NOTĂ ASUPRA VOLUMULUI IV
Volumul d> faţă reuneşte pentru prima dată proza scurtă a lui Ion Vinea: cea publicată în volume de autor, căreia îi urmează o selecţie din periodice şi inedite. Se înlesneşte astfel cunoaşterea acestei laturi interesante a creaţiei sale, prin care Vinea se situează într-un spaţiu original în cadrul istoriei genului scurt şi în genere al naraţiunii româneşti.
In alcătuirea prezentului volum s-a folosit criteriul cronologic, res-pectîndu-se locul acordat de autor fiecărui titlu, sau, în cazul lucrărilor netipărite în culegeri, ordinea primei publicări în periodice.
La reproducerea textului s-au utilizat ediţiile: Descântecul şi Flori de lampă, (Biblioteca „Dimineaţa", nr. 37, 1925), şi Paradisul suspinelor (Editura „Cultura Naţională", 1930 — text revăzut de autor şi aflat în posesia familiei). Pentru scrierile din periodice s-a avut în vedere ca text de bază cel din ziarele şi revistele la care a colaborat Ion Vinea In cazul ineditelor, s-au reprodus manuscrisele aflate în posesia familiei.
Transcrierea textelor respectă normele ortografice actuale, păstrîn-du-se, în acelaşi timp, ca şi în volumele anterioare ol; seriei de Opere, formele de limbă caracteristice stilului lui Ion Vinea.
Greşelile de tipar s-au corectat tacit. Sublinierile din text aparţin, de regulă, autorului; cele cîteva expresii străine nesubliniate de autor au fost totuşi culese în cursive atît pentru a se da unitate volumului, cît şi pentru a-l pune în acord cu sistemul folosit de autor în alte creaţii în proză — de pildă în romanul Lunatecii (voi. III al seriei de Opere).
EDITORII
5
ION VINEA
OPERE IV
"V
PARADISUL SUSPINELOR
PROZA SCURTA • POVESTIRI
Îngrijirea ediţiei, note şi bibliografie de MIRCEA VAIDA şi GH. SPRINŢEROIU
y 2
EDITURA DACIA CLUJ 1974
Vinea — gravură de Marcel Iancu
DESCÎNTECUL ŞI FLORI DE LAMPĂ
1925
DESCÎNTECUL
DESCÎNTECUL
La miezul nopţii, arendăşoaica sări din pat, pe blana de urs, pusă aproape dinadins. Tremurînd, flacăra lămpii isca în odaie alternative largi de lumină şi umbră. Flacăra lămpii era ca un fluture rănit. Şi femeia întîrzia cu ochii aţintiţi. Inima i se zbătea la fel. Se lăsă pe spate, peste pernele multe, într-un leşin voit. Mişcarea îi descoperi genunchii netezi, iar aşternutul se înfundă sub trupu-i voinic. Pe tavan, mereu, şi asemenea clipelor, lumini şi umbre se fugăreau. Se făcea tăcerea care stăpîneşte între pereţii bătrîni cu firide adînci, peste mobile vechi, laviţe sculptate, icoane cu metal, scoarţe şi ţesături de lînă. Sub tălpile femeii, capul ursului privea stupid. Şi ursul era o amintire mai mult despre Anghelache. Femeia nu mai ţinea minte amănuntele unei vînători. Dar dezmiardă această amintire cu piciorul şi zări o închegare din dorinţă şi din gînd:
Scurt, cu spete pătrate şi grumaji pietroşi, fălcos şi roşu la faţă, cu vîrf la mustaţa mică şi ochi negri privind cruciş. Logofătul Anghelache purta puşcă şi ghetre ca pădurarii şi calul cu gît rotunjit îl asculta ca un cîine. Şi cum să n-asculte de mîna mare care strîngea frînele şi de coapsele care îi striveau răsuflarea? Arendăşoaica îl vedea zburînd acum pe şosea, cu norul de praf tîrît după el, îl vedea pe călăreţul scurt, sorbit de zări, pînă unde? Ducea cu dînsul nu numai banii pe o recoltă strînşi de pe moşia pe care slujise, ci şi toate mîngîie-rile date în schimbul lor, în chip de brăţări de tuci şi flori negre rămase pe sînii şi pe braţele arendăşoaicei. Femeia îşi căută pe trup vînătăile vechi de două săptămîni, şi le învie cu gura, o îneacă suspinele, se răsuceşte cu faţa în jos. Şi întrebarea îi scurmă în minţi, ca o cazma: unde o fi, unde s-o fi ascuns şi la cine?
In cele din urmă îşi scutură dorul ca pe o lacrimă şi purcede la fapte, aşa precum i s-a spus. Sare, dreaptă, dintre
9
vedeniile ei, îşi scoate cămaşa dintr-o trăsătură şi alungă plete negre şi lungi pe spatele mănos de vădană. Pe scaun, goală în faţa oglinzii cu pupitru, între două sfeşnice cu focul întins, priveşte ca într-o apă lividă .. . Susţine pe scîndura mesei sînii grei. Şi nu vede la început decît două cearcăne şi două priviri la fel, ţintuind-o din adînc.
îndărăt, aşa cum trebuia, lampa scade şi moare. E întuneric ca în jurul unui altar părăsit. Văduva arendaşului din Sihleşti, răpus într-un chip atît de ciudat în trăsura care-1 ducea la oraş, se scufundă, cu privire şi minţi, în oglindă. Clopotele şi toaca de la schitul ţinutului se auziră de departe. Utrenia ...
Şi plăsmuirile, călăuzite de sunet, plutiră în apa cleştarului, încet:
Mai întîi un zid cenuşiu şi o cruce, pe netedul curţii pustii. O maică se plimbă cu paşi mărunţi. Şi la fiece oprire însemna capătul crucii desenată pe pămînt prin mers, suna din inima lemnului lovit.
(Se auzea desluşit toaca şi apoi clopote se tînguiră. Şi ochii din oglindă păreau secaţi de viaţă prin plîns. Peste tîmple întunericul din odaie îi curgea în coamă. Acum, arendăşoaica îşi aminti de primul doliu, de cel dintîi sicriu).
Cadrul de lemn se lărgeşte.
Catafalcul şi chipul mamei se ridică în mijlocul unei biserici cu lespezi largi şi rotogoale pe jos, din rogojină. Flori galbene şi făclii se amestecă în obscuritate. Şi era ca un cer negru, unde, printre stele, chipul mamei părea luna. Din cor, ca din văzduh, se revărsa imnul de pomenire, curat. Ca un arcuş peste firele sufletului, cîntecul smulgea din ea durere. Şi chipul se depărta printre stele, lunecînd.
Biserica rămîne goală, cîntecul fîlfîie într-însa, se pierde. Ochii din oglindă pling. (Viziunea se schimbă).
... Se deschid porţile şi către preotul în odăjdii, pe cărarea dintre lumea despărţită, înaintează nunta smerit. Capul ei se înclină sub alb cu lămîiţă. Mirele salută mulţimea şi-şi şterge chelia cu batista . . . Afară, pocnete vesele de pistoale.
Oh! neplăcerea alungă această vedenie:
. . . Dar acum chiar camera de alături se încape în oglindă. Trupul răposatului zace pe masă printre flori de cîmp, în hainele cele negre şi cu ghete arătînd tălpile noi, ca pentru o
sărbătoare. Oamenii sosesc, cu mănunchiuri, sărută icoana de pe plastronul mortului şi privesc la steaua întunecată ce-i stă adîncită în tîmplă, lîngă chelie. Văduva, în genunchi, spune rugăciuni, caută suferinţa şi nu o găseşte. Simte căutătura oamenilor şi leşină. Noaptea năpădeşte în aceeaşi odaie de acum, dar în timpul de atunci, în oglindă. Camera mortului nu se mai vede, dar prezenţa lui se simte în toată casa, poate după bocetul babelor. In tăcere s-a deschis uşa. Slugile morţii se aud o clipă, alături, desluşit. Spre patul în care văduva s-a trezit din leşinul lung se îndreaptă credinciosul Anghelache. Deşi merge pe vîrful picioarelor, duşumeaua trosneşte sub tru-pu-i îndoldorat. Vine să vadă cum îi este. Ii mîngîie fruntea învinsă, îi potoleşte tremurul mîinilor, îi sărută gura. Faţa lui e tare şi căutătura vicleană. Sărutul stăruieşte. Arendăşoaica s-a înfiorat de două ori. Pentru că logofătul se aşează în pat şi dezmierdarea lui i-alunecă peste ciorapi. Şi răsuflarea i se întăreşte. A, nu! astă-noapte, nu! S-a ridicat ţeapănă şi îngrozită: „aibi milă! nu pot! nu trebuie! mi-e rău!" şi ruga ei se sfîşie spre faţa batjocoritoare a lui Anghelache. „Nu fi copil: am încuiat uşa . . ."
(In oglindă, chipul palid se colorează, ochii ard, nările se zbat. Printre gîndurile răvăşite, întrebarea se ridică, grabnic ca o văpaie, dintre vreascuri, mistuind: unde e acum? unde e?)
(îşi scufundă privirile prin gheaţa oglinzii să mai vadă).
O circiumă joasă cu tejghea şi vrafuri cu sticle în fund. Lăutari în picioare lîngă o masă. Meseni cu paharele-n mîini şi cu femei pe genunchi strigă şi rîd. De bună seamă, cineva povesteşte foarte hazlii întîmplări, că stîrneşte atîta veselie la masă, iar burta cîrciumarului cu chimir s-a apropiat, zguduită.
(Văduva se apleacă printre luminări, mai mult, peste oglindă, să vadă, să audă).
Este chiar logofătul Anghelache, la faţă ca vinul vechi şi în braţe cu o femeie văpsită pe gură, chiar dînsul este cel care le deapănă firul vieţii lui împletit din pozne şi noroc. E vorba de Sultana, arendăşoaica bogată, care la patruzeci de ani nu şi-a stîmpărat sîngele şi a trebuit să o lase cu buza umflată şi cu banii pe o recoltă, şterpeliţi . . . Oaspeţii hohotesc, femeia văpsită îl ia pe după gît la fiece vorbă de duh, burta cîrciumarului se frămîntă ca a unei neveste care nu poate naşte. Pumnul lui Anghelache răsună voios pe masă şi urletele
10
11
tovarăşilor îi preţuiesc cum se cuvine porunca: „să vie un purcel la cuptor". Hangiul pleacă, paharele zbîrnîie, se deşartă. Femeile chiuie bete şi cad moi pe piepturile bărbaţilor. Şi toţi aşteaptă cu o poftă nerăbdătoare sfîrşitul şi îmbrăţişarea.
(Din nou Sultana se apleacă spre oglindă, şi aşa de aproape, că răsuflu ei abureşte sticla, şi nu poate deci să zărească mai limpede, aşa cum vroise, pe tîrfa din braţele nelegiuitului).
Dar nu-i auzi decît glasul, îngînînd printre viori un cîntec de grădină, şi văzu apoi pe hangiu, uriaş, punînd tava printre bliduri, pe masă. Şi în clipa asta se făcu tăcere în circiumă, viorile tăcură gîtuite, mesenii încremeniră privind. Pe tava purcelului se afla un chel cap de mort mucegăit, cu o stea roşie, proaspătă, în tîmplă. Femeile leşină, toţi se scoală trîn-tind scaunele în fugă, şi Anghelache e cenuşiu la faţă ca bolovanul, în ţipete şi în învălmăşeală, cîrciumarul burtos se reazimă de o boltitură şi face un haz nespus, că se cutremură încăperea şi ochii îi lucesc ca purpura. Iar în circiumă se răs-pîndeşte un miros pîrlit, ca în iad. Musafirii pieriseră. Logofătul e singur. Se repede spre uşă, pe la ferestre, dar e încuiat şi au crescut ca prin farmec zăbrele. Pe afară se plimbă dorobanţi ca în jurul temniţei.
Sultana recunoscuse capul mortului. Dădu un ţipăt. Pe la tîmple şi pe umeri simţi o arsură vie, şi mirosul iadului i se lămuri în nări. Vru să urmărească pedepsirea lui Anghelache, dar capul de mort se rostogoli după masă, luminînd pîna la gîtul văduvii fript de o sărutare neaşteptată.
Femeia izbi cu pumnul în oglindă. Ţăndări. Şi cum vedenia pieri spulberată, îşi dete seama că părul îi luase pe alocuri foc şi o flacără mică i-a lins ceafa. S-a repezit în pat şi-şi stinse pletele cu aşternutul. Apoi, gîfîind, aprinse lampa. Sfeşnicele fumegau. O durere la călcîi: păşise pe cioburi. Mîna îi sîngera. Se legă cu o batistă. Deschise o fereastră deasupra nopţii, să iasă mirosul de pîrlit, şi cum o adiere năvălind îi şterse trupul de sudoare, se ruşina, găsindu-se goală, ca şi cum ar fi văzut-o cineva.
O hotărîre dureroasă o împinse înainte. Gîndul că Anghelache petrece astfel cu femeile din oraş îi dete puterea să uite orice altă grijă. Tiptil deschise uşa şi pătrunse, albă, în
întuneric. Ascultă cîteva clipe. Tăcerea năştea ca un freamăt în urechile ei şi umplea casa pustie. înfricoşată totuşi, îşi urmă paşii pe treptele trosnitoare pînă jos, trase drugul şi deschise
f>oarta sonoră pe lîngă care trecea noaptea măreaţă din curte, n aer plutea ameninţarea ploii. Din copacii nemişcaţi se prăvăleau miresme pe cari o adiere le împărţea grele. Nisipul îi supse paşii, îi răcori tălpile şi nici o rază nu pogorî dintre nourii care se amestecau în tăcerile voluptoase. Arendăşoaica fugi ca o lumină pe lîngă zidurile vechi. Se opri în cîmpul de porumb din dosul casei, lîngă butoiul pus să strîngă apă de ploaie. Pietrele îi răniseră picioarele desculţe şi neobişnuite, îşi strînse părul pe piept, terorizată de teama că o vede cineva în desăvîrşita izolare a cerului şi a conacului. Sub lespedea neagră a cerului, jos, îşi răspundeau greieri, ţesători subtili ai visului şi ai liniştei. Porumbul osos foşnea. Tremur de frică sau de frig? De frig, desigur, se gîndi Sultana, ghemuită în zid şi gata să fugă îndărăt. îşi dete seama că nici nu mai are puterea să strige după ajutor, atît de nebunească îi apăru fapta ei, în locul neumblat din spatele casei. „Fără îndoială că nu prea mi-e bine, îşi mai zise, cercînd să-şi încleşteze dinţii clănţăniţi; doar frigurile m-au adus pe calea asta. Dar de vreme ce sînt aici, adăogi cu socoteală duhul ei de femeie, de ce n-aş încerca? Pentru cîteva minute?" Făcu vreo cîţiva paşi în căutarea locului bătătorit şi ales. Un lătrat răsună în apropiere. Sultana tresări groaznic. S-ar putea ca de alarma cîinilor argaţii să o surprindă goală şi cu vrăjitoreştile unelte în mînă. Tot satul ar rîde a doua zi. Arendăşoaica pîndi gata să zboare în casă la cel mai mic semn ivit din adîncul mut al curţii. Ii părea rău de acum, că va părăsi orice încercare.
Şi dacă Diavolul se iveşte în toiul descîntecelor? Icoana lui Anghelache îi străluci însă în suflet, şi toate nădejdile se încordară. Sultana se ridică sfidînd necunoscutul, şi-şi resfiră părul în vînt ca pe un drapel.
Cîinele lătrase, iar din buruieni, printre licurici, se deschiseră pleoape.
Căci în răstimp, la marginea şanţului, Ion Toiag sfîrşise întîiul somn, şi se întorcea fericit spre greierii din cealaltă parte. îşi trase mai bine căciula peste urechile goale ude de rouă şi zîmbi viselor de pînă atunci. Jandarmii din satul vecin îi pieduseră urma. Aici, la curte, grădinarul îi dase de lucru fiindcă nimeni nu voise să muncească sărbătoarea, cînd
12
13
se găteşte mai mult şi se toarnă la masa argăţească vin. Norocului neaşteptat al lui Toiag i se adăogi şi cîntecul de lăutari, prilej să-şi arate glasul şi să i se mai treacă, din mîna slujnicelor, cîte un pahar. Bău pînă i se încurcară minţile, dar cînd vru să pipăie mijlocul femeilor, fu trimis să se culce în grajd, sau în podul cu fîn, unde însă i se păru prea cald. Atunci s-a bălăbănit de-a lungul curţii, a dat cizmele prin rămăşiţa focului peste care se răsucise friptura şi s-a prăbuşit la în-tîmplare în iarba uscată din marginea unui şanţ. Aici se trezea Toiag pe încetul. Mireasma tare a nopţii răzbea prin ierburile care se căzneau să se ridice în strivire. Un fior, străbătîndu-1 îi lăbărţa în zîmbet faţa spînă. Odihnit şi sătul, ghicea într-însul răsputeri  care  tindeau să  se  cheltuiască. închipuiri de dragoste îi pluteau lîngă gene. In aiureala deşteptării, prin pacea cadenţată imens, şi respirarea muzicală a greierilor, acestea îl urmăreau încă. Dincolo, la vreo cincisprezece paşi de pildă, o nălucă se plăsmuia, cînd mai ştearsă, cînd mai lămurită. Trecea dintr-un loc într-altul, într-o plutire lină care dezbina întunecimea în juru-i. Chinuit, Toiag îşi duse mîna la frunte, să împrăştie vedenia. Apoi privi cu neîncredere în fund. Ispita se cioplise dreaptă, înţepenită pe vîrful picioarelor, cu sînii aţintiţi şi cu mîinile ridicate pentru zbor, şi deodată se roti, descriind o arie, în mersu-i repezit. Toiag se frecă la ochi şi privi cu îndîrjire. Forma se desfăcea tot mai închegată, pe fondul de frunziş şi umbră. Lui Toiag i se broboni rece fruntea. In mijlocul ariei, năluca îşi revărsă părul, ca o bocitoare, peste piept, pînă-n pămîntul în care începu să bată cu surcele. Măsurat, ca într-o darabană. Cîteva silabe se desluşiră, printre plete, ca bolborosirea unui pîrîu negru pe un început de melodie. Apoi, femeia înconjură în fugă aria, cadenţat, şi se apropie, în mişcări spornic mai desfrînate, de centru, să bată iar chemarea pămîntului păstrător al atîtor puteri neîntrebuinţate, pe care descîntecul pătimaş le urneşte. Toiag pricepu că are în faţă-i aievea o vrăjitoare care face cuiva de petrecanie. Se tîrî către ea, pe brînci, să o aibă mai la îndemînă, cînd i-o veni s-o pedepsească. Ea mătura locul, îl stropea cu apa din ulcior, şi zicea pe de rost, chemînd cu mîinile, cu glasul şi cu părul, la marginea cercului. De aici se retrăgea, cu faţa în vînt, cu ochii în gol, cu mişcări ritmice şi încovoiate, ademenind un chip ivit doar ei. Toiag înţelese şi mînia i se potoli.
întins printre mărăcini, ca o şopîrlă, privi arătarea coaptă a vrăjitoarei absorbită în farmece dîrze. Pletele se despărţeau din belşug, de jur împrejur, bătînd în plinurile mînoase. în alergare, fiinţa ei unduia de greutate şi de mlădierea pe trăinicia coapselor şlefuite. In mijlocul în care părea să fie cuibul drăciilor invocate, aprinsese uscături. Flăcări îşi jucau răsfrîn-gerile pe statura ei îngenuncheată. Femeia topea o păpuşă de ceară, scoasă din ulciorul cu apă şi boscorodea, ferindu-şi şuviţele. „Aşa cum ceara se topeşte de văpaie, să se topească şi el de dor", recunoscu Toiag descîntecul.
Cum dau unii norocului cu piciorul, şi printre spini Toiag se tîrî mai aproape. E plină şi moale la pipăit ca omida. Flăcările o pătrund astfel că-i presimţi valul care-i curge sub piele, şi ce frumos străluceşte în întuneric femeia şi focul. Flăcările cresc aurii, danţul reîncepe, îndărăt se descoperă aria şi mii de umbre subţiri şi mute se însufleţesc şi încalcă cercul. Vrăjitoarea era un rug de patimă şi de viaţă, tîrcolind focarul într-un iureş care se depărta să împrăştie nopţii porunca dragostei înteţite. Fără îndoială că de atîtea rituri şi ritmuri, peste mintea ei se trăsese un stor. In ochii larg deschişi nu se mistuia decît o singură vedenie, născută din dorinţă. Puterile o părăseau, iat-o şovăind >cu mîinile în şolduri, înapoi, pe cercurile închipuite, lîngă jarul pîlpîitor, cu mîinile întinse pentru îmbrăţişare. Dogoarea o încinse. Un suspin şi un zîmbet pe figura-i rumenită, închiderea plină de fericire a genelor şi aşteptarea plină de graţie a staturii vestiră o apariţie iubită undeva. Toiag, pe brînci, ca o lăcustă, cu ochiul sîngeros şi nara aprigă, fu atît de uimit de înfăţişarea ei, încît se uită o clipă împrejur, să vadă dacă într-adevăr vine cineva. Nedumerit, îşi împlîntă iar privirile în vrăjitoare. Pe figura ei cu pleoape închise, cu viaţa toată dintr-însa împinsă la ultima suprafaţă, gata parcă să se desfacă şi să alcătuiască în aer o a doua mască, după asemănarea pătimaşă a celei dintîi, se înteţea expresia aşteptării, clipă cu clipă, îndeplinită: — Vine, mult aşteptatul, fără de greş, vine! Peste o clipă se împleticea, trunchi, peste foc. Toiag sări. Cu mîna întinsă o înlătura de la flăcări şi, trecînd fără preget printre ele, îi prinse prăbuşirea în braţe. Nu-şi cunoştea stăpîna, pe Sultana arendăşoaica, astfel că se minună încă o dată de frumuseţea revărsată, lut şi coamă,
14
15
asupră-i. Şi se minună mai mult simţind atingerea muiulor albe ■ oe grumajii lui şi aceeaşi chemare de dragoste, auzita de "L departe a urîndu-i şoptiri la ureche. Pricepu poate ca sosirea I dădea corp vedeniilor Sultanei, înca departe de trezire, | au crezu că era chiar el chematul Căci Toiag îşi ndiorprada _____:i5      ~ rtv,iT-iar.H3  si ru Dasi desfăcuţi de
care atîma arcUită ca o ghirlandă, şi cu paşi desfăcuţi de MOARTEA LA CHEF
încordare, îşi făcu loc în tufiş.
Vînt din păduri în care se împrospăta muşchiul pe rădăcinile scorburoase şi se înmulţeau izvoarele, ghioceii şi şerpii.
Noaptea primea miresmele, ca o pînză albastră, în drum către singura stea.
Un sat stins lîngă biserica neagră de bîrne. Cîinii tăcuseră. Doar din paragina lemnoasă ţipă în turle poporul de cucuvăi.
— Vine primăvara, suspină cineva.
Acorduri metalice rătăceau ca umbre de aur, din balul de la conac. Nu zăream decît ţigara lui în răstimpuri, roşu punct.
— Da, vîntul ăsta te ameţeşte ca zefirul...
— Vîntul sau vinul?
Şi înţelesei că cel ce întrebase umplea iar şi iar paharele. Acelaşi glas urmări, prin beznă, un gînd:
— Suflă peste Prut, în stepele Rusiei. Luăm primăvara cu noi. Era mişcat. Din nou acordurile, şi-n sufletele noastre plutiră valsuri şi rochii.
— Toate astea rămîn în urmă.
Simţeam că acelaşi fior ne lega inimile. Cele trei ţigări ardeau deodată. Apoi, unul:
— Voi mai ştiţi ceva? E vorba să ne retragem chiar mîine. Toate măsurile sînt luate. In zori aruncăm în aer podurile...
— Şi pleacă toată lumea?
— Numai armata. Civilii, răniţii şi exantematicii rămîn.
— Bine de ei!
Tăcerea copleşi aceste vorbe, ca pe un vierme al tuturor.
— Rusia, ştiţi cum îmi închipui Rusia? Nesfîrşită, albă, cu rîuri de gheaţă, cu oameni mari, galbeni, în cîrciumi scunde, cu popi şi călăreţi, cu negustori, cu noroade care se schimbă din zări în zări, pe un lung drum de pierzare.
Aveam, cel mai în vîrstă dintre noi, douăzeci de ani. Dar cineva izbucni.
2 — Paraclisul suspinelor
17
— Ce înseamnă asta? Ce-o fi să fie! Ura!
Şi goli paharul. Era strident. Nervii întinşi pînă la ţipăt, gîtlejurile încleştate.
— Haideţi cu mine! Aţi adormit!
Ne ridicăm maşinal şi coborîm după el prispa, în lunecu-şul noroios al curţii. Aburi dulci ne năpădiră.
Cu feţele spre cer, ca să primim adierile: uite luna!
Albă şi grăbită, străbătea nori de funingini şi zăpadă.
Afară, lîngă gardul smuls şi culcat, o mogîldeaţă — cal scheletic — smulgea iarba măruntă ce se dezvelise din iarnă. Ronţăitul lui în linişte.
— Ia uite ce javră, he, he, he! şi cel care ni s-a impus şef, îmbrînci calul. Scheletul se clătină . . .
— Dar unde dracu ne duci la ora asta?
— Hai cu mine. Mergem în Rusia, şi-mi aprinse sub nas Lanterna. Ia uite ce mutră face! Să trezim satul, nu vezi? Dorm cu toţii, ca vitele. Poate găsim ceva femei.
— Ssst!
Ne îngrămădirăm într-un ungher. O umbră subţire şi înaltă se strecură pe lîngă biserică. Priveam încremeniţi, ca la o nălucă.
— Hei, tu! Cine e acolo?
Umbra dispăru. Prin întuneric ni se întîlniră mîinile.
— N-auzi? Vino-ncoa, sau trag . ..
Umbra răsări deodată în faţa noastră împleticindu-se.
— Apropie-te!
Aprinserăm lanterna. Un cap tuns, un obraz cadaveric, cu surîsul palid şi veşnic cu ochii încinşi de văpăi negre. Fără bluză, în cămaşă. O lumină îi alerga ca sîngele sub piele. Spaima noastră scrîşni la el:
— Ce cauţi prin cantonament noaptea, ţigane?
— M-a trimis de la infirmerie, să fac surcele, de ceai, că mîine plecăm.
Tremura.
— La trei dimineaţa? Minţi!
împins parcă de violenţa cuvîntului, soldatul se strădui, cu braţele în vînt, ca nişte coceni, să nu cadă. Dar se abătu drept peste pieptul şefului, care-1 apucă de pumni şi-1 sprijini.
— Arde! zise el, ce-i cu tine?
— Dă-i drumul, mă rugai, nu vezi că are friguri? Trebuie să fi fugit de la infirmerie.
— E un exantematic.
— E mai slab decît calul cela de lîngă gard.
— A! ha! ai fugit de la infirmerie ţigane, şi umbli noaptea după muieri?
Celalt îşi bâigui delirul.
— M-a trimis să fac surcele pentru ceai, că mîine plecăm în Rusia.
— Ce? Şeful se mînie deodată şi-şi recapătă întreaga autoritate asupră-ne. Marş de-aici! şi cum soldatul se depărta re-zimat de gard, anevoie, îi urlă: pas alergător! . . . Nu poţi care va să zică. Stai!
Se opri tocmai lîngă calul care ronţăia suflînd ca mai înainte. Luna limpezi locul.
— Vrei să te duc în cîrcă? Pune mîna pe cal! Ţine-1 bine! Aşa. Suie sus!
— Iei mîrţoaga de gît, vrei s-o pupi! Haide, suiţi-1 voi!
Il ridicarăm ca pe o spetează. In cîmpul lanternei şi-n bătaia lunii, soldatul livid pe calul scheletic, poticnindu-se într-un mers nesigur şi legănat, sub umbra bisericii de bîrne, păru prin larma cîinilor treziţi şi a cucuvelelor, Moartea, pe armă-saru-i apocaliptic, şovăind a popas obosit prin acel sat.
Sufletele se rupseră de realitate şi ţîşniră în hohot şi chiot pe urma lugubrei fantasmagorii:
— In Rusia, du-te în Rusia, strigă şeful, galop! înconjurăm Moartea, îndemnînd calul care se grăbeşte clă-
tinîndu-şi călăreţul.
— Hi, hi, mişcă-te odată!
Scoatem săbiile pe care le purtaserăm la balul de adio de la conac, să înfrumuseţăm escorta. Şi calul ia trap, în zig zag, ducîndu-şi stăpînul ca pe o rufă goală, proptită-n vînt.
— Hi, hi, bagă-i sabia-n crupă!
Sîntem depăşiţi. Deodată Moartea se lasă pe coamă şi se prăbuşeşte, cu cal cu tot, în noroi. Ne repezim. Aprindem.
— Scoală, bă!
— A leşinat.
— Scutură-1 niţel.. .
— E mort!
— Da' de unde!
18
19
— Pune mîna: e rece.
Ne descoperirăm, dezmeticiţi. Ce e de făcut? Cel mai practic lucru ar fi, acum cînd nu se mai poate îndrepta nimic, să-1 lăsăm aci pînă mîine şi să mergem la culcare, fără vorbă multă. Nu ţin minte cine a propus aceasta. Pe cînd ne întorceam în tăcere, cineva întrebă:
— Dar calul?
— A murit şi el. ......
Grăbim pasul. La uşa gazdei, un cocoş trezit, vui dm aripi
şi ne trîmbiţă vesel bună dimineaţa.
TREPTELE SOMNULUI
In dulapul din zid găsi o cutie de lemn şi scotoci prin dezordinea dinlăuntru: tifon înfăşurat, prafuri de chinină, flacoane golite, nasturi de sidef, butoni desperecheaţi, agende vechi, chei şi tot ce părăsirea treptată şi întîmplătoare poate grămădi într-un cub de brad.
Reţinu însă două tuburi de sticlă, închise şi etichetate: cîte o coloană trandafirie peste care spumega un miez de vată, sub dopul de plută. Prin peretele străveziu, acea culoare plă-pîndă, străbătînd, contrasta neliniştitor cu eticheta cătrănită pe care rînjea, dintre două oase încrucişate, o hîrcă de cretă.
— Un tub li-e de ajuns aci la ţară, preţui Pavel, şi puse la loc unul singur. Se depărta puţin şi-şi privi darul, cum se priveşte un obiect furat: cu mulţumire.
— Să liberăm moartea! Scoase dopul şi vata, răsturnînd în palmă coloana solidă care se desfăcu într-o mulţime de socluri mici roze.
Ce gust oare să aibă? şi se gîndi la sinucigaşii care înghit chinul comprimat în acest material strujit ca bănuţeii cîm-purilor. Cu băgare de seamă îşi atinse vîrful limbii de muchea nezimţuită a otrăvii. Atingere, la început, insipidă, apoi răcoarea unei arsuri pe care se grăbi să o scuipe dinadins.
Atunci auzi că i se aduce calul înşăuat.
Tatăl său şi musafirii erau duşi în trăsuri, spre pădure. Fusese părăsit, în toanele-i rele din acea zi. Porni galopul într-altă direcţie, înfruntînd vîntul cu umerii săi largi.
După o raită se regăsi în sufrageria pustie. Nu venise încă nimeni. Obosit, pe sofa, îşi înfundă mîinile în buzunare: tubul de sticlă. Uitase de el. Ce prostie! îşi aminti de experienţa făcută. Privi totuşi din nou eprubeta, o deşertă ca mai înainte, iată deci o provizie să-şi ardă stomahul toată lumea de aici — şi cătă către garafele şi cupele roşiatice de pe masă.
- 21
— Să mai încerc o dată ce gust are cea mai neroadă dintre morţi, stărui el cu simţămîntul de mult uitat că făptuieşte un lucru în ciuda cuiva.
Din nou duse o pastilă la gură şi o ţinu mai mult decît întîi.
Aceeaşi răcoare fugară, apoi o senzaţie precisă de arsură, ca şi cum i s-ar fi concentrat pe limbă razele soarelui cu o lupă.
Scîrbit foarte, merse iarăşi să scuipe: „nu ştiu ce dracu am azi". In gînd îşi dădu cele mai aspre epitete, pînă ce larma veselă a invitaţilor sosi. Tăcu în tot timpul mesei, de-abia gustă din bucate şi fu absent în toată veselia acelei seri.
Nimeni, dealtfel, nu lua seama la el.
Noaptea visă că a sfărîmat o pastilă în dinţi şi că o aruncă. O fărîmitură, însă, ascuţită, i s-a oprit în gîtlej, şi sforţările lui îngrozite nu izbutesc să o tuşească afară. Se trezi în întuneric şi pe jumătate îşi lămuri că a visat, dar un punct dureros în gîtlej chema îndoiala. Auzi pe tatăl său, în însomnia-i obişnuită, că bîjbîie după chibrituri şi îşi aminti că otrava se află în buzunarul hainei de pe scaun. O nouă teamă îl cuprinse: nu cumva bătrînul, în căutarea lui zadarnică, să scotocească şi în buzunarul său şi să guste sublimatul ca dintr-un tub din acele pastile de mentă care-i plac atît. Gînd absurd ocrotit de tenebrele somnului şi care aţinti urechea la toate mişcările din imensa încăpere, ca nimeni să nu umble la haina de pe scaun. Somnul din nou îl scufundă şi dormi neliniştit pînă tîrziu, cînd, după tăcerea ce stăpînea în conacul luminat de amiază, înţelese că oaspeţii toţi plecaseră la oraş.
Visul se repetă, în noaptea următoare, cu acuitate.
Gîtlejul îl supăra, fără îndoială, şi, ca de obicei, tatăl său îşi plimba insomnia prin odaie la flacăra tainică a unei lămpi mici. Aceeaşi împrejurare îi stîrni aceeaşi teamă smintită ca pastila ucigătoare să nu fie luată drept mentă. îşi lămuri prin urmare că sticluţa se află departe, în buzunarul hainei de pe scaun. Dar gîtul îl durea, de lupta iluzorie şi nocturnă, cu schija ceea pe care se făcea că de data aceasta ar fi înghiţi t-o. Căci simţi o vîlvătaie în pîntece şi zări, în acelaşi timp, pe bătrîn, foarte liniştit în cutreierul său: desigur, n-a luat pastila fiindcă n-a putut găsi otrava în haină. Atunci, cînd şi cine a luat sticla? Se prea poate ca el însuşi să fi coborît, buimac, din pat, după sticlă — ca nu cumva să o găsească tovarăşul
de nelinişte şi să fi înghiţit din greşeală o bucată, vrînd să repete, nu pe de-a-ntregul treaz, experienţa proastă de dăunăzi.
Teama într-însul se înteţi şi vru să vorbească şi să aprindă ca să scape de o vedenie atît de stăruitoare. Căci într-un ungher al sufletului, conştiinţa, ca un licurici într-un cavou, veghea că totul nu e decît un vis urît. In sfîrşit, printr-o sforţare grea, îşi înălţă minţile către o clipă de luciditate. Şi fiindcă nu izbutise a vorbi, reuşi să tacă şi să aştepte pînă ce îl luă iar somnul. Obosit, a doua zi, chipul îi strălucea palid, îşi aminti de plăsmuirile somnului şi de faptul neliniştitor că două nopţi de-a rîndul îl chinuise acelaşi vis. îşi perindă în amănunt totul şi nu puţin găsi cu cale să se îngrijoreze că visul din urmă depăşise foarte grav limita celui dintîi. îşi închipuise, adică, în starea turbure a deşteptării, că ar fi fost într-adevăr cu putinţă să coboare în somn din culcuş, să ia eprubeta din buzunar.
Plănui să se scape de ea, să o ducă îndărăt în cutia în care o găsise. Foarte ciudat: măsura nu i se păru deplină. Să se dezbere, să o nimicească. Dar se răzvrăti conştiinţa lui jignită de atîta slăbiciune. Scoase tubul, îl privi cu duşmănie şi rezistă pe deplin ispitei de a-1 deschide iar. Il ascunse la loc, în buzunar. Ziua întreagă rătăci, călare, prin pădure, merse de jucă şah cu proprietarul vecin şi-i curteni fetele, întors acasă, află că slugile orînduiseră încăperile aşa cum erau înainte de sosirea oaspeţilor, aşa că de-acum înainte avea să doarmă singur în odaie.
Numai de nu s-ar repeta iarăşi visul, gîndi stingher şi istovit, pe cînd i se închideau ochii.
Şi nu s-a mai repetat. In toiul nopţii, Pavel simţi cum tatăl său se ridică din pat şi-şi reîncepe preumblarea monotonă prin penumbră. Deschise ochii. Bezna făcea zid vederii. Dar auzul desluşea paşii măsuraţi şi continui în pîsla încălţămintei de casă. Dacă ar sechestra eprubeta, i-ar dispărea temerea de acea ineptă confuzie care dă neastîmpăr inimii. îşi duse mîna la piept. „Să mă strecor, tiptil, pînă la scaun, să fur eprubeta fără să mă simtă tata; e destul de întuneric".
Covorul moale sub tălpi, un pas, doi paşi, trei, patru. . .
Cu vuiet sări îndărăt şi se înveli, strîngînd tubul cel rece, şi speriat de zgomotul de nestăpinit al inimii în zvîcnet, trase cu urechea: paşii încetaseră ca prin farmec. Şi atunci mintea i
22
23
se lumină de pricepere: visase că tatăl său se deşteaptă şi măsoară odaia ca de obicei. Şi acest vis 1-a împins să coboare din pat. Paşii au fost de data asta doar o nălucire. Răsuflă uşurat. Şi acum eprubeta. O destupă sfidător şi-i împrăştie conţinutul aşa cum îşi aminti că visase noaptea trecută şi hotărî să braveze şi să învingă obsesia cea tenace, prin însăşi realizarea coşmarului. Să ia o pastilă în gură şi repede să o arunce. Mina dădu gîndului ascultare. Cînd simţi atingerea, la început insipidă, a otrăvii, o plimbă, cu inima oprită, spre altarul purpuriu din fund.
Şi deodată i se năzări, foarte desluşit, zgomotul paşilor, de data asta în odaia vecină.
Un inel de foc îi coborî, în spirală, prin beregată. El se trezi de-a binelea în aşternut, asudat, cu mîinile crispate pe grumaji. Din odaia de alături venea tîrşirea paşilor. Vru să se asigure că visase, dar pipăi lîngă dinsul eprubeta revărsată, simţi dunga zgîrîiată cu unghie de jăratec pe sub coşul pieptului şi o spaimă de gheaţă îl năvăli pînă la rădăcina părului.
Un leşin îi îmbie fiinţa slăbită în însăşi viaţa-i, dar i se smulse năuc, la gîndul că pe fiece clipă veninul vrăjmaş înaintează în el.
Dete un strigăt.
Fluiere ţîşniră în lumini albe prin noaptea curţii boiereşti, către locuinţa argaţilor şi către grajdurile în care oamenii începură să înhame grabnic caii pentru o goană năpraznică la oraş.
Voci bărbăteşti sunau, străin, ca în altă existenţă. O slujnică bătrînă veni lîngă bolnav cu descîntece, cărbuni stinşi şi lapte.
STRATAGEMA
Lampa căpătase suflet şi glas, un sunet care se îmbina din monotonie şi sfîrşit, în tăcerea desăvîrşită a mansardei.
Vlad îşi ridică faţa de pe cărţi şi de pe caietele cu note, şi privi cu ochii săi obosiţi la miezul de aur al luminii de pe masă. Ca unul din fluturii pudraţi care moleşeau cu zborul lor atmosfera din odaie şi veneau să moară în jurul focarului, agonia lămpii se prelungea în pîlpîiri sonore. Era ca o veghe şi o tovărăşie cuminte, în tîrziu.
Vlad simţi în usturimea pleoapelor şi în greul care îi copleşea mintea parcă pe dinăuntru cît era de noapte. O boare pipăi storurile pătrunse şi-i atinse tîmplele în zadar. Tînărul se întoarse încet spre patul desfăcut, cu perna minusculă şi unică.
Avea să doarmă, ca un soldat obosit. Izolarea celor patru pereţi îi fu prietenă. Oglinda şi mobilele rare ale odăii erau mai fără aspect şi viaţă ca niciodată. Nimic nu se mai prindea de atenţia lui scăpătînd irezistibil în somn, cînd, tum subito la apropierea aşternutului, se opri, tresărind de un gînd: „în noaptea asta, îşi zise, vor veni". Vlad se aşeză pe marginea patului, trezit, căutînd o hotărîre care nu putea fi decît a capitulării, cu orice risc, în oboseală. Dacă s-ar lăsa să cadă, ar adormi tun şi ar uita de orice grijă. îşi căută un sprijin, să nu se mai clatine . . . Dar, continuă gîndul, foarte curînd, Avidele aveau să-1 deştepte. Din nou, ar bîjbîi după chibrit şi, pe lumină, ar reîncepe, timp de un sfert de oră, capturarea Nocturnelor, surprinse şi buimace. Le-ar culege din cutele aşternutului, ca pe nişte boabe de roşcovă, şi le-ar arunca pe sticla de lampă. Şi după săvîrşirea vindictei, ar reaţipi fără să regăsească în spălăceala confuză a nopţii înaintate somnul greu de la început.
25
In aceste îndeletniciri ale mizeriei, Vlad constatase că vizita inamicului cel oribil nu-1 chinuia consecutiv şi că avea totdeauna o noapte de armistiţiu între două nopţi roşii.
La început, cînd îşi verifică observaţiunile, eroul nostru se bucură pur şi simplu. Cu încetul începu să se întrebe de ce şi cum, împins de o veritabilă curiozitate ştiinţifică. In cele din urmă, se oprise la aceste două explicaţiuni, care nu se excludeau neapărat şi puteau fi acceptate împreună:
1. că inamicul, sătul de sîngele supt, aşteaptă o noapte pentru a-şi termina digestia;
2. că din pricina războiului exterminator pe care năvălitul Vlad îl duce, pe cîmpul cearceafului, la lumina bruscă a unui chibrit, împotriva lor, unităţile scăpate de măcel prin fugă trebuie să aştepte în patrie dezvoltarea contingentelor noi, pentru a reîncepe atacul, cu efectivul reglementar (uzual).
Astă-noapte, însă, Vlad n-avea puterea să cugete asupra problemului, dacă e soluţionat totul sau în parte. Nici nu simţi într-însul vitejia de a fi laş. Deci nu putu să se culce pe un fie ce-o fi.
Se ridică şi făcu prin odaie cîţiva paşi nesiguri, purtîndu-şi capul pe umeri ca pe un obiect plictisitor. îşi amintea precis că noaptea trecută dormise neturburat, astfel că ceasurile care aveau să urmeze erau predestinate suferinţei şi măcelului. Aşteptare insuportabilă. Dacă ar putea cel puţin să trateze, să cadă la împăcare, să ofere, Vlad s-ar fi decis bucuros să atragă tribul tăcut şi neîndurat către o farfurie cu merinde, cumpărate în oraş. Această idee vagă, complicată cu o sumă de soluţiuni obscure, îl făcu pe Vlad să-şi dreagă cravata, să-şi ia pălăria şi să coboare adînca scară pînă la trotuar. Trebuia în primul rînd, să-şi întîrzie somnul. Poate că şi ele, obosite, aveau să renunţe şi să se retragă în ungherul lor uscat. Grădina publică era aproape. Se va culca pe bancă, pe aleea unde nu sînt decît gîndăceii verzi de trandafiri şi cărăbuşii grei şi inofensivi în mînie. Noaptea îl primi în unda ei rece.
O circiumă revărsa în stradă lumina, paşi de joc şi piţi-găială de viori. Lui Vlad nu-i era nici foame, nici sete, gîn-dindu-se la micile gazde avide de dînsul din mansardă. . .
Iată, atîrnate, mezeluri groase ca un braţ şi care pentru ele, aristocrate, constituiau un aliment detestabil. Şi mintea
lui Vlad rătăci spre Robinson Crusoe şi ţărmurile pe care antropofagii lasă urmă de paşi pe nisip şi de friptură omenească.
Femei învelite în umbră şi răcoare se iviră după colţ, tăcute, la rînd. Fiecare îi aruncă privirea profesională şi trecu. Ultima i se propti în faţă. Era grasă şi avea rîsul roş şi vocea plină de îndemn. Ii zise: „Hai cu mine, micule" şi-i luă braţul ca un vechi tovarăş de chef.
— Merg, rosti Vlad, într-o speranţă bruscă, dar trebuie să rămîn la d-ta toată noaptea ...
— Nu se poate (femeia se oprise), n-am voie să ocup camera mai mult de o oră pe întîlnire. Uite, e chiar în otelul de deasupra cîrciumii. Hai pe-aici . . .
Trăsăturile lui Vlad exprimau dezamăgirea.
— Dacă ţii mult, continuă vocea ei plină, merg la d-ta. Dar să-mi plăteşti dinainte. Ai vin şi ţigări?
— Ţigări, cîte vrei. Vin, însă, o să bem aci — şi Vlad o atrase în circiumă.
După puţin ieşiră — femeia beată se rezima de braţul lui şi împleticindu-se, vorbea mult şi rîdea cu poftă, la fiecare cuvînt lipsit de duh. Ajunseră şi urcară scara. Cînd fură în odaie femeia căută din ochi patul şi se trînti inertă.
Dar asta nu corespundea calculelor lui Vlad.
— Dezbracă-te, îi porunci dînsul.
Maşinal, îşi scoase cîteva ace. Părul abundent se risipi.
— Mai repede, o ajută Vlad, smulgîndu-i bluza, pantofii, ciorapii.
— O, că grăbit mai eşti! constată femeia, măgulită. Lasă, că o să mă ai aci toată noaptea.
Vlad avu un surîs inexprimabil, scăpînd femeia goală dintre mîini.
Ea căzu în somn ca pe ceva material cum e patul tare şi perna de puf. Din pricina vinului, pielea îi ardea.
El se retrase lîngă masa de scris. In aşteptare, se dezbrăca încet.
Lampa scădea, strînsă de întunericul din odaie.
Somnul îl copleşea, dar se dezbăra de el cu violente tresăriri de voinţă.
Cu ochii aţintiţi pe trupul alb din pat, şi ascultînd respirarea ce scăpa dintre buze, îşi dădea timp, socotea: tribul cărămiziu a ieşit, şi a dat de pradă ... A supt sîngele cald şi
26
27
nlin de somn... şi acum se întoarce sătul acasă... Auzi un Somot mătăsos de carne scărpinată... tribul lasă paşi pe nisip... canibali... Robinson Crusoe ... un cadavru de temele albă ... în largul mării... pe un pat.
Si Vlad cu paşi de învins, şi cu minţi adormite, ajunse patul, îşi făcu loc lîngă perete şi-şi continuă cu zîmbet visul RĂTĂCIRE neturburat.
De-ar uita cel puţin şerpuirea drumului străbătut.
Lacurile prinseseră o pojghiţă vîscoasă şi vegetală, prelungind mătăsării verzi între zări şi dîmburi. Nici o tremurare nu trăda boarea udă şi insalubră. Şi cînd o pasăre de plumb vîslea peste suprafeţele stătute, aripa dunga scurt, ca o poticnire, nemişcarea palustră ce îneca într-o încreţire grasă de nuferi, liane şi muşchi lenevia unei înfiorări abia iscate. Cărările răcoroase măcinau la lumină veşnicul lor mucegai hrănit cu hoituri, larve şi ouă de furnici şi lăcuste. Spaţiul se limita ca o colivie imensă prinsă în gratiile soarelui. Suluri de vapori se învîrteau pe raze izolate şi se respira un parfum ud şi seminal, plin de moartea apelor, de descompunerea ierburilor ... şi de somnul neînţeles al broaştelor. De sus, ochiul toropit se pironise asupra întinderii, atît de sus, că vremea aburită-i părea — de bună seamă — un cristal de sare apucat în agrafa de aur a genelor sale.
Armele, cu baioneta asudată, săpaseră cîte un şant, dureros în umerii celor doi oşteni. In afundul moale al globului, pasul dispărea, frînt de la genunchi, şi li se prăvăleau spre piept capetele puştii, ca şi cum gîtul le-ar fi fost de sfoară. Un somn uscat şi umbrit, fără miasme, şi fără umezeala ce filtrează în pleoape, în urechi şi în nări pînă-n plămîni . . . Un somn uscat şi adînc ca o căciulă trasă pe urechi.
Cel mai tînăr (şi mai slab) visa . . . Celălalt îl urmărea cu privirile şterse sub pleoape deschise, ducînd el numai toată povara singurătăţii în spinare. Ar fi vrut să poată adormi în mers, învins de cele trei zile de rătăcire.
Freamătul paşilor îi zvîcnea în tîmple. Să uite de drum şi de monotonia bolnavă a priveliştelor pletoase.
. . . Inerţia uniformă a largilor nuferi. . . Liniştea . .. Bolta rigidă şi gunoiul veacurilor încropit în lacurile de atlas . . .
29
Crîmpeie de observaţii, de gînduri sau de vedenii din care zadarnic se străduia să închege o frază, un tablou. Iuţi pasul, îşi ajunse tovarăşul.
Il privi în obraz (celalt nu băga de seamă şi visa mereu), voind să-1 vadă, prins de teama de a-1 găsi schimbat, de a găsi un altul. Observă că avea faţă galbenă şi neînsufleţită, ca iasca, şi ochii verzi ca nişte nuferi morţi în albul opac al scleroticei. îşi zise: are friguri; dete din umeri, gîndi aiurea, dar repetă: are friguri! Cum au toate celea. Cum are peisajul acesta cu tonuri palide şi portocalii în octombrie — nim-bate de vibraţiile verzi ale eleşteielor. Cum are soarele ce se scurge înfiorat în ape. Cum au păsările acestea plictisite, ce zboară anevoios, pe suprafeţe, în metalul tomnatic al apusului... A uitat cum le zice. Acum se teme de ele şi pentru că un suflu i se înfige mai rece între spete, se scutură de frică şi de frig. Fără îndoială, ele zboară tîrîndu-se. Zboară tîrîn-du-se înspre vară. Căci dincolo de aceste tărîmuri e vara în toi, de aramă, cu podgorii pe dealuri, cu frunze grele şi struguri negri. Surise. Apoi, înfricoşat din nou în zare se ivea o dîră de ostroave, ca nişte peşti mari, bruni. . . „Duşmanul" gîndi. Ce-ar fi să se întîlnească cu duşmanul, să schimbe un foc, două, să ucidă tăcerea.
Mută arma pe celalt umăr, această schimbare îl dezmetici o clipă, ca să-i arate şi mai lămurit grozăvia tăcerii.
Şi oare de ce tac broaştele? Corul lor e mai apropiat de glasul omenesc şi dă viaţă apelor. De ce tac? Tăcerea broaş-telor îi părea tainică şi silită; un complot. Mai merse o vreme obsedat de aceeaşi întrebare, cu ochii ţintă in ape. Luă un bulgăre şi-1 plesni în ele! Un rotocol penibil şi magnetic cu o privire somnoroasă. Să fugă. Dacă ar vorbi cel puţin tovarăşul! Dacă l-ar deştepta ce să-i spună? Se va supăra. Şi-1 chemă încet, dorind să fie auzit şi nu.
Celalt gemu prin vis. Un simplu sunet. Oşteanul se simţi năpădit de recunoştinţă. Trebuia să vorbească. Şi gîtlejul său răspunse tot ca un sunet fiindcă pe atîta era de ajuns şi să spună ceva n-ar fi avut rost:
Aaaa!
Dar soldatul nu mai răspunse şi urmă să înainteze ceva mai repede. Intre acestea, seara se răspîndea ca o mireasmă înecînd mai întîi depărtările. Se vedea ca printr-o sticlă violetă. Cel ce veghea duse mîna la traistă şi constată lipsa me-
rindelor. îşi chemă din nou camaradul care nu auzea şi se depărta sorbit de întuneric. Cu un suspin neliniştit se luă după dînsul. Din toate părţile se înălţau pe pîntec şerpii umbrelor cu spaima şi singurătatea lor rece. Vîntul trecu şuierător pe aproape. Bătrinul se simţea bătrîn, privea după manechinul ce încăleca peste bariere de întuneric moţăind ca un beţiv vorbăreţ. îl striga sugrumat şi răguşit, pentru ca tăcerea ce năvăli în pieptul lui ca într-o cutie goală să fie şi mai copleşitoare. Şi omul cela legănat, care aci mergea, aci se poticnea şi fugea cîtva, gata să cadă, dispărînd în arcada beznelor şi apărînd la cotituri, fără să se oprească, fără să-i facă un semn, îi fu deodată un duşman de moarte.
îşi aminti cum simţise că trebuie să-1 privească — mai adineauri — cum îi era obrazul scorţos ca iasca, dar ochiul verde şi viclean ca mlaştinile. Şi de ce făcea aşa pe înspăi-mîntătorul? ... Şi pe cînd vîntul îi îngheţa sufletul, se opri locului, atins de tăişul înţelegerii: „Vrea să mă înnebunească".
La douăzeci de paşi, tovarăşul mergea dînd în băltoace, împleticindu-se printre muşuroaie, cătîndu-şi echilibrul cu braţele în aer, pierind în peşterile întunericului şi răsărind fantastic pe cîte o movilă cînd masca lunii, din blănurile de bal ale norilor, îi rînjea luminos.
Celalt îndreptă puşca şi-1 ochi. Dar n-avu putere să-şi stîmpere fiorul şi-şi urmă gestul căzînd întins de-a lungul armei grele, cu faţa în pămîntul umed şi în somn.
30
TALIONUL
Din sarcofagul de abanos al pendulei, ora cea nouă s-a desprins.
Tremurarea ei gravă pluti în umbră, ca pe o apă întunecoasă cercurile multe pe care în cădere le iscă o frunză de bronz.
Ema tresări între perini. Maşinal, palmele ei adunară, înspre ceafă, cu neteziri repezi, şuviţele negre, printre care lumina mată a degetelor contrasta. Mai avea timp să-şi refacă pieptănătura.
Constatarea se împleti ca un fior. Dar nu era fiorul unei temeri noi. în cinci ani Ema nu se obişnuise cu timbrul muzical şi coborît al înaltei pendule sepulhrale. 1 se părea cu fiece bătaie monotonă, plină de spaţii necunoscute, că destinul face încă un pas fatal în viaţa ei. Şi azi, cînd cu noul sunet, pasul metalic se apropiase să o doboare, Ema, după atîta zbucium, se înfrigura de aceeaşi teamă neprecisă ca mai înainte.
Scrisoarea pecetluită şi îndoliată era totuşi pe masă. Ca rana de mai tîrziu pe locul alb, ceara sîngeroasă muşca din hîrtie. Ea se gîndi la nedumerirea soţului în faţa secretului. La hotărîrea înceată de a smulge pecetea şi la paloarea feţei lui uimite, cînd ochii zgîiţi vor parcurge conţinutul melodramatic şi lapidar: „Am aflat, prietene, ceea ce cu grijă îmi ascundeai; am îndurat în tăcere cumplită chinul şi umilinţa de a fi înşelată. Poate ai să-mi înţelegi tortura cînd ai să ştii că la citirea vorbelor mele, am vrut, la rîndul meu, să încerc plăceri de felul alor tale. Iartă-mi dacă n-am ştiut să mă resemnez. Dovada o ai nu în sărmanul avînt care mă împinge în braţele străine, ci în moartea care o să-i urmeze. Ţin totuşi să te previu împotriva bănuielilor fireşti care te vor face să asemuieşti păcatul meu unei răzbunări de rînd.
Am vrut numai să depărtez de ochii unei moarte imaginea iubită şi mincinoasă care şi-a bătut joc de ea. Am vrut, pe urmă, să-mi dau brînci, prin această cădere, în ultima prăpastie. Altfel, cine ştie dacă n-aş fi avut decît curajul de a tăcea şi a suferi" (textul în franţuzeşte).
După recapitulare, Ema fu cuprinsă de o grabă febrilă. Se temea să nu pricinuiască, printr-o întîrziere, vreo amînare a celor ce trebuiau îndeplinite. Dar firea femeiască o ţintui în faţa oglinzii, care-i arăta o imagine scofîlcită şi subţiată de durere. Imenşii ochi incandescenţi, mărginiţi de cearcăne albastre, păstrau suferinţei de pe faţă frumuseţea straniei deciziuni reflectate. Aduse peste umbrele obrajilor căzuţi şuviţele funebre ale părului. în toată găteala ei puse o grijă minuţioasă şi neastîmpăr. Neliniştea întîiului adulter, gîndi Ema, cu amărăciune.
In ciuda însă a zîmbetului trist, care-i descoperea cu uşurinţă dinţii, Ema observă că în aceste clipe supreme preocuparea morţii se depărta şi în locul ei se instala necazul des-podobirii pe care tragicul ultimelor zile o pricinuise fiinţei din oglindă. Desigur, îşi zicea răsucindu-se să-şi urmărească supla linie, nu mai sînt decît o fantomă. O fantomă, dar o fantomă graţioasă, îi şoptea vanitatea. Atunci statura Lui se ivea, statura celui care, pe o piaţă oarecare, într-o trăsură închisă, după consemn, aştepta odată cu apariţia ei fericirea.
„De ce l-am ales tocmai pe el? se întrebă din nou Ema. Pentru că era mai stăruitor? Pentru că   îmi   plăcea? îmi plăcea?"
Statura se contura din nou, în vagul odăii, în contemplarea Emei, oprită cu pămătuful de pudră în mînă. „Sînt o fiinţă abjectă, fu răspunsul, sau, în cazul cel mai bun, o nebună care se gîndeşte la fleacuri în ultima zi a vieţii sale".
„Fără îndoială că nu-mi displace . .. Dar de aci pînă la a-i aparţine (şi imaginaţia ei intercala viziunea goală şi lubrică) puah! ce oroare! Poate că ar fi fost mai bine să nu mă dau unui necunoscut. De ce oare alternativa asta mi-a părut insuportabilă?"
... Şi Ema luneca pe lîngă concluzii la care nu se putea opri fără să prăbuşească în ochii ei ideea înaltă despre pro-priu-i caracter. „Soţul meu va suferi mai mult că l-am înşelat cu un prieten, îşi zise.
32
3 — Paraclisul suspinelor
33
In cazul acesta nu-i decît o răzbunare vulgară urmată de un gest romantic. N-am vrut, insistă Ema în examenul ei, n-am vrut aşa ceva, dar de ce n-ar simţi şi el puţin gelozia şi umilinţa?"...
Văzînd că n-o scoate la capăt, găsi o explicaţie a preferinţei pentru prietenul a cărui statură i se nălucea la cea mai timidă evocare. „L-am ales, fiindcă mi s-a făcut milă de el, în cele din urmă. Mila asta, îi şuieră partenerul lăuntric, e un sentiment foarte subtil. Altfel nu l-ai fi ales pe el ca pe o simplă unealtă vie, pe care o arunci apoi remuşcărilor şi înjosirii că ţi-a servit în treacăt deznădejdea . . . Cum te porţi astfel cu un om care te iubeşte?"
Ema îşi punea pentru prima oară întrebarea.
Era, de acum, în stradă, după ce aruncase, distrată, privirea de adio lucrurilor din odaie, după ce îşi verificase satisfacţia produsă de o ultimă zărire în oglindă.
„Orice-ar fi, lichidă ea şicanele analizei, nu există pe lume azi o femeie mai nefericită ca mine". Şi îndepărtă plăpînda căinţă, reprezentîndu-şi fără cruţare propria-i moarte, catafalcul, cortegiul, cimitirul. . . Ajunse la locul de întîlnire într-o stare de suflet lugubră. Amantul, în ţinuta căruia remarcase supraîngrijirile de rigoare, îi trase mănuşile şi-i acoperi degetele de sărutări. Experienţa lui galantă îi indicase acest expedient faţă de amantele taciturne şi de tragic tip. Frazele, ştia, sînt de prisos.
Automobilul opri, omul deschise portiera. Ema sparse ati-tudinea-i de sfinx.
— Coboară şi suie repede să nu te vadă cineva. . .
— Ce-mi pasă! şi Ema dispăru într-un coridor.
In odaia sarbăd'ă de hotel, se necăji cu privire la adăpostul pe care îl alesese cu încăpăţînare dragostei. Ce mizerie! Dar nu trebuia oare ca locurile şi împrejurările să-i fie indiferente? Se duse la fereastră şi privi în furnicarul uliţei. Nervii scîrbiţi, gîtlejul înecat. Cineva îi culese pălăria, îi luă mantaua. Căzu într-un fotoliu, cu mîinile pe genunchi, cu ochii închişi, plînşi,. cu el, imediat la picioare, şi muzica vorbelor lui banale în urechi, inflexiuni în care ghicea intenţia dezmierdătoare:
— Ema .. . draga mea Ema ... nu plînge . . . sînt aşa de fericit . . .
„îmi vorbeşte de fericirea lui. . . Nu face nici o sforţare să mă înţeleagă ... o, dacă s-ar ridica pînă la mine . . . poate . . . animal... brută ..."
Intre timp se lăsa despletită, încinsă de braţele tari, inertă, ridicată ... Şi cum simţi cazna lui de a-i desface ghetele înalte, îi dădu printre lacrimi ajutor. Se văzu dusă ca un copil în pat şi avu grijă să ia cu sine punga de mătasă în care ţinea revolverul.
Tăcere. Cu faţa în perne, Ema ghici că bărbatul se dezbracă grabnic. Restul e inutil, îşi zise. E clipa să isprăvească aici, în aşternut, înainte de a suporta apropierea lui. Nu făcu însă nici o mişcare, şi pierdu într-un lung minut de pregătiri prilejul să se precipite în moarte ca o căprioară speriată.
Şi între acestea respiraţia vînătorului, om sau jivină, o dogori.
„Mi-e silă de mine. Sînt o prostituată, sînt mai rău decît o prostituată, fiindcă n-am puterea sincerităţii... De ce n-am tras înainte ca el să fi venit lîngă mine? De ce nu trag acum? Dar. de ce l-am ales pe el?"
11 privi cu coada ochiului. Aţipise, cu o expresie de siguranţă  intimă în  trăsăturile  pălite,  în  respiraţia  calmă. . .
_ „Nici un minut n-a bănuit ce se petrecea în sufletul meu animalul acesta vanitos. Iar celalt nici nu visează încă unde mă aflu". Iată că de cînd se afla în camera inexpresivă şi depersonalizată, se gîndea pentru prima oară la soţul necredincios. Un sentiment de veşnică izolare o copleşi. Se uită Ia* ceas: în minte răsună bătaia pendulei. Fu clipa în care apăsă ţeava pe pîntec şi trase.
Amantul, cînd se dezmetici de-a binelea, avu norocul să constate decesul instantaneu, lipind urechea pe sînul atît de drăgăstos martirizat cu cîteva clipe mai-nainte. Apoi, îngrozit şi buimac, cu sentimentul că va rămîne în suflet cu o . definitivă şi dramatică întrebare, se îmbrăcă pe cît putu mai deplin şi fugi.
34
INVITAŢIE LA ŢARA
Am frământat pentru cea din urmă oară, cu gestul august al brutarului, conţinutul alb al valizei de pe scaun. Acum a consimţit, rebela, să se închidă, şi minerul ei de piele aşteaptă. Mă uit nehotărît la ceas. Ora trenului se apropie. Dimineaţa proaspătă a inundat oraşul peste clopotniţe şi plopi, şi mi-a spălat ferestrele cu lumină. Scrisoarea de chemare a prietenului meu stă pe masă, şi nu ştiu de ce ezit încă. Totuşi, soarele de pe boltă ameninţă, pogoară, asfaltul şi praful tresare şi frunza bulevardelor s-a resemnat.
Departe, o gară adumbrită de salcîmi, cu peronul de nisip ud, cu şeful de staţie în bluza de vară şi amicul cu pălăria de fermier, care ar primi sosirea mea voioasă la oprirea trenului.
Apoi goana în trăsură, înspre conac, printre ţăranii^ care salutau şi prin faţa cantonului unde veghează o femeie cu genunchii goi şi cu steguleţul înfăşurat. Ar gîndi cu toţii: iată musafirul boierului.
Şi duminica la plată, la curte, s-ar îmbulzi să mă vadă. Mă exalta visul meu estival. Dar recitesc scrisoarea, care temperează straniu pofta de fericire pe vacanţă. De ce? Poate veţi înţelege mai mult decît mine. Ascultaţi:
„Aşadar, doritule, aşteptatule prieten, îmi vei fi oaspe. E un vis al nostru de tinereţă să petrecem o vară, lîngă cărţile preferate, împreună, şi pentru mine această tîrzie şi melancolică realizare se răscumpără deplin: ai să calci pe moşia mea, am să te găzduiesc în conacul meu, în casa pe care muşchiul şi iedera urcă la olanele brune ale acoperişului străbun. Iţi voi povesti aici lupta crîncenă pe care am dus-o, în anii despărţirii noastre, cu toţi creditorii şi veneticii perindaţi în proprietatea de unde tatăl meu, cu lenea lui seniorială, fusese izgonit.
Eram pe atunci în vîrsta fericită a nepriceperii. Iar tu îmi vei împărtăşi bucuriile şi necazurile tale din acest lung răstimp. Ai să-mi vorbeşti ca odinioară de poezie, de muzică, de artă. Pentru soţia mea vei fi o adevărată alinare. Am devenit un logofăt, un arendaş, un om de la ţară, obsedat de ploile ce se mişcă pe cer, de grindina iminentă, de vîntul care trădător se iscă. Vorbele mele sînt strict măsurate de grijile care mă apasă; doar dacă în tocmelile cu samsarii de cereale redevin, cînd e nevoie, oratorul de altădată. Astfel că, în sînul familiei, sînt aspru faţă de duzina de copii cu care m-a binecuvîntat divinitatea şi posac pentru nevasta care, în ciuda maternităţii laborioase şi fecunde, şi-a păstrat, lîngă scufia-i de noapte, cărţile cu scoarţe de marochin ale poeţilor.
Vino, deci, cu ultimele noutăţi de librărie, şi veţi avea inefabile ore de lectură la care voi participa pre cît necesităţile virgiliene îmi vor permite. Soţia mea şi-a păstrat o nobilă ţinută sufletească, o tendinţă artistică demnă de o şedere prelungită în saloanele defuncte de la Versailles, şi o preocupare atentă faţă de producţia literară indigenă. Iţi spun toate acestea ca să nu o judeci pripit după unele spectacole violente cu care o căsnicie de ani şi ani a deprins asistenţa îngrozită şi ascuţit tumultoasă a nenumăratei mele progenituri. Că adesea, în deznădejdea de a-mi smulge o silabă de apreciere la neobositele dizertaţii serale, frumosul ei suflet se mulţumeşte să audă simple sunete răguşite sau interjecţii vehemente, printre care se zbîrlesc ţipetele copiilor aţinuţi pe lîngă fustele protectoare ale mamei. Da, neuitatule prieten, mintea subtilă a neveste-mi a găsit mijlocul să provoace fără greş scandal în rarile momente taciturne cînd, cu gura ermetic închisă îi ţin de urît. Ai să auzi răcnetele ei de martiră de cîte ori îmi scuipă în gene dispreţul ei de aristocrată, de cîte ori îşi retrage din barbă-mi mîinile blînde luînd cîteva fire ca trofeu. Şi pentru acest singur şi unic corp la corp casnic, în care apărarea mea se reduce la biete urlete involuntare, oprobiul satului, al autorităţilor rurale şi subju-deţene cade asupra mea. Ginta feminină a ţinutului a convins partea bărbătească respectivă că sînt un monstru care mănîncă materialmente viaţa nevestei şi a copiilor ei. Vino, tu, prietenul meu, vino şi fi-ne jude imparţial. Vei asculta
36
37
după ce vei fi fost martorul ocular al unei scene ambele părţi. Curierul tocmai aduce de la Buzău noua dantură a scumpei Matilda, şi-ţi va putea astfel vorbi. Iţi pare lucru ciudat?
E vorba de o stratagemă nevinovată. Pentru a opri pe cîte o săptămînă puhoiul verbal care precede obişnuit tontoroiul familiar, am luat iniţiativa de a-i roade noaptea cu briceagul cerul gurii şi gingiile. Cele de cauciu, bineînţeles, pe care le găsesc într-un pahar pe măsuţa de noapte. A doua zi, la cafea, toţi dinţii neveste-mi cad, în mijlocul celei mai frumoase fraze etico-literare. Brusc, elocinţa ei scade, vorbe-le-i par împotmolite în miez de pîine ud, logofătul încalecă pentru un galop dezmetic spre metropola judeţului ducînd perlele bucale ale Matildei la dentist. Pentru o săptămînă, liniştea mea e recucerită. Pînă acum am schimbat nouă dentişti .. . Mă tem că într-un sfîrşit o să mă ghicească vreun nou venit doctor de la Berlin pus să restaureze frumuseţea Matildei. Mai ţii minte, aşteptatule? O iubeai şi tu, o iubeam ;amîndoi. Intr-o zi, pentru ca prietenia noastră să nu sufere, ne-am jurat să ne despărţim simultan de strălucitoarea ispită. Tocmai atunci preferinţa ei de sfinx elegant şi mîndru se dez-lănţui asupra-mi. Te-ai resemnat şi ţi-ai învins gelozia, durerea, iubirea, şi azi, după o lungă absenţă, te reîntorci vindecat la pieptul vechiului tău prieten. Va fi şi pentru dînsa un prilej de suavă melancolie. Vei tresări. Vei tresări şi tu lîngă volumele vechi de imitaţie elzeveriană ale lui Baudelaire, şi-ţi va citi:
ceasornicul şi lanţul la purtare. Vei avea asupra lor un ascendent pe care desigur că autentica lor mamă care i-a născut — s-ar zice că pe toţi deodată — îl va invidia.
Vino în neastîmpărul lor, vino în viaţa mea, vino printre arbori în peisajul în care rîul aleargă la moară, vesel ca la un joc. Iţi trebuie, orăşeanule, acalmia şi reculegerea naturii. Vino să-ţi pot spune în curînd:
„Tityre, tu patulae recubans sub tegmine fagi"*
Scrisoarea continuă în felul acesta încă vreo cîteva pagini. Şi nu pricep de ce şovăi atît să dau buzna în conacul ospitalier prin tradiţie de familie, spre conacul prietenului meu şi al Matildei.
„A tres bonne, ă la tres chere, ă la tres belle"* ;
Lucru pentru care i-am adus o dantură nouă şi una de rezervă pentru cazul cînd, cine ştie cum, una din ele ar plesni.
Are să-şi pună cea mai abundentă perucă, restaurînd blonda viziune pe care, lîngă chioşcul muzicii militare din grădina publică, amîndoi, deopotrivă, o adoram.
Şi copiii, adorabila droaie!
Sînt sigur că te vei înţelege cu ei, că te vor iubi, că ţi se vor căţăra pe genunchi, şi te vor mîngîia cu mîinile lor cojite pe obraji, pe mustăţi, şi-ţi vor lua ochelarii, tabachera,__
-- * Tityr, tu care stai culcat la adăpostul    stufosului fag(lat) Vers
* Celei mai bune, celei mai dragi, celei mai frumoase (fr.). din Vergii (Bucolice, I).
38
1
O CLIPA GREA
— Văd că trebuie să mă hotărăsc, zicea într-un suspin şovăielnicul nostru prieten; e cea mai insuportabilă etapă a zilei şederea zilnică la bărbier! Şi stăruia cu o indignare zadarnică: pasivitatea aceea absolută, rezimat de spătarul scaunului ... şi bărbierul care te apucă de nas cu degetele lui de cosmetic . .. oroare! .. .
Suriseră cu toţii a consimţire şi dezgust.
— A, dacă ai fi cunoscut briciul de ocazie al bietului Gu-răscu, judecătorul! îşi făcu loc printre sunete, vocea conului Iancu, ce pagină plictisitoare ai însemna în istoria vieţii du-mitale .. . numai să-i supravieţuieşti!
Era un obicei în acest cenaclu să se tacă îndată ce conu Iancu lua cuvîntul. Fiecare se reaşează să asculte mai bine. Cîţiva îl îmbiară: „spune ... spune".' Nebărbieritul însuşi căzu iar în pernele canapelei, norocos de pretextul ivit să amîne minutele cele detestabile.
— O, da, fireşte, a fost o clipă grea, reluă povestitorul. Bietul jude Gurăscu! ... dacă ar mai putea ţine minte, ar muri a doua oară . . . fireşte, da, fireşte .. .
Prietenii ascultau cu încordare.
— Sînt treisprezece ani de atunci, sfîrşi cuvîntătorul într-un oftat şi pironind ochii melancolici în tavan.
Cei care cunoşteau preludiile aţîţătoare ale conului Iancu surîdeau.
— Pe atunci Gurăscu, săracul, se afla la ocnele din X, un-de-1 trimisese doctorii să facă băi în lacul tămăduitor al ţinutului. Era lume puţină şi proastă. Gurăscu se împrieteni curînd cu subprefectul şi cu medicul plăşii, care era în acelaşi timp şi medicul închisorii ocnelor. Bietul jude Gurăscu! Oricît se străduise el să se mărginească la aceste două cunoştinţi, îi fu
peste poate. In fiecare dimineaţă trebuia să se vadă cu elita balneară la unicul bărbier al acelui tîrg risipit. Şi n-a avut noroc defel. Fie din pricina reacţiunii organismului de atîta regim, de atîtea săruri şi pucioasă şi ioduri, fie din a neîngri-jirii acelui bărbier stîngaci şi aglomerat, regretatul nostru Gurăscu se pomeni cu o spuzeală pe faţă şi alergă îndată la doctor: „Doctore, îi zise, ce-i de făcut?" „Deocamdată am să-ţi dau o alifie de zinc... dar trebuie neapărat să-ţi schimbi bărbierul".. . Dezolare! regretatul ştia că în tot tîrgul nu-i decît un singur „salon". Tot doctorul îl scoase din încurcătură. „Am să-ţi trimit, îi zise, pe bărbierul nostru, al oficialităţii de aci. Lucrează curat şi are mîna sigură. E un condamnat pe viaţă care şi-a ucis ibovnica şi i-a furat salbele şi tot ce avea în lăvicer . . . Un caz sinistru. Acum s-a cuminţit şi şi-a ales meseria asta, care-i îngăduie să mai calce pragul ocnei în afară, însoţit de o santinelă".
La început, îi fu cam neplăcut lui Gurăscu să se dea pe mîinile unui osîndit. Dar se ruşina de liniştea doctorului şi îi mulţumi călduros cînd acesta, la despărţire, îi promise: „Care va să zică, mîine dimineaţă ţi-1 trimit acasă. Ai noroc că şezi peste drum de închisoare; altfel ar fi fost greu" . ..
— Dar cine mai era şi judele Gurăscu, întrebă pe conu Iancu unul din meseni, intrigat că se vorbeşte de absent ca de o persoană tuturor cunoscută . ..
Fu un tumult de protestări. Inoportuna întrerupere rămase fără răspuns. Ce importanţă avea de unde şi din cine se trăgea răposatul?
Conu Iancu urmă:
— A doua zi, încă somnoros şi foarte liniştit, Gurăscu îşi potrivi bretelele, cînd auzi voci, apoi un zgomot de lanţuri în vestibul, apoi un zăngănit de oprire la uşa lui şi încă unul de fiare trîntite. O bătaie în uşă... „Intră!"
Şi zări un trup lat, în hainele vărgate şi un craniu enorm şi noduros, tuns la piele, de ocnaş spîn, gălbui, cu oasele obrajilor ieşite sub ochi negri incandescenţi. In spate, se arătă o clipă santinela, ţinînd cătuşele de la mîini, pe care le descuiase. Soldatul închise uşa. O clipă judecătorul vru să-1 cheme înăuntru. N-avu însă curajul să-şi mărturisească frica. Nou venitul făcu o plecăciune deprinsă, se îndreptă, tîrîn-du-şi lanţurile de la glezne către o măsuţă, îşi desfăcu pachetul cu unelte.
40
41
Tăcut, judecătorul se aşeză în faţa unei oglinzi. Intr-însa, într-un chin care parcă se eterniza, urmări în tot timpul operaţiei gestul sigur al ocnaşului ce-i netezea obrajii cu lama uşoară în mîinile uriaşe. II privea în oglindă, ca nu cumva ochii lui să se întîlnească direct cu ai osînditului. Asta se în-tîmplase, pînă acum, de două ori, şi privirea bărbierului i se păruse aşa de apăsătoare, că judecătorul se simţea prăvălit într-o prăpastie de ameţeală ce se deschidea la spatele scaunului.
Ar fi tresărit dacă nu exista în el teama contrară de a nu se tăia singur în brici: „Atît ar mai trebui — gîndi bietul Gurăscu înţepenit — să mai vadă şi sînge" . .. Ocnaşul încetă o clipă să-şi ascută de curea tăişul. Ţinea un capăt al curelei între dinţi şi ţinea cu mîna stingă de celalt capăt... Cu dreapta, tăvălea lama pe o parte şi pe alta, iar căutarea lui neagră şi mistuitoare, în faţa-i pietroasă, îl cerceta stăruitor.
Conu Iancu se opri şi răsuflă.
Prin oglindă zărise bietul Gurăscu şi acestea. Şi se gîn-dea, sărmanul: „Oare ce 1-a făcut pe ocnaş să aleagă meseria de bărbier? Obiceiul de a avea un cuţit, fie şi un brici, în mînă, şi gestul de a tăia oameni, redus la simpla retezare a perilor de pe obraz?
Desigur că numai instinctele criminale au făcut din acest asasin, care priveşte aşa de ciudat, un bărbier curat. Sau poate dorinţa de a avea cîteva ceasuri pe zi mîinile libere, libere, libere mîinile lui încătuşate?" Fu doar o clipă de duioşie, căci Gurăscu îşi aminti că soldatul e tocmai afară, şi acum e rîndul gîtului şi a guşii să simtă dezmierdarea aspră a rasului. Ocnaşul se apropie, şi Gurăscu, de teamă, fu cît p-aci să privească de-a dreptul în orbitele întunecate ale chinuitorului său. Se refugie însă în apa limpede a oglinzii, care spăla realitatea de aspectele ei tragice. Celalt îşi reluă lucru încetinit pe la gît. Răsuflarea îi era grea, poate că îi tremura puţin mîna.
Şi lui Gurăscu îi tremura inima. Capul acela uriaş şi lat ca luna, aplecat deasupră-i, i se părea imaginea destinului său nenorocit, şi poate de aceea avea impresia nelămurită a unui lucru văzut şi altădată. „Da' de unde! se îmbărbăta Gurăscu; e tipul clasic al ocnaşului" Şi iată că teribilul bărbier se întrerupse iar să-şi inspecteze lucrul de pînă acum. Glasul
lui răsuna în odaia tăcută adine, şi în Gurăscu sîngele se poticni din mers:
— Conaşule, îi zise omul, eu te cunosc pe dumneata. . . Judecătorul se strîmbă ca să zîmbească . ..
— Eu sînt Frînghe, conaşule, m-ai uitat?
— Frînghe? n-am auzit.
— Frînghe din Fălticeni, pe care l-ai condamnat dumneata la 30 de ani muncă silnică . . . Erai la Iaşi. . .
Prin pielea-i răcită ieşea atîta frig, că Gurăscu crezu că o să se aburească oglinda şi că spaima lui se va zugrăvi în flori de gheaţă pe luciul ei. . . Rămase prăbuşit cu ceafa pe spătarul scaunului, cu mîinile atîrnînd inerte.. . Celalt îşi reluă lucrul pe la beregată, încet, atent, infinit. . .
— Ai uitat, conaşule, de bună seamă. Că pe cîţi n-ai mai trimes dumneata la ocnă, aşa, pe viaţă . . . Dar cum era să te uit eu pe d-ta? O viaţă am şi un singur judecător pînă la D-zeu. (Briciul aluneca rar peste ţipătul uşor al fibrelor luate în răspăr. . .) Şi uite acum, acum întorsătura dracului: să ne întîlnim, tocmai aici.. .
Bărbierul îi puse lama în guşă.
Gurăscu îşi opinti într-o încercare deznădăjduită voinţa, îşi înălţă braţele cu pumnii care atîrnau grei ca nişte bolovani înspre pămînt, pînă la gît. Şi învingînd sufocaţia ce-i strîngea gîtlejul, se rugă, cu un tremur aproape muzical în glas:
— Ştii ceva, nene Frînghe: nu mai da pe sub bărbie . . . ajunge ... Că am de gînd să-mi las cioc ...
42
OUA ROŞII
In faţa gratiilor cu animale, doi tineri uitară mizeria, laitmotivul de griji şi ironie. Ea îi făcuse prieteni. O urau cu uşurătate.
Ca o cămară de palat, o cuşcă în care un urs îşi contempla unghiile. Laba îi plăcea fetei — perniţă pentru ace. Totdeauna îi admira blana de culoarea foilor de tutun. Vlad se gîndi la cafea. Pentru reabilitare fu uimit că ei îi displăcea duhoarea deasă a fiarelor. E ceva sănătos ca mirosul clocotului de păcură. Acum ursul îi privea rînjind — de cîteva calde ceasuri îl stăpînea o obsesie umoristică — şi de rînjet ochii erau şi mai mici şi urechile minuscule pe capul confortabil ca o şa. Era blazat, că nu-1 mai supărau muştele cit ghimpii de trandafir şi nu-1 tenta scăldătoarea cu apă turbure din colivie. Respira.
Trecură la altă cuşcă. Sergentul grădinii, servitori şi un slujbaş bine periat priveau. Mai jos, la pîndă, copii şi doici căutau să arunce printre drugi hrană.
Pe prăvălirea artificială de stînci, în fund, se rostogoleau, cu salturi şi tumbe, maimuţe ţepoase cu pielea de femei bă-trîne, cu faţa mărăcinită ca a grifonilor, atente, prăjite de climatul natal. Profesoara observă: „Vezi, fiecare mădular e neatîrnat, totuşi au coerenţă în mişcări; coada s-a buclat pe fier, maimuţa a ancorat; şade şi cu o mînă duce la gură mărul, mestecă de jos în sus, necontenit; gămăliile privirilor supraveghează pe copilul cela cu moţ de beteală; tălpile s-au povîrnit după muchia stîncilor; mîna liberă scarpină febril spinarea în diverse locuri, şi cînd prinde ceva, face cum răsuceşti d-ta ţigara. A, dar ce are ăla, e bolnav?"
Vlad tresări în clipa cînd vroia să aplaude sforţarea literară, văzu un cimpanzeu agitat, cu o chelie de purpură la şezut. In faţă exhiba, ca o creangă de mărgean, sexul, dintre mu-
guri tari, albaştri. Maimuţele au obiceiuri foarte urîte. In tăcere deci şi în haine simple mai departe. Văzură bufniţele cu ochi lunari, nemişcate ca sfintele, în umbră de teama zilei. Un vultur cu gheare cenuşii, pleşuv, amintind de un oarecare castelan maniac dintr-o carte. Impecabili corbii de un vînăt înăbuşit, păzitori pentru piramide şi blazoane pe străvechi porţi de fier. Păuni cu fire de flori sumare pe creştet, şi-n cozi cu lumini de vitraliuri de catedrală.
Treceau absorbiţi pe lîngă chioşcurile de lemn şi sîrmă, aşteptînd să vie ceva care să le placă şi mai mult, sugerîn-du-şi observaţii, căutînd fiecare gîndul său la celalt. O potecă urca să păşească apropiat. Şi amîndoi îşi stăpîniră pornirea de a se lua de mînă în faţa unui ţarc, opriţi de cerbi imobili din crengi pînă-n copite, şi căprioare care-şi ridicară botul umed din iarbă ca să privească lung şi supus de lîngă absoluţii lor soţi. Dar şi-amintiră că sînt doar prieteni, şi asta cu frică de a nu clinti încrederea, pe cînd îl năpădea ca un întuneric tristeţea din ochii căprioarelor. Gîndeşte-te, îi sună lui Vlad foarte în adîncul lui, într-o clipă de slăbire, glasul dintre frunze, la captivele prefăcute în căprioare, de vrăji. De asta sînt căprioarele triste. Atunci se urmăriră ciripind peste ei două păsări libere şi îi smulseră către lumină. Au găsit-o mai mult în lac decît în aer, căci însera. Arborii tremurau palete, intrară pe un drum cu plopi, tăcut cum e o ruină de obeliscuri negre. Ei însă nu trebuiau să tacă, atît de singuri, şi Vlad fu nevoit să-şi audă glasul printre paşi, glumind asupra mizeriei şi a mesei de mîine, ea gîndindu-se la copiii meditaţi cu părinţi rău platnici. Băncile erau goale pentru ca ei să se grăbească, şi Vlad se gîndea cum să împartă cu prietena sa cei patruzeci de lei — o taxă oarecare — închişi într-un plic din portofel. Din nou lîngă lac, trecînd puntea de copac artificial cu balustradă de ramuri. Se opriră o clipă să privească apa. Un banc înzăuat cu un alai de feudali trecea pe dedesubt. Un peşte în odăjdii, solemn ca un arhiereu, o înveseli ■— ăstuia îi merge bine! Cel din urmă trecu un paj subţiratec, şi strălucirea se duse, pe sub unde, văl de cometă ce se şterge fîlfîind. Ei respirau acum greu, poate din pricina lemnului pe care apăsa pieptul, începeau să se desluşească, de pustiu, fîntînile, se apropia vremea prînzului. Şi deodată se lărgi peste oraş, ca un nufăr, apoi un altul, glasul clopotului cel mai mare, făcînd roată pînă în cerul zărilor. Peste neliniş-
44
45
tea oraşului, paze. In răstimpuri gemea surd inima bronzului. In două zile aveau Pastile! Fata evocă locuinţa din provincie, masa în curte, printre fluturi, pahare şi felinare mici, grămezile de ouă roşii, luminările culoarea mierei. Iar Vlad, sim-ţindu-se erou, se stăpîni, se aplecă, îşi culese de jos portofelul, şi, bucurîndu-se perfect, strigă:
— Uite ce-am găsit! . . . Bani, desigur . . . Iată! (din plic două hîrtii şi cîţiva lei).
— O să împărţim frăţeşte, conchise, căutând mulţumire în ochii fetei.
Răspunsul îl făcu să întrebe cu o privire cerul.
— Nu se poate! Expunerea de motive: portofelul sărac, apoi banii într-un plic, cum plătesc burghezii delicaţi unui student pentru lecţii, unei profesoare de pian . . . Hotărîrea promptă, creştinească: să ducă totul la un comisar, afară de cei cîţiva franci, costul unui anunţ în ziare . . . Degete mate şi reci îi luară obiectul din mîini —■ împotrivirea l-ar face urît — el nu voia să fie bănuit şi-i ştia viaţa pe încă o zi asigurată.
Ieşind de la comisariat, domnişoara îşi exaltă interior cugetul limpede. Ora avea culoarea icoanelor, propice magna-nimilor. Dar Vlad îşi prepara de pe acum durerea de cap; simula şi se plînse. Cu regret şi grijă, ea intră singură în restaurant.
Vlad ajunse şi urcă în odaia lui. Deschise ferestrele.
Clopotul cel mare suna, sus, tremurînd stelele. Gîndul îi vorbea mincinos despre a doua zi. Şi veni noaptea, albă, ca un cîmp cu oseminte. Nu putu dormi. Simţi ameţeală. Mai tîrziu încercă în adevăr o mare durere de cap şi înţelese că numai un bun codru de pîine, cu ouăle roşii ale copilăriei, i-ar stinge-o. Pe de altă parte, ii era sufletul plin de clopote; degete mate şi reci îi luau inima din mîini.
ABSENŢA
Cîmpul fuse liniştit în liniile lui neclintite. Mă gîndeam lîngă banca sfărîmată pe care căutasem în van un loc sigur: neapărat, totul trebuia distrus aci, între arborii drepţi care au adăpostit umezeala şi umbra şi sub cerul acesta curat care curge în buchetele lor mari. Ramurile să zacă, frunzele să plîngă şi păsări să aducă zbor întunecat şi vaier împrejur. . . Şi îngerul verde al fîntînii secate pe care muşchiul se usucă, îngerul să se culce şi să moară în lacrimi, ca un copil.
Prea e totul ca altădată aici.
Şi nimic mai firesc ca dorul meu de nimicire, cînd vin şi chem din gînduri chipul absent, aici.
Cadru ţeapăn, din care lipseşte portretul, fringe-te, greu, peste mine ...
Petic de azur în care steaua s-a şters, cufundă-te în beznă şi uitare. Crîmpei de viaţă cu pămînt, crengi şi aer, nesimţitor de smulgerea ce o văd în tine ca o rană! ... Şi numai banca îmi spune semnul ei prăbuşit. Literele drepte de anul trecut au rămas mărturie de moarte.
(Şi trebuie să fiu ascultat pînă la urmă. Ce-mi pasă că scrisorile nu încep aşa. Dar am cerut chinul, pedeapsa, urgia, vreau de acum o deznădejde zgomotoasă şi largă. Ce bine-i că focul şi salonul e departe, şi fotoliul adînc, şi glasul vostru, doamnă, aproape alb, mai mult ivoriu, care linişteşte).
Şi m-am aruncat la marginea liniei de arbori, să privesc cugetarea calmă, calmul execrabil al zării.
Peste bălăriile spălăcite, iată, întîiul fior trecu şi aduse destrămarea pufului lor argintiu în văzduh. Funigei cutreierau întinderea ca nişte lighioane de fantome, din ale căror trupuri ei sînt singurele puncte vizibile. Purtau spaima ca pe un stindard cu ele, prin aerul pătruns de o răcoare apoasă. Şi păsări, peste văzduhurile clătinate ţipînd, îşi tîrîiră doliul augural
4 — Paradisul suspinelor
49
înspre fîntîna care se pregătea metalică, în deplasări compacte, ca o escadră înceată şi ostilă în faţa unui port.
