Tehnoredactare redacţională: Vasile CIUCĂ Tehnoredactare computerizată: Constantin NIŢĂ ION VINEA OPERE v PUBLICISTICA Ediţie critică, note şi variante de ELENA ZAHARIA-FILIPAŞ Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României VINEA, ION Opere / Ion Vinea. - Bucureşti: Editura Minerva, 1984 • voi. - (Scriitori români) Voi. 5: Publicistică. - Bucureşti: Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. - 2003. - ISBN 973-85611-2-4 I. Zaharia-Filipaş, Elena (ed.) 821.135.1-821 FUNDAŢIA NAŢIONALĂ PENTRU ŞTIINŢA ŞI ARTA ACADEMIA ROMÂNĂ INSTITUTUL DE ISTORIE ŞI TEORIE LITERARĂ „G. CĂLINESCU" Bucureşti • 2003 1920 MIROS DE PULBERE Chemarea (1920) Adevărul (1920-1921) Adevărul literar şi artistic (1921) Luptătorul (1921-1922) Flacăra (1922) Contimporanul (1922-1923-1924) Facla (1923) Cuvântul liber (1924) Sub liniştea aparentă care înconjură ultimele zile de activitate parlamentară se arată simptome curioase. Este încărcată. Liniştea este înşelătoare.... Zilele de felul acestora sunt cele mai prielnice pentru uneltiri interesate. La adăpostul indiferenţei obşteşti, cugetele rele îşi fac cu abilitate „combinaţiile", şi cine ar putea crede că aceste cugete ne lipsesc. Terenul politic pe care ne aflăm este absolut nesigur. Soarta guvernului, destul de instabilă chiar în faţa Parlamentului, pare a fi periclitată din afară. Greşala acelora care au lăsat sau au silit pe generalul Averescu să plece din minister se răzbună cu o ironie amară. Căci duşmanii ireductibili ai guvernului io pregătesc să utilizeze în favoarea lor atitudinea şi resentimentele generalului. Situaţia e bizară. S-ar crede, după judecata oamenilor cinstiţi, că în forma de astăzi guvernul este consolidat, că, adică, poate cu succes să păşească spre cele mai îndrăzneţe şi radicale reforme. S-ar putea, de asemenea, crede că intrarea - aşa de frumoasă prin rezultatele obţinute în două zile - a dr.-ului Lupu constituie o reală garanţie pentru democratismul guvernului şi că, în fine, munca poate începe fără piedici serioase. Puteam chiar noi - cari n-am intrat şi nu suntem prietenii acestui Parlament, însă numai pentru motivul că vedem în el o necompletă şi neexactă reprezentare a curentelor de opinii din popor şi cari, în consecinţă, n-am putea admite o dizolvare făcută pentru a nesocoti şi mai mult acele opinii şi pentru a falsifica şi mai mult alegerile - să credem că energia guvernanţilor va reuşi să călăuzească într-o direcţie folositoare şi stabilă amalgamul de tendinţe neclarificate care,constituie caracterul dominant al Parlamentului. Dacă acesta, în ciuda pesimistelor noastre prevederi, ar fi reuşit să lucreze, şi să lucreze bine, eram cei mai dispuşi să-i acordăm creditul şi aprobarea noastră. 3 1 Aşa putea fi! Dar liberalii, înghiontiţi în colţul ruşinii şi excluşi pentru totdeauna de la voluptăţile puterii, liberalii aceştia cari ieri încă susţineau cu argumente furnizate de jurisconsulţi emeriţi legalitatea Camerei lor şi chiar facultatea lor de a modifica Constituţia şi cari erau cei mai dispuşi să lucreze în sânul lor, găsesc astăzi mai practic să-i întoarcă spatele, să uneltească în contra lui şi să pregătească în mod foarte ascuns şi cu infinite precauţiuni răsturnarea odiosului Bloc şi a guvernului său. îi vedem la treabă. Dispreţuind ruşinea, neglijând orice scrupul, uitând insultele aruncate până acum câteva zile, se adresează generalului Averescu, căutând colaborarea lui pentru dizolvarea Parlamentului şi pentru formarea unui guvern mai mult sau mai puţin „paravan" şi pentru cartelarea în alegeri cu Liga Poporului. Nu ne interesează ce răspunde generalul, cu el ne vom răfui, de va fi nevoie, şi vom şti să luăm înapoi cu dobândă încrederea ce i-am dat-o, în cazul nefericit că teama noastră s-ar confirma. Pe liberali însă îi cunoaştem deja. Ştim că pentru desfrânata lor poftă de viaţă - căci ce e viaţa politică a acestor juisori decât o goană după mijloacele cari permit satisfacerea tuturor capriciilor? - nu există obstacole. Ştim că în faţa interesului lor care astăzi se cheamă: dizolvarea Parlamentului, spargerea Blocului, salvarea partidului, orice argument de ordin patriotic dispare. Patriotismul liberal merge numai până la porţile clubului şi ale Băncii Româneşti. Şi atunci când îi vedem apropiindu-se de idolul poporului nostru (din nenorocire orb) şi când ştim că ţin în mână armata, care este totuşi a ţării, ne cuprinde o grijă vagă, dar chinuitoare. Şi avem impresia că bate un vânt de incendiu. în clipe ca acestea, străjerii trebuie să vegheze la locurile lor. MERCENARII ANTANTEI Călăii omenirii şi casapii cari au organizat războiul civil în Rusia se găsesc în faţa formidabilei opoziţii muncitoreşti din propriile lor ţări şi în faţa unor strălucite victorii bolşeviste. Căci, după ce şi-a pierdut Omskul, capitala provizorie a ţarismului, generalul Kolceâk, arhan- ghelul reacţiunii, s-a văzut rând pe rând înfundat şi desfundat în Urali şi răzbit până dincolo de cele mai strategice poziţiuni ale sale. în momentul acesta, voluntarii cari transportau în Rusia cătuşele, spânzură-torile şi ghilotinele capitalismului se retrag spre îngheţatele ţărmuri ale lacului Baikal. Iar tocmai din cealaltă parte, din colţul opus al ţării incendiate de „petrolorii" burgheziei, vine ştirea că Judenici, generalul care se apropiase de Petrograd, şi-a părăsit învinsa oştire în lagărele din Estonia şi a plecat să se repauzeze la Paris de ostenelile campaniei de iarnă. Simultan, victoriosul Denikin, cu toate ajutoarele în material trimise de d. Brâtianu din depozitele Moldovei, a evacuat Kievul sub îndoitul asalt al gărzilor roşii, precum şi al trupelor naţionale ucrainiene. Armatele Republicii Revoluţionare Ruse se apropie biruitor de grânarul Volgei de jos şi de Odessa, pe care în curând o vor fi recucerit. După mai mult de doi ani de foamete, revolte, dezorganizare, complot şi asediu pus la cale de Antantă, după doi ani de blocus şi după expediţia pur antantistă din Murmania şi după războaiele cu statele baltice, cu Finlanda, cu debarcarea franco-greceascâ de la Odessa, cu incursiunile româneşti la Razdelnaja, cu hărţuielile sângeroase ale lui Petliura, cu atacurile Poloniei, cu intrigile Germaniei, cu răscoalele căzăceşti, după miliardele cht-iuite de Antantă, după atâtea crâncene sforţări ale capitalismului îngrozit, Republica Socialistă Rusească învinge, triumfă. Opera înfăptuită de guvernul Sovietului, opera de organizare şi de prefacere lăuntrică, de apărare şi de ofensivă în afară, de pace şi de război totodată, se aseamănă şi egalează în măreţie pe aceea a revoluţionarilor din 1793. Ceea ce gândeşte astăzi despre ei întreaga omenire vor gândi mâine cu toţii despre oamenii revoluţiei ruse. Şi după cum teroarea şi marea teroare din Franţa, cu episodurile ei de silnicie şi de crimă, sunt detalii cari se pierd în imensul monument al prefacerii săvârşite în penultimul secol, tot astfel ceea ce este adevărat din excesele cari se impută conducătorilor ruşi n-au nici o însemnătate în formidabila zvârcolire a omenirii de a face un pas înainte. De acesta singur se va ţine seama. Până atunci, reacţionarii Europei se agită, uneltesc, încearcă. Şi ne-a fost dat să auzim cuvintele lui Clemenceau numărând în faţa Parlamentului francez popoarele, adică guvernele, pe cari se sprijină şi speră să le asmuţă asupra revoluţiei ruse. Printre acele guverne se află şi guvernul român. De bună-seamă, bătrânul domn s-a gândit la Brătianu sau la Take Ionescu atunci când a crezut că, în schimbul avantajelor pe cari ni le-ar acorda, s-ar găsi în ţară la noi un minister 5 şi un Parlament pentru a mobiliza şi a merge pe stepele Rusiei, în slujba intereselor străine. Ce suflet de mercenari trebuie să ne atribuie politicienii Antantei burgheze şi ce suflet de negocianţi trebuie ei înşişi să aibă pentru a-şi închipui ca se poate prostitua un întreg popor, într-un venal acces de rasism războinic, ca să accepte a-şi vărsa din nou sângele în Nistru, în Nipru, luptând în contra cauzei sărăcimii şi a popoarelor mici. Clemenceau, Lloyd George şi ceilalţi comparşi din Conferinţă n-au oare destule colonii, destui negrii, destule piei roşii, destui australieni, zuluşi, somali, malgaşi, papuaşi şi polinezieni, spre a înjgheba dinei batalioane de trimis, în sunetele Marseillezei, să combată barbaria socialismului, n-au oare suficiente ţinuturi cu turme umane pentru a ne scuti de cinstea de a cugeta la existenţa noastră de popor român; cu Brătienii şi Mare Cartier, pe aceste ţărmuri ale răsăritului roşu? Ceva totuşi s-a schimbat în vechea Românie, de câteva săptămâni încoace, pentru a mai putea fi mobilizaţi şi expediaţi spre abator în schimbul valutei, în schimbul mărfurilor, împrumuturilor eventuale şi-al eventualului inutil consimţământ apusean în privinţa unirii cu Basarabia. |N NOAPTEA LUMINILOR ÎNŞELATE Anul ăsta copiii, îngeri adevăraţi cari vor plimba pe uliţă solie mincinoasă, sunt mai puţini, mai goi şi mai bolnavi. De-atâtea vreme, în acelaşi ajun de mare şi deşartă zi, ei plimbă lumina săracă a şase raze de hârtie pe sub ferestrei^ ostile ale celor ce tot nu înţeleg. Şi, din an în an? colindătorii s-au împuţinat, cântecele; lor s-au întristat, hainele li,s-au trenţuit şi, în noapte&de veselie, convoiul lor mereu reînnoit şi-a purtat pe bolovani paşii osândiţi, şi-aîntins cerşind mâinile îngheţate pe la uşi. Era un pâlc de suflete gonite şi neiertate care de-a lungul vremilor creştineşti şi-a închinat sufletul sub blestem,, şi-a pierdut argintul din glas, flacăra din ochi şi a gârbovit sub strana purtată, pe încetul, ca o cruce.,Pentru că, decând ne aducem aminte, copiii purtători de lumină veche şi de poveşti neuitate sunt aceiaşi ca în seara dintâi. Pentru că steaua blândă care le-a fost încredinţat! seamănă, în icoana ei naiv plăsmuită, cu steaua primei amintiri,, cu stelele; ppate, apărute,ţn-noaptea la fel aşteptată şi sărbătorită, şi aprinsă în ceasurile celui mai lung întuneric dintr-un an. Pentru că toţi cei ce umblă în umbre şi-şi suspină vântului cântecul sunt Ia fel în faţa ochilor ce privesc din sărbătoarea lămpilor şi nu disting că cei de afară, porniţi din bordeiele de acum o mie nouă sute de ani să ducă văpaia, ca o floare mare, pe la toate sufletele, pentru milă şi iubire, pentru ca răul din inimi ca un sloi să se topească, sunt astăzi obosiţi, flămânzi şi învinşi; că nu mai pot ţine în mâna lor cerşindâ strălucirile în care s-a închipuit speranţa şi nici nu poate suna în cuvântul lor rugător vestea minunată a mântuirii; că în zadar bat trupurile lor mici în poarta grea a celor ce clădesc palate mereu noi alături de bordeiele vechi, străvechi, din cari au plecat copiii ce rătăcesc şi pier, sunt acum nouăsprezece veacuri. Nu se văd plăpândele licăriri de hârtie prin geamurile largi şi înflăcărate cari sfidează nemernic bezna. Nici melodia colindelor nu pătrunde în auzul celor ce şi-au astupat urechile, ca nimic să nu turbure plăcerea festinului. Misiunea copiilor a sfârşit în moarte prin foame şi chin, întocmai ca şi cruciada celor cincizeci de mii pe cari aceeaşi iluzie şi greşală i-a semănat pe drumurile Ierusalimului. De acum, stele şi cântece trebuie să se stingă. Pentru ochii orbi şi urechile surde izbucnesc roşii incendiile şi zguduitoare exploziile, iar simbolul credinţei celei noi e în paza mâinilor de voinic. ÎN AŞTEPTARE Fâlfâirea roşie de la Nistru a înspăimântat cirezile reacţionarilor noştri. Pe moşia pe care s-au obişnuit să o pască în linişte, sub blânda supraveghere a sceptrului ciobănesc, rândurile lor s-au strâns şi cornutele frunţi s-au aplecat într-un gest de comună apărare. Aceeaşi primejdie îi ameninţă pe toţi rumegătorii, atât de infatigabili, ai avutului public şi ai comorilor ţării. E vorba, de acum, să fie scoşi, laolaltă, şi fără milă, dintr-o viaţă de plăceri stoarsă din chinurile altora şi, dimpreună, regi, ciocoi şi dumnezei - aceştia reprezentaţi prin popi-deputaţi şi popi simpli - îşi uită urile, pizmele, certurile de până ieri şi se strâng într-o frăţească unire. Generalul Averescu, cel dintâi, iartă Brătienilor insultele, injuriile, calomniile zvârlite lui şi le mai iartă şi tot răul pe care l-au făcut aceştia ţârii. 6 7 Take lonescu, marele nedreptăţit, privighetoarea răguşită a istoriei româneşti, absolvă pe temutul său rival, Marghiloman, de toate trădările de care 1-a învinuit şi consimte - ce minune! - să şadă pe aceeaşi bancă ministerială cu dânsul. Cât priveşte pe Brătieni, se ştie că aceşti oameni cari au năruit ţara, au jefuit-o, au îngropat-o şi au înfometat-o, n-au avut niciodată altceva în vedere decât interesele superioare ale naţiunii. Ei ar reveni la guvern cu plăcere şi asta ar însemna un sacrificiu în plus din parte-le. Rămân ardelenii, cari încă n-au realizat reformele agrare peste munţi; şi rămân eternii miniştri ai Bucovinei şi Basarabiei, sărmane victime jertfite pe banca ministerială şi torturate de anume reminiscenţe de pe timpul revoluţiei kerenskiene: Republica Moldovenească, Sfatul ţării etc. Toată această lume burgheză îşi şterge buzele de unsoarea ospeţiilor de până azi, pentru a schimba o pură sărutare de unire în faţa duşmanului comun: Socialismul. Mâine, cetăţeni, va suna goama să vă cheme pe colinele Nistrului şi de-a lungul Danubiului, la lupte, la încercări, la mizerii şi morminte noi, pentru ca toţi cei ce şi-au dat până azi «osteneala să vă guverneze şi să vă fure să se bucure fnai departe de această linişte prielnică şi îmbelşugată cu de toate. Vi se pare un vis urât, o năprasnică năzărire a frigurilor spaniole, o lugubră halucinaţie după cinci ani de suferinţe - nu-i aşa? - să mai auziţi tresărind goarna, să mai vedeţi palpitând steaguri, să mai simţiţi cutremurul pământului sub roţile tunului! Fu şi praf de puşcă şi sânge, în locul aburului ieşind din brazdă şi în locul danţului de aur al spicelor. Şi totuşi, oligarhia împăcată, unită, purificată de apropierea incendiară a primejdiei, vă pregăteşte tuturor celor ce nu sunteţi nici proprietari de uzine, nici de latifundii, nici de imobile, aceeaşi soartă cântată de poeţi: „moartea în război e mult frumoasă, / moartea vitează noi o primim". Mâine, un motiv meschin, născocit sau real, un şuierat de glonţ, un zbor de aeroplan străin le va oferi pretextul să strige că sfintele noastre graniţi au fost călcate. în acest sfârşit şi în acest început de an, însă, un chip de omenire a murit şi un altul îşi ia întrupare în cadrul imens al vieţii. Zadarnice sunt uneltirile, sforţările, crimele unor clase degenerate, căci e neîndoios că istoria nu se poate opri la Nistru. Pe aici au trecut odinioară, fără a fi stăvilite, rasele noi care au regenerat popoarele albe şi neamul românesc totuşi a dăinuit. Pe aci va trece duhul cel ne-u al vremii năvălitoare şi el va preface lumile şi pe urma lui poporul românesc va rămâne ca întotdeauna. BUNICA La concertul de duminică, Regina, însoţită de două din fiicele sale, şi-a făcut apariţia în loja domnească sclipitoare şi radioasă ca un juvaer de preţ şi veselă - mai veselă decât oricând. Sănătoasa tinereţe a principeselor regale rămânea în umbră alături de invincibila frumuseţe a preaaugustei lor mame, splendidă ca în zilele când a venit în ţară, fermecătoare ca Ia banchetul din iarna trecută a d-lui Clemenceau când, cu un atât de lăudabil zel patriotic, această admirabilă reprezentantă a sexului slab lupta pentru cucerirea diplomatică a Banatului. Electrizat de incontestabila eleganţă ce emana din regeasca apariţie, publicul i-a făcut o caldă, deşi mută, ovaţiune. Surâzătoare, stăpâna de ieri şi de azi a României Mari mulţumea la balustrada lojei. Şi cum stătea aşa, din guri naive picurau cuvintele: „Ce tânără e!" Şi în adevăr, nimeni n-ar fi crezut că aceea, asupra căreia durerile şi grijile unei repetate maternităţi trecuseră fără urmă, devenise de câteva zile bunică. Regina venea voioasă pentru a împrăştia toate bănuielile şi pentru a dovedi că nu-i lipseşte seninătatea sufletească cu care se poate asculta muzica. Prezenţa ei la concert indica că nici o altă ocupaţie mai urgentă şi mai necesară n-o reţinea aiurea. Şi desigur că, în împrejurări normale, lucrul nu putea să formeze obiectul scrisului nostru. Nu intră în atribuţiile presei să controleze în ce mod îşi întrebuinţează monarhii timpul, iar cetăţenii nu pot decât să fie satisfăcuţi când regii se îndeletnicesc cu ocupaţii inocente şi nepolitice. Ca oameni însă, ca simpli oameni, atitudinea Reginei ne-a surprins. Pentru că ne întrebăm dacă n-ar fi fost mai frumos, mai logic şi în orice caz mai omenos ca blânda protectoare a răniţilor să-şi petreacă orele libere aiurea, unde prezenţa ei ar fi simţită ca o mângâiere şi ca o strălucită dovadă de bunătate: lângă leagănul nepotului ei. Ar fi putut atunci Regina să-şi dea seama de cruzimea ordinului de sechestrare a fiului primogenit şi ar fi revenit desigur asupra nemiloasei hotărâri. Şi poate că un gest instinctiv al nevinovatului bastard ar fi reuşit la căpătâiul său să provoace singura soluţie admisibilă şi omenească a incidentului dinastic: binecuvântarea bunicilor regali. 8 9 SOCIALISM 1919 Tovarăşii de la Socialismul afirmă că dr.-ul Lupu este un „burghez" fiindcă, deşi de convingeri socialiste, d-sa nu este înscris în Partidul Socialist. Credeau că denumirea de burghez sau de proletar corespunde unei situaţii economice în societate, indiferent de costumul, cravata sau diplomele insului. Noul fel de a defini al confraţilor noştri aparţine însă unui sistem de acţiune şi polemică ce se defineşte şi el, fără sofistică şi devieri, politicianism. Doctrina socialistă nu poate fi monopolizată de câţiva oameni cari se erijează în clerici intoleranţi ai unei noi religii. Cine adoptă părerile lui Marx şi luptă pas cu pas pentru realizarea şi răspândirea lor, e tot atât de socialist ca şi cei înscrişi şi catalogaţi şi trecuţi pe cotoarele cu recipise ale partidului. Dacă o deosebire se poate face în sens de „mai socialist" şi „mai puţin socialist", arunci ar trebui considerată acţiunea cuiva numai din punctul de vedere al utilităţii şi al serviciilor aduse. Cutezăm a crede că prin ridicarea stării de asediu şi a cenzurii, d-rul Lupu a servit socialismul, liber de acum a se deda operei sale de propagandă, tot cât şi o manifestaţie de stradă întreruptă de gloanţe şi bântuită de şarje. Un singur om nu poate realiza pe deplin şi dintr-o dată programul socialist, şi dacă e o erezie de a-i refuza sprijinul, e un păcat a-1 învinui şi ataca în plină şi sinceră muncă de îndeplinire a părţii din idealurile visate. Dacă nu poţi face dintr-un gest tot binele pe care-1 cere şi-1 merită omenirea suferindă, e oare în această neputinţă un motiv de a împiedica şi batjocori pe cel ce caută să aline cât de cât? Auzim de pe acum bătaia ceasului care va chema, pe mâine, Partidul Socialist la putere. Fi-va acest eveniment pentru noi, cari ştim că nu se realizează subit fericirea promisă şi dorită, pentru noi cari vom sta neclintiţi la postul nostru de control, fi-va oare un prilej de a spune preoţimii socialiste că şi-a renegat şi denaturat crezul? N-am fi atunci suspecţi de rea-credinţă şi de gelozie, şi n-am fi cumva pe drept învinuiţi că încercăm a ne însuşi înţelegerea perfectă a unei doctrine dimpreună cu simpatia încrezătoare a unei clase? Am scăpat de anul groazei şi al masacrului nu numai pentru România, ci pentru întreaga Europă. A fost ca un vis rău de care ne dezleagă începutul mult mai roz al anului ce purcede la drum. Putred de la început, el şi-a împrăştiat miasmele fetide de-a lungul celor douăsprezece luni de zvârcoliri nerodhice. Pornise cu făgăduieli nemărginite şi având asupra sa o sarcină din cele mai uşoare. De ce? Pentru că venea după patru şi jumătate ani de ură, patimă şi întunecime. Desenatorii îl simbolizează sub chipul convenţional al înfrăţirii, al luminii şi mai ales al păcii. Al păcii, 1919 n-a fost. Mai puţin încă decât funestul 1914 şi decât blocul îndoliat al celor trei ani următori înecaţi în sângele omenirii albe. An al războiului, ca şi celelalte, el n-a fost în stare sâ ţin! nici una din promisiunile sale, pentru ca astăzi să se strecoare pe sub pragul amintirilor noastre ca un Criminal descoperit. A fost înşelător şi fals, chiar şi pentru naivii care în prima clipă au crezut în el. Şi-a fost şters ca o monedă calpă. Va trece în istorie? în istoria triumfală a capitalismului antantist i se rezervă desigur un loc însemnat r-u slove de aur, ca în letopiseţul hiperbolicului nostru naţionalism. Dar legea perfidă a relativităţii, care până acum a răsturnat atâtea din valorile consacrate, îl va cufunda în neantul nefiinţei de îndată ce 1920, anul triumfurilor proletare, îşi va fi dat roadele. în aşteptarea lor putem să-i cântăm prohodul. Primii paşi au stat sub, zodia Wilson, tot aşa precum cele ce încep vor sta sub zodia Lenin. Iar sfârşitul, lamentabilul sfârşit, şi-a depănat neputinţa sub auspiciile peritoare ale bătrânului Clemenceau. Wilson i-a fost zodia fatală. Păşind pe pământul Europei ca primul preşedinte ale Statelor Unite, cel ce venea în această calitate de peste ocean, Wilson, a adus împreună cu bagajul celor 14 puncte, atât de frumoase de la distanţă, toţi germenii încurcăturilor următoare. A imprimat pecetea lui acelei conferinţe jalnice care se intitulează Congresul de la Paris şi care într-un an n-a fost în stare să dea mai mult decât litera îngustă a trei tratate scelerate. Ce a fost pe lângă acestea? O serie de greve înăbuşite de călcâiele militariste: greva cărbunarilor din Anglia, greva metalurgică din America, greva de la 21 junie din Italia şi uriaşa manifestaţie de la 1 ,Mai. . . . 10 11 O succesiune de revoluţii sugrumate de avalanşa de armamente pregătite pentru război: revoluţia spartakistă din Bavaria, regimul celor 133 de zile din Ungaria, mişcările de la Milano şi Bologna, insurecţiile de la Barcelona, comploturile sinfainiste din Irlanda, răzbunate toate de strălucita campanie a comisarului Troţki. Iar în mahalalele Europei, 1919 n-a fost în stare să aducă decât doliul, foametea şi deznădejdea: Viena operetelor şi a fastului habsburgic, Viena congresului de la 1814, transformată în cimitirul mai multor milioane de oameni. Pentru rest, un faliment al producţiei, un naufragiu al valutelor. Acesta a fost 1919! Ba uitasem: a fost anul alianţelor, anul conciliabulelor secrete şi al aventurilor lui D'Annunzio şi von Goltz. Mai mult [nu] am putea spune. Dar pentru România? Anul meeting-ului de la Alba-lulia, al decretelor lui Ion I. C. Brătianu sau al Parlamentului de la Ateneu! Pentru România, 1919 a însemnat scăderea leului de la 90 de centime la 20 de bani francezi, pe care ni-i vesteşte radiograma de azi. în cursul acesta de 20 de bani se rezumă toată valoarea istorică a operei săvârşite de politicienii burgheziei române. îr- lumina acestor consideraţii, a regreta sfârşitul lui, ar însemna să comitem un sacrilegiu. „O ANUMITĂ PRESA" Nu e vorba de Viitorul şi de Independenţa, după cum cu atât mai puţin e vorba de Chemarea. Căci cine citeşte în foaia noastră expresia prea întrebuinţată şi atotdispreţuitoare „o anumită presă", trebuie să se gândească neapărat la foile liberale şi burgheze, la ziarele adversare nouă. Inevitabil însă, acelaşi cuvânt ne designează şi ne evocă pe noi, atunci când l-aţi găsi repetat, eternizat, pisălogit în coloanele Viitorului. Dar îl veţi întâlni în toate zilele şi în toate gazetele. Superb şi delicat dispreţ, când a fost rostit odată, de mult, în franţuzeşte, une certainepresse; astăzi, mulţumită înaltei stime pe care Românimea o păstrează Independenţei, şi Independenţa Epocii şi îndreptării şi altor jurnale burgheze, s-a transformat de 12 acum într-o injurie anodină şi pipernicită din vocabularul polemicilor politice. în cafenele, în cluburi, în Parlament, rataţii, politicienii, miniştrii vorbesc cu o ironie gratuită despre această anumită presă, despre presa adversară şi incomodă micilor lor personalităţi, micilor lor interese. Aşa că, astăzi, citind maculatura cotidiană, ne-am pomenit că toată presa a devenit „anumită" - fiindcă fiecare ziar are un concurent şi un adversar şi fiecare absolvent al claselor primare citeşte o gazetă care şi detestă mai multe altele care sunt „anumite". VICTOR EFTIMIU: „CORABIA CU PITICI" D-l Victor Eftimiu se întoarce către începuturile-i literare. Ultima sa carte e o culegere de poveşti şi basme. Cuprinsul lor în parte îl cunoaştem: sunt toate minunile desfăşurate cu molcom ton de descântece, de oboseală şi de evocare, ascultării noastre de copii creduli. Şi azi, basmele ne plac. Le recitim, sub formă de roman, căci în această literatură evoluată, problemul •_ acelaşi şi datele sunt la fel. Dar literatura noastră e mai puţin frumoasă. Feţi-Frumoşii ei sunt despodobiţi, zmeii sunt anemiaţi; Cosânzenele apar nevrozate; nevoia, grija, soarta, întâmplările norocoase şi cele rele, intervin fără simplitatea pe care le-o împrumută întruchiparea lor în fiinţe simbolice: Muma pădurii, scorpia, zânele. în roman, legile fizice şi toate constrângerile naturii nu sunt niciodată înfrânte şi deznodămintele se supun logicei de care fantezia basmelor îşi bate joc cu încântare. Adorabilă simetrie şi ordine în acel desfrâu al imaginaţiei: binele, în accepţiunea lui obişnuită şi fără de nici o răstălmăcire, triumfă totdeauna asupra răului şi vedem neîncetat tinereţea şi dreptatea biruind, cu binevoitorul concurs al unui popor de genii blânde şi al unui nesfârşit şir de întâmplări uşurătoare, biruind toate împotrivirile rele ale destinului. îndrăgostiţii se căsătoresc, după o sumă de încercări peripeţioase, în larma veselă a unei nunţi colosale, din preajma unui palat în care se acumulează toate splendorile visate în bordeie. Lipsesc de aici complicaţiile psihologice, mărunte sau subtile. Literatul zilei intervine, când transcrie basme, pentru a completa şi ultima lipsă. E de bănuit că d-l Victor Eftimiu s-a dedat acestui joc, folositor şi permis, atunci când e realizat cu talent, şi a modificat sau a 13 închipuit pe,de-a-ntregul basmul Alina Unda. Fără titlurile de împărat, voievod, domniţă, ale eroilor povestirii, şi fără alte denumiri caracteristice, Alina Unda ar putea fi subiectul unei nuvele moderne. Un domn oarecare, bunăoară un conte, ucide pe amantul soţiei sale, surprinsă în flagrant delict; apoi îndepărtează pe copilul său de trei ani, martor nevinovat al scenei de dragoste şi martor îngrozit al scenei de omor. Despărţită de puiul său, condamnată să trăiască lângă soţul care i-a omorât iubitul, mama şi adultera persistă în purta-rea-i nevinovată, din spirit de răzbunare, din senzualitate şi pesemne şi din prea mare tristeţă, îşi înşeală durerea şi soţul, până ce acesta îi pregăteşte cu abilitate moartea. Supravieţuitor şi stăpân al unei averi imense, bătrânul conte caută un fiu adoptiv, pentru administrarea şi moştenirea domeniilor vaste şi avuţiilor formidabile ale blazonului său. îl găseşte. E un tânăr modest, dar aprig şi deştept. Tot atunci se întoarce la casa părintească, venind de la pensionul de călugăriţe şi de la mătuşa bigotă din provincie, fetiţa îndepărtată la vârsta de trei ani şi care e acum înaltă şi frumoasă şi seamănă turburător cu mama cea pedepsită, senzuală şi păcătoasă, cu mama adusă, pe vremuri, din străini şi căsătorită fără voia ei. Şi fata îi seamănă în gesturi şi parcă >j n apucături. E în veşnic flirt cu musafirii mândri ai strălucitoarelor sale saloane. La fel, şi ea se bucură de o trecere miraculoasă şi fatală. Iubire, deci, cu fratele adoptiv. Cerere în căsătorie. Dar bătrânul, prevenit de faptele mamei şi de asemănarea variat-turburătoare a fiicei, refuză consimţământul său unei uniri necesarmente nefericite. El ignoră astfel legi fiziologice, legi atavice şi o mulţime de realităţi mulţumită cărora fiica trebuia să se deosebească profund de mamă. Fiica nu e o transplantată din ţări străine, cum era mamă-sa. Pe urmă ea este şi copilul bătrânului conte. Şi, în sfârşit, ea a fost sever educată de austera mătuşă din provincie. Şi, în afară de asta, ea nu făcea o căsătorie de convenienţă, ci una din dragoste: îşi cerea alesul. Printr-un refuz brutal şi motivat greşit, nebunul bătrân, care mai opunea şi dezamăgirile şi plictiseala sa de viaţă credinţei în fericire a tinerilor, şi-a osândit copiii la o separaţie chinuitoare împotriva căreia aceştia luptă cu un succes demn de finele unui basm. Totuşi, subiectul e al unei nuvele pe care ar putea-o scrie, cu un lux de amănunte delicatisime şi de pedantlâcuri psiho-fiziologice, contemporanul şi specialistul Paul Bourget. Dar Victor Eftimiu a scris un basm românesc, Alina Linda. 14 Sunt însă în volumul de faţă poveşti nealterate nici de ironia pe are o întrebuinţează unii autori în reluarea motivelor legendare, nici de adăogiri în text, nici de lărgirea şi clarificarea, obişnuită de alţii, sensului „filozofic" al unui basm. D-\ Victor Eftimiu vine cu un clar şi liric stil poetic în ajutorul străvechilor versiuni. D-sa nu are nimic din Ispirescu sau din Creangă. Totuşi, niciodată nu părăseşte linia simplă a expunerii pentru a urma şerpuiturile imaginaţiei sale servită de un verbiaj abundent. Corabia cu pitici cheamă atenţia tuturor, fie copii, fie copii-bătrâni, şi nu oboseşte pe nimeni şi desfată sigur şi întotdeauna. Prima poveste ne pare cu desăvârşire străină de repertoriul popular românesc. Caracterul ei creştin, ortodox, tendinţa, cadrul acţiunei ne duce cu mult mai la sudul păgânei Dunăre. Corabia cu piticit un basm cules de aiurea, dacă nu e p'e de-a-ntregul construit din închipuirea fecundă a d,-luj Victor Eftimiu: în câteva linii finale, d-sa ne descrie foarte yizua], mişcat şi sobru, tempesta în care a fost trăsnit Satan, căpitanul corăbiei cu piticii iertaţi de Dumnezeu şi redeveniţi îngeri: _ r „Iar marea-se răsUcea, trosnea, pleznea, crăpa, şe spinteca... Şi, deodată, o lumină mare în creştetul cerului. Lumina albăstrie peste toată marea şi-i dezveli chinurile neruşinate. Se văzu şi vâl-rnăşeala norilor, ca nişte uriaşi beţi c: se uitau pe brânci şi râdeau. Apoi, nu.se mai văzu nimic." . „. t ,. -Frumoasă şi puternică'e Povestea Katalinei, măritată de fratele său Pop-Nicola după un tovarăş „închinat Profetului cu steagul verde". D-l Eftimiu a dat acestui basm epirot sau macedonean caracterul de intoleranţă şi de vrăjmăşie ctmoscut populaţiilor Creştine de acolo faţă de cei de altă lege. Un cântec popular, plin de ură religioasă, e citat în versuri traduse, la începutul acestei poveşti', categoric deosebităde mitologia noastră pitorească şi barbară, dar dezbărata de prejudecăţi şi de fanatism. Neajunsurile şi sfârşitul unui mare neam domnesc şi preoţesc din răsărit, din pricina unei alianţe cu un nobil mahomedan, interesează şi prin psihologia aspră "pe care o dezvăluie şi prin efectul fără greş al episodului macabru ce ni se descrie: ademenirea Katalinei din locuinţa soţului de cătfe însuşi Pop-Nicola, fratele care o măritase şi apoi murise fără a'dobândi însă liniştea meritată a morţilor. Scena e arătată concis şi fârâirucuri literare,. ■. . ... ,., . >, ■ ' ' Volumulpupţinde.şialte-basme şi-povestiri cu Păt-Frurnbt cel trufaş, înzorzonat şi prost, şi admirat ca un cocoş; Tinerele Jara 15 bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, poate cel mai frumos basm românesc, e reluat de povestitor şi precizat în tâlcul său cu multă scru-pulozitate. Culegerea de faţă a fost publicată mai întâi în franţuzeşte, în Elveţia, şi credem că acesta e un bine făcut de d-l Eftimiu ţării sale în timpul când se zvonea, de către prietenii săi literari, că o defăimează. CONTRAZICERI PARLAMENTARE Penibile în şedinţele Camerei sunt mai ales incoerenţele repetate ale deputaţilor din Blocul parlamentar. Profanul care asistă pentru prima dată la dezbateri se poate întreba, cu drept cuvânt, dacă are în faţă o asociaţie gregară, ascultătoare la ordinele şi semnalele sacrosantului preşedinte sau - aşa cum ar trebui să fie - o alcătuire pe temeiul unor simple puncte de tactică a mai multor grupări cu programe şi convingeri bine definite şi distincte. Aşa-zisul „Bloc" nu poate, în adevăr, aibă de scop şi de rezultat să anihileze nota specifică a fiecărui partid constituent. Căci „Blocul" nu e sinonim cu fuziunea. Motivul care a dus la formarea lui şi care singur îi prelungeşte existenţa a fost nevoia de a crea o majoritate parlamentară din care să alcătuiască un guvern, iar, de altă parte, de a stabili un front unic împotriva puternicii fracţiuni liberale. Nimic din discuţiile care au avut loc atunci şi din programul care s-a stabilit ulterior nu lăsa să se întrevadă că „Blocul" va fi un partid cu vederi unitare şi cu scopuri politice identice. Ar fi fost o absurditate să se fiarbă în aceeaşi oală opozanţii basarabeni cu aleşii Consiliului dirigent sau cu ţărăniştii. N-ar fi putut din aceasta să iasă decât un amalgam monstruos şi neviabil. Credeam până mai ieri că aceste elementare adevăruri sunt clarificate în mintea fiecăruia dintre aleşii cari constituiesc Blocul. Din dezbateri, însă, reiese contrariul. Fracţiunile majoritare se cred obligate a renunţa la orice când chestiuni cari le ating direct sunt aduse în discuţie. Ţărăniştii nu reacţionează din frică de a nu atinge susceptibilităţi ardelene, şi vice-versa. Iar basarabenii sunt şi mai dezorientaţi. Două sau trei pilde luate cu totul la întâmplare din bogata succesiune de contraziceri vor ilustra afirmaţiile. în şedinţa de miercuri vorbea d. Vlad, pentru a pronunţa, Ia un moment dat, antrenat de focul verbului: „Contest dreptul de grevă al funcţionarilor şi al muncitorilor". Era mai mult decât un paradox, era o enormitate ieşită din gura unui ministru. Ei bine, Blocul care elaborase proiectul de lege pentru mărirea lefurilor judecătoreşti, proiect care sancţiona rezultatele grevei din luna noiembrie, Blocul care aprobase întrebarea d-lui Cuza, a aplaudat cu frenezie exclamaţia sălbatică a ministrului de Finanţe. în privinţa ardelenilor, nu putea fi surprindere, dar cu atât mai mare trebuia să fie mirarea faţă de aplauzele ţărăniştilor. Partidul Ţărănesc este un partid radical. Este, afară de Partidul Socialist, cel mai înaintat partid din România. Programul pe care 1-a votat comitetul de delegaţi la întrunirea de la hotel „Astoria", şi pe care îl admitem în mai multe din punctele sale, menţionează precis apărarea drepturilor muncitorului şi lasă să se întrevadă o colaborare posibilă. \^^Or, prietenii muncitorimii de la oraşe şi cu atât mai mult ţăranii, [^K. care ştiu ce va să zică a munci, dar care, din fericire pentru ei, au v") alte mijloace pentru a-şi realiza revendicările, nu pot să nege dreptul la grevă fără a-şi dezminţi programul propriu. O altă contrazicere tot atât de curioasă am avut în aceeaşi şedinţă. Deputatul basarabean Cazacliu făcu un aspru rechizitoriu în contra abuzurilor săvârşite de administraţia de peste Prut. Afirmaţiile erau grave şi impresionante, şi Camera asculta cu îngrijorare. La sfârşit ea aplaudă sincera expunere a basarabeanului. După cât ştim noi, cine aplaudă este gata să-şi însuşească părerile oratorului şi să tragă consecinţele cari se impun. Deputaţii de astăzi, însă, aplaudă şi apoi trag consecinţe cu totul opuse. Aplauzele adresate basarabeanului însemnau dezavuarea guvernului de peste Prut, adică blamarea satrapului Inculeţ. Dacă acele aplauze ar fi fost sincere, un vot de încredere provocat pe chestia interpelării ar fi trebuit să pună în minoritate pe ministrul delegat de la Chişinău. în loc de aceasta, Camera a trecut asupra interpelării pe care o aplaudase cu seninătatea insensibilă unui hipopotam. Jar ministrul Inculeţ a avut prilejul să surâdă înţelegător din loja în care tocmai intrase. Anomaliile de felul acestora sunt cotidiene. Să fie la mijloc derutarea sau lipsa de experienţă? Nu, pur şi simplu.imhedJitatea,. 16 17 KOLOSVÂR Iată un termen geografic care dispare astăzi cu ajutorul câtorva toasturi ardente. Şi am dori, dacă se poate, ca el să dispară şi din jargonul întrebuinţat în familie de d-l ministru Cicio Pop. Este una din cele mai importante înmormântări la care asistă trimişii Europei civilizate, dar este în acelaşi timp cea mai formidabilă mistificare politico-culturală. Ceremonia care se desfăşoară astăzi între zidurile seculare ale capitalei ardelene este de o nemaivăzută artificialitate. A trebuit trei trenuri speciale şi o reclamă mercantilă pentru a aduce la solemnitate un public românesc şi vor trebui înşirate pe străzi toate regimentele garnizoanei spre a ascunde feţele sumbre ale cetăţenilor adunaţi la spatele cordoanelor. Balele mieroase ale redactorilor de la Patria se vor aşterne pe coloane festive şi discursuri pompoase, al căror conţinut am putea de pe acum să-1 redăm: vor preamări vrednicia neamului care are o astfel de Universitate. Va vorbi Regele, va vorbi primul-ministru, vor vorbi rectorii celor patru universităţi ale României Mari, vor vorbi profesorii străini, vor vorbi studenţii. Va fi un delir intelectual, şi civilizaţia română înghesuită de veacuri la gurile Dunării va putea, în fine, să-şi lărgească sfera de acţiune. Dar, vai, din toate cuvântările va lipsi un adevăr - singurul. Vor spune oratorii ceea ce au avut în gând organizatorii festivităţii. Vor spune că inaugurarea Universităţii din Cluj este asemănătoare cu aceea a vechii universităţi din Strasbourg şi profesorii străini vor confirma analogia. Vor arăta că ziua de azi nu ne aduce decât recâş-tigarea unui drept pierdut şi răsplata unei munci depuse. Şi totuşi comparaţia este falsă. La Strasbourg se inaugura deunăzi o instituţie foarte veche care, deşi întemeiată prin muncă germană şi dătătoare de glorii eterne culturii germane, a fost odată franceză. O parte din clădiri şi laboratoare fuseseră clădite de francezi. Profesorii francezi împărtăşiseră de pe catedre luminile minţii lor, şi o puternică tradiţie franceză se înrădăcinase acolo. Francezii intrau ca vechi stăpâni în alma mater de la Strasbourg, iar dascălii cari se suiau pe catedre reaprindeau o torţă care fusese numai vremelnic stinsă. Ceremonia era legitimă, impunătoare. Nimic factice, nimic improvizat. Totul decurgea în mod natural. Era o reînviere! Se moştenea şi acolo, e drept, o bună parte din roadele muncii răbdătoare şi trainice a germanilor, dar proporţia era cu totul alta. Aşa este oare cu Clujul? Avem noi alt merit decât de a fi izgonit milităreşte pe unii din cei mai iluştri savanţi ai Europei şi de a fi numit prin decret câţiva tineri şi simpatici înlocuitori? Oare aula în care se va ţine festivitatea nu va purta pe toţi pereţii glorificarea istoriei maghiare? Oare sălile pe care se vor plimbainvitaţii nu vor răsuna încă de ecourile cursurilor de odinioară? Oare fiecare lucru nu va păstra încă întipărirea mâinilor maghiare care l-au produs, care l-au aşezat în acel loc? Unde va fi autorul teşit dintr-:0 minte românească? Va avea cineva modestia să recunoască acest fapt? Va deschide cineva ochii străinilor asupra adevărului? Şi, dacă este aşa, care mai este rostul serbărilor? Când pui stăpânire pe un lucru la crearea căruia n-ai contribuit.cu nimic, chiar dacă eşti în drept s-o faci, mai ai oare motive ca să te făleşti? Şi, dacă o faci totuşi, nu denotă aceasta o trufie cel puţin egală cu a neamului izgonit? ■ . Dar se va spune: serbarea de astăzi este un simbol. Ea înseamnă cucerirea spirituală a Ardealului, după cucerirea materială de ieri. Este tot atât de fals. Cucerirea culturală nu se face prin banchete şi discursuri. Ea va veni, dacă va veni, de-abia de acum înainte, iar sărbătorirea ei anticipată n-ar putea duce decât la decepţii. Şi chiar dacă n-ar fi aşa, solemnitatea e greşită.,..Ea se petrece într-un mediu care nu poate fi prefăcut. S-a ales Clujul care mai este încă un oraş cu desăvârşire maghiar. Oricare oraş ar fi fost mai indicat pentru celebrarea Unirii. Trimişij străini ar putea pleca foarte puţin convinşi de dreptatea şi de meritul nostru. Dar, în fine, „Universitatea Daciei Superioare" a luat fiinţă, cu toate greşelile şi cu toată jignirea brutală a populaţiei ungare. Promisiunile sunt mari şi frumoase. Va putea însă ca să fie o continuare a Academiei de la Kolosvâr? Sperăm! Dar modul în care s-au făcut numirile nu ne dă prea multă încredere. MOTRU, SOCIALIST! încă o metamorfoză: d. Rădulescu-Motru, care şi-a terminat plimbarea prin toate partidele burgheze, se îndreaptă, cu hotărâre în pas, spre socialism. Autor al piesei Păr de lup, o dată Cu apropierea 19 primăverei, d-sa năpârleşte din nou de culoare politică şi îşi ascunde învechitu-i nărav sub o blană de un roşu incendiar. într-o foaie săptămânală dirijată de d-sa, şi în care nu de mult a insultat, cu ferocitate, muncitorimea, face să i se adreseze o propunere de a lua iniţiativa formării şi conducerii unui grup intelectual socialist, „Clarte..." Foarte emoţionat de măguliri aduse prin propriul său ziar, d. Motru îi răspunde, printre nazuri încântătoare, că e gata să primească adeziunile ce vor veni şi, prompt în a se transforma, marghi-lomanistul de ieri, îşi începu manifestul cu „Iubiţi tovarăşi!" Ce va zice însă d. Marghiloman, „şeful", de această renegare şi infidelitate, a noului „tovarăş" care, în elanurile sale intelectuale, trece de la conservatorism la revoluţionarism cu atâta pruncească ingenuitate? Ce va face fostul său „şef, d. Take Ionescu, cel care 1-a văzut părăsind takismul antantofil şi rătăcindu-se în ţarcul d-lui Marghiloman, în momentul când invazia nemţească părea să se eternizeze în ţară? Ce vor zice „intelectualii" solicitaţi să dea buzna la carnavalul politic şi să se înşire la cotillion1-ul pe care-1 conduce d. Motru, coafat, deocamdată, cu tichiuţă roşie? Fi-vor ispitiţi de atâta eroism în faţa ridicolului? îi cheamă oare cu o voce atât de irezistibilă oportunismul scandalos de cinic şi tribulaţiunile politicianului-filosof şi filosofului-politician, care cd. Motru? Până vom cunoaşte atitudinea intelectualilor înghesuiţi de manifestele d-lui Profesor nu e inutil să ne întrebăm dacă socialismul „clarist" al acestuia nu e o prelungire la codiţa „progresistă" a partidului conservator condus de d. Marghiloman. Căci, la urma urmei, se poate să nu fie vorba decât de o trădare simulată şi convenită. Poate că d. Motru nu şi-a schimbat părul: şi-a pus perucă. S-AU ÎNŢELES! Oligarhii au căzut de acord. Gluma cu Blocul parlamentar durează supărător; Parlamentul trăieşte ca un organism bolnav, ţintuit în scaun de paralizie, dar trăieşte. D-lui Take Ionescu i s-a urât să târcolească Ateneul, cu şapca trasă pe ochi, ca un individ care-şi aşteaptă rândul la poarta casei publice; d-lui Averescu îi e lehamite 1 Cotillion (franc.) - dans de salon. 20 să-şi mai zornăie pintenii pe trotuar departe de încăperea unde e cald şi maşină de bucate. Iar d-l Ion Brătianu s-a plictisit ducând curteneşte Puterea, care de data asta s-a dovedit o târfă nu tocmai coruptibilă şi simţitoare la graţiile şi avuţia pretendenţilor. Dispreţuiţii, deci, s-au întovărăşit să încerce o răpire romantică, b escaladare peripeţioasă care să le asigure posesiunea multdoritei şi preainfidelei care i-a deprins un sfert de veac cu sfânta împărtăşanie a moralei ei. Cei trei tovarăşi din trecut şi-au scos mâinile din buzunare ca să opereze şi altfel. Se vor înţelege mai târziu. Au să reintre în imoralitatea obişnuită: d-l Brătianu mai mult ca orice amant oficial. Ceilalţi pe apucate. în orice caz> Vaida, Blocul şi toată „mitocănimea", care a înconjurat cu vigoarea ei pe „Multpoftită", va fi înlăturat iremediabil. Oligarhia îşi recâştigă drepturile decenare şi porcoasa gospodărie renaşte din scrumul acestei revolîiţiuni mic-burgheze, care, dacă n-a satisfăcut toate clasele sociale şi n-a suprimat exploatarea muncitorimii din sate şi oraşe, a gonit totuşi pe boierii vicioşi şi sifilizaţi din culcuşul dulce al Puterii şi a împiedicat exercitarea instinctelor slăbite şi triviale. REPEDE! în ţara milionarilor îmbogăţiţi din speculă, din patriotism şi samsarlâc, un minister şi o primărie vor înceta curând plata salariilor. Jaful şi dezorganizarea unei guvernări brătieniste de aproape şapte ani, nepăsarea măreaţă şi lenea murdară şi cea mai ruşinoasă neputinţă a diverselor formaţiuni ministeriale prezidate de d-l Ionel Brătianu ne-au împins până aci, puţin după eschivarea lor laşă din capul dezastrului. Publicul şi funcţionarii impresionaţi sau loviţi de această situaţie să fie calmi şi să nu uite cine sunt vinovaţii, cine sunt organizatorii dezorganizării. Guvernul actual a luat în mână frâne putrede. Trebuie susţinut în încercarea lui de a cârpi ceea ce e peticit şi de a înlocui ceea ce e furat. Nimeni, desigur, nu va fi lipsit de mânia şi luciditatea necesară pentru a respinge cu sarcasm pretenţiile liberalilor şi ale vechii oligarhii de a: relua puterea şi a prelungi agonia trândavă a unui organism social descompus. Dar pentru această fermă armonie dintre guvern şi ţară, declaraţiile din Parlament şi artificialul văzduh de libertate ce s-a creat de la o vreme prin semirmăsuri.sunt insuficiente. Guvernul, timid şi 21 bine intenţionat, trebuie să caute în conştiinţa lui temeritatea şi energia de a vroi ceea ce vrea, de a începe atacul tuturor bestiilor oligarhice cari înăbuşe cu dimensiunile lor întunecate şi greoaie orizontul acestui popor. Legile de realcătuire şi de refacere să fie aduse degrabă în discuţie. Impozitele asupra capitalului şi asupra profiturilor să izbească drept şi greu, în această ţară de milionari în care funcţionarii nu mai primesc leafă şi populaţia nu mai are pâine. Şi mai înainte de orice, situaţia externă cere grabnice limpeziri. Suntem în război între Brătianu şi Rusia. Armatele roşii îşi plimbă victoria în toate direcţiile. Fără preget, acest guvern mic-burghez şi democratic să aşeze pacea la toate graniţele noastre, cari nu vor fi călcate câtă vreme familia blestemată a tuturor poftelor şi râvnelor şi vanităţilor nu se va cocoţa iarăşi în cârca poporului român. Dar pentru asta o măsură se impune, urgentă, inexorabilă: demobilizarea totală, mijloc de îmbogăţire prin economia ce rezultă din el, izvor de îmbelşugări prin braţele ce le înapoiază pământului şi uzinei, garanţie de linişte şi libertate pentru guvern şi pentru toţi: căci se va înlătura putinţa teroarei militare la care brătieniştii vor recurge, fără ezitare, ca să-şi apere suprema citadelă, citadelă care trebuie neapărat prăbuşită: Banca Naţională. SALUTUL UNEI PLANETE O emoţie mai mult: Marconi spune că semnalele confuze şi netălmăcite întâmplate la staţiile de radiografie, cu o persistenţă care durează de ani şi ani, sosesc de pe tărâmuri străine sferei noastre atât de relativ imensă. E prilejul unei ameţitoare înălţări ale preocupărilor pământeşti absorbite în zilnicul nevoilor de tot felul. Să fie o farsă simplă şi genială a inventatorului, care încearcă, de milă, să aline sufletele noastre prin atracţia Supranaturalului? (Punem în acest cuvânt toată smerenia pe care o merită). O planetă neştiută, fiinţele ei, prin golurile surde cari ne despart, trimit semnale. Năzuinţele lor flutură în haos înspre noi. E o stea, undeva, ca o lacrimă pe chipul imens al cerului, şi ne vrea! Asta frânge cadrele preocupărilor noastre naţionale, spulberă gândul grevelor, salariilor şi mizeriile terestrului nostru răgaz. Mistică şi nădăjduitoare îşi ridică omenirea privirile suferinde înspre bobul de foc de pe boltă. Şi învăţaţii îşi urcă în munţi uneltele de privit, de ascultat şi de pipăit necunoscutul, pentru a se apropia în mintea lor cu o treaptă infinit meschină de misterul rece al zodiilor. Astrologii moderni făuresc mai departe iluzia pentru copiii numeroşi ai durerii: premiu îmbelşugat cui are să comunice cu orice planetă afară de Marte. Căci cu Marte - glumeşte spre încredinţare lumea - s-a mai „vorbit". Societatea astronomică nu doreşte un salut prea lesne realizabil, aşa că cei ce ar stabili semnalizări extraplanetare ar avea de luptat nu numai cu invidia confraţilor, dar [şi] cu îndărătnicia maltezilor cari s-ar obosi neapărat să-i răspundă. Căci oricât de titanic s-ar strădui câştigătorul premiului, el nu-i va putea înlătura din calea eterată a mijloacelor sale de corespondenţă. Vom asista, prin urmare, la nazurile acestui oropsit pământean: faţă de curtenirile unei lumi splendid izolate. Şi pe urmă? Cere^-vom oare înţelepciunii acelor minţi soluţia nefericirilor noastre şi răspunsul întrebărilor nedezlegate? Sperăm noi mai mult în el decât el în noi! Nu vom avea catastrofala surpriză de a constata că suntem cele mai înţelepte vieţuitoare din universul pipernicit - cu toată vechimea venerabilă ce se atribuie altor stele? Trăiţi, deci, numai de curiozitate. CĂLUŞUL BASARABIEI Spectacolul era curios, dar real. Deputatul Vasile Stroiescu citea expunerea situaţiei din Basarabia, desfăşurând firul ororilor fără de nume şi fără de număr săvârşite sub guvernarea liberală: cenzură şi stare de asediu; suprimări de ziare, bătăi, rechiziţii, execuţii, crime; o dezordine haotică şi o lipsă cumplită a celor trebuincioase; stoluri de jandarmi, de funcţionari şi de aventurieri ai Vechiului Regat bântuind ptovinciâNistrului. Şi atunci d-l Iorga» ţâşnind de pe fotoliul prezidenţial, dădu glas enervării surde ce cuprinsese Parlamentul: îi era „totalmente" imposibil să mai asculte adevărul. Băncile liberale, numai băncile liberale, au aplaudat şi-au susţinut geStul de silnicie a! preşedintelui care, în cele din urmă, a luat interpelatorului cuvântul şi a suspendat şedinţa. • ^ -• 22 23 Cu abţinerea şireatâ, nemernică şi laşă a Blocului - care păstra tăcerea -, cu aprobarea zgomotoasă a patrioticului grup liberal, s-a săvârşit această stâlcire a adevărului, spre bucuria celor ce au instalat în Basarabia regimul atât de cunoscut, spre desfătarea naţionalelor simţuri ale d-lui lorga şi spre marea liniştire a guvernului. Un Daniil Ciugureanu şi un Inculeţ au răspuns unei comunicări incomplete cu insulte bine aplaudate de liberali. Şi deoarece naţionaliştii, ţărăniştii şi socialiştii tăceau, liberalii singuri apărau şi salvau guvernul. îl apărau, căci comunicarea d-lui Stroiescu lovea punctul de îmbinare al intereselor vechii oligarhii cu ale neooligarhiei ce se desemnează. Liberalii îşi apărau trecutul, reprezentat în acest guvern prin ministrul Inculeţ. Inculeţul acesta este linia minunată ce însemnează despotismul fostelor guvernări oligarhice cu democraţia spălăcită şi şovăielnică a guvernului actual. Inculeţul trebuie izgonit şi procedeele sale trebuie părăsite pentru ca promiscuitatea, care a luat naştere în Cameră între cele două regimuri, să fie sigur şi pe deplin stârpită. Să treacă guvernul de o parte sau de alta a baricadei; să-şi definească predilecţia pe care o are pentru una din cele două luntre aflătoare pe apele politicii noastre interne, pentru a nu risca nă-şi bălăcească acrobaticu-i trup printr-o cădere. E intolerabil să dăinuiască starea de asediu şi cenzura în provinciile alipite, pe când Vechiul Regat trăieşte cu iluzia libertăţii. E tot aşa de intolerabil ca suspendarea stării de asediu să nu se transforme grabnic în restabilirea deplină a garanţiilor constituţionale, acum când avem un parlament pe cale de a desfiinţa jandarmeria. Guvernele au destule mijloace de a abuza de puterea ce li s-a încredinţat (tot aşa cum o Cameră poate lua cu forţa cuvântul unui deputat care nu minte), pentru a se mai putea teme de reîntronarea libertăţilor şi de o ieşire din incoerenţă. GUVERNUL FRICII Proprietarii şi toporul Guvernul oligarhic de ieri se temea de un lucru: de revoluţie, de democraţie. Guvernul gt/on-democratic de azi tremură ca o salcie bătută de toate vânturile. O apostrofa a liberalilor îl intimidează; o 24 incantadă a nedisciplinatului domn lorga îl bagă în răcori; un glas de pe banca socialistă îl îngălbeneşte, iar răţoiala unui militar de la Marele Cartier îi face părul măciucă. în consecinţă, cei şapte, opt sau zece miniştri ai cabinetului fac impresia unui şir de saltimbanci păşind pe o sârmă şi pipăind, cu mâinile întinse deasupra abisului ce se cască de o parte şi de alta, un echilibru instabil şi capricios. Cu fiecare şedinţă parlamentară, baraca ambulantă a trupei ministeriale scârţâie din osiile-i vechi, se zdruncină pe arcurile-i obosite. Miniştri rostesc discursuri cari, ca şi poemele lui Mallarme, trebuie să aibă întreite sau împătrite înţelesuri, pentru ca toată lumea să fie satisfăcută. Şi, cu o cheltuială de o jumătate de milion pe zi, Parlamentul se mulţumeşte să amuze publicul din tribune, atât de solicitat şi de matineurile altor companii dramatice. Deci, pacea cu Rusia n-a fost încheiată; posesiunea teritoriilor de peste Prut nu ne-a fost cheză-şuită; bugetul n-a fost alcătuit; noile impozite n-au fost aduse; din programul Blocului nu s-a realizat încă nimic şi de pragul falimentului nu ne-am depărtat cu un centimetru; sub arme aşteaptă sute de mii de oameni; Regele continuă să facă politică de partid; ameninţarea decretelor-legi atârnă mereu deasupra noastră, căci aceste Camere ieşite din vot universal şi acest guvern de emanaţie parlamentară n-a luat nici o măsură de garantare a libertăţii şi a controlului naţional: nu suntem la adăpostul loviturilor de stat ale Majes-tăţii Sale. S-ar părea că guvernul are o singură preocupare: să dureze, să dureze şi atât, în virtutea unor obscure şi neînţelese legi de mecanică politică. Căci până astăzi încă n-am asistat a îndeplinirea unui singur act de guvernământ franc şi dintr-o bucată. Pus în faţa problemelor zilei, guvernul le pipăie, le dezmiardă, tremură şi suspină ca un seminarist timid alături de o femeie pătimaşă. Să nu ne mirăm, deci, când, printr-o intervertire a ordinii naturale, „problemele" singure vor purcede la fapte. Sub un guvern şovăitor şi fricos, proprietarii se adună să-şi discute interesele. Există o boală de ochi care se cheamă daltonism şi face ca suferindul să nu vadă culoarea roşie. Oameni aşezaţi, proprietarii nu văd nici ei roşul care* din toate părţile, inundă cercurile imense. Altfel nu s-ar fi adunat să-şi proclame dreptul de a trăi din trândăvie şi exploatare, iar cel mai idiot dintre dânşii n-ar fi prevenit pe chiriaşi că îi va izbi cu „toporul în cap". Dacă lucrurile vor ajunge la „topor", domnule idiot, fi sigur că toporul chiriaşilor, toporul celor mulţi e mai sprinten şi mai greu decât cel pe care braţele voastre 25 grase şi tremurânde încearcă să-1 ridice asupra poporului. Dacă lucrurile ajung la topor, e timpul să spunem chiriaşilor că ei fiind numărul, ei sunt forţa şi ei sunt dreptul. Şi de la ei trebuie să pornească înspre guvern îndemnul de a lucra, de a acţiona grabnic, cu toporul legilor, pentru ca mai târziu să nu se mişte satârele peste cefele celor osânzoşi şi puţini. PACEA INEVITABILĂ Vin ştiri din toate capitalele că miniştrii popoarelor înfometate şi rărite de pe urma războiului se pregătesc să aşeze între ţările lor o sinceră pace a muncii, nesocotind draconismu) zadarnic al Tratatului de la Versailles şi uneltirile semănătorilor de cenuşe şi de sânge. După ce Anglia însăşi a intrat în negocieri cu Sovietele, dând astfel un asigurător exemplu micilor bărbaţi de stat din Orientul antantist, iată Italia libertară şi nervoasă declarând, prin glasul d-lui Nitti. că s-a decis să rupă cu o politică duşmănoasă faţă de trei sute de milioane de suflete excomunicate din viat:.- continentală de interesele unui pumn de burghezi, gata să devasteze din nou omenirea pentru a-şi umple pivniţele cu aur. Şi, după cum o societate în care se munceşte şi în care roadele muncii sunt pe drept împărţite producătorilor n-are a se teme de reluarea relaţiilor cu bolşevicii, de asemenea popoarele decise să trăiască pe urma trudei lor nu pot persevera în sălbatica atitudine de până acum faţă de Germania. Trebuie dată acestei ţări putinţa de a produce, spune d-l Nitti, de vreme ce i se pretind despăgubiri de război. Aci e însă partea cinică a discursului: nu vă speriaţi şi nu mai gâtuiţi Germania dacă vreţi să poată plăti! Oricum, este însă de reţinut că Anglia şi Italia s-au îndrumat de-a binelea înspre pace; că Franţa singură, condusă de Millerand, persistă în deşert în politica versaillistă, pierzând astfel în chip de deplâns pasul în marşul înaintaş al lumii. Pace cu vrăjmaşii de război de ieri. Pace cu oştirile muncii. Inevitabil, ţara noastră se îndreaptă, la fel cu Anglia, Italia, Polonia, Cehoslovacia spre aceleaşi încheieri. Pacea cu Germania va trezi, prin schimb, industria şi comerţul nostru din amorţirea în care zace de şase ani. Pacea cu Sovietele va risipi neliniştea internă, va pune căluş reacţiunii, va sătura pe lacomi şi hrăpăreţi. Pacea rusească va consfinţi poporului nostru măreţul dar 26 al revoluţiei: Basarabia, provincia pe care capitaliştii de la Versailles ne-au tăgăduit-o. Ea va mulţumi, prin renunţarea şi dezinteresul ei fără seamăn, chiar pe cei mai intransigenţi naţionalişti şi mai nesăţioşi burghezi români, care n-ar fi putut spera de la nici un alt guvern rus retrocedarea Basarabiei şi expedierea tezaurului de la Moscova. Şi va însemna în istorie prima pace leală şi blândă, în care adversarii n-au căutat să statornicească între ei raporturi întemeiate pe forţa, pe victoria şi pe egoismul unuia din ei. Şi pe urmă, pacea politică, la care ajung, sub porunca popoarelor, diplomaţii, va face loc păcii sociale pe care o cer vremurile şi o impun mulţimile. „PARTIDUL PROVOCĂRII SOCIALE" Pe trei coloane, hărăzite prin obicei reclamelor plătite, Presa Capitalei publică apelul către naţiune al colonelului Slăniceanu în numele „Partidului Ordinii Sociale". Nemulţumit de mersul treburilor publice, bravul Moş-Teacă a descălecat în arena politică şi, după cum e uzul, şi-a manifestat fierbintele sale doruri de îndreptare prin chemări şi tromboane menite să fie ascultate de „întreaga suflare românească", fără deosebire de rit şi de clasă. Intelectuali şi muncitori cu braţul sunt convocaţi la o mare întrunire. Colonelul vrea neapărat stârpirea anarhiei şi bolşevismului, deşi e foarte probabil că are cunoştinţă de existenţa unui guvern şi a unui parlament faţă de care propria sa acţiune, dezbărată de orice legalitate şi de orice îndreptăţire, e neapărat anarhică şi bolşevistă. Asemenea agitaţii şi-aveau rostul pe vremea parlamentelor de mameluci ai vechilor partide şi pe vremea alegerilor silnice din sistemul cenzitar al celor trei colegii. Astăzi însă „omul ordinii sociale" devine cel mai sfidător rebel, când prin scremetele sale neputincioase năzuieşte a influenţa lucrările unor Camere populare şi ale unui minister strict constituţional. Asta ar fi tot ce am avea de spus dacă provocatorul ar fi un militar sau un cetăţean cinstit şi capabil de bună-credinţă. Dar la apelul militarului exclus din cadre pentru escrocherie, se asociază pe faţă „Sindicatul proprietarilor urbani", banda pântecoşilor cari vin să revendice dreptul de a exploata populaţia Capitalei, imensa mulţime a chiriaşilor, a lucrătorilor, funcţionarilor şi intelectualilor nevoiaşi. 27 Nu se poate spune, deci, că am mai trăit vremuri de mai desăvârşite libertăţi ca acestea. îri mijlocul Bucureştilor, sub privirea ironică şi indulgentă a gloatelor, a celor mulţi, a celor săraci şi chinuiţi de griji, se adună un pumn de făpturi grase şi avide şâ proclame nevoia lor de trai numai din venituri, de a consuma fără a produce, de a pompa în gâtlejele lor putrezite de băuturi şi cărnuri suculente ultimul sânge şi ultima vlagă ale sărăcimii. Acesta e un apel şi o ispită pentru cea mâi de pe urmă răbdare a românului. E provocarea claselor dominante cari se încearcă să işte lupta decisivă, să dezlănţuie măcelul de stradă, până ce nu va fi scăpat din mâini toate armele de opresiune. Avem speranţa că guvernul nu s-a intimidat încă de zvârcolirile nesăţioşilor şi că întârzierile suspecte cari se pun în aducerea unor anume legi în discuţia Parlamentului se datoresc cu totul altor cauze. Căci, altfel, dreptul plutocraţilor de a zădărnici activitatea Pârlârnehtului stârneşte neapărat dreptul mulţimilor de a stimula şi susţine energic această activitate. ,£ÂNDTAG-ULa ARDEALULUI în locul desfiinţatului şi compromisului „Consiliu dirigent", Foaia germană din Sibiu preconizează înfiinţarea unei diete provinciale, a unui Landtag1 ardelenesc care să menţină şi să organizeze autonomia de până azi a Transilvaniei. Ideea este, desigur, pe placul tuturor naţiunilor minoritare de peste munţi, de deasupra cărora s-ar îndepărta ameninţarea unei terori venită să înlocuiască, amănunt cu amănunt, urgia de altădată a maghiarilor. Interesele şi sentimentele populaţiei române, de altfel, sunt departe de a se opune unei astfel de măsuri de largă descentralizare administrativă; numărul, organizarea şi cultura acestei populaţii îi dau putinţa să înfrunte orice luptă, dacă luptă va fi, mai ales în cadrele secundare ale Regatului, unde vor găsi întotdeauna, faţă de orice atentat, asistenţa covârşitoare a românilor de dincoace. Aceleaşi interese îi dictează chiar o atitudine favorabilă ideii de autonomie. S-ar împiedica astfel formarea unei oligarhii ardelene care, din Bucureşti, să pună la cale exploatarea provinciei lor, cu entuziastul concurs al partidelor şi bărbaţilor de 1 Adunare obştească, parlament (germ.). 28 stat de la Dunăre. S-ar înlătura categoric orice bănuială şi orice acuzare de asuprire a naţionalităţilor, cari altfel sunt necesarmente îndepărtate din guvernarea bucureşteană, unde ele nu pot răzbate decât prin filtrul de granit al Carpaţilor. Şi ar fi singura garanţie de ordine, de concordie şi de largă libertate a provinciilor, a tuturor provinciilor alipite: autonomia. Orice s-ar spune şi oricât s-ar zbârli şoviniştii noştri, România Mare, fără a fi la fel cu răposata Ungarie, nu mai este însă un stat naţional absolut. Ungurii, secuii, saşii şi rutenii, ca să cităm doar grupările etnice mai impozante, pot fi şterşi, după sistemul maghiar, de pe tablele statistice, în realitate însă, ei nu vor continua mai puţin să dureze. Viaţa, de acord cu noile principii cari o călăuzesc şi cari pretutindeni se proclamă, este un drept al lor, după cum este şi un drept al nostru. Deosebirea constă în aceea că actuala administrare a ţării compromite simplul lor drept la existenţă, pe câtă vreme sistemul preconizat de ei nu supără decât interesele şi micile vanităţi dictatoriale ale câtorva intelectuali ardeleni, cuibăriţi cu discursuri şi gazete în micile vanităţi dictatoriale ale Bucureştiului. TÂRFA VIRGINALA Deşi suntem pentru o cât mai largă descentralizare administrativă, încercăm un sentiment penibil auzind pe d-l ministru Inculeţ cum apără un regim de o înghiţitură, în deputat, din două, în ministru, învăţătorii şi-au dat prea mult seama de asta. S-ar zice că noua lor mentalitate a stabilit o ierarhie care reglementează trecerea fatală de la vremelnica stare actuală la aceea de ales al poporului şi de ales al aleşilor. Cel ce înseamnă aceste simptomuri a parcurs, în vacanţă, câteva zeci de sate. învăţătorii lipsesc, demisionaţi, supliniţi de fete şi femei, şi sunt astăzi şcoli conduse de elevi de liceu care prepară în recreaţii examenul „de-a şaptea". N-aveam şcoli suficiente. Cele înfiinţate nu mai au personalul aproximativ de altădată. Ministrul de Război a închis învăţătorilor cariera ofiţerească. Apostolii satelor îşi dezertau micul templu cultural pentru cazarmă. Războiul îi făcuse ofiţeri de rezervă. Tendinţa, însă, de a-şi părăsi meseria n-a fost deloc înfrântă. Despodobiţi de tresă şi de pinten, ei s-au întors la politică, pentru că unul de-ai lor se nimerise talentat. De la catedră la tribună nu e nici măcar un pas. * Cuvinte ilizibile. Cei ce preţuiesc mai mult şcoala decât politica aşteaptă măsura care să interzică accesul dascălilor de la sat şi de la oraş la scaunul de parlamentar şi de excelenţă. „DRAJNA Nu e vorba de amanta unui căpitan de haiduci din romanele populare, aşa cum acest nume frumos ar face să se presupună. E ceva mai mult, şi ceva mai puţin deodată. O gară înjghebată din nişte vagoane scoase din linie, pe drumul de fier care se prelungeşte de la Văleni în sus, spre munţii Teleajenului, printre privelişti încă sălbatice. Călătorii cari urcă spre mănăstirea Suzana - unde vor fi primiţi prost - au prilejul să-şi reamintească de polemicile presei, de învinuirile reciproce, de scandalurile şi urletele rămase în Capitală, întreaga regiune, până la Măneci-Ungureni, e aservită unei societăţi care devastează păduri, pune în mişcare ferăstraie şi are la dispoziţie trenuri întregi de marfă, luate de la stat, pe un preţ ridicol, pe un bacşiş ridicat şi pe mari stăruinţi şi cointeresări. Societatea se numeşte „Drajna". Printr-însa, excursionistul se mai poate domiri asupra ultimilor măsuri ale apărării naţionale, colaborarea naţiunii şi a capitalului, şi noul sistem de a furniza acestuia robi sub tricolorul desfăşurat, sub goarna militară, sub denumirea de „armata constructivă". Ministerul de război a furnizat acestei societăţi pe acţiuni braţele gratuite de cari are nevoie ca să vândă lemnele scump. Erau lucrători destui în satele din Valea Teleajenului şi cari trăiau din salariul mizerabil pe care l-ar fi plătit societatea. „Armata constructivă" i-a aruncat pe drumuri. Un batalion a fost pus la dispoziţia acţionarilor. Soldaţii nu primesc peste solda suplimentară - care e o batjocură - nimic. Muncesc soldăţeşte la securi şi ferăstraie, din zori şi până în seară, şi hrana care li se dă ar duce, într-o altă ţară, pe onorabilii patroni la Curtea cu Juri. Ofiţerii sunt reduşi la rolul de şefi de echipă. Peste nemulţumirea tuturora, peste revolta oamenilor ^ch trupă, apasă cartea penalităţilor militare şi minciuna că sunt chemaţi să înveţe cum se mânuieşte arma ca să-şi apere ţara când va fi primejduită. Muncă, osândă, solda unui leu pe zi, hrana vulgară şi insuficientă, pentru ca o populaţie întreagă să suporte un fel de ocupaţie 140 141 şi de teroare ostăşească, să-şi piardă un mijloc de viaţă (se plăteşte în regiune 30 de lei pe zi de om), iar „Drajna" să-şi trimită milioanele devale, furate străduinţelor „Armatei constructive". Cadrul în care se petrece această spoliere, acest chin şi această mistificare militaristă oligarhică este însă cât se poate de pitoresc şi constituie o consolare: se acordă nefericiţilor soldaţi mari cantităţi de aer curat. ŞANTAJUL LIBERAL Polemica în jurul soc. „Reşiţa" continuă, cu mici dar fundamentale schimbări în rolurile combatanţilor. Ofensiva aparţine de-acum guvernului care-şi permite luxul unor explicaţii agresive adresate Viitorului, ziar lovit de un mutism acut într-o chestie ce-i întărâtase la extrem verva patriotică în ultimele săptămâni. O gazetă, vândută de inefabilul Eugen Goga unei bănci averes-cane, dezminte, cu o energie penibilă pentru liberali, afirmaţiunile acestora că „Reşiţa" este o societate constituită cu excluderea capitalului românesc şi aliat. Se demonstrează, foarte cifrat, că „Reşiţa" reuneşte bani româneşti, austro-ungari şi galici, ceea ce însemnează pentru vintilişti că interesele ţării - cari îi preocupă atât de mult - şi ale Antantei sunt salvgardate; şi ceea ce înseamnă, pentru cei din afara coteriilor politice, că peste mormintele popoarelor asmuţite şi înşelate, financiarii internaţionalişti îşi dau mâna şi-şi croiesc un singur încăpător buzunar unde încape munca tuturor proletariatelor. Liberalii vor accepta toate explicaţiunile agrementate cu cele mai potrivite epitete şi afazia care i-a izbit încă nu le va trece. Viitorul n-are să reînceapă atacurile împotriva guvernului şi a „Reşiţei", fiindcă toate acele rodomontade* şi acea întreagă retorică naţionalistă tindeau să asigure vintiliştilor participarea la subscrierile „Reşiţei". Când aranjamentul s-a făcut, Viitorul & amuţit, uitând de patrie, neam şi de faimoasa politică economică a Brătienilor. A fost un şantaj de presă încununat de reuşită şi dovedit prin tăcerea subită şi dezgustătoare care a întrerupt şi a pus capăt tiradelor. Iar guvernul îşi îngăduie să discute şi să apostrofeze pe şantagiştii cari ştiu să tacă şi să înghită. 1 Rodomontade (franc.) - fanfaronadă, lăudăroşenie. 142 RĂZBOIUL FRANCO-RUS Se vorbeşte de el ca de o consecinţă firească a cocoţării d-lui Millerand la prezidenţia Republicii Franceze. Este omul cel mai indicat de a ridica steagurile împotriva unei ţâri socialiste, căci în pornirea transfugului de a-şi renega trecutul intră întotdeauna şi multă mânie. D-l Millerand e un fost socialist. El plănuieşte să împingă şi să amplifice ceea ce s-a denumit „victoria poloneză". Se crede că regimentele din Senegal vor fi chemate la Varşovia să lupte din nou pentru patrie. Senegalezul, în ochii unui bancher din ziua de azi, se arată împodobit de însuşiri adorabile. O fiinţă care se mulţumeşte la răstimpuri cu o ciosvârtă de copil alb şi, pe apucate, cu pastrama de cadavru inamic, indiferent de culoare politică şi socială. Un individ, în sfârşit, care dacă cercetează măruntaiele adversarului, nu scotoceşte în schimb sensul cuvintelor. Splendida şi sifilizata civilizaţie burgheză îşi reazimă poftele şi litiera pe umeri de negru. Lascivitatea ei nu se mulţumeşte cu vigoarea redusă şi credinţa înapoiată a popoarelor de la Dunăre. Nu se mulţumeşte, şi, totuşi, popoarele acestea o vor servi cu zel. Marele proxenet al politicii româneşti rătăceşte prin grădinile europene ale bătrânei şi sclivisitei curtezane, şi vocea sa amoroasă duhneşte asigurător lângă călcâiele ei putrede. Burghezia cugetă cu pleoapele obosite la milionul de băieţi cari s-ar îneca voios în Nistru ca să apere neastâmpărul nepedepsit al viciosului ei pântec. D-l Take Ionescu îşi multiplică declaraţiile de fidelitate şi imaginaţia lui servilă produce, oră cu oră, număr considerabil de noi fii de sacrificat pe salteaua sordidă a cauzei capitaliste. Prima duzină a fost sacrificată, precum se ştie, în Carpaţi. Bătrânul ginere al idealului şi tânărul tată se fecundează pe sine şi prepară victime dureroase şi noi. Sămânţa talentului său se risipeşte în promisiuni aţâţătoare de-a lungul unui voiaj romanţios pe sub balcoane daurite. Deci, d-l Millerand se decide pentru războiul franco-rus, pentru recucerirea economică a Rusiei, liberate prin revoluţie de povara miliardelor şi a dobânzilor sub care o încovoiaseră ţarii. Polonia va fi ajutată nu numai să-şi apere capitala în care tunurile se aud încă, ci să-şi împlânte sabia în inima proletariatului, să ducă paşii prăfoşi ai invaziei până la Moscova. Ş"i pentru ca acest nume de zece ori fatal în istorie să nu răsune încă odată ca o sentinţă strigată armatei temerare care ar năzui către 143 zidurile cetâjii, politicienii Franţei, exploatând vanitatea surescitată a c/'/oyen-ului voiajor şi diplomat, pun bazele Micii Antante, întind sub creioanele lor harta neuscată a continentului, adună naţiile tatuate şi pestriţe laolaltă cu cele tâmpite prin opresiuni seculare şi le aruncă în drumul flăcării înaintătoare a Revoluţiei. Războiul franco-rus. Ar fi vesel, într-adevăr, pentru apuseni războiul franco-rus. STÂRPIŢI JANDARMII! Crime şi chinuri Ia Fălciu. - Un articol al dr.-ului Lupu denunţă faptele sadice şi inchiziţionale ale bestiilor administrative Nimeni nu şi-ar fi închipuit că cele povestite de dr.-ul Lupu în Luptătorul de duminică s-au petrecut nu într-o colonie de negri, unde aventurieri fără suflet caută cauciucul, ci în ţara latină mărită şi revoluţionată de reforme democratice şi de războaie civilizatoare. Orice comentar e inutil. Oroarea celor săvârşite cere răzbunare. Un inculpat cercetat de instructori sălbatici e în legitimă apărare. Ţăranul pălmuit trebuie să pălmuiască; ţăranul legat, schingiuit, zdrobit trebuie să ridice toporul şi facla. Dacă guvernele n-au înţeles să libereze satele de teroarea jandarmerească, ţărănimea trebuie să alunge pe asupritor prin furcă şi cuţit. E o luptă pe viaţă şi pe moarte. Nu sunt acestea nici cuvinte, nici exagerări. Sunt fapte, fapte sigure, precise, verificate, dureroase şi îngrozitoare. Bărbaţi, femei şi copii sunt prinşi ca să li se smulgă ori să li se frigă carnea, să li se frângă oasele, să li se comprime ţeasta capului până se sângele podideşte pe urechi şi pe nări. Citiţi păţania medievală a lui Costache Neculau din Armăşeni. E un mare vinovat: a fost pe front, a fost rănit şi a votat pe dr. Lupu. „«Mi se pun mâinile în lanţuri şi sunt azvârlit într-un colţ până peste noapte, flămând şi însetat ca un câne. Noaptea următoare sunt dus în camera de tortură. Braţele mâinilor încătuşate îmi sunt strâns legate cu o curea peste spate, aşa că fiarele îmi intră adânc în mâini şi sunt trântit la pământ cu faţa în sus. Picioarele, strâns legate cu o curea, sunt ridicate şi legate de marginea de fier a unui pat de cazarmă. Un jandarm îndoaie în patru o pătură de pat cazonă,,mi-o 1 Citoyen (franc.) - cetăţean. 144 trânteşte peste faţă şi, cu toată greutatea hoitului său, se trânteşte peste faţa mea; sânge cald îmi ţâşneşte prin urechi. O altă bestie se aşează peste pieptul meu şi un a) treilea, probabil însăşi şeful Răducanu, cu o varga de fier îmi zdrobeşte tălpile picioarelor! După o oră de tortură, când probabil au obosit, în nesimţire, m-au azvârlit deoparte, altă echipa cu alt canonit a venit la rând şi apoi alţii şi iar alţii zăceau ca hoiturile pe jos. Pe urmă iar mi-a venit rândul meu. de patru ori în 24 ore! După aceea m-au luat şi m-au trimis la altă secţie, în Buneşti, pesemne ca să-mi puie capăt zilelor acolo. Pe drum, jandarmul s-a îmbătat şi eu am fugit cu lanţuri cu tot peste ogoare la Huşi, la d-l avocat Cozma, şi apoi Ia Parchet, care m-a pus în libertate. Ştiu eu de am vreo libertate şi dacă, întors acasă, nu voi fi iar gonit ca câinii? Ştiu însă că din om m-au făcut neom, au zdrobit în mine şi cheia vieţii trupului şi cheia gingaşe a vieţii sufletului meu!» Broboane mari de lacrimi îi brăzdau faţa vânătă de lovituri şi lacrămi îmi brăzdau şi obrajii mei. «Vâră-mă într-un spital, domnule doctor, să dregem ce se mai poate drege din mine», fu ultima lui rugăminte." Nu-i, însă, vorba de un caz izolat. Sunt zeci, sunt sute de victime cari vin cu plângerile lor. „La noi, în Ghermăneşti", povesteşte un nenorocit, „pentru doi cai furaţi au. fost bătuţi 60 de oameni". „Bătaia" e însă un deliciu şi o modernitate pe care jandarmi şi subprefecţii ar rezerva-o numai pentru copiii de şase luni. La Fălciu se procedează mai viguros: „Cruciţi la pământ, cu faţa în jos, cu capul în perne de puf, li s-au sfârticat trupurile cu funia udă şi cu vâna de bou. Nu te lăsa din bătaie până ce nu spui că ai furat ce vreau ei. Şi nici atunci nu e de ajuns. Iţi numesc ei înşişi pe cine să declari complice (tovarăş) şi nu te lasă din bătăi până ce nu spui pe cine vrau ei, ca să aducă şi pe acela la rând. Şi cu chipul acesta, pentru un furt ei descopăr patru rânduri de hoţi în acelaşi timp! Nu-i putem pe toţi numi." Astfel s-a întâmplat cu locuitorul Gheorghe Chiriac, un gospodar fruntaş, pe care l-au luat ziua de la câmp „şi l-au sfărâmat". Procedeu masiv, lipsit de invenţiune şi rafinament. Adolescenţii, de pildă, sunt astfel trataţi spre desfătarea opiniei publice încântate. Ţara noastră de profitori şi de mişei acceptă în linişte agonia lui Grigore. „Pe Grigore I. Bălan, băiatul de 17 ani al lui I. Bălan, după ce i-a legat pe la spate mâinile înlănţuite, i-a pus o scândură pe piept şi au început a-1 izbi cu o ghiulea de două kilograme, de i-au sfărâmat măruntaiele plămânilor. Acu stupeşte sânge. Călăii se laudă că, în 145 chipul acesta, omul moare în două luni, fără să se vadă urmă de isprava lor! Asemenea au bătut pe factorul Mălâeş. La Vasile Ifrim, negăsind acasă bărbatul, au luat pe femeia lui, Tinca, şi au zdrobit-o. Treizeci din noi suntem şi astăzi vineţi şi am fost ţinuţi sub acest regim 16 zile, închişi şi bătuţi la tălpi de mai multe ori pe zi. Mai mulţi din noi vor muri." Parchetul i-a liberat, dar n-a luat nici o măsură contra torturilor cât şi contra acestei ilegale şi lungi deţineri. Regimul nu-i de ajuns ilustrat prin acestea. în Cafreria de la Dunăre, obiceiul povesteşte fără a tulbura apatia nimănui: „în Dolheşti, pentru un furt au fost bătuţi 60 de oameni. In Riseşti, peste 40 de oameni au fost torturaţi. Cei cari îmi povesteau erau unul de 41 ani, cu 11 copii, care a făcut toată campania în Reg. 17 Artilerie, iar altul de 36 ani, cu 7 copii, a făcut tot războiul şi a fost de două ori rănit! Jandarmul Cişmelean, după ce le-a furat lucrurile din casă, i-a lăsat surzi (le-a ţâşnit sânge cald prin urechi) şi cu mâinile paralizate de strânsul lanţurilor." Dar nu te tulbura, viteazule cetăţean al României Mari, căci nu cunoşti încă procedeul brăţărilor înroşite. Ar trebui să ai sub ochi fotografia care însoţeşte articolul sau pe sinistratul însăşi. „In Parineşti, Radu Ţintă, moşneag de 6o de ani, a fost la fel torturat. Un tânăr din acest sat, a cărui fotografie o alăturez, a fost pus în fiare înroşite în foc (rănile se văd ca două brăţări în jurul mâinilor) şi fixat cu burta la foc ca să fie fript de viu. «Am fost în război cu doi fraţi, morţi în campanie, muncesc pentru ei toţi şi pentru mama bătrână, dar nu pot pleca de acasă şi recolta lor se iroseşte pe câmp, că măcar că Parchetul m-o liberat, ei i-ar m-or înşfăca». Ca dânsul, şi mai rău, au fost torturaţi alţi 32 din comuna lui. In satul Brâdiceşti, jandarmii sunt tovarăşi cu vechii şi renumiţii hoţi Stoleriu. Pretutindeni oamenii cinstiţi au fost dezarmaţi, armele distruse ori date hoţilor tovarăşi cu jandarmii, aşa că cei dintâi sunt la discreţia acestora din urmă şi a jigăniilor cari le distrug recoltele şi le mănâncă vitele." Ca să-şi asigure recunoştinţa locuitorilor, jandarmii au introdus „salutul obligator" în sate. Lăcustele albastre au imaginaţie. Ne-au dus cu gândul la Schiller şi la Wilhelm Tell. Şi poate că şi în satele noastre se va ivi Unul. Până atunci vom mai trece încă pe sub o guvernare liberală. 146 CULOAREA INTERZISA Asemenea taurilor, asemenea bivolilor năpârliţi, mandarinii administraţiei noastre se zbârlesc, ca de un fenomen sinistru, la simpla viziune a roşului. Această similitudine dintre funcţionărimea înaltă şi marile cornute nu este de altfel singura şi cea mai de seamă. Dar ne ocupăm momentan de o singură latură a chestiunei, fiindcă s-a ivit un caz de stupiditate unică: luni dimineaţa, trei sute de muncitori de la fabrica de tutun Belvedere au fost concediaţi cu termen, pentru motivul că au intrat în lucru cu insigne roşii în piept. Ziarul care ne relatează faptele e burghez. Vina muncitorilor e strict limitată la gestul incendiar de a fi preferat cocarda roşie celei tricolore, fără alte manifestaţiuni turburătoare nici pentru disciplina în lucru, nici pentru ordinea stabilită. Isteţul director, excitabil la roşu, face, deci, experienţa de a şti că, pentru o fabrică, trei sute de lucrători cu cocarde roşii sunt mult mai necesari decât trei sute de prăjini tricolore pe cari d-sa le arborează pentru a suplini pe absenţi. Iar dintr-o zi într-alta, ordinea stabilită şi publicul indiferent poate simţi că butonierele roşii sunt preferabile lângă maşini decât pe uliţi. Domnul director caută oameni de chin şi de povară fără lumini, fără Opinii şi, mai ales, fără predilecţii vizuale. Dumnealui cugetă din răsputeri la o măreaţă reformă socială care asigură liniştita exploatare a braţelor: suprimarea cravatelor în ateliere. Cu această dispoziţie, se va evita pentru totdeauna primejdia de a se eluda măsura interzicerii roşului în muncă, prin preferarea cravatelor de nuanţă sângerie. Subtila şi analitica minte a directorului e capabilă, însă, de discernământ: roşul este suportabil şi admis numai dimpreună cu galbenul şi albastrul. Există între bucătăria culorilor şi a substanţelor aceleaşi asemănări şi rapoarte ca între sufletul dumisale şi temperamentul cornutelor. D-] director încetează de a suferi la roşu plus galben şi albastru, tot aşa cum acceptă la masă hreanul cu câmaţi. ÎN ANGLIA REVOLUŢIONARĂ Clasele diriginte ale Angliei, latifundiarii din Europa şi din colonii, bancherii proprietari de porturi şi de flote, seniorii uzinelor, stăpânii minelor de cărbuni şi ai diamantelor din Transvaal, principii 147 raiului pământesc al capitalismului văd apropiindu-se data fatală. Termenul ultimatului minier către guvern cade într-una din aceste zile. A fost o luptă demnă a două forţe formidabile. Fără zgomot, trădări şi discursuri analfabete de o parte; fără ingerinţe zadarnice şi înscenări poliţiste, de cealaltă, guvernul britanic nu tolerează asemenea procedee decât în nefericita Irlandă. Astfel, în curând, vom şti dacă o chestiune de doi şelingi, pe cari muncitorii îi revendică spor de salariu, cea mai puternică pluto-craţie din lume va accepta sau nu războiul social. Problemul s-ar fi rezolvat lesne, dacă sporul de salariu ar fi permis producătorilor un spor de preţuri, astfel ca paguba lor să fie trecută publicului. Comitetul de grevă şi consiliul de acţiune cer, însă, controlul uvrier şi, prin urmare, reducerea sporurilor de beneficii. Pentru capitalişti cererea asta e o anatemă, un blestem, o intenţie violatoare şi scelerată. Beneficiul e sacru, ca şi proprietatea. Plus-valuta e o sfântă neprihănită şi adorabilă, chiar într-o ţară atât de protestantă cum e Anglia. Nenorocire manei care încearcă să-i taie din poale ori să-i scurteze şuviţele. în jurul idolului, lorzii şi chiaburii fac zid şi, înţelegând că în afara vreunui compromis şarlatanesc pe care proletariatul îl respinge, orice concesie înseamnă pocăinţă şi osândă, ei primesc poate lupta şi iau măsuri pentru biruinţă. Duşmanul e puternic: minerii vor fi negreşit susţinuţi de muncitorii de la transporturi şi de la drumurile de fier, ale căror sindicate formează redutabila triplă alianţă proletariană, al căror scop în caz de grevă ar fi: „capturarea stocurilor cooperative, rechiziţionarea mijloacelor de transport, mobilizarea muncitorimii, crearea unui departament de propagandă" care singur ar dispune de mijloace de comunicaţie rapidă, în aşteptarea ei îngrozită, oligarhia britanică priveşte peste mare la sprijinul pe care-1 oferă limpede şi categoric Adrien Hebrard, omul burgheziei franceze, vestitorul guvernului lui Millerand: „Marile democraţii din Occident să-şi dea seama că nici o înţelegere nu e posibilă cu făcătorii dezordinii şi ai anarhiei şi că guvernele ce se dedau acestei iluziuni fatale creează singure primejdia de care popoarele civilizate trebuie să se apere". E o aluzie, un semn din ochi către batalioanele cu fes din Maroc şi din Algeria, către senegalezii cu lama în dinţi, proclamaţi Cavaleri ai Civilizaţiei. Franţa îşi oferă armata asemenea acelor soţi nefericiţi cari îşi speculează nevestele. 148 POPORUL CARE ÎNGHITE Presa nesubvenţionată şi parte din presa care nu e la putere discută constituirea „Ligei Drepturilor Omului". Până azi, această intenţie, care nici n-a trecut în faza de iniţiativă, e unicul efect al destăinuirilor oribile publicate de dr.-ul Lupu. într-o ţară cu tradiţii revoluţionare, publicul ar fi ieşit în stradă. Placarde şi manifeste l-ar fi strâns în sălile de întrunire. Obloanele s-ar fi năruit cu zgomot peste vitrinele stinse. S-ar vedea tramvaie şi omnibusuri îmbulzind anevoios mulţimile în aşteptare. Voci, semnale, fluiere prelungi şi pe alocuri drapele violente călăuzind cutreierul febril şi nedecis al gloatelor către edificiile unde se adăposteşte autoritatea. Dar iată că din ganguri şi curţi neştiute se strecoară, cu baionete subţiri, armata. ' Piept în piept, se reazimă cordoanele soldăţeşti şi lumea stătătoare, îndărăt, câţiva oratori predică vitejia. Şi cum goarnele ameninţă şi încărcătoarele scrâşnesc sub comandă, un agent provocator din public culcă la pământ un ostaş, sub pocnet. Linia rigidă a cordonului se frânge în unghiuri adânci şi masa omenească se înconvoaie, se frământă între ziduri. Şi, pe deasupra braţelor ridicate cu mânie, joacă tumultul de strigăte, de arme şi loviri, se ^•,■augă vârtejul clopotelor urnite în turnuri şi pasul greu a) poporului care aleargă. Dezmetic priveşte oraşul cu ochii săi pe ferestre pustii la cavalcada forţelor şi răzvrătirilor ce-şi dau iureş în pieţe şi la nebunia străzilor cari se mişcă şi se împlântă în centru... A doua zi, pe sub steagurile noi fâlfâite în cetate zboară zvonul că Regele şi curtenii au trecut graniţa şi merg să se oploşească pe lângă rudele cu tron din străinătate. Capitala noastră răsăriteană şi turcită de veacuri a trecut prin câteva asemenea clipe la chemarea lui Niculae Bălcescu. A fost o tresărire scurtă a unui suflet şi trup putregăit. Mucegaiul secular ne acoperă şi ne otrăveşte. „Liga Drepturilor Omului" pare o împerechere de cuvinte nepioase, un epitaf pornografic înscris pe lespedea veche a Valahiei. Câţiva oameni vor să apere pe cetăţean de palme şi schingiuiri şi uită că trebuie să-1 înveţe mai întâi pe acel om că e umilitor să fie pălmuit şi pus în fiare. Poporul român rabdă, fiindcă a învăţat ce e răbdarea, fiindcă are educaţia asupririi şi a invaziilor, de la romani, de la barbari, trecând pe sub turci, pe sub fanarioţi, pe sub saşi, muscali, maghiari, austrieci şi până la teutonii lui Mackensen. 149 El a învăţat să se acomodeze şi să aştepte, şiret, liberarea, nu prin sine, ci prin alt năvălitor. Jandarmul cartoforilor şi samsarilor de astăzi e pentru el urmaşul isprăvniceilor puşi de Kisselef, al amăuţilor aduşi de oligarhia fanariotă, al strângătorilor de biruri pentru turci, el e contimporanul rechiziţionărilor armatei germane, pe care i-a răbdat, fără să fi tras un foc de puşcă, doi ani de-a rândul. Şi într-o asemenea Valahie de diplomaţi ereditari se încearcă înjghebări cari să vorbească de „drepturile omului", când deviza ţării îi rezumă astfel pasivitatea iremediabilă şi invită [?]: apa trece, pietrele rămân! „SUFLETUL GRĂDINII", POEZII DE ALFRED MOŞOIU Versul d-lui Alfred Moşoiu e corect şi fără defecte. Poeziile sale culminează gradat şi cuminte. Inspiraţia şi temperamentul d-sale sunt în just echilibru. Limba de care se serveşte se limitează la cele mai noi şi admisibile cuceriri ale muncitorilor verbului în dicţio •virul românesc. E de accentuat că la poetul Alfred Moşoiu limba e un mijloc şi nu o năzuinţă. împacă îndrăzneala precursorilor contimporani şi linişteşte groaza oficialilor de noutate. Ceea ce înseamnă că poezia d-lui Alfred Moşoiu nu e o artă nouă. Sentimentele d-sale sunt calme, intenţia lor e reculeasă. Lumea poetului e o duhovnicie care cheamă un popor de cetitori numeros şi nobil. Suflete lâncede, simţiri femeieşti cari pierd pasul în goana clipelor aspre ce ne avântă, întârzie pe acele poteci de reverie. Par-fumuri şi umbre contopite, nuanţe turnate prin sticla colorată a postromantismului le alcătuiesc atmosfera cunoscută. Şi cunoscute sunt umbrele solitare şi de o meditativă eleganţă cari se plimbă şi se reazimă printre statuile grădinii: Samain, Regnier, iar către marginile hotărnicite cu realitatea tărâmului nostru, silueta modernă a poetului Henri Bataille. D-l Alfred Moşoiu rătăceşte, concret, în acest paradis atenuat şi defunct. Vorbele d-sale nu sunt o revelaţie, nu sunt o descoperire, nu sunt, şi mai puţin, o profeţie. în cimitirul poetic al sfârşitului de veac trecut fac să răsune o armonie potrivită. Versurile sale sunt o izbutire în ce s-a mai izbutit. Şi după ce veţi fi citit, cu profund regret pentru timpul pierdut, poeziile Sufletul grădinii, April, Rugăciunea florilor..., opriţi-vă cu un veritabil fior de deliciu la sonetul acesta: „Din vasul cizelat cu măiestrie, încins cu flori şi ramuri argintate, Petale roşii cad înfrigurate în ritmuri lente de melancolie... Sfărâmături de viaţă, scuturate, Păstrând adânc suprema lor tărie împrăştie parfum în agonie Şi mor aşa, încet, cu voluptate Un lung fior a străbătut în casă. Pe ziduri albe, umbre moi se lasă Şi vin apoi pe ele să se culce, Şi nu ştiu, lampa nu mai luminează Sau ochii mei, închişi, subtilizează Clipita asta nesfârşit de dulce..." Sonete astfel făurite din mijloacele unei arte care există, şi pe care d-l Alfred Moşoiu o posedă, se întâlnesc multe în Sufletul grădinii. Susţinut de sforţarea pe care o necesită rima, care ades atrage închipuirea poetului dincolo de intenţiile şi de posibilităţile lui, volumul nu e doar un conglomerat de adjectivâri silite cum oferă toţi sonetiştii noştri. Imaginile d-lui Moşoiu se înscriu în atmosferă şi fac realitate: „Grădina-ntreagă pare acum dublată Când floarea-şi lasă umbra cizelată Şi ramur-ntinde umbra lui subţire. Bat clipele dorinţelor depline în jurul parfumatelor potire Din nopţile acestea feminine..." în acest univers de senzaţiuni alese şi filtrate se complace atenţia piezişă şi exactă, numai la ceea ce pare imperceptibil şi fugace, a d-lui Alfred Moşoiu. 150 151 Dar d-sa precizează de multe ori cu izbândă: „Trecutul e un calvar pe care-I urci cu tot ce a fost odată; să mori şi să învii pe urmă, iar." Când e filosof, devine însă banal şi când e patriot, e de un caporalism fals şi insuportabil. Sufletul grădinii nu se dezvăluie decât în strofele sumare în cari atmosfera e saturată de nuanţe şi de miresme. ÎN JURUL LUI ILARIE CHENDI rău era stilul prin care îşi făcea penibil loc gândirea lui Chendi, scriitor stăpânit de lecturi nemţeşti. Paginile sale, în cari se zvârcoleşte o violenţă inelegantă, nu sunt niciodată, în spaţiile lor de acalmie, îmbierea de idei înalte, de reflexii originale, pe care această minte vicleană şi atrabilară1 nu le-a putut avea. Om cult, capabil să rezume şi să expună, dar niciodată să „comunice". Gânditor banal, scriitor mediocru, dar temperament combativ până la cea mai inestetică furie şi până la râca cea mai trivială. Făcea spume la gură, şi această imagină a furiosului a fost, din păcate, şi o finală. A înjghebat şi impus cu tămbălâu reputaţia literară a câtorva personalităţi timide, cari se şterg, pe dreptate, în uitarea unanimă. Redactorii unei reviste săptămânale, instigaţi de inactualitatea subiectului, şi sub sugestia felului lor de periodicitate, au născocit o nouă dată comemorativă: septenarul. Elogiul său se poate rezuma: e proaspăt, e pitoresc, e cabalistic; e mai în raport cu apariţia hebdomadară; iar consecinţele unei asemenea inovaţii, ca orice consecinţe, scapă oricărui calcul. Literatura, de pildă, se va resimţi cea dintâi, şi în bine. E ştiut că una din pricinile pentru cari se scrie prost este aceea că literatul e nevoit adesea să-şi expună cugetarea atunci când tocmai îi lipseşte. Septenarul îi vine în ajutor prin formidabila ofertă de subiecte pe care o îmbulzeşte la porţile amintirii. Scribul, deci, ne va întreţine despre ceea ce cunoaşte: caracterizări, evocaţiuni, suveniruri, scutindu-se pe sine şi pe cetitor de acele construcţii ideale şi silite peste cari fraza se încovoaie amarnic să ascundă sforţările lui de păcălici. N-ar fi, astfel, inutil să se proclame cât mai multe şi mărunte asemenea date comemorabile, când, din fericire, calendarul, ca şi râma, poate fi tăiat oricum. El se multiplică în crâmpeie, false, de timp. Poate că pentru-motive similare, fraţii de la revistă s-au ivit cu septenarul criticului Ilarie Chendi, mort de o boală care stârneşte, de obicei, bănuieli de genialitate. Comemoranţii lui Chendi au fost, pe semne, victimele tardive ale acestei prejudecăţi ştiinţifice, astăzi stârpite. Se mai poate ca ei să-şi fi pus inspiraţia ditirambică în slujba unei porniri pioase. Oricum, Ilarie Chendi a fost mai prejos de generozitatea posterităţii, aşa cum o manifestă supravieţuitorii foaiei hebdomadare. Cu foarte puţin sânge rece, se poate constata cât de 152 „RĂSPUNSUL ŢĂRII" în ciuda tăinuirilor diplomatice şi a falselor accidente de transmisie, o nouă propunere de pace ne-a sosit din partea Sovietelor, clară şi categorică şi prietenească. D-l Take Ionescu e pus în situaţia plină de suplicii de a nu mai putea minţi. Răspunsul care i se cere şi de la care deunăzi s-a eschivat, căci nota rusească reaminteşte păl-muitor de un „răspuns al ţării" rămas necunoscut, va răsuna vrând nevrând din gâtlejul obstruat, ca un tub de flaşnetă bătrână, al acestui vechi cântăreţ de tribună. Toate subtilităţile avocatului plătit de pretutindeni nu-1 vor desface de stâlpul minciunii la care a fost pironit cu forţa şi precizia crudă a adevărului. Aiurea, politicianul ar fî fost prăbuşit, târât la judecată şi linşat în aşteptarea verdictului. A tăinuit o propunere de pace, prelungind starea de război dintre două neamuri, şi neliniştea, şi mizeria, şi crimele inerente. Şi a minţit când a fost întrebat. Dorinţa de pace a unui popor şi istovirea lui, şi grija din faţa acestei ameninţări, ridicate ca o sabie, şi ţipetele populaţiei terorizate, siluite în Basarabia, peste acestea toate a trecut d. Take Ionescu în urmărirea pipernicitelor sale numere de alianţe burgheze. Graţie talentelor sale, suntem încă în război cu Rusia. Alipirea Basarabiei a rămas încă în stare de iluzii, căci marele european, ce dispreţuieşte sem- Atrabilaire (franc.) - posomorât, trist. 