TUDOR VIANU OPERE 3 SCRIITORI ROMÂNI SINTEZE Antologie şi note de MATEI CALINESCU şi GELU IONESCU Postfaţă de MATEI CALINESCU Text stabilit de CORNELIA BOTEZ EDITURA MINERVA Bucureşti — 1973 Edifie îngrijită de AIN ALEXANDRESCU, MATEI CALINESCU SE GELU IONESCU Revenmdu-rni cinstea de a deschide cursul de estetică şi critica literara, prevăzut de noua lege a învăţămîntului superior, cred că împlinesc o datorie de la care nu trebuie să se aibată nici oamenii, nici instituţiile, consacrînd un gînd plin de recunoştinţa şi pietate pa^edecesorilor şi iniţiatorilor. Primul nume pe care îl voi evoca în acest moment al începutului de drum va fi acela al lui Titu Maiorescu, care, deşi n-a profesat niciodată estetica la facultatea noastră, nu este mai puţin creatorul şi patronul indiscutabil al disciplinelor noastre în cultura română. Cfaid eu însumi am luat loc pe băncile Facultăţii de litere, domnilor studenţi, vocea lui Titu Maiorescu nu mai putea fi auzită decît în Parlamentul ţării. Catedra încetase de a mai fi cadrul de manifestare al puternicei sale personalităţi. Totuşi, primind impresiile acelora care avuseseră norocul sa-1 aibă profesor, dar mai cu seamă citind şi recitind cărţile sale, s-a aprins în mine dorinţa de a cerceta tainele artei, misterul fericitei influenţe pe care frumuseţea o exercită asupra oamenilor, criteriile sau darurile înnăscute care îţi permit a regăsi totdeauna justa apreciere estetica. Parcurgînd2 paginile lapidare ale lui Titu Maiorescu, arta mi-a apărut ca um obiect vrednic a fi studiat cu toată sîrguinţa, cu atît mai mult cu cît acela pe care ma deprinsesem a-1 venera ca pe un maestru 1 Lecţie de deschidere a. cursului de Estetică ;i critică literară Ia Facultatea de filozofie şi litere din Bucureşti (20 ianuarie 1939). 1 In original: practîrînd (n, ed.). S arătase că în despicarea şi critica produsejor artistice se pot cîştiga rezultate interesînd întreaga dezvoltare a culturii naţionale, i t în adevăr, rolul epocal al lui Titu Maiorescu a fost acela de a fi deosebit între domenii şî metode, Irberînd arta, ştiinţa, viaţa de stat de confuziile care le pot masca ţintele şi Ie pot stînjeni liberul avînt. Rolul lui Titu Maiorescu a fost acela al unui împărţitor de hotare. Dezvoltarea spiritului critic în cultura românească atinge cu Titu Maiorescu punctul lui culminant, adică acela al conştiinţei şi practicii diferenţierii valorilor. Iar acest cîştig de atîta însemnătate îl obţine el de-nunţînd cu o mare agerime şi cu o necruţătoare ironie produsele falşilor poeţi şi prozatori, versurile care ascund sub stearpa lor sonoritate simţirea fără adîncime a unui om banal, elucubraţiile morale şi politice care se dau drept artă sau ştiinţă, nesfîrşitele improvizaţii hilariante care, invocînd sentimente onorabile sau înalte, cred că ne pot impune versuri proaste şi-teorii şubrede. Etosul care străbate opera lui Maiorescu este acela al supunerii la obiect, al unei demnkăţi intelectuale care se precizează prin limite consimţite şi prin coordonarea riguroasă a scopurilor cu metodele. întocmai ca în cazul Germaniei şi al Rusiei, la temeliile culturii noastre moderne stă lucrarea incisivă a unui estetician şi critic literar. Analogia permite apropierea lui Lessing şi Bielînski de Titu Maiorescu. Geea ce a fost cel dintîi dintre aceştia pentru cultura germană din a doua jumătate a veacului al XVIII-Iea şi cel de-al doilea pentru cultura rusă din prima jumătate a veacului trecut este Titu Maiorescu pentru cultura românească în primul timp al aşezării noii dinastii şi la începuturile regatului român. Deschiderea noilor noastre drumuri, pasuâ hotărî tor către maturitatea culturii se face în analiza critica a poeţilor şi prozatorilor şî în încercarea de a stabili principiile estetice fundamentale. Este o împrejurare pe care se cuvine a nu o pierde din vedere atunci cînd este vorba să apreciem rostul esteticii în trecutul nostru apropiat şi acela care mai poate fi rezervat cultivării ei în instituţiile noastre superioare de mvăţămînt. Al doilea^ nume pecare doresc sa-1 pronunţ astăzi-alături de acel al lui Titu Maiorescu este numele d-lui Mihail Dragomirescu care^ consimţind sa vină în mijlocul nostru, acordă acestei lecţii inaugurale caracterul solemn menit să întărească noile legaminţe sub care trece întreaga organizare a studiului esteticii în Facultatea de litere din Bucureşti. Aş dori, domnilor studenţi, înainte de a începe seria prelegerilor în care îmi propun să vă înfăţişez problemele esteticii şi ale criticii literare, aşa cum ele apar în lumina cercetării mai vechi şi 'mai noi, să vă vorbesc -despre opera şi personalitatea d-lui profesor Mihail Dragomirescu, despre însemnata sa contribuţie în ştiinţa timpului, despre activitatea profesorului, despre felul omului. Vă mărturisesc însă ca nu mă pot hotărî să dezvolt aceasta ternă decît cu o mare sfiiciune şi că, pentru india pară în cei 15 ani de cînd eu însumi ţin prelegeri de filozofie şi estetică, simt ca nu sînt cu desăvîrşîre stapîn pe vocea mea. Printr-o răsturnare de situaţii, pe care nu mă pot împiedica s-o resimt paradoxală, fostul elev ţine el astăzi prelegerea în faţa profesorului său. Pentru a-mi recâştiga toata siguranţa, vă rog, deci, domnule profesor, să consideraţi lecţia de astăzi ca o lucrare de seminar şi sa-i acordaţi aceeaşi bunăvoinţa şi generozitate pe care le-aţi avut totdeauna faţa de numeroşii dv. elevi. Pentru situarea contribuţiei d-lui Milhail Dragomirescu s-ar cuveni să întreprind o cercetare istorica, să încerc adică a stabili caracteristicile momentului în care se formează ideile sale, pentru a vedea care anume dintre curentele timpului trec în cugetarea sa şi ce elemente noi se adaugă stării generale a problemelor din momentul în care aceasta cugetare începe sa se desfăşoare. întreprinderea aceasta este însă şi foarte uşoară, şi foarte grea. Ea este foarte uşoară deoarece, din primul moment, apare destul de limpede faptul că ideile d-lui Dragomirescu se dezvoltă din temelia asigurată de Titu Maiorescu. Autonomia esteticului este marea cucerire a lui Maiorescu care alcătuieşte şi cadrul în care se înscrie activitatea fostului meu profesor. Ideea autonomiei esteticului, adică ideea despre dreptul creaţiei estetice de a fi preţuită în ea însăşi, fără raportare la o valoare de un alt ordin, este principiul care asigură d-lui Dragomirescu posibilitatea de a fixa un tip nou în cultura românească. Faţă de o artă autonomă devenea posibilă o critică autonomă, o critică guvernata de singurele principii estetice. Trăgînd aceste consecinţe, se poate spune că d-1 Dragomirescu este primul critic literar roman care nu vrea să facă decît critică literară. Nici Titu Maiorescu, care, pentru a asigura autonomia esteticului, trebuia să întreprindă critica întregii culturi, nici C. Dobrogeanu-Gberea, pentru care literatura era de fapt un vehicul al ideilor şi tendinţelor sociale, nu se restrîngeau totdeauna la critica operelor literare. Contribuţia d-lui Dragomirescu constituie însă critica literară ca specialitate ştiinţifică neatîrnata. D:l Dragomirescu a demonstrat contemporanilor posibilitatea criticii literare estetice. Iar personal, caracterologic, disa a realizat pentru întâia oara cu plinătate tipul omenesc al criticului literar, urmărind actualitatea din unghiul său, menţinând cu fermitate şi intransigenţă drepturile liberului examen, înfruntînd pornirea contemporanilor bucuros de luptă, dar stapînit şi obiectiv pînă la urmă. Iată de ce astăzi, cînd denumirea de critică literară trece pentru întîia oara pe eticheta unei catedre aparţinând învăţământului superior românesc, se cuvine a recunoaşte în personalitatea d-lui Mihail Dragomirescu nu numai pe un înaintaş, dar pe un deschizător de drumuri. Dacă însă din acest punct de vedere situarea istorică a operei, în faţa căreia ne-am oprit acum, este destul de uşoară, ea devine foarte grea întrebindu-ne ce datoreşte ea ştiinţei timpului, încrucişării de idei şi curente în epoca în care sînt aşezate largile ei temelii. Spun că este foarte greu răspunsul acestei întrebări deoarece încă de la începuturile ci opera d-lui Mihail Dragomirescu se defineşte prin rezistenţă faţa de îndrumările generale ale momentului. îndrăznesc chiar să spun că ne găsim în faţa cazului destul de rar al unei opere care se constituie nu prin adaptare la momentul ştiinţific contemporan, ci prin opoziţie faţă de el. în adevăr, care sînt directivele care triumfa în estetică şi în critică literară îndată după 1890, adică în epoca în care se încheagă sistemul de gdmdire critică ai d-lua Dragomirescu ? Estetica trece în acest moment suib deplina stăpînire a psihologiei, de unde nu o va smulge decît intervenţia fenomenologiei în anii care au urmat războiului. Trecerea de la vechea estetică filozofică a gînditorilor romantici, a unui Schelling şi Schopen-hauer, a unui Solger şi Hegel, către noua estetică psihologică se petrece în interiorul activităţii lui Fr. Th. Vischer. Renumitul estetician care în 1846 începea sa publice sistemul său de estetică în şase volume, dezvoltând conceptul hegelian al frumosului ca manifestare sensibilă a ideii, sfîrşeşte la bătrîneţe ca teoretician al simpatiei estetice (Einfifhlung). Scrierea de bă- trîneţe a lui Th. Vischer : Das Symbol, apăruta întîia oară în 1887, este documentul acestei noi orientări, ratificata de cineva care trăise destul de mult pentru a fi apucat timpurile de glorie ale idealismului romantic. Din acest moment problema capitală a esteticii devine fie psihologia creaţiei artistice, fie psihologia receptării artei şi a aspectelor frumoase. Un Th. Ribot, un Souriau, un Paulhan, un K. Groos, un Th. Lipps s-au J. Voi-kelt etc. sînt cercetătorii care dau, în aceste direcţii, contribuţiile hotăritoare. în ce-1 priveşte, d-1 Dragomirescu nu cedează niciodată psihologismului general al epocii sale. Nici analiza procesului creaţiei, aşa cum el se desfăşoară în sufletul individual al artistului, nici descrierea şi explicaţia mecanismului emoţiei estetice nu sînt întrebările în faţa cărora se opresc cercetările sale. Problemele esteticii psihologice nu sînt problemele d-lui Dragomirescu. Şi aceasta din pricină că opera de artă nu este, pentru d-1 Dragomirescu, produsul psihologiei obişnuite a artistului, a ceea ce am putea numi, întrebuinţând o expresie a lui Kant, a caracterului său empiric. Pentru a crea, sufletul artistului grupează într-o constelaţie nouă elementele mentalităţii sale, şi opera sa este manifestarea acestei structuri creatoare. La ce bun am investiga atunci psihismul obişnuit al artistului cînd geneza operei se desfăşoară, de fapt, într-un alt plan al sufletului individual decît acela care este accesibil metodelor psihologiei ? Cineva poate fi surprins examinînd această teorie care pretinde ca în artist apare brusc un alt om mai interesant, mai origina], mai profund, şi că acesta este, de fapt, creatorul artei. Totuşi, dacă ne gîn-dim de cîte ori cunoştinţa artiştilor ne rezervă surpriza de a descoperi sub imaginea cea mai romantică, pe care o autorizează opera, chipul unui om deopotrivă cu toţi oamenii, uneori al unui om deopotrivă cu cei mai mărunţi dintre ei, nu ne putem împiedica să-i dăm dreptate d-lui Dragomirescu. Pornind de la experienţa amintită am încercat în volumul al doilea al Esteticii mele să caracterizez structura artistică drept o structură intermitentă, o noţiune pe care nu ştiu ca psihologia s-o fi definit mai înainte. Cît despre irupţia artistului în om ea akăţuieşte un proces care nu ne mai poate mira de cînd studiile relative la viaţa inconştientului, sporite prin contribuţia psihanalizei, au făcut progresele cunoscute. Neoprindu-se în faţa problemei creaţiei, în felul estetic» psihologice curente, d-1 Dragomirescu rezolvă într-un chip care îi aparţine problema emoţiei sau a plăcerii estetice. Mi-a-duc aminte uimirea pe care am resimţit-o cînd am auzit, din gura profesorului meu, observaţia că poţi recunoaşte o înaltă valoare estetică unei opere care nu-ţi place nicidecum... Prejudecata hedonistă, una din părerik mai larg răspândite de psihologismul estetic, îmi masca înţelesul acestei actfnci observaţii care se dezvoltă din fundamentul unei concepţii cu totul moderne a obiectivitătii valorilor. Mai tîrziu am aflat că Ferdinand Brunetiere, un om care, cu toată deosebirea metodelor, prezenta unele analogii spirituale cu profesorul meu, spunea unuia din confraţii saa parizieni : „D-ta, scumpe confrate, lauzi totdeauna ceea ce îţi place. Eu, niciodată." Vorba este raportată, ca un adevărat scandal, de Jules Lemaitre în anul din volumele Contemporanilor sai. Ea autorizează, observa Lemaitre, o „critică ascetica şi ratiocinantă", care, de altfel, nu este numai a lui Brunetiere, dar şi a d-lui M. Dragomirescu. Opera literară nu este pentru d-sa un prilej de impresii agreabile, ci propriu-zis un obiect de studiu. Numai după analiza răbdătoare şi adîncită opera trece în posesiunea noastră spirituală, ea ni se încorporează, şi emoţia estetică este rezultatul acestei mistice fuziuni. De unde, aşadar, pentru psihologism emoţia estetică este o fulgerare, rodul unei clipe, în teoria d-lui Dragomirescu ea este rezultatul unui proces mai mult sau mai puţin laborios. Cineva ar putea observa că această doctrină tinde să elimine libertatea, lipsa de constringere din singurul domeniu în care supremaţia ei părea a fi indiscutabilă. Cum, se vor întreba atîţia, într-o lume a efortului şi a muncii cuvine^se oare ca însăşi contemplaţia artistică să devie o operaţie laborioasă ? Vă mărturisesc că un profesor de estetică şi literatură este oarecum obligat să reprezinte această doctrină, oficiul lui fiind să corecteze gustul super-ikial sau grăbit şi să menţină în preţuirea generaţiilor toate acele cîştiguri ale artei pe care le ameninţă variaţiile contemporane ale gustului. Orice îndrumător serios în lucrurile artei pare a spune discipolilor săi: „Nu cedaţi primei impresii. Uniţi gustul cu reflecţiunea. Aşteptaţi ca studiul să vă aducă bucurii pe care clipa poate să vi le refuze." Dacă nu mă înşel, din teoria d-lui Dragomirescu se degajează aceste maxime ale înţelepciunii estetice. Daca estetica trece după 1890 în stăpîmrea tot mai exclusivă a psihologiei, conducerea studiilor literare revine, în aceeaşi vreme, disciplinelor istorice. De fapt, istorismul literar are o origine mai veche. El apare ca o reacţie împotriva vechii poetici şi retorici care, statuînd regulile imuabile ale creaţiei literare, veneau în conflict cu două din cele mai însemnate cuceriri ale conştiinţei estetice moderne: 1. Ideea spontaneităţii geniului, căruia îi devin deci inutile prescripţiile poeticii şi retoricii; 2. Ideea relativităţii judecăţilor de gust, impusă îndată ce reforma romantică compromitea vechea suveranitate a canoanelor clasicismului. în aceasta vreme filozofia idealismului înfăţişează lumea ca o devenire spirituală în care îşi găseşte locul şi dezvoltarea specială a creaţiilor artistice. Printre primele istorii ale artelor sînt acele pe care Schelling şi Hegel le intercalează în sistemele lorde estetică idealista. în aceeaşi epoca apar şi primele istorii ale unei literaturi naţionale, a lui KQDerstein în 1827, a lui Gervinus în 1835, ambele concepute ca nişte desfăşurări continue, deopotrivă cu acele pe care le studiază istoria politică. Mai cu seama Gervinus consideră istoria literara ca o parte a istoriei generale şi merge atît de departe cu ostilitatea faţă de problemele valorificării estetice, îndeletnicirea capitală a vechilor poeticieni şi retoricienî, încît în prefaţa lucrării sale din 1835, Gescbichte der poetischen Natîonal-literatur der Deittscben, el nu se afieşte sa declare : „Nu am nimic de-a face cu judecata estetică a lucrurilor, căci nu sînt nici poet, nici critic beletristic". Construind pe aceste baze se ridică şcoala lui Wilhelm Scherer, acela care a dat impulsul cel mai considerabil studiilor de istorie literara nu numai în Germania, dar şi in numeroasele ţări de cultură în care influenţa sa a pătruns. Pentru Scherer o operă literară este produsul unei întreite înrîu-riri provenind de la eredităţile autorului ei, de la cultura şi de la experienţele vieţii lui. Secretul unei opere sta deci în biografia autorului ei. Pornind de la aceste convingeri, apare în ultimele decenii ale veacului trecut o bogată eflorescenta de mari biografii literare, datorite unor cercetători ca Eridi Schmidt, Fr. Muncker, A. Bielschowsky, M. Bernays, R. M. Meyer etc, toţi foşti elevi ai lui W. Scherer. Aceste cercetări biografice nu sînt concurate decît de migăloasele ediţii critice» cu prilejul cărora se disting, în Germania, numele unui Suphan, a unui Lachmann, a unui Minor. Timp de cîteva decenii, a studia ştiinţific literatura însemna a stabili o influenţă, un nou amănunt biografic capabil sa explice geneza unea opere, o variantă etc. Cercetarea structurii operei şi mai cu seamă a valorii ei estetice devenise o îndeletnicire împinsă în umbră de puzderia faptelor mărunte cu care vînătoarea istoriei literare umplea voluminoase tomuri erudite. Ce valoare are o opera» se obişnuia a se spune, este un lucru asupra căruia niciodată oamenii nu se vor înţelege. Acordul este însă posibil dacă ne întrebăm ce influenţe au format un artist, ce împrejurări au determinat creaţia sa, prin cîte forme au trecut aceste creaţii ? Daca studiul literaturii urmează să adopte un caracter ştiinţific, dacă el poate aspira către stabilirea adevărului, atunci el trebuie să devie istorie literară în înţelesul definitiv pe care 1-a dat termenului W. Scherer şi scoală sa. In timp ce creştea influenţa istoriei literare, alternată doar cu sociologismul literar al unui Taine şi Brandes^care este atitudinea d-lui Mihail Dragomirescu ? Ca şi faţa de psihologism situaţia sa se caracterizează prin opoziţie. în încrederea generală acordată istoriei literare, glasul său exprimă nu numai îndoiala, dar protestul şl învinuirea. Documentul acestei polemici este Critica ştiinţifică si Eminescu, 1895, un text în care se găsesc indicate mai toate direcţiile ulterioare ale gîndirii d-lui Dragomirescu. De fapt, în acest interesant opuscul atitudinea antipsihologjstă se îmbină cu aceea antmtorista. Căci dacă opera literara ar fi rodul personalităţii empirice a scriitorului, prin această rădăcină opera ar comunica cu întreaga societate contemporană, pe care ar fi rolul ei s-o exprime. Cum însă opera este fructul personalităţii artistice, nu al celei umane, legăturile ei cu mediul în care scriitorul a trăit, din care şi-a primit cultura şi impresiile ho-tărîeoare, sînt de fapt retezate. Pentru vajnicul apărător al autonomiei estetice a operei literare aceasta este un organism închis şi impermeabil faţă de mişcarea vieţii istorice. în comunicare cu mobilismul istoric se găsesc numai acele opere în care sinteza defectuoasă, lacunară, permite curentelor contemporane să se infiltreze şi să acţioneze. Numai în legătură cu aceste din urmă metodele istoriei literare îşi păstrează valoarea explicativă. Rolul ei se opreşte însă în pragul marilor 12 succese estetice, a capodoperelor, pe care nu numai că nu le poate^ explica, dar pe care le desfigurează ori de cîte ori încearcă să se apropie de ele. Nu este locul de a discuta aci teoria d-lui Dragomirescu. Dar dacă ne gîndim Ia atîtea din exagerările istoriei literare, la marea ei cheltuiala de timp şi de vrednicie pentru stabilirea unor amănunte pe care bunului-simţ îi este cu neputinţă să nu le găisească infime şi nesemnificative, metoda d-lui Dragomirescu apare ca o revenire la esenţial, Ia miezul interesant ^al lucrurilor. Poate că această metoda ne ascunde adevărul că operele literare sînt momente în dezvoltarea spirituala a omenirii şi că valoarea lor reprezentativă este cu atît mai^ mare cu cît sinteza pe care ele o realizează este mai bogată şi mai acKncă.^Nu putem totuşi să nu-a recunoaştem o îndreptăţire de seamă în năzuinţa de a izola produsul artistic şi de a-1 impune_ în centrul cercetării cînd constatăm că pentru atîţia zeloşi istorici ai literaturii opera era uitată în avantajul antecedentelor sau a nenumăratelor ei conexiuni externe. în sfîrşit, pentru caracterizarea poziţiei atîit de independente^ 57 PE MARGINEA „CUGETĂRILOR" LUI N. IORGA Cititorii Iui Nicolae Iorga simt adeseori nevoia a-1 regăsi în_ una din acele cărţi în care concentrarea expresiei şi intimitatea tonului să mijlocească şi să uşureze tovărăşia cu vasta sa opera. întocmai ca masivul munţilor proiectat la orizont, opera neobişnuit de întinsa şi felurită a lui Nicolae Iorga ne face neapărat necesară cărarea care duce către ea. Fireşte ca aceasta nevoie n-ar fi în aceeaşi măsură imperioasă daca opera aceasta s-ar putea rezolva într-o seamă de contribuţii de specialitate, preţioase pe rînd unuia sau altuia dintre cititorii cărora li se adresează. „Specialitate ? — se întreabă însă N. Iorga — pentru spiritele mici: o legătură la ochi ; pentru celelalte : unul din punctele de unde se vede lumina." Nu este scriere a marelui istoric în care ancheta privitoare la fapte să nu fuzioneze cu o vedere generală asupra lucrurilor şi cu un fel propriu de a Ie preţui. Natura sa vulcanica, marele său talent oratoric adună şi grupează cu gesturi largi clase întregi de fapte apropiindu-le energic de inima ascultătorilor săi. Va veni desigur timpul cînd, studiată cu răgaz, opera Iui N. Iorga va trebui examinata nu numai sub raportul contribuţiei sale la ştiinţa timpului, dar şi sub acela al etosului care o străbate cu o înflăcărare unică. Studiul eticii lui N. Iorga poate începe însă de pe acum cu acel volum de Cugetări (Vălenii-de-Munte, 1911) în care cititorii pot afla şi drumul cel mai sigur către înţelegerea intima a unei manifestări literare a cărei dificultate unica provine 29 din întinderea ei. Cugetările lui N. Iorga alcătuiesc o carte care singură ar putea întemeia reputaţia unui scriitor. Dar insuficienţa librăiriei româneşti, din care atîtea opere de valoare dispar pentru decenii, unită cu propria fecunditate a autorului, care, supralicitând atenţia publicului, împingea în umbră atîtea din produsele sale, au lăsat aproape necunoscută această carte — una din cele mai frumoase şi mai nobile ale literaturii noastre. „Moraliştii" — în înţelesul franţuzesc al cuvîntului — sînt o speţă rară în literatura noastră. Temperamentul liric, caracteristic pentru inspiraţia românească ie pînă ieri, n-a îngăduit sa se dezvolte în condiţii prea favorabile felul reflexiv şi critic, complăcîndu-se în a asocia termeni disparaţi ai experienţei morale sau a disloca complexe tradiţionale şi unanim primite, de a reabilita obiectul unei prejudecăţi sau de a discredita pe acela al unei stime generale şi prea uşor acordate. Gestul acesta de libertate spirituală îl schiţează într-o şută de chipuri volumul Cugetărilor, manevrînd ironia, degajînd un avînt'liric, improvizînd o scenă dramatică, aprinzînd un fulger dintr-o îmbinare de cuvinte, formulînd o încheiere cu un ton plin de revolta sau de dispreţ, emoţionat sau august. „O cugetare ? — scrie N. Iorga — o latură de adevăr care scînteie." Scînteierea aceasta se produce în nenumărate feluri în colecţia Cugetărilor. Fiind astfel produsul unei arte a_ fragmentului şî improvizaţiei, Cugetările nu schiţează un sistem, şirul lor poate, reveni uneori asupra unei idei pentru a o nuanţa sau chiar pentru a o contrazice. însemnările de faţă vor încerca totuşi să-şi găsească poteca lor prin stufişul unei .gîndiri atît de exuberante, relieiînd cîteva din motivele ei mal tipice. Am spus despre Cugetările lui N. Iorga că nu alcătuiesc un sistem, cu atît mai puţin un sistem filozofic. Puţina sa simpatie pentru filozofi şi filozofie a manifestat-o N. Iorga în numeroase ocazii. Cugetările reiau astfel o tema cunoscută cînd definesc pe filozof drept „omul care şi-a făcut o specialitate din ceea ce poate înlocui înţelepciunea la cine nu e înţelept". Zădărnicia ocupaţiilor filozofice devine evidenta dacă reflectam că „filozoful creează întîi dificultăţi pe care apoi le rezolvă — sau nu le rezolva". La ce bun, în fine, străbaterea pînă la temeiul ultim al lucrurilor, pînă la absolutul pe care ■se sprijâna lumea experienţei concrete, cînd este ştiut că f ..v „orbeşti pentru lume dacă priveşti numai absolutul". Mania filozofilor de a transforma totul în problemă, perplexitatea gîndului care iscodeşte fundamentele realului, depărtarea de singurul contact fecund pentru omenire, acela cu împrejurările particulare ale vieţii, sînt tot atîtea idei pe care Cugetările lui N. Iorga le reiau, le multiplică, le variază pentru a întări în noi prevenirea împotriva filozofiei. Este aci, desigur, o rezistenţă rezultată din îndoita sorginte a unui temperament de istoric orientat către aspectele individuale jde lucrurilor, dar şi a unei firi de luptător, dornică să se regălsească printre împrejurările concrete care opun rezistenţă, care pot fi mî-nuite, oare pot fi învinse. Etică lui Nicolae Iorga nu va fi aşadar o încercare filozofică de a lămuri cauzele .şi condiţiile vieţii morale. O astfel de întreprindere relativizează de altfel viaţa morală făcfnd-o să atirne şi să varieze în raport cu ceea ce nu este încă ea. Pe urma reflecţiei filozofice asupra moralei apare/scepticismul moral. N. Iorga nu va dori deci sa se găsească în rîndul filozofiilor care zic : s,morală se poate explica, prin urmare ea nu există". Autorul Cugetărilor ştie că „rădăcina convingerilor e experienţa", şi etica pe care va dori să ne-o înfăţişeze va fi aceea care se poate însuma din înmiitele lecţii ale vieţii. Căci spune N. Iorgav cu una din acele formulări care nimeresc tonul proverbului popular : „înţelepciunea nu se împrumuta cu carul, ci se cîştigă cu bobul". Sugerată de viaţă, o astfel de înţelepciune va folosi vieţii. Aşa, daca e adevărat că filozofia nu e prea adese decît „coaia uscată a înţelepciunii", alteori ea este una ,,în care omenirea poate locui" şi care ştie să „muncească tăcută un colţ de ogor". Morala Cugetărilor va fî i'n acest din urmă fel un capitol pragmatic, unul din modurile în care viaţa încearcă a se instrui pe sine. Insptrîndu-se din viaţă şi lucrînd pentru ea, ■ propoziţiile Cugetărilor nu pot recunoaşte nicicînd'o altă autoritate decît a vieţii. în cuprinsul vieţii şi al naturii se găsesc criteriile bunei iudecăţi. ale dreptei conduite morale şi ale fericirii. Dar. ridicată la rangul unui principiu suveran, viaţa autorizează o morala care trebuia să se izbească neapărat de toate acele orientări tradiţionale unde o putere care depăşeşte viata precizează, comandă şi impune dinafară binele şi dreptul. Şî de fapt morala ce se poate înfiripa din Cugetările lui N. Iorga marchează cele mai multe contraste faţă de etica religioasă. Etica religioasă lucrează în adevăr în numele unei autorităţi al cărui fel de a lucra asupra conduitei constă într-o constrîn-gere care compromite caracterul de libertate al oricărei ho-tărîri morale. Atunci „moralitatea sprijinită pe religia singură nu merita numele el; ea e mai totdeauna o tînguiala vulgara ori o groază josnică". Etica religioasa apoi comanda totdeauna. Ea nu se dezvoltă din spontaneitatea firii omeneşti. Dacă „prezentul a cunoscut mai ales religia care porunceşte şi face oprelişti, viitorul va cunoaşte fără îndoială pe cele ce fac ca sufletul omenesc să se ridice liber în lumina". 3n sfîrşit, în etica religioasă principiul binelui găsindu-se tn afară şi deasupra vieţii, acolo de unde poate comanda şî constrînge voinţa noastră, datoriile pe care ni le impune pot fi în afara de viaţa şi uneori împotriva ei. Iată însă o împrejurare cu care etica vieţii nu se poate declara împăcata. Tot ceea ce în etica religioasă înseamnă negaţie şî depăşire ascetică a vieţii cheamă observaţia cugetătorului. „Ciudata idee — scrie Nicolae Iorga — de a fi plăcut lui Dumnezeu numai pe cale negativă : nelucrind duminica, neimîncînd în posturi, neiubind toată viaţa — cum fac călugării, netrăind." Dacă se spune că în rai fericiţii stau înaintea lui Dumnezeu, lucrul se explică fara îndoială din împrejurarea ca „pentru mulţi oameni fericirea e o stare". Peste viaţă, în îmbrăţişarea mistică a divinităţii, religia poate socoti atins scopul pe care şi-1 propune aspiraţia spirituală a omului. Dar etica vieţii observa ca „fericirea nu poate fi decît în avînt, în faptă şi cel mult în beţia de mulţămire după fapta săvîrşită". Activitatea este în adevăr manifestarea cea mai caracteristica a vieţii, şi morala acesteia se poate dezvolta consecvent într-una a faptei şi a vredniciei. Numeroase sînt propoziţiile care s-ar putea spicui în Cugetările lui N. Iorga pentru a ilustra acest neostenit îndemn spre activitate. Cîteva indicaţii în aceasta privinţă trebuie însă să ne ajungă. în legătura cu ideea de activitate precizează N. Iorga cele mai multe noţiuni morale. Daca se întreabă astfel ce e fericirea, răspunsul vine odată cu observaţia: „leneşul uită ca fericire negativa .nu se poate". Dacă întrebarea cade asupra temeiului libertăţii răspunsul este : „libertatea e ceva care se merita şi se cucereşte, şi nu ceva care se cere cu răgaz". Daca vrem sa ştim care poate fî fundamentul dreptului, al dreptului de proprietate, de pildă, la afirmaţia unui Prou- ■ dhon : „Proprietatea e un furt", moralistul poate răspunde : „Cea nespornică, da". Dacă dorim a cunoaşte care e limita iertării e bine a ne aminti că „cel mai sigur mijloc de a nu greşi e a nu lucra*. Stabilind valoarea morală şi criteriul preţuirii ei în legătură cu viaţa şi activitatea, ce va deveni această etica imanenta în faţa Divinităţii şi a Morţii, acolo adică unde omul se simte înălţat peste viaţă şi la Urnita ei ? O întrebare nouă îşi cere acum răspunsul. Cugetările, despre care am văzut cîte rezerve esenţiale au faţa de morala întemeiată pe un principiu transcendent, nu sugerează însă niciodată o stare de spirit ireligioasă, ci una plină de fervoare. Ele divulga odată cu mult spirit libera cugetare, reflectînid, în acelaşi timp, cu subtilitate raporturile în care se găseşte ea cu religiozitatea pe care o combate, drept „sluga religiei care s-a îmbătat dumineca şi nu mai vrea sa ştie de stăpîn". Religia care poate întră în spaţiul menţinut prin această înlăturare a liberei-cugetări rebele şi vulgare nu e primită însă fără nici o critica. Elementul revelat şî mistic pare a fi mai degrabă nesocotit. „Lucruri mai presus de natura — ni se spune — sînt acelea ce stau în afară de partea naturii pe oare oamenii au ajuns a o cunoaşte şî înţelege." Oamenii pot deci ajunge odată sa cunoască şi sa înţeleagă chiar ceea ce pare astăzi deasupra firii. în chipul acesta putem prevedea un timp cînd Dumnezeu însuşi va fi restituit naturii, pe care astăzi i-1 opunem, înălţîndu-1 deasupra ei. „Găsim natura nedreaptă — scrie N. Iorga — fiindca-i cerem sa ne meargă bine, călcindu-işi legile. De aceea o supunem lui Dumnezeu, desfacîndu-1 dintr-4nsa." Dar Dumnezeu, care e pro'blemîzat ca persoană deasupra naturii, poate rămânea mai departe o putere activă înlauntrul ei. Vom vedea îndată cum etica imanentă a vieţii se învecinează şi în propoziţiile Cugetărilor cu o religie imanenta, cu un panteism de caracter moral. Despărţita deocamdată de elementul mistic, religia ar putea degenera într-un simplu formalism cuhic. Cugetările previn dificultatea, înfăfişînd cultul drept acel „formalism vulgar alicelor ce-şi interzic, urmîndu-I, orice nevoie nouă a sufletului lor"^ Alteori însă cultul e prezentat ca agentul care poartă şi întreţine acţiunea morală a religiei. „Nra fost o religie care, cHspărînd, să nu fi lăsat, cu multe prejudecăţi şi un praf întreg de formalităţi, omenirea ceva mai bună." Alteori, în 32 3 — Opere, vot. in 33 fine, sîntem invitaţi să recunoaştem în formele cultice şi tradiţionale ale religiei „încă una din legăturile solidarităţii umane". Cultul este aşadar în Cugetări obiectul unei aprecieri împărţite. Valoarea factorului moral, în schimb, care împreună cu cel mistic şi cu cel cultîc întregeşte conţinutul religiei, este totdeauna recunoscută, deşi nu în felul în care el se înfăţişează în religiile revelate şi transcendente. Am văzut şi mai sus cum morala Cugetărilor nu vrea să fie aceea a tablelor de legi, decretate şi coercitive, ci aceea care rezultă din însăşi spontaneitatea creatoare a vieţii, singura în acord cu libertatea care conferă preţ şi calificare faptei morale. Această forţă morală dinamică este împodobită apoi cu atributele divinităţii. Despre Dumnezeu, Cugetările nu vorbesc decît ca despre o energie morală creatoare, lucrînd panteistic înlăuntru'l lumii. Astfel se va putea preciza legătura dintre Dumnezeu şi om, nu ca aceea dintre tatăl şi fiii săi, aşa cum o înfăţişează transeendentalismul Vechiului şi Noului Testament... Dumnezeul-forţă morală se continuă mai degrabă în conştiinţa umană, în puterea ei nesfîrşită de creaţie : „Sîntem nu numai făpturile, ci urmaşii lui Dumnezeu, conştiinţa activă care creează mai departe, individualizîndu-se, fără a se fărîma". Către acest Dumnezeu al puterii morale, pietatea şi fervoarea omului se adresează nu prin gjtndul care se desparte de viaţă, ci prin însăşi fapta vieţii rodnice şi curate : ,,Roagă-te IU.J Dumnezeu cu viaţa ta \" Cum va apărea însă moartea în ochii acestei etici a vieţii ? Cugetările fac un loc mare -meditaţiei asupra morţii. Adeseori în şirul patetic al acestor gînduri închinate vieţii apare amintirea teribilă, dar rectificatoare a morţii. Sînt în această privinţă unele reflecţii care ating cu o rară justeţe natura sentimentului pe care îl încercăm la gîndul sfîrşitului obştesc. „Nu te temi de moarte — ni se spune odată — te temi de frica morţii." Absurditatea, sofismul profund al fricii de moarte îl înfăţişează ciudat observaţia : „Durerea cea mare la moarte e ca pleci fără a te putea lua pe rine". De ce apoi frica de moarte ? Moartea e tot o putere a vieţii, o reprezentare capabila să îndrumeze energia înfăptuirilor. „Gîndul morţii să-ţi fie în urmă, gonind spre fapta, nu în faţă, oprind." Pentru groaza care poate totuşi stărui Cugetările ştiu să recomande sau arta stoică a familiarizării cu moartea, căci e firesc s-o ..primeşti necontenit în sufletul tău cum, fără voie, o primeşti necontenit în trup", sau mîngîierea frumos spusă că „prin moartea noastră păstrăm tînără lumea". Aceasta etică a fecuncHtăiţiii, a entuziasmului moral, a bărbăţiei în faţa morţii nu se întovărăşeşte însă cu un accent deosebit de fericit smuls tovărăşiei cu oamenii. Semenul nostru comun nu e pictat, în cartea ale cărei linii largi le-am evocat aci, nici generos, nici drept, nici prea isteţ, nici lipsit cu totul de orice ridicol. Portretul moral al omului închegat din Cugetările lui Nicolae Iorga nu poate fi măgulitor pentru nimeni. Vom trece asupra lui. Dar el explică acea pornire spre singurătate şi reculegere care alcătuieşte accentul cel mai tulburător al acestui breviar de înţelepciune şi îndemn. Astfel, dacă trebuie să recunoaştem că e bine să stai singur în durere, chemînd pe alţii numai la bucurie : „numai aşa vei avea tovarăşi nefăţarnici", vom înţelege de ce „uneori după mult zbucium te întorci la tine cu înduioşarea cu care întâlneşti un vechi prieten". Pentru fapta umană creatoare nu există astfel răsplata, ci numai mîngîierea singurătăţii şl regăsirii tale. DaT e poate cea mai înaltă consolare ştiinţa că cine se dăruieşte mai larg vieţii, mai generos — pentru că nici un preţ nu o va plăti — mai nebuneşte — pentru ca o va pierde mai uşor — acela o va afla 'mai întreagă şi mai curată pentru sine. E poate aceasta învăţătura cea mai întăritoare a Cugetărilor lui Nicolae Iorga. 1931 34 3* N. IORGA, SCRIITOR A apărut de curînd, în editura Casei şcoalelor, sub titlul Un concurs universitar celebru (Bucureşti, 1944), un interesant volum cuprinzând textul lucrărilor scrise şi al prelegerilor pronunţate în 1894 de rinărul învăţat N. Iorga, cu prilejul unei competiţii universitare, care îl opunea concurenţilor Ioan C. Georgian şi M. Calloianu, ale căror probe scrise şi orale sînt publicate de asemeni. Volumul readuce ecoul unei dispute universitare, renumită pe vremuri, a cărei justă soluţie poate fi din nou apreciata de cititorii textelor noastre. Numele lui M. Calloianu a fost de multă vreme uitat; acel al lui Ioan C. Georgian a rămas legat de amintirea unui erudit profesor, cum vechiul nostru învăţământ secundar a cunoscut atîţia ţi a cărui prematura şi tragică moarte, după apusul minţii sale împodobite, contemporanii o puneau în legătură cu eşecul sau universitar. Prelegerile lui Georgian se pot încă citi cu interes şi folos. Vederile sale sînt limpezi şi bine ordonate. Evenimentele se grupează în mod sistematic pentru el, şi profesorul este aplecat sa extragă din ele latura lor ideală, forţele spirituale care par a le fi condus. Dar nici puterea expresiei, nici mulţimea asociaţiilor, nici bogăţia documentelor oricînd la dispoziţia unei memorii fabuloase, nici rigoarea unei fantezii capabile să evoce împrejurările trecutului în caracterul lor individual nu se ridică vreodată la nivelul atins cu atîta uşurinţă de N. Iorga. Ceea ce ne surprinde astăzi citind paginile uimitorului rinăr este faptul că o sinteză atît de bogată ca aceea a formulei savante, scriitoriceşti şi oratorice a Iui N. Iorga a putut fi gata atît de timpuriu. înclinarea de a investiga amănuntul şi de a vedea foarte larg, avîntul închipuirii sale, abundenţa informaţiei şi a interpretărilor adăpostite într-o formă, în acelaşi timp strînsa şi elastică, sînt însuşiri prezente la N. Iorga la o vîrstă cînd alţi învăţaţi şi scriitori eminenţi n-au părăsit băncile şcolii şi îşi caută încă drumul lor. lata aşezarea cardinalului Borgia în vremea sa, puternic subliniată prin contrastul epocilor anterioare: „Antichitatea a avut o desăvârşită încredere în fiinţa omenească pe care veacul de mijloc o umilise, o scăzuse faţă de atotputernicia divină. Anticii fusese necontestat mai egoişti, mai iubitori de sine decît timpurile de resignare, de mucenicie ale evului mediu. Renaşterea a exagerai acest caracter al vieţii clasice: eul, aproape distrus de monahismul medieval, a devenit un îdol nesăţios şi plin de pofte. Compară-se oamenii care stau in fruntea timpului într-o epocă şi în alta ; ce modest, curat ca moravuri e Petrarca sau Dante, premergători ai Renaşterii, dar oameni ai evului mediu încă. Dimpotrivă, în timpul Renaşterii, poeţii cerşesc ca Philelph, cer faţâlş, fără ruşine, bacşişurile oamentlor puternici, insultă pe morţi (Philelph şj Piu al II-lea) cînd nu şi-au împlinit fălgăduielile Oneşti faţă de dînşii ; ameninţă, ca infamul Aretino, cu calomnia, eterizată prin talent, pe cei care nu-şi deschid bogat pungile faţa de dînşii! în politică, ignorantul veac de mijloc fusese nesigur, naiv; omul Renaşterii, «principele» din al XV-lea şi al XVI-lea veac, e un om fără scrupule, care-şi vede bine ţinta, şi fără să ţie seamă de nimic alta o atinge. în alte timpuri, alegerea simoniacă a cardinalului Borgia ar fi revoltat; epoca sa 1-a primit fără rezistenţă.'' înrîlnim aci, în latura cuprinsului de idei, nu numai acea atitudine antiindividualistă care a rămas a cugetătorului istoric tot timpul, dar şi acel fel de a nuanţa ideea prin evocarea unui amănunt particular, tonul polemic al sufletului pasionat în luptă cu oameni şi împrejurări de altădată, cum şi mai toate amănuntele organizării bogatelor perioade în care sînt încrustate formele vorbirii adresate, cu întrebuinţarea verbelor la imperativ ; tot atîtea detalii ale artei sale de istoric şi orator prin care N. Iorga a exercitat o neaisernătnată influenţă asupra generaţiei noastre. Cu timpul, învăţătura sa va spori» originalitatea atitudinilor se va accentua, fraza se va dezvolta 36 37 în arborescente din ce în ce mai bogate, fără ca prototipurile atitudinilor si stilului său, fără ca formele lui interne să devie akele decît acele pe care tînarul de douăzeci şi trei de ani le găsise prin puterea unei sinteze, cu atît mai uimitoare cu cît ea întrunea elemente atît de variate şi atît de adinei. Numit profesor la Universitatea din Bucureşti, N. Iorga, în timpul unui lung şir de ani, îşi deschidea cursurile cu cîte o prelegere tratînd despre vreuna din problemele generale ale disciplinei sale. Seria acestor cuvântări inaugurale, completate cu textul altor conferinţe şi comunicări academice sau cu articolele care marchează dezvoltarea gîndirii sale istorice, alcătuiesc în a treia lui ediţie mult sporita cuprinsul volumului Generalităţi cu privire la studiile istorice, Bucureşti, 1944, publicat de Institutul de istorie universală „N. Iorga". însumată din contribuţii atît de răspîndite, din 1894 pînă în 1940, poate pînă în ajunul inconceptibilului act criminal care stingea marea lumina a minţii iui, opera lui N. Iorga, dăruită nouă astăzi, este una din cele mai reprezentative ale întregii lui cariere şi una din cele mai frumoase. Cititorii lui Iorga s-au întrebat adeseori ce va citi posteritatea din întinsa operă, împovărată, aproape sufocată de propria ei abundenţă. Generalităţi va fi una din operele citite de posteritate. Puterea expresiei sale, înălţimea ideilor, vigoarea sufletului oratoric, lărgimea perspectivelor au înălţat puţine monumente mai durabile în vasta operă a cercetătorului. Din aceste contribuţii se desprinde mai ales figura unui Iorga tînăr, generos, extrăgînd din acKnca şî laborioasa Iui investigaţie j îndemnul unei toleranţe, a unei înţelegeri umane, ca rezultatul j cel mai preţios al relativismului istoric pe care el îl opunea I dogmatismului filozofic, pe care nici atunci, nici mai tîrziu nu4 preţuia prea mult: „Am spus că istoria ne prezintă oameni feluriţi ai timpurilor deosebite (rosteşte Iorga în 1895). I Ea se învaţă cu atîtea chipuri de cugetare, cu atîtea modalitap* I de simţire care lasă rece sau umplu de dispreţ şi ură pe omul J fără pregătire istorică, pe cel deprins cu generalităţile umane. 1 Pe acesta mai ales, căci nici o activitate a minţii nu face mai 1 exclusiv, mai îndărătnic în susţinerea concepţiilor proprii, mai 1 intolerant faţa cu cele străine decît cea filozofica. Minţi ener- | gice, bărbăteşti — filozofii se închid în cetăţuîa clădirilor J 38 1 ridicate de dînşii şi le apăra cu toate dibăciile logice, cu puterea elocventă a încrederii în sine şi îm cugetările sale. Deprins cu varietatea adevărurilor de sufragiu ale timpurilor trecătoare, spectator mişcat, dar experient al năruirilor de sisteme şi credinţi, istoricul înţelege prea mult pentru a osîndi prea aspru. Şi dacă relieful personalităţii scade, inima se face mai largă, sau, mai bine, inima se face mai largă, mai bună tocmai fiindcă relieful personalităţii scade." Generos, tînărui istoric este un optimist. Binele creşte pentru el din substanţa răului. Iată evocarea Romei cuceritoare, instaurînd pacea remuneratoare pentru toate suferinţele trecutului : „în lumea veche, sfîşiată de lupte continue şi sîngeroase între cetăţi care reprezentau în chipul cel mai absolut deosebirea şi antagonismul, cucerirea cetăţenilor de la Tibru aduse liniştea, împăcarea, prosperitatea. Armele, după ciocnirea tumultuoasă a cuceririi universale, se odihniră sau răsunară numai la graniţele bătute de vakrl neliniştii şi al barbariei; divergenţele etnice, vechile uri de oraşe şi de neamuri se uitară, şi antagoniştii fără cruţare, umbriţi de aripile largi ale vulturului imperial, se simţiră fraţi, solidari întru apărarea păcii, a muncii omeneşti, a lumii greco-italice care deveniseră lumina tuturor." în toată dezvoltarea prozei artistice româneşti scrisul lui Iorga reprezintă produsul uneia din urechile cele mai juste. Amploarea perioadelor sale bine cadenţate, numărul prozei* sale poate fi mai puţin gustat într-o epocă preferind notaţia scurtă, nervoasă ca rezultatul însemnării spontane, smulse actualităţii sufleteşti. Dar cei care iubesc proza compusa şi cei care nu dispreţuiesc să se asculte, citind, vor găsi pururi în scrisul lui Iorga una din satisfacţiile lor artistice cefe mai delectabile. Imaginile Iui, scăpărarea de fulger care luminează o situaţie prîntr-o metaforă, sînt apoi de o rară strălucire. Tata, de pilda, pe sclavul antic : „acea cariatidă strivită a cetăţii clasice care fu sclavul". Iată justificarea dreptului cu care popoarele noi, mai puţin civilizate, asimilează pe cele mai vechi şi mai culte : „Era drept oa omul luminat, ca ocrotitul de Dumnezeu să devie supusul sălbatecului şi neofitului ? Era. în sălbăticia unuia se afla adevărul, sinceritatea forţei, a credinţei către stăpînul de pe pămînt şi către cel din cer ; la celălalt era pielea de leu a lui Hercule pe umerii lui Trimakhion. Şi cel dintîi învinge 59 — cum realul învinge totdeauna minciuna — pe cel de al doilea." Iată evocarea poporului ca individualitate vie, nu ca unitate moartă, închisă în sine : „El nu e curat, unitar, liniştit, sigur ca o stâncă de marmoră alba în care nu pot pătrunde rădăcini şi de pe care nici un vînt nu poate culege praful călător spre alte locuri, ci poporul, unitate firească, are viaţa lui organică, asemenea cu viaţa individualităţilor ce trăiesc în lume". Sînt nenumărate trăsături la fel de sugestive în scrisul lui N. Iorga. Frumuseţea stilului literar, strălucirea fanteziei intuitive era pentru el o metodă a cercetării. încă din 1897 el îşi propune ca sarcină a menirii sale de istoric prinderea trecutului în caracterul lui individual, nu în „pozele" lui monumentale, asemenea acelora ale oamenilor care se înfăţişau fotografilor de altădată „în hainele lor de duminică". Concepţia isroricului s-a schimbat azi cu desăvîrşire: „în locul unor păpuşi impozante, prezentate de un regizor cu vorbele solemne, avem oameni pe oare-i recunoaştem că au fost cum sîntem... Retrăim trecutul în loc să ne prosternăm în faţa recii sale apoteoze." Pînă târziu, pînă în pragul dispariţiei sale de necrezut, cînd pana lui înfrigurată' schiţa Istoriologia umană, gîndul că intuiţia poetica este un instrument indispensabil al investigaţiei istorice nu 1-a părăsit niciodată. Ultimul cuvînt al testamentului său ştiinţific, în prefaţa postumă a htoriologiei, spune : „Aş fi vrut să am mai mult talent poetic pentru a fi mai aproape de adevăr". Acest talent N. Iorga 1-a avut într-o proporţie neobişnuită şi în asociaţie cu toate celelalte însuşiri ale spiritului vizionar şi ale inimii arzătoare, care îl înrudea atît de strîns cu marii istorici şi poeţi romantici, un Michelet, un Cardueci, un Mickiewicz, oameni ai aceleiaşi familii spirituale, romantice şi profetice, produse ale deşteptării geniilor naţionale în veacul al XlX-lea, care nu s-a istovit pregătind marile drame ale timpului nostru decît după ce a dat în Nicolae Iorga pe unul din reprezentanţii lui cei mai de seamă. 19-15 [G. IBRAILEANU: „SCRIITORI ROMANI ŞI STRĂINI" ]1 Orice scriitor aşteaptă o satisfacţie de amor propriu de la scrisul său. în compoziţia literaturii, chiar în aceea de idei, rezultatele obiective ale investigaţiei pe care scriitorul a practicat-o se amestecă şi se colorează cu felul în care scriitorul se reprezintă pe sine. Reprezentarea de sine conţine însă nu numai elementele de fapt ale persoanei fizice şi morale, dar şi urma acelei nelipsite dorinţe de a fi altfel ^decît eşti în realitate. Un accent relativ de bovarism întovărăşeşte orice încercare a omului de a se reflecta. Literatura oferă de obicei replica acestei năzuinţe şi este probabil că această năzuinţă se numără printre izvoarele mai de căpetenie ale activităţii literare. Iată* de ce ne simţim îndreptăţiţi să distingem mai în toate operele de literatură, alături de ceea ce scriitorul spune, felul său de a spune, aşa cum el se autorizează de la închipuirea despre sine. Poza este în literatură un element de stil. Ea vine în întîmpinarea acelei nevoi care la scriitor este în mod mai deosebit sensibilă, întrucît scriitorul este persoana care, prin natura permanentei sale înfăţişări în public, nu poate fi scutită de păcatul vanităţii. Originalitatea scrisului d-lui G. Ibrăileanu, în care publicul recunoaşte jpt unul din cei mai sinceri şi mai siguri îndrumători ai sai, provine însă tocmai din faptul că reprezentarea şi închipuirea de sine este aici aproape cu totul absentă. Scrisul d-lui G. Ibrăileanu este un rar exemplu de literatură 1 Cronica de faţă a apărut împreună cu cea despre V. Vokulescu, Poeme cu îngeri (n. ed.). 41 fără vanitate. Conştiinciozitatea profesiei depăşeşte la sine, cu mult, orgoliul profesiei. în critica literară, care ramîne totuşi un gen al literaturii, d-1 G. Ibrăileanu introduce tonul acelei detaşări de fiinţa proprie care caracterizează pe omul de ştiinţa. Neurmărind să se impună printr-o forma a originalităţii, d-l G. Ibrăileanu cucereşte cu toate acestea o originalitate, şi scrisul său se colorează cu un farmec special. Volumul Scriitori români şi străini ne oferă prilejul nimerit pentru a ne opri o clipă în faţa acestei trăsături. Preocupat de obiectul său, într-o măsură care îl face sa se uite cu totul pe sine, d-1 G. Ibrăileanu este un analist. Sintetic este scriitorul activat de o voinţă vehementă şi patetica, în gruparea sintetică a faptelor se rosteşte totdeauna o viziune exclusivă despre lume, care închide în sine şi aspiraţia de a transforma această lume în consecinţă. Dar d-1 Ibrăileanu este un analist. Dibăcia sa se aplică să aşeze în plina lumină, să epuizeze întreaga semnificaţie a unui detaliu-Doua paragrafe din Dumbrava minunată a lui Sadoveanu îl aduc, de pilda, să stabilească ingenioase raporturi între metaforă şi personificare, sau să precizeze înţelesul antropomorfizării în legătura cu scriitorul, cu personajul său sau cu cititorul. Mici lucruri care ne-au putut scăpa la lectură ne apar astfel pline de o nebănuită bogăţie latentă. Aceasta trăsătură s-a accentuat mai ales în activitatea mai nouă a d-lui Ibrăileanu, care se aplică mai puţin acum Ia discuţia problemelor de îndrumare generală,' în favoarea unei critici conduse de criteriul psihologic şi estetic. . Analiza nu poate fi susţinuta decît printr-o neostenită atenţie. Atenţia este apoi, prin natura ei, ritmică. Momente de încordare alternează în desfăşurarea ei cu momente de slăbire. Această ritmica specială a atenţiei este foarte manifestă în scrisul d-lui Iibrăiîeanu. Căutînd să^şi îmbrăţişeze cît mai desăvîrşit obiectul, d-1 Ibrăileanu ne oferă imaginea unui om care se îndrumeaza către acest scop prin gesturile succesive ale unei adaptări continue. De aci mulţimea parantezelor, a revenirilor, a întîraerii asupra unui cuvînt care dezvăluie deodată o mină nouă de reflecţie. Şi în această activă, ingenioasa, sîrguitoare desfăşurare a gîndirii stă şi farmecul scrisului d-lui G. Ibrăileanu, verva sa de dialectician. 1927 CINCINAT PAVE1ESCU: „EPIGRAME* („Ramuri", Oaiova, 1926) 1 Epigramele d-lui Cincinat Pavelescu circulau libere şi cuceriseră admiraţia publicului mai înainte ca poetul sa se fi gîndit a le strînge în volum. Situaţia d-lui Cincinat Pavelescu în literatura noastră este în adevăr unică : ea are ceva din gloria poeţilor în acelaşi timp curteni şi populari, cum vremea clasicismului francez a cunoscut cîteva exemple. D-1 Cincinat Pavelescu are toate atributele psihologice ale acestor poeţi şi ne aminteşte uneori şi împrejurările în care s-a dezvoltat opera lor. Există în elegantul volum pe care 1-a tipărit editura „Ramuri" din Craiova o ironie veşnic trează, o mare verva risipită în ocazii festive ; recunoaştem la tot locul spontaneitatea care a stîrnh veselia oportună, causticitatea care se cerea şi graţia menită să repare răul pe care poetul nu-I doreşte niciodată prea mare. Revolta epigramatică este într-acestea descătuşata mai insistent de lipsa de duh. Aci întîmpină d-1 Cincinat Pavelescu pe duşmanul cel mai mare, nu pe cel mai redutabil, dar pe cel mai ispititor şi pe care doreşte să-l confrunte şi să-l nimicească. Aprig este Cincinat Pavelescu numai cu lipsiţii de duh, cu eternii sai replicanţi, dintre care pe cîţiva i-a promovat la rangul unor tipuri statornice. Şi este firesc să fie aşa. Epigramistul nostru nu^şi propune teme, nu schiţează mici portrete morale, cum în literatura genului sînt destule 1 Cronică apărută laolaltă cu cele despre I. Vinea, Descîntecuî fi flori de lampă, A. Cotrus, In robia lor şi L. Blaga, Feţele unui veac (n. ed.). 43 exemple ; el improvizează totdeauna, relevă o trăsătură sau un eveniment care ţineau tocmai de actualitate, răspunde unui atac, ştie să intereseze şi o vanitate, să adreseze şi un compliment. Spiritul în activitate, implicat într-o reliaţie, este marca epigramelor d-lui Cincinat Pavelescu, şi^de aceea duelul literar este subiectul lor preferat. Aşa se face ca volumul d-luî Cincinat Pavelescu aduce o spirituală contribuţie la caracterizarea mediului nostru literar şi social şi este menit să placă astăzi, iar mai tîrziu să şi documenteze. 1926 O CARTE VESELA DIN VREMURI TRISTE D. D. PĂTRĂŞCANU: „DOMNU NAI", scene din vremea ocupaţiei. Ed. H. Steinberg, ediţia ll-a Domnu Nae, personajul care, apărînd de două ori în noul volum de schiţe al d-lui D. D. Pătrăşcanu, trece pe coperta cărţii, este o figură cunoscută literaturii noastre. Omonimia lui cu Nae Ipingescu nu este un simplu accident. E acelaşi individ care, conducînd un civism fără adîncime în vidul deplin al intelectualităţii, alcătuise pentru constituţionalismul nostru o incarnaţiune tipică. Procesul său a dobîndit însă un interes proaspăt cu prilejul războiului nostru şi în împrejurările pe care Bucureştii le-au trăit sub ocupaţia duşmană. D-1 D. D. Pătrăşcanu a putut da astfel o nouă actualitate vechii satire caragialiene. E de altfel cartea în care acest urmaş al maestrului se apropie mai autentic de înaintaşul său. Să se observe însă că pe cînd ipistatul Nae Ipingescu era preocupat mai ales de probleme teoretice, şi în mirajul unor cuvinte noi sufletul său se umplea de emfază, nepotul acestuia, domnu Nae, trăind într-o epocă de evenimente, solicitat de o viaţa politică plină de răsunet personal, este mai ales senzaţional şi fantastic. Autorului, atras în adăpostul unui gang, domnu Nae îi arata un colţ de hîrtîe albă, încredinţîndu-î astfel taina manifestelor pe care avioanele de la Salonic le-au lăsat să cadă asupra Bucureştilor. Analogia nu poate scăpa nimănui. Cititorii cărţii d-lui Pătrăşcanu vor asista la o dramă cunoscută. Comicul său provine dintr-o umflare a realităţilor sub expansiunea unei înţelegeri care nu dă nicăieri de tarîmul bunului-simţ. Vorbirea personajelor va fi, în consecinţă, extraordinară şi netoată. Dar mai e încă ceva. Sub înfăţişările civismului eroic, domnu Nae are un suflet egoist. El ştie binişor să-şî facă treburile, şi iată pe popa Trăsnea, o proiecţie a^ personajului central, ascunzând sub a sa „preocupare naţională" o lăcomie vastă şi ordinară ; sau iată pe nwne Calfayani, care umbla să-şi vîndă vinurile duşmanului pe care îl urăşte. însuşirile acestea nu stau indiferente unele lînga altele... Ele se explica şî se completează între ele. Domnu Nae este egoist fiindcă e mărginit. Dar satira lui a făcut încă un pas. Urmărit la vremuri grele putem observa toată acţiunea sufletului său înapoiat. Cu treizeci-patruzeci de ani în urma vina ^sa er-i simplu „comică" ; privită la lumina responsabilităţilor războiului ea devine „socială". S-ar spune atunci ca satira d-lui Pătrăşcanu e crudă şi neînduplecată. Talentul său ştie însă să pună în lumină caracterul familiar al „răului", şi veselia pe care o descarcă rămîne limpede şi fireasca. Noutatea acestei satire purcede astfel, mai ales, de la împrejurarea în care ea s-a exercitat. Cartea, aşa cum a fost scrisă : cu un prolog, cu un epilog, cu preocuparea vădita de a arăta că este o carte din război — prezintă pentru cititor un interes apropiat. Ea tinde parcă sa veştejească civismul din care cauza naţionala s-a alimentat — şi ajuta la clarificarea anumitor curente care au străbătut intelectualitatea rămână în epoca pregătirii. Cînd războiul a izbucnit, mai mulţi gîn-ditori politici au deplîns lipsa de pregătire sufletească. Mai tîrziu, civismul fără adîncime al domnului Nae 1-a arătat pe acesta lipsit de demnitate. Dar el nici nu apucase să inspire o încredere necesară... E cunoscuta şi grava disensiune care a împărţit ţara politica. Ar trebui să examinam cu mai multă hotărîre sensul împrejurării caracteristice care a înstrăinat de acţiunea momentului pe mulţi din reprezentanţii criticismului nostru modern... Nu e vorba aci de ceea ce o anumită acţiune a „şefilor* a putut hotărî, nici de acea disensiune, nu destul de serioasă, provocata de o deosebită împărţire a simpatiilor peste hotare. E vorba, mai ales, de o întreagă stare de spirit a cărei realitate mulţi o vor putea recunoaşte într-o recentă experienţă a lor. De ce n-am observa atunci că toate firile individualiste, controlate şi calme, n-au putut acorda nici o încredere agitaţiei uşuratice din confuzia căreia trebuia să se desprindă o armata ? Aici mi se pare a sta toată taina psihologica a unei dezbinări cunoscute şi demne de plîns. O opinie publică fără o realitate mai adîncă n-a putut cuceri încrederea unei elite criticiste. E lipsa de unitate intimă a culturii noastre. Din acest punct de vedere epoca pregătirii a provocat o adevărata stare de revoluţie ; un divorţ adînc între două mentalităţi deosebite. A urmat de aci înstrăinarea unor spirite de cauza care reclama o participare mai generală, şi în acelaşi timp, o nouă actualitate a satirei domnului Nae. Cartea d-lui Pătrăşcanu întrerupe reflecţiile cititorului la acest moment. Dar ele pot merge şi mai departe. Ne spunem că pentru stabilirea unităţii de cultură, pentru o singură interesare a atîtor elemente înclinate să se depărteze ar trebui suprimare a domnului Nae — prin educarea lui. Ce nouă voinţă de cultură, ce spirit nou, instaurator, inspirat ar trebui ^pentru ca sufletele în care procesul limpezirii nu se poate împiedica să regăsească o cale de spontaneitate şi solidarizare ?^ O asemenea minune n-ar urmări decît să cruţe pudoarea şi să împiedice dezgustul. 