rotunzişul pleşuv al Bompei, treptat se micşorează, pănă se şterg, cele din urmă pale de lumină. Hora se sparge. In pâlcuri mulţimea se ’mparte pe cărări; tot mai deasă-i umbra pe vale, tot mai rari şi mai depărtate răsună în dulcea linişte a ’nserării chiotele flăcăilor. Vin vacile la muls, cu mugete lungi îşi strigă viţeii. — încep să s’aprindă luminile pe la case, şi stelele pe cer. Drumul se ’ndoae pe la capătul muntelui Bompa, pe pârâul Pipirigului hrănit de undele Dolilor ş’ale Plotunului, străbate printre stâncile dela Dumesnic într’o luncă deschisă, din ce în ce mai largă; fâneţe bogate şi ogoare de porumb s’aştern între cele două dealuri acoperite de păduri de fag. Mergem ca vr’un ceas pe valea aceasta fermecătoare şi, lăsând drumul neted, apucăm la dreapta pe matca ROMÂNIA PITOREASCĂ 191 pietroasă a unui pârăuaş, ş’ajungem într’o 'nfundă-tură de codru, la Mănăstirea Secu, zidită acum patru sute de ani de Vornicul Nestor Ureche. Un călugăr bătrân ne poartă prin sălile mari, tăcute ale arhondaricului, prin tai-nifile întunecoase şi turnurile de a-părare cu feres-trui înguste, ne-a-rată vechile odoare bisericeşti, frumosul «#£r»cusut de Mitrofana soţia lui NestorUreche, candele, potiruri şi cruci de argint împodobite cu pietre scumpe, ne spune prin câte valuri cumplite a trecut locaşul a-cesta pe vremuri, de câte ori a fost bântuit de Turci, de Tătari de Leşi, cari dărâmau zidurile şi răscoleau şi cenuşa din vatră, căutând bogăţii ascunse, dezbrăcând icoanele, răpind tot ce era de preţ, arzând ce nu puteau lua... In una din chiliile acestei mănăstiri a murit, acum vr’o zece 11)2 AL. VLAHUŢĂ ani, cel din urmă călău, Gavril Buzatu, Gare, pentru ispăşirea păcatelor lui, a venit pe jos dela Iaşi şi s’a făcut călugăr. De la Secu ne ’ntoarcem pe aceeaşi rovină în drumul pe care-1 lăsasem, suim un tăpşan, şi intrăm într’o frumoasă pădure de stejari : o ploae de lumină argintie se cerne printre frunze, falnici şi drepţi se ’nalţă trunchii seculari despletindu-şi în sus podoaba lor de ramuri, bolţi largi, tăcute, stropite de soare fac să te crezi în lăuntrul unui templu măreţ. Abatem la stânga. Din marginea dumbrăvii se deschide ca o poartă, şi, în fund, printre crăngi, se văd strălucitoare turlele bisericilor dela Mănăstirea Neamţului. Scoborîm pe lângă cişmea în valea ’mpestriţată de flori, culcată ’ntre păduri de brad ; o bună fugă de cal, şi iată-ne sub lungile cerdacuri ale celei mai bogate aşezări de monahi, din tot cuprinsul ţării. Mănăstirea asta ţine minte de demult; ea era veche, când a venit Ştefan cel Mare de-a zidit biserica «înălţării Domnului», după ce-a învins pe Craiul Albert ş’a pus pe Poloni să are şi să semene ghindă în ţărna îngrăşată cu sângele lor. Şi Domni după Domni au înzestrat-o. De avuţiile-i de-odinioară vorbesc bătrânii ca de lucruri de pe alte lumi: se ’ntindeau moşiile şi codrii mănăstirii, din zările Grinţieşului pănă î*i cele mai depărtate ţinuturi ale Basarabiei, cirezile şi hergheliile umblau slobode pe imaşuri, ca în vremile de sălbătăcie, şi galbenii se măsurau cu baniţa la râzătoare... Curgeau din când în când pu-hoaele păgâne, îi spărgeau zidurile, o prădau ş’o pustiiau, şi, cum se potolia urgia, se ridicau toate K O AI ANTA P1T OK EA 8 CA 198 la loc: biserici, şcoli, spitale, fabrici, tipografie, biblioteci, — un centru de lumină, de muncă şi de bogăţie, eată ce-a fost în Moldova mănăstirea Neam tului, aproape cinci sute de ani. Azi e linişte peste tot. Dorm largile-i încăperi, îngrădite în ziduri de cetate, dorm căsuţele albe presărate pe tăpşanul deschis între păduri de brad, cum doarme dus şi lacul de pe luncă, acoperit de mătreaţă verde. Dăm iar în şoseaua ce trece prin dumbrava de stejari şi, dela Coverga, ne lăsăm la dreapta pe valea Nemţişorului în satul Vânători, şi ne oprim pe prundul Ozanei, sub malul râpos, înalt, pe fruntea căruia stă, ca o coroană, fantastica ruină a Cetăţii Neamţului. Urcăm pe jos, prin strâmtoarea uscată, spartă de puhoae, cărarea ce tae păretele din stânga, şi ’ntr’un sfert de oră suntem de-asupra, la «porţile cetăţii» Se văd încă urmele şanţului de apărare, ce ocolia zidurile pe din afară. Intre cei patru stâlpi dela intrare se ’ntindea ziua, peste şanţ, un pod de «piele de bivol», noaptea se strângea, şi rămânea castelul încins c’un brâu de apă. De-asupra porţii şi pe la colţuri se ridicau turnuri înalte, cu ferestrui înguste, pe cari cătau în vale ochii şi sineţele străjeriior. Trufaşa clădire-şi rânduia ’ncăperile în patru aripi mari, lăsând între ele o curte, în mijlocul curţii o bisericu|ă din altarul căreia pornea pe sup pământ tainiţa scăpării, o hrubă boltită, ce răspundea departe, afară din cetate. Puternic înfipt în creştetul unui grind stâncos, având în spate întunecime de codru, în faţă prăpastie sub metereze ’nalte, şi vedere largă pe toată valea, cuibul AI. VJ al i uţă. — Rom a n ia Pi t orească. 13 194 AI.. VLAHUŢĂ acesta de vulturi, cum îl numesc legendele, a înfruntat adesea, c’o mână de voinici, oştiri năvălitoare, şi ’n şase veacuri de nepătată mândrie o singură dată şi-a deschis porţile fără de luptă, şi-atuncea nu unui cuceritor străin, ci falnicului Domn al tuturor Românilor— Mihai Viteazul. Pustii şi sparte de vremi, se mai înalţă câteva ziduri peste mormanul" de mini prăbuşite ’n curtea cetăţii, pe ai cărei păreţi au stră- lucit odinioară armurile grele ale cavalerilor din Malta. Închid ochii şi revăd cetatea întreagă. O pagină sfântă mi se lămureşte, ca şi cum'toate câte au fost s’ar smulge pentr’o clipă din umbrele trecutului ş’ar îmbrăca din nou viaţa de-atunci. E noapte şi-i linişte. De-odată, pe vale s’aude un tropot de cal. In turn străjerul sună din corn. Bate cineva la poartă. De sus se deschide o fereastră, şi întreabă doamna ’ngrijată: Cine-i ? — Sunt eu, răspunde-un glas .ostenit, sunt eu, ROMÂNIA PITOREASCĂ IO-') Ştefan, singur, rănit, învins. . . Tresare sărmana Doamnă ; i se frânge inima de durere şi de milă, că-i fiul ei cel care-i vorbeşte; ci cugetă că-i Româncă şi fiul ei e cel mai slăvit voivod al ţării, şi năbuşindu-şi plânsul ce stă s’o podidească, îl roagă frumos să plece ’ndărăt, să buciume ’n munţi să-şi strângă plăieşii