153 natura proletariatului rus, nu s-a priceput s-o capete nici prin negustorii stăpâni peste Europa, nici prin aventurierii cu trupe de strânsură cari aţin drumul plugului revoluţionar. în răstimp, pe măsură ce guvernul României îşi trimetea solul răguşit prin capitalele străine, adunând în pat-vagoanele dinastiei prinţii neconsolaţi, populaţia Basarabiei s-a îmbuibat împotriva ţării-mume de cea mai aprigă ură. Basarabia preferă pe răpitorii de ieri asupritorilor de astăzi. Din pricina câtorva mii de funcţionari şi de jandarmi închiaburiţi şi a câtorva guverne temătoare şi ticăloase, pierderea sufletească a Basarabiei e un fapt îndeplinit. Plebiscitul, dacă s-ar încerca mâine, ar rosti fără preget osânda unirii. Principiul naţionalităţilor, retorica şi tradiţia n-au nici o trecere în faţa suferinţei individuale, resimţită cu atâta acuitate. între împilare şi libertatea abstractă de a fi moldoveni în ţara moldovenească, populaţia simte numai împilarea. Nu i se poate pretinde discernământul, de o platonică mângâiere, că cei ce-1 lovesc şi fură sunt o sumă de hoţi trecători, iar ceea ce-1 îmbrăţişează în hotarul comun al Nistrului e o limbă, o tradiţie, o cultură şi alte asemenea abstracţiuni eterne. Basarabiei i-a intrat lanţul cel nou în carne. Urmele cnutului ţarist s-au cicatrizat, rana baionetei jandar-mereşti e proaspătă. Carnea suferă şi nu speculează. Duşmanii României o ştiu şi propun plebiscit. Guvernul democratic al României cunoaşte rezultatul şi e pus în situaţia unică de a refuza consultarea unei populaţiuni indubitabil româneşti. Şi, în asemenea condiţiuni ruşinoase şi inferioare, el cutează să amâne primirea darului de pace şi prietenie oferită de sovietele ruseşti. Idealul acestei cârmuiri îi permite să nu se folosească de argumentul plebiscitar, în zilele când o stare sufletească remediabilă ne-a creat din două milioane de basarabeni tot atâţia vrăjmaşi. Deci, mâna curată întinsă peste Nistru revine şi insistă. Degetele de scamator ale d-lui Take Ionescu se vor feri oare iarăşi? Are să continuie a şovăi între politica pacifistă a Britaniei şi a Italiei şi politica incendiară a prezidentului Franţei? Suntem în funcţie de succese sau înfrângeri polone? Trebuie constrâns bătrânul titirez să priceapă că ceva în lume s-a schimbat în intervalul dintre amorurile sale juvenile şi cele tardive. Şi ceata de oligarhi complici din partidele istorice să înţeleagă, de asemenea, că ceea ce le cere nota rusească nu e răspunsul lor, ci „al ţării", care s-a mai auzit şi se aude mereu: Pace, în afară, şi-n lăuntru Pâine şi Libertate. D. TRANCU Şl LEGEA SA Celui care a reînviat „legea scelerată" a lui Orleanu i se cuvine această mărturisire de dreptate, că nu merită întru nimic ostilitatea fără margini a muncitorilor. între persoana blândă şi afabilă a ministrului, şi legea sălbatecă ce i se atribuie, e un contrast care îndreptăţeşte îndoiala asupra filiaţiunii dintre d. Trancu şi regulamentul muncii. în guvernul actual d-sa este un prizonier ademenit nu de portofoliul ministerial, ci de posibilitatea, pe care puţini au căutat-o, a unei activităţi laborioase şi fecunde. între colegii făţarnici şi intriganţi, sub un prezident prost ca un idol, d. Trancu proclamă zilnic, în vorbe imprudente, naivitatea sincerităţii sale licăritoare. între sfetnici iubitori de întuneric, fiindcă e mediul în care aurul luceşte mai intens şi sună mai discret, d. Trancu a ieşit dolofan înainte, fără groaza responsabilităţii, atât de caracteristică politicianului român. în sfârşit, acceptând postul de rizic şi de încercare într-un minister de azi, excelenţele celelalte şi-au pus prin el la cale măsurile de asuprire menite să le asigure circulaţia de permis, de furnituri şi de fonduri puse la dispoziţia celor de la Interne, Industrie, Aprovizionare s» Afaceri Străine. Tot grupul reacţionarilor, transfugilor şi martirilor ardeleni din jurul generalului Averescu a rămas în umbra propice a cocinei cu ţâţâni de aur. D. Trancu-Iaşi, singurul care n-a traficat cu vagoane şi n-a deturnat prin procedee iscusite bani publici şi n-a fost pătat de nici o calomnie, s-a expus celor mai susţinute şi drepte, în aparenţă, atacuri. Şi în acest calvar, în care a purtat crucea oligarhiei şi i-a dat cu împrumut obrazul, a fost singurul pierzător. Ceilalţi n-au pus în joc nici măcar onoarea, fiindcă mulţi din ei n-au avut-o. S-au ales şi au venit la putere speculând cu cinism popularitatea sărmanului ofiţer ieşit la pensie şi pus sub interdicţia lor. D. Trancu avea, însă, o popularitate proprie şi trainică în Covurlui. Avea un trecut recent de independenţă politică şi a fost printre cei cari, la Iaşi, au dat prima lovitură în armura de tinichea a d-lui Ionel Brătianu. Pentru astea toate dusese o campanie de broşuri şi de conferinţe cari reprezintau toate o labo-rare neobicinuită. în ministerul Averescu nu e un pripăşit acoperit de faimă străină. Şi, în afară de reputaţia sa de economist, d. Trancu tinde să-şi afirme pe aceea de cunoscător literar. L-am auzit vorbind interesant despre Verhaeren, în aceste vremuri atât de politice. 154 155 Şi d. Trancu stâruieşte într-un minister în care şi-a aruncat popularitatea şi suma considerabilă de simpatii intelectuale ce 1-a însoţit. Legea Muncii, la care se gândise ca la o măsură înlesnind tranziţia lentă la socialism, se aseamănă cu un copil răpit şi strâmbat pentru folosinţele unei bande. Ministrul democrat şi-a însuşit fătul schimonosit şi tiranic în capriciile sale ţipătoare. Şi lumea s-a îngrozit la vederea monstrului. Mai are timp adoptivul părinte să-şi răscumpere greşala, aruncându-şi pruncul de pe munte în prăpastia desuetudinii? Mai poate d-sa să se oprească din opera zadarnică a armonizării dintre capital şi muncă? E un sfat pe care nu se vor osteni să i-1 ofere prietenii săi. CRIMA ŞI PEDEAPSĂ Renaşterea română, ziarul trecut, cu local, scaune şi personal de redacţi, din mâinile incapabile ale fraţilor Goga în braţele avide ale d-lui Tăslăoanu, se năpusteşte cu o vitejie ieftină şi zadarnică împotriva muncitorimii. într-un articol sălbatic care trădează mentalitatea oamenilor îndelung trăiţi în promiscuitatea urmaşilor lui Atila, se proclamă cu subtilităţi de dialectică mocănească dreptul de represiune al oligarhilor împotriva greviştilor. Greva este, în concepţia întunecată a acestor fiare, o rebeliune şi o violenţă căreia i se poate răspunde numai prin lovituri. Armata, sabia şi mitraliera, lanţul şi gârbaciul trebuie să oblige pe lucrător să muncească pentru umflarea capitalului şi să-1 împiedice de la acest act de nemaipomenită cruzime: părăsirea lucrului. Lucrătorul, după concepţia d-lui Tăslăoanu, trebuie să priceapă că, odată intrat în fabrică, va munci până la istovire, până la moarte, fără drept de a privi în jurul său şi de a-şi încrucişa braţele atunci când suferinţa şi nedreptatea a[u] stârpit în ei orice iluzie şi orice nădejde. Greva, sărmanul drept al maşinii omeneşti robite de a se opri din lucru, e o violenţă, fiindcă din repausul sclavilor iese osânda de moarte a stăpânilor. Trântorii tolăniţi în palate apelează la represiune care să readucă întunericul şi ascultarea acolo unde a pătruns adevărul şi libera disciplină a muncii consimţite. Din răgetul de fiară încolţită al oligarhiei nu va rămâne decât destăinuirea neînchipuitei ferocităţi care o emană şi care va fi măsura pocăinţei ce în curând i se va cere. 156 „RĂZVAN ŞI VIDRA' Teatrul Naţional Romantism francez transpus în istoria Moldovei. Dacă literaţii noştri ar avea mijloace de documentare asupra trecutului românesc, mai vorbitoare decât cele ce-i descopăr sterpe şi incerte date de răsturnări şi bătălii, fără îndoială că asemenea pastişe ar fi inutile. Răzvan şi Vidra nu e un adaos teatrului universal. Pentru nOi, însă, e o cantitate dramatică foarte necesară, aşa cum lestul şi încărcătura de bolovan sunt indispensabile unui vas sau unei nacele. Totuşi, raportând piesa le producţia literară a timpului - pe la 1877 -, ce superioritate grandioasă faţă de mizeriile îmbulzite pe scenă! O limpezime sonoră şi plină a versului. Limba teatrului lui Hajdeu are acel sunet românesc care pe vremuri era o descoperire şi care doar din poeziile lui Eminescu se mai putea auzi. Ceilalţi scriau în esperanto. Se reprezentau pastişe şi localizări stângace. Răzvan şi Vidra e o imitaţie reuşită a unui teatru apusean. Toate personajele sunt de un convenţionalism de acum demodat, pe atunci, însă, în mare faimă. Indiferent de realitatea lui istorică destul de vagă, Răzvan e tipul aventurierului încă medieval, pus în scenă până la oboseală. Ţigan iertat, haiduc, condotier, comandant de oşti disputat de prinţii contimporani, conspirator şi, în cele din urmă, prinţ el însuşi. O ambiţie virilă stârnită şi stimulată de iubirea unei femei de neam boieresc: toate acestea nu erau noutăţi nici atunci, nici azi. Tipurile se găseau în bazarul livresc al Occidentului şi Hajdeu n-a făcut decât să le dibuie corespunzătorii din cronici. în platoşele făurite şi importate, a închis trupul zbuciumat de neastâmpăr al ţiganului Răzvan, după cum a învelit în costumul bizantin de împărătiţă statura fină şi imperativă a Vidrei. La fel s-au plăsmuit toate sufletele piesei până la figura lesne a răzaşului. Localnic cu adevărat pare a fi numai dascălul cetitor de cântece pamfletăreşti. întreaga acţiune înaintează sigur şi bine motivat de-a lungul a cinci acte peripeţioase, cari alcătuiesc o scară justă şi solidă pentru ascensiunea eroului. Acesta era în distribuţie d. Aristid Demetriad care a prezintat cu virtuozitate, pe un ton cântat, dezbrăcând personajul de tot pitorescul ce i se atribuie, un Răzvan de salon. Poze şi gesturi de o plasticitate elegantă şi variată. Şi armoniosul tablou din discuţia cu hatmanul polon au dat jocului său interes. Şi pentru că suntem la interpretare, vom spune că d-nii Perescu şi Ciprian ne-au adus întruchipări 157 impecabile, că d. Bulfinski, zidit în armura şi în situaţia de hatman, a fost desăvârşit, că d. Barbelian în actul al IV-lea a oftat frumos. Rolul Vidrei, însă, e prea încăpător pentru talentul specializat al d-nei Ciucurescu, după cum Sbierea e prea caracteristic pentru a îndreptăţi insistenţa caricaturală a d-lui Pelia. D. Mânu e supărător ca un gâdilici şi nu amuză decât pe cei sensibili la acest fel de dezmierdare. Spectacolul a fost un succes, pentru că versurile conţin aluzii satirice foarte actuale, dimpreună cu gândirea şi frumuseţile pe care le-a ştiut descoperi acel cercetător lucid şi caustic, capabil de un gest de artă numai pentru plăcerea de a-şi sfida vrăjmaşii. CINCANTENARUL LUI MERIMEE Merimee suferă postum o revizuire a valorii sale. Se răsfoiesc aprecierile vremei lui. Din înaltul anilor curşi, ochiul criticilor cuprinde pe ample perspective întreaga aparenţă şi temeinicie a unui edificiu literar atât de pitoresc. Mdrimee: Colomba, Carmen, Diane de Turgis, primele înfăţişări elegante şi aventuroase ale primelor noastre lecturi. Un stil sprinteri şi mlădios pe o expunere geometrică. Distanţa cea mai scurtă între două puncte este linia dreaptă. Merimee a învăţat aceasta nu din geometrie, ci de la Stendhal. Explicaţia operei sale trebuie căutată numai în prietenia sa cu acest Napoleon al spiritului european. îmi par superflue şi greşite toate anchetele presei şi sentinţele criticei franceze: „a fost sau nu Merimee un mare povestitor?" Cine se mai îndoieşte? Cine i-a deschis cărţile fără să le parcurgă, prins, până la urmă? Estetica lui e dominată de principiul lui Stendhal că cel mai bun stil se găseşte în Cod. Dar a adăugit scripturii stendhaliene o grijă de sobru artist. Groaza de nedesluşit, de pompieresc, de înzorzonat, de romantism, apucăturile de mistificator, dragostea de anecdotă, de societate, de analiza nemilos de sinceră sunt, la Merimee, înrâuriri de la Stendhal. Opera sa imitată: pictură de moravuri şi de pasiuni într-un păienjeniş de aventuri, cu scări de mătase, răpiri şi pocnete de pistol, toate se regăsesc mai intens şi mai profund în romanele prietenului său, care a scris, însă, mai prost. L-a imitat şi în felul de apreciere al artei trecutului şi al contimporanilor. Sforţarea asta se citeşte în scrisorile „Către necunoscute". îi trebuia, însă, o altă privire şi altă minte, şi a dat greş. 158 SPRE GREVA GENERALĂ. IN ARDEAL Convorbire cu cetăţeanul I. Creţu, fruntaş socialist transilvan, în ajunul grevei generale • Forţa numerică şi morală • Batalioanele proletare • Poliţia secretă şi popii detectivi • Teroarea Se apropie ceasul când ţara întreagă se va supune unui ordin pornit dintr-o casă modestă unde se află întrunit în permanenţă sfatul muncitorilor. Guvernul e îngrozit şi teama sa neputincioasă se manifestă prin arestări şi o teroare searbădă de răţoieli militariste. Poporul românesc asistă uimit la un fenomen politic de o importanţă istorică: guvernul a încetat de a mai guverna. El nu mai poate hotărî decât arestări şi asasinate. Munca şi viaţa sunt în mâinile muncitorimii. Manevra Acum câteva săptămâni, ne spune cetăţeanul Creţu, la 4 septembrie, muncitorimea decise o grevă de încercare, o „manevră", cum se zice la Cluj, de un ceas. La amiază se abătu peste întregul oraş o linişte mortuară, o inerţie lugubră. Nici un vehicul în mişcare, nici un local deschis, nici un furnal fumegând. Cetatea încremenii-., ca în basme sub o vrajă. în această atmosferă impresionantă, ridiculul era reprezentat prin câţiva ofiţeri vociferând pe trotuar şi niscai detectivi amuzaţi de propria lor inutilitate. Cum sunt organizaţi muncitorii Nicăieri, greva nu e mai bine pregătită şi nu va izbi mai puternic ca în provinciile de peste munţi. Cetăţeanul Creţu ne asigură şi ne dă cifra cu efectivul batalioanelor proletare. Muncitorii sunt organizaţi în formaţiuni greviste. Sunt 160.000 muncitori înscrişi. Cine li se va opune? Cum se poate înfrânge voinţa de inerţie a acestor oameni puşi în faţa bătrânelor fantoşe militare cu apucături cromweliene? lată: La Oradea Mare, 27.000 sindicalişti; La Timişoara, 30.000 sindicalişti; La Arad, 17.000 sindicalişti; La Braşov, 15.000 sindicalişti; La Sibiu, 12.000 sindicalişti. 159 I In Valea Jiului sunt 30.000 de minieri, fără a socoti pe cei din minele de sare, de aur, argint, fier, de pe la Reşiţa, Anina, Ocna Dejului, Baia Mare, 12 Apostoli. E o armată impozantă care însufleţea cu pornirea ei nu numai Ardealul, ci aproape întreaga Ungarie. Care muncea şi munceşte nu pentru sineşi, ci pentru banchetele câtorva mii de trântori. Greva lor de astăzi nu înseamnă o revoltă, ci o renunţare la sclavie. Şi li se adaog, fără condiţii, toţi ceferiştii din Ardeal şi din Banat. Sunt peste 28.000 mecanici fochişti şi conductori devotaţi cauzei greviste. Agenţii secreţi şi popii Iar guvernul îi întărâtă cu stupiditatea lui infinită transmisă celor 2.400 (am zis două mii patru sute) agenţi secreţi întreţinuţi la Cluj, în fabrici, restaurante, birouri, prăvălii, pretutindeni. Această păducherniţă infectă costă milioane de lei pe lună. Printre ei se numără şi studenţi şi popi. Popa este detectivul ordinei stabilite la ţară. Dumnezeul burghez i-a dat dezlegare să spioneze, să pârască şi să închidă. Urgia La Uioara, ne spune fruntaşul Creţu, 20 de muncitori au fost puşi în lanţuri - auziţi bine, în lanţuri - şi purtaţi de la Alba lulia la Cluj, două săptămâni. La Baia Mare, patru lucrători se depărtaseră de topitoarele de minereu cu aur ca să respire aerul neotrăvit de gaze. E un repaus forţat care face parte din munca infernală a nefericiţilor întrebuinţaţi la scoaterea aurului din zgură. Un inginer ungur, beat, interveni în acest moment de odihnă şi ordonă arestarea lor pentru bolşevism. Poliţia i-a deţinut cinci zile din ordinul Comandantului Pieţii. Cum sunt plătiţi lucrătorii Lucrătorii din Ardeal, ne spune cetăţeanul Creţu, sunt foarte prost plătiţi. Publicul să judece singur: 160 ? Ceferiştii, controlorii, şefii de tren au între 250-325 Iei lunar, inclusiv sporurile. Minerii au o leafă de 6-12 (şase până la doisprezece) lei pe zi. Au cea mai omorâtoare dintre munci. îşi pierd fatal vederea, îşi au tuberculoza asigurată, reumatismele sunt la ei o banalitate şi murdăria o condiţie de trai. Şi li se cere să accepte această osândă pentru şase lei pe zi. O astfel de soartă lucrătorii s-au ridicat să o respingă, nu prin violenţă, ci prin greva generală. Burghezia are răspunderea lăcomiei dârze şi a orgoliului care a dus-o la ruperea tratativelor, la grevă şi la dezastru. Sunt în regiunea auriferă cuptoare cari se vor stinge dacă greva durează 24 de ore. Vor trebui două luni ca să fie repuse în funcţiune. Burghezia merge la înfrângere sigură, spune fruntaşul Creţu. Pedeapsa îi va fi pe măsura rezistenţei zadarnice pe care o opune. ZIARELE SLOBODE Foarfecele şi-a reluat slujba cu o virtuozitate pe care foştii bărbieri ai cugetării, instalaţi la minister pe vremea când Brătienii guvernau pe faţă, ar putea-o invidia. D. Mavrodi, la Iaşi, d-nii Cătuneanu şi Caranfil, la Bucureşti, aveau, pe lângă o pricepere mai civilizată a tristei lor misiuni, şi eleganţa oarecum eroică de a nu-şi acoperi propria persoană atunci când era hărţuită de ziare. Actualul cenzor, d. Barbu Voinescu, dă dovada unei susceptibilităţi care i-a lipsit cu desăvârşire când consimţea să fie ceea ce este. Suntem la bunul său plac. împărtăşim această soartă cu Neamul românesc şi Luptătorul. Celorlalte ziare li s-a făcut hatârul, pe care s-au grăbit să-1 accepte, de a se bucura, până una alta, de binefacerile constituţionale. Pentru ele „libertatea presei" n-a fost desfiinţată. Guvernul a chibzuit, desigur, că verbul lor e prea puţin ameninţător şi desigur că socoteala n-a dat greş când s-a văzut că gazetarii bucureşteni aprobă acest regim unic în lume şi continuă să apară cu paginile intacte, pe când alte foi ies bălţate de balele cenzoriale. Această situaţie plină de josnicii se complică, prin presa favorită, cu un amănunt: libertatea ei este provizorie şi condiţionată de cuminţenia ziaristului. 161 Atâta vreme cât el va scrie ceea ce se cuvine, adică ceea ce nu supără pe d. general, adică ceea ce nu gândeşte, nu vede şi nu aude, gazetarul şi pana Iui sunt slobozi să cugete şi să publice. [...]* E botniţa şi biciul în cuierul redacţiilor tăcute, în care nimeni n-a ridicat un protest, în care nu s-a auzit o singură propunere de solidarizare cu gazetele suprimate sau puse de-a dreptul sub cenzură. Aflăm [..]* Adevărul primeşte înştiinţarea că, în urma unui articol subversiv, e trecut pe lista ziarelor proscrise şi urmează a trece pe la biroul d-lui Voinescu. Iată soarta hărăzită oricărui ziar miluit cu libertatea atât de jumulită a presei, în momentul când îşi va permite o îngăimare de adevăr şi bărbăţie. Treizeci de gazetari chemaţi la Ministerul de Interne s-au supus favorului infamant şi privilegiului mizer de a-şi feri spinarea şi de a se strecura zilnic pe sub gârbaciul stării de asediu, fară ca unul singur să ceară un tratament la fel, o cenzură generală, în locul unei indulgenţe plină de o batjocură sângeroasă şi, în circumstanţă, meritată. Treizeci de gazete îşi oferă proza liberă şi drămuită de teama dictaturii, informaţiunea falsă şi strâmbată, unui public care le-a priceput şi Ie-a clasat. CRIMA LOCOTENENTULUI RUSU Suntem în faţa unui nou caz de crimă ofiţerească, dar trebuie să declarăm din capul locului că suntem în faţa unui caz izolat. Ne vom feri de a-1 pune în seria ilustrată de numele şi isprăvile locotenentului Bogatu, care a suprimat o santinelă; de ale locotenentului Dinescu, cel care a înjunghiat un ostaş; de al căpitanului Marinescu, ucigaşul logodnicei sale, pe care a zvârlit-o, ca pe un înger, de la o înaltă fereastră, s-o vadă plutind în văzduh. Dar aripile iubirii sunt şi ele supuse mizerabilelor legi fizice, şi trupul fetei s-a sfărâmat pe macadam. Ne vom feri, deci, să anexăm acestor fapte crima cea nouă. Mai întâi pentru că, până una alta, după zisele ziarului Luptătorul şi ale câtorva sute de martori, locotenentul Rusu este un criminal şi se află într-un arest preventiv. Predecesorii săi, incomodaţi o clipă pentru * Contexte cenzurate. 162 gesturi similare de omucidere, sunt liberi tustrei, după judecata înţeleaptă a Curţilor Marţiale. Alăturarea proaspetei pagini roşii a locotenentului Rusu la cartea vieţii lor imaculate i-ar putea ofensa. Şi cetăţeanul României Mari este prea îndeajuns de pregătit sufleteşte să se resemneze la o lovitură de sabie în plină stradă ca să mai rişte clasări grăbite. Nu vom face. pe urmă, această clasare din alt motiv, de ordin, de data asta, superior. Patru ofiţeri trag paloşul sau descarcă o armă într-un soldat, într-o santinelă, într-un rival, pe vremuri când statistica arată o stagnare a criminalităţii în celelalte clase sau caste. Să deducem de aici, cu gândul nostru subversiv şi cenzurabil, că omorul şi-a schimbat lagărul şi rătăceşte ca o molimă printre cei însărcinaţi cu apărarea patriei? Să spunem că s-a creat şi s-a nutrit un fel de isterie violentă şi criminală printre capetele slabe ale armatei peste cari n-a căzut la timp nici dojana, nici osânda mai-marilor lor? Achitări, amnestii sau muşamalizare, pe de o parte, literatură fierbinte şi fanfaronă, pe de alta, starea de asediu, starea de ocupaţie şi de rechiziţie au adus spiritul de vindictă şi de străşnicie care trimite pumnul ofiţerului la garda săbiei sale iute ca fulgerul în a lovi. Iată ce cugetă sufletul subversiv şi ne ferim a ne solidariza cu dânsul. Căci armata ar fi insultată. Căci ar fi lipsă de patriotism nu recunoaştem că meseria militarului este să-şi dezvolte şi să-şi urmeze cele mai vechi instincte, adică acelea cari i-au dat întâietatea în tribul antropofag ce-şi apără turmele şi femeile, iar mai târziu i-au dat aristocraţia în Germania imperială. E drept că acolo tradiţia de castă se obârşea după vremea lui Carol Magnul şi pânzele de păianjen făceau o ţesătură neîntreruptă între trecut şi prezent peste ramele portretelor familiare ce veghează în galeriile castelane. E drept că sunt acolo academii şi universităţi pentru ofiţeri. Dar şi noi către acolo tindem. Şcoala fiilor de militari e un început de ereditate şi de tradiţie. Sublocotenenţii cu trei clase vor trece prin cursuri serale. ... Locotenentul Rusu mani festa o politeţe priapică faţă de soţia prietenului său, inginerul Siegler. A dat ordin unui pluton să-i împuşte rivalul într-o gară. Soldaţii n-au tras. Atunci a luat vitejeşte o puşcă şi şi-a executat singur ordinul. Pătruns în inimă, inginerul Siegler a murit. O viaţă de studii utile zădărnicită. Un inginer mai puţin şi nici măcar un locotenent în plus. Crima este însă izolată, ea nu intră în nici o categorie şi suntem, totuşi, de părere că ar trebui pedepsită. înţelegem şi o mărturisim: simţirea noastră tricoloră încearcă un deliciu patriotic la 163 contactul unui tăiş de sabie românească. Dar excesul de voluptăţi e stricător şi zelul celor cari ni-l procură ar trebui temperat. Ne epuizăm în plăceri infame. MAIMUŢA REGICIDĂ Tânărul Rege al Atenei e pe moarte. Pe o terasă măreaţă, în aer atic, în faţa cypreşilor severi dintr-o grădină unde se resfaţă desfrâul miresmelor şi culorilor meridionale, s-a desfătat între căţel, papagal şi maimuţă. Regele avea şi o femeie, cu trupul înalt şi picioarele mici, şi cu aceasta se juca tot atât de fericit, după ce sfârşea cu papagalul, cu javra şi cu pocitura. Poporul nu 1-a întrebat nicio dată ce griji are, după cum nici el n-a ştiut cine merge la muncă, unde se duc trenurile şi încotro se urnesc corăbiile, zărite, când dimineţile erau mai limpezi, de pe terasă, cu ochianul. Sfetnicii săi i-au adus hârtii pe cari, ca orice rege, le-a iscălit, pe când maimuţa de pe candelabru se căznea mai târziu să-i imite iscălitura. Au venit generali cu ospeţe şi i-au vestit că a biruit, iar Regele, aflând că a purtat războaie, că sângele a curs, a pronunţat felicitări, în auzul papagalului din colivie, care i-a repeţit mai apoi cuvintele. Iar când sfătuitori nechibzuiţi au venit să-1 iniţieze şi să bârfească, Regele cel tânăr a făcut un gest plictisit şi cuminte, pe când căţeluşul rău-crescut umezea piciorul unei mobile preţioase. Dar, într-o zi, când era singur între dobitoacele scumpe răgazului său regesc, o ceartă izbucni, sub ochiul papagalului care-i dojenise totuşi omeneşte, între căţelul, care rodea sceptrul, şi maimuţa, care-şi potrivea coroana. Nu se ştie însă: fie că maimuţa a râvnit la sceptru, ori câinele poftea la coroană, bătaia crâncenă se iscă, spre marea jale şi chelălăială a câinelui. Suveranul n-avu de lucru şi vru să-şi scape insignele regalităţii. (In vremea asta era un zgomot departe, în şantiere, năvile îşi trăgeau ancora, pescari se încumetau în furtună, nişte studenţi cercetau pietrele unui templu.) Şi maimuţa mânioasă îşi muşcă stăpânul. De-atunci, Regele se îmbolnăvi, şi veniră doftori, miniştri, popi şi se află în toată ţara că Regele moare muşcat de o maimuţă. Şi se întreabă de atunci lumea: de ce trebuie numaidecât, pentru binele poporului, să existe în ţară, pe lângă Rege, o maimuţă? 164 CAII DE LA SEMLAC Au fost, în gazetele de ieri, câteva rânduri modeste la rubrica „Informaţiuni". Ţie, cetitorule preocupat de cenzură şi de articolele admirabile ale ziariştilor revoluţionari, îţi vor fi scăpat. Şi pe drept. Semlac se află pe teritoriul nou românesc, lângă Arad, şi caii de acolo, prin nu ştiu ce scepticism naţional, nu pot fi bănuiţi de năzdrăvănii ca fraţii lor de la Eberfeld. Caii de la Semlac nu ştiu socoti şi scrie. Şi chiar dacă printre caii români ar bântui un asemenea miracol, în literatura noastră s-ar găsi cu greu un Maeterlinck ca să-i celebreze. Herghelia de la Semlac a fost atacată într-o noapte de nişte geambaşi maghiari, veniţi de peste hotar şi deghizaţi în oşteni de-ai lui Horty. Cei mai frumoşi cursieri au fost furaţi. Comunicatul spune că Ministerul de Război s-a alarmat şi a luat măsuri. în câteva zile, bidiviii au fost puşi la adăpost prin strămutarea lor pe teritoriul sigur al Vechiului Regat, în judeţul Buzău. între hoţi şi avutul statului, statul a interpus Carpaţii. Şi aflând acestea, cugetul cel rău, care moţăie în sufletul nostru adorabil, s-a deşteptat şi a hohotit strident. De ce râzi? l-am întrebat cu partea îngerească şi evlavioasă a fiinţei noastre? Au nu ştii că batjocoreşti Statul şi toate cele sfinte? - Statul, răspunsu-ne-a celălalt, e un caraghios. Ce va face statul dacă hoţii se vor apropia de herghelie şi în judeţul Buzău? îi va muta în Ialomiţa şi în Deltă? Dar până când şi până unde? Nu vezi că are griji mai mari şi că îl apucă ameţeala? - Ai dreptate, zise glasul cel timid şi blând. Greva, de pildă... - Da, greva, antigrevistule, faţă de care statul are aceleaşi soluţii ca pentru caii de la Semlac. Dar să-i urmărim pe aceştia în cursa lor fantasmagorică. Ai auzit tu de canapeaua ovreiului? -Cana... - Canapeaua ovreiului: era un negustor care avea un asociat, o nevastă şi o canapea. Şi nevasta îl înşela cu asociatul. Soţul păcălit ceru sfatul unui popă: „Goneşte-ţi asociatul", îl îndemnă acesta. „Nu pot", zise negustorul, „că se duce dracului afacerea". „Divorţează", porunci rabinul. „O iubesc", replică bărbatul. Sfătuitorul ridică din umeri şi privirea lui ridicată spre tavan exprima un deznădăjduit „N-am ce-ţi face". Dar, peste o săptămână, negustorul i se întoarse radios. Găsise soluţia. Fu întrebat: „Ţi-ai gonit asociatul?" „Nu!" „Ţi-ai bătut nevasta?" „Nu!" „Atunci?" Şi, cu intonaţia cuvenită pentru o taină şireată, ovreiul îl lămuri: „Am vândut canapeaua!". 165 Şi acum, hohoti sardonic cugetul analitic şi rău, spune-mi dacă guvernul n-a făcut cu sirepele şi caii de la Semlac ceea ce a făcut ovreiul cu a sa canapea vinovată. Din ce în ce mai timid şi mai scoborât, glasul curat, ceresc şi încrezător contrazise, amplificând chestiunea: - Totuşi, soluţia canapelei îmi pare cea mai potrivită. Altfel, omul nostru şi-ar fi stricat menajul şi întreprinderea. Iar guvernul s-ar fi certat cu Horthy. Păzindu-şi avutul, statul ar fi avut conflict armat cu vecinul. Horthy caută război şi noi pace. - Hm (şi după acest hm, urmă o formidabilă cascadă de ha-ha-ha), dar dacă Horthy, în loc să atace herghelia de la Semlac, atacă pur şi simplu Aradul şi întreg Ardealul? Cum are să strămute Aradul în judeţul Buzău şi Ardealul în România Veche? Ascuită-mă, ascultă-mă, acestea toate sunt semne de impotenţă: sfârşit de regim. Greva, de pildă... - Da, da, greva, - exclamă energic şi cu avânt palida voce de adineauri, vocea în care recunoscui, în fine, sunetul sufletului cel adevărat -, greva absoarbe toate preocupările poliţiei, jandarmeriei şi oştirii. Cum vrei ca aceste admirabile instituţii să se ocupe de prinderea hoţilor de la Semlac şi să asculte argumentul canapelii. Jandarmul .ji soldatul sunt chemaţi să apere principii, ordinea stabilită, să asigure producţia în fabrici, să prindă greviştii cari fug de rechiziţie, să păzească apariţia ziarelor cenzurate, să împiedice expedierea lor în provincie. Preocupări practice, materiale, cari revin însă la înalte abstracţiuni dibuite de mintea speculativă a guvernului. Nu-i cere acestuia să-şi apere caii. Caii sunt ai statului, deci sunt oarecum de proprietate comună. Guvernul nu apără decât proprietatea individuală. Hoţii de cai sunt individualişti, ca şi Horthy, ca şi Vrangel, ca şi Averescu. DOMNUL JEAN Cu toate că e scris foarte prost, Viitorul reuşeşte din când în când să facă spirit. E, desigur, ceva involuntar şi stors sub presiunea evenimentelor şi a situaţiilor hazlii pe cari le oferă politica zilei. Nu e, deci, ziarul liberal de vină dacă ştirea sa că d. I. C. Athanasiu va veni la Ministerul de Industrie, a pricinuit pretutindeni cele mai 166 vesele lacrimi şi părea să fi transformat indigestul cotidian într-o foaie de glume pornografice şi caricaturi obscene, scumpe miniştrilor bătrâni. Deci, dacă ştirea se adevereşte şi dacă umorul subit al redacţiei liberale capătă trup, reumatisme şi podagră, atunci, pe frânghia măririlor, d. Jean Athanasiu se va fi căznit biruitor până sus, înghiţindu-i în schimb toate nodurile. Pornit de la un socialism superficial, zgomotos şi paradat, trecut, apoi, după bunele reguli ale arivismului, la liberali, dimpreună cu tinerimea generoasă de pe vremuri, d. Jean, care s-ar putea lipsi de alt nume, a vegetat ani îndelungaţi în posturi subalterne, acre ambiţiei sale, dar bine retribuite, ceea ce îi alina oarecum cupiditatea. Deştept o fi d. Jean, pentru că aşa mărturiseşte strălucirea ochelarilor. Dar Brătienilor le trebuiau, înainte de orice, valeţi şi, cu tot zelul, în acest sens, al transfugului, el rămânea, în virtutea gestului său iniţial de renegare, un suspect. A fost astfel menţinut în demnităţi de unde trădarea sa nouă şi veşnic probabilă să nu atragă nici dezastre, nici măcar spărturi partidului. L-a creditat din belşug Banca Românească pentru a-1 ţine sub iminenţa protestelor şi a scoaterei la mezat. A răspuns prin dovezi de servilism şi devotament reptil, schingiuind în aresturi pe muncitorii pe cari îi agita odinioară şi terorizând alegerile celor trei colegii. Dar a dovedit că, uneori, chiar în -nra noastră, şi chiar în Partidul Liberal, metania şi genuflexiunea nu sunt de o sigură eficacitate. D. Jean, surprins de război, s-a refugiat, din poruncă, la Odessa, cu buzună-rile doldora de cecuri, deşi i se urase cu cecurile şi vedea apro-piindu-se vârsta fatalei decrepitudini fără ca nici o satisfacţie de amor propriu să-1 fi liniştit. Din pivniţele Băncii Româneşti s-a strecurat ca un guşter în zidurile noi ale averescanismului. La început, secretar general mânuitor de fonduri secrete: pentru un politician pretenţios, bătrân şi cu trecut abject, postul era modest. Apoi, subsecretar de stat la Refacere. Ce-a făcut acolo vom arăta în curând. Pentru moment să-i subliniem modestia făţarnică şi tactul şi lipsa de bruscherie în ascensiune. Şi, într-un târziu, după un păienjeniş de iţe şi de sfori puse în mişcare, se insinuează ca probabilă izbutirea sa la marele Minister de Industrie. Fie-i cariera încununată de permise. Pentru noi, tot interesul stă într-un mic problem psihologic: este d. Jean Athanasiu, în cabinetul actual, un sincer renegat al Brătienilor, sau numai spionul şi pionierul lor? 167 PRIMEJDIA NECESARĂ LECTURILE LUI LENIN Caii de la Semlac, pe cari guvernul i-a mutat de teama geam-başilor lui Horthy dincoace de munţi, călătoresc. Din coloanele Chemării au trecut, purtându-şi simbolul, prin Neamul românesc, care reclamă pentru ei straşnică pază, şi prin Viitorul. Ne ferim a face altă apropiere între domnii lorga şi Brătianu. Cunoaştem pasiunea dezinteresată şi pornirea sinceră a unuia, egoismul viclean şi vanitos al celuilalt. Aceleaşi evenimente şi aceleaşi sentimente provoacă manifestaţiuni la fel, de patriotism, şi, totuşi, cine oare pregetă să vadă în articolul alarmist al Viitorului altceva decât o motivare mai mult a reîntoarcerii Brătienilor la cârmă. Deisgur, Horthy ameninţă. Desigur, guvernul actual e mai mult decât timid când mută caii de la Semlac la Buzău, aşa cum şi-ar retrage garnizoanele, arhivele şi autorităţile dintr-o simplă provincie ocupată. [•••]* D. lorga se indignează pentru că e naţionalist, şi naţionalismul d-sale se împleteşte şi se înalţă cu nobili fiori de istorie şi de artă. Dar indignarea d-lui Brătianu e diplomatică şi protocolară. De-ar fi prim-ministru. s-ar feri să se atingă de prestigiul lui Horthy, fie şi cu o fiţuică iscălită de vreun nou Emanuel Porumbaru. Horthy a fost adus la putere de Bi:T-tieni şi întreaga burghezie românească îi susţine. Răsunetul înarmărilor lui se aude aci, şi sufletul politicianilor români tresare voios. Horthy se bizuie pe baionete şi le motivează cu o iridentă, cu o revanşă. în baionetă stă speranţa şi mântuirea şi a oligarhiei române. Ca şi la maghiari, baionetei româneşti îi trebuie o motivare: iridenta maghiară Horthy. Acesta ar trebui creat, cum a şi fost, dacă n-ar exista. Când ar renunţa solemn la reîntregirea statului naţional maghiar, când şi-ar licenţia trupele şi şi-ar stampară geambaşii, atunci guvernul român l-ar înlătura, ca pe un simplu Bela Kun, printr-un marş rapid asupra Capitalei. Câtă vreme, însă, e provocator şi zornăie din pinteni, şi cumpără bancheri, miniştri şi gazetari străini, ameninţând Tratatul de pace cu o revizuire, Horthy e adorabil. Bărbaţii noştri de stat socotesc că niciodată ţara lui nu va mai fi serios primejdioasă. Asemenea călătorului din han care aşteaptă cu mâna pe browning-ul de pe măsuţa de noapte intrarea nepoftitului care încearcă tainic clanţa uşii, burghezia română se dedă unui somn aparent. Va intra un individ sau o târfă? Călătorul e gata şi la dragoste şi la luptă. [...]* în fişele bibliotecii din Geneva, un iubitor a) cărţii şi al scrisului, d-l Guy de Pourtales, a găsit numele publicistului Vladimir Ulianov, cu lista lecturilor lui din anii de exil şi de studiu. Comentariile apărute în Comedia sunt ostile şi grăbite. înţelegem spiritul articolului, iar precipitarea lui i-o justificăm. Sunt însemnările unui bibliofil, preocupat mai mult de singularitatea descoperirei decât de înţelesul textului. D-l de Pourtales constată multă dezordine şi lipsă de pasiune specială în lecturile lui Lenin. Dar, după ce le reproduce pentru ziar, revine asupra concluziilor sale şi proclamă curiozitatea lui Lenin în privinţa literaturei franceze şi a istoriografiei revoluţionare. Lenin era un lector modest, discret şi blând. Nimeni, în sala de cetire, nu bănuia că el răsfoieşte cărţi teribile... în primul rând: Maupassant! Pe urmă, mai mult sau mai puţin, Hugo, Zola, Bourget, Goncourt, Rostand, Flaubert, Sully Prudhomme, Balzac, din toţi la întâmplare, în doi ani de singurătate. Şi critice, şi istorie literară de Rod, Pellisier, Morillot, Albalat, Bally şi Lanson. Deci, în literatură, şi dacă ne mărginim la aceste fişe din 1905 şi 1908, cunoştinţele lui Lenin sunt oarecum reduse. Dar lista e variată cu îmbelşugare: ştiinţă, filologie, gramatică, mecanică, lilosofie, psihologie, voiajuri, stilistică, în franţuzeşte şi în nemţeşte. Dar acum, gândul de căpetenie: revoluţia, mângâiat şi întărit cu toate povestirile despre Comună şi despre 1789: Histoire de la Commune de Martin de Lissagray, Istoria niarei revoluţii de Aulard, Quinet, Hammel, Mignet şi romanul lui Hugo. Lipsă de pasiune şi de sistemă, zice şi retractează Pourtales. Parafrazează, apoi, un truism şi scrie: spune-mi ce citeşti, ca să-ţi spun cine eşti. Ar fi fost mai potrivit să afirme: spune-mi ce citeşti, ca să-ţi spun ce gânduri ai. Să fi recunoscut, de la început, curiozitatea uniocnală [?] a lui Lenin şi o singură nobilă pasiune: a ceţitului. PSIHOLOGIA UNOR INDIGNAŢI [...]* Ei au învăţat să rabde fără indignare şi, în faţa ilegalităţii generalului şi a oligarhiei, să spere în permanenţa vechilor legiuiri * Contexte cenzurate. 168 Context cenzurat. 169 primitive ale talionului. Cei cari se revoltă şi spumegă, azi. sunt liberalii. Şi au dreptate, fiindcă numai ei au nădăjduit, numai ei au aşteptat, ei singuri şi-au consumat iluziile, apoi prăjitele răbdări şi pe urmă, decepţiile. Presa lor, presa cointeresărilor cari au jefuit statul, presa giganticelor afaceri ale d-lui Constantinescu şi a societăţilor cu cari d. Vintilă a împânzit Vechiul Regat, scoate răcnete cotidiene de revoltă şi denunţ în faţa palidelor imitaţiuni de jaf al guvernării actuale. Durerea şi scrâşnirea dinţilor lor o pricepem şi o compătimim. E a mirelui care-şi vede soţia răpită în pragul alcovului de un rival voinic ajutat de bandiţi mascaţi. Vă amintiţi de faimoasa politică economică românească, de politica de rezistenţă, de umilirile acceptate de d. Brătianu la Paris în faţa furiei acaparatoare a bancherilor aliaţi. D-l Brătianu salva bogăţiile miniere şi lemnul, şi industria ţării vechi, şi mai ales a ţării noi, pentru ai săi, pentru înfruptarea partidului la marele praznic al victoriei. Fruntaşii liberali făceau vizite extaziate în Bihor, în Caraş-Severin, la Reşiţa, la Anina. Doctorii şi economiştii marii asociaţiuni tricolore treceau prin voluptăţi ignorate la simplele cifre pe cari le grupau într-o dezordine cochetă pe hârtie. D-l Vintilă Brătianu, în frigurile inspiraţiei, elabora statute minunate. Şi, din afară, plouau ultimaturi şi ne încercuia boicotul şi ni se tăia Torontalul. Liberalii rezistau, ţara rezista în felul ei, cu rigorile iernii, ale foamei, ale mortalităţii. Teroarea bătrânului cartofor Ferechide, cenzura, asasinarea lui Frimu, înscenările Curţilor Marţiale ajutate de amăgirile depărtării, făcură ca aspectul de cavou zăvorât al ţării să semene, din afară, cu o piramidă, cu un bloc unic şi tare care sfârşi prin a tempera îndârjirea finanţei aliate. D-l Brătianu.căzu, dar salvase minele, societăţile Puterilor Centrale şi multe alte bunătăţi cari ispiteau vestita sa concepţie economică. Şi nerăbdarea stimulându-le fantezia, liberalii vedeau în guvernele Vaida şi Averescu un interregn în lupta cu diversele greutăţi interne şi externe, îngrijit şi tainic alimentate de marele club. lată-i, însă, că averescanii se organizează pentru pâinea cea de toate zilele. Suflecat, harnicul general, în faţa comorilor cari fierb în cuptorul munţilor româneşti, întinse până-n fund o lungă lopată. Rumene, calde şi ademenitoare, trei deodată şi toate duble: „Reşiţa", „Reconstrucţia", „Refacerea" şi o puzderie de prealabili colaci şi mărunte franzeluţe, capabile să exaspereze glandele salivare ale vintiliştilor. E un chin care întrece pe al lui Tantal şi care continuă, căci echipele bine conduse ale generalului lucrează pe întrecute. Timpul trece şi în curând nu va mai rămâne 170 nimic, proiecte noi se ivesc, fabrici de aluminium. piscuri de aur, gropi cu diamante negre şi o boare puturoasă care se cheamă metan şi fericeşte pe cel ce o posedă. Li se oferă Brătienilor firimiturile. Eroul de la Mârăşeşti opreşte, pe drept, trofeele. Când vezi toate acestea şi când eşti liberal, cum să nu descoperi, în chiar blazarea ta, forţa sfântă a indignării? Cum să nu ţipi? „TATĂL" DE AUGUST STRINDBERG Teatrul Naţional Eternul motiv al lui Strindberg: vrăjmăşia vicleană a femeii, războiul implacabil al sexelor şi care-şi găseşte cea mai energică exprimare în „sumbra dramă" din Tatăl. E vorba de o ceartă între părinţi asupra educaţiei copilului. Tatăl este pentru trimiterea într-un institut liber din capitală, mama nu consimte să se despartă de copilă. Amândoi îşi afirmă voinţa şi nevoia ireductibilă de a păstra în viaţa comună a familiei autoritatea cea mai absolută. Femeia trebuie să se supună fiindcă e inferioară, împotriva acestei situaţii, ea luptă cu cele mai scelerate arme, ale slăbiciunii fizice unite cu tăria voinţei robului: minciuna şi insinuarea, intriga şi complotul, şi neliniştirea sistematică, prin acea atmosferă de ostilitate surdă, neîntreruptă, pe care Stăpânul o simte în juru-i, deasupră-i, slăbindu-1, învăluindu-1. El a consimţit, ca orice bărbat, să-şi asume trudnica luptă din afară pentru calmul căminului. La fel şi eroul din cealaltă dramă, Soaţa cavalerului Bengt, la fel şi Axei Borg din romanul în largul mării. E gândul lui Nietzsche pe care Strindberg 1-a iubit şi anume: femeia este făcută pentru odihna războinicului. Aşa, cel puţin, vrea una din părţi şi, dacă mulţimea celuilalt lagăr consimte ades, exemplare de elită sejvesc, însă, ca să întrupeze ura hermetică a adversităţii feminine. în Tatăl, femeia potrivnică e aleasă cu un rafinament inspirat de păţanii foarte personale ale autorului. E o exasperată a unei năzuinţe care a suferit secole de opresiune, e o Furie îndârjită să distrugă şi să domine şi ale cărei instincte pogoară şi o leagă, s-ar zice, de epocile uitate ale matriarhatului. Căpitanul e repede pus în inferioritate de coaliţia tuturor femeilor din locuinţă, de enervarea a douăzeci de ani de luptă cu spionajul nevestei, care-i intercepta scrisorile, îi zădărniceşte lucrările ştiinţi- 171 fice, geloasă pe gloria lui intelectuală şi temându-se de a-I vedea depărtat de la preocupările practice ale vieţei. Pe de lături, cu iscusinţă, a răspândit zvonul nebuniei căpitanului. Aceeaşi insinuare o face medicului care vine să locuiască la ei. Şi, prinzând, în folosul proiectelor sale, recomandaţia doctorului că într-un creier obosit o idee devine obsedantă şi fixă, sugerează căpitanului, care se ocupase întâmplător de problemul paternităţii, că el n-ar fi poate adevăratul tată al copilului lor. Din acest moment, ea e şi mai înarmată. Impune căpitanului chinurile îndoielii, se fereşte de a-i da o preciziune definitivă, îl menţine între da şi nu, îi rupe nervii, îl înnebuneşte, îl răpune. în cursul unei scene de o diabolică atrocitate feminină, căpitanul ridică lampa de pe masă şi o zvârle în uşa prin care nevasta lui ieşise, după ce, în hohote isterice, îşi dezvăluise planul: să-1 pună sub interdicţie, pentru a cuceri autoritatea. De acum medicul e convins. Căpitanul are febră, delir şi idee fixă: este sau nu tată? E violent şi trebuie pus în cămaşa de forţă. Sarcina asta şi-o asumă bătrâna lui doică. Pe când cuvintele ei molcome îi evocă toată copilăria, şi sărmanul îmbolnăvit cade într-o duioasă uitare de sine, mâna ei atentă şi ochiul ei în care strălucea intenţia blestemată, îi pregăteşte cămaşa, i-o îmbracă, îl leagă de spătarul scaunului. Căpitanul bolboroseşte ca un copil adormit, urmărind cu mintea icoane trecute, când, în câteva clipe bruşte, îşi dă seama de trădare: Aaaaa! E o scenă groaznică şi grea. Conflict măreţ, profund şi absurd, într-o concentrare dramatică ce ţine pe spectator de gât, într-un curs de episoade necesarmente forţat, căznit, împins către un deznodământ pe care autorul 1-a vrut fatal. Sufletul oboseşte asistând la războiul celor două năzuinţi seculare concretizat în jurul unor certuri ivite într-o biată căsnicie. Coardele sunt întinse şi pot plesni în stridenţe. La Paris, acum 20 de ani, au fost fluierături, ţipete, leşinuri, o bătrână a murit de anevrism şi publicul a părăsit sala urlând. Strindberg a făcut o demonstraţie dramatică, cu capriciul nervos al talentului său puternic. Tatăl nu înseamnă altceva. Drama acestui nordic trebuie jucată de actori italieni. D. Manolescu ne-a înfăţişat cu intensitate şi cu un tragic sublim un căpitan de mai înainte învins. între apariţia nevropatică din primul act şi nebunul de la urmă, nu e contrastul pe care, credem, că 1-a cerut autorul. D-na Almăjan Buzescu a fost, poate, rigidă şi a conţinut mult din ura implacabilă a nevestei. Ceilalţi, insuficienţi. 172 S-a mai jucat, cu d. Storin, ultimul act din Gheara, iar d. Iancovescu a zis versuri cu verva lui incomparabilă. Printre ei, notăm răsăritul de stea de cinematograf al d-nei Elvira Popescu. „VLAICU VODĂ" DE ALEX. DA VILA la Teatrul Naţional în Vlaicu Vodă interesul nu stă în faptul istoric desfăşurat pe acte. Printre lucrările româneşti cari au dezgropat voievozi şi costume, e singura bizuită pe realitatea sufletească a personajelor. Deci, n-au nevoie acestea de retorica sublimă pe care şi cel mai prost autor s-a obişnuit să o atribuie strămoşilor. Inutil devine şi gestul hiperbolic al interpretului şi tradiţionalul tremolo pe care se crede că-1 întrebuinţau oamenii trecutului nostru venerabil în clipele solemne ale vieţii lor. Şi d. Demetriad şi-a întruchipat eroul cu sobrietate şi adâncă înţelegere, redând în atitudini de smerenie eclesiastică, în izbucniri stăpânite, în fulgerări de priviri repede stinse sub pleoapa şireată şi piezişă, toată situaţia acelui Domn ascuns şi pravoslavnic, urmărind, în palatul său bizantin, firul subtil al scopurilor sale înalte. „Sfânt se face orice mijloc pentru-a ţării apărare"... ...proclamaţie machiavelică şi iezuită pe care, după izbânda planurilor sale politice, voievodul o face învinsei Doamne Clara - şi d. Demetriad are aci un minunat moment de măreţie liturgică. E inutil să revenim asupra iscusitei ţesături dramatice a piesei, asupra versului de mare amploare şi liric fără prea multă elocinţă, asupra tuturor însuşirilor cari au stârnit invidia calomnioasă a cronicarilor şi autorilor de acum câţiva ani. Chipul Doamnei Clara stăpâneşte şi conduce toată această întâmplare adevărată şi peripeţioasă, şi sunt clipe când Constanţa Demetriad e centrul de greutate al scenei populate de patimi şi se impune disproporţional, ca o statuă printre oameni. Gestul său imperios, răsunetul adânc al voci: şi sobra nobleţă a ţinutei fac din d-na Demetriad o tragediană de cele mai clasice evocări. Şi e una din sugestiile jocului său vast şi variat, ideea aceasta care pentru dânsa e un omagiu, iar pentru autor poate o neplăcere: oare intriga din Vlaicu Vodă nu e o transpunere a lui Britanicusl Cearta dintre doamna Clara şi Vlaicu Vodă nu e aceea dintre Agripina şi Nerone pentru putere? Dar întrucât e oare atinsă valoarea piesei româneşti de această asemănare incontestabilă? 173 LACRIMI PENTRU VRANGHEL împărtăşim astăzi jalea ordinei stabilite. Ultima ei speranţă s-a scuturat ca un trandafir târziu. Peste această risipă de petale, lăsaţi să curgă şi plânsul nostru de crocodil. A fost învins, el, Vranghel. E curios ce proporţii iau în mintea umană, câteodată, nişte simple silabe. Amintiţi-vă: Kornilov, JCaledin, Kolceak, Iudenici şi Denikin, sărmane brute ambiţioase şi rebele, pierdute în neatenţia omenirii. Brusc, faima îi învăluie ca o lumină de teatru proiectată de un regizor iscusit. Toată luarea-aminte, toate aşteptările şi speranţele sunt absorbite de ei, promovaţi rând pe rând la rangul de simbol. Nimeni nu le-a ştiut chipul. Revistele ilustrate i-au iscodit, din rutină, dar era inutil. Numele lor îndestula pe cei ce-1 umpleau de semnificaţia constantă a dragostei şi a urii unei lumi crepusculare. Un ideal şi acesta, în felul său, schimbând silabele, ca o femeie amanţii, ca un beţiv, paharul. Vranghel a fost ultimul trup de care burghezia şi-a aninat slăbiciunea şi cel din urmă potir în care şi-a turnat minciuna savuroasă şi parfumată. Respectăm spectacolul oricărei dezamăgiri şi trântim peste dânsa un hohot decent chiar atunci când e comedios deznodământul. Gândiţi-vă câţi generali de acest fel s-au ridicat în aplauzele Europei bătrâne, Napoleoni de operetă, cu priviri întunecate şi sumbre gesturi zărite în muzeele de istorie, eroi clădindu-şi soclul la iuţeală pe câte un istm, pe câte un pisc pentru moment inaccesibil, suverani improvizaţi şi prevăzuţi cu învestitura incontestabilă a vreunui gazetar parizian, toţi târând după dânşii câteva baterii decalibrate, câteva pâlcuri atrase de mirosul de ciorbă şi pesmete, debarcat de pe cuirasatele Antantei care cunoaşte cât de irezistibil este acest agent recrutor, Măria Sa Pesmetele, în Rusia hămesită prin blocus şi război civil! Şi în veselia Stat-Majoarelor de pradă din Urali, din Don, din Murmania, a guvernelor cu vistieria la Londra şi Paris, se năpustea, tenace şi ridicolă, iluzia celor cari aşteptau să renască, din cenuşa devastărilor ordonate şi plătite, pasărea seculară a ţarismului. Atât de sistematice şi definitiv frauduloase au fost falimentele generalilor ţarişti cari îşi părăseau într-o bună zi armatele şi, în singurul automobil blindat hărăzit persoanei lor, treceau graniţa cu resturile fondului de propagandă, făgăduind războire eternă şi revanşă cumplită Sovietelor, că e de mirare cum s-a mai găsit un seducător 174 cu panaş care să repete aceleaşi promisiuni şi jurăminte în urechea blazată a burgheziei şi să se facă ascultat. Vranghel... A fost cel mai şiret, dacă nu cel mai brav. Aşezat în Crimeea, păzea intrarea micului său imperiu, legat de continent printr-un gât subţire de pământ, cu vreo câteva tunuri de mare calibru. Se organiza în linişte. Climatul şi fertilitatea ţinutului îi îngăduia să pregătească o expediţie pe îndelete, cu aprovizionări, recunoaşteri şi tratative. Docilul popor al Crimeii avea un suveran şi un tron. Dacă Vranghel ar fi fost un artist, s-ar fi mulţumit să domnească asemeni unui principe din Italia Medievală. Ar fi avut un ministru la Bucureşti cu ordin să iscălească retrocedarea Basarabiei. Datoria publică a ţărilor luatăasupră-şi ar fi atras recunoaşterea Europei asupra tronului său. Făcuse un început: reforma agrară. Dar s-a aventurat pe drumurile fatale ce duc la Moscova, şi astăzi Vicleimul său bâlbâie şi se prăbuşeşte istovit. A reprezentat ultima încordare a regimului trecut, şi acum pe stepele iernoase ale Rusiei nu se mai zăresc decât pete de sânge, ce se vor usca la lumina unui soare care a biruit. Căci de la Urali până la Marea Baltică şi la graniţele Poloniei nu se mai iveşte nici un general care să reînceapă eroi-comica epopee. O TREPANAŢIE Atacând Partidul Socialist, revista Hiena tinde să-şi afirme o libertate de cugetare care-i lipseşte când e vorba să se ocupe mai în amănunt de actele guvernului şi de trecutul politicienilor, atât de comod combătuţi sub denumirea generică de „oligarhie". E un articol semnat Pamfil Şeicaru: Partidului Socialist i s-a făcut trepanaţia. Adică şefii de până ieri au fost arestaţi. O dată cu asta, s-ar fi ridicat de la mişcarea noastră uvrieră o pasăre ce-i anula luciditatea, aşa cum trepanul scuteşte creierul de presiunea îndobi-tocitoare a unei porţiuni de scăfârlie de os. Pe d. Şeicaru îl supără intelectualitatea arestaţilor, asupra cărora îşi încearcă vitejia. îi acceptăm, provizoriu, aprecierile, pentru a putea discuta. D-sa se întreabă: cum vom înlocui pe Marghiloman cu Moscovici şi pe Take prin Cristescu? Democraţii intelectuali de la Hiena nu se deprind uşor cu gândul să rămână fără stăpâni. Raporturile de la ei la guvem, 175 oricare i-ar fi culoarea, sunt necesarmente cele de la servitor la boier, şi când e vorba să şi-1 aleagă, e preferabil jupanul cu dungă la pantaloni. Aceasta e superioritatea intelectuală a d-lor Marghiloman şi Take Ionescu şi a sistemului lor politic, care e ciocoismul de afaceri. Nu vedem produsul inteligenţei lor. Socialismul a dat o singură carte: a lui Dobrogeanu Gherea. Ciocoismul democratic şi bancar n-a dat nici una. Preferinţele d-lui Şeicaru sunt estetice şi afective. Nu-i place barba tovarăşului Moscovici, fiindcă adoră cărarea cefei d-lui Marghiloman. Regimul burghez e hoţia în ghete de lac şi cu flori de retorică la butonieră. De cărţi n-are nevoie. Economişti burghezi sunt destui în străinătate. Nici socialismul nostru n-are nevoie de tomuri. Preexistenta lor e destul de cunoscută. Burghezilor şi socialiştilor de la Dunăre nu li se cere alt efort decât al adăpostirii şi transpunerii teoriilor apusene la noi. Pentru asta, geniul românesc, oricum ar fi repartizat în clasele sociale, pare să fie suficient. Şi, pe urmă, e inexact că fruntaşii socialişti au oprit înscrierea intelectualilor în partid. I-au chemat, dimpotrivă, cu stăruinţă, dar le-au cerut o carantină de doi ani, pentru a face cunoştinţă. La ultimele alegeri a fost o mare îmbulzeală de titraţi la sediul din Sf. Ionică. Toţicereau să li se pună candidatura. Acest prozelitism subit merită şi suportă încercările unei aşteptări de doi ani. „Intelectualii" au părăsit marxismul cu aceeaşi prestanţă cu care-1 iubiseră. Au intrat în ministere şi în Parlament cu alte doctrine. Acestea sunt rectificările aduse Hienei. Prin violenţa lui şi prin acuitatea situaţiei, articolul d-lui P. Şeicaru constituie o faptă rea. SUB ARCUL DE TRIUMF Trupul soldatului necunoscut fu aşezat, tânguios, sub Arcul de Triumf, şi pădurile mărunte, negre şi strâmbe, ale crucilor de lemn, se întristară mai mult. Căci ele se simţeau, în amarul văzduhului aşternut, veghea şi chemarea neostenită a doliului din sate şi cetăţi. Plutirea lină a gândurilor ţării peste ele fu stăvilită. O părăsire şi o uitare pretimpurie înteţi jalea şi singurătatea locurilor adormite. Trupul soldatului necunoscut trecând zbuciumă obiceiul sufletelor închinate în neştiinţa lor de mormântul plâns, închinate peste mor- mântul obştesc al anonimilor. Şi fiece mamă. şi fiece soţie simţi o durere de despărţire, când în mintea ei se pecetlui nemilos icoana criptei de pe colina triumfală şi gândul: ..s-a întâmplat, poate, să fie chiar al meu". Din trupul soldatului necunoscut se făcu un singur mănunchi de dureri, dar povara lor era mai uşoară, în această silnică renunţare a fiecăruia la chinul său stingher, rătăcitor, nelămurit. Trupul necunoscut aduse, astfel, un început de alinare celor în viaţă, cari s-ar fi împotrivit, dacă ar fi ştiut. Noaptea formidabilă coborî şi către stele bătu ceasul, când lespezile alunecă de pe morminte. Soldatul ieşi, sub casca vânătă, deasupra oraşului luminat de la picioare şi rămase aşa, câteva clipe, între două ceruri. în mirarea lui, atunci, nu putu să priceapă de ce a fost strămutat din pământul ce-1 primise la început, ca pe o sărutare, tocmai aci sub bolta măreaţă de deasupra ţării. Era obosit, de veacuri, şi nu se strădui să înţeleagă că s-a preschimbat într-un semn şi o credinţă. Poporul, care suferise şi care se alia prin el, crezu din ce în ce mai mult. Ştiţi ce s-a întâmplat într-un timp care n-a sosit încă? Un cercetător păgân, neastâmpărat ;i diabolic, scotoci prin sfânta lui criptă şi dintr-o cută a hainei lui putrede căzu cruciuliţa cu numele, leatul şi regimentul necunoscutului. Liniştea pioasă a sufletelor se despărţi în furtuni de patimi, dezamăgiri şi dezorientare. Şi, până una alta, cercetătorul fu târât la judecată şi împuşcat. MORMÂNTUL SOLDATULUI NECUNOSCUT Ideea e superficială şi, totuşi, măreaţă. Aducerea eroului anonim în Pantheon, unde odihnesc, pe lângă câteva glorii incontestabile şi meritate, mulţime de servitori interesaţi ai ultimului imperiu şi de avocaţi demnitari ai Republicii de Afaceri, s-ar fi săvârşit într-un hohot de râs. Dar lespedea lui, aşezată sub grandiosul Arc de Triumf care a ocrotit întoarcerea oştilor apărătoare de ţară, trupul lui crispat într-un suprem gest de luptă, şi de acum culcat sub poarta glorioasă a oraşului, concentrarea asta de 176 177 virtuţi, de sentimente şi voinţi într-o palmă de loc ştiut, fac dintr-însul un simbol de o unică tărie. Este prietenul, fratele, soţul şi fiul tuturor, fiindcă e necunoscut. Şi după cum e jalea tuturora, tot astfel le este şi nădejdea, fiindcă a căzut apărând. Şi în legătură cu ideea infamă a războiului, el nu înfăţişează pornirea de ură şi de pradă care a împins popoarele inconştiente la măcel, ci umanul salt de pază şi apărarea la şanţul câmpului strămoşesc. Patria renaşte în toate sufletele, purificată. Semnele ei monstruoase din vârful armelor barbare ruginiseră, fâlfâirea ei pe steagurile de mătase şi fir ale oligarhiilor pălise de lumina minţii mulţimilor în sfârşit trezite. Simbolul trebuia reînviat şi întinerit, şi iată că peste culorile lui şterse şi banale se aruncă umbra unei închipuiri, solemnitatea profundă a unui sentiment unanim, sfinţirea simplă a eroului necunoscut. Fiorul vechi şi obosit al patriotismului primeşte o tresărire de vlagă. Adormitul simţ istoric izbucneşte la viaţă cu o intensitate nouă. Poporul se regrupează în jurul cuvântului „Patrie" şi a retoricii lui uzate. Poporule, ai fost păcălit! Ai lăsat pe miniştrii tăi să prade sfântul mormânt şi din moaşte şi din giulgiuri să-ţi reîntruchipeze minciuna şi ascultarea din care se părea că te-ai clintit. Căci acum două mii de ani s-a întâmpla; la fel, dar trupul dispărut a cutreierat minţile ca un semnal de răzvrătire pentru noua viaţă. Şi rămăsese un mormânt gol pentru prăbuşirea păcatelor vechi. Astăzi ţi se aduce un bloc, nu ţi se înlătură. Cu bocete şi rugăciuni muzicale, se închide dedesubtu-i trupul tău însângerat, împins la muncă, la bătălie şi apoi la mascarade. Eşti adorat şi purtat în slavă când eşti necunoscut, inert şi simbolic. Şi eşti chemat să-ţi citeşti singur inscripţia grea ce te acoperă, evocarea jertfei tale necurmate şi a recunoştinţei lor mărturisită pe o piatră. Ridic-o tu! Ca acum două mii de ani, prin sforţarea apostolilor, mormântul jertfitului să rămâie gol. LA REFACERE ŞI APROVIZIONARE ...D-l Jean Athanasiu va fi înlocuit. Ziarul Dimineaţa anunţă că generalul Averescu s-ar fi convins, într-un târziu, de incapacitatea deplină a subsecretarului său de la Refacere şi l-ar fi înscris pe lista neagră a remanierii. Spre binele populaţiei şi al regiunilor devastate, facă-se voia lui! E timpul ca noul departament să înceteze de a fi un azil de sinecurişti şi de transfugi ai altor partide. De la înfiinţare şi până azi, Ministerul Refacerii n-a fost decât un ghişeu de distribuţii de salar şi de comerţ cu articole de construcţii şi articole alimentare. Nu credem să fi servit la altceva decât la îmbogăţirea câtorva mandarini ai birocraţiei române şi nu-i cunoaştem altă activitate decât sforţarea izbutită a d-lui Athanasiu de a obţine celebrul credit de 30 milioane destinate primelor lucrări reconstructive. Am avea prilejul să ne dovedim capabili de o canibalică răutate, cerând d-lui ministru socoteala întrebuinţării fondurilor. în ţara românească, însă, acesta e un obicei ofensator şi în uz doar faţă de hotelieri şi bucătărese. Ar mai fi aci şi pretextul unei glume sinistre. Să comparăm, de pildă, isprăvile Refacerii noastre cu ale departamentelor similare din Franţa şi din Belgia... D-l Jean Athanasiu, om inteligent, va înţelege singur că nu-1 putem lua până într-atât în serios. Avocatul de provincie [...}* priceput în a încurca şi descurca iţele în tăcere, a dat greş în chip lamentabil când a vrut să facă din figura sa, perfect încadrabilă în dimensiunile unei cărţi de joc, imaginea unui orn de acţiune şi realizare care pozează pentru istorie. D-l Athanasiu n-a patronat nici o refacere şi nici o aprovizionare. în câteva luni de sfetnicie, nu s-a clădit nici o cocioabă, nu s-a reconstruit nici măcar un geam. Alimentele au lipsit parcă mai dinadins ca niciodată, pâinea s-a scumpit şi lipseşte, şi se face coadă la brutării ca în vremea războiului. Din întreaga activitate a proaspătului minister nu se arată decât semne de cea mai haotică dezorganizare şi învederâri de fraude. Fraude, fraude, fraude... PACEA ROŞIE Armata proletariatului rus impune Europei incendiare a bancherilor pacea de care aceştia se feresc atât. E un fapt, mărturisit cu destul cinism, că guvernele Antantei au întreţinut războiul civil în Rusia, că au înarmat pe toţi aventurierii şi pe toţi mercenarii porniţi să turbure o ţară preocupată să se organizeze pe baze noi. Pe faţă, * Un cuvânt ilizibil. 178 179 presa occidentală a reclamat ajutoare, haine, oameni şi bani pentru Bonaparţii de ocazie, răsăriţi, cu ghioceii fiecărei primăveri, pe stepele albe ale Donului. Făţiş şi până în dinţi, şi rând pe rând, au fost înarmate Polonia, Finalanda şi generaţia spontanee de state ivite în provinciile baltice, pentru a fi împinse în ajutorul Kolceakilor şi Denikinilor cari tăinuiau în lădiţa de campanie programul Rusiei integrale. N-am fost nici noi scutiţi de asemenea dulci îmbieri şi a fost un noroc pentru ţară că ofertele făcute n-au părut atotputernicei noastre oligarhii destul de profitabile ca să cedeze. Am trăit, totuşi, clipa de la Razdelnaia. S-ar fi părut atunci că târgul se încheiase. Ce-a însemnat, însă, această retragere fără luptă, înapoi peste Nistru, şi care e tâlcul nazu-rilor patriotice şi grijulii al guvernului român? Misterul se va risipi în ziua publicării arhivelor secrete ale statului şi ale familiei Brătianu. Oricum, să notăm că îndârjirea criminală a capitalismului de a sfărâma Sovietele s-a poticnit de măruntele accidente pe cari i le crea incapacitatea lui însăşi. Să mărturisim că o conducere unitară, o acţiune susţinută şi un front unic ar fi săvârşit crima în trei luni şi de mult oamenii de stat s-ar fi norocit, printre cupe spumegoase, discursuri, ditirambi şi gazete ilustrate, că au mântui civilizaţia. Azi, asistăm la dezastrele impotenţei. O clasă decrepită şi anemiată a căutat un tonic şi o exasperare a vitalităţii ei compromise, arun-cându-se în plină primejdie în agitaţia şi flacăra din cârciuma de sânge a războiului. Tot astfel, se zice, că suprema clipă a muribundului se poate întârzia printr-un zgomot stârnit la căpătâiul funebru... lată, deci, pe Vranghel fugar şi toată burghezia sudului rus băjenită. Pacea roşie domneşte din gheţurile cari împodobesc feeric planeta până la ţărmurile de smarald ale Crimeei. înainte de a reîncepe întrerupta muncă de constituire, poporul rus va privi întrebător peste graniţi. Mişcarea lui ofensivă s-a oprit lângă noi. încă o dată, ni se oferă pacea şi războiul. Ce face guvernul nostru şi marele european închis în palatul preţios al Externelor ca un inel într-o cutie? Se va mărgini să impuie populaţiei ospitalizarea unei părţi din milionul de refugiaţi şi de speculanţi războinici, căzuţi o dată cu înfrângerea în cârca dulce a Franţei? Nu mai e vremea de tergiversări, nici posibilităţi de tăinuire şi minciună, ca într-un atât de proaspăt trecut. Ne trebuie confirmarea guvernului rus a unirii cu Basarabia. Ne trebuie tezaurul, tezaurul de la Moscova, ne trebuie 180 mai ales Pacea şi siguranţa ei. Anglia şi Italia reiau relaţiile comerciale cu Sovietele. America a semnat arendarea peninsulei Kamciatka şi a unui teritoriu de 400.000 km.p. pe timp de 60 de ani, recunoscând, implicit, legalitatea unui guvern a cărui parafă dă tărie unui asemenea act. Suntem departe, se vede bine, de polemicile presei franceze, când uzurpatorii şi tâlharii de la Moscova încheie tranzacţii comerciale cu iancheii. Mişcă-se, deci, şi mâna imaculată a oligarhiei române deasupra pergamentului care se va chema „Tratat". Resemnează-se preacuratu-i suflet, divina-i conştiinţă, înge-reasca-i cinste să stea la voroavă de pace cu pângăritorii de tronuri şi tejghele cari, din Kremlin, au învins. ALEXANDRU MACEDONSKI încă din refractar [?], plimbat prin viaţă cu muza alături, faţă de care avea grija elocventă a unui romantic şi prevenirile obsecvioase ale unui berbant bătrân, Macedonski a fost prototipul temperamentului de poet isteric, irascibil, duios, bun ca eroii lui Dostoievski, şi punând la cale orori nevinovate, pentru deşarte victorii de amor propriu. Cu greu vom uita silueta lui de dandy centenar, figura lui cochetă ca un pantof de satin din altă epocă, mustăţile ca funinginea, cănite şi pline de intenţii acute şi uşor cavalereşti. La o masă de cafenea trebuie aşezat, când îl evocaţi, acest elegant spectru, scăpat dintr-un album de Callot, sau din pivniţa unui lupanar unde dispar amanţii asasinaţi. Autorii de piese de Grand Guinol s-ar fi servit de arătarea lui pentru cele mai macabre efecte. Până într-atât sugera gândul că moartea fusese pentru el o etapă pe care o traversase pe nesimţite în spaţiul unui somn, încât decesul său de astăzi stârneşte nedumerire. Cum? Macedonski a murit? Dar Macedonski murise odată, pentru a împlini o formalitate faţă de legile naturii. Şi de atunci se îndeletnicea să traverseze veacurile pe trotuar, cu mersu-i legănat şi ironic. Sau poate Macedonski, vrăjitorul, prinzând mecanismul morţii şi al resurecţiei, răposa în fiecare seară; dovadă-i acel parfum mortuar cu care insinua presimţiri şi aluzii pline de filosofie în sufletul disci- 181 polilor amatori de elogii. E o greşeală, desigur, şi dacă nu, atunci, fără doar şi poate, Macedonski va învia. Va învia, credem şi noi, dar într-altfel. Istoria literaturii noastre nu poate să nu ţină seama de acest agitat care a înăsprit atmosfera didactică de aci cu o transpunere a luptelor romantismului francez şi care, în viaţa literară, prin polemici, manifeste, epigrame şi opere ades de valoare, a fost cel mai mare animator. în concertul strident de hohote, de scrâşniri şi osanale, Macedonski, poetul, a lăsat o notă pură, scăpată dintr-un instrument de preţ al cărui sunet va stărui şi azi. Proza şi poezia lui dovedesc o prodigioasă artă verbală, o sintaxă fără sforţări, un lirism fără cacofonii, un Alecsandri rafinat şi divers şi posedat. E materialul din care se întruchipează poezia nouă românească, şi înţelegem prin poezie orice operă verbală ritmică. A fost un precursor Macedonski, un precursor care a dăinuit până în zilele proorocite. ISPĂŞIREA LUI MANASSE A fost, desigur, un păcătos nebănuit, şi vechiul său caftan s-a întredeschis ades pentru oribile rituri trupeşti, bătrânul Manaşse, pe care un autor duios ni-1 arată crescut în credinţa profeţilor săi. Nu se explică altfel îndelunga lui osândă, chinul cel veşnic şi hula care-1 urmăreşte postum la simpla rostire a numelui rămas de execrabilă pomină. Sau, poate, îşi primeşte pedeapsa în el fiul său, cămătarul? Sau însuşi părintele lui spiritual, Ronetti Roman, ispăşeşte crima de a fi gândit cu putere şi de a-şi fi scris gândul cu talent? Fapt este că Manasse bate iar zadarnic cu pumnul său uscat, pe care atâmă larga mânecă de catifea, în poarta surdă a Teatrului Naţional. O aspră rugină s-a aşezat pe vechile ţâţâni lângă cari veghează încă, dacă nu intoleranţa, sfiiciunea. E o sfială neînţeleasă în faţa câtorva hagii bătrâni ai literaturii noastre; în faţa câtorva cârduri de copii needucaţi ce se adună şi aruncă pietre la vederea unei tichii sub care se încâlcesc perciuni. Manasse, cea mai bună dramă românească, n-a putut fi jucată la Naţional de teama ţignalelor studenţeşti, din cari ţâşnea ideea naţionalistă huliganică părăsită de către chiar propovăduitorul ei: d. N. lorga. 182 Căci au fost pe vremuri oameni, cari, în mizeria balcanică a literaturii noastre, puteau a-şi permite luxul prodigios al intoleranţei faţă de o lucrarea de valoarea lui Manasse. Motivul era că autorul, care o realizase într-o fermă limbă românească şi o sprijinise pe un problem social din ce în ce mai actual, suferise în primele zile ale existenţei sale o mică mutilaţiune, fără nici o legătură cu facultăţile creatice. Iar pe prima noastră scenă prostia fastuoasă a patriotismului sau frivolitatea erotică a câtorva autori de comedii mondene se desfăşura nestânjenit, după capriciul hatârurilor şi imperativul intervenţiilor. A fost un scandal, degenerat în obicei, şi pe care tânărul director de azi se strădui să-1 înăbuşe şi să-1 stârpească. Se anunţă, însă, că artiştii Teatrului Naţional vor da o reprezentaţie cu Manasse la Liric. Povestea jidovului rătăcitor continuă pe planşe, printre decoruri, întocmai ca odinioară. Şi va fi cel puţin bizar să constaţi predilecţia actorilor români pentru o piesă românească împinsă până la căutarea unei scene ospitaliere. Şi, în faţa acestui spectacol, ostilitatea studenţimii care admiră piesa cu rezerva să nu o zărească la rampa Naţionalului. Notaţi că această ostilitate e de acum foarte ipotetică şi în stare de redutabilă prezumţie. Pericolul e imaginar. Sunt semne că mentalitatea studenţimii de după război e alta. Măcar de dragostea sâmbetelor gratuite. Autorii nu se mai înfăţişează comitetului de constipaţi de la teatru cu certificate de botez şi cu hrisoave cari dovedesc descendenţa în linie directă de la Decebal şi Burebista. Această superstiţie a fost părăsită şi intelectualii norodului nostru s-au împăcat cu realitatea care ne arată în veşnică fermentare etnogenică. E fatalitatea aşezării geografice. Pergamentul de naţionalitate prin merite ca acela de a fi scris un Manasse. Astfel de merite creează titlurile de nobleţe ale limbii, ale cugetării, ale neamului. Dar cu Ronetti-Roman, hotărâtul director al naţionalismului a şovăit. D-l Victor Eftimiu constată voinţa actorilor de a juca Manasse şi acceptă, totuşi, un compromis, în contradicţie cu spiritul timpurilor, cu apucăturile d-sale novatoare şi cu majoritatea publicului nostru artistic şi teatral. Să mărturisim cinstit: e publicul evreesc. Este, deci, preferabil să se renunţe la Manasse jucat de actori de la Naţional pe un teatru care nu e naţional. In acceptarea unei asemenea situaţii, logica e zdrobită şi demnitatea ruşinată. Cu un director de atitudine, Teatrul Naţional nu 183 se poate resemna la subtilităţi de program şi la demi-viergismul* pe care şi-1 propune. Politica şi religia trebuiesc date pe uşe afară şi ne-am minuna dacă mâna d-lui Eftimiu n-ar fi îndeajuns de voinică pentru asta. VIAŢA PARLAMENTARĂ Tontoroi pe un mormânt • D. Argetoianu şi-arată pumnul • D-l Goga face o slabă demonstraţie oratorică • în jurul acestor manifestări constituţionale, majoritatea aplaudă sau urlă încă o şedinţă în care zbieretul aleşilor naţiunii a triumfat asupra cuvintelor articulate de d. lorga la tribună. Acesta cerea socoteală guvernului pentru interzicerea Neamului românesc, unde apăruse un articol în care, dezaprobându-se crima de la Senat, se susţinea părerea foarte curentă că izbucnirile de violenţă şi atentatele corespund firesc compresiunilor puternice. O asemenea idee aparţinuse şi generalului Averescu, pe vremea când eroul nostru naţional se afla în opoziţie. D-l lorga făcu necesara imprudenţă de a repro-clama, în tragicele împrejurări actuale, în plin Parlament. Şi simpla expresie de „libertăţi publice", în atmosfera încă îngrozită a Camerei, stârni tumultuos protestul majorităţilor ambuscate. în zadar oratorul căuta să-şi afirme frazele peste acel puhoi năvalnic de strigăte, de urlete, de sunete gonite din beregata unanimă a mamelucilor guvernamentali. D-l lorga făcu greşeala de a încerca să dea lămuriri umane şi de a se dezvinovăţi, explicând atitudinea sa în faţa atentatului, explicând-o în faţa acelor deputaţi dezlănţuiţi de respectul regulamentului şi dedaţi cu îndârjire deliciilor cacofonice şi guturale. Preşedintele Camerei îşi eterniza impasibilitatea, lăsând jazzband-a\ui deputăţesC răgazul să se clarifice şi să se organizeze. Atunci se ridică din locul său dumnezeul acestor elemente obscure, d-l Argetoianu, care se răsti anevoios, mişcând buzele sale grele către orator: - Am să-ţi bag realitatea pumnului meu în conştiinţă şi în gură. Demi-vierge (franc.) - fată cu moravuri foarte libere, dar care îşi păstrează virginitatea. Din nou sunetele orbecăiră groaznic spre cupola adunării: erau aplauze, ovaţiuni şi aprobări, reduse energic la monosilabe răcnite de către cavalerii ordinei cari ţineau morţiş să ridice d-lui lorga cuvântul. Semnalul întreruperilor şi apostrofelor le dădea un tânăr deputat, Tilică Ioanid, faimos prin calităţile sale de om de stat şi totdeauna fericit când ieşirile sale oratorice se reduceau la simple vocalize. Se pare, totuşi, că s-a încumetat şi la construcţiuni mai complexe, cari au fost desigur spirituale, căci întrerupătorul se grăbea să râdă singur foarte amuzat de fiece nouă emisiune a larynx-u\ui său. D-l lorga avu cruzimea blamabilă sâ-i adreseze în două rânduri câte o replică. A mai vorbit şi d-l ministru Goga. Vai lui, însă, căci a evocat nefericitele sale încercări literare, pricină pentru care opoziţia a uitat să-i pomenească de activitatea sa de la Ministerul Artelor, activitate care a dus Ia reprezentarea Domnului notar la Teatrul Naţional. D-l Goga s-a străduit, însă, a face un parapet guvernului din „cadavrele morţilor" şi a perorat în chip emoţionant, dar numai în ceea ce îl privea pe dânsul, strigând, lugubru şi repetat, opoziţiei: „lăsaţi-ne să ne îngropăm morţii". După mai multe panegiricuri, şedinţa s-a ridicat în semn de doliu pentru regretatul Greceanu. La ieşire însă, deputaţii şopteau: Cine oare va lua portofoliul Justiţiei? întrebarea se pierdea şi renăştea stăruitoare printre grupuri. GUVERNUL CELOR ŞAPTE VOTURI în şedinţa din 13 decembrie, guvernul scapă de cădere printr-o superioritate de numai şapte voturi falsificate. Preşedintele Camerei refuză controlarea listelor de vot nominal. Un vot şi un cuvânt frumos al d-lui Cămărăşescu. Ministrul de Interne e împiedicat a vorbi. Colaborarea nu se mai poate face. Atitudinea liberalilor [...]* în tot timpul şedinţei de ieri, am asistat la sforţările zadarnice şi penibile ale d-lui Argetoianu şi ale locotenenţilor săi de a se reconcilia cu federaţia şi a înlătura consecinţele ostilităţii sale neinte- * O omisiune de tipar. 184 185 ligente faţă de d. lorga. După o preparaţie de conciliabule ţinute în culise, după mărunte schimburi de amabilităţi personale, partizanii au comunicat ministrului că armistiţiul a fost consimţit şi, deci, omul pumnului în gură poate să-şi permită să încuviinţeze acelora pe care i-a ameninţat cu violenţa. D. Argetoianu s-a ridicat greoi, dar, la primele silabe ale vocii sale cavernoase, a fost întrerupt cu strigăte de opoziţia decisă să-i ia cuvântul. Faţă de această atitudine, ministrul provocator încercă un zâmbet sardonic şi o fază de aşteptare mefistofelică - un diavol de tribună sau de parlament bucureştean. Cum nu mai conteneau injoncţiunile de, jos" şi „taci", justă şi foarte cumpănită ripostă la vrăjmăşia bestială a majorităţii într-una din şedinţele precedente, preşedintele Camerei suspendă şedinţa şi oratorul antipatic renunţă la cuvânt, în aplauzele de simpatie gudurată a mamelucilor. Opoziţia propune, în urmă, o moţiune care invită guvernul, în baza art. 5 din Constituţie, să ridice cenzura. în mijlocul unui haos de întreruperi, apostrofe şi interjecţii, se deduce ca votul să fie nominal, şi tânărul deputat Manolescu apare cu o listă la tribună. Banca ministerială se agită şi leader-n guvernului comunică adunărei că nu se poate da acestui vot altă semnificaţie decât aceea a unei moţiuni de încredere în guvern. în tot timpul votului, de altfel, membrii majorităţii au motivat cu această interpretare lovitura pe care o dădeau libertăţilor publice. Un asemenea act de smerenie a fost făcut şi de deputatul Papacostea, reprezentantul Corpului poştal, vorbitor bombastic şi sentimental în ocaziuni solemne. Ceea ce întrece marginile permise ale politicianismului a fost cuvântul de ordine, dat în plină cameră şi de la fotoliul său de prezident, de către d. Duiliu Zamfirescu. Acesta a tălmăcit sensul mo-ţiunei care trebuie votată cu „pentru" de către minoritate şi „contra" de către majoritate. A fost un moment de haz general şi de aplauze pline de filosofia senină a omului politic român. Intre acestea, liberalii, care se felicitau în secret de mersul şedinţei, auzind că e vorba de vot nominal, încercară să se strecoare afară, în incintă. Nou pretext de haz zgomotos şi de veselă indignare. Descoperiţi, brătieniştii îşi reocupară locurile şi cuvântul lor fu: abţinere. O lovitură de teatru în votul takiştilor cari, prin vorbele inimoase ale deputatului Cămărăşescu, au declarat că votează pentru 186 desfiinţarea cenzurii fără să extindă sensul votului la chestiunea de încredere în guvern. D. Argetoianu se strădui să aducă, pe figura sa groasă şi consternată, un zâmbet de ironie. Lovitura era, însă, dibace şi fu simţită. D. Xeni crezu că e abil din partea d-sale să se dezbine de restul grupării şi să voteze contra moţiunii. Explicaţia izolării d-lui Xeni nu poate fi alta decât aceea a iminenţii intrării sale în guvern în locul regretatului Greceanu. Cu ocazia acestui vot s-au compromis doi deputaţi gazetari cari s-au pronunţat pentru menţinerea cenzurei. Rezultatul votului, după impresia generală şi după calculele şi controlul câtorva opoziţionişti, era evident defavorabil guvernului. Acesta obţinu, totuşi, în ciuda pronosticurilor, o meschină majoritate de şapte voturi (129 contra 113). La cererea d-lui Madgearu de a se controla lista şi la denunţul d-sale că s-au comis falsuri, prezidentul se opune energic şi împiedică orice control şi contraprobă. Guvernul fusese atras până la buza prăpastiei. Suspinul de uşurare şi trăsăturile chinuite ale miniştrilor erau o probă de spaima rece care îi încercase. D. Imbroane, ocupând fotoliul prezidenţial, avu un cuvânt care tălmăcea starea sufletească a leaderilor şi a miniştrilor: - „D-lor, suspend şedinţa. E destul pentru o zi." (Aceste cuvinte fură exalate într-un oftat adânc.) * E vorba de intrarea d-lui C. Stere în Parlament, prin demisia anume dată a unuia dintre deputaţii de Soroca. * Prin Cameră se spune că plata restului de 40 la sută din schimbul de coroane se va face numai după sărbători. „FÂRA REAZEM" DE 1GENA FLORU Teatrul Naţional Asist pentru prima oară la acest spectacol, pe care-1 suport cu o profundă indignare. E de întrebat, o dată mai mult, cu aceeaşi inutilitate ca întotdeauna, dacă există vreo normă de apreciere la 187 bătrânul comitet de lectură şi dacă se va stărui la infinit în această aberaţie programatică, ce continuă tradiţia de prost gust a trecutelor stagiuni. Smerenia oamenilor din teatrul nostru oficial faţă de preferinţele vulgului artistic rămâne mai prejos de orice justificare. Conti-nuându-se, astfel, cu tot ceea ce autorul român binevoieşte să exhi-be, iar comitetul să accepte, s-ar putea uşor deschide în locul teatrului un cinematograf cu reprezentaţii orale, spre marea bucurie a casieriei localului. In cazul acesta, d-l Atanasescu, de pildă, care e cel mai jucat actor bucureştean, ar putea să forţeze cu aceeaşi tenacitate succesul pe pânză. Entuziasmul public ar ajunge la paroxism şi d-l Victor Eftimiu ar ieşi definitiv din situaţia delicată, pe care o înţelegem deplin, de a renunţa să mai fie director energic pentru a rămâne un bun coleg. Piesa d-rei Floru este o măiestrită condensare a banalului, din întreitul punct de vedere: al tehnicii, al demonstraţiei şi al dialogului. E o goană fermă după clişeu, o dibuire tenace a capătului vechi de sfoară care să mişte păpuşile conivente. Eroina e o plăsmuire din paginile lui Marcel Prevost, Daniel Lessueur sau Mathilde Serao, al cărei elogiu se face pe scenă, aproape cu insolenţă. Scenele de dragoste se succed şi se prelungesc, la rampa sonoră de atâtea dezmierdări şi sărutări pe care, în sfârşit, un foc de revolver final le întrerupe şi le pune capăt, dimpreună cu un răcnet tragic şi foarte bine atins de eminentul actor care este d-l Valentineanu. Şi din această suită de îmbrăţişări, alternative, între un cuplu ideal şi quasi-p]atomc, şi un altul, în care apare o medicinistă trivializată, se lasă un văzduh de rut şi priapism, falsificat prin fraze de cea mai rea literatură, foarte scump în schimb midinetelor, adolescentelor şi femeilor chinuite de ideal şi de adulteruri eterate. Deci, Teatrul Naţional va avea public, dar numai publicul pe care-1 merită. Interpretarea a fost nemeritat de bună. Vorbim de d-na Macri-Eftimiu care a avut palidul suflet de aristocrată şi de femeie din intenţiile autorului; de d-ra Zimniceanu, de d-l Pella şi, mai ales, de precisul, nuanţatul şi dezinvoltul Valentineanu. Decorurile impecabil dispuse de d-l Enescu, cu deosebire în ultimele două acte, sunt modele de aranjament românesc agrest. Autorul s-a bucurat, deci, de un unanim concurs spre reuşita pe care să nădăjduim că o va mai căuta, cu însuşirile-i de caracterizare şi expunere, şi prin cu totul altfel de mijloace. 188 AMANŢII CENZURII (Pentru gazetari) Numele celor peste o sută de parlamentari cari au votat pentru menţinerea cenzurii s-au publicul în ziare. De-acum, cititorii îi cunosc şi, ceea ce este mai important, îi cunosc şi ziariştii. Cu necaz, dar fără surprindere, aceştia au recunoscut colegi de-ai lor printre cei ce au votat căluşul şi asuprirea meseriei care i-a împins până în Parlament. Fără surprindere, căci gazetarii cocoţaţi în Dealul Mitropoliei datoresc această pricopseală nu faimei lor literare şi polemice pe lângă publicul alegător, ci măruntelor servicii şi lacheismului, cari le-au câştigat, dimpreună cu încrederea oamenilor politici, înscrierea lor pe listele sigure ale candidaturii averescane. Printre votanţii cenzurii distingem, însă, şi arivişti cu alt nerv, şi de altă rasă decât nefericiţii funcţionari goniţi din ministere şi perindaţi prin redacţie. Sunt oameni cari au trecut printr-o clipă de ezitare între cele două formidabile ameninţări, ale presei şi ale cenzurii. Cu artificii uşoare de dialectică, ei au ciczUt că şi-au justificat servilismul şi lovitura de puf dată libertăţii cuvântului. Avocaţi grăbiţi şi profesori ambiţioşi, râvnitori de situaţie şi popularitate, ei vor târcoli din nou mâine redacţiile, pentru a relua prin tipar contactul de glorie cu mulţimea. Creaţi de presă, purtaţi de presă, amanţii cenzurii vor veni să cerşească informaţii, notiţe, articole şi reportaje, în jurul nerăbdătoarei lor persoane, a discursurilor şi a broşurilor, pronunţate, mâzgălite, în goana de toate zilele spre celebritate şi putere. Ei se vor strădui să-şi uite votul slugarnic şi bâiguiala mironosiţă din ziua faimoasei moţiuni. Ziariştii, însă, nu trebuie să-1 uite. Oamenii cari au votat pentru tăcerea presei, spre a re bucura de foloasele ei, trebuie să simtă consecinţele acestei tăceri până la capăt. Cenzura pe care ne-au reaplicat-o zilele trecute să se abată şi asupra sforţărilor lor disperate. Chemările şi gesturile lor, orbecăind la zidul pe care singuri l-au ridicat, să rămână fără răspuns. Atunci îşi vor înţelege, de-abia greşeala şi obstacolul pe care şi l-au pus singuri, în drumul lor suitor şi întortocheat. 189 LITERATURA DE IDEI Se vede că ideile simple şi elementare sunt de o puţinătate dureroasă, de vreme ce literatura de idei se dezvoltă şi se complică aşa de mult în Franţa, iar imitatori dezbăraţi de originalitate, ca de o haină trimisă la etuvă, s-au ivit până şi între noi. E un joc, al cărui mecanism se poate învăţa uşor şi a cărui deprindere se poate impune creierului după un exerciţiu mai mult sau mai puţin prelungit... Asta depinde de calitatea substanţei cerebrale, care la oamenii secolului nostru e destul de virgină ca să i se poată impune orişice. E o apucătură care tinde să se automatizeze, fără să sporească, însă, fondul intelectual omenesc cu reale şi noi valori de sinteză. în idee, mintea topeşte deplin observaţiile sale prinse din cunoaşterea lumii. Diamantul ia naştere din zgura lucrurilor, şi a mileniilor, şi este însăşi esenţa lor. Ideea însă, se desface în elementele ei, cari au fost înţelesuri multiple, şi ceea ce nu se mai poate face cu diamantul, ideea suportă prin disociere. Când Remy de Gourmont a divulgat sistemul, o mulţime de debili mintali şi-au găsit o îndeletnicire dentistică din a scormoni ideea ca pe un smalţ cariat. Ca rezultat, avem pagini, volume întregi, de prolixitate abstractă, asemenea infinitelor operaţii aritmetice, la cari se dedau, automatic şi fără putinţă de oprire, bolnavii din sanatoriu. Noul gen de literatură a corespuns, în sfârşit, unei noi psihastenii, foarte reală, foarte constatată, care stă într-un debit incontinuu şi nestăvilit de inepţii îmbrăcate în forma aforistică a ideei. Procedeul aminteşte felul de înmulţire a microbilor prin sciziparitate: dintr-o idee, două. Din două, patru. Şi, în toate acestea, nici o realitate. TILL EULENSPIEGEL A luat cuvântul, în chestie de regulament, d-l Cuza, profesorul care face deliciul studenţimii, al Camerei şi al tribunelor, atunci când lumea vrea să se desfete şi când se găsesc printre auditori persoane curioase de cazuri patologice amuzante. Micul om a cedat unui vechi obicei al său şi a căutat să intercaleze în discuţie câteva 190 fraze privitoare la vanitoasa lui persoană, la adorabilul său Eu, toate acestea cu acompaniamentul cunoscutului său defect de dicţiune: un pueril şi viperin sâsâit. A intervenit preşedintele Camerei, conjurând pe incorigibilul debater1 să amâie răfuiala de amor propriu pentru sfârşitul şedinţei, clipă în care i se rezervă din izvorul de îngăduinţă al Parlamentului o jumătate de oră încheiată. Ce avea oare să explice d-l Cuza? Să fi găsit, după ani de căutare, argumentul care înlătură de pe craniu-i ţâfnos coroana de rege al plagiatorilor, // re dei plagiari, cum i-a zis presa italiană? Intenţiile domnului profesor au rămas pentru noi o taină. A renunţat la crâmpeiul de vreme făgăduit acestui nedescurcat problem şi a trecut la chestiunea presei. De astă dată, mica lui făptură a încercat câteva reverenţe Presei, pentru a face câteva tumbe şi piruete şi a-şi arăta turul pantalonilor către tribuna în care stau gazetarii. Era în rolul său de măscărici, în care reuşeşte, combinat cu acela de savant, în care nu reuşeşte, dacă vrea să rămână corect. A debitat câteva locuri comune şi a comis prostia să laude presa de tiraj, tirajul fiind pentru d-sa o garanţie de moralitate. Era foarte susceptibil şi suferea mult la gândul că orice fel de gazetar poate coborî în culoarele Camerei să strângă mâinile sale de plagiator. Parcă n-ar avea ziaristul altă treabă. BRĂTIENII, CONCESIUNILE ŞI SONICITATEA Se ştie că nobila rasă a Brătienilor e cuprinsă periodic de un dezgust special faţă de tot ceea ce înseamnă concesiune, cointeresare, necinste, iar perioada despre care vorbim coincide întotdeauna cu vremurile de opoziţie ale Partidului Liberal. Astfel, în numele celor mai înalte principii şi mai prefăcute sentimente, Brătienii atacă, în ritmul unei frazeologii răsuflate, toate înjghebările capitaliste de exploatare a avutului public, cari se fac fără participarea lor exclusivă. Operaţii constituţionale de politică şi finanţe, prevăzute cu jurnalul Consiliului de Miniştri, cu votul Parlamentului şi parafa regală, aşa cum şcoala brătienistă a furnizat nenumărate trainice modele, se încearcă şi astăzi de către actualul guvern. Avem de-a Debater (engl.) - persoană care ia parte la o dezbatere. 191 face cu palizi imitatori ai practicii brătieniste sau cu discipoli inspiraţi pe cale de a-şi întrece meşterul? Alarma liberală ne dă de gândit. în orice caz, averescanii, prevăzuţi cu aparatul parlamentar de trebuinţă, cu caracterele cari, pentru asemenea manopere, sunt inexorabile, au avut şi norocul de a intra cu tăişul Codului Comercial în pădurea virgină a teritoriilor alipite. Şi, atunci, Brătienii ţipă. E singurul mijloc ce le-a rămas ca glasul celor nouă deputaţi din Parlament să se audă: zbieretul. Dar sunt concesiuni şi cointeresări pe cari Brătienii le trec sub tăcere: şi anume acelea în cari sunt cointeresaţi şi ei. Viitorul publică, fără nici un surplus de patriotică indignare, ştirea că „Piro-tehnia Nouă", dimpreună cu terenul ce-i aparţine, va fi concesionat vintilistei societăţi „Sonica", cu obligaţia rien que ca] de a construi o fabrică de arme şi muniţii căreia i se va mai da de zestre şi maşinile furate din arsenalele Ungariei. Se va aplica aci principiul soni-cităţii, monopolizat de către Ministerul de Război. Regretăm, deci, pentru genialul inventator, inginerul Gogu Constantinescu, de a fi devenit salariatul şi exploatatul unei societăţi a cărei direcţie comercială aparţine Brătienilor. Regretăm că o născocire aşa de însemnată ca sonicitatea va servi la perpetuareu şi înmulţirea durerilor omeneşti prin transformarea ei în unealtă de război. Regretăm că singurul şi mizerabilul bine pe care 1-a adus poporului se reduce la prilejuirea acestui denunţ al făţărniciei câtorva bancheri şi ciocoi români. MARTIRAJUL în discuţia ziarelor şi a deputaţilor s-a revenit cu comentarii şi destăinuiri asupra unui martiraj oarecare. Vă gândiţi, desigur, la suferinţa socialiştilor închişi la Jilava, la reumatismele pe cari le capătă, la tuberculoza care li se agraveaz&[...]* Sau, poate, gândul vi se duce la copiii şi la nevestele cari le mor de foame acasă şi pe ale căror gingii a înflorit, oribil, scorbutul, acest surâs al mizeriei. Sunt şi cete de copii orfani care veghează pe ruinele satelor pustii din zona războiului. Sunt şi prizonieri care cutreieră Germania, 1 Nimic mai mult (franc). * Context cenzurat. cerşind, şi cătane ardeleneşti râmase pe gheţurile Siberiei. Sunt şi invalizi cari nu mai pot apăsa pe coarnele plugului, căci trupul lor atârnă de la subţiori pe câte două cârje de lemn. Şi văduve, multe văduve, şi sărăcie, şi oftică, pelagră, sifilis, alcoolism, toate victimele şi toate relele blagoslovite cari păstrează capitalismului belşugurile efemere ale acestei lumi şi săracului împărăţia cea primitoare a cerurilor. De acest martiraj aţi crezut, desigur, că vorbesc ziarele şi urlă destăinuirile. Dar aţi uitat: au fost martiri şi la Odessa. Goniţi de foame din eroica Moldovă, aleşii ciocoimei române, căptuşiţi cu cecuri şi bancnote, s-au dus pe ţărmul dulce al Odessei sau sub cerul galben al Crimeii, aşteptând, în răcoarea salină a valurilor, să se risipească, undeva, departe, fumul războiului. A fost o dulce lună de miere cu Marte cel cumplit şi, numai când steagul roşu goni pe acest beţivan de sânge din meleagurile pe cari le devastase, senatorii şi deputaţii partidelor istorice din România cunoscură zilele fără caviar, fără şampanie şi fără manicurâ. Acesta este tot martirajul ciocoimei noastre pe care guvernele se străduiră să o scape de pierzania muncii. 