1924 46 JEAN BART : „PESTE OCEAN", (ed. II, „Cartea românească") D-1 Jean Bart a fost, credem, cel dintîi român care a călătorit ca scriitor în Statele Unite şi ne-a adus de acolo amintirea unei lumi memorabile din atîtea puncte de vedere. Categoria a mai căpătat de atunci cîţiva reprezentanţi, dar autorul volumului de impresii Peste Ocean a creat oarecum modelul genului şi a fixat trăsături esenţiale, pe care nu le mai putem găsi aiurea decît repetîndu-se. Literatura d-lui Jean Bart este în celelalte scnen ale d-sale un amestec dozat din fantezie şi lucruri trăite, ba chiar aceasta din urmă este vina care le împrumută puterea ce înlănţuie şi convinge. Căci dacă sînt scriitori (la care spectacolul şi întâmplările lumii, trecute prin sufletul lor, iau forme şi culori atît de subiective încît realitatea care le-a stat la bază devine greu de recunoscut, d-1 Jean Bart face parte din clasa apusa, în care lucrurile văzute apar în formele nealteraje ale primei impresii, chiar atunci cînd amintirea le dezgroapă din straturi mai adînci. Vreau să spun aşadar că planul unui memorial de călătorie exista oarecum prefigurat în structura autorului căruia îi datorăm notele din Peste Ocean şi că această opera izolează şi pune mai bine în lumină unul din izvoarele talentului său. D-1 Jean Bart a plecat în Statele Unite ca un călător curios şî experient, căci arta de a vedea şi de a reţine, de a izola aspectul caracteristic şi de a-1 lega cu aspecte care îl întregesc şî-I pun într-o lumină mai vie, arta aceasta, care este făcută din răbdare, dintr-o energie modestă şi concentrată, 48 din deprinderea de a-ţi reprima subiectivitatea şi care nu se poate învăţa decît din ostenelile unor drumuri lungi, d-1 Jean Bart a avut prilejul să şi-o apropie într-o lungă carieră de călător si marinar. Către Statele Unite d-1 Jean Bart n-a plecat cu acel capital de documente, de descrieri şi date istorice care strică totdeauna plăcerea celui plecat pe drumurile largi ale lumii şi pe care unii scriitori le aduc înapoi în paginile care n-ar trebui să reţină decît urma unor descoperiri neîncetate şi a unei mirări care nu s-a istovit. Spiritul deschis, bunăvoinţa pentru noutate, atenţia care nu slăbeşte î-au fost de ajuns. In Statele Unite d-1 Jean Bart a văzut tot ce era în adevăr demn de a reţine. A văzut marile centre ale capitalismului american, organizaţiile industriale, şcoli şî localuri de distracţie, aspectele mai interesante ale naturii americane şi vestigiile vechii lumi a indigenilor pe care marşul victorios al civilizaţiei Ie încercuieşte şi le strîmtoreaza din ce în ce mai mult. A întîlnit apoi oamenii cei mai feluriţi şi cei mai caracteristici, pe căpetenia de industrie, pe graţioasa şi răsfăţata Udy, pe bătrina domnişoară mistică şi reformista, pe specialistul ieşit la suprafaţă din marea învălmăşeală a ocenului social, printr-un efort neostenit şi vitejesc, pe chinezi şi pe negri, pe palidul emigrant care visează la locurile tinereţii lui, pe evreul moldovean şi pe ţăranul român plecat din Ţara Făgăraşului sau de pe Valea Oltului. în acest furnicar omenesc, umanitatea este mai interesantă^ decît natura, şi privirea scriitorului o urmăreşte mai cu seamă pe ea în cadrul abstract şi steril al marilor oraşe. Grija de obiectivitate da descrierii sale însuşirile unei precizii aproape ştiinţifice şi, pe treptele aceleiaşi obiectivităţi, ştie să reprime senzaţia pitorească în avantajul ideii generale. Căci aceasta este atitudinea de călător a d-lui Jean Bart: el vrea să ne instruiască instruindu-se. Problema socială este descoperita sub mica întîmplare petrecută în ■stradă sau în restaurant, şi ■>ub aspectul fugitiv şi comun substanţa uneî idei şi a unei generalizări este dezgrăclinatăi şi scoasă la lumină. Astfel, volumul acesta de însemnări succinte şi puţin împodobite devine şi un fel de compendiu al întrebărilor mai de seamă pe care America le adresează cugetării sociale. Contrastul pe care îl marchează Europa istorica, real iz în-du-se în cultură superioară şi dezinteresată, dar ocupînd o treaptă mai jos în progresul tehnic şi în formele modernisie ale vieţii, decît America, în care aceste avantaje se împerechează cu felul extenuam al unei munci care nu-şi hrăneşte omul decît pentru ca îi cere şi ultima vlagă, a fost adeseori dezbătut. In această alternativă dJl Jean Bart nu va lua o categorică atitudine căci situaţia sa de călător pătrunzător şi obiectiv nu-i impune mai întîi să nu aleagă, nu-i prescrie oare acel liberalism al spiritului care ştie a distinge binele de rău şi care se împiedică de a dori cu străşnicie distrugerea răului din grija foarte onestă de a nu sacrifica odată cu acesta şi binele care este legat de el ? D-I Jean Bart este un optimist si un progresist socia'l, şi entuziasmul sau măsurat ştie să distingă în civilizaţia americană egalitatea mai mare dintre oameni, recunoaşterea şi răsplata mai bună a meritului, care nu este însă acolo decît de un singur fel, o hărnicie şi chiar o bravură care în puţina vreme a creat o civilizaţie fără precedent. Dar cealaltă faţă a medaliei ne este înfăţişată şi ea cînd autorul ne evocă pe directorul de întreprinderi refugiat pe vapor pentru a găsi o linişte imposibilă la el acasă, pe milionarul răsturnat într-un fotoliu şi degustind cu ochii închişi, la sfîrşitul unei zile infernale, momentul unic al odihnei şi oarecum infinit sau primind confesiunea plină de anxietate a colegului care cu trei decenii înainte a plecat spre ţara succesului întrevăzut şi dobîndit în adevăr, dar care acum nu mai doreşte decît înapoierea în patrie. Optimismul Americii are astfel un revers: melancolia ei, şi poate ca europeanul reţine mai ales pe aceasta din urma cînd, încîntat de tot ce a putut vedea „peste Ocean^ regăseşte cu o adîncă simţire de pace răgazurile^ mal lungi ale lumii vechi ! El înţelege că nicăieri mai desăvîrşit ca în America omul economic n-a dezvoltat civilizaţia M proprie ; ca adîn-cind pe această 'latură el a putut ajunge şi pînă la noi categorii morale, pînă la un concept nou al valorii şi demnităţii omului, dar neliniştile cu care el se înapoiază sînt tot atîtea omagii aduse artei şi cugetării: singurele forme în care viaţa omenească se completează pentru că numai în cuprinsul lor ea încetează să urmărească o altă ţintă. 1929 PAUL ZARIFOPOL : „DIN REGISTRUL IDEILOR GINGAŞE" (Ed. „Cultura naţională", Bucureşti, 1926) 1 Printre scriitorii noştri de astăzi, d-1 Paul Zarifopol este unul dintre jcd mai ageri Ia minte. Vreau să spun că această trăsătură stă în centrul însuşirilor sale şi că de aci îi determină întregul fel de a fi. Căci d-1 Paul Zarifopol este nu numai un scriitor dintre cei mai inteligenţi, dar şi unul conştient de această calitate şi cu drept cuvînt mîndru. Rezultă de aci a_ cochetărie a spiritului pe care ne lasă s-o constatam chiar nMul^cărţir pe care o publică acum, cuprinzător cît un program, străbătut de o intenţie ironică, aproape noncbalant: Din registrul ideilor gingaşe. Pagini alese pentru a ţine la curent pe tinerii cultivaţi ţi serioşi. Ce sînt „ideile gingaşe" ne-o spune d-1 Zarifopol în prefaţa carpi: „Cred că se pot numi, cu aceeaşi dreptate, gingaşe ideile care, în general, trebuie să fie cunoscute oricui vrea să treacă drept un om cultivat, ca şi acele despre care acest om trebuie să pomenească totdeauna cu deosebită băgare de seamă daca vrea să nu supere atenţia societăţii unde, în chipul cel maj util şi cel mai plăcut, i se adăposteşte persoana şi i se apără interesele". „Gingaşe", la drept vorbind, sînt ideile acestea numai în practica societăţii, pentru că în ochii criticului lor ele devin obiectul unei polemici destul de hotărîte. Tot ce este loc comun, deprindere confortabilă sau tradiţie ipocrită trezeşte Ia d-1 Paul Zarifopol o obiecţie ingenioasă şi caustică. A rezultat astfel o, întreprindere unică în literatura noastră, 1 Cronică apărută împreună cu cea despre A, Toma, Poezii şi alături de articolul „Critica generaţiei noastre" }i d-I E. tov'tnestu (n. ed.). 51 o critică a valorilor cu mare putere de cumpărare în cultura contemporană, care este opera unui psiholog şi a unui moralist. Se face uneori deosebirea între o filozofie profetică j?i o filozofie contemplativă. D-1 Zarifopol este mai cu seama un contemplativ. Ideile se încarnează pentru d-sa în stări colective de suflet, în moravuri şi personaje tipice. D-1 Zarifopol urmăreşte aceste realităţi sociale şi ştie să ie rezolve în complexe de idei. Exerciţiul se produce în virtutea unei forme speciale a atenţiei şi se întovărăşeşte cu plăcere. Contemplaţia se asociază de altfel în mod obişnuit cu voluptatea, şi voluptatea este un sfetnic blînd. Ascuţime intelectuală, toleranţă practică sînt, aşadar, semnele criticii d-lui Zarifopol. Se poate vorbi de doctrina unui moralist contemplativ, cînd caracteristica contemplaţiei este o anumită izolare a clipei şi a aspectului particular ? Un punct de vedere valorificat pentru relaţiile practice ale existenţei se găseşte cu toate acestea în paginile Din registrul ideilor gingaţe. Ce neagă acest punct de vedere ? Şi ne întrebam mai întîi ce neagă deoarece negaţia este o poziţie mai fireasca inteligenţei critice, în vreme ce afirmaţia, cu tot ce presupune ea ca gest simplificator şi acţiune anticipată asupra realităţii, cu drept cuvînt poate sa-i apară d-lui Zarifopol suspectă de acel „profetism" care stă la antipodul situaţiei sale de moralist şi filozof. Negaţia d-lui Zarifopol se îndreaptă în primul rînd către toate formele violenţei şi împotriva tulburelui iraţionalism al vremii. Şi de aici se poate vedea şi ceea ce în definitiv d-1 Zarifopol afirma. Simpatiile sale merg, fără îndoială, către intelectual: fiinţa educată în laboratoarele specialităţilor ştiinţifice şi în mod mai general către omul modern, instruit, lucid şi temperat. Se pune uneori în paralela şi chiar în contrast „cultura" cu „civilizaţia". D-1 Zarifopol vorbeşte mai ales de „civilizaţie". Gustul său exclude vehemenţa instinctelor, preferă exemplarul burghez, omul tehnic, legal şi binecrescut. Ca şi în cazul primului moralist al timpurilor noi, model incomparabil al genului — Michel de Montaigne, primar al urbei Bordeaux — înclinaţia reflexivă şi sceptică se uneşte şi aici cu gustul vieţii burgheze. Să fie acesta semnul unor timpuri noi ? Deocamdată d-1 Zarifopol are ocazia să critice în societatea româneasca tot ce socoteşte că se opune idealului său. Şi astfel critica sa vine să întîlnească satira unui mare înaintaş, pe a lui 1^ ^aragiale, de la care reia noţiunea sintetică de „moft", căreia îi dă o nouă actualitate, şi statura cunoscutului personaj ,,Miticăa : încarnare esenţială şi triplu concentrată a procesului pe care „Junimea" îl pornise împotriva modernizării noastre pripite. Atît de mult această parte de criticism românesc se mişcă în zodia lui Caragiale, încît o bucată ca Sat fi mahala nu face într-adevăr impresia a fi desprinsă din Momente ? Am spus — mi se paie — cît de mult îl înstrăinează pe d-1 Zarifopol colţurile de penumbra ale raţiunii, clarobscurul presentimentului. Atmosfera raţiunii limpezi, a bunului-simţ degajatei liberal îi este cu mult mai proprie. Această atitudine a minţii se împerechează apoi cu un fel de impresionism al inimii. Faţa de variaţiile şi amneziile individualităţii, d-1 Zarifopol manifestă resemnare, mulţumîndu-se să invite la o degustare paşnică şi fără remuşcări din rezervorul curiozităţii pentru oameni, în prietenie, ca şi în iubire. O carte originală a scris d-1 Paul Zarifopol, plină de spirit, cu multă vervă, şi tinerii cultivaţi şi serioşi o vor citi cu plăcere t chiar dacă vor trebui să mărturisească la urmă că înţelepciunea care li se aduce nu este aceea a vîrstei lor. 1926 52 HORTENSIA PAPADAT-BENGESCU Privita în sensul şi devenirea sa, opera d-nei Hortensia Papadat-Bengescu ne-a apărut cîndva ca semnul unei feminităţi care începe2. Întovărăşind conştiinţa instinctului, şi în curentul unei inspiraţii feminine generale, scriitoarea noastră schiţa um tip de ndbjeţea uniui regn superior. E în talentul său darul ascuţit de a scruta principiile ce aizvirla în sus comanda determinărilor celor mai capricioase. Despre d-na Hortensia Papadat-Bengescu s-a spus că este o analistă. Linia frînta şî neaşteptată a unui suflet ce veşnic începe şi mereu se contrazice d-sa ştie sa o lege de temelia principiilor pentru a Ie întregi în blocuri şi paralelipipede solide. Cînd, pornită din larguri necercetate, o tremurare se produce pe ţărmul cuprins încă în aburi ai conştiinţei, scriitoarea trage mai departe limita undei şi — rece, pozitivă, cu o mînă de chirurg şi un ochi de entomolog — apreciază, judecă şi clasează. E o calitate care devine numaidecît un defect. Căci în permanenta sforţare cerebrala de a aprecia, judeca şi clasa — observaţiuni cu totul de detaliu se pun sub pavăza legilor eterne, expresiuni obişnuite se întorc în paradox, cuvinte proprii se dizolva în perifraze : dovezi felurite ale unei singure slăbiciuni ce primeşte numele de preţiozitate. E interesant poate de a caracteriza felul analitic al operei d-nei Hortensia Papadat-Bengescu. El nu se aseamănă, fireşte, 1 Sfinxul, ed. Alcalay. a SburâtOTtil, I, 3. 54 cu felul Iui Bourget. Rece* din nevoia unei ţinute sufleteşti, el e în realitate animat de căldura unui temperament pasionat. Ştiinţific — ştiinţa sa e metafizică. D-na Hortensia Papadat-Bengescu nu explică prin ideile psihologiei, dar în virtutea unor principii ce domină experienţa fără a se fi înălţat dintr-însa. ^ Şi felul analizei sale nu se apropie nici de acel, clasic, al lui Stendhal. Netăgăduit că, asemănător maestrului francez, din unica aplicare a inteligenţei ce despică şi vrea să înţeleagă rezulta pentru scriitoarea noastră un farmec ce trăieşte din sine şi pentru sine. Astfel analiza alunecă repede într-o deviaţie şi înmoaie pe actor în lenea inteligentă a spectatorului. Eroii lui Stendhal însă sînt admirabili de forţă, invenţie şi agilitate. Dacă alături de blocurile pe care activitatea lor le prăvăleşte ei trag şi schema liniilor de putere şi gravitate dintre graniţele cărora nici o mînă omeneasca nu poate împinge nici un bloc de piatra — aceasta o fac în temeiul adevărului că plăcerea creşte cu conştiinţa. Eroii lui Stendhal sînt voluptuoşi. Satisfacţia trezită cu încordarea unui muşchi şi reuşita unei iniţiative ei vor s-o prelungească şi s-o păstreze. De aceea o sorb îndelung, o contemplă şi o raţionează. Analiza lor prelucrează un material de fapte şi împrejurări active. Unde sînt însă în opera d-nei Hortensia Papadat-Bengescu eroii şr faptele lor ? Scriitoarea noastră nu înfăţişează niciodată voinţe şi niciodată nu redă fapte. Ea nu e nuvelistă şi aici romancieră. Analiza sa nu însoţeşte viaţa. Ea se opreşte tocmai acolo unde viaţa începe cu activitatea. E o analiză de motive subconştiente. Mai înainte însă ca aceste motive să devină eficace, pentru ca unindu-se cu forţa evenimentelor să străfulgere iniţiative şi să orienteze destine, ele se pierd în propriul lor nelămurit şi Kncezeală. Şi acum marea problema care se oferă acestei analize ce pare fără obiect — într-atît obiectul asupra căruia se aplică e imaterial, sustras voinţei şi conştiinţei — e dorinţa. E o problema de fiziologie pe care scriitoarea o âa şî o reia, o ţine îndelung sub lentila atenţiei, o întoarce pe toate feţele. E o obsesiune ce scutura fiinţa cu un fior prelungit. Şi cînd nu ttai e fiorul şi trepidaţia aceea, e fierberea înăbuşită din toate 55 interstiţiile trupului. Pieptul golit îşi lasă atunci greutatea în viscere ; braţele se dau în lături şi coastele se ridică pentru a readuce greutatea în golul ce se sapă tot mai adînc. Din toate părţile se înfiripează o jale, o tristeţe amara pe care clocotul cînd şi cînd mai năvălitor al sîngelui o hrăneşte cu deznădejde şi cruda dorinţa. Şi cînd nu mai e nici clocotul acesta, cînd scăpat de imperativul unei fiziologii rebele sufletul do-bîndeşte o relativa libertate, e toată dispoziţia aceea de şăgalnică melancolie. Ca într-un scherzo cugetul se ridică uşor, asemeni unui bolnav cu ponderea organelor subtilizată de cloroform, priveşte neştiutor în juru-î; iar în urmă cîte fantezii vesele şi bufone, triste şi glumeţe nu înfiripează, pe cînd fara sfîrşit se urmează şuieratul ca de bolnav cu frigurile prizoniere în carne. Dispoziţiuni de felul acestora se înşiruie în proza d-nei Hortensia Papadat-Bengescu. Prin felul lor foarte subiectiv, prin lipsa unui contur mai precis, dispoziţîunile acestea au un caracter muzical. Chiar datorită faptului că d-na H. P.-B. nu organizează niciodată caractere sau acţiuni, ci prezintă numai dispoziţiuni opera sa se caracterizează muzical. Dispoziţiunea e o stare vagă, difuza, aparţinînd exclusiv timpului, şi ca urmare apropiată de inspiraţia şi «noţiunea muzicală. Un suflu muzical străbate întreagă opera d-nei H. P.-B. Dispoziţiunea aceasta, muzicală prin însăşi esenţa ei, solicita imagini, situaţii şi idei. Ideile solicitate dau înfăţişarea analitică. Am văzut însă că ele nu prezintă nici sistema lui Bourget şi nu se înşiră nici cu paralelismul unui Stendhal. însoţite de o căldură pasională şi excesivă în raporturile pe care le stabilesc, ideile scrii:oarei îmi apar mai degrabă ca unul din felurile în care simţirea sa exclamă şi se încearcă... Ea caută şi se refugiază în cerebel după cum caută şi se încearcă în senzaţîunile văzului, ale organelor şi ale auzului. Puterea sa cea mai mare e, poate, în bogăţia asociaţiilor ce se oferă neliniştii sale permanente şi inepuizabile. Aduse de fluxul acestei forte dispoziţiuni, amănuntele plastice şi raporturile teoretice se adună, se aglomerează ; deriva din linia simplă a judecăţii principale, înerîngaturi şi ramificaţii ce se îmbină şî se întretaie în arabescuri complicate după legea uneî simetrii savante. E o frază ampla, bogata şi capricioasă. Compoziţia păcătuieşte însă mai totdeauna. în Scrisorile Biancei Porporata se poate încă urmări linia unei evoluţii şi gradaţiunî. Nesigură şi aici. Cu toate acestea e în mişcarea sentimentului, în digresiunile şi situaţiunile pe care Ie aduce, ceva din trecerea dorinţei de la propria ei intuiţiune obscură prin nu ştiu ce nelinişte care îşi asociază tot misterul naturii, se extenuează în reverii erotice pentru a ajunge la faza în care dorinţa s-a pozîtivat. De acum Bîanca Porporata ştie conţinutul şî puterea dorinţei sale. E în ultimele rînduri ale scrisorilor pe care Ie trimite lui Don Juan, în eternitate, o tragică şi amară certitudine. „Cavaler diabolic, îţi promit că îmi voi lua un mire al păcatului cu numele tău predestinat. Sînt eu, Juan, aceea care-ţi vorbeşte, sînt eu, cu rochia albă ca gîtul mîndru al lebedei, stropită cu lalelele sîngerate ale dorinţelor. Ce frumoasă e viaţa, Juan ! Adesea, seara, cînd sufletul meu rămîne dezbrăcat ca şi mine, cînd scot ultima pînză, îmi zic — fiindcă fă'ră de preţul ce punem pe ele şi timpul, şî sufletul nostru goale nu mai sînt nimic — îmi zic : «De ce m-aş mai deştepta mîine ?»" Aruncînd ultima pînză, Bîanca Porporata a devenit menada pregătită pentru celebrarea tragică şi conştientă a instinctelor. O intenţie de organizare romanescă putem găsi şi în Romanul Adrianei. E un adevăr de observaţie epică în psihologia femeii opresata de condiţia socială, evadată către libertatea individualităţii ei. Motivarea finalului e însă insuficientă, şi scriitoarea n-a folosit toate posibilităţile unui subiect puternic care, într-un mediu social bine caracterizat şi cu redarea unei psihologii mai active printre oameni şi împrejurări, ar fi putut da şi un bun roman. De-a dreptul rău compus e însă Pe cine a iubit Misia ? O impresiune obsesiva se degajă şi de aici, dar evoluţia nu există, sensul e absent. Nici expresia particulară nu mai rezista. Totul se îneacă în confuzie şi nedumerire. Defectele ca şi calităţile scrisului d-nei H. P.-B. sînt semnul aceluiaşi lirism esenţial. Lui i se datoreşte lipsa de obiectivitate şi de rezervă asupra sentimentului care împiedică motivarea strînsă şi o organizare epică. Dar tot lui i se datoreşte 56 57 remarcabila putere de sugestie ce se desprinde din toata pro- j ducţia scriitoarei noastre. -I Prin felul inspiraţiei sale d-na H. P.-B. destainuieşte mai J ales un tip muzical. Dotată însă cu gustul ideilor abstracte, | d-sa a creat, neapărat, mai mult ciecît o proză de analiza; o | ideologie pasională. Dacă totuşi cineva ar ţine la primul termen, ca fiind mai limpede sau mai general, el trebuie înţeles după cum s-a arătat aci. 1920 HORTENSIA PAPADAT-BENGESGCJ Dispariţia Hortensiei Papadat-Bengescu, mult deplînsă de toţi acei care i-au urmărit opera şî au apreciat rolul ei în dezvoltarea romanului nostru contemporan, pune capăt unei cariere foarte fecunde şi unui destin scriitoricesc excepţional. Au existat oare mulţi scriitori care să fi debutat atît de tîrzîu, dar cu rezultate Ia fel de surprinzătoare încă din primul moment ? Scriitoarea depăşise vîrsta de patruzeci de ani cînd a trimis primul ei manuscris Vieţii romaneşti în 1916. Am mai prins ecoul emoţiei produse în redacţia revistei din Iaşi de apariţia noii scriitoare. Ibrăileanu, străbătând manuscrisul destul de imperfect în elementele cerute de corectitudinea formelor şi grafiilor, a priceput îndată cu cine are de-a face. Topîrceanu era secretarul de redacţie, şi acest harnic muncitor, „pasionat de claritate", cum l-am auzit odată definindu-se, a revăzut, vînînd micile Iot imperfecţi uni, boa te mânuse râsele care au alcătuit, în 1919, volumul Ape adinei. De unde venea, cum se formase această scriitoare care nu semăna cu nici unul din mînuitorii mai vechi isau mai noi ai condeiului ? Era o femeie din lumea aşa-zisă „bună", soţia unui magistrat, care pînă la vîrsta cînd se hotarîse să spargă geamurile spre aerul liber al expresiei şi al notorietăţii trăise in provincie o existenţă claustrata, fără alte evenimente decît acele ale unei vieţi interioare extraordinar de bogate. „Am un deficit colosal de existenţă", spume una din eroinele Apelor adinei. Personajul notează „durerosul sentiment al unui destin fără fapte", dar şi „deşteptarea vie, dureroasă, tumultuoasa a fiin- 59 ţei interioare". Ape adinei cuprinde pagini cu multe elemente! lirice ale unei confesiuni personale, chiar atunci cînd sînt} atribuite unor fiinţe deosebite. Confesiunea aceasta se produce cu o neobişnuită abundenţă i şi vehemenţă, ca ale marilor ape cînd îneacă ogoarele de pri-J măvara, S-a spus: „literatură feminină", fără putere de observaţie a vieţii reale, a oamenilor şi rînduielilor întinse din-] colo de aria individualităţii proprii. Şi, în adevăr, Ape adinei, ca şi volumele care i-au urmat ia scurte intervale : Sjinxul,\ Femeia în faţa oglinzii, sînt caracteristice pentru situaţia fe-j meii în vechea societate, mai ales a femeii din condiţia autoarei, despărţită de viaţă prin deasa ţesătură de interdicţii şi prejudecăţi care o înconjurau. Acolo, undeva, într-un mic oraş] de provincie, izolată prin morala constrîngatoare si ipocrita j a clasei ei, măsura sufletului singuratic se umpluse pîna-n1 vîrf şi se revărsa acum înecînd toate limitele. Paginile acestor cărţi alcătuiau nu numai un document psihologic de mare am-, ploare, dar şi manifestarea unei femei în fond eliberată, curajoasa prin luciditatea cu care citeşte în sine şi prin precizia cu care stabileşte simptomele suferinţelor ei. Deci „literatură feminină" ? Da şi nu. Căci. prin vigoarea intelectuală a analizei, I-iortensia Papadat-Bengescu depăşea cadrele cam înguste a ceea ice se nomea, cu tonul unei subestimări evidente : „literatură feminină". Au urmat anii războiului. Hortensia Pagadat-Bengescu a lucrat în spitalele vremii cu multă sîrguinţa, dar şi cu acel interes aproape ştiinţific pentru toate suferinţele trupului, în care se înrădăcina participarea ei la crudele încercări ale epocii. Scriitoarea compune după sfîrşitul războiului un volum nou, pe care nu ezit să-l trec printre capodoperele ei : Balaurul, din 1923. Era vremea cînd tema războiului lăsat în urmă preocupa pe scriitori. Rebreanu dăduse : Calvarul, Catastrofa, Iţic Strul dezertor, Pădurea spînzuraţilor. Cum vede scriitoarea războiul ? Ea îl observase în sălile spitalului, şi mila pentru creatura umană sfîrtecată în lupte, pentru „omul căruia i se vedea inima", pentru „micul om de pămînţel galben", pentru ţiganul Dobrică produce pagini zguduitoare. Niciodată evocarea bărbatului transformat în copil prin durere, cufundarea înfiorată în abisul descompunerii, dar şi marile elanuri către puritate n-au produs accente mai cu- e care ne-o mărturiseşte opera lui Eminescu să fie confirmata prin cîteva din „aspectele hotărîtoare" ale vieţii Iui. D-I D. Caracostea ne făgăduise această operaţie; dar, ajuns la miezul chestiunii, d-sa se mulţumeşte să comenteze mărturiile cunoscute ale lui Maiorescu, Slavici şi Caragiale. în această chestiune — este cîtva timp de atunci — am avut prilejul să mă exprim într-un articol retipărit în volumul Fragmente moderne. Cititorii să-mi permită reamintirea acelui articol. Plecînd de la Amintirile lui I. Slavici, observam ca „d-1 1. Slavici .pare a alege printre amintirile sale numai pe acelea care confirmă vederile despre firea omului superior în aşa fel încît amintirile pe care ni le înfăţişează alcătuiesc mai degrabă o teorie a geniului decît prezentarea unui om viu". Aceeaşi înclinare o recunoşteam şi la Maiorescu, ale cărui spuse ie comparam şi le făceam să coincidă cu acele ale lui S-avici. Arătam astfel că ambii scriitori fac din impersonali- tate semnul distinctiv al firii lui Eminescu. Această unitate de vederi o puneam pe socoteala împrejurării ca în evocarea figurii lui Eminescu ei s-au lăsat conduşi de teoria schopen-haueriană cu privire la geniu. Scriam, aşadar: „înţelegem de ce atît Maiorescu, cît şi d-1 I. Slavici schiţează un portret al poetului în care principală şi aproape unică trăsătură este desfacerea de acele lumeşti. Schopenhauer, a cărui concepţie este hotărîtoare asupra celor doi scriitori, este cel dintîi care a recunoscut semnul personalităţii geniale în capacitatea de a se elibera de frînele voinţei practice pentru ca, devenit *pur subiect de cunoaştere», să contemple ideile platonice, originalele eterne ale lucrurilor." D-1 D. Caracostea are întocmai aceleaşi vederi. în ce priveşte mărturia maîoresciană, d-sa scrie : „...Maiorescu nu vorbea ca istoric literar chemat să dea o icoană care să se impme cu necesitate tuturor, independent de înclinările lor personale, ci vorbea ca reprezentant al unei doctrine bine definite cu j privire la natura poeziei şi Ia psihologia geniului. E convingerea formulată cu măiestrie de Schopenhauer : caracteristica geniului stă în izbăvirea de cerinţele practice ale vieţii şi ale inteligenţii, aşa încît poetul adevărat se înalţă la contemplarea prototipurilor ideale." Cît priveşte amintirile Iui Slavici, d-1 D. Caracostea socoteşte de asemeni ca ele „cer să fie interpretate cu ochi critic". Căci deopotrivă „interpretarea lui Maiorescu şi icoana Iui Slavici ni-1 înfăţişează nu ca pe cineva făcut sa trăiască intens viaţa, potrivit pornirilor ei fundamentale, ci ca pe un i înstrăinat de patimile lumii", Este astfel permisa ipoteza că şi Slavici a stat sub influenţa ideologiei schopenhaueriene care \ se ştie ce rol a jucat în cercul „Junimii". în articolul meu aminteam în treacăt şi de Caragiale, re- 1 liefînd împrejurarea că şi marele dramaturg şi-a modelat des- | crierea după ideea preexistentă pe care romantismul şi-o făceai despre tînărul genial. în paginile intitulate Nirvana, observam | ca, „evocîndu-1 pe Eminescu, Caragiale ne prezenta, de fapt, J portretul unul tînar genial, cu predispoziţiile tipice pe careT i le atribuia romantismul, un fel de Chatterton, trăind în închipuire, cu o pronunţată inaptitudine pentru viaţă, suferinda de mania circulară : cînd exuberant, şi cînd abătut de moarte", j D-1 D. Caracostea, care nu m-a citat cînd părerile noastrei coincideau, o face acum pentru a mă combate. Dintre toţi cîţii l-au cunoscut pe Eminescu numai Caragiale a văzut în inima omului care, în genere, se deschidea atît de greu. D-1 Caracostea nu vede în schiţa întitulata Nirvana nici urma vreunei încercări de stilizare literara. Este curios, dar aşa e. D-1 Caracostea — care pare a pune mare greutate pe metodă — nu examinează deloc partea de convenţie literară care intră în evocarea Iui Caragiale. Se mulţumeşte numai s-o nesocotească. Părerea mea despre mărturia lui Caragiale n-ar fi, aşadar, decît o simplă eroare juvenilă. „Dar tocmai cu privire la această caracterizare a lui Caragiale — notează d-1 Caracoatea — s-au scris de curînd de un tînar, d-I T. Vianu, cuvinte de discredit." Discredit ? A încercat d-1 D. Caracostea să discrediteze pe Titu Maiorescu atunci cînd a arătat partea convenţională care intră în portretul eminescian schiţat de şeful .Junimii" ? Nu, desigur că nu. Interpretarea unui document ar putea alcătui şi o tentativă de discreditare dacă documentul ar fi anume înfăţişat ca plăsmuit după indicaţiile unui oarecare nemărturisit interes. M-aş ridica deci totdeauna dacă acest tare şi nemeritat cuvînt ar fi aplicat criticii d-lui D- Caracostea. Revenit la fondul lucrurilor, d-l D. Caracostea crede a putea afirma că încordarea de contraste despre care vorbeşte Caragiale alcătuieşte adevăratul ritm fundamental al afectivităţii eminesciene. Părerea este susţinută de cîteva detalii mai mărunte din viaţa poetului. Interesant ar fi fost însă dacă această vedere ar fi fost urmărită şi în opera lui Eminescu : lucrare pe care d-1 D. Caracostea ne-o făgăduise din capul locului, dar pe care în cele din urmă o înlătură sau o amină. 19 2 6 84 PATRU DECENII DE LA PUBLICAREA PRIMEI OPERE A D-LUI MIHAIL SADOVEANU 1 S-au împlinit în vara aceasta patru decenii de la un eveniment literar pe care dacă împrejurările actuale cu marele şi îndreptăţitul lor răsunet nu l-ar fi pus în umbră este sigur ca lumea noastră intelectuală şi l-ar fi amintit şi ar fi încercat să-l aşeze în potrivita lumină a întregii lui semnificaţii, în luna iulie a anului 1904 a apărut primul volum al d-lui Mihail Sadoveanu : Povestiri, urmat, pînă către sărbătorile Crăciunului, de alte trei volume : romanul istoric Şoimii şi culegerile de schiţe şi povestiri : Dureri înăbuşite şi Critma lui moţ Precu. Cele patru volume, publicate de editura „Mi-nerva" din Bucureşti într-un răstimp atît de scurt, reprezentau recolta literară a unui tînăr scriitor destul de precoce, dacă ne gîndim că începuturile lui datau din 1897, adică din-tr-o vreme în care autorul, în vîrsta de 17 ani, se găsea pe băncile şcolii. Pînă la masiva lui apariţie cu patru volume în intervalul unei singure jumătăţi de an, tînărul scriitor îşi dăruise cola- ,| borarea mai multor reviste literare ale vremii. Acum el se afla printre conducătorii şi colaboratorii statornici ai Sămână*-torului. Mulţi dintre scriitorii care se găseau atunci, în paginile Shnănătorului sau ale altor publicaţii ale vremii, la un început de drum, au încetat să mai aparţină lumii noastre. Amintirea îi regăseşte dincolo de negurile zării ca pe nişte figuri de epoca, şi chiar dacă înzestrarea lor n-a fost destul | 1 Comunicare citită la Academia Româna în şedinţa publică din 17 noiembrie 1944. de robustă pentru a-şi impune creaţiile dincolo de momentul lor, ca pe nişte lucratori ai unui curent de sensibilitate şi gîndire întreţesut adînc cu năzuinţele şi realizările ţarii şi culturii noastre. Printre atîţia din meşterii lucrării comune săgetaţi în primul lor avînt, obosiţi de timpuriu sau abătuţi de cruzimea vremurilor înainte ca sarcina lor să fi fost încheiata, d-1 Mihail Sadoveanu se găseşte printre noi, harnic ca în prima zi, în continua şi neostenită productivitate, consunînd neîntrerupt cu gustul public şi cu cele mai înalte din exigenţele lui artistice. Ştiu că operaţia ierarhizărilor literare este din cale-afară de grea şi totdeauna supusă contestării. Se spune apoi că lumea artistică şi literara alcătuieşte o republică de oameni egali. Dar dacă ne gîndim la împrejurarea ca opera lui Sadoveanu înfăţişează o sinteză atît de perfecta, încît oricare din aspectele ei întruneşte aprobarea unanimă şi, în aceasta calitate, reprezintă un punct de unificare a tendinţelor, un loc spiritual în care ne putem simţi cu toţii de^ acord şi mai puternici prin însăşi unitatea pe care o favorizează, ne este permis atunci să afirmăm că d-1 Mihail Sadoveanu este astăzi cel mai de seamă scriitor al românilor, cel dintîi printre egalii Iui. Pentru a produce acest rezultat au lucrat deopotrivă o adîncă înrădăcinare în tradiţiile societăţii noastre, ca şi un suflet deschis aspiraţiilor ei mai noi, darul de a extrage şi dezvolta toate posibilităţile graiului nostru, totul altoit pe trunchiul unei vitalităţi care i-a îngăduit nu numai munca neîntreruptă, dar şi acea atitudine în faţa vieţii care i-a dat putinţa sa-i primească încercările cu liniştea şi egalitatea de suflet necesare marilor lui lucrări. Ne place să ne oprim în faţa izbînzilor vieţii cu sentimentul întăritor că succesul vital al unuia dintre semenii noştri garantează oarecum pe al nostru şi cu o încredere sporită faţă de viaţă în genere. Cu acest sentiment ne apropiem astăzi de opera şi pilda umană a d-lui Mihail Sadoveanu, la acest popas al carierei lui de patru ori decenale, şi pentru că nu este în putinţa noastră să-i acordăm recunoaşteri mai mari decît acele ce î-au fost hărăzite de viaţă şt destin să ne mulţumim a le înţelege mai bine adăugind cîteva observaţii noi peste vechiul fond de constatări ale criticii literare. Academia Română n-a trecut nebăgătoare de seamă faţă de începuturile d-lui Sadoveanu. Curînd după apariţia primelor sale volume, dar cu mult înainte ca meritele sale de aiftea ori confirmate să-i fi adus onoarea chemării printre academicieni, Academia Română a distins lucrările d-lui Sadoveanu în urma raportului lui Tîtu Maiorescu din martie 1906. „Schiţele d-lui Mihail Sadoveanu — scrie Titu Maiorescu — sunt creaţiuni de o puternica originalitate, inspirate din inîuîţia exacta a unor tipuri felurite, luate de pe toate treptele l societăţii noastre, mai ales dintre ţărani şi tîrgoveţi, şî expri- J mate într-o forma perfect adaptata mijlocului descris." * Dacă Titu Maiorescu s-a oprit cu aprecieri pozitive asupra tînarului autor, lucrul provenea din faptul că operele lui | păreau a corespunde propriei formule literare a criticului, 'ij încă din 1882, în studiul Literatura română şi străinătatea, | reluînd o distincţie a cărei origine goetheană am putut-o sta- J bili într-o mica cercetare recentă (Noi izvoare ale esteticii $ lui Maiorescu, în voi. Trei critici literari, 1931), după ce ară- | lase caracterul activ al eroilor în tragedia Maiorescu conţi- I nua: „în roman şi în novela, din contra, persoana principală f este în esenţă pasiva, şi, departe de a stapîni la început îm- i| prejurările, este ea stapînita şi bîntuiia de ele şi trece prin J conflicte tocmai din cauza împrejurărilor dinafară. De aceea, | susţinem acum noi, subiectul propriu al romanului este viaţa | specific naţională, şi personajele principale trebuie să fie tipurile unor clase întregi, mai ales a ţăranului şi a claselor de jos. Căci o figura din popor este de la început pusă sub stă- ^ pînirea împrejurărilor ca sub o fatalitate, ea poate fi pasiva a fără a fi slaba, fiindcă înfăţişează în sine toată puterea im- J personală a tradiţiei de clasa, şi totodată exprimarea simţu-'jj rilor şi pasiunilor ei poate fi mai clară fiind mai primitiv .1 firească şi mai puţin meşteşugită prin nivelaiea culturii înalte."- I Cu această teorie asupra romanului şi nuvelei Titu Maio- I rescu putea legitima formula literara a unui realism popular,'| cum în sinul „Junimii", dar în legătura cu noile mişcări lite-; rare ale celor două continente civilizate începuse mai demult] să se dezvolte prin contribuţia unui Slavici, Iacob Negruzzii şi Nicolae Gane, cărora li s-ar fi putut adăuga şi menţionarea,? lui Ion Creanga, desigur artistul cel mai remarcabil al în»| iregului grup dacă ne gîndim că modul în care el trata ma- teria străveche a basmelor îl apropia de mijloacele mai noi ale realiştilor populari. Pentru a identifica îndrumarea străină cu care dorea s-o-conexeze pe aceea apărută în literatura noastră, Maiorescu amintea într-o ordiae destul de neclara nume de autori cu valoare inegală, ca Alarcon, Paul Heyse şi George Sand, Flau-bert şi Turgheniev, Bret Harţe, Dickens şi Fritz Reuter. Pe unii din aceştia, cărora le asociază şi pe Nicolae Gogol, îi pomenise şi Eminescu în criticile sale dramatice din Curierul de laşi, încă din anul 1876, atunci cînd dorea sa opună un nou tip literar uşoarelor comedia franceze reprezentate cu oare-Lare exclusivitate pe scenele noastre ; o dovadă că îndrumarea realismului popular era mai generală în sînul „Junimii". Dorind să sprijine teoria prin exemplul literar, Maiorescu dăduse în Convorbiri literare traduceri din Alarcon şi Bret Harţe. împrejurările acestea trebuiesc reamintite atunci cînd este vorba să apreciem măsura inovaţiilor atribuite Semănător ului. O cunoaştere mai completă a stărilor noastre literare înainte de 1900 nu lasă nici o îndoială asupra faptului că realismul popular apare în sînul „Junimii". Succesul formulei prin opera lui Negruzzi şi Gane, dar mai cu seama prin aceea a lui Slavici şi Creangă, cărora K se adaugă, dezvoltaţi în alte cercuri, mai tinerii scriitori Al. Vlahuţă şî Barbu Delavrancea, statornicise modelele încă înainte de începutul veacului. Săma-nătond găsise deci o cale netezită şi o îndrumare ilustrată de cîteva reuşite literare de seama, cărora le odaugji numai cu ocazia evocării claselor fundamentale ale societăţii o atitudine mai militantă în favoarea aspiraţiilor populare. Aş spune că originalitatea Sărnănătorului este mai mult de ordin practic decît artistic dacă între paginile lui n-ar fi ajuns la notorietate tocmai d-I Mihai! Sadoveanu, adică artistul cel mai de seamă al întregului curent. Realismul popular apărut, aşadar, Ia noi, în mediul „Junimii", dar manifesţind tendinţa să se generalizeze îndaia după 1880, nu este decît o ramură din trunchiul întregului realism european. N-am de gînd să schiţez aci istoria universală a realismului ii nici pe aceea a progreselor lui în literatura noastră. Cînd se va întreprinde istoria literaturii romane în vastul ei cadru comparatist, adică o lucrare pentru ^are avem deocamdată numai contribuţii răzleţe şi oarecum înrimplătoare,-se va vedea poaie că nu exista momem în dez- 88 8? voltarea europeană a creaţiei lirerare care sa nu aibă corespondentul lui în operele scriitorilor noştri. Aşa s-a întîmplat si cu realismul. S-a arătat de mai multe ori că romanul şi nuvela realistă s-au desprins din romanul romantic aşa cum îl crease Walter Scott în literatura engleza la finele veacului af XVTII-îea. Aci se produce pentru întîia oară acea evocare a omului, a întîmplărilor şi a conflictelor lui interioare în legătură cu împrejurările lui de tîrap şi de spaţiu : o perspectivă rămasa cu totul necunoscută mai vechilor povestitori clasici. Puternica deşteptare a tradiţiilor naţionale Ia sfîrşitul seco-lui al XVIII-lea şi la începutul celui de-al XlX-Iea produce nu numai tendinţa de a le cunoaşte prin studiile istorice, dar şi aceea de a le evoca prin operele frumoase ale literaturii. Romanul istoric este rodul acestei directive. Trecutul devenea în romanele istorice ale lui Walter Scott obiectul unei resurecţii ca aceea pe care i-o putea conferi aşezarea unei întîmplări în mediul ei de moravuri, gusturi, costume, obiecte uzuale, particularităţi ale vorbirii şi din toate celelalte amănunte locale şi temporale care alcătuiesc viaţa însăşi a epocilor revolute. Realismul reia metoda romanului istoric în studierea omului şi societăţilor contemporane. Silinţele unui Balzac întru evocarea acestora după metoda restabilirii acelei pulberi infinitezimale care creează caracterul lor în timp şi spaţiu au fost adeseori remarcate. Dar alături de aceste similitudini de metodă există importante deosebiri în chipul respectiv al romancierilor de a se situa faţă de obiectul lor. Romanul istoric şi romantic este o opera de exaltare a tradiţiilor naţionale, de magnificare a trecutului, şi în această calitate el continuă a răspunde funcţiunii primitive a poeziei epice. Realismul veacului al XlX-lea apărea însă ca o lucrare de demascare şi ca o formă a decepţiei izbucnite din nişte suflete in Jupta cu timpul şi societatea lor. în acest înţeles a putut vorbi un cercetător recent, d-1 Clemens Lugowsky (în lucrarea sa Wirklichkeit und Dicbtung, 1936), despre un realism ai deziluziei în operele lui Stendhal, Balzac şi Flaubert. Am spus că^ orice moment din dezvoltarea universala a literaturii îşi găseşte corespondentul lui în operele scriito-nilor noştri. Şi, în adevăr, fara ca aceste opere, cel puţin pînă la „Junimea", sa se lege între ele în unitatea unui curent practicînd o estetică deliberată, întîmpinăm şi nuvela istorică şi pe cea realistă, aproape în acelaşi timp cu echivalentele lor străine. Astfel, Alexandru Lapuşneanu sau Sobieski ţi românii ale lui Costache Negruzzi apar chiar în epoca în care Prosper Merimee renova, în Franţa, formula nuvelei istorice. Dar C. Negruzzi care, ca şi unele din personajele sale, este un mare cititor nu numai al Iui Merimee şi al lui VC'alter Scott, dar şi al Iui Balzac, scrie şi scene contimporane, ca nuvela O alergare de cai, apoi Fiziologia provincialului, sau atîtea din paginile seriei Negru pe alb, în care preocuparea de a nota detaliile de moravuri ale vremii manifesta o incontestabilă orientare realistă. Mijloacele realismului se înmulţesc şi se perfecţionează în generaţia junimistă îndată ce Slavici şi Creangă se gîndesc, pentru întîia oară, sa noteze vorbirea poporului, ba chiar felurile Iui de a simţi şi de a gîndi: o preocupare reluată curînd de Vlahuţă şi Delavrancea. Este sigur ca marile cadre sînt create în momentul în care d-1 Mihail Sadoveanu apare în arena literară. Dar tocmai comparaţia cu înaintaşii săi este in măsura să ne facă a înţelege mai bine puternica lui originalitate, marca atît de personala pe care ef o aplica îndrumărilor găsite de predecesori. Faţă de C. Negruzzi, de Gane, de Slavici şi Creangă, a căror preocupare unica este evocarea întîmplărilor, moravurilor şi oamenilor de altădată sau de azi, d-I Sadoveanu introduce o nota nouă, comparabilă cu iniţiativa acelor pictori ai Renaşterii, un Leonard de pildă, care reprezintă în planul mai adînc al compoziţiilor lor o panoramă1 sau a unui colţ peisagistic, consunînd cu oamenii înfăţişaţi, creînd în jurul lor o atmosferă şi o poezie de tainice corespondenţe. Rezultatul este, ca şi la pictorii amintiţi, o lărgire cu tendinţe spre infinit a scenei pe care se mişcă oamenii, o amplificare şi o îmbogăţire a tablourilor care face ca arta narativă a predecesorilor să apară oarecum comprimată într-un singur plan. S-a spus că d-1 Sadoveanu este un artist descriptiv. Iată însă o vedere care trebuie precizată cu grijă daca nu dorim a transforma o vedere justă într-una absolut eronată. Niciodată d-1 Sadoveanu nu practica descripţia pentru descripţie. Ochiul sau nu se opreşte la suprafaţa pitorească a lucrurilor pentru a nota un simplu efect de lumină sau culoare, aşa cum face uneori Delavrancea, un artist al cărui 90 91 dar descriptiv a fost incontestabil, deşi cu alta funcţiune în economia generală a naraţiunii. Iată, de pildă, o descripţie a lui Delavrancea în nuvela Sultănica : „A dat Dumnezeu zăpada nemiluită ; şi cade, cade puzderie mărunta şi deasa, ca făina la cernut, vînturata de un crivăţ care te orbeşte. Muscelele dorm sub zăpada de trei palme. Pădurile în depărtare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzări şi de corcoduşi." Iată însă o descripţie a d-lui Sadoveanu, pe care o aleg printre primele lui povestiri şi printre cele mai elementare pentru a sublinia contrastul. „Prin noaptea de toamna sufla un vînt iute care cînta cu glasuri triste prin livezile mari. Dochia se zvîrcolea pe patul de durere, suspina, gemea — şi vîntul de afara suspina, plîngea şi gemea cu dînsa, cu aceeaşi duioşie, cu aceeaşi jale, înfiorînd noaptea." La d-1 Sadoveanu descripţia nu este un cadru ca Ia Delavrancea, ci o atmosferă, obiectul ei nu este o înfăţişare pitorească, ci o corespondenţă. Ochiul şi urechea lui nu se opresc la suprafaţa lucrurilor, ci pătrund oarecum în adîncimea lui morală. Chiar cînd paralelizarea dintre om şi natură lipseşte, prezenţa sentimentului uman în peisaj, cu rolul de a-i da profunzimea unei vieţi morale, este uşor de identificat, ca în aceasta altă descripţie : „Sara se întindea plină de taină, cîntecul mierlei adormise ; vîntul înserării aducea răsuflarea caldă a dumbrăvii. în şes picurau tălăngi mîhnite." Pentru orice însemnare a evenimentelor, la orice popas al povestirii, naratorul intervine oentru a nota atmosfera în care faptele se petrec, iar aceasta atmosferă consună, în mod misterios, cu întîmplările şi cu stările sufleteşti ale oamenilor. Cînd Ivanciu Leul îşi îmbrăţişează cu patima iubita : „nucii tremurau la suflări uşoare de vînt, şi peste dragostea lor tremurau reţele de soare şî umbra". Uneori idila lor lua calea pădurii: „Oftări de vînt înfiorau bolţile dese ; cîntareţii desişurilor porneau melodii subţiri, în cununile codrului, la soare". Cînd Ivanciu Leul, părăsit, cade bolnav : „Vîntul plîngea afară cu modulaţii sălbatece şi bătea ca o fiinţă vie în geamuri". Cînd citim pe vechii povestitori avem adeseori impresia ca oamenii trăiesc în vid, într-un mediu purificat de orie? prezenţa materială. Nici o amintire sensibilă, nici o evocare a vreunui obiect nu există în La princesse de Cleves a d-nei de La Fayette. Mai tîrziu, în realism, spaţiul povestirii se umple, dar mai ales cu lucruri fabricate de om, şi Balzac a fost meşterul cel mai de seamă în stabilirea acelor mii de legături dintre oameni şi lucruri, lucrurile imprimând pecetea lor oamenilor, şi oamenii, pe a lor, lucrurilor. Povestirea ^realistă introduce categoria mediului, în legătură netăgăduită cu noile concepţii ale ştiinţelor naturale, pentru care toate formele vieţii stau în continuă relaţie funcţională cu împrejurările şi aspectele concrete înconjurătoare. Exemplul realismului balzacian a fost în această^ privinţă puţin urmat de scriitorii români, desigur din pricină ca nici mediul nostru social nu prezintă acea densitate de lucruri, de monumente, de obiecte uzuale şi de artă care ne surprind atunci cînd călătorim în ţările Apusului. Prea deseori a trecut pe la noi vîrtejul războaielor pentru ca spaţiul nostru social să se fi putut umple cu o profunzime de lucruri în care să se Imprime viaţa oamenilor de altădată şi care să modeleze pe aceea a celor veniţi după ei. Continuitatea naţională este Ia noi mai mult Internă decît externă ; mai mult un lanţ de suflete decît o transmisiune de bunuri. Este deci semnificativ faptul că un talent plastic atît de puternic ca acela al d-luî Sadoveanu nu descrie mai niciodată obiecte, monumente, costume, unelte, arme, aşa cum au facut-o romanticii sî realiştii. Spaţiul povestirilor sale, natura infinită este vidă de lucruri şi totuşi, spre deosebire de vechii povestitori, plină de o prezenţă misterioasă, aceea a sufletului omenesc vibrînd în ea ca vuietul mării în scoica. Arta descriptivă a d-lu\ Sadoveanu este o arta simpatetica, produsul unei operaţii de proiectare a eului uman şi a sentimentelor lui în natura. Natura în opera d-lui Sadoveanu este străbătută de adieri jalnice, de mari melancolii şi mîbniri, de plîngerea sfîşietoare a vîntului şi furtunii. Mai tîrziu peisajul se luminează şi un zîmbet idilic îl înveseleşte, dar totdeauna ea palpita cu o viaţă interioară deopotrivă cu a ■omului. Un al doilea caracter al artei descriptive a d-lui Sadoveanu este impresionismul ei. Autorul nu descrie lucruri, ci impresiile lui în legătură cu lucrurile. Şi aci o comparaţie poate sa pună mai bine în lumină însuşirile artei pe care dorim s-o caracterizăm. Iată descrierea chipului în care Sanda* din nuvela Scormon de I. Slavici, urzeşte pînza : „Sanda fuge la vîrtelniţa, descurcă firele şi iarăşi partnda parii. Aşa se 92 urzeşte pînza. Şî gardul c cel mai bun urzitor : parii bătuţi | unul lînga altul şi legaţi între dînşii loc de şase palme de la pămînt cu o împletitură de nuiele. Lînga gard locul e neted, dincolo grădina cu lemne şi cu flori. Curcubăta se întinde de-a lungul, sc ridică şi pe alocuri se răsuceşte pînă în vîrful parilor, jj încît firul Sandei se ascunde în verdeaţa frunzelor ori scutură albini din florile galbene." Slavici descrie deci lucruri, o activitate cu obiecte închegate, solide. Aspectele au în această descriere o consistentă, o întocmire obiectivă care lipseşte acelora ale d-lui Sadoveanu, disolute şi părelnice. Deosebirea dintre un lucru şi o impresie stă în aceea ca lucrul este statornic, pe cînd impresia este fugitivă. Cine descrie impresii în loc de lucruri redă în legătura cu cel dintîi numai viziunea lor fragmentară şi instantanee, aşa cum ea irumpe pentru o singură clipă din valul mereu izvorîtor al fluidului mental. Sînt nenumărate aceste notaţii impresioniste în proza d-lui M. Sadoveanu, chiar dacă ne mărginim numai la pri- I mele lui povestiri, ca atunci, dc pildă, cînd scriitorul ajunge J să descrie plecarea cetei războinice a Iui Nour în bucata Răzbunarea lui Nour : „Cîmplile, dealurile, văile erau pline de un murmur surd. Pe drumuri depănate se vedeau pilcuri de oameni goniţi; pc zări de deal treceau grabnic umbre încovoiate ;^ izbucneau din cînd în cînd, fără să se ştie de unde, vuiete înăbuşite." Acuitatea senzorială a scriitorului în aceste notaţii este dintre cele mai mari. Iată viziunea soarelui Iu-minînd prin ceaţa toamnei: „Soarele nu se vedea, dar o lumină dulce sta în pîcla nemişcataIată detunătura unei puşti : „Puşca vuia înăbuşit în negură". Altă dată1 sînt notate gesturi caracteristice, capabile să ne evoce printr-o singură | trăsătură înfăţişarea întreagă a unui om. lata cum un ţăran priveşte un călăreţ trecînd în goana calului : „Călăreţul cobora coasta în săltaturile roibului. Poarta ţarinei era deschisa ; intră pe ea. Un cîine se năpusti hămăind de lîngă coliba jitaru-lui; în urmă ieşi şi românul, îşi repezi căciula pe ceafă şi cătă lung în urma străinului ; apoi îşi repezi căciula pe ochi şi intră liniştit în colibă." Străinul ajunge la circiumă şi cînd i se oferă paharul cu vin pe care-l ceruse : „Luă paharul, îl privi în zare, scuipă într-o parte cu înfăţişare foarte trudită, apoi duse băutura la gură". Impresionismul lui Sadoveanu nu lucrează dc altfel numai pentru a da viaţa şi individualitate tablourilor, ci şi ca un procedeu de organizare a întregii povestiri. Altfel în bucata Un ţipăt, din întreaga dramă de gelozie petrecută în atelierul unui fierar şi în locuinţa lui, unde soţia necredincioasă este surprinsa şi ucisă, nu ni se dau decît acele puţine viziuni apărute scriitorului luînd parte la întîmplare de la fereastra unui han învecinat. Drama nu ne este narată în întreaga înlănţuire a întîmplărilor ce o constituie. Cititorul o ghiceşte mai degrabă» recompunînd el singur puţinele fragmente redate impresionistic* pe care i le oferă scriitorul : viziunea interiorului unei fierării, apariţia unui om zdrenţăros care pare a încredinţa un^ secret fierarului, plecarea acestuia înarmat cu un ciocan către locuinţa lui, o lumina care aleargă în dosul ferestrelor, un ţipăt... Tot astfel în bucata Cei trei întîmplarea rămîne oarecum :n afara de povestirea propriu-zisa, autorul redîndu-ne din drama care se termină cu moartea celor doi prieteni îndrăgostiţi de aceeaşi femeie, soţia unuia din ei, numai clipele în care îşi confruntă, în muţenie, durerea şi mînia lor. Şi aici, prin urmare, faptele obiective sînt înlocuite prin impresii. S-a observat uneori că autorii epici au postura unor martori ubicui şi atotştiutori ai împrejurărilor pe care Ie narează, aşa încît ei pot referi şi despre împrejurări simultane, şi despre ce se petrece în sufletele tuturor personajelor lor, chiar atunci cînd acestea se găsesc în situaţii opuse. Pe această ipoteză a artei narative, foarte generală în întreaga ei dezvoltare, se întemeiază lipsa de perspectiva proprie epicii mai vechi şi mai noi, ceea ce s-a numit obiectivitatea ei. Vechea epopee, ca şi romanul mai nou, n-au perspectivă proprie, sau, cel puţin, n-au perspectivă laterală, pentru că scriitorul priveşte oamenii şi întîmplările de sus, dintr-un punct din care le poate îmbrăţişa deopotrivă. Faţă de aceasta procedare oarecum tradiţională, d-1 Sado-doveanu Introduce în povestire perspectiva subiectivă şi momentană a impresiei, ajungînd astfel la o nouă formă literara impresionistă. Este un element modernist al artei sale, interesant a fi pus în lumină la un autor care cultivă cu atîta preferinţă temele tradiţionale. Se va spune că toate acestea sînt mai degrabă procedee poetice decît naratoare. Şi, de fapt, rareori romanele, nuvelele sau schiţele d-lui Sadoveanu se susţin numai prin interesul povestirii. Deşi materia propriu-zis epică nu este deloc neînsemnată în opera sa, una dir. caracteristicile acesteia este de a îmbina naraţiunea cu evocarea şi lirismul. Am relevat cîteva din procedeele descriptive ale d-lui Sadoveanu. în mod general se poate spune că pentru acest scriitor cu vîntul nu este mai niciodată un simplu mijloc de a comunica o idee sau o ştire despre un fapt particular. Cu-vîntul are mai totdeauna aici o intenţie picturală, astfel că spre deosebire de mai toţi înaintaşii săi, care se mulţumesc să cucerească atenţia cititorilor pentru o desfăşurare ^de împrejurări, ochiul şi urechea sîm făcute să vadă şi să audă. Aceasîa este alta trăsătură moderna a operei de care ne ocupăm şi care o aşază în interiorul marelui curem european al prozei evocatoare, iniţiat de Chateaubriand. Poate că d-1 Sadoveanu nu este, în literatura noastră, primul reprezentant al acestui curent. Alecsandri, Delavrancea şi Macedonski au scris înaintea sa. Dar pe cînd evocările acestora au mai mult o valoare decorativă, autorul Şoimilor animă imaginile sale şi Ie acordă o individualitate devenită exemplară pentru toată evoluţia mai nouă a prozei româneşti. Alături de acest caracter, proza d-lui Sadoveanu se mai deosebeşte prin lirismul ei, adîca prin sublinierea evenimentelor narate de către sentimentul scriitorului faţă de ele. Această însuşire rezultă mai întîi din forma generală de organizare a povestirilor, care, mai cu seama în cele dintîi dintre acestea, sînt rareori altceva decît însemnarea unor mărturisiri, povestitorul fiind el însuşi un personaj al întîmplării sau cel puţin martorul ei apropiat şi emoţionat. Ohiar o bucată de un interes epic atît de pronunţat cum este Cozma Răcoare nu este altceva decît amintirea unui centenar : „Era straşnic om Cozma Răcoare ! (povesteşte batrtnuli. Cînd zic Cozma, parcă văd, iată, parca văd înaintea mea un om întunecos, calare pe un cal murg; mă ţintesc doi ochi ca oţelul, văd două mustăţi cît două vrăbii... Straşnic român '! Călare, cu flinta în spate şi cu un cuţit de un cot ici, în chimir, la stînga : aşa l-am văzut totdeauna. Iată, eu îs băţrîn, împlinesc suta, am umblat mult prin lume, multe firi şi mulţi oameni am întîmpinat, dar om ca Răcoare,_ spun drept, n-am văzut! Şi doar nu era cine ştie ce grozăvie la trup : era un "bărbat mijlociu, ciolănos, smolit la faţa, un om ca mulţi alţi;, — he ! dar ce are a face ? Numai ochii să-i fi văzut şi s-a mîntuit. Straşnic român !" Pe aceasta cale se introduce în naraţiunile d-lui Sadoveanu acea doză de efuziune emotivă, de lirism, care nu strică deloc echilibrul artei sale. Mistica genurilor literare a produs uneori judecata că lirismul în operele epice ar fi un element intrus pe care dezvoltarea literară îl cenzurează şi-1 elimină mai totdeauna. Părerea aceasta poate să nu-i fi fost străină nici d-lui Sadoveanu însuşi, care, după cum aflăm din introducerea primului volum al Operelor sale complete, a transformat romanul Şoimii dintr-o povestire debitată la persoana întîia într-o naraţiune impersonala, în conformitate cu tipul romanelor „obiective". Cum noi ştim însă că scriitorii n-au să se conducă după nişte modele stabilite o data pentru totdeauna ne vom întreba numai dacă operele lor sînt armonioase sau nu, daca, oricît de felurite ar fi procedeele folosite, aceste opere întocmesc sau nu unităţi perfecte, în care nu simţim met lipsuri, nicî excrescenţe. Rareori a existat însă o artă mai stringent organizată1 ca aceea a d-lui Sadoveanu, produsul unei conştiinţe artistice mai scrupuloase, mai cumpănite în dozarea efectelor sale. Mistica genurilor literare trebuie deci sa dezarmeze în faţa ci admiţînd formula realismului ei liric si artistic. Cu aceste mijloace opera sadovenlstă evoca cu predilecţie, în această primă parte a ei, pe omul din popor de ieri sau de azi, o fiinţă cu instincte puternice, ştiind să-şi croiască singur destinul sau zdrobindu-se de împrejurările vieţii pe care el o trăieşte cu pasiuni elementare. Interesul pentru omul din popor a apărut curind în realism şi nu a dispărut nici mai tîrziu. Ţăranul şi munc/torul ocupă un loc de seamă în opera lui Balzac, Zola sau Maupassant. „O figură din popor — scria Maitrescu (este) mai primitiv firească şi mai puţin meşteşugită prin nivelarea culturii înalte." Desigur, interesul realismului pentru omul din popor se explică prin convingerea că acesta înfăţişează mai limpede, tocmai prin simplitatea lui, caracterele fundamentale şi permanente ale condiţiei umane. Dar în afară de această convingere, ceea ce a impus studiul oniului din popor în epica realistă a fost dorinţa de demascare a instinctelor lui, o analiză cu sens descendent şi denunţător. Citiţi în această privinţă scrisoarea dedicatorie pe care 96 7 — Opere, voi. m 97 Balzac o adresează ^rierenului său, P. Gavault, la începutul romanului Ies paysans. Documentul este edificator. Rareori ţăranul a fost privit cu simpatie în realismul occidental al veacului al XlX-lea. în opera scriitorului român ţăranul este, dimpotrivă, un tip uman mai înalt, un om eroic ; puternicile lui instincte sînt o formă de expansiune a vieţii ; scriitorul le aşază pe culmile existenţei umane, nu în străfundurile ei; el le preamăreşte, nu le denunţa. D-1 Sadoveanu vede ţăranul prin prisma acelui sentiment eroîc al vieţii care a creat şi afinitatea sa pentru figurile de legendă ale trecutului într-un sector important al operei sale. Simple, în înţelesul ca puţine resorturi le mişca şî că acestea coincid cu instinctele fundamentale ale omului, personajele d-lui Sadoveanu sînt în genere misterioase. Fiinţele care vin de departe şi ascund o taină, acele care dispar deodată şi mor neştiute, sufletele secrete cu psihologia enigmatică sînt printre cele mai des figurate în operele despre care vorbim. Unul din aceştia, natura sălbatica în veşnica revoltă, dispare din copilărie, reapare în timpul revoluţiei din '48 şi se mistuie în focul unei mari pasiuni. Altul poposeşte la un han de ţară şi moare subit şi necunoscut, lasînd în preajma enigmei lui meschinele interese ale supravieţuitorilor. O fată ciudată conduce pe un vînător lîngă1 ascunzişul lui şi se îndepărtează pentru a reapărea curînd înalţîndu-şi cîntecul în singurătăţi, dar se face din nou nevăzută. în solitudinea unui foătrîn ca-re-si presimte sfîrşitul irumpe amintirea unei dragoste neîmplinite, ca o cumplită remuşcare a trecutului. Tot ce este larvar şi nedefinit, fragmentele răzleţe ramase din ruinarea sufletelor, alcătuieşte materia acestei arte care foloseşte clarobscurul şi umbrele adînci. Fără sa intre în făgaşul psihologismului mai nou. amator de cazuri rare sau complicate, după cum fără sa adopte procedeul minuţioaselor analize psihologice, cărora le preferă evocarea morala indirecta, prin dialog şi întîmplare, povestirea d-lui Sadoveanu se adîn-ceşte totdeauna într-o perspectiva psihologică. Simpla naraţiune a faptelor nu rămîne niciodată izvorul unic al interesului cu care le întîmpinăm ; participarea la o drama sufletească Ii se adaugă totdeauna, ca un motiv esenţial al încordării stîr-nite în noi. Fără îndoială, nu lipsesc din opera d-lui Sadoveanu nici aspectele acelui realism al deziluziei, practicat de întemeietorii apuseni ai curentului şi de scriitorul nostru în opere ca însemnările lui Neculai Manea, Haia Sanis sau Floare ofilită. Ion JJtsu este şi ea o povestire caracteristică în această privinţa. Scriitorul nu mai doreşte acum sa ne dea portretul unui om eroic, ci al unei victime. Individul nu-şî croieşte aici destinul, ci îl suportă cu resemnare. Pentru Ion Ursu „viaţa curge liniştită, se prăpădeşte tristă ori veselă, fără doruri multe, fără dureri mari, se prăpădeşte necunoscută şi umilita". S-ar spune că scriitorul, renunţînd la accentele eroice ale atîtora din operele sale, supune acum oamenii săi tipicei analize deziluzionate a realismului. Aceeaşi este perspectiva şi metoda atîtora din povestirile Durerilor înăbuşite şi a cîtorva din romanele de mai tîrziu : însemnarea împrejurărilor comune sub care se ascund însă marile legi ale vieţii sociale, coborîrea către infinitezimalul din care se degajează poezia sfîşâetoare a cotidianului. Scena povestirii se mută atunci în micile oraşe de provincie, în mahalalele în care cîte un suflet agonizează şi moare. Cînd revine în sectorul rural scriitorul vrea să fie un îndrumător în lupta socială pentru ridicarea ţărănimii. Iată-1 pe Ion Ursu sculîndu-se din patul suferinţelor în care-1 aruncase mizerabila lui existenţă de ţăran transformat în muncitor urban. Chipul luminos al unui medic îi zîmbeşte. Ion Ursu îşi povesteşte existenţa : „Doctorul ascultă, cu sufletul întristat, durerile unui întreg popor necăjit. Cum nu-i luminat omul să vadă cărarea dreapta în noaptea care-1 împresoară ! în cocioaba strimtă pătrundea soarele, şi sufletul lui Ursu se lumina, parcă deschidea ochii uimiţi după un somn plin de visuri urîte. Şi doctorul se gîndea cu ochii aţintiţi la atîtea şi la atîtea suflete care ar trebui sa fie deşteptate pentru o viaţă mai buna, în ţara aceasta în care toţi calea aurul în picioare şi nimeni nu-şi da osteneala sa-1 cureţe de noroi, să-l ridice şi sa-1 facă să seînteteze la soare !