ION VIN li A ION VINEA LUNATECII i Capitolul 1 BURICUL PĂMÎNTULUI yyC’est qu’il y a certains personnages dont ort s’est fait une habitude de rire et quyon ne plaint de rien.“ 1 Didcrot „Amiaza se răsfăţa în hamacul de aur al toamnei.* în auzul lui Lucu Silion, cuvintele nerostite răsună armonios. I se pare că redau de minune frăgezimea şi farmecul aerian al orei. O adiere de miresme întîmaţe îi dezmiardă chipul metalic şi întunecat, îi resfiră părul negru presărat cu argint, pe cînd deasupra lui şi a tumultului străzii, coroanele castanilor se înfioară prelung. Adineauri, cînd să iasă din casă în grădină, a fost oprit în prag de soarele subţire de argint ţesut de un păianjen. Ca să treacă prin el, z trebuit să-l rupă cu o ramură ruginie de iederă, şi aerul a tremurat în jurul ei, colorîndu-se o clipă, iar firele rupte au dat un ţipăt textil, imperceptibil. Grădina toată era plină de sori de argint, ce printre crengi vămuiau lumina. Ziua asta nu seamănă cu toate zilele. Lumea e o feerie ocrotită de sorii minunaţi ai păianjenilor, pe cînd el, ca o fantasmă, rătăceşte prin lume. în faţa porţii care da pe 1 A devenit un obicei ca de unii oameni într-adevăr să-ţi baţi mereu joc şi să nu-ţi fie niciodată milă. 5 trotuar s-a găsit din nou faţă-n faţă cu un asemenea soare fără stăpîn. Căutînd cu ochii o ramură să-l rupă, privirea i s-a oprit asupra cutiei de scrisori, fixată între zăbrele. în fundul ei, un plic alb. A şovăit o clipă. Să nu fie vreo înştiinţare de la Oficiul Intercultural şi de Turism. Sau poate scrisoarea vreunei femei. Nu era nici una, nici alta. Lucu recunoscu scrisul mamei sale. A luat scrisoarea şi a pus-o în buzunarul de la piept, să o citească mai tîrziu. „Amiaza se răsfăţa în hamacul de aur al toamnei." Cuvintele acestea nu-i dau pace. I se pare că se alcătuiesc de la sine, fără voinţa lui. Poate că ar fi mai potrivit „Amiaza se legăna..." ; cuvîntul e mai muzical, dar Silion e de părere că nu exprimă tot atît de bine risipirea, fără-de-grija, beţia blondă şi efemeră care a cuprins oraşul. „Dacă aş fi romancier, îşi spune el, cu o astfel de frază aş începe un roman, o poveste de dragoste. E plină de făgăduinţă şi de urmări. Un astfel de început nu trebuie să se piardă. în ruptul capului, nu !" Dar, din păcate, Lucu Silion nu e romancier. A scris el o carte cîndva, în tinereţea dintîi, era însă un studiu istoric, un amestec de artă şi ştiinţă, gen sever şi primejdios şi care nu îngăduie dezmăţul, de cuvinte. S-a lăsat de scris de atunci, şi s-a îndeletnicit cu alte lucruri, dar vorbele îl mai urmăresc şi-l mai hărţuie din cînd în cînd. Iar fraza cu „amiaza" şi „hamacul" are să i-o spună totuşi lui Filip, patronul Esplanadei, s-o „treacă" el scribilor care îi frecventează cafeneaua, îi sună în minte ca un vers. Prea norocos va fi, desigur, autorul care îşi va începe istorisirea cu fraza aceasta a lui. Cine ştie ce poate să mai vie după ea ?! E ca un descîntec, şi poate să fie tot atît de bine punctul de pornire al unei idile ca şi al unei sumbre tragedii... 6 ...Al unei sumbre tragedii! Lucu ridică din umeri, ca şi cum s-ar dezbăra de o povară supărătoare, şi înaintează în mulţime cu o voluptate de înotător care se dăruie apelor. Cum se mai poate gîndi cineva la sumbre tragedii într-o asemenea amiază ? Trecătorii se grăbesc care-ncotro, şi graba lor pare fără ţintă. Cu graţii de flacără, femeile se perindă pe lîngă el; un sunîs paradiziaic Je flutură pe buze, iar sufletul lor pluteşte în apa privirilor ca legănarea unei flori. Ce radioasă revărsare de sprintene vestale, lumeşte travestite, la ceasul fermecat cînd magazinele se închid ! Lucu e gata să creadă că toată minunea se desfăşoară anume pentru el. Prin dreptul unei oglinzi de galantar, încetineşte. îşi pipăie cravata de fular şi surîde imaginii răsfrînte. Vestonul albăstrui îi cade minunat de bine pe umerii zvelţi, pe mijlocul subţiratec. Ca un tăiş, o dungă fără greş îi liniază pantalonii, molatec opriţi în solzii de crocodil ai pantofilor. în mîna fin înmănuşată ţine, ca pe o petală, o pălărie de fetru. Cu mintea plină de arii confuze, simţindu-se parcă mai uşor şi mai înalt, Lucu se strecoară nevătămat printre săbiile de lumină ce se încrucişează peste trotuarele pline de lume. Trăieşte una din acele clipe cînd totul e dat uitării, cînd nu-ţi pasă de nimic şi cînd te apropii în neştire de o bucurie supremă şi fără de temei. Pe trotuarul de peste drum de Palat, o doamnă cumpără crizanteme. O clipă, Lucu se opreşte locului. Din tot furnicarul o vede numai pe ea. O subţire siluetă de brună, într-o fluturare de lînuri galbene, uşoare. La picioarele ei, o ţigancă lăsată pe genunchi îndărătul unui coş cu flori îi oferă un buchet, răsucindu-1 cu pumnul întins spre soare. Se îndreaptă grăbit într-acolo. 7 De cîte ori zărea o femeie pe placul lui, Lucu Silion grăbea pasul. Dar tot de atîtea ori o amintire care-1 pîndea ca dintr-un ungher neştiut venea să-i întunece ispitirea clipei. Mereu acelaşi chip. O icoană palidă, cu trăsături subţiri, cu privirea nehotărîtă dar intensă a largurilor marine atunci cînd valul se turbură şi tinde spre violet... Dar această bruscă încăierare cu sentimentul datoriei nu ţinea mult. Acum ca întotdeauna, Silion îşi urma cu hotărîre drumul nengăduit. Mări pasul spre locul pe care zărea gingaşa arătare. Mustrările de cuget îl hărţuiau ca un roi de musculiţe prin arşiţa cîmpului. Ajunse pînă în mijlocul Pieţei Palatului. Ca nişte cărăbuşi uriaşi, maşini negre, maşini albe şi albastre, scînteietoare în pavezele lor de nichel şi cristal, treceau tuşind agresiv pe lîngă el, apostrofîndu-1 cu răcnete răguşite de claxon. Agentul de circulaţie îl fluieră de cîteva ori, fără folos. Cu ochii la ţintă, cu mersul înteţit, LuCu se strecură cu dibăcie printre automobilele vijelioase, fără să înceteze de a se mustra : „E pentru ultima oară, îşi zicea ; la urma urmei, nu fac nimic rău... e o simplă curiozitate... pas meme une pecca-dille1 /fc Străbătînd piaţa, se trezi pe trotuarul vecin, chiar în preajma necunoscutei. Pe colţul acela lărgit, un grup tineresc, trei băieţi şi o fată, studenţi desigur, hohoteau gesticulînd lîngă o vitrină. Cu un maldăr de crizanteme ruginii pe braţ, necunoscuta tocmai plătea florăresei. Să fi sosit numai o clipă mai devreme, ar fi putut cotrobăi amîndoi în acelaşi coş, şi poate că Lucu ar fi găsit prilejul să-i ofere un buchet. N-ar fi riscat decît un refuz amabil. Femeile nu se supără cînd le oferi flori. Flori la început, flori şi parfum mai pe 1 ...un fleac l 8 urmă, flori, parfum şi ciorapi de mătasă mai tîrziu. Din astfel de amănunte e făcută dragostea. Silion avea patima simplificărilor grăbite. De altfel, o uşoară emoţie, pe care o mai încercase de sute de ori, nu-i îngăduia în clipa de faţă să-şi controleze gîndurile. Cu o privire de trecător distrat, o privire care nu supără, deşi măsoară şi cîntăreşte, şi care nu-şi găseşte asemănare decît în privirea cămătarului pe gajuri cînd acesta refuză să le cerceteze (tocmai pentru că le-a şi preţuit cu coada ochiului), Silion făcu inventarul fulgerător al frumuseţii ieşite în calea lui. „E genul meu !", observă el cu satisfacţie. „E genul meu !“ în asemenea cazuri, Silion ştie că nu-i rămîne decît să meargă drept înainte, „wie ein Held zur Siege" şi lucrurile vor veni de la sine. Necunoscuta scotocea în poşetă, după bani. E lucru vădit că buchetul de crizanteme o încurcă. Silion îşi puse pălăria pe cap şi se opri să-şi aprindă o ţigară, truc răsuflat al celor care vor să cîştige timp. Dar bricheta nu lua foc. Cu nasul printre scînteile neputincioase şi ţăcăniturile scurte ale aparatului, şi tot căznindu-se cu el, o cerceta pieziş. Nu se înşelase. Era o femeie într-adevăr frumoasă, şi totdeodată o stranie arătare. „Ochii aceştia lungi şi languroşi — gîndi el încîntat şi uimit — şi sprîncenele lor arcuite şi delicat apăsate te duc cu gîndul la alte climaturi şi anotimpuri. Astfel de sprîncene, într-o vreme în care toate femeile şi le smulg cu dinadinsul, ca să le reducă la o linie ideal de subţire sau să le reconstruiască din creion pe un traseu arbitrar, trădau un suveran dispreţ pentru modă şi poate şi o înaltă părere despre propria înfăţişare..." Silion o privi mai de-a dreptul. Arăta palidă şi obosită. O paloare de petală atinsă de arşiţă, 1 1 Ca un erou spre victorie. peste care ameninţă, scăpata de sub o tichie puerilă, învolburarea furtunoasă a părului ei întunecat. Tot străduindu-se să-şi scoată şi să-şi numere banii, tre-cîndu-şi de pe un braţ pe altul maldărul mlădios al crizantemelor, ea lăsă să se vadă încă un amănunt care i se păru lui Lucu anacronic. Purta mănuşi de mătasă cu degetele retezate, aşa cum purtase şi mama lui Si-lion, şi verişoarele de mult măritate ale iubirilor dintîi. Rochia şi încălţămintea i se părură de bună calitate, cu toate că niţeluş cam ofilite. Desigur că necunoscuta nu se înnoise prea de curînd. Şi poate că Silion, cu oohiul iscusit al curiozităţii şi al dorinţei, ar fi făcut şi alte descoperiri dacă ea ar mai fi rămas multă vreme în bătaia privirilor lui. Dar o birjă se apropie legănată în trap domol, pe capră cu un falnic vizitiu grăsun, zbîrcit şi spîn, îmbrăcat într-un caftan albastru-închis şi încins, ca un arhiereu, cu o lată panglică de culoarea ametistului. Caii albi o depăşiră şi se opriră încordaţi ca la parada circului, sforăind fiorois şi tropăind pe asfaltul sonor. Un mîndru echipaj răsărit din Bucureştii de altădată. Doamna îi făcu din cap un semn de consimţire. Abia atunci păru că descoperă, ca pe un amănunt fără de rost, prezenţa lui Silion. Fără sfială, privirea i se sprijini molatec de privirile lui omagiale. I-a surîs lui, sau poate numai unui gînd pe care-1 lua cu sine ? Atîta vicleşug într-un surîs nu se potrivea cu înfăţişarea ei provincială, fiindcă între timp Silion găsise tîlcul acestei frumuseţi în mers armonios pe pavajul Bucureştilor : era neîndoios o provincială, şi încă una nu de mult sosită şi aşezată aici, cu mănuşile ei mitene, scoase din cine ştie ce scrin îmbîcsit de rămăşiţe econome şi pioase, o fiinţă singuratecă şi care îşi caută o ieşire din viaţa retrasă de pînă acum. îşi caută un drum nou şi crede că-1 va dibui, dar 10 fără efort şi numai aşa, ca din întîmplafe. Un surîs extenuat de un destin potrivnic, dar nu şi resemnat : acesta e surîsul necunoscutei. Da, în ochii aceia de flăcări negre mocneşte ceva. E o hotărîre ascunsă, poate nemărturisită, de a jjobîndi partea ce i se cuvine în viaţă — adică totul. Şi în Lucu tresări cavalerul rătăcitor aţipit în sufletul fiecărui bărbat, dar care într-însul suferă de insomnie: cavalerul gata oricînd să ia sub ocrotirea lui sublimă soarta nefericitelor şi mîndrelor femei. Să fie el, Lucu Silion, destinul cel bun, ieşit în calea făpturii acesteia, ivită parcă dintr-un cadru (lesuet ? Pasul ei nu e făcut să înainteze neînsoţit. Mersul ei parcă nu atinge pămîntul. O vede cum se apropie de trăsură, pe braţ cu jerba de crizanteme în legănare, cum pune piciorul pe scară, descoperind în teaca ei de mătasă o pulpă măiastră şi vie. Se instalează cu graţie în perne, şi atelajul se urneşte. Lucu prinde încă o dată, în timp şi spaţiu, surîsul ei oferit nimănui. îşi scoate pălăria şi o salută insinuant şi respectuos. Dar privirile ei îl străbat ca pe o fantomă de ceaţă, surîsul ei se pierde în neant. Nici un semn. Viziunea se depărtează. O clipă, de o durată fără sfîrşit, pălăria lui Lucu rămîne şi ea suspendată în aer, pe o traiectorie de dezastru. îşi muşcă buzele. S-a pripit. Un salut prematur, un salut neluat în seamă, e o greşeală care cu greu se mai îndreaptă. O ştie din experienţă. Stătu o clipă înfipt pe loc, ca în faţa imul prăpăd neaşteptat. Trăsura se fapărfa» încet de tumultul pieţei de-a lungul străzii Wilson, tăcută, aproape 11 pustie. Numai studenţii opriţi lingă afişele multicolore ale Oficiului de Turism îşi urmau cu însufleţire zgomotoasa lor pălăvrăgeală. Ghemuită pe vine, lîngă zid, în faţa coşului ei cu flori, ţiganca îi urmărea cu privirea, fumînd şi scuipînd meditativ printre dinţi. N-a fost un gînd : ca un erete, Lucu Silion se năpusti spre ea, îi smulse coşul, apucîndu-1 de mîner, îi strigă ceva la repezeală şi porni în goană după birjă. In cî-teva salturi o ajunse şi, trecînd în stînga atelajului, sări pe scară şi apăru ca un pirat la abordaj. Necunoscuta dădu un ţipăt abia scîncit; birjarul, simţind o greutate nouă care îi apleca trăsura într-o parte, întoarse capul, dar, văzînd ce se petrece, nu găsi cu cale să oprească, pe cînd Lucu, zăpăcit şi stîngaci, revărsă troianul ruginiu al crizantemelor la picioarele călătoarei. Fără zăbavă, fără un cuvînt, sări apoi pe asfalt. Birja, caii şi birjarul îşi văzură de drum, şi Lucu, oprit în mijlocul .străzii, cu coşul gol în mînă, rămase locului, plin de speranţă, pînă ce totul dispăru după colţ. Necunoscuta nu întorsese capul. — Ce făcuşi, conaşule ? De-abia acum Lucu îşi dădu seama că florăreasa — pestriţa apariţie de stămburi decolorate — îl aştepta cu mîinile în şold la marginea trotuarului. Studenţii se apropiaseră şi ei. Mutre vesele şi curioase. — Cît ? întrebă scurt Lucu, înţepenindu-se într-o atitudine plină de demnitate. Ii. înapoie ţigăncii coşul golit. Ea se încruntă uşor, părînd că-şi face socotelile, clătină din cap, ca şi cum s-ar fi hotărît la un rabat generos, şi-i rosti o cifră umflată. Fără să crîcnească, Lucu dublă şi plăti. — Scump, dar nu face, îşi dădu cu glas tare părerea singura fata a grupului studenţesc. 12 — Ce importă ? ! exclamă cu emfază unul din tineri, pesemne student la Conservator; pourvu que le geste soit beau 11 — Barem să fi rămas în trăsură, încheie un altul, cu părere de rău în glas. — Sau măcar să fi aruncat coşul, îşi dădu cu părerea studenta ; nu-i stătea bine, oprit în drum şi ţi-nîndu-1 de toartă, ca o bucătăreasă. Tinerii izbucniră într-un hohot vesel, care xîi sună multă vreme lui Lucu în urechi pe cînd se depărta de ei cu o prefăcută nepăsare. „Are dreptate, îşi zise plictisit şi înciudat, am fost un caraghios. Ah, tineretul ăsta găunos şi obraznic ! Bine că nu m-a văzut ea cu coşul în braţe !“ Trăsura dispăruse de mult după colţ. Lucu Silion înălţă din umeri. Nu mai era la vîrsta la care îţi pare rău după prilejurile pierdute. Se refugie în mulţime, nehotărît încotro s-o apuce. Din cînd în cînd iuţea pasul, ca şi cum l-ar fi însufleţit un scop, apoi revenea la mersul tărăgănat al celui care vrea să piardă şi să cîştige timp. „Sînt un bărbat în toată firea, se certa el pe sine, şi totuşi nu sînt serios. Mi-e cu neputinţă să mă iau în serios. La treizeci şi trei de ani mă port ca un băieţandru. Mi-am risipit tinereţea în aventuri şi galanterii care au luat uneori o întorsătură drama-tică. Experienţele nu mi-au servit la nimic. Sînt gata, în toată clipa, să reîncep aceleaşi greşeli..." Simţi deodată că s-a izbit pieptiş de un obstacol masiv şi moale, şi se dădu îndărăt cu un pas. — Sacrament, idiotule ! îi sună scandat în urechi un glas dogit şi furios. Se ciocnise cu un fel de patriarh uriaş, cu barbişon lung, argintiu, cu semiţilindru pe cap, şi înarmat cu 1 Important c frumuseţea gestului ! 13 un ciomag de abanos cu măciulia de fildeş sculptat. O dungă de mătasă neagră îi mărginea ca un lampas veşmintele sobre şi demodate. Plutea ca o emblemă anacronică deasupra capetelor mulţimii efemere. — Sacrament ! repetă moşneagul, fulgerîndu-1 cu privirea şi izbind de cîteva ori cu bastonul în asfalt, ca şi cum s-ar fi aşteptat să apară din pămînt o patrulă de demoni. Lucu se uita la el, uimit. Uitase să-şi ceară scuze. Pesemne că îl călcase pe picior sau îi dăduse o lovitură serioasă în stomac — nu putea să-şi dea seama. De unde oare se ivise ciudata şi venerabila făptură, din ce veac, din ce Paris al sălilor de dans şi de arme, de odinioară ? O duioşie neaşteptată şi o poftă de rîs îl năpădi, ca un acord muzical de alămuri într-o grădină de vară. Ridică mîna, şi cu un scurt salut, foarte puţin reverenţios, din vîrful degetelor, se întoarse şi o luă din loc, niţel mai grăbit ca înainte. Dar nu făcu decît vreo cîţiva paşi, ritmaţi din urmă de aceleaşi lovituri de baston în asfalt, şi auzi strigîndu-1 un glas : — Hei, domnu ! Alo ! încotro ? Se vede treaba că îl urmărea bătrînul. Lucu grăbi pasul, în nădejdea că poate va scăpa de el. Glasul însă răsună din nou, mai aproape : — Alooo ! Ce fugi aşa ? Stai o clipă ! Şi Lucu se simţi tras de pulpană. Se întoarse, cu hotărîrea omului care îşi închipuie că trebuie să facă faţă unui agresor. Dar nu era bătrînul. — Te urmăresc de un sfert de oră ! Am văzut tot: te ţii de nimicuri ! Cu un zîmbet schimonosit, Lucu îi întinse o mînă moale. „Dracu mi l-a scos în cale“, îşi zise. Era Dui-liu Mareş, un om tînăr, dar încărunţit pe la tîmple. Purta o mustaţă mătăsoasă, care se îmbina în galică 14 pogorîre cu o bărbuţă blajină, totul de culoarea mată şi lipsită de viaţă pe care o dau căneala şi cosmeticul. De sub sprîncenele lungi şi încondeiate, privirile lui cafenii se aţinteau cu îndrăzneală asupra lui Lucu Si-lion. Avea un cap mic şi trăsături precise, o piele elastică şi statura zveltă, dar gîtul gros şi scurt, haine de o croială şi de o calitate aleasă. Pantofii îi erau de antilopă, cu talpa triplă şi toiouri'le înălţate cu adaosuri de cauciuc. Din pricina asta, mersul lui era ţeapăn ca de robot. — Ce holbezi ochii aşa la mine ? îl întrebă Duiliu Mareş cu un glas dintr-o dată duios. Era unul din trucurile sale să-şi îndulcească vocea cînd rostea vorbe tari sau vreo ameninţare. Te rog să surîzi cînd mă întîlneşti, continuă el, de data asta din ce în ce mai răstit, să surîzi uite-aşa, măcar aşa ! — şi zicînd acestea îşi arătă într-un rînjet mecanic dinţii mărunţi şi albi. Sînt un om, adăugă el, care-ţi vrea numai binele. Sau eşti cumva de altă părere ? Suna ca o somaţie această ultimă întrebare. — Nu m-am îndoit niciodată, răspunse Lucu încurcat. I-ar fi zîmbit din nou, cu zîmbetul lui „gata ori-cîndw şi atît de irezistibil, dacă, somîndu-1 chiar cu o clipă înainte, omul nu l-ar fi făcut atent că a-i zîmbi însemna o laşitate. — Hm ! Nu te-ai îndoit niciodată ! Eşti politicos ca un băiat de familie. — Ce pot să fac ? Nu mi-am ales singur familia. — Ce poţi să faci ? răspunse celălalt. Uită-te în oglindă, isă vezi hînca din tine. Reculege-te ! Roagă-te ! Această replică agresivă, rostită ochi în ochi, foarte de aproape, li duhni în obraz un iz dulceag de pa-ciuli. Omul ţinea veşnic pe buze cîte două mărgele 15 de aroma orientală dintr-o cutiuţă de tinichea colorată. Din pielea lui se răspîndea o boare proaspătă de lavandă. Era fraged şi trandafiriu, ca ieşit de sub un duş rece, după o baie turcească. Îşi corecta la răstimpuri tenul lucios, trecîndu-şi uşor peste obraji o foiţă roz-albă desprinsă (obicei demodat) dintr-un carneţel de papier poudre L Oprit fără scăpare în loc, Lucu Silion clocotea de o mînie înăbuşită. Se simţea intimidat ori de cîte ori îl întîlnea pe acest ims, pentru că îşi pronunţa frazele pe un ,t?on de moralist îndrituit die nu «se ştie cine. Avea ceva de predicator într-însul, în ciuda mustăcioarei lui cănite şi a bărbuţei lui de lemn de mabon. Era ceea ce se numeşte „un om înfipt", care dezarma pe ceilalţi, pe cei care se aşteaptă să fie jigniţi de taina sfîntă a vieţii lor, pe cei care se tem de propria lor violenţă şi fac desperate sforţări să nu izbucnească. — Cît pe-aci să-l dărîmi pe bătrîn, reluă predicatorul, dacă umbli aşa, cu gîtul sucit după femei. Ia seama -înisă ! (Aci vocea lui se făcu metalică şi gravă.) Ai să te prăbuşeşti ! — Să mă prăbuşesc ? Pentru atîta lucru ? întrebă Silion ou sfială. Ori de cîte ori era apostrofat în acest chip, un început de panică i se strecura în suflet, şi sta gata de apărare, dar vulnerabil şi cu arme de carton : i se părea că se face o aluzie la drama sau comedia iubirii lui secrete şi vinovate. Predicatorul îl aţintea eu o privire încărcată de avertismente de apocalips. îl privea de pe un amvon. Lucu ştia că visul lui Duiliu Mareş, mărturisit pretutindeni, e să plece la călugărie la Sfîntul Munte. Să 1 1 Hîrtie pudrată. 16 renunţe la cutiuţa de paciuli, la carneţelul de hîitie pudrată, la periuţa muiată în căneală, la sticla cu lavandă şi la toate cele lumeşti. Să renunţe şi la Datina, hebdomadar de idealism, de afaceri şi şantaje. — Eşti un dezaxat! reluă predicatorul ceva mai încet, dar păstrîndu-şi în ton toată asprimea. Ai ieşit din rînduri, te-ai izolat între generaţii... Tinerii te socot prea bătrîn, iar bătrînii — prea neisprăvit ca să te accepte. Oamenii serioşi te-au părăsit, eu nu văd în jurul tău decît declasaţi şi pierde-vară. Silion nu răspunse. Căuta 'Zadarnic în mintea lui un cuvînt tăios, singurul care ar putea pune capăt predicii. îl mai chinuia şi sentimentul nesuferit că predicatorul dăduse glas îndoielilor lui cele mai ascunse. — Nu văd în tine un suflet care fierbe, adăugă acesta apăsat, ca şi cum i-ar fi dat lovitura de graţie, între timp, privirile lui îşi îndulciră expresia, deve-niră de o bizantină bunăcuviinţă şi iblîndeţe. Sper să nu ne mai vedem, îi zise pe un ton pogorît la normală şi întinzîndu-i cu hotărîre o mînă de îmblîn-zitor. Pînă atunci, prezintă, rogu-te, omagiile mele doamnei Matilda — pardon, doamnei Laura Feraru. — Mulţumesc ! răspunse Lucu, roşindu-se pînă la urechi. iDe cîte ori auzea pe neaşteptate numele de Feraru, se roşea fără voie şi poate fără vină. Privirea lui căută cu desperare un punct de Sprijin în vîrtejul de vehicule şi pietoni al pieţei tumultuoase. — Ei, lasă, lasă, continuă împăciuitor predicatorul, nu trebuie să te roşeşti aşa. Sper că n-am .făcut cine ştie ce gafă. Iartă-mă, dar cu tine omul nu ştie niciodată cum să te ia, nici de cine să te mai întrebe. E bine totuşi că te-ai roşit. E semn bun. Caută de te pocăieşte. 17 Ii strînse mîna ca un campion care îşi arată încă o dată voinicia şi biruinţa şi se întoarse în direcţia din care venise. Lucu suspină uşurat. Dar întîlnirea aceasta îl descumpănise. Duiliu Mareş, moralist, trezise propriile lui mustrări de conştiinţă ; trezise în el nedumeriri şi frămîntări o clipă uitate. „Are dreptate, nu vede în mine un suflet care fierbe. N-am realizat nimic. Poate că sînt un ratat. Dar poate că nu. N-am dat încă nici o bătălie. Dar nici n-am poftă să dau vreo bătălie. Aici e buba." Porni din nou, dar cu ochii în trotuar, hamletic de încet şi de absorbit... „La treizeci şi trei de ani, Napoleon îşi împletea în taină coroana de împărat... La treizeci şi trei de ani, Isus purtase coroana de spini a gloriei eterne, iar Alexandru răposase în plină apoteoză, ce aventură ameţitoare, nemaipomenită... Dar Saint-Just ? La douăzeci şi cinci de ani terminase cariera de logodnic al revoluţiei... Robespierre, Danton, Desmoulins, reluă el, conduceau Franţa la treizeci de ani — şi n-au fost decît nişte bieţi avocaţi fără procese, ca şi mine. Dar nici unul n-a avut o tragedie în viaţă: Nici o durere ascunsă, nici un gînd neadormit... Nu le-a scurmat nici un vultur în rărunchi. Nici unul din ei n-a cunoscut-o pe Laura." La acest gînd, Lucu aproape că se opri din mers. O palidă, nobilă ?i elegantă arătare pluti o clipă în ceţurile lui sufleteşti. Da, el are de luptat din greu, el e copleşit de o cruce care nu iartă... înălţă din umeri, parcă ar fi vrut să mute de pe un umăr pe celălalt o povară nevăzută... îşi pierde cîteva ceasuri pe zi — şi ce scurtă e ziua — la picioarele unei iubite. Stă, fumează şi citeşte, şi ia ceaiul la umbra Laurei Feraru. în fiecare după-amiază joacă şah, stă de vorbă, minte, dezmiardă, răsfaţă şi se răsfaţă pe sine, la Laura Feraru, care-1 aşteaptă şi acum, 1-aş-teaptă mereu, l-ar vrea lîngă ea zi şi noapte. Cum 18 de a izbutit acum să uite, fie şi numai cîteva clipe, că Laura 1-aşteaptâ veşnic ? Aşteptarea Laurei ! O simte pretutindeni, ca pe o forţă care l-ajunge şi-l soarbe. E în faţa ci ca o pasăre fascinată. Cum să se smulgă din robia lui cea de toate zilele ? Să dea "semnalul revoltei făţişe nici nu se gîndeşte. I s-ar cutremura sufletul... Să-şi lărgească, pe nesimţite, răstimpul de libertate la el acasă şi în oraş. Pe nesimţite. Bunăoară, astăzi nu se va duce la Laura. Are .sa găsească un pretext, are să reziste glasului ei resemnat, auzit din depărtare; Dar nu se va duce la Laura, nu ! Treptat şi cu (băgare de seamă să înceapă o viaţă nouă. Se uită la ceas. Douăsprezece şi jumătate. Marea hotărîre trebuie înfăptuită fără zăbavă. Ar mai avea vreme să treacă pe la Oficiul Intercultural şi de Turism înainte de masă. Simplu act de prezenţă. E numai la doi paşi. „Stau cîteva clipe, ,şi pe urmă plec", se îndemnă el. Dar îl cuprinse sila şi sfiala la gîndul că va da ochi cu Amidon, şeful oficiului. Nici de colegii lui de serviciu, cu toate că îi vedea atît de rar, nu putea spune că i se făcuse dor. Dar nu e bine să întindă coarda prea mult. Vor fi nevoiţi în cele din urmă să ia măsuri. Cum adică ? Silion îşi trase umerii înapoi şi clătină din cap a înfruntare. „Ce idee, îşi zise, nu vor îndrăzni !" în mintea lui se alcătuia un fel de panopticum, în care desluşea o adunătură de binecunoscute capete de înalţi birocraţi, băieţi de familie şi cu ştiinţă de carte. O cîrdăşie distinsă, aproape un clan de paraziţi deştepţi şi făţarnici, la care buna-cuviinţă e o armă şi un scut. „Nişte scli-visiţi fără de curaj, ea şi mine de altfel... Nu, desigur, nu vor îndrăzni", îşi repetă Silion, parodiind în închipuire accentul lui Danton, care totuşi se înşelase 19 în socoteli. „7/s n’oseront pas !“ 1 „Dau o raită pe acolo, şi plac. Nu mă poate nimeni sili să stau pînă la două. Intru şi ies, fără scuze şi explicaţii. Mări pasul, mînat de o hotărîre exagerată." „Ce fac, se întrebă el, nu cumva mi-e frică ?" II hărţuiau bănuieli umilitoare. „Nu mi-e frică, dar mi-e greaţă : şi de ei, şi de mine. Am să mă impun, îşi repeta el, am să stau numai un sfert de ceas, nici o clipă mai mult." Pe urmă va fi iarăşi liber. Poate că se va întoarce la plimbarea lui extatică ipe isub castanii în desfrunzire înfrigurată pe bulevarde... De-abia luase însă aceste hotărîri eroice, şi văzduhul se umplu deodată de răcnete stridente, în care se amestecau, ca dintr-o orgă devastată de maimuţe, sunete piţigăiate de soprano, cu răguşeli de contralto, cu tunete de bariton şi de bas. Năvălea în stradă o mişcare şi un qutreier înteţit. Ţigănuşi de toate vîr-stele, băieţi, fetişcane şi flăcăi în zdrenţe pestriţe, făpturi hămesite şi pirpirii, huidume asurzitoare şi vlăjgani cu gîtlej de stentori alergau în zigzaguri scurte, oprindu-se ici şi colo prin mulţimea care se îmbulzea să-i încercuie şi să-i ia cu asalt. Se striga : „Sportul, ediţie specială, cu rezultatele de ieri !“ Pe Lucu nu-1 interesau sporturile, nici rezultatele de ieri, dar apariţia Sportului special îi aduse aminte că e luni şi că, prin urmare, Oficiul Intercultural şi de Turism nu lucrează decît după-amiaza, cînd week end-\A ia sfîrşit. îşi mai aduse aminte că e ziua în care -trebuie să ia masa cu colegii lui de promoţie la Coroana — dejun comemorativ de la care nu poate lipsi. Graba care îl tot sîcîise de-a lungul acestei plimbări se datora, îşi dădu seama, tocmai memoriei lui nesigure, nelimpezite. Nu pentru întîia oară i se în- 1 Nu vor îndrăzni ! 20 tîmpla să nu ştie în ce zi, în ce lună şi uneori în ce an şi pe ce lume trăieşte. îşi tăie drum prin gloata şi o luă agale spre restaurantul Coroana. ★ „Nune est bibendum* 1 H o r a ţ i u Ferit de zgomotul asurzitor şi de forfota Căii Victoriei, restaurantul Coroana îşi oferea vastele lui saloane de penumbră într-un ungher păzit de arborii seculari şi de vechile ziduri ale parcului regal. Era un local de lux, cercetat de o aleasă clientelă de vară, dornică de muzică şi de răcoare. Ajungeai aici cobo-rînd o stradă în pantă, pe care Lucu o parcurse în mai puţin de un minut. îşi căută în zadar colegii de promoţie, mai întîi în grădină.’ în ciuda sezonului şi mulţumită generosului soare de toamnă tîrzie şi tarafului de prînz, ale cărui răbufniri muzicale se amestecau cu freamătul sfielnic a'l salcâmilor bătrîni, în jurul meselor se afla o mulţime >de lume. In aerul rar se mai răsfăţau încă multicolorele găteli estivale purtate de optimismul tinerelor femei. Exaltau atmosfera prînzului, pe care ţinuta posacă a birocraţilor între două vîrste nu izbutea s-o întristeze. Ca să nu fie interceptat, Lucu pătrunse grăbit înlăuntrul clădirii. Un picolo îl luă în primire, îl depăşi cu izmenită politeţă şi-l conduse de-a lungul unui culoar întunecos pînă la uşa salonului rezervat ospăţului. 1 Acum trebuie să bem. 21 Nu văzu la început decît o masa lungă, în formă de T, străjuită de jur împrejur de vreo patruzeci de siluete şi chipuri nedesluşite. Zodiacala strălucire a unui candelabru aprins îi lua vederile. Un ropot scurt de aplauze îi salută apariţia, scaunele urniră pe podele, intimidîndu-1. Lucu se simţi apucat de -braţ prieteneşte, şi cineva, manevrîndu-1 printre trupuri şi obiecte, îl aşeză ca pe o bufniţă speriată între doi convivi cu care schimbă, pe nevăzute, cîte o strîngere de mînă. în sfîrşit, ochii i se obişnuiră cu lumina aceea violentă, care-1 ducea cu gîndul la un atelier fotografic, şi Lucu începu să împartă zîmibete şi moţăieli din cap cu aproape toate figurile de faţă, dibuindu-le fiecăruia în amintire cîte un nume, în vreme^ce saluturi şi urări de bun venit ricoşau de la un capăt la altul al mesei. Un clinchet cristalin răsună deodată. Cineva făcea tăcere bătînd cu muchia cuţitului într-o cupă. Vorbe picurară în liniştea treptat înstăpînită. După glasul nazal, de o stridenţă eunuicoidă, Silion recunoscu pe Moroianu Alexandru, decanul promoţiei şi tartorul liceului pe vremuri. Se îngrăşase simţitor şi nu părea la largul lui în sacoul negru cu pantaloni jantaisie. îşi păstrase vechea lui expresie de mucalit care nu rîde, cu guriţa de cegă şi nasul mai lung şi mai cărnos ca odinioară, ameninţînd parcă să plece din mijlocul figurii lui triste, într-o raită de pozne, prin lume. Recunoscu, după copertele de pînză verde, dungate cu negru, <şi catalogul clasei a opta, faimosul catastif al destinului, împrumutat ad-hoc de la arhiva venerabilei instituţii. într-o religioasă ascultare, se dădu citire apelului nominal. Unul cîte unul, cei strigaţi se ridicau în picioare, răspundeau „prezent" sau „aici" şi se aşezau, cuminte, la loc. Rezemaţi de perete, cîţiva picoli şi doi chelneri asistau la ciudata ceremonie, care li se păru destul de emoţionantă. Cînd apelul luă sfîr- 22 şir, un suspin de uşurare şi de regăsire făcu ocolul mesei, ca şi cum într-o sală -de restaurant se realcătuise atmosfera de camaraderie şi ide tinereţe a zilelor de clasă. — Domnilor ! se ridică din nou glasul lui Moro-ianu Alexandru. Făcu o pauză. îşi sucea gîtul în dreapta şi-n stînga, să-l libereze din strînsoarea gulerului scrobit. Tuşi, se mai înecă niţel şi se corectă : Iubiţi colegi, dacă-mi îngăduiţi să vă mai spun ca altădată în orele de disertaţie, în care, precum se ştie, s-au format Ciceronii şi Demo9tenii timpurilor noastre, iubiţi colegi, am bucuria să vă aduc la cunoştinţă că, precum şi singuri aţi băgat de seamă, nimeni, nimeni n-a fost lipsă la apel. (Aplauze.) Toţi colegii sînt în păr ; Moroianu îşi trecu o mînă pe chelie şi se corectă: sînt, cu alte cuvinte, prezenţi (zîmbete), sînt, pe cît se poate vedea, sănătoşi şi pesemne mai mult sau mai puţin prosperi (rîsete) şi cel puţin deocamdată nu avem minute de tăcere de păstrat în cinstea şi memoria nimănui. (Aplauze.) Nu vreau să anticipez : tu ne quaesieris, scire nefas, quem mihi, quem tibi, finem di dederunt*, dar sînt încredinţat că viitoarea noastră agapă, care va avea loc peste cinci ani în acelaşi loc, ne va întruni pe toţi fără excepţie. Trăiască promoţia ! — Trăiască ! răsună, printre aplauze, răspunsul unanim, şi, ca la un semn, răspîndindu-se printre comeseni, chelnerii serviră ţuica. — Noroc şi voie bună ! Urarea se strecură în urechea lui Silion ca un şarpe cu inelele din şoaptă. Se întoarse cu vioiciune să ciocnească paharul. Doi ochi negri, şireţi şi struniţi, îi zîmbeau printre sticlele unor ochelari cu rama 1 1 Tu să nu cercetezi căci nu e îngăduit să ştii ce sfîrşit ne-au hărăzit mie şi ţie zeii. 23 groasă de baga. Un băribat oacheş, mărunt şi spătos, cu pielea feţei trandafirie şi bine întinsă peste nişte pomeţi asiatici, îl privea cu vădită simpatie. — Bea şi nu te mai gîndi la asta, îţi strici buna .dispoziţie, îi spuse. Glasul era bine timbrat şi per-suaziv. Silion tresări, ciocni paharul şi strînse încă o dată mîna care i se întindea. — Doctore, exclamă el, ce întîmplare fericită ! — Nu prea e întîmplare, răspunse doctorul zîm-bind mereu : am schimbat cărţile de vizită din dreptul tacîmurilor, ca să fim alături. — Un coup de des n’abolira jdmais le hasard *, doctore ! — Nu spune vorbă mare, întîmpină celălalt, noi nu putem calcula urmările unei înşelătorii atît de nevinovate. — Ai avut o idee minunată. Eu nici nu te văzusem; m-au furat gîndurile. — Să nu te mai gîndeşti la asta, îl sfătui din nou doctorul, ca şi cum ar fi reluat o convorbire întreruptă în ajun. îi puse o mînă amicală pe umăr. Silion îl privea cu interes. Trecuse un deceniu de la ultima lor întrevedere. Doctorul nu luase parte la agapa de acum cinci ani. Era prin străinătăţi pe atunci. — Dar de unde ştii dumneata la ce mă gîndeam eu? — Sînt .ghicitor, afirmă doctorul cu o prefăcută seriozitate. Te gîndeai că la mesele astea, fiecare din noi caută pe mutra celuilalt ravagiile timpului. Vrem să ştim şi ce procopseală am făcut fiecare în răstimp. Unii au chelit, alţii au niţică Iburtă. Unii mai sînt 1 1 Zarurile azvîrlite nu vor anula hazardul w» waajUA/i 24 becheri, alţii au familie grea. Unul mai speră, altul a renunţat. — Iar eu, doctore, cum stau ? întrebă cu un zîmbet de falsă încredere în sine Lucu Silion. Doctorul nu răspunse numaidecît. Prin ochelari, privirea lui ironică şi vioaie parcă se înduioşa. — Destul de prost. Chiar foarte prost ! sună blînd răspunsul. — Se cunoaşte ? — în ciuda nepăsării tale surîzătoare ! îl tutui doctorul. Chiar faptul că mă întrebi e un semn rău. Cine stă bine nu întreabă cum stă. Pe umărul lui Silion, mîna doctorului se crispă a îmbărbătare. Nu-i nimic, ai să te descurci. Arăţi tot aşa de tînăr ca acum zece ani. — Zece ani ! repetă Lucu, şi timp de o clipă privirile i se pierdură în golul cronologic în care pluteau fantomatic figurile celor de faţă. Eşti singurul care ai realizat ceva în răstimpul ăsta, spuse el cu tristeţe. Ceilalţi n-am făcut decît să îmbătrînim. In clipa aceasta clinoheti din nou semnalul de cristal de adineauri. în tăcerea care urmă se auzi glasul aceluiaşi Moroianu, care, cu o cupă în mînă, se ridicase în picioare. — Fraţilor, nazaliză el cu emfază, închin acest pahar ilustrului nostru coleg, doctorul Costi Barbu, care de data asta ne-a. onorat cu prezenţa sa ! Aplauze izbucniră şi încetară ; doctorul, roşu la faţă, mulţumi cu un semn din cap. Moroianu continuă : — Ştiţi cu toţii, fraţilor, că la ospăţul de acum cinci ani i-am pus lui Costi Barbu absenţă nemotivată. (Rîsete, exclamaţii de uimire.) A sosit momentul, fraţilor, să reparăm o eroare judiciară şi să motivăm absenţa colegului nostru de la ultimul banchet. (Aplauze.) A fost din partea noastră mai mult decît o 25 greşeală, a fost o nedreptate. Pentru că acum cinci ani doctorul Costi Barbu cutreiera pămîntul, strălbă-tea Ajbisinia, Egiptul, India, Tibetul şi Mongolia, după oe mai înainte vreme fusese în America, în Mexic, în Brazilia, în Peru, pe urmele civilizaţiilor dispărute. A cercetat flora şi fauna meleagurilor neumblate, a studiat ştiinţa milenară a vechilor popoare, a scos la iveală isecretele ermetice şi experienţa lor în materie de medicină. în această dispariţie misterioasă, care a durat, ca şi lipsa lui Isus mîntuitorul, aproape zece ani (Moroianu tuşi, ca să atragă asupra acestei comparaţii de efect cît mai multe aplauze cu putinţă), zic, fraţilor, în misterioasa lui 4ispari*i,e de zece ani, Costi Barbu şi-a căpătat un renume european de învăţat şi de vindecător. (Aplauze.) Să salutăm, fraţilor, propuse el cu înflăcărare, prezenţa lui printre noi ! (Comesenii se sculară în picioare, aplaudînid.) S-o salutăm nu numai ca pe o binefacere pentru omenire, dar — ceea ce e mai important — ca pe o garanţie pentru noi, obscurii săi colegi. (Şi întorcîndu-se cu totul spre Barlbu, cu paharul întins spre el, cu un tremur în fundul nasului, îi adresă o patetică exortaţiune.) Nu ne lăsa, frate Barbule ! îndură-te de reumatismele colegilor tăi, ai grijă de beteşugurile noastre, cele ştiute şi neştiute, fie-ţi milă de noi păcătoşii, fă-ne în stare să mai putem păcătui pînă la ultima suflare. Şi pă-zeşte-ne, Barbule, de suferinţele fizice, că de cele morale ne păzim şi singuri. Amin ! — Amin ! intonară bătînd din palme comesenii, şi — în uruit prelung de scaune — îşi reluară locurile. Barbu singur rămăsese în picioare. în lumina can- delabrului, faţa lui bronzată, cu pomeţii tari, ochii strălucitori, niţeluş oblici, zîmbetul modest şi maliţios exprimau o liniştită încredere şi siguranţă de sine. Si-lion se uita intrigat la el. De unde oare îşi trăgea 26 omuleţul acesta misteriosul lui prestigiu ? Nu din faima lui de savant, desigur. Pentru multă lume, faima asta era turburată de o bănuială de şarlatanie ştiinţifică, de" care Barbu era foarte conştient. Dar prestigiul lui ţinea încă de pe băncile şcolii. Un elev miop şi taciturn, pentru care ochelarii erau şi paveze, iar tăcerea — un brîu de pîndă şi apărare. întrebările profesorilor nu-1 surprindeau niciodată nepregătit, glumele şi jocurile colegilor nu-1 scoteau din ale lui. Totdeauna singuratec, dar gata să ajute pe oricine, mai ales la tezele în scris, cînd din bancă în bancă fiţuicile lui circulau prin toată clasa. Cu toate că nu era nici zurbagiu, nici spiritual, nici măcar destrăbălat, băieţii spuneau despre el : Ăsta e cineva !“, iar profesorii opinau, ca despre Napoleon, că o să ajungă departe ! Glasul doctorului Banbu îi întrerupse şirul evocărilor. — Vă mulţumesc, fraţilor, spuse el pe un ton pătruns şi modest, pentru dragostea ce-mi arătaţi şi pentru buna părere pe care v-aţi făcut-o despre mine ! Dragostea, socot că o merit, fiindcă şi eu vă iubesc, şi cred că se simte asta. (îşi puse o mînă pe inimă şi mulţumi pentru aplauze cu o înclinare a trupului.) Gît despre buna părere, vă asigur că este exagerată şi aş fi într-adevăr un şarlatan, aşa cum colegii mei doftorii afirmă că sînt, dacă n-aş combate-o. Trebuie să vă mărturisesc : n-am puterea să vă fac să păcătuiţi la infinit. Ar însemna să-l concurez pe Dumnezeu sau pe Dracu, şi nu sînt decît un biet om. Mă bizui deci pe apucăturile voastre fireşti. Urmaţi-le, dar cu măsură. Nici să vă apăr de suferinţele fizice nu sînt în stare. Dar dacă e adevărat că de cele morale vă apăraţi şi singuri, credeţi-mă cînd vă spun că nu mai am nimic de făcut, fiindcă cele dintîi nu sînt decît 27 reflexul celor din urmă. Aţi găsit metoda cea bună. (Barbu ridică paharul.) Să bem deci pentru întărirea propriei noastre nesimţiri ! (Rumoare.) Cuvîntul să nu vă sperie. El exclude numai slăbiciunea, nu şi bunătatea. Să scurtez. O dulce nesimţire, măcar dobîndită, dacă nu chiar înnăscută, e cheia sănătăţii şi a tinereţii. în semnul ei vom învinge : fără hapuri, fără ape minerale. Amin ! — Amin ! întăriră cei de faţă, şi aplaudară. Se intonă apoi un Mulţi ani trăiască /, repetat de trei ori, şi, în zvon de voci şi izbucniri de hohote de rîs, prin clinchet de tacîmuri şi pahare, ospăţul continuă şi mai însufleţit ca pînă acum. — De ce te ocupi de mine ? îl întrebă doctorul re-luîndu-şi locul lingă Silion. Acesta se uită la el. I se păru că vede în Barbu o linişte de fîntînă care şi-ascunde adîncurile. „Pozează, îşi zise. Ar vrea să-l întreb de unde ştie că mă ocup de el. Dar n-am să-i fac plăcerea.* (Era dezamăgit că pătrundea prea repede în arcanele maestrului.) — Mă întrebam, răspunse Lucu, dacă nu mi-ai putea da o mînă de ajutor. — Nu sînt psihiatru, îi declară doctorul îndulcin-du-şi glasul. — N-ai ghicit, nu e vorba de mine, triumfă Lucu. Doctorul îşi lăsă furculiţa pe farfurie şi, în semn de aşteptare, îşi aprinse o ţigaretă între feluri. — Asta rămîne de văzut. — Dă-mi voie să-ţi spun despre ce e vorba, stărui Lucu. — Te ascult. —■ Doctore, începu Lucu, în viaţa mea e o femeie... (Se opri, parcă sufocat de banalitatea spovedaniei.) 28 — Eşti sigur ? îl întrebă, printre trîmbe de fum, doctorul. Lucu îl privi uimit. In el se îmbulzeau cuvintele unei spovedanii de mult pregătite, în cinstea unui confident ideal pe care spera să-l întîlnească odată. — Nu înţeleg întrebarea ! — Eşti sigur, repetă Baribu fără să se uite la el, că în viaţa ta e o singură femeie ? — Absolut sigur, răspunse Lucu înghiţind în sec a minciună, vreau să spun că e singura femeie care înseamnă ceva pentru mine... care înseamnă totul pentru mine, se corectă el. Da, întări el, răcorindu-şi gîtlejul cu 'şampania de sfîrşit de ospăţ, ar trebui să o vezi : ochi ei sînt violeţi ca largurile frămîntate în amurg, (îi repeta propriile sale formule, de atîtea ori rostite în gînd. Se ferea să se uite la Banbu, de teamă de a se opri.) Ce ochi nemaivăzuţi pe lume, doctore... Cine i-a văzut o dată rămîne cu gîndul la ei, ca într-un vis de lunaitec, un vis violet... Cel puţin aşa m>i s-a întîm-plat mie, suspină Lucu. E fericirea tragică a vieţii mele, reluă el. Da, acesta e cuvîntul. Şi imaginea şovăitoare a Laurei Feraru (aşa o cheamă) îi pluti iară şi iară în orizontul minţii. Ca o dojană, ca o chemare la datorie. („Mă asculţi, doctore ?f<) Că viaţa lui a devenit posacă sub povara unei sfinte datorii. Tocmai lui i s-a întîmplat asta, el, care s-a tot ferit de datorie... — Vivat! Vivat! izbucniră lîngă el nişte glasuri. Doi comeseni veniţi de la celălalt capăt ţineau morţiş să ciocnească cu Barbu. întreruperea dură numai o clipă, care i se păru lui Silion fără sfîrşit. Colegii se depărtară. Silion îl apucă pe Barbu de braţ. — Aparteurile sînt interzise, proclamă de la locul său Moroianu. 29 'Doctorul îi făcu un semn prin care îi cerea îngăduinţă şi se întoarse spre Silion. Cu o pripeală de adolescent şi temîndu-se de inoi întreruperi, acesta îl copleşi cu un noian de mărturisiri ciudate. Mai nu se atingea de bucate şi deşerta cupă după cupă. Pe măsură ce i se turburau minţile, culmina într-un imn confuz, închinat femeii iubite. — Eşti un egoist, Silion, îl dojeni Moroianu. — L-ai acaparat pe Barbu, întări un omuleţ spîna-tec şi blond, casierul ospăţului. Protejat de o deasă perdea de fum, Barbu făcu din nou înspre ei gestul care potoleşte. Şi iară se întoarse spre Lucu. — Aşadar, încheie doctorul, în viaţa ta e culcată o femeie. (Accentuase cuvîntul culcată.) — Ce te face, doctore, să întrebuinţezi expresia asta ? — Vorbeşti de femeia dumitale — răspunse Barbu scuturînd de pe faţa de masă niţel scrum de ţigară — cu un fel de părere de rău, ca şi cum ai povesti de o vizită la spital. Gesturile tale parcă netezesc aerul în jurul ei, ca pe un aşternut. Sînt gesturi moi, de infirmieră, c'îteodată parcă ai legăna pe cineva. Fără voia mea, o văd mereu culcată, şi pe tine stînd la căpăitîiul ei. în definitiv, nu văd decît ceea ce gîn-deşti. Dar, te rog, tenmină-ţi povestea şi cată isă nu-mi ascunzi nimic. Ar fi inutil. — Să încep cu începutul, suspină Lucu. — Să fii cît mai scurt, îl îndemnă Barbu, aşezîn-du-se cît mai comod în scaun. Silion istorisi din nou, căutînd să facă o poveste cît mai legată şi mai cu şir, cam tot ce îi spusese pe sărite, eu tot felul de goluri voite şi umbriri misterioase, pînă atunci. Din cînd în cînd, doctorul îi punea întrebări care împroşcau lumini nemiloase în 30 ungherele mai obscure. Cu toate că Barbu îi urmărea expunerea punct cu punct, Silion îl simţea la înălţimi astronomice deasupra slăbiciunilor dfj tăinui te- opri neliniştit şi întrebător. — Constat, încheie doctorul, că vorbeşti mai mult de tine decît de Laura. De cine trebuie să mă ocup ? Cine e bolnavul ? — Poate că amîndoi, se învoi Lucu. — Pentru astfel de metehne, noi n-avem leacuri, declară doctorul, şi e mai bine că nu le avem. — Iată un lucru pe care nu-1 înţeleg, replică Silion. — Dacă totul s-ar rezolva cu o fiertură sau nişte prafuri date pe gît, îl lămuri Barbu, atunci n-ar mai fi îndreptare pentru oameni. Dragostea, ura, remuşca-rea, îndoiala nu trebuie să se vindece cu picături sau cu clistire: ar fi sinistru ! — Atunci, ce e de făcut ? insistă Silion. Glasul doctorului se făcu blînd de tot. — Să renunţi de a mai fi excepţional. Şi ai să vezi că totul merge ca pe roate. — Da, dar ca pe roatele unui dric. Cu braţele lui scurte ca aripile unui pinguin, doctorul făcu un gest care spulbera în neant replica lui Silion. — E mai greu să fii un om ca toţi oamenii decît un ins excepţional. Eu îţi doresc să fii cuminte ca un om de rînd, tălmăci doctorul, şi făcu un gest care potolea apele. — Dar Laura, doctore, cum s-o ajut pe Laura ? — Foarte simplu : lăsînd-o în pace. — Să n-o mai ajut ? se miră Silion. — N-am spus asta. Dar nu mai făcea în faţa ei pe eroul. Ea e ca toate femeile : te cred pe cuvînt. Şi cînd îţi cade masca, încep dramele^ 31 Doctorul se opri ca să-* dea răgaz chelnerului să distribuie cafelele. — Să nu mai facem pe eroii cînd sîntem cu femeile, încheie el cam sentenţios. — Nu ne-ar mai iubi, doctore ! — Tu nu vrei să fii iubit. Tu vrei să fii adorat: aici e păcatul. — Cînd viii s-o vezi ? îndrăzni Silion. Se povestesc despre tine minuni. ^ — Minuni ! repetă Barbu în derîdere. Lasă-i să povestească : reclama nu strică niciodată. în cazul Laurei, poate servi la ceva. îi întinse o carte de vizită : Iată-mi adresa. Cheamă-mă. în jurul lor, sub candelabrul parcă îndoliat, ospăţul se întunecase de aburi şi rotocoale de fum. Printre cuvintele rărite, rîsetele izbucneau ca dopuri de şampanie. Chipuri congestionate, peste cravate oblice, se regrupau spre colţurile mesei, în dispreţul programului depăşit. Pe trei voci, cu o vigoare răguşită, se intona un Kjst însă o intrare demnă de el ! Numai un cîine de pripas se strecoară astfel într-o bucătărie. „Curaj, totuşi !“ se îmbărfcătă Silion, şi deschise uşa. Şedinţa era pe sfîrşite. în jurul vastei mese de consiliu, mai toţi demnitarii se aflau în picioare şi se pregăteau de plecare ; unii din ei cu .serviete sau dosare suib braţ. La un capăt, trei stenodactilografe, sclivisite şi platinate, îşi împărţeau cu o luare-aminte prefăcută, ca şi cum ar fi săvîrşit un ritual religios, cîteva pagini de text. în loc să treacă neobservată, intrarea lui Silion stîrni un interes neaşteptat. O explozie de veselă şi ironică uimire umplu încăperea. — Lume nouă ! exclamară unii. — Bine-ai venit, rara avis !1 îi strigă un glas. — Vine de la moşie ! spuse un răutăcios. — Şi-a adus aminte ! rînjii Amidon : era un bărbă-ţel palid îşi cam pleşuv, îmbrăcat în uniforma albas-tru-închis a demnitarilor de pe atunci. Trupul lui grăsun se pierdea în fotoliul de onoare de la mijlocul mesei. Silion zîmlbea încurcat. Dacă ar fi putut, i-ar fi ucis pe toţi, printr-un simplu blestem rostit în gînd, şi apoi şi-ar fi făcut drum peste cadavre, neturburat. Figurile curioase şi desfătate îsi păstrau însă în jurul lui toată plasticitatea, şi sub privirile lor stăruitoare, întîrziatul musafir se simţi roşind. Ah, dacă ar fi găsit un cuvînt de spirit care să destindă toate acele mutre de plastilină într-un rîs lărgit pînă la urechi ! Dar minunea asta nu se întîmplă. Nu găsea nimic în mintea lui secătuită. în faţa lui, masca de caş a lui Amidon se crispa treptat. Părea că aşteaptă din partea lui Silion o explicaţie, o scuză valabilă. 1 Pasăre rară. 35 Rotind căutături prudente împrejur, Silion nu găsea nicăieri un ajutor şi înţelese din tăcerea care se aşternuse că toată lumea era de părere că de la o vreme „exagerase". Şi :se găseau, totuşi, printre acei funcţionari oameni de duh, care ar fi putut spune pe loc un cuvînt salvator. De pildă, consilierul Ki-riazy, deputat, om de spirit. Cu capul lui înflorit de feude cărunte, sta rezemat de spătarul înalt al fotoliului, parcă ar fi zis : „Priviţi-mă cît sînt de frumuşel şi de distins !“, şi pe buzele lui roşii flutura o bucurie şireată. întreaga lui faţă, uşor cărămizie, şi căutăturile lui agere, filtrate însă printre pleoapele pe jumătate închise, trădau mulţumirea de a -se strecura cumpănit şi uşor printre obstacolele existenţei. Cu toate că e departe de a fi omul datoriei, el niciodată nu se va găsi, ca Silion, într-o asemenea situaţie. Dar de ce nu inţervine ? Parcă nu şi-ar mai aminti că între el şi împricinat exista o complicitate a inteligenţei. Lîngă el, numai ochelari şi trabuc, consilierul Radu Lotreanu, roşiatică figură şi el; aici parcă toată lumea şi-a însuşit coloritul lui Cromwell : .semn de supranutriţie carnată, din belşug stropită de două ori pe zi cu vin bun. Lotreanu e mai înalt şi mai spătos decît Kiriazy şi ar putea cu bonomia lui vorbăreaţă să întoarcă lucrurile în folosul lui Silion. Tăcea şi el, parcă s-ar fi înţeles cu ceilalţi să-l piardă. Şi micul Pepi Rădulescu tăcea, plimibîndu-şi privirile negre şi genate — superbi ochi, într-adevăr — de la Amidon la Lucu şi înapoi, ca un simplu arbitru al acestui meci interesant. Alături, maestrul Gigei, cu profilul în vînt, cu surîsul inalterabil de Giocondă, 'bătea tolba eu degetele pe masă, ceea ce era încă un mijloc de a-şi arăta mîinile sculpturale. Gît despre profesorul Lăstun, el îşi fră- 36 mînta obrazul în pumni. Obraz ca sfecla, sprîncene stufoase şi negre, ceafă rumenă, şi umeri de taur. Cine s-ar putea atinge, de el ? Cu dosul labelor lui păroase şi grele îşi freca pleoapele alene, semn de neutralitate desăvîrşită. Poate că această întreagă adunare avea încredere în „tupeul" şi prezenţa de spirit a lui Silion. Din clipă în clipă, el va rosti unul din acele cuvinte care rămîn istorice în anecdotica Oficiului Intercultural. Dar nu se auzea nimic. Paralizat şi cu obrajii şi urechile în flăcări, eroul zilei se mîngîia cu gîndul că o tăcere de sfinx e preferabilă unei glume nereuşite, singurul lucru de care se simţea în stare în halul în care căzuse. E preferabilă pentru că poate fi tălmăcită în toate felurile. Şi poate că avea dreptate, de vreme ce Amidon îl urmărea cu priviri spălăcite şi de gheaţă : un subaltern nedisciplinat şi prin urmare cu atît mai vulnerabil îşi permitea să-l sfideze chiar în plenul consiliului. Nemaipomenit! Cu un gest de o nervozitate napoleoniană, îşi culese de pe masă servieta, exagerat de vastă pentru fiinţa lui în formă de (bulin. Făcu o sforţare să pară liniştit, cum trebuie să fie un adevărat şef, şi, uitînd pentru o clipă de Silion, ridică uşor tonul şi rosti : — Aşadar, domnilor, • să mă rezum : toate birourile noastre vor fi prevăzute cu stilouri de masă, marca Parker, peniţa şi capacul de aur, ultimul model. Să dispară călimara vetustă şi desuetul porte-plume, să dispară petele de cerneală la Oficiul Inter-cultural. — Pereat!1 aprobă zîmibitor Kiriazy. Amidon îi surîse şi urmă : 1 1 Să piară ! 37 — Legea îngăduie să luăm unele hotărîri cu caracter financiar, fără licitaţie publică. Fiecare din dumneavoastră, domnilor, este rugat să semneze de luare în primire a tocului rezervor şi ,să se socotească depozitar care răspunde de obiectul ce i s-a încredinţat, îmi permit să vă atrag atenţia, adăugă Amidon cu un surîs îngrijorat, că valoarea unui asemenea condei este destul de însemnată : şapte mii de lei. în sală se răspîndi un murmur nelămurit, care îl împiedică pe Silion să audă urmarea. Dar în spatele lui, consilierii Lăstun şi Kiriazy îşi şopteau unul altuia impresiile : — Cincizeci de bucăţi a şapte mii fac... — Noblesse oblige! răspunse Kiriazy : sîntem Oficiul In tercul tur al... — Totuşi, comisionul nu poate să fie mare lucru. — Găinar ! hotărî Kiriazy. — Să vezi însă afacerea cu imobilul. Acolo „lovitură" ! Amidon îşi săltă servieta sub braţ. — încă un cuvînt, domnilor ! Consilierii aşteptau mai itoţi în picioare acest ultim cuvînt. Amidon continuă : — S-a vorbit pe alocuri de posibilitatea desfiinţării Oficiului nostru, pe motiv de economii bugetare. în sală se făcu o mişcare neaşteptată, urmată de o tăcere adîncă, aşa cum se întîmplă la concerte cînd artistul s-a hotărît să mai cînte ceva în supliment. Glasul lui Amidon luă un ton dispreţuitor. — Cred că e inutil să mai dezmint asemenea zvonuri neserioase. (Murmur de satisfacţie.) Nu numai că lucrul acesta nu se poate întîmplă cît timp veghez eu asupra intereselor instituţiei, dar poate că în cu-rînd vom fi stăpîni la noi acasă, şi văd în faptul 38 acesta Un semn ca vom dăinui dincolo de fluctuaţiile bugetare. Ar fi de dorit ca Oficiul Intercultural şi de Turism să devină proprietarul acestui imobil în care am stat pînă acum cu chirie. — Foarte ibine ! salutară glasuri din toate părţile. — Ţi-am spus eu ! îi şopti Lăstun lui Kiriazy. Sper că o să ne dea şi nouă ceva la plic. — Ca să luăm parte la bucuria obştească, îi răspunse acesta cu gravitate. Cu un zîmbet, Amidon se grăbi spre ieşire, dar se opri în prag, şi din «ochi îl căută pe Silion, tocmai cînd acesta respira uşurat. — Domnule consilier, avem o vorbă. Pofteşte în cabinetul meu, te rog. Desigur că Silion ar fi preferat să ia parte la comentariile lui Lăstun şi care de-aibia acum făgăduiau să devină însufleţite şi interesante, dar privirile lui Amidon îl siliră să-l urmeze. Amidon pătrunse cel dintîi în biroul prezidenţial, şi amîndoi se opriră surprinşi îşi se ploconiră în faţa unei tinere doamne care, în costum de sport şi cu o rachetă pe genunehi, fuma tolănită într-un fotoliu. — Trude! exclamă Amidon, îşi pe chipul lui incolor, pe gura lui palidă, se schimonosi un zîmbet de politeţă. — Eu ! mormăi, pe un ton plictisit şi pufăind prelung, Trude. Eşti îneîntat că mă vezi ? Glasul i-era tremolizat şi răguşit. — E drept că aş fi preferat să vii altă dată. Am ceva de discutat cu domnul consilier Silion. — Vă rog să nu vă jenaţi, interveni Silion, după ce sărută mîna lunguiaţă, pistruiată de soare şi nervoasă pe care i-o întinsese Trude. Eu n-am secrete. 