W„e 1 “'"1 E>v mus*- %y Capitolul 14 * ...în vestibul dădu peste o damigeana pîntecoasă, se poticni pe întunerec de coşuri mari de răchită, cusute la gură cu pînză de sac, şi se repezi în hol cu un strigăt de bucurie : — Maman! Aretie Silion se arătă în pragul camerei din fund. Purta cu eleganţă străvechea ei pufoaică de mătasă — halat veştejit şi ros de vremi, ca o potecă de frunze putrezite de toamnă : darul de nuntă al răposatului Ga-briel. înaintară unul spre celălalt, se îmbrăţişară cu emoţie. Niciodată nu mai fuseseră despărţiţi atîta vreme. Se priviră îndelung. Nimic nu-1 mişca mai mult pe Lucu decît acel chip sfielnic de fată pe care-1 străvedea, ca într-un filigran, prin trăsăturile expresive şi în privirile uşor întristate ale mamei sale. Era ca şi cum ar fi auzit o melodie nostalgică şi depărtată, cîntată cu stînga la pian, * Textul acestui volum reprezintă versiunea definitivă a manuscrisului elaborat de scriitor în decursul a mai mulţi ani. Moartea prematură a împiedicat scriitorul să dea un titlu fiecărui capitol, ca în volumul I. 5 cînd acompaniamentul trece la mîna dreaptă. Arăta palidă şi obosită. — Cum a fost drumul, maman ? Nu cumva eşti bolnavă ? Aretie îl linişti cu un surîs. Nu. Nu a fost bolnavă. E bătrîneţea şi alt nimic. Lucu uită mereu că are o mamă bătrînă. — Eşti minunată, maman. Nu-ţi dă nimeni vîrsta. Sînt ca un frate mai mare pe lîngă tine. — Ba chiar ca un tată ! De ce nu spui tot ? Lucu nu luă în seamă întreruperea. — Spune, maman, ai venit de mult ? ! Trebuie să-ţi fie foame. Ţi-a fost urît singură, desigur. încă o dată, cu acelaşi surîs placid pe care-1 opunea veşnic împrejurărilor, Aretie îşî linişti fiul. Da, au trecut vreo cinci ore de cînd sosise, dar şi-a folosit bine timpul. A făcut un duş, s-a îmbrăcat mai comod, a mîncat ceva, dar nu de la frigider, ci din proviziile aduse de ea de la ţară. A luat apoi din bibliotecă o carte de Somerset Maugham, nişte nuvele „adorabile", şi era gata să aţipească, dar i-a auzit glasul. Iar acum e rîndul ei, al Aretiei, să întrebe. îşi dă seama că are foarte puţin de întrebat, cu toate că el are multe de povestit. Foarte multe lucruri, şi încurcate. — Să lăsăm pe mîine, maman, e tîrziu... am să mă spovedesc mîine. Sper să fim multă vreme împreună de rîndul ăsta, adăugă Lucu, însoţind-o în salonaş. Se opriră lîngă o masă rotundă de tisă, dar rămaseră în picioare. — Să fie însă o spovedanie, şi nu o pledoarie, insinuă cu acelaşi zîmbet Aretie. — Las5 pe mine, maman. Nici nu ştii ce bine mă simt de cînd ai venit. Am să dorm ca într-un cărucior sau ca într-un leagăn. N-am să mai visez urît la noapte. 6 Aretie îl privi cu înţeles. — N-ai să mai iei femeile în serios, mon fils. Dar nici n-ai să-ţi mai baţi joc de ele. — N-ai ghicit, maman. Nu mi-am bătut joc de nimeni pe lume. Niciodată. Părea convins de ceea ce spune. Aretie clătină din cap : — Sînt aliată cu tine, nu cu ele. Am să te ajut. Ridicase o mînă, cu palma întinsă în aer, ca o paletă care oprea din calea lor, abătîndu-le, desfăşurările fatalităţii. — Ten fais pas !1 Am venit ! Noapte bună, bietul meu copil. Şi Aretie se retrase spre camera din fund, hărăzită ei cînd venea de la vie. A doua zi, luau masa împreună la Esplanade. Lucu era mîndru de mama sa, de aceea o condusese în localul în care-1 cunoştea mai toată lumea. Prinseseră boxa din vitrină, cu vederea înspre grădina Episcopiei şi piaţa care, prin două străzi lăturalnice, o luau în braţe. Lucu băgase de seamă că tot timpul Aretie atrăgea privirile curioase şi admirative ale trecătorilor. Vedea, poate, în tinereţea tardivă a mamei sale o făgăduială a destinului şi pentru urmaşii ei. Oberchelnerul Niculaie îi servea tăcut şi respectuos. Nici o clipă nu încercase să înjghebe un crîmpei de conversaţie. — *Maman, ştii că ai succes ? Aretie se roşi. — Şi nu numai bărbaţii se uită cu admiraţie la tine, ceea ce n-ar fi mare lucru. Dar şi femeile întorc după tine capul, să te mai măsoare o dată, şi asta spune mult. — E pentru că sînt demodată şi bătrînă. O biată provincială. 1 Nu-ţi fg.ce sînge rău ! 7 Liicu se uită Ia ea. în părul el des, strîns sub o pălărie uşoară de fetru, firele albe dispăreau într-o luminoasă puzderie solară. — Cîţi ani ai, maman ? — Cincizeci şi patru, helas! — Ai semnat pactul cu diavolul, într-un miez de noapte... — Ah, de s-ar putea una ca asta ! — La cincizeci şi patru de ani am să arăt ca un arac înnegrit şi putred. Spre uimirea lui, doamna Silion nu protestă, nici nu-i adresă complimente. — Mon cher fils, îi zise, cu viaţa pe care o duci, n-ar fi de mirare. — Ce ştii tu de viaţa pe care o duc, maman f — Crezi oare că-i atît de greu de ghicit ? Privirile li se întîlniră ca pentru a se înfrunta. Dar amiîndoi izbucniră într-un rîs prietenesc şi cuminte. — Şi pe urmă, continuă Lucu, eu nu cred în yirtuţile conservative ale castităţii... Nici chiar cînd am sub ochi o pildă vie cum eşti tu, maman ; tinereţea ta miraculoasă o datorezi castităţii. — Fireşte că nu, întări cu un zîmbet în doi peri Aretie, cîte un mic păcat ici şi colo... — E un stimulent, completă Lucu ; de unde o ştii, maman ? Aretie îşi lăsă pleoapele în jos, cu un aer mironosit : — îmi închipui. Peste masă, Lucu îşi puse mîna lui încăpătoare peste mîna de ctitoriţă a mamei sale : — Te lauzi, Aretie, sau îţi place să te ponegreşti. — Copiii îşi închipuie că mamele lor au fost nişte sfinte. Dar bagă de seamă, rîse Aretie, în privinţa asta n-am declarat nimic. d — Olt despre păcatele melc mari sau mici, reluă Lucu stăpînit de demonul mărturisirilor, ce sînt eu de vină că voi femeile luaţi veşnic amorul în serios ? — Poate că eşti de vină, oftă Aretie ; nu totdeauna ştim unde începe răspunderea noastră. — Dacă e aşa, răspunderea e numai a ta, maman ! Ochii ei verzui şi oblici se făcură rotunzi şi mari. — Răspunderea mea ? Degetul lui Lucu o punctă acuzator, de la distanţă : — Farmecul tău, maman. " """ — Farmecul meu ? — Se transmite, pare-se, din mamă-n fiu. Un suspin de comică deznădejde : — Nu m-am aşteptat ca fiul -meu să devină un încrezut. Un ţat, preciză ea şi mai spuse : dublat de un cinic. — Simplă proză, mamă scumpă, se apără Lucu, altminteri ar trebui să-mi iau lumea în cap. Toate acestea n-aveau decît un singur înţeles : Lucu vrea să se destăinuiască, dar nu ştie cum să înceapă. Are să înceapă ea. — Nu vreau să mă amestec în viaţa ta, Luc, dar cu vîrsta devin curioasă ca babele. Ce-ai făcut cu Laura ? — Mă străduiesc să o vindec. Atît deocamdată. — O iubeşti ? — E singura femeie pentru care mi-aş da viaţa. — Hm ! Cine dă prea mult, vrea să răscumpere ceva... Sau să se răscumpere. E un păcat dedesubt! — Niciodată n-am să mă despart de Laura. Ce s-ar face ea fără mine ? Vorbise pe două tonuri diferite, aşa cum li se întîmplă unora cînd spun o minciună. Dar adevărata pricină stă în efortul făcut de a nu fi solemn şi melodramatic, lucru de care Aretie nu-şi dădu seama. Gîndul ei se întorcea mereu la ultima scrisoare a lui Lucu şi care o înspăimîn- 9 tăse : „mă paşte sărăcia şi boala şi, pînă la urmă, azilul de noapte". îl întrebă : — Cine a fost doamna de astă-noapte, Lucu ? — Ce doamnă ? — La telefon, astă noapte, stărui Aretie ; am decrosat maşinal receptorul cînd a sunat. Eram buimacă de somn. Te-am auzit vorbind cu o doamnă care nu putea fi Laura. Mi s-a părut cam exaltată. Nu fi îngrijorat, n-am fost indiscretă. Am închis numaidecît şi am adormit din nou. Un suspin de uşurare. — Bine ai făcut, maman ; ai fi auzit nişte „propouri" nu tocmai ortodoxe. — Nu căuta să mă amăgeşti, Luc ; tonul doamnei era mai curînd patetic, aproape tragic, nu părea de loc pusă pe glume. O victimă, nu o parteneră. — Aici e miezul conflictului, chere maman ; femeilor nu le place să le consideri partenere. Preferă să fie călăi sau victime. îşi asigură astfel stăpînirea lor asupra noastră. — Dacă este aşa, atunci tu eşti o femeie, Luc, nu un bărbat : călăul celei de astă-noapte şi victima celei de totdeauna. Pierdut, în orice caz. — Cu alte cuvinte, interpretă Lucu, sînt victima Laurei ! — Eşti victima lipsei tale de voinţă, mon enţant; nu ştii ce vrei ! De cîte ori ataca, glasul Aretiei se făcea mai duios şi mai blînd. — Ce lucru vulgar e voinţa, ne trouves-tu pas, maman ?1 Bun pentru ariviştii de toate categoriile. Un paner plin cu raci care se zbat sa răzbească la suprafaţă e numai voinţă. (Lucu făcu un gest de dispreţ.) Nu-i de 1 Nu eşti de aceeaşi părere, mamă ? 10 mine. Prefer să aştept. Eu cred că totul vine de la sine, cînd eşti bine plasat. — Trece viaţa, Luc ! îl avertiză Aretie. — Timpul dezleagă şi jurămintele şi situaţiile, răspunse Lucu, sentenţios. Şi întrebarea care pîndea în conştiinţa lui izbucni deodată Crezi oare că Laura şi Ana mă vor iubi la infinit ? — Nu cunoşti femeile, Luc ! în tot cazul, n-ai voie să le minţi la infinit. Tăcură. Niculaie se apropie şi le aduse umede felii de portocale tăiate rotund şi în care praful de zahăr se absoarbe îndată, ca picăturile de ploaie într-un pămînt flămînd. — Spune-mi, mamă, la ce te gîndeşti ? — Poate că ar fi bine să facem o pauză, zise Aretie, răsfăţîndu-şi privirea pe suprafaţa însoritelor şi suculentelor rotocoale. Cu două degete mate şi lungi duce o ţigaretă la gură şi aşteaptă foc. Uşor încruntată părea că se străduieşte să-şi adune gîndurile. Umbra ce i se adîncea între sprîn-cenele subţiri, vădind şi mai mult frumuseţea trăsăturilor, vorbea de la sine de suferinţi nedesluşite şi şterse de trecerea anilor, suportabile, dar fără vindecare. Pentru Lucu momentul devenea solemn. Aştepta de la el o desluşire pe care o căuta de mult, ca pe o cheie părăsită în praful unei firide, o desluşire, în sfîrşit, despre sine însuşi. Bănuiala că dezbinarea din sufletul său se obîrşeşte din cine ştie ce faptă întîmplată în trecutul părinţilor îl hărţuie din nou şi-i dă speranţe neîngăduite. Ar fi preferat totuşi, pentru ceasul destăinuirilor care i-aduc vindecarea, . o mai desăvîrşită singurătate cu maică-sa decît această izolare precară în boxa de catifea din furnicarul unui restaurant de lux. Dar după ce Niculaie veni încă o dată şi aduse în două filtre de lut ars 11 licoarea grea şi neagră a cărei aromă străbate pînă la izvorul gîndurilor, agerindu-le, Lucu luă iarăşi mina Aretiei într-ale sale şi o îndemnă : — Haide, mamă, te rog, spune-mi tot, spune-mi tot. Iar Aretie, care ştie că în clipele grave fiul ei nu-i mai spune „maman", ci numai „marnă*, îi dădu ascultare şi îi povesti tot. — Nu-mi place că te eschivezi, începu ea ; mă faci să vorbesc eu în loc să vorbeşti tu. Vrei să cîştigi timp. Fie ! Şi romanul Aretiei se desfăşură pe acest suspin. * ...Lucu nu află decît ceea ce bănuise de mult: că vina o purta în mare măsură bunică-sa, coana Petruţa, mama lui Gavril. Rea şi pizmătareţă, întruchipare desăvîrşită a soacrei infernale, coana Petruţa era geloasă pe frumuseţea unei nurori peste care dăduse norocul să fie aleasa nemaipomenitului ei fiu, un copil excepţional, un băiat cu dare-dejmînă, viitor deputat şi ministru, o minune a neamului, iar în ceea ce o priveşte pe Aretie, o pleaşcă. Şi de vreme ce nu putuse să împiedice căsătoria, că bietul Gaby, îmbrobodit cum era, ameninţase să-şi zboare creierii dacă nu se însoară cu fata sărăntoacă — numai ifose şi pretenţii — Petruţa şi-a propus să vegheze asupra soar-tei lui. Să stea pe lîngă el. Măcar atît. Şi ea, mîndra Petruţa, temută ca un tăiş, semeaţă cu oamenii — că înalta ei statură îi îngăduia să privească lumea de sus — se făcea mîngîioasă ca o pisică şi tremurător de sfielnică, dacă se apropia de vreunul din fiii ei. înfăţişarea ei de bătrînă falnică şi miloasă, cu zîmbetul moale şi roşu încă, cu părul strîns deasupra urechilor mici, ca un coif de imaculat argint, cu obrazul întins şi trandafiriu, din care ochii se aţinteau cu două puncte intense de scrobeală al- 12 bastra, curii aii copiii în ilustraţiile din Jugend — aspectul acesta de stareţă războinică şi cuminte, al cărei glas legendar conţinea rafale de clopote scufundate — îi înlesnea şi mai mult mironoselile ei siropoase şi blajine. Părea că spune : iată dt sînt de blîndă şi roabă ţie tocmai eu, care, dacă mi-ar abate, te-aş putea tăvăli şi călca în picioare, prin simplul drept de forţă şi de statură. Era de ajuns, spunea Aretie, să o auzi cum rostea cuvintele „Gaby măicuţă", cu care îşi începea neschimbat insinuările, ca să-ţi dai seama de prefăcătoria de care o maternitate tiranică şi perversă e în stare. Chiar în timpul logodnei, acel timp pe care, în aşteptare, toate soacrele îl respectă înăbuşindu-şi fulgerele în poşetă, Aretie a avut de suferit de pe urma necurmatului ei amestec, totdeauna mieros şi împănat de suspine, în viaţa lor neîncepută încă. Era o meşteră a cuvintelor în doi peri, stăpînindu-le cum stăpînesc unii slujbaşi referatul, şi unii diplomaţi raportul confidenţial, aşa încît Aretie nu mai ştia cum să le mai ia şi să le facă faţă. Oît despre Gavril, el părea că nu bagă de seamă nimic. Dar privirea lui de cîine bătut, speriată şi rugătoare, îl arăta cit se simţea de hărţuit. în orice clipă vicleniile piezişe ale Petruţei puteau să se preschimbe în mînie făţişă. Iar răbdarea îngerească a logodnicei sale avea o margine şi ea. De patru ori pe săptămînă, la prînz, o ducea pe Aretie să ia masa în sînul viitoarei ei familii. Venea de o lua cu măreaţa lor trăsură de casă, sclivisită şi înaltă pe roate — numai lac, velur şi cauciuc — şi trasă de cai albi împărăteşti, iar pe capră cu un vizitiu în joben şi livrea şi gătit ca un ambasador într-o seară de recepţie. Totdeauna, la venire, îndrăgostitul Gaby i-aducea Aretiei un buchet de flori comandate la Bucureşti, cu care ea pogora pe peronul arătoasei locuinţe a Silionilor. Astfel 13 îşi plimba Aretie zilnicul tribut de orhidee la masa Perniţei, printre mătuşi şi alte rubedenii, apoi, după un repaos obligator pe divanul din salon, la promenada oraşului, înainte de a fi petrecută, în acelaşi echipaj, înapoi în casa încăpătoare şi (dărăpănată în care se mai adăposteau ai săi. într-o zi, pe cînd în trap solemn se apropiau de locuinţa lui, Gavril prinse a da semne de neastîmpăr. îşi dregea glasul, tuşea, îşi muşca buzele, îşi frămînta mîi-nile. Părea că are ceva de spus şi nu îndrăzneşte. -— Vreau să te rog ceva, începu el, într-un sfîrşit, dar mă tem să nu mi-o iei în nume de rău... Aş dori... Se opri şi înghiţi în sec. Aretie îl asculta, ascunzîn-du-şi uimirea. Nu înţelegea nimic. Gavril se răsucea în perne. Nu-şi mai găsea loc. Zîmbea silit şi încurcat. — Dar ce se întîmplă ? întrebă Aretie, mai mult curioasă decît speriată. Echipajul încetini, intră în curte pe sub porţile deschise şi opri la scară. — Te rog, lasă florile în trăsură, bîigui Gavril, înghi-ţindu-şi cuvintele, am să-ţi iau altele mult mai frumoase. — Dar sînt minunate, protestă Aretie, mie îmi plac foarte mult. — Lasă-le, te rog, am să-ţi explic, insistă Gavril înfrigurat. Şi repetă : am să-ţi iau altele, mai frumoase. Aretie înălţă din umeri, nu fără dispreţ : — E absurd, zise ea, dar fiindcă vrei tu... Şi cu aere de regină ofensată, fără să ia mîna întinsă a lui Gavril, care o aştepta palid şi crispat, pogorî. — Nu te supăra, îi şopti el să .stea într-un genunchi. Se odihnea după fiece mişcare. Dibui eu degetele în jurul ei ea o oarbă şi Barbu găsi cu cale isă-i întindă mina. Se sprijini din răsputeri, ’în clipa următoare, o clipă dureros de lungă, Laura smulse pămîntului genunchiul rămas, ise înălţă, se îndreptă iîn toată statura ei. Răsufla greu. Părul i se împărţise în două coame bogate peste umeri. Silion se desprinse din paza doctorului şi făcu un pas, să vadă mai bine. Laura privi în jurul ei, dădu cu ochii de Lucu, îşi duse mîna la inimă, se îndoi de la genunchi. Doctorul Barbu o prinse în cădere de subsuori. Trupul inert al Laurei îl copleşea. Capul blond i-^atîrna moale, revărsîndu-i-se în plete peste umăr. — Mişcă-te, Silion ! Era un accent de imînie în chemarea doctorului. Silion sări .şi cuprinzînd-o pe Laura o ridică pe braţe. Faţa îşi pleoapele i-erau galbene. — Bagă de seamă : îi calci pe plete. — S-o ducem în casă, propuse Silion, 68 — Du-o unde vrei, îi răspunse îşi îi aruncă o privire rea. Se grăbiră împreună ispre intrare. Doctorul îi adună părul ;şh1 ţinu ica pe o (beteailă. — Cine te-a pus să te arăţi ? De două ori te-am împins, credeam că ai înţeles. Trebuia isă te dau afară. Ah, unde mi-a fost capul ! — Crezi că e grav ? întrebă Silion pocăit şi gîfîind. Oboseala şi emoţia îi turburau minţile. Se aştepta să se întîlnească pe sine pîndind ca adineauri pe după coloanele peronului. — Nu pot să ştiu nimic. O întinseră pe divan în odaia ei. Fruntea 'şi obrajii de ceară, picioarele palide, tălpile mînjite verde-cenuşiu. Doctorul o privi cercetător. — Nu-i iei pulsul ? îndrăzni Silion, aproape şoptit. Barbu îi dispreţui sfatul. — Peste oîteva minute îşi vine în fire. Silion .s-ar fi prăbuşit cu fruntea pe gleznele Laurei şi ar fi oftat. Dar nu îndrăzni. — Poate că nu-i va fi mai rău, nu-i aşa, doctore, sînt şi emoţiuni isalutare ? — Emoţiuni salutare, repetă doctorul rar şi cu o voită plictiseală care sublinia neghiobia întrebării — emoţiuni salutare, în împrejurarea de astăzi ? Silion se lăsă pe un fotoliu, îşi rezemă coatele pe genunchi, îşi luă capul între imiîini. Abătut. — Două luni, exclamă Barbu, mai mult pentru sine, m-ai dat -înapoi cu două luni. Noroc că am realizat ;$i progrese care rămiîn ‘ câştigate definitiv. Tăcu. Silion îl privi -rugător. — Vorbeşte, doctore. — Am scos din ,sîngele ei toate gunoaiele pe care i le-au băgat doctorii, an ou an. Nu ştiu dte zeci de 69 feluri ide /fiole şi tablete, cînd pe igură, clînd pe isub piele, toată producţia laboratoarelor moderne. Aşa, ca să fie. Cum ide a rezistat la atîta iştiinţă şi industrie, e de mirare, tfncă şase luni de asemenea experienţe şi nu mai era nimic de făcut. Medicii de astăzi urmează moda lor ştiinţifică, lla fel cu loroitorasele îşi modistele pe a lor proprie. Pe socoteala şi pe spinarea pacienţilor. Am înlăturat şi aşa-zisele mijloace mecanice cu ajutorul cărora îi gîdilau pînă la exasperare centrii nervoşi, am aruncat pe fereastră lămpile cu cuarţ, luminările ultra şi irufra, vibratoarele electrice — şi pe lîngă ele faimoasele 'vitamine A pînă ila Z, .sulfamidele, extrasele glandulare mascule şi feminine, şi hepatraţii şi cere-brinele, într-un cuvînt toată farmacqpeea. Acum trupul ei e curat pe dinăuntru ca al unui copil şi igata să reacţioneze lla remediul bine ales ipe icare cred că i-1 voi administra. Bine ales : nu un ghiveci medical, ei un sin-gur element care ica un proiectil isă nimerească tocmai în camera de muniţii. Fără să mă laud, cred că am găsit. Nu e mare ispravă. Nu mi-a fost greu să constat, cînd am examinat-o şi ohservat^o după atîta vreme, că bolnava noastră e victima unei greşeli de diagnostic. Oricare imedicastru ruginit ar fi făcut aceeaşi descoperire, dacă şi-ar fi dat osteneală isă examineze problema sau măcar pacienta din nou. Dar în asemenea materie există şi la noi medicii, autoritatea lucrului judecat. O dată stabilit de un (sanhedrin medical oarecare, diagnosticul 'capătă o putere de tradiţie, şi icu cît trec anii devine mai sacrosanct. Perseverare medicalum. Silion se ridică turburat. — Cum ? Nu e ce s-a crezut ? Urmările unei poliomielite ? — în ruptul capului ! Dar nu mă legăn cu gîndul că e un simplu proces nervos. Şi chiar aşa de-ar fi, în 70 cinci ani ide zăcere paralitică ise petrec-iîn organism modificări icare te duic lla depărtări astronomice de punctul de pornire. Nu mai poate fi vorba de un şoc emoţional care isă o vindece. 'Ceea ce nu înseamnă Ică un şoc emoţional nu-i poate da lovitura de graţie. De data asta cred ică a scăpat. Bagă de iseamă. Porţi o răspundere * grea. — Ştiu, .suspină Silion, dar tratamentul ? — E isecretul 'meu, nu ţin să-l discut cu nimeni. Un tratament e o chestiune de credinţă, ise ştie. Trebuie !să creadă în el atît bolnavul, icît şi medicul. Orice discuţie, orice comentar, un gest, o privire sînt în stare dacă nu isă-mi zdruncine, cel puţin să-mi vatăme credinţa. — Ai ispus că port o răspundere grea. Pot isă-ţi fiu de vreun folos ? Privirile lui Barbu zîmbiră de după ochelari. — Numai dacă mi-ai face rost de un caz acut de poliomielită. Tonul ilui punea capăt discuţiei. Silion nu -se dădu bătut: — Să 'sperăm atunci întrno mică epidemie ? — Căile Domnului islînt nenumărate... — Cum rămîne cu ştiinţa, doctore ? — Să afle care ,sînt căile iDomnului şi isă ne îndrume pe ele. Asta e tot, şi e enorm de mult. O reţetă nu e decît o adresă, zîimjbi idoctoruil, gînditor. — Zi mai bine căile naturii, îl isîjaîi Lucu. — Zinle cum vrei, concedă Barbu şi treoînd pragul se opri idin nou. Am ajuns, continuă el, la o concepţie unitară a patologiei integrale. Există o isingură boală pe îl'ume, una şi aceeaşi, (sub imiile ei de aspecte. Auto-intoxicaţia ! Ea şi numai ea, aceentuă doctorul, restul nu e deaît un carnaval, 'sau dacă preferi o comparaţie muzicală, variaţiuni pe aceeaşi temă. Microbul, şi prin 71 Urmare diagnosticul, nu exprimă decît alegerea pe care o iface organismul autointoxicat, în vederea unei crize liberatoare. Remediul, deci, trebuie isă fie un auxiliar •al acestei crize. Doctorul nu e, în ultimă analiză, decît un soi de mamoş al 'frământărilor: organismului autointoxicat. Ultimele cuvinte le scanda elă,tinîndu-şi ameninţător arătătorul în aer. Apoi ou acelaşi arătător ţintui fruntea lui Silion, ica şi cum ar fi vrut să facă loc cuvintelor sale isipre creierul acestuia. Şi se apropie de divanul pe care zăcea Laura. După oîteva clipe ea deschise ochii, îşi aminti şi surise. — Mi se pare că pot isă plec, anunţă Barbu. în acelaşi timp Laura tresări violent, genunchii i se îndoiră uşor. Reflexele se trezesc. Ameliorarea se menţine. Cu unghiile lui tari şi aduse doctorul o zgîriase la tălpi şi zîmbea uşurat. Acum vă las. Singuri. •— Ce rău îmi pare, Lue. Credeam ică am să-ţi pot face o surpriză. L-am chemat pe Barbu fără să-ţi spun, m-am înţeles cu el isă nu afli nimic pînă mă fac, poate, niţel mai bine. N-u de tot. Numai niţel, să pot veni o singură dată să te văd la tine acasă. Să stau numai un ceas. Pe urmă să mă duc înapoi, aci, şi, dacă trebuie, să zac din nou. Văd însă că n-am să pot. Şi ştii totul. Să nu fii supărat pe mine că ţi-am ascuns ceva ! Aplecat ica de atîtea ori peste patul ei de suferinţă, Silion se străduia să o liniştească. Nu găsea însă cuvîn-tul şi mîngîierea care să-i redea speranţa* în zadar o încredinţa că a văzut-o în răstimpul a oîtorva clipe mergînd ca un om sănătos, clipele acelea aduceau dovada că vindecarea e cu putinţă, Laura ităgăduia îndărătnic, şi ceea ce părea că o chinuie mai aprig era că 72 în toată scena din fundul grădinii fusese ridicolă şl demnă de compătimire. — E penibil, e de nesuferit. Inspir milă, stîrnesc ilaritate. -Dar isînteţi prea buni cu mine .să mi-o ispuneţi. Poate că Silion ar fi găsit ceva s^o mîngîie, dacă n-ar fi fost atît de obosit. Acum icînd ştia că Laura nu se va îmbolnăvi mai rău pe urma (Spaimei din grădină, nu mai găsea puteri să lupte cu noaptea care-1 pătrundea de pretutindeni.^ Simţea un gol negru isub frunte, mintea i se oprea 'ca o .roată peste un iaz secătuit, ochii deschişi cu de-a sila nu mai vedeau. Icoane fantastice îşi gînduri fără şir se împleteau cu realitatea de care ise agăţa cu o sforţare deznădăjduită a voinţei şi a simţurilor. — Mi-e somn, exclamă el răzbit, nu vrei să ne odihnim niţel împreună ? Laura crezu că îi vorbeşte ca unui bolnav care a trecut printr-o ispaimă, că o minte. — Dar mie nu mi-i isornn de iloc, nu isînt obosită. Nu mă înţelegi, Luc, gîndurile astea nu-mi vin din întâmplarea de azi, nici nu isînt de ieri, de alaltăieri. — Numai un «sfert de oră, continuă Silion, care simţea că gîndul i-alunecă în imagini halucinante, şi graiul i ise împleticeşte. N-am închis .ochii toată noaptea, am studiat un dosar, nu te pot urmări, să tăcem cîteva minute. iCa şi cum l-ar fi ghicit şi şi-ar fi propus isăd chinuie, Laura îl întrebă : — Ai vreun proces ? Şi mie nu-mi spui ? Din prăpastia în care se prăbuşea şi .revenea mereu la suprafaţă, ca un înotător istovit, el rosti întretăiat : — La Juraţi : o femeie... Ana... adică Ada... a ucis... pe amant... Ada Fulga... 73 — Aiurezi ? * întrebarea îl smulse întunerecului, se trezi, şi-aduse aminte ice-a spus, tsurtîise prosteşte : — Nu aiurez. Nu iştii cine e Ada Fulga ? Am să-ţi povestesc mai tiîrziu... să idormim niţel. O mai auzi pe Laura întrebîndu-1, cu cea mai argintie dintre melodiile ei : — Răimîi ou mine azi, Luic ? Toată dimineaţa ? Şi înţelese că fericirea e uneori idoar un tremur muzical ide cuvinte risipite im auz. — Rămîn pînă-n prînz... roată seara... toată noaptea. Braţele Laurei îl încercuiră. ŞLaminteşte ică ;s-a mai trezit între timp. Somn greu din icare se deşteptau pentru ,a luneca împreună pînă în .marginea morţii. Şi adormeau din nou. I se părea lui Silion că Laura îl veghea. Cîteodată i :se făcea o lumină orbitoare în icap, îndărătul ochilor, o caracatiţă de fsoînteieri i ise ilegăna înăuntrul craniului său mărit în proporţii uriaşe, ca o ocnă : e candelabrul lui Scafa, îl recunoştea (suiîzînd în vis şi lumina (stăruia, îi lua vederile. S-au ridicat pentru dejunul în doi. Apoi somnul s-a reîntors, l-a pîindit numai pe el, a aruncat din nou asu-pră-i zăbranicul lui negru, ca pe o plasă. Ce minunată e frumuseţea Laurei şi ce adînc îi e sărutul. Cade, fără zguduiri, cade la infinit, ise trezeşte cu ea în braţe, pe un ţărm efemer, necunoscut. Şi-aminteşte de o taină care e numai a lui, nu trebuie împărtăşită nimănui, mai ales Laurei : parcă i-a făgăduit cîndva să nu-i spună nimic, (să nu-i facă rău. Se trezeşte din greu, i-e teamă să nu ise trădeze. Să nu mai vorbească. Nu cumva să vorbească în somn. Cineva îi pune întrebări şi el fără voia lui răspunde, dar răspunsurile nu se potrivesc, prea sînt închipuite ca isă fie crezute, îşi dă seama de asta după uimirea Laurei pe care nu o vede, dar o isimte. Să nu ise trădeze, isă doarmă. în isomn nu-1 mâi urmăreşte nimeni, e numai (linişte, nu se aude nici un să stau cu itine toată noaptea... Nu se poate, mă cheamă... E clienta mea. Ana... Adică Ada Fulga... Am să-ţi povestesc altă dată... Un caz complicat. Esă vorbească aşa. Şi a crezut în vorbele sale. I-a şi plăcut să încerce puterea cuvîn-tului şi a imaginaţiei sale pe o temă atît de folosită şi 1 Calmează^ţi puţin pasiunea ta febrilă, amanta mea. 9a să-şi dea seama de exaltarea care îi cuprindea pe amîndoi, dar nu totdeauna putea fi la înălţime. I-era cu neputinţă să nu repete mereu aceleaşi lucruri, ori-cît de numeroase i-ar fi fost variaţiunile. în zadar îşi constrîngea mintea să mai născocească ceva, în zadar apela în memoria lui la poeţii dragostei, de la sanscriţi pînă la contemporani, trecînd prin toate şcolile, nu mai găsea nimic neexplorat. Şi atunci se vedea nevoit să recurgă la veşnicul gungurit care în clipele de oboseală îl făcea să se asemene cu o doică aplecată peste leagăn. în acea seară nici o diversiune n-a mai fost cu putinţă. Nici ziarul, nici cartea, nici radioul, nici controversa. Şi Silion trebui să se culce ca o cîntăreaţă întreţinută care plăteşte în felul ei o datorie de recunoştinţă sau de caritate. Capitolul 18 Silion se închidea în hotărîrea lui de acceptare resemnată, i se părea că îşi ucide sufletul o dată cu dragostea. Pentru că în ziua de neocolit în care, cu ştiinţa şi învoirea lui, Ana va fi a lui Arghir, atunci i se va veşteji sufletul. ,Din ziua aceea, în care Ana se va fi prostituat cu binecuvîntarea lui, el se va simţi un alt om, mult mai puţin decît a fost, cel din urmă~ dintre oameni. Va fi mai rău decît un mort între vii şi poate că Laura, lîngă care se va refugia ca în dimineaţa de după logodnă, are să-i simtă putreziciunea. într-o după-amiază dintre cele din urmă, Ana i-a spus : — Ştii că nu se mai poate tărăgăna, trebuie să plec la noi acasă la Ulmeni să-mi văd pe ai mei şi să-mi aduc actele necesare. Vroia să vină cu mine (el, Arghir, dar Ana îi rostea numele cît mai puţin cu putinţă). Mi-a fost foarte greu să-l conving să mă lase să plec singură. Am invocat sănătatea mamei şi a sorei mele. In zadar. A trebuit să-i spun, Ana ezită, să-i spun că trebuie să le pun în faţa faptului împlinit, că altfel 98 ii-âr consimţi iarăşi la o căsătorie cu un om mult -mai în vîrstă decît mine. Săracu ! Ai să mă însoţeşti. Nu vreau să ştiu nimic. Vom fi două zile singuri. Nu ne vom vedea mult, îţi dai seama cum e în provincie. Dar te ştiu al meu, în oraşul meu, la mine acasă. Şi mai ales departe, ai să fii departe de Laura. Aş vrea să n-o mai vezi pînă la despărţirea noastră. Măcar atît. Ah, o urăsc. După-amiezele, Ana găsea mijlocul să se mai repeadă pînă la el, într-un suflet. Nu zăbovea. Nu era totdeauna, drăgăstoasă. I-a spus, nu o singură dată : — Te chinuiesc, îmi dau bine seama. Ai clipe în care eşti sătul de mine. Trebuie să-ţi faci timp să te mai duci şi pe la Laura, să o mai minţi, să o linişteşti cu prezenţa. Aştepţi să vie noaptea, să fii liber, să fii cu ea. Noaptea nu te mai pot găsi. îţi continui viaţa ta de sacrificiu şi de infamie. Uneori mă întreb care din noi e mai laş şi mai infam. Ah, dacă te-aş urî destul, dacă te-aş urî fără întrerupere, ţi-aş dori să fii numai o clipă în pielea mea. într-o tresărire de energie Silion crezu că a găsit ideea salvatoare, compromisul ingenios care va face tuturora viaţa cu putinţă. — Ce-ar fi să mă mut eu în locul lui Jean Baudat ? Logodnicul tău mă cunoaşte prea puţin. Ne vom face străini unul de altul. Vom fi mereu aproape, vom găsi mult mai lesne mijlocul să ne vedem. Dă-1 afară pe maimuţoi şi totul se aranjează. Ana nu-i răspunse numaidecît. — Mă dezguşti, îi zise. Silion o privi ca un cîine bătut. în sfîrşit, Ana îi dădu de ştire : — Fii (gata. Mîine dimineaţă plecăm. Spune-i Laurei că' ai un proces piramidal în provincie. Du-te la gară 99 foarte devreme şi ascunde-te în tren. Să nu te arăţi, va fi şi el în gară. Pleacă şi el, dar înspre Moldova. A primit o telegramă că mama sa a murit. închi-puie-ţi, la vîrsta lui mai avea mamă. * Urmînd îndreptările Anei, o luă pe jos spre unicul hotel al tîrguşorului. Un amestec de casă romînească şi de vilă elveţiană cu storuri de lemn şi grinzi castanii aparente, cu un foarte larg pridvor, o clădire hibridă care îl surprinse totuşi plăcut. I se dădu o cameră la etaj, cu ferestrele deschise spre munţii tălăzuiţi, spre depărtări nostalgice. Spaţiul însorit se întuneca în fund, într-un albastru păgîn. încăperea era potopită de soare tînăr, metalic şi uşor, de începuturi de lume. Mobilierul fusese refăcut în întregime şi de curînd, dulapul, patul şi masa de brad ars miroseau a proaspăt, iar marginile cuverturii şi . perdelele de creton înflorat şerpuiau în cute neofilite. Cu am gest maşinal de călător obişnuit, Silion dezveli patul. înfăţişarea imaculată a aşternutului îi alungă cele din urmă nelinişti, poftindu-1, după oboseala călătoriei, la un repaos virginal şi neîntîrziat. O chiuvetă de faianţă şi nichel şi rufăria de zăpadă a patului se armonizau într-un alb imaculat. Silion întoarse robinetul. Şipotul umplu încăperea cu freamătul lui de izvor, care i se păru atît de răcoros după funinginea şi praful trenului. îşi aminti că e ora prînzului. Văzuse, alături de intrare, prin geamul larg, restaurantul rustic, care-şi aştepta muşterii absenţi, cu feţele de masă vărgate şi de culori crude, totul de o înfăţişare sumară şi curată. Nu vroia să renunţe la liniştea şi armonia care1! des- 100 părţeau şi de timp, şi de lume, şi de locul în care se găsea, şi de Ana Ulmu, cu care venise. Se tolăni cu capul în perne, cu ochii deschişi la priveliştea imensă şi luminoasă din cadrul ferestrelor. O adiere primăvăratecă de flori şi de răşină tremura la răstimpuri în perdele. Hotare infinite şi vagi se interpuneau cu un miraj fără contururi între el şi întreaga lui viaţă şi i se părea că niciodată nu fusese atît de stăpîn pe el însuşi şi pe destinul său, limpezit de această singurătate între pereţii de curînd văruiţi şi de faţă cu spaţiul scîn-teietor şi sprijinit de piscuri. îi sta în putinţă să pună oricînd capăt farmecului clipei, să cheme în gîndul lui tot ceea ce a vrut să uite, să pogoare pe pămînt, să reînvie chipul Anei Ulmu, să-şi aducă aminte de Laura Feraru. Dar preferă să se piardă în această legănare fără trup, prin care i se risipea întreaga fiinţă, dilatată de la sine prin întretăierile imateriale şi fulgerările străvezii ale oglinzilor amiezei. S-a trezit din somn în plină lumină şi a strigat maşinal : „Intră !“ S-a gîndit că nimeni alt nu putea bate la uşă decît Ana, că Ana va trece peste temerile ei exagerate şi sfidînd opinia provinciei natale a suit pînă la el scările hanului. La invitaţia lui o mînă nevăzută apăsă pe ivărul uşii, în zadar. „Oare cît să fi dormit ?“ se întrebă Lucu, amintindu-şi că la despărţire Ana îi spusese că va trece să-l ia la plimbare pe la orele patru. — Intră, repetă el nerăbdător şi cu intensa şi tainica dorinţă să o vadă pe Ana pătrunzînd în după-amiaza răcoroasă în care el a pogorît, întremat din visu-i extatic, pe pămînt. 