192 1921 ACTUALITATEA LUI HEINE Nu e vorba de nemurirea iluzorie de care se îngrijesc gânditorii cu fruntea înclinată lângă lampă. Heine ar fi înmormântat, sub un surâs al buzelor sale ironice şi moi, această vanitate. N-a crezut, poate, că gândul lui va suna, peste aproape un secol, în cuvinte ce sunt azi adevăruri revoluţionare şi care păreafu] pe atunci utopii. Se bizuia, desigur, pentru această pomenire fără de viaţă şi în care constă toată gloria postumă râvnită, mai mult pe graţia tristă şi cruntă a poemelor sale. Era o ciudată vioară scrisul lui Heine, în care melancolia notei prime se înfăşură pe un tril neliniştitor şi capricios. Era o înaltă şi palidă doamnă prelung îndoliată şi care îşi frângea degetele boiereşti ca să se silească la un râs spiritual. Era, pr-ate, Dona Măria moartă, a cărei amintire îi turbură cu un regret paginile cele mai frumoase, aşa cum o piatră de mormânt părăginit desăvârşeşte strălucirea unei grădini. Să uităm aceste imagini ce răsfrâng eleganţa şi doliul lor pe sufletul nostru. Vechiul militarism prusac l-ar fi suportat, şi atunci şi azi, dacă poetul n-ar fi scris şi rescris rânduri ca acestea, de cel mai autentic pamfletarism contemporan: „E acelaşi popor de paiaţe pedante, e mereu acelaşi unghi drept la fiece mişcare, iar pe mutră aceeaşi suficienţă îngheţată şi stereotipă. Ei se plimbă ca întotdeauna, ţepeni şi drepţi ca un I; ai zice că au înghiţit bastonul de caporal cu care erau cotonogiţi altădată." în războiul de presă dus patru ani contra Germaniei, aceste fraze au reapărut adesea, în multe limbi, dar cu mult mai neruşinat turnate. Prusia, azi, e bătută şi Kaiserul care a ordonat scoaterea bustului lui Heine din Achleion e fugar. Suntem în faza socialistă şi umanitară. Transcriem pentru orice ziar de polemică şi reformă cuvintele din Reisebilder. „Nu mai suntem naţiuni în Europa. Există numai partide. Şi e de mirare cât de repede se recunosc între ele, în ciuda deosebirii de culori, şi se înţeleg imediat, cu toată varietatea limbilor." Menirea egalitară a 194 vremurilor şi a revoluţiei e astfel exprimată: „Francezii, poporul social şi democrat prin excelenţă, au fost cei mai jigniţi de inegalitate; au căutat să dobândească egalitatea cu asalt, tăind acele capete cari cereau să fie mai sus ca celelalte... şi revoluţia fu semnalul războiului de liberare al umanităţii". Deci nu-1 înspăimântă excesele unei revoluţii. Cel mult, dacă-i inspiră în treacăt, pe câmpul de la Marengo, întrebări: „Vai! Fiecare palmă de pământ, câştigat de omenire, costă şuvoaie de sânge. Şi nu e oare un prea mare preţ? Viaţa unui ins nu face cât a unei rase întregi? Căci fiecare om izolat e o lume şi fiecare mormânt acoperă o istorie universală... Tăcere! astfel ar vorbi morţii căzuţi pe locul acesta şi noi, cei vii, trebuie să luptăm înainte în războiul sfânt de liberare al omenirii..." „Sunt multe accente de elocinţă şi bărbăţie în vocea romantică şi pasională a lui Heine. Din loc în loc, astăzi, cu intonaţii sublime, dar atât de împrumutate, chemarea lui se repetă deasupra măcelului..." O glorie istorică face să alerge nume de epigoni în toate părţile continentului, uzurpând ceea ce se datoreşte precursorilor. Nerecunoştinţa! Uitare? Nu. Dar epigonii au prins momentul practic al activităţii şi al realizării. FEUDALIZARE Plutocraţia noastră a găsit mijlocul să se diferenţieze de profitorii şi de bogătaşii proaspeţi ai timpului. Vechile castele maghiare din Ardeal trec, unul după altul, în posesiunea cumpărătorilor din Regat. Iar aci, între palatele cunoscute, şi cele de construcţie mai recentă, se deschid, sub lovitura viguroasă dată cu pumnul aurit al năvălitorului zilei: îmbogăţitul de război... Rămânem, deci, în îngâmfata lui vecinătate, orbiţi de fastul lui prostesc, desfătaţi de imitaţiile lui stângace, de viciile voite şi de sintaxa-i inadaptată. Ceilalţi trec munţii purtând blazonul neruginit, în atmosfera umedă a zidurilor medievale, unde mucegaiul va înnobila, în sfârşit, definitiv, literile fanariote, vechi de un secol, cel mult. E, poate, un dispreţ în mişcarea celor ce urcă stâncile Carpaţilor, sub ochiul ironic al magnatului autentic. E dispreţul ciocoiului de-acuma vechi, faţă de ciocoiul nou de la 1916, şi e un dispreţ nedrept. Căci nobilimea, adică plutocraţia, a fost totdeauna stratificată. Şi, rând pe rând, cei ce 195 s-au perindat pe terenul unde se vânează blazoanele au fost parveniţii dispreţuiţi şi îmbogăţiţii satirizaţi. Şi, fiecărei serii de noi cuceritori, timpul le-a dăruit vechime, deci aristocraţie, deci dreptul de a zâmbi de sus şi a înălţa din umeri la apariţia neîndemânatecă şi pripită a noului sosit. Comparaţi pe feudalii francezi cu nobilimea napoleoniană, iar pe aceasta cu plutocraţia republicei burgheze, atât de sus pusă, la rându-i, faţă de pahonţii şi furnizorii războiului european. Dantelă, pinten, frac vechi şi frac nou. Dar toate garderobele se uzează, fatal. Şi la noi, la fel: ciocoimea de la 1800, de la 1848, de la 1877 cedează locurile din faţă, în parterul fericiţilor. Dar aci mai e vorba, poate, şi de o continuare inconştientă a tradiţiei româneşti, care arată, de-a pururi, pe domnii şi pe boierii Principatelor preocupaţi să-şi găsească temelie sigură peste munţi, în Făgăraş, în Almaş, în Feldioara. E un vechi şi oligarhic instinct, care caută adăpostul sigur al stâncilor pentru comorile smulse şesului. E locul de elită şi de siguranţă, muntele, care ispiteşte pe individul puternic, şi e fortăreaţa solidă, Ardealul, care cheamă şi se oferă popoarelor bogate: românii. COMIS-VOIAJOR Stăpâneam, singur, un întreg compartiment de tren şi mă închipuiam deservit de o forţă măreaţă, care pulsa, metalic, pe şine. Călătoria e o îmbrăţişare monstruoasă şi fugitivă ce sparge zările, printre stâlpii îngroziţi ai telegrafului, cari se aruncă la pământ, asemeni supuşilor vreunei majestăţi orientale. Peisajul... Uşa compartimentului, însă, alunecă de perete... şi, în mijlocul reveriei mele spulberate, apăru domnul care salută, dar nu-şi cere voie, care, cu gestul sigur şi cuminţit al obiceiului, şi-aşează valiza şi mantaua, servieta şi bastonul la locul hărăzit de geniul tapiţerului de vagoane... Domnul care-ţi aruncă o privire glacială şi deprinsă, de cunoscător, domnul, în fine, pe care-1 ştiu că n-are să mă plictisească fiindcă e comis-voiajor şi cititor de mutre şi suflete. El ghiceşte în fiecine firea şi meseria, destinaţia şi dispoziţia. El a înţeles dintr-o aruncătură de ochi că mi-e somn, că sunt mizantrop, sau că n-am chef de vorbă. îl iubesc şi îl admir pentru asta, şi îi voi face elogiul la prima etapă, pentru cea mai răspândită gazetă. N-am să încep, cum ar face d. Creangă, să spun că e un factor economic şi financiar de primul ordin, în aceste vremuri de refacere industrială. Nici că este cel mai eroic contimporan, care-şi riscă viaţa pe aventuroasele căi de fier ale dezorganizatelor transporturi. Dar e divers şi docil ca un dicţionar, care e mut cât nu-1 deschizi şi vorbăreţ şi atotştiutor când îl răsfoieşti. O, incomparabilul tovarăş de drum, scumpul meu comis-voiajor, exemplar degenerescent dar rafinat a) civilizaţiei aburului şi electricităţii, care a făcut un domn cu servietă şi blană dintr-un negustor ambulant, dar şi un biet salariat, dintr-un om liber... Urgisit de toată ginta orăşenească, tu eşti, totuşi, enciclopedicul şi martorul ocular de pretutindeni. Şi-mi spui, pentru fiece oraş, care-i hotelul ce găzduieşte mai curat, şi vinul său unde se ascunde, şi unde sunt femeile cari primesc zâmbind. Cunoşti şi durata staţiilor în toate gările şi-mi spui unde e apa mai limpede şi restaurantul care te grăbeşte mai puţin. Şi ai prieteni, ca Dumnezeu, peste tot, şi îi întrebi numai de ce le pasă şi ştii să vorbeşti tuturor, ca ilustrul Sandossart, şi te asemeni, civilizatule, truverilor rătăcitori, căci iubitele tale îţi constelează, de-a lungul şi de-a latul, cerul larg sub care te risipeşti călătorind. Dar, în loc de talismane, porţi cu tine mostre şi probe de mărfuri. Si viaţa ta e o perpetuă reîntoarcere, pe când amorul lor era elegantă uitare. PAGINA ISPITELOR Cunosc un sărac, care nu verifică, deşi e tânăr, şi nu visează pe urma siluetelor subţiri ce împodobesc cetatea şi veacul, cu toate că e atât de sărac. Idealul roşu 1-a obosit şi nu ştiu chiar dacă-1 ispitise vreodată. întreaga lui reverie, în orele de răgaz, lângă lampă, lângă foc - când avea foc, când avea lampă -, sau sub fructul electric al unui candelabru de cafenea, plutea peste ultima pagină, de anunţuri, a vreunui ziar străin. Acolo, în coloanele mărunte şi înghemuite, imposibila fericire se oferea tânjelii sale visătoare, în forma unor îmbieri negustoreşti, cu înlesniri de plată ce i se păreau accesibile până şi lui. în pătratul din mijlocul paginei, imaginea unui sanator din Lugano, pe un ţărm de lac, îl atrăgea cu privirea nenumăratelor ferestre. Şirurile tipărite 196 197 alăturat vorbesc de liniştea senină a ţinutului şi a localului, şi de o viaţă uşoară ca în raiul pe care cărţile vechi l-au făgăduit săracilor. O, cum suspina fiinţa lui după acele zăceri de bolnav, care nu e decât obosit, în acea staţie dintre moarte şi viaţă, unde te simţi, treptat, reînviind. Sunt zeci de asemenea mici anunţuri cu promisiunea lor de repaos dulce şi de întremare muzical de lină sub vibraţia soarelui sonor. Sunt zeci de ispite, pomeni de pajişti cu lumină, iederă şi cope-riş de ardezie, toate cifrate la un preţ ce pare modest, ca o floare de câmp, poetului care citeşte prospectul străin pe coala destinată reclamei, lată, ieftin ca un dar, atrăgător ca norocul însuşi, un mic castel „de vânzare": vechi, însă modernizat; cu un „domeniu" şi un parc secular cufundat în umbra-i dintre ziduri şi un eleşteu adânc, în care câte o rază strecurată se încrucişează cu lama de aur a unui peşte. Satul îngenunche în valea de la câteva sute de metri. Ce aşteaptă? Şi cine e nesăbuitul care-şi scoate la mezat privilegiul existenţei, leagănul de aur al ursitei, ca pe o capcană ruginită, şi i-o oferă astfel lui, cerşetorul milostivirilor minunate, înscrise pe aripa ziarului? Vile, conacuri şi pavilioane, cu lacuri reci, torente sau ţărmuri de mare, prin toate pribegeşte, plăsmuindu-şi existenţe fugare, prietenul meu, în mâini cu marile foi peste cari fuge timpul cel adevărat, învins de năzuinţe şi himere. Ispite preţuite ca ispitele, de către negustorii necunoscuţi peste cari cel ce nesocoteşte realitatea, de altfel nimănui sesizabilă, trece cu avântul visului dintr-un vis. CRONICĂ DE MARTIE Primăvară cu lumini ca pucioasa şi vânturi ude. în amurg, ferestrele caselor au început să ardă şi copitele cailor să tropote în liniştea pogorâtă. Pe câmp au ieşit copoii, obişnuiţi în cromo-litografii. Am avut presimţirea primăverii, odată, într-o seară, în cartierul evreiesc ieşit în stradă, de Purim. în umbre medievale se mişcau ca nişte lampioane măştile de culori. Uliţele, cariate ca un maxilar scheletic de vită, apoi, pe după colţuri de zid fărâmiţat, se amestecau râsete şi vorbe cu parfumul de noroi proaspăt şi de flori, încă foarte departe. Desigur, primăvara a potopit Bucureştiul, căci pe trotoare văd tabăra meselor de cafenea. Chelnerii lenevesc, răzimaţi, şi le atârnă între degete şervetul, ca un vânat. Pe câţiva copaci s-au ivit mugurii, ca lăcustele. - Case din mahala, pavoazaţi-vâ până în amiază ferestrele cu plăpămi roşii, cu perne învoalte. Scoateţi la soare glastrele de ardezie cu muşcate, cu garoafe, cu mixandre fragede ca gingiile. în curte, pe frânghii, rufe albe, umede, împiedică mersul în orice direcţie şi, printre ele, nările, plămânii, se veselesc. Clopotele de dimineaţă vor fâlfâi, sonore, deasupra. ...Amiaza. într-o curte din centru: praf din covoarele scuturate. Servitoarele s-au legat la cap, coatele sunt goale, şi goale gleznele în papuci. O ladă de gunoi, mănoasă, a început să fumege. Câinele se arată glorios şi muncitor peste grămada pestriţă. Priveşte din când în când, pe de lături, timid şi ostil. UN BARBĂ-ALBASTRĂ Crima vameşului din Basarabia mă înfioară. Au povestit-o ziarele şi o repet aci pentru a-i resimţi oroarea şi setea de justiţie, adică de răzbunare, pe care o iscă: o rusoaică, o fecioară vestit de frumoasă, trecu apa despărţitoare, în Basarabia, pentru a se adăposti de îndrăznelile bărbaţilor din ţara natală. Un funcţionar român o primi şi o violă, consecvent virilităţii sale, nu mai puţin impresionabilă decât a vecinilor de altă culoare socială. După aceea, temându-se de pâra fetei, o ucide şi-i sapă mormântul în apropierea pragului pe care trecerea ei îl împodobise o clipă. Atât se spune, atât se crede. Ar fi ciudat, însă, ca o întâmplare destul de complexă să aibă un aşa de simplu tâlc. Bizară, mai întâi, superba defunctă, ai cărei nuri au fost remarcaţi şi hărţuiţi abia după trei ani de ordine instabilă în Rusia. Faptul că bolşevicilor li s-au trezit ochii şi poftele pentru aventuri galante (în violenta Rusie toate acţiunile sunt violente) nu constituie deloc un motiv de adăogit celor ce prohodesc sovietele zilnic. Fecioara, neştiutoare de pasiuni politice, se afla în imposibilitate de a clarifica instinctele pe cari le asmuţă asupră-i, vehemente, cu o atât de fermecătoare inconştienţă, în albi şi roşii. Nu înţeleg cum de i-a dat prin minte că burghezii de 198 199 peste Nistru, opuşi bolşevicilor ardenţi, vor respecta nuditatea ei de gazelâ. Facem obiecţiunile acestea numai după ce am admis cazul patologic al unei fete aşa de rebele, mai ales într-o ţară unde se poate avea orice pe un codru de pâine. Şi acum funcţionarul. Acceptaţi oare, cu una cu două, miracolul unui funcţionar român care-şi ucide amanta, siluită sau nu? (alt mister şi acesta). Rar şi frumos caz de pasiune la o speţă care se îndeletniceşte doar cu mita, cu falsurile, abuzurile şi delapidările. Subiectul e demn de pana lui Stendhal şi a lui Merimee. Subsemnatul şi 1-a notat pentru o nuvelă... Absurditatea, însă, se întrece pe sine cu explicaţia că teama de un denunţ 1-a făcut pe slujbaş să prefere, scandalului, crima. Slujbaşul ar fi ştiut că o femeie, şi mai ales o fată, preferă, ea cea dintâi, scandalului, tăcerea. Pe urmă, teama asta de anchetă şi pedeapsă la un funcţionar din Basarabia, adică dintr-o provincie căreia i se aplică atât de cotidian metafora că e o vastă victimă jefuită şi violată de ocupanţi, desfide orice logică. Fata, care era o martiră mai puţin geografică decât alipită, în sfârşit, provincie, ar fi avut, desigur, mai puţini sorţi să se facă ascultată de către autorităţi şi tribunale. Şi ce dovezi, rogu-vă, să exibe? Nici hoţ de tot, nici criminal de rând, drsi... Atunci? Un artist, desigur, adorator al formelor pângărite şi obosit de ele şi care, totuşi, nu se poate resemna să renunţe şi să le ghicească, pe curând, sub dezmierdări străine. Un Barbă-AIbastră (căci astfel era sufletul lui Barbă-Albastră) ivit pe malul înalt al Nistrului, spre marea confuzie a poliţiei şi a cronicei noastre criminale. Furnizăm o explicaţie în plus, tot aşa de verosimilă ca celelalte. Un singur punct de înţelegere, bineînţeles: criminalul trebuie pedepsit, fie şi în Basarabia. PENTRU EGALITATEA ÎN CRITICĂ... Minciuna literară a Ardealului a trecut, în scurta noastră istorie, şi în apucăturile de a gândi ale criticului. Sunt câteva zeci de ani de când au coborât din munţi, cu torţele în mâini, dascălii ardeleni, sporind lumina prea unicoloră adusă nouă de fanarioţi. Şi ne amintim de basmele vechi în cari se vorbeşte, alegoric - căci tuturor basmelor li se dă, târziu, o interpretare alegorică -, ne amintim: 200 omul se urcă din besne în vârful celui mai nalt copac şi priveşte în jur. Departe tremură o licărire. Să fie ochii jivinelor nopţii? Omul coboară şi merge către vâlvătaia care poate să fie o comoară, ferită de vijeliile ce bântuie aci. Aşijderea, dascălii ardeleni s-au refugiat în ţara românească, găsind, însă, în clasa ei conducătoare, o cultură şi un rafinament care n-ar fi avut cu nimic să se împrumute de la biata lor instrucţiune primară. Ei au contribuit, fireşte, la naţionalizarea unei culturi care la generaţiile în declin era încă grecească şi se mărginea de-acum la epitafuri. Dar bonjuriştii bătuseră alte căi şi începutul se făcuse. Ajutorul dăscâlicesc e o exagerare legată de sentimentul naţional. Exagerarea a sucombat în ridiculul diverselor curente lingvistice transcarpatine. A servit, însă, prin reacţiune, la ascuţirea spiritului satiric în Regat. Iată-ne, deci, la o apreciabilă distanţă de dogma „luminei venite din Ardeal", şi care nu mai e nici de necesitate şcolâricească. A rămas încă vie superstiţia talentelor ce trebuie neapărat găsite în ţinuturile româneşti din fosta monarhie. în articolele sale, în care criticul constată veşnic şi pretutindeni secetă literară, cel de la noi ia întotdeauna o identică atitudine, pândind pe cerul ardelenesc fulgerul şi norul vestitor de ploaie. Şi e suficientă cea mai spălăcită abureală, cel mai anemic zig-zag în azurul unificat, pentru ca universitarul să-şi plece chelia în pulberea uscată şi să strige: „furtună!", „belşug!" E ceva din obstinaţia dipsomanului din ospicii care linge sticla ferestrelor, să-şi potolească incurabila sete. Să ne înţelegem: dincolo, şi oriunde aiurea, se pot ivi şi s-au ivit talente. Dar dincolo nu e neapărat o pepinieră de talente. Această metaforă a fost favorizată întâi de împrejurări istorice. Apoi, de către determinismul didactic de care criticul român nu s-a dezbărat şi, în urmă, de către atitudinea politico-sentimentală a intelectualului nostru. De câte ori peste munţi a răsunat fluierul rustic, l-am întâmpinat cu orchestra critică acompaniatoare, şi tobele şi tromboanele au căutat să amplifice micul sunet, până l-au înăbuşit. Sunt, astfel, cincisprezece ani de când d. Goga suportă cu bunăvoinţă titlul de mare poet, deşi nici un iubitor de versuri nu-1 reciteşte. E tot atât de când alt tânăr îşi seamănă pretutindeni o proză poetică, făgăduind prin sine, în numele Ardealului, realizări supranaturale de artă: „eu Filip Schela, fruct miraculos pe arborele poeziei, voi picura glucoza pârguirii mele pe buzele voastre arse, româneşte". Şi sunt mai bine de zece ani de când acest fiu agrest al Someşului a dispreţuit boiereşte să ne împartă ceva mai mult decât 201 făgăduieli. E vorba, poate, de un nou gen literar. Dar alţi ai săi fraţi de regiune, de curând autorizaţi printre noi, s-au bucurat de intense ecouri de operetă, în cari ziarele formau penajul, condeiele figurau lăncile şi criticii, regii exotici: Rois sauvages parmi de plumes et de piquesx li s-a încredinţat misiunea paşnică de a birui lira lui Apollo. Dar cimpoiul Radameşilor naţionali n-a izbutit să ne emoţioneze şi iată-ne, acum, în plină unire, la trecători, pe noi cari ne găsim lângă Adrian Maniu şi Arghezi, aşteptând noul export de inspiraţie... E o perseverenţă în greşeli şi în poză. E o confuzie între instrucţiune şi cultură, între civilizaţie şi rafinament. Şi între grefa dificilă a sufletului germanic şi altoiul natural al spiritului francez. De aceea, oamenii politici şi scriitorii Bucureştiului sunt atât de incomparabili esteticeşte celor de peste însângerate stânci... NOTE DESPRE STRINDBERG Două teatre din Bucureşti vor reprezenta pe Strindberg, încă în cursul acestei stagiuni. Compania „Excelsior" reia Tatăl, o dată cu întoarcerea în ţară a d-nei Almăjan-Buzescu, sculpturala interpretă a megerei din piesă. Simultan, Teatrul Naţional ne oferă premiera Domnişoarei lulia, a cărei realizare şi-a asumat-o o debutantă talentată şi temerară: d-ra Dida Solomon. Astfel, publicul nostru va cunoaşte pe cel mai celebru scriitor al Suediei, după teatrul său, care nu e, de bună-seamă, superior prozei sale, dar în care personalitatea lui chinuită, gânditoare şi pătimaşă se oglindeşte cu precizie şi relief. E o compensare care se împacă bine cu vederile autorului. N-a scris el oare teatru pentru publicul care nu citeşte? în manifestul-prefaţă al Domnişoarei lulia, unde se preconizează multe din reformele şi ameliorările tehnice înfăptuite în Franţa de Antoine, teatrul e numit o biblie a săracilor (cu duhul) şi, cu toată grija atât de artistă ce o poartă el desăvârşirii prin decor şi lumină a iluziunei scenice, tonul său nu îngăduie îndoială asupra concepţiei că se ocupă de un gen literar inferior, bun pentru atenţia femeilor, copiilor şi a prostimii. ' Regi exotici (sălbatic) printre pene şi lăncii (franc). Dacă vă jigneşte ceva în concepţia asta, gândiţi-vă că se poate aplica şi Apostolului. E acelaşi lucru. Balzac, constrâns să scrie teatru, numea necesitatea în care se găsea „o nenorocire". E punctul de plecare al unei mai largi discuţii, cu alt prilej. „Femei, copii şi prostime", lată temelia ideologică a operei lui Strindberg. Clădirea asta are coloane graţioase, ferestre colorate şi arabescuri fine. Material pentru descrieri şi studii minuţioase. Femeia e o fiinţă intermediară între adolescent şi bărbat, spune un erou din romanul în largul mării, cartea sa cea mai mare, cartea secolului nietzscheian. De la convingerea asta, Strindberg trece la dispreţ şi la ură. Revolta femeii în contra superiorităţii bărbatului e pricina eternului conflict lumesc şi tema teatrului lui Strindberg. Dar, printr-un fel de contradicţie necesară, eroii bărbăteşti din piesele lui Strindberg, şi mai ales cel din Tatăl, sunt fiinţe slabe de suflet, senzuale şi şovăielnice, robite de o femeie lucidă şi voluntară. Furia Sa apocaliptică reuşeşte să ne târască până la capătul demonstraţiei sale. Suntem animaţi la fel, dar nu convinşi. E o concepţie aproape entomologică! Astfel de femei nu se găsesc decât în rândul insectelor, alături de teribilul gândac „călugăriţa" care-şi mănâncă soţul după iubire. De aceea credem că Domnişoara lulia e cea mai reuşită piesă a lui Strindberg. Nu pentru tehnica ei superioară. Aici, însă, pentru prima şi singura oară, eroina, o isterică naivă şi cu tresăriri de voinţă în făptura-i dezarmată, e prezentată în adevăratul aspect de victimă. Pricini atavice, consideraţiuni de sex şi educaţie, şi un concurs de împrejurări fatale, o prăbuşesc, vlăstar nobil, în braţele lacheului. Conflictul nu se mărgineşte la războiul sexelor, ci se complică aci cu problemul social al claselor cari cad în faţa invaziei plebeiene producătoare de indivizi nearistocratici, adică puternici. Publicul nu mai simpatizează cu bărbatul, ci cu femeia. E paradoxal, fără ca Strindberg să se renege. Direcţia Teatrului Naţional a făcut cu această piesă cea mai iscusită alegere. Programul tânărului director începe să înlocuiască pe cel vechi. De-a lungul operei lui Strindberg străbate Nietzsche. Străbate mai mult pornirea şi temperamentul lui Nietzsche decât cugetarea lui cristalizată. Ar trebui să ni se arate momentul trecerei lui Strindberg de la democratismul primilor ani la individualismul feroce al maturităţii: „sentimentele: idei maşinale, josnice, nesigure, cari vor deveni inutile..." şi pricina acestei treceri. Ni s-ar răspunde: evoluţie. Am zice: maladie. Strindberg slăbea. Altruismul e propriu puternicilor. 202 203 Strindberg a murit de o boală care explică multe. Dar nu sunt aci decât însemnări sumare. „DOMNIŞOARA IULIA" DE AUGUST STRINDBERG Dramă într-un act (premiera de marţi, 19 aprilie de la Teatrul Naţional), trad. de Eug. Filitti. Necunoscut la noi, suedezul August Strindberg stârneşte, după zece ani de la moarte, aproape aceleaşi dispute pasionate şi violente ca pe vremea când naturalismul şi-a făcut loc în literatură şi s-a încercat, cu un zgomot care amintea de primele lupte ale romanticilor, aducerea lui în teatru. Strindberg a fost şi este, în ţara lui şi pretutindeni, un autor discutat: supremă dovadă de probitate şi vitejie sufletească, atunci când nu avem de a face cu ostentaţiurtile unui farsor avid de popularitate şi parale, ci cu precursorii bizari ai unui viitor de gândire nouă şi vehementă, care buimăceşte şi zguduie inerţia obişnuită a contimporanilor. Strindberg a fost socotit cu o astfel de menire imperativă şi a păşit în linia ei dureroasă, de-a lungul unei vieţi mizerabile, printre hohotele şi vociferările norodului literar, sprijinit de rarile aplauze ale unei elite. Niciodată acest cunoscător al tainelor de a face o carte sau o piesă pe gustul mulţimii n-a făcut vreuna din acele concesii cari pogoară arta şi terfelesc cugetarea, pentru a obţine frivola notorietate oficială şi onorurile mondenităţii. Fireşte, deci, a fost răpus, în războiul cu mizeria inerentă atitudinii sale, şi împins într-un ospiciu, ca şi cum mintea lui fusese mistuită şi dezertată1 de ideile înflăcărate cari de atunci cutreieră lumea. Strindberg a tradus în proză şi în teatru filosofia aristocratică a lui Nietzsche. Soarta lor se întâlneşte şi se aseamănă, zguduitor. Viaţa postumă a operelor fiecăruia se îndrumă spre consacrarea care porneşte de la cei puţini către cei aleşi. în opera lui Strindberg femeia e prigonită cu o furie apocaliptică. O reprezintă, totdeauna, în situaţii de un înspăimântător dramatism, ca o stingătoare a geniului viril, ca un suflu rece şi vrăjmăşesc în existenţa bărbatului. Dar în această operă, domnişoara lulia ocupă o situaţie specială. Este singurul personaj feminin, teatraliceşte simpatic, în Probabil de la franc, desert - pustiu, gol. 204 Strindberg. Subiectul ar fi un fapt divers: în noaptea de Sf. Ion, domnişoara lulia, unicul copil al unui conte văduv, rămâne singură în castel şi onorează cu prezenţa sa danţul slugilor. Isterică şi naivă, şi educată conform principiilor feministe ale unei mame, femeie degenerată şi de rând care îi dăduse o creştere bărbătească, şi în acelaşi timp, continuatoarea vechilor generaţii de conţi, domnişoara lulia „n-are personalitate proprie". Şi într-o convorbire preţioasă, dar de o logică implacabilă, cu „domnul Jean", lacheul contelui, domnişoara lulia este fatal atrasă şi siluită de acest reprezentant puternic al plebei ambiţioase, care se ridică. îndoit conflict sufletesc şi social în care se paralizează antagonismul sevelor şi lupta de clasă. Căci domnişoara lulia, jucăria inocentă a atavismului, reprezentanta unei rase în declin, cade sub stăpânirea hipnotică a lacheului, care o trimite să-şi taie gâtul, în grajd, cu un brici. Zguduitoare acţiune, motivată cu o vigoare argumentală nemaiîntâlnită, sprijinită pe o caracterizare şi pe un schelet tehnic, de oţel. S-a dat astfel prilejul d-rei Dida Solomon să ne facă, în acest debut eroic, revelaţia talentului său mare. Mai bine de un ceas, publicul subjugat şi chinuit a urmărit trecerile uimitoare de la exuberanţa copilărească la flirtul senzual, de aci la umilire, apoi la resemnare tragică, urmată de un delir şi o explozie de fulgurantă revoltă, până la prăbuşirea, la ruina şi împrăştierea ultimei rămăşiţe de instinct conservator, de la sfârşit. D-ra Dida Solomon a dovedit toate însuşirile de mască, de fizic şi de voce pentru a deveni o epocală artistă. Atmosfera de emoţie morbidă ce plutea în sală se datoreşte felului superior în care şi-a pătruns rolul asumat. D. Ciprian a făcut o creaţie definitivă. Egoismul valetului, brutal, viclean, cinic şi laş, dar miluit cu ambiţia, am zice, organică de a se păstra şi parveni, numai prin interpretarea artistului Ciprian se poate înţelege. Până în ziua când vor apărea aceste rânduri nu se va fi rezolvit încă problemul dacă Strindberg şi-a cucerit, la noi, un public. NOAPTE ÎN BUCUREŞTI Pe asfaltul spălat, ploaia se scutură din arborii municipali. Un fior îi străbate şi se pierde, cu freamăt, prin depărtarea dinţată de razele felinarelor. Bulevardul nu cunoaşte, astă-noapte, alte stele. Sunt cele mai largi şi mai frumoase. Vântul bântuie, ele tremură. 205 Toate gândurile friguroase, trecâtorule, au şovăit. încotro te soarbe destinul, de-a lungul trotuarului păzit de suliţi străjuind tragedia parcului? Te depărtezi de trecutul unde rămâne surâsul, silueta, şoapta cari umpluse o clipă cu mireasma lor. în faţă, viitorul orb, şi cazărmile din fund, tăcute, de lângă care se rupe sentinela, umbră din umbră, de teama somnului. Undeva, paralel, zace, sub inele de piatră, râul mort. Şi femeile nopţii trec pe sub clădiri, la răstimpuri, învelite până la ochi, şi ochii lor cer. Zdrobită, ploaia se adaogă, în plâns de burlane, metalic, nostalgic, acelaşi, şi în clipotit de paşi. Trecătorule, te gândeşti la patul de aproape, la picioarele lor reci. Dar prin sfâşierea norului se toarnă luna stranie şi prin urzeala gândului surâde chipul de adineaori. Astfel cum, în peisajul acesta bucureştean, ţi-a strălucit globul uitat aprins într-o grădină şi cum pe fereastra mare a cafenelei pustii şi închise inundă strada lămpile cu lumina subţiată pe fir. înainte, deci, suflet singur, poveste veche şi reconstruită. Amănunte: paznicul suflă într-un fluier, un orologiu sună două bătăi, ca două monede, pentru vameşul ceasului. Şi auzi, undeva, un tren, pulsat, plecând, plecând... PRECURSORII* în cimitirul nostru literar, printre cruci anonime ori mausoleuri ostentative, spiritul critic rătăceşte ca o umbră, inutilă mai mult. De la Văcărescu, poet testamentar, şi până la ultimul anunţ mortuar apărut sub forma de poem, cu pretenţii, prin artă, de eternitate, literatura noastră prezintă acelaşi aspect trădător, de sforţare imitativă, de pastiş stăruitor după intelectualismul apusean. Optzeci de ani de încercări şi dibuiri româneşti n-au izbutit să dea omenirii contribuţia de cugetare a geniului nostru ce caută încă, în resursele memoriei verbale, materialul în care să se exprime. Am fost şi suntem un lung şir de precursori pe cari manualele şcolare, deservind nevoile patriotice ale prezentului, le-au smuls uitării şi descompunerii, ca să mărturisim cu mumia noastră un trecut şi un fond istoric de cultură. Astfel am ajuns să învăţăm despre clasicii noştri la a căror tradiţie criticii creduli ne recheamă adesea cu seriozitate. Astfel se vorbeşte de o mişcare romantică, ţărănească şi, fără ironii, până şi de un * Articolul va fi republicat sub titlul Premergătorii (vezi nota de la p. 462). 206 simbolism indigen, menit deopotrivă să treacă, dimpreună cu noi, scribi ai momentului, la patrimoniul clasic al naţiunii. Suntem ursiţi veşniciei şi îndumnezeirii literare. Suntem mari, suntem admirabili, fiindcă numai aşa vom corespunde necesităţii de a crede în noi, şi care înfrânge orice protestări ale gustului. Am încercat, rând pe rând, jargonul greco-turc al zaverei şi l-am trecut, dimpreună cu Conachi şi alţii, în antologia neamului. Fără a-1 părăsi nici până azi, căci pana bătrână a unor strigoi purişti îl perlează pe la gazete, altoirăm totul pe limbistica bonjuriştilor întorşi la vetre, şi am însemnat şi această perioadă în cartea de aur a cugetării neamului, prin Bolintineanu, marele poet. în litere luminoase fu fixat momentul italienismelor cu Depărăţeanu. Atunci se ivi strălucitorul Alecsandri, mentalitate clasică şi verbofluenţă, adap-tator şi localizator neobosit, de ale cărui invenţiuni în ale formei şi ale ideii ne entuziasmăm în toate prilejurile oficiale. Latinismul şi el îşi desfăşoară stindardul peste capetele chele ale câtorva dascăli tâmpiţi de pedagogie ardelenească. Doi-trei izolaţi aduseră în literatură dialectele provinciei lor până când câţiva oameni gravi proclamară doctrina poporanistă, sistematizând solemn subiectele şi mediul pe care o minte ar trebui să le cerceteze şi limba în care e neapărat necesar să se exprime. Siml-olismul cu al său esperanto a înlăturat cu zgomot această marfă răsăriteană. Şi rămânem, azi, cu amintirea unor îndelungi lupte provocate de felurite curente literare, în faţa unui public restrâns, indiferent şi fără pasiune pentru nimic. S-a stabilit, neapărat, şi printre noi o ierarhie care nu greşeşte întotdeauna, cum n-a greşit când a scos pe Eminescu, nufăr cu mult deasupra bălţii comune. Dar nu există o singură carte pe care să o dăruim, ca pe un adaos propriu, marei biblioteci a lumei. Pentru că din sforţările noastre obscure nu s-a creat încă nici materialul verbal care să servească definitivelor cristalizări aşteptate. Pentru că nu ne-am descoperit încă un suflet şi suntem, din punctul acesta de vedere, tot atât de sterili şi inferiori bunilor noştri stăpâni de acum câteva decenii, turcii. Anul literar, deci, se va încheia peste acelaşi gen de maculatură amintitoare a obiceiului părintesc de a duce pastişa şi localizarea până la plagiat, dar cu mai puţină candoare. Epigoni, cum ne-a numit, într-un acces de scârbă nedreaptă, Eminescu, de al cărui entuziasm pentru predecesorii slăviţi ne îndoim foarte, continuăm azi seria lungă a precursorilor. Aşteptăm pe inspiratul de mâine, care să iasă din limitarea balcanică de până acum şi să producă în planul 207 unic al literaturii universale. Dar cum vom ajunge oare acolo, când n-avem o cultură proprie capabilă să completeze pe un om care n-ar şti decât româneşte? Posibilitatea pe care un rus, un german, un francez, un spaniol o are de a se instrui numai în limba lui, cu datele geniului rasei lui, nouă ne lipseşte. E un nivel la care trebuie să ne ridicăm colectiv şi care de-abia constituie un punct de plecare pentru îndrăzneţii porniţi să exploreze şi să ne aducă, din haos, literatura românească. Până atunci vom stărui în ierarhizările şi selecţiunile noastre zadarnice şi fiecare dintre noi are şanse multe să fie consemnat în manualul şcolar al lui Dragomirescu, întru nemurire. PATRIOTISM* Ernest Renan: „Pages francaises" E în obiceiul unei categorii de intelectuali înzgărdaţi de a căuta în opera scriitorilor novatori, adică revoluţionari, partea care îi leagă de ideea comună şi oficială a epocei. Profesorii şi gazetarii, direct sau indirect aserviţi statului, se îndeltuiicesc, astfel, cu descoperirea naţionalismului şi a tradiţiei chiar în acei gânditori cari s-au depărtat de accepţiunea interesată a acestor cuvinte, mai mult. Telegramele despre moartea anarhicului Mirbeau, anunţau şi un testament cu limbă de moarte, un îndemn de iubire de ţară, pronunţat cu acea căinţă a ultimului ceas, pentru generaţiile ascultătoare. A fost cea mai vertiginoasă luare în primire de către tradiţionalişti şi conservatori, a unui înaintaş prin cugetare şi atlet de idei. Remy de Gourmont, arătare bizară şi doctă de artist şi om de ştiinţă, de cugetare conservatoare şi, totuşi, paradoxală şi dizolvantă, a suferit aceeaşi soartă curând după moartea lui. Volumul Pendant l'Orage (1914) trebuia să demonstre un fel de renegare a blestemelor elegante cari l-au făcut să-şi piardă postul de la Biblioteca Naţională, în tinereţe. Iar Jean Jaures fu cu egală promptitudine revendicat de patrioţii cari îşi culeseseră lesne argumentele în cartea şi în discursurile tribunului. Nu fac nici o apropiere de amănunt între aceste trei figuri franceze. Răstălmăciri şi devieri, ca cele încercate * Articolul va fi republicat în 1924, cu unele modificări, sub titlul Naţionalism, rasă, tradiţie... (vezi nota de la p. 464). 208 în tendinţa unor suflete, se pot construi şi impune uşor. Pe vremuri, sarcina asta incumba preoţiei. Popa era cel puţin tot atât de înlesnit ca şi furnizorii de teorii ai clasei dominante de astăzi. La căpătâiul unui ateu dezarmat de iminenţa morţii şi dedat cu doctoriile cari îi ajutau slăbiciunea crescândă a trupului şi a minţii, îi venea uşor sfintei feţe bisericeşti să-i insinueze şi o înghiţitură de vin cu linguriţa potirului sacru. Azi, popii economiei politice în fervoare se îndeletnicesc la fel. Sarcina lor e să aplice truismul vulgar, al extremelor cari se ating, tuturor cărţilor şi activităţilor. Acestea par înzestrate cu darul mănuşilor cari pot fi întoarse pe faţă şi pe dos, după trebuinţă. Şi încercarea se face acum cu Renan. Sub titlul Pages francaises, se adună într-un volum părerile acestuia asupra problemelor politice contimporane şi se închină, astfel, temerarul şi străbătătorul pavilion de cuget şi simţire umană, care a fost Renan, steagului staţionar, pipernicit şi insuficient al lui Deroulede. Dar Renan avuse grija, de o superioară artă scriitoricească, de a fi precis. Ce e o naţiune? se întreabă şi adaogă: „mi-am cântărit fiecare cuvânt. E profesia mea de credinţă în ceea ce priveşte treburile omeneşti şi, când civilizaţia se va fi scufundat pe urma echivocului funest al acestor cuvinte: naţiune, naţionalism, rasă, doresc ca oamenii să-şi amintească de aceste douăzeci de foi. Le socot întru totul corecte". Iată rânduri pe al căror temei se poate repudia, de pe acum, ca necoprinzător, titlul de Pages francaises. Definiţia naţiunei a lui Renan ne depărtează şi ne ridică de la naţionalismul şcolar, serv, strâmb şi smerit al patriei de afaceri, căci: „ceea ce alcătueşte un neam, nu e nici rasa, nici limba, nici interesele, nici geografia, nici necesităţile militare, ci un principiu spiritual fundat pe două realităţi, dintre cari una este posesia în comun a unei bogate moşteniri de suveniruri, cealaltă voinţa actuală de a continua şi de a pune împreună în valoare moştenirea primită neîmpărţit". Comentariul nu mai are ce amplifica şi expune aci. Fondul comun al trecutului nu sunt regii şi faptele de arme, cari se şterg ca un zgomot şi ca un spectacol. Nu sunt nici urile timpului, nici orgoliul lui deşert. Sunt ceea ce n-avem aici. O tradiţie şi o avuţie culturală care a prefăcut sufletele în parte şi a pregătit un caracter unanim ce determină tendinţele fără să le limiteze, menţinând o afirmaţie neclintită de a exista. Dar pentru noi, românii, cu tradiţia de zeci de ori oprită şi reluată, cu istoria vagă şi confuză, ilustrată prin atâtea începuturi căzute, pentru noi, crâmpeie de tragedie neizbutită şi neîncheiată, definiţia lui Renan e prea sus. Mircea, Ţepeş şi Mihai, 209 şi cele câteva biserici de o impersonală arhitectură, şi paginele lui Miron Costin nu sunt comoara suficientă care, topindu-se în simţirea noastră, să-i dea fie şi o suprafaţă comună. Tricolorul e prea proaspăt, iar paginele încă neuscate, pentru a ne scuti de exterioritatea peceţilor noi de decrete şi de uniforme. Patriotismul nostru nu e încă a păstra, ci a construi. Ne asemănăm, în situaţie, cu americanii şi avem înfăţişarea unor emigraţi pe pământurile noastre aurifere şi totuşi strămoşeşti. Dar n-am sosit, oare, la oraş în rate, în serii şi în perioade recente? Şi munca de construcţie pe care o transmitem de-abia spre păstrare altora, celor ce vor cunoaşte atunci patriotismul superior al lui Renan, dezbărat de xenofobie şi huliganism, nu e în cuget plin? Forţarea istorică cea mai conştientă, de independenţă şi de închegare, se înseamnă, în ciuda poeziei istorice care vrea Ev Mediu cu orice preţ, cu datele de apogeu: 1821-1921. Şi ironia cea mai cinică e că faptele militare cărora li se atribuie virtuţile cele mai mari le-am făcut, în istoria românilor, noi: 1916-1920. Vom fi slă-viţii veacului următor. Şi scriitorul patriotismului de atuncea care va privi criptele noastre cu ochi reci şi le va ceti cu vorbe drepte, nerespectând glorioasa noastră ţărână, are să înfrunte, desigur, învinuirile de înstreinat şi de blestemător din partea unor contimporani stupizi, ca toţi contimporanii. ÎNDEMNUL LA URĂ Societatea Scriitorilor Români a refuzat să participe la Congresul Artiştilor şi Scriitorilor „fără deosebire de limbă şi de rasă", din ţară, organizat de Ministerul Artelor. Refuzul era firesc. Nu te încredinţezi omului care te pofteşte să-1 urmezi fără să-ţi precizeze unde şi fără să-ţi explice de ce. Congresul, aşa cum se preghicea din apelul ministerial, tindea la o reconstituire a povestei Turnului Babei. Activitatea sa ar fi tot aşa de nimerită. Cel mult, dacă s-ar fi întins un banchet sau s-ar fi înjghebat un club, pe lângă care ar înflori, cu vremea, inevitabilul tripou al tuturor societăţilor intelectuale. Să aduni la un loc pictori, sculptori, muzicanţi, povestitori şi artişti, fără alt cuvânt de program decât un subînţeles „are să fie bine", e aproape o indecenţă. E, în tot cazul, o încercare zgomotoasă de a provoca iluzia unei activităţi creatoare în haosul de la Minis- 210 terul Artelor. S. S. R. avea bune motive să nu sprijine acest atac la bunele moravuri politice şi literare. Şi ne închipuiam că dacă d. Goga ar fi concretizat cât de cât şi ar fi poftit creierele majoritare şi minoritare din ţară la o excursie, bunăoară la Ciucea, S. S. R. ar fi participat cu discursuri, cântece şi alpenstock'-un. Dar bobârnacul S. S. R. s-a vrut bobârnac cu doctrină şi d. Corneliu Moldovanu, sub pretext că lămureşte pe un nebulos Inspector al Artelor peste Ardeal şi Banat, a intervenit cu lungi coloane de proză. Printr-o confuzie, pe care o bănuim sinceră, preşedintele S. S. R. asimilează ideea unui congres de artă al naţionalităţilor din România cu un congres internaţional socialist şi solidifică această spaimă într-o formulă, discutabilă şi ea, şi anume: „Scriitorii nu pot sluji scopuri internaţionale". Asemenea slujbă d-sa nu o îngăduie decât artiştilor ce nu se servesc de dicţionar, ci de culori şi de sunete, acestea fiind elemente prin esenţă internaţionale. Gravă eroare din partea unui preşedinte patriot care ar trebui să ştie că un pictor neaoş în sentimentele lui nu poate uza decât de trei culori respectabile: roşul, galbenul şi albastrul. Iar muzicantul fidel patriei nu poate dezvolta decât motivele de inimă albastră: Ani un leu, La Bacău şi Bidineaua. Scotocind mereu prin dialectica d-lui Corneliu Moldovanu, descoperim un nou acuplaj de idei ci:: i urlă de oroare şi deliciu împreună: ideea că refuzul S. S. R. de a merge la congres înseamnă întoarcerea la politica de rezistenţă a Partidului Liberal faţă de clauzele de la St. Germain. Scriitorii prezidaţi de d. Moldovanu dezbăra ţara de orice obligaţie umanitară („mofturile umanitariste şi liberaliste") şi servesc conştiinţei naţionale, amatoare de justificări, argumente: „la masa păcei, aliaţii ne-au silit să garantăm în scris naţionalităţilor libertăţi primejdioase. Dar aliaţii, cei dintâi, nu respectă la ei dreptul minorităţilor şi dovada stă în năbuşirea spiritului german în Alsacia, în strangularea Egiptului şi a Indiei, în strangularea sistematică a irlandezilor. Suntem singurii hipnotizaţi de o pecete şi o iscălitură care ne duce la fraternizări oficiale şi la o toleranţă ridiculă. Să-i belim, deci, pe unguri, pe saşi şi pe ruşi, şi e rolul nostru, al scriitorilor, să dăm semnalul: Ne abţinem de la o conspiraţie care se intitulează congres şi consfinţeşte primul act de trădare al unui ministru demagog şi cerem înfiinţarea cenzurei pentru apărarea culturii româneşti". 1 Alpenstock (germ.) - băţ, baston pentru ascensiuni. 211 Acestea sunt obiecţiunile d-lui Moldovanu. Ziarul Viitorul le completează. D. Goga e acuzat că, renegându-şi trecutul literar, în care, fie zis, în treacăt, izbutise să fie naţional cu delicateţă, sprijină teatrele minorităţilor şi ajută, ca ministru, la ridicarea de statui poeţilor unguri. Socotim că asta e o politică şi omenească, şi abilă, şi mult superioară guvernărei violente pe care scriitorul xenofob o preconizează. E un act de impecabil cavalerism al ministrului care a succes poetului iredent de odinioară. E o manifestare de putere şi de siguranţă a poporului nostru. Partidul Liberal, care se sperie de arătarea statuilor lui Petofi şi Endre, să contribuie mai bine cu aurul Băncii Româneşti şi al Băncii Naţionale pentru o statuă a lui Eminescu, a lui Coşbuc, a lui Macedonski. Iar de nu se va găsi destul metal, propunem să topim statuia inutilă a marelui Ion Brătianu. Iar S.S.R. şi d-lui Moldovanu, care cheamă cenzura şi peticeşte tratatele, întru apărarea culturei naţionale ameninţate, îi oferim un infailibil procedeu ofensiv: să cugete robust şi să scrie frumos. Atunci, S.S.R. nu se va teme de congrese şi de frecventarea, totdeauna profitabilă, a artiştilor străini. Şi nu s-ar comporta în viaţă ca o fecioară ispitită într-o cazarmă. CĂRŢILE NOASTRE Se înmulţesc editurile şi, deci, cărţile şi scriitorii. Poate că am început a ceti mai mult, de vreme ce în ziare s-a ivit foiletonistul indigen care înlocuieşte romanul-fasciculă tradus după imitatorii lui Sue, lui Dumas şi lui Conan Doyle. Crimele cele mai ciudate şi pasiunile cele mai extravagante încep să se petreacă nu în hotelurile apusene, ci în tractirurile noastre occidentalizate. Cadavrele nu se mai azvârlă în Sena sau în Tamisa, ci în însăşi Dâmboviţa noastră meschină care-şi asumă gloria unor astfel de mistere. Dar, pornind de la sertarul de jos spre raftul de lux al bibliotecii contimporane, de la chioşcul de ziare la librăria cu abonaţi, avem toate felurile de producţie literară, până la cel ce se resimte nu de şcoala, ci de ambiţia simbolistă, adică renovatoare şi inedită în sensul cel mai absolut. Toate literaturile, nu însă toate volumele. Ediţiile româneşti sunt alcătuite, s-ar zice, cu preocuparea îndârjită de a dezgusta. Tiparul, hârtia şi coperta ilustrează tot ce aceste industrii pot produce inferior şi înapoiat. Cele mai ieftine şi mai vulgare colecţii străine înseamnă pentru cartea noastră de şcoală sau de literatură un ideal de acurateţa şi armonie. Pentru străini, editura e o întrecere în diversitate şi fantezie. Formatele şi culorile, hârtia şi cerneala, sunt tot atâtea prilejuri de artă care se pleacă, uneori, capriciilor cetitorului bibliofil. I se ţin acestuia la dispoziţie exemplare pe materialul preferat, pe când la noi nu s-a izbutit încă tipul sobru şi net al unui curent volum de librărie. Recunoaştem în vitrină uniformă editurei franceze şi o deosebim de cea germană, mai bună calitativ, şi mai ieftină, în tipăritura mijlocie. Tomul românesc, însă, nu se recunoaşte şi nu se distinge. Numai călăuzindu-ne de copertele ţipătoare şi brut colorate, de ilustraţia linsă şi vulgară, de litera ştearsă şi de coala destrămată, când nu e de un lux obscen şi lucios, ne putem fixa specimenul variat al prost-gustului naţional. Nu e aci un rezultat al crizelor recente. în lipsă sau în belşug, volumul nostru s-a înfăţişat la fel. încercările de singularizare au creat de curând o copertă bălţată cu motive ţărăneşti, ceea ce a dat cărţii o energică asemănare cu papucii brodaţi ai mahalalelor noastre. Alţi editori au copiat simplu coperta galbenă sau albă cu chenar a Franţei. Faţă de sulemeneala senzaţională a scoarţelor ilustrate, precum şi faţă de hârtia grasă şi lustruită, adoptară hârtia zisă „de lemn": modificările acestea mărturiseau un relativ progres. Notez, însă, încercările de editor ale lui N. D. Cocea. Cunosc două-trei cărţi tipărite de el şi-i cunosc mai cu seamă proiectele. Războiul i-a împins întreprinderea la neant. Socotelile lui ne spuneau că editura poate considera cartea ca pe un obiect de artă şi autorul ca pe un lucrător mai de preţ, iar preţul ca pe o ispită faţă de calitatea mărfii, fără să se contrarieze simţitor apetiturile negustoriei. Şi continuăm, totuşi, a reprezintă cu furie Balcanul incult în materie de carte. Ardealul şi Bucovina nu intră în această graniţă a urâtului şi a indecenţei. Se tipăresc la Cluj, la Oradea şi la Cernăuţi cărţi cari reprezintă, încă, tradiţia imprimeriei germane. Să ne adresăm, de preferinţă, lor, chiar când ni s-ar cere mici jertfe materiale. E singura soluţie şi îndrumare pe care o pot da cărturarii şi artiştii. Ministerul, ca orice instrument oficial, loveşte pieziş şi cu două ascuţişuri. I s-ar putea, cel mult, cere ameliorarea editurei proprii. Cine însă îşi mai pierde timpul cu astea? 212 213 ATITUDINE SFÂRŞITĂ Primesc ultimele manifeste ale prietenului Tristan Tzara. Şeful şcolii dadaiste pleacă în Cehoslovacia să propovăduiască noul sistem de a crea artă. Părăsind Parisul, şeful protestează împotriva falşilor „dada" ce lansează prin cafenele şi bulevarde cuvinte de spirit foarte reuşite, dar foarte doveditoare a ereziei în care au căzut. Căci îndeletnicirea contrafăcătorilor dadaismului, zice Tzara, nu este „idioţia pură" cerută de adevăratul dadaism, cel de importanţă bucureşteană, adică cel ortodox. Iată-1, deci, definit în două cuvinte: „Idioţia pură", cărora trebuie să le adăugăm un aforism de-al lui Tristan Tzara: „Lipsa de sistemă este şi ea un sistem, dar cel mai simpatic". Ne întrebăm, însă, dacă „idioţia pură" poate fi atât de variată ca să nu degenereze în sistem strâmt, ceea ce ar însemna decadenţa şcoalei celei nouă. Şi, o dată cu asta, am însemnat şi un sfârşit de atitudine: acela de revoluţionar în artă, în literatură şi în ştiinţă. Multă vreme, inovatorii îndrăzneţi au stâmit o vâlva turburătoare. De la începutul Evului modern şi până acum, strigătelor de uimire ale obişnuinţei bruscate urmau sancţiunile: tăcerea, arderea pe rug sau retractarea, temniţa şi batjocura, aceasta însă rezervată îndeosebi delictelor literare şi artistice. In cele din urmă inovatorii sucombau sau triumfau, după cum erau farsori sau genii autentice, nu fără a-şi fi avut şi unii şi alţii ziua lor de glorie socotită de impostori ca suficientă răsplată. Astăzi, însă, nici atât Istoria s-a repetat prea des şi omenirea mereu scărpinată cu reţete noi, cu paradoxe, cu teorii cari răstoarnă tot ceea ce a spus ştiinţa, cu sentinţe cari spulberă tot ce a aşezat literatura ca reputaţie, nu mai întâmpină descălecarea neoromanticilor şi a proaspeţilor Galilei cu urlete şi cu hohote. îndrăzneţul şi bizarul e primit cu un relativ calm, mult mai puţin propice zarvei de odinioară, căci fenomenul e de acum cunoscut şi clasat şi se aşteaptă cu o curiozitate liniştită dezvoltarea lui. Cei pe cari gloria efemeră de a mistifica şi epata îi ispiteşte au dreptul să creadă că oamenii sunt, de acum, blazaţi şi inerţi. De fapt, li s-a urât de când cu exibiţia. SMOLSKY PATRIOT Numărul celor strânşi să bată la putineiul frazelor şovine şi cari poartă izmene tricolore, ca maimuţele, sporeşte cu un zero: în redacţia ziarului Viitorul s-a înfiinţat pitorescul domn Mihail Sorbul. Noi 214 îl credeam înfipt în mijlocul unui lan de porumb, santinelă pentru ciorile sperioase însă avide, chiar atunci când recolta e compromisă, în această ipostază, existenţa d-sale şi arătarea-i stranie putea folosi cauzei naţionale, de care se îngrijeşte. în loc de a-şi adapta, însă, mijloacele pe cari i le-a hărăzit natura la o întrebuinţate atât de potrivită, ca veşnica sa proţăpire într-un par, Mihail Sorbul scrie articole poliţiste, scotocind prin actele de botez ale deţinuţilor politici ori prin ale ziariştilor în opoziţie de opinii cu d-sa. într-un stil croit pe măsura inculturei notorii a acestui literat, Mihail Sorbul introduce aluziunile antisemite de rigoare şi hazurile curente puse la îndemâna oricărui,impotent spiritual constrâns să discute şi să scrie. Şi neputinţa de care vorbim se învederează cu atât mai mult atunci când impotentul, persiflând numele neromâneşti ale câtorva nefericiţi întemniţaţi; şi, pentru ca ironia să se repercuteze asupra scriitorilor împroşcaţi, Mihail Sorbul uită că face parte din categoria suspectă a veneticilor. Memoria s-a bolnavă 1-a făcut să-şi uite adevăratul său nume: îl cheamă Mihai Smolsky şi patria tatălui său e dincolo de Pocuţia, provincia lui Alexandru cel Bun. E leah, şi patriotismul său subit se lămureşte. El combate, prin foiletonul Viitorului, bolşevismul de care patria poloneză dârdâie de la reînviere. Şi când ridică în mâini o torpilă excremenţială şi caută să o azvârle în cei cc nu se preocupau de adevărata coloratură a nădragilor săi de familie, ea îi scapă din mâini şi Mihail Sorbul calcă din plin într-însa. Căci trebuie să-i amintim vremea când în domiciliul său din colţul unei cafenele, răsturnat pe canapea şi supramurdă-rindu-şi unghiile prin nări, urechi şi alte găuri egal de infecte, Sorbul vorbea ascultătorilor distraţi despre strălucirea trecută, şi totuşi recentă, a cavalerilor de Smolsky. Departe de naţionalismul brătie-nist şi cu un suspin bizar şi cadenţat asemeni râsetului unui ţap sălbatec, Mihail Smolsky ne ruga să vedem în făptura-i de ţârcovnic mărturisirea caricaturală a naţionalităţii sale poloneze. Şi astăzi, în coloanele Viitorului... Vai ţie, Sorbule, ţărâna Smolskylor tresare. Predeal, 11 septembrie GAZETARUL Chestiunea pregătirii celui chemat să comunice şi să comenteze întâmplările sociale şi politice prin presă se ridică din nou de către d. Creangă. E firesc şi obişnuit ca tocmai cei mai puţin înzestraţi 215 indivizi dintr-o meserie să se gândească la mijloacele de a îndruma pe alţii să o practice. Albalat şi Payot, cari au scris tratate asupra stilului şi artei de a deveni autori, n-au depăşit niciodată, în încercările lor pur literare, mediocrul. Dorchain, cu reţetele sale de a bucătari poezia, a realizat cu succes, în volumele de mostre originale, stupidul şi platitudinea. Culegătorii de rime pentru dicţionare şi de reguli de prozodie, în cap cu Boileau, au fost poeţi proşti. D. dr. Creangă, reglementatorul presei, întăreşte cu un exemplu în plus regula generală. E un gazetar nul; ziarul d-sale „model", scris de ziarişti cari corespund idealului d-sale, e uniform, e aton şi necinstit. Nu se învaţă întrepriditatea şi vioiciunea, nu se capătă putinţa de a fi impresionant şi de a reacţiona, adică ceea ce formează caracteristica temperamentului singular al acestui agitat: gazetarul. Şi, în nici un caz, nu-i poate veni acestuia învăţătură de la contrarul său: dr.-ul Creangă, tipul greoiului. Dacă intenţiile sale ar deveni lege, n-am mai avea atunci gazetari decât după chipul său şi gazete decât după asemănarea României noi. Ar fi o supremă şi fatală pervertire a tipului creat de Girardin, de Louis Blanc, Ledru Rollin sau Rochefort, şi a instituţiei îndeajuns totuşi de denaturată, în starea ei actuală, de stăpânitorii actualei lumi. Şi cum „denaturarea" despre care vorbim implică şi din parte-ne oarecari deziderate şi idealuri, menţionăm că ele nu sunt în sensul literarizării gazetăriei. Ziaristica nu e tolerabilă, în limbă, decât despărţită de literatură. Utilizează vorbirea curentă şi expre-siunea uzată, în contrast cu apucăturile preţioase ale celeilalte vorbăreţe. Separaţia în procedeu şi în calitatea materialului e completă. Dar slujesc la fel aceleaşi banalităţi ale aceluiaşi secol, căci ideile sunt puţine, sunt comune şi numai literatura trişează asupra simplicităţii lor. încolo, reforma pe care presa o mai aşteaptă nu este decât deplina ei dezrobire. SARE PE RANĂ Nu e o figură de stil; e fapta unui locotenent din jud. Tulcea. Nici nu poţi crede că, în vremea în care trăim, mai pot exista oameni cu astfel de suflete ca locotenentul de a cărui faptă ne ocupăm mai jos. în judeţul Tulcea s-au ivit mai multe cete de tâlhari cari prădau pe locuitori. Pentru pază, Ministerul de Război a trimis acolo o companie de cavalerie şi una de infanterie. Trecem peste faptul că soldaţii stau în sate sau pe drumuri -adică tocmai pe unde tâlharii nu vin. Trecem peste nemulţumirea de acum a locuitorilor care îi face să regrete vremea când erau prădaţi de tâlhari. Să revenim la faptul ce vroiam să povestim: Doi locuitori sunt jefuiţi de suma de 2500 lei şi reclamă cazul locotenentului Beliboacă, din comuna Nifon. în ce fel de dispoziţie au găsit reclamanţii pe locotenent nu ştim, dar acesta, în loc să înceapă cercetările, a început să bată şi să schingiuiască pe reclamanţi ca să declare ce fel erau şi cine sunt tâlharii cari i-au jefuit. . Văzând că locuitorii nu spun mai mult decât ştiau, a făcut reclamanţilor zeci de împunsături cu baioneta şi le-a pus sare pe răni. După aceea, i-a legat de coada căruţei şi i-a târât cu capul în jos pe drum. Ne-au fost arătate fotografiile victimelor, cu rănile făcute, astfel că îndoia1", asupra suferinţelor lor nu există. Stăm nedumeriţi şi ne întrebăm în ce ţară trăim şi scriem rândurile astea, cu speranţa că ele vor cădea sub ochii d-lui ministru de Război, care să ordone o severă şi imediată anchetă. GUVERNUL ŞI GREVA FOAMEI Câţiva deţinuţi de la Jilava sunt încă în greva foamei: avocatul Macavei, arestaţii Schein Solomon şi Tcacenco cer scoaterea lor din lanţuri şi fixarea proceselor. Vom discuta altădată chestiunea barbariilor Codului: punerea în fiare, celula şi celelalte reminiscenţe ale Evului Mediu. Pentru noi, e caracteristic că, pe când în străinătate greva foamei era un protest împotriva unei arestări nedrepte, la noi e un mijloc prin care abia se imploră ziua de judecată, chiar când năpăstuiţii ştiu că va fi o simplă comedie marţială. 216 217 La noi, un astfel de eveniment, nu evocă nimic. Nimeni nu se gândeşte câtă scârbă şi chin, câtă revoltă şi deznădejde îi trebuie unui om ca să recurgă la protestarea sinuciderii prin foame. Până şi în temniţele ruseşti, unde s-a plăsmuit această atroce faţă a revoltei şi unde sufletul slav s-a deprins cu gesturi şi resemnări cari întrec înţelegerea noastră, greva foamei era un mijloc care îmblânzea cnutul, urnea fotoliurile biurocraţiei, guvernatorul îşi lăsa soţia la bal şi scobora printre culcuşurile de paie, şi într-un târziu, hăt-departe, Măria Sa Ţarul însuşi îşi pleca urechea clementă. In Apus, greva foamei însemna anchete parlamentare, reportaje prin presă, întruniri publice şi, ca pentru a mărturisi deplinul interes al vieţii unanime faţă de martirologiul din puşcărie, exista şi comi-siunea de medici urmărind, rece, fazele inaniţiei. La noi... La noi, în vreme ce deznădăjduiţii încearcă,prin greva foamei, un ultim protest, sanitarul de la infirmeria fortului îşi deschide catastifele să treacă morţii noi... D. Take Ionescu adulmecă praf de puşcă în aer, d. Averescu scrie manifeste către ţărani în esperanto, d. Argetoianu răsfoieşte folclorul pornografic şi d. maior Cernat îşi prepară rechizitoriul. CINE PLĂTEŞTE COROANELE SPARTE Cu toate sforţările sale, ex-regele Carol de Habsburg nu izbuteşte să fie luat în tragic. Nici acea fugă în aeroplan, inspirată de ultimile cetiri din D'Annunzio, nici proclamaţia către batalioanele de la graniţă, nici marşul sângeros spre Capitală, nici iminenta deportare la Malta, nimic, în sfârşit, din această lamentabilă parodie napoleoniană nu salvează demnitatea regească de verva livretiştilor de operetă. Epilogul accentuează caracterul de farsă al aventurii habsbur-gice. Veştile sosite spun că guvernul elveţian a intervenit, la Budapesta, pentru a obţine de la Horthy plata datoriilor contractate de fostul său suveran în Şviţera, Pesemne că titlul monarhic şi posibilitatea abil speculată de a recăpăta unealta meseriei sale, care este sceptrul, aşa cum pentru potcovar e cleştele şi pentru zugrav pensula, a înlesnit surghiunitului un credit larg pe piaţa elveţiană. Ex-regele s-a înfruptat copios din cea mai bună valută de pe continent. Căci celelalte expediente ale suveranilor băjeniţi n-aduceau Curţii sale nici strict-necesarul pentru a plăti lefurile celor nouăzeci de valeţi cari îl însoţeau în mizeria lui poleită. Traficul ilicit de decoraţii şi comerţul cu titluri nobiliare nu sălta deloc. Carol IV avea o singură speranţă pentru a astupa gura ghişeelor creditoare: lovitura restauratoare. Bancherii celor douăzeci şi două de cantoane o aşteptau cu încredere, ceea ce dovedea că dispreţul republicanilor pentru funcţia de rege e semn că aceştia nu sunt buni oameni de afaceri. Dacă Habsburgul ar fi suit din nou treptele tronului, băncile ar mai fi aşteptat. Lista civilă strânsă din birul poporului garantează. Dar aventura sfârşeşte buff cu prinderea incursorului, cu gesticulaţia clovnească a d-lui Take Ionescu, zbătându-se să-şi asume un rol... Acum, guvernul elveţian intervine să i se plătească datoriile păcăliciului. In locul unui discret ministru al palatului şi al domeniilor coroanei, vistiernicul Ungariei are să calculeze oftând diferenţa valutară, pentru a plăti. Poporul maghiar scapă, cu vreo câteva milioane de franci elveţieni şi câteva sute de vieţi, de ultimul capriciu al suveranului. CINE NU VREA PACE? Problema păcii cu Rusia reînvie în lumina discuţiei, după ultimele întruniri şi congrese şi după recentele audienţe la Palat. E rezolvirea ei care se cere pentru a marca un cât de neînsemnat pas înainte, în legătura cu schimbările iminente în guvernul României. Căci, cu timpul, până şi din vorbirea făţarnică şi găunoasă a conducătorilor noştri, adevărul sfârşeşte prin a se desprinde. După patru ani de căluş şi de război de gherilă, care a devastat ţinuturile de la Nistru, putem reda părerea politicianilor noştri. D. Vaida a răspuns cel dintâi fluturărilor de pace cari ne veneau de peste ţărm. Succedându-i în chipul ştiut, generalul Averescu a făcut cele mai categorice declaraţii de continuare a politicei care trebuia să pună capăt măcelului stupid şi intermitent de la graniţa Basarabiei. Iar cea mai interesată şi cea mai puternică dintre opoziţii, cuvântul cu ecouri oculte al d-lui Ion Brătianu, a amuţit în faţa trata- 218 219 livelor cu sovietele. Mirajul restituirii tezaurului de la Moscova halucinează încă întreg Partidul Liberal. Ţărăniştii, afirmând aceleaşi intenţii ca în trecut, cer, prin ziarul dr.-ului Lupu, demiterea bizantinului Filliti, care, în numele d-lui Take Ionescu tergiversează la Varşovia convorbirile cu delegatul rus. Ştim, în cele din urmă, până şi părerea fugace, şi care s-a eschivat cu îndărătnicie, a d-lui luliu Maniu, sfinxul Bihorului. Ziarul d-sale, Patria, osândeşte fără reticenţe „greşita politică externă a guvernului Averescu"; a guvernului şi, totuşi, nu şi a generalului. Şi, pentru a nu neglija cantităţile microscopice, notăm şi dispoziţia pacifică a Epocei d-lui Grigoraş Filipescu. Nici un partid şi nici un individ nu mai acceptă actuala situaţie, făcută din minciună, alarmă şi mister, conform descântecelor de babă politică ale d-lui ministru de Externe. E unic şi revoltător ca socotelile unui politician nefolositor şi servilismul său zadarnic să menţie un guvern în echivoc şi o ţară întreagă în restrişte şi nesiguranţă. Una din sărmanele lui abilităţi a fost să răspândească prin presă zvonul revendicărilor ruse în Basarabia. Din zeci de locuri, şi de zeci de ori, au sunat dezminţiri cari adăugau că discuţiile se poartă numai asupra relaţiilor comerciale şi a navigaţiei pe Nistru. Şi, chiar dacă, prin miracol, acesta nu-i un motiv pentru întreruperea unor tratative cari urmează să fixeze astfel, în ştiinţa tuturora, punctul mort. Momentul e propice pentru înlăturarea unui ministru, demascat şi izolat în atitudinea sa, chiar faţă de colegii din guvern, înainte de a fi faţă de partide şi de ţară. în politica-i personală, d. Take Ionescu are un singur sprijin: finanţa străină, care se zbate să-şi scape capitalurile din Rusia. Speculând asupra ajutorului românesc, prin suspendarea tratativelor de pace, ministrul de Externe cheamă protecţia acestei finanţe asupra capului său vanitos şi frazeolog. ODORHEI (Note din Ardeal) O capitală de judeţ, în Transilvania. Nu pot să-1 denumesc, căci noua delimitare administrativă a rămas pentru mine un secret de stat. De altfel, întreg proaspătul traseu al frontierelor europene îşi asimila caracterul misterios al căilor stelare. Las sforţarea de a le cunoaşte, dimpreună cu plăcuta sarcină de a le menţine, elevilor de după război. 220 Odorheiul, fără să aibă o caracteristică pronunţată sau un pitoresc particular, este, totuşi, un oraş ciudat: locuitorii săi nu-1 cunosc, îl ignoră. întreabă-i despre el, şi-ţi vor da din umeri. Explicaţia este că, până la înaintarea noastră triumfală, Odorheiul se numea altfel. Nu-mi cereţi să vă spun cum, căci nu m-am familiarizat cu toponimia maghiară. Secuii, care-1 locuiesc cu exclusivitate de mai bine de un mileniu, i-au zis altfel. Noi am pus pe hartă şi pe anteturile administrative un pseudonim. Creierul secuiesc strungărit şi încrustat de tăvălirea veacurilor a refuzat să-1 accepte, lată de ce, aflându-mă de câteva ceasuri în Odorhei, am zăbovit mult până să mă regăsesc într-însul. Aflai, pe urmă, că mai toată regiunea răsăriteană a Transilvaniei a suferit o asemenea răsbotezare. Căci, prin acest ţinut, nimic mai rar decât românul. Satele, picate apropiat prin aceste dealuri, sunt pur maghiare. Tipul vechi al hunului se regăseşte în ochii mici şi duri, în pomeţii ieşinzi ai figurilor. Tenul însă e lăptos. Chipurile astfel întocmite, dintr-o intensă expresie barbară şi o sentimentalitate curată totdeodată, insinuează povestea unei evoluţiuni prelungi. Sunt două măşti suprapuse în fiecare chip. Figura de la suprafaţă e basorelieful celei disimulate. Pe aici, pe unde bradul şi stânca abundă, scheletul omului e masiv. Plimbătorii parcă s-au desfăcut dintr-un soclu. Admiri, însă, contrastul delicios al taliilor şi al gleznelor. Unguroaicele sunt, prin glezne, surorile de animalitate nervoasă ale vestitelor lor sirepe. Bărbaţii îţi vorbesc cu o sinceritate riscată, în care pun patetism. Dar, ca să-ţi dai seama de asta, trebuie să le inspiri încredere. Regimul nostru i-a învăţat să fie ostili. Fetele care servesc în cafenele îţi manifestă vrăjmăşia surdă a întregei rase, prin felul cum îţi aşează tava pe masă. Atmosfera provinciei te respinge, te stoarce afară dintr-însa. Căci secuii sunt tari statisticieni. Compacţi, îşi sporesc impenetrabilitatea etnică prin refuzul de a vorbi în orice altă limbă. Două încercări făcute de Banca Albina de a coloniza au dat greş. Satele întemeiate prin transplantare de români, acum treizeci de ani, vorbesc astăzi ungureşte. Călătorul să-şi ia dicţionar. Nu capătă altfel nici o informaţie. Noroc că se găsesc evrei pretutindeni. Noul prefect român e iubit. Dar prezenţa noastră etnică stăru-ieşte în regimentul instalat într-o cazarmă grandioasă şi în posturile de jandarmi semănate pretutindeni. Mulţi agenţi secreţi cari îţi cer actele. Dacă eşti, însă, din Bucureşti, nu prezinţi nimic: eşti la tine acasă. Formalitatea asta e de rigoare doar pentru cei ce trăiesc aci din tată în fiu. 221 Te apasă problemul organizării Ardealului şi a administrării lui. Guvernul ar trebui să se gândească la funcţionarii secui demisionaţi şi cari, azi, ar dori să reintre în slujbe. In semeţia premeditată a populaţiei, bunătatea şi duioşia bătrânelor femei din popor face excepţie. N-aţi remarcat sentimentalitatea bunicelor unguroaice? Secuii sunt nemulţumiţi de închiderea graniţelor: vitele s-au înmulţit, se ieftinesc şi mor de foame. Uriaşa cantitate de cherestea luată munţilor, putrezeşte, în gări, netransportată. Marele defect al secuimii, şi poate al întregului popor din Ardealul de răsărit, e că bea apă minerală. E un tic, e o manie a transcarpatinului. De îndată ce se găseşte o gaură din care curge o apă puturoasă şi amară, se construiesc în jurul ei barăci de lemn şi se atârnă o firmă. Medicii publică analiza chimică şi indicaţia terapeutică, şi toată populaţia, fără deosebire de clasă, începe să bea apa tămăduitoare. In Odorhei, această manie a dat un rezultat unic: nu mai găseşti apă. Vorbesc de apa fără proprietăţi miraculoase, de apa simplă, de apa chioară, care şi din Bucureşti lipseşte, însă din alte motive. Notez încă: două catedrale în plin câmp, la barieră. Şi două gimnazii disproporţionate, hiperbolice, dar, într-un sens anumit, afirmative. CULTURA URII în Manualul de limba română pentru clasa VII, la pagina, 236 se pot ceti următoarele: „...năvălirea jidanilor în Moldova îi mai primejdioasă decât toate celelalte năvăliri de duşmani cari au trecut peste ţara noastră... Jidanii, însă, vin şi rămân, şi prind rădăcină, şi se întind pe latul şi pe lungul Moldovei ca o pecingină otrăvită. ...Pretutindene, ei se împrăştie ca lăcustele şi aduc cu dânşii toate năravurile cele mai viţioase: fanatismul, tâlhăria, camătă, apriga lăcomie de bani, ura de creştini, necurăţenia, putoarea şi boa-lele!... Ei hrăpesc negoţul din mâna românilor, ei otrăvesc locuitorii cu băuturi falsificate şi conrup firea blândă a poporului..." Din nou se discută chestia manualelor didactice, a căror confecţionare a rămas, printr-un curios şi vechi prilej, un mijloc de venituri extraordinare al profesorilor de liceu asociaţi cu funcţionarii superiori din Ministerul Şcoalelor. Până a ne ocupa de calitatea textului şi de valoarea lui ca metodă, e bine să amintim că toate aceste manuale, întocmite în pripă, prost tipărite, cu material şi mijloace procurate, prin minister, ieftin, au desfacere forţată printre elevi. Penibile scene uitate reînvie în amintirea noastră: controlul din începutul de an, când d. profesor-autor trebuie să constate pe fiecare pupitru prezenţa volumului de compilaţii şi inepţii, pe care şi-a întemeiat socotelile menajului şi ale vilegiaturei. Acra lui căutătură pentru elevul care împrumută cartea vecinului „când e scos la tablă"... Soarta, sinistru cifrată, care-i paşte pe toţi cei ce n-au putut sacrifica la librărie inaccesibilul preţ. Gândiţi-vă şi la mica emoţiune a elevului bun platnic, căruia răsfoirea cărţii cumpărate îi aduce surpriza unei înjurături în toată forma. Ce părere îşi poate face liceanul, astfel pârlit, despre mentalitatea negustorului de manuale? E o veche apucătură a literaturii noastre didactice, care-şi caută orientări şi o idee de sprijin, să se reverse în fraze de calitatea celor mai sus citate împotriva streinilor. Xenofobia cea mai sălbatecă şi laşe a constituit teme^a sentimentală a educatorului şcolar. Calomnii sau hazuri nesărate trebuiau să convingă micul român de superioritatea sa înnăscută asupra tuturor celorlalte rase. Fraza care 1-a desfătat feroce pe Caragiale: „România e înconjurată în toate părţile de duşmani", s-a născut în atmosfera claselor noastre primare şi s-a dogmatizat în licee şi universităţi. Un versificator, despre care nu se poate spune nici că e mediocru, d. Th. Speranţia, a devenit clasicul tuturor programelor de conservator, licee şi şcoli militare. Primele poezii pe cari le recităm, în auzul familiei încântate de precocitatea noastră în dicţiune, sunt anecdotele de pizmă neghioabă ale d-lui Th. Speranţia. Cristalizarea şi sinteza acestei stări sufleteşti s-a operat, în zilele noastre, în capul d-lui A. C. Cuza. Printre vechii belferi ai învăţământului nostru, hegemonia sa intelectuală se afirmă încă. Şi, în fiecare an, scapă bacalaureaţi dintre copertele manualelor de română şi cad cu furie peste gazetele care le vorbesc de principii wilsoniene şi de umanitarism. Pentru ca glasul de ură să aibă o autoritate mai mare, i se împrumută cuvintele unui autor prestigios: Vasile Alecsandri. Din opera lui impozantă, unde s-au rătăcit frumuseţi care-şi aşteaptă smulgerea din uitare, zelul vrăjmăşesc al celor doi belferi 222 223 asociaţi a cules buruiana de ură ce necinsteşte mormântul unui poet. Intenţia lor de a propovădui vrajba între şcolari e cu atât mai vârtos dovedită. Dar acţiunea lor, ca şi negoţul în care s-au ilustrat de-a lungul anilor ce-i duc spre ieşirea la pensie, se bucură de o înaltă ocrotire şi complicitate. Cartea este „văzută şi aprobată" de Minister. ÎNGERUL ORDINEI Duminecă seara, spun ziarele, liniştea temniţei de la Văcăreşti a fost din nou turburată de către cei închişi într-însa. S-a scos armata, s-a sunat din goarnă de trei ori în prezenţa maiorului Cernat şi a câtorva domni cari reprezentau autoritatea. Totul era, deci, în regulă pentru o salvă de armă la trei paşi, câteva cadavre Cu proces-verbal şi o ploaie de decoraţiuni pe butonierile oficiale, prezente la masacru. Din nefericire, arestaţii, văzând că nu e de glumă, s-au retras în penitenciar, lăsând incinta în paza soldaţilor. Patria fu salvată de la sine. E drept că oamenii cereau doar o ameliorare în tratamentul impus câtorva tovarăşi de restrişte, trântiţi la carceră şi ferecaţi în lanţuri. Au îndrăznit chiar să trimită o delegaţie blândului maior care le-a ascultat cererea. Delegaţia i-a arătat că cei puşi în lanţuri sunt de 14 zile în greva foamei. Comisarul Regal s-a emoţionat foarte şi le-a spus că nu le poate, cu atât mai mult, lua cătuşele, căci indivizii cari pot rezista două săptămâni nemâncării, sunt o ameninţare, o urgie şi un atentat permanent la siguranţa statului. După acest raţionament, blândul maior Cernat luă măsuri noi pentru ceea ce se cheamă, în limba lui, calmarea spiritelor: Puse şi pe delegaţii arestaţilor în carcere. Acum, toată închisoarea posteşte, în aresturi şi în celule, sub privirea înciudată a maiorului Cernat, furios că legea împotriva grevelor n-a regulat şi raporturile dintre stat şi deţinuţii săi, cari se lasă în voia foamei. Şi mintea subtilă a blândului maior caută acum o interpretare sau un text care să-i dea dreptul să intervină măcar cu biberonul şi canula. CUVÂNTUL BANCHERILOR Memoriul prezentat Regelui de către delegaţia marilor bănci nu aduce nici un nou punct de vedere, nici o soluţie originală şi eficace în criza care ne preocupă. Tot ceea ce apăruse, luni de-a rândul, prin gazete, sub formă de articole şi interview-ri, e concentrat în acest memoriu, care e, mai degrabă, o critică a guvernelor de după război, şi în special a celui actual, mai înainte de a fi o contribuţie a înaltei finanţe, competente întru rezolvarea crizei. Regele a citit, deci, o declaraţie prin care băncile noastre îşi declină, mai întâi, orice răspundere a situaţiei, apoi, prin însăşi natura acestui demers în faţa persoanei lui constituţionale şi iresponsabile, e un atac asupra nefericitului cabinet Averescu, şi care cere, în sfârşit, aplicarea urgentă a măsurilor până şi de cei mai profani cunoscute. Astfel, s-a repetat, nu mai ştiu pentru a câta oară, că lipsa unui buget sincer, pe de-o parte, uriaşa risipă de căpătuială, neglijarea datoriei publice, politica economică nepricepută, discontinuă şi contradictorie, pe de alta, au dus la catastrofa ultimelor zile. Toate acestea din vina guvernului, care n-a luat măsuri de economie, de impunere, de echilibrare a comerţului, de oprire a speculei cu valuta, i oarte adevărat, aceasta e vina guvernului. Dar meritul băncilor care-i? întrebarea le-a pus-o Regele delegaţilor băncilor înseşi şi aceştia n-au ştiut să răspundă. Ce au încercat oare instituţiile noastre de credit pentru salvarea ţării? „Au comanditat întreprinderi comerciale şi au încurajat comerţul". Toate băncile, părăsind sistemul vechi, s-au asociat cu angrosiştii importatori, umplând ţara de mărfuri plătite scump, în valută streină. Băncile s-au dedat speculei cu dolari, lire sterline şi italiene, cu franci, cu pesetas, cu toate fiţuicile seminţiilor de pe glob. Şi acestor operaţiuni de negoţ şi de speculă asupra schimbului, pe lângă cari creditul de odinioară, cu modestele lui procente, subzistă aproape numai de formă, datoresc băncile formidabila prosperitate şi putere de azi. Ce ar fi zis bancherii noştri dacă măsurile prohibitive şi de restrângere, preconizate azi, ar fi fost aplicate ieri de guvernul complice, care a prezidat dezastrul? Auzim parcă strigătul de indignare contra celor ce înăbuşe viaţa economică a ţării. Căci dacă partea de răspundere a guvernării neputincioase şi interesate e imensă, aceasta nu diminuează vina băncilor noastre lucrative. 224 225 Astăzi, când continuarea sistemului care a pricinuit ruina ţării în folosul câtorva inşi şi câtorva ghişee ar însemna prăbuşirea tuturora în cataclismul total, măsurile patriotice se impun şi fericiţii profitori se resemnează şi renunţă. GINE SE ÎMPROPRIETĂREŞTE ÎN PRAHOVA Ciocoii noi Exproprierea n-a fost numai un prilej de minuni, ca aceea săvârşită de d-l Vintilă Brătianu, care şi-a mutat moşia din vale în deal şi din deal în vale, după trebuinţă. Şi dacă n-a izbutit să alunge cu totul ciocoimea veche, de o vechime relativă, de pe moşii, a dat, însă, naştere unui fenomen social curios. Ridicarea Ia rangul de aristocraţie sătească a tuturor sinecuriştilor din administraţie, de la comună, din comisiunile de expropriere, din şcoală şi din biserică. Sistemul nostru de înnobilare constă în dobândirea de proprietate rurală. Mai întâi, s-au repezit la boieria aceasta, dublată de un chilipir, toţi funcţionarii mari şi măricei din Ministerul Agriculturii. Judeţul Prahova a fost cotropit de biurocraţia d-lui Garoflid, stăpânită de demonul proprietăţii, prin expropriere, şi obsedată, poate, dacă nu de hexametrii lui Virgiliu, cel puţin de stihurile lui Depărăţeanu: „locuinţa mea de vară e la ţară". Populaţia densă a ţinutului e trimisă, bineînţeles, în colonizare. Cele patru categorii de împroprietăriţi nu încap în acest bogat şi pitoresc judeţ care a avut nenorocul să trezească pe poetul şi boierul adormit în fiecare zgârie-hârtie din Ministerul Agriculturii. Dar, după valul de funcţionari în haine negre, trecu şi se aşternu pământului, în semn de ocupaţiune, şi celălalt, al asprilor şi robuş-tilor slujbaşi rurali, costumaţi vânătoreşte, purtând cartuşieră şi ghetre. Notarii de la primărie, funcţionarii de la grefa ocolului, şeful postului de jandarmi, popa şi învăţătorul, câteodată subprefectul, şi totdeauna „agronomul", o figură nouă şi decisivă în lumea noastră, care face însă haz de el. Toţi aceşti intruşi exclud de la împroprietărire cel puţin categoria a 3-a de locuitori, cărora nu le rămâne decât să plece pe Bărăgan sau în Dobrogea. Ciocoii noi se instalează pe moşie, unii în virtutea specialităţii, cum sunt agronomii şi subalternii lor. Alţii, ca delegaţi ai obştilor şi ai Băncii Populare: preoţii şi învăţătorii. Aceştia se împroprietăresc, apoi, în numele şcoalei şi al bisericei, cărora li se lasă câte un lot pentru a face, în râsul satului, agricultură model. Lăsăm deoparte chestia activităţii lor şcolare şi educative. Agronomii, dascălii şi popii sunt intangibili, fiindcă sunt şi agenţi electorali. împroprietărirea în judeţul Prahova s-a mai discutat, îmi pare, în gazete. Iată, acum, amănunte dintr-o singură plasă, cu reşedinţa la Drăgăneşti. în ciuda nevoii de pământ a acelei populaţii tixite şi muncitoare, şi în ciuda legii categorice care face să treacă întâi ţăranul şi mai pe urmă veneticul, s-au împărţit următoarele loturi: un ofiţer invalid din Ploieşti, 25 hectare; agronomul Nedelcovici, 50 hectare; agronomul Tănăsescu, la Ciorani, 25 ha fermă; agronomul Ghiţescu, la Ciorani, 25 ha fermă; agronomul Şuga, la Ciorani, 25 ha. Şi, într-o plasă în care nu s-au putut împroprietări locuitorii, s-au mai rezervat loturi pentru şcoli, biserici, ferme-modeJ, ţinân-du-se în rezervă terenuri întinse pentru operaţiile micilor ciocoi. Situaţia nu e caracteristică unei plase şi unui judeţ. Fapte la fel se petrec în toată ţara, siib ochelarii suflaţi cu praf de bibliotecă ai specialistului Garoflid. CUM TREBUIE OPRIT IMPORTUL Măsura pripită luată sub imperiul panicei, şi care va determina o scumpire de mărfuri necunoscută până azi, trebuie neapărat modificată. Consecinţa ei imediată va fi un spor de suferinţe pentru populaţie. Proprietarii de stocuri cari au profitat până azi de toate fluctuaţiile valutei şi de toate beneficiile speculei nesupravegheate, intră într-o nouă perioadă de prosperitate şi berechet. Orice s-ar întâmpla şi orice măsuri s-ar lua, restabilirea valutei nu poate fi spontană. O înteţire de griji şi de mizerii, la cei obişnuiţi cu grija şi mizeria, şi un nou potop de îmbelşugare, la cei obişnuiţi cu belşugul, iată singurul rezultat mai grabnic al gesturilor de eroism economic ce ni se cer. 226 227 Pentru a împiedica, deci, scumpirea şi specula ce fatal ne pândeşte, nu trebuie nici să cerem alte preţuri maximale şi cartele, şi nici să renunţăm la sforţările de salvare a valutei. Dar, în interesul populaţiei şi al comerţului însuşi, importul nu trebuie să înceteze. Să se oprească, deci, importul din ţările cu o valută superioară leului. Să se suprime, astfel, doar cauza care a sleit puterea de cumpărare a leului. Nu trebuie, însă, oprit importul din Cehoslovacia, Austria şi Germania, ţări cu o valută care permite schimbul de mărfuri, aprovizionarea populaţiei, animarea comerţului nostru. E singurul mijloc de a evita scumpetea pe de o parte, iar pe de alta, paralizarea deplină a vieţei economice, şi în consecinţă, şi a sforţărilor de valorificare a monedei noastre. Considerentele de sentimentalism politic nu pot să ne împiedice de a cere această măsură, după cum n-au împiedicat Anglia, în ciuda recriminărilor franceze, să reintre în relaţii comerciale cu Germania şi chiar cu sovietele. E o chestie în care d-1 Take lonescu, cu vanitatea şi interesele sale, nu are cuvânt. Antanta care nu ne ajută cu nimic, deşi d-1 Take lonescu a împins servilismul până la ultimele limite, nu ne pc.^te împiedica să ne ridicăm prin noi înşine. Nu se poate cere unui popor să se sinucidă prin persuasiune. Fără această restricţie în prohibirea importului, măsurile luate duc la exasperarea populaţiei şi la un eşec sigur în privinţa scopului urmărit. E vorba doar de un mijloc menit să debaraseze pe negustorii aglomeraţi de prea multele lor mărfuri. INTELECTUALI ŞI MUNCITORI (Cazul Lupu Costachi) Ziarele se ocupă, în treacăt, de cazul şefului socialist, Lupu Costachi, trecut, după îndelunga lâncezeală care a urmat grevei generale, cu fraze şi bagaje, în rândurile partidului de la putere. Faptul ne surprinde, cu toate că unii din prietenii sinucisului politic se îngâmfă a-1 fi prevăzut. Insinuarea lor pune chiar în legătură situaţia de mijlocitor pe care şi-a arogat-o d. Lupu Costachi, între socialiştii „cu a treia" şi Argetoianu, cu ocazia neizbutitei greve, cu situaţia de şef al propagandei în subsecretariatul minorităţilor, sub regimul actual. Notăm aceste glose cu rezerva pe care ne-o impune cunoaşterea acelui suflet. Nu credem în trădarea de azi a lui Lupu Costachi, aşa cum n-am crezut în cea pentru care, ieri, burghezia îl aruncase în închisoare. Nu credem în complexul de trădări, fiindcă n-am crezut niciodată în socialismul d-lui Lupu Costachi. Ne amintim, mai degrabă, de parabola fiului risipitor şi recunoaştem că micul eveniment are mai mult caracterul unei reîntoarceri în casa stăpânului, capitalul. Prea sunt puţini argintii lui Iuda şi prea inteligent împricinatul, ca să vedem în cele întâmplate rezultatul unei vânzări. Dar nu ne vom mărgini să aruncăm şi noi câteva flori de stil pe mormântul scurtei cariere politice şi revoluţionare a lui Lupu Costachi. Cazul său se leagă de chestiunea participării intelectualilor la mişcarea muncitorească şi chestiunea conducerii Partidului Socialist. Cu cât va deveni oare muncitorimea mai bănuitoare, faţă de ceea ce se denumise pe vremuri „tinerime generoasă", azi când istoria, cu sfială dar cu exactitate, se repetă? Şi dacă renunţarea de azi a d-lui Lupu Costachi va fi interpretată, fireşte, ca o trădare, cum se va mai constitui partidul în care întâietatea revine celor semidocţi şi ignoranţi? Căci se poate cu tărie afirma că dacă, pe urma intelectualilor de ieri şi de azi, muncitorii s-au ales cu deziluzii şi trageri pe sfoară mari sau mici, partidul a rămas totuşi cu mişcarea de propulsiune imprimată de aceştia. Pe urma conducătorilor inculţi şi neghiobi, însă cari acaparaseră în sindicate, în ziare şi de la tribune, dreptul de a da directive inepte, s-a tras ruina şi discreditarea definitivă a partidului. Cât de lipsiţi de lumini mintale şi de orice simţ al împrejurărilor trebuie să fi fost şefii cari au crezut să instituie anul trecut soviete la Bucureşti pe urma grevei generale! Nimicirea care, fatal, a urmat permite azi regruparea insolentă a forţelor reacţionare, un minut pe atunci intimidate. Şi un gând rău îşi face loc la noi, printre toate aceste amintiri proaspete. Acela că, în măsura în care martirii îşi ispăşesc mai mult prostia decât credinţa, pedeapsa lor e meritată. Acum, cu iminenţa unei guvernări liberale în faţă, ar fi momentul ca Partidul Socialist, reconstituit, să se adaoge luptătorilor democraţiei. Cluburile lui sigilate trebuie să se deschidă, însă, tutu- 228 229 rora, chiar cu riscul de a primi pe un sugestionat şi un neconvins ca Lupu Costachi. Muncitorimea poate trage o speranţă din acest caz mărunt care a înlocuit dezertarea în masă de odinioară. Riscul e acceptabil şi sorţii de câştig nenumăraţi. Un mic amănunt, în fine, şi care are un considerabil preţ ca argument, trebuie şoptit muncitorimii şovăitoare: defecţiunea intelectualului e un fapt vizibil şi momentan. Dar participarea tovarăşului felon la cercetările Siguranţei e ascunsă şi continuă. Noi n-am ezita între aceste rele veşnic eventuale şi n-am îmbrăţişa cu stăruinţă pe cel mai răufăcător. ÎNTRE FRANŢA ŞI GERMANIA Un articol al lui Andre Gide (la Nouvelle Revue Francaise, 1 novembre 1921) pledează, cu o timiditate pe care însuşi sentimentul autorului că face un gest riscat o afirmă, pentru reluarea raporturilor intelectuale între Franţa şi Germania. Argumentele sunt simple şi vechi. Ne permitem chiar să constatăm, cu oare-ere veselie, felul cum marele intelectual prezintă, cu o îngrijire atentă, mai întâi argumentele naţionaliste: „E bine să-ţi cunoşti inamicul... A te dezinteresa de el înseamnă că te comporţi în primejdie ca struţul... Dacă nu-ţi supraveghezi duşmanul, asta nu înseamnă că el nu te observă şi nu te pândeşte..." Aşadar, mai întâi argumentul informativ de spionaj psihologic şi militar: - Domnilor naţionalişti, închinaţi-vă. Aveţi tot interesul să reluaţi raporturile intelectuale cu adversarul de ieri. Noi, cerebralii, suntem mai întâi servitori ai drapelului bâlţat. Cauza omenirei, cauza cugetării, vine la rând numai după ce am înlăturat orice suspiciune de trădare. Ajuns aci, desigur cu mai multă eleganţă şi fereală, d-l Andre Gide trebuia oare să precizeze modalităţi? Ar fi fost logic şi direct. îl vedem, însă, zbătându-se să-şi fixeze, printre spectrii, o atitudine. S-a împăcat cu spectrul împintenat al războiului care, probabil, se mulţumeşte în timp de pace cu raţionamente şi făgăduieli. Dar în drum mai este şi stafia albă a revoluţiei. Gide îi smulge dintre falange flamura de pace şi i-o aruncă în noroi. E pentru 1 Felon (franc.) - trădător, mişel. 230 Internaţionala intelectuală, e pentru restabilirea schimbului de gândire cu Germania, e pentru fixarea unui ideal comun omenesc. Dar e în declarată potrivnicie cu grupul „Clarte", cu Barbusse, cu ideea de Egalitate mai ales. Uită că e vorba de Egalitatea economică, şi nu de cea fiziologică şi sufletească. Exclude orice considerent social şi orice înrâurire a organizaţiei actuale asupra producţiei şi îndeosebi a răspândirei Ideei. Se sustrage unei lumi de forţe certate, din cari unele împing la război, altele la pace, conform temeinicelor lor interese, ca să planeze, ca intelectual pur, deasupra bătăliei sociale. De aceea, cu tot abuzul de citaţii, Andre Gide termină în vag un articol, din care nu reţinem decât simplul deziderat. De s-ar fi menţinut în linia lui de ipoteze şi consecinţe. Gide ar fi tras o punte adevărată peste Rinul iluzoriu care desparte cele două culturi. Schimbul de cărţi, de ziare, şezători şi conferinţe ar fi consolidat ceea ce a început „Clarte", ceea ce a sprijinit Gide. Căci hotarul între ideea franceză şi cea germană e stupid, şi asta o simţim mai bine noi, cei de departe. Noi, cari n-avem, dintr-o fatalitate specifică, un problem al reluării raporturilor noastre intelectuale cu bulgarii. (Despre acestea vorbeşte doar B. Shaw.) Noi, cari nu facem dificultăţi reluării acestor raporturi, de pur import, cu Germania. Şi cari regretăm, în sfârşit, cu Schopenhauer, latineasca doctorală a Evului Mediu, mult mai internaţionalist, din punctul de vedere cultural, şi mult mai ospitalier barbarilor decât secolul nostru de lumină... Observăm, în treacăt, că lacătul dintre cele două viguroase suflete ale Apusului cade când e vorba de sunete, de culori şi nu de cuvinte. Relaţii muzicale şi picturale s-au reluat. Singuri oamenii de litere, cu servilismele sau prejudecăţile lor diverse, au păstrat tăcerea urii între ei. Astfel, asistăm la spectacolul penibil al unui scriitor, ca Gide, târcolindu-se în jurul unei teme şi preocupat mai mult de opinia celorlalţi în legătură cu atitudinea lui. Atitudine de calmare faţă de militarişti şi de desolidarizare faţă de bolşevici. Trist spectacol, propriu poate ţărilor de prea multă analiză şi clasificaţie, şi mai ales de prea multă tradiţie. Noi aşteptăm rezolvirea antagonismului care ţine de un secol Europa sub arme: Intre Franţa şi Germania... E vorba de înfrăţire sau de exterminare. Una din două: şi dorinţa omului e nerăbdătoare. E în joc numai pacea acestui continent. 231 CARTIRUIRE, FIE! ...dar în Bulevardul Colţci! Peste câteva zile, bucureştenii vor cunoaşte o plăcere nouă: vi-zila comisiunilor de cartiruire. Câte un furier însoţit de doi jandarmi, dintre cari unul ţine registrul şi celălalt călimara, se vor perinda din casă în casă, luând locatarilor un interogator amănunţit. Să fie siguri cetăţenii că niciodată Comisiunea militară nu va considera că sunt destul de înghesuiţi. îi sfătuim, deci, să nu se revolte, să nu protesteze. Un sentiment de înalt patriotism să-i călăuzească întru sprijinirea Comisiunei care caută adăpost pentru soldaţi. Chiar văduvele, atât de menite violenţelor, şi mizerabilii muncitori, şi urgisiţii din cartierele evreieşti, şi refugiaţii de pretutindeni, sunt datori să conlucreze cu autorităţile în această operă de salubritate şi higiena naţională. îndemnăm, de aceea, pe năpăstuiţii fireşti ai incartiruirii forţate să nu se grăbească să o accepte în propriile lor cocioabe. Interesele armatei sunt ale tuturora, şi copiii ţârei, ofiţeri, caporali şi soldaţi, merită o altă soartă decât aceea care li se pregăteşte. întuneric, igrasie şi mizerie le oferă mentalitatea şi sistemul de la noi. Cetăţeanul, însă, îi va duce în bogatele şi încăpătoarele cartiere aristocratice. Acolo e lumină, confort, căldură. Domnii ofiţeri trebuiesc duşi unde e aşternutul moale şi alb, şi viaţa, privită de pe balcoane, largă şi primitoare. Să lăsăm mahalalele în tristeţea lor pe care să nu o mai îmbâcsim cu un nou spor de suflete, înveninate şi ele de gândul că sunt de prisos şi că sunt nepoftite. Să luăm soldatului şi ofiţerului imaginea mizeriei de sub ochi, căutându-i locuinţa acolo unde se găseşte, curată şi multă. Cartierul Icoanei, al Colţei şi parcul Filipescu ar adăposti confortabil un corp întreg de oaste naţională. Aşa cere interesul armatei, interesul naţiunei şi interesul menţinerei bunelor raporturi între ele. Suntem siguri că Ministerul de Război va da indicaţiuni în consecinţă. Toată populaţia Bucureştilor îl va ajuta cu entuziasm, dar numai pe această cale. ÎNTRE JUZI ŞI CIOCOI Curtea de Apel din Craiova, într-un acces acut de constituţionalism, a refuzat să aplice legea exproprierii, pe motiv că nu e conformă pactului fundamental. Această rememorare intempestivă a unui text atât de pângărit şi uitat ca cel al Constituţiei noastre îşi are filosofia ei. Trăind de patru ani sub dictatură şi legi milităreşti, magistraţii patriei, civili mobilizaţi, şi-au străduit creierul cu argumente menite să legalizeze toate loviturile de stat, toate violurile şi abuzurile oligarhiei. Mintea lor scotocitoare a împăcat subjugarea presei, înlănţuirea individului, punerea sub căluş a opiniei publice cu cele mai precise articole din Constituţie. Câtă vreme am trăit sub teroarea legiferărilor oligarhice, judecătorii noştri s-au ingeniat1 să afirme că suntem în Constituţie. Dar un văleat sfârşeşte şi altul începe. Magistraţii privesc de la locul lor cum, unele după altele, vechile privilegii sunt zvârlite în apă, de peste bordul care scârţâie în furtună al caicului fanariot. Magistraţii sunt solicitaţi, dar refuză să încheie actele de deces. Acum, în plină mare democratică, judecătorii se complac să servească mai departe un echipaj alcoolizat şi reumatic şi un căpitan îmbibat de "udron. Acum, când, vrând-nevrând, şi în spasme de furoare impotentă, politicianismul legiferează în favoarea democraţiei, magistratura, slujindu-i de supapă la scremăt, găseşte că ceea ce se face este contra Constituţiei. Inconsecvenţa e doar aparentă. E cazul flagrant al Curţei de Apel din Craiova, capitala foştilor latifundiari olteni. Se jură pe cartea cea bolşevică şi subversivă a Constituţiei că a da pământ ţărănimei este nedrept. Poate nu trebuie uitat că, la Craiova, roba neagră este pijamaua socială a fiilor de moşieri. TĂTUCUL AMENINŢĂ De câte ori e încolţit, bătrânul spadasin de la putere trage cu deznădejde sabia-i ştirbă şi o vâjâie împrejur. Demonstraţia asta, care în sălile de armă se cheamă „feintă"2, i-a reuşit de câteva ori. 1 Ingenier (franc.) - a încerca, se strădui. * Feinte (franc.) - simulare, fentă. 232 233 De la o vreme, însă, agresorii cari se grăbeau să dispară s-au obişnuit cu fandările scârţâite ale generalului şi cu ferocele său surâs de bătălie care nu arată decât o dantură încârligată cu aur pe un cer bucal de cauciuc. Lungul spectru ciolănos al d-lui Averescu nu-i mai sperie pe liberali, chiar când se agită ca un porumb foşnit de vânt. „Răspunderile, răspunderile" - această vorbă de ameninţare şi-a pierdut efectul magic care tăia pofta de mâncare şi amuţea sunetul cupelor şi al tacâmurilor în sufrageria conacului de la Florica. în ultimele zile, generalul fu năvălit şi îngenunchiat lângă zidul puterii, cu toate descântecele şi zvârcolirile dumisale, şi se ştie că numai o întâmplare 1-a scăpat să se prăvale în gunoiştea redutei. Aşijderi, pisica năpădită de curajul flămând a) şobolanilor dedaţi de acum cu spectacolul cozii ei furibunde şi al vertebrelor cu puful zbârlit. Acum, în pauza salvatoare, la consfătuirea majorităţilor, generalul neînvăţat repetă ştiutul truc. Nu e prea ingenios, dar sună energic. Apropierea dintre grevele muncitoreşti pe cari le-a suprimat prin militarizare, cu greva parlamentară care îşi cere, de asemeni, un drastic tratament, aluziile înfiorătoare, figura de stil cu „mâna noastră apăsând asupra dezertorilor de la datorie", trezeşte în noi presimţiri de surdă urgie. Ne aşteptăm la priveliştea deputaţilor liberali, în frunte cu d. Ion Brătianu şi al său frate, tunşi, în strai *v.ilitar, în poziţie marţială, exercitând în curte, la 46, pasul de defilare descompus. Dar cei mai calmi în suflet şi în închipuire sunt tot liberalii şi familia lor domnitoare. Ei privesc şi ascultă zbuciumul generalului ca pe gagaismele unui pensionar, trântit în fotoliul cu rotile şi veşnic furios. MESAJUL ŞI PACEA CU RUSIA limei refugiate şi reacţionare, toate partidele, tot guvernul şi toţi cotrocenii se opresc la ultima notă a d-lui Take lonescu: România nu discută chestia Basarabiei. Recunoaştem că, în ciuda celor mai vădite semne de decrepitudine, d-1 Take lonescu a izbutit încă o dată, în dauna prietenilor şi adversarilor, în dauna ţării şi a păcii, să fie abil. A reuşit să convingă pe toată lumea că, a discuta chestia Basarabiei cu Sovietele, înseamnă a se tocmi în privinţa unirei însăşi. S-a dat crezare spuselor lui că orice aluzie rusească la provincia de peste Prut este o revendicare teritorială. Şi, în murmurul de nemulţumire stârnit cu sofisme, d-1 Take lonescu şi-a trâmbiţat fraza de efect: România nu discută. Totuşi, situaţia este atât de plăpândă, din punctul de vedere diplomatic, iar dreptul românesc atât de trainic, că guvernele noastre ar trebui să alerge după o clarificare. în ziua când Sovietele ne-ar oferi o pace fără a fi discutat în prealabil despre Basarabia, delegaţii noştri ar trebui să o respingă. Când toate guvernele contrarevoluţionare ruseşti, agăţate vremelnic de câte o coastă a Rusiei, au strigat cele dintâi că ele nu discută cu noi despre Basarabia, e o prostie inexplicabilă din partea cancelarului Take lonescu să evite o semnătură a unui guvern rus pe un act de retrocedare. E neîndoielnic că, fugind de discuţie, d-s?. pierde putinţa de a obţine consimţământul, astăzi singur valabil, al Sovietelor pentru unire. Acest consimţământ ar fi mai târziu un titlu şi o bază de tratative, când Rusia cealaltă va discuta. Dar d-1 Take lonescu acumulează şansele unui viitor război. îşi vede spiritul diplomatic zburând în slava câmpiilor de bătălie... Şi Mesagiul nu vorbeşte nimic despre una din cele mai însemnate întrebări ale zilei. INTRE NORTHOIFFE ŞI WELLS Nici un cuvânt în Mesaj despre pacea cu Rusia. Aceasta confirmă politica oarbă a guvernelor româneşti. După zădărnicirea tratativelor d-lui Vaida şi subordonarea politicei noastre externe intereselor finanţei franceze, sforţările conducătorilor tind să prelungească echivocul apăsător al relaţiilor noastre cu Sovietele. După ce s-a cunoscut, rând pe rând, sentimentul generalilor ruşi cari au întrerupt câte un răstimp speranţele muscă- Proprietarul celor 66 ziare engleze de dreapta, de centru şi de stânga, marele brasseur de afaceri şi maculatură care, pentru că a tins să-şi apropie monopolul de opinie, fu ridicat la rangul de lord, avu ideea riscată de a trimite la Conferinţa de pace din partea jurnalului Daily Mail pe scriitorul Wells. în funcţie de reporter, Wells, autorul Anticipatiunilor şi atâtor romane fanteziste, bazate pe solide cunoştinţe ştiinţifice şi pe un 234 235 ascuţit spirit filosofic, avuse succese tot mai mari. Secretul reporterului pare, însă, de altă natură decât al scriitorului de cărţi. Părăsind fantezia, Wells rămânea la strâmta apreciere a lucrurilor şi la deducţia cinstită pe care observarea lor i-o inspira. De aceea, reportajele despre ţara Sovietelor, deşi citite cu atâta interes, n-au plăcut guvernanţilor şi oficialilor. De aceea, se vede, aprecierile lui asupra Conferinţei dezarmării şi asupra atitudinei lui Briand i-au atras blamul următor: Petit Parisien reproduce o notă în care Daily Mail blamează atitudinea adoptată de d. Wells şi regretă că acesta nu a fost un reporter imparţial al Conferinţei. Ziarul exprimă regrete în special pentru atitudinea d-lui Wells faţă de Briand şi Franţa, relevând caracterul monstruos al acuzaţiunilor aduse de acest reporter contra Franţei. Daily Mail arată că tendinţele anti-franceze manifestate de d-l Wells au ridicat o nemulţumire atât de mare în Anglia, încât ştirile trimise de el nu vor mai fi citite cu răbdare de către public; în consecinţă, ziarul hotărăşte să înceteze tipărirea articolelor d-lui Wells. Despărţirea de un colaborator cu reputaţia mondială a lui Wells nu credem să se fi decis cu uşurinţă de către un patron atât de formidabil şi atât de hărţuitîntre interesele sale de vasal al marei finanţe şi de serv al cerinţelor cetitoare. Ziarele marelui acaparator au totul de pierdut de pe urma acestui conflict între ipocrizia domnitoare peste lume şi conştiinţa liberă a unui cetitor. ATENTATUL DE LA CETATEA ALBĂ Locul Siguranţei Generale a fost pur şi simplu aruncat în aer. Au pierit fără urmă soldaţi, slujbaşi şi poliţişti. Apoi, între agresori şi forţele guvernului, sosite, s-a încins o luptă care şi-a dat, inevitabil, victimele. Banda s-a retras, tot pe unde a venit, peste Nistru. Faima acestei isprăvi a pătruns pretutindeni în Basarabia. E inutil să veştejim crima. Dar în clipa asta sunt, desigur, vrăjmaşi cari se bucură, şi în ochii multora, atacul de la Cetatea Albă are aspectul prestigios al faptelor de sfidare şi vitejie. în căutarea lor, o înteţire de urgie se va dezlănţui. Starea de asediu se înăspreşte cu manifestările de percheziţii şi arestări, cu sporul de garnizoane şi posturi 236 jandarmereşti, de care e plină Basarabia, cu dublarea patrulelor şi gărzilor cari trag în „comunişti". Populaţia, sub pretextul denunţării complicilor şi a gazdelor, are să ispăşească această nouă incursiune de peste fluviu. Căci, ceea ce trebuie accentuat, în interesul adevărului şi al ordinei, cum ar zice d. Argetoianu, ceea ce trebuie degajat din comunicatele turburi ale oficialităţii, este că nu ne aflăm în faţa unui atentat anarhist lăuntric, care poate fi pus în seama acelei acţiuni clandestine, teroriste, dezaprobată şi de Partidul Socialist. Atentatorii au sosit de peste graniţă în formaţiuni militare desăvârşite. Acţiunea lor face parte din seria de incursiuni cari bântuie în Basarabia de patru ani. Ceea ce trebuie incriminat este, în primul rând, atitudinea guvernelor româneşti şi a ministrului de Externe actual care amână clarificarea situaţiei dintre Rusia şi noi. Ceea ce trebuie oprit este găzduirea suspectă şi provocatoare pe care o acordăm şlehtelor contrarevoluţionare în retragerile lor repetate din Ucraina. E neîndoios că invazia care ne-a izbit, într-un chip ce compromite stăpânirea şi paza românească în Basarabia, face parte din proiectatele represalii anunţate în nota impertinentă, dar explicabilă, a lui Cicerin. în loc să facă din aceasta o pricină mai mult pentru înlăturarea oricărei discuţii cu Sovietele şi un prilej pentru îndârjirea teroarei din sărman- provincie, guvernul ar trebui să ia primele măsuri pentru a îndepărta orice bănuială în privinţa ostilităţii sale faţă de Rusia. Mahno şi ceilalţi siniştri oaspeţi ai războiului civil, despre cari nu se ştie dacă sunt mai mult adversari ai Sovietelor decât vrăjmaşi ai României, să fie închişi în lagărele din Vechiul Regat. Basarabia nu trebuie transformată într-un domiciliu forţat pentru bandiţi. Altfel, zadarnic s-ar înţesa pe linia Nistrului pichetele de grăniceri şi s-ar înmulţi taberele de acolo. Nici azi nu ne putem plânge că numărul regimentelor de pază e neîndestulător şi că străşnicia slăbise. Experienţe istorice arată, însă, că înarmările până în dinţi sunt neputincioase în faţa războiului de hărţuială. El poate fi stins numai acolo unde ia naştere şi pentru asta n-avem decât două mijloace: declararea războiului sau înţelegerea cu Rusia. Ar fi o nenorocire ca d. Take Ionescu să fie lăsat să aleagă. Ar fi o pacoste să ne mărginim la o acumulare de tobe, arme şi trompete în Basarabia. Sistemul să fie părăsit pe de-a-ntregul şi spiritul de urgie distrus. Altfel, am vedea populaţia, atât de doritoare de linişte, simpatizând cu haiducii în contra poliţiei. 