Deasupra-mi aerul se întrista străveziu, cum şi-ar stăpîni o privire plînsul, un obraz suferinţa. Şi deodată, ca un mărgăritar obosit, se turbură. Ramurile în frig se strîng, se zbat, se leagănă, ca în curtea unui ospiciu, femeile cu prunc imaginar pe braţe.
Să vie pedeapsa acumulată în fund. Despletit, peisajul chiuie sub vîntul năpustit sub fulgerul scurt. Dar sufletul meu ţine. O frunză de foc creşte brusc în lume, şi se adună-n vîr-ful cerului ca într-un pahar şi se topeşte-n el. In pădurile de sus, fiarele se plimbă urlînd. Ochii lor clipesc în fulgerări dese. Prada despletită pe pămînt se roagă cu zbucium.
Să vie odată pedeaspa acumulată în fund.
Cu o torţă de aramă, cu floarea de jar, trăsnetul se abătu sunînd, printr-o ruptură de nori, aproape. Ploaia rupse întunericul şi-1 plesni de pietre în boabe de apă, pretutindeni. Paşi fantastici clipotesc în vînt. Aerul fuge de gura mea, aerul gustos şi dulce de furtună. Frunzele clănţănesc, şiroaiele îşi caută albie pe lîngă trunchiuri. Pe banca spălată strălucesc în ţesătura lemnului literile, ca o muşcătură.
Peisajul se strîmbă şi devine oblic.
Şi fug cu capul gol, printre punctele calde ale ploii pe care le simt prin păr.
Sorbind, plămînii luptă cu vidurile ce se formau în atmosferă. La poartă am întîlnit turmele şi cîinii.
Şi după ce m-am ascuns de ai mei — căci asta-mi fu prima grijă, doamnă — mi-am schimbat hainele şi mi-am uscat pletele. In răstimp, duhul cenuşiu, care pe şirurile ploii ca pe dinţii unui pieptene năpădise cuprinsul, se retrase. Pe zare se ridicau storuri. Soarele trimise în toate ferestrele privirea lui de asfinţit, şi nisipul aleii străluci.
Şi în liniştea supranaturală, un pui de curcă, doamnă, cu piuitul lui lichid şi trist, stărui să tălmăcească înţelegerea şi sentimentul naturii, al copacilor, al ierbii, al poiatei, care vuie, zvîntîndu-şi aripile, şi al meu.
SANATORIU
Pe terasă, un dezarmat, cu privirile sfîrşite şi obrazul mort. Peste frunte, peste pumni şi şale, simte lanţuri grele şi îi pare că e o plantă copleşită, căreia pămîntul îi retrage seva. Dinain-te-i, munţii pun corturi lîngă văi şi gheţarii de oţel ridică vîrfuri de corăbii în lumină. Curg peste brazi sunetele soarelui. Vede pe trepte, pînă departe, dungile pîraielor, ca filoanele de lapte din noaptea marmorei. Respiraţia apelor e albă ca fulguirea unei legiuni de îngeri în zbor.
Nările lui îşi primesc tremurul de dincolo de împrejurimi, undeva se joacă mieii, sar capre sălbatice, un călător cu ghete de munte îşi umflă pieptul sus pe stîncă, stăpînind prăvăli-rea priveliştilor pînă în zare, o bisericuţă încîntătoare ca un ceasornic, un han de lemn îmblănit cu zăpadă unde sună ta-cîmuri şi talere şi fîlfîie ştergare albe ...
Bolnavul priveşte un fir de soare pe mîini. Ochii văd dincolo de orice şi se pierd. Părul e totdeauna împrăştiat în nelinişte pe timple. Urmăreşte în suflet acelaşi chip murind peste cartea deschisă sub lampă. Se adînceşte în contemplarea lăuntrică obişnuită. Inima-i se topeşte, şi cu ea tot trupul, cu gîndurile. Se depărtează, se risipeşte ca fumul de ţigară. Nici n-a mai lăcrămat plînsul, care urcă în el din fundul vieţii.
Iată, pe dealul din faţă a sosit sol de la Dumnezeu, un şoim. Podoaba pietrii, trufaşă. E nemişcat şi inaccesibil ca o sabie trasă.
Bolnavul simte în el ochii păsării, culoarea înălţimii aspre. Aripi şi gheare par sculptate în cremene. Simţurile lui ascuţite îl pun faţă în faţă cu freamătul ierbii unde mişună furnici sîrguitoare cu pădurile în care se precipită din vîrfuri insecte în roiuri, păsările ţîşnesc dinspre pămînt şi merg să-şi ascută pliscul de coaja copacilor.
51
Se gândeşte să arunce întuneric peste chinul vechi, peste t chipul care moare în el, respirîndu-i puterile, şi să urce ager cărările deschizînd pleoapele putrede de cearcăn.
Chipul însă reamintit îl culcă în osteneala lungă, un sărut î-a topit inima, o lampă se aprinde în el slabă, vedenia desă-vîrşită se reîntocmeşte... Bolnavul plînge iar, plînge fericit.
Sînt fericiţi bolnavii cînd plîng. TOACA
In străveziul lui septembrie, dimineaţa s-a ridicat peste grădinile lumii.
In sat, verdele ascunde încă locuinţele. O clopotniţă se înalţă în aer, mult deasupra unor plopi bătrîni, cu frunza rece şi elastică de frăgezimea ceasului.
Soarele n-a însuliţat atmosfera. S-a îmbibat lin în ea, dinspre răsărit, aşa cum se pîrguieşte un fruct. Şi clopotniţa din miezul vaporos al fructului a început să cînte dintr-un lemn. La început lovituri rare pentru a încerca acustica dimineaţă, apoi, cu o hotărîre treptat mai sigură şi accentuată, un cin tec de salut tineresc cînipiei, pînă la părăsirea deplină pe aripa veseliei mari, al extazului sănătos, al salturilor prin eter de bucuria aspră a vieţii.
. .. Clopotniţa cîntă dintr-un lemn bătrîn, scîndură muzicală înaripată, în ameţeala înălţimii, bătrînă, galbenă şi lucie, desigur, şi punctată pînă în miezul ei sonor de galeriile cariilor. Să-i gîndim oare simţirea de a saluta, în agerimea efluviilor matinale, pădurile compacte, trezite cu pasări şi rouă la viaţă,, pădurile din care e ruptă şi ea? Atunci glasul i se alterează de nostalgie şi trecutul cîntă Undeva, mistic, şi e ca într-o amur-gire lentă şi vînătă. Sau poate dascălul şubred, cu hainele roase şi genunchii umflaţi, e meşterul iluminat şi tainic, care şi-a pus tot sufletul într-o scîndură? Suflet uzat şi lemn ros de carii, aceleaşi legi fizice le dăruiesc cu virtuţile viorilor bătrî-ne, cu sunetul unei stele căzînd?
Ştiu, dascălul e un om simplu, obosit şi are bronşită. îşi face meseria, toboşar al creştinătăţii, cu mîinile. Mîinile au vine tari, umflate de ingroşarea sîngelui.
Dar în dimineaţa lui septembrie, peste oraş şi peste plopi, clopotniţa ascundea în cuibul ei sufletul lemnului crescut din.
53
pămînt şi din putregaiul care dă alt lemn şi cărbuni şi încheagă cu vremea, preţioase.
Şi tot satul din lemn, şi toate grădinile ascultau, pe cînd lumina pătrundea cu licoarea ei galbenă pîrguirea atmosferei.
Iar în cîntul variat pe un singur motiv, Pămîntul însuşi înainta ca o navă, fremătînd din pînza măreaţă a pădurilor virgine, pavoazat cu fluvii şi cataracte, toate craterele munţilor sunînd . . .
Şi era transparent de lumina lumilor şi de soarele lăuntric al zăcămintelor de diamante.
REGRET FUGAR
Autoritatea ia măsuri contra cîntăreţilor ambulanţi.
Sînt cîteva zile de cînd n-au mai urcat spre storurile care ocrotesc somnul meu de leneş notele alterate şi triste ale unei voci femeieşti. Ele pătrundeau cele dintîi prin împînzirea moale a nopţii în minte-mi, pînă în punctul unde mocnea conştiinţa. Era stridenţa şi asprimea datorată atîtor răguşeli aceea ce înlătura cenuşa repaosului şi scapără aspru în mine lumina crudă a deşteptării. Altfel, de n-ar fi fost decît acordurile obosit metalice ale flaşnetei, acel vînt decadent şi armonic m-ar fi adîncit şi mai mult în dimineaţa trîndavă pe dulcele ritm care e al tristeţii fără motiv şi redusă la starea de simplă senzaţie.
Deci nu te voi auzi de-acum, nici vedea, femeie peticită, cu voce falsă şi dureroasă, femeie a romanţelor vechi expirate din cutia zugrăvită şi pusă sub paza pasării verzi, cuminţită de lănţug şi de obişnuinţa jgheabului de sticlă cu grăunţe.
.. . Purta hainele mizeriei, care e uniformă în diversitatea ei şi multicoloră. Fîşii împrumutate din toate stofele, de toate culorile, aşa cum poartă reginele în baluri şi cerşetoarele cînd cîntă în frig. Pe figură, frumuseţea apunea în nepăsarea cu care o miluise meseria şi durerea. Ce-ar fi fost, femeie palidă şi brună, să pui în cîntecul tău pasiune? Ai fi simţit ostilitatea cerului nostru cenuşiu, de peste streaşinele uliţei înguste, şi stupiditatea clinilor îndîrjiţi pe maşina în care se răsucesc sunetele aducătoare de trecut? Ai fi chemat în suflet văzduhul plăpînd? Ce zădărnicie bălăcită în literatură. Astăzi legea te goneşte, ca să pricepi că e vremea cînd şi cîntecele se vînd, ca tot ce se unelteşte, în înjghebări menite să fie scoase numai cu toptanul. Trebuiesc fabrici şi uzine şi trebuiesc orchestre mari. Pleacă deci cu lada ta în care stăruie trecutul, ca în nişte măruntaie de metal ţipînd a deznădejde şi a foame şi
55
peste care papagalul secular se scarpină atît de plictisit. Du-ţi paşii jalnici prin moina României în care ai apărut ca o demonstraţie anacronică a începuturilor rătăcitoare ale artei. Erai blazată şi discretă, şi niciodată n-ai venit în cartier mult înainte de amiază. Vecinii toţi se arătau la geam. Ai fost singurul ceasornic deşteptător pe care nu l-aş fi sugrumat.
... M-ai ascultat? Sau galbenă aţipeşti şi tu lîngă păsăroiul moţăit?
DANŢUL PE FRlNGHIE Dintr-un tablou de Marcel Iancu
Crepusculul e trist în piaţa gotică, aceeaşi de sute de ani.
Printre casele ascuţite, lumina, destrămare moale, deasă, felurită, trece de la vînăt înspre străveziu.
Pîcla pogoară; desface în fulgi prăbuşirile brute, pînă în mulţimea care se întruchipează, masă, dintr-însa, tălăzuită între zidurile în înec. Singur adevăr pe care se bizuie ochiul, gloata violetă şi compactă, ca un unic gîrbov spate cu mii de capete, felinare în mijire bolnavă şi pestriţă — aşteaptă. Şi de sus cade vasta tăcere a minutului încremenit: prin ultramarin pasul saltimbancului supune coarda care face unghi. Trupul, o fîlfîire de seară, pregetă în avîntul calculat peste abisul oblic. De bună seamă, piaţa e grea de un mare suspin, ca un val în suire. Mîinile pipăie în văzduh valul acesta, trimis de jos la rugăciune. Şi mersul în destinderi infinite înaintează. Piaţa, crepusculul, gloata, sufletul, suferă. Sufletul, pe frînghie, lunecă.
Şi iată, pe uliţa lăturalnică, în aceeaşi linişte un dric, din toate razele, se năluceşte. Ivirea lui de argint s-a înteţit. Dar e numai un falnic minut, o speranţă sau o presimţire care pe lîngă chinul cel veşnic din piaţa gotică şi seculară descreşte.
57
„EA"
D-rului N. Lupu
Dospesc pe străzile Bucureştilor cele dintîi noroaie, pe cînd la Paris, răsar, în coşuri, violetele, şi la Roma primele rochii albe, iar la Petrograd, pe Neva, poate iarna se sparge în sloiuri de diamant şi a pornit, frenetică, spre mare.
Iată continentul voios, globul zglobiu purtînd truda oamenilor, luxul metropolelor, zbaterea steagurilor multicolore. Prin văzduhul sorbit de miliarde de guri, deasupra valurilor şi a crucilor, zi şi noapte, se caută, se pipăie şi se întîlnesc veştile. Radiograme vîslesc din aripi imateriale şi porumbeii lor diafani duc cuiburilor pregătite, de metal, mesajul din lumea toată. Stăruie în răstimpuri, peste noaptea apelor, înstelarea în ritm a farurilor.
Pe transatlanticele nocturne, ca o ploaie de constelaţii, splendoarea balurilor cosmopolite aprinde insula-i de aur în inima întunericului, şi vîntul se împărtăşeşte din suflul muzicii de pe bord. In somnul din zori le întîlnesc stolurile migratoare care le schimbă în grădini dezmetice şi stridente pogorîte pe catarge şi pe funii. Şi viaţa pulsează analoagă şi aproape simultană: în cîmpuri au ieşit plugurile de lemn din Rusia şi autotractoarele gigantice din America. Fumul şantierelor din Naga-saki, al turnătoriilor de la Essen, şi al uzinelor de la Bilbao. Ediţiile speciale, escadrele, pavilioanele consulatelor, soneria cinematografelor, erupţia sondelor, activitatea băncilor, consiliile de stat, parlamentele şi cele cîteva familii regale cu coroana pe izmene, pe hîrtia de scrisori şi pe cap. Şi vine ceasul, pretutindeni, al plimbării prin parcuri, şi al ceaiului în marile restaurante unde plastronul chelnerilor e la fel; şi regimentele se întorc de la cîmp pline de noroi, ca plugarii, şi alt popor iese din fabrici, plin de zgură. Se învălmăşesc luminile, sunetele, miresmele, cîntecul îndrăgostiţilor şi al desfătaţilor şi al beţivilor.
Căci cazărmile şi forturile şi temniţele, în care gravă sună stingerea, sînt pline şi mute şi păzite. Cei ce purtau în toiul petrecerii o căutătură pizmaşă, un braţ fără greş, au fost strînşi laolaltă cu cei a căror privire era iscoditoare şi îndrăzneaţă şi tumultul marilor bulevarde, deasupra teraselor şi a lămpilor incandescente şi vizibile numai cercetătorului deprins atîrnă şi se leagănă, de-a lungul trunchiului tenebros al spînzurătorii, hoitul gigantic al „Ei". Hoitul femeii cumplite, cu ochi de copil şi gura bestială, cu carnea fragedă şi pîngărită, hoitul celei care într-o bună zi se iveşte, încălecînd barierele, crescînd de-a lungul străzilor unde se îngroaşă o stranie suită de glotaşi, cărturari, soldaţi, derbedei, paiaţe şi prooroci, învestmîntată în trenţe de culoarea purpurei. Despletita cu spini şi bijuterii artificiale în păr, cu obraz de tîrfă şi eroină, cu formidabil glas de înger şi de slugă, care trece aprinzîndu-şi torţe din l clopotniţe, metereze şi palate, pentru o supremă serbare în I piaţa publică.
De curînd, poliţia tuturor neamurilor a prins-o ca pe o prostituată, şi din steagurile a treizeci de naţiuni i-au ghemoto-cit căluş pestriţ, şi au spînzurat-o, pe furiş, noaptea, deasupra planetei. Şi ritmul, o clipă stinjenit, al balului unanim, s-a înteţit ameţitor, vinul şi sîngele, lacrimile şi rîsul au spumegat în cupa ispitelor, înălţată, la toate răspîntiile, ca un altar. Legiuitorii au gîndit şi au săpat, peste tot locul, din nou, tablele legii. Şi nimeni nu vede, mijind în întuneric, cadenţat ca o pendulă, alb ca drumul robilor, trupul „Ei". Nimeni nu presimte că din nodurile plăpînde care au înăbuşit-o, trupul „Ei" |      se desprinde ca dintre fulgere, un pisc; nimeni nu se aşteaptă |       la clipa în care peste ospăţurile interminabile, prea marea I       moartă, ca o cataractă de pestilente şi zămisliri spontane, se va I       nărui. Cine oare se gîndeşte la faţa-i vînătă şi crispată, la I       limba cinic turgescentă, deasupra baletului universal, la ochii I       ei care-şi holbează idealurile respinse în viitor; la sînii-i în-*       tărcaţi de maternitate, la pletele-i violente ce-şi flutură nemărginit ameninţarea de incendiu? Nimeni, căci ne-am acoperit i       feţele şi ne-am minţit gîndurile, ca totdeauna, în faţa Inevi-tabilului iminent.
58
SVONURI
SOARTA UNUIA
După miezul nopţii Stan Gurău se furişează prin gard în curtea gospodăriei sale. Stufişul i se încurcă în oase şi scapă plesnind. Stan Gurău merge fără altă găteală decît nodul de cînepă de sub bărbia lui clămpănită, merge anevoie, căci la fiecare pas ţurloaiele goale i se împlîntă în omăt. Din cînd în cînd, şovăie în mijlocul bătăturii ca un soc desfrunzit, în vînt.
La peretele casei, Stan Gurău se apleacă, fără a scîrţîi, la toate ferestrele şi priveşte prin perdele înlăuntrul luminat de opaiţ. Nevastă-sa tresare în somn lîngă celalt şi alungă cu mîna vedenii urîte. Atunci, între coastele lui Stan Gurău, sub coşul pieptului, o cioară trezită se zbate şi ţipă, şi aripile i se încurcă de coaste şi se fulguie. Şi el o găbuieşte ca într-o colivie şi o prinde cu degetele, şi îi răsuceşte gîtlejul să nu ţipe, să nu mai ţipe în zadar . . . Pînă nu-şi ia ochii de la opaiţ şi de la nevasta care tresare în somn. Apoi Stan Gurău se depărtează ca să astîmpere zbuciumul păsării şi i se gudură dinele casei pînă la spărtura din gard. Şi se duce de-a lungul cătunului scîlciat de adună paiele din drum şi printre oase şi le petrece cu ajutorul unui fir de lună, culcuş cald să facă zburătoarei care se jeluie şi se izbeşte de zăbrelele galbene pînă aproape de zori.
Focul sună în căminul ars: e ca o floare pasionată al cărui parfum se mistuie în explozii repezi. Atît. încolo, cei patru pereţi sterpi, şi masa de scris pe care zadarnic încearcă să pună ordine: cărţile se amestecă, se prăbuşesc, închise sau rîn-jite, schelete sufleteşti. Se mai aflau pe deasupra o zaharniţă goală, creioane, cerneală, pagini albe sau însemnate. Şi printre toate o lampă de petrol cu lumina galbenă ca arama, şi neclintită, o lampă insensibilă, mută, făcută să asiste la mari plictiseli, la deznădejdi nocturne, stinghere şi manifestate prin priviri reci şi ţigări peste ţigări şi părul niţel vîlvoi. Cine ar putea să spună nepotrivirea din aceste două fiinţe de aceeaşi esenţă: lampa lugubră şi focul plin de patosul unui tenor de operă; lampa mizantropă şi nordică urăşte desigur, cu o ură concentrată şi ursuză, pe tovarăşul petulescent dintre cărămizi. Cînd intră în această atmosferă de vrajbă, Stăpînul se interpune o clipă între efluviile lor nesimţite. La început încearcă un intim fior de siguranţă, asemenea jivinei întoarsă la vizuină. E apropierea care-1 face voios aceea de a se şti atît de frate cu lupul de pildă şi departe cu gîndul deşert al originii sale divine. Numai amintirea că sînt alte dobitoace care merită mai deplin comparaţia cu el, omul, îl readuce la melancolia lui profundă. Cîinele în lanţ şi calul înhămat, fără să se întrebe cum şi în ce fel, recheamă în el suferinţa. El are totuşi superioritatea sinuciderii, prin care poate scăpa de corvoada de a face cauză comună cu cîinele şi calul. Şi iată-1 deci prăvălit cu fruntea la piciorul lămpii şi torcînd firul negru ale gîn-dului.
Din toate astea, care sînt cele mai simple dintre toate, şi aşa de umilitor modeste şi umane, ar putea ieşi, îşi zise, o pagină de artă. Consolarea e relativă şi problematică, şi apoi, cînd intervine obiceiul imperios al publicării urmată de obliga-
61
ţia de a trage cu urechea la critici. E vorba să afle dacă s-a jeluit conform regulei stabilite.
Şi unele femei care dau buzna cu o curiozitate estetă printre toate aceste hîrtiuţe ce le-ar interesa infinit mai mult dacă ar fi bileţele de dragoste . . . Pentru a sfîrşi pe patul soldăţesc din colţ, după ce au semănat pe podele pantofii scobiţi şi rochiile inutile.
Deznădejde crîncenă şi hapsînă cînd îţi oferă apoi sufletul să te consoleze. Stăpînul tocmai cufundă într-al său ciutura întrebărilor neumplute. Şi restul timpului trage de frînghia asta de care nu spînzură decît clipe, clipe după clipe. Şi figura lui îşi însuşeşte o expresie superioară şi magnanimă, deasupra propriei turgescenţe, lîngă fiinţa care-şi caută pretutindeni jartierele.
Singur. Au rămas lampa şi tezaurul spart în roşu al focului. Stăpînul suflă şi dă drumul întunericului. Un rîu sîngeros îl străbate, urcînd din gura rănită a căminului.
Acum începe vechea citanie în jăratec. Durează cîteva ceasuri pînă cînd cocoşii strigă afară plecarea primelor stele. Vatra e albă.
începutul şi sfîrşitul e la fel în fiecare seară.
I"
CRAVATA DE ClNEPA
lui Jacques
% In bolta seculară becul îşi uza bucla-i incandescentă, ca o
cochetărie blondă, în golul unui craniu uriaş. Becul fusese instalat aici cu proces-verbal. Faptul e stupid, dar adevărat.
Singur domnul cu umbrela cenuşie s-a oprit să citească afişele cu un rîs idiot, ca şi cum ar fi zărit într-un panou produsele Academiei de Belle Arte.
(într-adevăr, acest orăşel, rezidenţial, nu se administrează decît cu scandaluri şi cu bîrfă). In cele din urmă, domniţa Silvia Logica s-a plictisit, a împins ferestrele şi a început să se culce cu toată lumea, inclusiv furnizorii Curţii regale. De aceea Neprăvăzutul (tatăl domniţei) îşi dezlegă atunci ogarii, şi vînătoarea cea mai îmbelşugată răsplăti cornurile care răguşiră în cor cu broaştele din şanţul castelului, comentînd. Intre timp, domnul care descifrase acest punct de istorie contimpo-1 rană, tare pe descoperirile sale şi ştiindu-se într-o democraţie favorabilă meritului, se îndreptă spre castelul Logicei fără să bănuiască simbolismul nerod ce s-ar putea eventual adăposti în parcul seniorial de fier vechi şi monede şterse.
Chindia de os, se înălţa în vreme, de culoarea melcilor bătrîni.
Pe cîmpul cu crini, păştea cîrdul gîştelor sacre, mînjite de polen. Talaz de lapte şi argint, priveliştea sili pe drumeţ să-şi puie ochelarii de fum cu chenar de baga şi cîrlige pentru după urechi.
Castelana tocmai ieşise pe peron să primească omagiile păunilor cu cîte un japonez soare înfipt indecent la orificiu — îşi ninsese în plete flori de cireş, iar în priviri sorbise apa verde a lunii din seara trecută, şi-n pas puse toată sensibilitatea de care era capabilă talpa unei descendente legitime a opt
63
generaţii de seniori autentici. Domnul se bîlbîi atunci, oprit în mijlocul aleii, în următorul fel:
„Sylvia, obsesie-mi precoce, pe coala simţirii
Reînvii ca o scriere secretă .. .
Oh, mîinile, oh, palorile, oh, atitudinile
Să te anini de zidu-mi, panoplie
Să-ţi port cartea pe plajă ca cel mai frizat
dintre cîinii tăi. Să fiu văzduhul care tremură cînd te pipăie
şi-ţi primeşte răsuflul, Cum primeşte ţearina, ploaia Cum primesc puţurile, luna, Cum primeşte pruncul, dumicatul".
Acest ultim verset, ca şi cum ar fi fost solid, i se opri domnului în gît, — el căscă gura de trei ori în continuare, dar nu emise decît rîşnitul unui gramofon care şi-a uzat placa. . . O armată de oameni sandvişi defila, în toate culorile, pe sub ochii lui, prin spaţiile nedigerate de noapte, vestind publicului insuccesul, pe cînd Logica, emoţionată, ridică un pitic de teracotă şi-şi uscă lacrimile în barba lui colilie. Domnul încalecă pe umbrela lui gris, salută ceremonios cu pălăria-i înaltă, privirea îi fu de o tristeţă convenabilă, şi de n-ar fi fost echipajul bizar, am fi de părere că s-a condus ca un perfect gentilom în catastrofa lui sentimentală. Ridicat de geniile diafane ale aerului, el trecu prin dreptul Academiei de Belle Arte fără să mai hohotească, şi pe sub limbile rele ale tîrgului îşi notă numele proprietarilor cărora urma să le trimită a doua zi martori, — apoi merse de stinse becul, fără să mai arunce o singură privire îndărăt. Bineînţeles, uită să dreseze un nou proces-verbal care să-1 anuleze pe cel vechi şi adormi cu sentimentul că a isprăvit cu tinereţea.
Aşijderi, Logica, exasperată de celibat şi de deznodămîntul elegiac al aventurii, plictisită de simbolurile care răsar ca ciupercile pe azimă şi cele mai curate dintre imagini, încercă să se sinucidă, azvîriindu-se între bătrînii crapi ai eleşteului.
Aci se ivi necesarmente Hamlet, infelicele prinţ al Danemarcei, care îi făcu tracţiuni şi o sili să deşerte conţinutul acvatic şi ventrilocvent în craniul sărmanului Jorik, scos în momentul oportun de sub pelerină. O, vă amintiţi, desigur, pelerina de
pompe funebre pe care o agită vîntul în căinţă. înecata fu trimisă cu alai la castel, unde Neprevăzutul îi administra re-primada paternă, nu fără a ţine seama de situaţie, dovadă stau cuvintele istorice ale seniorului: „Dar mai ales, fără simboluri! fără simboluri, ne-am înţeles?" Prinţesea Logica îşi făcuse un brîu cu spasmul salvator din parc.
Cel mai dezolat fu prinţul Hamlet, străin, precum vedeţi, de toată istoria aceasta, şi mare amator de psihologie minuţioasă de stil hipersensibilizat, de anecdote cu tîlc, de povestiri de caracter, de controverse pe cît de savante pe atît de sub-ti-le!
I se stricase ultima-i jucărie de preţ, pretextul sentimental al lirismului său princiar, apreciat de curte, critici şi popor: craniul lui Jorik, impracticabil de acum pentru degetele lui învăţate cu pana de raţă, floreta, şi cupa premiului întîi la concursurile literare şi sportive.
Oprit în spanac pe marginea eleşteului destrămat în nuferi, alge şi mătasea-broaştei, el scrută balul de însănătoşire de la castel. Pulberea de puşcă, cercuită în putineie, bubuie, tri-miţînd în cer bucuria neputincioasă a oamenilor.
Orchestra executa un program de maeştri vechi: o fanfară triumfală vestea sosirea oaspeţilor. Fiecăruia i se dădea la garderobă cîte un număr, adică un carton cifrat, adeverinţă că îşi lăsase acolo fetrul şi armura. Din cînd în cînd, servitorii schimbau pe peron faclele sîngerii de răşină. La porţi, poporul, stimulat de detectivi, behăia.
Prinţul zise: Armes Land, armes Land!* (obişnuia, de la un timp, limba germană). Răsturnă, cu piciorul, craniul lui Jorik, se gîndi, o clipă, la Logica, pe care o ţinuse, trupeşă puţin umflată, în braţe, şi-i gîdilase cerul gurii cu degetul său serenissim, ah, pletele scurse blonde peste braţul lui ca peste butucul călăului şi acea nobilă înfăţişare jertfită, — gîndi apoi la în veci pierduta Ofelia, regret tăios şi pururea viu ca o aşchie sub inimă, — aruncă în sfîrşit o privire retrospectivă în propria-i viaţă, îmbrăţişa cu o căutătură singurătatea locului, fastul serbării din fund, deşertăciunea viitorului... Şi ca şi cum îşi lipea toate acestea pe dînsul, îşi strînse pelerina, oh, tragica pelerină, în jurul trupului, oh, suveran şi inimitabil gest, şi neavînd pentru acea noapte nici căldură, nici adăpost posibil, se transformă într-un palid felinar de alee.
* Sărmană ţară, sărmană ţară! (Germ.).
64
5 — Paradisul suspinelor
65
Totul s-ar fi petrecut normal, chiar şi petrecerea de la palatul în jurul căruia garda se îmbătase. (Garda comandată de un căpitan care repeta din cinci în cinci minute: „Ce frumoasă este alteţa-sa prinţesa Logica astă seară)" Hamlet şi-ar fi epuizat în linişte uleiul şi feştila pînă în zori, cu acel sfîr-şit molcom care apropie în ştiinţa fericirii felinarele şi pisicile torcătoare. Dar lupta dintre Bine şi Rău voise altfel. Prinţesa Silvia Logica persevera în planu-i funest.
In toiul dansului, ieşi din palat, pătrunse în parc.
Nu fără să tresară o zări sensibilul prinţ în sosire, şi nemişcarea precipitînd danţul cuvintelor nerostite, el gîndi mo-dificînd realitatea după legile literaturii:
„întîlnire dintîi, bandă de piatră,
Boschet nemişcat respectuos
Aleea se pierde spre luna din capăt, spartă,
Decor cunoscut sîntem cum atîţi au mai fost...
Vii, cît de albă vii,
Cu iubire tîrzie şi cea dintîi,
Lumina a încremenit, fîntînile izbucnesc,
Dacă eşti tu, poate că am să iubesc".
Dar Silvia Logica se opri lîngă felinar şi se spînzură de braţul lui cu un fular de mătasă.
Hamlet trebui s-o suporte toată noaptea, atîrnată de braţ — ceea ce îi pricinui o durere grozavă la umăr — bălăngănită de vînt — ceea ce îl făcea să scîrţîie amarnic, căci lemnul din care se confecţionase la iuţeală era de calitate inferioară — şi mai ales să o privească în obrazul, cu ochii holbaţi şi limba ieşită vinătă, îmbăiată, ah, ce spectacol pentru nervii unui prinţ! Cu revărsarea zorilor, hainele Logicii se îngreuiară de rouă. Apoi se dădu alarma, sosi procurorul, fotograful, reporterii. Primul felinar, nebănuit de nimeni, acceptă totul, pînă şi anonimatul, din cavalerism. în cele din urmă se dresă proces-verbal, prinţul fu liberat de sarcina-i grea. Ea fu pusă de-a dreptul în sicriu şi convoiul se depărta pe alee, spre cotitură.
Convoiul: cîteva cutii de pălărie un peticar boccele, paranteze, apostrofe, o spirală lirică, lacrimae rerum şi trăsura Curţii în crep.
— Slavă Domnului! îşi zise Hamlet, avem un proces-verbal în locul celui de la începutul întîmplărilor. Dar iată! se întoarce procurorul! Desigur, imbecilul ăsta punctual şi formalist vine să stingă felinarul. Numai de n-a mîncat usturoi!
Apelul fu auzit de o brazdă de roze ce îşi exalară migrena într-o înteţire de alb şi roşu indescriptibilă.
Procurorul suflă în Hamlet — încercare astfel suportabilă — şi lumina zilei curse singură pe nisip, printre ramuri. Se întoarse în fugă după convoi. Felinarul făcu un semn cu braţul, ca şi cum ar fi vrut să-şi petreacă o mînecă, şi se tras-formă în Hamlet: fetru, pelerină, rapieră, ţinută nobilă, figură pală, a fi sau a nu fi. . . Dar cînd se privi în oglinda de buzunar, constată că la gît purta o cravată de cînepă. Era ştreangul cu care se spînzurase Silvia Logica (această nefericită) şi pe care procurorul (acest imbecil) îl uitase de braţul felinarului.
Hamlet păstră cravata de cînepă ca pe un doliu mai mult.
— Dar spuneaţi că Logica s-a spînzurat cu fularul de mătasă?
— Nu ştiu: în procesul-verbal se afirmă contrariul.
66
PARADISUL SUSPINELOR
1930
PARADISUL SUSPINELOR
I. EU ŞI CELLALT1
De ani şi ani nu mă mai cunosc vecinii2. Pricina e că sînt mai vechi locatar decît oricare din ei, fiindcă cei de pe vremuri, unul cîte unul, s-au perindat.
Arar mă arăt aici.
Curtea e aceeaşi, cu fîntîna de piatră, ca un mormînt spălat de şuvoiul de argint al răcorii.
Viţa-de-vie s-a risipit pe tot zidul din fund, răsucindu-se, stearpă, în veşnicie.
Uşa locuinţei mele e uscată ca icoanele3. Se deschide pe scara pe care atîrnă ca şoaptele umbra.
Deunăzi m-a întîmpinat din ungher un păianjen subţiratec şi înalt şi l-am ucis pe acest paj al singurătăţii, de nenorociri prevestitor. Pretutindeni sfîşii soarele lui ţesut din raze de păr de ursitoare ce se rup între degete, cu un trosnet abia perceptibil auzului meu indiscret. Şterg în paşi urma paşilor de ieri. Praful, măcinat zi şi noapte în tăcere, se reface peste aceste semne, ca zăpada. Sub toate pragurile culeg cheia încăperilor şi pătrund. Molii îşi iau zborul lor de flanelă prin amurgirea stătătoare. îmi place aici: timpul zace ca o aşteptare pe urma unei tainice lipse. De cîteva ori pe săptămînă fac neştiut un popas în absurda fugă a clipelor de dincolo de storuri. Mersul zilei n-are nici o înrîurire înlăuntrul acesta în care atîrnă ca un fulger rupt. Am încercat din glas rezonanţa golurilor, supunîndu-mi nervii la experienţa tresăririi în care credeam negreşit. Sunetul s-a poticnit însă printre obiecte, ca un ghem de hîrtie pe covoare şi divanuri. Numai un căscat, spasm al urîtului, ar fi umplut, cu ecoul său, acest vas al monotoniei pe care mi-1 pregătisem. De obicei însă, la sosire, un miorlăit metalic forfeca liniştile.
Pisica neagră, cu ochii de chilimbar, făptura esenţială a nopţii care e aur şi abanos, pogora în salturi din muzeul ce-
71
nuşiu al podului, să-şi resfeţe de genunchii mei trupul uşure ca umbra. Dar curind, stridenţa înceta, şi pitulată în mine, forma lui Mitia se pierdea în troienirea beznelor în care numai ochii săi planetari vegheau.
Astfel, străbăteam pauzele împreună, urmărind în deserturi cernerea prafului, prinşi între pietrele sterilităţii pînă cînd atenţia răspîndită mă ridica într-un somn superficial de acute senzaţii interioare, iar mîna din blană îşi oprea dezmierdările, se scufunda... Şi mă trezeam cu mîna pe genunchi, singur, ca şi cum pipăisem o nălucă.
Deşteptările acelea nu mi le-am tălmăcit nici azi, pentru că nici somnul nu era dintre cele obişnuite. Trezirea normală e ca o revenire la viaţă, ca o înălţare în lumină, cu ruperea din mormîntul provizoriu al repaosului. Cealaltă, dimpotrivă, era un pas brusc în adînc, o toamnă de diademă ce se scutură, o tulburare a unei limpezimi întinsă ca o panglică prin minte.
Ca un altar sta casa încuiată, propice doar stării mele supranaturale.
De îndată ce intram în lumea ei desăvîrşit despărţită de totul, încordarea şi ascuţirea simţurilor, deasupra încercărilor de rînd ale existenţei, venea de la sine. Ciudată a doua fiinţă de nedescris cu posibilităţile atît de inferioare ale vocabularului şi care se cerea exprimată într-un material sonor, diferit chiar de al muzicii, prea senzual, rotunjit şi lipsit de plasticitate. Dificultatea de a smulge şi a închega în potriviri de cuvinte, în ciuda şerpilor sintaxei, fermecaţi cu degete şi deseîntece de maestru, totuşi, ceva din însuşirea mea de înger, mă arunca într-un misticism nebulos de frămîntări rezolvite lăuntric în rugăciuni fantastice.
Singurătatea, ca o cutie de violoncel, geme. Printr-însa viaţa imperceptibilă ascunsă în lucruri se relevă: sapa cariilor în lemnărie, fuga prin scînduri a gîndacilor, pînda urechelni-ţelor ca o cusătură de gene şi în suliţa curgătoare a soarelui, trîmba de atomi; de dincolo de tavan, şoarecii fugăriţi de Mitia, şi al căror zgomot mă neliniştise mult.
Pe pereţi portretele în ulei se înstrăinau într-o enigmă şi o linişte contrarie realităţii defuncte a celor pe care îi înfăţişează: însingurarea lor dăinuia într-o regiune plăsmuită din prestigiile amurgului turnat în raze de orgă pe fereastră.
,1 \ Ghiceam pe gurile tăcute năluca unor cuvinte. Dar snopul
f de conştiinţă care mă contopea cu ai mei se risipise şi în * zadar chemam pentru identificare amintirile, sub gîndul lor schimbat. Arbore transplantat între păsări cu alt cîntec creştea > statura lor de sfinţi printre evocările mele. Calendarul răsfoit regăseşte anii în mormîntul lor de nicăiri.
îmi spun cu stăruinţă, iată, această femeie în crinolină este bunica pe care am cunoscut-o de-abia în bătrîneţea ei cu ochelari. Ce s-au făcut acele icoane în platoşe, zaharniţele de metal suflat şi romanele foileton? Slujbei mele pe lîngă dînsa, de lector benevol, îi datorez predilecţiile literare de mai tîrziu. Numai cetindu-i ei destinele eroilor hărţuiţi, mi-a dat prin gînd că ai putea să le schimbi soarta şi deci că aş închipui şi eu asemenea lucru. Se zice că femeia cea dintîi din experienţa unui bărbat se întipăreşte în gusturile lui pînă-ntr-atît, că fără ştire el are să prefere toată viaţa un chip asemănător celui de care nici nu-şi mai aminteşte. Pentru mine cărţile dintîi s-au păstrat mai frumoase şi de-atunci trebuie să reprim în lecturi, în însemnări şi în viaţă, o statornică înclinare către emoţia primară, dar sinceră, a situaţiilor de foileton.
Bunica, îmi mai spun, povestea anecdote din timpul ocupaţiilor ruseşti. învăţase carte franceză într-unui din pensioanele pretenţioase ale vremii. Tocmai de aceea, cu ajutorul bătrî-neţii, nu mai izbutea să urmărească singură foiletonul din gazetă. Nu izbutea să se libereze de obsesia diftongilor franţuzeşti în textul român, deşi uneori se străduia cu glas tare. Cuvintele se scîlceau îndată într-o păsărească ridicolă din care o remorcam pentru a prelungi şezătoarea şi comentariile pînă tîrziu noaptea.
Cîteva săptămîni pe an o însoţeam la Dunăre. Acolo îşi avea casa de zestre, cu zidul din fund surpat de un proiectil turcesc şi scara păzită de un muşuroi de ghiulele deşerte. In curtea profundă, plină de pomi roditori, cobora bunică-mea cu un cosor în mîini să tundă vîrfuri în jurul smochinului zvelt ca un cerb înrămurit4. De dincolo de cocleala fluviului, unde tăceau dealurile, sufla răcoarea bolnavă. Amurgul înjunghiat pe apele domoale chema bivolii de pămînt şi se tîra un cîntec fără loc în arşiţa de o încetineală africană.
Astfel întîrzie, din trecut, cîte un zvon nedezbărat încă de
72
73
emoţia care 1-a însoţit odată, şi coboară vremile de somn, ca un călător într-o luntre.
Crîmpeie de imagini trăite se ivesc cu atmosfera lor anumită, păstrată neatins, ca văzduhul care însoţeşte planetele, ca blănurile în pulberea polară a naftalinei, ca bijuteriile în catifeaua cutiilor vechi.
Iată-le: toată copilăria cu priveliştile familiare, cu lacrimi şi chipuri răposate o aduceam, spre confruntare, sub cadrul oval în care se absenta, în palori inalterabile şi nepă-sătoare, portretul bunichii. Acvarium de priviri stătătoare, în care sunetele urcau lin ca mărgelele, cu aer, lichide, spre nemişcarea suprafeţei. Asemenea apelor şi privirilor, sunetele iau forma vasului care le conţine.
încercarea de a reface şi continua împreună o viaţă de amintiri da greş la fel cu celelalte toate feţe familiare. Era neîndoios că în toate aceste figuri trăia de acum o nouă personalitate cu care nu puteam intra în nici un fel de legături. Regăseam printre ele, impresia de copil uitat într-o împrejurare banală, în biserica zugrăvită cu sfinţi şi mucenici. Asemenea lunatecilor, oamenii din portret urmăreau un vis neclintit care le sorbea cugetarea ca pe un şipot. Zadarnic căutam să mă interpun.
Nu mă vedeau.
Un sentiment de singurătate mă copleşi.
Atunci sosea, ca o închegare de tonuri sumbre, păşind prin dezlînarea realităţilor, cu priviri de bufniţă sfinţită, Mitia, cotoiul plăpînd ca o pasăre, şi-mi începea, pe genunchi, torsul orelor negre.
Mitia, ultimul martor al vremilor, călăuză de catifea, cheia subtilă a trecutului de nocturne.
Prezenţa lui întrerupea primejdioasa plăcere a risipirii de conştiinţă.
Ca cioburile unui ulcior vrăjit, simţirea se realcătuia în jurul conştiinţei unice, după vechea lege arhitectonică a insului pe care ni-1 cunoaştem. Mitia era făcătorul de minuni în ciuda oaspeţilor stranii din perete. Mă deosebea, prin simpla lui privire, de toate cele înconjurătoare, de el însuşi, de clipele în cataractă.
Lăsasem, odată, reflexele unei după-amiezi întregi să treacă pe dinaintea fotoliului găzduitor.
74
O defilare cenuşie, fără muzică, aducea la urmă trofeele amurgului, cele cîteva colori, puţinul metal fluid ce precede carele de palisandru ale nopţii. Mitia îmi dormea pe genunchi. Mă cufundam.
Cine sînt şi ce fac aici? mă întrebai în acea sală în care fiece obiect părea că duce un secret mut şi diferit de al celuilalt. Vrui să mă rup de toate acele enigme, să mă înalţ printre spectatorii ermetici din perete, dar spaima de neizbîndă precipită criza. Cine sînt eu? întrebarea cobora ca într-un puţ. Ciutura nu mai spărgea suprafaţa-oglindă, să se umple de ea ca înainte. Cine sînt eu, eu, Darie, eu. . . şi mă crispai cu deznădejde de silabele numelui deşert şi care nu mai corespundea nici unei realităţi intime. Vrui să strig, dar îmi fu teamă de zgomot, teamă să aflu că glasul putea să nu fie al nimănui din clipa în care nu mai avea nici un sens să fie al meu. Căutările rătăciră în van în odaia cotropită de noapte, iar gîndul, prin fiinţa devastată, scotoci febril şi fără folos. Un neastîmpăr mă cuprindea zădărnicind orice investigaţie. De bună seamă sînt prea singur, îmi zisei, şi acest „sînt" sună a pustiu — nimeni nu mă mai conţine pentru că nimeni nu mă mai iubeşte şi de aceea nu mă regăsesc. (Fîntîna se adîn-ceşte, întrebarea cade fără zgomot, fără sfîrşit, cade). Darie, — ai existat chiar ieri! apostrofez pe acest dublu iluzoriu, încordate, minţile zgîlţîie gratiile, ochii se zgîiesc, auzul nu percepe decît haosul cosmic dintr-o scoică. De amintiri smulse cu furie uitării mă agăţ, îmi lipesc faţa de ele ca orbeţii şi îmi spun, toate acestea mi s-au întîmplat mie, în toate eu am fost eroul, eu, eu, eu! Ajutor! Gîndul mamei răsări atunci în conştiinţa istovită. Ea singură, de-ar veni, m-ar ajuta să mă recunosc. Vis necuminte, opreşte chipul de dincolo de aievea! Să mă ridic, să fug din această ruină lăsînd-o deschisă musafirilor întîmplători ai nopţii. Un bocănit, pe duşumea, la picioarele mele. Era Mitia, adormitul, care-mi căzuse greu de pe genunchi. Deschişi, ochii lui; ţeapăn şi nemişcat cu ceafa rigidă, cu labele sub botul picurînd, cu privirile de gelatină, Mitia! aşteptai căutătura care avea darul să mă lege de existenţă ca de o faptă mîrşavă a sufletului. Luai în braţe demonul acestei pustietăţi, semnul viu din cartea trecutului, îl simţii sloi sub degetele-mi zgîrcite de refuzul de a pricepe.
Acum nimeni care să mai răspundă chemării5, nici un tăi-nuitor care să împartă cu mine sarcina suspinului apăsînd în
75
această casă, nici o zbatere, nici un ritm de-a lungul trecerii semănată cu relicve, nici un jude, nici un gîde, nici un tovarăş. Cine să-mi aţină calea înspre nimicire cînd ţintele din capul lui înţelept s-au stins? Se întîmplase o cădere dincolo de mine, dedesubt, în tainiţele unde bîntuie liliecii orbi şi unde chemările hăuie, rătăcind, ca într-o salină. Voinţa se căţărase la început, cu scrîşniri de tîrnăcop, ca un alipinist, şi acum blestema în neguri ca un rege Lear. Părăsirea freamătă ca o genuă. Mă repezii, prin întuneric, spre uşa închisă, mă în-piedecai de obiecte, trăsei colţul unui covor peste mine, să aştept, dezmetic, zorile. Un leşin? Cu dimineaţa de leşie, îmi recăpătai cumpătul. Odaia cea mare arăta ca după o luptă.
Am fost jucăria nervilor mei zdruncinaţi; acum am să-mi fac datoria, infăşurai pe Mitia într-un şal scump şi urcai ho-tărît, schingiuindu-mi groaza, scara podului. Pe gura deschisă aruncai trupul lui slab în praful de sus. Trăsei capacul. S-a sfîrşit. Oraşul dormea încă. îmi amintii de cele întâmplate aseară, de strania pierdere a eului meu, îmi amintii de lipsa de coeziune dintre toate amintirile şi conştiinţa de mine însumi. Cînd oare să se fi petrecut această dezbinare între faptele mele şi sufletul meu, adevărat că s-a pierdut el, sub creşterea lor, ca o tulpină între bălării?
Dorul de siguranţă şi de certitudine mă împinse la această investigaţie, pe care, ca s-o întreprind cu ordine, o făcui în scris, amintindu-mi încet şi însemnînd cu răbdare pe hîrtie. Eram calm şi aproape fericit. In munca aceasta care ţinu ceasuri după ceasuri, nu simţii nici foame, nici sete, nici oboseală.
Ziua trecu, noaptea sosi iar, grea, ca un patrafir.
Cînd isprăvii de înnegrit colile pregătite în bibliotecă, întunericul mă strîngea din toate părţile. Adun filele în buzunar. Apoi, încet, scosei din cupa lor de bronz toate lămpile demodate şi deşertai conţinutul în toate odăile, pe coridor şi pe scară. Dintr-un bidon împrăştiai pe covoare apele lucide ale benzinei, veninul fin al morţii, prin veacuri, organice. Şi uleiul, din candelele stinse ale iconostasului, îl revărsai. Apoi, minuţios, fără grabă, începînd cu rafturile de cărţi, încăpere cu încăpere, dădui foc.
Cobor treptele, însufleţind pe urma paşilor duhuri.
I - La ieşire am încuiat uşa.
Străbătui nesupărat curtea de cărbune şi pornii fără ţintă, i printre două rînduri de clădiri cu ferestrele în somn. Suspinam
uşurat. De-un vînt umed vîjîiau stelele.
Inima împinge timpul înainte.
Apoi se chinuiră semnele roşii ale focului şi pulpana străluci ca rubinul. Fluiere şi goarne răzbiră pînă la mine. O emoţie cutreieră visul cartierului.
Focul se înteţi şi prinse deplin, ca o orchestră în avînt.
Şi privind stăruinţa lui mistuitoare, înfiptă în oasele trecutului pînă la cer şi fără greş, mă izbi ca un pumn în piept conştiinţa liberală a isprăvii:
Eu, Darie, eu am făcut asta!
II
(Memoriile lui Darie se precizează cu viaţa în gînd. Goluri ca între primul capitol şi acesta mai sînt încă de-a lungul paginilor ce urmează. Sensibilitatea dureroasă a eroului s-a lăsat desigur condusă în povestire mai mult de acuitatea impresiilor conţinute decît de ordinea cronologică şi decît logica expunerii. I.V.).
Intîmplările somnului nu sînt fără însemnătate. Adevărul lor nu e mai puţin veridic decît a orelor de veghe. Cele două veţi, lumină şi umbră, se obişnuiesc în aceleaşi adîncuri. Imagini, senzaţii, emoţii, somnul oferă de toate, asemenea vieţii pe care ne-am deprins a o considera ca „propriu-zisă". Realitatea lui e mai de preţ, căci e mai expresivă.
Povestesc doar pentru mine, de bună seamă, dar şi pentru un cititor ideal, care ar găsi că sînt un interesant caz de umanitate.
In somn m-au urmărit multă vreme încă visele din copilărie. Le acceptam cu acelaşi suflet. înţeleg asta din intensitatea fragedă a emoţiei care se repeta . . . Voinţa se risipeşte plăpîndă. Şi sînt deodată pe un drum lat şi pavat. O ploaie subţire albăsitreşte pietrele, alterează pînă la violet amurgul.
76
77
Clădirile şi grădinile mute de pe dreapta şi de pe stingă sînt cufundate în cernerea infinită şi monotonă a norului care se desface în pîlnii fine. Fuga într-un ritm egal şi neobosit. Fugă lină, aproape o plutire, singur, urmărit de o nevăstuică neagră care-şi adaogă salturile tăcute tăcerii acelui oraş. Sclipesc zincurile lustruite de ploaie. Goana ţine ceasuri, fără întîm-plări, fără ţintă, fără schimbare în acea teamă netălmăcită de jivina urmăritoare şi de strania linişte înveşnicită sub stropi. O zguduitură; alunec şi cad.
Dacă nu mă trezesc, visul continuă într-altfel. Zac pe un pămînt negru şi umed cu pete verzi de mucegai ca în pivniţi. Lîngă mine, un zid de grădină cu tencuială căzută, cărămiziu şi fărîmicios. Aş vrea să mă ridic şi nu pot. Văd o crăpătură între două cărămizi, duc mîna în intervalul acela, şi iată, se rostogolesc de acolo bani de aramă şi de argint care se multiplică şi cad fără zornet cu cit socotesc mai mult. Sentimentul apăsător de adineauri face loc unei minunări pline de încredere. Deşteptarea mi-aduce deziluzia şi regretul.
Alteori e un punct alb, imponderabil, în colţ, în bezna din odaie. Il văd cum sporeşte rotund, năpădind întunericul, cum se apropie ca un miez imaterial, mă copleşeşte, mă înăbuşă. In zvîrcoliri, alung somnul şi răsuflu.
Arar, acum, mă surprind aceste vedenii care mă recheamă în anii dintîi.
(Aci, din oboseală, din urît, sau din timiditate, sau dintr-un sentiment de înstrăinare faţă de sine însuşi, textul vorbeşte de acelaşi erou, la a treia persoană: graiul e un hamac comod în care te întorci pe ce parte îţi prieşte. I.V.).
Teama de vise rele nu urmărea pe Darie singură. Mai tîrziu i se adaose frica de o melodie, care însemna pentru el, fără greş o prevestire tristă. E Trăumerei, a lui Schumann: suspin purces din adîncimi sufleteşti, suie pe treptele doliului, se desfăşoară vremelnic şi curat peste simţire, ca un crin peste umbra pămîntului, şi alunecă din nou în osînda pe care împletirea monotonă a isonului o eternizează.
Prin simţirea lui Darie această melodie cu influenţa ei denaturată şi funestă circula biruitoare şi implacabilă ca somnul. Cea dinţii despărţire, cea dintîi pierdere, regretul nestins al
ff
Ş primei greşeli, conştiinţa păcatului ireparabil, mustrarea de 5 a fi pricinuit cuiva un chin nemeritat, toate acestea îl copleşeau, ca grelele picături de amurgire sonoră din Trăumerei. Deprimarea în care scăpata după aceasta era cuvînt destul să-i atragă toate neajunsurile. Cînd nu constituia în ea însăşi o nefericire întreagă.
Un vis nou spori mai tîrziu, ca portretul unui defunct în albumul familial, repertoriul nocturn al lui Darie. Rătăcea de data aceasta, cu paşi de pîslă, pe covoarele ruginii ale unui imens palat cu vitraliuri vinete. Lumina care pătrundea în uriaşele încăperi se descompunea funerar, ca într-un crepuscul de risipitoare toamnă, peste grupuri de doamne vîrstnice şi cernite, care în jurul meselor şopteau nemişcat. O tăcere de seră stăpînea din prag în prag pe unde trecea Darie într-o misterioasă căutare, într-o imperativă şi inexorabilă căutare de care nu-şi dădea seama, care nu se preciza. Printre grupurile mereu absorbite în şoapte sterile se strecura neobservat, căci nimeni nu lua aminte la cel care încerca uneori să desluşească taina-i ermetică, din cuvintele plutind fără înţeles. Fără înţeles, precum fără mireasmă sînt florile covoarelor de lînă.
O mînă de gheaţă îi zdrobea brusc vertebrele şi se trezea palid în mijlocul somnului. Îndată un ţigan aurar, cu lungi plete de smoală, îi vestea sfîrşitul visului. Alteori un stol de domnişori în frac, înalţi cît lăstunii, cotropeau în lungi întunecate scările sufletului, asemeni bemolilor dintre clape. Darie încerca să alunge aceste viziuni. Senzaţia dulce că e vară şi întuneric îl moleşea. Prin fereastra deschisă vioara din restaurant plînge după un lăutar spînzurat anul trecut. Tropote de cai. Un beţiv tărăgănat şi cîntecul lui, care îl ^      urmează la cîţiva paşi pe trotuar.
| — D-le Rosenthal, amator de rouă, cu pantofi de lac, pe
■js. pajişte, la ora asta? O trompă de automobil: la o parte, la o \ parte. Tropicele îşi reiau abluţiunile torenţiale, argint-viu pe aripile verzi ale ferigelor uriaşe. Rochii roze. Aurelia şi . copilul care nu mai doarme de focul bijuteriilor de stras. Maestrul Fascoli dezmiardă o elevă, care chinuie între genunchi violoncelul scîlciat pe cînd arcuşul se pierde cu graţie în eternitate abia ţinut de mîna căzătoare. Apoi o frunză traversează oglinda moartă ... Ce semn să fie acesta? Ca o ventuză absoarbe întrebarea, conştiinţa. Sărut lacom, sărut de moarte. Şi somnul şi-abate ciocanul de puf6.
III
V
Multă vreme tovarăşele de joc, fetele, nu l-au interesat într-un fel deosebit. Pentru micul Darie nu conţineau misterul care 1-a obsedat mai tîrziu. Tot ele însă îi sugerară primele bănuieli. Odată fu lăsat singur în casă, cu două copile ale vecinului. Cea mare împlinise cincisprezece ani. Darie vroia să asculte basme sau să se joace de-a caii. Fetele, însă, îl ţineau în braţe. El suporta toate săruturile mulţumit că îi lăsau, cel puţin, loc să respire. Şoapte. Se pregătea ceva. O mînă alunecă pe trupul băiatului şi dibui febril frageda tulpină a bărbăţiei lui viitoare. S-ar fi putut, după chipul lor, ghici că se găseau pentru prima oară în faţa secretului, dezamăgite. Şi această dezamăgire se transformă, văzînd cu ochii, în dezgust. Realitatea banală nu corespundea plăsmuirilor indescifrabile ale închipuirilor şovăitoare. Cea mai mare îşi despărţi grabnic degetele precaute care se încleştaseră, ca pe o şopîrlă, pe nevinovăţia lui Darie. Apoi un strop trivial de salivă manifestă ostilitatea eternă a fecioarei pentru semnul, neisprăvit, al robiei lor milenare. Fugiră. După ce plînse, Darie cugetă asupra celor întîmplate: „trebuie să fie ceva neasemănător între mine şi ele". Intru descoperirea acelui ceva porni tînăra lui imaginaţie şi forţele lui crude de explorator neorientat.
IV
Drum de surprinderi şi mici peripeţii obscene cu o prietenă de-abia mai grea ca o păpuşă. Drum infinit şi sterp, căci stăruinţa lor obosi fără să afle nimic. Cei doi călători se tolăniră din nou în muşeţelul alb cu mintea galbenă. Dar o presimţire de taine delicioase îl urmări pe Darie pînă în singurătate. Odată se dezbrăcă în neştire şi-şi răsfaţă pielea pe covorul îmbibat de soare. Iscodi cu mîna stîngace, şuviţa neliniştii. O senzaţie nelămurită şi nouă trezi euritmia, îi disciplină, metronomic, mîngîierile. Bucurie vicleană, fără deznodămînt, care îi pogorî în suflet o vină mai mult, sau poate cea dintîi. Darie o descoperise singur. Fu isprava cea mai însemnată a vieţii lui şi corespunzătoare, pe scara istoriei omenirii, cu găsirea focului.
Tatăl său, Axei, fu de tînăr ţintuit în pat de reumatisme, îşi îndura suferinţele şi chinul de a se simţi nefolositor în tăcere. Singura muncă îngăduită, doar traducerile pentru micul editor din localitate. La mari răstimpuri i se organiza un concert: Axei stăpînea pianul cu măiestrie. Aceasta însă nu însemna un mijloc de trai. Cu încetul rămase în casă, în locul lucrurilor vechi, un mobilier de infirmerie.
Mama, în schimb, alerga toată ziua la lecţii.
Mai tîrziu, primi conducerea unei şcoli.
Serile, Axei cobora scările, dus de subsuori, iar mai apoi sprijinit singur în două bastoane, pînă la trăsura care-1 transporta la club, unde juca două trei ceasuri cărţi. Cu asprimea crescîndă a împrejurărilor, desfătarea aceasta ajunse o necesitate, adică un izvor de venituri de la o zi la alta. Aşa era mai cu seamă în vacanţele de vară, cînd şcoala nu-şi mai retribuia directoarea. Dacă, printr-o soartă potrivnică, tatăl pierdea într-o seară, se ridica problema capitalului trebuincios jocului din seara următoare sau pur şi simplu a taxei pentru birja care să-1 ducă la club, în căutarea unui prieten de vremuri bune şi a unui împrumut. Il găsea mai degrabă printre bogătaşii oraşului, care îşi ofereau plăcerea să plătească politeţea unui scăpătat. In aşteptare, mama îşi tocea vederile peste cîte o broderie menită vînzării sau loteriei pusă la cale prin mijlocirea cîtorva caritabile doamne. S-a întîmplat, odată, spre mirarea lui Darie, să nu fie decît pîine la masă, pe cînd servitoarea a căpătat ouă răscoapte şi zahăr pentru ceai.
Pe servitoare o chema Frosa. Un copil de ţîţă pe braţe şi unul în pintece. Biblică situaţie, care o împiedica să-şi găsească loc mai bun. De o lubricitate pasivă, se tolănea, ziua noaptea, în pauză, dinaintea oricui. Scofilcită, străvezie şi distrată, atrăgea ocările şi palmele mamei lui Darie, ca un paratrăsnet fulgerele. Două femei ce se suportau reciproc, ca două surori, ca două cumnate. Erau, una pentru cealaltă, imaginea persistentă a mizeriei. Cînd Frosa deretica prin casă, stăpîna îi păzea copilul. Copil rumen şi răsărit după tipul copilului reclamă pentru ciocolatele elveţiene, pentru pastele alimentare. Se hrănea cu orice, deşi nu fusese încă înţărcat. Era gol şi cîteodată vînăt de frig, dar pururea vesel şi încîntat. Contrast
80
I
6 — Paradisul suspinelor
81
strident cu paliditatea icteriană a Frosei. Aceasta era regulat surprinsă, în toiul lucrului, suită pe ferestre şi sărind greu pe duşumele. Exerciţiul îl repeta de cîte trei patru ori în şir, cu recorduri, clasificate şi depăşite în înălţime şi distanţă. Erau simple .tentative de avort. Mama lui Darie intervenea, cu răsunătoare palme, să împiedice crima. Intr-o zi, Frosa ridică pumnul. Stăpîna, urmărită, fugi în odaia de alături, în care copilul tocmai consuma ciucurul unei perdele; maşinal luă copilul în braţe, îl aplecă peste fereastră, deasupra vidului. Servitoarea dădu un ţipăt şi căzu în genunchi. Seara, lîngă foc, femeile au stat de vorbă iar. Mama lui Darie învăţă pe Frosa să-şi facă fiertură de coada-şoricelului, să ia în cursul zilei leacuri, iar la culcare chinină muriatică. Frosa totuşi continua să sară şi să capete palme în ora dereticatului. Curînd îşi scrînti un picior.
Axei îi zicea: Cornelia, mama Grahilor.
Căci nu mult după accident, Frosa născu doi gemeni. Grahii Frosei se făcură astfel trei. Cu toată mărimea lor neobişnuită, moaşa atestă că erau numai de şapte luni. Li se prescrise o anumită temperatură în odaie şi scutece de vată neîncetat primenite. In odaie nu se făcu nici un foc, iar pruncii fură înveliţi în cîrpe. Mumei, de asemenea, i se prescrise repaus de o lună şi interdicţia de a fi doică. Era mai galbenă decît beteala de mireasă pe care o păstra lîngă icoană. Cu toate astea, a doua zi se ridică la treabă şi îşi alăpta din belşug gemenii.
Restriştea prin care trecea Darie i se lămuri mai tîrziu. Rămase, din acea vreme, cu timiditatea inevitabilă celui ce simte că are ceva de ascuns.
în cele din urmă, servitoarea căzu la pat, în spital. înaintea sfîrşitului povesti vizita îngerului.
Greu-bolnava se lăsase în somnul cel aproape neîntrerupt. Trezirile scurte se ţeseau cu vedeniile în aceeaşi plăpîndă pîn-ză de viaţă ce se ducea furată de un suflu mare şi cald. Apoi un vis rău se împlîntă in nervii ei, ca un vultur, şi prada, cu pleoapele închise, gîfîia istovită. Se făcea că de pe fruntea cu părul uscat şi negru creşte fără oprire un corn întunecos, înaintarea lui umplea încăperea, o piramidă cu temelia fibroasă năbuşindu-i gîndurile, speriindu-i neputinţa. Ar fi vrut sa strige în singurătatea de flacără de lîngă fereastra sub care
era tras aşternutul de zăcere. Un înger îi veni în ajutor, şi bolnava îl zări pe scaun, la căpătîi, deschizînd ochii. Era privirea unei femei străine, în haine de oraş, pe care o simţi în coborîre, ca pe o atingere materială.
— Cine eşti? suspină întrebarea, pe cînd cornul fantastic se destramă şi pieri.
— Sînt infirmiera cea nouă, sună lin răspunsul pe care bolnava îl înţelese şi-1 tulbură îndată, căci pe umerii străinei i se păru că vede zăpada unor aripi. Tăcu şi-şi strînse pleoapele, zădărnicind, astfel, deosebirea visurilor de realitate, amăgire a fiinţei în fiinţă, deşertăciune care o ispitise pînă atunci.
Mahalaua îşi împărţi copiii ca un sat de pescari epavele unui naufragiu.
VI
în locuinţa şcolii directoarea trebuia să adăpostească un profesor de franceză, d-1 Willy, şi o începătoare în învăţămînt, domnişoara Lia.
Părul acestei fete de 20 de ani avea însuşirea tulburătoare de a păstra îndelung miresmele cu care era îngrijit şi a le preface, prin simpla dogoare a vieţii ei tinere, într-un fel de emanaţie animală proprie să o deosebească de toate celelalte făpturi ale cerului şi ale pămîntului. Domnişoara Lia avea atitudini modeste şi o sîrguinţă neîntreruptă, care la fiinţa ei siriană lua proporţiile unei cochetării. Zelul pus în îndeletniciri atît de nepotrivite cu aşteptările pe care le trîmbiţa trupul, mersul şi vîrsta, erau pentru cei din preajmă-i cea mai sfruntată provocare. Singur Darie nu-şi tălmăcea apelul insistent şi mut, desfăcut din simpla trecere a domnişoarei prin încăperi. Se bucura însă de privilegiile inocenţei, acela de a-şi săruta profesoara şi de a-i sta pe genunchi aproape de izvorul dens vegetal al părului. Apoi acela mult mai însemnat de a împărţi camera de culcare cu Lia. Iar în dimineaţa de lene a duminicilor, de a se strecura în aşternut lîngă ea, într-o nemişcare plină de nedumeriri şi de fericire nedescifrată.
Misterul cel mai desăvîrşit faţă de ai casei sporea încîn-tarea complicităţii lor, peste care se sfia ca o stea nehotărîtă conştiinţa păcatului.
82
83
In casă, însă, două suflete prinseră murmurul surd al fîn-tînii de sînge încuiată în statuia ei vie.
Tatăl lui Darie şi profesorul de franceză, ca doi bondari catifelaţi în jurul corolei din codri, începură întrecerea, roitul multicolor, descinderile imponderabile pe marginile abisului sperios şi sensibil. Plantă la început ermetică, domnişoara Lia îşi înteţi mireasma şi culorile, în aceste împrejurări priincioase deşărtăciunii ei de femeie pîndită şi disputată cu încrucişări crîncene de voinţî tăcute, de către doi bărbaţi.
Un cîntec de pasiune, cu stridenţe şi aiurări nestăpînite, străbătea pustiul lihnit al simţurilor, şi fiecare aştepta clipa să-1 reverse auzului Liei, încrezător. Axei îşi libera articulaţiile peste furtuna de sunete a unui pian vetust.
D-l Willy servea melodii la tot pasul. îşi ticluise, spunea tatăl lui Darie, o voce cavernoasă şi. o figură de spaniol de operată. Recitase sonetul lui DArvers de atîtea ori, încît domnişoara Lia, cu toată augusta-i indiferenţă faţă de poezie, îl învăţase pe dinafară. Ii siluia atenţia cu peroraţiile lui socialiste şi îi citea cronicile provinciale pe care le trimetea Adevărului. Nu uita să-şi pună în valoare fizicul, făcînd cu uşurinţă echilibru la paralele. In timpul acestei operaţii, i se umflau vinele tîmplelor, i se congestiona faţa şî îi cădeau ochelarii, pe care, reîntors la verticalitate, îi bîjbîia pe nisip, cu ochii inexpresivi şi şterşi ai miopiei. Momentul acesta isca bucuria rivalului. Tatăl lui Darie, care îi urmărea evoluţiile, cu ţigara aprinsă şi un surîs ironic, nu pierdea prilejul să atragă atenţia Liei asupra figurii jefuite de orice rază de inteligenţă a d-lui Willy fără ochelari.
Deodată însă prestigiul lui Willy se înălţă şi pluti ferm în toate conştiinţele. Venise într-o zi de la gară cu vreo zece volume împachetate, pe care le desfăcu şi scrise cîte o dedicaţie. Le distribui în primul rînd mamei lui Darie şi Liei, apoi cîtorva doamne din elita provinciei. Era un roman franţuzesc, editat la Paris, scoarţe albe, titlul roşu: Passion*, şi numele lui Willy, întreg şi vizibil pe frontispiciu. De atunci, în fiecare casă Willy avu cîte o mică statuă în atitudinea deconstipat crispată a gînditorului lui Rodin. Fu citit şi comentat în localuri; în grădina publică, femeile şi-1 arătau pe Willy şi fiecare căuta să-1 ţină de vorbă. In zadar tatăl lui Darie decretă pe
* Patimă (fr.).
necitite, dar întemeiat pe cunoaşterea aprofundată a rivalului, că romanul e prost şi frunţuzeasca în care e scris e aproximativă. Willy triumfa: privirile de făptură adînc impresionată ale Liei îl proclamau. Axei se întrista. Tristeţea dealtfel şi tăcerea făceau parte din mijloacele lui de seducţie. Prin ele îşi valorifca valoarea şi barba lui din alt secol, ochii de strămoş, mîinile picturale. S-ar fi putut apoi servi de desfătările unei convorbiri alese. Dar o ştia pe Lia refractară subtilităţilor, cu atît deci mai inaccesibilă. Mila însă o covîrşise pe Lia pentru soarta unui om tînăr încă, deosebit prin purtări şi simţire de ceea ce pînă atunci cunoscuse şi lipsit de o mîngîiere binemeritată. Problema lui Axei: cum să transforme prietenia şi înduioşarea fetii pentru un nefericit în dragoste pentru un bărbat? Cariera de romancier a lui Willy zădărnicea neîndoios tranziţia. Cu viclenia lui calmă, Axei alese o cale nouă: aceea de camarad în vîrstă, de luminător dezinteresat, de confident înţelegător. Nu-i smulse nici o mărturisire relativ la sentimentele ei pentru Willy, deşi ei începuseră să se înţeleagă din priviri, să-şi vorbească aproape fără cuvinte.
Discret, de vreo două ori, în faţa lui Darie, martor tolerat de toţi, Axei îşi şterse lacrimi romantice cu precauţii în aşa fel dozate, încît să-1 vadă Lia. Vanitatea ei creştea, dar Axei simţise că devenea pe nesimţite supărător. Dorinţa îi dase puteri noi în lupta cu boala. încheieturile îndărătnice, junghiu-rile care îl abăteau în nemişcare cedau sforţărilor lui neliniştite de a se găsi pretutindeni şi de a afla ce se petrece. Cutreiera odăile în pantofi de flanelă pentru reumatici sprijinindu-se în bastoane şi de mobilele din cale. Lia se refugia în fundul', grădinii. De teama de a o lăsa singură cu celălalt, Axei îşE trimetea fiul să facă sub privegherea ei lecţia pentru a doua. zi. Darie era mîndru de această complicitate cu tatăl, de pe urma căruia trăgea folosul de a respira peste paginile cărţii mai aproape de domnişoara Lia. Dar toleranţa nelimitată a celor doi potrivnici faţă de prietenia lui cu Lia trezea într-însul. sentimentul inferiorităţii lui neglijabile. Imperceptibil se amesteca aci şi conştiinţa unei dreptăţi nesocotite. îşi spunea în. colţul lui cel mai sperios că dragostea lor nu era atît de nevinovată pe cît o arăta diferenţa de vîrstă şi frăgezimea lui Da^-rie. Duminecile lor se înteţiseră. Se întîmpla ca Darie să se trezească, in zilele de lucru, cu un ceas mai devreme, pentru a-1 petrece în culcuşul profesoarei sale. Un desăvîrşit mister
84
85
acoperea această fericire. La început, înfundîndu-şi faţa în perne, au chicotit şcolăreşte de teama surprinderii. Şi-aii povestit în şoapte întretăiate de sărutări o mulţime de lucruri. La răstimpuri Darie era cuprins de un rîs nervos dus pînă la suferinţă de strădania de a şi-1 stăpîni. Lia îi lua capul şi-1 înăbuşea în cămaşa ei parfumată. Pe urmă, un rit se stabili: nu mai aveau nimic a-şi spune. Darie îi săruta îndelung ceafa umbrită de bucle negre, gîtul şi îi sugea urechile. Lia suporta înţepenită de la călcîie la bărbie această dezmierdare neobişnuită. Dacă închidea ochii, Darie ştia că expresia Liei, intensă, nu e cea de totdeauna. Sfirşea prin a-1 ruga: „lasă-mă". Şi-i explica: „mă gîdili". De ce oare amîndoi au tresărit groaznic şi s-au depărtat unul de altul cînd li s-a părut că umblă cineva la uşă?
In fiecare seară, în iatacul lor, Lia citea scrisoarea nouă pe care Willy i-o lăsa pe masa cu oglindă. După aceea o adăoga teancului din sertar. Intr-o zi, cînd se gîndise mai mult asupra lui Willy şi a Liei şi a corespondenţei lor, Darie luă o scrisoare şi o duse tatălui. Axei vru să-1 dojenească. „Du-o nu-maidecît înapoi", îi zise. Dar în loc să-i restituie scrisoarea, dă fuga şi ia mai întii gazetele, se răzgîndi. Darie puse scrisoarea în sertar mai tîrziu. Nimeni nu cunoscu trădarea. Axei devenea din ce în ce mai agitat, ceea ce îi grăbea vădit vindecarea. Ajunse să se pilmbe şi o jumătate de ceas neîntrerupt. Circuitul secretului se înteţea în cele patru suflete.
Singură mama lui Darie nu bănuia nimic, căci nu-i da nimănui prin gînd să o avertizeze.
El îşi simţea fericirea ameninţată din toate părţile. Avea uneori mîndria secretului său imprecis. Alteori suferea ştiin-du-1 nesocotit şi iluzoriu, adică supus interpretărilor. Adesea Lia părea că-i spune: „Cu un copil ca tine totul e îngăduit şi fără gravitate; jocul nostru îl întrerup şi-1 reiau şi-1 conduc după plac". Aprehensiune care adîncea sub ochii lui Darie aceleaşi cearcăne săpate de agonia erotică sub pleoapele lui Axei.
Intr-o după-amiază, la cafea, de faţă cu două bătrîne domnişoare, Axei scoase din buzunar un volum franţuzesc galben şi-1 întinse surîzător lui Willy. Acesta, cu ochii aţintiţi la volum, păli, i-1 smulse şi-1 trînti la pămînt, şi-acoperi faţa cu mîinile şi fugi fără să mai tragă uşa după el. Axei izbucni
în hohote. Pe fereastră, autorul fu zărit străbătînd în fugă grădina, cu capul între mîini, ca şi cum ar fi fost lovit de I        insolaţie. Se făcu tăcere. Axei, cu o vervă triumfătoare, lă-•t        muri cum hazardul unor frunzăriri prin biblioteca cercului îi I        aduse în mîini romanul lui Willy sub iscălitura însă a unui francez autentic şi într-o ediţie anterioară cu 20 ani. Willy nu făcuse decît să comande ci te va zeci de coperte cu un titlu nou, cu numele său deasupra şi să camufleze astfel lucrarea obscură şi gloria unui uitat.
Willy se înapoie seara tîrziu scuturat de friguri, plîngînd ca un copil. Fiindcă leşina din sfert în sfert de oră, ai casei trimiseră după doctor, iar doctorul după bromură. Mama lui Darie îi schimba compresele reci pe frunte. Axei ii făgăduia, în clipele cînd putea să se facă înţeles, că totul are să rămînă i în familie. Singură Lia nu-i dădu nici o atenţie. Afecţiunea
de pină atunci se spulberă ca un fulg de păpădie.
In schimb, prietenia cu Axei deveni un acord pasionat de viori chinuite. Sunete împletite în aer premerg fuziunea răsufletelor, înlănţuirea trupurilor pentru marea cascadă efemeră.
Şi veni ceasul nocturn cind Darie fu trezit de un suspin înăbuşit dinspre patul Liei. Candela, deasupra pernelor lui, lumina ca o mireasmă. Sări pe covor şi se apropie de culcuşul tovarăşei sale. La vederea lui, suspinele sporiră. Lia îi făcu loc, işi apăsă pleoapele pe trupul mic şi plînse sub dezmierdările stîngace, plîns zbuciumat, întrerupt de sughiţuri, revărsat în gemete adinei, înrăit pe aceleaşi şoapte: ,,Ce-am făcut, Doamne!"
Darie nu înţelese, dar simţi că nu trebuie să întrebe. Simţi de asemenea tristeţea că sărutările şi mîngîierile lui şi întreg misterul care-i învăluise dimpreună luase, nu ştia de ce, sfîrşit.
Axei mergea de acum pînă la club pe jos.
VII
De ce nu mă mai iubeşti, suferea Darie.
Poate domnişoara Lia e bolnavă. A slăbit şi e mai palidă. E neliniştită şi nu doarme bine, de aceea noaptea lipseşte din odaie . . . Gîndul îl mîngîie, dar nu-1 astîmpără.
86
87
De cîteva ori pîndi plecarea nocturnă a Liei, dar somnul îl biruise.
In sfîrşit, un trosnet îl trezeşte. O vede cum se ridică din pat, cum îşi lunecă picioarele cu vine albastre în pantofii brodaţi, mişcarea îi descoperă genunchii, şi cum se îndreaptă în cămaşă albă, cu părul în două cozi grele, spre uşă. A ieşit; Darie sare din aşternut, alb ca rufa, şi se avîntă în coridor la zece paşi de Lia, urmărire de îngeri. Lia e numai o fluturare albă care face să pregete întunericul dinaintea ei; co-teşte şi dispare fără zgomot în camera lui Axei. Uşa întredeschisă se închide acum şi se aude gîlgîitul de fier al cheii întoarsă cu precauţiune in broască. Aerul s-a răsfirat în jurul lui Darie, căci pieptul lui se luptă anevoie să respire. Un gînd i s-a spart cu împroşcaturi roşii în creier, căci e ameţit şi se împleticeşte în noapte.
Şi iată altă arătare lăptoasă, cu pasul lui Isus pe ape.
Traversează iluzoriu coridorul şi se topeşte în camera lui Willy.
Darie e năbuşit ca într-un sicriu cu garoafe. — Stafii?
Bîjbîie pe perete drumul înapoi şi se ghemuie în aşternutul rece ca luna de la fereastră. Friguri îl zdruncină şi-i clănţănesc dinţii. încet, conştiinţa se regăseşte pe sine şi-şi reia tic-tacul alene, ca un ceasornic urnit după ani de tăcere.
E cu el în pat, îşi dă seama Darie. Braţul auriu înconjură un grumaz, şi barba parfumată a lui Axei se amestecă în pletele ei cînd îi sărută urechea. Atunci Lia se crispează ca o punte şi genunchii ei şlefuiţi se ating de genunchii reumaticului, tămăduit prin nesimţirea pe care numai avîntul aprig ţi-o dă.
Şi pe urmă ce? Mintea îşi întinde tentaculele fluide să soarbă taina din realitate. Pe urmă ce? întrebarea mistuie nopţile lui Darie.
Ochii lui nu mai privesc pe Axei şi pe Lia de-a dreptul. In ochi i s-ar putea ceti ceea ce ştie. Privirea lui îl urmăreşte pieziş. La început încearcă să-şi ia partea lui din Lia de altădată.
E resemnat şi consimte în sinea lui la împărţeală.
Cu inima mică, într-o dimineaţă de duminecă se apropie de patul Liei. Dormitează? îl lasă lîngă dînsa. Ii face chiar loc.
Darie încremeneşte de bucurie şi de teama de a nu risipi, ca un vis, totul.
O arşiţă, frumuseţea iubitei aproape.
Vremea s-a oprit cum şi-a ţinut Darie suflul.
Clipele roiesc pe loc.
Darie riscă timid o sărutare.
— Pleacă de-aici, sună strident răspunsul. Nu înţelege, dar păleşte. Pleacă, n-auzi? şi cu o mişcare a umărului Lia îl îmbrînceste afară din pat. Te-ai obrăznicit rău! străpunse un ultim comentar inima lui plină de plîns.
Prăbuşiri lăuntrice nivelează stufişul de flăcări şi podurile de jar ale copilăriei, în cenuşa care va năpădi totul. Surpă-turi delicate, trosnete imperceptibile, Darie şi le ascultă plecat deasupra căminului său interior. Intr-un tîrziu, din cenuşă, se aude un şuierat. Dacă ar spune mamei lui tot? O nouă dezbatere începe, ţine zile întregi. Dacă ar spune, Lia e numaide-cît alungată şi nu va mai fi a nimănui. Dar nici el nu-şi va mai pregăti lecţiile cu dînsa. Nu va spune deci nimănui nimic.
Viaţa într-însul se dezbină. Afară, jocurile, şcoala, lumea.
Inlăuntru, Lia cu tainele din jurul ei, mic trecut de fericiri mocnite, de umilinţe vii şi redutabile. Aici era existenţa lui adevărată. Pentru a şi-o trăi, Darie avea nevoie de singurătate şi tăcere. Ocoli deci copilăria care-şi oferea hohotele, colorile, coroanele şi dobitoacele carnavalului fraged în care nu găsea decît măşti şi umbre. Tot ceea ce-1 înconjura era umbre şi nu le mai dete altă luare-aminte decît aceea care se dă umbrelor.
Cu timpul, privirea însăşi cu care întitnpma lucrurile ajunse privirea unei umbre.
Paloarea lui atinse ca o mană grădina, stinse fîntînile, încetini ritmurile.
Apucătura de a trece printre oameni ca printre stafii ţine tocmai de-atunci. Relaţiile cu creaţiunea lăuntrică îi fură mai lesnicioase decît cu cealaltă, care nu era decît o răsfrîngere: ceva, deci, mai depărtat şi mai mincinos.
88
89
Curînd Lia căzu la pat. Era galbenă, buzele de cretă, ochii striveau flăcări negre, dinţii părură mai mari, osul nasului îşi încorda uscăciunea, umbra din jurul ei pluti verzuie.
Ca dintr-o floare de carne, se resfiră în odaie o mireasmă de sînge putred ce neliniştea nările şi suia pînă în creştetul capului.
Sticluţe cu leacuri amare şi bocale cu lichid colorat se rînduiră pe masă. Apă caldă se cerea de două-trei ori pe zi, cînd venea o femeie să dea îngrijiri. La plecarea ei, servitoarea deşartă bucăţi mari de vată înroşită, ca păpuşi neizbutite, şi petece de pînză pe care tinctura de iod lasă urme de coloarea zahărului ars. In camera Liei fumega oţet de trandafiri sau hîrtie poroasă cu miros bisericesc.
Darie fu strămutat în odaia mamei sale, care merse să vegheze bolnava.
Febra se înteţise, obrajii şi buzele Liei străluceau de o viaţă indecentă, şi delirul, în vîrtejuri concentrice, adîncea desigur lucruri prea interesante ca să fie îngăduit oricui să le audă.
Frigurile ţinură cîteva zile.
Intr-o noapte, ca de obicei, Darie se trezi; nu mai era singur în odaie. Glasuri lîngă el se certau. La şuviţa galbenă a lămpii, îşi zări părinţii: două forme palide cărora doar sunetele le dădeau viaţă. Vocea lui Axei tremura: vorbele la început nu se deosebeau, luate de torentul intonaţiei care cerea iertare.
— De ce-ai minţit? îl întrerupse imputarea pasionată şi brutală a soţiei, de ce-ai dat vina pe celălalt, laşule, nenoro-citule . . .
Din vocea bărbatului se alege ca mai nainte tonul de protestare formală şi de juruinţă eternă.
— Minţi! pornea ca un brînci răspunsul, mi-e scîrbă de tine, scîrbă şi de ea. N-a găsit altul mai întreg la care să se uite! Am să o dau afară, se răstea femeia înăbuşindu-şi izbucnirile vocii ca să nu-1 deştepte pe Darie, am să vă las pe drumuri şi pe tine şi pe ea. Don Juan! Nici nu bănuiam că ai atîta trecere! ... O iubeşti demult?
întrebarea îl zgîlţîia ca pe o uşă. „îmi jertfeam tinereţea pentru tine, visele, mama, viaţa" . . .
Criză de lacrimi, hohote şi sughiţuri o abătură cu faţa în aşternut. Darie îşi oprise răsuflarea şi se lupta să-şi ţie pleoa-
pele strîns lipite. Acum şoapta lui Axei stăpînea liniştea, tre-murînd:
— Mara, dragă Mara . . . sînt un păcătos . . . iartă-mă ... te iubesc, ca înainte, jur . . .
— Pleacă de lîngă mine, creştea exasperarea în furtuni năbuşite, du-te!
— Mara, ascultă-mă, Mara — vocea lui Axei rămînea din ce în ce stăpînă şi fără răspuns — nu mai plînge, Mara, mi se rupe inima . . . să-ţi şterg lacrimile . . . aşa ... ai să-ţi strici ochii... da . . . da . .. suflă-ţi nasul, nu mai plînge, sînt cu tine, uite, ca înainte, îţi sărut mîinile ... îţi sărut picioarele . . . îţi sărut pleoapele.. . Mara, să te legăn. .. Mara! Cîntecul grav continuă, lărgindu-se ca zumzetul unui clopot fără cuvinte.
Sărutări punctau acum pauzele, lunecînd strivite ca fructele în mustul lor. Auzi truda respirărilor cu foaie de mătase peste un cămin întunecat. Cîte un cuvînt fosforescent ca un sfînt peste gheena, cu gemete în care se înţelegea elasticitatea chinului şi a plăcerii; ritmul apoi recurbat pe o suprafaţă împletită din răchită trosnitoare şi amintindu-i de coşul cel mare pentru rufe de afară. In reţeaua genelor a furat priveliştea de ivoriu a corpurilor zbătute ca două fulgere încopciate.
O rouă fierbinte îl învăluie.
Pentru prima oară secretul i se descoperă în amănunt şi pe de-a întregul. O jale de veacuri îi potopi iluziile, îi coborî închipuirile, pe cînd cei doi stăruiau să-şi rupă, cu gesturi pasionate, cu hohote ascuţite de păsări marine, cununa lor prestigioasă, deasupra furtunii.
— Cum am să mă uit în ochii lor, plînse gîndul în Darie. Mare îi fu a doua zi uimirea cind văzu pe Axei liniştit şi
destins ca întotdeauna. Nici pe figura cercetată pe furiş a mumii nu descoperi vreo urmă din obsesia pe care ar fi trebuit să i-o imprime păcatul scabros al trecutei nopţi. De-acum însă Darie le sta dinanite ca la doi îngeri cărora le-a smuls aripile . . .
Prestigiul albelor pene se spulberase . . . Lumea întreagă, dealtfel, îşi pierduse aripile. Lia de asemeni.
Lia, care se lasă la fel îmbrăţişată şi se dezveleşte bărbatului şi-1 prinde ca un forceps, în avînturi de victimă nebună.
Gelozia îşi desfăcu evantaiul de imagini scrîşnite.
90
91
Gemetele de agonie captivă în inelul voinţei dilatată înspre moarte, tenebroasa orchestraţie a şoaptelor şi a freamătului animal, dansul sucit al concordiei smulsă din vrăjmăşii piezişey toată sarabanda în hăţ ţinută, poate ţişni la fel de răscolitoare şi de absolută din lunara Lie, transfigurată în blestemul pletelor ei asmuţite.
Cît de sfruntat în dragoste ţipă contrastele: gelozia în ochea-nu-i viclean aţîţă ascuţişul ritmurilor lascive şi frîntă e puritatea liniilor; arată descompunerea colţuroasă a formelor, senine altfel; şi sub zigzagul ofensiv al senzaţiilor creşte încordarea grotească a fiinţei spre punctul polar al păcatului.
Cum oare vocea, supranatural de limpede a iubitei a găsit acel accent drăcesc scîncit dintr-un gîtlej care nu, nu-nu-nu e al său?
Şi cum, apoi, din chipul Precistei se alege masca în care frica şi nesaţul se schimonosesc?
Unde sînt privirile care pipăiau sosirea diafană a cocorilor?
Dîrz s-au rostogolit în albia lor de foc şi apar două ceruri albe pentru paradisul suspinelor.
Şi paloarea unui extaz ce-şi ia talazul de la şolduri şi cazna de a-1 ghici cu putinţă sub dezmierdări străine.
Musculaturi înăbuşite şi păroase, spinări exagerate de fauni se boltesc asupra iubitei pălită de pătrunderi teratologice, chemată la plăcere ca un violoncel de preţ, devastat de arta rudimentară a unui harap.
Minut în care Lia nu mai e Lia, cum nici o femeie n-ar mai răspunde cu sinceritate numelui ei ce se scufundă sub îmbrăţişare ca un mormînt în anonimat. Adevărul i se impunea cu reprezentări infame în care Lia întîrzia tolănită în satisfacţia ei de animal biruit. Nici o uimire, nici o pudoare nu o smucea de pe aşternutul voluptăţilor în care tocmai potrivnicul ei era ordonatorul. Timiditatea virginală, pe care i-o crezuse veşnică, n-a fost decît un uşor polei sub ferma patină a iubirii. Ceea ce altădată i-ar fi speriat chiar gîndul, acum înfruntă în faptă împărtăşită cu un complice: un bărbat cu sîngele îndreptat spre ea.
Sub asemenea obsesii castitatea lui Darie ceda ca un bloc de zăpadă în care pătrunde sîngele scurs din înjunghierea pe loc a unui animal. Talazul gîndurilor şi al experienţei impuseră
iubitei noi degradări. Constatarea că viaţa ei e supusă aceloraşi reveniri cotidiene alcătuite din aceleaşi arderi şi evacuări îl jignea mai mult decît erotismul ei de universală banalitate.
Tenace supliciu, ideea că graţia ei zveltă se poate cocîrja în grotescul tic al naturii şi cel mai catifelat pîntec nu e decît un înveliş al infernului cloacal, pe care, fără excepţie, îl purtăm cu toţii. In contra acestor sabaturi mintale Darie lupta ca un bolnav cu propriile lui halucinaţii. Noaptea, împotrivirea înceta şi palida oaste a sucubilor ieşea din grotele tainice.
