V '■ estitutio I. C. VISSARION SCRIERI ALESE iii Ediţie îngrijită de VIORICA FLOREA Antologie, postfaţă, note de VICTOR CRĂCIUN EDITURA MINER VA|B.UCUREŞTI- 1987 Lector : LUCIAN HANU Tehnoredactor : MARIANA ŞTEFAN Bun de ţipai' : 30.IX.1987. Apărut : 1987. Comanda nr. 2765. Coli de tipar : 11,5. Tiparul executat sub comanda nr. 355 la întreprinderea poligrafică „13 Decembrie 1918“, str. Grigore Alexandrescu nr. 89-97 Bucureşti, Republica Socialistă România NOTA Volumul s-a structurat în două secţiuni principale : I Teatru, cuprinzînd piesa Lupii, publicată prima oară în 1915, J.a Editura Poporul, reeditată în 1957 (în „Biblioteca pentru toţi“) la sărbătorirea a 50 de ani de la răscoala din 1907 (tema care stă la baza acestei creaţii), şi piesa inedită Ochii negri, redată după manuscrisul aflat în posesia îngrijitorului de ediţie (o formă restrînsă a apărut în Graiul Dîmboviţei, 1937), inspirată din viaţa de haiducie ; II proză memorialistică : Vrăjitoarea, volum publicat în 1920 la Editura Cartea Românească, incluzînd povestiri autobiografice ; publicistică, selectată din două volume : Sub călcîi. Note şi schiţe din timpul nemţilor, 1916, voi. I, tipărit în 1922 la Editura Cartea Românească, şi Lumea cealaltă, 1929, Editura Cultura Românească, evocări cu caracter autobiografic, precum şi un grupaj de articole din periodicele la care a colaborat autorul, reprezentative pentru frămîntările din epocă şi pentru activitatea publicistică a lui I. C. Vissarion. în încheiere, am adunat pagini de jurnal, rămase în manuscris, sub un titlu generic, dedus editorial : Foi răzleţe de jurnaly urmate de două interviuri luate scriitorului de I. Valerian în 1928, apărute în Viaţa literară din acelaşi an, nr. 73, şi, respectiv, 74. Criteriul organizării materialului, în cadrul celor două secţiuni tematice, a fost cel cronologic. Valoarea volumului provine din caracterul de trăit şi văzut, la faţa locului, a faptelor relatate. Exemplul cel mai elocvent este răscoala din 1907, mobilul şi fundalul piesei Lupii, cea dinţii creaţie inspirată din frămîntările răscoalei, care s-a constituit, astfel, într-un document de epocă pentru marile creaţii literare de mai tîrziu pe care le-a înregistrat literatura română. Caracterul documentar, realitatea nefalsificată, neînfrumuseţată în V scopul unor efecte trecătoare, iată temeinicia scrisului lui I. C. Vissarion imprimată şi volumului de faţă. Dat fiind aspectul compozit şi inegal ca realizare artistică al scrierilor ce au constituit materia volumului, editorii s-au văzut obligaţi să facă o selecţie riguroasă — dictată nu numai de criteriul artistic ci şi de autenticitatea de document uman şi social-istoric al epocii în care a trăit autorul. S-a renunţat, astfel, la unele secţiuni sau titluri din volume (a se vedea Notele). Au fost reţinute acele însemnări ale lui I. C. Vissarion în care confesiunea este vie şi în intenţia, care a ghidat permanent demersul nostru, de a valorifica tot ceea ce aduce o mărturie emoţionantă şi expresivă de viaţă. In cazul unor consemnări cu trimitere la evenimente şi personalităţi din epocă, al unor divagaţii cu tentă de teoretizare sau al unor contexte ambigue şi echivoce, am formulat explicaţiile şi argumentările de rigoare în cuprinsul notelor finale sau chiar în scurte note din subsolul paginilor. Am procedat la fragmentări şi eliminări de text, atunci cînd, prin însăşi natura relatării, consemnările repetă faptele trăite, de asemenea şi în situaţia unor formulări intrate în desuetudine sau exprimate cu mai puţină claritate. V.F. TEATRU LUPII Piesă socială în 4 acte PERSONAJELE NAIE, administratorul moşiei PROFIRIŢA, soţia sa NICU, proprietar tînăr, neînsurat FLOAREA, servitoarea Profiriţei TUREATCA, isprăvnicel ION GA VAN Marin TUNSU NASTASE ONEAŢA PETRE ONAŢA STAN ILIE \ ţărani DUMITRU, nebun de pîrleală ŞTEFAN NECULAE ISPAS BABA RADA LIXANDRA, nevasta lui Ion Găvan LICUŢA 1 SANDEL f copiii lui Ion Găvan IORGULEŢ ' STANCA, văduvă, sora Lixandrei MARI A, nevasta lui Marin PRIMARUL NOTARUL ClRCIUMARUL SLUGA primarului SLUGA popii JANDARMUL DRAGUŞIN, vătăşel PÎRJOL, perceptor Acţiunea se petrece în 1906, într-o comună rurală din ţară, iar actul al IV-lea în primăvara lui 1907. ACTUL I In casa administratorului moşiei. Un salon cu o masă în mijloc, cu mai multe condici pe ea. Scaune. Două paturi aşternute cu cearceafuri curate. O panoplie cu arme. Pereţii cu cărţi poştale ilustrate. Oglinzi. O uşe spre stînga. Alta în fund şi alta spre dreapta. SCENA I NAIE (continuînd o vorbire începută) : Nişte rîtani, cari nu fac să-i ia cineva în seamă. Sînt mai de preţ şoşonii boierului decît viaţa lor ! PROFIRIŢA : Asculţi ?... zău, Naie, mi se făcuse scîrbă şi groază ! Erau patru copii, nu unul, ori doi, grămădiţi într-o surpătură de casă. O sobă numai atît, neagră, nici urmă de var pe ea şi scotea şi fum. Copiii, nişte hăia slabi, ocoliseră soba pe toate părţile. Îmbrăcaţi numai cu nişte trenţe de cămăşi, negre şi peticite. Pereţii casei plini de brumă, şi frig, frig, cum e la noi în magazie ! „Făi Lino, fa, îi zisei ei, da aici trăieşti, fa ?“ „Aici, coniţă, sărut mîna !44 îmi răspunse. „Şi ai tăi sînt copiii ?44 „Ai miei, coniţă !“ „Păi, fă-le foc, fa !a îi zisei eu. „Păi, n-am lemne.44 „Păi, Dumitru ?...u „Uite-1 şi el, e bolnav de pîrleală...44 Şi cînd mă uitai, Naie, îl văzui şi pă el, mototolit într-un zăblău murdar. Şedea ca un trîntor. îl întrebai : „Ce ai, Dumitre ?“ „Ai ?44 întrebă el prost, colo!... „Bolnav, Dumitre?...44 „Păi !44 şi începu să fluiere !... Doamne, ce ţi-e cu proştii tăi !... Am început să mă închin !... „Poţi să vii să-mi speli, Lino ?“ „Pot...“ „Vino azi...u Şi am plecat... Uf !... mă gîndeam, de ce nu mor proştii ăştia. NAIE : Aşa e, aşa e, Profiriţo ! PROFIRIŢA : Din ziua aia, spui drept, Naie, mi-e scîrbă cînd văd ţărani, sau cînd aud vorbindu-se despre ei. Lasă, nu e vorba, şi tată-meu a fost ţăran, dar nu era aşa ca ei, era mai cu minte, mai bun şi mai vre-nic. NAIE : Aşa e !... Să vezi, Profiriţo, cînd fusei la Bucureşti, de dusei boierului ale cinci gîşte îngrăşate, boierul a venit în odaia feciorului, unde eram eu, şi a început să mă întrebe, după obiceiul lui : „Ce fac ţăranii ?“... I-am spus tot... Şi, şi el mi-a spus că toţi boierii au băgat de seamă că ţăranii s-au făcut hoţi de speriat... da, hoţi de speriat. PROFIRIŢA : Uite Ion... Ion Găvan !... (Arată pe geam.) Are o oală într-un şervet. (Către Ion de afară.) Şterge-te bine, Ioane. VOCEA LUI ION : Da, coniţă, da !... Mă şterg bine... NAIE : O fi aducînd unt ?... PROFIRIŢA : Fără îndoială ! (Se aude Ion ştergîndu-se.) NAIE : Aide, îndrăzneşte, Ioane. PROFIRIŢA • Nut nu, nu l... Şterge-te bine pe opinci, Ioane, să nu-mi faci murdărie în salon. ION (de afară) : Nu, coniţă, nu, vai de mine... mă şterg bine !... PROFIRIŢA : Şterge-te bine de tot, Ioane !... Bine de tot ! ION : Da, coniţă, da !... De... ochincile astea sînt cam ciudate !... (Se aude frichinindu-se.) Da şi eu le-am şters zdravăn... NAIE : Hai, intră... ION (intrînd) : Sărut mîna !... (Naie mulţumeşte din cap, Ion rămîne cam nehotărît şi nu ştie cum să înceapă vorba.)... Păi, venii eu destul ferit, dar de... NAIE : Şostai veste, Ioane ?... ION : Pe la dumneavoastră, domnule Naie... PROFIRIŢA : Ce ai acolo în oală ? ION : Uite, coniţă, sărut mina, ca tot creştinu, am adus şi eu niţel unt... De cînd s-a lăsat sec, l-a strîns nevasta pic cu pic şi l-a pus aici în oală... că de... (Naie mînzăleşte o hîrtie cu creionul. Profiriţa se face că citeşte. Ion, cu pauze mari, vorbeşte rar păsul lui.) Mîine e zi întîi de martie... zi de primăvară... Vine nevoia locurilor de porumb !... NAIE : Hîm, hîm !... Cam grea afacere, Ioane !... ION (priveşte cam mirat, apoi urmează) : De... din iarna asta, mă speriasem că nu mai ies... Am intrat în ea cu porumb puţin. L-am isprăvit pe la Bobotează... Am făcut o hîrtie la bancă şi mi-au datără o sută de franci împrumut... Am cumpărat trei sferturi de chilă cu 80 de franci, că... un pol s-a dus în do-bînzi şi-n cinstea conţiliilor. Ei, mi-a ajuns porumbul pînă acum, cînd iar sînt negustor... NAIE : Cam grea afacere şi asta, Ioane ! ION : E grea de tot, eu n-o văz că e grea ? Dar ce să fac ?... NAIE : Să munceşti ! ION : Asta o şi fac. Nu ştiţi, barim ? De-acum, de cînd se ia zăpada şi pînă cînd cade iar, mă aflu şi eu, şt toţi cei ca mine, numai şi numai în muncă... Dar, nu ştiu ce să mai zic, domnule Naie, vremurile grele, lumea rea, dumnezeu nu ne mai ajută, nu ştiu ce să mai zic, că nu ni se mai ajunge deloc... Cînd e mălai, nu e sare ; cînd e sare şi mălai, nu sînt lemne... cînd o fi şi lemne, ori se surpă casa, ori nu mai e sănătate... PROFIRIŢA : Şi unde ai plecat cu untul ? ION : Nicăieri, unde ?... îl aduc dumneavoastră. PROFIRIŢA : Nouă ?!... NAIE : Noi nu cumpărăm unt !... ION : Vai de mine !... Dar cînd am mai vîndut eu unt, să vînd şi acum ?... L-aduc dumneavoastră că... de... nu îndrăznesc să vin cu mîna goală... Vreau şi eu să mă... scriţi la locuri de porumb... NAIE : Hîm, hîm, afacerea asta e şi mai grea, Ioane E ION : De ce ? NAIE : Pentru că nu se poate. ION : Nu se poate ?! NAIE : Nu !... Am hotărît să nu mai dăm locuri la pălmaşi !... Şi apoi învoiala s-a schimbat... 6 ION : Vai de mine !... Iar s-a schimbat ? NAE : Iar... Da ce te costă pă tine, fiindcă la palmaşi, adică la cei fără vite de muncă, nu le mai dăm locuri ; că ei nu au cu ce să are locurile nici p-ale de li s-ar da, nu pă cum şi pe cele ce trebuie să le muncească boierului... Acum dăm de om numai cîte trei pogoane. Dijmă una şi una din toate. Seceri trei pogoane de loc şi le cari la arie sau la maşină. Faci şase zile cu carul şi şase cu palmele. Dai şase tîrne de porumb, pindăritu. Dai douăzeci de ouă, muşchi şi trei pui de găină. Asta e munca pentru locuri. Apoi mai faci trei pogoane arătură, sămănă-tură şi trei pogoane de secere, dar astea ţi se plătesc la socoteală, eşti obligat însă să le faci. Ţi se prind şase lei pogonul de arătură, semănătură şi şase lei pogonul de secere-cărat — de le faci ; de nu le faci, plăteşti cîte zece lei pogonul... Cum eşti tu, fără vite, nu o să poţi face asta, prin urmare : locuri nu ţi se dă ! ION (tace, se scarpină după ceafă, se mai gîndeşte) : Dar dacă aş plăti,la altul ? NAIE : Păi ăla altul n-o să fie prins pe moşie ?... Nu ştii că la noi în două-trei săptămîni trebuie să terminăm pusul porumbului ; în două, cel mult, să secerăm griul, că altfel se scutură, şi-n două să facem ogoarele sau să semănăm ?... ION : Ştiu, aşa e... dar... NAIE : Nu, Ioane... pălmaşilor nu li se mai dă locuri !... Se dă numai celor cu vite şi sînt obligaţi să le în-voiască pe toate, pe toate vitele ce le-ar avea, şi să plătească zece lei de vita mare, trei lei oaia, un leu jumătate de miel, o litră de brînză de oaie, şi plata s-o facă în muncă. Prin urmare, avem destui muncitori, prea destui, şi nu ne mai trebuiţi şi voi, pălmaşii !... ION : Bine, domnule Naie... dar noi, la drept vorbind, ce să facem ? NAIE : He !... Treaba voastră !... ION: Domnule Naie !... (Zîmbeşte trist.) Zău, cu bună seamă nu ne daţi locuri nouă pălmaşilor ? NAIE : Ori nu crezi ? ION : Crez că glumeşti !... Adică te-ar lăsa inima ca noi să murim ?... 7 NAIE : Ia uită-te, mă ! Păi dacă muriţi, ce, nu e popă în sat ?... Hîm !... ION (uitîndu-se aiurit) : Bine, să murim, dar... dacă nu murim aşa... repede ?... NAIE : Mă, vorbă lungă, sărăcie ! Nu sînt, Ioane, locuri pentru unul ca tine !... ION : Auliu !... NAIE : Aolică ! ION : Domnule Naie, mă sperii !... zău mă sperii !... Adică nu vă e milă de copiii mei ? NAIE : Adică ţie, nu ţi-e ruşine ? Ţi i-am făcut eu ?... ION (punînd capul în jos) : Nu !... dar... NAIE : Pleacă, mă !... Plecaţi, plecaţi !... Toţi voi ăştia cu palmele ! Uitaţi-vă !... Grecii vin din Grecia şi fac covrigi în România... Italienii vin din Italia şi cioplesc piatră aici. Ungurii vin şi intră vizitii. Jidanii se fac negustori... Bulgarii cultivă praz şi varză. Plecaţi şi voi ca ei, după muncă, nu aşteptaţi numai şi numai de pe moşia boierului !... SCENA II FLOAREA : Coconită ! PROFIRIŢA : Ce e ? FLOAREA : Tureatcă întreabă că poate să dea poruncă vizitiului să vie cu caii ? ION (în acelaşi timp cu Floarea) : Cum să plec prost, şi unde ? NAIE : Fă-te cu minte !... Ce zici, Floareo ? FLOAREA : Nea Ion Tureatcă, cică, să puie caii vizitiul pentru gară ? NAIE (uitîndu-se la ceasornic) : Să-i puie repede... (Floarea iese.) ION : Nu mai rîdeţi de noi, domnule Naie, că destul rîd toţi... NAIE : Uite tîmpitu ! Dacă-i spui drept, zice că rîd de el. ION : Păi de, ce să mai zic, unde să mă duc eu ?... Mi-e mie dragă şi cenuşa, nu numai vatra pe care m-am ridicat întîi copăcel ! Mi-e drag locuşorul meu, sătuleţul meu, gîrlişoara în care m-am scăldat... Unde să mă duc ?... Vatra mea e ţara mea ! PROFIRIŢA : V-aţi înmulţit, Ioane, trebuie să plecaţi... ION : O fi, coconită. O fi !... dar... NAIE : Nu mai aveţi loc pe vatra voastră şi boierul nu e dator să vă dea din vatra lui!... ION : N-o fi dator, n-o fi, dar, noi ce să facem ?... Noi vrem să trăim şi să murim în ţara noastră. NAIE (sculîndu-se în sus) : Atunci mori, Ioane, ce mai aştepţi ?... Profiriţo, şterge-mi haina. PROFIRIŢA (în acelaşi timp ei fac dialogurile, Ion cu Naie şi Pr of irita cu Floarea) : Floareo ! (Se duce spre uşă.) ION : Să mor, dar copiii... Ce-s vinovaţi ?... NAIE : Să-i iei cu tine ! PROFIRIŢA : Floareo ! (La uşă.) FLOAREA (de afară): Porunciţi, coniţă ! ION : Copiii !?... ai mei !? NAIE : Păi eu n-am ! (Floarea intră.) NAIE (către Floarea) : Ia peria şi perie-mi bine sacoul ! FLOAREA : Da, domnule Naie ! ION : Copiii !... (Zîmbeşte trist.) Dar nu se poate, domnule Naie, nu se poate ! Glumeşti! Coconiţă, eşti femeie, eşti suflet mai blînd, fie-ţi dumitale milă de copiii mei !... am patru copii... patru !... Şi sînt frumoşi şi nu-s proşti ca mine ! Să-i vezi !... au părul galben, sînt slabi, dar au ochi vii, sînt ascultători, blînzi şi cuminţi... Domnule Naie !... uită-te... NAIE : Floareo, vezi să nu fie lipsă vrun nasture. ION : Coconiţă,dacă nu mi-ţi da locuri, unde să mă duc ?... Eu nu pot să plec... Mi-e drag pămîntul ăsta !... Nu rîdeţi de jalea mea... Inţelegeţi-o că e omenească, e adîncă, e neprefăcută !... (Plimbă ochii de la unul la altul.) Nevasta mi-e bolnavă, coconiţă, domnule Naie, de durerea ei de piept !... Eu nu pot să mă duc, sînt sărac şi prost, şi n-am ce face la copii... Să mă credeţi !... Pot să mor, dar mor aici, lîngă vatra mea, unde m-a crescut mama şi unde a murit şi ea şi tata... Aici sînt ai mei, aici... nu în altă parte !... Primăvara cînd ar cu plugul şi văd ieşind 9 aburi de pe brazde, mi se pare că aburii aceia sînt sufletele mamii, tatii, ai copiilor mei morţi, ai fraţilor şi rudelor mele... Singur să fiu, nu mă simt străin aici, căci în brazdele negre ce le ar, mi se pare că văd pe tot neamul meu... Cum să plec?... NAIE : Ei, ai terminat ? ION (către Profiriţa) : Nici dumneavoastră n-aveţi milă ? PROFIRIŢA : De, mă, Ioane ! NAIE : V-aţi înmulţit mă !... 15—20 de însuraţi pe an ; 15—20 de noi cerşetori de pămînt pe fiecare an. Pâ-mîntul acelaşi, voi alţii, mai mulţi... SCENA III (Se aud tropoituri. Profiriţa se uită.) PROFIRIŢA : Nu intra neşters, Tureatcă, că te bat cu mătura în cap... Şterge-te bine. TUREATCA : Las, coniţă, că ştiu eu reglementu... NAIE : Ei, ai terminat, Ioane, că mă duc la gară acum, să aduc pe boieru ? ION : Păi ce să termin, domnule Naie, că mă vait de ce nu mă ia dumnezeu, să pui cruce grijilor şi capăt nevoilor ! PROFIRIŢA : Lasă, mă Ioane, uite vine boierul, să vii şi tu să-l rogi, şi poate s-o întoarce... o vrea să dea pămînt şi la pălmaşi... TUREATCĂ : Sărut mîna, domnule Naie !... Sărut mina, coniţă !... PROFIRIŢA : Te-ai şters bine ? TUREATCA : Lună, coniţă... ION : Să vă ducă dumnezeu pă bine... Parcă-mi mai de-derăţi suflet... Să vă trăiască dumnezeu ! NAIE : Gata, Ioane, trăsura ? TUREATCA : Gata, domnule Naie... Vizitiul stă pe capră la poartă... ION : Uite, luaţi astea, vă rog... şi... zău, fie-vă milă... puneţi o vorbă bună şi pentru mine, că am copii... TLTREATCA : Ce e, Ioane ? Locuri, mă ? io ION : Locuri, frati-meu ! (Profiriţa îi ia oala şi pleacă.) TUREATC : Nu e aşa domnule Naie, el nu ia locuri fiindcă e pălmaş ?... NAIE : Nu ia, fireşte ! ION : Acuşi... dumnezeu cu noi ! Fie vorba lui... NAIE (în vreme ce Tureatcă şopteşte lui Ion) : Floareao, ţine haina să mă îmbrac. TUREATCA (şoptind): Ai cîte o piesă de pogon, cîte cinci franci ? (Floarea ţine haina să se îmbrace Naie.) ION : Ioc ! TUREATCA : Atunci canei locuri ! Fă rost de bani, că de unt, sînt sătui. Bani vrea domnu Naie !... NAIE : Ei, acum, Ioane, pleacă... Să vii dacă vrei, cînd vine boieru... Diseară, ori şi azi de zi... Da eu zic că degeaba... ION : Domnule Naie!... NAIE : Eu zic, dar nu ştiu... Tu du-te... Aşa să faci... Hai, du-te... Tu, Tureatcă, pleacă îndărăt la curte şi pune argaţii să facă curăţenie pe de rînd... Haide ieşi... ION : Sărut mîna, domnule Naie. (Iese.) NAIE : Bună ziua !... Ieşi, Tureatcă... TUREATCA : Ies, domnule Naie. (Iese.) NAIE : Pleacă şi tu, Floareo. FLOAREA : Da, domnule Naie. (Iese.) NAIE : Profiriţo !... N-auzi, Profiriţo !... FLOAREA (de afară) : Conită !... PROFIRIŢA : Ei ce ? NAIE : Vin încoaci, mă duc la gară... PROFIRIŢA (intrînd) : Şi du-te, Naie, ce vrei de la mine... NAIE : Profiriţo !... Eu tin la tine !... PROFIRIŢA : Ei... NAIE : Te uiţi tu ici ? PROFIRIŢA : Ce e, Naie ? NAIE : Tu mă înţelegi !... PROFIRIŢA : Iaca na !..* Ce vrei ?... NAIE : Ah !... Vezi, bagă de seamă, ţine şi la mine, frate !... Că de e boier, e boier pă moşia lui, dar... boier pă moşia mea nu-1 primesc... Scurt !... ii PROFIRIŢA : Hă, hă, hă !... Naie, Naie !... NAIE : Eu nu rîz !... PROFIRIŢA : Nu, Naie !... NAIE : Să nu mă faci să turbez !... El plăteşte ca să-l slujesc, nu ca să-i rîzi tu... Scurt... PROFIRIŢA : Scurt Naie, scurt!... Ştiu asta... NAIE : Că fiincă are moşie e mai ceva ca mine, da încolo tot om... şi de... PROFIRIŢA : Lasă, lasă, fii pe pace, Naie... NAIE : Să nu turbez, ţi-am spus !... PROFIRIŢA : Nu, Naică, nu !... (ll petrece pînă la uşă. El iese.) SCENA IV PROFIRIŢA (ducîndu-se la oglindă): „Decît o viaţă tristă, şi-un trai nesuferit, mai bine un glonţ de puşcă şi moarte la minut !...“ Vorbă să fie, că nu m-aş împuşca nici moartă ! (Se uită în oglindă şi îşi ia diferite poze, apoi strigă.) Floareo ! VOCEA FLOAREI : Auz, coniţă ! PROFIRIŢA : Bagă de seamă, că s-a dus trăsura să ia pe coconaşu... Vezi de tingiri... S-a dus al meu iubit, S-a dus, dar astăzi vine Şi iar mi-o vorbi dulce, Şi iar o fi cu mine !... VOCEA FLOAREI : Hrean scoţ, coconiţă ? PROFIRIŢA : Se poate rasol de raţă fără hrean ?... VOCEA LUI TUREATCA : Ştergeţi-vă bine pă picioare, mă, că vă omoară coconiţă. PROFIRIŢA (uitîndu-se pe geam): Ce... Ce?... Uliu!... Ştergeţi-vă bine, că vine coconaşu şi găseşte murdărie... MARIN (intrînd): Sărut mânuşiţele, coconiţă Profiriţă. PROFIRIŢA : Tu ai fost... afurisitule ? MARIN : Eu, coniţă, eu !... Doar eu îndrăznesc să viu aşa ca la soru-mea !... Şi uite, mai am un cîrd după mine, toţi unul şi unul de golani, dar buni la 12 inimă şi curaţi la suflet... (Către ceilalţi.) Intraţi, mă, că e singură doar coconiţa noastră, cea bună ca piinea caldă... NÂSTASE : Sărut mina. ISPAS : Să trăiţi, coniţă. ION : Mai mă-ntorsei şi eu, coniţă, fiindcă-i întîlnii în drum... ŞTEFAN : Săru ...mîna ! PROFIRIŢA : Ei, bine-aţi venit sănătoşi... bine-aţi venit !... (Se uită la Marin şi rîde.) Acuşi nu eşti mocofan, aşa ? MARIN : Vai de mine, coniţă, acuşi sînt eu, Mărin, cel ce nu-i hain la inimă... PROFIRIŢA : Ei, ce mi-aţi adus ?... Ce-ai adus, afuri-situle ? MARIN : De la noi puţin, de la dumnezeu mai mult, coniţă ! Am adus care ce ne-a stat în putere : un-tişor, ouşoară, o răţică !... Cît despre mine, v-aduc şi o rugăciune mare, să fiţi bună şi să puneţi şi pentru noi o vorbă dulce pe lîngă coconaşu... PROFIRIŢA : Floareo ! Vin aici. FLOAREA (intrînd): Să nu se arză ceapa... coniţă ! PROFIRIŢA : Cum să se arză, nu te smintesc ?... Aide... ia... de la oameni... NÂSTASE : Eu am adus raţa. (O dă Floarei.) ISPAS : Eu niţel unt. (I-l dă Floarei.) ŞTEFAN : Eu unt şi ouă. (Le dă. Raţa măcăie şi scapă jos.) PROFIRIŢA : Nenorocito !... Să nu-ţi oază ceva jos... MARIN : Stăi, neică, să-ţi ajut eu ! (Prinde raţa şi vorbeşte către Floarea.) Hai să le ducem... (Iese cu Floarea.) PROFIRIŢA : Ei, acum spuneţi... (Ţăranii se uită unii la alţii.) NÂSTASE : începe tu, Ioane. ION : Zi tu, frate-meu Ştefane. ŞTEFAN : Ba mai bine îndrăzneşte tu, vere Ispas. ISPAS : Stăi mai bine să vie Marin... PROFIRIŢA : Ei ce e, ce vreţi ?... Spuneţi ! NÂSTASE : Coconiţă... (se uită la Ştefan) spune, mă vere, tu. ŞTEFAN : De... Spune tu, Ioane... mai bine ! 13 ION : Eu de-abia am spus adineauri... ISPAS : Zău dacă nu murim, coniţă ! ION : Curat că murim. ŞTEFAN : Şi nu ne crede nimeni! ISPAS : Fiecare se îngrijeşte numai de el, de toţi îi e milă, dar de el i se rupe inima ! NASTASE : Asta e de cînd lumea. PROFIRIŢA : Ei bine, ce vreţi, spuneţi odată... ISPAS : Ait... nu ne întrebaţi cu repezeală, coniţă, că o feştelim de tot... ION : Marine ! NASTASE : Zău, coniţă, ce zăboveşte Marin cu Floarea ? PROFIRIŢA (sare ca arsă şi se duce şi deschide uşa şi strigă): Floareo, Marine !... FLOAREA MARIN un glas): Porunciţi, coniţă. PROFIRIŢA : Vin încoace, Marine. MARIN (intrînd): Scăpase raţa ! (Rîde.) PROFIRIŢA : Iar te faci mocofan ? MARIN : De, coniţă, obraznicul mănîncă praznicul, dar acuşi spui drept, scăpase raţa... şi Floarea învîrtea ceapa să nu se arză ! PROFIRIŢA : Afurisitule !... Ei, acum spune la ce aţi venit toţi ? La ce mi-ai adus atîţi ? MARIN : Foamea ne-ncîrligă ! Nu e mămăligă ! Am sfîr-şit nutreţu şi-am ars şi coteţu... Lemne n-am de foc şi mălai deloc ! ISPAS : Taman aşa e, coniţă, taman aşa cum cîntă el... MARIN : Uite ce e, coniţă... Dumneavoastră aţi fost bună cu noi de cînd aţi venit aici cu domnu Naie. Domnu Naie, de, ca domnu Naie, e mai aşa şi mai aşa, dar dumneavoastră, zău, aţi fost mai bună... Ne-aţi vorbit, ne-aţi ascultat şi boierul a zis şi ca dumneavoastră în multe rînduri... Am sfîrşit porumbul ! Luaţi-1 dumneavoastră pe conaşu cu vorbu-liţe mai dulci şi făceţi-1 să ne dea porumb în datorie, şi fie că i l-om plăti mai pe vară în bani, fie că i-om face muncă... PROFIRIŢA : Dacă mă refuză, Marine ? MARIN : Pe dumneavoastră ? Nu se poate, coniţă ! Pe omul frumos nimeni nu-1 refuză. Boierul nostru nu poate să puie jos vorba izvorîtă din guriţa 14 dumneavoastă. El iubeşte trandafirii, mai mult ca mine !... PROFIRIŢA : Şiretule !... Ce şiret !... MARIN : Zău de nu e aşa... Boierul ştie ce e frumos, şi ce e frumos... i-hiii... e scump tutulor !... VOCEA FLOAREI : Foile de dafin cînd le pui, coniţă ? PROFIRIŢA : Mai tîrziu. MARIN : Bine, coniţă, Floarea a ajuns fata dumneavoastră ? PROFIRIŢA : Da, dar ce vrei ? MARIN : Nimic... dar întrebai... Bietu domn Naie!... N-aveţi nici un copil ?... PROFIRIŢA : Taci, afurisitule, nu fi porc. MARIN : Tac, coniţă, tac ! PROFIRIŢA : Nu ţi-e ruşine ? MARIN : Zău, mi-e ruşine ! PROFIRIŢA : Pungaşule !... (îi rîde.) ION : Puneţi pentru toţi, şi pentru mine, coniţă, o vorbă bună... MARIN : Zău, coniţă !... Glumă, glumă, dar nevoia-i pe noi : ne trebuie porumb şi locuri... Am auzit că la pălmaşi nu se mai dă locuri ? PROFIRIŢA : Asa e vorba. ION : Păcat ! MARIN: Păcat, coniţă!... şi săracii să moară?... Vorbiţi dumneavoastră pentru toţi... Şi spuneţi-ne cînd să venim ?... PROFIRIŢA: (Zîmbindu-i): Afurisitule!... Ştii cînd să veniţi ?... Cum soseşte, doar îi daţi pas să se dezgheţe... Că, dacă mănîncă, poate să se culce, şi apoi pe seară vin toţi rumânii, şi la toţi nu dă... Eu o să-i vorbesc, cum voi vedea că intraţi pe poartă. MARIN : Prea bine, coniţă !... (Către ţărani.) Ei, vedeţi, mă ?... Tot pe lîngă coconiţa... noastră ! Şi să n-aveţi nici un copil ?... Tii... A mea face cîte doi ! PROFIRIŢA : Hait, hait... MARIN : Păi sărut mîinele !... Ne ducem dar... PROFIRIŢA : Afurisache !... Umblă sănătos ! ISPAS : Să trăiţi !... NASTASE : Să vă dea dumnezeu sănătate ! ION : Să nu mă uitaţi, că eu n-am deloc porumb, coco-niţă, şi patru copii am... 15 ŞTEFAN : Dar nici eu n-am porumb... Sărut mina. (Ies toţi.) PROFIRIŢA : Să veniţi sănătoşi !... Să veniţi sănătoşi !... Săracii !... Afurisitule !... VOCEA FLOAREI : Să regulez masa in sofragerie, co-coniţă ? PROFIRIŢA : Se poate să n-o regulezi ? (Tureatcă intrînd stă nehotărît.) PROFIRIŢA : Ei, ce vrei ? TUREATCA : Am alergat azi ca un cal de poştie... De aseară de cînd alerg... PROF'IRIŢA : Ei, şi ce-mi spui mie ? TUREATCA : Mi-e sete !... Daţi-mi trei gologani, că-mi lasă gura apă... PROFIRIŢA : Să ceri lui Naie, nu mie... Eu nu mă amestic. TUREATCA : Zău, coniţă, nu mă lăsaţi, sărut mina !... Domnul Naie e arţăgos, ori de cîte ori vine boierul !... Ce să-i mai cer eu atunci, cînd e în stare să mă bată ? PROFIRIŢA : Uf !...Na doi bani şi ieşi. TUREATCA : Sărut mina ! (Ia banii.) Sărut mina, trăi-te-ar dumnezeu ! PROFIRIŢA : Dar nu te-mbăta... TUREATCA : Din doi gologani, coniţă ? PROFIRIŢA : Şi să nu puţi a basamac... TUREATCA : Las pe mine... Mă spăl prin gură cu oţet şi cu apă... (Iese.) PROFIRIŢA : Să vii repede, că e aproape să sosească. TUREATCA : In galop, în galop viu. îl păzesc din uşa cîrciumii, coniţă ! SCENA V FLOAREA (intră gătită cu iie cu flori şi foarte curată): Şervete, daţi-mi şervete, coconiţă. PROFIRIŢA: (privind-o mirată): Făăăă !... Cu ce te-ai rumenit aşa ? 16 FLOAREA : Cu nimic, ooniţă, m-a pripit focu. PROFIRIŢA : Şi iată cum ţi-ai făcut părul !... Bine, fă, în loc să găteşti mîncare te-ai gătit pe tine ? FLOAREA : Ba nu, coniţă. PROFIRIŢA : Cum nu, cînd vii aşa rumenită, cu părul dat pe spate, cu fundă roşie în el, cu iie cu flori ?... FLOAREA : M-am primenit şi eu. PROFIRIŢA : Ce primeneală ?... Cum ţi-era părul azi-dimineaţă şi cum e acum ; cum ţi-era cămaşa ?... FLOAREA : M-am primenit să nu zică boierul că sînt nesimţitoare. PROFIRIŢA : Ietă, măăă !... Stă de vorbă cu tine co-conaşul ?... Şi chiar dacă ar sta, să nu stai tu... Ce-ţi pasă ţie de ce-o zice el ?... Ei, e, fetiţă, fetele cinstite nu se fac ţîndre şi mîndre cînd sînt flă-mînde... Tu trebuie să fii încărbunată, iar nu cu iie aşa strălucitoare... FLOAREA : Zău, coniţă, era prea neagră fusta şi cămaşa... PROFIRIŢA : Cară-te şi te desprimeneşte... Haidi ! Să nu te zărească boierul văpsită aşa, că-i vine scîrbă... FLOAREA (tristă): Dar nu-s văpsită, coniţă, aşa-mi sînt obrajii... PROFIRIŢA : Haide-hade... ieşi şi te desprimeneşte... (Floarea iese.) PROFIRIŢA : Ietă... Ietă mocofanca !... Ietă mocofanca !... Mă duc şi eu să mă gătesc. (Pleacă.) Mocofanca !... (Iese.) SCENA VI TUREATCA (Intrînd pe fuga) : Vine !... Vine conaşu, coniţă !... A... Coniţă ! (Se duce spre uşa unde a pierit Profiriţa.) VOCEA PROFIRIŢII : Nu intra ! Nu !... Ce vrei ? TUREATCA : Vine, coniţă, vine !... Vine conaşu... Să nu-1 lăsaţi, coniţă, să ne-ntrebe mult... Să-l furaţi dumneavoastră cu vorba în altă parte... Şi de-o-ntreba de mine, dacă mai beau, să spuneţi că mi s-a aplecat... că nu mai beau... Vine... l-am 17 văzut în fundul drumului... Eu, eu unde să stau, coniţă ?... Eu, eu unde să stau ?... PROFIRIŢA : Să stai la poartă... TUREATCA : Auliu... Mă duc... Mă duc... Dacă o-ntreba cum mă port eu, să spuneţi că bine... Mă duc, că vine... Ait!... Of!... cînd l-oi mai vedea dus la Bucureşti... iar... aş zice că am scăpat de-o mare belea ! (Iese.) FLOAREA (intrînd schimbată, dar tot frumoasă) : Şervetele, coniţă... PROFIRIŢA : Te-ai dezgătit ? FLOAREA : Da. PROFIRIŢA : Roşul din obraji ţi l-ai şters ? FLOAREA : Aşa-s obrajii mei... PROFIRIŢA : Fugi... fugi... ! încărbunează-te. (Iese îmbrăcată altfel.) Nu eşti spălată !?... Ba nu !... Ai du-te, te-ai îngrăşat, mocofaneo !... Ieşi ! (Floarea iese. Profiriţa se uită în oglindă, pozează, îşi studiază gesturile. S-aude huruit de trăsură.) VOCEA LUI TUREATCA : Sărut mîna, conaşule !... (Profiriţa iese afară. Pauză) SCENA VII VOCEA PROFIRIŢII : Da, da... poftiţi... poftiţi !... vă primim cu plăcere... (Puţină pauză.) PROFIRIŢA (deschizînd uşa ca să intre coconul Nicu) : Poftiţi... In odăile dumneavoastră se face foc pentru diseară... Nu eram siguri că veniţi... NICU : Nu e nimic... Pot să mă culc şi aici. NAIE : Am dat ordinul să se facă focul la dumneavoastră... NICU : Foarte bine!... Aşaaa !... (Se dezbracă. Profiriţa îi ia pălăria şi paltonul. Nicu scoate mînuşile. Profiriţa le atîrnă în cuier. Naie oferă un scaun la masa din mijlocul salonului. Tureatcă stă şi aşteaptă.) 18 NICU : Ce vrei tu ? TUREATCA : Sărut mîna... geamantanul îl aduc aici, or sus ? NICU : Aici... că am bani în el. (Tureatcă iese. Nicu se aşază pe scaun. Profiriţa a venit îndatoritoare pe lingă el. Nicu îşi aruncă ochii prin condica moşiei.) PROFIRIŢA : De cînd n-am mai văzut pe coconaşul !... în Bucureşti o fi primăvară... NICU : Nu încă... (Citeşte în condică.) PROFIRIŢA : Dar viorelele şi ghioceii s-or fi văzînd de mult pe stradă ? NICU : O, da!... Ce s-a mai întîmplat prin comună? PROFIRIŢA : Mai nimic. TUREATCA (intră cu geamantanul şi-l pune pe un scaun) : S-a măritat Ioana. NICU : Care ? TUREATCA : Ştii !... NICU (încruntîndu-se): De unde s-o ştiu!... Ce-mi pasă. TUREATCA : Ştii... aia cu ochii negri... care... NICU : Curmă prostiile... Vitele sînt sănătoase ? NAIE : Da, conaşule. TUREATCA : Doar un bou... (Profiriţa se încruntă la ely Tureatcă îşi dă o palmă peste gură şi tace.) PROFIRIŢA : Eu am ghiocei... (Ii ia dintr-un pahar.) NICU : Porcii sînt sănătoşi ? NAIE : Da, conaşule. PROFIRIŢA : Iată-i, i-am păstrat pentru dumneavoastră. NICU : Pentru mine !?... PROFIRIŢA : Pentru dumneavoastră. NICU : Mulţumesc... Mulţumesc !... Moarte în găini a mai dat ? TUREATCA : Doar paisprezece... (Işi dă cu palma peste gură, că s-a incruntat Naie la el.) NAIE : Sînt sănătoase toate. NICU : Tu ce spui, Tureatcă ? TUREATCA : Eu, nimic !... NICU : Păi paisprezece ? TUREATCA : Doar... paisprezece au murit ! NICU (se uită la Naie. Naie stă cu capul în jos.) TUREATCA : De... Mie mi-e frică să nu mi se puie la socoteală că le-am furat... Eu spui drept... NICU : De ce ascunzi, domnule Naie ?... 19 PROFIRIŢA : Pentru că nu vreau cîtuşi de puţin să vă supărăm, coconaşule, înainte de masă... Ce sînt paisprezece găini ?... nimica toată !... NICU : Bine, aşa e, dar nu mă supăr eu... totuşi, trebuie să-mi spuneţi... Ce e cu boul ? PROFIRIŢA : Care bou ? NICU : Tureatcă, boul !... TUREATCĂ : Bou ?... Boul... cam şchioapătă ăla breazu... mi se pare că are sfîrlă d-aia aftoasă... NICU : Febră aftoasă ?! PROFIRIŢA : De unde ştie el, coconaşule ?... S-o fi înţepat în vreun cui şi d-aia... NICU : Păi nu l-a căutat nimeni ? NAIE : L-am căutat... n-are nimic în picior... (Profiriţa s-a încruntat rău la Tureatcă.) NICU : De ce să nu spui dumneata ce se întîmplă prin curte ?... Lucruri mici, nu e vorbă, dar vreau să le ştiu... PROFIRIŢA : Nu vă luaţi după prostul de Tureatcă, coconaşule, că el nu ştie să păstreze inima bună a omului... Ieşi afar, mă ! NICU : Nu, stai aici, Tureatcă. TUREATCA : Zău, coniţă, mi-era frică că mă bănuieşte boierul ca pentru curcani atunci... Vin hoţii, lupii... vulpile, dracu ştie, şi fură trei curcani. Ba că nu, că eu i-am furat: să-i plătesc. Nu eu!... Ba tu... Că tu trebuia să-i păzeşti... Şi am plătit trei curcani, cu 30 de lei ? I-am plătit, şi-neai n-am mîncat şi eu un hartan din ei !... NICU : La pătule a mai spart cineva ? PROFIRIŢA : Spui eu, că nimeni... Facem control mereu. Apropo... uite domnu Jianu Mîrlan, jandarmul nostru, a venit să vă roage ceva... Il puteţi întreba şi pă el dacă nu merge comuna strună... NICU : Ei, ce vrea ? PROFIRIŢA : Cu înfăţişarea de la 15 martie... Hoţii ăia l-au dat în judecată, că de ce i-a bătut şi le-a pus ouă coapte sub subţiori... să-i frigă... Şi doar singuri au declarat cum au spart pătulul... Uite-1, aşteaptă afară... NICU : Să intre. (Tureatcă iese să-l cheme.) 20 SCENA VIII JANDARMUL (intră, salută milităreşte şi stă smirnă) : Trăiţi ! NICU : Bună ziua, domnule !... Ei, ce doreşti dumneata ? JANDARMUL : Trăiţi, conaşule, la 15 curent am înfăţişarea la curtea de apel, cu hoţii ce-a spart pătulul dumneavoastră... Ca să declare faptul, am făcut niţică instrucţie cu ei, niţică numai, că altfel, ţineau morţiş că n-au spart ei. Porumbul ce l-am găsit la ei, spunea că este al lor, deşi semăna cu al dumneavoastră. Hoţii spuneau că şi dacă samănă nu e nimic, că e crescut tot pă moşia dumneavoastră... Vă rog să-mi daţi o scrisoare către cei în drept, ca să nu asculte palavrili hoţilor, că eu mi-am făcut datoria... Şi apoi, să-i auziţi cum se laudă !... Zice că au să mă facă ei pe mine... Da şi eu le-am spus : gardul cu proptele nu cade, mă !... NICU (l-a ascultat zîmbind, şi scoate din buzunar două cărţi de vizită şi scrie pe ele). JANDARMUL : Eu mi-am făcut sirviciu... care... care garantează pacea şi averea cetăţenilor !... Şi nu se cade, conaşule, ca hoţii să fie crezuţi, şi oamenii cinstiţi deloc... Domnul căpitan ţine la mine de pe cînd era locotinent, şi acum iese la pensie, dar tot ţine la mine... Hoţii, ăia sînt, cu bună seamă... Şi ei au spus atunci !... Şi apoi altceva, dacă mă rămîne, conaşule, zice că are... să... pretinză porumbul ce l-am confiscat... şi l-a luat domnu Naie... Patruzeci de tîrne... Şi e şi paguba dumneavoastră !... NICU : Lasă, lasă... Uite, pe asta o dai ăstuia... N-ai să desfaci plicul. P-asta, cauţi avocatul şi i-o dai... Il rog să te apere gratis, fiindcă eşti sărac... Acuşi,,, bună ziua. JANDARMUL : Să trăiţi, conaşule !... Ştiam eu că vîntul nu dă jos gardul cu proptele !... JNiICU : Na, na... dă-i şi 5 lei. (Naie ia banii şi îi dă la uşă.) Să-mi iei seama de pătule din cînd în cînd. 21 JANDARMUL : Da, conaşule... orînduiesc post de pază şi se schimbă ca la cazarmă... Fac totul !... Să trăiţi ! (Iese.) TUREATCĂ : Nu mai fură nimeni, conaşule, dă cînd a luat porumbul ălora : nu mai pişcă nimeni, de teamă că nu se ştie p-al cui îl confiscă primăria şi-l dă dumneavoastră. SCENA IX PRIMARUL : Avem voie ?! NOTARUL : Salutăm pe coconaşul!... NICU : Bună ziua !... Bună ziua... Intraţi !... PRIMARUL : Sărutăm mîinele... PROFIRIŢA : Domnul primar... bine ai venit !... NAIE : Bună ziua, domnule notar... PRIMARUL : Am venit să vă întrebăm de sănătate. Ce mai face coconaşul nostru ? NOTARUL : Auzisem de un scaun de deputat... NICU : Sînt sănătos !... Cît despre deputăţie, sper că la prima vacanţă voi fi desemnat eu... NOTARUL : Poate dă dumnezeu de moare vreun deputat... NICU : Moare, ori e numit într-altă funcţie !... Ei, voi cum o mai duceţi ? NOTARUL : Greu, conaşule, greu de tot!... Nu s-ajunge leafa... Şaizeci de lei pe lună, şi un suprefect, ori un rivizor comunal în spinare !... PRIMARUL : Şi zău... uite... pretinde, coconaşule, pretinde... Le-aţi schimbat numele dar năravu ba !... Cer ovăz de cai, fîn, paie... ba, să-l împrumut şi cu parale !... L-am împrumutat, dar banii nu mi i-a mai dat... PROFIRIŢA : Dacă vrei să fii mare în sat... de... NAIE : Darea trece marea !... NOTARUL : Bine, primarul să dea, că are de unde, dar un pîrlit de logofăt ca mine de unde ?... „De n-am plocon de unt şi ouă, nu sînt slujbaş de vremea nouă!... Dacă-i duc vreo zece pui, slujbaş bun ca mine nu-i !...“ 22 NI CU : Aşa a fost de cînd lumea, domnule notar... peştile cel mai mare înghite pe cel mai mic... A bătut vîntul de cînd pămîntul, şi o să bată cît o fi pă-mîntul... NOTARUL : Să bată, să-nghiţă, dar nu pă mine... Ce, tocmai pă mine, p-altu nu găseşte ?... PRIMARUL : Eu aş zice că s-ar putea îndrepta multe la noi... Dacă m-ar face cineva pe mine dipotat, apoi aş şti eu ce lege să fac... PROFIRIŢA : Fugi d-acolo, primarule, că ţi-ar veni ameţeală !... N1CU (rîzînd): Asta e sigur... PRIMARUL : Păi să vedeţi, conaşule, prestaţia s-a luat... Unde se mai pune acum ocaua de rachiu în vîrfu grămezii de piatră, ca să fie luată în primire, cînd era ceva mai mică ?... Da axizul unde mai e ? Băga cîrciumarul o sută de vedre în circiumă şi treceau treizeci la axiz şi beam şi mîncam în toate zilele, ca de la mine... Ei, ce trai era odată !... Acum primarul e cum era vătăşelul atunci !... NOTARUL : Dar munca s-a însutit, coconaşule ! Logofătul de sat de odinioară ţinea arhiva într-o tîrnă !... Acum am corespondenţă cu opt ministere, cu 32 prefecturi, cu inspectori, cu rigimentele, cu armata ; cu casierii, cu controlorii, cu perceptorii ; cu popii, proistoşii, potropopii şi mitropoliţii !... Cu profesii, revizorii ; cu banca, casa centrală ; cu judicătorie, tribunalu şi procuroru. Cu regia, cu agenţii ei, cu jandarmeria, cu statistica... fac re-cesămîntu, starea civilă, judecătoria comunală, poşta, telefonul... M-a înnebunit... Hîrca, hîrca, pe hîr-tie, pentru ce ?... doar dracu ştie !... că lumea în loc să meargă mai bine, merge mai răul... PRIMARUL : Sătenii, e vai de mama lor !... Noi, slujbaşii, parcă măcinăm vîntul şi batem apa în pioă, nimic nu iese bun pentru mulţime... Şi zău dacă nu muncim în slujbele noastre, dar roadele nu se văd... flori cari nu rodesc !... NOTARUL : Centralizarea e o prostie !... PRIMARUL : Şi că nu se cadastrează pămîntul rural, o nenorocire !... NOTARUL : Va trebui ca dumneavoastră, cînd veţi ajunge deputat, să faceţi astea toate... 23 NICU : Cînd voi ajunge, da... De mult le am şi eu în gînd. PROFIRIŢA : Ce mai deputat are să fie coconaşul nostru ! PRIMARUL : Să-i ajute dumnezeu ! PRIFIRIŢA : Uite, un cîrd de ţărani... coconaşule... aşteaptă în bătătură... NICU : Ce vor ? PROFIRIŢA : Ştiu eu. NICU : Să vie după-masă. PROFIRIŢA : Ba aia-i vorbă, după-masă coconaşul să tragă un somn fără grije... Să-i primească acum, să scape de ei... NICU : Să vie. (Tureatcă iese şi strigă.) TUREATCA : Ştergeţi-vă bine pe picioare, mă... VOCI : Ştim noi lecţia asta... SCENA X (Marin Tunsu intră urmat de Ion, Năstase, Ispas, Ştefan, baba Rada, Oneaţă şi Stanca, văduva. Se aliniază toţi şi zic aproape pe rînd : „Sărut mîna, coconaşule !“) NICU : Bine-aţi venit sănătoşi !... Bine-aţi venit sănătoşi !... Bună ziua !... (Acestea se zic între sărut mîna al ţăranilor. După ce ei se potolesc, Nicu îi priveşte şi începe vorba.) Ei, om fi scăpat de iarnă ? MARIN : S-a dus ! S-a dus, coconaşule ! NICU : Mai staţi, mai staţi, domnilor !... Domnule Naie, dă-le scaune să mai stea şi autorităţile noastre... NAIE (dîndu-le scaune, cam lîngă sobă) : Staţi, domnilor, stati ! PRIMARUL : Mulţumim ! NOTARUL : Lasă, că am tot şezut. NAIE : Stai. NOTARUL : Mulţumesc. NICU : Ei, altceva ? ONEAŢ : P-aici !... Am auzit că veniţi... şi de... MARIN : Multe ne trebuie şi nouă, că pînă ne-am văzut aici ne speriasem de cap... 24 NAIE : Hîm.. Hîm !... ION : Grijă de lemne, de porumb şi de cîte şi mai cîte... NÂSTASE : Nutreţ nu, lemne nu, porumb nu, bani nu... Ceva ce-ţi zbîrleşte părul în cap ! NAIE : Hă, hîî ! (Face semne de înţeles cu boierul. Ţăranii mai tac, pricep şi ei ceva, dar iar încep.) ISPAS : Ne-am îndatorat pe de rînd şi acum nu ştim cui să ne mai vindem ! NICU : Rău ! MARIN : Rău, că-i rău... Primarul, uite-1 ici, ne-a vîndut porumbul cu cinci franci baniţa şi cu dobîndă de 50 de bani la baniţă pe lună ! Şi să-i facem muncă... PRIMARUL : Asta-i negustorie ! ONEAŢĂ : Negustorie o fi, dar de... NASTÂSE : Eu mă vait că nu ne mai dă... D-aia, co-conaşule, am venit la dumneavoastră să ne daţi porumb, că nu mai avem, şi o să ţi-1 plătim apăi, ori în bani mai pe la jumătatea verii, ori în muncă... ION : Numai să ne daţi, că ne vine nebuneală, cînd copiii cer : „turtă, turtă, mămiţicule !“ Eu mai am şi nevasta bolnavă de piept, şi am şi patru copii... Mi se cer multe, dar n-am de nici unele... NICU : De, mă Ioane, dacă n-ai, nu sînt eu de vină, ci numai tu singur. ION : Aşa e... dar de... dumneavoastră aveţi... daţi-ne şi nouă porumb, că la dumneavoastră sîntem... Toţi îndurăm foamea. Vaca îmi zbiară de foame şi cre-di-mă, coconaşule, şi cîinele urlă a pustiu !... îmi vine să iau cîmpii de durere, de necaz, de cîte sînt pe mine !... NICU : Simţi tu, mă ?... simţi tu ?... (Rîde.) Adică să fiţi voi în stare să simţiţi ?... STANCA : O, coconaşule, rău crezi despre noi !... Apăi vaca, de e vacă, şi cînd îi iei viţelul mugeşte de ţi se face milă şi-i curg lacrimi !... Dar noi, oamenii ?... Adică de... dumneavoastră ne socotiţi boi şi ne puneţi după ceafă greutăţi, că nu simţim, că nu gîndim, că mai ştiu eu ce... NICU : Bravo, Stanco ! NASTASE : Aşa, coconaşule... daţi-ne porumb. BABA RADA : Şi mie, coconaşule, că sînt mătuşe văduvă şi umblu să mor de foame între pereţii casei !... Primarul, uite, primarul, chiaburul satului, 25 ce-1 pun săracii primar de frică, mie n-a vrut să-mi dea porumb... Auzi, că nu mai pot să-i muncesc, şi mor ca mîine şi rămîne păgubaş !... PRIMARUL (se scoală de pe scaun) : Apoi aşa e, coco-naşule, e bătrînă şi nu mai poate munci, iar eu ce dator sînt să-i dau porumb ?... BABA RADA : Bine, dator nu eşti, dar să mor ? NAIE : Cine te opreşte ? PROFIRIŢA : Ţi-e destul ! BABA RADA : Adică eu să mor ?... NOTARUL : Am o foaie albă în registrul de morţi, ce o păstrez pentru dumneata !... BABA RADA : Adică eu ?... Coconaşule, aşa ?... NICU : Neputincioşii, ce să mai aştepte, babo ?... NAIE : învierea morţilor !... BABA RADA : Să mor ? !... Aşa !... Păi de, la urma urmelor aş muri, că ispravă mare să trăiesc nu e... dar, dacă nu vine moartea ?... NAIE : Fii pă pace, să nu-ţi dea nimeni mălai, să vezi nu mori ! BABA RADA : Atunci trageţi-mi cu parul în cap şi ne isprăviţi !... Dacă neputincioşi nu trebuie pe lume l ION : Şi nouă ăstora cari înfometăm... NICU (răspunde nervos) : Agasanţi !... Supărători !... Vedeţi ?... D-aia n-are ursul coadă... Voi, să vă facă omul cît v-o face, tot nemulţumiţi... Tot cu văită-turi de babe tulnicite... (Ţăranii rămîn miraţi.) Da !... Cheltuieşte statul milioane pentru voi şi degeaba !... Binefacerea nu se-ntîlneşte niciodată cu recunoştinţa. PRIMARUL : Aşa e ! NICU : Vă trimete statul atîţi slujbaşi, ca să vă povă-ţuiască cum să trăiţi mai bine, şi geaba... Spuney domnule notar, cîţi slujbaşi sînt ocupaţi numai pentru ei... NOTARUL : Ei hee... da cine le mai dă de căpătîi... NICU : Doctori, agenţi sanitari, moaşe, jandarmi, primari, notari, secretari, revizori comunali, prefecţi, învăţători, popi, ingineri, şi cîţi şi cîţi... Şi mulţumire nu e !... Toţi cu gînd să ceară de la boier !... Cereţi de la slujbaşi, nu de la boier ! STANCA : Păi dacă sînt slujbaşi, ce credeţi că sînt ai noştri ?... Sînt ai lor şi pentru ei sînt. Da. cocona- 26 şuie !... Agentul sanitar cîţi pui nu mănîncă de la săraci... Şi tcţi, ce mai zic... BABA RADA : Aşa e ! Dacă eu... NICU : Tăceţi ! Ce vreţi de la mine ? (Marin se uită rugător la Profiriţa.) PROFIRIŢA : Vor porumb, coconaşule... Şi ar fi bine să le daţi !... ION : Locuri de pus porumb şi porumb, cocunaşule !... NAIE : I-am spus lu jupîn Ion că pălmaşilor nu le mai dăm locuri... N-ar putea să le muncească... La femeile văduve cari n-au vite, asemenea... Şi i-am dat un sfat lu jupîn Ion, cum îl dau tutulor : să plece după muncă în altă parte ; cum pleacă italienii, grecii, nemţii şi atîtea neamuri. NICU : Foarte bine ! PRIMARUL : Adevărat că-i bine. NAIE : Şi nu m-a-nţeles... Pămînt şi pămînt, parcă n-or să se facă ei destul pămînt ? ION : Domnule Naie !... NAIE : Da, Ioane, ţi-am spus. Ai copii, spui că patru, dă-i la meserie. ION : Goi, desculţi şi proşti, îi primeşte cineva la meserie ? NICU : Dă-i la şcoală întîi... ION : Pe ce să-nveţe şi cum ?... Nu încălţăminte, nu îmbrăcăminte, nu cărţi de şcoală... Hrăniţi prost, cu terci şi varză acră, ce carte să se mai lipească de sufletul lor ? Eu, eu, mare, şi tot n-aş şti să umblu din fabrică în fabrică ! Ei, dar cine să înţeleagă astea, dumneavoastră ? Sătulul nu crede flămîn-dului !... Dumneavoastră vă supăraţi numai că ne auziţi văitîndu-ne cîteodată, nu încă să vedeţi cu ochii traiul negru şi amărît ce-1 ducem noi cu tot neamul nostru, în fundul chiliilor dărăpănate şi sărace !... STANCA : Da ! Rînduri-rînduri murim neînţeleşi de nimeni, şi cu ponosul că sîntem hoţi, cerşetori, beţivi şi leneşi... Nimic nu mai vedeţi bun în sufletele noastre ! NÂSTASE : Aşa e ! ISPAS : Şi cum să mai fie bun ? Cînd, pe copilaşul mic, de cînd se plămădeşte în mă-sa îl ia în primire să- 27 răcia şi moartea... Mama lui trudită n-are ce mînca ; dacă naşte, cu greu mai are ţîţă... Il îndoapă cu terci ! îl creşte mare în burtă, cu oasele subţiri şi strîmbe... un pocit ! Şi de la astfel de pocitanii să cereţi minte şi carte ! BABA RADA : Pe vremea mea nu era ca azi, atîţi logofeţi, şi lumea trăia... STANCA : Chiar domnul Naie, coconaşule, cere bani ca să ne dea locuri. PROP IR1ŢA : Ce domnu Naie, scroafo ! Ce ? Ce domnu Naie ? Nu ţi-e ruşine ? STANCA : Cucoană ! lasă-mă să-mi spui focu ! PROFIRITA : Nu ti-e ruşine ? ieşi afară, scroafo ! STANCA : Ei ! ONEAŢ : Stăncuto !... taci ! ION : Taci ! MARIN : Ai răbdare ! NASTASE : Mai încet ! SCENA XI DUMITRU (intră desculţ, în izmene peticite, cu cămaşa murdară, cu capul gol, negru, cămaşa fără mînici, mîinile negre şi plesnite, privirea cînd speriată, cînd blîndă) : Noroc !... Noroc !... Noroc !... ONEAŢA : Hiii ! Dumitre, taci din gură... NAIE : Nebunul ! NICU : Daţi-1 afară !... DUMITRU : Ieşi tu afară !... ONEAŢA : Of !... (îl apucă, dar Dumitru îi scapă şi se urcă pe un scaun.) A fost odată, a fost un soare, ce îndrăgise lumea!... (Nicu, Naie, Profiriţa se retrag fricoşi. Primarul sare au-toritar cu notarul. Ţăranii ocolesc pe Dumitru.) NICU : Legaţi-1, oameni buni. NAIE : Unde e jandarmul ?... STANCA : Să vă păzească de nebuni !... MARIN : Nu, că nu face rău, nu e furios... NICU : Dar totuşi... 28 ONEAŢA : Ai cu mine, Dumitre, cu mine, frati-tău Oneaţă !... DUMITRU : Cu tine ? Cu tine ? Cu tine... merg (Ies amîndoi.) NOTARUL : Dacă nu 1-oţi lega, să ştiţi că înfund arestul cu voi toţi !... NICU : Ei, acuma terminaţi, ce vreţi ? MARIN : Am spus, coconaşule... porumb. PROFIRIŢA: Masa e pusă... NICU : Porumbul nu-1 vînz. E moină ; de l-oi bate, se strică, şi apoi, nu e preţ... STANCA : Dar locuri ? NICU : Locuri o să vă dea domnu Naie. STANCA : Nu ne lăsa pe mîna lu domnul Naie !... Domnu Naie nu ne-nţelege ; domnu Naie... PROFIRIŢA : Ce domnu Naie !... Ce domnu Naie, fa !?... (Se duce la ea înfiptă.) STANCA : Cocoană ! PROFIRIŢA : Vii în casa mea să ocărăsti ?... NOTARUL : Stanco !... STANCA : Domnule notar, mie îmi trebuie locuri că sînt femeie văduvă şi am copii... Nu pot să mă duc la turci să cer locuri... BABA RADA : Aşa e, coconaşule !... Nu fiţi rău... Adu-ceţi-vă aminte că mama dumneavoastră, coconiţa Elena, cînd eraţi numai atît, şi eraţi bolnăvior, trimetea la mine şi veneam, vă trăgeam pe oase, vă descîntam şi vă făceaţi sănătos... Şi acuşic, mare şi puternic, să lăsaţi să moară baba Rada ?... ION : Ne trebuiesc locuri, coconaşule... STANCA : Şi eu zic să ne scrii dumneata, nu domnu Naie ! PROFIRIŢA : Iar domnu Naie !... Da ieşi afar d-aci, fa ! STANCA : Cocoană !... Eu am copii, nu boldei ca dumneata !... PROFIRIŢA : Şi iată cum zbiară !... (Ii dă brînci.) STANCA : Cocoană !... Boierule !... Domnu Naie cere cinci franci de pogon, cere unt şi ouă... Şi nu-mi dă locuri, că eu n-am bani !... Fugi, stîrpitură !... (Dă brînci Pro fir iţei.) (Notarul, primarul şi Naie au sărit şi au prins pe Stanca.) NAIE : Dai în nevasta mea ? 29 STANCA : Hoţilor ! PRIMARUL : La arest!... NOTARUL : La arest !... NASTASE : Stanco !... MARIN : Stăncusi !... NOTARUL : La arest!... STANCA : Băgaţi-mă !... Dar ce vreţi voi să fac eu ?... Să fur ? Să mă vînd roabă ?... Ce vreţi ?... NICU : Daţi-o afară !... PRIMARUL : Hai cu ea la arest!... NOTARUL : S-o-nveţe minte jandarmul!... NAIE : La arest !... MARIN : Stăncuţo !... Haide că merg şi eu ! Ai inimă, ai inimă !... Hai cu mine !... (O scot afară.) ION : Dar noi ?... Cortina ACTUL II Sărăcăcioasa locuinţă a lui Ion Găvan. Paturi cu scîn-tlurile goale. O icoană. O sobă cu maşină mică. O lacră fără capac. Nişte zăblaie trenţuite şi perne de paie... SCENA I ION : îmi făcu şi ruşinea asta !.... Mi-o făcu ! (Se ţine cu mina de falcă.) LIXANDRA : Ce-ai păţit... de ce ţi-e obrazul plesnit ?... ION (se uită lung la ea) : Lixandro !... Nu ştiu încotro mă împing ăştia pe mine !... LIXANDRA : Cine ? ION : Lupii ăştia !... Nu m-a bătut domnu Naie !? LIXANDRA : Pentru ce ? ION : Ei !... Că de ce au rămas spice pe urmă şi că de ce am luat şi vaca cu noi pe mirişte... „Dar n-avea cine vedea de ea... Nevasta a fost cu mine... Copiii 30 cu noi... şi apoi ce mare lucru să iau o vacă cu mine ?“... „S-o învoieşti, hoţule ! nu să intri în moşia boierului ca într-un codru !w „Da plătesc, domnule Naie !“ „Lasă că de plată n-o să scapi, hoţule : ierbăritu îndoit ţi-1 pui, dar e vorba ce-ai cătat fără să te învoieşti ?“ El una, eu alta, îmi trage o înjurătură şi mă ia şi la bătaie... M-a trîntit jos şi m-a scăpat frati-tău : Marin Tunsu şi Ştefan Trocea. Dar au căpătat şi ei cîte-o scatoalcă... Şi uite, asta mi-a făcut, de faţă cu toţi sătenii... LIXANDRA : Te doare rău pe undeva ? ION : Nu mă mai doare... dar ruşinea !... SCENA II (MARIN TUNSU, ŞTEFAN TROCEA, BABA RADA) MARIN : Noroc, nea Ioane !... Noroc, cumnate... (Rlde ; Ion se uită lung şi trist,) ŞTEFAN : Mă vere, mă !... MARIN : Ce stai aşa, nea Ioane?... Mă cumnăţele !... ai pus la inimă cele cîteva palme ?... ION : Vezi bine. MARIN : Ha, ha, ha !... Da nu le băga în seamă, nea Ioane ! Mie nu mi-a dat o palmă cînd am sărit să te scap ? Şi eu am început să rîz şi i-am spus : „Cu un fleac aşa, nu mă întăriţi pe mine >...“ ŞTEFAN : Ba mie îmi venea să-i dau un brînci !... MARIN : Zău, nea Ioane, spui drept că nu m-a supărat palma lui... Mi se părea fapta unui copilaş ce cu o nuieluşă zice că bate pe tat-său... Să fi dat 10—15 palme, poate m-ar fi adus în stare să-i cîrpesc şi eu o scatoalcă : dar aşa ?... ION : Mă Marine, tu rîzi, dar nu e ruşine, mă ? LIXANDRA : Ce ruşine, cînd aţi mîncat bătaie trei ? MARIN : Ba cinci, că mai nainte au mîncat Onaţă şi cu Petre... Şi apoi, lele Lixandro, duminica, cînd se duc oamenii să le scrie munca din cursul săptă-mînii, cam aşa se întîmplă. Caută să firosească din 31 muncă şi cei cari nu se prea lasă, o cam iau la ceafă... ŞTEFAN : Asta e asta... Petre şi Onaţă au fost altoiţi din pricină că au măsurat locurile date de secere, şi spuneau că au găsit 32 de prăjini la pogon, iar nu 24 cit s-a pomenit pogonul. ION : Şi-ale mele tot aşa sînt, dar n-am mai pretins, dacă am văzut păţăul lui Petre... Credeam c-oi scăpa. MARIN (îl bate pe spate) : Nu e nimic, nea Ioane, nu e nimic!... Uită usturimea asta... Aşa merge: 32 prăjini pogonul de secere, iar cel dat de porumb numai de 18 prăjini. BABA RADA : Bună ziua, măicuţă. LIXANDRA : Bună ziua, babă Rado... MARIN : Bună ziua, măiculiţă ! BABA RADA : Ce am auzit, că te-a bătut rău domnul Naie ? ION : Nu m-a bătut rău... MARIN : L-a bătut bine ! BABA RADA : Auliu !... Nu l-ar mai răbda Maica Domnului de lup ; păi după o săptămînă de muncă, dumineca, bătaie îti trebuia, maică ? ION : De... MARIN : Lasă, mamă Radă, nu mai întărită omul... ŞTEFAN : Ba e aşa, Marine... Adică cum ? îi muncesc toată săptămînă şi dumineca, în loc de rachiu, sau numai cîte o vorbă bună, palme şi înjurături !?... BABA RADA : Nu l-ar mai răbda Maica Domnului să-l rabde... Păi ăsta-i hoţu... Boierul fluieră în tigvă, umblă după fete şi după petreceri şi a lăsat moşia în seama ăstuia, din pricina Profiriţii lui. MARIN : Mamă Radă, Profiriţa nu-i vinovată nimic. E femeie frumoasă şi are drept. LIXANDRA : Ce drept are, Marine, ce drept ? MARIN : Lea Lixandro, omului frumos trebuie să i se îngăduie toate dragostile din lume... Şi ştii de ce ?... Ca să se prăsească numai lume frumoasă pe pă-mînt !... Eu zic că e păcat de cocoana Profiriţa că nu face copii... O fi stricînd şi Naie !... ION : Apoi tu aşa eşti, unde vezi o femeie frumoasă, numaidecît o întrebi de are copii... şi, dacă n-are, spui : „Păcat ! Eu am opt copii în viaţă şi patru 32 lepădaţi... Dumneata ai putea face copii frumoşi, tot ca ai mei !tt MARIN : Păi asta nu-i rău, nea Ioane !... E păcat, na !... Cînd te uiţi la ceva frumos, mai cu seamă la una frumoasă, căruia nu-i găseşti cusur oricît de mult i l-ai căuta, atunci zici : „Uite dovada că dumnezeu este şi că proşti şi zăpăciţi sînt toţi ăia cari spun că nu e dumnezeu !“... Eu cînd văd cîte o frumuseţe nouă, parcă mă priponesc de ea... Aş vrea să fie a mea !... LIXANDRA : Dar dacă Maria ta ar face şi ea ca tine ? MARIN : Maria mea ? Da unde găseşte ea alt mărgăritar mai ceva decît mine ? (Toţi rid.) Adică nu e aşa ?... Păi uite... urît nu sînt! prost nu ! Mintos, nevoie mare !... ION : Da luaşi o palmă... MARIN : Adică n-aş fi fost în stare să i-o întorc cu do-bîndă ? Aida de... uite, fac rămăşag cu oricare din boieri, nu din tărîţe d-astea de logofeţi, că primesc lupta cu oricine din ei... Cu doi şi trei odată... Da luptă dreaptă şi înţeleaptă... Eu zic că atunci cînd oi înfige mîinele în ei şi le-oi striga : „şi de brîu şi de curea, vă ţineţi că ia ! ia ! ia !“ şi mi i-aş răbufni de pămînt, m-ar ţine minte multă vreme. ŞTEFAN (rîzînd) : Ce să-i faci lui Marin, aşa l-a făcut mă-sa, vesel şi bun de glume. MARIN : „într-un răvărsat de zori, m-a născut maica din flori !... Fie sfîntă c-a iubit, şi-aşa om m-a potrivit !“ BABA RADA : Aşa era şi mă-sa — dumnezeu s-o ierte — frumoasă ; îi plăcea să cînte şi o ştiţi şi voi, se bătea cu oamenii ca voinicii... Ei îi samănă doar Stanca... LIXANDRA : Adică eu nu samăn mamii ? BABA RADA : Sameni, dar tu eşti bolnăvioară^ tu fugi de pricini, tu nu rîzi, tu nu cînţi... LIXANDRA : Eeeei !... N-am fost sortită să pot rîde !... Mi-a plăcut să cînt, dar n-am putut de lacrimi !... Cui îi plac florile mai mult decît’ mie ?... Dar dacă văz în juru-mi durere, sărăcie, şi mă ţine pieptul de nu pot să dorm, cum să pot cînta ?... 33 MARIN: Altă vorbă, altă vorbă!... Astea nu-s bune... Mamă Radă, altceva... BABA RADA : Uite ce... Lixandrino maică... am fost prin tot satul după... mălai... Nu mi-au dat... Dă-m dumneata barim o strachină de mălai... şi ţi-o dau cînd oi putea... LIXANDRA : Aoleo... mamă Radă, zău dacă am... Nici eu n-am mălai... Azi de prînz a fost cel din urmă praf... De astă-seară, nu ştiu ce-oi face... BABA RADA : Auliu !... Şi n-ai deloc... deloc... o stră-chioară numai ?... LIXANDRA : Zău de am ! Crede-mă ! Ţi-aş da, că ştiu ce rău este nemîncat, şi ce rău cînd nu-ţi dă nimeni... BABA RADA : Offf... Păi atunci mă duc în altă parte... Crez că n-ai... Mă duc !... Bună seara, maică... TOŢI : Bună seara. SCENA III ION : Nu e mălai deloc ?... LIXANDRA : Nu ţi-am spus că nu e ?... ION : Azi la prînz puţin... Diseară deloc ! Nu se poate !... LIXANDRA : Of !... taci !... Uite, iau sita şi mă duc prin sat!... MARIN : Lele... du-te şi la Maria mea, mi-a spus că nu mai e, dar poate o mai fi niţel, că nu m-am dus să mă uit în lacră să văd ! (Lixandra iese.) ŞTEFAN : Aba, mă vere, am rămas numai noi oamenii, cît o să meargă aşa ? MARIN : Ce ? ŞTEFAN : învoielile astea, sărăcia asta... ? ION : Ei, cine ştie... ŞTEFAN : D-ar mai fi păduri, zău de nu m-aş face haiduc... Aede.) SCENA IV (Creţu soseşte gîfîind.) GHIŢA : Noroc, Creţule. CREŢU : De noroc s-avem parte, căpitane. GHIŢA : Ei ? CREŢU : Duşmanii noştri nu dorm... Chiar vodă zice c-a dat poruncă vornicului, vornicul ispravnicilor, să ne prinză cu orice preţ. A pus pe capul dumneavoastră trei pungi de bani. GHIŢA : Zgîrciţii !... Eu am luat mai mult de zece pungi de la ei. CREŢU : Acum s-a dat poruncă de v-a ars si casa... GHIŢA : E ?! CREŢU : Casa, coşarul, fînarul... tot. P-a lelii Ioana, bă-trîna căpităniţii, p-a lelii Păuna. GHIŢA : Au venit arnăuţii de le-a dat foc ? CREŢU : Da de unde... Satul bănuieşte că le-a dat foc Matei, că el e acum logofăt de sat. GHIŢA : Care vasăzică, ai noştri ? CREŢU : Da, ai noştri... GHIŢA : Şi cum, Matei e logofăt de sat ? CREŢU : Da, căpitane, e logofăt de sat !... Şi s-au mai întîmplat multe... Moş Luca a murit la’tactul zap-ciuirii... GHIŢA : Moş Luca ?! CREŢU : Că ar fi zis lui Matei că s-a făcut coadă de să-cure !... Moş Ion a fost bătut si închis... zace. GHIŢA : Pentru ?! 112 CREŢU : Că n-a ridicat pălăria din cap cînd trecea un arnăut beat ! I-a dat fum de ardei, de-a tuşit moşu să moară !... Pe Siţa a batjocorit-o chiar zapciul... Asa rîde lumea de ea. GHIŢA : Biata fată... CREŢU : Matei e însă tare-mare ; pîrăşte pe cine-i place şi tot ce spune el despre cineva se crede ; cîinii de arnăuţi ascultă toate pîrîciunile lui şi le socotesc adevărate şi ca spuse de dumnezeu. Tremură satul de el şi oamenii stau dosiţi mai mult prin păduri. GHIŢA : Rău om este şi Matei ăsta !... CREŢU : Şi se strînge găinăritul şi fumăritul. GHIŢA : Dar fumăritul e desfiinţat... CREŢU : Toţi îl pretind — îl strîng pentru ei. GHIŢA : Aţi putut s-ajutaţi pe săraci cu ceva bani ? CREŢU : Celor din satul nostru, le-am bătut noaptea în ferestre şi le-am dat... să dea unii prin alţii. C-o mai uita unul partea altuia la el, de, aşa e omul... Uite şi Ion, poate să spuie şi el. ION : Da, căpitane, în tîrg am dat la femei... Am zis că fac pomană mamii !... De moş Luca ai spus ? GHIŢA : Da, mi-a spus... ION : Matei s-a prins cu Iane Cinoforius, că el vă dă legat !... E logofăt de sat... Cinoforius vrea să se răzbune, că... un haiduc nou i-a furat fata, i-a ţinut-o cinci-şase luni prin munţi şi s-a dus apoi de i-a lăpădat-o în grădină ! Ei bine, căpitane, Cinoforius crede că dumneata : Ghiţă, ai fost ăla care i-ai furat-o ! GHIŢA : Proştii !... ION : Fără-ndoială, dar el aşa crede, sau s-o fi făcînd ! Este însă cel mai stăruitor duşman. Dă bani la oameni să-i spuie încotro vă simte ; îi descoase, îi ispiteşte, că doar-doar ne-o afla cuibul... Matei s-a lăudat el că vă va da în gheare şi e cel mai răsfăţat logofăt din pricina asta. GHIŢA : Dar cine o mai fi şi zăpăcitul ăla, care s-apucă să fure fete ? ION : E Păunasul, căpitane... Tot un cioban, d-ai lui Gheorghe Spată de prin văile Guţanului. Aşa e el făcut : hîrbar de uşi multe. GHIŢA : L-aţi văzut careva ?... Ce fel de om este ? ION : Ca îndrăzneală, e un şoim de băiat, căpitane !... A făcut şi face multe isprăvi, dar stăpînirea, vezi, ţi le pune în spinarea ta şi a noastră !... BARBU : Vreo patru-cinci fete a furat pînă acum. GHIŢA : Atunci e nebun ! BARBU : Nu e nebun ; dar lui îi plac fetele, lor le place el !... Cînd a văzut pe fata grecului, i s-a părut că e tare frumoasă !... Şi n-a furat-o el, cît a vrut ea să se fure... El şi-a pus cavalul în brîu şi pistoalele la spate şi a plecat drept în tîrg, la casa căpitanului ! Arnăuţii umpleau tîrgul ! Dar el e tare îndrăzneţ. A început să cînte din caval tocmai lîngă casa căpitanului ! Noroc că era dus căpitanul la isprăvnicie ! Şi a cîntat aşa de frumos, că fata a ieşit să-l asculte ! Au venit arnăuţii să-l gonească, dar ea a gonit pe arnăuţi şi i-a azvîrlit un galben lui. El a zîmbitu-i, a luatu-1 de jos, dar l-a dat unei . babe care căsca gura p-acolo — şi a cîntat nainte. Fata, înroşită ca o caisă, i-a azvîrlit o floare. A luat trandafirul, l-a mirosit, l-a sărutat şi l-a pus la ureche. Fata a înălbit, a fugit în casă, iar el tot a cîntat. A venit seara şi, cînd a tăcut el, au băgat de seamă că nu mai era nici el acolea, dar nici fata ! . De-atunci duşi au fost cinci-şase luni de zile !... De, el a furat-o, ori ea s-a furat? GHITA : Grecu ? BARBU : „Psihimu ! Psihimu !“ Ce era să mai facă? Drept la vodă cu jalba, că Popa Ghiţă i-a furat şi fata ! GHIŢA : S-azvîrle ei şi asta în socoteala mea !... ION : Ei, dar cîte altele, căpitane. BARBU : Căpitanii Iamandi şi Ahmet au auzit bine că se ;. mai găseşte şi un Păunaş, care a jefuit zapcii de plasă şi chiar pe un ispravnic într-o diligenţă ; dar, ea să se zică de alţii că ei sînt straşnici păzitori şi că numai un bandit este în ţară* spun şi ei tot de Popa Ghiţă, că el le, face pe toate ! Le e mai lesne... GHIŢA : Marin a fost cu voi ? BARBU : Marin a luat-o lată de tot!... A rămas ascuns să spioneze şi să fure pe Matei î... A oprit cu el pe Gheorghe, Grigore, Stan... GHIŢA : Cum să fure el pe Matei ?... 114 BARBU : El ştie !... Cum a auzit că Matei vrea să ia cele trei pungi de bani pentru capul dumneavoastră, cum Marin s-a şi hotărît să-l fure, ori să-l răpuie. GHIŢA : Cunoaşteţi vreunul pe Păunaş ? ION : Ilie, mi se pare că tu... GHIŢA : L-ai văzut ? ILIE : E băiat frumos, căpitane... Cioban d-ai noştri... Cel mai mare cusur al lui e că-i plac fetele !... Intîi şi întîi, băieţandru de 17 ani, a furat pe fata boierului din sat !... L-au prins şi l-au trimis la zapciu. Pe drum a omorît arnăutul ce-1 ducea şi a fugit în munţi la Gheorghe Spată, unde s-a băgat cioban. La Gheorghe Spată era ca şi într-o cetate. Cine mai rătăcea pe-acolo... D-acolo a fugit însă, pesemne să caute pe cea dinţii mieluşică : pe Aritina, fata boierului, pe care o furase. Dar boierul era frate cu ispravnicul judeţului, iar Aritina se măritase, Păunaş rămăsese să-i jelească ochii negri ! S-a băgat iar cioban, pe ici pe colo, şi ducînd caş la Cinofo-rius, i-a văzut fata şi a furat-o şi pe aia ! D-atunci a-nceput prigoana stăpînirii şi s-a apucat şi el de haiducie ! Mi se pare că mai ucisese încă alt arnăut. GHIŢA : Prin ce parte hălăduieşte el ? ILIE .; . Prin Vrancea, prin Buzău, prin Bucegi, şi cine ştie pe mai unde... GHIŢA : Straşnic flăcău, dar prea... prea... BARBU : De n-ar fi prea muieratic, ar fi om cumsecade, căpitane. Nu prea ţine la viaţa lui, dar nici la a altora... E cam năuc din dragoste. GHIŢA : Sînteţi liberi, copii... 7Ileana s-a ivit dirv fund venind încet. Haiducii pornesc într-o lăture şi se fac nevăzuţi. Ghiţă stă în loc gînditor. Vede apoi pe Ileana) SCENA V GHIŢA : Ce doreşte Ileana mea ? ILEANA: Mi s-a părut c-aud vorbindu-se de satul nostru şi de Matei... J15 GHIŢ : Da, a fost vorba. Dar Matei este un păcătos co trebuie să piară. Moş Luca a murit în urma pîrîciu-nilor lui. Moş Ion a fost şi el bătut, afumat cu fum de ardei şi zace. Casa mea, a bunică-tii Ioana au fost arse. A mă-tii au ars-o mai demult — ştii asta. Matei, ca să ajungă logofăt de sat, le-a pus chiar el bîjă ! (Ileana, ascultă, tace, e înălbită la faţă.) La ce te gîndeşti aşa pironită ? Ai văzut pe Matei ? (Ileana îl priveşte şi nU-i răspunde.) Trebuia să ne aşteptăm la d-astea... ILEANA : Nu ştiu ! Auzisem de focurile ce ne-au ars tot rostul. Şi totuşi mi-e dor de sat. Mi-e dor de viaţa ce-o trăiam odată. Aş vrea să stau chiar sub un cort, într-un bordei, dar să stau în satul meu ! Aş vrea să pier şi eu, dacă mi-a pierit partea mea de pe lume !... GHIŢ : Eu nu pot să fiu partea ta în lume ? ILEANA : Mi-e dor, mi-e dor de satul meu, de toţi din sat... GHIŢ : Ileano, ca şi tine tînjesc şi eu de dorul satului, de dorul zilelor fără de primejdii ! Dar ce vrei să facem ? Nădăjduiesc c-o să vie o vreme cînd om putea să ne purtăm dragostea, fiecare prin satele noastre rămase fără arnăuţi. Cred că n-o să fie robit mereu neamul ăsta. Nu l-o fi făcut dumnezeu tot rob, tot rob mereu !... ILEANA : Şi pînă atunci ne trece tinereţea, ne trece vremea noastră ! Vremea noastră, cu tinereţele, cu nă-dejdiile... GHIŢ : Putem face altfel ? ILEANA : Vremea noastră ! Ah ! Ştii ce ?... aş vrea să mă omori ! Să te-nfurii odată şi să mă omori. Ah, ce bine mi-ai face omorîndu-mâ !... GHIŢ : Eu Ileano ?!... Cum îţi vine gîndul ăsta în cap ? Aşa încredere ai tu în mine ? ILEANA : Mi-e dor ! Mi-e dor de satul nostru ; de lumea din el; de ulmii din faţa bisericii, de izvoraşul ce trecea prin fundul grădinii... de pisica mea, de Gri-vei, chiar de piţigoiul ce-mi ciugulea coca din fereastră cu care lipisem hîrtia !... GHIŢ : Te cred ; dar nu-mi stă în putere să ne schimbăm soarta. Nu ne stă ! Aşa au poruncit cei de sus, care ştiu toate, pot toate, dar nu sînt ca noi ! Or, 116 crezi c-ar fi fost mai bine să fi lăsat să te răpească Garabet ? ILEANA : O, nu ! Asta nu ! GHIŢA : Trebuie să-nţelegi dar că sînt întîmplări ce vin peste noi şi fără voia noastră, poate ceva orinduit mai dinainte de către ursitoare ! Uită-te ia viaţa mea... Cioban pe pricopseală la părintele Ieronim. Cătană apoi în ostile ungureşti. Popă, mai apoi şi slujitor al altarului lui dumnezeu şi-apoi... haiduc !... slujitor al nu ştiu cui !... Crezi c-am vrut să trec prin toate astea?... Nu !... Au venit împrejurări care m-au împins într-acolo ! Poate că s-ar fi putut să mă abat niţel din calea nenorocului. Cînd a venit Garabet să te fure şi ca să se scape de mine, să se facă că mă arestează, eu să te fi lăsat... Erai tu în nenorocire, iar eu scăpăm, că nu făcusem nimic. Erai tu şi te durea pe tine, nu eram eu şi nu mă durea pe mine. Şi apo\ la urma urmelor, ce era să păţeşti mai mult ca altele ? ! Dar inima mea, ochii tăi negri, oh, ochii tăi negri, Ileano, mă făcuseră să-mi fii dragă ! Am vrut să te scap pe tine şi să-mi apăr şi neamul ! S-au făcut omoruri, iar omorurile cer alte omoruri ! Cînd astupi gropi cu pămînt luat din alte gropi, rămîn mereu la gropi. Să fi fugit numai eu şi să fi rămas tu, ca să aştepţi urgia, crezi acum c-ar fi fost mai bine ? ILEANA : M-ar fi ucis poate din răzbunare ! GHIŢA : Te-ar fi ucis poate, ori numai te-ar fi batjocorit toţi. Omul, aproape oricare, e mai mult rău de-cît prost ; şi cu răii la un loc nu poate trăi nimeni bine. Cu toate astea, eu nu ţi-am zis : „Hai cu noi, mai nainte de a veni poterile să răzbune pe cei ucişi“. Ai mers singură ! ILEANA : Nu se putea să rămîi în sat ; chiar moş Luca mi-a şoptit sfatul : „Du-te cu popa şi fii a lui, că pentru tine s-a nenorocit el !“ GHIŢA : Bietul moş Luca ! Doamne, ai milă de sufletul lui !... Şi, dac-ai mers, de ce te-ai alipit de mine, cînd era cu noi şi Marin, şi Onaş, şi Creţu, şi atîţi alţi flăcăi ? 117 ILEANA : Marin era un biet flăcău, pe cînd popa era mama, era tata, erau fraţii, era satul, era omul care se dăduse pe sine pentru mine şi pentru toţi..; GH1ŢA : Ilenuţo ! Mă gîndesc, ce deosebire o fi între dragoste şi recunoştinţă, între dragoste şi milă ! Eh ! Poate mă socoteşti vinovat că ţi-am cerut voie să te sărut pe frunte, şi că din recunoştinţă nu m-ai îndepărtat ? Aşa e ? ILEANA : De ce nu vrei să uiţi astea ? Mă scăpaseşi... aveai drept, aveai cel mai mare drept de pe lume !... GHIŢ : O ! Hmî !... Dar dreptul nu e dragoste ! Nu, nu l şi tu eşti vinovată, fiindcă plîngeai, fiindcă te as-cundeai cu capul în sînul meu, sîn de bărbat, cu tinereţea încă nevestejită ! ILEANA : Erai satul meu, erai suratele mele, sprijinul meu, ocrotitorul meu ! Aş fi fost o păcătoasă... GHIŢĂ : Şi, dacă mi-am coborît sărutările la obraji, la nas, la gură, la bărbie, ducîndu-le spre inimă, de ce mi-ai îngăduit ? Trebuia să simţi că sînt bărbat ! ILEANA : Oh ! GHIŢ : Eşti vinovată ! Dar cînd te-am întrebat pe care vrei din flăcăi, de ce m-ai ales pe mine ? ILEANA : Uită, uită astea ! Uită ce-a fost ! Tremurai, albeai, mi-era că leşini şi mori... GHIŢ : Ţi-era milă ? ILEANA : Uită ce-a fost ! E grozav ce simt azi, că rni-e dor, mi-e dor. Aş vrea să sfîrşesc cu toate, cu toate, chiar cu viaţa ! Omoară-mă părinţele ! (Ghiţă se gîndeşte mult. O ia de peste mijloc şi porneşte cu ea încet; se mai opreştef o priveşte şi iarăşi pleacă. Ea se lasă fără viaţă.) GHIŢ : Orice femeie este o ghicitoare... are în ea tainele ei pe care numai dumnezeu le-o fi ştiind. Faţă de sufletul meu nu mă găsesc vinovat cu nimic. M -ai mîngîiat doi ani şi atîtea zile, în nenorocirile mele, şi ţi s-o fi urît ! Poate că sărutările ce ţi le dau nu pot ţine locul satului pierdut, al lumei fără de prea mari griji din el. Văd, simt, ştiu că nu este o viaţă bună să te ştii duşmănit şi prigonit de oameni ! Dar Ilenuţo, ce vrei să fac ? Dacă sărutările J18 . mele nu te mai pot mîngîia, o să mă gîndesc la ce e de făcut... ILEANA : Nu, nu, nu la astea mă gîndesc ! Ai suferit şi suferi destul, destul ! Părinte ! (îl mîngîie) eşti prea bun, eşti prea sfînt ! Sînt o proastă... Iartâ-mă ! (li sărută mina.) GHIŢA : Ah, ciudată e femeia !... Ciudată eştil, Ilenuţo ! Nu te înţeleg ! Nu te-am înţeles niciodată. (Ileana îşi culcă capul pe sinul lui. El o priveşte şi-ncepe s-o mîngîie pe spate.) Să ridicăm iar sărutările de sub bărbie la frunte ?... Aşa ?... (O sărută pe frunte.) Aici e altarul unde sufletul slujeşte leturghia vieţii. Şi zici tu să rămîie aici ? ILEANA : Oh ! Oh ! Cit suferi părinţele ! Cit suferi (îl sărută). GHIŢA : Aşadar, să le coborîm iar spre ochi, spre gură, spre inimă ! Dar mă-ntreb : mai am drept să le cobor spre inimă ? ILEANA : Fă ce vrei ! Ah ! (II sărută iar.) GUIŢĂ : Ah ! Ah ! asta e, asta e... nu este ce-ar trebui să fie ! Ilenuţo ! Parcă e sărutare de milă, de recunoştinţă !... SCENA VI NICOLAE : Căpitane... avem de vorbit numa-ntre noi. (Haiducii vin cu flintele încoronate cu flori.) GHIŢA : Acum du-te Ilenuţo, şi... vom căuta şi de aici nainte să ne pricepem firea şi să ne-mpăcăm cu soarta... (O duce în fund.) NICOLAE : E taină mare, căpitane, n-ar trebui s-asculte... GHIŢA : Ce-i ? NICOLAE : Marin... a prins pe Matei, d-a-mpreună cu zece arnăuti. A sosit cu ei jos la streji... GHIŢA : I-a prins ?! NICOLAE : Sînt legaţi şi la ochi şi cu mîinile la spate... GHIŢA : Bravo ! Du-te să vie cu ei... Băieţi* aduceţi butucul... Ii vom judeca. NICOLAE : Nu trebuie iertat nici unul, ne-ar spune stă-pînirii. 119 GHIŢA : Du-te, du-te, noi tot trebuie să părăsim locul. Aduceţi butucul. (Nicolae dispare intr-o lăture.) SCENA VII (Ghiţă îşi aşază pistoalele în brîu. Priveşte mai mult pistolul găsit. Le aduce butucid şi se aşază pe el, cu Creţu, Ion de o parte şi Onaş şi Stroe de alta. Ceilalţi se-nşiruie în semicerc. Linişte. Se iveşte Marin pe lăture, cu Stan, Gheorghe şi Grigore şi cu Matei şi ceilalţi prinşi, legaţi la ochi şi cu mîinile la spate.) MARIN : Să trăieşti, căpitane. GHIŢA : Să fii sănătos, Marine. MARIN : Plecase să vă prindă !... Nu ştiu de unde aflase locul, că le-a spus chiar şi numele vîlcelii... Am venit înaintea lor şi, cînd ei mergeau buluc, am ieşit cu flintele la ochi şi le-am strigat să se lungească la pămînt cu faţa în jos, că tragem în cei ce s-or căuta la arme ori vor rămine în picioare... S-au trîntit toţi. I-am dezarmat, i-am legat şi i-am adus... Voia Matei să ia trei pungi cu bani pe capul vostru. GHIŢA : Ia-le legăturile de la ochi. (Haiducii le ia legăturile.) MATEI : Sărut dreapta, părinţele. GHIŢA : Nu mai sînt preot... am ucis ! De ce vreai Matei să ne vinzi ? MATEI : Mă-ntîlniseră ăştia şi... m-au luat cu ei... GHIŢA : N-avem ovrei în ţară, cum de ai ieşit tu Iadă în neamul nostru ? MATEI : Părinţele !... GHIŢA : N-auzi, nu mai sînt popă... Cînd ai pierdut pistolul ăsta aici ? (Arată pistolul.) MATEI : Eu, nu... GHIŢA : Marine, arată-i-1 bine. (Marin ia pistolul şi îl plimbă pe la ochi, îl întoarce.) MATEI : Căpitan Iane Cinoforius avea un pistol ca ăsta... GHIŢA : Tu cînd ai venit p-aici ? MATEI : N-am venit niciodată ! GHIŢA : De unde ne-ai aflat ascunzătoarea ? 120 MATEI : Un mocan ce pierduse nişte cai a văzut fum, a venit, a luat seama, şi a spusu-mi mie, şi ăştia au auzit... Dar eu nu... GHIŢA : Taci ! Eşti logofăt de sat ? MATEI : Da. GHIŢA : Ce face moş Luca ? MATEI : A murit. GHIŢA : De ce ? MATEI : Bătrîneţea. GH1Ţ : Unde a murit ? MATEI: Păi... ce stric eu? într-un beci la zapciuî... N-am putut să-l scap... Stăpînirea, de, e stăpînire şi de la dumnezeu vine. GHIŢ : Stăpînire dată de dracu oamenilor lui crezi că nu este ? MATEI : O fi, dar eu... nu ştiu cărţi popeşti. GHIŢA : Tu nu ştii că dracul insuflă, chiar de departe, cum să facă oamenii rele ca apoi să fie ai lui ? Să pîrască, de-o pildă, pe moş Luca, ca să zică Cino-forius : „Bravo palicaris, pîrcălab să fii ?“ A ? MATEI : N-am avut de ce-1 pîrî... GHIŢA : Minţi, Matei !... Minciunile nu te pot însă apăra. Moş Ion ce-a păţit de zace ? MATEI : Tot zapciul strică... El e prieten cu Cinoforius. GH1T : Casa Ioanii si a Păunii cine le-a ars ? MATEI : Nu ştiu. GHIŢA : Alii mele cine i-a dat foc ? MATEI : Nu ştiu, părinţele. GHIŢA : Se cade, mă Matei, să pustieşti tu, ca român, casele românilor ? îţi place ţie să vezi, pe locurile noastre româneşti, cucuţi şi guşteri ? Nu răspunzi ? MATEI : Stăpînirea... GHIŢA : Nu e românească stăpînirea, dar eşti tu român ori nu eşti ? MATEI : Sînt român. GHIŢA : Păcătos român eşti ! N-ai mai apuca să fii român nici tu nici nimeni din neamul tău !... Din voi ştie vreunul româneşte ? MIHAI : Eu sînt român. GHIŢA : Ce-ai căutat în ăştia ? MIHAI : Sînt angajat pe simbrie să strîngem fumăritul. GHIŢA : Fumăritul e desfiinţat. MATEI : Zapciul şi ispravnicul şi căpitanul... 121 GHIŢA : Taci ! E desfiinţat fumăritul. MIHAI : Chiar ispravnicul îl pretinde. Pîrcălabul drept spune... Ne-a spus zapciul : „Să fiţi băieţi dezgheţaţi, în stare să tundeţi lînă şi de pe broască!... Voi, dragii mei, sînteţi haiducii stăpînirii ! Tundeţi lînă şi de pe broaşte şi aduceţi-ne !u GH1T : Si sînteti într-adevăr haiducii stăpînirii ? MIHAI : Sîntem ! ’ GHIŢA : Ai mai făcut vreo ispravă ? MIHAI : Am rătăcit pe o vîlcea o turmă de oi şi -am trecut-o, dincolo, iar acolo am vîndut-o ca pe a mea!... M-au dovedit mai apoi, şi cît pe-aci să-mi taie mîinile, dar m-au trimis la ocnă. M-am îmbătat cu arnăuţii şi... i-am înjunghiat pe cîtetrei şi am tulit-o la soru-mea, prietena lui Cinoforius... Ea m-a făcut arnăut domnesc. GHIŢA : Ăştia sînt buni de ceva ? Ştii ceva din isprăvile lor ? MIHAI : Asta a scăpat de ştreang la Ţarigrad. Asta de caramanghioală în ţara ţîrilor. Asta şi-a tăiat nevasta, c-a prins-o cu altul. Toţi sînt băieţi unul şi unul, gata la orice. GHIŢA : Şi cînd plecaţi să strîngeţi dăjdiele ? MIHAI : Şi pruncii ţipă-n maici ! GH1ŢĂ : Tundeţi lînă şi de pe broaşte ? MIHÂI : Curată vorbă. GHIŢA : De ce neamuri sînt ăştia ? MIHAI : Lepădături din alte neamuri : turci, armeni, greci, dracu-i mai ştie. GHIŢA : Jefuiţi pe oricine ? MIHAI : Hoţul nu fură de unde vrea, ci numai de unde poate. Boier, popă, mojic, negustor, bani să aibă şi lasă-1... Ba... mai le facem şi noi în numele lui Popa Ghiţă ! GHIŢA : Aţi jefuit în numele meu ?! MIHAI : Nu sîntem şi noi haiducii stăpînirii ? Haiduci voi, haiduci noi !... GHIŢA : Voi sînteţi hoţii stăpînirii, iar nu haiduci. Pentru voi cît opriţi din jafuri ? MIHAI : Din dăjdii ce putem smulge mai mult, din ce facem noi rost ca haiducii, luăm tot. GHIŢA : Ştii bine că eşti român ? 122 MIHAI : Ştiu : pe tata l-a chemat Ion, pe mama Maria, pe frate-meu Stan, pe sora mea Siţa. GIIiŢA : Dar tu Matei, eşti român ? MATEI : Părinte, sînt feciorul lui Radu Ancutei. GHIŢA : Român, mă ? MATEI : Român, zău ! GHITA : Tu Mihai, crezi în dumnezeu ? MIHAI : Cred. GHIŢA : Şi te închini lui ? MIHAI : Şi mă închin lui. GHIŢA : Şi serveşti lui ? MIHAI : Şi servesc lui. GHIŢA : Cum serveşti lui ? MIHAI : Păi, mă-nchin, mă duc la biserică, aprind luminare... GHIŢA : Dar tu Matei, mi se pare că eşti turc ? MATEI : Vai de mine, părinte, păi nu ştii că mă miruiam la biserică ? GHIŢA : Te-nchinai şi tu lui dumnezeu ? MATEI : Mă-nchin şi acuş. GHIŢA : Şi serveşti lui ? MATEI : Da. GHIŢA : Ştii că el a zis : „Cine pe altul ajută, pe dumnezeu împrumută ? Cine celui slab slujeşte, lui dumnezeu îi slujeşte ?“ Ştii că astea le-a zis Hristos ? MATEI : Cum să nu ? GHIŢA : Apoi bine mă fraţilor, Mateică şi Mihăiţă, aţi ajutat voi săracii, nevoiaşii, slabii, ori i-aţi jefuit ? Moş Luca, moş Ion, Păuna văduva şi cîţi alţii ? MIHAI : Aşa e vremea, căpitane ! Cine nu e hoţ azi ? De la vlădică pînă la opincă !... GHIŢA : Şi socotiţi că trebuie să ne facem hoţi, toţi ? MATEI : Toţi, cei care sîntem şmecheri. GHITA : Păi cinstiţi cin să mai rămînă, mă ? MATEI : Proştii ! GHITA : Voi, stiti voi vreunul româneşte ? UNUL : Ioc ! GHIŢA : Inchinaţi-vă, fraţilor, fiecare în legea voastră... Ce ziceţi, copii ? STROE : Să-i ridicăm în slavă, la ranguri potrivite cu sufletul lor sfînt. GHIŢA : Spînzuraţi-i cît mai sus ! 123 SCENA VIII ILEANA (năvălind) : Ce ?! Iar spînzuraţi ! Matei ! MATEI : Ileana !... Scapă-mă !... ILEANA : Satul meu ! (Se duce la el şi-l vede legat.) Dezleagă-1 părinte ! GHIŢA : „Şi-i odihneşte sufletul în loc plin de verdeaţă, de unde a fugit toată mînia, nevoia şi întristarea/4 ILEANA : Ah ! Ah ! Nu se poate ! Iartă-1 ! E satul meu ! E fîntîna de la poartă. E jgheabul cu apa limpede în care-mi spălam picioarele !... GHIŢA : Luaţi-i ! Sufletul lui e noroiul în care şi-au spălat turcii, picioarele ! Haide, haide, taci ! Le-nuţo. ILEANA : Părinte ! Nu se poate ! Nu mai vreau să văd spînzuraţi ! Ai spînzurat prea mulţi ! Faci o prostie, că n-o să ajungi să-i spînzuri pe toţi ! GHIŢA : Şi or să rămîie destui care să mă spînzure şi pe mine ? Aşa ? Cînd omul a ajuns să fie socotit de alţii că el nu e decît un nimic, că el nu înseamnă bucăţică de viaţă, ce trebuie respectată, apoi şi el la fel socoteşte pe toţi ceilalţi, oricare ar fi ei, că nici ei nu sînt decît nimic. Trupurile lor nu sînt nimic, cum şi al meu e considerat tot nimic. Omor azi, duşmanii mei şi ai neamului meu, mîine, cînd mă vor prinde, mă vor omorî şi ei pe mine ! Azi, pot eu, şi o fac ! Mîine, cînd vor putea ei, vor face-o ! Aşa e legea omului : ce faci, ţi se face ! Cum ţii seamă de altul, aşa se ţine seamă de tine ! După cum se poate găuri pielea mea, tot aşa se poate găuri şi pielea lor ! ILEANA : învaţă-te să ierţi ! GHIŢA : Zadarnic, căci nici ei nu sînt învăţaţi să ierte ! Ii cunosc ! La fel sîntem de răi şi ne răfuim ca nişte răi ! Nici o iertare ! Duceţi-i, flăcăi ! MATEI : Iartă-mă părinte ! Iartă-mă ! (Cade în genunchi.) GHIŢA : Nu te teme ! Voi face slujbe pentru sufletul tău ! Trupul ăsta nu-1 mai meriţi, l-ai mînjit şi tu cu sînge !... ILEANA : Iartă-1 părinte ! Iartă-1 ! (Cade în genunchi.) GHIŢA : Ti-e drag ? ILEANA : Nu. 124 GHIŢA : Al lui e pistolul ? ILEANA : Nu. GHIŢA : Atunci ? ILEANA : E satul meu ! E Sofia, e Maria, e Siţa... E iarba de sub ulmi, e lanţul de maghiran, sînt ghi-vecile de flori de la ferestre !... în el văd acum toate astea !... GHIŢA : E ucigaşul lui moş Luca, al lui moş Ion ; e cel care a pus foc casei mă-tii, casei Ioanii, casei mele ! E cel care dă fetele satului spre desfătarea arnău-ţilor ! E coada de secure care trebuie pusă pe foc ! (Face gestul să-i ducă.) ILEANA : Nu ! Nu ! (Se agaţă de Matei.) GHIŢA (O smulge şi o ţine) : Proasto ! (Ea se zbate.) Oh î Iartă-mă Ilenuţo, dar nu se poate !... Trebuie ! ILEANA : Ah ! Mă-năbuşi ! Mi-ai frînt pieptul ! (Leşină, rămînînd ca o cîrpă în braţele lui.) GHIŢA (ridicînd-o bine în braţe) : Ehe ! Cit de sus şi cit de repede băieţi. (Haiducii îi duc pe toţi să-i spînzure.) Cortina ACTUL IV SCENA I O gură de peşteră. în faţă o poiană, cu sfărîmături mari de stînci drept scaune. Bate soarele. Sarici albe întinse pe jos. Flintele atîrnate pe ciQturi de crăci de brad. Mantale, macaturi şi cojoace puse cu lîna în sus pe stîncile ce se socoteau scaune. Ileana stă cu tîmplele în palme, nemişcată ca şi o piatră. Ghiţă stă întins cu faţa în sus şi cu capul întors spre ea. Tace şi el şi moţăie din cap. Apoi o cheamă încet. 