risipiţi şi s’arate duşmanului cum ştiu să moară, când nu pot birui, stăpânii şi apărătorii pământului acestuia. Ce popor are în istoria lui o pildă mai mare, şi mai înălţătoare, de jertfă şi de iubire de patrie?.. îmbărbătat se ’ntoarce Ştefan să-şi reînchege oastea-i sfărâmată. Nici ostenit nu se mai* simte, nici rana nu-1 mai doare. Din nou se strâng arcaşii în jurul viteazului, şi, pe când Turcii îşi socotesc pleanul, ca un stol de vulturi se lasă asupra lor un vaet de moarte înfioară valea şi cerul se întunecă tot de atâta grozăvie. E a şaptea noapte de când Domniţele se roagă’n genunchi, le picură lăcrimile pe covor, şi chipurile lor par umbre sub slaba licărire-a candelei. Se roagă neadormite, mama pentru fecior, soţia pentru soţ şi amândouă pentru ţară. Şi iată că de pe luncă un freamăt se ridică în tăcerea nopţii. Tot mai aproape, tot mai lămurit s’aud sunetele de corn şi cântecele de biruinţă, şi tunete de glasuri s’aud strigând’: Trăiască Ştefan ! Ca de-un vis frumos se’nviorează Domniţele, şi scoală pruncii din somn, şi-şi umplu mâinele cu flori, ş’aleargă la poartă, şi plâng de bucurie primind în braţele lor fragede pe Marele Ştefan, lumina, mândria, odorul sufletului lor. Cu ce drag îl strâng la piept, şi cum se uită la faţa lui senină, 1.0(5 AL. VLAHI ŢA în ochir lui mari şi frumoşi, şi cum nu se’ncred că-I văd, şi, neputând spune-o vorbă, îi sărută fruntea, colbul de pe haine. Târziu se sting luminele’n castel. E iinişte-acum, şi fericire’n tot cuprinsul. Şoptesc încă Domniţele’n ieatac, mărită pare lumina candelei de sub icoane. In odaia de-aiături, doarme ostenit biruitorul, temutul Ştefan, gloria Moldovii. Ce de lucruri n’ar şti să povestească, de-ar avea graiu, ruinile acestea! Când te gândeşti c’a fost atâta vieaţ’ aici... inimi cari s’au iubit, ochi cari-au plâns, viteji cari şi-au vărsat sângele pe zidurile acestea! — La porţile acestei cetăţi s’a strâns norodul răs-vrătit, cerând lui Lăpuşneanu capul lui Moţoc. Pe meterezele ei au stat dârzi în faţa lui Sobieţehi cei 19 plăeşi, luptând c’o oaste ’ntreagă, preţuindu-şi fiecare glonţ, ochind în căpetenii, şi făcând pe Poloni să creadă că-i o armată ’n cetate. Din drumul ce se desparte la dreapta ’nspre Agapia, ne uităm în urmă ia zidurile cetăţii, măreaţă pănă şi ’n ruina ei, şi, de la depărtarea asta, în forma pe care i-a cioplit-o vremea, ni se pare că vedem coroana lui Ştefan cel Mare. Mănăstirea Agapia e vârîtă ’n munţi, pitită ’ntr’un ungher de văi, aşa că n’o vezi decât când intri ’n ea. Dinspre miază-noapte o păzeşte de crivăţ o măgură ’naltă, descoperită — «Muncelul cu flori» ; la apus se rădică zid întunecat de codru, şi ’n faţă iarăşi pădure de brazi, străbătută de cărări ce te scot în luminişuri neaşteptate —«Poiana Mitropolitului», «Poiana Stariţii», iar mai în sus, prin bungete de 197 ]’(>>! AN IA IMTOiîISASCA fagi, de-asupra opcinei înalte, în fermecătoarea privelişte de pe «Ciungi», de unde vezi jos mănăstirea Văraticului, în dreapta băile Bălţăteşti, în stânga Cetatea şi Târgul-Neamţului, în •faţă larga, nemărginita valea Moldovii. Stă soarele pe strunga de la « Cruce » . Din cerdacul arhondaricului î m i răcoresc privirea pe ier-buliţa verde ce-acopere curtea pătrată, îngrădită d e toate părţile de încăperile albe, curate, tăcute ale mănăstirii . Din mijlocul curţii se 'nalţă strălucitoare «biserica cea mare» ; zugrăvită . pe din lăuntru de maestrul nostru Grigorescu. E linişte, ca ’n vis. De-odat’ aud ca un semnal, un sunet clar, puternic, muzical: mă uit jos — în uşa bisericii văd o măicuţă bătrână, scundă, în 108 AL. ylaiiuţA. mâna-i stângă cumpăneşte toaca uşoară la înălţimea umărului, în dreapta ţine-un ciocănaş de lemn, — a lovit odată şi stă, pare că aşteaptă s'adoarmă răsunetul celei dintâi bătăi, apoi păşeşte încet pe lângă zidul bisericii, bătând în toacă, la început câteva lovituri tari, hotărî te, răzleţe, apoi treptat depărtarea dintre ele se micşorează, pănă ce nu mai auzi decât o ploae de sunete mărunte,' dulci, cadenţate, ca şoapta pripită a unei rugăciuni, şi par’că se duc, se topesc, şi iar vin aproape, iar se despart, tot mai rari, tot mai puternice, — ecouri lungi auesc prin coridoare, prin sălile boltite ale chiliilor, întreaga mănăstire răsună ca o vioară. Iar eu, în taina care mă 'm-presoară, simt cum toate loviturile acestea bat în sufletul meu şi-mi redeşteaptă, ca dintr’o lume depărtată, dulcea şi sfânta evlavie a copilăriei. 52. In munţii Sucevii. j|e la ’ngânarea zorilor eşim din cotlonul mănăs-tirei, pe poarta pârăului Agapia, în largul luncii aburite de brumă, — trecem prin Târgul-Neamţulut, printre dughenile ce încep a-şi ridica obloanele, deschizând ochi somnoroşi în uliţa pustie, urcăm dealul Oglinzilor, din zarea căruia vedem la stânga «băile Oglinzi» sub poalele codrului, şi dăm pe la satul Boroaia în frumoasa şi îmbielşugata vale a Moldovei. — în dreapta noastră, legendarul râu, care-a chemat pe Dragoş descălecătorul din poghiazurile Maramureşului să-i urzească o ţară nouă, se’ndoaie liniştit pe sub dealul învârstat de lanuri, tăindu-şi printre fâneţe şi huciaguri o albie cu mult mai lată decât îi trebuie, în stânga, pe marginile luncii, în falduri largi îşi lasă Carpaţii găteala lor de codri. Suntem în Suceava. în cel din urmă ţinut de munte al ţării. Cerul e de un albastru limpede, străveziu, câţiva noruleţi, prigoriti de razele soarelui, se frâng încet în bulgări de rubin, şi se topesc. Şoseaua, netedă şi aibă, abate printr’o alee de sălcii, trece podul Moldovii şi urcă trăganat dealul Spătăreştilor, de unde se lasă în Fălticeni; iar noi ţinem înainte drumul Bogdăneştilor, pe sub poalele munţilor, dăm pe la Mănăstirea Raşca, pusă sub o sprinceană de branişte, la marginea şesului, întemeiată de episcopul Macarie al Romanului, în zilele lui Petru Rareş, care-a înzestrat-o co biserică şi cu opt chilii. Ne oprim la Baia, sat harnic şi bogat, oraş de frunte pe vremea lui Dragoş-Vodă, pământ frământat în sânge: plugarii de azi răstoarnă brazda peste mormintele a zece mii de Unguri şi povestesc lucruri înălţătoare, auzite din bătrâni... S’a sculat craiul Ungariei, Matei Corvin, care nu mai puteâ dormi de vâlva lui Ştefan cel