Răpit de un zburător, Darie pica în braţele Liei de odinioară, care-1 adîncea în pofta-i de jar. Plăcerea îşi scurma drum tăinuit. Dar în locul Liei se căsca trupul Marei de care copilul căuta să se desfacă, fără ca sentimentul penibil ce-i însufleţea voinţa să anihileze şi voluptatea păcatului mortal. Dimineţile aduceau dezgustul şi căinţa, următoare aventurilor de sub ceilalţi aştri.
Ca sfinţii, fugi de oameni.
Villa, căţeaua ondulată ca Stixul, cu dinţi de un alb feroce şi gingiile brune, cu labele de polen şi limba de un ţesut de purpură vie, îi oferi prietenia ei frenetică şi suflul cald ca simunul. Darie se precipită în paradisul regăsit al dobitoacelor. Jocuri şi mîngîieri de tovarăşi pe care nici o deosebire specifică nu-i desparte. El nu învăţase încă mîndria neghioabă de a fi om. Ea nu ştie ce-i smerenia de a fi cîine. Intr-o zi, însă, o zări tîrîtă lamentabil pe labele dinainte, cu privirea îndobitocită de crupa unui zăvod, ca trupul unui troian la carul de triumf al lui Agamemnon.
Un suflet şi o tristeţe pentru un singur animal cu două
frunţi.
Ii fuse dat lui Darie să reîncerce deziluzia şi gelozia de nu demult. Villa se întoarse ca de obicei la joc. De ciudă, prietenul o lovi şi căută mai apoi, cu o firească nevinovăţie, să o violeze. Un mîrîit plin de ameninţări răscoli, în rana proaspătă încă, refuzul indignat al Liei.
Femeile, cînd nu iubesc, sînt la fel de neîndurate toate, fără îndoială.
(Aci se cască din nou un mare gol în însemnările lui Darie. Mi-e greu să reconstitui amănunţit toate
92
93
întîmplările din acest interval. Notiţele rămase şi memoria mea şovăielnică nu-mi îngăduie s-o fac decît în linii mari. Dealtfel, paguba poate nu e atît de însemnată de vreme ce chiar el a dat, de bunăvoie, o parte din copilăria lui uitării. Nu tot astfel însă judecă cetitorul, care cere la tot pasul harta locului şi a împrejurărilor. De aceea fac completări sumare, cu grija continuă de a nu altera caracterul descusut al însemnărilor şi a nu da impresia unei colaborări pe care, hotărît, Darie ar fi respins-o.
Drepturile prieteniei sînt mărginite, ale prieteniei noastre şi mai mult, Despre ea, prietenul meu a lăsat cîteva rînduri care îmi liniază un fugar portret. Ce pot înţelege, cît pot pătrunde, cu ajutorul acestuia, în dragostea ce mi-o purta! Il intercalez aici, deşi nu e locul cuvenit. Simt însă nevoia unui passe-port valabil în această călătorie de-a lungul sufletului străin. închid paranteza, deşi cetitorul mă va regăsi mai departe în adnotările acestea din care am durat firul Ariadnei, I.V.).
Dorinţa de a fi puternic, sigur şi continuu. Prietenul meu: figură limpede şi simetrică, ochii lui mă privesc fără uimire, expresia lui arată cunoaşterea scopului de care se apropie zi cu zi. Niciodată, de bună seamă, nu s-a îndoit că e făcut pentru altceva anume decît pentru ceea ce face.
Ce timiditate şi ce prejudecată păstrează neatinse lacătele ferecate peste visteria plină a sufletului? Porţile prea ermetice pot fi sparte cu pulbere. Voinţa e gata, întîmplarea trebuie să fie scînteia. Atunci bolţile se vor prăbuşi peste zornetul comoa-rei întemniţate. Vreau să o arăt nevăzută, goală, fără pregătiri, ca pe un luptător surprins în somn.7
Sinceritatea în artă este un prost sfătuitor. E o socoteală a neputinţei acea pornire de a obţine arta prin cît mai multă sinceritate, prin sacrificarea vanităţii, a ruşinii şi a amorului propriu, pentru a cădea în cealaltă vanitate a realizării artistice. Confesiunile sînt cea mai josnică literatură. Jurnalul în sine e o scîrnăvie a omului pentru ambiţia de a fi 'scriitor.
E mult mai greu să minţi decît să spui adevărul. Dificultăţile cu oare ai luptat sînt cu totul de altă natură. Cele puse în calea minciunii sînt adesea de neînvins.
(Nu pătrund rostul acestei însemnări. Poate cedez vanităţii'de a mă şti amestecat în viaţa ciudată a unui adolescent. Avem cu toţii asemenea slăbiciuni, şi cetitorul are să mă ierte.
Teatrul noilor întîmplări — dacă se pot numi astfel schimbările încete şi lipsite de senzaţionalul pe care vremea le înlesneşte, pînă şi celei mai fără de interes vieţi — s-a strămutat în Bucureşti.
Mama lui Darie luase această iniţiativă energică.
Să fi fost silită de zvonurile scandaloase care n-au întîrziat să devasteze sufletele caste, puţin după vindecarea Liei? Concedierea lui Willy să fi stîrnit comentarii? Nimic totuşi în purtarea directoarei n-a îndreptăţit defăimarea. Lia îşi reluă postul şi îşi păstră odaia pînă la sfîrşitul anului. Astfel Mara îi arăta o prietenie crescută în apropierea prilejuită de îngrijirile şi veghea din timpul zăcerii. Axei continuă să meargă la club încă vreo două luni. E drept că părea alt om, dar mulţi atribuiră neastîmpărul său vindecării care îi descuia treptat încheieturile. Un prieten de altădată îi propuse în fine tovărăşia pe o moşie.
Ii lăsa o cincime din venitul exploatării cu singura condiţie de a se aşeza la ţară şi a-i trimite banii la Paris. Axei îşi relua unica meserie pe care o cunoştea bine. îşi recîştigă independenţa materială şi vaza în lume. Prietenul său, cu ajutorul actelor de asociaţie abil ticluite, scăpă de neplăcerile situaţiei de absenteist şi, bizuit de acum pe un om de încredere, pleca să-şi cheltuiască veniturile în cetatea în care-şi cheltuise tinereţile.
Axei se resemna să plece. Se zice însă că avu cu Lia încă o întrevedere. In faţa stăruinţelor lui în care îi oferea divorţul, plecarea la ţară şi căsătoria, ea rămase neînduplecată. In acea clipă Lia se gîndea mai degrabă să răscumpere mărinimia prietenei sale faţă de dînsa, printr-un superior act de sacrificiu şi generozitate, decît să-şi orînduiască noua viaţă.
Acestea sînt zvonurile şi comentariile publicului. Mara şi Lia rămaseră împreună. Se îmbrăcau la fel, ca două surori tăcute. Curiozitatea lumii le izola in
94
95
aceeaşi prietenie ermetică. Numai vacanţa mare le despărţi. Se ştia că Lia nu se m'ai poate întoarce la toamnă. Paloarea şi zăcerea ei chemau linişti şi îngrijiri îndelungi. Trecu încă un an fără veşti.
Axei nu se mai arătă multă vreme. Arar soseau din parte-i scrisori şi cîte un ajutor. Aci se intercalează o notiţă redactată în felul titlurilor de cinematograf. Iat-o: UN MINUT DE ÎNTRERUPERE PENTRU A PREGĂTI CAPITOLUL DE ÎNCHEIERE. PORNIREA, CÎT MAI LITERARĂ. TITLUL: CASA DOMNIŢEI. LA PERSOANA I.
Redăm aceste indicaţiuni subliniate în text, pe un colţ de manuscris, cu majuscule. Nu ne oprim însă de a mărturisi cetitorului fiorul care ne străbate la evocarea aceasta a sărmanului amic, oprit în munca de reconstrucţie, placă după placă, a unei personalităţi, ca un sobar răsuflînd o clipă în faţa lespezilor de teracotă.
Imaginea lui Darie, plimbîndu-se un' minut prin sinistra sa locuinţă pentru a-şi organiza amintirile şi a le găsi din cuvinte un timbru şi o melodie, ne mişcă şi azi. I. V.).
. .. Mi-amintesc. Ritmul unui destin sfios m-a purtat pe mine şi pe ai mei, cu stăruinţă, printre paragini. De-a lungul zidului bătrîn, salcîmi.
în curtea plină altfel de chiote, vacanţa îşi statornicea eternitatea de soare şi miresme printre coroanele care- zgo-motau acolo ca torentele.
Spre seară, între clădirea mîncată şi împrejmuirea de iederă, se făcea răcoare ca într-un puţ. Ferestrele, în cadrul lor plăpînd, căpătau adîncimi în care strălucea un miez inconsistent de aur. Vrăbii se abăteau, cu o veselie ciudată, în nisipul verii, dar baia lor nu ţinea un minut. Singurele vietăţi credincioase erau guşterii cu freamătul scurt al fugii lor sub ierburi şi broaştele peronului de piatră. Un bazin spart cu o privire de venin pe fund. Din rumoarea oraşului nimic nu pătrundea aici. Poarta ferecată a casei se deschidea pe peron între două schelete de felinar, cu un lung sunet care întrista. O scară de lemn cu'rampa de catifea de demult roşie, trecută prin inele galbene, suia la etaj. Cea dintîi încăpere, cu tavanul
pictat, cu multe ferestre, a fost o sală de recepţie. Lampa imperială, pe patru lanţuri, atîrnă din vremuri, mărturie a serbărilor cu malacoave. Dacă umblai pe scîndurile nesigure, un zvon armonios plutea ca un vis în odaie şi desăvîrşea iluzia de trecut: în colţ, pianul şchiop rînjea, din praful său, ca o dihanie ştirbă şi înfiorările lui magnetizau liniştea. Aici ghiceai că era locul recreaţiei de iarnă a internatului. Aşa spunea devastarea sărmanului instrument. Pe ornicul din perete încremenise un minutar ciung, ca braţul unei sperietori. La bătaia lui, elevii formau rîndurile şi porneau pe străzi spre localul şcolii. Acolo locuia Mara, directoarea internatului. Mă despărţeam de tovarăşi şi-mi continuam singur drumul pînă la şcoala statului. Astfel hotărîse directoarea, în interesul disciplinei. Acum, aici aşternuturile sînt strînse şi toamna interioară întindea scheletele paturilor de fier, printre cari treceam biruindu-mi frica: joc aţîţător şi plăcut nervilor de copil, înţelegeam de ce nu se mai poate locui între aceşti pereţi de cetăţuie, sub acoperişul de olane căzătoare, cînd larma zburdalnică a copilăriei se regăsea. Nimeni în tot cartierul nu-şi amintea cînd a fost clădită locuinţa, unică aproape, chiar de pe 'atunci, în întregul Bucureşti. I se zicea ,,Casâ domniţei", şi directoarea şcolii obţinuse de la comună dreptul de a-şi instala internatul într-însa fără să mai caute pe ultimul proprietar, dispărut de aproape treizeci de ani. Pe aceste amănunte şi pe denumirea vetustă a clădirii, închipuirea migălea poveşti neprecise. Răscoleam coridoarele şi ungherele, şi mai ales cămara în zidul căreia se închidea, cu o uşă, scara podului. In praful aşternut se măcinau moliile moarte, cu aripa de bal. Sus numai, bîrne ciuruite şi enorme şurupuri de fier mă strămutau cu gîndul într-o corabie de piraţi, captivi, sub vuietul de afară. Alteori cicăneam pereţii, în căutarea unei comori. Şi totdeauna teama de stafii, care alarmaseră de cîteva ori dormitoarele, îmi încorda atenţia. De trosnetul lemnului bătrîn îmi tresărea sîngele. Odată, am auzit din nou paşi. îmi aţintii auzul cu nădejdea că va fi fost, ca de obicei, o părere. Nu credeam cu tot dinadinsul în stafii şi nici în curajul lor de a vătăma pe cei în carne şi oase. Arătarea domniţei cu păr despletit şi chip de ceară şi ochii strălucitori, dar orbi, aşa cum ne-a fost descrisă de slugile pensionului, — singurii noştri prieteni — mă nelinişti o clipă. Dar paşii răsunară din nou, şi nu era umblet lin de fantomă în bătaia lor largă. Cine ar
96
7 — Paradisul suspinelor
97
putea să intre în acel tîrziu de după masă în casa domniţei? Cineva, desigur, mai cunoştea spărtura zidului înspre maidan, prin care numai trupul meu subţiratec se furişa în căutarea liniştii stranii, rămase, ca într-o albie de rîu deşartă, pe urma unui an de şcoală. Pasul se apropia. Fugii prin bezna unui coridor în cămară, urcai în pod şi închisei, ca pe o pagină, scara tencuită ca peretele în care intra. De acolo, la pîndă, cu inima zbătută. Din pod, mă puteam refugia uşor pe acoperiş, pînă la ramurile unui salcîm înfundat într-o curticică dosnică, uitată de mult şi cu solul îngrăşat de gunoaie.
Fără îndoială, trăia cineva în casă, auzeam uşile, paşii, apoi, fără grabă, înaintarea lor prin coridor. Voi avea, oricum, vreme să fug, şi aşteptai, hărţuit groaznic de spaimă şi de curiozitate. Vizita se anunţa, înspre cămară. Uşa, în sfîrşit, se deschise de perete. O femeie se opri în prag şi privi, cu o privire de statuie, în golul dinlăuntru. N-am ţipat. Reconoscu-sem pe domnişoara Lia. Aceleaşi decolorate panglici la pălăria de paie şi vestmintele din mătasă galbenă care sfida, ca o flamură de muzeu, timpurile. Faţa, cum o ştiam, frecată cu suliman roşu, din foiţă; ochii lungi, de un verde sever, în chenarul lor artificial de funingini. Vălul scurt pînă la sprâncenele plăsmuite cu artă, după un model apus.
Purta pînă-n cot mănuşile odinioară albe, cu degetele forfecate şi umbrela ca o floare bătrînă şi evantaiul de ivoriu, cu petala de spumă şi de atlas. Rochia lungă, ca o cortină, îi ascundea încălţămintea, ceea ce îi sporea statura şi-i accentua portul măreţ al capului. De aproape, i s-ar fi zărit părul îmbelşugat, unghiile de chihlimbar, dinţii luminoşi, gura veştedă. Oprită în faţa pereţilor suri, între gătelile care o copleşeau ca un amurg de culori muribunde, sub fardul ţipător de pe figură şi cu acel surîs crispat ca o foaie moartă, ce vedenie pentru simţirea mea dilatată parcă spre acea tragică prezenţă . . .
Şi deodată, cu un glas pe care nu-1 ştiam, plin de intensitatea unei patimi reţinute, un glas aşezat, printr-o deprindere îndelungată just pe tonul nostalgic de contraalto şi care excludea orice gest, o auzii rostind înteţit, din simpa ei înălţare:
— Eşti aici? .. . Vino . . . Vino ...
După o pauză, în care simţii timpul şi singurătatea curgînd împreună, chemarea stărui, cu o tremurare stăpînită:
— Am venit. . . Vino . . . Priviri zădărnicite.
Stăpîneam, acum secretul care scăpase curiozităţii noastre de copii: cuvintele pe care le rostea Lia, singură prin sălile şi dormitoarele internatului.
Ne-o adusese Mara, directoarea, într-o zi, în ora de repetiţii. Era după o lungă, o foarte lungă absenţă a Liei, într-o casă albă de linişte şi de îngrijiri. Scurt şi poruncitor, Mara ne-a recomandat să dăm ascultare noii şi totuşi vechii pedagoge. Locul acesta era vacant de cînd ultima titulară, o fată tînără, care îşi scria pe catedră scrisorile de dragoste, fusese grabnic îndepărtată.
Doamna directoare rămase cîteva clipe printre noi, să consolideze ordinea şi tăcerea exemplară din clasă. Dar de îndată ce părăsi încăperea, toate capetele, aplecate făţarnic peste pagini, se ridicară. Era o şcoală de băieţi şi fete. De bună seamă, fetele începură să hohotească cele dintîi. „Toaleta" noii profesoare le impresionase îndeosebi. Fiecare amănunt stîrnea, în şoapte, o mică veselie înăbuşită. Lia însă nici nu lua cunoştinţă de existenţa noastră. Se plimba printre bănci, fără zgomot, cu pasul celui obişnuit să asculte la uşi. Părea mai preocupată de cele ce se petrec în sălile vecine de unde se auzea o poezie în cor. De cîte ori suia din stradă uruitul unei trăsuri sau clopotul tramvaiului cu cai, se precipita la fereastră şi se apleca mult afară. Aruncă o privire sub catedră. Cîteva clipe în urmă, nu-şi mai luă ochii de pe dulapul, cu arhiva şcolii. Se învîrti prin încăpere pînă ajunse, ca din întîmplare, lîngă dulap şi încercă, neglijent, să-1 deschidă Era încuiat. Atunci, se adresă, cu glas cît putu mai dulce unui băieţel din capul băncii...
— Spune, puiule, ştii tu ce e în dulapul acesta?
— Registre.
O privire neîncrezătoare. Dar odată cu tăcerea se nărui şi restul de autoritate al d-rei Lia. Larma crescu, felurită, poznaşă din toate ungherele. Printre paşii profesoarei, se rostogoleau tot mai îndrăzneţ ghemuri de hîrtie, sîmburi. coji de' fructe. Ştiam mulţi arta de a imita glasurile poienii, ale ogrăzii şi ale pădurii. Domnişoara Lia îşi astupă urechile, îşi aţinti ochii în tavan şi rămase ca o stană peste care hohotul nostru crescu puhoi.
Doamna directoare se ivi în prag.
98
99
Ca în ziua cea de-apoi, se făcu o linişte mare.
— Domnişoară, poftim, te rog, în cancelarie, răspică directoarea. Şi către noi: sînteţi liberi zece minute.
Domnişoara Lia nu mai ţinu clasă. Dar din ziua aceea o văzurăm foarte des. Personalul internatului şi directoarea o îngăduiră pretutindeni. Se spunea că era de neam bun, dar scăpătat. Un tutore bătrîn îi risipise averea la cărţi şi acum o ajuta pe cît putea. Povestea Liei avea şi alte file, şterse de vreme. Niciodată nu lăsa din mînă punga de mătase în care, susţineau nemiloase fetele, păstra scrisori primite demult. A-ceastă părere le-o sugerase însăşi purtarea Liei: în fiecare zi, pe primul întîlnit îl întreba, cu politeţea ei blîndă:
— Vrei să-mi spui, te rog, dacă am primit o scrisoare? . . . Ii pregăteam din vreme cîte un plic închis, cu expresii
pornografice şi ilustraţii obscene. O curiozitate invincibilă o făcea să ia plicul, bănuitoare totuşi, să se depărteze, să-1 deschidă. Nu mi-o amintesc supărată. Atît numai că într-unele zile era mai tristă. Cîteodată cutreierul ei era mai agitat, iscodirea mai febrilă, vocea mai aspră. îşi făcuse din internatul nostru un punct de plecare: un centru, un post de comandă. Rătăcea prin străzile dimprejur, staţiona pe la colţuri, răscolind din căutături vehiculele. Trăgea cu urechea la spusele trecătorilor. Auzea uneori cuvinte de o deosebită şi obscură însemnătate pentru dînsa, căci se întorcea cu cea mai firească încetineală posibilă şi urmărea ceasuri întregi pe cîte un trecător. Apărea pe neaşteptate între jocurile noastre din curte.
— Este cineva în cancelarie? suna blîndeţea ei, crispată în viclenie . . .
— E el, e el! răspundeau fetele.
Şi Lia surîdea a îndoială. Ştia prea bine, ea, că de ar fi fost adevărat, fetele nu i-ar fi spus-o. Toată lumea se înţelesese în această privinţă. Dar fără preget mergea să bată la uşa cancelariei. In obraji şi în ochi o flacără se înteţea. Şi după ce-şi da seama că cel aşteptat nu sosise:
— Vă rog să mă iertaţi, implora Lia, cu un surîs umil, vin altădată. Nici o stăruinţă nu izbutea să o reţie. „Vin altădată", răspundea cu o bunătate îndărătnică tuturor întrebărilor. Pe urmă inspecta grabnic dormitoarele, sălile, bu-cătătra, podul şi curtea din dosul casei. Acolo se deschidea gura unei pivniţe fără trepte şi două cămăruţe dărăpănate.
\ Intr-una din aceste încăperi obscure îşi aşternu Lia cul-
cuş. Il închidea cu lacăt, lua cheia şi ieşea pe portiţă. Dispărea uneori zile întregi. Altădată se încuia în celula ei cîte o săptămînă şi nu răspundea nimănui. In cele din urmă, am fi uitat-o cu toţii, şi însăşi Mara, dacă la răstimpuri Lia nu-i cerea bani. Mara încercase să-i dea să lucreze cu acul, în zadar. Din ce în ce mai rar se ivea printre noi, în căutările ei deznădăjduite, dîrză însă în a-şi ţine portul mîn-dru şi a nu-şi trăda secretul. Din ce în ce mai rar, pînă uitarăm de dînsa. Zilele alergau spre vacanţii, ca rîurile în lacuri şi treceam şi prin ele. De mult nici Mara n-o mai văzuse. Deodată şoaptele cele mai ciudate, porniră din odăile servitorilor şi din bucătătrie, şi de care eram cu dinadinsul ţinuţi departe, ne răscoliră viaţa obişnuită. întreaga luare-aminte a pensionului se îndreptă din nou spre chilia din curticica uitată a casei. Cu toată tăcerea ce domnea acolo, se spunea că Lia nu-şi mai duce traiul singuratec de altădată. A fost zărită ieşind noaptea, în cămaşă, în curte şi vorbind cu umbre care dispăreau cînd se apropia cineva. Lia însăşi se făcea nevăzută. Era tîlcul povestei cu stafiile şi a domniţei, vechea stăpînă a casei, rătăcind prin coridoare.
Mult mai tîrziu mi-am dat seama cum se petrecuse schimbarea ruşinoasă din viaţa Liei. A fost în timpul rătăcirilor ei febrile. A urmărit pe un trecător şi pe altul, în absurda nădejde că paşii lui o vor duce la cel fără încetare căutat. Sau poate 1-a luat drept acela. I-a vorbit sau 1-a întrebat, cum întreba pe copiii de şcoală. Cineva, în fine, s-a introdus în delirul ei, — experienţa mea ulterioară mi-a dovedit ce simplu lucru este — şi a mistificat-o. Sau, pur şi simplu, a atras-o în cursă? Lia îşi regăsi astfel visul şi se părăsi în voia lui. Deşteptările trebuie să fi fost dureroase şi scurte. Chiar dacă şi-a dat seama de iluzia trivială a cărei victimă fusese, starea ei nu-i mai îngăduia nici dezamăgire, nici re-muşcare. Maşinal, organismul se supunea obiceiului obsedant: în fiecare seară a ieşit Lia în căutarea lui, şi de la un timp, în fiecare seară 1-a găsit. Mă gîndesc la tragicul avînt cu care forţase realitatea; cum transfigura pe fieştecare cu o nestrămutată încăpăţinare, în cel aşteptat; cum împacă o mulţime de realităţi înjositoare, cu poezia tristă a vieţii ei lăuntrice; cum plăsmuia o fericire dincolo de orice atingere,
100
101
din materialul întîmplător al omenirii, din gesturile ei cele mai de rînd.
Iubirile multe şi anonime s-au perindat în umbra şi în tăcerea din acea curte neumblată. Lucrători, soldaţi, vagabonzi fără nume şi fără mască au îmbrăţişat şi au plătit şi n-au ştiut nici unul ce prestigiu i-a transfigurat, ce feerie i-a înălţat în chilia prostituatei, ale cărei vorbe n-aveau, toate, un înţeles. Iar pentru noi, totul se transforma în poveşti cu stafii de domniţă. Cu suspine, de avînt sau de plîns, de-a lungul coridoarelor, cu apariţii fantastice şi triste, în zona ireală dintre vis şi viaţă.
Veni în sfîrşit descinderea; poliţişti pătrunseră în odaia Liei.
îmbulziţi la ferestre, am zărit-o, ultima dată, urcînd în trăsura închisă între doi agenţi. Ţinea capul în sus, ca într-un triumfal supliciu de martiră şi' nu privea nicăieri. In acea clipă, toate faptele îi pieriseră din minte. Indura noi chinuri pentru ştiuta, neuitata şi unica iubire. Palidă, Mara asista fără cuvînt.
Lia fu dusă la spital, unde, vreme de trei luni, urmă regimul semenelor ei. Făcu desigur cunoştinţe noi, care o atraseră în cercul lor şi o ajutară la ieşire să-şi găsească o locuinţă în cartierele suspecte ale oraşului. Aşa a fost. Mi-am lămurit peripeţiile acestea mai tîrziu.
Intîmplarea deci mi-a scos-o în cale după doi ani, în acea după masă de vacanţă din casa domniţei. Şi înţelesei că domniţa Lia îşi purta veşnic şi pretutindeni obsesia, precum fetele bătrîne încearcă, în singurătate, diadema veche, purtată numai o dată, odinioară, la singurul bal.
Casa era din nou pustie. Auzii iar vîntul trecînd în ropot peste coroanele copacilor şi prin gurile uscate ale podului. Coborîi cu teamă în curtea dosnică şi grasă, plină de ciuperci şi de somnul melcilor. Era ca un mormînt uitat, ca o fîntînă încuiată. împinsei uşile de perete: coşuri cu fulgi, sticle goale, cioburi de oglindă. In pămîntul umed şi în praful scîndurilor, urme proaspete de paşi mici. îmi sună în minte fraza din Robinson Crusoe: „într-o dimineaţă zării urme de paşi pe nisip". Dorul meu de aşteptări ciudate se împlinea. Lia trecuse în pelerinaj pe aici.
Mă gîndii acum la Axei, la steaua lui fixă în destinul femeilor. La farmecul lui, care nu se uită. Il asemuiam
cu eroii din romane. Il pizmuiam pentru această faimă şi rîvneam să-i semăn lui şi la chip şi la soartă.
Toate zilele scurte s-au adunat ca într-un golf în această zi de spaţiuri imense.
Tălăngi se auzeau dogit. Vîntul le scutura pînă la pridvor sunetul, ca un parfum. Asfinţitul slei cu aur cîmpurile şi vibra în văzduh prin antene străvezii. In tăria de sînge zborul porumbeilor roti delirul lui de zăpadă şi se spulberă în cer.
Ascultai.
Prin depărtarea lucidă şi pe sub pămîntul sonor, nici un uruit şi nici un ropot. Axei întîrzie la arie. „Să văd apusul pe Prahova. N-am mai văzut gîrla de cînd eram copil".
Se alcătuia un concert mistic de ape şi mătase în spaţiu. Un cîntec se tîra jos, printre mărăcini, glasuri de copii, un chiot urmărind pustiul, ţeseau încîlcit realitatea ceasului. In lacrimi grele, talăngile.
Mă hotărîi prin luncă, spre gîrlă. La poartă un cioban şi un cîine.
— Muşcă?
— Pe mine nu mă muşcă . ..
— Dar pe mine?
— De un' să ştiu eu ce are el de gînd? Pe mine nu mă muşcă.
.... In sfîrşit, mă îndrept spre gura nevăzută a tălăngilor.
Doi copaci deschideau încîntarea de trunchiuri argintoase şi de coroane purtate ca nişte capete de arhanghel în aer. Deasupra, freamătul se rostogolea ritmic spre soare, într-o creştere care, ajunsă la margini, tresărea.
Sorbii avîntul măreţ al luncii păgîne. Simţeam prisosul de viaţă pe care, altfel, îl mistuia oraşul.
— Da-ncotro, domnu Darie? mă opri melodia acestei întrebări lîngă rădăcina fantastică a unui plop bătrîn.
In alb, Oprana se ivise, contrast de subţirime şi strălucire, printre buştenii reumatici cu părul verde.
— La Prahova, să văd apusul.
— Du-te la iazul morii, că acolo e mai frumos.8 Convorbirea se împletea fatal. O pasăre se smulse fîlfîind
dintre frunze.
— Să mergem la rîu. Nu cumva ţi-e teamă?
102
103
In drum, fata rupea ramurile atîrnînd deasupra lor. O susţineam de mijloc, cu o falsă indiferenţă sportivă. Forţele mele cele noi nu se dezlănţuiau decît in imnuri confuze şi în expansiuni nedefinite. O întrebai dacă nu se simte într-adevăr deosebită ca simţire şi ca gusturi de semenele ei. Ea, fata cu ochii de străină, cu obrazul tras, cu gleznele turnate pentru brăţară. Oprana se încînta pentru prima oară de asemenea cuvinte pe care în clipele de oglindă aproape că le gîndise. Acum străbăteam ca nişte pînze singurătatea şi ne feream de frunzare fiecare, cu singura mînă liberă. Lunca obosise, copacii scorburoşi, din ce în ce, se răreau.
Cînd ajunserăm la un stejar trăsnit, arătarea neaşteptată a rîului ne năpădi privirea, ni se lipi de pleoape. Opriţi, auzirăm adevăratul freamăt al apelor zbătute între două ţărmuri înalte, peste secretul adîncimii lor. Larg se desfăcea un şes devastat de ape retrase. Se zăreau, dincolo căruţe şi oameni strîngînd pietriş. Arbori jalonau pe rîpă cursul repede care se îmbulzea cu fior rău în copci nenumărate, căci era o apă vie şi ameninţătoare, vîjîind la coturi, de argint între marginile galbene şi dîrză în năzuinţa ei către mara
Alergai spre ţărm.
— Bagă de seamă că se surpă malul, strigă Oprana.
Mă oprii la doi paşi de prăpastie şi socotii de-a lungul ţărmurilor abrupte ravagiile undei haine şi stăruitoare. Rupturi se deosebeau în dantelarea pămîntului din care muşcase, cu o gură brutală, rîul. Prăbuşiri noi se pregăteau pe alocuri, pe unde terasa, ca un trapez aşezat pe baza lui mică, îşi depăşea reazimul sub care se insinuase valul viclean. Şi o tăcere imensă înainta, ca un gheţar, spre el, pe strălucirea curgetului care se smucea vrăjmăşeşte dintre blocurile împădurite cu sălcii roşii.
Eram luat de înaintarea aceasta a însuşi neantului mut. Să privesc paralel cu rîul, în direcţia lui, să-1 văd cotropind fără scăpare cîmpul inundabil pe care privitorul ar căuta zadarnic un punct de sprijin unde să statornicească un sens. Mă străduii să trag margini priveliştei de pieire, — şi cerul, zarea, vegetaţia să însemne hotarele trecerii fără de început şi fără de sfîrşit. Dar depărtările se înecau, haotic, în culori şi umbre, din totul se prelungea foşnetul aspru al rîului ca şi cum, pe oglinda-i fugară, se războiau duhuri neîmpă-
cate. Mintea nu se putea reculege fiindcă nu cuprindea ceea ce nu încăpea în suflet. Copacii groteşti şi muţi aşteptau în soarta obişnuită.
... Un dor de fugă dezmetică, o chemare către un tovarăş primitor şi viteaz. Să mă smulg contopirii care mă ameninţa cu valul ei nalt şi necontenit. Să ajung unde viaţa e veselă şi măruntă, între garduri, între case, în faţa unui tufiş de liliac. Acolo unde răsună oamenii şi cîinii, şi răvăşirea nopţii se stăvileşte cu storuri de lămpi, şi lumina dinăuntru se reazimă de părul şi de privirile femeii.
Atunci descoperii cu dragoste, între plopii albi, pe Oprana, cu obrazul şi picioarele palide. Ochii ei negri pluteau în reveria feţei.
— Ce faci?
Cu un avînt şi cu o îngenunchere romantică, îi îmbrăţişai genunchii, îmi afundai chipul în adîncimea pulpelor abia ocrotite de o ţesătură de in.
— Te iubesc, îngînam, sărutîndu-i mîinile aspre care mă respingeau, vreau să rămîn aci... unde eşti şi tu! nu mai pot pleca ... rămîn cu tine ... Cu tine .. . îmi pierdeam respiraţia. Oprana mă sili să mă ridic, mă scutură de ţarină. Din nou, înlănţuiţi, coborîm în fugă poteca. Să fugim din aceste locuri, un duh rău le locuieşte! întrerupeam fluxul cuvintelor, să o sărut cu o patimă care mă cutremura întreg, şi pe urmă îi povesteam planurile mele subite. Gîn-durile ţîşneau ca liliecii într-o turlă. La marginea luncii, cîm-pia ni se dezveli, cenuşie, şi vîntul ne izbi. Un foc se spărgea la marginea pămîntului. Prin linişte, lătrau cîinii. înaintarăm strîns spre fericirea noastră nouă. întinderea fîlfîia prinsă în stele şi punctul de sprijin pe care-1 căutam pe Prahova se găsea, de acum, în noi.
Un, uruit de roţi pe drum. La cotitură se ivi docarul boieresc, cu elegante de insectă, pe arcuri nalte, mînat de însuşi Axei, veni să-şi culeagă fiul. Mă reped spre calul alb din exaltarea violetă a serii, cu prada în braţe:
— Veste mare, tată: nu mai plec!
Dar vîntul îmi readuse, poate, cuvintele în faţă. Axei opri, cu o sforţare care îi descheie copca mănuşii de piele.
— Aţi fost la Prahova? stăpînul întrebă fără să ne privească pentru a ne da timp să ne despărţim. Oprana cea
104
105
I
dintîi se desprinse de logodnic, luînd depărtarea cuviincioasă. Axei se trase în pernele băncii, pe dreapta: Suie, zise, şi arătînd spre cal: mînă tu . . . mi-a rupt mîinile . . .
Docarul se urni legănîndu-se graţios, prins cu ulubele de pieptul calului înalt.
Din zbor, Axei îi strigă fetei, salutînd-o cu degetul la pălărie:
— Mîine dimineaţă la plevilă.
Privii înapoi: o siluetă sidefie, cu picioarele în praf, se topea în prăbuşirea de stele.
Nu l-am mai văzut pe Axei. Aflai mai apoi de criza de conştiinţă, inevitabilă după toate legile literare, care 1-a împins pe acest om tare pe urmele Liei, în ajutorul ei şi la devotamentul ce 1-a cuprins şi 1-a dus pînă aproape de pierzare. Se izolase pe un ţărm deşert în Dobrogea cu iubirea lui bolnavă. O Dobroge de calcar, de mărăcini şi cactuşi, un ţinut potrivit căinţei răsucită în suflet, cu dulceaţă şi amărăciune. Dar dezlănţuirea instinctelor era să facă din tămăduitor o biată victimă. Fiindcă nimic nu e mai primejdios decît compătimirea şi mai aventuros decît consolarea. N-am mai revăzut nici malurile Prahovei. Şi printre gînduri mi se reînalţă aceeaşi imagină neuitată, însoţindu-mă ca un cîntec pe un drumeţ fără de ţel.9
. . . Toamna, marea moale izbea în stînci culori spălăcite de plante putrede. Ţărmul scîlciat ridica movile cît casele ascunse într-o vale şi care de trei ori pe zi fumegau în cor. Populaţia. Erau turci cu turbane şterse şi cu femei descompuse. Unele îşi vopseau unghiile şi gura. Dar vopseaua pălea cum păleşte creasta unui hoit de cocoş; surîsul se întindea peste dinţi pe iască; gingiile sînt ca stofele vechilor tapiserii; surîsul este dureros.
Portul adormea cîteva bărci negre. De muşchiul prins pe pîntecul lor se ciocneau, vii, cuţite multe, fine, cu dantele de argint şi ochi mari ca cerceii. Ricoşau şi pe deasupra lor se săgetau pentru aceeaşi ciocnire alte boturi căscate şi rotunde ca un anus de sidef. Cînd apele sînt negre, jocul lor luminează uneori printre stele.
|H        Cheiul. Lespezile miros a soare şi a peşte. H|        Acum cîţiva cîini hrăniţi cu uleiuri şi grăsimi dorm. Din |H   lîna lor iese negură. In ape se trenţuiesc reţele din caiace. |K    Zvonuri proaspete răscoliseră această singurătate.
Căci de peste Dunăre sosise domnul bătrîn cu ochelari şi fB palton cu pelerină. Un copil care fusese la şcoală spunea că !«-    i-a mai văzut chipul într-o carte de cetire. Plete tunse la
m    hotarul obrajilor, gura seacă, privirile bune din păinjenişul ri-
m     delor. Desigur, un învăţat sau un artist.
m De şase luni locuieşte în singura casă mare. Fiica lui —•
' *'     cum o socot pescarii — cîntă noaptea dintr-o cutie închisă
4 cu trepte albe ca luna. Cîntă foarte frumos, unit şi sonor sau i *     izolat pe un singur fir ca greierul.  Şi sunetele le ampli-
f     fică vîntul.
* Domnul bătrîn se uită nemulţumit prin golful deşert, pe
zare şi dincolo. Nici o corabie cu pînze şi mateloţi, cu mărfuri şi cîntece din Trebizonda şi de aiurea. O să urce îndă-;     răt scara de var ce duce pe terasă. Il va vedea singur la în-tors, amanta lui, Lia. Domnul bătrîn îşi periclita ultima lui dragoste. Lia îl urmase fericită şi supusă în paragina pietroasă. Aci aveau să compună o viaţă nouă, în liniştea sărată şi salubră. Cînd   nu făceau plimbări îndelungi, se ascultau, I        în lecturi comune. Pe acoperiş trei aripi de metal se învîr-'        teau vertiginos, şi toată casa scuturată de grinzi, în furtună, era o orgă în zbor.
Locuitorii sînt duşmănoşi ca în faţa oricăror străini. Asta le întări singurătatea pregătită de mai înainte. Bărbatul visa ■     mult lîngă geam, pe genunchi cu femeia supusă, cu mîini mate şi odihnite. Uneori urîtul îi copleşea. Ore senzuale urmau orele de cetire sau de cînt, orele ocrotite de covoare calde ' *     ca un miel spintecat, de mătăsării de biserică, de dogoarea '        jeratecului, gurile se apăsau ermetic, se ofileau ca florile, şi cînd retrăiau, nota continuă a vîntului prin horn bocea. Âxel îşi istovea cele din urmă puteri. Din întuneric, căminul îi lumina ca o moară zdrobită. Axei se înălţa ca un trunchi 1        de copac prinzînd în braţe seculare stana de lumină de pe aşternut. Ziua se ruşinau, ascunşi ca nişte păuni despodobiţi. Gîndeau că locuitorii le ştiu nopţile. Vrăjmăşia lor intensă şi pasivă îi înspăimînta. Pe întuneric, controlau de zeci de ori zăvorul. Ii deştepta ploaia cînd puncta brusc geamurile. Aşa că insomnia le aţîţa orgiile. Cîteva clipe de somn, şi
106
107
apoi veghea le alunga doi vampiri grei, prin bezne, din suflet. Neputinţa îl goli ca pe un sfeşnic din care a mîncat flacăra pînă la urmă. Începu să gînguie, să se mînie, să leşine, să se pedepsească. Şi începu de atunci Lia, iubindu-1 să-1 bruscheze, apoi să chiuie şi să rîdă. Seara asculta hohotul şi sfatul oamenilor la circiumă. Se apropia, ascunsă. Voia să plece din sat. Era veselă exagerat, pînă la lacrimi, cînd auzea tamburinele. Improviza dansuri violente ca o roată de culori în mişcare. Plaiul tăcuse. Părăgint, Axei cugeta şi îl săpa vremea.
Intr-o seară lumea discuta schimbarea de obiceiuri din casa mare. Stăpînul fusese pe chei la sosirea unei corăbii depărtate. Se întorsese însoţit de un matelot bronzat. Şi amintirea zilei prime din seria de mai tîrziu îl mişca încă pe învinsul Axei. A intrat după miezul nopţii în odaia Liei. Străinul plecase. Lipsea un ceasornic. Ea veghea, într-o că-maşe galbenă, slabă, printre perne de tron, veştedă şi roşie ca o impură.
Axei se îndeletnici de atunci să coboare pe chei. Pîndea, singur ca un naufragiat, sosirea corăbiilor. Şi îi fură oaspeţi de vară marinari de toate neamurile Orientului, tătari scurţi şi tari din Crimeea şi bărbaţi frumoşi din Caucaz, italieni violenţi şi murdari şi piraţi greci, mulţime îmbibată de vin şi de muncă. Sfiala dintre el şi cuplu se şterse, domnul bătrîn părăsi broasca uşii ca să asculte lubric în penumbră, şi cîntecele ridicară din nou tavanurile scunde şi loviră feţele locuitorilor.
Vara trecu peste ei, ca un steag peste cîmpuri. Vînturi dîrze asaltau aripile corăbiilor. Ameţeau în larg albatroşii. La intrarea portului se căscau copci. In curînd corăbiile nu mai sosiră. In sufletul lui Axei se cuibări tristeţea. Aşa, liliecii într-o ruină. Şi femeia începu din nou să chiuie. Se gîndea la moarte, la viaţa viitoare, la iad. Uneori i se părea că duhuri rele o bat cu vergi încinse. Ţipa.
Un rest de ruşine şi multă teamă îl împiedica pe domnul bătrîn să plătească pe cineva din sat. Toamna îi răcorea pleoapele. Cobora neîncrezător spre chei, scrutînd zarea, aşteptat de Lia. Lia murea ca o pasăre .. . cine să-i înclăzească trupul ud de şopîrlă? Axei socotea (şi cînd clătina capul a îndoială, i se despleteau ochelarii); să mai vie o corabie, una singură, cu o singură zi şi noapte frumoasă în pînze. Lia va
aştepta slabă şi înaltă în mătasă galbenă, ofilită şi aprinsă ca o impură, printre perne de tron. Şi un matelot cu umeri largi din flanela albastră dungată cu alb şi cu gura arsă de rachiu. Să-i pună pe braţe, pe sini şi pe gît vînătăile ca nişte bijuterii de tuci. Şi să-i înfigă în zori cuţitul în pînte-cele neted, ca pe o cruce în pămînt.
Domnul bătrîn premedita şi vorbea tare făcînd gesturi expresive.
Şi după Axei începură să se ţină, cu ţipete şi pietre, copiii din sat...
(Fragmentul care urmează şi care e atribuit Liei e scris în întregime de mîna lui Darie. Manuscrisul trădează o atenţie deosebit de lentă, efortul meşteşugit al cuiva care vrea să-şi apropie felul de a vorbi al altuia dimpreună cu gîndul şi sentimentele aceluia. Fără îndoială, e un text din care orice închipuire a fost cu dinadinsul înlăturată, pentru a plăsmui cu mijloacele sobre, cu grija de preciziune a biografului un personaj care a existat aievea. Ar fi vădit pentru oricine ar fi avut sub ochi documentul că autorul s-a întemeiat nu numai pe aducerea-aminte şi pe mărturisiri trăite, ci şi pe scrisori de-ale Liei, din care a copiat fragmente întregi, ceea ce iar se poate deduce din aspectul grafic inegal al rîndurilor ce urmează. N-am găsit urme îndestulătoare ale acestor epistole care ne-ar fi desluşit, pînă în amănunt, povestea întrezărită a lui Darie şi a Liei, a lui Axei şi a Liei, din nou a lui Darie şi a Liei, şi, într-un sfîrşit, iară şi iară a lui Axei şi a Liei. Scrisorile au fost, pesemne adresate Marei, al cărui rol de înţelegere, de dispreţ poate şi de sacrificiu reiese cu limpezime din toate aceste peripeţii sentimentale. Au fost adresate de departe, din depărtarea în care Axei, îmbătrînit şi pocăit, o dusese pe Lia cu hotărîrea de a-i reface viaţa şi sănătatea sufletească devastată de gheara Venerei. Dar nu pot avea siguranţa absolută că au fost scrise pentru Mara. Din toate aceste scrisori, Darie s-a străduit şi s-a priceput să facă una singură, în
108
109
care să rezume toate spovedaniile cari îl chinuiau şi pe care, din sentimente fireşti, nu se încumeta să şi le vorbească fără ocol nici chiar sie-şi. Adevărul, astfel, lunecă sub poleiul străveziu şi anevoios al aluziilor. Ghicim reîntîlnirea tardivă a lui Darie, chemat fără cruţare de steaua palidă care i-a surîs în cele dintîi tresăriri ale inimii. Reîntîlnirea lui cu imaginea emoţiunilor lui piezişe, cu Lia trecută prin atîtea noi şi aspre întîmplări, cari o hărăziseră cu o învăţătură simplă şi cu deprinderi sumare în ceea ce priveşte ştiinţa şi surprinderea iubirii. Dar toate cele ce au urmat aproape că nu se lasă nici bănuite. Poate că o flacără a izbucnit din pornirile atît de deosebite ale celor doi şi a mistuit totul pînă la cenuşă. Poate a fost numai o dezamăgire, sau poate o remuşcare, urmată de hotărîrea de a renunţa. Iar după aceasta, viaţa lui s-a retras, fără putinţă de reîntoarcere, dintre vieţile celorlaţi, a lui Axei şi a Liei.
Rîndurile de mai departe se intitulau: „Dintr-o vestire obscură").
. .. Am să aştept. Am să aştept. Am să aştept.
Astă-noapte' m-a bătut iar. Dormeam greu, ca de obicei, istovită de truda zilei; îngrijesc singură de casa noastră, mare, pe care o mătur, o şterg de praf, îi frec parchetele ... în care spăl vasele, după ce am gătit şi am luat şi am servit masa, stăpînă şi slujnică în acelaşi timp. Dimineaţa fac baie copiilor noştri adoptivi, ai mamei lor străine. "După amiază trebuie să ies cu ei în grădină, şi pe cînd piaptăn şi stropesc aleile, nu-mi iau ochii de la jocurile lor. Seara picotesc de somn peste cărţile lor de şcoală şi îi ajut să traducă sau să socotească, aţintită la întrebările ce-mi pun. S-a întîmplat o dată să nu aud şi să nu răspund. Poate că aţipisem, poate că eram cu gîndurile duse. Se vede că băiatul mi-a repetat încă o dată întrebarea. Şi tăcerea mea îndărătnică pesemne că 1-a neliniştit, fiindcă a ţipat cu un tremur în glas:
— Tată, Lia nu-mi răspunde.
El citea gazetele în odaia vecină.
Am auzit foşnetul paginilor mototolite cu mînie şi mi-am venit în fire. Deşi ştiam ce mă aşteaptă, simţii cum mi se
strînge inima şi cum mi se încleştează fălcile. S-a ivit în prag, înalt şi roşu de furie stăpînită. Vina groasă şi albastră de pe tîmple se umflase de parcă îi dezlipea de pe os pielea.
Prin sticla ochelarilor privirea i se întunecase ca ametis-tul. Părul lui cărunt şi răvăşit de ură. Pare frumos cînd mă urăşte aşa. Il zăresc, dincolo de trăsăturile lui, pe celălalt, de mult, de departe. Respira greu. Creştea groaza în mine, dar mi-era frică să nu i se întîmple ceva rău. Aş fi vrut să-i amintesc că doctorul nu-i dă voie să se supere. Nu puteam vorbi. „De ce nu le răspunzi?" m-a întrebat răguşit şi tre-murînd din tot trupul lui gros şi mare. Tăceam.' „Şi mie, scrîşni el, de ce nu-mi răspunzi? De ce taci?" Mă uitam la el, fără să-mi pot descleşta gura. Cred că oricare altul ar fi cetit pe faţa mea efortul de a răspunde şi deznădejdea că nu pot. El vedea în asta un semn de dispreţ şi de resemnare orgolioasă. Poate chiar o duşmănie. Poate numai o încăpă-ţînare maladivă. Mi-a spus cîndva că nebunii şi în general bolnavii de nervi erau vindecaţi altădată cu lovituri date pînă la epuizare. Eu, care vin dintr-un sanatoriu, unde ştii ce împrejurări triste m-au condus, nu se cade să am o părere în chestiile de terapeutică sufletească. El, care nu şi-a pierdut niciodată vigurosul bun-simţ şi echilibrul, îşi justifică în conştiinţa lui izbucnirile, cu această intenţie, nobilă, de a-mi fi de folos.
Văd că mi-am îngăduit să mă uit în sufletul lui. Dar pentru mine e sigur, e hotărît, că toată pornirea asta asupra-mi nu e decît suferinţă. Nu se poate ca pumnii ăştia grei, palmele astea, de mă podideşte sîngele pe gură, să fie din cruzime. El e un om chinuit. Il exasperează gemetele mele, şi atunci dă mai tare, dă din răsputeri, să tac. Am încercat şi atunci să tac, să nu se sperie şi copiii care se ascund de groază între perdele. Fetiţa îşi acoperă faţa cu mîinile, să nu vadă. Gem înăbuşit ca o vită. Aud cum icneşte respiraţia lui, ca a unui ocnaş izbind cu tîrnăcopul în sare. Şi glasul lui îndîrjit: „Vrăjitoare blestemată! Vrăjitoare!" Şi-mi caută ceafa cu degetele.
Mă face vrăjitoare, fiindcă nu ţip si nu plîng în faţa
lui.
Tăcerea mea e un semn că nu mă doare. Mi-e trupul insensibil ca al vrăjitoarelor din trecut. O fi vrînd cu pumnul lui masiv să-mi trezească sensibilitatea, în părţile unde e
110
111
amorţită. Ştiu că în orele cînd îşi numără remuşcările se gîndeşte în treacăt şi la asta. Dar îi place mai mult să nu se gîndească. Cînd nu lucrează, fuge la club, între prieteni. Prietenii lui mă compătimesc. Sînt străinii din partea locului. Sînt pentru ei un exemplar ciudat de umanitate, adus tocmai de la Dunăre, o făptură aproape exotică, instinctivă, brută, în lumea lor spălăcită şi cumsecade. Străinii sînt buni cu mine. Dar şi el e bun. Cîteodată, cînd lucrează, mă cheamă. Scurt şi puţin răstit, cum îţi chemi cîinele favorit. îmi face semn să şed pe unul din blocurile de lemn care ţin loc de scaun.
— Fluieră-mi ceva, Mara, îmi spune, fără să mă privească. Şi-şi vede de lucru. Ii fluier un cîntec de la noi. N-ai uitat poate că fluieratul e singurul talent, pe care mi 1-a dat, nu ştiu cine, ca să mă pot umili. Mai ţii minte? şi el, adică celălalt, mă ruga, serile, pe întuneric, să-i fluier. Ii mai păstrezi prietenia ta egoistă şi tenace? Dacă te întreabă de mine să nu-i spui că ţi-am scris. Să nu-i spui ce mi se întîmplă. Doamne, de ce i-ai mai spune? Zece ani au trecut de atunci.
Dar îţi scriam încă noaptea trecută... Vine nopţile, tîrziu. Dimineţile doarme, pe cînd eu am sfîrşit, de mult, de îngrijit prin casă. încep să muncesc din zori. A hotărît că munca mea grea îmi face bine, şi sînt aproape doi ani de cînd nu mai aducem, nici în timpul dinaintea prînzului, o femeie să ne ajute. Somnul nostru comun nu trece de două, trei ore. Cînd se întoarce de la club, mult după miezul nopţii, i-aud paşii pe scară, grei. Mă trezesc, dar zac încă în perne, cu ochii închişi, şi parcă trag încă, prin timp, somnul după mine. Cînd ajunge în vestibul, dorm încă, deşi îmi dau seama că a venit, că sînt trează, că am să mă scol din pat, să-1 ajut. Deschide uşa şi răsuceşte de cheia luminii. Tresar, cu ochii orbi şi strînşi. Lumina, bruscă, îmi pălmu-ieşite retinele. El se lasă de obicei pe fotoliul de lîngă uşă. îmi mormăie un salut. Sînt încă îmbibată de somn şi mă mişc precis, dar în neştire, ca o lunatecă. Iau de lîngă pat pantofii de casă, mă aplec la picioarele lui, îi scot ghetele şi-i pun pantofii. Nu fac asta din servilism: doctorul i-a spus să nu se aplece, să nu-i vină sîngele la cap. De atunci, îl îngrijesc eu, în fiecare noapte. Mă îngrop apoi în perne, fără o vorbă, şi adorm cum te-ai da de-a fund. Uneori, lucru acesta se în-
tîmplă atît de maşinal, încît dimineaţa nu-mi amintesc cînd a venit. Intr-un rînd m-am trezit singură în mijlocul odăii. Era trei după miezul nopţii. Nu venise. Dar fiinţa mea, ca un ceasornic, marca deprinderile vieţii/ A fost o simplă în-tîmplare întîrzierea aceea neobişnuită.
La felul acesta de viaţă nu poate renunţa. Poate că eu sînt de vină. Fiindcă la început nu-şi petrecea în oraş toate nopţile. îşi da seama că acest trai nu e îngăduit nici chiar unui om tînăr. într-o seară se culcase devreme. Eram în ' odaia copiilor. Le-am stins lampa şi am mai aşteptat ca de obicei la uşă, cîteva clipe: nici un zgomot. M-am dus în dormitorul nostru. Citea o carte, culcat în părul lui cărunt, ca într-o coamă, şi în perne. Cu toată diferenţa de vîrstă, m-a izbit, încă o dată, asemănarea de care ţi-am mai vorbit.
— Ce te uiţi aşa lung la mine? m-a întrebat blînd.
— Nu-mi dau seama, i-am răspuns. Semeni cu cineva pe care l-am cunoscut demult. (Tu ştii...)
Dintr-o mişcare, m-am dezbrăcat de rochia de casă şi mi-am petrecut cămaşa de noapte. îmi plac cămăşile colorate în culori mate, de toamnă: lilas, orange, ametiste. în noaptea aceea mi-am pus o cămaşă de culoarea sîngelui închegat. Am căzut în pat. în clipa cînd dau să intru în aşternut, mă deşert brusc de toate puterile, mă destind ca un joc de apă căruia i-ai închis izvorul. Sînt atît de trudită, atît de istovită, că odihna mă doare. Adorm însă aproape imediat. Adorm ca şi cum aş pleca, în lunecare, pe o linie orizontală. Am mai auzit că mă întreabă: „eu ţi-am făcut vînătăile ce-lea?" Mi se pare că i-am şoptit un răspuns, sau că am vrut să-i spun: „m-am lovit din nebăgare de seamă".
Dar nu mai ştiu. A stins lampa şi a aprins luminiţa albastră.
Foarte încet şi anevoios, m-am trezit. Cu impresia că ceea ce simţeam durează de mai multă vreme. O mînă îmi trecea prin păr şi-mi scobora, mîngîietor, pe umăr. Alta îmi dezmierda cald pielea, pe sub cămaşă. Eram lipită de el. îmi îngîna numele cu o voce adîncă, bărbătească, îmi spunea cuvinte de dragoste şi de răsfăţ, şi mă întreba, pe acelaşi ton, aproape muzical, de rugă şi de mîngîiere, dacă pot să-1 mai iert pentru cruzimile lui necugetate. I-am privit faţa, cu trăsăturile idealizate de o pornire lăuntrică. Şi m-am pitit în îmbrăţişarea lui mare. Atunci mi-a prins gura şi m-a
112
8 — Paradisul suspinelor
113
sărutat îndelung. Iar mîinile lui uriaşe îmi frămîntau încet muşchii. M-a străbătut un fior uitat şi care s-a oprit în mine, precis, încordat ca un arc, cu un capăt simţit în căl-cîie, cu celălalt în creştetul capului. Corpul, ca un pod, mi se arcui pe acest fior, peste o prăpastie, invizibilă, de aşteptare. In clipa aceea, bărbatul meu mă părăsi încet, şi se trase, fără un cuvînt, în culcuşul lui. Mă învălui deodată un cearceaf de gheaţă şi o spaimă. Aprind lumina cea mare. Era izolat într-o tăcere ostilă şi încruntat.
— De ce aprinzi? sună vocea lui dură. Culcă-te, că eşti obosită, se face ziuă.
Dar pentru întîia dată, de ani de zile, nu-1 mai ascult.
— Fii bun cu mine, îl rog, ia-mă lîngă tine, lasă-mă să dorm lipită de tine. . .
Mîna lui mă opreşte brutal şi mă aruncă în aşternut. M-am ridicat, m-am înfăşurat într-o manta. In toiul nopţii am ieşit în culoar, apoi în grădină. M-a strigat. Porunca lui nu mă mai supune. A deschis fereastra şi m-a chemat rugător prin întuneric. Ruga lui mă ajungea ca un dezgust. îmi simţeam tîmplele încinse, întinse, ochii arşi roşii, ca şi cum îmi luase foc părul. Mi-am pus nădejdea în aerul nopţii, pentru plămînii mei striviţi, în spaţiul pînă la stele, pentru suspinul care se rupea din mine. Arborii familiari îmi sînt străini, şi cerul, dintr-alte locuri. îmi dau deodată seama de toată depărtarea şi exilul în care mă aflu; de toată singurătatea în care cu voinţă m-am adîncit. Nici un colţ, aci, nu e pentru mine. Aş vrea să am aproape mormîntul mamei, care zace, undeva, dincolo de toate zările. (El a cunoscut-o, cînd-va. Dar nu mai ştiu nimic, nu mi-a mai spus). Chinul meu cere un pelerinaj lung, pe jos, şi mă îndeamnă gîndul să plec într-acolo, zile şi nopţi, pe ploaie şi vînt. Mă cuprinde dorul să mîngîi piatra mută care mi-ar odihni, în sfîrşit, fruntea. Mă cuprinde un dor de nesimţire şi moarte.
Parcul nostru sfirşeşte la marginea lacului, de care-1 desparte o şosea. Am ieşit prin portiţa dosnică a zidului. Luna se revărsa cu putere. M-am apropiat de marginea cheiului pînă la unda întunecată a lacului. Dintre blocuri, se ridică o umbră. Era paznicul de noapte. M-a recunoscut. Părea neliniştit. Mi-a ghicit gîndul?
— Vă rog să vă retrageţi, doamnă: nu e voie noaptea
aci.
De ce m-am supus poruncii lui? Se vede că trebuie să mă supun tuturora. Nici nu-ţi închipui cît mă dezmiardă gîndul că sînt cea din urmă făptură pe pămîntul acesta. Tot ceea ce mi se întâmplă, îmi spun, e drept şi binemeritat. Şi cît pot răbda nu mi s-a dat încă. Partea mea este cea mai rea, şi pînă să o capăt, toate celelalte sînt cruţări şi favoruri. E un sentiment care mă urmăreşte din fundul copilăriei, unde îi stă şi izvorul. Mult mai tîrziu, cînd începe pentru tine povestea, şi cînd mi se păruse mie că va fi, în sfîrşit, altfel, ştii bine care a fost părerea lui; a celui de acum zece ani. Am cetit adevărul şi osînda în caietul în care îşi ascundea gîndurile, în grabă, în fiecare seară. (însemnîn-du-şi astfel zilele, ţinea să şi le trăiască de două ori?) Cu un tremur am deschis caietul, — lasă-mă să-ţi povestesc fie şi de o sută de ori întîmplarea — şi am găsit îndată cele ce mă privesc pe mine, iubita. Era scrisul lui, erau cuvintele lui: „îmi displace Lia pe de-a-ntregul. . . Cînd mă priveşte cu dragoste sînt consternat. Mi-e milă, şi-mi vine, totodată, să-i întorc spatele. Ştiu că are un suflet curat şi frumos, dar pînă şi gesturile şi graiul ei mă dezgustă. Mă iubeşte şi mi-o spune din toată făptura ei, care e numai un jurămînt, şi din toate privirile ei, care-mi dăruiesc, cu dragoste şi cu teamă, totul. Iar mie atingerea ei mi-e nesuferită, şi o singură vorbă blîndă mă doare ca un sacrificiu. Poate că îşi dă uneori seama de asta de se întristează deodată, fără pricină. Şi toată fiinţa mea se apără, cu nu ştiu ce respingere, de elanul ei de iubire, de tristeţea ei agresivă"...
Şi recitîndu-mi în amintire trecutul, m-am reîntors, pe aceeaşi potecă, în parc. Alb de lună, bărbatul meu, cu gîtul gol, cu părul argintiu şi răvăşit, asculta în cadrul ferestrei.
La ivirea lui, din nou m-au izbit asemănările. El cel de acum, celălalt pe care-1 ştii şi care e mai aproape de vîrstă mea. Eu, în cele din urmă, şi trecutul nostru nedezlegat, plin de întuneric, trecut de oameni fără obîrşie. Un gînd fulgerător mi-a luminat atunci şi ispitele, şi impulsiunile. Un gînd pe care mi-e frică să-1 adîncesc şi să-1 aştern. Un gînd pe care îl ascund de mult între tîmplele lui cărunte şi el. . . Şi pe care trebuie să-1 înăbuşim noi între noi fără să ni-1 spunem şi să-1 trăim, scrîşnind, pînă la moarte. Numai eu şi bătrînul să-1 tăcem astfel, chinuindu-ne pe marginea păcatului, ca pe aşternutul de pămînt din gura mormîntului.
114
115
(Aci sfîrşesc însemnările lui Darie. N-am mai găsit nimic care să salveze vreun detaliu, să lumineze sau să încheie povestea lui şi a celorlalţi, întîlnesc, pe alocuri, pe margini, cîte un cuvînt, fără-ndoială menit să-i amintească unele fapte şi să-1 oblige la dezvoltări. Sînt unele pe care mi le suflă nu-mi dau seama ce tovarăş lăuntric şi ce sentiment de viaţă visată asemenea visului de care-ţi aminteşti într-un vis. Este poate efectul puternicei sugestii ce se degajă, pentru mine numai, din paginile prietenului care mă cheamă de dincolo de hotarul indescifrabilei lui dispariţii. Unde s-a dus? Il simt aproape. E parcă pe fila cealaltă şi, dacă o întorc, îl regăsesc. E poate numai în filigrană, şi trebuie să scrutez această realitate la lumina lămpii, dar să fiu singur cu adevărat10. Ceea ce mai înţeleg, fără să pot argumenta neverosimilul, e că ultima locuinţă a lui Darie, aceea unde şi-a început şi terminat manuscrisul în noaptea bizar de nesfîr-şită de la început, nu este decît casa domniţei, în care se strecura să trăiască orele de pubertate exaltată, pe urmele Liei, aşteptată şi reîntîlnită o singură dată, pe urmele defunctei larme a roiului de pensionat peste care s-a abătut o vacanţă veşnică. Era o crăpătură în zid, acolo, de un lat de om, de care mi-amintesc, fiindcă dincolo de ea începea feeria interzisă a trecutului suspinat de vînt11. Prin ce subtilitate obscură, prin ce abilităţi maşinale a izbutit să se adăpostească luni după luni, neştiut de vecinii indiferenţi, în ruina încuiată a nimănui? Ghicesc încremenirea lui solitară, tovărăşia cu Umbra şi cuvîntul, viaţa lui ocult organizată înspre tăcere şi evocare. înţeleg de ce urma lui palidă o şterge lumina, de ce se destramă cînd îl pipăie vîntul. De n-ar fi aceste file galbene, cu scrisul înfrigurat, împletit cu desluşirile mele, m-aş îndoi de o existenţă de care dealtfel nimeni nu-şi mai aminteşte din cîţi i-am întrebat. Privirea lor aţintită în gol, cînd le vorbesc de cel absent, nu regăseşte nici o imagină şi apoi, un surîs forţat, o ridicare din
umeri, o strîngere de mînă.. . Domnul acela, îndeosebi, domnul pleşuv cu lunete şi lavalieră, care trece şi mă bate pe umeri, fluturind un zîmbet enigmatic şi dulceag, ştie desigur mai multe decît mine despre ceea ce vreau să ştiu, fiindcă spatele lui, niţel adus, cînd se depărtează, e fără doar şi poate gîrbov de un secret12. In zadar îmi sfîrtec memoria în căutarea preciziunilor banale, a indiciilor de paşaport, de care în cele din urmă curiozitatea noastră e setoasă. Absenţa lui e departe şi în acelaşi timp atît de aproape, încît am impresia fizică a iminentei lui apariţii. Răsfoiesc cu o supremă speranţă caietul descusut pe care numele Liei aruncat de sute de ori în neştire, pe care acelaşi profil desenat cu efort, cu stîngăcie, îl întîlnesc ca o pecete a unei neistovite obsesii. Numele, îl rostesc, nu fără un fior intim, numele, singur ecou de dincolo de zidul straniu care mă desparte de cel care s-a rătăcit şi s-a pierdut atît de timpuriu în paradisul suspinelor.
Caut o stea ochilor, un clopot visului. Fiece stradă e o piatră de mormînt, fiece pas o adîncire în moarte. Pînă cînd aceleaşi temeri vor întrista sufletele? Reazimă-ţi fruntea pe mîinile efemere ale iubitelor. LV.)
LUNTRE ŞI PUNTE
Trebuie să te faci luntre şi punte să scapi de sărăcie.
Mi-am pus nădejdea în Domnul cu Servieta. E uscăţiv şi înalt ca un şeic şi-şi poartă mărul lui Adam între două clape ale gulerului scrobit şi mat. Gulerul acesta face parte dintr-o duzină de surate fibroase şi albe în care anii şi amidonul, clorul şi atmosfera dulapului au înţesat, prin chimia lor fină, o paradoxală durabilitate. Aceeaşi însuşire s-a propagat şi asupra manşetelor cu luciul plesnit ca smalţul unor dinţi în declin. Prin contagiune întreg costumul şi demi-paltonul victimei noastre s-a împăcat cu timpul vrăjmaş printr-o fuziune cu dînsul. Coloarea lor primitivă se alterase, dar numai pentru a-şi găsi adevărata faţă spălăcită şi eternă. Asemenea lui Siegfried, scăldat în sîngele balaurului pentru a căpăta o piele invulnerabilă, stofele acelea, din chiar contactul, dus pînă la contopire, cu intemperiile şi sezoanele, şi-au asigurat nemurirea. Firele au rînjit, periate şi lucii, în lumină, dar pentru a dobîndi rezistenţa specială a sforii care a tăiat săpun. Purtătorul unor asemenea vestminte nu mai are, pe bună dreptate, nici un interes să le schimbe pentru altele, pe care vremea nu le-a pregătit şi trupul nu le-a integrat printr-o îndelungă osmoză. Luate, cu limbă de moarte, în groapă, ele vor opune umezelii acea impermeabilitate care ne-a păstrat prin milenii, augusta formă a faraonilor sau rămăşiţele anonime ale răposaţilor din subsolul sec al Chal-deei. Cutremurele de pămînt nu m-au surprins niciodată în rătăcirile mele pe acele tărîmuri. Altfel, spasmul planetei care se liberează uneori de cimitire întregi închise ca nişte păcate nemărturisite într-insa mi-ar fi îngăduit să iau cu mine, în ţară, unul din acele trupuri cu ciudată mireasmă de nisip putred, de culoarea brună a tutunului caporal şi de consistenţa fragilă a vaselor etrusce sau romane. Numai Dom-
nul cu servieta, graţie veştmintelor sale gudronate de uz, mi-ar fi împlinit această veche şi, poate, ciudată dorinţă. Trebuia oare să-i aştept decesul, pentru a-i răpi din sepultură lamentabila rămăşiţă înălţată în rîndul operelor de artă? Dar ce interes poate avea omul acesta, evident fără nici un păs pentru cele de după dînsul, să-şi asigure înhumarea în costumul său păstrător şi impermeabil? Cînd ceasul îi va fi sunat, familia, desigur, îi va îngriji haine noi, prinse în cusături de undrea grăbită, cusături ca în cearşaful plăpumi-lor ori ca în pînza bagajelor, căci defuncţii sînt grăbiţi ca bagajele. Şi ghete cu talpa de un lustru cernit îi vor aduce mortului ras, tuns şi spălat cu oţet de cel bun. Şi toate clopotniţele îi vor trimite cîte un vibrant înger din volatilizarea bronzului, să-1 însoţească în trecerea-i salutată de birjari opriţi pe capră, cu pălăria în mînă, pe cînd mortul singur nu-şi va lua de pe tîmplele scobite, tichiuţa de velur şi fir.
Adevăr zic, chiar de pe atunci Domnul cu Servieta semăna uimitor cu viitorul său cadavru. Ai crede, confruntînd cele două imagini, doi fraţi gemeni, dintre care unul a zăcut, iar celălalt a decedat. Din fericire, aici e vorba de una şi aceeaşi persoană. Fenomenul nu e posibil decît cînd moartea insului e iminentă, sau e un bolnav incurabil sau, în cazul cel mai fericit, căzut la pat, şi la cîteva ceasuri după împărtăşanie. Dar Domnul cu Servieta e pe picioare. Trece zilnic dinspre Banca-universală, pe cheiul Dîmboviţei, pe lîngă anticari şi apoi pe străzi dosnice spre casă. 8—12 şi 3—6 sînt invariabile orele lui de pedestru, pe drumul dintre locuinţă şi slujbă. Merge corect şi stins, pe lîngă ziduri, nu numai din modestie, ci şi din pricina bronşitei care îi zgîlţîie inima ca pe o paiaţă în aţă. De treizeci şi cinci de ani e slujbaş, soţ şi părinte. Fără pată şi prihană în toate aceste misiuni, s-a impus în cîteşitrele, printr-o tăcere posomorită, agravată de ochelarii lui de prezbit, în cari doar jocul soarelui îşi îngăduia să aprindă, arare, grădinile suspendate ale Semiramidei. Toanele sarcastice ale întîmplării au vrut însă ca tocmai excesul de scrupul să-1 abată pe acest funcţionar model de la stricta lui datorie de casier. O abatere nevinovată, fără îndoială. O abatere cunoscută tuturor colegilor şi şefilor săi, a căror toleranţă vădeşte înalta încredere pusă într-un prob ca dînsul. Se ştia anume că Domnul cu Servieta era maniac. De cîteva ori pe zi, cu o atenţie istovitoare, „îşi făcea casa". La fiecare
118
119
nămezi şi seară, lua cu sine întreg conţinutul. Dimineaţa ducea comoara îndărăt în casa de bani, pentru a o transporta din nou la ora dejunului pe scaunul din sufrageria căminului şi pentru a o duce încă o dată, pentru ceasurile de seară, la bancă. Noaptea dormea cu servieta doldora sub că-pătîi. într-adevăr, Domnul casier n-avea nici o încredere în blindajul camerelor de fier, în complexitatea cheilor cu cize-luri, în paza straşnică a birourilor, în răstimpul de repaos. Teamă bolnăvicioasă şi fără leac. împotriva obiceiului acesta nelegal, directorii şi directorii generali au încercat să procedeze, cînd cu binişorul, cînd cu autoritate. Domnul cu servieta a opus o intransigenţă de catîr şi şi-a înaintat demisia. De ce s-au intimidat oare d-nii directori şi directori generali? I s-a răspuns că pînă la primirea sau respingerea demisiei, trebuie să rămînă la postul său, pe care urmează să-1 predea cu de-amănuntul şi în regulă. Treabă r'e două trei zile. In intervalul acesta casierul fusese silit să lase banii în casa lustruită ra un automobil de lux. Superiorii nădăjduiau să-1 obişnuiască astfel cu regula, iar ei să-şi păstreze un om deprins şi folositor. Dar el rămase în pauză la birou, lîngă sepulcrala casă ermetică, şi ar fi stat şi pînă la miezul nopţii să luceze la predarea, dintr-o trăsătură, a gestiunii sale, dacă unul din directori n-ar fi venit să-1 libereze cu ani cu tot. „Un maniac! facă-şi de cap! la urma urmei, e pe răspunderea lui. . . Noi nu ştim nimic" ... Nu-i convenea, fără doar şi poate, băncii să se lipsească de un atît de sigur şi precis funcţionar. Sau îl credeau, pesemne, mulţumită vechimii şi situaţiei sale în instituţie, posesor al cîtorva din acele taine cari confundă pe toţi părtaşii unei întreprinderi într-o fără de divorţ complicitate. Temere neîntemeiată; fie şi nedreptăţit, socotim pe omul nostru incapabil de şantaj sau delaţiune. Prudenţa mai-marilor faţă de subalternul lor cu pueril suflet de premiant posac şi scrupulos era injurioasă. Să nu cad însă într-o pledoarie. îmi dau bine seama că indignarea mea are un tîlc. Printre cei dintîi am păcătuit cu gîndul împotriva nevinovatului. Căci povestea, repede răspîndită în tot cartierul, a casierului, care cu toleranţa tacită a şefilor duce zilnic în servietă averea momentană a unei instituţii, mi-a trezit bănuieli şi curiozităţi de detectiv. Să fie într-adevăr vorba de o simplă apucătură a unei conştiinţe slăbite şi fricoase, — şi atîta tot? Sau cine ştie ce întunecată maşinaţie
se ascunde sub aparenţele unei originale manii şi ce drăcesc calcul fruntea lui smeadă adăpostea! Poate, mi-am zis, să fie la mijloc vreo speculaţie fulgerătoare, bunăoară între ora dejunului şi a siestei la bursa clandestină, iar după orele opt seara la celelalte burse nocturne, ştiute numai de infractori şi de poliţie. Să fie cu putinţă? Nu ştiu, nu mă pricep în afaceri. Zile întregi l-am urmărit, i-am clasificat mişcările, i-am pîndit locuinţa, pînă m-am convins de onestitatea lui desăvîrşită. Urmăririle acestea m-au iniţiat în viaţa lui de cămin. Tot ele mi-au înlesnit pătrunderea sufletească a personajului. Ajunsesem să ne recunoaştem fără să ne fi văzut de aproape feţele, fără a schimba nici vorbă, nici salut, fără a ne da unul altuia nici un semn. Nimic nu se schimba în înfăţişarea lui la cronica mea apariţie. Il petreceam acasă, la cîţiva paşi cu seara pe urmele lui. Mă lua poate drept un spion plătit să-1 supravegheze sau să-1 păzească. Firea ştearsă a Domnului cu servieta nu era lipsită de filozofie; mă tolera cu nepăsare. Nu-i păsa de temerile superiorilor şi nici nu-i da prin gînd că l-ar paşte vreun alt fel de pericol. Linişte neîntemeiată, cînd peste o mie de funcţionari ai Băncii universale şi un întreg cartier îi cunoştea povestea. Nu o dată mi s-a părut că mai sînt muritori pe cari soarta vecinului meu îi interesează. Pasămite, pe urma paşilor săi se aţineau, neîndoielnic, şi alte umbre. Iar el nici nu-şi strînse, cel puţin mai tare, servieta sub braţ. Căci îl cunoşteam pînă într-atît că un amănunt mărunt ca acesta nu mi-ar fi scăpat. Poate mulţimea competitorilor era pentru dînsul un motiv de linişte, ca pentru Turcia lui Abdul Hamid. Ii cunoşteam sunetul paşilor cum recunosc îndrăgostiţii paşii iubitelor. Ştiam tuşea care-1 oprea, la răstimpuri, lîngă ziduri, şi-i da, o clipă, în ochii străinilor, aspectul grotesc al necuviincioşilor. Atenţia mea încordată asupră-i îmi părea că statorniceşte între noi legături invizibile care regizau emoţiile, impresiile şi gîndurile amîndurora.
Avui această certitudine într-o seară cînd îl pîndisem. Pe poarta cea mare de fier ieşise. Se îndreptă de data asta prin Smîrdan, spre pasaj, fără să mă vadă. Odată cu mine, două umbre se desprinseră de ziduri şi începură urmărirea. Pe uliţa pustie se tăvălea negura, şi fiecare căuta să-şi înăbuşe mersul sonor. L-am lăsat pe el şi pe urmăritori pe acelaşi trotuar. De peste drum îi cercetam pe tustrei. Mă întrebam:
120
121
„Pentru mine sau pentru el să fi venit ceilalţi doi? Să mă fi trădat şi pus sub observaţie el însuşi, tacitul şi tainicul meu prieten?" Atîta fluidă intimitate se statornicise între noi, încît cuvîntul trădare nu mi se păru că spune mai mult decît trebuie. în această clipă, şi fără nici o nevoie, omul meu traversă strada ca şi cum urmărirea celorlalţi l-ar fi stîn-jenit. Trecură şi ei pe trotuarul nostru. La o nouă răspîntie traversai singur pe trotuarul pustiu; făceam o probă. După o clipă Domnul cu servieta îşi purta din nou paşii în faţa alor mei, ca un semn de înţelegere, de preferinţă şi de alianţă.
întîmplare neînsemnată şi cu înţeles contestabil, dar care, în conştiinţă, mă învesti cu un drept şi o datorie de protecţie faţă de subiectul meu.
De atunci m-am întors fără preget la pîndă, ca la un post de onoare. Ghiceam în umbră ochii urmăritorilor, ochi de fiară lihnită. Făgăduinţa servietei înţesate le întreţinea răbdarea şi stăruinţa. Dar m-am scrutat de la o vreme să văd ce mă mai duce aici şi mă scoate din deprinderile mele de a nu mă amesteca în destinele altora. Rîvna, foarte discutabilă, de a împiedica o agresiune şi un jaf sau poate chiar un omor aş fi mulţumit-o pe deplin dînd de veste, simplu, poliţiei. Nici dorul de mistere şi de aventuri nu-mi tălmăcea propria-mi purtare. Pe vremea aceea nevoi stupide îmi încătuşau închipuirea. Iar neîndoielnica simpatie pe care mi-o inspirase eroul mediocru şi ciudat al preocupărilor mele nu îndrituiau un zel exagerat şi precar ca acesta. Vitejeşte afundai întrebarea în mine. Aflai, într-adevăr, că nu numai grija de zilele urmăritului mă aduce regulat pe acelaşi drum absurd în fiecare seară. Ci soarta servietei şi a conţinutului ei mă interesa cu deosebire. Nu-i priveam pe necunoscuţi numai ca duşmani. Se iscase între noi o oarbă rivalitate, o întrecere obscură şi nepătrunsă.
Un fior deschide calea noii întrebări. Hotărît, eu nu puteam săvîrşi asemenea faptă, oricare ar fi ispita.
O gelozie dîrză mă îmbrînci de-a curmezişul rivalilor, nu cumva să smulgă ei ceea ce mi se cuvenea mie. Era un drept întemeiat deopotrivă pe aspiraţiile mele înalte, zădărnicit de nevoi, cît şi pe simpatia mistică pe care urmăritul o semnalase într-un fel atît de misterios şi cu o feminină dis-
creţie tinereţii mele. Cercetasem totuşi bine limita isprăvilor de care eram în stare.
Somnul îmi tălmăcea natura preocupărilor de atunci.
Se făcea, de pildă, că rătăcesc pe o pajişte în întîmpinarea propriului meu chip. înainta mai adevărat ca într-o oglindă, trezind în mine o stranie curiozitate, care îmi sorbea conturul şi trăsăturile recunoscute. Avea un trup mai tînăr puţin şi o faţă severă, dar indescifrabilă. Pe măsură ce imaginea se apropia, o nelinişte, apoi o spaimă se zvîrcolea în mine, şi dam îndărăt treptat, sub teroarea dublului, care îşi mărea definitiv paşii, pînă ce îmi strivea privirile zgîite, cu pecetea figurii lui intense şi mute. Cu lovituri de inimă, spăr-geam somnul rău.
Păzeam deci casierul şi comoara cu un platonism gelos, ca un îndrăgostit fără noroc, consolat de gîndul că iubita lui nu se mărită nici cu el, dar nici cu altul. Fapt nou: unul din cei doi rivali părăsi teatrul luptei. Nu se mai arătă, pînă uitarăm de el.
Rămase însă celălalt, tot aşa de anonim şi de ameninţător în stăruinţa lui biruitoare.
Ramasem doi vînători tăcuţi pe urmele vînatului. Simplu ar fi fost să-1 răpun, — simplu ar fi fost să ne înţelegem . . .
Dar nu se împiedică o crimă printr-alta. Iar într-altfel prezenţa mea zădărnicea intenţiile necunoscutului. De o înţelegere cu el nici nu putea fi vorba. Firea mea paşnică striga din răsputeri. Omul, ştiu, nu-i decît un mamifer, ca şi urangutanul, gorila, babuinul cu şezutul albastru şi cimpanzeul cu uneltele dragostei de culoarea purpurei. Dar de taina vieţii îndeobşte nu mă pot atinge. N-aş fi ucis nici un fluture. Unde mai pui preferinţa nedezminţită pe care mi-o mărturisea purtarea casierului? întotdeauna sa afla în faţă-mi, pe trotuarul meu. Repetasem de zeci de ori experienţa cu traversarea străzii, şi veşnic urmăritul trecuse pe partea mea. înalt, corect şi stins; îl văd mereu. Imagine posacă a datoriei mediocre, a zilnicului sacrificu mărunt, fără eroism, fără răsunet. Imagine a vieţii normale şi fericite, a ceea ce mă aşteaptă poate, dar cu preţul răbdării şi al stăruinţei. Totul accept, totul, afară de o asemenea ursită, — se strîngea voinţa în mine, ca un pumn. Frică nu-mi era. în Bucureşti poţi asasina în centrul oraşului, fără să fii prins. E nevoie numai de îndrăzneală. Domnii asasini n-au decît să încerce. Pe mine
122
123
sensibilitatea mă abate, fără preget, de la rele. Aş fi consimţit cel mult să-i smulg servieta. S-o rup, apoi, la fugă. Dar cum? In prezenţa celuilalt? Şi casierul ar fi atunci arestat, familia lui ar rămîne pe drumuri.
Asta n-ar fi nimic. Aş ajuta-o eu pe sub mînă...
Lipsa de ocupaţie mă aruncase în asemenea speculaţii sterpe. Ziua întreagă aşteptam ora de seară a întilnirii. I-aş spune rivalului cînd ar încerca să mă oprească: „prostule, hai cu mine" — şi m-ar înţelege, pe cînd, într-un colţ de stradă, strangulat de emoţie, casierul s-ar prăbuşi în eternitate, cu coardele inimii plesnite.
Sincopa care-1 ameninţă, de altminteri, neîntrerupt ar netezi întîmplările. Cu totul altfel se cercetează o hoţie cînd păgubaşul trăieşte. Casierul meu ar fi un simplificator genial dacă ar consimţi să sucombe înaintea oricărui atentat. Şovăielile şi opririle lui, sprijinite de zid, îmi sugerează posibilitatea morţii lui subite. Gîndul acesta fusese de asemenea subit. Mă năpădise ca un talaz de radio, ca o veste de pretutindeni, îngenuncheat lîngă cadavru, cu mîna pe pieptul său rece, aş privi de jur împrejur să nu fiu văzut. Esenţialul e să rămîn şi cu o conştiinţă liberă şi clară.
Celălalt va ceda. Trebuie să cedeze.
Trecu o vară, trecură primele săptămîni de aur bisericesc ale toamnei.
Intr-o seară nu mai sosi necunoscutul. Zadarnic îmi rotii privirea, pîndii prin neguri. Colţul său pe trotuar îmi păru palid ca un loc dintr-un perete, din care s-a scos un tablou. Care va să zică, îmi zisei, mareşalul Nogi avea dreptate: izbînda e a celui care ţine un sfert de oră mai mult. Acu-i acu: bucuria mea străluci odată cu felinarele, printre sfî-şierile ploii. Nu luam seama la tristeţea asfalturilor ude, la înflorirea funebră a umbrelor, la trăsurile lugubru acoperite. In faţă-mi, la cîţiva paşi, mă boxa tuşea bătrînului. Se oprea să-şi prindă răsufletul şi viaţa care-i pregeta pe marginea de prăpastie a buzelor. O scuturătură, şi pasărea de ceaţă poate părăsi pe vecie cuibul ei scorburos. Mă simt păşind agresiv şi mai iute. Cheiul e pustiu, dulapurile anticarilor închise. Un şobolan curge de-a lungul trotuarului. Casierul îşi întoarce faţa, palidă ca o stea, spre mine. Scapă servieta,
duce mina la piept, se leagănă eroic în aer. Alerg şi-i uşurez, pe braţele mele, căderea pe trotuarul plin de frunze.
Nici emoţie, nici impresii. Mă mişc automatic sub porunci anterioare. Totul fusese prevăzut cu o minuţie cinematografică în reprezentările mele din trîndavele după-amiezi de pe divan. Am în mîini servieta de piele cu miros de tutun. Departe, un ritm de lanţuri: convoiul de condamnaţi în drum de la tribunal spre închisoare. Apariţia îmi iscă un fior de presimţire rea. Mă înfund în pîclă, cu prada încleştată, şi lupt din răsputeri cu pofta de a o lua la fugă. M-am depărtat la pas, cu auzul proiectat îndărăt, cu atîta violenţă, încît mă dureau minţile.
Aşteptai zorile cu ziarele. Noapte de lună cu descărcările nervilor, cu niagara inimii şi a tîmplelor. Tresar la orice zvon de paşi, de roţi, de glasuri. Număr bancnotele iar şi iar, mă întrerup, la ascund cu spaimă: n-a fost nimic. Le scrutez, le compar apoi cifrele, nu cumva să fie bilete noi şi în serie, caz în care pot fi uşor anulate. Caznă de ceasuri. Am văzut cîndva un bătrîn maniac, cum prindea musculiţe imaginare la geam şi le da drumul deschizînd fereastra. Reîncepea vînă-toarea de şasezeci de ori pe ceas, stereotipic. Astfel m-a surprins lumina dintîi, strecurînd degete cadaverice pînă la mine, pe covor, între bilete. Nu sînt în serie! Certitudine de o clipă: reîncep. Numărătoarea întreruptă, reluată, dusă la capăt, repetată ţinu pînă în noapte. N-am mîncat nimic. Ziarul sosit cu poşta, deschis cu frica şi precipitarea de a afla o osîndă, m-a întărit în ce ştiam că se va întîmpla: bătrînul casier, ridicat, cercetat, de deţinut în infirmeria închisorii preventive. Dar ce-mi pasă de el acum! Creierul se istovise numărînd, şi cu toate că închisesem banii într-un sertar, el număra, vîrtelniţă, înainte, suind himalaia fantastică a milioanelor, fără călăuză, fără opriri retrospective peste aridele privelişti dinapoi. Tot astfel, în copilărie, cînd învăţam şah: jocul mă pasionase pînă într-atît, că-1 reconstituiam în vis şi-mi chinuiam somnul în partide sleitoare. Acum, somnul, ca un liliac, îmi da tîrcoale, şi nu-1 puteam abate sub căciula nopţii. Tăcerea era cîteodată atît de desăvîrşită, că putea fi auzită. O fanfară trecu pe stradă şi-mi trimise şerpii exotici, ai unei compoziţii sonore, cari mă căzniră ca pe Lao-coon, încolăciţi pe viaţa mea jupuită, şi se retraseră apoi prin geamul închis, lăsindu-şi mult timp cozile să mi se zbată
124
125
in suflet, ca într-un vas cu vopsele. Intre cei patru pereţi mă plimbai cu o iuţeală mereu crescîndă. De la o clipă mă aflam simultan în cele patru unghiuri, deşi îmi dam seama că nu puteam avea o viteză atît de absurdă. In fine, fiinţa mi se dilată în toată încăperea, umplînd-o ca un amurg sau ca o glorie. Zăceam pe divanul meu de premeditări. II faut reagir contre la folie*, spuse gîndul, ca un necunoscut, în franţuzeşte. Trebuia cu orice preţ să adorm, să hotărnicesc rachetele nebuniei în zona de întuneric a somnului din care nimic nu răzbeşte pînă în vitrina conştiinţei. Insomnia însă îşi aprinse în mine sărbătoarea ei uscată, lampa ei de magnezium adînci-toare de contururi, luciditatea ei cetitoare de taine. Prezenţa mea se istovi trăind timpurile, silabisind spaţiul pe cristalele lui arbitrare. încerc să mă adun, însemnînd sensurile fulgerului încremenit din mine. Dar cugetul, ca o pasăre dincolo de praful văzduhului, a trecut de cuvinte şi le-a uitat. Mîinile se frămîntă, pe chip se alcătuieşte, ca cercurile pe apă, slova trecătoare a spaimei. Deznădejdea şuieră, ca dintr-un horn furtuna. Vîntul se abate cu mase de aer şi lichid pe rezistenţa mea zdruncinată, apoi, cu o năpustire de milioane de trîmbiţi, cu finaluri apocaliptice de clopot, cu izbiri infernale de tobă, pe cînd ţiuie iureşul întregii orchestre în cari se desluşesc chemări şi hohote şi mă surprinde în plină stradă. Se înfundă în umbrela mea deschisă şi mi-o întoarce pe dos. Jobenul meu lustruit saltă de-a lungul trotuarului ca o pasăre tăiată. O ajung şi o opresc cu piciorul la poarta sinagogii unde apare Sfîntul Petru şi-mi spune: „mă iertaţi, domnule, dar pălăria d-voastră n-a fost decapitată ritual".
Aţipeam fără izbutire, de zeci de ori, şi trezirile reeditau în epigastru rezistenţa ştiută a opririlor cu ascensorul. Trebuie, trebuie să adorm, se exaspera laitmotivul în mine. Trebuie să adorm, — întreaga orchestră uraganatică îmi amplifică porunca. Şi mă îndrept din pat spre sertarul cu medicamente. O tăcere lunară în odaie. Nu-mi aud nici paşii. Am văzut odată, între peştii roşii, circulînd într-un acvarium o asemenea desăvîrşită tăcere.
Sertarul: gama de veronal, bromură, valeriană, adalină, alonal, luminai, scopolamină, pantopon, pînă la floarea de tei şi de portocal, le cunoaşteam ineficacitatea din încercările
*■ Trebuie să te opui nebuniei (fr.)
altor nopţi, cînd le ceream să mă sustragă exagerărilor disperării de amor. Şi rămîneam totuşi pradă flăcării albe a insomniei, ca un misionar pe care nu l-ar mistui rugul. întocmai ca odinioară, poţiunea savant preparată din toate elixirurile uitării nu-şi făcu efectul.