237 Acesta pare să fie primul obiect al urei ţăsută din afară. Nu e demonstrativ faptul că incursorii n-au atacat casa Comandamentului, vreun depozit militar, vreo cazarmă sau vreun alt semn şi organ al stăpânirii româneşti, ci tocmai localul Siguranţei Generale? Şi, totdeodată, împrejurarea că în acel local se aflau numeroşi deţinuţi nu dezminte-oare, cu forţă, insinuările celor ce vor să implice în atentat părţi din populaţia basarabeană? DESPOPULAREA FRANŢEI Ultima statistică şi-aduce sporul de îngrijorări. Stagnarea şi apoi descreşterea, observată în populaţia Franţei de vreo cincizeci de ani, s-a înteţit prăpăstios în secolul nostru. Nume-riceşte, cândva, al doilea popor din Europa, francezii au fost întrecuţi pe rând de germani, de englezi, de populaţia pestriţă a fostei Austro-Ungarii şi azi scade, pe ultima treaptă, între puterile europene. Faţă de cele 39 milioane ale Italiei, Franţa, cumplit sângerată în ultimul război, numără de-abia vreo Jo milioane de suflete. Ceea ce, de astă dată, agravează vechiul simptom, e surplusul de trei milioane pe care, faţă de arnica [?] virilă, îl marchează lagărul feminin. Trei milioane de femei osândite la feciorie, sigur la sterilitate, e un semn de incurabilă despopulare. Remediul, însă, se va exercita de la sine, prin migraţiune. Faima femeiei franceze îi va găsi, fără doar şi poate, plasament peste graniţă, dar mult mai târziu. Pentru moment, ostilitatea sexelor va spori în lupta pentru existenţă, în care pogoară cu hotărâre un atât de covârşitor contingent femeiesc. Iubirea, însă, se va libera de câteva cătuşe, de vreme ce legea cererei şi a ofertei vine să se adaoge solicitărilor persuasive a virului amoros. Necesitatea fiziologică, dimpreună cu discutabila necesitate de multiplicare, proclamată de patrioţi, atrage pe viitor mai multă licenţă în raporturile dintre sexe. Dar starea actuală a moravurilor, adică a ipocriziei religioase şi sociale, împiedică singurul paliativ firesc şi eroic: poligamia. Se va practica tot ca şi până acum: clandestin. Aceasta, însă, nu fără măsuri din partea complicilor de a împiedica divulgarea actului prin maternităţi nedorite. Ceea ce pentru Franţa, luată în sens supranaţional, este tot una. Să remarcăm, în treacăt, că, în situaţia de poligamie forţată în care se află, Franţa atinge extremul evoluţiei sociale. Căci se afirmă că începuturile societăţii umane au fost polian-drice. Cum rămâne atunci cu patrioţii care fac cor cu vrăjmaşii strigând: „degenerare", atunci când, după altă concepţie, avem un apogeu şi, după alta, o pauză de regenerare a rasei? într-adevăr, ceea ce ne pare mai inutil şi ridicul şi nemilos, sunt proiectele de legiferare a prolificităţii lenevite a Franţei. Fel de fel de măsuri fiscale, prime de încurajare, constrângeri pentru celibatari, tind să stoarcă perechei legitime sau concubine al treilea făt, căruia statul ursitor îi promite privilegii în paradisul social. Porunca divină: creşteţi şi vă înmulţiţi, coboară în textele codurilor. Şi toţi aceşti oameni îngrijoraţi nu văd decât pericol şi decădere în ceea ce este o manifestare, unică în istoric, de inteligenţa colectivă a unei rase care se apără împotriva mizeriei. Dacă poporul german şi italian, care emigrează, de înghesuială şi sărăcie, în colonii, s-ar comporta la fel, stegarii Franţei naţionaliste n-ar găsi destule cuvinte de laudă pentru civilizaţia noastră care a pus frâu naturii. Altfel, însă, considerentul suprem rămâne cel milităresc: patria franceză are din ce în ce mai puţini apărători decât cea germană. Victoria din marele război, dr.că familia franceză nu se reconstituie pe baza de trei copii, este victoria lui Pirrhus. Nimeni, în epoca lipsei de lucru, nu vrea să vadă, în eschivarea sistematică a poporului francez de a-şi ispăşi plăcerea, un semn de evidentă superioritate şi un corectiv puternic al mizeriei. „MOARTEA EXCREMENŢIALA" în imaginaţia călugărilor inchizitori, hrănită de palavrele mistice asupra pedepselor infernale de pe cealaltă lume, se înfăţişa, ca suprem mijloc de tortură şi de osândă, moartea excremenţială. Condamnatul, închis într-o celulă subterană şi întunecoasă, era condamnat, prin foame, să bâjbâie în jurul pereţilor orbi până ce cădea într-un puţ circular deschis în mijlocul încăperei. în fundul acelui puţ, victima cunoştea, în câteva clipe de pestilenţială asfixie, oroarea similară care-1 aştepta pe veşnicie, după moarte, în infern. 238 239 Execrabil sfârşit, căruia învinuitul îi preferă orice abjecţiune şi orice chin: mărturisirea, denunţarea, ispăşirea şi renegarea, numai în schimbul altui fel de supliciu: arderea pe rug sau scoaterea ochilor. Totul, din el şi de pe lume, pentru a evita spasmul de scârbă puturoasă şi mortală din fundul puţului. Asemeni osânditului medieval, generalul Averescu sau tovarăşul său, mai lucid şi mai rece în împilare, Argetoianu, în faţa deznodământului inevitabil al vieţei lor de guvern, au vrut să evite o prăbuşire de necinste şi de ruşine. Dar n-au ştiut a răscumpăra cu hotărâre şi deplinătate lungul şir de zile greşite, de loviri, rapturi şi viclenii prin cari şi-au atras hula poporului acestuia, blând până la pasivitate. Ceea ce au ştiut să rostească au fost nu cuvinte de căinţă, ci deşarte zbierete de ameninţare. Ceea ce au ştiut să facă au fost câteva dezordonate şi fără de nădejde gesturi de înecaţi cari caută un sprijin, o acăţătoare. Cuvintele, deci, au fost năbuşite şi gesturile îngropate în materia moale şi afundă a vinei lor neînlăturate. Generalul şi fostul ministru Argetoianu puteau să ridice starea de asediu şi cenzura, să deschidă temniţele, să înapoieze avutul Partidului Muncitoresc, să destituie pe inchizitorul Cernat. Atunci ar fi primit o altfel de moarte. Atunci ar fi evitat pedeapsa pe care şi-au pregătit-o, şi-au acumulat-o cu mâinile lor: pedeapsa excremenţialâ. '" Şi din adâncul infiniment în care se află, generalul şi ministrul său în zadar cer azi ascultare şi ajutor de la cei ce ar trece grăbiţi pe lângă groapa cu marginile ocolite. Duhul lor e îmbâcsit, imaginea, pătată şi sleită. Generalul şi ministrul Argetoianu se înăbuşe în propriile lor fapte. DECLARAŢIILE D-LUI PRIM-MINISTRU D. Take Ionescu respectă cu stricteţă riturile ipocriziei. A convocat pe reprezentanţii presei pentru a le povesti despre menirea sa mesianică printre partidele învrăjbite şi cari dezertaseră din Parlament ca să se încaiere, cu vremea, în stradă. împăcarea lor pare a fi scopul principal şi cel mai grabnic al chemării sale la putere, [...]* sale la cârmă. Făcând această declaraţie mincinoasă, ce * Câteva cuvinte şterse. 240 tinde să acopere micile uneltiri şi cointeresări momentane între Palat, camarilă şi liberalism, din care a ieşit guvernul Take Ionescu, noul prezident de Consiliu a făcut, implicit şi involuntar, o mărturisire importantă: aceea că decretul de prorogare obţinut nu este căptuşit de decretul atât de necesar al dizolvării. Situaţia cabinetului, deci, se confirmă a fi disperată. Rolul de armonizator cu orice preţ nu e dintre cele mai uşoare, când dirijorul e suit pe sârmă şi-şi pipăie echilibrul în aer. D. Take Ionescu a vorbit, apoi, şi despre misiunea sa legife-rantă. în această privinţă, d-sa face aproape un apel la întreaga lume politică să-1 sprijine la votarea „prin aclamaţiune" a legei electorale întocmită pentru întreaga ţară, prin consultarea tuturor oamenilor politici. Baza legei e imuabilul vot universal, egal, direct, secret, şi reprezentarea proporţională. Noutăţile acestea circulă în capetele politice şi electorale de mai bine de patru ani. Sub fostul guvern, actualul Parlament se pregătea să înfăptuiască, în lege, reforma, iar majorităţile şi o impozantă porţiune a opoziţiei erau de acord. Nu era nevoie, pentru un lucru admis şi pus la cale de toată lumea, de venirea prim-ministrului care trebuie să reînceapă totul. Rostul înscăunării lui e, însă, altul. în cuvintele sale despre reforma financiară găsim precizări. D. Take Ionescu s-a pronunţat categoric, „în numele ţării", în contra Impozitului pe capital. S-ar zice că ţara e populată de îmbogăţiţi şi de multimilionari, că fiecare plugar e un mare moşier, fiecare păstor un mocan chiabur cu sute de turme şi fiece slujbaş un traficant de permise... Unanimitatea locuitorilor, greu lovită de intenţia d-lui Titulescu, protestează prin glasul prezidentului actual... Realitatea se cunoaşte. D. Take Ionescu, în funcţie de fonograf al plutocraţiei române şi străine, protestează în numele celor câteva zeci de consilii de administraţie pe cari le prezidează, în numele celor câteva sute de foşti latifundiari, de ciocoi industrializaţi şi de bancheri, pentru a se menţine cu ajutorul lor la putere. în privinţa reformei financiare, care se va realiza pe seama sărăcimei salariate, d. Take Ionescu are sprijinul tuturor partidelor reacţionare din România, veche şi nouă. Liberalii se vor folosi de mâna lui servilă pentru a da o lovitură care repugnă tacticei lor eschivatoare şi abilă. Activitatea d-lui Take Ionescu înlăuntrul Parlamentului de azi, astfel, se delimitează. Dintr-o vanitate agravată de vechime, tardivul prim-ministru acceptă un asemenea rol. 241 REPUBLICA DÂMBOVIŢEI Unul din primele acte de guvernământ ale d-lui Take lonescu este, deşi mărunt, foarte comentat. Consiliul de Miniştri a dat, unui vag senator zgomotos şi neînzestrat, autorizaţia de a face sâ apară o gazetă republicană. Acest senator, d-1 Alevra, a însărcinat pe un alt d. Alevra, ilustrat prin unica însuşire de fiu al celui dintâi, să conducă şi să redacteze ziarul care va să fie născător de orientări şi curente în ţara sătulă de regalitate. Informaţiile noastre cu privire la noua primejdie care ameninţă forma actuală de guvernământ se încheie aci. Dar ceea ce interesează este atitudinea d-lui Take lonescu faţă de una din manifestările cele mai singulare şi mai prompte cari au urmat venirei sale la putere. Iată feluritele interpretări: „Om politic apusean cu vederi largi, actualul prim-ministru nu poate să împiedice apariţia unei prese de opinii, fie chiar şi republicane... Politician abil, spun alţii, politician care nu dispreţuieşte şantajul şi ameninţarea ca armă de guvernământ. Nimeni nu poate fi mai satisfăcut ca d. Take lonescu de reapariţia republicanismului de frază şi tipar, în momentul când Coroana a şi început să-i retragă o încredere acordată numai pe jumătate... El se poate înfăţişa ca apărător al monarhiei, rezervându-şi alternativa de a conspira, indirect, prin încurajarea republicanilor, atunci când interesele guvernării sale ar cere-o..." Şi, în sfârşit, ultima interpretare şi cea mai justă, care sună: „Act de fin servilism, de plecăciune în livrea cu fireturi de aur, a unui şambelan discret şi subtil, act săvârşit de d. Take lonescu, pornit să nimicească republicanismul ultimelor zile bucureştene, prin însăşi moşirea Iui. Căci se poate, într-adevăr, compromite o idee, atât de respectabilă în sine, ca apariţia ei în ziarul d-lor Alevra? Şi ce-ar putea demonstra mai vădit absenţa unui public republican în România, decât modestia tirajului unei viitoare foi antimonarhice?" Dacă aceasta e intenţia d-lui Take lonescu, acuzat prin cluburi de toleranţă faţă de presă, socoteala din Consiliul de Miniştri se potriveşte cu cea din târg. Cea mai părăsită idee politică de la noi a fost şi este aceea a unei republici burgheze, în care ciocoii noştri s-ar certa pentru preşidenţie, ca vechii fanarioţi şi boieri indigeni pentru domnie. Pe multă vreme încă, publicul simte că în actuala stare de moravuri, şi cu mentalitatea oamenilor de azi, monarhul este, cum â zis Schopenliauer, „cel mai mic dintre cele două rele". Indiferenţa faţă de republicanism, pe de o parte, şi lipsa de entuziasm dinastic, sunt deopotrivă manifestările unei cuminţenii colective care a dat naştere dictonului: schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. E drept că tendinţele absolutiste ale Regelui devin atât de manifeste şi frecvente, că un mare partid popular - Partidul Ţărănesc - şi-a propus să le corecteze. Şi-a propus să le corecteze, fără însă a lovi principiul însuşi. Fiindcă nimeni dintre politicienii noştri de dreapta şi de stânga nu se simte chemat şi împuternicit să întrupeze o idee care necesită atâta vigoare sufletească şi superior talent. Nimeni nu-şi simte forţa de a o acredita maselor, cunoscătoare când e vorba de valoarea politicienilor de ieri şi de azi. Toţi ştim că accesele republicane sfârşesc în calmul unei întrevederi copioase, în cabinetul Suveranului. Şi, în cunoaşterea veselă şi profundă a micei noastre lumi româneşti, Rege, sfetnici, politicieni de toate culorile, cetăţenii de toate nevoile şi opiniile pot saluta cu chef proaspătul republicanism adus de ultimul flux şi reflux al guvernelor oligarhice. „ŢARISMUL NECESAR" Partizanii din presă ai guvernului actual au născocit, în sprijinirea lui, teoria takismului necesar. Pornit să se susţie la putere prin toate mijloacele, ministerul acesta al unei singure persoane, care şi-a asigurat, prin alegerea colaboratorilor ei, posibilitatea de a evacua oricând un număr respectabil de fotolii pentru a le precupeţi, nu dispreţuieşte să întrebuinţeze, ca auxiliar al corupţiei, şi argumentele. Făurirea şi punerea lor în circulaţie a fost încredinţată vechilor clienţi ai casei d-lui Take lonescu: ziariştii de la Lupta. Şi oricât ne-ar fi de penibil să ne depreciem confraţii, trebuie să recunoaştem că în misiunea lor nu au fost din cale afară de ingenioşi. Iată cristalizarea efortului lor cerebral: A nu susţine guvernul Take lonescu, spun dânşii, înseamnă a-1 doborî. Prăbuşirea d-lui Take lonescu înseamnă, inevitabil şi fatal, urcarea liberalilor la putere. Căci alt partid nu are sorţii să primească din mâinile suveranului cârma, iar alt om decât actualul vremelnic 242 243 preşedinte de consiliu nu poate realiza o coaliţie de grupări pentru a înlătura guvernarea liberală. ...Deci, oricine face, în zilele takismului, opoziţie, este, fără vrerea şi fără ştiinţa lui, un agent liberal. întregul partid averescan lucrează astfel la moara liberalismului, pregătindu-şi, totdeodată, propria lui măcinare. Toată lumea politică, preocupată de alte viitoare alcătuiri ministeriale decât actuala bufă improvizaţie de culise, în care d. Take Ionescu ţine loc de primadonă, prepară haosul din care va răsări sistemul brătienist, cu suflul său dogoritor care va readuce în ţară sterpăciunea şi celelalte flagele din Biblie. Aceasta este teoria takismului necesar. în virtutea ei, opoziţia trebuie să aleagă între cei doi bărbaţi cari singuri se bucură de încrederea inegală a Suveranului. Inegală, căci guvernamentalii mai insinuează ceva: d. Take Ionescu nu poate obţine decât cel mult o prorogare, şi menirea lui e de a se sprijini, cum o şti, pe actualul Parlament. Cine nu vrea să-şi rişte comodul mandat în alegeri viitoare, are o singură soluţie: să voteze cu guvernul, ca măsură preventivă în contra moşierilor de la Florica. Şi acum nu ne vom pierde vremea cu argumentări antitakiste. Suntem încredinţaţi că teza e inventată numai pentru salvarea aparenţelor intelectuale, iar speranţa cea profundă stă tot în mezatul secret de voturi parlamentare, deschis de d. Take Ionescu. Aceasta e calea către Damasc. Izbândă deplină urăm, deci, teoreticienilor şi agenţilor recrutori, căci dorim ca din conrupţie în conrupţie să ajungem la descompunerea iremediabilă a întregului politicianism. Iar dacă d. Take Ionescu va fi nefericit în încercările sale care speculează venalitatea omenească, şi dacă profeţiile sale s-ar adeveri, credem că mulţimea are să accepte redutabila guvernare liberală. Dar când aceasta se va înfăţişa la alegeri, acei cari au nesocotit sentimentul public vor primi răspunsul lui. MAGNAŢII CUTEZĂTORI ŞI CIOCOII FRICOŞI Tirania lui Horthy şi a magnaţilor săi revoltase până şi pe ciocoii noştri. Oamenii cari au masacrat muncitorimea în stradă la 13 decembrie, sau cari au dat mână liberă comisarilor regali să populeze temniţele şi cazematele, se indignau la auzul ororilor desfrânate ale ofiţerimei maghiare. 244 D-nii Ionel Brătianu şi Argetoianu roşeau de concurenţa crâncenă şi rafinată pe care le-o făcea Horthy, la Budapesta. Smulgerea testiculelor, tăierea ţâţelor şi alte predilecţii ale zbirilor strălucitei nobilimi turaniene ne inspirau o indulgenţă nemărginită pentru inocentele apucături din Jilava noastră naţională. Căci niciodată noi n-am depăşit procedeul mult mai civilizat al strivirii degetelor la balamaua uşilor şi al ouălor fierte puse la subţiori. Aşa se şi explică exodul democraţilor şi al socialiştilor unguri către paradisul României Mari, unde tortura impusă delicvenţilor politici e un simplu gâdilici pe lângă ferocitatea necruţătoare a teroarei din patrie. Se vede, însă, că izbucnirile violente şi distrugătoare sunt de scurtă durată. Ospăţul sângeros al nobilimei de la Pesta e pe sfârşite, şi feudalii, sătui de măcel şi de mireasma acră a cărnii tocate, deschid ferestrele şi strâng în feţele de masă, ca în giulgiuri albe, farâ-miturile. Ni se vesteşte că dreptul mulţimilor la viaţă, adică la libertate, începe a fi recunoscut. Primul-ministru Bethlen a conferit cu şefii socialişti şi desigur că nu s-a dus în puşcărie ca să-i viziteze şi nici n-a poruncit să-i fie aduşi în lanţuri. Rezultatul a fost un ordin de ridicare a măsurilor excepţionale, deci de abolirea stării de asediu, suspendarea cenzurei, libertatea întrunirilor şi încetarea oricăror urmăriri judiciare. Dintr-o dată, cei car mtrecuseră în cruzime şi intoleranţă pe leneşii noştri conducători neputincioşi şi brutali, îi depăşesc din celălalt punct de vedere, al înţelepciunii şi al prudenţei. Pe când în Ungaria încetează procesele şi se dezaglomerează temniţele, în România nenorocitele forturi ale lui Brialmont nu mai încap pe arestaţi, Curţile Marţiale nu prididesc procesele, cu toată activitatea sălbatică a d-lui maior Cernat, şi în toată ţara bântuie urgia de arestări şi suplicii sub garanţia căluşului. Şi, totuşi, situaţia de la noi e incomparabil mai bună ca cea din Ungaria. Iar liniştea oligarhiei infinit mai asigurată. Proletariatul nostru nu e nici atât de numeros, nici atât de experimentat în politică şi revoluţie ca cel maghiar. Fabricile noastre lucrează, pe când uzinele ungare, din lipsă de materii prime, au încremenit. Deosebirea de clase e mai puţin accentuată şi ura dintre unguri e mult mai aprigă. Conflictele externe ale lui Horthy sunt mai acute. Intrigile dinastice de acolo sunt de altă natură decât cele de la noi. Toate aceste considerente şi exemplul prim-ministrului Bethlen nu pot stânjeni groaza ciocoimei noastre de muncitori şi de ţărănişti. E o destoinicie ce lipseşte trândavilor noştri stăpânitori: aceea de a-şi asuma surplusul de veghe şi rezistenţă pe care feudalismul 245 maghiar îl acceptă când renunţă la arma măsurilor excepţionale. Nu credem, însă, ca excesul de frică al oligarhiei române să o facă mai sănătoasă şi durabilă decât sora ei de la Budapesta. PROPRIETATEA URBANĂ (Modificarea Legei chiriilor) Pe nesimţite şi cu toată rezistenţa dârză a Ligei chiriaşilor, guvernele introduc în legea înfrânătoare de speculă, a chiriilor, clauze cari dau loc la mai multe interpretări şi creează noi posibilităţi de eludare. Actualul ministru de Justiţie, care este şi proprietarul „popularului" ziar Universul, aduce legei o nouă modificare. Se permite, anume, proprietarilor cari şi-au închiriat casele să-şi evacueze chiriaşul, dacă declară că intenţionează să se mute ei înşişi în ele. Desigur că amendamentul d-lui Stelian Popescu păstrează aparenţele nepărtinirii. Ai impresia că se cer o mulţime de condiţiuni proprietarului care doreşte să se mute în casele sale închiriate. Totul se reduce, însă, la simple fc:inulare cari trebuiesc completate. Restul depinde de arbitrajul şi de arbitrarul oficiilor instituite. Ştim bine ce înseamnă aceasta. Modificarea d-lui Popescu, proprietarul ziarului micei burghe-zimi sărăcite, nu conţine, ca de altmintreli toate modificările anterioare, nici o clauză în favoarea chiriaşilor. Nu de mult, de pildă, s-a legiferat că proprietarii au dreptul să dărâme casele insalubre, dacă se obligă să construiască altele în loc. După constatarea insalubrităţii, locatarul este, fără întârziere, evacuabil. Ce se întâmplă, însă, dacă proprietarul nu începe imediat dărâmarea şi construirea? Nimic, căci în privinţa asta legea este mută. Era vorba doar să se ştirbească preciziunea incomodă a legei iniţiale. Sub pretextul armonizării intereselor, s-au făcut, pe încetul, spărturile prin cari ocrotiţii guvernelor, proprietarii şi acţionarii societăţilor de construcţie, cu mulţi politicieni în consiliile lor de administraţie, să se năpustească în locuinţele cetăţenilor. Aceştia îşi văd liniştea ameninţată, căci înţeleg şi caracterul legilor, şi simt şi ostilitatea funcţionarilor de la oficii. Duşmănia între chiriaşi şi proprietari, între cei numeroşi şi cei puţini, între popor şi clasa lui stăpânitoare se înteţeşte şi va izbucni fără greş, dacă guvernele nu vor renunţa, prin măsuri înţelepte, la complicitatea de care s-au făcut vinovate. Aceste măsuri constă într-un singur şi simplu principiu. Să nu se decidă, în cazurile arătate, evacuarea chiriaşului decât dacă el a găsit, prin intermediul oficiului de închiriere, o altă locuinţă, în condiţii egale cu aceea pe care e silit să o părăsească. Pe această bază s-ar putea reglementa amănuntele. Altfel, chiriaşii, poporul oraşelor, pot aduce în discuţie, printr-un mijloc sau altul, principiul însăşi al proprietăţii urbane, de mult atins de către chiar legiferările în vigoare. S-au mai văzut exproprieri pentru utilitate publică şi, apoi, ceea ce au obţinut fraţii plugari pe moşiile latifundiarilor, de ce n-ar cere şi populaţia oraşelor pe imobilele speculatorilor de locuinţe? 246 1922 TARA LUI PAPUC înăsprirea stării de asediu şi a cenzurei, câteva zile numai după ce acest guvern de operetă a jucat Scena reîntronării libertăţilor constituţionale, a buimăcit publicul, obişnuit, totuşi, cu asemenea farse oligarhice. Renghiul a fost unic. înscenarea măreaţă. Sfârşitul subit, contradictoriu şi buf. Gândiţi-vă: d-l Take Ionescu aproba apariţia unui ziar republican. D-l Cămărăşescu de la Interne denunţa poporului conflictul cu autorităţile militare din Basarabia şi, pentru a-şi lua răspunderea ordinei în acea provincie oribil batjocorită, cerea îndepărtarea regimului marţial. Regele însuşi, păşind în lumină, prezida sfatul care avea să organizeze guvernarea pe baze noi. Şi finalul? Baioneta făcută lege, şi lepea, baionetă. Căluşul făcut leac pentru durerile cari ţipă. Temniţa deschisă oricând, şi oricui, şi din bunul plac al unui ministru ori al unui slujbaş civil sau militar abuziv. Oligarhia noastră se întoarce la 14 august 1916, când războiul justifica toate precauţiunile din cari au izvorât fărădelegile. Oligarhia îşi pregăteşte un nou trai copios şi liniştit. în dispreţul poporului, pe care-1 ştie răbdător, ia măsuri ca de acum înainte nici o protestare sa nu-i turbure digestia. D-l Take Ionescu a primit, din partea clasei pe care o serveşte, această misiune a proclamărei teroarei. Dintre toţi ciocoii şi reac-torii1 ispitiţi să ne guverneze, Take Ionescu este cel mai primejdios, fiindcă e cel care a cutezat ceea ce nu îndrăznesc niciodată, făţiş, liberalii. Aceştia vor protesta, desigur. Nu-i credeţi, însă, şi nu-i loviţi cu hula voastră, când cel ce o merită e omul cu scufie şi zurgălăi, plin pe dinăuntru de tărâţa trecutului, omul fardat ca o femeie, care acceptă să le fie unealtă. D-l Take Ionescu trebuie împiedicat să ne guverneze, fiindcă el nu se mai guvernează pe sine. Acesta e adevărul. Respectam inte- ligenţa lui şi eleganţa erorilor sale. Admiram un talent şi supleţea sa de atitudine. Toate însuşirile astea l-ar fi împiedicat să se compromită prin brutalităţi de felul celei din urmă. Dar din toate n-a mai rămas decât supravieţuirea unui trup sterp şi îndulcit. Pe acesta îl detestăm, căci ultimele licăriri de voinţă şi de conştientă ale d-lui Take Ionescu sunt încordate într-un singur gând: să rămână cu orice preţ prim-ministru. Iar acest din urmă gând se inspiră nu dintr-o proprie pasiune de putere, ci din voinţa obiectului pasiunii d-lui Ionescu, de-a stăpâni. Faptul, se ştie, se comentează pretutindeni. Tirania conjugală sub care a căzut primul ministru se răsfrânge asupra ţării întregi. Femeile se amestecă tot mai mult în politică. Femeia d-lui Take Ionescu mai mult decât toate celelalte. E o dovadă frumoasă de energie şi iscusinţă din partea respectabilei doamne. Dar, când un prim-ministru ajunge în halul acesta şi când slăbiciunea de a guverna, unica slăbiciune a sfârşitului său de carieră, ajunge să fie exploatată de către alţi politicieni ce vor să legifereze printr-însul, omul trebuie aruncat plăcerilor sale din cari puizează1 ideea şi îndârjirea de a purta un titlu care-i decorează căminul. ASANARE CIOCOIASCĂ Misterul doamnei voalate a rămas mister numai în coloanele gazetelor cari îi tac numele şi-i publică, discret, portretele. Strada şi cafeneaua îi cunoaşte, însă, până şi diminutivele cele mai dubioase şi mai intime. Această poveste galantă, împletită cu o serie de ordinare afaceri de trafic de influenţă pe lângă persoana pasionată şi autoritară a fostului ministru de Război, n-a stârnit decât hazuri mai mult sau mai puţin obscene şi indignări pur platonice. în răstimp, sărmana soţie a unui magistrat fu arestată şi compromisă pentru o intervenţie la generalul Tăutu, intervenţie care-i aduse un câştig de cinci mii de lei. Ce ridiculă sumă pe lângă beneficiile „doamnei voalate" peste care plouă galbenii şi napoleonii, pentru simplul gest de a se dezvălui de crepuri şi de vestminte într-un cabinet ministerial, sub ochii unui războinic iritat... Reacteur (franc. înv.) - reacţionar. 248 1 Puiser (franc.) - a izvorî. 249 în aceeaşi vreme, tânărul avocat Popescu zăcea în temniţă pentru că obţinuse, pentru societatea care-1 întrebuinţa, permisiunea unei construiri de cale ferată îngustă, necesară exploatării. împotriva avocatului Popescu nu s-a dovedit nimic. Jurnalul Consiliului de Miniştri a fost, totuşi, anulat, ceea ce ar însemna că întreg cabinetul fusese mituit... Societatea intenta proces şi statul fu condamnat la douăzeci de milioane daune, pentru că nişte politiciani făţarnici şi-au permis farsa asanării, începând cu un avocat în exerciţiul funcţiunii şi sfârşind cu nevasta unui judecător fără protecţie. „Doamna voalată", însă, continuă să-şi fluture vălul la şosea, în automobil, la Sinaia, în bobsleigh1, ori părăsit pe blănile de urs la picioarele paturilor cu paie de aur în saltelele pe cari se tăvălesc „potentaţii". Iar sutele de politiciani samsari, ce şi-au făcut din traficul de influenţă un mijloc de trai, îi alcătuiesc alaiul frenetic şi strălucit, după care strigă zadarnic d. Cămărâşescu: - Huooo! hoţii la puşcărie! CRITICA* în jalea noastră literară s-a suit un bocet nou. Sunt văicăreli pe urma criticei româneşti, părăsită, disperată, sau de-a binelea moartă. Se afirmă că pierderea este dintre cele mai chinuitoare. Mai afectaţi de acest fenomen se arată înşişi criticii zilei, şi de aceea lamentaţia lor pare mai puţin expresivă şi mai puţin simplă. Nu cumva durerea lor se oferă să înlocuiască şi să întrupeze, în fraze, pe chiar defuncta? E foarte vădit că cei ce confecţionează lucruri şi flori pe catafalcul severei matroane care a fost critica lui Maiorescu şi Gherea se pregătesc să continue tradiţia ei trăncănitoare. Deci, actul de deces nu se încheie nici de data asta. Critica română reînvie după cum reînviase şi în Chendi, în Iorga, în Dragomirescu, luând cu fiecare dintre aceştia înfăţişări totdeauna cataleptice. Dar generaţia de curând descălecată în literatură se apucă de aceeaşi treabă. Părerile ei sunt prea sentimentale pentru a începe aci o discuţie asupra calităţilor răposatei. 1 Sanie de bob (engl.). * Articolul va fi republicat, cu unele modificări, în 1924, sub titlu! Pe urma criticei (vezi p. 470). Sfatul nostru ar fi: lăsaţi-o să doarmă. Nu ne-a lăsat, până în anul 1922, o singură idee nouă, o singură frază frumoasă. Sfatul ei n-a sporit fertilitatea nici unui talent, ghicirile ei au fost mincinoase, ascultarea pe care şi-a atras-o, nulă. Apucăturile ei rămân pe placul dascălilor cari caută în cărţi taina scrisului şi a gândirii pentru a o destăinui, ridicol, de la catedră. Ierarhizările pe cari le încearcă suni inofensive ca ordinea pusă de bătrânii pensionari în grădiniţa cu legume: verzele în faţă, guliile la coadă. Şi încă îndeletnicirea asta e mai folositoare şi mai fără de greş. Dar profeţiile criticei amintesc pasienţele sau bobii. Unele nimereli fericite nu schimbă nimic în mersul literaturii, în ascunsul proces de creaţie. Nici nu-i aparţin aceste întâmplări. Luăm pilde străine: Jules Lemaître a fost cel care 1-a clasat, prâbuşindu-1, pe George Ornet; Anatole France 1-a cufundat pe Zola în propria-i scatologic Diatribele meseriaşilor critici erau neputincioase căci n-aveau autoritate. Sainte-Beuve, când era clasificator, n-a văzut pe nimeni în Baudelaire, pe când acesta era prefaţat, dimpotrivă, de Theophile Gautier. Tot Sainte-Beuve-ul clasificator, pe care-1 deosebim de celălalt fel de critic din acelaşi Sainte-Beuve, sfătuia pe Stendhal să se lase de literatură, pe când în tot Parisul nu se găsea decât Balzac să-1 proclame şi să-1 încurajeze, iar în tot Apusul numai Goethe îl semnala într-o scrisoare. Dar era BaLâc şi era Goethe. însă cel care s-a clasificat şi s-a prezis mai sigur pe sine a fost tot el, Stendhal. Iată ceea ce trebuie reţinut. Autocritica rămâne critica cea mai eficace, când scriitorul are faţă de propria-i operă curajul sincerităţii. Aprecierea celuilalt, a aproapelui, care şi-a însuşit o menire de acest fel nu merită decât indulgenţa cuvenită slăbiciunilor omeneşti. Din exemplele amintite, însă, cărora le adăogim pe Maurice Maeterlinck, trâmbiţat de Octave Mirbeau, deducem că apreciatorii cei siguri rămân numai artiştii. Ei sunt criticii cari intuiesc cu siguranţă, în tovarăşii lor, talentul, sau geniul, când există. Conside-raţiunile de sinceritate şi generos dezinteres intervin şi aci. Ci ele fac parte din capitolul psihologiei creatorilor, şi nu constituie o obiec-ţiune de fond. Cu atât mai mult când această obiecţiune are tărie orişiunde aiurea; în faţa criticului profesionist mai ales. Putem explica siguranţa simţului critic al artistului, în prezenţa operei altuia. Ar fi prea lesne. Avem aci să deosebim şi să reţinem un singur fel de critică. Nu aceea care compară autorul şi-1 situează şi-i stabileşte influenţele reciproce, în legătură cu mahalaua natală, calitatea dinţilor şi a părului, cărţile cetite, maniera întrebuinţată şi 250 251 mersul la biserică. Nici aceea care repovesteşte cartea, cu alt stil şi cu expansiuni impresioniste. Ci acei cari duc mai departe gândul autorului şi plăsmuiesc lumi noi de idei. utilizându-i doar ca punct de plecare şi pretext. Criticul acesta încetează de a fi un maniac care distribuie gloria şi nemurirea, sau un scriitor constrâns să-şi exercite fantezia ca să-şi eschiveze opinia sau să se scutească de tortura analizei mediului. Criticul acesta porneşte de la o carte, dar îţi citeşte în curând din cartea universului şi a experienţei proprii. Se dispensează de apariţia lucrărilor de valoare fără de cari critica cealaltă nu există. Şi atunci atâta rămâne din clasica dare de seamă, urmată de ceremonia distribuirii de spini sau lauri: un pretext pentru desfăşurarea unui suflet original şi fecund, pe hârtie. O simplă scuză, o biată formalitate asemănătoare întrebării pusă mirelui în faţa altarului. E mai bine aşa. Căci nici un critic din lume n-a împiedicat răspândirea cărţilor proaste sau ignorarea cărţilor alese, în cazul cel mai bun, critica fost cea mai inutilă dintre arte. ANUL LITERAR în 1919, apăruse Din paharul cu otravă a lui Adrian Maniu şi primul volum de versuri al lui Lucian Blaga şi ciudatul roman a) lui Ion Minulescu, Măşti de bronz şi lampioane de porţelan, al cărui conţinut capricios dar limpede dezminţea acest titlu anume ales ca să intrige. în anul următor, Demostene Botez ne dă Floarea Pământului în care a izbucnit mireasma unui puternic şi elementar temperament poetic. Era, poate, de ajuns pentru a salva un an, adus la sfârşit, în faţa judecatei literare. Dar răsăriră şi FlorileInimei din simţirea delicată a lui Em. Bucuţă, o pajişte de corole în miniatură şi de tulpine plăpânde, o promisiune temeinică din care revistele din acel timp şi de mai târziu ne-au avansat primele realizări. Iar F. Aderca publică povestea Domnişoarei din strada Neptun, un mic roman, totuşi complect şi concentrat, şi plin de pitorescul inedit al vieţii mahalalelor noastre. Apărea şi corosivul roman în Cetatea Idealului, unde, în fraze cutezătoare, se cheltuia verva rea a pamfletarului Dem.Theodorescu. Atât şi era de ajuns ca noua generaţie literară, liberată de formule, să-şi poată înlocui în atenţia publicului înaintaşii rătăciţi sufleteşte şi copţi pentru Academie. Dar nu putem uita Umbrele lui M. Sadoveanu, scriitor menit, desigur, să domine, dimpreună cu Gala Gâlaction (care publica Răboj pe bradul verde) primul sfert al veacului literar. Şi nu se poate tăgădui că generaţia noastră, avântată spre culmile culturii, îşi are trenarziP ei. D. Radu Cosmin şi N. Porsenna, trişti discipoli ai lui N. Rădulescu-Niger, plumitiv preocupat de succese de chioşc; d. N. Porsenna îşi permitea să intituleze „roman" un volum de cinci sau şase nuvele calpe, sub titlul Strigoii... (căci romanul se „desface" mai uşOr decât nuvelele). Anul 1920 îşi perindase sub steaguri cortejul său de soldaţi ai inspiraţiei cari s-au oprit pentru un repaos prelung sau pentru opere de oboseală în decursul anului următor. Căci F. Aderca scrise Ţapul, ceea ce înseamnă, pentru cine nu-1 cunoaşte pe autor, o compromitere a succesului cu Domnişoara din strada Neptun. Lucian Blaga dădu o simplă plachetă, Paşii profetului, în care s-ar părea că talentul său se osifică. Literatura de fascicolă câştigă în schimb volume noi, în câteva banalităţi planturoase, semnate de subliteraţii V. Pop, Radu Cosmin şi N. Porsenna. Această detestabilă recoltă nu înseamnă, însă, o sterilizare a pajiştilor sufleteşti şi o renunţare a cosaşilor întru frumos. Revistele apărute vestesc o pregătire He belşug pentru mai târziu. Anul 1921 e un răstimp de pregătire a luxuriantei vegetaţii ce se aşteaptă. După cum revistele anilor trecuţi au strâns, zi cu zi, săptămână cu săptămână, materialul bogat din Aspecte şi direcţii literare de N. Davidescu, apărut în 1921, primul volum de critică înţelegătoare şi vie al criticei româneşti, la fel revistele de azi acumulează rodul în masă, al zilelor de mâine. 1921 e anul revistelor; au apărut multe şi strângătoare: Sburătorul literar, Gândirea, unde scriu Adrian Maniu şi Cezar Petrescu, Flacăra, unde publică, din fericire, poetul Ion Pillat. Producţia anului literar nu trebuie, deci, privită în cărţi, ci căutată în reviste. Acolo e Seară la Miorcani a lui Pillat, acolo Caligraful Terţiu, nuvela lui Gâlaction, câteva schiţe de Gh. Brăescu, unele poezii ale lui Al. Philippide. Vestitorul acestui seceriş tipografic fu, în ultimele zile ale anului, Lucian Blaga. Tragedia sa, frământată şi profundă, Zamolxe, trebuie fără preget cetită. E tot ce se poate spune mai bun despre cartea asta, care închide anul ca un înger pogorât să susţină porţile ce se prăbuşesc. Trainard (franc.) - persoană care rămâne în urmă, codaş. 2 Plumitiv (franc.) - scrib, scârţa-scârţa. 252 253 • PĂRERILE D-LUI OCTAVIAN GOGA începuturile literare ale d-lui Goga şi, mai ales, răscolitoarea dramă a Domnului notar i-au asigurat poetului naţional mai multă popularitate decât elocvenţa-i cunoscută şi decât întreaga sa activitate politică. De pe soclul rău pe care odinioară zăceau laurii gloriei, d-1 Goga ne vorbeşte ca de la o tribună. Şi trebuie să recunoaştem că are, în politică, o trainică situaţie. Mai întâi, faima unui suflet cinstit şi limpede. Apoi, linia tare a unui principiu: anti-autonomismul care, păstrându-1 totuşi inflexibil, îi aduce, cu toate celelalte deosebiri de vederi, sprijinul sigur al partidelor din Regat şi simpatia Palatului, ceea ce, într-o ţară owa^Z-absolutistă, nu se poate nesocoti. în sfârşit, faţă de minorităţile etnice pe cari „unitarismul" dur al fostului ministru ar fi trebuit să le înspăimânte, d-1 Goga a fost singurul bărbat politic de aici şi de dincolo care a luat o atitudine de civilizat respect şi de largă toleranţă. D-1 Goga şi-a ispăşit crima de a fi un om al secolului, prin calomniile proaste şi furioase şi epitetele pe cari presa şovinistă i le-a servit cu dărnicie. ...Dar d-1 Octavian Goga face parte din Partidul Poporului şi în această calitate ne vorbeşte de „triumful principiului selecţiunii", când transfugii cari l-au alcătuit dezertează în ospitalierul grup al d-lui Take lonescu. S-ar părea că d-1 Goga crede în această regenerare prin selecţiune a unui organism durat din strânsura bolnavă a celorlalte lazarete politice cărora averescanismul le-a servit drept canal. Ştim că nu se poate spune acelaşi lucru de secţiunea din Ardeal a d-lui Goga. Selecţia e posibilă acolo, dar, aci, în Vechiul Regat, e un act de chirurgie disperată care ar începe cu amputarea şi extirparea organelor principale: d-1 Argetoianu ar trece, primul, sub cuţit. Restul l-ar urma şi din totul n-ar mai rămâne decât barbişonul şi surâsul generalului Averescu. Credem că d-1 Goga recunoaşte că o făptură politică astfel redusă nu e viabilă. D-sa se ridică împotriva autonomismului şi a partidelor regionale, a căror existenţă nu o admite. Dar cel mai bun argument împotriva d-lui Goga e însăşi existenţa şi viabilitatea acestor partide mărginite „la Predeal şi Ia pasul Lainici". Convertirea lor la „unitarism" ar constitui singura dovadă solidă că poporul dinastic şi patriot al Ardealului neagă revendicările regionaliste. Contrariul, însă, e mult mai probabil. Ar fi ciudat ca o populaţie să dorească a fi administrată de funcţionari necunoscători ai împrejurărilor locale şi să admită, ca în toate chestiunile locale, deciziile mai importante să se ia în Bucureştiul, depărtat cu sute de kilometri. Să sperăm că împotriva acestui centralism este şi d-1 Goga, cu tot „unitarismul" său, din cale afară de geografic. Până la alcătuirea „partidelor unitare", d-sa are de ferit populaţia, pe care şi-o afirmă credincioasă, de confuzia dintre cei doi termeni: autonomie şi regionalismul administrativ. Primul este discutabil. Celălalt, însă, este cu totul de dorit, şi posibil chiar, în cadrele partidelor unitare. „OPOZIŢIA-UN1TĂ" 1888-1922 S-a repetat manifestaţia unanimă a parlamentarilor din şedinţa funeraliilor d-lui Take lonescu: şefii tuturor grupurilor politice, trecând peste resentimentele dintre dânşii, au protestat în comun contra guvernului care „periclitează liniştea internă şi consolidarea ţării". Sfidarea ciocoilor de ambe sexe îşi atrage cuvenitul răspuns: opoziţia-unită. Pericolul comun ridică împotrivă-şi apărarea comună. Acesta e principiul care domină situaţia şi înlătură toate celelalte considera-ţiuni. Căci de el se leagă chestiuni ce depăşesc importanţa deosebirilor de atitudini şi de vederi, şi frânge rigiditatea duşmăniilor cari s-au părut că vor aşeza pentru totdeauna luptători de mare trebuinţă pentru acţiunea începută, în tabere pe vecie opuse. Când sunt în joc libertăţile şi onoarea unei naţiuni, interesul apărărei va trece înainte. Iată de ce steagul acestei lupte fără precedent în istoria ţării adună în juru-i toate partidele, unind în acelaşi avânt al sufletelor, şi mâine poate al braţelor, toate căpeteniile. Onoarea de a lupta cu o „opoziţie-unită" a mai aparţinut familiei Brătianu în 1888. Pe atunci nu erau în joc principii, ci numai interese. Experienţa familiară ar trebui să-i arate actualului Ion Brătianu soarta ce-1 aşteaptă, adăogând însă agravările pe cari situaţia le implică. Amintirea părintelui său, căzut la 1888, în mica Românie oligarhică, prin mişcare de stradă, va trezi, desigur, în actualul guvern presimţirea sinistră a repetărei istoriei. Viziunea unor evenimente similare trebuie, însă, transpusă pe scara împrejurărilor actuale. 254 255 România Mare, a votului universal, e mult prea disproporţionată faţă de Regatul balcanic al celor trei colegii de odinioară. Manifestaţia pe uliţă face loc frământării uriaşe a mulţimilor populare. Avertismentele şefilor ardeleni, recentul comunicat al opoziţiei, nu sunt simple trucuri politice. Dacă guvernul va începe teroarea, i se va răspunde cu o îndârjită rezistenţă. Populaţia Basarabiei şi a Transilvaniei au experienţa acestor procedee. Singurul mijloc, deci, de a evita războiul civil, ar fi ca partidul de la putere să renunţe la orice fals electoral, la orice violenţă şi la orice îngrădire, pentru ca prăbuşirea sa definitivă să fie legală şi paşnică. Orice încercare de a proceda altfel, se va izbi de rezistenţa pe viaţă şi pe moarte a populaţiei de la oraşe şi sate. Oamenii n-au de ales decât între forma violentă şi forma pacifică. Nici o altă iluzie nu e nimănui îngăduită. împotriva coaliţiilor n-a putut nicăirea şi nici un guvern să lupte. Iar împotriva procedeelor, cât de ticăloase şi de mârşave, a existat riposta întrebuinţării lor şi de către cel ameninţat. Căci „cel ce trage sabia, de sabie va pieri". SCRIITORII ŞI CENZURA Lămuririle d-lui Corneliu Moldovanu D-l Corneliu Moldovanu, Preşedintele Societăţii Scriitorilor Români, răspunde că cenzura nu priveşte interesele profesionale ale scriitorilor. Opera acestora a fost întotdeauna constructivă şi în armonie cu interesele superioare ale statului. Deci, societatea pe care o prezidează d-l Moldovanu n-are motive să intervie într-o chestie de pur principiu, fără nici o legătură cu buzunarul şi cu inspiraţia scriitorului. D-l Corneliu Moldovanu are deplină dreptate şi nu ne gândim să discutăm cu d-sa chestia în sine, sau să ne aventurăm în dezbaterile legei de presă pe care o propune. Am ştiut întotdeauna că S.S.R.-ul cuprinde pe toţi scriitorii cu zgardă ai României şi nu ne trebuia, de formă, decât mărturisirea d-sale. De vreme ce opera acestor scriitori e „constructivă şi armonizată cu statul", la rândul său statul le acordă subsidii, glorie şi talent. Târgul e tacit încheiat. Libertatea gândirei şi a cuvântului n-are ce căuta aci. Literatul român e mulţumit că-şi poate scrie istorioarele erotice şi nu simte nevoia să aibă o atitudine şi să emită opiniune. Aiurea, într-alt secol, Montesquieu, Diderot, Voltaire au fost de alte păreri şi foarte în dezacord cu „interesele superioare ale statului". Victor Hugo, Heinrich Heine, Korolenko, Andreev, Anatole France au fost şi ei nedemni de a face parte din societatea pentru armonizarea scriitorilor cu statul, prezidată de d-l Moldovanu. Se vede, însă, că lumea noastră a ajuns la închegări definitive, şi prezidentul S. S. R.-ului posedă ultima formulă care desparte pe cei chemaţi de cei aleşi. Să-1 lăsăm, deci, cu mulţumire paznic peste blândele cornute constructive din ţarcul scrisului românesc. Foarfecă cenzurei nu le va sâcâi câlţii. CĂLUŞ ŞI BAIONETĂ (Noua farsă liberală) Se vorbea despre ridicarea cenzurii şi a stării de asediu. Deşi nu credeam ca guvernul să renunţe la arma pe care servilitatea răzbunătoare a d-lui Take Ionescu i-a pregătit-o, faptul nu era cu neputinţa Liberalii ştiu că starea de asediu în alegeri e un regim normal şi obişnuit încă de pe vremurile când termenul acesta nu era cunoscut decât din lecturile istorice ori din povestea luptelor de la Plevna sau Port Arthur. Armata, jandarmeria şi poliţia, intervenind, ca de obicei, în lupta electorală, oferă partidului de la putere toate înlesnirile legei marţiale. Nimeni n-ar fi acuzat pe liberali de inovaţie în materie de ingerinţe. în discursuri şi în presă, ei s-ar fi putut lăuda cu bravura exterioară a gestului. în fapt, ciomagul, lanţul şi baioneta ar fi asigurat continuarea tradiţiei. Dar guvernul a menţinut şi cenzura, şi starea de asediu. Despre noul decret se poate spune că nu desfiinţează nimic, dar menţine totul. Revizuirea Constituţiei în comediile lui Caragiale a servit, aci, de normă. Presa e liberă, dar libertatea ei constă în a nu ataca forma de guvernământ, Coroana, ordinea stabilită, armata, puterile amice etc. întrunirile sunt libere, dar cuvântătorul se va feri să depăşească în discursurile sale limita îngăduită articolelor de ziar. Jandarmii, subprefecţii şi agenţii electorali ai guvernului sunt însărcinaţi cu interpretarea decretului şi stabilirea delictelor. în fiecare protest, cuvântat sau scris, aceşti bărbaţi admirabili şi iubitori 256 257 de idei generale vor vedea cu înlesnire un atac la adresa institu-ţiunilor din care fac ei parte şi a principiilor apărate prin decret. Acelaşi decret îi scuteşte de formalitatea confirmărilor judecătoreşti în arestările prelungite şi de cele cari în alte vremuri puneau beţe în roate percheziţiilor la domiciliu. Pentru ca umorul caragialesc al guvernului să iasă pe deplin în evidenţă, decretul cuprinde un paragraf în privinţa campaniei electorale în zona militară. Cu o seriozitate sinistră, ni se afirmă că s-a comunicat comandanţilor militari să ia toate măsurile pentru libertatea campaniei în acele regiuni. Ţi se face frig în oase la gândul că cineva s-ar aventura printre puştile lui Mar-darie să ţină discursuri electorale, în ţara tragică, în care anchetele de curând întreprinse confirmă legendele blestemate ale morţii lui Ioil Cogan, a fetei Tamara şi a atâtor altora. Niciodată vreo literatură oficială n-a obţinut atâta efect de comedie dintr-un motiv aşa de macabru ca decretul prin care aceşti shakespearieni ai faptelor din 1907 şi 1918 au asigurat, în România întregită, alegeri fără stare de asediu şi cenzură. SĂLBĂTICIREA POPORULUI Câteva luni după armistiţiu, un foiletonist german constată fenomenul sălbâticirei europeanului prin război. Bărbaţii de orice neam, întorşi acasă, după eternă pândă din tranşee ori după nesfârşita captivitate din lagăre, reluau anevoios îndeletnicirea lor din timp de pace. Traiul sub arme, înlesnit de sforţarea marei industrii de a-1 face comod, redase trezitelor instincte de violenţă întâietatea şi le exercitase prelung. Cu deosebire soldaţii trecutelor fronturi orientale s-au fost deprins să-şi dezlănţuie fără grijă brutalitatea, prin satele şi târgurile ocupate şi a căror privelişte nu-i rechema nicidecum la sentimentele şi la viaţa de odinioară. Occidentul şi-a reintrat, de-acum, în obiceie. Germania c la muncă, Franţa reconstruieşte, Anglia cere de lucru în Orient, însă viaţa sub arme, cu revărsarea ei de primitivitate, continuă. De la Nistru până la Vladivostok e un lanţ de bande şi de potere care continuă sportul pasionat al războiului. Osteneala lui, lipsurile şi primejdia nu sunt un argument. Omul pământului, omul tranşeelor preferă să apese pe trăgaci decât să apuce coarnele plugului. Fabre, naturalistul, ne-a spus ce repede se leapădă mărul din grădină de fructele-i savuroase pentru a se acoperi de mere pădureţe, când e lăsat în voia lui. Războiul de cinci ani ne-a arătat că aceeaşi năzuinţă spre barbarie se zbate în fundul popoarelor. Vine vremea când „gestul august al semănătorului" e o constrângere odioasă, iar raptul, violul şi crima o sărbătoare a simţurilor liberate. Şi, de acum, începe celălalt fenomen, al contagiunei. . Conducătorii înşişi simt atracţia vechei cupe cu sânge. Ei numesc setea lor represiune, alţii, revoltă, pe când jos e doar pornirea cruntă redeşteptată. România noastră mare şi spoită cu sânge oferă acest spectacol. Războiul din 1916-1918 mai întâi, urmat de vânătoarea de ruşi în Moldova, de ocuparea Basarabiei cu atrocităţile de la Bender şi execuţiile în masă, prigonirea evreilor şi a socialiştilor, apoi noua mobilizare şi campania în Ungaria, şi expediţia de la Razdelnaia, au pregătit proaspăta dispoziţie sufletească a plugarului român, supus şi idilic altădată. Menţinerea sub drapel şi liberul exerciţiu al apucăturilor războinice au dus, sub nepăsarea hoaţă a guvernelor şi a administraţiei, la situaţia de azi din Basarabia. Grănicerul contrabandist, jandarmul asasin, poliţistul înscenător şi complice sunt consecinţele vii ale prelungirii peste măsură a vieţei de campanie în acea provincie. Focurile de puşcă de dincolo de Nistru justifică şi întreţin această stare de spirit şi de lucruri. Iar repercursiunea lor depărtată o simţim. Justiţi? Marţială şi comisarii regali cu mentalitatea lor feroce, temnicerii şi soldaţii de pază cu noile apucături de cruzime, cu acuzaţii supuşi la tortura cărnii şi a sufletului, şi, în ultima linie, politicienii setoşi de putere şi de represiune, totul şi toate alcătuiesc spectacolul sălbăticirii unui întreg popor, prelungirea stării de război. Efectele de azi conţin în ele însăşi pedeapsa lor. Rivarol scria: „nenorocire celor cari răscolesc fondul unei naţiuni". Oligarhii zilelor noastre fac mai rău, îl răscolesc şi îl speculează sub pretextul terorizării bolşevismului. Când şi această sperietoare se va fi nimicit, ce nouă păpuşe vor oferi stăpânii ţării poporului prea mult exercitat cu tragerea la ţintă? GUVERNUL NU VREA SĂ PRELUNGEASCĂ CONTRACTELE Chiraşii şantajaţi Chiriaşii din Bucureşti şi din provincie, adică imensa, covârşitoarea majoritate a locuitorilor de la oraş, îşi văd soarta în mâinile duşmanilor lor juraţi, liberalii. Cele petrecute în întrunirea proprie- 258 259 tarilor nu le îngăduie nici o iluzie. Partidul Liberal e compus, în cea mai mare parte, din proprietari urbani. Conducătorii lui nu pot, deci, legifera în favoarea chiriaşilor, căci asta ar însemna licenţierea partizanilor. Tot ce-şi pot pentru moment îngădui, în interesul campaniei electorale, e să se eschiveze de la declaraţia făţişă a intenţiilor lor reacţionare. în sensul acesta, lămuririle date de ministrul J. Th. Florescu ziarului Dacia constituie o dovadă peremptorie. Fostul agent de culoare al d-lui Take Ionescu, şi actualul om de paie al familiei Brătianu la Justiţie, proclamă că guvernul nu trebuie să se pronunţe în chestia legii chiriilor şi nici să decreteze vreo prelungire a contractelor. Motivul ar fi că Parlamentul, întrunindu-se câteva zile înainte de Sf. Gheorghe, are tot timpul să legifereze constituţional în conflictul dintre proprietari şi chiriaşi. S-ar putea obiecta d-lui ministru că Parlamentul cere cel puţin două săptămâni ca să se constituie şi că va trebui, după aceasta, să se ocupe de alte chestiuni mai urgente, ceea ce obligă de pe acum guvernul să prelungească prin decret termenul contractelor. Pentru a nu determina demisia în masă a proprietarilor din partid şi a nu pierde fondurile electorale de cari aceştia dispun, guvernul preferă să tergiverseze, mulţumindu-se să şoptească tainice asigurări proprietarilor. Tactica asta e şi o tentativă de şantaj asupra chiriaşilor. Ministrul de Justiţie îi lasă să spere că, dacă vor fi cuminţi şi vor vota cu liberalii, Parlamentul va ţine seamă şi de sărmanele lor interese. Răspunsul populaţiei este simplu. Ea nu se mai poate lăsa exploatată de cele câteva mii de proprietari ai locuinţelor cari adăpostesc milioane de suflete. Ea îşi aminteşte de felul în care guvernele au rezolvit problema agrară şi poate cere o rezolvire identică a chestiunii locuinţelor. Un guvern care nu s-a pronunţat categoric şi n-a decretat în favoarea chiriaşilor e un inamic declarat. Mulţimea va lupta împotriva lui şi, chiar dacă liberalii, recunoscându-şi greşeala, vor veni cu făgăduieli şi decrete ispititoare, pe cari urmează să le desfiinţeze după alegeri, chiriaşii vor şti să înţeleagă, după întârzierile, ameninţările şi recentele manifestaţiuni de solidaritate cu proprietarii, care le este datoria. Ea rezultă dintr-o simplă întrebare: voiesc să fie daţi afară din casă, sau nu? Dacă nu, atunci nu le rămâne decât războiul contra guvernului. HISTERIA SĂLBATICA Cuvintele şi-au pierdut valoarea. Judecând după cinismul guvernanţilor, după inerţia publicului, ele nu mai exprimă nimic. Nu trece o zi fără să auzim un vaiet, fără să se petreacă o crimă oficială, tară să auzim de încarcerare, de tortură, de jaf, siluire, înscenare... Totul e adevărat şi anchetele de mai târziu aduc, sistematic, confirmarea. Unele sălbăticii se petrec în văzul tuturora şi se persistă într-însele cu fioroşie, ca în şedinţele de cumplită cruzime de la procesul comuniştilor. Se macină cu voinţă sufletele a sute de oameni, li se sfârtică mintea şi trupul, prin lipsuri, prin foame, prin frig, prin lovire, prin chinuri. Nimeni, însă, nu intervine să oprească sau să îndrepte această stare de lucruri care a ajuns normală în România corupţiei şi a asasinatului. Cea mai recentă fărădelege îl priveşte pe fostul deputat socialist Ilie Moscovici. E bolnav de rinichi în ultimul arad şi e ţinut de opt zile în carceră. în orice ţară, arestarea unui parlamentar ar fi stârnit, cel puţin, dezbateri violente în Cameră, protestări paraviolente în presă. Oriunde, aiurea, supliciul prin carceră al unui arestat politic ar fi pricinuit manifestaţii de stradă, grevă, revoltă. Istoria vechei Austrii, istoria Franţei contimporane, mai ales, arată ce înseamnă şi ce poate opinia publică. Numai în Rusia se tăcea ca la noi. Acolo, însă, poporul ştia să compătimească. La noi, nu cerem nimănui să aibă acea înţelegere a suferinţei şi acel respect pentru om şi acea facultate a indignării care l-ar deosebi de turma cinică a zbirilor şi a ciocoilor complici. Rugăm doar să se recunoască zădărnicia torturilor pe cari sadismul călăilor le impune victimelor. Ce folos aduce încarcerarea lui Moscovici, degradarea prin mizerie, lihnire, murdărie şi promiscuitate a făpturilor omeneşti, când organul comod al justiţiei marţiale asigură osânda nedreaptă? Şi, dacă e aşa, să convenim atunci că trebuiesc îndepărtaţi din escorta prizonierilor şi din personalul temniţelor paznicii pervertiţi de îndelunga practică a lovirii şi a torturii. Sunt nişte bolnavi vicleni cărora spectacolul suferinţei le procură emoţii reci şi îndestulări sexuale de un indescriptibil şi abject deliciu. Focarul de histerie şi de sadism marţial trebuie stârpit fără preget. Cerem asistenţa şi intervenţia grabnică a savantului Marinescu 260 261 printre voluptuoşii crimei, investiţi cu funcţii de acuzatori regeşti şi de temniceri ai ordinei, căci cele ce se petrec la procesul şi în închisoarea comuniştilor desfide orice închipuire. LA COMUNIŞTI Protestul d-lui Teodoreanu D-1 Osvald Teodoreanu adresează primului-ministru un protest împotriva chinurilor la cari sunt supuşi, în plină şedinţă, comuniştii aduşi în faţa Curţei Marţiale. D-1 Ioan I. C. Brătianu este implorat să se scoboare în sala procesului unde o acuzată, o studentă, a fost luată la palme de un ostaş, a cărui educaţie a fost astfel perfecţionată de maiorul Cernat. D-1 Ion I. C. Brătianu este încunoştinţat de regimul bestial din închisorile militare, în cari deţinuţii sunt trataţi ca nebunii furioşi în vechile ospicii sau ca dobitoacele în turbare. Lovituri, lanţuri, carceră şi foame. înjosire şi cruzime practicată cu rafinamente de viciu. Zadarnic vom repeta cuvintele acestea cari dezvelesc adevărul sângeros şi sălbatic. Nici d-1 Ion Brătianu şi nici alt ciocoi nu putea să înţeleagă şi să se îndure. Avocatul şi ziaristul Teodoreanu s-a făcut vinovat de naivitate. Să fie fericit dacă protestul d-sale nu-i va atrage ura rece şi pizmaşă, ura sanguinară, bestială şi vicleană, a Comisarului regal Cernat, care-şi trece astăzi examenul, îndelung pregătit, în faţa oligarhiei. Nenorocire celui care se atinge şi caută să turbure spectacolul fioros şi cuminte întocmit al chinuirei comuniştilor, până la a le lua puterea celui din urmă ţipăt. E în joc cariera zbirului Cernat care şi-a încercat toată destoinicia, toată imaginaţia şi toată simţirea lui de viaţă pentru alcătuirea acestei privelişti de teroare, capabilă să satisfacă, deopotrivă, şi bruta care păzeşte, şi nevropatul care asistă. Fiţi, deci, prudenţi şi, dacă nu puteţi aplauda, nu stricaţi cu protestări ansamblul infernal, realizat de inspiraţia marelui sadic. Scăpare, altfel, nu-i de nicăirea. Nici politicienii, nici poporul, nici străinătatea nu poate să curme ospăţul simţurilor cărora li s-a oferit spre desfătare suferinţa omenească. Cele ce se petrec la comunişti la proces şi în temniţă nu vor avea sfârşit decât, poate, cu moartea acuzaţilor, a căror putere de rezistenţă exasperează rafinamentul inchizitorilor, sau, poate, prin oboseala acestora. Căci e posibil ca zbirii şi inchizitorii, paznici, santinele, judecători şi comisari regali să obosească. Oboseala lor n-ar fi milă, ci îndurare. Acel simţ special şi necunoscut nouă, şi pe care ei l-au căpătat sau şi l-au descoperit, prin care adulmecă suferinţa cum adulmecă nările jivinei sângele cald, se va sătura odată până la scârbă. Şi atunci protestele noastre vor avea ecou, căci zbirii sătui, dezgustaţi şi indiferenţi vor îngădui să li se ia de sub ochi priveliştea, aşa cum lasă cheflii greoi să se ridice faţa de masă şi resturile. Dar până în ziua supremului sughiţ de satisfacţie sângeroasă şi canibalică, nimeni să nu mai intre în calea poftelor lor dezlănţuite. Suntem prea puţini şi prea fricoşi. Lăsaţi-i, deci, să Se îndoape cu suferinţă: vor crăpa. APROPIEREA ROMÂNO-MAGHIARĂ Tema aceasta reprezintă soluţia radicală a situaţiei din Orient. E o analogie pe care o semnalăm, păstrând proporţiile, cu situaţia de pe Rin. Apropierea franco-germană ar linişti continentul şi ar stinge spiritul războinic. Scriitorii şi artiştii de acolo au înţeles de mult că trecutul de vrăjmăşie nu se mai dezleagă cu sabia. E vorba numai să se schimbe coardele urii în ghirlande amoroase, prin forţa gândului şi a intereselor, în sfârşit descifrate. Premergătorii s-au ivit şi sămânţa cuvintelor e aruncată pe un ogor sufletesc. Politicianii, oamenii de acţiune, vor desăvârşi începutul. Soluţia va fi eroică, fiindcă a mers până la fund şi a răsturnat datele din temelie. Ţărâna taberilor şi a şanţurilor s-a amestecat. înţeles-am oare şi noi că între unguri şi români nu merge cu exterminarea? Scriitorii români şi unguri s-au întâlnit pe un teren, oarecum, neutru: Ardealul. (Acest „oarecum" e de un patriotism...!) S-a găsit şi revista care să împace cea mai nobilă propagandă română cu tendinţa armonioasă a veacului internaţional: Gândirea. Scriitori cari nu sunt înscrişi în S. S. R.-ul d-lui Moldovan, nici în slujba Ministerului de Război, sau a Siguranţei Generale, sau a Ministerului Minorităţilor, noua instituţie de spionaj interminoritar, au întins frăţeşte mâna lor albă confraţilor lor „cuceriţi". Şi, într-un articol 262 263 curajos, d-l Keresztury Sandor, literat notoriu, ne relevă că încercarea noastră, care sub ministeriatul d-lui Goga ajunsese oficială, ar întâlni la maghiari o favorabilă opinie „ajunsă deja la maturitate". Bănuisem, desigur, că nu toţi literaţii maghiari se ocupă să reîmpletească Sfântului Ştefan cununa lui smulsă de pretutindeni, după cum foarte puţini, şi dintre cei mai săraci cu mintea, mâzgălici români visează marşuri în sânge spre Budapesta, dimpreună cu odele bine remunerate cari decurg. D. Keresztury Sandor e, însă, primul ungur care înfruntă acuzaţia de trădare din partea alor săi şi acceptă cu anticipaţie baia de spumegai tricolor din gazetele noastre şovine. Şi tocmai gazetelor se adresează d-l Keresztury Sandor cu preferinţă. Va găsi, totuşi, în literatura şi, mai ales, în presa noastră mult mai multă bună întâmpinare decât se aşteaptă. Dar această presă e „anumită" şi oamenii cari o scriu sunt „anumiţi". Ei se vor strădui tnai departe să realizeze acea apropiere ungro-română, ducând, printre zbieretele naţionaliştilor scârbiţi, ecoul unui glas prietenesc. Cât priveşte, însă, programul de traduceri şi schimbul de idei preconizat de d-l Keresztury Sandor, îl vom sfătui cu stăruinţă să renunţe. Primim bucuroşi împărtăşania, prin tălmăcire, a literaturii şi a ideologiei maghiare, dar ne lasă să păstrăm, în privinţa ideilor noastre, secretul sfinxului. Singuri l-am căutat şi n-am izbutit încă a-1 descuia. Cum, dar, l-am oferi într-o palidă traducere? Avem, ce e drept, câteva istorioare, de lungimi diferite, cu sfârşit etnic şi colorit local. Suferinţa unui moşier expropriat, revolta satului împotriva apucăturilor sexuale ale arendaşului care preţuieşte prea mult nurii surorilor noastre de la câmp, deznădejdea unei perechi amoroase în faţa dreptului de veto părintesc, formează cu amploare fondul nuvelei şi al romanului naţional. Timpul, evoluţia n-au transformat decât iscăliturile. Radu Cosmin, N. Porsenna, Vasile Pop, înlocuiesc, în generaţia nouă, pe Rădulescu-Niger şi alţii a căror glorie a obosit. Scriitorii noi se succed la aceeaşi frigare cu manivelă în care stă înfiptă rumena banalitate, după cum Jacques Tournebroche urma în îndeletnicire tatălui său sau câinelui dresat şi plictisit. Tournebroche, însă, a închis frigătoria părinţilor şi a întreprins un comerţ de librărie. Literatul nostru se coace mereu lângă acelaşi grătar care umple templul artei cu o intensă mireasmă de cârnaţi. Cunoaşterea olfactică a acestui văzduh specific nu e neapărat necesară - credem -pentru a realiza apropierea româno-maghiară. Păstrând în taina de până acum cugetarea noastră măreaţă şi dând drumul numai bunelor noastre instincte de pace şi frăţie, ne putem realiza scopul comun şi fără programul traducerilor cu orice preţ. 264 NOUA ERĂ DE AFACERI Guvernul liberal a purces cu metodă şi cinism la exploatarea intensivă şi vastă a ţării. Experienţa îndelungată a partizanilor şi lăcomia nesătulă i-a năpustit asupra tuturor izvoarelor şi mijloacelor de înavuţire, a doua zi chiar după venirea la putere. Astfel, după ce şi-au asigurat pentru campania electorală votul şi, mai ales, banul bancherilor şi proprietarilor de locuinţe, făgăduindu-le răsplata câtorva legi reacţionare şi de clasă, gândul şi grija lor dintâi a fost pentru acţionarii marilor cointeresări brătieniste, al căror „randament" maximal nu putuse fi atins în ultimele timpuri. Actul de debut al guvernului Vintilă Brătianu a fost perceperea unui nou impozit indirect şi individual, de câteva mii de lei pe an, în favoarea partizanilor. Impozitul îl plătesc toţi bucureştenii şi poate fi evaluat, anual, la câteva zeci de milioane. Sunt scutiţi de noul bir numai ciocoii şi politicianii, tagma privilegiată a celor tolăniţi în trăsuri şi automobile. Aţi înţeles, e vorba de sporul de 50% al taxelor de tramvai. Câteva zile după această mică ispravă, consimţită între primăria d-lui G. Corbescu şi Societatea d-lui Brătiriu, s-a decis sporirea altor beneficii, rezervate, din graţia dictaturilor trecute, clientelei de la Florica. Oficiul fabricilor de hârtii anunţă, deci, majorarea preţului hârtiei de tipar cu cincizeci la sută. Nici o lipsă, nici o criză şi nici o scumpire a materialului prim nu justifică ridicarea hrăpăreaţă a preţului, această speculă trivială. Singura lipsă care poate să explice această lărgire a tarabei e lipsa de obraz a miniştrilor liberali, într-adevăr, pentru ca ziarele să nu poată ocoli ghişeele avide ale oficinelor brătieniste, geniul negustoresc al fraţilor de la Florica a instituit taxe prohibitive pe importul de hârtie. în acest fel, presa întreagă este aservită partidului care dispune după plac distribuirea hârtiei, interzice intrarea celei străine în ţară şi impune tuturor gazetelor pofta sfintelor buzunare ale acţionarilor liberali. Procedeul de a combina puterea politică cu deciziile consiliilor de administraţie, pentru a da lovituri financiare, nu e pentru prima oară întrebuinţat. Liberalii reiau doar cursul întrerupt al afacerilor din timpul şi dinaintea războiului. Pentru moment, sunt în perioada de neînfrânată speculare a privilegiilor smulse şi de mult căpătate. Opera legislativă 265 a noilor cointeresări şi concesiuni o vor începe mai târziu, când speră să aibă un Parlament care să legalizeze jaful. De ce, însă, atâta nevoie şi respect al formei camuflate, când minele de cărbuni, aramă, aur şi zăcămintele de metan şi petrol aşteaptă de patru ani răscolitoarele gheare ale lui Vintilâ? Un simplu şi complezent decret-lege nu ajunge? MEXICANIZAREA ŢÂREI La închisoarea militară, greva foamei ţine de şase zile. Nu era nevoie de această manifestaţie pentru ca temniţa să-şi desăvârşească aspectul ei de spital. Protestarea este în plin curs, singura protestare mai îngăduită în ţara noastră: sinuciderea, sub condiţia, însă, de a nu o face prea des. Autorităţile s-au alarmat, în fine, şi au ordonat o anchetă. în şase zile de postire absolută, rebelii nu izbutiseră să moară. Cazul primarului din Cork, care a rezistat trei luni, le bântuie memoria îngrozită. Orişicum, simulacrul de justiţie nu se poate exercita asupra unor fiinţe îr. cari auzul, vederea şi judecata s-au stins de apropierea morţei. Poruncă straşnică, deci, s-a dat ca sinucigaşii cari au ales acest lung şi anevoios drum, ca să ajungă în furgonul de pompe funebre al puşcăriei române, să fie readuşi grabnic la viaţă. O lege severă permitea, în secolele barbare, decapitarea sau spânzu-rarea tâlharilor ucişi sau sinucişi înainte de executarea sentinţei. Justiţiei noastre civilizate îi repugnă procedeul acesta. Ea nu poate să condamne decât în faţa unor apărători din oficiu şi a învinuitului, pus în stare să respire, proptit în sentinele, ca să bâlbâie un răspuns la întrebarea identităţii. Comisiunea de anchetă şi-a înaintat raportul. Conţinutul este de mult cunoscut incomparabilei noastre opinii publice. El vorbeşte de mizerie, promiscuitate, urme de răni şi loviri; vorbeşte de râie, scorbut, eczeme, în sfârşit, de sleirea a trei sute de oameni arestaţi de Argetoianu, ministrul de execrabilă amintire. Ca să lămurească asupra fanteziei macabre care a îndemnat pe aceşti nefericiţi să-şi torture stomacul, anchetatorii le-au cerut motivele. Am aflat că acuzaţii nu cer nici libertate, nici confort. Ei nu vor decât să nu mai fie puşi în lanţuri şi ţinuţi în carceri şi bătuţi cât va dura procesul. E ceva inadmisibil în aceste cereri? S-ar găsi, oare, vreun ciocoi cât de bicisnic să refuze acordarea lor, în schimbul încetării grevei şi al readucerei acuzaţilor teferi la Curtea Marţială pentru îndeplinirea formalităţilor de condamnare? Inexplicabila nepăsare a guvernului faţă de atrocităţi cari trec dincolo de orice concepţie a represiunii îşi are tâlcul ei nou. Guvernele cari s-au servit de tribunalele marţiale în scopuri de dictatură şi reacţiune nu mai au faţă de uneltele lor autoritatea de mai înainte. De opt ani, ţara e guvernată de generali. Am avut mai întâi dictatura Marelui Cartier - generalul Prezan. Am avut guvernul general Coandâ, guvernul general Văitoianu, guvernul Averescu. Avem, astăzi, un guvern tot cu general la Ministerul de Interne. Cum să nu ajungă toată această lume la părerea că guvernare fără generali nu se poate şi că generalii cari nu obţin ministere şi atribuţiuni în politica ţării se pot plânge că şi-au ratat cariera? Pentru întărirea prestigiului şi a cadrelor, partidele politice s-au constelat cu generali. Liberalii, averescanii şi chiar ţărăniştii s-au prevăzut cu suficient număr de comandanţi de unităţi, garanţi ai patriotismului şi al spiritului de ordine. Soseşte, însă, timpul antagonismului dintre profitori şi întrebuinţaţi. Politicianii pierd curând iniţiativa, iar porunca trece în dreptul celor ce s-au îndeletnicit cu ea o viaţă întreagă. Istoria se desfăşoară ca în vechea Romă, ca în Bizanţ, în Turcia, în Spania, în Rusia, în Mexico. Prezidentul Huerta nu poate împărţi puterea cu generalul Carranza. Kerenski nu se poate înţelege cu Kornilov. E o situaţie către care ne îndrumăm, graţie d-lui Brătianu, introducătorul guvernelor în fireturi, la noi. Când a izbutit, în fine, să-şi perinde fantoşele pe la cârmă, să le înlăture şi să vină el însuşi la putere, nu s-a mai putut lipsi de d. Văitoianu. Iar când se află în faţa spectacolului sinistru de la Curtea Marţială, n-are nici curajul, nici autoritatea de a se face ascultat. Ororile continuă. Mexicanizarea începe. „PE MINE MĂ IMPRESIONEAZĂ" D-1 Ion Brătianu s-a definit, s-a spovedit şi s-a arătat în trei cuvinte. Când delegaţia de apărători de la procesul comuniştilor i-a vorbit de sălbăticiile din temniţa militară, de cumplita atmosferă de sugrumare, tortură şi teroare din sala de şedinţă, şi de spectacolul 266 267 halucinant al celor două sute de înfometaţi puşi în lanţuri, primul ministru a răspuns: „nu mă impresionează", lată sufletul, iată mentalitatea celui mai asiatic şi mai înapoiat dintre ciocoii noi. într-o clipă, a tăcut exhibiţia tuturor cutelor sale întunecate, ca o mănuşe veche şi murdară pe care ai întoarce-o pe dos, sau ca o scuipătură neagră de sepie. Nimic însă care să ne surprindă în această atitudine leneşă şi bruscă. în această explozie a puroiului său lăuntric. Ne-a mirat numai francheţa bestială a mărturisirii politicianului făţarnic, cu figura pământie de paşă, cu grele pleoape şirete, cu grase buze întunecate, din care adevărul nu scapă decât sulemenit şi uns de toată hapsâna viclenie şi codire a trândavului individ. Desigur, ştiam că d-l Ion Brătianu nu se va lăsa mişcat de supliciul victimei sale. Cum s-ar putea oare îmblânzi gheara fioroasă de zvâcnetul prăzii în durere? Cum s-ar îndura de comunişti omul care a masacrat unsprezece mii de ţărani în 1907? Ce aşteptări poate să inspire ministrul care a îngropat în ocnă pe Jelea şi s-a opus la graţierea acestuia până când osânditul s-a stins cu plămânii ciuruiţi de pulberea salinei? Câtă naivitate şi câtă orbire ne mai trebuie pentru a mai face demersuri pe lângă pregătitorul Turtucaiei, pe lângă incapabilul prezident al dezastrului? N-a văzut d-l Brătianu ţărani puşi să-şi sape groapa înainte de a fi executaţi? N-a ştiut de copiii mort: în trenurile retragerei şi aruncaţi pe fereastră? N-a ştiut de exodul celor câteva mii de cercetaşi cari nu s-au mai întors? N-a văzut din goana vagonului ministerial, pe câmpuri, zăcând ostaşii săi printre corbii coborâţi să Ie ciugulească ochii? Şi încă povestea de nenorociri şi crime n-a luat sfârşit. Cine a patronat prigonirea evreilor în Moldova? Nu e sat peste Milcov în care să se fi şters amintirea zilnicelor execuţii de evrei. Cine a consimţit la împuşcarea sublocotenentului Ciulei? Cine este asasinul lui Max Vexler? Dar tragedia celor câteva zeci de minori ademeniţi de nemţi şi aruncaţi în Basarabia, ca spioni? S-a îndurat Ion Brătianu de inconştienţa adolescenţei lor când ruşii, nevrând să-i împuşte, i-au predat Curţilor noastre Marţiale? Nimeni nu i-?. mai văzut. în timpul refacerei, d-l Brătianu transformase oastea într-un enorm pluton de execuţie. întors la Bucureşti, nu tot acelaşi bărbat de stat s-a grăbit să măcelărească muncitorii în str. Câmpineanu? Ziua cruntă din 13 decembrie e primul său act de guvern după Unire şi, de-abia înscăunat la putere, şi-a populat conştiinţa cu încă o fantomă: a lui Ion Frimu. Astfel că despre nici un politician de astăzi nu se poate spune mai fără greş şi fără exagerare, ca despre d-l Ionel Brătianu, că şi-a 268 ilustrat guvernările cu crime. De bună-seamă. deci. că numai pentru a avea conştiinţa că şi-au făcut datoria şi că au epuizat chiar cele mai zadarnice mijloace, delegaţii apărărei s-au adresat primului ministru. Acesta le-a dat răspunsul simţirii şi mentalităţii sale când a spus: „pe mine nu mă impresionează". Şi a adâogat o făgăduinţă de a ameliora: „am dat şi voi da instrucţiuni pentru un tratament omenos. Aceasta, însă, pe măsura în care siguranţa statului nu e periclitată". Textual! Tratamentul omenos periclitează siguranţa statului. Tratamentul omenos o garantează. E d-l Ion Brătianu care proclamă acest principiu. Temniceri şi zbiri, conformaţi-vâ! SĂ NU PIERDEM MOMENTUL! Declaraţiile d-lui Karahan, ministrul Sovietelor la Varşovia, confirmă toate acuzaţiile pe cari o parte din presa românească le aduce, de patru ani, guvernelor perindate la putere. O dată mai mult, se face mărturisirea necesităţii, în care s-au aflat şi se af" încă Sovietele, de a fi în bune raporturi, cel puţin economice, cu România. Pentru a satisface nevoile ei de aprovizionare şi pentru a stinge un focar de raliere reacţionară şi de agresiune înspre Kiev şi Odessa, cârmuirea sovietică n-ar fi şovăit să discute şi să rezolve, într-un spirit favorabil nouă, chestiunea Basarabiei. Reiese din cuvintele d-lui Karahan că ceea ce îi supără pe ruşi e, mai ales, şi aproape numai, partea formală a chestiunei. Nu se poate concepe ca o mare naţiune să renunţe tacit la un teritoriu. Rusia a înţeles să participe oficial la reglarea soartei Basarabiei. Prin atitudinea lor, guvernele româneşti au pretins, însă, ca Sovietele să recunoască pur şi simplu faptul săvârşit al scoaterei de sub dominaţiunea rusească, urmată de actul Unirei şi de consimţământul marilor puteri. Astfel, Republica Sovietelor era considerată ca un bolnav, în jurul căruia consiliul de familie decide distribuirea bunurilor neadministrate. Teama de o contestare categorică a drepturilor româneşti în Basarabia nu existase niciodată. împrejurările politice forţau Sovietele la o cât mai grabnică încheiere. Guvernul rus avea în interiorul ţării autoritatea pentru a consimţi la o retrocedare. Putea invoca, pentru aceasta, proclamaţia maximaliştilor în 1918, prin care se acorda provinciilor 269 libertatea de a se desface de vechiul imperiu. Un asemenea act nu se îndeplineşte, însă, şi nu se consacră cu simplitatea cu care îţi iei pălăria din cui. Ministerele din Bucureşti s-au condus de maniera şi principiul vetust al uzucapiunei. Rezultatul e că Rusia consideră Basarabia ca o parte integrantă a vechiului şi noului ei imperiu. în ceasul suprem al Conferinţei de la Genua, ea ne oferă, totuşi, un ultim prilej de a ne întâlni la masa lumii pe deplin înţeleşi. Baza pe care o indică d-1 Karahan ne este complet favorabilă: studii şi date etnografice. Dar dacă Rusia se arată conciliantă când e vorba de tratative directe, ea, însă, ne avertizează că va rezista de îndată ce-i vom nesocoti susceptibilităţile, continuând politica de până acum. Situaţiile de drept se sprijină pe tratate. Şi, atunci, în privinţa unui teritoriu care i-a aparţinut, Rusia nu recunoaşte alt tratat între noi şi ea decât cel iscălit de Averescu şi Rakovski în 1918. Guvernul se obligase să evacueze şi să predea Basarabia stăpânului ei legiuit: Rusia. Iată singurul act de proprietate, singura bază juridică între două state. O nouă situaţie nu poate fi confirmată decât printr-un nou tratat între părţi. E limpede şi elementar. Politicienii români sunt prea şireţi pentru a nu fi înţeles că trebuie să profite, în folosul ţării, de complexul împrejurărilor cari obligau Rusia să iscălească. Ei n-au crezut, însă, în viabilitatea guvernului bolşevic, pe care astăzi îl recunoaşte, cu excepţiunea Franţei, lumea întreagă. Ei n-au vrut să discute cu nişte oameni pentru cari se convoacă, acum, o conferinţă. Şi mai ales, servilismul faţă de anumite cercuri franceze i-a silit să nesocotească interesele momentului, ale situaţiei şi ale ţării. O spune categoric şi d-1 Karahan, iar pe vinovat îl numeşte: e d-1 Take lonescu. Prilejul de a părăsi politica lui nenorocită se iveşte iar. Avem de ales între politica întregii lumi, în care se încadrează şi politica de realităţi şi claritate a poporului nostru în Basarabia, şi între politica de izolare sterilă şi de orgoliu zadarnic la care ne îndeamnă d-1 Poincare. Cea dintâi implică o înţelegere urgentă şi separată cu Rusia. Altfel, la Conferinţa de la Genua, când se va cere Sovietelor să recunoască unirea Basarabiei, delegaţii ruşi vor spune: nu. Avertismentul d-lui Karahan nu permite, aci, nici o îndoială. Şi cum, sub o formă sau alta, la Varşovia sau la Genua, guvernul român va începe fatal discuţia evitată, vina sa ultimă şi cea mai gravă va fi persistenţa în servilism şi în greşală. DOLEANŢELE FUNCŢIONARILOR PUBLICI Funcţionarii publici s-au întrunit pentru a-şi discuta interesele. Moţiunea lor stabileşte trei deziderate: 1) stabilitate în funcţiune; 2) statutul comun, pentru ca slujbaşii de la toate instituţiunile să fie supuşi aceluiaşi regim de muncă; 3) sporuri de salar. Inutil să mai adăogăm că toate cererile funcţionarilor sunt juste, iar un guvern cu grije de bunul mers al administraţiei generale ar trebui să grăbească satisfacerea lor. Dar am avea, atunci, o funcţionărime independentă, care, sustrasă ingerinţelor guvernamentale, şi-ar vedea de treabă şi ar urmări politica ei de breaslă. E ceea ce nu convine nici unui guvern posibil în România Mare. Oligarhia priveşte administraţia ca pe o veşnică şi sigură zestre a fracţiunei ciocoieşti de la putere. Slujbaşul e un instrument de şicană, opresiune şi teroare a prefectului sau a ministrului de la putere. De aceea, doleanţele lui nu pot fi admise. De aceea, ne apare paradoxal Ordinul ministrului Anghelescu, prin care se impune funcţionarului abţinerea de la orice agitaţie împotriva partidului de la cârmă. Inutilă măsură într-o ţară în care tradiţia a stabilit rolul de propagandist guvernamental al slujbaşului. în orice caz, întrunirea funcţionarilor publici şi rezoluţiile lor arată o aspiraţiune spre libertate şi siguranţă. Cu îndoiala în suflet, le urăm izbândă. PRESA OFENSATĂ Marea vorbăreaţă şi clevetitoare, totdeauna în marginea Codului Penal, pururea bănuită de ultraj şi calomnie, Presa, găseşte, în sfârşit, prilejul să se plângă de ofensă. Un ziar arată că regele Serbiei s-a făcut însoţit, în călătoria sa, şi în toate festivităţile de la Bucureşti, de către trei gazetari sârbi. Aceştia au căutat zadarnic printre comesenii de la regalele ospeţe pe colegii lor români, invitaţii lui Ferdinand I. Oficialitatea românească şi palatul se comportă, faţă de presă, cu o totală lipsă de curtoazie. Regescul exemplu e imitat, la noi, pretutindeni. Sergentul de la poartă, şeful de cabinet şi ministrul nutresc în suflet şi exteriorizează în manierele lor acelaşi suveran dispreţ pentru ziarist. Plângi, presă! 270 271 plângi, urgisitule scrib care ai acceptat situaţia de simplu agent informator, ploconit şi indiscret, între autorităţi şi public. Soarta plăpândă şi umilă a ziaristului e de croială proprie. Cu mai mult simţ al solidarităţii şi cu infinit mai multă demnitate, moravurile politicienilor şi ale oficialilor în raporturile cu gazetarii s-ar îndulci într-o singură săptămână. De fapt, autorităţile au nevoie de presă, de informaţie, de comentar, iar nu presa de autorităţi. E o solidă bază pentru stabilirea unui comerciu cel puţin egalitar. Spun „cel puţin", fiindcă egalitatea între politicieni şi ziarişti ar fi o condescendenţă din partea acestora din urmă. N-au trecut încă timpurile când bună parte din discursurile parlamentarului ies din sertarele ziaristului. Nici zilele când popularitatea oamenilor de stat, sau de opoziţie, e operă de articole de gazetă, interview-ri şi clişee nu s-au săvârşit. în această privinţă, presa a păcătuit adesea faţă de publicul avid de speranţe şi credul. Reputaţia ei de uşurătate e o prea suficientă pedeapsă pentru a mai suporta, cu un profesional scepticism, ultrajul relelor maniere. Se pot lua, cu eficacitate, măsuri. Ce-ar fi făcut oficialitatea dacă, în loc de reporteri bruftuiţi, ar fi avut de a face, cu prilejul logodnei regale, cu o presă mută şi indiferentă? Politeţa faţă de presă poate deveni o necesitate dinastică... Şi Regele Ferdinand ar fi avut mai mult de trei ziarişti Ia ospăţ. BLESTEMUL LOCULUI* O carte franceză se războieşte cu legenda originei nobiliare a pleiadei romantice. Ni se spune că numele ilustre şi arhontologice cari au ilustrat începutul veacului literar trecut nu figurează cu aceleaşi particule boieroase în actele de stare civilă. Regimul politic, care, cu puţin înainte, pricinuise aruncarea blazoanelor în cutia trăsurii, le agăţa din nou între roţi, le bătea în porţi, le introducea pe cărţile de vizită. Restauraţia fu o primăvară de blazoane. Moda pătrunse în literatură. Revoluţia tardivă a romanticismului (căci n-ar fi fost mai simetric să izbucnească la '89?) număra iscăliturile sonore, evoca- * Articolul a fost republicat, cu acelaşi titlu, în Contimporanul, în octombrie 1922 şi apoi în Adevărul literar şi artistic, în 1925 (vezi nota. p. 474). 272 toare de arme. şoimi şi castele alor Barbey d' Aurevilly, de Lamartine, de Musset. de Balzac şi mai apoi de l'Isle-Adam. Istoria nu autentifică, însă. decât pergamentele acestui din urmă gentilom. Celorlalţi le descoperă umile origini burgheze. Tatăl marelui Honore e un banal Balssa, om de afaceri cam fantezist şi necăpătuit. Lamartine se trage dintr-un prozaic notar de provincie. Musset e urmaşul unui avocat sau doctor, iar d'Aurevilly un auto-înnobilat care, adăogăm, a împins mistificarea până la a-I înnobila şi pe tatăl său. Prefaţa romanului Le chevalier de Touche e adresată lui d'Aurevilly-tatăl: părtaş la glorie şi complice la o nevinovată uzurpare de titlu... Dar importanţa acestei revizuiri civile stă în altceva: se spulberă, anume, teza originei nobiliare a romantismului. E o foarte lăudabilă ispravă democratică, desigur. Nu mai e nevoie să te tragi din strămoşi bătuţi cu paloşul pe bucă pentru ca să pretinzi la însuşirea de inspirat, de inovator şi revoluţionar în artă. Căci teza originei nobiliare a romantismului era de o natură cu atât mai subversivă cu cât mai nemărturisită, faţă de imperiul stabilit al Poporului Suveran. Tindeau, într-adevăr, unii să o transforme în pravilă a originii nobiliare a Inspiraţiei. Facultatea creatrice, ea însăşi, devenea, pentru unii, graţia divină a purtătorilor de blazon, fară deosebire de şcoală. Şi atunci tu, fiu de" surtucar ispitit de vraja ritmului, şi tu, care te-ai jucat în copilărie pe lângă unica pereche de boi a neamului, trebuie să renunţi la plăcerea de a potrivi cuvintele şi la vanitatea faimei literare. Pe când aşa, după ce romanticilor francezi li s-au smuls coroanele şi li s-au lăsat doar laurii, democraţia Franţei şi a surorei latine de la Dunăre se poate desfăta şi deda tuturor depravărilor scrisului. Trăiască, în artă, generaţia spontanee şi liberă de atavism! Totuşi, pleiada romantică e de nobilă origină. în ciuda arhivelor denunţătoare, sufletele ei sunt „bine născute". Acesta e principalul fapt, aci e miezul chestiunei şi toată nobleţă. Musset, Lamartine, d'Aurevilly n-aveau nobleţă de spadă, aveau însă nobleţă de carte. Cercetând cu două veacuri înapoia lor, li s-a găsit tuturora un obscur cărturar pentru care buchea nu era un mister, imaginea nu era un fenomen morbid, nici ideea o perversitate funcţională a organului blajin ce se cheamă creier. Ascendenţa intelectuală e singurul fapt care decerne scriitorului titlul de gentilom în tagma sa. Talentul este de multe ori o calitate implicită, iar atunci când se iveşte spontan în individul care miroase încă a brazdă şi în ai cărui ochi transpare seculara ignoranţă, atunci ea se rezolvă în flori de poezie populară. Talentul ca produs al ascendenţei intelectuale e, 273 dimpotrivă, asemănător corolei de aloes cântată de Heredia. Ea izbucneşte la capătul unui secol de evoluţie, şi planta, după aceea, se stinge. Căci talentul nu pare să fie un dar transmisibil. Heredo-daudeţii, heredo-rostanzii, heredo-dumaşii sunt o răzbunare a firei contrariate. Boieria intelectuală e, deci, o trebuinţă şi o realitate care se dovedeşte lesne cu orice mare scriitor francez sau german. Este singura boierie exigibilă şi a cărei cercetare era permisă constructorului de teorii. Cel ce s-a oprit la particule şi hrisoave n-a dibuit adevăratul drum şi în rătăcirea lui sterilă s-a izbit de hârcile docte ale obscurilor strămoşi fără să înţeleagă nimic. Noi cetim, însă, în trofeele lor triste şi ne prinde o patriotică mâhnire. Căci suntem scriitori români şi ne mândrim cu primitivismul minţii noastre netrudite pe cărţi decât cel mult două generaţii înapoi. Cei mai mulţi uzăm, pentru slăvirea noastră mintală şi în legătură cu umila sorginte, de metafora orgolioasă care pomeneşte de coarnele plugului. La dreapta şi la stânga noastră, colegii bulgari sau sârbi îşi cântă aceeaşi vânjoasă bucurie de a trăi, în silabe sublime. După un scurt şir de popi şi de hagii, cunoscători ai slovei cirilice şi ai inscripţiilor de pe piastru şi irmilici, Balcanul întreg, Balcanul contimporan, în frunte cu noi, românii, se avântă prin idee spre cunoaşterea primelor taine şi, prin analiză, la adâncirta sufletului. Radu Cosmin, Porsena şi Vasile Pop, nerăbdători cursieri ai idealului, trag de căruţa lor cu maculatură. Şi atunci vanitatea imensă a începătorului, revoluţionar şi năvalnic ca orice începător, ne copleşeşte. Dacă străbunul de acum cinci sute de ani al lui Gourmont a scris o gramatică, noi purcedăm entuziaşti de la Gourmont mai departe. Avem şi statuile noastre, clasicii noştri, de a căror universalitate nu ne-am permis să ne îndoim. Sperăm în violenţa primară a sufletului elementar şi nou ce ne împinge. Cultura, credem, e ceva care, ca şi civilizaţia, se adoptă, se imită. Clădirile americane, cu douăzeci şi cinci de etaje, ne sunt îndemn pentru construcţia literară. De ce blestemul veacurilor, de ce blestemul locului pe grafomania noastră juvenilă? Ce suntem de vină că metropola intelectuală a românismului, Bucureşti, a ars de o sută de ori? Bine că n-au fost aci biblioteci ca în Alexandria şi s-a scutit astfel lumea de doliuri noi. Concluzia împotriva nobleţei intelectuale este de un integru democratism intelectual: scriţi, totuşi, şi îngâmfaţi-vă, fie şi numai de necaz. Scriitor român, prin vocaţie şi rezoluţie, preocupat de probleme româneşti, de-abia te-ai aşezat la masa gândirii şi alte îndoieli te bântuie! Mâine ultimul tău manuscris apare în Flacăra sau în Viaţa românească. Răsfoieşti colecţia, foarfeci ce-ai iscălit şi duci editorului un caiet cu petice lipite, asemenea catalogului cu mostre de la croitor. Cariera ta e parcursă pe deplin şi nu-ţi rămâne decât să reîncepi de câteva ori plimbarea pe hârtie şi pe caldarâm ca să fii uns magistru al literilor române, de publicul şi criticii naţionali. Cu două mii de ani în urmă, cam pe aceleaşi meleaguri, strămoşul tău necunoscut zgâria pe tablete, aduse de departe, cuvinte cu înţelesul întunecat. Consilierii veniţi prin Euxin şi pe Istru nu-i înţelegeau vorba. El cânta în graiul uitat al lui Burebista şi Zamolxes, fără să-i pese de zădărnicia inspiraţiei lui. La fel, mai sus, pe maluri mai reci, printre triburile părţilor. La fel, pe coastele llyriei, ale Galiei şi ale Iberiei, oameni chinuiau cuvântul să-i dea înţelesuri, să-i schimbe, prin aşezare, sunetul. Iar în vremea asta, la Atena şi la Roma erau grădini, statui, gimnazii şi academii, filosofi subtili şi retori înflăcăraţi, discipoli sulemeniţi şi iluştri poeţi care îşi împărtăşeau din ultimele ritmuri. Tragediile sunau, pe fondul imens al soarelui care asfinţea pe zare, în faţa albelor trepte cu lume. O activitate la fel se desfăşura pe zeci de insule şi în mulţime de cetăţi cari aşteptau cea din urmă ipoteză şi cel mai proaspăt sul pentru amfiteatre. Dacă poetul brun care săpa ascunse cadenţe în ceară ar fi avut, brusc, sub privire, spectacolul lumei de civilizaţie şi artă din vremea lui, n-ar fi aruncat oare în fluviu scriptura-i cu înţelesul neştiut şi inutil? Căci pentru el, alesul, inspiratul, contimporanii de acasă nu erau semeni cari să-1 înţeleagă, iar popoarele blonde ale Mediteranei îi apăreau inaccesibile şi indiferente. în scriitorul de azi, din Bucureşti, priveliştea Parisului şi a Berlinului, în plină creaţie, nu cumva trebuie să işte aceeaşi trezire şi acelaşi sentiment al zădărniciei? Ca în lumea antică, două sau trei limbi îşi împart imperiul spiritual în care tronează, neştiutoare de alte graiuri, Gloria. Pentru gânditorul adevărat care vrea să participe la viaţa intelectuală a secolului, limba lui diferită e, deci, un exil şi o osândă. Situaţia lui, aci, faţă de capitalele continentului, e aceeaşi cu a tracului depărtat de Roma şi Atena. Există, ştim, argumentul Rusiei, triumfătoare în literatură. Dar Rusia e o mare putere politică şi ştim repercusiunea rangului unui stat asupra literaturei sale. Rusia 274 275 e o întreagă lume, separată, capabilă să trăiască în sine şi prin sine. In aceste încercări de juxtapunere a prezentului asupra trecutului, trebuie să facem parte noilor împrejurări. Esenţialul rămâne. Iar scriitorul român, izolat în limba şi hotarele lui, covârşit de propria-i linereţă, e în situaţia fotografului Hialmar din Raţa sălbatecă, impus, de voie, de nevoie, admiraţiei familiale. Din când în când, va merge cu tatăl său, criticul, în pod, să vâneze raţe. ÎNSCRIEŢI-VĂ LA LIBERALI! Fără glumă şi fără necaz, sfătuim pe cei cari nu pot face altfel să se înscrie în Partidul Liberal. Ne adresăm îndeosebi micilor funcţionari de provincie, oficianţilor de poştă şi telegraf, şefilor de gară, subprefecţilor, notarilor şi până şi cantonierilor de la cari primim zilnic plângeri sau explicaţii. Sunteţi ameninţaţi cu destituirea sau cu strămutarea. La un semn, vă porr-. niţi cu ordinul de plecare în Basarabia, ţinutul de surghiun, mica Siberie a României Mari. Tot rostul unei vieţi se risipeşte, căci iată-vă cu nevastă, şi copii în vârful camionului care leagănă gospodăria spre gară. Dacă aveţi temeinice temeri că ameninţarea guvernului se poate înfăptui, nici vorbă atunci că trebuie să mergeţi la club să vă înscrieţi. Numai aşa conjuraţi pericolul şi căpătaţi putinţa de a pedepsi pe duşman, pe Brătieni. Inscrieţi-vă la liberali, dar votaţi contra lor. Puşi o dată la adăpostul ingerinţelor, uzaţi de toate mijloacele şi înlesnirile pe cari vi le oferă locul şi împrejurările pentru a propovădui în contra celor ce v-au înrolat cu sila şi pentru a împiedica şi stăvili campania liberală. E vorba de libertatea voastră: lucraţi în tăcere şi cu încrederea în izbândă. încurajaţi ambiţiunea tovarăşilor de la club, căci astfel se iscă nerăbdările, dezamăgirile şi nemulţumirea. Tiraniile, când nu sunt răsturnate din afară, se prăbuşesc de ascunsa săpătură lăuntrică. Fiţi ca furnicile termite când intră într-o clădire cu bârne: peste lemnul ros pe dinăuntru, se surpă într-o zi zidăria întreagă. Aceasta e datoria micilor funcţionari, terorizaţi şi constrânşi să sporească rândurile liberalilor. E datoria cetăţeanului şi datoria 276 omului umilit şi revoltat. Căci nimeni nu trebuie să se lase călcat în picioare. Iar împotriva dictaturei liberale fiecine trebuie să lupte cu arma pe care situaţia şi împrejurările i-o oferă. Opoziţie făţişă sau supunere vicleană: loviturile din afară şi cele dinăuntru se coordonează astfel de la sine, pentru acelaşi singur scop. HOTĂRÂRE NEFERICITĂ Partidul German din Ardeal a încheiat un acord cu guvernul. Liberalii vor avea voturile saşilor, pretutindeni unde aceştia sunt în minoritate. în schimb, guvernul se obligă să nu combată pe candidaţii saşi în circumscripţiile cu majorităţi etnice germane. Amănunte nu cunoaştem. Se poate, însă, înţelege că ţinuturile în care liberalii nu vor disputa saxonilor locurile în Parlament vor fi al Sibiului şi al Sighişoarei. La Braşov, dimpotrivă, saşii vor vota lista liberală, în paguba Partidului Naţional şi a candidaturilor maghiare. De bună-seamă că acordul acesta favorizează Partidul German care a ştiut să profite de strâmtoarea guvernului pentru a-i smulge cât mai multe avantaje. Acestea, însă. nu pot fi decât momentane şi aparente. Un loc-două mai mult în Parlament nu schimbă situaţia unei populaţii, pusă, totuşi, sub ameninţarea mentalităţii şi a intenţiilor şovine ale guvernului de azi. Hotărârea fruntaşilor Partidului German din Ardeal nu va întârzia să aducă populaţiei Saxone toate dezamăgirile cu putinţă. Locul ei era în rândul partidelor înaintate şi democratice, şi, mai ales, alături de Partidul Naţional cu care a semnat pactul de la Alba Iulia. Dar, sub pretextul politicei tradiţionale de a pactiza cu guvernele, ieri maghiare, astăzi române, saxonii strâng mâna perfidă care ajurat pe spada teroarei şi a dictaturei nerespectarea clauzei minorităţilor, în faţa electorului sas, conducătorii se vor lăuda, desigur, cu unele mizere beneficii. îi încredinţăm, cu părere de râu, că le vor regreta amarnic. Pe liberali îi cunoaştem mai bine noi, cei de aci, ca să ştim cu precizie ce se pregăteşte. Politicianii saşi cari au comis această greşală şi această trădare a intereselor lor naţionale, căci suntem în ziua când teatrele germane 277 se expropriază în beneficiul naţiunei dominante, se bizuie pe solidaritatea de clasă. Populaţie aservită câtorva mari industriaşi şi mari agricultori, politicianii ei găsesc în structura asemănătoare a Partidului Liberal un argument asigurător. Le dorim o decepţie cât mai suportabilă. Ni-e teamă, însă, că nu va fi aşa. Şi ne gândim, atunci, la cealaltă populaţie germană din România, şvabii din Banat, plugari, fermieri şi lucrători, la politica lor de răbdare şi de luptă, atât de deosebită de micul oportunism al fruntaşilor saşi. Pentru şvabi, desigur, perioada electorală va fi mai puţin comodă ca pentru rudele lor din Ardeal. Vor avea, însă, într-o zi satisfacţia de a fi luptat dimpreună cu democraţia românească pentru libertatea tuturora, a noastră, a lor, şi, vrând-nevrând, a saşilor. OCTAVE MIRBEAU Cinci ani după moarte, Octave Mirbeau e comemorat de Comedia Franceză prin reprezentarea înverşunatului pamflet dramatic Les affaires soitt les affairei. Oficialitatea îşi pleacă astfel steagurile şi renunţă la ura ei, care n-a putut fi, în faţa lui Octave Mirbeau, niciodată dezbinată de cea mai irezistibilă curiozitate. Aceasta asigurase în viaţă succesul lui Mirbeau. Lumea peste care îşi înfăşură în pleznituri cumplite biciul stilului său feroce, se îndesa, cu spinarea încovoiată, la locuinţa acestui energumen, cuprinsă de atracţia sadică a flagelaţiunii. Şi cu cât vâjâia mai aprig verbul şi suna mai sinistru hohotul pamfletului, creştea mulţimea spasmodică la poarta supliciilor. în jurul său nu s-a putut ţese complotul tăcerii. Golul în care alţii s-au pierdut, asfixiaţi, n-a fost niciodată destul de mare pentru ca glasul lui Mirbeau să nu răzbească zările. Căci menirea de pamfletar cere puteri de fiară generoasă şi nestăpânită. în deşertul vrăjmaş pe care ţi-1 lasă oamenii zăvorâţi în bordeiele lor comode, lătratul şacalilor, râsul hienei, târcoala micilor sălbăticiuni ale libertăţii se istovesc cu timpul. Numai plămânii leului străbat cu glas de furtună, prin aerul nopţii glaciale, până în somnul sperios al oazei sătule. Numai gheara lui crispată în lupte şi colţii lui sângeroşi învălmăşesc, când se asmut şi dau iureş pe saltul răzbunării, rândurile disciplinate ale tribului. 