101 — E încuiat, îi răspunse un glas străin de femeie, doamna Ulmu vă aşteaptă jos, vă rog să poftiţi imediat. Se îmbrăcă în grabă. O senzaţie de gol în stomac. Era nemîncat din ajun. Ana îl aştepta pe trotuar la distanţă prudentă de intrarea hotelului prin faţa căruia trecătorii se arătau ici şi colo, rari, ca stîlpii de telegraf. Purta un pachet legat cu sfoară — darul pentru maica Varvara, lămuri ea. Lucu i-1 luă din mîini. Văzu şi un mănunchi de luminări puse în poşeta ei de pai împletit. — N-ai fost la masă ? se interesă Ana cu un accent consternat, ştii că la ora asta ;nu se mai găseşte nicăieri nimic : şi avem mai bine de o oră de drum pînă la schit. — Nu mi-e foame, minţi Lucu, şi parcă niciodată o minciună nu-i fusese mai dureroasă, dar la care schit mergem ? — La schitul nostru, răspunse Ana, a fost săpat în piatra muntelui acum mai bine de două sute de ani. Spuse acestea cu o voce importantă şi voit comică, imitînd mimica serioasă şi speriată a unei şcolăriţe care spune ceva pe de rost. Vroia să atingă, fără aere grave, efectul urmărit, să pară că nu a vrut să atragă atenţia lui Silion că îl duce să vadă o ctitorie a strămoşilor ei şi că ea e departe de a se mîndri cu asemenea deşertăciuni. — Schitul din stîncă, adăugă Ana Ulmu, e la doi paşi, adică la vreo cinci kilometri de aici. Nu e o zidire propriu-zisă, ci o simplă scobitură în munte, totul e scobit şi cioplit în piatră, altarul, stranele, stîlpii, catapeteasma.,. Ai să vezi. m Lucu masură/ din ochi distanţa care, în panta suitoare pierzîndu-se de-a lungul străzii principale, îl despărţea de nevăzutul schit. — Ştii să umbli ? îl întrebă Ana. — Ca Sfîntul Petru. — Dacă vrei putem lua o birjă pînă la o troiţă, de-acolo începe urcuşul. în propunerea ei desluşi dispreţul uşor al oamenilor de munte, care-şi închipuie că numai lor li-i dat să ştie să umble. — Să mergem, hotărî Silion. Foamea îi smulgea accente eroice. înaintau de-a lungul unui bulevard larg, tradiţionala promenadă, croit pe dreapta şi pe stînga unei alei de pămînt granulos, străjuită, în chenarul ei de granit, de platani patriarhali şi destinată unor călăreţi ipotetici. Din loc în loc, aleea îmbrăţişa chioşcuri albe de mesteacăn cojit. într-una din aceste construcţii Lucu recunoscu inevitabilul chioşc de muzică al oraşelor de vilegiatură. — Cum îţi place ? îl întrebă Ana. — Mi-aminteşte o mulţime de lucruri... Şi el cînd era copil ascultase, la marginea trotuarului, cuibărit pe o bancă dintre brazi, orchestra militară. Vîntul legăna globurile albe ale luminii electrice în ritmul valsurilor de Strauss. Mulţimea în culori de vară forfotea pe două rînduri, despletindu-şi şuvoaiele potrivnice de-a lungul promenadei. Din cînd în cînd cîte o birjă spărgea, cu semnale stridente de clopot, carnavalul paşnic şi fără măşti care se întrunea în fiece seară, treptat, ca o conspiraţie a unui cult secret, fără parole şi fără catacombe. Micul Lucu se înfrupta şi el din acea atmosferă de fericire -colectivă, o ieftină fericire burgheză, de repaos între două sezoane, un 103 roi de vieţi printre talazurile moi ale întunericului albastru, lîncezit de orchestre. Unde, în care orăşel din Carpaţi, cum e şi acesta, s-au petrecut toate — şi cît a trecut de cînd doamna Silion-mama lua premiile de frumuseţe ale sezonului şi era proclamată regina tuturor balurilor, spre inutila încîntare a soţului ei fericit ? Vilele printre care acum, în exaltarea solară, trecea dimpreună cu Ana semănau icu toate vilele de odinioară, ca şi bulevardul fără trecători ; ca şi ocolul tăcut al munţilor pe treptele lor de smarald. Poate că a fost chiar pe aci. Orăşelul Anei îi -dădea sentimentul de deja vu. îi era sete. Cu fusta ei simplă, cu un tricou vărgat alb cu albastru părea o şcolăriţă în vacanţă, tot farmecul ei ciudat şi misterul i se risipise, Lucu nu i-ar fi dat mai mult de optsprezece ani. Intrară într-una din multele cofetării ale căror mese rotunde se încingeau pe trotuar la soare. în interiorul de umbră, pe rafturi de foiţă, putinici de brad şi borcane etichetate ofereau zadarnic recoltele de şerbet de smeură şi de dulceaţă de vişine ale anilor trecuţi. — Apa noastră e minunată, se lăudă Ana. Era grăbită să o pornească numaidecît. Dar Lucu îşi astîmpără foamea cu un pahar înalt de şerbet de smeură în care chelneriţa îndesase zăpada multicoloră, lucioasă şi aburită a mai multor feluri de îngheţată, aşa cum i se ceruse. Suiau acum pantele în serpentină de dincolo de barieră. De o adiere uşoară se îmblînzise pojarul văzduhului şi stîncile toride. Ana se opri pe o înălţime. Vedeau în vale oraşul încercuit de munţi, culcat ca un balaur cu solzi roşiatici şi verzi, de ardezie şi de metal şi cucuiat de clopotniţe rare. — Uite acolo între brazi, acoperişul acela, e casa noastră, îi zise Ana, totdeauna m-am oprit aci să o 104 privesc. Chipui ei palid se aprinsese de o însufleţire curată. Coana Tanţi trebuie să fie în grădină acum, urmă ea : taie trandafirii şi se gîndeşte la noi... e necăjită că mă ştie cu tine la drum : cu tine ! Şi-l învălui în privirea ei de bucurie că şi-a primit iubitul pe locurile copilăriei ei. Ana plimba priviri de fericire şi de posesiune eternă, ca un latifundiar beat de sentimentul de proprietate. Porniră din nou. — Şi de ce să fie necăjită cînd te ştie cu mine ? se interesă Lucu. Ana îl privi surprinsă. — Nu poţi îndura gîndul că poate fi pe lume o femeie care să-ţi reziste. Fie chiar o femeie vîrstnică şi retrasă cum e mama. Rîseră amîndoi. — Cine ştie ce i-ai spus de mine ! — Nu te-am poetizat de loc. Cu toate că e din alte vremuri, mama înţelege totul, nu se scandalizează de nimic, dar judecă fără cruţare. îmi pare rău : nici nu vrea să te vadă, spune că te cunoaşte îndeajuns ca să renunţe la curiozitatea de a sta de vorbă cu tine. — Coana Tanţi, cum îi spui tu, trebuie să aibe o vastă experienţă de viaţă. — A fost o cucoană mare şi o mare cochetă. Dar a iubit un singur om : pe tata. — Aşa cred toate fiicele din lume despre mamele lor. E felul lor de a-şi răscumpăra propriile păcate : eu sînt o păcătoasă, în schimb mama a fost o sfîntă. — Tata o făcea să sufere, era un tip misterios şi fluş-turatec, cam în felul tău, care mai eşti pe deasupra şi cinic. Chiar coana Tanţi mi-a confirmat această asemănare şi mi-a spus că tu vei fi nenorocirea mea. — Aşa cum coana Tanţi a fost nenorocirea soţului domniei-sale. Ce meserie avea tatăl tău ? 105 — Colonel. A murit de un accident la manevre, comanda regimentul de aci din garnizoană. Eu nu l-am cunoscut. Era un bărbat foarte frumos şi coana Tanţi, care-1 bănuia, îl urmărea ipas cu pas. — Avea timp, constată Silion : tu n-ai răgazul să mă urmăreşti. — Nu te culca pe urechea aia... Şi eu n-aş putea să fac ceea ce făcea mama. într-o zi, cînd tata întîr-ziase de la masă, s-a urcat într-o trăsură şi s-a dus să-l caute la patru kilometri de oraş, la Dumbravă. L-a găsit la restaurantul de acolo, liniştit şi singur la o masă, în faţa unui aperitiv. Cînd a văzut-o, căpitanul Ulmu s-a înfuriat, a plătit birjarul şi l-a gonit, iar el s-a dus. Mama a fost nevoită să se întoarcă singură pe jos, aşa cum era : încorsetată ca pe atunci, cu turnură şi brasiere de volănaşe, cu umbreluţă de soare şi tocurile înalte ; înalte, pe drumul de bolovani, care suie la oraş. Parcă o văd. Ana rîdea cu multă poftă de păţania coanei Tanţi, umilită şi furioasă, pe drumul de întoarcere pe care-şi scîlcia pantofii, căutîndu-şi echilibrul, în arşiţă, cu parasolul. Ajunseră pe un fel de nod uriaş, printre care potecile se întretăiau adîncite ca tranşeele, şi de unde se zăreau locuinţe risipite ca nişte zaruri de var la oarecare distanţă de cupola unei stînci despărţite de grupul de case printr-o cărare lăturalnică. Brazi rari întunecau pe alocuri peisajul străveziu. — Mă aştepţi acolo, îi preîntîmpină Ana întrebarea. Mă duc cu pachetul la mătuşa Varvara, numai cîteva minute. Sprintenă, se depărtă pe un urcuş de granit. Şoldurile ei zvelte jucau în fusta strimtă de in. Se opri şi se întoarse în drum să-i strige : Să nu 106 intri în schit pînă nu viu şi eu. Şi îl ameninţa cu degetul. în faţa peretelui de granit în care se încadra poarta de stejar ferecat a schitului, Lucu fu ispitit să treacă peste consemnul sever al Anei. O luă pe un urcuş lunecos şi scurt ca un crîmpei de paloş şi poposi pe o platformă ovală şi acoperită de muşchi. Neaşteptata lui sosire trezi un sfîrîit de guşteri puşi pe fugă prin iarba deasă şi aspră. Se afla chiar pe cupola schitului săpat în bolovanul rotund pe care el se odihnea ca o furnică pe un ou de vultur. într-o tăcere solemnă, soarele se lăsa spre apus. Si-lion tresări dintr-o scurtă visare în care auzise paşii Anei apropiindu-se pe drumul sonor şi dur, apoi, pornind de jos, glasul oprit sub el, răstit şi plin de nerăbdare. — Hai ! vino jos, repede, repede, e tocmai momentul. O bătaie din palme, cu ecoul ei repercutat de stînci, accentuă acest apel a cărui nerăbdare Lucu nu şi-o putea tălmăci. Poarta ferecată a schitului era dată de perete, un perete masiv de cetăţuie ciclopică. Ana se aşeză în prag. îi tăia intrarea. — Te-am adus într-un loc sfînt şi prielnic mie, îi zise, cu un surîs plin de înţelesuri şi cu un glas misterios. Bagă de seamă, urmă eă pe acelaşi ton ciudat, cine mă minte aici îşi pierde norocul. — N-am ce pierde, nu l-am avut niciodată. — Dar s-ar putea să-ţi meargă şi mai rău decît înainte. — Ce trebuie să fac ? întrebă Lucu, imitînd-o. Ana ridică un deget sentenţios şi ironic : — Ai şti prea bine ce ai de făcut, dar n-ai curajul să-ţi pui singur întrebarea : intră fi te vei lumina poate. Lucu făcu un pas. Se opri orbit de torentul de foc care cădea pieziş înlăuntru prin singurele două ferestre cioplite dreptunghiular sus în dreapta altarului. O atmosferă de pivniţă rece îi umplu respiraţia. Cînd se obişnui cu revărsarea incendiară din ferestre şi cu penumbrele dese din unghere, Lucu desluşi interiorul unei capele de cremene boltită, în care, aşa cum îi spunea Ana, stranele, catapeteasma şi sfeşnicele grele şi nemişcate, totul era săpat şi cioplit în piatră. Ana înfipse cîteva luminări în sfeşnice şi le aprinse, închi-nîndu-se cu evlavie de fiecare dată. încăperea înaltă, fusese, pesemne, o simplă grotă, pe care dalta şi tîrnă-copul o amplificase pînă la dimensiunile unui schit, de forma hexagonală a locaşurilor de rugăciune. Formele şi conturul icoanelor erau cioplite şi zugrăvite în culori mate, înnegrite de timp, dar îmbibate adînc în grăunţele stîncii. La flacăra şovăitoare a luminărilor, Lucu zări o icoană de ctitori : ca o cunoştinţă veche, străbunica doamnei Ulmu, aceeaşi din copia picturii în ulei din apartamentul Anei, îi surîdea veşted din firida seculară. Ana Ulmu îi urmărea mişcările şi părea că scrutează chipul lui Lucu, efectul descoperirilor lui. Ana continuă să sădească în tăcere luminări prin sfeşnice şi năsălii, însoţindu-şi fiecare închinare cu aceeaşi reverenţă deprinsă pe vremuri la călugăriţe. Lucu cercetă cu atenţie pereţii pictaţi, din care emana răcoarea muntelui. Icoana cea mare a ctitoriţei îl atrăgea prin asemănarea ei în trăsături cu Ana Ulmu. — E Sfînta Ana, patroana schitului şi din două în două generaţii a femeilor din neamul nostru, îi spuse Ana Ulmu. — Eşti mai frumoasă, răspunse Lucu. Ar fi vrut-o şţrţpşă de §1, măcar o clipă. Cît suiseră pînă aci, nici 108 nu-i dăduse mina pe furiş. Terorizată de ochii nevăzuţi ai orăşelului natal, Ana îl ţinea cu stricteţe la o distanţă de protocol. — Bagă de seamă, îi spunea ea, nu mă compromite. Iar acum, în acest adăpost inexpugnabil, privirile ei severe îi impuneau respectul datorit locului. între timp, cele două fulgere încremenite ale asfinţitului revărsat în capelă se abătură imperceptibil din înclinarea lor, şi snopii de lumină se răsfrînseră cu dinadinsul pe chipul întunecat al Sfintei Ana. întreaga încăpere fu cotropită de flacăra orbitoare şi rece în care luminările păliră uimite. O linişte de glorie şi de reculegere pluti între pereţii aspri din oasele muntelui. Ana păruse a fi aşteptat această clipă. Lucu îi simţi degetele reci încleştate pe mîna lui, cu înfrigurare. îl privi cu ochi măriţi şi întunecaţi. — Vino ! îl trase cu un pas mai lîngă icoană, sub privirile sfintei, de un albastru uitat. Mişcările Anei trădau o premeditare ciudată, un neastîmpăr. Un surîs rătăcit îi flutura pe buze. — Roagă-te Sfintei Ana, îi zise, roagă-te să bine-cuvînteze dragostea noastră. Roagă-te în gînd, îl sfătui ea. Păstrară o clipă de tăcere în faţa icoanei. Lipită de braţul lui, Lucu o simţi pe Ana vibrînd de o intensitate lăuntrică. Imperioasă, înfiorată, şoapta ei se ridică din nou. Jură, îi zise, jură că mă iubeşti : Ridică mîna şi jură că mă iubeşti numai pe mine. Cu toată solemnitatea accentului, scena se desfăşură simplu, fără gesturi. Lucu Silion şovăia. îşi amintise de Laura Feraru. Era, ca şi cum ar fi uitat-o de mult. Acum se ivise din nou între ei. — De ce nu juri ? 109 Lucu ridică mîna încet. Trebuia să jure. Poate că n-ar fi minţit jurînd dragoste numai Anei. Exaltarea momentului acestuia singuratec era, la urma urmei, numai al ei. Ana se strînse de el, cutremurată. — Uite, strigă ea gîtuită de emoţie, şi mîna stîngă, cu arătătorul întins, vru să săgeteze înainte. Dar mişcarea i se lenevi, legănată, neputincioasă. Uite... Lucu îi urmări gestul şi privirile halucinate. Nu vezi ? întrebarea ei era o şoaptă pierdută, uite, plînge ! — Cine plînge ? întrebă Lucu nedumerit şi simţin-du-i, prin veşminte, bătăile inimii, o adăposti în braţe, ca pe un copil. în aceeaşi clipă văzu şi înţelese. De uimire îşi desfăcu îmbrăţişarea şi rămase aţintit la icoană. Un fior îl străbătu. Era vădit că ochii albaştri ai Sfintei Ana se umeziseră, şi acum, sub privirile lui înmărmurite, se umpleau de lacrimi, străluceau tot mai tare în bătaia razelor, se prelingeau în tăcere pe obrajii galbeni de piatră. Nemişcată în veşnicia ei, Sfînta Ana plîngea. Lucu întinse mîna să pipăie în izvorul lor de granit acele mărgele de apă, dar Ana i se încleşta de braţ. — Nu te atinge de ea, îi porunci ea, sugrumată de plîns şi spaimă, e păcat. Şi adăugă într-un hohot : e semn rău... o să mi se întîmple o nenorocire. . — Nu e nimic, o îndemnă Lucu, linişteşte-te, şi ca să o smulgă din vraja locului o împinse încet spre ieşire, să mergem, îi zise. Cu părere de rău Ana se lăsă în voia lui. Cu paşii rari şi înfrînţi, cu spinarea încovoiată, se mai întoarse o dată din prag, ca în vis, şi privi înapoi cu frică, dar cu setea de a mai vedea o dată. Lucu se uită şi el. Sfînta nu mai plîngea. Ochii ei de cremene arătau seci, de un albastru mineral, sub poleiala lichidă a asfinţitului. Afară, Ana se lăsă pe un bloc de piatră şi îşi ascunse faţa în palme. Tremura. Lucu, lîngă ea, o cuprinse cu braţele peste umăr, încurcat şi neîndemînatec. — Ana, o mîngîie el, fii cuminte... nu trebuie... nu s-a întîmplat nimic extraordinar... nu trebuie... Cu un gest pierdut, Ana spulberă tot ce ar fi putut să mai urmeze. — Lasă ! glasul sleit cerea cruţare. Lucu înţelese că Ana refuza nu atît consolările, cît mai ales tălmăcirile cuminţi ale întîmplării. Ana tăcu îndelung. Uitase de Lucu. Se însera. într-un tîrziu se îndreptară spre orăşelul înflăcărat. Pe drum, văzînd-o mai liniştită, Lucu găsi nimerit să încerce a-i explica fenomenul. Ana îl asculta cum se ascultă lucruri ştiute, cu o cuviincioasă şi plictisită răbdare. — Merci, merci, îl întrerupse ea, dar cum ai să mă faci să înţeleg de ce un fenomen atît de natural, o minune atît de simplă se întîmplă tocmai într-un anume moment şi nu într-altul ? O privi întrebător. — Adică tocmai cînd se întîmpla ceva deosebit de solemn. — Anume ce ? — Cununia noastră ! izbucni Ana, şi glasul îi tremură, solemn, iar ochii i se înecară în lacrimi. Lucu se opri, uimit. Erau singuri în amurg şi în tăcerea munţilor. Ana îl apucă de umeri şi îl zgudui : — A fost nunta noastră, asta, îi spuse, cu un accent deznădăjduit, triumfal şi sălbatec, nunta noastră fără nuni şi fără martori. Eşti mirele meu, urmă ea, glasul i se înălţă din nou, sul, ca un vîjîit de vînt, noaptea care vine e noaptea nunţii, e adevărata noastră noapte : eşti mirele meu în faţa lui Dumnezeu şi a Sfintei Ana. 111 Tremura. Lucu o strînse la piept ca într-un adăpost în care ar fi ferit-o de propriile ei gînduri. Ana se desprinse uşor şi îl privi în faţă cu spaimă : — Ai să vezi, Luc, că tot se va întîmpla o nenorocire, fiindcă sacrilegiul se pedepseşte, iubitul, meu,' pentru că eu voi săvîrşi o nelegiuire cînd mă voi duce la altar cu acel om, după cele întîmplate azi. De două ori a mai plîns Sfînta Ana şi de două ori s-a întîmplat moarte de om : cînd mi-am pierdut soţul şi mai de mult, cînd a murit tata. Şi ai să vezi acum, încheie ea îndărătnică şi întunecată. Numai să mi se întîmple numai mie, atîta cer, numai şi numai mie. îl privi cu dragoste, ca pe un copil. Numai mie, iubitule: îmi iau asupră-mi tot păcatul. Păru mai liniştită. Se rezemă de braţul lui. Se mai opri o dată : — Ştii de ce a plîns Sfînta Ana ? Mă prind că n-ai să ghiceşti ! rîse, şi ochii îi ’ sticleau ciudat. Pentru că ăi minţit! Adineauri, în faţa ei, ai minţit. Biciuit, Lucu protestă : — Nu-i adevărat! Pe tăcerea asta a munţilor, îţi jur că nu e adevărat. Dar sprîncenele admirabil încruntate ale Anei şi privirile ei atît de hotărîte în sumbra lor tristeţe îi arătară că orice tăgadă e de prisos. — Lasă tăcerea munţilor, Luc. E soarta mea : să mă mulţumesc cu ce poţi tu să dai... tu, mirele meu iubit. Se opri cu ochii ţintă la el, plini de o lumină neagră, şi repetă cu glas solemn, pătruns de adevăr şi de patimă : Bărbatul meu, în faţa sfintei lui Dumnezeu. „Iată femeile, gîndi Silion, care încerca să-şi ţie cumpătul. Are un logodnic la Bucureşti, cu care se va mărita, după legile oamenilor. Ceea ce nu o împiedică să se mărite, prealabil, după rituri mistice, în faţa Sfintei 112 Ana cu mine. Mă crede mincinos, dar mă pune să jur la icoane şi se pregăteşte să jure în faţa altarului credinţă lui Arghir." * Ar fi fost inspitit să discute cu Ana toate aceste contradicţii, dar a doua zi plecau la Bucureşti şi nu vroia să strice noaptea făgăduită lui, mirelui secret, cu aceste amănunte lucide, realiste. Capitolul 19 La întoarcere îşi lăsară valizele în gară şi luară un taxi. ' Drumul fusese searbăd şi posomorit. O întoarcere fără sfîrşit la viaţa de toate zilele, după o rătăcire voioasă prin soare şi stînci, după noaptea înalt luminată, a nunţii lor. în vecii vecilor n-are să uite Lucu şoapta de friguri de dragoste a Anei, şoptită în întu-nerecul înflăcărat: — în noaptea asta uit tot ce a fost şi tot ce va fi... Eu mă nasc şi mor în noaptea asta... De ce nu putem muri împreună ? Şi totuşi acum se întorceau. Se ţineau de mînă, tăcuţi, în taxi. O singură dată, Ana rupse tăcerea : — Parcă venim de la cimitir ! Lui Lucu, dimpotrivă, i se părea că e avocatul care, în trăsura unei temniţe, îşi însoţeşte clientul la potoul de execuţie. Nici un cuvînt. La un colţ de stradă opriră şi o luară pe jos spre locuinţa doamnei Ulmu. Nu trebuia să poposească amîndoi în taxi la poarta casei. Fără glas nxerseră unul lîngă altul parcă rostind cîte U4 o rugăciune în gînd. Iar Lucu luă acum locul duhovnicului care-1 duce pe osîndit pînă la locul supliciului. Se întunecase uşor cînd cotiră pe strada doamnei Ulmu. — Rămîi cu bine, Luc. Trebuie să ne despărţim. — Te urmez la trei paşi, se împotrivi Lucu, să nu piardă nici o clipă din puţinele cîte le mai puteau trăi împreună. Ana i-o luă înainte. Pasul ei sprinten, portul ei uşor şi mîndru nu se potriveau cu întunecarea din suflet, înaintau unul după altul, ca doi străini. în dreptul porţii de fier, ştiute, o umbră masivă şi înaltă se desprinse. — Mă aşteptai ? întrebă Ana. — Ce surpriză ! răspunse Arghir. Nu credeam că vii în seara asta. Altfel, veneam la gară. Un glas mîngîios de tenor răguşit. Trecînd pe lîngă Arghir, Lucu văzu că e palid şi tras la faţă şi poartă o cravată de doliu. îi simţi privirea, ca păcura, care îl scruta, care desigur îl recunoştea. Un talaz de vrăjmăşie îi sui spre inimă. Fără îndoială că amîndoi au simţit în acea clipă la fel. I se păru lui Silion că privirea lui Arghir ar fi vrut să-l ţie în loc, să-l descifreze. Şi, ca şi cum, ar fi apărat-o pe Ana de uneltirile acelui necunoscut care părea că o urmăreşte, îi petrecu o mînă imensă pe după umeri şi o îndreptă spre casă, învăluind-o cu înălţimea lui mătăhăloasă şi impertinentă, ca un stăpîn care-şi ia în primire ceea ce îi aparţine. Lucu îşi văzu de drum. Cînd ajunse acasă, o găsi pe doamna Silion. Se feri să-i arate cît de mult îl încurca sosirea ei neaşteptată. „Unde se va întîlni cu *Ana ?“ Se aflau la ultimele lor întîlniri, tragice întîlniri care nu în- 115 găduîau un adăpost întîmplător. Înoate că le-a fost dat să se despartă în acest fel, fără îmbrăţişări sfî-şietoare. Se duse în iatacul ei să-i sărute mîna şi o dojeni că nu se culcase pînă la ora aceea. — Te-am aşteptat, zîmbi Aretie, ştiam că te întorci. Îşi urară noapte bună. Telefonul rămase în hol. Să-i lase să sune dacă o suna în timpul nopţii. (îşi aduse aminte de Laura.) — Pentru nimeni pe lume nu vreau să-mi stric somnul, mamă. Sînt foarte obosit. Pentru nimeni, orice s-ar întîmpla. Să sune pînă o răguşi. Noapte bună. Aretie se uită lung în urma lui şi oftă. „Aşa a fost Luc totdeauna, gîndi ea. Urmărit, hăituit de iubire. Ca şi tatăl lui.“ Doamna Silion nu-şi putu stăpîni o schimă de dezgust. începu să se dezbrace încet, adîncită în gînduri. * Telefonul zbîrnîi prelung, făcînd-o să tresară. îl lăsă să sune pînă osteni. Dar după cîteva clipe, se porni iar să zbîrnîie, îndărătnic. Doamna Silion se temu că zgomotul îl va trezi pe Lucu şi se duse să ridice receptorul. O voce de femeie care se înălţă agresiv, îmbufnată, cînd auzi glasul doamjnei Silion : — Vreau să vorbesc cu Lucu. Cine eşti dumneata ? Doamna Silion îşi declină identitatea cu răbdarea şi bună-cuviinţa pe care le deprinsese la călugăriţe. Necunoscuta stărui să-l cheme pe Lucu, însă Aretie se arătă neînduplecată. Atunci femeia ameninţă că va veni acolo, că e vorba de viaţa ei. Oftînd, Aretie se îndreptă spre dârmitorul lui Lucu. 116 Singur, pe întunerec, Lucu nu adormise încă. îi păru rău că n-a telefonat Laurei că s-a întors. Măcar atît, celeia care veşnic îl aşteaptă şi care doarme acum în desăvîrşita ei încredere în el : un bun găsit, rostit din depărtare, să acopere uriaşa minciună a trei zile de absenţă, petrecute cu Ana în munţi. Nu-i mai rămase acum decît să născocească, pentru a i-1 povesti, procesul imaginar pe care l-a pledat în provincie. Poate că în Curierul Judiciar va găsi o temă. Pe mîine, însă. Oboseala îl sorbea ca un mormînt. Cu un suspin înlătură toate aceste griji, ca un copil care se dezbară de temerile de a doua zi. Gîndul că doamna Silion e aci aproape îl umplea de o linişte de mult uitată. Nu, nimic rău nu se va întîmpla. E absurd să creadă că Laura Feraru are să afle odată şi odată, totul. îşi face spaime fără de rost. Căzu în veacuri de somn. — Mamă, de ce m-ai trezit ? în jurul lui, tăcere şi întunerec. Amintirile, luate de apa neagră a somnului, unduiră anevoios la suprafaţă. Dincolo de prag e marda. De ce l-a trezit tocmai ea, pe care o făcuse paznica nopţii lui ? O rugase atît de stăruitor să nu-1 trezească, întîmplă-se orice. întunerecul abolise timpul şi i se părea că nici cînd nu se despărţise de mama lui, de vreme ce îşi îngăduia să-i impute că l-a trezit în ciuda consemnului. Glasul ei. — Iartă-mă, Luc, dar e o femeie care plînge la telefon, a sunat atît de mult, că m-am dus să văd ce e, m-a implorat să te trezesc, spune că e viaţa ei în joc. Sări din pat : să nu i se fi întîmplat ceva Laurei. — Alo. — Cine e femeia care e la tine ? E vocea răguşită şi stranie a Anei. — E mama, se dezvinovăţi el surprins,, de asta m-ai trezit ? 117 Un rînjet de îndoiala : — Fie ! Să mîi fac a te crede. — A sosit aseară, întări Silion. — Luc, reluă Ana pe un ton îngrozit, trebuie să vii numaidecît. — Să vin la tine ? Bine, dar... — Dacă nu vii, n-ai să mă mai vezi niciodată. — Să nu-mi pierd. capul, îşi zise, respirînd adînc. Ascultă, Ano... Dar ea trîntise receptorul. într-un peignoir, doamna Aretie îl privea cu nelinişte şi curiozitate. — Ai auzit, mamă ? Trebuie să mă duc. Mă tem să nu facă vreo prostie. Şi trecu în camera lui, să se îmbrace., — Că rău mai sînt încolţit! suspină el, potrivindu-şi bretelele în silă. Totuşi, nu putea să nu se ducă. Avea şi acum în auz glasul Anei. Era în el o presimţire funestă care-L dăduse un fior de gheaţă. Cu Ana nu era de glumit. Din ce în ce mai mult se încredinţa că nu era de glumit. C a p i t o*l u 1 20 După ce rătăci prin odăile pustii, strigînd-o de cî-teva ori, Lucu o descoperi pe Ana în pernele de mătasa ale unui pat îngust, într-o cameră rotundă pe care o recunoscu numaidecît. Camera, pentru el faimoasă, In care veghease printre molii uscate şi ninsori de naftalină cînd îi trecuse pragul casei îritîi şi întîi. Deci Ana nu-1 minţise cînd i-a spus că şi-a cedat lui Arghir dormitorul ei şi se mutase» aci. Palidă, cu cearcăne adînci şi abătută, Ana părea totuşi plină de ho-tărîre. Nu-i înapoie sărutul. Mirosea puternic a tutun : respiraţia ei, hainele, odaia. Pe măsuţa din apropiere o scrumieră încărcată de mucuri şi cenuşă arăta că petrecuse o noapte de frămîntări şi nesomn. Cu storurile trase, cu lămpile stinse, casa crepusculară părea în doliu. Afară, sub ultimele stele, zorile se sfîşiau cenuşii ca într-o dimineaţă de toamnă. Lucu se simţea stingherit. Pentru întîia oară intra ca un stăpîn aci. Pe scara de onoare. Nici un duşman nu-i disputa cîmpul de luptă. Servitoarea care i-a deschis nu l-a mai salutat cu graba şi tăcerea complice de mai înainte. I-a deschis 119 câ unui om care se întoarce la el acasă. Părea năucă şi speriată. în faţa Anei, care-1 ţintuia cu privirea ei întunecată, Lucu se simţi stînjenit. Se plimba ca un actor care nu ştie ce să facă cu mîinile. Ana se adîncise într-un mutism şi o nesimţire de piatră. O nesimţire aşa cum urmează după marile lovituri ale sorţii, o desprindere de viaţă aşa cum dă o văduvie adevărată. O rochie de casă, de catifea neagră, îi da cuvenita înfăţişare de văduvă inaccesibilă. Dar privirile ei de statuă culcată nu pierdeau nici una din mişcările lui. îl cîntăreau. Lucu e ca un bănuit, ca o victima. Tăcerea ei aştepta ceva din parte-i. înţelegea că trebuie să vorbească şi să spună cuvinte hotărîtoare, cuvinte care leagă. E ceva grav la mijloc. Nu mai e o încheiere, e de-abia un început. — Unde e Arghir ? rupse tăcerea. Un surîs al buzelor închise, un surîs pieziş, plin de subînţelesuri, îi răspunse : — Unde vrei să fie ? E la morgă. Nu te bucuri ? — Cum ? Ce s-a întîmplat ? Soarta lui Arghir nu-1 mişca de loc. Parcă murise de mult. Murise într-un fel legitim, o moarte cum nu se poate mai firească, de vreme ce o găsea logică. Murise la cincizeci şi cinci de ani, adevărată vîrstă a sinuciderilor din amor, cînd cazi în greşeala de a te îndrăgosti la cincizeci şi cinci de ani. Nu o întrebare aştepta doamna Ulmu din parte-i. înaintă şi se aşeză lîngă ea pe pat, o înaintare care acoperea deruta, năzuinţa lui de fugă. -— Spune-mi ! S-a sinucis ? Ana făcu semn că da. N-a fost nimeni ? stărui el. —• A fost Jean Baudat... (Glasul ei suna plictisit, dar nu învins.) Apoi un doctor, autorităţile... mai 120 pe urmă Titus Ândrone,. baronul Resch şi Viorica..* Toată lumea, afară de tine. Lucu primi acest ascuţiş cu o linişte de porunceală. — Dar rudele ? rudele lui ? (Se agăţase de amănunte.) , Â — Arghir nu avea rude : se întorsese de la înmor-mîntarea mamei lui : ultima rudă şi probabil cea mai apropiată... („E în vervă agresivă, totuşi !“ gîndi Lucu.) Mai are un fel de nepoată de vară, internată într-o şcoală oarecare... Nici nu ştiu de unde să o iau. N-are importanţă : în lumea noastră, cine n-are bani n-are rude. Silion asculta mulţumit că se depărtau cu vorba de preocuparea tacită şi spinoasă : ce e de făcut ? în sinea lui se îngrijora la gîndul că această lipsă de emoţie faţă de atrocea taină pe care încă nu o cunoştea bine alcătuieşte pentru el un semn da secătuire. „Să fiu oare un om sfîrşit ?“ Epitetul şi-l mai dăduse în clipe de cochetărie solitară. Dar dragostea lui pentru Laura Feraru, devotamentul lui către ea îi stăteau dovadă că nu e un om sfîrşit. — Spune-mi, Ana, reîncepu Lucu, aplecîndu-se- şi apăsînd-o uşor pe amîndoi umeri, aţi avut vreo discuţie ? Cum s-a întîmplat ? Vorbeşte ! Tăcere. Ana însă nu-şi dădu seama cît de mult o ajuta tăcerea şi că, pentru a o umple, Silion ar fi spus orice, ar fi rostit cuvîntul hotărîtor. Vorbi : — O discuţie ? crezi oare că Arghir a fost fericit cît a locuit la mine ? — N-am zis asta. — N-ai să ştii niciodată cum am izbutit să rămîn numai a ta pînă azi. De multe ori se 'făcea ziuă şi el era tot în genunchi pe pragul uşii mele. Alteori ameninţa să o spargă... sau pleca jurînd că nu se mai în- 121 toarce. într-o noapte am strigat ajutor şi de n-ar fi sărit Jean Baudat, nu scăpăm. N-am vrut să afli nimic şi n-ai fi aflat, dacă nu se întîmpla nenorocirea. Nici nu-mi dau seama cum a fost, continuă Ana coborînd tonul. Şi în cuvinte întretăiate, cu opriri şi înfiorări povesti groaza prin care trecuse. ...La întoarcerea de la gară, Ana îl urmase pe Arghir pe terasă. în umbra străveche şi prielnică a serii se aşezară în jilţuri adînci. Chipul lui Arghir se desluşea foarte palid şi brăzdat, privirile-i străluceau obosite şi triste. Plîn- sese ? Ana căuta cu disperare în gînd un cuvînt de mîngîiere şi nu găsea. îi era mila de acest fiu bătrîn şi de durerea lui, dar l-ar fi vrut cît mai departe de ea, în aceste clipe. îi strînse mîna şi oftă, umilită şi ru- şinată. Arghir se gîrbovi şi mai mult în întunerec. — S-a dus, făcu el, resemnat. Cu mîna rămasă liberă îşi mătură cuvintele în neant. — Ai ajuns la timp ? întrebă Ana, fericită că şi-a recăpătat graiul. — Am găsit-o pe masa din salon între făclii. O veghea un rîndaş. Optzeci şi opt de ani ! De altfel — continuă el pe alt ton — e mai bine aşa : n-am fi avut mare lucru să ne spunem. Cred chiar că biata mama s-ar fi jenat să dea ochii cu mine. Ar fi fost să ne minţim unul pe altul. Amîndoi am fi ştiut la ce ne gîndim şi am fi vorbit de altceva. Ipocrizie in articulo morţiş. Destinul a fost blînd cu ea. O să ne socotim pe lumea ailaltă. — Dumnezeu s-o ierte! exclamă Ana, ca să spună ceva. Vedea bine că pe Arghir îl durea mult moartea mamei. Şi înmormîntarea ? întrebă ea cu o feminină curiozitate. 122 — Grandioasă, bineînţeles ! Cu atîtea rubedenii cîte avea, nici nu se putea altfel. A fost o cataractă de flori şi la biserică şi la cimitir. Şi bocete, de nu se mai auzeau clopotele. Mama era o sfîntă. Avea săracii ei pe care-i ajuta. Se ruinase făcînd binefaceri. — Poate că durerea lor era sinceră ! obiectă Ana. — Ca şi a mea, desigur ! oftă Arghir. Toţi aceşti nemîngîiaţi boceau de recunoştinţă că bocetul lor îi deosebeşte de oamenii de rînd din sat. Se simt viţă de boier, întocmai ca mine, fericitul herede ! în ce mă priveşte, i-eram şi eu recunoscător cu ceva : scăpasem ieftin cu înmormîntarea. S-a adus atîta colivă, că-mi vine a crede că a rămas şi pentru porci. — Arghir ! exclamă Ana scandalizată. -— Şi să-ţi mai dau un amănunt, continuă Arghir fără să se turbure. într-un plic, în birou, am găsit nişte bani. Scria pe el : pentru înmormîntarea mea. Mi-au prins bine. Cînd oi muri eu, continuase Arghir pe un ton lugubru, să mă îngropi cu dricul primăriei. Să nu vii la groapă : te dispensez. Personalul „tehnic" mi-ajunge. Tot ce te rog e să nu mă trimiteţi la crematoriu. Mi-e frică. Nimic nu-mi garantează că nervii unui cadavru recent nu-şi recapătă, cîteva clipe, sensibilitatea, sub acţiunea unei călduri de mii de grade. Promite-mi ! insistă Arghir. — Copilării ! — Ţi-am adus un cadou, suspină el, şi parcă se mai lumină la faţă. Din partea răposatei mele mame. E un obiect care i-a aparţinut. E darul ei de nuntă. E tot ce-am mai salvat din falimentul de familie. Ai să-l vezi în dormitorul tău după masă, nu înainte. Mă turbur cînd îl văd. Ana tresări, ca o gazdă surprinsă \n flagrant delict de neglijenţă. 123 — Ţi-e foame ! exclamă ea. Unde mi-a fost capul. Fericită că găsise un pretext să se depărteze, Ana se ridică şi pregăti masa. O aşternu chiar pe terasă şi aprinse o lampă albastră, să nu se adune ţînţarii şi fluturii. O cină improvizată din rănituri, cu vinul, însă, bun. Cu toată silinţa lui, Arghir nu izbuti să se dezbare de povara de tristeţe cu care venise. Bău mai mult ca de obicei, să-şi regăsească verva lui de om de lume, care domină eroic împrejurările. O întrebă pe Ana de felul cum şi-a petrecut timpul în provincie, la familie. Vru să ştie ce părere şi-au făcut de el viitoarele lui rude şi mai ales dacă Ana şi-a adus actele în vederea căsătoriei şi dacă nu lipseşte nimic. Nu. Nu lipseşte nimic, îl asigură Ana, privindu-1 cu milă. Arghir surîdea în vag. Vinul îi colorase uşor obrajii căzuţi, îi aprinsese o scînteie în ochii melancolici, cu pleoapele grele. Lumina albastră poleia fruntea pleşuvită la jumătate şi tîmplele adînci, mărginite de departe în rare bucle cărunte. „Nu lipsea nimic, într-adevâr, gîndea Ana. Numai dragostea şi tinereţea lipseau şi, pe deasupra, şi speranţa vagă într-o problematică moştenire spulberată/4 Cu oarecare solemnitate şi mister Arghir o conduse în dormitor să-i arate darul. înaintară pe întunerec pînă în mijlocul încăperii şi Arghir aprinse electricitatea. Cu o exclamaţie de plăcere, Ana se zări în apele verzui ale unei oglinzi de cristal de mărimea omului, încadrată în argint, cu picioare la fel şi stîlpi alcătuind ca un leagăn, un al doilea cadru, şi cu sertare în părţi, din argint masiv, de asemenea. în faţă, un fotoliu scund şi mic, de damasc uzat. Pe măsuţa de sub oglinzi se risipeau piesele unui necessaire antic, perii, piepţeni, oglinzi de mînă, pudriere şi flacoane căptuşite cu aur. Era o mobilă de preţ făciiţă anume după gustul cuiva m de demult, într-un stil niţel baroc, scumpă şi bogată, cum nu se mai lucrează nicăieri, de aproape un veac. într-adevăr nu se putea un mai nimerit dar pentru o femeie. Turburată, Ana se întoarse spre Arghir şi îi întinse mîna. — Nu mă săruţi ? întrebă el. Ana se apropie şi-l sărută pe obraji. Arghir însă eschivă acest searbăd sărut şi-i prinse gura într-o îmbrăţişare care i se păru Anei indiscretă şi abuzivă. Duhnea a vin, iar firele bărbii, în vîrstă de o zi, îi rîcîiră obrajii. Plăcerea de adineauri, din faţa darului adus, pieri pe loc, stîlcită de o sărutare. în sfîrşit, Arghir îi dete drumul. Se aşeză, pe o causeuzâ într-un colţ. îşi trecu degetele între grumaji şi gulerul scrobit, ca pentru a-1 lărgi. Răsuflă adînc de cîteva ori, să-şi recapete ritmul. Ana păru că nu observă. Se duse lîngă toaleta de argint, îi dădu ocol, luă în mînă fiecare lucru, ca pentru a-1 cumpăni, şi îl cercetă cu admiraţie. Se aşeză în fotoliul plăpînd şi scund, se privi prelung în oglindă şi avu un rîs copilăresc cînd văzu că se poate învîrti cu fotoliu cu tot, pe o roată nevăzută, fără să-l deplaseze. Rămase aşa în faţa lui Arghir, care o mînca din ochi* Minutele trecură încete, din ce în ce mai încete. Ana se aştepta să-l vadă ridicîndu-se, să-i sărute mîna şi să plece, aşa cum cu o oarecare trudă îl deprinsese, îi spuse că e obosită. Nici o mişcare. Că îi e somn. Arghir fuma. Ana căscă de cîteva ori, pe subascuns, să-i aducă aminte. Nimic. încet, Arghir întinse mîinile spre ea. Crezînd că în sfîrşit vrea să-şi ia rămas bun, Ana îi dădu mîinile, amîndouă. Arghir o trase spre ei. Ana vru să se aşeze alături, pe causeuzâ. El o sili să-i şadă pe genunchi. Ana nu se împotrivi : era mai bine să nu dea importanţă gestului. Arghir o înlănţui. Dar 125 cînd vru sa o cuprindă, să o salte şi să şi-o cuibărească la piept, se zbătu delicat şi izbuti să se ridice. — Mi-e somn, îi repetă. Vreau să dorm. — Şi eu, şopti Arghir, cu respiraţia întretăiată. — Atunci, noapte bună, îi ură Ana, cu mijlocul prins în braţul lui, şi frînt ca să-şi depărteze de el bustul şi faţa. — Locul meu e aici ! îi spuse calm şi cald Arghir, fără să o lase. Scena ştiută şi de care se temuse Ana se desfăşura fatal. Arghir îşi cerea drepturile de soţ, bătîndu-şi joc pe faţă de spusa ei că nu sînt încă soţ şi soţie. — Toată lumea ne socoate ca atare, îi zise el în vorbirea lui avocăţească, toată lumea ştie că locuim împreună, crezi că e cineva care să creadă că trăim ca frate şi soră ? — Nu-mi pasă ce crede cineva, replică Ana ; important e numai ce ştiu eu. Mai auzise Arghir acest argument. — Ţii mult să-mi pari uşă de biserică, rîse el înciudat, şi nu te înţeleg. Eşti văduvă. Ai avut o legătură cu Leonte. O ştiu precis. Prin urmare nu eşti uşă de biserică. Sau, dacă vrei, nu eşti uşă ermetic închisă. Ana tresări şi se desprinse de el. E altceva la mijloc, continuă Arghir, pe gînduri, cu privirile aţintite pe covor, e o dragoste la mijloc. Ştiu şi cu cine. Tipul acela brun, subţiratec, pe care l-am întîlnit de cîteva ori... Chiar în seara asta pe urmele tale. Nu te face... tipul acela de paj bătrîn... Ceva îmi spune că el e cu pricina. Cum îl cheamă ? Te faci că nu ştii. Răspunde. Ştiu tot : absolut tot. — Dacă ştii, ce mă mai întrebi ? O apucă de pumn şi o trase lîngă el. 126 — Spune-mi, stărui el, ştiu tot. E penibil să te văd, să te-aud minţind. — Aiurezi, răspunse Ana, turburată. — Dacă-mi spui adevărul, te liberez de mine, îi propuse Arghir, sau dacă vrei altfel, uite, aştept pînă îţi trece dragostea : o lună, două, trei, cît ţine o dragoste... ca a voastră. — Eşti nebun, protestă Ana cu o tărie regăsită, nu cunosc nici un tip. Mă jigneşti. — Dacă e aşa, de ce mă respingi ? îi impută Arghir, de ce te încălpăţînezi să mă faci să cred că-ţi trebuie negreşit binecuvîntarea clerului şi a primarului ca să fii a mea ? Ştiu ibine că ai fost a lui Leonte, ştiu bine. Am şi amănunte. De ce-ţi baţi joc de mine atunci ? De ce ? Glasul îi tremurase adînc şi înecat. — Nu-mi bat joc de tine, Arghir. Gu tine e altceva. Dacă ţiu la anumite lucruri ie tocmai pentru că am vrut să fiu nevasta ta. — Te înţeleg, dar te dezleg eu de toate astea. Eu, bărbatul tău. Ana, nu mai pot aştepta. Din nou o atrase la el, o înlănţui. Ana se împotrivi. — Nu încape dezlegare în asemenea lucruri... îţi cer aşa de puţin, se rugă ea, am nevoie de cruţarea asta pentru mine. Arghir clătină obstinat din cap. — Nu te cred... nu te mai cred... ai o dragoste... asta e ! O privi. Drept răspuns, Ana ridică din umeri. Dacă ar fi vorbit, ar fi trădat-o glasul. — Poţi să mă convingi printr-un singur mijloc, declară Arghir, răsturnîndu-se în causeuză, ca şi cum s-ar fi pregătit de o tocmeală. — Anume ? 