Cu capul în perne, cu ochii în gol, cu simţurile aţintite înlăuntru, auzeam şuvoiul sîngelui trecînd cu freamăt prin scocurile vieţii. Deodată o strălucire metalică, din fundul unui fotoliu din dreptul patului; mă ţinti ca o privire. O fixam de cîteva minute fără să-mi dau seama. Servieta, mai precis, lacătul nichelat al servietei, mă pîndea ca un ochi mort. Mă adîncesc în oglinda lui minusculă, vreau să-mi aduc aminte de tot ceea ce se leagă de acea placă de metal magnetic. Timpul bate mai rar, trenul său se opreşte. Ochii deschişi sînt prinşi, prin căutătură, de strălucirea cea metalică şi care e ca o prezenţă certă în odaie. Curînd, cugetul întreg devine o privire prizonieră şi tot atît de fixă ca trîmba de lumină a unui proiector.
Găsisem! Un fel de pumn fluid îmi încleşta senzaţiile şi mi le trăgea prin ochi afară, ca pe măruntaiele unui supliciat. Nu era somn, nici odihnă, ci numai piedică pusă vîrtejului de mişcare sufletească scăpată înspre moarte din ritmurile ei fireşti. Un mijloc de evadare din realitate, un joc de-a va-ţi-ascunselea cu noaptea şi cu amintirea, dintr-o simplă rugăciune a privirilor la metalul absorbitor. Fiindcă nu-mi puteam întrema forţele cu un somn de piatră sau măcar de undă, zădărniceam risipa lor prin această licenţiere a simţurilor torenţial prăvălite în abisul enigmatic al unei pojghiţe de nichel. Săptămîni întregi am recurs la fachirismul acesta care-mi reţinea existenţa cum îţi stăpîneşte respiraţia. Anulam în astfel de absenţe voluntare cursuri de timpi insuportabili, zile şi nopţi în cari conştiinţa trează s-ar îi epuizat ca o lampă, puterile s-ar fi sfîrşit ca nişte panglici smulse de o viteză fantastică.
Apoi existenţa mă constrînse la relaţiile cu lumea exterioară. La început, bătaia în uşă a servitoarei etajului în care locuiam m-a zguduit ca o somaţie supremă de a mă preda. Faţă de cuvintele ei puţine mă baricadam într-o tăcere gata la toate apărările. Renunţasem la hrană, dar foamea nu mă răpuse cu una, cu două, acum cînd nu mai era o tristă osîndă, ci toanele unui bogătaş.
126
127
... Să ies, să descopăr uliţa, libertatea, văzduhul, cu emoţia unui liberat din spital.
Raite mari la marginea oraşului, pe unde nu întîlneam cunoscuţi, nici întrebări. îmi recunoşteam prietenii de altădată, la mari distanţe şi în cea mai deasă gloată şi înainte de a fi fost zărit mă şi făceam nevăzut după colţuri sau în mulţime. Odată însă mă cuprinse o ameţeală, dintr-o simplă lovitură pe umăr.
— Ce-i cu tine? Vocea cunoscută a unuia dintre cei mai stăruitor şi mai indiscreţi persecutori mi se relevă în această interpelare familiară. Era unul din acei ce se interesează de toate amănuntele vieţii tale, îţi dau îndrumări şi sfaturi, îţi scotocesc inima şi buzunarele. .. Te întreabă încotro, cum şi ce fel, te opresc din drum cu interogatorii esenţiale, dar cari pot fi amînate şi se oferă la nevoie să te însoţească acasă sau la punctul de destinaţie, numai pentru plăcerea, poate bine intenţionată, de a te mai iscodi cîte puţin.
— Ce-î cu tine? Se mai înfipse gheara lui în umărul hainei mele, — te-ai dat la fund? Cum stai? eşti tras la faţă şi cam palid . . . Hai? ce duci în servietă? Un manuscris? Dă-1 încoa să-1 citim . . . Sau te-ai decis serios la avocatură? Era şi timpul!
Mă străduiam să-i dau a înţelege că sînt cît se poate de ocupat şi că ne-am putea întîlni altădată.
Păstram un zîmbet de plăcere crispat pe figură, pentru a nu-1 jigni. Dar prietenul era un om care nu crede în graba şi în datoria altora ... Cu neputinţă să mă smucesc, mai ales cînd întrebarea lui îmi prilejuise o revelaţie şi o teroare fără seamăn. De-abia mi se lămurise imprudenţa smintită de a ieşi zilnic şi pretutindeni cu servieta casierului la subţioară. Nesocotinţa de a nu o fi distrus îndată după săvîrşirea faptului.
— Hei, ce eşti aşa de aiurit? Uite la el ce mutră face! Din ce trăieşti acum?
Exasperarea îmi dădu energia să mă dezbar de individ: In definitiv, acesta nu era un fel de a acosta oamenii. Bădărănia iscoditoare are o margine, chiar şi între prieteni. Ar trebui să-şi dea seama, înainte de a i-o spune alţii, mai puţin binevoitori ca mine. în sfîrşit, viaţa noastră nu e la dispoziţia nimănui şi, pînă una-alta, sper că-i va face destulă plăcere, şi am chiar onoarea să-1 informez că, deocamdată, sănătatea
mea e minunată. Iar cinstea de a-1 satisface cu alte amănunte — de pildă: conţinutul servietei mele — mi-o rezerv pentru altădată: momentan sînt foarte grăbit şi mai am şi o straşnică poftă să rămîn singur, — la revedere!
Il văzui cum, oprit, mă urmăreşte mult timp, cu priviri perplexe.
Către seară, îmi aduc aminte cu milă şi remuşcări de familia casierului. îmi pun ochelari mari, negri şi îmi ridic gulerul. Am bani într-un plic pecetluit. Pîndii uii comisionar, mai la întuneric. Ce număr are?
— Dacă nu găseşti pe nimeni acasă, te vei mai întoarce de cîteva ori, pînă vei încredinţa plicul, în care sînt acte importante, în mîini sigure.. . Şi-i dădui locuinţa casierului.
Ce imprudenţă! (mă depărtai grabnic). Una ca asta poate răscoli din nou întreaga afacere! Sînt un romantic fără leac, un sentimental sortit înfrîngerii. Resorturile animalului primitiv din mine s-au frînt. Slava şi biruinţa sînt numai pentru cei aspri şi cutezători. Eu merit temniţa şi defăimarea!
Totuşi, satisfacţia că am îmbunătăţit traiul unei familii năpăstuite mă urmări ca un rest de prostie infantilă în apucăturile bărbăteşti. Altă satisfacţie, drept vorbind, nici nu aveam. Aceeaşi viaţă de cîrtiţă ca şi înainte. Sărăcia mi se agravase din clipa cînd devenise o necesitate şi un certificat de inocenţă. Singurătatea mă apăsa ca o lipsă de aer.
Uneori se popula cu fantome. Serile, pe aleile neumblate de la şosea, copacii conspirau aplecîndu-se, pe cînd freamătul li se depărta ca o veste. Rătăciri febrile: niciodată nu păstram pasul de plimbare. Acceleram pe nesimţite umbletul pînă la fugă şi mă opream gîfîind în cine ştie ce cartier întortocheat al Bucureştilor. Intr-o întîrziere de ceaţă, odată, două siluete se desprinseră dintre trunchiurile dumbrăvii şi trecură pe lîngă mine. Pasul nu li se auzea pe brazda moale. Glasul unuia dintre necunoscuţi insinua celuilalt o frază pe care mi-o repetasem mintal de sute de ori: „trebuie să te faci luntre şi punte să scapi de sărăcie"! Deşi nu cunoşteam vocea, siluetele nu-mi erau străine. Fără îndoială, semănau straniu cu urmăritorii de pînă mai ieri ai Domnului cu servieta. Ah! obiceiul blestemat de a purta geanta cu pricina pretutindeni. Dar nu m-au recunoscut, absorbiţi de preocupările şi de rătăcirile lor fără odihnă.
128
4
9 — Paradisul suspinelor
129
Dacă le-aş şti culcuşul, le-aş uşura viaţa cu un teanc din comoara care nu-mi foloseşte la nimic. Să risipesc în cale-mi binele dezinteresat!
Trebuie să răscumpăr puţin din prestigiul compromis de atîta sentimentalism cu o mărturisire: niciodată nu mi-a dat prin gînd să renunţ la prada mea, să o restitui, sau să mă predau, cu o spovedanie zgomotoasă, bună de povestirile ruseşti. Nici la faţa locului n-am mai rătăcit, prevenit de lecturi, împotriva unei impulsiuni proprie delincvenţilor de rînd şi eroilor de roman.
Dar izolarea mă înfiora ca noaptea veşnică. Am organizat la început între cei patru pereţi şi ferestra lor spălăcită un război spiritual sistematic. Mă ameninţau personificări obositoare. Inlăuntrul fără dimensiuni al cugetului se desfăşura filmul închipuirilor absurde. Vizite imaginare, romane poliţiste în cari trăiam consolarea unei priviri de femeie sau groaza de a fi capturat. Auzeam suflul, şoaptele făpturilor din cari îmi alcătuisem o tovărăşie. Intensitatea iluziei îmi smulgea replici rostite. Asemenea colocvii durau ore întregi. Din rîndu-rile societăţii mele, am distins şi am reţinut, în raporturi felurite cu personajul central, cîţiva eroi şi eroine. Regăsite seara la întoarcere, reluam convorbiri întrerupte, situaţii nedescurcate. Unii dintre aceşti prieteni s-au bucurat de privile-Legiul de a ieşi cu mine la plimbare. Altora le dădeam întil-nire de-a dreptul în oraş, şi o porneam împreună, de la locul hotărît, pe străzi. Fecioara blondă mă aştepta, de obicei, lîngă fîntîna unei grădini publice, dimineaţa, la 11 ceasuri. Dar nu venea decît pe soare şi, ca să fiu drept, virginitatea ei timidă îmi părea lipsită de interes. Către acelaşi punct, serile, grăbeam pasul pentru a scuti de aşteptare o enigmatică şi esenţială fiinţă arămie şi felină, cu gestul imperios şi rapace, o melodie înşelător de calmă şi de mată pentru nervii mei de rezonanţă. Cîtă dibăcie întrebuinţam ca femeile la cari nu puteam renunţa să nu se întâlnească niciodată. Lucru anevoios faţă de blonda fecioară, care descifra cu tristeţe, pe încheietura mîinilor mele, misterioase urme de unghii exasperate. Trecătorii zîmbeau şi întorceau capul după mine cînd gesticulam şi-mi înduplecam tovarăşii  convorbirilor mele peripatetice.
Acasă, încuiam uneori uşa şi pustiiam în odaie, gonind vizitele ca pe nişte fluturi. îmi impuneam un subiect de medi-
^|    taţie: timpul, spaţiul, liberul arbitru. Pe nesimţite şi pe cărări I     tainice, cădeam iarăşi în centrul lumii mele neştiute .. . Nici I    scrisul nu m-a pilotat între alte larguri. Nici vizita unei fe-<     mei în carne şi oase, neobosită şi bizară tîrfă aflătoare în toate localurile şi pe toate străzile, din zori şi pînă-n miez de t    noapte, şi pe care o introdusei, cu sentimente sacrileje, în lu-■m     mea graţioasă şi plăpîndă a frămîntărilor mele. Hohotul ei T     aspru, rîsul trivial, apucăturile de matelot beat, în odaia mea M     cu două zone suprapuse pentru calitatea privirilor care le -«f     oglindesc: cameră mobilată pentru dînsa. . . seră suprasensi-|     bilă pentru mine .. . Tocurile ei scîlciate striviră de la început w     cîteva flori în sîngele lor albastru. Gesturile ei de cîntăreaţă §     sfîşiară reveria fecioarei de lîngă fereastră. Fumul ţigării f-     otrăvi fantoma diafană a unei prezenţe neidentificate. O pă-X     rere de rău mă îngenunche. Priveam consternat cum calcă *      totul în picioarele ei materiale, cum măcelăreşte, sub rotunjimile ei lăbărţate, flora, luni după luni selecţionată, a realităţilor superioare.
— Ce-i cu tine, băiete?
Primăvara, exalări seminale, mireasmă de coji de copac şi de vînt umed. Sîngele se subţiază, pe feţe lunatice apar vine albastre, ca pe tîmpla mea slăbită, — pe batiste flori de agonie. Sezonul înaintase: de la ghiocei şi violete, la lăcrămioare. De la caişi şi vişini la castani. Apoi la înzăpezirea dulceagă şi epuizantă a salcîmilor.
In sfîrşit, teii toţi izbucniră în conspiraţia unei nopţi, şl revoluţia suprimă limitele dintre suflete şi miresme, aruncînd: în lume o confuzie fără seamăn. Oamenii leneveau în mers,, dilataţi de o fericire insuportabilă. Par fumurile alterau sunetele, culorile şi peisajul, punea mai ales surdină mişcării, aşa. cum ninsoarea vrăjeşte oraşele, încremenite, printr-însa, într-o-tăcere feerică.
Astfel, amiezile albe secau peisajul industrial ca pe o. plăsmuire de hîrtie, şi ochii poporului arborau seceta acestei: ore prăfuită ca o mansardă.
In odaia încinsă, îmi ocroteam ţeasta cu batista udă. Arşiţai îmi fulgeră peste pleoapele învinse. Chemam toropeala resemnată a fiarelor în cuşcă. Un tablou alpin cu lacuri violete şi năluciri de gheţari pe hîrtie velină . . . Reclama unei vile în munţi cu stocuri de repaos.
130
131
Nici o digresiune statornică pentru chinul meu plutitor pe o mare roşie.
Sînt pe ultima treaptă a singurătăţii, şi răbdarea mă bate cu vînturi de nisip. Pe ce hotar să-mi ţintuiesc voinţa căzătoare? Unde să-mi caut nădejdi şi mijloace de rezistenţă?
Nu mai pot luneca prin timp în carcera mea de var. Chemările mele de greier m-au istovit.
Scăparea spre care năzuiesc există totuşi şi trebuie să con-ste într-o idee de ultima simplicitate. Oul lui Columb unde să-1 găsesc? Oul îmi readuse senzaţia de uscăciune şi de lumină stearpă. îşi găsi apoi loc nesprijinit în mijlocul îndoielilor mele şi depăşi de cinci-şase ori mărimea lui naturală.
Să fug? unde? şi apoi ideea de fugă nu-mi venise, aşa cum nu-i vine nici iepurelui prin noaptea pe şosea de snopul orbitor al unui far de automobil.
Vara umplea ca un cor văzduhul. De la fereastră, privirea gonea pe scuturile acoperişurilor, se tolănea la poalele cupolelor albastre.
Vîna mea, umflată pe tîmplă, mă obseda. Şerpuirea ei fără contur şi fără sens avea totuşi un desen precis. Nu-1 vedeam în oglindă; nu-1 puteam ceti cu degetul. Dar senzaţia interioară îmi afirma răspicat: era un profil de femeie. Cine să fie necunoscuta reprodusă în efigie pe soclul frunţii mele? In mai multe după-amiezi îmi explorasem zadarnic taina. Deodată, o uimire mă înveseli. Mă lovesc cu palma peste frunte: cum de nu mi-am dat mai devreme seama! Minervă, erai? hohotesc, — Minerva? Desenul vînii mele congestionate era profilul în-ţeleptei zeiţe . . .
Sînt însemnat cu semn bun, şi soarta mi se va îndrepta, fără greş . . .
In aceeaşi clipă, o bătaie în uşă. Inima-mi spori de emoţie.
In cadrul uşii, în flacăra sălii prăfuite, mi se ivi un om a cărui vedere îmi stîrni minţile ca păsările speriate într-o poiată şi închisei ochii orbiţi de rotilele sorilor concentrici năvăliţi în încăpere. Vestmintele roase şi lucii îi înconjurau înaltul trup, tot atît de strîns ca benzile unei mumii egiptene. Intre clapele gulerului ţeapăn şi vechi, mărul lui Adam juca suveică, în sus şi în jos. Arătarea uscată şi zimţuită ca o gravură în lemn, în cadrul de colb şi soare, cu ochelarii incendiaţi •de frîngerea unei raze. Ţinea o mînă adusă lîngă buzunar şi
braţul lipit de corp ca şi cum ar fi purtat o servietă imaginară. Făcu o plecăciune corectă şi biurocratică, o înghiţitură care îi zgîlţîi gîlca grumazului ca pe un Ludion, şi vocea lui sfioasă şi aşezată îmi articula cîteva cuvinte. Zise, şi întinse mîna...
Numai cîteva cuvinte. înţelesul lor sosi abia după o pauză să ricoşeze pe sunetul lor călătorit. înţelesul lor simplu se întoarse apoi ca un ecou, încă şi încă, trezi amintirile în masă, desfundă tainele, incendiind ca într-o peşteră întîmplările, cu o lumină sprintenă şi subită.
Vieţile noastre s-au fost înţeles, pe dedesubt, precum copacii se îmbrăţişează prin rădăcini? Cum de n-am presimţit cele ce se întîmplau, încă de pe atunci, din orele urmăririlor mute, din clipele corespondenţelor tacite? Şi acele cuvinte simple şi timide începură să joace în slove strîmbe tontoroiul în jurul meu şi al vizitatorului cu mîna revendicatoare întinsă la mine. Făceau hore elastice în jurul nostru, modificîndu-şi conturul, stilul şi expresia. Se agăţau pe funii solare, ca maimuţele în spaţiu, ca rufele întinse la uscat, — ne încoronau ameţitor, clădeau arcuri de triumf peste spetele noastre rigide, realcătuind în ordinea firească sau inversă cuvintele Domnului cu servieta:
— Am venit să-mi dai partea mea!
132
CU INIMA-N CAP
Iar Laurenţiu se gîndea la Diana: — şi sfătuim pe cetitoi să sară pasajul acesta cu italice, incoerent în aparenţă şi a cărui explicaţie n-o va găsi decît în povestirea ce-i urmează:
... Iar Laurenţiu se gîndea la Diana:
„Ai acceptat deci rol mediocru în existenţă, tu care ai vrut să pluteşti în slava ei.
In adumbritul sat ardelenesc, iată-te, cu mîini poruncind luminii, totuşi, cu rochia limitînd aerul, cu pantofii mutilînd nisipul, cu veninul verde al ochilor, minţind resemnării din suflet, atît de îndîrjit.
Că pentru mine, desigur, smeritul fapt al existenţei tale în orice buzunar de ţară e o nelinişte şi o îngenunchere.
Cum pentru orice credincios, o candelă arzînd de aur, într-un altar străbun, ce însemnătate mai are?
Cînd cine ştie ce vag administrator de fonduri populare şi-a însuşit zestrea conciului tău de foc!
Diana, ce de plîns călăreţ zvîrlitu-s-a pe oblîncul destinelor tale sirepe, cari pasc zadarnic acum, în simplicitatea popasului consimţit!
Cîteodată, de bună seamă, revolte reci te cuprind, pe tine, asemenea unui hanger cu pietre şi fulgerări, pe un ros postav de panoplie, în chip de inimă roşie, zăcînd.
Atunci viperile privilor tale înţepenesc heraldic în sfidarea depărtărilor indescifrabile.
Atitudini, o, atitudini! Urc spre măreţia voastră oglinda realităţii sfruntate, cu un gest stăruitor şi cinic şi trist.
De ce ne-am întîmpinat şi am trecut unul de altul ca două steaguri în larg, care se salută cu o rigidă curtoazie internaţională?
Ridică-se cortina iar pe acelaşi act. Să bisăm pentru astfel de reuşită. încă o dată toată scena! Reia părăsirea capului pe umărul meu, descuie izvorul făgăduinţii filtrat printre gene.
Aşa! Observă acum spovedania chipului meu, — dă-mi curaj, gîndul îmi tremură, Diana! Diana! Ia tîrnăcopul voinţei şi sparge ireparabilul ca pe un stei de sare! Ce peisaj polar, trecutul, între noi! Doar cîteva şuvoaie sub argint şi sloiuri lucide şi poteci trosnind, stelar ... fă cîţiva paşi. .. sosesc . . . sar.. . iată-mă! Dar vînătorul păros te-a prins în braţele lui pe care mînecile de piele de focă le exagerează şi te-a răpit albă pradă suspectă.
Blestem! Incendiu străbătut de ciori! Aud jerba ţipetelor tale, văd cuiele cizmelor lui zgîriind lespezile iernii.
— Astfel, nehotărîrea mea ne-a despărţit. Ţi-aminteşti? Pentru a doua oară un străin mi-o lua înainte".
(Paranteza aceasta se petrece cu capul între mîini. Laurenţiu retrăieşte cu o precizie cinematografică, în fragmente esenţiale, episodul fatal vieţii lui. La răstimpuri face incursiuni explicative, înzorzonînd cu zodii verbale întîmplările pentru a le prezenta ca pe nişte episcopi tineri, mai luminos).
... Noapte pe cheiul Dîmboviţei. Din cînd în cînd, rosteam: „Diana", atît şi nimic mai mult, căci mergeam după rit, mînă în mînă. Mîna ta, stea de răcoare, senzaţie ştiută. Mă pricepeam să mi-o trec, fără să-ţi dai seama, pe inimă (fior). Inima e învăluită într-o membrană, ca mielul crud cînd vine pe lume. Simţeam deci o excitare ciudată cînd îmi treceam, astfel, mîna ta, chiar peste inimă. Şi cu unghiile tale roşii ca ochii iepurilor de casă mă jucam. Le împleteam în _ simţirea mea, îmi zgîndăream nervii, îi ciupeam cu îndemînări de har-pist care îşi încearcă instrumentul. Şi cînd sîngele îmi năbuşea creierul, mîna ta îl storcea ca pe un burete de gîde. (Buretele de la 93 cu care gîdele ştergea coşniţa de capete). Diana, nume de cristal, Diana . . . Chemare la vis pentru amant! Astfel, împreună tremolizam. Puneam în pronunţarea numelui diverse inflexiuni pentru a-1 ricoşa în simţuri mai cu intensitate, pentru a-1 învălui mai muzical, pentru a-i epuiza toate ecourile pe care le urmăream în labirinturile mele. Ghiceam silabele în exalarea lor către buclele tale, în inelarea printre miresmele anotimpului, în contopirea cu nuanţele ceasului. Printre dezmierdările acestea vocale, îţi răsfăţăm vanitatea, ca o nacelă fragilă peste amurgurile iarmaroacelor. Culoarea de catafalc a rîului nocturn, ecoul hamletic al pasului sub piatra podului, veghea paznicului de noapte în cîte o poartă, apoi, deodată, surparea tuturor sufletelor albe din salcîmi.
134
135
O povară fluidă cobora pe fibre, făcu să pregete mersul nostru împreună: apăsare cît a umbrelor pe ape, cît a cîntecului pe aştri. In tine s-aprinseră corole noi, căci mijlocul tău de plantă se leagănă lenevit. Ezitare în cuvînt şi în avînt. Trecuse vremea silabisirilor dubioase, Diană cu închise pleoape pe cari se tolănea, imaterial, leşinul clipelor. Rămîneam, totuşi, cu secerişul lor vînăt în preajma noastră încîntată, o, mănoasă recoltă de vîrtejuri subtile. Ţi-am zis: pe linia de margine a prăpastiei, pipăind adierile' patimii, luneci, umbră de jar, lunatică Diană. Preţuieşti trufia pasului fără greş, căderea miraculos eludată, dansul cu acest apaş distanţat şi sfiit. Pericolul? E în purtarea noastră cu el ceva nobil şi ordinar totdeodată, de aceea trebuie să aducem ţinutei noastre prea elegante un corectiv.
Strădania aceasta de a lega o frază de un sens şi un sens de o realitate, ajutîndu-mă să-mi stăpînesc emoţia, adăugai cu impecabil modernism: „de aceea, cred că e oportun, Diană, să fumăm o ţigară" . . .
Surprinderea imperceptibilă. Diana deschise ochii şi alungă dintr-înşii vraja. Luă ţigara, îmi mulţumi şi aprinse aproape fără să-i tremure mîna. Apoi risipi fumul cu un gest care alunga din juru-i stafiile erotismului.
Atunci, dinspre Cotroceni o goarnă desfundă adîncurile, stîrni sufletul căzut într-însele, crescu apoi sfîşietor şi-1 răstigni tragic pe crucea însîngerată a nopţii. Ţi-am tălmăcit goarna, ţi-am zis: acum, din toate turnurile cad, ca discuri de bronz, orele, desprinse atît de transparent din tipsiile lor, că noi trecem prin ele, pe nesimţite, şi ne asemuim o clipă lui Saturn în bereta-i planetară. Eu văd. Diana, discul orelor cari ne-au încoronat.
Zadarnic. Diana tăcea într-altfel decît înainte.
Ce depărtare, deodată, între noi.
Te văd, te văd, foişor inaccesibil. Totuşi, numai eu sînt cel în măsură să mă apropii, aşa cum numai un virtuos se putea de un Stradivarius atinge, şi ghicesc prea bine că tu ştii aceasta. Şi nu ştiu nimic despre tine. M-am mulţumit pînă acum că te cheamă Diana, şi imaginaţia mea unică a dedus totul de aci. Da, în privinţa asta sînt ca un zaraf, care sună un taler şters de aur şi-i ghiceşte epoca emisiunii. încep însă a mă îndoi. Cine eşti? Mă rog, hîrtiile d-tale? Eşti placidă? Eşti pasionată, eşti senzuală, eşti? In definitiv, continuai
t I
cu brutalitate, trebuie să ne explicăm şi să ne apropiem... Arpegiai pe aceste cîteva fraze în hohot forţat.
In privirea ei cetii, poate: eşti un prost! Iar glasul, su-nînd pentru prima oară în această noapte, zise:
— Prefer să plec decît să mă apropii prea mult. . . Răspunsul căzuse ca un pumn de grindină într-o fereastră.
Simţeam că numai o întîmplare neobişnuită putea năpusti prin stridenţa ei cacofoniile momentului. Mă cuprindea o teamă de lungul drum ce-1 aveam de străbătut înapoi. De un sfert de ceas nu mai întîlnisem nici un trecător, nici un vehicul. Să exploatez, îmi zisei, singurătatea locului. Asta va reînvia intimitatea noastră. Să nu pierd din vedere scopul meu viril. Limpede îmi porunci răspunsul: să ne întoarcem.
.. . înapoi, pe sub salcîmi, spre oraş. Ea îşi lasă mîna să alunece pe balustrada de fier a cheiului.
Din nou expedientul ţigărilor. Savuram, fiecare, fumul, cu cea mai multă artă cu putinţă. Cine ştie? Ar fi fost bine să tac, să aşteptăm urîtul ca pe un greiere, care schimbă iritaţia în tristeţe.
Dar în fund strălucea oraşul, şi o părere de rău mă cuprinse că ne întoarcem într-însul ca nişte urne deşarte, din plimbarea care ne înviase cu izvoare şi flori. Fără preget mă întorsei către aceea care tăcea ca un sarcofag, decis să-i smulg taina ermetică, nestematele vechi ce-i împodobesc moartea. Cine eşti, Diana? Ochii noştri vegetali s-au cunoscut şi te-au trădat. Ştim, de atunci, că am privit în copilăria noastră acelaşi fluviu puternic dintre două ţări. Văd în pielea ta palidă praful malului natal, din care ascultam uruitul în larg al vasului de draga j. Ţii minte, noaptea focurile roşii care chemau ţînţarii cu vaierul minuscul, şi răsfrîngerile de amurg pe valurile în care spinarea bivolilor boţea un ostrov noroios. Ziua vedeam şlepuri coborînd, cu cereale şi steamere străine, al căror pavilion se colora ca fluturii de iulie. Şi negustorii de apă suiau anevoie cu sacalele pline spre grădini, în cari locuitorii întind laţuri pentru sticleţi. Din cafenelele joase ale portului se tîrau melodii lungi de amiază şi sunete înăbuşite de tam- • burin.
Ce tot cînţi acolo? fu răspunsul aproape răstit pe care regionalismul meu sentimental îl iscă . . . Tăcui. Iar sufletul-mi se întoarse spre consolările prompte.
— Te-am pierdut deci unică, aleasă, incomparabilă, tu, care
136
137
ai fi putut să fii tu. Să acceptăm dezastrul, să-1 contemplăm ca pe un cîmp de bătălie. O, tot ce zace pe el ar fi putut fi trofeu. Insigne, maşini şi caruri de asalt şi pure legiuni hidos mutilate. Ce de morţi cu corbu-n piept. Ah, amazoană crudă, ai dezlănţuit toate femeile din tine, cu ordinul, întocmai ca la Pharsala, să izbească numai în figură. Unde-i însă Ducele? Vai! A fugit.
Părăsisem într-adevăr orice speranţă şi mă resemnam la rolul de însoţitor simplu, pentru a elabora mai tîrziu, în linişte, fişele nenorocirii mele. Pe vremea aceea, împinsesem autovivi-secţia pînă la sadism. „Ţi-e frig?" O întrebai curtenitor asupra unui mic suspin reţinut, de plictiseală. „Prea fumezi mult" îi observai ca să astup prăpastia tăcerii ei aproape sfruntate.
Gîndeam: „dar e aproape necuviincioasă. Dacă trece prin deşertul acesta o trăsură, i-aş încredinţa pe loc graţioasa povară" .. . Abia treceam pe sub primele felinare cu opaiţ. Nici o nădejde să pot utiliza salutul ceremonios şi cvasi-funebru pe care-1 studiam mintal de cîte clipe. Rămîne să desăvîrşim catastrofa cu fiecare pas laolaltă. Aşa cum eram numai doi, formam totuşi cortegiul.
Exasperarea se încleştase în gîtlejele noastre. Ii simţeam indescriptibila voce gata să irumpă.
— Nu-i aşa, Palido, că ai vrea să urli, să miorlăi, să nechezi, să latri, să faci cucurigu, toate deodată? Să preferim însă încordarea aceasta clipelor suave cînd inima plescăie de delicii, plescăie ...
— Ah! şi convulsiv, mă prinse de braţ.
In faţa noastră un bărbat. După şapcă, după bluza verde, îl identificai lampagiu. După figura-i spînă, ciupită ca un flaut, şi după pipa stinsă din gura-i de iască, părea un matelot. Avea ochii tineri ca bobul de smarald într-o agrafă veche. Din lemnul unui felinar se ivise, ca o driadă din copacul său: coborîse, dintr-un salt, pesemne, de pe scara rezemată pe felinar. Neaşteptata lui apariţie, iar nu triviala mea tiradă, a smuls acel strigăt sticlos tovarăşei mele.
Să-1 ocolim fără a-1 pierde din ochi. Iată-1 proptit în faţa noastră. (Mă împodobeam cu un prestigiu nou de protector). Dar omul ne ceru voie, cu un glas pe care-1 despotmolea penibil din răguşeala gîtului, să-şi aprindă pipa, şi arătă, clă-tinîndu-se felinarul palid ca un sfînt, pierdut în mari înăl-
B    ţimi şi scăricica asemănătoare pentru el cu scara lui Iacob, ori B    cu treptele din epilogul Faustului de Gounod. B — Slavă Domnului, eşti un cetăţean pacific, şi pipa d-tale
B    va fi o pipă aprinsă, zisei, întinzîndu-i ţigara. B El însă mi-o refuză prea de tot camaradereşte şi făcu semn
B că năzuieşte la cinstea de zile mari de a primi focul chiar din B mîinile vestalei care fuma cu ciudă. Propunerea, vizibil, o B măguli. „Eşti un idol, Diana, care acceptă orice fum", îi zisei B privind degetele complezente, cari îndesau ţigara ca pe un B creion prea scurt în pipa trecătorului. Aşteptam. Deodată, omul B îmbrăţişa pe Diana şi începu să o sărute, sonor şi des, pe B faţă, pe gură. Trunchiul ei se zbătea; un cuvint nedesluşit îmi B     păru o chemare, pe nume, în ajutor.
m Desigur, clipa era unică, şi înainte de a o strivi ca pe o
m.     luminare aprinsă lîngă carte, în pat, să o pătrund şi să o simt
■ în întregime. Iată, acesta e Avîntul care, de teama veninului m     tăios al ironiei, pregetă în mine pînă azi, azi, după două luni
■ de emoţii şi sterpe împărtăşanii. Avîntul, Acţiunea, pe care am m legat-o cobză, dar care din bruta aceea de lampagiu ţîşneşte, M ca un dulău, asmuţit din cuşca lui. Orgoliul Dianei s-a frînt, » ca o tulpină de soc, şi plînge. N-a presimţit oare nici un mister j§ într-însa, nu 1-a înfricoşat liniştea ei felină pe beţivanul odios W şi admirabil, care-mi întoarce spatele şi mă uită cu atîta su-H perioritate?
jf Trecură cîteva clipe, în cari, ciudat joc al închipuirii —
p      avui vedenia unui prinţ, pe o bancă de piatră, oferind porcului ca hrană crinul de la butoniera de velur.
— Ah! ajunse pentru a doua oară la mine suspinul acela pe care, pentru o zi pregătită ca o toamnă de vînătoare in fundul pădurilor, îl aşteptam, alb, răsunet din iubirea ei!
.. . Nenorocită pasiune spectaculară, amator pervers, degenerat diletant, asişti cu nervi de metal ultragiul acesta? Răcnetul meu: „Destul"! Şi simultan, saltul la beregată. O spaimă tîmpită pe faţa lui, care scoate limba la mine. îl scutur ca un hingher, îl scutur ca un ţîrcovnic funia clopotului. Aud pe . Diana: „lasă-1", şi-1 îmbrîncesc cu putere prin deschizătura balustradei, peste blocurile cari pogoară în rîu.
Se prăvăli. Apele mici îl luară. Cu privirile şi auzul săgetate cu deznădejde, prin noapte, amîndoi, i-am urmărit sfîrşi-tul. Şi acum, nu-i aşa? Nu mă învinui, Diana. Aş fi putut preîntîmpina totul, sau cel puţin, azvîrlirea în Dîmboviţa era
138
139
de prisos. Am săvîrşit fapta asta pentru tine (— „merci"), uite, eşti atît de palidă, că deşi e întuneric, te vezi lămurit, uite, rotind ochii în jur cuprinşi de aceeaşi teamă, fii pe pace, nu ne-a văzut nimeni. Nimeni? Ai auzit şi tu un zgomot slab, — fuse un pas? Să fugim, Diana, cît mai e timp. Nu tremura, mă descurajezi, haide, vine poliţia.
Cursa începu, cînd mai iute, cînd mai înceată, cu opriri pentru a răsufla, cu spaime de un pas şi de o umbră năzărită îndărăt. Un vînt dezlănţuit printre ramuri, sau capetele noastre trecînd pe sub ele, stîrneau vuietul. Fugeam mînă în mînă, asemeni lui Adam şi Eva, asemeni lui Cain după crimă, asemeni lui Avesalon după înfrîngere. Praful paşilor noştri se amesteca, suflul gurilor noastre se contopea înainte-ne, într-o atmosferă de fatalitate comună.
încetinim. Locul era pustiu. Diana se sprijini de un arbore şi-şi revărsă pletele prelung în mîinile mele. O pecete de sînge ne însemnase deopotrivă, şi frunţile noastre se căutară sub povara unicului destin. Desigur, cu mai multă luciditate, recunoştinţa noastră ar fi mers chiar la sărmanul lampagiu care cobora rîul în urmă-ne, pe spate, căci cu mult îl depăşisem fugind.
Deasupra însă plutea minutul cel simplu, în care ca într-o apă se rostogolesc bătăile inimii dezlănţuite, în care ca un clopot de miresme se zbat gîndurile bete, care îşi culege ca un potir şoaptele muribunde şi-ţi închide pleoapele cu un deget sfînt.
Binecuvîntată fie şovăirea care a pregătit acest deznodământ unic. Nărav hamletic al analizei, fii preamărit! Să pregetăm. Diana jucă puţin, înainte de a umple prăpastia vremelnic dintre noi.
Pe urmă vom vorbi de flori, de lună, de terase, de parcuri în care înnebunesc jocurile fîntînilor, sau nu! nu vom vorbi nimic.
Mi-e sete de viaţa ta, mi-e foame de trufia ta!
Te voi răscoli ca o hienă, te voi legăna ca o corabie. Şi vom pleca după singurătăţi de-a pururi.
Mă aplecai, în sfîrşit, spre gura care aştepta vie ca o albină, profundă ca un fruct. Şi încă lăsai în spaţiul neînsemnat care despărţea gurile noastre o prăbuşire infinită de îngeri.
Ha, ha, ha .. .
Cine a dat hohotul ăsta? Ne-am rupt unul de altul, pălmuiţi în suflet de cascada trivială a rîsului necunoscut. Să fie Me-fisto? îl căutai din ochi prin noaptea blestemată. Lumina unui lampion electric se abătu şuvoi asupra noastră, şi se stinse. Atunci zării statura-naltă a unui domn într-un demodat par-dessus* cu pelerină. Purta o pălărie tare, o bărbuţă căruntă, un surîs voluptos şi ironic.
— Tinerilor, zisei el, cu o sonoră voce virilă, de mai bine de un ceas vă urmăresc. Sînt inspector de moravuri.
Tot sîngele ni se scurse în pămînt. Ţineam mîna Dianei şi o simţii răcindu-se.
— Veţi avea bunătatea să treceţi pe la inspectorat să regulăm această chestie. Fiţi încredinţaţi că aş fi preferat să nu văd nimic. Dar sînt în razie. Urmaţi-mă.
Ramaserăm locului, în neputinţă de a face doi paşi. Drumul nostru ducea, de acum, la temniţă. Mîna Dianei tremura.
— Domnule inspector, cutezai, sub privirile lui, care ne măsurau rînd pe rînd, aţi văzut cred că am fost în legitimă apărare.
— Legitimă apărare? şi inspectorul, după ce hohoti din nou ca de un lucru cu totul neprevăzut, adause: hai, luaţi-o la picior. îmi vei explica d-ta de ce te-ai aflat în legitimă apărare. Haide, nu te teme, nu sînt aşa de rău pe cît par (şi iar trînti hohotul său obraznic, în noapte). Să vedem, doamna e de aceeaşi părere cu domnul în privinţa cazului de legitimă apărare?
— Parfaitement", răspunse Diana, întorcîndu-şi chipul supranatural de palid către inspector. Acesta o privi uimit.
— Hai, tinere, grăieşte... Şi nu vă agravaţi situaţia. Povestii în cîteva cuvinte cum ne-a apucat, scoţînd un
cuţit, lampagiul de care n-am scăpat decît zvîrlindu-1 în avă.
— Dacă aş fi ştiut că sînteţi în apropiere, d-le inspector, l-am fi putut salva şi în urmă aresta ...
— Cazul de legitimă apărare, răspunse inspectorul, aşa cum se prezintă lucrurile, e foarte greu de dovedit, şi pentru moment sînteţi arestaţi voi doi. (Ne tutuia). Veţi sta în prevenţie, pînă una-alta, cîteva luni.
* Pardesiu (fr.). **• Întocmai (fr.).
140
141
Il izbii puternic cu pumnul în faţă şi încercai să-1 dobor. Strig Dianei:
— Fugi! şi o văd, în învălmăşeala luptei, cum ia avînt. Inspectorul era foarte puternic. Dintr-un singur pumn
mă ameţi. Apoi se năpusti, tăcut, pe urmele Dianei şi o ajunse la ghereta Sf. Elefterie. Alergai acolo:
— Ai să înfunzi puşcăria rău de tot, gîfîi inspectorul. Cu purtarea d-tale complici situaţia doamnei, care, pentru moment, ar trebui să se legitimeze, mă rog, îi zise, hîrtiile d-tale! Diana îşi întoarse înspre mine privirile suferinde. Ii dau mîna, cad în genunchi, i-o acopăr de sărutări. . . Hîrtiile d-tale?
— Nu e nici timpul, nici locul, observă implacabilul inspector.
— E nevasta mea, bîlbîii, amintindu-mi că e vorba să se legitimeze.
O furtună se abătuse asupra noastră.
— Am să vă vin în ajutor, dacă sînteţi cuminţi, reluă călăul nostru... Haide, lăsaţi-1 dracului pe lampagiu, nu se poate ca doamna să nu aibă un act asupră-şi. Mi-1 va arăta aci în gheretă. E şi o bancă, pe care îşi va odihni nervii. Dumneata vei aştepta la intrare, adăugă el cu un ton imperios, şi împinse, cu amabilitate, pe Diana în interiorul gheretei, aprin-zîndu-şi lampionul. Rămăsei pe cheiul deşert. Un suflu lung trecea printre arbori.
Mă simţeam într-un vis nesigur şi chemam somnul să-1 desăvîrşească. Acum simţeam nevoie de somn; din gheretă auzii glasul coborît al inspectorului. Ca un miez de aur, lumina lampionului zăcea înăuntru. Era cald. Lumina se stinse deodată. O fulgerare roşie îmi trecu prin creier. Căldura se înteţi nesuferit, arborii crescură uriaş, apele se umflară. Viziuni de tropice îmi asaltară mintea.
Amurgul strălucise în pădure. Toată ziua am fost urmăriţi de războinicii tribului vecin. Către seară, eu şi iubita mea am fost prinşi şi luaţi robi de şeful vrăjmaşilor.
Am fost legaţi la intrarea colibei lui, la marginea apei. Noaptea, duşmanul ieşi din coliba lui, dezlegă femeia şi o tîrî în culcuşul său de frunze. Am rămas afară cu chinul, cu gîn-durile, cu neputinţa, cu vîntul care-mi ştergea sudoarea rece de pe frunte.
O, de-ar veni moartea ca o izbucnire de sînge sub ţeastă. Diana e în patul vrăjmaşului. Cu preţul acesta ni s-a dat
viaţa. Legăturile acestea sînt de fier, carnea mă doare, nu le pot rupe. Să strig:
— Diana!...
— Uite-o aici, răspunse inspectorul, aprinzîndu-mi lampionul sub nas. Apoi întoarse lanterna spre dînsa: o faţă purpurie brutalizată de firele bărbii.
Cearcăne de plumb profunde.
— Diană!! şi căzui la piciorele ei.
— Ce noapte exagerată, rosti cantabil duşmanul, — toate simţurile se dilată ... Fericire! Cîteodată cred în tine . .. Auzul mi-e plin de îngeri. . . Disting însă vocea dumitale, doamnă . .. solo de heruvim.
... Iar dumitale, tinere, dă-mi voie să-ţi mulţumesc şi să-ţi mărturisesc părerea mea că ai într-adevăr stomac. Aceasta echivalează cu un viitor strălucit. Dar ce eşti d-ta de vină că m-ai luat drept un flic*, drept un mouchard**, cînd ţi-am spus că nu sînt decît un „inspector de moravuri", adică un diletant, un observator, un artist...
Sînteţi liberi, — se depărta inspectorul.
Aş fi vrut, de acum, să rămîie cu noi. Aş fi vrut să con-tinuie supliciul. Intr-o celulă murdară, lîngă un codru de pîine şi un urcior de apă, sub pînda unui ochi rotund în uşă, viaţa cu Diana ar fi căpătat o urmare firească. Preferam o nenorocire mereu simţită, mereu vie şi nouă, ca o fiară abătută peste prada ei, libertăţii acesteia perplexe. Mărinimia inspectorului era de un rafinament în cruzimea ei de care singur nu-şi dădea seama. Şi acum ce să fac cu Diana? înaltă şi tăcută, părea că un doliu o lovise, la care nu se mai gîndea, dar ale cărui ravagii îi luase orice simţire şi orice luare-aminte pentru viaţă. Din nou, în genunchi, la piciorele ei, pentru că am fost nemernic şi slab şi artifical în toate împrejurările. Ea se depărta cîţiva paşi, dezastruos deosebită şi de absentă. „Diana, lasă-mă să mă tîrăsc după tine. . . Dă-mi mîna" (o mînă rece, fără vrere, inexpresivă .. .). „Mizerabilul acela!" ameninţai, şi deodată se lămuri în mine ridicolul ameninţării mele.
„Rîzi de mine, mă dispreţuieşti, continuai, deşi părea că nici nu-şi dă seama de existenţa mea în preajmă-i. Ce-ai făcut din viaţa noastră, Diana... Ai vrut să salvezi liberta-
* sticlete (fr.). ** copoi (fr.).
142
143
tea, onoarea noastră" — apăsai cu amărăciune melodramatică pe cuvîntul onoare.
Am fost un laş şi un făţarnic şi un curios morbid, şi acum mă scufund în ridicol ca într-o latrină, puah! sfîrşit scîrnav. Şi tu, care taci, cu tăcerea ta suspectă. „Opreşte-te!" o zgîlţîi de braţ şi se opri fără să mă privească, fără să mă asculte. „Crezi că nu te bănui, că nu te ghicesc? Crezi că nu ştiu că accepţi orice, că eşti a orişicui, că nu poţi opune împrejurărilor decît inerţia asta perfidă de care cei brutali îşi bat joc într-o clipită? Ah, de ce mă apropii de viaţă ca de o grădină; în loc să-mi leg nasul ca vidanjorii, pentru orice eventualitate, ha! îţi plac dumitale vidanjorii, lampagiul, inspectorul, am văzut bine".
Diana îşi liberă braţul, şi-şi continuă drumul, dreaptă, lină, plutind parcă într-o zonă proprie, liberă de grijă şi de gînduri...
„Diana, iartă-mă .. . nu-mi dau seama ce spun. Sînt gelos, într-un chip abject, şi tu, Diana eşti o sfîntă, bună să fii soţia mea. Da, cu toate cele întîmplate. Nu! Nu s-a întîmplat nimic; ai să primeşti să fii soţia mea şi ai să uiţi totul. Răspunde: nu-i aşa că primeşti? Dacă nu mă vrei, Diana, am să mă
omor
Ajunsesem în dreptul Cişmigiului. Bulevardul era luminat puternic. Cîteva trăsuri copleşite, cu vizitii gîrbovi şi cai adormiţi, aşteptau într-un colţ. Diana făcu semn. Un birjar trase lîngă noi.
„N-ai nici un cuvînt pentru mine?"
O clipă şovăii să sar lîngă ea în trăsură, să poruncesc destinului să ne ducă într-altă parte, de-a lungul acestei nopţi către zorile cari risipesc visurile urîte, cînd existenţa se reaşează în liniile ei clare: la gară, la mine, la hotel poate! Diana păru că aşteaptă ceva. Intr-un tîrziu îmi atinse mîna. Se aplecă sub coşul trăsurii. Se întoarse însă şi-mi aruncă, pe mîini, o fluturare albă. Dispăru în întunericul trăsurii. Caii rorniră într-un trap înviorat de frigul nopţii.
La lumina felinarului examinai suvenirul dăruit.
O batistă, proaspăt punctată cu sînge. înţelesei.
Intre timp se depărta. In curînd, n-o mai puteam ajunge . . .
Şi acum înţeleg, Diana, îşi zise Laurenţiu, dumirit, la capătul acestei recapitulări, scoţîndu-şi capul dintre mîini, cine
144
e străinul stăpîn pe herghelia sufletelor tale ... şi cari pasc acum la marginea satului ardelenesc, în monotonia unei mediocrităţi consimţite . . .
Inţele.p- că această mediocritate e ultima victorie la care trufia ta dezamăgită a năzuit, şi cea mai tristă. Ghicesc chinurile care au urmat mult timp, poate zadarnice, pînă la descoperirea primului amant, mediocrul cutezător al acelei nopţi, şi lupta de voinţă şi de vicleşug pînă la înduplecarea lui în căsătorie.
Dar eu nu primesc o soartă astfel croită. Nici nu mă plec ameninţării care se poate ridica oricînd din partea lui, cunoscătorul tainelor asupra noastră, nici de cadavrul umflat între noi nu mă împiedic, nici umorul teribil al întîmplărilor comune nu mă dezarmează.
Ci te voi chema, şi din răsputeri, Diana, mă voi strădui pînă ce se va împlini dorinţa cea deşartă.
Astfel termină Laurenţiu reamintirile acelei zile, şi faţa lui mistuită şi incoloră căpătă o expresie nouă: căci, pasămi-te, luase o hotărîre.
10
Paradisul suspinelor
TATIANA
Divagaţie inspirată de romanul GenovCva de Brabanf. sau Triumful nevinovăţiei
Cu alunecarea de trăsuri şi omnibuze întreaga stradă: goneşte la deal spre statuia înălţată solemn ca umbra unui păstor pe o stîncă.
Dar cîteodată e tăcere.
Atunci trotuarele au sonoritatea lespezilor de templu.
Ceata de fete înainta liniştit, în pas de procesiune. Pelerinele uniforme şi largi le încetineau parcă şi mai mult mersul. Era în amurg, luna nu le spăla faţa, şi totuşi chipurile străluceau de o limpede paloare, iar apele ochilor erau adinei ca pustiul marilor dormitoare. Profesoarele păşeau pe urmă cu buzele supte şi cu ochelarii străvezii şi reci, lipsiţi de viaţa privirilor. Totul era reglementar, pînă şi farmecul străin al cearcănelor verzi era acelaşi. Grupului sorbit de învălmăşeala cetăţii parcă-i lipsea sunetul unui clopot de şcoală mănăstirească.
• Şi poate că într-un tîrg cu zidurile de var şi poduri de lemn pe rîuri în neastîmpăr — gîndii — mai trăieşte încă» Tatiana. Iar gîndul acesta m-a făcut s-o văd din nou, cu ©zii de a ei întreagă. In odaia de culcare, largă şi spoită de curînd, lumina zorilor abureşte geamurile înguste şi voalate de perdele albe şi subţiri. Pe păreţi sînt ţintuite covoare groase zugrăvite în roş, verde şi portocaliu; cîte o scenă de veche baladă: răpirea unei Nerăbdătoare — desigur fecioară — între glastrele unui balcon de care s-a agăţat iedera unei scări de mătasă; se vede o mînă bărbătească pe coardă şi bondurile' unei pălării mari acoperind ceafa, căci capul a fost dat pe-spate din sforţarea şi bucuria ascensiunii; pe alt covor un lac albastru cu maluri înflorite, cu iarba aşternută pămîntului într-un loc; copoiul a încremenit cu pasul curmat, cu laba sus; şi nările atente; iar la margine, gata să părăsească pluşul moale o becaţă cu aripile desfăcute şi picioarele zgîrcite sub pîntec
148»
zboară de cîţiva ani de zile spre norii cari nu se văd şi cari poate că au culoarea ochilor Tatianei.
In patul larg, pernele invoalte sug trupul fetei. Pe jos, scoarţele vărgate duc la uşă şi la spălătorul contemplat de oglinda aplecată din sus. Un vas cu apă, o carafă, pahar, şter-gătoare, nişte scaune, şi lîngă pat un vas ca un craniu rotund şi gol albesc în umbră şi completează mobilierul. Dar încă un lucru îşi trădează fiinţa: ornicul arătînd şase jumătate sfîrîie, şi o grindină de sunete limpezi ciuruiesc tăcerea. Tatiana s-a deşteptat. A deschis fereastra trezind prin scuturătură crengile teiului care o salută cu stropi. Părinţii dorm. Fata, cu un şal pe umerii voinici, iese în sală, înăbuşind în palmă clinchetul legăturii de chei. Soarele e mai cald şi placardează duşumelele vechi; afară arborii strălucesc ca nişte palete. Şi acum, casa întreagă răsună de glasul Tatianei, slugile aleargă precipitat, în curte. Azor iese măreţ din cuşcă scuturîndu-şi lanţul cu zgomot, porumbeii rotesc văzduhul ca nişte evantalii luate de vînt; în ograda din dosul casei s-au trezit păsările pentru rugăciunea de dimineaţă. Tatiana pare Jana d'Arc în ajunul unei bătălii; coboară din tindă cu şorţul plin de boabe de lumină. Ajunge la păsări. O clipă, mîna sa moale, mare, frămîntă vo-luptuos porumbul, şi gonind un cocoş năuc, cu aripile ca două frînturi de curcubeu, seamănă străluciri pe pămîntul umed. Un norod de înaripate ţopăie ciugulind în jurul ei. Dar neastîmpărul muncii o zoreşte. Şi cînd Tatiana străbate din nou grădina, albinele zboară vibrînd, ca nişte jucării plăsmuite din raze. Servitoarea tunde pomii. Scînceşte portiţa: precupeţi. Tatiana tîrguie. Apoi, pe ferestrele deschise, slugile aşază aşternuturi, perne umflate — cozonac . . . Sosesc clipe de scurtă odihnă, fata şi-a uns cu miere o felie de pîine, şi acum visează ■sub umbrar într-un jilţ; ochii ei sînt violeţi ca umbrele de amiază. îşi aduce aminte că în curînd mobilele vor trebui .scoase în curte, aşternuturile bătute, aruncate în căruţe şi totul pornit la moşie. Vor avea mulţi invitaţi. E vorba să se mărite ...
S-au deşteptat de-a binelea vecinii. Lumina se scurge printre frunzele de viţă şi cade jos în picături largi şi tremurătoare. Havuzul ţîşneşte sprinten şi se înmlădie colori tor ca o împanglicare de flăcări. In nemişcarea ceasului zece, rozele ard, crinii par tăiaţi în sidef. Deasupra fetei atîrnă struguri blonzi şi străvezii; ea culege la răstimp cîte un bob şi se
gîndeşte; va merge la biserică, va intra pe uşă, matroanele se vor întoarce şi vor zîmbi familiar, dar azi se va duce la cealaltă biserică: dincolo, la preotul cel nou, i-a fost teamă —■ de ce? — cînd la spovedanie barba lui neagră a gîdilat-o pe grumaz... Tatiana se ridică deodată. Şi în lumina de aramă a neaşteptatului asfinţit, chipul cu care mă familiarizasem visînd păli, obrazul şi buzele i se subţiară, şi ochii cei mari fură calcinaţi de vraja viţioasă a cearcănelor verzi. In locul costumului de lînă, Tatiana purta o pelerină largă, ce-i armoniza mersul. Tumultul de oraş mare se tălăzui între zidurile străzilor sonore ... Urmărisem, fără să ştiu, ceata cvasisacerdotală a fetelor de mai 'nainte. Luna le-nvăluia acum în limpezimea ei banală, şi Vestalele flăcării enigmatice, pe care fiecare o poartă în ochi, păreau mai frumoase ca oricînd. Mă căiam. Le stînjeneam cu apropierea mea — ce caută un bărbat lîngă dînsele? Şi simţeam o pornire politicoasă de a-mi cere scuze pentru visele mele reacţionare.
150
POVESTE DINTR-O CARTE DE CITIRE
De la o vreme, vizitatorii o vedeau pe plaja Carmen Sylvei sau prin aleea de plopi ce dădea în terasa de deasupra mării, — fină şi palidă prostituată, care nu rezistase un an de zile vieţii de bulevard.
Pretutindeni o urmărea mila burgheză a trecătorilor. Căci era mică şi cuminte, şi avea înfăţişarea tristă a unei tinere captive.
Cînd a început să şovăie în mers şi să se reazime de zidurile străzii, dimineaţa, la spartul festinelor, ca să tuşească şi să geamă, a scris cîteva rînduri mamei de lîngă care — fireşte — fugise.
Şi mamă-sa a părăsit în grabă orăşelul de cretă din provincie, a alergat, aducînd cu dînsa bani, cuverturi şi flanele. A trimis-o doctorul la mare.
Acum, sub fruntea-i netedă de brumă cugetul mistuie un singur gînd: să se întremeze. Şi pentru asta va fi rece şi înţeleaptă, va dormi singură, mult, pînă la ceasul coborîrii pe plajă.
. . . Pantoful alb şi subţire îngropa în nisip un pas anevoios.
De obicei se izola pe o stîncă in delirul vinturilor.
Poalele mantalei galbene, încheiată la toţi nasturii, pluteau pe adieri repezi. Şi adierile parcă se aureau. De departe părea o sirenă rătăcită, stăpînind jocul mării linguşitoare. Cîţiva artritici bâtrîni, văzînd-o, se aventurau greoi spre ea, spriji-nindu-şi mersul în baston. înaintau în linie dreaptă, ca şi cum voiau să însemne o coardă fină pentru curba orizontului. Iar ea, de teamă ca obişnuinţa sau banul să n-o atragă, îşi istovea privirea pe cîte o pînză ce trecea, diafană ca un gaz în aurul largului. Poate că nu pricepea nimic din frumuseţea priveliş-tei; la fel cu tovarăşul ei, un cîine bolnav care-şi opintea într-una grumazul slăbit, vroind parcă să-şi oprească sufletul ce stă să-i scape.
X
I
Somnul o cuprindea după dejun şi murea pentru cîteva ceasuri.
Se deşteptă împuternicită.
Şi cobora din nou pe ţărmuri, cu şaluri groase pe umerii plăpînzi, căci vîntul sufla mai indîrjit, învîrtejinc! în văzduh puncte dese şi saline de umezeală.
Asfinţitul ofilea grădina orelor în zare; din cînd în cînd, trecea o boare rece cum e fiorul morţii. Soarele cobora incet ca o nacelă obosită. Vîntul lenevit se pleca pe luciul apelor enervate, şi ea lua aminte la jocul coloritor al mozaicului mării.
Mai departe lumea se retrăgea spre vilele albe, resfirate pe coaste, ca nişte altare vechi de-a lungul unui drum. Şi la urmă, desprinzîndu-se din noaptea şalurilor negre, pantofii albi rătăcitori de plajă, păreau nişte alegoni întîrziaţi.
Dar odată, pe înserate, pe terasa înaltă din faţa mării ploua o atmosferă de roze. Cuprinsul era verde-închis, ca o catifea veche, şi şoaptele ce se ridicau din jurul meselor dezmierdau ca un sărut imaterial.
Valurile lascive se alipeau de stîncile ţărmului.
Bolnava neliniştită şi vioaie şedea pe o bancă. Privirile se aninau de luminile depărtate ale Constanţei; se simţea pornită să se culce în nisipul moale ca o blană şi să-şi îngroape în el braţele goale.
Plopii, mai sus, se încovoiau ascultători şi moleşiţi, căci cerul era tot mai cald, şi vîntul înnebunit se tăvălea pe suprafaţa apelor.
Un pas înăbuşit ca de covoarele unui alcov. Peste speteaza băncii se apleacă un domn cu pălăria în mînă.
O clipă se rostogoliră pe mătasa liniştei sunetele unui motor, şi undeva un automobil fu smuls greoi nemişcării.
Ea nu prea înţelegea, — uitase. Vedea doar gestul şi su-rîsul necunoscutului arătînd înspre Constanţa.
In acelaşi timp maşina aluneca pe terasă, cu ochii orbitori ca de himeră; se opri; se auziră glasuri de argint şi hohote tinere.
Viteza îi risipea şuviţele revărsate pe perinele trăsurii. Şi cerul părea ochilor ei largi şi aţintiţi un catafalc pătat de crizanteme.
152
153
încet, încet îşi întorseseră spatele, fiecare plecat pe cîte un colţ de spetează de la capătul băncii. Şi spate în spate, tăcură prelung, ca de obicei.
DOI
în grădina cu bănci verzi şi lacuri gătite cu stele şi cu panglici de lumini de felinare cîntă muzica într-un chioşc pitit pe insula de castani. Lucrul acesta farmecă pe îndrăgostiţi, căci au venit dinadins ca să viseze, şi muzica ascunsă împrăştie taina locului. Iar un poet care şovăie pe alee, cu mîinile în pustiul buzunarelor, se plînge de dureri de cap şi-şi ascute zadarnic auzul spre grădina cisternelor de sticlă.
Liniştiţi, cu acelaşi pas de plimbare duminicală de ducere la vizită sau la înmormîntarea unei rude . . . S-au îndreptat spre aceeaşi bancă pe care soţul a şters-o mai întîi cu batista. (Ea şi-a burdufit sînii grei într-un pieptar strimt, şi ş-a picat pe gît negii unui vechi colier de mărgean. Şi-a făcut buzele, ochii şi obrajii de patruzeci de ani, graşi). . . El joacă în nisip vîrful unui baston scurt, mai subţire însă ca degetele sale.
S-au aşezat pe bancă pentru că şi ei veniseră să viseze cu dinadinsul.
Mîinile lor s-au dibuit cu nedibăcie şi privirile li s-au căutat cu greutate. Au oftat împreună şi au privit luna plutitoare pe vîrfuri de plop şi pe rîuri de muzică militară; cînd au vrut să-şi surîdă, gura lor a fost sarbădă şi moartă ca în faţa unui bine merci.
Atunci s-au îndîrjit, s-au strîns unul lîngă altul de s-au alipit, şi-au dat s-asculte. Au dat s-asculte prelung ca nişte puncte de suspensiune, puse de banalitatea poeţilor după versul care scrie că moare un corn, undeva, departe. Dar gîndul lor curgea în albia de rufe de casă şi se colbăia în sertarele cu registre de la minister. Noaptea fredona prin flori şi pomi. Veniseră să viseze, ca de demult. Şi priviră cu necaz la îndrăgostiţii ce treceau pe aleele pline de poezia umbrelor. Vremea trecea leneşă, greoaie ca somnul unei negrese. Şi ei,
154
SOCIALISTA
Luna care filozofează la fereastră.
Fluturii de noapte ca nişte frunze uscate se bat de iconiţa linsă de anemia candelei. Vîntul adie prin geamul spart şi zvîntă trupurile goale de pe cele două paturi alipite. Sînt cinci la număr, băieţi şi fete, cari şi-au făcut rugăciunea în cor, s-au bătut ca să-şi facă loc dezveliţi şi să doarmă cu spatele atins de păretele răcoros. Şi-s risipiţi pe suprafaţa cenuşie, în neregulă, ca nişte gunoaie de vrabie pe un acoperiş calcinat de lumină.
Mama doarme între ei cu cămaşa motolită mai sus de genunchii ce-i strîng mîinile încleştate. Spatele se încovoaie uşor, urînd tensiunea braţelor.
Tăcerea rîşneşte între tavan şi duşumele.
De pe scînduri s-a ridicat bărbatul sugrumat de căldura nesomnului. A băut apă din carafa de pe fereastră, a tuşit şi s-a culcat la loc. Fluturii pîlpîie în valul respiraţiilor. El tuşeşte, oftează şi se ridică. Nevasta doarme ca mai nainte, între copii, cu genunchii goi şi pumnii striviţi între ei.
Cînd a deşteptat-o, ea a oftat şi s-a tîrşit mai lîngă el. Nu se întoarce, nu-1 priveşte ... Acuma cască ... Dorm copiii? Şi-a tras cămaşa sus de tot, instinctiv, şi d-abia mai luptă cu somnul.
Groparul îngroapă zgomotele-n aşternuturi; urcă.
îşi afundă gura în sînii ei arămii, moi ca nişte poame putrede, ca să nu-1 audă copiii. Se înghesuie ca să nu-i lovească.
Cu dosul palmei ea şi-a şters fruntea spălată de năduşeală şi" suflă greu sub povară. Şi iat-o în sfîrşit că se trezeşte şi
155
Nu mîncase nimic (dar asta nu e ceva nou).
II durea capul, visa o supă şi o femeie caldă şi un pat cu cearceafuri noi. Dar trebuia să scrie cu orice preţ o poezie pentru Flacăra, ca să-i dea zece lei. îşi aminti de Locusteanu, şi aşternu o înjurătură pe hîrtie, continuînd apoi să-şi sugă creionul-hrană, creionul-ţigară.
Deschise fereastra şi privi spre cer.
Luna bucălată şi rotundă cu un bonet alb pe ţeastă părea o cvadragenară blajină care-şi primeşte amantul cu un surîs. In faţa veşniciei iubitei, Poetul simţi foamea mai crudă şi dorul mai nepotolit; şi calculînd distanţa din ochi, exclamă (teatral) „O, imposibilul hymen!"
O durere-1 duse la masă (birou şi lavoar). Dintr-un sertar scoase un injector şi o sticlă cu leac pentru o boală veche, banală şi îndelungată. Pe stradă fluiera un vardist. O cişmea, eu robinetul uitat deschis, la vecin, poetiza liniştea. Un fluture nocturn intră pe geam şi pudră aerul zburînd.
Şi luminarea, cu limba roşie, agoniza brobonată de steari-nă, parodie intim-prietenoasă a părţii bolnave.
F ARMONICA
A fost. . .
O casă cu mobile vechi şi dereticate la vreme . . . Stăpî-nei, după datina strămoşească, i se zicea ţaţa şi de cînd auzea mereu această strigare, aproape că-şi uitase de adevăratul nume. Fetele erau cinci şi însufleţite de cea mai filială iubire pentru bătrîna care le ocrotea, oarecum din dragoste şi oarecum din interes. Luni seara aveau voie să-şi primească amanţii la ceai, în salon. Se dănţuia, se făcea muzică în două voci, dar niciodată nu s-a auzit la pian Trova-tore*, ca-n poeziile lui Macedonski. Certuri, deloc. Şi dacă vreo altercaţie se ivea intre ţaţă şi fată, fata nu leşina de inimă rea. Ziua, glume şi rîsete pe aceleaşi motive: 1. mai anţărţ, un preot naiv şi tînăr, mutat de curînd în parohie, intrase de zintîi cu Bobotează în casa lor; şi ceva mai tîrziu 2. El vira, cea mai mică şi mai zăpăcită — cu puţină cultură fetele ar fi calificat-o de originală — disperată că nu găsise muşteriu, se caţără pe genunchii statuii lui Rosetti, de unde o culese extazul unui sergent.
Era şi instruită. Ştia să întrebuinţeze cuvintele are talent în chipul următor: amantul ei se numea Roberto, italian cu privirea ca păcura, cîntăreţ din armonică. Şi în serile de re-paos, cînd flacăra lămpii, ca un petic de lună, tremura deasupra mesii, iar fetele şi apaşii tăceau, cu sufletul greu, italianul umfla burduful, crispa degetele-i uscate pe fildeşul clapelor şi inunda încăperea cu armonii tânguitoare.
Iară ţaţa, tinerii şi convivele, ca nişte cutii de rezonanţă, înapoiau după ce melodia exprima cîte un suspin de jale ne-stăpînită... Elvira pironea asupra lui Roberto ochi-i somnoroşi de creolă.
Are talent!
* Trubadur (it).
159
Tăcere . .. Nemişcare. Cloşca cu puii de aur.
Fotografiile din părete, militari (majoritate), civili şi clerici, parcă priveau.
Gelozia însă ciupi inima tuturora. Şi de la o vreme fiecare practicantă, după ce încercase zadarnic să înduplece fidelitatea cîntăreţului, începu să-şi sîcîie amantul. Curînd, cu-rînd, toţi junii cu fular propriu şi şapcă ir oale se căpătuiră cu armonice de gură. Seara, dacă treceai printre casele galbene şi strîmbe ca nişte dinţi stricaţi, cu puţină fantezie te puteai crede în Neapoli. Părea că legioane de pisici se abătuseră asupra mahalalei.
Străzile vuiau. Era o discordanţă ţipătoare care gonea spaţiile şi întărită isteriile. Bagheta lui Dini cu plană în văzduh. Ţaţele neliniştite nu-şi mai găseau locul pe taburel.
întîmplarea, însă, împacă lucrurile, restabili egalitatea şi puse capăt urgiei. Căci unele se gîndeau la blestemul părintelui cu Bobotează.
Tot luni seara: vin, cîntece, sindrofie . . . Unul lîngă altul, Elvira şi Roberto se priveau languros, Mioara făcea pasienţe, Rona scria unei prietene din spital, Lenuţa fredona . . . „valse brune"*.
Cam tîrziu: două fete picoteau. Singură ţaţa, cu părul negru şi lins adus pe lîngă ochii cerniţi, părea dusă pe gînduri. Cu coatele pe masă, sorbea din paharul cu vin, înrourîndu-şi puful buzei. Sub bluza veche, sînii grei, ca nişte saci cu lest, se aflau într-un continuu flux-reflux. Ţigara-i se stinge sfî-rîind în fundul ceştii cu nămol de cafea. Şi cu privirea depărtată şi istovită, păstrînd în colţul gurii un surîs fin ca o coadă de sprinceană, exclamă, clatinînd din cap:
— Am fost frumoasă! ştiam şi franţuzeşte . . .
Fetele nu luară seama. Doar ochii ţaţei se pironiră obstinat pe gura italianului. O apăsare pe picior îl făcu să ia aminte la bătrînă: sînul uriaş se opinti sub haină într-un suspin cu înţelesuri. Elvira simţi o arsură, ca de sărut, pe mucoasa inimii. Celelalte, curioase, înălţară frunţile. Atenţie! Fiecare simţea o mică mulţumire şi dorea izbînda proxenetei. Roberto gîndea: n-are haine, n-are ghete, n-are tutun.
Se sculă . . . întinse mîna.
* Vals brun (fr.).
Ţaţa zîmbi oblic şi strînse dulce din gene ...
In clipa asta, ţin minte toate fetele şi pot fi mărturie la nevoie, Elvira a ţipat şi a căzut. . .
Au părăsit-o sub copaci, pe o bancă, în Cişmigiu; vîntul pianota pe frunze. Iar lacul, între malurile-i' negre, părea ochiul de ţiplă al unui cuptor vulcanic în care ard fău-rindu-se stelele cerului.
Elvira avea temperatură.
160
U — Paradisul suspinelor
DE PROFUNDIS
(însemnări găsite într-unui din tranşeele ce vor înlesni mai tîrziu dresarea sistematică a regiunilor brăzdate de sapele armatelor din 1915).
I
Azi-dimineaţă, cînd mi-am tras cizmele pentru ca să le curăţ de huma şi de rimele ce se subtilizaseră în ele, am constatat cît de mult prieşte regimul subpămîntean plantaţiilor de regimente şi batalioane sădite în calea tunurilor vrăjmaşe. Pe genunchii mei umezi ca nişte rădăcini crescuseră două gutui galbene şi mari, moi şi aburitoare, semn că devenisem, în sfîrşit, fructifer şi eu, în ciuda tovarăşilor de cenaclu din vremurile sterile ale păcii. Desigur, un surplus de sevă, filtrat de vinele noastre prin contactul palidelor tălpi, cu sînul maternal al solului, favoriza această subită eflorescentă de mucegai pe pielea unui camarad, de ciuperci prin urechile şi nările altuia, de gutui pe genunchii mei... şi cum şed acum în capul oaselor, cu pantalonii lăsaţi spre glezne, picioarele mele sînt două linii frînte, şi au căpătîiele îngropate, ca două tulpine seci şi noduroase de viţă de vie, încovoiate sub un muşuroi, ce le apără de gerul iernii. In poza asta mă puteţi găsi totdeauna în zori; şi dacă prietenul meu, Marcel Iancu, m-ar vizita, ar creiona un desen destul de interesant, atît de concentrată mi-e expresia sprîncenelor; ele 'alcătuiesc acolada ce înfăţişează aripele în zbor ale unei păsări siluetate; şi în hruba-mi cvasicirculară, cum stau cu spatele boltit, semăn mult cu Diogene în bolobocul său ca-
vernos. Ca şi dînsul, pentru cîteva clipe, nu port pantaloni, îmi ating cu un deget prudent umflăturile încheieturilor; şi privind la urma albă ce se lărgeşte o clipă, şi apoi se restrînge,  ca şi dînsul cuget.
Din vreme-n vreme (vorba vine, intervalele sînt foarte dese . ..) ţîşneşte din vreo cută a rufariei mele saltul curb al cîte unui bob de mei. Da, da, teoria generaţiei spontanee e adevărată. Asta e concluzia fecundelor mele contemplaţii din zori de ziuă, cînd îmi îmbib paşii cu aer de pivniţă. Boabele de mei au apărut aşa deodată şi s-au înmulţit vertiginos, în toată oştirea. La cea mai mică atingere pe coafura cuiva, ele ţîşnesc nenumărate, şi cad în gol, ca nişte broaşte — o, hiperbola asta! — ce sar în apă, cînd vreun pas inoportun răscoleşte ţărmul.
. . . Vreun recrut sau voluntar soseşte: în mai puţin de cinci minute, pot verifica asupră-i teoria reabilitată a generaţiei spontanee. Dacă voi scăpa cu viaţă, de bună seamă că voi face vîlvă. Deocamdată să-mi opresc bulbul acesta care în alte împrejurări s-ar putea numi cap şi care suferă :— admirabilul! — de heliotropism. Aerul curat şi lumina plouă cu gloanţe.
E stupid să puşcăreşti atîta! Două-trei ore pe zi trebuie să te rezimi de cîte un < parapet şi să faci exerciţii de tragere la ţintă. Ţinta e vie. Ea se numeşte „armata duşmană" şi e la o distanţă de 300 de metri. Din cînd în cînd, cade cîte unul, aşa ca să se odihnească, ca să procure subiect literatorilor: mama de acasă, copiii, soţia sau iubita aşteptătoăre..
Dar plictiseala cea mare e cînd trebuie să fii faţă la o> îngropăciune. Cîte un ofiţer tînăr sau bătrîn — asta depinde de gradul răposatului — se urcă pe movila de pămînt de lîngă mă-nţelegi, şi ţine un panegiric. Oamenii ăştia ne vorbesc neîncetat de patrie şi datorie.
Pe locotenentul meu, foarte june, mereu congestionat, îl. sugrumă gulerul înalt al îngîmfării. Locuieşte într-un tub de fontă, e elocvent, şi foarte deştept. In interesul disciplinei de fier, şi-a osîndit ordonanţa vinovată de nu ştiu ce delicte-să-i sape în fiecare dimineaţă cîte o miniatură de latrină, — o latrină personală. Un fel, dintre atîtea, de a-ţi manifesta neţărmurita dragoste de pămînt; să-ngraşi cu fecalele tale
162
163
1:
ogorul străinilor! Pildă extraregulamentară, abnegaţie nouă, realistă!
Am făcut o plimbare, pe soare, pe o potecă mascată de un crîng printre hoituri de cai, de boi şi de oameni. Buna-cu-viinţă mă sileşte să pun la sfîrşitul acestei enumeraţiuni numele speţei din care fac parte. Puţintică politică şi reverie acolo unde n-auzi decît porunci şi totul e livid şi rece ca un vis urît: Mă gîndeam deci, cu o dulceagă înduioşare, la iubita mea dintr-un oraş de la frontiera invadată, o domnişoară cu trăsături pure şi cu ochelari rigizi pe nasul doct şi alb, ceea ce-i dădea o înfăţişare şi mai doctă cînd ne aplecam pe opera filozofului Lao-Tsi (Tao-te-King).
Şi deodată:
Rappelez-vous l'objet que nous vîmes, mon âme, Ce beau niatin ă" ete si doux: Au detour d'un sentier, une charogne infame Sur un Ut seme de cailloux,
Les jambes en l'air comme une femme lubrique ... *
Vai, asexuată intelectuală, năvălitorii au respectat oare întîrziata virginitate? Ochelarii tăi rigizi i-au oprit — sau tu ţi-ai adus aminte, încet, că eşti femeie, ca semnele tale dispreţuite? Iată, te văd, ca pe acest indecent, tes jambes en l'air.
Şi le întrevăd fine, prin tensiunea ciorapilor. Cum vei roşi cînd mă voi întoarce, — poate-ai murit, păcat, un prilej minunat de observaţie pierdut! Şi-n schimb un prilej de poezie:
* O, suflete, -aminteşte-ţi priveliştea murdară
Ce-atît de mult cîndva ne-a umilit In dimineaţa-aceea cu molcom cer de vară:
Un hoit scîrbos, pe un prundiş zvîrlit,
îşi desfăcea asemeni unei femei obscene Picioarele...
cu   picioarele-n   sus (fr.).
(Baudelaire, Un hoit — în trad. lui Al. Philippide)
164
Et pourtant vous serez semblabe ă cette ordure, A cette horrible infection, Etoile de mes yeux, soleil de ma nature, Vous, mon ange et ma passion!*
Şi deranjînd nişte corbi înfipţi în coca dospită a unui pîntec-cozonac, m-am aşezat pe un bolovan din apropiere şi — coatele pe genunchi, fruntea între mîini — am meditat pînă cînd zbîrnîie, în întuneric, un tambur întărîtat.
* Şi totuşi ai să semeni cu-această îngrozitoare Putreziciune  cu  duhoare grea, Tu, ochilor mei astru şi firii mele soare, Tu, îngerul şi pasiunea mea!
(Baudelaire, Un hoit — în trad.
lui  Al. Philippide>
DE PROFUNDIS Alte note
De sub pămînt simţim seva primăverii urcînd în rădăcini uriaşe de arbori cruţaţi. Satul lîngă care locuim e părăsit de mult. Casele albe au rămas pustii — ziduri izolate — arată ca nişte dinţi crenelurile brodate de bombardamente. Acoperişuri pletoase de tufă zac decapitate pe cîte o movilă, iar cînd vîntul suflă, moara singuratică se exaspera şi cheamă.
Corbii s-au rărit.
De teama obuzelor cari roiesc pretutindeni, ca nişte cărăbuşi plictisiţi, nu ne mai părăsim mormintele noastre anticipate. Doar caii sînt scoşi cîteva ore pe zi şi lăsaţi pe cîm-pie, şi nimănui nu-i prieşte pînă-ntr-atît viaţa de biurocrat a războinicului din 1915.
S-au lenevit de îngrăşare şi goarnele nu le mai înfioară coama şi urechile erectile . . . Rezultatele regimului se cam asemuiesc la cai şi oameni. Noi însă nu ne-am îngrăşat. Din cei ce ne vom întoarce acasă, mulţi arătăm încheieturi răsucite de reumatisme, ca nişte rufe umede şi stoarse. Şi, în şale, purtăm resorturile în spirală ale unui lumbago incurabil.
Dar ne-am vindecat de unele achiziţii obligatorii de în-văţămînt primar. De-acum, ofiţerii ştiu că-şi îmbărbătează mai mult soldatul cu o ţigară, cu o cămaşă curată decît cu vocabulele ce-i alcătuiesc repertoriul educativ. Ca şi pe cai, trompetele ne agasează ori ne lasă reci, cum ne lasă reci priveliştea pilniilor de gramafon într-un oraş de provincie. Insignele şi steagurile sînt de prisos cu desăvîrşire; fîlfîirea lor coloritoare dă de veste duşmanului. Stegarul însă le strînge cu grije, ca şi cum ar fi păstrătorul unor făşii de curcubeu.
Iată că şi luptele încetează. Ce mai aşteptăm? Cu venirea primăverii, prin trupurile noastre mucezite mai trece un fior pe care-1 tălmăceşte frenetic şi sonor nechezatul cailor de-afa-ră. Odinioară treceam prin sate şi oraşe prietene ori duşmane, săream uluci şi forţam uşi, pe cînd Ei poate treceau
frontiera prin alte puncte şi se răzbunau. Şi sînt foarte calm cînd mă gîndesc la siluirile reciproce. — Nu-i oare cel mai firesc mijloc pentru asigurarea păcii între popoare încrucişarea lor? Războiul — cel mai minunat prilej. Mîine vom avea o generaţie franco-germană ori germano-rusă — ce vis frumos! — care nu va fi purtată de războaie.
Deci regret lunile trecute, cînd după marşuri şi lupte deschise, muşcam din sînul unei femei învinse, cum muşcă pămîntul cei răniţi de moarte, şi cînd prada se zbătea ca zguduită de tetanos.
Şi cum stau pe un bolovan de glod înţelenit în fibre de rădăcini, văd ochii bărbaţilor flămînziţi strălucind ca nişte flori de funingine în penumbră. întunericul ne-a înfrumuseţat tuturor ochii. Cearcăne violete ne îmbolnăvesc poetic pleoapele şi pupilele s-au lărgit ca şi cum Vii le-am hrănit cu beladonă. Sîntem trupe de prima linie şi cînd tăcem simţim care e gîndul nostru intens şi anxios. Şi în somn, cînd între-deschidem genele, coifurile de fier iau rotunjimi poleite de şolduri, şi-n leşia semiobscurităţii steguleţele par pînze muiate în sînge virginal.
Escadronul nostru e poate uitat. Fiecare santinelă, fiecare unitate covîrşită de singurătate îşi închipuie, în război, că e uitată. Şi unde ne-ar fi mînat plictiseala sau deznădejdea dacă nu descopeream împrejurarea de roman banal pe care o voi povesti, fără, fără literatură. Puţin din tonul 1830:
. . . Micul voluntar D. Pe faţa lui se curbaseră cele mai elegante şi mai delicioase cearcăne. Nouă ne explicase cu uşurinţă glasul său clar şi făptura-i fină şi străvezie: era bolnav de piept. Bineînţeles că la ordonarea mobilizării — motivul e vechi — nu putea el singur să rămînă în oraşul părăsit de oamenii valizi.
Il crezusem. Ne plăceau gesturile şi mişcările sale, talia subţire. Cînd se încingea cu centironul, părea că pune mîna pe o zgardă luxoasă pentru un ogar nordic şi zvelt. Umbla cu puşca sau cu sabia, minuţios, ca şi cum ar fi fost vorba de pile şi foarfece pentru unghii. Chipiul şi-1 aşeza cam brusc pe capul cu plete tunse. Şi atunci, privirea lui căuta în faţă o oglindă absentă. Şi era spîn. Nu se împrietenise cu nimeni dintre noi. Ne răzbunam cu ironii tainice asupra raporturilor nenaturale de prea dulce prietenie între voluntar şi căpita-
166
167
nul C. (vă spun: asta e o întîmplare mai autentică decît un roman de senzaţie — ce-mi pasă dacă discuţia mă obligă să fiu misterios în numiri, ca într-un roman de senzaţie!).
Cît timp a plîns D. moartea vitejească a ofiţerului, glumele noastre conteniră. Durerea lui excesivă — în campanie te obişnuieşti cu moartea rudelor sau a prietenilor — ne confirmase bănuielile. Şi într-o seară de melancolie enervată, pe cînd stam mai mulţi trîntiţi într-un şanţ cu noroi şi iarbă proaspătă, simţeam cum ne gîndim împreună la voluntarul inconsolabil.
Ziua, fumînd, ori jucînd cărţi, ne disputam pe tăcute si cu nepăsare locul de lîngă D., în jurul tobei rotunde. Cînd cineva-şi trecea braţul prieteneşte pe după talia lui, priveam aiurea. In orele de puşcărie, cei doi vecini ai săi, rezemaţi de malul pămîntos, uitau să încarce şi să mai tragă. Amabilităţile înfloreau, ca-n preajma unei cochete: se ofereau ţigări, după încetarea focului i se aducea apă ca să-şi spele mîinile mici şi faţa înnegrită.
La întorsul lung în tranşee, pe înserate, ne înlăturam, căci fiecine căuta să-i ţină singur tovărăşie. Şi apoi gîndeam la fel: De bună seamă, aveam de-a face cu o femeie exaltată care-şi urmase logodnicul ori amantul pe cîmpul de război.
Şi o dată furăm deşteptaţi pe la miezul nopţii de un ordin. Sergentul-major alcătui patrula. Trebuia să trezim şi pe D., să-1 luăm cu noi. Un soldat îl apucă de braţ şi ochii noştri văzură cum i se înfundau lenevos degetele în carnea moale. In aceeaşi clipă alte patru-cinci mîini se întinseră asupra adormitului: „aide, scoală, vino cu noi!" Mai mulţi camarazi ridică creştetele. înţeleg că e vorba de o recunoaştere, şi înţelegeam că sînt neliniştiţi, că sînt geloşi. Iată că unul exclamă: „lăsaţi-1 săracul, e obosit şi bolnav". Dar se răsteşte la ei sergentul, iar somnorosul D. sare hotărît în picioare.
La jemme est jaite pour le delassement du guerrier.*
In noaptea aceea, cînd ne-am îndepărtat în cîmp, D. fu trîntitâ lîngă o movilă de către cineva din patrulă. Nimeni nu se împotrivi, — furăm pe dată complici. Şi acum din subiectul acesta povestit fără emoţiune cine vrea să facă literatură?
* Femeia e menită desfătării războinicului (fr. — citat din Nietz-sche).
CHBONIQUE VILLAGEOISE'
Cinci dimineaţa. Observ că aseară am făcut către sfîrşitul înseninării mele literatură, şi încă din cea mai proastă.^
Literatura mă persecută. îmi e iremediabil antipatică.
Vreau ca jurnalul acesta să fie ferit de literatură.
M-am sculat de dimineaţă ca să văd răsăritul soarelui... (Această mărturisire nu sună a început de compoziţie literară? Nu! — pentru că intenţia mea sinceră şi blamabilă a fost să văd răsăritul soarelui. Dar cauza? n-am mărturisit-o: nişte purici, stelniţe, sau alt gen de asemenea insecte. Dacă, providenţial, aş seri o poemă lirico-descriptivă prea frumoasă, Poezia ar datora recunoştinţă puricilor. Asta e o constatare cu o mărgea de filozofie într-însa).
In sfîrşit, pe cînd mă îmbrăcam tremurînd — frigul a început şi mi-s extremităţile îngheţate — soarele grăbindu-se mai mult decît mine şi-a zbîrlit capul de după deal, ca un copil ce priveşte pe deasupra ulucilor într-o grădină cu fructe.
Am pierdut un prilej de contemplaţie. Descrierea unui răsărit sau unui apus e primul subiect al începătorilor.
Prilej mereu reînnoit de însemnări mi-literare. >
Doamna Mironescu — gazda — s-a deşteptat de mult.
O văd în curtea ei pătată de nori şi soare tînăr de zece } minute. Dă de mîncare păsărilor cari ridică spre zeiţa lor i domestică imnul lor cotidian de slavă şi recunoştinţă. Cineva \ strangulează popoare de cocoşi, căci din patru puncte cardi-* nale se înfig în auz strigăte gîtuite şi pierdute de dezis nădejde.
I Cînd strigă un cocoş cineva îi smulge întins gumelasticul
I limbei din larynx; şi el întinde capul cu ochii pe jumătate 1      întinşi, după trăsătură.
* Cronică de ţară (fr.).
168
169
Bisericuţa de departe e muzicală cu clopotul ei vibrant şi intim ca un ceasornic de perete. Are sonorităţi de salon.
Totuşi pe acest sat planează duhul lui Coşbuc: copiii doamnei Mironescu (Sică şi Aurel) îmi aduc o vacă în ogradă, căci la mine e mai multă iarbă. Ugerele sînt fragede şi pline şi botul se rumeneşte în rouă. Să umbli toată viaţa cu nările în umezeală, — iată de ce guturaiul ierbivorelor e veşnic. Lunecînd botul în pămînt cu noroi sau cu praf de lumină, ochii adînci ai dobitocului privesc totdeauna spre cer. Asta e poezia atenuată de urmele ce scapă cu zgomot flasc dintre spatele ascuţit.
Şi acum toată figurantura: cîinii la gardurile împletite, mugetele, ca răcnite de guri de pivniţă, în parlamentare înter-gospodărească; pe drum, carele idilice cu vite de var murdar; femei cu noroi crăpat pe călcîie şi ţăranii neprimeniţi sub brîul de sînge vechi, — asta într-o lumină de Norvegia. Şi între pomi, fardat uşor în violet, satul de cărţi de joc, ciugulit la interval de cumpenele puţurilor; căci cumpenele sînt gîturi de păsări enorme, sau de girafe, ce se apleacă încet, scîrţîind (poporanism! ah!).
... Ce citesc astăzi?
Nenumărate pietricele rotunde se freacă în palme invizibile şi imită minunat cîntecul sterp al vrăbiilor, — zgomotul scrîşneşte într-adevăr din ramuri.
Trece moş Vasile Ivaşcu, îmi aduce poame şi mă va întreba desigur despre războiul european. Ei, asta-i acum!
Am neglijat: guiţă un porc. Persistă! Mi-amintesc de definiţia unui profesor: „porcul e un animal care mănîncă de toate".
Profesorul meu nu generaliza niciodată.
SCHIŢE IN CÎMP
CASA ALBA
Casa din care stăpîna lipseşte a rămas în plin cîmp în paza păsărilor de curte. Ele-şi duc din loc în loc petele albe sau colorate la două palme de pămînt, căci nu sînt mai înalte decît iarba, care le depăşeşte şi le îmbrăţişează ca o carte întredeschisă.
Pridvorul are scînduri albe şi sonore. Ziua, din el se umple de răcoare şi de umbră străbătînd prin iedera de pe stîlrî şi viţa sălbatică.
Uşi încuiate, ferestre închise, perdele albe ca în şcolile de fete, ca în spitalele de copii.
Soarele se .înteţeşte în grădina pătrată, peste pomii sădiţi la depărtări măsurate, peste păsările cari şi-au risipit paza de jur împrejurul locuinţei, şi vezi cîte una aţintită înspre zări, cu vis în ochiul spălăcit, pentru ca mai deplin să asculte zvonurile cîmpiei.
Stăpîna casei încă nu s-a întors. Viaţa pe care a lăsat-o dăinuie în numele ei între laturile gardului pătrat, dăinuie cu ferestre, cu storuri, cu pridvor, cu păsări, cu lumini, cu umbră.
Stăpîna casei s-a dus să cumpere, poate, ceva. E veselă sau e mîhnită, sufletul ei se împarte în potrivnice năzuinţi, cari îşi caută, prin chin, împăcarea pe cînd creşte în gîndul ei învăţătura că timpul se sfîrşeşte în zadar şi lung ca un vaier.
Dar viaţa ei e casa de var, cu iederă, cu fîntînă, păsări şi soare. Stăpîna ce lipseşte şi-a părăsit taina pe care o dibuia fără să o vadă.
Un stol de vrăbii se abate în cerdacul unde se găseşte mei, şi vin aşa de sus, încît se crede că le-a trimis Dumnezeu.
171
PORUMBARUL
Vrei poate un porumbar înalt ca un trup din care să plece porumbeii în buchete? Cînd ai să-i priveşti, am să-ţi văd lumina ochilor  şi  are  să  fie  două  pete  de  culoare  mai j mult în aerul albastru ca o panglică pe care o purtai anul ! trecut. I
Vrei să mergem lîngă fîntina de metal verde vechi? Apa | are să curgă, sînt sigur că o să-ţi placă şuvoiul spart pe lespezi şi risipit printre pietriş.