39 — Dar am eu ! declara răspicat Amidon, privin-du-1 cu severitate. Silion ridică din umeri. — Sînt la ordinele dumneavoastră, spuse el cu o prefăcută umilinţă. Aranjaţi-vă, sînteţi în familie. Un hohot îneîntat salută acest răspuns, deopotrivă de impertinent şi de umil. — Te ador, Silion ! îl încurajă Trude. Numai dumneata mai eşti în stare să (schimbi ceva din atmosfera asta de birou de pompe funebre al lui frate-meu. Hai, luaţi-vă fiecare cîte un scaun şi şedeţi lîngă mine. Silion se grăbi să i se supună. Din colţul cel mai de aproape, trase un scăunel capitonat jşi se aşeză lîngă Trude, care după jilţul ei înalt păru că-1 ţine la picioarele ei, pentru o convorbire galantă. Casca ei de plete înflăcărate, strînse într-o lată bandă de mătasă tutunie, îi dădea o înfăţişare de războinică divinitate. Pentru Silion, vizita doamnei Trude Resch, sora vitregă a lui Amidon îşi soţia unui cunoscut bancher, care finanţase campania electorală a regimului, era ca un ajutor de la Cel-de-Sus. Ca într-o regăsire sentimentală, cei doi parteneri se pierdură în-tr-un schimb de amabilităţi duloege, în care Amidon părea cu desăvîrşire dat uitării. Din peretele de deasupra biroului prezidenţial, portretul în ulei al unui militar, roz-alb şi încoifat, pavoaizat zodiacal cu stele îşi cruci, cu sceptrul proptit în şold cu o mişcare cochetă şi absurdă, şi pelerina albă atîrnînd de un umăr albastru, urmărea scena cu nişte ochi azurii şi migdalaţi. Amidon tuşi înfundat şi furios. Ştia de slăbiciunea surorii sale pentru Silion şi i-ar fi părut rău să amîne răfuiala plănuită. Cu o politeţă maşi^-nală, Silion îi plimbă pe sub nas tabachera sa des- 40 chisă, aproape fără să se întoarcă spre el. Amidon refuză oţărîndu-se şi clătinînd scurt din cap, ca şi cum i is-ar fi oferit prune afumate. Sora isa ibăgă de seamă şi catadicsi să-l întrebe cu glasul ei, care sima mereu ca după chef : — Ce te strîmbi aşa, Tzoncule, nu cumva nu-ţi place parfumul meu ? Ştiu că parfumurile îţi dau cîteodată mal de mer. De-aia nici nu te-ai însurat. într-adevăr, dulceag pînă la leşin, în odaie plutea cu intensitate parfumul ]e my abandonne, la modă pe atunci. Cu răspunsul său, Tzoncu-Amidon se apropie de răfuiala dorită : — Ai ghicit, nu mi-s (boii acasă. — E supărat pe mine, se amestecă Silion, care îşi făcea din Trude Resch un paratrăsnet şi prefera să se explice cu Amidon de faţă cu soră-sa. — Eu nu pot să fiu supărat pe dumneata, îi vorbi Amidon de-a dreptul, eu nu pot să fiu decît mulţumit sau nemulţumit de dumneata, aici ! Punctă cuvîntul „aici" cu arătătorul înfipt cu putere în lemnul biroului prezidenţial. Trude Resch îşi plimba privirile aurii de panteră pe chipurile celor doi adversari. Silion o luă de martor : — Nu-mi amintesc unde şi cînd am putut nemulţumi pe domnul preşedinte: ne vedem, într-adevăr, atît de rar ! Chipul de arşiţă al lui Trude se încreţi mărunt, în-tr-un rîs tăcut. Cu toate că nu semăna cîtuşi de puţin cu fratele ei, aveau totuşi ceea ce se numeşte un aer de familie. Dar Amidon nu rîdea de loc. Gurile lor se deosebeau de-a binelea : buzele lui Trude erau cărnoase şi lacome, te duceau cu gîndul la o oază de belşug şi lene în arama deşertului. Trude sări drept în 41 picioare. Făcu cîţiva paşi pe covor, rotindu-şi rochia ca pe un vîrtej în jurul trupului ei costeliv şi zvelt, înaltă, îşi depăşea «fratele cu un cap. — Amînaţi discuţia, trebuie să plec, porunci ea, făcînd faţă în piruete scurte cînd unuia, cînd altuia. Silion, trebuie să mă însoţeşti. Joc astăzi cu Mişu. Ocazie rară ! Silion se grăbi să facă o plecăciune preşedintelui. Cuvîntul acestuia îl ţintui pe loc. — Dumneata rămîi! Iar către Trude : Ia-ţi pe altcineva, ia-1 pe Kiriazy. Gura de copil a lui Trude se ţugui, răsfăţat şi comic : — Merci! Habar n-are de tenis. îl vreau pe Lucu ! — Nu se poate, înţelege ! Ia-1 pe Kiriazy. — Nu ţin , să mă pun rău cu doamna secretară. S-a încurcat cu ea. Aici fiece consilier se încurcă cu cîte o funcţionară. Eşti un prezident de agenţie matrimonială. îl iau pe Lucu. El n-are pe nimeni. — Nu-i de mirare, rînji Amidon. Fetele mele nici nud cunosc. Ia-1 pe Kiriazy. — Atunci, rămîn ! — şi cu o mişcare bruscă, de păpuşă automată, Trude se înfundă în fotoliu, picior peste picior şi racheta pe genunchi. în clipa următoare fuma cu o prefăcută linişte, suflînd dinainte-i rotocoale de fum. Numai nările ei palpitînde îi trădau neastîmpărul. Pe scaunul capitonat, Silion îi puse o scrumieră şi rămase în picioare lîngă protectoarea sa. — Să nu-ţi închipui că-i poţi fi de vreun folos, scrîşni Amidon către >soră-sa, şi prin puful bălaior şi rar care îi spuzea chelia se putea vedea că se înroşise pînă în creştetul capului. Am de gînd să pun or- 42 dine în instituţie, continuă el, şi am să încep chiar cu dumnealui. (Şi preşedintele arătă spre Silion cu un gest acuzator.) — Am şi simţit că bate un vînt de reforme pe aici, observă Silion cu seriozitate adîncă. — Ce-ai simţit ? îl întrebă Amidon răstit. — Un vînt de reforme, repetă Silion tărăgănat şi convins. — Cum adică ? — Mai întîi, costumul lui moş Timotei : mărite îmbunătăţiri încep cu micile amănunte... Apoi mobilierul cel nou, mochetele şi covoarele orientale, pe urmă stilourile Parker, şi — colac peste pupăză... — E uşor să-ţi -baţi joc, îl întrerupse Amidon, cînd n-ai altă grijă decît să semnezi de primirea salariului, adus acasă. (Furia lui stăpînită îl făcea să gar-garisească r-urile mai din plin.) — Avem un casier drăguţ, răspunse Silion, şi care ţine cu orice preţ să-şi aibe statul de plată în regulă. — Sfîntă Nerecunoştinţă ! exclamă indignat preşedintele. Dar dacă \salariul te interesează atît de puţin, de ce nu renunţi la el ? — De ce să renunţ la un salariu care mă caută regulat la domiciliu ? — Pentru că nu mai merge cum a mers pînă acum. — Ar fi păcat. Detest schimbările. — Va trebui să vii regulat la Oficiu. Ai să semnezi silnic în registru. — Chiar dacă un înger păzitor ar face treaba asta pentru mine ? — Nu văd cine şi-ar risca situaţia de dragul du-mitale. — Vreun om al datoriei... Vreun suflet caritabil... 43 — Cunoşti un asemenea specimen ? — Dumneata, de pildă. Amidon tresări. Ochii lui spălăciţi se aţintiră asupra lui Silion, cruciş, ceea ce după moş Timotei erai ,un semn de mare mînie. — Domnule Silion, nu-ţi dai seama ce spui ! Mi sileşti să te concediez pur şi simplu. — Hm ! Nu e nici atît de pur -şi nici atît de simplu... *— Cu începere de azi, eşti suspendat din serviciu ! — Din care serviciu ? întrebă cu naivă uimire Silion. — Am terminat cu dumneata ! reteză preşedintele, înfundîndu-se cu violenţă în fotoliu. Trase un sertar şi începu a cotrobăi prin el, fără să se mai ocupe de Silion. Acesta insistă : — Repet: din care serviciu ? Amidon îşi ridică ochii de pe hîrtii şi se uită la. el cu înţeles. — Ştiu unde vrei să ajungi, rosti el cu o schimă de dezgust. — Dacă ştii, de ce-mi vorbeşti de serviciu ? — Fiindcă trebuie să justifici sinecura (preşedintele apăsă pe acest cuvînt) pe care o ocupi, măcar cu prezenţa dumitale. — Mi-e ruşine să mă aflu în treabă, domnule preşedinte ! — Dar de încasat* încasezi! — Dar nu mă obosesc numărînd, cum fac alţii. Preşedintele respiră adînc. — Ca să vorbesc pe limba dumitale, spune-mi, ro-gu-te, cum înţelegi dumneata să mă ajuţi ca să salvăm baraca ? 44 Nu e problema’ mea, domnule preşedinte. CTa principal interesat, e numai a dumitale. — Dar dumneata nu faci parte din baracă ? — Sînt un tolerat, domnule preşedinte. O ciupercă la umbra unui stejar. Amidon ridică din umeri. — Fie ! Eşti totuşi complicele nostru. — Dacă sînt complice, vreau să fiu şi tovarăş. Amidon se ridică în picioare şi se înclină adîne. — E un şantaj, domnule consilier ? — Pardon ! protestă Silion. Eu nu mă înghesui nici la prime, nici la tantieme, nici la ore suplimentare, nici la cheltuieli de reprezentare, nici la misii în străinătate. (Silion ar fi vrut să vorbească şi despre cumpărarea imobilului, dar se temu să nu o supere pe Trude.) N-am nici o pretenţie! declară el. — Nu mai înţeleg nimic : parcă ai vorbit de tovărăşie la complicitate sau de complicitate la tovărăşie ! Spune-mi, rogu-te, ce doreşti ? — Stătu quo ante.1 Atît! Să vin pe-aici numai cînd e nevoie ; cînd socot eu că e nevoie. — Adică din an în Paşte. Silion se înclină .uşor. — Cu acoperirea dumitale. — Şi ce vor spune ceilalţi salariaţi ? — îi priveşte ! — Fii om de înţeles, domnule Silion ! Vino dimineţile, măcar de trei ori pe săptămînă... — Nu fac exces de zel. — O să ne desfiinţeze. Gîndeşte-te că mai sînt şi alţi... (Amidon şovăi în căutarea unui cuvînt mai 1 1 Starea dinainte existentă. 45 distins, dar, negăsindu-1, se hotărî) mai sînt şi alţi chiulangii în instituţie. — Organizaţi-vă ! îl sfătui Silion. — Cu elemente ca dumneata, sărim în aer ! — Nici o grijă ! Ne întreţine statul. Aşa cum întreţine şi armăsăria de la Mangalia. Asta se cheamă „conservarea elitelor", rînji Silion. — Iată-vă de acord ! interveni Trude pe un ton de cantilenă şi legănîndu-işi extatic piciorul. Lucule, fii drăguţ şi dă-mi cu muchia palmei sub rotulă, să văd cum stau cu reflexele. Silion se aplecă niţel, cu mîna pregătită în tăiş, să aducă la îndeplinire dorinţa doamnei, dar preşedintele bătu nervos cu degetele în masă. — Nu aici, vă rog, nu aici ! Soră-mea se crede într-o clinică... Aşa... precum spuneam... zic, domnule consilier, că ai atins o chestiune serioasă. Protecţia elitelor, da, statul e dator să protejeze elitele. De aceea a adăpostit la noi o sută de titraţi, toţi cu înalte diplome străine, cu toate că patru-cinei inşi, simpli bacalaureaţi sau licenţiaţi de la facultatea din Bucureşti, ar fi fost prea de ajuns. — E incontestabil, întări Silion, că sîntem „băieţi bine". — Am găsit! exclamă Trude, sărind în sus, ca pe arcuri. Vă invit pe amîndoi în fiecare marţi şi vineri la mine, la unsprezece dimineaţa. Luaţi cîte un pahar de porto şi vă expediez cu maşina mea la serviciu. E bine ? — Sînt sătul de compromisuri, se împotrivi Amidon. De azi înainte, domnul consilier face cum vrea. Pe răspunderea dumisale! — şi preşedintele îşi înfundă capul în dosare. 46 — Eu accept mediaţiunea, declară Silion împăciuitor. Marţea şi vinerea la un pahar de porto... Dar nu merg mai departe. Amidon lăsă dosarele şi se răsturnă în fotoliu, cu capul dat pe spate, cu privirile în tavan. îşi umplu pieptul cu aer, uimărindu-şi cu gândul fazele răsuflării, aşa cum învăţase într-o broşură yoghistă, ca să-şi păstreze liniştea şi sîngele rece. — Nu mai avem nimic să ne spunem, rosti el răspicat şi calm. — Atunci, dă-i drumul bietului băiat. L-ai amer- dat suficient! Şi Trude se apropie de Silion, îi luă capul între mîini cu solemnitate, ca şi cum ar fi ţinut Sfintele Daruri, şi silindu-1 să se aplece spre ea îl sărută, com-pensativ, pe frunte. Apoi, cu un gest de amfitrioană, îl pofti spre uşă. Amidon rămase neclintit, cu ochii mereu în tavan. Pe trotuar, lîngă maşina tip sport, în care trona un lup ibrun, cu botul şi sprîncenele de polen şi limba comic spînzurată peste rînjetul de o albeaţă feroce, Silion îi mulţumi doamnei Trude Resch, sărutîndu-i repetat mîinile amîndouă. — Am impresia totuşi, adăugă el, că Amidon îmi paşte sîmbetele. — Paşte şi el ce poate. Nu te inohieta ! îl îndemnă Trude cu fraternei dispreţ. Se uită la ceas. Mai vorbim noi. Am să te calc eu într-o după-amiază. îi aruncă un surîs în doi‘ peri, plin de ameninţări şi ispitiri enigmatice, apoi, deschizîndu-şi singură maşina, se strecură în ea cu sprinteneala unei fiinţe care s-a liberat de legile gravitaţiei. Lucu o şi văzu in- 47 stalată la volan, eschivînd botul lupului bucuros că şi-a regăsit stăpîna şi împlinind într-o clipită toate gesturile oe pun automobilul în mişcare, ca să-l năpustească în depărtarea din ce în ce mai mare dintre ei. O urmări un timp cu privirea, pe cînd gîn-dul îi rămăsese plin de acea desfăşurare de linii drepte şi curbe, de jocul melodios al muşchilor lungi ai lui Trude, care ştia să creeze la tot pasul o mică arenă în spaţiu, pentru exhibiţiile discrete ale graţiilor ei acrobatice. Capitolul 2 ÎN BAZARUL TRECUTULUI „He talked a lot about the pasty and 1 gathered that he wanted to recover somethingy some idea of himself per-haps, that had gone into loving Daisy, His life had been ,confused and dis-ordered since then, but if he could once re turn to a cer tain star ting place and go over it slowly, he could find out what that thing was...1 F. Scott Fitzgerald Dimineaţa următoare, Lucu Silion întîrzie în aşternut. Cucul de lemn din perete îl trezise cu unsprezece cucuituri. Cîteva clipe se strădui să reţină şi să prelungească în gînd visul nelămurit al acelei nopţi, cu pădurea de smarald şi de aur, pieptănată ca un parc, şi careta luxoasă, trasă la pas de un măgar cenuşiu. Silion o însoţea de jos, pentru că în pernele ei se răsfăţa o tînără doamnă străină şi ciudat înveşmîntată în lînuri străvezii. Purta o tichiuţă de paie, împletită subţire şi des, de sub care părul îi izbucnea în inele negre şi grele, iar Silion auzea zgomotul surd al roţilor şi al copitelor pe potecile grase, freamătul frunzelor îngălbenite şi rare, trosnetul vreascurilor strivite, şi îl îmbăta mireasma pămîntului tomnatec şi a căpiţelor de iarbă plouate şi grămădite la răspîntii. Ca într-un covor 1 Povesti mult despre trecut, şi am înţeles că dorea să recîştige ceva, poate o imagine despre el, pierdută cînd iubise pe Daisy. De atunci, viaţa lui fusese întunecată şi răvăşită, dar avea credinţa că dacă ar fi putut să revină la un anumit punct de plecare şi să-l parcurgă încet, ar fi descoperit în ce constă acea imagine pierdută. 49 oltenesc, pupeze încetinite îi zburau pe aproape, oprin-du-se şi aţintindu-i din loc în loc. Silion ar fi avut multe lucruri să-i spună, ar fi vrut mai ales să afle unde a cunoscut-o, dar străina nu înţelegea nici una din limbile vorbite de el şi nu-i răspundea decît cu un zîmbet de încurajare şi de regret. Şi deodată, la semnalul cucului secular, totul se risipise, şi Silion nu mai era în stare să adune imaginile din vis şi să ducă mai departe feeria lor absurdă. Treptat, ochii lui se împrieteniră iarăşi cu decorul ştiut. La ferestrele zăbrelite se legănau cu înfiorări uşoare chipurile portocalii şi mate ale tufelor de flori tîrzii din glastrele atîrnate pe din afară. Printre perdele, soarele pătrundea în odaie, pipăind cu degete de praf teancul de cărţi şi reviste revărsate pe covor. Ele alcătuiau lectura de fiecare seară a lui Silion. Culcat în perne pe întuneric, îşi rezema pe piept un mic suport de carton, pe care se aliniau cîteva rînduri de becuri electrice minuscule, puse în legătură cu priza de la căpă-tîi. Luminiţele lor, întrunite, răsfrîngeau un snop spectral tocmai asupra textului ipe icare-1 citea Silion, dar lăsau în beznă restul încăperii. Era o amintire de la fostul său şofer Coman, om priceput şi inventiv care îşi iubea istăpînul, şi-l auzise plîngîndu-se de neajunsurile, multe şi mărunte, pe care i le pricinuia lampa de lîngă divan. Mulţumită acestui ecleraj, Silion se bucura de fiecare dată de o «singurătate misterioasă în mijlocul unei nopţi desăvîrşite, în care, ca într-un miez de lumină, nu mai exista dedît el îşi cărţile lui. Se întorcea totdeauna tîrziu, fiindcă îşi petrecea serile în casa Ma-tildei şi a Laurei Feraru. Se dezbrăca şi se culca în grabă dar nu putea să adoarmă numaidecît. Vreme de două-trei ceasuri, se îndeletnicea cu cititul, treoînd de la una la alta, prin tomuri, reviste şi dj£ţiona££, pe care şi le 50 punea la îndemînă fără să ducă la capăt nimic. Romanul englezesc de pildă, care zace şi azi pe covoraş, cu paginile încă netăiate, era scos regulat din raftul lui de bibliotecă de vreo trei luni încoace. Dar, negăsind într-însul nici un erou cu care să semene, Si-lion nu se învrednicise să-l isprăvească. Se mai afla deschisă lîngă pat şi o antologie a poeziei franceze, cu care îşi desfăta memoria şi îşi împrospăta citatele, apoi o etică a lui Spinoza, recitită în doz£ prudente, tratatul de strategie al lui Clausevitz, care îi va îngădui, poate, să devină cîndva un critic militar,, dacă nu chiar să comande' o armată, în veacul nostru, în care totul e cu putinţă. Cîteva magazine ilustrate, o istorie a civilizaţiei şi un volum dintr-o enciclopedie modernă completau claviatura pe care îşi plimbase în ajun gînidurile pînă adormise. Cunoscîndu-şi felul de viaţă, Silion socotea că nu e de mirare că un om atît de studios şi care veghează atît nu este şi matinal. Locuia aici, în Dealul Spirii, într-o căsuţă cuibărită pe un mal întărit, deasupra unei străzi suitoare de-a lungul ruinelor vechiului Arsenal. Portiţa de fier se deschidea de-a dreptul pe trotuar, în despărţitura zidului de granit care susţinea malul. De sub arcada de piatră a portiţei pornea o scară de lespezi, suind scurt, ca printr-un puţ, pînă la platforma din faţa locuinţei, între ferestrele cu zăbrele arcuite şi zidul de deasupra străzii se întindea o brazdă de floarea-soarelui. Glastre de cîrciumărese şi de muşcate atîrnau de o pergolă în dreptul geamurilor. La intrare, peste uşa de stejar ferecată, veghea un fanar de fier forjat. Viţa-sălbatecă se revărsa peste casă pînă pe acoperişul de olane de un roşu-stins. Zidurile acestei modeste case bătrîneşti fuseseră astfel clădite ca să mai suporte un cat. Era o moştenire 51 de la bunică-sa dinspre tată, şi la început se gîndise să o vîndă, pentru că această bunică fusese soacra mamei lui — frumoasa Aretie — şi cele două femei nu se iubiseră niciodată. Mai era şi pricina că moştenirea nu avea cîtuşi de puţin o înfăţişare arătoasă, care să facă cinste lui Silion, şi nici nu-i putea folosi ca locuinţă. Dar un tînăr arhitect pe care-1 cunoscuse în-tr-o vară la mare şi în care îşi găsise un tovarăş de înot îl convinsese că din acea căsuţă de mahala se poate face, cu cheltuială puţină, un cuib de toată frumuseţea, dată fiind poziţia ei pitorească pe un cucui din Dealul Spirii. Şi astfel, în cîteva săptămîni, adăpostul în care faimoasa coana Petruţa, soacra Aretiei, îşi dăduse sufletul fusese transformat, mulţumită acelui arhitect doritor să arate ce ştie şi ce poate, într-un fel de cetăţuie maură, ferecată cu zăbrele, întărită cu contraforturi de un galben-închis şi înzestrată pe dinăuntru cu tot confortul timpului. Aici îşi mută Silion reşedinţa unei tinereţi la al cărei sfîrşit nu avea nici vreme, nici poftă să gîndească, hotărît să-şi perinde (în sihăstria artistică a locului eroinele fără lacrimi ale zilelor lui de răsfăţ. Nevoile l-au încolţit de multe ori, dar nu l-au putut îndupleca isă renunţe la acest lux, care, după părerea lui, precumpănea lipsa de vicii. Pentru un bărbat oare nu e nici cartofor, nici nu fumează mult, nici nu e istăpînit de patima băuturii sau a curselor de cai şi a ospeţelor scumpe şi pe care femeile nu-1 costă decît flori, o căsuţă confortabilă nu înseamnă risipă. Vestibulul era destul de încăpător ca să poată, la nevoie, sluji şi de sală de aşteptare, cu pereţii lui de culoarea lutului ars, zgrunţuroşi şi ciupiţi după moda florentină, ce bîntuia încă de pe atunci. Holul spaţios şi scund se deschidea prin două ferestre de cristal, ce 52 intrau cu totul în perete, în faţa unui peron de cărămizi aşezate pe muchie şi în romb şi străjuit la capete de cîte o amforă. La marginea peronului, în uriaşe pagini verzi, tremura gazonul. Dincolo de cărarea lată de pietriş, lua naştere o grădină galbenă şi roşie, continuată cu flori de gheaţă şi de cactuşi, pînă într-un fel de parapet primitiv şi scund ca un zid dobrogean, de pe care se putea privi în jos, sub orizontul liber, peste rămăşiţele cotropite de vegetaţie ale unei mahalale părăsite. Jos, într-un eleşteu alcătuit de ploi şi străjuit de cîteva sălcii, se răsfăţa un cîrd de raţe. Sus, lîngă parapet, o bancă de granit făcea faţă acestei privelişti de pitorească mizerie, întreruptă ici şi colo de cîte o vilă cu ţigle şi care contrasta cu paraginile încă vii ale trecutului. Mai departe se grămădea treptat un cartier alb şi ocru de locuinţe ieftine, sulemenite cu ardezie. în prelungirea holului, se deschidea un cabinet de lucru cu un biroaş vetust, lucios şi plăpînd, care anevoie ar fi sprijinit cîteva ceasuri coatele şi trunchiul unui om laborios. Dar stăpînul acestor locuri nu mai avea asemenea obiceiuri. De-a lungul pereţilor se ridicau rafturi de nuc şi cărţi legate în pergament, cu cotorul de piele verde şi muchii aurite. Din hol se mai intra şi într-o sufragerie, în care nu încăpeau mai mult de o duzină de oaspeţi. îmblănită în stejar şi cu tavanul de grinzi de culoarea ciocolatei, amintea de interioarele şvăbeşti de dinainte de ’48. Pe un piedestal subţiratee, o zveltă lampă de cobalt cu sticlă de cristal şi abajur verde ar fi părut mai mult o statuetă. Silion o văzuse într-o ilustraţie de Aubrey Beardsley, şi căutînd pretutindeni, descoperise una la fel la un anticar. Electricitatea în anumite ore n-avea nici un rost aci. Atunci, Silion aprindea fie lampa, care dădea 53 o viaţă reculeasă şi lină portretelor de pe ziduri, fie sfeşnicele de argint, care le dădeau o viaţă patetică şi misterioasă. Masa rotundă şi scaunele capitonate, bufetul alcătuit din dulăpioare ovale, armonios suprapuse în chip de liră, tablouri de vînătoare, naturi moarte şi covoare nemţeşti, din vremuri de linişte şi huzur, menţineau un veşnic crepuscul în această încăpere. Aci şi în celelalte odăi, presărate cu covoare şi carpete, a căror alegere se făcuse cu pierdere de timp şi alergătură, printre lucrurile vechi şi lustruite, plutea un aer primitor şi plin de farmec, în care luminile de noapte erau cuibărite cu grijă, ca nişte meduze nemişcate pe fundul unui acvarium. Toate aceste vechituri, epave pierdute de propria lor poveste, construite din linii curbe şi suprafeţe reculese parcă în amintiri ermetice, răspîndeau în jurul lor un calm patriarhal, cu totul desprins de atmosfera veacului. Silion nu se sătura niciodată de senzaţia de odihnă, de parfumul defunct, de invitaţia la reverie şi reculegere ce se răs-pîndea din acele mobile şi tapiserii, ajunse pînă la el prin generaţii. Ştia — ceea ce pentru el nu era de loc lipsit de însemnătate — că femeile se simţeau bine în acea linişte molatecă pe care o întreţinea cu îngrijirile lui de fiecare zi. Şi mai era şi acel sentiment de siguranţă care-1 năpădea de fiecare dată cînd se trezea aci ca într-un adăpost păzit de trainice metereze şi aşezat departe, într-o ţară sălbatecă şi fără de arme. De gospodărie îi vedea mama Brînduşa, o femeie din paragina învecinată. Suia pînă aici agale, pe o potecuţă şerpuită prin verdele vălmăşag de pir, de lobodă, de scaieţi şi cucută, pe sub salcîmii cotropitori şi plopii firavi ce întăreau rîpa dinspre parapetul grădinii. Păstra o cheie a locuinţei şi era învăţată cu 54 felul de viaţă al locatarului, aşa încît îşi alegea orele de lucru după toanele lui. Pătrundea în casă cu mişcări domoale, ca o fantomă domestică, se oprea în bucătăria nefolosită şi trăgea cu urechea. După fel de fel de tăceri, de zvonuri şi de semne familiare ei, bunăoară dacă i-a lăsat sau nu cîteva perechi de pantaloni la călcat, îşi dădea seama dacă a nimerit-o bine, sau dacă trebuie să plece şi să pîndească alt prilej. Un stăpîn blajin şi darnic merită din partea ei asemenea osteneli. în dimineaţa aceea, după zece ore de somn, Silion se simţi tînăr şi descătuşat de orice fel de griji şi de răspunderi, cu mintea limpede şi fără de amintiri. Era plin de o forţă domoală, care se înteţea în el încet, ca un răsărit de lună. îşi frecă pleoapele, căscă şi se întinse cu atîta putere, încît trupul lui odihnit trosni din toate încheieturile şi se încordă în chip de punte, ca şi cum ar fi tins să mai crească încă. Apoi se prăbuşi deodată în aşternut şi rămase nemişcat, ca în zilele de vacanţă cînd făcea vid în sinea lui şi zăcea voluptuos pe un stog de fîn sau pe suprafaţa unui eleşteu, dezbrăcat de propria sa povară, fiinţă fără greutate şi fără hotare. După o clipă însă, îl năpădiră imaginile din ajun : scena cu Amidon la Oficiul In-tercultural, ifosele lui neputincioase, apoi replicile lui tăioase, apoi iarăşi Amidon cu ameninţările de la urmă, şi Trude,* care a zîmbit tot timpul, semn că i-a plăcut comportarea lui şi că el a fost învingătorul. Silion se încruntă : Cine ştie ce poate să se mai întîm-ple... Dar nu e cu putinţă. Cel puţin nu aşa de curînd. Amidon e prea fricos şi prea venal ca să se ţină de răzbunări tocmai cînd trebuie să cumpere pentru stat imobilul Resch. în asemenea împrejurări, Amidon are nevoie de tăcere în jurul lui, dacă nu chiar şi de armo- 55 nîe. Nu, desigur, nu va îndrăzni. Cu dispreţ, îl izgoni din gînduri : Adieu ! Iată însă că de mai bine de o zi şi o noapte n-a mai văzut-o şi n-a mai auzit-o pe Laura Feraru şi, lucru curios, nici nu-i e dor să o vadă. îşi mai aduse aminte şi de necunoscuta- care cumpăra crizanteme şi de trăsura care i-o răpise poate pentru totdeauna, însoţită de regretul lui fugar. Adieu ! Silion e singur în dimineaţa asta. De bună seamă, începe să fie uitat. Era o vreme cînd telefonul zbîrnîia mereu la anumite ore şi fel de fel de glasuri îl întrebau de sănătate, tărăgănînd insinuant cuvintele în aşteptarea unei poftiri. Poftire însă pe care, din motive bine întemeiate, el o făcea numai arareori. Dar în dimineaţa asta, în care o lene străbătută de neastîmpăr îl ţintuia în pat, uitarea şi singurătatea i se păreau o nedreptate de nesuferit. Aşa i-a trebuit dacă a lunecat pe nesimţite, tot mai adînc, în robie. Ce bine ar fi să-i bată acum la uşă cineva — una din acele iubite răzleţe, una din complicele lui de bucurii fără poveste ! Trude Resch bunăoară... Chipul ei i se sculptă o clipă în gînduri, cu o dureroasă intensitate şi zbuciumul ei ne-stăpînit, care sfidează puterea bărbatului şi o pune la încercare. Dar n-are nevoie de Trude Resch. E în ea o voinţă care îl pîndeşte, vrea să-l surprindă într-un moment de oboseală şi de slăbiciune, să pună de-a binelea mîna pe el, să-l fericească. Da, Trude Resch nu e loială. Adieu ! î$i aduse aminte şi de Sidi. Poate că ar fi mai nimerit să vină Sidi. Cu formele ei atît de plastice, cu năsucul ei care te adulmecă şi cu ochii ei zglobii şi galeşi. Sidi însă e prea leneşă ca să se năpustească într-un taxi şi să vină pînă la el, ca vîntul. Ea preferă, dacă o cheamă, ,să-l invite ea la dînsa, şi să-l aştepte, tolănită şi moale ca o odaliscă. Dar Silion vrea să rămînă unde e. Să mai caute încă, poate că în 56 bazarul trecutului se mai găseşte vreun suflet la fel cu al lui. Adică la fel cu sufletul lui din dimineaţa asta anume. Gîndul i se afundă atunci într-un gol de amintiri, asemenea golului vieţii lui de azi, golul şi pustiul locuinţei lui în dimineaţa de azi. îşi dădu seama că hora de voluptăţi s-a spulberat din jurul lui, ca o horă de bacante într-o volbură de lună. Cine oare să mai dea o goană acum pînă la locuinţa lui din deal, ca să răspundă, cum zicea Trude Resch, ordinului de chemare ? Mai era una care poate că n-ar şovăi, un fel de zănatecă ce veşnic nu-şi găseşte locul, agitată şi absurdă, dezinteresată pînă la nebunie, vorbăreaţă, dezbrăcata şi calică. Are s-o cheme deci pe ea, pe Furly. întinse cu hotărîre mîna spre receptorul de pe măsuţă, dar numaidecît o lăsă să cadă de-a lungul ei, să ispînzure în vid, ca mîna cuiva lovit ide moarte fulgerătoare. Nu, desigur, nici de F.urly nu avea el nevoie în tăcerea asta vegetală şi înfiorată. Ba mai are — îşi aduse Silion aminte — şi patima ţigărilor ieftine şi fumate pe îndelete de-a lungul discuţiilor şi destăinuirilor amănunţite, de îndată ce iureşul dintîi al în-tîlnirii matinale a trecut. Şi el n-are azi răbdare pentru schimburi subtile de idei şi de comentarii psihologice, nici în acalmia dintre două furtuni. Ah ! Femeile astea cu prea multă carte şi prea puţină minte... De cîte ori nu i-au turburat ele, cu întrebări şi răspunsuri, moleşeala dulce a parantezelor ! Şi Furly e tocmai din tagma asta a iubitelor păguboase şi cu inima-n caip. Adieu 1 De trei ori adieu ! Silion se înălţă niţeluş în perne. Ştia din experienţă că femeile, îndeosebi cele nemăritate, cînd vin să-l vadă, uită să mai plece şi e foarte greu să dea el însuşi semnalul de plecare. Mai toate au detestabila tendinţă să se eternizeze, e aşa de bine aici, cum să nu le crezi pe cuvînt ? 57 Nu o dată, pe vremuri, cînd era de-a binelea flăcău, i se întîmplase ca una sau alta dintre vremelnicele lui stăpîne (căci la vîrsta lui el începuse să numere perioadele vieţii sale după numele iubitelor, ca în cărţile de istorie epocile şi reginele), nu odată i se întîmplase să-i propună, într-un tîrziu, cînd îl vedea îmbrăcat şi gata de pornire : „Tu du-te la treburile tale, eu am să te aştept aici... dacă n-ai nimic împotrivă... am să citesc, am să tricotez sau poate ai ceva de cîrpit... ador să-ţi cîrpesc şosetele..." Sau, bunăoară, în cîte o dimineaţă somnoroasă, femeia nopţii lui scîncea : „Vreau să mai dorm, te rog lasă-mă aici... tu du-te". Şi nu o dată, mult după ora prînzului, cînd se întorcea de la restaurant dornic de odihnă şi de singurătate, o găsea tot în aşternut, sau deretiaînd şi punîndu-i ordine în gospodărie... — Cuconiţele astea, îi spunea Brînduşa, ar vrea toate să se cuibărească la noi, acilea !... într-adevăr, aproape toate îi înşirau pe un ton nostalgic, în care plutea un surîs precaut, basmul răs-frînt în viitor, al unei vieţi în doi: el şi ea, ea şi el, în cadrul citadelei lui de burlăcie. Cum ar fi, adică, dacă ar fi să fie ! Visuri... Şi iată că Lucu Silion ajunsese să prefere femeile altora, cele cu cămin, cu copii şi ore fixe, sau pe cele care, întocmai ca şi el, locuiau singure şi-l primeau la ele acasă, în singurătatea lor, la care ţineau ca la ochii din cap şi unde el n-avea nici un zor să se statornicească. Aşa a dat el de Ma-tilda Feraru, sora Laurei. Vremelnică stăpînă, dar tiranică şi al cărei jug Silion n-a mai dorit să-l scuture. Pe atunci, Laura nu-i era decît prietenă şi mai ales confidentă. Sub influenţa ei şi de frica Matildei, pe care se temea să nu o piardă, ajunsese să rupă cu obiceiurile lui de mai-nainte. Lucu i-a povestit Laurei la 58 început toate aventurile lui, pe măsură ce i se întîmplau, şi tot ei i s-a spovedit şi de păţania lui cu Tzulufa. Ce-ar fi să se pomenească din nou cu ea că îi intră pe uşă cu valizele în mîini ?... Soneria de la intrare ţîrîi răguşit şi discret. Silion se ridică într-un cot. Cine o fi nepoftitul care îi turbură reveria ? E poate poşta, e poate fiscul, e poate cine ştie cine... Dar nu aştepta veşti de la nimeni, şi Silion nu crede în ceasul rău, nu are nici datorii la fisc, nici furnizori care să nu-i dea pace. Trăieşte aici ca un huhurez bă-trîn, prietenii nu vin să-l cerceteze. Oricine ar fi, la-să-1 -să sune ! N-are să-i deschidă. Trecură clipe. Soneria ţîrîi din nou, la fel de răguşit şi de discret. E desigur cineva sfios şi care nu-şi pierde răbdarea. Silion îşi înăbuşi un suspin şi, cu toate că precauţia era zadarnică, îşi mai rări respiraţia. Dacă Brînduşa e aci, ea se pricepe să-l apere. în casă, însă, nu mişcă nimeni. Acum, soneria izbucni din nou, ceva mai tare, mai prelungit. Parcă voinţa celui care suna se adăuga sunetului. Silion rămîne locului. Să fie oare o femeie ? Soneria se auzi iară şi iară, cu prelungiri din ce în ce mai stăruitoare. Dar dacă e totuşi o femeie ? în cele din urmă, Silion se urni. îşi petrecu halatul de mătasă, se apropie tiptil de intrarea vestibulului şi pîndi. Simţea pe cineva care aştepta în prag şi e hotărît să intre, fiindcă asta era treaba lui : să intre. Şi la răstimpuri scurte, soneria tresărea, repetat şi lung. Brusc, Silion descuie şi deschise. Se găsi faţă în faţă cu un moşneag neras şi rumen, cu capul vîrît pînă la urechi într-un chipiu roşu de comisionar, cu număr metalic fixat deasupra cozorocului. Ţinea în mînă, fără greutate, o valiză mare de piele de porc. — Şade aicea un domnu Silion ? întrebă el blînd, uitîndu-se pe o condică de adrese. 59 — Eu sînt, răspunse Silion. Comisionarul îi întinse condica şi un crîmpei de creion chimic. — Sînt de la hotel Union. V-am adus valiza. Vă rog să iscăliţi de primire. Silion se uită nedumerit la valiză. Era roasă, zgîriată şi acoperită de imprimate multicolore, lipite de-a dreptul pe pielea de porc. — Zice că v-a trimis-o o cunoştinţă de-a dumneavoastră de la Paris. Portarul mi-a spus să vă spun că n-are chei. — Şi cine e persoana care a adus-o ? — Nu ştiu. — Ah, da ! exclamă Silion, acuma ştiu despre ce e vorba. Recunoscuse valiza. Era chiar aceea pe care o împrumutase Tzulufei, sau mai bine zis pe care i-o luase Tzulufa la plecare. Dar în ce hal i-o restituia ! Silion se mira însă de un singur lucru : că Tzulufa se ţinuse de cuvînt şi i-o trimisese înapoi, şi că valiza îi sosise chiar în dimineaţa asta de nostalgii, după atîta vreme. Iscăli condica şi i-o întinse, cu un bacşiş, comisionarului. Acesta se trase de cozoroc, în chip de mulţumire, şi plecă. Maşinal, Silion deschise valiza şi o răsturnă pe covor. Un buchet de tuberoze veştede i se rostogoli la picioare, umplînd vestibulul de un parfum suav şi pătrunzător. Altceva nimic. Silion lăsă locului valiza deschisă şi se întoarse din nou în dormitor şi în pat. Strecurîndu-se pe sub uşă, sufletul tuberozelor îl ajunse pînă aci. Silion rămase cîtva timp cu ochii aţintiţi în tavan. ...Tzulufa era numele de răsfăţ şi de faimă al unei actriţe de grădină de vară şi de music hali. Se şi în- 60 rudea cu ea, pe departe — Silion tiu izbutise să priceapă niciodată ce fel şi cum... — Fratele vitreg al bunicului tău, adică străun-chi-to dinspre tată, şi bunică-mea dinspre mamă erau veri de-al doilea prin... etc., etc... Din care pricină, Tzulufa se purta cu el cu acea familiaritate nesuferită a rubedeniilor care îşi trag drepturile din fantoma îndepărtată a unui strămoş comun. Pentru ea, mama lui Silion era tante Aretie, iar el însuşi răspundea numelui de „cousin Luc“, denumire care îl scotea din sărite, fără să i-o poată spune, captiv fiind al bunei-cuviinţe. Şi totuşi, numai Tzulufa e femeia care ştie fără greş şi fără întrebare ce anume i se cere. Numai ea ar fi în stare să dea buzna peste prag şi să se dezbare furtunatec de tot ce e de prisos pe făptura ei şi să ajungă la el goală ca Phryne în faţa judecătorilor. Dar prea şi-a bătut joc de el în acea împrejurare, de care îşi aminteşte cu ciudă şi de la care n-a trecut cine ştie cîtă vreme ! A dat năvală în existenţa lui, i-a cotropit casa, i-a răvăşit obiectele, i le-a preschimbat după chipul şi asemănarea ei, cu părul ej des, oxigenat şi zbîrlit, cu ochii niţeluş bulbucaţi şi de culoarea cleiului, cu clocotul ei blond de Flammenwerfer.1 într-o dimineaţă de vară, ţîşnise dintr-un taxi, la poarta locuinţei lui, anunţată de o sonoră răbufnire de trompă. O duzină şi mai bine de valize de toate mărimile, împestriţate de timbrele de reclamă ale hotelurilor cosmopolite, se şi aliniaseră pe trotuar, ca pe un debarcader. — Nu te speria, cousin Luc, am venit la tine. Tante Aretie ce mai face ? Nu-i aici ? Ce rău lîmi pare ! Am 1 Aruncător de flăcări. 61 venit să ma găzduieşti numai trei zile. Toate prietenele mele sînt la mare. N-am vrut să apelez la bărbaţi, tu comprends!1 Numai în tine am încredere. Cît despre hoteluri, am oroare. Dar, ajută-mă să-mi car valizele. Hai, depecbe-toi! 1 2 3 — Pleci şi tu la mare ? întrebă Silion uluit. — Plec în Franţa, îl lămuri ea pe cînd urcau şi scoborau treptele înguste ale puţului care lega terasa locuinţei cu strada. Am un angajament la un teatru de bulevard. Joc, dau lovitura şi rămîn acolo. Scăpaţi de mine. Mă expatriez. Cînd valizele, printre care se număra şi un cufăr mare, gen dulap, fură urcate — cu mare caznă din partea lui Silion — şi rînduite în hol, Tzulufa adăugă pe un ton duios şi liniştitor : — Peste trei zile îmi sînt gata formalităţile de plecare. Mon pauvy chou,3 am fost nevoită să^mi las apartamentul ca isă nu mai /plătesc degeaba chiria pe trei luni. Plec cu bani număraţi. Trebuie să fac economie, tu comprends ! Mi-am zis : „Nu se poate ca Lucu să nu mă ajute. II est charmant, mon cousin Luc !* 4 Silion o asculta înmărmurit. Se gîndea la Matilda, care, spre norocul lui, plecase chiar în ajun la moşie, unde avea să zăbovească vreo cîteva zile. Ştia că gelozia o făcea ca o fiară. N-ar fi îngăduit în ruptul capului această găzduire, şi dacă Silion ar fi încercat să o îndreptăţească pe temeiul nelămuritei înrudiri dintre el şi Tzulufa, desigur că i-ar fi rîs în nas. Bine că s-a nimerit aşa ! Ce-ar fi fost să se fi întîlnit cu Matilda, ochi în ochi cu această actriţă mică şi vorbăreaţă, în 1 Pricepi! 2 Grăbeşte-te ! 3 Micule. 4 Verişorul Luc e încîntător ! mijlocul valizelor ei, ca o cloşca cu pui ! Numai la gîndul ăsta, şi pe Silioii, iată, îl trec şi acum năduşe-lile. Răsuflă uşurat. Dar mai erau unele primejdii. S-ar mai putea ca Matilda să se întoarcă de la ţară mai înainte ca Tzulufa să fi plecat în Franţa. După o clipă de gîndire, Silion alungă această teamă. Niciodată Matilda nu se abătea din drumul ei de la gară acasă cînd se întorcea în oraş. Grija ei cea dintîi e Laura. îşi iubeşte sora ca pe propriul ei copil. O îngrijeşte cu un devotament fără seamăn. Matilda se va duce desigur acasă. Iar Laura, prietena lui Lucu, prevenită de cele întîmplate, îi va da de ştire că Matilda s-a întors. Glasul Tzulufei îl trezi din aceste gînduri. De-abia acum îşi dădu seama că rămăsese o clipă singur. Tzulufa străbătuse ca un fulger prin toate încăperile. — Mi-am ales camera din colţ. Trebuie să fie camera lui tante Aretie dînd vine la Bucureşti. Şi zicînd acestea, îşi cără cu înfrigurare micile bagaje în odaie. — Dar mai pune şi tu mîna pe o valiză, mon chou, ce stai aşa, de lemn tănase ? Făcu prin odaie cîţiva paşi, se opri lîngă pat şi îi cercetă aşternutul şi, mulţumită, merse de se privi în oglindă : Spune drept, am îmbătrînit ? Şi fără să aştepte răspunsul : Ştii că nu sînt de loc ancombrantă, n-am să te deranjez. Poţi să-ţi. primeşti metresele cît pofteşti, fii ca la tine acasă. Dacă e vreuna geloasă, spune-i că sînt verişoara din provincie, ţi-am mai spus : fratele vitreg al bunicului tău dinspre tată a fost văr de-al doilea... —Ştiu povestea, o întrerupse Silion cu un zîm-bet silit. — Şi acum, ţine un pupic de la mine că m-ai primit cu braţele deschise. 63 Se înălţă pe vîrfuri, îl cuprinse de după gît şi-l sărută apăsat pe amîndoi obrajii. Parfumul Instant d’oubli1 îl năpădi o clipă şi pluti în clipele care urmară. — Dacă eşti cuminte, ai să mai capeţi şi altă dată, îi făgădui ea pe tonul de răsfăţ cu care se vorbeşte copiilor. Dar n-ai să abuzezi, continuă ea ameninţîn-du-1 cu degetul. Eşti cavaler ! Se uită smerită în pă-mînt şi îi făcu o plecăciune. Sînt prizoniera ta între aceste ziduri. Silion o privea consternat. Căuta în repertoriul lui un cuvînt amabil, şi nu-1 găsea. Tzulufa îl cerceta cu atenţie şi păru că-şi dă seama de ceva. — Ce e cu tine ? îl întrebă. Eşti bleg astăzi. Ai făcut pipi în pat az-noapte ! Cu un hohot cristalin, îşi propti ştrengăreşte capul în pieptul lui, năpădin-du-1 înică o dată cu parfumul Instant d’oubli care se împrăştia din buclele ei, şi cu paşii depărtaţi, în mers legănat de apaş, îl împinse încet spre uşă. Lasă-mă singură ! îmi pun halatul şi mă duc la baie. ...Era tîrziu cînd Silion se hotărî să plece în oraş. îşi petrecuse timpul plimbîndu-se agitat prin odaie. O găsi pe Tzulufa pe divanul din hol. Purta un pe-nioar de mătasă vişinie, cu guler făcut dintr-o blană uşoară şi umflată ca puful. Sta cu picioarele adunate sub ea ; papucii brodaţi îi zăceau pe covor. Iar în jurul ei se răspîndeau o sumedenie de sticluţe colorate, foarfeci de unghii, pensule, pile şi perniţe de piele de căprioară pentru şlefuit. Ţuguia buzele, absorbită de o operaţie misterioasă, şi buclele îi atarnau în jurul capului aplecat, ascunzîndu-i obrazul. Nici nu se uită la Silion. 1 Clipă de uitare. 64 — Sînt invitat la nişte prieteni, începu el, şi mă întorc foarte tîrziu. Ca să nu depinzi de mine, ţi-am adus o cheie. Ea îşi descoperi faţa din aurul artificial al pletelor şi îi zîmbi : — Am ghicit, mănînci la damele tale. Io mănînîc aici. Am aranjat cu subreta ta să-mi facă un hemendex cu roşii şi să-mi cumpere nişte cireşi pietroase. Epatantă subreta ta ! Parcă vroia să mă opărească cu apă clocotită ! Crede că :sînt vreo farfuză de-a ta. Dar pînă la urmă ne-am împrietenit. N-am încotro, depind de ea. Şi adăugă tremolizînd : Economie, Horaţio, economie ! Cu un zîmbet silit, Silion îi înmînă cheia. — Apleacă-te ! îi porunci Tzulufa. Silion se supuse. Tzulufa îl luă uşor cu mîna pe după cap, îl sili să se aplece şi mai tare şi îl sărută pe obraz. Ai binecu-vîntarea mea. Du-te ! Seara pe la nouă, Lucu se duse la Laura. Făcu haz cu ea de toate aceste amănunte. Laura îl îmbărbătă : — N-ai de ce să fii neliniştit dacă eşti băiat cuminte. Se delectară cu discuri de pick-up, ascultînd-o pe Clara Haskill în Scarlatti şi Mozart. în loc de cină, o salată de fructe : ananas, căpşuni, piersici şi stafide, într-un vin auriu-deschis. Stătură de vorbă pînă la miezul nopţii. La plecare, Laura se arătă îngrijorată de sănătatea lui Silion. — Da, e ceva care nu merge, mărturisi el. E poate ficatul, e poate apendicele. Dar n-am să mor, nu te teme. Mai am un cuvînt de spus ; asta mă ţine. Pe străzile pustii, pe sub felinare şi stele, prin mireasma de salcîm, o luă pe jos spre Dealul Spirii. De ce a minţit-o pe Laura, spunîndu-i că mai are un cu- 65 vînt de spus pe lumea asta ? Ce fel de cuvînt e acela pe care doar îl simte şi nu-1 desluşeşte ? Intră în casă tiptil, să n-o trezească pe Tzulufa. Dar ea îl simţi şi făcu lumină. îşi dormise somnul dintîi. Prin uşa care îi despărţea îi puse o sumă de întrebări, pe unde a fost şi cum a petrecut. Părea dornică de o conversaţie nocturnă. îi răspunse în monosilabe. Pentru a doua oară ferm şi hotărît în răstimpul aceleiaşi zile, Silion îi răspunse că e foarte obosit şi-i e somn. — Daică nu te mai aduni de pe drumuri... suspină Tzulufa. Noapte bună, mon chou ! — şi stinse lampa cu un gest de ciudă. Laura îl văzu venind a doua zi neras şi cu o mină posomorită. — Pleci undeva ? l-a întrebat. — Am venit să fac o baie, că la mine n-a fost chip. Nu-i putu smulge o vorbă mai mult pînă la masă, cînd Silion, ras proaspăt şi îmbăiat, îi potoli curiozitatea. Se trezise, îi povesti el, cam pe la zece dimineaţa. A dat să intre în sala de baie. Un ţipăt l-a ţintuit locului. „Pardon! Pardon !K Prin deschizătură o văzu pe Tzulufa în picioare, goală şi udă, în cada de faianţă. „De ;ce nu baţi la uşă ?“ îi strigă ea. „De ce nu încui ?“ i-a răspuns Silion. Dar, fără să se mai ocupe de el, Tzulufa s-a lăsat pe genunchi, întinzîndu-se voluptuos în apă. — Cum e făcută ? l-a întrerupt Laura în acest punct al povestirii. — Destul de bine : sînii mici şi fermi, i-a răspuns Lucu, dar cam puţintică pentru gustul meu. Se întorsese în hol şi fusese surprins zărind pe divan un fel de matroană placidă, îmbrăcată în alb ca 66 surorile de caritate şi care făcea pasienţe. Adineauri trecuse pe lîngă ea fără să o vadă. — Sînt Varvara, maseuza coniţei Tzulufa, spuse ea ridicîndu-se respectuos în picioare. M-a rugat ş-o aştept. îi vorbea încet şi cu băgare de seamă, temîndu-se parcă de izvorul năvalnic ce sta să izbucnească din pieptul ei de cariatidă. îl privea cu nişte ochi imenşi, albaştri, cu gene negre, şi dacă n-ar fi avut obrazul prea rumen şi lucios şi acea umbră de mustaţă roşie pufuită în jurul gurii ei cărnoase, ar fi putut pretinde, în ciuda celor patruzeci şi cinci de ani, la o frumuseţe statuară. Era niţel mai înaltă decît Silion, şi din făptura ei zdravănă se desprindea ceva proaspăt şi curat. O pofti să şadă şi îşi urmă cercetarea prin cotropita lui locuinţă. Pe un fotoliu, lăsaţi de cu seară, ciorapii, portjartie-rul, chiloţii şi cămaşa de zi a Tzulufei. Silion trecu în sufragerie. Acolo obişnuia el să-şi prepare singur cafeaua. Dar mai era cineva. O tînără doamnă citea un roman poliţist. Pe masă, în faţa ei, o casetă de nichel. Pe un scaun — rochia marii artiste. Tînăra doamnă îşi lăsă cartea pe genunchi şi ridică spre el ochii ei oblici, bine adăpostiţi sub sprîncenele scurte şi pomeţii asiatici. — Sînt doctolissa Malgaleta, se recomandă ea, tărăgănat şi căznit. Limba ei, prea lungă şi prea grea, părea că face greutăţi cuvintelor în rostire. Ca să-şi facă loc, împinsese în afară, de-a lungul anilor, dantura puternică şi înclinată. Sînt plietena si admilatoalea Sulufei, continuă ea, si în fiecale dimineasă îi fac o injecssie cu cacodilat, si seala cu colp galben. — E cumva suferindă ? \se interesă, politicos, Silion. 67 — Nu e neapălat nessesal. Există medicamente cale întlessin tinelessea si sănătatea, fălă să fie nevoie să fii bolnav. Colpul galben, de pildă... Dar Silion se scuză că ţinuta lui matinală îl sileşte să întrerupă o convorbire, plină pentru el de cel mai ştiinţific interes, şi căută un refugiu în cabinetul său de lucru. în prag se poticni de nişte pantofiori cu tocuri acrobatice, părăsiţi pe covor în poză de naufragiu. Mai dejparte, pe berjera de lîngă bibliotecă, un pardesiu de şantung cu mînecile dezumflate, şi tragice părea că-şi cerşeşte trupul fugit. — Dar dumneata cine mai eşti ? întrebă Silion, a cărui uimire creştea la tot pasul, pe un lungan costeliv, oacheş şi pomădat, care privea nostalgic pe fereastră. Purta un costum de şeviot negru şi foarte periat, o cămaşă albă, o cravată neagră, şi părea, cu ochii lui întunecaţi şi lăcrimoşi, cel mai nimerit reprezentant al unei întreprinderi de pompe funebre. — Mă numesc Lorenz, răspunse el, şi bătînd mili-tăreşte din călcîie se înclină ţeapăn şi scurt şi îl aţinti cu o privire de hipnotizator. Apoi, cu gesturi demonstrative şi afectate, ca şi cum s-ar fi pregătit să scoată o cloşcă din manşetă, îi întinse un pătrat de carton tipărit. Sînt ipedichiuristul teatrelor din Capitală, urmă el cu o voce persuazivă, ţinîndu-1 mereu în bătaia privirii lui, fixată între sprîncenele lui Silion. N-aveţi de-cît să-mi telefonaţi, telefonul meu e indicat aci (şi cu unghia gălbuie şi ogivală a degetului mic, Lorenz săpă o liniuţă în cartonul întors cu textul înspre Silion), şi mă prezint imediat la domiciliu. Silion puse cartonul în buzunar, îi mulţumi cu un moţăit şi, întorcîndu-i spatele, căută pe măsuţa lui 68 telefonul. Dar aparatul lipsea. Nu-1 găsi nicăieri. înţelese că Tzulufa l-a luat şi l-a pus în priza din baie, să telefoneze în voie, răsfăţîndu-se totdeodată în apele albăstrii şi călduţe. Se retrase în dormitor şi aprinse posomorît o ţigară. Niciodată nu mai fusese casa lui atît de plină de lume. Nu-i rămînea decît să-şi aştepte cu resemnare rîndul. încercă să se afunde în lectura romanului la modă pe atunci în Bucureşti, faimosul Sparkenbroke, acelaşi care zăcea de luni de zile oînd pe covor, idînid pe comodă. Dar nu izbuti. I se părea că autorul trişează cu subînţelesuri obscure. într-un tîrziu, uşa sălii de baie se deschise zgomotos, de perete, şi glasul Tzulufei, tremurător şi comic, întocmai ca primele încercări ale unui cocoşel de a trîmbiţa revărsatul zorilor, chemă pe Var-vara să-i ajute. Soarele dogorea. Silion se uită la ceas. Aşteptase două ore. Străbătu holul în grabă, mînat de o presimţire subită că s-ar putea ca vreunul din musafirii Tzulufei să-i ia locul. Nu se înşelase. Pe după statura masivă a Varvarei, o zări pe doctoriţa Margareta dezbrăcîndu-se în grabă. într-un halat pestriţ, Tzulufa, colorată ca un papagal, îi tăie drumul, trăgînd uşa după ea. — Nu te supăra, cousin Luc ! Doctoriţa face un simplu duş şi iese. Un bob zăbavă. Silion se rezemă de perete descurajgL. Tzulufa îl privi cu oarecare interes. — Haide-haide, n-o lua în tragic ! Ştiu că nu te doboară treburile şi că ajungi totdeauna cu două ceasuri întîrziere la rendez-vous. De-aia mi-am şi permis s-o las pe Margareta să-ţi ia locul. Dar am o idee : ce-ar fi dacă ţi-ai face un masaj ? Ţi-o recomand pe Varvara. în cîteva minute eşti alt om. Are o mînă 69 grozavă ! învie şi morţii. Varvara ! Unde eşti, Varvara ? Maseuza se ivi în prag. — Eram la baie, se scuză ea, îi ajutam doctoriţei Margareta să se săpuneze pe spinare. — Arată-i mîinile ! îi porunci Tzulufa desig.nîndu-i-1, pe Silion. Arată-i lui domnu mîinile ! Fără să dea nici un semn de uimire, Varvara se supuse şi-i arătă lui Silion două mîini puternice, bărbăteşti, cu degete albe, mate, drepte, minunat desenate^ — îţi dai seama ? îl întrebă Tzulufa cu un accent de triumf. E o binefacere un 'masaj cu astfel de mîini. Varvara, ţi-1 dau pe domnu în primire. Vezi, caută să scoţi ceva din el. Cu ochii ei spălăciţi, Varvara se uită întrebător la Silion. — Ce stai ? se răsti în glumă Tzulufa. Umflă-1 pe domnu şi arată-i ce ştii ! Şi arătîndu-i camera lui Silion, adăugă : — în hol, pe dreapta. — Dar n-am nevoie, se împotrivi Silion. — Nu fi „ruşinoasă", îl îndemnă Tzulufa, nu eşti primul mascul pe care-1 masează Varvara. A învăţat meseria în Elveţia, vindecă toate beteşugurile. — Dar e absurd, protestă din nou Silion. — Încearcă o dată, că n-ai să mori, stărui ea, et tu m’en diras des nouvelles!1 — în ruptul capului, nu ! declară Silion. — Nu face nazuri ! Decît să-ţi faci sînge rău aştep-tînd-o pe Margareta, mai bine du-te la masaj ; timpul trece. 1 Şi-ai să-mi dai dreptate ! 70 Nici atunci cînd a povestit Laurei cele întîmplate, nici astăzi, cînd şi le perinda în minte, Lucu Silion nu-şi dă seama dacă acesta a fost argumentul care l-a hotărît să se despoaie în dormitor şi să zacă în faţa borcanelor cu vaselină şi cu talc ale Varvarei, sub snopul de soare revărsat prin ferestre, pieziş. Cu mîne-cile suflecate, ca în faţa unei copăi cu aluat, Varvara îl cercetă o clipă. Peste trupul lui gol îi aruncase cam pe la mijloc un prosop imaculat, în diagonală. Ţinuta ei de lucru era un fel de peplum virginal de olandă. — Siemeni cu sîntu Sebastian, îi zise. Şi ca un pianist care încearcă sonoritatea unei claviaturi, îşi alunecă palmele robuste şi încăpătoare, cu atingeri moi de pisică, de-a lungul făpturii lui Silion, de cîteva ori în sus şi-n jos. Se opri. — Niţicuşă grăsime diepusă pe pînteşie şi pe şolduri. Trebuie dată jos, rosti ea, ie chestie de zieşe şedinţii. Silion făcu ochii mari. Nu se aşteptase la asta, dar auzind-o pe Varvara i se confirma o veche temere şi bănuială. — Nu vreau să mă îngraş, răspunse el intimidat, o să caut să-mi fac timp. în situaţia lui, i se părea că trebuie să se arate ca un om serios şi foarte ocupat. — întoarşitii pi burtă ! îi porunci Varvara. După cîteva pase magnetice, se apleca asupra lui, şi degetele ei îl încleştară de ceafă. Unul deasupra altuia, păreau doi luptători ce se pîndesc. Cu o vigoare măsurată, Varvara îi desluşea fiecare muşchi din rugina inactivităţii, îl părăsea o clipă şi îl apuca din nou, amănunţindu-1 din tălpi pînă-n creştet. Nu încape îndoială, Varvara e o savantă în materie de anatomie. Apoi îl cuprinse cu palmele, îi împărţi de o parte şi alta a coloanei umerii, spinarea şi coastele în suprafeţe 71 mici şi i le frămînta voiniceşte. Coborî la şolduri, la şale* la coapse, trecîndu-le ca prin cătuşe de foc. Se întrerupea la răstimpuri rare, să ia talc pe mîini. Suflarea ei înteţită îl dogorea ca un vînt de stepă. Din pielea lui încinsă ieşea un foşnet fosforescent. — Faţa în sus ! porunci Varvara încă o dată. Silion se întoarse. Varvara trase de sub el prosopul şi i-1 potrivi din nou ca la început. Faţa i se înroşise mai tare, dar îşi păstra aerul placid, liniştea şi nepăsarea profesională. Grumajii, umerii, braţele şi iarăşi mijlocul, şoldurile şi coapsele lui Silion îi fură căznite şi din această parte, cu aceeaşi voinicească iscusinţă, în vreme ce în trup i se furişa o putere caldă şi străină, ce izvora din acele mîini dătătoare de o viaţă darnică şi molipsitoare. Zărea deschişi asupră-i ochii albaştri îşi reci ai Varvarei, mişcările ei precise de maşină. Numai degetele îi păreau însufleţite de o ştiinţă dibace. întîrziau pe lunecuşul lor, se abăteau din drum în clipe fugare, isemănînd ici-colo cîte o aluzie obscură, cîte o intenţie vrăjmaşă, cîte un digz, cîte un bemol, de-a lungul unei melodii liniare, cîte un fulger scurt şi mut într-o furtună surdă de vară. Treptat, în Silion se treziră puteri lăturalnice uitate. Curînd, se simţi dornic să se ridice de pe culcuşul robiei lui consimţite, dar din dar să dea din preaplinul lui, să se libereze. O ameţeală îi cuprinse minţile. — Destul, se rugă el. — Fii cuminte, mai stai nişei. — Adevărat că ai fost în Elveţia ? întrebă Silion între somn şi, viaţă. — Am făcut practică la un spital di nervoşi pi lîngă Friburg. — Şi nu te oboseşte meseria asta ? 