* Autorul nu-şi ascunde participarea la drama omului, şi atitudinea lui se manifestă în judecăţi de valoare sau chiar în imprecaţie directă, de data aceasta în contrast cu impersonalitatea^ realiştilor, deşi portretul fizic care se strecoară în imprecaţie rămîne încă un mijloc de caracterizare obiectivă: „Ioane, Ioane — i se adresează el lui Ion Ursu •— tare mi te-ai stricat! ŞI ochii tăi sînt prăbuşiţi în cearcăne vinete, ca şî ochii lui Hleba, şi obrazul ţi-e umflat şi ars, şi pielea din ju- rul ochilor boţită, şi barba ta e sălbatecă şi încîlcită, şi buzele moi, umede şi prostite, ca buzele unui cal batrîn ! Rău te-au mîncat şi te-au zdrobit străinii, frate Ioane, căci ai uitat de pămîntul bătrînesc şi ai intrat pînă în gît în ticăloşie." Nuvela este din 1901. Tonul şi îndrumarea ei vor deveni curînd acelea ale Sămă^toruiui, apoi ale Vieţii româneşti, în cercul căreia scriitorul va găsi prieteniile cele mai temeinice ale vieţii lui. Nu este cu putinţa să analizam aici înfăţişările atît de numeroase ale operei lui Sadoveanu, însumate din optzeci de volume, produsul unei funcţiuni poetice fabulatorii fără precedent în întreaga noastră istorie Kterară şî care, prin abundenţă şi continuitate, are caracterul unui adevărat fenomen natural. Cine se va însărcina să consacre acestui scriitor o monografie completă va trebui să distingă etapele ei, formele succesive ale imaginaţiei care a produs-o, dezvoltarea ei lingvistica şi stilistică, tendinţele felurite care au însufleţit-o. Cercetătorul, a cărui sarcină nu va fi deloc uşoară, va trebui să observe că artistul a stat în cea dintîi parte a activităţii lui sub puternice influenţe tradiţionale şi locale, a găsit principalele izvoare ale culturii lui în vechile cronici şi în poezia populara, şi a trăît experienţa fundamentală a istoriei şî a poporului pe care I-a înţeles atît în latura lui de depozitar al trecutului în mijlocul nostru, cît şi în aspiraţiile Iul mal noi de înălţare. Altă experienţă de temelie a d-lui Sadoveanu este aceea a părruntului românesc, pe care I-a străbătut de Ia munte la şes urmînd cursurile apelor lui, vînînd cocoşul sălbatic în hăţişurile înălţimilor; iepurele, în miriştile cîmpiilor ; Hşiţa, la balta si în deltă. Cine va stabili odată itinerarul acestui om în permanentă transhumantă, urmărind anotimpurile, bucurîndu-se de apariţia lor în peisajul care le convine mai bine ? Creaţia literară a d-lui Sadoveanu nu este rodul unei lucrări de cabinet şi a unei imaginaţii operînd cu datele unei experienţe reduse. Ca mai toţi înaintaşii săi realişti şi natura-lişti, opera sa lucrează cu date directe, extrase dintr-o expe^ rienţa continuă a naturii şi oamenilor. Prin toată' aceasta operă circula aerul unei vieţi libere şî mobile. De la un timp cercetătorul care va trebui sa stabilească etapele creaţiei sadoveniste va observa desigur Intervenţia unut tip nou de influenţe pe care le-aş numi filozofice. Ati- 100 tudinea scriitorului în faţa evenimentelor se schimba. Lirismul începuturilor se temperează ; reflecţiunea îl înlocuieşte. Impresiile nu mai sînt notate în singurele lor înfăţişări instantanee şi fugitive, ci sînt legate de idei, adîncite în semnificaţia lor generala, ca în acest pasagiu (împrumutat bucăţii 24 iunie) în care autorul, plecat să pescuiască la baltă, înţelege din fecunditatea locului, din enorma forfotă a faunei, dar şi din deprinderile şi vorbirea oamenilor, ţigani rudari, neopriţi nici de formele cele mai înjosite ale expresiei, că se găseşte într-un loc rămas neschimbat din vremurile magice ale preistoriei : „Vorbirea lor răsuna răstit în aerul pur ; auzeam şi cele mai depărtate glasuri. Era o vorbire deosebit de colorată, în care la fiecare trei cuvinte se asociau sudălmi stranii şi două ori trei vocabule dintre cele mai ruşinoase... Eram atent şi mirat. în Moldova, în munte, şi în Ardeal, niciodată nu mi-a fost dat să surprind o elocinţă asemănătoare. Oamenii din locurile înalte păstrează' o discreţie remarcabilă în raporturile lor verbale ; fraza lor e înflorită altfel, în armonie cu linia munţilor, cu limpezimea apei şi a cerului. Aici, în bălţi, Dunărea amesteca toate aluviunile ; la ţărmul ei au viermuit neamurile ; sub soarele ei copleşitor pasiunile au o violenţă necunoscută aiurea... Filologi ceste, de asemeni, aveam dovezi ca dumnezeii cu care se apostrofau unii pe alţii rudarii erau zeii pagini şi zeii lari ; dovadă că jargonul special se păstrase din vremea păgînismului. Găseam în viaţa fierbinte a mocirlelor, cu toate dihăniile şî gîngăniile lor, o stranie asemănare cu coloratura verbala a acestui vechi idiom rudăresc." Această noua atitudine reflexivă se însoţeşte cu unele consecinţe în ordinea expresiei. Scriitorul a avut, de la început, un timbru special al limbii lui, făcut din transcrierea vorbirii ţărăneşti, în redare directă sau prin intermediul stilului indirect, ca şi din folosirea unora din zicerile sau elementele vocabularului arhaic şi cronicăresc. Referatul propriu-zis al scriitorului, vorbirea în propriul său nume, a evitat însă efectul de manierism care ar fi consistat din menţinerea continuă a povestirii la modul rural sau arhaic. însăşi larga întrebuinţare pe care a dat-o autorul cuvântului în funcţiune evocativă, imaginilor însoţind Ia tot pasul povestirea, fac ca limba ţărănească sau cronicareasca să alterneze cu exprimările artistului modern, preocupat să noteze o impresie. 101 l« BIBLIOTECA Iată cum vorbeşte moş Petre în Şoimii: „Căţeaua de Chiajna e totul! Dan pricina muierii s-a vărsat sînge moldovenesc ! Şi cînii, dnii... de boieri vînduţi... De aceea a pierit Ion-voda al nostru, de aceea ţara geme împilată şi noi pribegim ,' Aleleistâpîne, stăpîne... ne vom întoarce noi şi rău vom potopi pe vrăjmaşi! cu mult sînge de-al lor vom spurca pămîntul." Dialogul continuă oîtva timp în tonul acesta pinâ cînd autorul intervine pentru a-şi nota, în limba lui cuhă, impresia: „Cai şi oameni coborau obosiţi prin întinsa melancolie a acestui peisagiu auriu de primăvară". Mai tîrziu în partea mai nouă a operei sale, odată cu progresul atitudinilor reflexive, limba lui Sadoveanu a suferit o schimbare evidenta, constînd dinu-o mai larga întrebuinţare a neologismelor, aşa cum s-a putut vedea şi din textul împrumutat mai sus povestirii 24 iunie. Altă consecinţa a reflexivităţii în progres în toată această faza mai nouă a creaţiei sadoveniste este apariţia ironiei subliniind aproape întregul comentar al autorului asupra întîmplărilor narate. Iată-I pe povestitor ajungînd la romanul Nopţi de Sînziene, 1534, sa amintească cum d-lui Bernard, un francez venit pentru explorări de păduri în Moldova, îi dispare din imediata apropiere brăţara de aur, întîmplare inexplicabilă din şirul unor dificultăţi tot mai dese, provenind .cum trebuie sa se isprăvească întîmplările adevărate, nu cu ■sabiţ, ci cu blîndeţe şi cu pace", adică aşa cum cîntă în cele din urmă batrfnul poet Arun-el-Azid. Totuşi învăţămîntul lui Sindipa nu reuşeşte întru totul căci Ferid, zguduit de evenimentele trăite Ia curte şi în casa părintelui său, îl urmează pe Sin- 105 dipa în pustietate pentru a trăi el însuşi ca filozof, şi numele său lipseşte din lista stăpînitorilor Persiei. O ultimă pilda îl învaţă pe Ferid că tăria şi sprijinul omului stau numai în el însuşi, „în acest stîrv şi în această înţelegere puţina" ( aşa cum a încheiat totdeauna înţelepciunea umanista. Divanul persian, care este o culegere de povestiri ca O mie si una de nopţi, şâ ca Decameronul, dar şi romanul unei formaţii personale ca Wilhelm Meister de Goethe, este o mare podoabă a limbii noastre prin simplitatea nobilă, luminată de zîmbet şi de înţelesuri grave, a întregului ei debit. Considerată în structura ei artistică, este remarcabil faptul că, avînd sa trateze un subiect oriental, povestirea găseşte tonul potrivit întregei arte a Orientului, făcută din simboluri atît de bogate încît aspectele sensibile ale naturii nu le mai pot cuprinde. Paleta artistului se simplifică, natura nu mai vuieşte cu atîta vehemenţa în jurul oamenilor, ca în trecut. Darul lui evocator se mulţumeşte acum cu notaţii plastice puţine, simplu şi graţios desenate, ca în vechile stampe ale Răsăritului. Omul pare a se fi desprins acum din natură, şi, pentru întîia oară puternic prin mintea lui, cugetă la destinul său pe acest pămînt şi la mijloacele de a-1 îmbunătăţi şi a-1 înălţa. Opera d-lui Sadoveanu a fost una din cele mai remarcate de străini. Primele traduceri din ea în limba germană datează încă din 1905. De atunci s-au succedat alte tălmăciri în mai multe limbi străine. Ceea ce au înţeles traducătorii operei d-lui Sadoveanu putem înţelege şi noi. Puţine sînt celelalte opere ale literaturii noastre, la fel de înalte ca valoare artistica, capabile de a ne înfăţişa lumii în chipul nostru propriu de a simţi şi vedea natura şi omul. Dar în afară de răsunetul ei actual pe alte tarîmuri şi de cel posibil în viitor, în primul plan al însemnătăţii stă semnificaţia ei pentru noi. în această operă consacrată iubirii trecutului, a naturii şi poporului, a omenirii şi omeniei, am aflat putinţa întrunirii armonioase a tuturor acestor tendinţe ,* şi în chipul în care ea a înmlădiat graiul nostru, sporind facultăţile lui ca instrument de cunoaştere a omului şi de evocare a splendorilor create, fiecare din cei ce s-au bucurat de aceste daruri s-a simţit mai profund legat de acel fel particular de a fi al sufletului omenesc care, prin acest mare artist, i le-a dispensat. Omul sta acum pe culmile vieţii şî a puterii lui creatoare. Nu ştiu dacă uriaşa-i lucrare î-a fost uşoara sau grea. Scriitorul ne apare neîncovoiat, fără urme de osteneala. Măsurat în mişcări, cîntărindu-şi cuvintele pe care simţi bine că nu vrea sa le risipească, înfăşurat în tăcere ca într-o mantie az-vîrlkă peste statura-i adetică, el îndreaptă către lume o figură gravă, scutul ocrotitor al imensei lui visări. Dar oamenii generaţiei mele, crescuţi odată cu opera lui şi, într-una din cele mai bune părţi a lor, din substanţa eî, nu se pot împiedica la acest popas al celor patruzeci de ani de viaţă literară să i se oprească în cale cu frunţile descoperite şi să-l privească apoi trecînd liniştit, mai departe. 1944 104 MIHAIL SADOVEANU LA ŞAPTEZECI ŞI CINCI DE ANI1 Acum cîteva zile Mihail Sadoveanu a împlinit vîrsta de şaptezeci şi cinci de ani. Academia Republicii Populare Române simte ca pe una din datoriile sale cele mai de seamă pe aceea de a exprima ilustrului nostru coleg, cu acest prilej, felicitările sale călduroase şi de a-i aduce prinosul recunoştinţei şi al veneraţiei sale. Fie ca natura atît de generoasă pentru Mihail Sadoveanu să-l împărtăşească mai departe, pînă în anii bătrîneţii celei mai înaintate, din aceeaşi putere de creaţie care i-a asigurat de multă vreme admiraţia şi iubirea întregului popor românesc. O împrejurare ca aceea care ne întruneşte astăzi nu poate ffămîne simplul prilej al exprimării unor sentimente de care, de altfel, nimeni nu se poate lipsi. Fiecare faptă a creatorilor de cultura, a savanţifor, a gînditorllor şi artiştilor se adresează obştii lor întregi. Orice creaţie este un act al dăruirii de sine, o faptă a iubirii prin care prinde viaţă şi căldură întreaga comunitate umană chemată să se înalţe şi să se bucure de acel dar. învăţaţii şi artiştii sînt în fiecare moment al activităţii lor factorii prin care se încheagă şi se menţine conştiinţa unităţii şi a solidarităţii întregului popor. Daca sîntem români, dacă ne simţim legaţi prin aceleaşi tradiţii şi prin aceleaşi scopuri, împrejurarea nu se datoreşte în ultimul rînd artiştilor. Sîntem români pentru ca în sufletul nostru răsună cu un înţeles special versurile lui Eminescu, imaginile lui Gri- * Cuvîatare ţinuţi cu pcile'tul sirbătortrif maestrului, în şedinţă academică, la !4 noiembrie 1955. gorescu, ale lui Andreescu şi ale lui Luchian. Pentru că sîntem închinătorii aceloraşi mari creatori ne simţim mai solidari între noi, mai hotarîţi să menţinem tăria şi neatîrnarea patriei care ne-a născut deopotrivă şi s-o ajutam sa se înalţe către ţintele cele mai înalte ale progresului social şi moral. Unul dintre firele acestei strînse legături a pornit şi de la Mihail Sadoveanu. Sîntem români şi pentru că sîntem cu toţii, deopotrivă, închinătorii operei sale, pentru că această operă a descătuşat în noi aceleaşi simţiri şi aceleaşi legăminte. Este drept atunci ca o parte a iubirii care ne cimentează ca popor s-o întoarcem către unul din izvoarele ei, înconjurînd cei şaptezeci ji cinci de ani ai maestrului cu dragostea necesară tinereţii pentru a înflori, maturităţii pentru a se îndemna în faptele creaţiei şi anilor ninşi pentru a afla răsplata lungilor osteneli şi a credinţei nezdruncinate. Dar mai este un motiv pentru care aniversarea lui Mihail Sadoveanu este nu numai prilejul unei sărbători a Academiei, bucuroasă sa se adune în jurul unuia din membrii ei cei mai glorioşi, dar şi a unei sărbători a tuturor românilor. Sadoveanu este unul din reprezentanţii cei mai tipici ai puterii intelectuale şi morale a poporului nostru şi, aş îndrăzni să spun, unul din succesele lui vitale. Este înspăimîntător holocaustul scriitorilor români, înaintaşi şi contemporani ai lui Sadoveanu. Eminescu a căzut din drum, după ani de boală, la vîrsta de treizeci şî nouă de ani. Creangă, Caragiale, Delavrancea, Vlahuţă s-au prăbuşit la şaizeci-şaizeci şi unu de ani. Coşbuc n-a trăit decît cincizeci şi doi de ani, ca şi D. Angjiel ; St. O. Iosîf, numai treizeci şi opt şi Em Gîrleanu: treizeci şi şase. Este cu neputinţa să punem această scurtime a vieţii numai pe seama împrejurărilor speciale şi a felului de viaţă a fiecăruia din scriitorii acestei serii, în realitate cu mult maî lunga. împrejurările speciale şi felul vieţii se leagă ele însele cu rostul ce se recunoştea scriitorilor în vechea orînduire şi cu condiţiile pe care le putea afla munca lor. Din teribila vînturătoare s-a salvat, împreună cu puţini alţii, şi Mihail Sadoveanu, datorită în buna parte acelor însuşiri şi deprinderi pe care I le cunoaştem : pacea adînca şî echilibrul sufletesc al unui om ancorat în viaţa poporului său, munca regulată, cumpătarea vieţii, contactul neîncetat cu natura regeneratoare. A trăit deci şi a creat pentru a deveni pentru fiecare din noi un îndemn şi o pildă. 106 107 Este o pildă pentru multele posibilităţi ce stau ascunse în firea poporului român. Mihail Sadoveanu a uimit nu demult Academia cînd a mărturisit că din spiţa omeneasca a mamei sale este primul ştiutor de carte. Mărturisirea nu era inedită pentru că o mai făcuse în Anii de ucenicie. Ea este menită sa umple mintea cu gîndurile cele mai ciudate. Cum este oare cu putinţa ? Acest mare scriitor care a supus limba sa materna la una din cele mai adînci prefaceri, ridicînd-o la o potenţa artistică rareori egalată, acest poet al naturii, acest cunoscător al trecutului istoric şi al vieţii prezente a societăţii noastre, acest înţelept care robeşte inimile prin adevărul uman şi larg înţelegător al învăţăturii sale, acest artist excepţional în toate felurile coboară, deci, dintr-un şir de oameni care nu cunoşteau nici măcar meşteşugul scrisului şi al cititului ? Dar în spiţa lui trebuie sa mai fi existat şi alţi oameni care îi semănau, vreun bunic sau străbunic, cine ştie ce alt strămoş îndepărtat. Trebuie să fi existat astfel de exemplare şi în spiţele colaterale sau paralele ale neamului său de ţărani moldoveni. Cine ştie, într-o altă orînduire, cîte alte talente sau genii s-ar fî putut ridica din neamul Ursăcheştiîor de pe valea Moldovei sau din lumea clacaşilor din care făceau parte Gheorghe şi Anghelina Ursachi, bunicul şi bunica scriitorului ? Pe toţi i-au ţinut îngenuncheaţi crudele orînduiri ale trecutului, i-au înăsprit lipsurile şi nevoile, i-au secerat boala şi moartea timpurie, le-au ascuns luminile culturii. Văd prin negura trecutului un om înzestrat şi original, care încearcă să străbată la claritate. Cuvintele se leagă în vorbirea lui în asociaţii necunoscute. Ştie sa ante şi să povestească. Are vorbe de duh şi face să rida o ceată întreagă de oameni. Talentele lui au rămas pierdute pentru posteritate şi nici nu s-au putut dezvolta, ucise de munca istovitoare, de lipsă, de bolî. Printr-o minune a sorţii, acest om s-a mai nas- i cut o dată, a reapărut în familia unui avocat din Paşcani, a învăţat limbile clasice si moderne, istoria patriei şî a citit toate cărţile de seama din limba lui şi din alte limbi străine. Şi astfel vechile dispoziţii ale strămoşilor au ajuns a se dezvolta fericit pîna Ia înflorirea lor cea mai înaltă, făcîndu-ne să înţe- ™ legem nu numai ce a cîştigat de data aceasta poporul român, dar şi tot ce a pierdut în lungile veacuri de asuprire şi întu- "jj neric. 1 108 Coborîtor al ţăranilor clacaşi de pe valea Moldovei, prin mama, al ţăranilor olteni, cărora Ie aparţine bunicul dinspre partea tatălui, Mihail Sadoveanu a primit în sine moştenirea felurită a unor aşezări româneşti atît de îndepărtate unele de altele. S-a arcuit astfel în el un pod uriaş cu un capăt în valea Cernei, cu celălalt în apa Moldovei : o împrejurare care nu va fi rămas fără nici o consecinţă pentru acea înţelegere dăruită tuturor condiţiilor româneşti, răsfrînte deopotrivă în opera sa. Formaţia sa individuala s-a desăvîrşit totuşi în Moldova. Experienţele sale fundamentale, acele făcute de oricine în anii copilăriei şi care aştern temelia oricărei întocmiri umane, s-au produs în aceasta parte a ţarii. Sadoveanu este un fiu al Moldovei, deşi opera sa s-a hrănit şî a găsit ecou în întreaga universalitate româneasca. Zarea cea mai întinsa nu poate fi însă privită decît dintr-un punct al lumii, şi copacul cu cea mai gigantica podoaba de ramuri şi frunze a avut nevoie de firele subţiri ale unei rădăcini. Rădăcinile lui Sadoveanu au descins adînc în peisajul Moldovei. Scriitorul a descris odată aptitudinea sa cu totul excepţionala de a absorbi spectacolele naturii. Dintre miile de oameni trecători printre arătările acestei lumi numai puţini sînt cei care le văd cu adevărat. Cei mai mulţi cred a cunoaşte mai dinainte înfăţişările universului şi se mulţumesc a le numi fără sa le privească. Din cînd în cînd apare însă cineva care 1^ descoperă în vibraţia lor neîncetată, în minunea transformării lor dm orice clipă, în pulsaţia vieţii universale care le înconjura din toate părţile şi le poartă pe valul lor neistovit. Acest cineva este artistul, este poetul. „Se înşală cine crede că o privelişte e aceeaşi văzuta în aceleaşi condiţiunl — a observat odată Sadoveanu — ca răsăriturile, amiezile şi amurgurile se repetă, că clipele curg monoton. Cine e atent vede şi aude pururi altceva ; fiecare fracţiune a vieţii îşi schimbă perspectivele necontenit — şî în sine, şi în raport cu noi. Noi înşine sîntem alţii într-una, pînă în clipa nesimţită cînd trecem în altă zonă, şî urmăm a fi şi atunci cînd nu jnai avem conştiinţa celorlalte stări succesive ce ne sînt hărăzite. Enunţ aici nu o constatare logică, ci o constatare intuitivă şi experimentală. M-a interesat întotdeauna orice peisagiu în orice împrejurare şi în orice clipă a vieţii, fără sa ^a plictisească ; m-a interesat nu cu voinţa mea, ci numai prin-tr-un fenomen de participare, osmoza şi simbioză. Mă încor- 109 >orez lucrurilor şi vieţii, am simţirea că totul trăieşte în fe-ul sau particular : brazda, stînca, feriga, tufiş de zmeura, ar-xire şi tot ce pare nemişcător ; faptul de a avea asemenea cunoaştere ma face să iau parte la viaţa tainică a stâncii, arborelui, zmeurii şi ferigii. Cu atît mai vîrtos alianţa aceasta a vieţii universale se manifestă intre mine şi sălbaticimi — zburătoare, gîze şi fiare ; între mine şi apele care curg, palpita ori întind luciurî neclintite în soare şi primesc in afundul lor rumeneala lunii pline. Iepurele care porneşte de pe un hat, cu urechile date pe spate, şi se salvează în spinării şi-n ripa, arun-cîndu-mi o privire piezişă, a luat cu scînteia acelei priviri ceva din fiinţa mea pentru totdeauna." Aceasta virtute agera a privirii, aceasta trezire a simţirii se însoţeşte cu puterea de a reproduce toate impresiile ei, chiar dacă între timp s-au aşezat straturile dese ale timpului mistuit. După cincizeci de ani, de cînd le-a primit în sufletul sau, scriitorul îşi aminteşte de priveliştile unei primăveri timpurii, aduse desigur de o explozie petrecuta în masa solară. Interesul descrierii care urmează provine din faptul că prin comentarul care o însoţeşte şi prin lexicul acesteia, compus din multele neologisme apărute de la o vreme în limba scriitorului, pagina reprezintă o mărturie a maturităţii, privitoare la o impresie a copilăriei, păstrata cu toată frăgezimea momentului în care a fost înregistrata. „A fost o primăvară cum n-am apucat niciodată alta — îşi aminteşte scriitorul. O primăvară foarte devreme, de sfîrşit de februarie. După omături mari şi îngheţuri de cremene, deodată, într-o zi, printr-o împrejurare cu totul misterioasă, prevestită totuşi de gromovnice vechi şi călugări bărboşi de Ia sfînta mănăstire Neamţu, soarele a rămas stăpînkor în senin c-o lucire imensă. Văzduhul s-a umplut de aburi şi a rămas totuşi curat. Zăpezile s-au muiat în puţine ceasuri şi cel dintîi amurg al primăverii excepţionale, care nu revine decît la nouă sute nouăzeci şi nouă de ani o dată, fiind totuşi altul, a fost ca o înflorire de trandafiri fantastici. După ce s-a scufundat soarele în munţii de la asfinţit, n-a trecut mult şi s-a strecurat: între noi şi toate cele de dincolo de noi, între pamînt şi tărimul celălalt, un fel de fragment de noapte clară îndată ce luna s-a născut din aburii Şiretului, pe zarea răsăritului. Pe toate pîrîiaşele zilei s-a prins, ca un filigran de argint, o pojghiţă fina de îngheţ, şi apele au urmat totuşi să sune subţire 110 încă un timp, pînă ce luna plină s-a urcat spre amiază în cerul de coloarea toporaşului. Spre ziuă pîraiele dezgheţului au statut şi s-a prins o brumă uşoară pe tot ce era cafeniu $î negru j dar îndată ce a izbucnit soarele, cu aceeaşi putere ca ajun, cîntecul apelor mărunte a pornit din nou, şi gîrJele primăverii au început să scrie iar zigzaguri şi meandre ici-colo, în hucăţi mici de lume, repet înd cu gingăşie, ca pe o jucărie a copiilor din veacuri succesive, marea dramă divină a desfacerii apelor şi a alegerii uscaturilor." Ochiul privitorului se îmbibă de forme, culori şi lumini; urechea lui, de sunete. Fiinţa lui se plămădea din substanţa impresiilor emanate de la pămîntul, de la apele, de la cerul tărîmurilor natale. Moldova intra în sufletuf lui oa o putere care subjugă. Străbatînd plaiurile natale ca vînator şi pescar, cunoscînd din ce în ce mai bine leagănul naşterii sale, tînărul ajungea în acelaşi timp la cunoaşterea şi iubirea oamenilor ţării. Intîl-nea cîte un vînător ca el, care îl învăţa îndemnurile meşteşugului vînătoresc şi tainele naturii. îi plăcea mai ales sa se duca la rudele lui ţărăneşti, de la care auzea o limbă mai vie şi se iniţia în vechile rituri şi datini. Se forma astfel un sentiment al diferenţei şi chiar al opoziţiei dintre sat şi oraş. Sufletul copilului n-a ezitat îu alegerea lui. Revenirea periodică printre bunici şi veri era o descătuşare, ca pătrunderea într-o lume mai bogată în semnificaţii, într-o societate fermecătoare, „înţelegeam ca devin tot mai mult fiul ţărancei", notează Sadoveanu. Era acolo, în vatra Paşcanilor, un oarecare moş Ion Săcăreanu, mare cunoscător de versuri populare, pe care le îmbogăţea cu adausurile lui, foarte priceput în punerea la cale a sărbătorilor tradiţionale. Simpatia copilului îşi alege un obiect precis în persoana lui moş Ion Săcăreanu. Acesta face însă parte dintre obidiţi. Tînărul asistase într-o zi cum func-TÎonarii judecătoriei din Paşcani înconjuraseră pe un împricinat ţăran, gata să-l jefuiască. „Acest om se afla Jntre lupi", observa copilul. într-o zi îl surprinse pe tatăl său declarindu-i: „Eu sînt partizanul lui Ion Săcăreanu şi al celorlalţi umiliţi şi vămuîţi ai vieţii". în aceste împrejurări se clădeşte în sufletul viitorului scriitor imaginea ţăranului român, rămas de aci înainte principalul erou al operelor sale. Aceste opere se vor pune în serviciul ţăranului. Fără ca operele animate să fie tendenţioase, în înţelesul vulgar şi vrednic sa fie respins al cuvîntului, pastrînd adevărul şi liberele priviri asupra lumii, singurele care asigura formele înalte ale artei, operele lui Sadoveanu sînt pătrunse de suflul iubirii consacrate ţăranului român, lucrătorul de veacuri al civilizaţiei noastre, acela care i-a asigurat mereu baza materială a existenţei, fiinţa şi independenţa statului, creatura cea mai originală printre noi, făuritorul limbii şi al tuturor formelor expresiei artistice, ostaşul care luptă, muncitorul care construieşte. Vitregia arâtată ţăranului român de către asupritorii lui a determinat actul de opţiune şi angajare al scriitorului. Din rîndurile celor umiliţi şi ofensaţi au căutat mereu calea către lumină oameni de tot felul. Dar dintre cei pătrunşi în zona clarităţii, numeroşi au fost cei cu memoria scurta şi cu inima clătinată. Sadoveanu a conceput lucrarea vieţii lui ca un act al statorniciei şi al fidelităţii. Fidelitatea, onoarea cea mai mare a omului, ne leagă nu numai cu semenii noştri, dar cu noi înşine, cu ceea ce s-a lămurit în noi ca bun şi frumos, adevărat şl drept. Opera lui Mihail Sadoveanu a fost o acţiune a fidelităţii. „Intrînd încet-încet în inima ascunsa a autohtonilor acestui pămînt — mărturiseşte scriitorul — am început a-mi da mie însumi şi o explicaţie a tragediei Iul. Căci ţăranii furnizează clasei suprapuse atîtea elemente de valoare ce nu se mai întorc Ia baştină şi ramîn pierdute, uneori puia la ostilitate, pentru părinţii şi fraţii lor. Pornisem şi eu pe drumul acesta. Din calea mea normală am făcut o sforţare ca sa mă întorc şî să mă reculeg. Iniţierea mea s-a făcut prin poezie şi instinct: taina ce m-a pătruns e mai tare decît viaţa pentru că vine de la morţi, şi în lumea asta morţii poruncesc celor vii. Ştiu, este şi o formă admirativă a tot ce-i pitoresc şi artistic la băştinaşi, întrudt în acest domeniu nu sînt în joc interese, acestei atitudini i se poate spune patriotism. îndată însă ce apar, alături de manifestările frumosului, problemele grave pînă la tragic ale vieţii materiale, fiul nu mai cunoaşte pe tatăl sau şi pe maica sa. Aceasta e o altă înţelegere, geamănă cu cealaltă care m^a îndemnat şi mai mult să justific şi să argumentez neîncetat pe eroul meu de predilecţie : ţăranul român." Desigur, Mihail Sadoveanu a fost şi a rămas, în primul rînd, un artist. Tema principală a vieţii lui a fost evocarea naturii şi a omului dar a naturii şi a omului pe care i-a cunoscut mai bine şi i-a iubit. De aci nu mai este decît un pas pînâ a voi să dai o realizare îndemnurilor inspirate de iubire. Cetăţeanul s-a dezvoltat deci din artist. în 1945, către sfîrşitul războiului, Sadoveanu scria : JtM-am întrebat cum ar fi cu putinţă ca norodul nostru, fixat în formele lui arhaice de viaţă, să fie cîştigat pentru lumea nouă ?... Ca să se schimbe cei guvernaţi cată să se schimbe mai încîi cei care guvernează. Nu poporul are nevoie de instrucţie şi educaţie, ci ţara «cealaltă*.^ Scriitorul întrevedea, în acel moment, posibilitatea schimbării întregului sistem de conducere a ţării. I se părea atunci că procesul va fi lung şi că soroacele sînt foarte îndepărtate. Cînd, Ia sfîrşitul războiului, aceste soroace au părut că se apropie în chip miraculos, artistul a coborit în vălmăşag. N-au putut ri surprinşi decît cei care nu-i cunoşteau opera. Fiu al Moldovei, crescut în locurile şi printre vechii oameni ai acestei părţi a ţării, a căror substanţa morala a asimilat-o adînc ca limbă, datini, legende şi aspiraţii, Mihail Sadoveanu s-a dezvoltat în atmosfera de cultură a aceloraşi locuri. Scriitorul ne-a vorbit despre profesorii săi de Ia gimnaziul din Fălticeni şi de la Liceul Naţional din Iaşi. Se preda în aceste instituţii şcolare un bun învaţămînt, de care ucenicul lor a profitat din glin. Dar emulaţia generală a acelui mediu de cultură poate sa1 fi jucat un rol încă mai însemnat. Cînd acuma vreo patru decenii am făcut eu însumi descoperirea Moldovei şi a Iaşilor, mi s-a părut că întîmpin o densitate a culturii pentru care nu puteam cita nici o analogie. Era în anul 1916, la începutul războiului cînd rinduielile ostăşeşti ma duseseră în capitala Moldovei. Am rămas impresionat de vechimea amintirilor istorice, de frumuseţea bisericilor, a palatelor şi a grădinilor, de însemnătatea colecţiilor de artă, de mulţimea cărţilor în biblioteci şi anticariate. Găseam un sp endid oraş, înconjurat de dealuri verzi, cu perspective ca ale Florenţei. Mulţimea studioşilor şi a şcolarilor, răspîndiţi pe toate străzile, îi dădea ceva din concentrarea grava şi meditativă a micilor oraşe universitare ale Germaniei. întîlneam în drumurile mele oameni gînditori cu mari pălării romantice. Dar mai cu seamă, atunci cînd cunoşteai pe unii din aceştia, erai izbit de un anumit stil al personalkăţii lor. Mi s-a întipărit adînc în amintire felul lor sentimental şi lucid, visător şi Ironic. în-z^> prietenul Mihaî Rallea mi-a făcut o declaraţie de principii : „Cred că trebuie să acordam preţuirea cea mai mare oamenilor cu sufletul cald şi cu mintea rece". Am recunoscut în- 112 8 113 dată o maximă ieşeană, realizată în diferite exemplare ale intelectualităţii moldovene. Cele două componente pot să se combine în dozări felurite, dar neîncetat se găseşte în oamenii formaţi în atmosfera de cultură a Iaşilor un mod de a-şi controla sentimentele care nu duce niciodată la răceala sau sterilitatea simţirii. Ibrăileanu, unul din reprezentanţii acestui tip omenesc, a studiat dezvoltarea spiritului critic în cultura Moldovei. într-o zi a dat o aplicare destul de neaşteptată acestui spirit. A scris Adela. Cine vă descurca vreodată firele care îl leagă pe Sadoveanu de vechea cultură a Moldovei şi a Iaşilor ? Scriitorul ne-a dat un anumit ajutor, numind pe învăţătorii lui literari: poetul popular Ion Neculce, Alecsandri, Russo şi Kogălni-ceanu, Eminescu şi Creangă. Este marea linie naţionala şi populara a literaturii noastre. Sinteza literară a urmaşului acestor scriitori a primit în sine inspiraţia cîntecelor bătrî-neşti, filtrată adeseori prin interpretarea lui AJecsandri, oralitatea populară a lui Creangă, conştiinţa istoriei ţarii absorbita din cronica lui Neculce, largile perspective asupra trecutului naţional din paginile profetice ale lui Russo şi din comentariile lui Kogălniceanu, sentimentul eminescian al naturii. Tot în Iaşii acelei vremi. Contemporanul adusese preocuparea lui socială, îndemnurile generoase ale primului grup socialist, o zare nouă deschisă asupra problemelor ştiinţifice moderne, ecouri mai lămurite din literatura rusă a cărei poezie morala zguduia toate simţirile. împreună cu lectura atentă a scriitorilor români, >tînărul elev al Liceului Naţional îşi însuşea toate marile opere ale literaturii universale, vechi şi moderne, ale grecilor şi latinilor, ale francezilor, englezilor şi ruşilor. Era un moment cînd în literatura noastră părea să se fi impus linia naţională şi populară, şi în marile literaturi străine: direcţia realistă a romanului şi nuvelei moderne. Lucrarea lui Sadoveanu, de altfel fără afişarea vreunui program, a constat din apropierea acestor două orientări. îmbogăţit prin cultura adunată în anii săi de formaţie, Sadoveanu se hotărăşte să se consacre literaturii. Un teren mai propice de activitate părea a fi capitala ţării, unde se instalează pentru cîtva timp. Aici trăieşte în mijlocul boemei literare a Bucureştilor, împreună cu prietenii săi moldoveni, cu N.N. Beldaceanu şi N. Dunăreanu. începuturile sînt dificile. Mediul bucureştean nu-î este deocamdată pe plac. Mai bine s-ar înapoia în Moldova. Venise de alfel timpul serviciului militar pe care îl executa cu interes pentru oamenii întîlniţi şi cu un capital de impresii folosit curînd în creaţiile literare. N-ar fi fost cu putinţă o viaţă liniştită de scriitor în tîrgul Fălticenilor, unde între timp întemejase o familie şi se putea bucura de prietenia unor suflete apropiate ? Dar în 1903 Sadoveanu primeşte invitaţia de a se strămuta la Bucureşti pentru a intra în gruparea Sămănatorului. Revista apăruse încă în anul anterior, sub conducerea Iui Coşbuc şi JWahuţă, retraşi curînd de la direcţie. Toate răspunderile apăsau acum pe umerii lui St. O. Iosif. Poeţii dispuşi sa-şi ofere operele erau în număr îndestulător; prozatorii erau mai rari. Semănătorul avea nevoie de un prozator interesant şi fecund, cum părea a fi Sadoveanu care începuse să-şi dea măsura într-unele din micile reviste ale vremii. Ajuns din nou la Bucureşti, el află în societatea Semănătorului pe Vlahuţă şi Coşbuc, pe St. O. Iosif, D. Anghel, Zaharia Bîrsan, Ion Scurţii, Ilarie Chendl. în fruntea grupului se impunea un om făcut din flăcări: Nicolae Iorga. Sadoveanu se instalează ca scriitor la Bucureşti. Editura „Minerva" a lui G.Filip, cu un rol atît de important în fixarea cadrului publicistic al mişcării literare a vremii, i se pune Ia dispoziţie. în vara şi toamna anului 1904 apar primele volume ale maestrului, conţinînd toată recolta sa literară de pînă atunci : Povestiri, Dureri înăbuşite, Şoimii, Crîşma lui moş Precu. Activitatea' literară nu putea întreţine însă pe un scriitor. Sadoveanu primeşte deci un post de mic funcţionar Ia Casa scoalelor, de unde înţelegerea şi bunele îndemnuri ale ministrului învăţământului de atunci, matematicianul Spini C. Haret, îl trecu cu un rost mai de seamă în conducerea „Cercurilor culturale", de curînd înfiinţate. Calatorii numeroase r>rin ţară îl ţineau mereu departe de Bucureşti. Dorinţa de a trai în cadrul său firesc învinge încă o dată. Se înapoiază Ia ^Fălticeni pentru a duce o viaţă reculeasă, cu lungi _ ceasuri dăruite lecturii şi creaţiei, îngrijirii livezii sale, vieţii de familie şi prieteniei. Urmează o epocă mai lungă, '•acarcată de roade, pînă la strămutarea sa Ia Iaşi şi strîngerea legăturilor cu Viaţa românească. Paginile acestea nu vor să ţie o biografie. Istoria vieţii unui scriitor este, în primul rînd, sstoria operelor sale. Nici aceasta n-o putem întreprinde. Dar astăzi, cînd marele nostru Mihail Sadoveanu a pătruns în al patrulea sfert de veac al existenţei sale şi cînd monumentul operei ni se înfăţişează cu întreaga masivitate a celor o sută douăzeci de volume care îl compun, se impune încercarea de a desluşi înţelesul general al acestei opere şi al personalităţii creatorului ei. Momentul cînd Sadoveanu apare în literatură, după ce se formase, cum am încercat să arăt, coincidea cu o anumita criză a mişcării noastre literare. Eminescu dispăruse dintre cei vii, ca şi Creangă ; Caragiale şi Coşbuc dăduseră partea cea mai mtinsă a operei lor ; Delavrancea îşi impusese o tăcere pe care urma s-o întrerupă mai tîrziu, cu mare răsunet, seria dramelor sale istorice ; Vlahuţă părea că obosise. Apăruseră poeţii mai tineri St. O. Iosif şi D. Anghel. Dar prozatorul capabil să întoarcă societăţii noastre oglinda în caresă se aleagă | trăsăturile cele mai semnificative şi năzuinţele ei întîrzia sa J apară. Iosif a avut dreptate cînd 1-a recunoscut în Sadoveanu. 1 Dar poate ca el nu bănuia că invitatul său în cercul Sămânâ- I torului va deveni cel mai de seamă scriitor român în epoca următoare lui Eminescu şi Caragiale, şi, desigur, unul din cei mai mari ai întregii noastre evoluţii literare. Este destul de greu sa fixezi ierarhia scriitorilor pentru a 1 acorda fiecăruia dintre ei o treaptă, şi unuia singur treapta î cea mai înalta. „Arta se găseşte în orice moment la ţinta ei", 1 acestei constatări care pare atît de evidenta există totuşi în | istoria artelor linii de direcţie, serii de eforturi ascendente. J Se poate spune că nu există progres în arte numai atunci cînd i| le considerăm în epoci foarte întinse, aşa încît nu putem da ■% un răspuns întrebării puse acum mai multe secole despre supe- ,1 rioritatea anticilor asupra modernilor sau a modernilor asu- | pra anticilor. Considerată în epoci mai restrînse, istoria lite- | rară manifestă anumite progrese, şi pe unele din ele literatura | noastră le datoreşte lui Sadoveanu în perioada inaugurată o--1 dată cu volumele din 1904. Iată, de pildă, problema naraţiunilor istorice pe care şi-o-;| pun scriitorii noştri în epoca renaşterii naţionale şi sociale al revoluţiei de la 1848 şi odată cu publicarea vechilor cronici. | A scris astfel de naraţiuni Asachi. Costache Negruzzi a dat a j capodopera în Alexandru Lapuşneanu ; Bălcescu scrie Istoria lui Mihai-voda Viteazul, opera cu înalte însuşiri artistice ; Odobescu compune, cu o ştiinţă destul de solidă a trecutului şi cu forţă dramatică, povestirile sale despre Mihnea cel Rău şi Doamna Chiajna. Au mai fost mult citite pe vremuri po- ■>. vestirile istorice ale lui Nicu Gane. Nu este insa evident că întreaga serie culminează cu Şoimii, Zodia Cancerului, Fraţii jderi sau cu Istoria lui Ştefan cel Mare, una din operele cele mai de seama ale timpului nostru ? Trecutul a dat în genul naraţiunii istorice „tablouri" sau „scene", cum le numea Odobescu, dar abia odată cu Sadoveanu el a fost adus sa trăiască într-o complexitate bogată, cu o înţelegere adînca a marilor curente care l-au străbătut. Intuiţia civilizaţiei materiale a trecutului şi a caracterelor tradiţionale este destul de însemnată la înaintaşii lui Sadoveanu, dar abia odată cu el tot ce puteau oferi cronicile sî baladele istorice se adună în fresce grandioase, pătrunse de o înţelegere a istoriei patriei pentru care literatura din epoca anterioară nu oferă nimic asemănător. în jurul anului 1880 literatura noastră fusese înzestrată cu ştiinţa noutăţii graiului vorbit. Odată cu comediile, apoi cu schiţele^şi nuvelele lui IX. Caragiale, apoi cu povestirile lui Creangă, cititorii dobîndeau impresia că ascultă cu adevărat oameni vii ele la noi, oameni ai oraşelor sau ţărani. Faţă de Caragiale şi Creangă aproape toată literatura noastră anterioară ne face să auzim mai mult pe autori decît pe eroii lor. Limba_ ca mijloc de caracterizare a personajelor din drame şi comedii, din nuvele şi schiţe, alcătuieşte una din contribuţiile cele mai însemnate ale acelor mari înaintaşi. Sadoveanu a folosit învăţămîntul lor ; formele oralităţii populare şi ale celei arhaice, atunci cînd este vorba de teme narative împrumutate trecutului mai îndepărtat, intră şi în scrisul său. Primejdia acestui ^procedeu artistic este alunecarea spre regionalism şî manieră arhaizantă. Meritul lui Sadoveanu este de a fi găsit mijlocul de a adapta formele arhaice sau populare Ia le-şicul şi structura limbii literare, aşa cum aceasta s-a format în secolul al XlX-Iea. Nici o piedică nu se pune răspîndirii operei sadoveneşti în toată obştea românilor, deşi ea înregistrează accentul regional sau arhaic ca un mijloc discret de localizare şi datare a naraţiunii. Dacă am înţelege apoi limba lui Sadoveanu ca o simplă transcriere naturalistă 116 117 a limbii populare, aşa cum s-a întîmplat uneori la prozatorii 1 din jurul său, am face o mare greşeală. * ■Limba oamenilor lui Sadoveanu este obţinută printr-un procedeu de potenţare artistică, de înălţare a ei într-un plan superior al expresivităţii. Eroii populari ai povestirilor lui % Sadoveanu, prin formele împodobite şi pline de cuviinţă ale vorbirii lor, prin politeţea formulelor de adresare, prin maximele si pildele cu care îşi presară discursul, uneori prin umorul lor delicat, sugerează ideea acelei culturi populare formate, în timp de secole de viaţă, de societate şi sub influenţa anumitor mo- i dele cărturăreşti, răspîndite în popor prin cărţile poporane, f prin scriptele cancelariilor, prin predicile bisericilor. Ascul- | taţi-1 vorbind pe unul din personajele din Hanu Anatţei : „Mătuşa Salomie, tare te rog : nu te supăra. Dumneata nu cunoşti cum ii lumea ? Ai fost femeie frumoasă în zilele dumitale ş-ai ] purtat la gît mărgărintar, cum spunea moş Constandin. Apoi '$ de ce-ţi ieşeau bărbaţii în preajmă arătîndu-şi dinţii şi măgu- $ lindu-te ? Iar la alte femei nu se uitau, căci nu erau ca dum- J neata. Astfel şi lumea asta de aici, adunată la lucrarea care se i vede, are plăcere s-asculte istorisiri; şi cine le spune mai frumos, 1 acela are laudă mai mare. Bă trioul acela-i orb şi ticălos, dar y ştie să spuie si să cînite avînd dar de la Dumnezeu. Asemenea j dacă te bucuri de-o floare căVi luminată şi are mireazmă, nu te] poţi supăra pe cea care-i mohorîtă şi fără miros, căci nu-i ear vinovata." Această nobilă manifestare verbală este documentul unei, sociabilităţi mai înalte şi al unui umanism popular ale cărui ră-.j dăcini cărturăreşti coboară poate pînă la cultura Bizanţului. | Eminescu a atins, în perioada dinainte de Sadoveanu,! culmi înalte în evocarea naturii. însuşindu-şi clementele po-| eticii romantice, dar dezvoltîndu-le prin geniul sau şi prin] experienţa peisajului sau natal — nordul păduros al Moldo-3 vei — Eminescu a mişcat adînc sensibilitatea vremii şi conti-î nuă să ne mişte evocând tainele şi frăgezimea pădurii, ochiulJ de apa deschis în mijlocul ei, izvoarele zdrumicate pe patujj lor de prund. A ascultat hîrjoana păsărilor, a ridicat ochii stj a văzut steaua tremurînd, s-a înfăşurat în magie selenara, » ascultat sunetul dureros al buciumului care întreabă. Exem-tf plul lui Eminescu a folosit scriitorilor veniţi după el. Dai] Eminescu, călauzindu-se de generalizarea lirică, a dat uneori! tablouri ale naturii cum se pot constitui în orice parte a lumii ţi fulgerul încremenit al apusului, tremurarea lunii răsărind din ape — aceleaşi la toate meridianele. Contribuţia poetică a lui Sadoveanu a constat în individualizarea peisajelor sale, căci el descrie totdeauna anumite locuri ale patriei noastre pe care le numeşte şi le indică oarecum pe hartă. Geografia poetică a lui Sadoveanu este apoi dintre cek mai întinse ,• ea cuprinde toate regiunile ţarii: pădurile şi apele Moldovei, munţii Moldovei şi ai Ardealului, lunca, bălţile şi Delta Dunării, acolo unde lumea pare a se alcătui din nou şi unde forfota de necrezut a vieţii, desprinsă parcă din mîlul plastic şi cald, aminteşte primele zile ale Creaţiei. Natura, ca vedere şi sunet, este pretutindeni prezentă în operele maestrului, dar ea nu împlineşte numai o funcţiune de cadru. Natura însoţeşte mişcările sufleteşti ale personajelor, le subliniază, le răspunde ţi pare ca le comentează. Cînd flăcăul Niţă Lepădăm, muncitor în căutare de lucru, cu sufletul ars şi pustiit de lipsuri şi rătăcire într-o lume care nu-i zîmbeşte şi pare a nu fi aşa, cînd Niţă Lepadatu ni se arată mai întîi, scriitorul notează : „Soarele scăpata spre dealurile de Ia apus, între pături subţirele de nouri. Vîntul de seceta to: sufla în întinderi. Cît cuprindeai cu ochii se vedeau numai arături, mirişti, păpuşoişti; în valea de aproape lucea un iaz ; pe o culme uşoară înnegrea un pîlc de mărăcini. Nicăieri păduri, livezi, sate. Deasupra se boltea un cer alburiu de singurătate. Mergeau încet pe un drum de ţarină, paşii lor stîr-oeau o pulbere neagra pe care vîntul o învăluia şi o trimitea pe mirişti şi pe buruienile înalte de pe haturile păpuşoiştilor. Un stol de stanei şi de grauri se ridică din dosul coşerelor, pluti alene pe vînt, apoi se lăsă într-o vîlcea." Nici un amănunt nu este de prisos în acest tablou zugrăvit în tonuri cenuşii, şi oricine va simţi consonanţa între sufletul sărman al lui Niţă Lepadatu cu peisajul sărac în care trebuia sa-şi ducă obida lui. De la un timp au mai scăzut, fără să dispară deodată, înfăţişările^ glasurile naturii, adierile mîhnite ale vîntului, frunzele licărind în focul asfinţitului de toamnă. S-a impus din ce în ce mai puternic omul cu problemele lui. Dar nici acesta nu a fost absent vreodată. De la primele povestiri pînă la Mitrea Cocor, ţăranul devenit conştient şi ri-dieîndu-se pentru o lume mai dreapta, întreaga operă a Sadoveanu este consacrată zugrăvirii omului în împrejurările societăţii noastre mai vechi şi mai noi, ţăranului roman, 118 119 oamenilor din oraşe şi intelectualilor provinciali care agonizau în vechea orînduîre. Chipurile oamenilor se constituie numai din prezemtarea faptelor şi a mediului care îi conţine, fără intervenţia retorică a scriitorului, fără judecăţi de valoare şi analize aşa cum I-au învăţat maeştrii săi: marii scriitori ai realismului european. Totuşi simpatia umană învăluie tablourile şi naraţiunile, se dezvoltă şi se comunică dintre rînduri prin arta subtila a selecţiurai trăsăturilor şi momentelor, prin epitetul potrivit la locul lui, prin vorbirea plină de blîndeţe şi omenie în dialoguri. Această simpatie cucereşte pe cititor care alunecă sub punctul de vedere al scriitorului şi primeşte mişcat influenţa lui. Opera lui Sadoveanu este o pledoarie elocventă pentru soarta ţăranului român şi pentru toţi obidiţii vechii orînduiri. Această operă a adus un uriaş serviciu cauzei eliberării orbului în ţara noastră. Iată-1 pe acel Niţă Lepadatu, despre care a fost vorba şi, mai sus, eroul povestirii Bordeienii, scrisă în 1911. A a/uns căutînd de lucru pe moşia lui Georges Avrămeanu, şî pe cînd se îndepărtează de bordeiele de lut, „scurmate în mal", cu geamuri „mici cît pumnul", unde locuiau muncitorii pămîntu-lui, Niţă Lepadatu intra în vorbă cu însoţitorul lui : „— Hm ! Curtea-i la doi paşi... zise într-o vreme humelni- ^ cui. Azi e sîmbată, boierul trebuie să fie acasă. Sîmbăta vine J mai devreme de pe cîmp. — Da are moşie mare ? întrebă Lepadatu. — Cum ? şi moşneagul privi uimit pe flăcău. Cît vezi cu ochii, şi încă şi mai departe... Groaznică moşie are !... Cea mai mare moşie ! Mai mare moşie nici nu se poate ! Dac-a fi mai $ mare, cu ce are s-o are şi cu ce are s-o îngrijească ? L-am întrebat eu odată : «Cucoane Jar î Ce faci dumneata cu atîta pa-mînt şi cu atîta bănet ?» — Şi ce ţi-a răspuns ? — Ce mi-a răspuns ? Hm ! Nu mi-a răspuns nimica. A început a rîde... Flăcăul dădu din cap şi zîmbi. Zîmbi şi moşneagul scutu-rîndu-şi pletele; apoi întinse mâna cu degete negre şi us-«'j cate; , _ J — Iaca, ici în vale-i curtea cu toate acareturile... O casă scundă cu bîrne albe, în vîlcea, cătră Iaz, înconjurată de şuri, de grajduri acoperite cu paie. — Are curte straşnică boierul... vorbi moş Năstase. Boierii îs deprinşi cu odăi multe... L-am întrebat eu într-un rînd : «Cucoane Jor, ce-ţi trebuie dumitale patru odăi aşa de mari ? Ce faci cu ele ?...•> — Si el ce-a zis ?... — Hm ! el ce să zică ? N-a zis nimic. A început a rîde..." Mai era oare nevoie de altceva decît de amănuntele acestui dialog atît de firesc şî atît de discret, fără nici o insistenţă, fără nici o îngroşare a trăsăturilor, pentru a pricepe tragedia ţăranului român în condiţiile exploatării Iui, pentru a simţi cum bate inima poetului şi pentru ca inima noastră sa bata alături de a Iui ? Aceste bătăi ale inimii au fost odată foarte furtunoase. Ele au însoţit cîndva pe ale lui Cozma Răcoare, eroul desprins din vechile balade, „un om întunecos, cu doi ochi ca oţelul". In-tr-o zi, G. Ibrăileanu, marele lui prieten, i s-a adresat lui Sadoveanu spunîndu-i : „Aş fi curios să ştiu ce vei mai da peste două decenii. Dumneata, pe cît înţeleg, reiai în spaţiul unei vieţi evoluţia literaturii noastre aşa cum individul rezumă evoluţia umanităţii: de la dezlănţuirile primare ajunge treptat la reflexivitate. Cînd Cozma Răcoare va ajunge un înţelept monah ciclul dumitale va fi închis". Oare această profeţie a lui Ibrăileanu 1-a îndemnat mai tîrziu pe maestru să creeze figura călugărului Breb în Creanga de aur, a înţeleptului Sindipa în Divanul persian, a prezviterei Olimbiada în Nicoară Potcoava ? S-au adunat între timp multele experienţe ale vieţii, observarea nedreptăţii a avut multe prilejuri să se exercite în vremea noastră bîntuita de războaie, de făpturile tiraniei insolente şi trufaşe ; într-un rînd s-au aprins ruguri şi au ars oameni şi cărţi, unele din ele au fost ale maestrului. Au curs anii, au dispărut prietenii, jertfele au fost uneori mai dureroase. Injustiţia şi cruzimea s-au ţinut tari pe meterezele lor. Nu cumva omul trebuie schimbat în adîncimea lui ? Din încercările vremurilor s-a distilat un suc mai dulce, cu puteri alinătoare. Vorbeşte înţeleptul Sindipa către ucenicul său Ferid, care va fi chemat în curînd să-şî conducă popoarele : Fiule, Dumnezeu pune darul înţelepciunii şi într-un om ŞaTac ; nu crede că mărirea şi puterea sînt mai de preţ. Cînd 'a putere se adaugă înţelepciune, atunci a fost scris muritoru- 120 121 lui în zodia sa cununa de lumina. Cînd îţi va veni vremea, aşa sa fii tu, fiule, ca să poţi fi scutit la barîneţe de scîrbă: viermele inimii. După ce ţi-om deschis toate tainele, îţi doresc să ajungi la împărăţie, şi cînd vei ajunge la împărăţie sa nu omori pe dascălul tău." Nu este deci sigur că Ferid, ajuns în scaunul împărăţiei, avînd adică interese, bunuri colosale şi o putere fara limită de apărat, îşi va maE aminti de învăţăturile lui Sindipa şi că viaţa înţeleptului, al cărui rost este să pronunţe de-a pururi cuvintele adevărului şi ale dreptăţii, va rămîne totdeauna în siguranţă. Este mai probabil că atunci cînd egoismul străvechi al omului va bate în retragere, cuvintele înţelepciunii vor atîrna mai greu şi vor fi mai bine ascultate. Opera Iui Sadoveanu s-a încununat cu supremele zori ale înţelepciunii, zîmbind vremurilor viitoare şi anunţînd domnia dreptăţii, a toleranţei, a bunătăţii, a omeniei. A apărut în povestirile maestrului un alt tip omenesc a cărui putere dulce şi binefăcătoare ni se pare pe de-a întregul întrupată în prezvitera Olimbiada. Citesc şi recitesc paginile dedicate el în Nkoară Potcoavă şi ma pătrund de farmecul ei făcut din frumuseţe augustă, din taină şi tăcere, din putere asupra fiarelor sălbatice, din îndemînarea miinilor care ştiu să vindece rănile, să prepare băuturile aJinătoare, din murmurul cuvintelor în stare sa mîngîie conştiinţa îndurerată a omului, din pătrunderea privirilor pînă la secretele cele mai pecetluite ale sufletului, din dorinţa de a face binele şi de a ajuta. Chem atunci asupra omenirii înţelepciunea, îndemînarea, bunătatea activă a Olimbiadei. O asemăn în cugetul meu cu Diotima, preoteasa din Mantineea, aceea care dezvăluie oaspeţilor adunaţi la banchetul lui Plaţon doctrina supremă a iubirii. Hangerele au intrat în teacă. Mă mîngîie şi mă înalţă duhul et;rntdui-fermniri — das Ewig Weibliche al lui Goethe. Am comparat pe Mihail Sadoveanu cu C. Negruzzi, cu Creangă, cu Eminescu. încercînd sa arat ce a dat maestrul, ajuns astăzi pe culmea cea mai înaltă a creaţiei, în ordinea cunoaşterii artistice a trecutului, a vieţii poporului, a naturii româneşti. Directivele desprinse din operele acelor mari scriitori s-au încununat în lucrarea vieţii lui Sadoveanu. Maestrul a dus la perfecţiune naraţiunea istorica, reprezentarea vieţii populare, evocarea întregii naturi româneşti. A făcut 122 aceasta cu o imensa putere poetică a spiritului, în forme de expresie nobile şi pure, care dezvăluie cultura interioară a poporului român într-o operă de o fecunditate fără precedent. A înzestrat limba noastră cu prestigii şi vrăji care lucrează cu forţa tiranică şi plină de desfătări a muzicii. A dat un sens luptător creaţiei sale şi ne-a instruit prin înţelepciune şi umanitate, creînd o galerie de înalte tipuri omeneşti, cărora nu Ie putem pune nimic alături. Este, deci, drept a spune că, în epoca următoare lui Eminescu şi Caragiale, Mihail Sadoveanu a fost şi continuă a fi cel mai mare scriitor român. Cer iertare maestrului pentru îndrăzneala de a pronunţa, chiar în faţa sa, aceste cuvinte ale preţuirii. Mi-ar plăcea să ştiu că nu judecă vorbele mele lipsite de acea cumpătare de la care el însuşi nu se abate niciodată. Genul elogiului academic este apoi cam desuet. M-am ferit deci de accentele encomiastice, dînd expresie numai reflecţiei intime, pronunţată cu toată libertatea. Pentru că am avut fericirea de a vedea uneori mai de aproape pe maestru cunosc claritatea privirilor pe care le îndreaptă asupra oamenilor, răbdarea şi bunătatea sa. Tăcerea sa gjravă nu mi s-a părut impenetrabilă fiindcă am văzut ochii sai zîmbind, am auzit rîsul bunei-dăspoziţii celei mai tinereşti, am asistat de atîtea ori cum se forma hotărîrea de a ajuta meritul sau suferinţa anonima şi umila. înzestrat cu una din cele mai puternice imaginaţii .pe care natura le poate dărui oamenilor, maestrul şi-a reprezentat cu uşurinţa orice durere, pe a oricui şi pe a tuturor, a întregului popor român pe care 1-a înţeles ca puţini alţii, 1-a făcut sa dobândească o nouă conştiinţă de trecutul şi valoarea lui, t-a ajutat în luptele şi aspiraţiile sale către dreptate şi libertate. Am, deci, încă o scuză pentru îndrăzneala cuvintelor mele: pe aceea de a fi vorbit ca oricine din obştea noastră întreagă, bucuroasă să aducă lui Mihail Sadoveanu, în împrejurarea de astăzi, prinosul recunoştinţei ei. i 9 5 •> ÎNŢELEPCIUNE SI POLITEŢE în mai multe locuri ale operelor sale, Mihail Sadoveanu a | făcut observaţia că politeţea este o trăsătură caracteristică în j vorbirea ţăranului român. Politeţea este o manifestare a ome-'J niei deoarece, sub aparenţe care pot trece drept înşelătoare,! se vădeşte grija reală de a nu jigni, dorinţa de a stabili o legătură de bunăvoinţă între cel care vorbeşte şi acela căruia vor-birea i se adresează. Oamenii lui Sadoveanu &c exprimă cu mare j politeţe, cu o alegere şi cumpănire a cuvintelor care exclude! orice expresie tare, orice aluzie necuviincioasă, orice exploziei necugetată a sentimentului. Simţim lămurit, ascuhîndu-i, căi între oameni şi cuvintele lor stă de veghe o conştiinţă. | Multe observaţii se pot face despre arta lui SadoveanuJ sub puterea şi farmecul căreia am stat cu toţii, dar care tre-1 buie încă înţeleasă în mijloacele ei. O parte a acestui farmecj provine din prezenţa necontenita a naturii care însoţeşte,! răspunde, subliniază toate sentimentele şi făpturile omeneşti-j Oriunde am deschide cărţile scriitorului, întîmpinăm însemna-j rea evenimentelor din spaţiul larg al cerului şi de pe pămînţJ în cadrul cărora arătările omeneşti dobîndesc nu ştiu ce vasta? şi mişcătoare semnificaţie. Doi oameni merg alături pe unj drum lung şi vorbesc între ei. „Vorbind astfel — notează scriij t0ru] — au mers şi-au mers, şi nourii tot goneau unii dupr alţii către soborul lor din miazănoapte." Nu simţim oM€ în acest moment, că peste făpturile oamenilor se arcuieşt bolta unor grave înţelesuri ? Tehnica lui Sadoveanu este esen-i ţial muzicala, şi, printre procedeele ei, se cuvine să trecem şi neîncetata muzică în acompaniament a naturii Omul ocupă însă un loc tot atît de însemnat în arta lui Sadoveanu. Farmecul acestei arte provine şi din calitatea morala a acestor oameni. Mai ales în partea cea mai nouă a creaţiei scriitorului, omul naraţiunilor lui Sadoveanu manifestă o_ înţelepciune, _o aplecare spre reflecţia generala, un fel de a fi înţelegător şi meditativ pe care nimeni nu-1 poate trece cu vederea. Va trebui să se studieze cu de-amănuntul idealul înţelepciunii în opera lui Sadoveanu. Vor apărea atunci în lumină mai vie figuri ca ale lui Sindipa în Divanul persian, ale povestitorilor din Hanu Ancuţei, a postelnicului Ştefan în Fraţii jderi,^ a lui Breb în Creanga de aur, a prezvitereî Olimbiada în Nkoară Potcoavă şi atîtea alte figuri care au adus, prin rostirea lor, acel tezaur de maxime şi pilde prin care opera lui Sadoveanu se înrudeşte cu aceea a tuturor umaniştilor. Stilul sentenţios, generalizarea filozofică făcută asupra întîmplărilor vieţii este o caracteristică a tuturor scriitorilor umanişti de Ia Rabelais pînă la Anatole France. Umanismul rostirii este şi o caracteristică a scrisului Iui Sadoveanu. Numai că umanismul sadovenist nu se trage atît din izvoarele latine, ca la marii lui înaintaşi din literaturile Occidentului", cît dintr-un izvor răsăritean şi bizantin. în Fraţii Jderi un trimis al papei în Moldova, un călugăr dominican, vrea să afle de la însoţitorul lui, postelnicul Ştefan, de unde a deprins Ştefan-voda ştiinţa diplomatică. Postelnicul îi răspunde : „Pe cît înţeleg, cuvioase părinte, ştirile ce le aveţi de la curţile crailor despre Ştefan-vodă îl socotesc înrudit pe măria-sa cu urşii şl cu bourii decît cu doctorii filozofiei. Vei avea plăcerea, părinte, să cunoşti ca maria-sa a băut apa înţelepciunii din aceeaşi fîmîna răsăriteană din care s-a adăpat Apusul. în tinereţea sa Ştefan-vodă a stat la învăţătură între monahi şi dascăli ai Bizanţului." Cuvintele postelnicului sînt foarte clare. Umanismul apusean al Renaşterii s-a format prin receptarea culturii antice, nu numai a celei latineşti, pe care nici evul mediu n-a nesoco-?t-° cu..totu'» dar şi a celei greceşti, cunoscuta mai bine după ce învăţaţii bizantini au părăsit Constan tino polul căzut sub puterea turcească la mijlocul secolului al XV-lea şi au găsit adăpost sî teren nou de activitate în Italia. A fost atunci ca ivirea unei primăveri în lume. Ştiinţa vechimii dezmorţea cugetele 124 123 din strînsorile paragrafelor scolastice. Inteligenţa omeneasca cercetează cu înfrigurare universul în toate punctele şi direc- | ţiile lui. Zalele cavalerilor încep să prindă rugină. Se formează un nou tip uman : negustorul, diplomatul şi eruditul Renaşterii, oameni cu rostire cuminte, îndemînatică şi înflorită, care ştiu că uneori se poate obţine mai mult prin acest fel al vorbirii :| decît prin puterea armelor ucigaşe. Sadoveanu ne-a dat în Fraţii Jderi, compunînd rapoartele J diplomatice pe care le atribuie solilor papei şi ai Veneţiei în 3 Moldova veacului al XV-lea, modele ale acestui stil umanist, făcut din claritate, din eleganţa lapidară, din mare politeţe. 1 Dar acest fel al exprimării este şi acel al oamenilor Moldo- 1 vei, deoarece, după cum observă scriitorul, aceştia s-au adăpat din izvoarele aceleiaşi vechi ştiinţe şi înţelepciuni care a trezit cugetele şi a înmlădiat inimile la sfîrşitul evului mediu. Ur- 1] măriţi în Fraţii Jderi dialogul solilor italieni cu însoţitorul lor moldovean. Vorba acestuia din urma nu stă cu nimic mai prejos decît a învăţaţilor oaspeţi străini. Unul din aceştia tl ispiteşte pe postelnic, dorind să dobîndească ştiri despre stăpî-nitoru] ţarii, dar moldoveanul pune în răspunsul său fineţea | observaţiei şi a aluziei, subliniată printr-o comparaţie lipsită f de orice pedanterie, ca în modelele de cel mai bun-gust ale-| retoricii clasice: „Unii prinţi şi regi au nevoie de laude, zîmbi | postelnicul Ştefan, după cum are nevoie de laude un vin în-'i doieLnic. Vinul de preţ eu m-am obişnuit a-1 bea în tăcere. îl J veţi cunoaşte şi domniile-voastre în acelaşi chio." Au rămas oare acele bunuri ale culturii numai în lumea'' înalţilor demnitari din jurul domnului ? Opera lui Sadoveanu ne face să înţelegem că acele cîştiguri ale umanismului au J coborît adînc Le-au adus că/tre mulţimi cărţile poporane, f adăpate direct din literatura şi filozofia antichităţii, scriptele cancelariilor, didahiile predicatorilor. Există o întinsa culturaJ poporană pe care Sadoveanu a făcut-o evidentă prin felul; oamenilor lui de a vorbi. în Hanu Ancwţei se rostesc numai | oameni din popor, călători ai drumurilor ţării strînşi la uni loc de popas. Elocuţia lor se poate lua la întrecere ou aceea | a umaniştilor. Vorbeşte, de pildă, un orb sărac, un cerşetorul înapoiat din lungile lui rătăciri. Vorbirea acestuia, prin in-ţl versiunile-i arhaice, prin comparaţiile biblice, dar mai ales'l prin atitudinea stoică pe care o vădeşte la sfîrşit, ne scoateta în faţă, dacă nu figura unui învăţat, în tot cazul pe a unui^l om pătruns de o cultură filtrată din izvoarele filozofiei : „Mie-mi plac tovărăşiile vesele, vorbi el c-o voce blinda şi joasă. îmi place şi vinul nou, şi friptura de pui în ţiglă. Foarte-mi place s-ascult istorisiri. Şi să spun şi eu cîte ştiu din trecute vremi. Dumnezeu a rînduit să mă pedepsesc fără lumină într-această viaţa, să întind mîna şi să cerşesc o pită de la creştini buni. Fiind aşa voia lui Dumnezeu şi avînd el grijă de mine, ca şi de viermii pămîntului, am cugetat că nu trebuie să plîng, ci sa primesc rînduiala." Călugărul Gherman, coborît dc la schitul lui din munte, este conştient de învăţăturile filozofeşti care l-au format. Vorbirea lui indica limpede o influenţă scriptica şi savantă prin elementele figurative ale stilului său, prin procedee de construcţie, precum introducerea fiecăreia din frazele sale prin conjuncţia ţi, ca în Biblie : ,,îţi mulţumesc, lele Ancuţă, pentru vin şi pentru căutătura ochilor. Poţi să umpli oala, ca sa nu te trudeşti a veni a doua oară. Iar locul naşterii mele, cinstite comise, e tot la munte, în sat la Bozienî. Nu pot spune că am cunoscut pe tatăl meu. Maică-mea şi cu Dumnezeu l-au ştiut. Iar eu am crescut orfan şi-mi spălau de multe ori obrazul lacrimile maicii mele. Şi ea m-a jurat mănăstirii Durăului în ceasuri cînd a părăsit această lume — ca să răscumpăr păcate trecute. Şi tot după jurămînt fac şi drumul acesta la Sfîntul Haralambie la Iaşi. Trebuia de mult să mă învrednicesc a împlini diata. Şi iată, abia acum am prăpădit din ochi Ceahlăul şi simt schimbat gustul apei de n-o mai pot pune în gură. Şi venind de la Bistriţa la apa Moldovei, mă minunam cîtu-i de mare ţara. Ş-am poposit prin sate şi mî-au fost gospodarii pe unde am găzduit ca nişte fraţi. Şi cum călăream pe marginea şleahului, pe sub cireşi, iată s-a arătat ochilor mei han ca o cetate, ş-am auzit zvon de lăutari şî glasuri. Şi m-am îndemnat de m-am oprit şi mi-am dus desagii într-o cămăruţă ; iar ca sa spun ca nu-mi prieşte, aş săvîrşi mare păcat.4* Fineţea acestei manifestări verbale, umorul ei, moderaţia ei plina de cuviinţă şi discreţie ne scot în faţă un exemplar omenesc plin de cultură. S-ar putea studia, într-o cercetare mai amplă, formulele de adresare în dialogurile dintre oamenii lui Sadoveanu. Modurile politeţii celei mai alese ni s-ar vădi atunci. Mai întli oamenii nu-şi vorbesc decît nummdu-se printr-o apelaţie, 126 127 aşa cum cere founa-creştere si cuviinţa. Iar aceste apelaţii | consună minunat cu felul vorbitorului şi al celor cărora el li se adresează. Bărbaţi care se cunosc mai demult se adresează unii altora prin prietine sau iubitule prietin, alteori prin'J domnilor ţi fraţilor. Părintele Gherman se adresează comisului Ioniţă cu formula preacinstite comisule. Orbul bătrîn vorbeşte ascultătorilor săi cu fraţii ţi stapînii mei. Ies astfel la | iveala relaţii sociale mai înalte, controlate de o politeţe în careul inima caldă a vorbitorilor strecoară accentul simpatiei umane. a Nu s-a pus îndeajuns în lumina aspectul înţelepciunii şi politeţii în opera lui Sadoveanu ; dar fără atenta oprire în] faţa acestora ne lipsim de unul din izvoarele cele, mai în-î semnate ale farmecului emanat din această operă. 