127 — Să fii a mea. îndărătnică, hotărîtă, Ana făcu semn că nu. încă o dată o apucă de pumni, o apropie atît de mult de el, încît păru îngenuncheat în faţa ei. Capul şi buclele lui cărunte se lipiră de rochia Anei, într-o mişcare de dezmierdare şi răsfăţ. Dar ochii ei căzură pe luminişul pe care anii i-1 lărgiseră pe creştetul lui despodobit. „E un bătrîn", gîndi, e un om sfîrşit. Mîinile hii încăpătoare şi puternice îi ţineau în mîngîieri largi întreg trupul. Se simţi ridicată de la pămînt şi cumpănită pe braţe. — Dă-mi drumul ! glasul i se ‘schimbase. Ca printr-o ceaţă Arghir îi văzu faţa schimonosită pe cînd, cu pumnii sprijiniţi în pieptul lui, se opintea să se elibereze. — Eşti a mea, gîfîi el, pătimaş şi sfruntat totodată. Ţinînd-o mereu strînsă de el şi ridicată de la pămînt, 0 duse şi o întinse pe patul din fundul odăii. Se aşeză lîngă ea. Respiraţiile lor repezite se întretăiau. — E grotesc ce faci. — E grotesc *să rezişti. Arghir îşi petrecu stînga pe după mijlocul ei. Ana se zvîrcoli o clipă, în zadar. Părul i se răvăşise, ochii îi scînteiau. Eşti frumoasă. — Dacă nu pleci imediat, s-a sfîrşit între noi. Umerii îşi bustul lui Arghir o înăbuşeau ca un mal iîntre ea ,şi lume. Ar fi vrut să-l împingă departe, dar îi luase amîndouă mîinile într-o mînă şi se străduia să 1 le ducă încet, fără violenţă, la spate. Se aplecă şi îşi alipi obrazul de al ei. ■— Mi-e silă, pleacă ! îi porunci Ana. Cu un efort deznădăjduit se depărta niţel, -se trase anevoie în sus spre capătul patului ; înţelege că s-a sfîrşit, îi zise, nu mai ai nici un drept. m — Eşti a mea. O dogorea cu respiraţia lui scurtă, cu oqhii înflăcăraţi ai melancoliei. O venă albastră, umflată îi şerpuia pe suib tîmplă, în zvîcniri înteţite. Buzele lui cărnoase şi uscate repetau : a mea, a mea. — Mă dezguşti, nu înţelegi ? scrîşni Ana. — Nu-mi pasă, eşti a mea, o sfida eu nimic Arghir şi adăugă : întîmplă-se orice s-o întîmpla. Ana îşi răsuci mîinile încătuşate. — Mă doare, se rugă, dă-mi drumul numai o clipă. Ochii i-erau plini de lacrimi. Arghir îşi slăbi încleştarea. Pe un ton schimbat, Ana continuă : Vii de la cimitir şi te porţi ca o brută ; de la groapa mamei tale şi eşti încă în doliu. Miroşi a cadavru, adăugă ea într-un hohot de plîns, ce fel de om eşti ? Trupul întreg i se zgudui de lacrimi. Arghir păli îngrozitor. — E mirosul meu natural, spuse cu un rînjet dement. Nu sînt eu Fiul Cadavrului ? Se ridicase încet. Ţeapăn, se îndreptase spre uşă, şi, cu paşi de automat, ieşi din odaie. * Printre suspine, Ana îl urmări cu auzul, cum trece la el, cum se plimbă agitat în lung şi în lat o vreme, îl auzi apoi cum se îndreaptă din nou spre uşa ei. Teama îi dădu puteri. Se repezi, încuie şi stinse. Fără să bată, Arghir a încercat clanţa. O întrebă dacă doarme. De cîteva ori îşi repetă întrebarea. De fiecare dată părea mai intimidat. Cu o voce ca şi cum s-ar fi trezit din primul somn, Ana îi răspunse că s-a culcat. — Nu deschizi ? — Mi-e rău, vreau să dorm, a răspuns Ana. 129 Se aştepta la scena obişnuită : are să o anur\ţe că se culcă pe prag pînă dimineaţa şi are să o şi facă, aşa cum a mai făcut-o. Cînd colo, a zgîlţîit clanţa cu violenţă. încerca să forţeze uşa. Apăsa încet, cu stăruinţă. E de mirare că uşa n-a cedat 'sulb umerii lui ciclopici. — Nu vrei să deschizi ? glas înăbuşit şi tremurător de ameninţare. — Nu. — Sparg uşa ! — N-ai decît! răspunse Ana, chem vecinii. Vecinii, adică pe Jean Baudat. Arghir renunţă. Ştia din experienţă că Ana e în stare să se ţină de cuvînt. — Ai 'să regreţi, îi spuse, noapte bună. — Noapte bună. Dar a mai aşteptat o clipă. — Asta-i tot ? a mai întrebat el o dată. — Vreau să dorm. S-a depărtat eu paşi grei şi rari. Ana crezuse că a scăpat. Dincolo de prag, nici un zgomot. Se gîndi la necazurile şi dezamăgirile lui Arghir : bietul om ! Sperase mult ;în moştenirea părintească şi primise o lovitură grea. Toate planurile i se năruiseră. Avea o leafă la banca Sturm, dar cu viaţa pe care o duceau, şi la care el ştia bine că Ana nu era înclinată să renunţe, n-o scoteau la capăt nici pe o săptămînă. Nu-şi dădu seama cît a stat aşa pe gînduri. întunericul o apăsa ca o pădure. Obosise. într-un tîr-ziu, aţipi. Cu o tresărire, se trezi. Auzise din nou uşa, pe urmă paşii lui Arghir. Călca cu băgare de seamă pe covor, încet şi rar să nu o trezească, se apropie de uşa ei, cu opriri prudente, parcă ar fi vrut să o surprindă. Nu aprinsese lumina, se mişca pe întunerec. Parchetul trosnea. Ana îşi ţinu răsuflarea. îl simţi 130 la uşă o clipă. A foşnit ceva. Umbletul apoi s-a depărtat îndelung, aşa cum venise. Deodată, pe sub uşă intră o dungă de lumină. Arghir aprinsese candelabrul din hol. Ana profită să-şi aprindă şi ea lampa de lîngă pat, fără ca lucrul să se observe de dincolo. Pe covor, cu un colţ sub uşă, se afla o scrisoare. O luă şi o deschise. „începe şantajul cu sinuciderea*, îşi zise Ana. Sau poate a renunţat şi-i anunţă despărţirea. Era mînioasă şi dezgustată de-a ibinelea, plină de speranţă şi hărţuită de nelinişti. Citi. îi scria că ştie tot, dar că a vrut să fie înţelegător. Spunea că sperase în lealitatea ei, că totul se va termina între ea şi acel „individ* a doua zi după căsătorie. S-a convins însă că Ana nu-1 va iubi niciodată şi că nu mai are nimic de aşteptat de la viaţă. îşi lua adio de la ea pentru totdeauna. Ana stinse lampa şi închise ochii. Mai primise ea asemenea scrisori. Chiar şi de la Arghir, vreo două-trei. Dunga de lumină de sub uşă stăruia încă. îşi da seama că Arghir lăsase deschisă uşa dintre dormitorul lui şi hol şi că trecea dintr-o încăpere într-alta, cu grija vădită de a nu face zgomot. Ana şi-a zis că poate împachetează şi pleacă. Gîndul acesta o uşură : întîmplă-se orice, dar nu aci la mine. îi bate inima. Acum nu se mai îndoia că Arghir are să se omoare, nu mai credea într-un simplu şantaj. Felul tainic în care îi pusese scrisoarea sub uşă i se părea o destulă dovadă, pentru că Ana trebuia să o citească a doua zi. Dar ce putea ea face ? Ar trebui să se ducă în cameră la el, să-l certe, să-l roage, să-l zguduie, să plîngă poate... Gîndul însă că din nou va fi singură cu el o paraliza. I-era frică. Şi mai ales frică să nu se omoare noaptea la ea în casă. Ca şi cum moartea nu era tot moarte oriunde s-ar fi întîmplat! Astea sînt gîndurile fantastice ale întunerecului, căută 131 ea să se îmbărbăteze. Tremura. Prinse să asculte din răsputeri, »să desluşească fiece ipâs, fiece tresărire, în tăcerea din casă. Deodată se porni pe rîs. Ce proastă e. Cum de s-a mai îndoit de asta ? Arghir fuge. îşi face bagajul şi o şterge în toiul nopţii, fericit că iese onorabil dintr-o încurcătură matrimonială. Renunţă la căsnicie pe care n-o mai poate înjgheba şi pleacă izgonit, adică fără să poarte răspunderea rupturii. Asta e tot. Se răsuci pe culcuşul ei, căutînd să adoarmă. Neliniştea o cuprinse însă din nou. Arghir se mişca încet, ca o felină, trăia, îl simţea cum trăieşte, c'înd la el în odaie, cînd în hol, la răstimpuri largi, infinite. Ana aşteaptă. Poate că dintr-o clipă într-alta o să audă un pocnet de pistol. Ştie că Arghir are un Steyer în sertar, îşi grămădi toate pernele pe cap, să n-audă. Nu mai tremura. încremenise. Şi totuşi fiece Zigomot străbătea pînă la ea, cu toate că nu mai era decît un ghem ridicol, sub o movilă de perne, de pleduri şi de plăpumi. Un struţ într-o cameră de culcare. Auzea şi uneori îl şi vedea pe Arghir, galben şi tras, cum se plimbă prin încăperi, vînturînd costume, papuci, pijamale... Auzi desluşit cum trăgea un fotoliu : desigur ea să-şi ^şeze o valiză deasupra. Şi are nevoie de lumina puternică din hol ca să lucreze mai lesne. Tresări : auzise o bufnitură, dincolo, pe covor, şi un clinchet aerian ca de clopoţei de sanie, depărtat, într-un vis de iarnă. Căzuse un fotoliu. Arghir e neîndemînatic ca de obicei. ,Ah, de s-ar isprăvi, de-ar pleca mai repede. Nici n-a mai ridicat fotoliul. A rămas locului să asculte dacă nu cumva a trezit-o pe Ana din somn. Asta era. Parcă îl vede, cu figura lui galbenă şi crispată, cu ochii speriaţi şi trişti, în ascultare. Ana se înăbuşă în reduta ei de lînă şi puf. Scoate capul şi vede lumina de sub uşă, care acum apărea şi dispărea într-un ritm de leagăn, 132 înaintînd uneori pe covor în odaie. Apoi s-a oprit din nou într-o dunga nemişcată. Îndărătul ei, tăcere. „Ce se petrece ?“ se întreabă Ana. Arghir nu mai împachetează, nu mai pleacă. Poate că se odihneşte niţel şi fumează. Ar fi vrut să-l strige, dar n-avea glas. încercă de cîteva ori. .Dar numele lui se alcătuia numai în gînd, nerostit. Ana nu poate mişca nici /buzele. Întinse mîna iprintr-un frig de gheaţă şi sună. Urmări cu auzul soneria, departe. Nimeni. Acum paşii de pîslă se aud din nou, parchetul trosneşte rar sub ei. Arghir e la pîndă. Are ceva de gînd. Şi deodată, dunga de lumină s-a urnit iar. Se insinuează tăcută şi se lungeşte în odaie. Ana îşi duse degetele la gură şi-şi înlfipse dinţii în ele. Auzise din nou un clinchet scurt, o scu-turătură de zurgălăi de cristal. Feeric, arpegii confuze cutreieră tăcerea. Şi dunga de lumină înaintează, se retrage, înaintează, vrea parcă să ajungă la Ana. Să fie însuşi Arghir care se strecoară pe sub uşă, aşa ? Ana s-a (grămădit în /fundul patului, ca în faţa unei reptile de foc. Îşi duce mîmile la tîmple să-şi astîmpere gîndurile. E candelabrul din hol care se leagănă şi cîntă din ţurţurii lui de cristal, e numai dunga lui de lumină care apare şi dispare sub uşă. Şi deodată cristalele toate au răsunat violent peste un bubuit înăbuşit de obiect greu în cădere. Concertul confuz de triluri şi arpegii s-a spulberat ca năpustit de o răbufnire de vînt şi s-a stins treptat în adieri line. Dintr-un salt, Ana e în mijlocul odăii şi ascultă încremenită. (Dunga de lumină s-a întins pe covor, apoi a pierit de tot şi din nou s-a întors, ca o undă vicleană, tăcută. Mişcarea s-a potolit încet pînă a rămas numai linia de lumină între parchet şi uşă. „Doamne, îşi zise Ana, s-a întîmplat ceva. Luptînd cu leşinul care o sleia de puteri, Ana porni. Gîndul că e în toiul nopţii, în pu- 133 terea lui Arghir, care plănuieşte ceva, o îndemna să ajungă la fereastră, să deschidă, să strige. Jean Baudat îi răspunse. Ca de obicei, era treaz şi aştepta. — Vino să-mi deschizi, îi zise, culoarul e încuiat. Glasul lui îi dădu curaj. Tot întrdbîndu-se cine şi de ce

s, iar halatul său alb strălucea ca un veşmînt de hermină, pe cînd noaptea umedă se înteţea în juru-i, mărindu-i strălucirea. Cînd ajunse pe ultima treaptă, adînjc, la capătul scării fără sfîrşit, la care-1 aştepta Silion, îi întinse acestuia, ca pe o ofrandă, pruncul trandafiriu şi fosforescent ca un sugiuc, eu faţa spintecată de zîrnbetul lui deşert şi întunecat. 1-1 întinse cu o mişcare atît de poruncitoare, încît, cu toată groaza care-1 cutremura exclamă Baudat, dînd cu ochii de Lucu. Dacă aţi fi dat aseară pe aici, continuă el în franţuzeşte, aţi fi prins prilejul să vă faceţi datoria. — Cum îi este ? întrebă Lucu, nesimţitor la imputări şi ironie. — Aşa cum îi poate fi cuiva care a înghiţit un tub de pastile de veronal, în sănătatea dumneavoastră pesemne : că altă explicaţie nu găsesc, deocamdată. Lucu renunţă cu o ridicare din umeri. Nu era pornit pe ceartă. — Domnule, imploră el, ce e de făcut acum ? Aş vrea s-o văd, s-o ajut, mi-aş da şi viaţa... 1 Iată-vă, în cele din urmă. * 195 Se opri. Căzuse în patosul cel mai ridicol, în faţa unui necunoscut care-1 pîndea răuvoitor şi pizmaş. — în starea de acum a bolnavei, prezenţa dumneavoastră ar trece neobservată, vreau să spun că binefacerile acestei prezenţe s-ar duce en pure perte 1, îi tăie vorba Jean Baudat, gargarisind „rw-urile, iar de ajutat n-o puteţi face decît cu bani : cît mai mulţi şi cît mai repede. Am instalat-o regeşte, continuă el, trei doctori fac cu schimbul la căpătîiul ei, i se administrează stricnină cu nemiluita, dar îngrijirile astea costă ochii din cap, fen sais quelque chose1 2, şi cu toate că am telefonat inginerului Androne, cu care am suportat frăţeşte şi funeraliile acelui bătrîn nebun de Arghir, am făcut şi fac singur faţă necesităţilor, fiindcă am fost cel dintîi şi unicul martor al nenorocirii. în asemenea cazuri il n'y a que le premier pas qui conte3, restul e în virtutea inerţiei. C’est donc avec un grand plaisir, monsieur, que je vous verrais prendre place dans Ies rangs 4. Tăcu, subliniindu-şi invitaţia cu o uşoară plecăciune, în care Lucu citi o intenţie de ironie cu totul nelalocul ei. „Răutatea, îşi zise, nu-1 face mai frumos pe acest devotat prieten al Anei : nasul lui rumen şi cărnos, cu vinişoare albăstrii, ochii aceştia bulbucaţi, luminişul roz-alb al cheliei, ce indecentă exhibiţie !“ — E de la sine înţeles, domnule, declară Lucu, că iau asupră-mi toate cheltuielile, dimpreună cu ceea ce aţi binevoit să avansaţi. 1 Pe apa sîmbetei. 2 Sînt bine informat. 3 Doar primul pas contează. 4 Am să vă văd, aşadar, cu mare plăcere, domnul meu, luînd loc alături* de noi. 196 Se silise să vorbească cu simplitate, dar fără voie o luase cam de sus. Aproape ca un grand de Spania. Jean Baudat se grăbi să-l lămurească : — Am plătit anticipat opt zile : cyest le reglement!1 Aveţi prin urmare dinaintea dumneavoastră timp. Lucu îi mulţumi şi îşi ceru iertare că întîmplător nu avea suma necesară asupră-şi. — Mai e şi presa, adăugă Baudat, cincizeci de mii, n-am putut scăpa mai ieftin. Lucu îl privi întrebător : — Sînt zece ziare de informaţiuni şi de scandal, care au avut ştirea de la poliţie, care o aveau automat de la Salvare. Trebuia, conte que coute 1 2, să nu apară nimic cu privire la doamna Ulmu. Vons voyez ga3 : „o sinucidere în lumea bunăra 13 fix, i-am telefonat aseară ; eu n-am timp, tre->uie să mănînc la iuţeală şi să mă întorc la sanatoriu. Lucu era din ce în ce mai vexat. Nici măcar de ormă, francezul nu s-a gîndit să-i propună s-o în-împine pe sora doamnei Ulmu la gară. Trecea peste 1 ca peste un străin, un nepoftit. „Se socoate mai lin familie decît mine. Şi de ce o fi crezînd că e leapărat nevoie de el la sanatoriu ?“ — Sînteţi medic ? îl întrebă el hotărît să-l pună în ncurcătură. — Farmacist ! răspunse Baudat, dar n-am practicat ; înt reprezentantul uzinelor „du Rhone“ şi profit de mprejurare să tratez cu administraţia sanatoriului >aint Vincent o comandă de medicamente. — A quelque chose malheur est bon1, monsieur laudat. — Nu e din vina mea, monsieur Silion ! Servitoarea dispăruse. Lucu se înclină în faţa lui laudat, rugîndu-1 să-i permită a-i telefona după veşti. 1 lăsă în casa doamnei Ulmu ca pe un stăpîn. îl dispre-uia şi mai mult de cînd aflase că e farmacist : pentru 1, această onorabilă îndeletnicire rămăsese legată de ►ersonajul lui Homais. Dar totdeodată îi era recu-loscător lui Baudat că nu i-a propus să meargă la ;ară. îşi schimbase părerea. N-ar fi fost momentul cel mai nimerit să cunoască pe coana Elena. Ar fi fost o ntîlnire hotărîtoare, plină de urmări de neocolit : ,Sînt un monstru de egoism, recunosc, dar pînă azi nici in monstru nu s-a aflat într-o mai rea situaţie de-ît mine.“ 1 Tot răul spre bine. — Taxi ! în holul casei lui, doamna Aretie, zveltă şi juvenilă, rînduia veşminte şi rufe într-o valiză. — Precum vezi, plec, răspunse ea privirii mirate a fiului. Nu ţi s-a urît cu mine ? — Nu, mamă, închipuie-ţi că nu ! Şi nici nu te las să pleci. Trebuie să mai rămîi. Am nevoie de tine. într-adevăr, vestea îl turburase neaşteptat. Ar fi vrut să-i spuie tot ce se întîmplase, dar şovăia, cuprins de o sfială copilărească şi de oboseală. Doamna Silion surî-dea fericită, dar neînduplecată : — Eşti un fiu drăguţ, Luc, aproape un model de fiu. Dar trebuie să plec. Am terminat cu dentistul. Mă aşteaptă stropitul viei. Oricîtă încredere aş avea eu în moş Toader, logofătul, e mai bine să fiu acolo. — Ce-ar fi, mamă, s-o laşi nestropită ? — Glumeşti, Luc ? Anul ăsta, dacă scăpăm de grindină, o s-avem două mii de deca şi mai bine şi se zice că va fi şi preţ bun. Am replantat pe încetul toate golurile. O privi neîncrezător : — Cît costă stropitul ăsta, mamă ? Doamna Silion îi spuse o sumă neînsemnată. — Păcat : credeam că e mai mult... Pe chipul mamei sale se zugrăvi părerea de rău. — Tu ai nevoie de bani, Luc... la toamnă... — Lasă, mamă, că mă descurc eu. Se opri izbit de o idee neaşteptată. #După o pauză continuă : Tot ce te rog e să amîi niţel plecarea. N-aş vrea să rămîn singur. Dar dacă nu se poate... (Ideea de adineauri îl urmărea, fără voie.) — Luc, ţi s-a întîmplat ceva ? — Fii liniştită, mamă, s-a întîmplat ceva, dar nu tocmai mie. Iată. 199 îi întinse scrisoarea Anei şi se retrase în dormitor. E mai bine s-o lase singură la citit : întîrzia fie şi numai cîteva clipe explicaţiile de neînlăturat. Şi mai trebuia să alunge gîndul cel neplăcut şi urîta lui ispită. N-avu însă răgazul dorit. Pe măsuţa de lîngă pat zări un plic galben cu firma forului constituţional. îl deschise, în silă. Era o înştiinţare a Direcţiei Personalului prin care i se aducea la cunoştinţă că, din motive de economie, postul nebugetar de avocat al instituţiei se desfiinţează chiar pe zi-ntîia viitoare, iar titularul, domnul avocat Lucu Silion, e invitat să-şi ridice salariul pe trei luni, socotite ca termen de preaviz. Silion se lăsă pe pat. Asta era încă una şi cea mai urîtă din farsele pe care i le face Amidon. Cu coatele pe genunchi, Silion îşi luă capul între mîini. Imaginea spălăcită de făt bătrîn, cu pleoapele roşii, cu zbîrcituri mărunte şi ciopîrţite într-o faţă mototolită ca un ciorap îi apăru dinainte. Micul Amidon, directorul general. Primise o lovitură grea şi tocmai cînd avea mai multă nevoie de tributurile pe care i le plătea statul în schimbul bunăvoinţei lui de a le încasa. Nu se aşteptase. Să meargă să se milogească la directorul general, să se umilească la rotofeiul Amidon nici nu se gîndea, şi de altfel ştia bine că n-ar fi folosit întru nimic. îşi da seama că soarta i se hotărîse mai de demult şi mai de departe. Se gîndi la primul-ministru — fost pe vremuri curtezan al doamnei Silion — dar renunţă repede la omul acela drăguţ şi molatec care#n-ar fi îndrăznit să treacă peste Amidon şi peste protectorul acestuia. în-tr-adevăr, Amidon e ocrotit de cumnatul său, baronul Resch, don Juan în orele libere şi favorit statornic al Majestăţii-sale, care-1 număra printre partenerii săi de bridge şi pocher. Ca din întîmplare, sfetnicii Măriei-sale erau norocoşi la joc şi cîştigau de la baron sume fabu- 200 loase. Nimic de făcut. Mai rămînea să ceara sprijin chiar Puicuţii, nevasta ministrului, care îi arăta atîta bunăvoinţă directorului şi care, mai înaltă decît el şi totdeauna cu gust îmbrăcată, semăna cu Albinosul leit. Trecere mare la soţ şi la frate. Ar fi fost o măiastră manevră să recurgă la ea. Pe vremuri, Silion şi Puicuţa fuseseră buni prieteni şi ca o urmare la care nu prea se gîndise, bunăvoinţa directorialului frăţior se revărsase asupra lui. Era răsfăţatul instituţiei. De pe atunci se obişnuise nici să nu dea pe la birou. Puicuţa semăna cu o şopîrlă albă, verticală, cu ochi miopi, smulşi de gene şi în neîncetată clipire pofticioasă, peste o privire fumurie, aiurită de lumină. Cînd a băgat de seamă că sentimentul de protecţie al Puicuţii pentru el prinde a se înteţi primejdios, Lucu şi-a rărit şi vizitele şi buchetele. Nu putea să uite amiaza în care, în faţa lui, Puicuţa clipea din ochi ameţitor de des şi cum la colţul gurii ei cu buze tivite şi subţiri se zbătea cîte un firu-leţ de spumă deasă. Una din minunile îndeaproapei înrudiri era că şi pe buzele Albinosului, la colţuri, se alcătuiau asemenea spume îngroşate, cînd directorul vorbea mai cu însufleţire sau mai emoţionat. Puicuţa părea şi ea emoţionată. Vorbea mai înfundat şi mai din trîmbiţa nasului, mult mai din fund ca de obicei, vorbea mult şi fără şir şi cu întreruperi anevoioase, ca şi cum i se lăsase limba grea. în palmele ei asudate frămînta o batistă rară ţesută în funigei. Mîinile, atît avea frumos Puicuţa şi ştia prin jocul ei dramatic să le pună în evidenţă, dar pentru Lucu nu alcătuiau o îndreptăţire îndestulătoare la jertfa ce fără doar şi poate i se cerea. Lucu nu era omul care să rămînă mult timp nepăsător la zbuciumul unei femei. Răsufla greu. Dar cînd Puicuţa îşi apropie de obrazul lui gura 201 ei în chip de jertfă pătimaşa, asemănarea dintre soră şi frate se vădi cu atîta putere, încît i se păru că cele două virgule de scuipat erau un împrumut intim şi proaspăt de familie. Şi cum printr-un gest tot atît de nefericit Puicuţa îşi lăsase capul în piept ca o victimă resemnată care aşteaptă lovitura de graţie, Silion se întrebă care din doi, ea sau Albinosul, va cheli mai înainte, pînă într-atît părul lor semăna în spălăceală şi în felul în care arăta presărat cu economie pe‘ţeasta cît un pumn a capului. S-a prefăcut că nu înţelege nimic din ciudatul tremurici al ministresei, s-a înclinat şi a ieşit de-a-ndăratelea, ca şi cum s-ar fi temut de un atac mişelesc pe la spate. Şi n-a mai dat pe la ea. Credea că s-a isprăvit. în cîteva ore, în cîteva zile, uitase. Dar o dată pe lună, măcar atît, trebuia să meargă în audienţă de lucru la directorul general. Prilej să-şi reînnoiască repertoriul de glume pe teme neschimbate că la Contenciosul Consiliului Juridic nu era niciodată de lucru. La cea dintîi asemenea întrevedere Albinosul l-a întîmpinat cu un zîmbet oţeţit. Un funcţionar adevărat, fie chiar sinecurist, s-ar fi alarmat. Silion n-a luat seama. Nu se sinchisea de toanele directorului. S-a mirat numai că glumele şi anecdotele lui n-au avut succes. — Ce e cu şeful ? l-a întrebat secretarul general, care-şi aştepta rîndul. — Nu-i prieşte în aer liber, e grăbit să se dezbrace, să se întoarcă în borcanul cu spirt. Acum s-a isprăvit de-a binelea, şi recapitulările sînt de prisos. Se întinse pe pat. Uneori viaţa îţi lasă un gust de cenuşă. Totul te trădează chiar şi cînd n-ai crezut în iubire şi prietenie. Complicii lui de la Forul Inter-cultural au călcat faţă de el chiar şi legile complicităţii. 202 Nu le-a cerut decît sâ fie buni complici. Şi n-aveau cuvînt nici cît tîlharii. Numai lui i-au cerut socoteală de salariul luat statului de pomană şi l-au dat afară de la conovăţul copios în jurul căruia şi-au strîns rîn-durile, să se înfrupte mai departe, nestingheriţi. Numai faţă de el şi-au îngăduit să ia o măsură drastică, o măsură primejdioasă cu oricare altul. De ce ? Pentru că dintre ei toţi, el e cel care a fost găsit mai slab şi mai neputincios, cel fără de rădăcini şi de ocrotire. Una peste alta, aceasta trebuie să fie părerea lor despre dînsul. O dată pe dinafară, numai el nu e în stare să dea cu piciorul în baracă. Moale şi bun — un izolat, un muieratec. E drept însă că îi jignise. Lipsa lui prelungită de la „şueta" zilnică îi jignise. I-a mai jignit cînd a renunţat la cinstea de a lua parte la şedinţele prezidate de Amidon, cam o dată la două săp-tămîni, cînd se discutau chestiuni de doctrină. Adică de ce numai el să refuze să joace puţină comedie ? Colegii lui nu iartă chiulul în materie de făţărnicie profesională. Cinismul e primejdios, e o desolidarizare, e un denunţ. Eurika ! Silion se lumină la faţă. înţelesese de ce l-au părăsit colegii, de ce l-au lăsat pradă Amidonului. Găsise o tîlcuire care-1 umilea mai puţin. Dar asta nu schimba nimic. Temelia materială a existenţei lui se prăbuşise. Iată-1 pe drumuri sau puţin lipseşte. Preavizul de trei luni cu care l-a miluit Amidon l-ar fi ajutat să se descurce un scurt răstimp, dar avansurile şi împrumuturile pe care le ridicase de la casierul general depăşeau suma celor trei salarii: casierul general, singurul coleg cinstit de Silion cu o prietenie mereu atentă. Totul fusese socotit cu viclenie la Forul Intercultural, chiar şi generozitatea. Nimeni să nu păgubească din izgonirea lui. Atîta meschinărie, 3ţîta şiretlic mărunt şi feţQce îl dezgustă : bine că a 203 scăpat din acea şoricărie birocratică, din acel iz de arhivă somptuoasă. Mai curînd sau mai tîrziu, tot aci ar fi ajuns, atîta doar că de data asta ar fi fost mai bine dacă despărţirea întîrzia pînă la toamnă. Pînă atunci soarta i s-ar fi hotărît într-un fel sau altul, nici el nu ştie cum, dar fără lipsurile băneşti care pun vîrf la toate. Două femei între viaţă şi moarte, una la spital, cealaltă, Laura, mai vulnerabilă ca oricînd, în spitalul ei de acasă... Şi amîndouă aşteaptă totul de la el. Gîndul care îl fulgerase şi se stinsese adineauri în hol, de faţă cu doamna Silion, i se aprinse din nou în minte, dar sfios, ca un bec electric aprins într-o criptă : o şuviţă de lumină. Mîntuirea. Limpede şi simplu, cu puţină hotărîre şi curaj, putea fi adusă la îndeplinire fără să ştie nimeni. Treaba se putea face pe tăcute şi uşor prin mijlocirea lui Giuseppe, despre care Filip îi spusese că se pricepea în materie. Iar Aretie Silion n-ar fi să afle decît mai tîrziu. Va avea el grijă de ea, îşi lua în această privinţă toată răspunderea. Şi pentru el, şi pentru ea, e mai bine aşa. Politica faptului îndeplinit e totdeauna cea mai bună. Dar de unde să ia el tăria de a-şi călca pe inimă. Silion se cutremură. De unde oare îi vin asemenea gînduri ? E o neagră trădare, un asasinat pe la spate al unei sfinte făpturi. Niciodată, desigur, sufletul său nu se va îndupleca la o astfel de mîrşăvie. Niciodată. O bătaie în uşă îl întrerupse. Aretie se apropie uşor, cu scrisoarea Anei Ulmu în mînă. O clipă, Lucu închise ochii să nu i se poată citi în ei tainica ispită pe care o izgonise. Acum că Aretie e lîngă el, e din nou liniştit, ca un copil care ştie că o mamă are grijă de toate. Ar fi vrut să şi doarmă niţel. Doamna Silion se aşeză la picioarele lui? pe marginea patului şi aşteptă, 204 “ Ce e, mamă ? începu el. în tăcere dînsa îi înapoie scrisoarea şi din nou aşteptă. Lucu se ridică într^un cot şi cu ochii ţintiţi pe fereastră vorbi. îi spuse tot ce i se întîmplase, îi împărtăşi de asemeni şi neaşteptata veste pe care i-o dăduse Laura în cursul dimineţii. în tot acest răstimp privirile lor nu se întîlniră. Aretie ascultase ca de piatră. — Dacă moare Ana, adăugă Lucu încet şi privind de data asta în tavan, eu n-am să pot îndura una ca asta... ştiu ce-mi rămîne de făcut. Nu minţea vorbind astfel. îşi dădu însă seama că marile deznădejdi nu se spovedesc. Silion îşi stăpîni o tresărire. — Tu n-ai nici o vină, Luc. — Cum poţi spune una ca asta, mamă ? întrebă Lucu trist. Mă crezi oare nevinovat ? Doamna Silion ocoli întrebarea. — Femeia asta n-avea dreptul să facă ce-a făcut. Te ştia legat de o alta. Şi pe urmă nu mai e un copil. Nu mai e la vîrsta cînd femeile se omoară din dragoste. — Logodnicul ei, întîmpină Silion, avea cincizeci şi cinci de ani, mamă, şi s-a omorît din dragoste. Sînt poate şi eu vinovat de moartea lui. Dar dacă moare Ana, glasul îi tremură niţel, viaţa mea nu mai poate fi trăită. Şi n-am s-o trăiesc. — Nu tu ai împins-o la sinucidere, se îndărătnici Aretie, încercînd să nu pară înfricoşată. Tu nu i-ai făgăduit nimic. Ai şi uitat cele întîmplate între voi în noaptea logodnei ei cu Arghir... Te-a dat afară cu lacrimi în ochi, dar te-a dat afară. Acum s-a agăţat de tine. N-avea alt logodnic la îndemînă... altminteri... — Nu fi nedreaptă, mamă. 205 *— încerc să fiu dreaptă cu tine. Ai fost leal, cu toată slăbiciunea ta. I-ai spus că ai o altă femeie pe care n-ai să o părăseşti. A acceptat totuşi. Nu din dragoste. Din perversitate sau din calcul. E totuna. — Dar a plătit cu viaţa. — Hm... n-a plătit încă. — Nu vorbi aşa, mamă : e neîndoios că a vrut să moară. Şi scrisoarea pe care a lăsat-o Laurei... — O infamie, Luc. — Plătită cu viaţa, repetă Lucu. — Nu importă preţul, ripostă ea, şi sprîncenele ei subţiri se încruntară. Gîndeşte-te : dacă scrisoarea cădea în mîinile Laurei... Telefonul sună în hol. Lucu smulse receptorul de lîngă el. Se sprijini în cot să asculte. Aretie îşi apropie şi ea urechea. Glasul lui Jean Baudat metalic şi nazal umplu încăperea. Dădea de veste că Ana Ulmu merge mai bine. Niţel mai bine. Mai întîi a recunoscut pe cei din jurul ei, printre care se află acum şi sora ei Elena. Pe încetul şi-a amintit de tot ce făcuse. A avut o criză de plîns şi a imputat doctorilor că n-au lăsat-o să moară. Vorbeşte rar şi încet ca un suflu. încearcă să facă un semn, dar mîinile îi cad în pleduri. Mai tîrziu a vorbit de el, de Lucu, şi îl cheamă acum la căpătîiul ei. îi rosteşte numele mereu, tresare şi-l cheamă. Doctorii n-au nimic împotrivă. Lucrul de căpetenie, pentru ei, e ca Ana să nu adoarmă din nou. Glasul amuţi. Părea că aşteaptă. Cu frică, Lucu întrebă dacă o emoţie prea violentă n-ar face totuşi rău bolnavei. — Prezenţa dumneavoastră, răspunse vocea lui Baudat în franţuzeşte, nu poate avea nicidecum efecte adormitoare. Nici scena duioasă care va urma inman- 206 quablement L Lucu i-ar fi aruncat cu plăcere telefonul în cap, dacă ar fi putut. Faceţi cum vă dictează conştiinţa, continuă Jean Baudat, dar îmi permit să vă atrag atenţia că va trebui să mergeţi pînă la capăt. Jusqu’au bont1 2, repetă Baudat, înţelegeţi ? E momentul să vă hotărîţi într-un fel. Plus de tangage!3 altminteri e de o mie de ori preferabil să nu veniţi de loc. în sfîrşit, faceţi cum vreţi ! — Trebuie să vin numaidecît ? şovăi Lucu. Drept răspuns Baudat trînti receptorul. — Mama şi fiul se priviră. Făceau amîndoi o singură fiinţă acum. — Am auzit tot, spuse Aretie. — Mă duc, o înştiinţă Silion, fără să se mişte de pe pat. Trebuie să o văd : mă cheamă. — Te-ai gîndit bine ? întrebă cu băgare de seamă Aretie. — Ce să mă mai gîndesc, mamă ? Ana s-a trezit şi mă cheamă. Fără să se urnească, aşteptă răspunsul. — Slavă Domnului că trăieşte, suspină Aretie, ar fi fost groaznic pentru tine, dacă... Lucu se ridică, se pregăti de plecare. — Te duci ? — Fireşte, răspunse Lucu şi aşteptă din partea ei un îndemn, o încuviinţare. — Eu nu te pot împiedica, Luc ! păru că se scuză Aretie, hotărăşte singur... Dar dacă te duci, înseamnă că ai ales, Luc. Asta e şi părerea mea : ai ales, între Ana şi Laura, pe Ana. Irevocabil. Lucu o privi rătăcit. Ştia bine că aşa este, totuşi întrebă : De ce ? 1 Cu siguranţă. 2 Pînă la capăt, 3 Fără ezitare ! 207 Vroia să audă prin alt glas decît al lui cum îl sileşte întîmplarea să ia o hotărîre. Vroia să hotărască mama pentru el, dar mai ales spera încă într-o păsuire a sorţii : — De ce trebuie să mă hotărăsc, mamă ? — Pentru că nu mai merge, Luc, exclamă ea. Ii întîlni privirile rătăcite şi îi vorbi încet, aproape blînd, cum se vorbeşte unui copil. înţelegi bine că la căpă-tîiul Anei eşti al ei, rămîi al ei, pentru totdeauna. E un moment suprem. Vor mai fi şi alţii de faţă, martorii împăcării voastre pentru totdeauna, sora ei, prietenii... E o întîlnire solemnă între tine şi Ana, îţi dai seama, Luc ? Lucu tăcea copleşit. îşi auzise gîndul rostit limpede şi răspicat de un altul. îşi roti privirile în gol, după un ajutor disperat. Aşteptă. — Nu pot, mamă. Glasul i se înecă. Orice hotărîre e cu două tăişuri. Se lăsă pe un scaun. — Da, întări Aretie, orice hotărîre e cu două tăişuri. Atunci... Lucu ridică fruntea întrebător, ca un om care nu mai speră decît în voinţa altuia. — Nu vei mai hotărî nimic, Luc ; n-ai să faci nici un pas. Nu te mai las. Lucu asculta consternat, dar supus. — Ana nu va muri nici din asta, continuă doamna Silion, sau cel puţin nu lipsa ta de la căpătîiul ei are să o omoare sau să o vindece... Numai Dumnezeu... Dar tu nu te mai frămînta. Pleacă dacă poţi undeva. Aşteaptă pînă mîine. — Ana poate muri între timp. — Cine aşteaptă nu moare, afirmă Aretie, sentenţios. 208 — Şi dacă nu mă duc, întrebă cu teamă Lucu, înseamnă că am ales-o pe Laura ? Aretie îl privi îndelung, cu înţelegere şi cu milă. — Nu ! Lucu suspină. — Jean Baudat mă dispreţuieşte, spuse el ca izbit de acest gînd care-1 pîndise undeva în suflet, ştie tot, Ana i-a împărtăşit toate secretele mele. — Lasă-1 pe Jean Baudat, îl îndemnă Aretie, bine că e acolo, lîngă ea. Şi bine că el te preferă departe. Lucu o privi cu surprindere şi recunoştinţă : — Eşti tare, mamă, eşti tare. Surîse umilit. — Sînt mama ta ! îl lămuri ea. ...Deci n-are să meargă la chemarea Anei : golul unei după-amiezi întregi de aşteptări şi nelinişti îi apăru lui Lucu ca o prăpastie. — Eşti obosit, interveni Aretie, te las să te odihneşti. Caută să dormi, ai să fii mult mai calm după. La auzul acestui cuvînt, Lucu clătină amarnic din cap. Aretie stărui : — Te sfătuiesc chiar să te dezbraci şi să te bagi în pat. Ca şi cum ai fi bolnav. N-ai idee cum întremează. Şi, pentru a pune capăt şovăielilor lui, se apropie de el, îi dezlegă cravata şi i-o aruncă pe un fotoliu. — Aşa se procedează şi la poliţie, mamă ; ţi-e teamă să nu mă spînzur ? — Haide, Luc, eşti băiat mare ; cred că n-ai pretenţia să te şi descalţ. Singur, Lucu îşi luă în primire aşternutul. îşi trecu braţul sub perne, îşi ascunse faţa în parfumul lor stins de lavandă şi se întinse dureros de lung. Gemu. Ca o undă, oboseala din gînduri şi din nervi i se împrăştia în sînge, apoi o simţea în vertebre şi încheieturi, în 209 respiraţie şi pînă şi în piele. Dacă izbuteşte să adoarmă, are să o piardă cu totul în somn. De uitat nu poate uita aşa dintr-o dată şi nici pentru multă vreme. Dar are atît^ de gîndit, încît nu ştie cu ce să înceapă. Laura, Ana, spitalul, doctorii, banii, copilul, viaţa, moartea... îşi căută loc în pat, cînd pe o parte, cînd pe alta, în zadar. Se întoarse atunci cu totul la picioare, luîndu-şi cu ele pernele şi descoperi, cu încîn-tare, din această poziţie inversă, tavanul, pereţii, lucrurile din cameră. Mica lui lume de toate zilele i se păru nouă, ca printr-o minune măruntă, la îndemîna oricui, ceva ce cam seamănă cu oul lui Columb. Şi viaţa lui, îşi zise, putea fi privită altfel de cum o privise pînă acum. N-are decît să schimbe punctul de vedere ca să se regăsească într-o existenţă mai netedă, mai lină şi nouă, aşa cum e şi odaia lui pe care se obişnuise, ani de-a rîndul, să o vadă de la căpătîi şi care acum i se arăta, văzută de la celălalt capăt al patului* cu totul alta. Capitolul 26 Bancherul Resch îşi potrivi monoclul. Privirea lui ascuţită şi pătrunzătoare îl măsura pe Lucu din cap pînă-n picioare. Un surîs înflori sub o mustaţă retezată, neagră-colb. Nici un fir alb în părul rar pieptănat cu cărare. Resch nu arăta mai mult de treizeci de ani cu toate că, după socoteala lui Lucu, se apropia de vîrsta psalmistului. Ştia să primească, să asculte, să acorde şi să refuze cu un farmec deosebit, pe care-1 datora îndeosebi glasului său armonios şi persuasiv. Lucu fu poftit într-un cabinet capitonat şi banal: birou american, fotolii de piele, covor persan, portretul cu semnătură al reginei Maria. Luă loc în faţa baronului şi-l complimentă pentru calităţile lui de sirenă masculină. Resch îşi scutură ţigara de foi parfumată şi zîmbi măgulit. Se interesă cărei împrejurări datorează rara şi neaşteptata plăcere de a primi pe fiul unui vechi şi regretat prieten. — îmi trebuie bani ! îi răspunse Lucu de-a dreptul. Resch replică printr-un hohot muzical, un hohot plăcut auzului, în orice împrejurare. 