Mare, şi ridicându-şi toată oastea a răzbătut încoace prin pasul Oi-tuzului, prădând satele în cale; s’a oprit şapte zile la Roman, apoi i-a dat foc şi-a purces spre Suceava, înserând pe valea asta, şi fiind vreme de iarnă şi vifor, s’a tras cu oastea la adăpost şi-a tăbărît în Baia, să stea pănă s’o mai lumina de sus. Iar Domnul nostru, care-1 aşteptă la porţile Sucevei, văzând zăbava Craiului, n’a mai stat la gânduri, ci iute şi-a luat o mână de sprintenaşi, şi gonind dealurile s-a 200 AL. VLAHUŢĂ lăsat, în puterea nopţii, ca o vijelie, în lagărul Ungurilor, şi-atâta i-a izbit de năprasnic şi fără de veste, în cât toată falnica oştire a lui Mateiaş, învălmăşită de spaima întunerecuiui şi de grindina săgeţilor ce-o împroşcau de pretutindeni, a fost în mai puţin de-un ceas sfărâmată şi pusă pe fugă. Cic’a fost aşa măcel, că urla valea de vaete, armele scăpărau fulgere’n beznă, pâlcuri întregi se abateau stropşite’n picioarele cailor, şi ori în cotro fugiau bieţii Unguri tot de Ştefan dădeau. Praful s’a ales pănă’n ziuă din oastea cea grozavă. Iar trufaşul rege, care venise să cucerească A^oîdova, de-abia a scăpat, rănit de-o săgeată şi dus pe largă, prin cărările munţilor. — Pentru amintirea acelei biruinţi, Ştefan a ridicat în Baia «biserica Albă» ; la ruinele ei ţăranii cu dare de mână, păzitori unei sfinte datine strămoşeşti, duc în toţi anii, în ziua de Sfântul Gheorghe, mâncări, băuturi, în vase nouă împodobite cu flori, şi fac praznice pentru săraci. Ce oameni aleşi, şi ce gospodării frumoase sunt prin părţile astea ale Sucevei! Pe lunca Moldovei şi pe vâlcelele Şomuzului sparte de iazuri se’nşiră ca o salbă in jurul Fălticenilor, mândreţe de sate, aşezări de moşneni, cari păstrează cu sfinţenie portul, legendele şi bunele obiceiuri ale vremilor de demult: Baia, Bogata cu urmele vechilor mine de aur desfundate de Romani, Şasea, Rădăşenii cu vestitele-i livezi de meri, Brădăţelul cu minunata-i pădure, în care doarme un lac albastru, încunjurat de brazi, izvoare zgomotoase se prăbuşesc printre stânci, -- o bucăţică de munte ruptă din Carpaţi şi răsădită aici, ca de-o ROMÂN IA RIT 0 R E AS C 201 putere dumnezeiască, să stea podoabă satului... Şi pe toate văile astea găseşti amintiri preţioase din trecutul neamului nostru, biserici vechi, durate de Alexandru cel Bun, de Ştefan cel Mare, de Petru Rareş... Suntem la Cornul-Luncii, în pragul ţinutului Suceava,—şi al ţării. Netedă şi albă ca marmura se’n-tinde înaintea noastră şoseaua care merge la Dorna.. Frântură de raiu scumpă inimei noastre, grădină cântată de poeţi, ţărână sfântă în care se odihnesc oasele celui mai glorios Voivod al Moldovei, nespus de duios freamătă izvoarele tale, şi ce dulce-i umbra codrilor tăi!... tu eşti într'adevăr una din cele mai frumoase ţări de pe pământ, — dar numele tău ne doare să-l rostim şi, străbătându-ţi fermecătoarele drumuri, ochii noştri nu-ţi pot privi podoabele decât printr’o perdea de lacrămi. Comandă moş Vasile dela cârmă, şi Toader, desprinzând gânjul din pociumb, sprinten s’aruncă pe plută, îşi face cruce şi înfige şi el lopata ’n valuri. Un dulce fior ne străbate, codrii fug îndărăt, pe o-braz simţim, ca o adiere de vânt, suflarea răcoroasă a mişcării. Nici nu ştim când s’a şters, în urma noastră, Dorna cea mândră, cu schela dela Gura A-rinului. Departe, înainte, răsar din neguri de brădet «Pietrele Doamnei», turle de castele scânteetoare în 53. Pe plută dela Dorna la Piatra. lumina rumenă a dimineţii; înalt şi întunecat malul din dreapta ne astupă vederea. Cu pălăria dată pe ceafă, cu braţele încordate pe coada lungă a lopeţii, adus puţin de spate sub cojocelu-i fără mâneci, Moş Vasile, cârmaciu vestit, pe care-1 cunoaşte Bistriţa de patruzeci de ani, cumpăneşte pluta în dunga nahla-pilor, strâgând lui Toader «dălcăuşul» (care poartă cârma dindărăt) : «La pădure!» când e s’abată la dreapta, «La câmp!» când e să ţie spre stânga. Iar la cotituri ne vesteşte locurile pe unde trecem, •— şi strigătul lui. răsunător în pustiul apei, pare că porunceşte schimbarea priveliştilor. — Colţu Ortoaia ! Deodată perdeaua de codru se dă la o parte: căsuţe vesele se ivesc pe podişul din dreapta, zăvoae şi ceiruri străbătute de cărări; — spumegând, cu vuet spărgându-se de bolovani, undele Ortoaei s’asvârl în Bistriţa, pe mal vedem femei torcând, înalte, svelte, cu faţa luminoasă, ca într’un tablou de Grigorescu, catrinţe negre strânse pe şolduri, cămăşi cusute cu arniciu, pe cap broboade albe. Uşor alunecăm la stânga, şi scăpătăm în genunea de sub «piatra Zmâculesei». Plutaşii lasă «condeele» din mâini, şi privesc pe dealuri, nepăsători; apa e lină, adâncă, tăcută; câteva minute înaintăm încet, aşa de încet, că nici nu simţim că mergem. Dar iată că malul din dreapta purcede spre noi, râul se deşteaptă, cârmaciul înşfacă vâsla ş’o împlântă pieptiş în propta torentului... — Osoiu ! Şi în foşnet de valuri trecem ca o săgeată prin 1» OMAN IA PITOREASCĂ 203 unea de arini, fuge tăpşanul cu satu în spinare, fug oştile de arbori şi stâncile sperieate — o goană nebună, fantastică, ameţitoare. Ca pe fus munţii se învârtesc, macină isvoare şi le toarnă în Bistriţa. în vremea asta plutaşii luptă: în mişcarea braţelor lor, în toată voiniceasca şi puternica încordare a picioarelor ş’a trupului lor vânjos, au ceva din măreţia statuelor antice ale gladiatorilor romani. Apa se domoleşte... Vâslaşii îşi dau bineţuri cu oamenii de pe mal se întreabă de-ale lor, iar bolţile pădurilor parcă vorbesc şi ele... — Gura Sunătorii ! Sunând din unde s’aruncă pârâul pe praguri de stânci, o clipă se vede deasupra-i sătucul risipit pe poalele Palmeşului, ş’o nouă privelişte ni se deschide înainte. Pietrosul înalt, cu gheburile-i de cămilă pare că stă în drum să ne aştepte. — De ce i-or fi ţancurile aşa roşcate, moş Vasile ? — Acolo sus, în frig, sunt numa târşi uscaţi de vânturi, şi-i cetina lor aşa. în şerpuiri largi se îndoae strălucitorul râu printre munţii întunecaţi de codru. Din când în când se deschid vederi în luminişuri, spre satele Bucovinei la stânga, spre satele noastre la dreapta — Români de acelaşi sânge, de o parte şi de alta. Din jos de Călineşti o lungă dâră de grohotiş, năruit