72 — Dipindi de client, răspunse Varvara, lenevindu-şi şi alungindu-şi mişcările. — Cum adică ? — Mă uobosiesc triupurile grăsune sau prea firave. Sau cînd sînt slute şi bătrîne. Mă uobosieşte tot ce nu-mi plaşie. între timp, îl masa cu mîinile aşternute asupră-i pînă în coate. — îmi plac şele tinerie şi frumoase, urmă ea. Cum e duduca Tzulufa. Mijloşelul ei, pişioruşili. Are o piele nemaivăzut de bună la pipăit, parcă e catife. E o încîntare să-ţi plimbi pălmili pe pielea ei. Silion adormea. Un ciudat amestec de putere şi leşin punea stăpînire pe el. între ei se aşeza un fel de înţelegere de nemărturisit, făcută parcă din şoapte nerostite, din respirări animale. O apucă pe Varvara de mîini. — Destul ! — Mai stai olecuţă* că eşti năduşit. Ridicînd prosopul, Varvara i-1 petrecu pe după gît, pe sub urechi, pe piept, pe pîntec, apoi alese un pulve-rizator din trusa ei şi îl prăfui peste tot cu apă de colonie. Cu o mulţumire nedesluşită* Silion recunoscu parfumul Instant d’oubli al Tzulufei. — Să-ţi fie de bine ! şi Varvara luă halatul lui Silion de pe fotoliu şi se oferi să i-1 ţie. îmbracă-ti şi du-ti la duş, îi spuse aţintindu-1 cu privirile ochilor ei reci, care lui Silion i se părură de frumuseţea nemiloasă a nepăsării. — De ce te-ai dus în Elveţia ? se agăţă Silion de ea cu o întrebare. — Am suferit o operaţie grea. Laparatomie. Mi s-au scos tăti şele. Tăcere. Cu părere de rău, Silion se hotărî să-şi îmbrace halatul şi papucii. Da, continuă Varvara, 73 urmărind un gînd întîrziat, duduca Tzulufa are un corp minunat. E o plăşiere să lucrezi cu el. O bătaie în uşă. Tzulufa intră. Era îmbrăcată şi i se păru lui Silion foarte proaspătă şi ispititoare. Necazul îi dispăruse. — Gata ? întrebă ea. Şi se întoarse către Silion. Hei, ce zici ? Aşa e că are nişte mîini grozave ? — Iar tu, pare-se că ai o piele minunată, îi zise Silion răguşit. Tzulufa izbucni într-un hohot măgulit. — Tot ce se poate, cousin Luc ! Dar nu e de nasul tău. Du-te la duş, vorbim altă dată. îndreiptîndu-se spre uşă, Silion surprinse un schimb de priviri între Varvara şi Tzulufa. Dar nu şi-l putu tălmăci decît mai tîrziu. Atmosfera din sala de baie, o găsi încărcată de o furtună de parfumuri vaporoase. Te aşteptai la fulgere şi trăsnete, un vîrtej de roze, de violete, de origan, de lavandă şi verbine, într-o tăcere densă, de care se bucură mai mult nasul decît urechile. Pe plăcile de porţelan albastru ale pereţilor, pe lespezile de majolică, şiroiau neguri răcite şi lichefiate. „Desigur, îşi zise Silion, s-a desfăşurat aici o orgie de miresme, de pomezi, de esenţe şi de ape." Făcu trei paşi şi deschise fereastra. Oglinda din ungher se limpezi, aburii aşternuţi pe ea se risipiră şi îşi recăpătă luciul şi conturul. Sub potopul de aer şi lumină, toată încăperea, restabilită în liniile ei drepte, păru împrospătată, ca un cer la ivirea curcubeului. Deodată, privirile lui Silion rămaseră aţintite la cristalul *de sub oglindă ca în faţa unei sinistre descoperiri. Era poate mai puţin, poate mai mult. încet, expresia de uimire din ochii lui făcu loc uneia de jale şi de resemnare. Un suspin adînc tălmăci paguba acelei clipe. Se aşeză pe un taburet alb şi jilav 74 şi fără să-i pese de umezeala care străbătînd halatul îi ajungea pînă la piele ; cu ochii holbaţi la tristul spectacol, cu coatele pe genunchi, îşi luă tîmplele în mîini. înţelesese. Era ca după foc. Se apropie şi trecu în revistă amănuntele jafului. Pe rafturile lor de cristal, lîngă dopurile uitate alături, toate flacoanele lui cu dopuri de argint se înşirau aproape golite. Colonia şi lavanda Atkinson’s scăzuse la jumătate. S-ar fi repezit să le astupe, dar la ce bun ? Spre uimirea lui, un flacon de trandafiri de Rumelia, ţinut acolo numai de răsfăţ, era şi el destupat şi redus. Din parfumul său preferat, pour hommes *, pe care cu zgîncenie geloasă îl folosea pic cu pic, mai rămiînea ca de un deget. Mîini nevăzute dăduseră iama şi în sărurile Yardley, de parcă ar fi fost sare de bucătărie, iar din dumnezeiasca lo-ţiune Amarilys, care îi îngăduia să-şi lase cu încredere capul pe sînii iubitelor, se luase cu nemiluita. Săpunul Pearl, care-ţi pătrunde pielea cu un parfum suav şi nepieritor, arăta ca o matroană după o barbară cură de slăbit. Brumat şi plin de crăpături, agoniza în sa-voniera plină cu apă, într-o stare de descompunere şi jigăreală vrednică de plîns. Urmele lui se desluşeau poroase şi mate pe pereţii băii de porţelan, în cercuri succesive, ce duceau treptat pînă în stratul gros şi glicerinat de pe fundul căzii. Fire şi smocuri de păr se însăilau împotmolite în rămăşiţe. ...Laura făcu haz de toate acestea, şi veselia ei, mai mult decît compătimirea şi sfaturile ei înţelepte, îl linişti niţel. Nimic nu e mai rău de pagubă decît un becher turburat fără de veste în tabieturile lui secrete şi în scumpele lui năravuri. — O zi a trecut, au mai rămas două, îl consolă Laura. Dacă vrei, rămîi la noapte aci. în felul acesta, 1 1 Pentru bărbaţi. 75 ospitalitatea ta îi va fi şi mai apăsătoare şi poate se va grăbi să te părăsească mai devreme, măcar cu cîteva ceasuri. — N-o cunoşti ! îi răspunse Lucu. Dar nu primi să doarmă în casa Feraru în lipsa Matildei. Nu adînci pricinile acestui refuz. — Mă duc să dorm la mine-acasă, declară el pe un ton hotărît, după ce îi mulţumise. Şi adăugă : Nu e nevoie de atîtea precauţii. Fără voie, în glasul lui străbătea un accent de bravadă, care trecea pe lîngă ridicul. „Parcă vorbesc de un cîine turbat", îşi zise, nemulţumit de sine. Porni spre casă. Pe drum îl cuprinse un neastîmpăr şi luă un taxi. Pesemne că zgomotul motorului şi al portierei trîntite o trezise pe Tzulufa. 11 întîmpină la intrare, într-o pijama de mătasă albă, palidă la faţă, cu gura minusculă şi roşie. Se clătina pe picioare, îşi freca pleoapele şi suspina somnoros. Părea o paiaţă de baladă, cu părul ei zbîrlit şi ochii întunecoşi. „La urma urmei, n-o să-mi fie frică de o biată femeie", se îndemnă Silion. O ridică de la pămînt pe braţe. Răsunară două zgomote surde pe covor. — Papucii, papucii ! strigă pe întuneric Tzulufa. Dă-mi drumul ! şi îl apucă de după gît. Mi-am pierdut papucii, se văicărea ea, şi adăugă pe un ton răstit : Dacă e aşa, du-mă în pat ! Mîndru de puterea lui de bărbat, care îi îngăduia să o poarte triumfal ca pe o pradă, şi niţel ameţit de veşnicul ei parfum Instant d’oubli, Silion o duse la el în dormitor. — Ce faci ? protestă Tzulufa cu un tremur nocturn în voce, asta se cheamă abuz de găzduire. A doua zi, raporta însă Laurei că nu are nimic deosebit de spus. Nu-i spuse că Tzulufa şi el au dormit 76 împreună, necum că dimineaţă şi-au luat şocolata în pat şi că s-au zbenguit în baie, că s-au clăbucit ca doi copii, că spre amiază Varvara le-a făcut cîte un masaj de întremare. Pentru întîia oară îi ascundea Laurei adevărul. A treia noapte se duse mai devreme acasă, îi datora Tzulufei această politeţă. E dulce cîteodată să te aştepte acasă o amantă vremelnică, numai în trecere pe la tine. Iminenta plecare-.a.. Tzulufei îşi adăuga amărăciunea şi nesaţul'e* înfriguratelor^îmbrăţişări. în dimineaţa următoare însă, cu privirea nesigură şi tras la faţă, i-a spus Laurei, dregîndu-şi nervos glasul, ca şi cum s-ar fi pregătit să cînte ceva : — Ştii că Tzulufa nu vrea să plece încă ? Ce mă fac acum ? Şi, măsurîndu-şi cuvintele ca să nu se trădeze, îi povesti cum, în cel mai firesc chip cu putinţă, de parcă ar fi fost vorba de o nimica toată, această cinică făptură, pe nume Tzulufa, care face totdeauna numai ce-i convine, fără să-i pese de alt nimic, i-a dat de ştire, tocmai cînd el se pregătea să plece în oraş, că e silită să mai profite de găzduirea lui cîteva zile. Nu-i sînt încă gata formele de plecare. Va profita deci de acest răgaz forţat, să pună la cale un spectacol de adio, pentru care prietenii şi admiratorii ei fanatici s-au şi pus în mişcare să-i plaseze bilete. De altfel, Tzulufa, ea însăşi, de la telefonul lui Silion, conduce această înfrigurată operaţiune. „Alo, alo ! Aici casa domnului consilier Silion. Doresc să vorbesc cu domnul ministru. Alo ! Domnul ministru ? Chiar excelenţa-sa ? Ce mai faci, păpuşoiule ?“. întregul Bucureşti se perindă la capătul firului ţinut de mîinile perseverente ale Tzulufei. Cînd oboseşte, trece doctoriţei Margareta receptorul, sau pedichiuristu-lui, sau coafezei, sau chiar maseuzei. Bineînţeles că 77 tOâte aceste personaje ramîn peste zî în casa şl iaU masa cu Tzulufa în delicata sufragerie rajf£e/-europeană şi în porţelanul şi argintăria lui Silion. înfăţişîndu-i Laurei lucrurile, Lucu nu măsluia faptele, nici realitatea, cînd se arăta ca o victimă a firii sale plăpînde, care nu e în stare să spună unui oaspe nepoftit: „Pleacă din casa mea, ai stat destul, nu te mai vreau !“ De cîteva ori fu gata să se mărturisească, dar se stăpîni. N-ar fi folosit la nimic, se puteau sfătui şi fără asta. Matilda putea sosi din oră-n oră. Lucu se frămînta pe loc. Nici gînd să o poată sili pe Tzulufa să plece ! I-o spuse Laurei din capul locului, repetîndu-i cuvintele Tzulufei însăşi : „Ce tot îmi dai zor că vine Matilda ? N-are decît ! O s-o primesc foarte drăguţ, să vadă şi ea ce rude şarmante ai. Eu nu vă deranjez cu nimic. Te închizi cu ea în dormitor, şi gata ! Din parte-mi, sînt în stare să vă ţin şi luminarea !“ — E de o vulgaritate şi neruşinare nemaipomenită, încheie el. Ce e de făcut ? Laura se încruntase şi căzuse pe gînduri. — De vreme ce n-o poţi da pe ea afară, nu-ţi ră-mîne decît să pleci tu, îi zise ea calm şi răspicat, ca şi cum dezlega o problemă de logică. — Nu înţeleg ! — Dacă tu eşti mutat de acasă, Matilda n-are ce căuta acolo, va veni unde eşti tu. Nimic mai simplu. — Dar unde să mă mut, şi ce va zice Matilda de această mutare ? Laura zîmbi. — Ce-i vei zice tu ! Şi adăugă : Te credeam un as în materie de minciună... dar nu eşti decît o biată femeie. Silion tresări ca sub o insultă. 78 Hotărîră să se mute numaidecît la un hotel. Tzulufa nu trebuia să ştie unde, iar Matilda va afla că la el acasă a fost o inundaţie de pe urma unor ţevi plesnite şi s-a dărîmat plafonul. A chemat zidari şi zugravi să dreagă tencuiala şi tapetul. Treabă de opt zile de lucru şi aşteptare. Supus şi neputincios ca un rănit care aşteaptă să fie pansat, Silion aştepta măsurile pe care le va dicta Laura. Teama de un iminent scurtcircuit îi paralizase închipuirea. — Dar ce-i voi spune Tzulufei ? Punînd întrebarea, se şi vedea cu valiza în mînă, la el acasă, încolţit de Tzulufa şi agitînd în faţa ei explicaţii încurcate, prin care privirile furioase ale actriţei străbăteau ca nişte săgeţi. Moment penibil, pe care ar fi vrut să-l evite. Laura reteză scurt această dificultate : — Pleci în provincie în interes de serviciu. Ce liniştit şi sigur vorbise ! A doua zi, Lucu se deşteptă la hotel Excelsior. Dormise prost. Căutase un hotel care să fie şi central, şi luxos, şi retras totodată. Şi nu băgase de seamă că de după linia de plopi care făcea faţă clădirii se adăpostea, pe o latură, faimoasa grădină Cărăbuş, a teatrului de revistă şi operetă. Pînă dincolo de toiul nopţii, a fost nevoit să asculte, fără să se poată apăra, spectacolul cu balerine, cor şi orchestră, de o mare trivialitate. Au urmat motoarele şi claxoanele de la terminare, şi după aceea, la răstimpuri neregulate, bîzîitul ascensorului, suind şi coborînd ca un termometru în căptuşeala întunericului. Spre zori izbucniseră, cu vibraţii de cutremur, ţevile şi robinetele. Singurul avantaj pe care-1 oferea, în schimb, Excelsiorul era că îi scurta ^ drumul la casa Feraru. Constatarea o făcuse Matilda, 79 care tocmai de aceea, poate, primise vestea temporarei mutări a lui Silion fără uimire şi cercetare. Se împăcase imediat cu gîndul că vreme de opt-zece zile îşi va vedea iubitul la hotel. Ideea nu-i displăcea : să meargă la hotel, ca o „damă". Cît despre Tzulufa şi explicaţiile ce i se datorau, Silion preferase să nu dea ochii cu ea. îi trimisese un bilet printr-un comisionar, că e nevoit să plece din oraş, pe vreo săptămînă, în interes de serviciu. Adăugase că dacă, spre a lui nenorocire, Tzulufa pleacă fără să se mai vadă cu el, o roagă să lase cheile la Brînduşa, care are grijă de toate. în Brînduşa, într-adevăr, îşi punea toată speranţa. Ca un conspirator, s-a dus la ea acasă, în mahalaua de pe rîpa Dealului Spirii, la căderea nopţii. Brînduşa ascultă, înţelege, nu întreabă şi tace. A stabilit prin ea legătura între el şi gospodăria lui părăsită, a spionat mişcările inamicului din cetate şi — ceea ce e mai esenţial — şi-a făcut rost de haine de schimb din pro-pria-i zestre, şi de primeneli. între timp, a intrat în-tr-un magazin să-şi cumpere o * jumătate duzină de cămăşi, chiloţi, şosete, batiste, cravate. A plătit un supliment exorbitant, pentru ca monogramele să fie gata pînă-n seară. Cele zece zile de hotel trecură repede, şi Matilda îşi pierdu răbdarea. — Cînd ne întoarcem în cuibul nostru ? îşi trăise viciul subversiv şi dorea altceva. Tzulufa n-avea nici un gînd de plecare. în mijlocul statului ei major, care ise întregise cu o coafeză, îşi pregătea pe îndelete spectacolul de adio. Continua să telefoneze în dreapta şi-n stînga din casa domnului consilier Silion, pentru mai sigură plasare de bilete. La nevoie, se ducea în persoană pe teren, şi anume acolo unde simţea că operaţiile merg mai greu sau e rost de 80 o recoltă mai îmbelşugată. într-o bună zi făcuse o descindere chiar la Oficiul Intercultural. A fost cît p-acT sa-1 găsească pe Silion. Poate că aşa i-a fost şi gîndul. întregul personal, de la preşedintele Albinetz pînă la portar, cumpărase bilete. Amidon a ţinut să-i dea lui Lucu vestea : — Ne-a călcat Tzulufa, i-a spus preşedintele cu un sur îs odios. Am reţinut două loji pentru Oficiu, dar ne-a impus şi la individual. Parcă poţi să-i rezişti ? E şarmantă verişoara dumitale. Adineauri a ieşit pe uşă. A propos, nu ştiam că locuiţi împreună. Silion vedea că toată lumea e convinsă că l-a subvenţionat indirect. Mai aflase de la Brînduşa că între timp junele şi oacheşul pedichiurist îşi făcuse şi el obiceiul să tabere peste noapte în cazemata maură de pe deal, aidoma cu doctoriţa Margareta şi restul. Curată bătaie de joc ! Dar nu e nimic de făcut. Tzulufa profita de situaţie cît putea. Vorbindu-i despre Silion, a dat a înţelege că ştie nu numai că se află în oraş, dar că n-a fost plecat niciodată. Vrea să-şi ducă treburile la bun sfîrşit fără să-i pese de ale altora. Nici n-a hotărît încă data spectacolului. Trebuie mai întîi să-şi plaseze toate biletele. Pe urmă va vedea. Cine ştie ce gînd mai are ?! Ascultînd-o cu o linişte prefăcută, Lucu puse în vedere Brînduşei să fie gata să intre în casă cu zugravii, la plecarea Tzulufei. Trebuia ca Matilda să găsească încăperile proaspăt zugrăvite, să poată crede în povestea cu inundaţia şi prăbuşirea plafonului. Cînd lua de mai-nainte asemenea măsuri, lui Silion îi creştea buna lui părere despre sine. Nu mai putea rămîne nici la hotel, nici să se mute acasă. Din clipă în clipă, un nimic ar fi trezit bănuielile Matildei. 81 — Să găsim ceva, îi spunea el Laurei, dar ce ? Arăta iarăşi crispat şi tras, cu ochii gălbui, cu pielea pămîntie. într-una din serile lor tîrzii, de tăinuire, Laura îi zise : — Ce-ar fi să te internezi într-un sanatoriu ? O boală de ficat sau vechea ta apendicită... Zaci acolo două-trei săptămîni, sub observaţie. Şi pînă una-alta... N-o lăsă să-şi termine fraza. îi sărută mîinile amîn-două, cu avînt, ca unui mîntuitor. Următoarele douăzeci şi patru de ore le folosiră cu dibăcie pentru a o pregăti pe Matilda. Potrivit planului, Lucu se plînse că de la o vreme nu prea se simte bine, iar Laura întări că a băgat de seamă acest lucru şi că de mai multe ori a vrut să-i atragă atenţia să se îngrijească. — Am fost şi la doctor, se mărturisi el, dar spune că nu se poate pronunţa cu una, cu două, că trebuie să-mi fac analize şi radiografii. Ideea sanatoriului pluti în aerul casei Feraru. Şi tocmai Matilda o prinse şi îi dădu grai. Auzind-o, Lucu şi Laura îşi stăpîniră un zîmbet de uşurare şi triumf. — Minunată idee ! izbucni Laura. El o respinse însă cu o bine jucată încăpăţînare de bolnav vanitos. Matilda se năpusti : — Ai să intri la sanatoriu! Trebuie să ne asculţi! Internarea într-o casă din marginea oraşului îl scuti pe Lucu de obligaţia de a face act de prezenţă, un sfert de oră pe zi, la Oficiul Intercultural. Se gîndi cu satisfacţie la mutra Amidonului cînd va primi vestea, printr-o scrisoare cu en-tetey semnată de medicul sanatoriului. Va trebui să-i acorde un concediu 82 şi mai cu seama un avans, de care „bolnavul fără voie* avea mare nevoie. In faţa lui se deschidea perspectiva unei vacanţe în alb : perdelele, tapetul în ulei, patul, aşternutul, şorţul surorilor, pijamalele lui de mătasă imaculată, halatul medicilor, fumul ţigaretelor parfumate şi aripile nevăzute ale îngerilor de pază, în spaţiul pascal. Medicii nu-1 plictisiră nici cu vizitele, nici cu reţetele, îi prescriseseră un regim moderat, în care fantezia şi gustul pacientului aveau libertatea de a introduce modificări sub titlul de suplimente. Pe o măsuţă de cristal de lîngă căpătîi zăcea o foaie de febră, pe care mîna surorii de caritate prelungea în fiecare zi, cu un centimetru, linia dreaptă şi monotonă ca orizontul a unui invariabil 36 cu 8. Presimţind aci un pericol, Lucu, care îşi lua singur temperatura, dictă, la cîteva răstimpuri rare, cîte un 37 cu 2, pentru ochii vigilenţi ai Matildei. Dar niciodată semnalul de alarmă al unei crize hotărîtoare nu binevoi >să răsune, sub forma unei verticale bruşte, înspre zenitul acestei file. Cu promptitudine, Silion reînflori. Albul ochilor, o clipă ameninţat de gălbinări turburi, se limpezi. Matilda venea să-l vadă de două ori pe zi : dimineţile în intimitate, după-amiezile în lume. în acest sanatoriu, totul era îngăduit, afară de zgomot. Mulţumirea lui ar fi fost deplină dacă nu i-ar fi lipsit Laura. Comunicau ta început prin Matilda, care transmitea obişnuitele încredinţări şi urări de sănătate. După cîteva zile de la internare, i se îngăduiră vizitele în oraş. Matilda îl luă la ele acasă. Seria obişnuită a serilor cu Laura reîncepu. Dar la orele zece, poarta sanatoriului se închidea tuturora, şi Lucu trebuia să plece devreme, sau să rămînă în casa Feraru. Ceea ce se şi întîmplă de cîteva ori. 83 Astfel, Silion se sfătui pe îndelete cu sora sa Laurâ, cum o numea în clipele lui de recunoştinţă şi duioşie. Se vedeau siliţi din nou să ia măsuri. Dar de data asta nu mai -găseau într-adevăr -nimic. Şederea la sanatoriu se prelungise peste marginile obişnuite şi începuse a da de bănuit. — Trebuie să aleg între boală şi sănătate, dar boala nu mă vrea, se plînse el, nici măcar o biată gripă. Iar Matilda îl întrebase într-un rînd : — Nu cumva eşti ipohondru ? într-o după-amiază, pe cînd dormita, cu o carte sub căpătîi, în camera lui de bolnav, cineva bătu la uşă. Apăru doctoriţa Margareta. — Cum ai aflat că sînt aici ? o întrebă el în loc de bună ziua. Uimirea, teama şi mînia i se itopeau în priviri. Cu vorba ei greoaie şi peltică, doctoriţa îşi spuse mai întîi bucuria că îl revede, îl lămuri apoi că în lumea spitalelor totul se află, mai ales cînd e vorba de un pacient atît de distins, şi-l asigură că Tzulufa, deşi e la „curentK, n-are de loc de gînd să vie să-l vadă. Ştie că bolnavii nu trebuiesc deranjaţi. A trimis-o însă pe ea să se intereseze de sănatatea lui şi să-l roage totdeodată să reţie pentru el şi pentru anturajul lui (medici, infirmiere, prieteni) un număr cît mai mare de bilete pentru spectacolul ei de adio, care are loc irevocabil la sfîrşitul săptămînii viitoare. Palid, cu dinţii încleştaţi şi schimonosind un surîs, Lucu plăti. — Am auzit că-ssi scossi apendisele, adăugă doctoriţa Margareta, legănîndu-se pe tocurile ei înalte. Mi-a spus-o colegul din ca-mela de galdă, că îse aşteaptă numai desizia ta. Nu e o idee lea. Opelassia e o nimica toată, un sf-elt de olă, isi peste o săptămînă, două 84 te simsi alt om. Al tlebui să te desizi. Eşti oalecum si obligat: ai stat aisi atîta vleme... Poliţesse oblize ! Apendicele ! Uitase de el. Fusese într-adevăr pretextul internării lui aici, şi toată lumea îl ţinea minte, afară de el. — M-am decis, mormăi el, zilele astea mă operez. Poţi să spui internului să facă pregătirile. Dar nu mai veni pe aici. Vreau să fiu singur. Sînt într-adevăr bolnav. Vreau linişte. Tăcu şi închise ochii. Gura i se încleştă. Cu pumnii strînşi, se întoarse cu faţa la perete. Doctoriţa Margareta ieşi. ★ Sora îi trăsese patul lîngă fereastra larg deschisă peste aleile parcului. întors pe o coastă, cu capul sprijinit în cot, Lucu contempla de la înălţimea pervazului (priveliştea treptată de afară. Soarele poleieşte arborii, boschetele şi cărările. în halat şi papuci, bolnavii de la pavilionul de nervoşi se plimbă covîrşiţi şi agale. Alţii fumează singurateci, pe jilţuri de paie, sau pe o bancă de lemn. Printre perdelele albe, vîntul îi strecoară în odaie parfumul ameţitor al caprifoiului şi jlfhiil nostalgic al trandafirilor întîrziaţi. Zumzetul apăsător al albinelor, roind în jurul tufelor înflorite, umple amiaza de aur cu o monotonie grea. Lucu e năpădit de o tristeţe lină. E ca şi cum ar fi renunţat în sfîrşit la tot şi toate, în schimbul unui dulce declin. Strînse pleoapele pe jumătate, $ă încapă, ca într-un dulce sărut al privirii, lumea paradiziacă ce se desfăşoară în pante şerpuite, jos. Făcu o sforţare să se aşeze mai bine, pentru cîteva clipe de vis infinit. Dar un junghi scurt, ca o lovitură de stilet, îl chemă, cu tre- 85 sărire, la realitate. La cea mai mică mişcare, cusăturile prea proaspete îl dor. Pîntecele e întins şi tare ca o tobă. în trupul crestat şi cusut stă la pîndă o teamă care-i turbură destinderea şi repaosul. E acoperit cu un cearşaf imaculat de olandă deasă. La jumătatea patullui, cearşaful se ridică şi se lasă uşor, într-un fîl-fîit de respiraţie neliniştită. E ca o replică sfioasă dată suflului de început de toamnă dintre perdele. Pe gînduri, urmări această albă palpitaţie, tainică şi plăpîndă. — Canula ! rînji el aducîndu-şi aminte. Uitase de ea. Numai trupul său deschis şi crispat să nu o piardă în cutele aşternutului n-o uitase. Mulţumită ei (îi explicase sora cînd i-a înfipt-o, ca pe o cocardă, între fese), cusăturile n-or să-l doară prea tare şi-i vor îngădui să guste în tihnă aşteptările convalescenţei în faţa parcului blond. E umilit, revoltat şi neputincios. Unde l-au adus grijile lui de cruţare şi ascundere în dreapta şi-n stînga, cînd ar fi trebuit să ia taurul de coarne, s-o dea pe nepoftită afară, chiar cu preţul unei scene ori al unui scandal ! Zace aici, şi, împopoţonat cu o supapă, zace ca o corabie eşuată pe stînci, frînt în două şi cu pavilionul grotesc al prevederii chirurgicale împlîntat în bezna trupului De l-ar vedea Matilda sau Laura... Dar femeile nu ştiu să rîdă în faţa suferinţei, mai degrabă s-ar înveseli de necazul şi preocuparea lui să nu i se afle secretul mărunt care-1 sîcîie. Matilda va veni spre seară să-l vadă — o vizită de mîntuială, ca la bolnav. Un sfert de ceas a fost de ajuns să schimbe faţa lucrurilor, ca sfertul de oră de la Waterloo, şi iată, cuibul din Kiselef a redevenit ceea ce este : o cameră de spital cu pereţii de ulei şi perdele de in. E odgonit pe o săptămînă în pat, şi între timp Matilda, însoţită 86 de avocatul Sabin, are să cutreiere dancingurile noc-turne, cu un avînt înteţit de lipsa iubitului. De frica durerilor, Silion îşi înfrînează o tresărire de ciudă şi se socoate asemenea lui Prometeu înlănţuit. Numai de Laura e sigur că îl aşteaptă cu linişte şi fără nerăbdare, în prietenia ei calmă, fiindcă toată viaţa ei e o aşteptare liniştită şi egală. Lui nu-i rămîne decît să se resemneze şi să aştepte. Giulgiul alb care-1 acoperă fîlfîie mai departe, în linişte şi în oră. Parcul, afară, se răsfaţă şi scînteie, ca un păun nemăsurat şi unic pe pămînt, faţă în faţă cu soarele, soţul lui în infinit. Nimic nu se mai întîmplă,' nimic nu se mai poate întîmplă, în afară de schimbarea nesimţită a culorilor în spaţiul fermecat. O bătaie în uşă îl smulse din contemplaţie. Inima îi zvîoni de o speranţă neaşteptată. — Intră ! strigă el, fără să se întoarcă. Vroia să-i arate Matildei ce puţin se aştepta la sosirea ei la această oră neobişnuită. O voce de femeie răsună în spatele lui, cu intonaţiuni voit mîngîioase şi muzicale. Recunoaşte această rostire împotmolită ca de o coadă de lingură pe limbă. — Delanzez ? Pot să intlu ? şi apropiindu-se cu paşi fermi : Noi doctolii sîntem aisi la noi acasă. Cu băgare de seamă, Lucu îi făcu faţă. .Un zîmbet de comandă i-ascunde neliniştea. — Am aflat că ssi-ai scos apendicu, zise doctoriţa Margareta luîndu-i pulsul, si nisi n-ai dat de veste. As fi vlut să te asist... alată-mi limba... melsi... ssi-aduc o sclisoale. Ştii că Tzulufa a plecat aseală în stlăină-tate... i-a pălut lău că nu te-a văzut. — A plecat ? întrebă el cu vioiciune. — Nu-si pale lău ? se miră Margareta. Ah, vouă bălbassilol pussin vă pasă... 87 — Mă gîndesc la cariera ei, o drese Lucu. — Am fost la gală, ne-am luat în blasse, am plîns ca nebunele... as fi condus-o măcal pînă la Blasov, dai am inzecssiile mele... poftim sclisoalea, cu toate că n-o melităm. Lucu o pofti să şadă. Pe cînd citea, mîna rece a doctoriţei, scotocind sub cearşaf, îi cuprinse glezna. — N-avem feblă azi, constată ea cu tandreţă. Possi să sitesti, nu te zena. „Chou cheriy în fine, scapi de mine. Diseară plec irevocabil. îţi mulţumesc pentru inimoasa şi larga ta ospitalitate, cu toate că te-ai purtat ca un mojic şi un ticălos. On ne laisse pas tomber une femme, comme tu l-as fait!1 Te temeai probabil să nu-ţi rămîn pe cap. Precum vezi, n-am obiceiul să fericesc pe nimeni pe vecie. Aud că te-ai operat. Sper că nu din vina mea. Te-a durut tare ? îmi pare rău că nu te-am văzut de bun rămas. îţi urez sănătate şi noroc (la femei). Tzuluf a P.S. Ca să nu mă uiţi prea repede, ai să achiţi micile mele datorii la furnizorii din cartier. Dă-i un bacşiş bun‘Brînduşei şi restituie-i cele cîteva mii de lei pe care mi le-a împrumutat. Nu mă îndoiesc că o vei face cu plăcere, vei avea impresia că te-ai achitat faţă de mine. Te sărut mult. Ah, uitam ! Valiza ta cea mare de piele, ştii, am luat-o cu mine, mi-a trebuit. Ţi-o trimit înapoi cu primul romîn întîlnit şi care se întoarce în ţara. încă o dată, un lung sărut. 7zulufaa 1 Nu-ntorci spatele unei femei, aşa cum ai făcut tu ! 88 — Să stil că femeia asta te-a iubit, zise Margaretă, dai ela plea mîndlă ca să ssi-o alate. Ah ! De se n-ai fost la spectacolul ei de adio ? Ela ladios de flu-moasă. Toată sala o aplauda în pisoale. Un ade-vălat tliumf ! Urmărind parcă o viziune fugară, doctoriţa rămase cu ochii în tavan, dar se reculese îndată. Vezi să nu pielzi sclisoalea ! Pune-o la colecssie. Să sti că Tzulufa te-a iubit ! — Mi-a iubit mai ales locuinţa, obiectă el. — Nu fi sinic ! îl certă doctoriţa. A plopos de casa dumitale : azi a fost ultima noapte pe cale am petlecut-o în ea. Am dolmit de cîteva oii chial în patul dumitale, adăugă ea cu un surîs larg şi închi-zînd ochii. Azi-dimineassă am făcut culat peste tot : ssi-am schimbat astelnutu, am lustluit palchetele cu femeia, am spălat felestlele, si diseală, adios musiasios! possi să vii cu mileasa, ca un mile. — Oh, nu trebuia să te deranjezi... îţi mulţumesc mult... — Am făcut-o pentlu mine, zise doctoriţa ridi-cîndu-se, nisi n-ai să clezi. în vleme se tilebăluiam plin casă, gîndul meu bătea cîmpii, îmi făseam tot felul de închipuili ilealizabile, mi se pălea că sînt la mine acasă si că mi-astept sosul. Ah ! Asa sîntem noi femeile, nişte ploaste. La levedele, domnule Silion, fă-te sănătos si fii seva mai ibun cu femeile. Si dacă ai nevoie de înglizili... â plopos... cled că după ope-lassia dumitale, nissel calsiu fosfolic intlavenos n-al stlica : să volbim cu doctolu cale te-a opelat, i-am fost intelnă la spital, îmi făsea o culte., tale mult as doli să te înglizesc eu... Cu bine ! O cordială strîngere de mînă, de două-trei ori scuturată şi prelungită. Ochi în ochi cu Lucu, doctoriţa Margareta părea că aşteaptă o invitaţie, care nu venea. 89 El tăcea îndărătnic şi stînjenit. în sfîrşit, privirile i se desprinseră de ale Margaretei şi alunecară pe cearşaful care-1 învelea. Tremurul uşor şi întrerupt de mai nainte continua cu tresăriri şi şovăieli delicate, în palpitaţii subţiri, filiforme, ca ale unei inimi, ca ale unor pleoape care leşină. „Canula !“ şi-aminti Silion cu umilinţă. Piciorul pe care doctoriţa i-1 trăsese adineauri spre ea, ca să-i ia temperatura, depăşea gol, între zăbrelele patului, încremenit, arămiu şi neted, ca de statuie. Margareta îi scăpă mîna dintre mîinile ei, cum ar lăsa să-i cadă ceva. Apoi se retrase încet, de-a-ndaratelea, aşa cum o văzuse o dată pe Tzulufa în scena finală din La marche nupţiale de Henri Bataille. Cu mănuşile ei ajurate, îi făcu din uşă un salut de adio. Lucu îi răspunse cu un semn din cap. Lăsînd uşa întredeschisă, doctoriţa dispăru. Paşii i se depărtau pe lespezile coridorului, sunînd. Cu capul în perne, Lucu respiră uşurat. Suflă un uf plin şi zgomotos, în tavan. Plătise şi se liberase. S-a sfîrşit! Nu avea chef să facă (socoteala la eît se ridica umilitorul tribut. Două luni de spital şi o operaţie de care s-ar fi putut lipsi, şi pe deasupra nevoia de a se minţi pe sine şi pe Laura că operaţia a fost bună totuşi la ceva. Trupul lui, cocîrjat într-o nemişcare infamă, protestă. Cum să pună la socoteală toate acestea ? Era prea slăbit ca să-i fie dor de Matilda. Şi se simţea rău cînd Matilda venea să-l vadă numai ca pe un bolnav. Acum, numai cu Laura, s-ar fi înţeles el bine, ca doi bolnavi care îşi împărtăşesc suferinţele, dar Laura e veşnic departe. Cu ochii minţii o urmăreşte pe Tzulufa, cum stă ea la fereastra vagonului de dormit, zburlită în mii de raze şi de şuviţe în bătaia vîntului. Trece vertiginos prin faţa stîlpilor de telegraf, care se apleacă teatral, 90 pînă la pămînt, dinainte-i. In spatele ei, sus, pe o plasă din compartiment, splendida lui valiză, de culoarea şi calitatea petalelor de trandafir tomnatec, călătoreşte fără el spre Franţa, legănîndu-şi în atîrnare cadrul de piele destinat cărţii de vizită, ca pe o scrisoare ne-trimisă, inutilă. Iar pentru el, singura realitate e crucifixul negru din peretele coliliu al acestui spital administrat de călugăriţe. Legănat de nostalgii şi de amintiri aproape şterse, Lucu aţipise. Cînd se trezi, era aproape de amiază. Parfumul ameţitor al tuberozelor sosite din depărtări suia spre el din valiza deschisă pe covor ea dintr-o carte uriaşă. Ora de foc îi potopise camera, dar nici un avînt nu-1 îmbia înspre gloria care plutea afară. Dormise prea mult. întrecuse măsura. Poate că un duş îngheţat ca un harapnic cu fire de argint i-ar înviora măduva împotmolită în zăcere. Coborî din pat, se întinse şi căscă de cîteva ori, merse de deschise larg ferestrele şi se apropie de o măsuţă rotundă din colţ, pe care strălucea un alambic miniatural de nichel, montat deasupra unei spirtiere. O zaharniţă veche şi un cleştişor cizelat, amîndouă de argint, completau dichisul. Totul era pregătit de ou seară de Brînduşa, Lucu nu avu nevoie decît să scapere un chibrit. Apoi îşi aprinse o ţigară, se cufundă în berjeră şi, printre rotocoale succesive de fum, aşteptă. înceata scurgere a clipelor moarte înteţeau pe nesimţite plăcerea acestui ritual de fiecare zi. Flăcările de un albastru-vînăt ale spirtului îşi făceau vraja în tăcere. Peste cîteva minute, un semnal ascuţit şi subţire îi dădu de veste că filtrul e gata. în încăpere se împrăştiase, ca adus de 91 o boare depărtată, un iz pătrunzător şi dulceag de cafea. Lucu se grăbi cu o ceaşcă anume, o ceaşcă plesnită şi încăpătoare, cu o farfurioară subţire ca o petală, şi o puse sub robinetul minuscul — care începu să picure lacrimi negre — al alambicului. Apoi, o bucăţică de zahăr, numai una. încă vreo cîteva clipe de aşteptare delicioasă trecură. Lucu îşi luă ceaşca plină şi fumegîndă într-o mînă, şi aparatul în cealaltă, le puse pe măsuţa de lîngă pat, se rezemă de perne şi-şi aprinse o ţigară nouă. Amestecă agale cu linguriţa pînă nu mai simţi rezistenţa granulelor de zahăr pe fundul ceştii. Acum de abia, el îşi duse cafeaua la gură, respirînd pe nas aburul ei aromat, şi sorbi cu băgare de seamă, îndelung. Nu va mai ieşi din casă azi. De mîncat, are să mănînce poate diseară. De mult a simţit nevoia să huzurească o dată |mai mult decît trebuie, să doarmă pe săturate, pînă se vor limpezi într-însul fîntînile vieţii, turburate nu ştie nici el de ce. Aşa cum doarme şi se limpezeşte, printr-o tainică cernere în timpuri, vinul tras în sticle şi culcat sub bolţi străvechi. Dacă nici această cafea amăruie nu izbuteşte să-i alunge somnul, lui Lucu n»u-i rămîne decît să se întoarcă cu faţa la perete, ca să doarmă pe săturate. Capitolul 3 FANTOME ŞI EPAVE „Dragul meu copil", aşa începea scrisoarea : pentru că la etatea de 33 ani, Lucu Silion, avocat consilier la Oficiul Intercultural şi de Turism, nu încetase a fi pentru Aretie Silion un copil unic şi nevîrstnic, „dragul meu copil"... Scrisul doamnei Aretie se desfăşura, cu cerneală verde, pe mai multe pagini mari de îhîrtie scorţoasă şi tutunie, denumită pe atunci Moyen Age. Un scris înclinat şi curgător, ca iarba unui parc, care alerga să se tălăzuiască pînă la lespezile peronului. La vederea înaltelor slove ogivale, Lucu Silion se înduioşă. Totdeauna scrisorile rare ale mamei sale îl duceau cu gîndul la străduinţele Aretiei pe vremea cînd nu era decît un copil de şcoală. O fetiţă cu ochii pali, străjuiţi de lungi gene negre, cu coadele grele aduse colac în jurul capului, aşa cum i-o arătau fotografiile din albumul masiv, cu închizătoare de metal, în care stăteau prinse ca într-un insectar portretele de familie. Chipuri de fete de pension, cuminţi şi atente, grupate în ordinea înălţimii în faţa obiectivului. Cîţi ani le-o fi trebuit Aretiei şi micelor ei co- 93 lege, atit de ţepene şi de stîngace in demodatele lor uniforme, ca să ajungă la scrisul acela lunguieţ şi elegant, impersonal ca o aşchie de cristal şi menit să ascundă frămîntările şi felul ide a fi ale aceleia ice le-a aşternut pe hîrtie ? Lui Lucu îi place să urmărească şi să descopere, de-a lungul literelor subţiratece şi egale, trăsăturile care au scăpat totuşi de tirania caligrafică a surorilor din pensioanele de călugăriţe. Ici şi colo, cîte o liniuţă de prisos depăşeşte limitele reglementare, cîte un semn fără rost se arată la intervale anumite, cîte o tresărire nepermisă, cîte o lunecare, cîte o moliciune trădează ceva din ceea ce nu trebuie să se ştie. Zîmbetul lui Lucu se accentuează atunci ştrengăreşte, ca şi cum i-ar spune Aretiei : „Te-am prins!“ Din paginile palide ca o pajişte de toamnă se răspîndea un parfum subtil şi atît de vechi, încît lui Lucu i se părea că e o aducere-aminte sau o amăgire. Existenţa Aretiei fusese un şir de tăcute renunţări, niciodată întrerupt de răzvrătiri sau de suspine. Numai la luxul nevinovat al hîrtiei de scrisori ea nu renunţase. Sertarele ei erau ticsite de multicolore cutii, pline cu file şi plicuri zadarnic închinate unui schimb de cele mai multe ori iluzoriu. Lucu o văzuse adesea scriind lungi epistole şi punîndu-le apoi într-un plic, pe care aşternea o adresă adesea imaginară. Dar, orişieuim, scrisoarea nu ajungea la poştă. Era de ajuns că fusese scrisă. După cîteva zile sau săptămîni de aşteptare sub mapa de pe micul birou din lemn de lămîi, era scoasă de acolo. Scena se repeta la răstimpuri şi avea loc de obicei pe înserate. Aretie aprindea unul din sfeşnicele cu braţe de argint de pe pupitru şi, fără să mai arunce o singură privire asupra cuprinsului, apropia scrisoarea de flacăra care arunca lumini jucăuşe pe faţa ei cu trăsături subţiri şi tonuri de ivoriu. Ferindu-şi mîna de 94 atingerea văpăilor înmulţite, o plimba, făeînd-Q să muşte pe rînd din toate laturile hîrtiei. Pînă la urmă, nu rămînea decît un sul de cărbune care palpita răsucit în scrum. Asta era soarta scrisorilor Aretiei. Cu vremea, de cînd mama şi fiul trăiau despărţiţi, poate că Lucu rămăsese singurul ei corespondent în carne şi oase. „Dragul meu copil, ai să te miri desigur primind aceste rînduri căci il y a belle lurette 1 de cînd am pierdut şi unul, şi altul obiceiul de a ne mai scrie... şi eu nu ţi-am mai scris ca să nu te plictisesc, fiindcă mi-am dat seama la vreme, din răspunsurile tale grăbite şi tardive («Vai ! Trebuie la urma urmei să scriu cîteva rînduri şi mamei !»), că nici nu catadicseai să citeşti în întregime scrisorile mele. în anii din urmă, corespondenţa dintre noi a ajuns, în ceea ce te priveşte, o simplă formalitate, o chestiune de cuviinţă filială, un obicei uitat şi care mai răbufneşte la răstimpuri, ca simptomele unei boli intrate în cronicitate. M-ai felicitat regulat cu prilejul aniversării mele, şi nu mică mi-a fost bucuria văzînd că ai ţinut minte data ; unde mai pui că fără felicitarea ta poate că aş fi pierdut socoteala anilor ? ! M-ai felicitat regulat şi de Paşti, şi de Crăciun, eîte o telegramă lungă, fireşte. O telegramă lungă e totdeauna mai mică decît o scrisoare scurtă. Am devenit pentru tine una din acele datorii pe care cauţi să le îndeplineşti cît mai exact, ca să scapi cît mai degrabă. ;Nu vreau să fiu o mamă incomodă şi nu-ţi fac reproşuri : după calculele mele, trebuie să existe în viaţa ta una sau mai multe creaturi care te adapă cu imputări şi nu ţin să-ţi completez tocmai eu această rubrică. Ştiu că mă iubeşti destul 1 1 E mult timp. 95 ca sa mă simt fericită în pustietatea mea, şi nu uit sacrificiile pe care le faci pentru mine." (Ajuns aci, Lucu se întrerupse o clipă. „Nu mi-am făcut decît datoria", îi răspunse el în gînd, dar cuvîntul datorie i se păru prea convenţional pentru inima lui duioasă.) „îţi datorez tot ce am, urma scrisoarea, pentru că tatăl tău a avut grijă să mă lase în sapă de lemn... Iar tu te-ai lipsit şi continui să te lipseşti de viişoara asta, care a fost a lui şi e astăzi a ta. E tot ce ţi-a rămas din năpasta financiară care s-a abătut asupra ilustrei familii Silion." (Lucu înghiţi în sec : vedea rictusul de dispreţ al Aretiei în clipa cînd da să scrie : ilustra familie ! Mama sa se mai afla încă în polemică acerbă cu cucoana Petruţa, răposata ei soacră.) „Ai putea să o vinzi, înj loc să mi-o laşi mie în folosinţă, şi să petreci un an bun, poate doi, la Paris. Te gîndeşti însă că mama ta n-ar mai avea unde să-şi pună capul, cu toate că, atşa cum stă acum, ea e prizoniera unor amintiri nu întru -totul plăcute." Lucu se întrerupse din nou : ...da, viişoara e proprietatea lui şi a uitat de amănuntul acesta. Un parapet de iarbă încoronat de gardul viu o desparte de şoseaua judeţeană şi de terasamentul drumului-de-fier. Un tren de persoane trecea de două ori pe zi dinainte-i, într-un tumult de metal şi o apoteoză de fum. Lucu îl pîndea din depărtare şi se lua la întrecere cu el, urlînd zadarnic de-a lungul taluzului. Aci fusese locul de pornire şi popas al tatălui lui Lucu, Gabriel Silion, şi al prietenilor săi la vînătoare. Gabriel, cum îi zicea Aretie, şi nu Gavrilă sau Găbişor, cum îl alinta mama sa, coana Petruţa. Pînă la moartea soţului ei, Aretie nu pusese piciorul în via de pe dealurile scunde ale Dunării decît de două-trei ori, în vremurile dintîi ale căsătoriei. Nu 96 cunoscuse bine decît casa cea veche, de jos de la şosea, leagănul Silionilor, cum o numea coana Petruţa, „das Schlosscf, castelul, cum o poreclise cu o seriozitate scelerată Aretie. Era o clădire de cărămidă pe temelie înaltă de piatră şi acoperiş de olane turceşti, patru camere mari şi o sală, în spatele cărora se ridicau o cramă şi o magazie de zid, continuată cu un şopron. Mai tîrziu, ca să scape de praful şoselei, Gavrilă a construit un fel de vilă elveţiană — bîrne de şocolată şi acoperiş de ardezie, obloane şi balcoane înguste de lemn — sus pe dîmb, lîngă foişorul de pază. Acolo s-au desfăşurat mărîTe chefuri după vînătorile de sitari şi de iepuri, la care luau parte proprietarii din vecinătate şi prietenii de la oraş ai lui Gabriel-Gavrilă Silion. în vila asta veneau să locuiască, la răstimpuri diferite dar totdeauna scurte, femeile care îl consolau pe conu Gavrilă de nepăsarea pe care i-o arăta soţia lui legitimă, Aretie. Ele nu erau totdeauna cîntăreţe, dansatoare sau actriţe. Pasiunea politică a lui Gavrilă Silion, care se simţea dator să iasă deputat sau senator din toate felurile de alegeri, îl obligase să se înrudească prin botezuri şi cununii prin toate mahalalele şi prin toate satele. întîmplările şi ispitele l-au împins adesea să întărească aceste alianţe cam şubrede prin legăturile mai strînse, ale trupului, cale care duce sigur la înrudirile de sînge. Printr-unele mahalale ale urbei de reşedinţă şi prin multele sate prin care Gavrilă îşi cultiva interesele electorale, începuse a se vorbi de bastarzi şi de pui de cuc. Nu pe nedrept, desigur. Chipul lui Gavrilă Silion, fără să fie prea deosebit, avea parcă darul să înfunde porţile generaţiilor, şi oamenii îl desluşeau ca pe o parafă, întipărit în felurite odrasle răsărite prin cămi-nurile pe unde, cu puţin înainte, apăruse el ca protec- 97 tor sau naş. Fotografia lui în culori se afla la locul de cinste în fiece salon, iar surîsul acela de o albeaţă de reclamă pentru apă de dinţi îl cunoştea tot judeţul, era ca un ‘îndemn la voie bună şi încredere în viaţă. La fel şi ochii aceia cam spălăciţi şi niţel bulbucaţi, şuviţele inelate şi luminoase care izbucneau de sub pălăriuţa cu pană, şi mustăţile aduse şi favoriţii a la Franz Joseph şi vestonul vînătoresc turnat pe trupul lui zdravăn. Toate acestea nu puteau rămîne fără urmaşi. Pînă şi Aretie, văzîndu-1 o dată în această ţinută, catadicsise să-i spună : — Tu saisy mon ami, que dans cet accoutrement de cbasseur verty tu fais ţresque un hobereau !A, vorbă pe care coana Petruţa nu i-a iertat-o niciodată : — E foarte adevărat, protestă ea, dar de ce „preş-que“ ? Ce rost are să zică ea „presque", cînd toată lumea ne cunoaşte şi ştie că podgoriile de pe aicea au fost ale neamului nostru din noaptea timpurilor şi pînă la filoxeră ? O, dacă n-ar fi dat peste noi filoxera... Aretie aflase, fireşte, de năravurile lui Gavrilă, dar orgoliul şi interesele o sileau să le dispreţuiască prin tăcere. în sinea ei, cu toate că niciodată nu-1 iubise pe Gabriel, se socotea nedreptăţită şi sacrificată. Ar fi fost mult mai potrivit, fără îndoială, ca Gavrilă să o iubească şi să sufere de nepăsarea ei, .fără nici o despăgubire sau răsplată. Ea n-a , pus piciorul ca stăpînă în mica vilă elveţiană decît după moartea lui Gabriel şi după vînzarea silită a caselor lui de laj oraş. O dată cu Aretie, a fost strămutată aici şi mica haită de 1 1 Ascultă, scumpule, în hainele astea verzi de vînător ai aproape un aer nobil ! 9a vînătoare a răposatului, aproape două duzini pestriţe de ogari, copoi, grifoni, prepelicari şi baseţi. Aretie trăise şi ea în apropierea acestor nobile şi gălăgioase făpturi, care îşi aveau, în locuinţa de la oraş, curticica lor pavată şi cuştile bine întreţinute. Dar nu le făcuse cinstea de a intra in legături de prietenie cu ele. Nu se poate spune că presimţise că fac parte din viaţa intimă a lui Gaibriel, fapt e însă, că, deşi Aretiei îi plăceau cîinii, se ţinuse departe de ai soţului ei. De-abia cînd a devenit singura lor stăpînă a înţeles că mai fiecare lătrător fusese închinat prin botez ibovnicelor ce se perindau prin viişoara acestui ,don juan de provincie. Şi-a mai dat seama că defunctul nu îi botezase la întîmplare, ci le-a dat numele după cîte o potrivire de culoare, de siluetă şi de temperament între iubita evocată şi cîinele comemorativ. Ogari, poanteri, seteri, braci şi grifoni, fiecare a fost închinat amintirii unei brune agere şi costelive, sau unei blonde rubensiene, sau unei roaibe agitate, al cărei nume, masculinizat sau nu, l-a purtat pînă la moarte. Numai baseţii, fireşte, nu s-au putut împărtăşi din această cinste, pentru că aveau lăbuţele strîmbe. Şi Aretie le-a purtat tuturor de grijă, pînă s-au stins unul cîte unul de bătrîneţe. Dar n-a vrut să păstreze nici un urmaş. Pe Gavrilă, femeile şi vînătorile îl costaseră mai mult decît politica şi campaniile electorale. Totul se desfăşu-rase într-o ameţitoare împletire. Dar nu de aci s-a tras, îşi aminteşte Lucu, ruina totală a familiei Silion. Lovitura de graţie i-a veniţ pe neaşteptate şi cu totul din-tr-altă parte. Şi în mintea lui Lucu se înfiripă imaginea unchiului Pache, fratele lui Gavrilă Silion. Că dacă Aretie a fost marea pasiune a lui Gabriel, unchiul Pache a fost în aceeaşi măsură marea slăbiciune ă lui Gavrilă. 99 Cînd se gîndeşte acum la tel, Lucu îl vede pe unchiul Pache cu o ascuţime şi un relief plinj de contraste violente, ca într-o gravură în lemn. Nu semăna cu robustul său frate, o, nu ; dimpotrivă ! înalt şi uscăţiv ca un călugăr, în hainele lui de un cenuşiu-închis, elegante şi totdeauna largi pe talia-i scobită. Un chip întunecat, ca şi cum ar fi fost ars de suflul deşerturi-lor, un chip tras şi uscat, înconjurat de o barbă mică neagră, şi din el nişite ochi de un albastru vag, ca o lumină de acvarium, magnetică şi turburătoare. O frunte netedă şi îngustă, frunte de femeie încăpăţînată şi plină de toane, armonios mărginită între sprîncenele lungi caucaziene şi părul abundent, lins şi lucios. Această frunte nu se potrivea cîtuşi de puţin cu vocea unchiului Pache, o voce de bas, de o adîncime şi de o vibraţie nemaipomenită. Vocea irezistibilă a unchiului Pache : un vuiet de orgă, un tremur muzical de care se înfiorau inimile şi care sublinia propriile-i sunete ca o pedală, şi adăuga un fel de argument fără de răspuns celor mai ciudate capricii şi celor mai absurde şi îndrăzneţe cereri de bani ale lui nenea Pache. Cum-nată-sa Aretie, a povestit ea însăşi că la cîteva săptămâni după căsătoria ei cu Gavriilă, oînd l-a cunoscut, în sfîrşit, pe Pache Silion, care se întorcea dintr-o călătorie în străinătate, a trebuit să lupte, în sinea ei, cu obsesia acelui glas şi a acelei priviri ce te aţintea fără a stărui, parcă de dincolo de lume. Pentru Pache Silion, care, în ciuda staturii sale înalte, era plăpînd şi tuşea, Gavrilă ar fi jertfit totul, ea pentru o femeie iubită. Lui nenea Pache, îndrăgostit de viaţă, de oameni şi de animale, amator de artă şi de cărţi rare, îi era silă de muncă, îl îngrozea orice demers. Totul, în afară de o stare vegetativă şi o contemplaţie vagă, fără de sfîrşit, i se părea caznă şi sforţare. Fratele său i-a 100 făcut rost de o sinecură grasă şi onorabilă. L-a trimis la Sulina, unde aerul de mare avea să-i priască. Şi Pache Silion a devenit secretarul delegaţiei romîne la Comisiunea Dunăreană. Puţin după aceea, s-a aflat că Pache Silion s-a însurat, după somaţiile de rigoare, cu frumoasa Madeleine. Era fata unor negustori de cereale din Brăila, fugită de acasă cu un ofiţer din marina comercială străină, plimbată cîtva timp prin Răsăritul Apropiat şi întoarsă în ţară ca dansatoare şi cîntăreaţă la şantanele de pe litoral. Dar nu acest mic scandal a fost marea lui nenorocire, ci o boală necruţătoare şi tăinuită ani de-a rîndul, care-1 făcea pe nenea Pache să-şi piardă treptat vederile. Îşi dădea seama de prăpădul care îl ameninţa, dar nu putea să renunţe la locul său : devenise administratorul financiar al Comisiunii, şi prin mîinile lui treceau sume de bani însemnate. îi venea din ce în ce mai greu să facă faţă sarcinilor sale, să urmărească sumele ce i s£ datorau şi să ţină socotelile la zi. Marea lui grijă era cum să-şi ascundă infirmitatea. îl chinuia şi gelozia, o bănuia pe Madeleine. I se părea că se împrietenise prea repede cu doctorul casei şi că această prietenie trecuse de marginile îngăduite. Dar nu avea alte dovezi decît temerile şi presimţirile lui, întemeiate numai pe impresii nedesluşite şi îndoielnice : tremurul vag al unui glas, o exclamaţie neaşteptată, cîte o tăcere care se prelungea, răceala din ultimul timp a Made-leinei faţă de el, cîteodată nervozitatea ei şi mai ales trecutul, pe care înainte vreme nu i-1 reproşase niciodată. într-o amiază de septembrie, la ora mesei, familia Silion s-a pomenit, după o absenţă îndelungată, cu nenea Pache. Sosise pe Dunăre cu un remorcher al Comisiunii. Părul şi barba îi încărunţise, era de o paloare 101 hepatică şi nervoasă, un zîmbet silit îi crispa buzele, şi în elegantul lui costum de călătorie în carouri se ţinea mai gîrbovit. Era singur, fără Madeleine. Cu toţi văzuseră în amănuntul acesta o respectuoasă grijă faţă de mama lui, care nu consimţise niciodată să-şi vadă nora. Străduinţa lui de a-şi potrivi gesturile cu privirile, pentru a nu-şi lăsa ochii să se aţintească în gol, av.ea ceva dureros, iar surîsul acela crispat părea uneori duşmănos, si sinistru. Se vedea că trăieşte într-un întunerec adînc, în care oamenii şi lucrurile sînt de-abia nişte umbre cenuşii care se întunecau pe zi ce trece. Niciodată ca în acele trei zile de pomină, cît a stat în casa în care se născuse, nu fusese unchiul Pache mai drăgăstos cu ai săi. Părea că nu se mai satură ascul-tîndu-i. Le lua mîinile şi le mîngfca cu mîinile lui lungi şi osoase. Căuta mai ales tovărăşia mamei sale. De cîteva ori, ei i s-a părut că Pache ar fi vrut să-i spunăT ceva anume, dar s-a oprit pe pragul unei des-^ tăinuiri. O singură dată i-a şoptit: „Ai avut dreptate, mamă", dar la întrebarea ei, i-a răspuns : „Am să-ţi spun altă dată". Se răzgîndise. într-o seară s-a dus la club, şi-a regăsit prietenii. Dar vizite acasă n-a făcut. In starea în care se afla, nu vroia să fie văzut de femeile tinereţilor sale. Cînd ceasul plecării a sunat, a mai făcut, cu bastonul în mînă, ocolul curţii şi grădinii, a pipăit gardurile, a mîngîiat copacii şi s-a uitat de jur împrejurul său, ca şi cum i-ar fi revenit vederile. S-a întors în casă şi s-a perindat prin toate odăile, cu pauze mari de oprire, în care parcă auzea ceva. Nu-i mai păsa că îl vede, poate, careva. Se rupea cu greu de locurile copilăriei. Coana Petruţa îl urmărea fără un cuvînt, cu ochii în lacrimi. N-ar fi putut să-i spună nimic, ar fi înecat-o plînsul. îmbrăţişările lui de bun rămas, 102 strîngerile de mină au fost sfîşietoare in tăcerea lor mută. A stăruit şi a obţinut să nu-1 însoţească nimeni la debarcader, nici chiar Gavrilă. A plecat. Peste cîteva zile, într-o după-masă tîrzie, coana Petruţa, cu cosorul în mînă, se afla în grădină şi tun-dea trandafirii. Deschizînd portiţa dinspre curte, un poştaş se ivi, cu o telegramă. Coana Petruţa scăpă cosorul din mîini. — S-a împuşcat Pache ! a exclamat ea, albă la faţă. Amănuntele nu întîrziară mult. Pache nu lăsase nici o scrisoare. Se împuşcase chiar la masa lui de lucru ; la sediul comisiei, unde un inspector îi arătase că fusese furat treptat cu o sumă ca|re însemna atunci o avere. îi dăduse trei zile răgaz să împlinească lipsa. Pache făgăduise. Dar la cinci minute după plecarea inspectorului şi-a tras un glonţ în inimă. Căzuse cu fruntea pe birou. Mîna dreaptă îi atîrna de-a lungul trupului ţintuit în fotoliu, şi degetele lungi şi spectrale aproape că atingeau revolverul mic cu pat de sidef, căzut la picioare : revolverul Madeleinei. Atunci a început pentru Gavrilă adevărata goană după (bani. Era în joc onoarea familiei. Trebuia să o salveze, plătind. Aretie nu împărtăşea această prejudecată, mai ales că onoarea Silionilor nu era angajată. Nu fusese oare unchiul Pache major şi vaccinat ? Şi nu ştia toată lumea că nu era un hoţ, ci o biată victimă, că în ultimul timp orhise aproape cu totul ? Şi la urma urmei, ce însemna onoarea Silionilor ? Da, Aretie avea dreptate, îşi zice astăzi Lucu Silion, cînd, citind scrisoarea mamei sale, şi-aminteşte de aceste întîmplări obscure şi uitate. Gavrilă a fost îngenuncheat de părerile semenilor săi din provincie. Ele au fost lege pentru el. O lege 103 nescrisă, care l-a constrîns sa pună la loc, în casa de fier a Comisiunii Dunărene, sumele furate fratelui său Pache. A fost un om slab şi nu s-a iputut împotrivi părerii obşteşti, ba chiar nici nu i-a dat prin gînd. Şi iată de ce astăzi urmaşul unui părinte slab de înger e silit să ţină zilnic socoteală de toanele domnului Albinetz, poreclit Amidon, să facă ochi dulci şi temenele în dreapta şi-n stînga, pentru a-şi păzi un loc în ocna lui de sinecurist, pizmuit de cei fără de slujbă. Iată de ce sihăstreşte azi Aretie pe un dîmb plantat cu viţă americană, pe malul Dunării, în loc să o aibă lîngă el, în casele care au fost ale lor, lîngă vechiul tribunal de pe Splai. Lucu îşi aruncă din nou ochii pe scrisoare. Mai sări cîteva rînduri. „Dar toate astea — continuă scrisoarea — ai să le afli odată. Ţi-am făgăduit toată povestea şi se apropie vremea să mă ţiri de cuvînt. Eşti destul de mare acum. (Silion clătină din cap : într-adevăr, destul de mare !) O să putem vorbi ca doi prieteni. Am fost întotdeauna buni prieteni noi doi. Ştiu ce vrei. Cauţi în tragedia părinţilor tăi — noi femeile numim tragedie tot ce contrazice visurile noastre de copil — un amănunt fatal care s-a petrecut cîndva între ei. Vrei ceva care să te lămurească asupra firii tale şi a propriilor ei lipsuri. Pe tema asta, imaginaţia ta, pe care ai moştenit-o, din fericire, de la mine, brodează lucruri fantastice. Dar te previn că nu trebuie să te aştepţi la nimic senzaţional. Nu de aici ţi se trag neajunsurile. Ai moştenit într-adevăr de la tatăl tău anumite primejdioase înclinări, nu vreau să le spun vicii, şi partea proastă este că ai nu numai' tendinţa, ci şi mijloacele să exagerezi. îţi repet că vom vorbi foarte curînd despre asta. Să ştii însă că eu, ca mamă şi prietenă, mi-am făcut datoria, de-a lungul serilor nesfîrşite în care 104 tatăl tau ne lăsa singuri, dacă mai ţii minte." (Lucu surise din nou : Cum să nu ţie minte ? ! Erau limpezile şi liniştitele seri provinciale, străbătute, ca în orice reşedinţă de judeţ, de adierile muzicilor militare şi miresmele de salcîmi şi de tei.) Ca de obicei, Gabriel lipsea. Era dus la Bucureşti sau în vreun orăşel de vilegiatură, cu cine ştie ce pupăză, cum zicea el, sau la moşia vreunui prieten, sau cu braconierii la vreo vînătoare neîngăduită, sau prin satele domeniului său electoral, pe unde verva lui, împletită cu glume ieftine, îi asigura o primire cu stacane şi flori. Lucu se minuna că un vlăstar ca dînsul s-a putut obîrşi dintr-un asemenea părinte. Nu-i recunoştea alt merit decît acela de a şti să-i lase singuri pe el şi pe Aretie şi de a avea grijă să nu le lipsească nimic. In grădina lor vastă, despărţită în două de un gard lat de scînduri, Gavrilă, mereu preocupat să-$i mărească veniturile, înălţase, din paiantă şi stuc, o sală de cinematograf şi o închiriase unui antreprenor oarecare. In timpul verii, pe vreme bună, spectacolele aveau loc în porţiunea de grădină care, dincolo de gard, mărginea localul. Lumea se grămădea pe scaunele verzi şi pe cărarea dintre ele şi uneori pe spaţiile goaJe din fund. De pe terasa cufundată în întunerec din spatele locuinţei lor, aşezaţi în jilţuri largi de paie, nestînjeniţi şi nevăzuţi de nimeni, micul Lucu şi Aretie puteau urmări în toată voia filmul săptămînii. Acolo, de pe locul său confortabil, Lucu a cunoscut pe eroii de cretă şi cărbune ai ecranului. Don juani de toate soiurile : prinţi ruşi, aventurieri spanioli, ofiţeri francezi din Legiunea străină, piraţi englezi şi gangsteri americani, întruchipaţi de marile vedete ce s-au perindat între Psilander şi Rudolf Valentino. Iar Aretie, în tăcerea ei îngîndurată, urmărea şi ea desfăşurarea vieţilor de vampă, cărora Asta Nielsen, Pina Meni-chelli, Pola Negri, Dolores del Rio şi Greta Garbo le' împrumutau înfăţişarea lor. Nume şi chipuri care şi-au pus pecetea lor pieritoare pe mai bine de un sfert de veac, sfîrşit cu ei deodată. Pe toate, Aretie le-a petrecut cu ochii şi cu gîndul pînă la declin, neştiutoare de scurgerea timpului, călătorind pe un jilţ în monotonia şi mediocritatea unei existenţe de provincială. Fiecare spectacol isca în spiritul lui Lucu nedumeriri şi întrebări stăruitoare, cărora Aretie se străduia să le găsească un răspuns. „Mamă, ce e aia dragoste ? E a$a cum ne iubim noi ? Nu-i aşa că pe noi nimic nu ne poate despărţi ? Cum e, mamă, cînd eşti gelos ? Poţi să te măriţi cu cineva fără să-l şi iubeşti ? Şi dacă pe urmă iubeşti pe un altul, înseamnă că înşeli ?