211 — E într-adevăr amuzant ! consimţi Lucu dupâ ce aşteptase în zadar şi cîteva cuvinte care să-l lămurească. Da, continuă el, numai ca să umple tăcerea dintre ei, e o situaţie amuzantă să ai nevoie de bani, cu condiţia să-i găseşti. — Şi ai crezut că îi găseşti la mine ! îl completă încet, ca din guşă, sfîrşindu-şi cuvintele în acelaşi hohot, de data asta cu o octavă mai jos, sacadat şi liniştit. Un rîs sigur şi plin, un rîs inexpugnabil. Lucu înţelese că nu era nimic de făcut : aşa ar rîde o citadelă de cremene, atacată de un biet arcaş. Şi totuşi ochii vii, negri, ca două mărgele, ai lui Resch, îl învăluiau cu simpatie şi bunăvoinţă, şi în figura lui de păpuşă fără viaţă, fără vîrstă, buzele zîmbeau. Nimeni nu se putea supăra pe un bancher cu asemenea metode şi antrenament. Lucu dădu să se ridice, căutînd în minte o formulă de retragere, dar, cu un gest potolit şi expresiv, baronul îl opri : — Bani, dragul meu, nu se mai găsesc decît la Banca Naţională ; iată un an de cînd mi se refuză portofoliul, şi în situaţia mea se găsesc toate băncile din Bucureşti... — Ofer garanţii serioase, îl întrerupse Lucu, o ipotecă rangul întîi pe o vie pe rod şi giruri de valoare, sînt şi înalt funcţionar de stat, am două slujbe, minţi el şi continuă : Am şi o căsuţă confortabilă la mahala, dar n-aş vrea să o angajez pentru atîta lucru. (Minţea. De fapt căsuţa era ipotecată.) Fu mulţumit pentru acest „atîta lucru" găsit la capătul răsuflării şi prin care arăta cu dibăcie bancherului că nu era vc*ba de o sumă prea mare. Resch se aplecă spre el, îi puse confidenţial pe genunchi o mînă surprinzător de mică, o mînă a cărei micime părea 212 precumpănită de un inel gros de aur, o adevărată armă de pugilat, la unul din degetele lui păroase şi brune. Era gestul lui profesional prin care oprea debitul verbal al clienţilor, îl oprea cu un efect aproape mecanic. — Ştiu, ştiu, sîntem în preajma sezonului, lumea pleacă la băi, cere bani puţini şi pe termene scurte : realitatea e că nimeni nu mai acordă împrumuturi de consumaţie, e dezesperant, suspină bancherul, trecem printr-o criză nemaipomenită, conversiunea datoriilor agricole ne-a omorît... nu ştiu ce se urmăreşte... în asemenea condiţii toate garanţiile din lume nu ajută la nimic, crede-mă, e inutil. Cu toate că mîna lui Resch îl ţinea prizonier, Lucu izbuti să se ridice. Bancherul rămase în scaunul lui cu pivot, ceea ce-1 sili pe Lucu să-l asculte pînă la capăt. — De altfel, precum vezi, banca mea nici nu mai e bancă, e o biată colectură a loteriei de stat, de aceea ai şi găsit deschis la ora asta : mîine e tragerea. Gran-deur et decadence1. Resch se ridică : La revedere, dragul meu, mai treci pe la mine. îmi pare rău din tot sufletul. Stai un moment. Dacă îţi pot fi de folos cîteva mii, cu titlu personal... îşi duse mîna la buzunarul de la piept. Lucu îl atinse pe manşetă şi-l opri. — Mulţumesc, refuză el intimidat, nu te deranja, situaţia nu e atît de disperată... Resch străbătu cu el sala ghişeelor şi-l conduse pînă în pragul de ieşire, la trotuar. — La revedere, îi surîse el şi surîsul îi venea din inimă, dar al cui e taxiul ăsta ? Faci risipă ! îl învălui încă o dată cu o privire duioasă ca într-o cataplasmă 1 1 Mărire şi decădere. 213 de sentiment. Cu bine, îi zise, şi-mi pare rău că te-am costat parale. * între poliţie şi Esplanade, taxiul lunecă două minute, cu opriri la răscruci, în cîte un lac de lumină, şi Lucu avu răgaz să-şi dea seama de starea lui nouă de solicitator fraudulos pe care trebuia s-o treacă sub tăcere. Nici chiar lui Filip n-are să-i spună că a fost concediat de la Forul Cultural, deşi e un rar dătător de sfaturi şi ar avea nevoie de sprijinul lui, fie şi numai platonic. îl găsi scufundat în citirea gazetelor, la măsuţa lui predilectă, de după stîlpul de marmură care marca punctul strategic de unde se poate supraveghea casieria, oficiul şi uşa turnantă. Sectorul era aproape deşert. Filip părea că nu bagă de seamă nimic. Cu un bobîrnac plesnit în paravanul de hîrtie al ziarelor, Lucu îl făcu să tresară. Filip ţinti spre el un nas furios, cu nările aprinse puse pe afetul lor nazal şi sub roţile ochelarilor : — Ce sînt manierele astea ? — Altă dată să nu te mai faci că nu mă vezi. M-ai zărit de la intrare. — Asta nu-ţi justifică grosolăniile. — Am nevoie de bani ! curmă cearta Lucu. Vorbise înfipt şi apăsat. Căutam un fel de a te cîştiga din-tr-o dată. Prin atac bruscat Filip îşi 'înălţă ochelarii pînă pe smocul de păr ce rezistase cheliei şi-l privi cu ochii goi. — O mie de lei ? Celălalt dădu din cap. — Şezi colea ! Lucu rămase în picioare. 214 =— Doua mii ? Trei ? îl îmbie Filip.' Şi după o mică pauză : Cinci ? Lucu se propti cu mîinile de masă, se aplecă spre el, mirat în sine de propria-i îndrăzneală, şi, sfidînd artileria nazală inamică, scandă : — Două sute de mii. Filip îşi potrivi ochelarii pe ochi şi fără un cuvînt îşi înfundă liniştit nasul în gazetă. Isprăvise cu el. — Acesta e un fel de a-mi întoarce spatele, zise Lucu. Filip îl măsură îmbufnat : — Dacă nu te formalizezi, poţi lua loc : nu mai eşti primejdios. — Găseşti ? întrebă Lucu intrigat. — Cîtă vreme te mărgineşti la sume mici, eşti un adversar redutabil, pentru că n-am cum să te refuz. Dar dacă treci de cinci mii primejdia a trecut şi putem lua masa împreună. — Eşti amabil, mulţumi Lucu, dar ştii că serile sînt prins totdeauna. Şi pe urmă trebuie să găsesc fără zăbavă cele două sute de mii. Eşti chiar hotărît să nu mi le dai ? — Dacă insişti, chem chelnerii. Lucu oftă. — Am să mă adresez lui Giuseppe. — E la postul lui, la Gasttisch. Filip îşi înfundă din nou nasul în gazete, în semn că audienţa luase sfîrşit. Dar, de îndată ce Lucu se îndepărtă, îl urmări pe după scutul lui de hîrtie, în felul detectivesc în care-şi supraveghea chelnerii şi clienţii, apoi înălţă din umeri cu ciudă. Lucu se aşezase la o măsuţă cu Giuseppe. Filip se întoarse în scaun în aşa fel, ca să nu-i vadă. 215 Convorbirea cu Giuseppe nu ţinu mult, pentru ca Lucu citise în toate biografiile nababilor celebri că afacerile se tratează în stil telegrafic şi prin intrare de-a dreptul în subiect. Din capul lacului şi-a dat seama că-şi găsise omiul. E drept că şi Giuseppe a început cu văicăreli despre nemaipomenita criză care usucă literalmente piaţa (expresia era a lui Giuseppe), dar Lucu a căutat să taie şiragul de lacrimi prin gesturi şi exclamaţii care tindeau să spună : „Ştiu, ştiu, bineînţeles, lasă astea, dar în schimb", şi care gesturi şi moţăieli şi exclamaţii au culminat în întreruperea plină de subtilitate şi experienţă în materie (credea el) că, pentru cineva în căutare de împrumut, piaţa e totdeauna în plină criză „fără precedent" şi că aşa a fost de la fenicieni încoace, acum şi pururea şi-n vecii vecilor amin. Zicînd acestea, Lucu se şi minuna de preciziunea şi rezistenţa propriului său spirit, zgîlţîit ca un arbore în furtună de toate dezlănţuirile destinului. I se părea că asistă ca spectator la scena pe care o juca dimpreună cu Giuseppe şi se vedea pe sine cum sta aplecat peste măsuţa rotundă de marmură, spre lata figură a samsarului de împrumuturi. îl privea ca pe o lună plină, ca şi cum ar fi vrut! să se autohipnotizeze, se agăţa cu ochii de prezenţa lui, nu cumva să-l piardă ca pe o fantomă şi să uite şi de el şi de sine însuşi. Din cînd în cînd, lumea şi prezentul îi scăpau, ca unui înecat care nu mai pipăie fundul cu piciorul, şi, ou pleoapele deschise, Lucu plutea în plin vis: parcuri, turnuri, trepte cu păuni şi o muzică de jaz şi un pod plin de vuiet peste un braţ de mare... Numai cu o smucitură de voinţă ateriza din nou şi se ţinea treaz în mijlocul grijilor materiale. Pînă la urmă, gîn-durile i :se vor orisipi ca un abur într-un neant de nepăsare. Giuseppe se mai boci niţel pe refrenul de jale : 216 „Nu sînt bani“, pînă îşi socoti partenerul destul de pregătit sufleteşte pentru jertfe mari în materie de dobînzi şi de garanţii. — Numai la cămătari se mai găsesc parale, iar în condiţiile de astăzi, cînd creditul e distrus, nimeni nu-şi mai aventurează capitalul fără un douăzeci la sută pe lună, şi asta numai dacă ai noroc. Coborînd apoi tonul îi destăinui că un mare bancher din centru — „bărbat levent, îl cunoaştem amîndoi“... — ştia acum de unde e Giuseppe la curent cu aceste amănunte date şi înţelese că Giuseppe e agent al băncii Cornea. (Lucu avu impresia că acelaşi chip de om pogoară ca Sfîntul Duh între ei.) —< Şşşt ! făcu Giuseppe cu degetul la gură, nici un cuvînt, nomina odiosa! un mare bancher din centru lucrează printr-un ibancheraş de periferie, împrumuturi pe termen scurt, dar cu mari precauţiuni în ceea ce priveşte restituirea sumelor. El, Silion, de pildă, va trebui să facă, faţă de un „terţ“, un act de vînzare, nu de ipotecă, ci de vînzare, îi aocentuă cu cinste în glas Giuseppe, un simplu act sub semnătură privată, cum că i-a vîndut „terţului" via din regiunea Dunării : să zicem pe trei sute cincizeci de mii de lei. Dacă plăteşti la scadenţă poliţele pe care le emiţi pentru aceeaşi sumă, actul de vînzare e nul, dacă nu plăteşti, atunci vînzarea e legalizată : pierzi o vie de aproape un milion. Lucu se credea obligat să păstreze o figură de nepătruns. Dura lex, adăugă Giuseppe, dar dacă n-ai de gînd să plăteşti, inu te las să semnezi : nu mă bag, nu m-amestec. — Ah, protestă Silion, cine ţi-a spus că n-am de gînd să plătesc ? 217 — Ţi-atrag numai atenţia că pentru două sute de mii, bani gheaţă, vei avea de plătit, peste trei luni, trei sute cincizeci de mii bătuţi pe muche şi pentru nimic în lume «nu vei obţine o amînare. in tot acest timp actul de proprietate al viei rămîne în păstrarea împrumută torului. — S-a făcut ! hotărî Silion ridicîndu-se ; pune-te pe lucru. — Nu s-a făcut încă nimic ; să vedem ce zice ju-pînul... mă duc la el, e la doi paşi ; lucrează azi pînă tîrziu, că mîine e tragerea loteriei de stat : ţine şi colectură. îşi duse la buze degetul alb şi grăsun : Ssst ! Nici un cuvînt: nomina odiosa. Fantoma comună se destrămă insinuant între ei. Ne vedem mîine seară aici, la aceeaşi oră. Pînă atunci mai gîndeşte-te la vechiul nostru proiect cu Arhondologia. Dacă ne-am fi apucat la vreme de ea nu mai alergam azi pe la cămătari să le vindeim potcoave de cai morţi. Pe sub felinarele rare «ale bulevardului, Luou se îndreptă pe jos spre casa Feraru. Potooave de cai morţi; îl urmărea această expresie. Via, rămăşiţele averii părinteşti, •mulţumită cărora izbutise să asigure exilul, iar pentru mai tîrziu bătrîneţile Aretiei Silion, nimic alt, decî't potcoave de cai morţi. Un fel de speranţă absurdă îl făcea isă lupte cu strângerea de inimă care-1 încleşta şi să se îndărătnicească. „Mai întîi banii şi pe urmă voi vedea." Dacă ar fi avut putere să mai gîn-deaiscă şi-ar fi dat seama că speranţa lui nu e deoît un cuvînt : pe urmă. Seara era umedă şi stelele mari. Pe măsură ce se apropia de casa Laurei îşi încetinea mersul, ca în faţa unei primejdii noi. Mergea tot mai încet, aproape cu 218 opriri de o clipă, cum fac cei ce vor să-şi aducă aminte de iceva, \şi se grăbi, cinci, şase paşi, cu o hotă-rîre Lîncedă. Nimic nu se întîmjpla care să-l scutească de acest drum, nici o minune nu-1 răpea în depărtare, dincolo de răspundere şi griji. îşi purta inima strînsă şi surtsul amar spre ceea ce putea să-l mai aiştepte, de data asta însă din partea Laurei, pe care o lăsase singură in dimineaţa aceea, aşa cum ştia că o lăsase. îşi da seama numai atiît, că pentru întîia oară se purtase cu atîta nepăsare. O găsi în sufrageria spaţioasă şi slab luminată, cu mobila demodată şi grea, pe care tocmai aştemea faţa şi cele două tadîmuri la unul din capetele mesei, miş-cîndu-se cu siguranţă, aproape cu graţie, între bufetul cu sculpturi vlîmătoreşti şi scaunele de piele de bivol. Tinereţea ei contrasta cu acel decor vetust, paloarea ei de femeie care stă prea mult în casă şi părul ei metalic şi îmbelşugat păreau întemniţate între capito-najul de stejar al pereţilor, uşa monumentală şi grinzile care împărţeau între muchiile lor tavanul. — Iată-te, exclamă ea cînd îl zări în prag, pe unde ai mai umblat ? şi îşi văzu de treabă în linişte. Lucu se opri surprins de această întrebare care nu cerea răspuns, de această primire indiferentă. Se aşteptase la un reproş, sau, dacă nu, la întâmpinarea duioasă de totdeauna. Calmul ei părea izvorît din adînc şi nu da de bănuit. Femeia a plecat azi, îl lămuri ea cu o voce placidă, şi a trebuit să mă ocup eu de toate. De cînd mă mişc singură, îmi place foarte mult să fac treabă, Lucu o urmări cum se apleacă dinaintea bufetului şi cum se întoarce cu un teanc de farfurii pe care-1 aşeză şi-l îmipărţi, cu o 'firească siguranţă, la locul cuvenit. Se urni să o ajute. S-a făcut, îl qpri ea cu un zîmbet, de acum încolo pom eu singură masa. Cred că eşti mulţumit de mine. încă niţel şi vei avea o nevastă ca toate nevestele : sănătoasă şi vrednică. Numai s-o meriţi. Niciodată nu se mai numise pe sine „nevastă". Taina ei, îndelung ascunsă, şi, în sfîrşit, mărturisită, o însufleţea. Lucu o invidia. Totul era simplu, drept şi firesc în ochii Laurei. Dar pentru el, firele vieţii se îndîlciseră fără dezlegare. — De acum încolo cinăm în sufragerie, hotărî Laura. S-a isprăvit cu mesele ca la sanatoriu, cu tăvile aduse la pat... Erai aşa de neiîndefmînatec cînd făceai pe fata din casă. Se aşeză lîngă el pe o canapea îngustă care da ocol de-a lungul pereţilor sufrageriei. — Nu ţi-e foame ? izbucni ea, trebuie să fi avut o zi grea. Ai plecat ca un nebun, nu ştiam ce să cred. Ţi-ai adus aminte de ceva. A telefonat mai adineauri o doamnă. N-am înţeles mare lucru. Spunea că e cineva la spital, între viaţă şi moarte, şi că te cheamă să te duci mumalidecît. Desigur că e tot nenorocita de Ada Fulga. Te cheamă cu disperare. Ce e cu ea ? Lucu respiră adînc. Sîngele îi năvăli în obraji, dar cu o sforţare îşi păstră q figură obişnuită. — Intr-adevăr Ada asta mi-a dat de lucru. A luat veronal şi e între viaţă şi moarte : la infirmeria închisorii. — Dar doamna ceea mi-a vorbit de sanatoriul Saint Vineent de Paul, întrerupse Laura... De data asta Lucu păli uşor. 220 •r— Ai dreptate, rectifică el, între timp am obţinut să fie transportată la Saint Vincent, unde e mai bine îngrijită. Se speră că va 9căpa. Dar n-ar fi un noroc pentru ea. Tentativa asta de sinucidere i-a agravat situaţia în faţa justiţiei. închipuie-ţi, continuă Lucu, pentru care atenţia Laurei era ca o prăpaistie fără fund, astăzi de dimineaţă cînd stăm de vorbă cu tine, dîn-d mi-ai 9pus ce mi-ai spus (se aplecă şi-i sărută mîna), aveam în buzunar scrisoarea prin care Ada Fulga mă anunţa că se omoară. —• Păreai aşa de liniştit. — N-o citisem. închipuie-ţi că n-am deschis-o decît cînd te-ai dus la oficiu să faci cafeaua. Am parcurs-o ca un nebun şi am luat-o la fugă. Credeam că în douăzeci de minute voi fi înapoi, cînd colo am căzut în mrejele unor formalităţi fără sfîrşit. Cît p-aci să fiu bănuit că eu i-am procurat veronalul la puşcărie. Numai eu aveaim voie să o vizitez, ca avocat. Asta îi interesa pe domnii aceia, comentă cu o stăpînire de indignare, Lucu, să stabilească de unde avea otrava. De starea clientei mele nici nu se sinchiseau. A trebuit să-i chem la ordine, să-i fac să-şi dea seama de gravitatea situaţiei. Au consimţit să o lase sub pază, cu sentinelă la uşă, la Saint Vincent. Biata Ada Fulga : de cînd mă tot străduiesc să-i schimb soarta mi-a devenit aproape simpatică. . J < — Ştii, Luc, că şi eu m^am gîndit la aşa ceva, spuse Laura îngândurată, poate că ai să întîlneşti o femeie care să-ţi placă. Eu nu sînt deoît o bolnavă... îţi încurci viaţa cu mine. Eu cred că o iubeşti pe Ada Fulga... 221 — Ce te face să spui aşa ceva ) — Te leagă de ea primele tale succese... Poate că şi mila... Felul cum vorbeşti de ea... O anumită expresie pe chipul tău... — Şi perspectiva unei vieţi între tribunal şi arestul preventiv... — Mai sînt însă atîtea femei frumoase, sănătoase, bogate... insistă Laura. Ştii, Luc, că de-ar fi să mă laşi pentru alta, acum ar fi momentul cel mai potrivit pentru amîndoi, mai ales pentru mine. Mai înainte era prea devreme, mai tîrziu ar fi prea târziu. Acum. Acum cînd mi-aştept copilul. Gîndeşte-te. Acum mai poţi să pleci, dacă ai vreun gînd de ducă. Decide-te. — Sînt decis de mult. încă de pe cînd eram numai doi. Astăzi, cu atît mai mult, Laura, eşti femeia mea, rosti Lucu şi se înfioră de ceea ce spusese. Se lega din nou, sub legea vieţii. Surprinse în ochii Laurei ceva neobişnuit, o răsfrîngere nouă, care venea dinăuntru şi înălţa spre el o lumină de încredere şi recunoştinţă. „Lumină din lumină, îşi zise, căutînd să definească ceea ce vede. Ce repede poţi face fericită o femeie... E de ajuns un cuvînt, o promisiune..." Telefonul tresări într-o spulberare de sunete metalice. Laura se uită întrebător spre Lucu, care pălise din nou. — Lasă-1 să sune, oricine ar fi. Nu vreau să ne mai deranjeze nimeni, nu vreau să mai aflu nimic. — Chiar dacă e din partea Adei ? — Mai ales dalcă e din partea Adei. Să mă lase în pace la ora asta. Vorbind, Lucu îşi auzea cuvintele sunînd în gol şi se mira că nu se simte lipsa lor de adevăr şi de convingere. 222 — Te cheamă cu disperare, spuse Laura pe gînduri. Doamna aiceea te implora să i te trimit. Ca şi cum ar fi fost voriba de o muribundă. Luc, eu cred că ar trebui să te duci. — Pentru nimic în lume. Teleifonul zbîrnîia mereu. Lucu se ridică şi-l scoase din priză. — Mi-e foame, exclamă el, ca şi cum i s-ar fi luat o piatră de pe inimă, şi fii liniştită : Ada e în afară de pericol. Şi pîlnă către miezul nopţii Lucu se legănă pe sine şi pe Laura cu visuri de viitor, cu descrierea vieţii lor de mîine, cînd vor avea un cămin, o lampă şi un copil... „Da, totul se va limpezi, îşi zise, numai dacă Ana Ulrnu scapă cu viaţă, ca să nu ducă pe umerii lui biruitori povara unei almintiri tragice." în puterea nopţii, se întoarse acasă. Storurile lăsate filtrau o lumină turbure şi ciudată. Cînd pătrunse în hol, lămpile erau stinse, dar pe toate mesele şi în toate colţurile ardeau zeci de lumlînări de ceară, plînse şi muribunde. Toate icoanele, mari şi mici de prin casă, icoane de lemn, fumuite şi şterse, icoane de sticlă în culori vii, icoane tainice de aur şi argint, străluceau de o lumină roşiatică, adunate în această sală ca în-tr-o capelă de foc. în fund, în faţa unui iconostas improvizat, Lucu zări pe mama sa, îngenuncheată în rugăciune. Se cutremură. — Mamă, ce s-a întîmplat ? Aretie Silion se întoarse, îi făcu un semn de liniştire şi se ridică spre el. — Nimic rău. A telefonat domnul Baudat. Ana nu conteneşte să te cheme. Plînge, imploră, ameninţă. A 223 încercat sâ se dea jos din pat, să vie la tine. Au ţinut-o cu forţa. A leşinat, a adormit, dar au trezit-o. Jean Baudat şi-a schimbat atitudinea, a devenit ameninţător. O doamnă i-a luat receptorul din mînă şi mi-a vorbit pe un ton despre care i-am spus că nu l-aş fi tolerat în alte îmfprejurări. A persistat. I-am spus atunci că nu e cazul să ne_ amestecăm în această afacere. Că doar nu e vorba de Romeo şi Julieta. Ne-am luat totuşi o grea răspundere oînd ne-am ho-tănît să nu mergi la sanatoriu. Am strîns toate icoanele să ne rugăm pentru ea să scape. Vreau să mă rog pentru ea şi pentru tine. — Roagă-te, mamă, poate că foloseşte la ceva. Retras în camera sa, Lucu şi-aprinse o ţigară. în paloarea lucidă a nopţii cu lună, ruinele vechiului arsenal creşteau transfigurate de tăcere. Strada pustie parcă aştepta zgomotul unui pas care nu mai reînvie. Acum, cînd hotărârea lui de a nu se duce la sanatoriu se înfăptuise, oboseala se retrase din el ca o apă. Clipe lungi rămase fumînd, respirînd mireasma de vară a straturilor de flori de sub geam. Totul se liniştea. ,JE mai bine, gîndi el, că lucrurile au ajuns aci.“ Cine ştie cîtă vreme încă ar fi fost ţinut să ducă o astfel de viaţă. Acum cînd nu mai are încotro, destinul are să aleagă pentru el. Alegerea e ceva de neocolit, ceva fatal şi se va face de la sine, peste el, peste legămin-tele făcute, peste răspunderile lui. Şi atunci el are să piardă sau pe Laura sau pe Ana. Poate că mai demult şi-ar fi putut înjgheba într-altfel existenţa. Dacă s-ar fi încumetat să-i spună Laurei adevărul, ea l-ar fi înţeles şi ar fi primit rolul de sacrificiu ce i se cuvenea. Şi-ar fi dat seama că în starea ei trebuie să se re- 224 semneze. Astăzi însă nu se mai poate. Laura nu mai e bolnava de mai înainte şi-şi cere dreptul la viaţă şi la iubire. Nu mai e femeia pe care a îmbărbătat-o şi a îngrijit-o. Va fi în curiînd o femeie nouă, o necunoscută. O necunoscută. Tot ce a fost între el şi Laura! ţine de trecut. Poate chiar şi copilul lor e al trecutului. Laura astăzi e altcineva. Cine e Laura ? Lucu azvîrli ţigara şi închise fereastra. Stinse lampa. Pe sub uşă zări o dungă roşiatecă de lumină. Doamna Silion se ruga. Capitolul 27 Zilele următoare, Silion se împărţi cum putu, între drumurile obligatorii la Laura şi alergăturile după bani. Ţinea morţiş să plătească el sanatoriul, nu numai pentru că se recunoştea drept pricină fără voie a nenorocitei întîmplări şi drept singur amant al Anei Ulmu. Dar îl detesta pe Jean Baudat, cu un amestec de ciudă şi mînie. Cu plăcere l-ar fi jignit şi umilit, i-ar fi dat una cu piciorul ca unei javre, sau pur şi simplu l-ar fi luat la palme pd acest martor auditiv al nopţilor lui cu Ana. închidea ochii şi se vedea plesnind cu dosul palmei chipul acela moale, opărit şi spînatec care-1 înfuria cu cît arăta mai bocciu, cu toate că nu i-ar fi convenit de loc să se fi înfăţişat mai bine. Şi pentru că aşa ceva nu era cel puţin deocamdată cu putinţă, Lucu se hotărîse să nu fie el însuşi cel umilit : măcar atiît. Arma lui Jean Baudat era banul. Cînd băga mina în buzunar, părea în ochii Anei Ulmu un înger salvator, înger civil şi scund,

Pe puţin o sută de mii, sanatoriul şi banii daţi de Baudat pentru presă, ca să nu apară nimic în gazete. Pe urmă Laura, îngrijirile, datoriile şi copilul: altă sută de mii. — E mult. E mai mult decît credeam. Atunci... Aretie se gîndi şi reluă : Nu mai încape şovăire; trebuie să vindem via. Lucu păli, dar de teamă şi ruşine : — Să nu faci asta, mamă. Era turiburat. Nu ştia ce să creadă. — E singurul lucru, Luc. Via e a ta şi nu vreau să-ţi fiu piedică. Vinde-o şi vom vedea ce mai e de făcut. — în ruptul capului, malmă, protestă cu o hotărîre nesigură Lucu. Via e a ta şi e singurul tău mijloc de trai. — Voi şti să mă descurc, Luc ; mai pot munci, ca profesoară, ca guvernantă, ca dame de compagnie... Nu sînt atît de bătrînă : ai spus-o şi tu că primeşti complimente pe seama mea. Şi Aretie surîlse, aproape mulţumită. — Tu, mamă, profesoară sau guvernantă ? La belle Aretie ! Nici nu-mi mai vorbi. 233 într-adevăr, nu se putea împăca cu gîndul. — Aproape toate prietenele mele muncesc... N-am să fiu nici prima, nici ultima bătrână care-şi cîştigă existenţa. Şi pe urmă, Luc, eu stau mai bine decît ele : eu am un fiu care n-are să mă lase, cu toate că nu voi avea nevoie de el. Sînt mult mai privilegiată decît ele. Se ridică : — Vindem via, Luc. S-a hotărît. — Nu s-a hotărît nimic, mamă. Şezi, te rog. Aretie se reaşeză. — Nu mai încape voită : n-avem timp. Vinde. Cu un gest încăpăţînat Lucu refuză. — Fii om de înţeles, Luc. Putem vinde pe cel puţin cinci, şase sute de mii, socotind şi recolta. Plătim şi ne rămîne destul ca s-o mai ducem un an, doi, pentru că nici noi nu vom sta cu mîinile-n sîn, Luc, îţi ordon să vinzi via ! Lucu nu răspunse numaidecît. îl dureau tîmplele. I se adusese aminte de recoltă şi el nici nu pomenise de ea în actul de vînzare care supragaranta împrumutul şi ipoteca. Uitase cu desăvîrşire, şi nici bancherul, nici samsarul nu-i amintiseră de ea. îl mai siîcîia şi teama că totuşi aflase ceva. Nu cumva juca o comedie numai ca să-l înlesnească. Dar prea se ruga de el cu glasul tremurat şi răguşit al rugăciunii. Nu. Aretie nu se prefăcea. Iar el, deşi cu capul in clocot, mai urmărea un plan. — Să ne mai gîndim, mamă ; poate că ar mai fi ceva de făcut. — Nu mai e de stat pe gînduri. Vreau să te văd scos din încurcătură. Să ieşi din starea asta. — Am o idee... dacă ai avea răbdare să mă asculţi... — Vorbeşte, Luc. Repede. 234 Ca toate femeile cînd au luat o hotărîre, era gră-, bită să o aducă la îndeplinire. — Să ştii însă că asta e tot ce pot face, glăsui Lucu, ca unul care ar avea de pus condiţiuni, pentru nimic în lume nu merg mai departe. — Să vedem, se impacientă ea. — Am un prieten bancher, care, cu siguranţă, ar consimţi să mă împrumute dacă i-aş da via în garanţie şi o scrisoare de vînzare pe deasupra : neautentificată, bagă de seamă. E felul lui de a lucra. Mă duc la el. Aretie se gîndi cîteva clipe. — Cunosc şi eu un bancher, şi-aminti ea, dar nu mai ştiu nimic de el. O mai fi trăind ? Iată unul care, cu siguranţă, nu m-ar refuza. A fost pe vremuri dansatorul meu preferat şi unul din pretendenţii cei mai asidui. Mă implora să divorţez şi să-l iau. He ! Dacă n-ai fi fost tu la mijloc... — Cum îl chema ? — Resch. Lucu îşi stăpîni o tresărire. — E ruinat cu desăvîrşire. Banca lui nu mai lucrează. Se ocupă de o colectură a loteriei de stat. — Poate că n-ar fi rău să-l consultăm ? — N-ai încredere în mine, mamă... — Cum vrei tu, Luc. Numai să nu ne încurcăm mai rău. — Voi lua toate precauţiunile, mamă. Tiens! mai am o idee. Aretie aşteptă. — Pentru orice eventualitate, să zicem chiar o catastrofă, sporovăi el printre cuvinte, dar asta numai prin reducere la absurd... 235 Lucu se qpri ca un inculpat extrem de încolţit în faţa unui judecător de temut. — Nu înţeleg... — O simplă idee, reluă Lucu, oul lui Columb. Aretie se impacientă : — Spune ce-ai de spus, Luc. — M-am gîndit că n-ar fi rău ca în scrisoarea de vînzare-garanţie — i se păru extrem de dibace această împerechere de cuvinte —• să defalcăm „parchetul" de jos, de la şosea, cu nucii şi casa cea veche. — Asta se face numai prin tribunal, Luc... — între oameni de bună-credinţă o scrisoare e de ajuns, deocamdată, o întrerupse Lucu. Formalităţile se fac mai tîrziu, dacă, Doamne fereşte, ajungem acolo. — Mi se pare, de altfel, cu totul inutil... — Simplă precauţie, mamă. Să presupunem, prin absurd, că nu plătim datoria şi că pierdem via. Ne rămîne un pied â terre 1 acolo unde avem atîtea amintiri. Un adăpost, un refugiu... — E aproape o ruină, Luc. — Cu puţină cheltuială o facem locuibilă dacă, Doamne fereşte, ar fi să avem nevoie de ea. îţi repet, e vorba numai de un exces de precauţie. Nu înţeleg de ce te opui. — Mi se pare totuşi de prisos şi chiar ciudat. Dar dafcă ţii neapărat... Fie ! Şi cînd crezi că poţi realiza împrumutul ? — Poate chiar în douăzeci şi patru de ore. Aretie răsuflă uşurată. Se ridică să plece. Lucu se apropie de ea, îi sărută mîna şi o sărută şi pe frunte. Se înfioră niţel gîndind : sărutul lui Iuda. — Ai binecuvântarea mea, Luc» * * Refugiu. 236 — Eşti atît de tînară şi de frumoasă, mamă, că nu te prind vorbele astea bisericeşti. —( Te vreau mulţulmit, Luc. Măcar atît. — Chiar dacă o fi să pierdem totul, mamă, noi nu ne mai despărţim. (Emoţia îl făcea liric. O pregătea pentru nenorocirile viitoare şi-şi lua propriile cuvinte drept consolări.) Poate că aşa a fost să fie : să ră-mînem împreună. E loc destul aci, la mine. E loc destul şi acolo, în casa veche. Mă văd serile cu tine, pe treptele celea înverzite şi despicate. Esenţialul e că sîntem împreună. Capitolul 28 — Mă ierţi că te-am silit să urci pînă la mine, gîfîi Giuseppe cu zîmbetul său spîn şi răsuflînd scurt, ca şi cum ar fi fost el cel care a suit scările, dar sînt suferind şi nu ies din casă. Şezi, te rog. Ca să ajungă Ia el Lucu urcase o scară destul de largă, de piatră, cu rampa de lemn unsuros, de-a susul celor cinci etaje ale unui vechi imobil care înconjura o curte interioară de bazalt, în plin centru bucureş-tean. La catul al cincilea un iz călduţ de rîntaş şi de ceapă îl înştiinţă că ajunsese în spaţiul rezervat locuinţelor de familie. Culoarul clarobscur pardosit cu scîndură scîlciată şi ieşită la vopsea îl călăuzi printre uşi spălăcite pînă la un geamlîc din fund. Pe o carte de vizită neobişnuit de mare, fixată cu ţinte largi, citise : Camil Giuseppe. Iar dedesubt: Agentura de publicitate şi impresaj. Comision-Import-Export. Teze pentru bacalaureat, licenţa şi doctorat în toate materiile. Discursuri parlamentare şi lucrări de diferite specialităţi. Discreţie. 238 îl găsise pe Giuseppe într-un halat de mătasă, pe alocuri tăiat de vechime, şi cu papuci de marochin în picioarele-i boante. Două cearcăne vinete se adânceau sub ochii-i bulbucaţi, şi de pomeţii viguroşi obrajii i-atîrnau gălbejiţi, cu firişoare viorii în filigrană. Spectacolul acesta de suferinţă nu-1 înduioşă pe Lucu de loc, pentru că era inestetic. Giuseppe îi surprinse privirea şi, înşelîndu-se asupra ei, se mărturisi: — Era să dau ortul popii : cinci crize în două zile. Nu mai am voie nici un fum de ţigară. Dar te rog să fumezi. E singura plăcere oare mi-a rămas : fumul altuia. Te rog ia o ţigară. E prima zi oînd mă simt mai bine. îl îmbia cu un portţigaret de lemn în chip de du-dăpior, de pe o măsuţă de fumat. Lucu aprinse şi aruncă o privire împrejur. Un interior modern cu un divan-studio într-un colţ, cu fotolii pluşate cu şină de metal şi un dulap-bibliotecă, totul făţuit cu nuc, nou şi cojit. Cleiul uscat rînjea printre crăpături. — E sărăcăcios la mine şi banal cît pofteşti, oftă Giusqppe căruia nu-i scăpa nimic : în schimb e pretenţios şi de prost-gust. Aşa a vrut nevastă-mea, continuă el, aşezîndu-se pe divan şi recuperînd o respiraţie pierdută. Am avut nişte mobilă în stil veneţian, echt veneţian : dormitor şi salonaş cu secretaire, o bijuterie, şi o oglindă ca o floare. Logodnica mea, nevasta azi, m-a obligat să hazardez totul. „Asta e nemaipomenit, zicea, numai vechituri în casa asta, nici un singur lucru nou, nici măcar un divan-studio ! Nu mă mut în cimitirul ăsta pentru nimic în lume. Trage a sărăcie." Pe scurt, a făcut din chestia mobilierului o condiţie sine qua non a fericirii care mă păştea şi am lăsat-oi să-şi facă de cap : într-un ceas s-a dus şi s-a 239 întors cu troacele astea nou-nouţe, aduse dintr-o hală de mobile din Sfiînta Vineri. — Nu te ştiam însurat... — Consoarta nu e acasă : regret că nu te pot prezenta. Giuseppe se opri sa hăpăie o gură de aer, ca pe o muscă. — Vorbesc cam mult. Cu degetele lui rotunde şi scurte îşi toboşări stînga pieptului, privindu-şi musafirul cu ochi galeşi de bun rămas: — Nu mai merge... s-a defectat motoraşul. — Nu intra în idei, îl îmbărbătă Lucu, ai să ne îngropi pe toţi. Giuseppe se rezemase în perne. — Să-ţi arăt ceva, îi zise, cu un rin jet de melancolie. Mi-am luat toate măsurile. Nu^mi fac nici iluzii, nici spaimă. Scoase dintr-un portvizit o scrisoare pusă acolo în evidenţă, o desfăcu, îşi ceru voie şi îi citi calm şi lăbărţat : —> „Testamentul meu : las averea mea mobilă, precum şi numerarul ce s-ar găsi în casă şi asupra mea, soţiei mele, Silvia Giuseppe, născută Văleanu, afară de o sumă ce se va prevala asupra acestui eventual numerar, în proporţie de cinci la sută, sumă care se va împărţi rubedeniilor ce s-ar întîmlpla să-şi facă apariţia, ca o compensaţie pentru dezamăgire şi deranj. Doresc să fiu înmormlîntat cu dricul primăriei, fără cortegiu şi fără altă slujbă religioasă dedît o simplă rugăciune care să nu depăşească cinci minute, şi aceasta numai pentru a nu jigni sentimentul de pioşenie al doamnei Giuseppe. în cazul cînd ar fi să mor căzînd în stradă, ceea ce, dată fiind starea mea, nu e de loc 240 cu neputinţă, dorinţa mea e să fiu trimis de-a dreptul la morgă şi de acolo la crematoriu, fără zăbavă. Oricum s-ar sfîrşi comedia, esenţialul e să fiu expediat cît mai repede. Camil Giuseppe." — Ce părere ai, întrebă Giusqppe, căutînd în ochii lui Lucu impresia pricinuită. Celălalt înţelese că trebuie să laude. — E scrisoarea unui înţelept, domnule Giuseppe. Chipul acestuia se lumină de mulţumire. Totul, continuă Lucu, e cumpănit cu măsură ; liniştea, resemnarea, bunătatea, ironia... Dar testamentul dumitale are un cusur. — Anume ? se posomori Giusqppe. — E un testament prematur. Nu-şi va face efectul. Ţi-am mai spus : ai să ne îngropi pe toţi. Chipul lui Giuseppe se lumină din nou : — Spune-mi, scumpe prietene, ce te aduce la căpă-tîiul unui muribund ? — Scadenţa de poimîine : nu-i pot face faţă. Cu deznădejde Giuseppe îşi luă tîmplele între mîini : — M-am aşteptat. — N-am. N-am nici cu ce plăti amînarea. Trebuie să am'înăm. Ţinîndu-şi mereu capul între mîinii ca pe un vas preţios de China, Giuseppe se clătina aimarnic, în dreapta şi în stînga, deasupra unui scump cadavru imaginar. — Trebuie să amînăm, repetă Lucu ferm. într-un sfîrşit, capul lui Giuseppe se arătă, dintre mîini, nemişcat şi dureros. — Cu neputinţă. Condiţiile au fost puse la punct de la început : nu există amînare. Ţi-aduci aminte : 241 nu plăteşti, pierzi via. Sehr klar gesprochenL Te-am prevenit. —i Domnule Giuseppe, glumeşti. Pentru două sute de mii nu pot pierde o vie de şase sute, plus recolta... Pentru că există şi o recoltă, domnule Giuseppe, pe care, nu ştiu cum se face, am uitat să o punem la socoteală. — Era de datoria dumitale, domnule Lucu, să nu uiţi; eu nici nu m-am gîndit la recoltă. Aud de ea pentru prima oară. în materie de viticultură sînt ageamiu. — Ar fi suficient să acopăr cu ea dobiînzile şi o parte din capital. — Nu mai vorbi de ddbînzi, că vorbeşti degeaba. Găseşte banii şi plăteşte. — Cum ? Giuseppe ridică din umeri. în focul discuţiei părea înzdrăvenit şi inspirat: — Ucide pe cineva. ■Lucu îi aruncă o privire de ură. — în orice caz, nu pe mine. N-am în casă nici un ban. Ucide şi pradă un nabab, fără să laşi urme, fă o crimă într-adevăr artistică, uneşte frumosul cu utilul. Lucu se făcu alb de miînie. — Ia seama, domnule Giuseppe, nu e momentul să-ţi baţi joc de mine. — Aşa-mi trebuie ! exclamă Giuseppe. Iată-mi răsplata ! Eu n-am vrut dedît să te servesc, domnule Silion, n-am luat comision la împrumutul dumitale. Două sute de mii ai cerut, două sute de mii ai băgat în buzunar. Şi drept mulţumire mă ameninţi. — Iar dumneata îmi dai sfaturi. 1 1 Foarte clar spus. 242 — A fost o simplă demonstraţie per absurdum, că nu mai e nimic de făcut. Fii gentleman. Ai pierdut bătălia. —i Du-te la cămătar şi convinge-1. — în halul în care sînt să mai şi conving. Să conving un turc, un catîr, o piatră. Crede^mă, domnule Silion, eu nu mai am nici un rol : maurul şi-a făcut datoria, ma... — Dar eu pierd via, domnule, înţelegi ? îl apucase de umeri, îl zgîlţîia : — Şi nu e via mea, e via mamei. E un jaf de rînd, e o tîlhărie. — Sînt cu totul de părerea dumitale, gîfîi Giuseppe, liberat, dar decît să mă sugrumi pe mine gîtuie-1 mai bine pe bancher. Cu astfel de argumente s-ar putea chiar să ai succes. — îl cunoşti bine, riînji Silion, sînteţi prieteni. — Nu e nevoie de cine ştie ce intimitate, răspunse Giuseppe, - ca să ştiu de mai înainte rezultatul, mai ales în cazul dumitale. Ai ascuns lucrurile, domnule Silion, şi numai aşa ai oibţinut împrumutul. Iartă-mă că trebuie să ţi-o spun, dar astăzi toată lumea ştie că ai fost dat afară de la Forul Constituţional. E secretul lui Polichinelle. Cum vrei ea un cămătar să te mai amîne în asemenea condiţiuni ? Silion tresări. — Dar garanţiile ? întrebă el înăbuşit. — Garanţiile isînt în funcţie de situaţia socială a de-bitoruilui, îl llăimuri Giuseppe răspicat. Le salvezi sau le pierzi în măsura în care eşti cineva. Gr dumneata, cu toată marea dumitale personalitate, nu mai eşti nimic. Eşti domnul fost consilier, eşti domnul nimeni. Ai pierdut bătălia. 243 Silion îşi lăsă capul în piept. Părea că se gîndeşte. Apoi se ridică încet, îşi culese pălăria de pe divan şi, fără să se mai uite la Giuseppe, dădu (să plece. — Unde te duci ? — Mă priveşte. — De ce atîta rău pentru o bătălie pierdută, întrebă insinuant şi din ce în ce ridicînd glasul Giuiseppe. Dumneata poţi îucă să cîştigi războiul, domnule Silion. — Mă prind că am ghicit, rînji Silion qprindu-se : Arhondologia Romîniei Mari. Idee fixă. — Idee măreaţă. Am isă o pun în aplicare şi fără dumneata. — Cine te împiedică ? — Nu-mi place să lucrez 'singur. Dumneata ai ;fi fost un asociat ideal pentru mine. Am fi făcut treaba asta, jucîndu-ne. E făcută pentru noi doi. Nu-ţi închipui ce echipă isîntem. O distracţie de un ceas pe zi la amiază. Nici mie nu-mi place să muncesc, cunoşti sistemul meu : săptămiîna de şase ore. — Hm... mă item ică exagerezi. — Dumneata vorbeşti ? Ai în materie de economie şi sforţări o rqputaţie .solidă. Cu .toate acestea nici în vis n-ai visat „.săptămâna de şase oreşi sumele /încasate de Giuseppe de la acesta pentru diferite agenţii de publicitate (sau de-a dreptul pentru 245 presa, societăţi de binefacere, dimpreună cu data încasării. Silion citi la întîmplare : „Arnund Buchhalter, preşedintele soc. Abundenţa, cap. 50 milioane. înalt. Burtos. Blond. Ras. Ochelari. Pistrui. Dinţi falşi. însurat. 