278 Pe locul pe care a sucombat Leon Bloy şi Laurent Tailhade, a biruit Mirbeau. Anatema lui, reluată şi înnoită, în articole, în studii, în nuvele, în romane, rostită pe scenă, strigată de la tribune, se împrăştia în zeci de mii de foi şi de volume, ca un fruct îmbibat de un venin savuros şi fatal. Cărţile lui clocotesc de această neîndurare năpraznică. în fraza lui, vehemenţa stăruie intensă, agresivă, alcătuind un vânăt fond pe care se conturează caricaturile şi rictusurile, se perindă scenele de tortură, de masacru, de stupriu, de sexualităţi exasperate. Ura lui îşi concentrează văpăile ca să dogorească în plin politicianul republicei, militarul din colonii, micul burghez strângă-tor, funcţionarul maşinal, omul de litere, preotul, femeia. Pe eroii săi îi înzestrează cu toate instinctele crimei, raptului şi viciului. Opera lui pare inspirată şi scrisă în cabinetul secret al muzelor. Femeia în Mirbeau, felonă şi erotică, suflu impur pe flacăra creatoare a omului, cloacă de resturi nesatisfăcute, nelămurite, fiinţă incertă în care ţipă isteriile, nu e femeia despotică şi voluntar-vrăjmaşă din prozele lui Strindberg. Peste tot sexualitatea domină, insaţiabilă, se rătăceşte şi se complace în rafinamente bolnave, în împerecheri furibunde, în incesturi şi violuri monstruoase. în fiece pagină, lascivitatea flămândă a femelei şi priapismul exasperat al bărbatului se întâlnesc, se complică şi se strangulează zadarnic în fantezia lubrică şi violentă a autorului. Verva sa caricaturală şi teratologică nu se opreşte în faţa morţii. Şi vedem atunci pe abatele Jules, arătare grotescă, smulsă din patul agoniei ca să se sfârşească în ungherul odăii, dezvelit, turgescent, în delirul final de masturbaţie epileptică. O omenire în neastâmpărul idealului şi al plăcerii, şi unul, şi altul neajunse, iată lumea lui Mirbeau. O gamă de stări sufleteşti care pleacă de la pacea şi puritatea idilică şi traversează obscenul până la paroxismul sadic, până la alăturarea macabrului cu grotescul, într-o suită de tablouri năpustite de trupuri diformate, de suflete schimonosite dinadins, de viziuni abjecte, pentru ca verbiajul torenţial şi caustic al pamfletarului să izbească mai în plin. Pluteşte, totuşi, în această atmosferă un lirism duios, o compătimire contrariată, generatoare tocmai de această izbucnire de imagini teratologice. Şi un ultim contrast al firei lui răzvrătite şi extreme, îl găsim în amintirea începuturilor reacţionare, catolice, tradiţionaliste, din ziarul său Les Grimaces. Cele două ideologii ale lui Mirbeau sunt antipodice: de la reacţiune, la anarhie. Consecvenţa stă numai în temperamentul său irascibil şi absolut. 279 Ceea ce nu trebuie să turbure pe nimeni este convertirea la naţionalism şi religie, şi pocăinţa acestui om admirabil pe patul de moarte. Fenomenul conversiunilor in extremis sunt bine cunoscute în psihologie. E un simplu proces funcţional de descompunere. El nu mai turbură decât pe ignoranţi. CRIMĂ ŞI PEDEAPSĂ* Nu trăim pentru prima oară sub teroarea d-lui Ion Brătianu, Nu suportăm primele jafuri, nu asistăm la cele dintâi crime. Povestea e veche, începe tocmai de la 1907. Organizarea guvernării pe noile principii de omucidere şi tortură s-a consolidat. Principalele instrumente de suprimare funcţionează de minune: Curtea Marţială, Siguranţa, Jandarmeria. Beciurile de schingiuire şi ucidere s-au lărgit. E urmarea firească a execuţiilor din Moldova, a masacrelor din Câmpineanu, a brigandajului din Basarabia, a zecilor de asasinate obscure petrecute în tainiţele aresturilor şi ale forturilor. în faţa sângeroşilor Brătieni, ceilalţi oligarhi avură simpla atitudine de discipoli şi complici. Deosebirea între d. Brătianu şi d-nii Take lonescu, Averescu şi Argetoianu e că aceştia sunt asasini mai laşi, însă mai guralivi. Ver-biajul brutal al d-lui Argetoianu, de pildă, i-a amplificat mârşăviile până a-i crea o reputaţie de criminal cinic şi rece faţă de care faima individului de la Florica pălise. S-a văzut, însă, cu prilejul actualei perioade electorale, că în comparaţie cu Brâtienii, cel care a vrut să fie un Torquemada al averescanismului e un biet ucenic. Ispăşirea insuficientei sale scelerateţe începe în zilele noastre, la Parchet. Liberalii încep prin a suplicia pe cel sub al cărui pumn gemuse ţara întreagă. Asupra satelor şi cartierelor muncitoreşti şi-au asmuţit bandele de poliţişti şi de jandarmi, conform celor mai inalterabile datine electorale. De astădată, însă, s-au depăşit în crimă şi barbarie. Cunoaştem de mult ce înseamnă „alegeri libere" în România şi simţim de vreo şase ani ce e dictatura şi starea de asediu. O asemenea înteţire de cruzime, de turburare, o asemenea dezlănţuire a instinctelor de stăpânire contrazise şi ameninţate, n-a cunoscut ţara până azi. * Acest titlu, calchiind titlul cunoscutului roman al lui Dostoievski, a mai fost utilizat anterior de Vinea, Ia un articol din 1920 (vezi p. 156). 280 Rănirile şi asasinatele se comit în plină zi, cu autoritate, cu ştiinţa şi participarea administraţiei, sub imboldul prefectului şi comandamentelor, sub ochii senini ai generalului Văitoianu, care asistă, parcă, la simple „acte de guvernământ". Propaganda electorală a liberalilor din Fălciu se urmăreşte printre arestări, omoruri şi împuşcături. D-rul Lupu e aşteptat spre a fi ucis din îndemnul agenţilor guvernului. Câteva ziare oficioase de la laşi şi din Basarabia, cari se află în intimitatea şi taina opresorilor, au şi anunţat înfăptuirea intenţiilor liberale: d-rul Lupu a fost asasinat. Pentru a împleti epilepsia lor criminală cu perfidia, presa liberală încearcă să implice ţărănismul într-un proces de relaţii cu Moscova. Detectivii şi agenţii provocatori se căznesc să introducă dovezi, ticluite la Siguranţă, în localul vreunui club ţărănist. Guvernul, care apără cauza oligarhiei române, va merge până la extrema măsură a arestării şefilor opoziţiei... Pentru asta îşi confecţionează dovezile delictului. Şi, când spunem opoziţie, înţelegem, bineînţeles, numai pe ţărănişti. Căci nu se pot denumi astfel rămăşiţele în derută ale averescanismului, nici spârcuita strânsură de sub steagul cu seceră a d-lui Take lonescu, nici chiar partidul prigonit al muncitorimii. Sforţările clasei dominante urmăresc desfiinţarea, cu preţul oricărei crime, a redutabilului duşman, ţărănismul. Dar rezistenţa şi dumirirea clasei ţărăniste au fost mai mult rezultatul sângeroasei prigoane la care s-au dedat guvernamentalii, decât fructul propagandei ţărăniste. în trei săptămâni de urgie, ciocoi-mea n-a izbutit decât să exaspereze ura tăcută şi neiertătoare a ţăranului. Şi dacă guvernul va găsi destui complici ca să falsifice buletinele, să fure urnele, să-şi amâne, astfel, destinele, osânda lui se păstrează şi este inevitabilă. FAMILIA ASIGURATĂ D-1 Ionel Brătianu şi fratele său Vintilă şi-au asigurat câte un loc, unul la Senat, celălalt la Cameră. în această delicată chestie de prestigiu, partidul a procedat cu maximul de precauţiune posibilă. Pentru că, în ciuda ingerinţelor şi falsurilor, existau temeri că, totuşi, 281 odioşii fraţi nu se vor alege; prefecţii şi prezidenţii, care-şi jucau soarta în această chestie, au luat măsuri ca fraţii Brătianu să candideze fără contracandidaţi. Deci, la Rădăuţi şi la Arad, după ce s-a respins din oficiu pentru vicii de formă lista opoziţiei, au fost proclamaţi aleşi Ion şi Vintilă. Să le fie de bine. Le urăm pretutindeni, de la Nistru până la Tisa, acelaşi extraordinar succes şi aceeaşi popularitate. Nu ne îndoim că vor purta grijă frăţească şi micului Dinu, cu un loc în provinciile alipite, unde prâslea va străluci uşor, cu vreo câteva kilograme de maculatură turnate în uma de voturi. Căci e de neapărată necesitate ca cei trei fraţi, cari au făcut Turtucaia şi Unirea, să se aleagă în regiunile pe cari, precum se ştie, le-au dezrobit. Lipsa contracandidaţilor nu poate fi interpretată decât ca o demonstraţie de respectuoasă recunoştinţă a fraţilor de dincolo pentru cei trei fraţi de dincoace. JUDECATĂ, CU PROBE La procesul comuniştilor, câţiva acuzaţi ardeleni au revenit asupra mărturisirilor lor, declarând că, pentru a fi cruţaţi de chinul şi bătaia sălbatecă de la Siguranţa din Cluj, şi-au însuşit şi au semnat orice vină au vrut să le atribuie agenţii. Unul din aceştia a zăcut în spitalul temniţei, patru luni, de histero-epilepsie, în urma loviturilor suferite. După exemplul primului ministru Brătianu, Consiliul de Război nu s-a emoţionat de destăinuirile închişilor şi şi-a văzut de treabă cu seninătate. Oriunde în lumea asta, cu excepţia Curţilor Marţiale cari vor fi existat ieri în Rusia ţaristă, şi există şi azi în Rusia bolşevică, acuzaţii cari sunt judecaţi pe asemenea mărturisiri false, obţinute prin tortură, ar fi fost scoşi din proces pentru o nouă instrucţie. Tribunalului Militar, însă, o fiţuică scrisă şi iscălită îi este de ajuns ca să-şi înfăşoare în ea conştiinţa şi să pronunţe o sentinţă strâmbă. Restul nu interesează. Se poate spune chiar că ne aflăm în faţa unui caz fericit şi legal. Căci de câte ori, oare, Curtea a avut prilejul să osândească pe un temei atât de cert ca semnătura învinuitului? ORIBILA ÎMBRĂŢIŞARE într-un interviu dat ziarului Dimineaţa, d-l J. Th. Florescu, noul ministru al Justiţiei, îşi dezvăluie apucături şi îndeletniciri pe cari nu i le-am bănuit niciodată. E drept că fostele ocupaţii ale ministrului nu lăsau frâu slobod fanteziei noastre iscoditoare. Electorul de odinioară era obligat, prin însăşi misiunea sa, la tot felul de făgăduinţi şi de mici servicii cetăţenilor Ocolului. Din auzite, cunoaştem această sarcină ingrată de a ţine minte toate mutrele cartierului, toate grijile în parte, de a întreba pe neaşteptate de reumatismul alegătorului, de panglica soţiei, de ficatul soacrei şi de coloniile limbri-coide cari întristează intestinul copiilor. Atâta domesticitate, şi totuşi! nu ne aşteptam din partea ministrului J. Th. Florescu la fraza asta: „Sper că voi reuşi să fac pe chiriaşi să se îmbrăţişeze cu proprietarii; principiul prelungirii contractelor, atât la case, cât şi la prăvălii, a triumfat pe toată linia." îmbrăţişarea, pe care ministrul de Justiţie o pregăteşte, trece pe acest înalt demnitar în rândul celor ce şi-au ales profesiuni suspecte... Declaraţia sa £<; agravează prin însăşi impreciziunea ei care permite cele mai scabroase interpretări... Şi, confruntând trecutul şi prezentul, noi, care ştim că în fiecare ins se zbat două fiinţe deosebite, ne aşteptăm ca electorul de ieri să protesteze împotriva, să zicem, ministrului de azi. Ce zic, însă, chiriaşii de intenţiile libidinoase ale guvernului care vrea să le mărite interesele cu ale proprietarilor? Vor fi de acord cu noi că, nici legile umane, nici, mai ales, cele naturale nu le îngăduie un asemenea consimţământ. Ar mai fi, după uzul pământului, apelul şi dezlegarea Mitropolitului primat, suspect, însă, şi acesta de când a luat parte, prin grai şi faptă, în campania electorală. Chiriaşii se găsesc în faţa unei propuneri blestemate, menită să le înăbuşe, într-o oribilă îmbrăţişare, justele lor interese. De nimic să nu se ferească mai mult ca de această strânsoare a proprietarilor în unire cu guvernul. între cele două categorii de orăşeni, dintre cari una e mulţimea şi cealaltă pâlcul speculatorilor de locuinţă, nici o înţelegere directă nu e cu putinţă. Sunt în luptă două ireductibile interese. Guvernul nu poate fi imparţial, căci el este sau emanaţia mulţimei, sau reprezentanţa proprietarilor. Felul cum a fost chemat, alcătuirea lui, activitatea şi declaraţiile miniştrilor, nu permit nici o 282 283 speranţă într-o legiferare conformă cu dorinţa maselor. Aviditatea proprietarilor, zilnic aţâţată de ofertele îmbogăţiţilor, căutători de case, poate, oare, să ducă la o înţelegere pe calea tratativelor? în comisiile pentru studierea anteproiectului de lege a chiriilor sunt şi membri ai Ligei chiriaşilor. Aceştia nu vor avea decât prilejul să constate că au fost atraşi într-o simplă înscenare, menită să salveze guvernul în alegeri. în zilele acestea chiriaşii merg la vot. Gândească-se la abuzurile la care se poate deda un minister al proprietarilor, înainte de a consimţi, votând Crucea, la îmbrăţişarea înfocată pe care le-o mijloceşte d. J. Th. Florescu. CUM S-A FĂCUT CONSTITUANTA (între Lupu şi Brătianu) în noaptea asta s-a alcătuit Constituanta familiei. în mai bine de o sută de comune, pierdute în întunericul coborât, o sută de notari, copleşiţi sub ameninţarea grea a prefectului, care le vorbise, în parte, cu o sînţămână mai înainte, s-au strecurat printre bezne, printre gărzile complice, înlăuntrul localului de vot. Au desfăcut urnele, stricând sigiliile, au smuls cu mână hoţească vraful de buletine, până la fund, şi-n golul rămas au turnat pachetele chibzuit pregătite la micile cluburi comunale. Apoi au închis urnele, au pus sigilii noi, căci erau prevăzuţi cu toate uneltele necesare falsului, au îndesat în traistă voturile furate şi au fugit printre jandarmi ocrotitori, cari făceau de pază până departe: nu cumva să se ivească vreun spion ţărănist pitit la pândă. Astfel s-au ticluit în cele din urmă majorităţile brătieniste cu vot universal. Altminteri, pentru oricare cunoaşte ţăranul şi a avut de a face cu el, nu în tablourile lui Grigorescu, nici de la fereastra procuratoare de aspecte rustice a trenului, este evident că ameninţările, închiderile, rănirile şi omorul nu sunt de ajuns. Atât de adânc i s-a cuibărit în suflet ura pe ciocoi, pe ciocoiul care şi-a schimbat acum faţa de arendaş şi de moşier pentru a lua imaginea detestată a lui Ionel Brătianu, încât o crimă jandarmerească sau o fagăduială a administratorului nu i-o poate nici izgoni, nici amăgi. Am văzut în Prahova convoiuri de ţărani, în frunte cu popi şi învăţători, aduşi cu steaguri şi cruci, şi flancaţi de jandarmi cu baioneta la armă, la 284 localul de vot. în faţa Judecătoriei îşi aşteptau, sub escortă, rândul. Nimeni nu era lăsat să se apropie. Necontenit, agenţii guvernului le ţineau cuvântări pe grupuri. Dar nu era unul care să fie sigur de oamenii lui. Ţăranul avea cuminţenia şi isteţimea de a se lăsa încadrat, pornit sub steagul cu cruce al partidului şi sub abjecta vociferare a electorului: „Cu Crucea înainte!" şi „Trăiască Partidul Liberal'Ysă aştepte clipa intrării în cabină. Acolo, cel care nu ştia să se descurce printre semne, vota orice afară de Cruce. Secera a luat, însă, majoritatea voturilor ţărăneşti. Pe alocuri a izbutit, într-o mică măsură, şarlatania d-lui Take lonescu et comp.: Secera pe drapel. Să crezi, însă, în rezultatele vestite de guvern e absurd. Oamenii de la putere n-au avut suficienta moderaţiune în falsificarea votului pentru a ticlui rezultate care să corespundă cât de cât unei realităţi de surprize. Se poate ca zelul subalternilor să-i fi trădat. Nu credem ca de la centru să nu li se fi indicat o normă, o proporţie, ci suntem convinşi că prostia emană de la Comandamentul Suprem. Alegătorii ţărani şi-au împlinit admirabil datoria. Au fost unii ignoranţi cari nu ştiau că semnul Crucii e al Brătienilor. Era de ajuns să li se spuie acest lucru, pentru ca prisosul de argumente să devină inutil. S-a speculat misticismul ţăranului şi s-a zis: are să voteze Crucea, Crucea pentru cruce, semnul credinţii în Cristos. Pură stupiditate a psihologilor din strada Edgar Quinet. Ţăranul e mai puţin primitiv decât îl credeţi. Luaţi rezultatele din Basarabia, unde avem sufletul slav al mojicului evlavios de acolo. Mai izbitoare dezminţire a speculaţiilor religioase ale liberalilor nu se poate. E o explicaţie care de la sine cade. Singura care rămâne e falsificarea votului. Mărturisiri în acest sens a primit, de altfel, oricine se află în apropierea şi în încrederea biurocraţiei săteşti. Cu toată deosebirea de misiune politică şi înverşunarea luptei, notarul, care te cunoaşte de ani şi ani şi care îţi invoacă nevoile gospodăriei, înfiripate din greu, şi teama de a fi mutat, îţi spune din fir a păr cele ce i-a poruncit prefectul. Partidul ordinei, în nu mai puţin de cincisprezece zile, a desăvârşit demoralizarea şi conruperea întregei noastre administraţii. La marele fals al acestor zile, fals complicat cu furt, violenţe, schingiuiri şi crime, a contribuit, în afară de prefecţi, întreaga burghezie a satelor: preotul, învăţătorul, administratorul de plasă, jandarmul, notarul, iar pe judecătorie, toţi funcţionarii de la grefă şi arhivă, dimpreună cu avocatul pripăşit în comună. Vastă complicitate între autorii morali şi făptuitori, ţară pusă sub regimul falsului şi în care rămâne totul de schimbat, dar absolut totul. 285 MUNCITORII ÎN ALEGERI în Constituanta frauduloasă a familiei Brătianu a pătruns un singur socialist: dr. Pistiner. Făcând partea ingerinţelor şi mai ales a falsurilor, suntem nevoiţi, totuşi, să constatăm că, faţă de strălucitele succese socialiste în trecutele alegeri şi faţă de impozantele manifestaţii de forţă de altădată, partidul muncitoresc a ieşit înfrânt. Oligarhia s-a înverşunat să-1 distrugă. Pentru asta n-a cruţat nici o lege de batjocură, nu s-a dat înapoi de la nici o violenţă, nici o înscenare, nici o conrupţie şi ticăloşie ca să-şi ajungă scopul. Ameninţarea formidabilă pe care o reprezentau numai în Capitală cei douăzeci de mii de lucrători organizaţi a fost, în parte, înlăturată. De acum, orice ilegalitate e cu putinţă, căci nu mai e muncitorimea să protesteze. Orice violenţă e permisă, căci nu mai poate fi vorba de rezistenţa proletariatului prin grevă. Politicianii şi-au liberat mâinile şi se pregătesc pentru gâtuiri noi. Căci ţărănismul, deşi răspândit de la un capăt la altul al ţării, încă nu are capacitatea de împotrivire promptă şi de ripostă legală a socialismului. Muncitorii concentraţi la oraş, în cartierele muncei, stăpâni pe mijloacele de producţie, de transport şi de transmisiune, întruneau aceste calităţi cari făceau dintr-înşii o oaste pururea gata, a democraţiei. " Deci, sforţarea tuturor celor cari nu pot tolera dictatura ciocoiască în Vechiul Regat şi în Ardealul de-acum robit, trebuie să tindă la refacerea Partidului Socialist de dinaintea loviturilor stupide ale mandatarului oligarhic, d-l Argetoianu. Nu poate dura situaţia aceasta a unui proletariat răzleţit şi divizat, fără ca îndrăzneala oligarhiei să se afirme tot mai necruţătoare şi criminală şi fără ca orice posibilitate de alte organizări democratice, ţărăniste sau radicale, să fie spulberate. Aşteptăm, ca o victorie, ziua reunificării Partidului Socialist. Şi mai ales aşteptăm refacerea spiritului proletariatului dezamăgit şi intimidat de ultimele încercări. O oaste uvrieră conştientă şi mândră, în uzine, e totdeauna o garanţie de omenie şi legalitate. CĂDEREA D-LUI MARGHILOMAN într-o adunare chemată să discute chestiuni de drept public, d-l Alex. Marghiloman a fost împiedicat să pătrundă. Pentru mentalitatea şefului liberal, înverşunarea de care a dat dovadă cu prilejul alegerilor din jud. Constanţa, unde succesul, ce părea sigur, al d-lui Marghiloman a fost zădărnicit cu dinadinsul, este caracteristică. Căci d-l Brătianu, om vanitos şi irascibil, n-a uitat definitivele înfrângeri oratorice din dizolvatul parlament ţărănist. Amorul său propriu suferă şi azi din a-şi aminti laurii câştigaţi în dauna lui, cu o zdrobitoare dezinvoltură, în acel meci de cuvinte, de către Marghiloman, cel atacat. în dezbaterile viitoare, d. Ion Brătianu ţine să se încunune ca orator faţă de d. Take Ionescu, adversar complezent. Acesta e principalul motiv al ingerinţelor şi al falsului boacăn de la Constanţa. Un considerent de tactică parlamentară se adaogă geloziei ferme a d-lui Ion Brătianu. Anume că d-l Marghiloman, redutabil debater şi iscusit parlamentar, cu experienţă îndelungată şi variată, ar ralia în juru-i grupurile răzleţe ale opoziţiei din Cameră, sistematizând atacurile ei dezordonate. Şefii Partidului Naţional ardelenesc, conducătorii ţărăniştilor şi averescanilor ar consimţi să-şi aleagă astfel un comandant cu autoritatea vârstei, experienţei şi a talentului, care să armonizeze şi să-ndrepte, din umbră, sforţările şi interesele lor, adesea potrivnice. D-l Ion Brătianu n-a vrut să permită opoziţiei un arbitru şi un sfătuitor... Scrim toate acestea, fără nici o simpatie, desigur, pentru ideile reacţionare pe cari d. Marghilomanele reprezintă. Ştim că şi d-sa este un oligarh, cu apucături dictatoriale, şi a cărui abilitate diabolică i-a permis doar să guverneze cu forţă, însă fără violenţă. Dar, în afară de asta, darul d-lui Marghiloman de a stârni impotenţa sufletească a şefului liberal, prin zestrea strălucită pe care i-a hărăzit-o natura, ni-1 face simpatic, pentru că înnobilează tipul abject al politicianului român. ÎN AJUNUL UNUI SFÂRŞIT DE STAGIUNE Decât un pomelnic pentru stagiunea pe sfârşite, am prefera publicarea bilanţurilor cu parafa administratorilor delegaţi, aceşti supremi arbitri de artă. Am stabili, astfel, o mai sigură ierarhie între scenele Bucureştilor. Cifrele glăsuiesc mai ferm şi mai pe scurt decât articolele critice în funcţie de ele. Scrutarea lor nu ne pune doar în faţa unor vesele revelaţii în materie de moravuri critice şi de culise. Registrele nu ascund numai 286 287 taina inspiraţiei cronicâreşti, ci şi răspunsurile căutate singurei şi marii chestiuni, a repertoriului. Căci repertoriul trece înaintea regiei, întrebarea, deci, iat-o: pentru ce teatrele noastre nu joacă decât banalitate, pornografie, melodramă sau foileton? Pentru ce gonesc după ceea ce e de rând şi trivial? De unde spaima de o experienţă, neputinţa de a cuteza şi acea groază buimacă în faţa lucrului nou? Chestiuni cărora bilanţul şi registrul, biblia criticii dramatice, răspund: publicul vine la teatru să se desfete. Pentru asta trebuie să priceapă uşor şi să se emoţioneze lesnicios. Numai obişnuinţa procură asemenea argumente. Altfel, la ridicarea cortinei peste năzdrăvăniile spiritului revoluţionar în artă, bunul public ar avea senzaţia că e lovit în epigastru. La un al doilea spectacol se face sală pustie. Pustie rămâne şi rubrica „Activ" în paginile încondeiate. Pentru un registru nu se poate argument mai peremptoriu. Şi, cum în faţa lui se închină directorul, trupa, regizorul şi cronicarul cel mai favorizat, ar fi zadarnic şi deplasat să oferim ştiutele îndemnuri spre ideal celor care fac zid viu în jurul altarului şi al tejghelei suprapuse. Dar primim punctul lor de vedere şi amintim fapte din acest an. Două teatre din Bucureşti s-au riscat pe drumul înnoirilor apusene, iar un impresar cu gust aduse în ţară pe cel mai înzestrat reprezenta^i'âl scenei străine. E vorba de repertoriul inaugurat astă-toamnă la Teatrul Naţional. S-au oferit, cu eroism, publicului piese necunoscute şi s-a năzuit eroic la reprezentarea dramaturgiei socotită inaccesibilă: Electra, Domnişoara Iulia, Glauco, Puterea întunericului, aventuri glorioase pentru conducători, pentru interpreţi, şi primite călduros de publicul socotit profan şi neputinţe. Montările de mai târziu ale regizorului Karlheinz Martin, căruia i se închiseră în nas porţile chinezeşti ale Teatrului Naţional, chemară acelaşi public la realizările ţipător de succinte şi esenţiale de la Compania Bulandra. Cine n-a fost turburat de halucinantele reliefuri obţinute cu cea mai simplă şi mai savantă îmbinare de planuri (linie, umbră şi lumină) din Beţia? Dar ritmica impecabilă şi armonioasa simetrie din Lisistrata, haos de sunete, culori şi neprevăzuturi disciplinate? Mulţimea, care adera prin prezenţa ei atentă şi nesăţioasă la acest program, ovaţionase, cu câteva săptămâni înainte, pe incomparabilul Moissi din Cadavrul viu, din Strigoii, din Hamlet, în ciuda criticului microcefal ce le opunea întruchipările oneste ale câtorva interpreţi naţionali, plictisiţi şi ei de ideologia lui antropoidală: noi, românii, suntem oameni subţiri; suntem voiajaţi prin străinătăţi... Iată, deci, subţirimea românilor (ca să păstrăm stilul pedicurist al criticului) invocată ă rebours . Căci realitatea nu-i arătase fervenţi şi asidui în sala lui Moissi, a lui Karlheinz Martin, a Teatrului Naţional care dădea Strindberg, Hofmannsthal, Tolstoi şi Moeselli. Şi, în acelaşi sens. vin confirmările bugetelor calculate seral. împrejurările ne silesc să ţinem seama de cheltuieli şi venituri, dar controlul registrelor face dovada că piesele noi, montările moderne nu mai înseamnă risc şi risipă. Lumea dezertează tocmai din faţa blândelor melodrame şi a comediei agreabil obscenă. De curând, după o campanie de mari promisiuni artistice, s-a deschis un teatru mic, care, pentru a se consolida băneşte, a recurs la trucul pieselor de bulevard: Grădina lui Dumnezeu. Paznicul de noapte şi Culcuşul miresei... Totuşi, populaţia n-a dat buzna la ghişeul afrodisia-celor făgăduieli şi în sala micului teatru rămâne adesea loc pentru o trăsură â la Deaumont cu patru cai înaintaşi... Iar la Teatrul Naţional, unde s-a renunţat la Macbeth, la Cetatea moartă, la Soeur Beatrice a lui Maeterlinck, la Cyrano, la toată munca pictorului Pojidaief, care avea o reputaţie făcută sub Stanislavski la Moscova, Mihail Sorbul persistă în a doua sa prăbuşire cu a sa A doua tinereţe. Iar de-a lungul seriilor tradiţionale, în reluările zadarnice din Prostul, Ruy-Blas, Taifun, cu toată protagonia neobosită a d-nei Măria Filotti, trebuie să treacă, asemeni unui drug susţinător, pentru a propti prestigiul artistic şi cerinţa casieriei, reprezentarea în serie a Puterii întunericului. Piesa lui Tolstoi face parte din repertoriul abolit. Două concepţii potrivnice au dominat, pe rând, în acest sfârşit de stagiune, fiecare urmărind, prin alte mijloace, acelaşi scop: excedentul bugetar. Faptele au demonstrat că cei cari îşi închipuie că beneficiile necesare întreprinderei nu se pot realiza decât cu ajutorul exclusiv al banalului şi al pornografiei spirituale, puse sub eşarfa tradiţionalismului, dovedesc şi o perfectă nepricepere negustorească, pe lângă cea literară şi de teatru. Situaţia e, astfel, că un director, care vrea să remedieze bugetul, trebuie să reformeze repertoriul şi întreaga tehnică şi procedare intrată în uz. Arta va profita inevitabil. Aşa cere publicul. „SUFLETE TARI" DE CAMIL PETRESCU Teatrul Naţional Succesul spectacolului de vineri seara confirmă iar profeţia lui Stendhal despre propria-i victorie în gustul veacului care-1 succede. 1 în răspăr (franc). 288 289 Suflete tari ne readuce problemele stendhaliene, personajele, situaţiile şi conflictele din Le Rouge et le Noir. Un roman în care gândul şi emoţiunea vremurilor noastre, numărate de la '89, circulă cu atâta tremurătoare lumină şi sprintenie, poate fi oare dat uitării de un iubitor rafinat al cărţii? Presupunerea că explorări cât mai asidue în cărţile, în viaţa şi în spiritul celui care în zilele lui fusese ghicit numai de MeYimee, de Balzac şi de Goethe, ar duce sufletul la noi surprinderi, a determinat organizarea cluburilor stendhaliene. Unul din prezidenţi a fost Gourmont. Unul din primii entuziaşti, Taine; Bourget i-a banalizat maniera şi acum, în urmă, i-a reluat-o Marcel Proust. Cum, dar, s-ar face o vină şi nu un titlu de autentică nobleţă literară dramaturgului român care şi-a obârşit inspiraţia în lumea eternă a lui Stendhal! Am fi preferat, desigur, ca iscusinţa scenică a lui Camil Petrescu să se dedea unei transpuneri sincere a romanului Le Rouge et le Noir în teatru. Lucrarea sa ar fi forţat cadrul celor trei acte. Dar autorul a fost mai ispitit de ideea localizării acţiunilor romanţioase şi a transplantării eroilor stendhalieni în mijlocul nostru. Pentru a-1 reda succint şi esenţial, Camil Petrescu a contopit cele două părţi foarte distincte ale romanului şi a puizat într-însul amănunte psihologice şi fapte pentru o singură realcătuire, ca într-un lăvicer cu veşminte şi relicve. Realitatea stendhaliană a suferit, astfel, mai mult de urma naturalizării personajelor, decât din pricina deslocuirii evenimentelor şi perturbării cronologiceşti. ...în casa boierească a bătrânului junimist Boiu, analogul românesc al marchizului de La Mole, trăieşte bibliotecarul Julien Sorel, adică Andrei Pietraru, temperament mănos şi plebeu, dar obosit, în clipa de faţă, de dragostea zadarnică pe care o poartă Ioanei Boiu, fata boierului, suflet inaccesibil, de mândrie, de cultură, de dispreţ pentru semeni şi de cercetare pasionată a trecutului său blazonat: numai spătari şi logofeţi. Ioana Boiu a întârziat să se mărite fiindcă, în mediul ei de Basarabi şi Muşatini, eroul, amantul cu însuşiri de stăpânitor, nu re ivise. Ideea că mult aşteptatul s-ar arăta din straturile fără peceţi şi hrisoave nu ajungea până la dânsa, necum că el ar fi chiar poposit în bibliotecă. Ci autentica urmaşă a spătarilor îşi urmăreşte visul steril printre hârţoage şi picturi murale, în biserici, unde ochiul ei deprins să descifreze trecutul, a iscodit portretul unei jupâniţe strămoşeşti care se căsătorise cu un haiduc osândit la spânzurătoare. Analogia cu intervertiri e măiestrită: „Je ne vois que la condamnation ă mort qui distingue un homme"1, gândea trufaşa marchiză Mathilde de La Mole... „...comme quoi le 30 avril 1574 le plus joii garcon de son siecle; Boniface de La Mole etAnnibal de Coconasso, gentilhomme piemontais, son ami, avaient eu la tete tranchee en place de Greve. La Mole âtait Vamant adora de la reine Marguerite de Navarre. Mais ce qui touche Mathilde de La Mole c'est que la reine Marguerite de Navarre, cachee dans une maison de la place de Greve, osa faire demander au bourreau la tete de son amant." Comemorarea acestei regine, şi a iubirii ei tragice şi neobişnuite, se făcea în holul marchizei de La Mole, în fiecare 30 aprilie, prin tăcere, paloare şi haine cernite. Ioana Boiu se mărgineşte să-i copieze portretul şi să-1 atârne într-un loc venerabil din iatac. în jurul ei, la o distanţă sperioasă, curtea strălucită a pretendenţilor zăboveşte zadarnic, ziarele îi notează apariţiile vertiginoase la Şosea. Camil Petrescu unelteşte şi face să roiască o viaţă aristocratică imaginară de vlăstare domneşti mult mai firesc viabile în comedie, în operetă sau în rubrica judiciară, cu impostori şi rastaqueri, a foilor străine. în umbra lor, sufletul magnific dar amoros al lui Pietraru tânjeşte. Şi prietenul său Culai îl caută, îl stimulează, îl atrage la ţară, îi propune libertate, avuţii, afaceri; Pietraru refuză: „ Fouque n 'en revenait pas. Mais songe-tu, lui disait-il, que je t 'associe ou si tu l 'aimes mieux, que je te donne quatre miile francs par an ? Et tu veux retourner chez ton M. de Renal, qui te mdprise, comme la boue de ses souliers!"3 Sub adevărul injurios al dispreţului domnişoarei Boiu, Pietraru jură prietenului că în aceeaşi seară, până nu va bate miezul nopţii, de 1 „Nu văd ce altceva ar putea da distincţie unui bărbat decât condamnarea la moarte" (franc). 2 „...aşa cum în 30 aprilie 1574 cel mai chipeş tânăr al veacului său, Boniface de La Mole, şi Annibal de Coconas, gentilom piemontez, prietenul său, fură decapitaţi în piaţa Greve. La Mole era mult adoratul iubit al reginei Marguerite de Navarre. Dar ceea ce o tulbură pe Mathilde de La Mole e că Marguerite de Navarre, ascunsă într-o casă din piaţa Greve, îndrăzni să-i ceară călăului capul iubitului ei." (Franc.) 3 „Fouque" nu-şi reveni. Dar gândeşte-te, îi spunea el, că te iau asociat, sau, dacă-ţi convine mai mult, că îţi dau patru mii de franci pe an? Şi tu mai vrei să te întorci la d-l de Renal al tău, care nu te preţuieşte mai mult decât ca pe noroiul de pe pantofi!" (Franc.) 290 291 nu va fi în odaia fetei sărutându-i mâna, se va sinucide. Hotărâre eroică: „Julien avait raison de s'applaudirde son courage. Jamais il ne s 'itait impose une contrainte plus pinible. En ouvrant sa porte, ses genoux se dirobaient sous lui el il futforci de s 'appuyer contre le mur"1. într-o identică situaţie, Pietraru, înfrânt, îşi spovedi intenţia. Şi domni-şoara Boiu luă de pe etajeră Le Rouge et le Noir şi, dintr-un gest în care admiri deopotrivă gustul lectoricesc al eroinei şi mărturisirea eliptică a autorului care economiseşte astfel în subtitlul piesei un citat, îl deschide la pagina episodului similar: „Am moment precis ou dix heures sonneront..."2 „voi executa ceea ce mi-am făgăduit să fac astă-seară, altfel, îmi zbor creierii". Era de aşteptat ca Pietraru să replice printr-alte citate din acelaşi roman, ca să-i dovedească d-rei Boiu că şi dânsa, în foarte multe şi esenţiale privinţi, copiază pe adversara lui Sorel, pe marchiza Mathilde. In acest fel, însă, toţi eroii din Suflete tari s-ar fi pornit să se confrunte şi să se combată cu paragrafe stendhaliene. S-a evitat însă întorsătura cea bufă prin răspunsul lui Pietraru că n-a citit romanul. Rămaşi faţă în faţă, prin înlăturarea fantomelor literare, şi după un dramatic şi oportun incident care zdrobeşte cerbicia Ioanei, cei doi adversari implacabili sfârşesc omeneşte, bărbat şi femeie. Un instant apres elle l'admirait comme son maître3. Dar isprava sexuală nu păstrează multă vreme lui Pietraru apoteoza eroică. Ioana observă că stăpânul ei se teme de o explicaţie cu stăpânul lor comun, tată şi boier binefăcător. înălţimea şi puritatea ei morală nu tolera minciuna. Pietraru e somat cu vehemenţă să clarifice totul, dar acesta, de când cu citatul dramatic din actul al II-lea, avuse, pesemne, vremea să parcurgă Le Rouge et Noir şi să se instruiască despre păţania lui Julien Sorel când situaţia lui de ginere clandestin fusese dezvăluită bătrânului marchiz: „Quoi, ma fille s'appellera M-me Sorel! Ma fille ne sera pas duchesse!"A 1 „Julien avea toate motivele să se felicite pentru curajul lui. Niciodată nu-şi impusese un ţel mai penibil. Deschizând uşa camerei sale, genunchii i se mu iară sub el şi fu silit să se sprijine de perete." (Franc.) 2 „Exact în clipa în care va bate de ora zece..." (franc). 3 „O clipă mai târziu, îl admira ca pe stăpânul ei" (franc). 4 „Cum, fiica mea se va numi d-na Sorel! Fiica mea nu va fi ducesă!" (franc.) Insistenţa poruncitoare a Ioanei Boiu decide pe bibliotecar să traverseze şi acest aspru episod stendhalian, cu izbândă. Boierul se pregăti să plece la ţară, iar revoltatul să rămâie pe câmpul de luptă cucerit, când, indus de sentimentalismul celor tari, îşi îngădui un frăţesc sărut de compasiune pe fruntea lectricei Marta, care-1 iubea, şi însoţea totuşi în exil pe bătrân. Personaj incidental, „une petite femme de chambre de m-elle de La Mole quifaisait la cour ă Julien comme jadis Elisa1", dar necesar deznodământului. Căci Ioana surprinde sărutul cu „sluga", bănuieşte lucruri oribile, se desesperă, execrează, insultă. Iar Pietraru, după o scurtă încercare de a se explica, lasă totul baltă, trece în odaia de alături şi se împuşcă... Firul problemului stendhalian al timidului ambiţios şi năvalnic se curmă brusc şi melodramatic. De altfel, de-a lungul celor trei acte s-a exploatat cu efect partea foiletonistică a libretului pe care autorul îşi brodează câteva observaţii incisive şi destulă poezie ca să scuze fraze de felul acelei: ce miliardar divin s-a jucat cu mine... Suflete tari, prin lipsa de invenţie în anecdotă şi în caractere şi în ciuda alterărilor provocate pe ici pe colo de autor, zădărnicesc o clasare literară a piesei. Ea nu poate fi tălmăcită şi reprezentată în străinătate ca lucrare originală românească, ci numai o abilă interpretare scenică şi loială a romanului. Din acest punct de vedere, iscusinţa plină de siguranţă a Iui Camil Petrescu e dovedită. Primul său spectacol, cu îmbinarea savantă a evenimentelor, relieful şi dinamica dialogului ne-au reconfirmat părerea că avem într-însul un autor dramatic. Lectura versurilor sale ne-au dat credinţa că e un poet. Conversaţia Iui metodică şi riguroasă ni-1 arată, cu savoare, un analist perspicace şi un aprig privitor al vieţii. Aşteptăm întrunirea tuturor însuşirilor lui într-o lucrare pe deplin originală. Se spune că lucrarea e de pe acum scrisă. * D-1 Ciprian şi-a sculptat cu atenţie şi minuţie rolul anevoios din Pietraru. D-nii Bulfinski şi Duţulescu au compus, primul, un admirabil boier după modelul dispărutelor chipuri care ilustrau almanahurile de odinioară... celălalt, figura ştearsă şi corectă a absenteistului de azi. Pitoresc şi simpatic, Sârbu. Cu stricteţă şi precizie a jucat d-ra Nenciulescu pe Marta de pe lângă Matilda, cea de flasc contur şi de cabaline proporţii. „O mică menajeră a d-rei de La Mole, care-i făcea curte Iui Julien precum odinioară Elisa" (franc). 292 293 D-na Filotti, în rolul principal, a jucat cu dezinvoltura şi forţa unui talent îndeplinit. /CONTIMPORANUL/' Contimporanul nu are nici o legătură de persoană sau de tradiţie cu revista la fel intitulată care a apărut la Iaşi, acum aproape treizeci de ani, şi a pregătit, după o rodnică acţiune răscolitoare de idei şi patimi, intrarea tinerimei generoase în partidul liberal. Acest deznodământ urât şi care a zădărnicit foloasele stârnite prin luptă de cei câţiva intelectuali de atunci ne interzice, împotriva identităţii de idealuri şi, poate, de temperament, să vedem într-înşii pe precursorii noştri. Dar nu se poate nega că în publicistica română Contemporanul de altădată însemna începutul revoluţiei sufleteşti care ne-a dus, cu etape, la cele câteva realizări democratice, batjocorite azi. Şi nu se poate ascunde că acele etape au fost marcate mai târziu, şi în momente deosebite, de apariţia violentă a Faclei, de izbucnirea Chemărei cari s-au înverşunat, pe rând, împotriva urii şi intoleranţei, propagate şi piiduite de cărturarii şi politicienii neamului, împotriva antisemitismului şi a apărării claselor sărace şi a conruperei, prin ameninţare sau bacşiş, a tineretului încorporat anual prin administraţii. In acelaşi spirit, Contimporanul nostru reia încercările cari au dus, cât de cât, la crearea, în cercuri de cetitori, puţini la număr, a unei mentalităţi nouă. Propagarea ideii străvechi de umanitate şi a principiului de democraţie rămâne, în clipa de faţă, o menire primejdioasă şi grea, iar în faptele de reuşită ceva nemaiîntâmplat. în contrast cu cele mai largi libertăţi obţinute pe hârtie, trăim clipele celei mai înteţite urgii. Niciodată moravurile politice n-au fost mai asiatice, mai tâlhăresc gestul lor şi mai umilă spinarea care îl suportă, decât acum când crima devine mijloc curent de guvernare, iar vaietul e singurul delict de rezistenţă. De vină nu e nici monarhia absolută, nici Curtea, nici camarila, nici Siguranţa, nici Comisarul regal, nici chiar politicianul instalat abil şi incomod în două luntrii. Ci publicul, inconştient şi temător e de vină, trântit în paiele nepăsării lui tradiţionale, aici, cu România * Articol-program. lui Mare trasă în inima civilizaţiei europene, ca o mocirlă cu stârvuri, coji de ouă şi de pepene în mijlocul unei curţi asfaltate. Trezirea acestui public e unicul scop. Reuşita e foarte probabilă - căci şi un câine pus prea adesea cu mirosul în propria-i murdărie sfârşeşte prin a se dezgusta. AMNISTIA Ziarele asigură că s-a hotărât în Consiliul de Miniştri amnistia. Guvernul, deci, s-a decis să uzeze de unul din marile mijloace de a deveni popular, cari i se rezervaseră cu grijă. Căci şi generalul Averescu încercase să obţie parafa regală. Şi, în faţa refuzului, a înţeles că e vorba de un dar rezervat celui mai scump. îi rămânea să apeleze la Parlament. N-a îndrăznit. Mai târziu nici n-a avut interes să insiste. Loviturile lui Argetoianu şi cancelariatul acelui bătrân libidinos şi plin de vanitate, Take Ionescu, îl paralizau. Amnistia era cea dintâi datorie a unui sincer suveran. El ştia că, într-o ţară în care guvernul pus pe fugă de invazia străină lasă un alt guvern care să facă politica năvălitorului, nu poate fi vorba de trădări şi treceri la inamic. Comediile de la Iaşi cu demisia lui Brătianu, triunghiul morţii şi tratativele de la Buftea şi acea oribilă plecare a misiunii franceze, ne scot din rândul statelor cu panaş şi cu atitudine. Dar sub ochiul străinătăţii s-au căutat la iuţeală ţapi ispăşitori. Mistificarea s-a complicat cu osânde şi decoraţii. Tăcere. Pauză. Parăzi. Amnistie. înverşunată a fost, însă, oligarhia faţă de mişcarea socialistă. Aci a furat, a înlănţuit, a ucis, dintr-un integral sentiment de ură. După trei ani de atrocităţi, intervine, în sfârşit şi aici, amnistia. Sperăm într-o eră de împăcare şi de muncă. Dar nu ne dumirim, în veacul al XX-lea, de ce numai cu ocazia sărbătorilor regeşti de familie actele de dreptate devin îngăduite? Dacă nunta principesei Marioara se amâna? Dar dacă principesa Elisabeta nu cădea bolnavă? E nevoie neapărat de bucuria unei tinere principese sau de chinul frumoasei Elisabeta? Căci se spune că actul de clemenţă îl datorim crizei sufleteşti îndoite şi contrare prin care a trecut Regele. E ceva de basm în evenimentele zilei, dar aceasta nu acoperă realitatea. 294 295 ICARTEA STRĂINÂI Cartea franceză, atât de răspândită înainte de 1916, devine un obiect inaccesibil şi rar. Valuta desăvârşeşte victoria învinşilor aci în Orient. Ceea ce n-au izbutit miile de broşuri şi cărţi germane distribuite aproape gratuit în anii de propagandă, părăsirea câmpului de luptă de către editurile franceze o înlesneşte... Cele câteva mii de intelectuali cari întreţineau viaţa gândului pe aceste maluri ale Dâmboviţei, cu resfrângeri şi ecouri din Franţa, se întorc către lumina mai aspră care vine de la Viena şi Berlin. Cu hotărâre, întreprindem lectura mai anevoioasă şi mai puţin muzicală care ni se oferă între coperte de o solidă eleganţă, pe o hârtie impecabilă, cu o strălucitoare cerneală neagră. La chemarea voinţei, nemţeasca noastră de liceu se redeşteaptă şi râvna de a şti o perfecţionează cu ajutorul uneltei părăsite: dicţionarul. Căci absenţa oricărei inspiraţii şi iniţiative proprii, insuficienţa penibilă a vieţii noastre sufleteşti ne dau înlănţuiţi şi robi, pe multă vreme încă, marilor culturi străine. Ieftinătatea şi abundenţa librăriei germane înlătură azi orice rivalitate. Acesta e faptul. Nu vedem un rău într-însul. Nu suntem dintre cei cari amestecăm cultura şi politica externă. Ne servim de acest argument pentru a provoca Franţa politică şi intelectuală la măsuri. Dar nu credem în el. Avem convingerea că urmele influenţei franceze nu se vor şterge atât de repede. Şi e cert că din fluxul editurei germane, la noi, nu va rezulta decât o complectare a gândului românesc. Nevoia de a fi în contact cu sufletul apusului, satisfăcută azi unilateral, ne sileşte să încetăm a ignora limba şi cugetarea germană. Europenizarea românului face un gigantic pas. însă vitrinele s-au pustiit şi ni se face un gol în suflet. Sentimentul de izolare se accentuează zi cu zi... Unde sunt cărţile franceze? Le-am cules câte s-au mai găsit. Le-am căutat în editura lui Manz-Wien. Erau mai luxoase şi mai ieftine, dar am fi preferat, nu ştim de ce, tomul banal şi neglijat de 3,50, sub scoarţa lui galbenă. Şi de la un iimp au dispărut revistele... Mercure de France, Nouvelle Revue Francaise, Les Marges, numele surorilor noastre sufleteşti, defuncte pentru noi şi regretate. Câte un prieten privilegiat le mai primeşte cum primeşti un plic postum, decolorat şi din depărtare. El circulă anevoie prin câteva mâini, şi atât. Dar în afară, un public întreg aşteptăm darea de seamă, printr-un ziar, printr-o revistă. Şi mai vedem generaţiile cari le ignoră, de pe acum, şi farmecul, şi regretul, şi trebuinţa. Alarma s-a dat, fără folos. Va înţelege oare guvernul francez că această chestiune îşi cere şi merită micul sacrificiu? Că vitrina franceză în Orient face mai mult decât o ambasadă şi decât o armată? MIRON CRISTEA, COMISAR REGAL Şedinţele Consistoriului au decurs fără larma voioasă de odinioară. Publicul s-a desprins, deopotrivă, cu aventurile lui popa Iapă, implicat în raporturi romantice peste pustă, în cavalcadă. Sutana lui tenebroasă, trasă de vântul galopului peste bărăganul lunar, dau [!] evocării ca geambaş a Sfinţiei sale, purtate în nechezatul apocaliptic al sirepelor furate, ceva impunător şi demonic. Aşijderea, cetitorul îşi aminteşte cu zâmbet de povestea mângâierilor senile pe care un patriarh al străbunului nostru crez le aşternea cu dărnicie din 'naltul scaunului metropolitan pe trupul răsărit lunecos din zăbranic al smeritei Olimpia (sora sa întru Domnul). Campania de presă, dusă cu o făţarnică indignare, foarte trebuincioasă perseverării într-însa, în faţa unui public atent dar nicidecum consternat, a avut rezultatul contrar: să stabilească, în veacul nostru liber, dreptul monahului de a se deda, pe furiş, plăcerilor afurisite. De atunci, nu mai fu sacrilej ca printre sculele sfinţilor să se strecoare câte un laic instrument de lecuit părţile nemiruite ale trupului, nici ca printre sticlele de aghiaz-mă să figureze flaconul de permanganat sau giraldoză, iar alături de busuiocul înmănuncheat să dospească, printre foi de crin, buretele de toaletă, care suscită, totuşi, ultimul chin al lui Christ: setea, şi oţetul stors, pe gura lui crispată, de pumnul legionarului roman. în atmosfera pioasă a chiliei putea de-acum, printre cardinaleşti sceptruri şi mitre de aur, să circule molcom apa caldă, prin maţe de cauciuc, spre crupele mănoase şi obscene. Era un drept câştigat că bărbile, pe care cuvântul divin le resfira în vorbire, se pot pleca în tremur către acele suprafeţe curbe şi însufleţite, fie că aparţin şoldului nud al maicelor, ori celui răsfăţat în puf al mirenelor. Lumea decise pe gazetari să părăsească acest domen al senzaţionalului. Era neomenoasă această urmărire pe sub bolţi de pivniţă, pe sub grinzi de clopotniţă, pe sub bagdadii împloşniţate de chilie, 296 297 printre lanurile despicate de prăbuşirea erotică, sub nemărginita privire a Prea-înaltului, ori pe sub vegheze de cardinal, a formica-ţiunii celor puşi să bolborosească, în numele cerului. Astfel aşezaţi, sub ocrotirea toleranţei înţelegătoare a bunului simţ public, popii şi mai-marii lor, păzitorii câtorva kilograme de ciolane miraculoase, puteau dăinui, ca o rămăşiţă neplăcută a trecutului, din cerşit, din mistificare, din subvenţii, sfaturi, leacuri, botezuri şi îngropăciuni, iar în cele din urmă, chiar din propaganda electorală, printre lumea superstiţioasă din satele şi din mahalalele noastre, nărăvite cu câteva gesturi şi apucături rituale, dar religioase nicidecum... Subvenţia lăsată de stat e prea neînsemnată pentru ca popii, pe lângă misiunea lor mijlocitoare între cer şi oameni, să nu se fi apucat şi de alte samsarlâkuri. Astfel că azi nu există bancă populară, nu există obştie, comisiune de împroprietărire şi comitet şcolar care să nu-şi aibe respectivul popă, evident popa din sat. Comodă situaţie, judecând după aspectul gospodăriilor sfinţite. Dar voinţa Tartuffilor reuniţi în Consistoriu a fost alta. Ei consideră înlesnirile căpătate în afara subvenţiilor oficiale ca un expedient plin de riscuri. Oful şi jindul lor se referă, dacă nu la vremurile blagoslovite dinaintea secularizării, cel puţin la o epocă în care statul le asigura o mai amplă simbrie. Miron Cristea, Mitropolitul, creue sosit momentul de a înfrăţi din nou cu bugetul sumbrul său convoi de cântăreţi pe nas. Se află doar la putere partidul d-lui Brătianu despre al cărui nume vorbise, într-un prilej sărbătoresc Regelui, că se află pe toate buzele... Un prim serviciu urmat imediat după cocoţarea mult-aşteptatului de un altul mai intens şi mai apreciabil: punerea în slujba propagandei liberale a tuturor sacrelor feţe bisericeşti. Devotamentul acestora nu poate rămâne nerăsplătit. într-un număr recent, Viitorul asigura că, până la găsirea unei modalităţi bugetare, guvernul va recurge la mijloace neobişnuite pentru a scoate preoţimea din mizerie. La care făgăduială Miron Cristea răspunde printr-un nou dar, stăpânirii liberale. Sub pretextul că adventiştii preconizează sustragerea de la serviciul militar prin respectul pe care această sectă îl arată poruncii „să nu ucizi", Mitropolitul îi denunţă ca primejdioşi siguranţei statului şi, deci, pasibili de faimosul articol 53 t. 2 ad. Şi excluşi din amnistie potrivit aliniatul referitor la propaganda în cazărmi. Se suprimă, astfel, şi libertatea cultului, pentru ca medievaliza-rea noastră să fie completă. Se oferă oligarhiei şi Comisarului regal o nouă lesnicioasă şi teribilă unealtă de prigoană şi de-acum, în afară de spionii siguranţei, te pândesc ochii preotului parohiei şi ai ţârcov-nicului care-1 însoţeşte la sfeştanie. Miron Cristea nu şi-a închipuit că nimiceşte numai pe adventiştii duşmani şi demascatori ai făţărniciei preoţeşti. El dă pradă urgiei, în primul rând, pe preotul care face politică ţărănistă, averes-cană sau iorghistă, pus sub ameninţarea unui denunţ episcopal. El exercită un mare şantaj asupra tuturor locuitorilor creştini, deopotrivă ameninţaţi de un denunţ popesc, în urma căruia Comisarul regal intervine. Şi aceasta se poate întâmpla chiar dacă eşti indiferent în materie de religie. Siguranţa Generală te va putea oricând ridica să te chestioneze asupra modului cum înţelegi să-ţi întreţii raporturile cu Dumnezeirea. Odată stabilit că adventismul este un delict, singura dovadă că eşti un bun creştin al bisericii autocefale o face referatul parohiei. Nici că se poate o mai mare creatoare de venituri, situaţie. Dacă Miron Cristea reuşeşte să suprime, cu mâinile lui de trântor şi serv, libertatea cultului, atunci poate lua măsuri pentru organizarea fiscului bisericesc printre enoriaşii îngroziţi. Vom plăti, părinte, vom plăti... Se încearcă, deci, înfiinţarea unei Ohme clericale pe lângă cea militară şi civilă pentru ca asupriri-:.; să se exercite deplină ca o Sfântă Treime. Şi aceasta într-o vreme când preotul ajunsese la noi un bun erou de anecdote hazlii şi galante, o pată agitată şi zadarnică pe splendoarea veacului, sau, cel mult, un gâdilici capilar pe grumazul trist al fetelor bătrâne şi a) babelor căzute în pioşie. Mitropolitul, Comisar regal. Episcopul, substituţi. Preoţii, spioni. Farsă sinistră jucată unui popor care a tolerat cu un umor adorabil comedia eclesiastică. Ţara decade mai prejos decât Spania cea bântuită de călugări şi sacerdoţi. N-am putea, oare, să preîntâmpinăm lovitura care coace sub potcapuri şi să purcedem grabnic la turtirea lor sub ridicul? Să cerem imperios respectarea canoanelor şi a moralei teologice. Să violăm alcovurile lor murdare şi să-i smulgem goi şi turgescenţi afară, în diformitatea lor grasă, cu ţipete de indignare prefăcută. Să ridicăm ruguri în pieţele publice călugărilor pederaşti, maicelor în curvie şi tuturor berbanţilor din presbiteriu. Să sfârşim cu domnii aceştia urâţi şi negri duhnind a tămâie şi a votcă, insuportabili purtători de bezne înţolite, atotştiutori... Şi să-i redăm, despărţiţi şi puşi sub pază, cultului delăsat al lui Onan. 298 299 MOBILIZAREA PROLETARIATULUI Ciocoii pregătesc ultima lovitură care să le asigure definitiv întoarcerea la putere şi stabilirea dictaturei. Ţărănismul va fi prigonit cu aceleaşi mijloace cari au dus la răzleţirea muncitorimei organizată în cele mai impunătoare şi disciplinate cadre politice cari au fiinţat la noi, cândva. Liberalii vor permite, apoi, d-lor Iorga şi Take lonescu să formeze viitoarea opoziţie şi viitorul guvern, a cărui durată se va calcula în birourile clubului după necesităţile marelui partid. Astfel, oligarhia, înlăturată o clipă, s-a reinstalat deplin dimpreună cu toate înrăutăţirile momentului. Şi faptul care permite această sfidare a sentimentului ţării, neputincios, e desfiinţarea organizărilor proletare de braţele, astăzi putrede, ale averescanismului. Din clipa în care muncitorimea n-a mai însemnat, în ochii guvernanţilor, un organism unitar, capabil de o acţiune promptă şi coordonată, toate fărădelegile şi toate felurile de crimă oficială au fost cu putinţă. De când greva generală a încetat de a fi o ameninţare realizabilă, îndrăzneala politicienilor crescu până la bunul plac asupritor şi cinic de azi. Odată socialismul sfărâmat, prin temniţă ţi prin neînţelegerile lăuntrice, toate celelalte steaguri de luptă ale ţării, oricâţi ochi le-ar urmări cu credinţa lor, devin biete insigne dezarmate. Căci singur proletariatul avea în conştiinţa lui, în varietatea organelor sale şi în marea lui mulţime ascultătoare, virtutea unei oşti. Oştire paşnică dispunând nu de mijloace de nimicire, ci de paralizare a duşmanului, răpus, când ar fi fost de trebuinţă, printr-o simplă grevă generală. Cercurile conducătoare tremurau în faţa acestui proletariat care alcătuise, înaintea tuturora, singurul partid integral din România Mare. Şi această garanţie de pace, de legalitate şi viitoare democraţie s-a spulberat prin stupiditatea câtorva şefi, prin amestecul Moscovei şi îndârjirea d-lui Argetoianu care-şi închipuia că acaparase ţara. Amnistiaţii ies azi din închisori şi găsesc, în locul vechilor legiuni muncitoare, trei firme scrise strâmb şi un număr redus de sindicate anarhice şi demoralizate. Munca, deci, de reorganizare a cluburilor şi de reconstruire a partidului ar trebui să înlocuiască toate discuţiile sarbede în cari fruntaşii îşi arată, ca în triburile de Piei Roşii, elocinţa vulgară şi semidoctismul marxist. O muncitorime capabilă de atenţie şi de mobilizare mai este, însă, o posibilitate şi numai reînvierea ei în uzine, ar încremeni mâna lividă a oligarhiei, crispată în văzduhul politic, pentru crime noi. 300 NOTE DE PICTURĂ Abstractismul, denumit şi cubism de cei cari greşesc, înseamnă întâi liberarea picturii de aspectele vieţii şi de semnele din afară. Până la el, arta liniei şi a culoarei, desenul şi pictura, se mărgineau să reprezinte chipuri, peisaje, naturi moarte. Fidelitatea asemănării între imaginea picturală şi imaginea reprodusă fusese cândva singura preocupare. Mai târziu, pictorul şi-a îngăduit să interpreteze, să aibă, adică, o viziune personală a lucrurilor. Asemănarea rigidă era jertfită şi lăsată fotografiilor. Pictorul se străduia să prindă şi să arate mişcare, vibraţie, armonie. De la romantici încoace putem urmări sforţarea înceată a pic-turei de a se degaja de constrângerea realităţii pentru o cât mai liberă interpretare şi alcătuire subiectivă a lumii. Impresioniştii, cu ochiul fraged şi puternic, au speculat, în dispreţul regulilor stabilite de viziunea comună a lucrurilor, vibraţiile colorate, în varietatea şi surpriza lor deconcertantă. Expresionismul a renunţat la detaliu, pentru a degaja ceea ce rezumă şi evocă totul: esenţialul, redeşteptând, printr-urJmpunător procedeu de a reliefa, întreg obiectul, cu atribuţiile, aşezarea şi năzuinţa sa (vezi Dan tul de Arhipenko). Abstractismul, în sfârşit, nesocoteşte modelul, vechile pretexte de natură. Nu mai e nici interpretarea lumii din afară, nici nu caută un punct de sprijin în ea. E lăuntric şi personal. Porneşte de la linie şi culoare ca de la valori absolute, întocmai cum muzica porneşte de la sunet. Şi precum muzica grupează sunetele în vederea unei armonii care exprimă o stare sufletească, pictura abstractistă dispune liniile şi culorile în vederea unui la fel rezultat armonios. Pictura, astfel liberată, devine o construcţie abstractă, ca o simfonie neprogramatică. îmi pare, deci, că abstractismul e formula picturei pure, a picturei pentru pictură. Prevăd deplinul succes al acestei arte din momentul când în sufletul omenesc s-a făcut ioc pentru înţelegerea ei la început, pentru simţirea ei mai târziu. O calitate a cubismului: e pe de-a-ntregul constructiv. Rupe cu tradiţia, dar nu pretinde să o nimicească, nici nu neagă valorile picturale de până la el. Se abţine numai de a le imita. îşi urmează calea lui creatoare. 301 BÂLCIUL DE SUCCESE TAKE IONESCU Concepţia parlamentară a marelui mut a răsturnat noţiunile unanim acceptate. Trei parlamente consecutive ne-au deprins cu lungi revărsări de oratorie căptuşită cu solide pugilate. S-au înregistrat meciuri cu vânătăi, pe chestii ridicole, sau personale, sau zadarnice. S-au înregistrat lungi furtuni în fragile pahare de carton. Asta e latura inevitabilă a parlamentarismului. Acum, însă, am încheiat o săptămână cu peripeţii parlamentare de o natură cu totul deosebită. într-un parlament dintre cele mai pacificate şi obediente s-au pecetluit, fără dezbateri, dar cu graţioase aclamaţii, trei dezastre naţionale, în trei sferturi de oră: o adevărată tragedie. D-l Brătianu Ion, trecând ca o adormită lebădă pe unde peste fostele sale succese repurtate la Genova, pe chestia tezaurului de la Moscova şi a Basarabiei, şi-a comandat ovaţii pentru rolul, de care habar n-am avut până acum, de salvator al prieteniei franco-engleze, rămânând ca succesele asurzitoare repurtate pe sus-zisele două chestii strict româneşti să fie valorificate prin război. D-l Brătianu Vintilă reeditează, în sens invers, şi în proporţiile exagerate ale Băncii Agrare, nanamaua de acum zece ani a tramvaielor sale. Acelaşi frate, printr-o nouă aplicare a devizei Partidului Naţional Liberal, introduce pe reprezentanţii unui sindicat englez într-o tribună a Adunării legiuitoare spre a nota stenografie ratificarea, la unanimitate, de către un parlament român al celui de al treilea succes al familiei, în virtutea căruia se instituie, cu toată inconştienţa necesară, nu numai o tutelă a străinilor asupra politicei financiare a statului român, dar şi un drept de prioritate al lor asupra veniturilor acestui stat. Turcia capitulaţiilor şi Germania înfrântă şi dezarmată n-au cunoscut şi nu vor cunoaşte o astfel de renunţare la cea mai elementară independenţă politică şi economică a unui popor. Vai de poporul a cărui oligarhie are urgentă nevoie de succese! Amintiţi-vă de împrumutul averescan din Elveţia care ne-a rostogolit moneda la a treia parte din valoarea ei de dinainte de succes. în ce abise o vor rostogoli ultimele trei succese? Căci oligarhia nu se teme, când are nevoie de succese, să precipite catastrofele viitoare. Ultimile succese au fost, cu nătângă voioşie, aclamate. Acestea sunt cuceririle parlamentarismului brătienesc. Trăiască ţarii dătători de ucaze! Trăiască Sovietele! Era un mort neliniştit şi rebel. Mult timp ne-a obsedat aspectul lui de leş, îngrijit şi pus pe picioare prin concursul funerar al medicului, al croitorului, al bărbierului şi al nu ştiu cărui vrac care îi dăduse prin lume putinţa şovăielnică de a târşi un pas slăbit de la vintre. Ne întrebam atunci, cu asprimea pe care ţi-o dă nedreptatea: Ce caută pe uliţă şi în for acest artificiu? De ce nu-şi aşază zilele într-un fotoliu, la fereastră, pentru prelungirea lor? Şi ne gândeam la neastâmpărul semen al bătrânelor care nu renunţă. Sub fardul trandafiriu şi ochelarii, cu codirişca de aur şi os în mână şi în freamătul mătăsurilor care le înfăşură zvelta uscăciune în funde şi flori, ele se perindă, încă, prin barurile cu lumini răsfrânte din argintării şi din cupe şi unde ţipă viori. în viaţa politică, d-l Take Ionescu, animat de aceeaşi tragică stăruinţă, întârzia la fel. La fel, amintirea începuturilor sale slăvite şi râvnele care cochetaseră cu toate idealurile şi cu mai toate îndeletnicirile, încordau pentru o supremă încercare, arcurile de-acum rigide ale voinţei halucinante de putere. De aici, ultimele lui danturi şi hopuri cu înţepeniri de fantoşă fără graţie. Temenelile lui geometrice frânte, surâsurile mecanice şi acea coco-ţare subită la suprema demnitate visată, de unde glasul lui de antică primadonă a râşnit o ultimă arie înainte de brusca prăbuşire în opoziţie şi apoi, omeneşte, cu chin, în nefiinţă. Take Ionescu plecase în Italia împins de acelaşi resort. I se atribuise intenţia de a stânjeni pe Brătianu la Genova, ca şi aceea, contrară, de a fi vrut să-1 piloteze şi să-1 ajute. în ambele cazuri, prezenţa lui neoficială în Italia, pe vremuri atât de politice, îi învederează şi mai mult năravul şi apucăturile. Moare în plină tentativă de intrigă paralizată sau de compromis zădărnicit. Moarte de politician în funcţie de bune şi specifice procedee: intriga sau compromisul. Take Ionescu, în splendoarea intelectualităţii sale ori în decrepitudinea ispăşitoare a bătrâneţii, n-a uzat de alte mijloace. Nicicând nu s-a lăsat răpit de un entuziasm excesiv şi nici ura nu 1-a năpustit, cândva, năvalnic. A trişat totdeauna, cu cele mai frumoase făgăduieli, a speculat veros, cu cele mai setoase aşteptări, a parodiat când chemarea sirenei, când blestemul proorocului, cu cele mai decise intenţii de şarlatanie şi de folosinţă, în fond. Căci fiul poporului, vlăstarul zdravăn al lui nea Ghiţă căruia îi dezveli în public coarnele, într-un proces subtil şi scandalos de contestare a paternităţii, 302 303 intentat, se zice, la întoarcerea din şcoli străine, iubea, mai mult decât orice, viaţa poleită a clasei asupritoare. Şi întru dobândirea ei, a jertfit singura lui nobleţă, singura nobleţă valabilă: talentul, cu vasta lui inteligenţă promptă. Aceste calităţi au dat greutate şi preţ trădărilor lui multe, căci prin ele ademenirile şi promisiunile, gor-nite, în diverse rânduri, mulţimei, căpătaseră forţă de ispită. Se iartă mai uşor triştilor, ursuzilor şi lipsiţilor de vocaţie Brătieni uneltirile şi sfruntarea lor, decât înzestratului Take lonescu o sumă de aproape identice păcate. Vina de a nu-şi fi justificat darurile decât pentru înşelăciune, chiul şi plăcere, de a fi batjocorit buna-credinţă pe care o iscă în sufletul lumii cei însemnaţi şi aleşi, a căscat tot mai larg pustiul în jurul celui care a strigat tot mai în zadar. Omul acesta care evocă şi impune atât de obişnuit şi de bine imaginea prostituatei, a rămas, la sfârşitul vieţii, cu vreo câţiva credincioşi, aşa cum o pensionară a dragostei rămâne în vizita câtorva vechi amanţi, a unei confidente şi a bătrânei cameriste însărcinată să presare naftalina... De curând, totuşi, acest chip fidel pudrei de orez şi oglinzii ovale, reuşise încă să se ridice ca o ameninţare. Oligarhia reîntoarsă la putere după trei ani de exil, îi oferea pentru mai târziu succesiunea politică pentru a relua comoda alternare la guvern, din zilele lui Carol. Se înjgheba, cu sprijinul d-lui lorga, ultimul amant al mult încercatei doamne, un partid oficial de opoziţie. Moartea oportună spulberă acest plan şi salvează onoarea d-lui lorga, angajat tinereşte în legături care dezolau familia sa politică. Sunt aci analogii cu melodrama duioasă a lui Armând Duval şi Dama cu Camelii... (jucată de bătrâna Sarah). încă un amănunt: Take lonescu a murit sărac. Avere nu lasă, fiindcă n-a avut niciodată avere. Aşa proclamă gazetele şi prietenii. Cetitorul care nu scăpată în sentimentalismul de rigoare şi pentru care un deces nu e un nou prilej de ipocrizie, se va gândi, desigur, la mizeria de douăzeci de milioane anual, dusă de avocatul fost ministru şi de ministrul fost avocat, Take lonescu. în sărăcia lui fără testament, omul de stat a risipit în înjghebări de partide şi de ziare, câteva zeci de milioane. Ultimul său dispreţ s-a exerciat asupra rublelor şi coroanelor preschimbate. N-a mai rămas nici pentru înmormântare. („Moare sărac şi nu lasă nici o avere".) Din nefericire, i se fac funeralii naţionale, după ce vagonul mortuar a străbătut un lung parcurs de saluturi cu steagul. Când va muri Constantinescu P., toată lumea are să spună că a fost un samsar veros şi strângător. E o nedreptate. Singura lui vină 304 stă în aceea că n-a ştiut să cheltuiască. E, însă. adevărat că pe când d-1 Constantinescu are un singur băiat, defunctul Take lonescu avea doisprezece. COMEDIA DECLASAŢILOR Sentinţa în procesul comuniştilor s-a dat după o zăbavă de douăsprezece ore. Timpul a fost fixat de regizorul Cernat pentru pauza hotărâtoare care avea să preceadă tabloul final. E cel mai nevinovat dintre efectele pe care şi le-a permis macabrul om de teatru. E, poate, un uşor sarcasm în faptul că a impus, astfel, douăsprezece ore de arest Curţii Marţiale, trimisă în deliberare, sub preşedintele ei, colonelul „Nu-se-Admite", care trebuie să fi morfolit cu turbăciune ciorna sentinţei în buzunar. S-au distribuit, după plac, câteva zeci de ani de puşcărie, - dar nu de asta ne ocupăm acum. Publicul ştie de câtă imparţialitate şi independenţă sunt capabile Tribunalele Marţiale. El absolvă, deci, pe condamnaţi, iar vina lor, şi dovezile ce se aduc, le dedică altor judecători. Chiar şi asasinul isteric şi semidoct, cu mizera lui ideologie criminală, Max Goldstein, demnul adversar de controverse al Comisarului regal, capătă, prin felul cum fu torturat şi osândit, culori de inocenţă. Fapta lui oarbă a trecut prin judecata strâmbă a ofiţerilor în serviciu comandat. Şi oricâtă cumpănire e în hotărârea lor şi [în] sentimentul general de echitate, sentinţa care-1 loveşte trebuie pronunţată de alte guri. Câtă vreme acest deziderat de justiţie nu se va îndeplini, lupta rămâne deschisă între cele două tabere de atentatori care îşi îngăduie toate mijloacele pentru a se întredistruge. Căci primul lucru evident prin sentinţă e că ea desfiinţează starea legală şi aruncă o sfidare pe terenul şi cu armele violenţei. De o parte, Goldstein şi micul lui grup de necunoscuţi izolaţi de viaţa naţională şi de clasa în numele căreia pretind că vorbesc. De alta, Brătienii, Filipeştii, Argetoienii şi ceilalţi ciocoi tot aşa de străini de naţiune, tot aşa de stingheri şi fără de rădăcini nici într-o clasă. Isteria ciocoiului şi isteria vagabondului, faţă în faţă. Rezultatul? Crimele lui Max şi uneltirile câtorva clandestinişti, escroci ai banului de la Moscova, semănători de vrajbă în sindicate, spioni ai Siguranţei române, şi ai celei ruse, terorizatori până la buimăcire ai 305 şefilor muncitorime! organizate, cari, sub presiunea lor, au decis, o dată cu greva generală, năruirea partidului. Şi, imediat, vânătoarea sălbatecă întreprinsă de politicianul scăpat de spaimă, asmuţirea la stâlcire şi crimă, întrecerea în cruzime şi bestialitate organizată, cu bătaie de joc şi prime de încurajare, în plină zi şi în plin pretoriu de justiţie, cu scopuri de intimidare. Detractarea în masă a poliţiei, a jandarmeriei şi a unei părţi din ofiţerime prin această necontenită excitare la viol, la sânge şi tortură, şi tendinţa acestora de a se libera de sub controlul guvernului şi a lucra pe cont propriu. Ministrul de Interne nu mai ştie înfrâna şi preveni poznele ucigaşe ale guvernatorului Basarabiei; Siguranţa inventă comploturi, arestează şi snopeşte zeci de oameni zilnic. Şi, în această atmosferă de provo-caţiune, cele două fracţiuni de criminali rafinaţi şi cinici, şi de răufăcători tâmpiţi de prima carte citită, se pândesc pentru a se izbi din nou. Revoltător e că adversarii îşi dispută, luându-se de beregată, dreptul de a conduce poporul propriu-zis, milioanele de ţărani, sutele de mii de lucrători şi miile de intelectuali înfometaţi şi aserviţi, cari asistă apatic brigandajul şi măcelul. Exasperant e că aceste mulţimi nu se întâmpină, nu se contopesc şi nu-şi spun cuvântul. S-ar părea că nu aşteaptă decât strivirea deplină a unui adversar pentru a-şi statornici stăpân pe cel rămas în picioare: pe Max Goldstein sau pe Ion Brătianu, consideraţi ca simboluri. POPOVICI ASASINUL Generalul Popovici, mâna de lucru a guvernului în Basarabia, a comis cinci asasinate noi. Cinci dintre comuniştii puşi în libertate pe bază de amnistie au fost ciopârţiţi şi aruncaţi în marginea pădurii Vadul Vodei, unde activitatea câinilor vagabonzi, şi obişnuiţi din 1918 cu asemenea revelaţii, i-a descoperit. Ziarele cer anchetă, iar Viitorul denunţă ca trădători pe toţi cei ce se revoltă şi cer pedepsirea tâlharilor. Aceasta, însă, nu va împiedica guvernul să ordone chiar o cercetare, fără rezultat de bună-seamă, căci o anchetă riguroasă ar denunţa în primul rând pe autorii morali, pe inspiratorii şi complicii sus-puşi ai crimelor în serie. Singurul remediu ar fi, deci, avansarea şi decorarea generalului Popovici, precum şi a tuturor făptaşilor şi părtaşilor în subordine. Să se încurajeze pe faţă omorul, să se tragă în ţeapă victimele. în pieţele publice, să se plimbe în caruri de triumf călăii cu ghearele roşii. Să se fixeze, anual, o sărbătoare de masacru nepedepsit, a tuturor deţinuţilor osândiţi, amnistiaţi sau absolviţi, în toată ţara, în arene, cu asistenţa comisarilor regali, a autorităţilor şi a garnizoanei. Iar în capitală, guvernul şi Regele în persoană să aplaude din tribune zelul asasinilor şi să participe la retragerea cu torţe care va trebui să încheie grandiosul delir al unanimităţii. Astfel, poporul nostru de pretutindeni se va deprinde în aşa chip cu ideea că omorul e ceva permis şi voios, încât' „sărbătoarea sângelui" degenerată în necesitate naţională va reclama ridicări de altare şi înălţări de idoli, prilej de opere de artă şi de întrecere între artiştii sculptori şi decoratori. Şi ordinea se va restabili în România. POLITICIENII, PRESA ŞI ZIARIŞTII După lungi restrişti, oligarhia, reîntoarsă, prin abilităţi laborioase, la putere, îşi consolidea.-u-, în legislaţie, cuceririle. Vremurile s-au schimbat, dar oamenii au rămas. Instinctul le porunceşte să rămâie. Şi, întocmai acelor vietăţi de apă care, când trec dintr-un mediu sărat într-unui dulce se acoperă cu o crustă cari le păstrează, pe dinăuntru, concentrarea salină de trebuinţă, samsarii, trântorii şi mercatorii clasei noastre dirigente se ferecă în zaua şi în coiful stării de asediu. Legea marţială din 1916 se transformă în Constituţie. Asasinatele prin împuşcare sau înec, comise de atunci încoace, se înscriu, pentru continuare, în pactul fundamental, sub titlul pedepsei cu moartea. Ne înapoiem la povestea mavroghenească. între tipul încâlcit al vizirului nostru actual şi sumbra stafie flocoasă a hospodarului levantin de odinioară este, de altfel, o pronunţată asemănare. Activitatea anacronică a nesigurilor conducători se dezvoltă într-o altă serie de măsuri, restrictive de libertăţi. Se ridică mâna asupra dreptului de întrunire şi de asociaţiune. Se răpesc atribuţiile de control financiar şi de iniţiativă legiuitoare ale Camerilor. Meschina fantezie biurocratică a d-lui Vintilă Brătianu descoperă, în locu-le, comisiunile de specialişti, lesne, şi după plac, eligibile şi influenţabile. Şi, în sfârşit, tifla bâjbâită pretutindeni cade peste 306 307 pagina libertăţilor presei, cu o pasiune insistent scârnavă. Păstorii neamului reîntorşi la stâna cu brînzeturi îşi cotonogesc, în prima pornire, câinii. Politicienii nu ignoră că toate sacrificiile, adică toate restituirile, la cari au fost nevoiţi, deceniu cu deceniu, le-a pricinuit nu reclamaţia poporului, ci strigătul strident al presei. Nu uită politicienii, că în zilele dintâi ale dezastrului, cei cari au fixat răspunderile şi au luminat masele au fost, într-un elan, de atunci părăsit, gazetarii. Oligarhia se vrea ferită pe viitor de acel tremurici care i-a impus gestul recunoscut excesiv al exproprierei şi al votului universal. Libertatea presei desfiinţată prin legi marţiale în ciuda celor mai categorice opuneri constituţionale; libertatea presei redusă, de fapt, la o virtualitate irealizabilă, prin capitalizarea fabricelor de hârtie, a instalaţiilor tipografice şi a principalelor firme, trebuia scoasă cu desăvârşire din rangul eventualităţilor prin prigonirea şi terorizarea gazetarului însuşi. De aci, trecerea delictelor de presă în competinţa tribunalelor ordinare. Reînvierea, pe urmă, a medievalului monstru, a delictului de opinie, cu obârşie şi în vechiul drept al sălbăticiei romane - iată rezultatul. Sunt, pasămite, anume păreri cari nu trebuie să-ţi trăznească prin cap, fără vinovăţie. Ai voie să cugeti orice, afară de unele lucruri, cari rămân, uf! pe seama juraţilor. Afară, decj_-.de interdicţia de a gândi ceea ce nu convine ordi-nei stabilite şi, de aceea, de a critica fapte şi întâmplări prin raportare la persoana făptaşă - în primul caz delict de opinie, în al doilea, calomnie şi şantaj -, ai slobozenie să te dedai la cât mai variate speculaţiuni sau predici, după cum te împinge temperamentul, despre marile chestiuni de morală, religie, civism, despre toate ideile generale de cari se leagă potlogăria circumstanţială a politicianului. Ajungem, în fine, la presa ideală, fără denunţuri, fără invective, fără insuportabilele atacuri ad hominen\ o presă de fabulişti sau de filosofi tratând întruna despre esenţa lucrurilor şi lipsa de însemnătate şi adevăr a aparenţelor. Gazetarul e desfiinţat chiar dacă se mai întâmplă să fie stăpânul ziarului la care scrie. Politicianul 1-a urmărit cu o gelozie şi ură tenace. Ceea ce i-a exasperat îndârjirea a fost, fireşte, imensa lui datorie de recunoştinţă. De cincizeci de ani, gazetarul nostru a perseverat să creeze şi să acrediteze pe politicianul român. A scris articole pe cari le-a semnat boierul; a compus discursuri pe cari acesta le-a pronunţat băieţeşte de la tribună, a ticluit recenzii şi dări de seamă spre ştiinţa naţiunii, fericită că i se vestesc 1 La persoană (lat.). virtuţi, talente, oameni mari. De cincizeci de ani, gazetarul a gândit, a scris, a lucrat pentru exploatatorul său, în schimbul simbriei precare sau a răsplăţii cu grijă drămuită, când stăpânul ajungea la putere. Dar de vreo zece ani, ticluitorii atâtor caricaturi de lut şi-au permis sportul câtorva dărâmări prin bobârnace. Oricât au încăput ziarele pe mâna bancherilor şi a partidelor bancare, ziariştii şi-au dat seama că pot fi stăpânii opiniei publice. Câţiva parveneau la o popularitate proprie. în străinătate, cucereau dregătoriile de primul-plan, îşi păstrau pentru ei înşişi ideile, aplicarea, pasiunea lor şi recompensele. Printre ei nu se mai menţineau decât politicienii înzestraţi cu putinţa de a-şi scrie singuri articolele. Ciocoii trişti şi sterpi de la noi s-au alarmat. Trebuie înlăturată pe viitor posibilitatea ca orice pamfletar să zgâlţâie, în faţa publicului, fantoşa cu articulaţii moi a politicianului, să-i ia, în hazul asistenţei, lustruitul suflet şi să-1 întoarcă pe dos, ca pe o mănuşă îndelung purtată. Se salvează privilegiul clasei lor inculte şi trândave şi se zăgăzuiesc transformările sociale la linia intereselor lor. De aci, legea cea nouă care nu mai izbeşte în libertatea presei, ci în persoana, oarecum inviolabilă, a gazetarului. Zadarnică revoltă a omuleţilor. Prestigiul celui ce i-a creat, şi îi creează încă, va creşte impunător în această încercare. VALUTA ŞI LEGENDA Ultima povârnire a leului spulberă, în sfârşit, o legendă: destoinicia Partidului Liberal. Ani de zile, oamenii bine îmbrăcaţi cari îl compun au strigat din umbra unde îi alungase hotărârea scârbei unanime: suntem într-adevăr antipatici; ca tâlhari în haine sumbre, cu buzunări tixite de coduri şi de cărţi de joc şi mâinile înfipte în avuţia ţării, poporul ne cunoaşte... ni se ştiu obiceiurile şi se mai ştie că nici gând de schimbare nu hrănim; cum suntem, am fost şi vom fi; dar, pe lângă păcatele noastre, avem o mare şi unică însuşire: ne pricepem în guvernare; nimeni ca noi nu izbuteşte să mulgă vaca fără să-i sece ţâţa, nici oaia s-o tundă fără să-i cadă lâna. Posedăm secretul sleirii nesimţite, al exploatării line. Transformăm ţara într-un bolnav care moare nu cu gemete, ci cu simţirea dulce că se întremează. La ivirea noastră, i se luminează ochii, îi râde chipul, părul îşi recapătă lucirea... Suntem puţini şi huliţi, vedeţi bine, dar 308 309 din vina noastră suntem organizaţi. La noi se găsesc oameni de acţiune şi oameni de visare. Foşti şi viitori miniştri, foşti şi viitori deputaţi. Prefecţi şi zapcii meşteri în alegeri, detectivi şi specialişti, oratori şi scribi, magistraţi şi funcţionari inamovibili, şefi militari, curteni, diplomaţi, proxeneţi, rufiani', curtezane, samsari şi popi. Toţi şi toate la un loc formează aşa-numitele cadre, fără de care nu se poate ticlui şi aplica o lege, ce smulge şi exploatează din patrimoniul avuţiei comune încă un filon. Vrând-nevrând, în ciuda hulei generale, trebuie să îngăduiţi să ne cheme, trebuie să vă resemnaţi să vă guvernăm... Ştim arta furnicilor nesăţioase cari istovesc viaţa gândacilor de roze, cu dezmierdări. Suntem, pe lângă spânzurătoare, săpunul care dă lunecuş frânghiei, pe lângă ghilotină, uleiul care ia fierului scârţâitul... Venirea noastră va reda statului aspectul nouţ care-1 făcea să atârne cu orgoliu de zidul balcanic al Europei. Cam aşa vorbeau liberalii şi nu-i credeam. îi ghicisem suficient de corupţi, dezagregaţi şi lipsiţi de orientare, cu toată mândra lor atitudine, ca să nu le mai atribuim nici virtutea de spoitori vremelnici ai faţadei noastre de stat. Speram în venirea lor şi o doream aşa cum guvernul lui Argetoianu dorise greva generală. Doream un guvern liberal pentru a grăbi distrugerea partidului însuşi, prin dovada zgomotoasă şi orbitoare, pe care fără greş avea să o facă, a deplinei lui incapacităţi, a incurabilei slăbiciuni. Şi după ce a făcut alegerile cu armata, are astăzi armata în contra lui. După ce a dat generalilor puteri politice opresive, azi, când trebuie să le ia din mâini pumnalul, tremură de teama lor. Asasinatele izbucnesc în lumina zilei, în auzul ţării şi al străinătăţii. Specula practicată până acum pe furiş, de tovarăşii acestei coterii de profitori, se dezlănţuie făţiş, în piaţă, şi guvernul subvenţionat de negustorimea hoaţă nu are autoritatea să o înfrâne. Dezordinea şi indisciplina rup preutindeni rândurile, căci cei cari au apelat la complicitatea administraţiei, la concupiscenţa judecătorilor, pentru marele fals electoral al anului, nu mai pot nimănui impune o regulă şi o datorie. Iar, în sfârşit, când intră în joc cârtiţa miraculoasă a formidabilei organizaţii, finţa însufleţitoare prin neastâmpăr, viermele răsucit negru în fruct, iazma tiptilă, căţelul pământului, care aci se numeşte Vintilă, şi când d-1 Vintilă Brătianu îşi ţine suprema făgăduinţă a consolidării bonurilor de tezaur, rod aurit al geniului său financiar, care e rezultatul? Leul 1 Ruffîan (franc.) - om fără scrupule, aventurier. se rostogoleşte pe cele din urmă trepte către nepreţuirea deplină... Se naşte conflictul cu detentorii' francezi, cu finanţa de care depinde pe de-a-ntregul valuta monedei noastre. în schimb, se instalează cu învoirea gorniştilor formulei „prin noi înşine" ipoteca şi controlul englez la noi. Legenda liberală e dezminţită. Dar, pentru puţinii cari mai cred în ea, e necesar ca liberalii să rămână la putere, încă. Mai sunt pante nesimţite spre dezastru, pe cari mâna lor neiscusită are să ne alunece. Mai sunt câteva crime de săvârşit, câteva hoţii de comis, câteva greşeli, câteva violenţe, câteva pierderi de realizat, până ce vor cădea flasc, dintr-o bucată, şi, prin ei înşişi, de la cârmă. Şi pe cimitirul colorat de somnul foştilor miniştri, de şefi militari şi de mameluci, de magistraţi marţiali şi civili, de samsari, curteni şi femei, brancadierii Regelui vor sosi cu un nou transport de neputincioşi, din aceşti ani în cari se oficiază înmormântarea oligarhiei, în serii. RĂZBOIUL CELOR DOUĂ BĂNCI Sunt patru ani de la Unire şi sfinxul de la Cluj nu s-a rostit încă. Doar ochii lui de piatră rămân larg deschişi şi pentru toate fas-cinaţiunile şi toate ispitirile. Sunt patru ani de când presa a obişnuit publicul cu povestea intermitentelor pertractări ale d-lui Maniu. Cuvântul s-a statornicit printre cele cu haz. Totuşi, povestea continuă să aţâţe interesul publicului şi enigma sfârşitului dă încă nelinişti. Vor realiza transilvănenii blocul opoziţiei pentru guvernul de mâine? Trăda-vor ei cauza democratică printr-o alianţă care să-i ducă, dimpreună cu liberalii, la putere? întrebarea s-a perpetuat, aceeaşi. întâmplările ne-au lăsat, sistematic, în nedumirire. Ardelenii discutau, puneau condiţiuni, vorbeau puţin, ascultau mult şi rupeau, pe simple pretexte, brusc, tratativele. Lăsau cu grijă impresia că eventuala alianţă cu liberalii le cauzează o profundă oroare. Atitudinea aceasta le aducea popularitate. Ne deprindem cu gândul că Partidul Naţional, semnatarul pactului democratic de la Alba-Iulia, lupta într-adevăr pentru liber- 1 Detenteur (franc.) - deţinător. 310 311 tăţile constituţionale şi pentru principiile veacului. în realitate, el specula spaima publicului de o coaliţie cu liberalii şi toată binefacerea se reducea la simpla lui abţinere. Suficient, pentru ca nimeni să nu-i impute că aceeaşi rezervă şi aceleaşi procedeee le observă şi faţă de opoziţie. De ajuns, pentru ca nimeni să nu-i pretindă, în numele ideilor comune, un angajament că niciodată nu va pactiza cu liberalii. Partidul Naţional îşi menaja, dimpotrivă, toate posibilităţile. Şi niciodată nu pierdea prilejul de a relua cu liberalii tratativele, întrerupte, cu puţin înainte, cu indignare. Căci ceea ce doreau conducătorii ardeleni, mai presus de orice alte combinaţii, era tocmai această înţelegere, pentru ei fructuoasă. Ceea ce a împiedicat-o n-au fost scrupulele lor democratice, ci lăcomia nesăţioasă a liberalilor, îndărăptul controverselor teoretice şi a tocmelilor pe locuri parlamentare şi portofolii, peste orice chestiuni de program cari, din relatările presei, păreau să constituie baza discuţiilor, se încingea cea mai înverşunată pertractare bancară. Ardelenii au năzuit o singură situaţie: împărţirea puterii şi delimitarea zonelor de influenţă economică. Au vrut să fie, şi sunt, prin organizarea lor de partid adăpostit în instituţii financiare, „liberalii Ardealului". Cuvântul acesta comportă, bineînţeles, atenuări în ceea ce priveşte firea, procedeele şi cinismul. Dar păstrează întreg înţelesul că Partidul Naţional e o alcătuire capitalistă, oligarhică, rihzând la acapararea bogăţiilor ardelene, în folosul câtorva mari acţionari ai diverselor întreprinderi de peste munţi. Nu de bietele cluburi înfiinţate de liberali în Transilvania s-au simţit ameninţaţi conducătorii politici de dincolo, ci de numeroasele sucursale, introduse ca nişte cai troieni, de Banca Românească, în principalele citadele economice. Nu încetarea propagandei politice exig, liberalilor, ardelenii, ci părăsirea câmpului economic ardelenesc. Cu acceptarea acestor condiţii, pactul de cooperare a celor două mari partide capitaliste s-ar fi semnat. Burghezia românească integrată ar fi cucerit definitiv puterea, pentru a se deda exploatării, strict delimitate de coama Carpaţilor, a celor două mănoase jumătăţi de Dacie. Urmărind acest rezultat, partidul ardelenesc, conştient de interesele sale strict burgheze, i-a ferit să întărească opoziţia, săracă, numeroasă, deci suspectă de revoluţionarism, printr-o alianţă sinceră şi declarată. Deci, intransigenţa liberalilor, închişi la minte şi hrăpăreţi, a dus, pare-se, la o dezbinare de mai lungă durată. Lovită adânc în interesele ei, oligarhia ardelenească pare hotărâtă să nesocotească orice considerent de clasă, în lupta de apărare la care a fost constrânsă, în dauna Băncii Agrare s-a săvârşit un rapt brutal. Opoziţia prinse momentul să făgăduiască Băncii Agrare restituirea privilegiului prin răsturnarea guvernului. Liberalii, cari nu sunt oameni de principiu şi de vederi, ci lucrează în virtutea unui foarte elementar instinct de acaparare şi economie, nu şi-a dat încă seama de repercusiunile actului lor. Se poate totuşi ca intervenţia Regelui, în conflict, să fie un semn al trezirii lor destul de tardive. Alţii însă s-au interpus din vreme între lovituri şi au încercat o conciliaţiune a chiaburilor. Publicul nostru nu ştie nimic de bizara intervenţie a lui Erdely-Bank din Budapesta, în această afacere şi de convorbirile ei mediatoare cu Banca Românească. I s-au propus acesteia soluţii. A propus, la rându-i, contrasoluţii. E un spectacol bogat în reflexii şi în deducţii de tot soiul, amestecul acesta al unor bancheri maghiari în războiul celor două facţiuni bancare române, cari îşi dispută, cu fraze superbe, ţara. Dar tendinţa de hegemonie financiară a Băncii Româneşti pare a zădărnici totul. Partidul Naţional, constrâns, se afundă între băncile şi steagurile opoziţiei democratice. El ştie că, în faza actuală a economiei româneşti, dispune de o singură valoare reală: capitalul industrial. Lui i s-ar cuveni, deci, rolul dominant, în dauna capitalului bancar liberal care e funcţie de maşini şi producţie. Mulţumindu-se cu modestie la exploatarea Ardealului, ameninţat în patrimoniul său străvechi, partidul d-lor Maniu şi Vaida e gata, cu ajutorul opoziţiei, să facă gestul lui Samson: bolţile pivniţelor de beton se vor prăbuşi şi de o parte şi de alta a munţilor. Diferendul politic nu există sau e pe deplin în funcţie de interese economice. Separatismul ardelean e un cuvânt zadarnic, după cum patriotismul liberal e o impostură. Asistăm la o tentativă de brigandaj a unei părţi de oligarhie asupra celeilalte, care, ca să se apere, se drapează puţin în roşu. Asistăm şi la sforţările finanţei buda-pestane de a le împăca. ŢARA CARE PÂRÂIE Pe linia trenurilor de plăcere şi a marilor transporturi de lux, pe drumul cel mai străbătut de bogăţii şi de bogaţi, s-a întâmplat o catastrofă. Regele, sfetnicii şi curtenii, oamenii politici şi samsarii de la un milion anual în sus, cartoforii în pelerinaj la De Marcay, cocotele de anvergură şi escrocii în stil mare, profitorii şi speculanţii, diplomaţii şi ziariştii, rentierii, industriaşii şi foştii latifun- 312 313 diari, în definitiv toţi cei asupra cărora administraţia trebuie să vegheze cu grijă, s-au înfiorat. Căci în trenul sinistrului, fiecare s-a gândit că ar fi putut călători şi deceda, dacă şi-ar fi grăbit sau întârziat plecarea cu vreo câteva ceasuri. Indignarea, deci, a cuprins întregul Bucureşti plaisirist şi comis-voiajor. Viziunea dezorganizării profunde, în care zace ţara, apăru tuturora. Şi, ca pentru a întări imaginea de rugină şi putrefacţie generală, la ecourile încă rătăcitoare în munţi ale catastrofei, se adăogiră trosnete noi. între Capitală şi Giurgiu, un pod cedă. în Moldova, în nu ştim ce punct, traversele, ieşind din loc, strâmbau linia şi serveau, fără alte accidente, o deraiere plină de promisiuni. Direcţia C. F. R. constată, subit, că mai sunt câteva zeci de poduri în primejdie, interzice tracţiunea dublă şi impune pe alocuri chiar trans-bordarea. Deci, în plină expansiune politică şi geografică, România, centrul de viaţă a Micii Antante, îşi încetineşte ritmul şi, ca într-un corp în care circulaţia se poticneşte de flebite şi artere sclerozate, îşi simte, cu fiece provincie izolată prin câte un dezastru, întregi porţiuni din fiinţă-i răcind. România seamănă cu acei uriaşi mânjiţi de cuperoză, răsuciţi de gută şi de reumatisme, însufleţiţi de o febră devorantă şi cari dau încă impresia forţei şi a sănătăţii, graţie staturii impunătoare şi a nepăsării grele de mişcări. Dar toate încheieturile înfloritorului bolnav trosnesc, inima-i se opinteşte amarnic, plămânii gâfâie şi sângele bate apoplectic în tâmple. în această fază liberală, România intră în spital, să i se refacă podurile, macaralele, şoselele, cheiurile, materialul; dar vindecarea e anevoioasă şi grea... Organismul ei pârâie a dezastru, părţile se dislocă, elementele apărării se dezbină... Căci cei ce o locuiesc nu se cunosc şi nu cooperează. Ţăranii, muncitorii şi cărturarii se privesc cu ostilitate sub apăsarea neofanariotismului nesătul. Şi printre ei circulă molima dulce şi orientală a trândăviei. Şi toată această lume jigărită şi impotentă, abătută asupra unui teritoriu care părăgineşte pe zi ce trece, refuză ajutorul din afară. Toată mizeria asta de spitaluri şi ospiciu aspiră la o refacere „prin ea însăşi"... SABIA ŞI VREMILE Asasinul Popovici, viceregele Basarabiei, a fost scos din cauză. Până în momentul când vor apare aceste rânduri, afară numai dacă noi crime nu vor resfrânge iarăşi asupra-i lumina unei sângeroase actualităţi, el va fi fost uitat. Deci nu el, ci o biată sentinelă va trece prin judecată, degradare şi ocnă. Opriţi-vă o clipă la tragedia sau la farsa umilului soldat, executorul infamului ordin. Oricare ar fi realitatea osândei lui, conivenţa cu stăpânirea sau trădarea judecătorească vor trezi într-însul şi-n cei de o seamă cu el destule constatări şi reflexii cari dovedesc că descompunerea se propagă de sus cu ajutorul chiar al celor de sus. Cea mai bună propagandă împotriva oligarhiei noastre biurocratice e făcută de înmulţirea crimelor oficiale şi a fărădelegilor de stat. Aşezarea actuală, atât de apărată, se suipă prin bătaie de joc. Până atunci, generalul Popovici, cu toată pofta guvernului de a face, făţarnic, un mic act de autoritate, rămâne la postul său. Guvernul n-a cutezat să-1 clintească. E semnul sigur că alături de regimul ce apune, un alt regim, al altei caste, dăinuie şi se afirmă. E un vechi fenomen. Uneltele de asuprire se înmulţesc, capătă conştiinţă, într-o bună zi, în locul celor ce le-au întrebuinţat fără precauţie. Romanii şi atenienii şi prinţii Renaşterii şi guvernele republicelor italiene şi-au dat seama cândva de pericolul militarismului apărător al ordinei stabilite. Florenţa îşi asasina regulat gloriile militare, ^ând nu le putea înlătura la vreme din capul oştilor. Saint-Just, precocele codictator al Convenţiuni:, spunea într-o zi unui coleg din comitet, prea entuziast comentator public al faptelor militare: - „Nu mai face să mustească atâta, victoriile!" - „De ce?" - „Teme-te de ofiţeri..." Presimţirea lui Saint-Just s-a realizat mai târziu, cu Bonaparte. Guvernele româneşti, cu lipsa lor de experienţă, sunt pe cale să păţească acelaşi lucru. Pentru moment, ele exercită încă dictatura, prin militari. Cea mai gravă pauză pe care au suferit-o, în putere, a fost guvernarea lui Averescu. Şi au fost, se ştie, multe momente când, dacă generalul ar fi vrut... Intimii săi afirmă că adesea inten-ţiunile acelui ambiţios sterp şi redutabil au fost pe punctul de a deveni voinţe şi fapte. Astăzi, din gloriosul idol n-a mai rămas decât un politician sec. Primejdia lui a trecut, dar ambiţia castei s-a alcătuit şi se manifestă deocamdată colectiv. Să cităm, totuşi, pe generalul Moşoi, actual ministru care, pe când comanda în Basarabia, a trimis vorbă lui Take lonescu: „Spune-i lui Şapte Pantaloni să se astâmpere că-1 bag la Jilava...". Frază tipică pentru care un Saint-Just i-ar fi retezat zemosul fruct de pe umeri. Să ne 314 315 mai amintim de zvonul complotului Prezan-Brătianu, în momentul acordului Vaida-Averescu... Să considerăm sârguinţa cu care partidele îşi caută aderenţi printre gărzile înstelate. Să tâlcuim, în sfârşit, timiditatea guvernului pus în situaţia de a acţiona în contra unui criminal dovedit ca generalul Popovici... Şi să ne dăm seama că fenomenul istoric se repetă... Indomptabilele1 vremuri revoluţionare (căci trăim asemenea vremuri) se lasă, în sfârşit, dominate... Comandanţii unităţilor de pe la frontiere trec, în sfârşit, diversele Rubiconuri. Suntem încă în faza când guvernul civil redutează nemulţumirea castei în genere... Nemulţumirea e, încă, în legătură cu chestiuni de soldă şi de prestigiu. Popovici şi Mardarie rămân, soldele se vor spori... (Şi întâmplător avem de a face cu o cerere dreaptă... Mulţi, însă, o exig ca plata unor servicii electorale). Vine, însă, ziua când domnia civililor e prea slabă pentru a fi suportabilă. -D-le Brătianu, ia seama: schimbă mai des viceregii de la frontiere! SUPLICIUL AUSTRIEI Rotativele Vienei au obosit; s-au tras aproape opt sute de miliarde de coroane-hârtie. Dacă s-ar continua, valoarea peticului filigramat ar întrece, la bancnotele mici, valoarea înscrisă pe ele. Iată, poate, o limită a prăbuşirii. De la un punct, coroana s-ar vinde ca material de papetărie şi de artă grafică reproductivă. Soluţia nu e cea mai disperată.Guvernul austriac întrebuinţează un mijloc mai prelungit de sinucidere: jocul nulelor. în fiecare zi, deprecierea hârtiei-monedă se corectează cu adăogirea unui zero. Mulţi lucrători hămesiţi şi mulţi poeţi în restrişte au ajuns milionari, graţie sistemului. Se pare, însă, că milionarii austrieci, năbuşiţi de atâta mizerie fabulos cifrată, s-au revoltat într-adevăr. A sosit, definitiv, momentul când cele patru milioane trebuiesc liberaţi din cuşca pe care le-au dăruit-o Tratatul de la Trianon. Uzinele s-au închis, cuptoarele de pâine s-au prăfuit, abatoriile s-au uscat, ogoarele sunt pustiite. Populaţia Austriei, oameni, vite, animale domestice şi păsări, moare. Se trăieşte, acolo, ca într-o fortăreaţă asediată. Războiul, totuşi, a încetat. Cine e asediatorul? E invizibil şi crunt. El n-a îngăduit 1 lndomptable (franc.) - de neîmblânzit. decât ieşirea copiilor din cetate. Sunt „copii vienezi" trimişi în colonizări estivale, în Boemia, în Germania, în România. E singurul ajutor pe care Antanta victorioasă 1-a permis vecinilor mizericordioşi. Pedeapsa cea mai grozavă a izbit Austria nu prin înfrângerea militară, nu prin ciopârţirea geografică, nici prin impunerea financiară. Pedeapsa constă în obligaţiunea de a dăinui ca stat. Existenţa ei e necesară Franţei, Italiei, Micei Antante. Existenţa ei e imposibilă. Nu analizăm cauzele, privim însă deznodământul. O populaţie în agonie e împiedicată în elanul ei către viaţă de garda statelor învingătoare care stă în preajma ei ca la şanţul unei leprozerii. Simultan, e împiedicată, paradoxal şi crâncen, de Ia sinucidere. Comunismul ar fi o soluţie. Dar taurul burgheziei europene vede roşu, muge, scurmă din copită. Unirea cu Germania ar fi salutară, şi firească. Dar în punctul acesta, principiul naţionalităţilor, 1.600.000 francezi şi încă aţâţi negri, români, englezi, italieni şi americani, se izbeşte de interesul generoasei Franţe, apărătoarea neamurilor oprimate cu condiţia ca ele să nu fie prea numeroase. Italia, de asemeni, se zbârleşte la ideea de a se învecina cu un mare imperiu. Italia, totdeodată, se opune şi celeilalte dezlegări: alipirea, sub o formă sau alta, la Cehoslovacia sau la Iugoslavia, căci, în acest caz, cele două ţări ar deveni limitrofe, deci insuportabile. în sfârşit, România Mare intervine de-a-curme-zişul ultimei soluţii: unirea micei Austrii cu mica Ungarie într-o aproximativă Austro-Ungarie, susceptibilă de domnii habsburgice şi pasiuni iridente. La arme, cei de-un sânge şi de-o lege! D-nii Filipescu (Grigore), Pavel Brătăşeanu, C. Miile, Fagure, Honigman şi toţi suferinzii de hernie s-ar putea repezi să-şi dea sufletul în trâmbiţa mobilizării, ca în 1916. Atunci? Europa, deci, trebuie să se cotizeze şi să subscrie la existenţa Austriei. Europa, însă, nu se interesează de state cari n-au cereale, petrol, lemne, mine de cărbuni şi aur de concesionat în schimbul intervenţiilor ei filantropice. Să întreţii, omeneşte, un stat de patru milioane de suflete e, la urma urmei, o sarcină grea. Cel mai bun lucru e să ajuţi la prelungirea mizeriei şi la comprimarea ei prin întreţinerea câtorva organe de stat cu ajutorul împrumuturilor parcimonioase şi spaţiate. Suntem aproape de chestia măgarului care se deprinsese să nu mănânce în ziua când a murit. Europa clarvăzătoare nu suprimă raţia pe deplin. Veghează numai ca măgarul să nu zvârle, să nu-şi schimbe stăpânul şi să nu ia câmpii. Căci în ziua când 316 317 austriacii şi-ar părăsi ţara şi ar emigra în masă, Europa ar lua, desigur, măsuri în contra acestui act de disperare colectivă. Datoria Austriei e să-şi organizeze agonia. Vecinii îi oferă baloane de oxigen. Populaţia e ţinută să moară pe nesimţite. O mortalitate fulgerătoare şi în masă e împotriva Tratatului de la Trianon. Şi d-1 Emil D. Fagure e teribil când vine vorba de Tratatul de la Trianon. S-au găsit, însă, francezi cari l-ar jertfi voios pentru a sfârşi în lagărul de prizonieri de pe Dunăre şi Leitha. Sunt socialişti cari, prin d-1 Renandel, la Congresul Internaţional de la Lucerna (1919), au votat, laolaltă cu delegaţii muncitorilor de pretutindeni, suprimarea clauzei cari interzice Austriei să se alipească Germaniei. Se pare, într-adevăr, că aceasta e soluţia cea dreaptă şi conformă principiilor interaliate şi wilsoniene. Dar gestul clasic al lui Brennes e să-şi arunce spada care-i cumpăneşte trofeele: Vae victis!]