“ Cît de mult a chinuit-o pe Aretie cu întrebările ! Da, desigur că Aretie are dreptate cînd spune că şi-a făcut datoria de mamă şi de prietenă, pentru că mulţumită ei Lucu a înţeles pretimpuriu o mulţime de lucruri. Tot ea a stăruit mai tîrziu să se mute la Bucureşti, unde Lucu trebuia să urmeze cursul superior. Mutarea asta a adîncit şi mai mult despărţirea soţilor, căci Gavrilă, împovărat de noi cheltuieli, rămăsese în provincie, să-şi vadă de angarale şi de procese. Lucu şi-aruncă din nou ochii pe scrisoare. Gîndurile Aretiei alergau mereu pînă la el, pe firele verzi ale slovelor : „Am trecut şi prin multe greutăţi, dar nu ne putem plînge că am îndurat chiar lipsuri... şi dacă tatăl tău nu prea şi-a pierdut vremea cu tine, ţi-am găsit în schimb, ca profesor şi ca educator, un învăţat ca nimeni altul. Nu m-am uitat că arăta flămînd şi de£= brăcat şi nici că nu era de neam bun../* 106 Lucu se opri din nou din citit. In mintea lui se înfiripa o imagine şi veche şi nouă. Un student dintre aceia pe care sărăcia îi fugăreşte toată ziua de la lecţii, junele Fane Chiriac. într-o după-amiază, Aretie îl chemase pe Lucu în salonaşul ei cu o mobilă îmbrăcată în broderii de mă-tasă, lucrate de ea cu migală în anii dintîi ai tinereţii. Acolo i-a întins Fane 'Chiriac o mînă osoasă. Era oacheş şi uscăţiv, mijlociu de statură, dar zvelt şi mlădios. De sub o frunte îngustă şi teşită, cu sprîncene circumflexe şi îmbinate ca un zbor de rîndunele, îl aţintea cu nişte ochi verzi, plini de scăpărări alburii, îl privea ca pe deasupra unor ochelari inexistenţi, proptindu-şi bărbia în piept, ceea ce îi exagera subţirimea ovalului lunguieţ şi arămiu. Purta un impermeabil vechi, de culoarea vîntului. Lucu nu şi-a dat seama decît mai tîrziu că mantaua asta apăra de ultima jfgir-afdr™**»_unicul riînd de haine aii lui Fane Chiriac : un costum de şeviot albastru-închis şi lucios pe la coate, cu pantalonii cam scămoşaţi, dar călcaţi cu atîta grijă, încît dunga lor părea tăioasă ca o muchie de cuţit. — Sînt sigur că o s-o ducem bine împreună, i-a spus cu un glas metalic şi grav Fane Chiriac. O să fim doi prieteni care au ceva de învăţat unul de la altul. Vorbea cam răspicat şi rotunjind silabele, ceea ce dădea greutate cuvintelor, încărcîndu-le cu înţeles. — Eu am să te învăţ ce am învăţat din cărţile de şcoală, iar dumneata ai să mă înveţi cum să uit toată cărturăria mea, continuă el fără să zîmbească. Să nu ţi se pară curios că într-o anume privinţă eu n-am să fiu profesorul, ci elevul. Elevul dumitale, fireşte. Mîine la cinci după-amiază o $ă ne regăsim aci. Să nu văd manuale, plaivazuri şi caiete. Metoda noastră se numeşte „văzînd şi făcînd". încă o dată, Chiriac îi strînse mîna, şi-l privi în ochi cu o privire apăsată, de hipnotizator profesional. Apoi se înclină cu demnitate şi graţie în faţa doamnei Are-tie şi duse cu grijă la buze mîna ei subţire şi parfumată, ca pe un lucru sfinţit şi de preţ. Astăzi, amintindu-şi cele întîmplate, Lucu se gîndi că scena ar fi cîştigat mult dacă Fane şi-ar fi lăsat la vestiar acel pardesiu impermeabil de culoarea vîn-tului. Pe atunci însă, astfel de amănunte îi scăpau. în săptămînile următoare, Fane Chiriac s-a făcut stăpîn de-a binelea pe gîndurile şi închipuirea lui Lucu. Lurirau la un pupitru, ce fusese destinat cîndva rugăciunii, într-o cămăruţă gotică, izolată de celelalte odăi, ou ferestre ogivale şi vitralii colorate, prin care pătrundea o lumină sîngerie. Pentru Fane Chiriac nu existau înţelesuri întunecate şi de nepătruns. Textele şi problemele se limpezeau prin el ca prin farmec. Totul era la mintea omului. Se lepădase de vorbirea cărţilor şi catedrelor, şi folosea numai cuvintele de toată ziua, cu ajutorul cărora pretindea că se pot reda cele mai rafinate şi subtile tîlcuri ale gîndirii. Colegii universitari vedeau în el pe şeful generaţiei. Spuneau de el: E un mare învăţat, e un abis de ştiinţă. Profesorii îl ţineau la distanţă : Ce fel de ştiinţă e aceea care nu se exprimă în ceea ce Fane numea jargonul universitar ? Avea şi protectori statornici, şi discipoli entuziaşti. Găseau că e asemeni acelor studenţi medievali care se întreceau şi cu magiştrii, şi cu Dracul. „E poate însuşi Mefisto", spuneau fetele cîţeodată. Căci studentele îl admirau de la distanţă, la care el le ţinea cu o caldă, dar măsurată bună-cuviinţă. Acel coleg preocupat şi taciturn, care nu în- 108 cerca să le fie pe plac, le intriga, fără să le atragă. Foarte puţine (bănuiau că în rezerva lui mîndră intra şi multă sfială. Fane ştia tot ce se vorbea de el. Era informat fără să întrebe nimic. Auzea tot fără să tragă cu urechea. Nu respingea şi nu linguşea pe nimeni, dar cu vremea Lucu a observat că îşj alegea cu multă grijă intimii, iar printre ei se numărau tineri bogaţi care-i dădeau mese, îl plimbau şi-l pofteau pe la casele lor, în oraş şi la moşie în vacanţă. Oricîtă nepăsare arăta faţă de lucrurile lumeşti (căci Fane îi spusese o dată, pe tonul adînc al marilor destăinuiri : „Nimic din ce se petrece pe pămînt nu are importanţă"), în sinea lui se simţea umilit că trebuia să se arate în faţa femeilor în acel costum unic şi patinat de vechime. Fără îndoială, în acele cercuri studenţeşti în care îşi petrecea existenţa, numai cugetul îţi dădea întîietatea. Dar nu o dată Fane a trebuit să strivească între gene scăpărările de invidie pe care le iscau în fantasticii lui ochi verzi, plini de stele alburii, succesele colegilor eleganţi şi luxos îmbrăcaţi. Ce n-ar fi dat Fane Ghiriac să se poată înveşmînta la fel ! Lucrul acesta l-a ghicit Lucu încă din primele luni ale prieteniei lor. Fane a fost acela care i-a atras atenţia, în plimbările lor pe străzi şi prin faţa vitrinelor, asupra frumuseţii nimicurilor ce împodobesc viaţa. Şi după ce aducea laude, în lirismul său sobru şi bărbătesc, nobleţii şi căldurii acumulate într-un simplu ţesut de lînă sau de mătasă ori fulgerelor captive în inima unui briliant, ori tainelor din adîncul unei pietre de smarald, ori zorilor statornicite într-un şirag de mărgăritare, ori veşnicului foc ce se mistuie în nemişcarea metalelor preţioase, ori nostalgiei pe care ţi-o inspiră mobilele de lemn scump al altor veacuri, el nu uita să mai adauge : 109 *— Bar toate aceste splendori nu sînt decît ispita. Omul întreg le opune suprema lui putere : renunţarea. Dar lui Lucu i se părea că Fane nu practica renunţarea decîit cînd nu putea altfel. N-a putut, fireşte, să-şi dea seama dintru început cîte sforţări şi cîte jertfe îl costaseră cele cîteva cămăşi şi cravate de mătasă şi pantofii scumpi pe care Fane îi purta, în vădit contrast cu uzura costumului. Desigur că el a prins cîndva privirea cercetătoare şi nedumerită a elevului. — Fac şi eu ce pot, i-a explicat Fane. O cămaşă bună şi strălucitor de curată, o încălţăminte impecabilă, soarta le îngăduie chiar şi omului sărac dacă ştie să se chivernisească. Nimic nu e mai penibil decît nişte pantofi grosolani şi scîlciaţi şi o cămaşă obosită cînd se adaugă un costum răpănos. Şi termină doctoral : Cată să salvăm aparenţele măcar prin detaliu. I-a mai spus cu acest prilej : — Să ştii că nu mi-e ruşine de slăbiciunile mele. Sînt conştient de ele, asta e totul. Cînd ţi-ascunzr slăbiciunile, eşti ridicul. Cînd le afişezi, eşti neruşinat. Să nu fii niciodată propagandistul unei slăbiciuni sau al unui viciu, cu atît mai mult dacă îţi aparţin. Te faci odios. Eu îmi recunosc slăbiciunile. Lucrul ăsta mă face chiar simpatic. Cei cărora mă spovedesc mi se cred superiori şi se oferă să mă protejeze. Şi fiindcă vorbim de detalii, ştii tu care amănunt mă doare mai mult ? Uite, ăsta ! Cu un gest brusc, Fane scosese din buzunarul vestei un ceasornic de nichel oxidat, cu un lanţ scurt de argint, şi-l depuse pe pupitru. — E degradant, continuă Fane apăsînd pe cuvinte, să porţi asupră-ţi o asemenea „ceapă". Ascultă ce tare bate ! Trezeşte şi morţii din groapă. Cu neputinţă să 110 scap de el. Mi-e necesar. Şi trebuie să-l consult pe furiş, ca şi cum m-aş încheia la pantalon. Ah, un Schaffhausen, sau un Patek de mînă... Dar să lăsăm. Deschide Tacitus, Cartea întîia, capitolul treizeci. Eu recit, tu traduci pe măsură. Şi fără altă tranziţie, Fane, cu ochii în tavan, recită rar şi răspicat : — „Tum ut quisque ţraecipuus rubator, conquisiti et pars, extra castra palantes a centurionibus aut pre-toriarum cohortium caesi: quosdam ipsi manipuli do-cumentum tradidereau lipsit nici isfiîr-şiturile de săptămînă «peste canal», iar iscrisorile tale duioase mă făceau tsă cred că eşti de acord cu mine. CSnd colo, te-ai cuibărit într-o sinecură dubioasă şi te-ai furişat într-o îndeletnicire de scrib, nedemnă de un om de lume..." „Dair, mamă, nu s£nit şi nici nu vreau să fiu un om de lume !" 122 „Ai ajuns un boem care n-are nici măcar curajul boemei. Un boem lefegiu. Dar e prea tîrziu ca să mai vorbim despre astea. Nu-mi rămîne decît să mă rog lui Dumnezeu să-ţi dea noroc : e tot ce te mai poate scăpa. Şi acum am să-ţi spun cu ce rugăminte vin astăzi la tine..." „Mamă scumpă, scrise Lucu dintr-un condei, isînt adînc mişcat. Scrisoarea ta a «răscolit în mine toate amintirile, toată viaţa noastră. Aş ifi vrut isă-ţi răspund îndelung, să-ţi ipot sipune tot ce eşti tu pentru mine. Dar mi-e teamă ;să mă gîndesc că eşti tot ce mi-a mai rămas, că, deşi despărţiţi, sîntem singuri-singurei pe lume, că pretutindeni ne pîndqşte necunoscutul îşi întunerecul. îmi dai de veste că ai vrea să vii,; ite aştept şi mă bucur că vom ifi iar împreună. Sper că nu e nimic grav. Mamia mea la doctor, mama mea la dentist. Nu se poate, marnă, timpul n-are putere asuipră-ţi. Nu vreau." Capitolul 4 ANAPODA Din fotoliul isău pitit într-una din boxele de catifea ale cafenelei Esplanade, Silion urmăreşte prin uriaşa vitrina dinspre Calea Victoriei priveliştea mulţimii ce se perindă într-un du-te-vino ameţitor la orele unu. Tumultul oraşului, orchestrat din uruit de motoare şi roţi, din tropot de copite şi paşi, ftn larma haotică a vieţii, îi dezmiardă auzul cu un ison întunecat. Valsînd la răstimpuri pe proipria-i axă cu un vuiet înăbuşit, uşă turnantă de la intrare îşi revarsă înăuntru, cu o largă mişcare de tîrn, partenerii, fie răzleţi, fie perechi, şi localul, gătit pentru oaspeţi, se umple treptat, în jurul meselor imaculate, în faţa tacâmurilor de argint şi a cupelor de cristal se alcătuiesc sindrofiile de amiază. Sînt mai întîi obişnuiţii acestei braserii de lux ; ei se îndreaptă fără şovăire spre ungherele de care nimeni nu se atinge, pentru că un steguleţ minuscul, cu marginile de metal alb, dă de veste cu litere de tipar că locul a fast „rezervat* din timp. însemnătatea clientului «se măsoară cu -această atenţie din partea patronului, şi toată strategia unui oaspe modest şi obscur stă în a pune mina 124 pe una idin boxele încă libere în icare iar vrea să se simtă izolat ca într-un isalonaş particular. Domnul Filip, istă-pînul Esplanadei, se pricepe isă amestece trecutul cu prezentul, să armonizeze confortul şi nostalgia. Din felul cum işi-;a alcătuit mobilierul, cum şi-a ales covoarele, perdelele şi draperiile, cum şi-a pus în valoare bolţile în stil vetust prin lumini răsfrânte cu dibăcie din cuiburile lor, se vede ibine că domnul Filip e un maestru ia! decorului şi un prinţ al găzduirii. Azi, Luicu Silion a avut norocul isă prindă una din mesele lui preferate, post ide observaţie înlăuntru şi afară, loc privilegiat spre oare tinde, îndată ce pătrunde în local, clientela selectă a marii braserii. Asemenea mărunte satisfacţii îl puteau ferici cîte o zi întreagă, în cea mai mare parte a anului, cafeneaua însemna pen- * tru el un fel de bază a existenţei, aşa cum pentru alţii e clubul sau tripoul, a/şa cum e baia turcească pentru femeile din Răsărit. Se afundă mai adine în fotoliu şi aruncă o oohire în jurul său. Printr-un joc ciudat de lumini şi umbre, pe care nu s-a ostenit isă şi-l explice, e bine adăpostit aci de privirile indiscrete. Privit din afară, chipul se spălăceşte, îşi pierde conturul şi trăsăturile. Lucii n-iar vrea isă fie invizibil, oi numai de nerecunoscut. ii părea rău că legile moderne nu mai îngăduie portul măştii deGÎt iîn cadrul carnavalului. Regretul acesta, Lucu La mai încercat de nu mai ştie cîte sute de ori. Ocrotit de penumbra boxei sale, se simte în siguranţă, ca un om mascat. Scotoceşte mai departe ungherele ferite şi tainice ale cafenelei, ca şi cum n-ar căuta oameni, ci păianjeni. Privirile i se opresc asupra unui trifoi de capete aplecate peste cîte o farfurie de supă, la o masă din fund. E într-un fel de golf întunecos al uriaşei săli. Acolo, aoiuaţi printre mese fără -căutare, ise laflă cei trei oaspeţi nelipsiţi, pe oare patronul 125 Filip i-a înscris în inventarul întreprinderii sale, cu drept de a «se ospăta de două ori pe zi, la dejun şi la piînz, dar numai din felurile trecute pe lista de bucate la rubrica „Menu fixe*. în fruntea rubricii, isupa de chi-men sau de fidea e obligatorie. Ei sosesc cei «dintâi şi (pleacă cei din urmă, cînd ise ridică şi se trag obloanele. Tustrei îl iubesc pe Silion şi-i caută tovărăşia. Dar azi el n-are ichef de ei. îi vede cum înfulecă pe tăcute, cu nasul în ciorbă. Nu isînt frumoşi. Bine-a făcut Filip «surghiunindu-i în acest miarsupiu al braseriei, prin care chelnerii trec la oficiu, şi consumatoarele la oglindă ! Unul işi-a înnodat şervetul la ceafă. Capul lui bolovănos, tuns la piele şi cucuiat, e parcă menţinut la «suprafaţa farfuriei de aceste două aripioare de pânză. lingă el, o figură de mongol roşcat, ispîn şi aproape chel, cu ochii bulbucaţi, şi-a agăţat şervetul de guler. Mănâncă, vorbeşte şi ise şterge mereu la gură. în faţa 'lor e un tînăr scund şi îndesat, cu un cap aşezat prea de-ia dreptul pe umeri. Şi-l dă din cînd în cînd «pe spate, într-o mişcare de tăgăduire îndărătnică. Giuseppe, Stolz şi Diogenid, întreitul lor nume şi-a înfrăţit silabele şi isună, pentru obişnuiţii localului, ca un titlu de poveste sau ca un număr de music hali. încredinţat că. dinspre partea lor poate fi liniştit încă vreo jumătate de «oră, Lucu îşi trage din buzunarul de la piept tabachera de aur masiv. Cu mişcări încetinite, îşi alege o ţigaretă Abdulah şi începe să o fumeze cu o deosebită artă, în cea «mai comodă atitudine îngăduită în public. Pune ispaţii mari de voluptate între fumuri, se bucură de ameţeala subtilă şi vagă pe care i-o dă tutunul savurat pe îndelete. Cu «fiece respiraţie, spiritul i se destramă într-o beţie subţire, care îi estompează gândurile şi-l leagănă la infinit pe marginea unei fericiri momentane. Atît e de desprins de constrînge- 126 rile vieţii şi /de nepăsător la truda îşi zbuciumul oamenilor, îndît îşi îngăduie isentimentul ică e plămădit din-tr-un alt aluat deaît muritorii de rfnd. E un sipiaţiu de •respect între ei îşi el. Şi e încredinţat că va rămîne în faţa ilor mereu aşa, cu zâmbetul senin al -superiorităţii înnăscute. I Din cînid în cînd, îşi isuriprinde chipul şi mişcările în oglinda care căptuşeşte pe din afară una din coloanele de susţinere ale imensei încăperi. S-ar fi dorit cu totul altfel dedît arăta. -Dar nu mai e nimic de făcut. Natura l-a turnat în pielea întunecată a sclavilor îşi i-a dăruit ochii galeşi, nocturni şi focoşi ai victimei catifelate, în locul privirii de oţel a lui Siegfried. Dar femeile nu l-au ocolit niciodată, nu l-au lăsat să rânjească de dorul lor. Lui nu ina fost dat să tragă pentru nici -una din ele clopotele unui asediu îndelungat. I-a mers vestea -că ar fi nesimţitor, îşi el lîmsuşi a fost cuprins de teamă : nu cumva nu era în stare să iubească ? Dar spaima asta i s-a risipit curînd. A iubit-o pe Matilda, iar acum o iubeşte pe Laura şi e mîndru că poate iubi. Adulmecă însă în fiece (femeie pricina, vădită sau ascunsă, pentru care se cuvine să fie iubită. Un neastâmpăr îl îndeamnă necontenit să scapere 'scînteia, să aprindă focul care mocnejşte în fiece femeie şi să ardă cu ea pe un rug de fericire menită uitării... Trebuie totuşi să ise schimbe. Are să renunţe la femei, are să-i închine Laurei viaţa lui toată. Nu mai e timp de pierdut. încă o întârziere, şi se va pomeni într-un impas întunecat. Va orbecăi în zadar după o poartă de ieşire. ...Şi e hărţuit de nevoi. Lefurile de-abia i-aj-ung pînă la jumătatea lunii. Nu mai are ce vinde. Sarcofagiile cu blănuri, veşminte, bluze şi fote brodate, cuferele pline cu dantele, cu rochii de mireasă, pene de pasărea paradisului, cu sfeşnice, icoane, argintărie, damascuri. 127 carpete au secat de tot. Din zestrea a două-trei generaţii ia rămas pe fund un istrat gros de camfor şi naftalină. „Res mobilia", gîndi Silion, negăsind alt epitaf de dispreţ acestor mărunte comori de familie. Mai era şi viişoara de la Dunăre, unde trăia Aretie... Silion îşi duse repede miîna la piept şi se pipăi. Scrisoarea către mama sa era unde o pusese ieri. Nu se învrednicise încă să i-o trimită. O va face îndată. Altminteri, are să amîne cine ştie oît. Aşa era el : se hotăra cu greu, dar amîna uşor. I se părea că între timp lucrurile se înfăptuiesc de la sine şi ades în sensul dorinţelor lui. îşi cunoaşte cusurul şi ar vrea isă-,1 îndrepte. ...Lueu tresare. Cineva .se apropiase de el. — Mi se pare că domnul doreşte... E obenchelnerul Niculaie, negru şi rotund ea un cărăbuş şi faimos în meseria lui : nimeni mai bine ca el nu ghiceşte gîndul şi gusturile clienţilor. Cu un surîs uleios pe buzele lui umflate, de culoarea lutului ars, Niculaie aştepta. O dungă albastră îi /împrejmuia obrajii bucălaţi şi naşi. — Aş dori... începe Lueu. — Hîrtie şi plic, îi taie chelnerul vorba, ducîndu-şi mîna la frunte ca un telepat. — întocmai. Niculaie se depărtă îndată, să nu pară că vrea să se bucure de uimirea clientului, şi se întoarse fără zăbavă cu o mapă şi tot ce trebuie pentru scris. Lueu aruncă o ultimă privire pe misiva lui, înainte de a lipi plicul. I ,se păru prea scurtă, prea grăbită, prea seacă. Şi dintr-un imbold neaşteptat, adăugă cîteva rîniduri : „Te aştept din «tot sufletul, mamă scumpă, şi nu ştiu cum isă fac să-ţi grăbesc venirea. în zilele lui hărţuite şi fără de rost, fiul tău nu putea primi, crede-mă, un 128 ajutor mai adevărat. Sînt la o răspîntie a vieţii mele, mamă ; nu te speria, nu e nimic grav. M-;am hotărît sa mă lepăd de păcate, şi ;atîta tot. -Altfel, «ratez» fără greş. Mă paşte sărăcia, boala, şi pînă la urmă azilul de noapte. Repet: nu te speria, sînt încă departe de prăbuşire. Venirea ta mă va îmbărbăta în lupta mea cu Satana, adică cu mine însumi. Te aştept, mamă. Lucu.c< între acestea, Niculaie ,se ivi din nou, purtînd în palmă, cu acrobatică dibăcie, o tavă încărcată. Puse pe masa lui Lucu o crăticioară de viplă, acoperită, pe care acesta o descofperi. — Vol-au-vent cu ciuperci! Cum de-ai ghicit, vrăji-torule ? Tăcut şi enigmatic, Niculaie îl servi. Lucu aruncă o privire strategică ispre locul clarobscur unde grupul celor trei inşi se îmbuiba în duşmănie dintr-un uriaş rasol de văcuţă, de oare, pesemne, bucătăria restaurantului ţinea să se dezbare, Da, nici o ameninţare. Grupul mai avea de lucru pentru încă vreo treizeci de minute. Lucu putea să se ospăteze în tihnă. Trecură minute încete. — Am onoarea să vă salut ! Un omuleţ rotofei se frîngea dinainte, în plecăciune. Lucu îşi istăpîni un oftat : e domnul Giuseppe. Era un contrast hazliu între făptura roşcovană şi numele de miazăzi al omuleţului. Cu mîna pe spătarul unui scaun capitonat, pe care-1 strîngea cu intenţii de ocupant, Giuseppe se uita la el cu ochii lui spălăciţi şi duioşi. — Te deran jez, coane Lucide ? Trecuse fulgerător de la pluralul omagial la intimitatea respectuoasă, tntr-un răsuflu resemnat, Lucu «se liberă de oftatul de care era plin. — Aştept pe cineva. Ia loc cinci minute. 129 Omuleţul se aşeză în diagonala, cu a singură fesă, pe marginea tscaunului, fşi cu un moţăit de recunoştinţă îşi sprijini de masa lui Silion vesta proeminentă, ipe care strălucea un lanţ de aur, bătrînesic. — Pentru oamenii inteligenţi, cinci minute (înseamnă o eternitate, începu el. Nu există afacere isau problemă, orick de complicată, care Cît am auzit mi-a fost de ajuns, declară Lucu. Dacă dumneata vii cu ideea, înseamnă că eu trebuie să viu ou capitalul, îşi eu n-am ibani! — Mie-mi «spui, coane Lucule ? — Sau cu munca ! — Ar fi culmea, maestre ! Şi Giuseppe zîmbi ca unul căruia i se povestesc lucruri de mai înainte ştiute. — Cum era -să^ţi cer dumitale capital, domnule Si-lion ? întrebă el căutînd să dea greutate cuvintelor. Dumneata eşti capitalul. Un capital care -se ignoră. Un capital nespeculat. — Nu văd ce se poate specula din mine. Mai curînd aş specula pe alţii. — E^ti autorul minunatei Vieţi şi domnii ale lui Decebal. Mîna lui Giuseppe descria în aer rotocoale de admiraţie. O capodoperă ! De ce n-ai perseverat, maestre ? — Perseverare diabolicum!1 lansă Lucu, fără să prea ştie ce spune. Cu nasul în farfurie, purcese a mînca igrăbit dintr-un somjptuos profiterol cu şocolată şi frişcă, pe care i-1 servise Niculaie. Era singurul mijloc de a imita tactica struţului, pentru a se feri de avalanşa de elogii, care îl ameninţa. 1 1 A persevera e un lucru diabolic ! 133 Celălalt urmă nemilos: — De ce vorbeşti aşa, cher maître ? Am citit-o crlv1- Nu mai au nevoie să te supravegheze uitînduHse la tine printr-un jurnal {desfăcut si găurit cu degetul. Te-am văzut. — Şi ce-ai înţeles ? — Mai îrntîi că eşti cam amorezat de doamna Uilmu. I-ai pus gînd rău. Apoi că ai vrea să ştii ce e între ea şi însoţitorul ei, domnul Arghir. Pe urmă că Filip îţi face în ciudă şi nu vrea să-ţi vorbească despre el. Şi, 154 în sfîrşit, că eşti un personaj ‘destul de complicat în materie de dragoste. Un om ca toţi oamenii. — Intr-adevăr, aş vrea să ştiu ce e cu acest domn Arghir. — îl cunosc m'aii demult, din păcate. Ar trebui ca medicii isă poată respinge un pacient dînid e franca-miente antipatic. Dar ne urmăreşte jurăimîntul lui Hipo-crat, oftă Barbu. — Dacă se poate, fără digresiuni, se rugă Lucu. Mergeau parcă purtaţi de un curent pornit din mişcarea mulţimii exaltate de străveziul acelei ore de toamnă. — Ce-ar fi să ne oprim aici ? propuse Barbu, înşfă-oînd şpătarul unui scaun metalic de ,pe terasa unei mici cofetării, pe al cărei galantar scria cu litere de aur vechi : „Five o’clock Sătul de şedere, Silion ar fi preferat acea plimbare în care, ca la înot, el nu-şi mai simţea greutatea propriului trup. Luă însă loc fără murmur şi aşteptă în tăcere destăinuirile lui Barbu. — M-am pomenit cu el în cabinetul meu, începu doctorul, fără să^mi fi fost anunţat. Sărise peste rînd cu o liniştită îndrăzneală, fără să-i pese de protestele celorlalţi pacienţi. Parcă mici mu le auzise. Trebuie să-ţi mărturisesc că mu-mi plac psihopaţii, mai ales toxicomanii. Prea trebuie să te căzneşti cu ei ! O ţigară ? — Mulţumesc, am fumat prea mult. — Atunci, să bem ceva. Barbu făcu um semn. în negru şi alb, ca o călugăriţă, o chelneriţă candidă, cu gene lungi şi negre, eu un ‘surîs sfios, monahal, se apropie de imasa lor. Barbu o măsură prim Ochelari cu ochii lui struniţi de faun asiatic şi-şi gustă pofticios buzele. — Sărut mina, Piroşca. Dă-me, te rog, două zemuri de grape cu gheaţă. Amîndoi o urmăriră cu privirea cum se depărta, fragedă ca neaua de munte, sprintenă şi virginală ca o ciută. Barbu prinse a fredona un crâmpei din rotaianţa la modă In eine kleine Konditorei1 şi se opri într-un suspin şugubăţ. — Am cunoscut-o la epocai de care-ţi vorbesc, la Sinaia. Era chelneriţă la Flagner. Dar asta n-are nici o legătură cu ce te preocupă. Pe vremea 'ceea mă refu-giaisem la mai bine de o sută de kilometri de Bucureşti, ca să scap de prigoana unei clientele de lux, care mă deranja pentru 'dîte un fleac de boală. Ferească Dumnezeu de pacienţii cu parale ! Te cheamă mereu la ei acasă. Eu însă Si prefer în cabinetul meu, fără armură, la discreţia, mea. Acolo m-am pomenit şi cu Arghir. — E rudă cu doamna Ulmu ? întrebă Lucu nerăbdător. — E protectorul şi probabil viitorul ei soţ. Arată bine acum. Părăginit, dar curăţel. Şi foarte curăţat. Dar Filip spune că aşteaptă o moştenire. Gînd l-am cunoscut arăta foarte rău. Piroşca se întoarse şi aşeză pe masă o tavă cu două boluri de cristal pline de o apă aurie, zafaarnită de argint şi o tăviţă cu pătrăţele cubice de gheaţă. Barbu sorbi ca un orator care se pregăteşte să vorbească. — Intrase la mine, continuă el, cu o pălărie soioasă pe cap, cu pardesiul pe umeri şi bastonul de trestie agăţat de buzunarul vestonului. Slab şi livid şi aproape jerpelit, în nişte haine cadrilate, dar de stofă englezească. S^a oprit cu un aer nepăsător şi absent în faţa mesei mele de lucru. Trebuie să ştii că în cabinetul meu 1 într-o micuţă cofetărie. }56 nu se află nici scaun de operaţii, nici scule electrice, nici alte orori medicale. Mi-am pironit ochii pe cravata lui subţire şi slinoasă ca un limbric. Am aşteptat. Cămaşa lui de mă'tasă, tăiată sub guler, mototolită, subţiată, (împlinise pe el imai mult de o săptămână. Tenul gaillben şi gras şi fireşte puncte negre pe aripioarele nasului. Şi licărirea icterină în care i se scăldau privirile de păcură, mătreaţa care i se răspândea în paiete sidefii pînă la reverurile hainei, barba nerasă, manierele lui măreţe şi rătăcite, toate astea m-au făcut să ating cu ezitare mîna pe care mi-a întiinis-o, vîscoasă şi rece. Mi se perindau în minte tot felul de diagnoze, inspirate de fizionomia lui chinuită şi crispatăfonid deodată, cu un glas zpîriat ,şi agresiv, un glas al altui trup decât al său, mă «smulse gândurilor mele : — Sînt Fiul Cadavrului ! s-a prezentat el, cu F şi C mare ; şi lăsîndu-se fără eleganţă pe fotoliul pe care, bineînţeles, nu-1 poftisem încă să şadă, adăugă după o pauză de efect : Numele meu e Arghir, dar nu importă. — înţeleg, fireşte că înţeleg, i-aim răşpuns (cu bolnavii nu (trebuie să te arăţi uimit niciodată), înţeleg foarte bine : tatăl domniei-voastre nu mai e în viaţă şi sînteţi în situaţia unui biet orfelin. — Orfelin ! rânji, descoperindu-şi dantura neregulată şi părăginită, ddmnul Arghir, îl lămuri Barbu, adică domnul care astăzi escortează pretutindeni pe frumoasa doamnă U:lmu, ice n-aş da, doctore, tsă nu fiu dedît un biet orfelin ?! mi s-a jeluit dl amarnic. N-aş mai avea cinstea să te vizitez dacă n-ar fi decît asta. Dar islînt, din nefericire, mai mult, sau — dacă vrei — mai puţin decît un orfelin : sînt Fiul Cadavrului, mi-ia repetat el cu oarecare solemnitate. De altfel, a adăugat Arghir, liniştit dintr-o dată, majma mea, doctore, trăieşte : maman. 157 — Acum am pricegput, îl asigurai eu, sînteţi într-adevăr un orfelin, dar numai pe jumătate : durerea dumneavoastră însă, de fiu sensibil şi lipsit de ocrotire paternă... — N-ai înţeles nimic, doctore, m-a întrerupt Arghir. Bătea din picior şi ciocănea numerele fotoliului cu amlîndoi pumnii. 9înt Fiul Cadavrului, îţi repet, şi cu asta, basta ! — Vă rog liniştiţi-vă, l-am sfătuit eu, obişnuit cu asemenea scene, vă ascult cu cel mai mare interes. Continuaţi ! Atunci, pe un ton ide spovedanie, liberîndu-şi parcă sufletul de un secret fatal, domnul Arghir mi-a spus îintr-un suspin : — Tatăl meu a murit chiar 'în noaptea nunţii. O ştiu de la maman. A rămas o clipă cu capul în piept şi cu braţele atîrnînd peste mînere, de-a lungul trupului. Am respectat această clipă de tăcere, şi apoi : — Gondoleanţele mele, i-aim spus, dar nu trebuie să vă lăsaţi în prada unei dureri peste care anii au aşternut, cum se zice, neaua uitării. Defunctul dumneavoastră părinte, pe care de altfel, dacă a!m priceput bine, nici nu l-aţi cunoscut, se află azi într-o lume mai bună ca a noastră. — Dar je m’en fous *, doctore, a izbucnit Arghir, de defunctul meu părinte şi de lumea mai bună în care se află, je m’en fous ca de lumea mai bună din care facem parte. Crezi că pentru miorlăieli de-astea am să-ţi plătesc eu consultaţia ? Sînt un caz inedit, un caz special şi tragic, înţelege-o ! Tatăl meu, adică acdla care era pe cale de a-lmi fi tată, a murit în 1 1 Nu-mi pasă. 158 noaptea nunţii. Şi cu toate astea, maman a dat naştere unui copil, copilul ei amic, care sînt eu ! — De-aibia acuim 'înţeleg, aim căutat eu, luînd tonul unui om 'în fine dumirit, să-l liniştesc. Aveţi desigur temeinice motive să bănuiţi că doamna, mama domniei-voastre, a... icum isă spun ?... — O, te rog, maman e o sfîntă, m-a întrerupt Ar-ghir pe un ton jignit şi cu un hotărît gest care îmi astupa gura. Tatăl imieu, ipoteticul meu tată, a murit chiar în braţele lui maman. Maman nu s-a remăritat, şi din acea noapte funestă nici un alt (bărbat, am această certitudine, nu i-a trecut pragul- — Impresionant! am exclamat eu, admirativ. — Dar toamai a'ceasta-i pricina desperării mele. Tatăl meu, un becher stricat, căsătorit într-un tiîrziu cu o fată nobilă şi fără experienţă, şi-a dat sufletul printre aburi acri de şampanie, chiar în clipa în care, să vorbim limpede, trupul lui istovit se pregătea pentru fericirea supremă. Arghir s-a oprit, sufocat. Mă uitam la degetele lui gălbui, nicotinizate, cu unghii de chihlibar, toboşărind nervos pe mînerele fotoliului. Glasul lui se auzea înăbuşit cu izbucniri ascuţite, printre sughiţuri de plîns stăpînit. — Eu n-am fost zămislit de un tată viu, doctore, eu sînt fiu'l cadavrului tatălui meu, sînt fructul unei mezalianţe îngrozitoare. — Mezalianţă ! exclamai eu, dar fin definitiv, dacă îmi permiteţi să vă spun părerea mea, tatăl damniei-voastre a avut, la urma urmei, o moarte de invidiat. Multă lume îşi doreşte un asemenea sfîrşit. Şi murind a dat viaţă unui copil în care el mai trăieşte şi astăzi. E o performanţă. E un record. 159 — Inexact! a ,protestat domnul Arghir cu tărie. Bietul tata a murit „înainte". înţelegi ? înainte ! întîi a murit, şi pe urmă m-a oonceput, na! Eşti greu de cap, mă sileşti să-ţi dau lucrurile rnură-n gură. Şi domnul Arghir s-ai avîntat cu pasiune şi cu fruntea încreţită de sforţarea de «a preciza cu delicateţă un proces atît de igingaş. A sporovăit oîteva minute, vor-bindu-mi de mirele la care spasmul morţii a precedat pe al iubirii, anulîndu-1. Tot ce a urmat în acea îmbrăţişare retezată de coasa năprasnică a sfârşitului, ca de o paranteză a eternităţii, n-a fost decît destinderea treptată a unui trup neînsufleţit în drum spre liniştea şi golul rigidităţii cadaverice. — Nu pot pretinde nici măcar că aş fi un fiu sui generis, a continuat Arghir, fiindcă vezi, doctore, în cazul acesta aş fi mai degrabă un calambur decît o definiţie. Domnul Arghir grămădea explicaţii peste explicaţii, scoase din rezervorul lui de reflexiuni asupra ciudatei sale ursite. îşi închipuia pesemne că tot nu-1 pricepusem. — Eu nu sînt decît rezultatul unei erori fiziologice, urmarea unui automatism postum : sînt conceput ÎN VIRTUTEA INERŢIEI, a tunat Arghir, sînt plăsmuirea unui hiatufs dintre moarte şi viaţă — eşti oare în stare, (dragă doctore, să „realizezi" asta ? — în sfîrşit, pot declara că v-am înţeles, am exclamat eu, sînteţi născut, ea să zic aşa, dintr-un calcul şi un regret, formulă în care calculul a 'fost greşit, iar regretul tardiv. Nu-i aşa ? Dar Arghir nu părea îndîntat de loc. — Eotfmula dumitale, mi-a spus, e poate ingenioasă, dar e vagă, e în doi peri şi e -suspectă. Mie nu-mi arde de glumă. Văd că tot nelămurit ai rămas. 160 $i pe un ton răspicat şi didactic, menit să-mi împlânte în cap silabă cu silabă, înţelesul întreg al tragediei sale, Arghir a luat-o iar de la înicqput: — C’înd un copil se naşte fără viaţă, se zice că e născut mort, eşti de acord ? Cu mine însă lucrurile stau tocmai dimpotrivă : eu sînt mort-năseut, înţelesu-m-ai ? — Nu tocmai, i-am răspuns ; că eşti născut, asta «se vede şi cu ochii liberi. Dar că eşti mort nu se vede încă. — Poate că ai dreptate. (Domnul Arghir a clătinat dubitativ din cap.) A fi mort înseamnă a fi existat vreodată* şi orice existenţă presupune şi o naştere. Eu însă nu m-am putut nici naşte, nici muri, de vreme ce n-am avut un tată. Şi domnul Arghir a adăugat, nu fără oarecare miîndrie : Mie nu^mi poate nimeni spune uitîndu-se la «mutra mea : „Urît tată ai mai avut !“ — Fireşte, i-am răspuns eu, fireşte că dacă aşa stau lucrurile, nimeni n-ar îndrăzni să-ţi spună una ea asta, cu toate că nimic nu l-ar opri să o constate. Domnul Arghir a surîs cu modestie. — Ştiu, doctore, că nu sînt un Adonis. De cate ori mă uit în oglindă (ca să nu mă indispun, fac lucrul acesta cît mai rar cu putinţă) mă conving că urîţenia e singura mea realitate. Restul e abstracţiune, neant. Zicînd acestea, cîteva lacrimi îi şiroiau pe obraji, ca să i se împotmolească în barba lui ţepoasă, «nerasă de trei zile. Am căutat să-l consolez. — Nu te necăji, i-am zis, cu toţii intern sortiţi neantului, adu-ţi aminte : Memento quia pulvis es... 1 — Tocmai asta ,mă aduce la dumneata, doctore, mi-a spus Arghir cu neaşteptată vioiciune. Vreau să devin o realitate. Am venit să mă concretizezi. Sînt îndrăgostit. Iubesc o femeie. 1 Aminteşte-ţi ca eşti cenuşă... 161 -— Ia-o de nevastă, i-am zis. Drept răspuns, domnul Arghir a izbucnit într-un rîs batjocoritor. — Hei, bravo ! imi-a zis. Mărturisesc că la asta nu mă aşteptam. Ai aruncat o fîşie de lumină asupra situaţiei. Eşti într-adevăr năzdrăvan. Dar să zicem că te ascult şi că mă însor. Ce facem cu copiii ? Ai cui sînt copiii ? Dctainul Arghir se aprindea din ce în ce mai tare. — De vreme ce eu însumi nu -sînt decît Fiul Cadavrului, adică al Nimănui, fiindcă un cadavru, lucrul sif. N-are să se mai ducă nici la doamna Ulmu. Peste o clipă are să se ridice şi o să plece. Mîinile lui neteziră cu regret coapsele şi pulpele de lingă el, şi cînd pogorîră la glezne le cuprinseră cu o apucătură de înecat care se pierde. — Mă doare, gemu Trude închizînd ochii. — Să mergem, Trude, şopti Lucu fără convingere. Trebuie să plecăm imediat. Trude îşi deschise pleoapele, clipind. — De ce ? întrebă ea mirată. — Laura nu se simte bine. Are febră. Trude se dezmeticise. — Te minte. — Nu se poate ! Laura nu minte. Glasul lui Trude sună sarcastic şi aspru : — îţi cunoaşte slăbiciunea şi abuzează. Cum ajungi la dînsa, i-a şi trecut febra. Poate chiar mai nainte. Ai să vezi ! Fără să-şi dezlipească obrazul de pe genunchii ei, Silion îşi întoarse faţa spre ea. — Totuşi, mă duc. Trebuie, negreşit ! Trude îi surîse cu amărăciune, cu înţelegere, cu dezgust. — Bietul băiat ! Cu un suspin resemnat, se ridică pe jumătate. Surprinse încă o dată privirile lui Lucu înfăşurînd-o în-tr-un bun rămas de dorinţă şi părere de rău. Se înălţă alene şi se lăsă ca obosită lîngă el, pe divan. Silion se dădu mai întîi înapoi, dar peste o clipă căzu fulgerat cu faţa înainte, eu respiraţia oprită, în-gropîndu-şi-o în grumazul ei parfumat. Şovăiră amîn- 181 doi într-o ameţeală supremă, opriţi ca pe o margine de abis. Telefonul izbucni atunci din nou, mai strident, mai imperios ca înainte. Tremurînd, Lucu apucă din nou receptorul. Trude îşi împreună mîinile, ca nişte aripi de deznădejde şi mînie. Şi le duse la gură, să le muşte. Cu capul în poala ei, Silion vorbea : — Nu, Laura ! Tocmai ieşeam pe uşă... Pornesc îndată... Negreşit, trec pe la farmalcie... Dintr-un salt, Trude se smulse de lîngă d şi fu în picioare, hotărîtă şi dfîrză. Cuvintele clare ale Laurei răsunau în odaie, parcă purificînd atmosfera : — Eram sigură că ai plecat... am telefonat dinadins... să aud cum sună... în casa ta, din care ai plecat spre mine... Dar vino mai repede... sînt obosită şi mi-e somn... mi-e teamă să nu adorm iar... La poartă, lîngă automobilul minuscul, smălţuit şi nichelat ca o jucărie de lux, Trude şi Lucu îşi strîn-seră mina băieţeşte. Stropi rari, subţiri, prevestitori de ploaie. Pe buzele lui Trude întîrzia un şurîs de amărăciune. — Iartă-mă, Trude, sînt dezolat. — Te înţeleg, mon pauvre ami : „vocea stăpînei" ! — Nu mă duci pînă în strada Sălciilor ? o rugă Silion. Şi din ochi îi arătă cerul plumburiu şi ameninţător. — E singura întrebare pe care -mi-o pui ? îl dojeni Trude. — Gînd ne mai vedem ? rectifică Silion. — Văd că ştii lecţia. Dar n-am să-ţi fixez nici zi, nici oră ; pas si bete !1 îi întinse prin portieră mîna-i înmănuşată. Drum bun, ce mai aştepţi ? Erai grăbit, porneşte ! 1 1 Nu-s atît de proastă. 182 — Nu mă iei şi pe mine ? se miră Lucu, neliniştit de culoarea văzduhului, care da în vînăt. în falduri de doliu, cerul pogora pe acoperişuri. Aerul alvea un gust dulceag şi sălciu de furtună. — îmi pare* rău, mon ţauvre ami, dar nu sînt înger ! în clipa asta nu te pot suferi. Du-te pe jos ! Cu un sunet metalic, ttînti portiera, urni motorul şi porni. O răpăială cu băşici se dezlănţui pe urmă-i. în oîteva clipe, trotuarull şi cald ar imul străluci ca zincul sub şiroaiele de apă. Silion îşi ridică gulerul trendului şi o luă resemnat prin ploaie. ♦ Capitolul 7 1NTÎLNIREA CU MATILDA ...A parcurs în neştire lungul drum care-1 ducea la casa Feraru. Acum se strecura printre puţinii trecători fără să-i vadă, plictisit de sine şi supărat pe o viaţă în care totul se petrecea într-alt fel decât ar fi dorit el. Ploaia încetase. O lumină fără izvor inunda oraşul. Din loc în loc, felinarele străluceau fantomatic în nimbul lor umed şi bolnăvicios. Lucu înainta cu paşi mărunţi şi rari, cu ochii în gol şi fruntea înclinată, ca un om cufundat în gînduri. Ar fi tresărit dacă l-ar fi strigat cineva pe nume. Apelul telefonic care-1 smulsese din repaosul lui pe divan îi dovedise, o dată mai mult, că el nu e decît o jucărie a întîmplărilor. Dacă n-ar fi fost un biet om plin de slăbiciuni şi totdeauna surprins de împrejurări, n-ar fi trebuit să ridice receptorul cînd l-a chemat Laura. Şi chiar dacă l-a ridicat, n-ar fi trebuit să cedeze chemării ei suave şi neîndurate. Totdeauna, porunca ei îi sosea învăluită într-un suspin, cuvintele ei alcătuiau un cîntec fără de moarte, un joc melodios de ape, într-o seară de cristal, spre stele. Supunerea lui oarbă cînd Laura îl cheamă, graba 184 lui de a lăsa orice şi de a da fuga să o vadă, drumul acesta prin ploaia care l-a pătruns pînă la oase nu însemna decît că el e robul unei patimi care nu iartă. Ar mai putea totuşi să-şi dovedească sieşi că nu e chiar aşa. Ar mai fi un mijloc. Să intre, de pildă, şi să-i spună : „Am venit să te văd şi să plec. Numai un sfert de ceas, şi să plec. Sînt cît se poate de ocupat. Plec, şi vin mîineC£. (Bineînţeles, nu-i va vorbi în felul ăsta. Ştie el cum s-o aducă din cuvinte. Sau acesta le va fi înţelesul.) Şi să stea într-adevăr numai un sfert de ceas, şi să plece. Fiindcă Laura îl crede cînd îi spune că e ocupat. încrederea asta îl înduioşează şi îl umple de remuşcări. Lucu însă ştie că nu va fi în stare să plece după un sfert de oră. O să rămînă la ea pînă în toiul nopţii, poate pînă în zorii zilei. Aşa se întîmplă totdeauna. Mai avea ide făcut doar cîţiva paşi pînă la casa Fe-raru, şi, maşinal, îşi căută cheia în buzunar. Dar se opri deodată. Pe trotuar, în poarta casei, se afla Ma-tilda Feraru, sora Laurei. Primul lui gînd fu să dea înapoi. Era însă prea tîrziu. înaintase ca un somnambul, puţin lipsise ca mîinile lor să se întîlnească pe ivărul metalic. Felinarul de fier forjat al casei îl scălda în lumină. Lucu se înclină, scoţîndu-şi pălăria, pe care o strîngea cam tare de margini în mînă, dimpreună cu trusa lui de chei. Un salut de o gravitate cam solemnă, asemenea unei plecăciuni de condoleanţe, ca şi cum s-ar fi găsit în faţa unei văduve în mare doliu, cu toate că Matilda era, de o extremă eleganţă, îmbrăcată în-tr-un costum trois plece s, cu o jachetă de piele de antilopă, totul de la beretă pînă la pantofi de culoarea drojdiei de vin. Ea îi răspunse cu un semn din cap abia vădit, şi rămase locului. 185 -— Dacă-mi daţi voie, rosti el ca să spună ceva, şi numaideoît, simţind că pălise, se aplecă niţel să descuie poarta, fără să izbutească însă dintr-o dată. Nu nimerea în gaură cheia. Mîna îi tremura uşor. Clipa de care se temuse ca de o fatalitate, o vreme atît de lungă, sosise în sfîrşit. Pentru el era clipa destinului, clipa în care nu mai ai ce face. O donser fiindcă ştia că e de neocolit, şi o ocolise cu preţul unei atenţii de fiece minut. întâmplarea din seara asta nu era cîtuşi de puţin surprinzătoare. Surprinzător nu era decît faptul că nu se întîmplase mai demult. Şi poate că totul are să se oprească aci. Umbre tăcute, ei vor intra unul după altul în casa Feraru, şi fiecare are să se ducă la locul lui fără să-şi mai spună un cuvînt. Erau ca doi străini. Ce mai puteau să-şi spună oare ? Poarta, în sfîrşit, se deschise. — Un moment, te rog ! Era Matilda care vorbise, şi Lucu se opri cu cheile în mîna, cu pălăria pe cap, cu faţa întoarsă spre ea, ca un om care aşteaptă să i se poruncească. De mult nu-i auzise glasul răguşit şi patetic, glasul ei de cîntec de tavernă. Şi-a păstrat înfăţişarea ei de stăpînă, cu fruntea sus, şi nu pare cîtuşi de puţin turburată. Observă pe figura subţire şi arămie a Matildei vagi urme de oboseală, o paloare discretă, nu lipsită de trufie, un fel de patină de nobleţă, adaosul insidios al anilor. — Poţi să mă însoţeşti cîţiva paşi ? Vreau să-ţi vorbesc, adăugă Matilda, şi se depărtă încet, fără să-l aştepte. Punîndu-şi grabnic cheile în buzunar, Lucu o urmărea cu ochii. Mersul ei nu se schimbase. Era în el de-săvîrşita armonie de mişcări şi de linii din mersul unui cerb. încuie poarta la loc şi se grăbi să o ajungă. 186 — Viu de la Fiereni, începu Matilda, privind ţintă înaintea ei. E mai bine că te-am întîlnit, tocmai vroiam să-ţi vorbesc. — Şi eu vroiam să-ţi vorbesc. Matilde, vroiam mai de mult, răspunse Lucu, şi se opri, mirat de propria lui îndrăzneală. Glasul îi sunase fals şi piţigăiat ca al unui om în mare încurcătură. Un hermafrodit care se dezvinovăţeşte. — Nu prea văd ce-ai putea să-mi spui, sună răspunsul Matildei. Eu vreau să vorbim afaceri. * „Dacă vrea să vorbească de afaceri, gîndi Lucu, are să vorbească şi despre altele. Am să insist." îşi înălţă fruntea, îşi lungi gîtul, îşi luă o privire severă, imi-tînd atitudinea de lebădă neagră a Matildei. — Vreau totuşi, Matilde. Ţi-am scris de cîteva ori, dar n-ai deschis scrisorile. Te rog acum să mă asculţi. Numai cîteva cuvinte... — Şi ce-ai dori, mă rog, să ascult ? — Nu sînt atît de vinovat pe cît crezi, Matilde. Asta vream să-ţi sipun. M-ai judecat fără să mă asculţi şi ai luat hotărîri pripite... Aş dori... — încetează, te rog ! îl întrerupse, tăios, Matilda. Să nu răscolim. Credeam că-ţi pot vorbi de anumite treburi care te privesc, măcar indirect. Văd însă că ar fi fost mai bine să fi recurs la un avocat. Fiece capăt de frază fusese rostit pe un ton răspicat, care nu îngăduia replică. Ajunseseră la capătul străzii. Matilda se opri şi-i făcu faţă. — Iartă-mă, Matilde, se scuză Lucu, spune-mi numai ce-aveai de spus. Cu acelaşi pas, Matilda se întoarse şi o luă înapoi în josul străzii. Lucu o urmă. Ameninţarea cu avocatul trezise în mintea lui o imagine aproape familiară : chi- 187 pul unui tînăr scund şi oacheş, a cărui existenţă îi făcuse lui mult sînge rău odinioară. Care va să zică, sînt tot împreună, îşi zise el. Mergeau alături, fiecare cu gîndurile lui. Matilda rupse tăcerea. — Vreau să vând, spuse ea, am un cumpărător bun. — Să vinzi ? Ce anume ? se miră Lucu. Cu un semn din cap, Matilda îi arătă masa întunecată a casei Feraru, pe ai cărei plopi umezi de ploaie tremura lumina lampadarului. — Vînd casele şi moşia şi plec. — Cum ? Vinzi şi Fierenii ? (Era şi o dojană în mirarea lui Lucu.) — Nu mă mai ţine nimic aici. Glasul Matildei po-goriî, deveni grav. Vînd totul şi plec. Silion căzu pe gînduri. într-adevăr, nu se aşteptase la această veste. Dar din spusa Matildei „Nu mă mai ţine nimic aicifC înţelegea că Matilda nu mai are nici o legătură sentimentală, nici chiar cu avocatul. Matilda îl pîndea cu coada ochiului. — Ai ceva împotrivă ? — Fireşte că nu. Mi se pare totuşi ciudat... să vinzi Fierenii... — Da, leagănul familiei... Copilăria, părinţii, bunicii ; ştiu icîntecul. Vînd ! adăugă ea, dîrz. — Eşti stăpână pe averea ta, întări Lucu, dar trăgeam nădejdea că totuşi, pînă la urmă... — Pînă la urmă ce ? îl întrerupse cu un glas întunecat şi agresiv Matilda. întrezăreai vreo soluţie ? Tonul ei deveni sarcastic. Sau poate vreun compromis ? Fă bine şi comunică-i soră-mi hotărîrile mele ! Sper că o vei sfătui să nu se opună. Coproprietatea asta nu mai are nici un rost. 188 — Am s-o sfătuiesc, făgădui Lucu îngîndurat. Descâluşaxea* Matildei de dragostea cu adevărat maternă pe care o avusese pentru Laura şi indiferenţa ei faţă de tot ce ,o lega de trecut i se părea lucru nefiresc. — Desigur, are dreptul să se opună. Asta m-ar în-tîrzia cîteva luni. Nu văd însă de ce mi-ar face şicane. Vocea Matildei se umplu de subînţelesuri. Eu nu i-am făcut niciodată şicane. — Sînt încredinţat că Laura n-are să se opună, afirmă Silion, ca şi cum n-ar fi înţeles aluzia. — îmi place s-o cred. Are prilejul să fie generoasă. (Pe întuneric, Lucu îşi dădu seama că se înroşeşte.) Orice-ar fi, eu mă bizui pe buna dumitale influenţă. — Va fi aşa cum vrei, Matilde, aşa cum vrei, o asigură Lucu, ismerit şi sfios. Nu uitase izbucnirile de odinioară ale Matildei. Umblau ca sub un nor ameninţător. 1 — Ştii bine, reluă Matilda, că la moartea tatii eu am fost aceea care am plătit datoriile, eu am sustras şi am ascuns, noaptea, recolta ameninţată de sechestru, şi pînă la urmă tot eu am salvat averea părintească. Laura n-a ştiut nimic. Am ţinut-o departe de orişice grijă. Iar mai tîrziu (Matilda făcu o pauză, ca să-şi aleagă cuvintele) tot eu m-am zbătut cu treburile şi cu socotelile, ca o slugă credincioasă. — Da, Matilde, aşa a fost, întări Silion, căruia toate aceste amănunte îi erau bine cunoscute. în teama lui subită de a nu stîrni mîniile Matildei se strecurase un alt gînd. După atîta vreme, el şi Matilda se regăsiseră singuri pe strada pustie, cotropită de toamna ceţoasă, în preajma casei Feraru. Paşii lor răsunau la unison, fiinţele lor se bucurau de aceeaşi găzduire, tainică şi prietenoasă, a nopţii comune. Şi el nu vedea la Matilda nici o turburare, nici o şovăire în 189 nepăsarea ei. Soarta se împlinise şi nu le mai cerea nimic. Cum era oare cu putinţă ? — Şi unde ai de gînd să pleci ? întrebă el deodată. — Unde-oi vedea cu ochii, răspunse ea, înălţînd din umeri. Toată lumea era a ei. Ajunseseră în faţa porţii casei. Matilda se opri. — Dar ce-ai de gînd să faci, insistă Lucu, pleci singură ? — Mă priveşte ! Lucu închise pleoapele, îşi opri o clipă respiraţia, în bătaia felinarului, chipul îngust al Matildei, cu ochii învăpăiaţi de lumini negre, strălucea de o paloare supranaturală. — Aşadar, ne-am înţeles, încheie ea, contez pe dumneata. Eu nu mai intru. Mă duc în oraş. Noapte bună ! Şi, fără să-i întindă mîna, se depărtă pe trotuarul pustiu. Oprit în poartă, Lucu o urmări cu privirea pînă ce statura ei impunătoare şi zveltă se topi în noapte. încă o dată, încercă să ţie capul sus, să-şi tragă umerii înapoi, de parcă s-ar fi plăsmuit din nou, după chipul şi asemănarea mîndrei Matilda. Băgă de seamă însă că îi venea greu. Atunci, scoase cheile din buzunar, cjgscuie poarta^şi pătrunse în curtea casei Feraru. Capitolul 8 SURORILE FERARU „We are such stuf} as dreams are made of, and our little life is rounded with a sleep1 Shakespeare Casa Feraru, în oare, ou o cheie oe-i fusese anume dăruită, Lucu intra fără să mai bată, era o clădire veche şi ipărăginită, aşezata în cel mai central cartier al oraşului. Tabla care odinioară, prelungind acoperişul, căptuşise ca o platoşă mansarda pe din afară, fusese de mult înlocuită cu carton asfaltat, menţinut pe cherestea, cu şipci de lemn verticale. Acest amănunt isipo-rea cu o notă de doliu înfăţişarea de părăsire şi ruină a imobilului. Construcţia se ţinea încă dreaptă, cu cornişele ei sculptate şi baluştnii ei plăpînzi, teferi încă, de la intrare : semăna icu una din acele frumuseţi, faimoase pe vremuri, care păstrează jpînă «la adinei «bătrî-neţi urmele «şterse ale strălucirii «de altădată. Era de mirare cum a putut dăinui o ^tît de sumbră paragină în acea vecinătate de birouri elegante şi magazine de lux adăpostite în naltele zidiri modernizate. Plopi şi sal-cîrni venerabili străjuiau grilajul ruginit tşi meterezul lepros care, sprijinindu-se pe eakanurile megieşe, îm- 1 Din vis sîntem făcuţi, şi viaţa noastră scurtă doar cu somnul s-a împlinit. 191 prejmuiau curtea năpădită de boschete. Vegetaţia descătuşată se răsfăţa în felurimea ei de liliac şi trandafir desfrunzit, de tufe de merişor veşnic verzi, ide arbori funebri şi graţioşi de thuya, crescînd într-o îmbulzeală atî't de sălbatecă şi îmbelşugată, încît, chiar în acele săptămîni supreme de toamnă, curtea din faţa şi din spatele locuinţei, în ciuda crengilor ispectrale care se crispau în văzduhul palid, alcătuiau un abis de întunecimi şi de taină, mirosind a (mucegai. Laura Feraru locuia singură aici la parter. Sora ei mai mare, Matilda, se mutase la etaj, sub mansarda pustie, punînd astfel capăt unei convieţuiri ce nu se mai putea prelungi. îişi păstrase însă drangul la intrarea principală. Această despărţire se întîlmplase mai demult, în împrejurări oarecum dramatice. Şi dacă Matilda alesese de bunăvoie etajul cel scund de sub mansardă, cu trecerea prin holul comun, cu scara de stejar ce ducea sus la ea, a fast ca să-şi afirme o dată mai mult spiritul de jertfă, dezinteresarea şi dispreţul ei faţă de bunurile vieţii. Aşa se spune. Alţii însă susţin ică numai trufia o hotărîse la o alegere care o silea să ‘treacă, zi după zi, .an cu an, prin locurile unde suferise o grea dezamăgire şi umilinţă. De altfel, cînd o căutai era mai mult plecată. Gînd găseau deschisă uşa salonului de la intrare, prietenii Matildei, veniţi să o viziteze, se opreau un minut şi intrau să 'schimbe cî-teva cuvinte cu Laura, nemişcată pe divanul ei. Dar nu se aşezau niciodată şi căutau să vorbească încet — fără să pară că o fac dinadins, ipe un ton confidenţial — despre lucruri mărunte, de toate zilele. Numai Matilda nu se oprea, îşi trecea fără să ise uite în jurul ei, ca şi cum se afla într-o casă pustie, în care vetustele •trepte trosneau sub pasul ei sprinten şi grăbit. 192 ...Lucu -pătrunse în vestibul. îl întîmpină de îndată mireasma obişnuită -şi slabă care zăcea ca un sezon statornic în încăperile de jos : parfumul -demodat de mosc. Dădu cu ochii de cuierul în care atîrnau de ani de zile zgarda îşi lanţul unuijzăvod defunct şi care lăsase amintiri duioase în familie. Pînă în ziua de azi ise ;mai pomenea de el. Această zgardă, veşnic la locul ei, căpătase pentru Lucu o valoare de simbol. Simbolul destinului său, sfîşietor ca un geamăt înăbuşit. Un destin de monotonie şi de repetiţie a tot mereu aceloraşi rituri şi amănunte. Aşa credea el uneori. Se opri şi ascultă o clipă. Nu se auzea nimic. Aşteptă. Dar statura solemnă şi frigidă a Laurei nu se ivi nicăieri. De obicei, Laura îi ieşea în cale, cu paşii ei mici, sacadaţi şi mecanici, revărsaţi la urmă într-un singur pas mare, care i-o aducea ca într-o cădere şi i-o lăsa întreagă în braţele aruncate pe după gît. Tiptil, Silion străbătu holul clarobscur, care trezea într-fînsul tot aceleaşi amintiri. Neaşteptata întîlnire cu Matilda i le învia cu o intensitate de halucinaţie, înainta cu mintea absorbită de icoanele trecutului. Prezentul îl smulse o clipă dintre ele. Găsi întredeschisă uşa Laurei. Interiorul îi apăru mimbat de o ceaţă adîncă şi joasă, de violet misterios. Marginile odăii nu se vedeau. Se pierdeau în bezne. Storurile, de un albastru-întunecat, fuseseră trase şi apropiate cu grijă. Nici o rază nu străbătea prin ele. „Serniy de mare migrenă sau de oboseală de moarte", gîndi Lucu. Mireasma de mosc de la intrare plutea şi aici, înteţită. Este parfumul predilect al Laurei, şi toată casa e îmbibată de el, ca un sanctuar. Silion se strecură printre draperii înăuntru şi rămase în prag cu respiraţia oprită. în pernele umbrite de răs-frîngerea suavă a unui abajur de mătasă, Laura dormea. 193 Chipul ei, precizat de acea savantă luimină de criptă, ce -se revărsa de^a dreptul pe trăsăturile-i -subţiri, părea de o .frumuseţe fără greş. O atmosferă de reculegere, aproape evlavioasă, iscusit ordonată, plutea în jurul acestei adormite arătări, de o paloare de sfîntă. Intr-un belşug suspect, care părea şi el orînduit de mai înainte, pentru un efect anume, pletele ei de un blond metalic îi conturau obrajii lînguşti, limitiîndu-i, ea isă se reverse pe umeri, printre dantele. Ca într-o halucinaţie, Lucu văzu în toate acestea pregătirile pe care le fac unele sinucigaşe în preajma somnului lor de veci. Cunoştea pe de rost frumuseţea Laurei şi în amănunt. Dar rămase dîteva clipe în contemplare, fără tsă-şi poată desluşi pricinile -noi, oare icu o liniştită putere îl îndemnau (să o admire şi mai mult. Chipul ei avea daruL să i ise (pară tot -mereu altul, după igînd, după oră, după lumină, şi -să-i arate rînd pe rî-nd viaţa, bucuria, dragostea, părerile de rău, surîsul şi -lacrimile lumii -şi vremelnicia tuturor lucrurilor, totul (sub o înfăţişare extatică, dar împăcată cu isine şi dureros de duioasă şi de blfindă. Aci era taina /supunerii şi robiei lui. O înţelese încă o dată, dar acum, în faţa Laurei adormită în farmecul ei, (răzvrătirea lui se spulbera, rnî-nia lui pe sine însuşi i se părea o rătăcire şi era ea un călău căruia îi scapă fierul din mîini. Cuprins de o veche teamă, icare-1 încerca mereu cînd pătrundea tîrziu, ca într-un altar al somnului, în iatacul întunecat, Lucu îşi -aţinti auzul .şi ascultă, pînă ce respiraţia .ritmică şi liniştită ia Laurei ajunse la urechile lui. Nu, Laura nu murise. Dormea într-adevăr. Dormea somnul ei atît de adînc, -ce pogora dincolo de adormire şi de vis. Plutea undeva la suprafaţa neantului. Luou nu sosise la timp. Nu trebuia să o trezească. Aşa cum zăcea acum .în deplină părăsire de sine a somnului ei 194 depărtat, asemănarea ei eu Matilda era şi mai vădită. O asemănare de isurori gemene, ou toate că exista între ele deosebirea de culori îşi de etate. Cu qpt ani mai tânără, Laura părea o copie poetizată a isumibrei, sălbaticei şi graţioasei creole care «şi din această ipricină o iubise nu numai ca ipe o soră, dar şi ca pe un copil al ei. Lucu iîşi desprinse privirile «de Laura. Ar fi fost ispitit să o vegheze pe un fotoliu pînă ce ea s-ar fi trezit. Dar ceva îl îndemna să iasă din zona magnetică în care voinţa .