1955 ARGHEZI, POET AL ACTULUI LITERAR Activitatea literară a lui Tudor Arghezi începe cu şaizeci şi patru de ani înaintea momentului de faţă. Primele lui compuneri poetice apar în 1896. Ne găsim deci în faţa celei mai lungi cariere a literaturii române. De la începuturile lua, şi cu excepţia celor cîţîva ani ai căutării de sine, Arghezi a trăit ca scriitor, numai ca scriitor. împrejurarea n-a fost uşoară pentru poet în lunga epocă în care profesiunea literară oferea o prea îngustă bază de existenţă. Arghezi a perseverat totuşi pe acest drum cu o voinţă de independenţă morală şi sociala care i-a permis desfăşurarea completă a geniului său poetic. Şi cînd a venit vremea socialismului, a regimului şi a civilizaţiei muncii, legătura s-a stabilit pentru el prin faptul ca poetul nu fusese niciodată altceva decît muncitor al condeiului, artizan al verbului, aşa cum i-a plăcut sa se înfăţişeze de atîtea ori în poezia şi în proza lui. Temele şi imaginile unui poet se datoresc, în partea lor cea mai întinsă, sferei experienţelor lui obişnuite. Acele ale lui Arghezi au aparţinut îndeletnicirii literare, şi astfel a fost firesc ca actul şi metaforele creaţiei, ale scrisului, ale cărţii să apară în opera argheziană cu o frecvenţă şi cu o putere expresivă care împrumută acestei opere una din trăsăturile ei caracteristice. Chiar titlul primei culegeri de versuri : Cuvinte potrivite, indică în autorul lor o conştiinţă artizanala, atitudinea unui meşter care manevrează o materie prima şi îi da configuraţia unui lucru desăvîrşit prin aplicaţie răbdătoare si prin îndemînare. 9 — Opere, voi. iii 129 Desigur, versurile lui Arghezi conţin mult mai mult decît potriviri de cuvinte, oricît de perfecte, deoarece ele sînt grele de un bogat conţinut intelectual şi emotiv, dar cititorul înregistrează, cu plăcerea provocată de orice atitudine a discreţiei şî modestiei, ascunderea poetului sub artizan, exprimata de titlul primei culegeri de versuri a .poetului. De aci înainte, cîte alte teme şi imagini ale scrisului ! Poetul înţelege îndeletnicirea lui ca pe o transformare şi o înălţare a vechilor munci ale neamului de iobagi: Ca sa schimbăm, acum, întîia oară, Sapa-n condei ţi brazda-n călimară, Bătrînii-au adunat, printre plăvani, Sudoarea muncii sutelor de ani. Virulenţa satirica a verbului arghezian este răzbunarea unor dureri şi a unor ofense trecute: „Biciul răbdat se-n-toarce în cuvinte" (Testament). întreaga existenţă a poetului s-a desfăşurat la masa lui de lucru, în acţiunea compunerii literare : Ai îmbătrinit, băiete, Cîntînd stihuri ţi ştafete, Potrivind, ascuns de lună, Vorba-n fluier care sună. (Dor dur) Legătura cu iubita de departe este o relaţie literara : Te cînt şi-acum din depărtare, Necunoscut, ascuns şi tutelar, Şi-ţi mai trimit aleanuri literare, Cuvinte-n manuscris şi de tipar. (Din drum) Poetul se figurează în actul literar compunînd şi semnînd; Scriu aci, uituc, plecat, Ascultînd glasul ciudat Al mlaştinii şi livezii. Şl semnez: Tudor Arghezi. (Incertitudine) r Gestul scrisului, ca act esenţial al poetului, este evocat mereu ; Dintr-a mea singurătate Las în voie timpul viu, Care ştie ce nu ştiu, Şi prin veacuri destrămate Fac cu pana semn şi scriu. (Gravură) într-o împrejurare gravă a vieţii, cînd deveneau necesare socotelile şi pregătirea despărţirii, poetul rămînea încă scriitor : Na'mte de-a lăsa condeiul să zacă Uscat, ruginit ţi frînt Ca o surcea, ca un crimpei de cracă, In nisip, în pămînt, Dă-mi voie să-l înmoi în apă tare Şi cu stihurile mele din urmă să fac însemnare Caligrafică, pe piele. (Epitaf) Lumea întreagă îi apare poetului prin analogii literare. Metaforele scrisului sînt foarte numeroase în poezia Iui Arghezi ; dar ma voi mulţumi numai cu puţine exemple. Creaţia lumii, într-o bucata cu accente umoristice. îi apare ca o acţiune caligrafică ; divinitatea este un scrib nu prea îndemî-natic : A vrut Dumnezeu sa scrie Şi nici nu era kîrtie. N-avea nici un fel de scule Şi nici Utere destule. C-un crimpei de alfabet Mergea scrisul foarte-ncet etc. (Abece, în Hore) Lumea este făcută din coaie de hîrtie tipărite în fel şi chipuri. în vremea înserării: Coaiele lumii sînt făcute sul, Cu papura, cu ape, cu snopi ţi stuf destul, 130 131 Cu toate felurile de tipare Ghicite-n străvedere sau cînd ni se năzare. (Stepele, Addenda) Palma omului are „Un crin săpat la mijloc şi litere secrete" (Mina lui — Cîntare Omului), Fluturii şi ginganiile strînse la lumina din fereastra poetului sînt asemănate cu multe lucruri, printre care cu semnele scrisului: O chirilica răsare Pe un punct de întrebare. Droaiele de alfabete Şi de Utere schelete Se tîrăsc pe geam alene, Printre slove egiptene, Tresărite de un har De mai nou abecedar, Şi jivină cu jivină Sub bezmetica lumină. (Parada, în Stihuri noi) Poetul îşî cunoaşte metodele şi felul lucrului sau literar. Preţuieşte cartea : „încet gîndita, gingaş cumpănita" (Ex libris). După ce a compus culegerea Versuri de seară este conştient de a fi căutat miniaturalul şi nuanţa, şi schiţează o adevărată \ artă poetică a infinitezimalului: Vrui, cititorule, să-ţi fac un dar, O carte pentru buzunar, O carte mică, o cărticică. Dîn slove am ales micile, Şi din înţelesuri furnicile. (Cu vînt) Este conştient de reforma lui lingvistică, de derivaţiile lui] semantice neprevăzute, de îndrăznelile sintaxei lui : Toate Cuvintele mele sînt intortochiate Şi s-au îmbătat. Le vezi ? Au căzut, s-au sculat. Au vrut să alerge ţi să joace, Dar beţia le-a prăvălit încoace. Nu mai ţtiu ce spun ţi îs Bolnave de rîs. (Cuvinte stricate, în Mărţijoare) Uneori este neliniştit de inaptitudinea de expresie a cuvintelor, tocite prin lunga lor întrebuinţare : Doamne, vreau să-tt mulţumesc... Dar în graiul omenesc Slova vorbelor tocilă, Vorba slovei prihănită, înţelesul otrăvit Le-a muşcat şi-mbolnăvit... Ar prefera muzica : Voie dă-mi să spînzur graiul Şi să-ţi mulţumesc cu naiul. (Colind, în Buruieni) Deşi a pus Ia baza lucrării lui literare aplicaţia artizanala cea mai răbdătoare, nu poate să nu-şi recunoască spontaneitatea şi originalitatea, mai ales dacă se compară cu confratele ros de invidie, laborios, dar neînzestrat: Am înşirat şiraguri şi stihuri amîndoi. Par ale lui purtate şt ale mele noi. El îmi pîndeţte ghiersul cu scripca lui săracă, Eu nu m-aud. El, silnic, munceşte să mă-ntreacâ\ (Romanţă, in Poeme) Pizma, dîn acelaşi cîcki, are o tema înrudită. O socoteală generala a reflectării literare de sine ne-a dat Arghezi într-un poem relativ Tecent, în Didactică din Stihuri noi. Poetul cunoaşte lupta, şi uneori deznădejdea creaţiei, ca a cîntareţului care „înspăimîntat odinioară / De pana iui, ştiută drept măiastră. / S-a aruncat în haos pe fereastră". Satisfacţia creaţiei este îndoielnica : „O mulţumire-ascunsă, gîndesc, ca un păcat / De care te simţi parcă vi- 132 133 novat". Deci respinge lauda uşuratică ; adulaţia îl impacientează : „Că lauda-n Unsoare aduce-a defăimare". Poetul este asaltat de îndoieli. Care poate fi preţul operei întemeiată pe fulgerarea momentană a unei clipe, pe întîrnplare ; Secunda hotărăşte, înalţă şi afundă. Poţi bizui tu preţul pe clipă şi secundă ? Orice poet lucrează cu cuvinte, dar cuvîntul i se pare un material inconsistent, din care nu se poate face ceva durabil : Nimic nu stă de sine în sus, nerăzimtet. Se sprijină cuvîntul tîrîş, pe alt cuvînt, Şi ai şi tu un petec de umbră pe pămint. Mai preţioasă i se pare poetului munca producătoare de bunuri materiale : Pe mii de nicovăi, în trlntă Fierul cu fier şî focul se descîntă. Clocotul urcă-n slăvi a jertfă sfîntă Şi sculele, cărbunii şi tropotele cîntă, Pe cînd, în viaţa vastă, pe timpul tău decliv, Tu-ngheţi pe cîte-o rimă şi-aştepţi un adjectiv. Desigur, cititorul nu poate fi de acord cu această concluzie. Munca literara, cu atîtea repercusiuni de teme, lexic şi imagini în scrisul lui Arghezi, a fost producătoare de bunuri de cea mai mare însemnătate, după cum o recunoaştem cu toţii în împrejurarea salutată cu cea mai calda simpatie şi admiraţie a aniversării poetului. Cine va studia odată toate particularităţile lumii plăsmuite de poezia lui Arghezi ? Această lume este foarte vastă fiindcă întruneşte mari contraste între cerul, stelele, tăria, piscul şi steiul, brazda, pămîntul, noroiul, smîrcul: tot atîtea cuvinte caracteristice deopotrivă poeziei argheziene. Opo- j ziţia dintre aceste sfere lexicale deosebite creează tensiunea proprie operei lui Arghezi. între aceşti poli opuşi s-a constituit pentru poet o lume aparte, mai artificioasă ; lumea atelîe- | rului şi a îndeletnicirilor lui, din care şi-a extras atîtea ele- : mente ale vocabularului şi ale imaginilor. Este lumea creaţiei ■ literare, a poetului care reflectează asupra muncii, asupra do-taţiei, asupra valorii şi destinaţiei operei lui. Urmărit de reprezentările familiare ale activităţii lui, poetul le proiectează asupra întregului univers. Cunoaşterea lumii atît de complexă a poeziei argheziene trebuie sa ţină seama şi de recunoaşterea acestui întins şi caracteristic aspect al ei. 1960 134 OCT A VI AN GOG A11 întîia şezătoare a Societăţii scriitorilor români se cuvine a fi închinată aceluia dintre primii meşteri ai limbii noastre, în jurul căruia moartea şi eternitatea au început de curînd a ţese la podoabele lor. Vor trece anii în scurgere neistovita, vor apărea mereu copii care vor creşte şi tineri care vor îmbătrîni, şi_ undele acestui fluviu fără sfîrşit vor purta de-a pururi imaginea lui Octavian Goga, aşa cum, nopţile serine, valurile Oltului duc pe crestele lor chipul strălucitor al lunii. Sînt rari scriitorii care sa merite în aceeaşi măsură cu Octavian Goga omagiul mereu împrospătat şi amintirea de lungă durata a viitorimii. Viaţa şi poezia lui au fost ca nişte daruri care trebuiesc întoarse. Le vor întoarce şirurile de oameni care în timp de ani numeroşi vor recunoaşte în versurile lui Goga o expresie generală a sensibilităţii româneşti. Există în firea oricărui poet un amestec de vibraţii individuale şi de răsunete obşteşti. Dozarea acestor materiale aeriene este deosebită însă la fiecare poet în jparte. Sînt pj>eţi care nu depăşesc niciodată cercul individualităţii lor şi a căror jale sau bucurie pot umple cu răsunetul^ lor spaţiile infinite, fără ca ei înşişi să se urnească vreodată dintre evenimentele strictei lor intimităţi. Sînt însă cîntareţi care se avînta în largul vieţii. „Cristale sonore aşezate în mijlocul lucrurilor" — aşa cum spunea despre sine un mare rapsod al veacului tre- 1 Cuvînt rostit la şezătoarea comemorativă a Societăţii scriitorilor români (1938). 136 cut — ei prind vuietul din adîncuri, amplifică şoapta şi se rostesc prin mii de guri deodată. Din rîndul acestora făcea parte cîntăreţul către care se îndreaptă astăzi gîndurile noastre. Cine citeşte versurile lui cu preocuparea de a găsi ceea ce alcătuieşte caracteristica lor statornică nu poate să nu observe în ce măsura se ascunde în ele omul individual pentru a face loc exponentului colectiv. Sentimentele şi relaţiile pe care el le notează sînt acele ale întregii lui obşti. Energia individuală a simţirii sale nu se asociază acestor expresii generale decît pentru a le da mai multă viaţă şi adîncime. Izvoarele unor astfel de cîntece stau în afară de poet, şi glasul acestuia nu se împărtăşeşte mulţimilor decît după ce le-a primit în sine, după ce le-a transformat în sînge şi carne de a sa prin miracolul unei adevărate euharistii poetice. Atît de mult a fost Goga cîntăreţul mulţimilor din care se ridicase cu misiunea de a le reprezenta, încît în una din cele mai mişcătoare poezii ale sale, închipuindu-şi propria sa moarte, concentrîndu-se adică asupra gîndului cel mai intim şi mai subiectiv, el o face după chipul tipic de a reacţiona la astfel de reprezentări ale unui om tînăr din neamul său care cere maicii şi iubitei sale sa-şi cernească năframa şi să rînduiască cuvenita liturghie de înmormîntare. Totul se rezolvă la Goga în cadre generale, în largi acorduri colective pline de simplitate şî măreţie. Dar dacă puţini sînt poeţii care să se fi dăruit mai larg mulţimilor, puţini sînt acei care să aibă mai multe drepturi ca Octavian Goga Ia amintirea şi fidelitatea lor. Poetul va trai. Va trăi pentru tot ce a reprezentat, şi va trăi pentru tot ce a ştiut^ sâ^ facă din Instrumentul delicat al limbii pe care a adus-o să răsune cu accente noi. Căci despre Octavian Goga se poate rosti fără nici o teama cuvîntul preţuirii care se acorda celor mai aleşi dintre poeţi. Goga este creatorul unei armonii noi în care capătă expresie artistică graiul oamenilor din Ardeal, tonalităţile şi inflexiunile lor. Niciodată limba poeziei n-a sunat în acelaşi fel înainte de Goga^şi niciodată nu va răsuna aidoma în viitor fără ca mintea sa nu ni se ducă înspre sorgintea acestor ecouri. Nu este teCu^acum s? cercetăm mai de aproape din ce elemente este tăcuta melodia aceasta în care sufletul nostru percepe o încrucişare de accente virile şi de exclamaţii ale durerii. Numai cine a înregistrat vreodată aceasta melodie a adîncimii 137 poate spune că a cunoscut cu adevărat poezia lui Goga. Iar cititorul ale cărui aparate de Înregistrare au fost destul de sensibile pentru a prinde şi reţine acest răsunet unic poate sa uite tot ce poezia de care ne ocupam cuprinde în ordinea ; intelectuala şi morală, fără ca prin aceasta să piardă ceva din esenţialul ei poetic. Prin latura ei de căpetenie şi prin ; sîmburele ei generator poezia este cîntec, muzică distilata din graiul gloatelor. Este poet scriitorul care se pricepe să ducă la capăt ope- % raţiile gingaşe ale acestei alchimii, şi este poet de seamă -■ acela care, îmtocmai ca Goga, ajunge să dăruiască lumii un cîntec nou. Iar acum, cînd mintea ni se duce către zările îndepărtate ale viitorului care va cunoaşte în Goga pe poetul reprezentativ J şi pe poetul muzician, o dureroasa îndoiala a sufletului ne ™ încearcă. Copiii care vor creşte de aci înainte şi tinerii care vor îmbătrîni, undele neistovite ale fluviului celui mare peste >j faţa cărora va juca icoana poetului, întocmai ca imaginea v lunii peste apele Oltului, înspăimântătorul iureş de oameni ai posterităţii nu vor şti aproape nimic despre acea fiinţă partî- | culară care s-a numit pentru atîţi prieteni şi duşmani -. Oc- | tavian Goga. * Acel care a vorbit pentru mase întinse de muritori nu s-a zugrăvit pe sine nici cît acei vechi meşteri care pictau în col- ;| ţul cel mai ascuns al operei pe care o întocmeau chipul lor ) modest. Urechea cea mai atenta şi cea mai iscusita nu vaj putea lămuri în aceste bărbăteşti şi dureroase cîntece ale\ tuturor suspinul personal al cîntăreţiului. Sub protestele, | blestemele sau revendicările generale, glasul care le articula J nu strecura nici o mărturisire despre durerile şi aspiraţiile :| sale neîmpărţite. Şi cu toate că gloria cea mai mare este poate;! aceea a scriitorului atît de complet întrupat în opera sa încît.' nici o ştiinţa nu ne este necesară despre împrejurările variate* şt relative ale vieţii sale, ar fi totuşi o mare pierdere ca din \ lume să dispară pînă şi amintirea personalităţii plină de far- J mec şi seducţie a scriitorului care ne-a părăsit atk de neaş-| teptat. Personalitatea aceasta a fost o mare podoabă a lumiiJ Ea merită să trăiască în amintireageiieraţiilor de mîine. .| mâne. Unde, pe ce plan, se legau firele acestei atracţii re--J ciproce ? Era numai prietenia dintre doi oameni care se ad- 5j mirau pentru darurile lor spirituale ? Totuşi lucidul şi scep-j ticul Caragiale ar fi putut să se închidă omului de acţiune* care creştea atît de furtunos în Octavian Goga. El ar fi putuţi să se închidă şi faţa de poetul liric, aşa cum i se întîmplase? altădată cu Eminescu, a cărei dimensiune excepţionala el oţ recunoscuse din primul moment, ilara ca între ei sa se lege'' o prietenie cu adevărat cordiala. Poate că ceea ce îl cîştîga pe Caragiale şi îl umplea cu o duioşie neasemănată era intuia ţia acelui zbucium al adîncimii care dădea un farmec ne-ţ asemănat tînărulul admirator al Iui Savonarola şi pasionatului! cititor al lui Dostoievski. Cînd Goga este condamnat de tri-d bunalele maghiare şi este închis în temniţa din Seghedin, Ca-*| ragiale este cuprins de o mare îngrijorare şi se tînguieşte tu*3 turor cunoscuţilor : „L-au închis pe băiatul nostru. Mă ducj imediat la Seghedin." Nu întîrzie deloc. Se urcă în tren, şi doua zi temnicerul vine şi anunţă deţinutului Goga ca un domn străin doreşte să-i vorbească. Pagina în care Goga a descris această întîînire este una din cele mai frumoase din cîte au ieşit vreodată din pana lui. Ea este încărcata cu .atîtea semnificaţii încît nu mă pot sustrage ispitei de a o cita, cel puţin în partea ei finală. „S-a aşezat pe canapeaua roşnkă din colţ şi mi-a pus mîna pe umăr... «Am un plan pentru vara asta... viu acolo la Răşinari, la tine, cu nevasta şi cu copiii. Mi-a plăcut mult satul tău, colo la poala munţilor... Să vie şi Vlahuţă... Să stăm aşa pînă la toamna... Nu ne trebuie nimic... Numai un pian să fie, şi unul să-i ştie^ rostul... Cînd se face seara şi iese luna alba-galbuie de după mesteacăn» pe coasta ceea noi să stăm întinşi în iarbă şi de pe fereastra deschisă să pătrundă Beethoven ! Sonata lunii...» Sub ochelari mi s-a părut că tresar genele în tremurul unei clipe, parcă undeva departe ar fi trecut prin văzduh o fîlfîire de aripi negre... Dar nenea lancu s-a recules într-o clipeală, s-a ridicat, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat ca un părinte... Şt-a tras pălăria ştrengăreşte pe ochi. «Acum plec s-apuc trenul de la amiazi...» «Cum, nu te duci la Bucureşti ?...>* «Nu, n-am vreme... Mă-ntorc la Berlin... Am venit numai să te văd... Ia vezi de scapă odată de aici, din Kecskemet...» încă o strîngere de mînă şi trăsura care aştepta la poartă îl ducea pe nenea lancu întovărăşit de privirea respectuoasă a sergenţilor, de dragostea copiilor şi de neţărmurita mea admiraţie. w Cine ar fi crezut atunci ca flutură umbra morţii deasupra trăsurii care-1 ducea ?... Cînd am citit că s-a prăbuşit de fulgerul unei clîpe am rămas uluit şi nu-mi pot închipui nicidecum imaginea stranie a morţii lui Caragiale. Un nenea lancu neputincios, cu grumazul plecat de povara bătrîneţii, sau un Caragiale cu mîinile încrucişate pe piept, amuţit pentru totdeauna, niciodată nu mi-a trecut prin minte. Cum sa se închidă pe veci ochii Iui care pătrundeau sufletul şi străluceau de departe ca^doua suliţl de argint? Ce să facă pammtul cu el ?... Cum sa se împace cu repaosul de veci creierul lui pururi frâmîntat, acest complicat şi senzitiv seismo- 140 141 graf intelectual care nu avea clipe dc odihna Rămîi în-frînt, prostit, ţi se moaie braţele... Te cuprinde în mreaja Iui gîndul zădărniciei tuturor celor omeneşti, te supune un dezgust de materia urîtă, de carnea, care ne ţine în stăpînirea ei... îţi vine parcă sa-ţi frîngi în doua condeiul şi să-l arunci ca pe-o unealta netrebnică... La ce e toată goana asta chinuitoare cînd ursita nu acordă nici un privilegiu celor aleşi, cînd domnesc pe de-a-ntregul aceleaşi legi, cînd şi Caragiale a putut să moară ?,.. L-au îngropat şî i se va topi ţărîna... vremea va trece... vor veni oameni învăţaţi să-i cîntărească scrisul, profesori cu ochelari să-i descifreze cărţile, să scrie studii cu adnotaţii despre Conu Leonida sau Caţavencu... Au sa-1 claseze, să-i deie locul cuvenit îh istoria literaturii, să-i facă un monument laBellu... Noi însă, care am avut norocul sa-1 vedem şi sa-1 auzim, vom rămîne toată viaţa stăpîniţi de senzaţia că prin moartea lui Caragiale s-a deschis o prăpastie, s-a făcut un gol în natură ca de-o perturbaţie cosmică. Cu cît va trece vremea va creşte tot maî mult silueta Iui şi vom rămînea totdeauna vrăjiţi de farmecul celui mai luminat creier românesc. îi vom spune poveştile, îi vom repeta glumele. Se vor crea legende, şi personalitatea lui va lua proporţii mitice. Generaţiile viitoare nici nu vor putea înţelege dacă din strălucirea unei minţi s-au întrupat vreodată astfel de raze orbitoare... Peste un sfert de veac, trecînd cutare bătrîn de-a lungul străzii, oamenii îşi vor scoate păHăria înaintea lui şi-i vor deschide drumul cu respect... «Cine-i moşu ăsta de-i faceţi attta cinste ?», va întreba cutare baieţandru. «A cunoscut pe Caragiale», vor răspunde cu toţii." Nu este aşa, iubiţi ascultători, ca atîtea din detaliile acestor pagini sînt cu adevărat ciudate ? Acea durere de a trăi care se mîngîie cu făgăduinţa odihnei pe undele armoniei beethoveniene ne prilejuieşte cunoştinţe dintre cele maî adinei asupra adevăratei firi a Iui Ion Luca Caragiale. Din acordurile acestei evocări creşte presimţirea morţii care, pentru Caragiale, a venk în acelaşi fel ca pentru Goga. Iar acum, cînd cugetăm la norocul pe care l-am avut de a-1 cunoaşte pe Octavian Goga, nu simţim oare, ca şi el, reflecîtnd la tovărăşia 142 cu Caragiale, pecetea unei atingeri binecuvîntate şi a unui mesaj^ pe care nu putem să nu-1 transmitem ? Cînd Hamlet se prăbuşeşte în braţele lui Horaţiu, el îi încredinţează misiunea de a face cunoscut posterităţii povestea adevărată a în-tîmplărilor_ sale. Cît despre rest, adică despre tot ce se zvîr-colise în biata Iui inimă chinuită, la ce bun să mai vorbim ? „Restul este tăcere." Noi însă vrem să rupem această tăcere şi sa spunem celor care cresc sub ochii noştri tot ce ştim despre sufletul omului care a fost Octavian Goga. i 93 s E. LOVINESCU LA ŞAIZECI DE ANI D-1 E. Lovinescu a împlinit şaizeci de ani. Criticii şi scriitorii din generaţia mijlocie însoţesc numele sau, în această împrejurare, cu simpatie şi ou respect. Căci dacă propriii camarazi de generaţie au putut vedea uneori în el un rival, ţi dacă celor mai tineri le lipseşte poate mijlocul de a aprecia valoarea unui lung şi statornic devotament consacrat cauzei literare, scriitorii care ating azi maturitatea sînt cei mai bine situaţi pentru a înţelege din cîte daruri ale minţii şi dîn cîte virtuţi ale caracterului se constituie o carieră avînd rodnicia şî unitatea aceleia a d-lui E. Lovinescu. Este sigur că autorul Istoriei civilizaţiei române, al Memoriilor şi al atîtor monografii critice a avut de purtat multe lupte în cursul cărora a trebuit să primească unele lovituri. Urmele lor înfipte în trupul luptătorului sînt tot atîtea titluri de glorie. Astfel, cînd mi s-a întîmplat să aud din gura unora din martorii intermitenţi şi distraţi ai duelului literar judecăţi din categoria acelora care ţes în jurul reputaţiei scriitorilor stratul gros al neînţelegerii şi prejudecăţii nu m-am putut împiedica a spune că lupta a fost înfocată şi că loviturile au fost bine aplicate din ambele părţi. Spectatori atenţi ai vieţii literare, să ni se permită a observa că rareori contestaţiile la care a fost supusă activitatea d-lui E. Lovinescu au pornit din constatarea unor scăderi, cît mai ales din meritele sale eminente. Poate că nu toate, absolut toate judecăţile critice ale d-lui E. Lovinescu vor fi confirmate de viitorime. Poate că din paginile polemistului cititorii au avut uneori prilejul să înregistreze sunetul mîniei şi al orgoliului. Adevărul ne obliga însă a adăuga îndată că nicicînd, în nici o împrejurare, opera sa nu aduce mărturia vreunei tranzacţii comode cu propria conştiinţă, a vreunei slăbiciuni omeneşti înclinată sa sacrifice ceva consideraţiilor eterogene şi propriului său interes. Criticul s-a simţit deţinătorul unui oficiu public pe care 1-a exercitat cu conştiinţa unui magistrat dintr-o veche nobleţe de robă. Justiţia este o cumpănă delicata. Mîna care o ţine trebuie să fie sigura şi liniştită. Cea mai uşoara nervozitate deviază acul balanţei şi alterează puritatea măsurii aşteptate. Cîţi dintre dispensatorii dreptelor judecăţi n-au simţit măcar o dată că mîna le tremura ? Mîna aceasta, această mînă plimbată pe mii şi mii de pagini, a putut uneori tremura, dar ea n-a azvîrlit niciodată în unul din talgerele balanţei măsurile false sau grosolana ■monetă cu care putem cumpăra bunăstarea, uşoara consideraţie publică, titlurile şi onorurile. D-1 E. Lovinescu a fost şi a vrut să rămîna un judecător independent. Dar tocmai această fermitate stă la originea multelor lupte şi a unora din loviturile pe care le-a primit. Să recunoaştem valoarea şi curăţenia exemplului său. Astăzi, cînd noi înşine am adunat oarecare experienţă şî acea puţină ştiinţa care este necesară pentru a afla că măsurile literare sînt destul de nesigure, înţelegem mai bine că regulatorul cel maî bun al lucrării criticului este însuşi caracterul său, intransigenţa, neatîrnarea, dezinteresarea sa practică. D-î E. Lovinescu a însumat toate aceste însuşiri ale caracterului critic. Apărut într-un moment cînd Maiorescu se bucura de liniştita lui regalitate, cînd Nicolae Iorga ridica în bătaia vântului steagul sau, cînd Ovid Densusianu deschidea perspective noi poeziei româneşti, d-1 E. Lovinescu părea că va lua loc printre junimişti. îl indica pentru aceasta solidele temelii clasice ale culturii sale, cumpătarea gustului şi a mijloacelor, puţina lui afinitate pentru formele de viaţă ale boemei literare, £cea înmănunchere de însuşiri ale urbanităţii în literatura care dădeau „Junimii" mai mult caracterul unui salon decît al unui cenaclu. împrejurările vieţii l-au împiedicat pe d-1 Lovinescu să ramînă printre junimişti, dar moldoveanul care 144 10 145 a absorbit primele influenţe ale culturii sale în Iaşii „Junimii" şi istoriograful de mai tîrziu al renumitei societăţi literare a continuat totdeauna să-ţi recunoască afinităţile pentru oamenii şi îndrumările acelui mediu. Criticul care a zugrăvit portretul atîtor artişti n-a scris niciodată cu mai multă căldura admirativă, dintr-o apropiere mai strînsă de oamenii resimţiţi dinăuntru, ca despre Titu Maiorescu şi Duiliu Zam-firescu. Demnitatea şi echilibrul formei acestora, seninătatea lor făcuta din atîtea renunţări sînt nu numai lucrurile pe care d-1 E. Lovinescu le înţelege mai bine, dar şi acele pe care le iubeşte mai mult. Ciudate şi întoarse căi ale destinului nostru ! S-ar putea ca pentru istoria literară d-1 Lovinescu să rămînă cu rolul de îndrumător al poeziei „moderniste". Şi lucrul este în multe privinţe adevărat, deşi oarecum împotriva firii sale mai adinei. Căci d-1 Lovinescu n-are nici estetismul lui Densusianu, nici acel sentiment al modernităţii, mai viu la mulţi alţii dintre scriitorii tineri. Natura sa nu se deschide cu plăcere influenţelor celor maî noi. Omul are pînă şi în înfăţişarea sa fizică aparenţa unui cărturar din generaţia veche, şi cînd trecătorii îl încrucişează1 pe una din străzile învălmăşite ale capitalei ei recunosc îndată în singuraticul şi domolul trecător, cu marii ochi obosiţi, nu pe un reprezentam al vieţii moderne, ci pe cineva care s-a ridicat atunci dintre cărţi sau a coborît de pe catedra. „Modernismul" d-lui E. Lovinescu este produsul dezvoltării unui punct de vedere, aplicarea unui criteriu estetic păzit de grija de a nu confunda domeniile şi de a salva autonomia artei. Astfel, cînd a fost constrîns să-şi apere poziţiile, fostul director al ,,Sburătorului" nu invoca precedentul recent al esteţilor apuseni, ci autoritatea lui Titu Maiorescu, adică al unui gînditor format în vechea şcoală a idealismului german. Cînd J ostenit de funcţiunile oficiului sau critic şi estetic d-t Lovi-| nescu revenea către intimitatea sa, am impresia că atunci îi | plăcea să regăsească tovărăşia vechilor autori, preparînd ver- j siunea românească a lui Tacit sau transpunînd într-o limbaj plină de naturaleţe şi farmec străvechiul basm al lui UUse. | Este în formula morală şi literară a d-lui E. Lovinescu cevfcj din acel honnete bomme al clasicismului francez, completat^ cu tot ce i-a putut aduce relativismul psihologic mai nou. Din modelul clasic el a împrumutat oroarea ostentaţiei; mai întîî a ostentaţiei retorice, apoi a specialistului. Faţă de gustul şi interesul generaţiilor mai noi opera sa pune puţin preţ pe aparatul critic şi metodic pe care, cu toate concesiile pe care a trebuit sa i le facă pe alocuri, sînt convins că nu le iubeşte deloc. Criticul este, pentru d-1 Lovinescu, un scriitor, un artist lucrînd sub inspiraţia celei de a zecea mu2e. „Impresionismul", afişat ca program cu vreo trei decenii în urmă, era expresia acestei convingeri. Şî cu toate că mijloacele criticului au mai variat de atunci, evoluînd de la expresia sugestivă către formula definitorie, artistul n-a voit să intre în umbră. La ce bun, de altfel, grija de a salva obiectivitatea şî de a întemeia adevărul în judecăţile noastre critice cînd experienţa ne aduce exemplul variaţiei continue a valorilor literare, pe care n-ar fi cu putinţa a le cuprinde decît din unghiul psihologiei noastre individuale ? Un artist intuitiv se adaptează mai bine la această stare a lucrurilor decît un om de ştiinţa. Dorind sa înţelegem un om şi o opera nu vom întreprinde aci o discuţie teoretică. Ne mulţumim să constatăm că punctele de vedere au fost clare de la început şi ca, dezvoltîndu-le cu consecvenţă, critica a cîşitigat în d-1 Lovinescu un scriitor plin de seducţie, manevrînd floreta ironiei cu multă abilitate, şi un portretist dintre cei mai remarcabili. D-1 E. Lovinescu este şi creatorul unui stil ideologic foarte personal. Dar ca scriitor de idei, criticul mai mult enunţă decît demonstrează, şi ideogramele sale, destul de abstracte, sînt lipsite de larga bază a expunerii discursive. Ele stau înfipte în ascuţişul concluziilor şî ţin la oarecare depărtare pe cititor şi prin acel eliptism latin care alcătuieşte de altfel o caracteristică mai generală a stilului autorului. în schimb, cînd trece în sectorul polemic şi în portretistica el îşi regăseşte mijloacele sale cele mai bune. Desigur d-1 Lovinescu nu va întrebuinţa numărul şî cadenţa oratorică a lui Odobescu şi Maiorescu. într-o fază mai veche a scrisului său, el întrebuinţează notaţia scurta şi nervoasă a unui Anatole France sau a scriitorilor francezi din veacul al XVlII-lea. Mai tîrziu el adopta perioada bogată, pe care o obţine însă prin însumarea unor notaţii scurte, nu prin suflul 146 10* 147 larg şi majestuos al debitului oratoric. Formula sugestiva, împletită uneori ca un laitmotiv în compoziţie, este unul din mijloacele sale mai des întrebuinţate. In pictura oamenilor, pe care foarte deseori îi prezintă în mici scene de comedie, portretistul organizează tipurile sale în jurul axei unice a unei însuşiri morale, susţinuta îndeobşte de una fizică şi prezentată cu atîta vioiciune încît nimeni dîn cîţi le-au întîmpi-nat în paginile Criticilor sau ale Memoriilor nu le mai poate uita. Dar maî este ceva, şi poate lucrul cel mai de seamă. Nimeni nu va putea scrie în viitor istoria literaturii române în ultimul sfert de veac fără a ţine seama de contribuţia d-lui Lovinescu. O mare parte' din creaţia literara a epocii a trecut prin filtrul criticului care s-a pronunţat totdeauna despre ea, pe care foarte deseori a văzu t-o născîndu-se. în prezent nu este altcineva care să cunoască mai bine J literatura noastră mai nouă în toate detaliile ei şi, uneori, în 1 variantele succesive care au precedat forma operelor cunos- | cute de public. D-1 Lovinescu este un scriitor căruia i-a plăcut sa se povestească, să revie în urmă, să fixeze toate momentele interesan/te ale întâlnirilor sale literare. Intimii săi susţin că J în afara de culegerea de portrete pe care le-a publicat sub titlul de Memorii, criticul ţine un jurnal mai personal în care | sînt notate nesfîrşitele amănunte ale comediei literare la care a asistat nu numai cu rolul unui martor, dar şi cu acela al unui îndrumător. în camera sa de lucru s-au perindat sute de tineri veniţi să primească un cuvîm de confirmare, nesfârşite cohorte de veleitari, genii în perspectiva, deocamdată simpli| impulsivi necontrolaţi, şi cîteva talente care aflau aci că dru-î mul lor este bun şî că ţinta lor este posibilă. Mulţi dintre I aceştia au căzut din nou în anonimatul din care încercaseră! să se ridice, alţii au cucerit reputaţia şi au crezut ca pot exista] mai departe nu numai singuri, dar chiar împotriva acelui! care ştiuse să le insufle încrederea în sine şi hotărîrea perseverărilor fecunde. Ingratitudinea este însă o reacţie foarte generală şi oareoum un fapt natural. A fost o mare agitaţie omenească în jurul d-lui E. Lovinescu, adică în jurul unei personalităţi care prin gust fîres a fost înclinată, pare-mi-se, către singurătate, şi prin pene traţie psihologica spre mizantropie, dacă totuşi lucrul îl poat afirma cineva care s-a bucurat de atîtea ori de onoarea unor porniri pline de simpatie şi de bunăvoinţa. Cine a citit cu atenţie opera d-lui E. Lovinescu şi s-a bucurat de favoarea de a-şi putea completa impresiile prin cunoaşterea mai apropiata a omului ştie ca în firea sa se întrunesc toate atitudinile care caracterizează pe criticul de vocaţie. Un critic este un om în care sensibilitatea stă sub necurmatul control al inteligenţei. Rezultă de aci un anumit scepticism, o rezervă în acţiunea de a primi valorile, tendinţa de a k grupa după similitudini şî de a le subordona modelelor. Primul gest al unui critic nu este de a îmbrăţişa, ci de a respinge sau cel puţin de a cîntări. Greutăţile carierei unui critic în lumea scriitorilor rezulta din faptul de a întîmpina elanurile sentimentului creator cu metalul rece al inteligenţei. Lucrurile stau aşa în principiu, şi în cazul special al criticului nostru. Si totuşi de cîteva ori în cursul lungii frecventări a operei sale am asistat la o dăruire mai largă, mai generoasă. Au fost momentele în care d-1 Lovinescu saluta primele romane ale lui Rebreanu, pe acele ale d-nei H. Papadat-Bengescu, poeziile lui Ion Barbu şi ale lui Camil Petrescu, schiţele şi nuvelele lui Brăescu şi atîtea alte opere în jurul cărora s-a produs de mult consensul aprobării publice. Şi în aceste clipe, preţioase tocmai prin raritatea lor, bucuria noastră a fost cu atît mai mare cu cît aflam pe critic nu numai în acţiunea lui de a cumpăni, dar şi în acea de a se subordona şi de a sluji. 1941 148 ION MINULESCU AI. POSTERITĂŢII Cu Ion Mînulescu a dispărut o figură foarte vie a mişcării noastre literare, un temperament original, amestec de boem şi dandi, purtător de steag al tendinţelor de înnoire în lirica românească, după Macedonski, după Mircea Demetriad, Ştefan Petică şi Iuliu Savescu, înaintaşii cărora Ie-a adus uneori omagiul său. Nimeni cUn cîţi l-au cunoscut, l-au auzit cltin- J du-şi versurile pe scenele pe care apărea cu plăcere, sau nu- | mai l-au văzut trecînd înfăşurat în marile lui şaluri colorate, I nu vor putea uita pe artistul independent în persoana căruia | s-au concentrat timp de aproape patru decenii lozincile mo- ,'f dernismului literar ; monologul Iui exploziv, făcut din verva 1 paradoxală şi cinică1, va lipsi de aici înainte acelora care se 1 obişnuiseră sa vadă în el un camarad sau un înaintaş. J Formula lui literară şi umană era aproape în întregime constituita curînd după 1900, cînd, în urma celor cîţiva ani de petrecere la Paris, gustul său fusese definitiv cucerit de poeţii:J simbolişti şi de acei versificatori în acelaşi timp rafinaţi şi| populari, de tipul unui Jehan Rictus sau Aristide Bruand, care,| în fiecare seara, risipeau spiritul lor scînteîetor în renumitele^ taverne literare ale Metropolei, la „Chat noir", sau la „Noc-J tambule". Cînd Mînulescu se înapoiază în ţară şi după începuturi ga« zetăreşta în capitala accepta un post administrativ la CorW stanţa, literatura noastră era puternic stapînită de semănătcn rism. Era o vreme de preocupări sociale şi naţionale, aşa încîţj jocul lui literar şi firea sa diletantă trebuiau neapărat si trezească rezerve. Revistele literare îşi ţin la început uşile închise pentru el, şi poetului îi plăcea să-şi amintească, pînă în anii lui din urmă, de chipul cum a izbutit să-şi introducă versurile în Viaţa literara a lui Ilarie Chendi şi să-şi cîştige admiraţia directorului, consimţind numai să-şi transcrie bucăţile în versuri regulate. La începuturile sale Minulescu n-a dispreţuit figuraţia solemnă, atitudinile pontificale, gesturile largi. în 1908, cînd apar Romanţele pentru mai tîrziu, poetul se înfăţişează pe sine ca un reprezentant al „artei viitoare", bătînd la „poarta celor care dorm", afişînd, împreună cu crezul unei revolte care anunţă moartea zeilor, un erotism aprins şi fără iluzii. în atmosfera mai mult rurală a poeziei noastre de atunci, şi chiar de mai tîrziu, el izbuteşte să impună figura unui poet urban, atît prin motivele pe care le împrumută uneori peisajului orăşenesc, cît şi prin stările de spirit pe care el le cultivă cu o preferinţă pe care o autoriza precedentul şi exemplul aşa-zi-şilor poeţi decadenţi ai Franţei: un Baudelaire, un Verlaine un Jules Laforgue, un Tristan Corbiere — zeii lui tutelari. Erotismul lui se asociază cu un sentiment funebru al vieţii, astfel că acestui om robust şi jovial î se prezintă necontenit comparaţia funerară şi obsesia morţii. La Constanţa, Minulescu descoperise marea şi el devine primul cîntăreţ al ei în literatura noastră, al unei mari care nu este însă cadrul unei forme locale de viaţă, ca la scriitorii veniţi ceva mal tîrziu, un Ion Pillat sau Emanoil Bucuţa, ci marea ca un drum către necunoscut, capabilă să cuprindă reveria şl dorul nedefinit şi vrednică a fi iubită de poeţi tocmai pentru aceasta însuşire. Pînă tîrziu, cînd poetul devine glosatorul propriei sale producţii mai vechi, Intercalînd în bucăţile de acum versurile sale de altădată şi comemorînd evenimentul inspiraţiilor sale trecute, motivul măriî revine necontenit în poezia sa şi determină unele din accentele sale cele mai izbutite. De la început Minulescu se comportă ca şef de şcoala : al Şcolii simboliste. Unele dîn primele sale poeme sînt adevărate manifeste, şi, creaţia sprijinind teoria, el întrebuinţează, sau crede a întrebuinţa, principalele tehnici ale acestei şcoli literare : versul liber, simbolul, sugestia, corespondenţele. îndrăz- 151 150 nelile formei sale sînt deopotrivă cu acele ale conţinuturilor lui, ambele stind la originea împotrivirilor pe care le va fi încercat Ia debuturile sale, dar pe care el le exagera, daca ne gîndim că nu numai succesul, dar chiar popularitatea i-au venit fără prea mare întîrziere. Astăzi, cînd începe posteritatea Iui Ion Mînulescu, putem judeca mai bine măsura inovaţiilor lui şi putem determina cu mai multă precizie felul sunetului pe care 1-a introdus în concertul literar al vremii. Se cuvine deci sa spunem ca multe din noutăţile lui Minulescu au fost mai degrabă aparente. Astfel, în primul rînd, renumitul Iui vers liber, care, prin neregula-ritatea-i grafica, a lucrat ca un puternic motiv nu numai al neîncrederii, dar şi al interesului cu care i s-a răspuns, un interes la care au colaborat deopotrivă cohortele imitatorilor entuziaşti, ca şi parodiile numeroşilor umorişti. Renumitul vers liber al lui Minulescu n-a fost însă niciodată liber cu adevărat. El n-a fost decît produsul fragmentarii unor versuri regulate în acord cu toate cerinţele prozodiei clasice, aşa încît Ilarie Chendi avea oarecum dreptate să ceara reintegrarea lor în configuraţiile tradiţionale. Cînd versul liber a apărut mai întîi în literatura, cu un Walt Whitman sau cu poeţii simbolişti ai Franţei, lucrul a fost resimţit în adevăr ca o mare noutate. Pentru întîia oara muzicalitatea poetică nu mal era constrînsă sa se adapteze unor tipare generale şl obiective, ci era lăsata sa se manifeste neîncătuşat, urmînd ritmul însuşi în care se dezvolta stările I interioare ale poetului. 1 Este evident însă ca nimic dîn toate acestea nu se poate | semnala în versurile Iui Minulescu, aşa că sta la îndemîna ori- ! cui să recompună două sau trei versuri ale poetului într-un * vers regulat» răspunzînd prin rima lui finală unui vers anterior sau altor două sau trei fragmente anterioare de vers. Exerciţiul a fost uneori făcut şi el nu merită a fi reluat pentru; demonstraţii cu totul elementare. Aparentele libertăţi ale versificaţiei lui Minulescu nu erau altceva decît un mod de notare,! cum ar putea fi întrebuinţat, de pilda, într-o clasă de declamat ţîe o simplă modalitate de transcriere menita să accentuezi*! pauzele şi să izoleze anumite cuvinte sau membre ale fraze pentru a le conferi relieful lor propriu. Nu vom spune deci că neregulata transcriere grafica a versurilor lui Minulescu, de care s-a legat prima impresie trezită de ele, a fost produsul unui procedeu arbitrar menit să izbească atenţia şi poate să scandalizeze, un simplu joc de virtuozitate cum a fost acela care, mai tîrziu, ]-a făcut în Strofe pentru elementele naturii să-şi transcrie versurile în rînduri continue, după modelul lui Paul Fort. Fragmentarea versului răspundea felului propriu al poeziei sale făcută nu pentru a fi parcursa cu ochii sau murmurată în singurătate, ci pentru a fi citita cu. glas tare, declamata şi jucată, aşa cum o făcea poetul însuşi pe scenele unde cucerea tunetele de aplauze ale ascultătorilor. A fost Ion Minulescu un poet simbolist ? Desigur, din practica poeziei simboliste a Apusului el a împrumutat mai multe din tehnicile apropiate. Intenţia sa evidenta nu este să exprime limpede şi complet, ci sa sugereze. De aci deprinderea de a transforma unele cuvinte în simboluri ■hipostazmdu-le prin majusculare şî acordîndu-le parcă un înţeles mal bogat şi mai misterios decît acel obişnuit, ca atunci cînd evoca Albastrul, Aureolele, Marele Poem, Trecutul, Nimicul, Perpetuarea, începutul, Sfîrşiturile, Defunctele Dureri, ba chiar „Iubirea lopita-n Albastrul ceresc, supremul de-a pururi şi eternul de atîtea ori". Din aceeaşi înclinaţie de a insinua o impresie nedeterminata provine vasta toponimie pe care a primit-o în poezia sa, cititorului putîndu-i-se întîmpla să viseze, tocmai fiindcă îşi reprezintă atît de puţin tărîmurile îndepărtate ale Antilelor, ale Spaniei cu Xeres, Estramadura şi Alicante, ale Golfului de Aden, ale Babilonului şi ale Nlnivei, ale Siracu zei, Cytherei, Lesbosului şi Corintului, cînd nu este Boston, New York şi Norfolk. Totul i se prezintă poetului în grupuri trinare : trei corăbii pornesc pentru el către largul zării şi alte trei putrezesc de o veşnicie în rada portului; o călătorie lasă sa-i pice trei lacrimi reci, şi poetul îşi propune să-i adreseze trei romanţe, trei ode, trei elegii şi trei sonete, sau sa-i aducă în dar trei smaralde, trei perle şi trei rubine etc. Cîntăreţul îşi dă aerul că sesisează m numărul trei un înţeles adînc, inaccesibil mulţimii : „fiindcă °u-i în lume nimeni să-nţeleagă simbolul Trioletului". Vechiul număr mistic nu este însă în realitate pentru Minulescu decît 152 15Î o mică floare decorativă sau o emblemă menită să distingă fabricaţia proprie. Tot tehnicii sugestiei îi aparţine şi forma interogativă de care poetul, mai cu seama în prima lui maniera, a uzat şi chiar a abuzat, poemele sale constituindu-se dintr-o serie de întrebări nostalgice, al căror răspuns nedefinit urmează să se constituie abia în imaginaţia cititorului. Dacă însă, făcînd abstracţie de toate aceste mijloace ale manierei minulesciene, ne întrebăm dacă poetul a manifestat vreodată o adevărată concepţie simbolista a poeziei, răspun- > sul nu mi se pare ca poate fi dat în sens pozitiv. Căci. fără \ îndoială, ca „poarta" Ia care bate poetul, sau „cheia" care i-a căzut din turn nu sînt simboluri, ci alegorii, concepţii noţio-nale mai mult sau mai puţin limpezi, folosind pentru a se ] exprima obiecte din lumea sensibila, asociate cu ele printr-o legătură exterioara şi factice. Adevărata poezie simbolistă a fost o formă a liricii indirecte, un mod al poetului liric de a se exprima printr-un mediu de aparenţe obiective (de pildă printr-un peisaj), sau cel puţin printr-o impresie nemijlocită primită de la lucruri. Simbolismul a însemnat, prin aceasta îndrumare a Iui, un gest al rezervei şi discreţiei lirice, un pas către intimitatea mai adîncă a conştiinţei, o reacţie antiretorica. „Prends l'elo-quence et tords-lm le cow", sfătuia Paul Verlaine pe tinerii Iiri\ contemporani. N^a existat însa un alt poet mai retoric ca Ioni Minulescu. Sub învelişul manierelor lui simboliste, adevărata] fire a poeziei sale ni se dezvăluie abia atunci cînd o înţelegem: ca pe o formă nu numai a limbii vorbite (ceea ce în defmitiv| stă în firea oricărei poezii), dar a limbii declamate. De aiici'* porneşte, împreună cu muzicalitatea ei contagioasă, toleranţa eM pentru locurile comune ale limbajului, enumeraţiile şi amplificările ei retorice, mulţimea interjecţiilor şi 44 (n. ed.). faptul că îl şăsim în întregime în opera sa. Puţinele veşti care ne vin din cînd în cînd despre omul singuratic, fără atitudini publice, nevazînd şi nevăzut de nimeni, şi publicînd numai la rare intervale unele din acele mici poeme cu atît ecou în sfera iubitorilor de poezie ai ultimului sfert de veac, contribuie să confirme imaginea omenească întipărită în poezia sa. Poetul se leagă prin începuturile sale literare de vechile reviste ale lui Al. Macedonski. Este şi el un simbolist al primului moment, şi unele din motivele sau procedeele sale, ca şi unele particularităţi ale vocabularului său îl leagă ele acea etapă a poeziei noastre către care se înapoiază atîtea din firele producţiei lirice de astăzi, atunci cînd încercăm sa_ ni le explicăm mai bine. Istoria literară a lămurit şi va continua să lămurească unele dîn aceste legaturi, dar pentru G, Bacovia ele au rămas încă ascunse, într-atît poezia sa, lucrînd într-un chip săgetător si direct şi a cărei virtute esenţială, dand impresia a fi o sinceritate nemijlocită, care o înrudeşte cu strigătul şi cu geamătul, pare mai puţin o lucrare literara cît un dooumentar psihologic, depoziţia nefalsificata a unui suflet ulcerat, sucom-bînd sub greutatea de a exista. Şi totuşi realitatea nu este în întregime aşa. Acum, cînd întreaga operă a lui Bacovia ne stă în faţă şi cînd îl putem citi cu preocuparea îngăduită de o asemenea prezentare, ne putem da mai bine seama de locul ei în literatura noastră mai nouă şi de mijloacele ei deliberate care nu sînt deloc absente, chiar dacă accentele rezultate ne angajează într-un chip atît de direct şi pătrunzător. Idealul literar al lui Bacovia s-a format într-o vreme cînd scena liricii apusene era dominată de acei poetes maudits, înfăţişaţi de Verlaine în articole renumite, poeţi care îşi re-simţeau menirea ca un -tragic destin şi care nu o dată şi-au asumat numele de „decadenţi". Cuvîntul „decadent" alcătuieşte de altfel o particularitate expresivă a vocabularului bacovian fie ca poetul îşi închipuie iubita citind o poemă „decadentă", fie că el însuşi ni se arată visînd în „zăvoiul decadent", fie că adresîndu-se, în notaţiile în proză, Dintr-un text comun, unui cîntăreţ, îi spune : „Ascultă graiul meu decadent". Referinţa mentală la un anumit cerc literar este evidentă în toate acestea şi identificarea lui parţială ne-o uşurează poetul însuşi cînd, într-unui din versurile sale, el ne evoca pe Poe, Baude-laire şi Rollinat — desigur meşterii lui preferaţi. Amintirea lui 162 163 11* Poe ni se impune si într-o alta poezie a lui Bacovia (De iarnă}, unde întîmpinâm replica oarecum a Corbului, refrenul onomatopeic şi grotesc „Chiar" înlocuind pe fatidicul şi solemnul ,JJevermore" al poetului american : „O, corb, / Ce rost mai are un suflet orb... / Ce vine singur în pustiu / Cînd anii trec cum nu mai ştiu /O, corb, / Ce rost mai are-un suflet orb... / — Ohiar 1" Nu vom urmări aici toate răsunetele baudelairiene ale poeziei lui Bacovia care nu sînt deloc mai puţine decît în atîtea alte opere ale contemporanilor lui şi care vor trebui odată studiate în toată întinderea lor. Cît despre Rollinat, autorul Nevrozelor, o figură secundara a decadentismului francez, amintirea lui lingă ceilalţi doi mari poeţi este desigur rezultatul unei perspective proprii mişcării noastre literare după 1880, cînd {după cum am arătat-o în notele ediţiei mele din Al. Macedonski, Opere, I, p. 451) Macedonski îl popularizează prin traducerile sale din Literatorul (1884, 1885 şi 1886), căruia mai tîrziu i se alătură şi Cincinat Pavelescu (Lit., 1893). Poet decadent, al melancoliilor pluvioase, al toamnei, al iernii şi al unei primăveri resimţite cu nervii unui convalescent, cufundat în deznădejde şi în prevestirea morţii apropiate, Bacovia este şi un poet al provinciei moldoveneşti. Printre poeţii care s-au aliat, după 1900, noului crez simbolist se pot distinge două grupări — acel al muntenilor : un Minulescu, un Stamatiad, un Davidescu, temperamente mai retorice, afişînd exotismul şi un nevrozism livresc ; apoi acel al moldovenilor : un Şt. Petică, un G. Bacovia, un I.M. Raşcu sau Demostene Botez, naturi mai interioare, cultivînd tonalităţile minore ale sentimentului. Poeţi urbani şi unii şi alţii, dar cei dintîi în-cadrîndu-se în peisajul marilor oraşe, prin estetism, prin cosmopolitism, prin gustul iubirilor venale, ceilalţi aparţinînd sufleteşte micului tîrg moldovenesc. S-ar putea desprinde o întreagă psihologie a oraşelor provinciale de peste Milcov, în care atîţi poeţi, începmd cu Petică, au resimţit viaţa ca o restrişte. „Un corb trece încet pe sus — evocă Petică Tecuciul tinereţii sale — dar zborul său e aşa de abătut, mişcările sale aşa de stranii, încît biata pasăre pare că ar avea şi ea conştiinţa dezolării din oraşul fantomă" (Opere, p. 245). Este acelaşi corb „vîslind... încet... tăind orizontul diametral" din Amurg de iarna al lui Bacovia, căruia i se adaugă într-o icoană mîhnitoare amintirea tîrgului îngheţat sau plo- ios, cu glod şi coceni, cu Inmormîntări evreieşti, cu galbeni şi bolnavi copii venind de la şcoală, cu cafenele goale, cu bangăte puternice de aramă şi goarne sunînd din marginea tîrgului, cu fanfara militară cîntînd „tîrziu, în noapte, la grădină" : o lume întreagă de înfăţişări văzute şi de sonorităţi printre care sufletul simte că agonizează. Este, desigur, în toate astea o altă imagine a oraşului moldovenesc decît aceea a aşezării patriarhale, cu oameni joviali, din unele nuvele ale lui C. Hogaş. Căci Moldova literară configurează un dualism dat în însăşi tovărăşia epocală a Iui Creangă şi Eminescu. Nu poate fi deloc disoutabil către care din aceşti poli se grupează producţia lui Bacovia, care, ca mai toţi poeţii moldoveni, a trebuit să plătească şi el obolul lui marelui liric. înriuririle eminesciene pot fi din cînd în cînd semnalate în versurile lui Bacovia, printre care uneori este uşor să recunoaştem armonia tipic eminesciana : „De mult, de mult cunosc doi plopi / Ce-mi stau şi azi în cale, / îmi place mult ca să-i privesc, / Dar mă cuprinde-o jale" (Regret). Alteori sînt tipice asociaţii eminesciene de cuvinte, ca „veşnicul repaos" în strofa : „Cu steaua care s-a desprins / Ce piere-acum în haos / O inimă poate s-a stins / Spre veşnicul repaos" (Ca mîine). Alteori sînt numai cuvinte preferate ale vocabularului eminescian, nu numai ca „jale" şi „haos" de mai sus, dar şi ca acel „adînc" (al cărui rol nu numai în poezia, dar şl în proza eminesciană am avut prilejul să-l pun în lumină în Arta prozatorilor români), precum în strofa „Un cîntec trist din liră / Aş vrea să-ţi mai arunc / Din viaţa mea în noapte / De nenţeles adînc" (Versuri). Alteori, în fine, este mişcarea însăşi a frazei cu antepoziţia propoziţiei condiţionale, ca în versurile eminesciene murmurînd pe toate buzele : „Şi daca ramuri bat în geam / Şi se cutremur plopii / E ca în minte sa te am / Şl-ncet să te apropii", de care poate fi alăturat începutul poeziei Dm lira a lui Bacovia : „Dacă, de-acum, e tîrziu / Şi ochii mei sînt seci / Ajunge să-nţeleg... / Plecată eşti pe veci!" Interesant este de constatat cum modul propriu al sensibilităţii bacoviene, cristalizată în dezolările oraşului de provincie şi originală în ciuda înriuririlor identificabile pe alocuri, şi-a exercitat o parte a propriilor ei influenţe dincolo de aria Moldovei, la un poet, el însuşi atît de personal, ca bucu-reşteanul Adrian Maniu, unul din promotorii ediţiei volumului Plumb din 1916, sau ca ardeleanul Mihail Benîuc, în care mi 164 165 se pare a recunoaşte un continuator al atitudinilor socialiste din versurile lui Bacovia, pe care, într-un articol de acum cîţiva ani, le-a subliniat printre cei dintîi. Printre procedeele artistice ale lui Bacovia mi se pare a putea distinge două îndrumări, despre care n-aş putea spune că sînt succesive pentru că ne lipseşte o cronologie a poeziilor sale, dar care se leagă totuşi de cîte un ah moment al evoluţiei noastre lirice mai noi. Unele din versurile lui Bacovia se asociază în configuraţii decorative, stilizate, cu o largă întrebuinţare a refrenului, amintind pe Macedonski, aşa încît strofele poeziei Decor ar fi putut să fie semnate şi de autorul volumului Excelsior: „Copacii albi, copacii negri /Stau goi în parcul Solitar / Decor de doliu, funerar... / Copacii albi, copacii negri". Este un moment în care poetul lucrează prin generalizarea unei singure impresii, un procedeu de atîtea ori folosit de Macedonski şi în Rondelurile sale, dar şi în atîtea din bucăţile lui Bacovia care notează o obsesie : „Amurg de toamnă violet... / Doi plopi, în fund, apar în siluete / — Apostoli în odăjdii violete — / Oraşul tot e violet" (Decor), Ia care se £oate adăuga, printre altele, şa notaţia cuprinsă în refrenul fiecăreia din strofele poeziei Amurg antic : „Havuzul din dosul palatului mort / Mai aruncă, mai plouă, mai plînge / Şi stropii căzînd, în amurg iau culori: / De sineală, de aur, de sînge". Poetul se exprimă printr-un material de impresii artistice ca acele pe care i le împrumută poezia vremii, cu parcurile, havuzurile şi statuile ei. Apoi limba poetului este acum aceea a primului simbolism românesc, care cu solitar, funerar, secular, sinistru, hidos, carbonizat, lugubru, funebru, barbar, satanic, sumbru etc. exprimă nu numai genul impresiilor care l-au urmărit mai cu dinadinsul, dar şi participarea lui la o lume a cărţilor şi a culturii. Cînd se va stabili cronologia poeziilor lui Bacovia se va vedea ca prima lui formă este aceea a unui poet mai estet, mai livresc, mai dependent de modele. A doua îndrumare a tehnicii Iul Bacovia tinde către o individualizare a impresiilor, stînd într-un anumit contrast cu stilizările observate mai înainte. De această orientare se leagă toate acele Imagini, metafore, comparaţii, printre cele mai sugestive ale liricii noastre mai noi, fie că ele evocă plopii în depărtare, aplecîndu-se la pămînt^ „în larg balans lenevos, de gumă" (Amurg de toamnă), /ie că observă cum „La un geam, într-un pahar / O roza galbena se uită-n jos* (Nocturnă), fie ca 166 notează cum „O frunză s-a lăsat pe-o mînă întinsă care cere", sau „O pasăre cade-n oraş, ca o tristeţe mai mult" (Note de toamnă), fie că aude cum „Greierul zimţează noaptea cu nimic" (Nocturnă), pentru a nu mai vorbi de obliga tor iile cenestezii simboliste, concrescenţe de senzaţii al căror model a fost fixat de Baudelaire şi Rimbaud, caacea evocare a primăverii ca „o pictura parfumată cu vibrări de violet" (Nervi de primăvară). Tendinţa de a zugrăvi tablouri simetrice, construite, raţionalizate, este depăşită acum. Poetul doreşte să noteze senzaţia sa nemijlocită, ingenuă şi dureroasă. Forma se dezorganizează în această aspiraţie către imediat, aşa încît nu o dată asistăm la o frîngere a ritmului, ca în Spre toamnă, unde, după versurile de 8 şi 9 silabe cu factură regulată : „Şi nimeni nu ştie ce-i asta / M-afund într-o crîşmăsă scriu, / Sau rid şi pornesc fcispre casă / Şi-acolo mă-nchid ca-n sicriu", ritmul se schimbă brusc prin repetarea strofei iniţiale cu neregulate versuri -mai scurte : „Şi mereu delirând / Pe vreme de toamnă, / M-adoarme un gînd / Ce mă-ndeamnă : /Dispari mai curînd în această noua configuraţie limba se schimbă nu numai prin vocabularul mai familiar, care primeşte şi unele provin cialisme, dar şi prin toate acele împerecheri de cuvinte^ ale vorbirii curente, ca d. p.: „Chiar pentru asta am venit să-ţi spun" (Cuptor), „Să nu mai ştiu nimic, ar fi un singur modM (Nocturnă), „Cînd pentru ftiziei nu se ştie ce noi surprize vor vem" (Nervi de toamnă), „De această întîmplare, atît de rau mi-a părut" etc. — forme prozaice, cum întîlnim adeseori şt la Adrian Maniu, care nu trebuiesc înţelese însă ca nişte concesii făcute graiului vorbit, inexplicabile ca atare la nişte poeţi de notaţii scriptice ca aceştia, ci ca o expresie (de_ altfel, deliberată) a naivităţii lor, ca un mijloc de a sugera cititorului lipsa de artificiu în exprimarea emoţiei directe. Pe acest drum al notaţiei imediate, mai departe, se găsesc acele înseilărî de gînduri, acele crîmpeie imperfect acordate, produsul unei dezorganizări logice a gîndirii, cum întîlnim în poeziile mai noi ale lui Bacovia, ca în acest^ Requiem : „Eram să te aştept prin parc / Văzînd că singurătăţi pe aici m-au oprit.../Dar mereu aceleaşi uitări!/Dar tot aceeaşi poezie la infinit ? ! / Filozofia vieţii mi-a zis : / Undeva este, cu mult mai departe... / Atîtea, şi-atîtea... lasă ! / Visezi ca din carte lm 167 Procedeul revine şi în proza poetului, unde întîmpinăm de atîtea ori reproducerea „gîndirii nedirijate", a vorbirii interne, ca în teoria şi practica suprarealiştilor, pe care nu este deloc sigur că Bacovia i-a frecventat vreodată. „Cîte nu ascult eu ■— notează scriitorul în Dintr-un text comun. Sînt într-o circiumă, tu înţelegi... poate eram simpatic ca un poet al Scînteilor galbene, al Vremurilor de plumb... încolo tăcere... Printr-o confuzie se spune că am cunoscut pe acest călugăr... M-am lăsat sa mă observe atîţi vînzatori, dar m-am gîndit unde se petrec aceste fapte... Este aceasta vreo resemnare de a compărea, şi ca aceşti negustori să-mi producă material ziaristic în schimbul unei remunerări care, pentru moment, are aparenţa unei satisfacţii... Sau... noi nu răspundem de cele ce scriem... Aceste păreri pot fi luate de oriunde... Se întunecă... Vinuri stricate... numai cîţiva bani." Ne întrebăm însă dacă cu acestea nu ajungem la marginea extremă a literaturii şi dacă înclinarea, valabilă în sine, de a capta, dincolo de rigidităţile formei, îmediatitatea sentimentului, nu atinge în acest punct tăgăduirea însăşi a artei literare ? Este o întrebare care poate fi pusă şi căreia i se poate da chiar un răspuns afirmativ cînd recitirea întregei opere poetice a lui Bacovia a reînviat în noi cîteva din cele mai alese satisfacţii literare încercate în şirul lung al anilor. 