125 GHIŢĂ : Ilenuţo... (Ea nu-l aude.) Ilenuţo ! (Nu-l aude. () priveşte, se mai uită şi în alte părţi. Iar se uită spre ea şi o strigă ceva mai tare) : Ilenuţo ! (Ea ridică foarte puţin capul şi se uită la el.) Aş vrea niţică apă, dacă nu te superi. (Ileana se scoală, intră în peşteră încet, iese cu oala în mină, se duce într-o parte şi vine cu oala plină. El se scoală în capul trunchiului, se uită la ea, ia oala şi bea.) Mulţumesc ! (Ea nu-i răspunde şi pleacă cu oala. Ghiţă văzînd-o că se duce iar unde şezuse pînă aci, o strigă) : Ilenuţo ! (se uită întrebătoare, dar fără nici o tragere de inimă) nu vii să stai lingă mine ? ILEANA : Dacă vrei... (Vine încet şi se opreşte la trei paşi.) GHIŢA : Doresc !... (Ileana stă în picioare aşteptînd.) Numai atîta... ? ILEANA : Ce ? GHIŢA : Atîta simţi ?... ILEANA : Vrei să stau jos ? GHIŢA : Vreau. (Ileana stă lingă el, Ghiţă o priveşte şi-i apucă o mină, i-o netezeşte încet.) GHIŢA : Am pierdut inima ta sau poate n-am avut-o niciodată, deşi am crezut că o am ?... ILEANA : Te mai doare mijlocul ? Rinichii ? GHIŢA : Mai puţin ei decît inima. ILEANA : Te-au lovit şi la inimă ?... GHITĂ : Ei nu... m-am lovit eu. ILEANA : Ai căzut ? GHITA : Da... ILEANA : Şi te doare rău ? GHIŢA : Rău... ILEANA : Mai rău ca mijlocul ?! GHIŢĂ : Mai rău... ILEANA : Ţi-am spus : hai să fugim dincolo şi n-ai vrut... Ce-ţi pasă de cei d-aici !... îmi făceai şi mie un bine... Poate mi se mai îmbuna inima ! GHIŢĂ : Ilenuţo, Ilenuţo !... Ce nenorocit sînt !... Sufletul tău, ajuns poate fără vrerea ta tovarăş cu sufletul meu p-aici, tînjeşte acum de drumul pe care-1 face cu mine alături !... Oh, ce nenorocire adîncă şi fără leac ! Chinuri ascunse şi nemărturisite, dar 126 care ies la iveală prin privirea ochilor, prin albeaţa obrajilor, prin vorbele ce le rostim. ILEANA : Părinte !... GHIŢ : Iar ? ILEANA : Aşa-mi vine să-ţi zic... GHIŢA : Da, văd... Dar haiducii nu trăiesc mult. O să scapi!... Care haiduc a ajuns bătrîn ? Nici unul! Ii omoară stăpînirea, se omoară ei între ei, îi omoară poate şi gîndul de vrăjmăşie al lumei ! îi strînge cineva de pe poteci, — poate dumnezeu — ca să nu treacă prea mult de măsura păcatelor ce li s-o fi îngăduit şi lor ca oameni !... Mor tineri haiducii !... ILEANA : Crezi c-o să mori din căzătura asta ? GHIŢA : O să-mi treacă din asta, dar n-o să mor nici eu bătrîn ! Stai mai aproape. (Se dă mai lingă el.) Mai aproape. (Se mai dă.) Tot mai aproape, să-mi pui capul în poala ta !... ILEANA : Oh !... dacă vrei !... GHIŢA : Vreau ! (Pune capul în poala ei.) Şi să mă uit în ochii tăi mari şi negri. Ochii tăi, mari şi negri !... ILEANA : Au fost fără noroc ! GHIŢA : Dacă zici... or fi fost... (O priveşte mult.) Spune s drept, ţi-a fost drag ? ILEANA (tresărind) : Cine ? GHIŢA : Cel care a pierdut pistolul cu încrustaturi de argint... ILEANA : Nu ştiu cine e ăla ! GHIŢA : Matei, logofătul Matei !... De ştiam că ţi-e drag, nu-1 spînzuram... te lăsam lui... ILEANA : Am vrut să-l scap de spînzurătoare, dar nici nu se putea să-mi fie drag o lichea ca Matei, nu-1 ştiam ce păcătos este ? GHIŢA : De cine plîngi dar, de cine oftezi ? aşa cînd nu-ţi iei seama ? ILEANA : De mine !... Părinte !... Eşti... eşti... GHIŢA : Cum sînt ? (Blînd de tot.) ILEANA : Foarte bun cu mine, dar n-o să ştii ce arde în inima mea niciodată... Am şi eu durerea mea ascunsă. 127 GHIŢA : Dacă nu vrei să-mi spui ?... Pistolul l-a pierdut cineva... Cine a fost acela ?... Poate pe acela îl iubeşti ? ILEANA : De unde vrei să ştiu eu pe acel ce l-a pierdut ? GHIŢA : Dac-ai şti ce durere fără nume simt în mine... Ce chin Ilenuţo, ce chin !... Oh !... Ochii tăi mari şi negri cînd aş şti că-i sărută altul în lipsa mea, ori că i-au mai sărutat altul, aş înnebuni !... şi poate atuncea chiar te-aş ucide !... Spune-mi să-mi treacă... spune-mi I... de cînd ai intrat în codru, ţi-a mai pupat cineva ochii ăştia mari şi negri ? ILEANA : Of ! Nenorociţii mei de ochi ! Nimeni afară de părintele meu, de popa Ghiţă !... GHIŢA : Juri tu, pe sufletul tău ?!... ILEANA : Nimeni, nimeni !... Ce bănuitor te-ai făcut ! GHIŢA : Ilenuţo,... atunci ce e mohoreala asta pe tine, inima asta neagră, întristarea fără leac ce te-a prins ? ILEANA : Mi-e dor de lumea din sate şi tîrguri, de lumea care n-are zor de potere !... Mi-e dor de nu ştiu ce, de nu ştiu cine... Mi-e dor de moarte !... Oh, da, de moarte mi-este dor !... GHIŢĂ : Ilenuţă, Ilenuţă... înţeleg... Ai şi tu inima ta, dorul tău, dragostea ta de viaţă !,.. Ai şi tu dreptul tău de a trăi cum îţi place... Crede-mă, nu vreau să-ţi amărăsc viaţa, să te fac roaba patimei mele de dragoste. Vrei mai mult decît îţi pot da eu !... Ţi-e dor de un altul, poate mai tînăr, mai frumos,' mai plin de înţelegere ca mine !... (Ea îl priveşte şi pune capul în jos. Ghiţă clatină din cap şi urmează şi mai blînd.) Ne îndrăgostim fiecare de cîte un chip, ce ni se pare fără cusur ; de cîte un suflet, ce ni se pare căzut proaspăt din sînul lui dumnezeu ! Şi cît suferim mai apoi, cînd vedem că în sufletul iubit nu se găseşte tot soarele ce-1 presupuneam ; toată dragostea ce-o aşteptam, ori că, dacă sirit astea, apoi pentru altcineva sînt păstrate !... ILEANA : Părinte !... Părinte !... înţelegi !... ah !... eşti bun ! ai dreptul !... eşti prea bun, prea bun ! Omoa-ră-mă !... 128 GHIŢA : Nu sînt iubit!... De cînd am găsit, acum două luni, nenorocitul ăsta de pistol, ca un piron înfipt în creier mi s-a înfipt ideea nenorocirii mele, fără putinţă de îndreptare. In toate clipele te văd, sau mi se pare că te văd, tristă din ce în ce mai mult... Eşti în braţele mele fără vrerea ta !... Nu simt încordare, nu simt decît delăsare ca de mucenică !... Şi chinul meu este adine, adînc ca moartea !... Şi eu vreau să mor... Să mă împuşte un poteraş, să mă înjunghie un iubit al Ileanii mele !... Pentru ce să mai trăiesc cînd nici atît, după pămîntul ăsta, nu mi se îngăduieşte !... Soarta !... Ursitoarea îmi stă împotrivă !... ILEANA : Oh ! Oh !... Groaznică e viaţa cînd o simţi în toate clipele ei !... (Plînge.) GHIŢA : Ochii negri, ochii negri, de ce-i scalzi prea des în lacrămi ! (O mîngîie, o strînge.) Ochii negri, ochii negri de ce-i scalzi în lacrimi des, ce ascunzi la tine-n suflet şi-mi rămîne neînţeles ?... Ah !... ai dreptul tău!... Plesnească inima mea!... O să te duc — ah !... dar nu ştiu unde — în vrun sat, să-ţi dau bani mulţi, mulţi, să vezi fete, să vezi flăcăi, să te-ndrăgosteşti de vrunul şi să-l iei... Şi în ziua cînd oi înţelege că ai găsit fericirea, eu să pier !... Să pier repede, ca să n-apuc să-nnebunesc !... ILEANA : Părintele meu !... tătucul meu, bunul meu cel mai bun de pe pămînt ! (li sărută mîinile şi el o lasă să i le sărute.) SCENA 11 (Se iveşte din rîpă ccdul lui Marin. Ghiţă îşi retrage mînile. Marin a urcat la ei.) MARIN : Tot trebuie să vă spui... Joi trece diligenţa cu banii de la Rîmnic... Ar trebui să mergem... ILEANA : Tot la bani şi la jafuri !... jafuri !... Ce vreţi să faceţi cu atîţia bani şi cu atîtea omoruri ?... MARIN : Dar căpităniţă... asta ne-a rămas meseria ! 129 ILEANA : E meserie asta !? MARIN : Nu este ; dar nu trebuie să mai întoarcem paguba celor jefuiţi de arnăuţi ?... Nu dăm noi din ce luăm o cincime săracilor ? ILEANA : Lăsaţi săracii !... Este drumul cel rău pe care mergeţi toţi. Banii, bani şi iar bani, şi sînge, sînge şi iar sînge ! MARIN : Mie îmi trebuie ca să-mi mărit sora ! O cere unul ce vrea să se facă popă... GHIŢA : Cît îţi trebuie Marine, spune-mi că-ţi dau eu... MARIN : Dar pentru ce căpitane, să-ţi ştirbesc dreptul ?... Nu vreau. GHIŢA : Ei haide, ce-ţi pasă... Nu vezi tu că n-am copii, că voi sînteţi copiii mei... Vă dau vouă ! (Creţu ur-cînd şi el.) Vrei şi tu ? (Urcă şi Sandu.) CREŢU : Eu am aflat că joi trece olacul cu bani... GHIŢA : Mi-a spus Marin... CREŢU : Am făcut fiecare cîte o sută de încărcătoare... GHIŢĂ : Vin încoaci Marine... Ţine. MARIN : Căpitane ! GHIŢA : Lasă olacul să se ducă... Ne mai facem şi oameni de treabă. SANDU : La urma urmelor ce bine ar fi să fii iarăşi popă, sărbătorile iar la biserică şi-n zilele celelalte gospodar vrednic la casa lui !... Căpităniţa, preo-teasă-n sat, torcînd caiere cu femeile, fără grijă de potere şi fără motive să plîngă de mila celor spîn-zuraţi... Dar ar însemna c-am ajuns tîrlă fără cîini, ca să se plimbe lupii în voie. Drumul ăsta pe care am apucat noi mi se pare că n-are cale-ntoarsă... GHIŢA : Aşa e Sandule, căile noastre sînt prăpădite. La popie nu mă mai pot întoarce — poate la călugărie. Mîinile nu mai pot binecuvînta, sînt pline de sînge ; gura nu mai poate rosti rugăciuni, e stropită cu sînge... Am fost cătană şi am ucis turci. Am fost popă şi am ucis arnăuţi ; m-am făcut haiduc şi am ucis venetici, vînzători şi lichele. Şi cine ştie dacă n-oi fi nimerit şi oameni buni... O să-mi iau plata păcatelor, poate vîndut de cel mai drag şi scump al meu. ILEANA : Eu nu te voi vinde. GHIŢA : Stăpînirii nu mă vei vinde. 130 ILEANA : Părăsim codrul. Ne facem gospodari cinstiţi. Cumpărăm o mie de oi, şi ne facem ciobani ai oilor noastre ! GHIŢĂ : Ce lesne ar fi dac-ar fi aşa... Nu se poate. ILEANA : Chiar de te-aş ruga eu mereu, mereu ? GHIŢA : Stăpînirea nu crede în pocăinţa hoţilor, pentru că ea niciodată nu s-a pocăit. O să ne întrebe, o să ne descoasă toţi, o să ne afle, şi ştreangul ne mănîncă capul !... MARIN : Rămînem tot haiduci ! GHIŢ : Da ; dar acum am nevoie de linişte. Nu mă simt bine... am şi eu drept să fiu bolnav, dacă n-am drept să fiu fericit ! Pentru asta vă spui : duce-ţi-vă prin satele voastre cei care nu sînteţi deocheaţi. Nu căutaţi să vă mai faceţi tovărăşii noi. Purtaţi-vă cinstit, ca să nu vă miroasă cineva că nu prea semănaţi [a] uşi de biserică. După o lună de zile veniţi aici, cu băgare de seamă, să nu ne fie descoperit cuibul... Nu m-oţi găsi aci, veniţi în Poiana. ILEANA : Noi mergem în Poiana. SANDU : Te-a-ntors, te-a-ntors de la haiducie, căpitane ! De cine s-o mai înfricoşa lepădăturile altor neamuri care au venit ploşniţi pe spinarea noastră ?! Oamenii cei răi, căzăturile leneşe şi clocite nu ţiu seama de omenie, de dreptate, ei ţin seama numai de frică. Şi de cine ar mai tremura dac-om pleca şi noi !... GHIŢ : îndată ce mă liniştesc, Sandule, sînt tot popa Ghiţă, ce s-a lăsat de popie şi de sfînta liturghie şi a plecat în haiducie ! MARIN : Să ne trăieşti, căpitane ! GHIŢĂ : Ţine Marine, ţine pălăria... (Se caută în chimir şi scoate hani.) MARIN : Căpitane, nu, nu vreau !... GHIŢA : Haide, haide... Primeşte... Dă-i zestre. Fă pe soru-ta preoteasă şi să spuie lui popa al ei să se roage lui dumnezeu şi pentru sufletul păcătosului de popa Ghiţă care a slujit şi el odată în altarul lui ! (îi pune hani de trei ori în pălărie.) MARIN : Ajunge ! Ajunge căpitane ! (Fuge cu pălăria la o parte.) Mulţumesc şi să-ţi dea dumnezeu sănătate. 131 SCENA III CREŢU : Ia ! (Ascultă. Toţi ascultă. Se-aude un cîntec bărbătesc de doină. Ileana pune capul în jos. Ghiţă o priveşte mirat.) VOCEA : Te-am cătat, nu te-am găsit, Vîntul însă mi-a şoptit, Unde tat-tău te-a pitit ! Rîndunelele din zbor, Mi-a şoptit că arzi de dor, De şoimanul munţilor, De Păunul Codrilor ! Fiindcă arz de dor şi eu Mă-nchinai lui dumnezeu, O barză, în zbor pe sus, Se ducea înspre apus, Şi mi-a spus unde te-a dus ! Şi-ţi luai urma, cum copoiul, Descurcai de rugi zăvoiul, Mă-ncurcai prin smeuri, mure, In adîncuri de pădure. Văzui vetre de foc stinse Prin prăpăstii neatinse... Iţi pierdui urma-ntre vii, Dar prin fîn, iar o găsii !... Prin vîlcele, păsărele Mi-arată urmele tele... Cobor văi şi coaste urc, Mă-ntîlnii chiar şi c-un turc... Mă-ntrebă de unde sînt !... Şi-l gătii pentru pămînt !... Âh ! Buzăul, puhoi tot! M-azvîrlii şi-l trec înot... Şi-apucai în susul lui, Prin munţii Nehoiului..., Ars de para dorului ! Dă-mi-o Doamne că ţi-o cer, Ori de nu, ia-mă în cer ; Dar aş vrea la moartea mea, Să-mi ţie luminarea, Să mor cu ochii la ea ! Ochii negri, Marioară, 132 Văzuţi într-o primăvară ! Mi-au aprins în suflet pară ! CRETU : E Păunaş, Păunasul Munţilor ! GHIŢA : El să fie ? MARIN : Nebunul ăla este ? Mă duc să-l mătrăşesc ? ILEANA : Ce-ai cu el, Marine ? MARIN : De ce vine cîntînd ? GHIŢA : Şi asta e o vină, Marine ? N-are drept să cînte un român în ţara lui ? MARIN : Are, dar vine pe urmele noastre. GHIŢA : O fi venind să se unească cu noi. CRETU : Ăla?! Ala vine cu alte gînduri !... GHIŢA : Ştii tu gîndurile lui ?... Bănuieşti ? Ce bănu-ieşti ? CREŢU : Nu ştiu ; dar ăla e un stricat, un căpiat din dragoste !... Nu e om cu care te poţi înţelege ! GELU (urcînd repede) : Straja din vale spune că urcă spre el Păunaşul Munţilor. Ce-i face, îl ucide ? GHIŢA : Să nu se arate-n faţă-i, ci să-l lase să vie. (Gelu se-ntoarce repede.) ILEANA (sculîndu-se) : Eu... plec. GHIŢA : Unde ? ILEANA : Nu pot să stau aici. Trebuie să ne-ascundem toti. GHIŢA': Noi ?! CRETU : Şi eu sînt de părere să ne dăm în sus din calea nebunului ! GHIŢA : Ştii tu ceva ?! CREŢU : Nu ştiu ; dar e o fire rea... E mai bine să ne ascundem. MARIN : I s-o fi urît viu, încerce vreo prostie... Ori, căpitane, dă-mi voie să-i fac de petrec... GHIŢA : Ce seci sînteţi amîndoi ! Să omorîţi un om fiindcă vine cîntînd. CREŢU : E Păunaş ! GHIŢA : Oricine-ar fi. Un om ce cîntă are legătura sufletească cu cei din lumea ailaltă. Şi cei care au astfel de legături sînt oameni buni... Stăi... că ucide... ucide tîlharii... viermii care ne socotesc hoit şi vrea să ne roază. Stai Ileano, unde fugi?... ILEANA : Eu fug... că dacă m-o vedea... GHIŢA : Se-ndrăgosteşte de tine!... Ei şi?... îi spui : e a mea !... îmi pare bine că-ţi place şi ţie, da-mi 133 pare rău că nu ţi-o pot da !... (Ileana tot pleacă spre peşteră.) Hei !... Leanco ! (Se-ncruntă.) Vreau să stai aici !... ll cunoşti ? ILEANA : Nu. GHIŢA : Atunci ? ILEANA : E nebun ! GHIŢĂ : Dacă nu-1 cunoşti, de unde ştii că e nebun ? ILEANA : Nu spun toţi ? GHIŢĂ : Marine !... Creţule !... Staţi aci ! (Suie Onaş repede.) ONAŞ : Vine Păunaş... Parcă miroase urma!... Il ucid? GHIŢA : Ce ţi-a stricat şi ţie ? ONAŞ : Nimic. GHIŢA : Stai aci. (Se scoală şi se-ncinge bine.) Ileano, pistolul cu încrustături de argint, adu-1 repede ! (Ileana tremurînd intră în peşteră şi îl aduce.) Voi, staţi colo. Tu Onaş, stai aci... STROE (urcînd) : Păunaş a găsit poteca... Ce-i facem ? GHIŢA : Vă ţineţi în preajma lui cît se poate să nu vă vadă... Suie el aici, suiţi şi voi. (Ghiţă ia pe Ileana de după gît. Stroe dispare.) ILEANA : Vai de mine !... Azi iar văz singe. Părinte, de ce nu m-asculţi barim o dată în viaţă ?... GHIŢA : Ilenuţo... îl cunoşti ? ILEANA : Ţi-am spus că : nu !... Dar a ucis mulţi, mulţi... GHIŢA : Cred, dar aceia au fost mai proşti ca el. MARIN : Ba deloc, ucide cine dă mai întîi, iar el totdeauna dă mai întîi. ILEANA : Te rog, stăpîne, îngăduie să m-ascund eu... GHIŢĂ : N-ai teamă... eşti cu mine ! ILEANA : Ah, astăzi mor eu, e ziua morţii mele... GHIŢA : E ruşinos lucru, Ileano, să fugi din faţa unui oaspe !... Stai aci, să mă fălesc şi eu cu cea mai mîndră dintre fete... ILEANA : Dar popii nu fac aşa !... GHIŢA : Eu nu mai sînt popă de cînd am ucis iarăşi. ILEANA : Ai să mă vezi moartă ! GHIŢA : Ilenuţo !... N-ai grijă, nu o să te dau lui cu sila... Am vorbit noi ceva adineori... Ei bine... eu n-am uitat. Ţine-ţi firea... Oricît de nebun o fi el, la urma urmelor tot mai nebun mă simt eu. 134 SCENA IV (Păunaş apare, întîi moţul pălăriei, apoi capul, vede, stă ş/ oC urcă sus. Scoate pălăria şi salută.) PĂUNAŞ : Bună ziua, căpitan Popa Ghiţă. GHIŢ : Bună ziua. PĂUNAŞ : Eu sînt aşa-poreclitul Păunaşul Munţilor... GHIŢĂ : Am auzit de tine, şi că faci năsărîmbe în socoteala mea. PĂUNAŞ : Faima prostiilor mele n-o-mpart cu nimeni, căpitan Popa Ghiţă. Dar că zic alţii aşa, ce-mi pasă mie, să umblu să scot gărgăunii din capul oamenilor. De oameni ca noi fiece sec se simte gata să spuie cîte ceva, şi spune după firea lui ; e prost, spune prostii, e lichea, spune lichelării ; e javră, jăvreşte şi el... Ei, eu de pildă, cîte am auzit despre tine !... Că eşti un om aspru, înfiorezi cu ochii, spînzuri pe oameni ca pe pieile de miel să se usuce !... Şi cînd te văd acum nu-mi pari tocmai aşa de spaimă ! (Haiducii apar, li se văd capetele şi se urcă binişor cu flintele gata, dar stau la spatele lui. Păunaş îi simte.) Ha-ha !... băieţii !... Noroc, măi fraţilor !... (Nu-i■ răspunde nici unul. Păunaş se întoarce spre faţa, lui Ghiţă.) Am venit la dumneata, nene Ghiţă, cu pace si pentru pace, dacă s-o putea... GHIŢĂ : Spune !... PĂUNAŞ : Dar nu-mi vorbi răstit... Eu sînt învăţat s-aud cuvinte dulci, rugătoare... Eşti haiduc, dar tot n-ai drept să te răsteşti la mine, că nu sînt zapciu, ori amăut !... GHIŢĂ : Spune, ce vrei ?... PĂUNAŞ : Văd lîngă tine pe cea mai mîndră fată din plaiurile noastre. De ţi-e nevastă, îţi spui pe şleau : nu face de tine, că eşti mai bătrîn. De ţi-e fată, dă-mi-o mie, că sînt tînăr, iar ca ginere mă voi purta după poruncile tale. Vrei să fiu haiduc, haiduc sînt. Vrei să mă retrag în vreun sat, trec Mil-covul şi mă fac vacă de muls a veneticilor, dar să am liniştea şi ochii negri lîngă mine ! Dă-mi pe aceea de lîngă tine şi hotărăşte cine vrei să fiu ! GHIŢĂ : Fata de lîngă mine, mi-e nevastă, Păunaş. 135 PAUNAŞ : Nevastă ?! GHIŢA : Da, Păunaş, nevastă. PAUNAŞ : Nepotrivit lucru, nene Ghiţă !... E o copilă crudă... 18—20 de ani şi nu meriţi s-o ai. GHIŢA : Nu te priveşte pe tine meritul sau nemeritul meu. Mi-e nevastă şi cum vezi, nu ţi-o pot da.,. Dar, de ce nu stai cu fata lui chir Iane Cinofo-rius ? PAUNAŞ : Vezi, asta e socoteala mea... GHIŢA : Caută alta liberă, că eşti destul de tînăr... PAUNAŞ : Eh !... (se gîndeşte mult.) E grozav !... Ţi-e nevastă fata de lingă tine, nene Ghiţă ? GHIŢA : Nevastă, Păunaş, nevastă !... PAUNAŞ : Tinereţea se cheamă, se place, se caută !... Ascultă, căpitan Popa Ghiţă, nu face de tine. Tin-jeşte lingă tine, se vestejeşte mai înainte de vremea ei... GHIŢA : Mai ai ceva de spus ? PĂUNAŞ : Aşa repede vrei să scapi de mine ?... Judecata mea e făcută, căpitan Popa... Doi nu-ncăpem dasupra pămîntului — şi legea noastră o ştii... CREŢU : Nu ţi-am spus la ce-a venit nebunul ? PAUNAŞ : Ei zdravănule, şterge-ţi nasul !... Căpitan Popa Ghiţă, te chem la luptă cu mine... Mă-nvingi, Maria, ori Ileana cum o cheamă, rămîne a ta ; te-nving — şi bunînţeles, te ucid — rămîne a mea... Haide ! (Se dezbracă şi aruncă mantaua.) GHIŢA : Iţi place ţie Ileana ? PAUNAŞ : Oh !... Cum să nu... GHIŢA : De cînd te-ai îndrăgostit de ea ? PAUNAŞ : De acum. GHIŢA : Măi flăcăiaş, chiar fată de mi-ar fi, nu nevastă, şi tot n-aş da-o la un zvăpăiat ca tine... O văzuşi, o îndrăgişi şi gata s-o iei !... Ileana însă mi-e nevastă. Iar tu, ca băiat tînăr, poţi să găseşti cite vrei în satele noastre de munte. Ce vii tu să-mi ceri nevasta mea ? Nu vezi că asta înseamnă scrîn-teală la cap ? PĂUNAŞ : Judecata mea e făcută, căpitan Popa Ghiţă. Legea noastră e puterea noastră şi cinstea noastră de haiduci. Leapădă armele şi hai la luptă. Nu vreau să pălăvrim de-a surda. GHIŢA : Uite mă, secul ! 136 PAUNAŞ : Dacă ţi-e frică, e altă vorbă : dă-mi-o de voie, eu n-am venit să ucid un haiduc, care mai bagă groaza în slujbaşii veneticilor !... GHIŢA : Frică mie de tine, Păunaş ?... E altceva ce mă face să mai zăbovesc.., Eşti prea tînăr şi cum îţi spui : tu la vîrsta ta poţi găsi o altă fată mîndră, pe cînd eu, la vîrsta mea, nu mai pot găsi alta. Şi-apoi, pentru asta, Păunaş, mi-am dat tot rostul meu de popă cumsecade într-un sat ; mi-am dat libertatea de a mă culca pe cîmp la soare ; mi-am dat şi altarul lui dumnezeu în care slujeam. Pentru părăsirea altarului, cred că voi pierde şi sufletul !... înţelegi tu cît mă costa fata asta cu ochi mari şi negri ? PĂUNAŞ : Oh !... Oh !... Altarul lui dumnezeu n-a rămas pustiu. Ai pierdut mult, dar ai luat tot ce a fost mai frumos pe lume — şi vîrsta nu-ţi dă acest drept. îmi dă vîrsta dreptul s-o cer eu... dă-mi-o, ori de nu, haide la luptă, ca doi haiduci îndrăgostiţi de aceeaşi femeie !... Legea haiducilor o ştii ; dacă nu o ştii, eşti tîlhar, iar nu haiduc ! GHIŢ : Încăpăţînarea a pierdut pe alţii mult mai mari ca noi. Eu vreau să piară cineva prin cusururile lui, prin patimile lui nestăpînite, dar nu prin calităţile lui frumoase. Eşti viteaz, gîndeşte-te, dar asta e patimă, că-mi ceri nevasta. PĂUNAŞ : O scap de chinul de a avea un bătrîn ca bărbat ! GHIŢĂ : Ei, ei... batjocoreşti acum !... Bravo !... Ai tată şi mamă, Păunaş ? PĂUNAŞ : Crezi că dacă m-oi omorî, le strici inima ? Au murit demult. GHIŢĂ : Of !... Of !... Păunaş !... Nu vreau să omor un tînăr ca tine... Du-te cu dumnezeu şi vei găsi fete după plac... Lasă-mi nevasta că mi-e dragă, mi-e dragă, Păunaş, ca lumina soarelui ! PĂUNAŞ : Of, jigodie bătrînă... Haide ! (Sumete mîne-cile. Marin îi iese în faţă.) MARIN : Luptă-te cu mine, Păunaş ! ONAŞ : Ori cu mine, Păunaş ! PĂUNAŞ : Şi vouă vă e dragă ?! Bine, fraţilor, după ce-oi sfîrşi cu căpitanul, mă lupt şi cu voi... GHIŢ : Marine, Onaş... Creţule ? Ce-ntinzi flinta ? 137 CREŢU : Nu-1 vedeţi că e nebun ? Că e cîine turbat ?... Cu mijlocul frînt, cu rinichii rupţi, să vă luaţi la luptă cu japlanul ? GHIŢA : Lapădă flinta !... Primesc lupta, Păunaş... Copii... blestemat să fie cine se amestecă în lupta dintre noi. Se crede bărbat, iar pe mine un fost bărbat. Ţi-oi dovedi că popa Ghiţă e copt la oase şi răscopt în păcate ! MARIN : Căpitane, dă-mi voie să mă lupt eu cu el... GHIŢA : Nu ! (Se-ncinge mai strîns şi lasă pistoalele jos.) PÂUNAŞ : Păstrează cuţitul pentru înjunghiere că şi eu păstrez unul. GHIŢA : Iacă-1 aici în faţă... PAUNAŞ : Şi al meu aici ! ILEANA : Păunaş, este cea mai mare prostie ce vrei să faci tu acum. Pleacă, nu-mi trebuieşti tu ! PĂUNAŞ: Nu-ţi trebuiesc eu?! Jură tu pe soarele de sus că spui din inimă, iar nu din buze !... Şi-apoi să mă dau eu în sus, eu ?... Chiar de ar fi asta cea din urmă prostie a mea, tot o fac !... Haide, căpitane Popa Ghiţă ! ILEANA: Nu, Păunaş, nu!... Vei fi ucis! PAUNAŞ : Vezi că ţi-ar părea rău ? Haide, moşule, haide !... Ah !... Am hotărît, Ileano, să fie ai mei ochii mari şi negri, ori trăiesc şi-i iau, ori mor şi-i rămîn lui ! GHIŢA : Eşti gata ? PAUNAŞ : De mult. (Se apucă la luptă ele chimire. Se luptă încet să-şi priceapă meşteşugurile.) Cîţi ani ai, nene Ghiţă ? GHIŢA : O să vezi mai pe urmă. PĂUNAŞ : Eu am douăzeci şi doi ! GHIŢA : Tu vrei să rămîi numai cu atît. (Păunaş îl ridică în sus şi-ncepe să-l învîrtească.) HAIDUCII: Hait! Hait!... Au!... Au!... Doamne!... Au !... (Mare mişcare între toţi şi alergări pe margine.) MARIN : Nebunule ! (Ghiţă a căzut tot în picioare şi s-a pus în gardă cu cuţitul. Păunaş se opreşte şi bagă cuţitul lui în teacă. Il bagă şi Ghiţă.) PAUNAŞ : Ce vreai să faci, mă frate, să săriţi doi pe unul ? 138 MARIN : Ai să te lupţi cu mine !... PĂUNAŞ : Aşteaptă c-o să-ţi vie şi ţie rîndul. Gata, nene Ghiţă ? CHIŢA : Gata, Păunaş. (Se apucă iar la luptă. Păunaş se vede a fi mai puternic decît Ghiţă.) PÂUNAŞ : Ţin-te bine, nene Ghiţă, să nu scap aşa repede de dumneata ! GHIŢ : De cînd ţi-e dragă Ileana, spune drept ?! PAUNAŞ : N-avem timp de vorbă ! Ţin-te ! (Il împinge şi-l saltă iar în sus; iar Ghiţă s-a încîrligat pe el şi scapă de a fi învîrtit.) Ei, aşa mai merge !... GHIŢA : Ai mai văzut pe Ileana ? PĂUNAŞ : Treaba mea !... (Se luptă ceva mai repede. Ghiţă ridică pe Păunaş, dar aceeaşi mişcare face şi Păunaş şi scapă.) PAUNAŞ : Nu trebuie să mă-ncrez... e hoţ popa !... GHIŢA : Te-a mai văzut, Ileana ? PÂUNAŞ : Treaba ei, ce te priveşte ?! GHIŢ : Şi ştii tu că tînjeşte lingă mine ? PĂUNAŞ : Nu se vede ? (Iar îl împinge mult.) CREŢU : Prăpastia ! Prăpastia, căpitane... ONAŞ : Tîlharule, aşa lupţi ? PÂUNAŞ : Ce stric eu dacă vă e bătătura prea mică... GHIŢĂ : Ai fi tu în stare s-o faci fericită ?... PÂUNAŞ : Oh !... ea ar fi sufletul meu ! GHIŢĂ : La început tot aşa ai fi crezut şi de fata grecului, iar mai apoi... PAUNAŞ : Ooo... avea ochii ca jarul, iar nu negri ca noaptea. (Se desface hrîul lui Ghiţă şi Păunaş începe să-l cam împiedice în el.) GHIŢ : Vrei să-mi înfăşori picioarele în brîu ? PÂUNAŞ : încinge-te dacă poţi. Din mîinile mele nu scapi decît mort ! GHIŢA : Brîul de sub chimir a fost ceva neprevăzut în lupta noastră... Lupta nu mai e dreaptă... Ingădu-ie-mi să-l strîng... PÂUNAŞ : Ce are a face !... Dacă te-ar trăsni dumnezeu luptîndu-te cu mine, aş socoti că mi-a dat el aju- 139 tor. Şi asta e un ajutor al lui, ori semn că trebuie să pieri. HAIDUCII : Aşa e ! Aşa e !... E semn dumnezeiesc ! Căpitanul nostru e scris să piară !... GHIŢ : Ileano, ochii mei mari şi negri, vino tu şi strîn-ge-mi brîul ! Tu eşti al doilea suflet al meu, tu eşti eu şi unul sîntem. PĂUNAŞ : Nu veni Ileano ! Tu eşti eu, nu eşti el !... De o laşi, moşule, să mă sărute, o lăs să-ţi strîngă brîul ! GHIŢ : Obraznicule !... Ileano, tu tot vino, eşti inima mea ! PÂUNAŞ : Nu veni !... (ll învăluie mai mult.) GHIŢ : Îmi juri că ţii la ea, că ai s-o păstrezi ?! PAUNAS : Si pentru ea vreau să mor. GHIŢ Ileano, Ilenuţo !... ILEANA : Nu mi-e sufletul slobod !... Ah !... Cum aţi vorbit ?... Cum vreţi să m-amestec ?... N-aţi zis luptă dreaptă ? GHIŢ : Aşaa ?... Tot ghicitoare pe care nici Satana n-a putut s-o ghicească... Dar, dar... ai inima ta, ai dreptul tău şi vreau să fii fericită !... HAIDUCII : E semn ! E semn ! Doamne ! (Cad toţi în genunchi şi pun capetele la pămînt.) Ai milă de căpitanul nostru, că pentru a ne face dreptate te-a părăsit, Doamne ! GHIŢ : Ileano !... Fii blagoslovită !... PĂUNAŞ : Ai văzut-o cum te vinde, moşule ? Ea nu te : mai iubeşte, căci îi sînt drag eu, de cînd am sărutat-o acum două luni ! GHIŢÂ: Aa !... Aaa !... Al tău a fost pistolul ce l-am găsit ?! Vă întîlneaţi amîndoi în lipsa mea, de două luni ?!... Ah !... sufletul măicuţii mele, întăreşte-mă, căci iată fiul tău pentru cine a trădat şi pe dumnezeu ! (Ridică pe Păunaş dasupra capului, îl în-vîrteşte, îl azvîrle jos şi-l înjunghie.) ILEANA : Au ! Au ! Auuu !... Săriţi, l-a înjunghiat ! PĂUNAŞ (slăbit) : Haiduc bătrîn !... Plătesc păcatele !... Nene Ghiţă, lasă-mă să mor cu ochii în ochii ei mari şi negri !... ILEANA : Păunaş !... Păunaş !... (Cade peste el, şi-i ia capul în mîini.) Sufletui meu !... Inima mea !... gîn-dul meu, dragostea mea, singura mea dragoste de 140 pe lume !... Te-am iubit !... Te-am iubit că mi-ai fost drag !... Numai tu mi-ai fost drag pe lume !... GHIŢ : Aşa? Aşaa?!... Oooo !... Pe el îl iubeai, de stai tristă, de suspinai în somn ! Vă întîlneaţi fără ştirea mea !... Singura ta dragoste de pe lume !... Popa Ghiţă nu vă desparte. Urmează-1 !... (O-njunghie prin spate. Ea cade moale peste Păunaş.) HAIDUCII : Au ! Au ! Au !... (Fug mulţi zăpăciţi. Sar in jos.) GHIŢA : Aşa !... (O-ntoarce cu faţa în sus.) Ah ! Ileano... (Cade peste ea.) Ileanooo !... Ileanooo !... Sufletul meu, ochii mei negri, de ce vă-nchideţi ?! Stai că viu şi eu ! (Repede cuţitul, dar Marin i l-a smuls şi l-a azvîrlit în prăpastie. Ghiţă se repede la pistoale. Haiducii rămaşi sus sar şi-l ţin de mîini.) CREŢU : Căpitane ! Căpitane !... Las-o. Iubea pe Păunaş... aflasem şi eu ! GHIŢĂ : Dar şi eu o iubeam pe ea ! Fericit Păunaş ! (Cortina începe să cadă încet.) Părinte sfinte, mă pedepsişi... Şi pentru ei pedepseşte-mă tot pe mine şi odihneşte-i în loc plin de verdeaţă, de unde a fugit toată întristarea, toată mînia, toată durerea... Fraţilor... lăsaţi-mă să mor !... Ah !... Ileano, Ile-nuţo, Ilenuţo !... (Haiducii îl ţin.) Cortina a căzut. MEMORIALISTICĂ şi PUBLICISTICĂ VRĂJITOAREA — 1920 BÂTRlNICA... Nu ştiu dacă alţii s-or fi simţind cuprinşi de dorul depărtărilor ca mine, pînă pleacă de acasă şi apoi nu-maidecît de dorul casei, dacă au plecat. Pe mine, îndată ce trec o noapte afar din casa mea, mă prinde dorul casei şi fac cum fac şi mă-ntorc îndărăt. Aşa m-am pomenit şi aşa am rămas pînă acum. Mă prindea dorul de depărtări şi atunci mă urcam în vreun copac şi d-acolo priveam departe în zări. Rîn-dunelele, numai că le vedeam plimbîndu-se prin aer ca nişte săgeţi, mă făceau să mă gîndesc la Egipt, la Sahara şi la toată lumea închipuită în basmele orientale. îmi închipuiam caravane de arabi, cu cai negri şi albi, cu cămile cocoşate şi cu fiice frumoase de negustori bogaţi. Vedeam cîmpul ars de soare, plin de nisip şi, ascunse pe undeva, cetele de beduini viteji şi prădători. Sosirea berzelor îmi deştepta iar dorul de ţările calde, cum am spus, aşa de frumos zugrăvite în basme. Toamna, cînd plecau păsările, eu iar doream, şi tot aşa mereu. Ajuns mai mare, am început să iau pe jos drumul la Bucureşti. în nici un basm nu era zugrăvit Bucureştiul, dar era un oraş, unde presupuneam că se pot întîmpla multe lucruri ca şi în basme. Din el am cumpărat pe Călăul din Paris, un roman, primul roman pe care l-am citit. Şi d-aci, de la citirea lui, am început să citesc fel de fel de cărţi. Eroii îmi plăceau, plîngeam cu ei şi rî-deam cu ei. Cînd autorul îmi omora eroul favorit, plîngeam de necaz şi mă necăjeam pe dumnezeu, de ce a îngăduit ca răii să piardă un aşa mare şi bun om. Ah !... eu d-oi 145 ajunge autor vreodată, n-am să-mi omor eroii !... Ideea de a fi şi eu un erou în viaţă s-a sădit în mine şi... mi-am luat rolul în serios. Intr-un roman, Cele două mame, e vorba de un copil lepădat — potriveală cu mine — care ajunge ziarist mare numai prin voinţa de a se cultiva, citind şi scriind şi la lumina lunei. L-am imitat întocmai, citind şi eu orice carte, gîndind şi scriind şi la lumina lunei. Din clasele primare înnodasem o poezie : Frunzulică verde N-are cin mă vede Cînd fac nebunii, Cu ăilalţi copii ; Că mi-ar da un pumn, Ca la un nebun, De aş prinde minte, Ca d-aci înainte, Să nu mai mă joc. Că-mi ia părul foc ! Felul cum o scrisesem, cu litere mari la începutul oricărui cuvînt, lipsa de punctuaţie, cuvintele compuse nedescompuse, literele strîmbe şi mîzgălite, o făceau de necitit. Eu însă, care o ştiam pe dinafară, o găseam frumoasă şi vrednică s-o vază domnul... Delavrancea !... Prin întunericul satului meu de ţară, nu ştiu cum pătrunseseră razele acestui nume, şi, cu capul plin de eroul favorit din Cele două mame, am plecat la Bucureşti să-mi caut omul, care să mă facă om mare... Hotărîrea mea a fost un eveniment. Bătrînica, muma mamei, care m-a crescut şi m-a îngrijit după moartea ei, o femeie simplă şi cu foarte multă dragoste de mine, a aflat de hotărîrea mea ; doar şi ci îi citeam pe Cele două mame, ştia şi ea totul şi plîngea cu mine potrivirea eroului. Acela era lepădat de muma lui, eu eram din flori şi lepădat de tatăl meu. , — Mamă, am să fac ca John !... Mă duc să arăt unui om mare aceea ce scriu eu... Şi ai să vezi... O să fiu angajat la jurnal, o să iau bani şi o sa trăim boiereşte. — Dar măicuţule, să nu care cumva, cînd îi ajunge mare să te baţi în drăcia aia de duel, cum vrea el să se bată !... Că s-ar putea, maică, să te taie vrun băiat de boier, că de, cu armele a crescut în mînă şi, atunci, eu 146 ce mă fac, măicuţule ?... Să ajungi mare, mare cît vrei, da în duel d-alea să nu ţe baţi ! — Da cum, ri^amiţică/ e vorba că trebuie... Eu o să caut să înlătur pricina, da dacă nu s-o putea !?... — Nu, măicuţule, nu !... Tu eşti slab. Eşti crescut de mine, cu ce a dat dumnezeu... Bietu tat-tău bătrîn, ungbeselu meîrj doar pe tine te are nădejdie !... să nu faci aşaT.77 Şi mă ruga bătrînica, şi-i făgăduiam. Ea, în neştiinţa ei, credea că îndată ce oi vedea Bucureştii şi oi găsi pe Delavrancea, gata, sînt şi ajuns om mare. -— Ei, ia dă-mi cu bobii... vezi răuşesc eu s-ajung om ca John ? Şi bătrînica întindea bobii pe pat, îi descînta, îi sufla să fugă spiritul rău din ei, care ar fi spus minciuni, făcea cruce şi ea şi eu şi-i împărţea în trei grămezi, tră-gînd din grămadă cîte patru — cîte patru, pînă rămîneau patru, ori trei, ori doi, ori unu. De era patru, însemna vorbe ; trei : bucurii ; doi : îndoială sau zăbavă ; unul : gînd ori drum. Şi după cum erau în şir, aceste înţelesuri se completau cu alte înţelesuri şi începea să-mi spuie : — Ei... e-nvîrteală... vorbe multe pe din afară... Bucurii în inimă... nădejdi, ici... e zăbavă, mare zăbavă... Omul ăsta, o să-ţi spuie aste vorbuliţe, o să te bucuri, dar o să te şi-ndoieşti... O să-ţi dea un dar... Dar e zăbavă, zăbavă... — Dar odată-odată o să ajung ? — Da, o să ajungi... Uite gîndul neclintit... Bucuriile ăstor nădejdi... Oamenii ăştia... Femeia asta, o să puie vorbă bună pentru tine... Şi ea îmi spunea şi eu mă îmbătăm de viitor, îmi venea a plînge, tremuram şi-i spuneam : — Ori mor, mămică, ori fac şi eu ceva în lume !... Şi am venit în Bucureşti. M-am dus la Universul. — Domnul Delavrancea este aici ? — Nu e ; de la cine eşti trimis, de-1 cauţi aici ? — De la cineva. — Cine e ? — Nu spui. — Atunci ieşi afară !... Şi, m-au dat afară. Ei mă credeau servitor. Era un ziar, Dreptatea. Am intrat acolo. 147 — Domnul Delavrancea e aici ? — Nu e, dar cine te-a trimes ? — Vreau să-l caut eu... Am să-i spun o vorbă de la un domn mare. — Cine-i domnul ? — A zis să nu-i spun numele. — Du-te la Grădina Icoanei, Strada Polonă, 122 sau 120... Vezi o firmă „Barbu Ştefănescu“... acolo este. Mi-am însemnat adresa şi am pornit să caut Strada Polonă. Nu mai umblasem prin Bucureşti, totuşi am găsit strada şi firma. O casă numai geamuri, plină de lumină şi de fiori. Un om cu un păr mare, aşa ca al directorului de ziar la care se dusese şi John, se plimba prin cameră. Asta trebuie să fie !... mi-am zis eu, şi am bătut la uşă. A ieşit chiar dînsul. — Ce vrei băieţel ? — Caut pe domnul Delavrancea. — Eu sînt. — Sărut mîna. — Ce vrei ? — Am venti... am venit... la... dumneavoastră... să... vă citesc... ceva !... A-nceput să zîmbească, s-a uitat la mine mult şi mi-a spus ! — Intră încoace. A-nceput inima să-mi bată, de credeam că va ieşi prin coaste. Aşadar, pornisem pe drumul oamenilor mari, ajungeam în cabinetul directorului! Acolo preşuri pe jos, ceva ce nu mai văzusem în sărăcăcioasele căsuţe de la noi. Căleai încet, întorsei un colţ, lovii un scaun şi... mă fisticii cu totul. — Eşti de la ţară ? — Da. — Tat-tău e plugar ? — N-am tată. — Mă-ta ce lucrează ? — E moartă. — Tu ce faci ? — Citesc, scriu şi muncesc la cimp. — Cîtă carte ştii ? — Cinci clase primare. — De unde ai auzit, să vii aici ? 148 — Am citit. — Ce? — Hagi Tudose... — Hai, vino după mine. Şi din camera plină de lumină, am intrat în alta şi acolo, la masă, m-a pus să-i citesc. Ce citeam ?... Copiii din flori, un roman scris de mine ! A răbdat o foaie. La a doua mi-a luat caietul din mină şi a-nceput să-mi vorbească... — îţi trebuie carte... carte multă. Trebuie să citeşti mereu. — Mereu citesc. — Să citeşti !... Şi, să nu scrii orăşeneşte, scrie în graiul satului tău... Aici e o altă lume... Şi nu scrie romane ! Auzi, romane !... Scrie lucruri mici... — Am o poezie ! mai zisei eu simţind că se scufundă pămîntul cu mine. — Poezia, e ceva mai greu... — Nu e !... „Frunzulică verde...44 — Las-o !... —r E uşure... „Frunzulică verde... N-are...“ — Ascultă-mă.. îţi trebuie carte... Ce te-apuci de astea ? N-ai putea să ari locul mai bine ? — Hait ! gîndii eu. Şi capul a-nceput să-mi urle şi ce mi-a spus, n-am mai auzit. — Haide să te duc... Şi a plecat cu mine, iar la uşă mi-a dat o piesă de cinci lei. Cinci lei!... o avere pentru mine. Eu, care nu avusesem ai mei nici cincizeci de bani, să am deodată cinci lei ! Cinci lei n-avea nici bătrînica... Abia avea tata -bătrînu cîteodată ; dar eu ?... Şi nu i-a plăcut romanul meu, şi tot mi-a dat cinci lei, dar să-i fi plăcut ? Cînd mi-a dat mîna, am vrut să i-o sărut, aşa cum mă-nvăţase bătrînica, dar n-a vrut... Cum adică ?... Dă mîna cu mine... Delavrancea ? ! ! Şi am plecat bucurat că am o mare avere pitită în buzunar ; cinci lei, şi întristat că n-am reuşit ca John, dar şi John nu ajunsese cu articolele la coş ? Ba bine că nu ; dar fuseseră bune... Al meu... ? Nu !... Dar nu... nu mă las ! îŞi am pornit să caut pe domnu Vlahuţă. L-am găsit în Bulevardul Academiei, 4, sus. 149 Cioc, cioc ! — Intră. Intrai tremurînd. Un om oacheş şi cu părul negru. — De la cine eşti ? — Sînt de la ţară... am venit să vă citesc ceva. Omul acesta n-a zîmbit, dar mi-a luat seama de la faţa slabă, fără sînge, pînă la pantofii rupţi şi aproape fără tălpi. — Ce scrii ? — Poezii. — Zi-mi una. Şi fiindcă „Frunzuliţă verdeu nu făcuse nici o ispravă la Delavrancea, căruia încercasem să i-o zic, începui alta : Elegie... Cînd în pămîntul rece voi putrezi şi eu, Iar toamna o ninge frunze pe mormîntul meu ; Cînd ciorile cu toate mă vor jeli pe crăci, Iar la capul meu vor creşte mînătărci... — Destul ! Şi poetul se puse pe un rîs, de care eu rămăsei mirat. „Am feştelit-o !tt gîndii în mine, şi cu fruntea plină de năduşeală, mă sculai după colţul scaunului în sus. Capul începu să-mi ţiuie, mă simţii dus într-o lume streină, pluteam parcă şi visam. Ce mi-a spus, dumnezeu ştie, dar am fugit, ca de frica unui urs năprasnic. M-a prins noaptea. Şi mergînd la gară, cu piesa de cinci lei în buzunar, pe care nu m-am îndurat s-o schimb pînă la tren, mă gîndeam eu că oi fi un biet prost, un cap de duzină şi niciodată nu voi ajunge să fiu luat în seamă de vreun om mare. In tren, îmi închipuiam pe bătrînica acasă, cu lampa aprinsă şi pusă pe pat, cu tata bătrînu lîngă sobă şi cu luleaua la falcă, ei singuri, doi uncheşi, şi ea învîrtind bobii spunîndu-i : „Vorbe multe pe din afară... îndoială şi gînd sec... Necăjit şi prăpădit, copilaşul maichii !... Dar o să fie* odată-odată... Şi ce tîrziu !... Cîtă învîrteală, şi are la el un dar de bani ; dar nu e mîncat, nu e băut !...“ Tîrziu am ajuns acasă şi i-am găsit pe amîndoi adăstîndu-rmk Ea cu bobii întinşi, dornică de viitorul. 150 meu, el visînd şi neînţelegînd ce ar putea ieşi din cititul şi scrisul meu de zile şi de nopţi... — Ai reuşit ? — Nu mamă... Mai trebuie, mai trebuie ; dar, bun e d-zeu... — Bun e maică. Şi le-am spus toate, ocolind, însă, că am înţeles că n-am făcut bine deloc ceea ce am făcut. Şi iar m-am pus pe muncă, şi iar citeşte şi iar scrie... Din cînd în cînd venam iar la Bucureşti, şi tot la domnu Delavrancea. — Ce vrei ? — Să citesc... — Ah !... Zi... începeam sfios, dar la un rînd eram oprit. — Du-te îndărăt. Trebuie să citeşti mult, mult!... Iţi trebuie carte... Apucă-te de plugărie... şi cînd vei creşte mare, atunci să scrii !... Şi iar cinci lei, şi îndărăt la ţară. — Nu pot eu să fac nimic, Doamne ? Dar cum au scris alţii ?... Şi am început să iau seama la litere, la virgule, la tot... Am început să învăţ bucăţi din carte pe nevăzute şi să le scriu eu apoi, să vedem ce le lipsesc... Şi atunci am înţeles că eu scriam cu litere mari cuvinte ce nu trebuiau scrise, că lipsea punctuaţia, că aceleaşi vorbe scrise de alţii, scrise de mine în copie, şi tot n-ar fi semănat a scriere de seamă. Am găsit odată în revista Viaţa, ce o scria d. Vlahuţă, nişte ilustraţii numite mijloace de expediere. întîi picioare în spate şi reteveie ; erau apoi şi două palme şi o piesă de cinci lei. Tocmai atunci am înţeles că cei cinci lei, ce mi-i da domnul Delavrancea, era mijloc de a scăpa de mine şi... n-am mai dat p-acolo !... D-atunci a scăpat de mine ! Că vremea m-a cuminţit să nu mai scriu, să nu mai fiu ca John, nu s-a putut. Hotărîrea sădită în sufletul meu în copilărie a crescut şi mai mare. Loviturile cu capul de toate pragurile m-au mai cuminţit, însă puţin. La oamenii mari n-am mai făcut apel ci, aşa încet, am mers drumul lui John. Viu şi acum în Bucureşti, şi cînd mă prinde seara, gîndul îmi fuge acasă îndărăt şi mi se pare că văd în 151 casă pe bătrînica, cu lampa pusă pe pat, cu bobii-ntinşi şi spunînd : ^ucurioare mai multe... Nădejdii mai bune... îndoială şi gînd plin... Se glndeşte acasă.. Vine, copilaşul maichii, şi ne spune nişte vorbuliţe cu bucurii !“ Ei, dar bătrînica nu mai este şi nici bătrînelul ! S-au dus amîndoi, şi casa lor e pustie de ei ! Şi mie acum mi-e dor de ei şi-mi pare rău că nu le mai pot spune vorbuliţe cu bucurii; că nu le mai pot citi din nou Cele două mame, şi nu le pot spune : „Ca John am ajuns mămică, pot fi gazetar, dar vedeţi voi, aş vrea să fiu ceva mai mare... să întrec pe John 1“ Şi dorul vechi, dorul depărtărilor mă prinde, şi, dacă plec numai pînă în Bucureşti, dorul de casă mă prinde iar. Căsuţa veche, pomii dimprejurul ei, sînt azi ai mei ; dar ei, bătrînica şi bătrînelul, nu mai sînt şi tare mi-e dor de el !... Cîte aş şti să le spui acum !... LA 15 ANI Eram de 15 ani şi scriam cărţi de judecată judecătorului Bucşan, ce mă tot minţea c-o să mă adopteze. „Da să ştii, îmi spunea judecătorul, că n-am nici o aveie să-ţi las. îţi las însă un nume boieresc care face mai mult ca o avere şi vei avea dreptul să te iscăleşti : I. C. Bucşan.u Eu îl ascultam şi îmi părea bine că voi lăsa numele de I. C. Vissarion, care nu-nseamnă nume boieresc, şi că mă voi iscăli aşa. Pe la judecător mai venea un domn căpitan Munteanu, care parcă voia cu adevărat să mă înfieze, fiindcă n-avea copii şi voia să mă bage în şcoală. Eu însă nu mă-nduram de judecător şi stăm la el, scriindu-i şi singur şi după dictare tot ce avea de scris. Şi avea mult de scris judecătorul. Erau zilnic 50 de procese, din care pronunţa în termen mijlociu cîte 15 pe zi. Deci 15 hotărîri în 24 ore. Judecătorul apoi mai avea un stil lung, deşirat, ce pe mine mă supăra, de unepri mă lipseam în gîndul meu şi de adopţie şi de tot : azvîrleam condeiul jos şi nu mai voiam să scriu. Judecătorul, care avea interes pentru mine, mă lua cu binişorul, îmi vorbea despre răbdarea filozofilor, despre a geniilor, căutînd să mă facă să scriu. Mă înmuia cu vorba, luam condeiul; dar îi vorbeam şi eu, că a greşit, că nu trebuie scris aşa, să mă lase pe mine să fac hotărî-rile si, dacă nu i-o plăcea, lasă. De multe ori mă lăsa pe mine, le scriam, le citeam şi le iscălea. îmi spunea : — Tu, o să ajungi din două una : ori un om mare, ori un nebun mare ! De ce ! — Eşti un nebun ce de multe ori ai dreptate ! 153 Vorba asta o spunea către toţi şi căpitanului ajunsesem să-i fiu drag. Seara, judecătorul îmi dicta la cîte o hotărîre de revendicare, pînă despre ziuă. Era un chin pe mine să scriu ce ziseseră avocaţii în proces. Judecătorul în loc să citeze, pe scurt şi-n concluzii ce spuseseră ei, le reproducea discursurile. — Da dă-i naibii de clănţăi, domnule judecător... Zi-le pe scurt... — Nu se poate, mă... Zi nainte : „In speţă cazul se prezintă aşa...“ — Of !... Speţa şi subsidiaru !... — Nu se poate, mă !... Atunci mă resemnam. începeam să scriu ca o maşină. Nu voiam să mai gîndesc, şi cînd mai repeta vreo replică, îl lăsam s-o zică, o scriam, dar cînd mă punea să-i citesc hotărîrea, săream ce repetase, ca să nu şteargă, cum avea obiceiul, şi să mă puie pe mine să scriu din nou. Astfel că pînă despre ziuă, eu scriam plictisit, cînd aş fi dormit de nu mai puteam... El se culca apoi şi dormea pînă la 11. Eu, mă sculam de cum răsărea soarele. Nu puteam să dorm ziua. Un întreg neam de ţărani, din care ieşisem, se sculau de dimineaţă şi ereditatea lor din mine mă făcea să nu mă boieresc deloc, adică să pot dormi şi eu pînă la prînz. Apoi, dimineaţa, la judecătorie era de cîştig. Scriam tuturor fel de fel de jelbi, scoateam copii de hotărîri şi făceam bani. Cîştigam şi o sută de lei pe lună. ★ în săptămîna de lîngăXaşte)mă dusei cu judecătorul la Bucureşti şi îmi luă un rînd de haine „nemţeşti^ şi mă schimbă în aere. Bucuria mea fu nemărginită. Hainele erau bine croite, strînse pe talie, lărguţe la poale şi îmi stau foarte bine. — Băiatul meu nu trebuie să poarte... nădragi !... îmi luă gulere, manşete, butoni, cravate, batiste, ghete şi mă făcu, de cînd mă privii în oglindă, cît p-aci să zic că nu sînt eu ! Cît şezurăm la Bucureşti, mîncarăm amîndoi şi credeam că tot aşa o să facă şi acasă de aci înainte. însă n-a făcut aşa : îmi punea tot d-a başca ; dar pe un nepot al său, ce nu făcea nici o treabă, îl punea la masă. 154 Pricepui că judecătorul crede că se umileşte dac-o sta la masă cu unul ieşit din proşti. Simţii că nu mai mi-e milă de el şi socotii hainele şi tot ce-mi luase ca un fel de plată pentru scris. în vacanţa Paştelui plecai acasă. Bătrînica şi bătrîne-lul se bucurară, că eu, nepotul lor, am schimbat min-teanul de dimie pe surtucul boieresc. — Cine ţi le-a luat ? — Judecătorul. — Atunci te-a şi luat ? — Nu ştiu !... „Băiat de judecător46 ! şi biata bătrînica m-a luat de gît şi m-a pupat. ★ în ziua de Paşti plecai la circiumă la horă. Simţeam îndemnul să mă arăt la fete. Făcui minuni ! Fetele de la noi şi celelalte din Tropşani, unde mă dusesem la horă, începură : „Logofătul Făşie, logofătul Făşie, ce scrie, el ştie !w şi stau cu toatele şi cu toţii împrejurul meu. Hainele mele, de un albastru ca cerul, îi magnetiza pe toţi şi-i făcea să-mi dea întîietatea la toate ; mă recunoşteau ca pe un fel de şef al lor. Băieţii şi cei mai mari spuneau : „Care, Iancu ?... O ho !... El ştie multe !w Şi ştiam eu multe, dar nu atît cît credeau ei că ştiu. Ciudată născocire mai sînt şi hainele ! înşeală, amăgesc, stabilesc reputaţia imediată celui ce le poartă. Am observat atunci şi observ şi azi. Cum spun : la circiumă, făcui minuni. Două fete, cele mai frumoase şi mai bogate, se aşezară una de-a_m dreapta şi alta de-a stînga. mea. — Vezi tu Lixandro, ce logofăţel frumos s-a făcut Iancu ? vorbi una. -- O să-l iau eu de bărbăţoi, Matildo, îi răspunse cealaltă. — Ba îl iau eu. — Ba eu. , Şi eu începui să mă umflu de fudulie, dar tăceam, că mi-era ruşine de ele. Spre seară, Matilda îmi smulse batista din buzunar şi eu i-o lăsai bucurat. 155 Băieţii de la noi — căci cele două fete erau din Trop-^ şani — mă povăţuită pe drum să le iau eu batistele, laţ nu să le dau, că fetele sînt şirete şi apoi ele ştiu să-şi coasă altele. — Mie mi-e ruşine de ele !... — Ce ruşine ?... Tu eşti logofăt şi faci de ele. „Aşa e — mă gîndii eu — băiat de... judecător, nu e glumă : fac de amîndouă, nu numai de una.“ Mă hotărîi ca a doua zi : luni după Paşti, să iau şi eu vreo batistă de la care oi putea. Aşa şi făcui. Cum sosii la horă, ele veniră lingă mine şi mă-nţrebară : ce mai fac şi pe cine am visat. Le spusei că pe ele le-am visat. — Cum logofete, zău, cum ne-ai visat ? — Ei... eram culcat într-un pat şi pe dumneata te culcasem ici şi pe dumneata dincoace ! — P-amîndouă, diavole ? — P-amîndouă ! Se puseră pe rîs, Lixandra vorbi : — Vezi, Matildo, ziceai aseară că logofătul tău e papă-lapte... Auzi ce-a visat ? f Eu însă nu.visasem nimic, dar îmi venise să le spui aşa. Un gînd mă-ndemnase la repezeală să le tai şi eu vreo palavră în placul lor. D-aci ne aşezarăm la vorbă lungă şi pe seară... smulsei şi eu batista Matildei. — Lixandro mi-a luat batista ! — P-a lui, ori p-a ta ? — Ba p-a mea. — Ei vezi ? îi răspunse Lixandra, nu e papă-lapte deloc. Pricepui că ele au vorbit despre mine şi o fi zis Matilda că sînt mic şi că nu mă pricep nici cum să glumesc cu ele. Seara, cînd trebui să plec acasă, plecai cu mare părere de rău că s-a sfîrşit ziua aşa de repede. Simţeam că-mi fusese foarte bine cu ele împrejurul meu. Pe drumul de la circiumă acasă mi se păru că merg printr-un pustiu îngrozitor. La circiumă, în locul unde şezusem cu ele, parcă îmi rămăsese ceva al meu, pe care trebuia a doua zi să mă-ntorc să-l iau. îmi luai seama să văd dacă n-am pierdut ceva, prea îmi venea să mă-ntorc îndărăt. Nu pierdusem nimic. La gîndul că mîine e marţi după Paşti, că e tot sărbătoare şi că mă voi duce iar 156 chile gînduri din şcoală, pe cînd plângeam de dragul Bibichii, şi abia mă fură somnul. Acum da, le visai cu adevărat pe amîndouă. Dimineaţa parcă aveam ceva bun prin sîn şi pe de rînd. Speranţa că azi, peste cîteva ceasuri, le voi vedea la horă, mă mai înveselii. Noaptea însă mă prinseră ve-şi le voi spune visul, mă făcea vesel şi plin de bucurie. îmi venea să trîntesc uşile, să azvîrl scaunele, să sar şi să alerg nebun în toate părţile. Tata bătrînul, cu luleaua în gingii, mă privea zîmbitor. Ochii lui de om cu experienţa vieţii trăită mă cercetau amănuţit. I-am văzut ochii strălucind ca niciodată şi spunînd bătrîni-chii : „Băiatului nostru i s-a făcut de însurat !...“ M-am ruşinat şi am fugit uimit de acest gînd al tatii bătrînu-lui, ce era întocmai cu al meu. Mă gîndesc astăzi de ce şi ochii bătrânilor strălucesc cînd un gînd de adevărată ştiinţă li se aprinde în cap ! în ochi se aprind atunci amintirile lor de tinereţe şi de dragoste... Făcliile speranţelor d-atunci care îi fac să uite neputinţa ce-i copleşeşte zi cu zi mai mult. După prînzul mic, plecai iar la horă. Cum le văzui, începui să le spui visul. — Şi tot p-amîndouă si acum ? — Tot. — Ei, lasă gluma ?! vorbi Lixandra. — Să crăp de nu v-am visat ! — Dar pe care sărutai mai tare, căci de visat şi noi te-am visat ! Visasem că pe Lixandra o sărutasem, dar ca să nu se supere Matilda, minţii că tot pe amîndouă. Un flăcău înalt, voinic, ce nu-1 observasem că venise acolea tăcînd, dar de care auzisem că e învăţător, se amestică în vorbă şi mă-ntrebă : — Le sărutai ?! Da nasu ţi l-ai şters ?... Fetele odată se făcură serioase, apoi aşteptară gata să izbucnească în rîs. Eu însă nu pricepui deodată întrebarea lui şi-i răspunsei : — Dac-am visat ?... — Atunci tot nu ţi-ai şters nasu... Acum îl pricepui. O căldură mă străbătu în lungul corpului. Un gînd îmi fulgeră : să-l plesnesc pe cărarea capului. Mă uitai în chipul lui şi-l văzui cu mustăţi, zîmbitor, voinic, spătos. Plecai ochii în jos şi parcă mă văzui mărunţel, subţirel, cu mijloc ca de fată şi cu mîinile mici... „Mă turteşte !“ gîndi eu şi tăcui. S.prîncenile mi se încruntară şi mă-ntristai. Ele băgară de seamă şi începură iar vorba. Matilda îmi făcu cu ochiul mie, că ea pleacă d-acolea cu învăţătorul, ca să nu mă mai supere. Plecară amîndoi, vorbind, şi eu rămăsei lîngă Lixandra. Bine îmi părea, dar la gîndul că fusei umilit şi batjocorit în faţa lor nu-mi mai venea să ridic ochii în sus. Simţeam o durere, parcă pretutindeni şi nicăieri. O durere grea ce mă făcea să mă ţiu cît puteam ca să nu plîng. — Nu mai fi trist... Aşa e el... Ii pare rău că vorbim cu tine... Ieri ne-a zis : „că eşti un nimic, un practicant la judecătorie../4 Dar noi nu credem... Aide, rîzi, fii vesel, puiule !... începură lacrimile să-mi curgă şi eu să le şterg întruna ; dar ele ciuruiau fără voie. Aşa era, aşa era ! Ce eram eu decît un jelbar, un nimic !... Judecătorul, dacă m-ar adopta, aş fi mai ceva decît el, dar nu mă adoptează... Mă minte !... Altfel m-ar pune la masă cu el !... El e învăţător, e luminător al poporului, leafa ca leafa, dar onoarea lui n-o are nimeni după lume, dacă o fi sfînt în misiunea lui cea mai sfîntă !... Aşa e, eu sînt nimic, un nenorocit, ce odată... — Vin încoace să vorbim, auzii iar pe Lixandra. Mă luă de mînă şi mă dusei în neştire pe drum. — Te vede lumea... Zice că eşti copil... Lasă-1... Ce ai cu el... îi pare rău, ţi-am spus... — Ah, lasă-mă, nu vorbi... îmi faci aşa de rău !... Lixandra tăcu şi merserăm aşa tăcînd. în capul meu fierbeau însă gîndurile. Imaginea judecătorului cu barba albă şi despărţită în două, poves-tindu-mi despre scriitorii de talent ce se ridică în stima lumii prin gîndurile lor frumoase. îmi răsări în minte : Voltaire, Jean-Jacques Rousseau, despre care îmi povestise pe larg, parcă îmi deteră curaj. Voi seri dar !... Poeziile ce le citisem şi judecătorului, spusese el că au miez, că sînt ceva. „Voi seri !... Voi seri !... pînă voi 158 putea spune învăţătorului : iacă, apostole, te-am urmat şi eu, aşa cum am putut !44 — Şi nu ţi-a trecut ? — Mi-a trecut ! Şi o privii în ochi. Avea ochii negri, sprîncenile negre şi bogate în păr. Faţa albă şi un gît aşa de frumos, de simţeam îndemnul să-l sărut. „Şi apoi lui, dacă îi pare rău, de ce să nu i-o suflu ? Să mă-nsor eu şi să-l las pe el cu buzele umlfate.44 Mă uitai acum şi mai cercetător la Lixandra. Era frumoasă şi nu-i găseam nici un cusur. „Adică n-aş putea ţine eu o nevastă ?... Ba bine că nu ! Cu ce-oi strînge eu din făcutul jălbilor şi cu ce i-o da tat-său de zestre, trăim noi ! Mă-nsor !“ Sînt încredinţat astăzi că, dacă i-aş fi spus şi ei acest gînd al meu, ea l-ar fi socotit minunat, n-ar fi avut nici ea mai multă minte ca mine şi cine ştie dacă nu mă-nsu-ram d-atunci. Prost e bietul om în epoca cea mai frumoasă a vieţii lui ! Aşa gîndesc multe iesme ce se-nsoară de mici, căci aşa am gîndit eu la trei ani după asta. Natura nu ne lasă să ne gîndim cu capul; ea ne îndoapă cu sentimente şi gusturi şi ne obligă să umplem pămîntul de copii, mai nainte de a nu mai fi noi înşine copii. îşi face, şireata, treburile pe spinarea noastră. ★ ★ Seara, îndrăznii şi spusei bătrînichii, pe vatră : — Mămică... mă-nsor ! — Te-nsori ?! mă-ntreabă ea mirată. — Mă-nsor. — Fugi maică, că-ţi taie popa limba... eşti prea mic. — Am cinsprezece ani, mamă ! — Eşti mic, mă ! Ştii tu ce va să zică nevastă ?... Nevasta multe cere... Şi apoi cine-ţi dă voie ?... Aci îmi revenii eu în fire. Singur ştiam, din lege, că pînă la 18 ani băiatul n-are voie să se-nsoare. Mă ruşinai şi ieşii afară. „Proastă lege, gîndii eu, nu e conformă cu natura intimă a omului.44 159 Miercuri şi joi trebuia să stau acasă, fiindcă nu mai erau sărbători. Zilele astea mi se părură lungi de speriat. Ca să trec mai repede prin ele, mă apucai să scriu Versuri. Câutai un manual de stil şi compoziţiuni, dat mie de un prieten al meu, Zaharescu, ce era în liceu, şi începui să citesc în el ! Dar ceea ce căutam eu în el : versuri de dragoste, nu găseam deloc. Judecătorul numai versuri de dragoste îmi declama şi eu în stilul meu — cartea de şcoală — nu găseam deloc. închisei cartea şi, cum rămăsesem singur în casă, începui să cînt cu gîndul la Lixandra şi să scriu vorbele ce-mi veneau ticluite gata : De cumva m-ai fermecat, Puică, nu-ţi face păcat... Desfă-mi fermecul făcut, Ori lasă să te sărut !... De te-oi săruta o dată O să-ţi uiţi mamă şi tată ; Cînd o fi de două ori, O să uiţi fraţi şi surori; Iar după trei sărutări Mergi cu mine-n depărtări !... Uite lumea largă ce-i, Hai cu mine, dacă vrei ! c Ce-or ave-a ţie ţi-oi da, Iar ce nu, ne-om mîngîia : C-om trăi şi vom munci Şl toate le-om dobîndi... De-o fi dragostea cu noi Vom răzbi orice nevoi !... : O citii appi fără s-o mai cînt şi mi se păru frumoasă. ★ Vineri, Izvorul Tămăduirii, sărbătoare. Plecai la circiumă. Cum le văzui, simţii o plăceri şi un fior mă cutremură de departe. Cînd ajunsei, ele zîmbeau şi Lixandra îmi spuse : — Ne era dor de tine, logofete. ; — Şi mie de.:, dumneavoastră. v — Ţi-era, zău? — Zău mi-era dor ! : r Se aşezară iar lingă mine. Vorba iar se lungi şi curq. se făcu, nu ştiu, că mă pomenii zbrîncind'u-tnă cu ele, apucîndu-le de mîini Şi strîrigîndu-le cu mare plăcere. Învăţătorul, duşmanul meu, lipsea. Ochii Laxandrii erau negri, sprîncenile negre şi dese şi faţa mai mult ca albă. îi privii gîtul alb şi simţii o poftă nebună s-o sărut sub bărbie. Bunînţeles că n-am sărutat-o, ,că mi-era ruşine, dar pofta o simţeam năvalnică. Ochii Matildei erau că-prii, era ciugulită de vărsat, dar îmi plăcea cum era gătită şi că avea mijlocul subţire şi delicat. Pînă seara mă jucai cu ele, şi ziua mi se păru scurtă de tot. Soarele parcă fugea pe cer spre apus. Hora se-n-vîrtea de către ceilalţi flăcăi şi de fete, dar eu şi ele nu jucam — eram rang de boieri ! —, ci sţam la marginea horei. Seara, cînd să plec, zisei cam cu ruşine Lixandrii : — Lixandră — căci îmi venea să-i zic ţaţă — dă-mi batista ta ! — Pentru ? • - — Să-mi treacă puţin de dorul tău. — Ţi-e dor ţie de mine ? — Mi-e dor... Lixandro ! Mă privi şi mă crezu,, căci puse capul în. jos gânditoare şi nu mai rîse. Eu o aşteptai tremurîndu-mi buza de jos. Se uită iar la mine şi apoi desfăcu batista/ce o ţinea învăluită după degetul arătător şi mi-o-ntinse. O luai şi-i spusei : — Iţi mulţumesc. — N-ai de ce. Matilda rîse şi vorbi : ....— Ori tu, ori eu, să luăm logoJeţelul ăsta, să nu ne scape. Lixandra nu-i răspunse. Pricepea că s-a petrecut acum un fapt foarte însemnat. Băgai batista în buzunar şi simţii o bucurie^ nespusă. Seara,, cînd* plecai acasă, parcă toată lumea era a mea şi parcă p.e Lixandra în buzunarul hainelor. Eram şi: Şucurat jŞi fericit.. ' :r..- ‘ Bătrînichii nu-i mai spusei nimic — mi-era ruşine —, dar mă aşezai la masa de scris, mă gîndii la ochii Lixan-drii şi-ncepui să scriu : Ce ochi frumoşi, iubito, Ce ochi frumoşi tu ai ! Cin’ vrei să ţi-i sărute Şi cui voieşti să-i dai ! Mă lasă fără frică Să stau lipit de tine, Căci inima îmi spune, C-aşa mi-este mai bine. în jurul nostru, uite, Şi flori şi păsărele... Şi dacă le iei seama, Ce dragoste-ntre ele ! De ce n-ai vrea, Săndico, Să ne-ndrăgim şi noi, Cît sîntem plini de flăcări Şi tineri amîndoi ! Sîmbătă trebui să stau iar acasă. Toată ziua mă-n-trebai pe care din ele să iau de nevastă ? Rămăsei ho-tărît că pe Lixandra. Prea negri erau ochii ei sub sprîn-cenile negre şi dese şi prea frumos îi era gîtul alb ! A doua zi iar sărbătoare : Duminica apostolului Toma Necredinciosul. Mîncai la repezeală şi plecai la han, tot în satul lor. Plecasem însă prea devreme şi nu venise lumea. Văzui astfel viind toate fetele şi toţi flăcăii ; ele însă nu se iveau. Hora se prinse, iar cîntecele lăutarilor şi glumele şi rîsetele începură să răsune pe de rînd. Unde să fie ele ? mă-ntrebam eu privind cam în toate părţile. Parcă fierbeam, aşa nu-mi venea să stau pe loc. Soarele trecuse de jumătatea cerului şi ele nu mai veneau. Voi£ bună îmi pieri şi, în mijlocul acelei lumi multă, veselă toată, eu mă simţii strein şi singur ca-ntr-un pustiu. Mă retrăsei la un colţ de gard, căci ochii fetelor, ce mă priveau, mă supărau grozav. Atmosfera de dragoste, de voie bună şi de plăcere, ce mi-o făceau ochii Lixan-drii şi ai Matildei, acum lipsea cu totul. Ciudat şi adine 162 fenomen sufletesc mai este şi atmosfera ce ţi-o fac ochii frumoşi ai femeii ! Aşteptai mult şi zadarnic. Fetele celelalte, citind se vede întristarea în ochii mei, mă ocoliră rîzînd : — Te-au lăsat, mîndrele !... Nu le răspunsei nimic. — S-au dus ! — Unde ? întrebai eu. — în alt sat, după băieţi ! Mă-ntristai şi mai mult. Băieţi şi fete, bărbaţi şi femei, uncheşi şi babe, copii şi fetiţe, umpleau hanul şi împrejurimile lui ; dar mie mi se părea pustiu, plin de jale, toţi perechi, numai eu stingher !... îmi venea să plec nebun şi să le găsesc. Mă gîndeam să plec, dar unde ?... Acasă ?... Dar dacă, cît de pe seară, or veni şi ele ?! Aşteptai pînă era soarele în muche. Bucurie !... ele veneau vesele şi zîmbitoare ! Le ieşii înainte. La han nu mai erau acum decît beţivi şi n-aveam de cine să mă mai sfiesc. — Uite logofeţelul, vorbi Lixandra, ziceai să nu mai venim, că nu ne-a aşteptat ! — Unde aţi fost ? le-ntrebai eu supărat. — La Sălciuţa, puiule. — La ce ? — Să vedem ce băieţi mai frumoşi sînt p-acolo !... îmi păru rău şi mă încruntai straşnic. — Ce, nu v-ajung eu ? le-ntrebai furios. — Cum să ne ajungi tu ? — Nu sînt şi eu băiat frumos ? Nu v-ajung la amîn-două ? Ele se puseră pe rîs. — Nu ne ajungi tu la amîndouă, răspunse Matilda, că eşti mic şi-apoi ne-am şi certa pe tine. îmi veni să le zic cuvinte murdare, dar mă stăpînii şi rămăsei îmbufnat. Lumea se dusese acasă. Bătătura hanului era goală. Lăutarii cîntau în han la cei ce petreceau. Soarele se mai vedea pe un sfert în apus, mare şi roşu. Trebuia să plec acasă. Nu mă-nduram însă deloc să plec, abia atunci veniseră ele... noi nu ne jucaserăm şi ce aş fi înţeles eu de ziua asta sfîrşită fără nici un folos pentru mine ! 163 -— Ţe-ai. supărat ? mă-ntrebă Lixandra. »• - — Se-nţelege că m-am supărat. r — Şi tocmai pe mine ?! .... — Pe tine..., şi mă uitai la ea, îi văzui ochii duioşi şi blinzi şi zisei : nu ! Ea se-nveseli şi spuse : — Haide la mine acasă... Spui mamii şi tatii : uite-mi bărbatul — şi rămînem amîndoi ! Un fior mă străbătu de sus în jos. — Glumeşti ?! — Nicidecum. Luai hotărîrea să mă duc la ea, ce-o fi o fi ! Ce zor mai aveam de bătrînica şi bătrînelul, odată ce nu le aduceam pe nimeni în casă. Matilda asculta ţinîndu-şi rîsul cît putea. — Mergi ? Nu-i răspunsei. — Noi, uite', plecăm, vorbi acum Matilda şi într-ăde-văr plecară încet. începui să tremur şi plecai şi eu "după ele. Ele şopteau încet, zîmbeau şi se opriră să mă aştepte. — Haide, mergi ? — Merg ; dar ce-o să spui lui tat-tău ? — Ce-ţi pasă- — Haide. — Pornirăm acum cîtetrei. Vream să gîndesc şi nu puteam. Simţeam- că merg aşa în neştire. Apucarăm pe b uliţă pe care nu fusesem niciodată. Matilda odată se opri. . .. — Ascultă Lixandro, logofătul e al meu ; .nu'ţi-1 las ţie ! • ' ■ ' — Ba e al meu ! răspunse Lixandra. f v — vNu ţHr. dau ! Eu i-am luat întîi batista,, eu Lam ărvunit întîi şi el tot. mie mi-a luat-o întîi — e al meu I : \ Ce. are a . face, răspunse Lixandra, pe mine mă iu- beşte el. Ba. pe mine; mă, iubeşte ! Eu rămăsei zăpăcit : şe ceartă ele' pe-mine, ori se fac ? ■ — Ascultă, eu te iau de bărbat ! zise Matilda,' pri-vindu-mă în; ochi, - i • • 'T -r- Atunci: şi eu ţi-1 las, dacă e aşa| răspunse Lixandra şi: sb făcu Supărată. r . - — N-auzi ?... barba, mă doare barba !... Mă ţine hoţul de barbă !... — Cum, părinte, se poate ! ?... — M-a apucat de ea şi trage să mi-o jumule ! Căzui iar lîngă el cam înfricoşat, că de, cu dracu nu e bine să ai de a face. Ştii, vorba aia : «Nici pe dracul să-l vezi şi nici cruce să-ţi faci !» Mă uitai să văd cum a înfipt Satana păcătoasele lui gheare în barba afin-, ţiei sale... îăb Cînd ce să vezi, domnule Iancu !... Dracul lipise barba popii de gheaţă ! — Ce e asta părinte ? — Care nepoate ? — Barba e lipită de gheaţă părinte ! — Ce, eşti copil, nepoate ? !... — E lipită tun, părinte !... — îşi bate joc hoţul de mine, nepoate ! — Şi-o fi bătînd, părinte. Barba popii era prinsă în gheaţă. Fie camuflase el acolea, cu nasu în gheaţă, fie că-i făcuse ţJcigă-1 tămîia: ponţul, barba popii era prinsă straşnic de gheaţă ! — Acuşi părinte, chiar că ai dat de dracu ! zisei eu. — Am daj;, nepoate. — Mă duc la sat să iau un topor şi să viu să tai gheaţa. — Vai de mine ! — Altfel, nu se poate ! Se. mai opinti popa, mai mă-ncercai eu, gemea şi scrîşnea din dinţi de durere, dar barba nu se dezlipea şi pace. începu să se roage popeşte : — Sfinte dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte, mîntuieşte-mă... că o jumătate am băut... — Preţ de două părinte, îi spusei eu, că el uitase şi mie mi-era frică c-o crede dumnezeu că vrea popa şă-1 mintă. —; Numai două, Doamne, iartă-mă şi mă mîntuieşte... — Amin ! zisei şi eu. Şi opintirăm iar, dar barba nu se dezlipea ! — A ta este puterea şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului... — Iă lasă părinte pe Tatăl şi pe Fiul, că ei sînt la căldyri.că în cer şi 11-au zor de noi, ăi de pe gheaţă !... Ce e de făcut ? — Nu ştiu. — Tot la sat să cer ajutor... i —:.Du-te, nepoate. Plecai iar spre mal şi mai d-a buşilea, mai d-a rostogolul. Popa citea mereu şi-l auzeam „Doamne miluieşte !w O luai prin zăpadă şi mă pomenii în pîrtie. Frigul mă dezbătas.e, jumătate. Ajunsei la poarta lui Zaharia, ştii.ala. care era pădurar. — Mâi.Zahario, mă ! , / ; — Hăă ! răspunse el din casă. — Ieşi afară, mă, că e caz de pericol, mă, de moarte de om, mă, de popă chiar !... — Popă !... — Da, mă, ieşi repede : moare popa al nostru ! Zaharia ieşi numaidecît şi el şi nevasta. — Alergaţi repede... popa e cu barba lipită de gheaţă în dreptul lui Petre... Moare, na ! Zaharia ieşise numai în cămaşă, căci se dezbrăcase şi avea, se vede, căldurică în casă. — Mă duc să-mi iau cojocul. O rupse la fugă îndărăt în casă, iar nevasta lui, numai în ciorapii de lînă o şi luase pe pîrtie spre popa. Eu mergeam după ea, dar nu puteam să fug. Pînă să ajung eu, Zaharia şi trecu pe lîngă mine şi se duse la popa. Cînd sosii eu, auzii nevasta lui Zaharia spuind : — Numai retezînd-o cu foarfecele se poate ! — Nu se poate, nepoată, ce mă fac eu fără barbă ?... Popă mai sînt eu atunci ?... — Dă-i cu toporu, Zahario, zisei eu. — Nu l-am luat. — Adu un cărpător de jărăgai, femeie, ce mai stai, zisei tot eu. — Jar ! strigă şi Zaharia. Femeia plecă îndărăt pe fugă. Popa zicea acum, cînd lui dumnezeu, cînd lui Zaharia : — Nu mă părăsi, în ispita diavolului, Doamne !... Să nu mă laşi pe gheaţă, Zahario !... — Nu te lăsăm, părinţele ! Femeia lui Zaharia sosi cu cărpătorul plin de jărăgai. Il puse pe gheaţă aproape de obrazul popii. Sfîrr ; începură cărbunii şi ărş ! începu să strige popa. — Mă arde !... Ars !... Ars !... — Rabdă părinţele, rabdă ; mîncaţi-aş barba, îi ziceam eu de pe jnal. Zaharia îl apucase de cap şi nevastă-sa de umeri şi... ridicară pe popa pe sus !... — Bodaproste, Doamne ! Scăpase ! — Să trăieşti părinte ! răcnii eu de bucurie de pe mal. Il aduseră şi pornirăm pe pîrtie. Popa clănţănea acum de frig şi ne spunea... Vezi, beat-beat, dar ţinea să nu-i 182 afle lumea păţania, că lumea este a dracului, domnule Iancu, rîde ăla-de-ăla şi dracul de toţi. Cine nu se-mbată azi ? Eu crez că şi vodă cîteodată, darmite noi ăştia micii ! — Să nu spuneţi la nimeni, nepoţii mei... — Nu spunem, părinte. ;— Că vă pomenesc în biserică la toate zilele mari. — N-ai grijă. Şi am mers cu toţii pînă la poarta casei lui. D-acolo în casă l-am dus eu. Prioteasa, cînd l-a văzut aşa tre-murînd şi cu barba sloi, că pe drum îngheţase iar, începu cu gura pe mine, că o să mă bată dumnezeu, că o să mă prăpădească, că eu îi iau pe popa să-l omor. Eu, ca să-i fac în ciudă, i-am spus : — Am eu pe popa prieten cu mine, nu mă lasă în ghearele Satanei... Nu e aşa, părinte ? — Aşa, nepoate, aşa. — Acuşi să mă pomeneşti... — N-ai grijă. Şi am plecat acas la mine. A doua zi popa avea o zgaibă în nas ; îi arsese vîrful nasului cărbunii !... Astfel petreceam eu cu el. Bun a fost, bun popă a fost !... Credea omului şi la bune şi la rele... Nu ţinea duşmănie... «Facem păcate, ca să ştim să iertăm şi p-ale altora, spunea el, şi trebuie să le iertăm noi, care le ştim ispita şi dulceaţa, că dumnezeu, care nu le face, cum o să ne înţeleagă biata noastră inimă, şi să le ierte ! ?...» Sînt acum popii cei tineri, care-ţi fac un botez cît ai fuma o ţigară şi o înmormîntare cît ai mînca o strachină cu lapte cînd ţi-e foame ! Nu cred în inima lor şi se uită la bani ca copiii la cofeturi ! Popa Din nu era aşa. Cu surîsul pe buze, cu gluma, cu sfatul şi bunătatea pretutindeni !... Bea, dar pentru ce e făcută băutura, nu pentru oameni ? Ba da ! Atunci de ce să n-o turnăm pe gît ? Cînd a murit, eu mi l-am plîns ca pe tata... Se ducea prietenul şi părintele nostru. El nu ţinea la bani... «Banii sînt grijă, nepoate... Nu poţi să dormi noaptea de frica hoţilor... da aşa, îi dau lui Petre, că el e mai hoţ ca hoţii... Să vie să-i ia de la el dacă pot !» 183 Şi nu m-a pomenit în biserică numai un an, ci vreo cinci-şase ani, cît a mai trăit. Mă gîndesc acum, că, de-o fi în cer ca şi pe pămînt, am să mi-1 caut şi să tragem nişte chefuri să rîmnească şi sf. Petre... Ah !... Ce dor mi-e de el !... Zi-i mă !...“ Şi puse ciocanul la gură şi-l bău de dorul popii Din... CU PLOSCA... Păi, fuserăm cu văru Vlad la fata lui Zaaria, în Tom-şani, pentru fii-său Ion ; că de, cum vine vorba — îi venise şi lui vremea. îşi făcuse omul beleaua, îşi luase livretul, îl băgase în gardă la jandar, ba primarul îl scrisese şi el la şosea — toate danganalele îl înhăţaseră, numai belea după ceafă îi lipsea. Văru Vlad, ba că nu : „Să mergem mă, diseară, la fata lui Zaaria, să vedem n-om însoţi-o cu Ion al meu“... — Să mergem, vere, i-am răspuns eu. Că merge şi văru Radu, şi văru Neacşu... —- Merg vere, merg ; de ce să nu merg ? Şi seara ne-am strîns acasă la văru Vlad şi am plecat' la Tomşani la Zaaria, cu o ploscă cu rachiu ascunsă pe sub zeghe. Văru Vid avusese vreo cinci-şase pruni şi se dusese la unul ce avea căldare d-alea, un cazan cu capacul de lemn, îşi făcuse niţică ţuică, iar acum vrea să-şi rostuiască băiatul cu ea. Zăpada se petecise de-a. binelea, abia se mai vedea albind pe lîngă cîte un gard ; şi era întuneric, de pînă să băgăm noi de seamă şi să ni se dedea ochii, scoşi de la lumină, cu întunericul, călcam tot prin lacuri, le vedeam albind şi ziceam că-s poteca ! Cîşa-cîşa... cînd iacătă, ne prinde Ion de pe urmă. — Da tu mă ? — Şi eu. — Păi vrei să mergi şi tu în casă ? ^ Păi vreau să merg şi eu. — Haide dar ! Şi ne-am făcut cinci inşi. — Ce să cerem lui Zaaria, mă Ioane ! îl întrebai eu. 185 — Păi, de, ce-o fi cu cale ! — Păi, ce-o fi cu cale ? — Ei ! făcu el. Dar văru Radu spuse : — Lasă băiatul Stane, că el face acum întocmai ca ţiganul foflietQŞ,, cînd se ruga de româncă să răstoarne mai degrăba mămăliga : „Fie crudă, fie fiartă, numai fie pîn la toartă44 ! Aşa şi el : „Ladă, zestre ?... Mîndră este ?u — Ba nu mă, zău, făcu şi văru Vlad, ce să-i cerem zestre, cînd o veni vorba la apăi de ! — Ei, zisei eu în başichioală, curtea rumânului e plină de bătătură, pătulul de lumină şi ambarul de vînt. Cînd e aşa de pricopsit, ne poate da şi pe crivăţ şi pe austru ! — Ia nu mai rîdeţi de socru lui Ion, zise Neacşu şi... tăcurăm. •Intrarăm în Tomşani tăcînd. Ajunserăm. — Aici e ? — Aici... — Noroc ! Intrarăm îa curtea lui Zaaria. Acolo o potaie de cîine ne simţi şi începu să latre. Noi, cum eram cinci inşi, dădurăm năvală peste el. Cîinele, o javră d-aleâ ce se sperie şi de stele cînd cad şi latră toată noaptea, se spăi-mîntă şi o rupse de'fugă în uşa tinzii, şi acolo : chela-lau-chelalau, de credeai că l-a tăbărît urşii şi-l mănîncă. Se deschise uşa tinzii, tocmai de Marica, fata cu pricina, şi cîinele căzu pe spate în tindă. Cînd se sculă, o rupse la fugă pe vatră, gata să intre în soba, de n-ar fi fost foc în ea. — Niiii !... Hooo !... făcu Marica. Da cine sînteţi ăştia d-aţi speriat şi cîinele ? — Iaca noi, fetică, oameni buni. Aci e tat-tău ? — Păi dar, unde să fie ? — Bună seara. — Mulţumim dumneavoastră. Intrarăm în casă toţi cîrd. Zaaria fusese tolănit. în pat, ca rumânul la casa lui şi acum se sculase în sus copăcel, să primească oaspeţii. Era doar în cămaşă de noapte şi în izmene. Unjfăzoi ardea sus pe fundul sobei. — Bine te-am găsit sănătos, vere Zaario, ziserăm noi. 186 — Bine-aţi venit sănătoşi, ne zise el. Luţa lui şedea lingă sobă. — Treceţi la pat ! — Păi lasă că... am tot şezut. — Mai mersi pe pat, zise Luţa, de care s-a lipit politica de ea, cum se lipeşte mămăliga de căldare. Trecurăm toţi şi cuprinserăm patul dinspre geamuri. Lui Ion îi căzu sorţul să şeadă pe o lacră în fundul casei. Marica intră şi ea în casă, după ce goni cîinele din tindă şi trecu lîngă sobă. Era mai înaltă ca soba cu un lat de mînă. Începurăm vorba : c-o fi, c-o drege, ca rumânul. Radu spuse că Vîlvorian, arendaşu, a bătut pe bietul Satir Brojbă, de l-a lăsat jos lungit, şi că din bătaia aia i s-a tras şi moartea. Că văduva lui a reclamat la ăi mari, da jalba i s-a pus la dospeală, fiindcă arendaşul e omul boierului, de care se teme ţara. — Iaca aşa se întîmplă azi, spuse văru Vlad. Cînd erau ţiganii robi, ucideai un ţigan şi dai un curcan boierului ; dar acuşi, arendaşul omoară un rumân şi stăpî-nirea dă orfanilor un anasîn, şi s-a sfîrşit beleaua ! Vezi p-atunci ţiganul era robu boierului şi trebuia plătit; dar acum rumânul fiind robu tuturor nu e pagubă mare, fiindcă nu pier toţi, şi d-aia nu plăteşte nici cu-n pui de vrabie... Neacşu spunea de percictor că i-a sefestruit luleaua, că nu e avere privăzută în scutire... Mie mi-era silă să-i ascult, fiindcă eu de astea eram sătul pînă peste cap. Începui să trag cu urechea la Luţa şi la Marica, care, amîndouă lîngă sobă, se înţelegeau din ochi. Ion se tot hîrîia c-o pisică bălţată. Pisica i se suia în poală şi începea să-l mîngîie cu capu ; el o da jos. Pisica se suia iar şi-l freca cu capu, el iar o da jos ; ea iar se suia, el iar o da jos ; pînă cînd l-a răzbit pisica şi a lăsat-o să se culce în poală-i, să-i toarcă, iar el s-o mîngîie !... Mă pomenii cu Luţa că pleacă în tindă cu Marica după ea. Eu şedeam pe capul patului după uşă, pusei capul în jos, făcui mîna dreaptă apărătoare urechii şi ascultai în tindă. Auzii : — Vezi tu ? — Ce? 1S7 — Logodaci! — Ei taci ? ! — îţi place ? — N-am ce face. — Zi-1 iei ? — Dacă vrei... — Eu vreau... — îl iau ! înţelesei că fetii îi e aminte de măritiş. Intrară iar amîndouă în casă. Cînd mai ascultai la ce vorbeau cei din casă, prinsei vorba lui văru Neacşu, că acuşi bea c-o lulea de cocean ! Mă gîndii : „uite cu ce-şi pierd ăştia noaptea46. îmi luai inima în dinţi şi odată le tăiai prafu : — Ho ! hooo ! Vorba lungă e pagubă în pungă !... Ia mai curmaţi cu d-astea, că ştim noi belelele ce ne rod. Omului sărac nici boii nu-i mai trag şi i se stinge luminarea în biserică !... Măi vere Zaario, nu ne-ntrebi la ce-am venit cîrd la dumneata ? Toţi tăcură blegi. Eu prinsei curaj şi mai şi, şi zisei : — Ia întreabă-ne la ce ţi-am făcut tină la uşa du-mitale ? — Păi să vă întreb, zise el, la ce-aţi venit ? — Asta-i asta ! zice Radu. Să te văz acuşi, Stane. — .Spune tu, vere Vladule, că ţi-e rîndul, îndemnai eu pe văru-meu. — Ba ! răspunse el, fiindcă tu destupaşi vorba, zi nainte cu noroc. El, azvîrlea chmopasţea pe mine. Aici era lată, că de, trebuia să iau rumânu cu pian, adică mai pe departe. — Zi vere ! mă îndemnă Zaaria. — Păi să mă gîndesc ! Didei căciula pe ceafă şi întrebai p-ai mei : — Adică mă, mă diligaţi pe mine să vorbesc ? — Te diligăm pe tine, răspunseră ei. Dacă văzui, ce-o fi o fi : — Abajnă, vere Zaario, dumneata ai o gonitoare ?... — Am ! "spuse el. ' ~ — Şi noi, mă vere Zaario, avem un taur ! — îţi fi avînd ! zise el. — Ce c-om fi avînd ? L-avem !... Uite ce vrem noi : să ne dai gonitoarea... Zaaria se gîndi şi răspunse : 188 — Gonitoarea o dau fetii de zestre ! — Păi atunci să ne dai gonitoarea cu fată cu tot. — Păi nu-nţeleg !... — Ce nu-nţelegi ?... Marica, Ion... ei sînt ! — Bată-vă stelile !... D-asta a fost vorba? — Păi de care ? — Fiu ! fiu ! fiu ! fluieră el. Dar văru Vlad : — Tiii, la dracu, vere Stane, trăseşi luleaua prin cenuşă, aşa se vorbeşte ? Da eu îmi ţinui curajul ; pricepui c-am feştelit-o cu vorba mai pe departe. Zisei : — Ei ce mă, ce ? Sîntem boieri să vorbim pe politică ?... Şi apoi ce ? dacă eraţi voi mai firoscoşi, vorbeaţi voi, nu mă diligaţi pe mine. Pe mine aşa m-a tăiat capul, aşa am vorbit. Gura ori văgăuna, pentru mine Stan, totuna ! Îndesai căciula pe ochi... Vorba scăpase şi pace : nu mai puteam s-o întorc îndărăt cu ciomagul ca pe viţea. — Zi, de fată e vorba ? — Păi dar ! zise Neacşu. — Ei, ei, ei ! făcu Zaaria. — Auzi tu, Marico ? — Da ce, sînt surdă ? răspunse Marica. Tăcură toţi de s-ar fi auzit musca zbîrnîind. Rupse vorba văru Vlad, tatăl ginerichii : — -Acuşi fiindcă ştii la ce arff venit, ce zestre dai fetii ? — Eu ? Păi îi dau o jumătate pogon de pămînt, goni-toare, ladă, zăblău, perne şi... pe ea... dar dumneata ce dai băiatului ? — Eu ? Păi îi dau şi eu o jumătate de pogon, doi junei, îl ajut la casă cînd şi-o face şi... pe el ! Iţi place ? — Da dumitale ? — Place. — Şi mie îmi place ! — Atunci noroc să le dea dumnezeu, zise văru Neacşu ce ţinea plosca ascunsă pe sub zeghie. O scoase şi o puse în mijlocul casei, după obicei. — Ho-hoo ! zise Zaaria. De bere şi de mîncare, noaptea e destul de mare. Graba strică treaba. Staţi să vedem, băieţii, se plac ? — Asa e ! Alălait : 189 — Aşa e ! — în sfîrşit să iasă băieţii în tindă, să se înţeleagă şi ei între patru ochi ; că de, ei o să-şi mănînce amarul împreună. — Haide, ieşiţi în tindă, zise Vlad. Ion se sculă după lacră, după ce puse pisica la o parte şi plecă capul în jos. Marica, ruşinoasă şi ea, porni de lîngă sobă, după Ion, şi ieşiră amîndoi în tindă. Ai din casă începură iar tamja, ba că una ; ba că alta... Dar eu, ca ăl care o feştelisem cu vorba mea mai pe departe, stăm cu capul în jos şi-mi făcusem iar urechile pîlnie, să prind, cam ce-ar putea vorbi Ion cu Marica în tindă. Văru-meu spunea de nişte afurisite de găini, că-i rîcîi-seră paiele şi nu mai are ce arde în sobă. Auzii în tindă : — Ei ? întrebă el. — Ce-i ? răspunse ea. — Te măriţi ? — Da tu, te-nsori ? — Eu ?... N-am ce-mi face capului, că nu m-aş însura cît lumea. — Şi eu, dacă-i vorba, mă mănîncă pe mine ce mă mănîncă, dar nu m-aş mărita cît Ardealu ! Tăcură, căci nu-i mai auzii. Radu spunea că e dator porumbul de milă şi-l suduie percictoru. Auţi| iar *: — îţi plac ? întrebă el. — Păi de, ce să fac ? — Spune verde. — Da eu îţi plac ? — Placi. — Care vasăzică, sîntem înţeleşi ? — Sîntem. Iar tăcură. Eu mi-i închipui p-amîndoi şezînd blegi pe întuneric, sfioşi amîndoi, prosticei amîndoi ! — Dar bine, fă Marico, începu el, ceva cumva ? — Ce ? întrebă ea, — Ie ? — Ce? — Nu pricepi ? — Păi ?... — Ie... ne ? — lene ? care lene, că nu-1 cunosc ? 190 — Nu lene fa, dă-1 dracului pe lene, că nici eu nu-1 cunosc ; dar eşti... fată cinstită ? — Aşa... pricep acuşi !... — Ei ?... Spune-mi drept !... — De băietică-băiete... M-a trimis tata la plivit şi d. Ionel, lovi-l-ar boala, m-a trimes cu bota la apă... Şi-n vîlcea, mi-a ţinut calea... Era să-l spui mamii, ca să mă omoare tata pe mine ?... — Şi n-ai scăpat deloc, deloc ? — Deloc ! — Paştili şi grijania... de tîlhar ! îl auzii înjurînd. Iar tăcură o bucată bună. O auzii pe ea : — Ne mai luăm ? — Ştiu eu ? . - ^ Iar nu-i mai auzii un petic. Pe urmă răsuflă el : — Sâ ne luăm, ce să mai facem !... — Bine ; dar să nu-mi scoţi ochii vreodată... să nu-mi bagi vina !... El nu-i răspunse. Tăcură iar. Cei din casă sporojăiau verzi şi uscate. — Care vasăzică n-avusei şi eu parte pe lume !... — Ce să-ţi fac ? — Şi asta !... Şi asta ! Grijania şi paştili !... — Ne luăm, ori ?... — Ne... făcu el cu gura moale. Ea intră năuntru şi Ion după ea. Eu, îl privii asp^pe^ furiş : era galben săracul, de parcă îi luaseşi atunci foraru de pe ochi. Trecu iar pe lacră, unde pisica îl luă în primire... — Ce bine le şeade ! zise Luţa înveselită. — Ei, v-aţi împogodit ? îi întreabă Zaaria. Marica se uită la Ion, iar el răspunse moale : — Da. — Atunci, noroc să le dea dumnezeu ! zise văru Vlad. — Zi, vă plăceţi ? îi mai întrebă Zaaria. — Plăcem. — Băgaţi de seamă... Ioane taică... O fată am !... Am crescut-o cum a dat dumnezeu. Şi dumnezeu prea puţine mi-a dat!... Om sărac!... Am muncit, pînă m-am făcut albastru!... Un fluture am avut şi noi!.;.. Bună, rea... Asta e !... în sărăcie se creşte copilul anevoie şi: vai de el!... Cind ne rîdea, ni se uscau lacrimile pe .obraji !... 