şi luciditatea i ise topeau ca în volutele unei taverne de opium. Cu aceeaşi «băgare de «seamă cu care intrase, Lucu dădu înapoi prin draperii, avu dibăcia să nu ise poticnească de praguri şi, cu paşi de pîslă, trecu să aştepte în camera vecină. Aci domnea o atmosferă cenuşie şi friguroasă, în care ardea o lampă zgribulită, «făcută dintr-un -bec obosit. Ferestrele dădeau spre nord. Nişte 'învelitori gălbejite, odinioară albe, care îm-brăcau canapeaua şi «fotoliile, sporeau ssenzaţia de frig şi pustietate nelocuită. Aici mireasma de «mosc nu se mai «simţea şi mirosea numai a frig şi igrasie. Lucu se întinse pe canapea şi-şi rezemă capul de minerul ei costeliv. Oglinzile ovale, cu apele lor turburi încercuite în poleială cojită, tîl priveau solemn şi glacial. Aci «fusese dormitorul Matildei. «Pe atunci, toată viaţa se strînsase în camerele de la parter, iar cele de la etaj fuseseră părăsite «în voia prafului şi a pânzelor de păianjen. Pe locul îngustei canapele franţuzeşti cu droturile obosite, pe care acum se chinuia Lucu în aşteptare, se aflase divanul confortabil al Matildei. Poate că trupul lui Lucu ocupă astăzi în spaţiu -tocmai locul pe care-1 «împlinea odinioară trupul Matildei. Pe atunci, «divanul Matildei fusese pentru el o obsesie, care «chema «fără greş în mintea lui imaginea corpului istăpînei. Niciodată, gîndea el, nu is-ar fi putut găsi pentru corpul mîndru, ager şi 195 catifelat al Matildei un divan mai ,potrivit, un divan în care să te pierzi îşi .să te regăseşti, călătorind în doi, pe mările isomnului. Dar niciodată în casa asta ei n-au fost singuri, icu adevărat împreună. N-a rămas nici o singură noapte în camera ei, nici nu is-a furişat cîndva, pe întuneric, din patul lui de oaspete în culcuşul Matildei, în serile oînd rămiînea >să doarmă la ele. în privinţa asta, Matilda a fost neînduplecată. Nici măcar într-unele după-amiezi de vară, oînd toţi ai casei dormeau, nu i-a dat voie ,să .se lungească măcar ugi sfert de ceas lîngă ea. O cuprindea groaza la gîndul că Laura ar fi putut să simtă ceva, Laura, care ştia totuşi de legătura lor şi o ibinecuvîinta şi care era şi pentru el ca o soră. Dar Matiilda era de părere că nu trebuia isă arate Laurei priveliştea impudică a unei fericiri de care ea nu poate să se bucure. Intr-adevăr, cum ar fi putut Matilda să se răsfeţe în braţele iubitului la gîndul -că Laura, cu ochii mari deschişii în întunericul nopţilor ei albe, ar fi surprins fără să vrea şoaptele, sau fie şi numai ră-sufilul amanţilor adormiţi ? Căci orele acelea nesfîrşite de repaos silit, în care Laura dormea pe apucate, îi stricase rînduiala (somnului. Ea se trezea mereu în toiul nopţii, aprindea lampa şi citea sau aştepta ;în tăcere pe întuneric ;să vie zorile, sau un alt val de -somn, care să o poarte; în piuitul păsărilor treze, să vie revărsarea cea mare a dimineţii să o libereze. Şi atunci Laura se ridica anevoie din aşternut. într-o rigiditate de statuie, îşi petrecea unul din halaturile ei de rnătasă brodată cu fir, ca odăjdiile, şi nu-şi mişca decît braţele şi mîinile ei dungi de ctitoriţă zugrăvită în biserici. Şi după o ezitare dramatică, izbutea să se urnească din loc, cu paşi minusculi, dreaptă şi ţeapănă ca o păpuşă mecanică, şi uneori se încumeta — dar asta se întîmpla mai rar şi venise numai cu vremea — să străbată încăperile 196 drept ipe la mijloc. Mergea prin casă sprijinită într-un baston şi ţinîndu-ise de mobile. Lucu .şi Matilda o urmăreau cu emoţia cu care ar fi supravegheat cele dintîi ■încercări de a umibla ale unui copil. Inima li se strângea ictureros. Şi aplaudau cu sufletul la gură, istoviţi de sforţarea ei, pe idînd Laura, cu un .surîis de vedetă istovită, se lăsa isă cadă pe un fotoliu îşi le mulţumea din priviri. Răsfăţată şi tristă, căuta să le dea curaj celor doi amanţi şi să ise îmbărbăteze şi pe sine. Matilda o .îngrijea fără încetare. Contrastul dintre ele era şi mai izbitor în orele de viaţă comună. Una în necontenită mişcare şi zbucium, cealaltă veşnic scufundată în fotoliu sau întinsă pe divan. Cu fiece gest al ei, cu fiece răsuflare, clipele Matildei fofilau încărcate de voluptăţi isimple, ca nişte ostaşi care îşi poartă trofeele în triumf. Gînd vorbea, spaţiul răsuna de vibraţii voioase. Rîsul ei de amazoană răsfăţat şi sălbatec se revărsa molipsitor, fi plăcea să poruncească şi să aibă grijă de istăpîn, care nu discută, şi nu pierdea un minut fără să-l folosească, dar asta nu însemna că nu-şi vede de plimbările călare dimineaţa la Şosea, nici că uită isă danseze în aşa chip încît dansul pare că e singura ei îndeletnicire. începea pe înserate şi nu înceta înainte de revărsatul zorilor. Laura, dimpotrivă, nu lua parte la nimic. Pentru ea, viaţa îndeobşte, ca şi viaţa din jurul ei, era un 'spectacol indiferent. Rîsul ei nu izbucnea ca o nesfiîrşită cascadă a bucuriei, -ci se desfăşura în tăcere, ea o revărsare de lumină spirituală, iar în zînubetul ei pluteau o taină uitată şi o făgăduială* de fericire paradiziacă. Toate acestea, Lucu le gîndise dintru început şi i le ispusese îşi ei oîndva. Matilda spera mai cu putere decît Laura în vindecarea acesteia. îl chemase pe Lucu într-ajutor, şi el îi răspunsese fără şovăire. L-a rugat să-i ţie de urît Lau- 197 rei, ceea ea, ceea ce o încredinţase că e iubită nu numai cu patimă, dar şi cu un sentiment de protecţie, de care simţise întotdeauna nevoie. Cununia trebuia să se facă la Fie-reni, dimineaţa la primărie, iar pe înserate la biserică, după care urmau ospăţul şi seiibarea de nuntă la conac, sub jupiteriana oblăduire a conului Iordanache, cel care avea şi menirea de a oferi miresei braţul ca să o ducă la altar. De două ori în decursul aceleiaşi luni, logodnicii făcuseră cîte un drum la Fiereni şi înnoptaseră acolo pentru a grăbi pregătirile. Conul Iordanache nu mai ştia unde îi este capul. în viaţa lui nu muncise atiît. Răguşise. Bătrînele şi prăfuitele încăperi nelocuite fuseseră d^j^gcajp şi apoi şlefuite ca nişte diamante. Numai oîteva zile îi mai despărţea de duminica hotărîtă. Dar într-o după-amiază lîncedă de iunie, Laura fu cuprinsă 199 de acel isomn misterios de care auzise vorbindu-se în basmele copilăriei. Zile şi nopţi a tot dormit. La deş^_ taptare nu ,s-a mai putut ridica din pat. Logodnicul a vegheat-o şi a îngrijit-o luni după iluni. Poate că şi-o fi dat seama într-un tîrziu că nu avea stofă de martir, că'ci, după o patetică explicaţie cu Matilda, a dat bir cu fugiţii. Aceasta era povestea Laurei. Surîsul ei resemnat şi duios îi vorbea lui Luicu de împăcarea ei cu oamenii, cu egoismul lor şi cu vitregia sorţii. Lucu găsise în Laura un duhovnic. Aştepta cu nerăbdare ceasul cînd va fi singur numai cu ea, ea să-i povestească ide micile neînţelegeri dintre el şi Matilda, de bănuielile lor reciproce şi chiar de răzbunările lui de om gelos, adică de aventurile şi plăcerile lui lăturalnice, de care se ruşina în sinea lui pe urmă. Cu zîm-betul ei de vestală, care plutea dincolo de bine şi de rău, Laura îi dăruia iertarea dorită : — Nu e nimic, nu te prăpădi cu firea : omul gelos înşală ca să i-o ia înainte celuilalt, şi apoi ,îşi face sieşi scene de gelozie, ca să se dezvinovăţească. Dar emoţiile şi amintirile curate rămlîn ; asta e totul. Vonbea uneori ca o femeie cu multă experienţă şi care a cunoscut toate plăcerile şi tainele dragostei. în clipele acelea, Lucu ar fi vrut să ,ştie mai multe. Romanul ei neisprăvit cu logodnicul marinar i ;se părea plin de mistere nedezlegate, şi de dîte ori i-a mai pomenit, eu precauţii, de vremea logodnei ei, căutiînd să dobândească ceva amănunte, Laura a schimbat vorba sau a tăcut ostentativ. într-o zi, a întrebat-o de-a dreptul : — Spune-mi : ai fost a lui, -sau nu ? A primit lîntrebarea lui fără să tresară şi cu un su-rîis de care Lucu is-a ruşinat. — Ţii mult .să ştii ? l-a întrebat la rîndul ei Laura. 200 Lucu simţea că nu mai poate da înapoi. A plecat capul. — Da ! a rostit el. — E o întrebare brutală, i-a spus Laura. Şi îl privea drept în ochi,' cu privirile ei mari, întristate. I-a luat mîinile între ale lui. — Iartă-mă, am vrut să ştiu. — Şi acum nu mai vrei ? (Parcă se juca cu el.) — Nu ! îi fu .răspunsul. (Minţea.) — N-am fost a lui ! continuă Laura, încet. — Şi îţi pare rău ? întrebă Lucu. — Nu pot să spun, îi răspunse Laura, după cîteva clipe de şovăială. Nici eu nu mai iştiu. A unmat între ei cea dintîi tăcere, care a fost altfel decît tăcerile de pînă atunci. In seara aceea, Lucu s-a dus să doarmă singur, acasă. Dar în dimineaţa următoare, la opt şi jumătate, Matilda era din nou la el. Venise devreme, cum obişnuia, ca să plece înainte de amiază, ca şi cum ar fi avut de dat socoteală unui băilbat gelos. Ţinea ca plecările şi întoarcerile ei să nu dea de bănuit. — Exagerezi, îi «spunea Lucu, îţi închipui că Laura crede că amorul nostru e doar platonic ? — Tu nu cunoşti femeile, îi .răspundea Matilda, păcat de experienţa ta ! Noi trăim din imaginaţie mult mai mult deaît voi. Nu vreau ca Laura să ştie precis cînd anume sînt la tine şi cînd nu. Dar n-aveau vreme pentru controverse, clipele lor se mistuiau în flăcări, şi în scurtele răgazuri care urmau, tolănit lingă trupul ei de chihlibar întunecat şi răsuflînd printre pletele ei parfumate şi negre ca iadul, Lucu se legăna cu gîndul că e înlănţuit de o bacantă întoarsă din poveste anume pentru îmbrăţişările lui. 201 înoate că nu o făcea dinadins. Dar de cîte ori v£-nea dimineţile la el, Matilda lua hotărîrea să o plimbe spre seară pe Laura la Şosea. Poate că se mîngîia cu gîndul că răscumpără bucuriile dragostei ei, de care Laura e lipsită, sau încerca să-i risipească gîndurile îndreptate, credea dînsa, într-un sens neîngăduit şi turburător. Şi plimbarea urma neapărat. La început, Chevroletul astmatic al lui Lucu fusese de mare folos în acest răsfăţ, dar mai tîrziu, răzgîndindu-se, Matilda dădu preferinţă unui taxi de lux sau unui birjar jugănit, cu faţa zibîrcită ca un ciorap, una din cele mai din urmă rămăşiţe ale Bucureştilor de altădată. Lucu nu mai stătea la volan, lîngă şofer, ci în fundul trăsurii, între ele. în această zilnică plimbare cu trăsura între cele două femei, Lucu îşi găsea rostul vieţii lui fără de scop. Lumea se sohimba la faţă, şi în jurul lui se răsfăţa paradisul. O plantă între două adieri, între două miresme. Era prizonierul benevol al unei amante şi al unei surori suferinde, copilul mare al celor doi îndrăgostiţi. — Sărut-o, îl îndemna Matilda, e copilul nostru. O privea cu o încîntare care ar fi dumirit pe orişicine de ce Matilda nu se mai măritase. Avea un copil frumos, care mai era şi suferind. Asta îi ajungea. în asemenea împrejurări, un soţ ar fi fost ceva de prisos. Matilda nu părea să fie una dintre acele femei care simt nevoia unui stăpîn,. ci numai a unui amant care să nu devie însă prea gelos. Niciodată Lucu n-ar fi sărutat-o pe Laura din propriul său îndemn. Firea lui nu se risipea în sărutări, ca a Matil-dei. Dar Matilda îl îmbia s-o facă la fiece sosire şi plecare a lui din locuinţa lor. 202 — Cum, îl certa ea, aşa se vine ? Aşa se pleacă ? N-o săruţi ? în pregătirile lor înfrigurate pentru plimbare, o ajutau amîndoi să coboare din pat : unul îi ţinea halatul, altul îi potrivea papucii, pe care, cu picioarele ei de fildeş, Laura îi dibuia pe covor fără să-i nimerească, sau o pieptănau în grabă, smulgîndu-i cîte un fir lung de păr blond-roşcat şi scîneete pisiceşti de suferinţă. Apoi Lucu o ajuta la opintirea ei supremă, cînd da să se ridice. Laura îi refuza braţul. Ţinea să ajungă singură, fără baston, cu paşii ei haşuraţi, pînă pe platforma scării, unde aştepta trăsura. Dar, ca de obicei, nu izbutea pînă la capăt şi din cînd în cînd se rezema cu mîinile de pereţi. într-un rînd, oprită în pervaz şi roşie la faţă, s-a întors spre Luou. — Nu-i aşa că nu se cunoaşte prea mult că sînt o infirmă ? La întoarcere cinau în sufrageria spaţioasă, luminată pînă mai ieri numai cu gaz aerian. Luminatul acesta, foarte potrivit cu zidurile căptuşite cu stejar şi cu mobilierul greoi, construit aci o dată cu casa, n-a fost înlăturat decît mai tîrziu, şi asta nu din pricină că Matilda ar fi vrut să se ţină în pas eu vremea. Nicidecum. Numai o întîmplare neaşteptată a hotărît-o să introducă electricitatea în cel din urmă imobil care pe strada Sălciilor mai păstra încă lămpile cu sită Auer. A fost într-o seară tîrzie cînd se întorsese de la o petrecere. Era la cîteva luni după îmbolnăvirea misterioasă a Laurei. în casa cufundată în întuneric, a găsit-o pe Laura aproape asfixiată în camera ei cu ferestrele închise, în care plutea un miros intens de gaz aerian. Readusă la viaţă, Laura a tăgăduit cu îndărătnicie că ar fi avut de gînd să se omoare, Şi dacă mai vine vreodată YOfba despre asta, tăgăduieşte şi în ziua de azi. Dar Matilda a desfiinţat gazometrul anacronic şi s-a rostit pentru progres. Gînd Lucu înnopta la surorile Feraru, i se făcea patul pe un colţar de sub scara din hol. Pe dreapta şi pe stînga holului se deschideau dormitoarele celor două surori. Uşile rămîneau date de perete toată noaptea. Lucu îşi lua în primire ungherul lui confortabil. Atunci urma un răstimp în care policandrele din tavanul înalt dispăreau într-urk haos de nepătruns, iar în odăi, la nivel scăzut, se instala un clarobscur misterios, prielnic pregătirilor de culcare, adică acelui fantomatic du-te-vino în halatul şi papucii vieţii de familie. După un răgaz pe care îl socotea îndestulător pentru acest domestic preludiu, cu glasul ei de comandă, Matilda punea întrebarea : — Sînteţi gata ? Şi, fără să mai aştepte răspunsul, dădea semnul stingerii, apăsînd un buton la tabloul de electricitate. Beznele puneau stăpînire spontan pe încăperile fără margini. Dar după cîteva clipe de tăcere, convorbirile reîn-yiau pe şoptite şi sfioase, şi mai apoi cu jumătate glas pe întuneric. Erau mai întîi nişte întrebări răzleţe, ca nişte iscoade şovăitoare într-o tabără aţipită. Apoi se înfiripau aluzii la întîmplările mărunte ale zilei şi care îşi căpătau de-abia acum adevăratul tîlc şi însemnătatea. Amănunte pierdute, luminate de oîte un cuvînt, comentarii aşa cum se fac după miezul nopţii, spuse pe un ton de mărturisire şi de apropiere de la suflet la suflet. Treptat, răspunsurile se făceau tot mai rare, cineva se depărta de ceilalţi doi şi aluneca pe nesimţite dincolo de neguri. Era Matilda care adormea cea din-tîi. Uneori de-abia îşi rezema capul în perne, şi nu mai ştia de nimic, Lucu şi Laura, însă, îşi continuau pînă 204 în zori spovedaniile lor, făcute din nimicuri. începea pentru ei o ciudată singurătate. Nu puteau să facă lumină, pentru că, în această casă plină de sfeşnice de argint, de bronz de toate mărimile şi din toate vremurile, flăcăruia unei luminări ar fi răsfrînt pe toate metalele şi în toate ungherele prezenţa tăcută şi vagă a unor oaspeţi nedesluşiţi. Matilda ar fi protestat prin cîteva gemete înăbuşite, şi pînă la urmă s-ar fi trezit din somn. Tocmai asta n-ar fi vrut ei... întunericul acela era domeniul lor fermecat, în care n-avea voie să pătrundă nimeni. Erau ca două candele în cripta umbrelor şi îşi simţeau şi fiinţa, şi lumina. Lucu n-ar fi putut să-i vorbească Laurei de slăbiciunile şi sfielile lui decît în aceste ceasuri de taină, cînd voinţa e abolită, şi mîndria îl părăsea. Numai pe întuneric îndrăznea să-i facă anumite mărturisiri, ca şi cum ar fi fost de aceeaşi vîrstă şi fără să i se pară că-i pune prea mult răbdarea la încercare. Bănuia că o oboseşte şi ar fi vrut să o cruţe, dar între timp se întîmplau mereu fapte noi, menite să-l turbure, şi _el avea. nevoie_de_un_d^ ideal, care să fie femeie^ Numai o femeie l-ar fi putut ajuta, fiindcă numai ea ar fi fost în măsură să cunoască şi să trădeze arcanele, tainele şi capcanele unei alte femei. Cîteodată îşi spuneau lucruri atît de minunate, de parcă şi le-ar fi şoptit la ureche, întinşi unul lingă altul ca în paradisul copilăriei. Dar dimineţile uitau de ele, minunăţiile se spulberau şi le rămînea doar sunetul, clipa şi singurătatea în care au fost destăinuite, însemnate în sufletul lor ca o panglică într-o carte. Adormeau într-un tîrziu, cînd la ferestre, printre storuri şi draperii, zorile îşi suflau înlăuntru fulgul lor de păpădie. La răstimpuri, pe care de la o vreme începuseră să le aştepte, Matilda pleca la ţară, unde treburile moşiei se încurcau. 205 Apariţiile ei furtunoase erau menite să mai întărească autoritatea din ce în ce mai şubredă a lui conu Iordanache, administratorul moşiei, un fel de unchi al celor două surori — un unohi de văr, cum precizau ele. Fără îndoială că undeva pe arborele genealogic al familiei, pe o ramură oarecare, figura un strămoş comun al surorilor Feraru şi ăl conului Iorgu Iordanache. La barba acestuia, barbă căruntă şi ondulată, de rege asirian, ele n-ar fi renunţat cu una, cu două. Prea mare era plăcerea lor de a putea prezenta musafirilor abătuţi pe la Fiereni, la cîţiva ani o dată, pe această decorativă şi scăpătată rudă, icu titlul pompois de notre intendent1, ca să-i mai poată imputa lenea ei fără de leac şi augusta nepăsare faţă de nevoile domeniului. Toate aceste mici şi banale cusururi ale conului Iordanache se cumpăneau, în folosul lui, cu distinsa lui înfăţişare de patriarh statuar şi robust, în care se desluşea, ca în filigrană, prezenţa unui satir obosit dimpreună cu netăgăduita lui cinste în gestiune. în zadar susţinuse în faţa Laurei şi a Matildei avocatul lor Sabin că mai bine un vechil vulgar şi hoţ, dar care împarte cu proprietarul unele cîştiguri, fie şi suspecte, decît un majes-tuos intendent care îţi prezintă necontenit incontestabile deficite. Iordanache nu se sinchisea de pierderi. Ele se puteau acoperi totdeauna, din vînzarea unui colţişor ciobit din hotarele moşiei, un loc de casă, un imaş, o pîrloagă, o dumbravă, un petec de pădure, iar de vreun alt fel de venituri nu catadicsea să se îngrijească. De cînd cu reforma agrară, agricultura era pentru el o îndeletnicire moartă şi se mărginea, în ceea ce-1 priveşte, să dea în dijmă, la plugari. Se purta cu ei omeneşte, dar nu din dragoste, nici din cine ştie ce 1 Intendentul nostru. 206 convingeri înaintate, pentru câ Iordanache n-avea nici un fel de convingeri în nici un fel de materie, ci numai aşa, ca să-i atragă pe vasali la dijmă. Ce prăpăd ar fi fost pe capul lui să fie nevoit să caute şi să tocmească oameni ca să lucreze pămîntul „în regie" ! N-ar mai fi putut urmări cu seninătate, din tihna unei existenţe părăginite, dar senioriale, alunecarea unei lumi întregi şi a unei epoci înspre obştescul ei sfîr’şit. Cu toate acestea, Matilda nu pleca niciodată la Fiereni fără să pregătească de mai înainte pachetul lui nenea lorgu, alcătuit totdeauna dintr-un kilogram de cafea, două de rahat, o jumătate de apă de colonie, un sfert de bomboane de eucalipt, un sfert de bomboane de mentă şi o cutie de ţigări Intim Cluib. Cumpărăturile pentru pachet şi alcătuirea lui cădeau în sarcina lui Silion. în gîndul lui, el rostea tot felul de afurisenii că era nevoit să alerge pentru tainul răsfăţatului şi misteriosului intendent, a cărui existenţă o cunoştea, fără să-l fi văzut totuşi niciodată. Fusese de multe ori vorba ca Lucu să o însoţească pe Matilda întrnuna din călătoriile ei la Fiereni, dar a fost parcă un făcut că împrejurările nu s-au vădit niciodată prielnice. în schimb, avocatul Sabin se bucurase de acest ha-tîr în mai multe rîraduri. E drept că meseria lui îl îndreptăţea să o facă. Silion clocotea. „La urma urmei, slînt şi eu avocat", îşi spunea scrîşnind din dinţi. Dar de această calitate a lui nu-şi mai amintea nimeni. Aşa cum nimeni nu tăgăduia că e un felcer dintre cei mai buni. La plecarea Matildei, care înainte de a-i părăsi îi repeta pînă la plictiseală mereu aceleaşi sfaturi şi îndrumări cu privire la hrana şi mediicaţia Laurei, ea rămînea în grija lui. I se făceau zilnic injecţii cu nemiluita. Tot ce născocise industria medicală mai nou şi mai scump trecea în vinele albastre ale Laurei, iar pe măsuţa de lîngă 207 divanul ei se aflau rînduri-rînduri de sticluţe şi fiole multicolore, preţios etichetate, conţinîmd esenţe, pulberi şi tablete, ce trebuiau înghiţite la intervale fixe, potrivit unui program în care, afară de Matilda, numai Lucu se mai putea descurca. Pe lîngă astea, se adăugau diferite aparate electrice şi lămpi cu înfăţişare de monştri marini sau de scafandri, izvoare de unde tămăduitoare şi de raze feerice, în şipotul cărora Laura trebuia să se scalde la trezire şi la culcare. Trupul bolnavei accepta totul, cum acceptă idolii fumul de tămîie şi ofrandele. La răstimpuri anumite, medicii casei — doi la număr — se perindau la căpătîiul pacientei, o gîdilau la tălpi, îi încercau cu tăişul palmei genunchii, şi după alte cî-teva scamatorii clătinau profesional din cap şi ordonau cu gravitate continuarea tratamentului, a exerciţiilor prudente, a masajelor electrice şi a razelor de cvarţ, adăugind la răstimpuri cel mai recent preparat lansat de revistele de specialitate. Toată această agitaţie semăna în chip ciudat cu pregătirile pentru un bal de familie care se amîna mereu la calende. Matilda îi însoţea pe vrăjitori pînă la uşă. Acolo, în schimbul plicurilor înmînate în ultima clipă, le mai storcea cîteva cuvinte de îmbărbătare. în sfîrşit, pentru Lucu şi Laura, plecarea Matildei dădea semnalul orgiilor amicale. Şi pînă după miezul nopţii, sub scalpelul de lumină al minţii lor, se perindau prietenii, gîndurile, inimile, icoanele desprinse din paginile citite împreună şi pînă şi intrigile amoroase şi clevetirile răspîndite de gura lumii. In acest paradis capitonat al intimităţii, timpul fusese abolit. Uneori, pe vreme de iarnă grea, Lucu şi Laura simţiseră oboseala ceasurilor de dincolo de noapte. Lucu nu mai 208 pleca. îşi aşternea singur un culcuş pe colţarul lui din hol şi rămînea sâ doarmă în casa Feraru. La întoarcerea Matildei, îi povesteau totul, afară de numărul ţigărilor fumate şi al cafelelor sorbite împreună. E mult de atunci şi multe s-au schimbat între timp. Lucu îşi simte ceafa amorţită de mînerul canapelei; empire din fostul iatac al Matildei. Fără să se mişte, dibuie pe lîngă el o perniţă de mătasă brodată şi şi-o pune sub cap. Tăcere. Laura doarme încă. Nu fără oarecare mîndrie, Lucu îşi dă seama cît este el de departe şi de mai presus de bietul om care fusese odinioară. Fusese gelos pe Matilda, de o gelozie care-1 mîna pe urmele ei jpais cu pas, îl făcea isă o iscruteze gest cu gest, vorbă ou vorbă, o gelozie măruntă şi sîcîitoare, cu care o teroriza şi o scotea din sărite, în vreme ce pe Laura o istovea tot povestindu-i bănuielile lui. De sute de ori îi /punea cam aceeaşi întrebare. îşi căuta un aliat, cu ajutorul căruia trebuia să afle adevărul. Această nevoie de adevăr o simţise dintr-o dată, fără să se fi aşteptat, x aşa cum pe negîndite ţi se poate face rău pe o arşiţă grozavă. Iată : Adormise în patul lui de acasă. O carte deschisă zăcea lîngă el în perne, şi cu o mişcare bruscă a împins-o pe covor cînd a zbîrnîit în tîrziul nopţii telefonul. O femeie. Nu cunoştea vocea. — Te-am deranjat ? sună întrebarea. — La ora asta n-aş putea să spun că nu ! a răspuns, cuviincios ca întotdeauna, Silion. — Iartă-mă, te rog, continuă necunoscuta voce, dar vreau să-ţi dau un sfat. Lucu se dezmeticise de-a binelea. — E prea întuneric, răspunse el. Sfaturile se dau pe lumină. 209 — De ce generalizezi ? întrebă vocea. Sînt mai bine de două ore de cînd Matilda şi Artur Sabin au plecat singuri de la bar, de la Marea aventură, unde au băut şi' au dansat ca doi îndrăgostiţi. S-au dus pesemne la el acasă. Toată banda i-a văzut plecînd, dar s-a făcut că nu bagă de seamă. înţelegi acum de ce ţi-am telefonat la ora asta ? Şi, cu un hoihot de rîs afectat, vocea adăugă : Artur — ce nume de amant! Şi acum, noapte bună, domnul meu, şi somn uşor, dacă mai poţi ! Cu cotul în perne, Lucu rămase pe gînduri. Intr-adevăr, era greu să mai adoarmă. Glasul de la telefon nu minţise, sau cel puţin nu minţise pe de-a-ntregul. Ştia bine că Matilda şi grupul ei de prieteni obişnuiau să meargă la bar 'la Marea aventură. Ah, epicele ei plăceri la Marea aventură ! De fiecare dată, Lucu a simţit că ar fi avut ceva de zis împotrivă. Pleca însoţită de întreaga ei bandă, au nelipsitul Artur Sabin în cap, iar pe el Al lăsau la căpătâiul Laurei, îşi se prea poate că aista era un fel de schimb care îi şi convenea. Plecări zgomotoase, ca şi cum ar fi fost vorba de o vînătoare, dar fără goarne şi fără cîini, şi terminate adesea prin 'întoarceri voioase în bezna nopţii, cu lungi opriri de bun rămas, în grup, sub felinarul de la poartă, unde veşnic Artur Sabin rămînea cel din urmă. — Cum ? Nu v-aţi culcat încă ? întreba Matilda pă-trunzînd cu o răbufnire de parfum în camera luminată a Laurei, unde Lucu tînjea, dezbinat de fericire şi aşteptare, pe fotoliul său. — Destul cu lecturile, hotăra Matilda, toată lumea la culcare ! Lucu ar fi vrut să rostească un scurt rechizitoriu, să protesteze în faţa acestui fel de viaţă. Matilda îi tăia vorba : ' 210 — Nici un cuvînt! Sînt prea bine dispusa ca să pot asculta predici. Mîine, dacă vrei, îţi stau la dispoziţie. Lucu înţelegea că mîine Matilda va veni să-l consoleze şi să sejiezhaxe- de preaplinul satisfacţiilor ei coregrafice. A doua zi, în pauzele de acalmie, el încerca să aducă vorba despre ce îl rodea în suflet. Ea însă nu putea să admită că jocul ou mîinile, atingerile, pipă-ielile şi dulcegăriile dansului în public, oricît ar fi de lipsite de gînduri ascunse, fac o impresie proastă. Şi nici nu sînt atît de nevinovate cum pretinde Matilda. Ele 'pornesc, susţinea Lucu, din adîncuri întunecate, care nu-şi mărturisesc năzuinţele <şi îşi caută mulţumirea în jumătăţi de împliniri. — Fous-moi la paix*, izbucnea Matilda, şi tu, şi răsuflatul tău Freud !... (Şi era atît de frumoasă cu pletele răvăşite şi sînii ei mici de bronz dezgoliţi, ca ai unei amazoane în bătălie !) Să ştii, urma ea, că teoriile lui Freud au zăpăcit lumea... După el, şi copilul de ţîţă e un depravat şi un incestuos... Toate acestea, afirma ea din ce în ce mai însufleţită, se petrec numai în cîteva capete viermănoase de babalîci excitaţi de lecturi obscene. — Voyons 1 2, Matilde, stăruia Lucu, eu nu-ţi pretind nimic. Socot însă că o ţinută mai rezervată... — Ţinuta e bună pentru cocote, îl întrerupea Matilda, dar eu sînt o doamnă. Şi acum, basta ! Că nu pentru asta am venit aici ! în violenţa Matildei intra poate şi o doză de cabotinism. Ştia că, pentru închipuirea lui Lucu, sălbăticia ei era un aprig stimulent. Aşa că el renunţase de mult să-i refacă educaţia, cu toate că îi displăcea din ce în ce mai mult familiaritatea purtărilor ei cu bărbaţii. îşi ticluise un fel de a fi pe care ea îl socotea drept camara- 1 Nu-mi bate capul. 2 Ascultă. 211 derie. Se tutuia cu oricine la numai cinci minute după ce îl cunoscuse, şi pe el de datoria de a-i spune doamnă. Tot camaradereşte se săruta cu unii musafiri, din întîmplare ou cei mai chipeşi, la sosire, la plecare şi uneori în răstimpuri sub felurite pretexte şi spontaneităţi. în clipele de exaltare, cînd o melodie suavă de ferestrău o ducea cu gîndul cine ştie unde, i se în-tîrnpla să ia pe cîte un asemenea camarad pe după gît şi să rămînă aşa un timp, ou capul pe umărul lui, în ascultare infinită. Şi nu avea nimic împotrivă cînd unul din ei, tot atît de camaradereşte, o cuprindea de după mijloc sau o atrăgea pe genunchi. „Astea sînt maniere de bordel !“ scrîşnea Lucu în sinea lui, dar tăcea. Şi în clipa asta nocturnă, telefonul unei necunoscute răscolise în el toate aceste neajunsuri şi umilinţe. „Aşadar, gîndea el, Matilda e din nou la iMarea aventură. Şi a mai dispărut de acolo. Dar asta nu înseamnă mare lucru. Matilda nu-şi pierde chiar toată noaptea prin barurile dansante/4 Uneori îşi lua rămas bun mai din vreme şi pleca, iar Artur Sabin o însoţea pînă acasă. Un june scund şi jovial, cu umerii înguşti şi un pînte-cel rotunjor şi moale. Un cap mare, cu ochi imenşi, cu pleoapele grele, ochi melancolici, care contrastau cu veselia irisului. Avea un glas puternic de bariton, care se făcea duios şi dulceag în tangourile sentimentale. Pe lîngă el, Matildâ arăta ca o cerboaică falnică şi bine cumpănită. O bacantă, travestită în tînără şi mare doamnă. Cum era să se uite una ca ea la un rotofei gălbui şi ş|îrpi$) la un cîntăreţ de pahar, ca Artur Sabin ? iBxîcu rînjea de unul singur. „Acestea sînt apucături pamfletăreşti, se răzbuna în cuvinte. Nu cumva sînt gelos ?“ Se uită la ceas. „Trei. Dar unde^o fi la ora asta ? Chiar dacă, părăsind barul, a făcut şi o plimbare în automobil la şosea, cum avea obicei, trebuie să se fi 212 întors de mult acasă.“ După cîteva clipe de ezitare, Lucu telefonă. Aşteptă. Nici un răspuns. Deodată, se bătu cu palma peste frunte. Cum de nu i-a dat prin minte de la început ? Telefonă la Marea aventură şi întrebă de Matilda. I se răspunse, fără ezitare, că plecase de mai bine de un ceas, poate două... Fruntea i se umezi. Căută în anuar casa lui Artur Sabin şi telefonă. Mac-mac-mac : isamnalul de ocupat. Repetă apelul. Insistă. Mac-mac-mac : acelaşi răţoi ironic îi spunea că telefonul e ocupat, mereu ocupat. „Au scos din priză aparatul, să nu fie deranjaţi." Lucu simţi cum i se bat tîmplele, un val de sînge îi întunecă mintea. Sări în picioare, se îmbrăcă într-o dipă. Afară, aerul nopţii îl mai dezmetici. O adiere lină purta miresmele parcurilor apropiate. Stelele se uitau la el din liniştea lor eterna, în pas alergător, ajunse la staţia de taxi şi dădu adresa casei Feraru. Pătrunse în ea ca un hoţ pe întuneric. îl întîmpină parfumul de mosc şi de umezeală al locuinţei, îşi duse mina la piept, să-şi astîmpere inima. înainta tiptil, cu opriri de spaimă, spre camera Matildei. Parchetul vechi trosnea îngrozitor. Auzi din hol respiraţia Laurei în /somn. Veacuri de şovăire treceau printre clipe. Se opri în prag şi ascultă. Storurile nu fuseseră lăsate, un snop .sfios de ra/ze /se strecura de la felinarul depărtat pînă aci. Nimeni. Ochii i se obişnuiră cu beznele. Desluşi, < patul alb, desfăcut şi neatins. Se retrase în grabă. Poate că a făcut zgomot; din vestibul îl ajunse glasul nedumerit al Laurei : — Cine e ? Străbătu curtea în goană şi porni din nou. Casa lui Artur Sabin. Un apartament oarecare, într-un bloc cu opt caturi. Lăsă taxiul să-l aştepte la colţ şi începu să se plimbe în neştire prin dreptul blocului. Noaptea se destrăma, felinarele păleau. Intr-o curte adormită, 2J3 un cocoş vui din aripi şi sfîşie negurile cu trîmbiţa. Sergentul de stradă trecu de cîteva ori pe lingă el, îl privi bănuitor. Lucu se depărtă. îl văzu pe sergent stînd de vorbă cu şoferul de taxi, auzi uruitul motorului. Taxiul coti pe una din străzile de după colţ şi opri din nou ; numai acolo avea voie să aştepte. Lucu îşi continuă nemulţumit perindările. Ce-ar fi să intre, să urce pînă la apartamentul lui Sabin, să sune, să pătrundă în casă ? Desigur că Sabin ar căuta să-l oprească, dar ce-i păsa lui de Sabin ? Dar dacă Matilda nu mai e acolo ? Se poate (să fi plecat între timp. Ar fi o prăbuşire fără seamăn. Cu verva lui incultă şi vulgară, Sabin ar povesti în tot oraşul cele petrecute. Ar fi un hohot de rîs de jur împrejur, de la Automobil Club şi pînă la Forul Intercultural, de la Iordache la Capşa şi pînă la Opinia publică, unde Fane Chiriac l-ar măsura din priviri fără să spună nimic. Numai dacă ar da buzna ca un tîlhar şi ar sparge uşa cu o singură lovitură de umăr, aşa înoît să-i surprindă pe vinovaţi într-o ţinută care nu mai îngăduie tăgadă, ar putea el să iasă cu bine din această împrejurare. Pasul potcovit al sergentului îl ajunse din urmă. Lucu se opri şi îi făcu faţă. Sergentul îl salută cu mîna la chipiu, înic:linîndu-se uşor. Se priviră. în revărsatul zorilor emu palizi amîndoi, cu feţele încadrate într-o jide barbă nouă. — Mă iertaţi, îi spuse sergentul, şi întrebarea lui îl uimi pe Lucu, sînteţi de serviciu ? „Individul ăsta mă ia drept un poliţist în civil, gîndi Luicu, dar e mai bine să-i spun adevărul." îi întinse mîna în chip de salut, strecurîndu-i în palmă o bancnotă. — Tocmai vroiam să-ţi vorbesc, îi zise ; eşti de mult pe strada asta ? 2M “ Âm intrat aseară ia opt, şi de atunci am treciit de multe ori pe aici. Blocul ăsta are mai multe intrări şi sînt ţinut să fiu cu ochii pe el. Zicînd acestea, sergentul îi arătă spre clădirea în care se afla şi locuinţa lui Sabin. — N-ai văzut cumva ieşind de aci o doamnă înaltă, brună, însoţită de un domn mic de stat şi grăsun, cu o mustăcioară neagră, tunsă perie ? Aşteptînd răspunsul, Lucu era mulţumit în sinea lui de acest model de descriere detectivă. Sergentul se gîndi' o clipă. — V-am spus că n-am stat tot timpul pe strada asta. Am şaisprezece străzi în sectorul meu. Făcu o pauză şi reluă : Parcă am văzut ieşind de aci o doamnă, dar era singură. Da, desigur, am văzut-o, dar nu ştiu dacă era aceea de care vă interesaţi dumneavoastră. — Şi cînd asta ? întrelbă Lucu. — E mai bine de un ceas, poate chiar un ceas jumătate. — Cum era îmbrăcată ? — N-aş putea tsă spun. Era înisă foarte frumoasă. Pe întuneric părea igrăbită. A oprit un taxi care tocmai trecea. Lui Lucu mu-i mai rămînea decît să mulţumească, să salute şi să plece. Dar care nu-i fu uimirea cînd, trecînd prin dreptul casei Feraru, văzu storurile de la ferestrele Matildei lăsate. O lumină străvezie se tăia în vîrfurile plopilor, năpădea acoperişurile, străzile şi grădina. Lucu se apropie în gralbă şi bătu încet la geam, de cîteva ori. în sfîrşit, storul se ridică. în chenarul îmbelşugat de bucle negre şi de şuviţe şerpuite şi rebele, chipul somnoros al Matildei apăru. Văzîndu-1 pe Lucu, se lumină deodată la faţă şi îi deschise larg fereastra. — Ce-i cu tine ? îl întrebă într-un sărut. 215 — Am fost la «o petrecere cu nişte prieteni, şi trecînd pe aici... «Din convorbirea care a urmat mai mult în şoapte şi care .a fost din ce în ce mai aprigă şi mai însufleţită, Lucu a reţinut, o dată pentru totdeauna, sfîrşitul : — Sînt liberă şi ştiu cum să mă port. Nu mai sînt o copiliţă care poate fi ameţită şi sedusă. In dragoste, eu sînt aceea care alege şi culege, nu voi, bărbaţii... (Cu o zvîrlire uşoară a mîinii prin aer, Matilda spulbera jumătatea bărbătească a omenirii în neant.) Mă pot duce oricînd la cine vreau. Nu cred în viol. N-am întâlnit înică nici un Siegfried. Dar eu sînt totuşi o Brun-hildă. Şi să mai ştii ceva : cînd am să te înşel, am să ţi-o spun. Cu pielea ei de culoarea aurului vechi şi ochii ei de catran topit, Matilda era într-adevăr o Brunhildă. Cu gîndul la clocotul de viaţă al făpturii ei mîndre, Lucu s-a surprins adesea suspinînd : niciodată nu va fi la înălţime. Totdeauna îi va rămîne Matildei un prisos nevătămat şi slobod, oricît s-ar sili el în mîngîieri, în patima lui mereu vie. Gelozia nu i-a mai dat pace, mai ales noaptea. Treaz în pat sau adormit pe jumătate, i se părea că simte poftele rătăcitoare ale Matildei îndreptate spre micuţul Sabin. I-a şi spus-o în-tr-una din acele dimineţi împărtăşite, pe cînd ea îl privea galeş şi îi vorbea duios, cu acel scîncet în glas care e al femeii recunoscătoare şi răsfăţate : — Toaţă noaptea ţi-am interceptat gîndurile ! Nici unul nu mi-a scăpat. Ştiu la cine te gîndeai. Ştiu tot; nenuşinato ! Un hohot de răsfăţ, măgulit şi sfruntat, i-a fost răspunsul. Da, surorile Feraru nu erau femei ca toate femeile. Mai întîi că nu se învoiau cu celelalte femei, amîn- 216 două i-o spuseseră deschis şi răspicat : ele nu se simţeau bine decît cu bărbaţi. Silion se strădui să nu se gîn-dească la Sabin. Şi astăzi încă, Lucu se mai minunează cum de a putut să se lase stăpînit de sentimentul schimonosit al geloziei, semnul sigur al slăbiciunii şi al robiei care se îndoieşte de sine, de libertate şi de viaţă. Se bucură şi se felicită că de atunci încoace a depăşit această stare infantilă, în care o singură floare te împiedică să jsăreşti grădina lui Dumnezeu plină de minunate^des-păguturî. Dar pînă să ajungă aici a mai trecut prin multe. Toate acestea şi altele încă, Laura le aflase şi le îndurase de la el nu o dată. îl asculta ca pe un bolnav. — Laura, numai tu poţi să mă lămureşti. Ochii tăi văd ce se vede şi ce nu se vede. Uită-te în sufletul Matildei. Caut-o. Spune-mi unde este acum, cu cine e, ce gîndeşte, ce face. Laura îi trecea mîna ei magică peste frunte. — Laura, tu îl cunoşti pe Sabin mai bine decît mine. Nu e aşa că e prea mărunţel şi prea rotunjor pentru vîrsta lui, şi prea vulgar ca să-i placă Matildei ? Ţie, ştiu că nu-ţi place. Face glume ieftine, povesteşte anecdote, spune „bancuri" (cum zice el) culese de prin baruri şi bodegi, la un aperitiv. Le spune cu haz, e drept, fiindcă are ochii trişti şi bulbucaţi ca bufonii lui Ve-lasquez şi un zîmibet zevzec şi comunicativ sub mustăcioara lui neagră de mitocan, tunsă perie ! Nici un pic de personalitate, dar poate tocmai de aceea îl place Matilda. Mi-a spus chiar ea că inteligenţa o oboseşte. Şi mai e şi un dansator neobosit. Cu picioarele lui arcuite !... Iar Matilda dansează cu frenezie. Lucu suspină adînc. Eu nu dansez de loc. Matilda m-a sfătuit $ă renunţ. Dansez ca un manechin. Dar pot să-mi dau seama 217 de avantajele Bineînţeles, pentru dansatori. In materie de dragoste, dansul e un mare atout, il brâle Ies etapes 1, trebuie să recunoşti ! Uneori e aproape totul, adăugă el cu glas scăzut. — Nu pentru Ma'tilda, rîse Laura, ea nu e femeia jumătăţilor de măsură. „Din partea unei fecioare, iată o replică ciudată", îşi zise Lucu, şi rămase o clipă pe gînduri. — Şi pe urmă, el bea, continuă Silion, Sabin ăsta e un şampion al şpriţului, al coniacului, al whiskyului, al şampaniei. Matilda e nebună după şampanie... După cîteva cupe nu mai vrea să ştie de nimic. Nici nu-şi dă seama de stîrpenia lui Sabin, care se laudă că are exact talia lui id’Annunzio şi a tuturor oamenilor mari : die-abia un metru şaizeci şi patru. E un domnişor cu tocuri înalte şi mai poartă şi talonete pe dinăuntru. Caută să mai cîştige doi-trei centimetri, ha-ha ! Lucu se opri, ca şi cum propriul ,său rlîs îi .sunase fals, îşi reluă pe un ton minor : Eu nu ştiu să beau. Am paharul trist. Cînd nu mă cretinizează, mă adoarme. E drept că beau din cînd în cînd, de unul singur. Dar nu mă dau în spectacol. — Văd că ai născocit un cuvînt nou : stîrpenia ! Eu nu l-am mai auzit. — Văd că vrei să schimbi vorba. Te plictisesc, iar-tă-imă, dar nu pot altfel. Lucu îi luă mîinile şi i le sărută pe rînd. — Dar ţi-am mai spus că stîrpenia, cum îi zici tu, a lui Saibin e o garanţie pentru Matilda. Cu el e sigură că niciodată nu va îndrăzni... O amuză şi atîta tot. N-are pentru el decît prietenie şi milă. — Oh, mila femeilor ! ]e m’en mefie !1 2 izbucni Si- 1 Scurtează drumul. 2 Mă tem de ea ! 218 lion. Să-Hţi povestesc eu despre mila femeilor. E o scuză şi un pretext, — Dar Matilda nu se înduioşează cu una, cu două. — Oh, e foarte sentimentală, nici nu ştii. Dar nu se poate, nu-i aşa ? Ar fi grotesc. Cu un maimuţoi... Laura zîmibi. Silion cădea în greşeala bărbaţilor ară-toşi şi cam încrezuţi. Tot ce se găsea sub nivelul zvelteţii lui i se părea dizgraţiat, scos de mai înainte din lupta pentru dragoste, ca printr-un ucaz al ursitelor. — Cum o să se uite o femeie superbă la o stîrpi-tură pe care trebuie să o privească de sus în jos ? Spune-mi, Laura, n-am oare dreptate ? Şi pe urmă mai e şi cu cinci ani mai tînăr decît ea. în ruptul capului Matilda nu şi-ar lua un amant mai tînăr decît ea ! Tu ce crezi ? — De ce nu ? răspunse Laura jucîndu-se cu el pisi-ceşte. — E prea orgolioasă. E şi o chestiune de vanitate şi de prudenţă. De ce taci ? Răspunsul Laurei întîrzie niţel, dar sosi clar şi liniştitor. — Matilda nu te are decît pe tine. Numai pe tine te iubeşte. Lucu păru mulţumit de acest răspuns. Dar peste o clipă sări de pe soaun. • — Laura, te-am prins, Umibli cu şiretlicuri. E ceva evaziv în cuvintele tale. O femeie te poate iubi şi te poate înşela în acelaşi timp. Am cunoscut eu una care-şi adora bărbatul şi-l înşela totuşi, plîngîud cu lacrimi cît pumnul. E d^ept că avea grijă să-i întoarcă portretul din cui cu faţa la perete, să nu vadă nimic. — Era o isterică. — Dar Matilda e şi o femeie cu multă fantezie. Pretinde că e tot atît de liberă ca şi un bărbat, ceea 219 ce eu nu contest ; mai susţine că în amor ea e aceea care alege şi care atacă. în dragostea noastră are pretenţia că ea m-a ales şi m-a luat, ceea ce ştii bine că nu e adevărat. Laura rîdea din toată inima. — Vreau să spun că s-ar putea ca tocmai diferenţa de vîrstă să fie ceea ce o apropie de Sabin. Pentru ea, un tinerel plăpînd e un fel de Iosif. Ea e un don Jua-n, un Casanova. Dacă ar fi vorba de o căsătorie, nici nu s-ar gîndi, desigur. Dar nu s-ar da în lături de la un capriciu. — O femeie care iubeşte n-are asemenea capricii. — Atunci, de ce-1 primeşte şi în timpul zilei, cînd nu sînt eu pe aici ? — Fiindcă preferă să fie singură cu tine cînd vii tu. — Şi de ce-1 tot piaptănă şi-i potriveşte cravata cînd e (în lume ? — Fiindcă se ciufuleşte şi se strîmbă ca să-'l imite pe Charlot, pe Raimu, isau pe Jean Gabin. L-ai văzut, e tordant. L-aş pieptăna şi eu dacă aş fi sigură pe mişcările mele, mărturisi Laura într-un suspin. — Voilâ Ies femmes!1 exclamă dezolat Lucu. Şi după o pauză : Dar drumurile la moşie împreună ? Adevărate călătorii de nuntă. La întrebarea aceasta, care în convorbirile lor revenea cu o fatalitate mecanică, Laura îşi stăpînea un suspin. Căuta să varieze răspunsurile. — Ai fi preferat să plece fiecare pe furiş şi să se întîlnească acolo întîmplător ? — Ar fi fost mai normal să-mi încredinţeze mie procesul cu ţăranii şi să nu^mi facă o asemenea jignire... 1 Aşa-s femeile j 220 Laura izbucni într-un hohot cristalin, fără sfîrşit. — De ce r-îzi ? — Aş fi vrut să o văd şi pe asta : „Consilierul" Lucu la judecătoria de ocol, cu ţăranii ! Şi hohotul izbucni din nou, limpede, muzical şi din plin, ca un şipot de munte. — D(e ce nu s-a gîndit că imi-ar fi .plăcut şi mie să fiu singur cu ea douăzeci şi ipatru de ore la ţară ? — Din pricina mea. Ca să nu mă lase singură acasă. Eşti un sacrificat. Ţii de urlît unei femei bolnave. Bietul Lucu ! — Nu vonbi aşa, Laura. Tu ştii bine... Lucu se întrerupse şi reluă : Dar nu «trebuia să plece cu Sabin. Mjăcar să mă fi întrebat... Laura tăcea. — Se găsesc avocaţi pe toate cărările. Nu era nevoie de cel mai prost. Chiar şi în cercul nostru, toţi băieţii sfint avocaţi. — Dar sînt băieţi chipeşi ! — în ziua plecării nu mi-a spus cu cine pleacă, îmi pomenise de el cu o săptămînă înainte, ca să aibe o acoperire. Cînd i-am reproşat, mi-a răspuns: „Cum, nu ţi-am spus ? Nu mai ţii minte ?“ în felul ei, avea dreptate. Esenţialul -este că în ziua plecării nu mi-a mai spus că nu pileacă singură. A tăcut. Sînt tăceri-minciună. De altfel, Matilda face tot ce vrea. Gîndeşte-te : douăzelci şi patru de ore ! Au luat masa de seară îimpreună pe faimoasa terasă de care vorbiţi mereu. Liniştea. Luna. Stelele. Miresmele clîmpului. Unde mai pui vinul vechi de la pivniţă şi şampania din valiză?! Desigur, ea l-a pus să-i cînte «ceva. în tăcerea ceea, voicea lui vulgară. Şi ţi-am mai spus că Matilda cînd bea şampanie... 221 I se jpărea lui Silion că în ceea ce priveşte şampania Laura nu vrea să discute. — Nu ţi-a mai spus că pleacă la drum cu el, ei şi ? A vrut să evite o discuţie inutilă. Sau pur şi simplu n-a dat importanţă faptului. Ai spus-o chiar tu : Sabin nu poate fi un bărbat în ochii Matildei. — Ai putea să juri că la ţară, nu s-a petrecut nimic între ei ? — Pot să jur că Matilda te iubeşte. Numai pe tine. Şi, îndrăgostită cum e, îl vezi pe Sabin atacînd-o ? Pe Matilda ? Laura rîse din nou. Rîdea cu ochii închişi, ca felinele. Parcă încerca să-şi închipuie scena la care se gîndea. Lui Lucu nu-i plăcu nici jurămîntul, nici rîsul. — Dar dacă lucrurile s-au petrecut altfel ? Dacă Matilda a luat iniţiativa ? — Nu te înţeleg ! Te preocupă soarta lui Sabin ? Lucu tresări, ca împuns de o floretă. — Aşa merit, sînt un obsedat. Dar nu-mi iese din cap gîndul că femeia e făcută să cedeze. Aşa e construită ea. Cedează oricui ştie să insiste. Orice pisălog poate fi un don Juan. Iar Sabin e un teribil pisălog. — Cedează, fie ! Nu însă orişicui şi orişicînd. — Ba da ! Oricărui mascul. Numai să fie de faţă atunci când trebuie. Cu condiţia asta, un valet poate avea o ducesă, un cocoşat o amazoană, un hotentot o pariziancă. — Dacă îi dă un pumn în cap, se prea poate. — Să ştii atunci că eu sînt fericitul, rânji Silion, care a întâlnit femeia din visuri : femeia care nu minte şi nu înşală... femeia pentru care nu există alt bănbat dedît acela pe care4 iubeşte. Nu-mi rămâne decît să cred orbeşte în fericirea mea. 222 ...Şi, ea într-un canon muzical, ciclul de întrebări şi răspunsuri se pornea din nou, de la început. Gelozia e obositoare şi nu se lecuieşte deeît o dată cu dragostea. Gînd pricinile mari şi mici au dispărut, se ivesc altele şi, ca o mană a deşertului, o hrănesc mai din nimic. Uneori, eîte un vizitator se mai aibătea pe Ia ei, întreruplînd dialogul monoton şi obositor pe care Laura îl suiporta cu abnegaţie. îşi aprindea o ţigară, ca pentru a determina răstimpul vizitei, căuta să lege o conversaţie. în lumea lor, prestigiul Laurei avea ceva sacerdotal. Era un ciudat prestigiu, care nu se putea explica numai prin inteligenţa ei. Poate că răspunsurile ei rare şi grele, privirile, care păreau uneori să contemple o a doua realitate, trăsăturile ei senine, nemişcarea şi chiar suferinţa ei îi dădeau ceva oracular. Dar cînd Silion era de faţă, vizitele deveneau rare şi nu durau. Un fel de înţelegere tacită îi izola în marginea micii şi zgomotoasei societăţi a Matildei. Obişnuiţii casei îi ştiau că se simt bine singuri, pălăvrăgind mai totdeauna despre lucruri de care le pasă numai lor. Dincolo de pragul cu uşile date de perete se desfăşura uneori, în sunete de radio-jaz, pe care avocatul Sabin se pricepea ca nimeni altul să le capteze, obişnuita petrecere organizată de Matilda pentru desfătarea Laurei, dar mai cu seamă pentru deplina izbucnire a tumultuoasei sa)le vitalităţi. Conducea micul bal cvasi seral cu vigilenţa unui căpitan de vas în furtună. Avea grijă ca nimeni să nu tînjească şi să nu. ducă lipsă de nknic, îndemna pe unul şi pe altull la joc, în vreme ce ea însăşi lua parte la toată mişcarea, înteţind-o din ritmul ei irezistibil şi cu exemplul ei molipsitor. Artur o supranumise „centrala electrică", şi această poreclă fusese aplaudată de în- 223 tregul cerc, cu excepţia lui Silion. Cînd glasul ei nu mai 'Stirăbătea tumultul cu accentele lui pline, însemna cîtjeodată că Matillda dansează şi era de fiecare dată un spectacol de o graţie desăvârşită. Qprite, perechile făceau roată îii jurul ei şi al partenerului. Dansa cu aceeaşi măiestrie dansurile tuturor epocilor şi nu ocolea nici boleroul, tarantella şi acel brîuleţ frenetic şi istovitor care punea Vîrf la toate. Un minut mai tîrziu, se aduna din acest într-un menuet măsu- rat şi melancolic, cu legănări nostalgice şi -reverenţe pudrate. Apoi, cind Artur Sabin, nelipsitul -regizor, miînuind anumite abajururi de feerică ţiplă, inunda spaţiul cu o lumină de junglă de music hali, Matilda se liohefia în ritlmul unui tango leşinat şi senzual. în seara de pomină, în care viaţa lui a luat o întorsătură neaşteptată şi hotărîtoare, petrecuse ore de nemaipomenită linişte la capătului Laurei. Uitase de chinurile geloziei şi o scutise pe Laura de interogatoriul migălos prin care încerca să-i smulgă tainele sufletului femeii şi îndeosebi al Matildei. Convorbirea lor fusese potolită şi intimă cum nu mai fusese de mult. Părea că toată viaţa se mărgineşte la cercul de lumină tamuzată pe care-o descriu neprecis lămpile de măta'să alle Laurei. Dincolo de uşile lor întredeschise, în încăperile alăturate, se desfăşura, printre acorduri sughiţate de saxofon şi sonorităţi metalice de tipsii muzicale, (una din seratele cu dans ale Matildei. Afară, un vînt de islfiîrşit de octombrie jefuia arborii şi cutremura La răstimpuri cenoeveleie şubrede. Cît să fi trecut de atuinci ? — Ce bine sin tem aşa ! îi spunea Laura, dîndu-i mîna. Minutele trec atît de line ! Aducea laude monotoniei. Se aflau ca pe o plajă deşartă, prin care se cerneau mii de nuanţe şi de ne- 224 pasări. Ochii Laurei, acel violet întunecat pe care Lucu nu-1 mai întîlnise niciodată, păreau atunci să-i dăruie ceva din largurile şi mirajele visate. — Cîteodată, uiimă Laura, nemişcarea asta detestabilă în care învăţ să mă deprind cu gîndul morţii nu mi se mai pare atît de rea : nunmi dau seatoa că am ajuns o infirmă, am iluzia că stau lungită dinadins. din lene sau din cochetărie. Atît mi-a mai rămas, sînt o păjpuşă uriaşă de muzeu, uitată printre lucruri acoperite de praful altor vremi şi înfăţişez pe cineva care a trăit demult. Plutea în aer ca un tremur de violoncel sugrţimat. Stăteau cufundaţi într-o penumbră prielnică fantasmagoriei şi schimbau cuvinte arare, ca un început de desfrunzire, şi al căror înţeles creştea în reculegerea lor întodmai ca tremurul unor cercuri de tăcere pe ape. Alcătuiau lîmjpreună un talblou şters şi desuet, ca în ilustraţiile sentimentale şi naive care însoţeau romanele tipărite spre sfîrşitul veacului trecut. Camera cu grele draperii de brocart, cu mobilierul de tisă şi de nuc şi tapiseriile ei vieneze oferea decorul cel mai potrivit unui asemenea tablou, în care Lucu, adîncit într-un fotoliu încăpător şi arcuit, sta minute întregi în contemplare în faţa Laurei, rezemată în pernele brodate ale largului ei divan şi parcă oprită în plutire pe undele încremenite ale rochiei de tafta, care îi exagera subţirimea taliei şi micimea picioarelor prinse în pantofi de atlaz. într-ima din aceste pauze de tăcere, cînd discul îmbinase tobele, havaiana, saxofonul şi ferăstrăul într-o melodie isugruimată, icu 'zvîoniri păgîne, iar în cameră se revărsase lumina albastră a momentului de mare tensiune, Laura îi spuse lui Lucu : — Dansează Matilda. Dunte să o vezi. 225 Lucu nu se mira oînd Laura -îi ghicea gîndurile şi îi prevenea dorinţele. Se îndreptă spre holu'l în care se dansa şi se opri în jprag. Totdeauna oînd lîl ştia de faţă, Matilda îi arăta, cu o căutătură galeşă, că dansează eu gîndul la el. Partenerul ei dispărea în acea'stă ocheadă complice. Acum, Lucu nu văzu dedît vîrtejul cdmpa'ct şi încetinit al dansatorilor doi cîte doi, şovăind iîntr-o rotire ritmică, de iuresşuri stilizate şi legănări strunite. Ascultă freamătul de mătăsuri şi paşi în lunecare înfiorată prin paradisul ticluit. Toba jazului puncta în surdină mersul rotund şi sclivisit al acestor înlănţuiri premergătoare. De data asta, Laura nu ghicise. Matilda nu dansa nici pentru el, nici pentru publicul de oaspeţi, constată el căutînd-o din ochi. E pe undeva, pierdută prin roiul dalnsatorilor. Deodată, o zări. Şi aproape imediat, Lucu se întoarse în camera Laurei şi se lăsă în fotoliu. Era atnt de palid, îndît, în ciuda luminii tamizate, Laura bănui că se petrecuse ceva neobişnuit. — Ce ţi s-a întiîmlplat ? Nu ţi-e bine ? Pe faţa lui Lucu se schimonosi un zîmbet amar. — Dacă mi-a fost vreodată rău, sînt pe cale acum să mă vindec. Laurei nu-i plăceau răspunsurile sibiline şi îşi manifestă nemulţumirea prin tăcere. — Matilda dansează eu Sabin, reluă Lucu fără să fie întrebat; e un -ta'ngo de Albeniz, care le place foarte mult şi pe care îl interpretează în felul lor. Căuta isă vorbească pe un ton de ironie calmă şi dispreţuitoare, care însă nu putea să înşele pe Laura. — Spune, dragă, ce ţi s-a mai năzărit ? — îmi pare rău -că n-ai făcut un efort pînă la uşă : ai fi avut ce vedea. 226 Dincolo, dansul se sparse deodată, într-o ciocnire de tipsii imuzicale, luimina a'l'bă năvăli de pretutindeni în paradisul spulberat, şi glasul Mati'ldei răsună vioi: — Cine vrea isă răm'înă la masă, ridică un de^eţ ! Fără pretenţii : Avem ochiuri pe ţuree de spanac, mămăligă, unt, bifinză, salată >de roşii şi fructe. Era fellul ei ide a-şi concedia sau de a-şi reţine oaspeţii. Apoi pătrunse mlădios în camera Laurei, răsuci comutatorul lămpii idin tavan, potopind cu lumină încăperea. — Ce fac astrologii ? întrebă. Folosise porecla pe care le-o dăduse c'îndva Sabin şi pe care bineînţeles că Lucu n-o preţuia cituri de puţin. Dintr-un fel de laşitate, el îi ziîmbi totuşi Ma-tildei. Vroia să o scruteze nebănuit. Nu descoperi pe faţa ei nici urmă de nelinişte. Matilda se purta ca şi cum nu se întîmplase nimic, şi todmai acest lucru îl întărea pe Lucu în bănuielile lui. — Peste cinci minute, toată lumea la masă ! proclamă Matilda uitîndunse la ceasul vetust din perete. Se aplecă uşor spre Laura. Glasul ei se făcu duios. Vrei să-ţi ajut, draga mea ? —i Lăsaţinmă singură, răspunse Laura, sosesc prin propriile mele mijloace. Matilda se întoarse către Lulcu. — Dă-mi braţul, îi spuse, şi ajută-mă să punem masa. E sîmbătă şi siînt singură... Femeia e învoită în oraş... După plecarea oaspeţilor, Lucu, poftit să rămînă la dle peste noapte, se închisese într-o tăcere posomorită, ca să grăbească ora culcării. Era nerăbdător să afle 227 părerea Laurei asupra celor ce avea să-l spună. Peste puţin, se auzi întrebarea sacramentală : — Toată lumea gata ? Şi casa întreagă se topi în întuneric. Puteţi acum să imă bârfiţi în voie ! strigă Matilda apropiind uşile dormitorului. Linişte. Laura aştepta. Ameninţată cu destăinuiri şi spovedanii, ştia că nu trebuie să adoarmă. Nici nu-i era somn. îl auzea pe Luicu zvîrcolindu-să se retragă în mijlocul unei tăceri nemiloase, care-1 sili să se izbească niţel de uşă, în încercarea llui de a ieşi de-a-ndaratelea, neturburat şi icalm ca un desăvîrşit om de luime. Ana şi Luicu se priviră în sfârşit. Aoest neînsemnat incident îi apropiase. Aveau un secret. începuseră a fi complici. Lucu îi căută şi-i pipăi mjîinile. Ana şi le retrase înoet, dar cu dinadinsul. Lu'cu lăsă o mînă în jos şi-i cuprinse o gleznă care se legăna în spaţiul re-striîns dintre cele două fotolii. Ana şi-o liberă rididîn-du-se în picioare. — Numai o clipă, îl rugă ea, şi părăsi încăperea. Se întoarse de-^abia peste cîteva minute, care i se părură lui Lucu nesfârşit de lungi. Puse pe măsuţă o tavă, pe icare se aflau cafele fumegînde în ceşti de cobalt, struguri negri, tardivi, şi mere radioase ca rodiile, alături de două talere de argint şi două cuţitaşe fumurii cu plăselele cizelate. în ochii lui Lucu, toată această natură moartă însemna că seara era pierdută pentru el. — Mi-ar fi fost mult mai plăcut să n-am pe nimeni în casă, reluă Ana ca şi cum ar fi recitat un monolog, cu toate că garsoniera pe care o ocupă domnul Baudat e cu totul separată, iar dumnealui e un om subţire şi simţit. Dar de la moartea bărbatului meu a trebuit să mă restfâng. Familia nu is-a purtat frumos cu mine. Aşteptau din partea mea nici eu nu ştiu ce. N-am vrut să le cer nimic. Nici măaar drepturile mele, cu toate că o scot la capăt destul de greu. Zîmbetul ei de .amărăciune şi neaşteptata ei spovedanie treziră din nou bănuielile lui Lucu. După sărutarea ei de adineauri, trecută sub tăcere, iată şi măr- 276 turisirile de strîmtoare bănească. Dacă lucrurile stau astfel, totul se simplifică. Etapele se precipită şi se împuţinează. Jurămintele şi făgăduielile nu-şi mai au rostul. Şi de-a lungul unui ritual dezbărat de vorbe mari, recoltezi plăcerea şi-ţi păstrezi libertatea. E tocmai ceea ce îşi dorise Lucu în sinea lui. Cineva nevăzut şi puternic veghează asupra dorinţelor lui. Ştie providenţa ce face ! — Păstrezi legăturile cu familia defunctului ? — Ne scrirn din oînd în oînd. Scrisorile lor mi-aduo ceva din parfumul Bărăganului. Ele mi-amintesc de viaţa mea de acolo. — Domnul Scafa a fost agricultor ? — Da. Locuiam intr-un arman fără pereche, în mijlocul unui parc de saicîmi şi de pini maritimi. Pentru mine, care sînt museedeancă, viaţa din Bărăgan mi s-a părut cu totul extraordinară, mai cu seamă verile. în-chipuie-ţi că de la opt dimineaţa trăieşti închis în casă, cu storurile şi perdelele trase. Afară, cît vezi cu ochii, e numai o văpaie. Orbeşti. Respiri focul soarelui. Cîte-odată, stogurile şi chiar lanurile de igriîu se aprind, fără de veste, de la sine. în casă e umbră şi răcoare. Dar trebuie ,să stai nemişcat ca o mumie. Orice mişcare parcă adaugă o liniuţă la termometrul din perete. Larnbe pleca pe moşie cu noaptea-n cap. îl însoţeam uneori pînă la poartă. Era întuneric încă. Se mai vedeau cî-teva stele pe cer. Orizontul se rumenea la răsărit. Auzeam cum se trezesc păsările, greierii, lăcustele. Lambe se întorcea pe la opt şi se culca din nou lîngă mine. Zăceam pînă la nămiezi, pe un pat imens, alături. După masa la fel. • Pleoapele Anei Ulmu ise închiseră, trupul i se întinse uşor în fotoliu, nările i se zbătură delicat. 