1946 PANAIT 1STRATI : „CHIRA CHIR ALINA" Toată lumea ştie astăzi ceva despre Panait Istrati. Istoria vieţii lui a fost de atîtea ori povestită încît, reluînd-o, ar trebui să repetăm. Cariera omului care rătăceşte în răsărit şi în apus, încearcă mai multe meserii, scapă de la moartea pe care voia să şi-o dea singur şi devine prozator francez cu renume, prezintă' neapărat ceva miraculos şi se înţelege că a putut vorbi cu forţă fanteziei publicului din Franţa şi din România. Cîte visuri nu va fi trezit această glorie unică ! Pentru că fiecare are dreptul sa gîndească lucrurile cele mai bune despre sine, cîte surde acuzaţii nu se vor fi ridicat împotriva propriului destin obscur, şi cîte speranţe în posibilităţile sale neşfîrşite ! Din aceste mii de sugestii s-a organizat în jurul omului larma unui succes incomparabil, care ar putea pe nedrept să acopere glasul operei sale. Ajunsă la noi, vestea succesului parizian al lui Istrati a lucrat ca un reactiv puternic, care a pus în libertate elemente constitutive ale mediului nostru literar. Democraţii au recunoscut un frate în omul care fu anume prezentat drept o victimă a relei orînduiri sociale şi au revendicat pe scriitor ca pe un reprezentant de-al lor. Cercurile de dreapta s-au arătat nemulţumite cu acest dezrădăcinat care falsifică imaginea societăţii româneşti. Delicaţii au trecut sub tăcere o operă scrisă fără nici o artă. începutul unei faime scandaloase pătrunse şî alarmă alte cercuri. în sfîrşit, pentru ca nici o voce să nu lipsească1 din ansamblu, d-1 H. Sanielevici, căruia, după cum însuşi afirmă, îi datorim descoperirea „zguduitoare că realismului îi urmează totdeauna clasicismul", văzu în Unchiul Anghel al Iui Istrati confirmarea teoriilor sale şi zorile unei ere de sănătate sociala. Proclamarea lui Istrati o însoţi d-1 Sanielevici cu imolarea celor o sută cincizeci de scriitori pe care îi numără în revistele contemporane, şi acest enorm apetit sanguinar surprinse prin constatarea că gustul pentru moderaţiune clasică nu se intovărăfşeşte totdeauna cu practica cumpătării. Această confuzie de tendinţe şi păreri este sporită de însăşi ..apta lui Istrati care trimite săptămînal cititorilor Adevărului literar cîte un manifest, o scrisoare, cuprizînd vreo replică ştrengărească sau vreo amintire. Sfătos, precum sînt toţi orientalii, nu este împrejurare care să nu-i excite verva. Această uşurinţă de a-şi deschide inima trebuie să fi mirat pe gravul apusean Romain Rolland, care îi răspundea odată : „Nu scrisori exaltate aştept de la d-ta, ci opera esenţială". ^ Istrati este un oriental, şi darul povestirii este, în adevăr, principala sa caracteristica. însuşirea aceasta se vădeşte cu limpezime mai ales în Chira Chiralina, unde autorul renunţă la formula romanului psihologic, clădit pe un conflict şi cul-minînd într-o catastrofă, susţinut adică de un interes dramatic pentru a reveni la forma propriu-zisă a povestirii, unde interesul se concentrează asupra episodului. împrejurările vieţii Iui Dragomir nu înaintează furtunos către deznodamîntul final, ci se desfăşoară cînd mai încet, cînd mai grăbit, după ritmul special al momentului. Sfîrşitul cărţii nu coincide cu epuizarea interesului; la ultima filă doreşti încă să asculţi mai departe. Nici o urmă din acea dibăcie literară care utilizează gradaţia, complicaţia, amînarea deznodămîntuku sau care vor mai fi procedeele sale. Transcrierea literară se acoperă perfect cu viaţa transcrisă, o urmăreşte credincios în mişcarea ei de înaintare şi n-are voie s-o prelucreze pentru a-i smulge un accent mai patetic, pentru că ea însăşi este plină de energia, căldura şi patosul lucrurilor cu adevărat trăite. O lipsă totală de artificii care greşit ar putea fi înţeleasă ca o Hpsă de artă. Povestire şî experienţă făcînd una, Chira Chiralina este un document omenesc de primul ordin. Viaţa Orientului şi destinele proletarului oriental ne vorbesc aici cu puterea unei mărturii autentice, căreia nici francezii, nici noi nu-i putem opune un alt exemplu. Apoi ceva din viaţa porturilor noastre dunărene, pentru care Istrati ne dă cea dintîi notaţie literară, în legătură cu aceasta din urma s-a ridicat obiecţia că Istrati falsifică icoana societăţii româneşti. Adevărul este că din complexul vieţii româneşti Istrati alege alte aspecte decît acelea care au găsit pînă acum transcriere. El nu observă nici pe ţăran, nici pe răzeş, nici pe proprietarul de pămînt şi nici burghezia recentă. Mediul Chitei Chiralina este acel al porturilor noastre, în care, după cum aveam prilejul să observăm şi în altă parte, de sute de ani continuă un proces de infiltraţie balcanică. Negustori, contrabandişti, vîntură-lumea cu profesii imprecise, oameni stabiliţi de o generaţie sau simpli trecători, se înţelege că viaţa tuturor acestora nu poate fi dominată de acel ton etic-social care nu rezulta decît dintr-o desăvîrşită integrare în structura societăţii şi dintr-o deplina solidarizare cu interesele ei. Mînaţi de-o aprigă nevoie de a-şi cuceri un loc pe lume, toţi oamenii aceştia sînt naturi impetuoase, fără multe scrupule, întreprinzători şi harnici la ocazie, şi în genere străbătuţi de un nostalgic sentiment al lungimii şi lărgimii pămîntului1. Firi individuale în toată puterea cuvîntului, oameni care ştiu ca bucata de pîine pe care o mănîncă nu şi-o datoresc decît lor şi care sînt aduşi astfel să preţuiască energia personală mai presus de orice. Morala lor nu este socială pentru ca nu-i priveşte protecţia şî caută să se sustragă sancţiunilor ei. Cred în omul absolut şi în omenia care este aceeaşi în toate părţile, sau cînd o deziluzie amarnică le răneşte sufletele se îndoiesc de omenie şi detestă radical pe om. Aşa ceva este şi Dragomir, un astfel de romantic cosmopolit şi umanitarist. Un asemenea scriitor este şi Panait Istrati. Cum a putut vedea aici d-1 H. Sanielevici pe reprezentantul unei muncitorimi calificate şi devenita aproape burgheză rămîne numai un exemplu instructiv pentru felul în care prejudecata unui sistem poate rătăci o judecată particulară. Un individualist este totdeauna faţă de societate în situaţia unui protestator. Simpatia sa se îndreaptă către ceea ce în om este fundamental, instructiv şi spontan, şi se retrage chiar de la ceea ce ar putea apărea ca drepturile cele mai legitime ale societăţii. Pentru un individualist omul are totdeauna dreptate împotriva societăţii. Copil — Dragomir creşte în casa mamei şi a surorii sale : două curtezane care ţin un zaiafet permanent pentru străinii vizitatori ai portului. Dîn cînd în cînd însă apare tatăl si fratele mai mare — meseriaşi care trăiesc despărţiţi de^ familie — risipesc ceata adoratorilor, care nu ştiu cum să escaladeze mai repede ferestrele, şi lovesc crunt ,pe cele doua femei. Lucrurile merg într-o zi atît de departe încît, în încăierarea generală, Dragomir aplica o lovitură grea fratelui mai mare, în timp ce fata, Chira Chiralina, e gata sa-şi asasineze tatăl. Povestirea nu lasă nici o îndoială în acest conflict cui anume revine simpatia. Mama şi fata ei ne sînt înfăţişate ca nişte fiinţe simpatice şi demne de compătimit pentru că viaţa neregulată pe care o duc porneşte din spontaneitatea incorigibilă a naturii lor. Senzualitatea lor naiva, lipsită de orice perversitate, are graţia şi seninătatea unei înclinări fireşti. Bărbaţii care strică din cînd în cînd tihna amoroasă a celor două femei ne sînt înfăţişaţi, dimpotrivă, ca nişte zbiri sanguinari, brute fără nici o viaţa interioară, venite să răzbune nu ştiu ce onoare ofensată. Pe aceşti întunecaţi poliţişti sîntem angajaţi sa nu-i iubim. Societatea nu poate avea dreptate împotriva instinctului. De cele mai multe ori însă problema socială nici nu se pune. Ceea ce înaintează în primul plan este raportul dintre om şi umanitate. Vinovată de căderea şi tristeţea fiinţei omeneşti nu este orînduirea socială, ci indiferenţa semenilor. Adevărata plagă care bîntuie speţa noastră nu sînt nici bolile, nici sărăcia, nici apăsarea celor slabi, ci numai singurătatea inconsolabilă a omului. Lucrul acesta îl resimte Dragomir cu un infinit spasm sufletesc cînd, fraged adolescent încă, abuzat, prădat şi rătăcitor pe drumuri, nici o inimă omenească nu se apropie de dînsul. E unul din cele mai mişcătoare momente ale volumului : „Nu este adevărat — comentează Istrati — ca fiinţa omenească ar fi o creatură care înţelege viaţa. Inteligenţa nu-i serveşte la mare lucru ; prin faptul că vorbeşte nu-i mai I puţin animal. Dar unde bestialitatea isa depăşeşte pe aceea a ;f animalelor e cînd e vorba de a ghici şi de a simţi deznădejdea :f semenului. Ni se întîmplă uneori să vedem pe strada vreun | om cu faţa palidă şi cu privirea pierdută, sau vreo femeie plîn- I gînd. Dacă am fi nişte fiinţe cu adevărat superioare ar trebui să oprim pe acest om sau această femeie şi să le oferim cu grabă ajutorul nostru... Nimic dîn toate acestea nu se întîmplă." O inimă înţelegătoare se apropie cu toate acestea de Dragomir. E Barba Iani, un vînzător de salep, pe care experienţa vieţii îl înzestrase cu o înţelepciune adîncă. Şi este cea mai frumoasă figură a povestirii lui Istrati. Un om care ne reaminteşte de-aproape pe filozofii stoici, răsăriţi în amurgul imperiului roman şi cărora le datorim descoperirea măreţiei personalităţii omeneşti. Barba Iani transmite ucenicului său învăţătura sa, şi ceea ce spune el cu această ocazie rezuma şi tendinţa întregii activităţi literare a lui Istrati : „...Vom merge pe străzi, prin pieţe, pe la serbări şi bîlciuri şi vom striga : SalepI... Salep)... Salep.'... Uite salep giul} Bunul pămînt al Levantului se va deschide mare şi liber înaintea ta, da, liber, pentru ca orice s-ar spune de aceasta ţară turcească absolu-tistă nu este o alta în care se poate trai mai liber ; cu o^ singură condiţie: aceea de a te şterge, de a dispărea în masă, de a nu te face observat prin nimic, de a fi surd şi -mut..." Nu este vorba, aşadar, de manifestarea vreunui sentiment democratic, care ar putea servi vreunei demagogii. In ţara cea mai absolutistă din lume rămîne sufletului nostru destulă putere pentru a se elibera. Dacă mîntuirea nu se află la semeni, ea zace ascunsă în tine ; trebuie numai s-o dezgrădinezi. Unui individualist îi rămîne această ultimă speranţă şi supremă mîndrie. Aceasta mi se pare că este concepţia care se desprinde din cartea lui Istrati. Interpretările care J s-au dat pînă acum mi se par mai toate alături de adevăr. Ea a adus în lumea noastră literară o variaţie de probleme care nu poate decît să învioreze. E păcat numai că, scrisă într-o limbă străină şi aparţinînd, prin urmare, unei alte literaturi, cartea lui Istrati, aşa de interesantă pentru noi, nu ne poate vorbi decît prin reflex. 19 2 4 LA MORMÎNTUL LUI PANA1T ISTRATI La mormîntul lui Panait Istrati, aci unde se încrucişează drumul vremelniciei şî al eternităţii sale, am venit să ne reculegem o clipă în amintirea aceluia care a fost, printre noi, ca o fîşie ruptă din trena vînturilor dezlănţuite peste mările calde ale Sudului. Fie ca această piatra să-i slujească drept loc de odihna şi foişor înalt neostenitului pescăruş înfrăţit cu furtuna şi cu apele amare ale îndepărtatelor lui plutiri. Ziua aceasta este consacrata laudei neamestecate, şi umilul închinător care are cinstea să vă vorbească n-ar vrea s-o tulbure într-un chip oarecare. Totuşi, cum aş putea să nu mărturisesc melancolia care mă cuprinde privind acest pătrat de pămînt. Rareori moartea ni s-a părut a reţine cu mai puţine drepturi o fiinţă omenească. Panait Istrati era atît de mult al vieţii încît mormîntul pe care-1 avem în faţă apare nebuniei noastre ca mărturia unei încălcări şi a unui abuz. Să ne ridicam, deci, privirile de la temelia acestei pietre împlîntate aci ca semnul unui legămînt menit a nu se desface şi să căutam în cer şi în jurul nostru, pe pămînt, imaginile mai potrivite ale vieţii fără odihna, fantoma mişcătoare a norilor uşori şi rar murile încărcate de plăpînda înflorire a primăverii. Opera iui Panait Istrati, cinstiţi ascultători, este un fier-! binte imn închinat vieţii, bucuriilor ei celor mai simple şt ela- 1 Cuvînt rostit în numele Societăţii scriitorilor români, cu prilejul iaauguririi bustului său la cimitirul Bellu. 174 nurilor ei mai înalte, prieteniei şi dragostei, fericirii de a călători şi cunoaşte pentru a afla feţele zîmbitoare ale altor tărîmuri şî chipul omului veşnic, în serviciul căruia n-a încetat nici o clipă să se ostenească. Rareori a fost înălţată o opera care să cuprindă mai mult soare şi spaţiu, mai multă vesela şi prietenească armonie, culeasă din tălăzuirea mărilor, din forfota oraşelor îndepărtate şi a ţărmurilor unde poposesc corăbiile împinse de rîvna harnicelor neamuri dîn miazăzi. Să nu uităm însă că gîndul şi viziunea lui Panait Istrati au preamărit deopotrivă leagănul meridional al civilizaţiei noastre şi locurile neuitate ale obîrşiei lui : şerpii lucioşi ai Dunării, tabia Brăilei, asprii mărăcini ai Bărăganului. Inspiraţia lui a fost ca suveica activă ţesînd la pînza care ne ţine prin mii de legături trainice de colţul acesta de viaţă al Europei sudice şi răsăritene. Panait Istrati a fost, în aceeaşi măsura, om de al nostru şi fiu al Mediteranei. Cînd numele lui a ajuns a fi pronunţat în mai toate limbile culte ale pămîntului, omenirea a resimţit îndoita revelaţie a miracolului mediteranian şi a farmecului românesc. Este adevărat că la început cadrul literaturii noastre a părut prea strimt acestui îndrăgostit de largile orizonturi ale mării. A scris în franţuzeşte, înainte de a-şi jertfi ultimele puteri readucerii operei sale în graiul nostru. Consideraţi însă aceste opere franceze ale lui Istrati şi veţi vedea, în filigranul lor, modul de a gîndi al românului, ba chiar sutele de parti-cularirăţi ale vorbirii noastre, introduse cu o hazlie silnicie în graiul lui Voltaire. Implicaţiile mai adînci ale limbajului, chipul de a-ţi reprezenta şi de a resimţi lumea, legat pentru fiecare om de cuvintele limbii învăţate din gura mumei sale — toate acestea au fost la Panait Istrati româneşti şi numai româneşti. Să ne oprim o clipă asupra acestei constatări. Ea restabileşte un fapt prea adeseori trecut cu vederea şi pe care omul care ne-a adunat astăzi în jurul acestei pietre s-ar fi bucurat să-l ştie recunoscut cu un moment mai devreme. Societatea scriitorilor români, în numele căreia am venit sa spun aceste cuvinte, ţine sa slăvească în amintirea lui Pa- 175 naît Istrati pe unul din reprezentanţii duhului românesc, pe unul din cîntăreţii pămîntului şi cerului nostru, al omului de aici, al pasiunilor şi virtuţilor lui. Cu aceste sentimente de recunoaştere Societatea scriitorilor români depune pe 'acest mormînt, alături de grelele cununi ale gloriei universale, buchetul cîmpenesc al închinărilor sale frăţeşti. 1938 IOACHIM BOTEZ: „ÎNSEMNĂRILE UNUI BELFER", 1U34 înţelepciunea obştească ne-a învăţat de mult că norocul unui singur ceas poate fi mai mare decît al unui an întreg. Zeci de cărţi se adună pe masa noastră în fiecare an... dar — de ce n-am spune-o ?... — impresia rămîne de cele mai multe ori inferioară zarvei pe care, de la un timp, fenomenul literar se pricepe atît de bine să-l stârnească în jurul său. Iată însă că într-un ceas al serii am deschis o carte şi am început a răsfoi cu acea atitudine în care curiozitatea se temperează prin neîncredere. Am străbătut primul capitol, pe al doilea şi pe al douăzecilea. Cînd, către miezul nopţii, m-am ridicat din scaun, cu ochii obosiţi, dar cu inima şi mintea mai treze decît în primele ceasuri ale dimineţii, ştiam că descoperisem un scriitor şi o carte de care multă vreme nu mă voi mai despărţi. Nu cunosc pe d-1 Ioachim Botez, autorul însemnărilor unui belfer, apărute de curînd. Nu ştiu dacă are vreun trecut literar, dacă este la primul său volum sau dacă muza lui s-a mai încercat în alte producţii mai compacte. Numele întîlnit de mai multe ori în subsolul Curentului, sub nişte foiletoane pe care n-am avut buna inspiraţie sa le parcurg, nu se asociase pentru mine cu nici un conţinut. Sînt autori care cresc împreună cu opera lor. Aici avem însă de a face cu un om care pare a fi aşteptat mult şi care a apărut deodată în toată forţa şi plenitudinea talentului său. 177 12 Este în cartea care m-a ţintuit de la prima la ultima ei pagină explozia unui temperament multă vreme conţinut, confesiunea unui suflet care a adunat o experienţă enormă, debitul abundent al unei fiinţe care are multe de spus. Cît despre starea lui civilă, cartea însăşi ne da toate amănuntele de care avem nevoie. însemnările unui belfer aduc spovedania unui dascăl necăjit, profesor de limba franceză în nu ştiu care orăşel de provincie. Sînt pagini de amintiri din vremea tulbure a studenţiei sale indigente, sau foi de jurnal, scrise şi smulse Cu mîna tremurîndă a unui om pe care trivialitatea mediului său, grosolănia şi imbecilitatea îl exasperează. Dar printre scăpărările unei naturi explozive, înclinată spre diatribă şî sarcasm, plină de curaj în faţa stupidităţii şi abjecţiei, pe care le divulgă cu o voce răzbunătoare, se împleteşte firul cristalin al unui suflet consacrat cultului delicat al naturii, dragostei de copii, prieteniei şi iubirii de oameni. O inteligenţă incisivă, o cultură absorbită în frecventarea clasicilor şi modernilor, şi manevrată cu o preţiozitate umanista, un simţ armonios al frazei, al perioadelor bine echilibrate, şi darul de a face povestirile sale dramatice înalţă deodată pe d-1 Ioachim Botez printre cei mai buni prozatori ai noştri. Este în structura .talentului său ceva dîn felul lui Odobescu în meşteşugul de a îmbina erudiţia cu naturaleţea, ceva din realismul artist al lui Arghezi şi din marele dar descriptiv al lui Sadoveanu. Dar toate aceste însuşiri sînt îmbinate într-un fel care îi este absolut propriu, şi umanitatea lui în acelaşi timp aprinsă şi duioasă imprimă fiecăreia din paginile sale o pecete stilistică pe care nimeni n-o va mai putea confunda de aci înainte. _ însemnările unui belfer conţin multe pagini de aspru rechizitoriu împotriva învăţămîntului aşa cum el ar fi împărtăşit în unele oraşe ale ţării. Nu sînt în măsură a urmări pe d-1 Botez în criticile sale. Documente ca acelea pe care d-sa le1 produce sînt interesante mai degrabă în raport cu firea omului care le înregistrează. Lumea văzută de d-1 Ioachim Botez, ca a tuturor poeţilor, este colorată de revărsările temperamentului său. Nu numai natura, aşa cum afirma odată Amiel, dar societatea, şcoala, toate instituţiile sînt pentru autorul nostru stări de^suflet. Este deci de dorit ca lucrarea d-lui Ioachim Botez să fie luată drept ceea ce este în realitate : opera unui 178 scriitor de mare valoare, în care literatura noastră contemporană a cîştigat una din expresiile ei cele mai preţioase. Considerată în acest cadru, care este cadrul ei firesc, cine nu se va opri în faţa atîtor episoade, momente de fervoare sau evocări de oameni, cîte sînt cuprinse în Însemnările unui belfer} Cine va uita figura lui Gheorghe, groparul de la Sfîntul Haralambîe ; pe a bătrînului anticar din stradă, „umilul prieten" ; sau pe aceea neliniştitoare, crudă şi bicisnica a „limbricului" ? Cine nu-şi va reaminti mereu, după ceje va fi recitit, momentele de perplexitate, şi tristă şi comică, ^trăite în atîtea ocazii ale practicii dăscăleşti ? Dar sînt şi evocări vizionare de cadru cum de mult n-au mai apărut sub pana scriitorilor noştri. „Doi ani de belferie chinuita — scrie într-un rînd d-1 Botez. Dar tîrgul acela cufundat sub perdeaua de sălcii şi anini a apelor înalte, cu temelii mucede, cu uliţi drepte Mntuite de oftică şi melancolie, cu căsuţe albe şi sfioase ca o mireasa, cu muşcate şî gutui ca nişte mîini de mort în geamurile curate ca cleştarul — avea un farmec ciudat în pustiul nopţilor cînd în ruinele de lîngă poşta începeau să bocească cucuvelele. Atunci, Ia lampa spânzurata în răsptntia aceea fioroasă, veneau din sîmr. curile Dunării potop de gffngănii ca să joace pînă în zi o horă drăcească cu sclipiri fantomale... Scarabei negri şi cornoraţi, bondari falcoşi şi greoi, falene delicate în mii şi mii de culori, libelule de un violet mecanic, sprintene ca nişte baletiste, ţînţari cu un bîzîît de cimpoi în agonie sau nişte gîngănii lungi şi străvezii, crîmpeie de serpentină prin care lumina trece ca prin nişte panglici diafane..." Sau ciuţi puternica scenă din împuşcat la Mizil, unde profesorul trăieşte o alarmă repede rezolvata într-o caldă efuziune lirică : „Pe cînd mă plimbam pe sub salcîmii tineri din piaţa Mizilului, peste care amurgul cu nori cenuşii venise repede şi funebru, cineva soseşte într-un suflet şi-mi zice : «Fugi, dom'le profesor... Georgescu are un revolver şi vrea să te împuşte... Uite-1...» în adevăr, asasinul dădea tîrcoale de cealaltă parte a uliţei, cu dreapta în buzunarul tunicii... «îl vezi cum ţine mîna De arma ?...» îmi dădu curaj un tovarăş de belferie cu care ma plimbam. «Hai la mine !...» mă îmbie palid şi îngrijorat directorul. Am rămas. Asasinul trece drumul... Nu-i desluşesc privirea, nici gîndul... La doi paşi, în marginea tro- 179 12» tuarului jilav, se opreşte brusc, trage mîna din buzunar... O batista mototolită... Obrajii lui bronzaţi cu tuleie fragede ca florile salcîmilor din preajmă sînt un torent de lacrimi... Plînge cu hohot. Şi tunica lui strimtă se zbuciumă toată... Şi cerul cenuşiu ca pantalonii lui boţiţi, ca asfaltul umed, ca sufletul meu, boceşte liniştit din streşini ca într-o stampă de Camere. A cerut îndurare. Şi cu toate astea s-ar fi putut în-tîmpla şi altfel... Mort pe caldarîmul Mizilului, în noroi, sub ploaia măruntă, sub salcîmii tineri picurind neştiutori în noapte... Proces-verbal... Autorizaţie de îngropăciune... Vorbe... Decît aşa, mai bine ar fi fost colo, în amurgul acela de august, în apa leneşă a LNistrului... Unda era călduţă ca o azimă, ca un trup de fecioară în agonie... Tot fundul pietruit cu scoici ca mîzga de pe ghizduri, mari cît strachina... şi nimeni, nimeni... Un glonte rătăcit de dincolo, de pe malul de lut al Ucrainei, unde s-aude huiet de căruţe şi frînturi de grai moldovenesc... Gospodarii care merg cu povară de păpuşoi la moara din Kaminka... Ş-apoi nimic. Dar umbra de basm a pădurii de | goruni zvîrlită ca o perdea de catafalc peste apa veşnic călătoare... Iar colo, la răsărit, deasupra pustiei de verdeaţa, luceafărul înserării şi al morţii." Mă opresc să reproduc mai multe din aceste momente, pe J care cititorul le va regăsi cu tot farmecul lor numai în contextele cărora le aparţin. Şi poate că cititorul le va caută în adevăr, deşi nimeni nu ştie care sînt legile după care se fixează atenţia publicului şi se promovează o reputaţie literară. Dar chiar dacă ar fi ca opera d-lui Ioachim Botez să nu trezească J din primul moment răsunetul pe care îl merită, semnatarul acestor rînduri va socoti şi mai departe ca ea aparţine unei trepte literare dintre cele mai distinse, şi ca recunoaşterea ge-j nerală va sfîrşi prin a o încununa. ' i Fireşte, lucrul n-ar fi devenit posibil fără intervenţia gus-^ tului atît de sigur al d-lui Al. Rosetti, care a cutezat să rezervei unui autor pînă ieri aproape necunoscut un loc printre ceî| dintîi scriitori pe care îi publica noua editură a Fundaţiilor re gale. M-am gîndit că la gestul editorului său se poate adăugaţi şi ecoul unuia din primii cititori ai noii cărţi. Mi-am spus cî| un cuvînt de salut, de stimă şi admiraţie, în clipele cînd scriitor se întreabă mai îngrijorat despre soarta cărţii salef? poate avea un oarecare rol. Poate stimulat de răsunetul pe cărei înţelege că are facultatea de a-1 trezi printre cititorii săi, d-l Ioachim Botez va trece mai departe, dincolo de compoziţia fragmentară de oină acum, singura pe care a îngăduit-o o formaţie bogată în atîtea peripeţii, luptînd cu dificultăţile împrejurărilor şi_ desigur cu propriile inhibiţii ale naturii sale interiorizate. Şî desigur că din atîta bogăţie de experienţă, cită simţim vi-brînd în temeliile cărţii de azi, şi cu ajutorul unui instrument artistic desăvîrşit în toate mijloacele lui, opera de mîine este aproape asigurată. 19 3 5 180 MATEI ION CARAGIALE Ne-a părăsit de curînd, pentru a întreprinde marea călătorie a posterităţii, un scriitor de seama şi un om foarte original. Matei Ion Caragiale, colaborator credincios al Gindiru şi fruntaş al grupării noastre literare, în mijlocul căreia se bucura de acea înţelegere şi iubire de care nici firile cele mai ;| mîndre nu se pot lipsi, a trecut printre noi ca o apariţie f scumpă şi rară. Marea lui rezerva, înaltul său scrupul literar, J un instinct aristocratic care îl ţinea departe de toate formele | zgomotoase ale publicităţii, i-au înlesnit să realizeze ceea ce f alcătuieşte visul multor scriitori. Omul a izbutit să se ascundă | aproape pe de-a întregul în artist, şi amintirea lui este menită | să reţie numai chipul poetului muzician care a topit din nou,| în tainicele lui retorte, limba aspră a gloatelor pentru a distila j un suc mai dulce, cu puteri vrăjite şi răscolitoare. Tineretul care creşte acum nu va mai şti nici cum arătat la faţă1 şi la port mîndrul şi singuraticul om între două vîrste,| cu părul încărunţit, cu figura slaba şi nemişcată, vorbind! rar şi strîngînd buzele cînd tăcea, ca şi cum ar fi vrut să pe-| cetluiască mai puternic tainele firii lui complicate si adîncnf Păşea tacticos şi rar, cu pleoapele mai totdeauna lăsate şi pur*| tînd un trup rigid, uşor aplecat pe spate, în nişte costume cai nu erau propriu-zis ale vremii noastre, vreo jachetă desprins din eleganta garderobă a altei epoci sau vreo pălărie dintr-speţă rară şi demodată. Marea economie a mişcărilor lui, glasw s baritonal care rostea puţine cuvinte, alese cu grijă şi cumpăni 1 La moartea lui (1936). 182 nite cu înţelepciune, dădeau impresia că Matei Ion Caragiale înţelegea să fie artist nu numai Ia masa lui de lucru. Cunoscătorul distingea dintr-o dată un exemplar, poate întîrziat, din acea generaţie estetică de pe la 1880, care profesa concepţia unei supremaţii a valorilor artistice în viaţă. Comparaţia cu Alexandru Macedonski n-ar fi nepotrivită, deşi acesta din urmă n-a dispreţuit totdeauna să se amestece în tumultul evenimentelor sociale şi politice, pe cînd Matei Caragiale prefera sa rămînă în cercul ferecat a! ascezei lui artistice. Dispreţuind dîn acest unghi situaţiile şi onorurile, poate pentru că orgoliul lui de singuratic nu s-ar fi declarat mulţumit decît cu cele mai înalte dintre ele, el consacra un adevărat cult aristocraţiei de sînge şt tradiţiilor glorioase însemnate în stemele vechilor familii. Şi aici apare unul din punctele cele mai problematice ale psihologiei Iui Matei Ion Caragiale. Poate mărturisiri j>e care nu le deţinea decît el, poate un instinct al sîngelui sau, care era fără îndoială al unui om dintr-o rasă veche, poate numai acea tendinţă de a-şi acorda o ereditate electivă, de care n-au fost străini atîţi scriitori în ultimul veac, un Balzac, un Gobi-neau, un Ştefan George, 1-a făcut pe Matei Caragiale să cultive închipuirea descendenţei dintr-o veche şi aleasă seminţie. Ereditatea are, la urma urmei, un preţ numai ca fapt psihologic. Şi aceea a lui Matei Ion Caragiale era veche şi nobiliară, judecind după rezerva şî măsura lui, după bunul lui gust în ale vieţii şi ale artei. Era deci în dreptul lui să-şi caute ascendenţa pe urcuşurile istoriei şi chiar să-i pară, din cînd în cînd, ca o găseşte. Pasiunea lui devenise, în această privinţă, atît de puternică încît omul care se cultivase mult şi temeinic, dar nu consimţise să se constrîngă la disciplina vreunui studiu oficial, adunase învăţătura unui erudit în materia arida a genealogiilor şi heraldicei. Hîrtiile rămase de pe urma lui trebuie să mai cuprindă unele din acele planşe cu studii de blazoane, desenate şi pictate cu arta unui miniaturist. în mod general, de altfel, natura Iui Matei Caragiale era aceea a unui erudit. Plăcerea lui de căpetenie era să strîngă amănunte în domenii de rară frecventare. Cititor de cronici, călătorii şi memorii, curios de astronomie şi magie, el se pasiona în vremea din urma, cînd o oboseala timpurie îl reţinea cu lunile la o proprietate a sa din apropierea Bucureştilor, pentru chestiunile de botanică şi agronomie. Conversaţia lui era în toate aceste domenii de o rara suculenta. Afirmaţiei uşuratice şi pripite el îi opunea cunoştinţa precisă a unui mic fapt elocvent. Şi 'tonul lui îndeobşte nu numai curtenitor, dar grav şi solemn, se modula ironic cînd era vorba să corecteze o eroare. Cu această fire şi cu acest fel de viaţă Matei Caragiale n-a luat parte activă la mişcarea literară a timpului. A publicat rar şi puţin, şi nu ştim cît interes purta producţiei cam impulsive a anilor de după război. Mai probabil este că îi pla-cea să revie la aceleaşi şi aceleaşi^cărţi, îndrăgite din anii tinereţii, vechile noastre cronici a căror atmosfera inspirase primele sale versuri şi la acei poeţi şi prozatori din ramura mistică o ramantismului şi simbolismului, un Edgar Poe, un Bar-bey d'Aurevilly, un Villiers de lTsle-Adam, pe care părea a-i cunoaşte foarte bine. Aşa a fost Matei Ion Caragiale, şi portretulJui poate^deveni cu atît mai interesant, cu cît el este menit să jntoarcă unele lumini către acel al ilustrului său părinte. Căci _ deşi Matei (ca şi Luca, celalalt fiu al marelui Caragiale, dispărut mai înainte de a ajunge la o expresie literară definitivă) mergea pe drumuri care îi erau cu totul proprii, unele din înclinările tatălui său au revenit în înzestrarea lui. Luca, un fenomen de memorie, aproape un hipermneziac, judecind după miile de versuri care îi stăteau oricînd la dispoziţie în trei sau patru limbi, era un scriitor cu paleta încărcata de culoare, cu multe | rădăcini înfipte în folclor şi în legendă, dar oarecum difuz şi prolix. După cum s-a observat uneori, marea conştiinţă literară a lui I. L. Caragiale a trecut în fiul său Matei. Cultul formei deplin închegate, concepţia artei ca sistem închis şi rezistent faţă de forţele anarhice ale realităţii s-a perpetuat astfel prin două generaţii ale aceleiaşi familii şi a întocmit, o scurtă dinastie de autocraţi estetici. Atît de mare era pasiunea pentrul forma a lui Matei Ion Caragiale încît el putea admira o în toc* f mire perfectă de cuvinte, fără nici o consideraţie pentru va-j îorile afective topite în înţelesul lor. ^ în această privinţă, o întîmplare caracteristică, pe care mi-aj povestit-o poetul Ion Barbu, ni-l înfăţişează pe Matei Carârj giale nu numai în postura unui om de spirit din speţa umo^ rului rece, dar şi în actul unei adevărate profesiuni estetic#| de credinţă. întîlnindu-1 în poarta Academiei Române şi îrh | trebîndu-1 de noutăţi, Ion Barbu a primit acest uimitor raşj 184 punsj „Vin de la Biblioteca Academiei Române, unde cer din cînd în cînd vechiului meu prieten, domnului Obedenaru, cartea în care se găseşte cea mai frumoasă frază din literatura română". Şi cum Ion Barbu dorea sa ştie care este acest text preţios : ,,Este regula de trei compusă în manualul de aritmetică al lui***, pe care am învăţat altădată. Amintirea splendorii ei îmi dă necontenit dorinţa s-o recitesc." Fără îndoială că Matei Ion Caragiale n-a dorit să fie altceva decît artist şi că suprema sa năzuinţa a fost să ascundă pe om sub chipul poetului muzician care a acordat într-un chip nou instrumentul limbii noastre, făcîndu-1 să răsune cu melodii vrăjite şi răscolitoare. Dar artistul a ascuns pe om numai după ce 1-a absorbit. Căci autorul Crailor de Curtea-Veche_ nu făcea parte din categoria acelor scriitori de formulă obiectivă care, după expresia lui Flaubert, „pot descrie mai bine sentimentele ce nu le-au încercat niciodată". Un curent de lirism trece prin temeliile întregii sale opere. Chiar în versurile tinereţii sale, cuprinzînd evocarea unor figuri din trecut, simţim uneori că poetul se reprezintă pe sine. Cît despre celelalte producţii pe care ni le-a lăsat, nuvela Remember şi scurtul roman Craii de Curtea-Veche, ele sînt povestiri debitate la persoana întâi, în care mai toţi eroii izolează şi dezvoltă cîte una din însuşirile felului de a fi al povestitorului, prezent şî prin atmosfera care învăluie întregul. Atît Remember, cît şi Craii de Curtea-Veche sînt povestiri de noapte. Eroii lor încep să trăiască abia după ce se lasă umbrele serii o viaţă mişcată de porniri demonice. Nimeni n-a descris mai bine noaptea oraşelor mari în care, protejaţi de întuneric şi mister, oamenii se trezesc la forme de existenţă comprimate şi reduse de lumina zilei. Viaţa acestor oameni în intervalul solar este făcuta din tăceri grele, din aşteptări înfrigurate ^sau chiar din meditaţii mai înalte, fără martori şi fără urmă, la adăpostul perdelelor trase şi al luminilor aprinse. Venind îndeobşte nu se ştie bine de unde şi dispărînd nu se itie^ încotro, unora din ei nu le scapă mărturisirea trecutului decît în anumite ceasuri ale nopţii. Căci acum trăiesc cu adevărat oamenii lui Matei Caragiale o existenţă a amintirilor roai noi şi mai vechi, consacrate unui trecut plin de dureri şi ynfrîngeri, sau aceluia mai îndepărtat al rasei şi seminţiei dm care ei nu trag imboldul unor fapte noi, ci numai licoarea ctrăvitoare a regretului sau a urii faţă de clipa de faţă. Din 185 acest sentiment se aprinde in inima lui Paşadia, in Cran de ./ Curtea-Veche, acea frenezie în viţiu, care nu este pornirea unui, suflet josnic, ci a unei dezamăgiri însetate de răzbunare si cultivînd toţi germenii de putreziciune ascunşi în alcătuirea prezentului. Omul acesta speră să distrugă lumea actuală uci-gîndu-se pe el. Iar alianţa lui cu principiul josniciei plebe-ene, încarnata în Pirgu, este o faptă tactică, deşi poate mai mult instinctivă decît limpede reprezentată şi conştient urmărită. O zare de apocalipsă modernă pare a se lumina peste această lume a decrepitudinii, si desigur că din smîrcurile infernului izbucneşte în mijlocul unei nopţi de orgie figura fostei curtezane Pena Corcoduşa ca o întrupare vie a remuşcării. Un fapt literar absolut remarcabil este coincidenţa dintre figura Penei şî aceea a domnişoarei Hus, în balada Iui Ion Barbu (Contemporanul, 1924), publicată deci înaintea Crailor de Curtea-Veche ^1929). Fără ca unul din aceşti scriitori să fi influenţat pe celalalt, lumea veche în prăbuşire le-a apărut sub reflexele aceluiaşi sabat infernal şi s-a concretizat în doua figuri simbolice a căror spiţă urcă pînă la renumita „la vieţile Heaulmiere" a meşterului Francois Villon. Dacă sufletul iui Paşadia este acela al demonului înfrînt în orgoliul său şi lucrînd la nimicirea lumii noi, acela al lui Pantazi poartă durerea unei dezamăgiri în dragoste, şi cu toate că nu preţuieşte maî mult oamenii şi stările de aci el nu doreşte atît să le distrugă, cît să le părăsească mai curînd. Cobo-rîtori deopotrivă din vechi cuceritori, ca toate vlăstarele aristocraţiei de sînge, unul din ei ascultă mai mult de instinctele dominaţiei şi împilării, pe cînd celălalt de înclinaţia de a varia necontenit cadrul şi decorul. Vechii cuceritori nomazi retrăiesc astfel în depărtata lor descendenţă, cu instincte felurite, dar complimentare. Şi este meritul scriitorului nostru de a fi stabilit această psihologie pe gustul unui Nietzsche sau Gobineau, fără a fi recurs la teoni savante, utilizînd numai datele unor destine particulare. De altfel, odată cu figura lui Pantazi se introduc in tabloul „Crailor de Curtea-Veche" tonuri mai liniştite şi mai dulci, o rază de lună care îmblînzeşte spectacolul sumbru al acestor întîmplări nocturne. Căci Pantazi este omul născut artist, sufletul pururi îndrăgostit de frumuseţea peisajelor şi a plăsmuirilor omeneşti, pătimaş de natură şi istorie, deopotrivă cu congenerul său Aubrey de Vere din nuvela Remember : o asemănare pe care o relevă scriitorul însuşi, desigur pentru a sublinia unitatea lucrărilor şi inspiraţiei sale. S-ar putea spune că dacă Paşadia reprezintă blestemul lumii sale, Pantazi înfăţişează răscumpărarea ei estetică. Unul se năruie prin intensitatea acelei uri în care se cuvine a recunoaşte vechile instincte de ferocitate ale clasei sale,. în timp ce celălalt se salvează prin bun-gust şi contemplaţie. De altfel, întreaga povestire a Crailor de Curtea-Veche este clădită pe schema unei ierarhii morale de o desăvîrşită limpezime. Criteriul care funcţionează indicînd treptele şi valorile este împrumutat întru totul unei etici nobiliare. Oamenii sînt mai buni sau mai răi, după cum sînt mai mult sau mai puţin orgolioşi. Jos de tot este Pirgu, exemplarul plebeu infam. Deasupra lui, dar încă jos, stau Arnotenii, „adevăraţii Arnoteni", boieri degeneraţi şi fără orgoliu, căzuţi în cloaca prostituţiei şi înşelătoriilor. Paşadia este mişcat de trufia sîngelui său, pe care o simte însă ameninţată de vreme ce luptă în numele ei. Pe treapta cea mai înaltă stă numai Pantazi, atît de puternic prin mîndria sa neclintită, încît, dispreţuind lupta, se mulţumeşte sa contempleze frumuseţile lumii create de Dumnezeu sau întocmite de oameni. Este o vedere esenţială a lui Matei Caragiale ideea că nobleţea unui îns se măsoară după gradul orgoliului său. Aplicînd-o în propria lui viaţă a proslăvit-o în opera sa şi a folosit-o în edificarea unei opere de o perfectă coerenta în structura ei etică. Am spus că Pantazi se salvează prin contemplaţie estetică. Trebuie să adăugăm ca odată cu el întreaga povestire dobîn-deşte un accent eliberator. Acelaşi lucru se întîmplă şi în Remember, unde întunecata şi echivoca dramă care pune capăt, vieţii lui Aubrey de Vere ar fi încă mai apăsătoare dacă ceea ce ni se povesteşte nu s-ar petrece într-o lume consacrată cultului frumuseţii. Totuşi în Craii de Curtea-Veche eliberarea cată a fi maî completă pentru că oamenilor stăpîni încă pe orgoliul lor pare a li se deschide calea mîntuirii celei veşnice. încorporat taberei lor, povestitorul are un vis cu mari puteri mîngîie-toare : „Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, Cei trei Grai, mari egumeni ai tagmei preasenine, slujeau, pentru cea din urmă oara, vecernia, vecernie mută, vecernia de apoi. în lungile mantale, cu paloşul la coapsa şi cu crucea pe piept şi afară de scarlatul tocurilor, înveşmântaţi, împagli-caţi şi împănoşaţi numai în aur şi verde, verde şi aur, aştep- 185 187 tau ca surghiunul nostru pe pămînt să ia sfîrşit. O lină cîntare de clopoţei ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorîse asu-pra-ne ; răscumpăraţi prin trufie aveam sa ne redobândim înaltele locuri." Povestirea se sfîrşeşte astfel dincolo de viaţă, în beatitudinea eterna pe care însă Craii de Curtea-Veche n~o merită decît printr-o interpretare abuzivă, deoarece pentru creştinism trufia este unul din păcatele care fac cu neputinţă îndurarea cerească. Totuşi ca manifestare a tăriei de caracter şi a respectului de sine mîndria împodobeşte firea omenească. Est& J necesar numai ca ea să nu se constituie ca o putere hotărît insociabila. Şi tocmai aci ne apare limita etică a operei lui Matei Ca- 1 ragiale, în care o concepţie de viaţă aristocratică şi estetică nu maî lasă nici un loc simpatiei pentru oameni, pentru luptele şi aspiraţiile lor. Din atitudinea acestui scriitor ne vorbeşte o surdă mizantropie şi o rara putere de a dispreţui. Opera de prozator a lui Matei Ion Caragiale este o mare minune a limbii noastre. Bogăţia ei verbală, în care expresiile arhaice abundă, lasă cu mulţ în urmă mijloacele îndeobşte | întrebuinţate în zugrăvirea mediilor urbane. Dar dacă avea multe cuvinte la dispoziţie, împrejurarea provine din faptul că Matei Caragiale era stăpîn pe o mare bogăţie de idei şi sen-" zaţii. Natura şi lucrurile trăiesc cu o mare forţă în viziunea lui. | îZste drept ca aşa cum apare în povestea călătoriilor luij Pantazi avem de-a face mai mult cu o natură ca motiv orna-; mentativ şi ca temă literara. Toate acele „ruine semeţe în fal-1 duri de iederă", .^paragina grădinilor" şi „fîntînile unde apa nu mai joacă" sînt văzute în stampe, nu în realitate. Ceea ce a văzut Matei Ion Caragiale cu adevărat şi a resimţit cu o rară intensitate este noaptea. Noaptea în toate nu-j antele şi arătările ei. Amurgurile copleşitoare, serile „bete de; umezeală!" ale grădinilor, cele „dulcegi şi line", nopţile de „catifea şi de plumb", „searbădă lumină ce se cerne ţesută cuj apă" în apropierea zorilor, „cleştarul nopţilor de ger" şi atîtea! altele. „M-am cufundat cu totul în măreaţa privelişte a nopţnj — scrie odată Matei Caragiale. Nu o voi uita niciodată. Ei drept că aşa frumoase nopţi două n-am văzut la fel, eu cai ştiu a preţui noaptea ca nimeni altul şi am iubit-o cum nu sol poate iubi ziua : cu nesaţ şi cu patimă. Sufletul meu sălbaticul care de obicei pare a aţipi zgribulit de o nemulţumire nedesrf îuşită, nu începe a trăi pe deplin decît odată cu stingerea celor din urmă văpăi ale amurgului; pe măsura ce se aşterne vălul serii, renasc, mă simt mai eu, mai al meu."* Fără îndoială că în literatura noastră Matei Caragiale este pictorul cel mai de seamă al acelor aspecte pe care romanticii le denumeau cu expresia : „latura nocturnă a naturii". Nimeni nu le-a descris cu un sentiment mai just al nuanţelor şi cu o mai puternică participare. A descris apoi lucrurile, încăperile, mobilele, pietrele preţioase, costumele şi nenumăratele obiecte care întocmesc decorul unei vieţi de fast şi voluptate, „somptuoasa singurătate a odăilor cu oglinzi adînci", „gheaţa limpede şi albastră" a safirelor de Ceylon, belşugul de „abanos şi de mahon, de matăsării, de catifele şi de oglinzi", „pînzeturile de Olanda, farfuriile şi cleştarurile de Boemia, argintăria suflată cu aur", „policandrele care se înmiesc în oglinzi" etc. Iar acest ochi care reţine mult se îndreaptă şi asupra oamenilor pentru a-i evoca în detaliile lor fizice, în particularităţile chipului, ale atitudinii şi îmbracăminţii lor. Lumea exterioară există pentru acest scriitor într-o măsură nespus mai mare decît pentru I. L. Caragiale, pe care nu-1 interesează decît omul şi numai întrucât vorbeşte şi se mişcă. Oamenii lui Matei Caragiale trăiesc însă cu fizionomii caracteristice printre lucruri care le răsfrâng şi parcă le comentează. Ideea „mediului" dobândeşte astfel în literatura lui Matei Caragiale o funcţiune deosebită de aceea pe care o avea la scriitorii realişti. Căci Matei Caragiale nu doreşte să înţeleagă pe om din indicaţiile mediului care îl conţine ; îî trimite sugestiile lui şi cere sa i se adapteze. „Mediul" povestirilor lui Matei Caragiale este ca un personaj mut şi nemişcat, care anunţă pe acela elocvent şt mobil, care trebuie să apară. Iată de pildă locuinţa lui Paşadia, fiinţa cu atîtea instincte de ferocitate despre care am vorbit. „La intrarea mea, vestibulul era luminat numai de flacăra câtorva buturugi ce ardeau voios în largul cămin ; pilpîiala ei însufleţea straniu vechile pînze de pe pereţi, dezvelind într-însele, zguduitoare, ca pe nişte ferestre deschise asupra trecutului, privelişti dintr-o lume de mucenici şi de patimi. Rezemaţi în suliţî, şutaşi de ai lift Domiţian sau de ai lui Decie şi călăreţi ai pustiului, pe sirepi sălbatici, sorbeau cu voluptate cruda agonie a fecioarelor răs- 188 18» tignite şi a copilandrilor săgetaţi sub goana sumbră a norilor deasupra mohorîtelor frunzişuri. Eram la Paşadia. în acele [ cadre văzui simbolul chinurilor sale sufleteşti."' Cînd nu este interiorul domestic, costumul personajelor împlineşte această funcţiune expresiva anticipatoare. Puţini !: au fost scriitorii care au reţinut cu un ochi mai atent şi au apreciat cu un simţ mai rafinat al amănuntelor eleganţa sobra ; sau aceea bogata şi sărbătorească. Matei Caragiale a fost un mare iubitor de cuvinte. Stilist ; sobru şi concentrat, cu toată bogăţia plastică a detaliilor pe care dorea sa le noteze, de dragul termenului propriu se ducea, să-l caute în vechiul fond arhaic al limbii sau în acele dependenţe de grecisme sau turcisme, puţin folosite de alţi scriitori contemporani. Mai ales în expresia dispreţului, fondul său lingvistic este neistovit. Dar orîcît de numeroase, rare sau ciudatei ar fi cuvintele pe care le folosea, două revin cu dinadinsul şi--într-un chip foarte caracteristic. Cuvîntul „stirpă", a cărui frec-! venţă este limpede după tot ce am spus, şi „farmec" (pe care el îl scrie fermec). Oameni şi lucruri, sunete şi amintiri trimit în sufletul! scriitorului acea sugestie seducătoare a cărei putere este cu' atît mai mare, cu cît originea şi felul ei de a lucra ramîn ne cunoscute. încins de vraja aparenţelor, scrisul lui Matei Ca ragiale o revarsă asupra noastră. Peste interesul concepţiilor şi independent chiar de forţa plastică a viziunii, proza 1 Matei Caragiale emană contagiunea unui farmec neîntrecu Poate că o parte din raţiunea acestei forţe care atrage, reţin şi covîrşeşte stă în calitatea artei stilistice a scriitorului. Ar monia legănată a largilor perioade, lina lor incatenare î. vaste structuri au o calitate prin excelenţă muzicală. Căc acesta a fost în primul rînd Matei Caragiale : un poet muzici cian, a cărui artă cu puteri vrăjite şi răscolitoare alcătuieşti una din cuceririle cele mai preţioase ale literaturii noasţţi mai noi. Armonia bogată a stilului său răsună ca o orchestră îr$jj treagă. Ecoul perioadelor lui ne învăluie ca o atmosfera, linia unui gînd lămurit cresc îmbelşugate arborescente de ci vinte, de Imagini şi asociaţii de idei întocmind pînă la urma figură complexă, dar limpede în toate articulaţiile. Mai al* atunci cînd instrumentul său simfonic se acordă pentru a intona lauda şi^evlavia, căci firea sa, altfel atît de aplecată spre dispreţ, ştie să se închine şi să venereze, cîntecul său dobîndeşte greutatea şi elanul stăpînit al imnurilor. Căci sînt în paginile lui Matei Caragiale mai multe imnuri adresate naturii şi trecutului, nobleţii şi frumuseţii. Numai cine ştie să le asculte cu reculegere poate avea măsura darului pe care ni 1-a făcut Matei Caragiale şi a recunoştinţei cu care îi sîntem îndatoraţi. 193 6 UN POET AE ARDEALULUI (L. REBREANU : „ION") într-o koană complexă, vie, fără exuberanţă, bogata în amănunte de observaţie, interesantă totuşi prin linia ei generală, d-1 Liviu Rebreanu ne-a înfăţişat, cu primul său roman, Ion, viaţa românească a Ardealului. Sînt două sau chiar trei acţiuni de însemnătate care îşi încrucişează firele lor, derivă şi încrucişează acţiuni secundare pentru a ne prezenta, într-o figuraţie de peste optzeci de persoane, mai întii stratul populaţiei rurale, apoi acea burghezie intelectuală aşa de caracteris-1 tică vieţii româneşti de dincolo, şi care acolo primeşte numele: de „inteligenţă", contactul dintre aceste două pături, în sfîrşit,; şi contactul lor comun cu fosta pătură stăpînîtoare maghiară.j Ba chiar, la un moment dat, firul acţiunii aduce faţă în fatal reprezentanţi ai lumii de dincolo cu personaje din Vechiul re-; gat, şi scena care se înfiripează atunci e din cele mai intere- j «ante. Simţim cum fiecare caută să-şi salveze mica vanitate per-i sonală — personajele sînt divergente — dar, cu vioiciunea care'?] este aproximativ aceeaşi în Ardeal ca şi în Muntenia, grupul? de întîlniţi reuşeşte să se unifice într-un entuziasm sociabil^ şi fără adîncime. E ceva din situaţia unor rude îndelung des^| partite şi care, temîndu-se reciproc, ajung la o reapropieresj în cele din urmă Titu Herdelea, fiul dascălului din Pripas^ un băiat căruia i se publicase versuri în Tribuna, trece munţii în gîndul avîntat al luptei naţionale. De la Bucureşti tînărul luptător trimite părinţilor săi o scrisoare în care nostalgia mi| se deosebeşte bine de uşoarele deziluzii ale începuturilor: îo| curînd însă romanul se termină. Dar chiar şi prin această tra^ 192 satură se vădeşte intenţiunea autorului de a pregăti o icoană a vieţii româneşti de pretutindeni. Deocamdată însă interesul cade asupra relaţiunilor proprii Ardealului. Nu trebuie sa facem totuşi greşeala dc a crede că d-1 Rebreanu ne-a oferii numai un roman social, în înţelesul strict al cuvîntului. Dramatismul lucrării nu priveşte atingerea claselor sau a naţiunilor. Trebuie să completam însă şi cealaltă părere întîlnită în mai toate recenziile închinate acestui roman şi care acordă întreaga însemnătate simplului conflict psihologic. Mai mult decît atît, romanul preţuieşte printr-o anumita intuire a rasei în care feluritele episoade se unifica şi-şi dobîndesc înţelesul lor adînc. Apoi constatarea acelei „obiectivităţi" din care s-a făcut însuşirea esenţială a romanului poate fi dreapta, dar e puţin sumară. Cele doua volume care îl constituiesc poartă subintitulă-rile: Glasul pămîntului şi Glasul iubirii, într-o intenţiune oarecum romantică. „Obiectivitate" nu poate însemna de altfel nu ştîu ce înstrăinare de propriul tău subiect. Obiectivitatea nu priveşte decît discreţiunea artistică a mijloacelor de realizare. E util să descătuşăm însă elanul generator al unei concepţii: viziunea sintetică. D-1 Rebreanu ia o adevărată atitudine faţa de problema Ardealului. Pentru noi toţi cîţi am crescut în idolatria idealului naţional, Ardealul era un cîmp de lupte, de mari fapte decisive, de sacrificii istorice. Noi nu ne putem închipui viaţa zilnică în Ardeal, viaţa relativ calmă, posibilă, indiferentă. Istoria — frontispiciul ei măreţ de date şi evenimente — se ridică totuşi pe temelia unei asemenea vieţi. Adevărul e că viaţa ardelenilor suferea permanent de vexaţiunile stăpînito-riîor. Cu toate aceste, dacă am compara viaţa unui mic funcţionar din Vechiul regat cu viaţa colegului său de sub stăpî-nirea maghiară am afla, probabil, aceeaşi sfidare pe care puternicii pururi o aruncă destinelor umile. Istoria individualizase însă cauzele suferinţelor ardelene — care în esenţă rămîn aceleaşi pretutindeni — şi, potenţîndu-le şi divinizîndu-le, crease acea serie discontinuă1 de date şi evenimente în care noi nu ştiam să umplem golul vieţii mediocre, posibile, indiferente. Această concepţiune a trecut cu timpul în literatură sau a venit de acolo menţinînd în tot cazul un romantism naţionalist de care, la un moment dat, a fost nevoie. 193 13 - Opere, voi. 111 Faţă de romantismul acestei viziuni d-1 L. Rebreanu pare un pozitivist. La întîlnirea caracteristică pe care am subliniat-o la începutul acestui articol, învăţătorul Herdelea, tatăl tînăruluî amintit, povesteşte „rudelor din ţară". Cu cîteva luni mai înainte neîndemînarea îl împinsese să redacteze unui ţăran o pîră împotriva unui magistrat. Fapta este destăinuită de însuşi ţăranul pîrîtor, aşa, din iuţeala vorbei... Lucrul atrage asupra „defăimătorului* Herdelea o pedeapsă care îl aruncă într-o. panica îngrozitoare. E un om timid, incapabil să facă răul,, dar lipsit de caracter. E un fricos ; pentru neplăcerile vieţii are o impresionabilitate de animal domestic. Cînd redactase jalba fatala o făcuse din slăbiciune, din nehotărîre. Cînd i se aplică pedeapsa toată existenţa i se răstoarnă ; trăieşte într-un leşin permanent, într-o beţie de lacrimi şi bătăi de inimă. în cele din urmă scapă cu faţa curata, dar i se anunţă scoaterea la f pensie. îi venise de altfel şi timpul — sau nu trebuia să mai f aştepte mult. Rudelor din ţară el are grijă să le înfăţişeze lu- | crurile altfel, şi scriitorul are o expresie brutală arătînd cunvj Herdelea întoarce lucrurile pe „coarda naţională". j în sistematizarea noastră am spune că Herdelea individuali- I zează o cauză reală, înfăţişîndu-se ca o victimă a împilării.! ungureşti... Nu importă. Acest Herdelea era tocmai sub ame- f| nînţarea pedepsei cînd se produse alegerea la scaunul de deputat pentru districtul în care se cuprindea şi comuna sa. | Candidează un ungur şi un român : avocatul Victor Grofşoru.,! Scena alegerii e lipsită de orice măreţie. în învălmăşeală un.| jandarm răneşte un ţăran din asistenţă. Candidatul român | intervine: „— Cetăţeni! A curs sînge nevinovat! Teroarea..,! Nu izbuti sa continue, căci un ofiţer de jandarmi îl opri | scurt, declarîndu-i că nu e voie sa aţîţe lumea. Grofşoru se.T ciondani un răstimp cu ofiţerul, protestind cu gesturi largul pe cînd partizanii îl sprijineau stăruitor : , — Trăiască !... Trăiască !..." Scena devine însă de-a dreptul lamentabilă cînd, în timp ce Grofşoru se dondănea cu ofiţerul de jandarmi, a^are bătrînuf! Herdelea, învăţător român, care, „cu faţa luminata de un zîm-'> bet sfios, uitîndu-se puţin speriat în dreapta şî în stingă", st duce să-şi dea votul sau candidatului ungur, pentru a se tel, comanda astfel autorităţilor de care împrejurările îl adusese s3r aibă nevoie. ' Platitudinea aceasta nu-1 scuteşte însă de pedeapsa care Sntr-o zi trebui sa vie. Autorităţile se arătară foarte neatente faţă de devotamentul învăţătorului Herdelea. Ca orice om cu mentalitate simplistă el crezuse în existenţa unor raporturi concrete, personale, între fiinţe şi instituţii. Cînd, în sfîrşit, nenorocirea îl izbi, criza sufletească se declară cu o acuitate extraordinara. E un suflet fără mîndrie, n-are nici o discre-ţiune. Se plînge oricui, luînd totdeauna povestirea de la capăt; -cere un sprijin fiecăruia. Ar fi făcut alte o mie de platitudini dacă ar fi ştiut că mîntuirea îi poate veni de acolo. Buna inspiraţie îl îndreaptă către însuşi Victor Grofşoru, a cărui cădere se datora tocmai voturilor întoarse de Herdelea. îl mmgîie şi îl dojeneşte cu blîndeţe, îi făgăduieşte tot sprijinul, îl adoptă : are pentru el generozitatea tatălui care jertfeşte viţelul cel mai gras pentru fiul risipitor... Şi nu e numai diplomaţie în fapta candidatului care se pregătea pentru o nouă alegere, dar şî o bonomie specială, un sentiment vag pentru acest conaţional, pentru aceasta existenţă românească. Şi din ce era făcuta această existenţă ? Din o seamă de umiliri, din sărăcie, din mediocritate, din platitudini. N-are de-a face... în intuirea rasei Grofşoru dobîndeşte nu ştiu ce garanţie de izbîndă a neamului său. în aceste momente el se ridica, deşi nemărturisit, pînă la conştiinţa trăiniciei vieţii^El pare ca adresează bătrinului învăţător, dojenindu-1 cu blîndeţe şi înduioşare, o formulă de înfăţişare sibilinică : „Te iubesc pentru că exişti". Herdelea nu rămîne de altfel nici o clipă antipatic. Odată cu Herdelea este pedepsit şi Ion, ţăranul pentru care fusese redactata jalba. Avusese ^mai întîl, pentru o infracţiune fără însemnătate, o pedeapsă de opt zile închisoare : în urma pîrii pedeapsa i se ridica la două luni. Ieşind deja Judecătorie el e totuşi liniştit şi în mintea lui observă că : „temniţele pentru oameni sînt făcute". Scăpat de gîndul judecăţii el se întoarce la cugetele care îi sînt mai apropiate. De un an de zile între el şi ţăranul Vasile Baciu se dădea o lupta crîncenă. Ion simţea o vocaţiune obscură, înrădăcinată pentru pămînt. Era sărac de acasă. Şi era lacom. Lăcomia pentru pămînt nu e încă o revelaţie, după cum nici lăcomia pentru moneda, aşa de generalizată printre noi, nu e revelaţie. Numai avariţia e o revelaţie. Şi avariţia e un sentiment adînc, o pasiune tragică. E o vocaţiune, o poetizare, o idolatrie. O asemenea chemare profundă simte şi Ion pentru posesiunea pămîntului. Neapărat, personajul e idealizat; el serveşte un simbol. Cu toate acestea activitatea lui e condusa de autor încăpaţînare. Misticismul personaji în raţiunea fiinţării sale, la origine... Altfel e o natura concentrată, stăruitoare, premeditativă. Doreşte, prin urmare, pămînt. Doreşte însă pamînturile lui Vasile Baciu care are o fată. De aici violul fetei, certurile ji bătăile pentru înzestrare, căsătoria. Scopul e urmărit cu stă-pînirea şi preciziunea unui scelerat. E foarte interesant întreg | episodul duelului dintre Ion şi Vasile Baciu. Sînt două pasiuni identice care se concurează. Dar Vasile Baciu are în el un germene de cedare, o slăbiciune ; bea şi îşi schilodeşte fata. în lovituri. Celălalt îi pîndeşte slăbiciunile, le provoacă, le foloseşte. Cînd căsătoria s-a făcut, dar conflictul dintre cei doi oameni nu s-a terminat — căci Ion vrea pămîntul, tot pămîntul lui Vasile Baciu — femeia primeşte şi loviturile soţului ei, care manifestează astfel, rece, calculat, neînduplecat. Ajunge un fel de arătare care bate şoseaua satului_ de la ^ casa lui tată-său la casa bărbatului. între timp a născut şi 2 îşi poarta pruncul la piept în rătăcirile ei, ca o mater dolorosa j schingiuită şi idiotizata. în curînd se spînzură, şi copilul care | nu mai supravieţuieşte multă vreme îl lasă pe Ion moştenitorul întregii averi a lui Vasile Baciu. Numai că atunci cînd se hotărîse la planul lui, Ion trebuise J sa înăbuşe pasiunea pentru femeia de astăzi a lui George | Bulbuc, care, Ia rîndul lui, pe vremea aceea, arăta pentru fata| lui Baciu o preferinţă la care trebui să renunţe. Pasiunea aceasta e o senzualitate. Ion are o viaţă anima-1 lică puternica, plina de ecou. La munca, autorul observa ca „oboseala îl întărită ca o patima". Totul se amplifică în com-J plexiunea aceasta bogată. E ceea ce se numeşte „un tem-J perament". Mai întîi fiecare senzaţie desfundă toate izvoarele! zăvorite în carne ; fiecare senzaţie e un prilej de senzualitate de posesiune. E un epicureism barbar. Apoi, astfel sprijinit^ de întreaga viaţă animalică, senzaţiunile se înrădăcinează^^ devin repede obsesive. Sexualitatea unui asemenea tempera-/ mental e o putere tiranică, exasperată, distructivă. Ion este surprins de George şi omorît. Sînt numeroase paginile în care d-1 Rebreanu dovedeşte o intuiţlune a situa ţiunrlor psihologice care singura ar merita o_ analiză ^speciala. Aşa, de pildă, inteligenţa corespondenţelor din natura : acompaniamentul pe care îl face natura tuturor momentelor sufleteşti acute. E poate numai o iluzie care rasfrînge un sens peste lucruri indiferente. O unificare de impresii sub violenţa unui sentiment. Personal, intuitiv, am oarecare greutate_însă să n-o atribui unui animism al firii. Cînd George, pmditor, azvîrle paşilor care se apropie în noapte întrebarea : „ — Cine-i ?... Cinc-i ?... Un vînt rece se porni deodată, deşteptat parcă de glasul omului, fîşîind trist printre frunzele pomilor şi trîntind poarta ogrăzii care rămăsese crăpată." în sfîrşit, îl ucide : ^ „...Lovi a treia oara, fara să-şi mai dea seama unde. Orăcăitul broaştelor reîncepu brusc, speriat, ameninţător, ca o văicăreală vîltorită în văzduh de vîntul ce sufla mereu mai mînios şi mai înţepat." Simţim că e adevărat ; şi e foarte curios. Nu e, desigur, un fapt divers povestea destinului care sfîr->eşte astfel. Siguranţa şi unitatea gestului care îşi conduce viaţa prin pasiune la posesiunea pămîntului şi la posesiunea femeii are o măreţie reprezentativă ; e poate sinteza celor două instincte cardinale care au asigurat persistenţa rasei (pe care Grofşoru o ghicise degradată în natura slăbănoagă a învăţătorului Herdelea). în cazul acesta, Ion poate fi socotită drept adevărata poema a Ardealului. 