19) nu zic bine Să nu mi-o baţi tare !... De v-aţi plăcut — vere Vladule ?... — Bine, bine ! îi răspunse Vlad. Zaaria urmă : — Luaţi-vă şi credeţi-vă unul altuia !... Ea grişeşte, tu eşti om ; povăţuieşte-o şi iart-o !... Grişeşte iar, iar povăţuieşte-o şi iart-o ! De nouă ori cîte nouă !... Şi de nu te-nţelege, dă-i pe coajă !... Că de, femeia trebuie să se plece bărbatului ! Dar şl el să fie om cu judecată ; nu fitece lichea, ce, fiindcă s-o crede om, să-şi sluţească nevasta cu bătaia. Eu zic ca tată al ei : s-o mai ierţi... — Şi eu... începu Luţa; dar Zaaria îi tăie prafu cu mîna. — Cînd cîntă cocoşu, să asculte găina !... Uite-o, o vezi ?... Aşa am putut s-o cresc. Iţi place ? Ia-o ! Nu ? Las-b ! Prin nevoi, prin sărăcie, prin cîte şi mai cîte, am putut încropi şi eu un copilaş !... De-ţi place, fii şi bărbatul ei, şi amantul ei> şi părinţii ei!... —- Ăşă vere Zaario, aşa! zise Vlad... Am şi eu băiatul!... Ce chin pînă l-am văzut voinic!... Toţi îmi mu-reau^iia-de gîlci, ba de pojar, ba de tuse măgărească, ori de1fălcariţă,)pînă în şase săptămîni. Asta mi-a scăpat. Cu terci, cu ceapă, l-am crescut, uite-1 !... Şi-a făcut beleaua, s-a liberat, şi acum, de... să-şi facă şi el rostul de om !... N-o să-l ţiu să-mi muncească mie : să-şi muncească pentru ai lui, pentru copiii lui !... Nu zic bine, vere Zaario ? — Bine, bine ! zise Zaaria. — Şi de, d-aia m-am_ gîndit : să-i dau o fată după plac. „Cine-ţi place, cîrlanu taichii ?“ „Marica lui nea Zaaria din Tomşani !“ „Pe ea să ţi-o dau !“ Şi uite, d-aia am venit la dumneata. Eu.... ca eu, n-am avut parte de dragoste... dar el, zic, să ia ce-i place !... Mai ştii, din dragoste, poate să iasă copii mai deştepţi... D-aia zic : or să trăiască bine... Aşadar, Marico tată, uite, Ion al meu... îţi place ?... ia-1; nu ? lasă-1 ! Să nu v-auz mîine, poimîine, că vă bateţi... Marica sta cu capul în jos lîngă sobă ; Ion tot asemenea pe lacră. — Ei, vă plăceţi ? îi mai întrebă Zaaria. — Ne plăcem ! răspunse Marica. — Ion, Ion, tu ce zici ? — Plăcem ! zise şi el. — Ia maică plosca, o îndemnă Luţa pe fii-sa, dă-o tat-său şi sărută-i mîna. 192 Marica luă plosca din mijlocul casei, se duse şi sărută mina tat-său, şi-i dete plosca. — Să trăieşti fata mea ! Să trăiţi mă ! Şi bău din ploscă. Apoi o dete Marichii şi ea o duse mă-si ; îi sărută mina şi ei şi bău şi mă-sa. Apoi o aduse la văru Vlad, îi sărută mîna şi lui şi-i dete plosca... D-aci, trecu la noi. Apoi mergea din mînă în mînă. Vru să-i dea şi lui Ion, dar el nu vru. Eu îl pricepeam. Se gîndea sărmanul, ce să facă ? Sărac, urît şi neînvăţat, cine l-ar fi luat ? Băiatul lui văru Vlad, om sărman. Fata lui Zaaria, fată de rumân sărac, vorba cîntecului : „Să ia sărac cu sărac, să-şi ducă şi ei ăl veac... copilaşi să facă mulţi, să-i crească goi şi desculţi... Slugi de dat pe la bogaţi şi ostaşi pe la împăraţi !... Munca, dajdie să dea, pentru apa care-o bea !u Pîn şcoală nu-nvăţaseră nici unul ; boi cu două picioare tot ca şi noi. — Da, de ce e ginerică cam tăcut ? zise Zaaria. — Ei, de bucurie că se-nsoară ! zisei eu. Ion zîmbi la mine duios şi puse capul în jos iar trist. — Păi bine, mă cuscre, zise Zaaria, după ce prinse limbă din ploscă — nunta cînd o facem ? — Acuşi în brînză, în săptămîna pisicilor ! îi răspunse văru Vlad. — Atunci noroc ! — Noroc ! — ‘Să vă-nmulţiţi ca furnicile, mă ! le ură Luţa. Să luluiesc în poală, tot dănăşei cu păru creţ şi galben. ;î Ion tăcea şi lăsat aşa, cu umerii atîrnaţi în jos, cu ' mîinile lăsate moi pe lîngă el, cu capul bleg, trist, cu trupul parcă zobit în piuă, mi se părea că se lăţeşte pe lacră... Am golit plosca, s-au chirchilit toţi, dar eu, de gîn-durile mele nu m-am putut îmbăta !... Mă gîndeam la Ion. Toţi care-1 vedeau trist, socoteau c-aşa i-o fi firea lui de om. De felul lui era blînd, răbdător şi tăcut. Zaaria îl ştia tot aşa. Eu însă auzisem ce vorbise în tindă şi ştiam acum cum nădejdea tinereţii lui se risipise ca fumul în întunericul tindei lui Zaaria ! în săptămîna brînzei îi fuse nunta ; dar vă spui, că toată veselia lui, tot curajul lui de om, toate glumele lui, i s-au dus din seara aceea, cînd am fost cu plosca !... 193 şu rup arii d-ale lui şurup Piţigaie venise la moşie. Administratorul, sau vechilul său, depusese la judecătorul de ocol listele de rămăşiţă ale datornicilor agricoli, iar acum arendaşul trebuia să se înfăţişeze la judecător, ca să dobîndească hotărîri judecătoreşti. Cu vînzarea porumbului nu se ajunsese din preţ cu negustorul, şi acela plecase. Ziua de înfăţişare cu datornicii venise şi Piţigaie porunci vizitiî^iui să puie caii la trăsură, fiindcă peste noapte se începuse o moină — cum de obicei se întîm-plă în februarie — de topea zăpada cu repeziciune şi strica toată pîrtia. Pămîntul era încă îngheţat, dar apa din zăpadă curgea şivoaie şi umplea toate gropiţele. Dinspre miazăzi sufla o boare caldă şi nişte nori roşcaţi treceau mulţi şi repezi, dezlînaţi, spre apus. Zăpada aluneca du pă case şi cădea jos cu zgomot. Pomii erau uzi ca de ploaie ; cocoşii cîntau una-într-alta, trăgeau a moină, cum spuneau toţi. Datornicii din învoieli, cum se obişnuieşte încă şi acum, unii din ei primiseră citaţiile de înfăţişare; alţii, cei mai mulţi, nu primiseră deloc şi nici idee n-aveau de judecată ; vătăşelului trebuindu-i foi de cărticică pentru fumat tutun, băuse citaţiile celor mai mulţi ! Din o sută şi mai bine de citaţii, abia dacă douăzeci primiseră citaţiile. Moş Cătină, moş Ion şi Ştefan Trenţea avusese norocul să fie între cei ce primiseră citaţii, trebuiau dar să meargă la judecată, căci după socotelile lor nu se mai cunoşteau datori arendaşului. Ştefan Trenţea, un român sărac, care se mai înfrupta de cîte ceva din casa lui moş Ion, care era mai chiabur, 194 dar tot cu nevoie de moşia boierului, veni de dimineaţă la acesta, ca să meargă amîndoi de tovarăşi şi pe drum să-l mai întrebe cum ar trebui să vorbească mai bine în faţa judecătorului, să nu-i rămîie arendaşul. Moşul se găti repede de drum şi plecară ; moşul înainte, Ştefan după el. Moş Ion era îmbrăcat bine : o dulamă verde peste cojoc, cu nădragi de dimie albă, încălţat cu cizme şi în cap c-o căciulă cu fundul rotund. Ştefan era însă pirpiriu de tot : un mintenaş rupt pe la subţiori şi prin coate — căci pe acolo se rup hainele săracilor — în cap c-o căciuliţă mică şi jupuită, ce semăna a găvănel de pisat usturoi ; cu nădragi peticiţi în picioare şi încălţat cu opinci, spre nenorocul lui, rupte şi alea. Cum moş Ion mergea înainte iar Ştefan în urmă, el căuta să «ralce cu picioarele drept în urmele făcute de acesta şi, cînd greşea de călca alături, în zăpada plină de apă ca un burete, scotea cîte un uf ! stropii săreau în sus şi el trăgea cîte o înjurătură în contul arendaşului. — Aba, moş Ioane, începu vorba Ştefan, dumneata pui acum avucat să-ţi subţie procestu ? — De, mă Ştefănică, ştiu şi eu ce să fac, îi răspunse moşu... Te pomeneşti că avocatu mi-1 subţie, mi-1 tot subţie pînă cînd se rupe şi trece dreptatea tot de partea lupului şi mai dau şi banii de pomană. — Păi dacă n-om pune avucat, nu ne-o rămîne hoţu ? — Ei mă, mergem şi noi să încercăm marea cu deştul, s-o vedem şi p-asta. Dar eu nu cred, că de silişti pustii sînt mîncat îndeajuns. Din gura lupului anevoie scoţi întreg. — A dracului treabă, moş Ioane ! Şi merseră iar o bucată de drum tăcînd şi duşi pe gînduri. Moş Ion începu iar vorba : — Corb la corb nu-şi scoate ochii. Avucaţii şi judecătorii fac politică cu arendaşii şi proprietarii ; joacă cărţi cu ei, sînt neamuri, sînt acelaşi fel de oameni, suiţi în cîrca noastră, ca să trăiască, să se încolăcească pe noi ca tortelul cînd căşună pe li vadea de trifoi. — Eu nu ştiu ce mai e de făcut, răspunse Ştefan, într-o zi, Peneştii m-au trimis c-o putină de brînză la judecător, taman atunci cînd hotărnici moşia despre noi şi ne luă din capetele locurilor cîte o trăsură de loc... 195 — Ei mă, astea nu-s nimic... Judecătorii ăla a ajuns mai departe, l-a suit proprietarul moşiei şi mai sus. Eu nu mai ştiu cînd a fost mai bine. Odată era lume mai puţină, boieri mai puţini, păduri mai multe şi, într-atîta întindere, parcă era mai multă libertate. Erau şi boieri răi, dar erau şi boieri buni. Cei răi, pentru orice greşeală, trimeteau robii, te luau de acasă şi te băteau la scară ; cei buni te ajutau cu sfatul, stau de vorbă cu tine, şi, sub adăpostul lor, nu te bătea nici vîntul. Ei, dar vremurile alea s-au dus, boierii noştri au murit şi urmaşii lor, crescuţi prin ţări străine, s-au înstreinat de noi, au arendat sau au vîndut moşiile tuturor lighioanelor care le-au dat bani mulţi şi ne-au lăsat să ajuijgem în halul ăsta. Acum sîntem turmă de muls, turmă de înjugat şi turmă de vîndut tuturor străinilor care ar da mai mult. — Aşa e, aşa e ! zise Trenţea. Rău am ajuns ! — Bătaia, care era în cinste odată, a venit Cuza şi a desfiinţat-o ; dar acum a venit la loc ; ipistaţii ne bat, boierii ne bat, primarii ne bat, jandarmii ne bat ! Oriunde reclamăm, nu găsim dreptate. Aşteaptă autorităţile ca întîi să murim şi apoi să ne facă dreptate !... Legea ne amendează şi decît amenda, e mai bună bătaia !... — Asta chiar aşa e !... zise repede Ştefan Trenţea. O bătaie te ustură niţel şi trece ; dar o amendă te lasă fără sare, fără gaz, fără lemne pe vatră, fără mămăligă copiilor pe masă. Şi mai greu sufăr copiii foamea, decît omul mare usturimea. îşi strînse la piept treanţa de cojoc, căzu pe gînduri şi merseră tăcînd o bucată bună. — Moş Ioane, ştii că n-am mai văzut lupi ? — Se poate. — Păi unde s-or fi dus ei ? — Au luat lumea în cap şi au lăsat în loc pe arendaşi. — Hei, la o parte ! s-auzi o voce la spatele lor. Repede feriră în lături şi pe lîngă ei trecu Piţigaie în trăsură, înfăşurat în blana lui de piei de vulpi. Sta răsturnat şi fără grijă. — Il vezi, moş Ioane, ajunge naintea noastră la ju-dicată... — Oarba după el !... — Mă gîndesc eu, moş Ioane, zice că ţara asta e a noastră. Dar eu am în ea o stirpătură de casă ţinută în 196 picioare cu patru proptele... Muncesc pentru mămăligă pînă mă fac albastru şi tot nu mi se ajunge. Mai bine trăiesc streinii în ţara asta. De pildă : bulgarii, vin primăvara, pun zarzavaturi, le vînd şi toamna pleacă din ţară cu chiselile pline cu franci. Şi toţi le zic : jupîne şi iau banii mai lesne, fără să stea în prafu maşinii de treierat, fără să-i înjure un Tărăfleacă şi să-i bată un domnu Nae !... Iacă eu, cînd mă bate logofătul, îmi vine să-l fac mici-fărîme, dar mi-e frică de puşcărie, şi mai cu seamă de amendă. Puşcăria ca puşcăria : mîncare şi odihnă, da amenda e a dracului, că-ţi cere să dai, şi, de n-ai, îţi vinde şi cenuşa din vatră... O, da ce bătaie aş trage eu logofeţilor şi ciocoilor ăstora, care îşi bat joc de noi ! — Ei, odată erau păduri, mai aveai unde te ascunde de cîte o urgie ; dar acum te găseşte oriunde te-ai duce... Spunea bătrînul meu că odată o să vie peste oameni nişte păsări cu ciocurile de fier ; gadinile, care or să mănînce oamenilor pînă şi carnea din spinare !... — Păi or fi venit ? ! — Au venit ! Gadinele sînt pe de rînd : sînt ăştia îmbrăcaţi în haine negre şi cu condeile cu pene de fier ; sînt cei care fac pe feţii-logofeţi pe de rînd. Uită-te şi vezi : la judicătorie feţi-logofeţi ; la subprefectură feţi-logofeţi ; la primărie feţi-logofeţi ; la boieri feţi-logofeţi ; la jandărmărie feţi-logofeţi !... O să mai vezi, ba pe domnul avucat Cîrciog ; pe domnul avucat Şurup, pe domnul avucat Coţofişcă ; pe domnul avucat Chichiţă... şi pe alţi căţei, cîini şi dulăi... Toţi ăştia îşi au ochii ţintiţi în spinarea noastră. Toţi vor să trăiască numai din truda şi chinul nostru ; numai din puterile sufletului nostru să-şi scoată puterea sufletului lor... Şi nu-s numai ăştia... O, mai sînt destui alţii ! Ciocoi, boieri, jandarmi, caţaoni şi cîte şi mai cîte lifte străine. Toată puzderia asta de feţi-logofeţi, de domnişori şi co-conaşi, cu mîinele subţiri şi albe, s-au căţărat în spinarea noastră, ca tortelu pe firele de trifoi şi ne sug, şi ne sug, şi se-ngraşă, şi se-ngraşă şi se prăsesc din ce în ce mai mulţi... — Aşa e moş Ioane, aşa e ! — Uită-te la cefile lor grase, la burţile lor mari... şi vezi, cîte trupuri d-ale noastre au rămas becisnice, bete-gite şi scurse de puteri, ca să le îngraşe p-ale lor !... Odată nu era aşa !... Am ajuns să zicem : „Doamne 197 ia-ne“ !... Aşteptăm îngerul să ne spuie : „Haideţi sus, că aţi muncit pentru alţii pînă v-aţi rupt trupul şi aţi vărsat lacrimi pîn v-au secat ochii !...“ — Ţine minte, îl întrerupse Ştefan Trenţea. Am visat un vis de care era să mor de groază. In mijlocul unui cîmp pustiu era un uriaş aproape lungit, un om mare cum n-am mai văzut. împrejurul lui stol de ciori, de co-ţofeni, dă cîini şi de pisici. Toate jigăniile astea întindeau de el să-l sfîşie. El se apăra cu mîinile slab de tot şi eu am sărit să-l ajut. Dar cîinii s-au repezit şi la mine, au înfipt dinţii şi am simţit cum mi-au scos ficaţii şi bojogii din piept, cum trosneau vinele adunate de prin toate oasele şi cum ei leorpăiau sînge din coşu pieptului meu. M-am deşteptat, aproape mort... putea dimineaţa să mă găsească îngheţat!... Asta ce o fi însemnînd ? — Cine ştie... Intrară în tîrguleţul unde era judecătoria de ocol. Moş Ion grăbi pasul. Dinaintea judecătoriei văzură ţărani mulţi strînşi. — Oare a intrat în procese ? întrebă moş Ion, aşa în mulţime. Unul îi răspunse : — A intrat, a strigat primul proces... Cu ce sînteţi ? — Cu listele de rămăşiţă, răspunse altul. — Şi noi tot cu ele ! vorbi şi Ştefan Trenţea. Aprodul strigă : „D-nu S. Piţigaie şi Ştefan Trenţea...u — Aici ! răcni Ştefan. Şi se înghesui printre oameni ca să ajungă mai repede la uşa judecătoriei. — Mai degrabă mă, îi strigă iar aprodul. Ştefan intră înăuntru, galben la faţă, puse căciula jos lîngă uşă, înaintă pînă lîngă grilaj şi rămase nemişcat. Avocatul Şurup se sculă după scaun, şopti ceva cu Piţigaie şi începu : — Onorate domnule judecător... Acest om, Ştefan, cum îţi zice mă ? — Ei ! făcu Ştefan înfundat. — Trenţea, spuse Piţigaie. — Acest om, Ştefan Trenţea, este un leneş extra-fin !... Un nemernic, care face degeaba umbră pămîntu-lui !... Toată ziulica, cît e de mare — şi slavă Domnului, zilele de vară sînt destul de mari — el nu face nimic, decît stă tolănit la soare... — Nu e adevărat, domnule judecător, minte domnu Şurup !... răspunse Ştefan Trenţea. 198 — Şiii, făcu judecătorul ! — Auziţi, domnule judecător, un nemernic ca ăsta să mă facă mincinos ! — Taci mă omule din gură ! Să vorbeşti cînd ţi-o veni rîndul, îi zise judecătorul. Avocatul Şurup începu iar : — Toata vara vătăjeii noştri, adică ai clientului meu, d-1 Piţigaie, au făcut pîrtie la casa lui să-l cheme la muncă, ca să mai plătească din datorii... — Domnule judecător... pîrtie vara ! ? răsuflă iar Ştefan. Judecătorul zîmbi niţel. — Da mă, te-a chemat pînă ieri... Şi n-a vrut să muncească... Şi dator, nu altcumva. Da, onorate domnule judecător, este un leneş şi un beţiv... — Nu e adevărat, protestă iar Ştefan. — Taci omule din gură ! se răsti judecătorul. — Cum să tac, d-le judecător, că eu n-am băut să mă-mbăt de sînt vreo trei ani de zile d-atunci ? !... — Că n-a avut, d-aia d-le judecător, dar altfel ar fi fost în circiumă, cum şedea acum trei ani... — Da dă "unde ştii d-ta domnule ?... — Taci omule că te dau afară ! îi zise iar judecătorul. — Numai uitaţi-vă la el şi-l vedeţi... N-are zeghie pe el... Cojocul rupt... Opincile sparte... un nemernic !... După haine se cunoaşte ce fel de poamă este. Ne-a rămas dator 179 de franci, el, un om aşa voinic, de să te întîlneşti cu el în colnic, îi dai punga numaidecît... — In puşcărie ai fost mă ? întreabă avocatul Cîrciog pe Trenţea... — Pînă acum m-a ferit d-zeu ! — Da ai de gînd !... îi zise avocatul. Omul acesta, care nu munceşte, care e într-o stare aşa deplorabilă, e făcut pentru temniţi... pentru că, nemuncind, n-are ce mînca ; neavînd ce mînca, îi e foame ; fiindu-i foame, se duce şi fură şi furînd, îl prinde şi-l bagă la gros !... — Domnule judecător, eu am drept să spui orice despre domnul Şurup ? întreabă Trenţea, codălbăind ochii şi-nghiţînd în sec. — Taci mă omule ! şi judecătorul ţinu dosarul în dreptul feţii, ca să nu-1 vază toţi că nu poate ţine rîsu. — Vă rog, onorate d-le judicător, să-l condamnaţi la plata sumei de lei 179, cît se prevede în lista de rămă- 399 şiţă, cum şi la 50 de franci, plată de avocat, adică onorar, plus cheltuieli de judicată; transportu, mîncarea, ece-tera... plus timbrele şi cheltuielile de urmărire, ca să ştie, să fie muncitor şi cinstit... Am zis !... — Ce-ai de zis în apărare, întrebă judecătorul pe Trenţea. — Domnule judicător... Nu sînt dator nici o lăscaie ! I-am muncit toată vara ; dar logofătu nu mi-a dat bilete, a zis că nu are timp să le scrie ; dar că le trece în condică — şi nu e adevărat că sînt leneş şi beţiv cum a zis d. Şurup... — Cum nu eşti dator mă, se răsti Şurup. Onorate domnule judicător, tăgada lui nu poate face probă în justiţie, fiindcă lista de rămăşiţă a fost depusă primăriei — conform legii şi el era dator, de nu se ştia dator, să facă contestaţie în termenul legal. Ori el n-a făcut aşa, deci e vinovat !... Dacă tăgăduieşte azi în instanţă, e un mincinos... trebuia să facă contestaţie... — Ce contestaţie mă d-le, ce contestaţie ! ? întrebă Ştefan supărat. — Vorbeşte frumos, îi observă judecătorul. — Apoi, domnule judicător, eu nu ştiu de constătă-ţiile dumnealui, eu ştiu că am muncit boierului 253 zile ; că nu-i mai sînt dator nici o stramă ; că i-am dat puii, fasolea, ouăle, muşchii ; că i-am secerat grîu, muncit fi-nitivu... tot... — Biletele ! zise Şurup. -— Nu mi le-a dat logofătu. — Nu-1 credeţi, domnule judecător, minte... — Nu minţ, domnule !... — Vă rog, domnule judecător, să ne admiteţi acţiunea conform listei ce prezintăm, fiindcă alegaţiele lui de azi nu se pot lua în consideraţie. — Ce lagaţii domnule, eu nu sînt dator... — De ce nu ţi-ai pus avocat, omule ? îl întrebă judecătorul. — N-am parale... — Dacă n-ai, n-am <^-ţi face, tu nu ştii să te aperi... — Domnule judecător, n-am parale, n-am avocat, dar am dreptate !... Asta e dreptatea, nu-i sînt dator şi pace. Uite, pot spune zilele pe şart, cum le-am făcut şi cînd le-am făcut... 200 — Domnule judecător, sări iar Şurup, vă rog să-i respingeţi alegaţiunile, fiindcă aici nu sîntem la primărie, în faţa consiliului comunal, aici sîntem în faţa unei magistraturi mai înalte, care nu se poate ocupa cu nişte atribuţii de ordin mai inferior, lăsate în sarcina primelor autorităţi săteşti... Ar fi să ne înjosim nobilul rol ce ni s-a dat... Vă rog să ne admiteţi acţiunea. — Domnule judecător, respingeţi-1 pe d-lui, că nu ştie că eu am muncit, că doar s-o fi plimbat pe atunci pe la băi ori pe la munţi... Nu sînt dator !... — Cu ce dovedeşti ? îl întrebă judecătorul. — Cu ce dovedesc ?.v. Păi dacă i-am muncit 253 zile, i-am dat ouăle, muşchii, puii ? — Destul... judecata e luminată... Oblig pe Ştefan Trenţea să plătească d-lui S. Piţigaie 179 lei, conform listei de datorii, plus 20 lei cheltuieli. — Ai, ieşi afară, îi zise aprodul, şi trăgîndu-1 de mî-necă, îl împinse pe uşă. — Adică mă răseşi domnule Şurup ! ? întrebă Ştefan cînd era împins spre uşă. Da pentru mine mai e vrun drept, domnule judecător, strigă Ştefan de dincoace de uşă. — Apel la tribunal, îi răspunse aprodul. Ştefan uitase căciula în mînă şi tocmai în mijlocul şoselei şi-o puse în cap. — Ce făcuşi Ştefănică, îl întrebă moş Ion. — Mă rase Şurup, moşule, înşurupa-l-ar dracii de tălpile iadului — da mi s-a dat drept de apel. -— Şi ai tu bani să faci apel ? — N-am porumb, dar bani !... — Atunci pune gînd să-i dai. — Să-i dau!... Da ce-o să-mi ia?... Uf... ştii cum umbla gura lui Şurup ?... ca piatra morii. M-a făcut hoţ, leneş, beţiv, golan, cum i-a venit la gură. Şi vorba d-tale, cînd vream să-i spui că minte, aprodu făcea şşşş, şi mă trăgea de mînică ; iar judecătoru spunea că mă dă afară, de nu m-oi lăsa să-şi bată joc de mine Şurup ! O !... ce mi i-aş îi bătut pe toţi să zică : „maică, maică, săi de ne scapă că ne-a luat dracii !...“ Moş Ion aşteptă şi el să fie strigat, dar văzu că se strigă procesele celorlalţi pînă se isprăviră şi apoi Piţigaie ieşi afară. Atunci întrebă şi el pe aprod care-şi aduse 201 aminte că cel dinţii proces strigat a fost al lui Ion Danie, adică al lui. Aşadar Şurup îl răsese şi pe el în lipsă. — Ai acasă, Ştefane, că şi pe mine m-a ras Şurup în lipsă. — Şi pe d-ta, zău ? întrebă Ştefan. — M-a strigat pînă nu sosiserăm. Moş Ion luă apoi o pîine de la brutar, o rupse în două şi o dete jumătate lui Ştefan, care zise bodaproste şi o vîrî în sîn la piele s-o ducă la copii acasă. — Văzuşi Ştefane ? — Văzui moş Ioane... — - Aşa e că nu-şi scot ochii corb la corb, şi că dreptate nu mai e şi pentru noi ? — Aşa e !... — Ei, acum să ţii minte să spui şi la d-zeu pe lumea cealaltă. Plecară acasă : moş Ion înainte şi Ştefan Trenţea după el. SUB CALCII — 1922 CUV1NT ÎNAINTE La noi în ţară s-au scris multe cărţi în legătură cu Războiul mondial. Eu, nu mi-am pus mai dinainte scopul să scriu vreuna; dar am însemnat, cum mi-au venit, şi după dispoziţia zilnică, unele fapte petrecute în comuna mea Costeşti, din judeţul Dîmboviţa, şi altele petrecute prin împrejurimi, ca în Titu, Mărunţişu etc. Am scris adevărat, deşi poate cu patima care mă stă-pînea atunci şi am numitu-i pe toţi pe nume, fără să ţin seamă că oamenii numiţi de mine mă vor duşmăni şi mă vor vătăma mai tîrziu. Tot aşa îi redau şi acum, ho-iărît că, dacă pe unii curţile marţiale i-o fi spălat de învinuiri, ori amnistia regală le-o fi şters trădările şi crimele, şi ei vor pretinde că i-am calomniat, să dovedească şi ei cu martori şi cu scrisori de la alţii, trimise mie atunci, că faptele lor din timpul ocupaţiei aşa au fost şi că, dacă ei n-au putut să fie pedepsiţi pentru ele, apoi nici eu nu pot fi pedepsit pentru calomnie, fiindcă ce-am scris atunci public tocmai acum. Orişicîte neplăceri mi-ar veni din pricina asta, nu pot să renunţ la hotărîrea mea de-a spune adevărul, fie că fac simple însemnări, ori istorie, ori chiar literatură. Aceste însemnări, am spus, le-am scris sub influenţa a fel de fel de dispoziţii sufleteşti — şi deci unele sînt mai îngrijite şi se pot socoti scrise în stil literar, iar altele nu, pentru că sînt scrise în fugă sau în mijlocul groazei, sau al necazurilor îndurate. Cititorii mei, astfel preveniţi, să-mi ceară artă literară în celelalte volume, iar aici să se mulţumească numai cu ceva adevărat şi spus aşa cum mi-a venit să spui atunci. 203 PRIMUL ATAC AL AEROPLANELOR 12 septembrie 1916 st. v. Azi a fost primul atac al aeroplanelor duşmane asupra Bucureştilor. Pînă acum am scris note despre necazurile mele cu milităria, militărie ce o fac, de la 16 august curent, la Spitalul militar veterinar, din dosul Gării de Nord. Viaţa de militar o ştiu toţi şi mi se pare ceva banal s-o mai povestesc. Eu şi femeile însă n-o ştiam ; căci toţi dispensaţii de armata permanentă nu ştiu ce este viaţa de militar. Acum o ştiu... E variată, e individuală, rîzi şi plîngi, joci şi cu lăutari şi fără de lăutari ; dai bătaie şi mănînci bătaie ; înjuri şi eşti înjurat; eşti cînd un sfînt, cînd un mizerabil, după împrejurări, şi după oamenii cu care te hîrjoneşti zilnic. „în armată sînt mizerii ! spune soldatul hîrşit cu ea, trebuie să te supui şi să rabzi !“ Aşa e, şi fiecare bărbat ce-a făcut milităria ştie să spuie din viaţa lui de militar o grămadă de întîmplări, toate frumoase sau triste, toate interesante prin felul lor special vieţii milităreşti. Dar în notele astea nu vreau să povestesc din milităria mea. Las în pace pe toţi, şi pe domnul caporal Papiţică, care mă duşmănea fiindcă aflase că sînt gazetar, şi vrea să mă puie să curăţ latrina, şi pe alţii ca el, căci tocmai de azi încolo simt că a început şi pentru noi, militarii de la P. S. (partea sedentară) războiul cel grozav. Mizeriilor vieţii de militar din timp de pace li se mai adaugă acum mizeriile vieţii de militar din timp de război !... Alături de o mare sarcină de suferinţi trupeşti şi sufleteşti, se mai adaugă alta, care nu poate s-o ştie nimeni cît va fi de mare, poate atît cît să cufunde în nimic şi trupul şi sufletul !... 204 12 septembrie 1916 seara Aeroplanele nemţeşti au omorît multă lume astăzi. în piaţa mare au ucis cîţiva. Un tramvai electric a fost de asemenea lovit. Se spune că ar fi şaizeci de morţi şi vreo alţi optzeci de răniţi... Guvernul, poliţia, nu ştiu cine, a luat măsuri ca să se facă dasupra Bucureştilor gardă de aeroplane şi să se vestească telefonic de la Dunăre, îndată ce se vor vedea aeroplane duşmane că au pornit spre Capitală ; căci din Bulgaria ne vin aeroplanele. Se zice că Mackensen, un general german foarte dibaci, ar fi venit să ia comanda pe frontul nostru ce trebuie să-l avem acum şi pe Dunăre. Vorba e de mult auzită, dar acum se spune că este aşa. Ba încă se mai spune că de sus, din aeroplane, a căzut un chipiu nemţesc, ca dovadă că cei ce ne trimit bombe din zbor sînt nemţi, iar nu bulgari. Vor prin asta să ne înfricoşeze, fiindcă ştiu toţi că de bulgari nu ne e frică. S-au mai luat măsuri, ca să sune clopotul Mitropoliei cînd vin aeroplanele duşmane asupră-ne, iar lumea să fugă de pe străzi în pimniţi; noaptea, să se stingă toate luminele de pe strade şi de prin case. Aşadar războiul se întinde puternic şi ameninţător asupra tuturor. Copiii din faşe, nici ei nu sînt scutiţi, căci azi au fost ucişi şi dintre ei, de către bombele az-vîrlite de sus. Războiul şi frica de moarte se vîră între toţi. Totuşi, ce ciudată şi setoasă de emoţii este lumea noastră ! Azi bombele cădeau din aeroplane, şi lumea ieşea din case, cu gurile căscate şi cu ochii în sus, să vază... aeroplanele nemţeşti !... Prima bombă căzută asupra oraşului a fost cea din dosul Gărei de Nord, ale cărei schije au trecut pe lingă mine şi au ucis doi soldaţi şi a rănit un ofiţer. Cînd am auzit un zbîrnîit scurt pe la picioare-mi şi am sărit niţel speriat, am şi auzit teribila detonaţie a bombei sparte. Am văzut praful şi pietrele azvîrlite mai sus de clădirea atelierului vechi şi... am rupt-o la fugă peste ulucile Spitalului veterinar. Bombele cădeau spre 20f> centrul oraşului, cădeau pe Calea Griviţei, iar eu fugeam spre Regia Monopolurilor (Depozitele) strigînd la lume să intre în case. Eram militar şi ameninţam şi eu cu te-sacul pe femeile ce ieşeau grămadă să se uite în sus !... Aeroplanele, vreo opt-nouă, toate albe, erau aşa de sus, că abia li se auzea zbîrnîitul elicelor. Artileria noastră a-nceput să tragă, dar... n-a nimerit nici unul. In oraş, însă, spre liniştirea populaţiii, se spunea că pe un aeroplan l-au dat ai noştri d-a tumba cu tunurile şi că „s-a ales praful de el !... Să mai poftească nemţii, că ai noştri o să-i facă mici fărîme !...“ Dar... sună clopotul Mitropoliei !... Pe strade au început ţignalele. Felinarele se sting ! Luminile de la geamuri asemenea. Vin duşmanii în zbor !... In odăiţa asta, a d-lui Costa-Foru, stau eu... Fereastra e spre curte... Vardistul n-o să vadă lumina de la stradă, de unde strigă el. Clopotul sună... Baaannng !... Baannng !... Baannnng !... rar, trist, fioros, a pustiu şi a moarte !... Vibraţiele marelui clopot se răspîndesc înfiorătoare şi pustii... Vin aeroplanele noaptea ?... Să mă duc la domnu Costa-Foru, ori să stau aici ? Sec ce sînt !... Mie mi s-a spus că nu voi muri în războiul acesta... Că voi fi păzit !... Atunci ?... Atunci, adică acum, să stau aici şi să-mi scriu în linişte notele mele de... război !... Trebuie să mai fac apoi şi corecturi basmului meu Za-pis-lmpărat care se publică acum în Revista copiilor şi a tinerimei... şi să aştept liniştit cele ce au să vie... Ei, dar dacă o fi cum am visat, atunci, o să se-ntre-rupă şi Zapis din publicare, fiindcă, fiindcă... o să vie nemţii în Bucureşti !... Domnul Costa-Foru, care nu credea în visele mele, acum parcă îi vine să creadă. De altfel, nu crede nimeni în cele ce spun eu. Numai Ion, feciorul ce ne dă la masă, crede, şi ascultă cu gura căscată. Vrea să se ducă şi el voluntar cu domnu Costa-Foru... Nu-i e teamă de război şi crede, şi el, că nu va muri... cum cred şi eu că nu voi muri... Are dar domnu Costa-Foru doi nebuni în casă, pe mine şi pe... Ion !... 206 CA SĂ-MI DEVIE MUŞCHII ELASTICI * 11 septembrie 1915 Iar privata, iar înjurăturile, venite acum din partea d-lui Nuţu, care se face a nu şti că d-nu caporal a pus om în locul meu alaltăieri... Un domn locotenent Mihăescu, de la depozitul de medicamente, sare să mă ia cu ghearele de ochi... Acesta m-a porcăit, m-a-njurat şi i-a spus plutonierului să mă dea şi în judecată, pentru insubordonare* pentru răspunsuri obraznice şi pentru ţinută necuviincioasă... O mulţime de delicte militare azvîrlite toate în spinarea mea !... — Drepţi ! răcnea el la mine. Făceam şi eu drepţi, cum mi se părea c-o fi drepţii. — Ia-ţi poziţia frumos, măgarule ! Mi-o luam. — Stai cocoşat!... — Mi-e spatele aşa, că am stat rău la masa de scris... — Nu vorbi !... Scoate pieptu-n faţă !... îl scoteam. — Trage burta îndărăt, fi-ţe-ar burta a dracului. Trăgeam burta, dar cu ea şi pieptul, nu puteam altfel. — Trage burta şi lasă pieptul scos !... Uu !... mama ta de cioflengar !... — Iertaţi-mă !... — Nu vorbi... Drepţi !... — Mor !... — Taci ! Scoate burta nainte !... Ţine ochii la mine !... Drepţi !... — Iartă-mă !... — Nu vorbi !... Culcat jos !... Trînteşti-te jos !... •— Domnule locotenent !... — Jos ! Mă trîntii jos. * Fiindcă am suprimat din volum începutul notelor mele de pînă aici, reproduc numai nota de ieri, 11 septembrie 1916, ca o icoană slabă a celor ce am început eu să păţesc la Spitalul militar veterinar (n. a.). 207 — Sus !... Mă sculai în sus. — Jos ! — Domnule locotenent !... — Nu vorbi !... Jos ! Mă trîntii iar jos. _ — Sus ! Mă sculai în sus. — Jos !... Şi repede !... Mă culcai. — Sus ! Mă sculai. — Jos ! — Iertaţi-mă !... — Nu vorbi, nu vorbi !... Jos ! Mă culcai. — Sus ! Începui şi eu să mă culc şi să mă scol întruna. Mă trecură năduşelile, ostenii, mi se părea că mă umflu să plesnească centironul. Mă culcă şi mă sculă pînă cînd osteni tot zicînd din gură „jos“ şi „sus“. Plutonierul Nuţu sta crunt deoparte. — Drepţi ! Rămăsei drept. — Să faci cu el în fiecare zi instrucţie... să ştie cum să se prezinte în faţa superiorului !... Două ceasuri pe zi să-l culci şi să-l scoli, ca să i se facă muşchii elastici şi să i se desţelenească cartilagele încheieturilor... Cît pentru nesupunerea de a executa orice ordin, să faci raport şi să-i ceri darea în judecată, pentru insubordonare, pentru ţinută necuviincioasă şi pentru răspunsuri obraznice — şi să-mi aduci şi mie raportul să-l iscălesc... Canalii d-astea de oraş, apaşi ai condeiului, care ponegresc în fiţuicile lor evreieşti armata, trebuiesc făcute să-nţe-leagă ce e armata... Marş !... Şi o înjurătură cazonă puse capacul mizeriei. — Trăiţi ! Şi am plecat. — înapoi !... De ce n-ai făcut stînga-mprejur cum se face ?... 208 — Eu am fost dispensat şi... nu ştiu... — Să ştii !... Marş !... Mîine ai să mi-o faci. Făcui şi eu o stingă, cum văzusem p-alţii făcînd şi intrai în cancelarie, să dau curs hîrtiilor : ordine şi telegrame ce-mi sosiseră prin evreul Nisim, din toate părţile. Pînă la unu după-masă, îmi regulai toate hîrtiele şi pusei de gînd să sar peste uluci, să fug în oraş, fiindcă eram consemnat în cazarmă, şi să mă duc drept la domnul Duca, ce-mi arătase o deosebită prietenie mai nainte de război, şi să-i spui tot. Aşa am şi făcut. Frin dosul grajdului, pe unde nu vedea santinela, am sărit uluca şi peste sîrma ghimpată, în stradă, şi am plecat la domnu Duca. L-am găsit la Ministerul Cultelor şi i-am spus. A rămas mirat. — Du-te îndărăt, că te voi chema la cenzura militară. Am strîns la cenzură toţi scriitorii, toţi muzicanţii şi pe toţi pictorii de talent ; dar pe tine te uitasem ! care din ei n-au fost militari, i-am luat acolo. Socotesc că le-am dat o mai bună întrebuinţare astfel : am făcut bine, ori nu ? Ce era să mai spui eu, decît că a făcut bine, dar că să nu mă uite nici pe mine, că mă mănîncă nefript Papi-ţică şi cu Nuţu. — Nu te uit... Am venit îndărăt la Spital cu speranţa scăpărei. MUTAT LA S.S.S. 13 septembrie 1916 Sînt mutat la cenzura militară, adică la Serviciul Supravegherii Ştirilor, sau la S.S.S. Pe mînică port o bandă verde cu trei seuri de mătase galbenă. Mă-ntîlnesc cu Streitman şi mă-ntreabă unde fac mi-lităria. îi explic tot... 209 — Care vasăzică la Sesese ?... — Da... — Secii sînt seci !... Rîd şi eu. — Am şi eu băiatul, o să-l aduc aci... — Să-l aduci că, de... Sesese, înseamnă : Superiorii sînt superiori !... — O-ntorseşi bine. Vrusei să aflu din gura lui ce crede despre războiul nostru, fiindcă el, ca vechi gazetar şi ca cel vîrît printre toţi, ştie mai multe... — Rău. — Adică crezi că... — Ne bate !... Germanii sînt tari !... Brănişteanu de la Adevărul i-a spus aşa lui Miile : „Domnule, sînt gazetar vechi, sînt filogerman şi sînt sigur că vom mînca trînteală... Pentru astea, îngăduie-mi să nu fac filofranţuzism şi să nu mai scriu nimic"... Şi Miile, care e un om, l-a priceput şi i-a spus : „Bine. Nu vei mai seri nimic ; dar leafa dumitale o vei primi regulat... Vei fi tot al ziarului, dar fără să scrii"... — Bun om ! zisei eu, şi d-1 Miile... — Deştept !... Adică nu pricepe el că, de-or veni nemţii, ceea ce o să se şi întîmple, B. Brănişteanu n-o să fie puternic şi deci în stare să apere Adevărul, clădirea şi toată averea lui Miile ?... E calcol la mijloc ! — Zi, mîncăm bătaie ?... — Mîncăm, dar... s-o taci. Îmi strînse mîna şi ne despărţirăm. Ceea ce crede Streitman cred şi eu ; dar eu cred că vom mînca bătaie, dar că la urmă vor mînca şi nemţii bătaie şi vom ieşi mai măriţi ca ţară, deşi poate mai săraci... Să vedem... * La cenzura militară e bine. Toţi literaţii mai cu vază sînt strînşi aci. Toţi pictorii şi muzicanţii ocupă Poşta centrală şi... citesc scrisorile ostaşilor şi taie cu tuş negru vorbele socotite ca secrete militare. 210 Vai, am făcut şi eu azi primele păcate de a ucide pe hîrtie ideile militarilor de pe front. într-adevăr, unii spun fapte ce ar îngrozi pe cei de acasă. Am scăpat de Papiţică, de Nuţu, de toţi... Trăiască România mare şi-n ea noi toţi, cu domnu Duca de-am- preuna ! ' ....... ~ ‘ El a adunat intelectualii aici !... Acum toţi îi datorăm recunoştinţă şi mai cu seamă eu, supusul lui Papiţică !... FRATI-MEU 28 august 1916 „Este dumnezeu, şi pe cei buni îi apără !“ Aşa am strigat cînd am văzut pe frati-meu Costică, sublocotenent în regimentul 34 — Constanţa, scăpat uşor rănit din groaznica luptă de la Turtucaia. Auzisem că regimentul 34 a fost decimat în întregime, că doar trei ofiţeri au mai scăpat, iar încolo toţi ceilalţi au fost ucişi sau luaţi prizonieri. In Gara de Nord am întîlnit doi soldaţi din regimentul 34, şi i-am întrebat : — Ce-i cu regimentul 34 ? — S-a dus. — Păi voi ? — Noi am scăpat c-am fost ordonanţe. — Şi ofiţerii voştri ? — Au murit. — Ştiţi bine ? — Cum să nu ştim, dacă n-au scăpat decît trei ofiţeri ? — Dar pe unul, sublocotenentul Vissarion Constantin, îl ştiţi ? — Cum să nu, chiar îl şi cunoaştem. — Şi de el ce ştiţi ? — S-a dus !... A murit şi el cu toţii... Dar nu e voie să spunem... Ce a fost acolo, a fost ceva grozav !... N-am avut artilerie şi pe cea ce-am avut-o, nu ştiu de ce n-au 211 întrebuinţat-o. Trupele, aşezate în poziţie, au primit ordin să se retragă. Soldaţii nu vreau, iar ofiţerii se mirau de ce acest ordin de retragere... Bănuiau că o fi trădare. Să fi văzut atunci pe general, îl împuşcau. Ordinul e însă ordin, se izicută, nu se discută, şi o parte a-nceput retragerea, iar alţii nu au vrut. Atunci au dat năvală nemţii şi bulgarii, cu mitraliere pe motociclete. Tunurile lor în-gropau soldaţii de cîte doi-trei metri în pămînt. Noi, ordonanţele, am fugit de la primul ordin de retragere. P-ai noştri apoi i-a înghisuit într-o vale şi i-au ucis pînă la unul... — Ştiţi voi astea ?... — Le-am văzut de pe malul de dincoaci, din nişte rîpe... Am plecat gîndind că frate-meu o fi mort. Totuşi, ceva, o îndoială, un gînd mă făcea să nu crez în moartea lui. Acum vreo cinci-şase ani, venise la mine cu bicicleta de departe, de la un bal. Ostenise şi se culcase într-un pat, afară sub un măr. A dormit ca două ore şi, cînd s-a sculat, mi-a spus un vis frumos al lui, vis ce povestea despre viitorul lui şi-al meu. — Ce vis frumos !... Ce vis frumos, nene Iancule !... Eram eu şi d-ta, oameni mai vîrstnici. (Nu scriu visul, căci trebuie să rămîie secret). Şi acum, cînd îmi spuseseră de moartea lui, mă gîn-deam cum un vis aşa de frumos să fie minciună ?... Visul acela să nu fie o privire a lui în viitor ?... Şi dacă o fi fost, cum s-a putut să moară acum ? Dac-a murit, minte visul ; dacă n-a murit, visul se va împlini... Sîmbătă seara am fost acasă şi l-am găsit viu în gara Titu, venise să spuie tatii că n-a murit!... Cînd l-am văzut, l-am luat în braţe şi l-am sărutat. Mi-a spus apoi cum glonţul ce a trecut prin căpitanul său l-a însemnat şi pe el pe pîntece, după ce a ieşit din căpitan ; cum doi cai au fost ucişi sub el şi cum a murit Iîaneş, cel mai bun prieten al lui şi locotenent în acelaşi regiment. 212 Visul lui de odinioară nu fusese dar minciună, căci a scăpat din cea mai groaznică luptă. I-am adus aminte visul şi mi l-a povestit din nou. — Aşadar, nu voi muri în războiul ăsta !... — Visul tău aşa îţi spune... POVESTESC... VISE... 17 sept. 1916 Azi prietenii Galaction şi Gabriel Giurgea m-au dus acasă la domnul Duca, pe strada Rotari, sau Caragiale, m-au pus să spui d-lui Duca din visele mele. Intr-o cameră mare, cu pereţii acoperiţi cu scoarţe cu flori închise, prin colţuri cu oale japoneze şi vechi, m-au ascultat rîzînd. Îmi vedeam ridicolul situaţii mele : un biet cioban' ce cînta din fluier în faţa lui Beethowen ori Verdi !... Nu credeau, deşi discutau aprinşi despre dezastrul de la Turtucaia... Prietenul Giurgea credea însă. A spus despre viziunile lui Swedenborg — de care acum am auzit întîi — iar Galaction despre viziunea apostolului Pa-vel. Domnul Duca însă nu credea. Este sau vrea să pară materialist. El socoteşte că mersul lumii se desfăşoară după planurile diplomaţilor de prin cabinete. Şi mie mi se pare că d-sa cunoaşte hotărîrile de prin cabinetele europene, iar eu... poate, cunosc hotărîrile de prin cabinetele zeilor !... — Adică să fie ceva de capul ăstuia ? ! a-ntrebat pe Galaction rîzînd... — Ştiu eu ce fel de seminţe o fi purtînd în tărtă-cuţa lui ?... Dar şi Galaction, mi se pare mie, că are credinţa că nu e vreo mare scofală de capul meu... — Ca scriitor mi-ai spus că are talent şi am crezut şi eu, şi d-aia l-am şi scăpat de la — cum îi zicea mă ? — Papiţică. — De la Papiţică !... dar ca diplomat, şi încă din vise !... Se poate ?... 213 Şi mă privea ca pe-o ciudată gîjganii!).. Galaction, deşi religios, nici nu ia în seamă visele mele şi pe drum îmi spunea rîzînd : „Dracu a mai pomenit, cal verde şi grec cu minte !...“ Deci cu visele mele n-am făcut nici o ispravă !... I-am vorbit şi despre aeroplanul meu, să mijlocească pe unde o fi trebuind, ca să-l construiesc. Cu o hîrtie le-am făcut o mică experienţă în casă. Mi-a spus că e prea tîrziu, că acum vom bate nemţii şi fără de aeroplanul meu. Aşa de siguri de victorie se arată să fie. Nici aci nu m-au luat în serios ! E scris dar ca să mîncăm bătaie... Doamne, ce bine ar fi să ne-nvăţăm încai minte din ea !... NEHOTARlT ŞI NEAMESTECAT 30 septembrie 1916 La cenzura militară cei mai mulţi dintre scriitori sînt nehotărîţi. Cei care au făcut însă studii în Germania înclină spre nemţi, după cum cei care au făcut studii prin Franţa sau prin Italia sînt filofrancezi fără condiţie. Ei povestesc fiecare despre firea nemţilor şi a francezilor, iar eu, neştiutorul, ascult !... — Te duci în Germania... regulă, administraţie, cinste, ordine !... Şoselele drepte ; bine pietruite. Pomi mari pe marginea lor... Nimic pe ele, decît cei ce trebuie să treacă. Vezi o ţară curată şi supusă unor minţi hotărîte şi luminate, care ştiu să poruncească. Intri-n Franţa... schimbare !... Ţi se pare c-ai intrat în ţara noastră. Paie şi gunoaie pe şosele ! Porcii rîmînd şanţurile. Găinele rîcîind în pulbere!... Ce să mai spui?... Ca la noi, întocmai ca la noi !... Aceeaşi gintă latină, vorbitoare, plină de fanfaronadă, şireată, vioaie şi cam nesupusă legilor !... Franţuzul, uşuratic şi doritor de libertate, ia ordinele peste picior şi hotărît să-şi păstreze libertatea lui, nu rîvneşte deloc să încercuiască nici libertatea altora... Pe cînd germanul, cel ordonat şi sobru, vrea ca toată lu- 214 mea să progreseze la comanda caizerului ! O fi scris în cartea soartei, ca lumea să primească de acum încolo civilizaţia germană... Aşa a fost pe pămînt. Odată civilizaţia asiriană, babiloniană, egipteană, greacă, romană, franceză şi acum germană !... Eu, care n-am învăţat decît la Balta Mantii şi în universitatea din casa şi grădina mea, tac şi ascult. îmi place să ştiu şi eu faţa ţărilor astea şi să văz oamenii şi credinţele lor. — Tu cum crezi Vissarioane ?... — Eu ascult la toţi, ca să pot crede şi eu într-un fel oarecare... Totuşi, oricît ascultam, să am şi eu o hotărîre a mea, nu se putea să am. Seara mă duceam pe la d. Brătescu-Voineşti şi-ncepeam să-l ascult. îl găseam mai întotdeauna citind. — Se şopteşte că în Bulgaria se grămădesc trupe spre Turnu-Măgurele !... începeam eu. — Poate... — îsi dau mulţi cu socoteala că sînt nemţeşti sub comanda lui Mackensen... — Or fi ! — Că războiul din Transilvania îl comandă Falken-hayn şi cu fratele regelui... Leopold de Bavaria... Că, dacă ne atacă si dinspre Măgurele, o să fie greu să mai ţinem munţii... Că ne vor bate... — Ne vor bate ; dar dacă este un dumnezeu sus — şi d-zeu este — vor mînca şi ei bătaie. Nu se poate ca aceşti oameni, care nu respectă omul, care nu respectă legile de omenie, care întrebuinţează gloanţe dum-dum, otravă, microbi patogeni şi gaze înăbuşitoare şi ucigătoare, nu se noate să nu-şi primească pedeapsa !... E o sancţiune sus în ceruri, căci este dumnezeu şi ei calcă legea solidarităţii speciei de om, lege ce n-o calcă nici fiarele, căci tigrii nu vînează pe tigri, ulii pe ulii şi urşii pe urşi !... — Galaction crede în altfel ; el crede că rău am făcut să ne amestecăm în război, pentru că vom mînca bătaie ! — Poate vom mînca, nu zic nici eu că nu ; dar ei, nemţii şi toţi ai lor, tot vor fi învinşi. Spune-i lui Galaction să citească J’accuse şi să vază că nemţii vor fi învinşi, tocmai fiindcă civilizaţia lor e o spoială, e o imitaţie, e ceva gol !... Ideile de înaltă morală n-au pătruns în adîncul sufletului lor !... Dacă e o dreptate în cer — şi dreptate este — vor fi învinşi !... Dar cînd ?... Peste un an, peste zece, dar vor fi cu o pre-ciziUne matematică!... Vom pieri noi ca indivizi?... Poate!... Dar ce-nsemnăm noi pe lîngă-nfăptuirea mare-lor destine ale unui întreg neam de oameni sau chiar mai multor neamuri ?... Spune-i lui Galaction că îmi pare rău că nu crede ca mine !... Spune-i că, de vor fi nemţii învingători pînă la capăt, eu şi copiii mei mă bag slugă la el !... Aşa îmi vorbea acest suflet bun şi ales. Mă duceam şi la Galaction şi-i spuneam părerile lui Brătescu-Voineşti. Acesta, zîmbitor, îmi răspundea : — Brătescu-Voineşti e un copil, e un suflet bun şi judecă ca artist, iar nu ca om politic. El judecă din punctul de vedere al moralei batjocorite, iar nu din punctul de vedere istoric. Şi, deşirîndu-şi viziunea lui politică, spunea : Vom fi învinşi şi călcaţi în picioare, fiindcă am mers împotriva germanilor. Filipescu, care striga război, recunoaşte singur că : n-avem armament !... Noi vrem să ne punem la loc coarnele ciuntite, să avem a noastră acea şiră a spinării românismului, cum spune Delavrancea despre Carpaţi ; dar cine nu vrea astfel ?... Toţi vrem să scăpăm pe românul de dincolo de trufia jandarmului ungur, dar nu putem acum. Nu e acum momentul nostru istoric !... Noi acum sîntem doar un mic nucleu în jurul căruia va trebui să se-nchege odată românismul. Noi sîntem acum un altar sfinţit de lacrămile şi sîngele strămoşilor noştri, împrejurul căruia trebuie să se zidească biserica. Dar eu mă-ntreb : avem noi acum capitalul ce se cere pentru a-ncepe zidirea ?... Eu văd că n-avem şi nu vom avea ! Am fost o ţară de secături politice, de oameni ce au căutat să se pricopsească din banii ţării ! Toate cele ce ar fi trebuit să se facă, nu s-au făcut. Şi, dacă am intrat acum în război, am intrat într-un noroc, în speranţa lui d-zeu, care ştiindu-ne păcătoşi, ne va lăsa să izbim pragurile, ca să ne-nvăţăm minte, dar totuşi, nu ne va lăsa să pierim !... 21G Şi acum, tocmai acum, am făcut politică de sentimente !... Cine nu iubeşte pe francezul cel vioi şi pe veselul italian ?... Ei bine, în loc să ne dicteze mintea ce să facem, ne-a dictat inima... şi au zis mulţi ca şi Costa-Foru : să mîncăm bătaie, dar s-o mîncăm alături de Franţa !... Pornirea asta a celor mai mulţi dintre noi, tu o socoteşti minte?... Eu o socotesc copilărie!... Oameni entuziaşti, impulsivi, care azvîrl cu pălăriele în sus şi strigă : Război, război, alături de Franţa şi de Italia!... Sufletul lui Iuliu Cezar şi al lui Bonaparte ne va conduce şi ne va inspira !... Dar de ce vreau să-ţi spui eu astea ?... Vreau să-ţi spui că în politică n-au ce căuta sentimentele, că Franţa nu s-a ţinut de ele, cînd am fost în joc noi şi interesele ei !... Aşa şi noi, trebuia să ne ţinem de interesele noastre, care ne dictau neutralitatea sau războiul alături de Germania, căci eram vechii ei aliaţi... — Dar cine ştie, zisei şi eu, dacă hotărîrile din sentiment nu vor fi mai îndreptăţite ca cele luate în urma unor judecăţi multe şi serioase ?... Poate hotărîrile din sentiment vin din izvoare mai adînci ca raţiunea noastră'!... — Copilării ! vorbeşti copilării. Dacă ar fi aşa, pentru ce legi, pentru ce tratate, pentru ce reguli morale ori religioase ?... Judecătorii să judece pricinile după sentimente şi omul să se conducă în viaţă după pornirile lui sentimentale !... Simpatizez nevasta prietenului meu, nici o consideraţie de prietenie, de morală ori de religie... s-o iau, că aşa mă hotărăşte sentimentul, care vine mai din'adîncuri nepătrunse... — Şi totuşi, cînd sentimentul vine mai din adînc ca raţiunea, îi iei soţia sau fata şi... te duci cu ea, ce o o fi o fi !... — Palicar păcătos !... Rîserăm amîndoi, căci eu nu mă supăr de poreclele •ce mi le dă Galaction, simţindu-le că vin din dragoste. — In hotărîrile mari, ce privesc viitorul a milioane de indivizi, trebuie o conducere prin raţiune, iar nu prin sentimente. Noi, cei mai cuminţi copii ai ţării, avem răspundere de viaţa fraţilor noştri mai mici. Noi ştiam slă- 217 biciunea noastră şi acum am dat prilej nemţilor să ne calce în picioare, să ni se ia de pomană griul şi petrolul, în loc să ne dea bani, şi să ne mai facă şi robii lor !... Se-nşală dar Brătescu-Voineşti şi toţi cei ce cred ca el, cînd cred în dragostea Franţei şi-n izbînda ei. Franţa, la urma urmelor, este mai materialistă ca Germania şi n-ar ţine nici o seamă de latinitatea noastră. Vocea sîn-gelui se auzea odată în cugetul Franţei, dar atunci era credincioasă, era teistă, iar nu ateistă !... Aşa vorbea acest bun om şi sincer în convingerile lui. Eu însă încercam să-i spun despre... visele mele, că în ele mi s-a spus că germanii vor mînca bătaie, că vor cădea regii şi că va fi o mare revoluţie la sfîrşitul războiului... — Să nu mai tot spui astea şi la alţii, că ajungi de rîs !... Şi tăceam, rămîind şi acum acelaşi nehotărît şi neamestecat în lupta de idei ce se dă prin reviste şi ziare. Eu sînt ca acel ce-i e frică să meargă şi nainte, dar frică să se-ntoarcă şi îndărăt şi stă pe loc !... Eu stau pe loc şi sînt în mare încurcătură cînd colegii mă-ntreabă ce cred !... Astăzi am făcut o anchetă printre colegii de la cenzură şi iată întrebările mele şi răspunsurile lor : — Unde vom fi la 30 noiembrie c.[urent] ? Pora : Aici în Bucureşti şi fără nemţi. Ressu : Nu pot răspunde nimic, fiindcă mi-e ruşine.. Medrea : O să fim la Iaşi. Dărăscu : Zeii ştiu. Faust Niculescu: Prin Moldova. Ipolit Strîmbu : Ia lasă-mă, domnule ! Mih. Demetrescu : Nu ştiu. Steriade : Unde-o vrea d-zeu ! Cuclin : Şi eu tot aşa zic. Demetrius : în Iaşi. E. Lovinescu: Prin Fălticeni. Chiru Nanov : Prin Iaşi... Şi cine ştie care o mai veni din noi la Bucureşti... Holbau: Vă ţineţi de fleacuri !... Nona Ottescu: în Bucureşti ! Comeliu Moldoveanu: îi vom bate şi vom sta tot aici.. C. Antoniade : în Iaşi... Traian Lalescu : Nu sînteţi serioşi ! 218 Şchina : Vedeţi-vă de treabă, c-apoi fac raport celor leneşi de-i ia d-aici... ^ Găbriel Giurgea : In Iaşi... Supărîndu-se unul din cei mari ai noştri, am oprit ancheta aci... Dar părerea mea care este ?... Dacă nemţii n-or trece pînă atunci peste noi, vom fi tot aci, dar dacă nu, vom fi la Iaşi !... Cînd voi împlini eu nouăzeci de zile de militărie, se va-ntîmpla ceva... DEPARTE 9 noiembrie 1916 Departe, departe, nu ştiu unde, luceşte speranţa mea că voi trăi încă, că îmi voi ajunge scopurile visate... Dasupra se învîrtesc aeroplanele germanilor, iar artileria noastră trage în... vînt. Zgomotele de automobile, de camioane şi de tramvaie au încetat, dar se detună oraşul de explozia bombelor az-vîrlite de sus şi de tunurile trase de cei de jos... Lumea, cea mai mare parte, stă ascunsă prin pimniţL Vardiştii, soldaţii, şi mulţi civili stau în stradă şi cască ochii în sus, la bombele ce se sparg împrejurul aeroplanelor, fără ca nici una să le lovească. Un glas, ca de pisică ce miorlăie, se aude strigînd : — Avruumm ! Avruumm !... Avrumm. Dar Avrum dija de mult e în fundul pimniţei, căci îi răspunde alt glas : — Avrum e dija jos !... Mă uit în sus la aeroplanele ce se rotesc fără frică ca nişte vulturi pe deasupra turmelor de oi. Nu cred că voi muri, pentru că visele mele mi-au spus ca nil mor acum ; că îmi voi înfăptui aeroplanul meu invizibil. Ce grozavă armă ar fi aeroplanul meu!... De la 500 metri în sus ajuns invizibil prin acoperişul de celuloid şi mergînd fără nici un zgomot, cu o iuţeală de La 12 metri pe secundă, pînă la 83 metri. Şi cu toate astea, boierimea noastră tremură, dar ideea mea n-o pune în 219 practica construcţiei. Ei cred că aeroplanul invizibil e o... nebunie a minţii mele ; că celuloidul e inflamabil etc. şi că eu sînt un biet visător, un fel de degenerat... superior ! am auzit o şoaptă chiar în sensul ăsta. Mare ispravă proastă a făcut Cesare Lombroso cu degeneraţii lui !... SE MUTA CENZURA MILITARĂ în ziua de 12 noiembrie st. v. 1916 domnul ministru Duca ne spuse pe scurt : „Cenzura militară se mută la Iaşi. Care aveţi bani şi credeţi c-o să puteţi trăi acolo, primiţi ordine de servici să mergeţi ; care nu aveţi mijloace, primiţi ordine de servici să rămîneţi pe loc. Nu vreau să am regrete că v-am tîrît în Moldova, să muriţi de foame ori de boale. Vă las să vă decideţi singuri. — Sosesc duşmanii ?! întrebară cîţiva în şoapte. — Vom încerca să-i mai ţinem la Olt, dar... nu pricepeţi, frontul nostru larg, armata noastră mică, iar duşmanii mulţi, vin din toate părţile. Şi ne-a lăsat vorbind şi noi, cei de la cenzură, fel de fel. în scrisorile ce le cenzuram, nevestele celor mobilizaţi de prin localităţile de la graniţă spuneau soţilor lor că au părăsit casele, că ghiulele cad în sate, că armata noastră se retrage mereu. — Aşadar trec nemţii peste noi ? — Trec. Asta era pe la ora 11 dimineaţa. La ora 2 ne cheamă să primim ordine de la d. căpitan Demetrescu, comandantul militar al cenzurei. Scriitorii : V. Demetrius, N. Pora, C. Antoniade şi alţii, între care şi eu, am primit ordine să rămînem pe loc. Calitatea mea de dispensat făcea să n-am nici un grad militar şi deci cu solda de 0,5 bani pe zi ar fi fost imposibil să trăiesc. Apoi, la cenzură, ministru de război, d. Vintilă Brătianu şi cu ministrul de Culte, d. Duca, strînseseră pe toţi acei ce li se părură că sînt nişte oameni mai aleşi. Eram cu toţi vreo 94 de inşi, împărţiţi, astfel : unii la telegrame, alţii la scrisorile în limbi străine, alţii la scrisorile în româneşte, alţii la co-letele poşalte, iar alţii la ziare sau la presă. între cei 94 de inşi, eram eu, Eugen Lovinescu, M. Sadoveanu, 220 Alexandru Mavrodi, C. Locusteanu, C. Antoniade, Mir-cea Rădulescu, G. Ranetti, Corneliu Moldoveanu, Ludovic Dauş, A. Mîndru, Chiru Nanov, V. Demetrius, N. Pora, Octavian Goga, G. Galaction, A. Holban, Tra-ian Lalescu, Ipolit Strâmbu, J. Steriadi, Dărăscu, Camil Ressu, Faust Niculescu, Nona Ottescu, Botez, M. De-metrescu, D. Cuclin, Castaldi, Medrea şi alţii. Intre aceştia erau unii mai curajoşi, iar alţii mai fricoşi ; unii cu lefuri, iar alţii cu nimic. Toţi eram. îmbrăcaţi civili, afară de Sadoveanu, Holban, G. Giurea, Şchina, care mai aveau cîte un grad în armată. De la poştă ni se da un ajutor de hrană de şase lei pe zi, dar se făcea socoteala că e mult şi că nu ni se va mai da, fiindcă „nu e drept“ spunea Poşta. — Dacă nu ni se mai dă, atunci noi, fără lefuri, cu ce vom trăi ? — Ni se dă slujbe închipuite... răspundea cîte unul. — Dar dacă nu ni se dă ? — Se poate !... Roadem urechiile d-lui Duca ! Ministrul la care ne duceam toţi şi cu care vorbeam era d. Duca. Pe acest bun om îl supărăm toţi cu nevoile noastre, noi toţi cei fără lefuri, adică fără slujbe la stat. — Şi acum cînd plecăm ? — Diseară la 9, din Gara de Nord pornim la Iaşi — trenul va fi gata... A început atunci o împachetare febrilă de valori. Toţi alergau şi cu rost şi fără rost de colo pînă colo... Ştiri adevărate sau mincinoase plouau în urechile tuturor. Zgomotele bombardărilor dinspre Giurgiu se auzeau mereu... — Au trecut nemţii şi bulgarii Dunărea prin trei iocuri... — Şi? — Şi vin !... nemţii şi ungurii scoboară munţii ; turcii, bulgarii şi nemţii vin acum dinspre Dunăre înspre Bucureşti... Eu am început să alerg pe la prieteni ca să mă po-văţuiască ce trebuie să fac. Simţeam nevoie de a mai întrebuinţa şi capul altora pentru hotărîrea ce aveam să iau ; rămîn pe loc ori fug la Iaşi. Aveam acum voie să rămîn pe loc, dar ştirile ce veneau mă făcea să fiu fricos : Pe toţi cei în stare a purta o puşcă îi va deporta în. Germania şi-i va închide în lagăre ori îi va duce în fabrici să lucreze muniţiuni pentru ei... Acolo foametea e groaznică... şi moartea sigură !... Dacă s-a găsit in stomacul soldaţilor lor frunză de copaci ?! Ce o să dea dar celor ridicaţi d-aici ?... Alte veşti spuneau : Ştiţi ce fac ei ? Iau populaţia şi o injectează cu microbi de tifos exantematic şi ne omoară pe toţi !... Nimeni nu mai scapă, pentru că germanii sînt atei şi materialişti !... M-am plîns prietenului Galaction : — Ce să fac frate, ce fac eu ?... Am ordin să rămîn pe loc, pentru că am spus că sînt sărac şi că am şapte copii... Am cerut voia asta, pentru că un vis al meu — păcatele mele cu visele — mi-a spus că vor trece 90 de zile pînă la căderea Bucureştilor, că voi fi 90 de zile militar, că trebuie să rămîi pe loc, deşi voi scăpa de moarte ca prin urechile acului. înnebunit de visele mele, am cerut voia să rămîi, dar auzi acum ce se aude : ne vor lua pe toţi în Germania ori ne vor duce în Asia Mică... Decît tocmai în Germania, ori în Asia Mică, nu-i mai bine în Moldova ?... — Mă !... ce te temi de moarte ?... Moartea nu te ia decît cînd are poruncă să te ia, şi porunca primită de ea tu n-o poţi nici îndepărta, nici apropia. Şi, dacă e aşa, pentru ce frică ?... Va fi scris să mori, vei muri, apoi fie ducîndu-te în Moldova, apoi fie acasă, ori fie prin Asia !... Tu fă ce crezi că e mai bine... — Apoi vezi, i-am răspuns eu, nu ştiu să fac cum e mai bine... — Să rămîi pe loc... — Şi dacă mă ridică, dacă păţesc cele din visul meu ? — Ţi-a spus în vis că mori ?... — Nu, dar... cît p-aci... — Rămîi dar, că nu vei muri... — Dar eu am îndoială asupra viselor ; eu am gîndit şi am făcut multe observări asupra lor... Dacă sînt unele vise cu caracter profetic, adică se-mplinesc, altele sînt nişte prostii goale !... Unele sînt aşa de scîr-boase, că le socotesc venite de la diavoli... Şi dacă diavolul, care mi-e duşman, mi-a spus ca să rămîi, tocmai ca să mă ucidă ungurii ? 222 — Nu te teme... Viaţa celor buni e în mina lui d-zeu ; numai a celor răi o fi în ştirea satanii... Şi tu, eşti bun, ori eşti rău ? — De... ştiu eu... — Treaba ta, dar eu zic să rămîi, şi nu aci în Bucureşti, ci acasă, în mijlocul copiilor tăi. Spui că n-aveţi fraţi dintr-o mumă şi dintr-un tată, nici tu, nici soţia ta ; că n-aveţi rude în sat, nici tu, nici ea !... Cine vrei să-ngrijească de ai tăi ? Du-te şi stai cu ei. Vine duşmanul, ieşi tu naintea lui, vovbeşte-i, caută să-l încredinţezi că aveţi dreptul a trăi şi voi şi, dacă nu te-n-ţelege, să mori tu şi apoi să se atingă de ai tăi. Asta e porunca ! Ţara te-a dezlegat de porunca ei prin acel ordin ce-1 ai la mînă, dar sufletul tău te leagă de cei de acasă. Rămîi !... D-zeu văzîndu-te hotărît a-nfrunta cu viaţa pericolul ca să scapi pe ai tăi, ţi-o ierta şi păcatele de le-i fi avînd şi... te-o scăpa... Şi apoi, cum ţi-am spus, e o prostie a te teme de moarte ! Noi sîn-tem de-o vîrstă cu stelele care ard în nemăsuratul cuprins al cerurilor !... Nu numai acum ai fost om, ci ai fost de mult şi vei fi în veşnicie !... Am plecat acasă la domnul Costa-Foru, unde stăm în gazdă. — Ce să fac ?... Am ordin să rămîi, dar mi-e frică să rămîi !... — Se poate să rămîi ?! Ţara are nevoie de toţi fiii ei, chiar şi de cei fricoşi ca d-ta !... Te pune la bucătărie, dacă la cenzură nă-i mai fi de trebuinţă !... Să mergi ! — Bine, dar am şapte copii... — Să-ţi trăiască !... Alţii au însă şi mai mulţi şi sînt duşi pe front. Domnişoara Maria *, se amestică mirată în vorbă : — Cum ?... zici să rămîi ? — Da... Am visat că... J Izbucniră toţi în rîs... — Vis... sar... ion... Ion, sare din realitate în irealitate, în vise !... Şi numele e predestinat ! — Vă amintiţi că, răspunsei şi eu, mai nainte de ziua în care aţi primit vestea morţii d-lui George, eu 1 O domnişoară ce lucra la revistă (n. a.). 223 v-am spus ceva dintr-un vis al meu şi am citit o poezie ce am visat-o, iar doamna a plîns !... Deveniră toţi serioşi. Dădusem o probă mică pe care n-o observaseră atunci despre seriozitatea viselor mele. Se-ntristară toţi. Domnul Costa-Foru vorbi : — Eu cred că trebuie să mergi în Moldova. Acolo te vei păstra viu tot pentru copii. Nemţii sînt civilizaţi şi nu vor ucide copiii şi femeile. Bulgarii şi ungurii sînt sub comanda lor şi nu vor fi lăsaţi să-şi facă de cap. Turcii sînt blînzi cu poporul de jos... Au în tradiţia lor bunătatea românului cu care moşii lui au trăit p-aici... Haide în Moldova tocmai în interesul copiilor !... — Galaction mi-a spus să rămîi, căci n-o să mor, dacă n-oi fi rînduit să mor !... — Galaction profesează fatalismul oriental... Oriental prin sînge — căci eu aşa îl socotesc după înfăţişare — nu putea decît să aibă în sînge şi fatalismul. Domnişoara Xenia spuse : — Mă mir de fatalismul domnului Galaction. Părintele Gibescu, profesorul nostru de religie, ne-a spus că omul e liber şi că acţiunile sînt libere şi şi le poate determina. Musulmanii sînt însă fatalişti, ei cred că dacă un cui cade dintr-un perete, dumnezeu a vrut să cadă şi pe acel cui nu-1 mai bate acolo... Un turc, dacă cade jos, el zice că d-zeu a vrut să cadă, iar nu că nu s-a ţinut bine el, ori că n-a fost atent, ori că ar fi putut să nu cadă... Şi mă mir de d-1 Galaction, doctor în teologie, să creadă în fatalism, pe cînd şi părintele Gibescu e popă, e profesor, e teolog şi crede în liberul arbitru şi în determinism !... — Dar noi vrem să ştim cum crede domnul Vissa-rion, vorbi acum domnişoara Maria. — Eu cred... cam zăpăcit !... Zîmbiră toţi. — Iată cum cred eu — şi scosei o hîrtie albă din buzunar şi cu un creion trăsei două linii depărtate şi paralele. Capetele lor le uniii printr-o linie culcată şi perpendiculară lor. Apoi vorbii : Acest spaţiu coprins între aceste linii este zona pe care omul poate înainta 224 spre desăvîrşire, adică spre linia de sus. Omul în această zonă este un biet punct mititel. Această zonă e mai largă sau mai strimtă, după starea de desăvîrşire la care a ajuns individul. în coprinsul acestei zone, emul se poate mişca după voie, se poate singur a se determina. în afară de această zonă nu se poate mişca, e fatal să nu se poată mişca şi liberul lui arbitru sau libera lui determinare, devine un moft. Dar în această zonă, pe care trebuie să ne-o închipuim cilindrică, se găsesc multe forţe, pornite în diferite direcţii. Forţele acestea sînt compuse : unele din fiinţe vieţuitoare : animale, oameni, insecte, microbi etc. altele din forţe fizice : vînturi, valuri, călduri etc., iar altele din forţe necunoscute : spirite bune sau rele, raze, gîn-duri etc. Forţele acestea, unele merg drept în sus spre desăvîrşire ; altele tot în sus, dar în sens oblic ; altele stau pe loc sau coboară, iar altele trec d-a curmezişul !... Fiecare din aceste forţe, au şi ele zona lor, drumul lor pe care li se îngăduie a merge drept sau în zig-zag, sau cu o traiectorie şi mai neregulată însă coprinsă în marginile zonei îngăduite. Care poate să fie traiectoria unui punctuleţ, fie nu-mindu-1 om, într-o zonă astfel determinată şi ea însăşi străbătută de mii de zone ale multor şi feluritelor forţe ?... Cine poate s-o desemneze, ori s-o deducă prin căleai ?... Eu cred că oamenii nu pot să-şi deducă traiectoria viitorului sau vieţii lor, nici chiar în interiorul acestei zone ; că spiritele rele o pot deduce ceva mai nainte de mişcarea punctului ; iar că spiritele bune, şi deci mai mari, o pot deduce pînă la sfîrşitul unei întrupări. Merg într-o direcţie, de pildă, dar din direcţia aceea vine o altă forţă. La un moment ne voim ciocni, dacă nu voi şti nici eu, ori nici ea, ori n-o vrea să ferim în lături. Un spirit rău, văzînd direcţia mea şi a forţei sau forţelor ce vin spre mine — direcţie ce eu n-o văd — poate să-mi spuie : te vei ciocni, va fi aşa şi aşa... ; dar dacă eu cer un sprijin spiritelor sau forţelor bune, ele mă pot feri ; şi profeţia spiritului rău rămîne 225 o... minciună. In cazul cînd am fost ferit, am zis : nu există fatalism, pentru că am schimbat direcţia, am fost determinat de mine însumi ; în cazul cînd am păţit-o, zic : a fost fatalism, am fost chiar vestit printr-un vis...1 Desenul ajută mult, şi această idee fu înţeleasă şi aprobată, dar cu chestia mea să plec sau să rămîn, abia se hotărî să plec întîi la Costeşti, ca să spui nevestii ceva sfaturi şi apoi dimineaţa să mă-ntorc şi s-o iau spre Iaşi. PLECAREA într-un geamantan de carton, cumpărat atunci cu 18 lei, îmi strînsei cărţile ce le aveam în odăiţa din localul redacţiei Revista copiilor, unde eram găzduit. Domnişoara veni în redacţie zîmlbind şi se uită la mine cum îmi strîng cele ce mi se păreau ale mele. — Pleci ? — Da. — încotro ? Eram hotărît încotro : întîi spre Costeşti şi apoi spre Moldova, dar îmi plăcu să-i spui o glumă : — Nu ştii că eu mă ţin după vise? Visele mi-au spus să rămîn ; biletul meu de servici tot aşa, prietenul meu tot aşa, deci : răimîn !... Se încruntă, mă privi dispreţuitor şi apoi îmi spuse: 1 Fatalism naiv — transcrierea unor vise, „vrăji", superstiţii, rudimente misticoide. în fond, toate acestea nu reprezintă decît' un bagaj pe care scriitorul ţăran îl avea din mediul existenţei sale cotidiene. Tributar nu mai puţin unor idei care circulau în epocă, Vissarion nu ajunge la formularea unei opinii proprii, ci combină printr-un soi de determinism personal şi ţărănesc elemente contrarii ale gîndirii vremii sale — sub şocul dramatic al primului război mondial şi al vitregiilor unei vieţi dure (n. ed,.). 226 — Nu eşti din stofa celor care am crezut că eşti !... Eşti un biet încăpăţînat, un biet superstiţios, un biet nebun ! Şi ce începusem să cred că eşti !... Acum, pentru nebunia dumitale am milă, iar pentru laşitatea du-mitale : dispreţ !... Aceste vorbe mă ameţiră ca şi o lovitură de ciomag în cap. Dînsa, cu un vraf de hîrtii în mînă, ieşi pe uşă şi plecă. Cînd mă dezmeticii eu, mă văzui singur pe un scaun şi mai că-mi venea să cred că nu a fost realitate, ci că am visat !... Aşadar, talentul meu, sufletul meu, astfel de impresie îi făcuse : nebun şi laş... Ce era să mai fac ? M-arn aşezat la masa de scris şi i-aim scris o scrisoare, pe care însă nu i-am înimînat-o, fiindcă n-am mai întîlnit-o şi adresa nu i-o ştiam, deşi în urmă am aflat că această curajoasă fiinţă fugise din noaptea aceea la... Brăila şi de aci nainte. Şi fiindcă povestii această scenă în legătură cu dusul meu în Moldova, iată şi scrisoarea aceea. DOMNIŞOARA M... Sîmbătă, 2 noiembrie 1916 M-ai învinuit de nebunie şi de laşitate, două defecte atît de mari, incit fac pe om a nu mai fi considerat om. Atunci cînd nemţii se cred supraoameni, d-ta vezi tocmai în mine, tipul suboamenilor; adică mănînc şi eu o bătaie morală de la d-ta. Ce mi-ai spus acum se vede însă că se plămădea de mult în conştiinţa dumitale. Adeseori mi-ai zis Că de ce n-am curajul să mă duc pe front şi stau la partea sedentară. Dacă atunci îţi răspundeam rîzînd că, de vreme ce d-fă te consideri egală cu orice bărbat, fiindcă ceri drepturi şi, totuşi, nu iei o puşcă ca Elena Teodoroiu şi nu ie duti pe front, egal şi eu cu d-ta — deşi mi-era ruşine de egalitatea asta — nu iau o puşcă şi nu mă duc pe front, ca să dau zece gloanţe în vînt, ori în pămînt, şi abia vre- 227 unul în vrun neamţ mai nenorocos. Acum, însă, fiindcă părerea dumitale despre mine a izbucnit aşa de monstruoasă, vreau să mă apăr în faţa conştiinţa d-tale şi poate şi-n jaţa conştiinţa altora, care vor găsi mai întemeiate argumentele şi faptele mele. Şi acum să răspund: De ce nu m-am dus pe front ? Iată motivele : Legale : Pentru că s-a brodit să fiu şi eu un tip mai deosebit între oameni, un scriitor, zic unii cu talent, şi m-au chemat doi miniştri la Cenzura militară. Pentru că s-a brodit să fiu dispensat de serviciul armatei permanente şi deci n-am învăţat meşteşugul ar-melor, care totuşi, să zic, că n-o fi aşa de greu să-l înveţe cineva. Pentru că armata, ştiind c-am fost agent sanitar, mă trecuse tot în cadrele armatei necombatante, adică la com-paniele de sanitari — şi, deci, nu pe front. Omeneşti : Pentru că eu, soldatul, am soţie, am şapte copii şi sînt sărac. Pentru că pe front, necunoscîndu-mi-se valoarea mea sufletească, aş fi fost întrebuinţat ca un simplu soldat şi, în condiţiile acestea, n-aş fi putut să dau ţării vrun folos apreciabil. Pentru că sînt încredinţat că, trăind pe lîngă cei 7—8—9 copii, care vor deveni cetăţeni, voi mai face şi alte fapte, cu mult poate mai însemnate decît acelea de a ucide sau nu, pe vrun neamţ. De credinţă : Pentru că am fost vestit — cred eu — despre războiul acesta, despre multe din păţaniile noastre şi despre ale mele în special. Pentru că mi s-a spus să stau în mijlocul copiilor mei, că focul va trece peste mine, îmi va încinge obrajii, dar nu mă ucide ; şi pentru că eu voi chema binecuvîntarea lui d-zeu asupra tuturor celor din preajma mea. Pentru că socotesc şi eu că am o datorie de îndeplinit, în care mi se pretinde să fiu cu mîinile nemînjite de sînge omenesc. A !... Dar dumneata poate desconsideri aceste motive... De cele legale, poţi să spui că din laşitate m-am dat la adăpostul lor; de cele omeneşti că tot din laşitate le invoc — fiindcă datoria către ţară ar fi mai mare ca cea de copii; că la urma urmelor, murind eu, ţara ar fi 228 îngrijit de ei, iar că presupunerea ce mi-o fac singur des-pre valoarea mea, ar trebui să las pe alţii să o facă, ci să mă fi dus acolo şi să fi făcut fapte eroice !... Iar în ceea ce se atinge despre motivele mele de credinţă sînt curate... nebunii, sînt semne sigure ale unei degenerări intelectuale ! Aşa şi încă mai grozav poţi d-ta să-mi răspunzi. Dacă spiritul tuturor contradicţiilor te-o pune să gîn-deşti aşa, vei rămîne tot încredinţată rău despre mine. Intr-o zi însă, cît de depărtată o fi ziua aceea, o să-ţi vezi singură greşalele judecăţii de acum. Adevărul biruie odată şi odată, şi cu mine, cred eu, că este adevărul. Să mai-ncerc să vorbesc despre motivele mele care m-au făcut să nu mă duc pe front ?... Cele legale, mie, mi se pare că sînt puternice şi nu se discută... Am fost dispensat de armata permanentă; n-am învăţat să mînuiesc armele; nu ştiu cum să fiu folositor ca combatant. Ca militar apoi, trebuie să execut ordinele date, adică să stau acolo în formaţia căria m-au repartizat şefii armatei şi ai ţârei. Că puteam, întrebuin-ţîndu-mi influenţa, să cer a fi trimes pe front... da, se putea asta ; şi n-am făcut-o, fiindcă am şapte copii, fiindcă sînt sărac, fiindcă n-am rude şi fiindcă... visele mele — în care d-ta nu crezi — mi-au spus să stau în mijlocul copiilor mei. Ei, asta de n-aş spune-o, ai bănui că poate sînt om normal, dar, fiindcă o spun, ţi s-o fi părînd că îţi dovedesc tocmai că sînt un biet superstiţios, un biet ignorant, un biet nebun!... Nu am însă nici o grijă de părerea du-mitale, şi iată, spun în scris, că o să-mi povestesc credinţa mea, pentru a crede în ea şi copiii mei! Cînd e vorba de credinţa mea, de ideile intime şi sincere ale sufletului meu, nu am zor de batjocore, nu am zor nici de suferinţi, de orice fel o fi; căci, în ideile mele de credinţă, socotesc că e pus adevărul, un adevăr mai adevărat Qa viaţa noastră de p-aici, şi deci, mai de valoare ca viaţa. Dar să zic că m-aş fi dus pe front... Care ar fi fost folosul meu şi care ar fi fost al ţării ? D-ta mi-ai fi zîmbit, mi-ai fi întins mina să ţi-o sărut, şi aş fi pierit în vuitoare ca un simplu individ, ca o celulă neînsemnată prin nici o calitate în organismul social. 229 Aş fi murit prin vrun şanţ undeva, şi d-ta afllnd, ai fi zis: yySărmanul !... Avea o inimă mare !... Păcat de el c-a murit!“ şi cîteva acorduri la pian, un rîs zglobiu ţi-ar fi spus : „trăieşte, uită morţii, căci... odată vom muri şi noiu. Atît mi-ar fi venit din partea dumitale. Dar ce ar fi venit copiilor mei ? Mai întîi gradul de simplu soldat — fiindcă n-am făcut armata — i-ar fi adus nevestii şi copiilor 30—40 de lei pe lună, cu o curte straşnică din partea perceptorilor, cînd i-ar fi dat pensia... In vreo slujbă publică nu sînt, ca să-mi dea pensie leafa ce aş fi avut-o în viaţă. Părinţi buni n-am nici eu şi nici nevasta. Rude bogate nici ea, nici eu, iar avere, nici eu, nici ea. Atunci ce s-ar fi întîmplat cu cei şapte copii ai mei ? Ar fi purtat trenţe, ar fi urmat clasele primare tot ca mine şi ar fi rămas slugi sau simpli muncitori de pă-mint!... Că s-ar fi îngrijit statul de ei?... Eu am făcut însumi experienţă cu statul. Nici un copil în Ţara Românească n-a dorit şi n-a umblat să-nveţe carte ca mine. Eu am bătut pragurile oamenilor mari, ca să mă bage-n şcoli. Şi nimeni n-a zis: o fi vreo excepţie ţărănoiul ăsta, să facem cu el excepţii de la regulamente şi de la legi şi să-l băgăm în vreo şcoală. Şi eram copilul năzdrăvan, care mă dusesem la Delavrancea, la Caragiale şi la Via-huţă, singurii socotiţi de mine oameni mari. Şi nici ei nu m-au înţeles, deşi înţeleg şi eu azi că un scriitor e mare tocmai după moarte, că între contemporani nu înseamnă mare lucru. Uşierul de la un minister îşi poate băga fiii şi nepoţiii în şcolile statului, dar un scriitor nu poate să zică : băgaţi ţîncul acesta în şcoală — bănuiesc c-o să iasă un om ! Eram mare cînd d-nu Delavrancea a mers la d-nu Petre Gîrboviceanu şi i-a spus: „primeşte-l în şcoală ca supranumerar, c^o să iasă ceva...u Şi nu m-a primit!... Dar copiii mei vor mai avea această îndrăzneală, această dragoste de carte ca a mea ?... Dacă n-or avea-o, in lipsa mea dar, vor rămîne simpli ţărani, oameni de corvoadă la boieri şi oameni de dajdie la stat. In mine războiul distrugea şapte cetăţeni, poate trei-patru din ei, viitori cetăţeni de valoare cîndva. 230 Şi apoi pentru ce dispreţul acesta al dumitale faţă numai de mine ? La cenzură sînt 94 de inşi, toţi oameni cu altfel de suflete. Care găseşti dintre ei vrednici de dispreţul dumitale ? Mihail Sadoveanuy Octavian Goga, Gh. Ranetti, Corneliu Moldoveanu, E. Lovinescu, Chiru Nanov, E. An-tonide, Ludovic Dauş, I. Minulescu, Liviu Rebreanu, Gregorian■, N. Pora, Oreste, Ipolit Strămbu, J. Steriadi, Ressu, Dărăscu, Medrea, Faust Niculescu, Nona Ottescu, Botez, Misa Dumitrescu, Cuclin, Castaldi etc., etc... Şi faţă de aceştia de ce nu-ţi manifeşti dispreţul şi mila dumitale ?... Pentru că îi socoţi cu drept a sta acolof numai eu nu; eu sînt intrusul, sînt ţăranul care trebuie pornit să apere moşia boierului ! Aşa ?... Pentru un zîmbet al dumitale să mă duc la moarte ca să-ţi apăr moşiele ?... O /... Dar cu ce calităţi strălucite veniţi dv. în faţa vieţei, de vă socotiţi numai dv. să ocupaţi partea sedentară, iar eu, deşi minte mai subţire, să fiu trimis în front ? De ce să ne osîndiţi pe noi la q astfel de moarte ?...m Şi dacă am probat că am şi eu un suflet mai deosebit şi m-au chemat la cenzură, alături de cei pomeniţi mai sus, sînt laş şi merit dispreţul dumitale şi numai eu /... Este scris ca peste noi să treacă focul. De atîtea ori am spus că vom mînca bătaie, deşi nemţii, şi toţi ai lor, vor fi bătuţi la urmă. Războiul acesta este o pedeapsă, dar este şi un bine. Prostimea va dobîndi poate pămînt şi mai multă libertate. Ni s-o face şi nouă liceie pe la tir-guri şi sate ; nu numai pentru negustorii şi locuitorii de la oraşe. Ciad pricep ceva din viitor, de ce să-mi pretinzi d-ta să mă pun eu împotriva celor ce au să vie ? Dar o să zici că aşa ceva ar putea să susţie oricine şi atunci ce ar fi ? Aşa ceva pot să susţie numai cei ca mine şi cînd ar fi toţi ca mine, războiul nici n-ar mai exista. Facă-se toţi buni şi cinstiţi, ţinători ai cuvîntului dat... ★ Observ că scrisoarea e prea lungă şi poate nici n-o citeşti pînă aici... La urmă, ştiu că mulţi se uită, ca să vadă concluziunea. Iată concluziunea mea: M-ai insultat 231 şi trebuie să-ţi retragi cuvintele. De poţi s-o faci acum, m-aş bucura, căci iată adevăratul meu scop: mă duc la Costeşti să dau sfaturi acasă şi apoi mă duc în Moldova, dar nu pe front, ci... tot unde or fi şi ceilalţi scriitori! Nu-ţi retragi cuvintele... atunci va fi o plată şi pentru d-ta. In aşteptare... LA IAŞI 12 noiembrie seara, 1916 La ora 8 seara pornii spre Gara de Nord, cu geamantanul cu cărţi la spinare. Mă hotărîsem să mă reped întîi la Costeşti acasă, să spui nevestii ce are să facă, de ce familii să se alipească. sLla cine să ceară sprijin la Bucureşti în Hpsa mea, şi apoi să mă reîntorc şi s-o iau spre Iaşi. Cînd intrai însă în gară, abia putui străbate la peron, de mulţimea fugarilor spre Moldova. Toţi se strigau să nu se piardă prin mulţime şi se văitau că au părăsit case, lucruri şi că nici trenul nu vine mai curînd. — Tu mergi cu noi, Vissarioane ? mă-ntrebă Chiru Nanov, ce era sosit pe peron cu nevasta, cu copilul şi cu un frate al său. îi răspunsei că mă duc întîi la satul meu şi apoi vin mîine cu trenul şi o iau spre Iaşi. — Ce eşti nebun ? ! sări Locusteanu de la revista Flacăra... Bulgarii au trecut de Comana şi mîine sosesc la Bucureşti ! — Mergi cu noi, îmi zise şi prietenul meu Gabriel Giurgea, care mă şi rugă să-i ajut la pusul geamantanelor în tren. într-adevăr tunurile se auzeau din gară, cu tot zgomotul ce-1 făceau trenurile şi lumea strînsă. — Trebuie să ne puie trenul cenzurei la dispoziţie*, nu te mai duce, îmi spuse şi altul. Te pomeneşti că mîine seară e prea tîrziu... 232 Îmi înmuiară voinţa şi mă hotărîi să plec şi eu cu ei spre Moldova. Trenul însă nu mai sosea în staţie. Era noaptea şi bubuitul tunurilor tot nu-nceta. Atunci Locusteanu şi alţi zece inşi, în care mă amestecai şi eu, pornirăm la halta Griviţa, să vedem de ce în-tîrzie trenul. Merserăm toţi pe întuneric, căci nu erau îngăduite lumini aprinse, de teama aeroplanelor şi zepelinurilor, şi, la intrarea în haltă, un miliţian, încins peste zeghie cu centironul si cu arma în mînă, ne opri strigîndu-ne : „Stăi !