Vrei poate să te odihneşti pe banca de piatră? De ce nu-ţi mai chinuieşti puţin picioarele mici şi nu mai asuzi în rochia ta?
i !
SALCIA
Salcia tremură peste apa încropită.
Tremură ca o fată uitată de dragoste şi care a venit să moară aci, — peste apele moarte unde împărătesc broaşte.
Şi fiorii o scutură cînd ies bivolii din baltă şi-şi freacă de coaja ei spinarea scorţoasă.
Salcia are în trunchiul ei, puse de mult, o icoană ştearsă şi o cruce.
de tuci nu se contopesc mai fericit ca în bruma amurgului şi a bălţii.
Soarele vaporos şi haotic apune peste noroaiele roşii. E o clipă din zămislirea nesigură a lumii dintîi: un suflet se trage din pămînt şi urcă malul, tîrîndu-şi pulpana de lut ud, smul-gîndu-şi trup puternic din diformitatea primitivă. Bivolul priveşte jalnic zările, ca în minutul cînd verva greoaie a naturii 1-a înfăptuit. E ceasul lui, e ceasul ales al simţirilor confuze, al amintirii ce se precizează, neînţeleasă, în tristeţă. Planeta se afundă în umbre, sînt cîmpii acvatice şi întunecoase, sub declinul soarelui pătimaş. Cirezile stăpînesc prin smîrcuri şi vor stărui cu puterea celui dintîi gest al vieţii în căptuşeala elementară a naturii.
In chip de bivoli, timpurile s-au ridicat de atunci şi au pornit încoace, dureros, pentru că fiece rupere din repaos este chin ...
BIVOL
Pe netedul drumului dogorit, copita lor pipăie, şi le tremură genunchii, fiindcă pasul lor păstrează deprinderea pămîntului nesigur şi fugace a celui dintîi început.
O agonie neîncetată le gîfîie plăminii, şi ochii de întuneric răsfrîng din orice rază durerea unui suvenir atît. de vechi că s-a uitat. Atît de vechi că mintea lor inertă păstrează doar simţirea ei prin chin. Şi totdeauna au o lacrimă în privirea grea.
Şi nicăieri nu-şi presimt ei moartea mai plăcut decît in mocirla fecundată de soare a fluviului. Nicăieri spinările lor
172
GREŞEALA LUI AMEDEU CU ANNE-MARIE
începusem să-1 cunosc cînd, ca miezul de banană, ai strălucit între două stînci, adormită. Atîta vreme depărtat de lume, începusem să-i uit făpturile şi să nu le mai dau lor nici o însemnătate. întrebările îmi clădiseră trepte pînă aproape de El, şi de sub El tot ce vedeam era foarte mic, şi nimic cu neputinţă. Linia zărilor, bolta, pata blănoasă a lunii şi pumnul de stele zvîrlit pe mătăsării erau un cadru foarte simplu şi mă învăţau cum trebuie să fie cugetul omului, viaţa lui, şi cum orice ciudăţenie de amănunt este cuprinsă în limpezime şi măreţie. M-am apropiat deci fără mirare şi emoţie de tine, Sirenă, şi poate că nu vroiam nici să te privesc, căci amiaza urca şi arcul meu nu culcase încă nici o vietate. Nu ştiu de ce crezui că eşti şi tu o naufragiată de pe pachebotul care într-o noapte de pămîntească spaimă s-a cufundat ca o gură într-un sîn, în ape. înnebunire pentru cei de pe bord, dezbrăcaţi şi buimaci chemînd nădejdea. Pe cînd dacă acel căpitan alb, sculptat la postul său, ar fi privit înecul de la o depărtare de unde frămîntarea şi chinul călătorilor se şterge, corabia tragică, lovită aspru de valuri, s-ar fi părut că piere foarte lin în respirarea mării, un bloc de fier şi lemn mai mult pe funduri. Căci bărcile febrile cari sar ca broaştele de pe nufăr şi pipăie pe talazuri calea către uscat, sînt doar pentru ochii unui observator apropiat groaznice şi numai întru-cît aceasta nu se dezbăra de străvechea minciună că omul e măsura tuturor lucrurilor.
Te-am deşteptat, — pescăruşii ciugulitori de hoituri nu te înspumaseră cu aripile lor, — ţi-am făcut semn să mă urmezi spre pădurea cu vînat dulce, şi foarte nefolositor a fost că te-ai înfăşurat mai strîns în văluri, să nu ţi se mai vadă carnea. Şi mi-ai spus că te cheamă Anne-Marie.
A doua zi izbucnise soarele cînd te-am găsit, goală ca o larvă, pe plajă, cu gleznele goale în sare şi pescuind stri-
dii. Valvele apucate cu degete moi în cari se îngropau zimţii le deschideai şi lipeai gingiile de acea pulpă vie, smulsă cu nesaţ sidefului. Am băgat de seamă la genunchii rotunzi ca pietricelele de prund, cari se înţepeneau de cîte ori ru-peai prada, şi ochii tari cer cetind bancul. Şi rîdeai. Deasupra era faleza de pe care mă rugam.
Paşii tăi care se apropiară goi şi tainici, — îi aşteptam.
Lîngă mine, trupul tău de viespe, lîngă braţele mele înălţate încordat, lianele braţelor tale; păreai plămădirea biblică din coasta mea, ca să simt orgoliul omului. Ţi-am zis psalmii mei, şi ruga în doi era mai arzătoare. Dar gîndul te întreba, rătăcit de azur, ca un cerb care dă tîrcoale locuinţelor din codri: ştii tu cui ne rugăm? Crezi că e cel chemat şi prezent în biserici şi cel din cartea de percepte şi aştepţi de la mine cuvîntul ori privirea care linişteşte şi leagănă extazul isteriei.
Şi pentru că nu ştii ceea ce sînt pe cale să ştiu, de ce n-aş fi eu profetul veacului nou? în norul zării, cînd e multă lumină, se vede granitul altor insule —■ de bună seamă că într-o zi vom trece printre popoare fără credinţă, ori cu templele mucegăite de arama idolilor. Dar pînă atunci, dacă aş încerca să stîrpesc, cu zgomot de icoane sparte in praf, în tine credinţa veche, să dobor pe Iehova, ca pe o pasăre împăiată dintr-o firidă, te-ai înspăimînta şi ai fugi şi poate că de acum n-aş mai putea trăi singur.
Să te atrag deci, să te stăpînesc, şi în preajma mea, în noaptea caldă sub lună, să vorbim îndelung şi întrebat.
Şi pentru o vreme, în locul divinităţii mizerabile răsfrîntă din tine, de ce n-aş fi eu Puternicul şi Proorocul?
Gîndurile mele cădeau cu înduplecare şi aprindeau, în ochii cari mă ascultau, diamante. Dar odată te-ai agăţat de mine ca de o cruce, şi un pîntec moale îmi acoperi coapsele, — trebuie, mi-am zis slăbind sub pletele tale, trebuie să devii soţie liniştită şi mamă, ca să mă poţi înţelege. Şi apoi: un copil crescut în religia mea?
Astfel mi-am minţit slăbiciunea.
174
175
Şi de-abia mai regret zilele cînd nu-mi împărtăşisem puterea şi singurătatea cu o muiere. Ea îmi aprinde mîna, noaptea, cînd paşii trosnesc pe vreascurile pădurii, să ascultăm freamătul umbrelor şi suflul jivinelor, acolo unde urcă prin parfumuri flori grele, acrimea crupelor în rut.
Şi în creierul meu covîrşit suie cu sîngele aceeaşi pornire din vremea cînd rătăceam stingher. Dar avîntul şi evlavia se preschimbă şi sfîrşesc în palmele moi cari aşteaptă, neîndurat aşteaptă, cu dezmierdarea lor aşezată pe creştetul supus.
GLASURILE VIEŢII
Zori de zi. Observi că toată noaptea duhurile bune sau rele au cutreierat, căci pe la ferestre, după perdele, se perindă vag ultimele rochii. Şi deodată, ca dintr-un mormînt, din patul alb te deştepţi. Răsună în tine zguduirea pămîntului: un vehicul greu s-a urnit pe caldarîm, cel dintîi. Şi la geamuri înzorirea se spălăceşte. E ca o toamnă în care alburesc funigei. E ca o cămară uitată, în casa de la moşie, unde s-au strîns, pentru perne şi saltele, fulgii cari tresar, puzderie, din coşuri, cînd împingi uşa.
Alte roţi: se deşteaptă oraşul. E încă foarte devreme, numeri scurt pe bătaia unui orologiu. Ca în faţa unei revelaţii, asculţi viaţa, o asculţi. Se adaogă o voce, paşi, — s-a schimbat sergentul de noapte. Şi de-abia te dumireşti că în arborii din curte şi de pe stradă au ciripit, de un ceas, vrăbiile. Iei aminte acum la cîntecul cocoşilor şi simţi că e atît de veşnic, încît l-ai auzit fără să ştii, ţîşnlnd din toate cutele nopţii. S-a contopit în tine cu prima impresie izbită de pojghiţa somnului. Din curţile întunecate, strigătele lor roşii au pornit, legind firele fiinţei, întrerupte, închegînd într-o mişcare de sunet spaţiul desfăcut în bezne şi inert. Cocoşii: puncte de veghe în moartea emisferei şi de raliere. Pentru arborii cu păsări, pentru iarba cu vietăţi, pentru pămîntul plin de corturi şi de dormitoare. Faruri sonore şi minuscule ale existenţei naufragiate în somn, cuvîntul vostru înmiit scapără pe tăcerile planetei; din grădini în grădini pînă la barieră şi către el răspunsul cocoşului rustic, din ogradă. Şi de aci, din fermă în fermă, satele se leagă şi comunică pină într-altă margine de altă cetate. Şi astfel, sub stele, peste cîmpuri, ape şi păduri în cari cîntă cocoşul sălbatec, cîntecul lor se opreşte cu ţipăt de valul oceanului. Şi pămîntul prin văzduhurile surde se rostogoleşte tăcut. Auzi, Sabaoth, echipajul lor, semnalînd
12 — Paradisul suspinelor
177
o constelaţie în zare, o cometă în zenit, un meteor, sau etapa unui nou răsărit de-a curmezişul călătoriei dezlănţuite către ziua de apoi? Presimte cineva în ei pe trîmbiţaşii judecăţii din urmă? Undeva, desigur, în penumbrele vegetale de la ecuator, lîngă o cataractă, pe vîrf, ascultă Cocoşul Alb, căpitan trufaş, semnalele ostaşilor înaripaţi ce duc corabia cu prora de gheaţă prin golul roşu al lumilor. (Ceilalţi din jumătatea însorită aşteaptă ora schimbului cu nepăsare).
Cocoşi eterni, veţi suna din gîtlej şi aripi, destul de tare, lîngă mormîntul meu preacreştin? In pieptul vostru cu platoşă de aur cîntă aspru melodia vieţii. Căci pe urmă de-abia vin clopotele, uzinele, roţile, oamenii...
PREUMBLARE
Ce subţiri se ţes ramurile pe adîncul cerului! In parcul comunal numai trunchiuri tăcute şi bănci putrezesc. Caută.
Aci, sub zăpadă, sînt frunze şi o carte lăsată dinadins. Ştiu bine că cineva, dinadins, a uitat astă-toamnă o carte aci.
Vino unde încep potecile. Gardianul aprinde felinarele. In zidul din fund găsim o portiţă. O cunosc. Dincolo de ea e cîmpia de la marginea oraşului. Iţi speli privirea în mai mult spaţiu.
O stea palidă se limpezeşte în apa văzduhului. Ca un cimitir se prăvale iarna prin care răzbesc mărăcini.
Vino. Uită manifestele de înfrăţire şi îndemnul să te cufunzi în viaţa veacului. Am să te învăţ cît sîntem de singuri şi cum creşte restriştea din noi.
In zări, iată, se ivesc beznele.
SFÎRŞIT DE VACANŢA
băsmeau la focul ofticos al dormitoarelor cei ce se întorceau din răgazul din sat, nouă, celor ce nu cunoşteam nici cîmpul, nici cerul, nici animalele cari ispiteau vîrstă noastră prietenă decît din spusele lor.
Şi acum, cînd alţii povestesc la fel, m-aş duce lîngă feţele lor luminate, în micul cerc atent şi minunat. Dar s-ar face tăcere la ivirea mea.
D-nei Smaranda Florescu
Azi au sosit în trăsura grea şi-nnoroiată de copii de şcoală. Sînt mai mari, mai negri de cum au plecat, o ştiu, deşi nu-i cunoaştem. Sînt poate prietenii mei, i-am văzut de demult, şi le-am uitat de nume şi de chip de cînd eram laolaltă închişi de după acelaşi zid.
Strîng pleoapele, să-mi aduc aminte. Cei doi fraţi întorşi în trăsura grea de ţară şi cari privesc cu ochi proaspeţi oraşul, şi li s-au ars obrajii, şi le-au crăpat buzele de ger, merg să-şi regăsească tovarăşii, dormitorul, cărţile, poveştile. La fel se întîmpla şi altădată cînd îi aşteptau pe tovarăşii mei, cari erau alţii desigur, şi erau totuşi, atît de duios, aceeaşi. Aveau asupra noastră, copii de oraş, o definitivă superioritate, ei care plecau în fiece ajun de sărbători, în trăsuri încăpătoare şi ferecate, către vreun sat de lîngă o mică gară.
Era în noi toţi o nostalgie de cîmpuri, de zări, de păduri, şi de aceea îi însoţea închipuirea noastră nelămurit melancolică şi geloasă.
Aveau cai şi le ştiau porecla şi apucăturile. Trăiau aproape de păsările curţii şi de dobitoacele casei, de vite şi de turme şi le cunoşteau năravul şi îngrijirea . . . Dulăi fioroşi păzeau cu veriga de-a lungul unei sîrme. Cîinii ciobăneşti umpleau cerul nopţii cu alarma lor şi ageri îşi sfîrîiau pe poleiuri urmărirea lupilor fugăriţi. Jivine rele ocoleau locaşul de vacanţă, căci se zvonea despre urme de urşi, ori de o scroafă mistreaţă, cu ceata ei de pui colţoşi. Hoţi atacau tîrziu hambarele, pîn-dari trimeteau pocnete în noapte, logofeţi cu ceas şi chimir călăreau buiestraşi hăt în cîmpuri, pe margini de zare. Fete în strai colorat şi flăcăi, apoi cîrciumari şi hanuri unde se întîmplau înjunghieri şi răpiri. Şi totdeauna, în vacanţă, sosea pe lume un mînz nou, sau un viţel cu abur în bot. Aşa
180
ÎN TRENUL 121
Umbra îndărătnică a unei dimineţi de iarnă între catifelele vagonului. In tavan, văpaia plăpîndă, ca o buclă uitată într-o biblie neagră. Cei doi fraţi, faţă în faţă, mă obsedează. Sînt la fel de mari, în vestminte străine, încheiate strîns, de călătorie. Şi-au atîrnat scurteicile îmblănite şi le văd gîturile ocrotite în linuri, pieptarele din păr de cămilă ivindu-se de sub mînecile hainei peste încheieturile pumnilor, împodobiţi cu brăţări de piele pentru cămeşile de aur ale ceasornicelor.
Ghetrele lor înalte sînt tot atît de fine ca şi pielăria colorată ca o floare a valizelor. Două volume, puse la îndemînă, amintesc aţipirea sub lună a unor pleoape, cele mai grele, într-o ţară din Sud. Cei doi fraţi poartă pe braţul voinic o fîşie de doliu şi pe umerii largi un gît strujit şi două capete albe, fără sex. Părul lucios, dat pe spate, precizează perfecţiunea sferică a ţestelor mici. Trăsăturile decurg conform unei geometrii stricte, una dintr-alta, către un ansamblu comparat de tinereţă inexpresivă. Dacă îi scrutez, descopăr deosebiri, — fraţii desigur nu sînt gemeni. Dar ceea ce îi confundă şi îi amestecă fără cruţare e atonia indescriptibilă a privirii lor care nu priveşte, e simetria fără viaţă a efigiei lor de monedă sau mai curînd de vitrină. încerc să-mi reprezint chipul unuia îmbătrînit cu douăzeci de ani. Sînge pe opacul scleroticei, scobituri în tîmple, cuperoză pe obraji, osînză sub bărbie, o îndestulare scîrbită în colţul buzelor. Dar celălalt va fi la fel.
Călătoresc, fără îndoială, către moşia moştenită pe care o exploatează amîndoi. Nu schimbă cuvinte ca oamenii cari pornesc la o corvoadă cunoscută fără incidente şi fără sur-
prindere. Nu se uită pe fereastră la priveliştea indiferentă ca apa dintr-un lighean.
Mişcările sînt conţinute şi depline ca ale unui jucător de biliard. O, fraţilor, să nu fiţi decît nişte meşteri în ale biliardului? Cum leagănă trenul capul vostru preţios şi fără grijă!
Superbă e liniştea făpturii voastre bune de prăsilă. Dar puneţi oare patimă în asta? Nimic nu se răsuceşte şi nu roade în mărul vieţii neruşinat?
Vreau pentru arătarea lor, amfora aspră, inconştientă a vînătorului, vreau cruzimea dispreţuitoare a boierului, pofta de stăpînire şi priapismul leneşului puternic, sau cel puţin setea de bani, darul beţiei, ori un viciu viclean, autoflagelaţia, scatofagismul, necromania, homosexualitatea, orice, în afara gimnasticii saloniere a biliardului, în afara moţăielii statuare a capetelor păpuşăreşti din tren.
Fraţilor, îi interpelez mintal, în inspiraţie bruscă, şi-mi înfig căutăturile în ei, poate alta e taina vieţii voastre învelită în piei de şopîrlă şi sobol, căptuşită cu aur şi platină, stropită cu apă de păr, descîntată cu valsuri pe cuvinte . . . Un cataclism sentimental, desigur, le-a strivit sub greutatea renunţărilor corola suavă a simţirii, şi numai tinereţea lor supravieţuieşte, ca o faţadă, în care s-au stins ferestrele.
De aceea privirea lor nu mai visează, nici nu se uită, de aceea stau neclintite firele de păr peste fruntea netedă ca gheaţa. Cei doi fraţi iubeau, negreşit, aceeaşi femeie, şi din dragostea lor au făcut un rug şi o flacără, şi au risipit pe urmă cenuşa în vînt. De atunci se întorc mereu în părăgini-tele grădini strămoşeşti cari le-au turnat în suflete marea lor tăcere, şi laolaltă rătăcesc pe năpăditele cărări, drepţi şi mîndri încă, pe sub frunzele unde singur aiurează cucul. . .
— Aveţi un chibrit, vă rog?
Surprins, îmi caut amnarul, scapăr şi aprind corectei figuri ţigara:
— Mersi. ..
Deodată mă cuprinde regretul că pierd cel mai bun prilej de-a intra în vorbă. Mă precipit:
— Aveţi poate o ţigară?
— Mă rog!
Conversaţia cădea iremediabil. Cu încăpăţînare, continuai:
182
183
— Mă iertaţi, d-le, aş vrea să ştiu dacă volumul legat de d-voastră nu e cumva un exemplar din Les Regrets* ediţia unică, numerotată şi intruvabilă a lui Van Rauk, Amsterdam, 1672.
— Vă înşelaţi, domnule: e noul indicator de căi ferate si maritime, Bucureşti, 1921 .. .
ZVONURI
1
* Poarta parcului împinsă fu pieptene de fier prin noaptea
dinăuntru.
Paşii pipăie aleea; în şuba umbrelor dese — suflet, mireasma şi tăcerea crengilor ghicite.
Pînda tainelor nepătrunse, din aur aprins în puncte, ţintesc.
Deodată se năzare pretutindeni cretă, fuga trupurilor, foile moarte fulgerînd.
Statuile îşi reluară soclurile, luna în sfîrşit, torenţială, restabili liniile şi chiar unele contururi şi frunze scumpite cu polei.
Crescu vuietul de grindină al fîntînii suitoare în eternitatea ei de argint.
Tăcerea se sparse pe clapele broaştelor nevăzute în ţărmul gras.
Hotărît, parcul îşi relua normalele aspecte, mister întrerupt, statuile încremeniseră în parodierea imperceptibilă a gesturilor lor publice, piticii pe brînci, doar o Diană care îşi recapătă privirile distrate păstra pe cosiţa-i de marmoră o cunună proaspătă de mirt.
* Păreri de rău (fr.).
Souvenirs de voyage* — nimic mai mult decît, din goana trenului, stîlpii cari se culcă, de telegraf, cu încetinitorul de cinema. Şi cantoniera, faţă aspră, cu steagul înfăşurat, cu genunchii de bronz, la bariera bălţată, cantoniera, — idolul acestor ţinuturi, pe care, un minut, în altarul sufletului, îl slăvesc.
* Amintiri de călătorie (fr.).
185
■
7;
Pe malul Dunării albastre, faţă cu Bulgaria, în praful farmaceutic al drumului, bivolii mari ca bărcile, şi ţăranii cu brîul roşu pe cămăşi, şi soarele cu spiţe care duce toate această privelişte la păscut. ..
In pustiul palatului moldovenesc, după ceasul al 12-lea, bătrîna prinţesă împăiată se iveşte tuturor oglinzilor în podoabele ei demodate. Paşii subţiri de sub malacov o poartă, cu pene, perle şi mătăsuri, în ritmul unor acorduri imaginare pe sub candelabrele de bronz în cari timpul nou a cuibărit becuri electrice. Astfel, după fiece utrenie, copleşită în argint şi bijuterii ca un ospăţ, evoluează cu opriri de păun, să recheme balurile cu ofiţeri ruşi şi consuli străini de altădată.
Intr-o noapte, a intrat pe uşă gîtuitorul adus de nora pizmaşă şi de urîtă baştină, ţiitoarea tînărului principe degenerat. Şi a pus capăt. Continuarea în Curierul judiciar şi la ceaiul doamnei Carpano.
Printre suliţele grădinii din iarnă, valsul orchestrei militare, în ce adîncă unire cu vîntul, cu mireasma, cu sezonul, cu lumina la marile ferestre ale palatului, înteţită.
Iubesc muzica de alamă a balurilor colorate ca o pădure exotică, consimt serbărilor necunoscute pentru afirmaţia lor paradoxală, pentru conţinutul lor de fericire certă şi ostentativă.
Planul îi izbutise. Sluga lăhuzi în aceeaşi noapte şi oră cu stăpîna, tînăra şi nobila Zenaida. Şi e în acest eveniment un fenomen bizar de autosugestie, pe care-1 recomandăm cu stăruinţă psihiatrilor şi apostolilor voinţei. Servitoarea îşi urmă hipnotic gîndul pe care de mii de ori, cu minuţiozităţi de film, şi-1 reprezentase. Coborî din mansardă cu fătul gol sub cămaşă, pătrunse în ietacul Zenaldei adormite şi schimbă pruncul. Să-vîrşind fapta, nu reflectase decît: „cel puţin de l-ar creşte în idei democrate". întoarsă apoi anevoie, în mansardă cu odrasla de stăpîn în braţe, se culcă deasupră-i şi o înăbuşi.
Accidentul fu atribuit febrei puerperale. încolo lucrurile se petrecură normal din lipsa oricărui denunţ şi din lipsa unui rege Solomon cu demonstraţii înţelepte. Eu singur cunosc taina servitoarei, dar nu vreau s-o spun.
Bivolul se legănă pînă-n centrul oraşului, ocoli peluza înflorită şi pe sub portalul Operei, pătrunse în sala de spectacol pustie. înainta printre cele două rînduri de scaune pluşate, în acea tăcere care e altfel decît în catedrale şi piramide şi către scena goală se opri şi întrebător mugi.
Un zvon armonios răspunse din instrumentele lăsate în orchestră .. .
3
Copilăria mea, începui fără să observ întunecarea chipurilor din jur şi acel fel de atenţiune sub care, cu puţină luare-amin-te, ghiceşti constrîngere şi politeţă, copilăria mea e povestea portretului în ulei al străbunicului. Fără îndoială că aceasta e amintirea de căpetenie, dimpreună cu o anumită clipă cînd într-o sală deşartă, plină cu soare şi de ceva praf, mi-am dat seama deodată că intrasem în lunga vacanţă de vară. A! Dar asta n-are nici o importanţă pe lîngă portretul în ulei al străbunicului meu, căzut din cadrul daurit şi uitat într-un colţ, simplă pînză ţintuită pe patru speteze subţiri, — ce neglijenţă!
Era o pată palidă şi triunghiulară, pe un fond negru lins, şi priviri reci de un verde coclit şi un guler înalt pînă peste bărbie ţinut, după metoda timpului, într-o înfăşare de mă-tasă de care gîtul părea mai lung.
Pe zidul suvenirului stăpîneşte azi acel portret, ca într-un fund de biserică un sfînt, care transpare de sub cojirea pricinuită de umezeală: stăpîneşte poate tocmai pentru că l-au părăsit răzimat în ungherul chiar al camerei mele de joc. Acolo, printre paiaţele cîrne şi urşii de pluş, printre soldaţii de plumb, caii de lemn şi velocipeda cu trei roate, pata lui isoscelă şi gălbuie, ca o faclă în noapte, vă daţi seama cît era de severă? Ai casei au încercat să creeze între mine şi El o atmosferă sentimentală: ia uite cum sameni tabloului, îmi ziceau, ai să fii leit el. Şi spre a mă convinge, însuşi tata poza, alăturat, pentru a-mi înlesni verificările pe această scară genealogică. Toate acestea nuin-au determinat să nu mă joc, ca pînă atunci,, cu spatele la portret, din teama..de'-a nu-i xntîlni privirile reci, intense şi invariabil suverane.
Dar în toate robiile, în cele mai depline, în cele mai consimţite, mocneşte un gînd de revoltă. Al meu se încinse în
186
187
tăcere, miji şi prinse flacără şi crescu deodată incendiar, cînd sub coiful argintiu şi cuirasa de carton presat, şi cu sabia goală în mînă, am dat buzna în portret şi i-am spart ochii. Fu primul meu gest de independenţă, şi cine ştie dacă-1 regret chiar azi. Am petrecut deci o adevărată după-amiază de liberă joacă, o după-amiază frenetică, revoluţionară, în care căpătasem un ascendent vertiginos asupra ursului de pluş, al armatei de plumb, al cavaleriei şi al paiaţelor sulemenite şi ţeapăn servile în a mă desfăta. De atunci, însă, portretul se răzbună şi persistă în colţul sufletesc din care simt punctarea privirii lui verzi ca vasul de bronz vechi al fîntînii de orişiunde — toate fîntînile adevărate au un vas pe umeri de îngeri, totul în bronz vechi. Iar portretul faimos1 — pe care mi 1-a făcut Marcel Iancu în 1922, seamănă straniu ca tonalitate şi expresie cu defunctul chip pictat acum mai bine de un secol cu toate deosebirile de procedeu şi de temperament dintre celebrul pictor şi meşterul necunoscut. Din locul lui mă priveşte şi îmi impune o personalitate, de aceea o să-1 înlătur sau îi voi dărui lui N. D. Cocea care mi-1 cere. Bine ar fi fost totuşi.să-i pot sparge ochii, gestul ar însemna liberarea faţă de respectul lucrului de artă, — ce victorie vreţi mai echivalentă cu a săbiei de lemn de demult? Iar despre viaţa sărmanului străbunic aflaţi că a fost romantică, fiindcă a murit tînăr şi fiindcă a suferit la urmă de o boală a măduvei. Desigur, anii cei lungi în fotoliul cu roate şi cochetăria nedezminţită a fularului de mătasă i-au dat acea paloare şi acea privire de încordare dispreţuitoare şi de reţinere mîndră în faţa sorţii...
4
Ce rătăcire pe urma paşilor pierduţi.
De o săptămînă plecase şi muzica din chioşc, — pe vile s-a tras doliul verde al storului şi creştea liniştea din ospătarii şi fiorul rece al fîntînilor.
îndărătnici la chemarea trenurilor, întîrziasem.
1 Vezi în Baudelaire, prefaţa la Petites Poemes en Prose accepţiunea cuvîntului (n.a.).
Şcoala de tir părea uitată, de zeci de ani sub desfrunzirea curcubeului din arbori.
Paznicul fu atît de uimit descuind cu o cheie grea lacătul bazinului, — pe lanţuri mucenicise toamna.
Şi ne aduse rufe reci, — într-un şir de chilii din care aleserăm pustiul a două.
Apa inertă ca un ochi ce nu mai aşteaptă şi lacrimi fără suferinţă închegate în frunze mari, iar pe trepte mucegaiul şi o aureolă sus prin care se crispau crengile şi fîlfîia o pasăre peste umbra ei mare pe lespezi şi pe ape zvîrlită, vestind, — unde? — fiinţa altei lumi.
Să spargem cu trupurile nemişcarea lichidă, copleşită de frunze, trezind păianjenii lungi de apă, şi bolnavele boabe de aer cuprinse.
Plutire anevoioasă în tăcere.
Senzaţie seculară de izolare.
Unde sînt jocurile şi hohotul de foc al verii?
Şi ne-am purtat pe nisipul galben sub o suliţă descusută din soare cerşind tărie în trupuri pentru duhul mlăştinos din noi, pentru gustul vieţii, lînced, în gîtlej.
5
Cele două fulgere mari peste beznele sonore şi-au cusut membrana de sidef, ca două fîlfîiri de flutur, pe trupul îngust, de lemn vechi, al vasului-fantomă. Vîrtej. Ivire. Simţi mireasma electricităţii în larg. Un val blestemat se boţi în noapte, crispîndu-şi parapetul sub pasul acelei prore putrede ca o moartă şi-ntraripată de cel mai supranatural azur ce s-ar fi nălucit ochilor tăi, obsedaţi totuşi de arhangheli.
Ne înspăimîntarăm de răsfrîngerea acelei clipe în noi. Binoclul tău, cioburi pe covertă. Matelotul din vigie încremenise şi gîndi: semn rău, vom avea furtună. Numai staţia de fără fir înregistra intraductibile senzaţii pe nervii metalici, sensibili ca ghitarele. Iar în depărtările cari se deschideau lunatec, vasul-fantomă se caţără ca un nod de păianjen în pro-pria-i pînză polară şi cu înteţirea cursei crescu-n aripi şi se slei în lumină, ori în tensiunea ochilor noştri zgîiţi.
188
189
— A fost, da, chiar, el, vasul din poveştile corăbierilor.
— A fost, da, chiar el, vasul simbolurilor sublime şi nule ...
— A fost, da, chiar el, vasul lui Edgar Poe, vasul evocat de orchestre, vasul sticlelor astupate cu smoală şi cu sfîşie-toare rînduri de adio în burtă, vasul nostalgic, vasul lugubru, lebăda, caii albi de la Rosmersholm.
Şi ne-am întors, printre emigranţii clasei a treia, risipiţi în somn ca excrementele, spre cabinele noastre de lux, cari închid o atmosferă de pluş şi cotty*, în văzduhul sărat al largului.
Şi noaptea aceea n-a fost prima noastră noapte, pentru ochii fulgeraţi, pentru minţile chemate de imposibila transbordam
Puse peceţi pe ultimele dorinţi, în liniştea odăii cunoscute şi care nu era decât prelungirea vieţii lui. Se apropia astfel de miezul nopţii ora trenului gătit cu arme şi flori. Dincolo de uşă simţi veghea şoptitoare a alor săi. Rîndui ancă o dată totul pe masă, ca pentru o lungă absenţă sau poate pentru totdeauna, şi puse scrisorile în cari închisese cuvintele de bun rămas, în văzul celui ce va pătrunde întîiul acolo. „V-am adus, le zise, încă o lumină, poate aveţi nevoie de ea, eu trebuie să mă duc". Ţinea lampa ca pe un şoim, pe pumn. înainta, o puse pe masa din mijloc, cu acea siguranţă care îi încremenea pe ai săi, ca în faţa unui şef ierarhic. Şi din pragul uşii, cu vocea netedă, rămîneţi sănătoşi, le zise, poate, ne mai vedem.
Pasul se depărta ferm şi grabnic, bătîndu-şi loviturile surde în ascultarea care nu putea pricepe şi deci nu va presimţi secretul duios al plicurilor de afaceri lăsate în grija celor rămaşi, de mintea lui limpede şi prevăzătoare, atîta tot.
TIMP
In fundul gîndurilor, — stătătoare, — privirea femeii, albastru închegat.
In grădinile părăsite, în bazinele ploilor, în mătăsuri vechi,
*• Celebră   marcă  franzuţească   de parfum.
190
broaştele îngînă amintirea cucului, în cumpănire magnetică pe somnul vertical al apelor.
Aerul e încins şi dens pe unde are să fîlfîie plecarea ber-zelor. Aici şi rugina şi fiorul lînced al sevei izbucneşte încă în viitori de iunie. Nici un mormînt nu se vede, deşi aştept ca un cioclu pe bancă, între musculiţe de aur, şi scriu în nisip numele, cu semne mari, sortite vîntului şi frunzelor şi umbrelor. Pe toată întinderea, sufletul alungă pe bazine un alfabet de a şi O. Simplu efect optic, acest urît mut al grădinii, care, cu litere de gumă, cască văratee, poate fiindcă citesc prea de sus, şi numai dintr-o latură, gura flexibilă a fîntînilor.
ALILUIA (A se ceti cu peria de dinţi)
I
Invoalta doamnă purta pelerina nopţii de culoarea aripilor de liliac. O persecutam circular în jurul cimitirului cu zidul scund, cimitirul din Drăgăneşti, pe lîngă care se afundă un drum, ca un tren care s-ar îndrepta spre adîncul cu stele, cu stele astfel dispuse încît cuvîntul niciodată se poate ceti pe ele.
Aventură — ciudată aventură. Stelele se angrenau ca dinţii unei maşini agricole peste acoperişuri albastre ca zincul — în vale căpiţele de fîn din cari un bot de căprioară a smuls mănunchiuri.
I-am zis atunci doamnei care înainta pe parchetul lucitor al lunii:
Să dezmierdăm trifoiul fraged cu lapte suspendat, să ne ascundem trupurile în carîmbul cizmei de marochin fermecate, să ne înălţăm în tramvaiul cu cai, să jumulim cîntecul cucului în cutii de lemn, să facem muntelui Ararat un cucui...
Dar fiindcă nu primeam nici un răspuns şi păşeam în fluturarea amplelor valuri, — cum te numeşti, o întrebai instalat în faţa ei în barca de beton dresat, barcă fără lopeţi, ca un sat fără cîini.
Mi-a zis: Tu nu eşti poet, nici tuberculos, nici măcar poet-tuberculos şi eu pe el îl vreau. Adio.
Pe băncile şcoalei nu avui mai mult succes. Rămăsei cu băncile goale puşcă.
Statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul îmi arată cu gestul de bronz direcţia idealului naţional în care să caut de acum apariţia ei hidraulică, vocabularul ei insensibil, umbrela ei rotativă, poetul ei tuberculos.
Imposibil să-i ciocănesc şoldurile cu mîna, să-i identific surîsul, a cărui claviatură aşteaptă degetele lunii, şi nici să urmez linia diamantină pe care patima ei mi-o scapă printre paşii pierduţi.
Păsări au coborît desfăcute săruturi pe aceste urme efe-
mere. Suita mea a tras în ele şi a făcut focul şi friptura. Toţi poartă haine de piele unse cu ulei de focă. Pe aci contrabanda de blănuri este aprig supravegheată [.. .] Au surprins între altele o ladă cu Je sais tout*, revistă mondială ilustrată. în acelaşi moment trecu însuşi adresantul. Era exploratorul Amundsen, pedestru, purtînd la subsuoară steagul menit să fie împlîntat pe pol. E jidovul rătăcitor, strigă unul din suită. Gîrbov şi obosit, nu vedea pe nimeni şi se încuraja pe sine mestecînd un cîntec de drum lung. Un cîntec suspect. Cîntec din România-Mare. La Moară la hîrţa . .. întîlnirea m-a viu | impresionat.
i Doamna împodobeşte în treacăt cu clopoţeii unei voioşii
subite coarnele primitive ale unui ren. Surîde unui vînător
j negru pe amurgul roşu. îşi pierde în urmă tot misterul, dar îşi lipeşte urechea de prora stîncoasă a Scandinaviei, să-mi asculte prin subteran magnet bătaia inimii.
1 Doamnă, i-am zis, vreau ca povestea noastră să se nu-
mească — sincopă; romanul nostru n-are să înceapă niciodată. Escapada mea s-ar sfîrşi sub tălpile d-tale gîdiloase. Sărutul meu ar lipi timbre jubiliare pe unghiile incandescente.
La intrarea în peşteră am zărit monumente megalitice. Eram în Bretania lui Felix le Dantec**, — asociaţia de idei
I       o recunoscurăm facilă. Pamfletarul Arghezi surîdea cîineşte —
| aţi observat cîte surîsuri absurde se interpun fercirii noastre. In cele din urmă, brutalitatea mea dezlănţuită de încăpăţîna-
I       rea imposibilului ţi-a strigat: Afară! Afară! Şi ai dispărut din
i înălţarea mea şi noaptea mi-a rămas curată, ca o boltă de cristal vînăt în care zboară în creştere mistică o bufniţă de aur.
Atunci propusei şi timpul poveştii noastre: Contraalto? In-tîmplarea s-a petrecut pe vîrful unei fete.
II
I Ciorapii de mătase i-a uitat pe bemolii pianului, iar nu-
mele şi 1-a scris cu roşul de buze pe lemnul buricului. Poartă la gît lemn sfînt de la Ierusalim, unde are rude. Inventează
*• Ştiu totul (fr.).
** Cunoscut biolog francez (1869—1917), descoperitorul asimilaţiei funcţionale.
192
13 — Paradisul suspinelor
193
vorbe fără înţeles, pe care şi le murmură sieşi sau mi le picură ca pe un venin de sunete, la ureche, în clipa de dragoste.
Pianul e negru, afară ninge. Fulgii pasionaţi. Bal de zurgălăi.
Aşa a fost ucis bătrînul rege Hamlet de soţia care i-a distilat esenţa de năpîrcă în tubul acustic. De ce mă persecută gîndul a|cesta? Fu întîia noastră noapte.
Casa e veche, panoplia e roasă de molii, iataganul, cucerit de tatăl ei, căpitanul, la 77, a ruginit, cămaşa roşie a bunicului ei, garibaldianul, se decolorează, pavăza purtată în cruciade de strămoşul ei. . .
Ii plac violoniştii în carne şi batistă şi maeştrii vechi, întinde picioarele goale pe castelele de cărţi de joc şi se joacă cu rotulele genunchilor. Detestă supapele.
Afirmă că Tatăl nostru nu e decît o poveste de aventuri şi totdeodată cel mai complet roman care s-a scris vreodată. Neagă stilul, stiletul şi stilograful ca amănunte ale unei epoci perimate.
De-a lungul şinelor tramvaiului electric porneşte seara la vînătoare, decimînd păunii de ninsoare cu snopul de lumină al farului de automobil. E la volan.
Convorbirile noastre le-am conservat în mărul lui Adam fiert. Menajul durează de şapte mii de ani, şi în ciuda rugăciunilor nu avem nici un copil. Cîinii de vînătoare îl înlocuiesc prea bine în orele de jet d'eau* şi de imobilitate sub palmierii artificiali. De jur împrejurul Escurialului care ne adăposteşte, văduvele pescarilor presară zilnic cenuşă şi sare, pentru a zădărnici vegetaţia şi a ne sili să plecăm.
Din naltul ferestrei le privim cu indiferenţă.
Da, cu indiferenţă.
Corpurile lor răspîndesc un miros de cotoi văpsit.
III
Citim în Monitorul oficial:
Glasul ei mă subjugă îndeosebi prin lenta presiune a prevestirilor lui, atenuate cu depărtări unde clocesc ecouri.
* arteziană (fr.).
I Are să-mi pună otravă în cafea, căci imaginaţia ei a os-
I tenit premeditînd, şi poate ura ei nu-mi hărăzeşte o soartă |        mai puţin banală.
I Ordin a dat roabelor să umble desculţe, ceea ce îmi pare
semnul unui doliu anticipat, al unei văduvii subconştiente.
Căzuse odată pe gînduri, cu ochii la porumbarul nebun care jonglează cu zborurile.
Prins-am brusc mîna ei şi i-am privit sub frunte. A tresărit, a ţipat şi a fugit.
Am pus porumbarul în cămaşa de forţă majoră.
III — bis
Am ţăcănit aceste cuvinte prietenilor mei din lumea întreagă, pe aparatul Morse, ca o chemare în ajutor. Prietenii mei au toţi aceeaşi sinecură: de a neglija lucrurile în farurile diverselor coaste şi de a face farse vapoarelor în primejdie de naufragiu, prin semnalizări intenţionat greşite. Am primii o mulţime de reclamaţiuni în această chestie.
Atît de intensă şi strindbergiană e reciproca noastră aversiune, încît ne refugiem unul în podul cu atlasuri vechi şi cu vechi instrumente de optică şi de geografie, celalt în pivniţa boltită, plină cu doage uscate, cu lanţuri şi instrument© de tortură. In pivniţă e umezeală. Are să capete reumatisme». Dar n-ar vrea ca prin aceasta forma genunchilor şi a gleznelor ei să fie vătămată.
Primăvara a spart sloiurile peste care se fugăriră îngeri cu săbii de harap alb. Era o desmormîntare veselă. Ea şi-a. pus, pentru solemnitatea întoarcerii cocorilor, ochii cei mai alr baştri, picioarele cele mai albe şi şi-a limpezit glasul pe primii ghiocei. Popa veni din sat cu sfeştanie. Herghelii scormoniră; cîmpia şi auziră soarele. Ea îşi umplu baia cu agheasmă.
In curte, ţiganii cositoreau vasele de aramă. Ea se tolănea pe pămîntul ud în boschete şi lăsa melcii vîscoşi să-i lunece de-a lungul trupului. Semăna kilometri verzi cu note muzicale şi se întorcea seara în sufragerie, unde ardea anevoie un foc mare. Căuta desigur o aventură primăvăratică în pădure: poveştile cu haiduci ale copilăriei. în fundul pădurii trăieşte un
194
195
morar bătrîn care macină coaja copacilor pentru clienţii iluzorii. Ne-am dus să-1 vedem. E morar ca toţii morarii, dar n-aude, n-a vede.
Pe iubita mea o cheamă Aliluia. Pe tatăl ei 1-a chemat Aii, deşi era turc, iar pe mama ei Luia. De aceia fructul nunţii lor a căpătat numele de Aliluia. Numele acesta e comod, căci îşi găseşte aplicaţia în toate împrejurările. De pildă: Aliluia.
în fond, e fată bună şi aş trăi cu ea pînă la adinei bă-trîneţe.
IV
Dar poetul tuberculos pe care-1 păstra, încă dinaintea căsniciei, în garderobul rochiilor demodate?
Sfîrşise prin a se îngraşă din pricina atmosferei de naftalină pe care o respirase cîteva milenii şi a cozilor de evantai de baga ce constituiseră o viaţă întreagă unicu-i şi strictul regim. Deplorabil. Cîte zile, atîtea cafele cu lapte, Amin!
VICTORIA SĂLBATICA I
Eroul acestor texte se numeşte Dorimedont. Pseudonim ri-dicul contractat în paginile unei reviste bulevardiere, la care colaborase în tinereţea dintîi. Pentru Dorimedont viaţa nu e decît un şir lung de tinereţi. De atunci încercările toate de a scăpa de un nume care i se potrivea ca o tinichea de coadă, — două-trei volume de poezii, un raft de nuvele istorice şi de romane psihologice şi sociale — au fost cu dinadinsul zadarnice. Pentru familie şi prieteni, pentru femei şi pentru public, Ion Pîrvu, ilustru pe ţărmurile Dîmboviţei şi ale Danu-biului, a rămas Dorimedont, sau, scurt şi simplu, Dori. Avea o slujbă dată de ministrul artelor, era membru în comitetele cîtorva tovărăşii profesionale, scriitor oarecum cetit şi cîşti-gător credincios a două-trei premii anuale de proză şi poezie.
în culmea carierii, reuşise să-şi cumpere o vilă, în rate, într-un cartier nou şi pitoresc, întreprins de o societate de construcţiuni, în rămăşiţele unui parc de la marginea oraşului.
Nedumerirea lui începe tocmai de aici. I se împlinise visul de a trăi sprijinit de cîteva balcoane, prelungit de cîteva poteci de nisip, pînă la zidul împrejmuitor, pînă la plopii cristalini de lîngă poarta de tablă, pe care înscrisese cu răsfăţ: cavecaneum. Ştrul, o jumătate-lup, isteţ şi năprasnic, pe care cele cîteva brazde cu gazon şi un şirag de brazi pitici dintr-o curte avară nu fac decît să-1 întărite, îndreptăţeşte acest avertisment individualist de stăpîn neprimitor al proprietăţii sacre şi inviolabile.
Dorimedont trăsese un cerc sever în jurul liniştii sale în care mai adăpostea o soţie, o soră a soţiei şi, cum văzurăm, şi pe recenta noastră cunoştinţă, Ştrul. Nimeni nu putea străbate, nevestit, în singurătatea lor confortabilă şi civilizată, căci Dorimedont, om sîrguitor şi priceput, ştia să-şi valorifice munca. Nici zgomotele nu prea răzbeau în acest loc
197
îmblănit de teii cruţaţi de planul de parcelare. Numai undele subtile ale lui Hertz veneau să trezească strunele unui radio pe care-1 chinuia Dina, cumnata, în sufragerie. Intre soneriile telefonului, însă, o foaie de hîrtie sugativă paraliza stridenţa chemărilor inoportune. Iar patefonul nu era îngăduit decît în lipsa lui Dorimedont de acasă. De vizite îi ferea depărtarea. Jeannot, singur, se încumeta de cîteva ori pe săptămînă să deschidă poarta şi să urce dimpreună cu Ştrul, ţinut prieteneşte de zgardă, treptele micului lor peron. Era colegul şi poate pretendentul Dinei. 11 primea în salonaş. Adesea, Dorimedont se minuna de această prietenie între două vlăstare ale aceleiaşi generaţii sportive. „Noi am fost mai sedentari, dar mai nervoşi, explică el soţiei sale. Astfel de amiciţii se sfîrşeau mai mult repede, pe cît mi-amintesc. Generaţia e sau mai frigidă, sau mai făţarnică, adaogă. . . n-am eu timp să aprofundez asemenea mister" . . .
Dorimedont avea treizeci şi opt de ani. Dina, douăzeci şi unu, Jeannot, douăzeci şi doi, Florance, soţia, treizeci şi cinci.
Cu toate măsurile lui de izolare, Dorimedont e azi nedumerit şi nervos. La masa de lucru, strică pagini albe cu desene şi linieri inepte. Peretele de la spatele lui filtrează destul de limpede sunetele unui pian. El ştie că dincolo de acest perete e un culuar şi apoi cîmpul şi alt nimic. In vilele din vecinătate nu e nici un fel de instrument muzical, iar pianul casei stă încuiat şi mut. Sunetele totuşi trec prin zid şi îl ajung, îi pipăie auzul cu o stăruinţă aproape materială. îşi dă bine seama că e o părere, căci a verificat şi melodia şi ştie astfel că nimeni nu o poate cunoaşte la noi. E reîntîmplarea minuţioasă a unei senzaţii adevărate, din trecut. La Paris, cu cinci ani în urmă, fusese vecin de odaie cu un muzicant rus din Simbirsk. Ii despărţea un perete destul de gros — casa era de construcţie veche — însă notele artistului sunau desluşit, cu acea idealizare pe care o capătă pianul cînd e auzit prin mijlocirea depărtării, sau a unei plăci, sau a unui obstacol, şi ades această muzică îi turbură gîndurile. încercase să se sustragă obsesiei cuceritoare a sunetului. Il cunoştea pe siberian, dar din convorbirile avute nu ajunsese să-1 preţuiască, ci numai să-1 stimeze. Muzicantul era un explorator al necunoscutului artei sale, de care căuta să se apropie prin mijloace noi. Se lăuda că le-a şi găsit, iar ca dovadă i-a cîntat lui Dorimedont compoziţiile pentru pian. Nu 1-a înţeles însă, şi chiar
i s-a părut că ar putea şi el crea în muzică în felul acesta, trecînd doar cu palmele şi cotul peste clape, de-a valma.
O ultimă lucrare neisprăvită şi nefixată i s-a impus însă, prin puterea repetiţiei. Dorimedont o auzea zilnic prin perete. Pe încetul, acordurile împrăştiate şi potrivnice s-au aşezat în mintea lui în alcătuiri arhitectonice după o lege necunoscută şi clară. Rolul difuz al sunetelor şi vasta lor dezarmo-nie i se lămuri că urmează o linie ascunsă, asemenea direcţiunii nord-sud a marelui magnet subteran. Deosebi chiar o melodie plutind ca ţipătul pescăruşului peste furtună. Un puhoi pogora într-însul, şi în retragerea lui răscolea fundurile sufletului. La început poemul stăruia cu alterări iscusite într-un imn banal de orchestră municipală. Exaltarea se obîrşea vulgară din această bucurie de sărbătoare publică, fără pitoresc, fără exotism, efect de restrişte stîrnit de mizeria inspiraţiei şi de cea mai geometrică platitudine. Totul se destrăma într-un clipocit cacofonic de copil lăsat să căznească nebuneşte instrumentul. Pe urmă valurile sonore se căutau din nou, şerpii fluizi se încolăceau în noduri vibrante, albia se refăcea sub motivul de ieftină bucurie al fanfarei reamintite. Puteri dîrze se liberau în acorduri întunecate. Fîntîni explodau pe rînd în coroane sonore. Copci aprofundau pîl-nia lor vertiginoasă, elanuri agresive sparg frontul lor răguşit de cerbicia metalică a laitmotivului, o coaliţie dezmetică se realizează în sfîrşit, în cavalcade planetare, într-un tangaj cosmic, pe talazurile eternităţii, pînă cînd această apocaliptică năvală se rezolvă în distrugeri totale de catapetesme luminoase în prăbuşiri de blocuri clintite din bolta lor milenară, în zornet de fulgere descătuşate din vechea lor peşteră: cîntecul s-a ales, în zbor planat, din arpejul de fanfară purificat, ca o statuie liberată din stîncă, aur trudnic extras din minereu. Un ţipăt final de lişiţă în ton minor.
Bucata se numea Victoria sălbatică, şi de cîte ori o ascultase, Dorimedont a simţit în adîncul său forţe, vitejii neîntrebuinţate, răzvrătiri în aşteptarea unui semnal, pe cînd voinţa lui atît de cumpănită se detrona de hotărîri infernale.
I-a fost de atunci, compoziţia rusului, descîntec şi rugăciune. In virtutea ei, cu cele mai ferme bucurii, calcă peste cele dintîi porunci de nicăierea. Un îndemn de acţiune şi înfruntarea în ciuda lucidităţii lui ordonatoare îl purta pe căile ab-
198
199
surdului, plin de o vrajă muzicală care îl înzestra cu apucături eroice.
Dorimedont începu să observe că nimic nu-i mai scapă, şi tot ceea ce i se păruse himeric se transforma în îndeplinire aievea, pentru că învăţase, în sfîrşit, să nesocotească şi să cuteze. Poate că povestea lui s-ar fi împodobit cu isprăvi minunate dacă Dorimedont ar fi ştiut şi ce trebuie să vrea, şi ce nu. Victoria sălbatică nu cuprindea sfaturi practice precise, ci se lăsa interpretată de fiecare ascultător pe măsura puterilor şi a idealurilor lui. Posedatul se dezbăra de obiceiele lui cele mai stăpîne. A fost, de plidă, în viaţa sa un timp pe care şi 1-a pierdut numai cu dragostele. îşi împărţise toată patima şi puterea între femei, iar luarea-aminte i-era ţintuită de socoteala migăloasă a întîlnirilor, a minciunilor şi a mîngîieri-lor repartizate cu dărnicie în cele patru puncte ale oraşului. Crezuse că poate fi astfel mai liber cu gîndul, fiindcă în'sensibilitatea lui devastată de o idilă tragică nu se mai statornicea obsesia unei singure femei, cînd atîtea imagini se certau într-însul pentru întîietate. S-a întîmplat mai rău decît aşa. Fiecare fiinţă dezmierdată i-a impus cazul ei deosebit, enigmă sau şaradă, o adunare de întrebări felurite care îl solicitau pînă la istovire. Senzualitatea şi simţirea nu se uneau la fel în fiecare, deci şi purtarea lui Dorimedont trebuia să difere. Studiase fiece temperament, prin plăcere. Trupul de aramă nu se aseamănă cu trupul de sidef nici în friguri, nici în suspine.
Una e avîntul Dianei, şi alta valul Venerei. Un rit deosebit sărutul, îmbrăţişarea şi leşinul fiecăreia. Iar gîndul pe care şi-1 dăruie e şi el altfel, căci asemănătoare e doar aparenţa identică a firelor de iarbă pe oceanul cîmpiei. Viaţa în ele se alege fir de fir. Dorimedont alerga de la un loc la altul al haremului său risipit, ca un medic la vizite. Era nenorocit în diversa lui fericire. Succesele-i amoroase, din ce în ce, semănau cu biruinţele lui Pyrhus. Cu neputinţă să se sustragă prăzilor care ofereau de pretutindeni trofeul zîmbetului lor imperios. Reclama e sufletul dragostei, ca în negustorie. Mulţumită formei sale, ticluită din exagerări, întreţinută de nevoia de anecdotă şi foileton a lumii, Dori se simţea încins şi cotrobăit de priviri care dezmierdaseră toate închipuirile despre dînsul, pînă în clipa întîlnirii lui aievea. Fiecăreia se istovi să-i întipărească o amintire de flacără. Vîrtejul acesta îi smuci zilele şi nopţile cu o viteză din care nu se mai putea reculege nici în zorile
de nesomn pe aşternutul mereu altul, lîngă o răsuflare necunoscută. Căci legea voluptăţii îi poruncea să vegheze cel din urmă, lîngă tovarăşa răpusă pe roata senzaţiilor şi legănată de priceperea lui în dezmierdare. Astfel se simţea el sfîrşin-du-se, ceas de nisip care nu se mai umple, căci totul, chiar şi diversitatea, devenea monotonie. încercă, într-un tîrziu, tezaurul public al unei curtezane cu surîsul de portret celebru şi care 1-a găzduit cu o politeţă de-abia profesională, într-un rînd. Plăcerea mecanizată de care uitase în lunga şi migăloasa lui carieră senimentală, îl recrea. Deschise ochii în paradisul regăsit. Femeia nu-i cerea nici cuvinte, nici duioşie. Iar plata era un gest secret pierdut în schema jocului, ca un fior de perdele. Dori se dădu nepăsării cordiale a acestei femei, şi se întoarse la ea şi stărui cu atîta recunoştinţă, încît poleiul dintre cele două fiinţe se topi şi sîngele lor fraterniza într-un ritm acelaşi. „Cînd mai vii?" îl întrebă ea într-o încleştare de bun rămas anevoios, lîngă uşă. Privind-o, îşi dete seama cu o uimire încîntată că şi de data asta avea în faţă-i o făptură vie, caldă şi chinuită, ca toate făpturile din pădurea neliniştită a omenirii. Păşi într-o poveste nouă, în micul apartament de hotel, printre prea multe flacoane cu miresme, unde Gysele citea romane de senzaţie cu coperta roşie şi unde orarul era încărcat şi migălos ca indicatorul oficial al mersului trenurilor. Se măsură cu sentimentul echivoc de măgulire şi umilinţă de a fi amant de inimă. Vîrtejul însă îl năpustea cu hotărîre pe marile distanţe ale Parisului, între regrete şi compătimiri sau supt de pofte neaşteptate, printre chipurile muzeului său viu. Dori îşi explica pornirile care-1 goneau de pretutindeni prin gîndirea încărcată de dorinţă a iubitelor sale. Credea că se află oricînd în stare de comunicaţie mintală cu ele. N-avu-se vreme să studieze mijlocul de a întrerupe, prin voinţă, fiorul telepatic care-1 ajungea ca un lazzo*. Gysele suferi de dorul lui. Cînd el reapărea învins în apelurile ei de insomnie, palid de sacrificii şi cuceriri, găsea în perini o lamentabilă curtezană sensibilizată de aşteptări fără ecou. Glorioasa cu brăţări la gleznă se frămînta într-un hohot de plîns. Lacrimile ei erau tot atît de sărate ca şi ale unei doamne adultere ori ale unei fecioare din lumea mare. Căpătase toate slăbiciunile unei femei virtuoase: scria scrisori de învinuire tristă sau de
* Corect: lazo (în spaniolă = laţ, arcan, capcană, cursa).
200
201
blesteme, punea întrebări, cerea socoteală de timpul lui liber, făcea scene de gelozie, simula resemnarea: „nu mă mai iubeşti! mai bine spune-mi".
E prizonier între coloanele femeilor surpate pe inima lui. Ii trebuie vigoarea lui Samson să dărîme templul iubirii sau să-1 susţie. Cu fiece şuviţă de păr, lăsată în paginile unui album, coama lui s-a risipit, şi nu-i rămîn puteri nici pentru fugă. Nopţile îl înspăimîntă şi nu le mai poate trece singur. Cu beznele, alunecau în tăcerea somnului trupuri goale. Se tolăneau prin unghere, pe covoare, în jurul patului în care se odihnea. Nu le vede, nu vrea să le vadă, dar le simte trăind. Respiraţia lor adie cu parfum de colonie şi lavandă prin odaie. Parfumul îl dezgustă pînă la greaţă, pieptul îi gîfîie. Trupurile sînt din ce în ce mai multe. Zac în toată odaia, se înghesuie, ca într-un lazaret. Se încarcă unele peste altele, ca în groapa comună. Intens, mirosul de lavandă şi sudoare. De mulţimea lor goală, întunericul păleşte, iar valul cadaveric şi despletit a crescut pînă la înălţimea patului. Arcuite, le simte, două din ele, că se vor rostogoli chihotind în aşternut. Dori se opinteşte în spaimă, şi învingîndu-şi gîtlejul îndărătnic dă un răcnet de moarte. E treaz. Ferestrele larg deschise în vară, peste un scuar, lasă lumina unui felinar electric. Un glas din stradă întreabă:
— Cine-a strigat? Parc-a fost omorît cineva!
Trecători întîrziaţi s-au oprit sub ziduri. Pe culoarele etajului său răsună paşi în covorul care le-a pus căluş. Dori se înfundă în perini de ruşine. Dimineaţa, în oglindă, îşi cercetează pleoapele palide şi umflate, ochiul tulbure.
— Nu mai merge. Un dor de odihnă şi libertate protestează cu hotărîre aşa. Nu mai merge! Bate cu pumnul în masă, pentru a îndupleca şi convinge onor auditoriul. Într-adevăr, în faţa tribunei improvizate ascultă, mişei şi nehotărîţi, o mie de Dori. Şi de mînecile lor interne, se zbate cu despletiri de sălcii plîngătoare mulţimea sculpturală a ispitelor alarmate. Exasperat, Dori se plimbă la tribună, ca şi cum ar fi fost singur în odaie. Ce e de făcut? Atunci din încăperea vecină se strecură la dînsul, în procesiune dezordonată de flăcări albe, Victoria sălbatică. Rusul îşi dresa iar pianul nărăvaş.
Hipnotic, împacheta şi fugi la gară.
Osiile ritmice ale trenului au umplut cîmpurile cu accentele liberate din mansardă, zi şi noapte, în drumul spre ţară.
(Plîngerea către Ygor)
Să nu te fi înţeles, maestre Ygor? Stolul tău de păsări me-talice şi de păsări umbre îmi cotropesc grădina din spatele casei, şi toată noaptea ramurile ţipă sub ghearele lor înstelate. Trimisu-le-ai de pe ţărmurile de diamant ale lui Ienisei de vuie atît de prădalnice şi de plăpînde, cu asprul lor cîn-tec răzbit de nostalgii? Plin sînt de sunete ca un urcior de undă şi întuneric, dar cum şi unde să mă revărs cu prisosul meu de puteri topite în melodie? Poate că nu e decît o vestire de primăvară, — iată o tălmăcire poetică, simplă. Cred în puterea tămăduitoare a unei metafore, a unui aforism, a unei strofe. Literatura se înscăunează tot mai demn pe tronul lumii, şi leacurile sînt înlocuite, din ce în ce, prin cuvinte. De aceea socot că invazia ta sonoră la mine în creier şi în casă ţine locul unei flori, a celei dintîi flori care a violat aşternutul feciorelnic al zăpezilor, şi mai ţine locul primului lăstun pe care l-ai fi trimis să-mi bată în geam. 1 Ştiu însă că pe ţărmurile lucide ale lui Ienisei niciodată
nu coboară lăstunii, iar noaptea din brazi şi din pini apasă încă asupra nămeţilor, cu toate că viforosul fluviu şi-a sfărîmat coşciugul său de gheaţă.
Mi-ai povestit cîndva, la Paris, sub jocul pe cer al reclamelor luminoase, dezgheţul năprasnic al lui Ienisei în zbaterea răzvrătită sub titanii de stîncă încoronaţi cu luceferi şi sori. Atunci e carnavalul viitorilor, cavalcada vînturilor, hohotul gerului de sloiuri ce se sparg într-o moarte voioasă, pe cînd ?f naintarea de apă tună şi bubuie înspre soarele despicat şi urlă astfel, încît oceanul buimăcit îşi retrage în derută arhanghelii de cristal şi corăbiile-fantome.
Siberia răsună de această nuntă cu tunete de şampanie polară, şi în noaptea descrierilor tale, meştere Ygor, în pianul tău cu coadă s-a întrupat una din acele şopîrle preistorice, al cărei glas zadarnic se încearcă să-1 imite claxoanele cirezilor de automobile aglomerate la peronul vreunui bal al Societăţii Naţiunilor.
Hotelul nostru cu cinci etaje a vibrat pînă în zori, bîntuit de armonii apocaliptice, şi paşnicul cartier n-a adormit decît
202
203
tîrziu, cutreierat ca şi mine de senzaţii de naufragiu, trezite în gînd tocmai din epoca lecturilor cu Robinson Crusoe.
Val, de atunci, —gem sub mîinile tale mînioase de Neptun, stăpîn al uraganurilor muzicale.
— Ce-ai devenit? Presa mondială nu te-a consacrat, orhestrele ţi-au tăgăduit imperiul, desigur că prin fugă, altfel nu-mi închipui tam-tam, trombon sau violină care să fi înfruntat, o clipă, urgia baghetei tale de foc.
Sau să fi preferat puterilor derizorii ale acestor unelte cîn-tecul total şi scurt pe care îl iscă glontele năpăstuit ca un meteor prin constelaţiunile verzi ale capului, cette boite ă musique?* Atunci mesajul de azi îmi vine de dincolo de mor-mînt, de pe cine ştie ce tărîmuri pe care le-ai răscolit, trecător nocturn printr-un sat cu prea mulţi cîini. E un sfîrşit acesta. Intoxicat de respiraţie şi voinţă, apropierea ta era ca adăpostul unui copac electrizat sub furtună. Paloşul abătut de sus ar trece azi şi prin scrumul meu, cel adăpostit. Lamentabil sfîrşit totuşi. Eu însumi, în slăbiciunea mea nemernică, nu-1 accept fără răzvrătire.
Ce poate oare, maestre Ygor, o cetate cu milioanele ei de lămpi şi de robi faţă de cruzimea ochilor tăi asiatici, înţesaţi de fulgerile albastre ale dezgheţului pe Ienisei, a ochilor tăi oblici, striviţi între bolovanul frunţii fără de sprîncene şi pomeţii abrupţi  sub pielea lor palidă?
Rîsul tău, răsturnat, de femeie desfătată, glasul de păzitor de herghelii, şi stomacul tău care se mulţumea cu zahăr şi ceai trei zile în şir, colţii şi măselele bolşevicului, cu lama în dinţi, din placardele de contra-propagandă, şi tonul acela hotărîtor, care părea că zice: „plătesc!" în discuţiile de artă, şi talpa ta nr. 46, să te fi trădat toate acestea?
în nopţile din urmă vîntul a suflat în hornurile caselor ca într-un nai. Un zvon mînios, dincolo de ferestre, sinistru ca vîntul la teatru.
Ai observat ce bine joacă vîntul la teatru? în ultimul act al pieselor mele acest personaj nu lipseşte niciodată. E de un efect sigur şi distins, care subliniază situaţiile, înteţeşte conflictul, clarifică şi facilitează deznodămîntul, contribuind, negreşit, cu adaosul său de poezie, cu fiorul său de înătasă vie, la efectul estetic.
*■ această  flaşnetă (Ir.).
Vîntul, totdeauna l-am aplaudat la alţii, de aceea mi-a do-bîndit şi el triumfuri mie. îmi place să lucrez în atmosfera pe care o pricinuieşte trecerea lui pe uliţi, după ce s-a pieptănat în păduri şi s-a jucat cu lupii leoarcă şi a făcut să fileze stelele clătinate.
Am încercat.
Pagini albe, cuvinte împrăştiate, ca inscripţiile pe un mor-mînt şters. Eroii mei înţepenesc asemeni strigoilor de ceară şi catifea, mutre celebre din muzeele de iarmaroc.
Sînt o vastă respiraţie între stele şi pietre, sînt străbătut de tot fiorul şi freamătul anotimpului nou. Soarele, într-o dimineaţă, s-a ivit cu spiţe proaspete într-un văzduh în care s-ar fi văzut şi chiotul, săgetat din deal în deal, al vreunui precupeţ.
în penumbra sălii de baie luceşte nichelul şi porţelanul, în murmurul maur al robinetului deschis. Mireasmă de vegetal crud şi de pămînt umed, adieri palustre şi sărate — Dunărea şi marea nu sînt prea departe, — au încins oraşul în care roţi, cai, motoare şi oameni se avîntă în lumină cu aviditatea unei căderi prin spaţiu.
Femei şi-au descuiat sîngele şi i-au dat foc în culori bete, şi acum rugurile lor necugetate gonesc prin amurgul fanatizat.
Mi-amintesc climatele filtrate prin inima dezmetică: zăpezi şi valuri de şofran, plete şi caravane, şi îndeosebi acel pas năpustit prin toate împotrivirile afrodiziace ale lumii.
Ce mi-a rămas de cînd cu Victoria sălbatică prin care am pus stăpînire, ca Sfîntul Ignaţiu, pe mine însumi? Un telefon, un radio, cîteva lespezi de ceramică şi mozaic, o casă, covoare de Persia, o nevastă, un Ford şi un cîine lup.
De ce m-am mînjit pisiceşte de toate polenurile femeii dacă pornirea nu mi-a fost îndeajuns găzduită şi setea mea ţipă încă după fîntîna neîntîlnită prin păienjenişul potecilor ce mă ademenesc?
Să caut încă.
Aproape sau departe aşteaptă aşteptarea, şi simt, uneori, că pot merge drept la ţintă cu ochii închişi.
îmi bate în tîmple o chemare străveche, darabana unui trib exasperat de întîrzierea serilor roşii.
Să fie într-un bordel, să fie într-o grădină ora întîlnirii fără de care viaţa s-a istovit posac? Mă tem să-mi joc la întîm-
204
205
plare ultimele daruri, căci steaua nerăbdătoare se poate opri pe cel mai întâmplător acoperiş.
Fiece pasăre îşi strigă dragostea, şi fiece jivină tuturor celorlalte păsări şi jivine . . . Numai noi ne dibuim la lumina ofticoasă a balurilor, pe cînd cerbul din codru trimite chemarea lui gravă să umple întunericul sexual.
La fel vreau să-mi fie auzită vocea: afişe mari pe vespa-sienele metropolelor, oameni-sandviş cu proclamaţia mea pătimaşă, litere plimbate pe cer din ordinul agenţiei Mosse, manifeste plutind din faruri pe mări să dea de veste că la Bucureşti Dorimedont Pîrvu, în etate de treizeci şi şapte de ani, aşteaptă femeia pe măsură: iubirea nouă pe măsura jertfei lui eterne. Aviz! Aviz! Amazoanelor!
— De ce lucrezi pe întuneric?
Cuvintele îi luminară în aceeaşi clipă în care, peste pleoape, i se aşternea o noapte fragedă. Sunetul limpede şi atingerea proaspătă se contopiră în el, ca imaginea unui clopoţel de argint cu clinchetul însuşi — elemente inseparabile a căror unire are întotdeauna deplinul nostru consimţămînt estetic . . .
INSOMNII
In sezonul ferestrelor deschise, oraşul noaptea e numai o 1 tabără, în care răsuflul adormiţilor se amestecă. Spre nord,
cetatea Bucureştilor e în plină creştere. Linii largi, trase de municipiu, pe hartă şi pe sol, i-au fixat dezvoltarea ca într-o lege fiziologică subordonată tipului specific. Capitala va creşte asemenea celorlalte capitale. îşi păstrează numai pitorescul şi personalitatea, lucru îngăduit, în cele din urmă, fiecărui ins. Sînt pe aci ziduri neterminate, clădiri roşii, provizoriu acoperite cu scînduri, vile clare cu afişe de închiriat.
Nimic nu seamănă mai desăvîrşit cu o cetate moartă decît o cetate nouă. Salahorii dorm sub schele de stejar, ca supravieţuitorii unui cataclism, şi cîntă, dis-de-dimineaţă, dintr-un vaiet de fier — chemare în ajutor sau rugăciune, mulţumire şi afirmaţie de viaţă.
Temelii începute şi pivniţe căscate închipuie galerii pentru căutarea trecutului. Tencuiala proaspătă de pe o arhitectură încă umedă e desigur încercarea de restaurare a unui stil dispărut.
O locuinţă se înalţă, asimetric, spre îndeplinirea ei. Cucu-văile şi liliecii au luat-o drept paragină, şi şi-au ales, într-însa, cuib nocturn.
Sacadat şi strident, ţipătul păsării urmărite. Elegiac, apelul bărbatului, stăruitor şi persuasiv în tragica lui melancolie — cum se şi cuvine. Cucuveaua, zburătoare veche, păstrează în iubirile ei tradiţii defuncte de romantism întristat. Pînă ce le alungă stingerea, fără semnal, a stelelor, cu paliditatea lor de strigoi, la stolul apropiat al zorilor. Şi chiotul, săgetat prin răcoare, al precupeţilor şi larma de papagali a lăptăreselor.
. . . Dar mult înainte de acestea, s-a depărtat, pe şoseaua fără praf, turma de oi. E vremea cînd ciobanii trec, dinspre munte, spre cîmpul sărat al Dobrogei. Popasul de noapte le-a fost pe un maidan parcelat de o societate de construcţiuni.
207
Zodiile le-au recunoscut: sînt aceleaşi, şi ele, şi oile, şi ciobanii, şi măgarul, şi cîinii de cîteva mii de ani. Spre frigul dintîi oile au prins a tuşi sec cu botul în iarbă. Zvon delicat de sanatoriu fin, în Alpii tuberculozei. Mai tîrziu, sau, pentru noi, mai devreme, o mişcare lină de trezire a înfiorat turma presimţită. Tălăngile şi clopotele preistorice au prins să sune.
Fără îndoială, în acest freamăt sonor de metal concav şi ruginit trebuie căutată origina doinei. Zîmbetul acela multiplu îngînă din toate părţile doina, la nesfîrşit. Distinct însă şi fără greş se precizează motivul ei minor, se împletesc intr-o vrajă confuză variaţiile ei nesfîrşite. Fluierul, îţi dai seama, a trebuit să reproducă şi să fixeze această armonie, discretă şi amplă, de care, prin veacuri, auzul şi sufletul era plin.
Cîntec fără limite şi cu legi trase din singurătate, apă de sunete pentru ţărmul zărilor, pentru fundul împietrit cu stele al cerului şi pentru firmamentul de rouă al şesului. Greierii l-au învăţat, nu pe de-a-ntregul, şi-1 reduc la două simple note, pe scripca lor neisprăvită. Streşinile îl ştiu şi ele pe ploaie şi pe furtună.
Tunetul participă cîteodată, din orchestră, cînd vîntul şi pădurile îşi dau concursul, sub accente finale de fulger. Car-paţii sînt atunci o margine de rezonanţă, Dunărea o rampă frămîntată. In gînd, spaţiul se limitează astfel, cu imagini, infinitul e mutilat ca pe un crochiu ingineresc.
O înviorare vesteşte aurora. Copacii încep a scrîşni de agitaţia exagerată a vrăbiilor. Fenomenul cu degete trandafirii, deşi le-a fost tălmăcit de la Homer încoace, le surprinde, la fiecare douăzeci şi patru de ore, ca un fapt încă neîntîm-plat. Comentariu dezordonat, dezbateri zburlite şi anarhice. Unele cad în extaz mistic şi delirează cîteva minute. Un automobil cu tineri palizi şi fete veştede. Lamentabile pe două voci, în tînjala răsăritului, în căinţa nemărturisită a chefului răscumpărat prin nostalgie ... Morgenro-ot. . . Morgenro-ot* — sughiţ şi modulaţiune. Inteţire apoi treptată de lumină.
O pagină diafană de soare se încheagă în metal arzător. Arşiţa ne-a copleşit brusc, ca şi cum zările, cerul şi pămîntul au luat foc. Arde văzduhul pînă în umbra boschetelor. Zîna arşiţei — o fată pe care am cunoscut-o — goală ca o paparudă, cu o rochie de rafie, cu dinţi albi într-un hohot de rîs,
cu buzele şi unghiile mînjite de mure, cu pielea ca paiul, cu pletele prăfuite, s-a refugiat, printre trestii, în albia noroioasă a unui pîrîu uscat. Acolo, va sorbi puţină răcoare în trup, prin tălpile-i avide.
E neîndoios că un bici de foc ne încearcă. Să ne căutăm alte paradisuri. Ţara se deşartă de fii, ca o pădure incendiată de jivine. Poporul s-a refugiat pe marginile ei de stînci, la munte sau la mare. Statul e desfiinţat, guvernul e absent, poporul în pielea goală, trăieşte, ciudat, fără ele. Trei luni de utopie deplină. Dacă n-ar contrasta cu soarele vehement, am înălţa în văzduh steagul negru al anarhiei. Că n-a mai rămas printre mausoleele încinse ale oraşelor decît sergentul de stradă, — pe lîngă negustorul de limonada, — în ţinută de vară. Nici nu e nevoie de mai mult.
* Zorilor ... Zorilor (germ.).
208
14 — Paradisul suspinelor
FELUL DE A FI
... Nu înţeleg de ce sînt reţinut aci. Pretextul pe care mi-1 servesc doamnele infirmiere — al sănătăţii mele — e o minciună, pentru că nu văd de ce s-ar interesa cineva de cum îmi merge. N-am pe nimeni. Şi mai ales nu mă doare nimic. In toată această împrejurare se simte mîna meşterului telal care mă urmăreşte. Am mai spus-o, iar acum o repet în scris, cu speranţa că rîndurile mele vor da alarma.
In starea mea, cel mai dăunător lucru e tăcerea.
Locuiam într-o cameră mobilată dintr-un cartier mărginaş. Liniştea lui provincială era întreruptă, la diferite ore din zi, de diferite obiceiuri, toate cu glasul lor oare îi întăreau monotonia. Le cunoşteam, nu-mi scăpa unul. Sărac lipit şi studios, nevoia mă ţintuia din zori şi pînă noaptea la masa mea de lucru. Astfel că viaţa cartierului îmi devenise familiară ca o romanţă de prea multe ori auzită. Avea şi refrenuri melancolice această romanţă. Zilnic, de pildă, pe la amiază, strigătul, mereu acelaşi, al meşterului telal: „haine vechi"! Urr. strigăt uzat, monocord, mereu acelaşi, ca behăitul milenar at turmelor. Mai era, în asfinţit, flaşneta cu sunetul ei purtător de amintiri. M-am gîndit adesea, de ce nu se însoţesc niciodată; meşterul telal şi flaşneta. S-ar împerechea minunat de bine-cumpărătorul de boarfe vechi cu negustorul de melodii uitate. Dar fapt este că ei veneau deosebit. Poate că de aci mi s-au tras neajunsurile.
Pe meşterul telal îl întîlnesc ades prin apropiere. Un bărbat scund şi rotunjor, roşcat şi cu mersul de răţuşcă. Purta pe antebraţ semnul distinctiv al profesiunii: o bucată de satin negru în care îşi învelea cumpărăturile. In ce mă priveşte, n-aveam ce-i vinde. Posedam două costume multişor purtate, unul cenuşiu şi de toate zilele, altul, din şeviot bleu-marine, destinat serilor şi duminicilor. In zadar îşi umfla vocea meş-
213
terul telal cînd mă vedea: „Haine veechi"! Refrenul lui nu mă priveşte. N-am haine de vînzare, meştere telal, în zadar mă priveşti chiorîş, în zadar zîmbeşti în barba rară şi ţepoasă. Nu mă vei avea. între noi doi nu există tîrguială eu putinţă.
N-am înţeles de ce i se spune, în mahala, meşter, cînd meseria lui, care nu-mi place mult, nu comportă nici o măiestrie. De bună seamă că titlul acesta era un semn de respect, dacă nu şi de teamă adusă unor însuşiri deosebite ale telalu-lui, însuşiri pe care cei ce nu-1 cunoşteau de aproape nu aveau cum le bănui.
în acea dimineaţă tîrzie l-am chemat totuşi pe meşterul telal. Nu mîncasem de două zile nimic şi mai nimic de vreo săptămînă. în asemenea condiţiuni, cum să nu ridici steagul alb sub forma unor boarfe uzate, oferite meşterului spre cumpărare. Le cerceta pe rînd, cu luare-aminte, ridicîndu-le şi în zare şi privind prin ţesutul lor rărit ca printr-o sită. Oferite sub ochii lui verzi-galbeni, se tolăneau pe un fotoliu peticit amîndouă costumele mele: cel de toate zilele, cenuşiu ca şi ele, şi cel de zile mari, bleu-marine, culoarea compromisurilor vestimentre. Că îl primisem pe meşterul telal în izmene, dată fiind ora, locul şi anii mei tineri. Aveam ciudata impresie că hainele mele, ambele, sînt ca două fiinţe leşinate de foame şi aflate sub privirile atotştiutoare ale unui doftor. Mi se părea că fiecare din ele seamănă în chip ciudat, ca şi cum ar înfăţişa fiinţa mea dezumflată. Aşa cum seamănă pielea de şarpe cu şarpele care a năpîrlit-o.
— Cît? întrebă meşterul.
— Nu vînd decît un costum, răspunsei.
— Cît? stărui meşterul. '
— Cît dai?
Scoase un portofel jupuit şi-mi numără în palmă zece monede mari de aur. La văzul unei sume atît de însemnate, eu avui o tresărire, iar meşterul un surîs.
— Pe care-1 iai? întrebai niţel aiurit.
— Pe care-1 dai! răspunse, enigmatic, meşterul. Mărinimia lui absurdă şi umilitoare mă răscolea.
— Ia-1 pe cel mai uzat, îndrăznii eu, pe cel de toate zilele.
— Fie! Cu o ridicare din umeri, meşterul telal împături hainele mele zilnice, le înveli în bucata de satin de care nu
se despărţea niciodată, mă salută nepăsător, aproape plictisit, şi ieşi pe uşă.
Mă repezii la hainele mele de sărbătoare ca la nişte trofee, le îmbrăcai fulgerător, şi peste un sfert de oră dejunam la un restaurant de lux, cu vin, cafea filtru şi coniac pe săturate.
— Meştere telal, dă-mi înapoi costumul cel de toate zilele! îl urmăream de vreo cinci minute şi-i vorbeam şi parcă nu mă auzea, în strada plină de soarele nămiezii.
— Meştere tetal, îţi ofer un costum nou, tot atît de cenuşiu ca şi al meu, un costum nou cumpărat dealtfel din banii dumitale, în schimbul costumului meu răpănos şi fără căutare. Meştere telal, de cînd m-am despărţit de hainele mele uzate, parcă nu mai sînt eu. Mi-am pierdut felul de a fi. Nu mai îmi încap în piele. Prietenii nu mă mai cunosc, femeile mă ocolesc şi eu însumi îmi dau seama că m-am schimbat şi am devenit un ins nesuferit şi plin de importanţă. Dimineaţa şi seara, cînd mă uit în oglindă, zăresc în ochii mei o privire care nu e a mea, în surîsul meu, o neruşinare plină de satisfacţie şi în toată făptura mea, o trufie şi un triumf care alcătuiesc o adevărată jignire adusă modestiei mele de odinioară. Nimic mai nepotrivit, meştere, decît mersul meu ţanţoş şi voios prin lumea noastră necăjită.
— Meştere telal, fie-ţi milă!
In dreptul casei mele, meşterul se opri.
— Fie! suspină el, ca să nu zici că sînt om rău. Poate că îţi convine aşa: îţi restitui costumul cel de toate zilele, în schimbul celui de sărbătoare, pe care îl porţi.
De bucurie, i-aş fi sărutat mîna. îl poftii în casă. Mă dezbrăca! într-o clipă. Meşterul desfăcu bucata de satin negru, în care, ca printr-un făcut, se aflau împăturite hainele mele de toate zilele, mi le aşternu pe pat cu mişcări domoale, împături în locul lor hainele mele de sărbătoare şi ieşi domol, aşa cum intrase. Mi se păru, în trecerea lui, că zîmbeşte, ca pentru sine.
— Meştere telal, m-ai păcălit. Dă-mi înapoi hainele de sărbătoare şi-ţi voi da în schimb altele la fel, dar noi, trainice. Sau ia-ţi costumul vechi înapoi. Că mi-am pierdut felul de a fi, şi m-am regăsit posomorit şi viclean, linguşitor, slugarnic şi fricos, şi viaţa mi se pare ca o zi ploioasă de toamnă prin care oamenii trec, reci şi trişti ca nişte fantome, fă să fiu
214
215
iar stăpîn pe amîndouă rîndurile mele de vestminte, ca să scap de posomoreala care m-a copleşit de cînd am îmbrăcat din nou costumul cel de toate zilele. Desfă tîrgul blestemat care ne leagă şi spune-mi cîte zile trebuie să muncesc şi ce munci să îndeplinesc ca să-ţi restitui aurul tău care-mi lipseşte şi care s-a topit în lacrimi.
In lumina de amiază a camerei mele, meşterul mă asculta privind pe fereastră afară. Părea că de mii de ori mai auzise acelaşi cîntec. Se întoarse în sfîrşit spre mine blînd:
— Cum să-ţi restitui costumul de sărbătoare, dacă l-am vîndut? Şi ce vrei să fac cu hainele tale de toate zilele, dacă nu mai sînt bune de nimic? Ia uită-te numai niţel.
Şi, punînd mîna pe mine, meşterul telal începu să mă dezbrace fără sforţări, ca şi cum m-ar fi scos dintr-o ţesătură de păianjen. Şi cu degetele lui ascuţite şi încovoiate, începu să destrame hainele mele ţinute în bătaia soarelui, şi le destramă încet, uşor, pînă plutiră ca nişte funigei în spaţiul străzii. Rămăsei în faţa lui buimac şi ruşinos, izmenindu-mă pe lîngă perete şi gol puşcă, mai urgisit şi mai calic decît fusesem vreodată în tînăra şi nevinovata mea existenţă.
— Ce mă fac acum? întrebai eu.
Deznădejdea din glasul meu păru că-1 înduioşează pe meşterul telal. Se îndreptă spre uşă, se opri în prag, măsură cu o privire pacostea care mă strivise, şi zvîrlindu-mi bucata de satin profesională, îmi zise:
— Poftim! N-am altceva. A ta să fie! Şi ieşi.
Mă repezii şi de data asta ca un viteaz asupra bucăţii de satin, mă înfăşurai într-însa ca într-o flamură de bucurie şi mi se păru că sînt drapat ca într-o togă romană, că nicicînd nu mi-a stat mai bine un vestmînt decît cernita şi soioasa ţesătură. Şi în această ţinută din alte vremi, pentru că nu mai eram stăpîn pe paşii mei, am dat buzna în strada plină de lume, şi nu mă dumiream de ce rîd unii şi de ce mă compătimesc alţii. In jurul meu s-a adunat o mare mulţime, care m-a cuprins, m-a înghesuit, m-a dus şi s-a rotit cu mine printre urale, printre hohote şi îndemnuri de tot felul, pînă ce am ameţit, pînă ce mi-am pierdut cunoştinţa. . .
Şi acum, în această cameră albă în care sînt păzit, mi-am amintit de toate acestea. Şi ştiu bine că pentru doamnele infirmiere şi pentru paznicii de aici, doctorul cel mare şi roşcat, care se face a lecui bolnavii, e meşterul telal.
M-am trezit în această cameră, în care tot ce mă înconjoară e alb: pereţii, tavanul, patul, infirmierele, paznicii, şi zăbrelele. Fiindcă nu lipseşte amănuntul acesta trădător: zăbrele lustrui te' dar trainice, pe care nici Hercules nu le-ar putea clinti.
E linişte în curte şi pe culoarele luminoase şi lungi. Zilnic, către ora prînzului, de-a lungul culoarului liniştea se tulbură de un zvon de paşi mulţi, cu opriri şi porniri la răstimpuri. E medicul şef al spitalului, e profesorul temnicer, care, însoţit de un grup de bărbaţi şi de femei în alb, îşi face vizita obişnuită. Se opreşte şi la mine în prag cu ai lui, mă cercetează cu ochii galbeni şi pare că nu-şi dă seama de groaza care mă face să mă îngrop adînc îndărăt în perne. Surîde şi dă din cap:
— Ah, da, e tînărul studios care şi-a vîndut două costume uzate ... şi care a luat apoi mantaua inocenţei, plimbîndu-se în pielea goală pe marile bulevarde. Tinere, fereşte-te de cumpărătorii de haine vechi şi de negustorii de melodii răsuflate!
Infirmierii şi mediciniştii fac haz şi se minunează de spiritul şi memoria domnului profesor. Dar eu mă minunez de ignoranţa şi de imbecilitatea domnilor şi doamnelor de la facultatea de medicină, fiindcă eu ştiu cine e în realitate acest erudit profesor. Numai eu ştiu cine este. L-am recunoscut cu toate că se ascunde sub halatul alb, sub înfăţişarea de savant neglijent, cu barba roşie şi neagră, cu ochii galbeni şi cu mersul de răţuşcă. Şi o să-i vin de hac, într-o zi. Las' pe mine!
216
SUS PE LUCIUL DUNĂRII 1
Răducan era un flăcău spătos, subţire în şolduri, mlădios, avea sprîncene groase, îmbinate, şi ochi albaştri, de un albastru foarte deschis, aproape alb. Adesea ochii albaştri sînt străvezii, şi poţi citi în ei ce e în inimă ca într-o carte. Dar în ochi ca ai lui Răducan nu poţi citi niciodată nimic. Sînt mereu ageri, privesc ţintă, pătrunzător, la ceva dinafară.
De obicei, Răducan umbla desculţ, în nădragi de dimie strînşi pe glezne, şi încins cu un brîu lat; vara numai în cămaşă, primăvara şi toamna cu pieptar de miel şi mereu cu o căciulă mare turtită pe frunte. Se uita la tine pe sub căciulă şi pe sub sprîncene, cu ochii aceia străpungători. Iarna toţi oamenii din sat trăgeau pe mîneci cojoace; Răducan n-avea cojoc; avea o giubea lungă, neagră. Dar fiind tînăr de tot, nu-i era frig; opincile din piele de mistreţ cu părul în afară şi le punea tîrziu de tot, cînd de mult începuse a se lăsa dimineaţa brumă pe cîmp.
Pînă la nouăsprezece ani, cînd se întîmplă răsturnarea şi tulburarea cea mare în viaţa sa, era tăcut, şi unii îl credeau cam greu de cap. Vesel era, zdravăn era, dar nu se gîndea la nimic, asculta de ce zicea mă-sa şi alţi oameni mai bătrîni şi făcea şi el ce făceau alţii. Ii era frică de cuvîntul maică-sii, de al oamenilor în etate, de al gospodarilor şi de-al popii. Iar ca el erau mulţi în sat. Oricum l-ai fi întors, orice l-ai fi întrebat, în ce făcea şi în ce spunea, era un flăcău ca oricare altul.
Cînd era mic şi umbla într-un cămăşoi, alt strai neavînd, iar fraţii lui erau unii de trei şi doi ani, altul abia născut, în zilele acelea veni zapciul şi luă din sat oameni cu vitele cele mai tari, să ducă zaherea la cetatea cea mare a turcilor, dincolo de Dunăre, Nicopoia: grîu, butoaie de unt şi de miere, şi sare, şi lemne, sute şi sute de care la vale printre dealuri, şi apoi peste cîmpie, spre Dunăre departe, departe. Tîrziu
de tot, cei mai mulţi se întoarseră fără vite; vitele muriseră de osteneală. Oamenii povesteau că pe unii din ei îi opriseră turcii şi-i puneau să tragă cu spinarea pe Dunăre la deal şăicile grele spre Fetislam şi Ruşava şi mai sus, unde curge Dunărea prin rîpele munţilor. Printre aceia rămăsese şi tatăl lui Răducan. Il aşteptară ai lui pînă toamna, apoi toată iarna, apoi un an, doi, trei. Dar el nu se mai întoarse. Ne-vastă-sa rămase cu copiii, Răducan fiind cel mai mare. Şi fiindcă omul pierise cînd copiii erau încă mici de tot, satul se obişnuise să-i spună lui Răducan al Stanei. Iar la tatăl lui Răducan nu se mai gîndi decît văduva. El era mort; era în pacea şi tihna pămîntului. Cei vii se gîndeau la ale lor. Ajunseseră la greu; viaţa li se întunecase; numai Răducan şi alţii ca el, tineri şi fără minte, cîntau din frunză şi rîdeau. Dar şi lui Răducan i se făcu frică într-o zi, cînd îi trimise boierul vorbă să vie la curte.