192 1 TEATRUL LUI M. SORBUL Apariţia în doua volume a Teatrului lui Mihail Sorbul Ia Editura de stat pentru literatură si arta ne-a adus bucuria regăsirii unor opere preţuite, dar peste care începuse să se | lase negura uitării deoarece de mulţi ani de zile nici editurile, I nici teatrele nu se mai gîndiseră să le publice sau să le re- I prezinte. Este destul de ciudată soarta lucrărilor literare cu I oscilaţiile ei chiar în răstimpul de viaţa al unei singure generaţii. Vîlva stîrnită de opera unui scriitor poate să se liniştească în asemenea măsură încît şirul nou de oameni apărut! între rimp nu-şi maî poate face o idee limpede despre ce a I însemnat acea operă pentru contemporanii ei. Este ceea ce s-a 1 întîmplat cu lucrările dramatice ale Iui Mihail Sorbul. Cea dinţii dintre acestea, Eroii noştri, apăruta în 1906 şi'ji iscălita M. Smolsky, comedie de moravuri cu ziarişti, militarivj politicieni în devenire, la jeunesse doree a burgheziei de laD începutul veacului, personaje franţuzite şi foarte imorale, nu? putea lăsa să se prevadă scriitorul de mai tîrziu decît prii>| îndrăzneala situaţiilor şi a dialogului, poate şi prin acel| amestec al morţii în comedia vieţii care trebuia sa dea roactefî; memorabile. Sorbul a început de atunci a trăi ca ziarist şi secretar lite» rar al unor formaţii teatrale. Perspectivele lui s-au deschis şi luminat în momentul cînd a aflat un preţuitor activ în pron fesorul Mihail Dragomirescu, directorul revistei Convorbiţi critice. Mihail Dragomirescu, om cu netăgăduit devotament! pentru cauza literaturii, era şi autorul unui sistem estetic car'H! 198 îi îngăduia aprecierile cele mai entuziaste cu privire la autorii descoperiţi de el. Contemporanii au arătat o anumită rezistenţă faţă de sentinţele care-1 alăturau pe Sorbul de mari nume ale literaturii universale, dacă nu cumva îl puneau deasupra lor, dar au fost nevoiţi sa devină atenţi faţă de opera unui scriitor ^despre care se putea vorbi pe un ton ridicat, cu o insistenţă a aprecierii oarecum provocatoare. Era singurul mijloc de a risipi indiferenţa generală, şi e foarte posibil ca Mihail Dragomirescu să fi vorbit de sus, să fi îngroşat vocea şi să fi manevrat superlativele numai pentru a desfunda urechile surzilor şi pentru a trezi pe adormiţi. Ceva se opunea însă lesnicioasei şi fericitei dezvoltări a carierei dramatice a lui Sorbul. Apăruseră piesele într-un act. cu temă istorica : Praznicul calicilor şi Săracul popă, dar nici una din ele nu putuse găsi drumul scenei. în 1912 Sorbul dă o compunere dramatică mai întinsă : drama în cinci acte şi în versuri : Letopiseţi. Dragomirescu şi discipolul lui, Ion ]f rivale, subliniază puternic evenimentul. Porţile Teatrului Naţional rămîheau însă închise. Ce se întîmpla } Este interesant de a privi cazul cu ochii oamenilor de atunci. In toate aceste producţii ale ciclului istoric, înjghebat numai în cîţiva ani de tînărul scriitor, Ion Trivale descoperea un „realism incisiv", o „viziune pătrunzătoare şi brutală", o „vioiciune drastică a acţiunii şi a limbii". Parcurg contribuţia Iui Trivale, reprodusă în volumul Cronici literare, din 1915, numai cu un an înainte de moartea criticului prin cel dintîi glonte al războiului, şi mă opresc la fiecare cuvînt al caracterizării lui. Recunosc în ele o metoda şi un vocabular care-mi ■sînt cunoscute. Metoda este a lui Mihail Dragomirescu. Pen-tru fostul nostru profesor lucrarea criticii consta dintr-o operaţie de predicaţi vizare, cum se zice în manualele de logica, adică din găsirea unor epitete, nu prea numeroase pentru el, fiindcă le clasificase şi rînduîse într-un tablou în care se puteau adăposti toate felurile talentelor trecute, prezente şî viitoare, pînă la sfîrşitul lumii. Epitetul incisiv mi-este cunoscut din vocabularul critic al maestrului ; pătrunzător, brutal şi drastic dezvolta pe cel dintîi. De altfel Sorbul a confirmat caracterizarea şi şi-a explicat el singur estetica, declarînd odată redactorului unei foi literare venit să-l intervieveze : „Natura — spunea Sorbul — este sinceră şi puternică... oamenii sînt ipocriţi şi fug de ea... Vreau 199 să dezbrac omul de haina perfidă a civilizaţiei şi să-l aşez gol în faţa naturii." Aceste cuvinte, amintite de introducato-rul noii ediţii, Florin Tornea, ne pun la dispoziţie motivele dificultăţilor cu care a avut de luptat Sorbul la începuturile Iui. Se poate spune că epoca îi rezista, şi susţinătorii lui, puţini, dar activi, se entuziasmau pentru ceea ce în alte literaturi alcătuia materia explozivă în operele unui Zola, a unei părţi din teatrul lui Ibsen sau Gerhardt Hauptmann, în operele multora dintre scriitorii nordici: acea viziune fără iluzii a omului înţeles în datele elementare ale fiinţei lui, în pornirile temperamentului şi ale întocmirii lui fizice, care n-a fost niciodată altfel prezentată decît tot ca un rezultat ai vieţii sociale ; deci acea înţelegere a omului şi a societăţii însemnînd un pas înainte către adevăr, un act de sfîşiere a convenţiilor şi, desigur, a convenienţelor liniştitoare: înţelegerea formată1 în munca ştiinţelor moderne şi pe care n-o putem numi naturalism decît dacă vrem s-o simplificăm şi s-o legăm cu reprezentări devenite coborîtoare. Istoria era privită în dramele lui Sorbul prin prisma noilor categorii. Apăreau astfel un Vlad Ţepeş, un Mihai Viteazul în imagini înzestrate cu un adevăr nou. Drama istorica se stabilise ca un rod al romantismului, adeseori ca un produs al legitimismului romantic, cu tendinţa lui de a spiritualiza şi idealiza trecutul. Iată însă cum, deodată, un tînăr autor abordează istoria cu priviri care pătrund în structura temperamentala a eroilor, destrămînd vălul convenţiei romantice. împrejurarea putea să provoace scandalul unora şi admiraţia altora. Luptele în jurul primei creaţii a lui Sorbul au constituit un moment din luptele curentului literar mutat de tînărul scriitor pe tărimurile noastre. Letopiseţi nu mai puneau problema exact în aceeaşi termeni, dar autorul a avut încă de suferit de prevenţiuniîe formate împotriva luî. în curînd toate trăsăturile inspiraţiei lui Sorbul au revenit într-o lucrare căreia porţile Teatrului Naţional au trebuit să î se deschidă. în martie 1916 s-a jucat pentru prima oara Patima roşie. Autorul îşi numea piesa o comedie tragică, ceea ce nu însemna deloc ceva asemănător cu tragicomedia eroică a francezilor la începutul secolului al XVII-lea, a lui Alexandre Hardy, de pilda, ci mal degrabă o înjghebare dramatică în care situaţiile zguduitoare se desprind pe fondul unor împrejurări culese din observaţia comică a societăţii, prin ur- 260 mare ceva mai apropiat de comedia sentimentală a veacului ai XVIII-lea, străbuna în linie directă a întregii drame moderne. Dragomirescu a anunţat însă ivirea unei categorii dramatice inedite, o noutate absolută. Evenimentul premierei Patimei roţii nu va fi uitat de nimeni din cîţi au luat parte la el. Afişul premierei, reprodus în noua ediţie, nu conţine numele directorului de scenă, cum s-a obişnuit mai tîrziu, cînd regia, ieşind din sfera tradiţională a discreţiei ei, a dobîndit o conştiinţă de sine şi uneori o influenţă exagerată asupra spectacolului. Direcţia de scenă mi se pare că fusese asigurată de Vasile Enescu, meşter iscusit si modest, elev al lui Davila, dispărut prea de timpuriu. Piesa înfăţişa un episod din lumea studenţilor, un mediu pe care Sorbul îl mai evocase în comedia într-un act Poveste banală, acceptată în 1913 de un teatru particular. De data aceasta se ţesea sub ochii spectatorului un conflict de o mare violenţă, cu ecouri în sfera ideilor. Studenta To-fana, un temperament impetuos, îşi ucide iubitul mai mult cucerit decît cuceritor şi care voise s-o părăsească. _ Firea Tofanei este explicată prin ascendenţe ereditare, ca atîţia din eroii lui Zola, ca Oswald din Strigoii sau Hedda Gabler de Ibsen. Tofana este descendenta hingherului Haralambie Şbilţ, împreuna cu varul ei, noul Şbilţ, student ratat şi geniu de cafenea, nihilist care visează exterminarea omenirii pentru a lăsa loc liber uneia mai bune, o figură amintind întru-cîtva pe unele din personajele Azilului de noapte al lui Gorki. Peroraţia cinică şi patetică a lui Şbilţ, în compoziţia lui Bre-zeanu, cu acutele vocii lui, cu întreaga-i înfăţişare în acelaşi timp hilară şl gravă, a făcut mare impresie. Tofana şi Rudy formau o pereche în care graţia tinerească lăsa destul de vizibilă impetuozitatea scelerată a femeii, frivolitatea laşă a tînă-rului, un mandoîimst cu vagi şi slabe elanuri către aşezarea vieţii pe temelii morale. Apoi cîtă ştiinţă a scenei la acest autor care izbutise abia după a şaptea lucrare dramatică a lui să i se deschidă porţile scenei oficiale ! Cîteva zeci de pagini de text. O dezvoltare rapidă şi paroxistică. Un dramatism profund şl zguduitor. Cînd Rudy strecoară o privire în poşeta fetei şî se asigură că nu există revolverul cu care fusese ameninţat mai înainte o mare linişte coboară în el ca după o primejdie ocolită după o spaimă vană. Parcurge scena într-o agitaţie eliberată, fluieră {?. BIBLIOTECA J satisfăcut, se priveşte în oglinda în timp ce hotărîrea ucigaşă se concentrează şi se va realiza în curînd. Moartea pîndea din umbră într-o atmosferă devenita compactă. Duetul protagoniştilor a rămas un moment remarcabil al scenei bucureştene. De multă vreme publicul nu trăise o emoţie teatrala mai puternică, şi mulţi dintre spectatorii acelei sen au avut impresia ca fusese nevoie de aşa ceva pentru a aduce un impuls nou de viaţă în mişcarea teatrală destul de lîncezitoare a timpului. Dar protestele n-au întîrziat nici ele să apară. Unde a văzut Sorbul studenţi ca aceia înfăţişaţi de el ? Ce aspecte ale vieţii si moravurilor noastre justificau intriga atroce a piesei ? Slavă Domnului, n-avem printre noi nici Şbilţi. nici Tofane, nici tineri ca de-alde Rudy ! Spiritele bine gînditoare, moraliştii şi patrioţii de profesie credeau ca trebuie să-şi spună cuvîntul indignat. Filozofii explicau problema eredităţii. Esteticienii apreciau construcţia dramatica a piesei. Dar nu s-a rostit nici un glas atunci care să spună ca viziunea lui Sorbul surprinsese un ferment de disoluţie, o toxină socială cumplit de activa în epoca de mare destrămare a neutralităţii. Cine va scrie într-o zi capitolul de istorie literara ţesut din bogata literatură provocată de Patima roşie ? Semnalez aici tema posibilă a unei disertaţii doctorale. După un an şi ceva, în Iaşii atît de învălmăşiţi ai refugiului, succesul lui Sorbul s-a repetat cu o altă comedie tragică, cu Dezertorul. Silvestru Trandafir, zis Piele-groasă, un mahalagiu bucureştean, dezertează în timpul războiului, se înapoiază acasă şi ucide, din gelozie pe ofiţerul german instalat în gospodăria lui Trandafir şi devenit întreprinzător faţa de soţia lui. Era povestea unei răfuieli personale în care publicul, militar sau civil, veşnic în aşteptarea ştirilor despre căminele părăsite, întrevedea un conflict mai adînc, cu o semnificaţie mai generală : încleştarea în luptă a unui popor cu cotropitorii lui. Şi cînd Silvestru Trandafir cade sub gloanţele patrulei germane, înjurătura adresata năvălitorilor care îl ucideau fără judecată dădea expresie acelui sentiment pentru justiţia instituită care alcătuieşte o parte atît de însemnată a sentimea* ■ tulul general al justiţiei, admirabil în sufletul unui om, altfel am de frust, ca Silvestru Trandafir. Au trecut anii. Sorbul a scris şî a făcut sa i se reprezinte multe piese, comedii tragice şi altele, dar n-a mai aflat ecoul 2C2 acelor creaţii ale începuturilor, prin care stabilea un nivel şi crea o exigenţă în sensul unei înţelegeri mai adînci a vieţii, în sensul dramatismului şi al ştiinţei scenice de care creaţia dramatică a altora a trebuit sa ţină seama. Tot timpul însa piesele lui Sorbul au continuat sa manifeste acelaşi interes pentru cazul uman ciudat, dar reprezentativ, pentru avariile grave ale fiinţei omeneşti. Xenia Dolfineanu din Prăpastia este sxăpînita de obsesia crimei. în A doua tinereţe, bătrînul obosit Ambrogio încearcă un nou început de viaţa în tovărăşia tinerei Assunta, dar este ucis de fratele acesteia, un adept al vendettei. Profesorul de ştiinţe naturale Coriolan Strafolgea, în Coriolan Secundus, vrea să-şi perpetueze spiţa azvîrlindu-şi soţia într-o legătura adulteră cu căpitanul Stra-tornicescu. Toate aceste cazuri sînt plasate într-o societate şi pictează un mediu. întîlnesc uneori pe Mihail Sorbul şi am cinstea să mă bucur dîn cînd în cînd de tovărăşia sa, dar privind măsura lui în orice manifestare, gluma uşoara cu care trece peste orice situaţie, nu pot să nu ma mir că acest om a simţit în sine îndemnul de a scruta adîncurile cele mai prăpăstioase ale fiinţei omeneşti şi că acest companion comod a simţit spaimele rupturilor de echilibru, ale pornirilor celor mai sumbre sau mai extravagante pe care le-a legat de altfel cu sensuri mai generale. Figura văzuta a scriitorilor este însa adeseori o mască, şi întîlnlrile obişnuite cu oamenii — o pauza. în vremea în care Sorbul îşi constituia opera sa, Liviu Rebreanu, prietenul şi ruda lui, cu care alcătuieşte un grup dominat de o misiune literara oarecum asemănătoare, introducea în romanul românesc aceeaşi atracţie pentru scena tare, zguduitoare, aceeaşi neîndurătoare analiză a conştiinţei omeneşti, dar cu interese maî dezvoltate pentru viaţa socială. O undă pornită din acelaşi punct al orizontului literar introduce şi în romanul lui Rebreanu interesul pentru cazul psihologic rar şi tulburător, detaşat pe fondul unui conflict mai îarg, între clase sociale. Conflictul Iui Apostol Bologa din Pădurea spinzuraţUor ne aduce în faţă procesul disoluţieî sufleteşti a omului care, în vechea armată austro-ungară, trebuia să lupte împotriva neamului său, dar această tragedie este susţinută ş! intensificată de autosugestia fatală, emanata de la scena execuţiei prin spînzurătoare a unui condamnat militar, o sc«na a cărei amintire îl aruncă în cele din urmă şi 20) pe Apostol Bologa în prăpastie. Puiu Faranga, mlădiţă a unui neam aristocratic degenerat, strangulează pe curata fată de ţară Mădălina, admirată odată în dansul dionisiac Ciuleandra, devenit ca o obsesie a dementului: o tema pe care ar fi putut-o trata si Sorbul. Voi pronunţa totdeauna împreună numele lui Rebreanu şî al lui Sorbul, scriitori prin care romanul şi teatrul romanesc contemporan au intrat într-o nouă epocă a lor, acordata cu îndrumări apărute în întreaga literatură a lumii şi pe care le cerea noua observaţie a omului şi a societăţii. M-am bucurat, deci, de regăsirea operelor dramatice ale lui Sorbul în cele două volume publicate de Editura de stat pentru literatură şi arta. Le răsfoiesc în grabă, dar nu aflu multe din piesele debutului şi din cele de maî tîrziu. Cred că un al treilea volum este necesar pentru a transmite cititorilor de azi opera întreagă a unuia din scriitorii cei mai puternici ai generaţiei care i-a precedat. 1955 POEZIA LUI ION PILLAT1 Ion Pillat îşi adună astăzi într-un volum rodul cel mai bun al unei opere poetice desfăşurată într-un interval de peste douăzeci de ani. Nouă volume stau în faţa noastră ca mărturia unei inspiraţii poetice a cărei valoare artistica se însoţeşte tot timpul cu meritul omenesc al muncii şi continuităţii. O prejudecată foarte raspîndîtă printre noi întreţine credinţa că darul poetic fiind cu totul intermitent, opera care i se datoreşte nu poate fi decît fragmentara, veşnic sortita caducităţii. Aceasta prejudecată este însă menită să se risipească la lumina exemplului lui Ion Pillat. Poetul care, prin florilegiul dăruit astăzi publicului iubitor de poezie, ne aduce sa îmbrăţişăm cu o privire întregimea operei sale, face parte din categoria artiştilor care, prin consecvenţa muncii lor, manifestă flacăra nemistuită care a inspirat-o. Talantul a fost bine încredinţat mîinilor lor. Avantajul de a scrie cel dintîi despre volumul antologic al lui Ion Pillat se datoreşte prieteniei. Fie-mi, deci, îngăduit a evoca începuturile acestei amiciţii puţin mai tînără decît primul volum al poetului. Visările pâghie au apărut în 1912, sub învelişul candid al teascurilor „Minervei". Coperta conţinea pe frontispiciul ei indicaţia unei colecţii : „Cărţile albe". Dar din şirul plachetelor pe care tînărul poet de atunci se gîndea sa-1 închine prieteniilor şi admiraţiilor sale n-au apărut decît Florile sacre ale lui Alexandru Macedonski. Eveniment memorabil pentru atîţi artişti şi amatori ai generaţiei noastre ! Scos, 1 Cu prilejul unei culegeri antologice, în revista Pleiada, I, 1. 205 prin gestul îndrăzneţ al tînarului sau emul, din uitarea şi oprobriul pe care-l îngrămădiseră asupra sa o atitudine de veşnica opoziţie, o bizarerie voită în felul sau de a fi şi de a părea, versurile lui Macedonski ne întîmpmau ca un dar cu atît mai preţios, cu cît era mai neaşteptat. Literatura care s-a dezvoltat în decada care a precedat războiului era prin excelenţă serioasă. Astăzi ea ne apare limpede drept ceea ce a fost: pregătirea revendicărilor noastre naţionale şi sociale. Dar în mijlocul acestei producţii în care tînărul ei cititor recunoştea pururi o gravă intenţie edificatoare, deodată scăpărarea unor poeme în care patetismul marilor subiecte era înfrînt. Versurile poetului, al cărui nume ajunsese pînă la noi numai pe valurile hulei care nu 1-a ocolit niciodată, vrăjeau privirilor noastre farmecul şi graţia universului sensibil, evocîndu-ne strălucirea unei lumini pe boltă, forma pură a unui vas sau ciucurii unui vestmmt clasic. Toate acestea în nişte poeme îneîntătoare prin acea structură a lor în care versurile se chemau după delicate afinităţi sonore, folosind aliteraţia, rima interioară şi refrenul, în nişte arabescuri a căror valoare şi semnificaţie nu trebuiau căutate mai departe. Întocmai cum flacăra chimistului izolează şi depune argintul sau aurul nevăzut în soluţie, tot astfel versurile lui Macedonski ne dezvăluiau, oarecum în stare pură, materia senzuala şi agilităţile de joc din care sînt făcute farmecul şi uşurinţa metalului poetic. L-am cunoscut pe Ion Pillat în casa lui Alexandru Macedonski. Voi uita vreodată terifianta cuşcă a scării la capătul căreia felinarul aprins pînă la cele mai tîrzîi ore ale nopţii era menit să conducă paşii nesiguri care escaladau acest dificil urcuş al poeziei ? Din vestibul se intra numaidecît în salonul de primire unde maestrul patrona cu solemnitate pe toate cele noua muze. Alexandru Macedonski făcea parte din acea clasă de poeţi care pe la finele veacului trecut şi începutul veacului nostru profesau concepţia sacră a unei poezii ca taină religioasă. Pentru a înţelege bine marile sale atitudini pontificale, pasiunea şi chiar fanatismul pe care le aducea în unele chestiuni ale metricii şi prozodiei,, felul în care-şi recita versurile şi care avea ceva din psalmodierea închinătorilor orientali şi acea înclinare de a reveni iarăşi şi iarăşi la poezie ca la singurul lucru vrednic de a fi luat în considerare în această lume — este necesară comparaţia cu alţi mistici şî 206 magi ai poeziei : un Louis Menard, un Stephane Mallarme, un Sar Peladan, un Ştefan George — în Germania. Văd încă groasele pluşuri roşii azvîrlite peste mese, peste scheletele fotoliilor adîncî ca nişte sarcofage. Prin fumul ţigărilor, devenit mai gros cu fiecare ora a nopţii, îmi pîlpîie flacăra luminărilor schimbate o dată şi de două ori în timpul acestor ritualuri. Iar mai departe, în fund, la capătul cetii albastre, întrezăresc tronul poeţilor ureînd pe trei trepte sub baldachinul cu ciucuri, printre reliefurile în care fiul poetului, pictorul Alexis Macedonski, figurase scenele voluptăţii tragice din Tbalassa. Alexandru Macedonski se înapoiase atunci, de puţina vreme, de la Paris, unde petrecuse cîţiva ani în atitudinea unui surghiun voluntar, menit să sancţioneze nedreptatea care socotea că i se face în ţară. Cîţiva rapsozi înconjurau acum pe maestrul care îmbătrînea, într-un front pornit să spargă zona indiferenţei generale. Editarea Florilor sacre era primul succes al acestei acţiuni concertate. Ion Pillat şi Horia Furtuna, asociaţi ceva mai tîrziu cu Constantin Banu la conducerea literară a revistei Flacăra, izbuteau să publice în coloanele ei paginile dense ale Tbalassei, versiunea românească a epopeii lirice Le calvaire du feu, fără să reuşească totuşi a o extrage de acolo şi a-i da soarta unui volum. în aşteptarea izbînzîi finale mica trupa de conspiratori ai acestei glorii se aduna adeseori pentru a sacrifica pe altarul poeziei. Revăd acolo pe tînărul blond Oreste, purtînd în ochi limpedea privire a avertizaţilor ; revăd capul de revoluţionar rus al lui Dominic ; pe fugosul Marcel Romanescu ; aud vocea patetica a lui Horia Furtună ; melopeea lui Alfred Moşoiu ; maliţiile de timid ale lui Adrian Maniu ; săgălniciile lui Ionel Pavescu şi fanfarele Iui Stamatiad. în această adunare a păşit de cîteva ori Ion Pillat, ca un centaur rătăcit din miticile herghelii cîntate în aceeaşi vreme, pentru a plimba peste cei de faţă ochiul sau mare şi oval, Iungile-i priviri adumbrite. Alexandru Macedonski n-a fost, după cum s-a afirmat de atîtea ori, o apariţie atît de izolată în poezia românească. Este adevărat că lirica românească în epoca următoare Iui Eminescu a stat atît de mult sub influenţa şl vraja acestui poet, încît temperamentul care în cuprinsul ei îi făcea echiliibru a fost trecut cu vederea. Cine ar dori însă sa schiţeze tabloul întreg al mişcării noastre poetice ar trebui sa ţină seama, alături de 207 firul inspiraţiei care culminează în Eminescu şi se continua după el în producţia care a găsit în publicul nostru mai multă ascultare, de un al doilea aspect, deopotrivă de esenţial, daca nu tot atît de reprezentat. Dualismul lăuntric al poeziei româneşti ar putea fi pus sub auspiciile unor zei familiari invocînd numele lui Eminescu şi Alecsandri, -dacă inegalitatea talentului lor n-ar fi atît de mare. Dar cu toate că Eminescu este un poet de primul ordin, răscolitor şi profund, pe cînd Alecsandri rămîne un diletant agreabil, paralelismul lor păstrează ceva tipic şi ilustrativ pentru dualitatea structurilor pe care le regăsim la temeliile inspiraţiei româneşti. Muzicalitatea lui Eminescu, sentimentul lui îndurerat şi solitar, o înclinaţie a spiritului care transformă neîncetat viaţa în problema îşi găsesc deopotrivă complementul în viziunea plastica a lui Alecsandri, în firea lui împăcata şi sociabilă, în atitudinea lui orientata către învelişul pitoresc al lucrurilor. Iata-1 pe Alecsandri invocînd cu precizie un fir de iarbă încovoindu-se sub greutatea unui gîndăcel. Pentru a dărui aceasta atenţie amănuntului plastic este necesară libertatea spiritului rămas nesolicitat de întrebările chinuitoare ale vieţii. Dar, cu toate că în lipsa acestor chemări din adîncuri spiritul poate să aţipească în mediocritate, pînă la această limită el păstrează acele însuşiri de obiectivitate şi moderaţie în afecte care întră cu o parte precumpănitoare în formula bunului-gust. Am spus că vremea noastră a dezvoltat mai mult temperamentul eminescian, dar nici celălalt temperament n-a rămas cu totul nereprezentat. Alături de poeţii neliniştii şî ai reflecţiei a existat o alta categorie de poeţi perpetuînd concepţia unei poezii cu viziune plastică, tinzînd către rafinamentul formal, sub cerul unei seninătăţi crescută din acceptarea lumii, în rîndul acestora din urmă voi numi pe un D. Anghel sau Duiliu Zamfirescu. Macedonski, care a visat o poezie pe mare format, în care să se facă auzit protestul său în faţa destinului şi a societăţii, n-a izbutit niciodată mai bine ca în genul impersonal şi descriptiv. Ceea ce au comun toţi aceşti poeţi între ei şi cu Alecsandri este un anumit nivel social care îi colorează deopotrivă. Oameni instruiţi şî călătoriţi, amatori rafinaţi în ale vieţii şi poeziei, ei se găsesc în situaţia de a degusta lumea în loc de a scormoni pînă la temelia şi restul aşezărilor omeneşti. 20E Atît de ciudată este uneori ţesătura istoriei încît fire pornite din obîrşii felurite se unesc pînă la urmă în aceeaşi urzeala. Pentru a scoate o astfel de învăţătura, iată-1 pe Ion pillat însuşi, care, făcînd sa funcţioneze acel sentiment al continuităţii pe care-1 vom regăsi de atîtea ori manifestat în opera sa, s-a complăcut în evocarea înaintaşilor săi literari. în poema Bătrînii defilează astfel primii mînuitori ai versului românesc : un Dosofteî mitropolitul, un Ghenadie Cozla-nul, un lenăchiţă Văcărescu ; vin apoi patronii unei concepţii occidentale de viaţă bazată pe raţiune şi încrezătoare în progres şi a unei poezii în conexiune cu modelele Apusului civilizat, printre care Dinicu Golescu, Eliade, Cîrlova, Alexan-drescu şi Bolintineanu. Anton Pann, Donici îşi Mureşanu reprezintă în această galerie nota naţională şi naţionalista, care în sufletul revoluţionarilor de la '4$ trăia în bună armonie cu îndemnul de a împrumuta formele de viaţă ale Apusului civilizat. V. Alecsandri le urmează tuturor acestora. Nu însă şi Eminescu, care reprezintă de fapt un alt drum. Occidentalis-mul poeţilor de la 1848, năzuinţa lor către forma unei civilizaţii a progresului s-a frînt în muzica lui Eminescu, cu întoarcerea ei către lumea basmului şi a trecutului, către armoniile mîngîietoare ale naturii, către înţelegerea unei lumi -ia o aşezare împietrită de rosturi eterne şi imobile. Marea lui figură putea lipsi din aceasta frescă a poeţilor revoluţionari şi bonjurişti. De ce lipseşte însă interesantul şi bizarul profil al lui Alexandru Macedonski, care nu o data s-a declarat în succesiunea unui Eliade sau Alexandrescu şi care-1 chema pe Alecsandri ca pe o divinitate tutelară în casa tînără a Literatorului său ? Ion Pillat a socotit însa că dă o încheiere logică poemei sale făcînd sa apară ca cel din urmă dintre înaintaşii săi nu pe un poet, ci pe un pictor, pe Nicolae Grigorescu, cu care privirile româneşti s-au întors cu încredere şi îneîntare către această lume care nu este a deznădejdii de vreme ce raţiunea omului o poate stăpîni şi transforma după idealurile ei. O vedere ademenitoare ne-a propus Ion Pillat atunci cînd a făcut să culmineze galeria renovatorilor culturii noastre prin figura primului ei pictor de seamă. Arta unui pictor al omului şi al peisajului, într-o cultură care nu cunoscuse altădată decît figuraţia sfîntului hieratic si a ornamentului abstract, este în adevăr documentul unei noi încrederi dăruite lumii. 209 desigur pentru motivul că materia ei se dovedeşte plastică 1 în mîinile doritoare de perfecţionare şi progres. Noua pictură :| româneasca ne poate apărea astfel drept rodul raţionalismu- | lui apusean transplantat pe pămîntul nostru. Tot astfel e şi f prietenoasa poezie de imagini, de evocare a pitorescului lumii»'^ de familiaritate şi încredere faţă de acest univers al frumu- | stţîi, pe care, alături de Alecsandri, de Macedonski, de Dui-1 1 iu Zamfirescu şi Anghel, o ilustrează acum Ion Pillat. | Ce este un poet şi ce devine el atîrnă deopotrivă de expe-| rienţele şi de cultura lui. Numai dozajul acestor două ele- J mente variază de la poet la poet şi uneori în cuprinsul ace-1 leiaşi cariere poetice. Este interesant de urmărit cum în şirul | volumelor lui Ion Pillat se succed intuiţiile experienţei şi ale^ culturii, cum se înlocuiesc şi se combină între ele. Visările păgîne, primul volum al lui Ion Pillat, conţine nu- f mai poeme impersonale. Nota subiectivă este aproape cu totul! absentă din el. După obiceiul parnasienilor, poetul coboară ini timp sau se depărtează în spaţiu pentru a-şi găsi subiectele! sale. Visările păgîne folosesc într-acestea o grupare a moti-1 velor în paralelism aproximativ cu dezvoltarea istoriei uni-1 versale, aşa cum exemplul a fost creat de Poemele barbare | ale lui Leconte de Lisle. Astfel, după evocarea tripticului for- f mat dîn Tîmur Lenk, Firdousi şi Galileianul, ni se intonează B cîntecele Persiei şi ni se vrăjesc visările budiste, tîlcul adinei al doctrinelor Samsara şi Karma, frumuseţile plastice ale ari- J tichîtăţii greceşti şi fervorile Renaşterii italiene, cu îmbinarea a ei de misticism, plasticitate şi erotică. .1 Ion Pillat, care a dat într-o împrejurare anumită astgu-Jj rărea că ciclul Centaurilor a fost compus în urma unui vi&.f avut într-o noapte, putea să se oprească la acest motiv cui atît mai mult cu cît exemplele literare nu-i lipseau. Centa-| anumită epocă a dezvoltării sale ca poet sînt anumite teme? care revin necontenit. Iată, de pildă, tema stepei pe care Visările păgîne o trec.I Eternităţilor de-o clipă şi Amăgirilor, cu Noapte pe stepă şi'i Cîntecele cazacului. lata tema lui Pictor Ignotus, revenind! deopotrivă în primele două volume ale poetului. Iată- tema I mării în al doilea şi al treilea volum al său, cu Ecouri marin&i şi Cîntecele mării. Exemplele s-ar putea înmulţi pentru toattfj fazele de dezvoltare ale poeziei lui Ion Pillat. Fiecare din ele;! după cum vom avea ocazia să vedem şi mai tîrziu, este do-J minata de o tematică precisă. împrejurarea se explică prirr| caracterul logic al muncii poetice desfăşurate de Pillat, careţi revine mereu la aceleaşi probleme, probîndu-le parcă în cH^l ficultăţile lor, rezolvîndu-le succesiv. j| A doua însuşire a creaţiei logice care deosebeşte poezia h Ion Pillat este forma ei ciclică. Volumele lui Pillat nu sîr niciodată alcătuite din poezii întîmplatoare, aduse de valuţ capricios al unei inspiraţii neprevăzute. Totdeauna ele sîm făcute din grupuri de poezii subordonate cîte unui motiv prini cipal. Dar nici aceasta n-ar fi fost cu putinţă dacă poetul! în deplină^ stăpînire logică de sine, n-ar fi dat o desfăşurai voită lucrării sale poetice, divizînd-o în aspecte particular şi recompunînd-o după un plan general. -3| Judecat din punctul de vedere al evoluţiei temelor sale*;] cu volumul Amăgiri din 1916 putem spune ca intrăm tntr-< ' noua fază a poeziei lui Pillat. Am spus că, prin Cîntecele cazacului şi prin Cîntecele mării, noul volum se leagă cu cele anterioare. De asemeni, ciclul Casei amintirii, scris în 1909 şi 1910, face parte din acele inspiraţii mai intime dinaintea Visărilor păgîne, al căror drum poetul 1-a părăsit un moment pentru a se supune disciplinei unei poezii obiective. Noutatea Amăgirilor sta în acele poezii în care îşi găsesc expresia stări vagi şi muzicale ale sufletului, simboluri nedeterminate precum Roata morii, Pe claie etc. Natura reintră în această poemă nu ca un cadru şi nici ca viziune plastică, dar ca un acompaniament sufletesc. Versul se înmiâdiază în consecinţă, devenind liber. Apar refrenul, imaginile convergente şi alte mijloace ale tehnicii sugestiei. Noua orientare se datora desigur simbolismului francez, care în' această vreme găsise o cale către ţărmurile literaturii noastre. Mă aflam în vremea războiului pentru cîteva luni la Iaşi şi îl vedeam adeseori pe Pillat în locuinţa sa din spatele mitropoliei, la care ajungeam străbătînd frumoasa alee adumbrită din parcul catedralei. Plimbările noastre începeau de acolo şi se continuau către Cetăţuia, prin Sărărie, prin grădina Copoului, pe dealul Şorogarilor şi nimeni nu ştia ca sub tunica militară se ascund doi poeţi simbolişti. în aceasta vreme a scris Pillat majoritatea poeziilor din Grădina între ziduri, apărută abia în 1920. Aud încă, în recitarea sa, Logodna mistica, Satan, Narcis, Leda şi Lebăda, tot atîtea poeme ale unor simboluri înalte. Carte scrisă în cea mai mare parte în anii războiului, Grădina între ziduri păstrează amintirea evenimentelor de atunci în ciclul Porumbeii morţii. Există printre poeziile acestui ciclu un sonet intitulat Soldaţi de plumb, în care soldaţii cîmpiilor de luptă, chemînd amintirea soldaţilor din jocurile copilăriei, provoacă invocarea unui zeu-copil jucîndu-se cu vieţile omeneşti. Ideea paralelismului situaţiilor, capabila sa producă rezonanţe profunde în sufletul omenesc prin strămutarea în-tîmplările noastre într-un cadru de eternitate, putea să atragă spiritul unui poet simbolist. De fapt, Gradina intre ziduri conţine mai multe poezii care dau o aplicaţie variată ideii paralelismului situaţiilor. Iată, de pildă, sonetul Furnica, în care ni se evocă omul ostenlndu-se la arat şi furnica necă- 212 215 jindu-se cu munca ei. Extinderea paralelismului cheamă ideea lui Dumnezeu „ce ara, orb ca dînşii, întinsa înstelare". Iată poezia Jucării, în care poetul, privind jucăriile copilului de altădată, rămase astăzi fără înţeles pentru el, evocă propriul lui duh postum, cercetînd cu înstrăinare iubitele lui versuri de azi. Motivul paralelismului domină această epoci a lui Pillat, după cum acel al antichităţii greceşti, al stepei, al mării dominaseră epoca anterioară. Dezvoltînd şi variind acest motiv, după obiceiul lui de totdeauna, scrie într-o zi Ion Pillat una din cele mai frumoase poeme ale sale : Aci sosi pe vremuri, Sfîrşitul războiului îl readuce pe Pillat în cadrul familiar al Miorcanilor. După zarva evenimentelor din urmă, care ameninţau să schimbe totul din temelii, revenirea în peisajul copilăriei, printre vechile deprinderi şi aşezări, avea ceva li- ţ nistitor. Cînd totul era gata să se surpe şi sa se transforme este uşor de închipuit cît farmec şi cîtă încredere se poate resimţi în aflarea unui teren stabil al permanenţelor. Pe de altă parte, cum poetul se mai încercase la motivul trecutului şi amintirii, încă înainte de compoziţiile parnasiene ale primelor sale volume, era momentul de a reveni, sprijinindu-1 cu intuiţia statorniciei în timp şi a unităţii situaţiilor în repro-| ducerea lor paralelă. Fructul acestei atingeri şi însoţiri de motive, favorizate:! de data aceasta de experienţa intimă a poetului, este poema | Aci sosi pe vremuri. Intîmpinarea logodnicei în generaţia.,! trecuta a bunicilor se reface astăzi ca situaţie. Chiar dacă 1 berlina de altădată este înlocuită cu trenul şi în locul romanei ticului din trecut apare simbolismul de astăzi, sufletul oame?| nilor şi drumul lor de viaţă rămîn aceleaşi. Clopotul de nuntii sau de^ moarte care a sunat bunicilor este auzit şi de perecheajj de astăzi. Dar peste melancolia prevestirii lui se ridică fericireştf de a te şti durabil prin acea înrădăcinare în viaţă care permitM refacerea aceluiaşi destin în cadre mereu schimbătoare. ;x Motivul paralelismului n-a fost părăsit de Pillat niciodată*! El răspunde în adevăr unuia din sentimentele care 1-a urmăriţr mai mult pe poet. Chiar în ultimul său volum, în Caietm verde, el revine în Elegia a doua. De data aceasta însă situaţii paralelă nu mai este căutată în urcuşul timpului, ci în cobe? rîrea lui. Poetul se regăseşte în copilul său. „Cu par băla|| în faţă-mi, copil, citesc sub lampă". Dar revenirea formeloH 214 jju mai sugerează poetului acelaşi sentiment de încredere, de adînca înrădăcinare, ci unul de săgetătoare singurătate în marele noian al vremii. Formele se refac în adevăr, dar sufletul omului în întruparea lui absolut unică rămîne pecetluit şi singur. Tristeţea solitudinii individuale a fost rareori evocată mai tulburător ca în Elegia a doua. Act sosi pe vremuri a fost răspîntia cea mai hotărîtoare in cariera poetică a lui Ion Pillat. Succesul acelei cufundări în trecut pentru a afla unele certitudini de viaţă îl îndeamnă pe poet să refacă încercarea. Dar punctul de concentrare nu mai este de data aceasta Miorcanîi, ci Florica, de care îl leagă descendenţa prin mamă din familia Brătianu. Se poate spune ca sufleteşte Pillat aparţine la două peisaje : acela de stepă al Miorcanilor şi acela de dealuri, de vii şi livezi al Florichii argeşene. Dacă însă comparăm între ele răsunetele sufleteşti ale celor două peisaje, observăm cu uşurinţa că acela trezit de Florica a fost cu mult mai fecund. Nu este, de altfel, singurul caz cînd un poet simte mai intens în sine îndemnul de a se asocia tradiţiilor materne. Prin structura lui senzitivă, poetul primeşte mai puternic moştenirea mamei. Nu este, deci, deloc uimitoare înclinarea poetului de a se grupa sufleteşte către^ tradiţiile ei. Spre Florica, spre dealurile ei rodnice şi surîzătoare se îndreaptă deci paşii poetului în acest nou popas al lui. Rodul noii îndrumări este volumul Pe Argeş in sus din 1923. Acesta este volumul care a prilejuit mai deseori^ alăturarea lui Pillat de Alecsandri. Volumul cuprinde în adevăr pe lînga poemul Bătrînii, despre care a fost vorba mai sus, şi în afara de ciclul Amintirilor, completat cu bucăţi din Gradina între ziduri, un şir de pasteluri grupat sub titlul Florica. Alăturarea celor doi poeţi a fost crezută posibila pentru că amîndoi au scris pasteluri. Unitatea lor putea fi însă regăsită mai adînc; Ea putea fi stabilită prin tîpul lor sufletesc comun. Aceeaşi armonie la unul şî altul, cu o deopotrivă îndepărtare de marile crize şi zguduiri sufleteşti. Acelaşi fel al imaginaţiei cu predomnirea vizualităţii. Pillat este însă un artist superior lui Alecsandri. Arta lui poetică este mult mai controlată şi mai riguroasă. Niciodată e! n-ar putea aluneca în acele facilităţi şi eclipse ale gustului care ne izbesc uneori în timpul lecturii lui Alecsandri. Cît despre faptul de a fi scris pasteluri, împrejurarea este expli- 215 cabilă nu numai prin amănuntele biografiei sale intime, dar şi prin orientarea mai generala a liricii noastre contemporane. Pastelul este unul dintre genurile mai mult cultivate în poezia noastră de azi. El este reprezentat deopotrivă şi cu destulă insistenţă în opera unor poeţi ca : Tudor Arghezi, Crainic,. Vasile Voiculescu, Adrian Maniu, Al. Philippide ş.a. Sentimentul naturii, care joacă un rol atît de însemnat în inspiraţia românească, şi-a găsit în pastel o forma adecvată de manifestare. în fine, între pastelurile lui Alecsandri şi Pillat există deosebiri esenţiale. Pastelurile lui Alecsandri au şi ele ceva tipic. în afară de cazul cînd evoca Lunca din Mirceşti sau Malul Şiretului, Alecsandri zugrăveşte anotimpuri în genere ; noaptea, dimineaţa; elemente tipice ale peisajului: puntea, balta, fîntîna etc. Pastelurile lui Pillat zugrăvesc însă un colţ determinat al naturii, şi anume dealul Florichii, cu via lui, Au perspectiva lui scăpînd spre Izvorani, cu pădurea de fagi din Valea-Mare. cu lunca Argeşului, cu parcul apropiat al Goleştilor, cu biserica lui Horia, pe care Ionel Brătianu a adus-o acolo, cu mormîntul bătrînului etc. Un interes subiectiv mină pe poet către aceste locuri şi de aceea peisajul este atît de individualizat. Un ecou personal însoţeşte evocarea acestor colţuri de natură. Alecsandri rămîne totdeauna mult mai obiectiv. Natura nu pare a se amesteca nici-, odată cu propriul iui destin. în schimb ea este un cadru în, care apar oamenii locului cu moravurile şi muncile lor. Pe l cînd în pastelurile lui Pillat natura rămîne solitară, un loc l de meditaţie şi reculegere. Privită dintr-un alt punct de vedere, Florica poate fi con siderală ca o variaţie pe motivul trecutului şi amintirii,^ care a urmărit pe poet încă de la primele lui încercări. Toate j înfăţişările care ni se vrăjesc acolo cheamă amintirea unei^ copilării fericite, unită cu pietatea pentru umbrele bunicilo*] care au străjuit-o. în această scufundare în trecut conştiinţa; timpului se ascunde şi devine uneori senzaţia prezentă şi nemij* locltă. Experienţa timpului, despre care am văzut cît loc ocup»; în poezia lui Pillat, îl face atent la înfăţişările toamnei, anotimp^ al roadelor şi desfrunzirii, în care precipitarea vremii devi parcă mai sensibilă. Poet al amintirii, al trecutului, al pietăţr&i al toamnei, toate aceste coarde vibrează deopotrivă în poezi^ lui Pillat în această vreme. 216 Volumul Pe Argeş în sus a luat loc, în momentul apariţiei iui, printre manifestările curentului tradiţionalist din jurul revistei Gîndirea. Tradiţionalismul este atitudinea care recomandă întemeierea vieţii pe tradiţii ca pe nişte experienţe mai îndelung probate şi prin urmare mai sigure. Această atitudine îi era fireasca lui Ion Pillat, văzînd orientarea spre trecut, manifestată la el de timpuriu. Dar aceasta orientare nu îl conduce către îmbrăţişarea trecutului în generalitatea lui, cît către acela al unei familii. O stare de lucruri care în-mlădiază ceea ce în tradiţionalism constituie rigiditatea unui program, împrumutîndu-i căldura intimităţii. în fine, Pe Argeş in sus aduce o închinare unuia din cele două leagăne ale poetului. în Satul meu, scris în septembrie 1923, publicat în 1925, Pillat încearcă să refacă pentru Miorcani ceea ce izbutise pentru Florica. A rezultat şi mai mult şi mai puţin : o icoană a oamenilor şi a locurilor satului, văzută din perspectiva proprietarului şi a curţii boiereşti, zugrăvită cu o anumita simpatie democrata, dar căreia îî lipseşte acea duioşii', acea mişcare a sufletului care îşi apropie aspectele şi face farmecul volumului precedent. Apoi tehnica volumului care rezolvă toate temele în două strofe de cîte patru versuri trezeşte impresia unei prinsori poetice cîştigate, a unui act de virtuozitate, în care realitatea sentimentului se umbreşte. Cu Biserica de altădată, apărută în 1926, avem de a face cu o dezvoltare a atitudinii tradiţionaliste în forma unei poezii de emoţie şi de pitoresc ortodox. întîmpinăm desigur, aci, una din cele mai de seamă realizări ale tradiţionalismului ortodox al Gîndirii şi desigur al liricii noastre contemporane. Pentru a ne convinge de altfel cu cît peisajul muntenesc a fost mai fecund pentru poet, considerarea acestui nou volum al lui Ion Pillat este absolut necesară. Volumul cuprinde în afara de ciclul Morţilor o evocare a învierii armatei uriaşe a dispăruţilor într-un sat românesc, ca un simbol al puterii Iui, trasă din strădania atîtor înaintaşi — alte trei cicluri de inspiraţie religioasă. Volumul se deschide cu Drumul magilor, bucăţi de idilă mînăstirească, cu tăceri, clarităţi şi purităţi care nu-şi găsesc asemănarea. Totul devine acolo sărbătoresc. Sînt mari efecte de alb, argint şi aur, ca într-o icoană bizantină, revelaţii ale clopotului şi ale toacei în tăcere, consunînd cu inima pornita deodată să bată mai tare. 217 Niciodată penelul lui Pillat nu s-a înmuiat în culori mari delicate şi n-a trasat contururi mai pure. Niciodată emoţia. >f n-a pătruns într-atîta tabloul, cu un mai just sentiment al'jj echilibrului. S-ar putea vorbi îndelung despre influenţa tii neriî noastre mişcări plastice asupra liricii româneşti de astăzi; w Cînd Ion Pillat făcea să figureze printre înaintaşii săi pe Gri-: gorescu nu se înşela deloc. Poezia sa e în mare măsură debitoare picturii. S-ar puteai! spune că el nu vede natura decît prin prisma artei, cu nişte?-priviri educate în şcoala pictorilor. Aspectele firii nu apar' în poezia lui Ion Pillat decît după ce închipuirea sa le-a daţi torma unui tablou şi tehnicile picturii devin ale poeziei luiJ Regăsim, de pilda, natura moartă ca în bucata Capnara dm fructe (din volumul Pe Argeş în sus), unde piersicile de jat| şi strugurii albaştri, smaragdele cu miezul de rubin al pepenilt şi tămîioşii galbeni se unesc în armonii complementare ca»! în pînza unui maestru. Regăsim peisaje, icoane şi stampe. în*s tr-acestea rareori culoarea este aşezata în pastă mai groasă; § cu pensula şi cuţitul pictorului în ulei. De cele ,mai multei ori regăsim, în epoca aceasta, acuarela cu tonurile ei mai de-| Ikate şi claritatea ei. Pillat e în adevăr un pictor al atmoVi sferei şi al luminii. Rar zugrăveşte el obiecte. Mai des străluci cirile luminii, razele de miere ale amurgului, fumul albastruf al înserării, argintul-viu al apelor. Darul vizual al lui Pillat este cu atît mai remarcabil, cu, cît el nu se dezvoltă niciodată în paguba audiţiei. Puterea s%| reprezentativă e atît de bogată şi poate sa îmbrăţişeze uni*îf versul sensibil prin maî multe laturi deodată, încît unele dirjj poeziile sale, cum sînt Mănăstirile, Arhondaricul, Toaca, tră^i îesc deopotrivă pentru ochiul şi urechea cititorului. ,,-J Povestirea Maicii Domnului, care urmează ca al doiieaf ciclu în Biserica de altădată, întruneşte o seamă de poezii ţri.^ care se desfăşoară viaţa Măriei de la naşterea şi copilăria eî*| prin episodul juruirii şi al bunei-vestiri, pînă la minuna OM ei procreaţie, pînă la jalea nespusă a mamei şi pînă la adormirea"] şi înălţarea ei. Cîteva momente ale vieţii Iui Isus, cum sînt ţ:| închinarea magilor, fuga în Egipt, intrarea în Ierusalim, stil intercalează în povestire. Succesiunea acestor etape a în*! găduit comparaţia cu Marienleben a lui Raîner Măria Rilfce. înrîurirea lui Rilke asupra lui Pillat pare a se fi exercitaţi în primul rînd în sugerarea motivului şi stabilirea momentelor! 218 în care el se dezvoltă. Sînt apoi unele episoade ale povestirii, cum e acela cu Iosif Teslarul, care au apărut întîi^ lui Rilke. Supărarea bănuitorului Iosif, intervenţia îngerului, raza de înţelegere care îi pică atunci în suflet vin direct din Argwohn josephus al lui Rilke. Dar peste aceste apropieri, cîte deosebiri! Rilke este un poet de inspiraţie catolică şi tablourile pe care el ni le zugrăveşte sînt deseori dependente de iconografia italiană primitivă. Astfel, cînd în cartea mea Imagini italiene am fost adus să vorbesc despre tulburătoarea Buna-vestire de Simone Martini şi Lîppo Memi din galeriile Uffizi, n-am găsit un comentar mai bun decît versurile Iui Rilke din bucata corespunzătoare. Aci ca şi în alte părţi, în vreun tablou cu perspective de palate, arcuri şi punţi sau în scena de pieta a Măriei cu trupul neînsufleţit al lui Isus în braţe, se deosebeşte de modelul plastic întreţesut cu versurile lui Rilke. Originalitatea lui Pillat este de a fi dat evocărilor sale un-cadru românesc, şî anume al acelui colţ de ţară muntenească din proximităţile Florichii, cu cătunele pitite sub dealuri* cu cerdacuri văruite, cu livezi care urcă, cu Negoiul şi Piatra Craiului în zare. Personajele sînt ţărani munteni din aceleaşi părţi purtînd haina lor albă, opincile şi opreagul, călătorind în căruţă către hramul Mariei-cea-mîcă ; rasă de ciobani tălmăcind semnele cerului. Folosind anacronismul care intră de atîtea ori în alcătuirea farmecului naiv al primitivilor, Măria aprinde luminări la icoane, închinîndu-se lui Sîn-Nicoară şi lui Sîn-Ion. Superstiţiile se amestecă cu pietatea lor. Fuga în Egipt este bejenia către Ardeal din faţa valului năvălitor al turcilor. Melancolia lui Isus presimţindu-şi sfîrşitul pamîntesc este interpretată, din perspectiva Măriei, ca aceea a dezrădăcinatului, a copilului plecat cu „domnii" la oraş, ca într-o poezie de Goga sau Iosif. Jalea Măriei la moartea Fiului ia forma unui bocet* ;>i versul devine aci popular, ca ori de cîte ori intensitatea sentimentului cere expresia simplă şi ingenuă. Această prelucrare a legendei sfinte cu elemente româneşti exprimă fericit chipul de receptare a creştinismului de către ţăranul nostru. Curăţenia Măriei, mila ei pentru întreaga, creaţiune, durerea ei eternă sînt stoarse din sufletul unei ţărănci din» Argeş sau- Muscel. Poetul care altădată călătorea în versurile sale către ţinuturi îndepărtate pentru a găsi expresia trăirilor lui de aici, ca atunci cînd găseşte atîtea echivalente exo- 219 tice^ şi istorice pentru peisajul de stepa ai Miorcanilor, exe- I cuta acum mişcarea contrar, aducînd către noi vechea legendă 1 orientala, dîndu-i o realitate cu atît mai simţită, cu cît sub j simbolurile ei veşnice descoperă posibilităţile permanente ale f sufletului local. I A fost un punct de doctrină adeseori afirmat de tradiţiona- j lismul românesc că poezia noastră nu poate ajunge la expresia universală decît prin dezvoltarea notei naţionale. Aceasta idee îşi găseşte acum o ilustraţie fericită în Povestea Mai- î cil Domnului. împrejurarea devenea posibila prin acea ten- j dinţa manifestată odată cu Pe Argeş in sus şi care consta în- J ir-o concentrare a poetului către centrul sau şi care acolo în- I mlădia tradiţionalismul în intimism, după cum de data aceasta | izbuteşte să stilizeze universalul în naţional. S-ar spune că drumurile acelei inspiraţii subiective pe care poetul le părăsea la 1 începuturile sale în favoarea unei poezii de motive generale şi | obiective a lăsat în sufletul său o nevoie latenta, nesatisfăcută, | care activează hotărîtor acum asupra lucrării sale. Această nevoie operează chiar cind poetul se opreşte în faţa temei im-.] personale a unei povestiri, transpunînd elementele ei eterogene | în cercul unor reprezentări apropiate şi familiare. Chipurile pentru o Evanghelie, al treilea ciclu al Bisericii | de altădată, folosesc aceeaşi reducere la local pe care am în-tîmpînat-o mai sus. Ele alcătuiesc o ilustraţie a parabolelor din Evanghelie. Trec pe rînd pilda năvodului, a smochinului neroditor, oaia cea pierduta, fiul risipitor, semănătorul şi bu- 3 nul samarinean. Cadrul îl dă intr-acestea peisajului din sudul ţă- I rîi, pădurea Vlăsiei, şesul nesftrşit al Bărăganului cu drumu- J rile lui de tarlale, cu nămolul ars de soare, apoi munţii de piatra şi bălţile cu stuf ale DoWrogei şi terasele Balcicului, privind către întinderea albastră a mării. Pescarul care aruncă năvodul este un lipovean bărbos din Jurilovca, smochinul ne- 1 roditor creşte într-o vie a Balcicului, în timp ce oaia cea pier- J dută e regăsită într-o văgăună din valea Carasu. Aceasta apariţie a Dobrogei în lirica noastră, unica pîna \ acum după cîte ştiu, este paralela cu intrarea ei în pictura românească odată cu un Iser, N. Dărăscu, Theodorescu-Sion 1 şi alţii. Legaturile poeziei lui Pillat cu plastica se dovedesc şt 1 în această împrejurare. Aceeaşi înclinaţie, la poet ca şî la pic- | tori, de a anexa regiunea unui pitoresc nou, făcută din exube- ranţa orientală a luminii şi culorii, din măreţia orizontului nesfîrşit şi din misterul bălţii. Peisajul devenea încă cu atît mai potrivit cu cît tîlcul vechilor parabole orientale se putea desprinde mai bine din felul oamenilor care aparţin acestui cadru, cu simplitatea lor patriarhală, cu puţinele lor gesturi chibzuite. Ion Pillat şi-a întocmit totdeauna volumele în aşa fel încît, prin unele din motivele lor, ele se leagă cu cele trecute* pe cînd prin altele anunţă pe cele viitoare. Cariera sa poetică n-a cunoscut niciodată surpări de teren, tranziţii neaşteptate, evoluţii bruscate. Dezvoltarea sa a rămas tot timpul organica, încît de Ia o manifestare la alta există totdeauna firul unei continuităţi. Pe de altă parte, felul logic al lucrării sale n-a lăsat niciodată nedezvoltată vreuna din înmuguririle lui poetice. Un volum viitor o va relua neapărat şi va conduce pîna la sfîrşit mersul înfloririi. Astfel, dacă Amăgirile se unesc cu trecutul prin bucăţile lui parnasiene, unele poeme de factură simbolistă anunţă Grădina între ziduri. Dar în această din urma, poezia Aci sosi pe vremuri constituie nucleul din care se vor forma cele trei volume tradiţionaliste de mai tîrziu : Pe Argeş în sus, /Satul meu], Biserica de altădată. Tot astfel unele din cîştigurile de aci îşi vor găsi continuarea în culegerile care urmează, şi anume în Limpezimi din 1928 şi Caietul verde din 1932. Via din Florica va prilejui mai departe Calendarul viei: douăsprezece poeme în care idila podgoreana se amestecă cu amănunte realiste într-un fel care îl aminteşte pe Francis. Jammes, din care, împreună cu N. I- Herescu, Pillat publica un volumaş de traduceri în 1927. Tot astfel pitorescul dobrogean, cu Delta şi Balricul, reapare acum în Acuarelele în Deltă din Limpezimi şi în poemele Balcicului din Caietul verde, printre care cele patru strofe ale bucăţii Balete biblic dă o nouă formă conexităţii dintre cadrul dobrogean şi vechile motive ale Scripturii. Natura moartă, pe care am semnalat-o mai sus, revine în ciclul Interior din Limpezimi: delicate studii de materiale şi lumini în care transparenţa cristalului, albeaţa ninsă a porţelanului, înserarea apei în bocalul în care înoată peşti roşii, pătrunderea amurgului în încăpere sînt evocate cu o pătrunzătoare fervoare intimistă. 220 221 Cele doua volume din urmă ale lui Pillat execută însă întoarcere către motivele mai vechi ale Orientului si HeladWf Dar pe cînd în Visări păgîne sau Eternităţi de-o clipă infil-,.1 traţia clasică şi orientală se produsese pe cale literară diţţş frecventarea modelelor parnasiene, ea este sprijinită acunv"; prin intuiţia directă. Călătoriile pe care Pillat le-a întreprins? J în urmă, în Spania, în Italia, în Grecia, la Constantinopol, au J lăsat cu toatele o urmă în poezia lui. Procedeele de pictor pe care le-a cîştigat în observarea naturii româneşti le aplică eVl acum peisajului străin. Nu este uimitoare deci acea contamî-| nare de plastică româneasca şi grecească pe care întîmplătorf o executa Pillat în desăvîrşitele strofe ale Proiectului de temÂÎ piu, unde, sub coloanele zvelte şi capitelurile lor corîntienei revarsîndu-se cu frunze şi viţe împletite, ochiul poetului des-i coperea silueta clasică a ţărăncli purtîndu-şi ulciorul pe capi| Altădată Pillat reţinea din antichitatea grecească mai muM> ce se ştie decît ce se poate vedea : tezaurul credinţelor mi«Â tologice, Centaurii, Narcis, Proteu, figurile idilelor theocrirt>| tiene, Lais şi Byblis, Chrysis şi Amaryilis. Astăzi Helada ne! apare în chipul ei văzut, cu templele, coloanele şi frizele eîjf cu durul contur al insulelor desprinzîndu-se în limpede azur.! Altădată Grecia lui Pillat era sau aceea preclasică a îri^I soţirilor centauriene dintre om şi animal, sau aceea alexan-f drîna a decadenţei, a hermafroditului mistuindu-se de lungimi mea îmbrăţişării în el a bărbatului cu femeia, sau a cultului! Venerei în paradisul languros al Cytherei. Astăzi viziunea lu>{ elenică atinge regiunea de mijloc a veacurilor clasice cu sim-J piitatea, măsura şi armonia lor. Altădată Grecia era prilejuOj unor variaţii pe teme plastice, în care personalitatea poetuMj lui dispărea în generalitatea simbolului. Astăzi Grecia a de-J venit obiectul revărsării lirice a poetului, a odei sale închini nate frumuseţii acelei lumi, tinereţii ei veşnice, dorului ne*| mistuit către tărîmurile ei. Cele două volume din urmă ale lui Pillat sînt cele mai| electrice pe care le-a publicat vreodată. O mulţime din mott-I vele mai vechi revin aci şi îşi găsesc o nouă dezvoltare. Dar| ca în împrejurarea tuturor volumelor amintite mai sus, o nouii înmugurire indică viitorul. Seria elegiilor din Caietul verdth aduc o lume de simţiri necunoscute încă în lirica lui Pillatil O lume de presentimente, de visări îndepărtate, trimise ce-1 rului şi stelelor, un univers al singurătăţii. Alteori este o deşvl 222 teptare dintr-un vis al vieţii, plină de îndoielile drumului pe care călătorul nu-1 mai recunoaşte. Totul se desfăşoară în ritmul solilocului, cu subite luminări de gînduri, ieşind şi re-sntrînd în negură cu repetările şi reluările meditaţiei intime. Pînă acum firul acestor poeme alcătuieşte expresia cea ma> subiectivă a liricii lui Pillat. Experienţa poeziei lui, pe care am avut norocul s-o urmăresc de aproape în tot timpul dezvoltării ei, îmi dă asigurarea că din pragul Elegiilor o cale cu totul nouă se întinde poetului lor. Va fi, desigur, un drum plin de roade ale cărui meandre vor ocoli şî prin paginile revistei care porneşte astăzi. 1934 PERPESSICIUS : „SCUT ŞI TARGA", Bucureşti, 1926, editura literara a casei şcoalelor în august 1916, un tînăr student, răspunzînd chemărilor patriei, se îmbarca intr-unul din porturile dunărene. Ghicim uşor ca tînărul mobilizat era student şi umanist, considerînd bogatul material de vocabule şi mitologie care alcătuia aproape singurul său bagaj pe pontonul pe care se îmbulzeau atâţia. Particularitatea acestui tînăr era că unea un dar însemnat de a se emoţiona cu facultatea mai rară de a se stăpîni şi uneori de a-şi trata cu umor propriile nefericiri. Cînd vasul se desprinse de chei el notă în versuri ample, cu o retorică înalta şi conştientă de sine, următorul frumos episod : Pe portul ce se şterge lumina înserează... Din sălciile bălţii, din coapsa de vapoară De-a lungul căror trecem, amurgul se strecoară în sufletele noastre. Cum stăm pierduţi pe punte în boarea rece care ne mingile pe frunte Simţim o adiere de moarte prematură. Genunile lui Dite îşi cască neagra gură Si chiparoşi funebri se nalţă peste ape. La drept vorbind, tînărul nostru luase şi altă dată pagina alba de hîrtie drept confidentă a gîndurîlor sale intime şî revoltate. Aşa, de pildă, atunci cînd încrestă în fruntea satirei 224 adresată concetăţenilor care veştejeau dragostele sale cu o blondă germana, nevinovată totuşi de catastrofa mondială, inscripţia latina: Ad provinciales meum in Gretchen amorem, spementes. în călătoria pe care o întreprindea aoum îi erau rezervate mai mult etape de contemplaţie şi de reculegere melancolică pentru că pudoarea sa firească reuşea totdeauna să îndulcească tristeţea şi să tempereze revolta. Pentru a completa fizionomia sa morală, vom spune că ochiul sau era înzestrat cu o inteligentă curiozitate pentru forme, culori şi efecte de lumină. Nu proceda însă prin largi trăsături sintetice, ci mai mult în felul miopilor (dar se ştie că miopii sînt nişte observatori plini de răbdare), integrînd laborios elementele minime ale unui aspect total. în carnetul său se pot întîlni aşadar vaste peisaje redate cu aplicarea unui miniaturist: De-aici se desfăşoară priveliştea comodă ; Micuţe culmi, pe vale, umbresc, ca trase storuri, Şi florile solare, cu blonde semaforuri Şi cînepa ce-şi nalţă bizara ei pagodă. Astfel, erudit, senzitiv ca un timid, stăpm pe sine ca un artist, plin de umor, curios de natură, poetul care cîştigă îndată simpatia noastră trece prin toate încercările războiului. îl urmărim în cantonamente, în serile luptelor, apoi la spital şi în refacere. Se defineşte umorul ca dozarea zîmbetului cu duioşia. Pentru că zîmbetul este mai uşor de perceput, vom sublinia cealaltă latură. Iată acest pastel într-atîta străbătut de emoţie omenească, încît întregul capătă nu ştiu ce săgetător accent fantastic : Nu s-auzea nimic pe-ntinderea-necată De revărsarea lunii pline, Nici fîşîitul porumbiştilor vecine, Nici pocnetul de armă aiurită, Nki claca broaştelor din mlaştina secată, Nimic, nimic, decît doar discul lunii pline Plutind hipnotizată. Da-ntr-un tîrziu parcă-a gemut tabloul. 15 — Opere, vot. in 225 intii mai vag şi-apoi mai precizat; Un sctrţîit de dric tntîrziat Prin spaţii ţi-a trimis ecoul, Şi oamenii-au oftat. La capătul tuturor experienţelor sale a rezultat oare pentru eroul nostru o avere oarecare de concluzii ? Ar fi să nesocotim firea sa adevărata dacă am face din el reprezentantul unei atitudini mai mult sau^ mai puţin militante. Principiile îi sînt străine ; clipa îl ocupă cu desăvîrşire. Dar în scurgerea si vălmăşagul clipelor stăruie duioşia pentru soarta în genere a omenirii în război. Acest interesant itinerar şi amabil portret se găsesc în cartea pe care Perpessîcius a intitulat-o cu numele uneltelor de defensivă şi suferinţă: scutul şî targa. Am întrebuinţat | cuvîntul „amabil" în înţelesul lui etimologic. Omul pe care îl | manifestă poeziile lui Perpessîcius este în adevăr demn de a fi iubit. Nu este puţin lucru ca o operă literară să cucerească J prin savoarea ei etică intrinsecă. Ba într-o vreme în care | uşurinţa tehnica, traducînd uşurătatea morală, cîştigă atîta teren încît literatura este ameninţată să piardă pe cei mai preţioşi cititori ai ei, pe acei care cer să fie mai adînc influenţaţi de ea, împrejurarea unui poet la care simţim substanţa autentică a unei experienţe proprii este un lucru destul de | rar şi demn de a reţine. Nimic mai depărtat de poezia lui | Perpessîcius decît improvizaţia sonoră, uneori amuzîndu-se de o imagine, alteori dezvoltînd o rece alegorie. Faptul că poetul | îşi organizează ciclul său respectînd ordinea continuă a unei aventuri unitare trădează intenţia obiectiva de a transmite J ceva nu numai inimii, dar şi minţii. Acest material pozitiv | cade apoi în tiparele bine construite ale stilului, şi aceasta 1 este încă o însuşire pe care vrem s-o subliniem în poezia lui | Perpessîcius chiar dacă excesul el poate duce uneori Ia un stil oarecum construit. Printre scriitorii tare s-au înapoiat din război, cred că se | pot distinge doua categorii. Sînt unii care au revenit cu mari | hotărîri de viaţă, cu o voinţă întremată şi dîrză de a relua exnv1 tenta de Ia început şi de a o pune pe temelii1 noi. Alţii s-au f întors cu o voinţă comoţionată şi cu sentimentul că a dispărut | 226 din ei ceva pe care cu nici un preţ nu-l vor putea recîştiga în viitor, Talleyrand spunea : „Qui n'a pas vecu avânt la Revo-lution n'a pas connu la douceur de vivre". Poate^că duioşia specială pe care poezia lui Perpessîcius o fixează în cadrele mişcării noastre literare se datoreşte acestei bruşte schimbări de direcţie menită să precizeze contrastul dintre ceea ce se numeşte trecutul fericit şi prezentul melancolic. 1926 15- CEZAR PETRESCU (Cu prilejul volumului „OMUL DIN VIS") D-1 Cezar Petrescu este cunoscut de publicul nostru ca un scriitor cu preocupare sociala. Nimeni n-ar putea găsi, cu J toate acestea, în volumele sale anterioare, teme ale timpului % de astăzi tratate într-un spirit militant şi cu o intenţie practică. La temeliile temperamentului de scriitor al d-lui Cezar Petrescu se va recunoaşte mai degrabă o anumită tristeţe de I om singuratic. înflăcărîndu-se pentru problemele zilei, în I căutarea unor soluţii pe care să le servească cu o energiei fanatică, nu ni-1 putem bine închipui pe autorul Scrisorilor^ unui răzeş. Mai proprie îi este atitudinea contemplativa, do-| moală ca ton, reflexivă ca tendinţă şi care a caracterizat maî^ totdeauna pe prozatorii moldoveni, printre care el însuşi se] poate socoti astăzi ca un reprezentant de seamă. ,'j Dacă d-I Cezar Petrescu ni s-a înfăţişat mai întîi ca o sensi-! bilitate pusă în vibrare de atingerea societăţii, împrejurarea.! n-o explică faptul că înclinaţia sa ar dovedi gust şi consim-J ţamînt pentru viaţa de societate. Preocuparea socială este map mult exclusă de scriitorul a cărui individualitate stă într-udS schimb normal de relaţii cu mediul omenesc. Aşa se face c*| problema socială n-apare niciodată în vremea clasicismul ui J deşi sănătoasa încadrare colectivă a acestei epoci literare esttfj bine cunoscută şi adeseori lăudată. Problema sociala apare în literatură odată cu romantismul adică în momentul în care pe tot frontul culturii străbate $\\ scoate prelungul său sunet de jale vizionarul cu mintea aprinsi| 228 de singurătate. Am spune că societatea devine problemă abia pentru acela care nu poate lua parte la viaţa ei. Şi ceea ce formulăm aici în chip general credem că se potriveşte şi scriitorului nostru. Scrisorile unui răzej sînt tocmai confesiunea unui asemenea om, a poetului şi visătorului pornit din mediul lui idilic de acasă, dar contrariat de o societate ale cărei tradiţii nu le poate servi tocmai pentru că în acel moment el însuşi se rupsese de orice tradiţie, surmenat de o luptă sterilă şi îngrădit de triviala lume nouă care nu era în stare sa-i acorde un loc de seamă în limitele unei duioase melancolii retrospective. Se ştie că în mîinile acestui om condiţiile speciale ale culturii noastre au depus, începînd cu Eminescu, conducerea gustului literar. înapoi către armonioasele coline ale copilăriei se doreşte semnatarul Scrisorilor unui răzeş. Dar ajuns aci, el nu mai regăseşte sufletul de altădată. Nici pe al celorlalţi, dar mai cu seamă nu-1 regăseşte pe al sau. O amărăciune iremediabilă s-a depus din lupta pe care, la urmă, a trebuit s-o recunoască inutilă. Viaţa de acasă el o vede cu privirile unui călător înapoiat de pe drumuri lungi şi pline de dezamăgiri. Prin valul care i s-a pus pe ochi consideră el sălbatica încordare de interese a lumii noi, aceeaşi aici ca şi dincolo, progresele pros-tului-gust năvălitor, ridicolul la care propria-i surescitare îl face mai sensibil. în această atmosferă de epilog, cu tristeţea care întovărăşeşte sfîrşitul unei experienţe, se desfăşoară al doilea volum al d-lui Cezar Petrescu : Drumul cu plopi. Dintre cele trei povestiri care alcătuiesc volumul Omul din vis ultimele două aduc ceva din atmosfera cunoscuta nouă şi mai dinainte. în Păianjenul negru se reia motivul dezolării provinciale, reconstituit de data aceasta din tragedia intimă a unui actor ambulant. în Povestire de iarna reapare tema reîntoarcerii către locurile natale, justificată, în cazul doctorului Negrea, de teribila întîmplare care aduce moartea bătrînei ţarănci, mama lui, dacă nu din vina lui voită, cel puţin prin tapta-i neştiută si care îl încarcă, aşadar, cu o remuşcare a cărei înţelepciune poate fi că siînica-i desfacere din mediul natal era un păcat a cărui pedeapsă nu putea întîrzia. 