“ Locusteanu îi spuse ce vrem şi ceru voie să ne lase în haltă. — Nu e voie, îndărăt ! răspunse miliţianul. -— Măi omule, înţelege, sîntem cenzura militară, ofiţeri şi oameni mari, lasă-ne să trecem, uite bandele cenzurii pe mînicile noastre... — îndărăt !... Nu vă cunosc !... şi îndreptă puşca spre noi. — Idiotul ăsta trage-n noi, vorbi unul şi trei revolvere se îndreptară cu ţevile spre bietul miliţian şi-i spuseră : — Sîntem zece, tu eşti unul. Trei revolvere te pot găuri la moment... Sîntem ofiţeri... Prezintă-ţi arma !... mi se pare că-i strigă Donar Munteanu. Miliţianul înfricoşat şi zăpăcit prezintă arma. — Unul să stea lîngă el de pază, iar noi ne ducem în haltă... Eu însă, mai curajos, o rupsei la fugă îndărăt, socotind că miliţianul, d-o fi vrun şiret, o trage în vrunul din noi, cu toată ameninţarea c-o să fie şi el împuşcat îndată de altul. Am venit îndărăt pe peron şi, peste o oră, garnitura trenului nostru a sosit, condusă de cei 7—8 inşi, ca de nişte arhangeli. Mă-nhămai cu geamantanul meu şi cu unul al prietenului Giurgea şi mă urcai într-un vagon. Dar îmbulzeala fu aşa de mare, că aproape era să fiu strivit de cufere şi de lumea care năvălise în tren. Nu mai era vorba acum de cenzură, ori de tren al Ministerului de Război, ci bărbaţi, femei şi copii, răcnind înăbuşiţi, în-jurînd şi izbindu-se, se suiau în tren pe scări şi pe fe- 233 restre, ca să ocupe locuri, să nu rămîie pe peron... Alţii, mai bine îmbrăcaţi, în şube ori în altfel de blăni, se suiau d-a dreptul sus pe vagoane, îşi aşezau bagajele şi se culcau între ele, făcîndu-şi cruci şi strigînd d-acolo către mecanic, să pornească repede, că aşa şezînd, tot vine lume şi se omoară, ca să apuce locuri ! Am intrat într-un compartiment cu Locusteanu, cu soţia lui şi copilul; cu Chiru Nanov, soţia lui şi copilul; cu Munteanu, mi se pare Donar, şi cu un evreu cu nevasta şi cu un ţînc. La ora 9 şi jumătate trenul a pornit la Iaşi. Mulţi spuneau cine ştie cînd om mai vedea Bucureştii şi care din noi. îmi căzuse locul lingă geam. Trenul a mers nemaioprindu-se decît în staţiile mari ca : Ploieşti, Buzău, Rîmnicu-Sărat iar ziuă ni s-a făcut în Focşani. în Focşani era linişte. Nu se auzeau tunuri şi parcă nici nu mirosea a război. Toată noaptea cei trei copii din compartimentul vagonului scînciseră şi ceruseră ba apă, ba şocolată, ba mîn-care. Şi li se dăduse de toate cu prisos. Mă gîndii că aceşti copii erau răsfăţaţi chiar şi acum în drumul pribegiei, pe cînd ai mei, rămaşi fără mine, or fi tremurînd de frica prăpădului ce s-apropie de ei !... Şi nici un alt bărbat, tată, frate sau bunic nu era lîngă ei să-i mîngîie cu vorba, ori să-i apere, decît mama lor, o biată femeie, streină de sat şi fără nici o rudă... Mă gîndeam aşa şi auzeam : — Vrei parizer, tătuţule ? — Nu, salam !... răspundea copilul mofturos. — Vrei ceai ? — Nu, şocolată !... — Să-ţi dea mămica o portocală să-ţi treacă de sete ! M-am ascuns cu capul după perdeaua geamului şi m-au trecut lacrimile de soarta şi mila copiilor mei. Unul a dat perdeaua la o parte şi mi-a zis mirat : — Plîngi ? !... De ce ?... — Pentru că voi aţi luat în pribegie tot ce-aţi avut mai de preţ : copiii, nevasta şi banii... Pe cînd eu ce-am luat ?... Şapte copii mi-au rămas acasă. Nevasta între ei şi fără bani şi fără rude. Eu am plecat de parcă aş fi fost 234 Lăcău... Dezertor de la marea şi sfînta datorie de părinte... Nu-mi ziseră nimic. Li se păru şi lor că am dreptate şi că greu este să-ţi părăseşti copiii pe o aşa vreme grozavă de război. Trenul porni iarăşi înainte pe la Vaslui, merse toată ziua şi noaptea, pe la zece, ne pomenirăm ajunşi în Iaşi. Plecaţi din ziua de 12 noiembrie seara, ajungeam în seara de 13 noiembrie în Iaşi. Aci pe peron văzurăm numai sentinele ruseşti. Gara şi aci plină de lume zgomotoasă, neliniştită, care se striga să nu se piardă şi încărcată cu fel de fel de bagaje. Pornirăm în oraş la Hotelul Traian, pînă cînd Co-menduirea Pieţei ne-o face rost de gazde pînă dimineaţa, ca să vedem apoi unde ne-om fixa. Vedeam laşul noaptea şi pentru prima oară. Lăsarăm geamantanele la hotel şi cîţiva plecarăm la un restaurant să mîncăm... Abia găsirăm ciorbă de peşte pe care o plătirăm cu cîte trei lei porţia. Nişte ciorbă cu zeama neagră, în care ovreiul birtaş parcă pusese o mînă de praf. De aci venirăm îndărăt la Hotelul Traian, locul unde ne căuta Comenduirea şi de unde ne ducea pe la gazdele ce găsea. Pe la ora două noaptea, eu, domnul Şchina, Chiru Na-nov şi frati-său, încă n-aveam gazde. La două mi se găsi mie şi fratelui lui Chiru Nanov un pat la un cofetar, ce după ceafa lui groasă şi după accent îl cunoscui că e bulgar. Bulgarul, cum râmaserăm cu el, începu să ne-ntrebe : — Sînteţi bucureşteni ? — Bucureşteni... — Ce, ori vin nemţii ? — Vin. — De aia v-aţi retras aici ? — D-aia. — Trebuia să fi stat, nu vă făceau nimic... Eu sînt bulgar !... Eşti însurat ? — Sînt. — Ai copii ? — Am, şapte. 235 — Ei bine, du-te îndărăt şi pe sufletul meu de vei păţi ceva de la bulgari, dacă eşti om supus şi nu faci revoluţie contra lor ! Tăcui oarecum mirat de îndîrjirea acestui bulgar ce apăra cinstea şi omenia neamului său cu aşa curaj şi cu aşa putere de convingere. Bulgarul mă privea crunt. — Ascultă, pe sufletul meu şi al copiilor mei !... Nu crede că bulgarii sînt barbari, că ei nu ştiu ce e omenia !... Ei n-au nimic cu populaţia civilă şi cu cei ce-şi pleacă armele !... Du-te îndărăt şi pe sufletul meu, pe mine să mă blestemi, de-i păţi ceva de la ei !... Nu-i făgăduii nimic, ci-i spusei numai atît : — De vreme ce am sosit aici, îndărăt nu mai mă-ntorc... Ne culcarăm într-un pat, eu la un cap şi fratele lui Chiru şi altul şi... adormirăm. Cît oi fi dormit nu ştiu, că un om îmi spuse răstit : „Scoală şi pleacă în mijlocul copiilor tăi !... îndărăt, pînă nu e prea tîrziu ! Barza, cînd s-aprinde casa pe care-şi are cuibul cu puii, se aşază dasupra lor, îi înveleşte cu aripile şi învăluită de fum şi flăcări moare cu ei, o clipă nedezvelindu-i de aripi ! Dar tu? !...“ Mă pomenii deştept, şi în casă lumină. Bulgarul nu stinsese lampa deloc. Mă-nchinai şi hotărîi să ascult pe cel din vis, să plec îndărăt la Bucureşti şi d-acolo să viu la Costeşti în satul meu. Pînă la ziuă nu mai dormii. Cînd se trezi bulgarul, îi spusei visul. El mă-ndemnă iar : — Pe sufletul meu de ţi-or face bulgarii ceva... Du-te fără grijă. Mă sculai şi-ncepui să mă-mbrac. El merse cu mine şi-mi turnă să mă spăl. Cînd venii de la spălat, fratele lui Chiru Nanov se trezise. — Eu plec îndărăt !... îi spusei. — Se poate ? ! — Spune prietinilor c-am plecat. îmi luai geamantanul cu cărţi iar la spinare, strîn-sei mîna fratelui lui Chiru şi p-a bulgarului şi plecai la gară. 236 ÎNDĂRĂT LA BUCUREŞTI Şl SPRE CASA 18 noiembrie 1916 In dimineaţa zilei de 14 noiembrie, luni, 1916, am plecat la gara Iaşi, de la cofetarul bulgar, cu geamantanul cu cărţi la spinare. Cînd am vrut să intru pe peron, santinelele ruseşti m-au oprit, strigîndu-mi : „nazat !“ Le-am vorbit pe româneşte să mă lase, le-am arătat ordinul de servici, banda verde de la mînecă, dar ruşii tot „nazat“ îmi răspundeau mereu. Am căutat să intru pe peron prin alte părţi, dar ori pe unde, acelaşi „nazat“ mă-mpingea îndărăt. Şezînd amărît, iaca o trupă de soldaţi d-ai noştri, veneau spre gară. Mergînd pe lîngă ei, le spusei la repezeală necazul meu cu ruşii şi ei mă primiră între ei şi intrai cu ei buzna pe peron. Trenul de persoane însă plecase. Am rămas pe peron şi abia pe la ora trei am plecat cu un tren de marfă spre... Paşcani !... Se spunea că acolo pot găsi trenuri care s-o ia îndărăt spre Focşani şi spre Bucureşti. Noaptea am ajuns la Paşcani, şi fiindcă mărfarul apuca în susul Moldovei, am rămas pe peron să aştept trenul de a doua zi. M-am chinuit într-un colţ al sălii de aşteptare şi a doua zi, 15 noiembrie, pe la ora 12 din zi a venit trenul din Iaşi !... M-am suit sus şi am pornit-o spre Mărăşeşti. Toată noaptea am mers. Dimineaţa abia eram în Mărăşeşti, unde de foame am mîncat sfecle de zahăr, de care se găseau o groază în gară. Doi ofiţeri ruşi ocupaseră un compartiment şi se culcaseră, încuind uşile bine Nu ştiu ce îmbulzeli erau pe linie, ce trenuri veneau, că în Mărăşeşti am stat pînă seara, mîncînd sfecle de zahăr. Aş fi găsit altfel de hrană dacă aş fi părăsit trenul, dar nu l-am părăsit tot crezînd că va pleca şi s-ar putea să rămîn pe loc. Seara am plecat. In ziua de 17, pe seară, mă aflam ajuns în Focşani. îmi venea să plec pe jos, văzînd că trenul mergea aşa de încet spre Bucureşti. Trenuri dinspre Bucureşti veneau dese ; şi pline de lume şi de ostaşi. Toţi spuneau 237 că trebuie să fi căzut Bucureştii, fiindcă luptele se dau împrejurul lor [sic !]. în ziua de 18 noiembrie, seara, vineri, am ajuns însă în Gara de Nord ! Tunurile bubuiau în toate părţile, dar... nemţii încă nu sosiseră. M-am dat jos cu acelaşi geamantan cu cărţi şi am luat-o acasă la Galaction. în Bucureşti era liniştea dinaintea furtunei. Automobilele şi zgomotele din oraş pieriseră. Tunurile se auzeau bubuind pe de rînd. Soldaţi d-ai noştri, puţini de tot, treceau de colo pînă colo. Toată lumea era tristă. Cînd am intrat pe usă la Galaction, a rămas mirat. — Tu ?! ! — Eu... — Ptiu satano !... Auzisem c-ai fugit la Iaşi, cum ţi-au fugit simpatrioţii la Domochos... Am fost la Iaşi şi acum d-acolo viu. — Vii d-acolo ? ! !... — D-acolo, plecat din ziua de 14... — Şi de ce ai venit îndărăt ? — Am visat... dar... destul c-am venit. S-a-nchinat şi mi-a spus : — Nu ţi-am spus eu, secule, să stai în mijlocul copiilor tăi ?... —- Or fi ajuns nemţii în satul meu ? — Cred că da, fiindcă se bat p-aci prin preajma Bucureştilor... — Eu mîine o iau spre casă... — Ce, eşti nebun ?... Bucureştii trebuie să fie încercuiţi... — încerc să plec... Dar cine o fi la cenzură ? — Ce ai cu cenzura ? — Vreau să-mi înnoiască ordinul de servici, că are data de 12 noiembrie şi mîine e 19 noiembrie... S-o lega cineva de mine; — Eu sînt lăsat şef al cenzurei, dar să distrug scrisorile... — înnoieste-mi ordinul... — Nu... — Mă ţii aci lingă dumneata ?... — Nu... Dar mîine să mergem amîndoi la domnu Alexandru Crăsnaru acasă, că e lăsat ca un fel de mi- 238 nistru de Interne şi să-i cer povăţul... Şi de-o zice, ţi-1 înnoiesc... — Să mergem. Apoi i-am spus ce bruma am putut să observ şi eu despre mulţimea de refugiaţi din Moldova şi scena mea cu cofetarul bulgar. M-am culcat la el. Dimineaţa ne-am sculat şi am plecat amîndoi acasă la domnul Alexandru Crăsnaru. Galaction l-a deşteptat din somn, au vorbit amîndoi, şi cînd a venit la mine în stradă, mi-a spus : — Ţi-1 înnoiesc... Dar ţi se dă o însărcinare : să potoleşti spaima populaţiii... Să nu mai fugă lumea spre Moldova, ca să moară p-acolo de foame, de ger ori de cine ştie ce boale... Te duci şi tu, şi spui pe unde poţi că ai ordin să le spui adevărul, că nemţii nu mănîncă la oameni... să stea pe loc... Şi, de poţi, să opreşti cîrduriie de copii ce sînt trimişi spre Moldova de către jandarmi... Primeşti asta ? — Primesc, doar n-o să mă doară gura spunîndu-le. — Dar să-ţi împlineşti datoria asta, începînd de cum ieşi din oraş... Dacă vei găsi satul tău neocupat, intri în el ; dacă nu, te-ntorci îndărăt şi vii la mine... Aici aştepţi pînă capitulează oraşul şi apoi pleci spre satul tău... — Frate, dar vezi, să-ţi aduci aminte de mine... Să-ntrebi dacă sînt viu, ori m-au ucis nemţii... — N-ai grijă... Du-te şi Domnul cu tine ! îmi reînnoi ordinul, puse data, deterăm mîinile şi plecai. Era ora zece. Am mers întins la Gara de Nord. Trenurile veneau dinspre apus, dar nici unul nu mai pleca într-acolo. Am pornit-o pe jos, iar cu acelaşi geamantan cu cărţi la spinare. La 11 şi jumătate eram ajuns în Chitila. Am pornit-o tot pe calea ferată, singurul drum ce-1 găseam mai drept. In capul pădurii Rîioasa, unde se-ntretaie şoseaua cu calea ferată, am găsit vreo zece inşi din sat de la noi, veneau de la Urziceni... Fuseseră chemaţi pentru a fi revizuiţi, dar apoi trimişi acasă — spuneau ei — că se auzise de încercări de a trece Dunărea bulgarii mai sus de Brăila. Dintre toţi, numai Ştefan Gh. Lupu din Tomşani vru să meargă cu mine mai repede. Ceilalţi au pornit pe şoseaua mare încet şi observînd drumul, să nu se pomenească cu nemţii în faţa lor. Luptele se dau spre Braga-diru, spre Tărtăşeşti, pe toată partea dinspre miazăzi a şoselei naţionale Bucureşti—Piteşti. Am mers întins şi mai mult în fugă. Din gara Gherganii spre Conţeşti, au început să cadă bombe şi prin preajma căii ferate. Nemţii voiau să bată linia, ca să împiedice orice circulaţie de trenuri. Văzînd aşa, socoteam zadarnic dusul meu spre Cos-teşti, o distanţă de 25 kilometri spre apus de la Ghergani ; dar totuşi hotărît să merg pînă unde n-oi mai putea, mergeam mereu şi cît puteam de repede. In gara Conţeşti, seara, ne-a prins un tren sanitar. Tovarăşul meu Ştefan, cum l-a văzut, cum s-a şi suit sus pe un tampon, crezînd că trenul va veni pînă la Titu. Eu însă am mers înainte pînă unde era maşina trenului. Aci ascultai cearta mecanicului cu şeful gării : d. Şin-drilaru, care spunea că se poate duce pînă la Titu, fiindcă e în comunicaţie telefonică cu gara. Mecanicul, însă, care auzea tunurile şi împuşcăturile pe de rînd, nu voia, motivînd că-1 prinde duşmanul. — Sînt răniţi, domnule, în gara Titu... — Or fi, mauzi luptele, poate să se ivească duşmani colea... Luptele sînt la Tărtăşeşti... Duşmanii vor să taie calea ferată la Ciocăneşti... şi eu să mă duc la Titu !... Ce, sînt nebun ! ? — Atunci aşteptaţi încă o oră pînă or putea să vie răniţii ce-or putea fi aduşi, ori care or merge singuri... E noapte şi nemţii n-o să atace gara noaptea... — O oră pot să aştept — spunea mecanicul — dar dacă s-o ivi ceva mai nainte, fug... Nu vreau să cad prizonier... Văzînd că aşa stă chestia cu trenul, o luai tot pe jos spre Titu, despărţindu-mă astfel de tovarăşul meu Ştefan G. Lupu. La podul de fier de pe Dîmboviţa, un miliţian de pază mă opri. — îndărăt, nu e voie... — Măi omule, începui şi eu, dar pe unde trăieşti ?... N-auzi luptele ? — Le aud, dar... nu e voie... 240 — Dacă le auzi, nu pricepi că peste un ceas nemţii sint aici ?... Ce, eu am venit să stric podul, păcatele mele, ori vreau s-ajung mai repede acasă ?... Nu-ţi face păcat cu mine, să mă sileşti să trec prin apă, acum cum sînt înfierbîntat de drum... Lasă-mă să trec pe pod... Miliţianul se-nduioşă şi-mi răspunse uitîndu-se cu frică * — Treci, dar repede. O rupsei la fugă, cit îmi mai îngăduiau picioarele, pline acum de băşici pe tălpi, şi care mă usturau de parcă păşeam pe luminele ochilor... Trecui dincolo. Mi se păru că desculţ m-o ustura băşiceje mai puţin. Mă descălţai; dar acum mă degera !... De osteneală, îmi venea sfîrşeală să leşin. Văzui pe cîmp o iapă albă păscînd. îmi veni gîndul să mă folosesc de ea. Mă dusei, o prinsei, o despiedicai, încălicai pe ea şi o luai spre Titu. Trecui de nişte pădurici ale moşnenilor din Sălcuţa şi mă înfundai în nişte smîrcuri pe care iapa nu mai vrea să le treacă. Ca să nu mă zăbovesc căutînd locurile de trecere cu iapa, descălicai, lăsai iapa acolo şi o luai pe jos... Scutisem prin ajutorul ei 3—4 kilometri de drum. Ieşii iar pe calea ferată. Aci mă-ntîlnii cu Ioniţă Vasile Mangeac, un om din Bucuroaia, care venise şi el cu trenul sanitar, şi odihnit fiind, putuse să vie de la Conţeşti, tot aşa de repede ca şi mine, care mai venisem şi călare. — De unde vii Ioniţă ? — De la Urziceni ; dar tu ? — Eu viu de la Iaşi. — Trec soldaţi răniţi, se duc la Conţeşti, îmi spuse el. Şi sînt o groază de cartuşe, de curele, de mantale şi de răniţi lăpădate... într-adevăr, el găsi jos o raniţă cu toate ale ei... — Uite... — Las-o jos, îi zisei eu, că, de ne-om întîlni cu vrun ofiţer, ne sluţeşte cu bătaia... El însă nu vru. Un grup de soldaţi, ce se sprijineau între ei, se iviră înaintea noastră venind dinspre gara Titu. 241 — Ne-o fi aşteptînd trenul sanitar în Conţeşti ? întrebă unul. — Vă aşteaptă, grăbiţi-vă însă. Un ofiţer văzu efectele de la Ioniţă. — Pentru ce ai luat astea mă ? — Le-am găsit. — Ce, erau ale tale ? şi... şart-part, vreo două palme, după obicei. — Iartă-mă domnule ! şi le lasă jos. Eu însă ajunsesem aşa de departe că abia mai zăream pricina şi păţania din urmă a lui Ioniţă. Am fugit cît puteam, ca să nu paţ şi eu ceva. Din urmă mai apoi mă sosi şi Ioniţă. N-avusei timp să-l întreb, ci merserăm cît puteam de de minune. în capul gării Titu, nişte ofiţeri aprindeau chibrite peste chibrite şi consultau o hartă şi înjurau de spaimă... — Unde e, domnule, drumul ăsta, din capul gării ? se-ntrebau ei. Cum mă pomenisem ajuns lîngă ei, mă amestecai în vorbă. — Ce drum căutaţi ? — Drumul spre Branişte. • :—• Uite, luaţi-o înapoi, şi mergeţi niţel şi apoi daţi de-el... —' Aide de ne du... — Domnule, sînt mort de obosit... — Aide !... Aide !... Şi plecai cu ei să le arăt, iar după noi merse un şir mare de cai şi de tunuri. . Le arătai drumul, mă-ntorsei îndărăt şi intrai în gara Titu. Era 19 noiembrie seara. în gara Titu, drumurile şi toate curţile erau pline de căruţe milităreşti, de aşa-zisele trenuri militare. Erau repede. ;, dar ochii, obişnuiţi, ne serveau IN GARA TITU Noaptea de 19 spre 20 noiembrie 1916 242' sute şi poate mii de căruţe, acoperite cu coviltire de rogojini, ca cele ale muntenilor, sau cu foi de corturi, toate pline cu muniţiuni de război. Se mai găseau automobile, rnotociclişti, biciclişti şi chiar o trupă de cavalerie. Cu începerea întunericului, împuşcăturile de tunuri şi de arme se potolise. Printre care şi militari, am ocolit şi m-am oprit acasă la: tată, acolea în gară. O fi fost pe la opt seara. Cînd m-a văzut, a rămas şi el mirat. — De unde vii ? — De la Iaşi. — Cum e acolo ? — E lume multă, o să fie foamete şi pieire pentru mulţi... — Şi eu am trimes şi pe Sandi... — Lixandru s-a dus la Moldova ? — Pînă acum e în gară, aşteaptă să plece vrun tren... — Trimete pe Bădoi repede ; să-l aducă îndărăt, că în Moldova va fi rău, mai rău ca aici... — Şi s-a dus şi Didina, de-o săptămînă !... — Trimete să vie cel puţin băiatul acasă. Tata se încredinţă şi trimese pe Bădoi, un ţigan slugă, şi peste puţin se-ntoarse cu geamantanul lui, el rămînînd în gară la o casă unde erau strînse fete multe. Era în clasa a 7-a de liceu şi deci flăcăiandru, căruia îi plăceau fetele. îmi puseră şi mie de mîncai şi apoi, ostenit cum eram, am luat cu mine şi pe Ioniţă Vasile Mangeac, tovarăşul întîlnit aproape de gara Titu, şi ne-am dus să ne culcăm într-o odaie. Cum eram obosit de drum, m-am şi pomenit adormit. Deodată însă, m-am pomenit deştept şi prinsei cu urechea un zornăit de geamuri sparte, la chiar odaia mea. Auzii pe tata care dormea într-alta, că mă-ntreabă : — Iancule, cine a spart geamul la fereastra ta ? — Nu ştiu, tată. Şi cum ştiam curtea plină de soldaţii de la căruţe, mă uitai să văz cine a-ncercat să inte peste mine în odaie: Dar nu văzui nimic. Deodată auzii un tun depărtat şi apoi începu să se audă o vîjîială : jiiiii f... şi apoi o detunătură grozavă : baau ! prin împrejurimi, şi geamurile iar huruiră jos ! — Bombardează ! strigai şi sării din pat. 243 într-o clipă toţi ai casei fură în picioare. — La^imnităJ... Ieşirăm afară toţi, care de pe unde eram, şi ne re-pezirăm la uşa pimniţei. O altă bubuitură şi iar acea vîjîială grozavă sosea spre gară, bomba căzu, se sparse şi alte geamuri hu-ruiră jos. Oamenii de la coloanele de căruţe, lumea refugiată dinspre Piteşti, şi care se afla în vreo şase trenuri. începu să răcnească şi să strige : — Ieşiţi, ieşiţi în cîmp, că bombardează gara ! Uşa pimniţei noastre era încuiată cu un lacăt bun, pe care să nu-1 poată descuia soldaţii, ce pînă aci mişunaseră prin curte şi acum, lacătul nu ne lăsa deloc, nici nu se descuia şi nici nu se rupea, deşi vreo opt suflete trăgeam de uşă s-o rupem, ca să intrăm mai repede în pimniţă. Automobilele începură să urle, oamenii să izbească a moarte în bietele vite de la căruţe, ca să pornească şi să fugă mai repede din gara bătută de artileria duşmană. Ţipete de femei şi de copii se auzeau ieşind din vagoanele pline cu refugiaţi. Tunurile bubuiau mereu şi bombele se spărgeau prin bătăturile locuitorilor din gară. — A înnemerit gara !... Păziţi !... s-auzea răcnete. I-a d ărîmatTîn" coIţT... Uşa pimniţii noastre nu se rupea deloc şi casa, rămasă acum fără geamuri, se vedea plină de întuneric înăuntru... — Du-te tu, zise tata, Vasilichii, o surioară mai mică, ia cheile şi adu-ni-le... Fata se duse repede şi se-ntoarse cu cheile. Tata descuie lacătul şi năvălirăm toţi în pimniţă. Pimniţa însă, după o observare la repezeală, nu ne da destulă siguranţă. Pentru că pămîntul în gara Titu e mai mult mlăştinos, apa este la o adîncime de 20—30 de centimetri. Şi tata, ca să facă pimniţă, turnase beton de 25 cm înălţime şi o făcuse ca pe un vas, în care nu putea să pătrunză apa. Dasupra însă n-avea decît duşumeaua odăii, aşa că, de-ar fi nemerit o ghiulea acolo şi ar fi ajuns în pimniţă, ne-ar fi ucis pe toţi, pînă la unul. Toţi ne dam seama de pericolul acesta, dar decît afară, unde puteau să se răspîndească schije şi la o sută de metri de locul unde ar fi căzut ghiuleaua, aci n-ar fi 244 avut ce ne face, decît numai dacă ar cădea ghiuleaua în mijlocul pimniţei. Ne strînserăm toţi, şi, la un loc cu butoaiele de varză, cu putinele de brînză şi cu tot zarzavatul, stăm înghesuiţi şi ascultam bufniturile şi grozavele vîjiituri ale ghiulelelor. Cimentul de desupt ne sili însă să dăm jos de pe putini fundurile de lemn şi să ne aşezăm pe ele, ca să nu ne mai răcească aşa grozav. — Cine are curajul să iasă afară şi să se ducă în casă să smulgă la repezeală saltelele din paturi şi plăpumile ?... Nu voia nici unul. — Ce bine ar fi, zise şi tata, am aşterne saltelele jos şi, cum sînt de lînă, am şedea pe ele putînd chiar să dormim !... După multe rugăciuni, se hotărîră fetiţele cele mici : Florica şi Vasilica, ieşiră din pimniţă şi se-ntoarseră tî-rînd după ele saltelele şi plăpumile. Numaidecît aşternurăm trei saltele de lînă jos şi mă culcai. M-am învelit cu plapuma şi m-am culcat bine şi fără grijă. In pimniţă aveam lumină, căci o lampă plină de gaz o găsisem acolo, dusă din casă mai de mult. Am adormit şi... tocmai la ziuă m-am trezit. -— Bravo Iancule !... ai dormit buştean... — Ce era să fac... — Au tras nemţii 84 de ghiulele... le-am numărat după ce te-ai culcat tu... Noi n-am dormit deloc... Despre ziuă nemţii opriseră bombardamentul. Copii ieşiseră p-afară şi spuneau că nu mai e nimeni pe drum... că totul pare pustiu. Ieşirăm şi noi din pimniţă. Aşa era. Şoseaua goală şi pustie, plină însă de paie, de fîn şi de fel de fel de murdării. Din multele căruţe ale coloanelor şi ale trăsurilor ambulante nu mai rămăsese decît o roată ruptă, un cal mort şi murdăriile. Dimineaţa era plină de ceaţă şi, oricît mă uitam spre Odobeşti să văd nemţi, nu văzui nimic. — Haide Ioniţă ! zisei omului de la mine din sat. — Vrei să mergem la Costeşti ? ! se miră el. — Dar eu n-am venit să stau aici... 245 — Unde vrei să te duci, sări şi tata cu gura ? D-aici pina la Costeşti sînt 9—10 kilometri spre apus... nemţii or fi de ieri acolo !... — Eu mă duc... — Atunci merg şi eu, zise Ioniţă. — Iancule, stai aci... fiind cu toţii, îndurăm nenorocirea mai altfel... — Nu !... Să ne vedem sănătoşi. — Să dea d-zeu. Pornii cu Ioniţă de pe mine. Picioarele se mai înzdră-veniseră acum. Pe şosea nu se vedea nici un om. In gară trenurile şedeau pe toate liniile, dar toate vagoanele pustii. Nici un fluier de maşină, nici un norişor de fum, nici un glas şi nici un om nu se vedea pe nicăieri. Pe toată mulţimea de aseară parcă o-nghiţise pămîntul. Nu se auzeau nici cîini lătrînd, nici cocoşi cîntînd, nimic ce ar fi arătat că există vieţuitoare p-aci. îmi spusese tata bătrînul în copilărie un basm cu un oraş în care toată lumea fusese împietrită la un cuyînt... Acolo oamenii se făcuseră de marmură albă, cîinii de marmură neagră, iar păsărelele de marmură roşie. Şi-n tot oraşul nu mişca nici o vieţuitoare, nu cînta nici o pasăre, nu se auzea nici un zgomot. Şi-mi închipuisem atunci marea şi înfiorătoarea linişte din acel oraş. Ei bine, gara Titu îmi trezi vechea închipuire d-atunci... Şi căutai înadins să vedem ceva mişcîndu-se... Nu se vedea nimeni. Pe dasupra coşurilor de case, nu se vedea fum şi doar era frig, căci era 20 noiembrie. Nimeni nu mai făcuse focul !... Cerul era posomorit şi cenuşiu. Aripile morţii cenuşii şi vinete, întinse cît cerul, parcă ne acoperea pe toţi. — Ce-om păţi ? ! zise Ioniţă. Ieşirăm din gară şi o luarăm pe calea ferată ca ,să ocolim tîrgul Titu, ce este la trei kilometri de gara, Titu şi-n care bănuiam c-ar putea să fie ajunşi nemţii. . Merserăm însă ca 500 metri şi zărirăm înaintea noastră soldaţi înşiraţi pe linie, şi aşezaţi pe brînci. — Nemţii !... zise Ioniţă. Ne-ntoarserăm îndărăt spre gară ; dar mă hotărîi să merg acum pe şoseaua ce duce la Titu. 246 — Hai pi ici... — Nu văzuşi soldaţi, or fi soldaţi nemţi, zise Io-niţă iar. — Haide, pînă unde om da de ei. Pornirăm pe şosea cît puturăm de repede. La apa Negrişoara observăm că erau soldaţi d-ai noştri, desfăşuraţi în trăgători. — Sînt d-ai noştri, Ioniţă... Cînd ajunserăm în dreptul lor, un sergent ne-ntreabă : — Mă, civili, ăia, civilii ăia, unde vă duceţi ? — Sîntem di ici, din Titu, răspunsei eu, ne ducem acasă. Trecurăm de ei în fugă. Cind ajunserăm aproape de Titu, ne pomenirăm însă că încep împuşcături dinspre Odobeşti şi că ai noştri încep şi ei să răspunză. —- Ait vere, spuse Ioniţă, sîntem între focuri acuşi, ori nemţii, ori ai noştri ne nemeresc, ne fac de petrec... — Iute spre Titu, acolo ne adăpostim în case, spusei eu. împuşcăturile se înteţiră şi noi fugeam cît puteam spre Titu. Ajunserăm în capul Titului şi, în prima casă, arendaşul Moşoiu se uita afară, cu uşa crăpată şi cu paltonul pe umeri. — Ai pimniţă, domnule Moşoiu ? îl întrebai din fugă. — N-am. Fugirăm nainte. Ioniţă spunea să intrăm în biserică, că sînt zidurile groase şi că în biserică n-o să tragă ei, că doară nu sînt păgîni. :— Nainte, nainte ! în dreptul lui Mihăiţă Anastasescu, mă oprii puţin din fugă şi-l văzui pe el, al doilea om ce vedeam dintre toţi litenii, şi-l întrebai : — Ai pimniţă ? — N-am. Fugii nainte, dar ajunserăm în capul Titului dinspre apus şi acum iar ieşeam la cîmp în bătaia gloanţelor. Intrai pe fuga în localul primăriei Titu, cu Ioniţă, după mine. Acolo găsirăm doi ţigani de gardă, care făcuseră un foc straşnic în sobă. — Are pimniţă casa ? 247 — N-are. — Ştiţi voi unde or fi nemţii ? — Trebuie să fie colea în Plop !... Plopul, de Titu, este la un kilometru depărtare. — S-a dus Costeştii noştri ! zise Ioniţă. — Unde e armata noastră ? întrebai pe ţigani. — Sînt şi pe colea pitiţi, pe hoaga Şuţii. Şuţa venea mai spre apus de noi, şi deci ne găseam tot în spatele unei linii de armată d-a noastră. — Haide Ioniţă !... — Ne-mpuşcă... — în numele lui Cristos ! Ieşirăm din primărie, şi, cum şoseaua naţională o cîr-meşte spre miazănoapte, noi mergeam în tangentă cu satul Plopu, unde ne spuseseră ţiganii că trebuie să fie nemţi. O luarăm prin şanţul şoselei, ciuciuliţi şi în fuga cea mai mare. împuşcăturile se auzeau mereu tot în capul dinspre răsărit al Titului, iar aici era linişte. P-aproape de moara neamţului Şaibă — Shaip — auzirăm un huruit de căruţă. Ne uitarăm şi văzurăm venind din urmă un român c-o căruţă de-i sfîrîiau roatele si alergau caii de credeai c-or să plesnească. — Ioniţă, înaintea lui, tu de-o parte şi eu de alta, să-i facem semne de oprire, că, dacă o mai domoli fuga, să ne suim la el, să fugim mai repede d-aici. Aşa şi făcurăm, ne aşezarăm înainte şi cu palmele făcurăm semne de oprire. Omul mai domoli caii şi noi puturăm să ne azvîrlim în căruţă din fugă. Era Dumitru Radu Surugiu, un om din Puţu cu salcia, adică din comuna noastră. Omul dete bice cailor şi aceeaşi fugă de vijelie o urmă şi cu noi în căruţă. împuşcăturile începură şi în capul Titului dinspre apus, căci vedeam săgeţi de foc ieşind din gura armelor, împuşcăturile însă nu le auzeam, din pricina marelui zgomot ce-1 făcea căruţa în mers. Eu şi Ioniţă ne lungisem pe blana căruţii şi ne-n-chinam. Căruţa coti drumul spre apus ca să vie la Bucuroaia şi deci acasă. Caii fugeau să moară. 248 Trecurăm satul Ursarilor de la Merişu, şi pe la Crîngul Lupului, o ghiulea se sparse aproape de noi. Săgeţi de flăcări ţîşniră în toate părţile şi caii o luară şi mai la fugă. Intr-adevăr, acum ne-nchinam, de să ne scoatem şi ochii. Nici unul nu vorbeam. N-aveam nici timp şi nici nu ne venea. Preocupat fiecare cu frica sa, doream ca să fugă caii şi mai iute, că în satul Bucuroaia poate om scăpa. Ajunserăm şi intrarăm în Bucuroaia. Acolo însă în-tîlnirăm artileria noastră. Erau tunurile înţesate pe drum şi toţi soldaţii ciuciuliţi pe cai şi nemişcaţi ca nişte statui. Căruţa nu mai fu chip să mai înainteze ; nu mai avea loc pe unde. Sărirăm jos şi o luarăm pe lîngă garduri. Nimeni nu vorbea şi nimeni nu mişca. Trecui în fugă prin satul Bucuroaia, unde rămase Ioniţă, ca să se ducă acasă la el, şi eu o luai spre Cos-teşti, spre satul meu. Intre sate nu se vedea ţipenie de om ; dar în Costeşti erau iar artilerişti şi tunuri, asemenea nemişcaţi şi ca înţepeniţi pe cai... Apucai prin curtea şcolii şi-mi văzui casa,....încă în fiintâ^dar nimeni pe bătătură. Inima începu să-mi bată... „Unde-or fi ai mei ? !u Intrai în curte şi apoi în casă !... ACASĂ Duminică, 20 noiembrie 1916 — Iancule !... strigă Gheorghiţa cînd mă văzu in-trînd pe uşă. — Tata !... strigară copiii. — Tăticu !... — Iancule!... Iancule!... Şi nevasta ridică ochii spre icoane şi plîngînd veni şi se agăţă de mine şi ea şi copiii... Toţi plîngeau şi-mi pupau mîinele... — Ei ce e, ce e... sînteţi toţi în fiinţă, ori... s-a în- tîmplat ceva ? x 219 — Sîntem, sîntem, dar ce-am păţit!... Uită-te, a făcut bătătura gropi, unde au căzut ghiulele şi s-au spart... De trei zile, de cînd tot azvîrle bombe peste bombe... Am făcut o groapă, dar am pus pămînt pe ea, atît de mult, că furca cea veche a puţului pe care o pusesem lungiş lemnelor celorlalte, s-a rupt din jumătate şi s-a lăsat jos... A rămas groapa de abia încape în ea doi copii şi fina Neaga... Acum ea e acolo cu Edison şi cu Voltaire. — Ei bine, rugaţi-vă lui d-zeu c-o să treacă şi astea... Am venit eu, acum o să se schimbe nenorocirea în mai bine... — Bine-ai făcut, bine-ai făcut, că înnebuneam de groază şi eu şi copiii !... — Şi nu se văd deloc, deloc ? — Nu se văd, dar ghiulele lor vin asupra satului... Cînd încep să tragă acolo, înspre Mărunţişu, s-aud venind vîjîind şi tot satul începe să răcnească. Apoi se ascund toţi şi tac toate vieţuitoarele... După ce le povestii şi eu pe scurt păţaniele mele, plecai în sat să mă sfătuiesc cu alţii, ce trebuie să facem. Mai tutulor le păru bine c-am sosit eu în mijlocul lor. Se strînseră împrejurul meu şi-ncepură să-mi spuie ce a fost pînă aci. Toţi se-ntrebau : — Unde sînt ? Pe-unde or fi ? — Vin ! Vin ca puhoiul, răspundea cîte unul ce fugea din satele mai depărtate. Zarea dinspre apus au întunecat-o. Vin cu automobile, ce urlă de te sperie, cu mitraliere, cu fel de fel de tunuri. — Şi ce fac ? — Dumnezeu ştie ! S-aude că pe învăţători şi pe preoţi îi taie ; că pe copiii de la 12 ani în sus îi ia cu ei, iar că de femei şi fete îşi bat joc. — De unde ştiţi ? — Aşa am auzit şi noi. Şi fugarii, cu legături la spinare, cu copiii, unul ori doi, legaţi la spinare, cu alţii pe jos, fugeau în rîndul armatei şţ povesteau de acestea. — în urmă aţi văzut fum ? Or fi arzînd satele ? — Nu se vede fum, nu se vede nimic ; dar cine ştie ce-o fi în urma lor de tot. 250 Spaima sătenilor creşte însă şi mai mare. Grupuri-grupuri se strîng şi vorbesc fel de fel. Femeile îşi frîng mîinile. Toate fetele sînt triste. Oamenii care nu s-au mai închinat cu credinţă cine ştie din Vremea cării nenorociri, acum se închină şi se uită în sus la cerul vînăt de nori. — Ce trebuie să facem ? — Să ridicăm steaguri albe ! Nenea Ion, învăţătorul, leagă un şervet într-o prăjină şi-l pune la poartă. Acum trupele noastre pare că s-au scurs. E linişte pe drumul noroios. — Unde mai sînt pădurile de odată ! vorbeşte Ion Siva^he. Te ascundeai în pădure şi nu mai da cu mîna de tine. Ca să te caute prin pădure, îi era frică că-1 omori. Acum zarea e pustie ; un miel îl vezi de la un sfert de poştă ! — Ei !... Ce bine era odată !... Boierii s-au lăcomit la bani : au vîndut pădurile, le-au scos şi au semănat tarlale de grîu în locul lor. — Dar noi cum ne-am bătut joc de pădurile noastre, mă ?... Le-am tăiat, le-am scos, le-am păscut cu vitele ! D-aia n-o mai plouînd la timp, pentru că am stîr-pit pădurile !... De le-am fi avut acum, ne-ar fi prins bine. O bubuitură de tun apropiat îi făcu pe toţi să tresară şi să se închine iarăşi lui dumnezeu. — Vin peste noi ! Nenoricirea soseşte ! Aideţi acasă fiecare să trăim sau să murim în mijlocul copiilor noştri. Oamenii plecară acasă cercetînd zarea cu ochii. Nişte băieţandri, suiţi în turnul bisericii, se uitau de sus şi spuneau din cînd în cînd : „Se vede armată pe şoseaua a mare, dar nu se ştie de care este, de a noastră ori nemţească.w Plecăm toţi acasă să aşteptăm. Acasă nevasta începe văităturile ei : — Ce-om mai păţi ?... Fata să ia pantaloni în picioare ca să semene a băiat. — Coadelor ce le face ? întrebai eu. — Să le tun2ă. — Nu-mi tunz eu părul ! vorbi fata. 251 — Vin bulgarii, turcii şi ungurii... ăştia sînt din neamul hunilor, spusei tot eu ca să fac pe fată să se tunză. — Nu-mi tunz părul nici moartă ! Şi începu să plîngă. Mă-sa plînge şi ea şi-i dă nişte trenţe de pantaloni ai mei. In sus ia o haină veche... Samănă a băiat. — Tunde părul ! îi zise mă-sa iar. — Coadele mele !... Nu !... Le ascunz în căciulă ! Şi ea pune în cap o căciulă moţată. Ia în mînă un ciomag mare şi dă drumul la vaci... — Mă duc iar prin sat, să vedem ce-o mai fi... Dacă începe să bombardeze, ştiţi voi ce aveţi de făcut : vă ascundeţi în gropi. Plecai în sat. Era ora 12. Primul lucru ce l-am aflat a fost că nenea Ion, învăţătorul, a mîncat bătaie ! Un ofiţer d-ai noştri şi cîţiva soldaţi au trecut pe la poartă-i şi văzînd steagul alb ce-1 înfipsese în uluci, a început să strige : — Tu te-ai predat d-acuşi, păcătosule !... Şi i-a rupt steagul şi l-a bătut. — Iartă-mă, domnule !... sînt învăţător şi am auzit că taie învăţătorii. — Şi dacă te-o tăia, hodorogule, ce mare pagubă ? Mor cei tineri pe de rînd şi tu nu vrei !... Nenea Ion n-a mai protestat ca să nu-1 întărite şi mai rău să-l împuşte. Satul e acum ca pustiu. Nenea Ion are alt steag alb, dar nu l-a mai înfipt, ci aşteaptă dinspre apus ivirea duşmanilor necunoscuţi şi grozavi. — Ne punem noi cu nemţii ! Nemţii sînt meşteri şi apoi, împărăţie mare ! vorbeşte primarul Iancu. — Neamţul nu e tot om ? — Este ; dar are maşini de te bate numai cu ele. — O să mănînce şi ei bătaie ; tot ei o să fie cei învinşi. MINUNEA DAMIGENEI 20 noiembrie, ora 3 p. m. — Pe unde or fi copiii mei ? întrebă popa pe Ţinea, aşa ca să schimbe o vorbă. 252 — La Raicu, unde să fie ? răspunse Ţinea. Se auzi un tun, apoi o vîjîitură lungă şi o altă detunătură zgudui geamurile în cercevele. Popa sări în sus. — Ce este ?! O altă detunătură se auzi. Vîjîiala fluierătoare venea spre sat şi o bubuitură şi mai grozavă zgudui iar cercevelele. — Bombardează !... La pimniţă ! strigă popa galben de spaimă. Toţi se repeziră în pimniţă tremurînd. Bubuiturile începură acum mai repezi. Bombele cădeau în sat, dar lumea, ascunsă, nu le vedea unde cad. Un ceas a ţinut bombardamentul. De frica lui, popa a şezut lingă un butoiaş cu vin şi nici nu l-a văzut şi nici aminte nu şi-a adus de el. La vreo jumătate de ceas, după ce s-a oprit bombardarea, a ieşit şi popa din pimniţă şi s-a uitat pe drum. Satul însă era ca pustiu. Se uită popa spre casa lui nea Ion, învăţătorul, şi-l văzu uitîndu-se şi el în toate păriile. — învăţătorule ! îi strigă popa. — Părinte !... — Ce e de făcut ? — Să ieşim la primărie înaintea lor şi să predăm satul... — Ne-or face ceva ? — Ce-o da dumnezeu ! Se duseră unul spre altul la gard şi începură să vorbească. Cîte un om, doi, se iviră sfioşi pe drum, căutînd tot şanţurile şi adăpostul gardurilor. Unul spuse : — Nemţii !... Uite-i ! — Păziţi ! Un altul strigă: — Sînt tot de-ai noştri !... — Păi bombele nemţilor nu căzură în sat ? Ei, unde or fi ? — Sînt la Mărunţişu sau peste Argeş, spuse cineva. — Acolo sînt cîtă frunză şi cîtă iarbă ! spuse o femeie. — De unde ştii ? 253 — I-a Văzut unul care a fugit d-a buşilea pe o hoa-gă, pînă şi-a jupuit palmele şi genunchii. Au tras şi după el... — Si nu l-a nemerit ? — Nu ! —■ Atunci minte c-au tras nemţii în el... — Zău, el aşa spunea !... — Trebuie să vie patrule d-ale lor ! vorbi iar învăţătorul. — Nu se poate să nu vie ! spuse şi popa. — Haide să mergem la primărie... predăm comuna... spunem că sîntem oameni paşnici... adăugă învăţătorul. — E vorba de viaţa noastră, dar hoţii de la noi ar trebui să moară, părinte. N-ar fi păcat de i-ar omori ! — Aşa e !... O bubuitură de tun îi făcu p-amîndoi să tresară. Bomba căzu însă spre Titu, căci acolo se auzi detunătura exploziei. — Nu e timp de stat pe gînduri ! — Nu e !... să mergem. Ziua era tot noroasă. Duhul posomorit al morţii parcă plutea asupra satului şi asupra tuturor. Ieşiră din curţi şi plecară spre primărie. Acolo, sătenii din Bucuroaia vorbeau despre meşteşugurile nemţilor. — Auzi părinte, spuse Păun al lui Marin Oprea, că nemţii dau cu tunurile aşa de bine de înnemeresc cu ghiulele drept pe gura tunurilor noastre, şi cînd se sparg, pornesc înapoi o ploaie de zburători de omoară tot pe ai noştri !... — Măi, da a dracului minciună mai croişi şi tu !... zise popa. — Zău dacă nu spunea un soldat aşa. — A minţit... Ca să dai cu tunul de la 10-15 kilometri, de unde dau ei, şi să nemereşti în gura tunului, nici naşi-meu Sfîntul Ilie nu e în stare... Darmite un neamţ puchinos !... — Părinţele, sărutu-ţi mîna, spuse şi Gheorghe Nae, consilierul, băiatul meu spunea că ghiulelele nemţeşti cad între roatele tunurilor noastre şi, cînd se sparg azvîrl tunul într-o parte şi roatele într-alta. Căci nemeresc acolo unde li-e gîndul. Pe soldaţii noştri îi îngroapă de vii în tranşee. Pe cei care-i neme- 254 reşte îi face praf : le zboară mîinile şi picioarele, capul şi corpul prin slava cerului, împreună cu bolovani de pămînt sau de crăci rupte !... Că apoi le rămîn maţele înşirate pe vîrful fagilor şi mîinile atîrnate cine ştie pe unde. Cad jos căpăţînile cu ochii căscaţi şi cu dinţii clănţănind... Unii fug fără capete şi cad jos de se pare că se lăţesc. Armata lor merge cu artileria înainte, iar infanteria în urmă... Că după ce a omorît p-ai noştri cu tunurile, vine şi infanteria lor la atac în valuri vinete. Din rîndurile lor ies flăcări scurte în formă de săbii !... Ai noştri trag prost, aşa de prost, că ghiulelele lor cad în rîndurile infanteriei noastre. — Taci mă, fi-mi-ar scîrbă ! răspunde popa mî-nios... Ai văzut tu bătaie, ori ştii tu cum se face aia !... Să vezi ce bătaie o să le dăm noi !... — Noi, părinte ?... Poate francezii, poate dumnezeu !... Pe noi insă ne pierde. Ce sîntem noi? O mină de oameni fără puşti bune, fără tunuri bune... Popa vrea să schimbe vorba : — Unde o fi Tăchiţă, care cerea război ?... — La Londra, la nevastă ! răspunse învăţătorul. — E vorba că ăi mari s-au pus la adăpost de moarte ; dar noi cei mici am rămas aici să ne omoare duşmanii... — Aşa a păţit neamul nostru din vremuri uitate — explica învăţătorul. Cei mari fugeau cu averile, cei mici rămîneau lipiţi de pămînt. Care murea,. murea ; care trăia, ducea neamul de român. Sînt două, feluri de împotriviri : împotrivirea curajosului, ce luptă şi învinge sau fuge, în nădejdea c-o să învingă odată ; şi împotrivirea fricosului, ce pleacă capul, zicînd că face întocmai cum i se porunceşte. El însă va face şi aşa, dar şi aşa, ca să trăiască el şi ai lui... O ceată de soldaţi români trecea în fugă spre răsă-rit. Un om de pe prispa primăriei îi întrebă : — De ce fugiţi ? — Ne retragem. — Unde sînt nemţii ? — La dracu să-i ia. Ghiulelele lor ne găsesc şi ne văd ; dar noi nu-i vedem deloc. 255 O bubuitură se auzi spre Mărunţişu. Vîjîitura venea acum spre sat. — Jos la pămînt ! comandă cineva din grup. Soldaţii se aşternură jos ca de cînd lumea. Bomba sosi şi se sparse în marginea şoselei. Sfărîmăturile ei nu ucise pe nimeni. Fugiţi înainte ! Ca un stol de vrăbii speriate se ridicară soldaţii şi o rupseră la fugă prin dosul unui gard. O altă bubuitură spre Mărunţişu şi vîjîitura venea iar înfiorătoare. — I-a văzut !... Ai să fugim şi noi din primărie ! Bomba căzu ca la 20 de paşi spre miazănoapte ; dar soldaţii fugeau spre răsărit cît puteau. — I-a văzut cu ocheana ! strigă Gheorghe Nae. Toţi ieşiră din primărie lăsînd şi uşile deschise şi o rupseră la fugă, fiecare spre casă. O altă bubuitură şi vîjîitura bombei se apropie groaznică. — Jos ! jos ! Şi oamenii se lungiră şi ei jos cum văzuseră că făcuseră soldaţii. Bomba se sparse în mijlocul şoselei şi nici ea nu lovi pe nimeni. Popa şi învăţătorul se sculară în sus şi o rupseră la fugă spre apus, spre Costeşti. învăţătorul, om înalt, gros şi gras, gîfîind, trebui să se lungească iar în şanţ, fiindcă ghiuleaua venea spre ei. Bomba ajunse şi se sparse aproape de bordeiul lui Tudorache Fierarul. Bordeiul însă era pustiu, căci ţiganul îl părăsise de mult. Bomba se sparse însă la o depărtare ca de 15 paşi de popă şi de învăţător. — Te-a lovit, părinte ? — Nu !... dar pe tine ? — Nu mă doare nimic !... Se sculară şi o rupseră iar la fugă. Ajunseră in dreptul lui Mihail Stanciu, în dreptul puţului. O altă bombă venea. învăţătorul nu mai căută loc şi se trînti în noroiul lacului de la puţ. Popa în şanţ, avu parte de noroi mai puţin şi de apă mai multă. — Sfinte Neculae !... Nu mă lăsa ! zise popa. Bomba se sparse în ogradă, cam în dreptul lor. 256 — Ne urmăreşte Satana ! închină-te Ioane, că ne nemeresc nemţii !... Se sculară închinîndu-se şi iar o rupseră la fugă să iasă mai repede din acest loc bătut de ghiulele. Ajunseră în dreptul cimitirului dintre sate, cînd o vîjîitură ce venea acum spre ei, îi făcu iar să se culce în şanţurile şoselei. — Doamne !... Bomba căzu în marginea şoselei. Azvîrli ca trei-pa-tru tîrne de pietriş în slavă, şi ei se sculară iar la fugă. — închină-te, Ioane, închină-te că-i avea tu păcate mai puţine ! spuse popa închinîndu-se de zor. — Vai de mine, părinte !... Om fără păcate multe, cine se găseşte pe la noi ! Se închinau amîndoi de parcă voiau să-şi scoată ochii sau să se apere de nişte viespi ce se repezeau să-i înţepe. Nici nu luară în seamă cînd trecură podul. în dreptul cîrciumii o altă bombă îi făcu să se culce jos. Bomba căzu în grădiniţa cîrciumăresei. — Ce are cu noi, Ioane ? — Nu ştiu, părinte. Cîinii cîrciumăresei fugeau chelălăind, iar găinile culcate jos, cu capetele întinse pe pămînt, aşteptau nemişcate. — De ce nu fugii şi eu, Doamne ? zise popa. Intră pe fuga în curte, pe la puţ. Acasă trase la pimniţă. Pe Tanţa, pe Ţinea şi pe Alexandru îi găsi înăuntru. — Voi aici ? — Aici, tuţule. O bombă îi asurzi pe toţi... Popa aştepta să audă pereţii năruindu-se. Auziră pămînt căzînd pe fierul învelişului. Popa se-mpiedică de damigeană. Ţinea o mutase în pimniţă. Popa o luă, o hîltîcîi şi o pusei a gură... O ţinu mult. Ţinea, Tanţa şi Lixandru îl priviră tăcînd. — Asta dă curaj ! zise el, după ce o luă de la gură. Mustăţile şi barba erau acum ude de ţuică. — Ne omoară, părinţele ! se văita Ţinea, drept răspuns la vorbele popii. — Puneţi pofta în cui ! îi răspunse el zîmbind... E pentru mine ! 257 — Da eu nu cer ţuică, vai de mine ! — Că nu-ţi dau eu, d-aia zici tu că nu ceri... Dar haide... cine să-ţi taie de zimbre... glumesc ; ia o ceaşcă... — Să mă duc eu acum sus după ceaşcă ?... De n-aş mai bea ţuică !... — Păi să-mi spurci tu damigeana cu botul tău, nu vreau ! Popa puse iar damigeana la gură. Alexandru, care pesemne deveni gelos, îl întrebă : — Ce faci, tuţule ? — Nu vorbi tu !... Nu vreau să rămîie nebăută, ca s-o bea nemţii !... Asta e o faptă patriotică, viţelule ! Ţinea, nemaiauzind în timpul ăsta nici o bubuitură, zise : —> Să mă duc să iau o ceaşcă ? — Treaba ta ; eu nu te las să pui ciocul aici !... Ţinea plecă şi se auzi deschizînd uşa sus. Apoi o bubuitură se auzi iar spre Mărunţişu ; vîjîitura venea şi bomba căzu cine ştie unde, dar tot în sat. Tanţa, vîrîtă între putina cu varză şi şi cea de murături, şopti Lu-creţiei : — Ne moală pe noi, ne moală Cheţio ! Popa iar puse damigeana la gură şi bău straşnic. — Ne moală meţii, ne moală meţii ! — Ei, ne omoară nemţii ! îi răspunse popa... Ia şi tu, să-ţi vie curaj... Şi popa puse damigeana la gura Tanţii, apoi la a lui Alexandru. Lucreţiei nu-i dete ca să nu-i spurce damigeana cu botul ei de ţigancă ! Ţinea sosi pe fuga cu ceaşca. — Murisem jumătate, părinţele, cînd venea bomoa, eu eram tocmai la dulap... — Unde a căzut ? — Nu ştiu, în pustietăţi ! Şi ea întinse ceaşca şi popa îi turnă din damigeană şi i-o umplu. — Păi, să ne păzească sfîntuleţu, părinte ! — Amin !... Iartă-ne Doamne greşalele noastre, iar-tă-ni-le, nu după cum iertăm noi greşalele semenilor noştri, c-atunci e vai de noi !... Iartă-ni-le tu, pe gratis, ca un d-zeu mare şi milostiv ce eşti ! Ţinea bău ceaşca, iar apoi începu să se închine şi ea o dată cu popa. 258 Popa puse mîinile în nisipul aşternut în pimniţă, în-genunche şi iar zise : — Sfinte Neculae !... Mult bine mi-ai făcut tu mie în viaţă !... Scapă-mă şi acum, şi nu te-oi uita !... O bubuitură şi iar o vîjîitură venea. Carnea popii se-nfioră ! Apucă damigeana, o puse la gură şi el se opri din înghiţit cînd se sparse bomba. — Şi mai fă o minune, sfinte Neculae : întăreşte şi holearca asta, ca să-mi vie curajul mai repede ! Na şi ţie, Tinco ! El iar umplu ceaşca Tinchii, care o bău numaidecît. — Na şi ţie, Lucreţie ! Umplu o ceaşcă şi pentru ea. — Dă şi Tanţii, părinte... — Nu, ei sînt copii... dar hai... nu trebuie să o găsească nemţii... Şi puse pe rînd damigeana şi la gura Tanţii şi a lui Alexandru. Ţinea ţinu iar ceaşca. — Ce ceaşcă fa !... te plesnesc ! Vrei să o bei tu toată. Lixandru tuşea, căci se-necase cu ţuică. Gîtul larg al da-migenei făcuse ca ţuica să-i intre şi pe nările nasului. Ţinea luă ceaşca goală. Popa se răsti : — Bulgar ce eşti !... Te-neci ca un prost. — Vrei să rămîie nemţilor, părinte ? — Aşa e, fi-mi-ar scîrbă de tine, Tinco. Ţine ceaşca... e un fapt patriotic s-o bem noi, iar nu ei ! Ţinea iar ţinu ceaşca, dar acum popa turnă de umplu ceaşca şi vărsă şi mai multă pe jos. — Na !... fi-mi-ar scîrbă !... Am vărsat... Bea şi du-te la Satana d-aci, să nu vie „meţii“ ! zise el, imitînd vorba peltică a Tanţii. Ţinea bău o dată cu popa ; dar o bombă căzu iar prin împrejurimi. — N-au de gînd să isprăvească tîlharii ăştia odată ! întrebă popa... Berlinu mă-sii de meţi ! Nu e aşa Tanţo ?... Nu ne găsesc ei aici ! Tanţa, ghemuită între butoaie, tremura şi se închina. — Şi adică cine sînt nemţii, Tinco ? nu sînt şi ei oameni ? — Dracu ştie, părinte, îi răspunse Ţinea. 259 — Sînt oameni, fa ! Şi-apoi ce, o să ne mănînce ?... Sînt creştini ca noi !... Sînt ai dracului, dar ori îi ia dracul, ori îi îmbulzeşte dumnezeu. — Şi cu Maica Domnului, răspunse Ţinea. — Ei, mai na o ceaşcă... Şi-i mai turnă una. Ţinea o bău. — Mai na una. Şi-i dădu şi alta. Apoi puse şi el iar damigeana la gură. — Pe noi ne păzeşte dumnezeu ! — La sfîntuleţu ne e nădejdea ! răspunse iar Ţinea. Bombele cădeau acum mai departe. în pimniţă se în- tunericea. — Se face noapte, Tinco. — Se face, părinţele. — Aprinde o lampă aici... — Lămpile sînt sus. — Fă de ia una, mai bea o ceaşcă şi du-te. îi turnă o ceaşcă şi o împinse afară pe uşă. — Ţie ţi-e frică, Lucreţio ? — Mi-e frică ! — Nu !... Tu eşti mică, nu e bine să bei... îţi strici mintea... — Păi eu nu beau... — Haide !... Nu bei !... Dar nu... acum ai drept să bei... vin meţii !... Ţine ceaşca. Lucreţia ţinu ceaşca şi popa i-o umplu şi ea bău cu sete. Popa începu să se plimbe prin pimniţă cu mîinîle la spate. — Dar ce sînt nemţii, fa Lucreţio !? Că n-am fost eu un comandant că ţi-i sminteam... O bombă căzu iar pe aproape. — Oarba ! strigă popa speriat iar. Se mai plimbă şi strigă iar : — Berlinu mă-sii de hoţi ! O să-i tai cu briceagu... Se şterse cu mîneca la mustăţi şi, luîndu-şi seama că are curaj din damigeană, zise cu ochii la ea : — Ah ! tu, sfînt sînge de prună !... Luă iar damigeana şi zise : Trăiască România mare l Apoi bău iar o gură ţapănă. Se apropia de culmea curajului. 260 Ţinea veni cu lampa aprinsă gata. — Au venit nemţii pe drum, Tinco ? — Nu se vede nici picior de om, părinte ! — Sînteţi nişte fricoşi toţi, Tinco !... Ei, dar să fi fost toţi ca mine ! Apoi ştiţi voi cîte bombe au căzut lingă mine, cînd venii adineauri de la primărie ?... Nu ştiţi ! De ce sînt ud ?... Nu m-aţi întrebat... — Te-i fi udat de frică, părinte ! — Nu ţi-e ruşine*?... Ce, eu sînt ca tine?... A căzut bomba în lacul puţului şi a azvîrlit apa pe mine, colo în dreptul Stănceştilor, la finu Tănase ! — Vai de mine !... — Aşa... Şi eu n-am tremurat ! Ce, au coarne în cap ?... Şi dacă au, ce-o să-mi facă ?... Ce-ai înţepenit cu lampa în mînă ? Pune-o pe putina aia... Aşa ! Eu n-am frică !... De-aş fi fost vodă, ce bătaie le trăgeam ! Obrajii popii Ilie erau acum roşii. El bătu din picior şi strigă iar : — Toţi sînt nişte laşi !.... Auzi, să fugă ei din trecă-torile munţilor ?... Da acolo îi îngropam ! Şi Mişu şi Gicu, şi Didina şi Olguţa şi Marioara să fugă ei de acasă !... Ptiu !... Trebuia să stea colea cu mine, cu pieptea !... De cine să se teamă ei cînd erau cu pieptea la un loc ?... Eu ies şi înaintea bombelor ! — Ba aia să n-o faci, părinţele, se văită Ţinea. — Păi cînd venii de la primărie, ştii tu cîte au căzut în capu-mi ?... Nu ştii, şi d-aia ! Eu nu sînt ca tine, dîn-gă-dîngă ! Şi el porni să iasă. Ţinea îl agăţă de antiriu să-l ţie. — La o parte ! O bombă îi amestecă vorbele. Se opri pe loc. — Sînt nişte tîlhari ! Cu mine vă bateţi voi, mă, cu mine ?... Unde e armata, tîmpiţilor, de daţi mereu ?... Păi daţi şi mie un tun şi hai să vedem, voi ori pieptea ?... Nu mi-e frică ! Sfîntu Neculae e la dreapta mea, iar sfîntu Ilie la stînga mea. Mai dă damigeana, Tinco... Să trăiască România mare ! Ţinea i-aduse damigeana şi popa iar bău. — Tirai !... Să fie ei şi-ai dracului, că eu frică de ei tot n-am. Şi se repezi curajos afară. 261 Afară se înmurgise^dar pe drum, de-ar fi fost ceva, s-ar fi zărit. - — Părinte ! — Tuţule ! — Tuţule ! strigau din pimniţă. — N-am frică ! N-am !... Ei mă, ce vreţi voi, fir-ar oarba după voi de nemţi. O bombă căzu iar. El se repezi pînă la gîrliciul pim-niţei, dar acolo se opri : bomba căzuse peste sat. — Huideo ! Hu !... Oarba după tine ! strigă el după ghiulea. N-am frică de voi, nemţilor ! Iaca, plesniţi de necaz ! N-am frică. Popa acum într-adevăr nu mai avea nici o frică. Umbla pe bătătură roşu la faţă şi cu barba fîlfîind. întunericul se lăsa peste sat şi bombele se răreau. Ţinea, care rămăsese în pimniţă, ajunsese acum stă-pîna damigenei. Bea mereu şi da şi Tanţei şi lui Lixan-dru şi Lucreţiei. Cînd s-a-ntunericit bine, bombardamentul a-ncetat. Atunci popa strigă : — Ei, fricoşilor ! ieşiţi afară ! Puneţi masa să mîn-căm, că eu mă culc în case... Eu n-am frică de nemţi... îi fac praf cu mucările cu care sting luminările în sfeşnicele împărăteşti ! Cei chemaţi ieşiră afară din pimniţi şi intrară în casă. Acolo aprinseră o altă lampă şi puseră masa să mă-nînce. După ce mîncară, luară saltele şi plăpumi să aştearnă jos în pimniţă. — Aide, tuţule, să ne culcăm în pimniţă ! se rugau copiii : Tanţa şi Lixandru. — Duceţi-vă voi, fricoşilor ! Eu mă culc sus, aici ! Şi se lungi de-a curmezişul în pat. Ţinea mai încercă să-l scoale şi, dacă nu putu, trînti şuba peste el şi plecă şi ea împleticindu-se în pimniţă. Popa şi adormise. După o oră şi jumătate bombardarea iar a-nceput. Dar acum popa nu mai auzea nimic şi nici Ţinea cu copiii, culcată în pimniţă. Damigeana cu ţuică făcuse minunea de îi adormise pe toţi aşa de straşnic, că nici nemţii cu tunurile nu-i mai puteau deştepta. Aşa a petrecut popa Ilie noaptea de 20 spre 21 noiembrie i916 st. v. 262 LA NEMŢI 21 noiembrie 1916 Seara hotărîrăm să ducem copiii în casele lui Iorgu, pentru că ele, fiind de zid, făceau un adăpost mai bun contra gloanţelor şi poate şi a ghiulelelor. Luarăm deci d-acasă saltelele şi două plăpumi şi ne duserăm cu toţii acolo. Iorgu era în război şi acasă îi era numai nevasta, mama lui şi o soră. Aşezarăm copiii în odaia cea mai dinspre miazănoapte, ca ghiuleaua venind dinspre miazăzi, cum veneau toate, să aibă în faţă trei ziduri de străbătut şi să n-ajungă la copii. Culcarăm copiii cu capetele la perete, jos pe saltele, şi-i lăsarăm acolo împreună cu toţi ceilalţi din sat, care veniseră tot în casele acestea, singurele de zid, ca să se adăpostească. Venirăm acasă, să mai luăm ceva pîine şi să-ncuiem uşa. Apucarăm să intrăm în casă, cînd... iar un tun : baau ! şi iar acel vîjîit grozav şi... ghiuleaua năprasnică sosi şi căzu în sat. Eu o rupsei la fugă în boşca de varză, iar nevasta, dusă de instinctul de mamă, o rupse la fugă, unde ştia copiii, adică spre casele lui Iorgu. Alt tun, altă vîjiitură şi ghiuleaua sosi, căzu şi se sparse în grădină. Nu ne lovi pe nici unul. A treia, cînd venea, eu ajunsesem în boşcă ! Uşa ca-sii ne-a rămas deschisă şi lampa înăuntru, aprinsă pe masă. D-aci a-nceput bombardare regulată. Veneau bombele în sat, cădeau prin grădinile oamenilor, treceau peste sat şi cădeau chiar şi naintea satului. Am văzut şi noi după g'ropiie făcute şi după schijile, adunate în urmă de copii, ca o jumătate de baniţă. Cercurile bombelor erau de aluminiu şi numai capetele de alamă. Am tremurat în boşca de varză pînă pe la noaptea jumătate, cînd a-ncetat bombardarea. Şezînd singur acolo, mi-am revizuit cu gîndul toate visele ce le-am avut şi mi-am adus aminte că eu trebuie 263 să mă duc la nemţi, să le spui să lase satul în pace şi că trebuie să adăpostesc cu viaţa mea viaţa celor dimpre-jurul meu. Am hotărît dar ca dimineaţa să pornesc dincotro veneau bombele şi să merg, pînă voi da de ei. După ce m-am încredinţat că au oprit bombardarea satului, am ieşit din boşcă, am intrat prin casă şi apoi am ieşit afară încuind uşa şi m-am dus unde mi-erau copii, la casa lui Iorgu. Acolo toţi erau deştepţi, afară de cei mici, care dormeau fără grijă. — Aţi păţit ceva ? — Nimic... Tu ai păţit ceva ? Casa a lovit-o ?... — N-am păţit nimic... Casa e-n fiinţă. Am rămas la ei pînă la ziuă, căci acum ştiam bine că hoţii nu mai umblă şi că nu poate veni nimeni să spargă o casă rămasă pustie pe timp de noapte. Asupra tutulor, şi buni şi răi, şi cinstiţi şi tîlhari, domnea aceeaşi groază de moarte : groaza bombelor ce cădeau asupra satului. Am adormit acolo, şi dimineaţa, demult,, m-am sculat şi am zis unui băieţandru de vreo 16 ani, lui Mihai Iorgu Lixandru, să meargă cu mine să vedem ce-o fi acasă. Am plecat cu el spre casele noastre. Pe drum însă i-am spus hotărîrea mea de a mă duce la nemţi şi l-am rugat să meargă şi el de tovarăş. — Nene Iancule, ne-o omorî ?... răspunse băieţandru cu frică. — Copil eşti !... Nemţii sînt popor civilizat şi apoi... şi socialişti !... Ei n-o să ne facă nimic !... Noi le spunem că în satul nostru nu sînt decît cei cincizeci de soldaţi de ieri şi femei şi copii şi bătrîni... Şi-apoi ţi-e frică ţie cu mine ? !... — Nu mi-e frică ! îl încredinţai astfel şi, după ce văzurăm casele întregi cum le lăsasem — căci şi el cu toţi fraţii părăsise p-a lui — luai de la mine două şervete albe şi ca să nu ne jnai îndărătneze ceilalţi cu vorba, hotărîrăm să plecăm îndată, fărlTsă le~mai spunem lor planul făcut. Legarăm şervetele în două ciomege, ne răsfirarăm ca zece paşi unul de altul şi pornirăm peste cîmp înspre Mărunţişu, de unde credeam că ne bat nemţii cu tunurile. 264 Cînd ajunserăm ca la 500 de metri de sat, auzii strigătele nevestii şi ale copiilor, ca să mă-ntorc îndărăt. Nevasta pricepea tocmai acum ce vream eu să fac. Nu vrusei să-ntorc însă nici capul să mă uit. Mihai crezu că n-auz jeletele din urmă şi-mi spuse : — Nene Iancule, ne strigă şi ne jelesc... — Nainte Mihai !... Nemţii sînt naintea noastră pitiţi în hoaga Veveriţii... Ei au înaintat noaptea şi, cum am ieşit din sat, ei au pus ochii pe noi, ne văd că venim spre ei cu steaguri albe de pace şi ne lasă să ne apropiem. îndată însă ce ne-or vedea că ne-am întoarce îndărăt, vor socoti că i-am spionat sub ocrotirea steagului de pace şi întregul lor front va trage în noi !... Deci nainte... Merserăm nainte şi ajunserăm la hoaga Veveriţei, unde credeam c-or fi infanteriştii nemţi, dar acolo nu era nimeni... — Nu sînt aici !... — Văd şieiLxă nu sînt, dar trebuie să fie în hoaga de la balta j^vatulu), pe moşia Tomşanii şi gloanţele lor bai la noi ! Deci tot nainte ! Mergi resfirat şi mişcă steagul în lături, ca să vază şervetul cu latul spre ei... Şi să mai bagi de seamă... cînd ai auzi şuierînd pe lîngă noi, te culci repede pe pămînt şi mişti steagul mereu... Glonţul ajunge mai repede ca sunetul, aşa că, de or trage în noi, trebuie să auzim şuierul, şi pe urmă pocnetul armei... Dacă mă-nnemereşte şi mor, spui şi tu că pentru toţi cei din sat : copiii mei şi ai lor, am murit. Vream să mă duc să-i scap pe toţi... Băiatul îngălbenise de frică. Eu, cum oi fi fost, nu ştiu. — Am auzit că taie toţi bărbaţii de la 12 ani în sus ?... mai vorbi el. — Nu cred, îi răspunsei. — Spunea jandarmul, cînd ne-a strîns să ne pornească la Moldova... Cînd ne-am dus la gară, erau mulţi ca noi de prin alte sate şi nu au avut loc în trenuri... Nouă ne-a spus o cucoană să fugim acasă, că n-o să ne facă nemţii nimic... Ne-am vorbit toţi şi am fugit... Apoi cu cine ne-ntîlneam, le spuneam... în gară mureau de frig şi de foame copiii luaţi de prin Oltenia... „Unde mergem noi, mă?... Să murim ca ăştia de foame ?u Şi n-a mai dat cu ochii de noi jandar- 265 mul... A trebuit să fugă singur !... Am ajuns în hoaga de la balta Arvatului şi... nici aci nimeni şi nici un neamţ ! — Nu sînt nici aici !... — Văd şi eu. Acum eram la doi kilometri de satul nostru şi la doi şi jumătate de satul Mărunţişu. Suirăm dealul şi ne uitarăm în toate părţile. Nu se vedea nimic. Cîmpul pustiu ca niciodată. îşi făcuse moartea drum pe deasupra lui. Spre malul Argeşului, ni se păru că zărim, prin ceaţa dimineţii, patru tunuri, cu caii şi cu servanţii lor... — Uite Mihai !... Uite hoţii care ne bombardează... — Aşa e. — Acolo trebuie să mergem. Ne îndreptarăm într-acolo. Merserăm ca doi kilometri şi... văzurăm că părutele tunuri, cai şi artilerişti, erau nişte Ieşi de mărăcini !... — Sînt mărăcini, Mihai !... — îi văd şi eu. — Hai acum spre sat... şi, dacă nemţii n-o fi nici acolo, ne-ntoarcem îndărăt pe hoaga ce dă in Tomşani. We-ndreptarăm acum spre răsărit şi miazăzi. Steagurile le mişcăm mereu şi aceeaşi depărtare ca de zece paşi o păstram între noi. Ne apropiarăm de hotarul moşiei Lucian Lăzărescu, unde se hotărăşte cu moşia Mărunţişenilor în partea de dincolo de biserică, cînd, răsări ca din pămînt un om, în nişte haine cenuşii... Ne oprirăm. ■— Cine o fi ? — Mihai, de-or fi d-ai noştri, să spunem că degeaba bat în sat, că nu sînt nemţi acolo ; iar d-o fi nemţi, laşi pe mine. îl observarăm că e încins. — E soldat. Acela ne făcu cu mîna. — Mihai, să-ntoarcem capul în urmă, să ne facem cîte o mică cruce, că poate nu mai apucăm să facem altele — încai să murim şi noi închinaţi, dacă nu spovediţi şi-mpărtăşiţi. Aşa făcurăm repede, ca să nu ne observe acela şi să ne vadă că sîntem fricoşi, ori să creadă că ne-nchi- 266 năm înaintea lui, iar nu înaintea lui d-zeu. Pornirăm spre el. îl văzurăm că e nemţ. Un neamţ roşu, voinic şi tî-năr, îmbrăcat în haine cam cenuşii şi cu casca cu vîrful ascuţit şi cu văpseaua de culoarea hainelor. Ce zise, nu-nţelesei, dar eu îi spusei : — Soli, soli... parlamentari... — Ia? — Parlamentari, soli de pace... Văzui nişte gropi, lungi cît omul, adînci de un metru, cu pămîntul dat în trei părţi, cu paie în fundul lor şi cu un fir negru de sîrmă izolată, întins peste ele. în nouă gropi nu era nimeni, dar în cea de a zecea, era cîte un soldat. Armele celorlalţi erau acolea la gropi, îndreptate cu ţevile spre satul nostru. Văzui şi o lunetă de cîmp, lungă ca de 50 cm. Păşirăm peste sîrmă şi scoborîrăm în hoagă şi în zăvoi. Acolo, împrejurul a trei focuri mari, nemţii şedeau roată pe lîngă ele şi se-ncălzeau... Cei mai mulţi cu lulelele în gură. Văzui nemţi de toate vîrstele. Unii cu bărbi, ca lipovenii ruşi, alţii fără mustăţi ; dar şi cei tineri fumau tutun tot cu lulele ca şi cei mai bătrîni. Cînd ajunsei lîngă ei, îi salutai, scoţîndu-mi căciula şi apoi spusei : — Soli, soli, parlamentari... Ei începură să-mi vorbească pe nemţeşte. Dar eu învăţasem pe la Cenzură, aşa în rîs, cîteva cuvinte : „Niht sprechen doaici“ şi apoi : — Sol rumeniş, parlamentar rumeniş !... începură să rîdă. Mi se părură buni aceşti oameni care rîdeau. Soldatul care ne adusese, se-ntoarse la postul lui, şi altul ne făcu semn să-l urmăm. Plecarăm de pe acela. Apucă cu noi pe hoagă şi ne duse ca şase sute de metri şi apoi suirăm iar la hotar, unde erau săpate as-cunzătorile lor. Acolo, într-o groapă, cît o boşcă de varză, era întins un cort. înspre satul nostru ieşea ţeava unei mitraliere, şi un soldat sta de pază. 26? Soldatul ce ne ducea spuse aceluia, iar acela vorbi la cineva din cort. O voce supărată din năuntru, şi soldatul de pază vorbi cu cel ce ne ducea, şi apoi soldatul nostru porni cu noi în satul Mărunţişu, dar tot pe hoagă, şi tot ascunşi. Era dimineaţă, n-avusesem timp să mănînc nimic, dar simţii o sete grozavă. Intrarăm în sat pe un loc viran. Acolo văzui cîte 20—30 de nemţi. în fiecare curte de român. Alergau de pe găini, alţii opăreau la porci, alţii jumuleau la gîşte, iar rumânii, cu mîinele în sîn, trişti şi ciuciuliţi, şedeau pe lîngă case p-afară, şi ei, şi copiii, şi femeile. Focuri erau aprinse prin toate bătăturile şi la toate sau se pîţlea vreun porc, sau se frigeau păsări !... Apt — Her catană... sete, apă... Şi-i făcui semn să stea niţel cu noi. Şezu soldatul rîzînd. Şi acum zic, să-l ducă d-zeu pe bine şi să-l scape de moarte. Femeia veni şi mă cunoscu. — Unde te-a prins măicuţule ?... — E tamjă lungă, mămuşoară... Dar cum trăiţi cu — De trei zile de cînd au venit, e vai de noi... Beam apă şi femeia spunea : — Nu mai sîntem stăpîni pe nimic. Ne-au tăiat porcii, viţeii, juncii, păsările — dar de vacile cu lapte şi de boii de jug nu s-ating... Ne-au luat cămăşile şi s-au îmbrăcat cu ele şi ne-au luat săpunul tot şi se scaldă cu apă rece pe geru ăsta, pînă-n brîu... Ei se culcă-n paturi şi noi afar pe prispă, doar pe copii ni-i bagă în — Să trăieşti, mămuşoară... — Aoleo, nu măicuţule, nu, să nu mai trăiesc pe prăpădul ăsta... Plecarăm nainte, acum prin sat. Neamţul scoase o carte poştală nescrisă şi un creion chimic şi zise : „Ââ...u mor de sete. ei ?... casă... 268 Puse un punct, şi apoi : „rumenişi44. Şi apoi nişte puncte din care plecau săgeţi spre punctul numit rumenişi. — Austriac... ungar... gherman, bulgar, turc... Şi apoi făcînd cerc împrejurul punctului rumenişi, spuse : — A a aa !... — Da, da, ne-aţi înconjurat din toate părţile... — Gherman ! Gherman !... şi arătă pumnul, rumenişi ! — Da, da, ne-aţi zăpăcit în pumni !... „Limba gesturilor e universală44, gîndii eu, şi hotâ-rîi s-o-ntrebuinţez cît de bine şi cît de mult, atît că observai că are cuvinte puţine şi nu poţi să arăţi ce vrei în amănunţimi. Trecurăm din sătucul acela, în satul de la Lucian Lăzărescu şi ajunserăm la circiumă. Acolo, un om din Bucuroaia noastră fusese apucat de trei zile şi nu-i mai dăduse voie să vie acasă. Cum mă văzu, mă-ntrebă speriat : — A mai rămas cineva viu în satul nostru ? — Da, cred că n-a omorît pe nimeni... — Cum se poate, neică ? ! Apăi de trei zile de cînd trag ei acolo, n-au nemerit pe nimeni,? _ — Nu, că oamenii se bagă în/timnicâ sau în boşcile de varză... ^ "—/ Omul începu să se-nchine. — Omul are zile cu caru... Dacă nici ăştia, de cînd trag ei, n-a făcut satul harcea-parcea, apoi nu mai moare satul nostru... Soldatul mă luă de mînică şi mă băgă pe sală, apoi în odaie. El raportă. Un neamţ gras, tînăr şi cu nişte braţe groase, le scoase din plapuma cîrciumarului şi începu să mă-n-trebe pe nemţeşte... Eu : — Niht sprechen doaici !... Ce mai zise el, nu ştiu, că mă dete afară, deşi eu spuneam : — La noi uncheşi, copii, chinderi, nu oaste, nu armată, nix soldaţi... doar 50... atît şi atît ! Şi arătam pe degete şi făceam gesturi de supunere : — Noi... de treabă !... Populaţie paşnică !... 26» Ieşii cu soldatul în drum. Bucuroianul vrea să afle dacă ai lui or fi vii... — Trebuie să fie nene, dar de, cine ştie... In drum, Manole Dimierul trecea trist spre casa lui. <— Nene Manole... de cînd stau ăştia aici, n-ai auzit vreunul vorbind româneşte ?... — Vorbeşte tîlmaciul... e în curte la cocoana Miţa Biciclista, unde e şi mai-marele lor, colonel, gineral, nu ştiu ce este, că acolo stă ofiţerimea. — Her catană, her... — Ia... — La boier, la cocoană, la graf... la conte, tălmaci... om care ştie româneşte, doaici-rumenişi... traducător, tîlmac... — Ha... Şi-l iau de mînică şi-i arăt casele şi fac gest spre mine şi spre altul : — El gherman, gherman, eu, eu, rumenişi... El gher-man şprehen rumenişi, eu rumenişi, şprehen rumenişi! — Ia, ia... Mihai începu să spuie : — Nene Iancule, ce tot o fi vrînd ăsta să ia mereu de la noi ?... — Ia înseamnă da, pe nemţeşte... — Aoleo !... ăştia şi cînd zic da, înseamnă că tot vor să ia. Pe drum îmi veni gîndul să scriu un bilet, ca să umble el şi să găsească tîlmaciul. Căutai în buzunar. Găsii un volum din Nevestele lui Moş Dorogan şi un blocnotes de gazetar. Piupsei o foaie şi scrisei bine desluşit : „Vreau să vorbesc româneşte cu cineva dintre dv. Sînt parlamentar sau sol, trimis de satul meu Costeştii“. Dădui hîrtia scrisă soldatului care mă ducea. Intrarăm în curtea cucoanei. Acolo văzui o lampă mare spartă, scaune azvîrlite şi rupte, lucruri de preţ, sfărîmate. Văzui că proprietatea particulară nu e tocmai respectată. La curte nu era nimeni, nici un îngrijitor, cum am aflat mai în urmă, fugiseră toţi şi lăsaseră conacul pustiu. Curtea era plină de nemţi, mai mulţi aci ca pe de rînd. 270 Biletul meu zbură din mină în mînă. Nemţi mulţi ne ocoliră zîmbind. Mă aşteptam să văz oameni crunţi, fioroşi, gata sâ mă sfîşie. Ei însă zîmbeau şi mă-ntrebau şi ei prin gesturi, că ce vreau. Un neamţ ieşi în faţă, cu mîinile în buzunar şi, intr-o românească perfectă, mă-ntrebă : — Ce vrei dumneata ? Eu mă repezii la el bucurat, şi-l apucai de-o mînă : — Bine că te-am găsit, domnule. Bogdaproste, că în-tîlnii unul cu care să mă-nţeleg... Uite domnule ce este. Dumneavoastră de trei zile şi trei nopţi bombardaţi satul de colo, Costeşti. — II bombardăm pentru că e sat întărit, şi are armată, în el, îmi răspunse. — Domnule, ascultă-mă pe mine... în sat nu sînt decît cincizeci de soldaţi. Aceştia umblă de coio pînă colo şi pe ei îi vedeţi cînd la un cap de sat, cînd la altul... încolo nu sînt in sat decît copii, femei, uncheşi, şi scutiţi sau reformaţi ca mine... Aseară s-a strîns satul la biserică şi m-a hotărît pe mine şi pe băiatul ăsta,., să venim din partea lor, soli la dv. ca să vă spunem astea şi să veniţi să luaţi satul în primire, că prăpădiţi lumea degeaba... — Dar noi nu ţintim în case, dăm alături cu ele, ca să ucidem soldaţi... — Domnule, aşa oţi fi făcînd, dar sînt cîţiva răniţi,, iar copiii sînt îngroziţi... îi loveşte epilepsia pe toţi... — Sînt numai 50 de soldaţi ? — Numai 50. — Noi am văzut mai mulţi !... — Bine, au fost mulţi de tot, dar s-au retras... Aceştia ce au rămas sînt rătăciţi, că nu cunosc locurile şi li se pare răsăritul la apus şi apusul la răsărit... — Vino de pe mine. îl urmai. El intră în casă. Stătu niţel şi apoi ieşi şi mă chema şi pe mine năuntru. Acolo, culcat într-un pat şi cu masa trasă lîngă pat, iar pe masă un telefon, un ceasornic şi armele, sta un om roşcovan şi lung. 271 Neamţul mă-ntreabă şi eu spusei pe româneşte, tot ca adineaori, iar tîlmaciul îi vorbea în franţuzeşte. Bănuii că trebuie să fie vrun alsacian şi mai prinsei curaj. El însă moţăi din cap şi spuse că am venit tîrziu, fiindcă a primit ordinul Diviziei, ca la nouă şi jumătate să atace satul şi să-l cucerească, şi că pe mine să mă ţie acolea, că, după ce l-o cuceri, sînt liber. Din nou vorbii tîlmaciului : — Domnule, spune domnului comandant că n-are cu cine să se mai bată acolo. Sînt doar 50 de soldaţi. Atîţia sînt. Şi sînt rătăciţi !... Le spun că e răsăritul încolo şi ei zic că e încolo. Au arme la ei, dar n-au cine ştie ce provizie de cartuşe. După cum cred eu, spre ruşinea noastră, parcă ar vrea să se dea prizonieri !... Omorîţi copiii degeaba... Şi numai eu am şapte copii !... In numele copiilor din satul meu şi al copiilor din satele dv., nu vă faceţi păcat cu ei !... Nu e nevoie de atac... Mergeţi fără grijă şi luaţi satul în primire. Tîlmaciul vorbi iar şi comandantul apucă telefonul de pe masă şi vorbi în nemţeşte, mult, şi apoi vorbi iar pe franţuzeşte : „îţi dau timp de patru ore, să mergi în satul tău Cos-teşti, să iei soldaţii ca să-i aduci încoace. Armele lor le vei pune într-o căruţă şi vor veni două sute de metri naintea lor. în numele nostru, garantează ţăranului care vine cu carul cu armele că nu i se vor lua caii şi căruţa şi că se va întoarce acasă. Soldaţilor spune-le, în numele nostru, că vor fi bine trataţi... Dacă pînă la ora 12 fix, nu soseşti, tovarăşul tău va fi împuşcat, iar atacul asupra satului va începe atunci, fiind vai de cei de acolo... Acum du-te repede, căci viaţa celuilalt e măsurată.* Mă-nfiorai !... Mihai însă n-auzise nimic, căci rămăsese în curte între nemţi. — Să-mi dea ordin ! zisei şi eu tîtlmaciului, ca să mă crează soldaţii. Tîlmaciul îi spuse şi comandantul scrise repede p-o hîrtie, puse o ştampilă, ce o socotisem întîi că e cutie cu pomadă, şi apoi tîlmaciul scrise bine pe româneşte : 272 „Veniţi camarazi fără frică, căci veţi fi bine trataţi* dacă veniţi de voie. Din ordinul comandantului care vă făgăduieşte bun tratament. Solului i se garantează viaţa cu viaţa dv., cînd veţi fi prinşi. N-aveţi să-i faceţi vreuax|u.“ Ieşii afară cu hîrtia şi .Q-nţocrr^, vîrînd-o în buzunar. Mă gîndii cum să fac eu să ajung mai repede... Patru kilometri şi jumătate dusul, patru şi jumătate întorsul, îmi mănîncă un ceas şi jumătate. Dar pînă oi găsi căruţă ?... Dar dacă oi spune soldaţilor noştri o minciună l „fugiţi fraţilor, că vin nemţii peste voi... fugiţi, că patruzeci de soldaţi d-ai noştri văzui cînd îi împuşcă !... Ziceau că n-are ce să mănînce ei, dar prizonierilor ce să le mai dea?... Fugiţi că e prăpăd, vă pierd spurcaţii!...44 Şi cu planul ăsta, scap într-o jumătate de ceas, că pornesc soldaţii din sat, şi vin şi mai nainte de 12, ca să nu-mpuşte pe Mihai... Dar totuşi mă gîndii că n-oi ajunge repede şi spusei tîlmaciului. — Dă-mi un cal domnule, s-ajung mai repede, că trebuie să strîng soldaţii, să caut căruţă — ţăranilor le e frică să vie, şi ce-oi păţi pînă voi convinge vreunul... Şi nu spune nici băiatului sub ce groaznică condiţie îl las aci... — Domnule, să nu-ţi pară glumă. Treburile de război sînt treburile morţei... sînt foarte serioase !... Să cauţi să vii la 11 şi 55 de minute, căci cu 5 minute nainte de moarte, băiatul se vesteşte şi la 12 fix, îl împuşcă... Ţi-e frate, rudă, ce ? — Mi-e rudă... — Dacă nu vii, îl pierzi... Eu îţi dau cal. Şi vorbi nemţeşte şi repede îmi aduseră o iapă, tot bălană, ca cea de la Conţeşti ce o găsisem eu pe cîmp păscînd împiedicată, dar aceasta era aşa de slabă, de-i ieşise şira în sus ca o-culme de rufe. Un neamţ voinic mă săltă de subţiori şi mă puse în spinarea iepii. Eu vorbii lui Mihai, care alergă şi el lîngă mine : — Tu, Mihai, rămîi niţel acilea. Rîzi cu ei, joacă-te cu ei, că eu viu pînă la 12... Mi-au poruncit ăştia ceva. N-ai grijă, că nu te las eu aici. Salutai, şi nemţii tăbărîră cu pumnii pe iapă şi unul c-o prăjină. 273 Iapa o rupse la fugă. Eu eram cu băţul steagului tot în mină. Ieşii din curte, apucai în sat şi o luai d-a dreptul pe drumul de la biserică, ce iese în cîmp. Dintr-un şanţ, ieşi un soldat cu arma la ochi, strigîn-du-mi. Eu mă şi oprii, cu steagul într-o mînă şi cu hîrtia într-alta. Soldatul veni, luă hîrtia, citi frazele nemţeşti, apoi salută, îmi zîmbi şi-mi făcu semn să trec. în acel moment, văzui însă că din toate gropile se ridicau capete de soldaţi, scoteau căştile, salutau zîmbind şi strigîndu-mi să mă duc. Am înţeles că prin firul ce trecusem la venire peste el, se didese ordin telefonic, să fiu lăsat să trec. Am trecut tremurînd peste acel fir negru, care despărţea ţara liberă de ţara cucerită. Mă gîndeam, dacă în vreo parte n-o fi ajuns ordinul, soldaţii aceia o să tragă în mine şi-o să mă pomenesc mort. Iapa însă nu vrea să meargă, ci caută să se întoarcă îndărăt. Fusese luată de prin Vlaşca, ori cine ştie de pe unde. O lovii eu cu băţul, o bătui cu picioarele, o muşcai cu dinţii de urechi, dar ea se rotea cu mine şi o lua tot îndărăt. Văzînd că mă-ntîrzie mai mult, descălicai şi mă gîndii s-o las acolea. „Dar dacă m-apucă nemţii de iapă ?.., Zice că am furat-o, căci ea, cine ştie încotro ar apuca slobodă...^ începui s-o izbesc cît puteam şi să trag de ea. O rupea la fugă alături cu mine şi apoi deodată căuta să se-ntoarcă, O loveam, răcneam pe ea, am rupt băţul şi atunci am scos briceagul şi-am început s-o-nţep. Am răzbit-o cu chipul acesta şi am făcut-o să fugă alături cu mine. Cu mare caznă am ajuns acasă, căci casa mea e în marginea satului Costeştii, în partea dinspre miazăzi. De departe îmi ieşiră copiii nainte. Nevasta începu să mă-ritrebe ; dar eu spusei repede şi fără să răspund la întrebările lor : — Toţi cotenii — cotenii sîntem noi cei ce locuim în acest cot de sat — cu copii şi femei, plecaţi prin şanţuri, .274 prin păduri, şi ce soldaţi d-ai noştri întîlniţi, spuneţi-le să se strîngă acum la biserică... Să le spui ce-am văzut eu la nemţi... — Da ce-ai văzut ? — Du-te, strigaţi !... E prăpăd !... — Mihai !... L-a omorît pe Mihai ?!... — Iute, iute !... toată soldăţimea la biserică, văd de departe turnul !... Legai iapa afar de curte, de poartă, şi plecai în sat. în sat începui să strig : — Toţi soldaţii să iasă afară !... Măăă, unde sînt soldaţi, ieşiţi afară să vă spui ce-am văzut la nemţi, că scăpai de la ei... Ieşeau femeile, copiii şi bărbaţii din case şi alergau la porţi... — Ce-ai văzut ?!... — Prăpăd, prăpăd !... Unde sînt soldaţii?... — După ce s-a oprit bombardarea au fugit... — Fraţilor !... Alergaţi după ei şi spuneţi-le să fugă, că eu văzui, cînd împuşcară la Mărunţişu 40 de soldaţi d-ai noştri... Nemţii mor de foame şi n-au ce să dea la prizonieri şi asa îi împuşcă... Şi sînt nemţi ca frunza şi ca iarba şi finjşodon) încoa... Să fugă spre Cornăţel soldaţii noştri, şi^^amu^purîeţi cumva încotro au luat-o... Duce-ţi-vă, fraţilor, şi pe oricîţi înîlniţi, pe hoage ori prin şanţuri, spuneţi-le şi porniţi-i repede... că e prăpăd !... — Dar de noi... pe noi ne-or omorî ? - Văzui pe mărunţişeni în fiinţă... Duceţi-vă... Şi plecai mai departe, strigînd şi spunînd. Porniră oamenii din sat prin păduri, prin şanţuri, pe oriunde ştiau şi ei că s-ar putea ascunde soldaţi... Întîlnii doi... — Voi ?... Ce căutaţi ?... Unde sînt ceilalţi ? — Au fugit... — Luaţi-o după ei, că vin nemţii acum şi vă taie, vin nemţii acum şi vă taie. Fugiţi, că 40 îi văzui eu morţi ! Soldaţii o rupseră la fugă. Colindai satul şi nu mai întîlnii pe nimeni. Şi nici acolo, la biserică, nu sosise vreunul. Mă-ntorsei acasă. — Uită-te şi vezi cît e ceasul ? 275 — Zece şi cinci minute ; dar ce e cu Mihai, că nimeni n-a găsit soldaţi ? — Pe urmă, pe urmă ! Dezlegai iapa... — Te duci iar ?!... Vai !... Ce, eşti nebun ?... Şi femeia se agăţă de mine... — Lasă-mă, e Mihai zălog... îl împuşcă de nu m-oi duce... îmi veni gîndul să nu mai mă duc pe locul pe unde am venit, ori pe unde m-am dus de dimineaţă. Gîndii : ei or fi dat ordin aşa, dacă vedeţi pe acela că vine singur, să-l împuşcaţi... Să mă duc pe şoseaua dintre Tomşani şi Mărunţiş... Frontul de acolo nu mă ştie şi mă vor lăsa să intru între ei, ca să afle ştiri de la mine. Cu chipul acesta scap neucis... dacă cumva ar fi dat aşa ordin frontului pe unde am ieşit. Tot pe jos, căci iapa de slabă ce era, m-ar fi spintecat cu şira în două bucăţi, o luai în Bucuroaia şi d-acolo în satul Tomşanii ce ţine de Mărunţişu... CONDAMNAT LA MOARTE Mergînd prin Tomşani, mă gîndeam : „Da ce bine !... Nu mă pui în conflict cu legile ţării. Nu dau pe nimeni prizonier şi-mi scap şi copiii şi pe toţi de la groazele morţei...“ în răspîntia satului Tomşani, mă-ntîlnii cu trei nemţi patrulă. îndreptară armele asupra mea şi eu stătui şi le arătai hîrtia. Unul veni, o citi şi apoi începu să mă-ntrebe. Eu iar : — Niht sprehen doaici !... îmi făcură semn să merg cu ei. Le arătai că eu mă duc la Mărunţiş cu hîrtia. Se-ntoarseră şi ei spre Mărunţiş. Un cîine ieşi dintr-o curte. Unul puse arma la ochi şi-l împuşcă. Omul se uita de pe geam. Nici un bărbat, nici o femeie şi nici un copil nu se vedeau p-afară. Toţi şedeau în case. Era prima patrulă nemţească ce intrase în Tomşani. Ieşirăm din Tomşani şi la moara Mocînci se iviră din moară vreo treizeci de nemţi. Fuseseră ascunşi acolo. 276 Ieşiră toţi în drum, îmi citiră hîrtia şi mă-ntrebau. Eu tot : — Nicht şprechen doaici ! Porniră toţi cu mine, eu acum în mijlocul lor şi pe jos, cu iapa de căpăstru. Zic : „şi, d-o fi dat ordin să mă-mpuşte d-oi veni singur, între ăştia, o să zică că sînt altul şi... tot scap“. Un nemţişor de vreo 19 ani, îmi ceru iapa să-ncalice. I-o dădui ; dar fugind niţel cu ea, descălică, făcu gest că nimic nu e nici de mine şi nici de iapa mea şi o lăsă slobodă. începui s-alerg şi abia o prinsei. Nemţii rîdeau şi-mi dădeau cu tifla. Intrarăm în sat şi mă pomenii liber. Mersei singur la curte. Văzui pe Mihai luptîndu-se cu un neamţ tînăr. Mă oprii niţel şi Mihai îl trînti jos. Nemţii bătură din palme şi apoi îi deteră unul o bucată de slănină şi altul o jumătate de pîine. — Cum o duci Mihai cu ei ? — Sînt oameni de treabă, nene Iancule !... M-au trîn-tit trei şi am trîntit cinci... Şi-mi dă toţi tutun şi pîine !... Rîd şi bat din palme. Tîlmaciul află c-am venit şi mă pomenii cu el la mine. — Unde sînt soldaţii ? — Ştii ce s-a-ntîmplat ? Ast-noapte, după ce aţi oprit bombardarea, soldaţii au fugit. Oamenii aproape că i-au gonit din sat... Le-a zis că : „de trei zile pisează satul din pricina voastră !... Fugiţi d-aci.“ Şi au fugit... Aşa că acum nu e nici picior de soldat în toată comuna Costeşti, şi puteţi trimite oaste s-o ocupe. — Bine, dacă e aşa... Să spui acum comandantului. Şi intră în case. Mă pomenii însă că ieşi afară comandantul, înalt, îmbrăcat şi crunt. începu să răcnească cum dădu cu ochii de mine şi să spuie tot în franţuzeşte, şi deci mai înţelegeam şi eu : — M-ai înşelat !... M-ai înşelat !... Ca să aibă timp armata voastră să se retragă, ai venit cu minciuni şi ai dobîndit timp de patru ore !... De patru ore !... Ca ofiţer, îţi aduc laude, pentru fapta patriotică ce-ai făcut pentru ţara ta ; dar ca ofiţer german pe care l-ai înşelat, te condamn la moarte !... Luaţi-1 ! 277 Doi soldaţi luară puştile de la umer şi veniră lingă mine. Eu însă mă agăţai de mina tîlmaciului... — Domnule!... Domnule!... Ce e asta?... Eu n-am minţit... Au fugit soldaţii... Eu nu minţ, aşa este... Sca-pă-mă, că mă ucide de pomană !... — Ia mina de pe mine, domnule !... Noi am văzut din turnul bisericii armată multă împrejurul satului dv. Avem aici în sat un ţăran prins de la dv. care ne-a spus că în sat sînt şi artilerişti ; că sînt tranşee făcute... Şi d-ta minţi că sînt doar 50 de soldaţi, te trimitem să-i aduci şi apoi vii fără ei !... Se-nţelege că în patru ore au avut timp să-şi mute artileria şi armata în alte puncte mai întărite... — Domnule !... Domnule !... Nu vă faceţi părerea asta... Ţăranul ce-1 aveţi aici este de trei zile... El ştie ce era acum trei zile în sat, iar nu ce este acum... Armata se scurgea atunci... Tranşee sînt, dar sînt goale... A venit ordin să le părăsească... Cei 50 rămăseseră rătăciţi şi i-a pus satul pe goană şi p-ăia... Asta e adevărul... — Nu ştiu domnule, nu ştiu, lasă-mă în pace... Soldaţii mă-mbrînciră să mă ducă de lîngă tîlmaci. Eu îl agăţai iar : — Domnule, eşti german şi te socotesc om civilizat... fac apel la nobleţea d-tale de om civilizat... Aşa este, cum spui... Nu lăsa să mă-mpuşte degeaba şi pe o presupunere de înşelăciune. — Azi-dimineaţă ai spus că sînt 50 de soldaţi şi acum că au plecat de la miezul nopţei ! ? — Domnule, eu stau la marginea satului... Aseară acei soldaţi erau la mine. Cînd aţi început bombardarea, au fugit în sat. Eu azi am plecat cum se lumina de ziuă. Aţi văzut că la 8 eram ajujts în faţa d-lui comandant. N-am avut dar timp să dau o raită şi prin sat, ca să văz de mai sînt, ori nu mai sînt soldaţi.. Şi am venit şi v-am spus azi ce ştiam aseară... Asta este adevărul. Faceţi socoteala timpului şi vorbiţi d-lui comandant, să nu mă-mpuşte... — Taci !... El ascultă la ce se vorbea şi apoi îmi spuse : — Ca pedeapsă, s-a ordonat la 12 distrugerea satului !... 