55 ani. Fumează pipă. Amator coniac. îi plac ţigănciie ipînă da cincisprezece ani. Sobru icu dactilografele : se teme de ochiul doamnei Buchhalter, melomană. Garsonieră >în pasajul Imobiliara. Agent recrutor în materie de ţigănci, secretarul său Cleante, bibliofil. D. Buchhalter : amator de cancanuri politice şi alcov. .Ţine ,să fie primit în lumea bună, pierde la bridge şi pocher intenţionat. Nervos dimineaţă, afabil după-a-miaza, seara grăbit. Vechi dosar clasat da parchet, materie moravuri, o foarte vagă aluzie glumeaţă nu strică. De vizitat lunar, de atins trimestrial. Luat 50.000 la 22/XI..." Lucu mai deschise la întîmplare carnetul strategic la diferite pagini şi parcurse în diagonală alte asemenea texte din ele amuzante. — Mulţumesc, rosti el, restituind documentul, cred că sînt destul de lămurit. Carnetul acesta e strategic pentru că evită greşelile în materie de psihologie şi frecvenţă... — Ai ghicit. Toată această lume, Giuseppe bătu carnetul de genunchi cu un gest de stăpîn, e tributara mea şi nu-mi bat capul cu ea mai mult de o oră pe zi, afară de duminecă. Vreau acum ?să o înscriu şi în Ar-hondologie ; tributarii mei, politicieni şi oameni de afaceri, vor ifi veselii că îi voi înzestra icu cîte un arbore genealogic. Dar asta e materie care depăşeşte consiliile de administraţie, parlamentul, cercurile financiare şi comerciale. Arborele genealogic e ca arborele 246 din satira a treia de Eminescu, el ,se înalţă şi umbreşte întreaga ţară. Poate hrăni, fără să-i pese, doi oameni ca inoi, iani de-a rîndul. E de ajuns isă începem, şi continuarea e asigurată şi plăcută : face boule de neige.1 M-iam săturat de publicitate, să ştii de da mine că de cele mai multe ori publicitatea frizează cerşetoria şi şantajul, îi datorez boala mea de inimă, numai dumi-tale îţi fac această mărturisire. Pe nîtă vreme Arhon-dologia e numai chestie de vanitate îşi, dacă prin imposibil întiîmpini un refuz, nu face nimic ; isar în ischimb zece nătărăi să se boierească, fără să ne milogim şi fără să exercităm asupra lor o delicată presiune morală, cum se face în publicitate. Nimeni nu te înjură de mamă în gînd, cînd i-ai trecut pragul. Ca să poată vorbi liniştit, Silion şi-aprinse o ţigară : — Şi-iai vrea să mă înhăitez icu dumneata la porcăria asta ? — Nici nu cerşim, nici nu ameninţăm, unde-i porcăria ?. întrebă Giuseppe nevinovat. Iar dumneata te asociezi numai cu numele, ţi-am mai ispus. Acela care lucrează pe teren sînt eu. .Dumneata n-iai să apari de-oît din ciînd în aîlnd, în cazurile interesante, istorice, ca un deus ex macloina. Poţi să revezi şi textele, să le dai cîte o întorsătură a condeiului dumitale măiestru. Strict în cadrul săptămînii de şase ore, nici un minut în plus, fii fără grijă. — Şi ioît crezi că poţi scoate cu o asemenea meserie ? Te întreb numai ,aşa „na chestie". — Iţi garantez -im salar îndoit decît salariul pe care l-ai avut la Forul Constituţional şi pînă într-un an o sumă ou care să-ţi răscumperi via sau să-ţi iei alta. 1 Avalanşă. 247 5— Văd că viei mele i-ai pus cruce. Aici aî vrut sa vii icu vorbăria asta. Eu mu renunţ ia vie. A mea a fost, a mea va fi. — Eu nu sînt proroc. Dar pot să mă rog lui Dumnezeu. Pentru ică nu văd altă ieşire decît să te pui pe lucru, mai ales acum icînd mama dumitale a rămas pe drumuri, mă ierţi ică mă ating de aceste chestiuni dureroase, ai însă de îngrijit un suflet de om ! Charge d’âme. Cu o înverşunare strunită, Silion strivi şi iar strivi ţigara pe fundul iscrumierei, apoi se ridică din nou. Cearcăne albastru-închis îi măreau privirile. — Nu-mi dai nici un răspuns, domnule Silion. — Ga să fiu sincer, ţi-aş da mai curînd o pereche de palme, domnule Giuiseppe ; dar mă tem că încapînd, nu m-aş mai putea opri. Consideră-te plesnit şi rămîi cu bine. Giusejppe (tresări. Palid îşi schimonosit. — Ruşine ! gîfîi el, ruşine ! Trase taer în piept şi continuă cu o voce sugrumată : — Sînt un om bolnav : faci un abuz de putere. Silion înălţă din umeri şi dădu din nou să plece. — Dumneata faci teatru : e mai rău. — Eu ştiu de ce mă dişpreţuieşti, gemu anevoie Giu-seppe, pentru că sînt urît. Te întărită urîţenia mea. Eşti ca un copil sălbatec şi icrud icînd prinde un broscoi. Şi te crezi superior. E o bază şubredă ! sughiţă Giuseppe, şubredă ! Căzu în perne. Fruntea i se brobonă de (sudoare : privirile înspăimîntate i ise aţintiră în gol. Vroia să spună ceva. Din gîtlej scotea numai soîncete scurte şi înecate. Cu un gîfîit lugubru se căznea să respire. De durere figura i se schimonosi. 248 Izbucnită, criza se desfăşură cu violenţă. Giuseppe se îneca, înghiţea, încerca pe apucate să vorbească. — Fiolele ! gemu el şi .se uită deznădăjduit în jurul Iui. Urmărindu-i privirea,. Silion descoperi fiolele într-un sertar, rupse una din ele şi i-o oferi bolnavului. Mirosul pătrunzător şi subtil al .eterului se răspîndi în odaie. — Fii liniştit, domnule Giuseppe, fii calm, nu e nimica... eu /sîn-t de vină. O jumătate de ceas Silion stătu la căpătîiul lui Giuseppe, slujindu-J. cu fiole şi cu vorbe de îmbărbătare şi de părere de rău, pînă ce bolnavul se linişti şi treptat se întremă, pană ce îi trecu ipe deplin criza. în sfîrşit, privirea i se însenină, respiraţia se înlesni, se -făcu normală. — îţi mulţumesc, (domnule Silion, oftă Giuseppe : n-ai fugit şi mu te-ai speriat. (îi vorbea cu o voce slăbită şi întretăiată.) Se întîmplă uneori să fie lîngă mine câte un idiot care-şi pierde capul, dă alarma, de cred că mi-a sunat ceasul... Dumneata m-ai susţinut de minune, calm îşi ferm, ca un doctor... — Te rog încă o dată isă mă ierţi, reluă Silion. — D-aia cred eu, lîl întrerupse Giuseppe, că sîntem sortiţi să lucrăm împreună. Anhondologia! Dacă ţii într-adevăr să te iert ică era să mă trimiţi pe lumea cealaltă, promite-mi că ai isă ite mai gîndeşti. Silion făcu o superbă tentativă : — Promit orice, numai să-mi obţii o amînare. Giuseppe tăie aerul cu palma: — Nu pot. în ischimb promit că după un an, un an jumătate de colaborare ai să-ţi răscumperi via. — Un an jumătate ! — Ca mîine .trece ! Cele din unmă răspunsuri, Giuseppe le dăduse aproape maşinal, >cu glodul pancă aiurea. Chipul lui căpătase o expresie nouă, un idîine de pază care prinde cu urechea un zgomot perceptibil numai Iui. Se auzi uşa din vestibul. Giuseppe îşi istăpîni o tresărire. — Iat-o, suspină el, cine ştie de unde vine. Silion se îndrqptă grabnic, plin de io hotărâre bruscă. — Te las, îl vesti el, sînt în mare întârziere. — Nu înainte de a face cunoştinţă cu nevastă-mea, decretă Giuseppe. în prag apăru o femeie înaltă ;şi tânără. Formele-i robuste păreau cam la stnînsoare într-un taior de fantezie. Roti prin încăpere o privire de şef de patrulă : — Iată-mă, papicuţ, salută ea cu o însufleţire voită. Se vedea că nu .se îndoieşte că isimpla ei sosire acasă însemna pentru fericitul consort o răsplată din cer. într-o faţă oacheşă cu pomeţii proeminenţi străluceau ochi oblici şi vioi, al căror verde-cenuşiu răspundea cu violenţă buchetului de violete artificiale înfipte dimpreună cu o tkhiuţă de paie Sin vârful părului ei negru şi bogat. Giuseppe se uită ostentativ şi în tăcere la ceas. — Aim întârziat, papicuţ ? —* E două şi douăzeci şi şapte ! fu răspunsul lăbărţat şi răguşit dat acestei răzgâiate şi naive întrebări. — Ai mîncat ceva ? se interesă cu precipitare şi alarmă inou-venita. — Cît p-aci, mormăi alene Giuseppe, să iau o gustare din trupul şi sângele Domnului. Ochii mici verzi se dilatară a mirare îngrozită, între genele lor încărcate cu funingine grasă de rimei. — Ţi-a fost rău, papiouţ ? Dintr-nun pas fu lîngă el, îşi lepădă pe divan poşeta şi mănuşile, îi netezi fruntea şi-işi trecu mâinile prin 250 părul lui rar, îi pipăi pulsul, îi îndreptă gulerul pijamalei cu gesturi repezi de maimuţă. Părea de două ori mai înaltă decît Giuseppe. — Papicule drag ! O îndepărtă .cu o mină moale şi în glas cu răsfăţ întristat : — Nu-i nimic... a trecut; domnul Silion m-a salvat; mai calm îşi mai energic decît un medic... dar puteai să-ţi aduci aminte ică domnuil Silion e da noi. îndreptase spre Silion un arătător obosit şi grăsun. Silion ise înclină, doamna Giuseppe îi isurîse într-uri moţăit electric care făcu 'să-i tremure pe creştet firicelele de violete. — Poate că domnul Silion ar fi luat masa cu noi ? îi impută Giuseppe. Doamna isări în picioare. — Nu, vă rog, nu, se apără Silion aproape .speriat, sînt invitat la... — Sau măcar un aperitiv, corectă Giuseppe, iar tu umbli haihui la ora icînd gospodinele... — Dar tocmai pentru că te ştiam icu domnul Silion, papicule, protestă 'doamna Giuseppe, mi-am luat orice grijă ! Tu isingur mi-ai idat voie să mă duc la Buftea ; am fost la aniversarea liceului de la Buftea, îl informă •ea pe Silion. — Pînă la două jumătate ? — Sînt douăzeci de kilometri de şosea mizerabilă. — Cine ştie cu ce hăidăi te-ai. oprit pe la vreo cîr-ciumă, la aperitiv... pe oînd eu îmi trăgeam sufletul în braţele lui Silion. Adineauri cînd te-ai apropiat de mine duhneai a ţuică. — Ce hăidăi ? Care ţuică, papicuţ ? Domnul Silion are isă te certe că maltratezi o femeie. 251 Se întorsese icu faţa icâtre Silion îşi cu o mimică însufleţită şi complice ,îl (îndemna să intervină. — Cine te-a dus în oraş ? — De unde ştii că m-a dus cineva în oraş ? — Te cunosc eu : nu era isă dai tu opt sute de lei taxiului. — Trancviceanu, bătrînul. Vechiul director al liceului. Termenii „bătrînul" îşi „vechiul" erau vădit strecuraţi cu .scopul >să (potolească temerile soţului. — El ţi-a dat ţuica ? — N-am băut nici o ţuică ! — Duhneşti ! Cu indignare, doamna Giuseppe se întoarse către Silion. — Domnule, te rog, spune dumneata dacă miros eu a ţuică isau a altceva. Uite ! Se apropie furtunos, (îl apucă de ambele braţe şi, deschizînd o gură mare de copil (pus în faţa medicului de gîlci, îi trimise tot duhul ei în plină faţă. — Acum isp'une ! îl isomă ea. — Nu miroase a ţuică ! atestă Silîon uluit. Giuseppe nu se dădu bătut. — Cred că nu te-ai simţi de doc la largul tău dacă te-aş ruga să-mi faci o mică dare de ,'seamă a serbării : o mică îşi amănunţită... — Bucuros, papicule ! întrerupse cu multă nevinovăţie doamna Giuseppe. îşi netezi rochiţa cu mîinile. îşi luă un laer important şi comic. Mai întâi corul liceului sub conducerea maestrului de muzică, al cărui nume din nefericire îmi scapă, a intonat imnul regal. — Bineînţeles. — Pe mine imă işoyzaţi, interveni Silion, trebuie neapărat $ă plec; Doamna Giuseppe sări : — Vai de mine, domnule Silion, aperitivul în doua minute a venit. — Nu vă deranjaţi, mi-e impoisibil. Nu vă supăraţi, trebuie să plec ; trebuie ! — Numai un isi-ngur minut, imploră doamna Giuseppe. Stai, domnule, nu fi urîcios, stai un minut să te cunosc ; de ani de zile papicuţ mi-a excitat curiozitatea cu dumneata. îşi împreună mîinile : Bitte, bitte, numai un minut. — Poţi să-i rezişti ? întrebă Giuseppe -demonstrativ. Stimate maestre, eşti pierdut. Cu atftt mai mult, cu cît prezenţa dumitale este necesară doamnei ca să iasă din încurcătură. N-am încotro. Trebuie să-i accept toate explicaţiile. Şi (să nu-ţi închipui că face risipă de ingeniozitate. — Eşti mojic, papicuţ. Domnule Silion, sper că-ţi vei face o idee jusită despre mine. Dar trebuie să vii la ţară la noi. Gum se face că papicuţ nu te-a invitat mea ? Rîse şi trecu grabnic în camera vecină, lăsînd uşa deschisă ca pentru a nu întrerupe conversaţia. — Ca să nu mă vorbiţi de rău, explică ea. Silion sta ca pe ghimpi. Ajunsese Să creadă el însuşi că e aşteptat undeva. Gînd, înitr-un timp record, doamna Giuseppe se reîntoarse triumfal cu o tavă de farfurii, clondire şi păhărele, Giuseppe păru că cedează dreptei judecăţi. — Evident, declară el, are şi părţile ei : e harnică, sprintenă, econoamă ; dovadă aceste măsline pricăjite culese din sarcofagul lui Tutancamon. Dar să vezi cum are să ne stimuleze la întocmirea Arhondologiei. I-am vorbit şi de proiectul nostru. în felul ei e o adevărată muză. Nevoile ei sînt atît de urgente şi de inexorabile, 253 că dau din colţ în colţ numai să le satisfac. Prosper şi mă ruinez simultan. — Ai să colaborezi cu papicuţ la Arhondologie ? se gudură doamna Giuseppe lîn al nouălea cer. Sînt încîn-tată ică am isă vă pot ifi de folos. Am să vă cer bani tot mereu, ca isă nu leneviţi niciodată. Dar să ştii un lucru : în escrocherii nu mă bag. E specialitatea voastră. Eu nu ştiu, n-am văzut ! Turnă ţuicile şi ridică ţoiul. — Prosit! Ciocniră şi dădură pe gît. O ţuică -apoasă, gustări uscăţive şi firave, bucăţi de ibrînză pălită, ca nişte tomuri vechi. La al doilea rînd, doamna Giuseppe închină pentru isănătatea vechilor prieteni deveniţi asociaţi în regulă şi pentru (succesul moral şi material, că una fără alta nu se poate, al Arhondologiei Romîniei Mari. Un entuziasm subit îl ifăcu pe Giuseppe să se ridice ca isă ciocnească în picioare. — E aproape o isinucidere ceea ce fac, declară el, mă .scol din pat abia înviat din morţi şi torn în mine două ţuici una după alta, dar ce-are-a face ? Mor pentru un ideal. De teamă să nu strice cheful soţilor Giuseppe şi să nu prelungească şedinţa într-o inutilă discuţie, Silion nu avu tăria isă schiţeze nici cel mai slab protest, nici să facă cea mai sfioasă rezervă. ICiaoni, deşertă şi bătu în retragere, escortat de-a lungul coridorului uscat ca un pod şi plin de izul de rîntaş, pînă la scara cu rampa unsuroasă, de perechea inegală şi încîntată. Coborî vertiginos. — Şi nu uita că eşti invitatul nostru la fermă, o mai auzi o dată pe doamna Giuseppe istrigînd din înaltul palierului. înălţă privirea şi o văzu ca dintr-o fîntînă, cu sînii rezemaţi voluptuos pe balustradă şi re- 254 liefaţi în două valuri moi jprin bluză, (cu obrajii rumeni, figura zâmbitoare. Părea veselă că a răscumpărat prin-tr-un succes o scenă conjugală. Se duse la Poşta Centrală, unde funcţionarii se re-întorseseră la lucru, şi trimise imamei sale o telegramă. Ar fi fost mai bine isă (se repeadă el înJ9uşi pînă la vie, gîndea, 'sau -cel puţin /să o cheme :1a Bucureşti. Sau măcar o /scrisoare, ar fi fost mai potrivită decît o telegramă. Dar inimeni nu era mai credincios decît Silion legii străvechi a celui mai mic efort. Capitolul 29 Dintr-o scrisoare a .doamnei Ana Ulmn către Lucu Silion : „M-am trezit dintr-un somn (greu, în toiul nopţii, şi cel dinţii gînd ai fost tu. Nu-mi dădeam seama cît domnisem, nici unde mă aflam, eram însă într-un ioc şi într-un pat străin. Mai respira cineva în întunerec pe lingă mine, am deisiluişit aceasta după cîteva iclipe, dar nu mi-era de loc teamă îşi nici nu doream să ştiu cine e. Gîndul da tine mi-era de ajuns, era odihnitor ca o candelă într-un icolţ de odaie şi nu-mi trebuia nimic mai mult. Puteam rămîne aşa, cu ochii îln tavanul spălăcit, isă plutesc la nesfârşit, fără Isă aştept nici ziua, nici vreo llămurire, fiindcă respiraţia uşoară şi liniştită a celui adormit pe aproape mu mă turbura de loc. Pe urmă, treptat, ica un val, (viaţa a început să crească în mine, ou tot ifellul de ameţeli şi suspine. Mă gîndeam totuşi mereu da -tine, .fără să-imi fie dor, gîndul acesta a devenit însă dureros, \s-a legat de o mare suferinţă necunoscută, ide care mă căzneam isă^mi .amintesc fără să prind nici un amănunt ca să ştiu de ice sufăr şi de 256 ce itot mereu îmi vine isă pliîng. Era ca şi cum am pierdut ceva, o mare pierdere, copilăria isau glasul şi chipul mamei. Cel adormit aproape ide mine trebuie să fi /făcut vreo mişcare în somn, răsuflarea lui s-a înăbuşit o clipă şi am auzit-o apoi ca pe «un suspin. E poate «curios că suspinul acesta m-a 'lămurit că tovarăşul meu de -singurătate nu respira culcat, ci aşezat în vreun jilţ, era, adică, un suspin de isus (în jos, un suspin vertical, nu ştiu cum de-am avut această impresie. A fost de ajuns ca să mă itrezesc de-a binelea şi să^mi aduc aminte de tot. Pentru că cel ce -respira în plină noapte, aşezat şi mu Culcat, înseamnă că era de veghe pentru mine şi asta mi-a amintit şi ide spital şi de ceea ce a fost mai înainte şi mai ales de ceea ce a urmat. ’Mi-am mai dat seama că era cea dintîi noapte pe care am dormit-o întreagă fără treziri metodice din două în două ore, şi leu lumina Stinsă, aşa cum se doarme, fiindcă nu mai îlncăpea teama isă adorm şi să nu mă mai trezesc. Atunci un cuţit îngheţat mi-a străpuns inima, era gîndul că inu mai pot să mor, că sînt osândită Isă trăiesc, să-mi amintesc tot ce ţin minte şi să îndur tot ce am îndurat. Nimic nu mă mai poate scăpa de această soartă, fiindcă nu mă (mai simt în stare să reîncep, să mai fac o dată (sforţarea spre moarte, pe care am făcut-o şi am greşit-o ; nu din vina mea am greşit-o. E o prea grea şi nemeritată pedeapsă viaţa icare mi s-a dăruit cu sila. Lacrimile a-u început să-mi curgă şiroaie pe faţă şi pe gît pînă în perne. Durerea mă (strîngea de beregată şi mi-am înăbuşit hohotele -ce se zbăteau în mine, de ifrică să nu se trezească infirmiera idin fotoliu şi să-i rabd idin nou îngrijirile searbede. Ce putea ea pricepe ? Şi mi-am mai adus aminte, (fără nici b altă .trecere, că ai avut foarte mare grijă să-ţi iei asupră-ţi cheltuielile sanatoriului, da, în 257 restriştea mea im-am gândit tocmai la acest comic amănunt îşi imi-a venit să nîd icu ihohote, un riîls 'care mă încorda şi mă zguduia în pat, din creştet pîmă în tălpi, ca un 'fior de friguri. Deoît tisul acesta bezmetic, era mai bun plînsul cu durerea de adineauri, îl înduram mai uşor, fiindcă nu-mi pierdeam şirul gîndurilor şi nu mă pierdeam într-un fel de -spasm al inconştienţei. Ai avut deci grijă să achiţi nota, asta e tot ce ai găsit cu cale isă faci, ca «să nu-ţi pierzi ideea 'de tine că eşti un perfect gentleman, mai ales această idee, în mica ta criză, nu trebuia să io pierzi. Ţi ;s-a părut că pentru asta o simplă factură e de ajuns. N-ai ştiut să găseşti mijlocul care (să îndrepte dezastrul revenirii mele la viaţă (văd că nenorociri m-a urmărit >şi cînd a fost isă sfîr-işasc), şi nici măcar nu ai vrut isă-mi ispui sincer ceea ce nu pot să înţeleg, ceea ce te rugasem în lacrimi, sfîrşită de suferinţă, să-imi spui, să-mi spui ce te-a făcut să te porţi cu mine {cînd imă aflam între viaţă şi moarte şi te chemam) cum nu te-ai fi purtat nici cu un cîine bolnav. Dacă mi-ai fi dezvăluit adevărul — oricît de crud, oriaît de mizerabil — aş fi putut măcar isă înţeleg, să te iert şi chiar să mă resemnez. Dar să mai trăiesc cu obsesia cruzimii tale şi a lipsei tale ide scrupul, cu obsesia inexplicabilei şi înfiorătoarei tale nepăsări şi, pe deasupra, ou inima strivită sub călcâiul tău, cu un 'sentiment pe care, din nefericire, nici bunăvoinţa, nici . sforţările, nici revoltele mele nu l-au atenuat măcar, imi-este icu neputinţă. Gîndeşte-te că am vrut să mor (te-ai întrebat icell puţin de ce am vrut să mor ? Nu, nu te-ai întrebat, fiindcă ai socotit, pesemne, că era doar sacrificiul firesc al vieţii mele adus existenţei tale de idol), am vrut să mor numai pentru că într-o «seară mi-ai «spus politicos că nu rămîi noaptea ceea la mine, nu pentru ică nu ţi-ar 258 fi dor să rămîi, dar fiindcă eşti obosit. Am înţeles atunci >că te-ai hotărît să imă părăseşti. Am umblat ore întregi ica o nebună, icu o cumplită durere în inimă, şi am înţeles că nu mai puteam trăi fără dragostea ta. L-am înţeles atunci — prea tîrziu — şi pe Arghir, a cărui sinucidere mă indignase, mă revoltase, ca o jignire adusă mie, ca un atentat la liniştea mea, ca o slăbiciune demnă de dispreţ, dar ice-i puteam face, şi eram acum prea nenorocită ca să mi ise facă, postum, milă de ei. Gestul meu a fost serios, serios şi (sincer, numai soarta păcătoasă a făcut să fiu descoperită cu o oră mai devreme deoît socotisem. Socotisem la maximum douăsprezece ore rezistenţa mea, aşa, ca pe o absurdă eventualitate, ca pe o precauţie inutilă, dar o socotisem totuşi, fiindcă, mă cunoşti şi îţi închipui că nu voiam să scap, să mă fac ridicolă, ca o comediană de mahala. Care imi-a fost vina ? Că am crezut în vorbele unui om în itoată firea ? Că am fost de bună-oredinţă ? Puteam eu isă-nmi închipui că lacrimile tale nu erau adevărate ? Nici azi şi niciodată nu voi putea înţelege în ce scop m-ai minţit. Cum puteam să mă îndoiesc că lîngă mine ai găsit fericirea şi extazul, cînd mi-o repetai şi o isimţeam în fiecare clipă ? Cu cî.tă căldură îţi învăluiam în schimb sufletul, cu toate că eu n-am fost niciodată deplin fericită, fiindcă nimic nu mă putea face să uit că de -îmbrăţişările tale atîrnă lanţurile celeilalte femei. Iar astăzi cum era să nu mă izbească, să nu mă nimicească încă o dată, de-abia ieşită din moarte, refuzul tău atroce de a veni la căpătîiul meu ? Dacă ai fi venit, dacă m-ai fi făcut să simt în tine cel puţin o părere de rău, numai atît, în sufletul meu nu s-ar fi dezlănţuit acea îngrozitoare revoltă şi s-ar fi mîngîiat cu gîndul unei renunţări, ar fi înţeles că 259 poate nu erai vinovat ide nestatornicia ta, ar fi devenit mai simţitor la durerea unei isurori icare nici azi nu şi-a -revenit din lovitura ce i-ai dat. Dar ai avut cruzimea isă mă laşi isă mă ichinui pe îndelete, isă mă laşi să icad pradă obsesiei minciunii tale şi revoltei zadarnice care mă macină. Cu cită deznădejde am aşteptat de la tine -o destăinuire, o spovedanie care m-ar fi putut libera. Mintea mi (se clatină, şi oricît m-aş strădui nu pot, nu pot isă nu-mi otrăvesc fiecare clipă şi să nu-mi sleiesc gîndul, igîndindu-mă tot mereu la ceea ce e pentru mine de neînţeles. Am (scris muilt mai mult decît am avut de gînd şi fără iscop îşi ifără isă urmăresc |să te mişc — doar ştiu cît a putut nenorocirea mea să te mişte — nu ştiu nici eu de ce am scris atît, mai ales că nimic nu mă îndreptăţeşte -să isper că mă vei citi pînă la urmă. Ar fi o sforţare prea mare, şi -sforţări n-ai făcut, în ceea ce mă priveşte, idecît ca isă mă faci isă cred în dragostea ta. Ce mizerie. Şi de icîtă ibestialitate eşti în (schimb în stare. îmi dau iseama de asta icînd îmi amintesc ceea ce am aflat cu certitudine, ică anume, în chiar clipele în care eu mă (trezeam şi te chemam, tu alergai la că-pătîiul celeilalte. (Pesemne să te rogi de iertare.) Nu ştiu cum de nu m-arn golit într-o singură clipă de dragostea mea pentru tine, cînd am aflat totul. Nu ştiu cum de mai pot sta locului, cum de mai pot trăi, cum nu mă spulberă în neant .revolta şi suferinţa din mine. Viaţa mea nu mai poate continua, şi continuă. Mă lupt sănmi îndur disperarea şi nu ştiu pînă la urmă care va fi «sfârşitul. Şi mă mai lupt isă nu mă mai răzbun pe tine, aşa cum mă îndeamnă isîngele şi gîndul meu batjocorit. Ce rău ţi-am făcut, ce interes meschin, josnic şi drăcesc te-a îndemnat să mă minţi, ca să mă aduci unde m-ai adus ? Cum de ai mai putut să te 260 întorci isă cruţi prin gingăşiile tale perverse numai pe acea femeie prefăcută icare, pentru ,a te înlănţui de patul ei veşnic, te-a făcut să crezi im (superioritatea ei ? Ce lesne e să fii superior cînd în loc de sentiment ai numai planuri îşi socoteli. Sînt (sigură că ite-a îşi iertat pentru greşelile tale pe care i le-am .adus la cunoştinţă prin scrisoarea mea, numai din perversitate, bineînţeles — te-a iertat pentru că în superioritatea ei a şi calculat -avantajele unei iertări. Iar pentru libertina cealaltă care dă buzna la tine din dînd în icînd ca un beţivan într-un bordel şi care >s-a oferit să te consoleze (sînt mai bine informată decât ţi-ai putea închipui) şi ai urmat-o ori de cîte ori ţi s-a oferit... ah/ nu cer monstrului care se cheamă Dumnezeu să te pedepsească, fiindcă ştiu că nu pedepseşte criminali ca tine, dimpotrivă, dar nu ştiu de nu-mi voi face singură dreptate, nu ştiu dacă voi rezista ispitei de a mă răzbuna, dacă mă voi putea împotrivi gândului îngrozitor că pe oînd eu isufăr mii şi mărunte morţi, tu îţi duci mai departe viaţa pe lîngă cele două mizerabile femei." ★ Lucu fu răscolit adînc la citirea scrisorii acesteia, (care fireşte că pe un cititor indiferent nu l-ar fi mişcat oîtuşi de puţin. în ciuda ameninţărilor şi a blestemului nerostit care străbateau printre rînduri, el se vedea iertat pentru răul făcut şi se socotea liber de-acum încolo de orice îndatorire. Vedea bine că Ana nu aflase şi nici măcar nu bănuia că scrisoarea ei dintîi, prin care îşi împărtăşise Laurei hotărîrea de a-şi pune capăt zilelor şi prin care, totodată îi dezvăluise felul de viaţă, cu minciunile şi apucăturile lui Silion, nu ajunsese în 261 cuvenitele mîini. Fără îndoială că, în restriştea ei, îşi găsise o mîngîiere rea în aceea că prin denunţul făcut o smulsese pe Laura din visul de iubire neprihănită în care o legănase el. Ar fi fost foarte primejdios ca Ana să bage de seamă că acest lucru fusese evitat şi desigur că revolta ei n-ar mai fi cunoscut margini. Pentru că ar fi constatat că în cele cîteva ore, tragice pentru ea, singura grijă a lui Lucu a fost să pună mîna pe scrisoare şi să o ascundă Laurei, a cărei linişte trebuia cu orice preţ pusă la adăpost. Da, el luase cunoştinţă de cuprinsul scrisorii, ştia că în clipele cînd o citea Ana se omorlîse, sau cel puţin zăcea pe undeva în nesimţire — o cunoştea destul de bine ca să nu se îndoiască de cuvîntul ei. Şi totuşi nu alergase să o scape, nu dăduse el cel dintiîi alarma, ci dimpotrivă, un străin, Jean Baudat, o găsise aproape neînsufleţită şi o salvase. Deci Lucu aşteptase neturburat, sau în tot cazul, foarte stăpîn pe sine, ca moartea Anei să se săvârşească, aşa precum ea însăşi dase de ştire. Sau chiar dacă nu aşteptase cu dinadinsul această moarte, lăsase în orice caz ca întîmplarea singură să hotărască de soarta Anei, fără ca el să sară în ajutor, el care ştia ce se petrece. Se făcuse complicele ei, tăcut şi neştiut, în hotărârea ei de a-şi lua viaţa, fiindcă era de netăgăduit că moartea ei însemna pentru el o încurcătură mai puţin. Pe urmă fireşte că ar fi plîns-o cu lacrimi amare şi ar fi şi uitat-o, ca un criminal feroce şi duios ice era. Nu încăpea îndoială, pentru Lucu, că aceasta şi nu alta ar fi fost judecata prăpăstioasă a Anei Ulmu, dacă s-ar fi întîm|plat să afle de soarta scrisorii ei. Nici un argument, nici un jurămînt nu l-ar fi apărat în oohii de voinţă şi de patimă ai Anei de această învinuire care acum îl străbătea cu un fior de gheaţă. Mai mult ca oricînd trebuia să vegheze ca Ana să nu afle 262 de îndemînatacul, de nevinovatul şi îndreptăţind lui amestec, altminteri tot zbuciumul prin care trecuse ar fi fost în zadar, totul ar fi reînceput de la capăt. Liniştea şi libertatea lui recîştigată depindeau numai de păstrarea tainei lui. Plănui să plece cu Laura undeva în provincie, să se ascundă o bucată de timp, dar greutăţile călătoriei i se părură de neînvins. La drept vorbind, libertatea de care se bucura nu i se arăta tocmai deplină, de vreme ce grele şi noi îndatoriri îl aşteptau lîngă Laura. Dar calea vieţii i se netezise, nu i se mai înfăţişa dezbinată în două potelci deosebite care îl cereau deopotrivă. Se întorsese cu vremuri lungi înapoi, la ziua cînd se gîndea să-şi simplifice şi să-şi refacă existenţa, cînd tinereţea lui se mai bucura de farmecul clipei, dînd „amiaza se răsfăţa în hamacul de aur al toamnei", îşi aduse aminte cu duioşie de această frază care îi purtase noroc. Aerul devenise mai respirabil, căpătase alt gust. Relciti de mai multe ori misiva primită, ca să se întărească /în credinţa lui că e o scrisoare de bun rămas. Pentru el, fiece cuvînt al Anei avea «felul lui de a fi rostit, îl auzea în gînd, cu glasul şi cu accentul Anei, şi flacăra ei îl cuprindea la fel ca şi altă dată. E limpede că :îl mai iubeşte* încă şi, cu toate că o astfel de dragoste nu mai e potrivită pentru el, îşi mărturiseşte însă că e bine să fii iubit aşa. Cine ştie «daică nu va mai avea nevoie firea lui, aînidva, de clipele de foc pe care le-a trăit cu Ana Ulmu. Poate că mai tîr^ ziu vor şti amiîndoi să trezească, într^o efemeră văpaie, jarul păfctrat sub cenuşă. Vor fi atunci ca doi înţelepţi care nu uită că jocul eu flacăra e primejdios mai ales pentru copiii bătrâni. Ştiinţa lor înfiripată de amintiri, din suferinţi, are să-i facă stăpîni pe acest joc, are să le arate legile lui, marginile îngăduite şi 263 răstimpul cuvenit. Regretul i se va! adăogi să-i sporească farmecul cînd ei se vor mai întîlni să învie în chip vremelnic trecutul. Un trist surâs înlocuieşte îndeajuns plînsul zadarnic, o tumultuoasă comemorare arată, ca o simfonie, că semnele păstrate în suflet nu dau alcătuire unui text mort. Astfel, în trecerea zilelor, cugetul lui Lucu se legăna în visuri potrivnice. Zile fără de frămîntări urmară, zile de linişte, pentru că Lucu nu mai avea nimic de ascuns acum. Timpul se încetinise ca o apă ajunsă într-o matcă încăpătoare. Lucu putea să se mişte în voie şi, ciînd serile îşi lua rămas bun de la Laura, pleca fără născociri -şi fără grabă. Asemenea tihnă nu mai cunoscuse ide mult, aproape din vacanţele de altădată. Era totuşi în căutare de ştiri despre Ana. Servitoarea doamnei Ulmu îi aducea la cunoştinţă tot ce se'petrecea. La început veştile l-au lăsat nepăsător. Le-a primit totuşi, fiindcă şi-a spus că nu din curiozitate urmărea mişcările Anei, ci numai pentru a-,şi apăra liniştea lui şi a Laurei. Mai întîi fu mulţumit de cele ce aflase, avu chiar un surîs ironic, aproape im rînjet de satisfacţie şi dispreţ : Jean Baudat devenise oîinele devotat, îngerul păzitor al Anei. „Iată unul, îşi zicea Lucu, care calcă pe urmele fericitului Arghir.că maimuţoiul opărit, cum îl numeşte acum pe Baudat, are avantajul tinereţii : e cu cinci ani mai tînăr decît el. E tocmai la vîrsta oînd ţi se iartă o înfăţişare mai ştearsă. Şi după ce ţi s-a făcut supremul dar al virtuţii femeieşti, ce mai însetamnă o simplă schimbare de confesiune ? Aştepta, se informa, sta la pîndă. Se socotea încleştat într-o luptă fantastică în oare numai gîndurile adversarilor se căutau, se pipăiau ca nişte săbii. Dar poate toate acestea se petreceau numai în închipuirea lui, iar cei doi logodnici, însinguraţi în fericirea lor, nici nu-şi mai aminteau de el. A fost ispitit să meargă la catedrală, la botezul Anei. Şi-a zis că se va afla într-o situaţie de melodramă. Socotea că botezul acesta face parte din cununia solemnă a doamnei Ulmu, aşa cum un preludiu face parte dintr-o simfonie. Se stă-pînea cu greu să nu facă vreo faptă necugetată. Cu ochii închişi de furie, se vedea pălmuindu-1 pe Baudat, 269 silindu-1 să renunţe la căsătoria lui cu Ana, aşa, prin simplă teroare fizică, printr-un „aşa yreau ! aşa fac“ al celui -mai tare. Ca pe un coipil prins asupra faptului interzis, l-ar fi înghesuit şi îngenuncheat. Nu şi-ar fi luat nici o răspundere, nici un angajament: ar fi zdrobit numai acest plan de căsătorie, ca pe un vas spurcat, numai aşa, din toanele răzbunării. Şi s-ar fi depărtat, ridicînd din umeri, ca un învingător care s-a luptat prea puţin, înălţat din nou în gîndurile Anei Ulmu, care-1 vede astăzi micşorat, ridicol şi terfelit. Dar n-a făcut nimic. Rînjea : nu se găsea în stare nici măcar să-şi piardă capul, pentru cîteva minute de faptă bărbătească. Capitolul 30 Aburi de ploaie umpleau ameninţători seara caldă de iulie. Deasupra naltelor acoperişuri de zinc nu se mai vedea nici o stea. Lucu aştepta într-o maşină de piaţă, oprită într-un colţ de bezne, peste drum de casa luminată a mătuşii Adela. Şedea în faţă, lingă Coman, fostul său şofer şi actualul stăpîn al „Fordc<-ului său de altădată, pus astăzi pe piaţă. îl chemase, potrivit unei vechi învoieli, aproape uitate, iar Coman se grăbise să răspundă la apelul patronului din tinereţea lui dintîi, bucuros să ia parte, ca spectator, la vreo aventură, ca pe vremuri. Ora tîrzie a întîlnirii îl îndreptăţise să creadă că nu putea fi vorba de altceva. Amîndoi începuseră a găsi cam lungă aşteptarea. Nu mai aveau să-şi spună nimic. Fumau ţigară după ţigară, aruncînd cîte o privire plictisită spre faţada, încremenită între lumini atît de multe, că păreau festive, a locuinţei Adelei. Cu o voce arsă de suferinţă, Silion povestise fostului său şofer tot ce avea de povestit şi îi spusese şi scopul venirii lor aci. Coman era mai degrabă dezamăgit. Socotise că fusese deranjat pentru prea puţin lucru, dar se resemnase dintr-o rămă- 271 şiţă de afecţiune şi respect. Lucu nu voia1 alt decît să vadă fără a fi văzut. I se părea că viaţa se depărtase de el, îrttr-un cortegiu de nuntă, şi nu-i mai rămînea decît să-l urmărească cu ochii, pînă se pierde în noapte, într-adevăr, azi, înainte de amiază, Ana Ulmu şi Jean Baudat se căsătoriseră la primăria piaţa Amzei. Servitoarea Anei îl informase din vreme. Iar seara, casele tantei Adela se deschideau în cinstea mirilor, la a căror plecare Lucu ţinea să fie de faţă, ca să se încredinţeze bine, în sufletul său, că pentru el povestea s-a sfîrşit. Din pornirile nimicitoare, stîrnite de închipuirea lui întărî-tată, nu mai găsea în el nici o urmă. Resemnat şi abătut, aştepta momentul suprem cînd un pumnal răsucit în rană îl va face să .înţeleagă ceea ce mintea lui nu poate realiza. Clipele treceau, provizia de ţigări scăzuse simţitor, lămpile electrice scînteiau egal şi nepăsător în noapte. O ploaie măruntă şi călduţă de vară prinse a răpăi pe frunzişul tăcut şi întunecat al acelui cartier de grădini. Rău venită această ploaie : cei din casă vor trebui să aştepte pînă o sta. Departe, un orologiu bătu miezul nopţii. Şoferul dormita discret la volan. Ploaia încetini. Corul sfios al burlanelor se ridica încet, ca într-un orăşel de provincie. Silion îl ascultă. Stăpînea risipirea oraşului întunecat prin întinderea nopţii, aşa cum la ţară, corul nevăzut al broaştelor umple bolţile văzduhului. Şi deodată un val de lumină îl depăşi, smulgîndu-1 din nostalgica lui ascultare. La casa mătuşii Adela se aprinsese încă un rînd de lumini. Grădina sumbră de pînă acum se ivi, străvezie. Frunză cu frunză, în urzeala rară, subţire şi strălucitoare, a ploii. Uşile dinspre scara de recepţie se deschiseră deodată pe un fundal de purpură din interior. Ana Ulmu apăru cea dintîi. Ochii ei negri şi umezi se dădură nopţii, măsu-rînd-o. Oprită în cadrul uşii, amintea de ctitoriţa zugră- 272 vită în stînca vechiului schit. Făcu doi paşi şi se întoarse spre intrare. Jean Baudat, cu capul gol, în ţinută de gală, ieşi de-andaratelea, ploconindu-se. Apoi dădu Anei braţul, destinse cu un gest de scamator clacul pe care-1 ţinea în mină şi se acoperi. Ajunşi sub poartă, în faţa trotuarului, se opriră. Cu nările în vînt, cu faţa spre cer, Ana adulmecă ploaia. Lucu şi Coman urmăreau scena cu o încordare exagerată. — Un taxi ? propuse întrebător Jean Baudat şi fără să mai aştepte răspunsul făcu : hep-hep ! către vetustul Ford de peste drum. Coman clacsonă. Vru apoi să pună motorul în mişcare, dar, cu toate repetatele lui încercări, mecanismul nu se lăsă înduplecat. — Manivela ! porunci Silion, care de-abia sta locului. Coman coborî, Silion îi luă locul la volan. După cîteva sforţări amarnice, Coman se sui în maşină, luînd lui Silion conducerea. La repezeală, Silion îi luă cascheta, care-i ajungea pînă peste sprîncene şi urechi. Apoi trase încet la trotuar, în dreptul mirilor. Coman coborî grăbit, ocoli maşina şi deschise portiera, înclinat în aşteptare. Pitulat între cascheta înfundată şi gulerul ridicat, Lucu trăgea cu urechea la motorul intermitent, de teamă nu cumva să se oprească şi să fie iarăşi nevoie de deznădăjduitele opintiri cu manivela. Ana sui şi luă loc în taxi. Un parfum scump şi binecunoscut lui Lucu se răspîndi în interiorul capitonat. — Lumină ! se răsfăţă glasul Anei. Lucu bîjbîi în zadar după buton, Coman îi veni într-ajutor, potrivi anevoie două fire de sîrmă rebele, cărora numai el le ştia rostul. Aprinse şi rămase alături, lingă volan. Nu vii ? se adresă ea lui Baudat, prin portiera întredeschisă. — Tont de suite!1 răspunse Baudat, cocoşat sub un 1 1 Imediat ! 