229 Este poate ceva convenţional în aceste povestiri în care psihologia oamenilor pare subordonata unei teme lirice $i etice, deşî dibăcia literara ţi lipsa oricărui pedantism moral intervine fericit chiar în cele mai dificile momente. De o valoare superioară şi remarcabilă în sine este povestirea care împrumută titlul său volumului şi la care ne grăbim s-ajungem. * „Omul din vis" este fiinţa care apărea în visurile de copilărie ale persoanei care, în povestire, istoriseşte Ia persoana întîi, pentru a-i aduce ajutor şi mintuire, ori de cîte ori din aburii închipuirii se concentra o situaţie tragica şi absurdă. „Omul din vis" este un fel de geniu binefăcător, de imaginea căruia nu se leagă însă sentimentul idilic al visurilor odihnitoare, ci acela amarnic şi enigmatic al tragicului irezolvabîl. Povestitorului i se întîmplă lucrul extraordinar şi plin de spaima sa întîlnească în viaţa fiinţa care îi apăruse de atîtea ori în vis. La ţara, unde se dusese să-şi refacă o sănătate nervoasa, nimicită în abuzuri, apare povestitorului nostru, în carne şi oase, fiinţa pe care altădată o născocise fantezia bolnăvicioasă a copilului. Dar acest geniu n-are romantica înfăţişare care se năzăreşte şi copiilor în visuri, şi poporului în basme. Este un prozaic domn cu haine nemţeşti -. numai cu semnele trecutelor dezamăgiri ipe faţă. îl însoţeşte căţelul Soliman, cunoscut şi din visuri, şi care de-aici înainte, la fiecare reînrilnire, îl va ţintui cu privirea mută a unei taine comune. în acest cadru extraordinar se desfăşoară o povestire susţinuta de un ascuţit simţ reallstic. La Bucureşti povestitorul 1 revede pe domnul Iorgu Ordeanu, pe care acum îl cunoaşte bine şi care nu este altul decît descendentul unei vechi familii boiereşti, un om pe care patima jocului de cărţi îl apropiase I de limita unei averi altădată! strălucitoare şi îl încovoiase '* sub .povara mizeriei lăuntrice. Venise să rămîna în capitală, departe de pămînturile moştenite pe care nu ştiuse să le stă-pînească. Cum povestitorul suferă, se acuză şi se zbate zadarnic sub povara aceleiaşi patimi care pe Ordeanu isprăvise prin 1 a-1 încovoia, prietenia care se ţese între ei continua firesc la club. într-o noapte de mare încordare, restul averii bă-trînului „decavat" trece în buzunarele prietenului său mai tînăr. Este o frumoasa pagină aceea care urmează. în stăpînirea unei averi, cîştigata chiar pe această cale, povestitorul întrevede putinţa netezirii unei vieţi complicată din propria lui vină. O fericită simţire de libertate interioară îl năvăleşte. Visuri uitate revin. Sufletul se trezeşte din amorţeala. Şi totul consună cu o natura înfrăgezită de gerul uscat al dimineţii de iarnă cu care sfîrşise noaptea teribilă. Iată aceasta pagină : „în stradă viscolul sfîrşise. Era îngheţat; un ger fără adiere de vînt cum se aşterne întotdeauna după crivăţ. Zăpada scîrţîia sub paşi. Lumina de stînjenel a zorilor înainta rece peste casele cu ziduri de granit, întunecate, cu ferestrele negre. Aerul aspru îmi străbătea adînc in plămîni, înviorător ca un şlpot. Cerul era înalt şi limpede, stelele păleau ; întîia oară după multă vreme ridicam ochii în sus. Păşeam uşor. Mă simţeam eliberat. Hotărîri mari, nelămurite, creşteau în mine. Acum puteau sfîrşi toate. La piept, în buzunarele hainei, aveam preţul vieţii celei noi pe care trebuia s-o încep. Se trezeau dorimţi adormite, nădejdi de odinioară, din adîncuri peste care ninsese cenuşă. Dimineaţa cu aerul rece, cu zăpada alba şî sonoră sub paşi, cu oraşul adormit, cu sănii singuratice, sunîndu-şi metalul sprinten al clopoţeilor în nămeţii prin care treceam descheiat la piept, toate aveau să însemne începutul celei dintîi zile de eliberare. Aproape de casă, în colţ, un birjar dormea înfăşurat pînă la ochi în sanie, şl cînd am trecut pe lîngă botul calului răsuflind aburi calzi mi s-a părut o respiraţie prietenească şi buna. M-am întors să netezesc nările umede, e-am apropiat de obrazul meru. Calul şi-a clătinat capul, scuturînd un zurgălău ce-mi suna limpede şi dezmierdător în urechi, ca un glas de cleştar, ca un glas de cleştar de la săniile copilăriei. Mă durea singurătatea. Nu mai era, de mult, nimeni de care să mă apropii, nici o mînă care să îmbărbăteze. Acum toate aveau să sfîrşească. Şi cea dintîi însuliţare de raze purpurii în ferestre m-a întîmpinat în prag cînd apăsam clampa albă de promoroacă, într-un hohot de lumină, ca o dimineaţă nouă pe lume." Am spune că elanul interior inundă întinderea sufletului care ia astfel cunoştinţă de limitele şi, prin urmare, de izolarea lui. Orice expansiune se istoveşte în sine şi se stinge cu mărginirea. De aceea nu e fericire care să nu fie tulburata de conştiinţa singurătăţii morale. Melancolia, simţirea dublă a 230 231 limitelor noastre şi a infinitului ocean lăuntric, este o stare care ni se potriveşte maî bine decît elanul perpetuu ascendent. Zorilor acestora de fericire trebuia sa le urmeze însă un repede amurg. Cînd după o noapte tulburată, în care omul din visurile copilăriei apare din nou, povestitorul nostru se grăbeşte către casa prietenului, mînat de trebuinţa nelămurită de a restitui preţul fericirii pe care simţea că nu-1 poate reţine, el ajunge cu o clipa prea tîrziu. în urma sinucigaşului rămîne Soliman, dobitocul misterios şi încăpăţînat care, gonit, revine, dispare o zi întreagă şi e regăsit în puterea nopţii aşteptînd pe prag ; spionează cu ochii, nu vrea să se dezlipească. Vlaga se scurge treptat din sufletul celui care ne-a povestit, şi el coboară mereu. Dar un lucru ciudat se întîmpla: Iorgu Ordeanu nu-i măi apare niciodată în vis. De ce Iorgu Ordeanu nu-i mai apare în vis niciodată alcătuieşte o împrejurare care completează cu un tainic accent | înţelesul întregii bucăţi. Căci acest Iorgu Ordeanu este chiar demonul care agită patimele în sufletul povestitorului. El este întruparea fantastică a principiului care îl nefericeşte, dar i care în acelaşi timp îi susţine energia vieţii. Cînd este adus | să-şi nimicească, în fiinţa propriului său demon, însuşi mo- * tivul intern al stăruinţei în viaţă, el trebuie firesc să cadă. O negrăită luptă cu sine duce povestitorul, dar cînd suprimă una din puterile acestei încordări în lupta el trebuie să se des- J facă în sine şi sa se risipească. E un blestemat care nu poate * trăi fără blestemul sau. Acest tragic suflu de fatalitate respira din povestirea Iui Cezar Petrescu. Tristeţea nemîngîiată din Drumul cu plopi se concentrează | aici într-o halucinantă viziune care îndepărtează cu mult mar- I ginile scrisului său de pînă acum şi-i adaugă un aspect nou şi neaşteptat. 19 2 5 D. IACOBESCU'1 Din numeroasele manuscr ip ce ramase de pe urma 1 ui D. Iacobescu mi-a căzut în mînă un caiet. Prieteni devotaţi ce păstrează acele manuscripte şl nutresc gîndul publicării în volum al poeziilor lui mi l-au încredinţat cu griji deosebite. El poarta însemnarea : „Caietul XX"» şi pe prima pagina a cuprinsului său, afara de Iscălitura modesta a lui D. Iacobescu — prizărită într-un colfţ — în mijlocul aceleiaşi pagini, cu frumoase caractere gotice, figurează titlul colecţiei: Quasi. Ce va fi vrut sa redea Iacobescu prin acest cuvînt ? Poate ceva din atmosfera indecisă a poeziilor sale. Caietul e făcut din file colorate ce îmbină felurite nuanţe, dar din cele mai pale şi mai delicate. El cuprinde patruzeci şi două de poezii, dintre care treisprezece inedite. Cele publicate au apărut în reviste ca : Flarăra, Noua revista româna, Insula, Biruinţa, Ilustraţia naţionala, Arta, Ramuri <şi Noi pagini literare — şi sînt datate de la 4 iulie 1912 pînă la 13 august 1913, adică ultimul an de viaţa al poetului. Nu l-am cunoscut pe Iacobescu, deşi pe vremea cînd publica îl citeam şi-1 admiram. Dar tocmai ignoranţa mea asupra persoanei sale fizice îmi măreşte farmecul acelui sentiment ce 1 Articol scris îndată după război, în 1918. Cbiar cei mai sceptici dintre admiratorii lai Iacobescu ar fi putut spera că în cei opt ani care sau scurs de atunci şi în cei doisprezece care au trecut de la moartea lui se va găsi editorul care să-l publice. Lucrul, după cum se ţtic, nu s-a întîmplat. Eabent sua fata l/belii. 23» rezulta dîn străduinţa de a-1 smulge paginilor ce au rămas de pe urma lui. N-avea decît 19 ani cînd a murit şi abia terminase liceul: ftizia îl pîndea mai demult, şi Judecind după acurateţea caietului şi îngrijirea scrisului, cum şi după atmosfera versurilor sale, trebuie să fi fost un adolescent ce purta fatalitatea în ochi. iar pe trupul lui sortit pieirii şi zbuciumat de voluptăţi bolnave, nişte haine modeste, dar foarte îngrijite. N-avea decît 19 anî Iacobescu, dar toată poezia modernă cu tainele, ritmurile şi subtilităţile ei atinsese cu mîini nevăzute coardele rare ale sufletului său. Pubertatea lui era recentă, dar simţirea sa cunoştea atîtea nuanţe şi capricii, aşa de puternic şi felurit vibrase, încît te întrebi dacă moartea lui a fost prematură sau — şi aceasta e tulburător — dacă nu cumva s-a produs tocmai la timpul ei. Poezia sa chemata la viaţă de influenţa poeţilor francezi de la 1885 încoace — dacă ar trebui să-i găsim cîteva puncte de reper — se află prin fantasticul şi bizareria unora din ele la hotarele lui Baudelaire, iar prin melodiosul şi dulcele lor sentiment sub cerul tomnatic al lui Verlaine şi Samain. Unele (ca VU negru, Noapte fantastică, Ocnaşii, Metafizică etc.) sînt stranii şi cuprind uneori viziuni de groază sau senzaţii de delirant. Altele (ca Plînsul fîntînilor, Noapte fantastică, Amurg, Sonet regal, Bolnavul, Poem de seară etc.) sînt viziuni animate de o dureroasă sensibilitate, sau strigătele unei senzualităţi ce — trădată de un trup şovăitor — se risipeşte în bolnave aspiraţii. îmi interzic de a cita atît de mult, pe cît de ispititoare îi sînt imaginile şi de mîngîietor ritmul. Cred însă că am surprins o notă cu deosebire originală în poezia sa, şi în vederea acesteia îmi voi îngădui a reproduce cîte ceva. E vorba de un anumit grotesc sentimental în care risul se îmbina cu crispaţia durerii. Iată, de pildă, Scenă de seara : în depărtări se-nchide cetatea de lumină Şi rănile de seară prin umbra ei se scurg ; în balamuc nebunii, uitaţi într-o grădină,, Stau înecaţi în vraja acestui trist amurg, Privind cum unul joacă un dans de balerină. 234 în salturi delicate, ridicol de naive, îşi leagănă papucii c-un tremur întrerupt, Pe faţa lui survde triumful unei dive, în timp ce spectatorii, prin pantalonul rupt, Admiră în tăcere pkioarele-uscăţive. Iar unul dintre dînşii plecîndu-se îi strînge Un mic buchet de iarbă şi de măceş uscat, Cum, însă, dansatorul refuză încurcat, Galantul se repede şi-l bate pîn'la sînge. De unde a găsit copilul acesta o atît de -tragica şi de pătrunzătoare viziune ? Mintea sa pare populată cu fantome. Dar o asemenea închipuire l-ar fi onorat pe oricare. în Nocturnă strigoii apar din mormintele lor şi „se plimbă prin alee tăcuţi şi gînditori*. Dar : în urmă pe o groapă cu toţi, căscînd, s-adună, Dom unul stă deoparte, un tînăr trubadur, Dezmiardă. melancolic o liră fără strună, Apoi, furios spărgînd-o de pomii dimprejur. Se urcă pe o creangă şi miorlăie la lună. Admir în atmosfera aceasta de extraordinar precizia amănuntului. Trubadurul oare „dezmiardă melancolic o liră fără strună", şi în Scenă de seară nebunul ce, dansînd, „îşi leagănă papucii c-un tremur întrerupt" — sînt evocări dinamice de o rară preciziune. Dar facultatea sa imaginativă nu se mărginea numai la. atît. Dintr-un singur gest Iacobescu ştia sa smulgă o întreagă melancolie : Au ce e pacea asta de ruină ? Nebunul rege n-ar putea să spuie, El liniştit se joacă în grădină : Ia pietricele roze-n mîna-i fină Şi gînditor le zvîrle-ntr-o statuie. Dar afară de aceasta, şi răsfoind întreg caietul, oboseala şi regretele te năvălesc. Poetul acesta n-a zînnbit o dată. închis în singularitatea lui, el îşi cultivă nostalgiile. Aşa se scria înainte de război. Poeţii minori — poeţii emoţi-unilor bizare sau delicate — înfloreau pe la noi, cu mai mult 235 sau mai puţin talent. Iacobescu a fost un poet minor de mare talent. Poet mort si vremuri apuse ! în armonia marii dureri pe care am încercat-o ce mai înseamnă ciudăţeniile unei emotivităţi artistice ? Poezia vrea să se adape acum de la sursele eterne. Realitatea copleşeşte închipuirea. Sufletele noastre vor accente simple şi de cea mai generală umanitate. Iacobescu, dacă ar fi trăit, talent mai puţin viril, pierdut în întregime în fanteziile lui, n-ar fi putut rezista. Atenţia publicului ar fi fost întoarsă de la dînsul. în ultima sa poezie, Capriccio- \ Fantazie, cu data de 13 august 1913, ultima strofă sună: >] Cum leşină umbra pe mătase ! Tu surizi cu ochii monotoni, Si privind la crinii de prin vase îţi aduci aminte de Burboni. Burboni! Crini! Vase ! Mătase ! Sufletul nostru — mi-o ^ spune ceva ce porneşte din adîncime — cere acum altfel dej realităţi. Iacobescu a dus cu sine în mormînt ceva din timpul I său. ...Şi acum mă încearcă o îndoială1: poezia Zile de vară, din 6 august 1913, are o nota cu cuprinsul următor : „boinav.i în pat". Iacobescu era bolnav ; îşi presimţea el sfîrşitul ? Cu fiecare om ce moaTe dispare un univers. Un univers de dorinţa de visuri şi de posibilităţi. Un poet ce moare duce cu sine îrg| neant o lume de armonii menită să ne mîngîie de stridenţele'! lumii acesteia. Dacă el ştia că va muri ? Cum se vor fi întunecat ochii aceiâ^ pe care îi închipuiesc limpezi şi predestinaţi! Cum se va fî*| zbuciumat trupul acela ce aspira către satisfacţiile pozitive şiî arzătoare ale vieţii! Strofa mediană a poeziei din 6 august ne vorbeşte despre;| starea sa : Din z't în zi, O oboseală leneşă şi dulce Ma leagănă cu Uncezeala Unui prohod oriental, Iar sufletu-mi se pleacă, greu şi pal, Mai mult şi tot mai dornic să se culce. Mîna îi tremură. Scrisul său e chinuit şx neregulat. Sub povara bolii ce îi rodea plămînii şi îi făcea respiraţia din ce în ce mai grea, el avu iluzia unei fatalităţi istorice a cărei victimă este : O, adormi, adormi în calmul nesfîrşitelor pustii, Troienit de valuri largi de soare, De imense linişti arzătoare, De nisipuri sterpe şi latente Şi de-un şir de veacuri decadente. Poate ca în aceasta e o parte de adevăr. Respirăm o atmosferă străveche. Oamenii au înţeles că pentru a o purifica trebuie s-o aprindă. Am închis caietul. Am avut impresia fugitivă că am închis o criptă. Stă închisă înlăuntru d parte.din vremea apusă şi bunul, sărmanul poet Iacobescu. 1913 UN SCRIITOR NOU [CAMIL PETRESCU, POETUL] Mulţumită uneî favori speciale am avut în mînă, înainte de, publicarea lor, versurile de război ale d-lui Camil 'Petrescu*J Sînt notaţiunile unui intelectual înzestrat cu o sensibilitate^ atentă şi înfrigurată. în procesul de realizare a marii literaturi Ţ ce trebuie să traducă într-o viziune obiectivă pasiunile colosale î ale timpului, prin însuşirile lor, versurile d-lui Camil Petrescu; oferă autorului un loc în galeria inauguratorilor. Li se cuvine,; deci, o luare-aminte deosebită. 1 Rezultată însă din spectacolul nemijlocit al războiului, noua! producţiune aduce o mărturie călduroasă care solicită simpatia.^ E o împrejurare de care scriitorul nu abuzează niciodată. însu-| şirile literare decurg de aci. Valoarea umană are acelaşi izvorJ în adevăr, din unicul consult al senzaţiei individuale — aceeal pe care o vom deosebi : simplă, precisă şi sinceră — se des^ prinde toată simpatia umană ce însă prisoseşte individului înrăit de lupte. încăierarea confiscă acestuia nu numai personalitatea, dar| şi atenţia, şi acel simţ liminar al existenţei fizice care mînă| înainte pe erou chiar cînd bucata de plumb i-a zdrobit supra-ri feţele şi-i deşartă sîngele. Nu subzistă în aceasta pierdere decît| impulsul care se poate numi şi ură. îndată însă ce omi se recapătă, propria lui senzaţie îi vorbeşte de mizeria la cai a participat şi pe care nu trebuie s-o mai repete. E filozofhţ| cîinelui ce-şi linge rănile. Toată ideologia ultimei literaturi umanitariste tinde să afirme adevărul că durerile războiului; umplu şi netezesc prăpăstiile tuturor vrăjmăşiilor iniţiale. Eleţ 238 nu numai ca nu le sapă mai adînc, dar le umplu şi le netezesc. Acum, pentru răgazul acestei atenţii la durerile tale se cere sau intermitenţa luptelor, sau darul superior al inteligenţei care ştie să distingă în învălmăşeală. Barbusse însufleţeşte generos personajele căprăriei sale tocmai în acest răstimp de linişte. îndată ce pornesc la luptă ele devin, după cum trebuie şi se cuvine, animale. Asemănător scriitorului francez în multe privinţe — prin genul unei aceleiaşi revelaţiuni personale — d-1 Camil Petrescu ocupă spaţiile acestea de tăcere cu jocurile unei reflecţii care nu e filozofare. E — aş spune — contemplarea unui gînd, a unei idei curioase sau neliniştitoare. Iată, de pildă, tranşeea aceasta în care mă găsesc ; o urmăresc în minte cum se întinde la dreapta şî la stînga şi mă trezesc surprins, aproape alarmat cînd pentru întîia oară formulez constatarea naturală că şanţul acesta se prelungeşte fără întrerupere de Ia Galaţi pînă la Riga... în faţă se găseşte însăun şanţ la fel, cu aceleaşi sinuozităţi, pe aceleaşi dimensiuni, la o mică distanţă unul de altul. Milioanele de ochi de aici supraveghează pe ceilalţi care, cu milioane de ochi, ne supraveghează pe noi. Nu e nevoie să insistăm. Scriitorul a vrut sa scoată mai mult decît trebuia din înfăţişarea acestui schematism. Cu toţii vom simţi însă absurditatea acestei încordări paralele şi opuse. Sau, iată dorinţa omului, aspra lui nostalgie care se îndreaptă dincolo, înapoia fronturilor duşmane unde a rămas femeia. Nici o chemare nu poate trimite într-acolo ; nici mîna nu o poate întinde fără a nu o retrage zdrobită. Sau, iată soldaţii care se reîntorc spre tranşee — după repausul săptămî-riaî — în văzul şi îngăduinţa neexplicabilă a inamicilor. în drum mtîlnesc un cadavru, şi pentru întîia oară îşi dau seama că Măgura Inamică îi domină. Sînt idei bizare pe care intelectualul acesta le cultiva cu o insistenţă nervoasă. El evadează însă din reveria sa de îndată ee situaţia devine directă, acută, arzătoare. Puterile întinse ale percepţiunii sale prind atunci imagini de o preciziune neîntrecută. Intervenţia scriitorului se reduce la limită şi totul se rezolvă într-o notaţiune scurtă şi parcă grăbită. E ceva din galoparea morţii. E o sugestiune teribilă ce se exprimă fără nici ° poză şi fără nici un romantism, cu decenţa sumară a clipelor supreme. 239 După asemenea încercări fasciculul energiilor se desprinde şi se risipeşte. Sînt zilele primăverii care încep. E o „albă şi fragilă sărbătoare". Dealurile sînt îmbrăcate într-un verde „crud, minor". E o lumina aurie, difuză şi convalescentă. Soldaţii ies la soare. Unul din eî s-a urcat pe marginea tranşeeî, stă greceşte, îşi coase o haină, zîmbeşte în lumină... In şanţ se rîde nervos, alarmat. Cititorii vor găsi la finele bucăţii Primăvara trăsătura plină de delicateţe a capului care, ca pe o tavă, iese din tranşeea potrivnică pentru a-şi saluta camaradul împărtăşit la gloria universală si milostivă a soarelui. E singu- | rul accent mai explicit de misticism uman într-o producţie ,| valoroasă prin rezerva ei. Dar Camil Petrescu ne-a mai dat o consolare pentru durerile $ infernului în care ne-a călăuzit totuşi cu o grijă delicată. A"!j:| vrea să vorbesc mai îndelung de bucata Senin. Ea va putea fi îti curînd citită. Se va vedea atunci că e vorba acolo de „norii albi, azvîrliţi ca punţi peste păduri", de soldaţii care privesc;! apusul soarelui prin creneluri „ca nişte păsări mari, captive", d«J sunetul detunăturilor „ce fac înserarea mai limpede". De dataj aceasta e misticismul senzaţiei. E vestea mare, marea armonie | ce vine din adîncimea zărilor curate şi reci. în adevăr, focuî:| a fost aprins 4n bordei şi omul e singur. Nimeni cu el. Reflex&j? roşii pe pereţi, iar afară împăcarea lucrurilor în lumina egalăjJ potolită şi albăstrie. Şi atunci ghicim că omul e fericit. De ce fi Cine ştie ! Aşa, din prisosul unei naturi bogate şi frumoase^ chemată ieri la jertfă, dospind astăzi sub puterea visului şî m acelei splendide părăsiri a tinereţii. E un prea-plin de viaţii! o armonie de funcţiuni, o bucurie spirituală a cărnii; o vagv presimţire a unei fericiri inerente : Eu nu gîndesc şi nu visez nimic, Mi-e teama numai să nu vină cineva Căci ape limpezite tremură adînc în mine. Şi apoi (transcris în şir) : „Un crimpei adînc din seniriţ înmuiat şi limpede, din seninul cristalin printre gene umec de frunze reci, înnegurate, mă învăluie ca o privire adorată". E o bucată în acelaşi timp gingaşă, sălbatică şi adîncă. Ea ' ridică deasupra oricărei teorii umanitariste căci atinge însuij stratul de obîrşie al iubirii de oameni. Din încîntarea de proprii ta viaţă generoasă, uimit de propria ta fericire, se lăţeşti fluidul simpatiei umane. 240 Sînt totuşi poezii bucăţile acestea de o tratare cel mai adese analitică, de o sinceritate a expresiei care cultivă prozaismul, lipsite cel mai adese de gradaţie? Desigur^marea criză a genurilor literare nu s-a rezolvat. Există însă un anumit impresionism poetic în care inteligenţa şi sensibilitatea se pot dezvolta alături. E tocmai terenul în care se putea manifesta Camil Petrescu. Natura inspiraţiei sale ni se pare a fi făcuta din luciditate şi febra. Atîta înfrigurare cîtă trebuia pentru ca fiorul participării să ni se comunice. Atîta luciditate pentru ca notaţiunea scriitorului sa fie adevărată, cinstita şi înalta. Prin darul unei asemenea rezerve obiective ea inaugurează şi felul acelei viziuni în care marea literatură va trebui să îmbrace pasiunile colosale ale timpului. 1920 16 „FILOZOFIA STILULUI" DE LUCIAN BLAGA Cartea d-lui Lucian Blaga despre Filozofia stilului mi-a sosit tocmai în zilele cînd eu însumi eram ocupat cu transcrierea unei lucrări de o preocupare asemănătoare. A fost amărăciunea mea că luind cunoştinţă tîrzie de studiul d-iui Blaga să nu-i fi putut da tot locul pe care l-ar fi meritat în cercetarea mea, la acea dată încheiată. Vederile pe care aş fi dorit să le văd confirmate în legătură cu această temă sînt poate deosebite. Cartea d-lui Blaga dovedeşte însă o perfecţiune a stilului filozofic către care eu nu pot nicidecum năzui; exprimă cu atîta uşurinţă lucruri pentru care eu nu închipuiam decît o sforţare mai dificila, încît, cunoscută mai din vreme, ea mi-ar fi fost | de un mare ajutor. D-1 Lucian Blaga este un cunoscător al esteticii germane, se mişcă în chip îndemînatic şi în literatura privitoare la problemele de istoria artei, stăpîneşte şi întrebuinţează atît de bine sistemul de noţiuni al speculaţiei estetice, încît cititorul care a rămas pînă acum străin de toate aceste preocupări intră | deodată într-o lume nouă şi plină de un patos teoretic concen- I trat. E de nădăjduit ca lucrarea d-lui Blaga va vorbi publicului nostru §i în special cititorilor care se găsesc Ia faza cînd idealurile se formează. Căci mai ales ca entuziastă încercare de sinteză, bogată în idei generale, un vade mecum care te duce pîna în pragul problemelor de amănunt — în felul acesta f îmi place să preţuiesc lucrarea d-lui Blaga. într-un spirit nietzscheean (Nîetzsche din epoca tinereţii, | cînd scria Consideraţiile inactuale), pentru d-1 Blaga filozofia 242 stilului se confunda cu filozofia culturii. Stilul artistic nu este decît una din modalităţile de realizare ale unei „năzuinţe formative" care se găseşte la baza culturii în genere şi care se manifestă realizînd aceeaşi atmosferă şi în celelalte moduri ale culturii, precum metafizica, ştiinţa, morala şi organizaţia socială. Daca, d-p., considerăm cultura grecească, o mulţime de corespondenţe ascunse între ifeluritele-i moduri ni se dezvăluiesc. „Praxitel urma acelaşi îndemn oînd cioplea formele unei zeiţe, ca şi Aristotel cînd enunţa ca supremă poruncă morală : păstrarea măsurii în toate acţiunile. Grecul nu putea să conceapă desavîrşirea şi valorosul decît sub unghiul de vedere al tipicului rotunzii. Pentru el lumea trebuia să fie globjdeal şi mărginit, fiindcă infinitul ar fi însemnat lipsă de măsura, viţiu. O lume nemărginită s-ar fi făcut vinovată de o mare greşeală morală, ar fi fost lipsită de o virtute esenţială, n-ar fi fost în «stil»." Stilului realizat de cultura grecească îi dă d-l Blaga numele de „tipic". Alături de el stă stilul „individual"^ şi „absolut", care cu o egală uşurinţa sînt definite şi urmărite în toate corespondenţele lor. Dar dacă „stilul" nu este decît expresia culturalului în artă, greşită este identificarea lui cu ceea ce este specific estetic. Greşeala aceasta s-a făcut totuşi ori^ de cîte ori s-a preconizat norma stilului tipic (care am văzut că nu este decît stilul special al artei şi culturii greceşti), sau cînd, sporindu-se numărul stilurilor, dar speculîndu-se asupra legăturii lor cu ansamblul cultural, s-a văzut în ele adevăratul obiect al cercetării estetice. Stilul fiind expresia culturalului în artă, studiul lui ar reveni atunci filozofiei culturii. Estetica are să se preocupe de alte lucruri. Observam însă că aceeaşi critică se poate aplica şi celorlalte forme ale culturii, printre care văzurăm că d-1 Blaga enumera metafizica, ştiinţa, morala şi organizaţia socială. Alături de filozofia culturii stă metafizica, ştiinţa şi morala ca atare. Aceasta nu înseamnă Snsa că, privite din punctul de vedere al filozofiei culturii, toate aceste ordine de realităţi îşi pierd specificitatea lor. Aceasta înseamnă numai că sînt privite cu ajutorul unui alt sistem de noţiuni şi ca de la această deosebită considerare putem aştepta un progres în înţelegerea realităţii respective. Noţiunea de „stil artistic", care cel puţin în accep- 243 16* ţiunea pe care i-o dă d-1 Blaga este rezultatul prelucrării fenomenului airtistic prin sistemul de noţiuni al filozofiei culturii, a adus importante servicii în estetică. Cu ajutorul acesteia estetica modernă a încercat să se mîn-tuiască de relativitatea către care o împingea psihologismul triumfător acum vreo două decenii. Căci, pe cîtă vreme psihologismul considera arta ca stare de conştiinţă, ca ceva adică supus mobilismului permanent al individualităţii, ideea de stil a introdus din nou o garanţie de obiectivitate în cercetările relative la artă. Pe oîtă vreme metoda psihologică în estetica te pune în faţa fantomei imprecise a unei stări de conştiinţă, metoda stilistică îţi aduce înainte o realitate consis- j tentă de forme obiective. Noţiunea de „stil artistic" poate fi cu bună dreptate considerata drept un instrument pus în serviciul nostru de către filozofia culturii, dar cu ajutorul căruia nu 'j captam altceva decît tot fenomenul artistic. D-I Lucian Blaga este în estetică un psihologist. Ceea ce rămîne pentru d-sz specific estetic, după înlăturarea noţiunii i de stil, este „orice stare sufletească, trăită sau realizată pe ;| un plan de conştiinţă străin de ea". Aşa, d.p., un mănunchi de \ linii azvîrlite de condeiul nervos al unui desenator înseamnă ; pe de o parte un material indiferent pentru vizualitate, de altă ;; parte prilejul unei tensiuni interioare pe calea simpatiei. Reali- | zarea unei asemenea stări sufleteşti cu prilejul vizualităţii da '■' starea estetică. La ce bun să spunem însă că sufletul nostru realizează estetic numai într-un plan de conştiinţă eterogen \ faţă de alt plan, cînd acesta din urmă nu joacă nici un rol | în unitatea stării despre care este vorba. Konrad Lange vorbea şi el de existenţa a două momente sufleteşti eterogene — unul care creează iluzia realistă, altul care o strică — dar menţinerea acestui dualism era legitimata;,! de faptul că ambele momente făceau parte integrantă din.] unitatea stării de spirit estetice. Pentru K. Lange starea estetică| era făcută dintr-un fel de pendulare între iluzia realităţii şr?! realitatea materială a artei, dezbărată de orice iluzie. 1 ; Ne-a rămas însa neclar pentru ce d-1 Blaga vorbeşte de| două planuri de conştiinţă, cînd unul din ele n-are nici un rol" în structura stării estetice. D-1 Blaga vrea să ne spuie însa~§t prin distincţia sa că simpatia este altceva decît percepţhmea \ vizuală indiferenta. Dar lucrul era mai dinainte înţeles în teoria simpatiei estetice şi se putea scuti de această complicare. Sau a vrut, poate, autorul prin aceasta să ajungă la o definiţie formală care să facă loc şi altor procese cu valoare estetică în afara de simpatie ? Intenţiunea aceasta o bănuim clar, ea rămîne aşa de sumar executată încît nu o putem discuta mai pe larg aci. Interesul principal al lucrării d-lui Blaga stă^ poate ^în definirea stilului „absolut" către care fără îndoială că se îndreaptă toate simpatiile autorului. Ceea ce spune d-sa în această privinţă poate fi ca înţeles un autocomentar la opera sa poetică. lata printre altele un pasaj caracteristic : „Operele literare şi artistice, în adevăr noi, ale ultimului sfert de veac, sînt tot atîtea licăriri de înaltă spiritualitate. Nu e vorba numai de acele adieri ale unei religiozităţi ce trec printre noi. Un vast cuget, îndreptat spre crearea unei lumi noi, s-a iscat. Psihologismul atît de iubit înainte e încetul pe încetul părăsit. în dramă, în roman, eroii sînt tot mai mult simple «idei înzestrate cu voinţă», idei cejnişcă din adincimj nebanuite omenirea. Fiinţe care condensează în energica sinteză viaţa în una din multiplele ei înfăţişări iau locul^caracterelor cu nesfârşite nuanţări şi complicaţii de conştiinţă. Sîrnburele vieţii, lucrul în sine, transcendentul e căutat cu patimăcres-cîndă. în poezie se cîntă marile porniri ale .spiritului vizionar, în afară de orice sentimentalism vag şi decadent. în pictură şi sculptură linia nu mai urmăreşte conturul accidental al naturii, ci creează în simplificări viguroase şi monumentale o viaţă substanţială pe un plan ireal. De-a rîndul în artă impresionismul relativist şi nuanţat face loc tendinţei hotărîte spre absolut. Voinţa creatoare ia locul Inspiraţiei pasive. Un vînt de bărbăţie şi de ireductibilă spiritualitate trece prin aceşti ani de temeinică prefacere artistică !" Cuvinte pornite dintr-o nobilă inspiraţie şi care ne duc In intimitatea cercului de idei care prezidează opera poetică a d-lui Blaga ! Pentru toţi acei care au urmărit pînă acum poetul încercarea sa teoretică va lucra ca un prilej de adîncire şi de confirmare. 19 24 TEATRUL D-LUI LUCIAN BLAGA Este una din trăsăturile caracteristice ale poeziei d-lui Lucian Blaga de a sensibiliza printr-un aspect al lucrurilor o concepţie oarecare. Oricine a citit Poemele luminii îşi reaminteşte, desigur, de acele mici legende al căror înţeles se desăvîrşea în închipuirea lectorului, care era astfel adus să judece, să cumpănească şi să se socotească. într-o anumită privinţa imaginaţia d-lui Lucian Blaga seamănă cu aceea a sfătosului poet popular, şi n-ar fi nepotrivită sau riscantă ideea de a recunoaşte la începuturile poetului nostru ceva din firea omului din popor, iubitor de enigme complicate şî de tîlcuri adînci. Poetul popular, cînd nu este nici liric, nici epic, se găseşte • într-o dispoziţie de spirit care pare a fi starea Jui cea mai ge- i nerală, pentru că ea este aceea care îşi fixează firul în ţesă- i tura vieţii practice, ea este aceea care precipită rezultatele 3 experienţei comune în proverbele, maximele, ghicitorile şi alegoriile care alcătuiesc felul incomparabil al limbajului. Priveşte poetul popular arbustul mititel care desface în viţiul i unui trunchi ghimpos o minunată floare roşie, sau se uită el la pasărea căreia i se amesteca pe pene toate culorile curcu-_ beului, o întîmplare veche şi neştiută încă de nimeni îi vinBţ în minte pentru a explica ceea ce pentru el alcătuieşte obiec-1 tul unei veşnice mirări. Dar din această dramă, iscată îfl pripă, un sens general se desface, referitor la soarta omuluii la pasiunile care, zbuciumă sufletul omenesc, sau la bunătatea lui Dumnezeu. Interesul pentru povestire se completează ast- 246 fel prin bolta reflecţiunii morale, şi ceea ce rezultă se adresează nu numai copiilor, dar şi adulţilor, şi tocmai pentru atenţia proprie vîrstei lor, serioasa şi îngrijorata atenţie pentru problemele vieţii şi ale lumii. S-ar putea desprinde din textele d-lui Lucian Blaga o mulţime de astfel de legende şi alegorii, tratate desigur într-un spirit cu mult mai sintetic decît acela care îi este obişnuit poetului popular. Locul nu este potrivit pentru o cercetare de amănunt. _ Să alegem cîteva exemple la întîmplare : Ce sa însemne clipitul ochilor ? „De ce clipim — vorbeşte moşneagul din Tulburarea apelor, cu psihologia caracteristică născocitorului de legende — nimenea nu ne ştie spune. Ci eu cred că aceste clipiri ale pleoapelor sînt paşii sufletului spre moarte..." Alt exemplu. Iată răsăritul soarelui. Ce sa însemne ? Poetul răspunde într-una din bucăţile din Poemele luminii; „Soarele în răsărit — de sînge-şi spală în mare lăncile cu care a ucis în goană Noaptea, ca pe-o fiară..." E noapte şi cad multe stele : „Aritea stele cad în noaptea asta : Demonul nopţii ţine parcă^ mîini Pămîntul — şi suflă peste el scîntei ca peste-o iască, năprasnic să-l aprindă..." în bucata pe care poetul însuşi o intitulează Legendă ni se povesteşte cum capacul din care a fost tăiată crucea lui Isus a crescut dintr-un sîmbure aruncat de Eva după ce gustase din mărul cu care şarpele o ispitise... în sufletul cîntăreţului stau laolaltă credinţa şi iubirea, îndoiala şi minciuna : pesemne, învrăjbiţi de-o veşnicie, Dumnezeu şi cu Satana au înţeles că e mai mare fiecare dacă îşi întind de pace mina... Şi s-au împăcat în mine..." D-1 Lucian Blaga a introdus în poezia noastră genul comparaţiei dezvoltate al cărei Ioc de baştină a fost în literaturile vechi. Dintre cei doi termeni ai comparaţiei cel din urmă se ridică, numeric şi cantitativ mai bogat, asupra celui dîrttîi, îl acoperă şi reuşeşte să ^acapareze pentru sine atenţia care este fermecată mai apoi să constate potrivirea dintre fabuloasa întîmplare care I s-a descris şi lucrul sau starea deosebită pe care era chemată s-o ilustreze.. Termenul cel dezvoltat avea la poeţii vechi funcţiunea şi meritul să intensifice interesul epic al descrierii. Energia faptelor îneca şi ducea în torente-le-i spumoase grăuntele sensibilităţii personale pentru care îc ştie că anticii nu aveau dorinţa pe care i-o nutrim noi. La d-1 Blaga termenul cel dezvoltat completează de cele mai multe 247 ori jnţelesul moral al unei situaţii. Dar închipuirea sa activa, bogăţia trează a viziunii, înălţimea reflecjiei dau stilului său o putere şi o seriozitate care trebuiesc numărate printre cele dintîi raţiuni ale succesului de care s-a bucurat. Teatrul d-lui Blaga este un rod binevenit al însuşirilor pe care am avut prilejul să le constatăm ,şi în poezia sa lirica, înclinarea de a închipui pentru fiecare idee o situaţie ne putea .face să presimţim de pe atunci unele din însuşirile spe*-ciale ale teatrului d-lui Blaga. Mai ales, despre primele sale Ţi două poeme dramatice, Zamolxe şi Tulburarea apelor, se tj poate spune că ele întruchipează nişte simboluri în acţiune; â Dar acest simbol general se însumează dintr-o serie de situa- | ţii simbolice parţiale. Firul acţiunii se descompune astfel în- .Jj tr-o serie de momente particulare pe care dintr-o nevoie mai adîncă poetul le intitulează separat şi le conferă o autoncn C mie care uneori împiedică şi ţine în loc pentru o clipă desfa- j şurarea către catastrofă a faptelor. Aşa, d. p., în Tulburarea ',§ apelor tabloul care se numeşte Moaştele, sau acela pe care ca 1 cunoştinţă jK>etuI îl intitulează Intermezzo, > I Aceasta tehnică o folosesc cele două poeme dramatice afe^J d-lui Blaga, dintre care cea dintîi înfăţişează pătimirea geniu*.! lui aducător de veşti noi, şi cea de a doua : tragedia omului! în luptă cu vechile credinţe. Zamolxe care îşi dăVîmă propria! statuie şi preotul care aprinde biserica închinata credinţrfj strămoşeşti sînt două situaţii finale şi culminante al căror îr*4f ţeles depăşeşte Jntr-o sferă ideală realitatea lor concretă, tli această privinţă teatrul d-lui Blaga se atinge cu acela al luif Ibsen, care se ştie cu cîte simboluri durabile a îmbogăţit lWl ratura lumii. ;f Ar fi greşit cu toate acestea dacă cineva ar vedea în teaiff trul d-lui Blaga nişte simple construcţii intelectuale în spri*f jinul cărora ar fi aduse anumite întruchipări de fapte. Con*| cepţia este mai degrabă susţinută de o energie de viaţă de cărei calitate şi treptată transformare, de-a lungul celor pat lucrări pe care d-I Blaga ni Ie-a dat pînă acum, vom vorbi jos. D-1 Lucian Blaga a înscris în literatura noastră un ini sant capitol al influenţei nietzscheene. Laolaltă cu o mare partd| din tineretul modern ol lumii, d-1 Lucian Blaga a vibrat <3fc| 248 filozoful din Naşterea tragediei, cu poetul care a produs accentele din Ditirambii lui Dwnysos şi cu noua învăţătură profetică a lui Zarathustra, dănţuitorul. Ce se poate desprinde din această influenţă este acel sentiment frenetic al vieţii în care constatăm cu groaza şi voluptate fragilitatea tiparelor individualităţii, mai întâi ameninţată, îndată apoi resorbită în curentul eliberator al energiei universale. Chiar printre cele dintîi bucăţi care alcătuiesc volumul Poemele luminii cititorii întîmpină cu strigătul extatic al beţiei dionisiace: „O, vreau sa joc cum niciodată n-am jucat! Să nu se simtă Dumnezeu în mine un rob în temniţa-încă-tuşat. Pămîntule, dă-mi aripi! Săgeată vreau să fiu să spintec Nemărginirea, să nu mai văd în preajma decît cer, deasupra cer şi cer sub mine. Şi aprins în valuri de lumina să Joc străfulgerat de avînturi nemaipomenite ca să răsufle liber Dumnezeu în mine, să nu cîrteasca : Sînt rob în temniţă !" Motivul dansului eliberator rămase şi mai tîrziu în poezia d-lui Blaga. îl întîlnim în Tulburarea apelor; îl întîlnim în Fapta, Dar şi acolo unde el lipseşte, o însuşire caracteristică a inspiraţiei sale continua să fie sentimentul acelei ritmice violenţe în care individualitatea se depăşeşte. Toate acestea nu cereau oare expresiune dramatică ? Nietz-sche însuşi arătase cum sentimentul dionisiac al vieţii se sublimează în liniştită viziune apolinica, şi acestui proces îi atribuia el naşterea tragediei greceşti. Daca vremea noastră este lipsita şi incapabilă de o adevărată creaţiune tragica împrejurarea o punea Nietzsche pe socoteala absenţei subconştientului dionisiac, consecinţa a extremului intelectualism modern. Ce noi speranţe îmbărbătară dimpotrivă sufletul său atunci cînd, odată cu Wogner, adîncul tumultuos al lumii păru ca se deschide sub vraja muzicii, vechile mituri capatară din nou viaţă şi „tragedia" păru că se ridică triumfătoare peste recele intelectualism al vremii! Mişcat, fără îndoială, de acest cerc de idei, d-1 Blaga visa o cultură tragică românească, alimentata din izvoare locale, dm dîonisianismul tracilor, vechii aborigeni ai locurilor^ noastre Destsre aceştia un personaj din Zamolxe spune : „Vezi — cum un fulger nu e om, tot atît de puţin e tracul om". Şi adaugă cu unul din acele accente teoretice care uneori ne izbesc în poezia d-lui Lucian Blaga: „El nu trăieşte. E! se trăieşte". Vestitorul învăţăturii dionisiace, imanente de altfel firii tracice, este 249 Zamolxe. împotriva Iui, Magul, şeful patriarhal al statului dacic, reuşeşte sa răzvrătească poporul şi sa-1 alunge dîn cetate. Dacă ar trăi după firea lor şi învăţătura lui Zamolxe, viaţa dacului ar trebui să se spulbere în furtuna patimilor. Zamolxe trebuia deci îndepărtat. Dar în sihăstria de pe munte, după lungi purificări, el meditează la întoarcerea sa printre oameni. în acelaşi timp poporul revenit din vechea rătăcirej începe sa-1 dorească şi să-i presimtă apropierea. Atunci în-chipuieşte Magul o viclenie cu tîlcul adînc. El proclamă în-dumnezeirea profetului, îi ridică statuie şi o poartă în templu, sperînd că pe această cale va abate sufletul poporului de la credinţa vie la adorarea simulacrului. Şi lucrurile se întîm-plă întocmai cînd nimeni nu recunoaşte pe străinul pătruns în cetate care dărîmă idolul de piatră şi cade apoi sub lovituri. Zamolxe este într-un fel tragedia învăţăturii cea plina de viaţă în luptă cu ritualul rigid. Nu era deci firesc ca d-I Blaga să-şi îndrepte interesul către marea criză a reformei religioase care, de la Wittenberg, porni o unda de misticism intuitiv de care nici ţările româneşti nu putură rămîne străine ? | Dar atît de mult amestecă d-1 Blaga tot ce este experienţă 'i profundă a sufletului cu frenezia dionistica, încît Tulburarea'] apelor, care închipuieşte un episod în legătură cu luptele Reformei în Ardeal, îmbină, într-un chip foarte curios, creşfyf tinism mistic cu păgînism dionisiac. „Un haiduc al religiei" doreşte să facă din asprul şî chi-| nuîtul preot de ţară, enigmatica domnişoară Nona, fata ci*| trupul şerpuitor care apare neaşteptat şi în orele singurătă-;.| ţii ca să hărţuiasca instinctele bărbatului, fecioara pură ş%j perversa, spiritul instigator al răzmeriţei religioase : personaj^ simbolic şi realist care stîrneşte cu fiecare apariţie în scena*! un scurt şi ameţitor vîrtej. Domnişoara Nona este poate ce mai deplină realizare a teatrului d-lui Blaga. Cu muitele-i is«| pitiri ea reuşeşte să pună facla incendiară în mîna preotulul|| personaj torturat de năzuinţe înalte şi de îndoieli ucigătoare şi care uneori reaminteşte pe pastorul Rosmer din drama lu| Ibsen. Aşa aprinde el, în ajunul revoltei care trebuia să cuij {)rindă întreaga ţară, biserica ortodoxă ,ne care truda săteni or izbutise tocmai s-o ridice. în învălmăşeala clipei bănuiaîl faptei cade asupra moşneagului, dulcele batrîn vagabond caf^f de la o vreme se pripăşise la casa preotului. Moşneagul pare?.] însă1 a nu fi altul decît Isus. închipuit, de altfel, de poet toP; 250 ca un geniu păgînesc, ca bunul geniu al pămîntului, al pietrelor, al izvoarelor, al florilor şi al roadelor. El moare ucis de furia oamenilor, dar din jertfa lui un blînd înţeles liniştitor se ridică peste zbuciumul frenetic al celor şase tablouri : „De ce a murit — vorbeşte preotul — rămîne o taină a lui, şi taina lui a cîntat peste mine din stranele văzduhului cu surîs de om, cu bunătate de stea". Sfîrşitul Tulburării apelor permitea prevederea că un simţ mai delicat al misterului existenţei, mai calm şi mai suav va da de-aci înainte materie'teatrului d-lui Blaga. Dar Daria şi Fapta se însărcinează în curînd să infirme această prevedere. O influenţă nouă interveni pentru a îndruma inspiraţia poetului pe o direcţie unitară, dar în care ceva din idealitatea sa anterioară dispăru cu paguba. Daria şi Fapta sînt doua dran* psihoanalitice. Teoriile d-ruhii Freud nu rămaseră străine de invenţia lor. Cum aceste teorii îngăduiesc pînă la un punct — sentimentul dionisiac al vieţii fu înţeles ca subconştientul libidinos sau asasin pe care mulţi oameni, astăzi, au cochetăria oarecum ciudată să şi-1 recunoască. Teoria ne spune că comprimarea acestui subconştient provoacă mai toate tulburările isterice şi că vindecarea nu este de sperat decît de la o înălţare în conştiinţă a forfotei din adîncuri. în primul caz se găseşte Daria; în cel de-al doilea, nenorocitul tînăr bicisnic şi genial din Fapta. Dependenţa poeziei de teorie o resimţim invariabil ca pe o scădere. De acest păcat nu era cu totul străin nici Zamolxe, şi într-o anumita măsură nici Tulburarea apelor. Om de idei, d-1 Lucian Blaga îşi alimentează creaţiunea sa cu idei. Este o stare de lucruri despre care nu putem spune că nu o va elimina niciodată, dacă ţinem seama de via şi neliniştitoarea creaţie pe care ne-a dat-o în Nona. Dar sfera de idei din Zamolxe şi Tulburarea apelor aruncă peste fapte o pură lumină pornită dintr-un focar înalt. în Daria şi Fapta avem lumina verzuie a fosforescenţelor din subterane. Şi cu toate că o unitate se poate recunoaşte între termenii acestui contrast, sînt şi deosebiri. Dionisianismul s-a po-zitivat şî a devenit libidinozitate. Bacanta a devenit o isterică obişnuită. Frenezia liberatoare şi-a restrins .şi şi-a întu- 251 necat Înţelesul pentru a deveni o simplă descărcare nervoasă. Este pretutindeni o înlăturare a idealităţii din lucruri care, desigur, nu va rămîne orientarea statornică a poetului care ne-a deprins cu aerul tare al culmilor. Naturalismul decadent, pentru care a găsit cuvintele potrivite, felul propriu vremii noastre de a-1 privi în Filozofia stilului, nu poate ră mîne stilul său definitiv. 192 5 i>:i 'J'iS :• :'.S LUCIAN BLAGA. POETUL Cînd în 1919 Lucian Blaga apărea cu primul său volum de poeme, însufleţirea cu care i s-a răspuns îndată decurgea într-o anumită măsură şi din condiţiile speciale ale momentului, în acei ani ai căutării de drumuri multe lucruri păreau învechite şi un Ioc aştepta în suflete pentru cine s-ar fi priceput să-l ocupe. Vestea a fost adusa de cîteva călduroase cin-vînte ale d-lui Sextil Puşcariu, care n-au trebuit să aştepte mult pentru a se transforma într-un succes unanim şi sărbătoresc, cum nu mai luminase debutul nici unui alt poet. Era ca o satisfacţie generală în spirite că glasul aşteptat venea tocmai din Ardealul care dovedea prin el că sub apăsarea îndelungata nutrise o viaţă bogată şi plină, capabilă sa rodească din belşug. Frumoasa strălucire a acestei înfloriri se ridica cu atît mai proaspătă, cu cît stătea mai aproape de obscura tainiţă a sucurilor ei. Dar mai presus de aceste împrejurări tînărul poet se înfăţişa cu o noutate menită să sporească uimirea. Toţi. cîntăreţii care în ultimii ani legaseră o faimă de numele lor puteau fi asociaţi cu o tradiţie, continuau într-un înţeles sau altul o directivă mai veche. Poezia lui Blaga apărea însă ca un dar răsărit pe neaşteptate. Nimic n-o pregătise şi nimeni n-ar fi putut-o presimţi. Din albastra cărticică tipărită la Sibiu vorbea un suflet pe care trebuia să-l ibănuim întocmindu-se în anii de grijă ai războiului, dar atît de,recules din tumultul epocii încît nimic nu se mal putea recunoaşte din aspra ei preocupare. Mi-aduc bine aminte cum împrejurarea îşi adăuga farmecul ei. Regăseam 253 în poemele lui Blaga o imaşine a omului redat sie însuşi, a unei conştiinţe desavîrşind in reculegere şi tăcere solia ei. Impresia a rămas 'hotărîtoare pentru tot ce a dat el mai tîrziu. Astăzi încă volumele lui Blaga sînt nişte popasuri de care nu te poţi apropia decît într-o dispoziţie de purificare internă, în lipsa căreia taina lor delicată se ascunde. Vîlva debutului a amuţit mai demult în jurul cărţilor care s-au adunat (numeroase, dar dacă nu se mai regăseşte publicul zgomotos al succeselor literare, străjuie ceata mai rară, dar cu atît mai preţioasă, a spiritelor înrudite. Cititorii' poeziilor lui Blaga alcătuiesc o comunitate cul-tivînd viaţa interioară şi valorile eî de profunzime. Nimeni J nu poate intra cu potrivire în rîndurile lor fără a merita darul bogat care se poate culege din aceste pagini. în absenţa acestei calificaţii speciale poeziile lui Blaga pot apărea pe- J cetluite. Critica lor însăşi trebuie să fie, poate mai mult decrţ J în alte cazuri, un act de iubire. Căci sînt poeţi ale căror cîn- J tece sînt sortite unui răsunet mai general şi mai uşor « de prins, pentru că omul pe care ele îl exprimă înfăţişează o ; formulă mai socializată a conştiinţei. Aci ne întîmpină însă ; omul singur, executînd actul cel mai intim subiectiv al su- | fletului său, şi anume căutarea unui Dumnezeu care se ascunde. Dar cu aceasta am denumit şi sîmburele generator al | celor cinci culegeri de poeme pe care Blaga ni le-a o ferit pînă f acum. Poemele luminii, primul volum al lui Blaga, alcătuiesc o 1 culegere închinată iubirii. Dar cu acea pornire spre esenţial J şi totalitate, care rămîne proprie întregii sale inspiraţii, iubi-1 rea se asociază pentru Blag^a cu emoţia religioasă. în una din | cele mai caracteristice bucăţi ale volumului poetul evocă vi? | forul de lumină din prima zi a creaţiei. Unde s-a ascuns lu- J mina de atunci ? Cu gestul unei reminiscenţe platonice d i crede a o regăsi în valul care umflă pieptul îndrăgostitului J de azi. Spre lumina deci, spre primul element al creaţiei şil cel mai apropiat de firea creatorului se îndreaptă delirul _sa,ff cru al poetului. Dansul lui dionisiac, proiectat în nemărginirea | cerului, este ca o încercare de restituire a divinităţii din om% elementului sau primordial, ca aotul unei eliberări esenţiale Jg din prizonieratul strimtei forme individuale. Ciudat lucru! Cine studiază poezia lui Blaga în împleti- | rile ei tematice găseşte cum peste puţin timp se dă motivului | 254 luminii o întrebuinţare cu totul deosebită. Lumina raiului, adică aceea pe care a făcut-o Dumnezeu să răsară peste prima zî a lumii, nu este cumva răsfrîngerea flăcărilor nestinse ale iadului ? Farmecul curat al iubitei nu este oare frămîntat din substanţa _ păcatului ? (Lumina raiului). Astfel se introduce din poezia lui Blaga acel fior al îndoielii, de care inspiraţia sa nu va mai fi niciodată străină. Alături de lumină, în ciclul imaginilor sale, intră elementul care i se opune şi-1 neagă : cenuşa, urma materială şi amara a supremelor com-bustiuni. Una din metodele încercate cu mai mult succes în Interpretarea poeţilor lirici constă în găsirea termenilor mai des folosiţi de vocabularul lor şi a icoanei care domină cu precădere lumea lor de imagini. În_ce-I priveşte pe Blaga eminenţa cuvîntului şi a imaginii cenuşii este evidentă de-a lungul întregii sale dezvoltări: o împrejurare cu totul expresivă pentru felul experienţelor pe care această poezie le întrupează. Deocamdată lumina şi cenuşa îşi ţin echilibrul. Şi dacă adineaori apropierea iubitei îndemna pe cîntăreţul ei la gestul eliberării în lumină, ea îl cheamă acum către exhaustiunea totală a prefacerii în cenuşa. „tn zori de zi am vrea să fim şi noi cenuşă, noi şi pămîntul" (Noi şi pămîntul). Iubirea era adineaori viaţă. Gîndul morţii se amestecă acum cu fiorul ei. Capul unui mort zăreşte poetul în ochii celei îndrăgite şi mîinile ei sînt evocate purtînd uma cenuşilor lui viitoare (Ursitoarea mea, Frumoase mîini). Paşii profetului, care apar trei ani mai tîrziu, înseamnă în unele privinţe o limpezire. O uşoară adiere primăvătratică spală pe alocuri cerul de norii marilor nelinişti ale culegerii precedente. Gîndul inspirator al volumului este apoi rechemat din transcendenţă şi închinat cultului idilic al naturii. Peste viaţa firii, vrăjită în detaliul ei naiv şi uneori zîmbitor, se destinde bolta supremelor îndoieli şi tristeţi. Natura pare pentru un moment a-şi ajunge. Arta poetică a lui Blaga se resimte în consecinţă. Astfel, pe cînd în Poemele luminii, pentru sensibilizarea unui înţeles metafizic, se foloseau comparaţii dezvoltate de un caracter uneori prea analitic, simplele notaţii de imagini sînt acum suficiente. Poetul este înconjurat de mici şi firave prezenţe care-1 salută cu prietenie. Florile înălţate în vîrful picioarelor cată să-l vadă. Brazii îi clt-pesc din acele lor prinse în răşină. Laptele muls în şiştar îi cîntă ca un clopot peste văi. în acest cadru îi apare Pan, ge- 255 niul binevoitor al naturii, bătrînul orb, care ghiceşte din stro- > pii calzi de rouă, din mugurii iviţi pe ram, din coarnele mieU lor ieşind sub nasturii moi de lîna — revenirea primăverii Sufletul panic al poetului se doreşte către vasta îmbrăţişare a naturii, şi pentru a o cuprinde el cere un trup munţilor şî mărilor. Este aci ca un ecou al dansului orgiastic din prima culegere, dar nu pentru a depăşi orice formă materială în suprema eliberare în lumina, ci tocmai pentru a cuprinde întregul tezaur al formelor pînă la hotarul cel mai îndepărtat \ al lumii create. Dacă gîndul morţii se amestecă cu această ' iubire frenetică a vieţii el nu mai apare decît pentru a afirma viaţa cu atît mai multă putere. Este caracteristica în această privinţă' bucata Gîndurile unui mort, unde farmecul mişcător al vieţii este resimţit din recea imobilitate a nefiinţei. Figura tutelara a lui Pan, cart; domină nevăzută întregul volum, revine aievea către sfirşi" . tul lui pentru a muri în sunetele de tristeţe ale lumii creşr , tine. Zeu al naturii vegetale, aşa cum antichitatea îl concepea],^ Pan moare odată cu toamna, dar fără acea speranţă a reîn* j vierii în primăvară, care făcea să circule, chiar în^ lumea pa* 3 gînă, cu alternanţa riturilor ei de toamnă şi primăvară, ca presimţire a creştinismului. ^ ^ • '*& Poate că adînca tristeţe care apasă .peste toată poezia luţ'| Blaga provine tocmai din această depărtare a poetului de îri*:| ţelegerea creştină a lumii şi a vieţii. Cîntecul învierii în noap-.i tea Paşteluî n-a răsunat pentru Blaga niciodată, ca pentriAÎ Faust altădată. Confruntarea cu lumea creştină se produc totuşi, şi chiar în Paşii profetului, dar pentru a da rezulta1 atît de deosebite de spiritul creştin. Fragmentul dramat Pustnicul, reamintind la scara lui redusă poemul lui Goed» prin figura acelui Lucifer care vorbeşte aci, ca şi în model Iul lui, cu o înţelepciune negativă, dar nu străina de cele înalte revelaţii, fixează atitudinea lui Blaga faţă de creş nism. Pustnicul reînviind în ziua Judecăţii nu poate apar în faţa lui Dumnezeu pentru că nu^şi mai găseşte trupul care îl tăgăduise altădată. Spirit caduc şi nepereche, li de trupul care dă oricărei fiinţe unitatea şi plenitudinea pustnicul nu-şi poate afla locul lui în scara de valori a cre*$j ţiunii. 256 Faţă de spiritualismul creştin se afirmă astfel un umanism goethean, la care de altfel Blaga nu va putea rămîne multă vreme. Volumele lui ulterioare nu ni-1 arată cîntînd o viaţă regăsită în armonia ei în acelaşi timp spirituală şi fizică, ci multiplicînd semnele jalei şi neliniştii sale. Căci dacă Blaga n-a putut ancora în spiritualismul creştin, nostalgia către un înţeles care .ne domină nu 1-a părăsit niciodată. Şi dacă tristeţea sa provine poate din depărtarea de creştinism, ea este atunci a unei fiinţe care îi simte nevoia. în marea trecere (1924) aduce lămurit jalea acestei depărtări de Dumnezeu : „O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă, Dumnezeule... şi fără să-mi fi fost vreodată aproape te-am pierdut pentru totdeauna" (Psalm). Lipsit de acest punct nemişcat al certitudinii lumea se desface în fluidităţi necurmate. în locul speranţei, ca sentimentul permanenţei care întinde sub picioarele noastre terenul unei siguranţe, simţirea trecerii şi a destrămării vine să umple inima omului. O nesfîrşîtă oboseala, o istovire fără pereche, pentru care .poetul găseşte imagini de o săgetătoare frumuseţe, apar în desfăşurarea acestor psalmi moderni. Prin acest sentiment al istovirii şi singurătăţii, sub un cer părăsit de Dumnezeu, In marea trecere se leagă cu Lauda somnului, care apare în 1929. ^ Ar trebui să cităm îndelung din bucăţile acestei noi culegeri din care se ridică icoana unui univers devastat, cu dobitoace ieşite pe furiş să bea apa moartă din scocuri, ou însuşi paradisul păzit de cotorul unei spade fără flăcări, cu serafimi îmbătrîniţi, cu fîntîni care îşi resping găleţile, cu arhangheli plîngîndu-se de greutatea aripilor. „Unde eşti, Elohim ? Lumea dîn mîinile tale a zburat ca porumbelul Iui Noe (Ioan se sfîşie în pustie). Scepticul de azi simte în. sine conştiinţa unui epigon. Un astfel de sentiment al sfîr-şitului susţine acea. viziune modernă a lumii despre care ne mărturiseşte poezia Veac. Dar încă o dată, ceea ce poetul găseşte să opună nu este cugetul regăsind pe Dumnezeu, ci natura eternă şi misterioasă : stelele care îşi spun poveşti prin cetini de brazi. Dacă însa prin toate acestea Lauda somnului se leagă cu inspiraţia anterioară, un motiv nou este tocmai aspiraţia către liniştea fiinţei necreate. Lauda somnului este a acestei linişti : „în somn sîngele meu ca un val se trage din mine în- 25T Î7 — Opere, voi. III apoi în părinţi". Mitul cenuşii, ca expresie a delirului dionisiac exhaustiv sau al unei lumi prăbuşite în dezolare, este înlocuit acum cu mitul sîngeluî, al cărui termen şi imagine revin dîn ce tn ce mai stăruitor. „Poveştile sîngeluî uitat", „liniştea sîngeluî", „basmul sîngelui" readuc deopotrivă imaginea marelui fluviu pe care cu toţii am alunecat din eternitate şi pe care ne putem reurca spre ea. Pe aceasta poartă intram în lumea motivelor din La cumpăna apelor (1933), poate volumul cel mai artistic pe care 1-a scris Blaga. Pînă acum arta Iui Blaga a fost a născocirilor de comparaţii iscusite sau, mai tîrzhi, a imagistului. Pentru ex- : presia unui sentiment anumit se întrebuinţau imagini succe- ,; sive care obţineau prin convergenţa lor sugestia dorita, aşa cum forma unui ţărm este produsă de bătaia repetată a valurilor în aceeaşi direcţie. Prin procedeele acestei tehnici poezia lui Blaga se dezvolta mai mult în durata decît în spaţiu. Aglomerarea detaliilor ei însuma un efect de inten- -i sitate, fara să descrie şi o figură spaţiala. Din această pricină ' Blaga putea neglija toate prescripţiile prozodiei tradiţionale, care au tocmai rolul de a limita expresia poetică şi de a o con> strînge într-un desen precis. încă din volumul în marea trecere apare într-acestea cîte o ţ rimă, dar abia în Lauda somnului şi, cu mai multă stăruinţa, ^ în La cumpăna apelor versurile sînt strînse în unităţi metrice | regulate. Aceasta spaţializare a gindirij poetice corespunde ŞÎ cu o atenţie mai vie acordată lumii exterioare. Căci daca altă* dată imaginile aveau o pură funcţiune internă, şi, în tumuU ,!i tul sentimentului pe care îl purtau, dacă ele se diformau fan-j- 3 tastîc, acum găsim încercări de a prinde lumea vizibila în pfc < torescul ei mai neamestecat, cum sînt pastelele aduse dintr-a călătorie în sud, a cărei amintire poate fi identificată aci. Dar noul volum are o însemnătate încă mai mare penttfi ;| evoluţia interioară a lui Blaga. Neliniştea mai veche a poe^i tului, sentimentul dureros al trecerii şi destrămării par a se);-linişti în intuiţia a doua permanenţe care îi lipseau pînî* acum : continuitatea prin procreaţie şn prin pămînt, al cărdf| simbol se regăseşte în acest detaliu caracteristic al peisajului ;|i nostru cumpăna apelor. Naşterea copilului prilejuieşte o.\ meditaţie mîngîiată de o mare lumină. „Dura-vei în noi o lu-1 mină mare ca-ncrederea cu care tu azi ne-ai ales.* ! De ce dar teroarea nimicirii, spaima marii treceri, dnd ne- 258 fiinţa în care intram prin moarte este deopotrivă cu aceea din care ne-am desprins în sînul matern ? Poezia Din adine, una din cele mai pătrunzătoare care s-au scris vreodată în lirica noastră, opune spaimei de moarte acest gînd suprem. Şi aceasta cu o neasemănată economie de cuvinte, din ale căror silabe şi aliteraţii cuvîntul invocator şi magic de mama se reface neîncetat: Mama. — nimicul — marele l Spaima de marele îmi cutremura noapte de noapte gradina ; Mamă, tu ai fost odată morrrântul meu, De ce îmi e aţa de teamă, mamă, Să părăsesc iar lumina ? în sfîrşit, drumul acestei liniştiri îl caută poetul către pă-mîntul lui. înapoierea cuprinde mai întîî tristeţea unei în-frîngeri metafizice : De ce m-am întors f Lamura duhului nu s-a ales, ceasul meu fericit, ceasul cel mai fericit încă nu a Bătut. Ceasul aşteaptă sub ceruri cari încă nu s-au clădit, O lume a bucuriei i se înfăţişează totuşi în această călătorie de înapoiere : „De câte ori calc prin brazda băituta, / buzele humei pe tălpi mă sărută". Şi volumul sfîrşeşte într-o mare explozie de lumină : „Fluturînd în veşminte de culoarea sofranului / ard fetele verii ca steaguri / în vîntul şi rîsetui anului". în acest punct se termină intinerarul liric de pînă acum al lui Lucian Blaiga, unul din cele mai patetice care au răsunat în graiul nostru, document al unui suflet cum n-au mai fost multe printre noi. Căutător al lui Dumnezeu, crezînd a-1 găsi în răscoala titanică a sufletului său şi neaflîndu4, cercetîn-du-1 în farmecul idilic al naturii şi negăsindu-1 nici acolo, mistuindu-se de tristeţea tainei lui atît de învăluită într-o lume a dezolării şi a cenuşii, navigator pe acel mare fluviu al sînşelui care curge din eternitate şi se întoarce către ea, izbutind în cele din urmă sa-şi azvîrle ancora în pamîmul regăsit al ţarii, Lucian Blaga aduce în poezia sa o experienţă 23? 17- de o întindere şi adîncime cum literatura noastră n-a cunoscut de multe ori. în cuprinsul ei au fost şi sînt poeţi a căror limba este mai mlădioasa şi mai bogata, a căror formă este mai pură şi a căror muzicalitate poate deveni atît de obsedantă încît un singur arpegiu desprins din armoniile ei ajunge pentru a o reînvia întreagă. Poezia lirică este domeniul cel mai lucrat al literaturii şi culturii noastre, încît de unde în atîtea alte domenii ne în-tîmpină multe semne ale şovăielii şi începutului, sînt momente ale creaţiei lirice în care avem conştiinţa de a ne găsi la capătul unui drum lung şi activ cutreierat. Blaga n-a beneficiat de toate aceste avantaje. Gasindu-se în momentele hotărîtoare ale formaţiei sale departe de lucrul ce se desăvîrşea aci, limba lui a rămas pe alocuri mai stîngace, mai ales în prima sa producţie, prinsă într-un chea| de provincialisme care mai tîrziu a cedat în buna parte. Sa spunem apoi că mulţi cititori s-au apropiat cu oarecare greutate de poezia lui Blaga din pricina acelei ordonanţe externe a versurilor sale, care contrazice normele prozodiei clasice şi care îi împiedica să resimtă un ritm de cele mai multe ori energic şî sugestiv şi o admirabilă conciziune a expresiei, liberă de orice amestec discursiv şî retoric. Adevărul este că Blaga n-a fost niciodată un artist al for- j mei, în sensul că jocul gratuit al elementelor sensibile nu î-a 1 ajuns niciodată. Poet din clasa mistîciilor, expresia s-a topit j totdeauna pentru el în flacăra experienţelor sale, şi ochiul i care urmărea aceste poezii, urechea care le asculta, atingea^ | dincolo de cuvinte şî de înlănţuirea lor, intuiţia directă a sui | fletului care se exprima prin ele. Poet al sufletului şi nu aî| lumii exterioare, forma lui Blaga a rămas astfel ceea ce treP buia să fie. Şi dacă poezia sa nu cucereşte prin senzualitatea! eî, ea vorbeşte puternic printr-o substanţă făcută din cele maţ' înalte nelinişti din cîte pot atinge sufletul omenesc. 