278 — Domnule !... Auliu domnule, nu nu eşti creştin, nu-nţelegi că n-am vrut să-nşel pe nimeni ?... Crezi d-ta că minţ eu ?... Domnule, sînt om subţire, sînt literat... — D-ta literat ? ! — Da domnule, sînt scriitorul Vassarion. — Vissarion ?! Cu ce dovedeşti ? — Cu cartea mea, una din ele, şi cu permisul de liberă circulaţie pe căile ferate. Scosei cartea : Nevestele lui Moş Dorogan şi carnetul cu fotografia şi i le dădui. Doi soldaţi plecară cu două cazmale spre biserică. El desfăcu cartea, citi numele, desfăcu carnetul, se uită la fotografie şi apoi la mine. — Bine domnule, eu te cunosc. Am citit de d-ta Privighetoarea neagră. Am citit în Flacăra şi-n Viaţa românească, şi ştiu că eşti un scriitor ce n-ai făcut nici un fel de politică... Mă mir, ca tocmai d-ta să vii să te vîri singur în aşa pericol... — Pentru copii, pentru nevastă... Şapte am... îi răspunsei eu. începu să-mi vorbească franţuzeşte. — Nu-mi vorbi franţuzeşte, că înţeleg puţin, iar de răspuns nu pot deloc... Eu sînt scriitor ţăran, cum e Maxim Gorki în Rusia... Nu am învăţat prin şcoli... — Bine domnule, ce e de făcut ?... Comandantul e nenduplicat. A apucat d-a zis, zis rămîne !... Ai văzut, au plecat soldaţii, să ia doi ţărani, să-ţi sape groapa la biserică... Noi nu glumim !... — Domnule, spune-i că-şi face păcat... Eu n-am venit să-nşel pe nimeni, că nu sînt militar... Am şapte copii !... Şi, d-aş fi fost militar, pe mine om cu şapte copii m-ar fi ales să vă-nşel ?... Nu ştiau că trimit la moarte pe unul cu şapte copii şi care mai înseamnă ceva şi pentru ţară ? S-ar fi putut asta ?... Eu însă am plecat din propriul meu îndemn, şi numai bazat pe civilizaţia şi omenia ce o atribui naţiunii germane !... Atît de mult am crezut în cinstea dv., că fără să vă cunosc limba şi obiceiurile, cînd a zis satul : pleacă, am plecat... Că s-an-•tîmplat să fugă soldaţii, ce sînt eu vinovat ? — Domnule, au fost mai mulţi... mai mulţi... Iscoadele noastre au apreciat numai într-un loc ca două-trei mii... Şi astă-seară, nu mai departe... 279 — Or fi fost, dar azi nu mai sînt... Eu cincizeci am văzut... Spuneţi domnului comandant că nu l-am înşelat... Şi să nu mai bombardeze satul... Iar dacă nu vrea şi nu vrea, să lase satul în pace şi să se mulţumească numai cu împuşcarea mea. Spune-i-o că i-o cer în cali-tat de literat român şi pe onoarea d-lui de ofiţer al Germaniei civilizate !... Tîlmaciul cu cartea şi cu carnetul în mînă intră în casă şi ieşi iar cu comandantul peste puţin timp. Tot restit îmi porunci să-mi descopăr capul şi eu ochii la mine şi la fotografia de pe carnet îmi luă'seama. Citi pe carte numele şi apoi dete o altă comandă. Ofiţerii alergau în toate părţile. — Spune-i că mă ofer pentru sat, dacă nu-şi ia vorba îndărăt... — Taci, taci, că te-am apărat mai bine de cum crezi... Nu ţi-am spus că te cunosc din scris ?... Comandantul intră năuntru. — Ce a hotărît ? — Nu se bombardează satul... A pornit trupe aus-triace să-l ocupe... Pentru d-ta n-a mai zis nimic, dar eu nu te las de lîngă mine... — Nu mă lăsa, frate, că sînt scriitor sărac şi cu şapte copii... Şi-am avut cea mai mare încredere în civilizaţia germană... — Eu am spus că eşti unul dintre scriitorii care au cerut respectarea alianţei cu noi şi războiul alături cu noi !... îmi răspunse tîlmaciul. La ora 12 fix comandantul ieşi din casă, crunt şi înalt. Tîlmaciul se uitase la ceas neliniştit. — Acu ?... — Taci. Comandantul porunci şi eu plecai cu cei doi soldaţi şi cu tîlmaciul. — Mă duce la groapă ? — A zis să mergi cu noi... dar pînă unde nu ştiu. Mi-aruncai ochii spre biserică. Doi ţărani, cu un neamţ lîngă ei, săpau o groapă. — Aia sapă !... Văz eu că tot mă-mpuşcaţi... Asta e cevilizaţia germană ? !... 280 — Taci domnule din gură... Nu mai zi nimic... Stăi să vedem... Soldaţii erau strînşi în coloane. Alte trupe se vedeau mergînd pe drumul cel mare, drumul vechi al olacului, spre Costeşti. Călăreţii o luaseră peste cîmp d-a dreptul. Ajunsei în dreptul bisericei, tremurînd. Tîlmaciul zise : — Treci înaintea mea. — Domnule, să nu mă-mpuşcaţi pe la spate... — Treci domnule, ca să nu te mai vază... Trecui cu frică, dar mă uitai în urmă. Soldaţii cei doi începuseră să vorbească cu tîlmaciul. Mă simţii cuprins de fiori... — Domnule ! — Mergi, mergi... — Am şapte copii... — Aide domnule... Trecui de curtea bisericii, închinîndu-mă. Aşteptam să mă poticnesc, să cad jos... Mă depărtai de biserică. — Să mergem mai repede... De i-om pieri din ochi, poate se răzgîndeşte... — Să fugim, să fugim ! Neamţul rîse. — De, cine te punea ? La noi se vorbeşte puţin şi se lucrează mult. La dv. vorbiţi mult şi munciţi puţin... La noi ce se spune, aşa este ; la dv. ce se spune, poate a fost odată sau... niciodată !... Mai şi minţiţi... Tăcui. Ajunserăm în capul Mărunţişului despre Tomşani. Acolo ne oprirăm căci era multă armată oprită. Stăturăm niţel şi iacă o trupă de călăreţi, ca la 30— 40 de inşi şi-n mijlocul lor comandantul şi ofiţerimea. Toată armata cu spatele spre şanţul şoselii îl aştepta cu capetele întoarse spre el. Cînd ajunse, nu ştiu ce zise din gură, că toţi răspunseră într-un glas şi toate capetele, ca trase d-o aţă, priviră nainte. Le vorbi şi apoi cine comandă nu ştiu, că se formară în coloană dintr-o mişcare şi porniră pe şosea spre Tomşani. Noi vruserăm să plecăm, dar comandantul strigă tîlmaciului. 2S1 El veni cu toată ofiţerimea, scoase carnetul şi cartea şi-mi făcu semn să mă descoper. Se uitară la fotografie şi la mine, toţi gravi şi fără nici un zîmbet. Apoi vorbiră şi ei şi tîlmaciul în nemţeşte. Auzii numele lui Gorki... îmi făcură semn să mă acopăr. Apoi iar îmi spuse tîlmaciul. — Aide tot nainte. — Mă omoară ? — Nu ştiu, domnule... Nu zice nimic... Dar îţi ia. seama... Eu le spui că am citit şi ce-ai scris prin jurnale şi reviste... Mersei nainte. Drumul pînă la Tomşani mi se păru scurt. Doi kilometri parcă fu două sute de metri. Soldaţii mă priveau şi rîdeau. Ei cred că nu ştiu ce apasă pe mine. Mihai mergea şi el nebăgat de seamă tot pe marginea şoselii pe unde mergeam eu cu tîlmaciul şi cu cei doi soldaţi ce mă duceau nu ştiu unde.. în capul Tomşanilor peste rîul Răstoaca este cimitirul satului. Aci simţii iar fiori. Mă gîndii... Aici poate să mă-mpuşte în dreptul, cimitirului... In loc s-o iau în Tomşani, spre Bucuroaia, trecurăm podul spre cimitir şi spre satul Plopu ce ţine de Titu. Mă apropiai de tîlmaci şi căutai să merg în dreptul lui, ca soldaţii din urmă, la vrun semn al comandantului, să nu poată da în mine cu puştile fără veste, că. acelaşi glonţ ar fi trecut prin mine şi ar fi trecut şi prin tîlmaci. Trecui de cimitir iar cu frică mare. Ca la 300 de paşi de el, auzirăm un strigăt din urmă. Tîlmaciul se-ntoarse şi ascultă... Vorbea comandantul. După ce isprăvi el, mă pomenii cu tîlmaciul că-mi apucă mîinile şi mi le strînge : — Ai scăpat domnule, ai scăpat!... A avut grijă, d-zeu de d-ta !... Eu am fost patru ani numai în fabrica lui Haug şi vă cunosc firea... Cum ţi-am spus, ţi-am citit şi un volum... Haide să-ţi dea carnetul... Plecai îndărăt, mulţumindu-i : — Să trăieşti domnule, să trăieşti !... Să-ţi ajute-d-zeu să scapi de moarte, să-ţi vezi nevasta şi copiii,. 282 dacă-i ai. Dacă scapi şi mai vii în ţara noastră, vino la mine ca la un frate... în dreptul comandantului ne oprirăm. Se opri şi el şi îmi întinse carnetul. Apoi mă-ntrebă franţuzeşte de-i las cartea. — Mi-ai lăsat viaţa şi eu să nu-ţi las cartea ? Salută din cap, salutai şi eu şi, după ce strînsei mîinile tîlmaciului .jmai urai de sănătate, plecai. Şi acuşi^zic-; ±ţ^^că dvzpn> —CScăpaşi nemoxkjaane.Xajiculb#.. — Scăpai Mihai... dar cît p-aci... Trecurăm podul şi intrarăm în Tomşani. Pe la jumătatea satului auzirăm însă împuşcături pe hoagele Me-risului. ’ „Ce-o fi ?...“ împuşcară mult, apoi se făcu linişte. Am auzit, în urmă, că au descoperit în hoage vreo două mii de soldaţi rătăciţi şi... i-au prins. Fuseseră cei pe care nu-i ştiam eu, dar îi ştiau ei. în satul meu, văzui lumea fugind : — Ungurii! ... Ungurii ! că-njură basamega !... Intrai în casă şi repede mă dezbrăcai. — Ce faci ? — Să spui că sînt bolnav de tifos... Nu mai vreau să stau de vorbă şi cu ei... — Dar ce-ai păţit ? — Stai să scăpăm şi ţi-oi spune... Mă dezbrăcai şi intrai în plapumă. Trecu niţel şi şase soldaţi unguri intrară în curte. Nici una, nici alta, traseră la coşar şi se uitară năuntru. Porniră apoi să intre în casă. Eu le ieşii înainte la prag şi mă ţinui de uşă să nu caz. — Aa... tu, tu ? — Tifos, tifos... începu nevasta. — Tifos ! ? Şi o luară îndărăt cu o spaimă de parcă aş fi îndreptat un tun spre ei. — Dar ce fu asta Iancule ?... Cum îţi dete în cap ideea asta, să scăpăm aşa repede de ei ? — Taci, taci, că nu se ştie încă de-am scăpat. 283 Aşteptai eu în pat, să ies gata firmă de tifos naintea lor, pînă seara, dar n-a mai venit nimeni. Ba la capul uliţei mele şedea un soldat cu arma şi întorcea pe toţi îndărăt. In sat s-auzeau împuşcături, crăonituri de găini, guicituri de porci, chelălăituri de cîini împuşcaţi, jelete de femei şi zgomote de glasuri restite şi de nechezături de cai... La mine în cot nu intră nimeni. Tifosul era de pază... PRIMARUL DIN TITU 5 decembrie 1916 Domnul Iancu Borţosu a ajuns primar. Colonel Peja, care a tras în gazdă la el, l-a pus în capul comunei. Domnul Iancu e radios. îşi freacă mîinile, şi faţa sa, ca arama murdară, se umple de veselie. — Ce am să ţi-i frec ! spune el. — Pe cine, domnule Iancu ? — Pe hoţii ăştia de... Pauza făcută aci mi-o explicară ca pe o frică de a pronunţa numele ungurilor, dar alţii simţiră un fior, bănuind adevărul ce avea să se vădească mai tîrziu, anume că domnul Iancu va freca pe români. Oamenii îl ştiau strein de localitate şi n-aveau încredere în el. Venise în tîrguleţ de la una din moşiile lui Brătianu. Un scandal fusese apoi, că mîncase nişte bani, nişte daraveli pe care domnul Iancu le ascunsese cu mare grijă... — Cum o să frece domnul Iancu şi pe cine ? se-ntre-bau bieţii tîrgoveţi, ce aveau casele şi toate oleahurile ocupate de soldaţi. A doua zi după învestirea ca primar, domnul Iancu, îmbrăcat într-o şubă de vulpi şi alături cu colonelul Peja, într-o trăsură, plecară în inspecţie prin plasă. Colonelul Peja ştie româneşte, iar domnul Iancu pretinde că nu ştie ungureşte şi că se înţeleg numai româneşte. Adică, dă să se înţeleagă că dumnealui, domnul 284 Iancu, deşi n-ar putea să dovedească cu acte cum îl cheamă, e totuşi român, iar nicidecum ungur sadea. Domnul Şaibă spune acum că e neamţ, a pus steag nemţesc la poartă şi s-a prins frate de cruce cu domnul Iancu. Domnul Şaibă are moară cu motor şi fără îndoială că se va procopsi acum cu venirea neamului său în ţara noastră. — Ce-ai făcut Her primar ? îl întrebă domnul Şaibă pe domnul Iancu. — I-am băgat în draci ! In Produleşti am dat afar primarul şi am pus altul. Azi de dimineaţă, noul primar mi-a adus patru gîşte, zece găini şi o tinichea cu unt, plocon. Am început să-i schimb şi o ~să-i schimb pe toţi care nu mi-or asculta porunca. Ştii dumneata, că trebuie să avem oamenii noştri de încredere ?... — Asta e o datorie chiar. — Tocmai şi pentru asta le-am cerut să-mi trimită liste de toţi prizonierii. Sînt mulţi pîrliţi care au fugit de sub escorte şi au venit acasă. Acum îi luăm ca din oală ! şi armatele noastre pot prea bine să scrie : „am luat atîtea mii de prizonieri44. — Foarte bine. — Da, da, mă pricep eu ce să fac porcilor ăstora de români. Ce am să ţi-i frec, măiculiţă !... Colonelul mă ascultă ca pe tată-său. I-am spus : lasă-i pe mine, că-i cunosc... Ţi-i joc eu, numai dumneata să taci ! „Eu cer supunere şi atît !44 mi-a spus el, colonelul. — Tocmai, şi eu ştiu cum să ţi-i supui sub călcîi! Aşa că am toată voia. Ieri, chiar în faţa lui, am spus : corespondenţă cu prefectura nu mai este. Prefect e domnul colonel Peja. Toată corespondenţa o trimiteţi la noi. Prefect nu mai este. Capitala nu mai e la Tîrgovişte, e la noi în Titu. N-are nimeni să vă dea ordine decît noi ; n-aveţi să ascultaţi de nimeni decît de noi. Care nu vă supuneţi, spînzurătoarea vă mănîncă. Şi ei : tremurau ! Domnul Şaibă îl ascultă şi se bucură. Gîtul său strîmb şi sucit ca o leucă de căruţă pare că se mai îndreaptă. Iasmă de om, adusă de vîntul sărăciei pe meleagurile noastre, parcă se mai reface în om zdravăn. El, cu tot gîtul lui strîmb, se simte că face parte din neamul glorios ce se bate cu tot pămîntul. Şi dacă nu s-o pricopsi şi acum, cînd lege şi împărat nu mai e decît bestia flămîndă, întărîtată şi ajunsă atotputernică, apoi nu se va mai procopsi. — Faci o ţigare ? Şi domnul Şaibă întinde tabachera spre domnul Iancu, care n-o ia, mulţumind că „fumează ţigări împăratul Wilhelm, date de colonel !“ Apoi cu mîinile la spate pornesc amîndoi prin Titu. Soldaţii unguri, cu chipiurile la o parte, trec ţanţaşi în sus şi în jos. Domnul Iancu e cunoscut şi salutat de ei cu surîsuri respectuoase. In dreptul lui Nicu Vlădescu, domnul Iancu fu izbit de o idee. Stătu în loc şi şopti : „i-o iau !... nu i-o las !... i-o suflu !“ Nicu Vlădescu, ascuns în casă, trage cu urechea. De văzut nu prea vedea el, că e miop, dar de auzit vrea s-auză. — Ce iei ? îl întrebă Şaibă. — Vezi acuşi. Ei, Vlădescule, începu el să strige. Doi soldaţi din poarta lui Oprescu priveau cu lulelele în fălci. Domnul Iancu le făcu semn să vie cu puştile. Ungurii — pieri unul şi se întoarse cu două arme şi veniră lîngă domnul Iancu. — Veniţi după mine. Merse şi bătu cu piciorul în uşă. Vlădescu deschise uşa şi, rămase ţeapăn cînd văzu ungurii crunţi şi cu puştile du baionetele puse. — Adu şuba, se răsti domnul primar. — Şuba mea ? — Fireşte. — Pai? — Păxina.;! Domnul colonel are nevoie de o şubă. Un ungur ţi-iT văzut-o, i-a spus şi mi-a dat poruncă, ca musai s-o rechiziţionez pentru el. Intr-un timp şi două mişcări, scoate-o ! — Domnule Iancu, încearcă Vlădescu. — Sînt domnu primar ! Repede !... — îmi trebuie şi mie... — Repede, repede !... Şi el intră în casă, ungurii năvăliră după el şi începură să scotocească. 286 — Uite-o, uite-o !... începu Vlădeşcu cu ea luată în braţe, ca ungurii să se oprească din căutate şi să nu-i mai ia şi alte lucruri. Domnul Iancu făcu semn, şuba fu luată şi el, crunt, se uită prin casă. — Vrei să-mi faci mie rău ?... Trebuie să te supui poruncilor crăieşti. — Mă supui, mă supui ! Domnul primar ieşi afară zîmbind. Şuba lui Vlădeşcu fusese aşa de repede rechiziţionată. Domnul Iancu o aduse acasă ca p-a sa, unde a sa a şi rămas. Ei, dar d-aci înainte cîte n-avea să facă domnul Iancu... LIPSA DE SOLIDARITATE 1 ianuarie 1917 Sfîntul Vasile... Anul Nou... Lumea tristă. S-au dus sărbătorile noastre. Robii n-au sărbători, n-au bucurii, nici cel puţin siguranţa că vor apuca ziua de mîine. în sat austriecii şi ungurii trag la puşti în cîinii ce-i latră. Gloanţele fluieră prin bătăturile caselor. S-aud găinile crăonind şi gîştile gîgîind... sînt luate cu japca de pe la oameni. De sărbătorile Crăciunului nimeni n-a avut vreo bucurie. Multora li s-au luat porcii graşi... căci trebuiesc şunci şi mezeluri pentru domnii cuceritori. Lumea de pe la noi e proastă. Suflete lăbărţate şi dezlînate : se pîrăsc unii pe alţii... Dacă pîrîciunile făcute de cetăţenii unui stat, contra altor cetăţeni ai aceluiaşi stat, pîrîciuni ce le-ar face către duşmanii întregei ţări, s-ar pedepsi cu moartea, apoi statul, mai mult de jumătate, ar trebui executat ! Oamenii de pe la noi n-au idee de ţară, de om de acelaşi neam cu ei ; se duc şi pîrăsc. Le iau seama şi pricep de ce sînt aşa. Cei mari ai noştri s-au bucurat de o libertate pe care legile nu le-au ţărmurit-o şi care i-a făcut să creadă că pot trăî^şrTară 237 să fie uniţi şi solidari cu cei mai mici. Cei mici s-au zbătut sub legi, cu nasul de ceară, care cînd i-au tratat cu exagerată blîndeţe, cînd cu oarbă tiranie. Ideea de drept şi dreptate a fost mai nestatornică ca întinsoarea mărei... Cei mari şi-au dezlînat astfel caracterle, iar cei mici şi le-au pulberizat sub apăsările de tot felul. Cei mari au ajuns suflete poroase ca bureţii şi ca zgura ; cei mici, aglomerări fără coeziune, nisipuri, cînd bătute de valuri, cînd troienite de vînturi, cînd apăsate între uriaşe stînci ! Cei mari au cunoscut poporul printr-o literatură falşă, care le-a gîdilat ori patimele politice, ori patimele artistice, ori care le-a zguduit nervii obosiţi şi discordaţi. N-au cunoscut pe adevăraţii oameni ce formează poporul. Literaţii de meserie — eu cred că literatura nu poate fi o meserie — au scris cea mai falşă literatură, pentru că au socotit literatura o exagerare, iar nu un adevăr vrednic de cercetat. Ţăranii au fost deci, cînd idealizaţi, cînd ponegriţi. Adevărata fire pe care le-au făurit-o legile economice şi sociale, clima şi slujbaşii, traiul şi viţiurile îngăduite, nimenea nu le-a zugrăvit-o. Unii au învelit relele porniri şi relele fapte, ca şi pisicile murdăriile, iar alţii le-au exagerat pornirile, le-au exagerat faptele, creînd tipuri de ţărani ce nu există, decît în balamucuri sau în spitale. Şi o astfel de literatură au admirat cei mari, în statul nostru, care au dus acest popor pînă azi. Şi poate şi-n viitor tot o astfel de literatură vom admira, şi poate tot într-o artă, poreclită a frumosului, fără condiţii vor crede. Adevărata literatură eu o socotesc că trebuie şi este adevărată ca şi viaţa. E sfînta împărtăşanie de gînduri, trimeasă de cer pămîntenilor, prin adevăraţii preoţi : scriitorii cu talent şi fără meseria de literaţi... Aceşti preoţi ai adevărului ajung mai degrab la ştreang ori la rug, decît la recunoaşterea marei lor sincerităţi. Scriitorul care zugrăveşte viaţa dimprejurul lui, aşa cum o vede, aşa cum o judecă şi aşa cum o simte, e socotit un simpul imitator, un simpul descriitor fără valoare, fără însemnătate şi fără dreptul de a fi ascultat şi citit. Scriitorul — cel de meserie, iar nu cel de talent —, care zugrăveşte vieţi bolnave, care descrie tipuri de 288 criminali, de pungaşi, de lacomi, de nebuni, de cei ca neoamenii, este socotit... creator!... Auziţi!... toţi secii care pot ţine un condei în mînă şi care pot scrie o literatură falşă sînt creatori. De ce sînt creatori ? De monştri care nu există, de halucinaţii care să zguduie pe cei obosiţi sufleteşte, care nu pot gusta adevărurile vieţii redate sub forma îngrijită şi atrăgătoare a literaturei!... Toţi nebunii cu minţile în ceaţă, cu gîndurile nedesluşite, cu ambiţii deşarte de a fi socotiţi între cei mari şi luminaţi ai neamului, se apucă să scrie, unii, aceea ce ei numesc critică, iar alţii, ceea ce tot ei numesc literatură. De obicei, fac critică, care nu e critică — ca să înfricoşeze pe colegi ; şi fac literatură, care nu e literatură — ca să fie admiraţi de prostime ! Şi aceşti nechemaţi de dumnezeu la preoţia sfîntă a artei literare — căci n-au talent — îndoapă lumea cu minciuni şi zugrăvesc viaţa şi oamenii altfel de cum sînt şi altfel de cum ar trebui să fie. Sub cuvîntul că creează, ei minează viaţa, o rod în temeliile ei, sînt preoţii Satanii şi ai Morţei !... Am spus : socotesc literatura un adevăr al vieţii şi creaţia ce o admit în ea este aceea de a crea tipuri idealiste, care să fie în viitor, iar nu tipuri de regres, care să ne scoboare. Dacă zugrăvim relele tipuri ce sînt, şă le zugrăvim ca să producă scîrbă, ca să le cunoaştem toţi aşa cum sînt şi să nu mai simţă şi alţii îndemnul de a fi ca ele. Ca să renunţăm de tot la zugrăvirea lor, cum fac unii, atunci învelim murdăriile în care tot noi ne înnămolim la vremi d-astea. Literatura să prezinte tuturor fiinţa morală a omului de azi şi fiinţa morală a omului cel mai ideal din viitor : om normal atunci. La noi nu s-a făcut aşa şi nu se face. Din interese politice s-au exagerat calităţi şi s-au exagerat defecte. Tipul iddal nu s-a creat însă, ci s-a exagerat, spunînd : aşa e ţăranul !... Sărmanul ţăran, de ieri şi de azi, nu e nici aşa de plin de calităţi şi nici aşa de plin de aefecte ! Priviţi... Rodica se culcă cu jandarmii unguri în pat. Mărin cel patriot, se face poliţai imperial şi e dat dracului, de zvîrle cu cenuşă şi-n ochii mamăJsii !... Alt Mărin, însă, dintre cei buni şi rari, stă la Mă-răşeşti, n-a fugit deloc, şi se bate şi moare ! O altă Rodică — caz întîmplat la Răsvad în Dîmboviţa : Ma-riţa, nepoata unei babe, fuge ca să scape de nemţi, iar nemţii omoară pe babă, ca să le dea pe Mariţa !... în tot ce se scrie socotesc că trebuie spus adevărul, şi ceea ce se creează să fie vrednic de a fi realitate în viaţă sau în viitor. Literatura de pînă acum n-a zugrăvit dar viaţa şi firea românească. Copiii acestei ţări nu s-au cunoscut sufleteşte. Unirea dintre ei n-a putut-o face legile pentru că cei ce făcut-au legile nu au cunoscut firea poporului. Am rămas deci toţi dezbinaţi, unii trăind sub varga jandarmilor şi a judecătorilor, iar alţii sub nici o vargă, nici cel puţin a ruşinei. Dezbinaţi cei mari, în partide politice şi în clase de vechi boieri şi de noi parveniţi boieri ; dezbinaţi cei mici, în proşti de toate categoriile, vremea războiului ne-a găsit înduşmăniţi şi fără nici o legătură sufletească. Un prizonier, dintre cei închişi la Scărlătescu din gara Titu şi puşi la toate felurile de corvoade, era bătut de un soldat ungur. După ce a fost lăsat din palme şi din picioare, se ruga astfel : — Dă-i şi lu Vasile !... dă-i şi lui !... Că, dacă scapă nebătut, rîde de mine... mă spune în sat !... E şi el vinovat !... — La rînd, la rînd ! spune ungurul, doare palma la mine acum... Mîine bate la el !... Iată unire !... El ştia că Vasile o să fie tot ca el, şi o să-l spuie la alţii, tot ca ei, iar aceia o să rîză. Şi ca să nu-1 spuie Vasile, se ruga să-i dea şi lui bătaie !... Sentiment de ruşine rău înţeles şi mai rău aplicat. Iată ce avem şi ce am avut noi, mulţumită litera-turei noastre şi oamenilor noştri mari şi tari în ţară !... O libertate oarbă, adică fără nici o raţiune dreaptă, produce un popor tot aşa de bezmetic, ca şi o tiranie oarbă. Aceste extreme fiind laolaltă în acelaşi timp — cum a fost la noi — produc un popor nenorocit. Şi la noi am avut unii libertatea de a ne pricopsi, pe căi 290 necinstite, şi a mînca banii ţărei fără să ne facem datoria ; iar alţii am fost tiranizaţi de legile economice şi de legile penale. Unii pedepsiţi că fură găini, şi alţii decoraţi că fură milioane şi duc ţara la faliment. Tara extremelor ! LUMEA CEALALTĂ — 1929 AMINTIRI DE LA ŞCOALĂ Din clasele primare, singura cultură oficială ce mi-am apropiat-o, am ieşit îngrozit de şcoală. Pentru mine, dascălii, fie de la şcolile de sat, fie cei mari de la cele de oraş, au trecut drept nişte chinuitori ai bieţilor copii. Pentru cărţile mele mînzălite cu fel de fel de desemne după vedere, mîncasem nenumărate bătăi. Pentru întrebările mele, totdeauna socotite de dascăl anapoda şi ne-nţelese, mîncasem iarăşi multe suduieli ; iar cînd stăruisem şi dădusem eu alte răspunsuri, fusesem şi pentru asta bătut. Cel mai zvîrlav şi cel mai nebun din toţi copiii, tot eu mă arătam a fi în toate clasele. Aşa că eu fusesem primul la luptă şi la jocuri, primul la ceartă şi la bătaie, dar şi primul la răspunsuri. „Că în carte e aşa, dar eu nu cred aşa... răspundeam ţanţoş. Cum o să stea luna aşa în haos dacă nu e spînzurată de vrun ştreang şi ţinută de vrun sfînt, pus de dumnezeu, ca s-o răsucească ca pe-o praştie împrejurul pămîntului ?“ — Mă ţîcnitule, răspundea dascălul, crede şi nu cerceta ! — Dar eu pentru ce am cap ? — Ca să ţi-1 fac (ţnăiup şi să lovesc în pereţii şcolii cu el, să-l sparg ! ~ — Nu se poate, domnule... Nuca de ce cade din nuc, mărul din măr, piatra cînd o azvîrl ?... — Păi norii mă, norii de ce nu cad ? — Ba cad ei cînd sînt prea deşi... cad ca ceaţă, ca ploaie... şi dacă luna e de pămînt, ori de tibişir, de ce nu cade?... E doar mai grea!... Se vede că e atîrnată de vrun lanţ !... 29? — Taci dobitocule, că nu e aşa... Stă ea în haos, ca un fulg... — Păi spuneţi că nu e de fulg... că e de cretă şi, creta e mai grea ca fulgii ? Atunci dascălul trebuia să mă dea afară din şcoală de urechi, că altfel tot n-aş fi tăcut, ori chiar să mă bată ! Afară spuneam celorlalţi : „Nici domnul învăţător nu ştie ! şi nici ăla care a scris cartea !... Cu ce scară s-a suit el acolo ?... Ne-nvaţă să spunem prostii şi să zică el că ne-a-nvăţat carte !...44 La capetele de ani şcolari, cu toate certurile şi bătăile, tot mie îmi da premiile întîi !... — Să răspunzi ca după carte, nu ca după capul tău sucit !... şi rîzînd, răspundeam aşa, dar apoi spuneam : „Eu deloc nu cred în astea ce le spui !“ — Ţîcnit şi pace ! Şi aşa îmi rămăsese porecla. După terminarea claselor primare, bunicul meu de pe mamă, căci sînt copil din flori, m-a dus la un gimnaziu. Greşeala bunicului a fost că m-a adus cu trei zile nainte de vizita medicală şi de examenul de admitere. In aceste trei zile cît am stătut în Tîrgovişte mi s-a făcut dor de casă. Sub dogoarea dorului, m-am gîndit cum să scap de chinul şcoalei. Cît de dor n-o să-mi fie pînă la Crăciun, apoi pînă la Paşti, apoi pînă la Sîn Pietru, dacă aş rămîne aci la gimnaziu. Am găsit şi leacul scăpării, să nu răspunz la nici o întrebare!... Şi aşa am făcut; n-am răspuns deloc şi nu m-au admis ! Am venit acasă vesel că am scăpat de nenorocirea cărţii !... Bucuria nu mi-a ţinut însă mult, căci bunicul a vrut să mă facă meşteşugar şi m-a dat la un cizmar să-nvăţ cizmăria, la Tache Grigorescu, din Titu. „Copilul dracului44 cum mă poreclise cizmarul, nici la cizmărie nu era supus. înţelegeam eu că trebuie să-nvăţ cizmărie, adică să fac aţă, s-o bag în ac, să înmoi în apă, ciboatele, să mă căznesc să le pun petice şi celelalte, dar nu vream să înţeleg că trebuie să aduc apă, să mătur, să şterg de murdării copilul cizmăriţii, să-l legăn, să tai lemne, să fiu trimis prin sateTcu sacul la spinare după potloage_ şi încălţăminte azvîrlite la gunoaie, să fac cu un cuvînt : treburi de servitor, şi mă 2P3 luam la ceartă cu meşterul. Atunci, de pe obiceiul ciz-măresc, eram băgat cu capul între picioare, ţinut bine şi douăzeci ori treizeci de curele, date în lung pe spate, îmi arătau că trebuie să mă supun la orice !... Ei, dar am fugit într-o noapte şi de la cizmărie, numai după două săptămîni de ucenicie !... N-am fugit cu mîna goală : am furat !... Am furat o carte, pe Alexandru Macedon, carte pe care o furasem de la un ovrei cu coşul cu cărţi, dar pe care meşterul mi-o luase sub cuvînt că am cumpărat-o cu bani furaţi de la el. Cum era să las eu pe iubitul meu Alexandru şi pe grozavul şi-nţeleptul Ducipal ! ?... Acasă, bunica şi bunicul, deşi mă aveau din nouă copii numai pe mine rămas, un nepoţel, se luaseră de gînduri ! „Munca la cîmp e grea !... El, deşi e zvîrlav ca un drac, dar e puţinei la trup, e firav, e iazmă izinităa. Cu un meşteşug, trăieşte mai uşor pe Iunie’!...44 Şi ca să nu mai ştiu să fug iar acasă, m-au dus la un cizmar în Bucureşti. Şaizeci de kilometri, n-o să-i mai ştie el să-i vie îndărăt. M-au dus noaptea, şi m-au rugat să dorm învelit în procov. Nici la cizmarul de Bucureşti nu mi-am schimbat firea ! Cum am văzut că şi cizmarul de Bucureşti mă trimite la apă, mă pune să mătur, să aduc apă în lighean şi să spăl cucoana pe picioare; să aduc din oraş coşu cu tîrguieli, să fac lămpile, să spăl farfuriele şi să am grijă să fac focul dimineaţa şi să scot lemne din pimniţă, am şi pus gînd pe fugă. Intr-o dimineaţă n-am putut să deschiz ochii, că mă mînjiseră alţi ucenici cu pap pe gene ; atunci am şi pornit în fugă de pe un tramcar ce aflasem că merge la gară !... Am lăsat doniţele la gîrlă, şi aşa, cu capul gol, cum plecasem cu ele, am ajuns la gară !... Acolo m-am gîndit că s-o lega vrun vardist de mine de m-o vedea cu capul gol, şi am desfăcut şorţul cel turchez, şorţul de ucenic de cizmar şi m-am legat la cap, ca turcii ce-i văzusem eu prin piaţă... „Mă doare, mă doare capul ! mă văităm către toţi, meşterul e la spital, iar cucoana jneşteriţa m-a gonit acasă, că nu poate să mă ţie bolnav... şi nici un ban de «trin» nu mi-a dat!...44 şi m-a crezut un conductor de 294 tren şi m-a luat cu trenul... Am ajuns iar noaptea acasă !... făcusem, de rîndul acesta, trei săptămîni de cizmărie ! Bunicii nu s-au lăsat însă de hotărîrea lor, de a-mi da o meserie mai uşoară... S-au sfătuit mult şi într-o dimineaţă, luînd două găini pentru plocon, a plecat moşul cu mine acasă la subprefect, ca să mă primească practicant la subprefectură ; eu doar scriam citeţ şi eram slobod la mînă. Aci, şezînd jos lîngă zidul caselor boiereşti, căci subprefectul avea şi moşie şi fusese căpitan în Războiul Independenţei, am aşteptat pînă la zece, cînd s-a sculat. Găinele ajunseseră la bucătărie şi chiar zburaseră pe lumea cealaltă, ca trupul să le rămîie aici pentru o ciorbă potroace, ori altfel de mîncare. Subprefectul ne-a chemat năuntru. A ascultat crunt ruga bunicului şi apoi mi-a poruncit să scriu. Am trecut la masă şi cu un condei făcut din os, în formă de fulg de gîscă, am scris după dictarea lui. — Bun !... să-l duci la subprefectură ! Şi am fost dus acolo în tîrgul Titu, unde era sub-prefectura, şi dat în seama jDomojnicului Zaharescu, să facă din mine practicant şi viitor'gref ier !... ' Aci am fost om de treabă. Subprefectul era vestit că bate cu trăgătoarea, şi m-am astîmpărat. Leafa mea era un pol pe lună, pe care grefierul Panţu avea grijă să mi-o dea totdeauna la 25 ale lunei. Voiam însă să mă pricopsesc şi dintr-un pol pe lună vedeam că nu pot strînge mare capital. Atunci am vorbit cu notarul comunii, Dumitru Mateescu, şi am intrat şi la primărie pe alt pol pe lună. La subprefectură aveam de lucru pînă la douăsprezece ziua, iar după masă eram liber. Timpul de pe masă pînă seara l-am dat pe un pol pe lună notarului Mateescu. După trei luni slujite şi la primărie, am văzut că tot nu se poate să mă pricopsesc cu doi poli pe lună, iar eu voiam să fac ce-oi face mai repede şi să scap de sărăcie. în tîrguşorul Titu era şi judecătoria de pace şi deci şi un judecător. Am vorbit şi cu judecătorul să-i scrii! seara, după masă, la hotărîri, dar în schimb să-mi dea 295 mîncare dimineaţa, la prînz şi seara, ca cei doi poli pe lună să-mi rămîie întregi. Judecătorul Bucşan a primit şi am intrat şi în slujba asta. De la prima seară petrecută la judecător, am înţeles că asta pentru mine înseamnă o eră nouă. Judecătorul Bucşan era viţă de boier ; era cunoscător al literaturei franceze şi italiene şi nu era nici însurat, deşi îmbătrînise. Puţina vreme ce-i mai rămînea de la chinul de a judeca şi de a-şi scrie hotărîrile, judecătorul o întrebuinţa la citit. Eu repede învăţai stilul hotărîrilor lui şi, citind prin diferite legi, învăţai să fac singur hotărîrile, să le citesc judecătorului, care se declara mulţumit şi le iscălea. Dar şi ocupaţia asta în trei slujbe trebuia să mă obosească şi pe mine lacomul de bani. Judecătorul Bucşan era miop şi nu putea să mai citească nici cu ochelarii, ci numai cu lupa ; iar cetirea cu lupa era înceată şi plictisitoare şi pentru el. I-a venit ideea ca şi la cetire să mă întrebuinţeze tot pe mine ; aşa că eu eram pus să citesc şi pe cărţile de legi şi pe cărţile de literatură, iar judecătorul le asculta. După cum nu poţi trece prin apă fără să te uzi, tot aşa nici eu, care eram pus să citesc, nu se putea să nu-mi rămîie în cap din cele cetite. Dar cetind în toate nopţile pînă despre ziuă, stînd de vorbă cu judecătorul, care-mj povestea şi-mi explica vederile filosofilor şi literaţilor citiţi de el, ideile de a mă procopsi repede pieriră şi din capul meu. „Un burghez ghiftuit de bani... un sac de grăsime... un stomac pe două picioare cu un cap sec dasupra, c-o minte neroadă şi plină de-ntuneric... pîh !... ce caricatură de om !... Dar un artist, un poet care să facă pă-mîntul sîmbure al ghemului lui de gînduri !... Să azvîrle gîndul lui pînă în Pleiade şi dincolo de Orion !... Să trimeaţă aţe nesfîrşite de gînduri în tot necuprinsul cerurilor şi să le spînzure de Ursa Mare ori de constelaţia lui Hercule... asta e altceva, e cap pe două picioare, ce s-a rătăcit pe pămînt pentru puţin timp !... Ce sînt zeii Olimpului pe lîngă zeii pămînturilor ce s-ar încălzi la razele sorilor Mizar ? !...“ 296 Am dat dimisie de la primărie şi am rămas numai la subprefectură de frica subprefectului, care bătea pe oricine l-ar fi supărat, şi deci şi pe mine căruia bunicul îi spusese să mă facă om. Gustul de a ceti mă cuprinse cu furie. Polii acum nu mai vrui să-i păstrez, ci începui să cumpăr cărţi. Romanele senzaţionale îmi plăceau mai mult ca toate. Romanul Napoleon, Călăul din Paris, Dramele Parisului, Cele două mume, Alexandru Macedon, Vieţile oamenilor iluştri făcură senzaţie şi-mi dădură alte îndrumări. Gîndeam : „Să fiu un om de duzină... un biet cetăţean care să plătească birul, ori să facă zilnic o slujbă care să-mi aducă cîţiva lei pentru hrană şi îmbrăcăminte ?... Ce lipsă de ideal !... Ce scop neînsemnat. Să am pîine, vin, haine bune, un adăpost, pentru că fac o muncă de rob fără ideal ! Oare nu e asta o prostie vrednică de batjocură?!... Viaţă pe pămînt !... O trebuinţă pentru o durată încă ne-nţeleasă !... Pîine... Ce e asta?... Vinul însă poate lipsi, ca şi tutunul, ca şi jocurile !... Cît despre haine frumoase, ca să se mire proştii de ele, că un mai prost decît ei i-a făcut să uite gurile căscate, şi hainele pot lipsi !...“ Gînduri şi hotărîri mari mi s-au aprins în cap. „Ce, eu, tocmai eu, să fiu un om ca sute de milioane alţii ? Ce ar însemna asta ?... Dar un altfel de om, unul la o sută de milioane, e altceva. Trebuie să fiu un cineva, care să treacă nepăsător şi mare printre toţi şi printre toate spre înfăptuirea marilor idealuri !... Flămînd şi galben ! ?... Ei şi !... Voi fi mare şi n-am nevoie să plac cucoanelor prin obrajii rumeni !... Cu paşi înceţi de neputincios şi îmbrăcat cu haine tot vechi ?! Ei şi ? Omul e mare prin mintea lui, iar nu prin hainele lui ! „O pămînt, stea întunecată a marelui şi bunului dumnezeu !... Destul de cînd te-mbăiem în lacrimile noastre ! Destul de cînd te-ngrăşăm cu carnea şi sîngele nostru ; destul de cînd eşti locaş de vrajbă şi de între-sfîşiere ; destul de cînd marele Creator şi-a-ntors gîndul de la tine !... Vreau să te mîngîi de părăsirea Domnului şi să sărut brazdele tale negre ; vreau să învăţ pe toţi copilaşii tăi să adune cele mai frumoase flori şi să le puie pe altarele Domnului, strigînd : iată, Doamne, flo- 207 rile pămîntului nostru, ai milă de el şi de noi!... Vreau să readuc — dacă a mai fost adusă vreodată — lumina, puterea şi binecuvîntarea Domnului asupra ta, pămîn-tule !...“ Judecătorul, văzîndu-mi ciudata şi nebuneasca mea purtare, dar şi gîndurile mele măreţe şi adevărate, îmi spunea că eu o să ajung din două una : ori un nebun mare, ori un om mare. El nu ştia că citirea lui Napoleon mă făcuse să mă port cum credeam eu că s-o fi purtat şi Napoleon Bonaparte. O altă carte care a avut iar mare înrîurire asupra mea a fost un roman senzaţional întitulat : Călăul din Paris. In acest roman am admirat pe toţi marii revoluţionari de la 1793 ai Franţei şi, cum romanul Napoleon parcă făcea legătura cu Călăul din Paris, mi s-a părut că cel mai bun mijloc de a ajunge Napoleon este să fac revoluţie. Am devenit dar un revoluţionar şi am făcut o mare jalbă în trei exemplare, pe care am trimis-o Parlamentului, Senatului şi Ministrului de Interne. Ceream împărţirea moşiilor, cîte o puşcă de fiecare om, cîte două tunuri de fiecare sat şi cîte un liceu în fiecare comună. Rezultatul a fost o anchetă straşnică de la Minister să găsească pe complotişti ; m-a închis vreo trei zile la jandarmi, iar judecătorul m-a dat afară din practica ce-o făceam la judecătorie şi din secretariatul ce-1 făceam acasă la el. în romanul Călăul din Paris am mai găsit vorba : electricitate. Autorul. Georges Born, descria un coridor cu ciomege electrice, în care a fost vai de spinarea ţiganului Pepin. Şi asta a avut înrîurire' asupra mea, căci am socotit electricitatea ca pe una din cele mai minunate puteri pe care m-am hotărît s-o cunosc. Rămas acasă, am început să... scriu poezii ca... La-martine, căci despre acela îmi vorbise mult judecătorul. Poezia Lacul o declama foarte frumos şi mie din toată mi-au remas în minte numai versurile : 298 Pe al mării din Sorento ţărm întins şi sunător Unde valurile line se rostogolesc uşor... Sub un snop de micşunele, sub o cruce... Cum spun, voiam să fiu şi poet şi scriam fel de fel de... poezii. Am fost cu versurile mele la Delavrancea, la Vlahuţă, dar... n-am făcut nimic.1 Dragostea de citit m-a prins însă şi citeam orice carte îmi cădea în mînă. Toate economiile mele, tot ce dobîndeam dam pe cărţi; ca să cunosc acea putere misterioasă electricitatea, am început să cumpăr cărţi de fizică, de chimie, de matematici şi de orice înţelegeam că e ştiinţă. Citirile acestea îmi zdruncinau însă credinţa în dumnezeu. O Psihologie de Leonardescu, o Etică nu ştiu de cine, scrierile lui Vasile Conta aproape dăduseră de rîpă toată credinţa mea. Să fac o ultimă încercare să vedem dacă este dumnezeu şi... i-am scris o scrisoare plină de foc şi de gînd. Am suit-o într-un nuc tocmai în vîrf şi am aşteptat o săptămînă. Venind o ploaie, m-am dus după ploaie să-mi caut răspunsul de la dumnezeu !... Am găsit însă tot scrisoarea, dar udă cu totul. M-am supărat pe el şi am scris una îngerului Ga-vriel, şi i-am pus-o în nuc. La săptămînă... nimic !... „Ei bine, se ţin măreţi toţi ăştia, mi-am zis eu, şi nu mă bagă în seamă ; dar să scriu Dracului.“ I-am scris şi lui una în care i-am zis : „Stimate domnule Dracu !...“ Am dus scrisoarea la un lac, Lacul de la Podul Tomii, am pus-o într-o . gleveaja^ de dovleac, cu hîrtie albă şi un creion pentru 'răspuns, şi am lăsat-o pe apă. La trei zile m-am dus după răspuns. Urmarea ?... nici un răspuns. In faţa acestor rezultate, am sfîrşit cu dumnezeu, cu îngerii, cu sfinţii şi cu dracii... i-am declarat ca neexistenţi — ba am început să rîz de soiul acesta de cercetări ale mele ! Că procedarea mea a fost prea copilărească, a fost, dar eu aşa am făcut. De cînd m-am hotărît pentru ateism, adică pentru credinţa că nu există nici dumnezeu, nici suflete şi nici diavoli, şi visele mi s-au rărit. Iar cînd visam, visam tot 1 Aceste pelerinaje ale mele le-am descris în volumul de nuvele Vrăjitoarea, în bucata Bătrînica (n.a.). 299 fete frumoase, tot femei tinere, că vorbeam, glumeam şi păcătuiam cu ele şi cîte alte blestemăţii. Am început să propovăduiesc necredinţa mea către toţi. Şi, cum orice om şi orice idee, fie cum o fi, găseşte întotdeauna oameni care s-o primească, s-o aprobe şi s-o urmeze, aşa şi eu mi-am găsit ucenici. Zdrelea şi Mărunţelu găsesc şi ei ucenici şi oameni care să-i aprobe ; tot aşa şi eu în păgînismul meu găseam oameni care să creadă ca mine. Nişte vecini ai mei ajunseseră diavoli, iar nu oameni. înţelege iar oricine că, dacă găseam aprobatori, asta nu însemna că şi dreptatea se găsea de partea mea. închipuiţi-vă că un român, din cine ştie ce sminteală sufletească, îşi batjocoreşte ţara şi neamul. S-ar zice că un aşa om ar rămîne fără aprobatori. Adevărul însă e altul : el va avea destui aprobatori, atît pe cei smintiţi ca el, cît şi pe duşmanii ţării, fie că s-ar găsi acei duşmani în ţară ori în streinătate. Deci, ca să găsesc aprobatori ai unui fapt sau ai unei idei, sau nu se găsesc, aceasta nu e un semn ori o probă că e adevărat, sau nu e adevărat faptul sau ideea. Adevărul îl găsim noi prin propria noastră judecată, prin cercetările ce înşine trebuie să le facem... Ca să încredinţez pe bieţii oameni că n-au de ce se teme de trăsnete, că astea sînt manifestaţii electrice, tocmai cînd tuna mai groaznic, de toţi se-nchinau să-şi scoaţă şi ochii, eu, cu mîinile în şolduri şi cu ochii în sus, strigam : „Tună mă !...tt şi o înjurătură grozavă îmi ieşea din gură. Fugeau oamenii de lîngă mine, închi-nîndu-se, ca să nu fie şi ei trăsniţi cumva, iar eu rî-deam !... Eram nebun şi mare îndurare a avut dumnezeu că n-a lăsat să se abată vrun trăsnet asupră-mi, ca să mă facă scrum ! Ei bine, m-am simţit liber, neînfrînat de nici o lege şi de nici o morală ; dar m-am simţit şi strein şi singur cu totul. Din pricina, fie a somnului puţin, căci nopţile scriam şi citeam, iar ziua munceam la cîmp ; fie că eram trăit rău din mîncare şi plin de griji, eram foarte slab. De frig îmi învineţeau unghiele mîinelor, îmi învineţea nasul şi urechile, ameţeam cînd mă sculam de jos. 300 Fetele se fereau de mine, „să nu le suflu-n gurău, căci mă credeau ofticos, iar alţii mă-ntrebau dacă tuşesc noaptea rău !... Părerea că sînt ofticos s-a înfipt şi-n mintea mea. Am cumpărat cărţi de medicină şi am început să citesc ca să-mi cunosc boala. Spui drept, mi se părea că am simptomele nu numai ale ofticei, ci a o mulţime de boale. Cădeam în hipocondrie şi, dacă nu mă scotea tot cetirea, de la boala-nchipuită, trebuia s-ajung la boala reală. O carte însă, un roman, m-a mîntuit. N-avea coperte, era rupt la început şi la sfîrşit, şi autorul nu se găsea trecut pe nicăieri. Povestea frumos despre Conjuraţia lui Catilina şi despre Începuturile lui luliu Cesar. Nu era istorie, ci era roman, dar bine şi cu multă pricepere scris. Descrierea firei şi a caracterului lui Cesar m-a smuls de la moarte. Autorul spunea despre luliu Cesar că era foarte slab, că-1 credeau mulţi ofticos ; dar el nu vrea să fie doborît nici de slăbiciune, nici de oftică. Că zicea : „voiesc !u şi strîngea pumnii de-i intrau unghiile în carne. înfrunta astfel slăbiciunea lui trupească. Cînd l-a apărat Cicerone de amestecul în conjuraţia lui Catilina, a spus între altele : „Nu cred eu că acest tînăr care umblă cu capul pe sus şi se scarpină în păr în mijlocul străzei, care nu se prea îngrijeşte de el, să conceapă negrul proiect de a răsturna statul !... Vedeţi-1 cît e de slab şi de pierdut... De acesta să nu ne temem noi că va dărîma guvernul !...“ Şi totuşi, acest slab avea voinţă şi a cucerit cea mai înaltă putere. Iacătă — am gîndit eu — a mai fost unul slab ca mine !... Şi m-am hotărît să-mi înfrunt slăbiciunea, să vreau să fiu sănătos şi puternic. Cînd ziceam : voiesc ! apoi strîngeam şi pumnii de-mi intrau şi mie degetele în carne i Să fiu pe pămînt un Cesar sau un Napoleon era idealul meu ascuns. Pentru ca să seamăn a Cesar sau a Napoleon, mă purtam către oricine măreţ şi fără să sufăr glume sau batjocuri. Eram gata şi făceam bătaie cu oricine mă supăra cu ceva. Felul acesta de purtare mi-a întărit porecla de ţîcnit. Ţîcnitul nu e un nebun cu totul, în înţelesul poporului, ci este un jumătate nebun. Ca să nu fiu un Cesar prost, citeam mereu fel de fel de cărţi. 301 FLĂCĂIANDRU Ajunsesem flăcăiandru de 17 ani, dar de o slăbiciune de ofticos. Şedeam într-o duminică la circiuma din satul Bucu-roia, rezemat de tocul uşei, şi priveam şi eu la cei care erau înăuntru. Eram mai mulţi băieţi şi fete, care aşteptam să ne dea cîrciumarul lăutarii, să jucăm şi noi. în circiumă se găseau doi domni streini, de la care am prins acest crîmpei de vorbire : — Ce face... cutare... a reuşit ? — Cum să răuşească, frate ?... Cine a mai pomenit să se poată face o moară, care să umble singură şi mereu cu apă dintr-un puţ ?... Cuvintele acestea pacă m-au izbit în creştet; numai-decît mi-am închipuit o roată mare care primeşte în cupele ei apa de la nişte pompe, pompe învîrtite de axul acelei roate mari, ax ce învîrteşte şi piatra morei !... Ce maşină minunată !... M-am lipsit de horă şi am plecat acasă să fac planul şi să vedem cum s-ar putea aşa ceva. Citisem pînă atunci două-trei fizici şi o chimie, dar neavînd gîndul să descopăr ceva, le citisem ca pe nişte simple povestiri. Am făcut o schiţă şi am început socoteli. Dar ca să pot face socotelile, ca să ştiu forţele ce trebuiau să intre în joc, am început din nou să citesc fizicile ; dar acum cu creionul în mînă, însemnînd şi căutînd să pricep. Problema acestei maşini nu s-a lăsat dezlegată cu ce bruma socoteli ştiam eu să fac. Am făcut dar drumul pe jos la Bucureşti şi mi-am cumpărat aritmetici, alge-bre, trigonometrii şi cursuri de mecanică. Foarte greu se lăsau să fie pricepute aceste ştiinţi, mai cu seamă, că după părerea mea, pe care o am şi astăzi, ele erau lipsite de exemple numerice, erau scrise cu vorbe abstracte, care nu trezeau imagini, şi rămîneau neînţelese în cea mai mare parte. Văzînd că maşina care să umble singură nu se lasă descoperită, la 18 ani, mi-am făcut acte şi m-am prezentat la corpul II de armată să fac milităria ca voluntar. 302 Colonelul, care m-a văzut aşa de slab, mi-a dat actele înapoi şi mi-a spus să mai aştept pînă la termenul meu, ca să mai mă îndrept. Obraznic, i-am răspuns că, dacă nu mă primeşte acum, apoi armata n-o mai fac. A rîs, spunîndu-mi că nu e după mine. Mai tîrziu puţin, aşa a fost, căci făcîndu-mă notar şi perceptor, mi-am făcut nişte acte şi am scăpat ! Bănuind şi eu că tot s-ar putea să fiu ofticos, şi mi-aş pierde neamul, m-am însurat c-o orfană, ca să n-aibă unde fugi, dacă o pricepe că sînt pe ducă. Întîlni-rea şi dragostea mea cu nevasta e descrisă în bucata Trei fire de păr din volumul Vrăjitoarea. Puţina zestre ce am luat am socotit-o destulă ca să trăiesc stăpîn pe timpul meu, şi am dat dimisia din amîndouă slujbele. Iar m-am apucat să caut maşina care să umble singură şi mereu ! Ca să înfrunt sărăcia care se înfigea în casa mea, am început iar să muncesc la cîmp. Cîteva pogoane de loc rămase de la bunicul, tatăl mamei, trebuia să le muncesc-ca să ne putem hrăni, mai cu seamă că nevasta, pînă la împlinirea unui an de căsătorie, mă şi preschimbă în tată de copil. Am pus mîna pe plug, pe sapă, pe seceră şi pe tot ce trebuia ca să muncesc. „Cesar la sapă ! gîndeam eu. Ei şi ? Viaţa trebuie luată în piept, împrejurările forţate* şi timpul creat... dar pînă s-o crea timpul, trebuie să trăim !u Mă simţeam bine, cînd umerii mi se lăsau seara în jos ; cînd simţeam fiecare muşchi pe unde se află, cînd' ridicam capul şi cu pumnul mă simţeam în stare să turtesc un om ! Ca să crez în ceva nu simţeam nici o nevoie. Din odăiţa mea dădusem afară icoana. Nici la scularea din somn, nici la mîncare şi nici la culcare, nu mă-nchinam. Cununie religioasă făcusem, şi se brodise să fie slujbă de şapte popi, neamurile nevestei ; dar o făcusem de frică, ca să nu mă refuze nevasta. Nu credeam însă deloc şi aşteptasem nerăbdător să se isprăvească „repre-zentaţiau mai repede. După ce veneam seara de la muncă, aprindeam lampa şi începeam dibuirile maşinei... Planuri peste pla- 303' nuri făceam, şi începeam calculul lor... Dar calculele ţineau luni şi ani. Biata nevastă, pe care o făcusem şi pe ea părtaşe la gîndurile mele, aştepta, aci încrezătoare, aci descurajată. Pe dumnezeu, prin predicele mele, îl scoteam din minte şi ei, ca şi altora. ★ Sub pseudonim am început să scriu la Gazeta ţăranilor scrisă de Alexandru Valescu, cumnatul celui dinţii ţărănist : Dobrescu-Argeş. Intîi versuri şi apoi articolaşe scurte. După ce am scris la gazetă vreo doi ani, am plecat într-o iarnă la Muşăteştii de Argeş, ca să stau de vorbă cu directorul gazetei. De la Curtea de Argeş, cei vreo zece-cinsprezece kilometri i-am făcut pe jos prin zăpadă şi am ajuns şi acasă la Valescu. Am fost bine primit şi vrînd să văd el ce părere are despre dumnezeu, m-am făcut că eu cred... El însă tot aşa de necredincios cum eram şi eu p-atunci, mi-a rîs în nas şi mi-a spus să citesc Echilibrul între teze şi antiteze ; carte scrisă mi se pare de Eliade, căci nici acum n-am cetit-o. în tipografia lui m-am simţit ca-ntr-o biserică. Fiori reci am simţit în lungul şirei şi am vrut să culeg şi eu litere. Avea mi se pare doi băieţaşi ca de 12 ani, care culegeau litere pe fuga şi mi-erau dragi în costumele lor de mici ţărani. Aş fi vrut să rămîi şi eu la el, să scriu şi să culeg la litere, dar el a spus că nu poate să-mi dea nimic, fiindcă tipografii lui sînt copii şi nişte fini din sat !... Am venit îndărăt şi aceeaşi viaţă de muncă la cîmp, de cercetări ştiinţifice şi de scris la Gazeta ţăranilor. Sărăcia însă se înfigea în mine ca rugina în fier. Nevasta îmi făcea în fiecare an cîte un copil. Iarna mi-o petreceam făcînd experienţe chimice, căci motorul perpetuu nu se lăsa descoperit pe cale fizică... — Şi nu isprăveşti tu odată cu fleacurile alea din sticle ? mă-ntrebă ea odată. — Pînă n-oi descoperi maşina care să umble mereu, nu mă las şi nici nu mor !... 304 — A mai descoperit-o cineva ? — Nimeni. — Cum dar o s-o descoperi tu ? Tocmai că n-a descoperit-o nimeni, trebuie s-o descopăr eu !... Motorul perpetuu e declarat ca imposibil ; ei bine, eu îl voi construi ; voi dovedi că este posibil !... Ce era să-mi facă ?... Zîmbea şi ea tristă şi mă lăsa să-mi fac încercările. — Ar trebui să te rogi şi lui dumnezeu — poate el ştie cum trebuie făcută maşina aia şi s-o milostivi şi ţi-o spune. — Ce sînt eu vinovat dacă dumnezeul meu e mort ? N-am cui să mă rog !... Ca să fac maşina care să umble mereu, am conceput să creez vînt artificial, care vînt să-mi învîrtească mereu o turbină, iar turbina dinamuri electrice şi altele. Lucrările pentru a face vînt artificial erau grele şi cereau bani. Acest vînt se baza pe diferenţa de temperatură dintre aer şi apă. Voiam să construiesc un tunel prin pă-mînt, care să se continue apoi prin aer, aerul să se răcească în lungul tunelului, să curgă la vale, iar cel mai cald de dasupra să treacă printr-un fel de sirenă, care să se-nvîrtească mereu. Am construit dar la nişte ţigani un fel de sfredel cu diametrul de cincizeci de centimetri şi m-am apucat să găuresc pămîntul. Dam patru găuri, şi tunelul, cu o secţiune de un metru patrat şi mai bine, se forma uşor. Am întovărăşit pe un văr al meu, Iorgu, şi am construit un tunel, care pornea din bătătura casei, mergea în jos la o adîncime de doi şi trei metri, şi ieşea în malul Bălţii Manţii, o lungime de vreo trei şute .de metri I Cînd să construim „sirena“, a venit înecul Şi a pot-molit cea mai mare parte din tunel. Şi funelele astea ale mele au o poveste tristă ce o voi spune odată. în anul cînd am sfîrşit, n-am încercat sirena-turbină, iar în al doilea, se-ncuibaseră pe el şerpi şi ţînţari. Vînt însă făcea, şi o foaie de hîrtie, ţinută la gura intrării, era mişcată puternic. Gura de intrare o mascasem, începînd-o dintr-o boşcă de varză. 305 Aşa-numita mea sirenă, se compunea din două părţi. Un tub de 60 cm diametru, din care porneau opt tuburi curbe, destinate a sufla în paletele turbinei. Direcţia aerului suflat trebuia să fie perpendiculară pe paleta înclinată. Pe tubul cel mare ieşea afară axul turbinei sau al sirenei propriu-zise, ax ce avea un volant la capul de sus. Acesta era tot mecanismul uneia din maşinile mele care trebuia să meargă mereu ! în urmă am creat „vînt artificial14 prin alte mijloace ; sirena astfel construită, am încercat-o în mic, şi... merge ! adică se invîrteşte. Vîntul artificial este cu putinţă, o turbină se poate pune în calea lui şi o oarecare forţă s-ar putea culege şi în felul acesta... EXPERIENŢE într-o zi, făcînd o experienţă chimică cu clor şi amoniac născînde, întrebuinţînd şi clorat de potasiu, a luat foc o sticlă cu eter sulfuric, iar de la el, revistele, cărţile şi perdelele. Abia a stins focul nevasta, azvîr-lind în flăcări pînă şi putineiul cu unt şi lapte bătut! Aunci a jurat ea, pe dumnezeul în care nu-i mai venea să creadă, că, dacă nu mă las de sticle şi de drăcii, apoi mă lasă ea pe mine. Ceea ce căutam eu în aceste experienţe chimice era tot maşina care să umble mereu. Căutam două sau mai multe corpuri chimice, fie solide sau lichide, care numai prin faptul că ajung în contact, să se gazifice şi să împingă într-un piston; că pistonul, făcîndu-şi cursa ce i-o hotărăsc, să dea drumul la un alt corp, care să le li-chefieze pe cele gazificate, şi apoi căzînd toate, să iasă afară, într-un alt corp de pompă, unde să se separe, să se refacă, şi să continue într-un ciclu combinarea şi de-combinarea lor, motorul funcţionînd pe baza volumului de gaze produs. Din vasele cu lichide lucrate, sorbindu-se aerul şi cu vaporii lor, ele s-ar separa din nou prin diferenţa de temperatură şi densitate, şi ar fi strînse prin sifoane aşezate potrivit... o întreagă descripţie ce nu se poate face 306 aci. Cu staniul s-au putut face nişte experienţe foarte ciudate. Asta era ideea ce o căutam, să găsesc motorul perpetuu pe cale chimică. De la întîmplarea asta de a da foc casei, şi de a nu fi părăsit de nevastă, m-am mai oprit, mai cu seamă că parte din droguri şi din sticle mi le-a azvîrlit pe gîrlă. Numele de ţicnit ce mi-1 dau toţi şi firea mea grozav de violentă, cînd mă turbura de la cercetările mele, o făcea să creadă şi ea că tot nu sînt în toate doagele. Aproape şi acum cred că ea n-a scăpat de părerea asta a ei, ce şi-a format-o în vremea tinereţei. AMESTECAT IN POLITICĂ în 1906 septembrie 6, în sala Oppler din Bucureşti, s-a ţinut primul congres ţărănesc, pus la cale de Vasile M. Kogălniceanu, Alexandru Valescu, economul Ilie Ro-şoagă şi Simion C. Grădinaru de prin Putna sau aşa ceva. La acest congres, am luat şi eu parte, ca şi Ion Miha-lache ; am vorbit şi, după expresia lui Rigo de la ziarul Dimineaţa şi Adevărul, am electrizat sala.1 Partidul ţărănesc, socotindu-se înfinţat atunci, am iscălit cu toţii acel program schiţat, intitulat „Către săteni^. Cererile sau punctele de atins şi arătate în acel program aproape că s-au împlinit de guvernele din urmă ; aşa că ideile d-atunci nu s-au dovedit a fi simple cereri cu neputinţă de înfăptuit. Din seara de 6 septembrie 1906 am început să scriu articole de propagandă în Gazeta ţăranilor. Neexperi-enţa mea, necunoştinţa mea asupra oamenilor de par- 1 Partidul Ţărănesc, creat, de fapt, abia în decembrie 1918, sub conducerea lui I. Mihalache, a fuzionat în octombrie 1926 cu Partidul Naţional Român din Transilvania, devenit Partidul Naţional Ţărănesc. Faptele relatate aici vor fi reluate în amintirile sale despre I. G. Duca, publicate în Gazeta noastră cooperativă, nr. 6—7, 25 iulie 1937 (vezi în volumul de faţă p. 320 şi urm). 307 tide, mă făceau îndrăzneţ. Nici prin gînd nu-mi trecea că s-ar fi putut să mă-nchidă cineva pentru articolele şi versurile mele. Versurile publicate atunci, şi azi ar mai face efect, dacă s-ar publica, căci mai sînt atîtea şi atîtea pacosti aduse de legi pe capul ţărănimei. în 26 februarie 1907, în comuna Flămînzenii — caracteristică şi ciudată potriveală — izbucneşte prima mişcare ţărănească. Eu, cum am citit Universul, cum am şi trimes la gazetă nişte versuri, care începeau cu : S-au răsculat Flămînzii, Cu coase şi topoare, Iar case şi pătule, Sînt toate-ntr-o vîlvoare !.. Mişcarea însă scobora din nordul Moldovei şi venea spre noi. Am început să fabric fulmicoton şi nitroglicerină. Am dat apoi fuga la Bucureşti să vedem ce trebuie să fac. Aci mi s-a spus de d. Vasile Kogălniceanu ca să mă astîmpăr, că răscoala e opera Partidului Liberal, care vrea, c-o lovitură, să realizeze două izbînde : întîia, să dea jos de la putere pe conservatori, şi al doilea : să distrugă în faşă Partidul ţărănesc, arătînd că răscoala ar fi opera acestui nou partid. M-am astîmpărat, dar cu mare părere de rău ! La 16 martie, 1907, armata m-a arestat de acasă şi făcînd percheziţie, mi-a confiscat zece kilograme de manuscrise — le-a cîntărit în Titu — şi m-a luat în gară la Titu. Aci, cercetînd manuscrisele, au dat şi de articole incendiare, ba şi de caietele de cum trebuiesc executate lucrările pentru prepararea pulberilor fără fum şi a celorlalte explozibile. Numaidecît m-au socotit nihilist, fabricator de bombe, şi au hotărît să mă împuşte. Motiv de stat, ziceau că trebuie, prin moartea mea, că îngrozească pe sătenii comunelor vecine !... Pentru ce învăţasem să umblu cu explozibile nu mă-nduram să le spui. Motorul perpetuu care, după părerea 308 mea, trebuia să umble pe baza reacţiunilor endotermice, era să-mi puie capul1. Cum am scăpat neîmpuşcat este o poveste lungă şi grozavă, ce nu aci, unde vreau să spui pe scurt viaţa mea, îşi are locul. Destul că am scăpat neîmpuşcat, şi după vreo cinci zile m-am pomenit la puşcăria din Tîr-govişte !... IN PUŞCĂRIE Închis în puşcărie, pentru nevastă şi pentru bunica, care trăia p-atunci, eram socotit mort. La ele venise vestea grozavă că mă va împuşca. Primăriile fuseseră vestite prin telefon că mi-au hotărît împuşcarea, iar primarul comunei Titu, Guţă Codreanu, şi iscălise procesul că, încercînd să fug de sub escortă, santinelele m-au împuşcat. Vestea aceasta nemaidezminţind-o nimeni, am rămas pentru ele mort ; aşa că ajuns în temniţă, nimeni nu mai venea după mine să-mi aducă o cămaşă de primenit, ori o bucată de mîncat. Stînd aci în închisoare am văzut josnicia firii omeneşti, mult mai josnică ca a oricărui animal. E destul să faci pe om să creadă că el este un mizerabil, ca el să se poarte cît mai mizerabil. E destul să-l încredinţezi că e un criminal şi un păcătos fără pereche, ca el să fie criminal şi păcătos fără pereche. Puşcăria mi s-a părut mijlocul de sugestie cel mai grozav, pentru a fabrica oameni îngrozitor de răi. Cînd am văzut cloaca aceasta de răutăţi, groapa asta a societăţii unde se azvîrlă stricăciunile şi lăturile, m-am îngrozit. 1 în privinţa motorului perpetuu, şi acum cred că se poate ; cred că l-am descoperit şi cred că atunci cînd o vrea d-zeu, o să am şi mijloace de a-1 înfăptui. înfăţişarea lumei, după realizarea acestei născociri, am descris-o în Ber-Căciulă-lmpărat (n. a.). Cugetarea mea însă voia să mă facă tare şi refractar acestui mediu păcătos. Eu ziceam : „Aurul nu rugineşte nici în groapa de gunoaie !... Numai apa regală îl dizolvă pe el; şi asta, temniţa, numai apă regală nu este !... Dacă sufletul meu e un suflet nobil între celelalte, cum nobil este aurul între celelalte metale, atunci nimic din cele rele nu se vor prinde de mine.w Rămî-neam dar nepăsător la jocurile, prostiile şi toate legăturile ce le înnodau între ei închişii. Suferinţa însă îmi slăbea voinţa şi... noaptea plîngeam !... Vedeam cum proprietarii de moşii veneau la temniţă şi scoteau afară pe sătenii lor. Era destul să declare proprietarul că cutărel n-a făcut nimic, ca parchetul să şi îl puie în libertate. Văzînd ce uşor scapă unii din acest iad al societăţii, mă gîndeam că pentru mine nu vine nimeni să spuie că n-am vrut moartea şi chinul nimănui. Ba dimpotrivă, cercetările mele pentru a găsi motorul perpetuu însemnau o mîntuire pentru toţi oamenii. într-o seară, pînă să ne-ncuie în odăi, am băgat capul pe o fereastră spartă într-o odaie goală, şi acolo cîntam şi ascultam rezonanţa odăiei. îndurerat de singurătatea mea, am început să zic, gîndindu-mă la mama, moartă încă din 1886. „Mamă !... Mamă !... numai tu dacă ai fi în viaţă, ai avea milă de mine !... Numai tu, pentru a mă scăpa d-aici, ai fi în stare să vii în genuchi de la Costeşti pînă la Tîrgovişte şi să te rogi de toţi să-mi dea libertatea !... Dar tu eşti moartă şi nimeni alt nu mai are milă de mine !... Dacă ar fi suflet... ai fi şi tu... dar dacă nu e, iată-mă cu totul singur... Cine dar să roage pe cei ce m-au închis ?“ M-am pomenit izbit, trîntit jos şi călcat în picioare de vreo treizeci de inşi, care făcuseră „trenul44, un joc, în care se făcea unul maşină, ceilalţi se atîrnau de el unul de altul, fluiera, şi cînd porneau toţi în fugă, vai de cel care era călcat de un astfel de tren !... Abia m-am tîrît în odaie şi abia m-am urcat în pat. Gîndul la mamă mi-a fost stins de durerile pricinuite de toţi care mă călcaseră şi pe cap ! 310 VISUL DIN PUŞCĂRIE In noaptea aceea m-am culcat, ca după obicei, lingă Iosif din Săcuieni, un român voinic, care fusese gornistul răscoalei în satul lui. Acesta avea un cojoc lung, îl aşternuse pe pat şi eu mă culcam lîngă el şi ne-nveleam cu o velinţă ce-i venise d-acasă. Cei din odaie ţineau la mine, pentru că le povesteam basme şi romane citite de mine, şi pentru că nu mă certam cu nimeni. Nu tot aşa era şi cu ceilalţi închişi. Ba încă numărul preveniţilor fiind prea mare, se dăduse drumul şi în curtea osîndiţilor pînă la trei luni, aşa că se amestecaseră toţi, iar numele ce se dau tuturor era acela de „hoţi.“ Ca prevenit mai era un preot, un ţăran din satul meu : Ion Mărculescu, Dumitru Bălan din Potlogi, un om ce suferise cu mine, pe la închisoarea divizii a IlI-a. şi N. Stamatescu, unul ce făcea pe avocatul pe la Titu. In pat ne culcam de-a curmezişul, cu capul la perete şi cu picioarele spre margine, căci era un pat lat chiar mai mult de doi metri. O lampă ardea în perete toată noaptea, ca santinela ce se plimba pe sală să poată privi înăuntru la noi pe mica ferestruică din uşă. Uşa, o uşă mare, groasă şi ferecată în fiei, sta încuiată cu nişte lacăte cît pumnul. In noaptea aceasta, cam pe la 1 sau 2 aprilie, am visat primul vis... Ziua întîia şi a doua după vis au trecut ca orice zi. A treia însă, zi de aşteptare şi de îndoială pentru mine, mi s-a părut că trece mai încet. în ziua aceasta, după cum hotărîsem cu Stamatescu să nu spui nimănui nimic, am spus pe la ora 3 după- 311 masă directorului că eu am visat acum trei zile că azi scap din închisoare. Le-am spus şi lor visul şi cu toţii s-a discutat formarea viselor. Vremea însă trecea şi nimeni nu venea de la parchet cu vreo ordonanţă să mă puie în libertate., Soarele apuse şi directorul, zîmbind, îmi spuse că trebuie, cu părere de rău, să mă-ncuie iar. Stamatescu rîdea şi spunea tare : — Iacă împlinirea visului tău !... — Mai îngăduiţi, domnule director, ca odaia mea să fie cea din urmă încuiată, că poate pînă atunci vine ordonanţa. — Crezi că judecătorul de instrucţie lucrează şi acum la cabinet ? mă-ntrebă rîzînd Stamatescu. — Nu ştiu, dar încă să mai aşteptăm... — Haide !... haide... s-a dus speranţa ! Cînd ieşirăm din cancelarie, santinela strigă şoptit : — Boierii ! Boierii... Ne uitarăm şi văzurăm că pe poartă intrau patru domni : judecătorul de instrucţie, procurorul, preşedintele tribunalului şi prefectul judeţului. Aceştia erau boierii vestiţi de santinelă. Se opri închiderea şi mi se spuse : — Repede, scoate lumea de prin odăi, aranjeaz-o pe cinci rînduri, ca să aibă loc, şi aşteptaţi. Intrai pe fugă, strigai la toţi, le spusei în cuvinte scurte cine vine, iar ei ce să spuie ; îi aşezai în cinci rînduri unul în spatele altuia, iar eu, în capul lor spre uşa zidului, aşteptam. ^ — Să spuneţi mă... daţi-ne drumul, cinstiţi boieri» că acum e vremea de arat... Acum se pune porumbul în pămînt. Dacă nu ne daţi drumul acum, rămînem muritori de foame, şi la iarnă venim aici să ne iernaţi !... Uşile scîrţîiră şi judecătorul de instrucţie şi cu toţi ceilalţi intrară în curte. Noi toţi : — Trăiţi ! 312 Mulţumiră din cap, merseră privind peste toţi, iar la jumătatea rîndurilor, judecătorul întrebă : — Da Vissarion unde este ? — Aici, răspunsei eu din capul rîndurilor. — Tu treci în direcţie... Iţi punem lanţuri de picioare şi de mîini şi te trimitem la Giurgiu, că te cere acolo Parchetul de Vlaşea, fiindcă ai avut relaţii cu Ko-gălniceanu. începui să tremur şi trecui în cancelarie. — Iată, iată visul meu !... Ce împlinire grozavă !... Aici aveam prieteni, dar acolo am să mor !... Grefierul cancelariii, un băieţel tînăr, căruia îi făceam poezii pentru fete, mă căia şi recunoştea că visul este un nimic închipuit. Cînd veniră în cancelarie, prefectul C. Dimitriu mă privi zîmbind şi băgă mîna în buzunarul vestei, de unde scoase o piesă de cinci lei. — Ai tu bani de tren ? — Am. — Vrei să pleci acasă ? mă-ntrebă judecătorul de instrucţie. — Vreau ! şi-ncepui să tremur. — Du-te şi-ţi ia ce ai năuntru şi pleacă, eşti liber, zise judecătorul. Preşedintele tribunalului spuse : — Dă-i drumul mîine, căci acesta pleacă noaptea pe drum şi ori îl împuşcă armata, ori ţi-1 aduce legat mîine îndărăt... — Nu ! nu !... zisei eu. Daţi-mi drumul acum... Mă culc în Tîrgovişte şi mîine plec acasă cu trenul. — Du-te de-ţi ia al tău şi să nu mai faci revoluţie, că pieri !... Trebuia să vii să ceri slujbă, nu să te apuci de partid ţărănesc... — Am să viu !... Şi am plecat înăuntru. Mi-am luat cîteva cărţi dăruite şi astfel am scăpat în a treia zi... 213 AGENT SANITAR Spre toamnă, conform făgăduielii făcute de prefectul Dimitriu, m-am dus să-mi dea slujbă. Sărăcia mă gîtu-ise straşnic. — Ce slujbă vrei tu ? — Agent sanitar. — Păi te pricepi ? — Mă pricep... — Te trimit la medicul primar al judeţului să te examineze şi, dacă îi şti ceva, bine ; dacă nu, fă-te notar... — Nu, notarul stă închis în primărie... Mie îmi place să umblu. Şi am fost trimes la medicul primar cu scrisoare. Medicul s-a răstit la mine, cum de îndrăznesc eu să cer un post la care trebuie anumite cunoştinţe ! — întrebaţi-mă, de vedeţi dacă le am. Şi m-a-ntrebat despre boalele ce ating copiii : scar-latina, pojarul, tuşea măgărească, variola şi varicela, an-gina difterică, crupul laringelui, otite şi adenite, febră tifoidă şi febră palustră... Văzînd că i le povestesc artistic, a zîmbit şi mi-a spus că mă va numi. Aşa a fost, căci peste o săptămînă m-a trimes ca agent sanitar al comunii Grecii, pendinte de Găeşti. Aici însă am căzut urît doctorului pe plasă, care mă socotea agent electoral al prefectului ! Crezînd că-mi. face rău, m-a mutat din cercul Grecii în cercul Mătă— saru, mai aproape de casă. Aci însă am făcut una boacănă. îmbolnăvindu-se de varicelă nişte copii ai unui locuitor din Puroinica, eu i-am trecut în procesul-verbal, diagnosticîndu-le boala ca varicelă. Doctorul a venit şi a scris în procesul său că sînt bolnavi de prurit. Broboanele au lăsat însă semne, şi eu am scris din nou, în proces, că bolnavii n-au avut prurit, ci au avut varicelă,. cum am zis eu în procesul meu din ziua de, şi că este aşa, copii au rămas cu semne, ceea ce la prurit n-ar fi rămas. Din pricina asta, doctorul s-a făcut foc. A venit, a văzut semnele şi mi-a poruncit să nu mai scriu procese,, şi m-a mutat iar în cercul Grecii. 314 M-a ţinut aci vreo patru zile şi apoi m-a mutat la Cobia. La Cobia, fiindcă era o casă cu dispensariu lingă mănăstire, a socotit că-mi face bine, şi cum el nu vrea să-mi facă bine, m-a chemat la reşedinţă în Găieşti. Aci mi-am luat casă cu chirie, am apucat să dorm două nopţi, deşi plătisem pe-o lună înainte, şi m-a mutat la Greci !... Dacă am văzut şi eu, nu mai mi-am luat odaie cu chirie şi mă culcam în primărie cu gardiştii. M-aş fi lipsit de slujba asta, dar mi-era ruşine de lume, c-or socoti oamenii că m-a dat afară, fiindcă n-am avut cunoştinţe. Apoi aveam nevoie de bani, şi n-aveam pe ce să-i mai iau. Aveam deja trei copii ; iar nevasta, după ce mai lepădase doi, mai era însărcinată cu altul. Casa îmi devenea grea de ţinut şi trebuia, cu carne, cu piele, să stau în slujbă, ca să primesc şi eu 54 de lei leafă. * în aprilie 1907, după ce am scăpat din închisoare, m-am hotărît să scriu răscoala, sub formă de roman. M-am dus la Bucureşti şi am luat note după vreo patru ziare, note despre cele ce se publicaseră de la 26 februarie pînă la 1 aprilie. M-am gîndit cum să scriu romanul ? Să fac ca toată acţiunea să se învîrtească împrejurul unui personaj, care le provoacă pe toate, ori să scriu aşa faptele, cum au fost croite şi făcute de popor din îndemnul sărăciei şi al relelor legiuiri ? Am ales alternativa din urmă. CARAGIALE ... Sînt zece ani de atunci... îmi amintesc ca acum cînd m-am dus acasă să-l văd. Eram copil. Aveam un caiet cu o piesă de teatru Pieirea lumei prin cometa lui Biela. Un astronom, Rudolf Falb, spusese că atunci va pieri lumea. Dar... lumea nu pierise, şi eu, după ce am scris 315> piesa, am plecat de la ţară s-o citesc maestrului Cara-giale în Bucureşti. La teatru, am cercetat de adresă, dar cei d-acolo m-au pus să dau piesa teatrului. Am dat-o, însă cum aflasem adresa, am vrut să văd şi pe maestru. I-am scris o scrisoare şi am plecat înapoi la ţară. La două săptămîni, am fost iar în Bucureşti şi interesîn-du-mă de piesă la cancelaria teatrului, mi s-a spus de artistul Gh. D. Dimitriu că maestrul Caragiale şi-a exprimat dorinţa să mă facă... secretar. îi spuseseră cei de la teatru că un copil de ţăran a venit cu o piesă de teatru, şi-i aţîţaseră astfel curiozitatea. M-am dus deci acasă la maestru să mă ia „secretar14. Era într-o zi după-masă, pe la orele două. Dau unei servitoare biletul de la teatru, şi aştept afară. Un domn, cam înalt — aşa îl văd eu acum în închipuire — ieşi afară. Era într-o cămaşă lungă de noapte şi cu nişte papuci de pîslă în picioare : se sculase atunci din somn. — Tu eşti dramaturgul ţăranilor, piciule ? Lăsai capul în jos şi zîmbii. Se aşeză pe un scaun şi-mi spuse şi mie : — Hai, şezi şi tu. Mă aşezai pe un colţ de scaun. — Ce faci tu la ţară ? — Sap, secer, fac muncă agricolă. — A-gri-co-lă !... Bravo ! Şi altceva ? — Citesc şi scriu. — Bun. Şi altceva ? — Altceva ? Dorm, mănînc, trăiesc ! — Bun. Şi vrei să te faci scriitor ?... — Dacă îmi vine să scriu... — Cum îţi vine să scrii ? — Uite aşa... îmi vine să vorbesc tare ce gîndesc. Gîndurile răsar mereu ca şirurile unei armate ce ar apărea de după un deal. încep să spun tare de urlă casa. Apoi, mi se par că toate vorbele sînt frumoase şi-i păcat de ele să le uit şi m-apuc să le scriu şi scriu, şi scriu pînă m-apucă ziua. — Cîtă carte ai învăţat ? — La şcoala satului. — Numai atît ? — Atît ! 316 Căzu pe gînduri. Eu îl întrebai cu sfiiciune : — Ati citit piesa mea ? — Da. — Cum v-a părut ? — Nu e bună... pentru teatru ! Mi-a venit rău. Maestrul a observat şi a început să-mi povestească cît trebuie eu să citesc, cum să citesc şi cum să observ în cele citite intenţia absolută a autorului. în cele din urmă, mi-a spus că nu mă poate lua secretar, fiindcă... sînt slab, că aerul de la oraş m-ar omorî. — Tu să stai la ţară, în aerul curat d-acolo. N-ai plă-mîni pentru murdăriile de aici. De vrei să scrii, scrie cum vorbeşti, în graiul sătenilor tăi. Scrie cum a scris Creangă şi, de-i avea talent, ai să-i întreci pe toţi. In graiul tău, o să fii neîntrecut, căci e plină de frumuseţi limba grăită la sate. Şi mi-a spus multe, multe mi-a spus, dar toate îmi cădeau groaznic în suflet. Vedeam greutăţi de neînvins pentru mine. Nu ştiam ortografie, reguli de stil, punctuaţie ; nu ştiam în sfîrşit nimic şi vream să fiu scriitor cu tot dinadinsul şi încă... dramaturg ! — Să mai stai pînă mă-mbrac, că merg în oraş. Şi am stat. Am plecat amîndoi vorbind. Toţi îl salutau şi se uitau curioşi la mine, de parcă aş fi fost maimuţa ori arapu lui vodă. A mers la o berărie, tot unde era Gambrinus, mai în urmă, şi a intrat înăuntru. Nu m-a lăsat afară. — Tu bei bere ? — Nu beau. — Dar un covrig mănînci ? — Nu. — Fac eu cinste ! Şi mi-a dat un corn. Am înţeles că mă trata ca pe un copil şi m-am întristat. — Dar de ce vrei să plîngi ? Nu i-am răspuns. — Lasă atunci covrigul, dacă nu-ţi place. După o clipă, la masa noastră s-au mai aşezat încă doi domni. — Iată un „dramaturg44 ! — Rîdeţi de mine ! şi m-am sculat după scaun. 317 — Nu, flăcăule, nu !... Domnii sînt scriitori şi ei cred ce le spun eu. Stai jos să vorbim. Am stat, dar ca pe ghimpi. Au început toţi să mă întrebe de toate, pînă a venit vorba şi despre dumnezu. — Eu nu cred în dumnezeu, le-am spus. — Cum!? Ţăranul nu crede în dumnezeu?... Au început să se mire. P-atunci eram un păgîn stupid şi obraznic. Şi m-au luat la descusut, ce cărţi m-au făcut eretic. — Cărţile lui Conta ! Domnii începură să vorbească franţuzeşte, dar ce nici azi nu ştiu. Apoi au început să mă descoasă despre ce cred eu despre proprietate, armată, slujbe, şi le-am spus, de i-am îngrozit pe toţi. Toate Minciunile convenţionale, Paradoxele sociologice ale lui Max Nordau, li le-am spus atunci, modificate bineînţeles, după judecata mea de-atunci, a unui tînăr de 17 ani. în berărie s-au aprins lămpile electrice. — La voi la sat luminele se-aprind singure ? mă-n-trebă un domn. — Nu. — De ce ? — Pentru că ne ţineţi în sărăcie, în orbirea minţii, în robie ! Noi mîncăm mămăligă, dumneavoastră cozonaci ! Noi ne înnămolim prin noroaiele uliţelor, dumneavoastră vă plimbaţi pe pardoseli de piatră, cum la noi numai în biserică avem aşa pardosit. Maestrul Caragiale asculta zîmbitor. Eu eram supărat, pentru că cei doi domni mă cam luau în rîs întrebîndu-mă de pildă dacă ştiu eu cît pelin se pune în bere, sau de-am avea noi la ţară bere, dacă nu ne-ar prinde frigurile. înţelegeam prea bine că mă socoteau un naiv, ce venisem să-i sperii cu piesa mea Pieirea lumii, şi le răspundeam amărît, învinuin-du-i pe ei de toate relele de la ţară. — Ce ne-ai face tu nouă, dacă, intrat în Bucureşti cu o armată de ţărani, ai pune mîna pe tot oraşul ? — V-aş scurta de cîte o palmă ! — Auzi al dracului ţăran ! zise unul. Apoi au început a vorbi iar franţuzeşte. Au mai rîs domnii pe socoteala mea c> au mai rîs şi în urmă au plecat. Mi-am cerut şi eu voie să mă retrag. 318 — Unde te culci tu ? — Am un prieten. N-aveam nici unul, dar uram pe Caragiale şi pe toţi orăşenii. „Ploşniţi, viermi, corbi !tt şi cîte expresii toate. Am plecat la gară unde tocmai era gata de plecare trenul ce-mi trebuia şi cu care am plecat din Bucureşti. La vreo doi ani, am mai văzut pe Caragiale în berăria Gambrinus. L-am privit prin uşă mult, mult şi apoi am plecat. D-atunci, nu l-am mai văzut. Cu timpul, ura împotriva maestrului a pierit şi am început să-l iubesc. în ura mea grozavă voiam să-l critic, să-l distrug ca scriitor. Năpasta a cărei acţiune se petrece de la aprinsul lămplior pînă la culcarea oamenilor, şi actul I şi al II* unde se face şi dovada crimei şi pedeapsa, mi se părea o armă teribilă. Am să arăt eu lumii cine e Caragiale ; n-are tehnică, grămădeşte ca sub un teasc tot timpul necesar desfăşurării unei drame. Şi toate, în toate îi căutam cusururi. Noroc că stilul meu, fără ortografie, fără multe şi multe, m-a oprit de „n-am trimes nicăieri14 cri-ticile mele — altfel cine ştie cum mă făceam singur de rîs... în urmă, mi-am schimbat părerea ; i-am urmat sfaturile. Tot pe atunci, m-am întîlnit cu un om ce ducea nişte şunci la spinare. Curios, l-am întrebat unde le duce, şi omul, bun, mi-a răspuns : — Le duc la Caragiale. — Dar de unde le are ? — I le trimete conaşu. — Care ţi-e conaşu ? — D-l. Delavrancea, trimete şunci lui domnu Caragiale să mănînce şi el, că-i mai sărac. Şi erau vreo patru şolduri întregi ! M-am gîndit ce dar mare face Delavrancea lui Caragiale. Pe la noi, la ţară, darurile sînt mai mici. La noi, cînd ar da cineva patru şolduri de porc, ar fi omor ; ar fi omor, căci ele sînt hrana pentru o lună de zile. 31D Şi d-atunci am aflat că e sărac Caragiale, că nu e boier cu moşii, că e sărac ca noi, dar că e mare, fiindcă e scriitor. Şi mi-a căzut cu drag. Am avut de gînd să-l mai -văd o dată, dar acum, vai ! nu se mai poate şi-mi pare atît de rău... CIND AM VĂZUT PE DUCA 1NTIIA OARĂ Nu mă încumet a vorbi despre toate aspectele sufleteşti ale lui I. G. Duca, pentru că nu le-am cunoscut pe toate. Dacă aş căuta să spui mai mult decît ştiu, aş trece şi în faţa mea de mincinos, ceea ce nu pot. Ceea ce presupui — ca deducţii din cele ce am cunoscut — poate că voi spune, dar cu titlul de presupuneri. Prietenii politici — şi el făcea distincţia asta în vorbire — i-au cunoscut şi alte laturi sufleteşti şi, ca moştenitori de situaţii poliice, n-au decît să fixeze pentru posteritate şi acele laturi sufleteşti ale lui I. G. Duca ce mi-au rămas necunoscute. Mă gîndesc la cunoscutele versuri ale lui Eminescu : „Şi cînd propria ta viaţă singur n-o ştii pe de rost, O să-şi bată alţii capul s-o pătrundă cum a fost ?“ Dar asta e soarta oamenilor însemnaţi. Capetele de bronz ale statuilor, ciorile le murdăresc. Eu voi îngriji să nu fiu o cioară, ci numai un om drept. ♦ Am văzut pe Ion G. Duca întîi şi întîi la 6 septembrie 1906, cînd s-a făcut primul şi care a rămas şi ultimul Congres al băncilor populare. Fusesem delegat de Societatea cooperativă de credit şi economie „Agricultorul44, înfiinţată de mine, să ascult şi eu la ce s-o vorbi şi s-o hotărî la Bucureşti. Congresul o mai fi lucrat şi în alte părţi — nu-mi aduc aminte bine, iar ziarele d-atunci nu-mi stau la în- 320 demînă acum cînd scriu — dar îmi pare că au fost zilele de 5, 6 şi 7 septembrie 1906. In ziua de 6 septembrie m-am dus la Teatrul Naţional, să ascultăm, între alţi vorbitori, şi pe Ion Gh. Duca, care venea, de nu ştiu unde, cu o faimă despre care auzisem şi eu. Am intrat jos la staluri şi d-abia, abia am ajuns pînă aproape de rampă. Tribunele şi galeria erau înţesate de lume ; sute şi mii de oameni rămăseseră pe afară, căci nu mai avuseseră unde să încapă. Au început cuvîntările... Dumitru Brezulescu, Dumi-trescu-Bumbeşti şi alţii au mai vorbit, dar unii şi-au citit cuvîntările. Pe la ora unsprezece şi jumătate, se desprinde, din grupul de pe rampă, un tînăr ca de 25-26 de ani, înalt şi subţire — mie aşa mi s-a părut, că e înalt — cu mîi-nile albe, cu degetele lungi, cu ochelari la ochi, cu o mustăcioară neagră, mică şi subţire dasupra buzei de sus, şi îmbrăcat în haină neagră, cu pantaloni cu dungă, ea-i da o înfăţişare distinsă. Cîteva aplauze l-au primit, dar răzleţe. Auditorul era compus mai numai din ţărani, preoţi şi învăţători, oameni de la sate neobişnuiţi să mînuiască aplauzele şi să le dăruiască mai dinainte ca îndemn sau încurajare. „Duca î... Duca!... ăsta-i Duca! şopti cineva prim-prejurul meu, el e în capul societăţilor noastre acumu... Tînărul începu să vorbească, fără să-şi citească discursul, cum făcuseră mulţi alţii, cu ton potrivit şi cuvinte pe înţelesul tuturor. Apoi tonul îi crescu, cuvintele lui începură să mă furnice prin spinare şi să tremur. „Scăparea de suferinţele aduse de lipsuri, spunea el, nu se poate înfăptui decît prin societăţi cooperative de credit şi economie — cărora le vom zice bănci, ca să le deosebim de alte întovărăşiri între săteni — de societăţi de producţie şi consum ; de vindere şi cumpărare în comun. Numai aşa, adică prin aceste mijloace economice, vă va sta în putinţă să înlăturaţi pe cămătarul nesăţios ce vă pretinde doi lei la pol pe lună ; pe negustorul, lacom de cîştiguri mari, ce cere cinci preţuri sau de cinci ori preţul unui obiect ; numai aşa veţi goni sărăcia şi pelagra din satele dv.tt... 321 „Iacă omul ! Iacă omul !