273 felinar, la cîţiva metri depărtare. Cu degetele înmănu-şate scotocea într-un portmoneu. Caut mărunţiş, explică el. Un suflu brusc de vînt năpusti stropi subţiri înăuntru. Maşinal, Coman se întinse şi închise portiera, rămînînd cu mîna pe ivăr şi cu braţul în diagonală prin interior între Ana şi Lucu, gata să deschidă din nou cînd Baudat va fi sfîrşit cu scotocitul. Lucu îşi sîcîia îngrijorat motorul, ca pe o fiinţă între leşin şi viaţă. Ştia ce are de făcut. Planul său neaşteptat i se părea propriu să lase o amintire ne-ştearsă, aproape o remuşcare veşnică, necredincioasei. Va duce pe miri la locuinţa lor, Coman le va deschide portiera, iar el, înainte de a porni, le va rosti o melodramatică, o mefistofelică urare : „Petrecere frumoasă !“ şi se va pierde ca un uragan, în noapte. Motorul însă era în stare să strice pînă şi cele mai romantice socoteli. Gîndi că ar fi mai bine să pornească imperceptibil de încet maşina, pentru a preveni un nou atac de paralizie a motorului. N-are să se supere mirele că va trebui să facă o jumătate de pas. Binişor, în gîfîitul astmatic al motorului, Lucu puse în mişcare, ca în vis. Alunecară abia simţit pe lîngă Baudat şi îl depăşiră cu o încetineală de melc. îl văzu pe Baudat cu jobenul pe ceafă, cu buzele ţugui, flu-ierînd preocupat peste portofelul plin de monede şi de loc grăbit în operaţia lui încîlcită ; cu degetele înmănu-şate şi fără să-i pese de ploaia rară şi subţire, alegea anevoie monedele cele mai mărunte dintr-un purcoi, desigur ca să se debaraseze de ele pe seama şoferilor. Taxiul lunecă mai departe de-a lungul trotuarului. Se mai de-părtă cu şapte, opt metri. — Hep-hep ! se auzi glasul lui Baudat, sînteţi grăbiţi dumneavoastră ? Coman sta mereu cu braţul în diagonală, cu mîna pe ivărul portierei. 274 —1 Fă marche-arriere, îl sfătui el pe'Silion, motorul e destul de cald acum. „Mergem mai bine pînă la capătul străzii, gîndi Silion, şi ne mai întoarcem să-l luăm.“ Nu mai condusese de mult. Suta de metri pe care şi-o propunea s-o parcurgă în viteză îi va servi. Apăsă pe accelerator şi porni. Prin oglinda din faţa volanului descoperi deodată chipul Anei şi i se păru că citeşte pe el surprindere şi teamă. O idee neaşteptată îl fulgeră. — Nu vă temeţi, doamnă, îi zise, ne întoarcem numai-decît. Şi-i şopti lui Coman : Ţine bine portierele. — Numai una, îi răspunse Coman, cealaltă nu se deschide. Se depărtau. — Hep-hep ! îi ajunse apelul lui Jean Baudat. — Hep-hep ! urlă Silion, exaltat. Anticul taxi luase vînt. Ana se înclină cu repeziciune spre portieră, dădu cu mîna de pumnul lui Coman, încleştat pe ivăr, încercă o clipă să-l dizloce, să-l zgîrie, dar se retrase numaidecît în perne şi se rezemă cu o linişte prefăcută, într-o atitudine de resemnare şi dispreţ. Un surîs ciudat i se închegase pe gură. Cu sunete răguşite şi neîntrerupte, clacsonul fierăstruia noaptea în lung. Maşina rablagită şi sforăitoare străbătu nebuneşte oraşul, scrîşnind metalic din frîne, la virajurile scurte pe care Lucu, aplecat la volan ca un jocheu pe coama calului, le lua în gît, cu apăsări furioase pe accelerator. Pe cît putu, ocoli străzile principale. în urma lui, trecătorii întîrziaţi însoţeau cu o privire uluită caroseria demodată care trecea lîngă ei cu o viteză ce părea comică, în contrast cu aspectul vehiculului. Un agent trezit din visare sub portal fluiera în van după taxiul fantomă, care dispăru după colţ. în cîteva minute de goană de film 275 american, Lucu ajunse la ţintă şi brusc, cu ifn suprem ţipăt al mecanismului martirizat, opri în faţa casei lui. Aci, toate greutăţile pe care şi le uitase de-a lungul bezmeticei curse printre umbre şi felinare îl întîmpinară deodată. Cînd îi deschise portiera să-i ajute să coboare, Ana rămase nemişcată, cu ochii în gol, cu faţa împietrită. — Nu vii ? o întrebă. Nici un răspuns. Lucu îşi muşcă buzele. Va trebui oare să o ia pe sus ? Fără ajutorul lui Coman n-ar fi în stare. Ana Ulmu nu era dintre femeile care pot fi siluite. O dungă hotărîtă i se crestase între sprîncene şi de la creştet la picioare trupul ei amplu şi mlădios părea gata de luptă. Şi dacă are să strige ? Cum seamănă cu Matilda, îşi aminti, printre gînduri, Silion. îi făcu semn lui Coman să se depărteze. Ana, nu vii ? întrebă din nou, cu teamă, cu nerăbdare, cu rugă. Clipe de tăcere grea. Lucu se aplecă prin portieră, înăuntru, în motorul de parfum şi de praf, în care felinarul străzii arunca o lumină statornică şi pală. încercă să ia mîinile Anei. Ea se smuci cu o putere nemăsurată. Lucu îşi retrase capul pe sub portieră, cu precipitarea unuia care scapă dintr-o cursă. De îndată ce se surprinde ridicol, Lucu se simte pierdut. Ana însă era prea îndîrjită ; sau poate prea calculată (cine ştie ce gînduri se perindau pe sub fruntea ei de erete) ca să-şi mai dea seama de teama lui. Nările i se zbăteau. — Ascultă, îi zise ea, şi glasul i-era răguşit, gluma asta proastă a durat destul. Du-mă acasă ! Lui i se păru că fraza ei tipică şi banală suna fals. Dar încruntarea feţei, întunecatul fulger din priviri i-alcătuiau o mască de mînie. — Vino, Ana ! imploră el deznădăjduit. 276 Cum sta într-o înclinare silită, cu amîndouă mîinile sprijinite de cadrul portierei, primi în plină faţă violenţa răspunsului ei : — Să viu ? Unde ? îţi baţi joc de mine ? Ca nişte pumnale, privirile ei se înfipseră adînc în el. Lucu fu răscolit ca de o lumină crudă, necruţătoare ; avea atîtea de ascuns. Ana recăzuse în perne. Un suspin o străbătu. Buzele şi pleoapele îi tremurară. Dar nu izbucni în plîns. îşi adună puterile. îl ţintui din ochi, cu dezgust, cu ură : — Eşti o secătură sinistră, îi şuieră, un dement hidos, 0 canalie. Cutremurat, Lucu tăcu. în jurul lor, tăcerea unei străzi de provincie, cu storuri oarbe, cu grădini neclintite. Ploaia de vară se cernu iar, molcom, pe ramuri şi acoperişuri. O umbră străbătu fără zgomot strada, departe. Lucu şi-aminti de Jean Baudat. Uitase de el. Dacă i-ar da prin gînd să vie aci ? Dacă soseşte, cu ajutoare, să-şi scape soţia ? E chiar de mirare că nu s-a ivit încă. — Ana ! se hotărî Lucu, de ce nu vii ? Rămîi cu mine. Niciodată nu ne mai despărţim. în privirile Anei, mereu ţintuite asupră-i, păru că un nor se schimbă cu altul, o uimire, apoi o aşteptare îndestulată. O clipă numai ! şi tot trupul i se zgudui, capul 1 se clătină în dreapta şi în stînga, scurt, cu putere. — Nu, nu, zise, e prea tîrziu... nu mai cred... nu mai vreau. Lucu se năpusti lîngă ea, prin portieră. înfrigurat, îi luă mîinile. — Trebuie ! exclamă, trebuie ! Eşti a mea... sîntem sortiţi... nu vezi că nu se poate altfel ? — Nu ! protestă Ana, am suferit prea mult. Nu mai vreau să sufăr. Nu mai pot. Du-mă acasă. Se ruga de el. 211 — Casa ta e aici. Te implor, vino ! — E de prisos, răspunse Ana, resemnată deodată şi calmă ; lasă-mă... dă-mi pace o dată : nu mai vreau să fiu înjosită... destul am fost victimă... nu mai pot ! — Tu eşti soţia mea, Ana ! izbucni Lucu, şi, alunecîn-du-i la picioare, îi îmbrăţişă genunchii, îi sărută mîinile. N-ai să mai fii înjosită... am fost un rătăcit... nu mi-am dat seama. Chiar mîine voi face tot, să nu mai fie nimeni între noi. Auzi ? Nimeni ! Chiar mîine. Şi adăugă cu patimă : Vino, vino ! Încet, ca o lunatecă, Ana se îndreptă, se strecură şi coborî. Trecură înlănţuiţi printre firele ploii. Capitolul 31 Laura se mai privi o dată în oglindă. Inima îi bătea grăbită. îmbrăcase un tailleur mai de demult, refăcut şi încercat în secret, în timpul din urmă, şi croit dintr-un postav englezesc de vară cu pătrate subţiri, de-abia limitate în şterse culori. Nu apucase să-l poarte, fiindcă boala o ţintuise în fotoliul cu rotile, iar acum cînd l-a scos la iveală din straturile de naftalină ale unui cufăr străvechi, ca să-l lărgească şi să-l modernizeze, era ca şi nou. Găsea că îi vine de minune. Cu toate că se împlinise niţel la trup, starea ei nu se prea cunoştea, de-abia se putea bănui, talia-i înaltă se rotunjea către şolduri şi întreaga ei statură, de la umerii largi pînă la gleznele plăpînde, o umplea de o tainică mîndrie. O îngrijora pălăria. Turiburarea ei în această clipă sporea cu aceste preocupări mărunte. Se temea ca la cea dintîi întîlnire a ei cu lumea, să nu arate demodată şi ridicolă. I se părea că patru ani -de zăcere au trecut-o în rîndul bătrînilor. Un avînt nerăbdător o umplea totuşi cu un suflu de larguri. Se aşeză pe fotoliul pitic din faţa oglinzii şi-şi apăsă pieptul cu amîndouă mîinile. Trebuia 279 să se astîmpere. Altfel nu va putea să ajungă la ţintă. E de necrezut ce i se întîmplă. A sosit clipa. A aşteptat-o atît de mult, că uneori a şi uitat ce mai aşteaptă. Ca în basme a aşteptat. Acum, în locul aşteptării, s-a răspîndit în ea o durere fără loc. S-ar strînge singură în braţe să cuprindă şi durerea. Se ghemui, cu gura în pumni, cu coatele strînse lîngă coaste, cu picioarele sub fotoliul scund, cu genunchii ridicaţi. E prea singură pentru o asemenea clipă. Dacă Lucu ar fi fost lîngă ea, s-ar fi bucurat împreună, şi-ar fi împărtăşit bucuria ca pe o durere şi ar fi plîns amîndoi. Ea n-a vrut însă. Şi-a păstrat taina care acum o înăbuşă, taina drumului ei celui dintîi, taina celui dintîi drum pînă la el. Dintr-o dată se ridică. Se văzu în oglindă, cu ochii plini de lumină, căutînd în neştire dincolo de orice. Nu e cuminte. Se uită la ceas. Se gîndi că dacă mai zăboveşte, s-ar putea ca Lucu să plece de-acasă, e atît de ocupat de la un timp, şi atunci lucrurile se vor petrece cu totul într-altfel de cum le-a visat în nesfîrşitul ei vis de speranţă în zăcere. Nu-1 va trezi cu mîinile ei pe tîmple. N-are să mai dea, pe neaşteptate, cu ochii de ea, care va fi pătruns în casa lui ştiută pe de rost, prin largile uşi cu draperii de brocart, dinspre terasă. Ca prin farmec durerea i se risipi. Durerea ei fusese frica de fericire. Să se grăbească. Să nu piardă întîlnirea unică pe care i-a făgăduit-o şi lui, datoria ei supremă, întîlnirea fără oră, fără zi. îşi culese mănuşile şi poşeta. Se îndreptă spre ieşire, prin holul cenuşiu, cu paşi rari, cu faţa ridicată spre ziua care se cernea feerică prin vitraliile colorate. N-a încuiat uşa. Prin tălpile subţiri simţi ca o mîngîiere poteca de muşchi ce ducea spre portiţă. Tot aerul dimineţii i se păru că o întîmpină, că o poartă. în prag şovăi. Lăsă în urmă casa întunecată cu zidurile roase, cu cerce-velele cojite, fără să arunce o privire. Ca şi cum ar fi aruncat trecutul peste umăr, porni pe drumul pe care de 28D mii de ori şi-l închipuise, pe care pas cu pas şi-l închipuise. Are să-l facă pe jos ca pe un drum sfînt. Mergea cu un fel de exaltare solemnă, ca un osîndit în mers trufaş spre eşafod, mergea fără să vadă pe trecătorii matinali, printr-o lume de lumini şi umbre. Trotuarul strălucea ca un pod de argint la capătul căruia, undeva departe, pe culmile închipuirii ei, sta casa lui. Casa lui printre clopotele înalte. Auzea peste oraş clopote înalte. El o aştepta în neştire. Poate că doarme încă şi o aşteaptă în somn. Nu trebuia să o simtă cum înaintează, cum se apropie. Totul ar fi stricat. Are să-l trezească ea şi va fi atît de uimit. Această dimineaţă e unică între toate dimineţile vieţii lor. E dimineaţa victoriei şi a veşnicului paradis. A fost aşa la facerea lumii. Şi trotuarul tremură ca un pod de argint şi curg cu vuiet de pretutindeni apele dimineţii. Timpul se numără în mersul ei. Pămîntul se destramă. Pasul Laurei pipăie văzduhul, caută podul, podul şovăie în strălucirea lui nesfîrşită. Capătul i se îngustează şi se pierde tremurător într-o învolburare de stele albe. A purtat-o prin pieţe de oţel, cu furnicar de trăsuri şi automobile. Cît să fi lunecat împreună aşa către stelele albe ? Laura mai face cîţiva paşi mai rari şi adînci ca pe o pardoseală blîndă de nouri. A rătăcit drumul. Sau visează şi nu se poate trezi. Se opreşte să se simtă pe picioare. Cu mîna dreaptă se sprijină de un zid. îi recunoaşte asprimea zgrunţuroasă, pipăită şi altădată, nu-şi aminteşte cînd. Auzi înteţindu-se peste oraş clopotele înalte. Ca un parfum, sunetul lor o înăbuşă. Să nu cadă. Să-şi dea seama. Iată scara de zid, iată lespezile, iată pietrele. Treptele se înşiră în faţa ei ca valurile mării. Laura începu să le suie, crescînd în sus, prin turnul îngust, cu răsuflarea oprită, cu ochii deschişi şi orbi ca o fantomă. 281 I se părea ciudat lui Lucu, dorul acesta care-1 hărţuia prin somn. Dormea şi i se făcea dor de Laura şi se minuna singur, fără să se trezească, de suspinul care-1 străibătea, de aşteptarea care-şi săpa loc în el. De-abia se obişnuise cu fericirea lui nouă, atît de nouă, că i se părea şubredă şi ameninţată la tot pasul. Nu de Jean Baudat se temea el, cu toate că-1 văzuse pândind prin apropiere. Nu ştia nici el de ce-i era teamă, poate fiindcă se temea de sine însuşi. Dar Ana e în sfîrşit a lui. Se zăvorîse cu ea la el în casă, făcuse din storul care-1 despărţea de lume un zid de nepătruns. Dormeau împreună, uniţi în adevăratele lor nopţi, lungi şi fără alarme şi fără despărţiri. Somnul împărtăşit, care face din doi inşi o singură fiinţă, de care-şi dau seama obscur şi adînc amîndoi. S-a desprins din acest somn, furat de dorul lui de neînţeles spre zorile care se cern în noapte din odaie. Ceva neobişnuit se petrece, e neliniştit. E poate o presimţire. Cu ochii încă închişi, ascultă. Prin tăcerea străzii, sub ferestre, o cariolă de lăptar se depărtează la pas, cu opriri la porţile vecine. Nu era un semn după care să ghicească ora, putea fi deopotrivă devreme sau foarte tîrziu. Căută să prindă un zvon care să-l desluşească.' Răsuflarea Anei se stinsese lingă el, dar o auzea încă, aşa cum mai auzi marea cînd te-ai jucat în ea pînă-la istovire. Pornit din adîncul străzii, zgomotul metalic al unei balanţe de precupeţ, izbită de pă-mînt, îi lovi auzul. „E destul de tîrziu", îşi zise, şi totdeodată înţelese că de mai multă vreme e singur în pat. întinse o mînă încă leneşă. Locul în care dormise Ana era însemnat printr-o adîncitură caldă, în perne şi-n aşternut. Se ridică în coate şi privi. Pe un scaun, în semiîntunericul albastru al storurilor, zări o grămadă plăpîndă ; rufele Anei. Jos, ciorapii îşi dormeau somnul lor de şerpi de 282 jnătasă încolăciţi pe covor. O teamă îl cuprinse : daca a fugit ? La început, Ana protestase cu furie împotriva a ceea ce numise ea o sechestrare şi urmaseră între ei aprige discuţii de-a lungul cărora ea îl ameninţase că dacă nu limpezeşte totul în trei zile, are să plece la cel dintîi prilej. Numai trei zile îi dăduse ca să se despartă definitiv de Laura. Erau în a patra zi. Aseară Lucu raportase că n-a văzut-o pe Laura — şi nu minţise. Ana primise ştirea cu linişte, o linişte care i se păruse lui Lucu un semn de siguranţă de sine ; după cele întîmplate, ce importanţă mai avea o întîrziere de o zi, de vreme ce el nu mai putea da înapoi. Dar astăzi, această linişte îi da de bănuit. Deş-treptat de-a binelea, Lucu o asemuia cu liniştea încărcată ce urmează unui ultimatum expirat. îşi aminti că Ana îi adusese la cunoştinţă că toată după-amiaza de ieri văzuse pe Jean Baudat dînd tîrcoale casei şi că a trebuit să scoată telefonul din priză ca să-l împiedice de a-i telefona mereu. Pesemne că de cîte ori ajungea la debitul de la capătul trotuarului, Baudat încerca să telefoneze Anei. Amintindu-şi de Jean Baudat, sări din pat ca la un semnal de alarmă. îşi căută halatul prin toată camera, în zadar, i-1 luase Ana. Această constatare îl linişti. Pendula îi arăta nouă şi jumătate. Nici un zgomot în toată casa. Dar din sala de baie venea sfîrîitul robinetelor nu de-a binelea închise : răul obicei al Anei. Perdelele erau trase şi flutu-rînd uşor de-o adiere care trecea prin uşile de cristal întredeschise spre terasă. Se apropie şi privi printre cute în grădină. Rămase locului galben şi împietrit. Privirile i se aţintiră cu putere ca şi cum ar fi vrut să pipăie de la depărtare o vedenie de necrezut. Pe banca de piatră din fund, Ana şi Laura stăteau de vorbă liniştit. Măsurat şi grav şi aproape alene, stăteau de vorbă ca după o lungă destăinuire în care tot ce fusese demn de luare-aminte a fost spus: nu mai rămîneau acum decît amănunte. Şedeau 283 alături, întoarse niţel una către alta, ca două vechi prietene, dar nu se priveau. Picioarele aproape li se atingeau în pietriş. Laura ţinea capul în piept, cu ochii pironiţi mai departe spre muchea treptelor casei, cu mîinile crispate pe mănuşile şi poşeta ţinute pe genunchi, şi părea că ascultă. Din cînd în cînd, buzele i se mişcau, punea, desigur, cîte o întrebare. Ana răspundea pe îndelete, fără şovăire, urmărind cu privirea-i neagră şi uşor încruntată ceva care ar fi plutit peste acoperiş, desluşit în firul amintirilor şi amănunţit apoi an cuvinte. Privirile negre, concentrate şi precise ale Anei, privirile violete şi fără de margini ale Laurei ; Lucu credea că visează, inima i se oprise, clipa de demult temută îl înşfăcase de guler. Laura şi Ana se întîlniseră, şi chiar aci, la el. Totul se da pe faţă. Iar ele alcătuiau un paşnic şi graţios tablou cu contrastul lor de culori şi ţinută, în acel colţ de pietre şi flori. Nimic nu se întrevedea din încordarea sufletelor, din apriga încrucişare a spiritelor şi nu arăta cît trebuie să se fi urît, în acele clipe, cele două femei. Ana se înfăşurase strîns în halatul lui încăpător, picioarele ei goale se piteau sfioase în papucii lui, prea largi. Lucu înţelese că Laura, sosind, o surprinsese în grădină, sau că Ana îi ieşise înainte, şi chiar dacă ar fi vrut să dea un alt înţeles prezenţei ei în locuinţa lui, găteala ei destul de comică şi părul de-abia strîns la ceafă o trădau mai mult decît trebuia. într-o clipă, Laura aflase totul. Numai curiozitatea şi mîndria o ajutaseră să îndure lovitura de moarte fără a se prăbuşi. A avut puterea să meargă însoţită de Ana, să se aşeze pe bancă, să-şi supravegheze mersul şi mişcările încă nesigure, să-şi stăpînească tremurul din glas. A putut să asculte, să pună întrebări, să-şi confrunte amintirile cu ale Anei, să primească adevărul fără să plîngă, fără să cadă în genunchi şi cu încordarea deznădejdii şi-a păstrat conştiinţa. Numai paloarea feţei spunea dezastrul lău-n- 284 trie. Toate astea Lucu le ghiceşte, le vede. în cîţiva paşi, ar fi lîngă ele. Dar nu mai are ce căuta : e prea tîrziu. Nici Laura, nici Ana nu vor mai veni către el. Una singură se va înţoarce şi pesemne că Ana va fi aceea. Ele au hotărît aşa. Nu-i pare rău. Nu-i mai pasă de nimic acum. N-are să fugă : ideea ridicolă şi laşă îl ispitise o clipă. Are să aştepte în casă cît va trebui. Văzu pe Laura cum se ridică să plece. Ana se ridică şi ea. Se priviră, şi sub masca bunei-cuviinţe se înfruntară încă o dată. Erau la fel de înalte, Laura mai amplă şi mai înceată, cu mişcările precaute, cu talia îngroşată, nu uita că e însărcinată. Ana mai subţire şi mai nervoasă. S-au măsurat pe furiş, ca două feline, au spus cîte ceva, fără să zîmibească, în tăcerea expresivă în care le însingura depărtarea, apoi au pornit agale pe potecă, spre scăricica ce duce în jos spre poartă. Atunici şi-a dat seama el că Laura din faţa ochilor săi e alta decît aceea pe care o cunoscuse. Făcea un efort să se ţie dreaptă. El întârziase lîngă Laura pe care o îngrijise timp de patru ani şi acum pe cărarea îngustă din grădina lui s-a ivit Laura cea nouă şi adevărată. Laura din visurile lor, în care el nu crezuse. Liberă şi stăpiînă pe ea însăşi, ca toate femeile. De-abia o întrezăreşte şi o şi pierde, fiindcă e descătuşată şi o porneşte, încet dar sigur, pe drumul ei. Trecură încet pe lîngă el, ca două arătări de mai, pălăvrăgind despre lucruri indiferente şi ocoliră colţul terasei. Lucu se retrase în camera de dormit. Aproape imediat apăru Ana. Văzîndu-1, avu un suspin plictisit şi adine. Se priviră, fără un cuvînt. — E de necrezut, rupse Lucu tăcerea. — Precum vezi, confirmă Ana ; şi totuşi nu s-a întîmiplat nilmic. Nici măcar un mic leşin. 285 El nu luă în seamă această crudă constatare. — Şi a venit singură. — Şi mai ales a plecat singură : aici e minunea. Ana îl privea cu batjocură şi dispreţ ; femeile au început să te piardă fără să moară, iubitule ; ce-ai să te faci ? Lucu îndură sarcasmul Anei fără să răspundă. Rezemat de perete privea ţintă într-un colţ. O nenorocire se abătuse asupra lui. Aştepta să afle cum. — Mă întreb, reluă Ana, ce fel de bolnavă este această Laura. Se ţinea foarte bine. Şi nu pot spune că nu i-a mers rău. N-aş fi vrut să fiu în pielea ei. Se lăsă istovită deodată, pe fotoliu. — Nu vrei să-mi spui şi mie ce s-a petrecut ? se încumetă, înfrigurat, Lucu. îşi frîngea unghiile în pa'lme. O privea pe Ana cu ură. Ar fi strîns-o de gît. — Sînt mulţumită că lucrurile au venit de la sine, declară Ana, ca şi cum acesta ar fi fost lucrul cel mai de seamă. Eram hotărâtă, să mă duc astăzi la ea, să-i spun tot, să termin cu ezitările tale. Azi e a patra zi, accentuă ea cu gravitate. Dumnezeu n-a vrut să fin călău. A trimis-o pe Laura la mine. — E totuna ! — Legitimă apărare ! S-o fi văzut cum mă cîntărea. Dintr-o privire a înţeles totul. Restul n-a mai fost pentru ea decît detalii. A luat taurul de coarne : „Cine eşti dumneata ? Dumneata eşti Ana ? Ce cauţi aici ?“ m-a întrebat ca şi cum ar fi fost stăpîna, întoarsă acasă şi care găseşte un străin în grădină. — Şi ai răspuns ? — Că sînt soţia ta, fireşte. A îngălbenit. „Nu ştiam că Luc e însurat", a bolborosit. De-abia vorbea. Aşa a început conversaţia. Pe urmă lucrurile s-au lămurit. 286 M-a supus unui interogator .amănunţit. M-a rugat sa-i spun din fir în păr tot ce ştiu. I-am satisfăcut curiozitatea. Are, de altfel, multă autoritate şi un ascendent subtil asupra sufletelor. Pentru un ins slab ca tine... — Ce-a vrut să ştie ? întrerupse Lucu. — Adevărul. —■ Ce ştia ? — Totul. Femeia asta simţea că trăieşte într-o minciună, dar nu izbutea să iasă din ea, nici n-avea curajul să încerce. Se zibătea ca într-un vis adine şi ciudat. Sînt chiar vorbele ei. — Ce te-a mai (întrebat ? insista el. — A vrut să iştie de cînd ne cunoaştem şi de cînd n'e iubim. I-am dat date precise. -Noi femeile avem memoria datelor. I-am descris, la -cerere, felul de viaţă pe care-il ducem împreună. Era îngrozită, buimacă. „înţeleg, mi-a spus, şi tocmai cînd puteam să-i dau şi eu toate acestea..." Se gîndea, pesemne, la vindecarea ei -recentă. (De cîteva ori a căzut pe gînduri, atît de adînc, că mă temeam că le pierde şirul. Se trezea şi-mi punea întrebări foarte chibzuite. A izbucnit în plîns, dar s-a stăpînit numaidecî't. N-am ce zice, iubitule, eşti o patentă canalie. în -această privinţă -rămîn la vechea mea părere. Lucu scutură din cap ca uin boxer ameţit : — A plîns, înigînă el, -zici că a plîns ? Ana izbucni deodată într-un rîs hohotit şi gras. — M-a întrebat de un proces, de o crimă din gelozie, urmată la un răstimp de înică o crimă. Spunea că zărindu-mă a crezut că sînt Ada nu-ştiu-cum, eroina procesului, cu care, după descrierile tale, semăn leit. Nu înţelegeam nimic, credeam că aiurează. Ha-ha-ha ! Zicea că de m-ar fi întîlnit pe istradă im-ar fi oprit şi m-ar fi strigat pe nume : Ada. .Glienta pe care tu te 287 zbateai să o scapi din ghearele justiţiei. Ha, ha, ha ! Eşti bolnav, iubitule, mult mai bolnav decît tcrezi... Cînd i-am explicat că procesele tale sînt imaginare, că nopţile tale laborioase ise petreceau la mine în pat, s-o fi văzut atunci, biata femeie... Iţi repet, eşti o canalie, iubitule, un nebun superficial îşi sinistru. Mi se făcuse frică. Am vrut s-o susţin : .s-a idat înapoi cu un pas şi n-a căzut. S-a aşezat apoi pe bancă. „Vrei apă ?" am întrebat-o. „Mulţumesc, mi-a ^zîimbit din colţul gurii, vorbele dumitale isînt cel mai bun întăritor." Am trecut apoi la lucruri mai intime. Ţinea isă ştie tot. în ce mă priveşte, aveam |şi eu nevoie de oarecare lămuriri. Am ştiut totdeauna ică mă minţeai şi pe mine. E drept că în ceea ce mă priveşte dezmierdările tale, mi s-a confirmat că îmi făceai partea leului, dar asta nu m-a măgulit de doc ; eram doar cea nouă. Şi ne ispuneai fiecăreia în parte aceleaşi cuvinte îşi ne împărtăşeai din acelaşi tezaur de dezmierdări. Toate acestea ni le-am destăinuit pe un ton confidenţial şi ştiinţific. Pfui ! Siiion tăcea. De teamă isă nu pară prea calm sau pur şi isimplu cinic, ţinea fruntea în pămiînt. — Făceai planuri de viaţă ; cînd cu ea, cînd cu mine şi te piendeai în fiecare în parte în aceleaşi visuri pa-radisiace. Singurătate, primăvară şi amor. Pînă da urmă ni s-a (făcut milă de noi înşine şi scîrbă ide tine, iubitule ! Ţi-ai bătut joc de cele mai .sfinte lucruri, şi cu ce te-ai ales din toate acestea ? Eşti răufăcător. îţi plac încurcăturile şi (suferinţele. M-a întrebat ice-am de gînd să fac, n-am ştiut ce să-i răspund. Am răspuns ca la pocher : passe-parole. Atunci rni^a răspuns cu un zîm-bet resemnat, dar luminos : „Eu nu mai am nevoie de el, eu aim copilul". A fost singurul ei moment de superioritate asupra mea. Răzbunarea ei. Nenorocita asta de care ţi-ai bătut joc mă compătimea pe mine, pe care 288 m-ai /călcat în .picioare. Ba, a mai avut unul, îşi aminti Ana Ulmu, a fost icînd i-am istorisit sinuciderea mea şi bestialul tău refuz .de a veni isă mă vezi. „Cum a putut face una ca asta ?“ m-a întrebat, şi de compătimire a întins mîna spre mine, dar şi-a retras-o imediat. Ar fi fost şi de prost-gust să ne cădem în braţe. Mai ales că ne dădeam seama că am fost amîndouă victimele unui depravat, unui neisprăvit, unui nemernic, iubitule, dar asta eşti. — Poate că ai dreptate. Dar n-am făcut-o înadins. Ana avu un rînjet crud : — Dar scrisoarea mea către Laura tot din nebăgare de seamă ai furat-o ? Şi tot din zăpăceală ai ţinut-o în buzunar pînă s-o hotărî dacă am murit sau nu ? îl ţintuia cu ochi scînteietori. — Ana ! — Tot e bine că mai poţi roşi. Dar nici o roşeaţă nu te mai spală, iubitule ! Era ciudat cît de duios ştia isă despartă acest cu-vînt de asprimea celorlalte. Ana îl privi adîne, îl măsură din nou şi încheie : — Cît de slab trebuie să te simţi, iubitule, ca să fii atît de abject. Unde ţi-e gîndul ? — Mă întreb cum a venit pînă aici, era doar la primul ei drum... Şi cum o ,-să ajungă 'acasă, după lovitura primită. De ce-ai ilăsat-o singură ? — Poate ai fi vrut să mă reped după un taxi ? M-a şi întrebat unde e staţia. Fii pe pace, era în toate minţile. — Mă tem să nu şi le piardă pe drum. Mă tem... Ana se încruntă. — Tot nu-ţi vine a crede că n-a murit la auzul porcăriilor tale ? Măcar de-ar înnebuni puţintel, de disperare. Ce satisfacţie pentru un don juan. Ştii una ? iz- 289 bucni Ana cu hotărâre. Du-te la ea. Du-te să te dea afară. Şi vino-napoi să te consolez. O asculta încurcat. Propunerea i-ar fi convenit de minune, dacă ar fi putut să io ia în (serios. Era ica un cîine afară din casă, tocmai cînd de-abia aşteaptă să-şi ia oîmpii, dar ise teme «şi de o lovitură de baston în clipa (cînd se va strecura printre uşi. — Da, bolborosi el, n-ar fi rău să mă duc să văid... Mă duc şi viu numaidecît... Poate nici nu intru, dacă nu s^a întâmplat nimic... Eşti /şi tu de părere, nu-i aşa ? Ana îi întoarse ispatele şi ieşi. O auzi trecînd prin hol îşi încuindu-;se în sala de baie. Lucu se îmbrăcă în grabă şi pomi alergînd. Se răzgândi şi găsi în isine destulă putere de sităpî-nire, izvorîtă din lunga lui deprindere în prefăcătorie, ca isă coboare iscara de piatră cu un pas mărunt, pe care-1 păstra de-a lungul parapetului de piatră a locuinţei sale. De îndată însă ce se socoti la adăpost de privirile îşi (de auzul Anei, pe care şi-o închipuia unmă-rindu-1 din fereastră, o luă la fugă spre staţia de taxi din (colţ. Suişul lung îl obosi curând şi încetinise simţitor alergarea cînd un necunoscut cu panamaua pe ochi, mărunt de statură, i ise propti în drum cu braţele desfăcute ca un istîlp de răspîntie şi-l sili să oprească. Recunoscu pe Jean Baudat. — Ce doriţi de la mine ? îl întrebă pe franţuzeşte. Gîfîia. — Unde e Ana ? fu răspunsul rostit cu ameninţare, al lui Baudat. — Lasă-mă, n-am timp acum. Dădu isă ocolească şi să treacă mai departe. Celălalt îi tăie hotărî-t drumul. Lucu îl privi. Baudat era palid şi tras. Orice urmă de roşeaţă îi dispăruse. Sub 290 arcadele 'umflate, lipsite de sprîneene, ochii spălăciţi fulgerau. — Fă mai loc, porunci Lucu şi adaogă pe un ton mai paşnic. Să amînăm pe altă dată... is-a întîmplat ceva... e în joc viaţa cuiva. — O nenorocire ? :se îngrijoră Baudat. E vorba de Ana ? — E vorba de altcineva, răspunse Lucu şi dădu din nou să plece. Încă o dată Baudat i se înfipse în faţă. — Nu-mi pasă de încurcăturile dumitale. Unde e Ana ? Lucu înălţă din umeri nerăbdător. — Ţi-am mai spus că n-am ..timp acum. Glasul îi vibra mînios. Strada era luminoasă şi pustie, de-abia departe, pe creasta dealului trecea de-a latul un tramvai. Baudat rămase (nemişcat. — în cazul acesta n-ai să treci. Şi ai ,să-mi spui unde e soţia mea, Ana. Tremura. Dar vorbise clar şi apăsat. Gelălalt clocotea de nerăbdare. — Nu sîntem la Verdun aci : „N-ai să treci Şi sper că .n-o să mă isileşti să trec peste dumneata. Privirile li se înfruntară. Fu ca un contact fizic. — încearcă ! îl sfidă Baudat. Sta cu picioarele depărtate, ca unul care ar fi gata. să se ia la trîntă. Lucu îşi simţi hotărîrea de nestrămutat. — Bagă de seamă, domnule Baudat, îmi pierd răbdarea. Făcu un pas spre el. Ca pe arcuri, Baudat sări înapoi şi mîna lui dreaptă scoase din veston un minuscul revolver de sidef. Ţinîndu-1 lîngă corp, aproape eu totul acoperit în palmă, îl ţinti spre Lucu. 291 — C’est petit, rriais ţa mord. 1 Unde e Ana ? Sub ochi i se adînciseră două cearcăne albastre de Oarbă mînie. Dar luă o poziţie pe loc repaos şi cu o încetineală şi îndemînare afectate îşi trase din buzunarul de afară de la piept un pachet de gauloises, scoase cu dinţii o ţigaretă .şi şi-o aprinse, fără să-şi piardă adversarul din priviri. — Pentru ultima dată, Baudat, scrîşni Lucu, lasă-mă să trec. Sînt mîine la dispoziţia ta, oriunde vrei. — Unde e Ana ? îi tăie vorba celălalt, cu ţigara ţinută sfidător în gură şi jucîndu-şi revolverul în palmă. Unde ? Lucu vedea roşu. Cînd vorbi, sunetele îl durură de sforţarea de a rosti ceea ce avea de spus. — Vino cu mine, îi propuse lui Baudat, şi vom discuta pe drum. — N-am timp de palavre. Spune-mi unde e Ana. Şi Baudat îşi ţinti din nou revolverul. Unu ! numără el. Lucu aşteptă nemişcat. Două ! numără Baudat şi des-piedică arma. Celălalt nu-1 pierdea din ochi. Două ! repetă ameninţător Baudat. — Trei, sări Lucu, apucîndu-1 de pumnul înarmat. Cu o încordare uriaşă încercă să-i sucească mîna. Dar îl apucase cu stînga şi Baudat rezista. îşi scuipase ţigara. Pălăria i se rostogolise. Trupul i se apleca din ce în ce spre dreapta, sub apăsarea opintită şi neîntreruptă a adversarului. Ochi în ochi îşi vedeau firicelele roşii ale scleroticii, vinele tîmplelor umflate şi se auzeau gîfîind. Cum se vedeau unul pe celălalt cu feţele apropiate şi aproape lipite, fiecare din ei gîndi : „Ce urît e“. Şi fiecare : „Ce-ar fi să-l muşc“. 1 E mic, dar muşcă. 292 O clipă ţeava revolverului fu între ei, cu gura spre Lucu. Răsună un pocnet sec. Lucu simţi un fulger scurt pătrunzîndu-1 în piept, sub umărul drept. In aceeaşi clipă Baudat scăpă arma pe trotuar şi răpus, cu pumnul sucit în mîna lui Lucu, cu spatele întors spre acesta, se dădu prins ca într-o joacă de copil. Lucu puse piciorul pe arma căzută şi făcîndu-i vînt lui Baudat o culese de jos. — Se -confiscă, rînji el, pe cînd mîna dreaptă îi atîrna inertă de-a lungul corpului. Un junghi dureros i se oprise sub claviculă. Uitînd cu desăvîrşire de Baudat, porni în pas alergător spre piaţeta din capătul străzii. Pe măsură ce înainta, se deşerta de puteri. Ajunse clătinîndu-se la un taxi şi, grăbit ca şi cum s-ar fi temut să n-o uite, dădu şoferului adresa casei Fe-raru. Dar Laura nu era acasă. Servitoarea ei nu ştia nimic decît că sosind la serviciu înainte de opt, găsise casa pustie... Acum îl sîcîiau mereu aceleaşi întrebări pe Lucu, prăbuşit într-un fotoliu şi se minuna de vestea plecării Laurei în oraş. Se plimbă în sus şi-n jos prin odaie, frămîntîndu-se şi frîngîndu-şi mîinile. „Ce s-o fi întîmplat, Doamne ?“ Cu privirile turburi, Lucu căuta să-şi aducă aminte. Era sigur că Laurei i se întîmplase ceva, de vreme ce nu se întorsese acasă. Icoane sinistre i se perindau în minte. Trebuia să o caute, dar nu ştia. unde. S-ar fi repezit în neştire pe urmele ei, ca un lunatec, şi ar fi găsit-o oriunde, dar nu mai avea vlagă. Totul în jurul lui se înnegura. Lumina soarelui la ferestre se turbura cu cenuşă, zgomotele străzii, glasul servitoarei îl ajungeau ca printr-un perete de vată. „Unde-o fi ?“ întrebă el, şi glasul îi sună înfundat în auz. Ca într-un film mnt, văzu servitoarea cum se apropie de el, cum îşi 293 împreună mîinile, rostind cuvinte fără glas, cum pironeşte asupră-i priviri îngrozite şi dă un pas înapoi să vadă mai bine. O aude în sfîrşit spunîndu-i, spusele ei trebuie să fi fost strigăt : ;— Ce e cu dumneata, domnule ? Cămaşa ţi-e plină de sînge. Lucu dădu să se ridice. Dinaintea lui se căscă un abis întunecat, aerul se înnegri şi la ferestre se porni o ninsoare deasă de funingini. Se lăsă încet pe spătarul fotoliului şi închise ochii, învins. * Dormise un somn de moarte. Cînd se trezi nu putu să deschidă ochii, pleoapele îi erau grele ; niciodată nu crezuse că pleoapele pot fi atît de grele şi e nevoie de atîta putere ca să le deschidă. Se afla pe un aşternut tare de care numai trupul lui îşi amintea şi nu-1 găsea cu gîndul. De multă vreme nu s-a mai culcat în acest aşternut pe care-1 simte atît de bine că trebuie să fi fost cîndva al lui. în odaie se făcuse ziuă după o noapte fără sfîrşit, şi un tiv de lumină îi răscoleşte genele. Aerul din jur e proaspăt, însă mărginit de ziduri vechi, şi nările lui Lucu sînt parcă de mult obişnuite cu acest parfum. Zgomote nedesluşite se însufleţesc prin casă, trebuie să se petreacă ceva şi, nu ştie de ce, îşi dă seama că pregătirile din apropiere îl privesc pe el. El e pricina acestor pregătiri. Aude paşi înăbuşiţi pe covor, cineva se plimbă încet chiar în odaie şi e neîndoielnic că îl aşteaptă pe el să se trezească de-a binelea. Nu ştie cine îl aşteaptă şi nu se grăbeşte să deschidă ochii fiindcă îi e teamă ,că nu va izbuti, e foarte slăbit: a fost pesemne bolnav şi mai este încă. Firul gîndurilor i s-a rupt undeva. 294 parca e într-un fund de prăpastie. Ar trebui să plece de unde e, nu e bine pentru el aici, e ca un străin care a întîrziat prea mult la gazdă. Aude o tuse uşoară lîngă el, e o femeie care tuşeşte nervos din cînd în cînd. Apoi o pendulă prinde a bate în camera vecină. Lucu numără zece bătăi şi îşi spune că fără îndoială a mai auzit de multe ori în somnul lui aceste bătăi de bronz, i-au umplut noaptea ca nişte planete încet trecătoare, s-au amestecat în delirul lui cînd a vorbit în neştire. Trebuie să fi vorbit şi de data asta în frigurile somnului, atîta tot, nu poate şti nimic mai mult. Paşii de lîngă el s-au depărtat, s-a deschis o uşă, a năvălit ca nişte frunze pe covorul de toamnă al unei poteci aer mai mult şi de dincolo aude un glas bărbătesc : — Nu e nimic dacă se trezeşte, îl putem transporta cu atît mai uşor. Uşa s-a închis, paşii s-au apropiat din nou de el. Oprită la picioarele patului îl privea o femeie. îl privea cu ochi fără duioşie, oahi cercetători de soră de caritate. îi rosti numele ca să se încredinţeze că nu doarme încă : Matilda. Femeia dădu din cap. Era Ma-tilda Feraru. Purta un chimomou gros de mătasă neagră, presărat cu flori -de aur, părul i-era strîns în vîrful capului, după moda niponă, şi-şi îneălţase pantofi cu toc înalt, care-i exagerau statura mîndră. Lucu recunoscu holul casei Feraru, vechiul divan pe care i se aşternuse pe vremuri de dormit, cînd se făcea prea tîrziu ca să mai plece acasă. Amintirile se desfăşurară ameţitor, şi într-o clipă Lucu îşi dădu seama că un leşin îl abătuse aici şi-l ţintuise cine ştie cît. — Te-ai trezit ? îl întrebă Matilda cu un glas mai blînd decît privirea, îţi dai seama unde eşti ? Lucu dădu din cap afirmativ. Ai fost foarte bolnav, ai pierdut mult sînge, continuă Matilda, dar rana nu e gravă. 