. Mărinimia galică, se vede, vine din fundul istoriei. Mărinimia Galiei oficiale. „ADEVĂRUL", „LUPTA" ŞI „LUMINA" SAU FARSELE D-LUI MILLE în căutarea campaniei-lovitură şi în slujba unor zadarnice socoteli de viitor partid cu destine de succesor al guvernelor liberale, d-1 Miile, descălecat din nou în presă, şi-a reluat vânătorile cu haită şi gonaci, de germanofili şi „traîtrii"2. Braţul, însă, tremură pe condeiul-săgeată, ochiul îi lăcrămează, iar haitele au răguşit. Jivina se arată superbă în hăţiş, fosforescentă de viaţă, forţă şi pornire. D-1 C. Miile, îndârjit să răpună pe Stere, bestia spectaculoasă, prin clocotul de idei şi patimi şi forţă arterială, ce decădere! Pentru a duce la bun sfârşit aventura, simpla convingere că reprezintă cauza cea dreaptă nu ajunge. Trebuie altă voce, altă statură, alt prestigiu şi, în cele din urmă, vai, altă stare organică decât a venerabilului C. Miile. Şi, totuşi, pentru eroi-comicurspec-tacol, cei de la Lupta deleagă cu o constanţă suspectă pe d. Miile. Dintr-un complex sentiment de pudori suprapuse, prin cari nu e momentul să scotocim, d-1 Fagure, protagonistul mascaradei cotidiene, se trage în umbră ori de câte ori războirea se dă pe una din Vai de cei învinşi! (lat.). 2 Traître (franc.) - trădător. 318 marile teme naţionale. Rolul de sfânt răzbunător şi fanatic îl acceptă, suit pe mârţoaga-i stilistică, armat cu lancea ştirbă a spiritului, gata să înoate printre solzii sparţi ai monstrului, îl acceptă d. Miile cu vanitatea celei de-a doua copilării. Dar acest ifos, generator de zvonuri scabros-sonore între nădrag şi şa, nu corespunde nici măcar unei convingeri şi încăpăţânări senile care şi-ar avea, astfel, scuză. în 1919, d. C. Miile s-a întors de la Paris cu articolul Sfânta ură, pentru primul număr al Adevărului, reapărut. în 1922, reintrat în presă, nu importă din ce pricini sau accidente, îşi reia leit-motiv-ul, aria sa favorită, în care atinge, după cât crede, pe do de sus (aplauze, ovaţiuni): Sfânta Ură - Stere - Lumina, mai ales Lumina zvârlită în tranşee, auziţi, în tranşee, cu îndemnuri de trădare, tipărite din complicitatea redactorilor sceleraţi. E o crimă pe care nici d. Miile, nici locotenenţii săi, n-au putut s-o uite. Dovada stă în campania de presă dusă în 1919 de directorul şi colaboratorii Adevărului de atunci în contra Luminei şi în campania din 1922, dusă de aceiaşi patrioţi, în Lupta de azi în contra aceleiaşi Lumine. în faţa unei asemenea consecvenţe, publicul, deprins cu piruetele şi tumbele trupei, rămâne uluit. Care va să zică, iată o pauză în seria de renegări. Care va să zică, din marile chestii ale neamului, până şi gazetarii aceştia îşi fac sacre îndatoriri. Gurile se cască şi capătă o expresie vecină cu încrederea şi admiraţia. Realitatea este că şi în privinţa Luminei şi a d-lui Stere, d. Miile cu amicii săi a avut două atitudini: una în public, cealaltă în administraţie. Un proverb defineşte situaţia: d-1 Miile a fost şi cu slănina în pod şi cu curechiul uns. Sunt fapte ştiute de toată gazetă-rimea, dar tăinuite chiar în momentele de vrajbă dintr-un pervers sentiment de solidaritate profesională. Mai întâi: ce-a fost Luminai - Un ziar apărut sub ocupaţie şi pus în coproprietatea d-lor C. Stere (director), B. Brănişteanu (prim-redactor), Ion Teodorescu (redactor politic) şi a d-lor Carol Schulder şi Berger, concesionarii publicităţii. învinuirea principală adusă d-lui Stere şi colaboratorilor săi financiari şi politici stă în împrejurările de apariţie ale ziarului. Nu discutăm această acuzare. Singură sinceritatea d-lui Miile ne interesează. Să notăm, în treacăt, că nimeni n-a păstrat un exemplar din acea faimoasă ediţie care se zvârlea în tranşee şi conţinea, în esenţă, îndemnul: Soldaţi, predaţi-vă! Dacă adversarii d-lui Stere s-ar afla în posesia unei asemenea foi din Lumina, procedeele lor ar fi fost mai repezi decât ameninţarea şi calomnia. 319 Şi acum: ce-a fost Adevărul, reapărut în 1919, la întoarcerea triumfală a d-lui Miile, patriotul intransigent? - Un ziar în proprietatea d-lui C. Miile, în tovărăşia şi core-dactarea d-lui B. Brănişteanu, fostul prim-redactor al Luminei, a d-lui Ion Teodorescu, fostul redactor al Luminei, a d-lor Carol Schulder şi Berger, concesionarii publicităţii, foşti şi dânşii la Lumina, a d-lor Emil Fagure şi Honigman, patrioţi intransigenţi. Interesele redacţionale şi editoriale încălcaseră scrupulele patriotice. D-l B. Brănişteanu, omul trădătorului Stere, sufletul Luminei, pun calităţile sale de profesionist şi de iniţiat în ale politicei germane, chemat din arestul preventiv la ospăţul puritanilor de la Adevărul, în care Stere fu dat uitării, desigur graţie prieteşugului tainic al d-lui Brănişteanu. Şi când d. Miile, care scăpata în senilism cu fiece nou articol, vându Băncii Blank, pe şapte milioane, munca tăvălitei vieţi, d. Brănişteanu fu indicat, alături de naţionalul Fagure, la conducerea foilor în care continuarea glorioasei tradiţii trebuia chezăşuită. Sfetnicul d-lui Stere, vedeţi, nu era nici hulit, nici dat uitării. Colaboratorii redacţionali şi administrativi ai unui om şi-ai unui ziar de cari e interzis să pomeneşti azi vajnicilor de la Lupta, temeri fiind că inima lor tricoloră va exploda granată răzbunătoare, la simplul sunet al silabelor afurisite, duceau casă bună cu aceşti suprasensibili la razele roş-galben-albastre ziarişti. Veni ziua când bancherul Blank se priva, prin mijlocirea unei zdravene sume, plătită odată pentru totdeauna de colaborarea, fecundă în deficite mistice, a d-lui Fagure. Cine a fost consolatorul fraţilor rătăcitori şi al întregului clan în restrişte? D-l Brănişteanu, omul omului odios. El urmă pe cei expulzaţi. Adevărul trece sub o nouă proprietate. Totdeodată, d. Miile îşi simte vigori noi. într-un articol mişcător apărut în Lupta d-sa declară: eram obosit, m-am întremat şi mă simt mai în puteri ca oricând. Dar puterile acestea nu crescuseră până într-atât ca să poată da un excedent de violenţă şi de ură. Nici o asmuţire contra d-lui Stere. Ce era, deci, Luptai - Un ziar cu mai mulţi proprietari, dintre cari trei directori: d-l C. Miile, d-l Em. Fagure şi d-l B. Brănişteanu (fostul prim-redactor al Luminei). Inconsecvent în ură, e tenace, totuşi, în prietenie. De data asta, d. Brănişteanu fu cel ce pleacă, deranjând taraba. Campania de acum, antisteristă, a Luptei, e dusă cu aparenţele unei acţiuni de convingere şi pasiune. Se afirmă şi o continuitate în cazul special al Luminei. D. Miile îşi sparge coşul pieptului în zadar. El şi auxiliarii săi, adică cei cari îi întorc şurubul în fiecare seară, au conlucrat voios cu stegarii Luminei, fără să-i turbure legenda exemplarelor din tranşee. Dacă astăzi batjocoresc publicul cu aceeaşi cutezanţă, faptul se datoreşte complicităţii gazetăreşti care a statuat tăcerea mutuală în treburile de redacţie. De altfel, sfruntarea d-lui Miile e somnul caracteristic al carierei sale. Pentru detalii, reproducem cronica, portretul biografic scris de un ziarist în anul neutralităţii 1915. PE VREMEA LUI BĂLCESCU ŞI AVRAM IANCU Cincizeci de ani de la moartea lui Avram lancu. O sută şi mai bine de ani de la naşterea romanticului Bălcescu, crescut în atmosfera plină de frazele Teroarei, de răsunetul faptelor lui Bonaparte, de şoaptele Carbonarilor. Comemorarea lui cade ca o ironie în zilele noastre. Nu găsiţi, cumva, o provocare în reamintirea, atât de potrivnică situaţiei actuale, a palidei lui figuri de obsedat al unui ideal care-1 luminează dinlăuntru? în vagul umed al acestei toamne mohorâte, printre mulţimile resemnate ale cartierelor bucureştene, printre baionetele ivite, reci şi sclipitoare, la toate răspântiile, ce straniu lucru să plimbi, câteva clipe, stafia răzvrătitului nestăpânit şi fără de tihnă? El a văzut în 1848 aceste triste turme de pe Dâmboviţa, adunându-se la chemarea clopotului, făcând zid în jurul tinerei Constituţii, asediind Curtea şi cazărmile, înfruntând descărcarea puştilor cu vergea şi a tunurilor cu feştilă... Şi nu avea de luptat, pe atunci, doar cu oligarhia obosită şi dezbinată, cu dictatura politicianistă travestită în dictatură militară, cu samsarii şi cu heredo-Brătienii; ţara îngenunchea sub asuprirea boierimii Regulamentului Organic, scădea în resursele ei graţie îndoitei ocrotiri turco-muscă-leşti, graţie spionajului consulatelor străine, organizate în veritabile centre de poliţie politică; la Rusciuk pândeau ostile sublimei Porţi, la Focşani trepidau nerăbdători caii căzăceşti; ochiul generalului Duhamel scruta întreaga viaţă a principatului şi uneltirile sale de diplomat viclean pregăteau intervenţia rusă, armată. Cu un grup de prieteni bonjurişti şi de boieri nemulţumiţi, Bălcescu, sprijinit pe ajutorul interesat al negustorimei şi al micii burghezii pe cale de formaţiune, a reuşit să prăvălească un tron, să impună vremelnic o 320 321 aşezare nouă; şi această pregătire a spiritelor a permis, peste câteva zile, lui Ion Brătianu să aresteze în câteva ore căimăcănia reacţionară purtată pe sabia coloneilor Solomon şi Odobescu; să redea puterea guvernului ce fugise la Târgovişte şi să înapoieze Capitalei aspectul de sărbătoare activă şi unanimă. De n-ar fi fost mitropolitul şi popii şi caftanele, cari făceau pitorescul acestei zavere orientale, vâlva spontană, hăul omenesc, stârnit de surle şi darabane şi de irezistibilul delir al clopotelor, şi cele câteva pocnituri răzleţe, ar fi pastişat de minune, şi în mic, izbucnirile imense ale Parisului primei revoluţiuni. Bălcescu, în avântările minţei lui cuprinse de surescitarea secolului romantic, afirma, fără restricţii, această asemănare: „poporul nostru al Capitalei - scria el către Ion Ghica - trebuie să ştii, fără flaterie, că a întrecut pe toate popoarele Europei, chiar şi pe parizieni!" Iată o frază a hiperbolismului revoluţionar, ce nu-1 împiedica pe omul de stat, calculator şi perspicace, care era N. Bălcescu, să destăinuiască peste câteva rânduri: „noi aci gătim lui Soleiman Paşa o intrare triumfală". împrejurările se cunosc. Diplomaţia rusă instigase împotriva mişcării muntene din 1848 urgia Porţii. Bălcescu şi „radicalii" (denumirea e a d-lui Xenopol) din guvern erau pentru o rezistenţă armată. Heliad, Tell şi Golescu cercau să-şi asigure, prin supunere, ajutorul turcilor. Pentru moment, Bălcescu aderase, cu neplăcere, la o politică pe care, mai apoi, cât a trăit, a combătut-o ca nefastă. Şi a urmărit mai departe, prin suferinţele, prin primejdiile şi lipsurile pribegiei, un ideal ce părea utopic pe vremea aceea: pur şi simplu, România Mare. Viaţa sa e un roman exemplar de străduinţi şi de înalt eroism. A avut însuşiri extreme, de meditativ şi de om de acţiune. Scriitor, poet şi istoric. Plăsmuind limba românească, lărgind-o, cu neologisme şi construcţii uneori barbare, pentru a-şi încăpea într-însa, ideile şi simţirea... A înfiinţat o şcoală de subofiţeri, pentru a forma luptători (era, ca tinerii de pretutindeni ai vremii, foarte citit în ale milităriei) şi pentru a ţine un curs de limbă şi istorie românească (1839). Peste un an, publică o proclamaţiune liberală. Condamnat la moarte, zace doi ani riguroşi la Mărgineni, până la amnistia lui Bibescu. Publică Arta militară la români, Comentarii asupra bătăliei de la Kossovo, începe Magazinul cu Laurian, documente, studii şi portrete, apoi Istoria românilor sub Mihai Viteazul, continuată cu o exaltare zadarnică, până în ceasul morţii, şi un articol lung Despre starea socială a muncitorilor plugari. La Paris, înfiinţează societăţi de studenţi români, în ţară se asociază tuturor mişcărilor culturale şi scoate, cu Gr. Alexandrescu şi Cezar Bolliac, Popolul suveran. După 1848, arestat de turci, purtat pe Dunăre în nişte vase strâmte şi descoperite, trei săptămâni, pe ploaie şi în nemâncare, e debarcat la Semlin, de unde îşi continuă, printre peripeţii senzaţionale, fără bani şi tară sănătate, oprit de sârbi, pândit de turci, gonit de cazaci, suspectat de austriaci, neajutat de unguri, călătoria pe la şefii revoluţionari, pe la insurgenţii români, poloni, maghiari, până la Mazini şi la Palmerston pe care-1 întâlneşte la Londra. Demersuri de diplomat, întreprinderi de războinic şi cercetări de scriitor şi istoric (Question economique des Principautes danubiennes, Revoluţia română în Ardeal) se împletesc în activitatea lui agitată şi perseverentă, până la ultimul suspin al plămânilor săi bolnavi - la Palermo, în 1852. Puterea de iluzie şi de ideal a sufletului său pasionat şi pătrunderea analitică a gândirei sale profetice s-au străduit, până la epuizare, în călătoriile sale din Ungaria răsculată. Plecase cu un plan precis: ajutorarea revoluţiei din Muntenia, prin alianţa cu ungurii. Nu avea relaţii şi nici mijloace; dar avea voinţă şi argumente: că o armată care ar coborî din Carpaţi în Ţara Românească poate să creeze diversiuni militare favorabile insurgenţilor. Pe atunci, intervenţia rusă nu avea încă succese. Revolta moţilor, însă, contrazice scopurile sale politice şi îi măguleşte, totuşi, naţionalismul. El se zbate între neplăcere şi orgoliu, când scrie lui Ghica: „Românii, în gloată s-au sculat (în Ardeal şi Timişana) asupra ungurilor şi i-a stins cu totul şi pentru totdeauna din acele ţări". Exclamă, însă, descurajat de această împrejurare: „O, câte, câte nenorociri simţământul de naţionalitate a adus în aceste locuri: războiul fără [!] români şi unguri e un război sălbatic!" - şi caută, totuşi, să determine convocarea unei adunări naţionale „care să înceapă a organiza Transilvania ca o ţară românească şi a o declara astfel". Curând, însă, revine la calculul realităţilor. Caută să împace pe Avram Iancu, regele munţilor, cu generalul ungur Bem; vizitează pe Kossuth şi se închină principiului de integritate a statului maghiar, a limbii de stat maghiare şi chiar a centralizării, în schimbul autonomiei şcolare româneşti şi a câtorva libertăţi acceptabile; căci „libertatea pierdută se poate recăpăta, dar naţionalitatea pierdută, nu!", căci vrea să obţină de la unguri alcătuirea unei legiuni române, pentru care cere lui Ghica ofiţeri din ţară. E de părere că „garanţia cea mai temeinică a naţionalităţii lor stă în libertatea Valahiei şi Moldovei", cotropite de ruşi, şi e necesar mai mult ca oricând a 322 323 susţine pe revoluţionarii maghiari. Sub comanda imperioasă a împrejurărilor scrie, însă: „Bem se află în poziţie critică. Din nenorocire, nu se grăbesc a da ce se cade naţionalităţilor" (Scrisori către Chica). Altă dată: „Ungurii sunt porci de câini; scopul lor e să facă pe români, unguri. Ils n-ont rien oublie. ni rien appris"1. îşi precizează viziunile astfel: „Ungaria are două căi înaintea sa: de voieşte a-şi păstra supremaţia de până acum, atunci trebuie a rămânea aristocratică şi a înconjura într-aceeaşi vreme şi temerea de panslavism; trebuie a da mâna la nouă milioane de români, naţie înnăscută democratică; într-un cuvânt, sau o Ungarie austriacă, sau o Ungarie română, altmintrelea nu se poate". Chestiuni care sunt şi azi, mai ales azi, în discuţie. Pe atunci, Bălcescu persevera în a le da o soluţie. Cităm mereu scrisorile lui către Ghica: „Azi am fost la Bathiany. Mi-a spus că Iancu a scris lui Kossuth că se uneşte cu ungurii în contra ruşilor de-i va da naţionalitatea şi celelalte." Ideea unui compromis vremelnic care să arunce pe ruşi în graniţele lor, printr-o alianţă a naţionalităţilor, nu-1 părăseşte. Legiunea proiectată, pentru care solicitase arme şi oameni, se realizează sub forma unui consimţământ al lui Kossuth. Visul său se realizează şi mai deplin, dar pe hârtie, după victoria trecătoare a lui Bem asupra ruşilor: „Ghica, iubite Ghica, îngenunchie şi mulţumeşte lui Dumnezeu, patria noastră e mântuită." Vorbise cu Kossuth: „Trebuie, a zis, ca toţi românii din Transilvania şi Banat să meargă să mântuiască Principatele". Fiecare, deci, îşi urmărea scopul. Kossuth, faimosul inamic al naţionalităţilor, se poate să se fi gândit o clipă la acest mijloc sigur de a întârzia pe ruşi şi de a se scăpa de Iancu. Bălcescu se vedea coborând cu oşti din Carpaţi pentru a ridica „opt milioane de români contra muscalilor". Pe urma biruinţii ce trebuia, fatal, să urmeze, vedea înfăptuirea marelui său proiect de federaţie a Dunărei: Ungaria, România, Jugoslavia, delimitate conform principiului popoarelor. Se orientează după statistici şi, considerând chestiunea minorităţilor etnice anexate statelor de altă naţionalitate, propune şi discută cu revoluţionarii maghiari, poloni şi români un statut care să le asigure autonomia culturală, religioasă şi administrativă. 1 Ei n-au uitat nimic, n-au învăţat nimic (franc). Astea sunt dezbateri din 1848, idei susţinute de un naţionalist eroic ca Bălcescu, împărtăşite, desigur, de tovarăşii săi şi de Ion Brătianu. De curând, după zeci de ani de liberalism, d. Ionel Brătianu făcea „politică rezistentă" pe aceeaşi temă. De aceea ni s-a părut glumeaţă şi batjocoritoare comemorarea, desigur pioasă, la care Academia se dedase cu prilejul acelui centenar. Iar sărbătorirea lui Avram Iancu în Ardeal, în zilele acestea de falş şi de teroare, ne dă fiorul unui avertisment. ANABASIS Grecii au efectuat încă una din acele retrageri menite să treacă în istorie. Singurul lor defect e că în timpul de faţă nu mai au un Xenofon care, reperindând evenimentele, în precipitarea lor spre veşnica mare din spatele tuturor expediţiilor greceşti, prin stilul şi fantezia lui, să salveze onoarea armelor. Dar dezastrul din Asia Mică nu va rămâne fără repercusiuni. în primul, rând să remarcăm că în imensitatea trofeelor capturate, trupele lui Kemal Paşa n-au găsit decât 70.000 de puşti. Puţin, faţă de numărul mare de tunuri şi mitraliere părăsite. Asta înseamnă că soldatul fugar către litoralul de pe care nădrjdea lui zorită zărea stâncile sigure ale arhipelagului şi-a luat, cu toată pripa ultimei strategii, puşca în patrie. Acolo, ştie dânsul că-1 aşteaptă jandarmul lui Constantin, să-1 demobilizeze. Vom avea, poate, spectacolul unei răfuieli intime între acest suveran şi oamenii săi, cari îl învinuiesc că a pierdut, prin lupte, ceea ce Venizelos câştigase prin simple debarcări, marşuri şi tratative. E totdeauna interesant un popor care-şi dă seama cât îl costă frazeologia şi dinasticismul. E totdeauna dulce să vezi o dinastie împachetând şi luând drumul marilor palace-uri occidentale. Victoria turcilor e o victorie franceză. Exilul lui Venizelos a fost pretextul binecuvântat pentru francezi de a-i părăsi pe grecii, sprijiniţi, prin echilibristica unei diplomaţii miraculoase, pe dubla flotă franco-engleză. Astăzi Albiorul se află în mare încurcătură. Egiptul, Persia, Afganistanul, Belucistanul şi Indiile clocotesc de pasiune religioasă şi războinică. Politica franceză a dezlănţuit fanatismul islamului, a readus în discuţie chestia Dardanelelor, a incendiat, într-un cuvânt, Orientul. Cine-1 va mai putea, astăzi, opri pe Kemal de a trece cu trupele sale înarmate de francezi, însufleţite de succes, Bosforul, pentru a reîmplânta drapelul incult al Semilunei pe ţărmuri europene? O 324 325 simplă, cât de puternică, escadră e insuficientă. Trebuie o armată pe care nimeni nu mai e dispus să o furnizeze, - cu toate aluziile presei britanice la nemulţumirea din Iugoslavia şi România. Dar oricât de simpatici ar fi turcii, nu e momentul de a face pierre-lotism1, acum când, prin intermediul lor, militarismul francez - singurul care mai persistă după înfrângerea Germaniei - a dat foc Răsăritului. CASCADA TRONURILOR In sfârşit, poporul în decadenţă al Greciei şi-a revenit din criza de dinasticism care 1-a făcut să renunţe la preţioase alianţe, la vaste provincii şi la o situaţie economică dintre cele mai prospere, pentru fetişul unui sceptru nefast. Popoarele în copilărie iubesc coroanele, fireturile, purpura şi hermina. Dar aceste jucării anacronice costă scump: războiul înlocuieşte pacea, dezastrul, mizeria şi doliul ireparabil alcătuiesc fondul pe care apare, în poze cezariene, câte un nerod în relief. Regele Constantin a părăsit Grecia, în cioburi. Republicani: vin să prezideze lichidarea, sub egida unui sceptru, de acum găunos. Ei găsesc umbrele a o sută de mii de cruci mai mult în ţara lor ruşinos învinsă şi povestea tragică a unui suveran care, în încăpăţânarea lui de a domni, a jertfit totul, până şi onoarea. Instinctul de stăpânire şi comandă trebuie să fie adânc înrădăcinat în om, de vezi, pe alocuri, spectacolul lamentabil şi sinistru al atâtor indivizi căţăraţi, în spasmuri, de scaunul domniei. Nu înţelegem, însă, entuziasmul maselor în căutare de stăpân, cu orice preţ. E un semn de copilărie, desigur. Dar la popoarele bătrânei Europe dinas-ticismul e semnul celei de a doua copilării. Principesa Elisabeta şi soţul ei urcă şubrede trepte. Alte veşti sosite din Belgrad spun că acolo mişcarea antidinastică turbură somnul august al Reginei Măria. Poate că în curând Bucureştii vor fi ultimul refugiu al feudalismului spulberat, şi la Cotroceni, Regele Ferdinand, trecut prin focul shakespearian al încoronării, se va mândri cu o sufragerie de regi, o sufragerie grea, ce e drept. Derivat de la numele lui Pierre Loti, scriitor francez, autor al unei literaturi de inspiraţie exotică. 326 ASIA ŞI EUROPA Războiul greco-turc s-a terminat cu înfrângerea Europei. Fără îndoială că în faţa fesurilor albe n-a stat oastea solidară de la Salonic şi de la Galipoli, ci regimentele suspecte ale lui Constantin, împovărate de presimţirea că în tabăra duşniană se ascund arme, până ieri, prietene. După spulberarea forţelor elene, Europa, care ştiuse intimida şi zădărnici diversiunea intrării lor în Constantinopol, nu mai găsi în tonul şi atitudinea ei autoritatea necesară pentru a opri marşul lui Kemal asupra oraşului. în van se legănară pe lângă coastă escadrele Angliei şi bateriile aduse de la Malta îşi înfipseră gurile în văzduhul Mării de Marmara, şi steagul acela semeţ, şi prin veacuri respectabil, se înfipse pe stâncile de la Keanak-Khale. înaintea copitei nerăbdătoare a cailor asiatici, Antanta se înclină. Unul din cele patru infailibile tratate cari fixează destinele lumii e peticit. Un ofiţer turc, un aventurier, poate, retras în fundul Asiei cu o mână de oameni, reconstituie un stat robust şi o armată dârză, în dispreţul Turciei oficiale, părăsită, ca o treanţă, poftei învingătorilor. Aventurierul devenit erou şi messie în gândul a două sute de milioane de fesuri proste: :iate, dictează condiţiile sale biruitorilor dezbinaţi. Avântul său ar fi îmbrâncit în mare orgoliul britanic ca pe un simplu evzon grecesc. Şi vânătorii scoţieni, cari poartă şi ei fustanele, părăsiră ţărmul luminat de suirea semilunei iar. De spaima războiului reînviat se făgăduieşte, în numele păcii, împlinirea visurilor omului energic. Franţa şi Anglia conjură astfel primejdia războiului sfânt clamat din minarete. Căci în secolul ştiinţei stricte, distrugătoare de mituri şi religii, în timpul marei apostasii, omenirea e ameninţată de un formidabil război religios. Şi diplomaţii cari luptă cu Internaţionala în Rusia, cu naţionalismul în Irlanda, cu solidaritatea de culoare şi de rasă în Africa şi în Asia, se nedumiresc de ivirea acestui pericol religios, nou, care nesocoteşte schema lor rigidă şi clară despre frământările lumii... Unde e formula, deci, care să încapă şi să rezolve, simplu, toată această contradictorie varietate? Suflul înflăcărat al mâniei din pustiurile răsăritene nu lasă răgaz gândirii. Trebuie culcat şi apoi zăgăzuit valul de foc care, către Europa, se ridică. Se face loc, larg, valului în Turcia, se restituie turcilor capitala califatului. Răscoala care agitase burnuzurile şi turbanele de la Calcutta prin Turkestan şi Caucaz, prin Persia, prin Afgan şi Belucistan, ca să ajungă prin 327 Egipt, Tripolis. Algeria, Maroc, până în stâncile Hoggarului, se potoleşte. Avem pacea? Pacea pentru cele trei mari puteri coloniale, da. Războiul, însă. pentru măruntele revendicări ale micilor agresori balcanici: bulgarii şi grecii. Atenţia musulmanilor se va întoarce înspre această intermitentă încăierare. Catastrofa mondială se circumscrie, vremelnic. în această redusă arie. de mai multe ori devastată. Dar fenomenul nou al acestei solidarităţi religioase, mahomedane, care se afirmă pentru prima dată sensibil, pe deasupra felurimii raselor şi limbilor coreligioase, sub steagul, cu gigantice de acum proporţii, verde, al proorocului, poate fi ţintuit, etern, pe platourile Turciei? Se va uita că verdele speranţelor musulmane contopeşte, pentru o luptă comună, zece patriotisme diferite şi oprimate, aşa cum lumina albă conţine, în unitatea ei, toate culorile? Stăpânii atâtor neamuri jurate pe Coran fac, după un mileniu de străduinţi, închinarea de a repofti pe turci în Europa şi a le da pradă Balcanii. Dar, îndărăt, Asia se deşteaptă. Pasul cavaleriei lui Kemal răsună de ameninţările fundurilor. Ceea ce pare, azi, din partea Puterilor un act de înţelepciune impus de neputinţa de a opune o sută de mii de aliaţi la Dardanele, e o capitulare inconştientă în faţa imensei revoluţii a continentelor exploatate împotriva stăpânilor istoviţi. O singură santinelă ar fi stat, de piatră, în calea năvălirilor din viitor: Rusia. Colosul astăzi se dedă jocului crud de a împinge batalioanele galbene pe covoraşul războiului. Prevestirile mortului poet rus, Alexandru Blok, se realizează: „Duce-vă-ţi! Mergeţi în Urali, lăsăm câmp slobod bătăliei, între maşinile de oţel cu calcul integral, şi hoardele mongolilor sălbatici. Căci noi, de acum, vom înceta să mai fim paveze, să mai luăm parte la luptă. Ci vom privi clocotul crâncenei învălmăşeli cu ochii noştri înguşti." Cu acest spectacol, de azi, sub priviri, pregătitor al celui de mâine, cât de vastă şi lucidă, şi adânc umană, apare politica lui Lloyd George, de raliere a Europei în jurul cauzei comune a civilizaţiei. Şi-mpotriva ei, înverşunarea egoistă a d-lui Poincare, acţiu- 328 nea de subminări şi lovituri incoerente, dusă pentru a întârzia rear-monizarea concertului de altădată, cu singurul scop de a intra în posesia câtorva sterile miliarde mai mult. O VIZITĂ LA „CULTURA NAŢIONALĂ" în ziua de joi 26 octombrie, câţiva scriitori şi ziarişti, invitaţi de „Cultura Naţională", au vizitat uzina tipografică şi vastele ateliere ale editurii, din Calea Şerban Vodă, la marginea oraşului. D-l Aristide Blank, patronul, şi d-l Marin Simionescu-Râmniceanu, directorul general al instituţiei, au făcut onorurile. S-a putut astfel cunoaşte cea mai formidabilă şi mai complexă instalaţie pe care o posedă ţara şi, todeodată, una din marile tipografii ale lumii. Ridicând un asemenea arsenal cultural în mijlocul nostru, „Cultura Naţională" şi-a luat implicit sarcina de a stimula şi de a crea o mişcare intelectuală care să ţie ritmul diabolic al zecilor de maşini flămânde de al căror mers se zguduie temeliile de piatră şi fier. S-a dat, deci, din trup pasul acestei mişcări şi printr-o muncă misterioasă de luni de zile, favorizată parcă de izolarea mănăstirească a marilor teascuri, s-au acumulat vrafurile de marfă aleasă în vederea cascadei de tomuri care trebuie fără oprire să fie tipărite. S-a dat o completă extensiune literaturii traducerilor, singura care oferă cerutul de nesecătuit izvor. „Cultura Naţională" apare deodată cu optsprezece volume, în vitrine. E tot ce editura românească a dat mai alb şi mai măiestrit până azi. De la caietul de versuri până la cărţulia plugărească a săteanului, e pentru prima oară când o tipăritură românească poate sta, fără codire, în biblioteca ta cosmopolită, cetitorule. Şi mai e în întreprinderea d-lor Blank şi Simionescu-Râmniceanu ceva parcă proporţionat cu noile condiţii de viaţă naţională: un plămân titanjc s-a deschis măsurat de spaţiul vast ai noilor hotare. Suntem în faţa unei acţiuni patriotice, în sensul virgin al acestui cuvânt prostituit. DECORAREA LUI PREZAN De câteva zile, stilul Viitorului are apucături lirice. Se anunţă decorarea de către francezi a generalului Prezan, care a succedat, după mazilirea lui Iliescu-Turtucaia, în postul de om de casă al familiei 329 Brătianu, adică de comandant-şef al armatei române şi al Marelui Cartier General, unde funcţiona, precum se ştie, cea mai copioasă popotă a pârtilor sedentare. Viitorul găseşte prilejul nimerit a vesti românimei ce mare căpitan s-a ivit din rândurile ei şi peste câte virtuţi războinice şi cetăţeneşti decoraţia aliată se abate, ca o rigidă floare. Noi ne amintim, însă, de adevărata figură şi de conţinutul sufletesc al acestui politician costumat ofiţereşte, şi care şi-a parcurs cariera într-un ritm curios de genuflexiuni şi reverenţe, departe de câmpul manevrelor, dar pururi prezent pe culoarele unde un palid chip şters, un surâs crispat peste o decolorată pensulă capilară, nu e niciodată de prisos. Infatigabil curtezan, arătarea sa discretă s-a impus, prin obişnuinţă şi cu necesitate, Palatului, unde perechile mondene sunt ospitalizate printre majordomi, politicieni şi doamne mari, cari, ea în memoriile lui Saint-Simon, în penumbra paravanelor, fac şi desfac ursitele. Direct sau indirect, deci, soarta generalului, îngrijită ca de iscusite mâini de femeie, ieşi de sub ocrotirile regale, gătită cu fireturi de generalisim. De-acum, sforţarea curteanului trebuia să tindă la simpla păstrare a fericirii cucerite. Şi cum graţia regală e schimbătoare ca şi nurii curtezanelor, se înnodă comerţul Prezan-Brâtianu pentru susţinerea reciprocă. întru servirea acestei alianţe, şeful Marelui Cartier nu-şi cruţă nici o întrebuinţare. Dezlănţui în Moldova teroarea şi spionajul printre civili şi militari, ordonă execuţiuni sumare, constrânse pe judecătorii marţiali să dea cu predilecţie sentinţa capitală, formă un corp de comisari regali cari supravegheau pe prezidenţii suspecţi de indulgenţă şi umanitate. Fu vinovat, astfel, de asasinarea lui Ciulei, a lui Max Wexler, a zecilor de copii munteni trecuţi din şcolile de spionaj nemţeşti pe teritoriul liber. Organiză, pe de altă parte, un serviciu de beţe-n roate pe lângă generalii rivali bănuiţi de talent şi capabili de isprăvi militare. Memoriile d-lui Averescu închid, în această privinţă, destăinuiri. Iar pentru menţinerea ordinei şi a disciplinei, luă măsura clasică a pilduirilor cari constau în împuşcarea expeditivă, zilnică, şi pe toate zonele, a unui număr variabil de ostaşi şi locuitori evrei. Un ordin de zi interzise, pe tot timpul războiului, limbile străine, şi jargonul deveni un delict suprem. Un ordin secret interzise populaţiei evreieşti deplasarea în tren sau în căruţă; alt ordin dispuse, în legătură, permanentizarea plutoanelor de execuţie. între atâtea preocupări, marele strateg nu neglija nici reclama sa personală. Rechiziţiona tipografie, militariza gazetari, tipări un ziar, România, pentru proslăvirea însuşirilor sale de căpitan victorios, pe când cen- 330 zorii săi forfecau cu gelozie, în celelalte gazete, orice ştire menită să exalte în cetitor reputaţia vreunui naiv camarad îndârjit să tragă în faţa duşmanului o linie de voinţe. în ceea ce-1 privea, generalul Prezan prefera să scormonească zona carboniferă din centrul Moldovei, la Asău-Comăneşti, în căutare de „diamante negre", pe cari le vindea fabricilor armatei şi Căilor Ferate prin autorităţile puse sub controlul său, încrezător în rezistenţa frontului, strategul îi sustrase câteva companii de miliţieni pentru construirea căii ferate de la Băceşti, necesară exploataţiunilor sale carbonifere. în persoană, de câteva ori. inaccesibilul şef priveghe lucrările de terasament şi străpungerea pământului puturos şi negru. Se poate spune că în acea perioadă a campaniei în care 1-a cunoscut Berthelot, acele echipe de mineri improvizaţi, acele tranşee subterane, acei lucrători de traverse fură singurele trupe, singurele poziţii comandate de Suffetul' armatei române. Şi atunci, desigur că pentru priceperea sa de inginer l-au decorat, astăzi, francezii. CINCANTENARUL LUI THEOPHILE GAUTIER Aşezat, prin forma lui riguroasă, la intersecţia romantismului cu parnasianismul, Gautier prevestise, prin fugitive afectaţiuni de corupţie, prin câteva intense halucinaţii în frază, arta pasionată, nervoasă şi aristocratică de mai târziu a simboliştilor. Pe Baudelaire îl regăsim dezamplificat în Gautier. aşa cum acordul măreţ de sub bolta templului creşte din ţevile tine ale orgei adăpostite. Aceeaşi vizualitate precisă şi policromă, care se explică la Gautier cu meseria-i anterioară de pictor, şi iubirea, pe urmă, a stampelor şi a pânzelor, transpuse, cu măiestrie minuţioasă, în strofe definitive, ne-o lămurim la Baudelaire prin ascendentul intelectual al celui ce i-a fost „desăvârşitul magician în literile franceze". Printre poeţi şi printre artişti, Gautier s-a bucurat dintotdeauna de faima datorită. Criticii, aceşti artişti neisprăviţi cari nu pot crea decât prin opera altora, l-au depreciat din răsputeri, până mult după moarte, până azi. Sainte-Beuve, care sfătuia pe Stendhal să se apuce de altă meserie, care făcea rezerve penibile faţă de Baudelaire şi alinia pe Balzac cu George Sand şi Eugene Sue, condescindea cu greu să-1 miluiască pe ' Suffeie (franc.) - magistru suprem în Cartagina. 331 Gautier cu o privire. Faguet şi Brunetiere cari au scris despre Baudelaire, unul că e banal şi prost, celălalt că nu ştie franţuzeşte, ca şi cum limba literară nu se transformă şi complectează cu fiece nou inspirat, l-au înjosit în sentinţele lor şi pe Gautier. Gustave Lanson, cu decretul său că Mallarme a fost „un poet inferior care n-a izbutit să se exprime", califică pe Gautier de mediocru şi nul. Şi, cum aceste pilde se pot înmulţi la nesfârşit, critica veşnic dezminţită de judecata posterităţii ar trebui să renunţe la pretenţia de a clasifica valori şi să se refugieze în genul agreabil al eseului, să bată, adică, apa-n piuă cu subtilitate. Ce importanţă, deci, acordă această posteritate revoluţionară obiecţiunii, făcute de altfel şi lui Baudelaire şi lui Flaubert, că Gautier n-avea idei, şi concluziei trasă de intelectuali seci şi grafo-mani că tustrei erau proşti? Când fraza vibrează de viaţă multiplă, ca o sârmă prin care trece fluidul electric, şi când sub coaja strălucită a simbolurilor mocnesc ideile? Şi când aceste fraze, aceste stihuri în care criticii nu văd, poate, nici puţinul soare sleit pe turla unei biserici - ceea ce ar trebui de-altfel să-i mulţumească deplin - stârnesc cuvinte şi cântec în alţi poeţi? „...Lă-bas ou sous les cieux attiques les crepuscules radieux teignent d'amethistes les dieux sculptes aux frises des portiques. " răsunet credincios din Emaux el Camees regăsit tocmai în Syrtes ale lui Jean Moreas? Din toată literatura parnasiană, cărţile premergătorului Gautier singure supravieţuiesc, fiindcă singure satisfac simţirea noastră modernă în.care se desfăşoară bătălia, pe atunci de-abia începută în câteva suflete eminente, între sentimentalism şi intelectualitate. Cu potrivnice aparenţe de procedee, desluşiţi conflictul acesta în Heine, în Gautier, în Baudelaire, în Laforgue, în paginile poeţilor contimporani. Ne rămân cele trei sute de volume, cu foiletoane dramatice şi picturale, în cari legioane de fraze pierdute pentru literatură se încorporează scenelor asistate, chipurilor ivite, tablourilor văzute. Cum se numea actriţa descrisă, în jocu-i patetic, cu o tălăzuire de grai, cu o ridicare de statui în cuvinte, atât de vie? Cine a citit şi a uitat evocarea Margueritei du Plessys când Doamna cu camelii a murit? 332 Ziaristica absorbi în vrafuri inepuizabile talentul care s-ar fi putut concentra în câteva volume de pur poem şi de mare literatură. Gautier a fost epuizat de cele două îndeletniciri cari nu pot fi duse împreună fiindcă mistuie, cu flăcări diferite, aceeaşi comoară. Totuşi, romanul Mademoiselle de Maupin supravieţuieşte. Şi un roman şi un volum de proză, călătorind de-a lungul eternităţii literare, nu sunt oare de-ajuns? STUDENTUL LEO WAGSCHAL în deraierea de la Murfatlar, printre victime fu ridicat şi conductorul vagonului-pat. A fost, desigur, cel mai umil şi mai neglijabil dintre sinistraţii acelui tren cu încărcătură umană de lux, samsari de cereale, armatori, posesori deyacht-un şi de vile, neguţători de peşte şi de mirodenii. Dar un anunţ mortuar al câtorva „studenţi în anul al şaselea de medicină" arată că Leo Wagschal, conducătorul, a fost colegul lor de studii, tovarăş în sala de disecţii, în laborator şi în clinici, că livreaua pe care viaţa i-a pus-o în spinare era semnul unei superioare încordări pentru a îndupleca, la sfârşit, pumnul destinului. Gândiţi-vă o clipă la străbaterile lungi ale Bărăganului, pe care goana trenului se încetineşte, la stepa galbenă a Dobrogei, la conductorul în uniformă, pe culoarul strâmt şi capitonat, veghind, pe lângă uşile cu nichel şi marochin, somnul milionarilor... Avea un culcuş îngust agăţat de un perete lustruit şi, când îl chemau, ascundea sub căpătâi un Claude Bernard, un Testut, sau, la început, o tidvă şi un ţurloi. Câtă trăinicie şi câtă elasticitate în nervii lui trecuţi prin contrastele dublei existenţe, prin ironiile multiple ale fiecăreia. Fost-a un simplu lucrător nevoiaş pe care o energie primitivă îl împingea spre primele trepte sau un intelectual pur, refugiat într-o întrebuinţare de rând pentru a-şi păstra intactă, şi cu scopuri sălbatec fixate în voinţă, forţa cerebrală? Avem de ales între două eroisme şi de invidiat teribila tenacitate, veghea supraumană care 1-a purtat, fără să-1 destrame, pe drumuri potrivnice, şase ani? Un accident stupid sfărâmă pornirea irefragrabilă şi biruitoare când din ţintă în ţintă săgeata ei aprigă şi suitoare văpaia spre stea. încă puţin, şi peste zbuciumul conţinut şi modest al omului din cabina vagonului de dormit s-ar fi revărsat acordurile finale ale celei de-a cincea simfonii. Un anunţ mortuar şi o tăcere definitivă anulă, însă, toată elocinţa tinereţii lui Leo Wagschal şi tot îndemnul ei. 333 O EDIŢIE A LUI CARAGIALE în sfârşit, opera lui Caragiale apare în condiţiuni demne de ea. Editura „Eminescu", care, din ultimele lucrări pe cari ni le-a prezentat, se vădeşte a fi de anvergura unui mare institut grafic, ne trimite acum primele două volume din „Clasicii noştri" cu teatrul complect al lui I. L. Caragiale. Condiţiuni tehnice cu adevărat excepţionale - hârtia, tiparul, corectura, iar partea artistică, de la coperta cu chipul maestrului, formatul, până la dispoziţia textului - sunt aproape în contrast cu preţul minim, accesibil celor mai cu modeste mijloace iubitori de cărţi. Dacă Editura „Eminescu" va continua publicarea „Clasicilor noştri", condusă de aceeaşi grijă, de a realiza frumosul pentru toţi, aşa cum ne arată Teatrul lui Caragiale, putem spune că Eminescu, Caragiale şi ceilalţi câţiva cari ne sunt scumpi au scăpat din mâinile soioase ale negustorilor de hârtie tipărită, cari până acum n-au făcut nici o deosebire între Scrisoarea pierdută şi A venturile lui Nick Winter. CADRILATERUL Stamboliski la Bucureşti solicită sprijinul României pentru dezlegarea pe care a născocit-o el chestiunilor balcanice. Inevitabilul război, de mâine, adus în steagurile turceşti reîntoarse în Europa, urmează să curme noul provizorat al lui Stamboliski, al lui Kemal, al celorlalţi de la masa verde... Stamboliski ştie asta şi, ca orice bulgar, îşi rezervă, pentru atunci, un rol. Azi, însă, are nevoie de un succes diplomatic. Pentru moment, drumul la ţărmul egeic trece întrucâtva şi pe la Bucureşti. întru înduplecarea noastră, Stamboliski face făgăduiala neutralităţii bulgare în clipa fatală a războiului româno-rus. I se oferă, deci, d-lui Brătianu, privilegiul să devie recidivist. D-sa, în 1916, s-a mai încrezut în cuvântul bulgarilor, şi candoarea sa duse la Turtucaia. De astă dată, cancelarul suflă şi în iaurt. D-1 Brătianu s-a convins că totul poate fi întocmit în şoaptă, sub paravanul diplomaţiei, şi că există pricini cari înlătură tranzacţiile şi compromisul. Nimic nu-i poate lega pe bulgari, afară de forţă, să respecte o frontieră trasă cu sabia, în carnea ţării lor. Tăcerea politicienilor şi a presei bulgare e cu atât mai suspectă. Cu tot fanatismul său meternichian, d-1 Brătianu va lua precauţiunea de a refuza Bulgariei orice concurs menit să o întărească într-un fel sau altul. Şi astfel d. Brătianu rămâne în limitele clasicismului diplomatic. Procesul, surd, se amână. Noi continuăm a supraveghea Bulgaria. Bulgaria se îndârjeşte în a ne pândi. O serie de incursiuni reciproce se pregăteşte. Bulgarii ne vor mai lua Cadrilaterul şi, pentru a-şi desăvârşi victoria, Dobrogea veche, la care nu au drept. Noi le vom mai recâştiga Dobrogea şi, pentru a-i pedepsi, Cadrilaterul, la care n-avem drept. întâmplările zilei şi poziţia României arată suficient că nu vom avea o istorie monotonă. Astfel e alcătuită societatea ideală de azi, cu splendidul ei concert european, încât vom mai avea mobilizări, poezii de vitejie, panamale la aprovizionare, Curţi Marţiale, trădători şi patrioţi puri, portrete de regine în surori de caritate, eroi şi statui. Şi cum predicile noastre şi ale lui Barbusse şi ale lui Romain Rolland nu influenţează mersul istoriei, şi grevele generale nu împiedică plecarea trenurilor cu trupe şi flori, de ce n-am scuti bravei Românii de mâine, şi de totdeauna, povara unui front mai mult, tot printr-un vechi procedeu nerevoluţionar, printr-un banal act diplomatic? Ştim, desigur, că, suprimând un front, ne lipsim de o glorie în plus, la care românul, verde (ca stejarul) şi cu pieptul de aramă, ţine morţiş. Socotim, însă, că ne rămân destule câmpuri de moarte, pe cari vom păşi cum se cuvine, cântând, şi unul contra doi, ca să renunţăm, cu măreţie, la laurii frontului sudic, retrocedând Cadrilaterul! Blestem! Trădare! Vedeţi unde duce libertatea presei! Dar ce-aşteaptă comisarul regal? Siguranţa? Curtea Marţiala? Unde ne sunt fasciştii? Să cadă geamurile redacţiei vândute, să piară la Jilava obscurul scripţar care a îndrăznit să exprime o părere nutrită şi tăcută de toţi românii... ...Trebuie, dimpotrivă, să păzim Cadrilaterul. (O naţie trăieşte numai prin luptă.) Ce ne pasă că, stăpânind Basarabia, vechea Dobroge nu mai e izolată şi expusă ca mai nainte? Las' să ţinem şi Durostorul, - nu strică! Şi pe urmă Stamboliski e un subversiv care a nimicit proaspăta ciocoime bulgară, a distrus pe bogaţii de război, a suprimat luxul, a impus munca, a înfrânt junkerismul peste Dunăre, a constrâns pe Rege să observe Constituţia. într-o replică odioasă a batjocorit chiar marea proprietate şi moravurile oligarhiei fanariote din vechea Românie. Acţiunea sa, trecutul său şi popularitatea îl apropie de tipul înstrăinaţilor ţărănişti din România şi de al trădătorilor „naţionali" din Ardeal... 334 Afară, deci, oaspele incendiar. Să stăm veşnic de iscoadă deoparte şi de alta a fluviului, gata să ne stârpim pentru pagini de aur din inepuizabila carte în care patriotismele de pretutindeni îşi ţin contabilitatea lui sângeroasă. „REVIZUIRI" DE H. STREITMAN (Ed. „Cultura Naţională") O carte, în tot cazul, îndelung meditată. Căci sub titlul de fugitive notaţiuni cu înşelătoare aparenţe de „laisser-aller"], ghiceşti cochetăria unui scriitor care-şi stăpâneşte vocabularul şi fraza până la virtuozitate, acea veritabilă virtuozitate care se rezolvă într-o clară limbă esenţială. îmi amintesc de laboratorul cu fiole al unei parfu-merii în care, copil, eram tolerat. Mostrele, lichide, în sticluţe mici, galbene uleioase, violete sau străvezii ca alcoolul, îmi pătau mâinile de pe cari, în zadar, încercam două-trei zile în urmă să şterg amintirea lor odorantă. Cartea cetită a lui Streitman, prin care am trecut cu sufletul, îmi cheamă în gând colecţia de otrăvuri policrome şi suave de odinioară. Fiindcă mai toate învăţăturile şi mai toate definiţiile se perindă în chimia mintală a Revizuirilor şi se alterează şi se precipită, limpid, nuanţat, într-un cristal nou, cartea te schimbă şi te urmăreşte. Procesul tău intelectual (iartă-mi, cetitorule, termenii aceştia pornografici) şi atitudinea ta (încă!) e grăbită. Revizuirile te împing pe calea dezvalorărilor. Sunt constatările ascuţite ale unui sceptic, poate ale unui cinic, dacă accepţi definiţia cinicului după H. Streitman: „Un sentimental incorigibil, care ar vrea să facă să se creadă că nu e un sentimental -şi care câteodată reuşeşte." în volumul actual, autorul perseverează să se acrediteze ca atare. Disecarea noţiunii de prietenie o desăvârşeşte cu aplicaţiuni de medic legist pornit să descopere urme de crimă. Perseverează în opera sa de demoralizator pentru a culmina în apoftegme oribile: „iubesc, - deci sunt. Urăsc, - deci vreau să trăiesc." Opriţi-vă un minut asupra acestor cuvinte pentru a pătrunde adorabila perfidie a propoziţiei prime. 1 Neglijenţă, delăsare (franc). 336 Asemenea concluzii şi asemenea rezultate (raportorul unei cărţi trebuie, mai ales în cazul de faţă. să adopte tonul contrar) nu puteau, desigur, să fie ale unui debutant, în literatură şi în viaţă. H. Streitman e un încercat ziarist care a cheltuit şi amânat în articole multe din paginile datorite literaturii. Verva sa subtilă, analiza, apucăturile aforistice ale gândirii, darul portretului şi 1-a aplicat prilejurilor fugare ce se ofereau redactorului social, parlamentar, politic... Acestei existenţe, care uzează pe cei mai tari, rezistă doar adevăratelor talente. Şi atunci forma în care cugetarea scrisă se desface de soarta efemeră a evenimentului-pretext şi se ridică, în ciuda acestui plumb din aripe, în văzduhul literar, e aceea a eseului. Scriitorul constrâns la îndeletnicirea inferioară a jurnalismului încearcă „faire sont art â travers son met ier "x - cuvântul, îmi pare, e al lui Sainte-Beuve. Cugetarea d-lui H. Streitman, în acest chip, sparge crusta actualităţii, aşa cum câte o plantă aquatică străpunge pojghiţa iernii cu frunza ei tăioasă, ascuţită, lapidară, ca un gladiu. IAR LIBERTATEA PRESEI! Comisiunea Constituţională înscenează şedinţe cu dări de seamă, la care controversele scârţâite ale câtorva politicieni banali pretind să acrediteze că discuţia e reală şi concluziile decurg altfel decât sentinţele marţiale din dezbaterile tribunalului galonat. Ce rămăşiţă de ruşine şi de frică nestârpită induce, oare, la spectacol o sumă de oligarhi cinici şi plictisiţi şi-i pogoară de pe sofalele din conacuri, pe scena improvizată, în faţa votului universal? Ori politicienii noştri sunt mai puţin temerai, ori, într-adevăr, democraţia e mai puţin înfrântă decât se crede. Sau le zărim într-alt chip atitudinea lor de bun plac inaccesibil, sau de bună-seamă că în alt fel ochii lor bugeţi şi pungiţi cată spre masa spinărilor noastre supuse. Alt-mintreli, de ce nu se scutesc de înjosirea, penibilă boierilor, de a se măscări dinaintea argăţimii multe şi smerite? Cine-i împiedică să rupă cu tradiţia şubredă şi fantezistă a parlamentarilor, a comi-siunilor şi a dialecticii inerente? 1 Să-şi realizeze arta prin intermediul meseriei (franc). 337 Nu înţelegem această şovăire, nici chiar ca exces de delicateţă, prevenitoare pentru boul democraţiei, nesimţitor. Boierul de la cârmă poate, fără mustrare, să descingă şi să se uşureze peste iluziile libertare cele mai roze, peste nervii „drepturilor omului", cei mai plăpânzi. Până azi, însă, clasa conducătoare s-a îngrijit să atenueze acest sadism, cu precauţiuni formaliste şi motivări grave de cari nici acum, în momentul suprem când vrea să statueze temeinic starea de asediu, cenzura şi arbitrariul, nu se dezbăra. Ascultăm, deci, cu voie sau nu, argumentarea contradictorie a comisiunii unde funcţionează 1. Th. Florescu şi vom asista curând, dacă vreun miracol sau cataclism nu va înlătura această fatalitate, în dezbaterile Constituantei de castraţi, în care câţiva simbriaşi vor simula rebeliunea, patima şi virilitatea. Se îngăduie ca necesităţile, strigările gâtuite ale opoziţiei, campaniile gazetelor, doctoralul protest al societăţilor de presă, când cu chestia cea grozavă, atingerea mortală a libertăţilor se va săvârşi. Abia pe urmă, pe o distincţie subtilă între delictele de opinie şi celelalte, gazetarul, scos de sub controlul Comisarului regal, va fi trimis magistratului aservit. Asta e ideea de care, în ultima săptămână, gazetari şi opoziţie se indignează acut. Ar trebui, dimpotrivă, să-i supere doar încetineala, filiera artificială, rafinamentul felin cu care se pucede la consolidarea unei situaţii de fapt. Sunt cinci ani de când ne-am deprins a trăi sub regimul haotic al ameninţării marţiale, de ce dar să ne ridicăm iar împotriva unei legi care disciplinează şi lămureşte primejdiile ei? Iar în privinţa presei, regimul în prepara-ţiune se agravează doar într-atât că scoate obrazul sensibil al politicianului de sub bătaia calificativului just al gazetarului care-şi descarcă neputinţa. Să folosim, fraţilor, scurtul răgaz rămas pentru a le striga, încă sub imperiul Curţilor cu juri, politicienilor, că sunt făţarnici, hoţi şi mişei, fără ca aceşti copii putrezi ai Coţofeneştilor, unde li s-au des-măţat muierile, să poată răspunde. Să ne suportăm pe urmă soarta, cu demnitate şi francheţă. Să ne mărturisim, ca gazetarul Trotzki, că libertatea presei, în zilele când o gazetă nu poate trăi fără concursul bancherilor şi al agenţilor de publicitate, e o „prejudecată burgheză". Să ne recapitulăm renegările şi tăcerile la cari am consimţit în cinci ani de teroare, pentru a formula singurul deziderat valabil sub lovitura ce pregetă, atâta: „mai repede! mai repede!". Căci abia pe urmă, poate, va începe sfârşitul. 338 LA LOZANA Din nou înţelepţii popoarelor se adună la sfat pentru a le fixa destinele. Steaua noastră de hârtie călătoreşte în buzunarul d-lui I. G. Duca spre Lausanne. Fie ca mâna sa, într-altfel expertă, să-i dibuiască un loc limpede pe firmament. Credem, însă, că, orbecăind dimpreună cu ceilalţi oameni de stat ai planetei, se va încurca iremediabil de fesul furtunatecului Kemal. S-a repetat cu acesta întâmplarea Golemului din poveste sau a Ucenicului-Vrăjitor din legendă. Clădit din ţărână şi din cârpe şi chemat la viaţă de învăţatul rabin galiţian, Golemul prinse dragoste de existenţă şi pustii casa şi burgul în care se plăsmuise. Kemalul d-lui Poincare, înarmat cu faimoasele 75-uri, prevăzut cu tancuri, avioane, mitraliere şi măgăruşi din Sicilia, îmbărbătat cu „Sambre et Meuse", de-abia consimte să răsufle, în elanu-i devastator, la porţile Europei. Şi-n urma lui, Asia zbiară şi nechează, şi ursul tradiţional, din caricaturile politice, iese din bâr-logu-i nordic în care şi-a subt ghearele mai mult decât o iarnă. Războiul, la fel cu revoluţia, poate fi stârnit, dar nu calculat. Vrăjitorul Poincare se înspăimântă azi de ceea ce vede. Şi bănuieşte că, reprimând azi pe Kemal, e prea târziu, căci în spatele acestuia e cel puţin Caucazul şi Rusia. Exact ca în fantastica legendă orchestrată de Isidore Ducas. Izbeşti mătura, şi ai de luptat în locu-i cu două. E cert, însă, că Anglia, care a trecut pe sub furcile succesului diplomatic francez, va încerca să suprime primejdia pe care diplomaţia franceză vrea doar să o amâne... Rolul conferinţei e numai temporizator. în interval, escadrele de fier vor transporta din dominionurile entuziaste cantitatea de carne pestriţă necesară să astâmpere pofta tunurilor lui Kemal. Pentru a obţine răgazul militar de trebuinţă, francezi şi italieni se adaogă, în mic număr, acestor efective cari merg să continuie politica hulitului Lloyd-George. Şi, fiindcă mahomedanii se pregătesc să încalice strâmtorile cât mai e vreme, cuirasatele americane iau parte la grandioasa demonstraţie de forţă neputincioasă a civilizaţiei, în faţa câtorva sute de hoarde sângeroase şi inculte. Cine a adus pe continentul îmbibat de sânge ameninţarea unui nou război, a unui nou şir de războaie? Cine face ca în sforţarea unanimă a popoarelor europene de a izgoni de pe ţărmul lor norodul, prin veacuri nedemn, al turcilor, să lipsească ajutorul eficace al celei 339 mai organizate naţiuni occidentale. în clipa când la miazănoapte şi la răsărit, la luptă şi la pace, e mai multă nevoie de ea? Noi privim cu groază cum se lasă iar în calea luminii storul de fier care de la 1453 ne-a urgisit în beznă, în marginea stepelor trezite altădată la viaţă de corăbiile Veneţiei şi Genovei ce descărcau la Chilia şi Cetatea Albă mărfuri pentru Moldova, Ucraina şi Polonia. Cinci sute de ani evoluţia noastră a fost strâmbată şi încetinită de mâna feroce şi stupidă abătută peste lacătele Mării Negre. Şi, mai apoi, când, după decenii de neatârnare, generaţiile noi uitaseră de duşmanul secular, Bucureştii avură de suportat, în 1916, printre alte armate, parada unei divizii de başbujuci, spre cea mai macabră şi istorică uimire a locuitorilor. Pacea de până deunăzi părea că ne scoate, în sfârşit, din testamentul lui Petru cel Mare prin instalarea fermă a britanilor la Dardanele. Dar istoria se repetă cu cinism. După 1453, - 1922. Din nou, bulevard rusesc în drumul cazacilor spre Stambul. Din nou, testamentul lui Petru. Şi, pentru moment, aşteptarea unei încăierări orbeşti la cele patru puncte cardinale. Şi toate astea de dragul succesului diplomatic care 1-a trântit vremelnic pe Lloyd-George, totul numai pentru sora mai mare şi latină. Merdel AMINTIRILE D-LUI IONEL BRĂTIANU Desigur, sfinxul îmbătrâneşte. Omul hermetic din timpul neutralităţii, podestatul1 tenebros care n-a grăit decât în laconisme cinice şi de o brutalitate rece, răufăcătoare dar fără forţă expresivă, îşi publică, în Cugetul românesc, amintirile. Episoade din vremea carbonarismului românesc, în care-1 urmărim pe Ion Brătianu-tatăl în agitaţia lui revoluţionară, până la statornicirea definitivă şi ascendentă în ţară, ca sfetnic permanent al Domniei, de-a lungul înfăptuirilor istorice. Toate acestea ţesute cu oarecare ironie duioasă în jurul unui vechi joben bonjuristic, purtat de Brătianu în epoca eroică şi a unor piepţini de baga dăruiţi de Brătianu surorii care-i introducea în ţară, sub rasa de călugăriţă, manifestele revoluţionare, -simple găteli supravieţuitoare care-şi au, în memorii, umila lor odisee. Interesant şi pitoresc e tabloul familial din marea sufragerie ' Podestat - autoritate politică sau administrativă (franc). 340 patriarhală cu Ion Brătianu, între oaspeţi, cu soţia şi cei şapte copii şi guvernante la masă. E atmosfera unde s-a format orgoliul urmaşului de azi şi care explică voinţa lui de a guverna, prin acel cult domestic născut între amintiri, în preajma bătrânului domnitor care-şi aruncă umbra lui disproporţionată printre oamenii şi zilele de acum. ÎNTRE COŢOFENEŞTI ŞI CONSTITUANTĂ Parlamentul, ieşit din complicitatea Regelui cu guvernul şi a acestuia cu hoţii de urne, şi-a reluat lucrările. Comedia e vorba să fie prelungită până la votarea unei Constituţiuni, ceea ce întrece marginile pornografiei şi ale obscenităţii. Asemenea dezmăţare cere imperios sfârşitul pe care câţiva miliţieni simpli l-au pus nu prea de mult desfătărilor de porcească suvenire a ciocoimei de triplu sex de la Coţofeneşti: un bidon de petrol, câteva braţe de paie şi foc! Spectacolul de atunci, antic, şi care a lăsat urme de picioare mici pe argintul rar al iernei, merită să se repete, în toată goliciunea lui. După femeile lor scârnăvite, e, în sfârşit, rândul bărbaţilor să forfotească buimaci, în singurul veşmânt al neruşinării ior, sub ochiul omului simplu care vede şi se înveseleşte, şi dezlănţuie pedeapsa cu mâna lui pururi eficace. Dar opoziţia reintră în Parlament. Opozanţii fac, astfel, dovada totalei neputinţe de a se împotrivi şi de a întreprinde, printr-o propagandă aprigă şi pătimaşă, aşa cum vremurile de animalică promiscuitate o cer, trezirea şi luminarea miliţianului blajin şi „n-aude n-a vede" de la Coţofeneşti. Opozanţii seamănă, astfel, cu acei moşnegi sleiţi până-n măduvă şi în cari lubricitatea exige satisfacţiile pur vizuale povestite de paharnicul Constantin Sion cu privire la bătrânul boier plecat peste împerecherea slugilor sale plătite: „ha, Terinte, ha! dăi Terinte, dăi!". Opozanţii, în imposibilitate de a împiedica pe alţii să guverneze, îşi îngăduie plăcerea de a-i privi cum guvernează şi, în frunte cu d. lorga, asistă cuplajul liberalilor cu târfa votului universal, plescăind. E marea şi încurcata nuntă a politicianismului român. în curând, pentru curiozitatea uliţei, se vor proţăpi în prăjini rufele fumicaţiunii parlamentare. Libertatea Presei, zdrenţuită, are să atârne cu o convenabilă pată alături de Legea electorală, abundent îmbibată cu toate sucurile unui răstimp de amor. 341 Pedeapsa cu moartea şi căsătoria religioasă obligatorie, cu fluturarea lor puhavă, vor tulbura o clipă tămbălăul săltăreţei plebe care nu se poate abate de la petreceri într-o ţară pornită de la un capăt la altul pe sărbătoare şi înfruptare. Chiar sleiţii retori cari iau parte, cu rezerve sadice şi scuipând anateme de pe scaunul lor pe masa imundă a ospăţului, vor luneca, la urmă, şi se vor pierde printre grupurile horcăite prin unghere ori îşi vor înfunda sonorele râturi în comunul castron bugetar. Căci nu e alt sfârşit cu putinţă şi nici zori de zi pentru poftiţii şi nepoftiţii impurului praznic, cari să le arate şi unora şi altora lividitatea feţei lor, decât doar îmbuibarea cu vârf şi îndesat a tuturora, saţietatea până la greaţă, până la încurcătura de maţe, până la năprasnicul şi obştescul sughiţ. SCRISORI DIN IAŞI Cu huliganii Zi antisemită. Două-trei sute de inşi în jurul statuii lui Cuza vociferează şi put în comun. Tramvaiele lunecă încet şi fără scandal de clopote şi roţi, nu cumva să turbure pe oratori. Unul din ei se urcă pe soclu, într-un ropot de urale care spune câ salutatul e cel mai gustat cuvântător al mulţimei. Răguşeala lui se înalţă într-adevăr deasupra tumultului şi e imediat copleşită de aclamaţii. Căci astfel a grăit el: „Cetăţeni, mai întâi de toate, să veştejim pe jidovii de la hotel Traian, cari se poartă rău cu creştinii. Mai deunăzi, un coleg de-al nostru, român, care nu plătise nota, a fost bătut de personalul hotelului. Să strigăm ca un singur om: jos cu ei." Sfârşitul fu subliniat cu fluierături expresive. Gloata, întoarsă cu faţa spre hotel Traian, manifesta. Oratorul cobora treptele statuii. Avea secretul succesului. Elocinţa sa se exercita numai asupra chestiunilor concrete şi mărunte. între el şi auditoriu se stabilise o intimă corespondenţă. Se trece la ordinea zilei. „De la întemeierea Principatelor până astăzi, declară un alt june, s-a constatat că românul e răbdător şi blajin. Dovada cea mai bună e că în facultăţile de medicină s-a tăiat câteva decenii numai carne de creştin. Această situaţie, însă, nu poate să mai dureze. Guvernul trebuie să ia măsuri ca studenţii evrei să obţie cadavre de aceeaşi religie cu dânşii. Studenţimea română îşi rezervă exclusiv dreptul de a lucra pe cadavre necircumscise. Vrem, deci, sublinie oratorul, s-avem morţii noştri. Fiecare cu morţii lui, acesta e principiul". Şi mulţimea: trăiască morţii noştri! Jos jidanii! Jos presa jidovească! Deşteaptă-te, române! în cântece, pata rară a manifestanţilor se deplasează spre str. Cuza Vodă, dar întâlneşte un cordon de jandarmi fără şef. „Trăiască armata, ura!" şi în surdină: „Dă-te la o parte, răcane, să răzbatem...". Un brânci sfielnic de piepturi rupe cele două cordoane placide, fără un gradat cu răspundere şi comandă. Obloanele cădeau grabnic. Se pustia strada. Ceata chiuită se îndrepta spre tipografiile ziarelor, păzite de câte două-trei sentinele. Armata şi poliţia lipseau cu tenacitate. Şi banda cutreiera voioasă, prin uliţele cucerite, pe cari semănau în treacăt ţăndările vreunui galantar neoblonit, parte cercând să înjghebe din zbieretele cacofonice un cor patriotic, parte mărginindu-se să alterneze huiduieli şi urale, după circumstanţele drumului. Rândurile lui se îngroaşă: cavalerii bordelurilor mărginaşe, obişnuiţii azilurilor de noapte, foştii şi viitorii oaspeţi ai penitenciarelor li se adaogă, în virtutea unui subtil sentiment de afinitate. Se întunecă, şi gloata se opreşte în faţa tipografiilor luminate. Forţează intrările şi pătrund. De astă dată, amestecul încetează şi din mulţime se aleg intelectualii. Numai ei ştiu ce trebuia distrus într-o tipografie pentru a o scoate din uz cu desăvârşire. Canalia propriu-zisă se ocupă cu spargerea uşilor şi ferestrelor, cu devastarea depozitului de hârtie, cu nimicirea stocurilor de comenzi efectuate, cu spargerea motorului de automobil. (Se găsea o asemenea trăsură în curte.) Studenţimea şi specialiştii târâţi de obştescul elan atacă doar ustensilele subţiri. Două linotipuri sunt doborâte cu entuziasm şi zdrobite cu drugii de fier ce se găseau la îndemână - se scot de la locul lor casetele cu literă şi li se răstoarnă conţinutul pe maidan şi în pârâu. Până atunci, curtea vastă e pardosită de coli albe, din depozitul devastat, ca de aripi smulse. Din marile maşini se desfac piesele principale, accesoriile indispensabile funcţionării. Se taie în bucăţi curelele de transmisiune. Devastatorii caută instalaţia electrică, găsesc dinamul şi-1 desfiinţează. Câţiva soldaţi continuă plimbarea reglementară cu baioneta la armă. Trecătorii privesc cu o expresie de milă şi revoltă pe figură. Se ascund femeile, impresionate de strigăte, lovituri şi pocnete. Sărbătoarea ţine un ceas şi un sfert, şi e straniu să vezi tinerimea universitară, dimpreună cu apaşii de la bariere, conlucrând la ruinarea unor ateliere tipografice, cu teascuri rapide şi maşini de cari atârnau literele ca ciorchinul. Când totul fu abătut, strâmbat, îmbucătăţit, când însăşi clădirea nu mai era decât un schelet care-şi căsca pustiul prin găurile pervazelor fără uşi şi fără geamuri, eroii se retraseră fără grabă, luând trofee. Un poliţist, cuprinse dintr-o căutătură teatrul devastării: pereţii rânjiţi şi ciudata 342 343 recoltă de hârtie recentă pe maidan, automobilul scâlciat şi spart, muşuroaiele de slovă de plumb, pe zăpadă: - Parc-a fost foc! se minună îngerul ordinei. în răstimp, hoarda urcase iar în inima oraşului, cu pas tărăgănat de povară. Nimeni nu mai cânta, căci fiecare ducea cu dânsul câte o bucată de fier, un drug sau un şurub, sau chiar un picior de scaun, bune toate pentru luptele viitoare sau pentru muzeul de mai târziu al tinereţii lor patriotice şi culturale. UNUL E cuibărit în redacţia unui ziar, aş zice că de câteva secole, atât de cadaverică e mireasma trupului său, atât de pământie faţa, de lungi, cernite şi stratificate unghiile. Nu-mi vine a crede că locuieşte într-un trunchi de copac, trăsnit, deşi-i cunosc viaţa călăuzită de principiile celei mai sordide economii, semnalată de chenarul intens negru de pe marginea manşetei. Nu pot afirma că barba sa funinginoasă n-a cunoscut pieptenul, cu toate că ştiu că omul ţine căsnicie cu o femelă care, la ananghie, îi poate curăţa firele cu dinţii. Aceeaşi consideraţie mă împiedică a spune că individul ar fi cu desăvârşire nepurecat; semne, însă, avem destule că pe pielea-i mucedă, îndelung învrăjbită cu lichidul, începând de la năclăitele-! pleoape, pentru cari apa e o halucinaţie, şi urmărind cu oroare, până în întunericul penibil al subsuorilor, nu puţine minuscule făpturi dumnezeieşti şi-au afirmat, când pe deasupra, când pe dedesubt, dreptul lor la coexistenţă eu acest impozant parazit al pământului. Ochii săi înoată într-o humoare galbenă şi deasă ca un guturai înrăit, şi fiecare, din mica-i băltoacă icte-rină şi ispititoare de muşte, cată înspre lume pieziş; atât îi supără priveliştea limpede a zilei, încât luminile lor se încalecă, se încrucişează într-o încurcătură obscenă, din care te aştepţi să nască o viziune pocită, zbâmâind. Şi dacă expresia lor ostilă şi fricoasă de ciomag întâlneşte în cale un stăpân, sau un coleg, atunci rânjetul ipocriziei face o despicătură respingătoare şi infectă în figura lui de strigoi care ar perinda latrinele. Omuleţul acesta, zămislit într-un sturpiu dintre Statu-palmă-barbă-cot şi o vrăjitoare, îşi risipeşte hâzoşia în zâmbete şi în strângeri de mână, pentru ca, peste un minut, în penumbra sălii de lucru, la adăpostul anonimatului, să migălească şi să publice calomnia şi insulta care-1 răzbună pe el, împotriva celor mai norocoşi, de veşnicia muncii sale nerăsplătite şi obscure. 1923 ÎNTRE CABOTINI ŞI SCRIITORI Două teatre furioase au jurat pieire presei şi au pornit cu trupe de dramă şi comedie, în care distingi toate sexele şi toate vârstele, un război mai ameninţător decât însăşi proiectele senilului Dissescu. Două teatre sătule de a plăti publicitate când sălile sunt deşarte şi casieriţa fardată moţăie a pustiu peste sertare, ca un papagal care nu mai ştie scoate bilete, au purces să-şi obţie o reclamă gratuită cu sistemul scrisorilor deschise la rubrica unde se încaieră matadorii condeiului cu campionii ocazionali, în faţa opiniei publice zgâite. Spectacolul e de astă dată reuşit şi promite serie. O directrice, care fusese cândva femeie şi artistă, revarsă conţinutul vocabularului său cel mai expresiv pe capui autorului până mai ieri cel mai alintat de rampa sufletului ei focos de antreprenoare. Un june director intoxicat de abuzuri mercuriale impută ziariştilor şi scriitorilor că se îndeletnicesc cu achiziţionarea de traduceri, pe când, după înţele-gerea-i scâlciată, această operaţie ar trebui probabil conferită pedi-curilor, în orele libere. încurajări de aderenţe vin din cabine şi culise. O nerăbdare isterică împinge toată această lume promiscuă, deprinsă cu aplauzul şi binoclul, şi pe neaşteptate lipsită de atenţia publicului şi de gâdiliciul elogiului tipărit, la exibiţie. Ginta sulemenită care se gudură printre becuri sau se ploconeşte prin redacţii, masculii induşi la pasivităţi feminine, femelele ce-şi silabisesc în extaz cronicele care le detailează nurii ori le divulgă cutele aşternutului, primi-amorezi şi june-primi, sufleri, regizori şi cochete cu bancher, bătrâni tremolizaţi şi baldâre nimfomane, toată această bălţată şi complezentă poporaţie de coridoare, şi-a ridicat faţa dedată cu intemperiile vieţii sociale, pentru revoltă, împotriva cui? în primul rând, împotriva celor ce le-au pus la îndemână mijloacele de a-şi exercita meseria, defectele, analfabetismul şi, mai ales, acea vanitate specifică, născătoare de ură, invidie şi cleveteală, pentru a traversa penibila existenţă a cabotinului, penibilul debut, trista 344 345 maturitate, ridiculul asfinţit al cabotinului: împotriva autorului. Şi aceasta după secole de parazitare şi de procopsire în dauna lui şi în dauna sărmanului text, cotrobăit, scurtat de mâini impure, morfolit de buze inculte, sau, ceea ce era mai îngrozitor, completat de scă-lămbăiala măscăriciului literator. Şi, în al doilea rând, dar mai făţiş, şi cu o chelălăială care simulează cerbicia presei întregi, i se azvârlă asaltul Vicleimului organizat. Pe vremuri, actorul rătăcea şi era găzduit într-o aripă a castelului. Câte un prinţ amabil, asemenea lui Hamlet, recomanda trupa, pe atunci smerită şi cuviincioasă, bunelor auspicii ale intendentului. Uneori, erau ospătaţi chiar în sufragerie, dar numai după ce Seniorul se îndestulase. Nu se bătea nimeni, însă, în duel cu histrionul care desfăta cu palme, chiote şi tumbe de pe scenă, şi pentru a încrucişa spada cu un duce, căpitanul Fracasse a făcut dovada că e un autentic baron scăpătat. Astăzi, mulţumită presei şi capitalismului implicat în întreprinderi teatrale, cabotinul a ajuns rege al existenţei, lăbărţat in vitrinele actualităţii, în toate ipostazele şi în toate ţinutele, în toate amănuntele şi în toate momentele, cu pasiunile sub pieliţă şi toţi plasturii fiinţei sale, vizibili. în contra ostentaţiei lui cinice şi ne-roa.l^, în contra vanităţii lui mărunte şi paralizante, s-a reacţionat aiurea, până la jucărea de spectacole fără nume de actori în afişe. Totuşi, ziaristul îşi ispăşeşte azi vina de a fi contribuit la transformarea rufianului în gentilom şi a bulendrelor în doamne. Opriţi gloata zbârcită şi spână a bărbaţilor cu figura de babă şi convoiul febril şi veşted al femeilor care trişează cu dispensarul şi maternitatea! Peste rasa morbidă care se vaită şi se potoleşte pisiceşte, pe streaşină cetăţii, aruncaţi cârpa întunericului şi a tăcerii. ION CĂLUGĂRU Caii lui Cibicioc de Ion Călugăru. Câteva schiţe strânse într-o cărţulie plăpândă. Nevoit, faci apropiere cu vârsta puţină a scriitorului, cu timidul său gest de început. Dar gestul te constrânge la alte constatări. E cineva care-ţi vorbeşte dintr-însul şi din ale lui şi într-un grai ciudat şi adânc personal, acolo. Singular debut, într-o literatură osândită la pastişul formelor străine şi în care, în cazul mai 346 rar, debutantul mult mai bătrân, completează lăturalnic pe Sadoveanu. (Vorbesc de prozatori: de curând un foarte gornit şi considerabil începător ilustrează cu al său volum, regula.) Ion Călugăru reia firul tocmai de la Creangă, şi în condiţiuni cari exclud învinuirea de manierism şi de imitaţie. Cu frăgezime şi stângăcie, fraza sa crudă, populară, reia amintirile din copilărie, pentru a evoca tipuri şi aspecte de un pitoresc particular: Călugăru cheamă, în cuvintele lui gustoase, viaţa pestriţă şi misticismul târgurilor evreieşti din nordul Moldovei. Duioşia şi humorul sănătos al lui Creangă e, însă, înlocuit de fiorul suferind şi subtil, şi, în aplicarea lui specială, evident adecuat al lui Ion Călugăru. Cu această sensibilitate se dezrobeşte el de cel mai caracteristic dintre povestitorii români. Ion Călugăru porneşte izbânditor în literatură. Pentru că marea preocupare şi plângere a scriitorilor români e în societatea noastră amorfă lipsa unei lumi anume pe care să o supună unui verb deosebit. Cu greşelile necesare tinereţii, Călugăru poartă în sine şi lumea şi cuvântul. ARTA LUI MARCEL IANCU Spectatorul să-şi înduplece privirile uimite, aşa cum xmpostillion' îşi stăpâneşte din răsputeri caii căzuţi pe roate, cu spaima în coamă, cu avântul în coarde, la răscrucea din codri. O natură nouă, aprigă şi arzătoare, ţâşnind hâzoşii de indomptabilă2 voioşie din coastele-i colţuroase, din clocotul surd al zămislirilor ei vehemente, va să se înfigă, ca dintr-o deschizătură a unui iad unde fierb tainele, în ochii nedeprinşi. Altă mişcare, cu altfel de trunchiuri, altă culoare în alte văzduhuri îi vor întruchipa o altă viaţă pe care de atâtea ori a simţit-o, fără s-o descopere, fără s-o bănuiască. Ştiut-a el cât elan e într-o linie, cât neastâmpăr şi strădanie misterioasă într-un elan, câtă sevă circulă şi biruie înăuntrul formelor pe cari amintirea le păstrase liniştite? Iată, în pânzele lui Marcel lancu, desluşit şi divulgat secretul forţelor cari se dezlănţuie. Iată ţipă-toarea, violenta şi irezistibila viaţă, vertiginosul ritm Care sparge 1 Postillion (franc.) - şef de poştă, surugiu. 2 lndomptable (franc.) - de neîmblânzit. 347 aparenţele. Iată măştile groteşti şi diforme cari exprimă, în exagerări formidabile, Voinţa ce suie într-însele. Şi, de aceea, fiece trăsătură e un îndemn purces spre ţinta lui ca o săgeată. De aceea, fiece suprafaţă e un tumult adânc de forţe organizate întru existenţă, şi fiece plăsmuire o explozie care-şi va îndeplini destinele exuberante. O energie fără seamăn, nutrind o vervă cumplită, îşi caută aici, prin artă, echilibrul viu, expansiunea radioasă. E un exces de vitalitate, un concert de afirmaţii cari se încheagă în acele hore „Nocturne" şi goale duse în vârtej spre o istorie îndepărtată; şi în acele „Dansuri negre", aproape un chin de ritmuri comprimate, şi în „Balul", de un halucinant colorit şi desen, redus cu îndrăzneală, şi înteţit drăceşte, la simple şi răzvrătite semne. S-a zis: ştiinţă. S-a zis, expresionism, activism abstract, formele seci, etichete de muzee, pe bocaluri. Noi zicem: talent în plină expediţie, printre gheţurile zdrobite, cu vântul tinereţii în pânze. Acord triumfal în luptă cu bolţile. Sau poate, Natură, în era ei cea dintâi, de concepţii monstruoase şi splendide, de rătăciri sălbatice şi de realizări hiperbolice. Avem, întors în ţara lui, un nou artist, de o elementară virulenţă, de o cerebralitate nietzscheană, şi al cărui meşteşug, slujit de cunoştinţi variate şi multiple, se bizuie pe acea forţă de lucru caracteristică marilor izbânditori. Marcel Iancu se înscrie, bucuros şi cu dezinvoltură, printre ei. Emoţia noastră recunoscătoare îşi cere bucuria de a-1 saluta, în înălţarea lui fulgurantă, pe lângă noi, aci. ÎNTRE HORTHY ŞI BRĂTIANU Relaţiile lor s-au înăsprit. Recunoştinţa e de scurtă durată. Şi asta numai din pricină că „diversiunile" în interior, la îndemâna magnaţilor de la Pesta şi Bucureşti, nu sunt de natură să pasioneze masele guvernabile... într-adevăr, situaţia e tristă în ambele ţări foste inamice. Criză financiară şi în Ungaria redusă, şi în România amplificată. Criză de transporturi, de material rulant şi combustibil, şi dincolo, şi dincoace de Tisa, în mod egal. Stagnare în marea industrie. Bancrută nedeclarată, în comerţ. Dezechilibru, dezorientare. Conrupţie. Dezorganizare în comune, foamete şi lipsuri în populaţie. Guverne la fel de incapabile. Şi aceeaşi posibilitate de diversiune la Horthy şi Ia Brătianu: evreimea ţărilor respective. Când, prin graţia 348 d-lui Brătianu, amiralul Horthy se instala dictator, acesta asmuţi tinerimea studioasă asupra evreilor, pentru a mai uita de alte mizerii. De-abia venit la putere, d. Brătianu uză de acelaşi procedeu. Dar populaţia îşi dă repede seama că nu se astâmpără foamea cu cioburi de firmă evreiască, nici iarna nu se îndulceşte cu perciuni pârliţi. Atunci, Horthy uzează de cea mai mare dintre diversiuni: atacă cu delicateţi intermitente frontierele care-i circumcid teritoriul şi, mai ales, pe cea mai hahamică dintre toate: frontiera română. Indignare la Bucureşti, în palatul de la Capul Podului: Horthy „ne trădează!" Şi, de aici, învinuiri vehemente: Ungaria vrea război. Un oarecare orator, într-o oarecare întrunire publică din Pustă, ajurat exterminarea simultană a tuturor popoarelor învecinate. Ţi se face pârul măciucă, cetitorule. Asta vrea şi d. Brătianu. D-sa nu va întârzia să priceapă aluziile şi sugestiile pe cari i le îmbie cu pocnete, fratele său de clasă, bunul corb de aceeaşi culoare, Horthy. în definitiv, o sesiune sportivă la frontieră ar împinge în umbră sesiunile Constituantei bucureştene şi şedinţele bătrânului jurisconsult, slugarnic şi versatil, Dissescu. Să luăm aminte. Ne aşteptăm la o armată vrăjmaşă în drum spre Carpaţi şi ne pomenim, pe nesimţite, cu o Constituţie liberală. DOI VRĂJMAŞI Toată sfâşierea şi dezechilibrul vieţii noastre politice se dato-reşte [!] rivalităţii implacabile dintre doi fruntaşi. Vrăjmăşia grandilocventă a d-lui lorga împotriva d-lui Stere şi ura hermetică pe care, la rându-i, acesta i-o păstrează zădărnicesc unirea opoziţiei democratice într-o singură impunătoare tabără. Pe dezbinarea ei iremediabilă, Clubul liberal îşi sprijină existenţa, Palatul nepăsarea, iar lamentabilele rămăşiţe conservatoare, micile piruete cari o fac să apară, la răstimpuri, în furgonul câte unei coterii mai viabile. Astăzi, fiecare în parte din grupările cari au alcătuit Blocul naţional sunt mai puternice decât în anul când, în unire cu ardelenii, au sprijinit guvernul Vaida. Partidul Ţărănesc, ieşit dintr-un echivoc, surprins de propria-i victorie, era în stare de nebuloză. Din echivocul de atunci s-a bătut monedă adevărată. Partidul are filiale şi secţiuni, are mai ales citadele electorale şi tinde să aibă cadre. Gruparea naţionalistă a crescut, de asemeni, şi s-a organizat. 349 întru amplificarea ei, sforţările d-lui lorga s-au exercitat, pentru o unică oară, liniar, perseverent şi armonios. Era în slujba singurului idol meritoriu. D-1 lorga nu s-a obosit să se sacrifice d-lui lorga. Afierosit, însă, propriului său cult, d. lorga, ca orice extatic, n-a maj văzut, încolo, nimic. Grija sa, de mare preot îndumnezeit, a fost ca nici o altă statuă să nu fie statornicită în templul democraţiei. D-1 lorga e un pasionat. Iubeşte poporul cu pasiune, dar vrea în schimb, cu exclusivitate, popularitatea. Are toate însuşirile unui bun amant, dar tocmai de aceea ştie să le descopere şi într-alţii, când aceştia le au, şi ştie mai ales, cu gelozie, să se teamă de ele. în coama rebelă a d-lui Stere, în ochii lui aspri, în grumazu-i leonin, în vocea metalică şi-n umerii de piatră, privirea caldă, glasul vibrant, barba mătăsoasă, talia suplă a d-lui lorga simţiră pe Cellalt. Atunci, în clipa în care un rival îi contesta, printre aclamaţii, supremaţia retorică, şi se încumeta să sculpteze în aer gestul care asmute masele ori samănă ideile, d-1 lorga pomi, cu o însufleţire şi o dialectică meridională, războiul exterminator. Şi între aceste două personalităţi încărcate cu acelaşi magnetism se dezlănţuiră, pe faţă şi pieziş, loviturile. D-1 Stere adoptă atitudinea convenabilă temperamentului său de farsor nordic, capabil de tăceri indescifrabile, de surde pregătiri şi de subite ofensive paroxiste. D-1 lorga, sacerdotal, dar ca un propovăduitor din marile secole de credinţă medievală, punând în cuvântul său Artă şi în atitudinile sale calcul, utiliza, din belşug, anatema şi excomunicarea. Astfel, metalul tremolizat al d-lui lorga se ciocni de cremenea pe alocuri caducă a d-lui Stere, fără ca scăpărarea iscată să mistuie şi să incendieze. Lumea noastră, deprinsă, nu se impresionează nici de martirajul enigmatic afişat de d. Stere, nici de spectacolul ecleziastic pe care-1 oferă d. lorga. Cuvintele ideal şi trădare nu mai au un sens înfiorător pentru o mulţime de acum iniţiată în tainele politicei române de stat din timpul războiului. O democraţie mai rafinată (dacă îngăduiţi împerecherea cuvintelor) ar fi cerut, poate, celor doi rivali să iasă din atitudinile lor şi, părăsindu-şi armele, să se combată cu argumente mai subtile. Numai aşa s-ar mai putea interesa de lupta lor obositoare. Căci numai aşa s-ar ajunge la o victorie, adică la antrenarea mulţi-mei de partea unuia dintr-înşii, şi la sancţiuni. Până la decisivă, însă, constatăm că d. Stere are întâietatea: e adorat de o provincie întreagă, totdeauna gata să facă o revoluţie pentru el... D-1 lorga, cu toată munca depusă în acest scop, nu are nicăeri asigurat un loc în Parlament fără alianţe şi carteluri. Şi vanitatea d-sale suferă. D-1 Stere are la laşi o revistă literară şi un grup de prieteni valoroşi şi dezinteresaţi... D-1 lorga are un ziar fără cetitori şi nimic altceva decât discipoli cari trebuiesc căpătuiţi. D-1 Stere, în cazul cel mai rău, e melodramatic, d-1 lorga e uneori umoristic. Să adăogăm că, în conflictul acesta pur personal, cel intransigent şi exterminator ca un arhanghel e d-1 lorga. Şi, după toate acestea, să ai convingerea că cei doi rivali laolaltă, dimpreună cu partidele lor, pot da ţării un guvern mai popular şi mai destoinic decât cel pe care ni 1-a hărăzit Regele... FASCISMUL E DE ORIGINĂ ROMÂNĂ Mussolini ar socoti de paradox această afirmaţie. După dânsul, fascismul e o manifestare pur italiană, după cum bolşevismul e ceva specific rusesc. A înjgheba fascii aiurea decât în Italia e act de contrafacere şi de ridiculă imitaţie, i otuşi, fascismul, adică organizarea care a smuls vechilor partide puterea, pentru a o da pe mâinile foştilor combatanţi, juraţi să nimicească mişcarea sindicală, s-a manifestat, în alte forme, la noi. A avut acelaşi obiectiv şi acelaşi program. Regele, vrând-nevrând, a ţinut seamă de dânsul şi, în unire cu sfetnici săi neputincioşi şi vicleni, 1-a utilizat şi 1-a uzat pentru totdeauna. Fascismul nostru s-a numit averescanism şi a fost, ca şi în Italia, în esenţa lui, o emanaţie a frontului. Averescanismul a desfiinţat partidul muncitoresc. Spre deosebire, însă, de tovarăşii lui din Italia, armata politică a foştilor combatanţi români s-a împestriţat din vreme cu transfugii şi oportuniştii altor tabere, şi, cu toată masa lui impozantă, reuşi să se compromită încă înainte de a cuceri puterea. Averescanismul a sfârşit în ridicol şi prin dezagregare; agonia lui a fost puhavă şi scandaloasă. Asta pentru că era un fascism specific românesc. în Italia, desigur, lucrurile se vor sfârşi altfel. Ca fenomen, „Uniunea foştilor combatanţi" trebuie considerat ca ultima rătăcire pe care au mai putut-o provoca noţiunile confuze de patrie, steag, tradiţie. 350 351 Plutocraţia mercantilă a profitat, suprem, de sentimentalismul obscur al mulţimilor. Când se va face linişte şi lumină, poporul va reintra în fasciile lui fireşti, cari sunt clasele sociale, astfel precum s-a şi întâmplat la noi, fără ca trista aventură a generalului Averescu să fi avut ceva din strălucirea surprinzătoare a guvernării lui Mussolini. în ceea ce priveşte străduinţele unui ciocoiaş fără prestigiu, Grigore Filipescu, de a ralia pe cei cinci sute de mii de foşti combatanţi în jurul târnului pe care d-sa 1-a mânuit cu atâta războinică dexteritate pe uliţele Bacăului, în timpul luptelor de la Mărăşeşti, ele sunt zadarnice. Experienţa e făcută şi nimeni n-ar mai putea fi înduplecat să o reînceapă. ALARMA A intrat sabia în ţară. La graniţă, comunicatele guvernului spun că se dau zi şi noapte lupte crâncene între grăniceri şi hoardele maghiare. Gravitatea situaţiei o arată însuşi protestul guvernului nos-ra la Budapesta şi faptul că Lupta, în ediţie specială şi cu litere cât cărăbuşii, a vestit mobilizarea în Ungaria şi a divulgat chiar numărul agresorilor, dispozitivul unităţilor şi planul de ofensivă maghiar. Creştineştile sărbători au fost turburate de gânduri de sânge. Doamnele din bulevardul Col-ţei s-au înfiorat văzând întoarse orele harnice de la Ghidideni şi Coţofeneşti. Un fost, actual şi viitor ministru, celebru prin obezitatea lui radioasă, prin meşteşugitele-i lovituri de import-export şi mai ales printr-o bătrâneţe lubrică şi dezbărată de prejudecăţi, a zburdat la suvenirul ce s-ar putea repeta, al unui sardanapalic voiaj nupţial printre ruine. în sfârşit, un Paşă valah a premeditat fornicaţiuni nelegitime, dezvirginări violente urmate de zămisliri bastarde, o întreagă idilă trandafirie şi îmbălsămită, sub concertul atenuat al tunurilor depărtate şi contrastul sadic al suspinelor de amor cu vaietul răniţilor din şanţuri. Totul nu era, însă, decât o amăgire dureroasă pe care închipuirea şi-o face singură. Doamnele fanariote, miniştrii concupiscenţi şi rajalele surescitate au fost victimele ieftine ale unei autosugestii involuntare. Cazna oblăduirii şi răspunderile puterii îi obligase pe aceşti fericiţi neputincioşi să recurgă de Crăciun la o farsă marţială pentru nervul cel mai sensibil la un popor flămânzit şi care să-i aducă aminte că îl ameninţă rele mai mari decât o foamete ponderată, un trai scumpit, o adâncă dezorganizare şi lipsurile cele mai insuportabile: mobilizarea, războiul. Astfel, înţelepciunea conducătorilor tăcu să treacă neobservată, în ţara sgâlţâilă de frigurile vitejiei, strânsă împrejurul brazilor luminaţi şi poleiţi, absenţa relativă a cozonacului, dispariţia totală a pâi-nei. Şi că, cu toate că ştirile oficiale despre un demers colectiv al Micei Antante persistă, iar de pe front comunicatele anunţă repetate incursiuni nocturne, de natură erotică, a patrulelor ungureşti prin satele de frontieră şi fugărirea lor cu focuri, fără morţi, răniţi şi prizonieri din nici o parte, sunt, totuşi, indicii că ungurii ar fi renunţat la planul ce li se atribuise, de a desfiinţa România, a nimici Serbia, a spulbera Cehoslovacia şi a anexa Austria, simultan. în sfârşit, când guvernanţii se vor trezi din visarea reminiscenţă în care i-a aruncat propria lor farsă, va fi tocmai timpul să născocească o nouă diversiune: iarna se înăspreşte, mizeriile se complică, deraierile se înmulţesc. Care va fi acea diversiune? Cea evreiască a devenit primejdioasă, cea maghiară va fi prea recentă, de-a răscoalele ţărăneşti nu e bine să te joci... Rămâne, desigur, chestia Basarabiei şi năvălirile bolşevice: guvernul a păstr* cu grijă starea cea mai nesigură şi mai încurcată la Răsărit; şi suntem, din fericire, în luna când îngheaţă Nistrul. Dar, la urma urmei, în faţa unui public devenit sceptic şi calm, nu politicianismul nostru e acela care s-ar da îndărăt de la un război în toată regula, mult mai uşor acceptabil decât orice sforţare de muncă şi organizare pentru becisnica şi trândava noastră oligarhie. ARTA LUI ADRIAN MANIU Un vizual stăruitor până la minuţiozitate. Poezia sa se bizuie exclusiv pe acest procedeu de înscenare amănunţită. îl urmărim mai puţin disimulat şi în mai largă libertate, în Figurile de ceară, momente în proză, notaţiuni artiste, imagini, senzaţii şi gânduri, uneori suită rapidă de tablouri, în cari foarte arare anecdota primează şi devine scop. în primul rând, Maniu urmăreşte însufleţirea, sub ochii noştri, a fantoşelor cele mai neverosimile alături de figurile cele mai voit realiste şi mai banalizate. Atunci, însă, intervine virtuozitatea lui 352 353 în a încadra, în a smulge apoi subiectului calp detaliile inedite cari îl vitalizează şi a-1 împrospăta cu cel mai plastic şi mai lipsit de prejudecăţi literare vocabular cu putinţă. Pe drumul acesta merge până la o stângăcie căutată, peste care atenţia cetitorului lunecă anevoios, cu opriri şi poticneli, pregătite cu o sălbăticie rafinată. Amintirea se încarcă, deci, cu tot ceea ce a vrut călăuza şireată care ne-a ispitit în călătoria peripeţioasă, printre corole, stânci şi buruieni tari. A fugit de clişeu până la sacrificarea clarităţii, a prigonit formele până la preferirea cioburilor, a vânat ineditul până la tărâmul interzis de guarzii ordinei literare, al farsei şi al incoerenţei negative, în proză, nici o tendinţă socială, nici o ostentaţie analitică. Senzaţie! Adorabil când simulează incultura, sinistru când consimte să-şi ia rolul, pentru care arată mai puţină predilecţie, şi mai multă ironie, al decadentului literar, cu apucături năstruşnice. Dar a reuşit să inoveze şi în acest tip, în care s-au produs şi alţii, cu faimă, aiurea. Şi plutim în trecut. Literaturii simboliste franceze îi datoreşte imboldul către o singularizare spre care tindea, firesc, fiinţa lui sensibilă, sperioasă, dar bine organizată pentru acea dedublare fără dezechilibru, a personalităţii ce fuzionează apoi în creaţia artistică. Literaturii simboliste române i-a aparţinut vremelnic şi numai ca militant sub un steag de revoltă. Simţirea lui nu este simţirea specifică simboliştilor şi limba lui nu se înrudeşte cu verbalismul lor scotocit şi rafinat. Azi putem alege din Maniu, după atâtea poeme, proză, feerii şi după MeşterulManole şi putem descinde în el fără să ne surprindă că ne găsim nu într-o seră violetă, ci într-un fraged luminiş de codru, cu flori simple ţâşnind dintre foile moarte, cu muşchi sălbatic în care licuriciul vetust scânteie, cu şerpi vechi peste cari fluturi de jar pâlpâie. Maniu nu e un poet livresc, făcut, iar nu născut. Poezia lui purcede din el şi el e al pământului şi al trecutului nostru artistic, atât cât s-a păstrat în cântece, în biserici, în conacuri. De aci, tot pitorescul lui şi accentul vădit simplu şi popular care pătrunde în toate strofele lui, chiar şi în cele din poemul Salomeei: „Vezi lanţul ce picioarele îmi leagă atât că n-aş putea nici să alerg; - te-nvăţ să-1 rupi şi să mă ai întreagă şi sângele cu o batistă am să-1 şterg. Iese luna argintie ca un fulg de păpădie. Scutură-te luno-n nori şi însămânţează stele. Când o fi la cântători vine dragul vieţii mele cu dinţi strânşi, cu ochii plânşi şi cu mărgele." Trebuie ştiut că Adrian Maniu în răstimpuri e desenator destul de dibaci pentru un literat. Gautier şi mai târziu Jules Laforgue şi Verlaine, simţiri surore simţirii Iui, în literatura mumă, desenau şi ei. Vizualitatea era de asemeni prima lor caracteristică. TÂLCUL SCANDALULUI Scandalurile studenţeşti antisemite au dat guvernului, care le-a pus la cale, care le-a organizat şi care le-a asmuţit, roadele urmărite: Starea de asediu s-a înfăptuit. Capitala mişună de patrule. în special barierele, unde nu locuiesc nici studenţi, nici evrei, sunt puse sub straşnică pază. De-acum, Parlamentul fraudulos al Măriei Sale poate discuta în linişte Constituţia pregătită de o ciocoime, în sfârşit, refăcută. Primejdia gloatelor ţărăneşti, gata la cea dintâi chemare să manifesteze în contra sfruntatei comedii constituante, e ţintuită la porţile oraşului. Căci baionetele, apărute să stâmpere apucăturile primitive ale sărmanei generaţii inculte de după război, nu vor dispare o dată cu încetarea dezordinelor. Ameninţarea lor, plimbată prin Bucureştii îngroziţi, are să asigure până la urmă săvârşirea mamelucescului spectacol. Sforţării de a duce la bun capăt siluirea începută acum un an, trebuie să-i urmeze odihna meritată. Pentru a trece în opoziţie, guvernului îi trebuie o platformă. Pentru a rămâne la putere, guvernul are nevoie de o situaţie guvernabilă. în împrejurările de azi, el preferă să plece. Leul nostru s-a dus de-a dura. E un motiv serios de a renunţa la cârmă. Dar guvernul nu poate mărturisi că prăbuşirea noastră valutară se datoreşte stupidităţii notorii a specialiştilor lui, economiei 354 355 lor inepte. învălmăşelile antisemite, însă, pot furniza o explicaţie căderii leului: finanţa ovreiască, în străinătate, se răzbună, şoptesc liberalii. Cahalul ne sugrumă, moţăie obosit d-1 Cuza. Neputinţa d-lui Vintilă Brătială1 îşi face astfel din flamura universitară antisemită o pudică frunză de viţă. Se apropie clipa în care partidul de la putere va renunţa la „patriotica datorie ce i-a incumbat", pentru a trece, cu aere de nobilă victimă, în opoziţie. De acolo va teroriza vreun oarecare minister de fantoşe, confecţionat în anticamerile palatului, cu ajutorul generalului Prezan şi al fabricantului de conserve Ştirbei. E posibil chiar să-1 acuze de antisemitism. Partidul Liberal are bani să uneltească asemenea dezordini şi din opoziţie. AVENTURA D-LUI IORGA Idolul de odinioară al studenţimii n-a putut suporta o manifestaţie de necredinţă. Astfel s-a săvârşit, după legile fireşti şi fără anomalii, evoluţia unui cult. Sfântul venerat odinioară, Prorocul temut o viaţă întreagă, e insultat şi lovit cu pietre. Asta fiindcă sfinţii şi prorocii cari dăscălesc fără întrerupere pe alţii, nu învaţă, la rându-le, nimic. Târziu, şi numai cu preţul unei păţanii înjositoare şi nedrepte, omul ales află că mulţimea primeşte doar sfaturile şi îndemnurile pe cari le conţine, virtuale şi nedesluşite, în sufletul ei. D-1 lorga s-a plâns că nu mai poate vorbi unor suflete, aşa cum a făcut timp de 30 de ani. A uitat, însă, că în 30 de ani d-sa n-a făcut decât să măgulească acele suflete şi să lucreze pentru expansiunea instinctelor bestiale, închise în ele. Se zice că interesele politice şi vanitatea de a fi aclamat l-au coborât pe oratorul pătimaş de altă dată la rolul de mamoş liric al atâtor porniri neliberate. Să nu uităm că antisemitismul a luat naştere printr-însul. D-1 lorga, cel dintâi, a cocoţat fetusul hidos la înălţimea de la care putea fi văzut de toată lumea. Să nu uităm, totdeodată, că simpatia dintre un om şi o cauză are rădăcini, indestructibile poate, în temperamentul şi mentalitatea lui. Să nu uităm că nimic nu se respinge mai categoric decât electri-cităţile de acelaşi fel, să nu uităm asta când asistăm la renegarea reciprocă şi vehementă a bunilor prieteni, lorga şi Cuza. Este fie o greşeală de tipar, fie o deformare intenţionată a numelui lui Vintilă Brătianu, generată de antipatia lui Vinea faţă de Brătieni. 