din coastele Pietrosului, împinge Bistriţa, strâmtând-o, înghesuind-o în malul din stânga. Înaintea noastră, la cotul Căpriţii, apa se iuţeşte şi se învolburează, iar jocul valurilor albe, de departe, îţi pare un cârd de gâşte cari bat din aripi; peste 204 AL. YLAIIl’ŢĂ clocotul lor repede alunecă pluta, hartuindu-se ca o sanie. Scăpătărn iar într’o genune, — oglindă în care vezi copacii cu vârful în jos. Moş Vasile bate cu muchia toporului în cuele dela jug, apoi înfige tăiuşui în grindă, îşi leapădă cojocelul, scuipă în palme, şi apucă lopata. — Colţu Acrii! Ca printr’un farmec tabloul se schimbă, se trag pădurile ’n lături, ş’un minunat decor de stânci se înaltă ’n faţa noastră. Mugeşte Bistriţa toată, năpus-tindu-şi valurile ’n năpraznicile ziduri, şi dă să le spargă, din ce în ce mai ’nverşunată, dar stâncile se joacă cu ea, o resping, o chiamă, o răsucesc în ioc; buimăcită se ’ncolăceşte ca un şarpe, şi, după un sfert de ceas, se pomeneşte bătând, din spate, în acelaş zid de care s’a izbit întăi, ca şi cum ar cerca, lovindu-1 din amândouă părţile, să-l desfunde mai curând şi să deschidă cale dreaptă valurilor viitoare. Sus, deasupra noastră, îşi tremură frunzuliţa câţiva mesteacăni supţiri crescuţi pe vârfurile stâncilor. Din cotul Colbului intrăm în strâmtoarea fioroasă dela .Chei—gherdapurile Bistriţii. In huetul valurile, luptând din răsputeri, moş Vasile mai găseşte timp să-mi strige numele locurilor... «Scara»: din fruntea unei scăfârlii de piatră un brad îşi întinde ramurile ’n jos ca nişte braţe, de ele s’atârnă plutaşii şi scapă, când li se sparg plutele de stânci. In păretele din stânga «Coiful» îşi vârfueşte turla-i vânătă pe gangul unei văgăuni. Sus, pe Zănoaga din dreapta, arde «comoara de argint» a Bogolinului, un ţuguiu ascuţit ce uminează ca o flacără albă, şi de sub el, dintr’o 205 li OMANIA PITOREA8CĂ spintecătură de stânci, s’aruncă ’n jos, înspumată, frumoasa cascadă numită «Moara Dracului». Şi toate minunăţiile acestea trec pe dinaintea noastră cu repeziciunea lucrurilor văzute ’n vis. Eşim din prăbuşiturile Cheilor. Bistriţa se odihneşte. Moş Vasile îşi şterge fruntea de sudoare. Toată figura lui e luminată de mulţumirea omului care a luptat cu moartea ş‘a biruit-o. Stă soarele ’n răscruce. Lunecăm în linişte printre păduri, pe sus se desfac poene verzi,, rarişti de mesteacăni albi ca făcliile. La cârjoiul Do-hotăriei malul din dreapta se pleacă desvălind prispe largi de pajişte sub poalele brădişului atârnat de coastele Pietrosului. In urmă, peste norodul de măguri, în trei arcuri mari, îşi tae spinările pe cer munţii Călimanului, cari ’nchee Carpaţii Moldovii. — Balta Fagului! Un grind întunecos s’abate la dreapta, şi eată-ne ’n lumină. Suliţi de aur tremură pe pânza lată, lucie, a râului. Vâjâind vine pe-o râpă stâncoasă. Pârăul Arămii, — hotar, pe stânga Bistriţii, între codrii Bucovinei ş’ai noştri. Trecem vâltoarea dela gura Piscului şi strunga ostroavelor dela Cojoci, de unde se ridică un drumeac spre schitul Rarău, şi de acolo, prin pădure, spre minunatul podiş înflorit dela «Pietrele Doamnei» — trei turle ascuţite ’nfipte sus, în creasta cea mai înaltă a muntelui Rarău, pe care a stat şi s’a adăpostit odinioară Voivodul Rareş cu domniţa lui Elena. — Un deal rotund, îmbrăcat în brazi, se culcă ’n faţa apei. Bistriţa, cuminte, îl ocoleşte, făcând un cot larg în dreapta pe sub coama vânătă, zimţuită a Pietrosului, se lasă molcom, strân- 2()(i AL. VLAHUŢA gându-şi undele ’ntre două ziduri de codru, şi ese ’n luminiş la cotul Linului. — Căldarea! O horă de măguri desvălite prind Bistriţa la mijloc. O clipă râul doarme, tolănit la soare, în miros de fâneaţă. încet, încet ne soarbe brădişul din fund, cotim în umbră pe la gura Pârăului Rău, apa scade răsfirându-se ’n larg pe matca-i bolovănoasă, grinzile ’ncep să joace sub noi, se hârşcâe pe colţii stâncilor, şi stăm. Foşnesc valurile de jur împrejur, un clocot e râul. — Am pus-o de mămăligă, zice moş Vasile, scăr-pinându-se în cap . . . Dă păru, Toadere, să săltăm grinzile . . . Dar iată c’o plută ne-ajunge din urmă. Dălcăuşul îşi scoate iute cârma să nu i-o rupă. Fără să vrem închidem ochii. Un trosnet ş’o zguduitură puternică. Am pornit. Pluta care ne-a izbit rămâne înţepenită pe aceleaşi stânci. — Dâmbul Colacului! Un munte învălit se ’nalţă stog în faţa noastră, Bistriţa se îndoae frumos pe sub codri, încovrigân-du-se în jurul lui ca un şearpe ce vreâ să-şi muşte coada. Zarea se închide, se întunecă din toate părţile. Numai în urma noastră se rupe o strungă în negura de cetini: prin ea se văd în fund, măreţ încondeiate pe albastrul cerului, Pietrele Doamnei, încinse de soare. .— La Cruce! Intrăm într’o genune largă. Munţii se descoper. Privirile se odihnesc pe înalte poene scăldate ’n lu- 207 ROMÂN IA PITOREASCĂ mină. Din stânga, de sub Tarniţa golaşă, vine spumegând Pârâul Crucii, din dreapta Bărnărelul—sclipitoare fâşie de argint. Trecem pe sub podul de lemn ce leagă cele două maluri, pe cari stau presărate căsuţele unui sat. Lunecăm pe sub dealul Ursului, şi iar năvălesc măguri din toate părţile, se muşu-roesc în jurul nostru greoae şi mătăhăloase. Din clo-cotişul lor se ’nalţă la dreapta mândrul Barnar, în stânga Bâtca lui Târsână. Pârae repezi s’asvârl cu vuet în Bistriţa. Stânci mari, fioroase, îşi scot gâturile din întunericul codrilor, şi s’apleacă în jos ca nişte cămile ce vor să bea apa. — Balta Cânelui! Râul face un vârtej spre stânga ş’amuţindu-şi valurile, ce rotesc în ochiuri, adoarme sub un mal înalt de piatră. Pluta pare că stă locului, atât de încet se mişcă. Moş Vasile mai bocăneşte în chingi, cearcă tăria cârmei, şi spune lui Toader să bage de seamă la cot. In mişcările, în vorba şi pe figura lui se vede reculegerea, grija omului care va să stea în faţa unei primejdii mari şi care-şi adună toate puterile pentru o luptă hotărâtoare. Şi în adânca, fioroasa tăcere a cuprinsului, ne uităm la munţii îmbrăcaţi în codru, la soare, la cerul albastru, ca şi cum am căuta un semn, o prevestire de sus a soar-tei care ne aşteaptă. Alunecăm din ce în ce mai repede. Scârţie vâslele în juguri. Un grind înalt, ţuguiat, stă drept înaintea noastră, din spatele lui se ridică două ţancuri golaşe, vinete, ascuţite. Tot mai a-proape,tot mai puternic se aude într’acolo mugetul apei. — Toan cele ! 