— Nu te du! Nu te du, că te pierd şi pe tine, ţipa mai-ca-sa Stana.
— Fugi în codru; fugi, că şi tat-tu dac-ar fi fugit ar fi trăit şi acum.
Răducan însă şedea în bordei, cu coatele pe genunchi, şi tăcea, tulburat. Odată izbucni:
— Ce-o să-mi facă? Cu nimic nu i-am greşit.
— Da Stan, şi Zamfir, şi Preda, şi Mutul, şi Roman bă-trînul cu ce i-au greşit? ţipa maică-sa. Se făcuse pămîntie la faţă şi se izbea cu palmele peste obrajii uscaţi. Răducan nu se mişca. Peste două zile însă veniră amăuţi călări, îl chemară afară, îl luară între ei şi-1 duseră.
In mijlocul lor, desculţ şi cu căciula înfundată pe frunte, cu capul între umerii ridicaţi, deşi din fire era ager şi sprinten, umbla stîngaci, încurcat şi se uita pe furiş, cu sfială, la călăreţi.
Departe, pe un deal, se zărea cula înaltă, albă în lumina soarelui acelei zile de toamnă cu cer senin şi vînt rece a anului 1779. Răducan şi cu arnăuţii intrară pe sub poarta boltită, şi se opriră cu ochii la un armăsar murg, care se în-vîrtea în ogradă.
Sforăia şi spumega rozîndu-şi zăbala, şi-şi rostogolea ochii tiviţi cu vinişoare însîngerate. îşi încorda gîtul încovoiat scu-turînd din cap, iar coada lungă şi stufoasă îi fîlfîia. Umbla ca pe arcuri, juca pe picioarele-i subţiri ca o dănţuitoare.
218
219
La fiecare izbitură a copitelor mici şi tari, izbucneau norişori de praf din lutul bătătorit al curţii. Călăreţul înfrîna calul, îl stîmpăra, şi din cînd în cînd îl atingea uşor cu pintenii; aţîţat, mînios, înfocat, armăsarul se rotea prin curte, gata să izbucnească peste zidul de pietre spoit cu var.
în mijlocul cercurilor pe care le făcea calul, stătea un bărbat de vreo treizeci şi cinci de ani, cu faţa osoasă şi arsă de soare, cu sprîncene stufoase şi ochii pătrunzători, care în clipa aceasta străluceau de plăcere. Rîdea: dinţii albi îi răsăreau în barba tăiată scurt. Plesni din palme şi strigă:
— Aferim! Aferim, Iordaki! Să-mi trăieşti! Mi se bucură inima cînd îl văd, şi o mie de taleri nu e mult. Al dracului să fii, numai tu eşti în stare să-mi găseşti asemenea giuvaer.
— Armăsar de prin Misir, cucoane, zise călăreţul rîzînd şi el, dădu pinteni şi trase frîul la piept. Calul se ridică în două picioare, arătîndu-şi burta cu păr lins şi lucios.
— Misirliu, cucoane, repetă Iordaki: ce, puţin lucru e? Mă-sa umbla prin pustiu, prin ţara Arapilor, şi-a rămas grea dintr-o furtună a pustiei: pe ăsta nu 1-a făcut un armăsar cu o iapă, ci vîntul! Marfă de preţ, bey-mu,
a neguţătorilor din coadele mărilor.
— Stai, zise boierul. Stai, că nu mai pot răbda; să-1 încalec oleacă, să-1 văd cum mă poartă.
Iordaki descăleca, armăsarul se smuci, dînd capul pe spate.
— Săriţi, bre, strigă Iordaki. Trei arnăuţi din cei vreo zece cari stăteau sub scară se repeziră şi-1 ajutară să ţie calul. Iordaki sufla şi-şi şterse faţa de sudoare:
— E mai uşor să te ducă peste cîmpuri decît să-1 stă-pîneşti într-o curte.
Cu dosul palmei, îşi netezea mustăţile cărunte şi rîdea şiret. Boierul îşi trase din brîu un bici cu minerul gros şi scurt, de fildeş, şi cureaua lată de o jumătate de palmă şi lungă ca un şarpe. îşi suflecă mînecile, anteriul vişiniu căptuşit şi tivit cu blană neagră de vidră, şi se apropie de cal.
Un arnăut îi ţinu piciorul, altul îl apucă de subţiori şi-1 ridică în sus, apoi amîndoi săriră în lături. Calul se învîrtea în
220
loc, scurmînd pămîntul cu copitele şi ridicînd un nor de praf. Boierul rîdea şi striga:
— Păzea! Păzea!
Şi începu să joace calul în buiestru aşa cum făcuse Iordaki, dar cu mişcări scurte, nemiloase. îşi arăta mereu dinţii şi spunea:
— Ha!  Ha!  Aşa! Aşa!
In toată curtea era o tăcere deplină.
Nu se auzea decît sforăitul calului şi ciocănitul uscat al copitelor. Sus, în pridvorul culei pătrate şi înalte, sub acoperişul de şindrilă, se arătară cîteva ţigănci cu tulpanuri galbene şi roşii ca nişte lalele. Din casele scunde ale slugilor se iviră copii în cămăşi murdare, prea scurte, vădind burţi umflate, grămădiţi pe scara de sub uşa culei. Arnăuţii priveau cu jind şi-şi răsuceau mustăţile cu mîini tremurătoare: era un cal cum se vede o dată într-o viaţă de om. Iar călăreţul era mîndru: mîna cu biciul şi-o pusese în şoldul încins cu un brîu sclipitor din şal de India, gîtul îi era gol; purta pe cap un turban din acelaşi şal ca şi brîul, asemenea coadei de păun, şalvarii ca piersica erau băgaţi în cizme noi de saftian roşu întunecat, cu pinteni de argint. Şi călăreţul şi calul se roteau sub soarele înalt, pe întinderea de lut a curţii, presărată cu paie şi bălegar. Deodată armăsarul începu iar să sforăie, caii nechezară în grajdurile lungi din fund; de lîngă şirul nesfîrşit de hambare, nişte găini zburătăciră speriate, amestecate cu porumbei ce se înălţară dintre ele, sus în văzduhul albastru. Iar călăreţul îşi mîna calul în buiestru, tot mai repede,  strigînd de plăcere:
— Ha! Ha! Aşa! Aşa!
Răducan, zdrenţuros, în picioare lîngă arnăuţi, îl privea cu jind, cu o sclipire ciudată în ochi. Ţinea căciula în mîini şi stătea cam aplecat din umeri. Nu s-ar fi cuvenit să ridice ochii la stăpîn, dar nu se putea împiedica. Un arnăut se întoarse la el, văzu focul din privirile flăcăului şi-1 întrebă batjocoritor în şoaptă:
— Te-ai vrea-n locul lui, ai?
Răducan nu răspunse, dar clătina din cap în semn că da, ar vrea, şi şuiera uşor şi prelung printre dinţi. Arnăutul dădu din umeri cu dispreţ şi se uită mai departe la cal. Buzele flăcăului se întredeschiseră într-un zîmbet încordat, căci armăsarul abia mai putea fi înfrînat. Dar deodată zîm-
221
betul lui Răducan pieri, şi peste faţă îi trecu o umbră de suferinţă. Călăreţul părea îmbătat:
— A! A! A!
înfipse pintenii în pîntecele armăsarului; trăgea cu cruzime de frîu, sfîşiind cu zăbala gura spumegîndă. Fără veste, ridică biciuşca, o făcu să şuiere, arse cu sete şalele calului o dată. Turbat de mînie, dobitocul se zbătea în două picioare; apoi deodată începu să sară chinuit, să zvîrle, să se cutremure. Călăreţul se ţinu o clipă în şa, apoi se rostogoli de-a berbeleacul, cu capul în jos, se izbi de pămînt şi rămase nemişcat.
Calul izbucnise de sub el, goni vijelios prin curte cu scările goale bălăbănindu-le pe lîngă el, apoi se potoli şi se opri suflînd greu, leoarcă de sudoare. La început împietriţi, ar-năuţii se repeziră la stăpînul lor, dar acesta se ridicase iute, încovoiat de şale. Turbanul îi căzuse, astfel că i se vedea ţeasta înflorită şi ceafa cu o zbîrcitură de-a curmezişul. Se scutură gemînd, apoi păru că se trezeşte. Era galben ca ceara; ochii îi scînteiau. Se năpusti la unul. din arnăuţi şi-i smulse din brîu un pistol lung. Trase cocoşul şi se îndreptă spre cal. Iordaki îl apucă de braţ cu amîndouă mîinile.
— Cucoane! Măria-ta! O mie de galbeni!
Boierul îi aruncă o asemenea privire, încît Iordaki se dădu un pas îndărăt. Stăpînul se apropie de murgul care gîfîia şi-1 privea speriat cu ochii lui mari, umezi. Întinse braţul şi apăsă pe trăgaci. Cocoşul ţăcăni, dar pistolul nu luă foc. Urmă o clipă de tăcere adîncă, în care se auzi numai ■ un glas de femeie certăreaţă, undeva departe, îndărătul hambarelor. Boierul răsuflă adînc, privi pistolul, îl azvîrli pe jos şi se întoarse spre culă. Părea că nu vede împrejur nimic şi pe nimeni. Dinspre grajduri, răsăriră argaţi care luară calul şi-1 duseră. Boierul se oprise în pragul scării. Se întoarse şi-i privi pe cei de faţă: Iordaki, arnăuţi, Răducan; întinse mîna în neştire şi apucă gîrbaciul din mîinile slugii: iar privirea i se opri asupra flăcăului celui zdrenţeros. Il întrebă cu glas tare:
— Tu eşti Răducan al Stanei? Flăcăul răspunse sfios:
— Eu, cucoane Andronic.
Un muşchi zvîcni pe obrazul boierului: biciul şuieră prin aer ca un pocnet uscat, şi-1 plesni pe flăcău peste obraz.
222
m Flăcăul tresări şi vîrî capul între umeri. Se făcu palid ca I un mort. Se uita la pieptul stăpînului. Pe obraz i se ivise 1     o dungă roşie.
I — Măria-ta să-mi spui, mişelule,  zise liniştit stăpînul.
■     Măria-ta, nu cucoane ...
1 Flăcăul îşi linse buzele uscate si nu zise nimic,
f — Aşadar, ai catadicsit să vii la curte, Răducane. Dar
\. pînă acum de ce n-ai venit? Ori nu ţi-i drag de ochii mei? î Arnăuţii rîdeau. Răducan se şterse cu mîna peste locul
lovit şi zise răguşit:
— Apăi măria-ta eşti mereu pe la alte moşii... Şi mă chema la curte jupîn Iordaki...
— Iordaki e aici în locul meu, Răducane. E ca şi cum eu însumi aş fi faţă. De ce nu vii decît adus cu sila între neferi?
Răducan tăcea cu ochii în pămînt. Stăpînul răcni deodată:
— De ce nu vii? Ai? De ce?
Şi a început să înjure şi să lovească cu şfichiul biciului, de-1 făcu să se împleticească îndărăt. Celălalt vorbi cu glas năduşit.
— De ce să viu, măria-ta? Nimeni nu mai vine . . . Toată iarna am venit, ţi-am cerşit, ne-am milogit, să ne dai o para două. Au murit copii prin sat de foame, prin februarie; n-au
' avut oamenii cu ce-i scoate din iarnă, vitele ni-s leşinate; nici birul nu l-am dat. . . Arză-l-ar focul, pămîntul, ce-am pus an n-a răsărit... De frica lui jupîn Iordaki şi-a zap-ciului, uităm drumul satului, cucoane Andronic, măria-ta. Ce să mai venim la curte? Ni-i inima amară ca fierea şi pelinul.
— Vindeţi voi pămîntul, zise boierul cu ochii ţintă la el, şi zîmbi subţire, rece: v-aştept c-un sac, Răducane, de parale duralii...
Răducan rămase neclintit, cu fruntea plecată. Apoi vorbi aproape în şoaptă, fără să ridice faţa.
— Nu-1 dăm, cucoane, măria-ta.. . Il avem moşie de la Matei-Voievod, că s-au luptat în războaiele din vechime bă-trînii noştri sub porunca lui, şi i-a răsplătit.
Stăpînul grăi cu dulceaţă:
— O să-1 daţi Răducane ... O să-1 daţi. . . Vinde-mi pămîntul, Răducane.
223
— Ne-ai tiranisit, măria-ta, şopti flăcăul, ne-ai scos sufletul! L-ai bătut pe Stan, pe Zamfir, şi pe Preda, şi pe Mutul, şi pe Roman bătrînul, carele a şi murit din bătaie. . .
— Ţine-ţi gura, rumîne! strigă ameninţător Iordaki, tră-gînd în acelaşi timp cu ochiul la boier.
Acesta nu-1 lua în seamă. Zîmbea cu o blîndeţe ciudată, tulbure, ca şi cum s-ar fi uitat dintr-o turlă înaltă la o vietate măruntă de pe jos. Iar Răducan, palid, cu obrazul vărgat de lovitura de adineaori, mormăia într-una:
— ... Cu asemenea faceri de bine te-ai milostivit asupra noastră, măria-ta, iar noi sîntem ţărani proşti, ce ştim noi...
Flăcăul, deşi voinic, se strînsese în sine, părea mai scund, se umilise, cu ceafa încovoiată şi cu capul între umeri, dar parcă era gata să sară încotrova, să se repeadă, să fugă; ar-năuţii îl pîndeau din ochi, boierul răsuflă greu. Rămăsese la fel de galben de la căzătura de pe cal. Zîmbea cu un fel de bunăvoinţă; ochii îi luceau. Ii tresări un muşchi pe faţă. înălţă gîrbaciul şi iar îl lovi pe Răducan peste cap: o dată, încă o dată, şi încă o dată. Jart! Jart! plesnea cureaua lată, care la fiecare lovitură se înfăşură ca un şarpe în jurul celui bătut. Acesta rdică mîinile şi coatele ca să se ferească. încercă să se dea îndărăt, arnăuţii îl îmbrînciră înainte. Sări într-o parte, se izbi de ei şi acolo. Il înconjurară, şi-1 împingeau sub biciul stăpînului. Acesta izbea neobosit, ca la tăiat lemne; zîmbetul îi împietrise pe faţă strîmb şi semă-nînd cu o schimă de durere: broboanele de sudoare îi curgeau de pe ţeasta rasă, pe frunte, pe tîmple. Şi lovea mereu: jart, jart, jart!
Cel lovit se scutura sub pocnetul biciului greu. Deodată ridică fruntea şi primi cureaua peste ochi. Orbit de durere, strigă:
— Nu mai da, boierule!
Altă lovitură îl atinse peste gură. Scuipă sînge, Iordaki îl izbi cu pumnul peste ureche. Il trîntiră jos şi începură să-1 izbească în coaste şi în cap cu picioarele. El încerca mereu să se ridice, se zbătea, îl trîneau iar în brînci. Boierul se dăduse îndărăt un pas, ţipă mai ascuţit decît îi era glasul:
— Moceşte-1!
Unul dintre arnăuţi trase hangerul din teacă, apoi altul,
iar un al treilea se aplecă şi-1 apucă de păr pe omul de la pămînt, ca să-1 sîngereze la gît.
— Toacă-1 mărunt! ţipa stăpînul. Ii cursese scuipat în barbă.
Iordaki, schimbat şi el la faţă, răcni:
— Ho, bre, ho! Apoi înfrigurat: Măria-ta, mai bine să-1 zvîrlim în drum, să le spuie şi celorlaţi, să ştie de ce l-ai pedepsit.. .
In vremea asta îi apuca de umeri pe arnăuţi şi-i smucea îndărăt; ei se împotriveau nătîng,, cu ochii tulburaţi de patima uciderii. Boierul stătu o clipă în cumpănă, apoi întoarse spatele şi intră pe poarta culei, în umbra rece dinăuntru. Iordaki îl urmă. Unul din arnăuţi mai izbi cu piciorul în cel întins la pămînt, şi se depărtară şi ei, cu toţii. Locul acela al curţii rămase pustiu. Veniră dinspre casele de chirpici ale slugilor copii cu cămăşi prea scurte. Smiorcăiau din nas. Unul mai mic puse mîna pe trupul nemişcat. Altul începu să plîngă, şi deodată fugiră toţi înspăimîntaţi. Găini umblară primprejur ciugulind în paiele de pe jos. Apoi, într-un tîrziu, doi ţigani zdrenţăroşi se apropiară dinspre garduri, îl luară de umeri şi de picioare şi plecară cu el. Ieşiră pe poarta boltită a curţii şi coborîră spre sat. Departe de culă, îl aruncară pe drumul larg de lut bătut, brăzdat de gropi şi urme de copite. îşi şterseră mîinile de nădragi şi se-ntoarseră îndărăt, spre curtea cu acoperişuri lungi de paie, deasupra cărora se înălţa cula turn fără ferestre, cu crăpături înguste pentru ţevile armelor şi în vîrf cu căciulă ţuguiată de şindrilă. Cula singură stăpî-nea o vale pustîe, într-un cer albastru de secetă. Cel zvîrlit în drum se mişcă într-un tîrziu şi ridică puţin capul. Ochii stinşi căpătară viaţă şi prinseră în luminile lor turnul acela alb şi singuratic, apoi se făcură iarăşi lucioşi, pleoapele se închiseră, şi capul o clipă ridicat căzu cu obrazul la pămînt, scurgîndu-şi încet sîngele în lutul uscat care-1 sorbea nu-maidecît.
La amiază trecură jos, pe drumul din vale, scîrţîind încet, patru care încărcate cu copăcei proaspăt tăiaţi. Erau ca nişte arici uriaşi, cafenii, cu toate ţepile lăsate pe spate. Ajunseră în dreptul culei, cînd ieşiră pe sub poartă în cap cu Iordaki şi cîţiva neferi călări ce coborîră în trap mare, trecură pe lîngă trupul întins al celui bătut, şi se opriră abia lîngă care. Iordaki întrebă ceva cu glas tare:
224
15 — Paradisul suspinelor
225
Ţăranii se apropiară şi-şi scoaseră căciulile. Unul răspunse:
— Ia, ne-am tăiat şi noi nuielele pentru garduri, ju-pîne...
Iordaki dădu călcîie calului şi se repezi la om gata să-1 răstoarne. Ţăranul, speriat, se lipi de căruţă, lîngă roată. Iordaki îl înghesui acolo cu pieptul calului. Zise:
— Mie arhon Iordaki să-mi spui, netrebnicule, nu ju-pîne...
Se-ntoarse către ceilalţi:
— Va să zică, lemnul pe-acilea n-are stăpîn? E-al lui Dumnezeu, ai? Sau o fi cumva al vostru?
Cel ce vorbise întîi amuţise, înspăimîntat. Ceilalţi îl priviră. Unul din ei vorbi cu glas jalnic:
— Măria-ta, lasă-ne-n pace, că l-am tăiat din răchiţi... Uită-te şi dumneata: e vreun lemn din pădurea boierului? dac-o fi, să ne faci ce vrei...
Caii jucau şi sforăiau. Arnăuţii, cu mîinile-n şold, se uitau de sus din şa, nepăsători. In miezul văzduhului acelei zile reci de primăvară timpurie, se roteau doi uli care zăriseră pe costişe un trup ce părea neînsufleţit. Plutind pe rîuri de aer, îl cercetau din înălţime cu ochii lor de chihlimbar. Iordaki avea şi el nişte ochi cu ape gălbui, ochi rotunzi şi pătrunzători. Se uită la clăile cu nuiele şi crengi din care. Se uită şi la boii ce suflau aburi. Boi destul de buni. Numai că li se vedeau coastele. Păscuţi în primăvară, aveau să se îngraşe iar, şi avea să-i poată vinde pe bani buni.
— Uite ce e, măi creştinilor, grăi Iordaki cu bunăvoinţă, eu sînt doar ispravnicul măriei-sale boierului, şi fiind mă-ria-sa la curte, nu poci eu judeca. Mie, adăugă el cu o umbră de veselie, pare-mi-se că lemnele acestea sînt trunchi de arini din pădurea măriei-sale ...
Arnăuţii rîdeau. Ţăranii se uitară unul la altul. Le erau feţele smochinite, obrajii scobiţi, ochii duşi în fundul capului. Unul din ei îngîimă:
— Lasă-ne. .. Ţi-om da ce-avem, şi lasă-ne . . . Iordaki şovăi o clipă, apoi zise tare:
— Ei, ce? Vi-s boii obosiţi? Or să se odihnească la curte... îi băgăm în grajd, şi le dăm nutreţ ...
Ţăranul care vorbise se schimbă la faţă. Căzu în genunchi şi strigă gîtuit:
% — Fie-ţi milă; Lasă-ni-i! Mai bine ne omori!
I — Ce! zise Iordaki. Ce, sînt obosiţi? Nu-i pînă la curte
?      aşa mare distanţă de loc; dacă — cinci sute de paşi, mare lucru.
Ceilalţi ţărani nu căzuseră în genunchi. Unul oftă greu şi se întoarse la boi. Ceilalţi îl urmară. Cel ce-ngenunchease se ridică şi porni şi el, încovoiat, să-şi mîne boii. Carele se urniră anevoie pe drumul de deal, împresurate de călăreţii cu turbane vărgate şi giubele de aba albă. Scîrţîind, trecură pe lîngă Răducan al Stanei, întins în marginea drumului, nemişcat. Arnăuţii nu-i aruncară nici o privire. Iordaki îşi răsucea mustaţa şi-i urmărea pe ţărani cu coada ochiului. Iar ţăranii se uitară la trupul culcat cu faţa la pămînt, dar tăcură. In curînd îi înghiţi poarta boltită.
Trecură ceasuri. Se sfîrşea după-amiaza şi se răspîndea pe cer o înserare viorie. Se făcea frig. Ulii se roteau mereu în văzduhul pustiu.
Unul săgeta în vale, pînă aproape de pămînt, deasupra lui Răducan, dar numaidecît se arcui spre înălţimi şi plecă, fîlfîind din aripile largi. Peste cîteva clipe, al doilea uliu, care rămăsese răstignit sus de tot, vîsli o dată din aripi şi pieri încet în depărtare.
Răducan se mişcase deodată. Apoi rămase o vreme ca mort. In sfîrşit, întinse o mînă şi pipăi împrejur ţărîna. Sleit de această osteneală, rămase iar îndelung amorţit. Deschisese ochii împăienjeniţi, şi, tremurînd de slăbiciune, se propti cu mîinile în pămîntul rece. încet, încet, anevoie, cu mare trudă, se ridică pe brînci. Stătu aşa, cu capul spînzurînd. Sufla greu. Apoi ridică un genunchi. Sprijinindu-se pe el cu amîndouă mîinile, se încorda din răsputeri şi se înălţă în picioare. încovoiat, cu capul în pămînt, făcu un pas. Apoi încă un pas. Se opri, şi se întoarse din tot trupul, cu gîtul ţeapăn, ca un lup, spre cula ce se ştergea în umbra viorie a serii. Ochii îi sticleau şi ardeau printre şuviţele de păr ce-i atîrnau peste sprîncene, lipite şi încleiate în cheaguri de sînge.
Peste cîteva clipe porni la drum, devale, către sat. Mergea încet, parcă ar fi stat pe gînduri; se clătina uneori şi şovăia, ca un om beat. Imprejuru-i se iscaseră şoapte; vînt rece bătea peste cîmp. Veneau cine ştie de unde suflări de peste cele din urmă zăpezi, miros de pămînt ud şi de moină.
226
227
Răducan îşi şterse de sînge gura, cu dosul mîinii, şi scuipă. Răsuflă adînc, şi-1 străpunseră junghiuri. Gemu. îşi dete la o parte părul din ochi şi-şi frecă faţa cu palma, deşi-1 dureau şi-1 ardeau urmele biciului. Şi merse înainte, încet.
Se lăsa întunericul. Cu ochii tulburi, Răducan păşea în depărtare, între umeri de dealuri şi perii negre de pădure, cocioabe acoperite cu stuf. Voia să ajungă acolo, voia să ajungă acasă. Dar picioarele îi erau ca de cocă. Se împiedică de un bolovan de lut uscat şi căzu în brînci. Rămase aşa o vreme, neînstare să se mai ridice. Apoi se înălţă iarăşi, cu nesfîrşită osteneală, sprijinindu-se pe un genunchi. Scrîş-nea din dinţi, încordîndu-şi cele din urmă puteri. Izbuti în sfîrşit şi se ţinu pe picioare. Porni mai departe.
Pe la începutul nopţii, o umbră şovăitoare, lătrată de cîini cu urlete de spaimă sub stelele reci, se opri în faţa unui bordei, se încovoie şi, coborînd treptele, se cufundă în pămînt. Răzbătu stins dinăuntru un ţipăt, apoi glasuri înăbuşite. Deodată o mogîldeaţă mică ieşi din bordei şi o luă la goană în întuneric peste cîmp. începuse să şuiere vîntul. Mogîldeaţă ajunse la un gard şi strigă subţire în urletele turbate ale cîinilor.
— Nene Mitule!  Nene Mitule!
De sub streaşină casei, speriat, veni răspuns:
— Care, eşti, mă? Ce e?
— Nene Mitule!
Omul veni la gard, şi se uită peste împletitura de nuiele:
— Tu eşti, Folteo?
— Nene Mitule! gîfîi copilul, vino iute.
— Ce e, mă?
— L-au fărîmat pe nenea! Omul tresări:
— Ce, mă? Pe cine, mă?
— L-au bătut şi l-au omorît pe nenea. . .
Celălalt nu mai răspunse. Deschise portiţa, ieşi în drum şi porni iute spre bordei. Foltea abia se ţinea după el, smior-căindu-şi lacrimile care-i alunecau pe nas.
Intrară în bordei. Ardea opaiţ cu o flacără cît unghia. Pe laviţă şedeau fraţii lui Răducan, băieţi şi fete, în întunericul dinafară cercului de lumină al opaiţului, şi se uitau cu ochii mari la Răducan, întins pe trei scînduri. Zăcea cu gura des-
chisă, suflînd hîrîit din plămîni. Noul-venit se aplecă asupra lui, îşi scoase căciula şi şi-o strînse la piept. Avea obrajii rotunzi, ochii rotunzi, capul rotund, ras. întrebă în şoaptă:
— Răducane ...
Ochii celui bătut, aţintiţi în tavanul de stuf, alunecară încet spre el.
—Răducane ... ce-a avut cu tine?
Răducan clipi din ochi şi nu răspunse. Foltea, cu mîini-le-ntre genunchi, roşu la faţă şi cu ochii-n lacrimi, mic şi bondoc, amuţise îngrozit.
— Răducane ... ce-a avut?
— Tot aia, gemu Răducan.
Nenea Mitu se aşeză, îşi puse o mînă în palma celeilalte şi se întunecă la faţă. Mormăi:
— Păi... nu se poate . . . nu-i dăm pămîntul. . . Şi adăugă după o vreme:
— Mai bine murim ...
Foltea sări deodată şi o zbughi afară în noapte. Umblă din casă în casă, trezind oamenii. Ieşeau, îmbrăcîndu-şi pingelele, veneau să se-nghesuie în bordei. Stăteau şi se uitau la Răducan. Unul îi aduse nişte piei de oaie să le pună sub el, să zacă mai uşor.
„Tot aia a vrut şi cu el?" întrebau ei, iar nenea Mitu răspundea: „Tot aia".
Oamenii tăceau şi se uitau la Răducan cu o îngrijorare ciudată, nu ca la un străin, ci de parc-ar fi fost fiecare din ei, Răducan însuşi, şi-ar fi căutat să-şi cunoască trăsăturile obrazului lor sub cojile negre de sînge care acopereau faţa celui bătut.
Dis-de-dimineaţă, nevestele celor care fuseseră închişi veniră la curte. Erau îmbrobodite în năframe negre, strînse în jurul feţelor uscate, brăzdate, arse de soare pînă ajunseseră, ca lutul. Aveau ochii roşii de plîns şi gurile strîmbate de durere. Numai una era tînără de tot; ochii îi ardeau, fără lacrimi, şi chipul fraged îi era împietrit. Aceasta era fata unuiai din cei închişi, şi venise cu maică-sa. Femeile încercară să intre pe poartă, dar argaţii le opriră.
— Ce vreţi? întrebă unul din ei.
— Vrem să vorbim cu boierul, răspunse fata. Oamenii a priviră miraţi şi batjocoritori. Unul spuse: .
228
229
— Nu  s-a sculat.
Ele se aşezară pe pămînt în tăcere la piciorul zidului şi aşteptară. Soarele se ridică în văzduhul curat, şi străluci asupra văilor umezite de brumă, asupra dealurilor cu păduri atinse de toamnă. In ograda largă ţigăncile hrăneau păsările, apoi văcarii scoaseră vitele din grajduri şi le făcură să se perinde în şirag pe poartă, mugind şi izbindu-şi şoldurile cu coadele ca să gonească tăunii. Mugetele lor se depărtară, şi iar se auzi un cîrîit de găini, glasuri amestecate, trapul unui cal. Un arnăut veni la poartă şi le făcu semn femeilor să vie în cerdac. Deodată vreo două trei izbucniră în plîns, şi toate începură să se roage:
— Boierule, fie-ţi milă de noi! Dă-le drumul! Indură-te de noi şi de copiii noştri! Fie-ţi milă, măria-ta, sloboade-i, că rămînem pe lume fără reazăm şi fără putere! Aibi milă.
El le privea de sus, de sub arcele de zidărie. Era galben şi umflat de somn, dar ochii îi erau trezi şi iscoditori. Vorbi scurt:
— Voi n-aveţi înţelegere? Eu de ce să am? V-am cerut să-mi vindeţi pămînturile. V-am poftit cinstit, cu bani. Sîn-teţi căpăţînoşi, bărbaţii voştri şi cu voi şi cu neamurile voastre. Apăi lasă, că şi eu sînt căpăţînos.
Femeile amuţiră o clipă. Apoi începură iarăşi, ca şi cum sau n-ar fi spus el nimic, sau ele n-ar fi auzit:
— Aibi milă, măria-ta, nu ne lăsa copiii fără părinte! Nimic-n-a greşit faţă de tine omul meu, măria-ta. Indură-te de noi!
Aveau glasuri jalnice, frînte, şi feţe ostenite şi schimonosite de mîhnire, numai fata care venise cu ele se jeluia cu un sunet limpede, şi chipu-i palid era curat şi neted. Boierul o privi cu luare-aminte şi i se aprinseră ochii:
— Tu a cui eşti?
Fata amuţi. Maică-sa ţipă:
— E fie-mea, tată-său e Gheorghe Lupul. Sloboade-1, măria-ta, aibi milă de nişte oameni sărmani!
Fata ţipă şi ea:
— Aibi milă de noi, boierule!
El îi cercetă privirea străină, chipul închis, trupul înalt şi vîrfurile sinilor, care se vedeau prin cămaşă. Ea îi simţea privirea pipăitoare,   dar  striga  mai departe, nestrămutată:
K        — Dă-i taichii drumul, măria-ta!
m        Boierul însă rîse la ea cu neruşinare, fără să spună ceva;
m    dar zări cu coada ochiului braţul gros al nevesti-sii, ca fil-
V-   desul, mîna cu degete ca fusele. încărcată cu inele grele. De-
1    odată se schimbă la faţă şi se răsti răguşit:
I — Dacă tu eşti a Lupului, fraţii tăi sînt Misail şi Bucur.
k    De ce n-au venit ei, şi trimit muieri în loc?
I Fata nu-i răspunse. Ii cerea cu încăpăţînare:
; — Dă-i drumul taichii, măria-ta!
\ Dar mama ţipă:
— Li-i frică de tine, măria-ta, să nu-i fărîmi ca pe Ră-ducanu Stanei, boierule!
La vorbele acestea, fata amuţi şi-1 privi ţintă cu ochii ei arzători. Boierului Andronic îi fulgeră prin minte: „Parc-ar fi nebună". Lîngă el, nevastă-sa murmură:
— Frumoasă fată ...
Boierul Andronic ştia că nevastă-sa pîndeşte răspunsul, cercetătoare şi bănuitoare, cu tot zîmbetul ei liniştit, care făcea gropiţe în obrajii ca fildeşul. De aceea răspunse gros:
— Putori! . . .
Se întoarse, bătu din palme şi-i strigă ţigăncii:
— Spune-i lui Iordaki să le dea afară.
O luă de braţ pe nevastă-sa, care părea că a uitat de bănuială:
— Hai, Şerbano.
Şi intră în odaie cu ea, mergînd încet, căci cucoana Şer-bana era însărcinată şi se făcuse greoaie.
Cînd îi pieri capul de-sub bolta înaltă, tărăncile izbucniră în ţipete sfîşietoare. Dar se iviră arnăuţii, care le goniră în brînci. Ele se aşezară iarăşi afară, la piciorul zidului, - aştep-tînd. Cînd boierul ieşi călare cu cîinii după el, femeile alergară după el şi i se agăţară de scări ţipînd şi rugîndu-se. El dădu pinteni şi se depărta. După-amiază se întoarse. Cei ce-1 urmau aveau iepuri şi prepeliţe în desagii murdari de sînge. Femeile aşteptau. Cînd îl zăriră pe boier, izbucniră iarăşi:
— Fie-ţi milă de noi! Dă-le drumul! Veniră şi a doua zi, dar boierul nu mai ieşi. A treia zi, arnăuţii le goniră de la poartă. Ele se aşezară mai departe în drum. Spre după amiază, una mai bătrînă ţipă:
230
231
— Păgînule! Dă-le drumul. . .
Mai tîrziu, alta începu să-1 blesteme, apoi Încă una, apoi toate. Ţipau şi blestemau. Iar fata Lupului, soră cu Misail si cu Bucur, luă în pumn ţărînă, se ridică în picioare si presără ţărînă printre degete în vînt:
— Aşa să ţi se risipească neamul în nouăzeci şi nouă de zări, inimă de păgîn! Spurcatule! Colţatule! Necura-tule!
Atraşi de zgomot, arnăuţii, argaţii, ţigăncile, ieşiseră să asculte. Unii rîdeau. Dar femeile urmară să blesteme, şi rî-setele încetară. Slugile începură să-şi facă cruci. Boierul se arătă sus sub bolţile culei. Apoi, lîngă el, se arătă sus, sub bolţile culei, cucoana Şerbana. Ajungea pînă la ei glasul depărtat al fetei, limpede:
— ... cap de viclean! Cap de lup! Cap de şarpe! înghiţi-te-ar căţelele! Ajungere-ai în coadele şerpilor, 'în crăcile racilor, în ţepile aricilor, în fundul mărilor!
Cucoana Şerbana îşi frîngea mîinile, şoptind:
— Auzi-o ce zice! Auzi-o, auzi, nebuna! Boierul rîdea galben:
— Au învăţat-o bine babele, drăcoaica! Acolo, departe, fata se înroşise în obraji. Blestema mereu, pe nerăsuflate:
— ... Creşte-ţi-ar bube pe inimă! Face-ţi-ar muierea copil fără cap şi eu pielea de sălămîzdră!
Sus în culă, cucoana Şerbana se cutremură şi gemu îngăl-benihdu-se.
Mut şi încruntat, el coborî scările şi coborî afară pe poartă cu biciul în mînă şi cu Iordaki după el. Răcni către fată:
— Iţi pun eu mîna-n păr o dată, şi te dau pe seama ne-ferilor, să văd, tu ce copii ai să feţi?
Femeile îşi ridicară poalele şi fugiră. Fata însă se mai opri o dată şi păru a murmura un blestem tainic; apoi se depărta încet, cu mers legănat. Boierul spuse pe greceşte lui Iordaki:
— Ia-i pe vreo patru palicari mai ţepeni, şi hai jos în beci.
Ştia ce urmează. Dar era obişnuit. Ii cercetă pe arnăuţi, cîntărindu-i din ochi, apoi le făcu semn:
— Tu, Panaioti, şi tu, şi tu, şi Vangheli. Haideţi, bre.
Im- După plecarea lor, în curte se lăsă tăcere. Argaţii îşi căuta-
\m      ră de treabă prin grajduri, cît mai departe de culă. Ţigăncile \w      se înfundară în bucătării, şi adunară păsările ca să le bage j[      în coteţe; altele se duseră să mulgă vacile. Nimeni nu voia W      să fie în preajma zidurilor prin care răzbăteau de dedesubt •*       sunete înăbuşite, de auzul cărora fugeau cu toţii. Mai tîrziu, boierul se urcă sus, vinăt la faţă de mînie, urmat de Iordaki %-      şi neferii săi, năduşiţi şi cu priviri rătăcite. Iordaki murii mura:
f — Eu socot că dacă pîn-acum nu li s-a muiat ceafa, îi
omorîm, măria-ta, şi tot nu izbind im ...
Boierul Andronic nu răspunse. Dar cînd se lăsă noaptea J      o slujnică veni şi-i bătu lui Iordaki în uşe, să-şi lase ciubu-f      cui şi să vie sus. Iordaki urcă scara ce urca prin odăi lu-]■       minate slab de sfeşnice de alamă; scoarţele atîrnate pe pereţi cu frunze, ramuri şi păsări ciudate pe întinderi de un albastru adînc întunecau încăperile albe, văruite; scaunele, mesele, scrinurile erau din lemn vechi negru de vreme, ca tuciul, icoanele mari, bătute în argint, îl priveau cu ochi îngălbeniţi, sfinţi cărora vîrstă vopselii le făcuse chipuri de întuneric.
Iordaki intră şi se îndoi, cu mîinile pe piept. Cucoana Şerbana îi privi nemişcată şi se înveli în broboada ei de mătase de Veneţia, albă cu ape trandafirii. Avea ochii roşii şi părea bolnavă. Şedea în jilţ şi-1 umplea cu şoldurile ce-i crescuseră de cînd era grea. Boierul era în halat şi-n papuci, cu o tichie vişinie pe cap. Nu vorbea cu nevastă-sa şi n-o privea.
— Iordaki, zise el; mîine te duci în sat.
Şi începu să desluşească anume ce avea să le spuie ţăranilor.
— Pînă una-alta, spunea el. Iar Iordaki dădea din cap, mironosit, cu o lucire vicleană şi veselă în ochi:
— Pînă una-alta, măria-ta. Boierul începu să rîdă:
— Lipseşte din faţa mea, vulpe bătrînă!
Astfel că a doua zi, dimineaţa, pe o vreme frumoasă de toamnă, cu nori puţini risipiţi pe cer, ieşiră de sub poarta culei cîţiva arnăuţi călări. In cap călărea Iordaki. Se uita împrejur, cu mîna stingă pe coapsă. Tropotind agale, caii intrară pe viroage, încetinindu-şi mersul în locurile mai ane-
232
!
233
voioase. Călăreţii se legănau în şa după pasul lor, şi schimbând din cînd în cînd cîte o vorbă în graiul lor din Epir, din părţile dinspre Ischider. Cînd ajunseră în vale, zăriră satul de bordeie risipite, cîte-o casă la cinci sute de paşi de cealaltă, cu acoperişul de stuf şi cu vite mărunte şi slabe priponite lîngă vreun puţ. Copii în cămăşi păzeau gîştele lîngă băltoace. Cînd se iviră călăreţii, copiii fugiră înspăimîntaţi, pi-tindu-se după tufişuri, şi priviră de după garduri de răchită. Iordaki rîse, se-ntoarse în şa:
— Li-e frică şi-n somn de voi, deliilor! Arnăuţii tăceau, mîndri şi întunecaţi.
In mijlocul satului, între cîteva case, se înălţa o turlă de scînduri deasupra bisericii, şi în faţa ei forfotea mulţime deasă de oameni. Pe toate uliţele se îndreptau într-acolo bărbaţi şi femei. Iordaki rîse aspru:
— Panaioti! Ia uită-te la muşuroiul de furnici cum mişună şi se frămîntă . ..
Apoi dădu pinteni şi porniră cu toţii în trap mare la vale. In faţa lor se goleau uliţele; oamenii se lipeau de garduri, dar nu-şi scoteau căciulile din cap. Femeile intrau în casă fără să se uite peste umăr. După trecerea arnăuţilor, ieşeau iarăşi şi porneau cu toţii după ei. Gloata adunată în faţa bisericii aştepta în tăcere. Iordaki se întunecă la faţă şi începu să-şi răsucească mînios mustaţa căruntă. Se opri o clipă în gura uliţei pe care venise; arnăuţii se îngrămădiră îndărătul lui şi pe lîngă el. Iordaki se uită la ţărani, repede. Il priveau fără un cuvînt: bărbaţi cu chipuri osoase, înnegrite de soarele cumplitei veri de secetă abia trecute, femei cu broboadele trase peste faţă, bătrîni zdrenţeroşi rezemaţi în to-iage. Iordaki îi recunoştea pe rînd; îl ştia pe. Dobrin şi pe Badea şi Misail al Lupului. Pe toţi, unul lîngă altul; îl priveau fără să clipească din ochii negri, sau cenuşii, sau căprii, duşi în fundul capului în umbra de sub sprîncene, ochi în care el nu putea citi nimic. Deodată îl văzu subţire-n şolduri şi spătos pe Răducan al Stanei. Avea pete vinete pe obraz şi era palid. Iordaki dădu pinteni, şi-şi atinse calul cu sfîrcul gîrbaciului. Calul înainta cu pieptul în mulţime şi o sparse. Oamenii se feriră iute, dar se îngrămădiră iar la un pas mai încolo.
— Bună ziua, oameni buni, zise tare Iordaki. Gloata murmură şi fremăta nedesluşit, întunecată. înaltă şi sprâncenată,
sora lui Misail, care blestemase atît de cumplit, strigă de departe, din rîndurile cele din urmă:
— Bună să-ţi fie ziua cum ţi-e inima!
Iordaki se făcu că n-a auzit. Se uită la Răducan, şi-1 văzu în straie curate, ca de sărbătoare. Il întrebă rîzînd:
— Ce-i cu tine, Răducane, de te-ai făcut aşa marghiol? Flăcăul plecă genele şi răspunse cu ochii în pămînt:
— Aşa mă port eu,  jupîn Iordaki.
— Văz că ţi-ai dat şi cu sulimanuri pe obraz . . . Rîzînd, se uită împrejur. Chipurile oamenilor erau împietrite. Răducan mormăi:
— Alea-s din milostenia boierului şi a dumitale . . . Iordaki se încruntă:
— Şi ce? Nu eşti mulţumit?
Răducan nu răspundea. Iordaki se gîndea: „Ce e cu ei, ce se boldesc aşa cu ochii la mine şi tac?" O clipă îi trecu prin minte că poate are ceva pe obraz, apoi îşi lua seama. Ce mulţi erau! Se adunase tot satul; se înghesuiau împrejurul lui şi al neferilor, se lipeau de cai. „Ce vor?" se întrebă Iordaki. Poate că nu voiau nimic. Dar începu să-i mijească în creieri un gînd nou, nedesluşit. Nici el nu-şi dădea bine cu socoteala ce anume: mai mult simţea o îngrijorare tulbure care-i strîngea inima. „Şi nu vorbesc!" Răducan tăcea, şi tăceau toţi. Sus, deasupra lor, trecu un cîrd de raţe sălbatice sfîrîind grăbit din aripi şi scoţînd ţipete ascuţite, care se pierdură spre miazăzi. Iordaki se scutură din vraja aceea a tăcerii şi se uită ascuţit împrejur. Sub piciorul lui era un bă-trîn cu căciula cîrpită şi ochii lăcrimoşi; lîngă pieptul calului, Misail, fiul celui închis, şi Bucur, al doilea fiu, amîndoi cu capete mici şi uscăţive pe gîturi groase şi umeri zdraveni. Se uitau ţintă la Iordaki, apoi schimbară o privire fugară între ei. „Ce vor?" se întrebă Iordaki, cu simţămîntul chinuitor că ştie ce vor, dar nu-şi poate limpezi gîndul. Dincoace, în dreapta, erau nişte muieri plînse, şi bărbaţi cu obraji ţe-poşi, înnegriţi de barbă. Se uitau la el şi parcă aşteptau ceva. Il priveau ca pe o fiinţă străină, ciudată. Un slăbănog cu ochi albaştri, umezi, clipea arare, aţintindu-1 nestrămutat. Iordaki era ameţit. Dimineaţa asta de toamnă era ca oricare alta. Satul prăpădit, umilit, biserica de cărămizi cu turlă de scînduri, cumpenele puţurilor — toate erau la fel, ca mai înainte.
234
235
Ce se schimbase? Se uită împrejur. El şi cu arnăuţii săi erau înconjuraţi din toate părţile de trupurile înghesuite ale calicilor; Iordaki trase cu ochiul la oamenii săi. Păreau neliniştiţi. Nici cailor nu le plăcea strînsoare şi apăsarea gloatei, înălţau capetele şi roteau ochii sperioşi, sforăind. Deodată în capul lui Iordaki se făcu lumină. Simţi deodată cum îl trece un rînd de sudori reci. „Dacă-şi pierde firea vreun pîrlit, să vîre cuţitul în burta unui cal, sau să mă apuce de picior şi să mă tragă din şa, se pornesc pe noi cu toţii..." Un fir de sudoare îi curse pe şira spinării. „Simtă Fecioară din Arvanitohori, ajută-mă! Aghia Panagia, scapă-1 pe robul tău!" O străfulgerare de semeţie, cea din urmă: „Dacă erau oameni de-ai noştri din Arvanitohori, de mult eram tocat în bucăţi.. . Ăştia sînt blajini, proşti". Dar nu mai era vreme de pierdut: dacă mai pierdea o clipă...
Ridică mîna cu gîrbaciul şi o flutură, apoi rosti tare, stă-pînindu-se să nu-i tremure glasul:
— Oameni buni! M-a trimis măria-sa boierul, stăpînul vostru, să vă spun că acelor ce-au fost prinşi la tăiat lemne din pădurea boierească ...
— N-au tăiat! Au fost la răchiţi! ţipară cîteva femei, ia'r Răducan al Stanei strigă:
— Daţi-le drumul!
Izbucni zarvă, ţipete învălmăşite:
— Daţi-le drumul! Fie-vă milă! Daţi-le drumul!
Fata înaltă şi sprîncenată care-1 înfruntase la început slobozi glas ascuţit:
— Dă-i drumul taichii. Iudă. Păgîne! Slăbănogul cu ochi albaştri răcni:
— Măria-ta, Arhon Iordaki, aibi milă, dă-le drumul!
— Li se va da drumul, plătind ei cinci taleri gloabă de fieştecare, încheie Iordaki şi întoarse calul. Pe cînd ieşea din. înghesuială, bărbaţi şi femei se ţineau de scările şeii ţipînd sfîşietor:
— N-avem de unde!  N-avem nimic! Iartă-i de gloabă!
— Ce vă pasă vouă de ei? zbieră Iordaki.
— Ni-s rude! Sînt fraţii noştri! E omul meu! N-avem! strigau oamenii. Iordaki, ajuns mai la lărgime, îi arse cu gîrbaciul, dete pinteni şi izbucni în uliţa goală. Arnăuţii folosiră şi ei biciul şi ieşiră, izbind în dreapta şi-n stînga.
— Fug! strigă Răducan al Stanei, palid ca un mort, dar cu ochii scînteietori. Oamenii cuminţi ai satului îl înconjurară, potolindu-1 şi mustrîndu-1:
— Ce vrei să faci? Te pui cu stăpînul?
— Nu mi-i stăpîn! răcni Răducan împroşcînd scuipat. Nu-mi trebuie sităpîn!
Cu asemenea glas vorbise, frînt şi cutremurător, încît se făcu împrejuru-i tăcere, şi chiar cei mai depărtaţi îl auziră şi amuţiră. Toată zvîrcolirea gloatei se rupse şi împietri. Lîngă Răducan venea Mitu, vorbindu-i su sfială:
— Taci, băiete, că ne bagi în primejdie . . .
Din ceasul acela, femeile ale căror bărbaţi fuseseră închişi, fiii, fraţii, rudele îşi scotociră zdrenţele, scuturînd pe rogojină cîteva leţcăi, părăluţe de aramă. Nevasta lui Gheorghe Lupu veni la Stana, mama Răducanului, şi o găsi aşezată pe o buturugă şi cu furca-n brîu, în faţa bordeiului. Se.aşeză lîngă ea şi privi firul care se profira printre degetele zbîrcite ale Stanei. Apoi îi spuse pentru ce venise. Stana se ridică gemînd, căci o dureau încheieturile.
— O să se facă frig devreme, mai curînd ca anţărţ. Răducane!
Răducan venea cu caii de căpăstru. Asta era averea lui: o pereche de cai frumoşi, cu gîturi lucioase, încordate, şi capetele mici. Ii aducea de la adăpat. Maică-sa îl chemă, şi intrară cu el, cu femeia în bordei.
— Vitează-i Vlada ta, spunea Stana; mi-au spus muierile cum i-a vorbit tiranului. Bărbată copilă, da!
Păducan scoase un cuţitaş din brîu, ridică scîndura laviţei dintr-un colţ, dădu la o parte cocenii de porumb şi paie, şi începu să scobească în peretele de lut. Scoase o ulcică, i-o dădu maică-sii, dar aceasta o deşertă pe ţol. Stana numără banii şi-i întinse pe toţi nevestei Lupului.
— Ţi-i dau, Stano, zise aceasta plîngînd şi sărutînd-o, cum mi-oi vedea omul întors, ne facem luntre şi punte şi ţi-i dăm...
Stana strîngea din buzele încreţite ca nişte băieri de pungă şi se lăsă sărutată. Apoi deodată întrebă:
— Se-mplinesc ăi cinci galbeni?
Femeia începu să plîngă. Stana o apucă de umeri:
— Nu-ţi ajunge, ai?
236
237
— Nu, răspunse cealaltă cu glasul gîtuit de plîns. Acuma o apucă în braţe Stana, o sărută:
— Hai, ogoaie-te, că mîine-1 vezi întors. Hai cu mine la frate-miu Mitu, să-i cerem. Hai!
Răducan se uită la ulcica goală, o puse la loc, împinse cu piciorul paiele şi cocenii, se ridică şi ieşi şi el. Se opri o clipă în pragul bordeiului. Din pricină că se aplecase, îi venise ameţeală şi i se întinsese o pîclă neagră în faţa ochilor. Răsuflă adînc şi se aşeză pe buturuga pe care stătuse maică-sa. Şezu acolo multă vreme, fără să ia aminte la ce se întîmpla împrejuru-i. Fraţii lui se jucau cu cîinii. Foltea veni şi se propti în faţa lui, cu mîinile în şolduri. Răducan, aşezat pe butuc, era mai înalt decît el în picioare. Foltea îl cercetă îndelung. Răducan nu-1 vedea. Foltea zise:
— Neică.
Răducan înălţă-faţa.
— Neică. Iţi zice Vlada să vii, că are să-ţi spuie ceva. Răducan se făcu roşu la faţă. întrebă scurt, răguşit:
— Unde-i?
— La pădure, cu vacile.
Răducan se ridică şi plecă. Foltea se întoarse spre ceilalţi şi începu să ţipe la doi băieţi mai mari ca el şi care trăgeau de un cîine:
— Lasă-1 pe Vasile, măi! Lasă-1, că-i al meu!
Şi se repezi să-1 slobozească din strînsoarea lor pe Vasile, un dulău negru cu ochi ca chihlimbarul.
Răducan umblă peste cîmp, şi se apropia de pădure. Vitele rătăceau printre tufărişuri, cu coarnele în pămînt, şi mai departe, în marginea pădurii, stătea în picioare o fată subţire şi înaltă, Vlada, fata Lupului, sora lui Misail şi a lui Bucur. Răducan n-o văzuse de cînd fusese chemat la curte. Acum se grăbea, îi bătea inima şi răsuflarea îi era anevoioasă. Ar fi vrut să meargă mai repede, dar nu izbutea.
încă n-avea puteri. Era mîniat de slăbiciunea sa; strîngea din măsele şi-i jucau muşchii fălcilor pe sub piele. Ajunse la ea. O apucă de mînă şi o privi cu ochii lui străpungători, albaştri-alburii. Ea îi înfruntă privirea şi murmură:
— Cum de-ai răbdat, vai, Răducane, cum?
Răducan se aşeză pe pămînt, pe nişte frunze uscate, lîngă o tulpină înaltă de strigoaie. Dădu din umeri, rîse scurt şi vorbi:
— Are boierul un bidiviu pe care noaptea-1 visez . . . Vorba aceea:
Zboară pe pămînt Ca fulgerul în vînt.
Iar stăpînu-său nu-i în stare nici să se ţie în şa netrîntit... Vlada se aşezase lîngă el. Smulse un fir de iarbă veştedă şi-1 frămîntă între degete; apoi vorbi cu amărăciune:
— Dar pe ceafa noastră ştie să se ţie călare ...
Se uită de aproape la faţa lui Răducan, zgîriată şi vărgată de lovituri, apoi dintr-odată gura începu să-i tremure, ochii i se înnegriseră, şi izbucni în plîns. Se trînti cu capul pe genunchii lui Răducan, cu faţa în jos; plîngea amarnic, fre-cîndu-şi obrajii fragezi de inima aspră a imineilor lui Răducan şi gemea:
— Cum te-a batjocorit, vai, vai, Răducane, ce ţi-a făcut, ticălosul şi grozavul! Cum de-ai răbdat, Răducane, Răducane, dragul meu . ..
Răducan tăcea, cu fălcile încleştate; într-un tîrziu vorbi anevoie:
— Frumos cal. Nu i-am văzut pereche. I-aş pune frîul în ■cap şi m-aş aşterne cîmpului. . .
Ea însă urma să plîngă amar. Răducan o mîngîia pe cap în neştire. Intr-un tîrziu ea se alină, se ridică şi îşi culese cu vîrful degetului lacrimile din colţul ochilor. Oftă şi-şi rezemă tîmpla de umărul lui. întrebă:
— Şi-acum, ce-o să facem?
Răducan nu răspunse. Vlada întrebă iar:
— Tu ce-ai să faci?
— La asta. mă gîndesc de cînd ... La asta mă gîndesc. Zăbovi o clipă, apoi încheie: Dar nu ştiu.
O mîngîia pe cap în neştire şi se uită la o şopîrlă roşcată, care ţîşnea printre frunze, se oprea, se uita cu vioiciune împrejur, apoi săgeta ceva departe.
— încă nu ştiu ce-o să fac, Vlădiţo. încă nu ştiu. Şopîrla pierise. Răducan mormăi ca în vis:
— Mi-i dor de un loc unde să nu mai am stăpîni. Vlada ridică ochii şi-1 privi cu luare-aminte.
— Unde n-o să mai ai stăpîn?
Se înnegura iar; o cuprinse mihnirea:
238
239
— Tiutinderea ai stăpîn . . . N-ai unde fugi.
Iarăşi foşni iarba. Cu zvîcnituri repezite, şopîrla trecu prin faţa lor. Se opri şi-1 ţinti pe Răducan dintr-o parte, cu un ochi ca o boabă de piatră neagră, lustruită.
— O să căutăm, VLădiţă. O să căutăm pîn-om găsi, zise Răducan, şi îi cuprinse umerii cu braţul. Acolo o să ne trăim traiul împreună.
— Taci, zise Vlada. Nu mai vorbi aşa, în vînt, că iar o să plîng ...
— Bine, murmură el. Tac.
Statură multă vreme îmbrăţişaţi, în tăcere ascultînd oum foşneşte pădurea, cum trosnesc uşor, înăbuşit, crengile si cum sfîrîie pe sub frunze mersul gîngăniilor. O jivină nevăzută trecu repede prin frunzişuri moarte. O pasăre galbenă şi neagră alunecă pe deasupra lor şi pieri între foile galbene ce mai rămăseseră pe arţari. Vlada ridică ochii şi întrebă:
— Ce fuse?
— Sturz, mormăi Răducan.
— N-au plecat? întrebă ea.
— Cînd începe gerul, răspunse Răducan. Se duc şi ei spre Dunăre.
SIMPLA POVESTE
In spatele casei, gardul coboritor sfîrşea în mlaştinile şi ierburile sărate din marginea eleşteului. Cîteva sălcii îngenuncheate aşteptau trecerea lui Isus. Cînd se înnopta, robe de foc răsăreau din apele încropite şi alunecau supranatural de lin.
Acolo, ascuns în plante şi cu faţa în noroi, un tînăr asculta de cîteva ceasuri broaştele. Şi cînd una din ele sărea, se înfiora de luare-aminte. Nările lui suflau în plămada de pămînt şi apă şi ochii împrumutau cocleala tristă a lacului. Fluierau undeva greieri liniştit, ca odihna ruinelor. Cîte o broască se oprea pe o piatră, holbată şi imobilă, de culoarea zidurilor murdare. El, fericit în ascunzătoarea lui, în tăcerea gîlgîitoare şi acvatică, o privea, imitîndu-i atitudinea. Şi-n sufletul său obscur simţea o afinitate mare între el şi animalele atît de cuminţi şi nemişcate şi cari au desenuri negre pe galbenul pielii.
In seara aceea se ridică mirat că nu-1 strigă nimeni. Era flămînd. Purta haine frumoase de oraş peste umerii frumoşi şi mijlocul atletic. Pletele se răsfirau în vînt, şi printre pomi apăru ca un tînăr poet. Se îndreptă spre uşa neagră şi veche din spatele casei sale de unde de aseară îl gonise neprevăzutul atîtor vizite neînţelese, cari toate se ocupau de femeia lui. Coridorul părăsit îl duse pînă la o scară pe care o urcă furişat.
Trebuie să ne amintim însă de cîteva întîmplări destul de fragede în gura anumitor servitori bătrîni, pentru cari fapte petrecute de un an sînt savuroase noutăţi, dată fiind monotonia vieţii lor şi în cazul de faţă partea fiecăruia într-o acţiune atît de particulară. Cale de un sfert de oră de casa de lîngă lac, se ridică o clădire cu două caturi, cu zidul mîncat de
16 — Paradisul suspinelor
241
vreme şi o mulţime de scări de piatră înverzite de muşchi dînd în şubrede uşi condamnate. Multe geamuri desfiinţate în masa cubică a conacului păzit de salcîmi patriarhali şi de o veche pereche de slugi credincioase şi hoaţe pentru că prin încăperile lugubre de ţipătul isteric al vîntului şi în preajma lor au rătăcit ades stafii măreţe,, în falduri albe, al căror mutism te îngheţa şi a căror dragoste pentru mătăsăriile strămoşeşti şi sacrele argintării din sufragerie şi capelă erau constatate. Ele veneau, de bună seamă, de sub lespezile scrise cirilic ale celor două morminte din curte înmormîntate şi ele în bălăria cît crucile de piatră înnegrită.
Boierul, redus la mia de pogoane ultimă, plăpînd şi chel, cu ochi verzi şi nas curb, ocupa zi şi noapte un singur fotoliu Voltaire dintr-o cameră cu foarte multe cărţi şi cu vastă masă de scris la mijloc. La picioarele fotoliului zăceau deschise sau nu volume groase şi infolii şi multe hărţi, succesiv consultate, cari îl duceau la precizarea planetei unde se adăposteşte Creatorul cu familia divină, a suprafeţei paradisului făgăduit, la numărarea mînăstirilor de sfinţi şi denumirea stareţilor, precum şi a castrelor de argint de pe cari se avîntă spulberător oastea splendidă a îngerilor. De multe ori, urcat în clopotniţa unei biserici părăsite, speriind bufniţele savante, moşierul tălmăcea fetei sale puternice şi blonde expresia feţelor siderale şi amîn-doi, atîrnaţi de bîrne, aşteptau de la steaua cu pricina semnul revelator.
Ori, fata cînd cobora sau umbla singură prin conac, vedea adesea trecînd pe lîngă dînsa cîte un animal de catifea neagră cu pete largi şi luminate ca floarea-soarelui şi cu limba şi gingiile de mărgean între colţii de os strălucitor. La început se speria. Cu vremea, animalele se înmulţeau, reptilele o atingeau adesea cu gheaţa lor dezgustătoare. Cînd vedenia pierea, tatăl îi tălmăcea că a văzut, prin intermediul stafiilor cari îi şterpelesc argintăria, cîteva exemplare din menajeria lui Noe, semn ceresc de îmbărbătare a năzuinţelor sale înţelepte. Ea se apleca peste gherghef, ori citea din romanele franţuzeşti ale sinucisului frate, purtat adesea în poştalion spre graniţă.
împlinea curînd douăzeci şi cinci de ani. Noaptea covîrşi-tă de parfum îi moleşea aerul odăii. Cînd se culca şi se ruga îşi frîngea mîinile, şi privea pe icoana mare cît un capac pivniţă un Sf. Gheorghe cu zale şi genunchi goi, grumazul dîrz şi privirea adîncă. Intr-o noapte a coborît desculţă pe nisipul
242
cald, a îngenuncheat pe muşchi* s-a apropiat de colţul dinspre partea lor a lacului, unde zăcea o barcă, a zărit rochiile de foc ale umbrelor sfinte şi, aşteptînd pe Sf. Gheorghe, a cîntat. Dimineaţa, în sufragerie, ceru tatălui ei:
— Tată, spune-mi viaţa sfîntului Gheorghe, a arhanghelului Gabriel şi Mihail, a oamenilor cari n-au stat pe loc să citească şi să capete sfinte obiceiuri ca măria-ta, ci au mînuit sabia şi au înfrînt calul în pulpe.
Intr-o dimineaţă, depărtîndu-se de lac, fata se îndreptă spre pădure, cu părul pe umeri şi trupul falnic de fecioară germanică. Auzise de departe tălăngi. Era atrasă de viaţa încordată a hergheliilor, de desfrîul placid al cirezilor şi instruită de viaţa animalelor, creierul ei calcinat de obsesii desluşea acum trebuinţele. Se cufundă îndată în umbra ramurilor nervoase cu mirosul putred al anilor trecuţi şi exalări tari de flori sălbatice şi pămînt virgin, pînă ajunse în luminiş gras. Cîteva oi, grămădite ca o movilă, păşteau. Rar, ca şi pasul, se scuturau talăngile. Iar în iarbă, cu tîmpla pe pămînt şi braţele goale, învelit într-o cămaşă deschisă la piept, un tînăr puternic o privi cu ochi mari şi foarte buni. Părul răvăşit în inele. Ea îl întrebă:
— Ce faci aici?
— Mă joc.
— Eşti singur?
— Cu oile.
— Mă laşi şi pe mine?
— Dacă nu eşti rea, te las.
Ea se aşeză, şi aproape îndată începu să i se joace in păr. Băiatul îşi lăsă capul frumos şi mare întîi neştiutor, pe urmă alintat de mîngîierea ei lină şi nouă. Cu greu află de la el că e fiul celor doi servitori de la curte. Iar el pricepu că fata cea bună e fiica stăpînului, lucru care nu-1 impresiona. Se strînse lîngă ea şi stîngaci îi răspunse dezmierdărilor. Pe urmă gurile lor proaspete se sărutară. Era dimineaţă foarte, şi frigul căzînd pe ei ca o lumină îi alipi. Intîlnirile urmară zi cu zi, căci el se întoarse mereu în acelaşi loc, dus de vigoarea sa trezită, care nu-i lua blîndeţea mare din ochi.
Dar moşierul văzu că fiica lui nu se mai interesează de corturile din tabăra paradisului, nici de vitejiile sfîntului Gheorghe, iar cînd — mult mai rar — animalele bălţate o înconjurau, explicaţiile lui mistice erau o consolare insuficientă.
24?
Şi cînd observă curînd sarcina fetei şi descoperi lucrurile, părăsi astronomia ca să pregătească măritişul provizoriu al domniţei, nefiind convins de natura divină a sărăciei de duh aşa de exclusive.
Spre marea lui mirare, părinţii, vechile lui slugi se opuseră protestînd jigniţi împotriva nenorocirii băiatului lor cu ochi buni şi cu suflet sumar, arătînd subit o frumoasă preocupare paternă pentru văcarul şi ciobanul foarte ciomăgit. Tîrziu, şi după multă enervare, se gîndi stăpînul la mijlocirea cîtorva sute de galbeni, în urma cărora, prin bună înţelegere, îmbrăcară pe înapoiat în haine scumpe nemţeşti. De frică, lui îi curgeau lacrimi grele din ochii largi pe obraji. Părul făcea vîrtejuri şi cîrlionţi neboiereşti. O tunsoare îndreptă neajunsul.
După căsătorie, cînd li se dădu casa de lîngă lac, unde aveau să stea pînă ce măritata va naşte, cu multă greutate văcarul fu ţinut lîngă cămin. Avea un simţămînt dobitocesc, umil şi imperativ pentru soţia sa. De multe ori se tolănea pe covor la picioarele ei şi o urmărea cu ochii şi se scula cînd dînsa trecea în altă odaie. Ii plăcea însă somnul lîngă lac şi cîntecul broaştelor. Odată o trase de mînă cu putere, silind-o să se culce acolo, lîngă dînsul. Dar seara nu i se dădu nimic de mîncare, şi socrul, chemat, îi trase cîteva bice. Biciul trecu apoi în mîna soţiei. Vinul fu o atracţie nouă. I se dădu destul de mult. In acest chip slabele lui lumini se stingeau repede. Ades se întuneca pînă în a se asemui cu broaştele, cari se opreau atente pe pietre. Seara se mai întorcea în patul soţiei sale. Domniţa uita de arhangheli, nu mai avea vedenii, nervii se regenerau şi legăturile cu bărbatul ales o impresiona ca o unire cu un animal de curte. In curînd văcarul fu izgonit de bici şi din pat spre malul lacului său, de unde la prînz şi seara îl chema sluga domniţei şi mama lui. In suflet îi răsări o ură întunecoasă, care creştea cu foamea. Cînd braţul alb, atît de dorit, ridica biciul, simţea o săritură de mînie asupra ei, omorîtoare, dacă privirea lui bună nu se zăpăcea de ochii drepţi şi aspri.
In ziua naşterii, moşierul îşi părăsi din nou teologia astrală, şi doi doftori, de demult cunoscuţi şi aduşi din oraş, goniră pe imbecil către ele'şteul său. Femeia născu greu un monstru, care muri în două ore. Fu năvălită de o căldură dîrză şi obrajii galbeni se aprinseră. închise pleoapele arzătoare. Doftorii în-
ţeleseră răul cel mare pe care-1 numim azi febră puerperală, I Vegheară toată noaptea. Tatăl copilului adormi în nămol. Ziua trecu în griji. Afară, el încercă să mănînce cîteva rădăcini şi ciuperci, care îl făcură să urle. Şi foamea chinui golul fiinţei sale masive, îi uscă gîtul şi-i licăriră dorinţi în minte. Din întuneric strigă plîngînd către casă: „pîine, pîine", — dar nu-1 auzi nimeni. Se strecură deci înăuntru pe furiş — cum am spus la începutul povestirii acesteia. In bucătărie nu găsi nimic altceva decît puţin miez de pîine. Intr-o sală dormea moşierul pe o canapea lîngă rămăşiţele unui ospăţ. Dar de moşier îi fu foarte frică — şi trecu uşor şi încovoiat în odaia nevestii sale. Era singură şi dormea. O lumină tăcută i-o arătă albă şi înflorită de friguri, cu sînul umflat ieşind din cămaşă. Ceru încet, încrezător în bunătatea ei: plinea. Dar iarăşi nu fu auzit, şi tăcerea stăpîni exaltîndu-se din lucruri şi din respirarea bolnavei. O privi umilindu-se în umbră. Pe vîrful sîngeros puncta o picătură deasă de lapte, şi peste sînul drept pînza cămăşii era udă. Un gînd repede îl împinse. Totuşi, merse cu băgare de seamă, impusă de somnul odăiţii, şi se aplecă. în jurul trupului aerul îi dogori faţa. Şi buzeie sale uriaşe cuprinseră întîi lin sînul. Apucată de muşcătura dinţilor, bolnava se trezi îngrozitor. Văzu capul greu şi prin piele mişcarea lacomă a gîtlejului care înghiţea. Ochii nu i se mai închiseră, ci deveniră albi. Şi corpul ei se răci, se răci, cînd moşierul îşi descarcă pistoalele în capul oare mînca.
244
INTR-O NOAPTE DE IARNA
Zi şi noapte castelul din codrii Vasluiului fremăta şi vuia de petreceri. Două etaje înalte şi lungi, cu ferestre şi terase multe, cu arcade înguste şi coloane scunde, cu balustrade şi trepte cari şerpuie şi coboară printre florile peluzei, pînă la parapetul de piatră şi pînă la poarta monumentală a domeniului, ardeau de o lumină orbitoare, în şiroaie neîntrerupte, din creştet pînă în temelii. De departe, prin întuneric, părea să fi luat foc chiar dealul împădurit.
Intr-una din nopţile acelui bal fără încetare, un drumeţ se^ opri în faţa porţilor de flori aurite şi balauri de fier. Zăpezi se topeau în moină. Venise şchiopătînd pe jos. Ii era cald. Purta şoşonii descheiaţi, blana desfăcută la gulerul de biber, fularul în vînt, şi-şi dăduse uşor pe ceafă pălăria cilindrică şi lustruită. Bătrînul Nicodim, valetul de totdeauna sosi. Il recunoscu şi îi deschise. Poetul Dionis trecu pe lîngă el, şchiopătînd de-abia simţit. Se credea observat. Dar nimeni nu luă seama la Dionis.
Slugile şi şoferii chefuiau pe apucate, prin acareturi. In sufragerie, la mesele înşiruite şi aduse în chip de potcoavă, gazdele şi oaspeţii se cam întrecuseră cu băutura. Sfios şi palid, întîrziatul se strecură pe un loc mărginaş, printre meseni.
Nu era o lume aleasă, ci numai chiabură. Femei tinere, frumoase şi strălucit împăunate. Răsfrînte în privirile lor scîn-teiau ca roua de lună broşele, inelele şi cerceii, diademele, şiragurile şi brăţările. Din candelabre, luminile şiroiau pe umerii goi, pe pletele vii, blonde şi negre, pe zîmbetele tinereţii. Dionis venea pentru această privelişte a femeilor. Altminteri, nu avea ce vorbi cu ele. In alte case numele lui ar fi deschis ca o cheie inimile şi închipuirile. Aci el nu spunea nimănui nimic. Moda însă e mai puternică decît neştiinţa. La balul perpetuu i se păstra un loc şi lui Dionis. „De ce nu dansezi?" îl întrebau, amabil, cucoanele. Şi Dionis îşi amintea
I că e şchiop. „Ştiu de ce nu dansezi, stăruia o doamna cu 1 pretenţii la mai aleasă simţire, faci rău; nici nu se bagă de P     seamă . . . haide .. . încearcă". Dionis refuza. Nu dansase nicio-
* dată şi nici nu va dansa. Cu nimeni. Era şi pricina din care
* părea că se plictiseşte şi din care plictisea şi pe alţii în lume. f     O lume care bea, joacă bridge şi dansează.
Stăpîna casei îl preţuia pe Dionis. Poate că astfel se putea deosebi ea de celelalte cucoane. Căuta să-i ţină de urît. Nu prea ştia cum. Il îndemna să mănînce. Ii umplea paharul, împrejur oaspeţii se îmbuibau neîndemnaţi. Se glumea tare de la un capăt la altul. Hohotele izbucneau zgomotos. Anecdote cu tîlc şi sîcîieli brutale. Amfitrionul, cuprins de o_ veselie agresivă, se duse să ciocnească cu Dionis. „Beau în sănătatea lordului Byron . .. sau cel puţin a reîntrupării lordului şi poetului Byron". Dionis se înroşi. Aproape nimeni, însă, nu ştia pe aci că Byron fusese şchiop. Amfitrionul rămase să facă haz de unul singur. Improşcînd sunete ritmice, orchestra risipi gluma. In încăperea vecină perechile lunecau înteţit.
Răsunară deodată zurgălăi scuturaţi puternic la scară. Atît de puternic, că zvonul pătrunse pînă pe săli, parcă de pretutindeni. Ce sanie să se fi tîrşit pînă la castel prin zăpada săracă de moină? Bătrînul valet Nicodim s-a frecat la ochi: a fost o nălucire de cai albi la o sanie şi un pleaznăt de bici, sau de fulger. Apoi nimic. O doamnă înaltă, în rochie de solzi de aur şi argint, trecu pe lîngă el. Nici nu ştie Nicodim cum s-a pomenit cu mantila ei pe braţ. Doamna se ivi în prag. Cu un umblet lin, ca în vis, a pătruns în mulţimea rotundă, rotită din perechi. Dionis o zări printre cei dintîi şi rămase cu ochii aţintiţi. I se păru că pasul ei i-o desfăşoară, i-a aduce ca pe un cîntec de-a dreptul în suflet. De l-ar călca pe inimă cu acel pas, inima lui s-ar gudura ca un dine. O clipă, oaspeţii s-au despărţit în faţa ei. Nici oaspeţii, nici gazdele nu o cunoşteau, şi totuşi intrarea ei şi felul cum înainta printre spinările înclinate, în tăcerea ce se lăsase, avea ceva din vechi şi neîndoielnic stăpînitor. Aşa cum înaintează anotimpul în anticipata escortă a nopţilor şi a zilelor: o potecă strălucită de umeri, de bucle, de rochii şi fireturi se desfrunzise, deschi-zîndu-se şi închizîndu-se dinaintea şi pe urma ei.
Femeia trecea cu privirile pline de un foc întunecat, cu nările parcă adulmecînd, cu mersul sprinten şi plin de puteri înaripate ca elanul fîntînilor. Se opri pe un gînd. Şi vraja
246
247
se rupse. Orchestra se porni plesnind dezmetică din coarde, sala luminată se avîntă în largurile sonore ca o corabie sfi-dînd furtuna. Un dans cum n-a mai fost s-a încins sub lămpile turburi. Prin vîrtejul de culori şi de ritmuri, străina dansa fără preget, trecea sălbatic şi lin de la un dansator la altul. Dionis urmărea prin mulţime legănarea ei magnetică. In spiralele valsului pletele ei se desfăceau grele, ameninţau să-şi reverse inelele. Privirile îi scînteiau de o îndîrjire de viaţă frenetică şi plăpîndă, un dar pentru toţi şi pentru nimeni. E tainică şi răcoroasă ca umbra codrului apropiat, şi Dionis e ameţit şi trist privind-o.
Nebun, tineretul balului îi aţine calea, să-i vie fiecăruia, dacă se poate peste rînd, rîndul. Dezlănţuit şi concentric, dansul îşi pierde minţile. Salve de pocnete de şampanie. Explozii de orchestră. De un vînt adînc uşile toate se dădură simultan de perete. Din curte şi din parcul alb, hora oamenilor în straie de sărbătoare năvăli prin terase în saloane şi se prinse cu dansul oaspeţilor ca un vîrtej sporind într-o tempestă. Lămpile învineţesc. E ca un geamăt de fericire pretutindeni.
. . . Nu era o părere. Dinaintea lui Dionis, poetul şchiop, înfundat într-un fotoliu, s-a oprit în solzii aprinşi ai gătelii ei, străina. S-a înclinat ca o doamnă de altădată, şi era în graţia reverenţei ei o muzică de demult. Lui Dionis i s-au împăienjenit privirile. Ii vîjîie capul. Gura uscată: nici un su-rîs, nici un cuvînt. In jurul lor răsună aplauze. Irezistibilă, orhestra îşi năpusti semnalul. Dionis s-a ridicat ca în vis. Au pornit.
Dionis dansează. Perechea dansează. O ţine în braţe. E în carne şi oase. E mai ales coamă de bezne albastre, piele de arşiţă şi un surîs dulce-amar ca cireşile negre, roşu-întune-cat ca sîngele murelor. Umerii şlefuiţi şi sînii aprigi respiră de clocotul vieţii. I se pare lui Dionis că e năpădit de o mireasmă de troiene de toamnă, o adiere de ghiocei şi un fum de jăratec sfînt. Nici o femeie nu palpită astfel. Sub fruntea scundă nu e nici un gînd, e numai o poruncă fără iertare. Iar în priviri ca un îndemn la goană şi salt peste focuri. In săli: un cîntec răguşit, un tropot de centauri.
Şi deodată nimeni nu i-a mai văzut pe străină şi pe Dionis. Niciodată.
Bătrînul valet spune că i-a întîlnit la vestiar. I-a trecut mantila de hermină, pe care Dionis aproape i-a smuls-o din
§      mîini, ca numai el să aibă cinstea de a o potrivi pe umerii nobili      lei doamne. Ea şi-a surîs o clipă în oglindă. Dar cine mai poate x      crede pe un bătrîn valet ameţit de somn şi şampanie că el mai ^      afirmă cele ce urmează? Cînd cei doi oaspeţi au ieşit pe peron, nu i-a întîmpinat nici un echipaj. Străina a făcut doar un 'l      semn încet, un semn prelung şi graţios în zorile turburi. Bă-|      trînul valet Nicodim auzi ca un freamăt aerian de clopoţei undeva, departe, şi din ce în ce mai aproape urmat de un zor-net scurt de oprire. A văzut caii albi şi falnici înhămaţi la o sanie de mătasă şi s-a repezit să susţie oaspeţii la suit. Dar cînd el, cu mîna înmănuşată şi oferită de sprijin spre nobila doamnă, s-a înclinat profund peste pantoful minuscul de pe scăricică, biciul năpraznic a fulgerat din nou. Nu s-a mai văzut nici pantoful de atlas, nici nimic. Se auzea numai zvonul de zurgălăi depărtîndu-se. Şi bătrînul valet Nicodim a rămas tuşind delicat şi pe gînduri; în palma mănuşii albe ţinea o monedă mare de aur, cuvenitul bacşiş. Niciodată bătrînul valet nu mai văzuse o asemenea monedă.
A vrut atunci să-şi cheme stăpînii şi să. le povestească strania întîmplare. Dar în castel creştea tumultul de orgie. Nu se mai desluşeau umbrele de lumină, nu se mai descleştau perechile. Nu mai era un bal, ci o chermeză. Singur un reporter monden, special trimis la castel cu un „kodac" cît un degetar, a catadicsit să-1 asculte, şi a luat cîteva note pe carnetul lui parfumat, sfătuindu-1 pe valet să nu spună nimănui cele petrecute pînă nu va telegrafia la ziar de la poşta mai apropiată. Un numismat aflător la serbare 1-a lămurit că moneda de aur e indescifrabilă, deoarece slovele de pe ea aparţin unui alfabet necunoscut chiar numismaţilor, că efigia suverană de o clasică puritate, nu poate fi identificată, de-a lungul istoriei scrise. „Această monedă a fost bătută în timpuri imemoriale şi mă voi ocupa de misterul ei", a decretat numismatul. Reporterul monden s-a prăvălit pe un birou cuco-nesc dintr-un salonaş lăturalnic. Şi a redactat un reportaj romanţat şi vagamente poetic.
Atunci de-abia izbucniră la castel comentariile. A fost ca de obicei într-o dis-de-dimineaţă de bal frenetic. Ziarul proaspăt sosit trecuse din mină în mînă. Oaspeţii palizi alcătuiau cerc în jurul căminului maiestos din sala de recepţii. Pe figurile doamnelor se sleiau fardul şi rimelul, iar gulerele bărbaţilor
248
249
neraşi îşi pierduseră virginala frăgezime. Cafea şi coniac întremau energiile obosite.
— Io nu găsesc nimic extraordinar în toată povestea, se rosti cel dintîi amfitrionul; valetul Nicodim era beat şi nu ştie nici ce-a văzut, nici ce spune.
-— Judeci după dumneata, îl întrerupse ostil castelana. Nicodim nu-şi pierde niciodată luciditatea.
— Io cred că străina era însăşi Moartea! interveni o cochetă scheletică şi împopoţonată, pe un glas de medium căzut în transă. Moartea care 1-a ales şi 1-a răpit dintre noi pe Dionis.
— Ce idee, e o moşiereasă din vecini care-şi înşală bărbatul! O cam ştiu eu. Fuge noaptea din casă ca o Mesalină, E încurcată cu ipocritul ăla de Dionis de cîteva luni. Nu uitaţi că Dionis e şchiop, şi proverbul spune . ..
— Pfui! chirie*, şampania te-a făcut să pierzi măsura.
— îmi daţi voie, luă cuvîntul, pe un ton baritonal un academician între două vîrste, mi se pare că la această oră divagăm cu toţii...
— S-auzim! S-auzim!
— In problema care ne preocupă, reluă cu autoritate academicianul, necunoscuta nu e decît un simbol; e, dacă vreţi, muza poeziei, care a pogorît şi a smuls pe poet, cu inspiraţia lui, din mijlocul unei societăţi frivole şi profane. In ceea ce priveşte misiunea în sine, nimic nu e mai puţin minunat decît această banală răpire a lui Dionis, dat fiind că faptul nu face decît să confirme vechea mea teză: natura imită literatura.
— Aşa e! întări un adolescent sectar şi fanatic, a fost muza poeziei pure  în persoană.
— Interpretaţi faptele ca pe un text! protestă jurnalistul, aci e vorba de întîmplări adevărate!
— Faptele trec, textele rămîn! replică sentenţios academicianul.
— Ba a fost o bacantă! vocifera, ca să fie auzit, un militar viguros, nimeni altcineva decît bacanta ţinutului acesta bîn-tuit de iele. Numai ea putea să ne înnebunească în halul în care eram în noaptea aceea. Vă mai amintiţi de dansurile şi melodiile improvizate atunci? Bietul Dionis e mort la ora asta. Ar trebui să organizăm o bătaie să-i găsim trupul gol sub vreun
*■ dragă (fr.).
i      maldăr de foi, în vreo poiană. Că ştiţi că bacantele nu glumesc cu cei pe cari îi preferă!
— Aţi uitat moneda! se amestecă numismatul în vorbă, şi proţăpi în două degete ale mîinii lui ridicate moneda enigmatică. Vechimea ei şi anumite amănunte mă îndreptăţesc să cred că a fost bătută pe continentul dispărut al Atlantidei.
Reporterul monden a luat notă şi de aceste păreri pe cari le-a consemnat într-un nou reportaj. Dar s-a abţinut de la orice comentarii, mărginindu-se să adauge că ele nu modifică faptul în sine, al dispariţiei într-adevăr miraculoase a celor doi fugari cu atelaj cu tot. Era încredinţat că reprezintă astfel punctul de vedere cel mai sănătos. Un singur lucru îl turbura: „kodacul" lui, ţintit de mai multe ori în noaptea cu pricina, asupra misterioasei necunoscute, nu înregistrase nimic. Dar nu se sacrifică un reportaj fantastic pentru un amănunt fără importanţă. Ziaristul a ieşit din încurcătură publi-cînd fotografia propriei lui iubite, luată la un bal provincial. Soluţia i se părea cu atît mai nimerită cu cît misterioasa străină era o femeie de o neîntrecută frumuseţe. Şi pentru a pune capăt îndoielilor eventuale, ziaristul îşi asigură cetitorii că el, emeritul reporter, care urmăreşte evenimentele cu ochiul rece al unui observator ştiinţific, a fost, alături de Nicodim, martor ocular al minunii în chiar momentul dispariţiei superbei doamne şi a lui Dionis. Că aşa se scrie istoria.
250
PECETEA
Asfinţitul tremura peste acoperişuri şi aerul răsfirat de ramurile subţiri ale castanilor părea, în ora galbenă, mai uşor. Terasa clubului nostru, păzită de palmieri şi de leandrii captivi, domina priveliştea în inima oraşului. La masa de tablă, de un verde apos şi putred, aşezaţi dinaintea unui potir nalt de cafea cu gheaţă şi zahăr praf, privirăm o clipă furnicarul pestriţ şi zgomotos al străzii... Eu şi doctorul Dorel Brudeanu, prietenul meu confidenţial şi aproape intim. Fac această rezervă pentru că de la începutul amiciţiei noastre, doctorul Brudeanu şi cu mine ne-am împărtăşit slăbiciunile şi secretele, fără totuşi să ne tutuim. Intre inimile noastre stăruie încă o anume depărtare, peste care, poate din sfială, poate din cochetărie, nu s-a aruncat încă ultima punte, şi în ciuda anilor ne împiedică să ne spunem: „măi băiete". Spun şi aceasta, cu toate că nu au nici o legătură cu economia micii expuneri care va urma, pentru că trag nădejdea ca doctorul Dorel Brudeanu să dea cu ochii de cele de faţă şi, recunoscîndu-se, să ia act. Aşa s-ar putea sparge, fără izmeneli inutile, o pojghiţă de gheaţă care a rezistat soarelui prieteniei prea mult.
Cu toate că nu i-am făcut nici o imputare, doctorul Brudeanu mi-a cerut, de-abia venit, iertare pentru că întîrziase mai bine de jumătate de oră la întîlnirea pe care el însuşi mi-o fixase aci. L-am încredinţat că nu e cu supărare, că aşteptarea pe această terasă minunată îmi va fi fost plină de satisfacţii estetice şi că în cele din urmă nu tocmai eu sînt cel mai îndreptăţit să mă plîng de întîrzierile altora. Dar doctorul Brudeanu mă asculta cu gîndul aiurea. Mesteca cu linguriţa mazagranul prin care o rază de soare se descompunea stră-bătînd, iar ochii lui de un albastru-închis şi croiţi în migdală şi-i aţintise peste capul meu, undeva în văzduh.. E un bărbat înalt şi chipeş, niţel cam prea rotunjit la trup pentru cei
252
treizeci şi cinci de ani ai săi, dar o faţă palidă, cu frunte masivă, dezgolită înspre o coroană de plete brune, obrazul tăiat în formă de V scurt, şi un aer de forţă şi de isteţime răspîn-dit pe întreaga lui făptură îi dădea o înfăţişare simpatică şi deosebită. Judecind după cearcănele vinete de sub pleoape, pare cam obosit. E vădit preocupat, pentru că bine vorba nu sfîrşeam, şi iată-1 iar că se porneşte pe scuze, ca şi cum nu l-aş fi auzit cînd mi-a vorbit întîia dată. Afară numai dacă nu e un vicleşug, ca să-mi atragă cu dinadinsul atenţia asupra în-tîrzierii lui la întîlnire.
— Doctore dragă, i-am spus, nu e prima oară că întîrzii, şi nici ultima; nu exagera cu scuzele . . . dar dacă vrei să-mi povesteşti unde ai întîrziat şi cu cine, te ascult. Pe buzele lui Dorel Brudeanu flutură un surîs vag ca o aducere-aminte repede risipită.
— E tîrziu?
— Peste o jumătate de oră o luăm din loc, i-am răspuns. Trebuia să mergem la masă la Lică Bauer, prietenul nostru
comun, care-şi serba zece ani de spornică şi fericită căsătorie.
Eram invitaţii lui, noi doi, dimpreună cu alţi prieteni, toţi celibatari. O duzină de celibatari. Ideea de a sărbători împlinirea primului deceniu conjugal numai între prieteni neînsuraţi era fără îndoială una din fanteziile donei Vutza. Mîndră şi năzdrăvană femeie, pe atît focoasă şi plină de vino-ncoace pe cît e conu Lică de lasă-mă să te las şi de blajin. Nu se simte la largul ei decît între bărbaţi, printre care e ca o îmblînzi-toare de circ printre jivine: cu ochiul pe ei şi cu mîna pe gîr-baci, gata să retragă un cuvînt în doi peri cu o căutătură de harţag sau de ironie. Femeile o plictisesc: toate nişte mironosiţe. Tocmai ca să se deosebească de ele, doamna Eva Bauer vorbeşte vrute şi nevrute, se laudă cu o mulţime de apucături rele şi cu fel de fel de năravuri. Pare-se că marea ei plăcere e să se ponegrească singură. Dar cine o crede?
In vederea ospăţului acesta deci, ne dădusem întîlnire Dorel Brudeanu şi cu mine, să mai vorbim de una, de alta şi să scurtăm drumul făcîndu-1 împreună. Adusesem fiecare cîte un buchet înfăşurat în foiţă, eu de garoafe, el de trandafiri. Trebuie să mărturisesc că din capul locului avusesem un sentiment de umilinţă la vederea omagiului floral voluminos din cale-afară, pe care-1 pregătise Dorel. In zadar încercam să mă gîndesc la altceva.
253
— Ce-ţi veni, mon vieux*, să te prezinţi cu ditai sorcova la un aniversar? Pe lîngă tine, noi toţi ceilalţi, cu buchetele noastre firave, vom „face figură" de calici. Numai un parvenit are asemenea gusturi. E aproape o coroană mortuară. Cum ai să te cari cu ea?
— Luăm o maşină, răspunse calm Brudeanu.
— N-ai făcut nimic, protestai, trebuia să le fi trimis acasă prin florar.
— Aşa mi-a fost gîndul, mă lămuri Brudeanu, dar n-am avut timp; am întîrziat să le cumpăr, şi florarul nu mai avea la îndemînă  nici  un curier.
— De ce n-ai ales atunci un coşuleţ sau un buchet mai potrivit?
— Fiindcă am întîlnit-o chiar în după-masa asta pe dona Vutza în oraş, după aproape două luni de nevedere. Fugea după cumpărături în scopul aniversarului, şi luîndu-ne cu vorba-am întîrziat şi eu şi dumneaei de la treburi. Două ceasuri am flecărit împreună. A fost atît de interesantă, spirituală, amabilă, cu tot cinismul ei voit, încît, nu ştiu dacă ai să mă înţelegi, m-am simţit obligat să fac un gest mai deosebit, mai puţin banal decît tradiţionalele cinci garoafe ... Ce vrei ... o dată serbează omul zece ani de mariaj.
— Şi unde s-au întîmplat toate astea?
— Hei, unde, unde... Brudeanu făcu o pauză: pe Biserica Enii, în dreptul unei vitrine.