“ gîndii eu şi căutai să mă apropii de rampă, ca să sar acolo sus şi să vorbesc şi eu. Colegul meu delegat, mă trase însă de mînecă, că ce fac. „Vreau să vorbesc !u — Tu, ţăran !? îmi revenii şi mă văzui îmbrăcat ţărăneşte, cu cămaşă pe afară, cu musteaţa abia mijită, cu nici o faimă strînsă pînă acum. Rămăsei pe loc. Tînărul vorbea nainte. Aplauzele începură să-l întrerupă. începui şi eu să strig ura şi să bat nebuneşte din palme. Cei dimprejurul meu începură să se uite la mine cam neprietenos. „E cu chef“ ! auzii pe unul. înţelesei că am trecut cu entuziasmul meu dincolo de hotarul fixat de bunul-simţ şi mă înghemuii ruşinat... „Ah ! Ah !“ şi necăjit pe mine, pe nenoroc, pe sărăcie, pe rangul meu de simplu ţăran, nu mai auzii pe Duca... Aplauze în ropote mă treziră... Ce o fi, o fi, el este ceea ce eu aş vrea să fiu !... şi aplaudai, de simţii că mă ustură palmele. Vorbi iar şi-l mai urmării. Din tribune, cucoane fru-maose începură să-i azvîrle trandafiri... înnebunii de ciudă, de necaz şi strigai : „Luptă frate, cot la cot cu noi şi, de zici să spînzurăm cămătarii, noi sîntem gata să-i spînzurăm, de zici să tăiem ghearele negustorilor, apoi şi d-asta sîntem gata... Aşa e, în sate se spînzură prea mulţi de pîrleală... !“ Cînd isprăvii, erau sîsîituri ca din pliscurile a cinci sute de gîscani. Tăcui, dar cîţiva aplaudară, nu ştiu cu ce înţeles, c-am făcut gălăgie, ori c-am zis să spînzurăm cămătarii !... După izbucnirea mea, mai vorbi puţin şi, cînd sfîrşi, urla teatrul de aplauze şi parcă molipsiţi de la mine şi alţii strigau : „bravo !... ura !...“ Strigai şi eu, iar unul, dîndu-mi cu pumnii în spinare, îmi striga : „aşa neică, zi, bravo !... Nu te lăsa !...“ Am rîs şi eu, că nu mă dureau pumnii ce mi-i da, şi am pornit spre ieşire... Afară lumea gesticula şi povestea celor ce nu avuseseră loc înăuntru. Atunci Alexandru Valescu de la Muşăteşti-Argeş, Simion Grădinaru din Putna şi Vasile . M. Kogălniceanu ne împărţiră nişte bileţele mici albastre, pe care , era tipărită o „Convocare44. . O reproduc ca document : „Frate ţăran, 322 Eşti rugat a lua parte la adunarea generală ce va avea loc în mod irevocabil marţi seara, 5 septembrie, la orele opt precis în marea sală de la Oppler, din strada Izvor, pentru a ne consfătui asupra deosebitelor chestiuni cu privire la interesele ţărăneşti şi între altele asupra banilor depuşi la Casa de depuneri pentru înfiiţarea unei tovărăşii săteşti. Iniţiatorii/6 Careva întrebă : „Aici zice cinci, or azi e 6 septembrie ?u „Diseară este, dar a greşit tipograful, veniţi diseară... Veniţi toţi...64 ni se explică tuturor. Pînă seara nici n-am ştiut pe ce lume mă găsesc. Duca mă entuziasmase şi mă gîndeam cum aş face să stau cu el de vorbă... Seara m-am dus la Oppler şi mi-am ocupat locul lîngă rampă. Nu cunoşteam decît pe Alexandru Valescu, pentru că scotea Gazeta ţăranilor, la care colaboram şi eu cu... versuri şi la care fusesem acasă în munţi, să-l văz mai de aproape. S-a deschis întrunirea avînd pe preotul Ilie Roşoagă ca preşedinte, preotul Ilie Roşoagă din Gorj. Sala se umpluse şi aci ca la Teatrul Naţional, de ţărani, învăţători şi preoţi. A vorbit mai întîi preotul-preşedinte. Apoi Simion Grădinaru, apoi Petre Rădulescu din Muşăteşti, apoi Alexandru Valescu şi apoi Vasile Kogălniceanu, spre a citi şi broşura Către săteni, care era un fel de program politic. întrunirea era gata să se termine, cînd sări sus pe tribună un ţăran tînăr, cu cămaşa cu flori şi mînecă largă, n-avea mustăţi şi nu-1 ştia nimeni cine este. — Cer cuvîntul, părinte. — Cine eşti ? — învăţătorul Ion Mihalache de la Topoloveni-Muşcel.1 1 Mai tîrziu, Ion Mihalache (1882—1965) devine unul dintre conducătorii Partidului Ţărănesc (înfiinţat în 1918) şi al Partidului Naţional-Ţărănescu (1926) al cărui preşedinte a fost în anii 1933—1937 ; în mai multe rînduri ministru. După 23 August 1944,:. s-a împotrivit procesului de transformare revoluţionară a prii. A fost judecat şi condamnat în 1947. 323 — Ai cuvîntul. Şi învăţătorul începu să le spună de la inimă, cu îndrăzneală. Acesta iar mă entuziasmează, aplaud, că un tînăr dovedeşte aşa putere de viaţă românească. „Ciocoii ne cheltuiesc viaţa la Monte-Carlo !“ tuna învăţătorul. Termină şi un preot îl sărută pe obraji. Era preotul ce în urmă i-a devenit socru. Eu, gata să înnebunesc de ciudă. Răsuflarea îmi ieşea fierbinte de pe gît. Sării pe tribună. — Părinte, cer cuvîntul. — Cine eşti ? — Ţăranul Ion C. Vissarion. Valescu făcu semn preotului că : nu. Dădu cuvîntul lui Iacobescu, care-1 ceru pe şoptite. Vorbi prost. Mă revoltai. Mă dusei şi apucai pe popă de mînă, hotărît să-l dau de-a dura de pe scaun. — Cer cuvîntul. Popa ceru cu ochii aprobarea din spate. Aprobarea nu veni. Strigai tare de răsună sala : — Cer cuvîntul ! Popa zîmbi, mă văzu gata a-1 pocni cu pumnul. — Ai cuvîntul ! începui ca înnebunit. Lumea se sculă în sus şi ascultă uimită. Vorbii fără grijă şi fără prudenţă. Văzui agenţii de la poliţie furişîndu-se spre tribună, îi fixai şi-i apostrofai. Viaţa satelor o zugrăvii dureroasă, tristă, fără nădejdii şi pornită spre stingere din pricina învoielilor agricole neomenoase. Lumea se îngrămădi la rampă entuziasmată. Socotii că o politică boierească nu va fi sinceră pentru noi. Zisei să înfiinţăm atunci : „Acum în seara asta, partidul ţărănesc, trebuie să-l socotim înfiinţat44. Nimeni din vorbitori nu pomeniseră despre aşa ceva. Popa mă apucă de mînecă ; mă smucii şi vorbii înainte. Aplauzele curgeau. Propunerile mele erau aprobate. Agenţii poliţiei ieşiră, poate să vină cu ajutoare să mă aresteze. Terminai entuziasmul şi electrizînd sala cu strigătul de : „Trăiască partidul ţărănesc44. 324 Vasile Kogălniceanu mă luă de gît şi mă sărută, spunîndu-mi : „Să te fereşti, că vor să te aresteze !“ Aproape că nu înţelesei de ce, dar la ieşire o luai în sus pe strada Puişor, unde era întuneric şi unde nu m-aş-tepta nici un agent. Eram mulţumit că am făcut efect, că am smuls şi eu aplauze ca Duca. Duca deşteptase entuziasmul în mine ; nu bănuiam că poate să-l adoarmă mai tîrziu. Duca mă făcuse să cred că tinerii boieri recunoşteau dreptatea. A doua zi, ziarul Dimineaţa de la 7 septembrie 1906, sub iscălitura lui G. Rigo, spunea despre toţi, dar despre mine spunea c-am electrizat sala. Cine nu crede n-are decît să consulte colecţia de la Academie a ziarului şi va vedea şi mai precis ce efect am obţinut atunci. Toată ziua de 7 septembrie m-am plimbat cu Miha-lache, că doar noi ne socoteam eroii zilei. Ajuns acasă, am scris o scrisoare lui Duca, dar fie că l-o fi găsit, fie că nu, răspuns n-am primit niciodată. Entuziasmul meu a fost deşteptat de talentul lui de orator şi speram şi eu multe şi de toate. In 1907, la 15 martie, vine armata şi mă arestează sub învinuire de răscoală şi ajung în puşcăria judeţului, ca să-mi sting entuziasmul şi speranţele, iar Duca ajunge deputat, ca să-şi aprinză şi mai tare talentele şi speranţele... Am înţeles în urmă că la noi e ţara titlurilor — bune ori false, dar titluri să fie — şi că numai prin ele poţi ajunge ceva. Poţi să fii burduf de carte, nu ştii carte dacă n-ai titlu şi poţi abia să iscăleşti, eşti savant, dacă ai titlu de pe undeva, muncit, cumpărat ori chiar furat... Titlurile sînt drepturi de a trăi, iar nu dovezi de ştiinţă. Titlurile... noroc, e soartă bună, e poliţă trasă asupra societăţei, e de toate, iar lipsa lor e nenoroc, e soartă proastă, e viaţă mizerabilă. Se urcau prietenii mei porniţi pe drumul gloriei într-o zi cu mine, se urcau, fiindcă aveau şi talent şi aveau şi titluri. Eu n-aveam decît speranţă şi dragoste de adevăr. Pe Duca însă tot am ajuns să-l cunosc mai d-aproape, dar tocmai în 1916... 325 CUM M-AM ÎMPRIETENIT CU I. G. DUCA In anul 1914 mă-mprietenesc cu Gala Galaction. Ne întîlnisem în redacţia ziarelor Facla şi Rampa ale lui N. D. Cocea şi, la a doua vedere, ne-am simţit prieteni ca de cînd lumea. In anul 1916 trebuia să mă împrietenesc şi cu I. G. Duca, prin mijlocirea lui Galaction. Un prieten reprezintă, prin persoana lui, o valoare de un ordin oarecare ; este valoarea artistică, ori ştiinţifică, ori morală, ori politică, ori numai socială. Cînd simţi c-ai dobîndit un prieten de una din aceste valori> simţi o satisfacţie sufletească, o bucurie, pe care vrei s-o trîmbiţezi şi s-o azvîrli în dreapta şi-n stînga, ca să răsară, nici tu nu ştii ce : admiraţie, invidie, bucurie, ori ură. Aşa e firea omenească, dacă a găsit o comoară, să se laude cu ce-a găsit ! Pentru mine Galaction reprezenta o valoare artistică ; iar eu pentru el, o valoare şi mai ciudată : un mistic, un vizionar, un individ ce trebuia cercetat şi expus ca o curiozitate de muzeu sufletesc ! Venind de la sat la oraş nu-mi lepădasem desaga mea cu „superstiţii44 cu „credinţi nejustificate44, ba încă veneam şi cu un material din care Cesare Lombroso ar fi întemeiat o categorie nouă ; veneam cu visele mele, cu o mulţime de vise fantastice. Galaction, la început, credea că visele mele sînt nuvele ce le alcătuiesc în timpul somnului — dacă cumva nu spun minciuni — şi se mira de imaginaţia cuprinsă în ele. împrietenit, mă luă în derîdere, iar eu socoteam că n-am de ce să mă supăr, rîdeam şi eu şi-i spuneam mereu... Am început să-i spui despre visele ce prevesteau războiul, şi astea i s-au părut ciudate. M-a dus la Gabriel Giurgea, un alt „mistic44, şi m-a împrietenit şi cu acesta, făcîndu-mă să-i spun din visele mele. Lui Gabriel Giurgea părîndu-i-se şi lui ciudate visele mele şi, cum ajunsese şeful de cabient al lui I. G. Duca, ministru de Culte şi Instrucţiune Publică, a spus şi lui Duca despre visele mele şi într-o zi m-au dus acasă la Duca să-i povestesc... vise ! Iată cum şi prin ce am ajuns la Duca. 326 Oamenii sînt oameni, oricît de miniştri or fi, ba visele n-au lipsit din viaţa celor mai straşnici potentaţi, întrucît ar reprezenta o scădere că Duca, ministru, pierde o seară ascultînd p-un ţăran, bun de poveşti, care îi mai povestea şi altele ce le intitula el „vise“ ? — Tu crezi c-o să avem război ? — Eu aşa am visat... — Şi crezi c-o să mîncăm bătaie ? — Trec munţii peste noi, dar în urmă vor fi învinşi şi umiliţi... Eu aşa am visat. — E absurd ! — Nu ştiu ! Pînă în 1914 avusesem patru vise, în care un frate al meu, roşcovan, cu ochelari la ochi, mă plimba prin multe oraşe şi îmi explica multe lucruri. Acel frate nu exista deloc la deşteptare şi nu era nici unul din cei nouă > fraţi, ai mei. Cînd am văzut pe Duca, mi s-a părut că seamănă cu fratele din vis şi... i-am spus şi aceste vise. A zîmbit şi, după lumina interioară ce şi-o proiecta pe figură, am înţeles că asta nu o credea deloc, el socoteşte, că e un truc al meu, ca să mă fac mai interesant, să-l leg printr-o atenţie mai mare de mine, ca să profit materialiceşte. Am zîmbit şi eu şi m-am simţit prieten toţ aşa de repede ca şi cu Galaction. Nici un fel de respingere n-am simţit niciodată în apropierea lui, ci dimpotrivă, o îmbrîncire, să tot stau în preajmă-i, să fiu tot cu el mereu, mereu... Auzisem că mama lui a fost Ghiculeasă, că tatăl lui a. fost vestitul inginer Gheorghe Duca, care construise linia ferată de la Ploieşti la Sinaia, că e veche familie boierască.. Despre linia Ploieşti—Sinaia ascultasem o legendă ce pînă acum de trei ori am asculta-o : „Voiau alţi ingineri să găurească alţi munţi şi să cheltuiască vagoane de bănet... Duca a zis că face el drumul-de-fier cu bani mai puţini şi fără să găurească munţii. A pornit-o pe jos, cu oamenii după el, de la Ploieşti şi pînă la Sinaia şi spunea : «aici băteţi ţăruşi... aici ţăruşi... aici ţăruşi, şi aici trebuie pod !...» Şi mergeau oamenii după el cu ţăruşii în braţe şi-i băteau acolo unde arăta el... iar el însemna pe hîrtie drumul trenului ! Şi după ce a socotit tot, a pornit lucrul şi a făcut drumul-de-fier... Gheorghe Duca a deschis Sinaia, că, dacă nu făcea el drumul-de-fier, n-avea nici Predealul ce căuta.. Astfel era legenda căii ferate la Sinaia, răspîndită printre ţăranii localnici. Ştiam dar că am a face cu fiul unui om învăţat, care-şi avea locşorul lui în istoria căilor noastre ferate. Şi mă întreb acum, ce explicare mistică ar putea să aibă faptul că Ion G. Duca, primul ministru al ţărei, fiul lui Gheorghe Duca, să fie ucis la capul şinelor dru-mului-de-fier construit de tatăl său ?... CU L G. DUCA SÂ-I ŢIU DE Ufl/T... Lui I. Gh. Duca îi plăcea, cînd pleca cu trenul mai departe, să mă ia uneori cu el, să-i ţiu de urît şi să vorbim în voie. în ocazii d-astea am ajuns să cunosc ceva din credinţa lui generală asupra omului şi asupra luptelor dintre oameni. Intr-un drum d-astea rămăsesem singuri în vagonul ministerial şi-mi zisese să mă lungesc şi eu p-o canapea şi să vorbim. El se lungise pe o alta. Era noapte şi trenul ne ducea de la Sibiu la" Braşov şi la Bucureşti. — Mi se par aşa de puţine trebuinţele vitale ale omului, îmi spunea el. Mîncare ?... mult un kilogram pe zi. Pămîntul produce din destul pentru toţi. Haine !... şi astea se procură uşor. Adăpost sau locuinţă. Patru pereţi şi un acoperiş... Dacă omul poate trăi cu aşa de puţine, pentru ce lupta asta prostească ?... Pentru o prăjitură la masă, pentru un pahar cu vin, merită să ucidă cineva oameni prin legi hrăpăreţe şi cu scopuri nemărturisite ? Ce-i dacă ai un palat cu treizeci de camere, dacă tu nu poţi dormi decît într-una ?... Ce-i dacă mănînci şease feluri de mîncare la o masă, în loc de două-trei şi, cînd mori, mori de grăsime ori de stricare de stomac, la 50—60 de ani ? Nu e o prostie să chi-nuieşti o lume, pentru a pune grăsime pe tine, care 28 nu-ţi este deloc folositoare? Bani !... Bani !... Ce să faci cu ei mulţi cînd ei nu-ţi pot lungi viaţa, nu-ţi pot da sănătatea, cînd nu ştii să ţi-o păstrezi ?... Să ai să dai la doctori şi la farmacişti, fiindcă ai călcat legile simple ale vieţii... Ai mîncat multe şi de toate, ai dat la femei, ai băut ce ţi-a trăsnit prin minte şi, cînd eşti stors, îţi trebuie pentru reparaţii şi întreţinere... Iar pentru astea toate, să chinuieşti nenorociţii îmbătaţi de minciuni şi istoviţi de lipsuri... Prostie, nu ţi se pare ţie că procedeele astea sînt prostii ? Da, da, da... E absurdă credinţa că trebuinţele omului sînt aşa de multe, aşa de mari şi aşa de greu de satisfăcut, că lupta pentru trai devine o fatalitate din ce în ce mai grozavă... Fatalitatea părută nu este decît o prostie. Duca continuă : Am observat apoi că oamenii cei mai fricoşi strîng averile cele mai mari. Ce s-ar face ei fără bani mulţi, mulţi, mulţi ?... ar muri de foame şi de ger... dacă nu ei, copiii lor, dacă nu ei, nepoţii lor, copiii lor !... Şi ca să nu moară de foame nici strănepoţii, grămădesc milioane, palate, moşii, şi duc o viaţă de robi mai rea ca a hamalilor din porturi !... Bogăţia mai poate desemna astfel şi pe unii laşi, poate mai mult ca orice alte mani-sfetări. Crezi că e justă observarea asta ? — Foarte justă, deşi are formă de paradox. — Dar iarăşi nu zic că omul să fie sărac, căci banii sînt libertate, sînt posibilităţi de tot felul... La noi sînt rezerve de viaţă, posibilităţi de trai... Energie acumulată, avere, dar nu hrăpiri acumulate, hoţii acumulate, stări de egoism acumulate... Nu să strîngi milioane peste milioane !... Lupta pentru trai ar trebui să fie îndreptată asupra cucerirei naturei, a forţelor şi a proprietăţilor ei, iar nu îndreptată a om contra om. Datoria conducătorilor trebuie să fie tocmai raţionalizarea luptei pentru trai... Aici e un domeniu de cercetări ce poate da rezultate interesante, adevărate şi frumoase. Să armonizezi lupta pentru frai !... Tu te-ai gîndit în direcţia asta ? — M-am gîndit pînă cînd am găsit şi-o explicare şi poate şi o teorie nouă... 329 — Ei, zi s-aud... — Cuprinsul vieţii p-aci se înfăţişează ca o stare ierarhică, o stare în trepte, una mai sus ca alta. înfăţişez panta asta, clina, terasa sau scara asta, cu un cap pe pămînt şi cu celălalt rezemat în infinit, că are trei mari trepte. Suportul ei : materia minerală sau pămîntul, pe care-şi sprijină capul de jos ; asta-i prima treaptă ce reprezintă, sau pe care stă regnul vegetal ; a doua treaptă reprezintă, sau pe care stă regnul animal, şi a treia treaptă reprezintă sau pe care stă regnul uman sau omul. — Nu ţi se pare arbitrară clasificaţia asta ? — Nu. — De ce-ai zice că omul nu face parte din regnul animal, ci face parte dintr-un regn deosebit, ce-1 numeşti regnul uman ? — Pentru că prin calităţile sau simţurile lui, omul depăşeşte mult calităţile vieţuitoarelor ce le însumăm în regnul animal. CITEVA CUVINTE ASUPRA HUMORULUI Fără îndoială, humorul a existat de cind omul trăia în trib ; nu e deci nici un fel de invenţie americană sau englezească, dar definiţia lui cea dintîi au făcut-o popoarele mai dinspre nord şi mai mult engelzii. însă, după definiţia humorului, definiţie scoasă din studiul operelor literare ale nordicilor, noi, popoarele greco-la-tine, sau mediteraniene, n-am încăpea. Nu s-ar putea spune dar despre humorul românesc ori despre humorul ţăranului român. Noţiunea asta nouă de humor şi humo-ristic ni se impune însă şi nouă, şi trebuie ca acest cu-vînt să-l încetăţenim în limbă, să-i facem o definiţie mai largă, care să cuprindă unele manifestări, nu numai ale popoarelor de la nord, ci şi pe ale popoarelor din climele temperate şi din climele fierbinţi ale pămîn- 330 Mai nainte humor şi humori se numeau în medicină substanţele subţiri şi fluide care făceau umezeală corpurilor vii, cum ar fi limfa, bila etc., iar humorist se considera acel om hursuz, scump la vorbă, posac, cu care-ţi era silă să trăieşti la un loc. Legea fatală a evoluţiei s-a aplicat însă şi acestui cuvînt. De la înţelesul acesta medical, el a evoluat la înţelesul operelor literare de astăzi şi la felul unora de a vorbi şi a făptui. Dacă nordicul, fie englez, scandinav sau american, înţelege prin humorist numai pe omul care scrie ori rîde cu nuanţă de amărăciune, care înţeapă sau înjunghie în scrisul, ori în vorba lui zîmbi-toare, ori care îşi acopere lacrimile cu glume sau cu contraste, scriind sau vorbind aşa cîteodată, noi, popoarele mediteraneene, trebuie să-nţelegem mai mult, să lărgim înţelesul cuvîntului humor şi humorist, adică să-i desăvîrşim evoluţia şi să-l primim cu un nou înţeles, mai larg şi mai general, între cuvintele limbii noastre. Pentru a se stabili ce trebuie să se înţeleagă prin cu-vîntul humor, s-au scris zeci de volume de către zeci de scriitori, englezi, americani, francezi şi italieni. Dar toţi aceştia, cercetînd humorul prea de aproape şi anume humorul observat la ei, i-au dat definiţii regionale (specifice literaturii engleze, americane, italiene), iar nu definiţia generală, care trebuie dată felului de a rîde al tuturor oamenilor. Filozoful Bergson a scris două volume — am auzit numai despre ele dar nu am avut posibilitatea să le citesc — în care ar fi tratat chestia asta mai în general. Ar fi zis ca titlu : Cum. rid oamenii sub diferite clime. Numai titlul, dacă ar fi acesta, m-a făcut să mi-1 închipui pe Bergson suit sus în atmosferă, în dreptul ecuatorului pămîntesc, şi d-acolo, privind în jos la toţi oamenii, să-i vază cum rîd ei sub puterea variabilă a razelor de soare. Poate că Bergson a şi dat definiţia generală a humorului dar nu strică nimic dacă mă închipui urcat şi eu sus în atmosferă, în dreptul tot al ecuatorului, privind pe toţi oamenii ce trăiesc sub toate climeie şi văzîndu-i cum rîd ei, cum adică îşi canalizează energiile psihologice, cînd spre creier, cînd spre muşchi, cînd spre viscerele interioare... şi dau şi eu astfel definiţia generală a humorului. închipuiţi-vă ce trudă grozavă ar trebui unui om ca să citească atîtea cărţi despre humor, ca să extragă din 331 ele o definiţie care să-l facă a înţelege ce înseamnă humorul. Definiţia simplă, scurtă şi generală a umorului, eu o dau astfel : humor înseamnă felul special al fiecărui om şi popor de a rîde sau de a face pe alţii să ridă ori numai de a-i face să-şi uite pentru moment durerile, supărările, şi să se mai înveselească ; iar fiziologic înseamnă o schimbare bruscă de direcţie a energiei nervoase ce era în descărcare. Humor înseamnă dar atît mimica, atît gestul, atît vorba, cît şi scrisul, cît şi unele fapte prin care un om poate produce în alţii o descreţire a frunţii, începînd de la zîmbet şi sfîrşind cu rîsul vesel, cu hohot sau cu lacrimi ; iar humorist se poate numi acela care din realităţile vieţii, observă mai bine contrastele, poznele, cu un cuvînt, caracteristicele ce formează domeniul humorului. în cuprinsul acestei definiţii generale putem face să locuiască, ca acasă la ele, toate scînteierile de spirit, cum ar fi : anecdota, gluma, calamburul, jocul de cuvinte, pozna, ironia sau batjocura subţire, hazul, snoava, comicul şi tot ce poate stîrni zîmbetul, rîsul vesel, ori chiar numai rîsul simplu, toate acestea formînd marea familie a humorului. Snoava cea bună este o filozofie ; este ca un fruct dulce, mirositor, dar atît de plin de saţiu, că ţine de foame o viaţă. Despre felul acesta de mîncare... sufletească nu se mai poate zice ca de mîncările care hrănesc trupul : „mănîncă, mănîncă să nu te mai auz mîine-poimîine că iar ţi-e foame !“ închipuiţi-vă că traiul unor oameni ar fi întocmai ca într-o furtună pe timp de noapte. Tot cerul, plin de nori groşi, pare văpsit cu catrană. Suflarea uriaşă a vintului îndoaie crăcile, smulge frunzele, rupe arborii de prin jumătate... Tunetele şi fulgerele măresc şi mai mult groaza... Aci întunericul piere de pare că s-a deschis cerul, aci năvăleşte într-o clipă întunericul, de pare că totul s-a prăpădit... Ei bine, după cum într-o noapte cu astfel de furtună, în scăpărăturile de fulger mai poţi să zăreşti cărarea, ori să vezi prăpastia, ca să te fereşti, tot aşa într-o snoavă bună, într-o povestire de acestea, scurtele, care este tot o scăpărătură de fulger, dar de fulger sufletesc, poţi să zăreşti o cărare în viaţă, poţi să 332 zăreşti diamantul unui adevăr, poţi să zăreşti o prăpastie morală, socială, ori chiar fizică, de care să te fereşti. Iată dar ce este o snoavă buric. : o scăpărătură de fulger spiritual, sau o scăpărătură de duh ! Ceea ce nu se poate tăgădui este influenţa climei sau chiar a felului de pămînt asupra firei oamenilor. Influenţa aceasta o putem observa nu numai la corpuri, dar şi la suflete. După cum nordicii sînt albi la piele,, blonzi la păr, cu ochii mai mult albaştri, iar cei din climele mai calde, oacheşi şi negri, cu ochii căprii sau negri şi părul castaniu sau negru, tot aşa şi la suflete, oameni? au diferite caracteristici, impuse de clima sub care trăiesc... Orice am crede noi despre noi, sîntem cu trupul copii ai pămîntului şi cu conştiinţa sau cu sufletul mai mult copii ai soarelui. în privinţa manifestărilor noastre sufleteşti se vor observa deosebiri impuse nu numai de ereditatea noastră fiziologică, dar şi de cultura noastră şi de influenţa mediului fizic climateric şi moral în care trăim. Şi aceste deosebiri, dacă se observă de la om la om, cu atît mai mult se observă de la popor la popor. Un scurt exemplu. Satul meu, Costeştii din Vale, este aşezat pe o depresiune de cîţiva kilometri pătraţi, unde apa în puţuri se găseşte la o adîncime de cel mult patru metri. Pămîntul e negru, şerpesc sau mare, e gras şi rodnic. Bărbaţii sînt împliniţi la faţă, bine legaţi la muşchi şi cu pielea smeadă — cum zic ei — o culoare între alb şi oacheş. Femeile sînt pieptoase, bine dezvoltate în şolduri şi bu-călate. Blînde şi supuse bărbatului. Vecin cu noi este satul Costeştii din Deal, aşezat pe o prelungire de platou, în care apa se găseşte la 10 — 12 metri adîncime. Pămîntul este albicios, la 20 centimetri, humă. Bucatele se fac puţine. Bărbaţii sînt subţiratici, nu ceva mai înalţi. Prelungi ia chip, spelbi sau slabi, ochii verzi ori albaştri. Părul spre blond. Cicălitori, mult mai cîrcotaşi ca ai noştri. Femeile sînt la fel subţiratice, slabe la chip şi cicăli-toare. Vreo zece femei, măritate la noi, îşi guvernează bărbaţii. Peste putinţă să facă vreunul altfel de cum i-ar porunci femeia lui. Cîte o văduvă de la noi, care are flăcău, spune : „Nu dau eu băiatului meu fată din Deal, că nu vreau să fugă noru-mea cu mine de păr pe bătătură !“ Influenţa pămîntului este aci foarte vădită. Nu mai e 333 vciba de climă, de limba, de obiceiuri. Do ir o influenţă aşa de mare se poate observa intr-o imediată vecinătate, şi în.cuprinsul aceluiaşi popor, cit de mari sînt.dar deosebirile ce le impun felurile de pămînt şi cantitatea de raze directe sau piezişe pe care le primim de la soare !... Popoarele r mai dinspre nord le plac cuiodle mai închise, mai mohorîte. Observaţi scoarţele sau velniţele lor. Popoarelor din climele temperate le plac culorile ceva mai deschise, iar popoarelor din ci. nele calde le plac culorile deschise, ţipătoare. Pictorii ieşiţi din aceste popoare se dovedesc exponenţi ai poporului lor, ai cantităţii de lumină ce primesc de la soare. Muzica lor se deosebeşte la fel. Basmele, chiar, poartă ştampila caracterului sau firei impusă de climă. Basmele lui Andersen, fraţii Grimm etc. nu sînt aşa de pline de imaginaţie ca acele ale orientalilor sau mediteranieni-lor, cum sînt cele strînse în Halima. Şi în felul acesta de a rîde sau de a-şi manifesta comportamentul acesta al sufletului omenesc, numit humor, este iar o deosebire mare. Mediteraneenii sau gintele greco-latine rîd cu hohot, pe cînd cei scăldaţi de Marea Nordului ar zîmbi numai. Mediteraneenii pot rîde deschis, rîs pentru rîs, rîdem ca să rîdem, chiar aşa, şi fără motiv, pentru că în ochii şi în faţa noastră rîde mai mult şi soarele ! Humorul unora, faţă de al altora, va avea dar mari deosebiri : al nordicului va fi produs al gândului, pe cînd al celorlalţi, al simţirei. Cîteva exemple : într-un orăşel din America apărea o gazetă locală. Un locuitor făcea pe gazetarul. Se îmbolnăveşte pastorul Jones, iar gazetarul, fiindcă preotul era iubit de toţi în orăşel, hai să-i publice şi lui buletinul medical. „10 a.m. — preotul Iones e încă rău. 11 a. m. — preotul Iones a avut un leşin. 12,30 p. m. — preotul Iones a avut o uşoară recîştigare de forţe. 14.15 p.m. — familia preotului Iones a fost înştiinţată. 15.10 p.m. — preotul Iones a murit şi s-a dus la cer.“ După-amiază, un voiajor comercial văzu buletinele, scoase şi el condeiul, scrise o hîrtie şi o lipi pe geam : „16.10 p.m. — mare agitaţie în cer : preotul Iones n-a sosit încă44. 334 Omul, citind, zîmbeşte şi gîndeşte : „O fi fost el preotul bun pentru pămînt, dar oare pentru cer cum o fi fost ?“ Humorul acesta provoacă zîmbire şi gînd. Altul tot englezesc : — A reuşit fiul dumitale la examenul de profesor ? — Cum era să reuşească, dragă... L-a întrebat de lucruri care s-au întîmplat înainte de naşterea lui ! Zîmbeşti şi gîndeşti ce ignorant era tat-său. Să revenim la humorul nostru. între cei mai însemnaţi humorişti ai noştri au fost : Creangă şi Caragiale. Cara-giale, cu nuanţa lui satirică, se apropie ca scriitor cult de caracteristicile humorului nordic. Creangă însă rămîne produs al pămîntului românesc, exponent al neamului său, românul care face pozne, care trage cîte o păcăleală altora şi care-şi spune apoi cu haz isprăvile făcute. Pentru că noi cunoaştem cu toţii scrierile acestor scriitori ai noştri, trec la humorul ţăranului român. Humorul ţăranului român e păcăleală, e haz, e glumă, e rareori batjocură, e cîteodată acela rîs pentru rîs ! Ţăranul rîde de el, rîde de popă, de boier, de ţigan, de evreu, de sf. Petre, de fete, de neveste, de cine îi vine la gură. Şi el rîde, nu cu răutate, ci aşa, ca să rîză. Că se oglindesc, în toate acestea apucături, patimi şi răutăţi omeneşti, nu se poate tăgădui. Ţăranul rîde şi de popă, mai cu seamă de popa, cînd îl vede cu prea multe cusururi : — Fraţilor... auziţi că într-un sat au intrat un haitic de lupi, ziua la nimiez, şi aşa de proşti ce-au fost lupii, că i-au omorît oamenii cu ciomagele !... — Cum se poate, mă ? — Uite, s-a putut !... Mîncaseră un popă şi se îmbătaseră !... Un alt exemplu : Un politician, la o întrunire politică, căuta să se apere de învinuirile adversarilor, spunînd că alegerile s-au făcut liber. Fuseseră învinuiţi toţi cei din partidul lui că n-au îngăduit alegeri libere. El vorbea, dar în limba orăşenilor, pe care nu prea o înţelegeau cei de la sate şi de la periferie. — Şi ne mai acuză, domnilor, adversarii noştri, că în alegeri corpul electoral ar fi fost împănat cu bătăuşi. Dar această învinuire este nejustă ca toate celelalte învinuiri ce ni se aduc. Unde ne sînt, domnilor, bătăuşii noştri ? — Aici sîntem, cucoane Sandule, aici sîntem ! răspunseră cîteva glasuri din sală. Lumea începu să rîză... Unde da oratorul cu vorba şi unde se crăpa cu fapta !... La un proces de judecătorie de ocol : — Stan Pătrunjel... Ai văzut cînd Ion Rapanghel bă-•tea pe soacră-ta, văduva Manda Testimel ? — Domnule judecător... să vedeţi... — Mă !... răspunde la ce te întreb eu : Ai văzut cînd Ion Rapanghel lovea pe Manda Testimel ? — Am văzut, dar n-o lovea... O luase de păr şi-o tăvălea pe jos. — Ţi-este soacră Manda Testimel ? — Da, fata ei e nevasta mea. — Tu, la ce depărtare te aflai cînd o bătea, cînd o trîntea pe jos sau o tăvălea, cum zici tu ? — ...Ca la... trei paşi. — Şi tu de ce n-ai sărit ? — Pentru că era de ajuns un bărbat să bată o femeie...să fi sărit şi eu, ar fi fost prea, prea ! Şi aici se vede... „unde dai şi unde crapă“. Caracteristica humorului s-ar mai putea arăta prin urmare şi prin zicala noastră ţărănească : „Unde dai şi unde crapă !“ adică la ce te aştepţi şi cu te pomeneşti ! Iată dar dată definiţia umorului şi date şi atîtea exemple ca definiţia lui să rămînă fixată. Mulţumesc că aţi fost mucenici ai răbdării şi m-aţi .ascultat. CĂTRE CITITOARE ŞI CITITORI Am voit să spui ce simt că e frumos, ce judec că e drept, ce-nţeleg că e adevărat şi ce observ că poate fi fapt nou şi de folos tuturor. :336 Am voit să văz oamenii înţeleşi ei între ei, îndrăgostiţii ei între ei, plini de îngăduinţă şi de milă, plini de iertare, ca să-şi dea sprijin în viaţă, cu o inimă de frate sincer, de adevărat îndrăgostit. Am voit să nu mai fie duşmănie şi vrajbă între oameni ; lupte economice şi războaie între popoare ; foamete şi molime de boli, care să producă suferinţi şi moarte. De mult am dorit să am o publicaţie periodică a mea, un ziar sau o revistă, ca prin ajutorul ei să samăn în lume cele ce le simţeam că sînt frumoase, cele ce le judecam că sînt drepte, cele ce le observam că sînt adevărate. Lipsuri şi împotriviri felurite mi-au încetinit avîntul, făgăduieli date şi tot amînate mi-au paralizat mersul. Cu „zăhărelul^ am fost amînat de prieteni, cu hulă şi cu forţă am fost îmbrîncit de duşmani. Publicaţie periodică a mea n-am avut. In alte ziare gîndul meu a fost înlăturat. O literatură simplă mi-a fost impusă, atunci cînd mi s-a dat ospitalitate într-o revistă. Mulţi s-au temut de gîndurile mele mai straşnic ca de ciumă şi de holeră. Mulţi şi-au văzut în desfăşurarea acţiunii mele prăbuşirea situaţiilor lor pline de îndestulare. Şi dacă fac acum efortul acesta, scot revista aceasta, vechile mele gînduri voiesc să le pui în circulaţie publică, să le spui lumei, să fac pe oameni să le simtă, să le gîndească şi ei şi să le întrupăm cu fapte cu toţi. In sufletul meu arde ceva, şi acest ceva e frumos, acest ceva e adevăr, acest ceva e o putere de viaţă nouă şi bună. Cine s-o simţi atras de frumuseţile şi adevărurile lumii mele noi, deie-mi mîinile, şi uniţi să pornim spre o înfăptuire a celor mai înalte scopuri. Iată de ce revista mea va trata şi chestii de sociologie aplicată, adică va face... şi politică ! Preocuparea asta a ajuns şi mai detestabilă ca ori-cînd, un noroi în care te cufunzi pînă dincolo de creştet ; dar trebuie să facem politică, o politică de morală şi de 337 ştiinţă aplicată. Am lăsat toţi să ne facă de cap şi se trudesc bieţii oameni cum să ne cază mai repede în căpătîi. Treptat, treptat, voi semăna prin revistă aspectele şi condiţiile lumii frumoase şi ale vieţii ideale ce o simt şi o gîndesc eu. Sprijiniţi dar surorilor şi fraţilor, pe un frate care vrea binele tutulor. PAGINI SOCIOLOGICE Cetăţeni, Punem în mîinile dv. o publicaţiune a unui grup de oameni pe care meschinăriile şi perspectivele oferite de partidele politice i-au lăsat reci ; o mînă de visători, care au văzut interesele neamului dincolo de interesele lor personale, de nepotismul şi de fripturismul care ne-a adus la starea nenorocită de astăzi. Venim într-o vreme cînd evenimentele se precipită parcă să dărîme aşezările noastre sociale — dărîmare ce pare, în panica ce produce, că ameninţă însăşi existenţa noastră ca naţiune. Distrugerea întovărăşirilor, întemeiată numai pe îmbogăţirea materială a întovărăşiţilor, cu excluderea completă a tot ce este suflet şi dreptate, pare că se va înfăptui. Partidele politice se dovedesc astfel din ce în ce mai mincinoase şi se fac de ocară prin fraude şi delapidări, în timp ce dreptatea şi adevărul, forţe care au primat la aşezarea oricărei societăţi omeneşti, au fost nesocotite tocmai de aceia ce s-au erijat în conducători ai popoarelor... Evenimentele ce turbură azi viaţa oricărui om trăitor într-o ţară zisă civilizată, dovedeşte că fără dreptate nu pot exista neamuri ori naţiuni libere şi puternice. Stînd la o parte de lumea paternilor politice, retraşi departe de 338 zgomotele campaniilor electorale, de vînzolirile răsturnătorilor de guverne şi de conducătorii dregătoriilor ţării, am privit pînă acum, ca să zicem aşa, neamestecaţi şi parcă nepăsători la viaţa frămîntată şi din ce în ce mai grea a poporului. Dar toate au o margine şi fiecare om are o datorie : aceea de a sări în ajutorul semenului său, cu fapta sau cu vorba — aceea de a se apăra pe el şi pe ai lui de răutăţile aduse de nepriceperea sau de reaua intenţie a conducătorilor. Este sosit şi timpul ca să se audă şi glasul celor umili şi neîntinaţi, deşi poate desconsideraţi tocmai pentru umila lor rezervă. De aceea am hotărît ca această publicaţie să reprezinte glasul celor ce suferă. Pentru asta cerem sprijinul dv. neprecupeţit, cerem adeziunile dv. la mişcarea noastră de însănătoşire morală şi socială. DESPRE POLITICA Ei bine, am spus că vreau să spui adevărul şi să re-torn din nou în tipare noi morala profeţilor, şi deci şi formele noi ce trebuie să le dăm politicei. N-o să fim plăcuţi, o ştim ; dar politica de pînă acum, cu agenţii ei electorali, cu primarii ei puşi de prefecţi, cu apucăturile ei de neomenie şi de neciste, va trebui să dispară. In băligar, cresc mai mult ciupercile, şi analogia e forţată, dar o analogie mai apropiată poate fi asta : găina lăsată să se hrănească numai cu murdării îşi face o carne ce pute a murdării, şi pe care miros nu poţi să-l mai ascunzi nici cu ardei, nici cu piper, nici cu celelalte miroase. Tot aşa şi efectele politice de acum nu se mai pot acoperi cu nici un fel de vorbe, chiar rostite de cel mai mare orator. Efectele le simţim acuma cu toţii, ne ustură al focului pe toţi şi oricît „piper şi miroase44 or pune cei de azi, cele ce ni se fac şi ni se dau, nu se mai pot înghiţi. 339 REDACŢIONALE O pagină de revistă ne costă peste cinci sute de lei. N-avem tipografia noastră, fabrica noastră de hîrtie şi nici tipografii noştri ; trebuie să plătim toate şi la toţi, căci oamenii muncesc ca să aibă ce mînca. Şi dacă muncesc nouă, trebuie să le plătim noi. Cînd ni se trimet articole, care prin lungimea lor ne-ar ocupa două-trei pagini, iar prin felul cum sînt scrise ar arăta că n-au în ele nici idei de seamă, nici o exprimare desluşită şi românească şi nici ceva cîtuşi de puţin din arta literară, iar noi le-am publica, numai pentru că sîntem rugaţi şi momiţi cu un abonament, ce nu se trimete, ne-am face cea mai mare pagubă, chiar dacă ni s-ar plăti de trimiţători cei cinci sute treizeci şi opt de lei costul paginei. Din pricina stilului greoi sau încîlcit, revista n-ar mai fi plăcută la citit şi ar putea să dispară, nu numai din lipsa de bani, că n-am avea cu ce plăti tipăritul, ci şi din pricina asta. Este mai uşor a simţi şi a înţelege ce e mai bine şi mai frumos scris, decît a seri într-adevăr bine, desluşit şi frumos. Această mică diferenţă s-o înţeleagă iubiţii noştri cititori şi să nu se supere dacă nu le putem publica articolele, poeziile sau proza „literară“. Ceea ce va fi de seamă şi de interes general vom mai pieptăna noi articolul, cînd nu va fi tocmai bine stilizat, şi-l vom publica pe numele colaboratorului ; dar cînd nu va avea nici calitatea asta, n-avem ce face. Marele rău, care face ca ziarele şi revistele de breaslă, de clasă sau de specialitate să nu mai fie citite şi să dispară, este tocmai indulgenţa că se publică ceea ce abonaţii, sau cei din aceeaşi clasă trimet să se publice. Cînd ideile sînt frumos desfăşurate, cînd ele reprezintă un adevăr bine dovedit e o fericire şi un noroc o asemenea colaborare şi un asemenea colaborator ; dar cînd ideile spuse sînt tocmai ca o trupă nedisciplinată, ne în aceeaşi uniformă îngrijită,, cu gălăgie multă — fraze de prisos — ca o laie de ţigani zlătari, colaborarea şi colaboratorul insistent este o nenorocire. Nu e de ajuns că cineva ştie să scrie cu ortografia Academiei, ori după povăţul celor mai mari profesori, dacă ideile nu sînt aranjate, aşa după cum un alt academician, mai mare ca toţi, numit talent, spune că trebuie aranjat. Talentul ăsta dovedeşte chiar profesorilor 340 universitari că, dacă nu este el dascălul lor, apoi chiar şi ei trebuie să se lase de scrisul artistic, ci să-şi încordeze toată atenţia cum să execute scrisul didactic. Şi dacă profesorii universitari sau cei cu titluri academice trebuie să înţeleagă autoritatea dascălului Talent, cu atît mai mult trebuie s-o înţelegem noi ceştilalţi — şi să nu ne supărăm dacă nu ne-am văzut proza sau poezia publicată. Să insistăm a face pagubă cuiva nu e creştinesc, dar a ne trudi să scrim şi noi bine, frumos şi adevărat e simpla şi marea noastră datorie a tuturor. Am pornit singur la drum [...] şi cred că acest grup se va mări, pînă va forma o oştire, o forţă care nu va mai putea fi neglijată fără pericol. ' Şi pentru că vrem să fie înţeleasă situaţia şi cele ce se întîmplă acum, trebuie să începem de la cap, să facem adică un fel de educaţie politică celor care s-ar putea să n-o aibă. Pretindem doar o atenţie încordată din partea oricărui cititor, şi o judecată cinstită din partea lui, făcută asupra celor ce va citi în publicaţia asta. In versuri ca de biblie voi spune adevăruri ce vor trebui citite şi judecate, ca să fie ţinute minte şi să putem lucra aşa cum ne povăţuiesc ele. Pentru a putea să facem ceva de seamă avem neapărată trebuinţă de o unitate de gînduri, de o înţelegere aproape la fel, nu una să gîndim, alta să vorbim şi başca să ne-nţelegem. O publicaţie periodică : revistă sau ziar, este între oamenii care-1 citesc aceea ce sînt arterele, vinele şi nervii într-un corp omenesc. După cum arterele duc şi răspîndesc sîngele în corp — sîngele ce se socoteşte a fi viaţă curgătoare — tot aşa şi publicaţia periodică trebuie să aibă în ea cîteva pagini care să ducă şi să răspîndească între oamenii cititori cunoştinţele adevăratelor condiţii de viaţă ; după cum vinele aduc la inimă sîngele dezoxidat, încărcat cu bioxid de carbon şi celule moarte, pentru a fi din nou întinerit, tot aşa publicaţia periodică trebuie să aibă pagine care să-i aducă veşti despre cele ce se întîmplă în organismul social, numit societate, neam, popor sau ţară — deci trebuinţa de reporteri sau aducători de veşti ; şi după cum nervii comandă diferite mişcări în corp, luînd cunoştinţă 341 de cele ce se îritîmplă şi executînd reacţiunea, tot aşa publicaţia periodică trebuie să-şi aibă paginile care să' reprezinte reacţiunea împotriva relelor ce se întîmplă în organismul social, sau apărarea de acele rele. Publicaţia periodică trebuie să reprezinte întocmai structura fiziologică a unui om sănătos. Clasele sociale fără reviste sînt întocmai ca oamenii loviţi de paralizie, sau anesteziaţi cu cloroform sau sto-vaină. După cum paraliticul nu-şi simte partea paralizată de boală sau anestezie, tot aşa clasa socială care n-are o publicaţie a ei, este ca şi paralizată. Ce o doare : nu poate să arate ; ce vrea : nu ştie să spuie şi rabdă, pînă moare, ca şi oaia între picioarele lupilor ce o sfîşie. Ca plîngerile dintr-o publicaţie periodică să fie auzite, ca îndreptările cerute să se producă, publicaţia periodică : revistă sau ziar ce-o fi, trebuie să fie citită de o cît mai mare mulţime, care mulţime să formeze aşa-zisa opinie publică, aşa-zisa majoritate, ce adoptă şi susţine o idee sau un întreg ansamblu sau sistem de idei. Ca o publicaţie de felul acesta să ajungă a fi citită şi susţinută de o cît mai mare masă de cititori, trebuie să fie scrisă cît mai pe înţeles, cu o mare pricepere a situaţiilor politice şi economice, cu o absolută sinceritate, şi pe deasupra şi cu un strălucitor talent. Să se vadă în paginile scrise cele două mari caracteristici ale forţei morale : adevărul şi frumosul. Numai ceea ce este scris astfel mişcă sufletul omenesc, schimbă situaţiile înrăite, creează situaţii noi. Cei ce simt suferinţa cu pielea lor, cu inima şi sufletul lor, fiindcă-şi văd copiii lipsiţi de ce le trebuie, că-şi văd familia gălbejindu-se de lipsuri, şi că mai prevăd că, dacă o merge tot aşa, o să vie vreme cînd suferinţa n-o să mai poată fi răbdată, aceia trebuie să înţeleagă că au marea datorie de a se uni cu noi, ca să luptăm laolaltă, cu puteri unite, să schimbăm starea asta nenorocită. Nimenea să nu aştepte mîntuirea de la cei care, cum zice românul : şi-au legat măgarul de gard, în vrun fel oarecare. Cel ce are situaţie economică bună nu e dispus să dea bani, ca să întreţie publicaţii, ce luptă pentru a îmbunătăţi situaţiile rele ale celor mai mulţi. Cel care s-a mîntuit într-un fel de rele zice bogdaproste că s-a mîntuit, el, şi nu mai are zor de cei nemîntuiţi. Nu aş- 342 teptaţi dar ca de aceştia să puie bani... să scuture părul, ca să cadă mălăieţele drept în gurile căscate. Trebuiesc sacrificii şi luptă. Şi trebuie să le facem noi aceştia care suferim ; să le facem, din pămînt, din iarbă verde, din strictul necesar, căci lupta aceasta este tot un strict necesar. Cerem să judecaţi situaţia actuală cu străşnicie şi să veniţi lîngă noi, cu suflet curat şi inimă sinceră, ca să formăm majoritatea celor care voiesc un trai mai bun şi mai omenesc. . Trimiteţi-ne adeziuni scrise, că vreţi să schimbăm formele păcătoase ale politicei ce se duce azi de partide, şi veniţi cu noi. Cine vrea să facă slujba de corespondent sau de reporter al nostru să ne comunice ştiri exacte, nevoi reale, dorinţi simţite de cît mai mulţi, să împlinească adică cele arătate la punctul 11 din „Redacţionale*'*, să-şi arate numele, prenumele şi adresa, că poate, văzînd capacitatea de a fi folositor, să-l numim reporter oficial cu carnet şi fotografie. în orice caz, orice cititor al nostru, să devină un ucenic, un viitor apostol, asta dorim noi. NEPOTRIVIRI DE VREMURI Frate Galaction, mi-ai trimis o scrisoare pe care am şi publicat-o, fiindcă reieşea din ea o parte din portretul sufletesc al fostului nostru prieten Alexandru Vlahuţă şi fiindcă îmi dai sfatul să nu mă amestec în tărîţele politicei, că, după constatarea şi a lui Vlahuţă, „societatea noastră românească poartă în moravurile şi în inimile membrilor ei semnele unui trecut nenorocit şi înjosit**. Sfatul acesta mi l-ai dat demult şi te-am ascultat atîta vreme, mai cu seamă că, dacă am suferit pe lume bătăi, ocări, înjosiri şi sărăcie, apoi numai din partea celor care au făcut politică şi care vedeau în acţiunea mea prăbuşirea situaţiilor lor, mi-au venit toate acestea. Şi dacă m-apuc iarăşi să judec stările noastre sociale şi să lupt pentru a le putea schimba în mai bine, să fac adică politică — cum s-a obişnuit a se arăta prin- 343 tr-un cuvînt activităţile de felul acesta — nu înseamnă că am uitat lanţurile, pumnii şi suferinţele d-atunci din 1907 şi că mi-ar trebui o nouă reeditare a lor ca să-mi aduc aminte. Nu am uitat nimic, căci suferinţele se scriu nu numai pe trupul vărgat cu vînătăi şi cu brazde colorate cu sînge, ci se scriu parcă şi undeva în masa extrem de fluidă şi imponderabilă a sufletului. Dar vremea de-acum e vreme grozavă, cînd se cer iar oameni de sacrificiu, iar martiri, iar eroi. In 1907 am suferit multe, dar atunci eram un biet copilandru... Aveam majoritatea de unul singur, o majoritate pe care o am şi acum, dar care totuşi acum e cea mai cu putinţă : pentru că sînt eu, cel care cred într-o nouă orientare a lumii, şi al doilea este cu mine şi dumnezeu, care cuprinde pe toţi şi pe toate şi care vrea o viaţă bună şi pentru bieţii pămînteni. Şi el şi eu sîntem acum majoritatea cea nemărginită în număr. Oricîtă majoritate ar avea hoţii şi tîlharii, oricâtă gloată de flămînzi, de fricoşi, de însetaţi după jafuri, de momiţi cu minciuni şi făgăduieli, vor strînge necredincioşii şi tiranii, tot noi le vom fi superiori în număr — şi vom închega şi noi majoritatea cea vizibilă* care să spere vremuri mai bune, viaţă mai raţională* şi care să lupte, să voteze şi să se bată chiar lîngă noi şi pe frontul nostru. In ce fel de vise, în ce fel de utopii vei fi zicînd că trăiesc vorbindu-ţi astfel ! CE FEL DE LITERATURA VREAU Unui prieten drag Am primit de la un prieten o bucată literară, ca s-o public în Steluţa. Dar bucata prietenului nu mi se pare bună de publicat, deşi el a mai scris şi a mai publicat două-trei volume de nuvele. De ce nu e bună de publicat în Steluţa mea ? Am eu dreptul să refuz un prieten, care mi-a trimis-o ca la un frate, cu toată încrederea şi cu toată nădejdea că eu, tocmai eu, nu-1 pot 344 refuza ?... Socotesc că am dreptul şi chiar datoria să nu public o literatură care ar fi contra vederilor mele literare. Dar atunci ce se alege de prietenia mea cu autorul nuvelei ce nu se poate publica ? Nu ştiu, poate praful, poate o duşmănie, ori poate o înţelegere mai adîncă a ce înseamnă literatură bună. Dar ţin prea mult la prietenul acesta. Este un visător, un inadaptabil, o haimana cu suflet de artist, care a vrut să se împotrivească curentelor păcătoase ale vieţii, dar pe care curentele l-au trîntit, l-au tăvălit şi cînd i-a oferit întîmplarea vreun colţ, l-a făcut să se agaţe acolo, ca să mai răsufle şi ca să dorească înainte, că odată şi odată va birui curentele şi va însemna ceva. Şi pentru credinţa asta a lui, el se azvîrle iar în vijelie, şi iar e doborît, iar pentru lupta asta a lui, mie mi-e tare drag. Carte multă nu ştie, dar are un ceva deosebit la el, are o energie, care îndrumată ar putea fi folositoare la toţi. I-a plăcut să scrie, să viseze, să spere... Critici de valoare n-a citit şi problemele vieţii n-a căutat să le priceapă în adîncul lor, adînc ce pentru mulţime rămîne taine veşnic nepătrunse. Prin lipsa asta de puteri, de a pătrunde ascunsurile vieţei, e în pericol de a rămîne om de rînd cu toate sforţările lui de a se distinge pe calea literaturei. Trebuie ca prietenul meu să fie sprijinit, să i se dea putere ca să stea pe picioarele lui în faţa vieţei artistice. De aceea, fără să-i spui numele, voi încerca să-l sprijin prin oarecare sfaturi literare — căci ştiu că el îmi va mai trimite scrieri d-ale lui, şi vreau să nu mai am neplăcerea de a i le refuza. Steluţa mea, oricum s-ar închipui, o zînă de frumuseţe, o iubită veşnic dorită, o stea pierdută în imensitatea căii galactice, ori un altar, merită tot respectul unui sanctuar religios. De pildă, la turci, trebuie să-ţi laşi papucii la uşă cînd intri în moschee ; la noi, în biserici, să intri tăcut, respectuos, nu cu rîsete şi gălăgie ca în-tr-o circiumă. In paginele unei reviste, dacă e pretenţia să-ţi scoţi papucii înnoroiţi, apoi trebuie s-o faci. Şi dacă ţi se cere să-ţi descoperi capul şi să nu intri cu ţiga-rea în gură şi să uiţi pălăria intenţionat pe cap, apoi trebuie să te supui acestor reguli de frumoasă purtare. Altfel de ce să jigneşti oamenii şi să-i insulţi cu o purtare obraznică ori de rău-crescut ? 345 Ei frate, dar care ar fi papucii ăia înnoroiţi, ţigarea aceea din colţul gurei dispreţuitoare, căciula sau pălăria aceea uitată pe cap cu intenţie, ori acele faimoase vederi literare de care faci caz, dumneata, care poate ai nevoie de sfaturi şi mai multe şi mai mari decît ale mele ?... lată-le iubite frate. 1. Să nu descrii situaţii închipuite, situaţii falşe, adică forţate sau trase de păr. 2. Să nu minţi în cele ce spui : să nu minţi ! 3. Literatura dumitale să reprezinte cele mai adinei adevăruri ale vieţei ; cele mai omeneşti ascunsuri sufleteşti, cele mai cu putinţă situaţii sociale. Asemănarea cu adevărul văzut în viaţă de toţi să fie mai mare decît adevărul ce se vede. Să vezi mai mult decît văd ceilalţi. 4. Să nu descrii o lume ori o clasă socială pe care ai văzut-o de departe. Să nu iei părerile tale drept adevăruri intime ale celor văzuţi de departe. Să nu-i faci mizerabili, dacă nu i-ai văzut, nu i-ai judecat şi nu Lai găsit într-adevăr mizerabili. 5. Expunerea clară a adevărului este cea mai mare artă ; şi cine e în stare să exprime adevărul în pictura lui, în sculptura lui, în literatura lui, acela este un mare' artist. Adevărul şi Artistul sînt în raport drept; Artistul şi minciuna sînt în raport invers. Numeşte adevărurile observate de un om cu numere... 1, 2, 3, 4, 5... Numeşte omul cu 1... Vei avea : lX2X3X4xl = 24... valoarea omului. Numeşte artistul cu 1, dar dacă el spune minciuni, descrie situaţii neadevărate şi numeşte acestea toate cu 1, 2, 3, 4, 5... etc. Valoarea lui este : 1 - 7~" = 0,008... Valoarea artistului sau a X Zr X j X A X J ••• omului mincinos. Mincinosul e subunitate : unitate şi supraunitate e omul ce spune adevărul şi numai adevărul. Or artistul trebuie să fie o supraunitate. 6. Literatura adevărat omenească nu este minciuna frumoasă, ea este adevăr adînc. Literatura cea mai fantastică are ca temelii adevăruri mari. Basmele au fost, sînt şi vor fi, icoana zilelor de azi şi de mîine — nici 346 ele nu sînt minciuni. Dar în ce mod subtil trebuie înţelese aceste adevăruri !... 7. Literatul adevărat este omul ce odată se numea profet. Misiunea literatului e misiunea ce o aveau profeţii. El e profet, în tot înţelesul cuvîntului, cu toate că i s-ar zice scrib nemernic, ori scrib păcătos şi flămînd, ori golan ce spune ori scrie uneori plăcut. Cel ce face literatură nu trebuie să minţă. El este din clasa celor puţini care spun adevărul. Istoria şi toţi istoricii pot minţi — crezînd că astfel îşi servesc patria — literaţii nu trebuie să mintă. Şi dacă supără, ce are a face ?... profeţii cei mai mulţi au sfîrşit ca martiri ! Solii cerului nu prea plac pămîntenilor, deşi le aduc din cer provizii şi puteri de viaţă nouă. Răsplata adevăraţilor artişti e poate numai dincolo de moarte, acolo unde cei practici socotesc că nu mai e nimic. Credinţa asta nu e o păcăleală sublimă, este un adevăr ce-1 simte adevăratul artist. Viaţa lui o dă pentru idealul lui, pentru ideea ce-o susţine el, pentru viaţa ce o simte el, dar pe care ceilalţi n-o simt. Idealistul incorigibil, visătorul blînd, fîşia de raze sfinte ce leagă cerul cu pă-mîntul. De felul acesta e credinţa mea, iubite frate, care vrei să scrii în paginile Steluţii. Eu te chem cu dragoste de frate, dar te rog conformează-te acestor regule de altar. In nuvela ta spui multe minciuni. Nu cunoşti oamenii. N-ai trăit viaţa aceea şi nici cel ce ţi-a povestit, n-a trăit-o. A crezut că-ţi face un servici, şi te-a insultat spunîndu-ţi o minciună, pe care tu ai mai scris-o. Nu sînt fetele de generali aşa proaste şi nici generalii aşa de tîmpiţi. Balivernele unui pungaş nu trebuiau crezute. Trebuia să-l scuipi în gură şi o nemereai mai bine. După ce făcuse toate pungăşiile, toate escrocheriile, hoţiele, substituirele de persoane, mai pretindea că a minţit şi o întreagă armată ! Rău ai făcut că ai putut să crezi aşa baliverne, mai cu seamă că nici nu le-ai legitimat prin descripţiele făcute. De aceea nu-ţi public nuvela, pentru că nu vreau să slujesc liturghia minciunii în pa-ginele Steluţii mele. Nu te supăra, frate, şi trimite-mi o nuvelă, care să fie o bucată de viaţă, nu o minciună. 247 PUTERI NOI, URIAŞE Vreau să spun tuturor oamenilor care vor citi revista şi care apoi vor spune şi altora, cu care se vor întîlni, cele ce afirm eu aci. Am descoperit cîteva mijloace noi, încă nefolosite de nimeni, prin care o parte foarte însemnată din marea şi multa energie, ce se află răspîndită în mediul nostru înconjurător, se poate prinde sau capta, şi să se redea apoi sub formă de energie stăpînită, sub formă de energie mecanică, bună de folosit la orice. închipuiţi-vă că fiecare om, după cum simte nevoia să-şi facă o casă de locuit, un puţ pentru apă, şi şi-le face, tot aşa va putea să-şi facă o maşină captatoare a energiii naturale ce-1 ocoleşte, care să-i transforme şi să-i redea energia captată sub formă de putere mecanică ; că acea maşină să umble mereu... de ex. : să-i scoaţă apă, să formeze un rîuşor cu care să-şi ude ţarina, să-şi facă heleşteu şi să crească peşti, ori să-i în-vîrtească un dinam, ca să aibă lumină electrică, căldură electrică, curent pentru descompus apa, sărurile metalice, pentru mînat plugurile şi alte maşini multe şi felurite. Să nu mai aibă grijă de petrol pentru lămpi, de lemne pentru sobe, de motoare cu benzină pentru a-şi menţine sau întemeia o industrie sau o muncă mai de folos. în direcţia acestor descoperiri am lucrat de la vîrsta de 17 ani, cum am arătat foarte pe scurt în cartea mea : Lumea cealaltă. Nu e aci locul să dezvolt, ca într-o conferinţă, toată truda mea şi tot drumul gîndurilor ce l-am bătut în direcţia celor descoperite. Am căutat sprijinul material pretutindeni, dar nu l-am găsit nicăieri. în 1914 am vrut să public în revista Flacăra, la care colaborăm atunci, un apel în acest scop, dar nu mi s-a publicat decît partea finală şi cu un titlu nepus de mine : La ce visează Vissarion! Nimeni n-a crezut în afirmările mele şi rezultatul a fost c-am fost socotit un simplu visător, care visează şi treaz, fiindcă mă cheamă Vis...sar...ion ! Erau prea mari cele ce afirmam atunci. 348 Şi totuşi eu am vrut să spui din toată inima şi pe cel mai întemeiat adevăr absolut. Negreşit, invenţiele mele cele mai de seamă le-am ţinut şi le ţin încă ascunse. Om sînt şi vreau şi eu să mai mă scap de sărăcie, că grozav mă chinuieşte şi mă împiedică să lucrez. Nici n-am brevetat aşa ceva, pentru că nu e nici o siguranţă la noi şi nu înseamnă nimic un brevet românesc. în nr. 1 al Steluţii, în pilda intitulată Boul lui dumnezeu am arătat nelogica legei brevetelor de inven-ţiune de la noi... taxe, taxe şi atîta tot, adică lapte şi unt şi de la viţeaua mică. Apoi, în arhiva brevetelor de invenţiune foiesc streinii, care cer dosarele, copiază orice li se pare interesant, pun cîte o bancnotă în loc şi pleacă salutînd pe funcţionare şi funcţionari, foarte po-liticoşi — fapte văzute de mine mai acum cîţiva ani. Nişte suflete larvare, în stare de viermi, foiesc în toată lumea noastră politică, umple viaţa de putreşcină, infectează totul, şi... dumnezeu îi ţine, că doar-doar s-or metamorfoza şi ei în fluturi, în albine culegătoare de miere şi purtătoare de miros de flori, iar nu ca acum de hoit şi de amoniac. Cîte n-am încercat pentru triumful ideilor mele şi cîte prietenii şi cîţi prieteni n-am căutat să fac !... Cum nu s-ar putea suda lemnul cu fierul, tot aşa prietenii mei nu s-au putut lipi de mine : m-au tras pe sfoară cu făgăduieli şi mi-au anihilat manifestările zeci de ani. De multe ori m-au bătut gîndurile să plec din ţară să fac ceva de seamă, ori să mă pierd neştiut ca o bo-biţă de rouă, în care soarele a rîs şi a sorbit-o. N-am putut să fac nici asta, căci am avut şi am zece copii ! De-aş fi avut neamuri, poate mi-aş fi făcut iluzia că din ele vreunul mi-ar fi văzut de ei, dar eu însumi copil din flori, socotit al nimului, cui i-aş fi lăsat ? Legat de inimă de pămîntul acesta pe care roiesc hoţii, am lucrat, am aşteptat vremuri mai bune şi m-am zbătut în toate părţile fără folos. în vremea din urmă naţional-ţărăniştii reprezintaţi prin Ion Mihalache, Cesar Spineanu şi Vasile Haneş, m-au îmbrîncit şi mai adînc în sărăcie. Aveam un bilet permanent pe C.F.R. ca scriitor, premiat şi eu de Academia Română, ca aflat în gazetărie şi publicistică de la 349 1911, dar mi s-a luat şi mi-au rîs în nas, că la ei sînt socotiţi cu talent numai scriitorii ce se fac ţărănişti. Mai ţineam şi eu cîte o conferinţă prin vrun oraş din ţară, înnodam o prietenie, mai cunoşteam un colţ din pămîn-tul ăsta, dar am fost şi de la asta împiedicat, ba d-nu lorga a intervenit pe lîngă Adrian Maniu — care nu e nici a noua neamuri cu Iuliu Maniu — să nu mai fiu pus nici la Radiodifuziune, că s-ar fi putut cîştiga ceva şi d-acolo. Trebuiam redus, nimicit şi azvîrlit la gunoaie. In astfel de condiţii ce mai puteam să fac, ce mai pot să fac ? Cînd am început publicaţia acestei reviste, socoteam să dau cu încetul cîte un motor nou, că doar s-o ivi vreunul şi-o zice : hai să-l facem ; socoteam c-o să prind puteri de manifestare, c-o să înfrîng rezistenţa acestui mediu de hoţi şi de proşti. Dar iacătă, că nici asta nu se poate : nimeni nu vrea să plătească nici barim nu-merile ce-a primit pînă acum din Steluţa! Am dat tot ce am putut, am rămas gol şi desculţ şi dator. Iată-mi şi sforţarea asta ajunsă iar la nimic! Dacă afirm acum : puteri noi şi uriaşe se pot da tu-tulor oamenilor, părerea că sînt nebun se înfiripă la mulţi şi mă aştept să mi se zică şi mie : dacă ai puteri noi şi uriaşe de ce nu te mîntui din impasul economic în care spui că te zbaţi ?... Lui Cristos îi strigaseră, cei cu el odată răstigniţi : „frînge braţele crucii, liberează-te şi liberează-ne şi pe noi de eşti tu fiul lui dumnezeu cel puternic !“ Mi se cere şi mie să frîng crucea sărăciei, să mă liberez pe mine şi apoi turmele de flămînzi ! Dar dacă ar observa cineva că la noi se pricopsesc oamenii şi ajung puternici numai prin politică — acea mare minciună — nu mi-ar pretinde aşa ceva. Secătura mincinoasă făgăduieşte tuturor fericirea, dacă l-o pune deputat şi o mai ajunge şi ministru ; iar prostimea de ce-o fi mai flămîndă, de aceea e mai credulă şi de aceea cade în robia celor mai seci dintre oameni. Prostimea nu merită libertatea, căci nu vrea să-nveţe şi nu vrea să ştie. Cu toată inima eîntasem în 1907 : „Fraţi golani şi fraţi desculţi, noi sîntem proşti dar sîntem mulţi. Noi avem drept doar să robim, noi avem drept doar să murim, dar n-avem dreptul să trăim...“ dar am văzut că mîntui- 350 rea lumei nu se poate obţine nicidecum prin revoluţii ori războaie şi am căutat alte mijloace — şi le-am găsit. In cartea mea : Ber-Căciulă-Impărat, am arătat sub formă de povestire în ce fel se va transforma lumea şi pămîntul tot, în urma aplicării noilor maşini de captat energie din mediu. Am scris acolo : „Se pot pune maşini prinzătoare de energie în calea vînturilor ce bat, în calea apelor ce curg, în calea valurilor ce se zbat, în calea razelor de soare...“ * 1 Dar nimeni, nimeni n-a înţeles că cele ce am spus eu acolo este cu putinţă acum, şi nu peste 20—30 de ani, ci acum, numai sprijinitori şi tovarăşi de înfăptuire să găsesc. Am vorbit acolo de un avion : palatul plutitor, care să plutească în aer, cu energia luată din mediu, să meargă sau să plutească în loc, fără zgomot şi fără să zică pasagerul că a sfîrşit benzina. Afirmaţia au socotit-o toţi o visare, iar nu o posibilitate. Am arătat acolo că nici o religie nu se poate prinde de sufletul omenesc cît timp foamea şi munca peste puteri n-or fi învinse prin ştiinţă aplicată. Nimeni n-a înţeles, de parcă oamenii ar fi citit cu călcîiele, iar nu cu ochii din baza capului. Se prăvălesc religiile, se prefac bisericile în localuri de desfrîu, se ridică pleava de-ntu-necă cerul şi toţi tac, mulţumiţi că ei încă mai pot avea prăjituri la masă. Dar eu am demonstrat acolo că : ma-şinele mele pot da forţă mecanică oricui, că pot însuti şi înmii produsele pămîntului, că pămîntul va fi muncit şi cultivat după alte reguli. Cine m-a-nţeles, cine a găsit vreunul să gîndească că ce spun eu se poate ?... Douăzeci, treizeici de milioane de şomeri se organizează în armate formidabile ale foamei, şi intelectualii-şomeri vor deveni conducătorii acestor armate flămînde. Curge sînge prin toate părţile, se zguduiesc aşezămintele sociale, dar nimic ştiinţific nu se pune în aplicare pentru a da pîine, pîine, iar nu gloanţe, ori gaze, ori microbi, milioanelor de flămînzi. 1 Citatul exact este : „Dacă respectăm viaţa oricui, dacă aşezăm maşini în calea vînturilor ce bat, maşini în calea apelor ce curg, maşini în calea razelor de soare... ce ne facem ?u I. C. Vissarion, Scrieri alese, II, 1985, p. 103. 351 Chestia revoluţionarilor şi a războaielor am studiat-o şi am ajuns la concluzia că : numai belşugul de pline va distruge revoluţiunile şi războaiele — şi asta se poate — sătuii nu vor să moară făcînd revoluţie ori război. Am spus şi spun, că : totul, totul se poate, dar în anumite condiţii; şi condiţiele le-am căutat şi le-am găsit* în privinţa pîinei pentru toţi. Vreau acum să aplic acele condiţii, pînă ce pămîn-tul nu se aprinde prin foamea unora şi lăcomia altora. Cataclismul trebuie să nu se producă. Pîine trebuie dată tutulor cu prisos. O eră nouă trebuie să-nceapă pentru pămînt, şi nu prin războaie, ca pînă aci — manifestări ale sălbăticiei —, ci printr-o revoluţie ştiinţifică, adică printr-o aplicaţie nouă a forţelor din natură. Vreau ca transformatoarele de energie naturală să ia forţa valurilor şi s-o redea ca mişcare mecanică regulată, ori ca energie electrică. Vreau ca luntrile şi vapoarele să-şi ia o parte din energia de mers din energia valurilor. Vreau ca palate plutitoare să roiască prin văzduh cu energie luată de acolo de pe unde plutesc. Vreau ca de la malul mărilor, sute de kilometri pe uscat, energia electrică să fie dată de apa mărilor. Vreau ca vînturile să fie puse la plug să are, să încălzească casele, să schimbe chiar clima. Vreau ca belşugul să fie partea oricărui om pe lume, oricît o fi de lacom, oricît o fi de pofticios. Forţa, abia măsurabilă de multă ce este, poate da toate şi de toate cu prisos. Rîurile ce curg pot da forţă mecanică, nu cu baraje cum şi-au închipuit inginerii, ci altfel; ele pot da forţe care să schimbe solul, clima şi oamenii. Dunărea poate umple de belşug pe noi, pe bulgari şi pe toţi riveranii ei. Nu este deal, nu este vale, nu este rîu, nu este rază de soare, nu este bloc de gheaţă care să n-aibă în el energie, ce se poate transforma în forţă mecanică, bună de folosit pentru orice. Se pot face şi motoare cu gheaţă de mai multe feluri, care să dea mii de kilogrammetri lucru mecanic — aşa de multe transformătoare se pot face. Nu mint, nu sînt nebun, ci adevărul îl spun ! 352 Am urmărit forţele naturei şi ele s-au lăsat înţelese şi prinse : vreau să le dau oamenilor, ca să nu mai moară de foame, şi să nu mai aibă motive să facă revoluţii şi războaie. Vreau pacea pe pămînt şi între oameni buna înfrăţire. Ce vreau acum, imediat ? Vreau pe cei care au încredere în capul meu, în truda mea, în descoperirile mele, să vie ca tovarăşi şi să facem un transformator al vîntului, unul al valurilor etc. ca să dovedim tutulor noile puteri ce ştiinţa aplicată le dăruieşte oamenilor. Dacă în ţara mea se găsesc aşa oameni, vie : dacă nu sînt, vie alţii din alte părţi, că eu vreau să dau noi puteri de viaţă oamenilor, mai nainte de moartea trupului meu. Iată ce am avut de spus. CĂTRE CEI SOCOTIŢI ABONAŢI Orice publicaţie periodică, la începutul ei, este az-vîrlită în necunoscutul numit public, este trimeasă la în-tîmplare nu ştiu cui. Două-trei-patru numere sînt socotite numere de sacrificiu şi se aşteaptă refuzuri, retururi, şi deci ştergerea presupusului abonat. Aşa şi eu am trimis revista în necunoscut. S-au găsit oameni — cum era şi firesc — care au refuzat-o şi cărora nu le-am mai trimis-o ; dar mulţi n-au refuzat-o şi i-am înscris, de la al şaselea număr, în registrul de abonaţi, sperînd abonamentul. Din al şaptelea număr au început a-mi veni însă retururi cu menţiuni din partea Poştei : „necunoscut la adresă44 deşi şase numere le-nghi-ţise necunoscutul de către Poştă, altele cu „mutat din comună, fără adresă44 deşi pînă aci se presupune că primise revista. Aceste lucruri fac parte din patrimoniul de cinste al Poştei noastre. Unele comune de prin Ardeal, probabil domnul notar, au refuzat revista, deşi cîţiva cărora le o adresasem, plătiseră abonamentul ! Am înţeles că acolo domnii notari nu vor să citească cetăţenii supuşi oblăduirii dumnealor şi publicaţii „re-găţene44 şi la unii am mai trimis, iar la alţii, dacă mi s-a tot refuzat, am renunţat şi eu să mai trimet. Ei bine acum, cînd am împlinit zece numere, care s-au trimis presupuşilor abonaţi, acum socotesc pe cei care mi-au rămas că sînt abonaţi serioşi, pentru că nu mi-au refuzat revista — şi deci cred că sînt îndreptăţit să le pretind abonamentul. Revista mea nu e publicaţie susţinută de vreun partid politic; nu cădelniţează pe nimeni, nu face sluj în faţa nimănui, nu dă portrete şi autografe, şi nu se instalează la nici o autoritate ca să cerşească fonduri de susţinere. Din 1912 sînt rătăcit prin gazetărie şi cunosc procedurile astea pe care le-am scîrbit întotdeauna... „Cucoane, da-ţi-mi o fotografie şi cîteva date să vă facem un portret în revista noastră !“ Cuconul — politician — se execută, şi după ce i se aduc laude ca lui Edison, apoi directorul se instalează cu numărul de revistă în cabinetul de aşteptare al „cuconului, mare slujbaş“. Pentru ce ? se-nţe-lege. Niciodată n-am lăudat pe cine am socotit că nu merită laude şi niciodată n-am bîrfit pe cine am socotit că nu e îndreptăţită bîrfeala, de aceea nici n-am putut să rămîi gazetar de meserie. Dar dacă nu pot să întrebuinţez procedeele astea de susţinere, oare să-mi aştept dispariţia revistei ? Revista mea, dacă face şi politică — fiindcă vreau să schimb mentalitatea contimporanilor mei —, totuşi nu se susţine prin politică. Ştiu că la noi, în vechiul regat, politicianii, atît de mult urîţi şi de colaboratorul nostru Vasile Netea din Mureş, trimet în ajunuri de alegeri foile lor politice prin toate satele, şi nu cer nici un abonament pentru ele. Acele foi au alte scopuri, scopul de a determina un curent în favoarea partidului lor politic — şi nu cer bani, ştiind că nimeni nu le-ar da. Lumea mai răsărită din sate : preotul, învăţătorul, perceptorul, agentul sanitar, fruntaşul citesc foile acelea, zise ziare, şi nu plătesc nimic. Dar ce gratis Usturător reprezintă acele foi, ce întuneric sufletesc azvîrl acele foi pe minţile mulţimei ! Ei bine, între revista mea şi acele foi este o enormă deosebire. Eu vreau să spui adevărul neacope-rindu-1 în faţa oricărui interesaşi din diurna de deputat, ori din lefurile multe de sute de mii de lei pe lună, cum fac pohticianii, cum încasează politicianii, eu nu-mi plătesc tipograful, pentru că nu sînt nici deputat şi nici un fel de slujbaş. Plătesc tipograful cu din strictul meu 354 necesar, cu de la unii prieteni pe care îi rog ţigăneşte să mă ajute, şi deci nu pot să dau revista pe gratis. între revista mea şi între alte publicaţiuni periodice am vrut şi vreau să existe o deosebire fundamentală. Vreau să pui în paginile ei gînduri adevărate, gînduri drepte care s-o facă vrednică de cetit şi de păstrat într-o casă de om. Eu socotesc, cum am mai spus, că o carte sau o publicaţie este un coş cu idei adus în piaţa publică a ideilor. Nu vi se pare că surogatele de idei care umple piaţa v-au stricat felul de a gîndi, îndemnurile de a lucra ca oameni, întocmai ca şi alimentele stricate ce strică stomacul ? Înţelegeţi dar că numai zarzavaturile stricate se dau gratis, sau se azvîrl la gunoaie... Revista mea nu pot s-o dau gratis, pentru că nimeni nu-mi dă hîrtia gratis şi nimeni nu mi-o tipăreşte gratis, iar poşta, uitaţi-vă, ia 50 de bani de număr. Am rugat pe toţi cei care socotesc revista mea de prisos ori nefolositoare pentru d-lor s-o refuze şi n-au făcut-o ; dar iarăşi ca s-o primească şi să n-o plătească nu se cade ! Dar de ce le-am trimis-o, şi de ce o mai scot, cred că iar am spus în atitea rînduri, ba chiar în numărul 1 al revistei. Am ceva de spus tuturor, ceva foarte adevărat, foarte drept şi foarte serios. Dar ca să spui pe acest ceva, care să răsune departe, care să ră-mîie, care să aibă efect cîndva, acesta e mijlocul : publicaţia periodică ; iar publicaţia periodică costă bani. Vă spun dar creştineşte : plătiţi abonamentul, ori numai numerile trimise pînă acum şi scriţi —• care vreţi — refuzul revistei pentru viitor. Făcînd aşa, îmi faceţi un bine, căci voi şti şi eu să scot revista numai pentru cei care vor să plătească, pentru cei care respectă o muncă fie chiar şi în domeniul ideilor. SPOVEDANIE SCRIŞNITĂ Scriu acestea şi pentru cei care vor înţelege numai-decît despre ce e vorba, şi pentru cei care nu vor înţelege decît văzînd şi pipăind obiectele ce vreau să fie înfăptuite. 353 Mările şi oceanele sînt rezervoare inepuizabile de forţă, tot aşa cum sînt atmosfera şi pămîntul întreg. Forţa naturală, care se desfăşoară pe întinsoarea mărilor şi a oceanelor sub formă de valuri, este uriaşă. Prin anumite mijloace vom putea să extragem sau să captăm părţi mari din această forţă şi s-o preschimbăm în forţă mecanică. Forţa mecanică — toţi ştiu — că se poate transforma în lucru, în electricitate şi celelalte. Oricît de multă din această forţă sau energie naturală vom capta şi vom întrebuinţa, ea nu se va putea sfîrşi şi o vom avea întotdeauna în cantităţi uriaşe şi de prisos : materia fiind — dacă o considerăm sub alte aspecte — ea însăşi energie condensată, ce se poate transforma, dar nicidecum să se poată distruge sau pierde. Preschimbarea energiei naturale în forţă mecanică, fie că vom extrage-o din valuri, din curgerea apelor, din bătaia vînturilor, din stările fizice şi chimice ale materiei de orice fel, va fi uriaşă şi se va putea transporta oriunde voim aici pe pămînt ; aşa că de forţa din valuri, de exemplu, se vor putea folosi şi cei din centrul continentelor. Pot dar să se isprăvească petrolul şi cărbunii, căci nu numai că-i vom face prin sinteză, dar vom începe exploatarea forţei din celelalte uriaşe rezervoare de energie naturală : mările, atmosfera, radiaţiile... Progresul nostru în domeniul forţei mecanice este neînsemnat faţă de energia naturală ce ne stă la dispoziţie pretutindeni. Sîntem în starea unor copii prostănaci şi lacomi, care am găsit dulapul cu mîncarea gătită de mămica şi acolo, cei din uşă înghit să plesnească şi dau cu picioarele în cei aflaţi la spatele lor, şi apoi se fălesc cu deşteptăciunea că au găsit dulapul, iar alţii — cei de la spate — mănîncă bătaie, înjură şi ocărăsc, că ei mor de foame şi se înghesuie degeaba. Sîntem în starea unor pui golaşi, care doar cască ciocul să le pice în el mîncarea strînsă de-a gata, iar noi doar să înghiţim. Iar cei socotiţi ca mai învăţaţi nu sîntem decît nişte hoţi, fiindcă ne furăm hrana de la cei siliţi s-o strîngă, chipurile pentru ei, dar în realitate prin diferite tertipuri, dibăcii, legi şi regulamente, le luăm munca şi o consumăm, dovedind că e cu neputinţă necinstiţilor să aibă iniţiativă: la muncă, încredere în puterea lor şi încredere în ceilalţi oameni. 356 Mulţi din cei care azi plesnesc de îmbuibare se gîn-dese ce s-ar întîmpla cînd se vor sfîrşi zăcămintele de petrol... Oare atunci vor mai trece duduind trenurile pe şine, tancurile de luptă pe şosele ori peste locuri, aeroplanele vor mai săgeta atmosfera, vapoarele vor mai străbate mările şi oceanele, fabricile vor mai umbla ziua şi noaptea, automobilele vor mai năbuşi cu praful pe bieţii lipsiţi de bani şi deci de orice, că oare nu îşi vor înceta mişcarea toate astea ?... „Paralizia, paralizia, suferinţa şi moartea vor lovi atunci pe toţiw zic ei : deştepţi, ca puii golaşi. Ei bine, paralizia, suferinţa şi moartea din pricina epuizărilor de forţă nu se va întîmpla, fiindcă forţa este expresia materiei, iar materia expresia forţei. Şi acestea nu se pot nici sfîrşi, nici distruge. Sînt cu prisos pretutindeni ! Este adevărat că pămîntul nostru poate fi considerat acum o mărgea întunecată, ca multe alte, în spaţiul fără de margini al cosmosului. Nci vieţuitorii de pe el încă n-am ajuns să-i transformăm energia „obscurăa în energie „luminoasă^. El, pămîntul, e încă negru pămînt, iar nu stea luminoasă pe cerurile altor stele... Puţina lui cantitate de radiaţii nobile ce o trimite în spaţiu dovedeşte la ce bruma grad de evoluţie ştiinţifică şi morală am ajuns noi, pămîntenii. Murim unii de îmbuibare, alţii de lungă înfometare, dar toţi de o prostie groaznică, în mijlocul oceanelor de forţă pe care am putea să le dirijăm în folosul şi spre o viaţă cît mai bună sau mai desăvîrşită. Am făcut pămîntul iad, deşi el are calităţile unui rai. Cuibul nostru de mătase, de aur şi de lumină, l-am murdărit de ne e scîrbă de el ! * Dar poate că vorbind astfel supăr pe unii şi pe alţii care ar pretinde în ascunsul lor că ar trebui să îngenunchez la picioare — şi umilit să le şoptesc dulce : am făurit nişte mijloace noi de a strînge forţă mecanică dirt energia naturală răspîndită în tot spaţiul... Sprijiniţi-mă să-mi fac miniaturile, ca să vă dovedesc, văzînd şi pipăind, că ceea ce vă spun se poate înfăptui... Iar măriile lor, în dulcile ore de siestă, să-mi răspundă cum mi-ău mai răspuns : „Crezi ?!... poate !... Să ne mai aduci aminte, că vom discuta noi vreodată şi chestia asta...w 357 Nu, nu mai fac aşa, căci mi-e scîrbă ; şi scuip şi pe lăcomia lacomilor şi pe prostia proştilor ! De la vîrsta de douăzeci de ani tot am şoptit unora şi altora despre descoperirile mele — şi azi îmi albeşte părul — şi tot în şoapte m-au dus unii şi alţii, că „O să facem odată o-ncercare şi cu tine !“ şi încercarea n-au mai făcut-o !... Astăzi spun, nu cu vorbe ocolite, nu cu dulcegării, ci hotărît şi aspru : Am descoperit cîteva mijloace de a strînge forţă mecanică din curgerea apelor, din starea fizică a materiei. Cantitatea de forţă mecanică obţinută va fi uriaşă şi se va putea folosi de ea orişicine, pentru a lucra pămîntul, fabricile, maşinile, luminat, încălzit, transformări chimice etc. Am nevoie de materie iar fiindcă materia a fost substituită prin bani — cine are bani, are de toate, şi cine nu-i are, n-are nimic — eu n-am bani să-mi fac miniaturile, ca să dovedesc şi celor mai tîmpiţi dintre tîmpiţi că aparatele mele vor umbla şi că vor aduce foloasele despre care vorbesc. Calcule, planuri, brevete, explicări fizice : moft, în faţa celor mai mulţi. Să vadă mişcînd „drăcia“ şi, atunci chiar pot spune — cum mulţi mi-au spus : „Da, miniaturile, unele chiar mişcă ; cînd sînt făcute mari, însă, nu mai mişcă !u Cu oameni de ăştia care au descoperit numai mijloacele de a trăi mereu, sau perpetuu, ca paraziţii în spinarea altora, nu se poate face nici o aplicaţie care să însemne progres. Viermi scîrboşi, care chiar ei se socotesc viermi şi toată lumea hoit... Să-i scuipi şi să nu ţii seama de părerile lor, căci sînt păreri de viermi. Pînă în anul 1909 am căutat sprijin economic împrejurul meu, spunînd tuturor ce cred eu că se poate înfăptui în domeniul acesta. Nimeni nu m-a luat în seamă, nimeni n-a crezut în spusele mele, ci, foarte mulţi m-au socotit nebun. Atunci am scris lui Thomas A. Edison, care mi-a răspuns în englezeşte astfel : „Ovange, N. J. Feb. 19 th 09. Ion C. Vissarion, Esq., Costesto City Roumania. Dear Sir, Yoyr letter of the 14 of January in wuich you >tate that you can make electricity from the Sun’s heat and asking Mr. Edison to help you perfect your method reoeived. Mr. Edison has retired from work along commercial lines and does not care to take up anything new. Yours very truly, N. I. Miller Secretary.“ 358 Eu am primit-o la 23 februarie 1909, stil vechi. După cum am înţeles, mi s-a spus că Mr. Edison se ocupă cu electricitatea, nu cu captare de energie. Mr. Ni -colas, din anturajul lui Edison, m-a sfătuit în româneşte, prin două scrisori ilustrate, să mă adresez oamenilor noştri de ştiinţă, că avem destui. M-am adresat — după multe umblări —, doctorului C. Istrati, la Institutul de chimie. Mi-a scris foarte respectuos patru scrisori, socotin-du-mă, după scrisorile trimise, om serios cu care poţi sta de vorbă. Cînd însă m-a văzut ţărănoi jerpelit şi-a schimbat părerea şi m-a dat în seama domnului Longi-nescu... D, Longinescu mi-a spus că-i voi spulbera laboratorul, a plecat la Paris şi... n-am făcut nimic. Astea s-au petrecut în 1912 şi 1913. N-aveam nume, nu eram decît un ţăran. M-am apucat să scriu literatură, ca să-mi fac nume. în 1913 am răzbătut la Viaţa românească, la Flacăra, la Rampa, la Facla, la Universul, la ziarele socialiste şi... mi-am încropit un nume literar, respectat de unii, tăgăduit de alţii — aşa cum a ajuns regula la noi. Am căutat prietenia oamenilor politici, ca prin ei să fac ceva... Nimic !... „Dacă n-ai fi literat — mi-a spus blîndul Brătescu-Voineşti — şi ai fi cel puţin potcovar, toţi te-ar crede : mînuieşti ciocanul, iar nu condeiul. Dar aşa, literat... nu te crede nimeni... Despre noi se zice că luăm închipuirile drept realităţi, că vedem cai verzi pe pereţi !....