277 — Somnul de după-amiază dura pană :1a şase. Dar nu se putea încă ieşi ipe terasa dinspre nord, atît de cumplit era pîrjolul de afară. Pînă începea să se insereze, ne aflam tot mereu împreună. Slugile nu aveau voie să intre în casă şi în dormitor decît după şapte, ora duşu'lui. Proaspeţi şi dichisiţi, porneam atunci în trăsură sau cu maşina la proprietarii vecini. Cîmpul înspre apus ardea încă : aramă topită şi mărgean. De multe ori, însă, nici nu mai ieşeam. Luam mesele în doi pe terasă, la lumina marilor focuri aprinse ceva mai departe pentru ţînţari. O adiere se ridica înteţindu-se dinspre Dunăre. Aducea mireasma de baltă şi corul uriaş al broaştelor. Ce nostalgic e corul haotic al broaş-telor ! Umple toate prăpăstiile lumii. Aşteptam aşa, numărîud stelele, pînă după miezul nopţii. Lambe cunoştea foarte bine harta cerului. Mi-a recomandat toate stelele şi zodiile, una cîte una. La fiecare cunoştinţă nouă, mă ridicam şi făceam o reverenţă, iar ele îmi făceau cu ochiul, uite-aşa. (Ana clipi din ochi ştrengăreşte.) Asta îl amuza grozav pe Lambe. Mă trata ca pe o fetiţă — fetiţa lui. Cred că l-am făcut fericit. Câteodată, însă, era trist. — îl supărai ? — Eu să-l supăr ? protestă doamna Ulmu. Dar îl muncea gîndul deosebirii noastre de verstă : treizeci şi mai bine de ani. E ceva ! Din cînd în cînd, îmi apunea : „Va veni o zi cînd n-ai să mă mai iubeşti. Vremea trece, şi eu nu întineresc. Cînd n-am să mai fiu cum sînt, cînd n-am să te «mai ţin în braţe zi şi noapte, n-ai să mai vezi în mine decît un biet bătrîn.“ — Cu alte cuvinte, şi în. ciuda de&Sâhkii de vîrstă, eraţi ca doi tineri îndrăgostiţi ! opină Silion, mulţumit de întorsătura erotică pe care o lua convorbirea. 278 — Extraordinar ! întări doamna Ulmu cu o convingere nestrămutată. Nu cred să mai ifi fost ipe lume un amant ca Lambe. — Qu'en savez-vous ?1 sipuse Silion, cu un surîs plin de subînţelesuri işi (îngîmfări. — Am işi eu mica mea experienţă, îl sfidă Ana. — Ai mai fost măritată ? — Ce idee ! Gînd m-am măritat nici nu împlinisem douăzeci de ani. — Dar mi-ai vorbit de mica dumitale experienţă, se scuză Lucu. — E vorba de mica mea experienţă ulterioară, pre-ciză apăsat «şi glacial doamna Ulmu. — Ciudat debut pentru o fecioară din zilele noastre... să-i fie mire tocmai Booz sau Matusalem... — Mai degrabă Samson. Că era păros şi puternic ca un Samson, exclamă Ana Ulmu cu entuziasm retrospectiv, iar ca om era minunat. Un înger, un sfînt. Dacă n-ar ifi avut meteahna cu care s-a ales pe front, nu m-ar fi chinuit niciodată. Dar nu era din vina lui. — Ce meteahnă ? — îi zic aşa fiindcă nu era o maladie propriu-zisă. Fusese rănit la cap în război. Doctorii spuneau că de aici i se trăgea beteşugul. — Păcat! oftă Lucu. — O, nu era ceva grav. Avea din idînd în cînd momente în care îşi pierdea luciditatea. Un minut, poate două. Apoi se trezea ca din vis. Cine ştie ce se petrecea în mintea lui ?! Rămînea trist şi ursuz pe tot restul zilei. Bănuitor şi gelos, într-un chip absurd. Cumplit de gelos. Dar nu ţinea mult. îi trecea repede. — Poate că gelozia nu avea nici o legătură cu boala. O fi avut omul motivele lui... mai ştii ?... 1 Ce ştiţi dumneavoastră ? 279 — Nu-ţi dau voie ! protestă Ana Ulmu. Cu mentalitatea şi creşterea mea... în pustiul acela ! — Ce-are-a face pustiul cu fidelitatea ? întîmpina Lucu. Ascultă ! (îşi drese glasul.) A fost odată un zmeu năprasnic. Se zice că era zmeul zmeilor în persoană. Mergea prin lume cu o colivie în cap. Ţinea încuiată în colivie o femeie minunat de tiînără şi de frumoasă. Nimeni nu putea să se apropie de ea. Dar, în schimb, nici el nu putea să se atingă de diînsa. Prea era năprasnic zmeul, prea era dît turnul Colţei, ca să se atingă de o fiică a oamenilor. Şi zmeul era gelos şi trist. Şi de la un timp, colivia i se păru zmeului tot mai grea, şi oîteadată, în toiul nopţii, foarte grea, dar el tot pe creştet o purta. „îmbătrânesc, îşi zicea zmeul cu întristare. (Clătina din cap şi umibla necontenit.) Timpul trece, şi puterile mă părăsesc. Odinioară o duceam pe femeia asta ca pe un fulg. Şi acum îmi simt povara. Am să mă întorc la mine acasă, am s-o împrejmuiesc cu zid nou pînă la cer şi am s-o încui în grădină." Şi, făcîtnd cale-ntoarsă, zmeul o porni spre casă. Mai greu, tot mai greu, dar într-un sfârşit ajunse. Ajunse, puse colivia jos, o descuie şi o deschise. Care nu-i fu mirarea aînd îşi văzu femeia alăptând un nou-născut. Şi în jurul ei ise strîngeau îngroziţi o jumătate de duzină de ţînci, de etăţi deosebite. Iar la picioarele femeii văzu o cheie cu totul şi cu totul de aur. Cheia coliviei : o cheie falsă. — Povestea dumitale stupidă, exclamă doamna Ulmu. Te rog, nici în glumă să nu mai vorbeşti de aşa ceva. Mă superi. Accentul Anei era sincer. „Doamna Ulmu e o doamnă de provincie, gîndi Lucu. A pogorît din Muscel pe Bărăgan ca să «stea închisă într-un conac spaţios cu un 280 soţ vîrstnic şi libidinos. Duipă -moartea lui a rămas în Bucureşti, să se -scuture de polenul trecutului/4 — Şi idîtă vreme aţi locuit ila ţară ? Ce sînt manierele astea ? Nu cumva domnul e gelos ? Rfîsuil suna limpede şi plin, dar în cascada lui, urechea deprinsă ,a lui Silion desluşea tremurud albia simţit al fricii şi al prefăcătoriei. Zvârlind de pe el şalurile, sări pe balot fără zgomot. îşi dibui pălăria şi demiul, pe care şi-l înfăşură cu înfrigurare pe braţ, aşa cum citise, copil fiind, că trebuie să facă, în broşura intitulată Les cent moyens de se deţendre dans la rue \ şi îşi puse mănuşile de porc, care îi măreau simţitor volumul pumnului. Se deprinsese foarte de timpuriu cu boxul, în vederea unui pugilat ipotetic. Perspectiva unei încăierări nocturne, într-o cajsă străină, nu-1 findîmta de fel, dar făcea de mult parte din aşteptările lui eroice. Poate că sunase ceasul. Era din fericire gata îmbrăcat. Totdeauna se temuse ca o asemenea întâmplare să nu-1 surprindă în pielea goală. întunericul, greu de mirosul naftalinei, se înfiora de clipe lungi. — Ce mai aştepţi ? Intră ! Sfidarea ironică a doamnei Uilmu îl întărită pe Leonte. Răsunară doi paşi grei şi războinici. Cu ochii minţii, Lucu îl vedea pe Leonte cum îşi umifilă pieptul şi înaintează ca un Lohengrin în primejdie. Simţi cum i se schimonoseşte faţa : uşiţa se deschisese din nou, dînd drumul unei dîre de lumină. Totuşi, nu-i era frică. Electrica se aprinse din nou. Lucu se dădu Stiiînis lipit de sobă. 1 1 O sută de mijloace de a se apăra pe stradă. 296 Zări mai întîi o mînă uriaşă, robustă şi albă, acoperită pînă la'cot de fire roşcate, mişcîndu-se ca un păianjen monstruos pe peretele dinspre salon. Dibuia după comutatorul electric, să mai aprindă un rînd de becuri. Apăru apoi capul prudent şi sclivisit al lui Leonte, un cap rozaliu şi blond, împrospătat, ca într-o reclamă de cosmetică, de duşul abia luat şi de o fricţiune parfumată cu Birkenwasser. In sfîrşit, liberîn-du-se ca de un cadru prea îngust de pervazul uşiţei, înaintară în încăpere grumazul înalt şi zdravăn, urmat de umerii titanici care susţineau acel cap de fante bălan şi de căpcăun. Cu restul trupului său herculean, Leonte rămăsese nemişcat şi strîmb, în poziţia înclinată a turnului din Pisa. Silion nu mai respira. Un fior de gheaţă ^îl străbătu şi se pierdu în pămînt. Dar nici de data asta nu-i era frică. Ar fi dorit să se poată apropia şi folosi vasul chinezesc din apropierea lui Lohengrin. Cînd e vorba de luptă, e totdeauna preferabil să combaţi cu băşica deşartă. Ochii spălăciţi şi cam bulbucaţi, cu gene lungi de borangic, ai lui Leonte cercetau atmosfera stătută şi deasă a odăii. Se opriră nedumeriţi asupra vasului chinezesc de lîngă uşiţă. Nu-şi puteau lămuri surghiunul acestui obiect de artă aci. Mîna lui apucă vasul, îl înclină, şi ochii lui sentimentali priviră istupid şi fără rezultat înăuntru. Silion ise gîndea: Poate că ar fi bine să se arate acum şi să nu mai aştepte să fie prins pitit pe după sobă. Sau chiar să tabere pe el şi să-l buşească, fără avertisment, ca japonezii. Momentul strategic e minunat. Dar după jalnica izgonire a lui Puiu Leonte va trebui să preia moştenirea totală : Ana şi angaralele ei. Şi nu în căutarea fericirii depline venise el aici. Inima îi bătea repejor. Rămase 297 locului nehotărît şi, în culmea neliniştii, îl văzu pe Leonte cum adulmecă în colbul textil al încăperii, ca un zăvod. Adversarul nu-i păru primejdios, cu toată împărăteasca lui măreţie. Era un colos grăsuliu şi blajin, cu totul lipsit de agresivitate, pus pe trai tihnit şi bun. Nu părea într-adevăr convins că în camera de naftalină se adăposteşte vreun mister. Ar fi, dimpotrivă, foarte mirat dacă ar descoperi aici vreunul. întîrzia, acoperind uşiţa cu făptura lui de biftec învelită în piele roz-albă, roşcat şi creţ, îmblănită pe latul ei piept, cu şoldurile mănoase prinse în nişte pantaloni de pijama de mătasă, cu picioarele goale în nişte papuci lătăreţi de marochin roşu. îşi are tot dichisul depozitat aici, gîndi Silion. întîrzie de ochii Anei. Pozează în amant gelos şi feroce. Lucu îşi ţine mereu răsuflarea. I se părea că aerul trecînd prin nări şi trahee face un zgomot nesuferit. De s-ar sfîrşi odată într-un fel sau altul ! Şi, deodată, camera de naftalină ise cutremură de un răsunet năprasnic. Silion tresări. Şi de trei ori la rînd colosul strănută, cu pauze dramatice între strănuturi, trăgîndu-şi răsuflarea ca dintr-o nevăzută aţă, cu ochii ieşiţi din cap, cu obrazul congestionat şi schimonosit şi lăsîndu-se spasmodic pe vine. După care se uită îndărăt pe perete, stinse lumina, se chirci să reîncapă în cadrul uşiţei şi, îndoit de şale, sprijinit cu mîinile în lături, deschise şi se retrase anevoie în salonul luminat, astupînd o clipă orizontul lui Silion cu emisferele învelite în mătasă ale unui trup copios. Silion răsuflă. îl auzi pe colos cum împinge divanul, tot cu piciorul, de unde-1 urnise. Dincolo, glasul Anei Ulmu se înălţă ca un tril de ciocîrlie : 298 — Hai, v-aţi bătut în duel ? Mi-ai adus capul lui în vîrful spadei ? Sau i-ai sucit gîtul şi l-ai tăiat apoi în bucăţele ? Droturile divanului gemură prelung, întocmai ca măruntaiele calului troian. — Fă-mi o cafea, te rog. Nu mai am puls. Am strănutat adineauri. Ana Ulmu dădu frîu slobod nervilor ei prea mult stăpîniţi : — O cafea ? Şi mai ce încă ? — Puţină amabilitate, se rugă Puiu Leonte, pe care Lucu şi-l închipui lungit de-a latul pe divan, lenevit şi umil şi mai ales foarte dornic să evite o ceartă. — O clipă numai, şi conaşul e servit! — Dacă-ţi vine atît de greu... mormăi Leonte împăciuitor. ^ — Din ce în ce mai greu, reteză doamna Ulmu, n-ai băgat de seamă încă ? De luni de zile îţi repet acelaşi lucru, şi parcă vorbesc cu pereţii. Cînd cred că, în sfîrşit, ai înţeles, domnul îşi face din nou apariţia, cum îi abate, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, stă un ceas, face o scenă de gelozie, cere o cafea şi pleacă. Jale metalică : Leonte se urnise de pe divan. Sub paşii lui, parchetul trosnea. începu să fluiere E drum lung pînă la Tipperary, dar se opri cuviincios şi prudent. — Calcă mai uşor, ai să scoli vecinii, îi porunci doamna Ulmu. — Nu-mi găsesc cravata, o lămuri Leonte, am lăsat-o aici. — Uite-o jos, lîngă berjeră... Şi doamna Ulmu i-o culese şi i-o întinse, pesemne cu o reverenţă şi arătîn-du-şi colţii. Stăpîne! 299 — Oh, mulţumesc ! răspunse Puiu Leonte cu recunoştinţă exagerată. Silion şi-l închipuia cum îşi înnoadă cravata, fără să pară că se zoreşte—si căutînd să fie cît mai repede gata. — Bătrîna doamnă Leonte va fi fericită să-şi întrerupă somnul şi să-ţi facă loc în aşternut. Nu cred însă că va mai obţine mare lucru. Ia seama. O să te dea afară din slujbă. Un suspin resemnat îi întîmpină cuvintele, suspinul unui om care a mai auzit-o vorbind astfel, dar nu catadicseşte să mai discute. Amîndoi se depărtară spre culoar într-un zvon confuz de paşi şi de glasuri. Silion aşteptă. — Vino ! în sfîrşit, Ana Ulmu era lîngă el. Strîns lipită de el, îşi rezemă capul de umărul lui. — Mi-a fost îngrozitor de frică. — îmi închipui. — Pentru tine, dragul meu — îl tutuia pentru în-tîia oară — să nu te bată. — Vrei să spui să nu ne batem, corectă Silion, jignit de afirmaţia ei că într-o astfel de încăierare el ar fi fost de mai înainte sortit să mănînce bătaie. — N-am avut, ca tine, prilejul să-mi dau seama... Să ştii însă că nici eu nu sînt un pui de găină. O ridică uşor de la pămînt, dar ea se desprinse încet, cu hotarîre. — Un minut, dragule, se rugă ea, şi lăsîndu-1 singur fugi în sala de baie. Aproape îndată, o văzu din nou lîngă el, cu un pulverizator în mînă : închide ochii ! Se supuse, şi cîteva trîmbe de aburi parfumaţi îi răcoriră obrajii, părul, pleoapele, gîtul, mîinile, că- 300 maşa şi hainele... Pulverizatorul se rostogoli moale pe covor. Ana şi-aruncă braţele pe după gîtul lui şi-l privi cu duioşie. — Miroseai atît de tare a naftalină, dragul meu ! Ca pe o pană, Lucu o luă în braţe, dar şoapta ei răguşită şi patetică îi tăie avîntul, i-1 îndreptă înspre alte vîrtejuri. — Nu acum, îl rugă, nu încă, nu astăzi; te implor, cruţă-mă ! Dacă ar fi fost mult mai tînăr, Silion n-ar fi în-ţeles-o şi n-ar fi ascultat-o. Dar avea destulă experienţă ca să renunţe la o izbîndă prematură şi să-i exalte viitorul, amînînd-o. iCu resemnare mai întîi, iar apoi cu elan, o urmă pe spiralele lirismului ei curat, de început de dragoste. Şi la plecare, Ana îi spuse, în felul ei misterios, turburător : — Mîine, te aştept mîine seara ; dar nu mai devreme de zece. * ...în seara următoare, mai punctual ca niciodată, Lucu suia, pentru a doua oară, treptele metalice, cu muchii tăioase, ale scării în spirală. De data asta o luase pe acolo' dinadins. Era mai înfrigurat şi mai hărţuit de întrebări decît ar fi vrut să-şi mărturisească. Aproape la fiecare pas se izbea amarnic de scara de fier. Dar nu mai lua seama. Cu mîna încleştată pe rampă, înainta încet, cu întunericul pe ochi. Tot pe aci suise şi Puiu Leonte de atîtea ori. Iară şi iară, Lucu retrăia întâmplările din ajun. N-avea cîtuşi de puţine cuvinte să fie mîndru, fără îndoială. Noaptea petrecută 301 în camera de camfor şi naftalină părea născocirea unui umorist, dar faptele, din nenorocire, nu se petrecuseră în literatură. Păţania lui fusese o întîmplare aievea. Şi, colac peste pupăză, tocmai în acel răstimp al lui de silnică veghere printre dulapuri şi boccele şi la cîţiva metri de el, Puiu Leonte se desfăta ca un stăpîn, în aşternut de dantelă. Adevărat. Umilitor de adevărat. Iar în zori, cînd i s-au deschis, spre salon, uşile libertăţii, aceleaşi împrejurări l-au împins pe culmile cavalerismului. O jertfă pe hotarul dintre sublim şi ridicol şi pe care Ana poate că nici nu o preţuieşte. Ana. O destrăbălată sau o curtezană. Sau poate o victimă. Desigur, candelabrul lui Scafa, pianul dreptunghiular de eben, pendulul şi fotografiile de familie sînt martori oneşti ai unei vieţi aşezate, dar cele petrecute şi aluziile ei la reaua ei stare materială, dau de gîndit. Şi iată-1 azi pe aceleaşi trepte, gîrbov şi îngîndurat ca pe un drum de pocăinţă. Nedumeririle nu i-au mai dat pace. Se dusese a doua zi devreme la Esplanade şi aşteptase. La un ceas după amiază a sosit Ana Ulmu, însoţită de Arghir, în flenderiţa lui ponosită, şi de doamna cea blondă pe care o cunoscuse. A salutat şi de-abia i s-a răspuns. Ana nici nu s-a uitat la el. Avea cearcăne şi părea obosită, bineînţeles. Arăta cum arată o femeie după o noapte de emoţii şi senzaţii. Asculta spusele lui Arghir cu ochii măriţi de luare-aminte, ochii elevului care din tot ce i se spune nu aude şi nu reţine nimic. Lucu nu mai exista nicăieri. E o cochetă ieftină şi crudă. Dar în duelul dragostei, tocmai aceste mijloace ieftine şi crude sînt cele mai bune. Femeile proaste izbutesc totdeauna, pentru că nu renunţă la ele. Lucu o ştie, dar o să se răzbune. O să se răzbune dacă va fi primit diseară nu mai devreme de ora zece. 302 A ajuns. I-a deschis aceeaşi subretă oacheşă, cu aluniţe sîrmoase şi păr de papuaş, tăcută şi vorbindu-i prin semne, ca un -eunuc în serai. De data aceasta, candelabrul cu luminile lui zodiacale era stins. Un sfeşnic de argint cu trei luminări ardea în fund, pe o măsuţă de lac. Trebui s-o descopere pe Ana ghemuită în fotoliul ei de lîngă sobă. S-a apropiat de ea, cuprins de sfială. Dar nu se schimbase nimic. Şi pe buzele ei a cules răspunsul la toate întrebările lui de prisos. ...Spre ziuă, timpul, cu miile-i de clipe, care pierise dintre ei prin magia suverană a închipuirii, se întoarse pe nesimţite, ca un roi de musculiţe de vară, într-o zi cu soare, în jurul capetelor unor drumeţi istoviţi. Realitatea se furişa de-a binelea între ei. Ferestrele, draperiile şi lucrurile din încăpere îşi reluau conturul obişnuit. Un ascensor se urni bîzîind ca un bondar în colivia lui de beton verticală, ţevi de apă se cutremurară în perete, din etaj în etaj se chemară şi îşi răspunseră zvonurile unui imobil care se trezeşte. Iar Ana îi şoptea la ureche, imperios, dar cu duioşia unei femei care nu e o ingrată : — Acum, dragule, trebuie să pleci... E atît de bine împreună, dar trebuie să pleci. Lucu se uită la ceas. — E şase, spuse el, ca şi cum i-ar fi cerut un răgaz. — S-au trezit vecinii, îl lămuri Ana dezmierdîn-du-i ipărul, şi n-ai isă mai poţi pleca pînă în prînz. Dacă vrei, rămîi. Dacă vine cineva, te ascund în cămară. Cu puterea lui de a-şi închipui lucrurile, Lucu se şi văzu într-un fel de carceră cu iz de unt topit, înghesuit între rafturi pestriţe cu borcane de marmeladă şi murături, cutii de conserve şi marinate, pe cînd din tavanul întunecat îl ameninţă ca nişte stalactite şun- 303 cile rubiconde şi afumate şi momîile sărate de crapi şi de scrumbii. în cîteva clipe, fu gata pentru sărutarea de bun rămas. (Ca să nu urmeze întocmai ritualul casei, refuzase duşul la care, întocmai ca şi Puiu Leonte, fusese îndemnat.) Ana Ulmu îl însoţi pînă la scara în spirală, de care el îşi aminti cu neplăcere. I se păru în clipa despărţirii că aude scîrţîitul suspect al unei uşi. Se îmbrăţişară ca în pragul unei absenţe îndelungi. — Diseară la zece, nu întîrzia, diseară la zece, îi repetă Ana închizînd uşa în urma lui. Vîntul gonea nori de plumb pe cer. Paşii lui Lucu răsunară prin curtea pustie încă. Aerul unei dimineţi de toamnă sură îl învioră de-a bin-elea. La poarta se opri. Se întoarse şi-şi ridică ochii spre ferestrele Anei Ulmu. Se strădui să ghicească pervazul dincolo de care fusese atît de fericit. Toate storurile erau trase, afară de unul singur. Fereastra era însă închisă. Lucu îi scrută adîncurile spălăcite. Pe încetul, desluşi o pată ovală şi gălbuie, nemişcată şi aproape lipită de geam. Se uită mai stăruitor şi în sfîrşit îşi dădu seama că e figura palidă a unui bărbat bălan şi spîn, ai cărui ochi ceţoşi şi bulbucaţi îl priveau ţintă. După nasul cărnos şi rozaliu şi bărbia în declin abia conturată, îl recunoscu pe Jean Baudat. în leşia privirilor lui i se păru că sticlesc două soîntei duşmănoase. Fără să-şi dea seama ce face, Lucu îşi duse mîna la pălărie şi salută. Jean Baudat se retrase brusc, şi paloarea lui tragică se topi în umbra dinlăuntru. „Ce-o fi pîndind, eu noaptea-n cap, insul ăsta ? se întrebă Lucu, depărtîndu-se. O fi fost bolnav ? Părea că n-a închis ochii toată noaptea : era verde la faţă. Oare nu l-am lăsat să doarmă ? Lucu rînji: Ha- 304 ha! Ciudate satisfacţii îi rezervă curiozitatea ! Sărmanul ! E tînăr încă." Şi, cu superioritatea celui convins -că a biruit de mult în el apucăturile geloziei, Lucu înălţă din umeri şi se afundă înalt în ceaţa rară. De la un magazin de lux din Piaţa Teatrului, Silion cumpără cel mai arătos ambalaj de parfum cu putinţă, cu trei flacoane de diferite esenţe, foarte la modă, în interiorul capitonat. Adăugă o duzină de trandafiri, fireşte roşii. în faţa unei vitrine cu galanterii şovăi cî-teva clipe : o cutie cu ciorapi arahneieni, de mătasă, nu e niciodată de prisos în scrinul bine garnisit al unei chipeşe femeS. Dar momentul unui asemenea plocon nu sosise încă. Ceea ce poate fi binevenit şi folositor mîine, astăzi nu e decît stîngăcie şi jignire. Se mărgini la parfumuri şi la flori şi le expedie. Ele nu pot fi socotite niciodată ca o răsplată, cu toate că prin valoarea lor alcătuiesc una. Seara. Acasă. Din cutia lui poştală, de la poartă, Lucu scoase un pachet şi două scrisori. Pachetul conţinea ambalajul cu flacoanele de parfum. Cu un fior de neplăcere, îl recunoscu. Rupse înfrigurat plicul. „Dragă prietene, îi scria doamna Ulmu, îţi mulţumesc din inimă pentru florile trimise, nu ştii cîtă bucurie îmi fac totdeauna florile. Din greşeală însă, ai trimis o dată cu ele flacoanele de parfum, pe care mă grăbesc să ţi le înapoiez, fiindcă nu se putea să-mi fie destinate mie. Prietenia noastră atît de recentă nu justifică asemenea sacrificii. Te rog expediază-le de urgenţă adevăratei destinaiate, care te va scuza pentru întîrziere şi zăpăceală. Cu multă prietenie, Ana 305 Ulmu." Iar în post-scriptum: „Mie îmi plac oamenii zăpăciţi". Lucu reciti scrisoarea. „Iată, îşi zisei încă o dovadă că genul epistolar e apanajul femeilor... Dar ce scris plin de hotănîre agresivă şi de liniştită bravură !“ îl cercetă cu atenţia unui grafolog încercat. îşi aduse aminte de povestea nenoadă şi mironosiţă cu Gîri-gîri gîiscanul şi i se păru ică a fost mistificat. Iar în privinţa moravurilor doamnei Ulrnu rămase mai nelămurit ca oricînd. Cealaltă scrisoare era de :1a Oficiul Intercultural. Lucu nu găsi cu cale s-o' mai deschidă. Capitolul 10 VRACIUL ...Iar acum, fără să ştie, fără să se cunoască, cele două femei îşi împart zilele şi nopţile lui. Ca luna cu soarele, una răsare cînd apune cealaltă, şi din această necontenită goană între ele, Lucu se alege gîfîitor şi năuc. în după-amiaza de joi se duse să o vadă pe Laura. Aşa se cuvenea, îi venise rîndul, iar în cugetul lui, împotrivindu-se ispitei, Lucu nu-şi îngăduia să facă o nedreptate. L-a primit ca de obicei : nici o privire de reproş, nici un cuvînt de imputare. — Eşti palid astăzi. Ai slăbit de cînd nu te-am văzut. Că a slăbit îşi dă seama şi el. Nu-i de mirare. Sînt nopţi întregi de cînd n-a mai dormit. Nopţile lui sînt toate pentru Ana. Iar pentru Laura — numai dimineţile şi după-amiezi'le spre iseară. Da, e atît de prins şi de hărţuit de cînd s-a hotărît să se ia de piept cu viaţa... — Sărmanul Lucu ! începuturile sînt totdeauna atît de grele ! „Crede tot ce-i spun, gîndi Lucu, şi se ruşina. în ochii ei sînt un avocat în devenire, ^si-mi urmăreşte primii paşi pe drumul gloriei şi averii. Ce priviri exaltate ! Şi trebuie să mint mai mult ca oricînd." Minciunile lui. E ţinut să i le înşire, una după alta, ca într-o poveste pentru copii, să le potrivească atît de bine, îmbinînd adevărul cu născocirea, ce se poate cu ce nu se poate, încît să închipuie pentru Laura o altă existenţă, între fantastic şi real. Numai aşa n-are să poată fi prins niciodată în domeniul de umbre, neguri şi lumini, în care cuvintele lui sună după cum vrea : a descîntec sau aiurare, sau a mărturisire făcută în pieritoare şoaptă. Astăzi îi vine mai uşor. îi aduce o veste. — Ştii că am vorbit cu doctorul Barbu. A consimţit să treacă să te vadă. E un om interesant. Nu te bucuri ? — Şi cînd vine ? întrebă Laura, cu un comic oftat de resemnare. — Cît de curînd, răspunse Lucu ; poate chiar acum, poate mai pe seară. Cu un geamăt nedesluşit, se tolăni pe divan. Cît mai aproape de ea, ca să aibe cît mai puţin de spus. Să-şi poată roti gîndurile în voie în jurul obsesiei lui : Ana şi nopţile lor comune. întinse un braţ pe sub umerii Laurei şi îi luă capul pe pieptul lui. Amîndoi nemişcaţi. Trup lîngă trup. Graiul mut al gesturilor îi va îngădui să tacă şi să viseze mai departe. închise ochii a somn. Laurei îi place să-l vegheze cînd e obosit. Tăcere. Ana. Unde e Ana ? E în el. Cu viaţa lor ciudată, între îngăduit şi neîngăduit. Iată. E în aşternutul ei neted şi parfumat, în care el trăieşte clipe de aşteptare halucinantă în fiece 308 miez de noapte, pînă se întoarce Ana din oraş. De ce întîrzie atît ? Unde umblă ? Nu simte oare că minutele trec ? E o veşnicie un minut. Unde e, cu cine ? De fiece dată o aşteaptă eu patimă, cu durere. Aşteptarea e un suspin necontenit în hornul unei cocioabe troienite de iarnă. Ana a venit. Noaptea îi învăluie. Noaptea e o floare lacomă, vînătă, care se închide peste cei doi bondari de catifea, în cutremur. în clopotul ei moale de miresme, Ana şi Lucu îşi jertfesc glorios puterile tinereţii, înlănţuiţi pe rugul nevăzut şi nemilostiv care le cere totul, într-o ardere cînd mocnită, cînd sălbatecă, pînă la scrum. Focul acesta nu se mai stinge în el. îi rămîne cu Ana în văz, în auz, în pipăit, în suflu, în sîngele biciuit de o alarmă neîncetată, aprigă şi dulce, şi în simţirea lui, legănată de o beţie fără de sfîrşit. — Nu vrei să stai de vorbă cu mine niţel ? întrebă Laura blînd. Ah, mlădierea nemaiauzită a glasului ei, de care şi uitase... Nu răspunse numaidecît. Glasul îl rechema brusc din miezul nopţilor evocate, fără să sfîşie şi fără să năpustească imaginile vădite numai lui. I ise părea că se joacă cu focul cînd se deda acestor amintiri chiar în preajma Laurei, în chiar domeniul ei de vrajă. Nu cumva gîndul ei s-a strecurat într-al lui şi a prins filmul obscen al minţii lui, desfăşurat în spaţiul închipuit ? — De ce taci ? stărui Laura, şi sunetele lunecară alene, ca să fie mai mult o mîngîiere decît un apel la realitate.’ — Totdeauna cuvintele tale plutesc între noi şi întîrzie fără înţeles, în aer, mult după ce au fost rostite, răspunse Lucu fără să se clintească din poziţia lui de vis în veghe ; lasă-mă cu ele puţin. 309 Asemenea răspunsuri erau pe placul ei. îi dovedeau că sînt altfel de amanţi şi altfel de oameni, că amîndoi sînt cu luare-aminte la o altfel de lume decît a muritorilor de rînd. în faţa ei, care descoperea în toate lucrurile alte înfăţişări şi alte înţelesuri, Lucu se simţea o făptură profană, dusă de miîna unei zîne prin pădurea fermecată a existenţei. Veghile ei prelungi o adînciseră, o subţiaseră, o făcu-* seră mai vulnerabilă, ca o plantă crescută la lumina lunii. Un nimic putea să o sufle ca pe o umbră. Se depărtase cu totul. El singur o urma în negurile ei melodioase, cu toate că viaţa îl chema îndărăt cu puterea elementară a gravitaţiei pămîntului. — Nu vrei să-mi spui şi mie la ce te gîndeşti ? se rugă Laura din nemişcarea ei de ceară. Lucu răspunse printr^un gest larg deasupra şi în jurul lor, să spulbere imaginile evocate mai înainte ca ele să se înfiripe ochilor de isibilă ai Laurei în privelişti care i-ar fi destăinuit totul. — Mă gîndeam la ce mi s-a întîmplat mai alaltăieri, începu el, neştiind cum o să continue ; o întîmplare destul de neobişnuită, da, neobişnuit de stranie... Trebuia să arunce cuvinte în golul tăcerii. Era ca un călător într-o sanie urmărită de lupi. Lupii sînt gîndu-rile avide ale Laurei. Trebuie să-i oprească, să le arunce o jertfă, să cîştige timp, să cîştige spaţiu. — O întîmplare stranie ! repetă cu o voce încîntată şi copilărească, şi aproape silabisind, Laura, dar de ce taci ? De ce nu mi-ai spus-o încă ? — Djnadins nu ţi-am spus-o, replică Lucu, astfel de lucruri nu se povestesc. — Vai, ce urît! Ai secrete faţă de mine... Of ! — N-am secrete faţă de tine, o linişti Lucu, n-am secrete faţă de nimeni, dar a venit iarna, şi toate lu- 310 crurile, toate, chiar cele mai fireşti, par de necrezut. Cum era să-ţi spun ? Laura se întoarse, se lipi de el, îl strînse în braţe. — Spune-mi, spune-mi, tu ştii bine că eu cred tot ce-mi spui. Lucu îşi adună gîndurile cu o sforţare deznădăjduită de a născoci. Din crîmpeie de vis, din năzuinţe neîn-făptuite şi din năzdrăvănii uitate se avîntă în povestire ca un trapezist care se aruncă în gol. — Treceam pe strada Frumoasă, începu el, şi mă oprisem în colţ, unde e castanul cela uriaş, îl ştii şi tu. — Da, mi-amintesc, rosti Laura, care nu văzuse castanul acela nicicînd. Lucu se înălţă într-un cot. — Era desfrunzit şi uscat. Era frig. Primul frig mai serios în sezonul ăsta. în faţa arborelui văzui opriţi vreo douăzeci de bărbaţi şi femei de toate vîrstele, de toate stările. Dădui să trec. Dar m-a oprit un tînăr înalt şi costeliv, pe umeri cu un macferlan păros şi verzui şi ipe cap cu o borsalimă. Purta lavalieră. „Domnule, mi-a zis, fii bun şi aşteaptă o clipă Te rog să fii martor la ceea ce am de gînd să fac. Uită-te la copacul acesta." M-au impresionat ochii lui albaştri. Aveau pupilele atît de dilatate, încît păreau negri. Ochi mari de albastrul întunecat al Mării Negre. Purta o bărbuţă de un blond metalic, moale, şi de sub pălărie îi izbucneau plete inelate, de acelaşi blond şi ele. Glasul lui era prea sonor pentru făptura lui firavă. — Da, îl văd... şopti Laura cu încîntare. — Mi-am dat seama, urmă el, că toată lumea care era de faţă şi murmura nemulţumită fusese oprită de el în acelaşi chip. Era pesemne un scamator, sau aşa ceva. Plin de autoritate de altminteri. Cătai să-mi văd de drum, dar tînărul mă împinse cu un gest blînd în 311 gloata cate aştepta, se întoarse cu spatele spre noi, se îndreptă statuar şi făcu doi-trei paşi mari şi solemni spre arbore. Şi deodată, ridică mîinile spre el, ca un dirijor spre orchestră. Nişte mîini albe, lungi, mate, aşa cum le zugrăvesc pictorii de icoane. Se făcuse tăcere. L-am auzit spunînd ceva într-o limbă necunoscută, cu glasul lui domol şi vibrant. Nişte silabe misterioase. Pretind unii că a spus „Arbore, înfloreşte !“ Cu toţii ne uitam la arborele scheletic. Nu da nici un semn de viaţă. Ca şi cum n-ar fi fost auzit, tînărul porunci din nou, de data asta ceva mai tare şi poate cu aceleaşi cuvinte, rostite răspicat: „Arbore, înfloreşte !“ Şi arborele — nimic ! Nemişcat, ţeapăn, scheletic, aşa cum era mai înainte. Un birjar care tocmai trecea opri caii, se ridică în picioare pe capră şi se uită şi el. Pentru a treia oară şi cu o voce de tunet, dar minunat de curată şi -de sonoră, tînărul porunci, silabisind cu putere : „Arbore, înfloreşte !“ Spun aşa fiindcă aşa a înţeles toată lumea, eu însă nu. Şi în singurătatea lui, arborele acela de oţel, iată-1 că se învăluie ca într-o ceaţă fumurie şi se acoperă treptat şi totuşi miraculos de repede de o spuzeadă umedă, din care se ivesc muguri verzi şi noi pe toate ramurile lui zgîrcite de frig, de sus şi pînă jos. Acum tînărul parcă-şi pierdu răbdarea şi strigă a patra oară : „Arbore, înfloreşte !“ Şi arborele se acoperi, în sfîrşit, de frunze mari şi de flori de castan şi străluci, verde îşi alb, în mijlocul iernii. Un murmur ide uimire tşi de admiraţie crescu de jur împrejur. O doamnă tînără şi elegantă, o babă peticită şi gîrbovă, o fetiţă de şcoală cu ghiozdanul în spate ieşiră din rînduri, se repeziră la el, se aplecară, îi îmbrăţişară genunchii, sărutîndu-i mîinile. Doi inşi căzură în rugăciune, alţii se prosternară cu faţa la pămînt. Glasuri strigau : „Minune, minune !* Doamna cea elegantă se agăţase de el, în culmea exaltă- 312 rii. „Te recunosc, ştiu acum cine eşti !rt Mulţimea sporea, se auzeau întrebări : „Ce s-a întîmplat ?“ Dar tînărul se smulse din cercul de adoratori, bătu nervos din picior şi exclamă : „Eu n-am vrut asta, eu n-am vrut asta !“ Şi întîlnindu-mi privirile, îmi spuse ca şi cum m-ar fi luat de martor : „Domnul meu, crede-mă, te rog, eu n-am vrut asta !“ între timp, un sergent de stradă se apropie încet, se uită la copac o clipă, ridică din umeri şi se adresă publicului: „Circulaţi, vă rog !“ Atunci, ca un răufăcător, tînărul îşi înfundă pălăria pe ochi, îşi ridică gulerul macferlanului şi, ocolind grabnic mulţimea, sări în birjă şi strigă birjarului, care se mai crucea 'încă : „Mină birjar !" lîn urma lui, copacul se stinse deodată şi rămase de tuci, ca mai înainte, gloata se sparse şi se împrăştie, numai doamna, baba şi fetiţa mai rămaseră, stane de piatră, pe marginea trotuarului, în faţa arborelui desfrunzit şi stins... — Ce păcat! suspină Laura, lăsîndu-se dezamăgită în perne. Aş fi dorit aşa de mult ca arborele să rămînă verde în tot timpul iernii... — Numai coniferele şi unele plante vivace înverzesc tot anul, se auzi din prag vocea de bariton, liniştită şi egală, a doctorului Barbu. Tresărind, Lucu şi Laura se ridicară pe divan în capul oaselor. — Castanaceele n-au astfel de virtuţi, continuă Barbu înaintînd în odaie cu o plecăciune scurtă în faţa Lau-rei, iar povestea colegului meu Silion, să fie cu iertare, n-are nici un chichirez... Dar, vă rog, mai multă lumină. Dezmeticit de această imperativă rugăminte, Lucu sări în picioare, dar Laura, cu o simplă apăsare pe un buton, aprinsese cîteva ciuperci răzleţe, cu berete mari de atlazuri violete. 313 Camera vastă se coloră ca un acvarium. — Pe mine să nu mă luaţi aşa, îi preveni doctorul zîmbind, eu n-am venit la music hali. încă o dată vă rog : lumină ! Lucu şi Laura se priviră o clipă nedumeriţi. „Doctorul ăsta are nişte maniere de şarlatan", gîndi Laura, şi îşi lăsă capul în perne, cu o revărsare somptuoasă de plete metalice. Doctorul se uita la ei cu o ascuţită şi lacomă căutătură profesională. Cercetă apoi covoarele adînci, draperiile grele şi aproape ermetice, tapetul întunecat, cu turburătoare răsfrângeri de ţesuturi vitale, înaltele vaze, ou lungi tulpini isifînşite în corole extatice, şi răsfirarea sfeşnicelor de argint oe se înmulţeau în oglindă. Scăldaţi în amurgul spectral din odaie, tustrei aveau nişte chipuri străvezii, de panopticum. — Ha-ha! izbucni doctorul, înveselit deodată, un bolnav de nervi în decorul acesta ! Lucu n-apucă să-i răspundă, cînd Laura, pe un ton stăpînit şi egal, luă cuvîntul: — Protestez, domnule doctor, nu sînt de loc bolnavă de nervi. Diagnosticul e cam pripit. în tot cazul, e dat pe nevăzute. Poate că asta e tehnica dumneavoastră. Barbu se înclină uşor. — Nu polemizez cu pacienţii, doamnă. S-ar putea să aveţi dreptate. O să trebuiască, desigur, să vă examinez. — Ah, bietele mele reflexe ! suspină Laura. — Cît despre tehnica mea, nu sînt eu de vină că se intră în casa dumneavoastră ca într-o biserică. De-abia acum, Lucu îi oferi un scaun. Barbu rămase în picioare. — Mulţumesc, nu încă. Panorama e prea interesantă ca să mă aşez. Dar nu există nici un bec de o sută de lumini în hardughia asta ? 314 Lucu aprinse candelabrul auriu şi gingaş din tavan. Se făcu o lumină albă, clară, necruţătoare. O clipă, Laura închise ochii. Genele îi tremurară. Barbu se apropie de căpătîiul pacientei, se aşeză pe unul din fotoliile mici şi joase de lîngă divan şi, în tăcerea care se făcu, începu să cerceteze una cîte una sticluţele, fiolele şi cutiile de medicamente de pe măsuţă. Mai întîi Lucu, şi pe urmă Laura, care în sfîrşit se obişnuise cu lumina sălbatecă revărsată în juru-i, căutau să citească pe trăsăturile nemişcate ale figurii lui palide şi pietroase efectul acestei treceri în revistă. Cînd isprăvi, doctorul se uită întrebător la Lucu. — Numai atît ? — Mai sînt şi apele minerale. Să le aduc ? — Nu-i nevoie. Dar în afară de ele ? — Mai sînt şi aparatele electrice de masaj, vibratoarele şi mai multe lămpi cu fel de fel de lumini. Vrei să le vezi ? — Mulţumesc, le cunosc. Asta e tot ? — Sînt şi niscai alifii... ceaiuri medicinale... laxa-tive... Doctorul se ridică. — Aveţi prin casă vreun coşuleţ în care să încapă toată gunoiştea asta ? întrebă el arătînd spre încărcătura fragilă şi pestriţă a măsuţelor Laurei. Lucu se uită la el, aşteptînd urmarea. — Strînge-le toate şi aruncă-le unde ştii ! Te-aş sfătui să le vinzi, dar nu le cumpără nimeni. Bolnavii n-au încredere decît în flacoanele neîncepute. — Aveţi desigur vreun elixir misterios, vreun panaceu infailibil ? interveni Laura, şi fiecare cuvînt purtat de glasul ei pluti în auzul celor doi bărbaţi ca un început de stranie cantilenă. — Ar fi prea simplu dacă ar fi aşa. 315 — Şi eu, care auzisem că sînteţi făcător de minuni ! exclamă Laura pe o notă de violoncel întristat. — Făcătorii de minuni nu se mai întîlnesc decît în poveştile cam suspecte ale lui Silion ; eu nu-s decît un biet medic, un începător, un ucenic. Dar dacă vrei să te laşi îngrijită de mine, trebuie sa mă asculţi. — înţeleg, se resemnă Laura, mai întîi examenul reflexelor... — Putem începe şi altfel, spuse cu nepăsare Barbu. Se apropie cu paşi mărunţi şi luă loc în faţa ei, pe divan. O privea ţintă. De pildă aşa. Uită-te la mine ! Imenşii ochi ai Laurei se înfruntară cu ochii struniţi şi negri ai lui Barbu. — Nu, nu aşa ! o corectă el. Nu te lupta cu mine. Ajută-mă ! îi puse palma lui stîngă pe ochiul stîng, închizîn-du-i-1. Apoi îşi roti arătătorul mîini drepte în faţa ochiului ei drept, larg deschis. — Ce vezi acum ? o întrebă. — Degetul dumitale, fireşte, răspunse Laura Arătătorul lui Barbu continua să se rotească încet, apoi mai repede, în faţa ochiului ei violet. — Dar acum ? — Degetul dumitale, repetă Laura, cu o voce mai slabă. Arătătorul continua să se rotească din ce în ce mai repede. — Nu e adevărat, tăgădui doctorul, şi adăugă : e degetul dumitale, uită-te bine, e degetul dumitale. Şi întrebă din nou : —Ce vezi acum ? Laura şovăi. Respira greu, vorbea mai încet : — E degetul meu, consimţi ea, în sfîrşit. Trecură cîteva clipe. 316 — Ţi s-a părut, îi spuse Barbu încet, luîndu-şi mîna de pe ochiul ei. O mîngîie pe obraji. Era, desigur, degetul meu. Te-ani păcălit. Se ridică. — O (să istăm acum niţel de voribă (împreună. Să ai încredere în mine. Am să încerc să te fac bine. Nu vrei ? Laura îl privea cu ciudă. Era niţel ruşinată. — Nu vrei să uiţi mica farsă pe care ţi-am făcut-o adineauri ? Ne-am jucat niţel de-a hoeuis-pocus. Prea .m-ai isiîcîit îşi dumneata cu reflexele ! Să fim prieteni ! Laura strînse mîna care i se întinsese. — Trebuie să-mi destăinuieşti ce fel de paradis pierdut realcătuiai dumneata cu toată recuzita asta. Şi, cu un gest rotund, doctorul îi designă măsuţele scunde şi lustruite, ciupercile luminoase, abajururile de taină, sfeşnicele, cădelniţele, crucifixele vechi, draperiile, ţesăturile iscumjpe, risipite pretutindeni. întîlnind privirile lui Lucu, (doctorul îi făcu isemn isă-i laise isinguri. ...Gînid doctorul îl chemă înapoi în odaie, Lucu se afla în faţa unei scrumiere, pe care o umpluse cu proaspete mucuri1 de ţigară. O găsi pe Laura liniştită pe perne. I se păru lui Silion că e mai odihnită, cu toate că era mai palidă şi mai trasă la faţă. — Ne-am înţeles de minune ; parcă ne cunoaştem de cînd lumea, îi raportă Barbu. Am să mă ocup de dumneaei. Deocamdată nu pot făgădui mai mult. — Dar, doctore... se rugă Lucu. — Să ştii că merită felicitări. A rezistat de minune tratamentului criminal care i se aplică de ani de zile. Cu atîtea otrăvuri, puteaţi ucide şi un zimbru. E foarte robustă. Şi, punctîndu-i fruntea candidă cu arătătorul lui energic, adăugă : Boala ei e numai aici! Barbu îşi căută pălăria, şi-aminti că o atîrnase în cuier în vestiar şi promise să treacă de două-trei ori pe 317 sâptămînă, „poate mai des, poate mai rar, cum îmi abateu, preciza, şi se găti să plece. Cu discreţie şi stîn-găcie, Lucu îi strecură în miînă un plic. — Ce e asta ? — Vizita, doctore. — Mulţumesc, trebuie să primesc. N-am nevoie de banii voştri, dar dacă îi refuz, nu mă mai luaţi în serios : în medicină, asta e totul. Capitolul 11 A PATRA PUTERE Aşadar, Lueu nu deschisese plicul primit de la Oficiul Intercultural şi de Turism. Amînase, ca de obicei, pînă în ultima clipă, ca să-şi cruţe poate o neplăcere. Intr-adevăr, nu se aştepta la nimic ibun. Şi această ultimă clipă sosise şi ea, cînd Lucu suia fără grabă treptele stîlciate ale 'scării care, descrii rtcL o curbă primejdioasă înclinată în afară, ducea la redacţia gazetei Opinia publica. Trebuia să se hotărască. Nu putea să intre la profesorul Chiriac fără să fi citit scrisoarea. Deasupra palierului, un ornic hîrbuit şi rotund îi arăta, cu singurul său braţ, ciuntit şi el, că e trecut de amiază. Lucu se opri, rupse plicul şi-şi aruncă ochii peste rîn-durile dactilografiate. Chipul său tras şi palid se schimonosi fintr-un zfan-bet pieziş. Zîmbet de Mefisto de afiş, zîmbet de ciudă şi de satisfacţie?"Trecuse cu succes un „examen de perspicacitate*. Aşa se numea, pentru el şi cîţiva iniţiaţi, unul din exerciţiile spirituale pe care le învăţase de la Fane Chiriac. Cînd pentru întîia oară s-a văzut 319 în posesia plicului cu en tete aii Oficiului Intercultu-ral şi de Turism, el nu s-a grăbit să-i afle conţinutul. Ca un telepat, a rămas un minut pe gînduri. Ştia, fireşte, despre ce putea fi vorba. Dar nu sensul misivei primite îl interesa, nu aci era jignirea, ci tonul, termenii folosiţi, întorsătura frazelor şi nuanţele în comunicarea ce i se făcea. Şi tocmai pe acestea le ghicise. Cî-teva clipe -de adîneire, şi parcă citise cu adevărat textul adresei ipe care o avea în mină. Nu era voiiba de o concediere. Nu încă. Amidon nu îndrăznise. Ci numai de un avertisment premergător. I se punea în vedere să se conformeze programului instituţiei. Să semneze personal, şi nu prin mîna altora, în condica de prezenţă. (Bădăranul de Amidon introdusese ®n înaltul său for condica de prezenţă...) Să fie neapărat de ifaţă la serviciu în toate orele fixate prin amintitul program. în caz de noi abateri, direcţia Oficiului îi punea în vedere că îi va da un înlocuitor. Fără întârziere şi fără preaviz. Cu răsuflarea oprită, Lucu mai sui o treaptă, stătu din nou locului, se încruntă. Cine o fi redactat adresa ? Stilul acesta hermafrodit, amestec de prooes-verbal şi de notă diplomatică ultimativă... Reciti textul. îl ştiuse şi pe necitite, dar acum, dînd luase aievea cunoştinţă de >el, i se păru cu desăvîrşire neaşteptat şi surprinzător. Acel ton autoritar şi agresiv era de o nemaipomenită îndrăzneală. E ceva mai greu de mistuit deoît o piatră de moară. închise pleoapele, ameţit. Chipul de albinos al lui Amidon îi apăru într-o negură de sînge şi văpaie. E el ! L-ar fi străfulgerat pe loc, dacă gîndul lui ar ifi avut puteri de nimicire. Moluscă! Stîrpitura ! Cum de cutează acest pui de lele, feciorul unui funcţionăraş poştal, să-l cenzureze pe el, pe Lucu Silion, şi ;să-l ia de sus ? Uitase oare 320 de unde vine şi cine e ? Mamă-sa, funcţionară la Poştă şi ea, o iazmă boită şi oxigenată, în veşnic echilibru pe nişte tocuri acrobatice, se pusese bine cu toţi şefii ierarhici ca să dobîndească avansarea ei şi a unui soţ cu guler şi manşete de celuloid, care se făcea că n-aude, n-a vede. Mai rar aşa „poştă", nimic de zis ! Dar ce straşnică orînduială e aceea care-1 pune pe el la cheremul unui asemenea ipochimen ! Cînd a rămas văduvă, mama lui Amidon a deschis o casă de rendez-vous pe cheiul gîrlei, pe lîngă prefectura de Ilfov. O casă de încredere ; nici un incident, nici un flagrant delict, iniei un scandal, de-a lungul a cincisprezece ani. Un salon de dans, de muzică şi de artă, în care un provincial fără experienţă s-ar fi putut duce cu soacra, cu nevasta, cu sora de măritat şi copiii, fără să-şi dea seama unde se află. Intrarea însă nu era îngăduită oricui. Trebuiau două recomandaţii de la veteranii instituţiei. Iscusită femeie ! Şi-a trimis feciorul să-şi facă Dreptul la Paris, cu o bursă de stat rotunjită cu bani de acasă. Floare la ureche pentru fosta patroană de pe 'Cheiul Gîrlei! Amidon a descins ide-a dreptul într-un hotel deocheaţi din Cartierul Latin. Nimerise acolo fără adresă. Colegii spuneau că l-a tras aţa. Dar l-au acceptat fără şovăire, fiindcă plătea consumaţiile. De pe atunci, din cîrdăşiile lui de la Paris, i-a intrat în cap lui Amidon că face parte din protipendadă. Bun de cinste şi linguşitor şi tot împărţind la împrumuturi mărunte, şi-a făcut cu vremea chiar şi prieteni. După şase -ani de vesel exil, ce obîrşie oare nu se şterge ? Lasă-lasă... Dacă va fi nevoie, Lucu are să-i amintească toate astea. Cînd va veni momentul. Ah ! Ce sălbatică şi supremă voluptate : să^ţi striveşti duşmanul sub picioare! Tăcere, 321 deocamdată. Răbdare şi pregătire. Asta e tactica celor calmi şi puternici. Şi Lucu porni din nou, suind treptele arar şi cîte una, ca şi cum le-ar ifi numărat. Pe lîngă e invincibil. Are rude da Ierusalim, desigur, dar are şi duşmani : sînt toţi aceia care vor isă-i ia locul. Sîn-t mulţi, dar răzleţi, deşi nu stau eu mîinile-n sîn. Trebuie să-i adune şi să-i asmuţă. Peste cîteva clipe, Lucu are să-l vadă pe Chiriac, profesorul de carte şi de viaţă : de la el o să înveţe ce e de făcut. Rău a ajuns : să-şi caute aliaţi şi protectori împotriva lui Amidon ! Ah, dacă întîmplarea i l-ar scoate o dată în cale, pe o potecă de codru... într-o noapte fără lună... N-ar mai avea nevoie nici de aliaţi, nici de protectori. Acolo numai puterea năprasnică şi sfînta mînie au cuvîntul. 322 Lucu se opri la primul etaj, într-un fel de tindă prăfuită şi care, lărgindu-se ca o arie din ultimul palier al scării, servea de sală de aşteptare. Se lăsă, obosit, pe o canapea desfundată şi-şi rezemă capul pe spătarul ei. O mobilă de stil, pogorîtă aci din muzeul anonim al podurilor caselor bătrîneşti. iRezemătoarea se alcătuia din trei medalioane mari, încadrate în lemn de nuc şi a căror umplutură de oîlţi răzbea prin în-velitoarea destrămată ca nişte dîrcei mustăcioşi într-un obraz scofîlcit de babă. Lucu îşi căută un locşor să se cuibărească. Prin materialul de rips decolorat, droturile ieşite pe alocuri la iveală îl treziră dureros la realitate. O mizeră privelişte îl înconjura. Nici o măsuţă, nici un scaun împrejur, afară doar de o scuipătoare albă de metal smălţuit, în care se descompuneau. fără (grabă, într-o apă deasă şi gălbuie, cam o duzină de mucuri moi. Un dreptunghi de carton alb, şnuruit, atîrna strîmb de un cui în peretele din faţă. Lucu citi : „Domnii reporteri sînt rugaţi să nu plece înainte de a veni“. Lucu îşi alese alene, schimbîndu-se de pe o coapsă pe alta, o poziţie mai prielnică şi privi în jurul lui, sucindu-şi gîtul în toate părţile. Nimeni care să-l anunţe. Nimic nu se schimbase în aspectul păgubos şi jalnic al sălii de aşteptare, care părea că ţine mai degrabă de vreunul din acele „birouri de plasare" cu duşumele pătrunse de praf şi stropite cu pîlnia de apă, ale Bucureştilor de altădată, decît de redacţia simandicoasă a unui organ de atitudine şi control. Nici infuzia de aur făcută de inginerul Androne gazetuţei muribunde de odinioară, nici intrarea lui Fane Chiriac în redacţie nu clintiseră starea de lucruri găsită rînd pe rînd la sosirea lor. Praful se încrustase cu {Jîre cenuşii în parchetul mişcător şi nesigur ca într-o locuinţă cu stafii. Poate că atîta sărăcie menţinută cu 323 sfinţenie trebuia să ofere vizitatorilor o privelişte de boemă eroică, în care vreo duzină de idealişti flămânzeau scriind de zor_ pentru binele obştesc. Sau nu era decît urmarea firească a neglijenţei, cu amînările ei fără sfîrşit... Sau, poate, corolarul unei tradiţii potrivit căreia un ziar nu putea să aibă altă reşedinţă decît în păducherniţa suprapopulată a Sărindarului. Numai cu mare greutate izbutise Opinia publica, la începuturile ei, să-şi găsească un local modest pe un coridor al acestei hardughii uriaşe. O parte a [ferestrelor dădeau în stradă, iar celelalte se deschideau sus, deasupra grădinii unei ospătării de lux, adăpostită de holul de suib redacţie, un hol imens şi sdînteietor serile, ca o căpăţînă de zahăr. în prelungirea lui, cîteva „separeuri" clarobscure, fireşte, şi un şir de oficii şi bucătării, din care pornea spre toate caturile migraţia mistică şi fără de sfîrşit a gîngăniilor culinare. Camerele de lucru ale redactorilor erau năpădite de toate soiurile cunoscute, începînd cu şvabii lunguieţi, mustăcioşi şi blonzi, adăpostiţi mai ales prin sertare, şi culmi-nînd cu gîndacii în ţinută de gală, negri şi lăcuiţi, repezi la nevoie ca glonţul şi care forfoteau prin coşurile de hîrtii. Scribii se obişnuiseră cu aceşti iscoditori musafiri tdt aşa cum se resemnaseră şi cu duhoarea vagă, de cîmp de bătălie, care plutea în permanenţă în văzduhul de celuloză, suind din cuptoarele vulcanice ale marelui restaurant. Taraful ţigănesc, dirijat de doi faimoşi lăutari, care făceau cu schimbul la baghetă, îi desfăta, vrînd-nevrînd, de două ori pe zi. Dar ziariştii, cu nasul obsedat de mirodenii şi descompuneri animale fumeginde, se bucurau totuşi de avantajul de a pogorî numai o scară interioară, ca să prînzească sau să cineze cu zece la sută rabat şi uneori pe credit lung. 324 Lucu trăgea cu urechea. Mînia îi trecuse. Se scurseră aşa cîteva minute. îşi dădu seama că picase tocmai în scurta pauză dintre două răbufniri. Ştia că tăcerea asta neobişnuită nu era decît o acalmie. Intr-adevăr, prin înaltele uşi capitonate izbucni deodată o larmă de glasuri, o întretăiere de zbierete care căutau să se încalece, să-şi impună silabele, vorbele, argumentele, făcute căluş pentru gîtlejul „celorlalţi". Apoi un puhoi de hohote, răcnete şi clamori pasionate, care se căţărau pe scara sunetelor. Silion cunoştea înţelesul acestui vacarm : redacţia e în „conferinţă", se fixează atitudinea ziarului faţă de evenimentele zilei. O sonerie stridentă se porni să ciuruiască aerul la răstimpuri dese, ca printre cabinele -unei nave fin perdiţie. în nodul de năpîrci al glasurilor întărîtate, Lucu recunoaşte pe-al fiecăruia. Iată-1 pe-al directorului. Bere-găţit şi prelung şi strangulat în suire, ca de cîine urlînd singur la lună. E în mijlocul redactorilor. Ca să nu gesticuleze (ceea oe n-ar fi elegant), se lasă, în schimb, încet pe vine, cu atît mai jos cu dît e argumentul mai hotărîtor şi mai sfîntă indignarea. Cel care spumegă acum şi răguşeşte şi se îneacă e desigur Răsvan Casapu. Tună şi fulgeră şi^şi duce batista la colţul gurii, unde s-a închegat o virgulă de salivă. S-a făcut tăcere; un alt glas a izbutit să se ridice la diapazonul cel mai de sus, de unde se prăvăleşte răspicat şi doctoral. E al profesorului Chiriac. E tonul celui care pune lucrurile la punct. Iar cel ce hohoteşte piţigăiat, ca o' capră gîdilată, e desigur... Un hohot de rîs se umflă băieţeşte, dominînd tărăboiul. Cu grabă şcolărească, Lucu îşi luă o poziţie pe care o socotea mai corectă. Uşi se dădură de perete, paşi duduiră încoace şi încolo. Trepăduşi cu manuscrise sau cu şpalturi de corectură flu-turînd în mînă trecură pe lîngă el, suind sau colbo- 325 rînd scările în fugă. De la Cameră şi Senat începură a sosi reporterii, luînd îşi ei treptele cîte două : fusese şedinţă de dimineaţă. Mai puteau strecura cîte o însemnare la „ediţie", o simplă informaţie, un elogiu discret sau o insinuare perfidă, pînă nu se încheia pagina ultimă. Dar trebuiau să se grăbească. Vor îndupleca paginatorul cu un pachet de ţigări, sau, la nevoie, vor mitui pe colegul lor, ajutor de secretar de redacţie. Răsuflînd anevoie, un bărbat rumen, cam ţeapăn însă şi îndesat, străbătu cu o siguranţă musculară sala. Era Paul Plahida, şeful „cartelului", adică^ al reporterilor de ministere, care se întîlnesc zilnic să facă schimb de informaţii şi impresii. E o demnitate onorifică, dar care nu se capătă decît dacă eşti ţanţoş şi înfipt, cînd şi unde e de trebuinţă. E o veche cunoştinţă a ilui Lucu. Celălalt însă nu luă seama la el. între ei legăturile, deşi amicale, nu par bine lămurite Silion simţea că nu înseamnă mare lucru pentru Plahida, care la rîndu-i n-are nici o îndoială că nu reprezintă pentru Lucu nimic. Viaţa îi atrăgea în chip diferit pe 'fiecare. — Pe mine, i-a declarat în.tr-un rînd şi fără nici o introducere Plaihida, nu mă interesează nici muierile, nici băuturile, nici cărţile. — Ce pot să-ţi fac, i-a răspuns Lucu, eu nu pot fi un izvor de informaţii. Au rîs amîndoi, strînigîndu^şi mîna. De atunci, salutul scurt aii lui Plahida, privirea lui metalică şi piezişă i-arată, în trecere, că lucrurile au ajuns între ei la un punct mort. Privirea lui Plahida îl urmăreşte totuşi. Metalică ea este, desigur. Dar de un metal şters, ca un fund de tabacheră de duzină. Paul Plahida dispăru. E iureşul cei mare al amiezii. Cîte un vizitator intimidat tuşea formal în mijlocul 326 sălii, se oprea nedumerit la o uşă, bătea fără să capete răspuns, iar în cele din urmă lua o hotărîre şi intra. — Vasile ! Unde e Vasile ? Sun de o juma’ de ceas. (Soneria încetase). Izvorul acestei energice plîngeri era beregata noduroasă a unui tînăr şi (firav bărbat, mijlociu şi adus de spate, lemnos şi scobit ca o cobiliţă oltenească — apărut cu eleganţă în cadrul uneia din uşi. Prin ochelarii săi cu ramă de aur căuta furios prin sala aproape deşartă o fantomă veşnic absentă, ceea ce nu-1 împiedica să-şi tot treacă prin părul castaniu şi lucios un pieptene de buzunar. Ochii săi de culoarea cleiului străluceau vioi, cu sticlirea inteligentă a miopilor cînd privesc prin lentile. Lucu se ghemui pe locul său. O clipă, avu nesocotită nădejde că Iifrim, secretarul Opiniei, omul de încredere al direcţiei şi mina de fier a întreprinderii, nu-1 va zări. Dar acesta, cu un zîmbet gata făcut, îi şi întinsese o mînă cordială. — Să trăieşti, frate Lucule, de ce stai pe sală ? Ne-ai adus ceva ? Şi, interpreţi nd julst mutra spăsită şi gestul dezolat al lui Silion, adăugă : Nu face nimic, ai să ne dai un foileton pentru numărul de Crăciun, îi strînse mîna privind printr-^însul, ca printr-o ceaţă, în golul dimprejur. Nu cumva l-ai văzut pe Vasile ? Unde mă-sa o fi ? îşi mai roti o dată ochii şi oftă, cu o prefăcută resemnare de iblind isaminarist. Las’, că dau io de el ! Mata pofteşte, rogu-te, la mine. îl cauţi, desigur, pe profesor. E ocupat: chestie de cîteva minute. Şi, impingîndu-1 cu politeţă, îi dădu pasul spre secretariat. Urmîndu-1, îşi petrecea mereu pieptenele prin pletele lucioase, care se despărţeau, totuşi, de-a lungul unei cărărui de sidef, căzînd în două şuviţe late şi 327 rebele, de o parte şi de alta a capului, încadrîndu-1 ca două urechi de prepelicar. Lucu îşi stăpîni un su-rîs. Şuviţele acestea îl preocupau veşnic pe Ifrim. îl sîcîiau ca o insurecţie permanentă, ca o activitate perpetuă de contrabandişti într-o zonă de frontieră... O anarhie capilară foarte nepotrivită cu estetica de birocrat a lui Ifrim şi cu tipul ideal pe care şi-l croise în închipuire $i în oglindă. Se găseau într-o încăpere nu prea mare, cu pereţii alibi, de curînd văruiţi, netezi şi goi ca într-un arhondaric. Un vast birou de fals abanos, un fotoliu şi două scaune la fel. Nici covor, nici podoabe. în schimb, nelipsita scuipătoare într-un colţ. „Seminaristul ăsta, gîndi Lucu, şi-a realcătuit un cadru bisericesc în plină redacţie. E un fel de a-şi potoli păreri de rău şi căinţe vechi. M-aş mira să nu-1 întîlnesc şi pe Ma-reş pe aici. Mă simt ca în biroul unui dricar. “ Cînd Silion şi Ifrim îşi făcură intrarSîirTsecretariat, doi vizitatori care aşteptau în picioare se înclinară cu respect. — Poftim ! exclamă Ifrim, fără să le răspundă la salut, adineauri nu era nimeni aici. Pas de mai lucrează în condiţiile astea ! Şi, întorcîndu-se spre ei : Domnii mei, pe unde aţi intrat ? în tot cazul, nu v-am introdus eu. Regret, dar nu putem ista ide vorbă acum. Di-seară la opt vă stau la dispoziţie. Şi, deschizîndu-le uşa : Fiţi buni, vă rog, nu vă reţin. Lucu se uită cu admiraţie la omul acesta care ştie ce vrea, şi pe cînd necunoscuţii se strecurau binişor afară, Ifrim reluă cu aceeaşi voce de stentor : — Vasile ! Vasile ! Unde mă-'ta eşti ? Şi, apăsînd cu palma pe toate butoanele de pe masă 4e°dat^. stîrni pînă departe o alarmă metalică prelungită. Am căpiat strigînd ! 