295 Uite glonţul. Dintr-o scrumieră de lîngă divan culese glonţul şi i-1 puse în palmă, închizîndu-i degetele peste el. Eşti pe vindecate, dar încă slab, reluă Matilda, ca şi cum ar fi pregătit de mai înainte ce avea de spus. Revolverul domnului Baudat a fost prea mic, i se păru că Matilda face cu părere de rău această constatare,, şi peste cîteva zile vei putea să umbli. Matilda respiră adînc, Lucu tăcea cu ochii în tavan. — Cît am stat aici ? întrebă. — Azi e o săptămînă. Lucu respiră uşurat : — Mi se părea că am zăcut luni de zile în neştire. Şi Laura ? întrebă el. — N-ar fi momentul să te interesezi de Laura, îi spuse Matilda sever, dar trebuie să-i faci loc să vie acasă. Bineînţeles că nu poate veni cîtă vreme eşti încă aici. Ai să înţelegi asta mai uşor cînd te vei în-zdrăveni. Deocamdată sînt eu aici şi răspund de toate. Vei fi transportat chiar azi la 'dumneata acasă. Te va îngriji aceeaşi soră ca şi pînă acum. Dacă vrei, cheam-o şi pe mama dumitale. — Nu e nevoie, se împotrivi Lucu, care asculta ca la o hotărîre de judecată. Şi întrebă : Nu e nimeni la mine acasă ? — Absolut nimeni. Matilda rîse fără voia ei. Doamna aceea a plecat cu soţul ei la cîteva minute după neizbutita dumitale asasinare de către el. A propos, afacerea s-a cocoloşit, dar dacă nu-ţi convine poţi să mai faci plîngere. Lucu făcu un semn de tăgadă. — E inutil, zise. Matilda îl cercetă cu coada ochiului. — Poate că vrei s-o mai recucereşti o dată. Femeia asta seamănă cu acele fortăreţe care trec din mînă în 296 . mînâ. El dreptul dumitaie, continuă ea, faci o plângere, îl arestezi pe Baudat şi te duci la domiciliul lui să-ţi culegi trofeul : eroina. Dar fă repede: el pleacă în Franţa. E dreptul dumitaie. Altfel rămîi singur. Singur de tot. — Singur ? repetă Lucu, ca şi cînd n-ar pricepe. Matilda se aşeză cu hotărîre la picioarele patului. Figura ei întunecată, cu sprîncenele încruntate, deveni tot mai gravă şi, pe măsură ce vorbea, i se însufleţea de o mînie nestăpînită, de o satisfacţie sălbatică : — Ascultă, Lucu, trebuie să-ţi dai seama că s-a sfîr-şit. Ar fi fost mai bine dacă te-ai fi retras singur şi n-ai fi aşteptat să fii dat afară. Ţi-ai bătut joc de vieţile a trei femei, mă pun şi eu la socoteală, şi o pun şi pe nenorocita aceea. Taci. Ştiu tot ce ai putea să spui. Nu interesează ce-ai avut de gînd, ci numai ce a ieşit. O încurcătură care era să ducă la catastrofă. Am avut noroc. Dar nu trebuie să ne bizuim pe noroc. Ascultă. Laura nu mai vrea să te vadă. N-ai s-o mai vezi. Copilul ei n-a murit. E băiat. Am izbutit să-d salvăm, cu toate că s-a cam grăbit să vină pe lume. Matilda surise unei imagini. Va fi singura mîngîiere a Laurei, deocamdată, acest copil. N-ai să-l vezi nici pe el, nici n-are să te vadă. Nu-ţi seamănă de fel : mare noroc şi ăsta. Din punct de vedere legal am aranjat să aibă un tată. E ruda noastră de departe, bătrînul domn Feraru, pe care l-ai cunoscut, odată, la ţâră la noi. Lucu se ridicase în coate. Ştirile despre copil nu-1 turburau de loc. Dar cuvintele Matildei îi aduseră sîngele în obraz. Umilit şi revoltat, încerca să protesteze : — Nu văd, îngăimă el, cu ce drept îmi răpiţi... — Fără fraze, te rog ! îi reteză avîntul Matilda ; văd că nu te-ai dezmeticit încă. Am să aştept să-ţi vii în fire. Că de unde nu... 297 Matilda nu sfîrşi. Apasă pe uri buton de sonerie. O soră de caritate se ivi în prag. — A venit Salvarea ? — De un sfert de ceas. — Brancardierii ? — Aşteaptă la intrare. Matilda se ridică. — Ajută-1 pe domnul Silion să se îmbrace. Schim-bă-i pijamaua -şi cheamă oamenii. Se întoarse apoi către Lucu : — Nu treibuie să mulţumeşti atît. Oricine ar fi făcut la fel. Te rog numai să mă ierţi că te cam grăbesc. Dar sora mea şi copilul aşteaptă la spital. Vreau să-i văd acasă chiar azi pînă-n amiază. Drunx bun şi sănătate. Peste zece minute, ridicat pe o targă şi înfăşurat în-tr-un pled obştesc, Lucu Silion, palid şi supt, părăsea singur casa Feraru, împins încet în duba elegantă a Salvării. Sora de caritate îl însoţea. Capitolul 32 într^o după-amiază de noiembrie, Lucu se încumetă singur la cel dinţii drum lung după boaJă. Fusese poftit stăruitor la Giuseppeni — aşa se numea ferma domnului Giuseppe, lîngă Săftica. O mai vizitase o dată pe soare, înainte de dejun, cînd domnul Giuseppe venise să-l ia la plimbare într-o maşină de piaţă. Fusese un simplu pretext ca să se bucure împreună de toamna fastuoasă care-şi risipea purpura şi aurul pe bulevardele şi pe aleile lungi din prelungirea oraşului. ' Aceea ce numea domnul Giuseppe, cu lăudăroşenie, fermă i se păruse atunci lui Lucu o biată grădiniţă cu uluci scunde care mărgineau de-abia un pogon de arbori pe rod, de brazde de flori pe care se veştejeau cîr-ciumărese şi crizanteme, cu o gheţărie şi o seră miniaturală, în pămînt, o poiată de păsări de rasă, şi cîte şi mai cîte, şi chiar o piscină de doi pe doi, săpată în preajma unui puţ american cu pompă şi roată. Un cîine roşcat îl lătră, scuturîndu-şi spinarea jumulită, lanţyl şi coada : — E Samurache? i-1 prezentă Giuseppe, 299 Lîngă cuşca lui de lemn, de sub un gutui cu frunza galbenă şi rară, apa dintr-o strachină de lut secase de mult. O bucată de mămăligă se dezagrega, dispreţuită, în apropiere. Zărindu-şi stăpînul, cîinele lătra şi da să sară cît îl ţinea lanţul, care-1 smucea îndărăt, la fiece avînt. Un lătrat curios, împletit din tonuri felurite, în a căror subţirime se piţigăia bucuria, plînge-,rea şi protestarea în contra unui regim fără îndoială cîinesc. Giuseppe întinsese o mină să-l mîngîie pe cap, dar de la o depărtare ce nu-i îngăduia cîinelui să-l atingă cu labele lui pe care se lipiseră foi moarte. Ochii animalului exprimau deopotrivă duioşia revederii şi amărăciunile captivităţii. Rămînea o clipă în echilibru pe picioarele dinapoi, bătînd aerul cu labele lui înfrunzite, şi cădea din nou în raza lanţului întins, pe cînd din gîtlej îi scăpau chelălăieli care îl făcură pe Lucu să se gîndească la supliciul lui Tantal. înduioşat, Giuseppe se apucă să căznească pompa şi să toarne cîinelui, în şipote sacadate, apă de băut. Cu coada între picioare, cu burta lipită de şira spinării, Samurache :s-Ba adăpat zgomotos, cu o poftă care spunea că e însetat de zile în şir, şi, numai după ce a deşertat o strachină întreagă, a catadicsit să se uite la bucăţica de izahăr pe care, cu discursuri dulcege de stăpîn grijuliu şi milos, i-o îmbia stăpînul. Tîrît apoi de o pornire generoasă, Giuseppe împinse îndurarea pînă la a da dru-jmul cîinelui din lanţ. Samurache l-a mai privit în lochi, viibrînd de o aşteptare nesăţioasă, s-a mişcat încoace şi încolo cu o neîncredere deplină într-o soartă mai prielnică, dar cînd şi-a dat seama că într-adevăr. riu mai e legat, şi-a tîrcolit, scurt şi încet, cu botul în Ipămînt, musafirii, adulmeeînd o urmă nevăzută şi nesimţită oamenilor, apoi a lărgit cercul, treptat, încă şi încă, l-a desfăcut în spirale din ce în ce mai largi, pînă ce se furişă printre floaroa-soarelui şî, printr-o spărtura din gard, pe uliţa dintre fermele învecinate. Domnul Giuseppe a fluierat autoritar, l-a strigat pe nume zadarnic. — S-a dus la dame ! a rînjit el cu îngăduinţă. — Cine-1 îngrijeşte ? — Avem un vecin care vede de el, e singurul om care stă tot anul la Giuseppeni — numea astfel întregul grup de vile şi bungalouri de pe acel cîmp parcelat — afară de soacră-mea, adăugă Giuseppe. Dar nici ea nu e din întîmplare pe aci. Lucu privi împrejur. In toată vecinătatea, numai obloane trase, pierdute în vegetaţia lor desfrunzită şi scheletică. Nici un fum. Locuinţa lui Giuseppe era o clădire mică, din jumătăţi de bîrnă, de culoarea şocolatei, şi ridicată pe o platformă de cărămidă care alcătuia prispa împrejurul pereţilor. Soacră-mea e plecată la nişte rude, nevastă-mea nu vine pe-aici decît în week end. Dar ea a organizat totul. Pe o palmă de loc ai flori, fructe, legume, floarea-soa-relui, ricin, albine, peşti, viermi de mătasă, ai să vezi : nici arca lui Noe nu era mai felurită în cuprinsul ei. De toate acestea 'îşi amintea Lucu în autobuzul care-1 ducea spre Băneasa, la aerodrom. De acolo, un alt autobuz, hîrbuit de alergătură, avea să-l ducă pînă la o cîrciumă la zece minute depărtare, cu piciorul, de Giuseppeni. Va rămîne acolo peste noapte şi se vor înapoia, împreună, cu cursa de dimineaţă, la oraş. Aşa fusese vorba. Giuseppe îl încredinţase că drumul şi şederea la ţară, fie şi numai o jumătate de zi, îi vor prii în-tr-atîta, încît se va întrema fulgerător, ah ! aerul Giu-seppenilor, şi va scăpa de moliciunea şi de tristeţea vagă ce Lau rămas în urma glontelui şi a schimbărilor survenite în viaţa-i. Doamna Frânţi Giuseppe stăruise şi ea ca Lucu să vină. Doar îl invitase de la prima vedere. 301 „Mă duc la ţară ca să te primesc, îi spusese : îndrăzneşte să nu vii !“ Lucu se resemnase. Ar fi preferat să rămînă acasă, cu toate că avea clipe 'în care singurătatea îl apăsa. Starea lui însă îl făcea să găsească un fel de mulţumire întunecată în chiar acea melancolie eare-1 copleşea ca un clopot străveziu de culoarea plumbului, îi era drag să privească de pe movila lui din dealul Spirii, de la fereastră, amurgul înteţindu-se pe cupolele din zare, şi cotropind, sub el, valea tomnatecă a mahalalei în ruină. Asculta tictacul - sonor al pendulei, în liniştea din odăi, vedea oglinzile adăpate de umbră, portretele îngîndurate în creşterea serii, gusta uitarea dureroasă de lume, desprinderea de viaţă. Ore întregi se izola în nemişcare, în nesimţire, ca într-un mausoleu în deşert. îşi retrăia trecutul pînă în depărtările copilăriei, căuta să învie fiece amănunt, şi uneori se străduia să găsească momentul precis care, după credinţa lui, l-a abătut din drum, momentul greşelii iniţiale care a continuat într-o serie de greşeli şi de păcate pînă la dezastrul final. Nu mai nădăjduia în tîrzii îndreptări. Avea numai curiozitatea lucidă a muribundului care se observă murind. în mai multe rînduri, soţii Giuseppe veniseră să-l scoată din această adîncire în noaptea minţii şi Lucu trebuia să convie că adesea vulgaritatea lor i-a fost de folos. De altfel, chiar din ziua în care Matilda Feraru îl expediase pe targă în propriul lui domiciliu, domnul Giuseppe fusese singurul suflet care s-a îngrijit de el. A fost poate numai întîmplarea care a hotărît aşa, deoarece domnul Giuseppe, mereu preocupat de proiectul lui cu Arhondologia, venise chiar în acea zi la Lucu, cu gîndul să-i facă propuneri noi. Trebuia să-l ia cu înce-tişorul, ca pe o fată mare, se destăinuise el doamnei 302 Frânţi Giuseppe, care nu avusese cruzimea să-l întrebe cită pricepere are naivul ei soţ în materie de fete mari. Cînd l-a văzut în pat, nemişcat şi livid, Giuseppe a dat alarma. A chemat un doctor, a concediat sora de caritate şi a pus în locul ei pe doamna Giuseppe, să vadă de Lucu, să-i facă de mîncare, să-i citească gazetele. I-a dat bolnavului şi bani să-şi plătească dato^-riile şi să facă faţă cheltuielilor noi. Nu i-a mai vorbit de Arhondologia Romîniei Mari decît cînd Lucu a început să se plimbe prin grădină, într-un halat persan, brodat cu păsări şi flori, şi cînd a căutat, fără succes, să o deprindă pe doamna Giuseppe cu citiri din Gide şi Valery. I-a spus atunci că nu-i mai pretinde lui Lucu să-l însoţească în vizitele de achiziţionare de biografii genealogice pe la granguri. Se mulţumea cu simple scrisori de recomandaţie, în care Lucu ar fi arătat că ia asupră-şi redactarea textelor. în mintea lui Giuseppe, acesta nu era, fireşte, decît începutul, o simplă etapă, îşi va convinge el mai tîrziu asociatul şi la demersuri personale, are să se dea pe brazdă. Lucu nu putu să refuze. Ştia că datorează bani. N-are de unde să-i restituie şi, pe măsură ce-i revin puterile, cresc şi nevoile. Astfel, pe nesimţite, se înfiripează asociaţia Silion-Giuseppe şi au fost puse la cale primele pagini ale Arhondologiei. Iar Lucu se află în drum spre locul de întîlnire cu Giuseppe care-1 ducea pentru în-tîia oară în sînul familiei, fiindcă-i anunţase că însăşi mama-soacră va face onorurile. Şi mai primise chiar atunci şi vestea că fusese concediat şi de la Domeniile Coroanei, şi cu toate că primise lovitura cu inima uşoară (în destrămarea vieţii sale, nimic nou nu i se mai părea cu însemnătate), era nevoit să-şi dea seama că se află pe drumuri şi că avea 303 nevoie, în acea zi, daca nu de mîngîiere, cel puţin de un zvon de glasuri amicale în jurul lui. Schimbînd autobuzul la aerodrom, o luă pe înserate spre Giuseppeni, printr-o ceaţă umedă şi rece, care te pătrundea treptat, o ceaţă prielnică epidemiilor şi gripelor rele. Se grăbea de frig. Toamna asta prelungită pînă adînc în noiembrie nu aduce decît secetă şi neajunsuri. Pămîntul îngheaţă. Paşii lui sunau pe drumul uscat, foşnind frunzele otrăvite ale vremii. Din cînd în cînd încerca temperatura cu aburul răsuflării. „Ai să vezi, ai să vezi, mîine ai să fii alt om“, îşi zicea, consolîndu-se. Cînd intră în Giuseppeni, singura fereastră luminată în toată colonia era la casa lui Giuseppe. Un glas bărbătesc străbătea dinăuntru prin storul de americă roză, subţire şi luminat de o lampă de petrol, şi răsuna destul de ciudat în liniştea sumbră din jurul acelor bîrne de şocolată. Lucu nu prinse numaidecît înţelesul acelor cuvinte ce ajungeau nedesluşite pînă la dînsul, dar recunoscu în chip neîndoios vocea lui Giuseppe. După tonul acela umflat şi de o sonoritate căutată, lui Lucu i se păru că Giuseppe declamă ceva, plimbîndu-se cu paşi neregulaţi şi grei prin încăpere. Intr-adevăr, paşi răsunau din cînd în cînd pe duşumea, părînd că punctează anumite înţelesuri. Pesemne că nevăzutul vorbitor se mai oprea la răstimpuri să cugete. Apoi, deodată, se făcu tăcere şi ţăcănitul repede şi hodorogit al unei maşini de scris se repezi ca o grindină metalică în auzul celui ce fără voia lui asculta afară. — Scrie, răsună glasul nevăzutului Giuseppe, şi te rog fără comentarii. O tuse îl înăbuşi în treacăt, horcăită şi grasă, şi apoi cu un oftat de neastîmpăr, glasul limpezit urmă cu totul pe alt ton : Du-te, nu mai zăbovi, du-te, o îndemnă bătrînul conte pe care duşul glacial îl întinerise şi-l făcea să se simtă ca un tînăr de 304 douăzeci şi trei de ani, da, de douăzeci şi trei de ani, dar, vai ! numai pentru o clipă putea bătrînul conte să se mai simtă de numai douăzeci şi trei de ani, du-te, repetă el, du-te, spune-i că tatăl tău a uitat totul şi că-1 aşteaptă cu braţele deschise. Vor tăia împreună viţelul cel gras. Maşina de scris însoţea cu un uruit de rîşniţă cascada cuvintelor lui Giuseppe şi le sublinia cu scrîşnete de angrenaj neuns, care arătau virtuozitatea dactilografei. Ea se folosi de pauza dintre două paragrafe ca să întrebe cu o placiditate care ar fi scos din sărite pe orice autor: — Dar de ce tocmai de douăzeci şi trei de ani ? Fă-1 mai bine de treizeci. Şi pe urmă viţelul cel gras nu-mi place. Fă-1 mai bine miel, cum a mai fost. Tacîmuri şi farfurii răsunară deodată. Lovitură de pumn în masă, tălmăci Lucu. Răspunsul lui Giuseppe nu întîrzie : — Te-am ascultat cu răbdare numai ca să-mi fac o idee de gradul de stupiditate pe care l-ai atins... Pauză. Se vedea că Giuseppe face o uriaşă sforţare să-şi stă-pînească mînia. Cum se poate să nu-ţi dai seama că viţelul cel gras e folosit aci în înţeles metaforic ? Ce e aia : „nu-mi place ?* — Metaforic, metaforic ! întîmpină dactilografa : dar e vorba de miel, nu de viţel, dacă-mi dai voie. Anecdota din Biblie de miel vorbeşte, şi te rog nu denatura textele sacre. — Fie şi miel, dacă ţii musai să fie miel. La urma urmei poate că ai dreptate. Şterge şi scrie acolo : mielul cel gras. — Uşor de zis. Dar sîntem în iulie, că dacă nu mă înşel acţiunea se petrece în iulie ; mielul se găteşte de 305 Paşti. Ăl din iulie e berbec în toată legea. Sper că n-ai de gînd să scrii că tai berbecul cel gras. — Femeie pisăloagă ca tine nici n-am pomenit, răspunse Giuseppe. Mă persecuţi cu logica ta de gospodină. Află, doamnă, reluă Giuseppe pe un ton didactic, află că arta nu are nimic de-a face cu logica. Lucu socoti că nu e nimerit să asculte mai mult. Intră într-un vestibul îngust ca un dulap, în care atîrna o lampă cu reflector, ieftină, de perete. înghe-suindu-se, izbuti să se dezbrace de palton. Uşa se deschise. Frânţi Giuseppe îi ură bun-venit şi îl pofti într-o sală despărţită printr-o vatră mare de ceramică, în care erau cîţiva tăciuni. O lampă cu acetilenă lumina ca un far. în această clădire de scînduri şi şindrilă, paşii răsunau pe parchet, umplînd încăperea de un zgomot care venea din toate părţile. Lucu se afla ca într-o uriaşă cutie de pălării. Frânţi îl întrebă cu grijă dacă n-a răcit pe drum şi se încredinţă, pipăindu-1, dacă a fost îndeajuns de cuminte să îmbrace -un pulover. — Trebuie să mă gîndesc la toate, bărbaţii sînt nişte copii. Dintru început îşi luă asupră-şi drepturi de soţie şi de mamă. Lucu se simţi adoptat. Lucru ciudat, doamna Giuseppe nu se apropie de papicuţ, să-l sărute,, să-l pieptene, să-i îndrepte cravata. Se ţinea în faţa lor dreaptă şi prevenitoare, pătrunsă de rolul de gazdă de ţară, stăpînă şi castelană. Peste cîteva minute se ivi şi soacra domnului Giuseppe, doamna Beatrice, o sexagenară oxigenată, cu buzele înroşite şi a cărei figură lătăreaţă, cu vădite urme de frumuseţe, purta în cute şi priviri o întreagă poveste. După ce făcu prezentările, doamna Giuseppe se lipi drăgăstos de mama ei şi privi galeş spre oaspe : 306 — Ce zici, domnule Silion, ce mamă tinară şi frumoasă am. Lucu le învălui în privire admirativă de rigoare. Cele două femei nu semănau decît la trupuri, păreau două cariatide în mijlocul sălii. Ce zici ? insistă doamna Giuseppe, să vezi ce surîs tînăr are ! Şi întor-cîndu-se spre doamna Beatrice : Mamă, arată dinţii ! Doamna mamă, care se lăsase strînsă în braţe, cu un surîs de fericire şi de modestie bine măsurate, găsi cu cale să protesteze : — Frânţi, sfîrşeşte odată ! — Arată dinţii, mamă, mamă arată-i odată. O zguduia înteţindu-şi îmbrăţişarea. — Frânţi, dă-mi drumul : nu te încăpăţîna. — Dacă vrei să-ţi dau drumul, arată dinţii. Arată-i. Doamna Beatrice oftă prelung şl din adînc. Surîse apoi ca în silă, un surîs izmenit, plin de plictiseală şi părintească indulgenţă, apoi cedă, rînjind larg, rînjet cap-de-mort, ca la dentist, sau ca o mostră de proteză' pe un panou de clinică dentară. — Admirabilă gură, exclamă Lucu, care avea impresia că asistase la o scenă bine pusă la punct şi de numeroase ori jucată. Doamna Beatrice îi mulţumi cu o galeşă ocheadă strecurată printre pleoapele veştede şi încărcate cu kohl, iar pe la margini înfrăgezite cu ulei vîrţos. Cele două cariatide se despărţiră. Giuseppe aplaudă. — Ehei, dumneata nu ştii ce număr a fost soacră-mea la vremea ei. Se tăiau în săbii grofii şi baronii pentru ea şi tot ea îi împăca, săraca:, inimă bună! întreab-o cu cine a făcut-o pe Frânţi : nici ea nu ştie. — Papicule ! răsună ca o chemare la ordine reproşul doamnei Frânţi. După o adîncă plecăciune de pinguin, Giuseppe continuă : 307 — Trebuie să fi fost, in tot cazul, un om bine ! Şi arătînd spre doamna Frânţi ca spre o călăreaţă de circ adăugă : Eu cred că se cunoaşte. Doamna Beatrice se mărgini să-l ameninţe din depărtare cu degetul. Frânţi nici nu mai lua seama la el. Traversînd holul ca o aripă de vînt, se năpusti în vestibul. — Lampa ! lampa ! strigă ea. — Ce s-a întîmplat, întrebă speriat Lucu. — Nimic, îl linişti Giuseppe, Frânţi a uitat lampa aprinsă în vestibul. Se consumă petrol în mod inutil. Cred că n-o să vă plictisiţi fără mine, continuă el de-părtîndu-se de-a-ndăratelea spre fundul sălii, eu am niţel de lucru în bucătărie. Masa fu servită în a doua jumătate a holului, în unghiul alcătuit de vatră şi de peretele de-a lungul căruia se întindea, descriind un cot, un divan îngust şi destul de lung ca să doarmă pe el, cap la cap, doi, trei inşi. Aceasta-i era desigur şi destinaţia. Din pardoseala de cărămidă, frigul se înteţea treptat, pătrundea pe sub uşi, prin crăpăturile ferestrelor şi cobora din tavan, ca şi cum s-ar fi cernut prin porii subţiri ai tencuielii. Doamnele slujeau pe rînd : ridicîndu-se amîndouă deodată, întrecîndu-se care de care să ia locul celeilalte, ori de cîte ori trebuia cîte ceva. Lucu recunoscu ţuica sălcie şi apoasă, măslinele minuscule şi zbîrcite, slănina •tăiată cu briciul, brînza gălbejită şi tare a primului aperitiv luat în apartamentul Giuseppilor. Urmă un castron cu supă de lapte şi o farfurie cu mici cuburi de pîine prăjită, s-ar părea, în unt. — La noi în familie, luă cuvîntul doamna Giuseppe, ţinînd degeţelele în văzduh, crema de lapte e o tradiţie. O adorăm. 308 — E excelentă pentru ficat şi pentru ten, adăugă doamna Beatrice. Lucu observă că rula r-urile ca Trude^Resch. — Sănătatea înainte de toate ! aprobă el cu întîrziere, sorbind din fiertura subţire şi călie. „Fericit cine găseşte ceva de spus !“ încheie el în sinea sa. Doamna Giuseppe îndemnă cu generozitate pe comeseni să se mai înfrupte din felul acesta turbure şi îmbelşugat. Doamna Beatrice turnă vinul, şi Giuseppe închină pentru sănătatea şubredă încă, dar pe cale de grabnică înzdrăvenire, a invitatului. Vinul acriu şi zeama de lapte, se înfruntară în stomacul lui Lucu ca două vîrtejuri învrăjmăşite. —' Al nostru eşti, proclamă Giuseppe, deşertîndu-şi din nou cupa, şi să ştii că din mîinile lui Frânţi şi ale Beatricei nu mai scapi, spre binele dumitale, bineînţeles. Dumneata n-aveai familie : noi sîntem familia dumitale de-acum încolo. Poate că ai să te şi muţi la noi. Vinzi sau închiriezi casa, tot e ipotecată peste cap, şi te muţi la noi. Ai să te simţi ca în sînul lui Avram. Vru să umple din nou paharele, dar Frânţi îi luă carafa din mînă şi o aşeză pe masă. îl privi eu asprime. — Dacă o bem toată azi ce mai rămîne pe mîine ? — Ca în sînul lui Avram, repetă Giuseppe, ca să acopere intervenţia năprasnică a doamnei Frânţi. — Protestez ! sări doamna Beatrice, rostogolind r-urile în gîtlej, nu înţeleg ce tot îi dai zor cu sînul lui Avram, la noi în casă. Pe cît mă pricep eu, sînul lui Avram al dumitale nu poate oferi nici o atracţie domnului Silion, aşa ca să se simtă bine în el, un sîn păhros şi muhrdahr de babalîc. în materie de sîni cred că se găsesc în familie exemplare mai acătăhrii ! încheie cu un surîs gras şi triumfal Beatrice. 309 — Mama are sîni de fecioară, luă cuvîntul doamna Giuseppe, un sîn bine format, evident, dar pietros şi de o formă sculpturală. — Iahr ai început, Fhranţi dhragă ! o dojeni moale doamna Giuseppe, pehrsoanele de faţă sînt excluse, ştii bine ! Frigul pătrundea în oase, Lucu strîngea din spate, luptînd să nu dîrdîie, se aştepta să o audă pe Frânţi : „Mamă, arată sînul“, şi chiar se pregătea sufleteşte pentru acest spectacol, căutînd în minte o expresie admirativă care să iasă din banal, dar nu se mai întîmplă nimic. Focul se stinsese de mult, gura vetrei sufla cu frig. — Ţi-i cam rece, domnule Silion. — Bea, şi te vei încălzi, îl îndemnă Giuseppe, dar Frânţi puse o mînă protectoare pe carafă. Fu rîndul doamnei Beatrice să se ridice. Se întoarse cu pui fript garnisit cu legume. — Iată un gest nobil ! comentă Giuseppe. Ţi-am mai spus, domnule Silion, că nevastă-mea e plină de calităţi invizibile la prima vedere. Nu ţi-am spus ce calităţi anume, fiindcă, mai presus de toate, eu apreciez rasul şi tunsul. Am o barbă aspră şi rară pe care nevastă-mea o rade ca un maestru. Detest să pierd o oră la bărbier cu tunsul şi nevastă-mea mă ajustează pe la ceafă la repezeală. Dacă ai să te însori, domnule Silion, să-ţi iei o nevastă care ştie tunde şi rade. Frânţi mai ştie încă ceva : îmi scoate punctele negre de pe nas fără să simt. Toate acestea nu înseamnă încă nimic. Principala ei calitate, că de calităţile ei ascunse nu mai. vorbesc... — Ce ştii tu, papicuţ ! — E generozitatea, unită cu le savoir faire 1. 1 Arta de a şti să procedezi. 310 Şi domnul Giuseppe îşi bulbucă ochii lacomi asupra puiului rumenit. Privirile i se mişcau tubular ca la un melc oodobelc. — Oh, eu n-am nici un merit, protestă Frânţi, s-a rătăcit la noi în curte un pui străin şi cît ai zice peşte Fam prins, am pus să mi-1 taie, şi l-am jumulit. Altfel nu sacrificam eu ditamai pasăre, nu te teme. — Nevestei mele îi place să facă pe zgîrcita, observă domnul Giuseppe. Cu îndemînări chinezeşti, doamna Beatrice reteză puiul în fragmente infinitezimale. „Picior ? Piept ? Aripă ?“ Şi, fără să aştepte răspuns, împărţi prin talere porţiuni homeopatice din mădularele invocate. Apoi întinse cu sfială farfuria cu legume şi cartofi prăjiţi către Silion şi Giuseppe. Ochii celor doua doamne supravegheau mişcările bărbaţilor, cu privirea indiferentă, dar căreia nimic nu-i scapă, a crupierilor. Silion nu mai avea poftă de mîncare. Un fior îl străbătu. — Ţi-e frig ! exclamă doamna Giuseppe. — Tremuri ! adăugă Beatrice. — Papicuţ, unde mi-e şalul ? Se ridică, găsi şalul şi i-1 puse lui Silion pe umeri. Ţi-au îngheţat picioarele ? îl întrebă. Cam trage aici, e o pivniţă dedesubt. Las’ că ţi le încălzesc eu. Ai să vezi. Doamna Giuseppe şi Lucu şedeau faţă în faţă. Pe sub masă, Lucu simţi două tălpi pipăindu-i picioarele cu o caldă şi repetată apăsare. O galeşă privire însoţi această îngrijire, în vădit scop calorific. — Papicuţ, am găsit ! Mi-am pus picioarele peste pantofii musafirului nostru. Ca să te simţi mai bine, se adresă ea de-a dreptul lui Lucu, ar trebui să-ţi scoţi pantofii şi să-ţi pui picioarele pe stinghia mesei. Aşa-i că sînt caldă ca o vrabie ? De ce taci ? Nu te simţi mai bine ? 311 fi i ; *■ — Intr-adevăr ! confirmă Lucii. — E drept că de cînd m-am însurat, interveni Giu-seppe, n-am mai simţit nevoie de foc în camera de culcare. Vru să mai adauge ceva, dar se bătu deodată cu palma pe frunte. Stop ! porunci el, nu v-atingeţi de pui ! Un moment ! Răsturnă 'scaunul de sub el şi dispăru. Se întoarse, legănînd cu graţie în palmă o saladieră. Strălucea de mulţumire. — Salată de andive, anunţă, cu untdelemn şi muştar. Se aşeză radios, cercetînd pe feţele tuturor^ efectul. — De unde ai luat andivele ? întrebă Frânţi, ca un judecător de instrucţie. — Andive forţate, din sera noastră. — Şi ce-a mai rămas în seră, dacă le-ai prăpădit pe toate ? Dar untdelemnul ? — Din bufetul din bucătărie. Frânţi bătu cu palma în masă. Se ridică. Cu saladiera într-o mînă, cu un pahar gol în cealaltă, scurse untdelemnul dintr-un vas în celălalt, pînă la ultima picătură. — Tot am mai salvat ceva. Vă puteţi servi. Aruncă o privire duioasă lui Lucu, reaşezîndu-şi picioarele peste ale lui, cu apăsare şi fricţie. Iartă-mă, te-am lăsat să degeri. Ţi s-a cam învineţit nasul : trebuie să-ţi fie rece ca la căţei. Cina se termină pe la zece, într-o atmosferă glacială din toate punctele de vedere. — Ar trebui să ne cînţi ceva înainte de culcare, propuse Frânţi. După roşeaţa care năvălise pe faţa lui Giuseppe, Lucu ghici că e vorba de un talent ascuns al amfitrionului. Giuseppe se aşeză la pian. Lucu se lipi cu deznădejde de vatră. 312 Cu mîinile lui albe şi umflate, pătate cafeniu, Giu-seppe izbi grosolan cîteva acorduri, ca unul care ar încerca starea instrumentului. Amănunt uimitor, pianina nu era dezacordată. Dar, sub degetele brutale, firele de metal dinlăuntrul instrumentului dădură un ţipăt de suferinţă. Giuseppe se aplecă peste clape, ca şi cum ar fi frămîntat un aluat, se dădu apoi pe spate, cu capul pe ceafă, se legănă, obţinu la întîmplare cîteva armonii, le alteră uşor, le alteră insinuant şi dezlănţui o furtună crescîndă, aspră, tristă şi furioasă, pe care o prelungi într-un geamăt sălbatec şi monoton. Corpul lui masiv se clătină lupeşte deasupra unei genuni. Şi, deodată, din acest sac îndesat şi diform, îngulerat cu alb, izbucni un şipot turbure, un fel de urlet muzical, răguşit şi prelung, care se plimbă tremurător pe mai multe note, ca şi cum un suflu de vînt l-ar fi înfiorat şi abătut din drum ; Giuseppe cînta. în felul lui, cu glasul lui, mai bine zis cu lipsa lui de glas, de care însă nici nu se sinchisea, aşa cum nu-i pasă unui om biciuit şi torturat de vaietul lui de durere. Sub mîinile boante, pianul clocotea ca o vîltoare de patimi. Urletul spart şi dogit al lui Giuseppe suia stăpînitor, trecea zidurile, se pierdea în noapte, luptîndu-se cu sine însuşi, într-un chip tragic, aproape bestial, căznindu-se să spună ce are de spus. Aşa ar fi cîntecul unui rănit, uitat de ai săi în întunerec. Cîntecul unui maestru care şi-a pierdut glasul. Sau deznădejdea unei fiare cu laba prinsă în capcană, sau cîntecul unui demon. De cîteva ori vocea lui Giuseppe se împleti cu a celor două femei, care îl îngrijeau cu zadarnica lor mîngîiere. Tăceau şi la răstimpuri se porneau din nou, ca fără voia lor, tîrîte într-un ison nestăpînit, nervos, animalic, aşa cum se pornesc cîinii, cînd îi zgîndăre şi-i smulge din tăcerea lor un pian sau o flaşnetă. Şi, după o şovăială stridentă şi falsă pe marginea melodiei, cele 313 trei glasuri se înfrăţeau din nou pe cîte un vaier muzical, neajutorat şi urgisit, mereu altul, ca un cîntec de stepă, ca un bocet de moarte. Şi întunecat şi vijelios, pe un tropot infernal, în suire de la un capăt la altul al pianului, pe o cavalcadă de demoni spre creştetul treptelor nopţii, glasul lui Giuseppe se năpusti deodată în-tr-un iureş de deznădejde finală, se sparse de trei ori în accente de revoltă neîmpăcată şi explodă sus de tot într-un răcnet de fiinţă spulberată. Mîinile umflate, braţele de pinguin ale lui Giuseppe atîrnară de-a lungul trupului, capul pe piept. Tăcere. Femeile aplaudară. Lucu le imită, impresionat. Ca un titirez care învie, Giuseppe se învîrti cu taburetul pianului şi, cu faţa la micul său auditoriu, mulţumi cu. autoironie. Apoi, în chip de scuză, către Lucu : — M-am dat niţel cu capu de pereţi în seara asta. Frânţi îl luă de gît şi-l strînse la sîn. — Să trăieşti, papicule ; ai cîntat ca un vrăjitor... a văzut şi domnul Silion ce poate papicuţ cînd îşi dă drumu... acum de-abia înţelege şi dumnealui cum de-am luat eu de bărbat un broscoi ca tine... Giuseppe se desfăcu încet din legănarea soţiei sale, clipi din ochii lui tiviţi şi hotărî că a venit vremea să meargă toată lumea la culcare. Femeile îl poftiră pe Lucu să-i arate camera în care va dormi. Era despărţită de sală printr-o uşă cu geam lung, cu perdeluţă de iută. O simplă chilie umedă şi îngheţată, în care Lucu desluşi o sobă de faianţă, ceva mai mare deoît un samovar, un pat de îngustimea unui culcuş din vagoanele de dormit, o lădiţă de noapte din brad ars, cu un sfeşnic de ceramică şi cu mica lui valiză. — Nu-i aşa că dumneata nu citeşti în pat, domnule Lucu ? Atunci, n-ai nevoie de luminare. O să punem lampa pe o măsuţă în hol. în dreptul ferestrei : dai 314 numai perdeaua la o parte şi eşti luminat a giorno. Beatrice adusese din sală trepiedul din fund, pe care se afla de obicei un, asparagus, potrivi lampa, trase perdeaua şi închise uşa pe dinăuntru. Iată. O lumină turbure se răspîndi în încăpere. Cînd vrei să stingi, îl instrui Frânţi, n-ai decît să baţi din palme, a la turca. ^ Sîntem cu toţii în hol. îi descoperi aşternutul. E proaspăt, îl asigură, numai o dată m-am culcat în el... l-am lăsat expre : să visezi urît la noapte. Plimbă o ultimă privire de stăpînă prin odaie, pipăi sobiţa de teracotă cu o prudenţă cu totul de prisos. — Cred că nu lipseşte nimic, şi înainte de a-şi lua rămas bun se aplecă şi întredeschise demonstrativ lădiţa de noapte, aşa încît Eucu să poată întrezări că într-ade-văr nimic nu a fost uitat. Scularea, mîine la şapte. Autobuzul la opt. între timp, vizitarea domeniului. Noapte bună. Singur în odaia polară, Lucu îşi plimbă mîinile pe plăcile de faianţă ale sobei, ca un orb care ar pipăi un cadavru răcit. Se strecură în grabă între linţoliurile pătrunse de aburii reci ai aşternutului care mirosea a busuioc şi a rufă întinsă la uscat. Pătura în care se în-făşurase, căptuşită de un cearşaf necusut, i se păru •subţire şi destrămată. N-ar fi îndrăznit să le mai ceară încă una : poate că nici nu aveau. Se gîndi să-şi tragă puloverul peste pijama, dar n-avea curajul să se aventureze în spaţiul vrăjmaş. Rămase nemişcat şi înţepenit ca într-o imensă compresă. Un fior îl străbătu şi-l sîcîi cu scuturături scurte şi repetate din tot trupul. Micul far din geamul uşii îl privea ironic şi aburit, ca un ochi de beţiv. Un gînd luminos îi veni. Scotoci lîngă pat în valiza întredeschisă şi trase nelipsitul lui flacon de Henţiessy, Trei sorbituri lungi, nesfîrşite, trei pauze, trei 315 reînceputuri. Un şarpe de foc îi alunecă pe gîtlej. Cu capul în perna de Seegrass, aşteptă, ca Socrate, efectul. Curînd o arşiţă îi bătu în gînduri, o limbă de foc îi încinse şalele, o primăvară sălbatecă îi urni sloiurile sîngelui. Pluti de-a lungul aşternutului, de-abia atingîn-du-1, ca un fachir în levitaţiune, legănat de o fericire supremă. De dincolo de uşă, glasul lui Frânţi îl opri pe spiralele somnului. — Mai ai nevoie de lampă, domnule Lucu ? Uitase de toţi. Se dezbrăcaseră în tăcere, n-auzise un pas, o şoaptă. Nu răspunse. Prefer?, să-l creadă adormit. Călcîiele goale izbiră parchetul. Se făcu întunerec. Cineva suflase lampa. Casa de lemn se aventura într-o linişte mare. Printre storurile unei lucarne clipea o singură stea. Un lătrat răguşit măsura depărtările şi tăcerea. Lucu închise ochii şi porni în căutarea fericirii efemere de adineauri, pe care glasul doamnei Frânţi i-o spulberase. Trupul însă nu-şi mai regăsi plutirea pierdută, ancore grele îl ţintuiau de fundul patului, şi capul i se înfunda în uitare. Nu e, la urma urmei, atît de rău în sînul familiei Giuseppe, e poate chiar mai bine decît în sînul păros, ca o pernă de Seegrass, al lui Avram. Acesta fu, pesemne, cel din urmă gînd al lui Lucu. Trebuie să fi dormit o bucată de vreme. îşi da seama că se trezeşte încet, nu fiindcă şi-a făcut somnul, ci fiindcă trecuse efectul alcoolului, după care de-abia o să urmeze somnul cel adevărat. Ştia că e în casa lui Giuseppe, casa de lemn răsuna întreagă la cel mai mic trosnet, întocmai ca o cutie de pălării, o cutie din care îşi făcuse tobă cînd era copil. Dar nu era frig în cutia de pălării, ci numai un joben negru, turtit şi cu resort. Se întoarse şi se zgribuli cu luare-aminte, nu cumva să clintească rîn-duiala de haine şi rufe pe care şi le aşternuse peste pătură şi căuta acum somnul pe partea nouă dinspre 316 odaie. 