“ în 1930 am scris lui Henry Ford, şi mi-a răspuns şi acesta, la 20 noiembrie 1930, dar tot negativ. Ei bine, n-am făcut sforţări ? N-am făcut apeluri ? Nu m-am rugat ?... Cred că da, şi nu mi-a mai rămas decit să-n jur, să blestem şi dacă nici aşa nu înfrîng nepăsarea celor ce au luat ei totul, sau care nici nu pricep despre ce vorbesc, apoi să mă duc în altă ţară. Ţin însă la ţara asta în care pentru prima oară soarele şi-a-ngropat razele în ochii mei. Ţiu la fraţii ăştia ţărani, cu care m-am jucat, m-am înjurat şi m-am bătut, şi a căror viaţă simplă dar grea am trăit-o şi o trăiesc. N-aş vrea ca pe mijloacele mele de captare de forţă să se instituie iarăşi monopoluri, iarăşi restricţii „legale“, iar să se pună preţuri care să-i împiedice pe ei de a se folosi de forţa uriaşă, pusă în stare de a fi la îndemîna 359 oricui. Mi-e dragă faţa pămîntului de-aici, cu cîmpiiie ei, cu pădurile şi munţii ei. N-aş putea să trăiesc în altă ţară ; aş muri de dorul locurilor de-aici. * Dar acum s-ar putea zice : de ce am publicat această năvală de... indignare într-un ziar de judeţ, care nu ajunge sub ochii magnaţilor banilor ?... Pentru că ziarele socotite mari slujesc interesele unui om, sau ale unei familii, sau ale unui partid politic. Numai ziarele de provincie mai reprezintă, din cînd în cînd, şi interesele mari ale omenirii. Public aci, unde prietenul Jean Va-siliu, un idealist amărît şi el, mi-a pus la dispoziţie trei-patru coloane. Importanţa faptului nu stă unde strig şi cui strig, ci în ceea ce susţiu că am descoperit. Cine însă va lua aminte ? FOI RĂZLEŢE DE JURNAL 1 ianuarie 1907 M-a numit agent sanitar, adică „doftor dă-i micia şi asta prin graţia celor mai mari din judeţ... O să-mi fac datoria. Să vadă şi datorul meu că mi-o fac. In satele unde toţi slujbaşii intră mai mult ca lupi decît ca slujitori, eu voi intra ca un apostol al sănătăţii şi al luminării sufleteşti... Le voi spune adevărul; îi voi îngriji ca pe copiii mei şi voi fi blînd şi bun. — Dumneata, de ce n-ai încercat la vreun spital ? — Nu mă duc... Am copii. Sîntem săraci şi n-am cui să-i las în grijă. Cu mine cine să mai umble p-acolo ? E lesne să zici : fac, şi să faci cînd ai cu ce ; dar e greu să faci cînd altul zice fă, şi tu nu poţi, că n-ai cu ce ! Cine să-mi spele copilaşii ?... Stan se duce la muncă, că am muri de n-am munci. Şi eu rămîn cu copiii. îi păzesc să nu dea foc, să nu se ducă la puţ... Numai o mamă ştie ce e grija de copii. îmi veni a plînge. Şi mă ţinui tare. — Ce mănînci ? — Ce se găseşte... fasulică, varză... că de, carne încă s-ar mai mînca, dar n-avem de unde... Lapte... cine îşi lasă copiii aşa, să ne dea nouă... februarie 1908 Dacă mă lipsesc de slujba asta, pe ce mai iau şi eu un ban ? Dacă stau, unde să stau ? Dacă plec, oare n-o zice satul meu că am fost dat afară, fiindcă nu sînt în 361 stare să fac slujba ?... Dar nevasta, biata nevastă, ce va începe să creadă ea despre mine ? Că a luat de bărbat un nemernic ! Şi leafa... Cizmele mi se rupeau. Hainele se destrămau pe la mîneci, pe la poale şi prin coate... Ce să fac? Vai! Vai!... In numărul atîtor oameni nenorociţi sînt şi eu ! Să mai fac răscoală iar ? Abia scăpasem la 16 martie 1907. Oh ! Cînd e vorba de hoaţa asta : sărăcia, păi parcă neam de neamul ei s-a avut bine cu neamul meu ! — Bună... dar mă opresc. Nu-mi vine să zic „Bună dimineaţa44 ori „bună ziua44, pentru că locuitorii casei n-au nici zile bune, nici dimineţi... — N-aveţi pămînt al dumneavoastră ? — Tot este al boierului... Şi cîmpul, şi codrul, şi florile, şi păsările, nimic nu-i al nostru. Porc de Crăciun n-avem... N-am fi avut cu ce-1 îngrăşa. De muncit, muncim mereu, dar abia ne ţinem pe timpul iernii. Cînd văd fum pe coşul nostru, vine să vază ce ardem, coceni de pe la alţii, şipci din cîmp, ori am furat lemne din pădure ? 1909 Sînt un om ce am învăţat singur, la mine. Sînt un autodidact. Cîte clase ? Cite vrei să-ţi spun ? Nici eu nu ştîu. Mai tîrziu voi dovedi ce am învăţat, ce ştiu şi ce fapte voi face cu ştiinţa mea. Acum însă primeşte-mă aşa : fără nici un studiu ! 25 * * * * * * 25 iulie 1912 De nenumărate ori mi-a venit gînd să-mi scriu me- moriile. De nenumărate ori am refuzat, dar la urmă, uite-mă hotărît să le scriu. Dar de unde să le încep ? De la naştere ? De la copilărie ? De la prima iubire ? Nu. Am să încep de astă-seară şi, dacă mi-o veni chef să m-apuc de trecut, oi face-o atunci. 362 Drumul ăsta al vieţii se cheamă : muncă cinstită şi cu pricepere multă făcută. Evanghelia ? îmi pare cu interes falsificată de prinţii şi de regii popoarelor — nu pot crede în toate poveţele ei. Biblia ?... O lege de guvemămînt a lui Moise, mai criminală ca Evanghelia. Coranul ?... O lege de cuceritor, şi mai criminală ca Biblia. Şi-apoi, atîtea comentarii au încurcat pe toate aceste cărţi morale, de nu se mai poate descurca adevărul şl neadevărul din ele. „Muncă, modestie, răbdare \a cum zicea Voltaire. în 1907 am luat parte sufletească la Revoluţie. M-am născut p-un strat de flori Intr-un revărsat de zori Rouă faţa mi-a spălat Şi-apoi maica m-a pupat! „Pupu-1 maica de frumos, Dă-i puteri de Făt-Frumos, Paloşul să-l răsucească Nedreptatea s-o stîrpească Şi fetele să-l iubească". Cel ce face pe altul puternic, piere singur. Să aperi pe cei slabi şi să slăbeşti pe cei puternici. De „legea obiceiului44, cine poate să scape uşor ? 363 15 februarie 1917 Jaful se organizează din zi în zi. Primarul Iancu mi-a făcut propunerea prin ianuarie să fiu eu notar. I-am răspuns că nu primesc slujbe administrative sub nici-un guvern străin şi că nici el n-ar trebui să primească. 5 aprilie 1917 La Galaction e însă foamete şi sărăcie lucie. Galaction însă, cu firea lui moale, nu mănîncă decît cartofi. El nu ştie nici să cumpere hoţeşte, nici să mă-nînce hoţeşte. Cele patru fetiţe ale lui sînt slabe şi el le spune sentenţios : „Regimul vegetarian e cel mai bun regim... Omul nu îmbătrîneşte, nu pierde puterea, nu-şi strică stomacul, nu se otrăveşte.“ 15 aprilie 1918 Tirania ocupanţilor ne-a unit şi toţi sînt gata de răscoală. 1919 Guvernul actual face o nedreptate mare menţinînd în slujbe pe primarii, consilierii şi notarii din timpul ocupaţiei streine. februarie 1920 M-am împrietenit cu Vlahuţă în iarna anului 1918/ 1919. Nichifor Crainic mi-a spus că maestrul doreşte să mă cunoască mai de aproape. M-am dus eu şi am fost bine primit şi oprit la masă. De-atunci prietenia a crescut şi azi sînt ca la mine. 364 1921 De pe la vîrsta de 16 ani pînă la vîrsta de 23 de ani, eu am fost un groaznic ateu. Cum cugetam atunci era grozav. Mă uitam uneori în sus la cer şi strigam : chiar dacă eşti p-acolo vreun dumnezeu, eu n-am nevoie deţine, nu vreau să-ţi fiu cerşetor şi nu vreau să fii o cîrjă a mea. Am picioare, am braţe, am minte să-nfrunt totul ! 1922 Motoarele sînt nişte rezistenţe puse în drumul forţelor. 1924 Anul 1917 am fost silit de împrejurările războiului european să-l petrec acasă, lipsit de venituri, de petreceri, de orice relaţii cu alţii. Văzîndu-mi singur de umilita mea gospodărie, a trebuit să observ cît sîntem de înapoiaţi ca agricultori... Agricultura noastră e ceva sălbatic, e ceva la voia întîmplării, nu a bunei noastre orînduiri. Avem nişte scoale de agricultură care ne dau agronomi, mici şi mari, dar care în loc să facă agricultură ce să slujească de model ţăranilor, se înfundă în slujbe, fie la Regia Monopolurilor, fie pe la diferite ministere. Agricultură nu vor să facă agronomii noştri ! Cei mai cu vază se fac profesori şi inspectori la şcolile sus-zise sau scot reviste agronomice... Am fi avînd oameni cu cap în ştiinţa agricolă, nu zic ba, dar miniştri cu cap în capul Departamentului Agriculturii n-am avut nici noi şi poate nici ţările Apusului, de la care am fi copiat bunele legi agricole, de le-ar fi făcut ei... Dacă unii împăraţi, miniştri şi politicieni de duzină văd mîntuirea popoarelor în tunuri şi fel de fel de aparate de omorît oamenii de departe, eu văd mîntuirea popoarelor în plug şi în fel de fel de aparate agricole şi de legiuiri agricole. Eu aş vrea să se facă 365 fabrici de unelte agricole, în locul celor de arme... Să facem ca agricultura să fie într-adevăr ştiinţă aplicată... O ştiinţă mare şi frumoasă, ştiinţa creaţiunii = chimia, creşte şi se dezvoltă zilnic. Dar ea încă n-a ajuns să creeze pîinea şi zarzavatul, para şi strugurele, cireaşa şi portocala, d-a dreptul din lumina pămîntului şi albastrul cerului. Odată va ajunge, asta e sigur, dar acum nu poate a ne da hrana din creatorul ei laborator. Avem nevoie de căldură şi domesticirea plantelor, trebuie să facem agricultură ştiinţifică... Să punem planta în coteţul ei, în laboratorul agricol. Acolo să-i dăm hrană asimilabilă, aer curat, bioxid de carbon, căldură, lumină, umiditate, bacterii, cu un cuvînt tot ce trebuie pentru a o domestici, îngrăşa, obliga-o să producă mult şi bun. Ocupaţia asta a noastră va însemna ştiinţă şi agricultură aplicată. Mecanica, chimia şi fizica ne dau astăzi mijloace noi de a face raiul pe pămînt, de a întrece grădinile Semi-ramidei şi ale Babilonului, de a realiza închipuirea celui mai poet dintre oameni ! Cei doi Ulianovi — cel mare fiind spînzurat, scăpînd numai Lenin — erau oameni cu situaţie economică, puteau trăi mai bine decît „mujicii^, şi totuşi se răscoală. De ce ? Se răscoală pentru că au simţit mila de cei ce-i vedeau că suferă. Părerea mea mi-o socotesc întemeiată şi tot de milă zice că v-aţi răzvrătit contra stăpînirii ! Micul Saşa, copilul de geniu, umblînd printre copiii golă-neţi ai lucrătorilor, o fi plîns de mila lor de multe ori. Ce l-a făcut pe Maxim Gorki s-ajungă scriitor, dacă nu traiul laolaltă cu cei dezmoşteniţi, cu cei care-şi amestecau fărîmiturile de pîine şi lacrimile ? L-a făcut sim-ţămîntul de înaltă milă de alţii, milă mai mare la el ca la alţii. 1925 Eu aş vrea să muncească pentru toţi oamenii fierul şi focul, apa şi vîntul ; trăsnetul după cer chiar !... Iar copilul meu, flăcău voinic, cu părul mare bătut de vînt, 366 cu ochii să privească vîntul înhămat la plug ; zîna apelor aprinzînd lumină în palate ; trăsnetul dînd cu biciul lui de foc peste sape şi peste seceri, ca să facă munca în locul tuturor oamenilor... Să fie dreptate, muncă, ştiinţă. 1926 Sînt dureri în a căror existenţă nu crezi pînă nu le-ai simţit şi sînt gînduri pe care nu le înţelegi pînă la anumită vîrstă. Orice om are datoria de a pricepe la ce distanţă se află în viaţă, la ce vreme a lui se găseşte, adică dacă e copil, dacă e flăcău, dacă e bărbat, ori dacă e bătrîn ; căci fiecare din aceste stări are suma lor de datorii şi de drepturi. Tot asemenea şi un popor trebuie să-şi cunoască vremea în care se află, ca să cunoască suma lui de datorii şi de drepturi. Dacă nici durerea nu este adevărată, atunci cum ar putea fericirea să fie adevărată ? 7 iunie 1926 Trebuie să fiu foarte nesimţitor, trebuie, căci altfel înnebunesc trăind felul acesta de viaţă pe care mi-1 impune pămîntul ! Nesimţirea mi-e de mare trebuinţă aici. Văd că cei care simt mult, sînt şi mult nenorociţi, iar cînd judeci această viaţă, sub biciul chinurilor de tot felul, o găseşti fără sens, fără nici o raţiune şi fără nici o dreptate. Ori e viaţa ceva şi trebuie respectată în tot cuprinsul ei, ori este o crimă şi trebuie scuipată şi dispreţuită. 1928 Ca să reuşeşti în viaţă trebuie mai întîi să fii sănătos. Ca să fii sănătos, trebuie să vrei să fii sănătos. Deci voinţă ! A voi este a putea ! ?67 Să fii optimist. Calm. Liniştit. Să nu te necăjeşti repede. Căzneşte-te să zîmbeşti. Căzneşte-te să fii vesel. Binevoitor. Cu bună dispoziţie, ţinînd seamă de partea bună a lucrurilor, fiindcă nu este rău fără o parte bună. Avem în noi forţe de rezistenţă pe care nu le cunoaştem, dar care ies în evidenţă şi ne susţin în anumite împrejurări. In aceea ce numim subconştient avem noi rezerve de gnergie ascunsă. Butoiul nostru ascuns e plin cu pietre si nestemate. „Să nu dea dumnezeu omului cît poate răbda“ este ,o zicătoare întemeiată pe puterea de rezistenţă a organismului. Dar rezistenţa corpului trebuie cultivată, întreţinută, educată, antrenată. Cum putem face aceasta ? Să luăm apă potabilă cîte puţină în timpul meselor. Să bem şi între mese. Dacă sîntem rău dispuşi, cînd „ne-am sculat cu do-su-n sus“, putem să ajunăm luînd băuturi calde : ceaiuri de tei, de sunătoare, de pir, de coada şoricelului, de zeamă de fructe fierte, de mătase de porumb, zeamă de mere, supe de verdeţuri, limonade... Să mestecăm în gură bine tot ce mîncăm. Chiar alimentele lichide trebuiesc ţinute două-trei secunde în gură, ca să se amestece cu saliva. Deci să mîncăm încet. Dinţii trebuie ţinuţi curaţi : spălaţi după fiecare mîn-care şi chiar înainte de mîncare. Se pot săpuni — căci săpunul nu este spurcat — şi pe o parte şi pe alta a gingiilor. Multe reziduuri sau rămăşiţe alimentare rămîn p-acolo şi-ncep să fermenteze. Trebuiesc împiedicate aceste fermentaţii. Respiraţia trebuie făcută profundă. Şi cîteva exerciţii pe zi întăresc şi mai mult organismul. Tragem aer pe nas cît putem, timp de cinci secunde. Dăm afară aerul — după ce l-am ţinut în plămîni alte cinci secunde — timp iar de cinci secunde, golind plămînii cît putem de mult. Exerciţiul acesta timp de cinci minute şi de 4—5 ori pe zi. Oxigenul introdus astfel distruge otrăvurile, excită sistemul nervos, măreşte puterea de rezistenţă a organismului. Oxigenul e o hrană indispensabilă. Adultul normal trebuie şa tragă aer în el. cel puţin trei litri timp de cinci secundg, şă-1 ţie în el 5 secunde, să-l evacueze tot în alte 5 secunde. Ai plămînii bine exersaţi cînd poţi stinge o luminare aşezată la 120 cm. Mişcarea şi transpiraţia sînt foarte necesare. Cine nu munceşte la cîmp, felurite munci care pun în mişcare diferiţii muşchi, să facă gimnastică 10—15 minute, gimnastică suedeză. Ajunarea sau postirea e de asemenea necesară, fiindcă dezintoxică organismul. Bella Bixerdy sfătuieşte postire dar cu apă, ceaiuri, zemuri de legume, şi de fructe, timp de 15 zile. Celulele bolnave se ard, pier şi sînt înlocuite cu celule tinere. Sănătatea cîştigă astfel foarte mult. Orice boală acută se poate combate prin postire. Tot asemenea şi bolile cronice se pot combate. Organismul se află atunci în repaus şi se redresează. De altfel, omul nu trebuie să mănînce decît cînd simte foamea. Cînd te zdruncină viaţa de-ţi pare că-ţi rupe băierile inimii, de-ţi vine să iei cîmpii, că doar vei găsi undeva o linişte, atunci cauţi să te redresezi într-un fel oarecare. „Omul de inimă rea, intră-n circiumă şi bea.“ Şi dacă găseşte acolo şi vrun lăutar, îi spune : Trage cioară din vioară C-am un foc la inimioară ! Viaţa este chin răbdat Şi să-l trăim el ni s-a dat Pentru nu ştiu ce păcat. Dacă nu vrei să te-mbeţi, culcă-te şi dormi, ori ia-o peste cîmp, prin pădure, cîntă de poţi, cîntă aşa, în silă ! Dacă nu eşti poet, caută să devii : fă poezii ! Bune, rele» îţi descarci amaru-n ele ! Redresarea este necesară, căci altfel ajungi în pragul nebuniei. Dacă e timp ploios, ori iarnă, şi n-ai lemne să faci căldură în casă, vîră-te prin trenţele ce le mai ai şi citeşte o carte umoristică. Vei rîde de rîsul altora. Şi-ţi vei uita chinul. Timpul va trece şi cu el va trece poate şi chinul! 1930—1931 Vreau o semănătoare de pus pe tractor, ca atunci cînd ară grîul, orzul, ovăzul, să se semene în acelaşi timp cînd se ară. 369 Excursia scriitorilor cu 40% reducere. Pînă-n Egipt. Costă 11 000 lei. De unde lovele? Deci ei se duc şi eu rămîi Să-mi pui dorul căpătii. O idee ce trebuie discutată cîndva : pistonul rotativ. Şi alimentele sintetice. Şi un motor cu acid sulfuric şi bicarbonat de sodiu. Şi un motor rece în circuit închis cu substanţa care se regenerează. Şi neutralizarea gazelor toxice. Viaţa e o serie de emoţiuni, de senzaţii, de vibraţii de diferite intensităţi. In tot timpul cauţi vibraţiile cele mai intense. Vibraţiile sau emoţiunile cele mai întinse şi cele de durată mai lungă sînt vibraţiile sau emoţiile care constituiesc iubirea. Dacă le-am reprezenta printr-un număr, apoi numărul lor ar fi fost cel mai mare, ca un fel de vibraţii sau radiaţii cosmice. Care ar fi, de exemplu, numărul de vibraţii care constituie zîmbetul; care — rîsul, care — bucuria, care — plăcerea dragostei ? Gîdilă un copil şi să-l vezi cum rîde ! Gîdilă un bărbat şi să-l vezi cum îşi schimbă mina ! Gîdilă o femeie şi-o-nveseleşti. Ce faci de fapt ? Provoci o vibraţie armonică, de un număr mai mare ca cel la care se află pielea. Pune o palmă caldă pe obrazul unui prunc, ori altui om sau femeie, şi ai să vezi un zîmbet care arată vibraţii din domeniul bucuriei. Pune o bucată de gheaţă. Şi ai să vezi o faţă pe care o numeşti serioasă ! E o diferenţă de temperatură, ceea ce înseamnă diferenţă de număr de vibraţii. Aşază-te şi loveşte în nişte tinichele, ori zgîrie-le cu un cui şi ai să vezi cum ţi se pare că-ţi zgîrie urechea. Ascultă şi cîntecul unei viori în mîna unui muzician. Ai să vezi diferenţa numărului de vibraţii : disonanţele şi armonicele ! Neplăcerea şi plăcerea. Se reduc la diferenţe de vibraţii între numărul lor. Ce ar fi boala şi sănătatea decît vibraţii nearmonice şi armonice ? 370 Omenirea o duce din ce în ce mai greu. Raţia de înmulţire — progresiunea geometrică — a ei fiind cam 0,013, adică 13 indivizi la o mie de indivizi, însemnind că două miliarde de oameni — dacă populaţia Pămîntului ar fi asta — se prăsesc. Oamenii pe an : 2 000 000 000 X 0,13 = 26 000 000 în zece ani = 260 000 000 E de speriat. Poate că statisticile ar arăta o raţie mai mică, dar creşterea populaţiei ne-ar îngrozi ca şi pe Malthus. Războaiele, cu moartea silită şi provocată, n-ar putea ucide anual acest excedent de indivizi. Deci, cu 26 000 000 excedent anual de populaţie, nu trebuie să socotim că nu ni s-a pus spre dezlegare problema alimentaţiei omenirii ? Putinţa de vieţuire nu trebuie căutată în moarte şi nici nu trebuie să se înscăuneze în mintea oamenilor ideea că, pentru a trăi un om, e numaidecît trebuinţă să provoace moartea altui om. Moartea dată de om nu produce decît moarte, după cum un pom nu produce poame de alt soi etc. Jirul nu rodeşte decît ghindă — cînd rodeşte — şi nicidecum portocale, curmale ori castane. „Numai viaţa produce viaţă.“ E o părere greşită că poţi trăi provocînd moartea altuia. 1934 Şi ce să facă singur pe pămînt supraomul acesta, Nietzsche n-a spus ! Ce folos, sau ce mîndrie ar fi pentru soare, că ar lumina şi ar încălzi pe un şef de trib de robi* eu nu pricep. Au mai fost în trecutul de barbarie al oamenilor şefi cu măciuci zdravene, care ter-ciuiau capetele supuşilor şi se credeau supraoameni şi zei... Şi n-au făcut nimic. Evoluţia oamenilor niciodată n-a făcut-o felul acesta de şefi sau de supraoameni. Nu fac conferinţă după norme găsite de alţii. Eu vorbesc aşa cum gîndesc, aşa cum găsesc că e cinstit, că e drept, că e pur omenesc. Şi eu rog să nu m-aveţi pe mine în vedere, ci gîn-durile mele. 371 Meteorologiştii americani au constatat că, la o înălţime de 15 000 metri deasupra solului, există un vînt cu o iuţeală de 500 km. pe oră de la apus spre răsărit. Deci vîntul turbat din poveştile poporului nostru e dovedit că există !! Mare lucru şi poveştile astea. O să descoperim cîndva că sînt şi alte năzbîtii ! Valurile mărilor pot da forţă să înece Europa în valuri de lumină, de căldură şi de forţă mecanică ! Vînturile munţilor pot îneca în lumină electrică munţi şi cîmpii, păduri şi oraşe... Putem răscoli pămîn-tul şi mările ; putem răscoli norii şi înălţimile de dasu-pra lor... N-avem nevoie de graniţi, de armate şi de rîuri de sînge. Avem nevoie de biblioteci, de laboratoare, de fabrici, de şcoli. Şi de învăţătură reciprocă, de pace ! Limba universală este limba vibraţiilor. Viaţa mai bună este dorită de orice om şi de orice popor. Viaţa bună se dobîndeşte însă numai pe măsura ştiinţei pusă în aplicare în viaţa popoarelor. 6 ianuarie 1935 Şi cînd va veni vremea să mă sting, păcălit de zei şi de oameni, voi închide ochii în somnul cel — poate — fără deşteptare. Ce-i pasă cerului de gîndurile mele, de speranţele ce le-am avut, de visele în care am crezut, de lacrămile ce le-am vărsat, de aşteptările lungi, c-o să fie mai bine mîine decît cum a fost astăzi ! 25 iunie 1935 Cînd vă văd în haine negre Şi cu ochii tot şireţi Mi se pare că voi sînteţi Cei ce sufletul vindeţi 372 La satanii întrupaţi Cu care vă simţiţi fraţi Sînteţi sfinţi, aşa spuneţi Dar sfinţi care umblaţi beţi. 10 iulie 1935 Abuzul de cuvinte, crearea de cuvinte multe, care încurcă înţelesul... trebuie o simplificare, o punere în acord, cu legile fizice, chimice, mecanice. Jocurile de cuvinte trebuiesc stăvilite. Ne trebuie înţelesul vieţii şi se obţine prin simplitate, prin cantitate mai mică. 1935 Munca e cel mai înalt semn de nobleţe. Ea îţi dă libertatea, a doua condiţie ce trebuie s-o aibă omul nobil. Eu însumi să fiu opera mea. Voi face invenţii. Voi da forţă mecanică tuturor ! Voi smulge vîntului puterea, valurilor zbaterea, gravitaţiei atracţia şi, ca forţă mecanică, o voi da tuturor ! 1937 Romanul1 meu trebuie să fie o carte veşnică, să cuprindă descripţie, mediu, simţire şi gînduri, cit mai multe gînduri. Orişicare om, din orice clasă, să găsească în capitolele romanului ceva din viaţa lui, din simţirea lui, din sufletul lui ! Să găsească un adevăr social, un sfat prietenesc, un îndemn sincer, o bucăţică de viaţă nemuritoare. Romanul meu să fie o carte pe care s-o citeşti din cînd în cînd, nu numai pentru povestea din ea, ci pentru gîndurile nemuritoare din ea, pentru adevărata viaţă descrisă în paginile ei. Cum va primi critica, lumea, ce-mi pasă... Mai presus de toate : adevărul, viaţa ! 1 Referirea se face la proiectatul roman Cei treizeci de şmecheri (n. ed.). 373 Soarele ne duce spre un soare stins, care va provoca cine ştie ce isprăvi pe pămînt şi-n tot sistemul solar. Trebuie să-nţelegem toţi că sufletul unui neam îl face literatura şi arta naţională. Banca e bancă. Ea n-are inimă, ea n-are suflet, ea n-are dumnezeu ! Mai feroce ca un călău turcesc. Azi bărbierii rezolvă problema traiului mult mai uşor ca doctorul în fizică-matematică ! Pîrliţii de profesori ori simpli cerşetori de posturi, ne strecurăm flămânzi şi sfioşi prin viaţă... Diplomaţi, învăţaţi, savanţi, cu maţele chiorăind de foame. Avem proşti cu diplome, pe care diplome se răsfaţă iscălituri neciteţe, iluştri anonimi, care n-au gîndit nimic şi n-au înfăptuit nici o faptă de progres. Şi aceştia trăiesc, aceştia sînt cei mari, aceştia ajung miniştri, împărţitori de situaţii sociale, în care doar să iscăleşti şi să iei bani cu teancul, ori cu castronul ! Haide dar să ne facem nişte secături savante, căci numai aşa putem căpăta situaţii bune. — Mă revolt ! Mă revolt ! Mă revolt !... — Revoltă-te, dar ţi-e revolta neputincioasă... — Cum adică, nu va veni niciodată vremea ca hoţia să nu mai fie cu putinţă, escrocheria să nu se mai răsfeţe pe de rînd, cumva să fie preîntîmpinată îndată ce-o» fi gîndită ? 1930 Bunicul meu, tatăl mamei mele, era un om drept,, un om perfect cinstit, de la care mi-au rămas, pe lingă cîteva petice de pămînt rural, şi nişte sfaturi de adevărat om mare. Nu înţelegeam sfaturile atunci, nu credeam că,, dacă le-aş aplica în desfăşurarea vieţii mele, o să iasă ceva bun de pe urma lor, şi nici nu credeam că în spusele lui, de ţăran simplu, o să fie cuprinse mari şi straşnice adevăruri. Dar timpul a trecut, nebuniile tinereţii au trecut, grămada de experienţă şi de păţanii proprii. 374 a. crescut, concluziuni personale a trebuit să trag din toate şi să ajung să văd ce adevăruri mari citise bunicul în cartea vieţii, în vîntul care-1 bătuse în voie, în oamenii care-1 supăraseră în voia lor — căci el nu se-mpo-trivea — şi-n soarele care-1 încălzise şi-l năclăise de multe ori cu zăduf, pe cîmpul tarlalelor de grîu. De unde ştia el cuvintele de aur pe care mi le spunea, dacă nu dintr-o tălmăcire, necercetată încă, dintr-o astfel de tălmăcire a razelor soarelui care întreţine viaţa pe pămînt ? El îmi da sfaturi, fără să ştie dacă sfaturile lui cad într-o minte de viitor om cumsecade, ori de viitoare secătură, pe un pămînt rodnic ori pe nisip sec şi spulberat de vînt. îmi spunea : — Să nu spui minciuni, băiatule, chiar dacă cu o minciună a ta ai scăpa pămîntul de pieire, de a se scufunda cu totul. Lasă-1 să se scufunde, căci dumnezeu ştie ce face, dar tu nici pentru el să nu minţi ! Să nu minţi niciodată ! El credea că pămîntul pluteşte pe ape şi se poate scufunda în adînc, ca o piatră azvîrlită în mare. „Să nu minţ deloc, deloc, mă gîndeam eu, nici cînd c-o minciună aş putea să scap nu tot pămîntul de pieire, ci un om, un sat, ori o ţară, ori pe mine însumi ? Exagerează ! Bietul bunicul!“ Am văzut în urmă că minciuna nu e bună, că odată şi odată se răzbună pe ea adevărul. Garte oficială la şcoală n-am învăţat decît clasele primare. Şcoala nu mi-a plăcut. Am socotit-o nenorocirea copiilor, mai cu seamă aşa cum sînt întocmite programele şcolare, care tind să dezvolte memoria în paguba puterii de judecată. Una e — după părerea mea -— să ştii multe, ce-a spus unul şi altul şi alta e a spune tu însuţi ceva despre acelea despre care au spus alţii. De aceea eu nu mă simt robul ideilor răspîndite de unii zişi savanţi, că ideile lor ar fi adevăruri absolute. Le pui la îndoială, şi pe unele le socotesc ca şi inexistente pentru mine. Am învăţat liber, şi mai mult ce mi-a plăcut mie. M-am apucat — atunci, în copilărie, să citesc orice carte îmi pica în mină. Trimiteam la revistele din Bucureşti ceva versuri ori ceva bucăţi în proză, întrebuinţînd felurite pseudonime. Mi se răspundea la 373 poşta gazetei sau a revistei : ba că „Nu ştii carte. învaţă carte şi apoi apucă-te să scrii !“ ; alteori : „Carte ! Carte ! învaţă carte !“, alteori: „Se vede că eşti ţăran ; munceşte pămîntul mai bine, că meşteşugul scrisului e o artă şi nu ştii tu ce e aia !“ In sfîrşit, fel de fel de răspunsuri batjocoritoare. Am scris la Gazeta ţăranilor a lui Alexandru Valescu şi Dobrescu-Argeş. Mi-au răspuns şi aceştia : „Ai talent dar nu ştii carte ! învaţă carte şi apoi !tt Dar ce-oi fi avînd eu lipsă de pricep toţi că eu nu ştiu carte. Ce semne le dau eu în scrisul meu ? M-am apucat de-am învăţat pe de rost două pagini din Hagi Tudose de Delavrancea. Apoi le-am scris eu aşa, pe nevăzute. Cînd am comparat însă scrisul meu cu cel al lui Delavrancea, vorba ceea : m-am luat cu muţiile de păr ; am văzut că eu habar n-aveam de punctuaţie, ori de etimologie, căci atunci fonetismul încă nu se înscăunase bine în scrieri. Aşadar eu nu ştiu să scriu î Aaaa !... D-aia rîd ei de mine. M-am dus pe jos la Bucureşti — fiindcă nu prea aveam bani — şi am găsit la un anticar gramatica lui Tiktin, o carte Stil epistolar şi compoziţii, nişte antologii. Şi am început să învăţ. Am trimis mai apoi versuri la Gazeta ţăranilor şi, ciudat, mi le-au publicat! Am prins curaj. Acum să-nvăţ şi carte. Şi am povestit cum m-am apucat să citesc fizică, chimie, apoi ceva matematici şi apoi mecanică. Un prieten din copilărie, Costică Zaharescu — a murit ajuns colonel — văzînd că vreau să-nvăţ, îmi da din an în an cărţile lui de liceu, cărţi pe care le citeam şi eu şi mă trudeam singur să le-nţeleg. Intrînd în şcoala de ofiţeri, prietenul meu mi-a dat la terminare şi cursurile de-acolo : fizică, chimie, mecanică, balistică etc. Am început rătăcirile mele de unul singur prin Geometrii şi Trigonometrii. Nu-mi spunea nimeni din sat, nici popa, nici învăţătorul, ce-or fi alea sinusuri, cosinusuri, tangente, cotangente, secante, cosecante. Tîrziu am înţeles că sînt simple cîtimi sau rapoarte între laturile triunghiului dreptunghic... Prietenul meu Zaharescu, potrivit educaţiei ce i se da în şcoala de ofiţeri, şi despre care îmi spunea şi mie, a rupt legăturile de prietenie cu mine. Eram un biet ţăran, cam jerpelit, şi starea mea alături de el nu-i făcea cinste. "Nu mi-a dat adresa garnizoanei lui la Con- 376 stanţa şi nici pe la mine n-a mai venit. Ruperea acestei prietenii m-a durut dar mi-am văzut înainte de munca cîmpului şi noaptea de citit, de socotit şi de făcut experienţe chimice. în ciurul de mălai spălam nitroglicerina cu apă şi făceam explozibili. A luat casa foc etc. Atunci nevasta mi-a hotărît cu jurămînt că mă lasă dacă nu mă las de „prostiile" mele. Ce căutam eu în cercetările mele chimice ? Căutam motorul perpetuu ! Am început să scriu mai des versuri şi să le dau pe la prieteni să le judece. Unii — elevi pe la licee şi se-minarii — spuneau că sînt prostii, alţii, rămaşi de căruţa progresului — ca mine, numai la clasele primare, li se păreau frumoase. Ei, gîndeam eu, nici cu scrisul n-o să fac nimic. Tot cu ştiinţa de voi răzbi ! La Titu erau advocaţi care mă cunoşteau fiindcă fusesem practicant la judecătorie, dar oricît îi întrebam, ei nu ştiau să-mi dea nici o desluşire. Gazeta ţăranilor scoasă de Alexandru Valescu şi Do-brescu-Argeş a început să-mi publice regulat versurile. Scrişm sub pseudonime diferite, ca să nu dau ocazie nimănui să mai rîdă de mine. Şi ce scriam eu acolo, în gazetă şi în Hazul satelor ? Scriam necazurile mele, ale vecinilor, ale oamenilor de prin sate. Negreşit apucăturile logofeţilor boiereşti nu le treceam cu vederea. Au sirnţit cam cine e „puşlamaua“ ce-i dă la gazetă. Şi eram bîrfit de toţi. La 1907, marte, m-au arestat şi m-au închis : la Tîrgovişte ca revoluţionar ! Dar pînă acolo cîtă bătaie ! Ce-am păţit, sînt multe de spus; dar nu asta e scopul acestui capitol. Deci trec la ocupaţia ştiinţifică. Cercetînd rezistenţa materialelor, forma şi dimensiunile.lor, ca să dea maximul de rezistenţă — cu minimul de. materie, la diferite eforturi la care ar fi supusă o piesă mecanică, am înţeles că piesele anatomice ce alcătuiesc scheletul vieţuitoarelor pot să fie modelele cele mai bine studite şi cele mai bine alcătuite. Am început să măsor oasele păsărilor, să văz rapoartele golului faţă de coroana osoasă, penele gîştelor, oasele peştilor, şi am rămas uimit. Legea maximelor obţinute cu minimul de materie şi minim de sforţări mi se părea lege generală a construcţiilor din natură. Dacă Natura, cuvîntul acesta ce-nseamnă aceea care 377 naşte, a înlocuit cuvîntul dumnezeu, nu e nimic tău, dar o văz că tare dibace şi meşteră este ! 1939 Mediul în care trăieşte un om are o mare ptitere asupra determinărilor sale. Deci, asupra omului nu lucrează numai ereditatea, adică acel adaos ce-1 acre de la tată, de la mamă şi de la strămoşi, ci mai lucrează şi mediul, care-1 pătrunde ca apa pe un burete. Gîndurile sînt de natura luminii, sînt unde sau m-braţii, sînt radiaţii care călătoresc şi razele de lumină, razele infraroşii, razele ultraviolete, razele X, razele cosmice etc. Există aceeaşi lungime de undă şi la unii oameni — de aceea prind gînduri, visează pe alţii dtfcf. Multe cărţi aşa-zise de ştiinţă se scriu pentru ca autorii lor să-nţeleagă ei înşişi acea ştiinţă despre care tratează în carte ; prea puţin le pasă deci dacă cititorii vor înţelege din scrisele lor aceea ce ei au înţeles. Cărţile ar trebui însă scrise în aşa fel ca şi cititorii să poată înţelege ştiinţa pusă în ele. Toate dibuirile răzleţe, îndoielile, umbletele anapoda ale autorilor ar trebui suprimate din carte, ori date numai ca notiţe în josul paginilor, iar în text să se redea numai cele ce sînt bîrie stabilite ca adevăruri. Fiecare partid politic ce vine la guvern constituie o stare particulară a ţării, o stare aparte, pe care poporul o simte că-i produce şi mai rău. Criticile care se aduc acestor stări particulare sînt însă prea interesate. Semnul sau caracterul adevărului pur lipseşte din toate aceste critici. Partidele din opoziţie, ca să contrabâlan-seze laudele exagerate ale partidului de la putere, exagerează şi ele răutăţile făcute de guvern poporului. O astfel de purtare şi din partea unora şi din partea altora face ca poporul să-şi facă o idee generală asupra politicii aplicate, care să fie, ca şi în mecanica forţelor, o rezul- 378 tantă pe placul tuturor politicienilor. Polemica exagerată de laude şi polemica exagerată de defăimare înjumătăţeşte credinţele, paralizează ideile de acţiune politică. Ideea aceasta generală ce se impune este singura idee ce le convine şi unora şi altora. Pentru asta, toate învinuirile ce şi le aduc opoziţioniştii n-au darul să răstoarne guvernul,cum nici ameninţările şi laudele guvernului n-au darul a intimida pe adversari prin a-i cuminţi şi nici a convinge poporul. Starea aceasta de lucruri o constatăm toţi dar iarăşi toţi dăm din umeri ca nişte laşi şi ca nişte neputincioşi. O samă de proverbe, fie că ne vin singure în minte, în urma celor ce le citim, fie că ni le aduc aminte interesaţii, ne paralizează — cum mai spusei — ideile de acţiune : — Hai, hai... nu e aşa de negru dracul cum îl socoteşte lumea. Ori : — Nici toate ale popii, nici toate ale dracului ! — Nu e aşa ; lumea face din ţînţar armăsar ! Şi cîte şi cîte altele, ne cocoloşesc gîndurile, ne suprimă puterea de a acţiona. Influenţa ideilor asupra bietului suflet omenesc este aşa de covîrşitoare, este aşa de fascinantă, că oamenii ajung simple păpuşi mişcate după plac de sforăria politică. Poporul, căruia în batjocură i s-a zis Măria Sa Poporul, nu e lăsat să gîndească cu capul lui. Idei străine de interesul lui i se leagă în cap, fie prin repetirea zilnică a ziarelor, fie prin o altă repetire oratorică, fie prin făgăduieli şi chiar prin mici împărţiri de ajutoare la cîţiva. Măria Sa Poporul e veşnic dus cu vorba, e veşnic purtat cu zăhărelul, e veşnic ademenit cu făgăduieli ce nu se mai împlinesc şi mereu i se spune răbdare, răbdare, c-o să fie mai bine la... anul decît anul acesta ! Atunci da, o să ajungă toţi să trăiască mai bine ! Aceste minciuni frumoase — căci toate sînt minciuni — trezesc imaginaţia bieţilor oameni, o pun să lucreze la castele în Spania, deşi minciunile acestea sînt dezminţite de perceptori, de lipsuri, de suferinţi mai mari care se grămădesc, din an în an mai multe, din zi în zi mai istovitoare. Viaţa, o simt mulţimile, că e din ce în ce mai grea, că impozitele sînt mai apăsătoare, că pericolele sînt mai 379 apropiate şi se ivesc mereu. Nădejdile de vremuri mai bune sînt nevoiţi bieţii oameni să le împingă şi mai departe, pe cînd suferinţele de tot felul îşi fac lucrarea lor nainte : oamenii mor, dar cu speranţele vieţii mai bune pe buze ! Am văzut cîţiva săraci ai oraşelor şi m-am îngrozit şi de mutra lor secătuită, tristă şi grozavă, cum şi de hainele lor peticite şi zdrenţuite. Aceşti dezertori ai vieţii de la sate, aceşti rătăciţi care formează temelia raiului unora, îşi merită poate soarta lor grozavă. Ce-au căutat să vie de la sate la oraş, ce-au căutat să se vîre şi ei în murdăria oraşelor, ca să formeze viermii cei mai mici, elementele de dezagregare şi de distrugere ? Aceste suflete întărîtate, ca şi odinioară fiarele ce trebuiau să li se dea drumul în circuri, ca mîine vor fi arhanghelii distrugători ai claselor sociale trîndave şi lacome. Cum să mai trezim în oameni omenia, morala şi adevăratele puteri de viaţă ? I. Prin demascarea tuturor trucurilor politice ; prin descrierea sufletelor de politiciani moderni şi II. Prin arătarea bazelor de reacţiune populară. 1941 Portul nostru ne arată lumii cît de vechi sîntem pe acest pămînt. în basmele noastre se spune despre păduri în care cîini de vînătoare n-au lătrat şi secure n-a intrat. Copacii, groşi ca buţile, îmbătrîneau, erau trîntiţi de vijelii ori de viscolele care-i încărca cu prea multă zăpadă şi acolo putrezeau, roşi de furnici şi fel de fel de gîngănii. Pămîntul nu se usca ca acum, mustea de apă, iar izvo-raşe mici şerpuiau mai prin toate locurile. Poienile atunci erau cum sînt pădurile : rare şi pline de fîn înflorit. Ţăranul, omul sănătos şi voinic al pădurilor îşi făcea un bordei într-un hăţiş, îşi începea familia cu o fată frumoasă, ca o zînă şi sfinţea locul împrejurul lui. 380 Noi aici trăim, aici murim şi ne-ngropăm ! pămîntul ăsta, al nostru este şi noi ad lui ! Nu-1 părăsim şi ne-am lupta cu oricine-ar vrea să ni-1 ia... Murind pe el, cu arma-n mină, parcă-am muri în braţele măicuţii. Nu sîntem străini aici ! Sîntem la noi acasă ! Hei, dacă am avea noi la-ndemînă toate ce trebuie pentru îngrijirea pruncilor, într-un sfert de veac ne-am prăsi la treizeci de milioane. Nu mă fac slujbaş, nu intru în politică, nu mă înscriu în nici un partid. Nu mai pot visa ministere la vîr-sta mea. O pricopseală prin politică mi-e cu neputinţă, fiindcă nu mi-i firea. 1942 Unde-i primăvara mea din suflet ? Ce de flori aveam în el odată ! Se numeau speranţe ! Au venit ani şi au trecut ani şi speranţele nu s-au împlinit, s-au vestejit şi ele ca florile primăverii. Ce voiam eu să dau lumii şi cum m-au redus la nimic contimporanii mei!... Proşti şi lacomi, îngîmfaţi şi fără bun-simţ, au reuşit să distrugă în mine avîntul. O viaţă meschină, o viaţă de bestii, veşnic în căutare numai de mîncare, de beţie, de destrăbălare şi de lenevie, lenevie pînă la împuţire ! Idealul lor : friptură şi vin ; lene şi femei, somn şi vise de noi beţii. Dumnezeul lor : aur, goană după guvernare. Dar asta nu este şi n-a putut fi idealul meu ! 1943 De ce n-am făcut politică ? Pentru că mi s-a părut — hai să zic poate — că oamenii care-şi făcuseră din politică o meserie de bun trai, nu erau oameni cinstiţi. Dibuiri sau sondări sau 381 tatonări făcusem prin partidele politice. Politica nu era socotită o artă a conducerii mulţimilor, ci o artă de a trăi fără o muncă mai grea pe spinarea mulţimilor. Dacă şi-ntr-o parte şi-n alta, şi la stingă şi la dreapta, şi na-inte şi napoi sînt numai hoţi, eu nu pot să intru în numărul lor, ci voi să stau între cei umiliţi, să simt ca unii drepţi din ei, să sufăr cu ei... 1946 Am scris optsprezece mari volume şi am foiletoane pentru alte multe volume, tipărite în diferite ziare şi reviste. Sînt scriitor recunoscut şi premiat de Academie şi de Societatea Scriitorilor Români. Am cîştigat ceva sume şi fiind econom şi fără nici un viţiu, am cumpărat de la proprietarul satului nişte prunduri, pe malul Argeşului, care, îngrijit, s-a făcut un zăvoi frumos. Eu nu mi-am îngăduit să fumez tutun ; să beau vreun fel de alcool ; să învăţ jocuri de cărţi sau de noroc ; să umblu după petreceri şi baluri. Slujbe publice n-am vrut să ocup, căci mi-ar fi răpit timpul de cercetări şi de scris. Am fost în tinereţe notar iar în timpul războiului 1916-1918 am fost învăţător şi cîtva timp inspector şcolar. Am plecat din slujbe, căci nu mai puteam să scriu umblînd la şcoală sau la inspecţii. Nu se poate zice că ceea ce am strîns, am strîns că am fost în slujbele mari, unde am făcut escrocherii, afaceri etc. Am cumpărat acel zăvoi pe bani munciţi. Nu e moştenire, nu e zestre. în tinereţe, pînă la vîrsta de 50 de ani, am muncit la cîmp ; am arat, am semănat, plivit, săpat, secerat, cosit, cules, treierat. Trebuia să muncesc, fiindcă nevasta îmi făcea mereu copii. Şi ţineţi seama că eu, un Vissa-rion, nu spun minciuni nici în scrisele mele. Vreau să surîdă poeziile de oţel, de duraluminiu, de bronz etc. în toate născocirile omeneşti. Frumoasele rime şi ritmuri ce le cîntă maşinile în funcţiune, să fie iubite şi realizate de toţi. 382 Vreau să înţeleagă toţi oamenii că poezia nu a fost o simplă visare nerealizabilă, ci a fost, şi veşnic va fi, imaginile interceptate de poeţi prin undele nevăzute şi redate de ei, că aşa le-a venit să le redea ! 1947 Chimia este o ştiinţă a creaţiei. 28 mai 1949 Ce manuscrise şi lucrări mai am : cinci volume de nuvele. Restul de manuscris la cartea Energia mecanică. Şi alte manuscrise, multe, multe... Timp suficient pentru creaţie n-am ! Viaţa de ţăran nu îngăduie să mă ocup de lucrări vaste, unde aş lucra fără grija hranei, adăpostului, îmbrăcămintei şi îngrijirea celor ce mai sînt lîngă mine. Trebuie să fac faţă trebuinţelor zilnice ale mele şi ale celorlalţi. Scriu noaptea, căci noaptea am linişte, noaptea sînt liber dar... tot noaptea trebuie să şi dorm... De aceea scriu mai mult în nopţile de iarnă. Aş vrea să colind malul Dunării, malul mării, piscurile munţilor. Să văz locuri, oameni, dorinţi, necazuri, tipuri... La mare aş căuta — dacă mi s-ar pune la dispoziţie material — să fac captatoare de energie mecanică, ca să luminăm şi să încălzim locuinţele celor mai mulţi dintre oameni. Aş vrea să scriu un roman : Libertatea omului prin ştiinţă. Aş lucra la el şi la Palatul plutitor prin aer, care să-şi ia energia din mers prin slavă, din aerul prin care ar străbate. Să n-aibă nevoie de benzină ori alţ carburant. Palatul să fie de o reşină sintetică uşoară, cum ar fi plexiglasul sau alta. Să-şi aibă omul acplo, în palatul lui, putinţa de a-şi găti mîncare, de a-şi face caidură, de a avea pat cu saltele de fulgi, masă uşoară de scris, lu- netă, microscop, cinematograf de înregistrat, aparate de emisie şi recepţie. Să poată palatul să meargă pe uscat, ca un automobil, pe mare, ca o barcă, prin aer, ca un avion. Prin ţifre şi miniatură să dovedesc orişicui că acest vis mecanic este o posibilitate, este casa omului de mîine. Vrea să plece în ţări calde, cînd pleacă şi berzele, n-are decît să plece. Vrea să stea pe lacul Victoria de la izvoarele Nilului, casa lui să plutească. Ple-xiglasul este elastic, are duritatea 1,18, faţă de sticlă care are 2,6. Este rezistent la lovitură, este străveziu şi n-ar putea să-l spargă nici crocodilii, nici fiarele. Bitri-plexul nu e străbătut de nici un glonţ. Vara ar umbla în voie. Să culeagă banane, curmale ori nuci de cocos din pomii care le şi fac ! Vise ! Nu de nebun, ci de om cu ştiinţă şi cu imaginaţie. 28 mai 1950 în duminica de 28 mai 1950 era o zi senină. De sîm-bătă se hotărîse să facem o excursie pînă la Doftana-Prahova şi înapoi cu o maşină RATA... La şase eram aproape toţi prezenţi afară de vreo doi-trei tovarăşi — doi. din sexul frumos — pe care, potrivit obiceiului feminin ne-am dus şi i-am luat de-acasă... Excursioniştii erau tineri, afară de mine, decanul prin vîrstă... Maşina urcă în fugă şi intrăm în Cîmpina : Chi-mişti ! De la voi poate veni îndestularea şi mîntuirea oamenilor, dacă v-aţi hotărî să fiţi alchimiştii timpului d-acum. S-au dezintegrat peste patruzeci elemente. S-au transformat unele elemente în alte elemente. Din azot s-a scos carbon ; din bor s-a făcut azot, din hidrogen şi litiu s-a scos heliu ! etc. Din cărbune şi var s-au scos zaharuri şi grăsimi bune de mîncare, deci asimilaţiile... Chimişti, urmăriţi transmutaţia elementelor chimice ; urmăriţi prepararea alimentelor sintetice. Şi descoperirile noastre vor fi bombe atomice ale vieţii, nu bombe atomice ale morţii ! Ieşim din Cîmpina, spre răsărit, urcăm, scoborîm, şi... — Colo, uite colo ! — Ce-i acolo ? 384 — Colo pe deal, e Doftana ! — E dărîmată... Sînt ziduri surpate şi proptite. Lacrimile celor închişi le-a dezagregat mortarul şi cutremurul a dărîmat-o uşor. Au fost ucişi vreo unsprezece inşi atunci cînd a dărîmat-o cutremurul ! — Ce altitudine o fi avînd ? — Nu ştiu, trei-patru sute de metri, ori mai mult, habar n-am. Iar un rîuleţ : Telega. Cîteva lacuri, probabil sărate. Aici a fost vestita ocnă : Telega, unde sarea ochilor s-a amestecat cu sarea pămîntului. 18 iulie 1951 Dacă mi s-o pune vreo cruce vreodată, să se scrie pe ea : „Aici mi s-a oprit corpul Nu ştiu unde spiritul". 11 august 1951 Azi, 11 august 1951 — sîmbătă — încă sînt viu. Boala însă n-a cedat nici un pic... Sfîrşeala e grozavă. Azi am leşinat în casă. Inima bate des. Mă soarbe pămîntul ! îi e foame şi vrea să mă roază!... Dar tocmai pe mine vrea el acum ? Cînd trupul mi-e piele şi oase ?! Ce să mănînce din mine ? îi Spui că-i mai bine s-amîne mîncarea... Nu face afacere ! Nu are folos. Nu-mi mai sorbi corpul că te păcăleşti. Mi-e dor de tinereţea mea care s-a dus pe nesimţite ! Adică de ce să mor, cînd n-am apucat să fiu viu ? Nu-nţeleg acest mecanism al vieţii şi al morţii. Cum ? Să trăieşti 60 — 70 — 80 de ani şi să mori ! Şi să ră-mîi mort, nu atît, ci mii şi milioane de miliarde de ani ! Pentru ce atunci scînteia asta de viaţă a mea, aprinsă atît de minunat... Mi se pare absurd ! ?85 VIATA AVENTUROASA A UNUI POVESTITOR ROMÂN (Iterviu de I. Valerian) I Cu părul în neglijente ondulări, cu mersul timid şi gînditor, d. I. C. Vissarion îşi poartă la oraş ochii iscoditori de veveriţă, acumulînd instinctiv material pentru manuscrisele, care aşteaptă editorul în lada de la Cos-teştii din Vale. Ocupîndu-se cu acelaşi interes de fenomenele ştiinţifice, ca şi de operele literare, dacă ar fi studiat putea ajunge un savant după cum a ajuns original scriitor. Este prototipul geniului popular. Opera cea mai interesantă a vieţii lui, pierdută în povestiri, nu a scris-o încă. Ar putea tot aşa de uşor să o aştearnă pe un chilim maestru lucrat sau într-o doină fluierată din frunză. Scriitorul a învins. Din ceilalţi au rămas doar diletanţi, care şi azi mai întîrzie între flacoanele unui laborator de chimie şi instrumente de fizică. Cine se apropie de d. I. C. Vissarion, simte în adînc înfiorîndu-1 forţele latente ale poporului nostru, nepuse încă în valoare. Ascultînd verva îndrăcită de povestitor, tot mai nedumerit mă întreb de ce nu a scris roman, cînd însăşi viaţa lui oferă materialul a cîtorva romane ; de ce nu a scris teatru, cînd personajele d-sale. sînt atît de vii. Dacă d. Vissarion ar fi însoţit de un invizibil stenograf, şi-ar înzeci producţia literară. Primul eşec — Ştiu că nuvelele cuprind o parte din viaţa dv. Aş vrea să-mi povestiţi ceva despre începuturile pline de peripeţii. 386 — Viaţa mea nu se poate descrie într-o noapte —, nici în zece. E un roman senzaţional şi nici pe departe nu l-am zugrăvit în cărţile mele. Nu-mi aduc aminte bine cînd am început să scriu, după cum nu ştiu cine m-a adus pe lume. Copil din flori, am crescut în casa bunicilor dinspre mamă, ducînd alăturea viaţa de ţărani săraci. In clasa a IlI-a primară am pornit-o prin lume : făceam poezii şi auzisem de Barbu Delavrancea. Primii mei paşi de vagabond i-am îndreptat spre el. De la un librar aflasem că locuieşte în str. Polonă, 122 (azi nu mai este nici o urmă din vechea locuinţă). Am bătut cam mult la uşă căci nu era sonerie. Mi-a deschis un boier cu părul vîlvoi de leu dar cu căutătura blajină. — Ce vrei d-ta ? — V-am adus poezii. Şi-am început să-i recit una cu „Frunzuliţă verde44 — un pomelnic ce-1 ştiu pe de rost şi acum. Delavrancea m-a măsurat de sus pînă jos. Eram îmbrăcat în iţari, opinci şi pe deasupra mai aveam şi un cojocel înflorit. Venisem de la Costeşti pe jos şi cred că aveam şi puţin praf. Nu ştiu cît oi fi meliţat eu, căci deodată mi-a pus mîna pe gură : „Ajunge — îţi dau o adresă unde să te duci44 şi m-a împins domol înspre poartă. Pe o hîrtiuţă mi-a scris în grabă adresa lui Vlahuţă. Pe vremea aceea şedea cu Radu Rosetti, pe Calea Victoriei. Il cunoşteam din scris şi mi-am zis că, dacă n-am reuşit cu unul, voi avea noroc cu celălalt. Cînd am dat cu ochii de Vlahuţă, m-am speriat. Avea părul negru, ochii negri şi căutătura fioroasă ca a diavolului. M-a întrebat răstit : — Ce vrei ? Eu am început iar cu „Frunzuliţă verde44... Vlahuţă m-a ascultat în picioare lîngă uşă ca vreun sfert de oră, apoi a izbucnit într-un rîs cumplit şi mi-a închis uşa. Am rămas buimăcit. îmi tuna urechile ca după friguri. Pricepui că poeziile mele nu făceau nici un ban. O disperare amarnică mă apucă şi hotărîi să mă omor, izbin-du-mă cu capul de ulucă. Cînd am ajuns în stradă mi-am zis : „Sărmane cap prost, de ce să te sparg ca pe-un dovleac. Dacă nu eşti bun de poezii, poate vei fi bun la altceva44. 3C7 In căutarea drumului M-am întors iar în sat la bunica. îmi dădeam seama că aveam nevoie de învăţătură. De aceea cumpărai cî-teva cărţi şi mă pusăi să citesc. Mi-aduc aminte, între altele, de un roman : Călăul din Paris. Acolo am văzut vorbindu-se de electricitate şi mecanică ce mi-au inspirat un interes deosebit. într-o duminică, la circiumă» unde era horă, auzii pe doi arendaşi rîzînd de un prost care a vrut să pornească o moară cu ajutorul apei din-tr-un puţ. Aceasta mi-a arătat limpede şi prostia mea. A doua zi m-am dus la Bucureşti să iau cărţi de electricitate şi mecanică. La librăria „Carol Muller“ mi-a spus că nu le are decît în franţuzeşte. M-am dus la un bătrîn anticar, care mi-a vîndut cu preţ înzecit o fizică de Bacaloglu. Altă pacoste. La fiecare foaie mă izbeam de formule matematice, de care nu aveam habar. Hai din nou la anticar şi cumpără diferite algebre şi geometrii. Astfel mi-am însuşit din instinct materia de liceu. Mi-au plăcut mai ales ştiinţele pozitive, fizica şi chimia. O să-ţi povestesc îndată cum eram s-o păţesc de pe urma lor. Pregătiri funebre } Ca să am ce mînca, ziua munceam la cîmp, iar noaptea citeam, fără alegere. La 18. ani ajunsesem atît de străveziu încît mă credeam. atacai. Dacă luam cîte-o fată în braţe şi ea întorcea capul să nu fie sărutată, credeam că se păzeşte să nu se umple. Ce-mi mai rămînea să fac ? M-am hotărît să intru voluntar în oştire. Colonelul meu mă întreabă : — De ce vrei să faci armată ? — Ca s-o termin mai repede. — Dar ce, armata-i o belea ? Nu se poate. Vino la timpul tău. — Mi-i teamă, dom’le colonel, că la timpul meu n-o s-o mai fac deloc. Credeam că le-a fost frică să nu mor acolo. M-am întors acasă deznădăjduit pentru a-mi face pregătirile de moarte. Dar pentru că vroiam să mă 388 plîngă cineva m-am însurat cu fata unui arendaş. Este o poveste lungă, cum am încîntat fata cu cîntici şi poezele, de am făcut-o să-şi părăsească părinţii cu stare, ca să vie la un mojic, lipit pămîntului. în nuvela : Trei fire de păr le spun astea pe larg. Eterul sulfuric şi laptele bătut însurătoarea mă vindecă de ideea morţii. Dintr-o carte : Viaţa lui Iuliu Cezar învăţai ce vra să zică puterea voinţei. După cum acesta îşi strîngea pumnii, cu unghiile în carne, ca să ordone trupului bicisnic, la fel mă obişnuii eu. Dorul de muncă mi se redeşteptă şi cu el vechea patimă pentru ştiinţă. îmi veni în cap faimosul „perpetuum mobile44 şi vrui să construiesc un aparat pe temeiuri fizice şi chimice. Cunoşteam cîţiva băieţi de la o drogherie din capitală şi îmi procuram toate drogurile necesare experienţelor aproape pe gratis. Casa bătrînească a bunicilor am transformat-o în laborator. Odată, combinînd două soluţii chimice se produse o explozie care aprinse un bidon cu eter sulfuric destupat. în zăpăceală, în loc să arunc bidonul pe fereastra deschisă, îl scăpai jos. De aici se aprinse toată camera. Am încercat să-l sting cu o căldare cu apă şi cu toate ţoalele din casă. Focul ardea înainte cu o frumoasă flacără de oxigen. Lîngă mine era un copilaş de-al meu (pe atunci n-aveam zece ca azi) care începu să ţipe. Nevasta tocmai bătea laptele pentru smîntînit, în curte. Cînd a văzut foc, a aruncat putina cu lapte în odaie. Focul s-a stins imediat, ca prin minune. Nici pînă azi nu am aflat ce proces chimic s-a produs atunci între eterul sulfuric şi laptele bătut. De la poezie la revoluţie în acest timp, din mila Domnului nevasta îmi năştea în fiecare an cîte un copil. Dacă trăiau, trebuia să am astăzi vro douăzeci şi trei. Aşa n-am decît vreo zece pe care i-am botezat după preferinţele mele din tinereţe : Elena, Voltir, Garibaldi, Iulia, Benedict, Liliana, Florenţa etc. 589 Mereu îmi bătea capul să mă las de drăcii, să devin om ca toţi oamenii. După sfatul ei am căutat să devin om cumsecade. Am fost notar, perceptor, învăţător, gazetar, inspector şcolar şi nu mai ştiu ce. Dar să revin la revoluţia din 1907. Cam pe atunci eram la o bancă populară din satul meu. Şi într-o zi se ţine la Bucureşti un congres al băncilor populare unde eram delegat şi eu. în timpul discuţiunilor s-au împărţit nişte manifeste prin care eram chemaţi la o întrunire ţărănească în Sala Oppler. Cum n-aveam ce face, m-am dus şi eu. Acolo am văzut pe Roşoagă, Mihalache de la Topoloveni şi alţi cunoscuţi care ţineau discursuri. Ascultînd eu vorbele lor prin care zugrăveau durerea ţăranilor, nu ştiu ce mi-a venit şi am cerut şi eu cuvîn-tul, uşurîndu-mi sufletul. A fost un succes nemaipomenit. Gazetele au scris că am electrizat sala. Vasile Ko-gălniceanu m-a sărutat. Lui Mihalache un jupîn i-a dat fata de nevastă, pe cucoana Niculina de astăzi. Am iscălit şi o hîrtie de protestare, un fel de manifest. La plecare V. Kogălniceanu, care fiind orăşan ştia multe, mi-a spus : — Să nu o iei pe unde ai venit. Ia-o pe dincolo. — De ce ? — Pentru că te arestează. De-abia atunci am înţeles în ce horă intrasem. Era prea tîrziu, trebuia să joc, mai ales că mă tocmise să scriu şi la Gazeta ţăranilor. Aveam multă mîncărime de condei. Din pricina asta am fost dat afară din notariat şi eram să fiu expulzat ca grec. La cercetare m-au întrebat : — Ce naţie a fost tat-tu ? — N-am avut tată. Sînt din flori. — Nu se poate... Vissarion ? ! După nume eşti grec. în anul 1907 eram cît p-aci să fiu împuşcat. La judecată, în hîrtiile mele nu au găsit decît poveşti şi cîn-tece populare. Atunci au văzut cam ce fel de naţie de om sînt, s-au înduioşat şi mi-au dat drumul. în sat la mine n-am vrut să mai rămîn. Am venit la Bucureşti şi m-am făcut socialist. Cînd am intrat prima dată la sediul partidului am nimerit din întîmplare tocmai în camera de chibzuinţă. S-a făcut imediat întuneric, strigînd : 390 — Un spion. — Staţi fraţilor. Eu sînt de ia ţară, nu am mai fost pe aici. — Cine eşti ? — Vissarion. Unul citise articolele mele „incendiare44 şi am scăpat de chelfăneală. N-am făcut purici mulţi nici aici, căci mi se părea că ideile lor nu erau sincere. Se exagera adevărul şi vroiau să pescuiască în apă tulbure. Plecarea în America Neputînd să mă chivernisesc în ţară, m-am hotărît să plec în Argentina. îi spui soţiei : — Nevastă, m-am hotărît să plec în America. — Ce-ţi mai trăsni, omule ? — Iacă aşa. Vorbesc serios. Aici nu-i de mine. Dacă oi face ceva, va fi bine de voi, dacă nu, pace bună. Tu s-aştepţi un an. Dacă nu vine nici un semn de la mine, să ştii că m-am prăpădit. Caută un om aşezat şi mări-tă-te, ca să îngrijească de copii. Să te păzească dumnezeul de unul ca mine. Amin. Nevasta a început să plîngă, apoi resemnată mi-a răspuns : — Du-te şi fă-te om sau piei... dacă nu eşti bun de nici o treabă. Mi-am vîndut ce mai aveam, am lăsat banii pentru copii şi am plecat la Bucureşti. Faimosul Dik în Capitală aveam un prieten de zile grele, anume Dik. Numele lui fusese Isidor Kanton, apoi Dic, apoi C. I.Disescu şi în urmă, după ce a fugit în Rusia : Dikiu. Se ocupa cu de toate, dar mai ales cu ziaristica. Era un original şi un inadaptabil. îl cunoşteam de mult. El mă îndemnase de mult să plec în America. De aceea gîn-dul meu fu la el : — Frate Dik sînt liber. Hai în Argentina. 391 — Ce Argentina ! New York. Acolo, ne facem miliardari în cîţiva ani. — Ce să fac la New York ? Să vînd fitil şi vax ? Argentina, că pot munci. Rămase de partea mea. Dar nu posedam bani de drum. Dik nu avea decît un leu şi 25. Ne-am înţeles ca el a doua zi să facă rost de la evreii lui sub diferite pretexte şi ne-am culcat. DE VORBA CU D.I.C. VISSARION II Bătrînul din vis se arată iar. La Facla şi Rampa lui N.D. Cocea. Viaţa de redactor. Vremuri mai bune. Un plan pentru apărarea Capitalei. Un om turbat. I.C.Vissarion descris de d. E.Lovinescu Era în primele luni ale războiului, în sumbrele zile ale lui octombrie. Mulţi dintre intelectuali şi artişti aduceau patriei mediocrul tribut al timpului lor sub forma cenzurii. îndărătul fortăreţelor de cărţi poştale, gîngave şi sublime, torceam astfel de gînduri dureroase ; veştile se adunau ameninţătoare de pe fronturi : din orizontul întunecat se presimţea furtuna ce avea să izbucnească. într-o dimineaţă, în monotonia unei munci inutile şi în enervarea disproporţiei ei faţă de posibilităţile noastre, furăm treziţi din piroteală de irupţia bruscă a unui plutonier ovrei, copilandru de douăzeci de ani : — Domnule locotenent... domnule locotenent... s-a întîmplat o mare nenorocire... soldatul Vissarion a... turbat !... Emoţionat peste măsură, gîfîind ca pe urma unei panici, plutonierul ne povesti apoi în crîmpeie brusce cum era să fie victima turbării lui Vissarion. Pe cînd ascultam încă nedumeriţi, intră însă pe uşă şi eroul. îl vedeam pentru prima dată : scund, încotoşmat într-un palton cafeniu din vremuri vechi, cu părul într-o dezordine 392 definitivă, cu capul întors la o parte cătînd îndărăt cu o inegalată expresie de şiretenie. Ceva din vulpe în toată fiinţa lui uşor încovoiată, cu o privire ce vrea să te mintă şi cu o gură ce ar vrea să muşte. Nu muşca, dar vorbea. Omul avea o vervă guturală şi un umor rustic. Cu o mimică pitorească ne explica deci povestea „turbării44 lui... ...După inenarabile aventuri în serviciul grajdurilor Şcoalei veterinare, fusese trecut la cenzură. Din nefericire însă i se umflase tocmai acum obrazul dn cauza unei măsele rebele. Locotenentul, un vechi prieten, îl sfătui să şi-o scoată. Şi pe cînd Vissarion ezita, plutonierul ovrei, rătăcit nu se ştie cum pe la cenzură, interveni spre a se face util : — Domnule locotenent... lăsaţi să-l duc eu la d. maior dentist Popovici, care mi-e prieten. I-o scoate numaide-cît... Propunerea nu suferea nici o obiecţie. Soldatul Vissarion plecă deci cu plutonierul în căutarea domnului maior dentist Popovici. Maiorul era însă prea ocupat cu propria lui clientelă. Văzîndu-i se încruntă şi-i trimise la medicul regimentului. Fără să-şi piardă cumpătul, plutonierul se gîndi o clipă ; îşi aduse apoi aminte că printre cunoştinţe avea şi pe d. căpitan-dentist Irimia. Străbătură deci Bucureştii în lapoviţa dimineţii de toamnă în direcţia Oborului. Primindu-i, d. căpitan Irimia dădu şi el din umeri : — Adu-1 într-o zi de consultaţie gratuită... In stradă, în timp ce Vissarion se ţinea de falcă, d. plutonier medită iarăşi adînc şi fructuos. Avea, desigur, mulţi prieteni în lumea medicală. Protector, mormăi la urmă : — Fii fără grijă, domnule Vissarion, te duc eu la d. locotenent-dentist Goldştein, care ţi-o va scoate imediat. O porniră din nou în direcţia Labirintului, în lapoviţa nesfîrşită a dimineţii de toamnă. Dar nici d. locotenent-dentist n-avea răgazul să scoată măselele „soldaţilor44 în cabinetul lui. Situaţia devenise tragică : plutonierul era totuşi plin de resurse. în timp ce Vissarion uitase cu totul de măsea, renunţînd la orice demers, plutonierul se încăpăţîna dîrz : — Am ordin să te prezint cu măseaua scoasă, trebuie să fac un raport în privinţa d-tale... Hotărît, omul era plin de un zel sublim ; nu se putea hrăni decît din pîinea datoriei împlinite. Pe dată îşi aminti de d. sublocotenent-dentist Georgescu din şoseaua Jianului... Şi ca două umbre călătoare începură să străbată pentru a patra oară Bucureştii în căutarea unui dentist militar. Vissarion nu mai putea răbda ; picioarele îi refuzau orice efort. Ar fi voit să se întoarcă ; i se opunea însă rezistenţa plutonierului, care făcuse din-tr-însul o chestie de încredere şi obiectul unui viitor raport circumstanţiat. Scriitorul rămase deci pe gînduri ; dintr-o străfulgerare o idee îi lumină însă catapeteasma minţii. îşi puse mîna brusc pe falcă, scrîşnind : — Ce ai, domnule Vissarion ? întrebă plutonierul. Omul nu răspunse. îşi strîmbă încă o dată gura, dînd ochii peste cap. — Ce ai, domnule Vissarion ? te doare ? insistă plutonierul alarmat. Vissarion murmură aiurit: — Nu ştiu ce am... nu ştiu ce am... îşi strîmbă din nou gura în convulsiuni violente, arătîndu-şi albul ochilor ; o uşoară spumă îi tivi colţul buzelor... — Domnule Vissarion, domnule Vissarion... ce ai ?... spune-mi ce ai ?... Scrîşnind, cu ochii injectaţi, Vissarion se uşură în-tr-un spasm suprem : — Nu ştiu ce am. îmi vine să muşc... uite aşa, îmi vine să latru... ham ! ham ! săptămîna trecută m-a muşcat un cîine... ham !... ham !.. într-o clipă plutonierul se făcu nevăzut. Iar Vissarion adause cu acea lumină de neegalată şiretenie : — Apoi cum era să scap de ovreiul ăsta, care voia să mă prezinte cu raport precum că mi s-a scos măseaua ! Şi astfel autorul Nevestelor lui Moş Dorogan şi al Privighetorii negre mi-a intrat brusc în conştiinţă prin calitatea lui esenţială... (E. Lovinescu, Critice, v. V) 394 Bătrînul clin vis se arată iar Peste noapte avui un vis, care semăna aidoma cu altul pe care l-avusesem cu cîţiva ani mai înainte intr-o împrejurare însemnată din viaţa mea. Acelaşi bătrîn care-mi apăruse altădată se apropie de mine şi-mi zise : — Mă, vrei să fugi din ţară ? — Vreau ! — Să nu faci prostia asta, c-are să fie rău. Mai aşteaptă cîţiva ani. Lucrurile se vor îndrepta. Norocul tău nu a venit încă. Ai răbdare. Omul dispăru şi eu mă deşteptai. Afară mijea de ziuă. Altădată m-am luat tot după sfatul omului din vis şi a fost bine. Nu puteam face altfel. Prietenul Dik sforăia şi se legăna prin somn. Poate visa că-i pe vapor în drum spre America. îl scuturai cu putere. — Mă, Vitane (aşa îl alintam uneori). Trezeşte-te. — Ce-i ? Ce s-a-ntîmplat ? — Nu mai merg. Şi-i povestii visul şi schimbarea hotărîrii mele. Prietenul mă privi căscînd şi scărpinîndu-se în cap : — Tu trebuie să te cauţi. Nu eşti în minţile toate. Ce eşti babă, să te iei după visuri ? N-ai să ajungi nimic în viaţă dacă eşti aşa de slab. Ascultă : aide cu mine. Ne aşteaptă o nouă viaţă. Vom ajunge bogaţi cu siguranţă. Am şi cîteva rude la New York. — Poţi să ai şi fabrică de dolari. Nu mai merg să mă tai. La „Facla" şi „Rampa" lui N. D. Cocea Bietul Dik trebui să mă ţie cîteva zile pe mîncare şi dormit. Văzînd că nu-mi poate îndupleca încăpăţînarea căută să mă plaseze undeva. îmi luă o nuvelă : Nevestele lui Moş Dorogan şi se duse la d. Cocea ca să i-o citească. După citirea bucăţii Cocea ar fi exclamat : — Bravo. Are talent. Se angajează. Să-l aduci la mine. Mă prezintai la redacţie. Cînd mă văzu Cocea, izbucni în rîs : — Ce cap e ăsta ? Aveam părul creţ ca o claie răvăşită, mînecile şi pantalonii scurtaţi de cîteva degete (eu le suflecam pe măsură ce se rodeau pe margini). — Uite, Dik, bani. Să mi-1 îmbraci de la piele. Pe drum mă rugam de Dik : — Măi dă-mi 50 de franci să-i trimet nevesti-mi. — Nu-ţi dau nici mort. Afurisitul se ţinu de cuvînt. Merse cu mine şi cheltui toţi banii pentru îmbrăcăminte, fără să-mi dea nici o lescaie. Viaţa de redactor Chiar de a doua zi mă prezentai înţolit la redacţia Rampei şi a Faclei. Colaborau pe atunci : Rebreanu, Chiru Nanov, Arghezi, Galaction, Zaharia Bârsan, M. Sorbul etc. Timp de două săptămîni n-am putut să mîz-gălesc un rînd. Ceasuri întregi şedeam ca un butuc la masă. Gîndurile năvăleau ca ciorile pe un leş, dar cînd puneam mîna pe toc, fugeau toate ca de puşcă. Un gol teribil se făcea în mine şi nu puteam articula un cuvînt. Ceilalţi redactori se holbau la mine ca la o sperietoare şi pufneau. Mă dusei la Cocea : — Nu ştiu ce am, domnule director. îmi pare că am lăsat capul cel bun acasă şi l-am adus pe cel prost aici. Nu ştiu ce să fac. Cocea se gîndi puţin, apoi îmi zise : — Du-te cîteva zile acasă şi scrie un roman pentru Rampa. O să-l publici în foileton. Dar vezi să-l dai regulat. Astfel începui să public Privighetoarea neagră. Cu încetul mă obişnuii cu viaţa de redacţie. Ceilalţi confraţi nu-mi dădeau atenţie, mai ales de cînd aflaseră că nu am decît patru clase primare fără atestat. într-o zi unul se muncea să descurce o problemă de .geometrie combinată cu algebră. Toţi colegii din cameră se încercară să capete rezultatul dar nu izbutiră. M-am 396 apropiat şi eu de curiozitate şi le-am rezolvat-o în cîte-va minute. Se minunară şi ei de mine, ţăran cu cîteva clase primare, că ştiu astfel de lucruri şi începură să-mi dea oarecare consideraţie. Faima mea crescu mai ales cu ocazia conferinţei doctorului Răzvan. Trebuia să rezumez conferinţa pentru gazetă. Subiectul fusese despre boalele de ochi şi în treacăt pomenite şi despre razele ultraviolete. Eu care citisem ceva despre asta, în reportajul meu am făcut o nouă conferinţă. Doctorul a venit la redacţie şi a întrebat de mine. — D-ta ai scris mai multe decît am spus eu. Dar sînt adevărate. Te felicit. Toate au însă un sfîrşit — chiar banii lui Cocea s-au terminat. Facla şi Rampa n-au mai putut fi tipărite, iar eu am luat din nou calea vagabondajului. Vremuri mai bune începusem să fiu cunoscut şi unii chiar mă apreciau. Am publicat într-o broşură nuvela Nevestele lui Moş Dorogan şi Brătescu-Voineşti, care era tot din Dîmboviţa ca şi mine, îmi scrise la Costeşti : „Vino duminică la mine. Trebuie să vorbim.* M-a primit cu o extremă prietenie, întrebîndu-mă de ce nu public la Viaţa românească şi Flacăra. Prin intervenţia lui, am trimis o nuvelă Vieţii româneşti — care mi s-a plătit cu 50 lei ! Eram încîntat. I-am dat toţi banii soţiei : — Uite, nevastă, ce-am luat pe drăciile mele ! De-a-cum scăpăm de sărăcie. La Flacăra mi se plătea 30 lei de bucată. Cu aceşti bani îmi luai un rînd de haine. Brătescu-Voineşti mă tot îndemna : „Scrie mă şi publică că-ţi plăteşte*. Tot datorită lui mi s-a editat primul volum la Steinberg. în-tîi mă refuzase : — Dacă ai avea o prefaţă de la Brătescu-Voineşti sau Pătrăşcanu. Brătescu-Voineşti mi-a scris în adevăr o scrisoare drept prefaţă şi volumul a ieşit. 397 Astfel am părăsit gîndul cu plecarea în America. Bietul Dik o ducea cam greu şi ajunsese să-l port eu în spinare, că destul mă dusese el pe mine. Un plan pentru apărarea Capitalei La decretarea mobilizării în 1916, ministrul Duca ne-a oploşit pe toţi „artiştii44 : muzicanţi, pictori, poeţi, critici, la biroul de cenzură. Erau acolo : E. Lovinescu, V. Demetrius, Nona Ottescu, Steriade, Castaldi şi alţii. Şeful era Gabriel Giurgea, care era şi locotenent în rezervă. Pitit după cartoane şi plicuri eu lucram la un plan simplu pentru apărarea Capitalei contra avioanelor inamice. D. E. Lovinescu care mă privea cam ciudat, îmi zise într-o zi : — Hai cu mine la un prieten să-i arătăm planul. El are bani şi poate să te ajute. Şi mă duse drept la Tra-ian Lalescu, ăla cu curba. Credea că sînt un farsor şi a vrut să mă demaşte. Lalescu a spus că planul e destul de serios şi poate avea rezultate. Un om turbat Tot la cenzură era şi un fel de plutonier evreu, fiul lui Streitman, care a avut odată nasul coroiat dar şi l-a îndreptat la Paris. într-o zi mă apucă şi pe mine o groaznică durere de măsele, de nu mai puteam vedea cu ochii. Giurgea îl însărcină pe plutonier să mă ducă la un dentist pentru a-mi scoate măseaua. Am fost la cîţiva doctori militari, unde eram prezentat de plutonier : — Să trăiţi, am adus pe soldatul Vissarion să-i scoateţi o măsea. Fiind vorba de un soldat, nici nu se sinchiseau. Eu, cum mă apropiam de dentist, îmi trecea ca prin farmec durerea. La urmă nu mă mai durea deloc. Dar plutonie- 398 rul primise ordinul şi măseaua trebuia scoasă. Cunoştea un dentist pe Schitul-Măgureanu — şi mă excortă într-acolo. Pe drum îmi veni să fac o glumă : — Dragă Streitman, nu ştiu ce am. îmi vine să latru. Acum cîteva zile m-a lins pe mînă un cîine turbat. Am strîns puţin din ochi. Cînd i-am deschis nu am mai zărit pe nimeni lîngă mine. De-abia avusei timp să zăresc uniforma de plutonier care cotea colţul spre bulevard. M-am mirat foarte mult. Nu ştiam de ce era aşa de grăbit. Cînd am ajuns la cenzură, plutonierul vorbea cu şeful în şoaptă. Ceilalţi se sculară în picioare şi se dădură cam pe după masă. Unii chiar îşi căutară rost de plecare. Giurgea, punîndu-se sub protecţia unei speteze înalte de scaun, mă chemă domol. — Ascultă Vissarion, am vorbit la un sanatoriu pentru măseaua ta. Te rog prezintă-te imediat, căci te aşteaptă medicul. Se află în casele Băncii Marmorosch-Blank. La sanatoriu, în adevăr, doctorul mă aştepta în capul scării însoţit de doi gardieni voinici. — D-ta eşti Vissarion, de la cenzură ? — Eu. — Vino-ncoa. Fui introdus într-o cameră. Doctorul făcu un semn şi o infirmieră aduse un lighean cu apă. — Ce este asta ? — Ce să fie ? Apă. — Ce faci cu ea ? — Mă spăl. — Spală-te. Şi doctorul mă privi pînă în fund. Eu m-am spălat liniştit, crezînd că aşa o fi obiceiul la sanatoriu. Doctorul clătină din cap, apoi mă băgă într-o cameră cu gratii de fier. A doua zi scena cu ligheanul se repetă. Şi astfel vreo şapte zile în şir. Mă obişnuisem acolo căci aveam de toate. Citeam răniţilor din cărţile mele. Cînd am plecat, mă regretau mulţi. De-abia la cenzură am aflat că aceia m-au crezut turbat de-a binelea. 399- Convorbirea cu d. Vissarion capătă în mod spontan haină literară. Dialogul se interpune sprinten în desfăşurarea verbală. Ascultătorul nu are nevoie decît de oarecare spirit de disciplină pentru a capta izvorul, împins tumultos din substraturi atavice. Dacă aş scrie un roman, cred că în persoana d-lui Vissarion aş putea găsi toate elementele cu care s-ar putea crea cel mai reprezentativ erou al timpului nostru. POSTFAŢĂ • NOTE /. C. VISSARION — PUBLICIST POSTFAŢA Ca numeroşi alţi scriitori din literatura noastră modernă, şi I. C. Vissarion a avut ambiţia creatorului complet. Poet, povestitor, nuvelist, romancier, dramaturg, scenarist cinematografic, scriitorul s-a socotit întotdeauna „rămas un ţăran !“ şi a locuit, cu excepţii nesemnificative, în satul natal consacrînd un timp considerabil publicisticii ca înverşunat exponent al mentalităţii consătenilor săi, al ţărănimii sărace în special, dar şi al altor categorii de muncitori de la oraşe şi al micilor funcţionari. Pauper întreaga viaţă, I. C. Vissarion a încercat să-şi întremeze existenţa nu din expediente ci prin truda scrisului, dar, nereuşind, a fost nevoit să facă agricultură. De aceea conceptul fundamental al scrisului său, implicit al publicisticii este acela al luptei pentru adevăr, dreptate, frumuseţe, proprii conştiinţei milenare a ţăranului român. Dar, mai mult decît la oricare alt scriitor, aceste concepte traversează deopotrivă publicistica şi creaţia literară propriu-zisă, reprezentînd aşadar crezuri fundamentale atît în povestiri cît şi în articole sau reportaje, făcînd ades să dispară graniţele dintre beletristică şi publicistica de idei. Dacă însă de povestirile sale ne-am ocupat în analiza cu care deschideam cel dintîi volum al acestei serii, vom marca aici, preocupările sale în domeniul memorialisticii şi jurnalisticii, pentru a stabili locul pe care această acţiune a sa îl ocupă în întreaga creaţie şi în scrisul nostru din prima jumătate a acestui secol. Şi I. C. Vissarion a început prin a compune „poeziţe“ în anii primelor clase primare, folclorizînd naiv, în genul : „Frunzuliţă verde / N-are cin’ mă vede / Cînd fac nebunii / Cu ceilalţi co- 403 pii“, nedepăşind asemenea încercări decît în ctîeva poeme de mai tîrziu între care cunoscuta romanţă Maria neichii, Mărie 1. Flăcăiandru de 15—16 ani, orfan şi îngrijit de o bunică bă-trînă, ea însăşi neajutorată, sub influenţa romanului Cele două mame comite el însuşi o asemenea întinsă naraţiune, autobiografică şi, cu ambiţia „ori mor, ori fac şi eu ceva în lume“, ia drumul Bucureştilor, căutîndu-1 mai întîi pe Delavrancea, apoi pe Al. Vlahuţă şi I. L. Caragiale, şi rugîndu-i pe fiecare în parte să-l ajute să se dumirească într-ale scrisului. Sfaturile marilor corifei ai sfîrşitului şi începutului de nou veac sînt identice : să înveţe, să scrie adevăruri şi să nu se avînte la naraţiuni de largă respiraţie. Rezultatul ? O încăpăţînare ţărănească l-a îndîrjit făcîndu-1 cu timpul un scriitor atît de divers, autor a zeci de volume, în-cepînd cu Draci şi strigoi — Legendele fantasmelor populare, apărut la Casa de editură şi librărie N. Steinberg, în 1988, urmînd apoi, vreme de cinci decenii : Fără pline, Mîrlanii, Nevestele lui Moş Dorogan, Lupii, Florica, Privighetoarea neagră, Corvin. Ber-Căciulă-lmpărat, Vrăjitoarea, Sub câlcîi, Lumea cealaltă, Agerul Pămîntului şi alte scrieri care îl aşează la un loc reprezentativ în povestirea noastră despre viaţa satului muntenesc din acest secol. De la aceeaşi vîrstă de 15—16 ani datează şi cele dintîi reportaje şi articole desigur tot despre viaţa satului, cu care bombardează fără rezultat numeroase redacţii ale ziarelor şi revistelor. De altfel, drumul la Bucureşti, în căutarea lui Delavrancea, îi poartă pe la Universul şi Dreptatea unde însă avea să publice mult mai tîrziu. Debutează ca militant al ideilor ţărăneşti, cu un an înainte de Răscoala din 1907, (după ce se exersase), în paginile Gazetei ţăranilor, publicaţie fondată în 1892 de C. Do-brescu-Argeş şi condusă, în vremea colaborării lui Vissarion, de Al. Valescu. Articolele scriitorului-ţăran din Costeşti sînt în cea mai mare parte semnate şi vizează starea grea a ţăranilor, în chiar anul jubiliar al domniei lui Carol. Pentru a dovedi situaţia exasperată în care se află muncitorii pămîntului, publicistul în- * cearcă, sistematic, să calculeze atît bruma de cîştig cît şi imensele datorii ale ţăranilor avînd ca punct de referinţă anul 1906, 1 Şi-a publicat, în regie proprie, o plachetă de versuri, Cin-tecele lui Iancu, în 1924, fără ecou în critică, drept pentru care, a doua, anunţată, nu mai apare dar zeci de versuri împînzesc revistele ţărăneşti ale vremii şi alte, multe, se păstrează în manuscris. 404 un an agricol mănos : „Anul acesta a fost un an de belşug, cînd pămîntul României a produs pentru arendaşi şi pentru ciocoi milioane de kile de bucate. Anul acesta, mulţi din ţăranii mai umiliţi au făcut patru kile de porumb... ...De la întîi martie şi pînă la finitul acestei luni noiembrie, orişicare ţăran din regiunea cîmpului s-a aflat în muncă pe moşia boierească : abea 5 la sută au fost ocupaţi pe petecuţele lor. Rodul unei atît de îndelungate munci — muncă de vară luni de zile — e reprezentat prin cele patru kile de porumb. Se înţelege că un ţăran cu familia lui a produs într-o vară cu mult mai mult decît acestea, dar acelea au intrat în magazinele şi pă-tulele altora.w 1 Socoteala simplă pe care o face tînărui publicist conduce la concluzia că oamenii pămîntului vor muri pur şi simplu de foame. „Aceste patru kile sînt mămăligă, dar mămăligă nefăcută încă. îi trebuie dar sare, lemne pentru foc, gaz pentru luminat. Apoi lui şi familiei lui îi mai trebuie şi opinci, că nu poate umbla desculţ şi iarna. îi mai trebuie şi zeghe, cojoc, căciulă, nădragi şi pînză, că nu poate umbla numai în cămaşe şi c-o treanţă de pălărie ca vara. El stă la ţară, în vieliştea vîntu-lui, şi doar nu e c ine să aibă în loc de piele b’.ană cu păr. Ne-vestii lui, copiilor lui, le trebuie de asemenea îmbrăcăminte. Aceste trebuinţi de care nu se poate lipsi reprezintă o sumă de cel puţin 114 lei. Socotiţi şi convingeţi-vă ! Mănîncă ţăranul mămăligă, dar oare ea şi numai ea trebuie să-i fie hrana ?“ Nici un alt scriitor nu a izbutit să dea o imagine, matematic exactă asupra situaţiei economice a ţăranului, de la începutul acestui secol, ca I. C. Vissarion, exceptîndu-1 pe I. L. Cara-giale din celebrul 1907 din primăvară pînă-n toamnă care a avut şansa unei penetraţii mai mari prin faima autorului. Şi aceasta pentru că Vissarion era el însuşi cu durerea în suflet, strigînd-o în gura mare, blamînd „Jubilimea“1 2 regală, demascînd mizeria ţăranilor3, care sînt numai „oameni de dajde şi de muncă** 4. In aceste condiţii, un comitet de iniţiativă încearcă organizarea unui Congres ţărănesc, publicînd anterior apelul Către ţărani, de care nu este străin nici Vissarion şi în care, în 15 file, se arată : „chestiunea ţărănească este cea mai însemnată în ţara 1 Ne strîng de gît legile, în Gazeta ţăranilor, XIV, 1906, nr. 50, p. 2. 2 In Gazeta ţăranilor, XIV, nr. 20, p. 1—2. 3 Vînzarea cerealelor, Gazeta ţăranilor, XIV, 1906, nr. 30, p. 1. 4 Cum sună titlul unui articol din Gazeta ţăranilor, XIV, 1906, snr. 27, p. 1—2. 405 noastră" ; în consecinţă, întrucît ţăranilor nu li s-a dat încă „destulă băgare de seamă" sînt expuse condiţiile „din cale afară de relew ale acestora : „Cei mai mulţi ţărani nu au pămînt sau îl au într-o întindere prea mică ; învoielile agricole au ajuns înfricoşător de apăsătoare şi neomeneşti ; ţăranu e lipsit de drepturi politice : el nu votează la fel cu ceilalţi locuitori ; nu are şcoli atîta cît îi trebuie ; nu are învăţătură agricolă pentru a şti cum să se folosească mai bine de munca şi de pămîntul lui ; nu trăieşte ca lumea fiindcă nu are case cum se cade..." 1 etc. De aceea, „cîţiva prieteni sinceri ai ţărănimii", deşi ştiu „că legile bune nu se aduc la îndeplinire la noi în ţară", cer, în unele puncte mai aspre ca şi în altele moderate, legi pentru îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor : „împroprietărirea ţăranilor pe moşiile statului, ale aşezămintelor de binefacere, ale societăţilor financiare şi ale acelor particulari cari vor voi să le vînză", Schimbarea muncii lor în dijmă, fiindcă „ele sînt izvor nesecat de asupriri pe capul ţăranului", căci „învoielile acestea sînt pricina că ţăranul se sleieşte în lucru şi n-are nimic", apoi „votul universal, egal, direct şi secret", „nici un cătun să nu rămînă fără şcoala lui", „învăţămîn-tul agricol", „a se uşura ţăranilor zidirea de case sănătoase, în-lesnindu-le plata caselor în rate anuale" etc., etc. Apelul a fost supus aprobării Congresului la 6 septembrie 1906. Am insistat asupra acestui manifest din două motive. întîi pentru că el dovedeşte starea de spirit ce domnea în ţară cu puţin timp înaintea răscoalelor din martie 1907, încercările legale pe care le făceau unii intelectuali cu adînci legături în viaţa ţărănimii, şi în al doilea rînd pentru că la acest congres I. C. Vis-sarion a avut un rol deosebit. Cuvîntarea lui, la obiect şi emoţionantă în acelaşi timp, păstrată în arhiva personală şi publicată în rezumat, dovedeşte că scriitorul a propus întocmirea unui partid de luptă al ţăranilor împotriva nedreptăţilor sociale atît de acute la început de veac XX 2. între 12/25 martie şi 15/28 martie 1907 răscoalele ţărăneşti din Muntenia şi Oltenia ajung la apogeu. Alarmate, forţele reacţionare îşi dau mîna în şedinţa Parlamentului din 13/26 martie, hotărînd înăbuşirea răscoalelor în sînge. Şi astfel, cu două zile 1 Către ţărani, apel tipărit, aflat în arhiva famiilei scriitorului. 2 Ziarele Dimineaţa şi Universul din 7 septembrie 1906 scriu că I. C. Vissarion „electrizase" pe participanţi. 406 mai tîrziu, începe uriaşa campanie de pedepsire a ţăranilor care s-a soldat cu miile de ucişi, schingiuiţi şi arestaţi. Printre cei dinţii ridicaţi se află şi ţăranul Iancu Vissarion. Era la 16/29 martie şi, într-o mărturie din epocă este relatat astfel acest moment : „Mi-aduc aminte ca astăzi. Era pe la ora 11 ziua. O zi ce mijea a primăvară. Jos, zăpadă şi noroi. Un zvon... Eram în tîr-gul Titu... Au prins, au prins pe Iancu ! Trece armata cu el... Auziţi, au să-l împuşte ! Ies şi eu să văd pe celebrul Iancu !... Dinspre apus, o trupă de armată călăreaţă. Un căpitan, Munteanu, de la regimentul 4 Roşiori, un locotenent oacheş şi patruzeci de călăreţi despărţiţi în două... La mijloc, un ţăram tînăr... cu mîi-nile legate la spate c-o frînghie şi îmbrăcat c-o dulamă verde... Sfida armata, sfida toate privirile duşmănoase ale negustorilor, şi trecea cu paşi rari prin bălţile de noroi. — L-aţi prins ? Huuo... Huo !... mai fă revoluţie !... Ce credeai ?... îi strigau negustorii titeni. Asta, domnule, a cerut tunuri şi puşti, a vrut să facă revoluţie.411 Motivul arestării ? Incitare la răscoală prin articole, participarea la organizarea ţărănimii, publicarea unor noi pamflete şi versuri, semnate şi cu pseudonimele I. Constantinescu, I. C. Vis-sarioneanu. în momentul arestării, la locuinţa sa se găsesc manuscrise considerate „anarhice44, reviste de propagandă militantă, muncitoreşti, „zece kilograme44 de asemenea hîrtii „subversive44. „Nihilistul44 — aprecierea este a organelor poliţieneşti — este transportat la Titu de unde la 21 martie 1907 ajunge la închisoarea din Tîrgovişte. Condamnat la moarte pentru incitare la răscoală şi propagandă organizată prin scris, I. C. Vissarion îşi află scăparea în urma atitudinii hotărîte a prietenilor din Bucureşti, mai cu seamă a scriitorilor şi a grupărilor muncitoreşti care protestează cu vehemenţă. Eliberarea nu înseamnă nicide-cum renunţarea la atitudinea fermă alături şi pentru cauza ţărănească, rezultatul literar formîndu-1 romanul Răsculaţii, cel dintîi despre şi cu acest titlu, scris în chiar zilele fierbinţi ale anilor 1907—1908, dar care nu şi-a găsit niciodată editorii, din sutele de pagini rămînînd, în decursul timpului, doar cîteva zeci precifîn şi încheierea, Epilogul răscoalei1 2. Peste mulţi ani, într-o „spovedanie scrîşnită“ avea să rememoreze şi acest moment literar : „Am scris în 1907 un roman al Răscoalei, o piesă de teatru ^i alte scrieri, ce eu le cred de valoare, dar fiindcă sînt litera- 1 Stan Perşinaru, Poşta redacţiei, în Steluţa, an I, nr. 5, 1 septembrie 1932, p. 18. 