328 în sfîrşit, un bărbat scund şi oacheş, cu o barbă ne-rasă, neagră şi numai ţepi, şi cu ochii injectaţi, tiviţi cu roşu, apăru gîfîind şi încremeni în faţa lui Ifrim. — Unde mi-ai fost ? — Să mă iertaţi, dom’ Ifrim, la tipografie. — Ce-ai căutat ? — M-a trimis domnu... domnu... — Minţi, brută, iar ai băut! — S’trăiţi, dom5 Ifrim, n-am băut. — Ai cincisprezece zile preaviz : eşti concediat. Figura buhăită şi roşie a lui Vasile se învineţi. — Dom* secretar ! imploră el. — Nici un secretar ! tăie Ifrim. Laşi pe toţi guşaţii să intre la mine. Mişună agenţii Siguranţei prin birouri, cotrobăiesc prin manuscrise, ştiu mai bine decît mine ce-o să apară mîine în ziar. Hai, cară-te ! Vasile se făcu nevăzut. Ifrim se instală în fotoliu şi făcu semn lui Lucu să ia loc. — Uite-aşa mă (freacă toată lumea, se tîngui Ifrim, întinzîndu-i o tabacheră de aur deschisă. O ţigară ? Scăpărînd apoi dintr-o brichetă galbenă, i-o aprinse. Rotocoale de fum. Clipe de linişte. Lucu rupse tăcerea : — Nu ştiu cum aş face să pot vorbi cu Fane între patru ochi, zise, arătîndu-i spre una din uşi. Ifrim ,se uită la el zîimibitor. Pleoapele i se încreţiseră pe la colţuri. — Se cunoaşte că n-ai mai dat pe aici. Profesorul nu mai lucrează în sala cea mare. I s-a pus la dispoziţie un birou somptuos. S-au mutat nişte misiţi din imobil şi am pus mîna pe camerele lor de pe coridor, adăugă el. — Şi de cînd asta ? — Sînt cîteva săptămîni. — Cînd a intrat la ziar de-abia îşi găsea loc la cîte-un colţ de masă, observă Lucu. — I-a încălecat pe toţi. — A mai rămas Răsvan Casapu. Vioara-primă a gazetei. Acesta nu-4 înghite pe Fane, opină Lucu. — îi vine greu să-l recunoască de mai-mare. Dar îi sar pernele una cîte una. — Nu-mi vine a crede, întâmpină iLucu, prefăcîn-du-se că ştie tot, cînd în realitate nu pricepea mai nimic. Era însă singura metodă să afle cîte ceva. Ghicise că e vorba de o intrigă. Nu există redacţie fără intrigi. E vreo luptă între Chiriac şi Casapu. Ca să nu-şi trădeze ignoranţa, Lucu urmă evaziv : Răsvan Casapu nu e prost, e numai vanitos. îşi apără locul. — Eu îmi apăr sărăcia, şi nevoile şi neamul, recită încet Ifrim. — Şi pe ibună dreptate : Opinia e creaţia lui. El a înfiinţat-o. El l-a găsit pe Androne şi l-a făcut să vină cu bani la gazetă. — Nu ni-i nouă dat să judecăm, ci numai să alegem, rosti sentenţios şi prudent Ifrim. Toată „chestia" e între ei doi. Care pe care ! Noi, ceilalţi, nu contăm : simpli chibiţi. E un război de toată frumuseţea. Stau şi mă uit şi mă isimt gata să >sar în ajutorul învingătorului. — Numai s-o faci la timp : nici prea tîrziu, nici prea devreme. — Aici e-aici! exclamă Ifrim, aplecîndu-se în fotoliu şi punctînd cu arătătorul în văzduh. Cred că nu mai e mult de aşteptat. Ce spectacol ! Să-l vezi pe Răsvan Casajpu... Mai zbuciumat ca oricînd. Fumează ţigară' după ţigară, horcăie, rîcîie, iscuipă, răcneşte, dă din mîini, clocotitor şi zgomotos ca o motocicletă. Şi în faţa lui stă 330 Chiriac. Calm şi stăpfîn pe sine, măsurat, aţintit la nu ştiu ce glas lăuntric, dar gata isă ise destindă ca uin arc, la nevoie. îţi vine să crezi uneori că o să se încaiere ţigăneşte. Se apropie unul de altul atît de mult, că-şi tamponează mutrele între ele, şi fiecare îşi vede chipul oglindit în lumina ochilor celuilalt. Nimic ! Nu e de-cît o discuţie pasionată. Adevărata luptă se dă pe sub pămînt, pe tăcute, prin salturi de apropiere pe întuneric, prin cîte-o hrubă dibuită cu sapa. Eu ca teolog ştiu să preţuiesc o astfel de lucrare. Ifrim clătină din cap admirativ şi tăcu. Lucu aflase despre ce e vorba. Dar se feri să-şi dea pe faţă uimirea. — Prin urmare, zise el cu o indiferenţă prefăcută şi lacom de a şti cît mai multe, Răsvan Casapu a încetat de a mai fi şeful de redacţie ? — N-am zis asta, protestă Ifrim, dar profesorul nu e om să-şi facă un obstacol din titulaturi. Ehei !... Lucu aşteptă continuarea, - Ifrim tăcea. „Face pe sfinxul", gîndi Lucu. Trebuia negreşit să-şi dea bine seama cum stau lucrurile şi care e poziţia lui Chiriac, biet venetic într-o redacţie în care totul era Casapu, iar Androne, directorul, un simplu finanţator cu interese limitate la Căile Ferate. — Ciudat! exclamă el. Eu nu sînt de părere că profesorul nu. se preocupă de titulaturi. în fond, e dornic de măriri şi onoruri. E slăbiciunea lui. Nu-1 văd în chip de om de paie. E drept că ştie să se stăpî-nească. Dar e prea orgolios şi conştient ca să se resemneze. Nu-i convine să lucreze ca o carie la umbra lui Răsvan Casapu sau chiar a lui Androne. Şi dacă se istrînge ca un resort, e ca isă se destindă mai cu pu-‘ tere la o adică. m Zicînd acestea, Lucu se întreba dacă nu cumva simplifica prea mult psihologia straniului său profesor. Ifrim vorbi : — Eu n-am zis că nu-1 preocupă titulaturile. Am zis că nu-şi face din ele un obstacol ; asta e altceva. — Fii mai explicit, îl îndemnă Lucu. Ifrim oftă ca un pedagog ce se pregăteşte să ţină o prelegere unui elev naiv sau igreu de cap. — Există, începu el, mai multe modalităţi de a te descurca în materie de titulaturi... — Dintre care cea mai bună e isă le desfiinţezi pe toate, îl întrerupse Lucu. — Asta se cheamă a lua taurul de coarne. Aşa procedează un ageamiu. Dar profesorul nu e un ageamiu. N-are nici un interes 841 — Să ne daţi un răspuns la ancheta noastră cu crematoriul, grăi, în sfîrşit, profesoraşul. — Care crematoriu ? — Crematoriul din Bucureşti! îl informă uimit profesoraşul. Nu citiţi gazeta ? Opinia duce o campanie pentru desfiinţarea crematoriului Capitalei. — Dar ce zor are ? — Cum „ce zor are" ? se încruntă corsarul, stră-duindu-se totuşi să nu ridice tonul. Crematoriul acesta e un scandal. E o crimă. — Ce fel de crimă ? întrebă Silion, intrigat. Un zîmlbet ironic şi amar fu răspunsul. — Presupunem că ştiţi că la crematoriu se ard cadavrele. — Se ard oare şi cadavre vii ? Corsarul clătină dispreţuitor din cap. — Prietenul nostru vrea să spună că e vorba de o crimă împotriva tradiţiei şi a credinţei, interveni junele profesor. — Iertaţi-mă, nu pricep. Nu văd logica. — Că e o crimă împotriva datinii, asta nu mai are nevoie de demonstraţie, îl întrerupse profesoraşul. Pînă în anii din urmă, morţii la noi se îngropau în pămînt, cum scrie la carte : din pămînt te-ai născut, şi în pămînt... Dar de cînd cu crematoriul, morţii noştri încep să nu se mai întoarcă în pămînt. E o erezie. — Cred că vă înşelaţi, se împotrivi Silion. Morţii noştri, fie că-i îngropăm, fie că-i incinerăm, tot în pămînt se întorc. — Dar numai în parte ! obiectă corsarul. Ce faci cu fumul ? Cum îngropi fumul ? Veeezi ? ! — Colegul meu merge prea departe cu analiza, se amestecă împăciuitor profesoraşul. Părerea noastră e că incinerarea contravine neaoşei tradiţii. Părinţii noş- 342 tri, străbunii noştri nu s-au. incinerat — s-au înmor-mîntat. — Ca să aştepte în mormînt învierea, îl completă cu solemnitate corsarul. — Dar de ce n-ar aştepta-o şi într-o mică urnă ? întîmpină Silion. Nu văd dificultatea ! — Pentru că se strică rînduiala, proclamă corsarul. — Care rînduială ? — Rînduiala cucernică şi tradiţională care cere ca morţii să odihnească după un anume tipic : capul la răsărit, mîinile la piept et caetera! (Corsarul părea mîniat.) De data asta, profesoraşul nu-1 mai întrerupse. Se mulţumi să aprobe din cap, cu arătătorul întins spre el, ca şi cum i-ar fi spus lui Silion : „Ia aminte !cc Toată această vorbărie se desfăşura pe un ton înăbuşit, ca să nu turbure pe redactorii care scriau. Lucu îşi dădu seama de zădărnicia ei. Mai puse totuşi o întrebare : — Dar de ce trebuie neapărat ca morţii să odihnească numai în felul acesta ? — Ca să-i găsească ziua de apoi în poziţia tradiţională. Gînid arhanghelul o să isune din tiiîmibiţă, morţii trebuie să se ridice din mormintele lor. Cum o să sară un mort din urnă afară ? — Nimic mai simplu, exclamă Lucu, de vreme ce admiteţi miracolul ! — Eşti un cinic şi dezdrumat! Cel care-1 apostrofase astfel, înăbuşindu-şi revolta vulcanică, era chiar Mareş, predicatorul cu bărbuţa cănită, veşnicul lider al generaţiilor noi. Silion se uită pe rînd la tustrei. Căuta să ghicească dacă nu cumva echipajul ciudatei ambarcaţiuni îşi bate joc de el. „Băieţii ăştia, tobă de carte, îşi zicea, 343 cugetă şi vorbesc ca nişte babe cloanţe. Nişte farsori, desigur, sau nişte nebuni în libertate." Căuta să le citească în suflet. Nimic. Dar corsarul şi profesoraşul şi profetul Mareş, care pînă acum nu mai suflase un cuvînt, păstrau o tăcere grea de iconvingeri mari. — Să vă dăm un chestionar, reluă insinuant profesoraşul. Puteţi isă vă redactaţi răspunsul chiar aci. Nu trebuie vorbărie. La cuvintele acestea, Mareş predicatorul muie un toc în călimară şi-l ţinu suspendat, gata să-l înmîneze lui Silion. — Mă iertaţi, spuse Silion, dar sînt un biet ignorant. Nu mă pricep nici în filozofie, nici în religie, necum în chestiunile pur bisericeşti. — Dar colegul nostru a lămurit chestiunea, stărui profesoraşul : ziua de apoi, rînduiala, crematoriul... — Sînt un biet profan, întrerupse cu umilinţă Lucu. Problemele astea sînt mai presus de mintea mea... (Aşa îl învăţase Fane : printr-o modestie, fie şi excesivă, să cruţe amorul propriu al adversarului.) Vă rog din nou să mă iertaţi, dar prefer să n-am nici un amestec în treaba asta. — Dar în chestiunea reintroducerii titlurilor de nobleţă ce părere aveţi ? Lucu nu răspunse. Corsarul stătea cu pleoapele închise, cu mîinile astu-pîndu-şi urechile ca unul care nu mai vrea să vadă şi să audă nimic. Profesoraşul clătină din cap a mustrare, iar Mareş, cu o schimă scîribită, zyîrli tocul pe masă, în semn că nu e nimic de făcut. Tustrei se depărtară de el cu o înclinare abia simţită, lăsîndu-i loc de trecere ca unui sol vrăjmaş. Capitolul 12 ŢINTARUL Nimeni în cameră... Pe biroul lui Fane, o havană, cu un capăt strivit de fundul unei scrumiere de jad, fumega mistuindu-se în tăcere. Printre draperiile aurii şi peste fotoliile şi canapeaua de piele, de culoarea zaţului de cafea, plutea o mireasmă dulceagă de cumarin. Ca într-un sanctuar, fumul capţios al ţigării părea închinat unei tainice aşteptări. Cu toată nerăbdarea care îl mînase aici, lui Lucu îi păru bine că e pentru cîteva clipe singur. Privi împrejurul lui cu o lacomă curiozitate. Nimic nu-i mai amintea de odăiţa rece şi mizeră a hotelului deocheat de lîngă gară. Numai un cuieraş de lemn, bătut în perete lîngă sobă, şi o pălărie veştedă de lucru, de fetru, cu panglica dungată de un praf soios, spînzu-rînd acolo de cine ştie cînd, contrasta cu luxul căutat al încăperii. Masa de lucru din stejar lustruit în tonul întunecat şi cald al mierii de viespe îi atrase atenţia. Era o mobilă florentină din veacul al şaptesprezecelea. Lucrată cu o rustică şi parcă voită stîngăcie, cu bala- 345 male rudimentare de fier la pupitru, ce putea fi tras mult în afară, ici şi colo cu pene din acelaşi metal înfipte pe la încheieturi şi cu rozete de tablă oxidată aplicate la broaştele sertarelor greoaie, ea părea scoasă, răsturnată şi adusă dintre rămăşiţele unui castel în ruină. Pe un ceaslov cu scoarţele lucioase şi plesnite, cu sfeşnic scund, de o formă uitată, alcătuit dintr-un taler negricios cu marginea încreţită de ciocan, şi cu o luminare scurtă de ceară gălbuie înfiptă într-o ţeapă crescută din centrul lui, părea şi acesta dezgropat din hrubele altor veacuri. Nici un tablou, afară de cîteva icoane de sticlă şi lemn, chipuri pămîntii scăldate în purpură, în soare şi argint. In schimb, o tapiserie franceză, cu arbori, cu cerbi, cu haite de copoi, de pre-pelicari, de ogari şi ibaseţi, cu vânători cu goarnele în vînt, călări pe cai cabraţi sau în plin galop, acoperea în întregime şi fără zgomot un perete. Pe parchet, un covor Savonnerie de un alb ivoriu, se întindea mătăsos peste tot mijlocul odăii. Silion clătină din cap... îşi aminti din nou de profesorul înfrigurat şi neras, în halatul său fibros, plimbîndu-se slab ca un lup pe poteca decolorată a covoraşului al chiliei lui, pe care o (măsura din trei paşi, pe cînd de pe palierul scării pătrundea pe sub uşă un iz iritant de pisici. Din camera vecină îl trezi la realitate glasul cavernos al lui pane. După tonul răspicat şi clar, după debitul ciocănit, după accentele suspensive care invitau auditoriul la nişte completări ce nu veneau, Lucu înţelese că profesorul făcea o expunere şi un rezumat. Dar între timp, în sala de aşteptare izbucni cu furii reînnoite soneria. Tot mai lung, mai des, mai stăruitor. Uşa se deschise, şi capul lui Fane, triunghiular şi sco-fîlcit: 346 — Niciodată nu-i găseşti cînd îi cauţi... Şi în aceeaşi clipă Lucu se pomeni faţă-n faţă cu fostul său profesor. Cu toate că nu-1 văzuse de atîta vreme, Chiriac nu se arătă cîtuşi de puţin surprins că-1 găseşte tocmai acolo. — Fii bun şi adu-mi-1 pe Ifrim. Pofteşte-i şi pe domnii redactori. Vii cu ei. Şi, fără măcar să-i fi strîns mîna, Fane dispăru în cabinetul patronului, trăgînd uşa după el. în amiaza aceea, petrecută în biroul lui Androne, Lucu Silion a fost destul de uimit de cele văzute şi auzite. Se găsea acum într-o încăpere spaţioasă, somptuos mobilată cu tot ce ar putea oferi mai de preţ fabrica lui Szekely şi Retty : totul imitaţie, totul de-a gata : camera de lucru a unui birocrat. Intrase la director cel mai din urmă, numai după ce-şi îndeplinise însărcinarea dată de -Fane. Căpătase dintr-o dată drept de cetate : nu mai era un străin şi un nepoftit în redacţie, de vreme ce aduna lumea la o conferinţă la care lua parte şi el. Devenise unul de-ai casei. Dar nici acum apariţia lui nu fu luată în seamă. „Pesemne că m-am înşelat: nu sînt un om interesant... La Oficiul de Turism sînt o pasăre rară, o apariţie bizară, pe cînd într-o sală de iredacţie nimeni nu se uită la mine, chiar dacă mi-aş lăsa cioc..." Cei de faţă se strînseră în jurul lui Androne şi al mesei lui, un birou trandafiriu cu picioare înalte şi recurbate şi cu aplicaţiuni de bronz aurit. Peste capul şi umerii directorului, colaboratorii cercetează din ochi un exemplar al Opiniei desfăcut şi întins dinainte-i. Febril şi ascetic, profesorul Fane, cu un creion colorat în mînă, îşi continua expunerea. Lucu, mereu hărţuit de imagini picturale, se gîndi la „lecţia de anatomie" 347 a lui Rembrandt. Căuta asemănări între capetele din faimosul tablou şi mutrele celor de faţă. Coala de hîrtie tipărită ţinea locul cadavrului asupra căruia se înclinau capetele atente ale ciracilor. Se uită la An-drone. înfundat în fotoliu, directorul părea un prizonier încurcat şi plictisit. Nu se simţea la largul său printre aceşti lefegii parazitari şi pretenţioşi, care semănau aşa de puţin cu slujbaşii linguşitori şi cu frica stăpînului, aşa cum îi ştia el de la întreprinderile inginereşti. Se silea totuşi să pară la largul său. Din cînd în cînd tuşea sec şi înfundat, trecîndu-şi batista parfumată peste mustaţa neagră, retezată scurt, peste buzele roşii, care icontrastau cu paloarea catifelată a obrazului său uscăţiv. Se prefăcea că ascultă cu mult interes expunerea lui Fane, ca şi cum ar fi fost ceva cu totul nou pentru el, şi moţăia în semn de aprobare la,fiece sfîrşit de frază, fără să-l privească totuşi. — Se gîndeşte la madam Resch, şopti Vareli la urechea lui Kiriazy. Ţiniîndu-ise icu dinadinsul în afaţa grupului, Răsvan Casapu sta rezemat de soba de teracotă, de culoarea vişinei putrede, lîngă uşă. Se străduia în zadar să-şi alcătuiască din trăsăturile largi şi neregulate ale figurii lui oacheşe şi expresive, încadrată de o coamă rebelă, masca nepăsării suverane. Pe buzele întunecate şi cărnoase îi întîrzia un rînjet dureros. în ochii lui bulbucaţi şi focoşi, lumini suferinde se fugăreau cu fulgere scurte. Spre a-şi stăpîni pornirile de mînie care îi străbăteau idin cînd în cînid trupul vînjos, Răsvan se alipea tot mai tare de soba de plăci răcoroase, dîn-d-u-şi capul pe spate şi aplecat niţeii ispre un umăr, într-o poză de răstignit. O ţigaretă stinsă îi atîrna în colţul gurii. I se părea că e osîndit să-şi asculte prohodul. Era furios şi amărît mai ales din pricina lui 348 Androne, spre care holba, fără voie, priviri de ură şi dispreţ. „Un gangster fără scrupule, gîndea el, asta eşti... Şi un idealist în orele de ^digestie. Un aventurier cincantenar, pe care l-am gălbuTt din* neant, să-l fac patron de gazetă." (Cu Androne, el avusese, totuşi, o înţelegere clară, deşi alcătuită numai din jumătăţi de cuvinte şi de înţelesuri.) „Tu investeşti în Opinia două sau trei milioane, ca să-ţi recîştigi cîteva zeci pe care guvernele refuză să ţi le plătească, în ciuda Curţii de Casaţie, pentru că guvernele cunosc tariful înaltei Curţi, iar miniştrii ştiu cum ise amînă la calende plata unei creanţe asupra statului, prin simpla ei neînscriere în buget. Eu vin şi-ţi pun la îndemînă o (armă veche, pe care cu niţel praf de aur o cureţi de rugină şi taie ca briciul... Acum, graţie mie, ai ajuns un om de temut şi eşti pe cale să-ţi capeţi banii toţi. Nu ţi-am cerut nimic. Mă mulţumeam cu ce aveam : conducerea de fapt a gazetei. Şi tocmai acum îţi calci cuvîntul. Te-ai aliat cu iezuitul de la Dunăre, cu Fane Chiriac, şi pînă la urmă tot Fane o să-ţi mănînce capul... Canalia !“ Sprijinit mereu de plăcile de teracotă, capul lui Samson, zibîrlit şi creţ, continua să se clatine bolnăvicios la dreapta şi la stînga, ca şi cum s-ar fi legănat pe nişte perne de spital, pe cînd (Ochii lui bazedovieni, pe al căror luciu sticlos părea că se oprise o lacrimă îngheţată, galopau divergent ca doi cai nărăvaşi: semn de indignare greu stăpînită sau de jale abia ţinută în frîu. Răsvan totuşi nu-’l urăşte pe Fane. „Nu poţi urî un şarpe, îşi repeta el, cu toate că bucuros i-ai slei creierii sub călcîi." — Colegul Răsvan nu \se poate să nu fie şi el de aceeaşi părere ! 349 Răsvan tresări. Afirmaţia pornise tot ide la Fane. Debitul- lui egal şi ţăcănit, de belfer deprins să vorbească de buiestru, aproape că-1 toropise. Se uită la cei din jur. Urmăreau expunerea lui Fane cu o rece atenţie profesională. Sub ochii lui neutri se desfăşura, fără spectacol, una din luptele care duceau la stăpînirea gazetei. Ştiau că Răisvan Casapu urma isă fie scois, fără zarvă, dintr-una din „poziţiile-cheieft ale acesteia. Poziţie conturată precis, cu creionul albastru, drept în mijlocul paginii întîi a Opiniei, desfăcută sub nasul de vulpoi al lui Androne. Loc păstrat cu sfinţenie pentru articolul zilnic, tipărit cu aldine, al lui Răsvan, care tot aşa de bine ca şi ceilalţi ştia şi el despre ce e vorba. Nu se simţea părăsit, dar nici susţinut. Ca un cor antic, strînşi în jurul protagoniştilor, redactorii asistau la acest spectacol unic fără să ia partea nimănui deocamdată. — Neutralitate şi expectativă, le şoptise la venire Kiriazy, care îşi compusese un chip de piatră, cioplit pentru eternitate. Lîngă el, Plahida, cu rictusul său strunit şi dezgustat, urmărea scena cu coada ochiului. în dreptul unei ferestre, Lucu îi regăsi pe cei trei piraţi al căror prizonier fusese. Foarte încălzit, Mareş îşi trecea la răstimpuri de^ea pe obraji şi pe tîmple veşnica lui foiţă pudrată, apoi o mototolea, zvîrlind-o cu energie, în coşul de hîrtii. Ardea de dorinţa de a lua parte la discuţie, dar pentru el scena era prea interesantă ca să-i turbure desfăşurarea. Ceilalţi doi ascultau cuminţi ca la liturghie... Ceva mai departe, Cyrus se rezemase de peretele din fund, iliîngă harta strategică a gazetei, o Romînie pe a cărei suprafaţă nişte steguleţe tricolore, cu prăjini minuscule de ac, arătau pătrunderea Opiniei pînă în cele mai anonime cătunuri. Adulmecînd atmo- 350 sfera însorită, plină de spirale de fum şi de snopi moleculari de praf, Dinu Vareli, cu năsucul său şugubăţ, părea că face haz de tot ce se petrece. — Ce importanţă mai are părerea mea ? sună deodată glasul răguşit al lui Răsvan. Răspunsul lui întîrziat căzu în tăcerea penibilă a celor de faţă ca un bolovan într-o baltă stătută. Cu o mişcare înceată, de dascăl plin de răbdare care se adresează unui elev îndărătnic şi aiurit, Fane se întoarse spre el, să-l lămurească. Ţinea în mînă o foaie de hîrtie. — Precum spuneam, reluă el rotunjind cu grijă cuvintele, directorul nostru a hotărît să pună capăt monotoniei acestei gazete. — Hîc-hîc ! îşi drese vocea Androne, înclinat peste foaia de ziar. — Elogiile directe dau tignafes, şopti Kiriazy către Vareli. — Depinde de gîtlej, răspunse tot în şoaptă Vareli ; chestiune de perimetru. — Directorul nostru şi cu mine, reluă Fane, am căzut de acord, şi cred că Răisvan va ifi de aceeaşi părere — că|„monotoniac< gazetei se datoreşte mai ales felului cum feste paginată. — Exact ! sări de lîngă fereastră Mareş, înălţîndu-se pe vîrfuri. Am spus-o din capul locului : paginaţia noastră e sinistră ! E ţeapănă, e mereu aceeaşi. Să trecem la una mai variată, mai mobilă, mai vie ! O paginaţie modernă ! Se opri, răsuflă, şi peste obrazul smead şi transpirat îşi mai trecu o fiţuică pudrată. — în ruptul capului ! protestă Fane, respingînd, spre uimirea lui Mareş, ajutorul acestuia. Opinia nu va deveni niciodată un ziar de bulevard. Nu ne intere- 351 sează construcţii fanteziste, eşafodajele savante, echilibristica titlurilor şi textelor care se încalecă, se întretaie în pagina întîi şi-l trimit pe cititor să bîjbîie continuarea unui articol printre coloanele de reclamă de la coada gazetei. Nu ne preocupă nici pozele, nici fotomontajele. Numai şi numai textul. Gazeta noastră e de citit, nu e o gazetă de „abţibilduri". Cei de faţă îl priviră nedumeriţi. Chiar şi Răsvan se opri din legănarea lui occipitală, aşteptînd continuarea. — Dar atunci, cum ? întrebă Mareş, opărit. — Cum ? repetară cîteva glasuri. — Foarte simplu ! rosti Fane, subţiindu-şi glasul şi însoţindu-şi exclamaţia cu un gest de scamator gata să repete o demonstraţie ; rămînem la paginaţia fixă, paginaţia noastră cu cele şapte coloane de gazetă pe care apar invariabil cele şase articole ale noastre, plus foiletonul. Dar de azi înainte, continuă el punînd pedală glasului său redevenit cavernos, noi ăştia, cei şapte articlieri, vom face cu rîndul, adică ne vom perinda cu semnătura noastră pe la toate cele şapte rubrici. Pe la toate, fără excepţie. Asta e deosebirea. E clar ? Privirile tuturora se îndreptară spre Răsvan. Pauză grea. Redactorii aşteptau nemişcaţi. Cu coatele pe birou şi capul între mîini, absorbit parcă în geometria desenată cu linii albastre pe pagina Opiniei, Andnone îl 'cerceta ipe Răsvan pe isulb isprîncene. Primise lovitura în plin. Dar clocotul dureros pe care-1 citi pe figura crispată a redactorului îl nelinişti. „Ăsta coace ceva... nu se poate altfel. Căci toată reforma paginaţiei avea un singur scop : să-l scoată pe Casapu din aşa-zisul mijloc al gazetei, mijloc în care articolul său dădea zilnic tonul Opiniei." Răsvan ridică din umeri. 352 — Mie mi-i totuna ! Puneţi-mă unde vreţi ! Omul sfinţeşte locul ! Tăcu şi-şi muşcă buzele vineţii şi cărnoase. I se părea că vorbise prea mult, că glasul i se despotmolise anevoie din răguşeala unei emoţii rău ascunse. Nu găsise nota justă, dorita notă a nepăsării auguste, ci dimpotrivă, orgoliul lui exasperat se trădase prin anumite piţigăieli, de care cel puţin el îşi dădea bine seama. Pe sub sprîncenele lui circumflexe, Fane se uită pe rînd la toate chipurile, ca şi cum le-ar fi luat de mărturie într-o gravă clipă. Reluă : — Eu nu mă îndoiesc că temperamentul impetuos al 'lui Răsvan ise va afirma cu aceeaşi vigoare şi în rubricile din care a lipsit pînă acum. Ceea ce va pierde în amploare va cîştiga prin raccourci. Desigur, un „cursiv" nu oferă posibilităţile de desfăşurare ale unui „mijloc". Dar adesea un torent e mai primejdios decît un fluviu. — Mi se pare că ai impresia că m-ai îndatorat, zise Răsvan cu o plecăciune. Scoase batista şi-şi tamponă fruntea. Era furios mai ales pe sine. Fane clătină din cap cu o amărăciune de profesor. — Nu mă înţelegi, Răsvan ! Eu n-am ambiţii de gazetar. Mă aflu doar în trecere prin gazetărie. Vreau numai să realizez o economie de timp şi de forţe pentru toată lumea, într-o eît mai mare varietate a gazetei. — Ba te înţeleg mai bine decît crezi. Nu eşti atît de indescifrabil, rînji Răsvan. Fane se întoarse spre Ifrim. îi întinse foaia de hîrtie pe care o ţinuse tot timpul în mînă. •— Am schiţat aici un fel de ţintar, un program săptămînal văzut şi aprobat de directorul nostru. E de-ajuns să te uiţi la el, şi afli ce anume articol ai de 353 scris în ziua aceea... N-ar fi rău să-l afişezi la secretariat şi în sălile de redacţie. Ifrim se înclina cu demnitate şi supunere şi începu să examineze „ţintarul". — Teologii ăştia sînt nişte maeştri ai reverenţei, spuse Kiriazy, în şoaptă, lui Vareli. Se ploconesc exact cît trebuie. — Şi tocmai cînd trebuie. — Extraordinar ! exclamă încîntat Ifrim cînd sfîrşi de parcurs „ţintarul". Simplu şi ingenios ! Şi pornind de la Ifrim, „ţintarul" călători din mînă în mînă, pe sut> mimica redactorilor, stîrnind cuvintele lor de laudă : — Minunat! Nemaipomenit ! Ajunse în cele din urmă în imîna lui Răsvan, care-1 restitui fără măcar să-l fi privit. Lucu îl cercetă cel din urmă. Era un lucru într-adevăr simplu şi îndeajuns de ingenios. Un dreptunghi mare, cuprinzînd în lungime şapte dreptunghiuri, despărţite între ele prin cîte o linie orizontală. Cinci verticale împărţeau suprafaţa întreagă în casete mici, dreptunghiulare şi ele. în afară, pe latura din dreapta, de sus în jos, zilele săptămînii. Deasupra laturii de sus — titlurile de rubrică, şapte la număr. Numele articlierilor, unul cîte unul, umpleau lăuntrul casetelor. Citind pe marginea din stînga ziua, şi pe marginea din dreapta rubrica, fiece redactor ştia ce are de făcut. Nu-i mai lipsea decît „subiectul" şi inspiraţia, care — se ştie — vine scriind. — Ţintarul ăsta, declară Ifrim, mă face inutil. Mă scoate din pîine. Androne dădu semnalul felicitărilor, strîngînd cel dintîi imîna lui Fane. Ceilalţi îl imitară pe rînd. Răsvan 354 şovăi o clipa. Să-şi arate mînîa şi necazul înseamnă sa facă pe placul duşmanilor lui făţarnici. Să se stăpî-nească, şi apoi cu o seninătate olimpică să-i strîngă şi el mîna lui Fane, ar fi ceva forţat şi nefiresc : i s-ar strîmba obrazul, i s-ar încăleca privirile a turbare. — Ar trebui să-ţi brevetezi invenţia, zise, şi îşi muşcă buzele. Se întoarse apoi cu spatele şi începu să urmărească pe steguleţele hărţii din perete progresele Opiniei în satele din Ardeal. Rămase aşa pînă ce momentul felicir ţărilor trecu. Un claxon nevăzut, strănutînd năprasnic sub ferestre, puse capăt acestei solemnităţi. — Mi-a venit maşina ! sări Androne ridicîndu-se din fotoliul directorial. Ifrim se repezi pe culoar, şi cît ai clipi din ochi se întoarse cu pardesiul directorului pe braţ. — Iată cum se aduce un pardesiu patronal cînd nu eşti un ingrat, şopti Kiriazy. —- Promptitudinea gestului îi anulează slugărnicia, tălmăci tot lîngă ureche Vareli. — Aş dori să ştiu ce am de scris pe luni — după ţintar, fireşte ! se răsfăţa Androne, supus şi cuminte. Ifrim îşi aruncă pardesiul pe un umăr. îşi potrivi ochelarii, consultă ţintarul. — Aveţi „mijlocul", domnule director. Şi să fie în-tr-un ceas bun ! Cei trei piraţi de lîngă fereastră bătură scurt din palme. Urarea lui Ifrim sublinia înfrângerea lui Răsvan. Androne îşi va scrie astăzi primul „mijloc". — Am înţeles, spuse acesta pe un ton de supunere militară care-1 scotea din încurcătură. Pomeţii lui catifelaţi se rumeniră uşor. Adăugă : — Plec la fermă. Articolul ţi-1 voi trimite mîine, cu şoferul.. 855 Şi iuindu-şi pardesiui, pe care i-i îmbia, cu un egd-litar respect, secretarul de redacţie, se înclină ceremonios şi dispăru. Ceilalţi se grăbiră' să plece. Fane se uita la ei cu o privire care lui Lucu i se păru a unui repetitor mulţumit de felul cum i s-au purtat elevii la curs şi în recreaţie. Cu ţintarul în mînă, Ifrim, vădit amuzat de noua sa jucărie, comunica fiecărui scrib ce rubrică avea în seamă pe ziua de luni. Trebuia să ajungă la Răsvan. îl căută din ochi. 11 găsi istînd tot lingă sobă, cu ochii în tavan, cu sprîncenele crispate pe un gînd neadormit. — Domnu Casapu are de dat un „cursiv unu". Răsvan tresări. In cîteva clipe recapitulase lungile luni de luptă surdă, care se încheiau pentru el cu un eşec. Opinia îi scăpase din mîini. Din leader al ziarului, ajunsese un simplu redactor, prăvălit între ceilalţi lefegii, ca un hultan într-un fund de poiată. în faţa lui se desfăşurau cotiturile, multe şi anevoioase, ale unui nou urcuş. îşi drese glasul şi rosti cu nepăsare : — Mîine seară îl ai negreşit. — Stai o clipă ! Ifrim îşi duse un deget la tîmplă. — Aşteaptă pînă la opt. Dacă pînă atunci nu ţi-am telefonat, scrii „cursivul". Dacă însă îţi telefonez să scrii „mijlocul", înseamnă că directorul n-a avut răgaz să-l scrie. f — Dama voalată ! exclamă Vareli, făcînd ştrengăreşte cu ochiul. — Plăcerea primează, datoria dă pasul, întări Kiriazy. — Dacă e aşa, de ce să-mFi stric eu duminica ? protestă cam moale Răsvan. Pune-1 ipe Cyrus. Cu toţii îl căutară din ochi pe Cyrus. Cyrus plecase, 356 ■»— I-ai scris totdeauna dumneata. Eşti cel mai indicat. Ifrim şi Fane schimbară o privire pe furiş. „Sînt mulţumit de tine !“ spusese privirea lui Fane. „Sluga dumitale !“ răspunsese privirea lui Ifrim. Vădit încurcat, Răsvan se adresă lui Ifrim : — Mă duci cu zăhărelul ! Fie ! Dac-o trebui, am să-l fac. Şi, fără să mai dea mîna cu nimeni, părăsi grăbit încăperea. Paşii lui duduiră pe scări. — TNTu-ţi plac execuţiile capitale, spuse Kiriazy. — Preferi să tai coada cîinelui în rate, îl completă ca un ecou Vareli. Zîmbind cu modestie, Ifrim îşi plecă privirile în pămînt. — Caut să împac lucrurile. * — Iată-ne singuri ! suspină teatral Fane cînd ră- ‘ mase faţă în faţă cu Silion : se retrăseseră amîndoi în cabinetul profesorului. Cu mîinile proptite pe marginea mesei de lucru, Fane îşi împinse de perete fotoliul pe care şedea, în-tinzîndu-şi peste vetustul birou florentin picioarele, , încălţate în pantofi de antilopă şi şosete ar romburi tricolore „cubiste". — Ce zici de ciorăpeii ăştia ? întrebă el dezmier-dîndu-i cu buricele degetelor. Ia pune mîna : sînt londoneji. Lucu se apropie şi ciupi ciorapii cu băgare de seamă, încercîndu-le elasticitatea. — Excelenţi, dar cam fistichii... ăştia se poartă în Montparnasse. Prefer ciorapii Perby, 357 . Pane făcu ochii mari. — Derby ? Adică cum ? Drept răspuns, Lucu îşi săltă pantalonul, apucîndu-1 gingaş cu două degete de dungă. Fane putu să-i admire nu fără invidie ciorapii Derby, tricotaţi din fii d’Scosse de culoare tutunie, cu baghete subţiri de o nuanţă mai deschisă. Apoi îşi ţinti acuzator spre ei arătătorul. — Norocul tău că eşti sinecurist şi nu profesor ! Eu sînt ţinut să fac pe năzdrăvanul ca să mă depărtez de gravitatea solemnă a belferiei. Ca pentru a face pe loc o demonstraţie de năzdrăvănie, exclamă pe un ton de copil răsfăţat: — Dar nici nu vezi că am hăinuţe noi ! Ce naiba ? ! Ia te uită, stofă ! Lucu se apropie mai tare de el, îi pipăi reverul hainei. — Lînă australiană, ţesătură englezească, model francez, pictor Delauney, spuse el pe nerăsuflate, dînd debitului său verbal monotonia unei expertize fără importanţă/ — Ştiam că te pricepi ! aprobă Fane. Suspină adînc. Numai cu tine mai pot discuta de marafeturile astea... Dar vii atît de rar pe aici !... Ia loc, te rog. Dintr-o cutie plată de lemn parfumat şi subţire, îi oferi lui Lucu o ţigară de foi. Lucu refuză. Fane îşi alese o ţigară, muşcă scurt din ea de la un capăt, scuipă apoi cu graţie şi, scăpărîndu-şi bricheta de aur, aprinse şi pufăi alene şi prelung. Executase tot şirul acesta de mişcări cu o precizie rituală şi cu voluptatea unui fumător de opium care îşi prepară o pipă. Volute de fum. Priviri de reverie. Fane zîmbi unui gînd, — O făcui şi p-asta ! — N-am înţeles mare lucru. Pane se îndreptă şi se uită la el pe sub sprîncene. Era ca şi cum i-ar fi zis : „Te credeam mai deştept!“ Luă cuvîntul : — Nu e o problemă. Trebuie să înţelegi doar atît : că Răsvan se plasase dintr-o dată şi for ever1 pe centrul de gravitate al paginii întîi. Cu semnătura lui, parcă ne lua pe toţi pe garanţie. El — cloşca ; noi — puişorii. Dar l-am dizlocat. De azi înainte sîntem cu toţii şi cloşcă, şi puişori — rînd pe rînd. — Şi în poiata asta cocoşul vei fi tu. — Aşa va fi, dar nu pentru că sînt mai breaz. Eu n-am talentul lui Răsvan. Poate că n-am talent de loc. (îşi duse un deget la frunte.) Dar în schimb am cap ! —■ Mi «se pare că Răsvan a Cedat cam repede. — N-avea încotro. Prea era singur. în faţa lui, eu apăram interesele întregii redacţii. Mai trase un fum, se îndreptă niţel în fotoliu, îşi drese glasul. — Să nu lucrezi niciodată numai pentru tine : te izolezi ! Io mă plasez totdeauna din punctul de vedere al colectivităţii ; şi ce-i al meu e pus deoparte ! — Se prea poate. Dar Ifrim a ştiut ce-o să se în-tîmple şi fără teoria asta. — Ce spunea? — Că lui Răsvan iîi sar pernele, una cîte una. Pe figura lui Fane se despică un surîs de satisfacţie. Nu era frumos cînd rîdea. în zîmbet, chipul lui, făcut pentru meditaţie şi concentrare, se schimonosea. — Tactica asta, cum îi zici tu, îmi pune în mînă cartea cea bună. Joc la sigur, fără să trişez. — Vrei să spui că Răsvan... 1 Pentru totdeauna. — Râs van «îşi vede de micile luî operaţii extrâ-profesionale. Mendicitate şi gangsterism. Şantaj şi mar- ' şandaj. „Te văd, te văd ! Dă şi mie, că te spun !" — Asta e presa. Toţi fac la fel. Fane înălţă din umeri. — Chestie de perdea. Cînd am venit la ziar, am văzut şi am tăcut. M-am pus pe lucru. Mi-am cîştigat încrederea patronului. Pe urmă l-am făcut om. — L-ai făcut om î îngăimă Lucu. Ce enormitate ! • — Chiar aşa ! susţinu Fane. Ce era el la început ? Un biet elefant: „barosanul" care acoperă paguba. El plătea, ceilalţi încasau. II costa scump cinstea de a figura pe frontispiciul gazetei. Dar nimeni nu „cas-chează" la infinit. Nici în presă, nici în politică, nici la curse, nici la dame. Pînă la urmă, barosanul se lasă păgubaş. Şi s-ar fi lăsat şi Androne, mai ales că şantajul asupra Căilor Ferate nu prea dădea roade. Fane se întrerupse şi scoase din buzunar o batistă imaculată. Apoi, cu opintiri minuscule şi stoarceri repetate, îşi extirpă un punct negru de pe nas. Cînd termină dureroasa operaţie avea ochii înlăcrimaţi. — Iartă-mă, zise, nu e frumos ce fac. Unde am rămas ? A, da, directorul ! încet-încet, m-am furişat în destinele lui. Pe uşiţa din dos. M-am insinuat. Şi din ziarist diletant, am făcut din el un profesionist. Adică tocmai ce nu-i convenea lui Răsvan et comp. — I-ai dat cumva lecţii de ziaristică ? — N-a fost greu. Elevul nu e chiar un nătărău, iar profesorul necunoscînd meseria şi-a îngăduit să devină inovator. Obişnuit cu acest fel de a vorbi, Lucu surîse. Lui Fane îi plăcea să se declare un ignorant fără pereche,. ca să poată apoi arăta cît e de spontan şi de meşter 3&> oriunde şi ori la ce treabă l-ai pune. în realitate era un laborios şi un căznit care se trudeşte pe tăcute. — Şi din lecţie în lecţie... — Nu mă lua repede ! îl întrerupse Fane. Curînd după intrarea mea la gazetă, directorul şi-a putut da seama că n-am în mine nimic dintr-un boem sau din-tr-un artist de teapa celor ce-i împuiază redacţia. Io ştiam că după doi ani de deficite trebuie să se fi săturat pînă-n gît de hibridul ăsta, cabotin şi parazit, care e gazetarul. împrejurările m-au ajutat să-l conving că io sînt făcut din altă plămadă. — Cred că nu ţi-a fost greu. — Io nu dispreţuiesc succesele uşoare. — Numai proştii umblă după dificultăţi. — Adică cei care fac pe deştepţii... — Destul ! Să ne întoarcem la Androne. — Androne e lacom de ştiri. Trăim vremuri grele — toate vremurile au fost grele. Situaţia se schimbă din zi în zi, din ceas în ceas. Războiul bate la hşă, evenimentele se precipită, cum spun dumnealor gazetarii. Nu e deci de mirare că vrea şi Androne să fie informat.. Mai ales că afaceriştii din jurul său îl iau drept director de ziar. Şi-i cer mereu noutăţi. — N-are decît să le spună pe de rost din Opinia. — N-ajunge. Trebuie să le cunoască mai înainte de a fi apărut: aşa cere prestigiul I — înţeleg. Şi n-ar fi rău să le ştie chiar mai nainte de a se fi întîmplat. — Tocmai. Dar redactorii îl ţineau departe de izvorul informaţiilor. Adică de foile agenţilor. Pentru ei, un director ideal e acela care habar nu are de nimic. — Dar tu ce interes aveai să-i turburi fecioria ? — Să-i curăţ pe ceilalţi ! — Şi pe urmă ? , 861 — Văzînd şî făcînd. — Nu te temi că un director prea „iniţiatc< te poate curăţa şi pe tine ? Eşti departe de a fi un sfetnic de tont repos !1 — Mai e pînă atunci ! Vorba poetului : „/e ne saurais prevoir des malheurs şi lointains!1 2" Cine-a spus asta ? Lucu făcu un gest de nerăbdare. Fane înţelese. Vorbi. — Cu venirea mea, lucrurile s-au schimbat la Opinia. Dacă nu pentru toţi, cel puţin pentru Androne. De cîte ori zbîrnîia telefonul, îl întîmpina mereu aceeaşi voce : „Ordonaţi, domnule director !“ „da cine-i acolo ?“ întreba. Mă lăsam în beregată. „Profesorul Chiriac. Veşnic profesorul Chiriac." La orice oră din zi şi din noapte, profesorul Chiriac. Cu sepulcralul său „Ordonaţi, domnule director !“ Că Androne, ca orice nevropat, suferă de insomnie. E obsedat de atentate, incidente de frontieră, insulte la drapel, ultimatumuri şi conflagraţii. Poate că are şi nevoie de aşa ceva, pentru combinaţiile lui la Bursă. Dar nu-1 puteam servi: n-aveam în buzunar războiul şi pacea. Stăm însă ca un cerber neadormit la datorie. Ham-ham ! Şi adesea cerberul i-o lua înainte. Venea, de pildă, o informaţie, sau vreo telegramă mai importantă în cursul nopţii. Vreun Ha vas, vreun Reuter, vreun Tass, sau mai ştiu eu ce. Ham-ham ! Cerberul — la telefon. Chema pe director. îl scula de la masă. îl scotea din pat, noaptea, de lîngă damă, îşi-i da textului citire. „Ce zici, direc-tore ? Nu-i aşa că ştirea asta merită un comentar ?“ „Hîc-hîc", tuşea directorul, adormit şi afirmativ. „în ce sens ?“ întreba Cerberul. îl silea respectuos să-şi dea cu părerea. Abia dezmeticit, Androne bolborosea în 1 In care să ai încredere. 2 N-aş şti să prevăd nenorociri atît de îndepărtate. 362 pîlnie cîteva banalităţi inevitabile. „Aşa, chiar aşa! îl aproba Cerberul ; ai aruncat o fîşie de lumina asupra situaţiei. Trebuie să-l somăm pe agresor să-şi retragă trupele din regiunea litigioasă." „Să-l somăm, întărea directorul, chiar ăsta trebuie să fie sensul comentariului nostru." „Fă-1 dumneata, domnule director." .„Hîc-hîc ! De ce nu l-ai face dumneata ?" se apăra, măgulit, Androne. Cerberul nu-1 slăbea : „Numai douăzeci de rînduri, domnule director ! Nimeni nu le poate face ca dumneata... Avem nevoie de formularea dumitale concisă şi lapidară. Avem nevoie de numele dumitale în coloanele ziarului. Mare păcat ! Eşti cel mai mare gazetar!“ „Hîc-hîc ! Dar de ce păcat ?" „Fiindcă nu-ţi dai drumul. Din modestie, nu-ţi valorifici darul pe care ţi l-a hărăzit providenţa. Te implor, domnule director, ce atîta timiditate ? Trimit chiar acum curierul. Dumneata redactezi uşor : pînă ajunge băiatul, gata şi manuscrisul ! Sau poate preferi să dictezi la telefon ?" „Nu-nu ! se împotrivea Androne. Prefer să vie curierul. Vreau să redactez mai pe îndelete. E o problemă dintre cele mai grave." „Grave, domnule director !" Fane se opri. îşi schimbă trabucul dintr-un colţ al gurii în celălalt şi-şi adînci privirea de îmblînzitor de şerpi în ochii lui Lucu. — Mi-am dat seama, după acest adaos din coadă, cu problema din cele mai grave, că vorbea în acelaşi timp şi pentru o gingaşă făptură care, parc-o văd, îl asculta despletită şi îmbufnată, cu coatele adîncite în perne şi cu bărbia sprijinită în palme. Mare plăcere trebuie să-i fi făcut io lui conu Androne scoţîndu-1 din aşternut în noaptea aia ! I-am dat prilejul să facă pe bărbatu de stat în faţa iubitei. Măcar atît ! Cred că de-acolo i se trage. De unde la început se mărginise sa inspire cîte-un articol financiar cît se poate de anost sau să procure materiale pentru o campanie despre furnituri şi comenzi de stat, iată că omul nostru a prins gust, sub oblăduirea mea, de politică externă. Al meu e ! Polemizează astazi :cu Downing Streetul, cu Kremlinul şi cu Casa Albă. Dă sfaturi miniştrilor şi-l ia de sus pe preşedintele de consiliu. Am făcut un Presseleiter dintr-un inginer de poduri. Şi articolele lui nu-s mai rele decît ale oricărui scrib cu renume, cre-de-mă ! Şi, luîndu-şi un aer de modestie ipocrită, Fane tăcu. Aştepta un cuvînt de laudă. — Şi cum a devenit cazul cu Răsvan ? întrebă Lucu, vădit interesat şi dîndu-şi seama că, fără să vrea, imită vorbirea apăsată, sfătoasă şi cu subînţelesuri a lui Fâne. — Nimic mai simplu : cînd i-am deschis ochii patronului asupra veniturilor lăturalnice ale ziarului, de care el, fireşte, habar n-avea, a căscat gura şi a început să se încredinţeze că jucărioara asta de hîrtie îl costă cam scump şi ca s-o poată duce mai departe îi trebuie un vătaf serios. Am uitat să-ţi spun că între timp încurajasem, prin toate mijloacele, spiritul de anarhie şi de chiul în redacţie. Vrea unul să nu scrie nimic în ziua aceea ? Avea sigur izbăvire de la mine şi făceam eu articolul în locul lui. Vrea un altul să plece acasă pe două-trei zile, îi dam binecuvîntarea şi pleca. Le făceam rost de parale pe la ministere, bani pentru vreo carte, vreo lucrare, vreun raport confidenţial şi cîte şi mai cîte. Cînd ziaristul are bani, chiuleşte mai uşor. De ce făceam asta? întîi ca să pot lucra mai liber, în al doilea rînd, ca să fie şi mai vădit că sînt singurul om-de nădejde în complexul Opiniei. în sfîrşit> An-drojie mi-^ ^âţ depline puteri, .J-aţft âdwaţ atunci pe ârticlierii ;ăştia fuduli, care îşi umpleau buzunarele pe tăcute, şi pe găinarii ăia de reporteri, şi le-am spus ritos: „Sau facem de-adevăratelea pe nebunii şi de- venim oficiosul lui Vlad Ţepeş dincoace de mormînt, atunci basta cu dibuirile, cu şperţurile şi subvenţiile de tot felul, sau ne punem serios pe jaf, dar sistematic şi căutînd să nu ne compromitem ! Dar dacă ne-am hotărît să jefuim, să fim barem cogeamite tîlharii, nu manglitori şi borfaşi de duzină ! Să jefuim cu metodă şi în stil mare." Fane se încălzise vorbind. Se opri să-şi astîmpere răsuflarea şi reluă, măsurat şi tacticos : — „Să ne croim, le spusei, o traistă încăpătoare, în care să-şi toarne fiecare aportul de pradă, dar nu tot: trei sferturi la traistă, adică pentru gazetă, şi un sfert pentru individul care a venit cu pontul şi cu biştarii. Iar împărţeala cea mare, la sfîrşitul anului, ca la orice* încheiere de bilanţ." Lucu se uită • la el nedumerit. — Parcă ziceai că nu te pricepi în meserie ! — Q’es* une fagon de parler!1 în tinereţea dintîi am robotit o vreme la Cotidianul, marele ziar de atitudine. La început corector, pe urmă ajutor de secretar de noapte, apoi de zi, pînă m-am pomenit, din treaptă în treaptă, reporter şi articlier de pagina întîi, însărcinat cu Camera şi Senatul, plus contactul cu două ministere, cele mai grele : finanţele şi industria. Un fel de femeie la toate. Nu mai pridideam. îmi ieşea sufletul. Acolo am învăţat eu ceea ce numeşti tu meserie, într-o împrejurare pe care să-mi dai voie să ţi-o povestesc. — Ce leafă aveai ? îl întrebă Lucu, încurajîndu-1 să continue printr-un semn din cap. 1 E un fel de-a zice ! — Nouă mii de lei. Cit sa mănînc o sing-ură data pe zi, dar cu măsură. Şi aveam o foame de lup. Nici nu e de mirare. Serile însă, mă aciuisem la masa unor evrei cu dare de mînă, unde aveam tacîm. Eram în dragoste păcătoasă cu domnişoara casei, şi părinţii mă socoteau viitor ginere, cu toate că habar n-aveam. Prejudecăţi religioase, ioc ! Iar eu cu atît mai puţin. Dar n-aveam de gînd să mă însor. La vîrsta aceea prea băteau darabanele în capul meu o şarjă eroică şi ameţitoare. Nu-mi plăcea să fac pe escrocul sentimental. Nu-ţi mai Hwrîn în ce hal erau veşmintele şi cămăşile mele. Intr-o bună zi, jn-am hotărît să vorbesc. La urma urmei, nu riscam decît un simplu refuz. M-am dus la Petrişor Vrabie, directorul Cotidianului, ziarist de talent, conducător dibaci, om de spirit, de convingeri şi de inimă. Şi delicat. Şi grăsun. Şi grăsun, şi delicat ! Toate guvernele şi opoziţia veneau la el ca la Mafalda ghicitoarea, să-i ceară sfatul. Parcă-1 văd : rotofei şi îndesat, cap spîn de prelat, în care ironia corecta solemnitatea, două guşi una peste alta, ochii niţel baze-dovieni şi blînzi, răsuflarea scurtă, glasul catifelat şi duios ! M-a poftit să stau. „Ce te aduce la mine ?“ In aşteptare, se tot juca cu manşetele, le băga şi le scotea din mînecă maşinal, cu unghiile mari, şlefuite, ca ale unui cartofor. Mi-am dres glasul, am uitat de toate frazele de efect, pregătite, şi i-am spus, pe nerăsuflate, necazurile mele. I-am spus şi cît de multă treabă făceam zilnic la Cotidianul. Ştia tot. „Unde mai pui, a adăugat el, că gazeta noastră trage cinci ediţii, şi la fiecare «schimbare» trebuie să mai dai manuscris !“ „Aşa e !“ oftai eu. „Lucrezi de fapt la cinci gazete, pentru un singur biet salariu !“ m-a jeluit Vrabie. Şi s-a uitat la mine cu ochii lui boboşaţi şi sentimentali. 366 „Ce leafă ai acum ?" „Nouă mii." „Puţin ! Şi cît ai vrea să ai ?“ „Ce om înţelegător ! gîndii eu. O să mă majoreze cu cel puţin cincizeci la sută." Şi ca să-i las satisfacţia de a se arăta mărinimos, mi-am plecat fruntea şi am răspuns, mironosit: „Zece mii !" A căzut pe gînduri. Reflecta desigur la modestia cererii mele. „Nu-ţi dau !" „Poftim ?“ Crezusem că n-am auzit bine. Nu mă aşteptasem la un astfel de răspuns. „Sînteţi nemulţumit de mine ?" l-am întrebat, cu oarecare nedumerire. „Dimpotrivă !" Răspunsul acesta trezi în mine o curiozitate care mă ajută să mă stăpînesc. „Atunci, de ce nu-mi acordaţi mia de lei în plus pe care v-o cer ?" „Fiindcă nu ţi-ajunge !“ Parcă îmi tăiase respiraţia. „Individul ăsta, mi-am zis, e uns cu toate alifiile. Ce-o fi vrînd să înţeleagă cu vorba asta «nu-ţi ajunge» ? !" Şi nu m-am ridicat să plec. Venisem hotărît să capăt un drept al meu. „Atunci... atunci daţi-mi... unsprezece..." i-am răspuns, cu pauză între cuvinte. A dat turceşte din cap, de jos în sus. „Nu-ţi ajunge !" „Daţi-mi douăsprezece !“ Acelaşi gest al zădărniciei : „Tot nu-ţi ajunge !" începusem să sper. îl judecasem greşit. îl priveam cu recunoştinţă : „Ce om minunat!" „Daţi-mi... (am ezitat cu ipocrizie) daţi-mi paisprezece... cincisprezece." Văzîndu-1 că rîde părinteşte, eram sigur de izbîndă. îl băgasem în cofă. „Nu-ţi dau, mi-a zis. Nu-ţi ajunge. Nici şaisprezece, nici douăzeci. Ar fi de altfel prea puţin pentru serviciile dumitale. Nu, nici chiar treizeci. Ăsta e blestemul 367 salariului : să nu-ţi ajungă niciodată, oricît ar fi de mare. Uită-te la mine : am o sută cincizeci de mii. Nu beau decît apă, nu mănînc decît tăiţei: sînt la regim.,. Cărţi nu joc, femeile nu mă interesează, nevasta se îmbracă numai în stambă, nu mă duc la băi, insulina nu mă costă mai nimic... Nu sînt filantrop, nu sînt bibliofil, nici filatelist, nici colecţionar de tablouri, nici fumător, nici taxicoman, şi leafa tot nu mi-ajunge !“ Cu glas subţiat de emoţie şi de mînie, l-am întrebat de pe culmile disperării : „Ce e de făcut... atunci ?** Aveam o poftă straşnică isă mă ridic, să-l las şi isă ies trîntind uşile. Dar curiozitatea mă ţintui pe loc. Şi unide pui că —bun sau rău — nu ţinusem de fel să-mi ipierd postul. Mi-a vorbit încet şi confidenţial, pe un ton de sfat şi de imputare blajină, cu pauze pline de reticenţe şi de subînţelesuri: „Eşti redactor la Cotidianul. Semnezi în pagina întîia. Ai Camera şi Senatul, ai Finanţele şi Industria. Şi îţi mai pui probleme de salar../* Spunînd acestea îşi lăsase buza în jos cu scîrbă, şi clătina din cap amarnic. Pierdusem în ochii lui orice prestigiu. Eram un pigmeu, era un gigant. Poate că avea dreptate. Continuă : „Dar salariul dumitale nu-ţi ajunge nici pentru maşini. Nu trebuie să-ţi ajungă ! E un biet simbol, e o simplă expresie contractuală, bună doar pentru declaraţia la fisc/* Am crezut că sînt de o amabilitate diabolică dacă mă umilesc şi-l înduioşez prin inexperienţa şi tinereţea mea. „Nu ştiu ce să mă fac !** Şi astăzi încă regret acest răspuns sfios şi-dezolat, care i-a prilejuit un mic triumf uşor, trădat printr-o îngîmfare de guşă. Dar oamenii în vîrstă îmi impuneau încă un fel de respect. Mai puteam încă avea un tată şi eram un orfan. Treacă de la mine ! 368 S-a ridicat încet şi mi-a întins, cu un zîmbet onctuos, mîna lui moale, catifelată, cu degete grăsune cu gropiţe, mîna lui de cardinal. Dar nu mi-a dat-o nici s-o strîng, nici s-o pup, nici nu m-a binecuvîntat. A lăsat-o s-atîrne în aer ca un adio. A pus surdină glasului, ca nu cumva cuvintele să sune marţial, ca din goarnă : „Trage umerii napoi, scoate pieptul, capu sus... aşa... aşa... (Am executat, fără voie, ca un hipnotizat, porunca-lui dulceagă.) Şi acum, descurcă-te ! m-a îndemnat el cu aceeaşi moderaţie... nu te mai milogi, nu mai gunguri, ci pune pumnul pe masă : revendică, protestează, exige! Iar tdacă nu te simţi în stare de aşa ceva, renunţă, resemnează-te, fă-te funcţionar, dă lecţii de limbi moarte. Sau — mai ştii ? — spînzură-te !c< M-a văzut că tresar, a şovăit, şi-a pironit privirea serafic în tavan şi a rostit, ca numai pentru sine : „Nu, nu ! Nu trebuie să ţi-o dau ! Ar fi să-ţi fac un rău serviciu. Nu-ţi dau mia de lei. Descurcă-te!“ Şi mi-a vîrît în palmă două degete adipoase, în semn că audienţa s-a sfîrşit. Iată care a fost prima mea lecţie de gazetărie, încheie Fane stingîndu-şi trabucul de fundul scrumierei de jad, culoarea ochilor lui diavoleşti. Şi acum te întreb şi eu, întocmai ca Petrişor Vrabie : Ce te aduce la mine — afară, bineînţeles, de simţul datoriei?... Punînd întrebarea, Fane se ridică o clipă de pe fotoliu şi-şi potrivi pantalonii, cu gestul caracteristic al cavaleristului pe care cutele pantalonilor îl jenează la stinghie. Se reaşeză, îşi întinse iarăşi picioarele peste masă, luîndu-şi cea mai comodă poziţie pentru ascultat: cu mîinile sub cap. — Părerea mea, dacă ţii s-o cunoşti, începu el după ce luă cunoştinţă de necazurile lui Lucu, e că Amidon are dreptate. Zicînd acestea, îi înapofe adresa emisă de Oficiul Intercultural. — Voi ăştia de la Oficiu sînteţi o clică de bugetivori cocoţaţi în vîrful piramidei sinecuriste. Amidon, mulţumită legăturilor sale, vă duce în cîrcă pe toţi, ca un atlet de iarmaroc. In cîrcă, pe braţe, pe creştet, pe bărbie — cum poate. Mişcările tale dezordonate riscă să-i năruie tot eşafodajul. De ce n-ai astâmpăr ? — Eu n-am venit la avocatul lui Amidon, eu am venit la maestrul meu, să-mi dea o mînă de ajutor. — Tu vrei să practici un superparazitism în unui organism el însuşi parazitar. Nu merge ! — De ce nu ? Păduchii de trandafir n-au şi ei paraziţii lor ? Pasărea crocodilului n-are şi ea păduchi ? Te. dezminte natura ! protestă Silion. — Dacă te-ai pune pe lucru şi ai semna zilnic în-tr-una din paginile Opiniei, sînt sigur că Amidon s-ar purta cu tine mai cu mănuşi. — Ar însemna să-mi asum o corvoadă grea în locul alteia care nu-i decît plicticoasă. — îi dai zor cu ideea ta fixă : să fii liber, dar altoit pe alţii ! — Formula nu e rea şi mă exprimă destul de bine. — Eşti un trîntor dublat de un şantajist, ambii în-tr-un burduf de băiat simpatic. — E unul din puţinele mele avantaje în viaţă. — Cînd mă gîndesc că mi-ai fost elev !... Şi vrei să-l terorizezi *pe Amidon pentru că, vorba ovreiului, ştii de afacere! — Fiecare cu tehnica lui... — Şi Amidon cu a lui. Glasul lui Lucu se făcu rugător şi insistent. — Vreau să-i ţiu piept. învaţă-mă cum să fac ! — Eşti prea izolat: cîntă şi tu într-o strană. 370 — N-am glas. — Şi vrei să faci pe altul să cînte ? — De ce să n-am şi eu niţică bucurie ? — E odios ! — E şi mai odios s-ajungi pe rogojină ! — Uiţi că nu-ţi datorează nimeni nimic. In răspunsul lui Lucu se simţi acum o hotărîre fermă de a vorbi răspicat, dar calm : — Nu m-am născut ca ,să mă chinui. Nu vreau să fiu la porunca nimănui. Şi nu pot îngădui unui gangster vulgar să mă ia de sus... Fane aştepta tăcut continuarea. Nervos, Lucu scoase din buzunar adresa mototolită a Oficiului, o netezi şi o desfăcu. — Ia te uită : „pentru neglijenţă în serviciu", aşa scrie aici. Dar ce înseamnă neglijenţa într-un servicii care nici nu există ? Ce fel de serviciu e ăsta în care domnul preşedinte iscăleşte două-trei hîrtii pe zi, dă telefoane doamnelor din societate, pelotează dactilografele şi rezolvă cuvinte încrucişate cînd se încuie în cabinetul lui somptuos ? — Fă- şi tu la fel în modestul tău cabinet; el nu^ţi pretinde mai mult. — Să nu-mi pretindă nimic. Să fie totul ca înainte ! Din poziţia lui răsturnată, Fane întoarse capul spre el şi-l privi în adîncul ochilor. — îl ai la mînă. Ca să vorbeşti aşa, trebuie să-l ai cu ceva la mînă. S-auzim ! — Umblă să vîndă statului, fără licitaţie, palatul în care e instalat Oficiul. Vrea să cumpere, tot fără licitaţie, adică prin surprindere, tipografia în care se tipăreau afişele şi broşurile Oficiului. Are de gînd să achiziţioneze, din străinătate, cîteva autocare, pentru extinderea Oficiului. Toate de la Resch sau prin Resch. 