208 AL. V LA HUŢA Pluta izbeşte într’un peş dunga şuvoiului, şi re-pezindu-se în hart şterge din fugă taraşii apărători de sub «Piatra lui Toader», trece săgeată prin cotul arcuit spre stânga, şi intră voiniceşte în groaznica strâmtoare de la Toance. Un popor de stânci se ridică din fundul râului clocotitor şi sfâşie în zdrenţe toată pânza apei. Ca în bolţi răsună urletul valurilor între înaltele maluri de piatră. De pretutindeni, şi tot mai multe şi mai ameninţătoare, se năpustesc dihăniile în calea noastră. Moş Vasile pare că le îmbrânceşte în lături cu lopata, aşa de voiniceşte, aşa de falnic îşi tae strungă printre ele, şi în ameţitoarea iuţeală cu care trecem colţii şi pragurile strâmtorii, bătrânul şi meşterul cârmaciu pare o făptură din bazme, un năzdrăvan, care a luat pluta în tălpi şi sboară cu ea peste stânci.—Gonim la stânga. De-odată valurile tac, se ’ntinde Bistriţa între codri, îşi întoarce moş Vasile faţa-i luminată, se uită ’n urmă. la ţancurile Toancelor şi prujind a râs, clatină din cap. — Hm! dihăniile naibii... să ne răpue şi mai multe nu. Lunecă pluta uşor pe la gura Căpriţii, în stânga se înalţă Holda descoperită, în dreapta cade perdeaua de brazi părră în marginea apei. Ih urma noastră soarele se lasă pe zarea Barnarului. Lungi cărări de văpae tremură pe trâmba de oţel a Bistriţii. Pale de umbră se lăţesc pe măguri, focuri clipesc în depărtări. Dălcăuşul îşi aprinde luleaua, şi îngână încetişor o doină haiducească... ROMÂNIA PITOREASCĂ 209 «Sub poale de codru verde Mititel foc mi se vede Mititel şi potolit, Tot de voinici ocolit» .. Eşim în larg. Cârmaciul împlântă adânc lopata în valuri, se ’ntoarce pluta în loc, şi prinde la mal, în vatra Broştenilor. A doua zi plecăm pănă a nu răsări soarele. Trecem pe sub pod şi scăpătăm în ajrcu! ce se îndoae la stânga. Pe sus tiveşte poalele Hărăoaiei şoseaua care duce peste muntele Scărişoara, la Fălticeni. De-o parte şi de alta a râului se întinde mândra a-şezare a satului Broşteni.—De aci încolo Bistriţa se îmblânzeşte. De trei ori şi-au ridicat Carpaţii falangele de stânci în potriva ei, de trei ori puternicele-i valuri au trecut biruitoare, în sunete de fanfară, peste prăbuşiturile uriaşelor zăgazuri. Falnică s’aş-terne acum între bogatele-i maluri, împodobite de sate. De pretutindeni vin apele văilor să i se închine. Tot mai largă şi mai liniştită se lasă de vale. Printre păduri tace, ca s’asculte cântecul privighetorilor. In luminişuri, chiamă casele fruntaşilor la prund, şi noaptea pe lună le spune poveşti. Din jos de Cărpiniş Bistriţa-şi tae calea dreaptă pănă’n livezile Mădeiului. Soarele răsare punând cununi de aur pe creştetele codrilor. In urma noastră, pe măgurile depărtate, se văd bungetele de brădet, înegrind zarea ca o arătură proaspătă. Privelişti fermecătoare, cari nu se pot spune cu vorbe, se deschid de pretutindeni, şi fug, alunecă fantastic îndărătul AI. Ylaliuţu. — România pitorească. 14 AL. VLAHUŢĂ 210 nostru, şi altele vin, şi cele cari vin ni se par şi mai fermecătoare. De pe plută, din goană, ochii noştri beau cu nesaţ frumuseţile acestea, cari curg şi nu se mai sfârşesc, şi ne pare rău că nu le putem lua, să le ducem cu noi şi să le arătăm lumii, aşa cum le vedem acum, în lumina, în măreţia şi’n liniştea asta dumnezeească, şi să spunem celor cari nu le cunosc, şi nu ne ştiu: Eată ţara noastră!... Atunci ar înţelege deodată — ca bătrânii de pe zidurile Troei la vederea frumoasei Elena — de ce s?au dat atâtea lupte ş’atâta sânge s’a vărsat pentru «bucăţica asta de pământ». Pe o largă deschizătură în munţii din dreapta îşi aşterne Borca mândrele-i gospodării. Din fund aleargă pârâul, sărind peste înalte zăgazuri de stânci, s’aducă KOMÂN'IA PITOREASCĂ 211 #fr 212 AL. VLAHUŢĂ Bistriţii-stăpâne prinosu-i de unde. In stânga se întinde Sabasa între două dealuri descoperite, o linie ferată cară buştenii din codru. Pe maluri sunt schele de plute, ş’un pod peste râu. — Din vale de Fărcaşa, între Bâtca Frumosului şi Runcu Popeştilor, Bistriţa o rătează de fugă, aruncă pluta peste praguri, plesnind-o de apă, şi astfel în jocuri şi cântece de valuri, intră în ţinutul Neamţului ; leit în zale de oţel zoreşte Dreptul pe sub coastele Zahornii, zburlindu-şi coama-i de argint s’azvârle Calul peste scările Cernegurii, şi-i ies în cale la hotar. Se bat nahlapii de grinzi, în tact scârţie cârma dela spate ; ca o suveică alunecă pluta pe sub bolţi de mesteacăni. Pe malul drept, în vatra Călugărenilor se înălţă o namilă de stâncă—«Piatra Teiului». Ci-c’a vrut dracu odată să iezească Bistriţa, şi, rupând un hărtan din Ceahlău, l-a luat de-a fe-deleşu şi s’a pogorît cu el în puterea nopţii, dar pe vale l-a prins cântarea cocoşilor, ş’a zbughit-o aghiuţă, lăsând stana în bătătură, de s’au crucit oamenii când au văzut-o a douazi. Cotim la dreapta pe sub podul dela gura Largului, şi deodată ni se deschide înainte minunata privelişte a Ceahlăului. Singur şi posomorit, trufaş stăpânitor peste un popor de munţi, ce par pe lângă dânsul muşuroae, înălţându-şi creştetul în cer, scărmănând norii în raghila de stânci înfipte pe fruntea-i pleşuvă, mândrul urieaş farmecă râul, cu puterea măreţiei lui, şi-l face să-şi uite drumul şi dorul de câmpie. De pe la nămezi pănă’n scăpătatul soarelui ne poartă Bistriţa tot pe lângă el, — pleacă ea uneori, hotărîtă să nu se mai întoarcă, şi iar se răs-gândeşte, şi vine mai aproape, aciură vrăjită pe sub ROMÂNIA PITOREASCĂ 213 poalele lui, rotindu-se în loc, scuturându-şi platoşa-i strălucitoare, aci suspinând din adânc, aci privindu-1 lung, strigându-1, dând freamăt pădurilor cu glasu-i de valuri. — Intr’un târziu îşi ia de seamă, şi pleacă mânioasă, vorbeşte singură, se bate de maluri, urlând s’aruncă toată, cât îi de lată, peste înaltele praguri dela Bicaz şi dela Lunca Strâmbului* Nălucesc pe tăpşane căsuţele satelor, prin văi herăstrae, din întunecimi de codru răsar măreţe vechile mănăstiri: «Pân-găraţii», «Bisericanii», castel fantastic pe vârful unei măguri, şi mai în vale «Bistriţa» după o perdea de