356 Aplaudăm, deci, fapta d-lui lorga. dar cu rezerve. în momentul în care-şi menţine cu tărie demisia şi protestarea împotriva uneltirilor guvernamentale, să ne repetăm că partidul d-sale aşteaptă, într-o atitudine respectuoasă, o scrisoare de recomandaţie către Rege de la d-1 Brătianu, pentru a-i succede la cârmă. încolo: pentru Facultatea de Litere, pentru Universitatea, în genere, plină de politicieni atât de nepregătiţi, încât li-e ruşine să-şi ţie cursul, retragerea unui savant autentic şi a unui bărbat de mari talente, ca d-1 lorga, e o pierdere grea. Pentru studenţime, demisia şi vorbele d-lui lorga sunt o confirmare a constatării noastre că actuala generaţie, covârşită de greutăţile timpului, a derogat de la legea firească a progresului. E jalnic tineretul de azi, faţă de cel de acum aproape zece ani, e scăzut şi meschin în preocupările lui, e înjositor de impulsiv, de brutal şi de orb tocmai în clipa când trei culturi strălucite vin să-1 îmbie şi să-1 încolţească. CULTURĂ ŞI ANTISEMITISM Scandalurile huliganilor au luat sfârşit. Guvernul s-a servit de studenţime în măsura în care a avut nevoie de ea. O experienţă de guvernământ, să zicem hereditară, 1-a învăţat pe d-1 Brătianu că numai o mişcare studenţească poate fi iscată, mânuită şi prevăzută, în consecinţele ei, după plac. Nu tot acelaşi lucru e de îngăduit cu proletariatul sau cu ţărănimea. în această privinţă o spovedanie a d-lui Brătianu ar spune mult. Deci, universităţile s-au închis. Ce înaltă lecţie de morală pentru minoritatea juvenilă care pornise la ceea ce numea „luptă", bizuită pe complicitatea guvernului! Acum i se lămureşte, pentru prima dată, că politicienii îşi calcă şi cel de al doilea cuvânt de onoare, la parole des brigandes]. Ce ochi trebuie să zgâiască tinerimea nedeprinsă când asistă la degradarea vertiginoasă şi în toate formele a unui ofiţer student, la deţinerea în penitenciar a câtorva energumeni mai zeloşi, la expulzarea din caminuri, la izgonirea din cantine! Parcă nu aşa ne fuse vorba! Şi suprimarea ziarului studenţesc, 1 Cuvântul de hoţ (franc). 357 ce farsă! Şi ce capcană ridiculă întinsă opoziţiei prin acest abuz de putere zadarnic şi stupid! Fără-ndoiaiă, domnilor antisemiţi, că o atât de cinică glumă n-ar fi fost cu putinţă dacă mulţimea voastră s-ar fi împărtăşit din secretele zeilor... dacă cei delegaţi să trateze cu stăpânirea nu s-ar fi păcălit prosteşte sau nu v-ar fi vândut în netrebnic chip. Cercetaţi, de mai aveţi cum, şi, în orice caz, de azi încolo, cercetaţi înainte de a vă încrede. Luaţi măsuri ca, în orice mişcare aţi mai porni, conducătorii şi complicii să meargă cu d-voastră până la Văcăreşti şi până la azilul de noapte. Deci, universităţile s-au închis. Cu o uşurinţă caracteristică politicianului român, profesorii absenţi de la datoria lor şi guvernul preocupat de politică internă au preferat puzderiei de măsuri eficace, pe cari le-au avut timp de trei luni la îndemână, cea mai monstruoasă şi extremă procedare. Actul uşuratec al închiderii universităţii dovedeşte, cu vârf şi îndesat, totalul dezinteres al oligarhiei noastre debile şi tremurânde pentru cultură. Clasa noastră conducătoare ar desfiinţa bucuros toate şcolile superioare, şi pentru totdeauna. Siguranţa ei, ameninţată din când în când de individualităţile ce s-ar ridica şi ar smulge, după ele, masele somnolente, din nepăsarea lor, s-ar mulţumi cu o cultură medie, practică şi departe de orice ideologie. O societatea de plugari, lucrători şi comercianţi, condusă de ciocoimea veche-nouă de acum, şi la mijloc, în locul intelectualilor aproximativi ai zilei, un furnicar maşinal de sergenţi instructori şi furieri, de copişti, sanitari, meca-nicieni, contramaiştri, arhitecţi empirici, ingineri fără diplomă şi popi cu misiune de învăţători, iată: acesta e idealul oricărui ministru român şi, de aceea, partidele şi guvernul trec peste suspendarea cursurilor şi lecturilor, 'nălţând din umeri. ...Şi dezbinarea, poate iremediabilă, a unei generaţii menită să continue, pe alte căi, efortul celei jertfite, anonim şi simplu, în tranşee? Cine-i nebunul care şi-a îngăduit în România celor patru graiuri, încă neîmpăcate, să despartă, în veacul şi în clasa unde minciuna religioasă nu mai preocupă pe nimeni, să despartă tinerimea, de aceiaşi limbă românească, în două tabere dureroase? Poate un român luminat să-şi repudieze tovarăşul de credinţă în viitorul aceleiaşi culturi şi să stea faţă-n faţă, puţin şi nepregătit, cu formidabila forţă de propagandă germană şi maghiară? Fără să nesocotim proporţiile şi fără să îndemnăm, prin aceasta, la un boicot imbecil în contra celor două culturi cari ne vor spori sau ne vor cuprinde, nu vi se pare, însă, că ne ameninţă soarta Romei, după cucerirea Athenei? Numai solidarizarea celor două elemente de aceeaşi limbă şi cu însuşiri cari se completează reciproc va face suportabil şi întăritor altoiul acesta, care altfel poate denatura cu desăvârşire trunchiul verde românesc. Hibridul dialect bănăţean şi jargonul inteligenţei ardelene sunt un avertisment şi o dovadă. Cu sistemul actual de învrăjbire, cu această campanie dârză de dezintelectuâlizare a tinerimii, se pregăteşte definitiva înfrângere culturală, sau completa capitulare în neştiinţă şi sălbăticie, din viitor. Invidiem oare civilizaţia scâlciată şi impersonală a transilvănenilor semidocţi de la oraşe, sau conservarea veşnică, printr-o francă înapoiere la un analfabetism asemănător celui care a îngăduit românilor din Basarabia să se păstreze etniceşte? * Explică-se d-l A. C. Cuza, cel ce asignează1 un suprem scop cultural fiecărei rase. BORDEL ŞI OSPICIU Silit de împrejurări banale să renunţe la o situaţie pur politică, directorul Viitorului s-a abătut, temperamental, asupra Teatrului Naţional, pe care-1 mai cinstise cu guvernarea lui virilă şi în alte vremuri, mai tinere. De astă dată, d. Mavrodi, care-şi relua îndeletnicirile din tinereţă cu nu puţină amărăciune, se gândi să-şi exercite aptitudinile dictatoriale, nesocotite de şefii săi politici, şi să se afirme, cel puţin între actori şi actriţe, mână de fier. Ţanţoş şi autoritar, directorul bântui printre culise cu o furie purtătoare de spaimă. Nimeni n-a cutezat să-1 controleze pe acest zelos odăiaş al ideilor liberale, care acceptase tronul lui Ion Ghica cu expresia de martir dezgustat al pacientului trimis iară şi iară pe scaunul colicelor revenite. Se zicea: lăsaţi-1 pe Mavrodi să-şi facă mendrele; e singurul mijloc să-1 facem să uite neagra noastră ingratitudine... Autonomia teatrului faţă de minister şi de guvern deveni, deci, tot mai afirmată, despotismul directorului tot mai ostentativ şi netemperat. E drept, acest liber arbitru şi această iniţiativă care siluia orice dreptate şi sfida, în repertoriu, în distribuţie, în montare, orice gust, era, ca tot 1 Assigner (franc.) - a atribui, a da. 358 359 liberul arbitru, o vană aparenţă, o iluzie primejdioasă. Prin tonul de vagmistru al stăpânului, urechea fină a cabotinului distingea neastâmpărul feminin, piţigăiala nemulţumită a cine ştie cărei fost cochete, repezită să-şi reclame în roluri peste roluri plata creanţelor livrate, pe vremuri, în natură. Dar acesta e un alt capitol. Alt capitol e şi povestea fondurilor distribuite prin minister unui actor de care-1 lega, ca să întrebuinţăm termeni shakespearieni, ceva mai mult decât o rudenie, ceva mai puţin decât o prietenie. în ultimele zile s-a petrecut, însă, un fapt grav, pe lângă care suficienţa d-lui Mavrodi, complicitatea d-lor liberali, care acceptau, şi pasivitatea d-lui Banu nu pot trece: o actriţă care repetase timp de două luni într-un rol şi urma să joace întâia la premieră a fost brusc şi brutal înlocuită câteva zile numai înainte de spectacol. Hotărârea aceasta, care i-a fost adusă la cunoştinţă, după săptămâni de muncă şi de tensiune, fără motivări plauzibile, fără prevenire, fără necesitate, fără delicateţă, a nimicit, prin puterea comoţiei sufleteşti provocate, echilibrul nervos al actriţei. Femeia e scoasă, pentru multă vreme, nu numai din teatru, dar şi din viaţa socială. După câteva zile de confuzie mintală, a fost dusă la sanatoriu, unde starea ei s-a gravat cu o paralizie parţială şi o obnubilare, momentan, completă. O asemenea nenorocire nu mai poate fi o simpla chestie de conducere şi disciplină în teatru. D. Mavrodi e obligat să prezinte explicaţii clare actorilor indignaţi de conduita sa bestială şi suspectă, presei care a păstrat o tăcere blamabilă, publicului şi, mai ales, familiei greu încercate a actriţei. Susceptibilitatea firească a unor fiinţe de o complexiune atât de plăpândă ca a actorilor, trebuie scoasă de sub teroarea oamenilor cari confundă teatrul cu cazarma şi dacă, sub un regim care închide şcolile şi universităţile, considerentele de competenţă şi de artă nu-şi găsesc rost, cel puţin sănătatea oamenilor şi bunele moravuri să fie respectate. Asistăm la toleranţa scandaloasă a unui întreg minister, la umilirea penibilă a unei bresle întregi şi la mutismul dubios a zece gazete în faţa testicularului nervos, în faţa lubricului ex'asperat de la Direcţia teatrelor. SILBERMAN LA NOI De pe urma d-lor Ion Brătianu şi A. C. Cuza, tânărul Jacques de Lacretelle a tras cel mai mare folos. De multă vreme, un roman, în original sau în traducere, n-a cunoscut în lumea rară a cetitorilor noştri un "mai desăvârşit succes. Povestea lui Silberman a trecut aproape simultan prin trei ediţii. Revista Clopotul a dat, pe larg, cele dintâi expuneri şi fragmente; Facla literară şi Editura Calafeteanu au publicat romanul în întregime. Versiunea franceză a dispărut din librării. La Paris şi în câteva metropole cosmopolite, vâlva e aproape aceeaşi. Şi tocmai această vâlvă, explicabilă prin titlul care sparge graniţele, al romanului, trimis de un catolic şi de un feudal galic Israelului de pretutindeni, înlătură discuţia, inutil de literară în negoţul cărţilor, asupra valorii operei, asupra scopului şi influenţei ei. în treacăt, deci, însemnăm pe ultima copertă impresia de retorică uşoară, de patetism Ia îndemâna oricui, de banală transcriere lipsită de adâncuri a tipului şi a evenimentelor. Stilul lui Lacretelle e fără tăiş, e fără comori. Poate de aceea cetitorul lunecă lin şi vertiginos deasupra, ca pe un polei. Scriitorul a dat o lovitură de tiraj şi de notorietate. Se aşează într-o poză diferită şi mai sobră pe primul plan al bâlciului de cărţi lângă fraţii Tharad, lângă Pierre Benoit sau lângă Norbert Jacques. Nu va fi, însă, în relaţii de prietenie literară, în ciuda auspiciilor prestigioase ale Noii reviste franceze, cu Valery Larbaud, cu Leon Worth, Paul Morand, Jean Cocteau şi nu va sta lângă dispărutul şi marele Alain Fournier - şi vorbim aci de reprezentanţi doar de-ai ultimei Franţe. Intenţiuni filosemite sau dimpotrivă nu căutăm, căci nu sunt necesare şi nici nu se găsesc. Tocmai de aceea ne supără zelul colegilor noştri de a utiliza tocmai pe Silberman în lupta comună dusă în contra stupidităţii guvernamentale şi a canaliei antisemite. Silberman are pe alocuri, şi în pasajele cele rnai importante, un ton de pledoarie melodramatică. Adevărurile de acolo s-au spus cu mai multă vehemenţă şi eficacitate. Nu arătaţi lacrimi norodului incult şi nesimţitor asupra căruia răstimpul sălbatic al războiului apasă. Cetirea lui Silberman poate, cel mult, sugera d-lui Cuza reflecţia că, de vreme ce asemenea întâmplări au fost posibile în Franţa, ele sunt cu atât mai la locul lor, cu agravările de rigoare, în România. Şi de vreme ce Silberman a fost constrâns de vrăjmăşia catolică şi de propriu-i dezgust să părăsească Franţa, cu atât mai degrabă trebuie izgonit el din paşalâcul omului de la Florica şi din circul măscăriciului de la Iaşi. Cu greu putem crede că nenorocirile Silbermanului francez, urgisit de cole-gieni latineşti, de profesori absolvenţi ai „Şcoalei normale superioare" ar putea înduioşa pe micul huligan de la noi, de-abia deprins să articuleze în limba maternă „Jos jidanii". Pentru ca Silberman să 360 361 fie încolţit făţiş a trebuit un pretext - căderea părintelui sub o 1 învinuire infamantă. La noi, era suficient ca Silberman să se cheme * Silberman, pentru a justifica toate loviturile şi toate înjosirile, în şcoală, în cazarmă, la universitate şi în mai apoi. Deunăzi, după ,± relatările tuturor ziarelor, un Silberman a fost prins în cafenea la jt Cluj de către câţiva delegaţi de-ai tinerimei culturale a localităţii şi f ras fără săpun, spre hazul boturilor rânjite şi a căror schimonosire de f, ură tinde să salveze neamul. Nimeni nu 1-a întrebat pe cel încăput pe I mâna bărbierilor cu cocardă dacă tatăl său e pus, într-un fel sau r altul, sub urmărire. Deunăzi, însă, întâlnind în Bucureşti pe adevă- »f râtul, pe tipicul Silberman român, pe un tânăr ziarist ieşean, figura | eroului lui Lacretelle şi micile vicisitudini ale soartei lui îmi păru şi I mai palidă. Calvarul lui - un biet muşuroi, crucea lui - o împletitură § de lemn de trandafir. Ziaristul meu înfruntase încă din şcoală hoho- I tele şi mizeriile micilor maimuţoi din cari făceam parte, încurajaţi de f complicitatea bădăranilor nepregătiţi de pe catedră. Părintele lui I Silberman n-a fost inculpat pe nedrept, căci plecase în America. I Vina fiului era mult mai mică şi grijile lui precoce, mult mai grele. L-am întâlnit pe Silberman, în 1916, ca ostaş pe vremea companiilor de sacrificiu ordonate de generalul Prezan. Porunci straşnice îl puseseră sub supraveghere. Sistemul consta în a-1 muta din trei în trei zile de la un corp la altul, cu arestări şi interogatorii neaşteptate, pe drum, şi cu ameninţarea de a i se înscena un proces rapid sau o i tentativă de fugă, pedepsibilâ, pe loc, cu împuşcarea. Silberman, I care în adolescenţa lui ţinuse conferinţe la şezătorile muncitoreşti, a suportat cu nervi de sîrmă teroarea istovitoare, inchiziţia feroce a lui \ Prezan. Averea i se rechiziţiona. Copiii lui creşteau acasă cu aceste ! poveşti, spuse de mama lor, în loc de basme. Se iscăli pacea de la j Bucureşti. Silberman fu dintre cei cari ceru ancheta în privinţa nepregătirii războiului şi de aceea fu acuzat de a fi înlesnit operaţiile "., armatei inamice şi osândit, după o deţinere nesfârşită, la închisoare. Obţinu graţierea şi, prin aceasta, mărturisirea nevinovăţiei lui, căci graţieri nu se dau trădătorilor. întors în Iaşi, studenţii îi pătrund în casă. Silberman, trage un foc în aer. E arestat şi condamnat la şase luni. Altădată studenţii îi opresc trăsura, noaptea, îi deshamă caii, îl înconjură cu facle aprinse şi-1 poartă în chiote prin tot oraşul, dimpreună cu soţia lui, leşinată pe perini, până ce, după câteva ceasuri de desfătare, când tineretul generos se sfătuia cum să-1 linşeze, poliţia pune în sfârşit capăt ceremoniei. Silberman n-a înnebunit nici de data asta. înzestrat cu o putere de suferinţă ereditară, el adăugi experienţa lui fondului de rezistenţă al rasei. Copiii cei doi vor răbda înzecit, fiţi siguri. Vor îndura tatuajuri, rasuri iară săpun, atacuri şi poate fricţiuni cu untdelemn fiert, trageri în ţeapă şi jupuiri de vii, fără cea mai uşoară neurastenie. Ca şi Silberman-tatăl, îşi vor continua munca, îşi vor pregăti muşchii în contra agresiunilor. în ultimele dezordini, el primi, în toiul nopţii vestea că averea întreagă îi fusese devastată şi nimicită, cu concursul poliţiei prevenite, de huligani. Femeile din locuinţă izbucniră în plâns, ca la mort. Silberman, ruinat, cu conştiinţa într-o clipă închegată că nimeni nu-1 va despăgubi, ceru, printr-un semn, tăcere. Apoi, pe un petec de hîrtie, îşi aplecă ochelarii, faţa de culoarea ştirului tânăr, ciocul de bolşevic, şi-şi începu articolul pe a doua zi. Cerea sprijinul moral al populaţiei de ordine şi de civilizaţie din oraş. Şi acum, când guvernul României Mari prepară primele pogromuri, printr-un salt înapoi de mai multe secole, înlesnit de deculturali-zarea ultimei generaţii, Silberman e mai entuziast şi mai puţin ca oricând decis să plece. „E datoria noastră", îmi zice, „să rămânem alături de voi, în acţiunea [...]* argument, şi mai ales prin răbdare a populaţiei. Suntem deprinşi cu furtuni mai mari. Antisemitismul vostru e un fenomen trecător: el nu e în firea deschisă şi inteligentă a românului." Trecători, studenţi, desigur, la auzul acestor cuvinte, se opresc la cîţiva paşi. Silberman continuă: - „Antisemitismul de după război e, în România şi aiurea, manifestarea claselor sociale nemulţumite. Intelectuali fără lucru şi fără mijloace de a se cultiva, militari cu solda neîndestulătoare şi, mai ales, moşierii expropriaţi, iată cine sunt antisemiţii. Ei văd lăfăindu-se luxul obraznic al îmbogăţiţilor noi, în contrast cu lipsurile lor crescânde. Şi în îmbogăţiţi ei văd numai evrei. Greşeală! Statistica spune că 85% din bogaţii ultimei ore sunt creştini." Şi fără să ia seama la micul grup ameninţător din apropiere, Silberman mă trase după dânsul: - „Priveşte", îmi zise, „clasele satisfăcute: ţăranii tezaurizatori. Sunt ei antisemiţi? Dar lucrătorii cărora li se satisfac sistematic cererile de spor de salariu? Nici nu vor să audă..." Şi Silberman, prin ochelarii sclipitori, îşi urmărea argumentaţia în văzduh, ştiinţific, analitic, obiectiv şi rece, ca un docent neamţ în căutarea adevărului absolut. Iată de ce nu m-a impresionat cartea lui Lacretelle... * O omisiune în text. 362 363 EVREII Şl HULIGANII Nu putem vorbi despre vreo atitudine a populaţiei evreieşti şi a conducătorilor ei faţă de cetele antisemite cari terorizau cartierele. Jidovul de la Cluj de-aşijderea, ras în aplauzele cafenelii, se consolează, în oglindă, cu figura lui nouă. N-a cerut nici măcar anchetă. Laurii biruinţelor de acest fel ne rămân fără precupeţire. Nu mergeţi, însă, să-i depuneţi printre coroanele modeste şi buchetele de la Mărăşeşti. Florile de pe acele câmpuri au fost altfel şi de către alţii câştigate. Se vorbea de formidabila solidaritate internaţională a Israelului, de Cahalul universal. Presa Jidovită" de pretutindeni n-a dat, cum se aşteptau antisemiţii, alarmă în străinătate. Nu s-a dat proporţii evenimentelor. Dar dacă această rezervă nu trădează intenţii de răzbunare, ea nu e nici dovada resemnării, nici a pasivităţii. Conducătorii evreilor au arătat, în congresul lor, în ce mod înţelege populaţia prigonită să reacţioneze demn şi eficace. Hotărârile lor îi arată deasupra împrejurărilor. Un resentiment natural ar împinge populaţia biciuită să se izoleze nu numai de partidul care a pus la cale tentativele de pogrom, dar şi de întreaga naţiune inertă sau în mică parte ostilă. Congresul evreilor pământeni arată că legăturile lor cu ţara sunt mai trainice decât justele resentimente, şi căutătura lor blândă pătrunde aparenţele. S-a decis, deci, nu războiul ofensiv sau de apărare, ci s-a stipulat o intensă şi făţişă propagandă de luminare a mulţimei asupra tuturor chestiunilor sociale. Argumente simple şi limpezi în locul strigătelor şi lovirilor. Cărţi în loc de Hackenkreuz-uri\Biblioteci, săli de conferinţe, laboratorii, căminuri, cantine pentru toată lumea studenţească, în loc de „numerus clausus". O vastă şi intensă campanie culturală, dusă până la înfiinţarea de universităţi populare şi şcoli serale pentru întârziaţi, cu stimularea industriei abecedarului înainte de orice, cu spectacole şi lecturi pentru masă. Iar în centrul acestei frumoase activităţi, ce? chestiunea evreiască? Nicidecum. Mişcarea dorită nu poate fi numai o vastă şi variată pledoarie. Idealul de urmărit e ridicarea maselor prin cultură la putinţa de a-şi verifica sentimentele, de a controla singură ideile ce i se propun. Atunci agitaţiile nu vor mai fi posibile. Un pumn de oameni nu va mai cuteza să se pronunţe în numele tuturora. O întreagă populaţie n-ar tolera universităţi închise, tipografii devastate, obloane trase, un guvern ambigen şi autorităţi cu dublu rol, de provocare şi ocrotire. Aceste stipulaţiuni au fost susţinute cu o deosebită căldură tocmai de reprezentanţii oraşului, unde vrăjmăşia e mai acută şi loviturile mai crunte. Delegaţii ieşeni, cei doi directori ai ziarelor devastate {Lumea şi Opinia) au acţionat mai cu râvnă la liniştea spiritelor, la risipirea neîncrederii. Congresul U. E. P.1 a însemnat, şi o spunem fără a nesocoti valoarea cuvintelor, şi un mare succes naţional: aderenţa evreilor ardeleni la programul evreilor din ţară. Evreii din ţinuturile alipite, fiind în cea mai mare parte de limbă maghiară şi germană, înclinau a face corp şi cauză comună cu minorităţile. Noua lor orientare către coreligionarii din Vechiul Regat face o adâncă spărtură în blocul maghiar de peste munţi. Evreii noştri devin agentul de legătură, de atracţie şi de deznaţionalizare a evreilor unguri de peste fostul hotar. Va izbuti, oare, visul afirmat în acel congres şi care se regăseşte pretutindeni în sufletele clare ale ţării, cari toate s-au pronunţat împotriva anacronicelor deziderate şi fapte, să grupeze într-un singur cuget ţara care simte şi gândeşte? Luptele pentru cucerirea unei trepte sufleteşti sunt mai lungi şi mai anevoioase decât goana după aur şi putere. COMEMORAREA MESIEI ROŞII La 13 martie se împlinesc patruzeci de ani de la moartea lui Karl Marx. întru sărbătorirea lui, proletarii de pretutindeni, din dezbinarea în care i-au adus împrejurările, vor şti să-şi amintească, în ascultarea unui minut, dincolo de predicile savante, dincolo de comentariile popeşti, dincolo de controversele inutile ale clerului socialist, profeticul, simplul îndemn: „Uniţi-vă". înţelesul a milioane de sirene, din steamere şi furnale, în clipa hotărâtă corului lor universal, acesta trebuie să fie. Nu teoria plusvaloarei, nu aspectul condiţiilor subiective şi obiective, nu concordanţa riguroasă dintre cele realizate şi cele scrise în ceaslovul buchisit de belferii 1 Hackenkreuz (germ.) - cruce de răstignire, linşaj. 364 1 Uniunea Evreilor Pământeni. 365 cretinizaţi şi semidocţii aiuriţi cari şi-au asumat conducerea mulţimilor trebuiesc strigate; ci, gol şi înaripat şi viu ca un înger, deplin şi limpede ivit tuturora, cuvântul de osândă şi frăţie: uniţi-vă! Lumea veche s-a săvârşit, după legea iscodită din însăşi mărun-tarele-i de fier, de o minte drăcesc-cercetătoare. Celor ce nesocotesc învăţătura lui Marx cereţi-le nu izbânda înjghebărilor proaspăt întocmite în marginea ruinelor, ci dovada trăiniciei acestora. Rusia, izolată şi hărţuită, se zbate în foamete şi în teroare. Pentru a pune capăt chinurilor, nu puţini sunt cei ce ar ridica mâinile sus. Dar un pumn neînduplecat ţine steagul cel roşu drept. De cinci ani, în zvârcolirile războiului civil şi a năvălirilor străine, cu ştreangul la gât, cu privirile flămânde, cu muşchii crispaţi, în lacerările frigului, Revoluţia se îndărătniceşte: uniţi-vă! - în ciuda celor ce stabilesc cu vreun cântar de preciziune, cu registre în regulă, cât a pierdut din greutatea primitivă, la câte din revendicările doctrinar-marxiste a renunţat. Plopul care se desfoaie rămâne rigid, ca o sabie; din trupul descărnat se alege şira spinării; din grămada de documente, de fapte confruntate rămâne, schematică, legea fundamentală. Cel care neagă realitatea marxismului iminent, arătând cu degetul înspre Rusia sleită, să dovedească întâi .~ă Europa şi Ame-ricele implacabile, în hainele şi în hamacul tradiţiei geloase, parvin să se organizeze pentru un rest de viaţă suportabilă. - Cine flămânzeşte Rusia? Cine îi turbură munca de înjghebare? Europa şi America. - Cine, însă, flămânzeşte şi destramă Europa şi America? Desigur, tot Europa şi America. - Dar e o incompatibilitate de viaţă în alăturarea, sub acelaşi soare, a două sisteme atât de opuse. Lumea are nevoie de unitate. Unul din cele două sisteme trebuie să piară. ...Neapărat. Constatăm, însă, că tentativele asasine ale vechiului sistem n-au reuşit. E rândul celuilalt. Dar, după cât se vede, celalt n-are nevoie să încerce. E destul să aştepte. Va putea? Ne îndoim. Dar ne îndoim şi de durata eventualei biruinţi burgheze. - Ce-are să fie, deci, „după"... - Nu ştim. Dar legea profetică a lui Marx s-a îndeplinit. Azi, în zbuciumul steril al burgheziei. Mâine în prăbuşirea ei, prin sine. Moştenirea civilizaţiei să treacă, cel puţin, în ferme mâini: „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!" PENTRU CONTIMPORANI Contimporanul face mari sforţări ca să atragă atenţia militanţilor celebri ai artei şi literaturei contimporane din Occident asupra Bucureştiului. Corespondenţa asiduă, schimbul de ziare, de idei, de informaţii, relaţiile şi autoritatea pe cari unii dintre noi le au în centrele unde arta modernă e în plină ascensiune, au determinat într-o mare măsură curiozitatea amicilor noştri din străinătate. Mulţi dintre ei sunt chiar convinşi - ne scriu - că în scurt timp elita intelectuală a metropolei noastre nu numai se va pune la curent cu caracterul secolului în care trăim, viteză-mişcare-forţă, ci va intra în rândurile creatorilor şi va îndruma societăţile înapoiate din Balcani. Iată, dar, veştile bune pe cari am voit să le dăm cititorilor, Adăogăm acum că prietenii noştri sunt decişi să treacă imediat la fapte chiar cu sacrificii materiale. După promisiunile futuriştilor Marinetti şi Prampolini, danezul Hans Richter, răspunzând invitaţiei noastre, ne comunică că în cursul lunei aprilie va putea veni personal să conducă aci rularea Filmului abstract, cea mai desăvârşită expresie a artei moderne. Theo v. Doesburg, directorul revistei De Styl şi şeful mişcărei abstracte din Olanda, va ţine o serie de prelegeri şi ne va aduce pânzele cele mai reuşite. Soţia sa, o muzicantă de geniu, consimte să organizeze în acelaşi timp câteva concerte moderne. în sfârşit, Henry Walden din Berlin ne anunţă turneul său cu o expoziţie de lucrări selecţionate ale grupului „Sturm". Nu suntem în măsură să comunicăm cu preciziune datele acestor evenimente artistice unice în România, deoarece surpriza este un moment principal în arta nouă. E probabil că ele vor începe în luna aprilie. Pentru orice alte informaţiuni suntem la dispoziţia contimporanilor. Ascultăm cu interes propuneri, sugestiuni, oferte în privinţa sălilor în cari ar putea avea loc spectacolele, precum şi asupra mijloacelor de organizare. „CONSTITUŢIA" VESELĂ Noua Constituţie a fost salutată cu serpentine, petarde, confetti şi alte accesorii de carnaval. 366 367 Astfel a ştiut opoziţia să reliefeze sensul umoristic al unei legislaturi căreia [sic] fastul cuvintelor şi ceremonialul parlamentarismului monarhic o investeau cu o stranie gravitate. Banca ministerială, fireşte, s-a consternat. Plutea în jurul ei o atmosferă lividă de panopticum. Dospite şi plumburii, vedeai figuri cum au pensionarii incurabili, uitaţi în ospicii, cu floarea grasă a boalei, în carnea lor nepăsătoare. Alte mutre, dimpotrivă, se împurpurau incandescent sub cheliile subit obscene, se alterau apoi către violaceu, în tranziţii apoplectice, şi din gura lor lipită ca un meat1 ţâşnia furia teribilă, în spumegări, perlând. Majoritarii, înfipţi în bănci, îşi ancoraseră cu deznădejde pornirea care îi smulgea, sălbatec, la încâerare, la masacru. Şi, peste infernul acesta de palori schimonosite, de priviri injectate, de crispări absurde, de contorsiuni demente, ploua cu mii de surprinderi butoane2 de metamorfozări fulgurante, cu chiote, cu zbierete, cu hohote, cu urlete, cu ropote, cu snopi multicolori, ca dintr-un cer şi o pădure dezmetică. Batjocură. Niciodată farsori mai îndrăzneţi şi mistificare mai sfruntată, niciodată în istoria tragi-comică a parlamentarismului mondial n-a stârnit o grindină mai dârză de fără greş tifle, un val mai coroziv de sarcasm elementar. Se aşteptau nefericiţii falsificatori de alegeri la un blajin schimb de argumente, la o luptă pe terenul, pe care i-au furişat travestiţi, al Camerilor. Uitaseră că nu stai la joc cu mâna care trişează, ci o {intuieşti pe stofa verde; că nu încrucişezi lama cu brigandul, ci-1 spânzuri de ramura codrului. Cereau onoarea unei discuţii contradictorii în jurul textului lor constituţional, ca şi cum Pornografia, chiar când e tradusă în termeni de drept public, merită alt loc decât bideul. Au pretins un asediu în cele mai galante forme, asemenea fostelor curtezane cari se indignează când sunt trântite pe canapea, sumar. Şi au fost întâmpinaţi cum se cuvine. Gentilomilor suspecţi de pe banca ministerială li s-au scos la iveală, din manşete, cărţile măsluite. Cavalerilor de industrie ai urnelor furate li s-au descoperit tatuajele denunţătoare de pe piele. Complicilor din opoziţie li s-au smuls bărbile demagogice, barbi-şoanele de idoli de club, de le-a rămas surâsul de slugi viclene, şi mituite, în vileag. Iar pe cartea de moravuri uşoare care urmează a fi votată, sancţionată şi promulgată, zace şi-i pătrunde lent în fibre excrementul piramidal al votului universal stors şi violentat. 1 Meat (franc.) - orificiu. 5 Probabil din franc, bouton - mugure. Sensul expresiei nu e prea clar. 368 Aşa lucrează Adunările Constituante. Nu sperăm în ajutorul poporului nostru oportunist, inert şi maleabil, pentru a zădărnici atentatul împotriva libertăţilor lui. Cunoaştem pasivitatea pe care o opune legilor cari îl stânjenesc, dar numai atunci când ele îl stânjenesc. Ştim că ţăranii au pământ, că muncitorii şi slujbaşii se mulţumesc cu lefuri, că oraşele, în sfârşit, nu cer decât o bună lege a chiriilor. Deci, nu împărtăşim entuziasmul aproape revoluţionar al opoziţiei. „Strada" nu se va mişca. De altfel, ea se risipeşte, la noi, la prima somaţie a procurorului. Există, însă, o eficacitate destructivă a ridiculului. Poporul român, sceptic în materie de simboluri şi de rituri, înţelege aceasta şi îl cuprinde veselia la spectacolul unui parlament transformat în iarmaroc, în jazzband, în mascaradă. Prestigiul actualei legislaturi, pe cale de a se alcătui prin observarea formelor solemne de rigoare, e zădărnicit prin isprăvile de pomină ale minorităţii care nu consimte. O astfel de lege nu mai e respectabilă. De aceea, e bine să avem o Constituţie votată cu pantalonii pe mână. CÂŢIVA NEDUMIRIŢI Un desen, o gravură, un tablou, nu trebuie neapărat să reprezinte mutre, nuduri, baletiste, măgari, peisaje, sfinţi şi naturi moarte. Cine le vrea şi le caută cu orice preţ arată pur şi simplu că n-are gust şi pricepere. Arta nouă nu le interzice, nici nu-şi ia dreptul să le interzică. Ci le ignorează pur şi simplu. Ea nu se cere privită chiorâş un ceas întreg, din toate părţile, şi din toate planurile, ca o chestiune de rezolvat, în care burghezul e satisfăcut când a găsit vaca. Pictorul uzează de linie şi culoare pentru creaţiuni în care pune armonie, meşteşug, invenţie, construcţie, echilibru, indiferent de subiect. De aceea au şi fost posibile în Italia zece mii de Madone. De aceea e posibilă azi pictura abstractă în care artistul îşi arogă dreptul naturii de a crea forme noi, fără asentimentul nimănui. Deci, nu mai întoarceţi şi răsuciţi ilustraţiile cu dosul în sus şi nu mai „căutaţi vaca". De bănuiala dvs. că încercăm să atragem prin extravaganţe cetitori, nu ne neliniştim. Cunoaştem alte mijloace, mult mai eficace de a-i atrage şi vom pregăti un număr special ilustrat - Pornografia în decursul veacurilor şi Cele 40 de scheme ale împreunării care, 369 dimpreună cu un bine ales text de Margueritte sau de Cassanova, vor duce tirajul nostru la 20.000 exemplare. Aceasta, însă, numai într-un număr. In celelalte, vom continua, ca şi până acum, să ne izgonim cetitorii. INTELECTUALI CU HĂŢ E vorba de gazetarii cari trag la poştalionul lui Stelian Popescu, directorul Universului şi la alte căruţe, harabale, roabe şi cotigi din circulaţia de maculatură cotidiană. Ceilalţi intelectuali fac parte din categoria mai norocoasă a omului cu zgardă, întrucât sunt cointeresaţi la paza marilor instituţii asociate cu statul, în câte o întreprindere în care acesta pune totul, iar beneficiarii numai inspiraţia. E singurul caz când aportul în idei e preţuit, dar atunci cu vârf şi îndesat. Gazetarul, conform unei vechi şi sarcastice definiţii, e directorul opiniei publice. El spune poporului când trebuie să se supuie, când trebuie să reziste, când e minţit şi când i se spune relativ adevărul. întrebuinţează în exerciţiul acestei funcţiuni până şi stil şi compoziţie, dar numai uneori. Totdeauna, însă, mai mult decât colegii săi de unealtă care scriu romane, poezii, nuvele şi dramaturgie, cu o nespus de nătângă pretenţie şi buburoasă vanitate. Gazetarul, în sfârşit, ar fi tot ceea ce ar putea să fie, chiar şi un interesant reporter, dacă ar deveni propriul său director mai nainte de a conduce opinia publică. Această demnitate e rezervată însă doar reporterului după vreo douăzeci de ani de fapte diverse, crime şi interview-un în care timp redactorul i-a corectat manuscrisele şi 1-a iniţiat elementar în tainele sintaxei. D-l Mavrodi, de pildă, ar putea depune examenul de admitere în gimnaziu. D-l Stelian Popescu, fost ministru de Justiţie, ar putea rezolva hârtiile fără punere de deget, ci cu o complicată, chiar, parafă. Să nune mai pierdem în exemplificări scabroase. Să nu ne înduioşăm pentru maeştrii cântăreţi ai presei care toţi devin, pe la cincizeci de ani, respectabili şi ventripotenţi. Omul se îngraşă de trai bun şi se umflă din mizerie. Rezultatul, apreciat din ochi, e acelaşi. De data asta, directorii opiniei publice, nobilii educatori ai cetăţenilor, vajnicii apărători ai libertăţii şi ai principiilor vremii, au suportat în unanimitate o umilire pe lângă care noul regim hărăzit prin constituţia liberală e ca un bobârnac faţă de o mojicească tiflă. Li. s-a suprimat, pur şi simplu, repaosul duminical. Isprava o făcu acelaşi brav Popescu Stelian, care n-a scris niciodată şi care, la fel cu Alecu Mavrodi, găseşte că scrisul nu e atât de istovitor, încât să necesite odihnă. Pentru d-l Stelian Popescu, fericit antreprenor de mare şi mică publicitate, repaosul duminical însemna renunţarea la câteva milioane lei anual, venitul cert al celor 52 numere sacrificate de dragul unui deziderat proletarian. D-l Stelian Popescu n-a mai putut răbda să nu irumpă în piaţă lunea, cu cele opt coloane de inserţii şi reclame. Trecând cu buricul peste o lege formală a ministrului Muncii, peste un uz mondial şi peste un sfânt drept al simbriaşilor, a silit pe toţi patronii să-1 imite, de teama concurenţii şi acaparării. Ne-am aşteptat la o intervenţie a Ministerului. Dar care ministru, cât de popular şi de puternic, se încumetă să înfrunte pe antreprenorul unui ziar de o sută de mii de foi tiraj? Speram într-o energică rezistenţă a asociaţilor de presă. Nu ştim ce s-a bâlbâit în câteva şedinţe, abil sabotate de agenţii marelui samsar analfabet. Eram siguri, în cele din urmă, că cele câteva zeci de ziarişti cari populează redacţiile şi piaptănă reportajele acelor bizari factori poştali, denumiţi reporteri, şi duminică, pentru digestia cetitorului, comunicatele directoriale, vor reacţiona în bloc, vor comunica publicului înţelegător motivele şi hotărârea grevei. Oamenii aceştia cari spurcă pe Comisarul regal^ cari sfidează zilnic o brigadă de jandarmi, zgâlţâie tronul de picioare, sfărâmă guverne, nu s-au învrednicit să ţie piept, câteva ceasuri, unui sărman tejghetar incult rătăcit în comerţul de foi tipărite. Ziariştii n-au fost capabili nici de revoltă, nici de solidaritate. Au scrâşnit, au înjurat de mamă, prin cafenele, pe patroni, şi s-au supus. Teama de înlocuire, teama de ziua de mâine îi terorizează. Cel mai modest atelier de broşat sau de făţuit, unde se întrebuinţează fete şi copii, ar fi dovedit mai multă hotărâre şi mândrie. Azi toate ziarele apar şi lunea. Ele continuă să susţină, platonic, revendicările muncitoreşti: ziua de opt ore, repaosul duminical, dreptul la grevă, dar nu şi pentru gazetari. Iar aceştia, sub vigilenţa patronală, se întrec, o zi pe săptămână în plus, să behăie „democraţie", în cont salar. 370 371 COROANA ŞI LITERATURA* Gloria militară nu-i mai atrage pe regi. Laurul verde îi ispiteşte mai mult decât frunza de aur şi rubin. Frederic al 11-lea o dispre-ţuise până într-atât, că o părăsea în mocirla câmpului de luptă şi, odată stăpân pe biruinţă, disputa poeţilor zadarnica satisfacţie a versificării ei. Folosul şi ponoasele acestei deşertăciuni suverane le-a tras Voltaire. Căci, în spiritualul secol, literatul era susceptibil de a fi tămâ-iat sau ciomăgit, după circumstanţă. Gentilomul îi respecta căpăţâna, dar pentru spinare şi buci n-avea, în schimb, nici o favoare. (Exceptând rarele cazuri de invertire.) Se vede că le considera ca participând dintr-alt individ decât al cerebralului venerat. De curând, totuşi, se afirma în Franţa că literile au fost mai fericite sub absolutismul de odinioară decât sub democraţia de astăzi. Pe atunci se acordau artiştilor sarcini şi pensiuni cari le înlesneau truda lor creatoare. Micile restrângeri impuse libertăţii de cugetare erau uşor şi cu o cât mai multă graţie, eludate de acei maeştri ai exprimării. Aceasta face parte, dealtfel, dintr-o estetică susţinută şi de contimporani. Iar corecţiunile corporale, păţ.:-.iile voltairiene, au fost simple întâmplări, posibil stimulente. Dar dorim artiştilor noştri, cari trăiesc, incontestabil, în cea mai absolutistă dintre monarhiile existente, toate bunele roade ale unui asemenea regim propice spiritului creator. Dinastia noastră e, fără îndoială, întristată de o grafomanie hereditară. Păcatul a fost moşte-nit, o dată cu coroana, de la răposata Carmen-Sylva pe care râul a ţinut-o până la bătrâneţe, ceea ce dovedeşte că năravul literar nu strică vieţii. La Regina Măria, ca urmaşă indirectă, se presupune a fi doar un caz banal de molipsire. Poeme în proză, feerii, drame şi nuvele, complicate cu apucături picturale, generos risipite într-o argintie recoltă de crini. Iar ultimele ştiri spun că molima n-a cruţat nici regalele vlăstare, că regina Elisabeta îşi încheagă nostalgia în strofe, că prinţul Carol cheltuieşte în întreprinderi culturale un prinos de inspiraţie deviată, că cea mai tânără dintre domniţe s-a dedat cu pasiune viciului literar. O atât de beletristică dinastie şi, totuşi, o Curte atât de puţin academică! Odinioară, orice prinţişor italian, cu o sută de mii de supuşi, se socotea umilit fără câţiva maeştri, adunaţi cu jertfe, de * Articolul va fi republicat, încă de două ori, sub titlul Dinastia şi literatura şi, respectiv, Memoriile Reginei Măria (vezi nota de la p. 485). pretutindeni, la serbările şi concursurile castelului. Mecenatul a bântuit până la exagerare în Germania, pe lângă zecile de minuscule tronuri, şi a pricinuit acea minunată descentralizare culturală care face astăzi forţa sufletească a naţiunii. Cu toate acestea, feudalii n-au socotit că pentru persoana lor augustă scrisul ar fi un dar de strictă necesitate. în marea feudă hohenzollerniană a Carpaţilor. însă. în care o tradiţie de cărţi poştale ilustrate arată, de câteva decenii, poetesele cu sceptru visând rime pe malurile Peleşului, nu s-au dat decât rare spectacole de gală, în franţuzeşte, pentru delectarea „damelor" de onoare, a lojei ambasadoriale şi a corpului de gardă selecţionat. Scriitorii se strâng în cafenele, savanţii în cluburile politice, nici o sforţare n-a tins vreodată să-i grupeze în jurul personalităţii, care se vrea activă, acaparatoare şi variată, a celei mai propagandiste dintre regine. Pentru a contopi cele două lumi iremediabil dezunite şi opuse, ale oligarhiei rafinate şi ale obscurei noastre burghezii orăşeneşti, şi a pironi, deasupră-le, steaua unui ideal comun, numai Curtea noastră despotică era indicată. Totul s-a mărginit la câteva volume de mare lux, în vitrină. S-a crezut, poate prea mult, în singura forţă a exemplului. E ceva. Dar pentru asta să fi fost akfcl conţinutul. SĂRBĂTOAREA REVOLUŢIEI Armindenul acestui an n-a mai fost, ca nu de mult, prilejul unei parăzi de forţe proletare. Pumnul d-lui Argetoianu, campionul burgheziei, s-a băgat - după o expresie scumpă excelenţei-sale cezariene - în gura bestiei roşii, sfarâmându-i dinţii. Astfel, burghezia noastră s-a ţinut în pasul burgheziei de pretutindeni, pretutindeni victorioase. E legea riguroasă a independenţei care a hărăzit biruinţă unei oligarhii atât de anemice şi de sperioase, atât de incapabilă de solidaritate şi de rezistenţă, atât de mai prejos de suratele ei din Italia, Franţa, Anglia şi America. Partidul românesc unificat, al celor 160.000 de muncitori, stăpân pe aparatul circulator întreg şi pe mai tot aparatul productiv al ţării, s-a sfârticat, deci, ca o găluşcă de osânză azvârlită-n spirt. Această sarbădă şi incoloră serbare de 1 Mai a vădit-o cu atât mai 372 373 dureros. Steagul roşu s-a peticit pe la cârciumi. Elanul şi însufleţirea de altădată s-a convertit într-o resemnare de robi cari n-au mai păstrat nici conştiinţa restriştei lor nemeritate. Din fericire, asupritorii lor nu sunt mai puternici. Din fericire, mai ales, puterea proletariatului mondial este, în chiar înfrângerea lui, incomparabil mai vie şi mai reală decât a facticei şi meşteşugitei apăsări care, de sus, îl domină. Aşijderea, oceanul dormitează nă-praznic la picioarele digurilor plăpânde. Spărtura, însă, e făcută şi pe alocuri ţâşneşte balaurul bălos al revoluţiei. Istoria şi-aduce aci mărturiile, şi identitatea situaţiilor arată că istoria se va repeta. Europa mai făcuse odată un „cordon sanitar" în faţa unei revoluţii. Dar revoluţia - franceză - 1-a rupt, după ce respinsese invaziile reac-ţiunei coalizate şi mişcările contra-revoluţionare. Rusia e pe cale să facă acelaşi lucru, după ce a zdrobit contrarevoluţiile şi a fugărit invaziile. Două regimuri opuse nu pot coexista pe continent şi burghezia e prea sleită ca să reziste. Steagul roşu pe fortăreaţa Petropavlesk e semnul morţii pentru lumea veche. E drept că greşelile sovietiştilor ruşi au pricinuit dezunirea şi dezastrul proletariatului din restul Europei. Greşala, însă, e prea mică şi revoluţia n-a suferit decât o amânare. Sovietiştii au rezistat şi umbra lor roşie acoperă un pătrar al lumii. Umbra se întin pe nesimţite, ca o pată de sânge în zăpadă. Va fi mai rău, va fi mai bine? Educaţia burgheză, atletismul sufletesc şi muscular pe care ni-1 înlesneşte, ne împiedică să renunţăm la individualitatea noastră hipertrofică, la generaţia noastră, la anarhismul ei. Va fi mai rău, desigur, dar numai... câteva zeci de ani! Revoluţia, însă, orice s-ar încerca, orice se spune, orice se vede la suprafaţă, a învins. Tăcerea Armindenului nostru e pauza cea mare din orchestră. Se aşteaptă Finalul. ASASINAREA LUI MAGNIFICENTIUS D-l Brătianu s-a ferit de ridicul. Treizeci de valeţi din Parlament şi guvern au decis să-1 nemurească, oficializând tabloul alegoric al lui Magnificentius, uns mare maestru prin chiar textul proiectului de lege. E un fel de a oferi creatorului României Mari o gustare din praznicul de bronz al statuei postume. Dacă Magnificentius era sculptor, fără îndoială că, prin servilismul excelenţelor şi al mame-lucilor, monumentul familial din Bulevard ar fi făcut pui. Precedentul erectării de statui, când modelul se mai află în viaţă, există: e a lui Clemenceau, în Var. Dar Magnificentius n-are decât zestrea unui talent de desenator. Obişnuit şi banal, meşteşugul său migălos uimeşte prin răbdarea fără greş pe care o denotă. Valeţii, deci, s-au mărginit să gâdile vanitatea stăpânului, la tălpi, cu aceste, mai discrete, mijloace. Prostia şi incultura lor fecundă ajunge să întrebuinţeze, în textul propunerii oficiale, expresiile nemăsurate prin care Niculescu, autorul tabloului alegoric, singur, se designează. O revoltă juvenilă a ridicat, poate, cândva pe acest autor, care, ca atâţia alţii, îşi atribuia geniu, împotriva anodinului nume ce i se hărăzise prin starea civilă. Niculescu deveni Magnificentius, iar desenatorul care putea foarte bine înlocui pe orice meşter de la Institutul Geografic sau chiar pe un profesor la Belle-Arte, se intitula pompos „Imperatorul Artelor". O vanitate tot atât de ostentativă ca a gazetarului când iscăleşte Spartacus, ori a cocotei de caffe-concert când răspunde la Stella Gloria, ori a domnului Ionel Brătianu când se afirmă făuritorul României Mari; dar mai .puţin primejdioasă, căci nu agită, nu contaminează, nici nu apasă. Amorul-propriu, însă, la cei mici, trebuie măgulit în tăcere, în soliloc, ca un zeu domestic. Altfel, îţi pregăteşte farse sinistre, mai ales în Orientul nostru în care viaţa omului sub Brătieni n-are preţ. Cine 1-a vestit pe d-l Brătianu de caraghiozlâcul care, din iniţiativă parlamentară slugărnicească, îl ameninţă? Să-i atribuim mai multă lumină şi bun-gust decât argăţi-mei care a dat buzna să-i aducă un omagiu artistic? Ofuscatu-l-a minuţioasa, dar ieftina lucrare a colegului său Magnificentius? Căci - detaliu oribil - Niculescu e inginer şi el, ca şi d. Brătianu. Ministerul Artelor să fi intervenit cumva? Sau d. Mavrodi, ţucălarul estetic al marilor fraţi, a strâmbat din nas? Proiectul susţinut de impozantul grup a rămas baltă. Cu un deget plictisit, d. Brătianu îl respinsese. Atunci, Magnificentius, care trăise emoţiile luptei aproape câştigate, fu cuprins de o deznădejde furioasă. La Cameră, pe unde-1 purtau admiratorii săi, reprezentanţii naţiunei, el îşi afişă opera cu modificarea că unul din îngerii săi academici ridică spada răzbunătoare peste capul d-lui Brătianu. Admiratorii intrară în pământ. Interesul lor pentru artă era în funcţie de rezultatele pecuniare ale cointeresării Patriei cu Niculescu, sau de 374 375 recunoştinţa d-lui Brătianu, adulat. Puşi acum între doi Magnificenţi învrăjbiţi, dispăreau. O altă serie de linguşitori se ivi. Aceştia nu mai prezentau şefului daruri de imagini, ci, împotriva îngerilor răi din tabloul lui Magnificentius, se ridicară ca îngerii salvatori. Infamia fu pusă la cale, se zice, de Mavrodi. De data asta, d. Brătianu a consimţit. Şi Magnificentius a fost arestat. Complicitatea laşă a patru medici, ordinul purces din naltul anturaj, tăcerea scârnavă a celor treizeci de lichele din Cameră şi guvern au reînnoit povestea cu Dimitrie Sturdza. Magnificentius a fost dus la balamuc. Acolo e mai sigur decât în temniţă. Acolo multe i se pot întâmpla. Poate fi lăsat să moară, la fel. Poate înnebuni de-a binelea. Poate să se sinucidă în timpul unui acces sau poate încerca să fugă. Bărbaţii noştri politici au născocit formule geniale. Slugile lor sunt gata la toate complezenţele şi la toate complicităţile. Recunosc că spaima familiei Brătianu în această împrejurare de artă n-a fost mică. Un ins, despre care s-a dus vestea că e cam într-o ureche, s-a supărat pe d. Dictator şi 1-a zugrăvit în postura de a fi ucis de un înger. Nenorocitul săvârşea un îndemn la omucidere fără să ştie. Oricât de vagă şi de abstractă e persoana unui înger brătie-nicid, se impune concluzia că el e susceptibil de incarnaţiuni periculoase. Nicilescu, în momentul de faţă, cu toată revolta sutelor de mii de suflete împotriva regimului, părea cel mai dispus să găzduiască în trupul său, duhul viteaz al îngerului. în tot cazul, el punea în circulaţie, prin procedeul elocuent al ilustraţiunii, ideea că d. Brătianu e asasinabil. Acesta e păcatul lui Magnificentius. El nu ştia că din meseria de om politic d. Brătianu acceptă numai foloasele, nu şi riscurile. Soarta atâtor suverani, dictatori şi aventurieri, răpuşi în plină putere, prin revoluţie ori prin atentat, nu-1 înduplecă pe d. Brătianu să considere, fără panică, ideea că şi dânsul, atât de simpatic, poate fi suprimat. D-1 Brătianu îşi doreşte o carieră asemenea celei a lui Sylla, care a părăsit tronul Romei de bunăvoie, „din dispreţ pentru romani". Şi a mai şi trăit, nesupărat. Despre d. Brătianu toate semnele spun că va reuşi. Dar nesocotitul Magnificentius a plătit cu capul o cutezanţă inofensivă. A fost siluit cinic ziua nămiaza mare. în curând, visurile d-lui Ionel Brătianu se vor încărca cu o umbră mai mult. Va veni o zi când conştiinţa lui semeaţă, roasă pe neştiute de atâtea gheare, se va prăbuşi ca o poartă de ospiciu. Atunci, victimele lui toate, de la Ion Jelea la Wexler şi de la acesta la Magnificentius, vor juca tontoroiul înăuntru. Cromwell era făurit dintr-un oţel mai trainic decât d. Brătianu şi, totuşi, sufletul lui n-a rezistat dezagregării lente. D-1 Ion Brătianu îşi mai îngăduie luxul unei victime. Pe urma ei, lumea seamănă cuvinte, păreri de rău. Toţi ştim că destinele bietului Magnificentius s-au încheiat: nebunia sau moartea, ceea ce e totuna. Domnului Brătianu, chiar de s-ar îndura, nu-i mai e îngăduit să-1 libereze. Căci de-abia de-acum, omul care a fost plimbat prin mormânt, e primejdios. Nimic nu-i mai descaieră pe aceşti vrăjmaşi ciocniţi mortal unul de altul, într-un ironic prilej. Oriunde s-ar mai găsi, oricum i-ai izola, printre baionete, printre zăbrele, cei doi Magnificenţi se ţin de beregată. Rugaţi-vă pentru ei! ÎNVĂŢĂTURI BULGĂREŞTI Nici în Germania, nici în Italia, revoluţia n-a reuşit. Era totuşi gata. După exy-esia felcerească a socialiştilor autodidacţi, fusese „coaptă". în Germania s-a reacţionat încet, prin cataplasme. în Italia s-a procedat eroic, cu lanţeta: Mussolini. Avem aci fascismul, dincolo promiscuitatea cea mai făţarnică. Nu o preferăm. în Rusia, însă, revoluţia a învins. Nobilime, clerici, junkeri şi bancheri, toţi zac în Neva sau populează cafenelele Occidentului sub formă de chelneri sau consumatori. Clasa muncitorească ţine cârma cu un pumn de fier. Nici banditismul, nici contrarevoluţia finanţată din afară, nici steagurile Antantei, nici armele Poloniei n-au putut-o înfrânge. Cauza Internaţionalei, cauza muncii şi a umanităţii, este deci salvată. Ororile inerente războiului civil n-au scoborât-o. Eroii de camelotă' ai burgheziei violente se pierd alături de statua de ghiaţă a lui Lenin, ori de diabolicul tip rânjit al lui Troţki. Capitalismul nu va fi salvat nici de Mussolini, nici de Leon Daudet... în Bulgaria reuşise, de-aşijderea, o revoluţie. Nu a muncitorilor, ci a ţăranilor. Stamboliski dicta în numele unei incontestabile majorităţi. Sprijinită în sapă şi în plug, Bulgaria s-a ridicat, dreaptă. Camelote (franc.) - marfă de calitate inferioară. 376 377 Dar câteva sute de ofiţeri concediaţi, câteva mii de rezervişti, negustorii şi surtucarii împreună cu Regele şi curtenii au răsturnat, într-o singură noapte, un guvern atât de solid bizuit pe mase şi pe fapte. Un guvern ţărănesc nu poate, deci, rezista cafenelelor, cluburilor şi bursei. El nu poate dispune, într-o capitală, de sprijinul spontan a zece mii de cetăţeni, capabili de orice lovitură. Pentru asta îi trebuie nu satele, risipite şi încete, ci mahalalele în clocot. îi trebuie muncitorimea. Această muncitorime, când e conştientă şi solidară, poate guverna, singură, o ţară. A dovedit-o, în Rusia. în Bulgaria, gărzile verzi n-au mai fost de nici un folos. Fără îndoială că rezistenţa lor va zădărnici, încetul cu încetul, guvernarea uzurpatoare a minorităţii citadine. Dar cât de prompt ar fi fost paralizată lovitura regelui Boris, dacă greva generală i-ar fi răspuns pe loc. Ţăranii vor continua lupta până ce regimul constituţional se va restabili. Regii trebuie convinşi să ia Constituţia în serios. Dar cel mai puternic argument nu e armata verde, ci garda roşie. Ţăranul şi muncitorul să meargă, deci, mână în mână. Se invocă, în defavoarea regimurilor democratice, situaţia precară pe care ele o creează intelectualilor. Dar aceştia au murit, totdeauna, de foame. Respectul adevărat îl vor obţine nu la Curte, alături de bufonii casei, ci în rândurile poporului muncitor. între ambasadori, generali şi proprietari de cai de curse, cărturarul nu poate căuta decât bacşişuri căpătate prin linguşiri. Sub Stamboliski am asistat, totuşi, la omagiul naţional, adus poetului Ivan Vazov. Precizarea acestor fapte e necesară acum când toate coteriile purced, în numele „inteligenţei asuprite", să cucerească puterea. Caporalismul şi palatismul luptând pentru liberarea intelectualilor de sub teroarea roşie sau verde, iată un ieftin cinism. El prinde totuşi: vremelnic. Europa scăpată sub loviturile reacţiunii. Căci pretutindeni e câte o chestie de listă civilă. COCEA ŞI PIZMA DINASTICĂ Pare-se că procesul Cocea nu e numai o ameninţare. Din momentul în carg atentatul nocturn ştiut a dat greş, guvernul recurge de-acum la mijloacele sigure ale justiţiei sale pentru a suprima pe omul primejdios. De altfel, toţi oamenii primejdioşi, adică cei cari 378 scrutează şi denunţă coţofenismul incurabil al oligarhiei fanariote, trebuie suprimaţi. în acest sens, legea a fost pregătită. Plăpândă, însă, situaţia Regelui în acest proces care apare tuturora ca o vindictă dinastică. Plăpândă, în faţa înţeleptei atitudini de totdeauna în împrejurări identice, a regelui Carol. Plăpândă nesuferit, mai ales, după tentativa de asasinare a publicistului Cocea, în plin cartier Sărindar. Un act cavaleresc şi umanitar, ca o protestare împotriva dinas-ticismului banditesc al liberalilor, ar fi fost cel mai dezarmant şi nobil răspuns al Regelui Ferdinand. Timpul nu-i încă pierdut... Dar dacă ziaristul va fi osândit? înfricoşător va creşte cuvântul său şi incalculabilă îi va fi atunci popularitatea. Şi asemeni Regelui Machbeth, Regele Ferdinand va trebui să coboare povârnişul faptei sale, să o menţină, să o desăvârşească, până la definitiv, până la „pe vecie". Şi pata aceea de pe mâini nu o şterg nici balsamurile Arabiei pietroase - nu-i aşa, lady Machbeth? TALENTE NOI Conservatorul de Artă Dramatică şi Academia Stoenescu au dat, unul la Naţional, celălalt la Popular, câte o producţie de fine de an. Privirile scrutează rezerva generaţiilor proaspete şi, ca într-un banc impetuos, descoperă fâlfâiri de foc, doveditoare că trece, în acea mulţime, câte un ins înzestrat deosebit. Din clasa d-lui Soreanu se impune şi înlătură ameninţarea anonimatului care biciuie toate aceste tinere voinţe, numele domnişoarei Dorina Dumitrescu. A jucat în Adrienne Lecouvreur cu o puţin obişnuită fermitate la o absolventă şi ne-a impus iluzia acelor timpuri în care o dramă se petrece după un evantai de mătase şi un delir se îneacă în buchet de flori, cu graţia persoanei sale şi dicţia-i melodioasă, ciudat şi plăcut sprijinită în consunante. Domnişoara Mohor, aşijderea, înlesnită de un fizic teatral, ne aminteşte făgăduinţele de odinioară ale doamnei Voiculescu. Ca o compensaţie şi ca un echilibru, se relevă de la Academia StoenesCu doi băeţi. D-l Florian, deşi în primul an, dovedeşte multă siguranţă şi facultăţi de transpunere sufletească. Talia şi gesticulaţia lui elegantă îi vor face pe viitor un loc care începe să devie vacant. 379 D-1 Eliad Sandu, ovaţionat de public, afirmă un temperament energic, care nu neglijează sculptura intimă a rolului; un joc dinamic, care nu uită atenţia în pauze. Trădează o suficientă cultură literară, o înclinare pentru întruchipările de caracter şi forţă, şi, ceea ce complectează putinţele de avatar ale acestui viitor valoros actor, trăsături de comedian. Elev al maestrului Petre Sturdza. CĂRŢI ROMÂNEŞTI Un şef de orchestră pe care nu-1 mai preocupă şi efectele, stăpân pe arta sa şi încrezător în crescendo-ul bine pregătit al finalului... Versurile lui Pillat se succed în amploarea propice a alexandrinului, cu siguranţa unei fraze muzicale majore. Prima parte a volumului, pastelurile sentimentale din valea Argeşului, atestă acea plenitudine care nu se mai cercetează şi nu se mai descoperă pe sine. După o asemenea cucerire, biruitorul poate continua sau se poate opri, după voie. Pillat se complace în sunetul obţinut şi în suvenirul pe care-1 recheamă din mai multe simţiri. Căci, superioritate indiscutabilă, acest poet cert are o tradiţie de familie şi poartă în sine strămoşi. Evocările sunt irezistibile ispite. Cu arta sa, Pillat resuscită un trecut care nu e din cărţile de citire, ci poate fi resimţit şi recunoscut de întreaga societate românească actuală. Preferăm, desigur, ca poezie pură, pastelurile din primele pagini, căci nu ne asaltează sentimentalismul cu icoanele lui Anton Pann, ale lui Alexandrescu, Eliade, Cârlova, cari, mărturisim, în ciuda artificiului, ne înduplecă. Dar Pillat întrăiniceşte solul nostru istoric. Ne arată câteva cimitire, câteva genii, câteva devotamente: ţara. El trece în repertoriul nostru clasic, simplu, fără fanfară. El nu se va mulţumi, însă, cu acest „plin-cânt" atins. Volumele lui anterioare, suita de contraziceri, fructuoase în artă şi rezolvate în Pe Argeş în sus, îl arată pornit pe explorări. SADOVEANU LA ACADEMIE Recepţia aceasta nu înseamnă un sfârşit de carieră. După aproape un sfert de veac de muncă literară, Sadoveanu dovedeşte, fără să se renege, că e capabil de înnoiri. Fără să se renege, căci desfundă mai departe drumul virgin, ales. Viaţa lui de explorator al sufletului popular, cadru care închide în straturi trecutul şi încolţeşte cu frăgezimi naive viitorul, e plină de surprinderi rare şi de preţ. Nu e de mirare, deci, că la Academie sau în cenaclu ne vorbeşte de cântece şi de fantezia ţăranului, cu pasiunea fericită a vânătorului îndrăgostit de un ţinut. Pentru d-1 Sadoveanu, scriitorul care se depărtează de izvoarele literaturei poporane nu poate exista ca atare. Teoria nu e numai a d-sale. Obârşia ei o dibuim în mitul uriaşului care, ca să se înalţe, trebuia să atingă, la răstimpuri, pământul regenerator. Şi, ca să-i facem plăcere d-lui Sadoveanu, adăugăm că mitul grec se regăseşte mai pitoresc în basmul lui Făt-Frumos care nu răpune zmeul decât după ce a pipăit pământul. Credinţa d-lui Sadoveanu aminteşte întâmplarea minunată a marelui dramaturg irlandez John Millington Synge pe care poetul Yeats 1-a izgonit din Parisul unde se irosea în frământări sterile, tocmai în insulele Aran, unde, în contact cu graiul, cu obiceiurile şi închipuirea pescarilor, talentul lui Sygne şi-a găsit expresia. Exemple ilustre, cari nu îndreptăţesc, însă, exclusivismul poporanist. Mulţimea oraşelor dăruie şi ea literaturei o vervă savuroasă, o mişcare aprigă, un vocabular proaspăt, o psihologie agitată şi adânc umană. Poporul satelo; şi al foburgului rămâne inventiv şi închipuitor deopotrivă. Vecinătatea lui poate fecunda un talent puternic. Dar formula, singură, e neputincioasă. Uitând aceasta, din răsplătirea lui Sadoveanu îşi fac unii prilejuri de triumf personal. Din gusturile lui se înscriu, în gazete, porunci literare. Se pronunţă: „scriţi ca el", se valorifică, pentru opere firave, admiraţia pentru Sadoveanu, transformată în paternitate cu sila. Simple şi inevitabile neplăceri ale consacrării unanime! Dar e şi un procedeu jignitor în această afirmare ce se desprinde din acţiunea unora, şi care spune că arta meşterului e atât de lesne asimilabilă. Scriitorii-ciuperci de prin codrul lui Sadoveanu au apucăturile acelor camerişti care fură batistele şi cămăşile din scrinul contelui pentru a purta blazon la complectul periferic. Slujnicele în permisie sunt totdeauna impresionate viu. N. D. COCEA L-au condamnat. Nu fiindcă se tem de el. Politicienii ştiu că oricâte Turtukăi ar acumula, oricâţi Coţofeneşti ar dezveli, vie foametea, vie pârjolul, vie molima printre vite şi printre oameni, nimeni 380 381 nu e în stare să clintească obiceiul pământului, răbdarea românului proverbială: „Capul ce se pleacă sabia nu-1 taie"; „Apa trece, pietrele rămân"; şi, mai ales: „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor" cea mai expresivă mărturisire a scepticismului poporan. în jargon patriotic, această stare de suflet se numeşte înţelepciune, iar manualele de literatură exaltă, în comentarii, o altă însuşire învecinată şi la fel de mortuară: e resemnarea lăcrimoasă, fatalismul pastoralizat al Onanului naţional din Mioriţa. Siguri în ceea ce priveşte satele, dintre cari multe îşi trădează stăruitoarea smerenie în câte un proces început cu sute de ani mai înainte ca strămoşii proprietarului de astăzi să fi luat în papuci puţin din colbul ţării, politicienii nici nu s-ar mai nelinişti de mahalaua oraşului, abia dezbărat de portul şalvarilor. De la Drăculeşti la Brătieni, revoluţiile române se fac numai din voinţa boierilor şi a puterilor suzerane. Agitatorii se necăjesc în zadar. Singura grijă a stăpânirei era să nu arate prin vreo apăsare că i-ar lua cândva în serios. Un om care se răţoieşte mult timp, fără ispravă, se anihilează de la sine, prin ridicul. Administraţia noastră se pricepea să lase pe adversarii ordinei să devină amuzanţi sau plictisitori. Apoi, curăţa terenul. Faţă de Cocea vruse să procedeze la fel. L-au izolat, dar l-au lăsat liber. L-au sâcâit, l-au întrebuinţat chiar, ceea ce ar fi fost compromiţător; dar N. D. Cocea nu întreprinde nimic până nu-şi motivează sieşi, cu o candoare neatinsă, noua lui acţiune, totdeauna drum spre democraţie, fie şi lăturalnic. Drum, deci, semănat cu mărturii, ca în urma unui călător nesăţios care a gustat din toţi pomii de pe margini şi a [...]*, în praf. Urcând calvarul democratic, Cocea s-a bucurat de aerul colinei, s-a abătut pe sub umbrare luându-le răcoarea şi sucul. Dar n-a înţepenit în aceste popasuri şi tocmai de aceea nu-1 iartă fakirii cari pretind să te fixeze, în extazurile disciplinei, cu privirile pe buric. După ce l-au ajutat, aşadar, pe Cocea consimţitor să înfiinţeze, în plin război, ziarul L'Entente la Petrograd, iată că-1 arestează şi-1 ţin la Negreşti, până la armistiţiu. Cocea şi un ziar semioficios la Petrograd? Era, pasă-mi-te, în joc democraţia ameninţată de victoria germană, al cărei drapel se urzea, pe nesimţite, la Petrograd. De aceea, Cocea s-a dus acolo. Dar, odată director de mare ziar într-o metropolă, printre diplomaţi şi financiari mondiali, cum îşi înţelege Cocea misiunea? într-un chip perfect logic şi democratic pe deplin, desigur: va servi cauza României din răspu- * Un cuvânt sau două sunt şterse. teri, arătându-i rănile, jertfele, drepturile, bravura; va combate însă pe prim-ministrul ei, denunţându-i sistemul şi apucăturile. Aşa judecă şi se comportă Cocea. în modul acesta e, însă, displăcut oricărui guvern. Căci guvernele au nevoie de oameni cu simbrie şi fără independenţă. După experienţa de la Petrograd, politicianismul înţelege de-a binelea pericolul unui Cocea stăpân pe o situaţie în eminenţă: aşijderi, un copil care ţine un capăt de sfoară îşi trimite zmeul peste lume, fără să-i pese de zidurile vecinului. De când li s-a vădit că acest ziarist elocvent, intrepid şi ingenios poate fi canalizat o bucată de loc şi de vreme, numai cât ţine paralelismul dintre ideile ori scopul lui şi interesele adversarilor, dar nu se aserveşte nici se înduplecă, politicianismul s-a înverşunat să-1 nimicească prin defăimare. Un acord unanim îl izola în viaţa politică. Aceasta, însă, nu împiedica diversele tabere să se servească de Cocea, în luptele momentului. El consimţea asemenea corsarului care se iveşte, cu tunurile dezvelite, într-o dimineaţă, în faţa unui port, sau condotierului care ia cetăţi cu asalt, pe seama prinţului. El consimţea, căci, lucrând la ridicarea sa, rămânea, în cele din urmă, în slujba idealului propriu. Consimţea dintr-o nevoie imperativă a temperamentului său combativ. Şi mai ales, credea, cu o naivitate care se întâlneşte şi se explică la aceste firi ut luptă, în putinţa unei alianţe durabile cu tovarăşii de circumstanţă, în realitatea generozităţii omeneşti. A fost părăsit sistematic acest victorios sigur de sine. A fost adesea jucat în chip ruşinos, chiar pentru inşi cu mai puţine pretenţii de agerime şi de pregătire decât acest Cocea cu ostentaţiurii borgiene de scelerateţă. Dar, ca şi Aretino, un Aretino mai puţin divers, mai puţin profund, mai spontan însă, a rămas spaima tuturora, politicieni veroşi, samsari de lux, bancheri şi venali magistraţi concupiscenţi, târfe de Curte, scriitori nechemaţi, pictori fără talent, pe cari îi demasca gestul său prompt şi obraznic şi îi surprindea în pretenţiile lor cele mai intime, ca într-un cuib de orătănii, privirea de un albastru sfruntat şi hohotul sonor, de o veselie pe cari smalţul gurii lui trainice îl răsfrânge feroce. Aci e răul pe care-1 răspândeşte Cocea, zadarnic revoluţionar într-o ţară de supuşi: e crima de nerespect. Vorbim, se înţelege, în limba celor cari acceptă şi caută să se aşeze. Peste toate micile socluri, sub toate iconiţele şi chipurile cioplite pe cari burghezia română vrea să se întemeieze, Cocea şi-a trântit, în văzul gloatei, tiflele. Cu mâna lui profanatoare a scris pe steagul de Zece Mai 382 383 cuvântul: rahat, a dezvelit pe sestriţele1 din lumea mare. cobo-rându-le crucea roşie peste sexul care o cerea, pe oamenii politici i-a plimbat în piaţa publică în goliciunea cea mai scârnavă şi a cutezat să dea la o parte, cu aluzii obscene şi semne din ochi triviale, pologul cel mai august. A fost el cel dintâi publicist care s-a folosit, cu eficacitate, de libertatea presei, dând polemicei de după 1907 sensul adevărat: lupta împotriva întregului politicianism. Semnalul 1-a dat Facla. în tonul şi în linia de atunci, care a surprins parlamentul şi presa ca pe un bordel incendiat, el e singurul care a stăruit. E autorul direct sau indirect al tuturor neajunsurilor prin care a trecut de atunci până la înfrângere. Pentru că a bruscat apatia publicului şi digestia conducătorilor, pentru că a inspirat îndrăzneli, a reorganizat Partidul Socialist, a căutat să grupeze şi să asmuţă pe indiferenţii şi dezgustaţii politici, nu e greşit, nici exagerat să afirmăm că noile partide democratice se datoresc iniţiativei lui Cocea. Noua lege a presei nu e decât apărarea târzie a oligarhiei împotriva sistemului de denunţ vehement introdus de Cocea. Fără el, politicianii n-ar fi simţit ce armă formidabilă zăcea inofensivă, în arena politică, sub forma liberului regim al presei de până ieri. Mulţimea simte, obscur, meritele şi defectele pamfletarului. Desigur, la rândul său, Cocea posedă şi uzează de formula ieftină a câtorva demonstraţii de efect. Procedeul cel mai curent e a lua atitudinea contrară sentimentului general. A dojeni, apoi, cu vervă bonomă însuşi publicul. A se autoacuza, în piaţă, de neglijenţă sau credulitate surprinsă. Toate acestea, însă, pentru a prinde încă, necesită talent/Articolele lui Cocea, ritmice, rapide -retorică, lirism, pornografie -, cu finalul caracteristic, de val ce se sparge într-o jerbă de împroşcări subite, se cunosc. Mai puţin cunoscut e realul său talent oratoric, temut de vrăjmaşi şi mai ales de prieteni. Pentru aceştia, Cocea e personalitate predestinată şefiei, oriunde s-ar afla, oricât, el însuşi, n-ar râvni-o. La ţărănişti sau între muncitori, Cocea ar fi fost designat şef de aplauzele partidului, de atacurile ziarelor, de ofertele politicienilor, de ciuda colegilor. Motivul pentru care aceste partide, cari îi datorează atât, au evitat să-1 înregimenteze, este, deci, clar. Se feresc de el ca de o jivină care toarce ca să capete zahăr. Cocea e osândit la izolare, ceea ce nu-1 necăjeşte prea mult; judecătorul sătesc de odinioară care cultiva flori şi albine şi se îndeletnicea cu sculptura în lemn, se întoarce într-o retragere pregătită dincolo de munţi în pasiu- 1 Sestriţa (rusă) - soră, asistentă medicală. nile primei tinereţi. Pauze înşelătoare din cari se iveşte, irumpe, cu tresăriri sinistre de orchestră: atunci se adresează publicului. Publicul îi citeşte, totdeauna, gazetele. Reapariţiile acestea sunt, fară greş, peripeţioase. Ultima i-a deschis porţile cele mohorâte! Curiozitatea şi tirajul cresc. E un spectacol de modern dramatism să-1 vezi în luptă, covârşit dar ofensiv, cum multiplică mijloacele de atac, trezind ecouri zbuciumului său, cum iscă obstacole miraculoase în paşii vrăjmaşului, înfiripând-cu o promptitudine magică primejdii, forţe şi sperietori noi, cum piere, ca un înotător care se dă de-afundul. Dar totul nu-i decât un aprig şi trecător scherzo. Acest admirabil ziarist, ale cărui întreprinderi au inovat presa română, n-a reuşit să facă un ziar care să-i dureze. Acest conducător înnăscut n-a izbutit să menţie în jurul său grupul care să-1 amplifice. Pentru aşa ceva, dezordinea nu e haotică destul, ca micile ambiţii să deznădăj-duiască şi să renunţe. Anarhia totală spre care mergem aduce însă cu sine oboseala şi dezgustul. E momentul propice când tac vanităţile mărunte şi toţi acceptă comanda oamenilor înzestraţi cu o altă privire, însufleţiţi, în desfăşurarea lor activă, de un alt ritm. Poate Cocea e păstrat pentru atunci. CLOACA DE LA NAŢIONAL După ce agramatul Mavrodi fu dat afara de la Teatrul Naţional, prin acţiunea junilor deputaţi liberali, d-1 Vasilescu-Valjean, noul director, impus de acest grup şi de doi-trei miniştri, purcese să verifice scriptele suspecte, să spele petele de spermă de pe fotoliul lui Ghica, să spargă o galerie secretă care să unească templul Thaliei cu Văcăreştii, şi, la rigoare, cu Azilul de bătrâni şi cu Dispensarul. Din acest vast program, actualul director n-a realizat, încă, decât prima parte, şi aceea doar pe jumătate. Faimoasa anchetă, condusă cu o sagacitate demnă de integrul ex-jude de instrucţie care a fost d. Valjean, deşi constată fără cruţare falsuri şi escrocherii de cinci milioane, ezită, însă, când ajunge la stabilirea răspunderilor. Galeria artistică şi literară, nesăţioasă de asemenea desfătări feroce, n-a putut obţine decât victime fără importanţă, şi în flagrantă disproporţie cu ceea ce li se impută. Comunicatele directoriale insistă, cu o regularitate suspectă, asupra nevinovăţiei foştilor directori şi oferă colţilor mulţimei pe câţiva funcţionăraşi destrămaţi de emoţiile ultimelor săptămâni. 384 385 Numărul de efect n-a fost împins în arenă. Grecuşorul viclean, de la Viitorul, este încă adăpostit de paravanul său de hârtie. Astfel că de la o vreme nu mai e vorba ca slugoiul Mavrodi să aleagă între a fi sau imbecil sau hoţ ordinar, ci dacă actualul director înţelege să se plece ingerinţelor sentimentale, la care e zilnic supus, renunţând astfel la un întreg trecut cunoscut colegilor săi din presă, din barou, şi mai cu seamă din magistratură. Aceştia n-au renunţat să-1 considere pe d. Valjean ca pe unul din ai lor, şi atitudinea d-sale, în actuala împrejurare, e de o neînchipuită importanţă etică. Ca om de cinste şi de talent, d. Valjean nu trebuie să cedeze solicitărilor din partid şi nici să întârzie cu cochetărie în situaţia omului pe care patru bresle şi-1 revendică. în chestia fraudelor, îl vrem pe d. Valjean numai şi numai magistrat. E o preţioasă calitate, care imprimă individului un caracter personal de mare preţ în cea de-a doua versiune a d-lui Valjean la Naţional: aceea de a fi om de teatru. Căci nu înţelegem, prin acest cuvânt, acel tip de manechin dezorientat sau de ţap lubric expus sugestiilor tutulor emanaţiilor vaginale, realizat de unii dintre predecesorii săi. Cu sentimentul de dreptate şi cu acea tărie în faţa ispitelor de orice fel, cu aceste însuşiri cari sunt în natura judecătorului, aşteptăm de la d. Valjean fapte şi lămuriri. ASASINATE ŞI REVOLUŢII Prin contrast, suntem din ce în ce mai mult o ţară de ordine. în Bulgaria, d-abia potolită în sânge o revoluţie comunistă, şi iată, ne vine vestea asasinării a doi foşti miniştri bulgari de cea mai burgheză şi tolerabilă speţă. în Grecia, un guvem revoluţionar care tocmai jertfise pe altarul „răspunderilor" şapte politicieni dezas-trofili, se află din nou în faţa unei insurecţii cu întreaga ei suită de cadavre de fapt şi de cadavre în concediu. în Turcia, în sfârşit, generalul victorios Gazi-Kemal se abate de la tradiţie şi, în loc să grămădească trofee la picioarele tronului, strămută această sfântă ladă în propria sa gospodărie şi devine prezident-militar: un fel de Mac Mahon turcesc. Revoluţiile şi contrarevoluţiile se ţin lanţ. E o alternaţiuhe de lovituri ca la clopotele cu două ciocane cari vestesc, în gări, apropierea trenurilor. Rând pe rând, după poziţia pe care vremelnic o ocupă faţă de putere, se răscoală boierii sau proştii, căci pretutindeni aceste două tabere există şi se războiesc. De îndată ce pun mâna pe cârmă, caută să schimbe această înălţare trecătoare în statornica dictatură. Ceilalţi, oricât de surprinşi şi oricât de înfrânţi, nu îngăduie o definitivă îngenunchere: şi războiul civil reîncepe. Numai în România Ferdinanzilor şi a Brătienilor, un guvern, odată cocoţat pe spinarea de toval a naţiunei, nu mai poate fi urnit decât printr-o tranzacţie, sub egida suveranului, a partidelor cari nu înţeleg să se înfometeze excesiv. O manifestaţie de stradă, necum o mişcare de mase, nu e cu putinţă decât cu asentimentul tacit al suveranului, al guvernului şi cu concursul manifest al poliţiei. Altfel, o stare de lucruri dată nu se mai modifică, în ciuda celor mai generale legi mecanice şi evolutive. Basmul uriaşului care adoarme trei sute de ani şi se trezeşte cu pământuri, ape şi păduri crescute pe el, este, din acest punct de vedere, un basm într-adevăr românesc. Sub acest raport ne putem intitula, pe bună dreptate, popor de ordine şi element civilizator. Zbuciumul vecinilor de la sud întru găsirea unui just echilibru apare în ochii noştri, cu pleoape de piele, un van şi primejdios joc de sălbateci. Preferăm o stabilitate în patru labe, cu botniţă şi clape, decât pânda vigilentă şi zvârcolirea virilă a micilor naţii pe cari le compătimim. DUBA CU DIRECTORI De la Naţional la Văcăreşti • O vânătoare fantastică şi o pradă bine păzită • Doi directori cari dau deficite şi unul care dă excedente • E vorba de milioane, nu de o sută de mii • O subvenţie colosală şi ciudată • Cine sunt hoţii? Hotărât, d. Valjean a venit pe lume prea târziu. în alt secol, în altă ţară, numele d-sale s-ar fi înscris pe firmamentul istoric în trăsături rafinate, capabile sâ exprime, printr-o imagină grafică, temperamentul inchizitorial al acestui Torquemada român. Nimeni şi nimic nu s-ar fi opus realizărilor feroce ale sadismului său în acţiune. Cronicarii contimporani şi romancierii de mai târziu s-ar fi năpustit în viaţa d-sale, ca într-o tabără părăsită, pentru a smulge în chip de lauri şi trofee, faptele şi întâmplările cari să halucineze minţile şi să aducă povestitorului, pentru o simplă naraţiune, avere şi renume. La noi, d. Valjean nu e decât directorul ce-şi aminteşte cariera părăsită şi nu vrea s-o reintegreze. Fostul judecător de instrucţie se zbuciumă între solicitări potrivnice şi pasionate. Felinăria sa calmă şi enigmatică a adulmecat, de la primii paşi făcuţi în jungla de mucava şi pluş de la Teatrul Naţional, o pradă mănoasă pe care ar fi sfâşiat-o cu deliciu. Mustăţile lui rare şi sensibile au intrat de la început în acea fază ciudată de 386 387 erecţiune capilară proprie fiarelor cu blana preţioasă, cu lenevii aristocratice, cu gheare în velur, însă promptă. Ne aşteptam la un salt fulgerător, o curbă de eleganţă înspre sânge, - dar vai! prada era păzită! Zadarnic încerca să se apropie cu zvârcoliri erotice, cu indiferenţe simulate, cu înaintări tiptile şi să trântească pe vreun cap de victimă, o labă depresse-papier] îmblânzitorul Vintilă îi urmărea, din umbră, jocul sălbatic şi pânda motanului gigantic se izbea de veghea păzitorului. în cele din urmă însă, atenţia acestuia slăbi oarecum sub fixitatea hipnotică a felinei, sau poate victimele singure au lunecat irezistibil către privirile ei ironice şi neîndurate. Evenimentele acestea s-au petrecut cu o încetineală care ar fi destins voinţa oricărui gâde. De aceea avem convingerea că ne aflăm în faţa unui exemplar autentic din rasa inchizitorilor cu porniri înnăscute şi îndelung organizate pentru tortură. De aceea, cu toată întârzierea mai mult decât suspectă care se pune pentru divulgarea adevăraţilor vinovaţi de la Naţional, credem că ne va fi dat să asistăm la prinderea în bună stare a celor mai dorite specimene din Vlăsia naţională. Tăcerea misterioasă care se tot încearcă în jurul unor fapte atât de alarmante ea arestarea unui subdirector, societar şi profesor, ne întăreşte, dimpreună cu zvonurile şi comentariile cele mai senzaţionale, în bănuiala că nu avem de-a face nici cu autenticul, nici cu marele, nici cu singurul vinovat. Alte şoapte vin să ne afirme, dimpotrivă, că în ciuda sforţărilor d-lui Valjean, şi cu degajarea sa în cele din urmă, şe va face din Livescu omul azvârlit mării când corabia e în pericol, ţapul ispăşitor, jertfa unică. Ceilalţi se vor alege doar cu spaima pe care cumplitul jude le-a disfilat-o crud în suflete, vreme de atâtea săptămâni. Ar admite, oare, societarii teatrului acest lucru? L-ar admite presa? L-ar admite Parlamentul, junii liberali sau opoziţia? L-ar admite, în sfârşit, publicul? Dar publicul, Parlamentul, presa şi societarii nu ştiu nimic. Dosarul e hermetic. Nu cunoaştem dintr-însul decât chestiunea câtorva zeci de mii de lei pe cari d. Livescu i-ar fi întors din calea legiuită. Pentru atâta lucru, în ţara celor mai mitologice fraude, nu înfundă puşcăria omul unei instituţii în care de regulă formalităţile nu corespund pe de-a-ntregul faptelor. Chestia mobilierului construit în atelierele teatrului este, după părerea tuturor societarilor, complet ridiculă. în lumea teatrală noţiunile morale sunt mai elastice. Nu toţi dispreţuiesc atelierele instituţiei cu înlesnirile de plată şi material pe care întrebuinţarea lor le comportă. Nu toţi actorii cari încasează contribuţii pentru frac aleargă cu banii la croitor. Nu toate artistele uzează pentru scenă totalitatea „despăgubirilor pentru toalete". Despăgubirile acestea s-au cifrat, într-un anumit moment fiziologic, sub una din ultimele direc- ţii, pentru o singură artistă, într-o singură piesă, la peste una sută de mii de lei. Din acest punct de vedere, procedând cu străşnicie, Codul penal într-o mână, conturile şi registrele în cealaltă, câtă actorime n-ar fi trimisă pe urmele urgisitului Ion Livescu? Ar fi absurd. Un director general, îndată după instalare, procedează la întocmirea dosarului predecesorului său. D-1 Victor Eftimiu s-a ocupat, fireşte, de d-1 Peretz, mare amator de covoare orientale şi director realizator de bizare deficite. D-1 Mavrodi a deschis, pe culoare şi în cabinetul său, procesul d-lui Victor Eftimiu, povestind tuturora că acesta subvenţionase ziarişti, achitase traduceri neefectuate, plătise tantieme în valută forte lui Hugo von Hofmannstahl, risipise aproape un milion cu Pojidaief, cu pictori, sculptori, artişti şi scriitori români. D-1 Mavrodi a ameninţat pe societari că le va face acest milion cadou, adăogându-le şi milionul excedentar pe care d. Victor Eftimiu îl stabilise cumpănind reţete şi cheltuieli. între excedentele d-lui Victor Eftimiu şi deficitele d-lui Peretz e cel puţin un contrast ciudat. Ambii directori, foarte mâni-sparte, au cheltuit sume enorme, unul pentru propriile piese scoase din vitrinele lui Djaburov, marele tapissor de pe Ararat, celălalt pentru montări fastuoase şi pentru subvenţii şi comenzi larg oferite artiştilor. Orice minte omenească înzestrată cu puţină logică va conchide că balanţa justiţiei e defavorabilă unuia din doi. Rămâne să ghiciţi, anume, căruia. D-I Mavrodi s-a instalat şi dânsul în fotoliul cald încă al d-lui Eftimiu. Numirea d-sale era prezintată ca un expedient al d-lui Vintilă Brătianu care spera să curme rivalitatea Minulescu-Moldovanu-Tăuşan, „literaţii partidului", pentru directorat. Despre priceperea artistică a lui Mavrodi nimeni nu-şi făcea iluzii. Mai-marii săi îl ştiau nerod şi incult, servil până la abjecţi une şi asemănător în această privinţă cu acei levantini bruneţi cari argăţesc printre palme, ziua prin simigerii, iar noaptea îndură patul şi apropierea stăpânului venit cu practici de la sud. Teatrul, însă, nu face parte din programul de acaparare liberală, şi d-1 Vintilă, indiferent în dramaturgie, se mulţumea să cugete: „cel puţin Mavrodi va fi un bun administrator; va pune regulă în scripte"... Şi Mavrodi, bunul administrator, s-a pus pe lucru. Pentru a nu părea cu desăvârşire agramat, a îmbogăţit repertoriul cu două piese noi, Rue du Sentler şi Zaza, înscriindu-le printre creaţiile unei ispititoare Celimene dimpreună cu inexorabilele indemnizaţii pentru fuste. (Titlul ultimei piese nu îngăduie să vorbim de rochii.) A purces, apoi, la reforma administrativă, suprimând biletele de favoare, desfiinţând repetiţiile generale, ceea ce însemna economie de câte sute de lei pe săptămână la lumină. A dat 388 389 afară de Ia Naţional pe toţi artiştii şi traducătorii lui Eftimiu, a desfiinţat revista teatrului. Rezultatul fu că în loc de un milion excedent şi un milion pentru artele româneşti, cu toate că nu s-a mai făcut nici o cheltuială în montări, iar casa teatrului era luată cu asalt de spectatori, Mavrodi îşi încheie stagiunea cu un milion deficit. S-a furat, deci, s-a tâlhărit cu frenezie, cu nemiluita, pe săturate! E vorba, deci, de milioane, şi nu ni se vorbeşte decât de o parte dintr-o nenorocită factură de o sută douăzeci şi cinci de mii de lei, împărţită, chipurile, între d-nii Livescu şi Pădure. Se spune: atât s-a putut prinde, atât urmărim. Răspundem: nu-1 credem pe d-l Valjean atât de stângaci ancheton Se invocă în apărarea lui Mavrodi - deşi nimeni nu 1-a învinuit făţiş - că, ocupat cum era în Parlament, unde, fără îndoială, îl reţineau strălucitele lui succese oratorice, n-a putut să observe jaful care se săvârşea în numele său. Nici acest argument nu e temeinic. Stagiunea d-lui Mavrodi era întreruptă de sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou. în această epocă se obişnuia să se plătească actorilor o gratificaţie. D-l Mavrodi n-a putut plăti această gratificaţie fiindcă teatrul n-avea bani. Cum îşi explica d-l Mavrodi această penurie, când din ordinul d-sale se făcuse toate economiile cu putinţă şi când, fără răgaz, lumea se îmbulzea la teatru? Mavrodi n-aude, n-a vede; Mavrodi naiv, distrat, artist, nepriceput în chestii meschine de cifre, a recurs la q fegăduială şi la o minciună: a dat sfoară că va distribui gratificaţiile considerabil sporite tocmai la finele anului bugetar. Dar d-l Mavrodi n-a aşteptat finele anului bugetar. A demisionat din vreme, după ce a făcut să se acorde, prin Ministerul Artelor, suma de un milion lei unei trupe de operetă, da, de operetă, în care joacă, stranie coincidenţă, prima lui soţie. E vorba să stabilim aici ce determinante găsim în întrebuinţarea banului public, iar nicidecum să insinuăm lucruri lăturalnice şi de natură intimă. Dar în chestia milionului pentru operetă, d-l Banu, care şi-a asumat această tristă răspundere, are cuvântul. De luni de zile întreprinsă, ancheta d-lui Valjean nu pare să fi atins, nici pe cale deductivă, ultimele rezultate. Ne amăgim cu speranţa că toate şovăielile şi pauzele şi tăcerile sunt abile aparenţe. Pas cu pas, cercul mut al hăitaşilor se strânge în jurul vânatului, gonit din şanţ în şanţ până în vizuine. îl presimţim istovit, lamentabil, buimac... Teamă ni-e, însă, să nu scape. Oricât de sigur jucător pare, d-l Valjean prelungeşte jocul prea mult. începutul acesta de asanare, cu repercusiunile lui posibile, e prea neaşteptat de promiţător ca să nu tremurăm de a-1 vedea lăsat în părăsire. De aceea, vom aduce în aceste pagini stăruinţa şi sprijinul nostru în scopul ca o atare operă să'nu se uite, ci să se înfăptuiască. Ne mirăm numai că d-l Vintilă Brătianu, al cărui puritanism e grav compromis prin atitudinea ce i se impută, nu intervine pe lângă favoritul său Mavrodi. Acesta i-ar furniza, desigur, lui şi numai lui. explicaţiile pe cari în mândria sa serenisimă le refuză altora. „UN EROU" DE MAIOR CHIRIŢESCU E în tradiţia şi în menirea Teatrului Naţional să încurajeze talentele indigene. Până azi, acest obicei n-a izbutit decât să câştige, cetăţenilor cari consimt să-şi încerce compoziţiile pe prima noastră scenă, circumstanţe atenuante cu anticipaţie. Asistând, deci, la premiera unei piese originale nu ne vom aminti nici de Racine, nici de Shakespeare, nici de Goethe, nici chiar de Caragiale sau de Săulescu, autorul acelei Săptămâni luminate pe care marele irlandez Millington Synge ar fi semnat-o cu satisfacţie. Autorul indigen s-a ferit să păstreze orice fel de contact sau paralelism cu acest.", umbre. Actuala direcţie pare a se fi consacrat cu patimă să creeze, din nimic, o dramaturgie originală. Se mai poate ca această stăruinţă în dezastre să nu fie decât una din manifestările geniului diavolesc al d-lui Valjean, în al cărui surâs şi compliment sfătuiesc pe autorii în palpitaţie să nu se încreadă. Un fel de demonstraţie prin absurd, o refugiere în nulitate, deci, după care ar urma să asistăm la o plecare măreaţă a corăbiei cu şapte neamuri de jivine, de la Naţional, în largul marelui repertoriu... Să fie, oare, aceasta taina de nepătruns a Sfinxului? Până atunci, iată-ne ţintuiţi în faţa pieselor originale cu zăpăcitoare întreruperi ca Figaro şi Heidelberg. Iată-ne în faţa Eroului, admirabil redat de Ion Sârbu, talent mănos cu atât de rari recolte; căci fericiţii mari proprietari de la Naţional cultivă cu predilecţie păraginele, hârtoapele şi, mai adesea, piatra seacă. D-l Chiriţescu a scris, fireşte, o piesă cazonă, în care expresiile regulamentului de campanie abundă. într-un asemenea stil, o femeie devine „redută" care trebuie cucerită prin „ofensive" norocoase şi urmate de „lăsări la vatră", dacă atacatorul este respins, sau de „reangajări", dacă în cele din urmă soarta îl favorizează. Nu lipseşte nici cântecul soldăţesc, 390 391 destinat, desigur, galeriei, şi pe care dintr-un bun-gust tardiv şi neîndestulător autorul îl modifică şi-1 trunchiază, aducându-1 pe scenă. Redăm parţial aci, dintr-o meschină pornire omenească, textul autentic: „Don Colonel Are mare boală Şi şade în cvartir La moaşa comunală. De ce? Pen' ce? Ca ce? De ce - pen'ce - ca ce? (Bum!) Fiindcă-i rost de taidiridi, taidiridi, taidiridi Fiindcă-i rost de taidiridi, taidiridi, bum!" Să adăogăm că, în ciuda câtorva greşeli, piesa e abil construită şi personajele de consistentă confecţiune. Intenţiile autorului par naive, cu toată iscusinţa cu are a ştiut să ciupească toate coardele sensibile ale publicului, până şi pe acele vocale ale d-nei Agepsina Macri. îi dorim o grabnică înălţare: nu ştii de unde sare iepurele. D-1 Athanasescu a croit un superb peşte de mari dimensiuni şi regale atitudini. Ansamblul corect. PICTORUL MAXY LA MAISON D'ART De câte ori o generaţie de artişti ducea mai departe cercetările pe cari le moştenise, îi întâmpina publicul şi Academia: „Pardon! pe aici nu se mai trece! Am tolerat şi am înghiţit până azi fel de fel de inovatori cari, prin aceasta, au devenit clasici, cu toate că pe mulţi încă nu-i înţelegem. D-voastră, însă, păşiţi de-a dreptul pe căile absurdului. Ultima serie de nebuni, înaintaşii dv., au atins de mult supremul punct, polul nord al artei. De aci încolo, numai gheţari şi banchize - peisaj abstract. Credeţi-mă, e inutil şi imposibil! Lăsaţi drumul năzdrăvăniei pure!" Tinerii nu ascultă. Cei mai mulţi treceau pe lângă Academie ca pe lângă o madame Cuţit oarecare, alţii îi strigau: „du-te la mănăs- tire", alţii, mai greoi, se milostiveau să-i răspundă: „tocmai acolo vrem să ajungem şi e mult mai greu decât îţi închipui!" Peste o bucată de vreme, publicul şi Academia se deprindeau cu noul fel de a realiza, prin colori, frumosul, şi banda voioasă de odinioară intra în stranele oficialităţii de unde cuvântul ei aţinea de-acum drumul altor grăbiţi. Cubismul va fi şi el admis şi apoi depăşit. în Germania, e aproape municipal: Magdeburgul e un oraş cubist. La Paris, cubismul e în faza eroică, la noi, e încă în stadiul în care enervează prostimea elegantă a vernisajelor şi simulaţia găunoasă a criticii. (Capul pe ceafă, ochii întredeschişi - dacă se poate bulbucaţi -, trei paşi de tablou şi mâinile pe fesă, â la papa, cu programul sul.) Dificultatea stă în deprinderea publicului de a considera lucrările pictorilor noi ca pe un rebus de descifrat, în loc de a le lua drept ceea ce sunt: creaţiuni strict subiective, construcţiuni intelectuale în care nu intră mai nimic din realitatea exterioară. într-o asemenea pânză, departe de a fi eludate, problemele picturale se impun cu dinadinsul. Numai cine nu le cunoaşte, adică majoritatea pictorilor academici, nu e în stare să le regăsească şi să le verifice decât în tablourile naturaliste. Trebuie repetat publicului, pus în faţa unui tablou abstract, să-1 ia ca o realitate de sine stătătoare, ca o nouă formă de viaţă, un organism inedit "şi fără reper în tiparele naturii. De aceea titlul de „natură nouă" pe care 1-a dat Marcel Iancu uneia din viguroasele sale construcţii ni se pare atât de potrivit în îndrăzneala lui. Natura - se ştie - pe care o învie refractarii din ateliere, e tot atât de relativă şi condiţionată de simţurile noastre, ca şi „natura nouă" pe care o contestă ei, cu îndârjirea ignoranţei. Maxy, în definitiv, trebuie certat. Talentului său i se ofereau atâtea mijloace de a ne satisface digestia ochilor, îndelung dedaţi cu perspectiva, clar-obscursul, relieful, modelajul, proporţia, nudul, portretul, natura moartă, peisajul şi alte venerabile relicve ale atelierelor oficiale. Până acum doi ani, Maxy era un pictor de talent foarte cercetat de snobi şi de amatori. Azi, e farsor, nebun şi mai ales şarlatan, deşi cunoştea reţeta pânzelor de raport, pe câtă vreme eroismul actual, care-1 face odios vizitatorilor, nu-i aduce nici preţul brut al tuburilor întrebuinţate. Să adăogim, oare, că ne place claritatea şi echilibrul pânzelor sale, aruncând aceste cuvinte în mijlocul unei mulţimi care nu s-a dumirit încă asupra deosebirii dintre fotografia în culori şi pictură? Subliniem astfel preferinţa noastră pentru cele câteva „construcţiuni" şi două-trei mari lucrări de grupuri cu multă fantezie şi lirism coloristic descompuse. Portretele, în schimb, 392 393 ne-au displăcut... Câţiva critici au consimţit cu gravitate la viaţa picturii noi, cu condiţia ca delicvenţii să se întoarcă în urmă la natură. Eternă confuzie. Şi apoi criticii aceştia confundă cubismul cu ziaristica: te duce oriunde cu condiţia să o părăseşti... Când, oare, Doamne, o părăseşti? ORAŞELE JERTFITE între chiriaşi şi proprietari e o chestie de forţă. E de mirare că Liga Chiriaşilor a uitat acest adevăr, singurul cu trecere, în zilele noastre. Prin situaţia şi relaţiile lor, proprietarii au reuşit să cumpere guvernul liberal. Legea vicleană a lui Ion Th. Florescu reprezintă contravaloarea aportului proprietarilor în fondurile brătieniste pentru alegeri. Mulţumită acestei legi, au fost zvârliţi în şanţurile de la barieră un număr de chiriaşi care singur ar fi izbutit, cu puţină unire şi bravură, să impună, cârmuirii mituite şi bandei senile a proprietarilor, respectul dreptului său de a trăi. O simplă „întrunire a chiriaşilor evacuaţi" era de ajuns. De ce oare Liga Chiriaşilor n-a pus-o la cale? Cum se explică, apoi, inerţia mulţimii într-o chestiune care o interesează atât de aproape? Avem de o parte, în Bucureşti, cel mult cinci mii de proprietari de case închiriate, faţă de trei sferturi de milion de locatari birnici. Proporţia e aproape aceeaşi pretutindeni. Minoritatea abilă şi gălăgioasă reuşeşte însă, pe încetul, să-şi introducă punctul de vedere în legile care, cu infinite tocmeli, se ticluiesc în cabinetele ministerelor. Ziua „liberei tranzacţii" se apropie, deci. Poate că legea nu o va proclama făţiş. Ea a jertfit de pe acum proprietarilor pe toţi cei ce nu puteau suporta cheltuielile proceselor prelungite, cu satisfacţii aproape sadice, pe la tribunale şi judecătorii. E un mijloc sigur de a eluda furia populară pe care guvernorii se feresc să o stârnească printr-o măsură directă. Datoria de a solidariza şi a trezi, cât mai e timp, conştiinţa primejdiei în masele orăşeneşti şi-a asumat-o Liga Chiriaşilor. Nu contestăm, pe de-a-ntregul, serviciile aduse de conducătorii ei cauzei pe care au îmbrăţişat-o. Ne întrebăm, totuşi, în preziua noii legi, dacă cei din Ligă îşi dau seama de formidabila forţă pe care trebuie să o arunce ca pe un paloş în ipocrita cumpănă a dreptăţii; - dacă recunosc puţinătatea şi sfioşia mijloacelor întrebuinţate pentru a o urni? Chestiunea locuinţelor ne doare pe toţi. Aproape totalitatea populaţiei de la oraşe face parte din categoria primejduită. Ar trebui să asistăm la enorme mee(ing-\ir\, la irezistibile şi neînchipuite manifestaţii populare. Parisul, Londra, Roma şi Berlinul au trăit asemenea zile. Acolo, proprietarii au amuţit şi guvernele au înţeles. Au înţeles că azi nu mai e admisibil să trăieşti din chirii şi din venituri. Au înţeles că proprietatea sacră şi inviolabilă nu mai există. Şi-au dat seamă de legătura şi asemănarea dintre problema agrară, care a dus la exproprierea latifundiilor în favoarea ţăranilor, şi problema locuinţelor, care fatal va duce la municipalizarea lor în folosul populaţiei active a chiriaşilor. Şi, pentru a întârzia ceasul acesta şi a nu zădărnici iniţiativa construcţiilor care poate duce, pe altă cale, la rezolv irea aceleiaşi probleme, au făcut, din vreme, concesiuni. La noi, nu vedem, însă, participarea oraşelor la dezbaterile care le vor regula felul de viaţă. Aceasta e, desigur, semnul unei propagande inactive şi timide. Rezultatele le prevedem, cumplite. Azi e vorba numai de anihilarea agitaţiei proprietarilor. Mâine va trebui să nimicim rezultatul unor uneltiri devenite lege. Atunci, mişcarea chiriaşilor va fi „antilegală" şi va aduce atingeri „ordinei stabilite". Nou pretext pentru Brătieni de a scoate armata în stradă. UN TRĂDĂTOR OFICIAL în câteva replici rapide, vioaie, precise, dr.