Rostind acestea pe un ton mai ferm, Dorel Brudeanu se întoarse din profil şi, ca o statuie ecvestră, privi în gol, ca şi cum în felul acesta ar fi pus capăt discuţiei. Nici eu, de bună seamă, nu eram pornit să mă gîlcevesc cu el din pricina buchetului. îl vedeam însă pe Brudeanu suind încurcat seara la Lică Bauer, în mînă cu funebra lui dărnicie, în alb înfăşurată şi de dimensiunile unei racle de copil. Scena nu va ţine mai mult de un minut, dar o să aibă haz. Ce exagerat efect de recunoştinţă pentru o revedere întimplătoare la colţ de stradă. Deodată, privirile mele, sprijinite pe profilul de pasăre a lui Dorel Brudeanu, scurtat de un guler de o albeaţă fără greş, căzură pe un amănunt care mă făcu să exclam:
* bătrîne (fr.).
254
— Ce ai pe gît? şi întinsei arătătorul spre urechea lui, mai jos, în dreptul carotidei.
— Ce? întrebă în loc de răspuns Brudeanu.
— Să mă uit, spusei, pe cînd Brudeanu, intrigat şi el, îşi apropia de mine grumazul, plecîndu-şi capul lateral în afară, ca să-1 pot cerceta. Ai un semn vînăt pe piele, un semn foarte vizibil, vînăt-violet, de mărimea chiar a unei micşunele.. . Un semn făcut de gura unei femei, un „sugon", o suptură. Şi fără voia mea adăogai: cum ai să te prezinţi în lume cu aşa ceva?
Fu rîndul lui Brudeanu să tresară:
— Ai o oglindă?
Aveam din întîmplare una, şi i-o întinsei. Se suci, se privi.
— Scandalos! exclamă el, şi bătu cu pumnul în masă. Ce farsă urîtă! Mi-a făcut-o. Ce mă fac? Păru că se gîndeşte şi adaogă: Şi toată lumea are să creadă că e pecetea donei Vutza.
— Cum asta? mă mirai eu pe tonul circumspect pe care-1 luăm cu toţii cînd e în joc reputaţia unui prieten sau a unei prietene. Şi luasem tonul acesta cu toate că expresia „pecetea donei Vutza" nu mi-era cu totul străină, îmi evoca ceva, o anecdotă, un înţeles, o glumă, nu-mi aduceam aminte ce.
— Nu ştii şi tu, mă desluşi Brudeanu, că semnul acesta aci, îşi duse un deget la gît în prelungirea lobului urechii, e semnul Vutzii, al donei Vutza, frumoasa noastră amfitrioană... „Pecetea mea", cum ea însăşi o numeşte.
începusem să mă dumiresc, dar nu de tot. Doctorul Brudeanu îmi veni în ajutor.
— O ştii pe dona Vutza, o excentrică, o originală .. . vorbeşte vrute şi nevrute, dar numai pe socoteala ei: se calomniază. Povesteşte tuturora, chiar şi lui conul Lică Bauer, că are amanţi cu nemiluita şi că de cîte ori „îşi ia", — fiindcă ea e aceea care alege şi atacă, — de cîte ori îşi ia unul nou, îl înseamnă, îi face un semn pe gît, exact aci, unde mi 1-a făcut mie azi o păpuşă oarecare .. . „pecetea donei Vutza"...
— Da, da, da, mi-amintii eu deodată. Am auzit-o chiar pe dona Vutza lăudîndu-se cu pecetea ei. Eram chiar la Baueri la masă, la aniversarul de cinci ani... tot o masă de becheri ... şi ne-a promis fiecăruia cîte o pecete — „cînd ne-o veni rîndul", zicea dona Vutza. O excentrică, o originală, numai vorba de ea: dar cine-o crede!
— Bine zici, aprobă Brudeanu, cine o crede!
255
— Cine-o crede, repetarăm încă o dată amîndoi, ca un cor antic.
— Dar dumneata, doctore, ai putea să-ţi alegi mai bine „relaţiile"; nu mai ai douăzeci de ani... cum ai să te prezinţi în seara asta, aşa, însemnat; e foarte vizibil, nu e nimic de făcut. Noi ca noi, dar ce-o să zică dona Vutza? Ţine capul aplecat pe stînga. Ridică niţel umărul. Aşa. Eşti cam strîmb, vom spune că ai un torticolis. Să mergem.
Sosisem printre cei dintîi. Lică Bauer, surîzătorul, portocaliul şi rubicondul Bauer, ne primi cu obişnuita lui cordialitate. Ne ceru iertare că soţia lui nu s-a întors încă din oraş:
— O ştiţi pe Vutza... timpul la ea nu contează... cînd îţi spune douăsprezece, să o aştepţi la patru.
Şi Bauer rîse cu voie bună. Purta masca lui de fericire permanentă. Dar era contrariat: oricum, atîta întîrziere .. . tocmai în ziua de azi! O fi întîrziat după cumpărături. .. totdeauna lasă totul pe ultimul moment. Mai lipsesc o mulţime de fleacuri. Şi nici masa nu e pusă. Dar asta e dona Vutza: o excentrică, o originală, o artistă în felul ei... cu farsele şi flecărelile ei; dar cine-o crede .. .
— Cine-o crede! confirmară ca un ecou mai multe glasuri.
— S-o luăm aşa cum e! conchise conu Lică.
De după draperiile oarbe cari ne despărţeau de sufragerie venea zvonul cristalin şi metalic al unei înfrigurate activităţi. La răstimpuri, soneria. Se ivea cîte un oaspe. Treptat, holul şi biroul se umplu. Era opt şi jumătate. Mai lipsea dona Vutza.
Ca să mai treacă timpul, Bauer îl luă pe Brudeanu în primire:
— Dar tu de ce te-ai dat la fund? De ce ne ocoleşti? De două luni n-ai mai pus piciorul la noi. Vutza e indignată. Să te aştepţi la un perdaf serios. Şi-1 meriţi. Ha, ha, ha, n-aş vrea să fiu în pielea ta în seara asta!
Brudeanu rîdea cu politeţă şi îngăima explicaţii. Ar fi vrut să schimbe vorba şi mai ales să-1 treacă pe conu Lică altui oaspe. Căută cu precauţie în jurul său.
— Dar de ce te ţii strîmb şi te mişti dintr-o bucată, ca lupii? se interesă conu Lică. Eşti bolnav?
— O răceală de nimica toată, îl linişti Brudeanu, conti-nuînd să exploreze împrejurimile.
Ma zări, şi ochii lui se aţintiră asupră-mi cu teamă. Nu înţelegeam. Mi se părea că ar fi fost mai simplu să-i spună lui Bauer că a întîlnit-o pe dona Vutza şi a întîrziat-o din tîr-guieli, şi tocmai mă pregăteam să-1 calmez. In aceeaşi clipă îl auzii pe conu Lică:
— Da ce-ai acolo pe gît?
— Un semn, răspunse Brudeanu, şi se înroşi. Nici eu nu ştiu de unde-1 am .. . i l-am arătat şi lui Gogu '. . . (Gogu sînt eu, n.a.) probabil vreo insectă . . .
— Sau vreun vampir, opina Bauer, ştii, liliecii aceia care sug sîngele omului, tocmai de sub ureche . . . vreo vampă, dar de soi prost, mon cher... Se cunoaşte că nu eşti dificil cu femeile: pentru tine tot ce zboară se mănîncă.
Se însufleţea vorbind. Accente de ură. Ne adunasem în jurul lor, unii dintre noi se bucurau de încurcătura doctorului. Pentru ei sfiala lui de şcolar bătrîn avea haz.
— De aia te schimonoseai cu gîtul sucit şi vîrît între umeri. Lică Bauer se înţepeni în atitudinea unui om căruia i se pusese un cîrcel la gît. Cu noi, dragul meu, nu merge ...
Tocmai atunci, ca o culme a nenorocului, draperiile dinspre sufragerie se despicară fără zgomot şi apăru dintre ele însăşi doamna Bauer, încă în ţinută de oraş. Sosise desigur incognito pe scara de serviciu şi condusese în pripă ultimele operaţiuni culinare şi din sufragerie. Asculta cu o atenţie încordată, nările îi tremurau, şi pe măsură ce Bauer vorbea, ochii ei verzi se înteţeau. Lică Bauer o văzuse şi el şi continuă cu o vervă sporită. Mi se păru că prind şi unele accente de furie în debitul lui şarjat. Era stacojiu şi braţele lui scurte băteau în aer un ritm dezordonat:
— Mă întreb cu ce fel de nenorocită ai avut a face . .. unde ai găsit-o... numai o femeie fără educaţie, ce zic? numai o decăzută, o tîrîtură care simulează pasiunea cu ghearele şi cu dinţii e în stare să te stigmatizeze în halul acesta... Nici în bordeluri nu ţi se poate întîmpla aşa ceva, — otrepele acelea cărora dealtfel li se cuvine toată mila noastră ... (o, n'in-sultez jamais)* — îşi cunosc cel puţin meseria. .. ştiu ce se cade şi ce nu... dar asta — şi arătă din nou spre pata de pe gîtul lui Brudeanu, punctînd-o cu un deget violent — să
*■ Nu insulta nicicînd (fr.). începutul unui celebru vers de V. Hugo „O, n'insultez jamais une femme qui tombe, / Qui sait sous quel fardeau son pauvre ăme sucombe".
256
17 — Paradisul suspinelor
257
nu-mi spui tu mie, e isprava unei diletante isterice, ale unei cocote cu pretenţii de Mesalină, ale unei josnice desfrînate, intoxicată de literatură pornografică şi excitată cerebral. . .
— Dar de cine vorbeşti tu aşa?
Era chiar glasul donei Vutza care întrerupsese filipica lui conu Lică pe un ton tăios, răstit şi de un calm de gheaţă, dar pe sub care simţirăm clocotind o mînie oarbă. Cu părul roşu, cu gura roşie, cu privirile de panteră, în taiorul ei de mătasă de culoarea romului părea o flacără ce stă să sară.
Lică Bauer se opri deodată, ca un pinguin ţintuit locului. Schiţă un surîs rătăcit, dar colţul buzelor sale pornind în jos nu mai săpară gropiţele cari dădeau un aspect copilăresc figurii lui joviale. Doar braţul lui drept şi retezat se întinse din nou înainte:
— Uite, zise uite-1 ce porcărie are pe gît. ..
Dona Vutza făcu doi paşi maiestuoşi spre Brudeanu, care părea legat de un nevăzut potou în aşteptarea loviturii de graţie. Dona Vutza dădu din cap, ca şi cum ar fi recunoscut ceva, şi se întoarse spre conu Lică:
— Să-ţi fie ruşine să mă insulţi în felul acesta! N-ai mai învăţat că  „asta"  este pecetea mea?
Şi cu un gest protector şi plin de bunătate acoperi cu degetele ei fine pata de pe gîtul lui Dorel Brudeanu.
— I-a venit şi lui rîndul! lămuri ea, cu un zîmbet de perfectă nevinovăţie.
De data asta surîsul lui conu Lică îşi regăsi trăsăturile normale, dinţii lui de şoricel sclipiră pînă la urechi, gropiţele î se adînciră pline de mierea vechiului lor farmec şi un hohot voios îi scutură fiinţa scundă şi rotofeie:
— Ha, ha, ha, nu v-am spus eu? Asta| e dona Vutza, e; stilul ei. .. o excentrică, o originală, cu farsele şi flecărelile
dar cine-o crede?
ei
— Cine-o crede! repetă corul antic al celor de faţă.
— Are o replică! reluă conu Lică, de îţi ia piuitul. . . s-o luăm aşa cum e. Bauer se uită la ceas, răsuflă adînc şi propuse: să-i dăm un sfert de ceas să se îmbrace, luăm între timp aperitivul şi mergem apoi la masă. Şi luîndu-1 pe Brudeanu frăţeşte de talie, adaogă energic: am zis!
TREI PRIETENI
... S-a sfîrşit. Trebuie să însemn toate acestea. Mă întorc de la înmormîntarea unui prieten vechi. Opinia publică ar putea pretinde că mă întorc de la înmormîntarea celui mai bun şi mai vechi prieten. Am recunoscut asta întotdeauna şi am întărit-o încă o dată cu prilejul tristei ceremonii. Cît a ţinut sfînta slujbă am stat lîngă Liliana, demna şi nemîngîiata lui soţie. De cîteva ori, cînd a trebuit, ea s-a şi lăsat, sumbră şi sobră, pe braţul meu. La mormînt împrejurările au hotărît să fim tot împreună şi să primim solidar perindarea celor de faţă cari îşi luau rămas bun de la răposat şi ne prezentau condoleanţe, niţel grăbiţi, în primăvara rece, pe tonul cuvenit. Socotesc că mă găseam într-o situaţie ce se putea numi exagerată, dar n-aveam încotro. Max şi soţia lui se alcătuiseră în ciudată pereche, — oameni singuri pe iume, fără familie, fără rubedenii şi prieteni apropiaţi. N-are a face că înmormîntarea a fost frumoasă, că un public numeros 1-a petrecut pe bietul meu prieten la locul de veci. Cu neîndoielnica lui vocaţiune de om de încredere, bun de gură, bun la toate, Max devenise pe încetul din samsar subţire o vedetă a oraşului, şi bucureştenii puteau fi siguri că înmormîntarea lui le va oferi un rar prilej să se întîlnească şi să mai schimbe o vorbă. Pentru ei, defunctul fusese un personaj simpatic, dar nu iubit, ceea ce totuşi merita, o dată pentru totdeauna, sacrificiul a două ore pline de felurite senzaţii. Compătimirea lor, — băgai de seamă — se îndrepta mai degrabă către mine decît către soţie, ca şi cum dintre noi doi eu aş fi fost vădu-vitul. Drept e însă că anevoie ar fi putut inspira compătimire o femeie ca Liliana. De un brun smead, mediteraneu, cu ochi negri, lungi şi liniştiţi, zveltă în voinicia ei şi măsurată la vorbă, niciodată prea veselă, dăr niciodată tristă, egală şi cumpănită, Liliana inspira tuturora curiozitate şi bănuială. S-a şoptit mereu pe socoteala ei, nimeni însă n-a putut să precizeze
259
• nimic. A fost cu stăruinţă bîrfită, nu însă pe fapte, nici măcar pe semne, ci numai pe temeiuri de raţionament şi de impresie. Prea era robustă şi plină de un foc mocnit această femeie pentru slăbănogul de Max. Cum ar fi fost ea în stare a se mulţumi cu aşa ceva? Dovada cea mai bună, spuneau cele mai proaspete comentarii, e că 1-a şi dat gata, ofticat şi sleit, la patruzeci de ani. . . Prea era stăpînită şi calmă soţie pentru un măscărici verzui şi apucat, prea era frumoasă şi tainică pentru un bărbat urît şi gălăgios ca Max. De ce l-o fi luat? Fusese fată de slujbaşi săraci sortită vreunui şef de gară sau comisar necunoscut, iar el, dacă era fără stare, avea cel puţin un viitor şi legături cari i-1 făgăduiau. De cum s-au luat s-a văzut că Max şi-a găsit stăpîn. Cîteva luni de căsnicie au fost de ajuns să-1 facă mai lung, mai deşirat, mai străveziu, mai arţăgos de cum fusese, iar faimosul lui umor rece se crispa într-un surîs schimonosit, se răspîndea în adieri sepulcrale. Din zori şi pînă în noapte Max o ducea într-o goană. In repaos se prăbuşea lîngă telefon, între alarme, ca o santinelă dincolo de avanposturi: Liliana nu-i pretindea nimic, şi totuşi avea de toate. Avea de toate în liniştea ei de apă adîncă. Dacă e adevărat ce se spune de ea, e o meşteră femeie. Nimic nu o trădează afară numai de privirea ei, care e prea liniştită, prea răsfrînge totul, bea totul, ca o oglindă uitată într-un palat. Priveşte bărbaţii, fără să tresară nimic pe luciul ochilor ei negri. Iţi dai seama că i-a cîntărit, i-a pătruns, a aflat despre ei ce vroia să ştie. Şi judecata ei e fără greş. Osînda ei cea mai grea e cînd rosteşte: ,,un flecar, un vorbe-goale". E ceea ce o interesează mai presus de orice: să nu fie flecar, să nu vorbească vrute şi nevrute. Simte asta, ca un copoi prezenţa vînatului. Poate astfel se explică toate. Liliana ştie să aleagă. Şi cei aleşi ştiu să tacă. Nu o dată mi-a spus mie: „Nu înţeleg mania ta să mi te spovedeşti. E o slăbiciune. La ce-ţi pot eu folosi? Te crezi poate interesant cu aventurile tale? Ai fi mai interesant dacă nu te-aî da în vileag cu ele. Un sfinx e mai interesant decît un şacal cave urlă toată noaptea la lună". Odată, m-am hotărît. Eu, prietenul din tinereţe al lui Max, eu, oare cunoaşteam anumite lucruri. Am luat taurul de coarne şi i-am pus întrebarea care mă rodea, ca dealtfel pe toată lumea:
— Ce e între tine şi Max? Max aleargă toată ziua. E foarte surmenat. De ce te sacrifici? Credeam că o pun în mare
260
încurcătura. Ma aşteptam sa mă repeadă, sau să-mi întoarcă spatele. între doi camarazi ca noi nimic nu e fără leac. A surîs, un surîs ciudat. „Nu cumva eşti gelos?" întrebă surîsul acesta.   Ce  încrezută  femeie!   Mi-a  răspuns  de-a dreptul:
— Ce vrei să fac? e soarta mea. Merge din ce în ce mai greu. Cine ştie ce mă aşteaptă. Am să văd atunci.
Am admirat simplicitatea acestui răspuns şi mai ales pe acest: „am să văd atunci". O cinică mi-ar fi rîs în nas, o făţarnică mi-ar fi vorbit de veşnicia sacrificiului ei, o proastă mi-ar fi spus că e fericită. Liliana nu şi-a luat nici un angajament: „am să văd atunci cînd nu voi mai avea nimic, nici măcar răbdare". Meşteră femeie prietena mea Liliana, soţia celui mai bun prieten al meu. Dar nu-i pot ierta surîsul îngîmfat. Ce-mi pasă mie ce face ea? Doar nu eram soţul ei. E treaba soţului sau a amantului să fie gelos, şi eu nu-i sînt nici una, nici alta. Cît despre Max, în sicriul lui nesfîrşit de îngust şi lung, părea că-mi ascultă gîndurile, de-abia mai palid şi mai străveziu ca de obicei şi pentru prima oară de cînd e el pe acest pămînt de un calm desă-vîrşit, nepăsător şi ironic. Din obrajii scofîlciţi nasul lui masiv se desprindea cu putere, cu o ironie suverană, care ii depăşea umorul obişnuit, i-1 depăşea cu depărtarea astronomică pe care i-o hărăzeşte prestigiul morţii. Nimic nu-1 mai tulbură în aceste clipe. în hainele lui de gală, e un indiferent scăpat dintr-o recepţie strălucită şi plicticoasă, un gentelman elegant şi dispreţuitor întors acasă în zori de zi şi care s-a trîntit pe o sofa şi 1-a furat somnul. Pentru nimic în lume n-ar mai vrea să se trezească. S-a dezbărat de zile şi de griji ca de un carton de invitaţie aruncat în coşul cu hîrtii. Nu mai e dator nimănui cu nimic, nici măcar cu o explicaţie. Dimpreună cu o sumedenie de alte sarcini sarbede îmi trece mie, bunul lui prieten, pe aceea de a da lămuriri asupra cazului nostru. Zîmbeşte din vîrful nasului adus şi din colţul gurii: „descurcă-te", îmi spune din adîncimea veşnicei lui împărăţii. „Da, domnilor, — mă adresam în gînd jalnicei asistenţe, — amicul Max care ne prezidează de dincolo, îmi dă cuvîntul, iar soţia lui Liliana îmi spune din privire, nu din buze, ca să nu se prindă cu nimic: „stai lîngă mine, Jean'M Da, sînt cel mai bun prieten al lui Max, sînt chiar singurul lui prieten, pentru că aşa a vrut mortul, a hotărît aşa din capul locului, şi o viaţă întreagă v-a vorbit despre mine cu autori-
261
tatea, plină de protecţie, pe care numai cel mai bun prieten poate să o aibe. „Jean şi cu mine, — explica el, — ne potrivim şi ne completăm. Bietul băiat nu poate face un pas fără mine, e totalmente lipsit de simţ practic, are nevoie de un sfătuitor, de un protector. Norocul lui că sînt lîngă el".
Nimeni nu se pricepe mai bine ca Max să ia tonul ade- i vărului. Il ajută vocea lui gravă, cavernoasă, şi statura lui -subţire, infinită, şi capul lui mic de şopîrlă preistorică. Cum să te îndoieşti de afirmaţiunile unei atît de năstruşnice arătări? N-am tăgăduit niciodată, am fost cred, printre cei dintîi cari l-au crezut. „Nevastă-mea, Liliana, adaogă Max, îl apreciază foarte mult şi îmi spune: «Ar trebui să te ocupi de el, e băiat bun; brînză bună în burduf de cîine, dar încet-încet ai să scoţi ceva din el». Nevastă-mea e miloasă şi cînd îl vede atît de mic (nu cred că trece mult peste un metru şaptezeci) îi 1 spune de faţă cu mine: «ce păcat că nu eşti şi tu bărbat!» Pentru Liliana, un bărbat adevărat trebuie să măsoare cam doi metri. Nu-i plac stîrpiturile. De-aia îi tot spune: «ar trebui să te mai laşi de femei şi să lucrezi ceva mai mult. Ai talent, e incontestabil. Dar nu lucrezi destul. Femeile o să-ţi mănînce capul»."
Este sigur că Liliana mi-a spus, de faţă cu Max, toate acestea. Şi mă privea cu ochii ei liniştiţi. Iar eu nu ştiam ce gîndeşte cu adevărat. Avusesem de atîtea ori impresia că îi plac confidenţele mele. Ceea ce nu-1 împiedica pe Max să continue. Parcă aud: „Ce e drept, Jean are un talent formidabil. Ce e a lui, e a lui. E cel mai strălucit reprezentant al generaţiei noastre. La el totul e nesilit, spontan şi perfect dintr-odată. E singurul care rămîne, singurul care ne supra- I vieţuieşte. îmi place să-i dau idei, să le văd exprimate de el. Eu n-am răbdare s-o fac. Mă plictiseşte să scriu. îmi risipesc geniul în viaţă. Poate mai tîrziu, cînd spectacolul nu va mai prezenta nici un interes pentru mine, am să mă constrîng să aştern negru pe alb tot ce mi-a trecut şi-mi trece prin cap. Deocamdată mă mulţumesc să-1 inspir, să-1 călăuzesc pe Jean. El n-are idei. Nu pot să spun că e prost, dar inteligenţa lui prezintă, pentru mine, care-1 cunosc, multe lacune. E ceea ce se numeşte, în ştiinţă, un imbecil. Un fel de ju-mate-nebun. Ca atare, poate fi şi periculos. Să fii cu băgare de seamă cînd umbli cu el. Afară de Liliana, care-1 ţine de scurt, numai eu ştiu să-1 stăpînesc. Mă ştie de frică. Dacă-i ; dau drumul, se prăbuşeşte".
Cu toată această părere a lui, pe care i-am lăsat-o fiindcă delicateţea mea înnăscută mă îndeamnă să cruţ iluziile oamenilor, se întîmpla să nu ne vedem, să nu ne telefonăm zile întregi. „Mă întrebi de Jean? Dispărut. Pierdut în curvăsăria internaţională. Cine ştie pe ce mîini a încăput. Cînd îl apucă, se dă la fund, şi nu-i mai dai de urmă. Intră cu cap cu tot în cîte una, şi-1 ţine aşa pînă îşi termină banii. De obicei îi vin crizele cînd dă de parale. îşi închipuie că e iubit pentru el însuşi, că are succese la femei. E o marotă. In realitate e o victimă a vanităţii şi a erotismului lui, pe care-1 confundă cu virilitatea. Tot timpul lui e consacrat femeilor, şi ce femei. Toate nebunele în căutare de pasiuni neobişnuite şi de indivizi în stare să se ţie toată ziua de ele. în asemenea condiţiuni e şi lesne că ai succese: cînd tragi clopotele toată ziua. Femeile sînt ca pisicile. Ameţesc şi cad dacă latri la ele neîncetat".
Şi ceva mai tîrziu: „Ştii că a reapărut Jean. Slab ca un urs ieşit din hibernare. Una din nenumăratele lui aventuri banale! A venit de s-a spovedit Lilianii. Păcat de băiatul ăsta că e vicios. Nu se poate stăpîni. E bolnav. Ratează la sigur.
... Cu tot năravul lui nenorocit, Jean are o mare calitate. Pentru nimic în lume nu s-ar da la femeia unui prieten. E ceva sfînt pentru el, e tabu. Liliana ii cunoaşte secretele. Ce femeie, Liliana! Mă iubeşte ca o nebună; sînt primul şi ultimul ei amor, mă adoră. Şi, cum îţi spuneam, Jean e un om de onoare pe chestii d-astea. încolo, nu poţi avea nici o încredere. Să nu-i dai o afacere pe mînă, că lasă totul baltă şi pleacă după vreun tur de femeie. Nu e bine nici să-i încredinţezi bani. Cînd e în nevoie, nu mai ţine seama de nimic. Pentru el, morala e pentru oamenii de rînd. Aşează oamenii excepţionali deasupra legilor. Şi e convins că face parte dintre oamenii excepţionali. Numai eu ştiu cît mă costă această convingere a lui. Ce e drept, are un talent remarcabil".
Ca să-i facă plăcere, unii prieteni mă laudă. Le răspunde: „Da, e într-adevăr foarte simpatic. Cînd vrea să cîştige pe cineva, e un charmeur*. Se face mic, ca să fie la fel cu toată lumea. Devine atent, linguşitor, irezistibil. Ai zice că e cel mai dezinteresat dintre oameni. Dar tocmai atunci exploatează sentimentele pe cari le inspiră. Vorbesc în cunoştinţă de cauză.
* seducător (fr.).
262
263
. . . Trebuie să-i trecem cu vederea micile lui cusururi, adaogă Max, totdeauna generos faţă de mine. Lelia e şi ea de părerea asta. Poate o să scoatem ceva bun dintr-însul. E chestie de îngăduinţă şi de răbdare. Avem şi o răspundere in această privinţă. Sîntem singurii oameni cari l-am tolerat în casă.
Năravul lui cu femeile, mania lui de a denatura faptele şi situaţiile, lipsa lui de răspundere în chestiunile băneşti, neseriozitatea şi neţinerea de cuvînt, — toate aceste lucruri, privite sub specie aeternitatis* sînt în fond nişte bagatele, au sfîrşit prin a-i închide porţile, una cîte una. Burghezia noastră meschină şi îngustă nu ştie să preţuiască talentele. La noi însă Jean şi-a găsit un azil, un cămin, pe care-1 iubeşte, îl respectă, poate din slăbiciune, poate din obişnuinţă, poate fiindcă la noi se ştie demascat, nu ştiu, nu vreau' să-i fac proces de intenţie. Poate că Jean o fi o canalie. Dar faţă de noi e ireproşabil".
De ce mi-amintesc de toate aceste amănunte fără de însemnătate şi peste cari am trecut, şi el şi eu, de-a lungul a douăzeci de ani de prietenie, iar Lelia le cunoaşte şi ea de amar de vreme, că Max şi cu ea au împlinit nu demult unsprezece ani de convieţuire, de ce mi-aduc aminte de ele tocmai în ziua de azi, tocmai în ora de acum? Aşa e firea omului, şi dacă aducerea lui aminte e cotropită, tocmai în clipele supremei despărţiri, de imaginile cari i-au otrăvit existenţa, nu înseamnă că în inimă i s-au şters sentimentele nobile cari l-au înălţat deasupra nimicurilor. Şedeam acum alături de Liliana, în pernele limuzinei care ne ducea de la cimitir spre casă, şi nu mă puteam opri de a constata cît de bine o prindeau vălurile de doliu. Paloarea ei avea frăgezimea trandafirilor galbeni, liniile zvelte ale naltului ei trup căpătau o sub-ţirime de tinereţe dinţii, şi în ciorapii lor de mătasă neagră picioarele îşi spuneau toată musculoasa şi tainica lor eleganţă. Mi-a fost dat tot mie s-o însoţesc de-a lungul acestei triste întoarceri. Cui altuia i s-ar fi cuvenit sarcina de a o aduce pe Liliana în casa ei pustie?
Limuzina luneca fără hopuri, în plină viteză, trebuia să străbatem oraşul de la un capăt la altul. Amîndoi tăceam. Cuvinte de mîngîiere ar fi fost nelalocul lor. I-aş fi luat prieteneşte mîna între mîinile mele. Dar şi asta mi s-a părut de
* raportat la veşnicie (lat.; corect: sub speciae).
prisos. Ni-era de ajuns amîndorura simpla noastră apropiere, simţeam asta şi pentru ea. .. Poate că mă înşel; cu atît mai bine. Mai sînt doar cîteva minute. Voi fi atunci mai uşurat. Singurătatea în doi mă apasă. Pluteşte în ea ceva nelămurit, un fel de vină, o complicitate, în gol, în nelămurit. Şade lîngă mine ca o stană de piatră. Oare la ce s-o fi gîn-dind? Poate că a şi uitat de prezenţa mea, sau poate că nici nu-i pasă. Mîinile ei înmănuşate se odihnesc pe poşeta de crocodil negru, calme, impecabile. Ţine poşeta pe genunchi, şi cu gîtul ei lung, plin şi mat, de împărăteasă egipteană, e dreaptă, naltă, fără poză, fără sfidare. Maşina se opri la poarta blocului în care locuieşte. O ajutai să coboare. „Le revedere, Liliana!" aş fi rugat-o să-mi lase maşina pînă acasă sau pînă la club, eram chiar contrariat că nu se gîndise la acest lucru. N-am îndrăznit.
Şi-a dat vălul la o parte, descoperindu-şi faţa:
— Vino niţel pînă sus.
Mă privea, cu ochii ei liniştiţi, limpezi în întunericul lor. Şi parcă plînsese în cimitir, adineauri. Fără îndoială, eu sînt cel care complic lucrurile. Ea e aşa cum arată: stăpînitâ, leală, indiferentă. Iar eu mă tulbur fără rost la gîndul că vom fi singuri — în sfîrşit singuri — în apartamentul ei. Să fiu corect! Să fiu domn! Să mergem sus.
Spre uimirea mea, cîţiva domni şi doamne o aşteptau în apartament. Servitoarea făcuse onorurile casei. Nu vorbea nimeni. Se servi un grog binevenit în acest sfîrşit răcoros de martie. Acum se vorbea în şoapte, ca şi cum dormea în casă cineva. Trebuia să plecăm. Unul cîte unul, musafirii îşi luau rămas bun. Dar plutea o întrebare în aer. Se vedea din şovăiala musafirilor, din schimbul de priviri, din îngrijorarea frunţilor. Şi iată, o doamnă rupse tăcerea şi propuse Lilianei să doarmă la noapte cu ea:
— Să nu rămîi singură. O să-ţi fie urît. Liliana refuză ferm.
— Mulţumesc mult, spuse ea, dar vreau tocmai să fiu singură. Am nevoie să rămîn cu mine însămi. Dar nu vă neliniştiţi. Sînt tare.
Avea într-adevăr glasul ei cel de toate zilele, cum nu se poate mai liniştitor. Doamna care se propusese înger de pază renunţă. Mă ridicai la rîndul meu, să nu fiu cel din urmă care pleacă, şi din fundul salonului văzui pe Liliana pornind
264
265
în întîmpinarea mea. îmi întinse mîna şi, cu politeţea ei obişnuită, care însă în acea zi era semn de luare-aminte, mă însoţi pînă la uşa dinspre vestibul, şi în întredeschiderea ei, îmi mai întinse mîna o dată: „Bună seara Jean! Şi-ţi mulţumesc mult, îmi spuse ea ca şi cum o adusesem de la restaurant sau de la teatru. Şi te rog să nu mă uiţi, telefonează-mi. Pentru tine sînt totdeauna acasă, — şi aci deodată glasul ei, fără să cedeze, coborî cu o octavă, — chiar astă-seară; mi-e urît, nu vreau să fiu singură. Pe la zece nu mai e nimeni aici, trimit femeia la culcare, poţi veni. Contramandează orice şi vino! Fă acest sacrificiu pentru mine".
Nu pot spune cîtă rugă şi cîtă poruncă se cumpăneau în glasul ei grav, pe care nu-1 putea desluşi nimeni, cu toate că nici măcar nu vorbise mai încet. Coborîse numai tonul cu o octavă mai jos, la cel mai adînc contraalto, ca să nu se audă la doi paşi decît un zvon muzical, la fel de tare cu vorbirea de mai nainte. In felul acesta nimeni n-ar fi putut afirma că vorbise mai încet, numai pentru mine, şi ceea ce era mai rău nici chiar eu nu eram sigur că invitaţia ei e un secret care conţine o făgăduinţă anume. Nimic alt decît că mă prefera ca să-i ţiu de urît, ca un vechi prieten, în această noapte, cea mai însemnată dintre nopţi. Şi totuşi... şi totuşi... Dar să mă gîndesc mai bine la altceva, altminteri, pînă la zece, înnebunesc. Ce va fi voi vedea.
. .. Această spovedanie ar trebui să se termine aici. N-a fost decît o cercetare a gîndurilor mele, în aşteptarea sfîrşi-tului inevitabil, care mă obsedează zi şi noapte. Fiindcă e adevărat că prietenul Max e greu bolnav şi poată nu mai scapă. Ce-ar fi să telefonez? „Allo, tu eşti Liliana? Nu-ţi recunoşteam glasul. Cum îi merge lui Max"? Aflai că Max a petrecut o noapte mai liniştită, că n-a fost nevoie să se deschidă ferestrele decît o singură dată. Dar Liliana mă invită pentru după amiază la orele cinci la căpătîiul lui Max să fac pe sora de caritate. Ea are neapărată nevoie să iasă către ora aceea şi va lipsi două-trei ore. Dacă am răbdare şi aştept, voi avea chiar norocul să o văd diseară. Mi-a comunicat toate acestea pe un ton de glumă liniştită, şi dorinţa ei va fi împlinită. Cine ştie unde se duce? Mi-a spus: „fă acest sacrificiu pentru mine". Poate că tocmai eu, ţinîndu-i locul lîngă bolnav, îi înlesnesc întîlnirile. Dar n-am încotro. Am s-o aştept.
AMICUL MEU MYBMIJDON . ..
... Se află într-o stare de veşnică euforie. Nimic nu-1 sperie, nimic nu-1 întristează. L-am văzut de curînd. Gulerul
! ros, manşetele cu mustăţi, ţinută îngrijită, dar coatele vesto-
nului şi turul pantalonilor au prins lustrul subţire al vechimii. Ştiam că de curînd fusese prigonit, că suferise pierderi. Am îngînat cuvinte de condoleanţe şi de îmbărbătare. M-a oprit cu un hohot sonor şi strălucind încă agresiv şi tînăr.
— Dragul meu, sînt uri neruşinat, se scuză el. Şi sînt nesimţitor ca un cîine turbat, în care din ce dai, muşcă mai lung şi mai tare. îmi merge prost, fără îndoială, şi sînt încolţit de pretutindeni. Sînt ca omul de cîlţi, din iarmaroace, omul care primeşte palmele pentru încercarea puterilor. Am luat-o pe drumul biblicului Iov şi dacă nu se schimbă nimic voi ajunge, cu vremea, un fel de gazdă a năpastelor. Dar, oricum
, ar fi, ce-mi pasă. Ia uită-te la mine (Myrmijdon îşi răsuci
Imustaţa de spadasin în ochii mei). Fac eu impresia unui nenorocit? Spune drept, ce-mi lipseşte? Am trăit totdeauna cu capul sus, ca un om liber, şi nimeni nu m-a văzut ploconin-du-mă vreodată. La fel trăiesc şi acum, cînd ţi se pare că m-au cam îngenuncheat poverile şi m-au cam poticnit piedicile ce mi se tot aruncă în cale. Ştiu şi de ce mi se aruncă, ştiu şi care mi le aruncă. E pentru că tot ce îi căzneşte pe ei pentru mine e treabă uşoară şi făcută la iuţeală. Tot ce li se pare grav şi august pentru mine e joacă şi voie bună. Avere, faimă şi dragoste: iată ce îi preocupă şi îi munceşte din răsputeri şi le mănîncă tot timpul. Avere! Am făcut-o şi am pierdut-o de mai multe ori, fără să-mi bat capul şi fără să-mi îmbolnăvesc ficatul. Şi adevăr îţi zic ţie: voi mai fi bogat şi sărac încă în cîteva rînduri, uite aşa, fără să-mi
266
267
vînd sufletul şi fără să-mi rup şalele de oboseală. Sub ochii lor am să semăn din nou aurul pe la răspîntii, numai ca să le fac puţină ciudă, şi ei, bieţi inşi fără noroc şi fără căutare, ştiu acest lucru. Dar ce pot face. Viaţa e bună, e darnică, dar capricioasă. Pe unii îi răsfaţă încă din leagăn. Fac parte dintre aceştia. Am ceea ce se numeşte la gueule sympati-que* şi sînt superficial, sînt frivol, şi cînd mă apuc de un lucru (totdeauna în ultimul moment) îl duc la capăt ca prin farmec. Pesemne că datorită acestui lucru am ajuns unul din tehnicienii cei mai cu vază în specialitatea mea, şi renumele pe care l-am dobîndit îmi îngăduie supremul lux de a-mi întrerupe activitatea după plac şi de a-mi oferi repetate vacanţe pe care le închin desfătărilor.
— Bine de tine, exclamai eu cu acreală: tu te la coule douce!**
— Nu cumva vrei să mă bocesc! îmi răspunse Myrmijdon, cu un surîs de antipatică superioritate. Şi ce-ai zice de mine dacă mi-aş schimba felul de a fi numai ca să fiu pe placul acestor pizmuitori pentru care, dealtfel, nu există pe lume nici compensaţie, nici consolare. Că în zadar mediocrii şi obscurii îşi caută satisfacţia şi răzbunarea în răutate. Chiar dacă aş vrea, nu pot nimic pentru ei.
— Dar sînt mulţi şi răi. Dacă continui să-i sfidezi, te vor copleşi!
— Asta nu le va aduce, în schimb, dragostea femeilor, cel de-a treilea favor al vieţii după care suspină în cor, şi tot degeaba. Uită-te la ei! Luni de zile, trag clopotele şi se ţin în preajma cîte unei crude cochete care face pe n-aude-n-a vede. Desfăşoară sub ochii ei comori de sentimente alese, făgăduiesc marea şi sarea, le oferă pe tavă luna de pe cer, şi nici măcar nu sînt băgaţi în seamă. Amantele lor îi dispreţuiesc, nevestele lor îi înşală. Ei nu află adevărul întotdeauna, dar asta îi creşte în ridicul, şi în subconştientul lor stăruie o vagă spaimă că de ce li-e frică n-au scăpat. Numai doamnele lor cunosc delicioasa şi tainica realitate.
* Mutră   simpatică (fr.). ** O iei în glumă, nici că-ţi pasă! (Fr.).
— Toate bune, observai eu, dar spune-mi în ce măsură starea lor răscumpără neplăcerile tale . . .
Amicul Myrmijdon avu un surîs, pe care-1 găsii pur şi simplu abject. Un surîs de o incurabilă şi dezgustătoare fudulie masculină. Mă privi pe sub gene, ca pe o femeie, şi răsucindu-şi din nou musteaţa ca pana corbului:
— Intreabă-le pe ele, nu pe mine, îmi şopti el. Mă ştii doar cît sînt de discret: pînă la martiraj, pînă la sacrificiu.
t
i
i
i
r
268
CABANA DRAGOSTEI UITATE
Plictisit, călătorul îşi lasă cartea desfăcută pe canapeaua vagonului. în jumătatea de compartiment decolorat şi stătut, plutea un miros de praf şi de umezeală. Peretele atît de apropiat parcă îi împiedica răsuflarea şi i-o umplea cu firicelele nevăzute ale prafului de care catifeaua lui veche era îmbibată. Ploaia şi negura se înteţeau în lacrimile şovăitoare ale ferestrei. Nimic nu i se părea mai copleşitor decît un drum lung în tren de persoane, pe vreme rea. Dar luase trenul de persoane pentru că e mai puţin supravegheat decît rapidul. Numai călătorii fără bilet preferă trenurile rapide. Cu el era altceva. Convoiul suia leneş o coastă părăginită, care părea că duce la capătul lumii. S-a pus în mişcare cîndva şi nu se va mai opri din mersul lui plictisit, decît acolo unde începe pustiul şi uitarea, sub un cer de plumb, într-un veşnic amurg. Călătorul vede în gînd ţinta vremelnică a călătoriei sale. Nimic nu s-a mai schimbat în acel ţinut depărtat, afară doar de viaţa care e şi mai puţină decît înainte. Un orăşel pe jumătate ruinat, rămas aşa de la celălalt război, obosit de lipsuri şi de resemnare, locuit de oameni maturi şi de bătrîni, pentru că tineretul pleacă la învăţătură mai înaltă sau la oaste şi nu se mai întoarce, iar fetele tricotează şi aşteaptă scrisori cari nu mai vin. O casă cu pridvor cojit şi olane întunecate, deasupra unui chelar cu porţi de şipci împletite, îl va adăposti cîteva zile. Un unchi gîrbovit, şi o mătuşă la fel nu-şi vor putea stăpîni uimirea şi teama cînd se vor pomeni cu el acolo. Duioasă scenă şi de neînlăturat. Niciodată nu şi-ar mai fi amintit de ei şi de casa lor dacă nu l-ar fi încolţit împrejurările. îşi rezimă capul de capitonajul ros şi gras al pernelor. Umezeala care pătrunde prin fereastră întreţine duhul sarbăd şi vechi al încăperii. Pe alocuri catifeaua e ruptă în dreptunghiuri regulate, tăiate, pe semne, cu o lamă de ras sau cu un brici şi dedesubt rînjea iuta şi um-
plutura de cîlţi, semn sigur că jefuitorii călătoriseră nu de mult şi pe aici. Murdăria subtilă şi stăruitoare a trenului îl năpădeşte cu un amestec de funingine şi de aburi răciţi, la care se adaugă acelaşi praf intrat în ţesătură, se lipeşte de nări, de colţul ochilor, de păr şi de unghii şi e de neînvins ca timpul cu care se însoţeşte. Aerul i se pare des ca un căluş. Nimic de făcut. Ar fi vrut să-şi călăuzească gîndurile prin alte icoane, dar închipuirea lui e robită de realitatea posomorită. Un cîntec melancolic de fierărie ruginită, cu ritmul greu şi zguduit, cu accente de deznădejde din loc în loc, îl tîrăşte, ca un marş de alămuri, pînă în veşnicie.
I se pare straniu că în starea în care se găseşte îşi mai îngăduie să fie nemulţumit de aceste lungi clipe de odihnă şi de siguranţă, cînd dincolo de ele nu ştie ce-1 mai aşteaptă. De-ar putea să se prelungească la nesfîrşit această călătorie aproape fără scop, să-i fie trenul acesta din alt veac un popas mişcător prin frămîntarea zilelor de primejdie. El singur şi-a ales trenul ca mijloc de fugă şi ascunziş, el a făcut această descoperire, simplă ca a oului lui Columb, a trenului în care te sui ca să nu mai cobori decît ca să iei altul şi în care chiar de te-ar căuta toată lumea, nimeni nu te mai găseşte. Dar cine să te caute într-un tren personal, într-un vagon de clasa 2-a? îl apucă un căscat nervos, o plictiseală plină de răzvrătire, felul acesta de viaţă durează desigur de prea de mult, şi au fost totuşi vremuri cînd totul depindea numai de el, cînd cu o simplă hotărîre schimba, odată cu decorul, şi starea lui sufletească.
O plimbare în automobil la şosea, o raită prin grădinile de argint şi cristal ale marilor restaurante, un popas într-o sală de concert sau într-un salon de atlas cu foşnet de rochii de femeie, toate îi stăteau odinioară la îndemînă şi-i par acum atît de îndepărtate, dispărute într-un trecut fără întoarcere. Gîndul i se scufundă, nostalgic, în contemplarea acestor imagini. Desigur nervii lui sînt prea încordaţi de o atenţie neîntreruptă. Aşa e felul lui de viaţă, în care mereu se întîmplă cîte ceva. Dar mai e şi ploaia care s-a abătut de cîteva zile, stăruitoare şi egală şi a înfăşurat acest sfîrşit de vară în falduri pretimpurii de ceaţă. încă o dată îl încearcă sentimentul că în cele din urmă, totul e de prisos. Şi dacă ar fi prins, totul se va sfîrşi în repaosul destinului împlinit. I se pare nesocotit ceea ce face, existenţă pe care singur şi-a hotărît-o,
270
271
fuga necontenită de colo pînă colo, ca a unui lup încercuit. E mereu în aşteptare, — chiar acum, dintr-o clipă într-alta, ştie că va fi din nou nevoit să facă faţă, să treacă printr-o încercare de nimica toată, dar în care îşi poate pierde libertatea. Cunoaşte această renunţare, care nu e decît o mască a vechiului dor, dorul de moarte al sufletelor cînd obosesc. O cunoaşte şi se joacă cu ea, ca un înotător pe furtună care ştie cînd să se lase şi cînd să străpungă mînia talazului. Amintirea pericolului iminent 1-a trezi deodată ca şi cum s-ar fi aprins în fundul fiinţei lui un semnal roşu, numai de el ştiut. Acum, n-au decît să vină. E păcat că nu vin mai repede. închide ochii, respiră regulat şi adînc. E întuneric. E singur. Pînă la venirea lor nu se mai gîndi la nimic, a rupt legăturile cu lumea, a trecut peste ea un burete de umbră. Ritmul uriaş al trenului îl leagă însă de pămînt, de trecerea timpului, îl leagănă pe un cîntec de metal. îşi dă seama că mersul încetineşte ca şi cum s-ar pregăti ceva, s-ar lua măsuri tainice al căror rost nu-1 ştie nimeni alt decît întunericul. Un fluierat de locomotivă îl străbate pînă în plutirea lui voluptoasă, îl face să tresară, îl cheamă înapoi. Deschide ochii. In compartiment s-au aprins luminile. Trenul a intrat în tunel. E ridicol că a tresărit pentru atîta lucru. îşi apasă capul în perne ca şi cum ar fi vrut să-1 înfunde în ele, se întoarse iar în plutirea lui legănată, pe cînd în minte i se năzare convoiul lung deşirîndu-se cu încovoieri imense prin întunericul îngust al tunelului. Şi tactul gigantic al fierului măsoară adîncimea timpului. De cîteva clipe auzul călătorului e aţintit însă la un zgomot de portiere trase de perete şi închise din nou, undeva chiar pe culoarul vagonului în care se află el. Zgomotul se repetă la răstimpuri rare şi cu o încetineală care i se pare călătorului aproape dureroasă, se apropie. E neîndoios să se apropie. Sînt aceiaşi oameni cari se perindă prin toate compartimentele. Acum sînt în compartimentul vecin. E tăcere. O tăcere scandată de ritmul prelung al roţilor. Portiera compartimentului vecin s-a deschis şi s-a închis din nou, cu o rostogolire mecanică urmată de un plez-năt sec. Sînt ei, veşnicii necunoscuţi, mereu aşteptaţii, vrăjmaşii de totdeauna, nepăsători şi neînduraţi ca nişte maşini de tocat destinele, atît sînt de inconştienţi de menirea lor reglementată pe gesturi mereu repetate. N-a mai rămas nici un minut,
272
m nu mai sînt decît doi paşi. Acum, cu aceeaşi rostogolire s-a 1 deschis portiera compartimentului în care se află el. Au venit. § Ii priveşte cu linişte prin sticla ochelarilor. Sînt ei, conduc-I torul trenului şi un ofiţer de jandarmi în uniformă. Un salut | automat cu mîna dusă repede la chipiu şi au rămas într-o ati-; tudine indiferentă şi corectă, de o corectitudine aproape militară.
— Controlul pentru identitate, bilete şi bagaje, rosteşte profesional controlorul. Cu toate că inima îi bate mai repede, călătorul şi-a dus mîna la buzunarul de la piept şi a întins calm ofiţerului un mic teanc cu documentele cerute, îşi aminteşte, cu dinadinsul, că acest control nu e anume pentru el, cu toate că e urmărit de peste tot ca un gangster de mare clasă. De cînd cu războiul, trenurile şi gările sînt de aproape supravegheate. Aruncă o privire nepăsătoare asupra celor doi paznici zbiri, vădit lipsiţi de orice bănuială. Controlorul îşi poartă într-un veston de lustrin obosit, făptura rumenă şi grăsulie. Şi-a descheiat cu discreţie o copcă la guler, să-şi uşureze respiraţia şi duhneşte a rachiu şi a usturoi. Ofiţerul de jandarmi e tînăr şi plimbă o uniformă nouă în ţinută de campanie, pavoazat de curele în plăci de piele strălucitoare, centiron lat cu diagonală, un toc pentru pistol, un port-hart la şold mai inutil decît orice şi e încălţat cu cizme-bocanci de culoare „natur", adevărat monument al meşteşugului cizmăresc, cu o talpă împătrită care-1 izolează de pă-mîntul bătătorit, de restul muritorilor. E un tînăr falnic şi de o statură războinică, potrivită cu timpul şi cu portul. Toate aceste amănunte, îmbrăţişate dintr-o privire n-au izbutit să-1 liniştească de-a binelea şi-şi simte, cu necaz, cum îi bate inima repezit pe cînd ofiţerul, la lumina lanternei pe care controlorul a apropiat-o maşinal, răsfoieşte şi scrutează hîr-tiile.
— Ce-ar fi, să mi se înfunde tocmai acum, se întreabă călătorul şi face sforţări în lăuntrul lui ca pentru a tăia orice putinţă de comunicare, pe cale de sugestie, cu ofiţerul.
— Domnul Iuliu Costin din Bucureşti, dictează el cu o voce de tenor răguşit controlorului, care notează cu creion chimic, pe o hîrtie îngustă proptită pe manşeta de celuloid.
— E ceva nou, gîndeşte falsul Iuliu Costin, dînd din cap, cu politeţă, ca şi cum ar fi răspuns la interogator: trec pe listă pe toţi călătorii. Şi ofiţerul continuă să-şi facă datoria,
18 — Paradisul suspinelor 273
1
după rit. Privirile lui se perindă de două-trei ori, de pe fotografia lipită pe carnetul de identitate, pe figura călătorului, verificînd asemănarea. Călătorul se înţepeni într-o nemişcare ca la fotograf. Nu e la întîia încercare de acest fel, dar de fiecare dată găseşte că formalitatea durează nesuferit de lung.
— Arme aveţi? întrebă ofiţerul arătînd spre bagaje.
— Să deschid? întrebă supus călătorul. .— Mulţumesc!
S-a terminat. Cu un salut scurt la chipiu, cei doi funcţionari dau să iasă din compartiment. Ofiţerul se şi află pe culoar.
— Domnule şef, se adresează Costin controlorului, eşti bun să-mi laşi niţel gazeta dumitale? şi îi designează un capăt de ziar care îi depăşeşte buzunarul vestonului. Vă aştept la întoarcere.
— Poftiţi! răspunse amabil controlorul, e de astăzi. Şi dispăru.
Cu toate că era setos de veşti, Iuliu Costin desfăcu ziarul cu o încetineală voită. îşi impusese să se poarte ca unul care s-ar afla sub privirile unui observator nevăzut. Trenul a ieşit din tunel, fluieră şi-şi ia vînt, amurgul spălăcit năvăleşte prin ferestrele aburite, lampa se stinge. De la cea dintîi ochire pe pagina dinlăuntrul gazetei, Costin îşi descoperi propriul său portret, la loc de cinste, printre anunţurile mortuare şi reportajele mărunte. Inima îi zvîcni. Un surîs de sfidare fricoasă şi de satisfacţie, un surîs de vanitate şi de om încolţit, îi înflori gura. S-a pus un premiu pe capul lui — ca pentru hoţi şi tîlhari, constată Costin — e un semn că au disperat de a putea pune mîna pe mine! Portretul e vechi de cîţiva ani, poliţia şi duşmanii sînt totdeauna în urmă cu portretele. Se adînci cu bunăvoinţă în cercetarea imaginei lui de odinioară. Nu e rău, îşi zise. E înfăţişat cu părul sîr-mos, creţ şi răvăşit, un păr incendiar, cu vîlvătăi agresive deasupra frunţii goale, masivă şi cucuiată, despre care-şi aminteşte că un admirator scrisese că e calcinată de soarele aspru al gîndirii şi bătută de intemperiile patimilor. De sub sprîn-cenele stufoase şi îmbinate ţîşnesc priviri de pirat. Trăsăturile sînt subţiri şi regulate, gura, cărnoasă, e lacomă şi dispreţuitoare. Un oarecare cabotinism, propriu oamenilor politici, se străvede în acea imagină, plină de voinţa de a sugera, ca
într-o explozie de personalitate, hotărîrea, curajul şi clarviziunea.
— Sînt zece ani de atunci, — gîndeşte Iuliu Costin, ruşinat şi îngăduitor faţă de junele romantic din portret. Dar pot ei să publice mult şi bine această fotografie: cu cît se vor folosi mai mult de ea, cu atît îmi vor pierde urma.
Într-adevăr, răzvrătitul zbîrlit din gazetă, nu mai există. Azi e un bărbat de vreo patruzeci şi cinci de ani, căruia vîrstă i-a rotunjit trăsăturile colţuroase de odinioară. Pletele anarhice de atunci au fost canalizate, ca şuvoaiele unui rîu de munte şi acum se împart îmblînzite, pe dreapta şi pe stînga unei cărări fără greş.
Nevoia, efortul şi o pomadă vîscoasă, suav parfumată, pe care i-a recomandat-o şeful jazului de la „Paradisul Regăsit"1, un senegalez, mult mai încîrlionţat şi mai sîrmos decît prietenul său alb, au săvîrşit această minune. Nici sprînceneie îmbinate ale piratului nu mai sînt aceleaşi. Stârpite fără milă pe mica platformă de joncţiune dintre ochi, deasupra nasului, au fost reduse prin smulgere, pe tot restul parcursului, la două arcuri subţiri pe care foarfecă, pincetta şi creionul le întreţin cu grija unui meşter-grădinar pentru ghirlandele dintr-o grădină franceză. Sînt două sprîncene curate, senine, ideale ca ale gentilomilor din miniaturile de altădată şi cari transformă întreaga fizionomie a lui Iuliu Costin, o înalţă şi o rafinează. Dar foarte greu de întreţinut în noul lor destin. Cu o îndărătnicie elementară, ele tind să-şi recucerească domeniul firesc, peste care, la cea mai trecătoare neglijenţă, azvîrlă cîte un fir revendicator şi înăsprit, ca un cîrcel de plantă agăţătoare. Posesorul lor e deci nevoit, ca o cochetă migăloasă, să le jertfească zilnic, un minut-două din ticăita lui existenţă. Mai trece cu acelaşi prilej prin părul castaniu întunecat, un pieptene muiat într-o soluţie de apă oxigenată, ceea ce dă cîtorva şuviţe o nuanţă metalică mai deschisă, ca să se depărteze şi mai mult de înfăţişarea hirsută şi combativă sub care îl caută toată lumea. Mult i-au dat de lucru ochii şi privirile. Ca să nu-1 trădeze i-a adăpostit sub ochelari monumentali de baga, cu ramele pieziş înălţate spre tîmple, cu sticlele de o nuanţă uşor albastră, care îmblînzeşte căutătura lui prea directă şi de culoarea chihlimbarului brun. O mustaţă blondă, tunsă d la Charlot îi îndulceşte surîsul, şterge amintirea rictusului de tragedie pe care-1 afişase pe vremuri. La în-
274
275
ceput aceste artificii şi îngrijirile necesare îl umileau ca o treabă nedemnă de un bărbat. I se păreau o uşurinţă şi o laşitate. Dar s-a obişnuit cu ele cînd şi-a dat seama cît îi sînt de folos, cum s-a obişnuit să falsifice acte de identitate, semnături, ştampile şi fotografii cu fel de fel de sigilii, ceea ce, la început, i se părea înjositor, iar la urmă ajunesese o deprindere necesară.
Obosit de oboseala evocărilor, Costin lăsă din nou capul în perne. Negurile, dincolo de ferestre, alcătuiau un haos în care nimic nu mai trăia desluşit, totul era prielnic nefiinţei şi pierderii de sine. îşi izgoni gîndurile şi amintirile şi legănat de cîntecul osiilor, aţipi. Avea un fel al lui de a-şi răsfăţa somnul, se deprinsese să cheme în minte imagini depărtate şi curate, peisagii marine sau de munte, grădini cu flori, cu fîn-tîni şi podeţe de mesteacăn, un caleidoscop copilăresc, din care, ca să nu se turbure, excludea orice făptură omenească: bărbaţi, femei şi chiar copii. De cîteva clipe, după o goană înteţită pe o pantă în declin, trenul păru că oboseşte. încetini treptat şi se opri. Trezit, Costin ieşi pe culuar şi se apropie de uşa care da pe scara vagonului. Fu nevoit să ferească un rînd de valize de piele şi de cutii de pălării, de mărimi felurite, unele demodate şi cari împiedicau trecerea. La o fereastră zări din spate o doamnă în manta de ploaie, prinsă în talie şi cu gluga lăsată, — desigur posesoarea bagajului pestriţ şi cam multişor pentru acest tren de meleaguri mărginaşe. Ploaia se oprise dar atmosfera era săturată de aburi. Dinspre apus, soarele izbucni printr-o spărtură a norilor şi se răs-pîndi în trîmbe lîncede şi aurii peste o gară mică şi pierdută la poale de deal: o clădire obişnuită de ţiglă şi cărămizi roşii, cu peronul de piatră prelungit în pietriş înspre ieşirea laterală unde aşteptau cîteva brişti şi căruţe. Tîrgoveţi şi ţărani se grăbeau cu saci şi coşuri de-a lungul convoiului. în mijlocul peronului, şeful gării, spătos şi aprins la faţă, se sfătuia cu ofiţerul de jandarmi şi controlorul coborîţi să-1 în-tîmpine. Zărind pe doamna din fereastra vagonului se înclină, descoperindu-se.
— N-a venit încă, — i se adresă el fără să se apropie. Aveţi bagaj mult? Şi la un semn din partea doamnei, adaogă: — lăsaţi că vă trimit un om. Nu vă grăbiţi. Aveţi timp: s-a defectat ceva.
Din cadrul uşii Costin cuprindea întreaga scenă, gara, şi o parte a cîmpului ondulat, prin care o şosea îngustă suia şerpuind spre dealurile apropiate. O trăsură cu trei cai sosea în galop. Picioarele cailor se împleticeau vertiginos la faţa solului, dar nu se zărea nici un nor de praf. Vizitiul dădea bice, şi proptit în capra trăsurii, cu hăţurile strînse într-o mînă, căuta să stăpînească fără să micşoreze iuţeala, rostogolirea dezlănţuită pe povîrnişurile şoseluite înspre gară. Cîteodată se părea că roţile din faţă se izbesc de copitele cailor şi îm-piedicîndu-i, atelajul se vâ prăvăli în prăpăstiile line de pe margini. Peste un minut toţi cei de faţă, adunaţi în partea descoperită a peronului, urmăreau spectacolul cu spaimă amestecată cu veselie. Doamna de la fereastră se înclinase, cu bustul pe jumătate ieşit peste pervaz, cu gîtul lungit, cu respiraţia oprită.
Hohotind de rîs, şeful de gară o luă de mărturie:
— Iar a băut! şi adaogă: într-o zi o să-şi frîngă gîtul.
— Nici o grijă, spuse ofiţerul de jandarmi, ştie Ilie ce face.
— De la o vreme întîrzie regulat, răspunse doamna din fereastră, nu mai vrea să ştie de nimeni şi nimic... ca dealtfel toată lumea.
Acest comentar iritat, fusese rostit pe un ton de mînie şi de răsfăţ, iar glasul de cristal ciobit i se păru lui Costin că nu-1 aude pentru întîia oară. Se întoarse. Un profil în tremurarea luminoasă a asfinţitului. O recunoscu numaidecît. Se retrase uşor pe platforma vagonului, să nu fie recunoscut la rîndul său. I se părea de mirare, că pribegind prin aceste locuri, nu-şi amintise numaidecît de ea. Fusese aproape o întreagă poveste şi strîns legată de drumurile, arborii, apele şi casele de aci. Trecutul se suprapunea deodată clipei de faţă, alungînd-o, ca într-o gigantică schimbare de decor. Chiar în această gară, din apropierea casei ei părinteşti, Stela Mânu îl condusese odată, cînd subţirateci şi palizi, amîndoi, şi tre-murînd şi-au făcut singura făgăduinţă îngăduită: a nu uita niciodată. Costin surise în amintirea acestui „niciodată". Mai primise după multă vreme de tăcere o scrisoare, pasionată şi tristă, la care n-a răspuns. Anii lungi de luptă între temniţi şi camere mobilate, urmaţi tîrziu de anii scurţi de fericire fără tihnă ai căsătoriei lui cu o femeie, care a fost femeia vieţii lui, au trecut peste amintirile fugare ale tinereţii. Şi chiar acum,
276
277
aceste amintiri sînt turburate de împrejurările mereu neobişnuite în cari e prins ca într-o copcă fără sfîrşit, ca într-o spirală de infern. A călătorit ore întregi în acelaşi tren cu această femeie, care l-ar fi putut trăda, fără voia ei. Ar fi fost destul să-i rostească numele, din nebăgare de seamă, şi să o audă cineva. Numai întîmplarea, care 1-a ocrotit de atîtea ori, 1-a făcut să treacă pe lîngă nenoroc, fără să-1 întîlnească. Nimic nu era mai firesc decît întîlnirea lor, nas în nas, în coliviile în cari se aflau prinşi împreună cu sute de alţi călători. Dădu să se ascundă în compartimentul lui, dar cum să încalece peste şirul de valize înapoi şi să mai treacă nebăgat în seamă pe la spatele ei? Nici să se furişeze într-alt vagon nu era mai cuminte, pentru că pretutindeni îl aşteaptă vechiul său inamic, neprevăzutul. Putea să se mai întîlnească cine ştie cu cine. Se gîndi să meargă mai bine drept la ea şi să o prevină. Dar nu-i mai cunoaşte nici gîndurile, nici sentimentele. Chiar dacă n-ar socoti-o în stare să-1 denunţe cu dinadinsul, ar putea-o face din uşurinţă, între prieteni sau la urechea soţului ori a amantului. Simplă indiscreţie femeiască: — „în-chipuie-ţi, dargă, l-am întîkut în tren pe x: trebuie să se fi ascuns undeva pe aici.. ." Fără îndoială, nu trebuie să lase nimic la voia întîmplării. Era mai cuminte să rămînă pe loc, mai ales că Stela Mânu se înclinase atît de mult peste feres-tra largă a vagonului încît părea că are de gînd să se arunce în gol. Urmărea cu încordare goana disperată a trăsurii co-borîtoare spre gară, şi toată lumea de pe peron se uita în aceeaşi direcţie. De cîteva ori se păru că trăsura, caii şi vizitiul vor alcătui un singur ghem uriaş şi se vor repezi de-a rostogolul sărind din coastă în coastă, pînă în marginea gării, unde se va opri, desluşindu-se ca prin minune, printre celelalte brişti şi căruţe, într-o trăsură, cu vizitiu pe capră şi trei cai bine hrăniţi, aşteptînd în linişte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Dar vizitiul frînt în două între capră şi tăblia de piele neagră din faţă, manevrînd cu o iscusinţă supraomenească biciul şi hăţurile, ţinea cumpăna între galop şi catastrofă, înclinat, uneori parcă numai pe două roţi laterale, pe marginea dinafară a curbelor.
— E nebun! se auzi, în tăcerea dramatică. Trăsura coti pe ultima pantă a serpentinei şi mersul se linişti, fără încetinire, într-un galop ritmic şi armonios care aduna drumul sub copitele cailor. Peste cîteva clipe, atelajul intrat în cîmpie
1     se apropia pe şoseaua sonoră de gară şi opri în ovaţiile celor
de fată. I — Bravo, Ilie!
* — Nu vreau să-1 văd! izbucni, pe un ton spart, vocea stă-
> pînii. Nu vreau să-1 văd pe beţivanul acesta, repetă ea, roşie şi încruntată, scotocind nervos în poşetă. Dintr-un porte-ciga-rettes verde, de piele, aproape că smulse o ţigară şi privi cercetător jur-împrejur. Privirile ei întîlniră ochelarii lui Costin:
— Aveţi, vă rog, un foc? şi fără să aştepte răspunsul se apropie de el, printre valize, oprindu-i-se în faţă, cu un aer agresiv, ca şi cum ar fi fost cel vinovat de isprăvile vizitiului. Cu o strîngere de inimă, Costin îi oferi bricheta aprinsă.
— Mulţumesc! Doamna trase adînc un fum, fu cît p-aci să-i întoarcă spatele şi să se întoarcă la locul ei, dar ca şi cum i s-ar fi făcut un semn, îl mai privi o dată şi rămase cu ochii ţintă la el, căutînd ceva dincolo de înfăţişarea lui.
— Te rog, Stela, nici un cuvînt — îi şopti el, între rugă şi poruncă, rotind o privire neliniştită în jurul lui. Stela Mânu îi întinse o mînă şovăitoare:
— înţeleg, îi răspunse ea uimită şi fără să-şi poată lua ochii de la el.
Călătorul răsuflă uşurat. De-abia acum îi sărută mîna.
— Mă numesc Iuliu Costin pentru toată lumea, îi zise şi adaogă: mărturisesc că nu mă aşteptam . . .
— Mă bucur că te văd, domnule Costin, îl întrerupse Stela, pe un ton firesc şi voios, care sărea cu graţie peste anii de uitare şi peste obstacolul surprinderii, — ce mai faci?
Atîta dezinvoltură în loc să-1 ajute, l-ar fi încurcat de-a binelea, pentru că el era dintre oamenii cari foarte uşor se simt vinovaţi cu ceva în orice împrejurare — ceea ce Costin numea: conştiinţa păcatului originar. Dar în aceeaşi clipă un lucrător sui pe scara vagonului, şi spuse că e trimis de şeful de gară să ia bagajul. Stela Mânu îi arătă valizele înşiruite pe culuar, ca un tablou de vînătoare şi, regăsindu-şi tonul răstit de adineauri: — spune-i lui Ilie să nu dea ochii cu mine azi! Facă ce-o şti, eu găsesc cine să mîne caii!
Această pauză îi îngădui falsului Costin să se reculeagă. Păruse mai mult speriat decît emoţionat de revederea cu Stela Mânu: greşală de neiertat, pentru că totdeauna o femeie se aşează pe sine înaintea împrejurărilor. Lucrătorul se depărtase cu un rînd de geamantane. Stela Mânu se întoarse spre
278
i
279
Costin. Flăcările de mînie din priviri i se stinseseră. Acum aştepta. Aştepta cele cîteva cuvinte la care avea dreptul şi pe cari Costin nu era în stare să le găsească. Eşti totdeauna vinovat faţă de-o femeie pe care n-ai iubit-o îndeajuns şi care cît a ţinut dragostea, n-a apucat să te părăsească ea întîi. Costin se simţea paralizat de o vină pe cît de uriaşă, pe atît de vagă. Stela de altădată se afla în faţa lui, mai severă decît pe atunci, mai stăpîna pe sine, şi mai ales cu o înfăţişare de nelămurită singurătate şi răspundere.
E văduvă, socoti Costin, cu toate că în ţinuta ei nu descoperi nici urmă de doliu. Tăcerea se prelungise prea mult. Costin surise. Trebuia să ne întîlnim odată şi odată, — spunea surîsul acesta, simplu şi luminat de o bucurie tristă în faţa vieţii.
— M-am schimbat mult? întrebă Stela, jenată de privirea şi de tăcerea lui.
— Eşti o femeie tînără şi frumoasă, care mi-aduce aminte de o fată, răspunse Costin şi fu numaidecît mulţumit de formula lui. Stela surise a îndoială.
— Tu te-ai schimbat, aproape să nu te mai recunosc. Te-ai îngrăşat, dar nu e vorba de vîrstă . .. Il privi mai cu atenţie: poate ochelarii, mustaţa . .. Parcă ţi s-au modificat unele trăsături. Hm! dar ce vînt te aduce pe meleagurile noastre?
— Sînt urmărit, mărturisi Costin, şi fug din loc în loc.
—. Veşnica poveste! îşi aminti Stela cu bunăvoinţă. Şi încotro, dacă-mi dai voie? Costin îi arătă vestul spre care se îngustau şerpuind liniile de fier şi îi numi orăşelul de munte unde mai avea o casă veche şi doi unchi bătrîni.
— Nici să nu te gîndeşti, — îl sfătui Stela; de o săptămînă oraşul e plin. Mai toate casele sînt rechiziţionate de trupe şi poliţie. S-a organizat un centru de potere cari bat toate potecile din împrejurimi. Nici n-ai să apuci să intri şi ai să fii prins. Mai bine coboară aci şi întoarce-te ...
— Uşor de zis, surise Costin: ia te uită.
Ieşită ca din pămînt, o patrulă mixtă se ivise pe peron.
— Zece ore de aşteptare, în asemenea tovărăşie; unde mai pui că un călător care a venit pînă aci şi coboară numai ca să aştepte trenul de întoarcere nu are nici un rost: mă duc înainte, hotărî Costin.
— Dar e o nebunie! stărui Stela.
I jB        ' — Decît să fiu prins aici şi numaidecît, mai bine dincolo S     şi mai tîrziu: în materie de arestare, politica cea mai bună <■     e să cîştigi timp. Vorbesc din experienţă. Glasul suav şi glumeţ îi aminti Stelei de tonul lui Şaliapin în aria der Kaiser und \M      der Floh*. Glas de tribun şi de amant care trezea în auzul ei j W      ecouri depărtate. Privi în jurul ei ca un animal încolţit care t §      caută o scăpare. Amurgul de metal plăpînd se înteţise peste 'ii       mica gară. Răsunau osiile de fier sub ciocane grăbite. Cineva j i       strigă: sîntem gata! Dar cîntecul ciocanelor continua.
• ţ — Am o idee! izbucni Stela: coborîm împreună... eşti - doar o veche cunoştinţă a mea, ai venit să-mi cumperi pădu-* rea... cum ai spus că te cheamă? a, da, Costin, — ce nume, — |      te pot găzdui o zi, cel mult două, pentru că s-au instalat şi la
i >       noi. Cîştigăm timp, după propria-ţi reţetă. Pe urmă-om vedea.
• "'       Ochii îi scînteiau, vocea îi vibra.
Costin fu mişcat, dar nu surprins de această propunere. Era obişnuit cu eroismul femeilor, mult mai adînc şi mai du-I .        rabil în unele privinţe, decît al bărbaţilor. Bărbaţii au eroismul ; războinicului. Femeile îl au pe al martirului. Ii mulţumi Stelei
din toată inima, dar nu-i primi ajutorul. I-ar fi primejduit libertatea, bunurile şi chiar viaţa. Nu-şi putea îngădui acest lucru. Dar Stela insistă:
— Trebuie! îi porunci ea. Nimeni nu bănuieşte. Nu e nici o primejdie pentru mine, e numai o datorie. E foarte puţin. Haide, îl îndemnă. Şi fără să-i mai dea răgaz, spuse hamalului improvizat, care tocmai se întorsese, să coboare şi bagajul din compartiment, al călătorului şi să-1 ducă la trăsură. Liniştit şi simplu, ordinul fu adus la îndeplinire. Cînd doamna Manu. însoţită de Iuliu Costin se îndreptă spre ieşire, şeful de gară, urmat de un amploaiat, de controlorul şi de ofiţerul de jandarmi din tren, îi tăiară omagial drumul. In pietrişul blond, pantofii strălucitori ai şefului păreau să fi fost ceruiţi pentru această ceremonie anume. Cu o firească maiestate în mişcări, Stela Manu se opri, îi întinse mîna şi-i salută pe ceilalţi numai cu un gest din cap, ca şi cum ar fi alcătuit o mulţime fără nume, căreia îi mai dărui şi un surîs strălucitor, astfel calculat încît să-i pună în valoare perfecţiunea dinţilor.
Iuliu Costin avea impresia că e însoţitorul unei mici suverane a unei miniaturi de stat de prin Germania trecutului
* împăratul şi puricele (germ.).
280
281
veac. Cu toate că atenţia lui sta la pîndă, se simţi la adăpostul doamnei Mânu în oarecare siguranţă. Domnea între măria-sa şi supuşii ei un amestec de familiaritate provincială şi de respect reciproc.
— Ce vor fi gîndind, se întrebă el totuşi, ce vor fi gîn-dind aceşti funcţionari, că-mi întrerup deodată călătoria ca să urmez pe o doamnă din partea locului? Mie unuia mi s-ar părea foarte suspectă o asemenea întîmplare.
Ca şi cum ar fi putut să risipească orice bănuială, Costin deveni solemn şi ţeapăn, ca un mandarin. Dar ei nu-i dădeau nici o atenţie. Era pornit să exagereze puterea de pătrundere şi simţul datoriei la aceşti funcţionari paşnici şi plictisiţi.
Stela Mânu făcu prezentările în treacăt:
— Inchipuie-ţi că domnul Costin tocmai venea la Frăsinet să vadă pădurea şi am călătorit împreună fără să ştim unul de altul şi ne-am găsit de-abia în apropiere de gară.
După aceste lămuriri date cu o naturaleţă desăvirşită, Stela Mânu îşi luă bun rămas şi sui scara trăsurii cu un pas mlădios şi ager care îi dezveli pulpele armonios subţiate. Costin o urmă.
Era un atelaj de ţară, încăpător şi încă trainic. Praful anilor suflase adînc o culoare cretoasă în burduful lăsat şi creţ, în apărătorile obosite, cu luciul plesnit, în spiţele roţilor de cauciuc crăpat, în hamurile peticite şi pînă pe ochierele cailor. Vizitiul îşi trăsese adînc peste urechi o căciulă veştedă şi mîncată, îşi înfundase capul în gît şi gîtul în umeri, dar ciocanul nevăzut pe care-1 aştepta să i se abată pe creştet şi să-1 bată cu trup cu tot în capra trăsurii, rămase suspendat în aer. Doamna Mânu ii aruncă o singură privire mînioasă, care îi arătă că răfuiala e lăsată pentru mai tîrziu. Şi Ilie, bine-cuvîntînd în sinea lui pe străinul trimis de Dumnezeu să-1 scape de urgie, scutură hăţurile şi printre brişti şi poştalioane cari se grăbeau încărcate cu o lume pestriţă, porni.
Pînă la Frăsinet aveau mai bine de un ceas de drum. Suiau în trap domol panta lină pe care se desfăşurase mai adi-neori scoborîrea dramatică a lui Ilie. Dealurile unduiau pînă departe fără să ascundă zările în care se revărsa, într-o uriaşă izbucnire de flăcări, ultima clipă  a asfinţitului însîngerat.
O linişte grea se lăsa din aripa de plumb ce cuprinsese răsăritul. Caii înaintau în aerul limpezit de ploi, în cîntecul melancolic al roţilor. De mult Costin nu se simţise atît de liber
şi de împăcat. Nimic şi nimeni nu-1 mai ameninţa aici. O linişte grea dar binefăcătoare se lăsa din [.. .]2
Călătorii tăceau. îşi dădeau seama că amîndoi adînceau acelaşi gînd în faţa acelui asfinţit care le tălmăcea înţelesul re-întîlnirii lor. Era ciudată şi tristă întîmplarea care-i alătura, în trăsura de odinioară, pe vechiul drum de ţară, şi-i făcea să retrăiască trecerea fantomatică a timpurilor. Nici o speranţă, nici o dorinţă nu mai plutea la capătul acestei călătorii şi aci era toată deosebirea. Cu optsprezece ani mai înainte, aceeaşi trăsură îl aşteptase în gara în care coborîse cu pasul voios al celui ce tinsese întreaga lui tinereţe, să poposească mai repede aci. Pe peron îi urase bun sosit un Ilie care-1 aştepta cercetînd vagoanele rezimat în bici şi era mai înalt şi mai zvelt decît cel de azi, dar în trăsura oprită la capătul drumului dinspre gară descoperise cu plăcută surprindere pe Stela Mânu, în rochie înflorată şi cu picioarele goale în espadrile de in, o arătare de primăvară, o făgăduinţă vie de tinereţe veşnică şi poate şi de fericire, —i o vede încă, parcă ar fi fost ieri. Inima îi tresărise. Era un semn de deosebită cinste în această întîmpinare, mai ales că el nu fusese invitat decît de tatăl Stelei care-1 chema la el în fiecare vară să discute politică şi să-şi dea iluzia că ia parte la treburile publice sprijinind," din mijloacele lui, destul de modeste pentru astfel de apucături, gruparea turbulentă condusă de tînărul său oaspe. Astfel, în agitaţia premeditată a cîtorva săptămîni de vară se amestecau la Frăsinet două cercuri de invitaţi: ai bătrînului Mânu sau Mano cum îi plăcea lui să se iscălească şi ai Stelei care. in sezonul acela se logodise cu un văr de a doua sau a treia spiţă, mai vîrstnic, dar bogat şi care, spre satisfacţia intimă a tatălui şi a fetei, purta acelaşi nume ca şi ei.
Sufleteşte această logodnă se justifica printr-o poveste de amor copilăresc: la 18 ani cînd Anibal plecase la şcoala de cădeţi în Germania, etc, etc. Eterna complicaţie a „cusinajelor" depărtate.
In felul acesta, praful şi rugina, mucegaiul şi bălăria care ameninţau să transforme pe încetul domeniul redus şi vila de la Frăsinet într-o paragină, aveau să fie înlăturate, fără schimbări aparente, cu discreţia cuvenită unei afaceri de familie. Bătrînul Mânu, bietul conu Mişu, spera să-şi îngăduie mai departe plăcerea costisitoare de a se înconjura în vacanţii cu oameni pe cari îi socotea interesanţi şi să sîcîie prin ei gene-
282
283
i
raţiile de politicieni ce nu ţinuseră pe vremuri seama de talentele lui politice. Fără îndoială că ginerele, pe care Manu îl stăpînea cu mintea şi cu vîrstă, va ţine seama de cerinţele acestea. Costin îl cunoştea destul de bine, dar nu-1 putea suferi. Antipatia lui începea chiar de la numele de botez al logondnicului, pe care-1 chema Anibal, şi se întindea peste întreaga lui fiinţă de yunker care-şi făcuse şcoala în Germania, te „husarii morţii". Un fost ofiţer înalt şi blond, cu genele de păpuşă şi trăsăturile schimonosite în sforţarea de susţinere a unui monoclu nestatornic, cu figura zvîcnită de ticuri' contractate prin imitaţie şi cu surîsul obraznic şi dezgustat. Era cu zece ani mai în etate decît Costin şi-1 privea cu 0 politeţă care ascundea nu numai aversiune dar şi dispreţ. Costin îşi amintea cu mulţumire că aceasta fusese starea de lucruri dintre ei chiar de la început, cînd n-avusese cu Anibal Manu nimic de împărţit, deoarece Stela nu căpătase încă însemnătatea strălucitoare la care ajunsese pe nesimţite, an după an.
Cînd Costin îşi dăduse seama că nu mai avea faţă de Stela nepăsare prietenească şi cordială de mai înainte,' era prea tîrziu. Pretenţiile yunkerului fuseseră în mod tacit şi principial satisfăcute şi cîteva luni mai devreme, în ajunul Paştilor, Costin luase parte la Frăsinet, la logodna oficială a tinerilor Manu şi se înapoiase la Bucureşti furios pe sine însuşi, dar nu de o furie de pretendent nefericit, pentru că niciodată n-ar fi consimţit să se însoare cu Stela Manu, ceea ce ar fi însemnat pentru el renunţarea la libertate şi la carieră. Ci furios pe slăbiciunea şi melancolia care-1 cuprinsese şi pe strîngerea de inimă de care suferea cu o putere de parcă i-ar fi fost stoarsă de un pumn gingaş şi necruţător. Ajunsese la Bucureşti abătut şi pornit să se ţină departe de lume. Se întorsese la Frăsinet cu desăvîrşire uituc şi sănătos şi pe negîndite, dînd de Stela Manu care îl aştepta în trăsură, inima îi făcuse acelaşi semn tainic care era de plăcere şi de alarmă totodată.
... O mînă plăpîndă îi cuprinse braţul şi-1 readuse, lin, prin optsprezece ani de despărţire, îndărăt în clipa de faţă. Stela Manu îşi înclinase uşor către el figura ei mai palidă decît cea din amintire. De aproape Costin descoperi vestejirea, abia simţită, a tîmplelor şi a pleoapelor, ca o atingere trecătoare de lumină.
Trăsura de altădată aluneca în linişte, cu ei, pe drumul trecutului mort. Şi ca şi cum ar fi vrut să-i vorbească de o
284
taină a lor comună, Stela se apropie mai tare şi cu teamă, îl întrebă:
— Spune-mi, cum mă găseşti? am îmbătrînit mult?
Nu, nu îmbătrînise deloc, era numai alta decît cea de demult, dar tot tînără şi frumoasă — Costin nu minţea spunîn-du-i acest lucru. Şi îi mai spuse că de-abia acum avea în faţa lui pe Stela Manu ca femeie; el nu cunoscuse decît o fată pătimaşă, fantastică de care viaţa 1-a despărţit mai înainte de a fi putut să o vadă altfel. Stela îi sorbea fiecare cuvînt, să ghicească anume cît a mai rămas în amintirea lui Costin din ceea ce a fost povestea lor şi ce au însemnat în viaţa lui toate cele trecute. Se aflară deodată amîndoi ca într-un sanctuar unde odihnesc relicve şi în care se vorbeşte cu glas încet şi rar, pentru că vorbele spun prea puţin din lumea de gînduri chemată la clipa de faţă.
— Te-am cunoscut prea puţin, cu toate că mi-ai dat tot, spuse în sfîrşit Costin, ca şi cum ar fi capitulat şi ar fi mărturisit totul, la stăruinţa privirilor ei negre, aţintite întrebător asupră-i. Dragostea noastră, urmă el, nu ne-a dat vreme să găsesc în tine femeia care ai devenit mai pe urmă. Erai a mea, mi-ai dat ce se cuvenea să dai celuilalt şi totuşi nu m-am despărţit decît de o fecioară nebună . .. N-am apucat să cunosc pe femeia pe care o trezisem în tine ... Pe care o făcusem din tine. Pe asta n-a avut-o decît el. Stela Manu surise:
— Fii pe pace, îi zise, dacă asta te-a interesat vreodată, află atunci că el n-a avut nimic .. .
Costin o privi întrebător:
— Nimic! întări ea pe un ton care arăta că e hotărîtă să pună capăt destăinuirilor.
Dintr-o dată Costin avu în minte tabloul confuz al unei vieţi tragice şi nimicite. Ar fi vrut să întrebe mai mult dar tonul Stelei şi tăcerea ei încruntată nu i-o îngăduiau. Se mai şi temea să descopere ceea ce începuse să ghicească: răspunderea lui în existenţa lui Anibal şi a Stelei. _ Mai bine ar fi să nu stîrnească, tocmai acum, praful trecutului.
— M-am tot întrebat, spuse deodată Stela cu ochii aţintiţi în adîncurile nedesluşite ale timpului, dacă s-a petrecut ceva între voi doi. Costin nu răspunse. îl izbea neplăcut expresia de „voi doi" prin care se vedea cuprins, în gîndurile Stelei, alăturea de Anibal Manu, trăind dimpreună cu el, în imagi-
285
1
naţia aceleiaşi femei. Această convieţuire cu dementul tragic şi îngîmfat pe care-1 văzuse totdeauna în Anibal Mânu i se părea nesuferită chiar şi astăzi. Chemîndu-1, pentru prima oară de la revederea lor pe numele lui mic, Stela insistă:
— Spune-mi, Vlad, ce-a fost între voi? Costin ocoli răspunsul:
— Ce te face să crezi că a fost ceva?
— Totul. Şi mai ales, accidentul lui. .. cînd s-a întors din pădure cu mîna sfirtecată şi obrazul ciuruit.
— Simplu accident. Anibal era un maniac. Il preocupau armele. Nu era prea multă siguranţă în vorbele lui Costin. O idee de maniac! reluă el, să încarci pînă la refuz un pistol de panoplie, ruginit, şi să tragi cu el în ciori, în pădure.
— Nu ţi se pare prea ciudată această idee, tocmai din partea unui maniac în materie de arme?
Costin se apără tot printr-o întrebare:
— Atunci care e părerea ta?
— ... în toată vila nu se găseau alte arme decît vechiturile din panoplie, cornul de pulbere şi alicele. Anibal a luat un pistol, 1-a încărcat la maximum — trebuie să fi fost în culmea mîniei — şi a plecat în pădure. Cioara pe care a vrut să o împuşte ai fost tu. Din fericire pistolul a explodat în mîna lui. I-am găsit rămăşiţele lîngă cabana noastră. A doua zi, tu ai plecat. Ţii minte însă, adaogă ea cu mîndrie, că te-am condus totuşi la gară ...
Costin asculta dus pe gînduri. Stela realcătuia destul de asemănător povestea uitată. Anibal îl pîndise într-adevăr la ieşirea din cabana în care Costin îşi petrecuse singur toată acea dimineaţă. Stela se dusese după vagi cumpărături în tîr-gul apropiat. Anibal socotise să-i surprindă pe amîndoi în acea cabană ascunsă în hăţiş şi loc al dragostei lor ascunse. Era de mirare cum de aflase. Nimeni la vilă nu mai ştia de existenţa acestei cabane, menită să fie pavilion de vînătoare şi din care Stela îşi făcuse un fel de atelier de pictură, în mijlocul naturii şi mai degrabă un refugiu secret, în singurătate şi lectură. Un raft, un divan, cîteva scoarţe şi rogojini subţiri, alcătuiseră în inima pădurii, chenarul de umbră şi verdeaţă pentru întîlnirile lor. Costin se întrebase în acea împrejurare cu ce drept, la urma urmei, Anibal îşi îngăduia să tragă cu pistolul în el. Un logodnic nu e încă un soţ, nu e nici măcar un amant. Costin o ştia mai bine decît oricine, pentru că fusese cel
286
dinţii amant al Stelei şi chiar foarte de curînd: în chiar acele prime zile ale logodnei. Trecuse prin cîteva clipe foarte grele, cînd la ieşirea lui din cabană 1-a văzut pe Anibal ivindu-se dintre copaci, cu figura lui de păpuşă stîlcită, galbenă de furie şi de hotărîre, cu fălcile încleştate şi cu genele lui lungi şi aduse, printre cari sticleau, fără expresie, privirile lui albastre, moarte. Fără să scoată o vorbă, ţintindu-1 cu ochi de strigoi, întinsese mîna şi pistolul înainte, cu o mişcare ţeapănă de manechin, şi a tras. Detunătura, precedată de flacără, fusese atît de groaznică, şi fumul atît de gros şi des încît Costin a fost foarte mirat regăsindu-se pe sine, drept şi teafăr şi mai ales calm că nu avusese timp să se înspăimînte în faţa acestei catastrofe. Dinaintea lui, printre nouraşi subţiri cari răspîndeau un miros de salpetru, văzu pe Anibal, dezarmat, ţinîndu-se cu mîna stingă, de dreapta plină de sînge şi pleoştită în aer ca o ramură plouată. Se rezimase de un copac şi era mai galben decît o frunză de toamnă. Figura i se schimonosise, iar pleoapele cu genele lungi, proaspăt pîrlite, i se încinseseră de o suferinţă cumplită. Se lăsă pe genunchi, să nu cadă. Costin nu-1 găsea mai simpatic nici în această împrejurare în care îşi da seama că scăpase ca prin urechile acului, dar după o clipă de şovăială, se repezi spre el şi-1 ajunse la timp, cînd tocmai se clătina.
— Sînteţi rănit? îl întrebă, sprijinindu-1. Glasul lui şi nu stupiditatea întrebării, părea să aibe un efect anume asupra lui Anibal. Deschise ochii şi, cu o tresărire de energie, se desprinse de sprijinul lui Costin şi se întări pe picioare. Durerea îl străfulgera din nou, ţinea în sus mîna rănită, din care ţîşnea în lumină sîngele.
— Mulţumesc, gemu el, printre dinţii încleştaţi. Ar fi vrut să adauge încă ceva, dar numai buzele i se mişcară, fără sunet.
Costin între acestea, îi înfăşură gîtul pumnului în batista pe care şi-o trăsese de la piept, i-1 înfăşură strîns. Celălalt se lăsă în voia lui. De strînsoarea puternică a legăturii, degetele lungi se zgîrciseră în aer, livide ca de mort, dar ţîşnirea sîngelui încetă. Costin trase şi batista lui Anibal din buzunarul de sus al vestonului, dădu fuga să o înmoaie în rîul din spatele cabanei şi se întoarse să-i panseze rana. Batista se înroşi imediat. Cînd îi propuse însă, să-1 însoţească pînă la
287
vilă, rănitul se îndreptă, se înţepeni, îi aruncă o privire sticloasă, care pe Costin îl ţintui pe loc şi o porni singur printre arbori, cu mîinile împreunate a rugăciune, cu paşii desfăcuţi, ca un om beat. Costin nu găsise cu cale să stăruie în propunerea lui de a-1 însoţi, nici să-1 urmărească. Nu din pricina primejdiei prin care trecuse şi de care nici nu avusese timp să-şi dea seama, cu atît mai mult cu cît nu obişnuia să-şi retrăiască în gînd emoţiile neplăcute. Dar nu-i mai păsa de soarta lui Anibal şi la gîndul că acest yunker rece şi tăcut ca un ogar încercase să-1 ucidă cu un pistol turcesc, amănunt care i se adeverea de-abia acum şi care, nu prea ştia de ce, stîrnea în el o mînie ciudată, ca şi cum singur acesta constituia întregul delict, trezi în el toată antipatia ce dintru început îl însufleţise faţă de Anibal. Nimic nu avea însemnătate sub fruntea lui îngustă şi încăpăţînată, nici mai ales viaţa lui Costin şi a Stelei, două vieţi omeneşti pe cari un yunker logodit şi înfuriat se credea îndreptăţit să le suprime cu un pistol ruginit şi cu vergea. Vechimea pistolului îi amintea de epoca fanarioţilor şi-i apărea ca un simbol al privilegiilor nobiliare. Acum va avea cel puţin răgazul să mediteze, cîteva luni, cu laba în tifon asupra marginilor puterilor şi îndreptăţirilor sale.