2 A se vedea volumul I din ediţia noastră. 407 tura ţărănimii apăsate, nu se oferă nimeni să le publice.“ Este vorba de piesa Copilul întunericului, rămasă în manuscris. O altă creaţie, dramatică însă, Lupii, va fi publicată în 1915 devenind cea dintîi evocare scenică a sîngerosului 1907. Participarea sa la marea răscoală contribuie ca numele scriitorului să capete rezonanţă în cercurile muncitoreşti din Bucureşti şi astfel, la 31 decembrie 1910 este invitat de redactorul revistei România muncitoare să lucreze în colectivul publicaţiei. Este singura perioadă, de aproape doi ani, cînd părăseşte satul natal locuind la Bucureşti (cu excepţia lunilor de vară cînd revenea la muncile agricole) şi colaborînd direct cu unii reprezentanţi de frunte ai mişcării muncitoreşti ca M. Gh. Bujor, Iosif Nădejde şi I.C. Frimu. în paginile acestei reviste şi ale a'tor publicaţii socialiste şi democratice ca Viitorul social, Raţiunea, Poporul muncitor, Micul agricultor, Curierul, Cronica, Viaţa românească vor apărea articole pe probleme ţărăneşti, interesante prin înţelegerea mecanismului exploatării, a nevoii de organizare a muncitorilor şi ţăranilor împotriva nedreptăţilor sociale. Este perioada cînd se apropie sufleteşte de N. D. Cocea, Tudor Arghezi, Gala Galaction, dr. N. Lupu, I. G. Duca cu care va rămîne legat toată viaţa printr-o nedezminţită prietenie. Tot datorită cercului de la România muncitoare îi apar şi cele dintîi volumaşe în această colecţie, fără a-i aduce însă şi o cît de cîtă ameliorare a situaţiei materiale. Din acest motiv se decide la un moment dat să plece în America, dar nu-şi pune în aplicare hotărîrea ră-mînînd, mai departe, un militant pentru cauza celor mulţi. Reîntoarcerea lui I. C. Vissarion la Costeşti, în 1913, trebuie pusă în legătură cu încercările sale ştiinţifice şi anume cu provocarea „vîntului turbat11 menit să producă mişcarea turbinelor pentru energie, cu motorul perpetuu şi aeroplanul Vissarion. La toate aceste invenţii lucrează intens şi — la cîte altele —, unele vor fi chiar brevetate dar fără finalitate ştiinţifică. între timp, cărţile Mîrlanii, Fără pîine, Nevestele lui Moş Dorogan îi aduc notorietate iar N. D. Cocea îl cheamă în redacţia revistelor Facla şi Rampa. Spicuim din scrisoarea pe care i-o adresează, la Costeşti, la 30 septembrie 1913 : „Iată pe scurt propunerea pe care* ţi-o fac : îţi ofer un loc la ziarele Rampa şi Facla. Ne vei da literatură şi din cînd în cînd articole pentru ultimul ziar. îţi trimit bani de drum. Vino cu tot materialul literar pe care îl ai. Vom sta de vorbă şi, dacă ne înţelegem, voi face tot ce-mi va sta în putinţă ca să-ţi deschid drumul pe care talentul dumitale ţi-1 asigură şi în care cred.“ 408 La fel cum „nu-i o simplă împrejurare că revista aceasta apare în ziua de aniversare a răscoalelor din martie 1907“ — cum citim în Articolul-program al Faclei, nu este întîmplătoare nici colaborarea celui al cărui nume este indestructibil legat de Răscoală. Se începe, astfel, o nouă activitate publicistică alături de mari personalităţi ale scrisului naţional ca Dobrogeanu-Gherea, Tudor Arghezi, Gala Galaction, C. Miile, Zaharia Bârsan, Mihail Sorbul, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Eugen Lovinescu, Cin-cinat Pavelescu, Victor Eftimiu şi atîţia alţii. Numai că „aşeza-rea“ lui Vissarion în redacţie nu s-a putut produce. într-un interviu, peste mai mulţi ani, scriitorul rememora astfel explicaţia dată lui N. D. Cocea : „Nu ştiu ce am, domnule director. îmi pare că am lăsat capul cel bun acasă şi l-am adus pe cel prost aici.'' Drept pentru care se reîntoarce la Costeşti de unde îşi trimite articolele avînd şi timpul necesar elaborării nuvelei Privighetoarea» neagră. Adevărul era însă altul. Lui Vissarion i se părea că nu este luat destul în seamă de restul redacţiei, bănuind a fi socotit doar un simplu ţăran cu cinci clase primare. încrederea celor din jur şi-a căpătat-o toată, după ce a descifrat o dificilă problemă de algebră căreia nimeni nu-i dădea de capăt, iar apoi, cum afirmă în acelaşi interviu : „Faima mea crescu mai ales cu ocazia conferinţei doctorului Răzvan. Subiectul fusese despre boa-lele de ochi şi în treacăt pomenise şi despre razele ultraviolete. Eu, care citisem ceva despre asta, în reportajul meu am făcut o nouă conferinţă. Doctorul a venit la redacţie şi a întrebat de mine. — Dumneata ai scris mai mult decît am spus eu. Dar sînt adevărate. Te felicit." 1 La recomandarea lui I. Al. Brătescu-Voineşti începe şi colaborarea la Viaţa romînească, iar corespondenţa cu G. Topîrceanu şi G. Ibrăileanu dovedeşte creditul de care se bucură povestitorul muntean în cercul publicaţiei ieşene. în Viaţa romînească apar Judecata, Un delict şi o judecată, O întîmplare veche etc., iar în Flacăra naraţiuni ca : La ce visează Vissarion, Meşter, Colegiul unic, Zavergiit Dreptul la osîndă, Capcana, La 48. Paralel cu articolele sociale şi literare, cu reportajele mai cu seamă din viaţa'satului dar şi pe probleme muncitoreşti, problemele ştiinţifice dezbătute în paginile Raţiunii îi deschid calea colaborării la revista lui V. Anestin, Orion. în acest sens, la 1 1 I. Valerian, De vorbă cu I. C. Vissarion, în Viaţa literară, nr. 78, 18 februarie 1928, p. 2. Vezi şi acest volum. 409 8 martie 1913 Anestin îi solicită colaborarea : „Văd că te interesează mult ştiinţa, văd că îţi pui tot sufletul. E şi explicabil. Trăieşti departe de zbuciumările oraşului mare. Ai mintea limpede şi sufletul larg. îţi lipsesc multe cunoştinţe pentru care ţi-ai da viaţa. De aceea, te rog, fii colaboratorul meu, scrie-mi ce vrei şi mai ales scrie un prim articol în care să vorbeşti despre ştiinţă în general, aşa cum poate vorbi un entuziasmat care a pătruns în templul ştiinţei şi care voieşte să-i lumineze toate colţurile cele mai întunecate.111 Totuşi, articolele cu caracter ştiinţific- sînt mai puţine la număr, preponderente fiind cele sociale şi culturale, la publicaţiile menţionate, adăugîndu-se : Scena, Lectura pentru toţi, Lucea-ţarul, Universul literar, Sburătorul, Adevărul literar şi artistic. în Fişa individuală completată pentru Uniunea Scriitorilor, la 29 mai 1949, scriitorul avea să le înşiruie singur la rubrica „La ce reviste şi ziare am colaborat‘% în următoarea ordine : „Universul politic, Universul literar, Adevărul, Dimineaţa, Adevărul literar, Viaţa românească, Convorbiri literare, Viitorul politic, Viitorul social (socialistă), Lumea nouă (socialistă), România muncitoare (socialistă), Ziarul ştiinţelor, Revista ideei (a lui P. Muşoiu), Flacăra (lui Banu), Facla (lui Cocea), Ramuri (a lui Făgeţel), Drum drept (al lui Iorga), Rampa (a lui Cocea), Furnica (a lui Ranetti), Ţara noastră (a lui Goga), Revista Fundaţiilor regale, România aeriană, Satul, Gazeta ţăranilor, Poşta ţăranului, Neamul românesc, (al lui Iorga), America-Roumanian Dayly News — Cleveland Ohio, timp de trei ani, Ţara lui Mirceau şi alte ziare şi reviste de provincie. între acestea adăugăm alte cîteva în care am întîlnit colaborări mai mult sau mai puţin statornice : Gazeta noastră cooperatistă, Ancheta, Demîndarea, Albina, Ardealul, Calendar ilustrat pentru popor, Calendar politic dîmboviţean, Cele trei Crişuri, Curierul, Cuvîntul liber, Dacia, Dimineaţa, Drum nou, Farul, Glasul săteanului, Graiul Dîmboviţei, Hazul satelor, Revista ilustrată, Lamura, Lumea copiilor, Ordinea, Păcală, Pămîntul, Revista învăţătoarelor şi învăţătorilor, Răsăritul, Universul copiilor, Viaţa satului şi altele. Pe lîngă imensa activitate publicistică, desfăşurată cum s-a văzut la numeroase reviste, de la cele direcţionante în cultura? românească, la modestele publicaţii asigurate de „apostoli44 ai satelor, învăţători sau chiar ţărani răsăriţi spre mai multă ştiinţa de carte, I. C. Vissarion a avut ambiţia să editeze el însuşi o „re~ 1 1 Scrisoare aflată în posesia noastră. 410 vistă literară, ştiinţifică şi sociologică14 intitulată Steluţa, nume drag sufletului său, cu care botezase de aceea si un motor menit să revoluţioneze tehnica sătească a vremii sale. Apărută în cumplită vreme de criză, de armindeni, deci la 1 mai 1932, era firesc ca publicaţia să nu poată rezista decît exact un an, ultimul număr, dublu, fiind datat martie-aprilie 1933. Steluţa este încă o dovadă a spiritului nepractic, păgubos chiar al scriitorului. Încetarea apariţiei se produce după ce lansează îngrijorătoare apeluri către cititori de a-şi achita abonamentele, încheiate cu o asemenea plină de necaz constatare : „Revista mea, Steluţa, prin care voiam să spui ceea ce socotesc că e adevărat şi drept, mi-e oprită de tipograf că n-am să-i răspund toată suma. Agonia ei e deci aproape de sfîrşit" (manuscris din 21 mai 1933). Intr-un fel de program, intitulat, cu modestie, Către cititoare şi' cititori, „directorul" revistei îşi exprimă cu limpezime crezurile, aceleaşi pe care le-a popularizat în atîtea şi atîtea rînduri, născute din nevoile şi năzuinţele care l-au măcinat întreaga viaţă : „Am voit să spui ce simt că e frumos, ce judec că e drept, ce-n-ţeleg că e adevărat şi ce observ că poate fi fapt nou şi de folos tuturor441. Cel dintîi număr este semnat aproape în întregime de Vis-sarion ; cu timpul, în jurul modestei redacţii care „funcţiona" în chiar Costeştii-Vale, în casa scriitorului, se alătură Gala Galac-tion, cu însemnări de călătorie şi impresii, Al. T. Stamatiad şi Vasile Militaru, cu poeme, dar, mai cu seamă un număr de învăţători şi publicişti din chiar mediul sătesc, ceea ce va asigura, constant, preocuparea pentru problemele ţărănimii. Nu lipsesc nici chestiunile specific muncitoreşti (mai ales despre ceferişti), ale învăţătorimii rurale, atît de lovite în anii aceia de apogeu ai crizei economice mondiale, atacînd probleme hotărîtoare de politică internă şi chiar aspecte ale vieţii politice europene (unele rubrici se şi intitulează în acest sens : Nevoi ceferiste, Nevoi în-văţătoreşti, Politica la sate etc.). In linii mari, publicaţia îşi respectă preocupările precizate pe frontispiciu, fiind într-adevăr literară, ştiinţifică şi sociologică, dar valoarea creaţiilor nu este reprezentativă, cea mai rezistentă latură a ei rămînînd cea sociologic-demascatoare a stărilor sociale din România acelui timp. 1 Steluţa, nr. 1, 1 mai 1932, p. 1. 411 Conceptul principal al scriitorului este subsumat ideilor „de mai multă dreptate, de mai multă omenie, de mai multă desă-vîrşire*, de folosire a ştiinţei în sprijinul omului („fiindcă am ajuns la nişte convingeri că ştiinţa fără morală e o primejdie de moarte, iar morala fără ştiinţă e o nenorocire* — sublinierile ii aparţin)x. Iar arma cea mai de preţ este sinceritatea, care asigură unitatea încrederii unei naţiuni, acţiunea comună spre bine, adevăr şi frumos. Explică, în acest context, ideea de clasă socială, lupta de clasă, necesitatea partidelor politice care să reprezinte cu adevărat interesele maselor populare. Mai presus ca orice este pusă ideea de libertate, dezvăluită în formele ei de înţelegere şi aplicare : „Libertatea are legi fireşti, cărora trebuie să se supuie cel ce vrea să trăiască liber. Libertatea fără legi nu poate exista... Libertatea nu înseamnă neregulă, dezordine, dezmăţ social, harababură, dezlănţuire de patimă şi de bestialităţi.* 1 2 în ce priveşte problemele politice externe — sîntem în 1932— 1933 —, I. C. Vissarion dovedeşte intuiţii exacte privind starea încordată din Europa, avîntul militarist-revanşard al Germaniei şi Italiei, poziţia lui Hîtler sau Mussolini. „Oricum o fi socotit războiul — defineşte scriitorul situaţia internaţională — război între armate, între diplomaţi sau între capitalişti, el este, în primul rînd, o manifestare de sălbăticie*3. Şi, mai concret : „Dar Hitler, prin suirea lui la conducerea Germaniei a stîrnit oarecare îngrijorare. Unii prevăd chiar un nou război. Un război produce însă mari şi adînci schimbări în viaţa şi mentalitatea oamenilor. Un război, e ceva foarte periculos pentru toţi şi de aceea nu prea se hotărăşte aşa de uşor*.4 Mult mai puternic, folosind un întreg arsenal pamfletar, este un Răspuns la articolul lui Mussolini5, în care se demască maşinaţiile „ducelui* împotriva dreptului inalienabil al poporului român de a-şi păstra unitatea şi independenţa naţională. Iar, la întrebarea pusă prin chiar titlul unui articol, E cu putinţă un război în curînd ?, autorul fascinantei povestiri antirăzboinice Agerul Pămîntului răspunde cu patima sa cunoscută în apărarea liniştii oamenilor : 1 Jena dislocării ideilor fixate, în Steluţa, nr. 2, 1 iunie 1932, p. 3, 5. 2 Definiţii simplef în Steluţaf nr. 7, 1 noiembrie 1932, p. 14. 3 Datoriile de război, în Steluţa, nr. 7, 1 noiembrie 1932, p. 1. 4 Adolf Hitler, în Steluta, nr. 9—10, ianuarie-februarie 1932, p. 3. 5 Steluţa, nr. 11—12, martie-aprilie 1933, p. 1—3. 412 „Negreşit că este. Războiul fiind o manifestaţie de nebunie şi de crimă... poate izbucni oricînd. Trebuie dar să ne obişnuim cu neprevăzutul, cu ideea războiului, şi să ne simţim gata oricînd să-nfruntăm orice pericol* 1. Pe lîngă articolele şi faptele de viaţă răspîndite, cum s-a văzut, în zeci de reviste şi ziare, de la cele mai importante la modeste apariţii săteşti, dar care reprezentau încercări de luminare a ţărănimii prin propria ei contribuţie, Vissarion a devenit şi un publicist radiofonic, încă de la începuturile acestei instituţii de cultură la noi. Aşa încît, în primul an de existenţă a Societăţii noastre de radio-difuziune, se alătură lui Tudor Ar-ghezi, M. Sadoveanu, Gala Galaction, Liviu Rebreanu, Tudor Vianu, N. Iorga, V. Voiculescu, Felix Aderca şi atîtor altora, în-scriindu-se ca unul dintre cei mai autentici vorbitori la microfon. Zecile de participări la Ora satului, Ora vese.’ă, Lecturi etc. sînt dintre cele mai grăitoare în stabilirea fluxului comunicabil cu auditorii nevăzuţi. De altfel, la rubrica sa permanentă din revista Radiofonia, Cuvîntul bunului radiofonist, Felix Aderca a găsit şi particularitatea scriitorului Vissarion, explicînd ce a determinat aducerea acestuia la microfon în ziua de 7 octombrie 1929 : „Autorul e unul din povestitorii cei mai de seamă, populari, ai literaturii române şi de la Ion Creangă n-am cunoscut un spirit rustic mai vioi, mai proaspăt, mai autentic românesc. Nenumăratele istorisiri, snoave, şotii şi întîmplări de ţară, publicate în bună parte, sînt nu numai un material de literatură dar şi un tezaur de documente asupra vieţii şi mentalităţii ţăranului român, redate de o minte nealterată de civilizaţia noastră cărturărească. I. C. Vissarion rămîne, pentru programele de difuziune la sate, un colaborator fără pereche.* Elogiul se accentuează iar peste cinci săptămîni cînd Radio şi radiofonia (nr. 60, din 1929) prin acelaşi Felix Aderca scria că Vissarion „e unul din cei mai buni, dacă nu singurul povestitor popular din literatura română de azi*. Comunica de obicei ascultătorilor o literatură a pildelor morale, imediat folositoare, şi o anecdotică ţărănească, uşoară la prima vedere dar cu tîlc. Mai vorbea despre realizările ştiinţifice ale veacului, aplicînd, pe înţelesul tuturor, fenomene şi fapte pe care el însuşi le învăţase singur, cu migală şi neasemuită trudă. Se păstrează cele mai multe din conferinţele sale, în frunte cu cea explicativă, pentru auditorii satelor, despre ce este radiodifuziunea şi chiar televiziunea. Este de remarcat oralitatea con- 1 Steluţa, nr. 11—12, martie-aprilie 1933, p. 13—14. 415 vorbirilor sale, microfonul oferindu-i posibilitatea să organizeze o şezătoare la scara fruntariilor ţării : „Vă rog să-mi daţi ascultare să stăm puţin de vorbă la... radio. Eu să zic d-aici ce-oi zice, iar dv. să ascultaţi d-acolo, dar ce-ţi răspunde dv. de p-acolo, eu să n-auz deloc p-aici. Dar bucuraţi-vă, n-o să fie mereu aşa. G să vie vremea curînd-curînd cînd aparatele d-aici şi cele de p-acolo or avea nişte... radio-vizoare —■ ca să nu le zic tele-vi-zoare, fiindcă tele înseamnă distanţă şi cuvîntul s-ar traduce prin sîrniă, ceea ce nu e cazul ; deci radio-vizoare, prin mijlocirea cărora ne-om vedea cu toţii. Ba atunci o să puteţi face şi-ntre-bări şi o să primiţi şi răspunsuri.44 Extraordinară această previziune din anul 1929 cînd radiofonia românească abia era la începuturi iar televiziunea încă nu trecuse de faza de laborator ! Celelalte conferinţe erau menite să dezbată probleme sociale de o importanţă primordială pentru viaţa satului: Cinstea şi munca în cooperaţia sătească, Proprietate, egalitate, libertate etc. sau pur şi simplu învăţau folosirea unor mijloace moderne în agricultură. Nu a lipsit din preocupările sale la microfon divertismentul. De altfel, lecturile pe care le făcea erau alese din paginile sale de umor robust. Dar, Vissarion a ţinut să $i teoretizeze problema umorului în conferinţa Humorul ţăranului român (12 noiembrie 1929), urmată de o suită de Snoave populare (în 1930), răspîndite „pe şleau44, pentru a descreţi frunţile l. Toate aceste snoave ar fi urmat să formeze o culegere al cărei sumar, alcătuit de scriitor, se păstrează, cu menţiunea, „material pentru noul volum de povestiri şi snoave** avînd şi un cuvînt înainte : ce este snoava cînd este bună ? Au fost adunate în volumul de faţă o parte din paginile reprezentative ale publicisticii lui Vissarion cuprinse în trei cărţi apărute în timpul vieţii : Vrăjitoarea (1920), Sub călcîi (1922) şi Lumea cealaltă (1929) precum şi din reviste şi manuscrise. Am urmat, fireşte, ordinea cronologică a volumelor, deşi „autobiograficele44 cuprinse în Lumea cealaltă reprezintă cele dintîi aduceri-aminte împreună şi cu unele bucăţi din Vrăjitoarea, urmînd, în timp, evenimentele cuprinse în volumul Sub călcîi. Am remarcat, în altă parte, caracteristica fundamentală a scrisului lui I. C. Vissarion, expresie elocventă a comunicării 1 A se vedea notele la articolul Cîteva cuvinte asupra humorului. 414 adevărului, a respingerii minciunii şi în consecinţă, pe plan artistic, mica doză de literaturizare. Dacă această caracteristică este proprie întregii sale literaturi, atunci nu ne mai rămîne să precizăm decît că publicistica propriu-zisă reprezintă pentru scriitor un mijloc de transmitere exactă a faptelor şi observaţiilor sale, subiectivismul puţind fi intrus doar în selecţia faptelor şi în dozarea lor ca fir narator. O copilărie chinuită de spectrul orfanului, a „copilului din flori44 fără posibilităţi de învăţătură şi dezvoltare intelectuală dar cu obsesia îndîrijtă a autodepăşirii. O tinereţe pusă în slujba cauzei ţăranului român, în timpul răscoalei din 1907 şi după aceea, cu depăşirea înţelegerii faţă de lumea satului spre toţi necăjiţii lumii, în consonanţă cu sîmburele raţional socialist din cercul România muncitoare la care aderase. O maturitate care l-a aşezat între literatură şi ştiinţă, făcînd o singură politică : aceea a adevărului umanist şi naţional. Acesta ar fi, comutat pe sintetizator, portretul pe care şi-l dezvăluie singur descriindu-şi principalele momente ale întîl-nirii cu viaţa. Ateu convins în tinereţe, Vissarion caută adevărul în ştiinţă, inventînd el însuşi aparate spre binele oamenilor. Calea sa este însă inversă decît aceea a prietenului său Tudor Ar-ghezi şi mai apropiată de Gala Galaction. în vreme ce Arghezi devine pentru Vissarion „râspopitul44 aflat între acceptare şi tăgadă în scris, autorul Nevestelor lui Moş Dorogan încearcă o împăcare a ştiinţei cu dumnezeirea, ceea ce, în unele creaţii duce la o hibridare a adevărurilor exprimate. Peste toate acestea sălăşluieşte însă adevărul vieţii, singurul generator, în conştiinţa sa estetică, a pilduitoarei literaturi. Pentru că, poate mai mult decît alţi scriitori de la începutul veacului nostru, ţelul suprem este la Vissarion finalitatea literaturii. Fiind adevărată, literatura este morală, are deci un rol limpede educativ-formativ. Dacă se poate reproşa ceva paginilor memorialistice despre propria lui formaţie atunci este o anume doză de supralicitare, de vedetism naiv, am zice, dar care este propriu vîrstei de afirmare şi care, în fond, era o latură a comportamentului său ambiţios şi netolerant care l-a făcut să fie de două ori condamnat la moarte, în 1907 şi 1917. (Prima oară, de către nimicitorii răsculaţilor ; a doua oară de către cotropitorii germani.) Faţă de autobiografismul sentimental din Lumea cealaltă şi Vrăjitoarea, paginile de jurnal din Sub călcîi oferă reportajul clar al satului Costeştii din Vale dîn timpul ocupaţiei din 415 1917—1918. Scriitorul relatează succint, executind crochiuri de figuri şi scene, pe un linoleum negru, apăsător. Exploatării moşiero-arendăşeşti, a clasei sociale suprapuse i se alătură acum stăpînirea străină dar şi cozile ei de topor, primari, notari, pdliţişti, devenite figuri odioase ale administraţiei din timpul vremelnicei ocupaţii. In Cuvîntul înainte la acest volum, Vissa-rion îşi exprimase teama de a nu fi şarjat prea puternic unele fapte odioase întîmplate. „Am scris adevărul, deşi poate cu patima care mă stăpînea atunci, şi am numitu-i pe toţi pe nume, fără să ţin seama că oamenii numiţi de mine mă vor duşmăni şi mă vor vătăma mai tîrziu." La o lectură din perspectiva de astăzi nu ni se pare nici pătimaşă, nici inexactă descrierea faptelor deşi scriitorul avea într-adevăr să fie supus calomniilor din cauza demascărilor făcute. Dar, ceea ce se reţine mai cu osebire este dragostea celor mulţi pentru ţară, convingerea că patria şi oamenii adevăraţi vor birui. Marea masă a ţăranului român, rămasă în teritoriul ocupat a dus greul, asigurînd, ca întotdeauna în istoria noastră zbuciumată, continuitatea naţională. „Noi sîntem legaţi cu pămîntul afirmă scriitorul. Va trebui să stăm aci în mijlocul copiilor noştri, fie ce-o fi !“ Publicistica sa cuprinde şi alte vitregii, în legătură directă cu mizeria îndurată de clasa muncitoare, cu greaua situaţie politică din România în perioada interbelică. In articolul Teroarea ceferiştilor, semnat Arago şi datat 1 august 1932, dar care nu avem ştiinţă dacă a fost publicat, aflîndu-se între manuscrise, este descrisă starea de cumplită mizerie a muncitorilor de la căile-ferate, nu cu mult timp înainte de grevele de la Griviţa, din iarna lui 1933. Vissarion pare a repeta, cu aplicare la clasa muncitoare, ceea ce înainte de Răscoala din 1907 scrisese despre ţăranul român. El prezintă „un om sfrijit, îmbrăcat în haine de ceferist, cu umerii obrazului ieşiţi, cu ochii duşi în orbite, pe-a cărui faţă e întipărită cea mai grozavă mizerie44 şi care exprimă întreaga revoltă împotriva „clasei celor care nu muncesc". De altfel, sub chiar acest titlu, Clasa celor care nu muncesc, în arhiva sa se află mai multe pagini referitoare la problema claselor sociale şi a luptei de clasă văzută în conformitate cu ideile socialiste pe care le cunoscuse în tinereţe, la monstruoasa coaliţie şi la încrederea că „cei mulţi şi oropsiţi reprezintă vigoarea naţională". în aceeaşi linie a apărării democraţiei se înscrie şi articolul Garda de fier, clară atitudine împotriva legionarilor şi-a cîtorva -tineri care s-au luat „în naivitatea potrivită vîrstei lor" după un •aventurier ca Zelea Codreanu, pe care îl socotea fără nici un 416 fel de aptitudine în afara aceleia de criminal: „Noi nu-1 vedem decît ca pe un avocat de rînd, fără procese şi fără talent. Că poate să tragă cu revolverul şi să îndemne la asasinate, asta da !...“ Multe din articolele sale privesc problemele păcii şi ale războiului, iau atitudine împotriva pregătirilor militare, demască începutul celui de al doilea război mondial. Toate acestea corelează publicistica sa cu creaţia propriu-zisă pentru că Ber-Căciulă-împărat, Zapis împărat şi Agerul Pămîntului sînt remarcabile opere, dintre cele dintîi privind ceea ce astăzi se numeşte pe plan mondial „războiul stelelor44. El propagă astfel, în spiritul celui mai sănătos umanism, pacea şi înţelegerea între oameni, lansînd aceste nobile idei în creaţie şi publicistică, una din însemnările sale din 30 august 1944, intitulîndu-se Serbarea Păcii. între articolele sale, cîteva au caracter memorialistic-evo-cator, îndeosebi despre personalităţile scriitoriceşti pe care le-a cunoscut, de la B. Şt. Delavrancea, bonomul Al. Vlahuţă, intransigentul I. L. Caragiale, prietenosul om de bine I. G. Duca şi pînă la apropiaţii săi prieteni Gala Galaction, N. D. Cocea, Tudor Arghezi. Un loc aparte în publicistica lui I. C. Vissarion îl ocupa articolele cu caracter ştiinţific. Interesul pentru ştiinţă al viitorului scriitor s-a născut din momentul în care a făcut definitiv constatarea cauzelor stării sociale grave a ţăranului român, încă de la sfîrşitul veacului trecut, observaţia fiind întărită în preajma Răscoalei din 1907. Vissarion alătură luptelor seculare ale ţăranilor pentru ieşirea din condiţia mizeră a exploatării nevoia folosirii energiei mecanice în agricultură şi în gospodărie. Aceasta era, după opinia sa, singura posibilitate de transformare radicală a existenţei ţăranului, asigurîndu-i propăşirea lui grăbită. Intr-un manuscris inedit, pe care l-am putea intitula, pe baza contextului, Agricultură ştiinţifică, citim : „Anul 1917 am fost silit de împrejurările războiului european să-l petrec acasă, lipsit de venituri, de petreceri, de orice relaţii cu alţii. Văzîndu-mă singur în umilita mea gospodărie, a trebuit să observ cît sin-tem de înapoiaţi în agricultură. Agricultura noastră e ceva sălbatic, e ceva la voia întîmplării... Dacă unii împăraţi, miniştri şi politiciani de duzină văd mîntuirea popoarelor în tunuri şi fel de fel de aparate de omorît oameni de departe, eu văd mîntui-rea popoarelor în p’.ug şi în fel de fel de aparate agricole... Eu aş vrea să se facă fabrici de unelte agricole în locul celor de 417 arme, să facem ca agricultura să fie într-adevăr ştiinţă aplicată* Şi, mai departe :„Mecanica, chimia şi fizica ne dau astăzi mijloace noi de a face raiul pe pămînt; de a întrece grădinile Se-miramidei şi ale Babilonului, de a realiza închipuirea celui mai poet dintre oameni44. Fără a avea posibilitatea să studieze în mod organizat, I. C. Vissarion se foloseşte de notiţele altor liceeni de la el din sat, îşi cumpără cărţi de matematică, fizică, chimie, ştiinţele naturii, înjghebează un mic laborator încercînd „marea cu degetul44, adică descoperirea unor aparate şi mijloace de captare a energiei, de folosire a ei. Multe din născocirile sale părăsesc modestul laborator şi sînt brevetate „fără garanţia guvernului44 cum se consemnează pe documente : Aeroplan Vissarion nr. 1 (Brevet 2485), încălţămintea cu ventilaţie, Vissarion (Brevet 6251), Vă-ruitorul Vissarion (Brevet 6252), Bastonul scaun Vissarion (Brevet 6711) etc. Altele rămîn în caietele sale şi puţine, foarte puţine sînt descrise în articole şi în volumu1. Energie mecanică. din mediul în care ne găsim (Editura Muscelul, 1943, 162 pagini). Articolele de popularizarea ştiinţei sau de vizionarism ştiinţific au fost publicate mai cu seamă în revistele Raţiunea, Orion, Lectura pentru toţi, şi, mai tîrziu, în propria publicaţie, Steluţa. Obsesia sa era înfăptuirea practică a unor „aparate nouă de transformat mişcările alternative în mişcări circulare de acelaşi sens44 cum explică într-o lucrare cu acest titlu, sau, în alta, Rezonanţă mecanică şi rezonatori, din care scrisese 36 pagini în 1922 din dorinţa de a explica „tipuri de motoare care vor da un randament mai mare ca motoarele actuale44. Intr-un alt manuscris, din care se păstrează doar Chip de introducere notează : „Chimia este o ştiinţă a creaţiei44 (1947), şi descrie un motor rece, în circuit închis, cu substanţe care se regenerează, deci un perpetuu mobile, determinat chimic sau fizic. Dar acesta nu ascunde ideea folosirii energiei nucleare ? In ciornele păstrate (cele mai multe au fost distruse după al doilea război mondial) găsim alte numeroase sugestii : pistonul rotativ, mijloace de neutralizare a gazelor toxice, stupină automată, motor cu acid sulfuric şi bicarbonat de sodiu, motorul Steluţa, crearea rîurilor artificiale (canale), cum să fie folosiţi în viitor atomii, vindecarea unor boli şi cîte şi cîte altele, dovedind (iar cărţile de ştiinţă aflate în biblioteca sa, cu atîtea sublinieri, însemnări, calcule noi o confirmă !) spiritul născocitor, practic, pus permanent în folosul semenilor săi. Citim, de altfel, în acest sens, într-un articol manuscris edificator : „Valurile mărilor pot da forţă să înece Europa în valuri de lumină, de căldură şi de 418 forţă mecanică! Vînturile munţilor pot îneca în lumină electrică munţi şi cîmpii, păduri şi oraşe. Putem răscoli pămîntul şi mările ; putem răscoli norii şi înălţimile de dasupra lor... Avem nevoie de biblioteci, de laboratoare, de fabrici, de şcoli şi de învăţătură reciprocă, de pace !“ Vissarion a încercat, prin toate mijloacele care i-au stat la îndemînă să realizeze ceva şi din punct de vedere tehnic. S-a adresat, în acest sens lui Edison şi lui Ford ; a dorit să convingă şefi politici români în perioada interbelică, totul fiind zadarnic. De aceea, ca ultimă şansă, şi-a descris invenţiile, inovaţiile, gîn-durile cutezătoare în basmele ştiinţifice şi în articolele de popularizare, atît de neaşteptate în idei la o lectură plăcută acum, la sfârşitul celui mai fascinant secol ai tehnicii nucleare şi electronice. Avînd în faţă proiectele lui Vissarion, desenate exemplar de mîna lui şi însoţite de tulburătoare calcule, savantul Octav Onicescu ne releva faptul că scriitorul ar fi devenit, beneficiind de studii şi de laboratoare de cercetare, „un Edison românu. Dar, din păcate, nu a avut această şansă, născocirile lui rămînînd doar în articolele ştiinţifice, din care desprindem această constatare uluitoare în simplitatea ei : „Ceva ce trebuie să ştie lumea astăzi este că trebuie să ne obişnuim şi cu afirmaţii din cele părute ca absurde. Acum vorba ceea : şi nimica mişcă ! fiindcă poate nimicul nici nu există* 1. Dar, cea mai de seamă revelaţie a născocirilor sale, aşa cum precizam mai sus a făcut-o Vissarion în basmele sale ştiinţifice precum şi în creaţiile neterminate : Imperiul vulturilor sau Aviatorii (roman senzaţional), Magia neagră, Cei treizeci de şmecheri. cu capitole care depăşesc evident sfera romanului social-politie. . La acestea să adăugăm şi un alt proiect publicistic aflat în manuscrisul Corpul omului e o minune, probabil din anii ’30 fă-cînd parte dintr-o broşură despre alcătuirea fiziologică şi psihică a omului. Bănuim a fi renunţat să elaboreze această scriere, întrucît într-o notiţă mărturiseşte : „Mă-ntreb foarte serios dacă această carte pregăteşte pe cel ce-o citeşte să înţeleagă viaţa mai adînc sau mai desluşit în componentele ei. Adică, fac eu un bine cititorilor stimulîndu-le atenţia şi spre alte laturi ale vieţii ori le întunec mintea mai rău ?“ în arhiva I. C. Vissarion se păstrează şi manuscrisul integral al volumului Ţăranul — temelia neamului românesc scris îndată 1 Energie mecanică din mediul în care ne găsim, p. 159. 419 după Dictatul de la Viena şi pus la dispoziţia Marelui Stat Major pentru a-1 publica în suita de lucrări de propagandă destinate ţăranilor aflaţi sub arme. Pe' prima pagină a textului, Vissarion consemnează: „n-au găsit-o bună de publicat în broşurile către ostaşi" şi se semnează. Intr-adevăr, lucrarea nu putea conveni din cauza conţinutului ei direct pacifist, autorul acordînd cea mai mare atenţie istoriei naţionale, obîrşiei noastre, dorinţei de unitate şi independenţă a poporului. Parcurgerea întregii publicistici, tipărite şi inedite a lui I. C. Vissarion atestă cele mai diverse şi surprinzătoare preocupări. Cine va studia cu atenţie „năzdrăvăniile" sale ştiinţifice va găsi, poate, în personalitatea lui I. C. Vissarion, un precursor al cine ştie căror descoperiri senzaţionale, aşa precum în fapt este socotit de pe acum unul dintre cei dintîi născocitori ai helicopterului. In Jurnalul său din 1935 — deci cînd avea vîrsta de 5fi de ani, reprezentînd deplina sa maturitate ! —, Vissarion divide arta scrisului în ziaristică şi literatură. în ce priveşte ziaristica, o împarte la rîndul ei în ziaristica de ştiri şi ziaristica de idei. îius-trînd propria sa accepţie a artei scrisului autorul lui Ber-Căciulă, indiferent de modalitatea abordată, a fost un slujitor al celor mai generoase idei menite să înalţe omul spre bine şi frumos. Deviza lui, cuprinsă şi în eseul Despre scriitor este mereu : „misiunea scriitorului este trîmbiţarea Adevărului şi sfârîmarea minciunilor". Este şi emblema publicisticii sale. Pentru Vissarion, a face ziaristică de idei înseamnă a plecă de la fapte semnificative de viaţă şi a clădi, pe baza lor, ipoteze generalizatoare din punct de vedere social, moral, ştiinţific, economic etc. Cîiidva, Ibrăileanu „inventase" la Viaţa romînească o rubrică de „fapte de viaţă trăită". Am denumi publicistica lui Vissarion fapte de viaţă necesare. Nimic nu este readus în planul scrisului fără echivalenţă practică. înfăptuirea practică devine dimensiunea imperioasă a oricărui fapt de viaţă descris. Altfel, nici literatura şi nici ziaristica nu îşi au raţiunea de a fi. De aceea va susţine Vissarion, în acelaşi Jurnal din 5 iulie 1935, că ziaristica presupune expresia ei proprie, deschisă, adecvată. Nu prin abuz de cuvinte care să încurce înţelesul cristalin al ideilor se poate înfăptui o ziaristică utilă, ci „trebuie simplificare, o punere în acord cu legile fizice, chimia, mecanica. Jocurile de cuvinte tre- 420 buiesc stăvilite. Ne trebuie înţelesul vieţii şi se obţine prin simplitate. “ în prima jumătate a acestui veac am avut publicişti de excepţie, din rîndul scriitorilor detaşîndu-se I. L. Caragiale şi De-lavrancea, Slavici şi Coşbuc, Miile şi G. Stere, Macedonski şi G. Ibrăileanu — dar dîndu-şi întreaga măsură şi numele ilustre ale secolului : N. D. Cocea, Nicolae Iorga, Tudor Arghezi, Octa-vian Goga, M. Sadoveanu, Cezar Petrescu, E. Lovinescu, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, T. Teodorescu-Branişte, Zaharia Stancu şi atîţia şi atîţia alţii. Neavînd o publicaţie de prestigiu, împrăştiindu-se într-o sumedenie de preocupări, de la munca diurnă a cîmpului care să-i asigure existenţa unei numeroase familii, la scrisul de noapte mai ales din lunile de iarnă şi la cercetarea atîtor chestiuni ştiinţifice care îl frămîntau, I. C. Vissarion rămîne un publicist temerar, paginile sale, dovedind şi forţa sarcasmului şi a ironiei şi experienţa faptică a duelului în arena publică. Ades nu a avut răbdarea definitivării ; începea noi şi noi lucrări bazat pe ciornele dintîi, care ar mai fi avut nevoie de aprofundări şi finisări. Aşa se explică şi numărul imens de manuscrise, mai ales în latura publicistică, social-istorică, morală, psihologică, sociologică şi ştiinţifică. . Legătura dintre publicistică şi creaţie este atît de strînsă în cazul lui Vissarion încît prozele sale sînt prelungiri cu minimum de mijloace artistice ale faptelor nude din viaţă iar articolele reprezintă, în embrion, o posibilă povestire la care ar mai fi de adăugat fiorul de creaţie emoţională. în felul acesta, în fond, şi publicistica menţine caracteristica fundamentală a întregului său. scris care este rezultatul literar al unui taifas de şezătoare, cu o. străluminare din adîncurile tradiţiei basmelor şi o proiectare neaşteptată a noilor fenomene proprii ştiinţei moderne. Şi totul este subsumat vorbirii orale comune ambianţei ţărăneşti, alta decît la Caragiale, pasionat recreator de dialog orăşenesc, dar, ca şi acesta, tensionat artistic de o forţă cinematică excepţională. Robusteţea neînvinsă a truditorului cinstit şi optimismul nesecat al făurarului, urmărite din străfunduri de dragoste de neam, de dreptate şi de frumos aduc în prim-plan şi publicistica lui I. C. Vissarion, făcînd-o valabilă oricînd prin tăria cu «care „prezintă şi apără adevărurile care se ridică mai presus de. faptul cotidian. VICTOR CRĂCIUN 421 NOTE TEATRU Pentru teatrul lui Vissarion, exploatatorii sînt deopotrivă boierii de baştină ca Nicu Cîmpescu din Lupii, sau cei veniţi, ca în Ochii negri, unde, de altfel, asupritorii ţărănimii sînt reprezentaţi nu numai de străini înrobitori, ci şi de logofătul de sat Matei. Unele replici din cea de a doua piesă arată clar că scriitorul nu pune pe seama celor străini de neam înrobirea ţărănimii, ci pe aceea a unui „mecanism11 general al devenirilor : „începe un neam de om, întîi ca un biet sărăman oarecare. Fiii lui... se ridică ceva mai sus prin avere ori prin ştiinţă de carte... Din fiii acestora... se ridică încă ceva mai sus ca părinţii lor şi din aceştia continuă ridicarea, pînă ajung slujbaşi mari, ori boieri mari, ordinari, păcătoşi". Aşadar, chiar dacă la primă impresie boierimea străină este opusă boierimii de ţară, faptul se subsumează ideii generale, „mecanismul14 general de care am vorbit, demonstrat in piesa Lupii. Pe de altă parte, opoziţii de tipul celor amintite îşi găsesc motivarea şi în intenţia creşterii dramatismului conflictual — după unele şabloane uzitate în epocă. Piesa Ochii negri ilustrează şi o asemenea manieră, de un caracter oarecum livresc44, în timp ce piesa Lupii se bazează pe confruntarea istorică din chiar zilele răscoalelor din 1907 — eveniment trăit de autorul însuşi. LUPII Apărută cu precizarea „Piesă socială în 4 acte“ la editura Poporul, Bucureşti, 1915 (pe copertă 1916), 87 pagini, cu unele îmbogăţiri faţă de varianta apărută în revista România muncitoare din 1912, în vremea in care I. C. Vissarion era redactor la 422 această publicaţie şi cînd în colecţia acestui „cerc de editură socialistă44 aveau să-i apară şi volumaşele Mîrlanii şi Fără pline. Piesa face parte din preocupările scriitorului de a oglindi în roman şi dramă Răscoala din 1907. încă din 1908 termină prima variantă a romanului Răsculaţii„ din care se păstrează doar fragmente, dar care avea să fie reluat în Cartea omului neînţeles, aflată în manuscris. Este şi vremea în care începe să elaboreze piesa Lupii, terminată într-o primă formă în 1911 şi revăzută pentru tipar în 1914. Paralel cu Lupiiy I. C. Vissarion scrie şi una din cele dintîi piese „fantastice'- din literatura noastră, Visul grozav, aflată in manuscris şi datată 1911. Piesa Lupii a fost republicată în anul 1957, cu prilejul semicentenarului Răscoalei din 1907, la Editura de Stat pentru literatură şi artă, „Biblioteca pentru toţi44, 129 pagini, în îngrijirea lui Ştefan Cristea şi cu un Cuvînt înainte de Mihai Gafiţa care precizează : „în evocarea frămîntărilor prin care a trecut ţara noastră acum cincizeci de ani, Vissarion e un înaintaş a cărui contribuţie trebuie judecată şi în ansamblul literaturii despre acest eveniment şi a cărui personalitate ne-o vor împlini mai clar viitoarele reeditări ale scrierilor sale44. Interesul pentru piesa Lupii a determinat şi adaptarea ei radiofonică (80 de minute) avînd în rolurile principale actori de primă mărime ai scenelor bucureştene : George Constantin, Ro-dica Popescu, Ion Marinescu, Dorina Lazăr, Dan Condurache ş.a. Regia artistică : Constantin Dinischiotu. Regia muzicală : Romeo Chelaru ; Regia tehnică : ing. Tatiana Andreicic. OCHII NEGRI Pare a fi piesa la care I. C. Vissarion a ţinut cel mai mult întrueît cunoaşte mai multe proiecte şi versiuni, încercînd să o publice vreme de peste un deceniu. într-un manuscris, scriitorul îşi plasează acţiunea iniţial „în timpul domniei lui Nicolas Ma-vrocordat44. O variantă se intitulează Ghiţă Cătanuţă şi Păuna-şui Codrilor şi a fost publicată în revista Graiul Dîmboviţei, în 1937, reprezentînd forma mai restrînsă a piesei. A doua, se păstrează dactilografiată, intitulată Ochii negri, şi purtînd semnătura autorului. 423 Dar, şi această formă, din care au apărut două acte în revista Ţărănism,ul, nu l-a satisfăcut pe scriitor de vreme ce notează pe marginea copertei : Trebuiesc 5 acte“. Şi apoi : „Ar trebui preschimbată în roman...“ Intr-adevăr, între manuscrisele scriitorului am descoperit şi începutul unei încercări în proză-intitulată Ochii negri, cel dintîi capitol fiind Ziua de Paşti, dir* care se păstrează doar şase pagini. Piesa a fost reprodusă după dactilograma corectată şi completată de I. C. Vissarion. Să adăugăm şi alte încercări dramatice ale lui I. C. Vissarion care a avut toată viaţa nostalgia teatrului. Un tablou din-tr-o piesă se intitulează Vremea de acum 80 de ani şi are tenta autobiografică (personajul este un „copil din flori", visător şi stihuitor, însoţit de iubită în vizită la bunici) ; alt proiect este Didinuţa (sau Dindinuţa?f povestea unei femei „de 35 de ani dar cu părul alb"), un monolog se cheamă Iubitul. Marea pasiune pentru teatru şi preocupările ştiinţifice atît de variate şi neaşteptate au făcut din I. C. Vissarion şi unul dintre pionierii cinematografiei noastre. In anul 1924 realizează Legenda celor două cruci, turnat în 1925 de casa producătoare „România film44 a lui Eftimie Vasilescu care era şi operatorul şt conducătorul tehnic al filmului. Regia artistică aparţine lui Ghiţă Popescu, cunoscut actor în epocă, reprezentînd, aşadar, debutul sau regizoral. Au interpretat : Tuchi Eremia (vedetă pe aţunci a Teatrului Cărăbuş, în rolul Ileana), Sevastia Popescu (Catrina)„ Puica Perieţeanu (Rada), Albertina Eremia (Voica lui Lixandru)* Cornelia Bataly, Nicolae Manolescu (Radu), Ghiţă Popescu (Marele vornic Pană Costescu), Const. Lungeanu (boier Mihalache;„ Al. Giugaru (Marele logofăt), Gh. Şerbănescu, V. Dumitrescu etc. I. C. Vissarion însuşi apare în rolul povestitorului. Premiera a avut loc la 16 noiembrie 1925 la cinematograful Frascatti. Exterioarele au fost realizate chiar la Costeşti, în lunca scriitorului. Un episod senzaţional s-a desfăşurat în momentul turnării scenei spînzurării lui Radu care trebuise să se desfăşoare în faţa stîl-pului instalat pe un teren din preajma lacului Herăstrău. Figuraţia, deşi fusese informată cum se vor desfăşura lucrurile, în> momentul cînd a asistat la scena punerii laţului după gît de către fiorosul călău, a luat-o înfiorată la fugă, împiedicînd filmările. 424 MEMORIALISTICĂ ŞI PUBLICISTICĂ Publicistica lui I. C. Vissarion este interesantă prin faptele de viaţă trăite, descrise ca atare, neînfrumuseţate ; prin autenticitatea documentară, deci, cît şi prin îmbinarea spiritului literar cu cel ştiinţific ; de asemenea, prin mesajul ei, de la interesul pentru ridicarea materială şi culturală a ţărănimii din care se trăgea, de la dragostea pentru ţară, pînă la ideea de înfrăţire şi pace între popoare, scriitorul dovedindu-se în permanenţă fră-mîntat de problemele de progres ale omenirii. împrejurările grele ale vieţii, ale războiului — evocat în Sub călcîi şi în diverse articole —, ca şi salvarea „ca prin minune" de la condamnarea la moarte, ca instigator al Răscoalei din 1907, au influenţat mentalitatea lui I. C. Vissarion, care, ateu, încrezător în forţele ştiinţei, şi-a imaginat mai apoi un întreg scenariu, bazat pe un principiu de dîrzenie personală, pentru a depăşi obstacolele şi greutăţile cotidiene; dumnezeu însemnînd pentru el forţă naturală, Natura cu literă mare, cum singur o mărturiseşte : „Dacă Natura cuvîntul acesta ce-nseamnă aceea care naşte, a înlocuit cuvîntul dumnezeu, nu e nimic rău, dar o văz că tare dibace şi meşteră este!“ (Foi răzleţe de jurnal) Altfel spus, atitudinea spirituală a lui Vissarion este una adoptată şi adaptată la întîmplările dure din viaţa sa. Datorită unor asemenea reluări, „meditaţii* naive etc., textele reproduse în volum au fost redate fragmentar (vezi şi Nota de ediţie). Procedeul acesta este folosit şi atunci cînd unele pasaje din text sînt mai puţin relevante pentru scrisul lui Vissarion, nesemnificative în raport cu relatările sau confesiunile sale. Amintim de exemplu articolele din revista Steluţa (Redacţionale, Nepotriviri de vremuri etc.) Accentele de fatalism atestă cunoaşterea unor idei care circulau în epocă şi pe care Vissarion le combină într-un soi de determinism personal şi ţărănesc ; ele îşi au rădăcinile în existenţa plină de greutăţi, încă de copil, cum reiese din propriile •amintiri (vezi Lumea cealaltăh culminînd cu întîmplările dramatice ale războiului. Fabulosului ţărănesc, întîmplărilor mai puţin obişnuite, plăcerii înnăscute de a povesti ÎL se datoresc şi încercările de transcriere a unor vise, fără a se face însă abstracţie de sensibilitatea structurală a scriitorului şi de nevoia lui de a căuta explicaţii fenomenelor vieţii. în paginile referitoare la primul război mondial, autorul face unele, notaţii pasagere asupra ţărilor şi popoarelor participante. 425 Subiectivismul este inerent, atacanţii noştri nu pot fi priviţi cu simpatic, nici cei care ne-au adus neajunsuri în decursul istoriei ; aluziile urmăresc, de cele mai multe ori, un efect umoris* tic. Ostilitatea împotriva nemţilor şi-o exprimă, însă, mai atenuat, în notele din timpul războiului, iar, după ocupaţie, cu o mare vigoare, ca în articolul Armistiţiu (vezi notele de la Sub călcîi). VRĂJITOAREA — 1920 Volum apărut la Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1920, 244 pagini, cuprinzînd : Vrăjitoarea, Mişchiţă, Bătrînica, Din armată, La moară, Dreptul la osîndă, Visasem..., La 15 ani, Bunicul, Viermii, Primar, Trei fire de păr, Osînda sfîntului Nicolae, Vorba tatii, Popa llie, Vardistul, O presimţire, Soarele, Morţii nu mint, Minciună grecească, Să fie păcatu lui Vasile..., Veche cunoştinţă, Un proces..., Barba sfinţiei sale, Cu plosca, Urzici, Şu-rupării d-ale lui Şurup. Prea puţine din aceste naraţiuni au fost publicate în periodice, mai cu seamă din cauză că au fost scrise în vremea războiului, cînd nu apăreau reviste, sau şi pentru motivul că unele, cu caracter autobiografic, urmau să formeze o carte de sine stătătoare. Volumul, divers ca structură, ilustrează interferenţa - între povestirea de şezătoare, specifică lui I. C. Vissaron, şi reportajul sătesc, autobiografic în cea mai mare măsură. Au fost selectate de aici : Bătrînica..., La 15 ani, Un proces..., Barba sfinţiei sale, Cu plosca..., Şurupării d-ale lui Şurup. SUB CÂLClI — 1922 Subintitulat Note şi schiţe din timpul nemţilor, 12 septembrie 1916 — 1 februarie 1917,' voi. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1922, 254 pagini. Pe coperta interioară mai figurează un subtitlu : Note, icoane, crimpeie de viaţă, iar în alt loc, cronologia este indicată astfel : „Anul 1916 septembrie pînă în martie 1917, st. vechi4'. Deşi întîmplările au titluri, şi urmează în linii mari desfăşurarea cronologică, scriitorul face în cîteva rîn- 426 duri abateri de la regulă, inversînd datele pentru a oferi un şir logic în înţelegerea de ansamblu a faptelor. Volumul este dedicat lui I. G. Duca : „spre neuitată cinste, spre neuitată recunoştinţă, închin această carte bunului prieten : Toan G. Duca, fost ministru al Cultelor şi Instrucţiunilor Publice, în 1916“, Duca fiind cel ce l-a salvat de la condamnarea la moarte pe Vissarion, considerat un incitator al Răscoalei din 1907 (a se vedea notele de la Amintiri despre I. G. Duca). Un Cuvînt înainte previne cititorii în ceea ce priveşte specificul acestor „note şi icoane“ în prezentarea exactă a faptelor întîmplate în realitate, după care se succed următoarele titluri ; Primul atac al aeroplanelor, Ca să-mi devie muşchii elastici, Mutat la S.S.S., Frati-meu, O îndoială, Visul de la 6 noiembrie I912r Visul de la 19 decembrie 1914, Visul de la 25 decembrie 19l4f Visul de la 2 iunie 1915, Visul de la 13 decembrie 1916, Povestesc... vise, Visul de la 18 septembrie 1916, A murit George Costa-Foru, Nehotărît şi neamestecat, Prin pimniţi, Departe, Se muta cenzura militară, Plecarea, Domnişoară M..., La Iaşi, îndărăt la Bucureşti şi spre casă, In gara Titu, Acasă, Minunea damigenei. La nemţi, Condamnat la moarte, Din gara Titu, Plecarea din sat, Sfîntu Andrei, După piei de cai morţi, Primarul din Tituf Cos-teştii mei, Ioana, Un tricolor cu bucluc, Vice-primarul, Visul de la 17 decembrie 1916, Poate realizarea lui la 14jl noiembrie 1918. Lipsă de solidaritate. Pentru acest volum au fost selectate : Cuvînt încânte, Primul atac al aeroplanelor, Ca să-mi devie muşchii elastici, Mutat la S.S.S., Frati-meu, Povestesc... vise..., Nehotărît şi neamestecat, Departe, Se mută cenzura militară, Plecarea, Domnişoară M..... La laşi, îndărăt la Bucureşti şi spre casă, In gara Titu, Acasă, Minunea damigenei, La nemţi, Condamnat la moarte, Primarul din Titu, Lipsă de solidaritate. In arhiva rămasă de la I. C. Vissarion se păstrează şi volumul II din Sub călcîi sub forma manuscriselor sau tăieturilor din presa vremii, pregătit, evident, pentru publicare. Majoritatea acestor însemnări au apărut în diverse reviste şi ziare. Indicăm, în continuare, titlurile scenelor de viaţă, data, precum şi — unde este cazul — publicaţiile pe care am reuşit să le depistăm pînă în prezent : Vis hazliu (20—21 ianuarie 1917), Tăierea Nucetenceî (note scrise în vremea ceea, 3—4 februarie 1917 ; apărută în Universul)t Să mă Iac învăţător (5 februarie 1917), M-am şi făcut învăţător (6 februarie 1917), Ouăritul (15 februarie 1917 ; apărută în Lamura ca şi cele care urmează), Cîinăritul (21 februa- 427 rie 1917), Tăblăritul (23 februarie 1917), Vopsitoritul („pe seară*, deci în aceeaşi zi), Lăgăritul (24 februarie), Moartea nucilor (25 februarie 1917), Vic.e-primarul (25 februarie 1917), în căutare de chirigiu I şi II (17 martie 1917, apărute în Adevărul), Lăptăritul (24 martie 1917, apărută în Adevărul), Un fapt din zece mii (23 martie 1917), După alimente (5 aprilie 1917), Cresc preţurile, I. II (C aprilie 1917), De care avem (15 aprilie 1917), Poliţaiul Cosma (aprilie 1917, apărută în Sburătorul), O nouă justiţie (20 aprilie 1917), Cu orice preţ (12, 13 şi 20 iulie 1917), Puterea destrăbăla-telor (12 august 1917), Consfătuire (2 decembrie 1917, apărută în Ordinea), Note de sub ocupaţie (25 decembrie 1917), Crăciunul din 1917 (apărut în Universul literar), Pastile din 1918 (22 aprilie, apărut în Cuvîntul liber), Sf. Gheorghe (23 aprilie 1918, luni), Minciunile de azi (miercuri 24 aprilie 1918 st. v.), Pe strada libertăţii (aprilie 1918, apărut în Izbînda ilustrată), Frati-meu Cos-tică (15 august 1918), Călătorie cu trenul în ianuarie 1919 (apărut în Adevărul), Iancu Borţosu (apărut în Dacia), Primarii şi notarii nemţilor (apărut în Dacia), Păţania lui văru Ion (apărut în Universul literar). Să mai consemnăm proiectul unui volum de Nuvele din timpul somnului la care se referă în reportajul Cu orice preţ, deci, naraţiuni care povestesc întîmplări desfăşurate în vis, precum şi cîteva lămuriri privind viaţa lui Gala Galaction în acea vreme. Astfel, la 15 februarie 1917 primeşte o scrisoare de la „fratele Galaction* în care acesta îi destăinuie în ce condiţii grele se trăieşte în Bucureşti : „Pe aici au murit şi literatura şi revistele şi literaţii şi speranţa vreunei învieri mai apropiate ! Amicii noştri n-au nici o perspectivă, nici o nădejde, nici o orientare ! Stăm la fund cu toţii! Ocupanţii ne-au mîncat cu oase cu tot. Ne-au desfiinţat ca ţară.u La 5 aprilie 1917, vizitîndu-1 pe Galaction, notează : „La Galaction e însă foamete şi sărăcie lucie*... „Galaction însă, cu firea lui moale, nu mănîncă decît cartofi. El nu ştie nici să cumpere hoţeşe, nici să mănînce hoţeşte.* Referitor la situaţia economico-socială şi politică â ţării noastre după războiul din 1916—1917, redăm aici partea finală din articolul Armistiţiu făcînd parte din volumul II, Sub călcîi : „Am socotit vioţa mea o misiune ; m-am socotit în ascunsuL sufletului meu un trimis, un sol al tău, ca să strig tutulor : Pace !... Pace !... iată forţa mecanică... fiţi acum perfect morali şi perfect fraţi !... în numele tău vream să azvîrl noi forţe omenirei şi să strig tutulor : Pace vouă ! 428 Şi acum... acum ! Forţele întunericului au izbucnit... Mă gîndesc că am vrut chiar să lupt cu duşmanii ţării, dar să lupt aşa cum socotesc eu că aş fi dat maximul de folos ţării; iar nu ca un soldat dispensat, vîrît într-un şanţ, ca să dau vreun glonţ în vînt ori în vreun nenorocit de om, pornit şi el de stă* pinii lui, să se ucidă cu mine... Locul meu e în arsenal, nu la cenzură ori să văz de caii bolnavi în Spitalul veterinar... -«Las că bătem noi pe nemţi şi fără aeroplanul tău...*- Şi iacă, îi băturăm de-i găzduirăm în toată ţara !... Pentru o găzduire aşa frumoasă, aceşti oaspeţi albi, să n-aibă drept să ne ia carnea de pe oase s-o facă cîrnaţi ? Ba bine că nu !... Facem Pace !... Da !... ca să ne ia şi sufletul ! Şi totuşi... ce batjocură !“ LUMEA CEALALTĂ — 1929 Volum apărut la Editura Cultura Românească, Bucureşti, 1929, 224 pagini, avînd ca subtitlu Ce mai este după ce murtm... Pe coperta interioară se mai precizează, după titlu : Vise ciudate. Vise profetice. înfăţişări din lumea de dincolo. Volumul I. Volumul are trei secţiuni : Drept introducere, reprezentînd teoria sa privitoare la vise ; File de memorii, partea cea mai importantă a cărţii, cuprinzînd capitolele : Ce fel de copil am fost eu. Primele amintiri; Amintiri de la şcoală, de la ucenicia de cizmar şi de la ceea de practicant scriitor; Flăcăiandru şi motorul perpetuu; Amestecat în politică; în puşcărie. în sfîrşit, a treia parte, Vise..., conţine povestirea a 73 de vise precum şi a peste 33 de comentarii în legătură cu visele, intitulate note. Au fost reproduse, în această ediţie, capitolele memorialistice : Amintiri de la şcoală; Flăcăiandru; Experienţe; Amestecat în politică ; In puşcărie; Visul din puşcărie; Agent sanitar, adică paginile de documente omeneşti, autobiografice, avînd şi valoare literară. Nu au fost cuprinse visele şi notele, elemente care configurează o altă latură a sensibilităţii lui I. C. Vissarion ; toate acestea putînd fi considerate în contextul unor preocupări cu totul aparte ale scriitorului. De fapt, acestea reprezintă o primă parte 429 dintr-o amplă lucrare pe care intenţiona să o înfăţişeze cititorilor, pentru că, în arhiva lui Vissarion am aflat şi am cercetat numeroase caiete în care, în mod sistematic, erau descrise visele sale şi alor săi sau ale unor cunoscuţi, cu reveniri, mai tîrzii asupra eventualelor lor semnificaţii, datări, precizări etc. Această preocupare face să fuzioneze, după opinia noastră, literatul şi căutătorul de înţelesuri asupra vieţii care convieţuiau în personalitatea atît de complexă şi contradictorie a lui Vissarion. Tendinţa lui principală era să-şi explice „logicu visele, să dezlege tainele existenţei şi morţii, să coreleze înfăţişări din vise cu viaţa cotidiană. în acest scop cercetase cărţi de specialitate, dar timpul material nu i-a ajuns pentru a răspunde, în chip coerent şi pozitiv la aceste probleme. CARAGIALE Articolul evocator scris la moartea lui I. L. Caragiale şi apărut în revista Raţiunea, din iulie 1912, p. 13—16. Este surprins momentul începutului de secol, cînd, după vizitele făcute lui Al. Vlahuţă şi Delavrancea, tînărul I. C. Vissarion bate la uşile marilor scriitori din Bucureşti pentru a le cere sfatul asupra încercărilor sale „literare44, nimerind şi la I. L. Caragiale. Din această amintire rezultă că prima piesă de teatru a fost scrisă de Vissarion în jurul anului 1900 şi se intitula Piei-rea lumii. Articolul a fost publicat de noi, fragmentar, în ediţia Vameşul, Editura Cartea Românească, 1976, p. 301—305. CÎND AM VĂZUT PE DUCA ÎNTÎIA OARĂ. CUM M-AM ÎMPRIETENIT CU I. G. DUCA. CU I .G. DUCA SĂ-I ŢIU DE URÎT... Şi I. G. Duca (20 decembrie 1879—29 decembrie 1933) face part^ dintre prietenii de-o viaţă ai scriitorului. S-au cunoscut la 6 septembrie 1906, aşa cum rezultă din mărturisirea lui I. C. Vissarion. A fost sprijinit de distinsul om politic, în 1907, 430 cînd Vissarion a fost condamnat la moarte în urma incitărilor la răscoală, şi la 1917, cînd l-a luat pe lîngă el, împreună cu numeroşi alţi oameni de artă şi cultură, la cenzura militară. (Re-scrierea faptelor este cuprinsă în acest volum.) Motiv pentru care Vissarion îi şi dedică jurnalul său, Sub călcîi, după cum am menţionat în nota respectivă. La rîndul său, I. G. Duca avea să-i scrie, cu puţin timp înainte de moarte, următoarta dedicaţie, pe volumul său Portrete si amintiri (1932) : „Lui Vissarion, vechiului, bunului, talentatului si foarte interesantului meu prieten14. Vissarion a publicat următoarele amintiri despre I. G. Duca : Ion G. Duca (Graiul Dîmboviţei, anul IX, nr. 1, 30 ianuarie 1934, p. 1—4), Cum m-am împrietenit cu 1. G. Duca, Înfăţişări d-ale lui I. G. Duca, Cînd am văzut pe Duca întîia oară (Gazeta noastră cooperativă, nr. 6— 7, 25 iulie, 1937), Veste despre asasinarea lui Duca (Gazeta noa-siră cooperativă, nr. 4—5, 2 mai 1937 ; nr. 6—7, 25 iulie 1937) ; Cu 1. G. Duca să-i ţiu de urît (I—IV, Gazeta noastră cooperativă, nr. 6—7, nr. 8—9, nr. 10—11 şi nr. 12, 1937) ; 7. G. Duca şi taxa pe cîini; Cutremurele prieteniei mele cu I. G. Duca (Ancheta, iulie 1937) ; Duca era un om cu care se putea sta de vorbă (Ancheta*, august 1937). Din acestea, au fost reproduse în volumul de faţă : Cînd am văzut pe Duca întîia oară, Cum m-am împrietenit cu I. G. Duca, Cu 7. G. Duca să-i ţiu de urît — fragment, care sînt cele mai interesante. CÎTEVA CUVINTE ASUPRA HUMORULUI I. C. Vissarion a fost unul dintre cei dintîi vorbitori la microfonul românesc. Nici nu se putea altfel de vreme ce el însuşi era un inventator multiplu, deschis oricărei înnoiri. Cea dintîi prezenţă a sa la radio este semnalată marţi, 17 septembrie 1929, cînd, între orele 18 şi 18,15 a vorbit despre Legea solidarităţii speciei, aşa cum anunţă revista Radiofonia, nr. 52, din 1929, pagina 14. Au urmat lecturi din scrierile sale, la 7 şi 15 octombrie, recomandat călduros de Felix Aderca, în aceeaşi publicaţie, întrucît, „de la Ion Creangă n-am cunoscut un spirit rustic mai vioi, mai proaspăt, mai autentic românesc" (Radio, nr. 55, 1929, p. 4). 43 Masiva sa colaborare datează din 1930—1931, cînd susţine uneori cu mare regularitate rubrica „Snoave44 din cadrul Orei satului. 1, 8, 15, 22, 29 iunie, 6 iulie, 17, 31 august, 14 septembrie, 30 noiembrie 1930 ; 1 februarie, 30 august 1931 sînt date certe, anunţate în revista program de radio, dar credem că a colaborat şi în alte zile, fără să fie anunţat, cu excepţia lunilor de iarnă cînd îi venea mai greu să vină de la Costeşti pentru a-şi rosti pildele la microfon. In orice caz, încă de la 1 iunie 1930 Îşi sfătuia ascultătorii să se adune în colectiv în faţa aparatelor de radio la ora stabilită pentru sate, cînd, „se va sta de vorbă cu sătenii, se vor spune glume, snoave, poveşti frumoase, cu tîlc, se vor cînta cîntece de-ale noastre, se vor da desluşiri, informaţii şi cîte şi cîte veşti interesante11. Mai erau sfătuiţi să-i trimită folclor pentru a-1 folosi în emisiuni. Pildele sale, din care se păstrează cîteva, se referă la ştiinţele exacte, la ştiinţa agricolă, la iubirea de sine, de copii şi părinţi, de ţară, de oameni. Vorbitorul la microfon avea haz, bueurîndu-se de audibilitate, întrucît cunoştea tehnica adresării „de şezătoare44, aşa cum de altfel a şi comunicat la 29 iunie 1930 : „eu voi căuta să vă spui în vorbele mele cîte o idee-două, cîte un adevăr observat, să-l spui sub o formă plăcută, pe care s-o puteţi ţine minte44. Cu toate acestea colaborarea încetează brusc, Vissarion ex-plicînd motivele, şi anume stricarea raporturilor cu N. Iorga despre care afirmase într-o emisiune că nu-i sprijină pe intelectualii satelor (acelaşi Iorga care avusese cuvinte de laudă faţă de primele sale povestiri). Adrian Maniu, director al programului vorbit radiofonic, la îndemnul lui N. Iorga, a decis sistarea colaborării lui Vissarion. în felul acesta, în fapt, scădea valoarea emisiunii Ora satului. Mai apoi, I. C. Vissarion va reveni la radio, colaborînd la emisiuni ca Ora veselă, Ora satului, Lecturi ele. Astfel, la 25 octombrie 1936 vorbeşte despre cinstea şi munca în cooperaţia sătească iar la 19 mai 1937 despre minunile cooperaţiei, dar, mai înainte nu i se avizează o altă conferinţă despre Proprietate, moralitate şi libertate. Totuşi, Vissarion va publica această conferinţă sub titlul La radio — ce mi s-a îngăduit să spui, în Gazeta noastră cooperatistă, 1937, nr. 4—5, 2 mai, p. 2. Ultima sa colaborare radiofonică este din 23 ianuarie 1947, cînd face lectura povestirii Buţică, mamă, Buţică. In emisiunea De vorbă cu sătenii din 8 iunie 1930 se ocupă, printre cei dintîi la noi, de problemele televiziunii. Conferinţa a fost difuzată la 12 noiembrie 1929, sub titlul Humorul ţăranului român, continuată şi în alte două emisiuni ulteiioare. In arhiva scriitorului se păstrează un manuscris mult 432 mai larg Cîteva cuvinte asupra humoruluit redat în acest volum» fragmentar, în care dezvoltă unele idei generate de această problemă. O parte din această conferinţă a fost publicată de noi cu titlul Snoava cea mai buna, cu o prezentare în România literara, nr. 52 din 27 decembrie, 1973. CĂTRE CITITOARE ŞI CITITORI Reprezintă programul propus cu modestie în primul număr al revistei Steluţa, apărut la 1 mai 1932. Steluţa are subtitlul Revistă literară, ştiinţifică şi sociologică. Pe copertă este trecut: director, I. C. Vissarion ; indicaţia că redacţia şi administraţia se află în Calea Griviţei, nr. 107, Bucureşti, II, la Tipografia „Izvorul44; că apare lunar, în 16 pagini ; la preţul de 7 lei (abonamentul pe 1 an : 100 lei, pe 6 luni : 60 lei, pe 3 luni : 30 lei), iar „Corespondenţa să se trimită: I. C. Vissarion, în Gara Titu sau corn. Costeştii-Vale44. Cel dintîi număr este datat 1 mai 1932 (nr. 2 — 1 iunie ; nr. 3 — 1 iulie ; nr. 4 — 1 august ; nr. 5 — 1 septembrie ; nr. 6 — 1 octombrie ; nr. 7 — 1 noiembrie ; nr. 8 — 25 decembrie ; anul II, 1933, nr.-ele 9—.10 — ianuarie, februarie ; nr.-ele 11—12 — martie-aprilie). Colaboratorul principal al revistei este în fapt I. C. Vissarion (cu articole literare, poeme, schiţe, reportaje, cronici sociologice, articole ştiinţifice), semnînd pentru diversificarea materialelor şi atragerea interesului cititorilor şi cu iniţialele : I.C.V.; J.C.V.; C.I.V.; W; dar şi cu pseudonimele Zanoni, Giorgione, Ion, Hafiz Secundus etc. Dintre scriitorii consacraţi mai colaborează : Gala Galaction, cu note de călătorie şi reportaje, Al. T. Stamatiad şi Vasile Militaru cu poeme, Vasile Netea, şi mai cu seamă numeroşi învăţători şi alţi publicişti din presa rurală şi a micilor tîr-guşoare : C. I. Sorescu-Poroina, Mihail Răstoacă, N. Nedelcu, Radu Brazdă, Aurel Raţiu, Ştefan Alexiu, Ion Covrig Salcia şi alţii. între rubricile permanente: Nevoi cheferiste; Nevoi xnvă-ţătoreşti, Pildele vieţii, Vise, Redacţionale, Definiţii simple, Reconstituiri istorice. Publicaţia tălmăceşte sau prelucrează şi cîteva însemnări din autori străini. întrucît din cele aproape 200 de pagini (circă 400 format carte) mai mult de jumătate sînt scrise de I. C. Vissarion, considerăm că în fapt Steluţa reprezintă un volum de articole, di- 43a verse ca preocupare şi modalitate expresivă. Reţinem în volum fragmente din cîteva articole mai importante, cu caracter social, literar şi memorialistic, care contribuie la conturarea personalităţii publicistice a lui I. C. Vissarion : Pagini sociologice, Despre politică, Redacţionale, Nepotriviri de vremuri, Către cei socotiţi abonaţi, Ce iei de literatură vreau, Puteri noi, uriaşe. PAGINI SOCIOLOGICE Steluţa, an. I, nr. 2, iunie 1932, p. 1. DESPRE POLITICĂ Steluţa, an. I, nr. 2, iunie 1932, p. 7. REDACŢIONALE Steluţa, an. I, nr. 2, iunie 1932, p. 16—17. NEPOTRIVIRI DE VREMURI Steluţa, an. I, nr. 4, august 1932, p. 9. CE FEL DE LITERATURĂ VREAU — Unui prieten drag Articol apărut în Steluţat an. I, nr. 5, 1 septembrit 1932, p. 11—12, exprimînd crezul literar al lui I. C. Vissarion ca intr-un fel de „poştă a redacţiei*. 4x34 PUTERI NOI, URIAŞE Articol apărut în Steluţa, an. I, nr. 9—10, ianuarie-februarie 1933, p. 7—9. In spiritul ideilor inovatoare I. C. Vissarion a publicat un întreg volum : Energie mecanică din locul în care ne găsim. Volumul a apărut la Tipografia şi Editura „Muscelul4* din Bucureşti, la sfîrşitul anului 1943 (pe copertă : 1944), reprezentînd o culegere din invenţiile sale privind transformarea energiei pî-rîurilor, rîurilor, mărilor, oceanelor, vîntului, în energie mecanică. Tot ce este demonstrat aici nu a fost realizat practic, din lipsa mijloacelor materiale. în articolul de faţă, Vissarion face un apel la cei care l-ar putea sprijini la punerea în aplicare a motorului „Steluţa44 — de unde îşi trage numele şi revista condusă de el — şi a altor invenţii. CĂTRE CEI SOCOTIŢI ABONAŢI Steluţa, an. I, nr. 9—10, ianuarie—februarie 1933, p. 28. SPOVEDANIE SCRlŞNITĂ... Confesiune apărută în Ancheta, iunie 1937, p. 3, publicaţie de provincie foarte puţin răspîndită, ceea ce ne-a determinat să includem articolul de faţă şi în volumul cvasiinedit Vameşul, publicat la Editura Cartea Românească, 1976. FOI RĂZLEŢE DE JURNAL I. C. Vissarion a ţinut, în viaţa sa, mai multe „jurnale44. Sînt publicate, în paginile ediţiei de faţă, o parte din cele cuprinse în 433 două din cărţile sale : Sub călcîi şi Lumea cealaltă. Celelalte au rămas fie sub această formă în proiectele Sub călcîi, volumul II, Jurnalul doctorului Ventuză, Jurnale de vise, Pagini de jurnal etc. fie ca însemnări diverse, nesistematice, pe caiete, pe manuscrise sau file de hîrtie. Cele dintîi însemnări de această natură sînt din 1906 iar ultimele din 1951, cu puţin timp înainte de a se stinge din viaţă. Frimele privesc participarea sa la cel dintîi Congres al cooperativelor ţărăneşti ţinut în toamna lui 1906 iar ultimele se referă la propria existenţă din anii 1948—1951 : participarea ia o Excursie la Doftana, nevoile financiare etc. Ceea ce caracterizează paginile este diversitatea domeniilor abordate ; ceea ce le adună este evident opinia personală faţă de evenimentele generale din ţară, la care participă sub o formă sau alta. Din sutele de pagini pe care le-am parcurs, am selectat suita fragmentelor care evidenţiază cu pregnanţă personalitatea autorului. Au fost, prin urmare, extrase pasaje din lucrări care. nu pot fi publicate integral, fie din cauza conţinutului lor depăşit, fie pentru că reiau chestiuni cu caracter prea personal : Congresul cooperatist român, Lumea cealaltă (II), Vise (caietele IX, XIC, XIX), Jurnal (caietul 1935—1936), Jurnalul doctorului Ventuză (1907—1908—1909). O parte din acestea au fost publicate de noi, cu o prezentare, în Luceafărul, nr. 7, din 17 februarie 1979, p. 8, ca omagiu, cu prilejul centenarului naşterii lui I. C. Vissarion. VIAŢA AVENTUROASĂ A UNUI POVESTITOR ROMÂN Sub acest generic îşi publică I. Valerian cel dintîi interviu, subintitulat De vorbă cu d. I. C. Vissarion, în Viaţa literară, an. III, nr. 73, de sîmbătă 11 februarie 1928. Partea a doua a interviului are ca titlu : De vorbă cu d. I. C. Vissarion şi a apărut în aceeaşi revistă, nr. 74, de sîmbătă 18 februarie 1928. Acest al doilea interviu cuprinde, la început, fragmentul I. C. Vissarion descris de d. E. Lovinescu (Critice, voi. V) pe care l-am păstrat şi noi şi l-am reprodus ca atare. A se vedea E. Lovinescu, Critice, voi. V, Bucureşti, Editura Aurora, 1928, p. 138—139. Un interviu spre sfîrşitul vieţii scriitorului ar fi adus mai' multe experienţe de viaţă şi literare mărturisite direct. 436 In arhiva familiei se păstrează un grupaj de 30 de foi mari, pe care se află un text bruionar, reprezentînd un posibil capitol din romanul aflat zeci de ani în pregătire, Cei treizeci de şmecheri. Manuscrisul se intitulează Reuniunea de joia, şi însemnările cuprinse reconstituie prietenia sa cu Gala Galaction, cel care-i prilejuise cunoaşterea lui Tudor Arghezi (prima întîlnire fiind chiar aici relatată), de care va rămîne legat întreaga viaţă. Apar aici şi alţi scriitori în postura de personaje, a căror identitate este decodificată chiar pe prima pagină a manuscrisului. Toţi aceştia vor rămîne prietenii constante în viaţa lui I. C. Vis-sarion : N. D. Cocea îl va chema în redacţia revistelor sale ; de Tudor Arghezi va fi permanent legat iar „alcătuitorul44 Biletelor de papagal îl va evoca, după moarte, în cîteva rînduri, în presă şi la radio. Iată portretul pe care i-1 face Tudor Arghezi şi pe care l-am aşezat ca prefaţă la volumul publicat de noi, în 1976, cu titlul Vameşul : „r SE CUVIN MAI MULTE LUI VISSARION Vissarion !... M-am pomenit cu el odată în Mărţişor unde locuiam cu familia mea — şi care Mărţişor era creaţia noastră, cu gîndul, cu braţele, cu sapa, cu grebla — aşa că se intercalase Vissarion în familia mea sufletească. Nu venea niciodată în Bucureşti fără să mă viziteze. Totdeauna avea să-mi povestească un vis al lui, controversat şi totdeauna explicat în termeni astrologiei ca şi cum venea totul dintr-altă lume... Mi s-a povestit că în domiciliul lui rural s-au găsit la moartea ‘ lui sau chiar în timpul vieţii lui, o sumedenie de caiete pline de peniţa lui, care n-au apărut nicăierea şi care nu ştiu ce-au devenit. Că el îmi spunea cînd îl întrebam : «unde ţi-e biblioteca, biroul de lucru ?» «Manuscrisele mele, spunea el, sînt băgate unele peste altele într-un colţ al grajdului.» Aceste caiete nu trebuiesc pierdute. Trebuiesc publicate unul după altul. A avut o serie de invenţii care răsturnau în bună parte teoriile de fizică de atunci. Cunoştea fizica pe degete, la perfecţie. Cunoştea chimia şi mecanica, de care se ocupa paralel cu literatura lui. Era prieten frăţesc cu Galaction. El putea la orice oră din zi şi din noapte să-l viziteze pe Galaction, care-i cerea, îi spu- 437 nea : «Măi Ioane, cînd vrei, cînd îţi aduci aminte de mine şi faci un drum pînă la Bucureşti, nu mă uita !» Şi nu l-a uitat niciodată. In ce priveşte atitudinea lui politică, sau mai bine zis, so-cial-politică, el a fost unul din obscurii făuritori ai răscoalei din 1907. Ştiu că (mai tîrziu) venea la mine, în Mărţişor şi se plîngea cu lacrimi reale de persecuţiile pe care le îndura ţărănimea. Era revoluţionar înainte de 1907, înainte de a se rosti revoluţia răscoalelor. La Costeşti-Vale era patria de familie a lui Vissarion. Nimenea n-a auzit de lucrul ăsta, sau dacă a auzit a trecut peste el, că acolo a locuit un om care gîndeşte. Ar trebui casa lui pusă în toată evidenţa. I se cuvine lui Vissarion cel puţin o tablă comemorativă pe căsuţa în care a trăit el. Nu zic mai mult. 1 se cuvine mai mult lui Vissarion ! Cultura românească poate să fie — şi literatura în special — mîndră că din întunericul satelor, întunericul vieţii, au ieşit oameni de calitatea lui Vissarion, care n-aveau nici scoală înaltă, nici familie bogată, nici trecere politică ! Nimic ! Şi cu toate astea, ăştia şi Vissarion au subliniat geniul poporu’ui românesc. ★ Se împlinesc 15 ani de la moartea scriitorului ţăran autentic, I. C. Vissarion, uitat de toată lumea, pentru că n-a fost niciodată nici cap de listă, nici bărbat politic ai cîte unui partid agreat de protipendadă, a cărei stăpînire i s-a părut a fi, pentru ţară, o încremenire. Va veni odată ziua în care se va examina, fără mici şi mari monopolişti, valoarea cîntărită a scriitorilor de circulaţie, puşi la locul cuvenit. Mă întreba odinioară poetul Octavian Goga, ce părere aş avea despre un anume prozator, cel mai superlativ elogiat de o critică intimidată. I-am răspuns : — Cui trebuie să adresez părerea mea, ministrului numit de curînd, sau confratelui ? — fiecare fiind situat la un diapazon contrariu. — Mi se pare că n-ai fost niciodată la mine la Ciucea. Din pridvorul conacului mă uit, în fiecare seară, la întoarcerea vacilor de la păşune, fiecare purtătoare de o saca de lichid inexprimabil în literatură... De-a latul şoselei s-ar fi zis că cireada s-a apucat de scris, cu punctuaţia necesară, din cînd în cînd, a unei plăcinţi. Am impresia că citesc proza colegului de Literatură. Atîta părere am despre ceea ce voiam să te întreb. 438 Mai erau de faţă cîţiva de-ai noştri, care s-au umflat de rîs’. Nii' se aşteptau ca poetul să profeseze o părere atît de «materialistă» despre prozatorul trîmbiţat. Goga se oprise definitiv la proza lui Vissarion, a cărui evlavie “pentru pămînt, viaţă şi om avea şi alţi preţuitori. 'Cum a putut să fie uitat de editori acest adevărat tîlmaci de suferinţă al plugarului răbdător ? Să li-1 aducem aminte, măcar cu această vinovată întîrziere. Acasă, pe la Costeştii din Vale, au rămas, după ştirea mea, o sumedenie de manuscrise, peste care zace rogojina uitării. Vissarion a scris mult, ca şi alţi mînjitori frumos ai hîr- tiei. Vissarion a trăit între tîrnăcop, lopată şi manuscrise, fără veleităţi, fără ambiţii nepotrivite cu condeiul şi nu s-a mişcat dintre ţărani. O singură dată a cerut şi el ceva ! o sfoară de ţărînă pentru experienţele lui tehnice şi agricole. Trebuie adaos că Vissarion era şi un inginer înnăscut şi un ins de factură universală. El avea în proiectele lui, pierdute pe undeva prin mucegaiuri, zeci de maşini destinate să îndestuleze lumea de la sate. Am fost prieteni cu Vissarion toţi cei din preajma lui Gala Galaction. Gare au fost lecturile lui, nu ştiu, însă erau variate şi fundamentale. El era medicul satelor dimprejur, şi în complexitatea personalităţii lui cunoştea bine chimia şi tot ce s-a gîndit pînă la metempsihoză. Mă surprindea uneori cu mărturisiri ciudate, visările din somn traducîndu-le în lucruri vii şi adevărate. Adeseori m-a uimit cu preştiinţele lui, trăind în două lumi şi două metode, plugar acasă şi fantasie în gîndire. Mi-a spus de mai multe ori, cu tonul confidenţial, că într-altă viaţă el ar fi fost preot, şi era de fapt şi în viaţa trăită la Costeşti, un preot bun sfătuitor, cercetat pentru soluţia problemelor complicate. I. C. Vissarion e unul de-ai noştri, un rumîn de mare calitate, care trebuie înviat din morţi, dimpreună cu caietele lui risipite. După deces, un deces de toate zilele, de om muncit şi neluat în seamă, s-a găsit cîte un mintos care să insulte şi omul şi litera lui. Am uitat multe lucruri mari. Ne trebuie un curs universitar despre uitarea de multe ori totală de noi înşine. Cît o să mai dureze uitarea de sine ? E pata neagră, aruncată uneori şi de multe ori peste biata noastră ţărişoară şi peste tradiţiile noastre. 439 Să ne felicităm că dintre noi, ca să nu zic dintre noi'toţi, s-a ridicat o conducere lapidară de-aci înco'o în fruntea poporului nostru, de mult aşteptată, care n-a uitat, şi nu uită, şi riu va uita. Scriitorul I. C. Vissarion n-a avut parte cel puţin de o placă amintitoare tencuită pe casa lui, pentru a fi citită de săteni şi de trecătorii prin faţa bietei lui grădini, unde a visat, a iubit şi a cinstit neamul din care face parte1. La final să ne mai aducem aminte şi de atitudinea de cetăţean luminat în timpul duratei boiereşti. I. C. Vissarion e un premergător al răscoalelor din 1907.“ 1 Astăzi, la Costeştii din Vale, locuinţa scriitorului este Casă memorială. CUPRINS Nota . V TEATRU Lupii . . .3 Ochii negri . . .76 MEMORIALISTICA ŞI PUBLICISTICA Vrăjitoarea — 1920 Bătrînica... .... 145 La' 15 ani .... 153 Un proces... .... 167 Barba sfinţiei sale . . .............178 Cu plosca.................. ............................185 Şurupării d-ale lui Şurup . 194 Sub călcîi — 1922 Cuvînt înainte........................................... 203 Primul atac al aeroplanelor . 204 Ca * să-mi devie muşchii elastici . 207 Mutat la S.S.S................... ..... 209 Frati-meu........................ ......................211 Povestesc... vise....... . . .............213 Nehotărît şi neamestecat . . .............214 Departe.................................................. 219 Se mută cenzura militară ... 220 Plecarea ... ... ... 226 Domnişoară M... ... ... 227 La laşi .... ... ... 232 441 Îndărăt la Bucureşti şi spre casă . . 237 în gara Titu ....................................... . 242 Acasă............................................... . 249 Minunea damigenei................................... . 252 La nemţi............................................ . 263 Condamnat la moarte................................. . 276 Primarul din Titu................................... . 284 Lipsă de solidaritate............................... . 287 Lumea cealaltă — 1929 Amintiri de la şcoală . ... 292 Flăcăiandru ... ... 302 Experienţe .... ... 306 Amestecat în politică . . . 307 In puşcărie ... ... 309 Visul din puşcărie . . ... 311 Agent sanitar ... ... 314 Caragiale .................................................. . 315 Cînd am văzut pe Duca întîia oară........................... . 320 Cum m-am împrietenit cu I. G. Duca .... . 326 Cu I. G. Duca să-i ţiu de urît........................ . 328 Cîteva cuvinte asupra humorului............................. . 330 Către cititoare şi cititori................................. . 336 Pagini sociologice.......................................... . 338 Despre politică ............................................ . 339 Redacţionale ............................................... . 340 Nepotriviri de vremuri...................................... . 343 Ce fel de literatură vreau — Unui prieten drag . . 344 Puteri noi, uriaşe.......................................... . 348 Către cei socotiţi abonaţi.................................. . 353 Spovedenie scrîsnită... .................................... . 355. Foi răzleţe de jurnal . . 361 Viaţa aventuroasă a unui povestitor român (I, II). Interviu de I. Valerian ..............................................386 Postfaţă. Note 401