plopi. înainte, Bâtca Doamnei s’abate la stânga şi ne arată oraşul — cel mai frumos oraş de munte al Mol- 214 AL. VLAHUŢA dovii — culcat între două străji înallc: Pietricica şi Cozla. La asfinţitul soarelui suntem în Piatra. Pământul umblă cu noi. Ceahlăul, ridicându-şi falnic fruntea peste grinduri, ne priveşte încă din negurile depărtării. VALEA PRUTULUI I||in cel din urmă arc al Carpaţilor, de sub poalele Călimanului, se lasă pe coasta despre răsărit a tării, un lung şir de coline, cari merg — ridicându-se şi culcându-se ca valurile unei mări — pănă ’n că-tările. Dunării. Pe la căpătâiul acestor dealuri — frumoasele şi roditoarele dealuri ale Moldovii — se ’n-doae Prutul în şerpuiri mari, aşternut ca pe întinsul unei stepe. Isvorît de departe, din Carpaţii Galiţiei, râul vine tulbure Ia hotarele noastre, sparge măgurile Mamorniţii, şi-şi împinge apa-i gălbue, lină, fără nici o încreţitură, în lunca largă ce se desface dela Cotul Boianului în jos. Tăcut, posomorît, mâncându-şi mereu malurile-i nisipoase, uneori părăsindu-le şi căutându-şi o albie nouă pe lăsăturile şesurilor, curgând, mai în toată lungimea lui, în câmp deschis, între maluri joase, rupte, pustii, arare-ori umbrite de câte-un zăvoiu de sălcii, de câte-un petecuţ de dumbravă, Prutul n’are nimic din frumusefa râurilor ce ’nveselesc pământul tării noastre. In totdeauna apele mari — «drumuri 216 AL. VLAHUŢĂ cari merg singure» — au atras aşezările oamenilor pe ţărmurile lor. Pe ele se ’nşiră toată strălucirea şi toată istoria lumei. Prutul e râul pe-ale cărui ţărmuri n’a înflorit nici un oraş, şi, din câte scaldă pământul românesc, e singurul, pentru care blândele doine ale poporului n’au găsit nici-o vorbă de bine. Ii tristă şi la vedere apa lui lată, molâe, veşnic întunecată, triste sunt şi amintirile pe cari ni le deşteaptă, triste sunt şi văile pe cari le străbate, şi puţinele aşezări ce-i caută ’n cale, retrase mai toate pe dâlme, de frica răvărsărilor. Pe-aici s’au răpezit pustiitoare puhoaele de barbari asupra Europii, pe-aici au străbătut Hunii în câmpiile Panoniei, spulberând vetrele din văile Carpaţilor, lăsând siliştile albite de oase, ca un potop năprasnic gonind din calea lor sfărâmăturile noroadelor, şi împrăştiindu-le pe vârfurile cele mai înalte ale munţilor. De sute de ori au năvălit prin vadurile Prutului oardele Tătarilor flămânde de prăzi... In şuerul crivăţului ce culcă ’n valuri pădurea de papură crescută pe râu, grănicerul nostru ascultă noaptea zăngănit de arme şi vaete de moarte. Ştie el bine că dincolo e o bucată răşluită din trupul Moldovii, ştie că cei cari trăesc şi plâng acolo sunt fraţii lui, şi cu toate astea, privind uitit pe apa Prutului, îşi năbuşe dorul, ş’un cântec amar şi plin de blesteme îi scapă de pe buze : «Prutule, râu blăstemat, Făce-te-ai adânc şi lat, Mal cu mal nu se zărească. Glas cu glas nu se lovească, Ochiu cu ochiu nu se’ntâlnească; ROMÂNIA PITOREASCĂ 21 i Duşmanii tării, de-or trece, La cel mal să mi se ’nece, Iar tu ’n valurile tale Să-i tot duci, să-i duci la vale Pănă’n Dunărea şi ’n Mare !. .» Lăsăm în urma noastră Herţa, unde s’a născut nemuritorul Asachi, Darabanii, Rădăuţii, târguşoare ridicate pe dealuri, de-alungul râului, ş’ajungem pe înoptate în Ştefăneşti, cea mai veche şi mai de frunte aşezare de pe Prut, întemeiată de Ştefan-cel-Mare, ca să stea strajă’n calea oştilor ce se purtau mereu pe valea asta, între Dunăre şi Hotin. Orăşelul e aşternut pe poalele unui deal acoperit de vii şi de livezi. O măgură stâncoasă îşi împinge coastele-i vinete pană în margenea râului, care mai în jos scapă din albie, prin stufişul de sălcii, şi presară bălfi şi viroage pe şesul întins şi neted al Başeului. Dela Ştefăneşti drumul se ’ndoaie peste frumoasele dealuri culcate între valea Jijiei şi valea Prutului. Păduri de stejar îmbracă tăpşanele, de jur împrejur se văd în depărtări, peste sclipitoarele oglinzi ale iazurilor, întinderi ne-mărgenite de holde şi de fâneţe, legănate în ondulaţii dulci, largi, odihnitoare. La Tabăra Mănăstirii, în apropiere de Bivolari, rămăşiţele vechilor tăbii ale Eteriştilor ne amintesc cele din urmă zile de groază şi de durere, prin cari-a fost să mai treacă mult încercata noastră ţară. Ne lăsăm pe coama descoperită a unei coline. Din dreapta, Jijia, îmbucând apele Meletinului, scaldă o-goarele ce se răzoresc pe luncă. In stânga Prutul şerpueşte în desişuri de trestie şi de lozii. Către apus, 218 AL. VLAHUŢA în fund, se rotunjesc pe poalele cerului ramurile răşchirate ale dealului Catelina, ce-şi ridică trunchiul din mijlocul vestitelor podgorii ale Cotnarilor. Străbatem târguşorul Sculeni aşternut pe malul plecat al Prutului, în faţa Sculenilor din Basarabia, trecem pe sub zidurile castelului dela Stânca, aşezat în mijlocul unui parc întunecos pe creştetul unei măguri, şi pe la toacă sosim în Ungheni. Un pod de fier leagă cele două căi ferate : a României ş’a Rusiei. De aici luăm trenul, şi peste un ceas suntem în Iaşi. Frumosul oraş, care a fost, timp de trei veacuri, capitala Moldovii, se 'ntinde pe coastele răvărsate spre miazăzi ale dealurilor «Copoul» şi «Şorogarii». In spate, un arc de măguri acoperite de codru se înalţă din lunca Prutului şi-l apără de crivăţ. In faţă, peste valea Bahluiului şi a Nicolinii, se ridică un alt şir de măguri, unele împodobite cu vii şi cu grădini, altele dezvelite odihnind vederea pe pajiştea lor verde, întinsă, luminoasă. Pe costişele lor răsar vechile mănăstiri : Cetăţuia, Galata, Frumoasa, Bârnova, cu mini de palate, sub zidurile cărora dorm atâtea amintiri de glorie şi de suferinţă, din învăluitul şi mult zbuciumatul trecut al Iaşilor. — Cuprins cu ochii de sus,, de pe Răpedea, oraşul îţi înfăţişează . una din cele mai frumoase privelişti. Biserici, case, străzi, curg toate de vale, nălbind, cu minunata lor cascadă, revărsarea celor două dealuri, din creştet pănă ’n poale. Ce păcat că nu-i, în locul Bahluiului, o apă mai mare!... Să treacă Bstriţa pe aici, n’ar fi pe lume o aşezare de oraş mai mândră şi mai fermecătoare.— «Trei-Ierarhi». 