371 Fane îşi lăsă din nou capul pe speteaza fotoliului. Se luminase la faţă. Cît timp vorbise Lucu, îl ascultase în tăcere, punctîndu-i numai fiecare frază cu un „aha-aha" plin de îndemnuri şi de înţeles. Acum, cu ochii în tavan, părea un demon care meditează. în sfîrşit, declară : r— Ei, atunci se schimbă lucrurile. Am să te ajut. Şi sprijinindu-se pe mînerele fotoliului, se învîrti în capul oaselor ca pe un compas, şi după o amplă mişcare giratorie îşi aduse picioarele pe pămînt. Se uită la „patekul" de aur de la mînă şi tresări. — Trecut de două ; sînt aşteptat. Lucu se ridică. Obţinuse o făgăduinţă şi era aproape recunoscător. — Merci. De o mie de ori merci. Şi iartă-mă că am abuzat... Fane se apropie de el îşi îi jpuse mîinile pe umeri. — Nu pui destul preţ pe tine : aici e buba. Lucu îşi lăsă privirile în jos, ca un elev prins asupra faptului. — N-am nici un preţ. Nimic n-are preţ. Fane zîmbi compătimitor. — Nu vrei nimic serios în viaţă. Mai mare jalea ! — Vreau să-mi menţin linia de plutire ; nu e asta ceva serios ? — C’est la politique de chien creve au fii de Veau,1 dragul meu. Lucu făcu un gest de renunţare neputincioasă. Fane se uită din nou la ceas, înălţă răbdător din umeri, dar rămase locului, nehotărît. Nu putea să plece şi să-l lase chiar în clipa aceea, trebuia să-i mai spună ceva, dar ce ? Unul în faţa celuilalt în lumina orbitoare a 1 E o politică de ratat. 372 după-amiezii, în acea singurătate a sălilor de redacţie pustii, care le amintea de tăcerile claselor goale în vacanţele de vară, ochii li se întîlniră îndelung. Şi în privirea lor reînvie atunci o încredere veche, uitata comuniune a trecutului lor abolit. Fane îşi adună gîn-durile, izgonind înduioşarea care-1 încercase chiar şi pe el. Se retrase încet şi merse de se aşeză la masa lui de scris, fără să-şi ia ochii de la Lucu, parcă păstrînd astfel cu el o legătură de taină, o idee care-i venise de-a dreptul din sufletul celuilalt, în cele din urmă începu să tragă treptat şi cu un fel de precauţie sertarul, ţinîndu-şi mereu privirile aţintite asupra lui Lucu. ■ • i — Nu cumva vrei să dai drumul la vreun porumbel „sau la vreo dropie ? — E tot o scamatorie şi asta, sună cavernos răspunsul lui Fane, care scoase la iveală ca pe un lucru rar, de preţ, un vechi volum bine păstrat, legat în piele de viţel castanie, cu muchia dungată transversal şi în relief şi presărată cu floricele şi litere de aur. îl deschise şi îl răsfoi, netezindu-i paginile cu luare-aminte şi cu o satisfacţie de îndrăgostit. Rămas în picioare, Lucu înaintă şi-l privi peste umăr. După legătură, după formatul îngust şi slova foarte neagră, citeaţă şi clară, şi după majusculele ornamentale din începuturile de capitol, el recunoscu una din acele tipărituri elegante, trainice şi luxoase care apăreau la Paris pe la începutul celui de-al optsprezecelea secol. — Cartea asta... fac prinsoare că e din teascurile de lemn ale lui Prault-tatăl, librar şi tipograf pe Quai de Qreves, cu firma La Paradis. —‘ Exact. E poate prima ei traducere franţuzească... E o carte aridă şi aspră, pe carş am pracţicat-o înde- 873 lung... O mai recitesc din cînd în cînd, aşa cum recitiţi voi pe Baudelaire şi pe Rilke. Ia-o şi citeşte-o. Te mai poate salva, — De cine e ? — De Sfîntul Ignat ! De un om al cărui nume nu înseamnă încă nimic pentru tine. Un om care a fost la un pas de înfrîngere şi prăbuşire... Fane se opri, de teamă să nu declame îşi stinse glasul, coborîndu-1 într-un tremur înăbuşit de violoncel. — ... dar s-a ridicat mai presus de sine, adică de rănile şi de beteşugurile lui, , cucerindu-şi lumea şi veacurile care i-au urmat. Asta e o carte scrisă cu măduva şi sîngele lui. Te învaţă filă cu filă cum să-ţi aduni şi să-ţi creşti -puterile şi să le năpusteşti înainte ca într-un bolid. Lucu îi luă din mînă volumul, pe care Fane i-1 oferea cu un fel de solemnitate, dar îl depuse imediat pe marginea biroului. — Mai crezi în minuni ? — Nu vreau să fac din tine un sfînt. Nici eu nu sînt unul. Dar vreau să devii „cineva" ! — Graţie acestei bucoavne ? Fane se întoarse de-a binelea spre el, aruncîndu-şi piciorul peste mînerul fotoliului. Cu palma apăsată pe oopertă, îi vorbi ca un clinician care explică pacientului întrebuinţarea unei reţete. — Mai întîi, o citeşti toată, din scoarţă-n scoarţă. E un text care o să ţi se pară ciudat... — E o carte plictisitoare ? — Pentru unul ca tine. — Atunci ?... — O citeşti totuşi, spuse Fane pe un ton apăsat. Şi pe urmă o reciteşti. Şi zi cu zi, la o oră pe care ţi-ai ales-o singur, execuţi cu sfinţenie tot ce-ai citit. 374 — Şi de ce } — Ca să te dezbari de slăbiciuni, de patimi şi de viţii. Să termini cu zapaceala şi dezordinea vieţii tale... Să ştii să taci, să aştepţi, să cumpăneşti, să-ţi faci loc, să înaintezi pe nesimţite... Să pleci, să inspiri încredere, să vrăjeşti, să îndupleci, să conduci şi să porunceşti fără să se bage de seamă... Să-ţi potriveşti conştiinţa după legile naturii sau, dacă preferi, ale divinităţii, cum scrie aici. — Toate astea au un iz de predică... *— Scopul cărţii ăsteia e să te facă stăpîn pe voinţa ta, să te foloseşti de ea ca de o unealtă în mîinile tale... Fane se opri şi-şi împlîntă privirile în el, ca pe două pumnale. — Şi la ce-ar servi atîta osteneală ? Punîndu-i întrebarea, Lucu nu-şi dădea bine seama dacă e sincer, sau dacă nu vroia decît să-şi sîcîie magistrul. Nu-i plăcea să se simtă dominat şi călăuzit ca un ucenic la vîrsta lui — fie chialr şi de fostul său profesor. II supăra ceva mai cu dinadinsul : că Fane ştia tot ce se petrece în el. Făcea să vibreze într-însul struna tainică a temerilor lui nemărturisite. Şi tocmai atunci, Fane îl pofti mai aproape. — De ce stai în picioare ? Lucu îşi alese un loc pe o margine de fotoliu. Fane reluă : — Autorul acestui manual incomparabil îţi porunceşte să te duci cu voinţa ta la biserică şi, ca un cavaler cu platoşă şi spadă, să i te dăruieşti pe viaţă. Dar numai cînd eşti gata. Nu rînji, rogu-te, ştiu că asemenea perspective nu te încîntă. Dar tu, cînd ar ajuns un om care s-a biruit pe sine, un om care să nu poată fi nici surprins, nici intimidat, nici ispitit sau scos din ritmul lui, nici... Fane căută un cuvînt hotărîtor, pe m CAte negasîndu-1 trecu pe lingă el azvîrlindu-1 cu Uft gest în balanţa infinitului... tu, atunci îţi bagi voinţa în buzunar (Fane, cu o mimică fioroasă, făcu mişcările cuiva care-şi vîră un revolver în taşca de la spatele pantalonilor), te întorci apoi cu dosul la biserică (Fane îşi răsuci trunchiul în fotoliu, ca să sugereze o întoarcere de 180 de grade) şi, 'înarmat ipînă-n dinţi, porneşti cu paşi siguri în viaţă şi în lume. Rostind aceste finale cuvinte, în glasul adînc şi teluric al profesorului răsună un ecou wagnerian ca de orgă, şi totuşi, în ochii lui de cocleală. se aprinse o vîlvătaie palustră, iar pe figura lui triunghiulară fîlfîi o expresie suspectă şi vicleană de derbedeu care-ti face cu ochiul. — Puteai să fii un teribil actor, îi spuse Lucu ; poate că ţi-ai greşit cariera. Fane expiră plictisit: — Cu sfertul sfertului din făptura mea poţi construi un personaj complet, de o individualitate excepţională. — Şi atunci ?... (Cu o privire, Lucu îl făcu să se întoarcă la cartea miraculoasă.) — Şi atunci, îl îngînă Fane ridicînd un deget, atunci it must follow as the nigbt the day, precum ziua urmează nopţii — că ori de cîte ori te vei găsi în viaţa ta în faţa unui adversar oricît de redutabil, superioritatea ta va fi negreşit covîrşitoare... Ca un boxeur în faţa unui ignorant în ale luptei... Ca un gangster care îţi vîră sub nas un pistol: „Punga, sau viaţa..." Şi cu deosebirea enormă că adversarul nu va şti niciodată prin ce anume mijloace a fost înfrînt instantaneu. Fane sări brusc în picioare şi luînd în mînă volumul miraculos i-1 prezentă lui Lucu Silion ca pe o spadă; lovindu-1 zdravăn pe umăr ca întţ-;un ritual de iniţiere medievală. 37® — In Kitterschlag! proclamă el, surîzîndu-i cu acel surîs ermetic îşi costeliv care nu-1 înfrumuseţa cîtuşi de puţin. Ia-o ! îi aruncă volumul pe genunchi şi-şi deschise braţele către el, dar soneria veşnicului telefon ciurui tocmai atunci solemnitatea momentului, ca pe o pagină perforată pentru a fi desprinsă din carnet. — Da, da, sînt eu. Iertare, sosesc într-un suflet. A fost ceva important şi urgent... Cît p-aci să vă anunţ că nu mai viu. începeţi fără mine, în cinci minute sînt între voi. Şi punînd la loc receptorul grăi liniştit către Lucu : — Sîmbătă seară la şapte, vii să mă iei de la Esplanade. Mergem undeva. Ai să vezi cum se hotărăşte soarta milionarului Androne şi a speluncii ăsteia. Plecăm. în tăcere, Lucu se pregăti să-l urmeze. Pe faţa lui se citea ^dezamăgirea. Ce-i păsa lui de toate acestea ? Fane îi ghici gîndul : „Tu caută să cîştigi timp. Fă pe bolnavul. Cere Oficiului să-ţi trimită doctorul, plăteş-te-i bine vizita... Uzează de toate trucurile mărunte vrednice de o cauză meschină. Şi pe urmă, văzînd şi făcînd.“ 1 1 Acolada ! Capitolul 13 PRAZNICUL CALICILOR „Qu’on dise de moi tont ce qu'on voudra (car je n’ignore pas comme la Folie est decriee tous Ies jours, meme par ceux qui sont Ies plus fous)y c’est pourtant mois cyest moi seule qui par mes influences divines repands la joie sur Ies dieux et Ies hommes*1 £ r a 4 m e Sîmbătă seară. Pe larga platformă a scării de la intrare, Fane Chiriac şi Lucu aşteptară mai bine de un minut. O negură întunecată plutea între arborii negri de tuia care străjuiau treptele slab luminate cu electricitate. In sfîrşit, uşa de fier şi cristal se deschise. Feciorul Ambrozie îi pofti în holul pustiu şi adînc. Era un vlăjgan zvelt, îmbrăcat în haine scumpe, ţărăneşti, cu broderii negre şi mîneci de borangic. Făt-frumos de carte poştală, cu părul ondulat, cu faţa, buzele şi unghiile uşor sulemenite. Ambrozie preîntîm-pină întrebarea : — Conaşului i-a fost rău aseară. L-a ţinut criza vreo trei ceasuri. Am fost noaptea după doctor. Credeam că nu mai scapă. în privirea şi în felul de a vorbi, rar şi apăsat, al lui Ambrozie, Lucu observă o linişte, o nepăsare nepotrivită cu starea lui de slugă. 1 1 Să spună despre mine ce vor (căci ştiu că nebunia e renegată tot timpul, chiar de către cei mai nebuni), şi totuşi eu, doar eu sînt aceea care datorită influenţelor mele divine răspîndesc bucuria printre zei şi oameni. 378 -— Acum e în sufragerie. A stat cu invitaţii, dar n-a mîncat nimic. Masa e pe sfîrşite. Vă rog să luaţi loc. Şi Ambrozie se depărtă la fel de calm şi legănat cum apăruse. Silion se obişnuise cu penumbra în care se aflau. Pe parchet, pe divanurile lungi de lîngă pereţi zări un belşug de blănuri de leopard, iar la picioarele unui fotoliu monumental din fund —: o singură piele de leu, terminată cu un cap majestuos de felină fioros rînjită. Deasupra uşii — o inscripţie. — „Hic sunt leones !ec 1 citi Fane. Sîntem în Camera Leoparzilor. Aşa îi zice. Aici ţin leoparzii şi celelalte lighioane sfat. Puţină răbdare, şi ai să vezi leii, leoparzii şi şacalii. în carne şi oase. Cînd se adună, laolaltă, alcătuiesc dimpreună jungla, pe care o prezidează un leu-paraleu, domnul Adam Gună, gazda noastră. — O francmasonerie, o mafie ? — Dacă vrei !... încuviinţă Fane. Cu deosebirea că intri şi ieşi din ea cînd vrei, fără formalităţi de înscriere şi iniţiere. Şi te pomeneşti dintr-o dată şacal sau leopard, sau chiar leu — după calităţile de care dai dovadă. O carte, un discurs, o aventură galantă sau orice fel de ispravă te pot promova leu-paraleu, în admiraţia junglei. Dar pînă astăzi, acest titlu aparţine numai amfitrionului. ★ Se deschise o altă uşă. în pervazul alb apăru o femeie înaltă şi frumoasă, care rămase stană de piatră, ca să fie admirată în voie. Se ridicară. Ea merse de-a dreptul la Fane, îi întinse nuna, i-o duse grabnic la 1 1 Aici ŞÎnt lei ! 379 gură şi se porni cu o volubilitate mecanica, aproape fără oprire între fraze : — Bine ai venit, trădătorule ! de ce aşa de rar pe la noi, închipuie-ţi că ieri era să trimit să te cheme — nu te speria, nu ţi-am pus gînd rău, mi-a trecut beguin-ul care-1 aveam pentru tine, dar mi-era dor să citim versuri împreună (ţii minte : „şi tu, Alcibiade, dorit adolescent, te duci jucînd în togă superbe rotunjimi..."), ştii că nenorocitul ăla de Diaconu mi-a scris în album o poezie nouă, în care e un vers foarte frumos, i-a plăcut şi lui Adam, stai, cum începea, da : „să te sărut mai jos de cingătoare", nu-i aşa că-ţi place şi ţie ? Are talent individul — nu ştiu pe cine dracu copiază, ce păcat că uită să se spele ! dar ia priveşte cine a venit ! ce mai faci, mă Stoltz, cînd ai picat ? ştii, se vorbesc o groază de lucruri despre tine, ca şi despre Fane ide altfel, nişte ifemei, nişte aventuri, nişte complicaţii... Stoltz se roşi pînă la rădăcina părului şi, cu vinele tîmplelor umflate, cu ochii lui tiviţi, mai injectaţi ca niciodată, se înclină să sărute mîna care tardiv i se întinsese, se înclină exagerat şi cu o eleganţă voit ireproşabilă de curtean neizbutit, care vrea să acrediteze că încă din copilărie a fost deprins cu asemenea exerciţii. O clipă, femeia schiţă şi ea o atitudine învăţată de doamnă mare, dar părea că se interesează cu totul de altceva. îşi proptea ochii. — Cine e domnu ? Nu l-am mai văzut pe aici. Fane prezentă : — Lucu Silion, prinţul rataţilor; doamna Iada Gună. Silion simţi stingerea caldă a Iadei, mîna ei încăpătoare şi senzuală, 380 ■— Prinţ veritabil, sau prinţ papai ? ii surise lada, surîsul ei oblic şi corupt ; dinţii albi, mărunţi şi rari şi un sîsîit imperceptibil, care se accentua în emoţie... » Iada purta părul ei bogat tuns â la Janne d’Arc şi părea o întruchipare modernizată şi pervertită a războinicei fecioare. Ochi verzi şi piezişi într-o figură neregulată, dar mică. O frunte viperină, sterilă, implacabil îrlgustă. în schimb, gîtul era generos, o comoară de reflexie calde, umerii şi sînir — de o amploare statuară, sub bluza de mătasă şi sub cravata băieţească ; veşminte de o calitate ostentativ de fină, pe un corp zvelt, în care forţa se cumpănea cu moliciunea. — Dar şedeţi, vă rog ! ^ Din nou un scurt gest de cucoană mare, apoi Iada se instală între ei, săltîndu-se pe droturi, ştrengăreşte. — Adam e încă la masă cu băieţii, i-am plantat acolo şi m-am dus în anticameră la Ambrozie, el e respectuos, deşi are o privire neruşinată şi un zîmbet de pederast patentat, sînt foarte necăjită, Adam m-a repezit de faţă cu toţi invitaţii fiindcă m-am amestecat într-o discuţie despre Nietzsche, mi-a spus să nu mă mai amestec în lucruri de care habar n-am şi că nimic nu mă obligă să am cîte o părere în toate chestiunile, auzi colo, ca şi cum eu nu l-aş fi citit pe Nietzsche, a cărui filozofie spune că omul trebuie să fie mai tare decît toţi şi că pentru asta trebuie să se întreacă pe sine, să lepede tot, să n-aibe nici un scrupul, şi că se întoarce mereu în viaţa asta tot aia şi tot aia, adică der ewige, cum dracu-i zice, der ewige, zi-i pe nume, Fane, de ce rîzi ? sau ţii şi tu cu parşivul ăla de Adam, iartă-mă, prinţe, că mă exprim astfel, deşi sînt de ori- gine poloneza, apropo, să ştii că şi eu sint nobilă. î)er ewige... ah ! Wiederkehr ! 1 îi întinse un deget, în care purta un inel gros de aur, cu o coroană de conte pe el. — Adam este şi el nobil, un biet boier valah, dumneata eşti pesemne fanariot, bizantin, eu am auzit că fanarioţii sînt continuarea directă a aristocraţiei Bizanţului şi Romei, dumneavoastră şi cu noi avem o nobleţă autentică, selecţionată, aici la Adam ai să întîl-neşti cavaleri care au învăţat manierele elegante la şcoala pregătitoare de ofiţeri de rezervă, l-ai văzut pe Stoltzuleţ adineauri ? Unii din ei îşi mai bat călcîîele cînd se înclină să-ţi sărute mîna, dar Adam îi subţiază încet-încet, uită-te la Ambrozie de pildă, să juri că e de rasă, apropo, Fane, ce-ţi mai face cîinele pe care ţi l-am dăruit, mi-ai rămas dator 500 pe el, ştii, prin-ţule, am hişte buldogi pursînge, şi în fiecare an am o recoltă de căţei, căţeaua e foarte libidinoasă, seamănă cu stăpînă-sa, eu însă nu fac copii, sînt stearpă, cu mine n-are omul complicaţii, şi dacă mi se întîmplă şi mie uneori, doctorul Istrate să trăiască ! mînuieşte linguriţele ca sfîntu Gheorghe sabia, uite, uite, mi se pare că vin şacalii, fug, am să budez toată noaptea, Ambrozie, Ambrozie, mă ascund la tine în odaie, vreau să dorm niţel. Iada se ridică şi ieşi alergînd. Din încăperea vecină răzbăteau hohotele şi clinchetele unui sfîrşit de lung ospăţ. Apoi zgomotul scaunelor trase de la locul lor. —: Azi e praznicul calicilor, * rosti cu gravitate Stoltz ; şi aplecîndu-se confidenţial spre Silion îl lămuri cu o volubilitate de spicher : de două ori pe săptămînă, casa lui Adam Gună e deschisă, prînz şi 1 Eterna întoarcere. 382 seara, tuturora. Vin aici boieri scăpătaţi, snobi şi sno-binete, scriitori, artişti. Mai rar, gazetari şi politicieni : se tem să nu-şi pericliteze cariera. Reputaţia de cavaler, de industrie şi aventurier a lui Gună se războieşte cu aceea de om de lume şi de artă, boier de neam, mecena şi colecţionar de monede ‘vechi. Renumele acesta s-a format în 30 de ani de străduinţe, peste nouă mări şi ţări, în vreo 44 temniţe de sub aproape tot atîtea drapele şi în cîteva expulzări definitive, dintre care una singură îl doare pe Gună : hotărîrea care-i închidea vămile Franţei, la douce France*, gargarisi, cu suspine şi cu accentul de melancolie al lui Adam foarte bine redat, Stoltz. De ciudă şi de răzbunare, Adam Guna se făcuse în timpul neutralităţii româneşti în 1915 omul puterilor centrale, şi unele guri rele şi pene îl îavinuiiseră chiar de spionaj şi trădare. Asta nu dovedeşte din partea detractorilor decît o regretabilă uşurinţă, comentă Stoltz ; în momentele lui de curaj, Gună nu este capabil decît cel mult de escrocherie... De altfel, ofertele n-au lipsit nici din tabăra adversă... Gună, repet, le-a respins dintr-un sentiment de răzbunare. Blondei, ministrul Franţei, i-a reproşat cu stăruinţă că tocmai el, fostul elev al liceului Louis le Grand, fostul student al nu mai ştiu cărei facultăţi din Paris, susţine la Bucureşti politica adversarilor. Adam nu l-a lăsat' să termine. — Permettez, excellence, ce n’est pas â Voeil! 2 — ...Autorităţile străine în timpul ocupaţiei au ştiut ce fac şi cu cine au de-a face cînd l-au arestat pe Adam. Dar nu l-au trimis într-un lagăr, ci 1-âu silit să execute şi o sentinţă, mereu eludată, a tribunalelor 1 Dulcea Franţă. 8 îmi daţi voie, excelenţă, dar n-o fac pe gratis ! 383 romaneşti, „pentru un delict vulgar", gargarisi din nou, imitativ, netezindu-şi cu mîna în aer un barbişon imaginar, Stoltz. Adam Gună trece cu o linişte nealterată şi cu un superior punct de vedere prin toate. Era, după spusele sale, un prigonit politic. Pătimea pentru ideile lui anarhiste, pe care le-a propagat din cea mai fragedă tinereţe. Să-l auzi povestindu-şi singur noilor-veniţi aventurile... Stoltz se ridică şi-şi debită rolul cu glasul, atitudinea şi gesturile pline de demnitate şi de umor' grav ale personajului : „Eu am fost cel care a dat cea dintîi lovitură oligarhiei latifundiare romîne (Stoltz alegea de predilecţie cuvinte în care putea să graseieze, rătfiriîinldu-şi în aer ibaribişonul ipotetic) ; în 1906 m-am ales în opoziţie ca reprezentant al ţărănimii, la Colegiul al Hl-lea. Treceam prin sate îmbrăcat în togă albă, cu o barbă de Hristos şi o cruce neagră pe plex şi călare pe un măgar înalt. O frumuseţă de măgar, cenuşiu ca un şobolan, un adevărat măgar de profet. .Ţăranii îmi aşterneau în cale velinţe şi veşminte, şi femeile îmi aduceau flori, căutînd să-mi sărute mîna sau să-mi atingă poalele în treacăt, sau cel puţin să smulgă un fir din coada măgarului. Alegerile au fost casate, dar scrutinul următor m-a scos tot pe mine. Au trebuit să trimită cavaleria şi ceva tunuri." în momentul acesta, parcă acelaşi glas atît de bine imitat de Stoltz se înălţă şi din camera vecină, cu tonuri profetice, peste un tumult de alte voci, care ajunse la ei. — Ăsta e Adam, zise Stoltz. Silion a putut astfel să constate justeţa imitaţiei. — ...bicarbonatul, domnilor şi doamnelor, marchează sfîrşitul tinereţii. Intrarea lui în obiceiurile cotidiene e de un funest augur. 384 — ...Gună e un om ocolit de lume, continuă Stoltz. El însă împarte oamenii în sinceri şi făţarnici şi nu-şi recunoaşte altă vină decît de a fi spus totdeauna lucrurilor pe nume, ceea ce se cheamă astăzi, pe nedrept, cinism. Are un dar netăgăduit de a povesti şi o plăcere sadică să asculte bîrfeli şi anecdote. Aceasta e justificarea întinselor ospeţe din sufrageria gotică, boltită ca o pivniţă, cu ferestre ascuţite şi colorate. Amănunt : Gună a trecut în tinereţe la catolicism. Nimeni nu poate spune de ce. ...Adam se îngrijeşte de ospeţele lui, de la cele mai mici detalii de culină pînă la distribuirea locurilor şi la varietatea florilor. Le răspîndeşte cu potriviri atente, cu aluziuni discrete, cu omagii nuanţate, în faţa tacîmurilor. Tot oraşul vorbeşte de banchetele lui Adam Guna, şi clevetirile celor ce nu iau parte la ele întrec chiar bîrfa crîncenă la care se dedau comesenii. Este singurul viciu al acestor mese cuviincioase şi de o distincţie strictă cît timp se desfăşoară numai în sufragerie. Se consumă enorme cantităţi de merinde, menite să sature un întreg Parnas flămînd. Pentru unii oaspeţi, invitaţia permanentă la Gună e un prilej de reconfortare a unui organism hărţuit de foame în spaţiul dintre cele doua mese săptămînale. Se ghiftuie şi se îmbuibă şi pentru zilele slabe. Casa e plină de eroi balzacieni, care în oraşul ăsta fără mansarde dorm prin subsoluri şi mă-nîncă mezeluri, la hîrtie. — ...Adam îi prezidează :şi de-abia gustă din bucate. Felul lui de a fi e pentru ei o şcoală de rafinament şi de bun-gust. Vin aici juveţi de pe cucuiele Olteniei şi emigranţi intelectuali din buzunările Moldovei, care pătrund pentru întîia oară într-o casă bogată, de ciocoi, de cărturari şi de esteţi. Gună îi ia sub protec^ 3S3 ţie ca un maestru de scrimă pe noii săi elevi, şi cu o abilitate soră cu minunea îi iniţiază în folosirea cuţitului şi a furculiţei, la care aceşti discipoli ai lui Proust şi Val&ry se uită ca la nişte instrumente de chirurgie şi tortură. Cu aceeaşi iscusinţă îi previne contra exagerărilor, fiindcă unii din ei se pripesc să-şi vopsească roşu-aprins unghiile de-abia daspotmolite din pieliţele natale şi să abunde în cosmeticuri şi esenţe violente. Oricum, în două-trei luni, cavalerii stîngaci, sosiţi să dea lupta cu metropola precară a Bucureştilor, devin, dacă nu eroi de roman, cel puţin oameni de bună-cuviinţă, cu toate că nu e tocmai potrivit să te înhăitezi prea devreme cu ei. Ascultîndu-1 pe Stoltz, proaspătul prinţ Silion cerceta decorul dimprejur. încăperile se înghesuiseră treptat cu socluri, tablouri şi mobile de muzeu. Trebuia să umbli cu băgare de seamă printre ele. Elita plasticii romîne contemporane era înfăţişată ai'^e Calea Victoriei, oprit printre curioşii care aşteptau să treacă dricul lui Roro, copleşit de coroane, precedat de perna cu decoraţii şi însoţit de tot corpul politic şi diplomatic, cînd deodată, ca din pămînt, iată pe Rita, repezită, volubilă, că mă apucă de braţ. „Bonjour Adamache, ce mai faci, îl caut pe Roro de opt zile, am înnebunit căutîndu-1, jamais une brouille n’a dure autant,2 telefonul lui nu răispunde, I9pune-mi, ce e de făcut ?“ (Gună rostise toata fraza cu un glas piţigăiat, de hermafrodit, căutînd să imite timbrul muzical al Ritei.) „îl cauţi pe Roro ?" „Fireşte." „Uite-1, i-am zis punctînd cu degetul carul mortuar cum înainta solemn şi pavoazat de panglici, jerbe şi coroane înspre eternitate, uite-1, i-am zis, e a patra înflorire, şi încă ce înflorire !" 1 2 1 Scos din joc. 2 Niciodată o ceartă n-a ţinut atît. 392 Am salutat dricul, am salutat-o şi pe ea, profund, naturalmentey şi am văzut-o un moment cum se-nclina cu face-â-main-ul, să citească imprime-urile de pe panglicile funerare, am văzut şi cum îşi scapă face-â-main-ul anacronic ipe trotuar ,şi iîl face ţăndări. I l-am cules grabnic şi i l-am puis în mîna ei înmănuşată şi, ca să nu asist la un leşin obligator, im-aim eclipsat în mulţime. De atunci n-am mai văzut-o decît azi la masă, cînd am evitat, naturalmente, amîndoi, să mai sorbim de aceste triste evenimente. — Dar parcă mai rămăseseră nişte sarailii ! întrebarea fără nici o legătură cu povestea lui Gună o rostise generalul Someşan, întors de cîteva clipe din sufragerie şi care pîndea o pauză ca să poată vorbi. Adam îi aruncă o privire dispreţuitoare. — Ştiu eu unde sînt. Ţi le aduc imediat ! Şi Trude, ca un înger al casei, se ridică să-l ajute. în aşteptare, pe cînd atenţia tuturor se împărţea între cupele de şampanie, care circulau fără întrerupere, şi povestirile amfitrionului, generalul începu de unul singur un exerciţiu foarte ciudat. Era un spectacol nou pentru Silion. Ministrul se înălţa mult pe vîrfuri şi se trîntea ritmic pe călcîie, cu putere, numă-rînd şoptit : „Unu-doi, unu-doi“. După ce repetă mişcarea de vreo zece ori, luă un scaun de sufragerie, un scaun de stejar masiv, care-i sta la îndemînă, şi se prăbuşi cu fesele pe el, tot ridicîndu-se şi aşezîndu-se cu izbire vreme cam de un minut. — Nu rîde, că te bate ! auzi Lucu la ureche şoapta lui Fane. Dar Someşan observase nedumerirea de pe figura străinului. 393 — Tinere, îi zise cu un glas catacombal, să vii lat mine dacă vrei să înveţi să mănînci. Numai cu sistemul acesta (şi se mai prăbuşi o dată, icnind, pe scaun) se aşază bine alimentele ; se „tasează" la fund, şi pe urmă poţi să mai adaugi. — Generale, au sosit sarailiile ! îl anunţă Trude.. — Cîte sînt ? — O duzină. — N-am ce alege ! declară cu dispreţ generalul.. — în schimb, coniţa Trudchen, reluă Adam, aparţine altui gen, poate mai vătămător : se dedă şi la devastări platonice, ea poate să desfiinţeze un om nu numai cînd i se dă, dar şi cînd i se refuză. Ia uitaţi-vă acolo ! Privirile se întoarseră în direcţia arătată de Gună. Pe fondul verde-întunecat al draperiilor se desprindea profilul de ceară al doctorului Felix, pierdut într-o* atitudine de prostraţie cinematică. în faţa lui, pe ju- ’ mătate golită, sta o sticlă de gin. — Ar fi timpul, adăugă Adam către Trude, să fir mai blîndă cu el. Nu de alta, dar s-ar putea să ar odată şi odată nevoie de arta lui. — Eşti foarte amabil, replică Trude, dar timpul acela e încă foarte departe de mine... Şi cu o sfidare graţioasă în toată fiinţa, îl întrebă : Sau poate eşti de altă părere ? — Ferit-a Sfîntul, protestă Gună, dar sînt superstiţios ; faptul că doctorul s-a amorezat de dumneata nu-mi spune mie nimic bun ! — Tocmai de aceea îl las s-aştepte, încheie Trude. Şi rîseră amîndoi ca de un secret cunoscut de toată lumea. Se ştia că doctorul Felix se specializase în chirurgia estetică. Aţinea calea frumuseţilor în declin, cărora le propunea inima lui şi o deplină restauraţie. 394 — Eu unul, dacă aş fi femeie, m-aş feri de doctorul Felix, adăugă Adam, uitînd de intervenţia sa miloasa de adineauri. Omul acesta adulmecă bătrîneţea sub învelişul 'Strălucitor aii frumuseţii ca hienele hoitul suib iarba fragedă. — Se face că nu aude, observă Stoltz. Cu un gest de renunţare, Gună îl precipită pe Felix în afara preocupărilor celor de faţă, ca şi cum cu o singură mişcare a mîinii l-ar fi dizolvat în atmosfera de miresme şi fum a încăperii. — Precum vedeţi, îşi reluă el disertaţia (şi se adresă cu idinadinsuil lui Lucu Siiion), unele femei nu se mulţumesc numai cu seva omului, ele atacă şi materia cenuşie : există oameni a căror predilecţie stă în a fi vampirizaţi de femei. (Gună se înclină spre Siiion.) Complimentele mele, mon cher; e fermecătoare ! e un as ! un as între aşi ! Dar adu-ţi aminte de spusa răposatului meu prieten Multedo Y Cortina : „7/ n'y a pas de femmes fatales, il nyy a que d’hommes {sots“ L Admir-o, cînt-o couche avec1 2, dar n-o iubi ! E încă pui, dar e din rasa primejdioasă, crede-mă, că mă pricep ; păzeşte-ţi materia cenuşie ! — Ce vrei să spui ? se apără Siiion cu un surîs idiot şi agresiv. Cei de faţă îl priveau ironic. Era încurcat. Secretul vieţii lui e în gura lumii. De bună seamă, oamenii aceştia sălbatici şi neîndurători vor tăbărî curînd asupră-i cu glumele lor neruşinate. — Cunoşti istoria cu cruciaţii ? întîmpină Adam. Pe figura lui Lucu se zugrăvi o curiozitate amestecata cu neîncredere. întreg grupul se pregăti să asculte. 1 Nu există femei fatale, nu există decît bărbaţi proşti. 2 Culcă-te cu ea. 395 Adam îşi netezi barbişonul. — Cînd au pornit cruciaţii să libereze Locurile Sfinte, cei mai grăbiţi şi mai viteji au fost călări, naturalmente. Drumurile erau lungi şi mizerabile, satele şi populaţiile pe care le întîlneau nici nu făcea să te uiţi la ele. Ajunseră într-un sfîrşit în părţile răsăritene, şi cînd intrară învingători în împrejurimile străvechiului Constantinopol îi întîmpinară grecoaicele cu flori, cu vin şi cu limonadă. Se aţineau smerite pe lîngă cai şi ridicau spre cavaleri mîinile încărcate cu fleacuri şi de-abia cutezau să-i privească pe sub gene, surîzînd cu sfielnică modestie. Cu pielea lor mată şi brună, cu mişcările rotunde şi piezişe, cu pletele lor negre, au făcut, naturalmente, o puternică impresie asupra cruciaţilor, sosiţi, după atîta drum singuratec, din ţările fadelor blonde. Cu toţii au simţit în ei, naturalmente, tresărirea ispitei. Dar unii şi-au amintit de Mormîntul Domnului, s-au stăpînit şi şi-au văzut de drum fără măcar să se oprească sau să privească înapoi. Aceştia au fost cei mai tari şi au ajuns cei dintîi la Locurile Sfinte. Alţii însă au sărit de pe cal lîngă femei, le-au trîntit, naturalmente, pe marginea şanţului, au plătit, au încălecat şi au pornit pe urma celorlalţi. Şi aceştia au ajuns la Locurile Sfinte, dâr mai greu şi mai tîrziu, iar în paradis, tot aşa, cu zăbavă- Şi au mai fost şi cei care după ce au descălecat şi .s-au desfătat stante pede li s-a părut că fericirea asta, la botul calului, a fost de scurtă durată, iar calea rămasă li s-a părut lungă şi pustie. S-au gîndit să le ia cu ei în şea o bucată de drum călare, să le ţie de urît şi de cald. Şi le-au luat. Şi a trebuit să meargă la pas, sau în trap domol, să poposească des, să treacă de pe cai la căruţe şi să rămînă prin sate, că femeile erau fătătoare. Şi au fost întrecuţi de cei care soseau din 396 urmă ipe jos, şi niciodată, au grand jamais, n-au mai ajuns la Locurile Sfinte. — Naturalmente! loompletară în cor auditorii. — Şi acum, să vă dezvelesc bustul lui Firuletz ! La auzul acestui nume, adunarea izbucni în exclamaţii cu double sens1 şi urmă, >ca un stat-major, pe Gună spre o schelă mică din fundul unei încăperi vecine, improvizată în atelier. Dar n-apucă să treacă bine pragul, şi grupul se opri deodată, ca în faţa unui spectacol neaşteptat. La fereastra din stînga, dinspre stradă, proptit pe o margine de scaun, mai mult în picioare decît aşezat, un bărbăţel spînatec şi scofîlcit încremenise cu palmele întinse paralel în văzduh. I se vedea în plin obrazul fără tresăriri, dat. niţel pe ceafă, ca şi cum ar fi contemplat în tavan o viziune cerească, şi ochii negri, rotunzi şi icterini fixaţi asupra unei femei zvelte care îi făcea faţă. Pe mîinile omului se înfăşurau fire de lînă, pe care femeia le depăna cu mişcări încete şi precise, la infinit. Pe parchet, în jurul acestei perechi stinghere, zăceau, ghemuri de felurite culori. — Diaconu ! exclamară deodată cei ce intraseră. — Grea meserie ! se minună Gună, ia priveşte-1, a căzut în catalepsie ! — Ba mai curînd pare în extaz, rectifică Kiriazy. Diaconu rămase nemişcat şi absent, cu mîinile ţepene în aerul încăperii, ca un manechin de ceară. Numai Iada întoarse o clipă capul şi rosti, ca pentru sine ;• — Nici aici nu scapă lumea de nebuni ! — şi continuă să-şi depene, cu gesturile ei antice, lîna. Adam le întoarse spatele. Cu băgare de seamă, ca o soră de caritate, desfăcu pînzele gălbui şi umede, 1 Sens dublu. 397 care înfăşurau, ca un pansament uriaş, sculptura. Le lăsă să cadă pe rînd. Murmure de aprobare. Era bustul unui adolescent, cu fruntea îngustă şi voluntară, cu ochi severi şi leneşi, cu profilul curb şi un surîs sfidător, de o tinerească neştiinţă, o arătare imberbă de arhonte sirian. — Ce titlu are ? — învingătorul ! scanda cu emfază Adarn. Iar colo, alături, e bustul meu, pe care nu vi-1 pot arăta ; nu e gata încă. — Ce titlu-i puneţi ? întrebă aceeaşi voce de adineauri. — învinsul ! proclamă Trude Resch. Lăsîndu-1 pe Diaconu în poza lui cataleptică în faţa Iadei, invitaţii părăsiră atelierul încet. Se regrupară în hol şi prin saloane. Curînd însă, un incident curios se petrecu în sufragerie. Oaspeţii se îmbulziră, unii cu paharele în mînă, într-acolo. Fane şi Stoltz auziră glasul lui Adam, poruncitor ca al unui căpitan de vas prins în furtună : — Ambrozie, prepară-i bicarbonat de sodiu : o doză de porc-de-cîine ! Pe un fotoliu, lîngă masă, zăcea generalul Someşan, cu capul pe spate, cu mîinile atîrnînd umflate şi vinete. Răsufla greu, cu un fel de plescăit cleios printre spumele care i se clăbuceau pe gură. Pe faţa roşie se împrăştiau vine mici, violete. O spaimă subită îl opinti de pe spătarul acoperit cu un patrafir bisericesc. Se ridică şi, scăpat de sacrilegiu, se prăbuşi pe fotoliul de alături, sufocat de efortul său supraomenesc. Cei de faţă izbucniră în hohote : au înţeles că bolnavul nu voia să se aşeze pe un patrafir, mai ales în clipele cînd îl pîndea o sincopă. Doctorul Felix îşi făcu loc 398 lîngă bolnav, se aplecă, îi luă pulsul, se pregăti să-i asculte inima. — Ia lasă-ne, doctore, îi zise Adam, cu fiţele dumi-tale medicale aici ! Ştim noi ce-i trebuie ! Cînd Ambrozie sosi cu bicarbonatul, generalul refuză din cap. — Sare amară ! gîfîi el. Multă ! Se vede că Ambrozie cunoştea tratamentul şi că era pregătit ; în mai puţin de un minut, se întoarse cu o soluţie preparată într-un pahar înalt. Cu mîinile ei subţiri şi nervoase, Trude Resch desfăcu gulerul şi cravata generalului, îi propti palma în frunte şi-l ajută să înghită ^ctona. — Priviţi-1, ii irătă Adam, parcă e Socrate bînd cucută. Doi şacali îl sprijiniră pe general şi-l duseră să zacă pe un divan. — Să nu mă lăsaţi singur, gîfîi Someşan, vreau să mor între voi, aici. — Vorbeşte ca dintr-o damigeană, zise Kiriazy. Ieşind cu ceilalţi oaspeţi din sufragerie, Stoltz în- tîlni pe pictorul Predescu zis Găină. — Te descompui pe picioare, i se adresă el amabil; la toamnă ţi-aducem tuberoze. Cu o mină dezgustată, Găină încercă să-l depărteze. Dar Stoltz continuă, potrivindu-şi monoclul : — Bag de seamă că nu eşti mai frumos cînd te strîmbi, şi mă simt dator să ţi-o spun... Mă întreb de ce nu te foloseşti şi dumneata de chirurgia estetică a doctorului Felix. Ce de nasuri a mai dres, fără să se gîndească la al dumitale ! E o mare nedreptate. Afară numai dacă nu te-ai convins că arta e neputincioasă şi că nu e nimic de făcut. în tot cazul, ai fi fericit 399 inspirat dacă ţi-ai putea schimba mutra. Nu văd ce alt mijloc ai fi găsit să te apropii de o femeie. O melodie stridentă de jaz îi întrerupse. Cîteva perechi înfiripate îi despărţiră cu vîrtejele lor de bumbac şi mătasă. — O fi murit generalul ? se interesă Lucu la urechea lui Fane. Tolăniţi alături pe un fotoliu în formă de S, căutau să-şi alunge ameţeala şampaniei fumînd trabucuri parfumate. — Nu mai are nici pe dracu. Tratează cu Androne în salonaşul turcesc. — în atmosfera asta ? — E prielnică marilor afaceri. Gună se alege cu urs. comision serios. — Dar generalul ? — Juma-juma. — Ce jecmăneală, bietul Androne ! — îi rămîn cincizeci de milioane, din care, la .drept vorbind, nu merită nici cinci. — Dar partea ta ? — Cîte o părticică de la fiecare. încep şi eu sa prind cheag. — Te burghezeşti. — Ţi se pare. -Am alte scopuri. — Să fii ministru. Fane rînji. — Nu mă cunoşti! Eu vreau să stăpînesc. Asculta : eu nu pot fi ministrul cuiva. Şi nici nu pot fi rege,, postul e ocupat. — Atunci ? — Pot fi însă mitropolit: patriarhul ţării. — Glumeşti ? — Dacă dau greş, atunci am glumit. 400 — Aiurezi, îi spuse Lucu, şi închise ochii. în camera vecină, Adam Gună ridică un pahar. — în sănătatea lui Alcibiade Resch şi a marii finanţe ! în sănătatea es-a-em-ului ! Cine are hani, să subscrie ! Acţiunile se vor urca vertiginos ! Garantez o prima fantastica. — Aşa va fi în prima lună, rînji în surdină Fane către Silion. Dar acesta nu-1 asculta. Sub acţiunea vaporilor de alcool, mintea i se oprea în loc. Treptat, adunarea se desfăcuse în mici grupuri, ameninţate de congestie şi exagerat tolănite în fotolii. Cei mai tineri dintre oaspeţi stăteau întinşi pe blănurile de leopard, pe care odihneau, în tecile lor de mătasă, picioarele femeilor.* Lucu îşi lăsă într-o reverie grea privirile să fluture printre ele. Erau picioare subţiri, cu linia plăpîndă şi nervoasă, graţios arcuite, mîndre şi aristocratice în prefăcuta lor nepăsare. Erau altele, sprintene pînă şi în nemişcare, zvelte şi musculoase, făcute pentru dans, pentru avîn-turi supreme. Picioare de silfide si. diane. şi lîngă ele — altele mai materiale, cu gleznele mai plastice, cu pulpele mai leneşe, mai pline, chemînd dezmierdarea ochiului şi întîrzierea leneşă a pipăitului. Şi picioare mai grele, de femeie răsăriteană şi de odaliscă. Şi erau altele de bacantă, rotunde şi vînjoase, în care fineţa şi moliciunea se îmbinau cu voinicia muşchilor ghiciţi, picioare tainice şi primejdioase ca şerpii în repaos. Picioare agresive şi apucătoare ca un cleşte, lacome în deschiderea lor ca pantele unui abis. Unele stăteau la pîndă, jivine atente, altele îşi spuneau răsfăţul de a se şti dorite, altele se aţineau trufaşe ca păunii. Picioare care chemau visul şi rugăciunea păgînă a unui idolatru. Picioare viclene şi trădătoare, falnice şi sfidătoare, mute şi somnoroase, Lucu le simţi deodată pe toate în jurul 401 lui, ca pe un vîrtej magnetic. O, de-ar fi putut să-şi facă un mănunchi pasionat, să mă închin şi eu ; eu cu ideile, Alcibiade cu banii, voi cu propaganda. Mitul Someşan : mîna de fier, omul ordinii, Radames, il salvatore della patria1 ; un burduf de şpriţuri şi sarmale... Dădu cu ochii de Lucu, pe care-1 luă martor, din privire, că adevăr grăise. Ocrotitor, îi puse mîna în ceafă, o mînă ca o floare uriaşă, şi se aplecă spre el. Lucu înţelegea că scena e mai mult pentru public decât pentru el. Adam nu împărtăşea părerea că nu trebuie să ştie stînga ce face dreapta. Gună continuă, ca şi cum această parte a convorbirii ar fi interesat pe toată lumea : — Ocupă-te niţel de Resch... stai de vorbă cu el... îţi va fi de folos... vrea să finanţeze nişte cercetări şi săpături istorice... mai lasă femeile şi ocupă-te de el. Lucu Silion se folosi de această întrerupere ca să se strecoare afară din cerc. O făcu repede şi umil, ca un 1 Salvatorul patriei. 403 cîine izgonit din sufragerie. Se temea sa nu-1 prindă Adam sau să nu i se pună piedică. — Ce multe picioare au doamnele acestea ! răsuflă el cu năduf, pierzîndu-se într-un grup în care se povesteau anecdote. Cînd Adam îşi aminti de el, nu-1 mai găsi. îi trebuia negreşit un cal de bătaie. Căută printre musafiri o „bobină" care să-l inspire. întorcîndu-se către un ins lung, negru şi uscat care se ţinea discret oarecum în afara grupului, îl designa cu ostentaţie : — Prietenul meu domnul Găină, artist — pictor. Găină îl fulgeră cu o căutătură ucigaşă şi rosti răspicat şi rectificativ : — Predescu ! Nu sînt prieten cu domnul. — Nici eu, interveni Adam Gună, nu sînt prieten cu domnul Predescu. Pentru mine nici nu există domnul Predescu. Cît despre Găina, se schimbă lucrurile : cu Găină sîntem într-o perpetuă lună de miere. L-am poreclit aşa în amintirea unei găinuşe golaşe, costelive şi negre care venea cînd o chemam şi-mi ciugulea din palmă. Seamănă leit cu ea. Aceeaşi privire, pe o parte, de jos în sus, acelaşi gît, stacojiu şi noduros, acelaşi gest întins spre cer cînd înghite apă sau şampanie... Dar să-l vedeţi pe Găină bînd şampanie ! Oferită de mine, naturalmente ! — Pe mine mă iertaţi, trebuie să plec, zise domnul Găină, care între timp îşi culesese cu o abia stăpînită mînie ampla şi vetusta lui borsalino, mănuşile şi bastonul cu miner de argint. Se roşise la faţă astfel încît gîtul lui vînos şi subţire, pe care ţopăia ca o suveică un uriaş măr al lui Adam printre clapele scrobite ale gulerului, şi chipul lui oacheş şi acvilin erau de o singură culoare : sfeclie. 404 — De ce te grăbeşti ? îl reţinu Gună. Apoi continuă : Dumnealui vine dintr-un lagăr de suspecţi din Bulgaria, unde a stat pentru delictul de dublă personalitate, ca să zic aşa, spuse Adam Gună. — Asta e o infamie şi poate cea mai mare pe care a comis-o acest scelerat! se apără Găină furios. — O farsă, tipule, vrei să zici o farsă, şi încă una foarte reuşită ! — Omul acesta, continuă spumegînd Găină, m-a denunţat autorităţilor ocupante ca fiind autorul unor desene injurioase la adresa Kaiserului... — E adevărat, rosti cu gravitate Adam Gună (şi prelung îşi netezi ciocul) ; e adevărat că ţi-am făcut acest mare serviciu... te-am silit să ai o linie de conduită, să ai caracter, să treci adică în rîndurile martirilor. — Am fost arestat şi deportat de nemţi în Bulgaria pe baza dovezilor furnizate de acest trădător. N-aveam pe mine decît un pardesiu de ploaie şi pantofi de lac în toiul iernii şi doi poli în buzunar ! Adam Gună se socoti dator să se explice : — L-aş fi ajutat, naturalmente, să-işi petreacă la Văcăreşti captivitatea (fiindcă cu bani totul este posibil) dacă nu s-ar fi comportat faţă de mine într-un chip impertinent! Atunci, i-am spus, luîndu-mi bun rămas de la dînsul : „Penitenciarul e pentru escroci, lagărul e pentru eroi !“ Dar Găină nu părea dispus isă-i cruţe efectele. —: Adevărul e că individu încerca să înduplece pe ocupanţi să intervină la Justiţie să i se revizuiască procesul chiar în timpul (prielnic lui, al ocupaţiei. De aceea le făcea mici servicii de delator... dar n-a izbutit... — Ce sînt eu de vină dacă marfa pe care le-am livrat-o era lipsită de importanţă ? Dar să lăsăm gluma ! Adevărul e — continuă pe un ton mai firesc Adam — 405 că eram închis la Văcăreşti şi mă plictiseam literalmente. Nimeni nu venea să mă vadă. Prietenii mei se găseau parte în Moldova, sub drapel, parte căzuţi pe cîmpul de onoare (făcu o pauză comemorativă şi se trase de cioc) — pentru patrie — parte angrenaţi în acţiunea politică de la Bucureşti. Pierduseră, din toate aceste motive, care de care mai binecuvîntate, contactul cu mine. Nevasta venea joile şi duminica să mă vadă... Singur pe lume ! Atunci m-am gîndit la bunul meu complice -Găină ! Fără îndoială că Adam Gună poseda secretul cuvintelor exasperante, că Găină :se repezi, impetuos : — Nu-ţi permit, ţi-am mai spus ! Se opri o clipă, înfipt în faţa lui Adam Gună, ca şi cum din acea nemişcare şi din privirile lui, în care se mistuiau minuscule flăcări negre, trebuia să ţîşnească o forţă de blestem, o forţă de nimicire. Dar nici un fenomen supranatural nu se produse. Adam rămase întreg, plastic şi viu pe locul lui, iar Găină, strîngînd în dinţi măciuca de argint a bastonului, începu să se plimbe cu paşi mari, cu o iuţeală cres-cîndă. Mînia lui Găină era atît de sinceră şi de năvalnică, încît el nu mai putea să ţină seama de prezenţa doamnelor. Pentru cei de faţă era de mirare cum izbutea să şi-o stăpînească sau cum nu căuta să scape dintr-o asemenea stare luîndu-şi cîmpii. Lucu Silion ar fi vrut doar să ghicească tîlcul acestei răbdări supraomeneşti. I se părea cu neputinţă ca totul să se explice numai prin nevoia de bani. Poate să fie vorba de o lipsă totală de voinţă, de o aproape sadică nevoie de sîoîieli, de ofense, de batjocuri. Dacă e aşa, Adam Gună e singurul om în stare să se ocupe de un nevoiaş şi de un îngîmfat maniac ca Găină şi să găsească prin el prilejuri de glumă şi desfătare. Atunci Găină e legat cu un fir nevăzut, dai* solid, de existenţa lui Adam Gună, ca un osîndit de stîlpul lui de chinuri. De cîteva ori în decursul acestei altercaţii a fost vădit că Găină şovăia pe pragul unei supreme hotărîri de a se smulge pentru totdeauna din preajma lui Adam. Dar cu o titanică sforţare lăuntrică şi-a potolit pornirile şi a rămas pe loc, frămîntat de un clocot care ameninţa să-i rupă zăgazurile firii. îl cerceta cu îngrijorare. Observă că era îmbrăcat cu un costum de şeviot negru, ros şi luciu, cu mînecile scurtate desigur de prea multele treceri pe la spălătoria chimică. Purta pantofi de lac — aceiaşi desigur care străbătuseră o iarnă de captivitate în Bulgaria. Pantofi fără îndoială năzdrăvani. Cu toate că de o înfăţişare atît de deosebită, Adam şi Găină se asemănau printr-un amănunt care se impunea tuturora. Amiîndoi păreau isosiţi din alte veacuri în prezentul nostru tern. Doi anacronici, mai precis doi medievali, în ciuda deghizamentului lor semiartistic — pălărie largă îşi lavalieră — prin care voiau să pară de-abia demodaţi. Pe Adam însă toate veşmintele erau de preţ, în nepăsarea lui dispreţuitoare. între el şi Găină, ca între Franţa şi Spania, se înălţau Pirineii despărţitori. Găină semăna cu gentilomul nefericit, cavalerul păgubos şi calic din romane, în necurmatul război cu toate amănuntele existenţei. Capul lui mic şi păsăresc, de care se vedea că e mîndru, era pentru Adam Gună o microcefalie, un stigmat de degenerescentă, cauza tuturor neajunsurilor. — Isprăveşte, tipule ! i se adresă din cioc Adam, fără să-i pese de apoplectica mînie a lui Găină, care părea gata să se năpustească asupră-i ca acvila. Isprăveşte, că parc-ai fi o sperietoare luată de vînt! Stai locului, că ne dai mal de mer. 407 în cuimea exasperării, Găină se prăbuşi pe un fotoliu şi, drept orice răspuns, îşi duse din nou bastonul la gură şi îşi înfipse dinţii în el cu atîta violenţă, că se auzi lemnul trosnind. — Bine, foarte bine, Găină, gargarisi aprobativ Adam ; ştiţi, doamnelor şi domnilor, că numărul e cît se poate de greu, trebuie dinţi de oţel : iar bastonul acesta — priviţi, şi vă veţi convinge, dă-i drumu, Găină ! — e din lemn de corn ! Merse de smuci bastonul din gura lui Găină, care, palid şi năduşit, nici nu se mai uită la el, şi îl prezentă cu gesturi de cunoscător. — Iată urmele dinţilor pînă şi în măciulia de argint : dinţii lui Găină sînt un fenomen, un miracol ! La aşa dinţi, aşa foame ! Şi ironia soartei a vrut să n-aibe ce mînea cu ei! — Poţi să trăncăneşti cît vrei, n-am să plec pînă nu te dau de gol ! Gună ridică din umeri şi reluă : „Eram deci închis şi dat uitării ; o temniţă-adîncă îmi e locuinţa. Prin dese, prin negre zăbrele de fier O rază pierdută îmi spune fiinţa cerescului soare, seninului cer...“ Pentru a nu ştiu cîta oară i-am tot trimis vorbă lui Găină, l-am rugat, l-am implorat să vie să mă vadă. A promis. Am aşteptat. N-a venit ! Se vede că dăduse peste vreun izvor de venituri din care se adăpa, uite-aşa. Gună întinse gîtul, îşi dădu capul pe spate şi ciuguli în văzduh ca o pasăre care bea şi înghite apă. Găină îl urmări cu ochiul stîng, privind de jos în sus, eu capul păsăreşte aplecat pe dreapta. 408 — Tine) îi zise Adam aruncîndu-i bastonul, mai muşcă niţel. Bastonul se rostogoli la picioarele lui Găină, care nu-1 ridică. — într-0 după-amiază de plictiseală cumplită, continuă vorbitorul, m-am hotărît. Folosisem toate mijloacele să-l fac să vină să mă vadă... ştia că urăsc singurătatea... nu >smt dintre aceia care pretind că se simt tari cînd sînt singuri... tăcerea dintre patru pereţi mi-e odioasă, îmi trebuie prezenţa cuiva, a unei fiinţe omeneşti, fie chiar a unui imbecil ca Găină. Ah, ingratul ! Cum cocheta cu nevoia mea de a schimba două cuvinte cu cineva de dincolo de puşcărie... Dar înainte de a folosi mijlocul suveran, mijlocul despre care ştiam că nu dă greş, am făcut o supremă încercare. Am făcut-o cu toată umilinţa intimă pe care mi-o pricinuia, fiindcă mai tresar în mine uneori rămăşiţe din acea slăbiciune care se numeşte demnitate, amor propriu — natural-mente... Cu multă dibăcie i-am dat de veste lui Găină , că mă găsesc greu bolnav la infirmeria penitenciarului... că aveam nevoie grabnică de o transfuzie de sînge... numai o transfuzie de sînge şi chiar mai multe m-ar fi putut salva... Dumneavoastră, doamnelor şi domnilor, trebuie să aflaţi de-abia acum că Găină e ceea ce se cheamă un donneur de sang *, emerit. Poate că o să vi se pară curios, doamnelor, reluă Adam, ca sîngele de găină să se potrivească tuturor bolnavilor şi să-i scape de la moarte... Nu mai puţin nedumerit sînt şi eu, dar faptele sînt fapte ! Poate că prostia masivă a lui Găină se acordă cu doza variabilă de prostie care zace în fiecare din noi... E sigur că sîngele lui Găină e un elixir fermecat, şi sînt cazuri cînd spitalele se bat pe el să-I capete. 1 1 Donator de sînge. 409 în materia â$tâ, prietenul Căina e săritor şi generos. îşi dăruie seva în dreapta şi-n stînga, fără să se uite, fără să primească altă plată — m-am informat — decît mulţumirile bolnavilor şi mai ales marea lui mulţumire sufletească. L-am văzut de cîteva ori cînd se întorcea de la căpătîiul vreunui suferind căruia îi dăduse sînge şi viaţă ; era transfigurat! Găină ăsta, cît e de pămîn-tiu şi gălbejit, se lumina la faţă. L-am văzut eu ! Semăna cu o pacientă mistică de la ospiciu care cînta toată ziua imnuri religioase. Alteori îmi făcea impresia unui \ om în aşteptarea unui strănut care nu mai vine. Aţi băgat de seamă ce fericiţi sînt oamenii care aşteaptă să strănute ! Parcă (S-au înjscriis în VArmee du Salut *. în sfîrşit, asta e pentru Găină fericirea pe pămînt: să se infuzeze în vinele femeilor şi ale bărbaţilor şi să trăiască în ei — e poate ceva freudian la mijloc, o perversiune, o farsă a imaginaţiei, seringa, sîngele, pielea, cine ştie ce se petrece în capul acestui galinaceu?! A fost şi el în stare — el, care nu s-ar deranja dintre ploşniţe nici dacă ar lua foc casa — să se scoale din aşternut în toiul nopţii şi să alerge la spitalul unde era chemat să-şi dea picăturile lui miraculoase ! Tocmai de aceea am făcut să i se dea de ştire că mă^zbat între viaţă şi moarte şi că numai el cu sîngele lui m-ar putea mîntui. îi zgîndăream de la distanţă coarda lui cea mai simţitoare, făceam apel la mania lui cea irezistibilă, şi unde pui că îi dădeam prilejul să devină binefăcătorul meu, să se libereze de toată datoria de recunoştinţă faţă de mine şi să mă preschimbe în debitorul lui pe viaţă ! Era cu neputinţă ca Găină să-mi precupeţească o picătură din sîngele hrănit din ospeţele mele ! Era la fel de imposibil rsă-*şi dea seama că e vorba de o farsă. Mă pricep 1 1 Armata Salvării. 410 în materie de minciună, ştiu să o ticluiesc pînă în cele mai mici amănunte, ca să dau iluzia adevărului. Şi pe urmă, contam pe totala lui lipsă de imaginaţie. Nici un moment Găină nu s-a îndoit că sînt în primejdie de moarte şi că am nevoie de ajutorul lui. Dar el, care dădea buzna la cea dintîi chemare a vreunui necunoscut, nici nu s-a sinchisit cînd a aflat că e vorba de mine ! A refuzat cu liniştită încăpăţînare să vie în ajutorul unui prieten şi nu s-a îndurat să dea vreo explicaţie convenabilă refuzului său sălbatec. „Nu vreau să vin ! i-a spus infirmierului de la Văcăreşti, trimis dinadins să-l aducă, nu vreau ca sîngele meu să circule în vine de porc-de-cîine ! Şi cu asta, basta ! Şterge-o de-aici!“ Iată care a fost răspunsul lui Găină ! Poate că ar fi fost mai nimerit să-l chem pur şi simplu la infirmerie, fără să i se spuie despre cine e vorba, şi atunci, închipuindu-şi că era vorba despre vreun deţinut de rînd, ar fi alergat într-un suflet. Cîteodată nu-ţi dă prin gînd tocmai ce este mai la mintea omului... şi eşti nevoit să recurgi la mijloace mai complicate şi mai brutale pentru un scop de nimica toată. — Nu te mai scuza ! Continuă ! rînji Găină. — Şi atunci, precum vă spuneam, m-am hotărît! N-am făcut în viaţa mea un Renunţ san vreo scrisoare anonimă, naturalmente, dar scopul scuză mijloacele, mai ales cînd scopul e o farsă nostimă. Liber, sau în lanţuri. Să-l arestez. Să-l aduc la penitenciar, să-mi ţie de urît pînă e anchetat şi i se dă drumul: aşa era procedura de război... naturalmente... Am adresat un denunţ anonim autorităţilor ocupante, prin care le arătam că autorul unei campanii de desene apărute înainte de intrarea noastră în război şi neiscălite este desenatorul politic şi portretistul Nae Predescu zis Găină. Erau desene injurioase la adresa kaiserului Wilhelm... E drept, nu 411 prea erau în maniera lui Găină şi nici nu se potriveau cu părerile lui politice diametral opuse şi mărturisite in mod public. Dar la urma urmei, puteau să şi fie ! Pentru că erau corect desenate, dar lipsite de spirit, iar unele de-a dreptul vulgare. Găină are tehnică, prinde la milimetru asemănările, are şi uşurinţă, dar îi lipseşte ceva (Gună înălţă ochii spre cer şi, descriind semnul crucii în aer, rosti sacerdotal): Graţia!... De-aceea îl şi chinuiesc eu din cînd în cînd... poate că am să smintesc în el vreo rotiţă sau vreun şurub interior, şi prin lacuna astfel creată de mine îl va invada Spiritul Sfînt ! ...Am trăit cîteva plipe în aştep-’ tarea înfrigurată a lui Găină. îl vedeam intrînd în camera mea de arest, ca o curcă plouată, fără guler, fără cravată, cum se cuvine unui deţinut, cu gîtul ro-zaliu, noduros şi golaş, oferit în toată splendoarea. ...începusem să pierd nădejdea. De nerăbdare, făceam ţot felul de presupuneri... Nu ştiţi ce importanţă capătă gîndurile cînd eşti închis ! Că denunţul meu n-a fost luat în serios, fiindcă îi lipseau amănuntele şi o semnătură, că nici nu o fi ajuns la destinaţie prin cine ştie ce fatalitate poştală... Eram înfocat că autorităţile erau blazate în materie de ^denunţuri. Zilnic camioanele Comandaturii transportau la marginea oraşului saci întregi de asemenea corespondenţă... Mulţumită acestei măsuri, faimoasele gropi ale lui Ouatu nu mai sînt azi decît o amintire. Eu însă nu m-am descurajat, şi am trimis un nou denunţ, de rîndul ăsta iscălit şi datat de la Văcăreşti. Fie ce-o fi ! Numai să-l văd pe Găină — restul n-avea importanţă. Tot eu îl voi descurca ! Cu bani se poate orice, mai ales la închisoare. Pentru asta eram gata la toate sacrificiile... Na-turalmente ! încă două-trei zile de aşteptare. într-o după-masă m-am pomenit în camera mea de arest — 412 Cea mai buna din toata instituţia ! — cu directorul penitenciarului. Părea cam plictisit. Fără alt preambul, mi se adresă astfel : „Scumpe amice, pentru ce îmi faci din astea ?