Nu asta îl preocupa însă mai mult pe Costin, ci urmările cu putinţă ale întîmplării. Un scandal putea să abată cursul întregii lui existenţe şi totul depindea numai de ce va spune şi va face Anibal. Se aşeză pe pragul cabanei să-şi adune gîn-durile. Se ridică şi se plimbă cu înfrigurare prin poiana din jur. Nu mai auzea nici cîntecul mierlelor, nici zborul prigoriilor, nici freamătul apelor. In sfîrşit, de peste vîrfurile pădurii, il ajunse de la vilă, chemarea depărtată a gongului de amiază. Ţine minte că o luase atunci la fugă înspre vilă, nu atît ca să nu întîrzie la masă ci ca să afle sentinţa destinului.
Intrînd pe portiţă, întîlni pe Ilie care tocmai îşi deschidea porţile, boscorodindu-şi revolta că e nevoit să coboare de pe capră şi să facă singur această treabă nedemnă de un vizitiu. O brişcă uşoară cu un cal era oprită la cîţiva paşi.
— încotro? întrebă Costin.
— După doctor, la oraş. Domnul Anibal a avut un accident. I-a explodat pistolul şi i-o rupt mîna.
— Domnişoara Stela s-a întors?
— întors, răspunse Ilie, e la dumnealui în odaie şi-1 îngrijeşte.
Costin străbătu curtea şi intră în vilă. Din sufragerie venea zvon voios de glasuri şi văsărie, ca în toate amiezile. Accidentul domnului Anibal nu vătămase pofta de mîncare a nimănui, în toată casa. Temerile lui Costin se risipiră, gentilomul n-avusese încotro şi trebuise să se poarte ca un gentilom, adică să tacă şi să ia asupră-şi toată păţania, iar răfuiala o amîna pentru mai tîrziu sau pentru niciodată. Un asasinat, în asemenea condiţii, nu se mai repetă. Pînă atunci, Stela, ca o vestală, schimba comprese pe fruntea logodnicului, iar Costin avea răgaz să ia măsuri. Deocamdată îşi amintise, cu o senzaţie de gol în deşertul stomacului că nu mîncase nimic de dis-de-dimineaţă. Glasul Stelei îl smulse din contemplarea filmului lăuntric:
— Tot nu vrei să-mi spui? stărui ea: După optsprezece ani am dreptul să întreb. Vreau să ştiu ce s-a petrecut între voi. Din nou nesuferitul „voi" îl făcu să protesteze în sinea lui împotriva promiscuităţii care-1 învelea, de ani şi ani, pe el şi pe Anibal, ca într-un alcov în inima aceleiaşi femei.
— Nimic în afară de ceea ce ţi-o fi povestit el.
— Nu e un răspuns, îi impută Stela; iar Anibal nu mi-a spus nimic.
— Pentru că n-avea nimic de povestit, întări Costin. Ţii mult să se fi întîmplat ceva romantic? îmi pare rău că nu-ţi pot fi pe plac. Am auzit o detunătură lîngă cabană, am ieşit şi l-am găsit pe Anibal, rezimat de un copac şi cu mîna roşie de sînge. L-am ajutat să se panseze şi după aceea a plecat. Nici nu mi-a mulţumit.
Stela ascultă această scurtă evocare cu ochii măriţi, cu respiraţia oprită, cu o bucurie răspîndită pe faţă.
— In schimb îţi mulţumesc eu! exclamă ea. Acum ştiu tot. E aşa cum mi-am închipuit. Te-ai purtat mai mult decît frumos.
Din privirile şi tonul ei Costin înţelese că e obiectul unei vechi şi tăcute admiraţii. Cine ştie ce eroism îmi atribuie, gîndi el şi nu fu deloc la largul lui amintindu-şi temerile lui meschine de atunci, de precauţiile lui ruşinoase şi mai ales de plecarea precipitată, mai degrabă de fuga lui de a doua zi.
— Te-ai mai gîndit la mine din cînd în cînd? Nu-mi răspunde, urmă Stela, mi-e groază de sentimentalismul politicos al bărbaţilor. Era firesc să mă uiţi, nici n-ai răspuns la singura mea scrisoare, singura pe care ţi-am trimis-o, fiindcă de scris
288
19 — Paradisul suspinelor
289
ţi-am scris nenumărate. Cred că sertarul meu e încă plin de scrisori netrimise.
— Nu le vedea nimeni? întrebă Costin încurcat de întorsătura pe care convorbirea lor o luase. Stela surise:
— Fii pe pace. Anibal nu mă spiona. Ştia tot. ■— I-ai spus?
-— Fireşte. Cred că prin asta i-am şi grăbit boala, dar n-aveam încotro. I-am spus că n-am încetat şi nu voi înceta să mă gîndesc la tine, să-ţi scriu şi să nu-ţi trimit scrisorile, afară de una, pe care o cunoşti. E singurul lucru pe care i l-am ascuns, dar nu de teamă şi nici fiindcă aş fi fost o mincinoasă. O să ţi se pară curios, dar a fost pentru mine o chestiune de amor propriu. Mă temeam că n-ai să-mi răspunzi şi de ce mi-era frică n-am scăpat: nici un cuvînt, nici un semn. în cavalerismul lui, Anibal îmi oferise să-ţi scriu, să plec chiar la Bucureşti să te caut. Tăcerea ta ar fi fost un triumf pentru el şi m-ar fi durut prea tare.
Soarele apusese într-o exaltare de culori care umplea spaţiul ca de un imn solemn de orgă. înaintau acum în reculegerea crepusculară care preceda seara. Suiseră, la pas, culmea lină şi drumul în palmă oblicea prin porumbişti putrede spre un orizont împădurit.
— De ce n-ai răspuns? Stela se întorsese cu totul cu faţa către el şi în reproşul ei, i se păru lui Costin că tremură un ecou trezit din fundul vremilor. Răspunse printr-un gest încet al mîinilor, printr-o ridicare a umerilor, printr-o mină consternată care invoca împrejurări potrivnice, necunoscutul, fatalitatea.
— Eram nu mai ştiu prin ce temniţă sau ascunzătoare. Cînd m-am întors acasă, am găsit scrisoarea, veche de cîteva luni. N-am mai răspuns. Pe urmă ...
— Nu te mai scuza, e penibil, îl întrerupse Stela. Bietul Vlad! fuge urmărit de duşmani, îşi schimbă portul, masca, identitatea şi cînd colo cade în capcana trecutului, în ghearele unei provinciale sentimentale. Mai bine lanţurile, nu-i aşa?
Drept răspuns Costin se aplecă şi îi sărută mîinile:
— Dacă lanţurile ar fi ca mîinile acestea, îi zise şi rîseră amîndoi, dar încet ca şi cum ar fi trecut pe lîngă un cimitir. E mult de cînd eşti singură?
Stela păru că socoteşte:
— Aproape cincisprezece ani. . . n-am fost împreună cu soţul meu decît trei ani. Trei ani de suferinţi, de duşmănie.
Din nou Costin simţi asupră-şi ameninţarea unei răspunderi. Ar fi vrut să întrebe, să se apere: dar ce sînt eu de vină? Fu chiar pe punctul să regrete această întîlnire şi trecătorul sentiment de siguranţă pe care nu i-1 dădea decît în schimbul unor hărţuieli dramatice în jurul unui amor defunct. Femeile, îşi zise cu ciudă, sînt nişte arhive de scrisori şi de jurăminte de dragoste. Cum te apropii de ele, începi să strănuţi: te năpădeşte praful trecutului. Dacă Stela ar şti ce gîndesc acum, ar spune că sînt o canalie. Sau poate tocmai de aceea îmi păstrează o amintire neştearsă. Viaţa ei neizbutită s-a scurs între amintirea unei canalii, deşi n-am nimic dintr-un don Juan şi prezenţa unui nebun, că după cîte am aflat, Anibal a fost un paralitic general. Cel puţin în privinţa mea, Stela exagerează: canalie e prea mult, lichea e mai aproape de adevăr. Că dacă am fugit atunci, n-am fugit decît de răspundere. N-o iubeam destul ca să-mi pierd minţile şi să renunţ la lupta mea. Anibal a fost însă un cavaler. A trecut cu vederea peste aşa-zise lui dezonoare, fără să-şi dea aere că îngăduie şi iartă. Numai instinctul i-a dictat asemenea purtare. Capul nu l-ar fi ajutat să priceapă că femeia nu suportă să fii mărinimos cu ea decît dacă nu-ţi dai seama de această mărinimie. A mers mai departe şi i-a oferit libertatea şi alegerea între noi doi. Stela n-a ştiut că atîta generozitate se datoreşte poate unei în-frîngeri secrete. Anibal a fost înfrînt şi umilit de un biet pistol care a luat foc în mîinile lui în loc să mă ucidă pe mine.
In codul penal fapta se numeşte încercare de crimă săvîr-şită, dar neizbutită. Pedeapsa e gravă. Anibal şi-o răscumpăra faţă de el însuşi făcînd pe cavalerul faţă de femeia sa. Poate se gîndea şi la mine, victima lui rămasă pe pămînt şi transformată în judecător. Anibal vroia să se reabiliteze şi în ochii victimei atacată tîlhăreşte, dar care totuşi a fost generoasă cu el. Generozitate pentru generozitate. Stela însă nu avea de unde să ştie toate acestea. Pentru ea, soţul ei se purta cavalereşte, atingea culmile jertfei şi dezinteresării în folosul soţie iubite. Şi totuşi nu i-a fost recunoscătoare nici o clipă. Intre cavaler şi canalia fugară a preferat în sufletul ei canalia. Omul tînjeşte după ceea ce nu poate avea şi femeia se comportă omeneşte.
290
291
— Nu-i aşa că nu m-ai iubit niciodată? îi tăie Stela şirul gîndurilor.
— Cum poţi pune o asemenea întrebare?
— Atunci, de ce ai plecat? Stela se înclină să primească răspunsul lui în faţă. Costin îi ocoli privirile. Răspunse rar, ca şi cum şi-ar fi cetit cuvintele sub orizont, în fundul cîm-piei:
— Nu puteam altfel... nu-mi aparţineam mie ... tu nu erai liberă... n-am vrut să pricinuiesc tatălui tău o dezamăgire.
— Nu mă iubeai destul, încheie Stela, iubirea nu ţine seama de astfel de motive. Dealtfel nici n-a fost vorba între noi de o iubire. Te-ai găsit deodată faţă în faţă cu o fată nebună care ţi-a sărit de gît, în cabana singuratecă pe care ţi-o cedasem, din ordinul tatii, ca să-ţi pregăteşti discursurile. Un incident, hai să spunem un intermezzo. Mă tem că dragostea noastră te-a făcut să cazi în alegeri. Ai întîrziat în campania electorală.
Răspunsul fu un zîmbet trist pe care Stela îl înţelese pe placul ei. Costin gîndise într-adevăr un lucru trist şi anume: că niciodată o femeie sau o fată nu vor înţelege că pentru un tînăr ambiţios, o campanie electorală înseamnă mai mult decît un sezon de iubire.
— Nu-i aşa că te obosesc, Vlad? Poate vrei să dormi... Eu dorm des în trăsură.
Costin îşi urmă, cu glas scăzut, firul gîndurilor.
— Poate că aşa mi-am pierdut viaţa. M-am pierdut pe mine şi am pierdut şi pe alţii. A trecut vremea şi n-am izbutit decît să rămîn singur. Ca un lup. Spune-mi cît e de cînd s-a prăpădit conu Mişu?
— Acum o lună i-am făcut parastasul de zece ani.
— Bietul conu Mişu, parcă-1 văd, era un diletant în politică, dar un diletant pasionat.
— Ţinea mult la tine: erai preferatul lui. N-a înţeles niciodată de ce n-ai mai dat pe la el.. . Sau poate se făcea că nu înţelege.
—' Credea că am să izbutesc. Ideile mele nu-1 interesau, îi plăcea numai tumultul lor. I-am dus şi eu lipsa. Poate că ar fi fost mai bine ...
— Te-am mai rugat, Vlad, să nu fii amabil, îl întrerupse Stela cu vioiciune. Aflasem că te-ai însurat.
— Să nu vorbim de asta, o rugă, vreau să mai ramîn cîteva minute, cîteva ore, Iuliu Costin. E atît de plăcut să ai impresia că ai ieşit din vechea ta piele. Dar Anibal, întrebă el fără legătură cu cele ce spusese, din ce pricină a murit? Stela tresări:
— De unde ştii că a murit?
Iuliu Costin o privi fără să înţeleagă:
— Am crezut că.. . iartă-mă, nu ştiam că eşti divorţată.
Stela izbucni într-un hohot de rîs scurt şi iritat.
— Nu sînt nici divorţată . . . Nu sînt nici văduvă. Adăugă: Anibal a dispărut, fără urmă, de acasă; se împlinesc la toamnă cincisprezece ani. . .
Tăcere.  Stela reluă:
— în ultimul an al căsniciei noastre, al aşa-zisei noastre căsnicii, a dispărut de cîteva ori. A fost găsit, într-o stare de plîns, prin munţi, la zeci de kilometri, căutînd drumul spre casă. Dar în asemenea momente nu mai ştia nici unde-i e casa, nici cum îl cheamă. Fugile astea durau cîte două-trei zile, pe urmă din ce în ce mai mult. La început izbutea să se întoarcă şi singur. îşi venea în fire şi izbucnea în plîns. Ore întregi crize de lacrimi. A dispărut.
— L-aţi căutat?
— în lung şi-n lat, ani de-a rîndul. L-am confundat cu tot felul de vagabonzi şi de maniaci găsiţi hoinărind prin ţară. S-a zvonit chiar că a fost văzut cutreierînd pădurile din împrejurimi şi s-au organizat adevărate vînători prin tot ţinutul, în zadar. Am renunţat.
Trapul cailor se înteţi. Trecură pe lîngă o troiţă înnegrită, de deasupra unei lespezi verzi de fîntînă. Costin o recunoscu. Şi deodată pentru el, întreg ţinutul se lumină de amintiri.
— Aflasem că e suferind, reluă el totuşi firul convorbirii, dar n-am ştiut că boala lui luase această formă. Pusese în rostirea lui, compătimirea cuvenită. Nu se putea împiedica să constate însă că de soarta fostului său asasin nu-i păsa cîtuşi de puţin. Se poate oare să-i mai port pică pentru că a încercat cîndva să mă asasineze? Sau numai aroganţa lui mi 1-a făcut odios pe vecie? Costin nu-şi putea răspunde întrebării.
Răsărise luna, cînd, în trapul cailor învioraţi de sosire, intrară pe aleea care ducea la intrarea vilei Manu.
292
293
Arborii seculari părură lui Costin mai sălbateci şi mai impunători ca pe vremuri.
Pe vastele peluze ale grădinii englezeşti, iarba neîngrijită se tălăzuia sub adierile serii, pînă pe lespezile de piatră verde ale peronului. Colonadele albe străluciră poleite de lună. Din interior, o lumină roşiatică şi plăpîndă filtra prin pereţii de sticlă cari dădeau pe terasa prelungită în peron.
Cu toate că fusese clădită puţin după sfîrşitui norocos al celui dintîi război european, vila lui Conu Mişu Manu păstra o înfăţişare foarte modernă. Nimeni în vecini nu se încumetase să-şi construiască asemenea locuinţă. O faţadă zveltă de coloane clasice şi de ferestre imens verticale, abia despărţite una de alta, sorbea grădina care săltînd peste unica treaptă a peronului, se revărsa înlăuntru prin glasswandurile de cristal cu reflexe de acvarium.
Numai Mişu Manu cu dispreţul lui pentru viaţa de toate zilele, putea să prefere, într-un climat ca al nostru, unui perete sănătos de cărămidă, unul aproape în întregime de sticlă, încălzitul mistuia o bună parte din veniturile micului domeniu. Costin fusese invitat într-o iarnă, aci. In ciuda monumentalelor vetre colorate care ardeau zi şi noapte nu se putea sta în hol şi în sufragerie decît cu pleduri şi şaluri de lînă pe umeri şi genunchi. Glasul lui conu Mişu, care se îmbărbăta singur, îi suna în amintire: „Nici Regele Soare la Versailles n-o ducea mai bine cu frigul. Şi se strecura zgribulit prin încăperile glaciale ale parterului, se oprea în mijloc, încerca temperatura cu respiraţia: Vedeţi? nu se văd aburii". Era fericit că adăpostea o duzină de oaspeţi, aleşi pe sprinceană. Dar de Sfîntul Niculae se retrăgea, vrînd-nevrînd, în dormitoarele mai scunde şi bine peretuite de la etaj.
Altădată, la sosirea unei trăsuri cu oaspeţi la Frăsinet, se isca un du-te-vino de servitori cari luau în primire valizele şi făceau onorurile preliminarii pînă se ivea stăpînul. Astăzi, pe treapta mişcătoare a peronului săgetat de vegetaţii, aştepta o singură femeie, vîrstnică şi măruntă, care îl privi pieziş.
Stela o pofti să se ocupe de bagaje şi să le ducă pe ale oaspelui, în camera de musafiri. Costin înţelese că odată cu Mişu Manu au dispărut şi marile obiceiuri de la Frăsinet. Din multele camere de musafiri, rămăsese una singură. Stela nu
mai avea nevoie să spună femeii, în care anume din ele trebuia condus nou-venitul. Rămînea de văzut dacă era vorba numai de alte gusturi sau de alte mijloace. Lumina care filtra roşiatecă din sala de primire şi care de bună seamă provenea de la o lampă de petrol, îl lămuri. Costin şi-aţinti auzul. Nu mai auzi de sub pămînt gîfîitul ritmic al motorului electric. Pe vremuri zgomotul acesta înăbuşit cu grijă, dar nu pe de-a-ntregul, izbea totuşi pe nou-venit, din capul locului. Lămpile de petrol costă desigur mai ieftin.
Fără să mai treacă prin vestibul, pătrunseră în hol de-a dreptul prin terasă, aşa cum se obişnuia în timpul verii. Costin aruncă o privire. Nu se schimbase nimic, aceleaşi mobile, aceleaşi tapiserii, nu mult învechite şi o tristeţă se răspîndea din toate.
— Nu mi-a dat mîna să înnoiesc ceva, îi spuse Stela. A trebuit dimpotrivă să mă lipsesc de multe. îi făcu semn să se dezbare de impermeabilul care-1 încurca. Mai neplăcut e că nu mai avem apă curentă. Va trebui să te mulţumeşti cu un „tub" şi cîteva ibrice, după moda veche. Nu te teme,
vei fi bine servit.
Costin îi mulţumi. îşi lămurise că nu-1 impresiona vechimea mobilei, nici nu-1 tulbura vreo nostalgie, ci numai impresia de modernism demodat al fotoliilor metalice dimprejur. De această garnitură de hol, precum şi de covoarele ei adînci, de un alb azi neîngrijit, cu motive geometrice, mate, conu Mişu Manu fusese foarte mîndru ieri. Stela şi după ea mai toţi oaspeţii le găseau de un gust îndoielnic, dar cel puţin, se bucurau de îngăduinţa şi îndreptăţirea tuturor: noutatea lor scandaliza. Acum noutatea trecuse, iar vestejirea tapiseriilor şi a covoarelor, banalitatea formelor asimetrice şi luciul stins al mînerelor şi al şinelor nichelate evocau sala de aşteptare a vreunui dentist instalat la repezeală. Ar fi vrut să suie în camera lui. Il hărţuiau tot felul de impresii nedesluşite şi ar fi rămas bucuros singur cîteva minute.
— Ţi-e foame tare? îl întrebă Stela.
Costin făcu un gest de nepăsare şi de liniştire pentru amfitrioană. Un minut zăboviră faţă în faţă, la capătul scării de stejar care ducea la etaj.
— Mă duc să improvizez ceva. Costin protestă:
— Pentru mine, te rog, nici o osteneală.
294
295
— Bucătăreasa e incapabilă să se descurce singură. Vei însoţi pe Didina în camera dumitale.
Didina scoborîse cu un patriarhal sfeşnic de argint. Flacăra îi lumina faţa turtită şi cîrnă, pleoapele palide, întredeschise peste nişte licăriri negre. Conu Mişu Mânu n-ar fi îngăduit în apropierea lui existenţa unei asemenea urî-ciuni.
— N-am găsit una mai primitivă, nici mai urîtă, îl lămuri Stela, în franţuzeşte. Am nevoie de femei fără bărbat, ca să nu fiu terorizată în singurătatea asta. Duşmanii noştri ne spionează fiece cuvînt şi fiece mişcare, prin oamenii de serviciu. Vreau să vorbesc în voie, cînd mi se întîmplă să discut cu cineva aici la mine. Simplitatea ei e garanţia libertăţii de gîndire la mine acasă. A tout ă l'heure*
Aruncă o privire afară. Ferestrele violete.
— Mîncăm pe terasă. Dispăru.
Pe urma servitoarei Costin sui treptele care trosniră. Pîl-pîitul luminării tremura pe lustrul lor învechit, sub revărsarea torenţială a lunii.
Cina fu servită la o masă rotundă de grădină, cu fotolii de paie împletite. In fundul nopţii de argint lătra un cîine.
Teii şi platanii resfiraseră ramuri imense în spaţiul încremenit. Luna poleia trunchiurile, coloanele albe, treptele de întuneric şi se răsfrîngea cu exaltare în pereţii de sticlă ai terasei.
Flăcările celor două sfeşnice împotrivite, se lungeau înăl-ţîndu-se fără tremur în feeria orei. Pe faţa de masă, printre tacîrnurile de argint şi cupele de cristal bătute de scînteieri trecătoare, fluturii de aur se abăteau în tăcere, cu aripile arse.
— Să stingem, propuse Costin, parc-ar fi ziuă. Vorbise în şoaptă să nu turbure, în iarba fantastică, descîntecul greierilor. O ameţeală suavă plutea cu mireasmă de caprifoliu şi de regina nopţii. Stela îşi apropie obrazul de flacăra luminărilor. O clipă privirile adînci şi sumbre se umplură de un foc sălbatec,  apoi  suflul  ei  stinse luminile:
— Sîntem mai singuri acum.
— Şi parcă mai departe.
*■ Pe   curînd (fr.).
296
Veşnicul şi ascunsul dor al omului, după un paradis pă-mîntesc, după o depărtare ferită şi tainică se trezea în ei, ca o fîntînă care s-ar răspîndi fără freamăt, din vraja locului.
Dar servitoare intră ca o umbră şi aduse întîiul fel. Pu-
'< sese un şorţ imaculat. Chipul ei lătăreţ şi galben întărea iluzia de înstrăinare care se desprindea din tăcerea şi transfigurarea priveliştii. Din nou, Stela Mânu îşi ceru iertare pentru modestia ospăţului. Se întorceau amîndoi pe pămînt, cu vorbele ei simple. De-a lungul cinei protestările li se dovediră exagerate. Stela închină paharul. Vinul ruginiu şi dulce-amar era de o calitate aleasă. Costin îi aduse laudele cuvenite.
— Nu mai ţii minte? E vinul care îi plăcea tatii şi pe care-1 preţuiaţi cu toţii. Costin dădu din cap ca unul care-şi aminteşte. Nu-şi amintea deloc. Stela nu mai trăieşte decît în trecut, îşi zise el. Să fi renunţat cu totul la viaţă? Rînd pe rînd se perindară la masa lor, ca la o masă de spiritism, oaspeţii cari nu erau de faţă. Stela nu uitase pe nimeni. îi făcea plăcere să evoce, cu un surîs, o figură, un cuvînt aruncat cîndva pe deasupra timpului, o întîmplare. Ce-o mai fi cu unul sau cu altul? Mai trăiesc oare? Poate s-au căsătorit şi au copii.  îi  cerea lui  Costin amănunte.
— Nu mai ştiu nimic; n-am mers pe aceleaşi drumuri. M-am pierdut de ei. Am luat-o printre rîpi, peste poteci. Nu-mi găseam loc. Şi nu mi-1 mai găsesc.
— Trebuie să-1 găsim, afirmă Stela: toamna bate la uşă. Vin ploile, zăpezile. Cît ţine vara, treacă-meargă. Dar mai pe urmă, fugar pe vremea rea! ... Costin umplu paharele:
— Să nu ne gîndim încă. Vreau să mă bucur de liniştea asta.
— Pînă la cafea, hotărî Stela, ne vom chibzui atunci. Ospăţul era simplu, dar îndestulător, şi Costin înţelese
din ce pricină aşteptase un ceas pînă să fie poftit la masă. Puiul fript şi aşchiile de cartofi prăjiţi în unt ceruseră timp. Celelalte feluri erau mai de-a gata: salata de vinete şi de roşii, de pildă. Dar măslinele cu cari fusese punctată, erau din cele conservate în oţet — ceea ce n-ar fi fost îngăduit pe vremea lui conu Mişu. Untdelemnul bun, cu toate că nu era nici Pujot, nici Thespasion, alte predilecţii ale lui Mişu. In schimb smîntîna cu brînză de vaci şi mămăliguţă a fost minunată, iar pîinea de casă, chiar din acea zi.
297
-— Cine mai îngrijeşte acum de fermă şi de vie? întrebă Costin, cu gîndul la fanteziile gospodăreşti ale lui Mişu Manu.
— Nu mai am nici fermă, nici vie, abia un parchet pentru casă. Nici stupi, nici presă de ulei. N-am salvat decît livada.
— Salvat?
Stela îi înţelese mirarea.
— Află că Anibal n-a avut nici un ban. Averea cu care 1-a fascinat pe tata, a fost o păcăleală, iar luxul lui, praf în Ochi, înşelăciune. Cu cîteva zeci de mii de lei, luaţi cu camătă, a făcut faţă la început primelor cheltuieli. Lucrurile au ieşit la iveală, treptat, la puţin după căsătoria noastră. Cel despre care tata şi-a închipuit că e salvatorul providenţial al familiei Manu şi a pretenţiilor lui de regizor politic, a devenit curînd o povară şi încă una primejdioasă. Prin apucăturile şi expedientele lui ameninţa să ne tîrască în falimentul în care se înecase cu averea lui cu tot. Smulsese tatei cîteva giruri, despre cari îl asigurase că nu erau decît o simplă formalitate. Am băgat de seamă că nu ştia ce face, numai cînd a dat primele semne de boală. N-a fost un escroc, ci un nebun.
— Mai mult escroc decît nebun, întrerupse Costin, nu fără un tainic sentiment de satisfacţie. Fiindcă în asemenea cazuri e foarte uşor să stabileşti ce a fost întîi şi întîi: escrocheria sau demenţa? în cazul căpitanului Manu nu încape îndoială, mai întîi banii, girurile, cecurile fără acoperire şi apoi fuga în nirvana, în nebunie. E un subterfugiu clasic ai naturii: porţi în cap o lume închipuită, extravagantă, şi te plimbi prin ea, ca într-un spaţiu întors pe dos. E totuşi mai comod la balamuc decît la puşcărie.
— Tata n-a supravieţuit acestei consolări, nici gîndului că m-a nenorocit pe mine. Şi a murit de supărare — continuă Stela, care îl ascultase în linişte — aici, săracul. E un fel de a ieşi din încurcătură. închizi ochii şi nu mai e nimic. Eu am rămas şi m-am zbătut. De bine, de rău, am scos-o într-un fel la capăt: o vilă pretenţioasă şi părăginită, un parc sălbăticit, cîteva hectare de arbori fructiferi. Şi o bibliotecă! îşi încheie Stela, expunerea.
— Şi cum o duci cu încălzitul? Un hohot tineresc îi răspunse:
— Te gîndeşti la Crăciunul în care am degerat aici cu toţii? Am renunţat de mult să mai încălzesc iernile parterul.
Ah, parterul acesta. Cred că nu în mică măsură soarta mea se datoreşte şi lui şi celor trei şemineuri din el, şi vagoanelor de lemn de cer, aduse de departe. Pentru tata, Anibal a reprezentat şi putinţa de a-şi procura combustibil, cum dorea el: cu nemiluita. Astăzi, cînd vine frigul, mă retrag în două din camerele cele mai mici de sus. Pe scară, pe culoare, pe săli e un ger cumplit. Din fericire pe aici nu viscoleşte. De ani de zile însă nu-mi mai petrec iernile aci. Cum vine toamna, plec la Bucureşti, la mătuşi-mea, tante Helene. Găsim lemne destule în codrii din spatele casei. N-ai să mai recunoşti locurile. E o adevărată junglă.
Aprinseră cîte o ţigară. Spirale lungi, albastre.
Boschetele, arborii, coloanele şi ferestrele străluceau înteţit în revărsarea nemişcată a lunii. La capătul nopţii larma fără de margini a broaştelor, mărind tăcerea. Stela tăcea cu ochii duşi în larguri. Cum a rămas aici, cu asemenea ochi? Unde am mai văzut asemenea ochi? Pe vazele myceniene parcă. E un tip exotic, de dincolo de Mediterana. E ceva uşor alterat în trăsăturile ei, o abatere imperceptibilă de la canoanele clasice. Nasul acesta nu e tocmai atic dacă-1 vezi din faţă şi buza de jos e niţel accentuată. O prinde bine, îi dă o înfăţişare vag asiriană, sugestiv de senzuală. La ce s-o fi gîndind oare? se întrebă Costin. Poate la tinereţea ei irosită. La jertfa fără de rost. Sau poate nu-şi dă seama că tinereţea ei a trecut, că viaţa ei a fost o jertfă care n-a răscumpărat nimic. Dar de unde ştiu eu că-mi spune tot. Poate că a avut amanţi. Nu mulţi. E deajuns unul ca să umple o viaţă de femeie şi să răscumpere totul. Marea iubire. Hm! Nu, marea iubire n-a mai sosit. E cu neputinţă. Ştie, dar nu e o fire care să se plîngă.
— De ce l-ai ascultat orbeşte pe conu Mişu? De ce 1-âi luat pe Anibal?
Stela îşi adună gîndurile.
— Pe cine altul l-aş fi putut asculta? N-am întîlnit pe nimeni care să merite să lupt pentru el. Mi se părea că trebuia să-1 ajut pe tata şi să rămîn acasă. Anibal nu era un scop, era numai un mijloc. Cînd am iubit, cînd mi-am dat seama că iubesc, a fost prea tîrziu. Şi iubitul meu nici nu m-a vrut, l-am luat eu. Şi a plecat, cum se pleacă dintr-un hotel, cu valiza făcută în grabă, cu un bun-rămas luat la iuţeală, să nu piardă trenul.
298
299
însoţise ultimele cuvinte cu un surîs. Privirea pe care i-o aruncă lui Costin era plină de imputare şi de bunătate. El ar fi vrut să răspundă, să spună adevărul. Că anume el nu ştiuse nimic. Dar cum să-i spună că totul se petrecuse numai în închipuirea unei fete de nouăsprezece ani?
Şovăiala i se citea în ochi. Stela interveni:
— Tu, dragul meu, n-ai avut nici o vină. Ai fost o victimă. A trecut totul. Nu mai văd în tine pe singurul bărbat care a vorbit cu înţelegere şi cu luare aminte unei fetiţe. Te-ai uitat o dată, în mapa mea cu desenuri şi de atunci mă întrebai de fiecare dată ce mai lucrez. îţi' arătam. Te interesai şi de lecturile şi de părerile mele. Pentru o fată asta e foarte important. Printre invitaţii noştri erai cineva. Un erou în haine negre. Tata îţi dădea o atenţie aleasă. Aveai o ţinută îngrijită, aproape elegantă. Dar cîteodată parcă-ţi trecea prin plete un vînt de rebeliune. Cu totul certat cil realitatea. Nici o mirare că te-am aşteptat un an întreg, apoi încă unul, iar înaintea nunţii mele, într-o vară, ţi-am sărit de gît. Te rog astăzi să mă ierţi şi să uiţi. Ne-am regăsit ca doi vechi prieteni. Stăm de vorbă în liniştea asta. Singuri şi cuminţi. Sînt mişcată şi fericită că eşti la mine.
Pe deasupra mesei îi întinse mîna.
în jurul lor noaptea sporea nemărginită şi înaltă. Aleile de nisip luminau ca petalele unei uriaşe flori scuturate. Faţada de coloane a vilei scînteia ca un templu vechi.
Costin mai aprinse o ţigară şi se lăsă în voia clipelor nemaiîntâlnit de calme. Timpul fusese abolit pentru el, iar locul nu-şi mai avea semn pe pămînt. Stela cu profilul ei din alt ev şi privirile întunecate sporea pentru el magia decorului. Stela îi dăduse mîna şi i s-a părut că mîna ei, într-a lui, a tremurat. Şi cum i s-a sugrumat glasul cînd a spus: „tu dragule nu eşti de vină." Pe urmă a vorbit cu reculegere, aproape cumpătat. Cu atît mai bine. El, Costin, nu e făcut să-i tremure nici mîna, nici glasul. Nu avea voie; nu are dreptul, nu 1-a avut niciodată. Pentru el tinereţea, iubirea, jertfa de sine, au avut alte înţelesuri decît pentru Stela; îi era doar recunoscător Stelei pentru noaptea cu lună, pentru popasul fără hotare, pentru evocarea tinereţii comune şi pentru frumuseţea ei duioasă, ciudată şi caldă, ţinută departe de lume. Şi poate sentimentul de siguranţă şi de odihnă, pe care-1 încerca după atîta vreme, nu erau străine de această recunoştinţă.
300
— Să bem o cafea şi facem o plimbare prin parc. Ţin mai întîi să-ţi arăt ceva ... Se uită. la lună şi adaugă: timpul e prielnic.
Pe sub frunzarele de argint pătrunseră în parcul adormit. Stela îi luă braţul. Umbrele lor subţiri şi lungi se croiau pe nisip. Oglindind' ora magică, ochii şi chipul ei brun se răs-făţau în frumuseţe .. .
în rondul de mijloc alcătuit prin întîlnirea celor şase alei concentrice, fusese o fîntînă înaltă, al cărei freamăt suia ca un crin de răcoare în noapte şi cînta singuratec în zori, cînd parcul nu se mai legăna. Trecînd pe lîngă bazinul ei rămas în acelaşi loc, Costin aruncă o privire în chenarul rotund, cu eşafodajul de pietre sterpe şi poroase din mijloc. Totul gol şi prăfuit de vremuri. Scheletul unei fîntîni. Se opriră.
— încă o plăcere la care tata a fost nevoit să renunţe. Fîntîna asta 1-a durut foarte mult cînd a suprimat-o. A trebuit: întărită pe creditori. Se cheltuise prea mult pentru captarea şi aducerea apelor din deal. Pentru el era şi o chestiune de amor propriu. Pentru mine era un fel de floare uriaş de mare, cu petale de răcoare, străvezii. Aş fi putut s-o salvez. Dar am sacrificat-o unei amintiri. Cînd n-a mai fost, mi-am zis că ai luat-o cu tine: m-ai sărutat în apropierea ei, o dată.
Din nou surprinse în glasul ei un tremur surd. Dar luneca şi el în trecutul evocat, ca pe o pantă vrăjită.
— Ce-ar fi să descuiem fîntîna, îi spuse, ca pe vremuri.
— Ar fi în zadar.
împreună priviră în fundul troienit şi sec al bazinului. E ca un cearcăn de os în care privirea s-a prăfuit, gîndi Costin.
— Să mergem, îl îndemnă Stela.
— Să mergem, consimţi el. Şi aproape fără voie adăugă:
Dans Ies vieux parc solitaire et glace deux spectres on evoque le passe*.
— Nu vreau, protestă Stela. Nu încă. Nu e iarnă. Nu sîn-tem atît de bătrîni. Uite la mine.
*■ In   parcul  vechi,   solitar   şi îngheţat, două umbre au evocat trecutul (fr.).
301
Se oprise cu faţa ridicată, cu ochii strălucitori în bătaia lunii, cu surîsul de o nemuritoare tinereţe. In unda nopţii şovăia ca o tulpină singură.
întinse mîna spre mijlocul ei, să o susţină. Mişcarea lui o trezi ca dintr-un vis, îl apucă de braţ ca'şi cum isprăviseră un joc pus la cale şi îl îndreptă pe o' alee lăturalnică. Clipa turbure de adineauri se resfiră în noaptea de cristal. Peste puţin se aflară într-un luminiş străjuit de brazi solemni în tăcerea lor veche. Costin şi-amintea de acest loc în care totuşi descoperi ceva nou. La trunchiul arborilor zăcea un mor-mînt simplu şi alb, prelungit în trepte largi pînă în muşchiul care-1 mărginea. Pe lespedea naltă dinspre răsărit se afla săpată o cruce şi o inscripţie. Stela se oprise. Ii-aruncă lui Costin o privire.
— E locul de odihnă al lui Mişu Manu, ales anume şi hotărît de el cu limbă de moarte. Astfel se prelungeşte, nrin dorinţă, o clipă de iluzie pînă dincolo de pragul veşnic. Lespezile acestea curate care sorb lumina nopţii ca pe un sărut, şi îl păstrează ca pe un vis, ar fi fost desigur pe placul defunctului şi i-ar fi mulţumit Stelei, cu un zîmbet, cu zîmbetul subţire şi duios al conului Mişu. Nu sînt din marmoră rece, sînt dintr-o piatră de Dobrogea, albă, suflată, cum e calea lactee, cu pierdute pulberi aurii. Nici o sculptură nu turbura eternitatea geometrică a construcţiei şi literele nedesluşite păreau săpate de mult.
Fără un cuvînt se aşezară pe ultima treaptă, lăsînd timpul să treacă peste ei. Stela rupse tăcerea:
— E o mîngîiere pentru mine să-1 ştiu aici, aproape. Sîn-tem mai puţin despărţiţi decît alţii. Toamna cînd trebuie să plec, parcă îmi iau din nou rămas bun. Primăvara, cînd mă întorc, mă grăbesc să viu aci, ca la un loc de întîlnire.
Costin nu răspunse. Un mormînt nu înseamnă mult, dar nu i-ar fi mărturisit aceasta. îşi da seama că pentru Stela viaţa şi moartea se desfăşoară altfel. Aducerea lui la mor-mîntul lui Mişu Manu, prezenţa lor amîndorora aici, împlinea o dorinţă a ei şi a celui ce nu mai era. încă o dată deosebită în romanul monoton ale vieţii, încă o amintire, încă o comemorare în singurătatea de mai tîrziu. El însă se învăţase să accepte faptul isprăvit, despărţirile fără întoarcere, adevărul adevărat. Omul e mai mare astfel, viaţa e mai frumoasă.
— Am auzit o dată că te-ai însurat, — glăsui Stela. — Nu mi-ai vorbit nimic despre soţia ta. E frumoasă?
— A fost frumoasă, ■— răspunse Costin.
— A! făcu Stela. Ar fi vrut să-şi ceară iertare dar nu ştia cum. Aţi fost fericiţi?
— Mi-am pus şi eu întrebarea, şi de nenumărate ori. Dar foarte tîrziu, cînd nu mai avea rost. Pe semne însă că nici eu nici ea n-am tins să fim fericiţi. N-am ştiut ce va să zică asta. Nu ştiu nici azi. E ceva, ca în paradis. Ca pe o plajă. Ca la nudişti. Sau ca într-un tablou cu copii cari duc caii la scăldat? Sau ca într-o sărutare lungă la lună. Sau un cîntec nemţesc în jurul unui brad de Crăciun. Nu te supăra, nu-mi bat joc de nimic. Dar soţia mea şi cu mine n-am urmărit numai aşa ceva. Totuşi ne-am iubit cînd ne-am luat. Aveam atîtea motive serioase să ne iubim. Costin se opri. Stela îl îndemnă:
— Spune Vlad, spune. Privirile ei îi sorbeau cuvintele. Costin îşi stăpîni un surîs de amărăciune.
— Ceea ce vrei să ştii e dacă femeia mea a însemnat mai mult decît tine, în viaţa mea. Stela tresări. Costin îi luă mîna împăciuitor. Dacă a fost într-adevăr o femeie excepţională, o eroină, atunci n-a avut decît ceea ce a căutat. A însemnat în viaţa mea mai mult decît oricine. Nu mai mult decît orice. Dacă însă Marta n-a fost decît o femeie ca oricare alta, oricît de deşteaptă, de bună de generoasă, atunci n-a fost decît o nenorocită. Şi traiul nostru a fost fără îndoială o tragedie, adaogă el gînditor. Totuşi, nu mă simt un mizerabil, un nenorocit. Stela suspină.
— Vreau să ştiu, spuse ea.
— Ce anume?
— Tot. Mai ales ce ţi se pare mai neînsemnat. Interiorul, cărţile, tapiseriile, bibelourile.
— Uiţi alcovul, o întrerupse Costin, cum de l-ai lăsat tocmai la urmă?
Deveni deodată serios:
— Poate că soţia mea s-ar fi gîndit la toate astea, dacă ar fi avut răgaz... şi posibilităţi. Am trăit însă altfel. Primul nostru domiciliu a fost o cameră de hotel, unde ne-am petrecut şi luna de miere. Un hotel de-al doilea rang, fireşte. O cameră' cu pat şi dulap dublu. Hotel cu hol şi salon decolorat şi ros la parter. Salonul acesta îmi dădea totuşi iluzia că sînt instalat confortabil şi că pot primi lume. Primeam în
302
303
el pe partizanii mei politici. Dimineaţa pe la nouă, cînd coboram, mă aşteptau, citind ziarele şi sorbind cafele amestecate cu năut, o duzină de prieteni şi discipoli. Pînă la amiază se făcea o fumăraie de infern. Şi nevasta portarului servea mereu cafele. Un primus horcăia fără întrerupere în loja ei despărţită printr-un geamlîc, lîngă intrare. Eram singurul locatar care uza şi abuza de salonul hotelului. Ceilalţi îl ocoleau. Aflaseră că poliţia lua notă de toţi cei ce-1 frecventau, dar şi fără această piedică devenise foarte neplăcut pentru ei să-şi citească ziarele sau să-şi pună la cale treburile în atmosfera care se crease. Reprezentantul poliţiei era însuşi portarul, al cărui comerţ de cafele prospera mulţumită mie. Il chema Lajos, dar era şvab, cu mustaţă blondă, stufoasă, mereu umedă de spumă de bere. Om cumsecade, şampion de popice şi de dare la semn. I-a fost dat să intre curînd într-o situaţie corneliană. Numărul credincioşilor mei se dublase; mai bine de două duzini de consumatori de năut se întruneau dimineţile în salonul decolorat, care se încălzea, iernile, mai degrabă de focul discuţiilor, decît de al radiatoarelor. Dacă portarul şi-ar fi făcut datoria în conştiinţă, trebuia să raporteze autorităţilor că în salonul micului hotel, în care se petreceau dealtfel şi alte lucruri de deochi, aveau zilnic loc adevărate mici întruniri publice. Dar poliţia s-ar fi amestecat. Şi într-un fel sau altul — se mai respectau pe atunci, anumite forme — ar fi zădărnicit întîlnirile noastre, ceea ce ar fi dat o lovitură de moarte consumului de cafele, adică venitului de căpetenie al menajului; într-un suprem horcăit primusul şi-ar fi dat sfîrşitul. Şi dimpotrivă, dacă portarul, de dragul micului comerţ, ar fi continuat să facă pe n-aude-nu vede, risca să-şi piardă într-o bună zi, dimpreună cu postul de portar, pe care-1 rîvneau şi alţii, şi libertatea. în toate timpurile poliţia ştia să fie aspră cu complicii ei cari îşi dădeau coatele cu adversarii. Pentru astfel de oameni nu existau nici legi, nici menajamente. Ca orice om la îndoială, Lajos şi-amîna hotărîrea lăcomindu-se la cîştigul de fiece zi, pe care i-1 înlesneau amînările. La vreo două ore după amiază, Marta se întorcea de la slujbă. Era, mulţumită cunoştinţelor ei poliglote, dactilografă, destul de bine plătită, la o agenţie de voiaj care nu-i pretindea să se înfiinţeze cu noaptea în cap la serviciu şi leafa ei alcătuia, bună parte din timp, singurul venit al nostru şi cîteodată şi al grupării noastre, pe care
o denumeam partid. Masa o luam în sala dosnică a unei cîr-ciumi de cartier la poarta căreia se înşirau în popas taxiurile, înăuntru dejunau cam în grabă şoferi, mici funcţionari şi studenţi, şi număram printre ei partizani şi simpatizanţi, cari imi ziceau şefule sau maestre, ceea ce avea o bună înrîurire asupra creditului nostru faţă de patronul localului. După acest tardiv dejun ne înapoiam sus în camera noastră care era cea mai spaţioasă a hotelului, fiindcă avea balcon şi ocupa colţul deasupra întretăierii a două străzi. Tapiseriile de cari m-ai întrebat arătau foarte trist: un covor de iută tocită şi ieşit la vopsea, la fel cu draperiile dinspre balcon, îmbibate de praf şi de cari, ca să nu se rupă, nu se cădea să te atingi nici măcar cu o roză. Ceva mai rezistent părea să fie macatul de creton fibros şi de un verde închis, culoare dinadins aleasă ca să reziste intemperiilor şi odios de suspect în glorioasa lui vechime. Ne-am fost propus, Marta şi cu mine, să-1 frecăm într-o zi cu mari cantităţi de benzină, dar idealul acesta nu l-am îndeplinit niciodată, iar macatul, aşa cum era, l-am folosit în nopţile în cari nu mergea caloriferul, ca supliment peste plapoma comună şi peste cearceafurile acelea gălbejite despre cari gospodinele spun că sînt băgate în boală. Iernile, pe sub uşile balconului şi ale culuarului, printre cercevelele obosite, suflau adieri tăioase, cu mireasmă de vreme aspră, ceea ce făcea pe Marta să observe că în plină capitală, ne bucurăm de aer ozonizat, de munte. Răcoarea lui însă o făcea să strănute neîntrerupt. Veşnic bîntuită de guturaiuri şi bronşite. Ar fi suferit rău de frig dacă n-ar fi avut o mică febră de două sau trei puncte peste treizeci şi şapte: crematoriul ei lăuntric, cum îi plăcea să spună, în glumă, cînd mă vedea neliniştit. Zeii, mai spunea Marta, nu se îndurau să o lase fără foc. Ne odihneam vreo trei sferturi de oră, în fiece după masă, sub un pled gros de lînă, cu pătrate mari albe, de care mi-amintesc cu melancolie, fiindcă n-a ţinut mult şi a luat, însoţit la răstimpuri şi de alte lucruri, drumul muntelui de pietate. A fost înlocuit, în slujba lui, de paltonul meu şi de blana de lutru, adică de iepure negru a nevesti-mi. Nu ştiu bine de ce, mai toate amintirile mele se leagă de un decor de iarnă şi de o senzaţie de frig, cu toate că mi-a fost dat, ca oricărui muritor, să trăiesc şi în celelalte anotimpuri. Ţi-am pomenit de muntele de pietate, reluă Costin, pentru că această instituţie a jucat de nenumărate ori în existenţa noastră
304
20 — Paradisul suspinelor
305
rolul de providenţă. Posedam mai multe lucruri pentru cari obţinusem drept de azil în rafturile ei providenţiale. Mai întîi aurul, ceasul-brăţară al Martei şi portţigaretul meu masiv. Apoi, în ordinea renunţării, aparatul de radio, patefonul şi cînd drama se agrava, maşina de scris, adică însuşi arsenalul şi arma mea de luptă. Pentru a economisi trăsura sau comisionarul, eu eram cel ce căram amanetul, însoţind pe Marta pînă la treptele providenţei. Luam asupră-mi partea ostenitoare a încercării, şi-i lăsam în schimb ei pe cea penibilă. Femeile, cînd e nevoie, n-au susceptibilităţile noastre. In ruptul capului, eu care, după cum ştii, am trecut prin atîtea, nu m-aş fi încumetat să mă înfăţişez la ghişeul unde un funcţionar corect şi bănuitor îţi lua identitatea şi-ţi preţuia din ochi valoarea de împrumut a gajului. Maşina de scris era ultimul obiect pe care ne hotărâm să-1 amanetăm în orele tragice. Odată cu el, dispărea şi pricina existenţei noastre, nu mai aveam de lucru, nu mai aveam ce face, totul rămînea baltă, eram desfiinţaţi şi zadarnici. De aceea ne-am războit în atîtea rînduri să o răscumpărăm, să o avem iarăşi, ca pe un copil al nostru teafăr din spital şi purtat în triumf secret, în tăcută bucurie părintească, înapoi acasă. Această maşină de scris ne-a inspirat, întru salvarea ei, adevărate acte de eroism, ne-am zbătut pentru ea, ca luptătorii de la Termopile pentru corpul lui Leonidas şi dacă poliţia nu s-ar fi amestecat de atîtea ori şi atît de intempestiv în viaţa noastră, nimic pe lume nu ne-ar fi silit să o părăsim, să o uităm, să o pierdem.3
UMBRE PRIN VEAC
Viaţa e un trotuar pustiu.
Mi-amintesc de Iorgu Metaxa. îmi spunea: N-am pe nimeni. Avea un geamantan decolorat şi ros şi o umbrelă veche. Deci nu era atîta de singur, cum pretindea. Obrazul lui, alb cum e creta. Nasul de palikar vlăguit şi pipernicit. Sutele de volume pe care le-a citit, inutile. Porecla lui: inspectorul cafenelelor, pentru că le frecventa pe toate, pe rînd, din zorii zilei pînă noaptea tîrziu. îmi închipui că poseda un frac vechi pe care-1 îmbrăca în noaptea de reveillon, singura noapte în care cafenelele nu se închid — cel puţin o. parte din ele. Atunci Metaxa se întorcea acasă dimineaţa, mai bătrîn cu un an. Mai gîrbov şi mai preocupat ca de obicei: toată ziua şi toată noaptea următoare, cafenelele vor fi închise. Ce se va face Iorgu Metaxa, o zi şi o noapte între cei patru pereţi ai camerei lui rău încălzite, dintr-o depărtată mahala?
Camera lui n-am văzut-o niciodată cu toate că mi-a făcut în repetate rînduri cinstea să mă poftească la el. Nu m-am dus, din nu ştiu ce sentiment de repulsiune de care mă ruşinez şi-mi pare rău.
Aş fi vrut să văd cum locuieşte acest ermit pe care nu-1 simpatiza nimeni, dar pe care toată lumea îl răbda, fără silă: se apropia tăcut de o masă, îşi trăgea un scaun şi lua loc printre comeseni, cu un aer atent şi concentrat. După o clipă îşi ducea mîna pîlnie la ureche, spre a nu pierde un cuvînt din cîte se spun. Lucrul acesta a făcut pe unii să spună că ar fi fost în slujba poliţiei secrete. Calomnie. Metaxa era un om cinstit şi rău, dar inofensiv. Cînd îi căşuna pe cineva rupea relaţiile pur şi simplu. Nu-1 mai saluta decît cu un singur deget, la pălărie. Avea păreri puţine şi neschimbate. In politică, reacţionar. In politica externă, francofil pînă în pînzele albe. In morală, intransigent. Prea puţini oameni, în ochii lui,
309
erau cumsecade şi consecvenţi: marea majoritate, marionete. O repeta mereu, cui binevoia să-1 asculte, o repeta cu furie neputincioasă şi cu totul lipsit de vervă. Nici sclipire, nici tăiş. Numai obrazul lui îngust şi nasul lui adus şi osos, pe care ai fi putut ascuţi un cuţit, punea accent pe vorbele lui agresive, rostite cu glas alb deşi puternic. Se înfuria, vorbind. Poetul Minulescu se pricepea să-1 sîcîie şi să-1 scoată din sărite. Metaxa îl făcea dobitoc, se ridica furios şi pleca. Pleca la altă masă sau chiar părăsea localul, după gradul de mînie la care se urcase. I-ar fi dat bucuros poetului cu bastonul în cap, (am uitat să spun că avea şi un baston negru de abanos, sau de fier vopsit, nu mai ştiu), dar se mulţumea să-si puncteze frazele, cu el, în parchet. Ţinea să rămînă boier — şi nu cred că statura şi spetele poetului contribuiau la stăpînirea lui de sine. Amănunt curios că niciodată n-a rupt cu Minulescu. După fiecare ceartă se întorcea la masa lui, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
Toată lumea se întreba: din ce trăieşte? Fusese gazetar, înainte de primul război european scrisese la Independance roumaine* şi un articol de-al lui rămăsese celebru după titlu: Considerations sur Ies contributions .. .**.
Fusese şi avocat şi e mai probabil că se ţinuse întrucîtva de această profesiune pe la vreo judecătorie . ..
* Independenţa română (fr.).
** Consideraţii asupra contribuţiilor ... (Fr.).
DRUMUL PRIN PLOAIE
. . . Trenul plecase de vreo jumătate de oră şi micul peron era pustiu. In jurul gării de cărămizi roşii, copleşită de iederă ca o locuinţă de vară, nu mai era nimeni. Departe, pe şosea, se mai desluşeau într-un nor de praf, briştile şi căruţele ţinutului cari culeseseră călătorii.
Nu mai aveam alt de făcut decît să o pornesc pe jos. Asfinţitul poleise zările şi cîmpia. încă puţin şi se lasă seara. Mă ameninţa răcoarea ultimelor zile de august. Cu neputinţă să aştept aici întoarcearea trenului, pînă dimineaţa. Alb ca miezul de pîine, drumul îmi chema paşii. Mergînd potrivit puteam pînă la opt să ajung la fermă, tocmai vremea mesii, la care eram poftit.
Aveam prin buzunare şi un mic crochiu pe care prietenul meu mi-1 desenase, în clipa cînd îmi descrisese cu entuziasm, cuibul voitei lui singurătăţi.
Dar de ce n-a trimis sau n-a venit cu trăsura să mă ia, cum ne-a fost vorba? mă întrebam grăbind printre salcîmii şoselei. Roiuri de ţînţari se jucau peste coroane. Să mă fi uitat, poate? Nu mi se părea cu putinţă. Stăruise atît de mult! Mi-amintii atunci de camaradul de universitate şi, mai tîrziu, de oaste... Răsboiul cel mare în care se distinsese şi anii care au urmat. Icoane uitate plutiră în priveliştea monotonă a locurilor pe cari le străbăteam fără grabă. Nu prea avea reputaţie de om punctual prietenul meu Vidraşcu. Părea mai mult un original, bun băiat, cum se zice, dar de felul lui cam sucit. Totdeauna i-a plăcut să trăiască o viaţă deosebită decît a celorlalţi şi de unul singur. Se povesteau pe seama lui unele lucruri extravagante. E poate în adevăr un excentric, şi faptul că n-a venit la gară nici n-a trimis trăsura să mă ia, îmi întărea această bănuială. Eram desigur victima uneia din faimoasele lui întîrzieri. Da, mi-aduceam acuma bine aminte.
311
Vidraşcu trecea drept un aiurit care vine la întîlniri cu două ore peste ora fixată. Nimeni şi nimic nu-1 putuse lecui de această meteahnă. Nu-1 mai văzusem (afară de o scurtă întrevedere) dar acum ştiam, din nou, totul. Poate nu era de vină el ci o ciudată ereditate. Tatăl său, om cu stare, se căsătorise cu o fostă călăreaţă de circ, o unguroaică frumoasă, pe care o stăpînea foarte anevoie, mai ales că îi pretinsese să renunţe la oraş şi să se retragă cu el la ţară. Amicul Vidraşcu se născuse din această căsătorie şi moştenise chipul şi apucăturile dezordonate ale fostei călăreţe. Oricum, îmi ziceam, stră-bătînd o mică pădure de salcîmi, atîta nepăsare nu e îngăduită. Dar n-aveam încotro. Umbre cotropiseră spaţiul, asfinţitul se prăbuşise într-o comoară de jeratec care se stingea încet, lă-sînd în locu-i grămezi de zgură plumburie. Vremea se răcorise simţitor. Nici o stea pe cerul cutreierat de negre escadre fantastice. Auzii rostogolindu-se un tunet slab la miazănoapte . .. Ascultai. Nici un zgomot. Apoi un fulger palid ca un semn fără rost, în acea tăcere. Mi se păru inutil să mă grăbesc, dar primii stropi de ploaie punctaseră, pe nesimţite, praful, şi acum îi simţeam mari şi călduţi în palme şi in obraji. Deodată salcîmii toţi se legănară, aplecîndu-se. ca la un semnal şi un freamăt lung trecu peste ei, fără ţintă. Aveam acum credinţa că mergeam demult. Şoseaua se strîmtase, arborii arătau noduroşi şi bătrîni. Unde-o fi ducînd această pădure? Fiori deşi o cuprinsese, în întunericul sporit. Şoapte şi răsuflete blestemate ţîşneau de pretutindeni. Intr-o subită în-teţire de besne, ploaia se năpusti vertical, pe pămînt, ca pe o pradă. O ploaie cu băşici, o ploaie cu ropote. Pînze de apă, trîmbe de lichid se prăbuşeau la răstimp, printre fulgere. Un svon metalic, un cîntec de vijelie umplea noaptea întreagă, ca un acord făcut din armonii uriaşe, cu o însoţire sonoră. E ora năpraznică a uraganului, sînt gesturile năzdrăvane şi luminoase ale unui apocaliptic dirijor nevăzut. îmi dădeam seama, pe propria mea piele, de grandoarea nocturnului spectacol pe cînd fugeam în neştire, cu un sentiment de vină, de păcat, cum trebuie să fi fugit fără ţintă, Cain, în noaptea crimei lui dinţii. . .
— Halt! Ordinul îl rostisem chiar eu, mi-1 rostisem mie însumi, în clipa cînd m-am izbit, pe întuneric de un gard înalt. M-am oprit, rupt de oboseală, muiat pînă-n măduva
oaselor, cu pantofii plini de apă şi scîlciaţi de noroi, să bîjbii : ca un orb de-a lungul ulucilor. Auzii lătrat masiv de zăvozi
redutabili. Mi-am retras repede mîinile de pe uluci şi începui I să strig ajutor. Dar strigătele mele se pierdeau în răpăiala
neobosită a ploii. Tîrîş-grăpiş, înaintai de-a lungul gardului,
călcînd în străchinile furtunii, cautînd poarta mîntuitoare:
i| voi cere găzduire şi iertare acestor străini...
t.
i
i
1
312
AMINTIRI FANTASTICE
Cred că mi-aduc foarte bine aminte de sînii doicii mele. Mari şi grei, de culoare arămie închisă şi cearcăne largi, cernelii, la sfîrcuri. Imaginea lor m-a urmărit, de-a lungul copilăriei, la răstimpuri. I-am şi visat din cînd în cînd, pînă foarte tîrziu. Cred că ultima dată aveam treisprezece sau patrusprezece ani. Mai întîi visul era bun ca un răsfăţ. Mă simţeam bine cu faţa îngropată în rotunjimile lor moi şi catifelate. Mă cuprindea un somn şi mai adînc decît cel pe care îl dormeam şi această senzaţie de somn în somn mă legăna nespus de dulce. Curînd însă începeam să-mi pierd răsuflul. Sînii creşteau înăbuşitori de mari şi de calzi, îmi astupau nările şi gura. Mă pierdeam între valurile lor cotropitoare ca între două perne uriaşe. Camera întreagă părea năvălită de puhoiul lor blajin şi moale. Mă zvîrcoleam fără scăpare. Lumea însăşi, spaţiul nemărginit se alcătuia din doi sîni arămii cu cearcăne vinete care îşi striveau discurile lor plăpînde de faţa mea schimonosită în lipsa de aer. Aş fi vrut să strig dar nu puteam. In sfîrşit, printr-o deznădăjduită opintire, scăpăm de sub bolta întunecată a somnului, ca şi cum o pîrghie mi-ar fi înmiit puterile. Mă trezeam, scăldat în sudori reci, singur în beznele dese. Pereţii vechi şi masivi, draperiile grele ale ferestrelor adînci, uşa de stejar din pragul lat, mă despărţeau de orice zgomot. Nici o şoaptă nu ajungea pînă la mine. Mă umplea bucuria neaşteptată că totul n-a fost decît un vis urît. Dar mi-aminteam cu plăcere de sînii pe care-i vedeam cu ochii minţii din cînd în cînd. Vedenia care deforma imaginea lor plutitoare în spaţiul închipuirii mele, n-a izbutit niciodată să mă facă să-i urăsc. I-am căutat mai tîrziu printre întîmplările felurite şi efemere ale rătăcirilor mele, sau mai degrabă i-am regăsit fără să-i caut. N-au fost cei mai frumoşi, fără îndoială.
In această privinţă, a sinilor, norocul m-a întîmpinat adesea cu apariţii imaculate sau însorite, care mi-au stîmpărat foa-
mea şi setea fiinţei şi mi-au împăcat gîndul cu zidirea lumii. Dar sînii mari şi moi, arămii şi cu cearcăne de cerneală, mi-au ispitit totdeauna răsfăţul, mîngîierile şi îndrăznelile. Poate că m-am simţit cu ei mai frate, de dinainte. Am găsit mai tîrziu în cărţi, fel de fel de explicaţii şi învăţături, în legătură cu acestea. Cred însă că nu se ţin pe picioare şi că la urma urmii nu au nici o însemnătate. Poate că sînii aceştia care mi-au dat viaţa dăinuie încă la izvoarele lumilor şi ale luminii. Ei vor mai veni o dată să-şi atingă sărutarea lor întunecată de chipul meu îngălbenit de vremi, ca o filă dintr-o carte de demult. Ei vor veni o singură dată să-şi mai apese pecetea lor vînătă şi moale pe răsuflarea mea slăbită, pe ochii mei închişi ca să nu se mai deschidă.
î
I
314
I
I. NOTE
ŞI
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
NOTE
Pe unul din exemplarele din Paradisul suspinelor (Bucureşti Ed. Cultura Naţională 1930), aflat în posesia soţiei autorului, Vinea a operat diverse corecturi şi intervenţii în prima naraţiune care dă şi titlul cărţii. Ediţia de faţă, aşa cum s-a arătat şi în nota asupra volumului, redă tocmai această formă finită a nuvelei. Cuvintele sau secvenţele eliminate sînt puse în paranteze, cele introduse în varianta finală scrise cu litere cursive în contextul frazei, fragmentului etc.
Prezentăm mai jos laboratorul acestor ultime metamorfoze artistice
din:
PARADISUL SUSPINELOR
1. Iniţial titlul fusese fiu ţi celălalt.
2. „De (doi) ani şi ani nu mă mai cunosc vecinii" (p. 71).
3. „Uşa locuinţei mele (are uscăciune) e uscată ca icoanele" (p. 71).
4. „In curtea profundă, plină de pomi roditori cobora bunică-mea cu un cosor în mîini să tundă vîrfuri în jurul smochinului, svelt ca un cerb înrămurit". (p. 73).
5. „(De) Acum numeni care să mai răspundă chemării..." (p. 75).
6. „Maestrul Fascoli desmiardă o elevă, care chinuie între genunchi violoncelul scîlciat pe cînd arcuşul se pierde cu graţie în eternitate abia ţinut de mîna căzătoare. Apoi o frunză traversează oglinda moartă... Ce semn să fie acesta? Ca o ventuză absoarbe întrebarea, conştiinţa. Sărut lacom, sărut de moarte. Şi somnul şi-abate ciocanul de puf", (p. 79).
7. — „Vreau să o arăt nevăzută, goală, fără pregătiri ca pe un luptător surprins în somn", (p. 94).
^8. „— La   Prahova,  să   văd   apusul (soarelui).
— Du-te (mai bine) la iazul morii, că acolo e mai frumos".
(p. 103).
9. „Nu l-am mai revăzut pe Axei. Aflai mai apoi de criza de conştiinţă, inevitabilă după toate legile literare, care 1-a împins pe acest om tare pe urmele Liei. (.,.) Se izolase pe un ţărm deşert în Do-brogea cu iubirea lui bolnavă. O Dobroge de calcar, de mărăcini şi cactuşi, un ţinut potrivit căinţei răsucită în suflet, cu dulceaţă şi amărăciune. Dar deslănţuirea instinctelor era să facă din tămăduitor o biată victimă. Fiindcă nimic nu e mai primejdios decît compătimirea şi mai aventuros decît consolarea. N-am mai revăzut nici malurile Prahovei. Şi printre gînduri mi se reînalţă aceeaşi imagină neuitată, însoţindu-mă, ca un cîntec pe un drumeţ (,) fără de (scop) fel", (p. 10(5).
10. „... de dincolo de hotarul indescifrabilei lui dispariţii. Unde s-a dus? Il simt aproape. E parcă pe fila cealaltă şi, dacă o întorc, îl regăsesc. E poate numai în filigrană, şi trebuie să scrutez această realitate la lumina lămpii, dar să fiu singur cu adevărat. Ceea ce mai înţeleg ..." (p. 116).
11......peste care s-a abătut o vacanţă veşnică. Era o crăpătură
in zid, acolo, de un lat de om, de care mi-amintesc, fiindcă dincolo de ea începea feeria interzisă a trecutului suspinat de vînt. Prin ce subtilitate obscură ..." (p. 116).
12. „ ... o strîngere de mînă ... Domnul acela, îndeosebi, domnul pleşuv cu lunete şi lavalieră, care trece şi mă bate pe umeri, fluturînd un zîmbet enigmatic şi dulceag, ştie desigur mai multe decît mine despre ceea ce vreau să ştiu, fiindcă spatele lui, niţel adus, cînd se depărtează, e fără doar şi poate gîrbov de un secret. In zadar îmi sfîrtec memoria ..." (p. 117).
CABANA DRAGOSTEI UITATE
1. „Nevoia, efortul şi o pomadă vîseoasă, suav parfumată, pe care i-a recomandat-o (sfătuit-o) şeful jazului de la «Paradisul regăsit»..." (p. 275).
2. Pasajul e lăsat neterminat (p.283).
3. Aici se încheie Cabana dragostei uitate, povestire pe care autorul n-a mai izbutit s-o termine.
Printre manuscrise am găsit o ciornă de naraţiune, interesantă prin faptul că reflectă succint meticuloasa căutare creatoare a autorului, un adevărat avatar artistic*:
*) încercăm să reproducem oarecum şi forma grafică a manuscrisului, cuvintele şterse fiind puse în paranteză.
Ion Vinea — fotografie din albumul familiei, datată pe verso ,.Mercuri
5 Sept. 1912".
320
Prin fereastra deschisă vioara din restaurant plânge după un lăutar spânzurat anul trecut. Tropoţede cai. Un beţiv tărăgănat şi cântecul lui, care ih urmează la câţiva paşi pe trotuar.
— D-le RosentEai^^unator de rouă, cu pantofi de ke, pe pajişte, la ora asta *-CL.trompă de automobil: Ia o parte, la e parte. Tropicele îşi reiau abluţiunile torenţiale
verzi ale ferigelor uriaşe. Rochii roze. Aurelia şi copilul care nu mai doarme de focul bijuteriilor de strass. Maestrul Fascoli desmiardă o «levăj flfc^ O frunză traversează oglinda moartă..$ Şi somnul şi-abate ciocanul de puf.
Multă vreme^tovarăşele de jos, fetele nu l-au interesat înfrun fel deosebit. Pentru micul Darie nii conţineau  misterul care 1-a obsedat mai târziu. Tot ele insă ti sugerară primele Jbănueli. / Odată fu lăcat singur in cart, cu două copile
Două din paginile primei ediţii din Paradisul suspinelor. Completările şi modificările lui Vinea sînt operate cu creionul.
;*A*;tU;Li JLft hjb iu^iij
Para4liul luiplnclor
Din sbor, Axei îi strigă fetei, salutând-o cu la pălărie: — mâine dimineaţă la plevilă. Privii înapoi: o siluetă sidefie, cu picioarele în praf, se topeiKţn prăbuşirea de stele.
Nu l'am mai revăzik pe Axei. Aflai mai apoi, de criza de conştiinţăţcare Pa împins, pe acest om tare, pe urmele Liei, în ajutorul ei şi la devotamentul ce 1-a cuprins şi 1-a dus până aproape de pierzare. Se izolase pe un ţărm deşert în Dobrogea cu iubirea lui bolnayăV Dar deslănţuirea instinctelor eră să facă^dfn tămăduitor, o biată am maijeVăzut nici malurile Prahovei, i printre gânduri mi se reînalţă aceiaşi imagină neuitată^xtnsoţindu-mă, ca un cântec pe un drumeţ^ fără de step. *
(„Toamna, marea moale isbea în stânci culori spălăcite de plante putrede. Ţărmul scâlciat ridică movile cât casele ascunse într'o vale şi- cari
"t»Ku/ J>«£v»V/> c<*-»V£t* ViMO'/ţ      rufâ^t 1 u
Scriitorul, în  croazieră pe  Dunăre  la  începutul  deceniului 4.
„decît un simplu matematician, prefectul (nu s-ar fi văzut) n-ar fi fost nevoit să-mi semneze cecul acesta.
cunoşteam
Eu însă îl (ştiam) şi matematician şi poet (totodată) şi mi-am luat măsurile potrivite cu
şi măsurile luate de mine au fost potrivite (pe) cu însuşirile lui, ţinînd seamă de împrejurările (de care se înconjoară) în care se găsea. Il mai un om de la curte
cunoşteam şi ca pe un curtean şi ca un intrigant iscusit. îmi ziceam că
(dădeam seama) un astfel de om nu poate să nu fie la curent cu felul lucra
(obişnuit) de a (acţiona) al poliţiei. N-a putut să nu prevadă — şi
capcanele
întîmplările arată că a prevăzut — cursele     ce i se vor întinde".
Pe marginea paginii, numerotată cu numărul 59, autorul notează: „Mai simţeam că întreaga mea înşiruire de idei — tot şirul meu de idei cu privire"
Pe reversul paginii: „Desele lui absenţe noaptea de acasă care au
ajutorare
fost salutate de prefect ca un ajutor      pentru succesul (lui) său ca
înlesnire
prefăcătorii
un fel de ajutor le-am privit numai ca pe nişte stratageme menite
vicleşuguri
să înlesnească cercetările poliţieneşti şi să încredinţeze      mai repede
facă să creadă
că scrisoarea nu era în casă (ceea ce) lucru de care, G., pînă la urmă s-a şi convins că nu se mai afla în casă. Frecventele
(Repetatele lui) Desele lui absenţe (noaptea) de acasă Faptul că lipsea mereu noaptea de acasă, şi care a fost socotit de prefect (relatat) ca un fel de (înlesnire, ajutor dat lui, înlesnire făcută lui pe calea succesului, în vederea succesului) ajutor dat reuşitei sale (înlesnire făcută biruinţei lui, eu l-am) eu nu l-am privit decît ca pe o stratagemă (pentru) spre a înlesni cît mai mult cercetările poliţiştilor şi a-i convinge mai uşor".
Ineditele din volum — Umbre prin veac, Drumul prin ploaie, Amintiri fantastice (cu subtitlul Sinii) — se înscriu pe linia generală a prozelor  scurte  scrise  de Vinea.
21 — Paradisul suspinelor
321
Tentaţia fantasticului din care a făcut o adevărată estetică a naraţiunilor sale, sondarea lumilor subconştientului, Visul şi somnul, anumite accente de tonalitate sadoveniană (Descîntecul, Sus pe luciul Dunării), inflexiuni robuste şi romantice, brăzdează cu fulguraţii neaşteptate povestirile lui Ion Vinea.
Ca şi în cazul lui Edgar Poe, pentru care autorul Paradisului suspinelor avea o mare admiraţie, visul sau misterul sînt ferestre prin care Vinea privea în adîncurile secrete ale realităţii.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
I. VOLUME
DESCÎNTECUL ŞI FLORI DE LAMPA, Bucureşti, Biblioteca „Dimineaţa", nr. 37, 1925, 88 p. Cuprinde: Descîntecul publicată cu titlul Intiia nocturnă în „Facla literară", I, 1, 1 februarie 1923, p. 6—7 şi apoi în volum la p. 3—14; Moartea la chef publicată în „Contimporanul", II, 27, 20 ianuarie 1923, p. 2 şi apoi în volum la p. 15—20; Treptele somnului, publicată în „Facla", VII, 175, 20 noiembrie 1925, p. 3 şi apoi în volum la p. 21—26; Stratagema publicată în „Contimporanul", I, 17, 11 noiembrie 1922, p. 11—13. Republicată cu titlul Nocturnă în „Flacăra", VIII, 7, 9 martie 1923, p. 123—124, iar cu titlul Stratagema în volum la p. 27—31; Rătăcire publicată cu titlul De pro-fundis II în „Cronica", I, 3, 12 martie, 1915, p. 84—85. Cu titlul Rătăcire, datată 1915, republicată în „Adevărul literar şi artistic" seria a Il-a, II, 32, 9 iulie 1921, p. 3. Republicată cu titlul Aburi, datată 1914, în „Facla", VII, 205, 25 decembrie 1925, p. 1 şi apoi cu titlul Rătăcire în volum la p. 32—36; Talionul publicată în „Contimporanul", I, 20, 2 decembrie 1922, p. 12—14. Semnat IWAN ANIEW (în româneşte de I.V.), şi apoi în volum la p. 37—42; Invitaţie la ţară publicată în „Adevărul literar şi artistic", seria a Il-a, II, 16, 13 martie 1921, p. 2 şi apoi în volum la p. 43—47; O clipă grea publicată in „Adevărul literar şi artistic", seria a Il-a, II, 13, 20 februarie 1921, p. 3 şi apoi în volum la p. 48—53; Ouă roşii publicată în „Contimporanul", II, 37—38, 7 aprilie 1923, p. 2 şi apoi în volum la p. 54—58; Absenţa publicată în'„Adevărul literar şi artistic", seria a Il-a, II, 36, 31 iulie 1921, p. 1 şi apoi în volum la p. 61—64; Sanatoriu publicata cu titlul Ielele. Sanatoriu în „Cronica", II, 58, 20 martie 1916, p. 85— 86. Cu titlul Sanatoriu. In Sviţera, datată 1916, republicată în „Adevărul literar şi artistic" seria a Il-a, II, 11, 6 februarie 1921, p. 1 şi apoi în volum la p. 65—66; Toaca (din ciclul „Schiţe din cimp") publicată în „Adevărul literar şi artistic", seria a Il-a, II, 8, 16 ianuarie 1921, p. 1 şi apoi în volum la p. 67—68;, .Regret fugar publicat în volum la p. 69—70; Danţul pe frînghie. (Dintr-un tablou de Marcel lancu) publicată în „Flacăra", VIII, 37, 15 septembrie 1922, p. 590 şi apoi în volum la p. 71—72; „Ea" publicată în „Contimporanul", II, 33, 3 martie 1923, p. 1 şi apoi în volum la p. 73—76; Svonuri publicată în „Contimporanul", II, 29, 6 februarie 1923, p. 2 şi apoi în volum la p. 77— 78; Soarta unuia publicată în volum la p. 79—81; Cravata de cînepă
323
publicată în „Contimporanul", II, 44, 7 iulie 1923, p. 2 şi apoi în volum la   p. 82—88.
PARADISUL SUSPINELOR, cu cinci gravuri, dintre care un portret inedit desenate şi săpate în lemn de Marcel Iancu, Bucureşti, Editura „Cultura naţională", 1930, 182 p. Cuprinde: Paradisul suspinelor publicată fragmentar, uneori în bucăţi de sine stătătoare, după cum urmează: Domnul bătrîn, „Cronica", II 59, 27 martie 1916, p. 102—103, republicată în volum la p. 88—94; Tic-Tac (fragment de roman) „Contimporanul", III, 45, aprilie, 1924, p. 2—3, republicată în volum la p. 9— 16; J2/. „Contimporanul", III, 46, mai 1924, p. 13, republicată în volum la p. 16—22; cap. III, Tresăriri, cap. IV, Prometeu. Memorii1.e lui Darie, „Contimporanul", III, 47, septembrie 1924, p. 19—20, republicate în volum la p. 23—30; cap. Primăvara crudă, „Contimporanul",
III, 48, octombrie 1924, p. 3—6, republicat în volum la p. 30—46; cap. VI, Stafii, „Contimporanul", III, 49, noiembrie, 1924, p. 4, republicat în volum la p. 46—50; cap. VII, Paşi pierduţi, „Contimporanul", III, 50— 51, 30 noiembrie — 30 decembrie 1924, p. 8—9, republicat în volum la p. 50—55; Paradisul suspinelor (cap. VI din Tic-Tac), „Contimporanul",
IV. 55—56, martie 1925, p. 9—10, republicat în volum la p. 55—60; Tic-Tac (cap. VI, Paradisul suspinelor), „Contimporanul", IV, 57—58, aprilie 1925, p. 12—13, republicat în volum la p. 60—66; Casa Domniţei (cap. VIII din Tic-Tac), „Contimporanul", IV, 60, septembrie 1925, p. 4—6, republicat în volum la p. 66—81; Sfatul apelor (cap. IX din Tic-Tac), „Contimporanul", IV, 61, octombrie 1925, p. 5, republicat în volum la p. 81—88; Dintr-o scrisoare, „Contimporanul", VIII, 88, 8 decembrie 1929, p. 2, republicat în volum la p. 97—100.
Luntre şi punte publicată în „Contimporanul", V, 65, 15 martie 1926, p. 5—6; 66, 1 mai 1926, p. 5—6; 67, 1 iunie 1926, p. 3—5 şi apoi în volum la p. 117—153.
Cu inima-n cap publicată în „Contimporanul", IV, 63, noiembrie 1925, p. 5—7. Republicată în „Facla", IX, 189, 20 octombrie 1930, p. 3 şi apoi în volum la p.  157—182.
II. DIN PERIODICE ŞI INEDITE
Tatiana. Divagaţie inspirată de romanul „Genoveva de Brabant sau Triumful nevinovăţiei", „Seara", IV, 1635, 7 august 1914, p. 1—2 Poveste dintr-o carte de citir \ „Seara", IV, 1642, 14 august 1914,
p. 1.
Doi (din ciclul „Din Filigrane"), „Seara" IV, 1669, 10 septembrie 1914, p. 2.
Socialista (din ciclul „Din Filigrane"), „Seara" IV, 1670, 11 septembrie 1914, p. 2.
Peste un an (din ciclul „Din Filigrane"), „Seara", IV, 1670, 11 septembrie 1914, p. 2.
Convalescenţă (din ciclul „Din Filigrane"), „Seara", IV, 1689, 30 septembrie 1914, p. 1.
Poetul (din ciclul „Din Filigrane") „Seara", IV, 1689, 30 septembrie 1914, p. 1.
Armonica, „Seara", IV, 1710, 21 octombrie 1914, p. 1—2.
De profundis, „Cronica", I, 4, 5 martie 1915, p. 62—63.
De profundis. Alte note. „Cronica", I, 6, 20 martie 1915, p. 105—
106.
Chronique villageoise, „Cronica", I, 28, 23 august 1915, p. 553—554.
Casa albă (din ciclul „Schiţe din cîmp"), „Adevărul literar şi artistic", seria a Il-a, I, 4, 19 noiembrie 1920, p. 1.
Porumbarul (din ciclul „Schiţe în cîmp"), „Adevărul literar şi artistic", seria a Il-a II, 6, 2 ianuarie 1921, p. 1.
Salcia (din ciclul „Schiţe în cîmp"), „Adevărul literar şi artistic", seria a Il-a, II, 7, 7 ianuarie (Crăciun) 1921, p. 1.
Bivol (din ciclul „Schiţe din cîmp"), „Adevărul literar şi artistic", seria a Il-a, II, 7, 7 ianuarie (Crăciun), 1921, p. 1.
Greşeala lui Amedeu cu Anne-Marie, „Adevărul literar şi artistic", seria a Il-a, II, 34, 17 iulie 1921, p. 1.
Glasurile vieţii, „Contimporanul", I, 18, 18 noiembrie 1922, p. 11— 12. Republicată în „Flacăra", VIII, 12, 18 mai 1923, p. 187.
Preumblare, „Contimporanul", II, 25, 6 ianuarie 1923, p. 11. Semnat 1WAN ANIEW, în traducere I.V.
Sfîrşit de vacanţă, „Contimporanul", II, 23, 27 ianuarie 1923, p. 3.
In trenul 121, „Contimporanul", TI, 29, 6 februarie 1923, p. 2.
Zvonuri, f2j, „Contimporanul", II, 30, 10 februarie 1923. p. 4; jZ/, „Contimporanul", II, 34, 10 martie 1923, p. 3; fif, „Contimporanul", II, 39—40, 21 aprilie 1923, p. 5; [5f, „Contimporanul", II, 41, 6 mai 1923, p. 3; f6f, „Contimporanul", II, 42, 10 iunie 1923, p. 4.
Timp, „Contimporanul", IV, 60, septembrie 1925, p. 7. Semnat Ion Iova.
Aliluia (din Flori de lampă), „Contimporanul", IV, 62, octombrie 1925,   p. 6—7.
Victoria sălbatică, „Contimporanul", VI, 73, februarie 1927, p. 4—
324
325
6; /II/, (Plîngerea către Ygor II), „Contimporanul", VI, 75, aprilie 1927 p. 2—4.
Insomnii, „Contimporanul", VIII, 80, 26 martie 1929, p. 1. Felul de a fi (schiţă), „Steaua", XVIII, 3 (206), 19 martie 1967, p. 12—15.
Sus pe luciul Dunării, „Steaua", XVIII, 7 (210), iulie 1967, p. 7—19.
Simplă poveste, „Tribuna", XVIII, (1974), nr. 6.
Intr-o noapte de iarnă, „Tribuna", XVIII (1974), nr. 6.
Pecetea, „Tribuna", XIII, 30 (652), 24 iulie 1969, p. 4.
Trei prieteni, cu prezentare de Gh. Sprinţeroiu, „Tomis", VI, 3 (57). martie 1971, p. 7—8.
Amicul meu Myrmijdon, „Tribuna", XVIII (1974), nr. 6.
Cabana dragostei uitate, cu prezentare de Ilina Grigorovici, „Luceafărul", 16, 1969, p. 8.
III. BIBLIOGRAFIA SELECTIVA A CRITICII REFERITOARE LA PROZA SCURTA
Vianu Tudor, Ion Vinea: Descîntecul şi Flori de lampă, „Gîndi-rea", VI, 2, martie 1926, p. 83.
Petrescu Cezar, Paradisul suspinelor, Ion Vinea, Ed. „Cultura naţională", „Curentul", III, 1021, 24 noiembrie 1930, p. 3.
Philippide, Al., Ion Vinea: Paradisul suspinelor, „Adevărul literar şi artistic", seria a Il-a, IX, 516, 26 octombrie, 1930, p. 9.
Călinescu, George, „Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent", Bucureşti, Editura Fundaţiilor, 1941, p. 811—812 (v. şi Compendiu ...).
Vianu, Tudor, Arta prozatorilor români, Bucureşti, Ed. pentru literatură, 1966, voi. II, p. 226—231.
Panaitescu, Perpessicius, Opere, Bucureşti, Ed. pentru literatură,
1967, voi. II, p. 299—303.
Valerian, I., Cu scriitorii prin veac, Ed. pentru literatură, 1967, p. 236.
Aderca, F., Mărturia unei generaţii, Ed. pentru literatură, 1967, p. 257.
Vaida, Mircea, Universul oniric în proza lui Ion Vinea, „Tribuna", XI, 38 (555), 21 septembrie 1967, p. 1—3, şi în voi. Ospăţul lui Trimal-chio. Eseuri literare, Ed. Dacia, 1978, p. 133—145.
Ghidirmic, Ovidiu, Vocaţia misterului, „Ramuri", 5, nr.  5,  15 mai,
1968, p. 9—10.
Sălăgean, Sergiu, Ion Vinea: Paradisul suspinelor, „Viaţa românească", XXI, 6, iunie 1968, p. 65—7».
Barbu, Eugen, Vinea, „Viaţa studenţească", 36, 1969. Papadima, Ovidiu, Treptele somnului, „Tribuna", XIII, 30 (652), 24 iulie, 1969, p. 3.
Popa, Mircea, Paradisul suspinelor şi existenţele lunare, „Tribuna", XIII, 30 (652), 24 iulie, 1969, p. 5.
Sprinţeroiu, Gh. — Trotuşeanu, Gh., Ion Vinea: Pecetea, „Tribuna", XIII, 30 (652), 24 iulie 1969, p. 4.
Călinescu, Matei, Ion Vinea: Schiţă de portret, în „Eseuri despre literatura modernă", Ed. Eminescu, Bucureşti, 1976, p. 52—72.
Manolescu, Florin, Sergiu Sălăgean: „Ion Vinea", „România literară", 4, nr. 48, 1971, p. 9.
Petrişor, Marcel, Sergiu Sălăgean: „Ion Vinea", „Familia", nr. 10,
1971, p. 4.
Rosetti, Al., Ion Vinea, „Luceafărul", nr. 32, 1971, p. 3.
Sprinţeroiu, Gh., Ion Vinea: Trei Prieteni, „Tomis", VI, 3 (57), martie, 1971, p. 7—8.
Sălăgean, Sergiu, Ion Vinea, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1971, p. 16—49.
Vaida, Mircea, Ion Vinea — al amintirii şi al umbrei, studiu introductiv la ediţia de faţă, voi. I, Ed. Dacia, 1971.
Vaida, Mircea, Idealul estetic al lui Ion Vinea, „Steaua", 4, 1971 p. 9.
Mioc, S., Opera lui Ion Vinea, Ed. Minerva, seria „Universitas" Bucureşti, 1972.
Piru, Al., O monografie Ion Vinea, „România literară", 5, nr. 20, 11 mai 1972, p. 13.
Zaharia, Elena, Ion Vinea, Ed. „Cartea Românească", Bucureşti,
1972.
IV. INDICELE ALFABETIC AL PERIODICELOR IN CARE A APÂRUT
PROZA SCURTA
Adevărul literar şi artistic Contimporanul Cronica (1S15) Facla
Facla literară Flacăra
Luceafărul (1969)
Seara
Steaua
Tomis
Tribuna
326
327
V. INDICELE ALFABETIC AL PERIODICELOR ÎN CARE A APĂRUT BIBLIOGRAFIA CRITICA SELECTIVA REFERITOARE LA PROZA
SCURTA
Adevărul literar şi artistic
Curentul
Familia
Gândirea
Luceafărul
Ramuri
România literară
Steaua
Tribuna
Vi. INDICELE ALFABETIC AL AUTORILOR CARE AU SCRIS DESPRE PROZA SCURTA
Aderca, Felix
Barbu, Eugen
Călinescu, George
Călinescu, Matei
Ghidirmic, Ovidiu
Manolescu, Florin
Mioc, Simion
Panaitescu-Perpessicius
Papadima, Ovidiu
Petrescu, Cezar
Petrişor, Marcel
Philippide, Al.
Piru, Alexandru
Popa, Mircea Rosetti, Alexandru Sălăgean Sergiu Sprinţeroiu, Gheorghe Vaida, Mircea Valerian, I. Vianu, Tudor Zaharia, Elena
328
Notă asupra volumului IV........... 0
DESCÎNTECUL ŞI FLORI DE LAMPA
DESCÎNTECUL
Descîntecul................ 9
Moartea   la   chef.............. 17
Treptele somnului.............• 21
Stratagema................ 25
Rătăcire................. 29
Talionul................. 32
Invitaţie la ţară............... 36
O clipă grea................ 48
Ouă   roşii................ 44
FLORI DE LAMPA
Absenţa...............•    • 46
Sanatoriul................ 51
Toaca................. 53
Regret   fugar ........... 55
Danţul pe frînghie (Dintr-un tablou de Marcel Iancu) ... 57
„Ea".................. 58
Svonuri.............. 60
Soarta   unuia............... 61
Cravata de cînepă.............. 63
331
PARADISUL SUSPINELOR
Eu   şi   cellalt............... 71 .'
Luntre şi punte............... 118
Cu inima-n cap............... 134
DIN PERIODICE
Tatiana................. 149
Poveste dintr-o carte de citire.......... 152
DIN „FILIGRANE"
Doi ............... 154
Socialista............... 155
Peste un an ... .......... 156
Convalescenţă............. 156
Poetul................ 157
Armonica................ 159
De   profundis............... 162
De profundis. Alte note............ 166
Chronique villageoise............. 169
SCHIŢE IN CÎMP
Casa   albă.............. 171
Porumbarul........ ..... 172
Salcia................ 172
Bivol................ 172
Greşeala lui Amedeu cu Anne-Marie......... 174
Glasurile vieţii............... 177
Preumblare................ 179
Sfîrşit de vacanţă.............; 180
In trenul  121............... 182
ZVONURI
1—5................ 185
Timp................ 190
Aliluia (I—IV)............... 192
Victoria sălbatică.............. 197
Insomnii................. 207
POSTUME
Felul de a fi........                                          ....... 213
Sus pe luciul Dunării............. 218
Simplă poveste............... 241
Tntr-o noapte de iarnă............. 246
Pecetea................. 252
Trei   prieteni................ 259
Amicul meu Myrmijdon............ 267
Cabana  dragostei  uitate............ 270
INEDITE
Umbre prin veac.............. 309
Drumul prin ploaie.............. 311
Amintiri fantastice.............. 314
NOTE ŞI REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 317
Note.................. 319
Referinţe bibliografice............. 323
332