-ul Lupu şi ministrul 1. G. Duca au pus capăt deunăzi, la Cameră, uneia dintre cele mai sinistre comedii ale vieţii politice româneşti din ultimul deceniu. E vorba despre trădarea lui C. Stere. Dr.-ul Lupu a repetat că propaganda germanofilă a d-lui Stere, în perioada neutralităţii, a fost întreprinsă de acesta cu asentimentul d-lui Brătianu. Călătoria d-lui Stere în Ardeal, în 1914, a fost făcută cu aprobarea primului ministru, D-l I. G. Duca a confirmat fără rezerve aserţiunea dr.-ului Lupu. în privinţa campaniei de presă şi a articolelor din Universul semnate de d. Stere, toate favorabile Germaniei, d. I. G. Duca face, de asemenea, mărturisiri complete. Adevărul, pe buzele acestui diplomat subtil şi fugace ca argintul viu, ne surprinde. Cu alt prilej, vom cerceta cauzele acestei lealităţi subite. Reţinem, pentru mo- 394 395 ment, confirmările d-sale: articolele lui Stere au fost scrise din în- 1 demnul ministrului Duca. Deci, activitatea germanofilă a d-lui Stere 1 se desfăşură sub auspiciile guvernului, singurul, pe atunci, în măsură ' să cunoască situaţia europeană şi să dicteze fapte şi atitudini în ş interesul ţării şi al scopului urmărit: idealul naţional. g Iată, deci, la ce se reduce prima perioadă a trădării lui Stere. | Dar din aceste prime certitudini, stabilite cu concursul neaş- 1 teptat al d-lui Duca, şi servindu-ne de câteva date clare şi neîndo- fl ioase, cum, de pildă, lăsarea la vatră a colonelului de rezervă Stere I în momentul retragerii, unde oare ajungem cu ajutorul bunei metode 1 inductive? La siguranţa că d. C. Stere a fost lăsat în interiorul 1 cotropit pentru a continua în folosul eventual al ţării aceeaşi politică 1 germanofilă uneltită în 1914 de d-nii Brătianu şi Duca. La descoperirea mărturisită că politica de duplicitate şi oportunism din timpul neutralităţii a continuat şi după ce războiul cu Germnaia s-a declarat. Şi, în sfârşit, la constatarea că în zbuciumul dureros al politicii româneşti printre restricţiile de tot felul, d-1 C. Stere a acceptat rolul de sacrificiu. Defăimările şi ameninţarea dezlănţuită în urmă, asupră-i, nu dovedesc decât lipsa de loialitate a complicilor săi. D-1 * Stere a fost lăsat o clipă să şovăie sub greutatea crucii tuturora. La un moment dat, d. Brătianu a vrut chiar să-1 îngroape sub dânsa. O mână salvatoare, astăzi, îl scutură de acel pumn de ţărână pe care alţii, cu anticipaţie, i l-au aruncat. Pentru noi, d. Stere nu e, însă, numai politicianul care a înfruntat riscurile politicei şi tovărăşiei orientale a d-lui Brătianu. 1 Deasupra acestor triste constrângeri ale oamenilor şi ale locului, d-sa, fără vrere şi ştire, rămâne omul destinului: omul Basarabiei. Foştii săi prieteni îl păstrează pentru roluri subalterne, în prilejuri nenorocite. Soarta i-a făcut o figură istorică, şi d. Stere a ştiut să joace. Dar tocmai acest lucru nu i l-au iertat, până deunăzi, partenerii săi de giumbuşlucuri. E povestea figurantului care înlocuieşte, o seară, în erou, pe protagonist. Comedia se sfârşeşte aproape cu bine. | „Trădarea", în afară din ipocrizia liberală, n-a existat decât în ' imaginaţia ardentă a d-lui N. lorga. E rândul d-sale să recunoască o greşeală de care nu e vinovat. D-1 lorga, care a dezbinat cea mai democratică şi redutabilă coaliţie din pricina acestei presupuse trădări, - d-1 lorga, singurul în stare să o refacă şi să o îndrume la o izbândă sub prestigioasa sa conducere. BARRES A MURIT Moartea lui Maurice Barres readuce în discuţie vechea teorie a dezrădăcinării. Naţionalismul exclusiv, în Franţa şi pretutindeni, şi-a făcut din această teză gratuită a marelui scriitor lozinca fundamentală. Talentul incomparabil al lui Barres serveşte astfel o cauză ingrată. Dezrădăcinaţii, bine-cunoscutul roman care a pus în circulaţie faimoasa formulă, este fără îndoială cea mai neînsemnată, cea mai descusută, cea mai prost scrisă carte a lui Barres. Ea punea, însă. la îndemâna tineretului francez o evanghelie comodă, un îndreptar facil de înşurubare în solul natal, de eludare a neprevăzutului, de nivelare în mediocritatea solidă. Se poate ca acest contact cu solul natal să fi fecundat sufletul lui Barres, aşa cum povesteşte el "m Le Jardin de Bârenice. Nu trebuie să ne lăsăm, însă, amăgiţi de confesiunile acestui admirabil liric, a cărui viaţă dezminte întreaga-i doctrină, a cărui nelinişte încearcă zadarnic, prin arabescurile celei mai subtile dialectici, să se astâmpere şi să se cristalizeze în câteva precepte seci. Istoria, de altfel, îl dezminte într-una pe Barres care, din punctul de vedere âl înrădăcinării şi dezrădăcinării, nici nu este discutabil, „în ţara lui, nimeni nu e profet"; Barres o ştie, şi de aceea l-au preocupat cu pasiune şi l-au cucerit individualităţile cari s-au realizat şi au izbândit departe de ţara natală. Prietenia şi admiraţia lui pentru poetul Moreas-Papadiarhantopulos se explică priritr-un fel de ricoşa a ciudei, printr-un sadic sentiment de a-şi vedea crezul nimicit de exemple vii. Taina din Toledo, acel comentar pasionat al vieţii şi operei pictorului Greco-Theotocopulos, purcede din aceeaşi pornire a făptaşului care se întoarce mereu la locul crimei. Argumentele cari conciliază cele mai contrare afirmaţii n-au nici o greutate. O minte şi un verb ca al lui Barres putea realiza până şi în absurd. Doctrina piere, opera însă dăinuieşte. Rămâne în sarcina unui cler de intelectuali neputincioşi să bată table de legi şi canoane din zbuciumul unui intelectual viguros şi liric subtil în căutarea unei atitudini estetice. NOUA EXPOZIŢIE A LUI MARCEL IANCU Pictorul care, după ce Iser şi-a epuizat noutatea şi înrâurirea, a împins mai departe investigaţiile pictoriceşti şi a însemnat o etapă virgină în plastica română, deschide a doua sa expoziţie la Maison 396 397 d'Art. Facla, prin pana d-lui N. D. Cocea, s-a ocupat cu satisfacţie de succesul celei dintâi. Marcel Iancu a fost printre puţinii români cari, asemenea lui Brâncuşi, lui Pascin, lui Segal, nume atât de insuficient cunoscute în ţara lor de baştină, s-au înscris în străinătate alături de precursorii artei ce reprezintă cu adevărat veacul nostru până mai ieri inexprimabil. Expoziţia care se deschide în 22 decembrie, la Maison d'Art, găseşte astăzi un public mai pregătit decât cel de acum un an. Poporul nostru este dintre cele mai înclinate să accepte şi să creeze în pictura abstractă. Cele mai multe scoarţe, în Moldova şi Basarabia mai ales trădează predilecţia şi dibăcia artistului anonim în speculaţiile de armonizare a culorilor şi a formelor pure. Avem, deci, pentru înţelegerea artei noi un punct de reper şi de plecare specific naţional. Spectatorul care se declară nedumerit în faţa unui tablou cubist mărturiseşte, o dată cu aceasta, nepriceperea lui pentru pictura în genere. Cel ce reclamă cu tot dinadinsul un „subiect" în pictură descrie, totdeodată, limitele competenţei lui artistice. Pictorii nu ţin tarabă de flori, naturi moarte, mutre şi peisaje, decât când n-au talent. Ceea ce îi interesează în primul rând e suprafaţa, echilibrul, mişcarea, suma de vitalitate a unui organism coloristic. Amatorul de artă care sesizează aceste elemente într-un tablou anecdotic, dar nu le regăseşte într-unui abstract, nu e decât un snob recalcitrant şi incapabil să se menţie la nivelul propriei lui farse. Pentru a preveni întâmpinarea obişnuită că pictura actuală e numai un mijloc de a eluda dificultăţile tehnice ale celeilalte, Marcel Iancu expune, însă, câteva portrete cari sunt tot atâtea incursiuni sălbatice în tainele materiei; câteva peisagii fantastice şi pânze „cu subiect". Concesie? Nu, desigur, ci repaus şi desfătare dionisiacă a unei cerebralităţi creatoare, a unei saturaţii tehnice şi a unui prisos de talent. „LULU" DE HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU ŞI EUGEN LOVINESCU Teatrul Naţional: Lulu, 3 acte, de Hortensia Papadat-Bengescu şi Eugen Lovinescu. D-l Lovinescu reîncepe, de data asta în teatru. E un debut juvenil, o iniţiere tremurândă, un fior de pubertate în primăvara de mucava din culise, după ce mirele poligam şi uituc şi-a serbat nunta de argint, douăzeci şi cinci de ani de trai sterp cu Literatura. Pegasul de reformă pe care avântul său se clăteşte a întâmpinat montura de aceeaşi esenţă poetică a d-nei Bengescu, şi cele două Rosinante s-au unit din buiestru pentru a da naştere cârlancei scalâmbe denumită Lulu şi expusă trei ceasuri pe scena Naţionalului, spre marea mizerie a publicului din sală. Acest suistic cuplaj, a două facultăţi creatrice, a costat statul, deopotrivă grijuliu când e vorba de îmbunătăţirea literaturei şi a remontei, aproape o jumătate de milion. Hipismul dramatic al autorilor a pretins tratament de paradă şi găteli de pale/roi pentru o corcitură anemică şi afectată de morvă congenitală. Crudă şi neiertătoare boleşniţă. Lulu moare reglementar, în trei seri, cu toate baloanele de oxigen cari i se vor administra în matineurile de joi, sâmbătă şi duminică, şi în spectacolul forţat de duminică seara. Lulu, poveste gumelastică, a unei femei din demi-monde , care se îndrăgosteşte şi-şi închipuie că poate sacrifica luxul şi plăcerile pentru o viaţă cumpănită şi curată la flacăra căminului. Aventură similară cu a criticului care încearcă, la finele carierei şi al dezastrului, o renaştere sub focurile rampei. Lulu e disputată de un prinţ turbure şi aventurier mărunt (criticul Lovinescu) - solid întruchipat de Bulfinsky - şi de un iune savant, entuziast şi naiv (debutantul Lovinescu în teatru), căruia d-l Tâlvan îi împrumută ritmul temperamentului său defauve2. în cele din urmă, obiceiul biruie, rastaquer-u\ îşi ia muza şi pachetul de bancnote şterpelite şi pleacă la Monte-Carlo. Toate personagiile vorbesc acelaşi jargon descărnat, de conferenţiari pogorâţi cu servieta sub braţ în viaţa mare. Te aştepţi să auzi pe Simina, subreta din piesă, întrebând, rotunjit, ştiinţific şi literar: - Domnul doreşte un pahar de H20? D-na Agepsina Macri-Eftimiu, deşi acceptabilă şi utilă de îndată ce renunţă la marele repetoriu, Electra-Nora-Rebeca West-Lady Macbeth, a redat Lulu cu accente din Eleonora Mihăilescu în Ofelia. D-ra Tantzi Bogdan s-a evidenţiat într-un personaj secundar, singură, printr-o alegere iscusită şi foarte de gust a toaletei, o ţinută distinsă şi o strictă observare a liniei rolului. Dar de ce, colac peste pupăză, interpreţii se interpelează şi stau în scenă depărtat, la distanţe de tir cu pistolul? 1 Demi-monde (franc.) - lume de moravuri uşoare. 2 Fauve (franc.) - sălbatic. 3 Rastaquouere (franc.) - venetic ce trăieşte pe picior mare din resurse suspecte. 398 399 COW-BOY Cu tot cinismul său, în celebrul articol-portret al generalului Averescu, d. Argetoianu, autorul, a întrebuinţat pe săturate cuvintele patrie, tron, democraţie. Ipocrizia transpare, însă, în ciuda vigoarei contururilor, cu toată consistenţa suprafeţelor. Portretul generalului e aproape un relief, un început grotesc de statuie. îi poţi da târcoale, îl poţi privi din orice unghi, îl pipăi, dacă vrei, cu degetele. D. Argetoianu, pentru o singură dată, s-a afirmat scriitor politic. O precizie şi o sobrietate în stil, pe care i-o dă ciuda îndelung stăpânită, l-a hărăzit, accidental, cu darul scrisului. Fenomenul nu se va mai repeta, căci e rezultatul unei experienţe şi a unei pregătiri sub-conştiente de cinci ani. Flaubert întrebuinţa acelaşi răstimp pentru a desăvârşi un întreg roman. Dar avea talent. Argetoianu a pus cumpătarea sa în serviciul unui singur articol, care, însă, rămâne. Ipocrizia îl completează pentru a introduce într-însul însuşi chipul autorului. E hohotul lui Mefisto străbătând prin larma orchestrei şi prin plângerile Margaretei sedusă şi părăsită. Ţară, tron, democraţie! D-1 Argetoianu îşi oferă agrementul neruşinat de a sufla cântecul acesta în urechile roşii, de feciorelnică indignare, ale generalului Averescu. De fapt, ceea ce-1 agită, ceea ce-1 fascinează pe Mefisto, e prilejul de a mânui oameni. Posibilităţile de intrigă şi de grupare pe cari i le înlesneşte clubul unui partid în opoziţie şi în descompunere nu procură decât mediocre senzaţii unui politician de rasă. „Puterea" singură i-ar da satisfacţia intensă şi deplină pe care o urmăreşte. D-1 Argetoianu refuză deliciile sarbede ale unei bolnăvicioase tactilităţi. Vrea îmbrăţişarea, vrea puterea. Totul pentru ea. în 1918 a avut primul contact rapid cu această nobilă târfă. Generalul Averescu i-a fost intermediar şi naş. în 1920, cuprins de frigurile dragostei, d. Argetoianu s-a dus din nou sub balconul iubitei prea sus ivite. Generalul Averescu i-a servit de data aceasta drept cal de paradă. Femeile adoră caii. Dar caii ostenesc. Azi, în preajma lui 1924, când d. Argetoianu simte în artere năvala rutului, d-sa îşi dă seamă că tovarăşul credincios de războaie nu-1 mai poate purta la primejdiile adorabile ale întâlnirii. Oricât l-ar ţesăla şi i-ar lustrui coama, oricât i-ar da să mănânce jeratic, şi de l-ar potcovi cu aur şi ţinte de diamant, el tot n-ar mai fi, pentru mulţimea adunată la nuntă, năluca elegantă, El-Zorabul fulgerător de odinioară. Şi atunci, d. Argetoianu îşi aduce aminte de ţară şi demo- craţie, îi trage câteva cravaşe şi pleacă, lăsând grajdul deschis. Cu laţul într-o mână, cu ochiul la pândă, pe pampasul politicei române, el caută un alt bidiviu, o altă cârcă, o nouă speranţă democratică şi a votului universal, pe care, o dată suit, să tragă, fără greş, la scara de onoare a castelului suspinat. Cinism, imoralitate! se poate; d-1 Argetoianu şi-a făcut, însă, din cinism un amănunt caracteristic, un pitoresc brutal, un „vino-ncoace" haiducesc care-1 prinde. Astăzi, d-sa cântă-n frunză şi fluieră de dor. îi trebuie calul năzdrăvan pe care să-1 strângă între coapse. Şi d. Argetoianu e prea bun călăreţ ca să nu-1 găsească. Se zice chiar că l-a şi găsit! ISPRĂVILE DE LA CLUJ Presa de aici şi de dincolo D-1 Octavian Goga, în sfârşit, s-a răzbunat. Studenţii destul de slabi de înger cari s-au lăsat îmbătaţi cu elixirul stătut, dar fiert cu trudite sofisme şi eschivate argumente, al retoricei antisemite, au spart un congres şi au -Idămicit, pentru câteva zile, desfacerea în oraş a ziarelor „anumitei prese". Cuvântarea despre „Ideea naţională" s-a prelungit în actele auditorilor dincolo de prevederile conferenţiarului: firme scumpe ale Clujului pretenţios au fost sfărâmate, şi veştile ne spun despre devastarea vitrinelor de conţinutul lor de ispită mulţumită răufăcătorilor cari s-au folosit de tinerescul elan al patrioţilor exclusivi. Glasul d-lui Goga avu, se vede, ecouri neprevăzute: răsunetul se târăşte şi azi pe birourile micului parchet. Lăsăm detectivilor sarcina să rezolve ciudatele rezultate ale unui ceas de elocvenţă. Ne gândim numai la izbânzile de moment ale studenţimii pure şi la urmările lor nefaste în cazul, absurd, când ele s-ar statornici. întreg Ardealul cu patru milioane de români, de o cinstită instrucţie primară, n-a izbutit să asigure viaţa unei prese regionale româneşti care numără gazete de zeci de ani vechime. Foile româneşti, reduse ca format, inexistente ca tiraj, redactate într-un hibrid jargon ungro-latin, au fost nevoite să recurgă la subvenţiile oficialităţii, la fondurile partidelor şi la ghişeele publicităţii pentru a continua, penibil, să apară. Alături de acestea înfloreşte, în toate oraşele, în mii şi zeci de mii de exemplare o neobosită şi adesea 400 401 neprietenă presă minoritară. Sunt ziare zilnice şi săptămânale, săseşti şi maghiare, foi politice, reviste literare, buletine ştiinţifice sau gazete de sport ori de specialitate, într-un cuvânt tot ceea ce denotă o intensă muncă intelectuală şi un interes mereu atent pentru hârtia tipărită. Populaţia cetitoare românească, mediocru atrasă către o presă din toate punctele de vedere insuficientă, ar fi continuat să cadă tot mai mult în clientela presei străine dacă nu s-ar fi revărsat peste Carpaţi stolul hulit al gazetelor bucureştene. Cu sosirea lor, publicul ardelenesc şi o bună parte din cel minoritar, determinat indiferent dacă de numărul paginilor, de calitatea textului ori de superioritatea şi completudinea informaţiei, a fost canalizat către cultura naţională. Limba îndeosebi, atât de corcită, datoreşte mult în Ardeal acestei invazii, azi huiduite, purcesă din rotativele din Sărindar. Şi oricât s-ar strădui Octavian Goga cu răstălmăcirile, oricâte fraze ar risipi din fireasca-i abundenţă verbală, această presă cu metehnele ei rămâne cel mai de seamă agent de unitate culturală al românismului. Ea este, în mâna aceloraşi oameni, aceeaşi presă căreia înainte de 1916 i se interzicea trecerea munţilor, pentru siguranţa statului maghiar. Este aceeaşi presă prin care, până la război, poetul Goga îşi propaga iredentismul, „ideea naţională", pe care acum caută să o smulgă preocupărilor ~\ Ce conflict a dus, de atunci, între poet şi „anumita presă", la divorţul scandalos de azi? Fără îndoială că Octavian Goga, ca unul din „ginta irascibilă", a fost împins de ostilităţi fără importanţă, ale unor plumitivi1 nepoftiţi, la generalizările nedrepte şi la îndemnurile funeste pentru a căror realizare sacrifică o vehemenţă amintitoare de Eminescu, ziaristul. Fără îndoială, însă, că poetul ignoră, totdeauna, distanţa deformatoare care desparte războinica lui idee de înfăptuirea ei. Şi dacă propaganda lui Goga în Ardeal ar triumfa, suntem siguri că el, cel dintâi, s-ar înspăimânta de hâda ei realizare. EXPLICAŢIILE GENERALULUI ILIESCU-TURTUCAIA Ar fi pueril să credem că am pierdut războiul din 1916 din pricina comandamentului Iliescu-Turtucaia. Vina e numai a d-lui Brătianu care, în neutralitate, a zădărnicit pregătirea ostăşească prin 1 Plumitif'(franc.) - scrib, mâzgălitor de hârtie. neîncrederea inspirată ambelor tabere, posesoare de muniţii, în luptă. Vina d-lui Brătianu se complică întrucâtva prin numirea, din motive de ordin sufletesc, a generalului Iliescu în fruntea Marelui Cartier sub generalisimul de paie, răposatul Zottu. Şi, în sfârşit, vina generalului Turtucaia e că, din vanitate, a primit postul ce se cuvenea altuia. Negreşit, nimeni altul nu putea întârzia sau atenua simţitor dezastrul. Ideea singură a României oligarhice, cu fruntaşii ei şi organizarea pe care aceştia i-au dat-o intrând într-un război de maşini, e suficientă pentru a domina răspunderea comandanţilor şi a explica înfrângerile ce s-au ţinut lanţ de la Jiu până la Şiret. Generalul Iliescu, în faţa istoriei, e absolvit. Mărunta sa personalitate intră cu prea puţin între cauzele uriaşe ale prăpădului. A păcătuit, însă, din deşertăciune, şi a păcătuit de două ori. Căci, după ce a vrut să joace un rol de mare căpitan sub rapsodiile d-lui Banu din Flacăra, a năzuit să joace un rol politic european. Din explicaţiile d-sale reiese că, nenorocos în ţara lui, s-a dus să facă pe profetul la Paris, proorocind trădarea rusească, felonia Serbiei, debitând tot ceea ce putea să alimenteze şi să servească defetismului francez în 1918. Clemenceau, enervat de zbârnâitul inoportun al unui general de club, a luat măsuri să-i trimită peste graniţă. Ceea ce s-a şi întâmplat. . Scrisoarea de adio pe care i-o trimite Poincare, preşedinte de republică pe atunci, încarcă aceste mizerii cu o bănuială: aceea că, în 1919, generalul Iliescu visa la un supliment de război în care d-sa avea să ia, desigur, comanda armatelor româno-polono-cehoslovace, „pentru a forţa mâna Conferinţei". Sinistre visuri borgiene! Pentru gloria lui Iliescu vieţile omeneşti n-au importanţă. Vârsta astăzi 1-a mai potolit şi, renunţând la politică şi la strategie, senatorul Iliescu se mulţumeşte să extragă aur din stâncile Transilvaniei. Partea sa la prada de război! REGII LA NOI Ultimii regi sosesc la noi. Trăim timpuri shakespeariene. Din clipă în clipă, porţile se deschid, un sol se iveşte, fanfara din culise sună onorul, un suveran este anunţat. Dar lucrurile iau o întorsătură bufă. în loc de un cabotin în fireturi, purpură şi hermină, vedem câte 402 403 o doamnă cu durdulii buci germanice în elegant costum de călătorie; câte un civil bălan şi ţeapăn prin înghiţirea bastonului de iunker, în ţinută impermeabilă de comis-voiajor. Şi Cotrocenii, şi Bicazul şi Branul, mai cu seamă aceste două cuiburi de briganzi feudali, tresar de amintiri teutone. Atâta revărsare de majestăţi, fie şi plouate, atâta rostogolire de coroane defecte, atâta mireasmă de muzeu şi tradiţie începe să ne îngrozească. Desigur, auguştii oaspeţi, simţindu-şi capetele la adăpost, se vor feri să se amestece în treburile noastre interne. Dar simpla lor prezenţă aci, pe solul nostru republican, înfierbântă mintea reacţionară a câtorva politicieni din vechile cadre şi dă aripi visurilor iunchereşti ale câtorva generali, nărăviţi, în ultima vreme, să guverneze. Mexicanismul şi fetişismul dinastic al politicienilor, obrăznicia camarilei şi căldurile cezariene ale cucoanelor de la Coţofeneşti se vor simţi întărâtate de asistenţa acestei figuraţii cu sceptru. însuşi blândul nostru Rege Ferdinand se va simţi împins la gesturi neroniene când, asemenea lui Napoleon, pe care l-a întrecut deunăzi în capacitate militară, se vede prada obsecviozităţilor unui parter, sau unei anticamere, de regi. De aceea am dori, cu tot surplusul de cinste ce ni se face, să avem cât mai rar asemenea oaspeţi şi cât mai scurtă să le fie şederea pe solul nostru republican Căci istoria Principatelor ne spune că, dintru început, domnia fost-a la noi eligibilă şi la şapte ani limitată. Prin tradiţie, monarhia românească este republicană! CETATEA ZGOMOTOASĂ Ordonanţa, lipită proaspăt pe zid, interzice automobiliştilor abuzul de semnale. Am cetit-o, dimpreună cu mai mulţi pietoni, printre cari mă îndoiesc să fi fost proprietari de automobile. Aceştia treceau zgomotoşi şi prea grăbiţi ca să mai citească. Ne vom face, însă, datoria cu toţii şi, abordându-i în stare de repaus, în pană sau la cafenea, le vom comunica hotărârile cetăţii. Căci afişele sunt cetite totdeauna de către alţii decât cei direct interesaţi. Astfel, invitaţiile către public ale opoziţiei care ţine meeting-uii sunt mai întâi citite de poliţie. Astfel, în satul lui Jules Renard ordonanţa primăriei era luată în considerare de o capră. Lipiciul de apă şi făină era delicios limbii sale aspre. Acolo dispoziţiile primarului riscau să rămână tot aşa de ignorate cum în oraşul nostru; măsura în contra zgomotelor, proclamată de către prefect. După cererea cui? Nu cunosc decât o cerere a lui Schopenhauer, dintr-un curios articol, intitulat, pare-mi-se, ..despre zgomote". Sunt pagini menite să întărească pe d. prefect în acţiunea sa. Sunt argumente servite cu o vigoare inegalată. Şi dacă de atunci condiţiile s-au schimbat şi amănuntele s-au agravat, cu atât mai bine. Schopenhauer socotea că zgomotele unui oraş sunt o calamitate socială. întrerup meditaţiunile filosofului, îi risipesc liniştea. îi ucid ideile sau i le precipită într-un soi de avort mortal cu consecinţe multiple asupra vigoarei ideii nou-născute. Iar dintre aceste zgomote, cel mai strident şi mai execrabil era, pentru Schopenhauer, pocnetul biciului. I se părea că sfârcul sălbatic ce răsună pe uliţi îi sfichiueşte însăşi suprafaţa marelui său creier. Se pierdea în blesteme şi apoi în regrete pentru operile pe cari surugiescul obicei i le izgonise din minte. Şi consacra pagini de analiză gravă, tinzând să demonstre inutilitatea acestui pocnet asupra accelerării locomoţiunei, prin incursiuni temerare în psihologia cailor. îh cele din urmă, propunea soluţii. Toţi vizitiii să facă nod biciului. Contravenienţilor, cu întreg respectul datorit proletariatului şi muncei cu mâna, să li se încalce respectul şi amintirea muncei intelectuale prin câteva lovituri energice, de codirişcă, la spate. în al doilea rând numai, ca o teroare mai mult, dar mai suportabilă, veneau tobele regimentare, evocate şi de Beranger: „ Terreur des huits troubles des jours, Tambours, tambours, tambours, tambours, Meteordirez-vous donc toujours Tambours, tambours, maudits tambours!" (Citat de Dietrich) Dar protestul în privinţa lor era redactat cu reţinerea pe care o impuneau zorile prusianismului. Fericit, însă, a fost Schopenhauer, suflet prea viu al acelor timpuri liniştite. Ce pamflet ar fi revărsat în spumegări negre pe hârtie dacă, locuitor al Bucureştilor (fapt, din multiple motive, imposibil), ar fi auzit de patru ori pe zi trâmbiţele regimului trecând, cacofonic, dinspre Cotroceni. Ar asculta pe cer avioanele, ca nişte albine de fier urcând spre floarea-soarelui, mai înainte de a se înfige vibrând în fagurii orizontului ca ceara. Dar, sub fereastră, în mijlocul unei grămezi de 404 405 tărâţe şi lemn, s-ar fi instalat, scrâşnind şi cu ţipete de ospiciu, de mătasă, de metal de ocnă şi de moară dezlănţuită cu vânturi şi ape, un ferăstrău circular ce şi-ar fi îndeplinit implacabil datoria în izbucnirea intermitentă a motorului bătând neobosit ritmul epilepsiei mecanice. Mai departe, goana automobilă îşi continuă producţia polifonă prin spaţiile în cari lumina electrică s-a diluat, ca ziua. Evocări preistorice: un strigăt răguşit de brontozaur, purtat între doi ochi aurii de fluture, ţi se năpusteşte în suflet şi monstrul se pierde. Din menajerie scăpat, un leu urlă amplu şi înfiorător, pe când pisica pe care ai călcat-o pe coadă, fără să-ţi dai seama cum, plânge un miorlăit întortocheat şi umoristic. Jungla anacronică se complectează cu sunete: lişiţe îşi iau zborul ţipând peste apele lămpilor voltaice, cerbii se sperie mugind, haita câinilor de toate mărimile îşi apropie lătratul haotic, fierb măruntaiele de piatră în fiinţele de metal cu răsuflarea de jar, printre cari se încurcă reptile invizibile, şuierând, şi un academician care-ţi tuşeşte formidabil la ureche. O amazoană străbate undeva, dezmetică, hohotind. Vânătoarea e, desigur, în toi, căci, dominând deznădejdea şi tropotul, şi măcelul inundat de culori din vitrine, semnalat de sonerii de cinematografe, cântat de piane automate, se aud salvele de arm?..ca nişte pneuri plesnite, sunând. .. .Şi astfel şi-ar fi scris Schopenhauer ura pe zgomotul oraşului, evocator de vremuri şi climate, crispate într-o singură zi. Şi ar fi recomandat generalului Nicoleanu măsuri: circularele să taie numai vată, iar contravenienţii să fie ferăstruiţi de vii. Aviatorii să zboare peste câmpuri sub ameninţarea de a fi prăbuşiţi prin tun. Automobilele să aibă un singur semnal de surdină, altfel conducătorii vor suferi moartea sonică prin funcţionarea necontenită a unui asemenea instrument la urechile lor. Şi ar mai fi rămas cameloţii, clopotarii, oratorii... Departe suntem de postilionii cu bice şi muzicanţii cu papagal cari au sporit tristeţea elocventă şi iritabilă a filosofului. 1924 MODERNISM ŞI TRADIŢIE Tradiţia e ameninţată. O mulţime de venetici şi de înstrăinaţi au urzit, în pivniţele capitalului internaţional, un obscur complot pentru sugrumarea şi stârpirea acestui vechi dar pururi tânăr arhanghel, cu scopul ca peste trupu-i rece călcând, să cotropească grădina îmbelşugată a sufletului şi mai ales a patrimoniului românesc. Planul e metodic şi amănunţit. Nici ezitare, nici neprevedere. Toate împrejurările, toate aspectele şi eventualităţile toate, ale întreprinderii, sunt studiate. Din zeci de puncte de vedere s-au dictat conjuraţilor, după cerinţele postului şi ale momentului, cele mai neaşteptate atitudini. Şi, deoarece nici un mijloc nu e de dispreţuit, căci însemnătatea lui variază după situaţie şi întrebuinţare, arta şi literatura şi-au atras atenţia deosebită a uneltirilor. Li s^a designat, deci, rolul de cal troian înlăuntrul zidurilor. Scriitorii şi artiştii cari au acceptat această misiune trădătoare s-au aşternut pe lucru. Cu o siguranţă drăcească au născocit în limbă forme şi accente inedite, în plastică procedee proaspete, devastând, ca în arhive uitate, orânduiala biurocratică pe care înaintaşii lor o visaseră eternă. Elementele vechi căpătau, printr-un adaos nepermis de material nou şi prin magia unor meşteşugiri temerare, înfăţişări străine ochiului şi rebele minţii de-abia deprinse cu forme de artă şi de lirism, cari, înlăuntrul unei evoluţii adeseori bruscate, păstrau încă legături tenace, asemănări ca între corp şi umbră, cu aşezările tradiţionalismului depărtat. Făpturi ciudate, organisme violente, se născură din aceste pân-găriri ale părăginitului templu prin virulenţa spiritului nou. Tradiţia impregnată de sămânţa obosită a celor ce stăruiau în funcţiuni incompatibile cu mizeria lor fiziologică îşi simţi flancurile fulgerate de apropierea unui necunoscut. Tradiţia restituie curând acestuia rodul îmbrăţişării care a purificat şi a biruit. Dar preoţii profani ai frumosului „românesc" refuză pruncului binecuvântarea. Spaima îşi înfige degetele în părul lor ca în faţa unei întruchipări a Satanei. E o spaimă stupidă şi o spaimă făţarnică. Dimpreună cu toate babele 407 criticei şi toţi cuvioşii senilismului precoce, se prăbuşesc în mătănii şi cruci, cu faţa la pământ. Deasupra lor, glasuri cărturăreşti se ridică şi, în haosul ceasului, caută mântuirea de toate relele faptei şi ale gândului, nu într-o energică acţiune culturală, ci într-o năpustire a mulţimii spre bolţile întunecate ale bisericei, spre mâna cu pămătuf de busuioc a clerului, sub rasa cu miros de castan de unde i-ar fi venit o credinţă şi o artă. Arta aceasta împodobeşte de câtva timp coperta şi paginele unei reviste care-şi face astfel campania de ortodoxie. Sunt reproduceri de picturi bisericeşti vechi în stilul pe care călugării greci l-au adus de la Athos şi Constantinopol până la Kiev, Târgovişte, Ravena şi Toledo. Stăruinţa revistei în reproducerile aceste e un mod de a striga rătăciţilor pe căi virgine: lăsaţi cercetările sau imitarea străinului; întoarceţi-vă la vechea artă naţională! Primejdia artei noi constă, după cei mai vajnici naţionalişti, în aceea că e fără subiect. în pictura lui Marcel Iancu, de pildă, nu mai vezi nici un ţăran, - se văita deunăzi un fost ministru. Pe aceşti nepoftiţi nu-i mai interesează peisajul, peisajul în care stejarii sunt verzi ca românul şi viceversa. Nici florile lui Luchian nu le mai regăseşti, adaogă acelaşi ministru revârsând mari cantităţi de flori retorice peste florile lui Luchian cari, precum se ştie, erau aduse, iarna-vara, din Italia în atelierul artistului. Iată cum îp atingere cu izma creaţă a poetului Goga, violetele de Parma capătă indigenatul. înţelegem însă îndârjirea şi fanatismul care-1 urmează. Revoluţia artistică de azi rupe legăturile cu natura organizată, păstrând doar datele ei eterne: culoarea şi forma în alfabetul ei geometric. Artistul reconstruieşte selon le cube et le cylindre\ o lume infinit mai vie şi mai expresivă decât a palizilor naturalişti cu stilizările lor timide. Poetul Ion Pillat îmi spunea: „aş vrea sa am o pânză de Marcel Iancu, dar nu ştiu unde să o pun să nu mi le anihileze pe celelalte". Pillat exprima sentimentul până şi al celor ce nu pricep: spectatorul ieşit dintr-o expoziţie modernă îşi caută zadarnic pierduta linişte, în sălile „clasicilor". Dacă e dintre cei pe cari nedumeririle îi muncesc, se va întoarce, iar şi iar, în sala blestemată, până ce solzii de pe ochi îi vor cădea... în literatură şi poezie, aceeaşi impresie de lâncezeală şi sălcie repeţire încearcă cetitorul paginilor datorite unui scriitor de azi. Cum să parcurgi din nou povestea banală a unei idile, a unui conflict sufletesc tratat după una din cele cinci-şase reţete literare, când ai trecut prin acea „atmosferă mocnită în care speciale sonorităţi de cuvinte se prind într-un dans macabru gâtuind subiectul". (Astfel 1 Conform cubului şi cilindrului (franc). defineşte d. Octavian Goga literatura nouă.) „Gâtuind subiectul": suprimând adică întâmplarea banală sau neobişnuită cu care ne-a obişnuit doica şi bunica. Desigur, literatura şi poezia nouă n-a căpătat soluţia definitivă, n-a găsit stilul epocal la care a ajuns plastica şi arhitectura modernă. Suntem, încă, la noi şi aiurea, în faza de cercetare şi de creaţie, grăbită, în care natura poeţilor vremii zămisleşte copiii săi mons-truoşi. Aceşti copii, însă, şi-au mâncat părinţii: vechea literatură, pe care o continuă, în timp. Să ne înţelegem: nu pretindem nimicirea trecutului în trecut. Dar un cercetător care nu-şi găseşte expresia e mult mai interesant şi mai de folos decât un definitiv utilizator al formelor ştiute, candidat la Academie, la douăzeci de ani. * Una din învinuirile cele mai ridicate aduse literaturii şi artei de azi e cuprinsă în calificarea: literatură de import. Mai întâi, ideea în sine, a unei literaturi române, e un pur şi simplu import. începuturile noastre literare n-au fost o dezvoltare firească a folclorului, ci o deprindere gentilă a primilor bonjurişti. Romantismul lui Eliade şi al lui Alexandrescu e de import. Toată liten^ura secolului nostru trecut e de import, şi uneori de import brut, cu modificări în iscălitură. Ţărănismul Vieţii româneşti şi „simbolismul" de la 1908 sunt de import. Coşbuc, singur, e o floare autentică a solului. Fireşte că s-au scris, totuşi, opere de valoare. Dar tocmai aceasta degradează argumentul „importului". în ceea ce priveşte, însă, modernismul afirmat mai ales de Ia 1917 încoace, el e, colac peste pupăză, în contrast cu întreaga noastră literatură şi artă de la 1800 încoace, - e un modernism de EXPORT. Pentru întâia dată am dăruit ceva străinătăţii care recunoaşte. Azi, e universal recunoscut că sculptorul Brâncuşi a influenţat, prin elevii săi Liepschietz şi Arhipenko, mult mai celebri decât maestrul însuşi, întreaga plastică modernă. în toate cercurile de artă străine se ştie rolul jucat de Marcel Iancu în propagarea cubismului încă din 1915, după cum se ştie că acest mare artist a lucrat primele reliefuri cubiste în apus. în sfârşit, prietenul nostru Tristan Tzara, care publica versuri în Chemarea 1915, a stârnit apoi întregul curent literar care a dezlipit de învechitul tipic al simbolismului tineretul din Franţa, Germania, Elveţia şi America. Orice tânără revistă din aceste ţări e o mărturie a neînsemnatei isprăvi, pusă la cale aci, 408 409 înainte de război, şi care izbăveşte pe moderniştii români de acuzaţia „importuluiPictura fără subiect şi literatura fără subiect nu sunt. însă, lipsite de legături cu arta şi poezia noastră populară. O plimbare pe cheiul Dâmboviţei printre scoarţele ţărăneşti e mai persuasivă decât orice argumentaţie. Poezia populară, de asemeni, când nu e corectată şi adăogată de colecţionari, e cea mai scutită de subiect şi de logică narativă, dar cea mai bine construită şi plină de atmosferă dintre poezii. Iată-ne întorşi, din pivniţele capitalului, pe căi simple şi depărtate, la vatră. Să ne amintim, ca, încheiere, denunţul, alarma dată de poetul Octavian Goga, către studenţimea din Cluj: „Domnilor, un aspect nou şi straniu se iveşte pe câmpul literar, în vremea din urmă, la noi!" SECRETUL NAŢIONAL Presa liberală reia învinuirea sub care s-a obişnuit să curme polemicile, când e încolţită: trădarea de patrie. De la 1916 încoace, această expresie patetică a ispitit mereu inspiraţia celor de la Viitorul. De nenumărate ori a fost întrebuinţată ca spumegare culminantă pe fluxul bucal al politicianilorcu strungăreaţă. A fost o vreme când, de teama unei depline dezagregări, şi sub ochelarul scrutător al surorii latine, giumbuşlâcul răsăritean al antanto-filismu-lui nostru trecu din scenă în viaţa reală. Câţiva scriitori plătiră, cu luni de închisoare, duplicitatea comandată întregului nostru cadru politic şi administrativ. Dar de când cu frumoasele mărturisiri ale d-lui Duca, din ultima sesiune parlamentară, se părea că până şi d. Stere, socotit ca cel mai periculos oligarhiei, va fi scos de sub acuzarea, cu tremolo de orchestră şi lumină roşie la rampă, a trădării de patrie. D-l Duca întărea că propaganda germanofilă a d-lui Stere în Ardeal, campaniile prin presă şi rămânerea în teritoriul ocupat au fost uneltite de guvernul de atunci, în vederea „intereselor superioare ale ţării". Aceste declaraţiuni denunţau farsa care pe chestia naţională împărţise pe toţi românii în două tabere: cei ce păstrau alianţa tradiţională cu nemţii şi cei ce riscau războiul din 1916. Fapta peste doi ani se consumase; posibilitatea de surprize era înlăturată. Nimeni din cei pe cari înţelepciunea regală şi prevederea diplomatică a lui Ferdinand I şi Ioan al Il-lea îi lăsase la Bucureşti, 410 pe domeniile Coroanei sau la Florica, pentru a îndeplini formalităţile mântuirii publice sub oblăduirea inamicului, dacă acesta ar fi ieşit definitiv victorios, nu trebuia să mai sufere. în teatru şi în politica externă de la laşi şi de la Capul Podului succesul se cuvine deopotrivă şi junilor primi şi celor ce au acceptat rolul antipatic. Principalul e ca piesa să fie bine jucată, iar figuraţia şi publicul să participe la acţiune. Şi astfel a fost voia împrejurărilor că pentru aceştia textul să cuprindă pasagii de tragedie, în momentul chiar când meterhaneaua cânta la nunta lui Constantinescu-Porcu. Nici acuzator, deci, nici vinovaţi. O măreaţă complicitate, o simula-ţie esenţial patriotică, pentru care câteva secole de bizantinism şi ortodoxie ne înzestrase cu o virtuozitate ajunsă caracteristica de căpetenie a politicianismului. Jucau pe ambele cărţi, păstrând pe a treia în manşetă, şi toate cărţile erau măsluite. Vicisitudinile, cum se zice, ale aşezării geografice între vecini mai tari, au deprins şi pe strămoşi cu această echilibristică între turci, austriaci şi ruşi deodată, când aceştia se bat. Jocul a reuşit. Am terminat războiul învinşi, dar cu ţara îndoită, în dauna Germaniei, dar în excelente raporturi Cu ea şi sub ocrotirea surorii latine insuficient instruite asupra moravurilor surorii mai mici. O vreme încă, am mai păstrat secretul. Ne indignam şi ameninţam cu divulgarea secretului, când, ca spectatori, vedem pe tenorul Brătianu terorizând cu patos prea naţionalist pe baritonul Stere. A sosit momentul când pe baze noi, în situaţii modificate, înscenarea se prelungea inutil. La un semn al d-lui Duca, taberile s-au amestecat, Cenzorii au dispărut, comisarii şi apărătorii publici părăsiră atitudinea lor de manechini, într-un cuvânt lumea toată îşi dădu poalele peste cap. Confeti, lampioane, tombolă... în asemenea momente intervine un d. Diamandi, care ceru să se reia de la început comedia. D. Diamandi veşnic căzut din lună: d-sa e ministrul care raporta de la Petrograd, în ziua izbucnirii revoluţiei ruse, că nimic nu ameninţă ordinea ţarilor şi a nobilimii. Viitorul e nevoit fireşte să-1 acompanieze pe nas. în Orient, ipostazele acestea de intransigenţă rigidă, de bună credinţă jignită, de cavalerism fără pată şi fără prihană degajă un parfum de suliman prost şi naftalină. Sunt puşlamalele noastre bizantine cari se travestesc în granzi de Spania! ' La Capul Podului, actualmente Piaţa Victoriei, se afla Ministerul de Externe. 411 O REPLICĂ D-LUI GOGA Domnule director'. Suntem, prin stăruinţa insinuantă şi plină de gratuităţi a revistei d-voastre. reduşi în strania necesitate ca, în ţara în care conducerea e acaparată, precum ştiţi, de cea mai pestriţă oligarhie a continentului, să dovedim a nu ne obârşi din nici una din seminţiile obişnuit intrate în chimia etnică a patrioţilor de la oraş. Aceasta, pentru simplul motiv că întreaga noastră ascendenţă masculină este românească. Găsim, de pildă, într-însa un stră-unchiu, hospodarul Iova. luând parte activă la revoluţia lui Tudor. Pe un alt străbun, lovanache Niculae, ca reprezentant (capuchehaia) pe lângă Poartă. Despre unul pomeneşte Aricescu în Acte şi Documente privitoare la revoluţia lui Tudor Vladimirescu. Despre cellalt, om de o cultură europeană, scrie istoricul Buckewil, fost consul al Franţei la Stambul. Am dat aceste sumare amănunte în jurul persoanei noastre constrânşi de perseverenţa redactorului d-voastră, Alex. Hodoş de a se arăta şi naţionalist şi om de duh. Năzuinţa dintâi fiindu-i mai în mijloace decât următoarea, ne oferim astfel plăcerea de a răpi d-lui Hodoş argumentul ad hominen2, lăsându-i sarcina covârşitoare de a încerca să obţie, prin stil şi higiena mintală, spiritul pur. Strădanie în care, ne-o spune o scelerată constatare intimă, se va istovi fără ispravă. Cu epitetul de „dolofan chiulangiu" al războiului, colegul nostru de la şcoala din Iaşi ajunge, în acest grai de cocotă, la capătul dialecticei lui de artă, la supremul argument al cerebelului său în acţiune. Nu putem învinui decât gigantismul precoce, acromegalia sa, grotescă afecţiune care te face să nu-ţi mai cunoşti lungul nasului şi-l obligă pe suferind să uite a nu vorbi de funie în casa spânzuratului. Cât despre individualitatea d-lui Mavrodi, nobila dv. intervenţie egalitară ne mişcă, dar nu ne priveşte. Personal n-am scris nici un rând nesemnat împotriva acestui premier violon al presei liberale, căci avem obiceiul de a ne asuma răspunderea prin iscălitură, în aceeaşi măsură în care d. Hodoş are apucătura de a ne atribui, pentru nevoile de solidaritate ale polemicei sale, rânduri scrise de alţii. Scrisoarea este adresată lui Octavian Goga, în calitate de director al revistei Ţara noastră (vezi nota p. 494). 2 La persoană (lat.). Terminând, îmi îngădui să vă mai amintesc că atât dv., cât şi personalul dv> de redacţie, n-aţi manifestat întotdeauna acelaşi tăios dispreţ de azi pentru scrisul servului d-voastră. STÂRPIREA CĂRŢII Avem, de curând, o lege sinceră pentru desfiinţarea învăţământului. Câteva indiscreţii în jurul proiectului de reorganizare a şcolilor primare normale ne încredinţează că d. ministru Anghelescu a decis să ia taurul de coarne. Metodele piezişe de până acum îi displac. Să-1 fi dezamăgit oare mediocritatea rezultatelor, sau numai nepotrivirea acelor procedee cu temperamentul său sangvin? E o chestie de măruntă psihologie pe care nu o vor aprofunda nici actualitatea, nici istoria. Cert e că, prin proiectul d-sale, d. Anghelescu atacă edificiul nostru cultural de la temelie. După doi ani de ipocrite străduinţe anti-universitare, ministrul se dezmeticeşte şi se improvizează dinamitard. Căci, timp de doi ani de zile, în tovărăşia fostului său coleg cu barbă de la Arte, a fomentat' agitaţiunile studenţeşti, dezbinările rituale, cu stăruinţa unui bătrân maniac freudian care propune tinerimii obsesiuni prenupţiale. Sălile de cursuri se transformau, vremelnic, în arene. Dar ordinea se restabilea cu o precizie astronomică în luna examenelor, pe care precocii complici ai Excelenţei sale sportive ştiau să le reclame şi să le obţină cu circumstanţe atenuante: suvenirul luptelor purtate în comun. Sistemul, deci, nu ducea la dispariţia clasei abjecte a intelectualilor. Oricât s-ar fi scâlciat programele şi oricât s-ar fi înteţit şedinţele de box cu premiu din fondurile secrete, guvernele se puteau teme că, din patru universităţi regionale şi o Academie de Drept la Oradea, n-ar fi cu desăvârşire exclus să se ivească doi-trei din acei indivizi pe generaţie, recalcitranţi faţă de învăţătura oblăduită, cari fac marea nelinişte şi ocară a cuvioşilor de la putere. în gândul ospătaţilor acestei ţări, cuvintele „intelectual" şi „agitator" sunt sinonime. în contra lor, măsuri se impun, precum în regiunile silvice se afişează recompense pentru vânătoarea lupilor, sau în hotelurile din Fomenter (franc.) - a instiga. 412 413 Egipt, precauţiuni împotriva scorpionilor. După modelul asociaţiilor anti-alcoolice sau de profilaxia tuberculozei, urmând şi pilda propagandelor anti-veneriene, guvernul român de azi şi de mâine se apără vajnic de suspecţii slovei tipărite. Legea de organizare a ministrului Anghelescu va constitui elixirul specific, salvarsanul acestei higiene a foştilor latifundiari refugiaţi în samsarlâc şi-n marea industrie. Eficacitatea lui va fi, de-acum, mai mult preventivă, asemenea portativei farmacii intime prescrise soldaţilor germani în campanie. Cultura cu greu poate fi combătută când apucă să încuibeze. Generaţiile intrate în impurul contact nu se mai abat de la dânsul. Recolta de semidocţi compromiţători, de grămătici imbecili şi de răzvrătiţi subversivi va fi, fără greş, obţinută. Important e ca, cel puţin de azi înainte, fiii României să fie întorşi de la calea lungă a alfabetului. Setea de lumină e atât de mare, încât Făt-Frumos se suia în copac să o zărească, prin noapte, mijind. E vorba să nu o mai vadă nicăierea, dar drumul să pară liber şi învăţământul să rămâie obligatoriu. Deci, d. Anghelescu, în proiectul său de reformă, a hotărât aşa: învăţătorii să nu mai poată fi aleşi deputaţi; Membrii corpului didactic - institutori, profesori de liceu şi de universi-tate -, aleşi în două legislaturi consecutive, să fie demişi din învăţământ. (Proiectul de reorganizarea clerului prevede măsuri similare pentru popi.) în primul rând, s-ar părea că legea e îndreptată numai împotriva Partidului Ţărănesc. Iar d. Anghelescu va pretinde că aduce o lege împotriva demagogiei. în realitate, e un atentat sălbatic împotriva culturii. în loc să se închidă şcolile, se desfiinţează corpul învă-ţătoresc. Cariera de apostol la sate se prezintă, de-acum, ca un fund de sac. Se cere învăţătorului mai mult decât vocaţiune. îi trebuie fondul de ascetism şi de renunţare pe care nu-1 mai întâlnim decât la fakirii din povestirile lui Jacolliot. învăţătorul să fie un fel de sfânt, histeric şi masturbist, lipsit de voinţă şi de personalitate, sau un tâmpit automatizat de practica slovarului şi a tablei lui Pitagora. Reforma d-lui ministru reclamă o asemenea colecţie patologică pentru sarcina luminării satelor. Procedeul e, în fine, găsit. Liberalii, şi cei ce vor reconstitui al doilea partid istoric, vor guverna în tihnă... Banca Naţională, impozitele şi protecţionismul ridică zidul chinezesc la graniţă, proiectează umbra mizeriei în ţară. Fabricile de hârtie şi Cartea Românească regizează mişcarea intelectuală încă vreo câţiva ani. Reforma învăţământului şi a cultelor pregătesc noaptea polară a viitorului. Doamnele române oferă, dulce, ortodoxia. Junkerismul. O civilizaţie de felceri, contramaiştri, vagmiştri şi logofeţi e pe cale. Totul e dispus întru eternitate. - Dar, lipiţi-vă urechea de pământ, şi ascultaţi. FINANŢA IMPUDICĂ Până la război, bancherul a stat după ghişeu. între ministru şi om de afaceri exista un divorţ aparent şi făţarnic. Sufleorul se pitula, artistul se îngâmfa în scenă. Pentru vanitatea lui jertfită, Mefisto se răscumpăra cu aur, târguia talente, mânuia păpuşi, - dar lui Midas nu i se vedeau urechile. Rotschild ducea războiul împotriva Franţei; în numele său lucra, însă, marele şi aservitul Pitt. Finanţa Statelor Unite, patria corupţiei politico-financiare, acapara imobile, lua în soldă consilii municipale întregi, răşluia averi bisericeşti, căpăta concesii de căi ferate, dimpreună cu domeniile situate de-a lungul traseului, obţinea privilegiul emiterii de bancnote şi dobândea terenurile petrolifere... Totul cu ajutorul funcţionarului public şi al politicianului de la putere. în faţa poporului, însă, această promiscuitate n-a fost niciodată mărturisită. Baldachinul nunţii fără de sfârşit se Confecţiona din culorile naţionale, brodate cu lozinci patriotice şi sentinţe din Biblie. Cămătarii britanici excelau şi ei în acest joc de mari cuvinte afişate pe firmamentul omenirii, ori de câte ori haznaua lor cu metal cerea o nouă rostogolire de tronuri, flote şi generaţii, strivite ca o singură stelniţă între filele unui proaspăt contract. Dincolo, peste un braţ de mare, Banque de Pays-Bas şi Credit Lyonnais dădeau naştere efemerului monstru al prieteniei franco-ruse. Dar preşedinţii de republică şi marii duci erau singurii însărcinaţi cu îmbrăţişarea. Mamoşul financiar, cu manşetele însângerate, se ţinea îndărătnic în umbră. La fel, Germania îşi exiba, pe masa intereselor, nobilii ei în harnaşament feudal, ca nişte înzorzonate figuri de cărţi de joc, pe vârful unor unghii invizibile. Generali crispaţi în căutături napoleo- 414 415 niene, cancelari în ţinută sobră de cărăbuşi, schimonosind masca lui Bismark reconstituită pe trăsăturile lor îndârjite şi martire, lucrau le îndrumarea Reichului sub imperiul cnutului cu noduri de aur. Să fie, azi, o simplă izbucnire a vanităţii comprimate, sau gestul disperat al căpitanului care apucă, el însuşi, cârma din mâinile pilotului netrebnic, în primejdie? Cum altfel să tâlcuim această sfruntare a marii finanţe în momentul în care fumegă urile ruinelor acumulate prin propriile ei greşeli? O iremediabilă dezordine a înlocuit grandiosul mecanism al economiei capitaliste, o faimoasă revoluţie s-a despletit în coame roşii în jurul polului, o speranţă s-a năpustit în sufletele robilor ca o boare care-ţi vesteşte, la capătul unei călătorii obositoare de vacanţă, apropierea mării. Atâtea sinistre motive pentru ca bancherul să dispară în pivniţele sale blindate şi să comunice politicianului ordinele şi mita doar prin fereastra ventilatorului. In ciuda situaţiei, în ciuda logicei şi a prudenţei, regizorul trânteşte fantoşele în propria lor tărâţe şi apare, sfidător, în public. Se întruneşte o conferinţă de pace? Oamenii de afaceri îşi fac singuri hârtiile de investitură în dregătoriile hărăzite până mai ieri celor liberi, puri şi dezinteresaţi, şi se instalează la masa tratativelor. Finanţa impudică! în Comisiunea pentru evaluarea capacităţii de plată a Germaniei figurează, din partea Statei or Unite, înaltul funcţionar de la Morgan Bank, d. Lamonte. în aceeaşi comisiune, Marea Britanie îl deleagă pe Kinderley de la Banca Angliei, omul grupului Lazar Brothers, care a contribuit deunăzi - împotriva guvernului englez - la restabilirea francului. în delegaţiile diverselor state care au tratat cu Sovietele chestiuni teritoriale şi economice, figurează în număr covârşitor, înlocuind pe decorativii diplomaţi de adineauri, iluştri mari contabili ai finanţei ghiftuite. Simptom suprem: ei irump, ca oameni de afaceri, de-a dreptul în ministere. Samsarul tipic, membrul discret din consiliile de administraţie, avocatul omniprezent şi pan-mituit al democraţiei moderne îşi cedează locul. Finanţele Franţei sunt, de acum, întocmite de Loucher. Destinele Germaniei au fost nu demult încredinţate conducătorului celebrei A.E.G., Walter Rathenau. Industriaşul Stinnes ia, făţiş, conducerea imperiului. Helferich, fostul vicecancelar şi directorul de la Deutsche Bank, însufleţeşte naţionalismul german... Pentru prima oară în perioada capitalistă, funcţionarul de bancă şi businessman-\x\ devine, fără interpuşi, omul politic care coordonează, în felul ştiut, ursitele naţiunilor cu mersul afacerilor. Să fie numai o decadenţă a politicianului neserios şi suspect, sau divulgarea uni hermafrodism prea mult tăinuit? Sau, poate, un nou tip psihologic care înfrânge, sub voinţa şi energia sa, pe toate celelalte? Când, deci, vom asista la încoronarea unui bancher sau cel puţin la alegerea lui ca preşedinte.' Acesta ar fi apogeu) desen şi scurt al supraomului neizbutit. Căci ne gândim, cu oarecare admiraţie, la complexitatea unor asemenea personaje din finanţa internaţională. Ne gândim la fuziunea omului de cugetare, scriitor, orator şi artist, cu omul de acţiune, în acelaşi individ, suprem fruct a) finanţei impudice. Desigur, ascensiunea rapidă şi rapace a vulturului bancar în văzduhurile cezariene e ultima etapă. în toate acestea, scumpa noastră ţară e, ca de obicei, cu două secole îndărăt. Suntem perverşii evoluţiei capitaliste. Pretutindeni, capitalul a creat partide politice. La noi, un partid politic e pe cale să creeze o organizaţie capitalistă... Impudic ciocoism. Nu vă emoţionaţi. în ultima clipă a epocii muribunde, vom şti să ne adaptăm fulgerător. MANIFEST ACTIVIST CĂTRE TINERIME Jos Arta căci s-a prostituat! Poezia nu e decât un teasc de stors glanda lacrimală a fetelor de orice vârstă; Teatrul, o reţetă pentru melancolia negustorilor de conserve; Literatura, un clistir răsuflat; Dramaturgia, un borcan de fetuşi fardaţi; Pictura, un scutec al naturii, întins în saloanele de plasare; Muzica, un mijloc de locomoţiune în cer; Sculptura, ştiinţa pipăirilor dorsale; Arhitectura, o antrepriză de mausoleuri înzorzonate; Politica, îndeletnicirea cioclilor şi a samsarilor .. .Luna, o fereastră de bordel la care bat întreţinuţii banalului şi poposesc flămânzii din furgoanele artei. VREM minunea cuvântului nou şi plin în sine; expresia plastică, strictă şi rapidă a aparatelor Morse. 416 417 DECI moartea romanului-epopee şi a romanului psihologic; anecdota şi nuvela sentimentală, realismul, exotismul, romanescul, să rămână obiectul reporterilor iscusiţi. (Un bun reportaj cotidian înlocuieşte azi orice lung roman de aventuri sau de analiză.) Vrem teatrul de pură emotivitate, teatrul ca existenţă nouă, dezbărată de clişeele şterse ale vieţii burgheze, de obsesia înţelesurilor şi a orientărilor. Vrem artele plastice libere de sentimentalism, de literatură şi anecdotă, expresie a formelor şi a culorilor pure în raport cu ele însele. (Un aparat fotografic perfecţionat înlocuieşte pictura de până acum şi sensibilitatea artiştilor naturalişti.) Vrem stârpirea individualismului ca scop, pentru a tinde la arta integrală, pecete a marilor epoci (elenism, românism, goticism, bizantinism etc.) şi simplificarea procedeelor până la economia formelor primitive (toate artele populare, olăria şi ţesăturile româneşti etc). România se construieşte azi. în ciuda partidelor buimăcite, pătrundem în marea fază activistă industrială. Oraşele noastre, drumurile, podurile, uziaele ce se vor face, spiritul, ritmul şi stilul ce vor decurge nu pot fi falsificate de bizantinism, ludovicism, copleşite de anahronisme. Să stârpim, prin forţa dezgustului propagat, stafiile cari tremură de lumină. Să ne ucidem morţii! URMAŞII LUI RONSARD Suita banului Mărăcine n-a murit. Ea trăieşte şi-şi face loc. Precum se şi cuvine într-o tovărăşie cu adânc trecut, cea mai mare parte dintre românii care se afirmă scriitori francezi sunt purtători de titluri nobiliare. Două principese: d-nele Bibesco şi de Noailles, un prinţ: Charles Adolphe Cantacuzene şi o incontestabilă boieroaică: d-ra Văcărescu, deschid alaiul. Urmează cei înzestraţi cu simplul blazon al talentului: Tristan Tzara, care a îngenuncheat şi a siluit gloria; Panait Istrati, care, dimpotrivă, a primit sărutul ei în spital, ca de la o soră de caritate. Apoi, Adrien le Corbeau, Andre Semay (Dan Ciocârdia), Oraia Galatz şi alţii, poate, ai căror Pegaşi aşteaptă să-şi cufunde zăbalele în Sena. Un real talent migrat pe acelaşi drum, Alice Călugăru, s-a pierdut după o scurtă fâlfâire, pe cerul literar, luminoasă. Ne întrebăm: de unde acest îndemn care îi rupe de ţara şi de graiul lor pentru a-i arunca într-o aventură mai primejdioasă decât a căutătorilor de aur, căci pedeapsa ei e ridiculul, iar răsplata, în cazul cel mai bun, deşertăciune? Cumplit trebuie să fi resimţit, fiecare, senzaţia crescândă de asfixiere, pentru a prefera primejdiile largului, liniştii ce succede, în atmosfera noastră de golf semănat cu epave, primelor greţuri şi ameţeli. Pentru ei, suspinul lui lulius Caesar, care alegea să fie întâiul într-un cătun din Alpi decât al doilea la Roma, şi-a pierdut înţelesul. Pentru ei, parabola fiului risipitor nu mai are sfârşit, fiindcă nu acceptă reîntoarcerea. Şi tocmai această deznădejde, poate, le înlesneşte încordarea neşovăielnică a tuturor forţelor, astfel ca cei ce înving să dobândească fericiri neîngăduite dincolo, în ţara de origină. Marea mizerie care a pricinuit acest început de exod al talentului românesc în alte limbi şi în alte ţări are şi alte aspecte. După -Steva serii de pregătire şi de sacrificiu, scriitorul de azi nu se mai mulţumeşte cu o evaluare relativă. Ne-am ticluit în grabă clasici, romantici, parnasieni şi le-am ridicat statuete aşa cum am construit gări şi căi ferate. în trecutul nostru de hârţoage un critic universitar a dibuit chiar şi epopeea. în spaţiul unui veac românesc am condensat evoluţia literaturii, întreagă. Avem, de pildă, un Homer în Budai Deleanu, un Racine în Grigore Alexandrescu, im Hugo în Vasile Alecsandri. Echivalenţi am găsit şi pentru Baudelaire şi Tolstoi, între contimporani. Scriitorul din Europa de azi, în care Viena şi Parisul sunt mai aproape de Bucureşti decât în 1914, caută să-şi verifice iluziile despre sine-şi şi într-altfel decât în aceste măsurători cu unităţi ignorate în afara tribului. Subit, această omenire, care, deşi mai dezbinată ca oricând, comunică mai intens ca oricând, şi trăind aceleaşi emoţii realizează un ansamblu necunoscut încă în istorie, ia cunoştinţă de nişte scriitori români sortiţi până mai ieri dezbaterilor, fără ecou, dintre Bucureşti, Cluj şi laşi. Cei trei mii de cititori, în cari cred şi nădăjduiesc editorii noştri, se înmulţesc ca pâinea şi peştele din Galileea. Sfântul Eiffel, făcătorul de minuni, improvizat în critic, trimite popoarelor zumzetul său dătător de glorie, impune, cu imponderabile 418 419 gesturi călătoare, senzaţia estetică a nervilor săi de sârmă, la citirea cărţilor lui Panait. O năpustire uraganică de opinie mondială astupă guriţele cârcotaşe şi scrutările bulbucate la suprafaţa Dâmboviţei şi a Bahluiului. A mai rămas de îndeplinit o simplă formalitate: tălmăcirea prestigioasei opere în limba care trebuia să-i fi elut1 dintru început. Paguba naţională ar fi prea mare, altfel. Dar dacă povestea s-ar repeta? Temeri sunt că, printre foarte tinerii scriitori, pilda celor plecaţi a pogorât visuri noi. Bicisnica noastră situaţie şi unanimismul vieţii intercontinentale constrâng, deopotrivă, pe intelectualul de 20 de ani să aspire la viaţa secolului. Pentru a părăsi ţărmul păzit de vameşi şi steguleţe şi a se avânta în plină mare, unde se întâlnesc şi se salută pavilioanele tuturora, un singur vehicul li se oferă: limba franceză. La îndemâna oricărei stăruinţe, ea este cu atât mai mult înlesnită, printr-un privilegiu de afinitate, alor noştri- Evaziunile au început, tiptil. Mâine, când măsurile de strangulare a vieţii intelectuale, purcese din spaima biurocraţiei bancare române de a pierde puterea, se vor înmulţi, urmaşii lui Ronsard vor deveni legiune. Aşteptăm, cu alte cuvinte, datorită mai ales fobiei culturale a politicienilor şi idiosincraziei faţă de slovă a noilor înstăriţi, o mişcare asemănătoare celei din Belgia flamandă. N-am dat oare, pe neaşteptate, prin contesa de Noailles, un y.r.ct tot aşa de mare ca Verhaeren, Van Lerberghe, Maeterlinck şi Rodenbach? Subliniem, apoi, pentru a continua această apropiere pretimpurie, că nici poeţii flamanzi, nici scriitorii români nu şi-au sacrificat, înstrăinându-se, caracteristica lor naţională. Isvor al d-nei Bibescu, Chira şi puţin cunoscuta la noi De nos oiseaux a lui Tzara se afirmă tocmai prin atmosfera românească de care sunt impregnate. Aşteptăm, deci. Nu e în această eventualitate nici o exagerare. Publicul neîncrezător să-şi amintească de numărul mereu crescând al actorilor români care pleacă la Paris şi rămân acolo ca stele de întâia mărime ale teatrului francez. Fenomenul e mai vizibil aci. în această privinţă ne găsim chiar în faţa unor pierderi reale. Un actor bilingv e în parte pierdut pentru unul din cele două teatre. O carte, nu. Apariţiile d-nei Ventura la Bucureşti sunt consolări trecătoare. Chira Chiralina, Izvor şi cele ce vor urma pot coexista în două limbi şi a le fecunda deopotrivă. însemnările acestea nu sunt o profesie de admiraţie literară. Autorul îşi rezervă dreptul de a slăvi, în biruitorii de departe, opera şi aventura - diferit. 1 ilire (franc.) - a alege. UNIUNEA SACRĂ . Sunt lucruri pe cari nu le poţi scrie. E o constatare care calcă legea ce ne-am impus-o: izgonirea poliţienismului din paginile noastre. Dar unde altfel să întrebi, cum altfel să te dumireşti decât întrebând? Am căutat întrebarea în textul presei de tot felul. Am confruntat ziare învrăjbite, reviste înverşunate, tipărituri olimpiene patronate de tipi cu anticipative aere de statuie, sau fiţuicile inoportune faţă de cari se manifestă dispreţul celor ce îşi ascund turba de a le curăţa veşnic teascul cu bancnote. Nimic, însă, din ceea ce se prezintă atât de nemijlocit şi de firesc în minte, când actualitatea îţi suge atenţia cu zeci de tentacule hidoase, nu se năzare măcar în acele foi de gândire cotidiană, ilustrată, etică, pornografică, retrogradă şi revoluţionară. întrebarea există, totuşi, în mijlocul lor, ca un pachet suspect care ar putea deopotrivă conţine maşina ucigaşă a unui nihilist sau farsa fecală oblojită acolo de un şugubăţ. Unii o încalecă din pas şi-şi văd de drum, alţii o tachinează cu penitenţa, gest pisicesc plin de intenţii şi de graţii. Chestia paşapoartelor se mai poate asemui şi cu dansul în jurul focului. Toată lumea ţopăie în preajmă-i, cu chiot feroce, însă dându-şi mâinile: în pielea goală -dar cu o fluturare de zdreanţă peste ruşine. Din peticele adunate se va cârpi muşamaua pudicităţii generale, din labele prinse în horă, încleştarea sacrei uniuni obşteşti. Căci victimele hărăzite gheenei nu sunt numai ale duşmanului. Ele participă din toate triburile şi ţin de morţii tuturor celor vii şi de viii tuturor celor morţi. Gazetari, deputaţi, ofiţeri şi putane din toate cluburile, din toate lumile (fiindcă lumile se împart, ca planetele, în mari şi mici) au păcătuit orbeşte şi în taină, întocmai ca servitorii unui rasputinian cult nou răspândit. Revoluţionari feroci, mameluci încercaţi, moralişti incoruptibili, samsari cinici, inaccesibile doamne, din dreapta, din stânga, de sus, de jos, de jos în sus până aproape de treptele tronului, şi de sus în jos până în sentina1 redacţiilor, iată-i, ca un coş cu raci, în cel mai promiscuu amestec, căutând o scăpare de-a-ndarate - â reculons, ă reculons2. Toţi cointeresaţi să se tacă, amalgam de destine solubi-lizat ca un gălbenuş de ou în supa generalului Văitoianu. STOMAC! Puterea sugestivă a acestuia pare, într-adevăr, printr-o canalizare irezistibilă a tuturor fermentărilor în propria sa cloacă maximă, să fi zădărnicit mersul normal al lucrurilor. Nu e 1 Sentine (franc.) - fundul calei unei nave. Fig. cloacă, mediu corupt. 2  reculons (franc.) - de-a-ndaratelea. 420 421 vorba numai de împotmolirea acţiunii de dragaj a justiţiei în faţa căreia zelul său stercorar' îngrămădeşte dejecţiile tuturor instituţiilor. Căci nu trece zi fără să se afle că Ministrul Comunicaţiilor a sesizat pe d. Mârzescu de hiperfraude şi de suprapanamale, cu rugămintea de a le desluşi cu aceeaşi rigoare de care s-a dovedit capabil în chestiunea Petrolului Naţional. Aşa este. Palid şi uscăţiv, cum îl ştiţi, sculptat parcă într-un toiag de corn, generalul cu priviri piezişe şi surâs silit, cu pielea rece ca peretele unei cripte, cu vocea nedefinită, participând din trei sexe deodată, ameninţă să se transforme într-un viril Samson gata să scuture peste buni şi răi coloanele lupanarului. Un bizar portret de scelerateţă civil-cazonă şi o plină de învăţăminte biografie ar fi de făcut în jurul omului şi a carierei sale. Azi, însă, ne interesează mai mult faptul că o ţară întreagă se zbate în plasa pe care el i-a întins-o şi a smucit-o, apoi, cu o îndârjire glacială. Justiţia s-a oprit. Presa, la început ostilă, schimbă registrul ca o simplă orgă. Ne aşteptam să se publice listele tuturor inculpaţilor: escroci şi traficanţi de influenţă. Listele circulă pretutindeni, pe sub manta, dar nu apar nicăieri. Suntem, de pildă, cu toţii dispuşi să cunoaştem numele celor 311 (trei sute unsprezece) „acoperiţi" de la Siguranţă. „Acoperiţii" aceştia nu sunt nici anabaptişti, nici teo-zofi, nici mormoni şi nici scopiţi, cum s-ar putea crede. Sunt simpli spioni circulând pretutindeni: în presă, în litere, în muncitorime, în lumea mare. Sunt recrutaţi, deci, dintre îndrumătorii opiniei publice, dintre fraţii lui Apollo, dintre fiicele Thaliei, dintre revoluţionarii cei mai intransigenţi şi dintre cei mai impecabili, spirituali şi eleganţi oameni de lume. D. Tătărescu îi ştie, şi dimpreună cu dânsul toţ' oamenii de condei cari îl tapează. Nu apare nimic. în schimb, cu răsuflarea oprită asistăm la „ofensiva generalului Văitoianu". Această expresie acaparează de la o vreme inspiraţia febrilă a colegilor. Societăţile fictive, paşapoartele, traficanţii, damele de onoare, sfintele feţe bisericeşti cad pe al doilea plan. încep, în schimb, neliniştile d-lor Tancred Constantinescu şi Vintilă Brătianu. Zilnic, generalul aruncă o nouă torpilă. Presa şi Parlamentul o vehiculează. O mare instituţie va sări în aer. Continuând astfel, guvernul întreg, Partidul Liberal şi bucăţi dureroase din partidele de opoziţie se zguduie şi se surpă. Şantaj unic, şantaj în stil de epopee. Ori o lăsaţi baltă, ori vă înecaţi cu toţii, zice generalul Văitoianu. Miniştrii şi foştii miniştri 1 Stercoraire (franc.) - care creşte pe excremente. se pândesc de atunci cu încordare, gata să-şi dea cu dosarele în cap. Totul, în cele din urmă, e o chestie de dosare. Bunii oameni cari ne conduc îşi completează zilnic fişele reciproce. Doreau cu toţii pacea, de aceea s-au pregătit atât de bine de întredistrugere. Şi de aceea, din conflagraţia de astăzi, va rezulta nu numai o fermă armonie guvernamentală, ci şi un splendid concert al tuturor partidelor, o indescriptibilă uniune sacră. Generalul Văitoianu e eroul reconcilierii naţionale. EXPOZIŢIA PICTORULUI VICTOR BRAUNER (Sala Sindicatului Artelor) Un foarte tânăr pictor, investit cu temeritatea vârstei sale. Peste greşelile pe cari nu le-ar comite, din nenorocire, cei bătrâni, el trece cu un elan stângaci şi dezordonat ce-1 duce de-a dreptul la ţintă. Pânze decorative, apoi pânze impresioniste şi cubiste. Remarcăm promptitudinea publicului de a înţelege acest simplu postulat al artei noi: că se poate face artă fără anecdotă, şi fără subiect, pe temeiul clar al linie şi al culorii pure....Doar câţiva critici-catâri, câţiva intelectuali constipaţi şi câteva doamne în menopauză se mai refuză acestei idei elementare. (Adăogăm că unul din poeţii noştri desueţi o denunţă ca fiind de provenienţă moscovită, fruct al „negrei străinătăţi" şi atrage atenţia Siguranţei statului asupră-i.) Dar cubismul, ca şi naturalismul, îşi cere tehnica lui, care impune laboare şi etape. D-l Victor Brauner le va traversa vertiginos, căci esenţialul îl posedă: o sensibilitate de păianjen şi o imaginaţie fără scrupul. TRĂDĂRILE ROMÂNE Un ziar italian publică rapoartele diplomatice ale ataşaţilor militari englezi din Orient cu privire la transporturile de trupe şi material de război german, în 1914, prin România, la Constantinopol. în zilele când întunecatul şi mărginitul nostru Vintilă făcea anticamera marilor bancheri occidentali cari întârziau a-1 primi, ca cei mai indiferenţi şi aglomeraţi dentişti, astfel de suveniruri îşi au, desigur, rostul lor. 422 423 Masca antantofilâ a d-lui Brătianu e smulsă cu violenţă. Ne aşteptăm să-1 vedem jupuit şi jumulit, ca un cadavru ce nu rezistă căldurii platoului, de această operaţie crudă pe care o suferă prin reproducerile inoportune ale presei străine din cea de a doua carte albastră engleză. Căci nu avem de-a face cu destăinuirile vreunui reporter în goană fie după subvenţii, fie după senzaţional, fie după amândouă lucrurile deopotrivă. E vorba de un document oficial englez. Se învederează, prin urmare, din nou, duplicitatea tradiţională a politicei româneşti, compromisul şi oportunismul taberelor interne adverse. Joc fatal, care nu ia sfârşit nici, mai ales, la căderea Bucureştilor, nici la încheierea păcii separate din 1918... Politica neutrală era o trădare dublă, intrarea în război altă trădare, lăsarea unui guvern în Bucureşti alta, demisia cabinetului Brătianu şi invitarea d-lui Marghiloman la laşi, încă una. Şi ne întrebăm acum: ce fel de politică e aceasta? Pentru o ţară mică şi expusă, desigur, cea mai bună. Dar ea interzice, celor ce o practică, atitudinile rigide şi gesturile solemne. Ea exclude arogantele sistemelor politico-economice cari proclamă „ prin noi înşine" de-a lungul unui turneu internaţional de nereuşită ţigănie. Iar pitoreasca farsă balcanică degenerează în melodramă de suburbie când personajele se iau în serios şi continuă, făţarnic, incriminările de anti şi filo. In figuraţie sunt specialmente dezgustători gazetarii, domesticii oamenilor politici, atenţi la asmuţire şi ciolan, când se încaieră, pe sub ospeţe, pe chestie de ideologie naţională. Jigodii stridente şi chelălăite în jurul lui Stere, şi cari sâcâie, din când în când, dunga pantalonului d-lui Marghiloman, piţigăind, la răstimpuri, frazeologia uitată a neutralităţii sub privirea indulgentă a hingherilor mari. Aceştia se spurcă puţin între ei şi amuţesc în interesul tagmei lor de factori răspunzători. Ei cer sancţiuni, dar numai pentru căţei. Aşa s-a întâmplat odată. Mâine, se poate întâmpla la fel. Principalul e ca publicul să se pasioneze pentru această tărbacă. INSTINCTE Nu cum îl rabdă ţara să te întrebi - patetiza un funcţionar cu larg guler ţeapăn şi răsfrânt în dreptul mărului lui Adam, mobil ca o suveică între două draperii de epidermă neînsemnată -, nu cum îl rabdă ţara, ci cum îl rabdă pământul, domnule, pământul!... Am înţeles, fireşte, că se vorbea despre d-1 Vintilă. Cu pudici-tatea care ne caracterizează, am renunţat la urmare. Locuţiuni din cele mai naţionale şi mai vehement poetice solicitau inexorabil patosul oratorului. De la o vreme, numele d-lui Vintilă Brătianu obsedează pomelnicul intim al fiecărui cetăţean. Frecvenţa lui, în cele mai scârnave şi ingenioase blesteme de echilibristică fiziologică, îi alterează limitatul conţinut printr-un adaos abundent de noţiuni anatomice obscene. Până într-atât ne urmăreşte această constatare, pe care doi ani de vistiernicie vintilească ne-au impus-o, încât ne-am feri să-i rostim numele în faţa unui grup de călugări sau de fecioare. Cu atât mai mult n-am cuteza să-1 pronunţăm într-o conversaţie cu însăşi Excelenţa sa. Ştiam, desigur, că fluxului pamfletăresc de critică cetăţenească îi urmează partea constructivă a discursului. Contribuabilul ştie să afirme: actualul ministru de Finanţe a sărăcit ţara fără nici un folos. Ştie să-şi sprijine această afirmaţie cu argumente de fapt, desprinse dintr-un tablou desăvârşit al situaţiei. Şi când şi-a descărcat, în felul cunoscut, necazul, se pricepe să indice în linii mari soluţiile simple, capabile să ne oprească pe marginea râpei. Şi aceste soluţii, ca şi acele anateme, le-am auzit de atâtea ori. Renunţând şi la ele, ne-am întrebat, vă4.ăndu-ne de drum: oare d. Vintilă Brătianu să fie singurul neputincios să le înţeleagă, măcar băbeşte? Amin zic vouă, ştiam din auzite de la rudele, partizanii şi prietenii devotaţi ai Excelenţei sale că ministrul de Finanţe e departe de a fi un cap deştept. Un maniac vânturător de mărunţişuri, un mărginit, închis şi încăpăţânat, căruia posomorâta lui manie n-a izbutit să-i dăruie nici o scânteie de prevedere; un cărturar imbecilizat de cifră şi astupat de două-trei formule cu ajutorul cărora a redus, ca o fată bătrână, arta întreagă a Economiei, la ideea de „economie", iar ideea de progres la absurditatea „prin noi înşine"..., un şcolar bătrân şi întunecos, crispat în sforţarea de a înţelege şi mânui cuprinsuri pe cari maţul său cerebral le respinge de moarte, aşa cum s-ar întâmpla copilului de ţâţă îmbiat cu stridii... Toate acestea mai curând corespund ideii unanime de Vintilă, decât aceea a unui vizionar îmbrăţişând dintr-o căutătură timpul şi planeta, cu infinitele diversităţi ale momentului, pentru a găsi lozinca sigură, elastică şi clară a locului. Cu toate aceste trăsături tenebroase ale imaginii pe care faptele şi faima d-lui Vintilă ne-o trântise dinspre sine-şi ca pe o tiflă, în suflet, ne-am zis: oricât de urgisit, oricât de stins ar fi ministrul de Finanţe la minte, se poate oare să nu priceapă ceea ce un cetăţean - 424 425 ce) mai simplu - vede şi concepe? E admisibil oare ca d. Vintilă, şi după dânsul un guvern şi un partid, să urmărească, printr-un complex de măsuri lucide, înălţarea ţării şi să ne ducă, dimpotrivă, vertiginos, dar cu ochii ţintă la ideal, spre catastrofă? O lume întreagă să-i strige primejdia şi el să înainteze halucinat într-însa, ca marinarii lui Edgar Poe? - Cu neputinţă. Şi nu ne rămâne atunci decât cinica ipoteză că d. Vintilă a urmărit şi realizat, cu o perseverenţă hipnotică, ruina ţării. Criza de numerar, criza producţiei, paralizarea industriei, catalepsia comerţului, stagnarea generală, mizeria, asfixia, toată ruşinea, toată demoralizarea sunt astfel rezultatul unei guvernări organizate în acest sens. Venit la putere, mai puţin în numele unei oligarhii decât al unei familii, cu scopul firesc de a eterniza condiţiile stăpânirii ţării de către acea familie, d. Vintilă Brătianu simţi presiunea formidabilă a forţelor dinlăuntrul hotarului şi a transformărilor din afară periclitând domnia plănuită. împrejurările noi aveau să creeze noi şi puternice clase capabile să dispute familiei Brătianu întâietatea în conducere. Depărtându-se de aspectul ei patriarhal şi înţărcuit, România industrializată şi intens comercială îşi va cere conducătorii săi noi. Să izbim în posibilităţile de transformare ale ţării - şi-a zis Vintilă. O singură măsură poate împiedica viitorul dezlănţuit: sărăcirea naţiunii prin retragerea numerarului, zădărnicirea comerţului şi sabotarea industriei ardelene. O minte capabilă de asemenea drăcesc calcul ar fi fost, poate, aptă şi de adaptarea, pe care timpul o exige, la condiţiile realizate de o Românie sporită, de o Europă unificată, de o planetă în care relaţiile dintre continente sunt mai intense ca odinioară. Pretindeţi însă d-lui Vintilă Brătianu aceasta? E înzestrat doar cu instinctul ursuz al intereselor sale de familie. Teama sa animală trage un cerc izolator la graniţă. înlăuntrul acestui cerc duhul său mocnit şi trist usucă totul. Capitalul străin bate zadarnic la porţile noastre chinezeşti. Vintilă ar crăpa din când în când poarta, cât să intre cele necesare industriei extractive, singura tolerată şi înainte de război. Pentru rest, sârguinţa sa pitică se mărgineşte la exemplele observate de demult, în copilăria în care infantilismul său nedezminţit îl menţine: exemplul - şi poate simbolul - furnicilor pe trandafir, mulgând iavaş păduchii de la Florica. 426 ÎNTRE LIBERALI ŞI NAŢIONALI Suntem, încă, în săptămâna capitulării de la Dej. Asupriri şi furturi electorale, ordonate de guvern, conform sistemului care i-a procurat un Parlament, o Constituţie şi un sistem legal de brigandaj eşalonat în viitor, au rămas zadarnice. Voinţa satelor a zbâmâit, în firele telegrafului, a vreme rea. Ministrul de Interne a renunţat la acest episod. Partidul Naţional a învins. Războiul, însă, nu se opreşte aici. Nici rezerva prudentă a conducătorilor ardeleni, nici mulţimea tăcută şi vitează care îi însoţeşte nu vor îndupleca pe liberali să renunţe la planul anevoios, dar inexorabil, al politicii lor interne. Nimicirea Partidului Naţional. Iată scopul. E tot atât de limpede şi de firesc ca nevoia de hegemonie şi de putere a liberalilor. Oricine le atribuie această năzuinţă vitală nu-şi poate ascunde că cel dintâi obstacol pe calea realizărilor le stă masiva formaţiune politică din Ardeal. în contra ei, deci, liberalii îşi vor îndârji sforţările; în contra ei îşi vor concentra loviturile, îşi vor slei veninul, îşi vor însuti fărădelegile. Câtă vreme dăinuie un partid ardelenesc, de o liniştită şi statornică preponderenţă liberală în România nu poate fi vorba. Partidul Socialist va fi sfârtecat prin intrigi, compromis, prin înscenări, înfundat, apoi, prin cazemate, i a'râniştii pot fi, în cele din urmă, reduşi prin aceleaşi mijloace pe cari acţiunea de defăimare şi distrugere a democraţiei europene, întreprinsă de Soviete, le înlesnesc în mare măsură. Iar averescanii şi naţionaliştii sunt adversari nu numai tolerabili, dar necesari. Ei se anihilează, de altfel, reciproc şi constituie, pentru trinitatea brătienistă, cel mai bun şi şubred partid de alternare la putere. Partidul Liberal s-ar fi împăcat, poate, cu existenţa tuturor celorlalte grupări din Regat, învrăjbite bineînţeles. Simplă - sarcina lui ar fi rămas a dezbinării. în felul acesta, familia Brătianu s-ar menţine la infinit în situaţia unor Medicişi balcanici: sângeroşi, strângători, trişti şi fără strălucire. Existenţa Partidului Naţional le strică însă socoteala. Până azi, familia Brătianu s-a alarmat şi continuă a fi anxioasă, din pricina prosperităţii exagerate, în propriul lor partid, a unui singur om: Constantinescu-Porcu. Se poate şi azi urmări, în chestia paşapoartelor, efectul influenţei crescânde a acestui jovial politician născut sub o zodie ferice. Cum, dar, să nu dârdâie posomorâta treime în faţa • unui întreg partid bazat pe un sistem bancar asemănător celui de Idincoace de munţi? 427 De la înfăptuirea României întregite, grija cea de spaimă a Brătienilor - grijă obscură, instinctivă, animală - e de a împiedica o dezvoltare capitalistă capabilă să creeze noi clase de conducători, adică de oameni independenţi şi puternici, prin avere. Ei nu puteau, deci, accepta pactul cu care îi îmbiau, bucuroşi, ardelenii: delimitarea zonelor de influenţă şi operaţie economică, pe traseul vechilor frontiere. Liberalii nu pot lăsa pe ardeleni stăpâni în Ardeal, chiar dacă le acordă buna-credinţă de a nu se amesteca în jafurile din Vechiul Regat. E atât de mult de lucru, doar, de o parte şi de alta a munţilor! Munca dârză a Partidului Naţional, repartizat în bănci, uzine, fabrici şi mine, ar ti creat în zece ani o regiune de o productivitate hipertrofică, o clasă de Samsoni industriali şi politici şi un formidabil aparat industrial şi economic, care ne-ar fi înălţat în rândul statelor moderne. O sumă de noi necesităţi ar strânge apoi cu gesturi mari de fluvii pline sacalele întârziate pe drumurile avuţiilor naţionale şi decoloratele fesuri strejuind formula „prin noi înşine". Adăugaţi poate şi concursul capitalului german de la Pesta sau de la Viena; şi cooperarea contingentului tehnic al maghiarilor şi germanilor din Ardeal, şi veţi măsura iminenţa primejdiei de modernizare şi progres prin ardeleni. Fireşte, prima şi cea mai eficace măsură, pentru a zace cu întreg teritoriul până la Tisa într-o stare vecină cu a Dobrogei şi a Durostorului, s-a luat. Prin suprimarea creditului, prin deflaţiune, prin încetarea plăţilor statului, prin taxe vamale, printr-un complex sistem de autorizaţii şi de alte şicane, marele duşman intem, industria ardeleană, fu paralizată. Partidul Naţional mai rezistă. E o tragedie asemănătoare cu a ultimilor incaşi şi a celor din urmă triburi de piei-roşii. Defecţiunile au început. Acum, prin chiar transilvăneni, ispitiţi cu dibăcie în jocul liberal, se aruncă acuzaţia de „separatism", în lumina cuvântului, Curtea Marţială ţine şedinţă. Până atunci, până la supremul mijloc, pe care cumătrul Pasici îl aplică la doi paşi Croaţiei, liberalii se dedau cu linişte încă la sfărâmarea lentă a Partidului Naţional. Dispun, pentru această putere, de Rege, de autoritate şi de mulţime de nobile unelte şi sacre procedee. Victimele lor se încăpăţânează în iluzia rezistenţei şi în posibilitatea unei înţelegeri regionale la care liberalii nu pot consimţi. Speranţă oarbă care i-a înlăturat pe naţionali de pe singura cale încă deschisă: a fuziunii cu un partid popular din Regat, dar inert din lipsa mijloacelor capitaliste de propagandă şi de luptă. A DOUA VENIRE [ După semne, după şoapte, generalul Averescu s-ar pregăti, pe curând, pentru a doua sa venire. Mistica averescană psalmodiază în cluburi: şi iarăşi va să vie cu mărire... E răsplata binemeritată pe care i-au rezervat-o liberalii pentru atitudinea cuminte pe care au observat-o în tot acest răstimp de opoziţie. | Generalul şi cei rămaşi în jurul său au dat dovezi de oarbă disciplină constituţională. Nici vehemente campanii de presă, nici şah la rege, nici convulsiuni lăuntrice, nici mişcări de stradă. în chestie de alegeri, n-au adâncit lucrurile: s-au mulţumit cu atâtea locuri în Parlament câte le-a îngăduit milostenia şi prudenţa liberală. La discuţiile Constituantei au participat contribuind cu protagonişti şi figuranţi la reuşita farsei. La ceremonia încoronării s-au îmbulzit umplând întrucâtva golul şi tăcerea sinistră care plana asupra shakespeariene! serbări. Actul acesta i-a diferenţiat, în auguştii ochi ai marelui Iresponsabil, cu o precizie care mergea până la contrast, de înstrăinatele partide ale dezordinei. în sfârşit, obţinând de la cei în drept autorizaţie pentru un meeti"?, cu delegaţi din provincie - aduşi, de altfel, cu 75 la sută reducere pe CFR -, averescanii nu s-au dedat obişnuitelor scandaluri de stradă. Totul s-a redus la o paradă civilă cu trompeţi, în ţarcul parcului Carol. Defilare de prizonieri din care n-au lipsit nici furcile caudine ale baionetelor de la ieşire. După această serie de întrecere în umilinţă, nimeni nu se mai îndoieşte că rămăşiţele averescane au fost designate ascultării regale, ca partid de alternare la cârmă, de către imperiosul Ion I. C. Brătianu. Motive complementare se adaugă acestei preferinţe. Existenţa unui grup de intelectuali averescani în Ardeal, în acerbă războire cu Partidul Naţional, temut rival al burgheziei brătieniste, nu e una din Imicile cauze ce determină recomandarea insistentă, al cărei obiect este Partidul Poporului, pentru succesiunea la putere. Suntem în inima chestiunii. Cunoaştem suficient laşitatea şi istoria guvernărilor liberale pentru a ne da seama că ele au abilitatea de a realiza partea dificilă a programelor lor de scelerateţă, cu mâinile şi pe răspunderea altora. Am avut astfel nimicirea mişcării muncitoreşti sub guvernarea generalului, care nu se putea sustrage acestei sarcini. Liberalii I-ar 428 429 fi debarcat cu un ceas mai devreme. Tolerându-I pe Averescu, el trebui să facă oficiul de judecător şi călău al duşmanilor Partidului Liberal. Iar d. Brătianu îşi putea spăla în public mâinile. Astăzi, evenimentele se repetă. în locul socialiştilor, se ridică, pentru vermina bancară liberală, primejdia ţărănistă, iar în Ardeal, rezistenţa neaşteptat de fermă a Partidului Naţional, singurul ei concurent burghez. Averescanii vor fi, dar, chemaţi la guvern numai pe baza unui angajament tacit în sensul arătat. Interesul lor, singur de altmintreli, îi determină să devină instrumentul de supliciu al familiei Brătianu. Ei simt că trebuie să-şi dea o nouă organizare care să permanentizeze situaţia lor de partid altern al liberalilor. în faţa acestora, constituind exponentul intereselor orăşeneşti, averescanii nu se mai pot opune decât cu o înjghebare a micei proprietăţi rurale. în direcţia satelor se vor ciocni de un singur adversar: ţărănismul, pe care, de altfel, au o veche ură. Ei îl acuză de a se fi născut pe urma confuziei pricinuite de abţinerea Partidului Poporului de la alegerile din 1919: un fel de accident al unei simpatii prea pronunţate pentru gruparea de atunci a d-lui Mihalache; ceva neaşteptat şi absurd, cum se întâmplă demivierjelor inatente. Contingentul sătesc, deci, e marea ispită a râvnelor averescane în trebuinţa lor de reconstituire. Generalul şi ai săi îşi vor aminti cu înlesnire de procedeele nu demult uzitate faţă de socialişti pentru a lovi ţărănismul. în Ardeal, aceeaşi chemare, aceleaşi interese asmut fracţiunea averescană de acolo împotriva naţionalilor d-lui Iuliu Maniu. Cum vor rezista victimele anticipate ale acestor calcule oligarhice? Poate prin plecarea din partid a d-lui Argetoianu, care slăbeşte forţa destructivă a guvernului-unealtă, întocmai cum absenţa subtilului Ulysse scădea geniul şi îndârjirea duşmanilor Troiei. Dar cine poate definitiv crede în plecarea lui Ulysse? Ne aflăm, în tot cazul, în aşteptarea celei de a doua veniri a Messiei de acum patru ani. Messia cu nimbul trenţuit şi cu prestigiul de-acum, umoristic. A fost o vreme când mulţimile îl preamăreau împărat şi umbla vorba că dintr-un nor venit dinspre Şiret a pogorât un avion de foc purtând un general alb ca argintul. Generalul de azi are culoarea surie şi alterabilă a argintului-viu. PROMISIUNI Când au apărut, mai de mult, dar pentru prima oară, la noi şi în paginile noastre, cele dintâi ilustraţii abstracte, publicul s-a scandalizat ca de o apariţie obscenă. Indignarea de a nu pricepe s-a descărcat cu mânie asupă-ne. Spirite, batjocuri, insulte şi, câteodată, ameninţări cu bătaia. Orgoliul aproapelui se căznea ca pe roată, în faţa unui clişeu-rebus. îl răsturna, îl răsucea, îl cerceta, profil, trei sferturi, în plan, în secţie, îl întorcea pe dos ca pe o mănuşă, îl scruta la lumina lămpii, cum cere uzul cărţilor de joc cu filigrana picantă, sau cum se face cu biletele de bancă suspecte. La marea lui nedumerire şi enervare contribuia uneori divina veselie şi maliţie a pictorului care-şi însoţea compoziţia cu un titlu anecdotic luat vechiului vocabular estetic consacrat. Răzbunarea sa anticipa, în mod neper-mis, asupra rabiei ochelarilor. (Dar pot avea ochelarii, rabie?) Cu vremea, însă, artistul a căzut la pace. în locul titlurilor exasperante, de cari câte un crâmpei de realitate - o crupă, un profil, o mamelă, ah! - te agăţa pentru o călătorie buimăcitoare prin labirinturi anarhic colorate, apăru, sub ideal de sobre cumpăniri de forme pure, indicaţia: construcţie. Privitorul, în răstimp, se calmase. Cerea explicaţii. Fusese, până în acel moment, în situaţia lui Polonius, căruia prinţul Hamlet îi spune: „Vezi norul acela? Nu-i aşa că seamănă cu o ghitară?" („Da, alteţă, întocmai cu o ghitară...") „Dar nu! Aşa-i că seamănă, mai degrabă, cu o cămilă?" („Fireşte, alteţă, întocmai cu o cămilă!") De-acum, însă, i se lămurea privitorului: - Priveşte, Polonius: nu-i aşa că norul acela nu seamănă cu nimic? - Da, alteţă: într-adevăr cu nimic. - Cel puţin cu nimic din cele ce ai învăţat tu până azi, Polonius. De aceea ochii tăi atotştiutori holbează o dureroasă uimire. Află deci, bătrânul meu elev, că între norul meu şi priceperea dumitale, nimicul e cea mai bună bază de înţelegere... Şi, fiindcă trăsăturile lui Polonius se contractau în cel mai echivoc efort de înţelegere, prinţul - care era în toane didactice în acea epocă - îi aruncă la picioare un covor românesc, din cele abstracte, adică fără motive naturaliste, ci plăsmuit din simple detalii geometrice concentric dispuse. - Frumos covor, Polonius, nu-i aşa? 430 431 - Admirabil, Alteţă... - Priveşte şi spune-mi, Polonius: ce reprezintă el? - Reprezintă... reprezin... (faţa lui Polonius izbucni în lumini deodată). Nu reprezintă nimic, Alteţă! - Simple raporturi de forme şi culori, Polonius... - Simple raporturi de forme şi culori, Alteţă. Polonius era vizibil fericit. Alteţa Sa îi oferi şi pilda covorului oriental, apoi a mozaicului şi a arabescului. Câte servicii ar fi adus Coranul artei - exclamă Hamlet -, dacă ar fi fost ascultat de toţi. Polonius îşi făcu degrabă semnul crucii şi se feri de tavan, de teama unui ceresc fulger pedepsitor. Mohamet a interzis credincioşilor reproducerea chipului omenesc şi porunca lui s-a extins asupra tuturor aspectelor organizate ale naturii. Arta musulmană a fost împinsă la abstractizare. Alături de natura dată, ar fi creat natura nouă, vis lucid, elan constructiv al minţii omului care descopune şi realcătuieşte după legi înnăscute, natura... Războaie şi cuceriri au oprit popoarele puse sub scutul acelei porunci fecunde, la jumătatea drumului. în schimb, ele n-au cunoscut acel lucru hibrid: tabloul. - Dar natura, Alteţă - tremoliză Polonius. Florile! - Ce alt e floarea, Polonius, decât o organizare de forme preexistente şi de culori. Şi ce altceva pretind artiştii de azi (conversaţia avea loc între anii 1910-1924) decât a construi şi ei, cu ajutorul acelor forme geometrice preexistente, lucruri mai frumoase decât florile, peisajul, decât chipurile de dobitoc şi om... -Dar natura nu ştie ce sunt alea, forme geometrice, pure, preexistente, Alteţă. - Natura, în asemenea discuţii nu e decât o personificare, Polonius, şi ca atare îi atribuim toată ştiinţa şi meşteşugul nostru. în fond, tu ştii, nu există natură, nici realitate. Totul e în noi. Din acest punct de vedere, drepturile creatrice ale artistului par şi mai nelimitate. Polonius se crispa pentru a gândi mai cu intensitate. Zadarnic. - Nu mă înţelegi, Polonius - surâse prinţul. Să-ţi dau un sfat care-ţi va prinde bine: întotdeauna, în discuţiile noastre, trebuie să te prefaci că ai priceput tot, chiar dacă nu te-ai dumirit decât pe sfert. Exerciţiul acesta - în afară de indiscutabila superioritate socială pe care ţi-o conferă - îţi va înlesni, pe încetul, iniţierea totală. Polonius se precipită să-i sărute mâna. - Nu te bucura atât, bunule Polonius: căci în ziua când înţelegerea ta va cuprinde tot ceea ce ignoră acum, eu şi semenii mei vom fi născocit ceva frumos şi nou, ceva şi mai frumos şi mai nou, la care te vei zgâi cu aceeaşi deznădejde ca astăzi. Istoria artelor se repetă. Tragedia ta se multiplică în viitor. Dar nu te lăsa: urmea-ză-mă şi, dacă eşti cuviincios, întreabă-mă mereu, întreabă-mă... * Există astăzi, la noi, un public impozant, pătruns de adevărul elementar al artei fără anecdotă, cucerire esenţială a secolului care-şi fixează astfel un propriu stil. Şi mai există, mai presus de vrăjmăşiile impotente ale ceasului, o internaţională a publicaţiilor de avangardă, din întreaga lume, creând deasupra graniţelor o atmosferă de emulaţie şi de îndemn reciproc, de schimb de directive şi de inspiraţii care va duce la descoperirea finală a căutatului stil al epocei şi al planetei unificate. O internaţională intelectuală a luat fiinţă, pe nesimţite, fără congrese, fără programe, fără fonduri de propagandă, şi din frământarea aceloraşi nevoi, sub imperiul aceleeaşi chemări şi-a împlântat, înainte, limpede, idealul. Artiştii români şi-au spus la timp, şi printre cei dintâi, cuvântul. Niciodată, în istoria ţării, nu s-a vr>£rs astfel, în pas cu vremea. Ne găsim într-o zonă superioră, pe care o străbat, pe sprijinuri diafane, împărţindu-se în tăcere peste lume, concertele formidabile şi veştile aparatelor fără fir - şi cuvintele purtătoare de idei. 432