220 AL. VLAHUŢĂ încep umbrele să se lungească. Soarele-şi împrăştie cele din urmă raze pe turlele bisericilor. Mă scobor încet pe strada largă, liniştită, ce spintecă oraşul din zarea Copoului pănă în valea Socolii. Trec pe lângă grădina publică, aşternută în stânga pe podişul măgurii, şi pe lângă măreţul palat al Universităţii, — de o parte şi de alta, în mijlocul curţilor cu parcuri în fund, se înalţă case mari, bătrâneşti, a căror vechime şi strămoşească simplitate îţi duc gândurile departe, în lumea care a strălucit odinioară, la viaţa povestită prin cronici. Parcă te aştepţi să vezi eşind pe balcoanele îmbrăcate în ederă, chipuri de voivozi cu barba albă, domniţe palide, visătoare, în rochii lungi de mătasă, şi logofeţi, şi vornici, cârmuitorii ţării de pe vremuri. — In vale, lângă mitropolie, se ridică, reînoită de curând, biserica sfinţilor Trei-Ierarhi, durată de Vasile Lupu. Zidită toată în piatră, cu zvel-tele-i turle, în minunata-i horbodă de sculpturi, aminteşte mândra podoabă a Curţii de Argeş. Mă opresc în faţa statuei lui Ştefan cel Mare. Soarele a asfinţit. încep să se aprindă felinarele. Treptat zgomotele oraşului se depărtează, se sting. In evlavia acestei linişti, falnicul Voivod, călare, cu coroana pe cap şi sceptrul întins, cum trage frâul cu stânga ş’apucă piciorul în scară, desfăcându-şi pieptul de sub manta-i de bronz, pare că s’a oprit dinaintea palatului, în răstimpul a două bătălii, să cuvânteze sfetnicilor ţării. In ţinuta, pe chipul şi în gestul lui e mândria gravă a Domnului, care cumpăneşte în mână-i soarta unui neam, şi seninătatea ROMÂNIA PITOREASCA 221 Statuea lui Ştefan cel Mare. 222 AL. VLAHUŢĂ biruitorului, care a stat în lupte mari ş’a răpus vrăjmaşi ce îngrozeau lumea cu vâlva puterii lor. Privirea lui arată dusă, adâncită departe, dincolo de hotarele Moldovii... Din Iaşi ne lăsăm iar în valea Prutului. E o dimineaţă rece, umedă, fără soare şi fără cer. Drumul se încovoae pe îmbinările colnicelor, ce ese, printre bălţile Jijiei, la satul Ţuţora, unde acum trei veacuri şi jumătate boerii Moldoveni, răsvrătiţi în potriva lui Ştefan al VII, domn crud şi asupritor, au năvălit într’o noapte asupra lui şi l-au ucis în cort. Pe atunci era aici pod stătător peste Prut, şi vad de oşti, şi cea mai deschisă trecătoare între Moldova de jos şi Basarabia. — Intr’amurg sosim la Stănileşti, satul istoric, care a văzut sfărâmându-se în câteva ceasuri urieaşul plan al lui Petru cel Mare, visătorul unei împărăţii împânzite din pustietăţile Volgei pană în fermecătoarele maluri ale Bosforului. încă două zile de întinsoare pe lunca scrijălată de viroage a Prutului, şi eşim în larg, în faţa Brateşului, unul din cele mai mari şi mai frumoase lacuri ale României. Prutul face un ţăncuş adânc în pământul nostru, apoi se ’ndoae la stânga, înconjură lacul, şi se descarcă în Dunăre sub dumbrava de sălcii de lângă târguşorul Reni. încet se desfac în ceaţă, coşuri de fabrici, turnuri de biserici, catarguri de corăbii, — puternic şi strălucitor oraşul Galaţi răsare, se înalţă din valurile fluviului rege. ŢARA. POPORUL. J3|unărea, Marea, Carpaţii şi Prutul — eată cele patru hotare cari ’ngrădesc pământul Ţării Româneşti. Am fost trăit, pe vremuri, în graniţi mai largi. S’au fost învârtit, pe vremuri, paloşele sclipitoare ale Voivozilor noştri şi peste Carpaţi şi peste Prut. Dar s’au vărsat încoace înecuri de potop, neamuri pe neamuri s’au împins, — noroade, ce nu le mai încăpea lumea, au curs mereu peste noi, ş5a trebuit — ca să putem trăi—să ne mai strângem ţara, şi dela miazănoapte şi dela răsărit. Aduşi în Dacia de împăratul Traian, rămaşi aici, în urma celei mai vajnice lupte ce-au văzut în timpurile vechi, am păstrat în sângele nostru vitejia a-celor două popoare mari din cari ne tragem, şi nu odată, în zbuciumul atâtor veacuri, ne-am arătat urmaşii vrednici şi ai legionarilor biruitori, cari au vân-zolit lumea ş’au bătut codrii ca să răsbată în cetatea lui Decebal, şi ai uriaşilor învinşi, cari, ne mai pu-tându-se apăra, şi-au dat o moarte aşa de măreaţă 224 AL. VLAHUŢĂ şi de tragică în flăcările Sarmisegetuzei. De-atunci au trecut aproape două mii de ani. Multe războae am avut şi multe nenorocki ne-au călcat în vremea asta. Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la toate am ţinut piept şi nu ne-am dat, ş’aici am stat. — Ca trestia ne-am îndoit sub vânt—dar nu ne-am rupt. Ş’am rămas stăpâni pe moşioara noastră. Ştie numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta, scump tuturor Românilor, — scump pentru frumuseţile şi bogăţiile lui, scump pentru faptele măreţe şi înălţătoare cari s’au petrecut pe el. Odihnească ’n pace gloriosul Ştefan, că n’au fost spuse în deşert cuvintele mândre şi ’nţelepte, pe cari ni le-a lăsat cu limbă de moarte : «Dacă duşmanul vostru ar cere legăminte ruşinoase dela voi, atunci mai bine muriţi prin sabia lui, decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre. Domnul părinţilor voştri însă, se va îndura de lăcrimile slugilor sale şi va ridica dintre voi pe cineva, carele va aşeză iarăşi pe urmaşii voştri în voinicia şi puterea de mai înainte». Din straşina munţilor, ce ’nalţă marginea ţării dela Severin pănă la Dorohoiu, râuri frumoase, dătătoare de viaţă, şi nenumărate pârae se despletesc, în cărări de argint, peste ’ntinsele şesuri ale Valahiei, şi printre dealurile blânde ale Moldovii. Singură câmpia lalomiţei s’aşterne tăcută, netedă, uscată — vast ostrov însetat, în mijlocul atâtor ape ce ’mpodobesc pământul României. Doarme sub şuerul vânturilor deşertul larg, nemărginit al Bărăganului. De mii de ani vi- ROMÂNIA PITO REA SC 225 Al. Vlalmţă. — România Pitoreasca. 