1 se păru deodata ca aude ceva. Un scrişnet metalic abia simţit. Poate numai o părere. Cu răsuflarea oprită aşteptă. Scrîşnetul metalic se auzi iar, foarte încet, foarte aproape. Deschise ochii în beznă. Cineva încerca să deschidă, cu multă băgare de seamă, uşa. O străvedea, albă, neclintită, ca o fantomă, în umbra opacă. Se urni încet, se întredeschise, un curent sfios de aer mai îngheţat ajunse pînă la Silion. Parchetul trosni sub un pas nevăzut. Apoi o a doua fantomă, lăptoasă, înaltă. înainta în odaie cu şovăiri prelungi, cu clătinări încete, de dansator pe frînghie. Se oprea cînd trosnea parchetul. Se apropia de piciorul patului. Lucu nu se simţea ispitit să întrebe cine este. I se părea că o complicitate se iscase în noapte între fantomă şi el. Nevinovatul joc cu picioarele de sub masă, din timpul cinei, i se lămuri pe deplin. îl punea în îndoielnică legătură cu această vizită nocturnă. De astă dată Frânţi venea să-l împărtăşească din căldura trupului ei întreg. O aştepta cu resemnare. Poate că aşa e obiceiul casei. Dar dacă nu e Frânţi ? Gîndul îl umplu de o hotărîre de rezistenţă eroică. Fantoma se prelingea încet pe lîngă pat, în tăcerea diafană a ectoplasmelor. Lucu încremenise. Se străduia totuşi să respire adînc şi regulat, vroia să fie surprins în somn, să nu facă, în nici un caz, nici o înlesnire. Socotea că neajunsurile ospitalităţii îl îndreptăţeau să se joace astfel. Iar Frânţi nu e o femeie care să se dea bătută cu una, cu două. Fiindcă nu se mai îndoia că e Frânţi. Se mai gîndi că Beatrice şi Giuseppe, în somnul lor niţel sonor din hol, nu sînt cu totul străini de tainele acestei nopţi. Izgoni însă o presupunere menită să-i altereze şi picul de agrement al unei aventuri nedorite. Umbra misterioasă ajunse la căpătîiul lui Lucu, atît de aproape, că îi simţi suflarea călduţă a miresmei ei de femeie... O 317 clipă încă şi se va apleca deasupră-i. închise ochii. Pasul trosni pe parchet, o dată, de două ori. Umbra îl depăşise. O urmări cu privirea, nedumerit. O văzu din spate, alburie, şovăielnică, înaintînd spre sobă. Apoi, lumina fumegoasă a unui tăciune igrasios i-o arătă deodată, lăsată pe genunchi, cu crupa umplîndu-i cămaşa de noapte, cu coadele masive pe ceafă, ghemuită la gura sobei, pe care o deschisese. Ţinea în mîini un făraş şi un cleşte de foc. Cu o îndemînare veche, Frânţi trase tăciunele pe făraş. Spasmul flăcării spori, odaia pîlpîi toată de un joc de lumini şi umbre muribunde. Ca în-tr-un vis dintre somn şi viaţă, o mai văzu pe Frânţi ridicîndu-se cu ciudata ei torţă culcată pe făraşul întins, cu faţa bizar luminată şi pornind lunatec spre' uşă. Fugi cu paşi mărunţi, fără să-i arunce o privire. Capitolul 33 Cafeneaua scînteia de lumina mată a marilor globuri care atîrnau din plafon din loc în loc, ca nişte uriaşe fructe pîrguite la soarele tînăr al altor planete. Serbarea fără muzică se înfiripa pe măsură ce lumea sosea în jurul meselor imaculate, aşternute cu damasc, cu argintărie, cu porţelan şi cristal de Boemia. Cu vuiet de cascadă, uşa rotativă dansa neîntrerupt, împrospătînd. aerul parfumat dinlăuntru cu suflul proaspăt al neho-tărîtei primăveri de dincolo de stocurile veneţiene ale înaltelor vitre. Se iveau perechi, se îmbulzeau grupuri sau singurateci în căutarea unei tovărăşii de o seară, femeile în găteală de mătasă, cu blănuri subţiri de sezon şi bijuterii de bal, bărbaţii îu sobră ţinută de solemnitate, aşa cum domnul Filip, printr-o propagandă discretă şi iscusită, îşi deprinsese pe încetul clientela, în scopul ca Esplanade să se deosebească total, prin rigorile-i elegante, de nepăsarea şi neglijenţa ce domneau în localurile decadente din vecinătate. Impusese mai întîi chelnerilor această grijă de veşminte, îi alesese cu un rafinament de mesalină, înalţi, subţirateci şi 319 chipeşi, îi îmbrăcase, îi înmănuşase, îi încălţase ca pe nişte dandy ai veacului trecut, astfel că numai prin simpla lor înfăţişare, clientela s-a primenit pe nesimţite, sub imboldul femeilor şi arbitrilor de eleganţă care mişună în orice local de lux, pînă ce un public pretenţios, dacă nu şi rafinat, s-a obişnuit să ia parte, seară de seară, la o tăcută întrecere de croială, fantezie şi calitate. Numai domnul Filip sta deoparte, gazdă şi demon, într-un sacou negru cu vestă anacronică, albă, cu pantaloni dungaţi, aproape tot atît de discret îmbrăcat ca detectivul localului, şi în această modestie a lui, înconjurat de un stat-major de picoli, de chelneri şi ţali, în livrele şi fracuri, părea întocmai ca Napoleon, simplu ofiţer cenuşiu, încadrat de mareşali şi adjutanţi în fireturi şi în stele. Cafeul Esplanade alcătuia un poligon neregulat şi vast ca o catedrală, împărţit în boxe şi unghere înlesnite de numeroasele şi albele coloane cu mijiri trandafirii, de marmură de Ruşchiţa, ce susţineau bolta localului, adevărat planetarium care strălucea fără să orbească, închipuit şi realizat de fantezia lui Filip. Aşternut cu scoarţe scumpe, orientale, acest poligon alcătuia pe una din laturi o adîncitură dreptunghiulară, în dreptul unei arcade, cu draperia dată de perete, ce ducea la casierie şi oficiu. Aşternut cu acelaşi lux, dreptunghiul acesta cuprindea o singură masă mare în fund şi două măsuţe rotunde în părţi, şi părea un fel de adaos al cafeului, un loc ferit şi mai discret luminat. I se zicea „Impasul". Era un refugiu al celor ce căutau singurătatea. întîlnirile oamenilor de afaceri şi ale îndrăgostiţilor aici şi-aveau locul, şi mai ales în orele pustii apăreau clienţi stingheri, să-şi scrie scrisorile sau să citească în linişte gazetele. Lipsa de ferestre alcătuia 320 <$ atmosferă cenuşie, prielnică pierderii de timp şi reveriei. Dar masa aceasta aparţinea cu deosebire unui grup de oaspeţi ai lui Filip, care nu erau oaspeţii de onoare, găzduiţi dincolo, în partea aglomerată a localului. Filip privea îngrijorat către „Impas". îşi scutura mereu şi stăruitor trabucul în scrumiera de pe măsuţa din faţă-i şi de cîteva ori chiar şi pe covor, semn de neobişnuit neastîmpăr. Desluşea, prin ochelari, patru siluete la masa cea lungă din fund. N-avea nevoie să vadă mai de aproape. Ştia bine cine erau oaspeţii de, acolo, din fund. Se înfiinţaseră parcă mai devreme. Nici în seara asta nu-1 scutiseră de prezenţa lor, care pentru Esplanade devenea pe zi ce trece mai infamantă. Cu atît mai rău pentru ei şi într-o oarecare măsură şi pentru el, pentru Filip. Ar fi dorit să evite răfuiala. Le-ar fi putut da de înţeles, puţin cîte puţinj prin cîte o vorbă, cîte un gest mai plictisit, fiecăruia în parte. Dar cum să scape de ei, pe loc, în seara asta* de echinox de primăvară ? Trebuie să ia taurul de coarne, să-i înfrunte pe cîteşi patru. îşi tot morfolea trabucul, schimbîndu-1 dintr-un colţ într-altul al gurii, scuturîndu-1 nervos pe covor. * Nici n-a ştiut cum s-a pomenit în faţa celor patru ciudaţi musafiri. Fără să-i salute, luă loc în faţa lor pe un fotoliu pluşat, pe care-1 trase la sine cu o apucătură de stăpîn. Trabucul din mîna lui stîngă puncta în aer, ameninţător ca ţeava unui pistol. Scutură scrumul de două ori, ceea ce la domnul Filip mai era şi un fel de semnal că are ceva de spus. Nimeni nu scoase un cuvînt. Silion îl privi cu neruşinare în ochelari, să-l 32Î intimideze. Giuseppe zîmbi cu amabilitatea prin care-şi închipuia să dezarmeze un adversar oricît de aprig : simţise că Filip venea la masa lor cu intenţii îndoielnice. Stolz făcu o mină desprinsă de realitate şi pătrunsă de o filozofică nepăsare. Diogenid îşi înclină capul ras şi cucuiat, gata la orice umilinţă, ca un şcolar bătrîn, obişnuit cu pedepsele. Cu toate că auzea foarte bine, îşi duse două degete la căptuşeala pavilionului urechii, ascultător şi supus. — Vin la dumneavoastră cu o rugăminte, începu Filip cu severitate, şi sper că voi fi înţeles prieteneşte, ca să nu fiu nevoit să o transmit personalului de serviciu. — S-auzim, îl îndemnă Silion, sec şi ţeapăn, ca la tratative de armistiţiu. Ridicînd nasul, Filip aruncă o privire în felul său cunoscut, care arăta îndeajuns că nu catadicseşte să stea de vorbă cu Silion în particular. îl miluise şi pe el, trecîndu-1 printre pensionarii localului. Nu crezuse să-l vadă căzut atît de jos. Acum, ca pentru a rupe acest nedorit contact, trase adînc din trabuc, şi-l afumă cu două trîmbe de dispreţ, care îi îngăduiră, ca unui bastiment de război, să se facă nevăzut într-o negură albastră. Dacă cei din faţă-i nu l-ar fi privit cu atîta amestec de bănuieli nedumerite, ar fi surprins în căutarea lui dezamăgirea şi mila pe care i-o pricinuia înfăţişarea prietenului de odinioară. Silion nu mai semăna cu sine însuşi. Se buhăise la faţă şi la trup. în chipul rotunjit, trăsăturile i se îngroşau de o grăsime palidă şi lucie, în care ochii i se înecau între cearcăne umflate. Purta capul tot sus, într-o zadarnică sfidare a propriei lui decăderi, răsfrîntă în privirile observatorilor. Părul îi albise aproape de tot, şi-l purta lung, în inele unsu- 322 roase ce-şi scuturau peste gulerul strîmt ninsoarea lor de mătreaţă. Hainele roase îl strîngeau în mai multe chingi, mînecile se scurtaseră, şi pe sub cămaşa care n-ar fi făcut faţă unei cercetări mai cu luare-aminte se boboşeau rotunjimile noi ale unui corp în treptată preschimbare din bărbat în femeie. Nasturii nu-1 mai ajungeau. Cînd se scula în picioare arăta şi mai greoi, cu greabănul crescut, cu şoldurile-i pline, cu burta boltită binişor în afară şi cu genunchii pantalonilor ieşiţi, ca şi cum formele lui sporite l-ar fi împovărat niţel. Desigur, Filip se socotea îndreptăţit să refuze să-l mai recunoască astfel metamorfozat. — Cînd v-am invitat la mine, la Esplanade, continuă el adresîndu-se tuturora, în calitatea voastră de oaspeţi perpetui, n-am urmărit alt decît să vă fac dumneavoastră un bine, iar mie o plăcere. Scurtă oprire. Simultan, cei patru musafiri moţăiră, drept mulţumire, fiecare bineînţeles felurit: Silion scurt şi marţial, Giuseppe zîmbitor şi cu o înclinare a bustului, Stolz numai din bărbie, iar Diogenid cu un gest care sugera o prosternare cu fruntea pînă în covor, ca într-o moschee. Numai în privirile lui de cîine blînd, se putea citi o îngrijorare : oare unde voia să ajungă patronul ? Ceilalţi se semeţeau plini de dispreţul cuvenit unei gazde ospitaliere care-şi închipuie că şi-a cumpărat dreptul de a-i egala, cu un blid de linte. Şi-ascundeau turburarea. — N-am de gînd să vă suprim tainul, îi linişti Filip, ghicindu-le gîndul, vreau numai să ne învoim asupra unui orar care să ne convină tuturora. — Un orar ? exclamară cei patru împricinaţi dintr-o dată. Nu mai pricepeau nimic. 323 — Vrei poate să mîncăm la bucătărie ? ! rînji dureros Silion. — Nu m-am gîndit aşa departe, răspunse Filip împăciuitor, dar tot fără să-l privească, am zis orar, şi nu plan topografic. Silion atacă : — Vrei poate să lansezi prin noi breakfast-ul şi să prînzim dimineaţa la şapte ? — Nu tocmai. Filip îşi pierdea răbdarea şi, pe măsură ce vorbea, i se piţigăia glasul, plîngăcios şi supărat. Se străduia să cruţe mîndria celor patru cavaleri, dar să-şi verse asupra lor focul şi să arate în ce condiţiuni putea să-i mai ospăteze şi de-aci încolo. Le imputa că nu sînt cîtuşi de puţin cu obraz în alegerea bucatelor şi că se reped în chip statornic la felurile cele mai scumpe şi mai rare : homard, langustă, nisetru, morun, ciuperci, trufandale. Şi s-a întîmplat nu o dată că au cerut şi adevăraţii clienţi (cei cu parale) din aceste feluri din care se gătise, fireşte, cu economie, şi n-au mai găsit nimic. Era ca şi cum Esplanade şi-ar fi ademenit clientela cu momeli mincinoase. Faima localului a suferit, ca să nu mai vorbim de pagubă. în modul acesta, ospitalitatea începea să-l apese greu pe domnul Filip. E o povară să aibe la masă, de două ori pe zi, mai bine de o jumătate de duzină de bărbaţi zdraveni şi cu gust pentru scumpătăţi, la infinit. — Nu sîntem decît patru, observă Diogenid, pe care numărătorile îl interesau deosebit. — Mai sînt şi alţii pe care nu-i ştiţi, răspunse Filip cu falsă resemnare ; fusese surprins în flagrant-delict de filantropie. Se opri, răsuflă şi-şi trecu batista parfumată pe frunte. Sărise hopul. Nu se crezuse în stare să spună protejaţilor săi atîtea lucruri tari, fără să-i jignească. 324 Putea merge şi mai departe. Domniile-lor, de pildă, ar trebui să ţină seama de interesele localului care-i hrăneşte. Să nu se socoată numai prieteni şi musafiri, ci mai degrabă nişte asociaţi ai întreprinderii. — în cazul acesta, obiectă Silion, ar trebui să ne dai participare la beneficii. ...De aceea Filip, ca şi cum nici n-ar fi auzit această neobrăzare, îi poftea să nu se mai înghesuie la mese în orele de aglomeraţie, cînd publicul nu mai găseşte locuri. Să aibe grijă de a veni să ospăteze la douăsprezece ale amiezei, nu mai tîrziu, şi să fie gata în trei sferturi de oră. Să ia loc totdeauna la „Impas", şi nu în boxele din faţă. Iar asta cu atît mai mult, cu cît ţinuta lor vestimentară lasă din ce în ce mai mult de dorit. Din lună în lună cei patru arată tot mai neîngrijit. în ultimul timp au început să poarte bărbi de trei, patru zile, vădit semn de delăsare şi decădere. — Pe vremuri, aspectul vostru trezea interesul, astăzi nici măcar mila. Şi cînd te gîndeşti, încheie Filip ridicîndu-se, că unul din voi era considerat ca un arbitru al feleganţelor. Zicînd acestea, Filip trăsese scaunul şi aştepta. Cei patru schimbară o privire furişe. Localul se umpluse de lume, grupuri elegante staţionau printre mese în căutare zadarnică de locuri. Filip se uita rînd pe rînd la spectacolul imensei săli, la cei patru nesimţiţi care stăpîneau în linişte o masă de douăsprezece locuri şi îi luă de mărturie cu un gest de neputinţă suferindă : Judecaţi şi voi dacă n-am dreptate. Stolz şi Diogenid se frămîntau pe scaunele lor, gata să se ridice. Giuseppe îl întrebă din ochi pe Silion ce e de făcut, acesta scoase liniştit din buzunar un teanc subţirel de bancnote şi le puse în evidenţă : — în seara asta plătim. — Arhondologia î lămuri Giuseppe. 325 Filip se roşi. Bucuros i-ar fi dat afară pe toţi, dar se temea de scandal, şi în afară de asta firea lui blîndă; îl îndemna la stăpînire de sine şi la trecere cu vederea. Se folosi totuşi de mînia lui de o clipă. — Am dat ordin oberului să nu vă mai servească decît menu-fixe plus cîte o cafea. îmi pare rău că nu m-am putut bizui numai pe discreţia voastră. Cei patru îl priviră surprinşi. — Menu-fixe, repetă amărît Silion, şi îşi lăsă capul, în piept, ca un rănit. Măsura era dureroasă, jignirea completă. Clipe de tăcere. Brusc Silion ridică fruntea să spună ceva, să renunţe în numele tuturora şi pentru totdeauna la generozitatea lui Filip, să se retragă nu~ maidecît în capul micii trupe, dar Giuseppe, cu mîna ridicată, îl opri. Pentru el, dar mai cu seamă pentru* ceilalţi, menu-fixe-ul însemna totuşi pîinea asigurată,, şi apoi, la Esplanade, o măsură administrativă nu* putea să dureze veşnic, mai ales cu Filip şi toanele lui. — Iată-ne la tocană ! rezumă, resemnat, Stolz. — Domnul a dat, Domnul a luat, oftă Giuseppe,.. cu ochii în tavanul plin de mizericordia divină. Părea, în ce-1 priveşte, că făcea un sacrificiu de' mîndrie, numai de dragul unor camarazi nefericiţi, pe cînd el accepta pomana doar din diletantism, fără să-i simtă nevoia, ca acei cerşetori la care se găsesc sub* saltea milioane. Se gîndi însă şi la Frânţi şi la Beatrice, le văzu în sufrageria glacială de acasă, în faţa unui: ceai trezit cu halva şi pîine rece, şi-i adresă lui Filip un zîmbet seducător. Silion se înclină cu o curtuazie exagerată. — Şi acum, spuse către Filip, o să ne faceţi onoarea* să benchetuiţi cu noi : sînteţi invitatul nostru. Cu trabucul înfipt agresiv în colţul gurii, Filip îi întoarse spatele şi se depărtă în tăcere. Provocator, 326 Stolz bătu din palme să cheme chelnerul. Ştia că Filip detesta asemenea purtări. — O listă ! Porunci Stolz, pe care vederea banilor ii îmbărbătase, şi o glasieră cu şampanie. Cheful fără lăutari începu. Ciocniră mai întîi paharele, într-un chip care arăta hotărîrea lor de a fi veseli dintru început, şi le repetară a doua şi pe urmă a treia oară, ca să dea bici apetitului, sîngelui şi imaginaţiei. Se răzbunară pe crema de sparanghel, presărînd-o din belşug cu piper, că altfel gurile şi stomacurile lor aprinse de trăscău nici n-ar fi simţit-o. Alte cîteva minute le petrecură tot în tăcere, ca nişte veterani între două bătălii, şi •cu nasurile în farfurie, cuprinşi de o poftă de mîncare cîinească, potolită de-abia după primul fel. Ca după o goană mare se opriră să răsufle şi să descopere pe îndelete lumea de pe la mesele dimprejur. începură prin a numi pe nume pe cunoscuţii din sală, adăugînd $i cîte un scurt şi acru comentar. Numai Diogenid nu scotea o vorbă, ci se mulţumea să asculte şi să se îmbuibe. — Uite-1 pe Jeannot, care pesemne nu joacă în astă-seară, de vreme ce e aici la ora asta. S-a matofit de tot, e ca o planşă de anatomie. Dar ochii i-au rămas plini de foc şi de spirit. E şi niţică melancolie în el. E la masă cu fosta lui' soţie şi cu actualul ei bărbat, îi place să sufere în prezenţa lor şi să achite nota de plată. S-a împrumutat şi de data asta, ca să-i invite. Are casă grea, tinerii căsătoriţi îl costă scump. Şi se înmulţesc în fiecare an. E socru la fosta nevastă. Uite-o şi pe domniţa Raluca în toată măreţia ei. Superbă şandrama. Umerii sînt încă bine, dar de braţe i-atîrnă pieile. S-a operat din nou la obraji şi nu mai poate zîmbi de loc. Cînd deschide gura i se strîng pleoapele. 327 E la masă cu cele trei genii prin care duce de nas politica, finanţele şi muzica. Dar muzicantul nu mai e gelos de cînd a zăcut şi s-a amorezat de fosta lui soră de caritate. Dimpotrivă, Raluca e aceea care-i face scene de cîte ori îl vede că-şi ia nelipsita lui umbrelă să plece de-acasă. Şi de fiecare dată se încinge o bătaie pe înfundate în pragul uşii. Dar geniul muzical e rnai tare : lasă cîţiva fulgi şi fuge. Ce-o fi găsit la „sestriţa“ ceea ? Nimic, şi e tot ce-i trebuia. Lîngă ea uită că e genial. Şi-şi permite să fie banal şi simplu precum este. Mare lucru ! Diogenid tresări deodată : — Premierul ! Era cel dintîi cuvînt pe care-1 rostea. Cu toţii se uitară spre boxa spre care-şi îndreptase el privirile. E chioru în persoană. Ce imprudenţă ! Şarpele cînd i s-a făcut de ciomag iese în drum şi-aşteaptă. în ciuda monoclului negru, arată bine. Hm, da, are un profil bine cioplit. Ştie ce vrea, inspiră teamă. A făcut tăcere în ţară, se-aude musca. Dar şi-a luat amantă la mahala, nu se mai păzeşte. N-am încredere în bărbaţii care au descoperit femeia la cincizeci de ani. E cu Gogu cel Frumos de la Externe. Frumos şi prost. Tal-leyrand de mahala. Las’că are nevastă-sa minte şi pentru el. Minte şi încă ceva. Nu e atît de prost, pe cît e de aiurit... Face pe aiuritul ca să nu pară că-şi dă seama ce e cu el. Poveste veche ! S-a prescris de mult. Ce să se prescrie ? Că a luat-o pe ţiitoarea lui Sturm, care i-a înzestrat-o cu bani, tipografie şi gazetă ? Nu fi Catone ! Tocmai de aceea, zic, Gogu e distrat şi uituc. N-aude, n-avede. Ce-ar fi să-i punem o pilă la Arhondologie ? Ne pierdem vremea, e un zgîrie-brînză. Cupele de şampanie scînteiau o clipă şi se deşertau, lui Stolz, Giuseppe, Silion'şi Diogenid le creştea inima de o bună-voie cunoscută lor şi din alte prilejuri în feeria localurilor de noapte. Dar de la o vreme Silion 328 tăcu, şi ochii lor părură că nu mai desluşesc nimic în spectacolul din sală. îşi trecu o mînă pe după ceafa vălurită a lui Diogenid, care continua să înfulece în tăcere din farfuria lui plină mereu. Silion îl învălui cu o privire duioasă şi îl dezmierdă pe capul cucuiat şi tuns. Firele de păr, aspre, îl gîdilau în palmă. — Mă iubeşti, stăpîne ? îl întrebă cu gura doldora, Diogenid. — Sancta simplicitas ! suspină Silion, privindu-1 cu invidie şi milă. Ce grijă ai tu, mă Diogenid ! Eşti un om fericit la urma urmei. Diogenid nu răspunse nimic, se mulţumi să surîdă, cum ar da un dulău din coadă. Silion răpăi cu degetele în dreptul inimii. Te-a durut pe tine vreodată ceva, aici ? Diogenid înghiţi cu poftă, îşi trecu şervetul peste gura pofticioasă de copil. — M-a durut pe vremuri, dar acum nu mă mai doare nimic... am devenit nesimţitor. — Cum ai făcut ? întrebă Silion numai urechi. Diogenid clătină din cap amarnic. — Asta nu se învaţă ; trebuie mai întîi să suferi ani de-a riadul ca un cîine. — Ani de-a rîndul, repetă Silion, şi eu sînt de-abia la început. — Eşti un debutant, interveni Stolz, îţi ştiu eu leacul. Şi demonstrativ turnă încă un rînd de şampanie. Silion deşertă cupa şi o întinse din nou. Aşa te vreau, îl îndemnă Stolz, nu uita că Spinoza a zis : supărările speranţei şi ale fricii nu pot fi bune prin ele însele. — Slăbeşte-mă cu Spinoza, îl somă Giuseppe, care n-avea chef de discuţii. — Ne-ar trebui ceva femei, opină Diogenid şi sub privirile uimite ale celor de faţă se roşi. Vreau să spun. 329 o singură femeie decoltată şi cu bijuterii să ne împodobească masa : ar fi frumos ! — Nu vreau femei, mormăi Silion. Le urăsc. Vorbea cu capul în piept, cu buze şi limbă grea. O singură femeie, repetă el amarnic, o singură... ştiu eu una. Ceilalţi trei schimbară o privire de înţelegere. Dar Stolz umplu din nou cupele. Silion o înălţă pe a sa, ţinînd-o într-un primejdios echilibru deasupra capului său mereu aplecat. Cu ascuţişuri, glasul i se ridică întretăiat de emoţie. în sănătatea... unei singure... femei ! Toţi, pînă la fund ! răsună pe un zig-zag de tonuri urarea şi porunca lui jalnică. Stolz umplu iar. O singură femeie... suspină Silion, şi răsuflarea i se zbuciuma zgomotos în piept. Giuseppe îi puse mîna pe umăr. — VoyonSj maître !1 Ochii maestrului aruncară fulgere negre. Silion apucă mîna lui Giuseppe şi i-o azvîrli cu dispreţ : — Rogu-te, îi zise, şi urmarea se pierdu într-o bolboroseală care ar fi vrut să însemne : fără familiarităţi. Cu ochii aţintiţi în vag, pe sub sprîncene, se cufundă într-o reverie grea. Poate că asculta muzica. Stolz cu-vîntă : — Cu toate că Spinoza n-are ce căuta aici, în cartea lui De servitute... Silion se trezi şi-l întrerupse cu un gest. — Să vă spui mai bine... versurile unui nebun... le-am tradus' eu... Răsuflă adînc şi-şi luă capul între mîini, să-şi adune gîndurile. Ceilalţi aşteptau. Stăpînind un oftat dureros, Silion începu : „Oh, de-ar fi fost făţarnică sau mîndră nu m-aş fi tînguit acum, * * Ascultă, maestre ! 330 nici că potirul dragostei făgăduite de-a pururi nu-1 voi deşerta.*1 Glasul tremurat tăcu. Giuseppe aplaudă discret. — Foarte frumos, maestre ! — Păcat că n-are rime, obiectă Diogenid. — Rima ca rima, interveni Stolz, dar mie nu-mi place acel : nici că. Trebuie să schimbi. Silion n-asculta. Două lacrimi i se prelingeau pe obraji, pierzîndu-se între firele proaspăt crescute ale bărbii. — Voi ce credeţi, întrebă el cu o şoaptă atît de sfioasă, încît cei trei se aplecară spre el să-l audă. Nu-i aşa că are să mă cheme ? — Cine să te cheme ? întrebă îngrijorat Diogenid. Silion se încruntă şi puse pumnul pe masă cu o izbire molatecă. — Nătărăule, cine vrei să mă cheme ? Ridică fruntea şi aţinti asupra lui privirea de lacrimi negre dintre pleoapele lui înroşite : Ea ! proclamă el ; ea are să mă cheme, înţelegi tu ? îl apucă de reverurile hainei, dar mai mult se sprijini de el decît îl zgudui. Ea are să mă cheme, nu-i aşa ? Spune, se rugă el, nu-i aşa că are să mă cheme ? Cu mîinile sprijinite apoi de marginea mesei, îşi legănă trupul şi capul bălăbănit înainte şi înapoi. Nu se poate să nu mă cheme... are să mă cheme... să mă cheme... să mă... Se păru că tăcerea lui se prelungeşte cu ochii deschişi, cu gîndurile lipsă, într-un somn suspendat peste abisul lumii, aşa cum adoarme, la război, călăreţul istovit, pe calul său. Poate că visa acelaşi vis, poate că numai repeta în neştire la răstimpuri : „are să mă cheme“, pe cînd ceilalţi continuau să bea, fără să mai ia seama la el. în jurul lor rămîneau tot mai multe mese goale, 331 cu scaunele în neorînduială, cu tacîmurile şi paharele nestrînse. Localul se pustiise. Dincolo dc perdelele uriaşe, noaptea se turbura ca de o ninsoare. Giuseppe dădu semnalul la urechea lui Silion : — Să mergem, stăpîne. Unde ţi-s banii ? Silion tresări, ridică bărbia în sus şi-şi cambră talia* ca şi cum ar fi vrut să pună în valoare un frac impecabil pe care l-ar fi purtat. — Să mergem, îngînă el, dar trecem întîi pe la Ea. Trecem şi atîta tot. — Trecem, îi făgădui Giuseppe. ★ în dreptul casei Feraru, se opri cu ochii mari de uimire. Priveliştea obişnuită dispăruse. în locul sumbrei şi elegantei arătări se ridica o ruină geometrică, o alcătuire de ziduri retezate la înălţimea podului suprimat* rămas fără acoperiş, totul fără uşi şi ferestre. Văzduhul cenuşiu umplea golurile dreptunghiulare, între pereţii lăuntrici ai camerelor dezbrăcate, care îşi păstrau numai culorile de pastel şters, albastre, ocru-vişiniu, în pete rectilinii ce se întretăiau la nivelul etajului lipsă. Fîşii desprinse, de tapet colorat, tresăreau tomnatec îrr aer. Faţada desfigurată de tîrnăcop, ca un craniu şlefuit de vremuri. Prin deschizăturile dărîmării şi prin holul desfundat, se vedea ca printr-un defileu pînă în grădina din dos. în amîndouă curţile, grămezi de bîrne înnegrite şi de cărămizi de un roşu-închis, igrasios aşteptau un cumpărător sub cîte o cruce de smîrcuri pe care sta scris cu cărbune : de vînzare. Numai arborii întunecaţi, cu ghearele abia punctate de muguri, ca 332 nişte cerşetori uriaşi şi scheletici în trenţele turburi ale înzoririi, mărturiseau trecutul isprăvit. în cerul şi orizontul liberat, nici o margine nu mai zăgăzuia straja lor zadarnică, nici un freamăt nu mai înfiora nepăsarea lor zgîrcită şi dură. Urmat de Giuseppe, Stolz şi Diogenid, Silion dădu să intre. Abia acum băgă de seamă că grilajul de fier dimpreună cu blocurile de granit, ale împrejmuirii, fuseseră ridicate, şi în locul şters rămăseseră numai tufele de liliac bătrîn şi gardul viu de lemn eîinesc în nemijlocita continuare a trotuarului. îl căută din ochi şi îl descoperi într-un ungher, in stive ruginite, rezemat de calcanul casei vecine. Ori-cînd şi oricine şi fără nici o piedică putea pătrunde în curte şi pînă şi între zidurile în care nu mai era nimeni de întîlnit. Călcînd cu băgare de seamă printre movilele de moloz, de scînduri, de grinzi şi table de tinichea răsucită, semănate pretutindeni, cei trei prieteni îl urmară, într-un mers întortocheat, încet şi în tăcere. Cînd trecură pragul pustiu care se clătina în matca lui de pulbere, se opriră ca în faţa unui loc de doliu. în răcoarea umedă a dimineţii şi în mirosul de tencuială şi de cărămizi pătrunse de ninsori şi ploi, se reculeseră o clipă. Cu pălăria în mînă, Silion contempla nimicirea şi realcătuia în gînd încăperile ; aşa cum le-a ştiut mai ieri. Recunoştea, dincolo de vestibulul absent, holul întunecos de altădată, astăzi cotropit de aer şi lumină, din care mireasma de mosc pierise. Din sufrageria îmbrăcată în piele brună, cu înflorituri în relief, şi din împleteala masivă a romburilor de bîrne sculptate din tavan mai dăinuiau numai pereţii jupuiţi, cu urme mai clare de tablouri luate din loc şi jos par^ doseala de zgură. în dormitorul Laurei, tapetul peticit 333 şi smuls atîrna nemişcat rntr-o încremenire de toamnă-Cu inima strînsă şi cu ochii goi, Silion trecea prin cadrele fostelor odăi, cu băgare de seamă, aproape cu teamă, şi în gîndul lui aşeza la loc tot ceea ce clintise, într-o melancolică străduinţă de a reînvia chipuri, glasuri şi aşezări din trecut. Cînd mica ceată înainta spre terasa din dosul casei, găsi o uşă închisă, singura în picioare din toată dărîmarea. Lucu Silion şi-aminti că dădea într-una din camerele de serviciu, nefolosite, ale casei Feraru. O împinse la întîmplare. Privirile tuturora se înfundară într-o încăpere îngustă, profundă, cruţată de tîrnăcop, cu o ferestruică spălăcită, cu o sobă de zid în adîncul ei şi fără nici un fel de mobilier. Pe scîndurile nevopsite, praful se aşternea de un deget. Pe toţi îi izbi aerul cald dinăuntru. Uşa nu se deschisese pe de-a-ntregul, şi de după ea Silion simţi un obstacol, apoi o mişcare. înainta cu un pas. întins pe jos de-a lungul peretelui dormea un lucrător, cu căciula trasă pe urechi şi pe sprîncene, îmbrăcat cu cojoc şi înfăşurat cu o pătură destrămată de lînă. Trezit din somn, se ridică într-un cot şi privi cu linişte la cei veniţi. — Cine .eşti dumneata ? îl întrebă Stolz. Era paznicul de noapte al şantierului. Omul întrebă la rîndul său : — Cît e ceasul ? — Cinci, răspunse Stolz şi adăugă : Ciudat paznic de noapte care stă de pază dormind. Un zîmbet şiret destinse buzele groase şi leneşe ale paznicului. ^ — Cînd aţi început dărîmarea ? se interesă Silion- Voce răguşită, avinată. 334 — De vreo zece zile. Vru să ştie mai mult. Află că o societate de construcţii cumpărase casa de la fostele proprietărese, două surori, care se mută la ţară. Cea mai tînără avea un copil mic. Pe locul cumpărat se va clădi un bloc „cît toate zilele". — Care va să zică, doamnele proprietare au locuit aci pînă mai acum două, trei săptămîni ? Lucrătorul înălţă din umeri. Nu ştia decît că la data cumpărării casa era de mult nelocuită. — Tot ce v~am spus am aflat de la portarul blocului de peste drum. — Să vorbim cu el, propuse Silion prietenilor. — E plecat în concentrare, îl informă lucrătorul şi adăugă : S-au repezit la regimente ca la pomană : nici n-au aşteptat ordinele. Ceilalţi nu-1 mai ascultau, îl urmară pe Silion în curte. El se depărtă pe aleea încă năpădită de negurile zorilor, rar înviorată de o crudă şi vegetală mireasmă de primăvară. îşi aminti de dimineaţa în care o surprinsese chiar pe acest loc pe Laura, căznindu-se cu primii săi paşi sub privegherea doctorului Barbu. Pe atunci singurul ei gînd era să se vindece, ca să fie a lui, a lui Silion. Alt rost viaţa n-avea pentru ea. Vroia să se vindece şi se temea totuşi de sănătate ca de o aventură care ar putea să, o îndepărteze de el. Ceea ce părea cu neputinţă s-a întîmplat. Niciodată ochii ei nu-1 vor mai privi cu acea încredere care-i învăluia sufletul şi nu-i va mai auzi glasul chemîndu-1 pe el pe nume cum ar fi chemat tot ce poate fi mai sfînt pe pămînt şi mai curat. Era de ajuns numai să o audă, ca să ştie că nu e stingher pe lume printre oameni, că şi dincolo de viaţă şi de moarte, în singurătatea oarbă şi înfricoşată, îl însoţeşte cineva. Cum e cu putinţă ca nimic să nu rămînă din toate acestea ? Cum de e în stare voinţa şi hotărîrea cuiva să schimbe ceea ce a fost o dată jurat cu glasul inimii şi pecetluit cu sărutul veşniciei ? Silion se lăsă pe un bolovan de moloz, îşi luă capul între mîini, cu coatele pe genunchi. Au trebuit cîteva luni ca totul să se schimbe ca în basme, şi vechiul castel să cadă sub un tîrnăcop nevăzut, ca sub un blestem. De el n-a mai ţinut seama nimeni. Atît de firesc Laura şi-a văzut de drum, a vîn-dut, a plecat, a început o altă viaţă. El a rămas ca un trup care se topeşte într-un şanţ cu ape şi foi moarte. Ba nu, a rămas să-şi ducă zilele escortat de cei trei credincioşi care îl vor urma din prag în prag pînă la spital sau pînă la azilul de noapte. Aşa cum e acum e de-abia în drum către un sfîrşit. Ar rămîne aci pe piatră, pînă tîrziu, pînă la capăt. Ar fi plîns cu hohote, dacă ar fi putut. Şi nu era nici singur. îl durea gîndul ca un fier înroşit. Un spasm îl sugruma. Viaţa se smulgea din el încet, ca un bocet. Stolz, Giuseppe şi Diogenid se uitară unul la altul. Aşteptau. Zorile se limpezeau peste isal-cîmi, peste naltele ziduri retezate ca nişte metereze. Dimineaţa, înfiorată de un lung suflu răcoros, venit din bălţile Dunării, din ghiolurile sărate ale Mării Negre, se încadra în dreptunghiurile goale, în arcadele aeriene ale casei Feraru. De peste clădirile masive din stradă se auzi vuietul mînios al celor dintîi tramvaie. Stolz, Giuseppe şi Diogenid îşi făcură un semn. Se îndemnau, muteşte, unul pe altul. Giuseppe se hotărî. Se apropie încet de Silion, care sta încovoiat şi copleşit în tăcerea lui zadarnică. Ceilalţi doi se apropiară şi ei. 336 — Maestre, îi zise Giuseppe, hai să mergem. Nici un răspuns. îl apăsă mai tare pe umăr. Să nu-ţi închipui că nu te înţelegem, maestre. Ne doare că te vedem aşa. Dar trebuie să mergem, maestre. Nici un răspuns, nici o mişcare. Giuseppe chemă, din ochi, în ajutor pe Stolz şi Diogenid. Se aplecară cu blîn-deţe spre Silion şi-il luară fiecare de cîte un braţ. — Haide, maestre. încet, cu stăruinţă duioasă, cei doi din părţi începură a-! ridica, trăgîndu-1 în sus, cu respectul cuvenit şefului în suferinţă, trăgîndu-4 de braţe ca pe un struţ de aripi, în vreme ce din (spate, Giuseppe, lăisthdu-se uşor pe genunchi, îl săltă din subsuori, cu palmele petrecute sub umeri. Silion se lăsă greu, ise ridică frînt şi molîu, ca un manechin de cîlţi. Capul i se bălăbănea, privirile i se zgjîiau de sforţarea de a pricepe, zgîite ca ale unui arhivar ibătrîn care s-ar uita peste ochelari. în sfîrşit, păru că binevoieşte să facă un efort, se îndreptă niţel de mijloc şi-şi ridică în vînt faţa de ceară, buhăită, nerasă, indiferentă. Ascultă. Pe stradă trecea o trăsură, uruit de roţi, tropot lent de cqpite şi un cor tărăgănat şi răguşit, în lungi sughiţuri ; ajunse pînă (la el : Morgenro-ooot... Morgenro-ooot Leuchtest mir zum friihen To-ooood... Glasuri ascuţite şi aspre, de femei băute, se împletiră cu ale bărbaţilor, în leneşe tînguiri muzicale, împleti-cindu-se în cuvintele nemţeşti rostite lăbărţat şi balcanic : Bald wird die Trompette bla-aa-sen Dann muss ich rnein Leben la-aaas-sen îcb tmd mancber Kamera-aaaaad. 337 — Se duc la hale, maestre, îţi dai iseama ? îl îndemna Giuiseppe. — Toţi beţivii sînt la hale la ora asta ! /îl stimula Dio-ganid. — E ora ciorbii de burtă ! îi proclamă Stolz în ureche. — Hura ! urlă Lucu, atît de subit, înoît ceilalţi tresări ră şi se uitară unul la altul, isţperiaţi. Dar nu se întâmplase nimic. La un semn, cu o sforţare unică, izbutiră să-l proptească pe picioare şi mereu ţinindu-l, cei doi de cîte un braţ, iar Giusappe săkîndu-l de subsuori de la spate, porniră tuspatru, ca un singur om, spre ieşire. Se sprijineau, totodată şi ei între ei, fiindcă nici unul nu se simţea pe deplin stăpîn pe mişcări... Urcară cu caznă treptele din dosul fostei locuinţe, nu fără .să şovăie, de-a-ndăratelea, ide două, trei ori. Pătrunseră între zidurile şparte ale holului scalpat şi potopit acum de auroră, căloînd în iStrăchini prin molozul inegal şi presărat cu tot felul de cioburi, bolovani şi crîmpeie, şi trecură cu bine pe sub traversele despovărate, pe sub bolţile ştirbe — vane arcuri de triumf şi false columne ce susţineau geometria ruinelor. în magia isoarelui-răsare, cuprinşi în .cadrul epic al arhitecturii rezemate pe cer, ei păreau, duicîndunşi şeful greu rănit, un grup viteaz ce părăseşte, împleticit şi înfrînt, locul apărat pînă la ultimul foc. în stradă se desfăcură să răsufle. Se aşezară la riînd pe marginea trotuarului, fiecare în gîtlej cu igustul lîn-ced al nopţii nedormite... Holbau ochi decoloraţi pe storurile oarbe ale blocurilor dimprejur. S-ar fi întins pe pietre să zacă. De după colţ, un claxon tuşi stri- 338 dent şi răpciugă lui sonoră trezi în ei sentimentul datoriei. Dintr-un salt, Diogenid fu în mijlocul drumului şi, făcînd faţă taxiului ce sosea, şi-agită pălăria ca şi cum ar fi aţinut calea unei păsări de poiată ; Stolz şi Giuseppe îl imitară greoi şi însuşi Silion se ridică singur, ţinîndu-se de şalele suferinde. Fu ajutat să suie în vehicul, în fund, între Giuseppe şi Diogenid ; Stolz luă loc lingă şofer. — La hale ! f- i! \ . - SUMAR Capitolul 14 5 Capitolul 15 . 30 Capitolul 16 . 62 Capitolul 17 . 77 Capitolul 18 . 98 Capitolul 19 . 114 Capitolul 20 . 119 Capitolul 21 . 137 Capitolul 22 . 150 Capitolul 23 . 165 Capitolul 24 . 183 Capitolul 25 . . . 193 Capitolul 26 . 211 Capitolul 27 . 226 Capitolul 28 . 238 Capitolul 29 . 256 Capitolul 30 . 271 Capitolul 31 . 279 Capitolul 32 . 299 Capitolul 33 . 319 Redactor responsabil : CONST. POPESCU Tehnoredactor : IONEL GHEORGHIU Dat la cules 09.11.1964. Bun de tipar 08.05.1965. Apărut 1965. Tiraj 18180 ex. Broşate 17 080 ex. Legate 1h 1 100 ex. Hîrtie tipar înalt tip B de 63 g/m2. Format 540X840116. Coli ed. 14,71. Coli tipar 21,5. A. nr. 14 082U964. C. Z. pentru bibliotecile mari 8R. C. Z. pentru bibliotecile mici 8R—31. Tiparul executat sub comanda nr. 40894 la Combinatul Poligrafic jjCasa Scintcu , Piaţa Scintcii nr. 1, Bucureşti R.P.R. Coperta' de N. Ştrban' ION VlNEA LUNA TE Cil ii ^•UlOTăt^ J. ACADEMI E* jj *l‘Ui 19 6 5 EDITURA P.ENTRU LITERATURA