15 B ui e var d ul « Car ol», 220 Al.. VLAIIl’ŢĂ sează râuri limpezi şi lacuri sclipitoare : în zilele senine de vară, visu-i se răsfrânge ’n undele aerului, şi ’ngână peste lanurile şi bălăriile uscate ale pustiului acele ape vrăjite, amăgitoare, ale «mirajelor», aşa de frumos numite de popor «apa munţilor». Călătorii străini, cari-au străbătut văile României pe drumuri hrintuite, în cărufele de poştă de-acum patruzeci de ani, cu greu ar mai cunoaşte astăzi locurile pe unde-au umblat. Li s’ar părea că altă {ară s’a pus între Carpati şi Mare. Şi’ntr’adevăr o |ară nouă s’a rădicat de-atunci în răsăritul Europii. Moşia lui Mircea ş’a lui Ştefan, libera şi mândra Românie de azi ne mai crescând în lături, a trebuit să crească 227 ROM A XIA PIT ORE A S C 'A sus, şi saltă zi cu zi — o saltă puterea tinereţii şi tea de •lumină! — Din hotar în hotar, în lung şi’n t, o prind acum, ca’ntr’o reţea, şosele netede, pie-Liite, şi linii ferate, înşirând pe firele lor oraşele floritoare şi sutele de fabrici, ce scot la lumină bo-iţiile ţării. Astăzi capitala noastră, care-a stat pitită prin munţi tâtea veacuri, sporeşte — sigură şi puternică — în îijlocul câmpiei dunărene, rădicând palat lângă palat, e unde-şi păştea odinioară turmele legendarul Bucur, i largi îşi deschid acum porţile altarele luminii, — *eptat poporul se ’nviorează, se deşteaptă la o viaţă e pace şi de muncă roditoare. In faţa scundelor şi sărăcăcioaselor chilii, unde- 228 AL. YLA11UŢĂ IÎOMÂNIA PJTOlUOA.St'X 229 acum optzeci de ani dascălul Lazăr punea în mâna copiilor cea dintâi carte românească, se’nalţă falnic palatul Universităţii, iar pe locul acela sfânt s’au aşezat trei statui: Eliade, Mihai Viteazu, Gheorghe Lazăr, — poetul, eroul, şi apostolul. Două mari bulevarde tae’n cruciş oraşul. Dâmbo-viţa se minunează de strălucirea şi mândreţa’n care se desfac malurile ci, ascunse pănă mai dăunăzi sub rădiuri de sălcii. De aici, din mijlocul capitalei zgomotoase, îmi în-torn gândurile pe unde am umblat. Multe din locurile frumoase, pe cari le-am văzut, îmi revin acum, învăluite în farmecul depărtării, şi parcă mă dojenesc, unele că n’am spus destul, altele că n’am spus nimic de ele. Multe vor fi iarăşi, pe cari nu le-am văzut încă. Dar ceeace se ridică mai luminos şi mai sfânt în mijlocul amintirilor mele, podoaba cea mai aleasă şi mai mândră între podoabele ţării, este poporul românesc. In sufletu-i larg, nespus de duios, lămurit în focul atâtor suferinţi, am găsit izvorul curat al frumoaselor lui cântece şi înţelesul istoric al trăini-ciei şi stăruinţii noastre pe acest pământ. In marea lui putere de muncă, de luptă, şi de răbdare, în mintea lui trează şi în inima lui caldă, am găsit sprijinul speranţelor noastre şi deslegarea înaltei chemări a neamului nostru. — II urmăresc cu gândul de-alun-gul veacurilor, îl văd cu pieptul dezvelit în zloată şi în bătălii, muncind ca să plătească dările ţării, luptând ca să-şi apere pământul, căzând şi ridicându-se 280 AI... VLAHUŢĂ iar, murind în şes şi renăscând în munţi, pururea tânăr, pururea mândru, cu toate nevoile ce-au dat să-l ră-pue, — şi mă întreb: ce popor a avut pe lume o soartă mai aprigă şi mai zbuciumată, ce neam de oameni a stat mai viteaz şi mai întreg în faţa atâtor dureri! Unde, unde ar fi ajuns el astăzi, dacă ar fi fost lăsat în pace !... «O lacrămă-i tremură în glas, şi graiul lui e un suspin», zice Michelet, vorbind de poporul Român. In adevăr, suferinţele acestea au pus o blândeţe divină pe figura ţăranului nostru. Inima lui e plină de milă pentru cei nenorociţi, şi limba lui e dulce şi plină de mângâeri. Câtă gingăşie e în cântecul cu care îşi adorm ţărancele copiii : «Nani, nani, puişor»... Şi cu ce vorbe sfâşietoare, adânci ca şi durerea din care au izvorît, îşi petrec morţii la groapă : «Dragile mamei sprincene, Cum o să fiţi buruene ! Dragii -mamei ochişori Cum o să vă faceţi flori !».,. Intr’o ţară aşa de frumoasă, cu un trecut aşa de glorios, în mijlocul unui popor atât de deştept cum să nu fie o adevărată religie iubirea de patrie, şi cum să nu-ţi ridici fruntea, ca falnicii strămoşi de odinioară, mândru că poţi spune : «Sunt Român !» CUPRINSUL 1. Porţile de fier .... . . . 2. Turnu-Severin ............ 3. Corbul. Hi no va.......... . 4. Ostrovul Mare. Ruini . . . 5. La Calafat.................... 6. Desa...................... . 7. Gura Jiului. Bechetul. Celeiul 8. Siliştioara................... 9 Islazul......................... 10. Turnu-Măgurele . ............ 11. Zimnicea..................... 12. Giurgiul. Călugăreiiii . . . 13. între ţărmurile noastre . . . 14. Podul de peste Dunăre . . . 15. Brăila............. 10. Galaţii....................... 17. Tulcea............. 18. Sulina....................... 19. Insula Şerpilor.............. 20. Constanţa.................... 21. Pe Colibaşi . . 22. La umbră .... 23. Valea Motrului............... 24. Mănăstirea Tismana........... 25. Târgu-Jiu.................... 20. Pe Valea Jiului .............. ;i<>\ 5 8 11 13 14 10 17 19 21 24 20 28 32 35 39 43 47 50 53 55 03 06 69 71 76 79 232 CUPRINSUL Pag. 27. Pe înălţimile Parângului............................85 28. Pe coama Mohorului..................................90 29. în Novaci . . ......................................92 30. Mănăstirea şi Peştera Polovraci.....................95 31. în Vâlcea...........................................99 32. Pe „cheia..Bistriţii................................105 33. Râmnicu-Vâlcii. Valea Oltului.......................107 34. La Câineni..........................................115 35. Pe Argeş. Curtea de Argeş ..........................117 36. Câmpulung...........................................121 37. Rucăr. Dâmbovicioara.................................123 38. Târgov[ştea. Ruinele.................................129 39. Pe Ialomiţa. Dela Târgovişte la Pietroşiţa...........134 40. Prin Cheia Tătarului la schitul Peştera..............137 41. Pe Obârşia. La Omul. Pe valea Cerbului............140 42. Pe Valea Prahovei: Predeal, Azuga, Buşteni, Sinaia . 145 43. Câmpina. Valea Doftanei. Slănicul Prahovei...........153 44. Valea Teleajenului ..................................160 45. în munţii Buzăului. Siriu............................162 46. Meledic ............................................ 164 47. Muntele Penteleu. Mănăstirea Găvanu..................167 48. în Râmnicu-Sărat.....................................171 49. în Vrancea......................v...................174 50. în munţii Bacăului...................................180 51. în munţii Neamţului,.................................184 52. în munţii Sucevii...................................198 53. Pe plută (dela Dorna la Piatra)......................201 — Valea Prutului....................................... 215 — Ţara. Poporul........................................223