1934 ION BARBU I. Ion Barbu şi obscuritatea în poezii Ion Barbu trece drept un poet obscur. îndemnul scrierii de faţă porneşte din acest sentiment foarte general cu privire la opera lui; Căci merită în adevăr a fi cercetată problema dacă obscuritatea de care adeseori este învinuită opera sa provine dintr-o lipsă a ei, dintr-o caducitate fundamentală a gîndului şi a afectului care o inspiră, sau dacă ea este rezultatul unei atitudini nepotrivite în felul în care este îndeobşte întîmpinată, a unui mod de a fi citită şi reflectată care trebuie altfel călăuzit. în acest din urmă caz este necesar ca analiza să intervină pentru a restitui în favoarea poeziei lui Ion Barbu justa atitudine pe care ea o comandă. Răsplata acestei sforţări va fi revelaţia unei lumi de esenţe poetice, de o calitate atît de rară încît conştiinţa literară românească trebuie neapărat să şi le asume daca este vorba ca unul din glasurile cele mai originale care s-au făcut auzite în ultima generaţie de poeţi să nu rămînă un strigăt în pustiu. Chiar atunci însă cînd poezia Iui Ion Barbu se va bucura de atitudinea pe care o cere, ea va rămîne şi mai departe, prin unele manifestări ale ei, opera unui autor dificil, a unui poet ermetic. Obscuritatea şi ermetismul nu sînt însă identice. Una este efectul unei caducităţi; celălalt este un stil. Sînt poeţi banali şi obscuri. Renunţăm în ce-i priveşte să Ie cercetăm miezul care ni se ascunde, pentru că nu există... Operele poeţilor care nu ni se dăruiesc dintr-o data merită însă alteori sforţarea de a ni-i apropia. Dar aci stă obstacolul de căpetenie care se interpune în calea unei potrivite asimilări a poe- 261 ziei lui Barbu. Sentimentul public se închide de cele mai multe ori autorilor dificili; operelor dense, cărora nu înţelege să le sacrifice deprinderile unui confort spiritual. „Facilitatea lecturii — scrie Paul Valery — a devenit o regulă în literatură de cînd cu domnia grabei generale şi a gazetelor care provoacă şi excită această dispoziţie. Toată lumea tinde astăzi să citească numai ceea ce toată lumea ar fî putut scrie. Şi pentru ca literatura vrea sa-şi delecteze omul sau să-l facă să-şi treacă timpul, nu-i cereţi vreo sforţare, nu invocaţi voinţa. Aci va triumfa părerea, poate naivă, că plăcerea şî osteneala se exclud." 1 Această părere trebuie mai întîi ruinată. Atîta vreme cît o J psihologie schematică postula facultăţi sufleteşti simple şi autonome, funcţionînd fara înriuriri şi schimburi între ele, alee- j| tului poetic i se putea cere sa rămînă o stare de sentiment f pura, liberă de orice amestec al inteligenţei şi voinţei. Astăzi ,f întrevedem însă mai lămurit cum din oricare punct al spîri-i i tului pornesc linii de influenţă către oricare alt punct al lui M şî, prin urmare, cum emoţia poetică nu poate decît să profite, | să se dezvolte şi să se adîncească din colaborarea unui gînd 1 activ, a unei voinţe stimulate în încercarea de a înfrînge ■'■ uimiţi. Nu există un alt poet român care să spună mai mult i? în maî puţine cuvinte. Concizia este virtutea capitală a sti- .| lului lui Barbu şi ar fi o gravă eroare sa luăm drept o lipsa /i ceea ce este numai lipsa prisosului. Ceea ce s-a numit „obscuritatea" poeziei lui Ion Barbu pror ,^ vine astfel fie din obligaţia la activitate şi colaborare pe care 'ţ o impune cititorului ei, fie din felul asociaţiilor neobişnuite n, pe oare le implică, fie din sintetismul stilului pe care îl folor .? 266 ■ M ■ M seşte. Alte aspecte ni se vor arăta mai departe, odată cu progresul analizei noastre, dar nu este nici una din ele pe care o lectura prevenită şi laborioasa sa nu şi le poată apropia. II. Etapele poeziei lui Ion Barbu Am arătat că cele spuse în legătură cu problema obscurităţii în poezia lui Ion Barbu se aplică mai cu seamă ciclului de poezii din Joc secund, publicate în intervalul de timp dintre 1924-1929. Prima manifestare poetică* a lui Ion Barbu a fost însă cuprinsa în Sburăţorul anilor 1919-1920 şi în alte cîteva foi literare care apăreau în aceeaşi vreme, după cum se poate urmări în bibliografia stabilită la sfîrşitul acestei lucrări1. Caracterul acesteia din urma este destul de felurit faţă de aceea care îi urmează. Să amintim apoi că îndată după încetarea primei colaborări la Sbwrâtorul şi înainte de publicarea acelora dintre poeziile din Joc secund care pun problema obscurităţii în poezie, adică 1920 şi 1924, se intercalează un ciclu avînd un caracter narativ si pitoresc destul de felurit la rîndul lui de poeziile care le-au premers şi de acelea care le-au urmat. Expunerea noastră trebuie să considere pe rînd aceste trei cicluri poetice deosebite. Cine ia un prim contact cu opera lui Ion Barbu poate ră-mîne uimit de succesiunea atît de rapidă a trei maniere poetice diferite. Uşurinţa lor de a se înlocui nu dovedeşte oare puţina adîncime, slaba înrădăcinare a fiecăreia în parte ? Nu cumva conştiinţa poetului a fost atît de puţin centrată asupra sa însăşi încît adierea unor influenţe felurite i-a putut schimba de mai multe ori direcţia ? Adevărul este că firea de poet a lui Ion Barbu nu face parte din categoria acelora oare urmează calea unei dezvoltări unilineare. O astfel de înzestrare de poet am avut ocazia să caracterizez în studiul pe care l-am consacrat lui Ion Pillat. Unitatea lucrului poetic al acestuia din urmă este atît de mare încît am putut urmări nu numai 1 Ediţia de faţî nu reproduce bibliografia amintită. V. însă Ion Barbu : Versuri fi proza, B. p. t, 1970 ji Tudor Vianu : Introducere în opera iui Ion Barbu, ed. Minerva, 1970 (n. ed.). 267 cum feluritele etape ale creaţiei sale se generează una pe alta, dar şi acele legături care unesc între ele manifestări aparţi-nînd unor epoci destul de îndepărtate. Această unitate a lucrării poetice a lui Ion Pillat se datoreşte caracterului ei logic, felului raţional care o conduce şi o îndrumează să experimenteze necontenit soluţia unui grup restrîns de motive şi teme. Cînd dominanta unui caracter sta în raţiunea lui, unitatea este un efect care se produce cu uşurinţă, căci raţiunea se complace în a compara şi alege pentru a elimina tot ce nu se integrează, pentru a asocia tot ce se compune. Atitudinea raţională este electivă şi constructivă, încît manifestarea care se clădeşte pe temelia ei, oricare ar fi varietatea momentelor reale in care se descompune, dobîndeşte înfăţişarea unei opere unice. într-o sută de poezii, scrise într-un interval de douăzeci de ani, un poet de tip raţional construieşte o singură operă unitară. Ion Barbu aparţine însa unui alt tip omenesc. Cunoştinţa de oameni poate distinge între individualităţi de mai multe tipuri, între oamenii unei singure ţinte şi acei ai unei multiplicităţi de direcţii şi obiective, care pot combate între ele sau care se pot înlocui. Din categoria acestora din urmă fac parte abjuratorii şî convertiţii, oamenii „care se nasc a doua oară", Paul pe drumul Damascului. Trinitatea manierelor poetice ale lui Ion Barbu mi se pare că rezulta dîntr-a astfel de structura plurivalentă, capabilă să se orienteze felurit şi sa renască de mai multe ori. Faptul că aceste schimbări de direcţie s-au putut produce în conexitate cu unele curente literare ale momentului nu dovedeşte nimic împotriva valorii operelor care au rezultat. Este doar firesc ca tendinţele posibile sa devină actuale sub influenţa unor ocazii exterioare. Tot atît de natural este ca Ion Barbu să fi luat parte la mişcarea literară a timpului său şi unele din modelele literare care s-au încrucişat în cuprinsul acestora să-l fi condus la exprimarea naturii sale complexe. Cazul vreunui poet realizîndu-se în afară de atmosfera literară a vremii este absolut necunoscut în literatura culta. întrebarea care se pune este numai dacă înrâuririle suferite au brăzdat conştiinţa lui sau dacă ele l-au răscolit în afund, îndrumîndu-1 către creaţii originale şi adînci. ION BARBU Şl PARNASIENI} Cînd Ion Barbu a publicat primele sale poeme în Sbură-torul critica a încercat sa le lege de formula parnasiană. „Prima fază a acestui poet — scrie d-1 E. Lovinescu — e reprezentata prin ciclul versurilor publicate în Sburătorul, versuri de formă parnasiană, de factura largă, cu strofe ca arcuri puternice de granit, cu un vocabular dur, nou însă, cu ton grav de gong masiv, într-un cuvînt, o muzică împietrită, a cărei notă distinctivă a fost îndată înregistrată." 1 Parnasianismul primelor poeme ale lui Barbu este însă numai indicat în caracteristica pe care i-o consacră d-i E. Lovinescu. întemeierea acestei conexităţi cu modelele parnasiene rămîne de stabilit odată cu limitările de care vom vedea că are nevoie. Parnasul francez a însemnat o formula de expresie mai obiectivă faţă de revărsările lirice ale romanticilor care l-au precedat. Năzuinţa către obiectivitate a fost sprijinită1 prin mai multe mijloace. Mai intîi prin formele prozodice fixe care, impunînd inspiraţiei un cadru predeterminat şi rigid, o înalţă din lumea fluctuantă a conştiinţei şi o impun ca un lucru al lumii exterioare. Prin intermediul formelor fixe şi convenţionale legătura creatorului cu opera sa este oarecum retezată, aceasta din urmă trednd în lumea obiectelor. Aceeaşi năzuinţă este sprijinită printr-un remarcabil dar vizual. în pragul Parnasului stă declaraţia atît de sugestivă a lui Th. Gautier: „Sînt un om pentru care universul vizibil există". Lumea văzută aparţine în adevăr obiectivitătii. Cînd poeţii simbolişti se întorc mai tîrziu către o formulă muzicală a poeziei, viziunea parţială a lumii face Ioc intuiţiei ei temporale, ca manifestare a duratei intime. Un Leconte de Lisle, un He-redia sînt însă tipuri de vizuali. Mai cu seamă la acesta din urma schema vizuală ordonează întreaga compoziţie, încît unul din sonetele sale, prin preciziunea trăsăturii, prin forma ei închisa, prin energia pointe-ei finale care o limitează, dă impresia unui întreg perceput în spaţiu. In fine, poeţii parnasieni rămîn obiectivi prin aplicarea lor asupra unor motive căutate în istorie sau arheologie. Poezia 1 E. Lovinescu, Istoria literaturii române Ittţia poeziei lirice, 1927, p. 400. contemporane, III, Eţ>o- 268 269 nu mai este pentru ei strigătul intim al fericirii sau durerii, ci pictura unui model obiectiv, evocarea unui aspect sau al unui eveniment îndepărtat. Este o convingere comună tuturor poeţilor parnasieni ca pot evoca mai bine lucrurile pentru care au încercat mai puţine sentimente practice şi reale. Dar înclinaţia care face din ei poeţi de motive este aceeaşi^ care îi constituise în cizelatori de forme stabile si predeterminate. Trăsăturile capitale ale poeziei parnasiene apar numai parţial în prima producţie a lui Ion Barbu. Unele din ele lipsesc. Altele îi iau locul, indicînd legături cu modele poetice deosebite. întrebuinţarea formei fixe a sonetului se produce în întreaga operă a lui Barbu numai în acest moment. Dar chiar în afară de aceasta, poeziile din Sburătorul au o pre-ciziune şi o energie a conturului care fac din ele nişte^ obiecte spaţiale. Dacă mai tîrziu locul mintal rămas liber în jurul poeziilor sale este destul de mare pentru a permite imaginaţiei cititorilor lor un exerciţiu intens, conturul compoziţiilor lui Barbu este în acest moment energic desenat şi foarte rezistent. Expresia umple cadrele ei şi nimeni nu resimte nevoia s-o prelungească dincolo de ele. întocmai ca acele soluţii^care cristalizează în întregime cînd le amestecăm cu o singură picătură dintr-o licoare străină, tot astfel în poeziile de care ne ocupăm nimic nu rămîne nedeterminat şi fluent, totul cristalizează şi capătă formă. Totul este apoi văzut: desfacerea bolţii albastre peste întinderea lavei în fuziune a pă-mîntului primitiv, spasmul încremenit al munţilor, crengile crispate către licoarea opalină a cerului, imensităţile verzi şî stătătoare ale Oceanului nordic, fabulosul ofir al banchizelor etc. Iată atîtea viziuni, desigur fantastice, dar care implică o funcţiune intensivă a ochiului. în fine, Barbu lucrează la epoca aceasta pe motive istorice, arheologice şi legendare. Evocarea lui Nietzsche aruncînd cumplitei reveniri a vieţii în eternitate cutezătorul strigat al acceptării, a lui Pitagora descoperind dincolo de zidurile închise ale Crotonei structura numerica a universului, a eroului nordic Lohengrin călătorind prin pădurile sacre — acuză deopotrivă înrudirea lor cu inspiraţia savantă şi impersonală a parnasieniSor. Temele împrumutate antichităţii greceşti trec de asemeni din sfera de motive a acestora în producţia poetului nostru. Dar pe cînd şi Leconte de Lîsle, şi Heredia cultivă mai cu seama Grecia mitologică, Ion 270 Barbu evocă Grecia misterelor eleusine şi a culturilor orgiastice ale lui Dionysos. Interesul^ către acest sector special al peisajului grecesc decurge, fără îndoială, din Naşterea tragediei a lui Nietzsche. în evoluţia felului în care modernii au răsfrînt Grecia anrica, apariţia cărţii lui Nietzsche a însemnat un moment decisiv. După Grecia eroică a clasicilor francezi, după Grecia senină şi umană a lui Winckelmann şi a clasicilor germani, Nietzsche instaurează imaginea nouă a Greciei tragice şi agoniste, resimţind durerea vieţii cu toată puterea sufletului ei tînăr şi căutînd să se elibereze de ea prin cultul orgiastic consacrat lui Dionysos, zeul beţiei şi al naturii. S-ar putea face o cercetare specială asupra răsunetului pe car? 'r^ ?vut ^n literatura noastră viziunea nietzsoheană a antichităţii greceşti. Un capitol al acestei cercetări ar trebui consacrat lui Lucian Blaga, care încă din Poemele luminii aducea în poemele sale ceva din delirul dionisiac şi din transpunerea lui propriu nietzscheană dansul extatic al Iui Zara-thustra : Eu vreau să joc cum niciodată n-am jwcat, Sa nu se simtă Dumnezeu în mine Un rob în temniţă încătuşat. în Paşii profetului dionisîanismul evoluează în sentiment idilic al naturii, al miracolului veşnicei ei tinereţi, ca în poemul închinat lui Pan, însoţitorul lui Dionysos în cortegiul lui frenetic. Ion Barbu receptează în acelaşi timp cu Blaga motivul nietzschean al Greciei dionisiace, mai întîi în poeme ca Panteism sau Dionisiacă, unde corul furtunos al Menadelor slujitoare lui Dionysos ne este vrăjit cu accente de o rară energie : Dar, ascultaţi turn creşte ascuns sub orizon Tumultul surd de glasuri mereu mai tunătoare. Se clatină în tremur al înălţimii tron ; — Şi iat-o înspumată], sălbateca splendoare, O nesfîrşită hoardă şi hohotul sonor ! Un viu puhoi coboară colinele Heladei, Un clocot peste care strident, străbătător, Vibreaza-nf ricoşata chemare a Menadei: 1 T. Vianu, Lucia» Blaga, poetul, în Glndirea, dec. 1934 şi Teatrul lui L. Blaga, în Masca timpului, 1926. 271 „El, el, aprinsa torţă al cărei scrum sînleţi, In vinul desfătării el vine să vă scalde, în vinul viu ţi tare al noii sale vieţi... Mulţimi prinse-n viitoarea efluviilor calde, O, voi, înfiorate noroa.de, la pămînt! Zdrobiţi centura fiinţei, topiţi-vă cu glia $i peste lutul umed şi trupul vostru frînt, Enorm şi furtunatic să freamăte Orgia !" Alteori sînt evocate „marile Eleusinii" în forma cînteculuî de fervoare şi nelinişte a neofitului care merge sa se iniţieze în tainele „nunţii subterane". E un cîntec de sacra nostalgie şi mister, desfăşurat în largi şi domoale acorduri, _ cum nu s-au scris, multe în literatura noastră. Dar nu numai în poemele construite cu acest material arheologic, dar şi_ printre acelea care folosesc o alegorie substratul moral semnificat este ales o dată tot din cercul de experienţe al dionisianismului. Astfel în Copacul: Hipnotizat de-adînca şi limpedea lumină A bolţilor destinse deasupra lui ar vrea Să sfarăme zenitul şi-nnebunit să bea, Prin mii de crengi crispate, licoarea opalinâ. în fine, alteori poetul, trecînd la modul exprimării la persoana întîi, dă glas aceleiaşi năzuinţe de a se desface din prizonieratul formei individuale pentru a se integra în marea unitate a naturii, ca în Cucerire sau Cînd va veni declinul. Sînt în această poemă viziuni cosmice, înaintări ale sufletului prin spaţiul nelimitat, ca un fantastic meteor incandescent, deopotrivă cu fulgerul luminos al Luceafărului eminescian, croindu-şi drumul către Demiurg : Reda nemărginirii fugarul tău mister... _ Mereu mai străvezie, mereu mai necuprinsa, Prin sure şi înalte pustiuri de eter Desfăşură pe hăuri o horbota aprinsă. Dar cu acestea atingem deosebirile dintre Barbu şi parnasieni. Puternica lui vizualitate nu-şi ajunge niciodată. Ea stă totdeauna în serviciul unei realităţi spirituale care o depăşeşte. S-ar spune că pentru poetul parnasian lumea există în plan. O formă pură, o atitudine plastică, un efect de lumină 272 au pentru parnasian un preţ în ele însele. Cînd Leconte de Lisle zugrăveşte masa elefanţilor în turmă nici o semnificaţie mu se adaugă gravului tablou care îşi ajunge : Ainsi, pleins de courage et de lenteur, ils passent Comme une ligne noire au sabie illimite ; Et le desert reprend son immobilite Quand Ies lourds voyageurs â l'borizon s'effacent. Nici în faţa naturii nu doreşte poetul parnasian să mai adauge ceva peste splendida indiferenţă a frumuseţii sale. Aşa poate Heredia să stilizeze în ornamentică pură augusta măreţie a unui apus de soare, ca în Soleil couchant: L'borizon tout entier s'enveloppe dans l'ombre Et le soleil mourant sur un ciel riche et sombre Ferme Ies branches d'or de son rouge eventail. Descrierile lui Barbu nu se desăvîrşesc însa niciodată în plan. Ele au totdeauna adîncimea unei semnificaţii morale. De aceea printre poemele ciclului pe care-1 analizăm acum, unele, cum este, de pildă, Arca, păstrează deopotrivă termenul concret şi cel moral al unei comparaţii; în timp ce altele, cum este Copacul, Lava sau Rîul, păstrînd numai termenul concret al unei comparaţii implicite şi amputînd pe cel moral, devin, de fapt, nişte alegorii. Deosebirea faţa de parnasieni se accentuează dacă luăm în considerare şi mişcarea debitului verbal al poemelor lui Barbu în această epocă. Obiectivitatea parnasiană aducea o reprimare a oricărei porniri de intervenţie subiectivă a poetului. Efectul acestei discipline era o mare concizie a formulării, o demnă sobrietate a amănuntului. Barbu este mai retoric. Unele din procedeele retoricii clasice sînt folosite cu evidenţă în poemele acestui ciclu. Aşa, de pilda, prozopopeea, din speţa prin care unei abstracţiuni i se atribuie o vorbire, ca în Fiinţa, care proclama : „Nu sînt decît o frază în marea simfonie". Alteori introducerea ex abrupto: „Ai biruit! O dungă-n miezul zilei / Şi-o mare de cenuşă-n asfinţit". Alteori, în fine, mvocaţia : „Castelul tău de gheaţă l-am cunoscut, Gîndire !" Parnasienii nu se exprimă niciodată aşa. Aceste intervenţii retorice nu sînt niciodată ale lor, Descrierea le ajunge. Elemente decoTative sînt numeroase şi Ia Barbu, dar ele se între- 273 38 ţes în pînza unei meditaţii care se adresează cuiva. Poezia nu este pentru Barbu expresia unui gînd pe care poetul şi-1 şopteşte sieşi. Poemele lui din această epocă presupun un martor, fie acesta propria conştiinţa a .poetului. Mai toate aceste poeme iau forma unor tirade patetice. Prin acest mod al exprimării, Barbu atinge, dincolo de parnasieni, tehnica romantică a compoziţiei. Nu este nevoie să căutam originea precisă a acestor procedee retorice. Ele se găsesc în aer. în schimb procedeul sensibilizării unui aspect moral sau al unei idei filozofice prin-tr-un fenomen al naturii a fost făcut către sfîrşitul veacului trecut de aşa-numita „poezie filozofică" a unui Sully Prud-homme, sau J.-M. Guyau (Vers d'un pbilosophe, 1880). Generaţia care s-a format înainte de război citea cu plăcere încă pe aceşti poeţi, la care îmbinarea lirismului cu filozofia părea că realizează vechea aspiraţie a omului către acordul inimii cu mintea, a înclinaţiei cu raţiunea. Un fior delicat şi pur se putea culege din atingerea acestor adevăruri emoţionante, descifrate în simbolismul naturii. Primele poeme ale lui Bafbu par a fi înflorit în atmosfera „poeziei filozofice", daca ţinem seama nu numai de identitatea tehnicii lor, dar şi de unele apropieri de motive. Motivul umbrei revine astfel şi la Prud-homme (L'Ombre) şi la Barbu (Umbra). Lui Prudhomme fenomenul umbrei îi sugerează o curioasă ipoteză platoniciană despre planul şi ordonanţa ierarhică a lumii. Omul aruncă o umbra; dar el însuşi nu este decît o umbră, după cum umbra lui ar putea fi realitatea unor umbre de pe alte trepte mai adînei ale lumii. Rezolvarea morală a simbolului este însă alta pentru Barbu. Umbra care înaintează îl duce pe poetul nostru la presentimentul misticei lumini care trebuie s-o urmeze şi desigur a. revelaţiilor de dincolo de moarte : le uita : zările se împreună, E un ocean talazul tău cernit; — Cînd, Umbră, sub zenitul poleit t Te vei preface-n mistic clar de lună ? Dar apropierile de Barbu se înmulţesc mai ales atunci cîn£ examinăm poezia lui J.-M. Guyau. Căci acesta din urmă * 274 folosit pentru simbolizările lui filozofice nu numai comparaţiile cu aspectele obişnuite ale naturii, dar şi cu acele fenomene mai greu de prins şi care nu se revelează decît experienţei ştiinţifice. A fost, în adevăr, o problemă a celei de a doua jumătăţi a veacului trecut dacă ştiinţa în ascensiune triumfală va lichida poezia sau dacă, dimpotrivă, o va solicita şi—va deschide izvoare noi. Spirit generos şd armonios, năzuind către plenitudinea vieţii şi către integrarea feluritelor ei domenii, Guyau se pronunţase pentru teza valorii poetice a ştiinţei. „Departe de a înăbuşi imaginea — scrie el — ideea contribuie adeseori 5-0 producă. Ştiinţa stabileşte fără încetare între lucruri raporturi noi care dau naştere unor aspecte neaşteptate chiar pentru ochi; paleta scriitorului sporeşte prin îmbogăţirea cugetării Iui. Dupa cum la origine inteligenţa pare a fi răsărit din puterea de a simţi, tot astfel, prîntr-o evoluţie în sens invers, o sensibilitate mai fină se dezvoltă acum din inteligenţă." 1 O asemenea teorie îşi găsea verificarea în Versurile unui filozof. Şi, în adevăr, adîncile sale simboluri filozofice le cîş-tiga Guyau din observarea fenomenului astronomic al stelelor căzătoare, din experimentul analizei spectrale sau din observarea curioasei plante agava-aloes etc. Urmîmd aceleaşi drumuri se adresează Ion Barbu ştiinţelor pentru a afla lumea lui de simboluri. Originele îndepărtate ale planetei noastre, zbuciumările ei trecute, gîndul despre ■substanţă şi devenire, idealul pur al perfecţiei matematice au fost pentru Barbu reprezentări ale inteligenţei capabile să provoace noi sugestii poetice. Cînd primele sale poeme au apărut noutatea lor a fost resimţita şi din latura reprezentărilor ştiinţifice pe care le puneau în mişcare. Această legătură cu ştiinţa o va păstra Ion Barbu şi mai tîrziu. în alte privinţe idealurile sale poetice se prefac atît de izbitor încît numai o iungă frecventare a operei lui îţi arata sub această surpatură de teren drumul mai adînc care leagă cele două margini de prăpastie. ' J.-M. Guyau, Les problemei de l'esthetique contemporane, 1884, 8-e ed, p. 156. 275 18» 2, CICLUL BALADIC ŞI ORIENTAL între 1920 şi 1924 şirul poeziilor publicate de Ion Barbu prezintă o îndoită şi comună trăsătură narativă şi pitorească. Abstractismul primelor poeme este acum părăsit. O undă de interes pentru viaţă, natură şi particularităţile mediului său da noii sale inspiraţii simplitate şi umor. Poetul nu mai rătăceşte departe, în lumea antichităţii greceşti, pentru a afla materia simbolurilor sale. Cercul trăirilor sale nu mai este împlinit din experienţele dionisianismului, filtrate prin Nietzsche şi turnate în calapoadele „poeziei filozofice". întreaga inspiraţie mai veche a poetului avea o anumită notă cărturărească, încît între ele şi cititor se înterpunea adeseori reprezentarea unor modele literare. Dar prin acel ritm bruscat, care rămîne al întregii sale dezvoltări, Ion Barbu izbuteşte să se elibereze dintr-o dată de toate aceste condiţii. Ceea ce iese la iveală este un aspect neaşteptat al poeziei sale, dar pe care fire maî ascunse continuă a-1 lega de etapa anterioară. Abia acum dionisianismul ca sentiment mistic aî naturii coboară în sfera evenimentelor sale intime, amintirea literară devine trăire autentică. Poemul narativ După melci este rodul acestei însumări mai adînci şi al acestei apropieri de sine. Se poate spune că primul poem mai întins al lui Barbu a avut o soarta nefericită. încredinţat spre publicare editurii „Luceafărul", într-un moment cînd Ion Barbu se găsea departe de ţară, După melci apare în preajma Crăciunului din 1921 ca o carte pentru copii, menita să fie oferită de sărbători. Pentru a sprijini aceasta intenţie a fost chemat sa colaboreze talentul domnului pictor M. Teişanu, care a pus la dispoziţia editorului o seamă de planşe colorate, mfăţişîncl pe eroul povestirii ca pe un copil ciufulit şi dolofan, rătăcind prin pădure, pirotind la vatră, privind pe fereastră ninsoarea de Păresîmi. Scenele povestirii erau ilustrate astfel cel mult după litera, dar nu după spiritul lor. Căci nu era nici o asemănare între inspiraţia naturistă şi mistică a lui Barbu şî imaginaţia ilustratorului său, care, neputîndu-şi face o idee potrivită despre ea, văzuse dincolo şi în opoziţie cu aceasta genul povestirilor pentru copii cu care în realitate poemul nu avea nimic de-a face. Convenţionalismul acestor ilustraţii au făcut să tresară de groază pe toţi care cunoşteau poema mai dinainte sau care mai puteau să ghicească sub falsificase» prezentării adevăratul ei duh. Publicată în aceste condiţii ingrate, După melci aşteaptă încă momentul cînd, tipărită cu demnitate, să poată fi restituită treptei literare căreia îi aparţine. Am spus că După melci reprezintă un dionisianism mai însumat. Sentimentul vieţii naturii trăieşte aci din sufletul unui copil care, rătăcind prin pădure în primele zile înşelătoare ale primăverii, întîlneşte melcul şi—1 vrăjeşte cu deseîn-tecul lui, făcîndu-1 să iasă din scoică. Ninsoarea care cade în zilele de Păresimi ucide melcul, şi jalea copilului este ca bocetul funebru al îngropătorilor lui Dionysos, în misterele antichităţii: — Melc, melc, ce-ai făcut Din somn cum te-ai desfăcut ? Ai crezut în vorba mea Prefăcută... Ea glumea l Ai crezut că plouă soare, C-a dat iarba pe răzoare Că alunu-i tot: un cîntec... Astea-s vorbe ţi deseîntec ! Trebuia să dormi ca ieri Surd la cînt ţi îmbieri, Să tragi alt oblon de var între trup si ce-i afar*... Vezi ? ieşiţi la un deseîntec, lama ţi-a muşcat din pîntec, Ai pornit spre lunci şt crîng, Dar pornişi cu cornul stîng, Melc nătîng, Melc nătîng ! Ar fi totuşi insuficient dacă am înţelege poema După melci numai în succesiunea dionisianismului experimentat în prima fază a poetului. Firul unui motiv autohton se împleteşte aci cu al vechiului cult fervent al maturii, pentru a da naştere unei poeme cu adevărat reprezentative. După melci se situează pe aceeaşi linie cu Mioriţa, cu Lunca din Mirceşti a lui Alecsandri, Călin al lui Eminescu şi Nunta Zamfirei de Gh. Coşbuc. în toate deopotrivă aceeaşi apropiere şi familiaritate cu natura. Natura nu mai este aci aspect pitoresc ca în atîtea 276 277 din versurile parnasienilor, nici categorie metafizică. Fiinţa ei este resimţită dintr-o apropiere pe care rareori o cunosc alte pc*-poare civilizate. Natura devine apoi pentru Barbu obiectul unei relaţii, un personaj într-o întîmplare. Un animism primitiv dă glas aspectelor ei, cască buze de iască, deschide priviri fioroase din scorburile copacilor, întinde braţe de spaimă din ramurile lor. Şi aici ne întîmpină deosebirea care separă poema naturistă a lui Barbu de acelea ale înaintaşilor săi. Stilizarea naturii se face la aceştia în sens idilic şi sărbătoresc. Barbu relevă însă în natura componenta ei grotesca şi înspăimîntătoare : Pe sub vreascuri văzui bine Repezita înspre mine O guşată cu găteji. Cbiondorîş Căta la cale ; De pe şale, Cînd la deal şi cînd la vale, Curgeau betele tîrîş. Iar din plosca ei de guşe De mătuşe Auzeai cum face : hîrrşi... Plîns prelung cum scoate fiara, Plîns dogit, Cînd vreun şarpe-i muşcă gheara, ^ Muget aspru şi lărgit De vuia din funduri sară... Pentru a afla natura reflectată cu veselie şi împăcare tre- j buie să ne adresam poemei în memoriam, închinată amintirii } cîinelui, zilelor bune de prietenie cu creatura naivă, animalică şi curată. Rareori a fost evocat cu atîta seducţie caracterul^ cîinelui, nu natura lui patriarhală şi poliţienească de paznic al| căminului, apărînd de încălcări şi sancţionîndu-le cu asprime»^ ci caracterul lui de tovarăş al bărbatului, al vînătorilor şi ra>; tăcirilor lui; camarad neostenit şi plin de umor, prin caţjftf poarta naturii se deschide mai largă omului. Regăsirea cîineluj' în visul fraged al dimineţii, neliniştea lui iscoditoare, vesel»! zarvă care trezeşte sonorităţile atmosferei întregesc un tablou 278 de un farmec neasemănat în acel cadru de amintiri, dincolo de care simţim jalea omului pentru apusa tinereţe fără griji: Primăvară belalie Insomnii de echinox, Dimineţi, lăsaţi să vie Cum venea, băiatul Fox : Capul, cafeniu pătat, Cu miros de dimineaţă, De zăvozii mari din piaţă In trei locuri sîngerat, II lipeşte de macat, Ochii-mtoarce, a mirare, Din piept mare : Ce lătrat! Pomi golaşi şi zori de rosuri! (E aprilie, nu mai) Forfotă de fulgi pe coşuri în cuib fraged : Cir-li~lai — Fox al meu, îţi place, hai f Cir-li-lai, ctr-li-lai Precum stropi de apă rece în copaie cînd te lai ; Vir-o-con-go-eo-lig, Oase-închise afară-n frig Lir-liu-gean, lir-liu-gean Ca trei pietre date dura Pe dulci lespezi de mărgean. _ Farmecul pur şi frigid al dimineţii găseşte pentru a se exprima un limbaj de sonorităţi onomatopeice şi magice pentru care nu există nici o analogie în literatura. Dulcile şi melodioasele silabe trec din sunetele naturii în graiul poetului, care începe a vorbi cu adevărat în limba păsărilor şi a apei. Cît despre întreaga intuiţie a naturii animale din In memoriam ea nu suferă comparaţia decît cu unele pagini închinate iubirii cîinelui în Cartea cu jucării a lui Tudor Arghezi. După, melci si In memoriam evidenţiază în caracterul poetului o trăsătură a cărei înflorire trecătoare va determina pu- 279 ţine manifestări. Pentru a o caracteriza termenul potrivit ar fi acela de bonomie, adică acea dispoziţie a inimii făcută dîr» modestie, împăcare cu lucrurile şi umor. Din această stare de suflet se dezvoltă acum ciclul balcanic al poemelor lui Barbu. Componenta balcanică în firea românului, mai cu seamă, a valahului de la Dunăre, a fost de cele mai multe ori trecută cu vederea. Literatura noastră s-a oprit s-o înregistreze. Portretul românului, aşa cum s-a elaborat într-un veac şi mai bine de literatura cultă, a pus în valoare fie năzuinţa lui către Occidentul latin, în care trăiesc neamurile înrudite cu el, fie substratul lui patriarhal şi rural, care i-a îngăduit să se păstreze de-a lungul atîtor veacuri neprielnice. Intelectualul român şi ţăranul român au fost cele două personaje mai deseori reflectate de scriitorii noştri. S-ar spune că portretul românuj lui în literatura a păstrat totdeauna un caracter normativ, că felul în care românul s-a reprezentat a scos în relief nu numai ceea ce el este, dar şi ceea ce el doreşte să fie ; nu numai imaginea sa nealterată, dar şi idealul ^său.^Iar acest ideal a fost, după împrejurări, al unei demnităţi căutate fie în integrarea culturii occidentale, fie în perpetuarea vechiului fond autohton, depozit al unor virtuţi simple şi durabile. Din această pricină, literatura noastră a păstrat în general un caracter idealist în cuprinsul căruia orice Jnfiltrare realista s-a izbit aproape tot timpul de mari dificultăţi. Se înţelege că în astfel de condiţii firea românului dir» ^ clasa mijlocie, aşa cum el s-a zămislit dintr-un fond local peste ,' care s-au adăugat importante aluviuni balcanice, a rămas o- | regiune aproape necercetată de scriitorii noştri. Balcanismul 4 a devenit chiar pentru reprezentanţii intelectualului şi ţara- | nulul român o categorie inferioara, demnă mai degrabă sa fie S| combătută şi, după putinţă, anulată. Nu există însă lucru, în | această lume, care, cercetat cu iubire, să nu dezvăluie în adîn- 3 cimea lui laturi cu adevărat preţioase. Vj Sarcina acestei revalorificări a balcanismului şî-a luat-6| Ion Barbu, poetul de pînă ieri al solemnelor abstracţiuni djrţ| ciclul Sbmâtorului şi al ermeticelor inspiraţii care se prega^t teau să apară. Balcanismul nu este oare lumea lui Anton Panrţ.j şi a eroului său Nastratin Hogea, isteţul şi mucalitul filozoff popular al unei legende cu numeroase ramificaţii, în care sc'î perpetuau marile tradiţii de înţelepciune ale Orientului ? Ciclul ,:j 2$0 restrins de poeme, despre care ne ocupăm acum, s-a pus sub auspiciile acestor nume, şi astfel o poemă ca Isarlîk poartă în fruntea ei inscripţia justificativă : „Pentru o mai dreaptă cinstire a lumii lui Anton Pann". Poema începe cu o evocare a Isarlîkului, cetate închipuită ••i cadru simbolic al uneî lumi mai drepte, pentru că stă „la mijloc de Rău şi Bun", departe deopotrivă de josniciile, dar şi de rigorile unei civilizaţii pretenţioase. Niciodată nedreptăţitul Isarlîk n-a fost cîntat cu mai multa dragoste, şi pitorescul lui, făcut din albeaţa-i scăldată în soare, din dulceaţa glasurilor care-1 mîngîie, din hazul şi forfota lumii care-1 umple, n-a fost evocat cu mal mult farmec. Poetul răspunde aspiraţiei noastre civilizatorii de a ne schimba şi de a şterge urmele acelui trecut simplu şi naiv, deşi adeseori crud, cînd, adresîndu-se cu duioasă bonomie Isarlîkului, îl vrea de-a pururi acelaşi : — Raiul meu, rămîi aşa ! Fii un tîrg temut, hilar Şi balcan-peninsular... Aceleiaşi atmosfere îi aparţine şi poema Selim, care n-a trecut în volum, deşi locul ei era acolo, alături de Isarlîk. Este drept că aci cadrul simbolic este părăsit în avantajul unul realism care găseşte zeci de nuanţe pentru a descrie pe vînza-torul cu zaharicalele lui, în ale căror forme şi culori revine ca un reflex din bogăţiile şi minunile Orientului. Paleta care a servit acestei picturi de gen poate părea prea încărcată, dar poetul găseşte şi formula succintă, capabila sa evoce cu instantaneitate umanitatea^care ni se vesteşte acolo, firea niciodată atît de^adînc şi adevărat resimţită a umilului turc Selim., veche-mlădiţă a unei rase în acelaşi timp religioasă şi războinica» cu „amestecul şi aspru şi blînd din ochii lui". în Nastratin Hogea la Isarlîk tonul evoluează. Sociabilitatea atît de comunicativă din Selim şi Isarlîk este înlocuită cu meditaţia singuratică, plină de gînduri grele, la marginea anticelor ape care au scăldat altădată corăbiile argonauţilor. Tre-buie^recitit începutul acestei poeme, cu larga lui mişcare augustă care fixează atît de bine cadrul în care trebuie sa se înscrie viziunea de mai tîrziu. Nici un moment ritmul acestei mişcări nu este^ pierdut. Totul se desfăşoară în largi cadenţe domoale, care sînt şi ale acelei rătăciri meditative, pînă la malurile întinselor ape către care se îndreaptă deopotrivă mul- 281 ţimca venită sa primească un oaspete de seamă, pe Nastratin Hogea. Şi aceeaşi mişcare potolită şi largă este a vorbitorului care i se adresează salutîndu-1 după regulile unei politeţi planturoase, tradiţională în Orient. în acest cadru se desemnează acum viziunea tragicului Hogea, muşcînd din trupul lui: Dulceagul glas al paşei muri prin seară lin. Cum nici un stîlp ori sfoară nu tremura pe punte, In gmdurile toate, soseau ninsori mărunte Şi unsuroase linişti se tescuiau sub cer. Şi desluşit, cu plînsul unui tăiş de fier în împletiri de sîrmă intrat să le deşire, O frîngere de gheţuri, prin creştete, prin şire, Prin toată roata gloatei ciulite, răscoli. Pic lingă pic, smalţ negru, pe barba lui slei Un sînge scurt, ca două mustăţi adăugite. Vii, veşnici, din gingia prâselelor cumplite Albiră dînţii-n pulpă intraţi ca un inel. Sfint trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el. Nastratin Hogea la Isarlik fixează un alt moment al acelui ^ Orient apropiat, restituit în farmecul şi valorile lui. Dacă în | Isarlik si în Selim ni se vrăjesc raporturi umane încântătoare- i prin libertatea şi cordialitatea lor, noua poemă ne aduce îna- M intea ochilor viziunea Orientului tragic şi ascetic, al acelui colţ de pămînt care a dat lumii galeria cea mai numeroasă de sfinţi .j şi martiri. Legenda, aşa cum a fost răspîndită printre noi d& | Anton Pann, nu îngăduia evocarea unui Nastratin Hogea tra- ,| gic, fantomă sîngerîndă a conştiinţei umane, care găseşte în propria ei sfîşiere alimentul sau moral. Dar Ion Barbu şi-a luat'-.| libertatea de a depăşi portretul tradiţional al lui Nastratia'j făcînd să apară alături de hazliul povestitor de snoave, din-| care mai totdeauna se lămureşte un cuminte înţeles practicii;'| umbra omului mai adînc. Nu este acest om mai adînc jidevă*v;| râtul creator al religiilor care au găsit puniri^ m aceasta partaj răsăriteană a lumii terenul cel mai fertil al înfloririi lor ? Qy religie este totdeauna produsul unei adevărate lupte exterm&| native a omului cu sine însuşi. Marii cuceritori pornesc forţe vijelioase sa supună pămîntul şi sub braţul lor se în?.!,;! 2S2 covoaie şi dispar legiunile nevinovaţilor. într-o analiza rămasa celebră, Nietzsche a arătat, pentru cazul creştinismului, cum această poftă a dominaţiei şi distrugerii nu amuţeşte în sufletul omului religios, dar ea se întoarce împotriva omului însuşi, transformînd pe cuceritor în ascet şi martir. Marile adevăruri consolatoare ale religiilor, în jurul cărora se adună armată celor slabi şi suferinzi, se înalţă astfel pe ruina personalităţii pămînteşti a sfîntului. Intuiţia poetului a regăsit aceste adevăruri şi Nastratin Hogea la Isarlîk le întrupează într-un simbol cu un ecou pe atît mai bogat, cu cît poetul se opreşte să-1 limiteze prin propriile lui comentarii. Nu este locul să cercetăm aci care a fost influenţa ciclului balcanic al Boemelor lui Barbu şi în ce măsură a determinat interesul şi simpatia pentru această regiune a peisajului nostru spiritual.^Se cuvine însă a spune ca, întocmai ca în atîtea alte împrejurări literare, aceeaşi tendinţă se concentrează în mai multe focare dintr-o dată. Ion Barbu a avut însuşi prilejul să salute în Matei Caragiale, autorul Crailor de Curtea-veche, acea magistrală carte în care pictorul vechiului nostru regim lucrează pe fondul de aur al manierei bizantine, un suflet şi o inspiraţie înrudite. Cu această ocazie, evocînd figura satanica a Penei Corcoduşa, arătare a nopţilor de orgie a Bucureştilor de altădată, Ion Barbu a povestit o mtîmplare care trebuie să ne reţie : „în Cişmigiul de acum nouă ani — scria Barbu în 1929 — se putea vedea o schimnică întunecată înşîrînd pe patru bănci în rînd o stranie tarabă de smochine. Hula copiilor n-o tulbura din treaba. Vederea mea însă o scotea din minţi. Ulcele cu blesteme săreau după mine, făcînd să se cutremure inima cea mai păgînă. Această întîie întîlnire cu Destinul meu Co-metar nu mi-e îngăduit s-o uit. Dar uşurinţa-mi în cîntărirea acelei vestiri a fost mare. Mi s-a spus — sau eu am botezat-o astfel — că poartă un nume ca... Domnişoara Hus ; ca însăşi seara o vărsase din veacul fanariot; că noroiul ei galben şi soaia erau de prin cerşeli şi popasuri la fîntînile nămoloase ale drumurilor; cînd numele ei, necesar ca o lege a minţii, nu putea fi decît al Penei Corcoduşa; cînd petele ei picaseră din ceara de creştet sau curseseră din copăile morţilor. într-un singur punct schiţa Domnişoarei Hus concordă' cu plăsmuirea Penei. Amîndouă se pare că au dănţuit în două veacuri dife- 28J xite : săltăreţ, pierdut sau lunatic cu cavaleri guarzi muscali sau rotunde paşale." 1 Partizanii explicaţiei istorice şi psihologice în literatură, acei care socotesc că orice realizare poetică stă în legătură cu o întîmplare precisa care a determinat-o, se pot felicita de •existenţa acestui document. Iată, vor spune ei, evenimentul din care a scăpărat inspiraţia Domnitoarei Hus, celălalt moment din ciclul baladic şi oriental despre care ne ocupam acum. Fără prezenţa acelei nefericite pe care ivirea poetului o umplea de nelinişte, după legile unei misterioase inducţii nervoase, Domnişoara Hus n-ar fi existat niciodată pentru noi. In realitate, ciudata arătare de sub copacii Cişmigiului a trebuit să întîmpine în spiritul poetului un interes îndreptat tocmai în acel moment către sectorul oriental al peisajului nostru. In aceste condiţii poetul atribuie Domnişoarei Hus un trecut de amanta sau curtezană în vremea mai îndepărtată a ocupaţiilor turceşti şi ruse. Asemănătoare în unele privinţe cu poemele patibulare ale lui Jules Laforgue, întreaga ţesătura a bucăţii se urzeşte din întreitul fir al erotismului, grotescului şi magiei. Apariţia Domniţei este anunţată de evocarea ceasului rău, chip fabulos de pasăre „îmbuibat în seara grasa". Urmează prezentarea eroinei în ritmul săltat al dansurilor et de altădată. Ivirea serii o cheamă într-acestea cu dezmierdările ceasului. Departe, undeva în paraginile marginii de tîrg, se urmează acum căinarea nebuniei, pînă cînd întinsa noapte înstelată, „ciuruitul prapur sur", îşi trimite chemările lui. Ceea ce îi răspunde este descîntecul de întoarcere a ibovnicului, | adus în adevăr prin meşteşugul invocării: Bubuhu la luna şuie Pe gutuie săi mi-l suie, Ori de-o fi pe rodie ; Bubuhu la zodie ; Uhu, Scorpiei surate Să-l întoarcă d-a-ndarate Să nu-i rupă vreun picior Cîine ori Săgetător l 1 I. Barbu, Răsăritul Crailor, îu Ultima ora, 1 mai 1929. Sînt interesante de urmărit răsunetele folclorice în acest, deseîntec care se numără printre puţinele prelungiri în literatura cultă contemporană a poeziei magice populare. Reiterarea vocalei « în formula „buhuhu-uhu" este în adevăr un procedeu sonor de invocaţie, cunoscut de popor. „U, u, u, u, năjit, năjît. Tu de nu-i ieşi, eu te-oî cinsti; cu cap de lup,, cap de urs, cap de vulpe, cap de cîine," sună un deseîntec de năjit din Olăneşti.1 De asemeni, invocarea stelelor pentru a. aduce pe ibovnicul dorit, cuprinsa în versurile : — Ai văzut ? Muri o stea, — Ca o smeură mustea Stea turtită, în hăuri suptă, Adu-mi-l pe-o coadă ruptă. este şi ea cunoscută de popor. Un deseîntec din părţile olteneşti, amintit de d-1 Gorovei, spune : „Stea, steluţa mea, fă-te năpîrcă viforită, din cer coborită, cu 44 aripi de fier, cu 44 ciocuri de oţel, cu coada făloasă şi să te duci la ursitorul meu, de Dumnezeu dat, cu coada să-l loveşti, la mine sa-i porneşti". Dar descîntecul Iui Barbu se completează cu descrierea practicelor magice care-I însoţesc : Fluturai la vînt faină, Sloată se porni, haină ; Aruncai şi cu păsat, Pîclă deasă s-a lăsat; Presărat atunci mălai Si tot cerul il spălai. Dar pe plai, Cît un scai, Mai juca un nour mic Zgriburit şi de nimic ; Luai din sîn tărîţe coapte I Şi tot norul, jos, în noapte, Ca o gîlcă obrinti, în ţărînă se trînti. 3 Arţar Gorovei, Descîntecele românilor, Studiu t imitaţiile Acad. Române, Buc, 1931, p. 139. de folclor, în- 284 28> înflori, crăpa în şapte Nori la fel : De sub nori şi timpuri — EL Nu este nici unul din aceste materiale a căror virtute magică să nu fie cunoscută de popor. Făina, păsatul, mălaiul şi tărîţele se găsesc adeseori pomenite printre lucrurile cu care se pot face descîntecele.1 In sfîrşit, instrumentul vrăjitoresc aî ţăpoiului, capabil să gonească din urma obiectul invocaţiei, despre care ne vorbesc versurile lui Barbu : Strigoi, Rupt din veacul de apoi. Vrej de şoapte, Din bici ud şi din ţăpoi Hăituit de Miazănoapte este cunoscut poporului. Un descîntec din Suceava glăsuieşte ; „Noua fete mari, cu nouă lăutari, nouă ţăpoaie, noua măturoaie, măturaţi, scuturaţi" etc. 2 Dar deşi reminiscenţele magice populare sînt evidente în acest descîntec şi chiar în întregimea poemei (şi cu siguranţă ca şi alte apropieri vor mai fi posibile), ceea ce este remarcabil e felul în care ele se îmbina cu elementele unei inspiraţii culte şi savante. Astfel episodul penultim al poemei, acela, pe care poetul îl intitulează Aur temporal, începe cu versurile : Hai la cel Vînăt cer împăcat la sori de ger, Unde visul lumii ninge. Unde sparge şi se stinge, Supt tirzii vegheri de smalţ Orice salt îndrăznit : Falsă minge Ori sec fulger De hanger Repezit: 1 Artur Goroveî, op. cit., p. 92—93-5 Artiir Gorovei, op. cit., p. 209. 286 — Prin Tîrziu şi înalt — în plictisul fi căscatul lung al rîpelor de smalţ. Hei, în zbor de şoarec sur La di ciur Des şi rar Clătinat la rîul nopţii De Ţiganul Aurar. Ciuruitul prapur sur Ce-n azur străvechi întinge ; îngălatul de azur, Rupta lumilor meninge ! Formele populare : hăt la cer, ăl ciur alternează cu asociaţiile savante şi rare în limbă: sori de ger şi tîrzil vegheri, sau cu entităţile simbolice, indicate prin majusculă : Tîrziu ţi înalt. Neologismul fals sta alături de fulger; îngălat şi hanger lingă azur şi meninge. Astfel de îmbinări a popularului cu savantul alcătuiesc însă un. procedeu bine cunoscut în stilistica noastră mai noua. Gala Galaction pare a fi scriitorul care 1-a folosit mai întîi, şi în tot cazul cu mai multă consecvenţă, obţinînd din contrastele obţinute prin aceste alăturări nu numai o mişcare mai dramatică a stilului, dar şi o putere expresivă mai mare pentru fiecare din termenii folosiţi în parte. Popularul lînga savant sporeşte în valoarea lor sensibilă şi pe unul, şi pe celălalt, eliberînd pe cel dinţii de zgura unei întrebuinţări prea uzuale, pe celătlalt — de învelişul prea abstract în care se ascunde. Să adăugăm cu această ocazie că procedeul descris este, de altfel, cu mult mai general în poezia lui Barbu. De observat este apoi dimensiunea versurilor : scurte — cînd mişcarea descrisa este scurtă, sau lungi — cînd ea se extinde. Interesante din acest punct de vedere sînt de comparat între ele versurile : „Ori sec fulger / De hanger / Repezit", cu versul lung : „în plictisul şi căscatul lung al rîpelor de smalţ", a cărui sonoritate imita căscatul prin succesiunea celor trei a cuprinşi în cuvintele lui. Forma acestor versuri a izbutit să elimine orice rigiditate. Ea se mulează perfect pe conţinutul lor intuitiv, manifestîndu-1 atît prin extensiunea lor variată, cît şi prin calitatea fenomenelor lor. De altfel, în toată lite- 287 Tatura noastră poate nu este un alt poet care să manevreze mai bine ca Barbu mijlocul de sugestie al aliteraţiei. Observaţi» de pildă, în strofa care începe cu versul : „Hai, în zbor de şoarec sur" abundenţa în care revin lichidele r şi /. Reprezentarea intuitivă a zborului sfîrîind din aripi grele nu putea fi obţinută mai bine. Procedeul este însă foarte des utilizat în poezia lui Barbu, încît cineva ar putea-o studia cu mult rod chiar numai sub acest raport. în sfîrşît, ceea ce desăvîrşeşte valoarea poemei este însuşi caracterul omenesc pe care îl creează într-un chip care îl face de neuitat. în poezia noastră puţine sînt caracterele întrupate cu atîta putere încît să vorbim despre ele ca de nişte fiinţe care au trăit aievea. Felul ei covîrşitor liric a creat stări de suflet caracteristice : farmecul dureros al lui Eminescu, energia incisiva a lui Arghezi, neliniştea metafizica a lui Blaga, depresivitatea lui Bacovia. Puterea invenţiei ei epice a fost | Insă mai redusă, încît din opera nici unuia dintre aceşti poeţi T -nu trăieşte figura şi caracterul unui om văzut parcă în carne J şi oase. în această sărăcie a imaginaţiei epice Barbu este o excepţie, într-o activitate poetică de o durată relativ scurtă, el a izbutit -să ne dea un Nastratin Hogea atît de înnoit faţă de modelul: lui, un Selim şi pe această Domnişoară Hus, smulsă parcă din- jf tr-o bolgie a Infernului în care se pedepsesc desfrînaţii, dar^ dintr-una peste ale cărei smîrcuri suflă adierea mîngîietoare'J a unei largi simpatii umane. Grotesca ei apariţie înaintează către noi protejată de mila poetului care ştie sal evoce durerile | ei, să-i spună cuvinte de îmbunare şi s-o pună în faţă cu arătarea atotconsolatoare a unui cer mişcat parcă el însuşi de mila : Şi tu plîngi că Cel-de-sus N-are grijă de sărace, Că ţî-e trupul frînt, răpus : Nu e nimeni să-l îmbrace. Lacrimi mari îţi prind de gît Lungi zorzoane de nebună. Lasă, nu mai plînge-atît, Şterge-ţi ochii, te îmbuna, 288 Uite colo : stele ies Ca vărsatul ţi pojarul, în răsad aprins ţi des înţesat e Pălimarul; Uite, cerul a mişcat. Plecăciuni îţi face ţie, Fruntea cerul ţi-a-ncbinat Ameţit ca de beţie. Ciclul baladic se completează, în sfîrşit, cu Riga Crypto ji lapona Enigel, scrisă şi publicată în 1924, o bucata care pregăteşte şi anunţa întreaga dezvoltare ulterioară a lui Barbu. Poema este un cîntec bătrînesc de nuntă. îl spune un menestrel nuntaşului care i-1 cere „la spartul nunţii, în cămară". Este o poveste din lumea vegetală, continuînd o inspiraţie naturista care ne-a dat pînă acum poemele După melci 'ŞÎ în memoriam. Riga Crypto este craiul împarăţind peste bureţi, căruia dragostea pentru Enigel, lapona călătorind cu renii ei către soarele Sudului, îi devine fatală. Fiinţă a umbrei şi ră-coareî, soarele surprinzîndu-1 lînga aceea care îl caută cu o nostalgie nutrita în Nordul polar, îi înveninează sufletul şl—1 înnebuneşte. întocmai ca în După melci motivul exterior al întâmplării stă într-una din acele mişcări neaşteptate jile naturii, care acolo provoca sacrificarea melcului, încrezător într-o primăvară fragedă încă şi nestatornică. Dar ceea ce producea acolo reîntoarcerea brusca a anotimpului este adus acum de apariţia subită a soarelui: Dar soarele, aprins inel, Se oglindi adînc în el. De zece ori, fără sfială, Se oglindi în pielea-i cheală ; Şi sucul dulce înăcreşte l Ascunsa-i inimă plesneşte, Spre zece vii peceţi de semn Venin şi roşu untdelemn Mustesc din funduri de blestem Că-i greu mult soare să îndure Ciupercă crudă de pădure. Î9 — Opere, voi. UI Că sufletul nu e ftntînă Decît la om, fiară bătrînă. Iar la făptură mai firavă Pahar e gîndul, cu otravă, — Ca la nehunul rigă Crypto, Ce focul inima i-a fript-o. Povestea cere, deci, să fie transportată şi înţeleasa într-un plan simbolic. Şi de fapt însuşi numele personajului principal conţine o aluzie de această natură. Riga Crypto este cel tăinuit (cryptos), cugetul închis în sine, „inimă ascunsa", cum poetul însuşi îl denumeşte. Nu este, desigur, o întîmplare că personajul este o ciupercă. Faptul de a fi pus sufletul lui Crypto în trupul plapînd al unei criptogame este rezultatul uneia dîn; acele intuiţii delicate în viaţa naturii, capabilă să surprindă corespondenţele ei cele mai misterioase, cum numai poeţilor le e îngăduit. Cît despre lapona Enigel, ea poartă frumosul nume tătăresc al rîului Ingul, afluentul Bugului rusesc, şi justifică, pînă la un punct, reprezentările asociative ale'acelor regiuni nordice din care eroina este presupusă a descinde. în-: soţirea trecătoare a craiului Crypto este a unei conştiinţe care' preferă a se retrage în sine, în acel univers ideal care va ră-| mîne de aci înainte al poeziei lui Barbu. Am spune, că odată? cu riga Crypto se produce separarea de lumea exterioară, lu-g minata de clarităţile soarelui, şi se deschide poarta către ua| univers atît de interior încît orientarea în mijlocul lui devine; plina de dificultăţi. Este deci momentul a reveni asupra laturii] ermetice a poeziei lui Barbu, completînd observaţiile cu totul^ sumare care ne-au servit de introducere. 3. CICLUL ERMETIC A. Mitul oglinzii Cititorul care străbate paginile volumului Joc secund ntt$ trebuie să uite niciodată că se găseşte în faţa unui poet mate-J matician. Chiar o simpla inventariere a vocabularului sau aratlf cît datoreşte Ion Barbu astronomiei, mecanicii şi geometriei.! Nu vom întocmi acest inventar. Cititorul îl poate face singur. J Mai util este să ne oprim o clipă asupra calităţii viziunii ma-i nifestate în aceste pagini, crescute din spiritul matematic într-un fel care trebuie lămurit. Vom spune, deci, ca intuiţia matematică nu cuprinde obiecte concrete, ci o lume de esenţe ideale pe care spiritul le găseşte printre posibilităţile sale, fără sprijinul nici unei experienţe. Nimeni nu poate identifica în sfera obiectelor concrete ce este un număr sau o formă. Desigur, toate lucrurile se prezintă într-un număr sau o forma oarecare, dar numărul şi forma ca atare nu sînt date niciodată în experienţă. Ele sînt nişte realităţi pur spirituale, oferite simplei intuiţii intelectuale. Viziunea matematicianului este atît de puţin conexată cu activitatea simţurilor, atît de liberă de contingenţele care întinează funcţiunea lor, încît lumea care i se revelează este resimţită de el ca „pură". Pe de altă parte, faţa de lumea experienţei, aceea a matematicii este o a doua lume, o suprastructură ideală. într-un astfel de univers ideal doreşte să se situeze viziunea lui Ion Barbu, şî acesta este înţelesul expresiei „Joc secund", care intitulează volumul său. Un „joc", adică o combinaţie a fanteziei, liberă de orice tendinţă practică, şi un „joc secund", desfăşurat în acea superioară zonă a esenţelor ideale. Cum însă ideea în puritatea ci nu este reprezentabila, nu constatuie imagine, poetul o figurează prin aparenţa cea mai pură de contingenţele materiei, prin curatele răsfrîngeri ale lumii în oglindă. Prin oglindă lumea intră în „mîntuit azur". Iar dacă lumea experienţei se înalţă în piramidă pînă ta „zenit", răsfrîngerea acesteia alcătuieşte „nadirul" ei. Din acest element neîntinat îşi extrage poetul materia inspiraţiei sale. Poezia este pentru el negaţia lumii, sublimarea ei an idee, un joc desfăşurat pe un pian izolat de viaţă, un „joc secund". Aşa ne vorbesc strofele grele de înţeles cu care se deschide volumul: Din ceas, dedus adîncul acestei calme creste, Intrată prin oglindă în mîntuit azur. Tăind pe înecarea cirezilor agreste, In grupurile apei, un joc secund, mai pur. Nadir latent ! Poetul ridică însumarea De harfe răsfirate ce-în zbor invers le pierzi Şi cîntec istoveşte : ascuns, cum numai marea, Meduzele cînd plimbă sub clopotele verzi. 290 291 Cerem voie să ne referim aci la concepţia platoniciană a artei. Arta, spunea Platon, considerată ca o copie a lucrurilor reale, ele însele nişte copii ale ideilor eterne, este imitaţia unor imitaţii. Arta ar fi, deci, o răsfrîngere la puterea a doua a realităţii. Aceasta este şi concepţia pe care şi-o însuşeşte poetul nostru cînd îşi propune să evoce o lume reflectată în oglindă, căci cel ce priveşte icoanele lămurite în apele ei înregistrează imaginile unor imagini. Dar pe cînd pentru Platon aceasta răsfrîngere secunda face din artă o întruchipare mai depărtata de realitatea ideală decît înseşi obiectele concrete care i-au stat drept model, poetul Jocului secund vede aci tocmai un pas mai departe în procesul de transfigurare ideală a lumii, căci pe aceasta cale imaginea se depărtează încă mai mult de substratul ei material. ^ Mitul „oglinzii" joacă şî altă dată un rol în poezia lui Barbu. Cititorul trebuie sa revadă frumoasa poemă Falduri, în care misteriosul personaj William Wilson execută un gest' metafizic experimental atunci cînd sparge cu pumnalul oglinda care îi răsfrânge chipul: — Întemniţate Wîlliam, Cast hidrofil, te aşteptam Să treci, maree, din oglindă In lumea frunţii, să te-aprindă ; Student stufos, bostonian, Ceţoase Wilson William, Iţi jur, ar face-o bună mina Spirti şase-n pielea ta marină f (De sase ori, în ape grele Sting fier aprins, pînă-n prăsele ; Fulger cedat, just unghi normal, Cad reflectat, croiesc cristal.) Piei, chip ! Rămîi, cortină soarta, Pătrată Spanie pe-o hartă. Răpus, în mîini, pumnalul tras, tn fund ursuz, de zahăr ars. Acest William Wilson nu este altul decît personajul vestirii lui Ed. Poe, care poartă acelaşi nume. William Wilson, 292 întocmai ca eroul din Noaptea de decembrie a lui Musset, este omul urmărit de dublul lui, de misterioasa Iui sosie, în care se cuvine a recunoaşte un simbol al conştiinţei morale, însoţirea permanentă a lui William Wilson sensibilizează obsesia neîntrerupta a conştiinţei ; după cum duelul lui final cu acest martor inoportun al orgiilor sale este, de fapt, ceea ce în termeni morali se numeşte „lupta omului cu sine însuşi". Dar pentru a avea întreaga explicaţie genetică a poemei Falduri trebuie să arătăm cum cu ocazia ei s-au asociat mai multe motive : mai întîi acel al dublului romantic, provenind din povestirea lui Poe, cu problema hamletică a omului care mîngîîe ideea sinuciderii ca un gest care l-ar putea duce în faţa revelaţiilor supreme. „A muri, a dormi", monologhează Hamlet (III, 1). ,*A dormi ? Poate a visa, da, iată marele obstacol. Cacî cine ştie ce visuri ne pot apărea în somnul morţii, după ce ne-am dezbrăcat de învelişul nostru pieritor..." întrebarea hamletîcă despre valoarea morţii a reluat-o o data J.-M. Guyau în poema sa Le problkme d'Hamlet. Adolescentul care apasă vîrful ascuţit al compasului în dreptul inimii se întreabă dacă moartea i-ar aduce cunoştinţa sau dacă ea n-ar prelungi cercetarea fără sfîrşit a spiritului: En jouant j'avais pris la pointe longue et fine D'un compas ; curieux, — pour voir, — sur ma poitrine J'appuyai doucement le bout frais de Vacier. J'avais quinze ans ; j'etais encore un ecolier. J'eprouvais je ne sais quel trouble plein de cbarme En ecoutant mon cceur palpiter sous cette arme Et presser, inquiet, ses tressaillements doux : Ici la mort pianant, et la vie en dessous, Tiede et jeune. — „Mourir, pensais-je, c'est connaître. Si je voulais pourtant Vau-dela., le peut-etre, Tout l'immense inconnu que je pressens parfois, Ne pourrais-je, en pressant ce fer du bout des doigts, Le conquerir ? Pourquoi Vetrange patience Qui nous fait reculer Vheure de la scierice ?" Puis, soudaîn, je me dis : — „Qui sait si la mort meme Est sincere, sans voile, et resout tout probleme ? 293 Quand vivre, c'est cbercher, trouverai-je en mourant f Le mystkre eternei n'est-il pas aussi grand Pour ceux qui sont coucbes ou debout. Suis-je maître, Meme en toucbant du do'tgt la mort de la connaitre f Acelaşi gest revine acum în poema lui Barbu : Din somn, din ştofa sar deştept, Smulg fierul scurt, îl duc la piept. La ţărmul apelor de gală Strig hidra mea, cbilocefală. Nu încape îndoială ca în Falduri s-au asociat motivul dublului cu motivul hamletic, cules probabil din Guyau. Avem însă impresia că în această conexiune, confruntarea lui Wiiliam Wilson cu dublul său rasfrînt în oglindă n-are sensul moral din povestirea lui* Poe, ci unul în legătură cu enigma cunoaşterii ca în poema lui Guyau. Noul William Wilson nu se oglindeşte, aşa cum conştiinţa morală se cercetează pe sine, ci se contemplă, întrebîndu-se despre propria sa realitate printre imaginile inteligenţei sale. Gestul care sfîşie oglinda nu este al conştiinţei morale în lupta cu sine însăşi, ci al conştiinţei intelectuale care probează consistenţa imaginilor care compun experienţa. Iar cînd aceasta consistenţa îi apare precară, sentimentul care se dezvoltă nu este al dezastrului moral, ci al perplexităţii minţii : — Ce gînd tîrziu mă suflă-acu f Să vîntur nopţii „Bu-hu-hu" Ca la un cîntec, altădată ? Se toarce vorba, închegată, Cutia-încet se-încuie-n piept, în scrisul apei caut drept. Oglinda ca martoră a înanităţii lumii şi a propriei noastre zădărnicii a mai fost cîntată şi alta dată de poeţii moderni, 1 de pildă de Mallarme, de a cărui jpoetîca Ion Barbu nu a i rămas străin. Reciteasca-se în aceasta privinţă elegia Herodi- f odei în poemul marelui simbolist francez : O, mîroir ! Eau froide par l'ennui dans ton cadre gelee, Que de fois et pendant Ies heures, desojee 294 De songes et cherchant mes souvenirs qui sont Comme des feuilles sous ta glace au trou profond, je m'apparus en toi comme une ombre lointa'me, Mais, horreur l des soirs, dans ta severe fontaine, Pai de mon reve epars connu la nudite. Din Herodiada lui Mallarme deriva Fragments du Narcisse a lui Valery. Mărturia criticului A. Thibaudet poate fi amintită aici : ,,D' He r o d ia de aussi procede un peu cet attrait que sur le symholisme exerca le mythe de Narcisse. La poesie qui s'isole dans la purete de son chant, la conscîence qui annule toute existence autre qu'elle sur son miroir de lucidite, se sont connues au contact de cette orfevreire." 1 Narcisul lui Valery nu este decît elegia inanităţiî lumii, probată în îmbrăţişarea imposibilă a celui îndrăgostit dejîropria lui imagine. Motivul revine în numeroase variante. lata una din ele : Fontatne, ma fontaine, eau froidement presente, Douce aux purs animaux, aux humains complaisante Qui d'eux-memcs tentes suivent au fond la mort, Tout est songe pour toi, Soeur tranquille du Sort. Aceeaşi concepţie idealistă a poeziei care îi conducea pe Mallarme sau Valery la simbolul oglinzii îl face şi pe poetul nostru sa-1 regăsească. Valery a mărturisit de mai multe ori aceasta tendinţă către puritatea ideii, înrudită cu aceea în care trăieşte gîndirea matematică. Astfel, evocînd odată pe matematicianul Poincare trecînd pe străzile Parisului alături de extravagantul şi impurul Verlaine, Valery nu ne-a ascuns încotro merge preferinţa lui. Exista totuşi un poet care a păstrat în sfera muzelor curăţenia incoruptibilă a gîndului idealist: este Mallarme, al cărui contrast cu Verlaine trebuia subliniat. „Jamais contraste plus veritable. Son oeuvre ne vise pas a definir un autre monde plus pur et plus incorrup-tible que la notre, et comme complet en lui-meme, mais elle admet dans la poesie toute la variete de l'âme telle qu'elle.'' Astfel de afirmaţii ale unei poetici idealiste revin şi sub pana lui Barbu. în acelaşi eseu asupra d-lui T. Arghezi, pe 1 Alb«rt Thibaudet, La pohte ie Stepbane Maîîarmi, 2-e ed., 1926, p. 390. 3 Paul Valery, Variete, II, 1930, p. 183. 295 care l-am citat şi alta data, găsim un protest asemănător împotriva acelei poezii care face să coincidă limitele sale cu ale întregii conştiinţe, în întreaga ei varietate. Poezia pe care el o doreşte nu va fi deci „genul hibrid, roman analitic în versuri, unde sub pretext de confidenţă* sinceritate, disociaţier naivitate poţi ridica orice proză la măsura de aur a lirei". Preferinţa sa nu primeşte decît „rarefierea lirismului absolut,.. Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate : lumea purificata pînă a nu mai oglindi decît figura spiritului nostru. Act clar de narcisism." 1 Textul face impresia unui comentar pe care poetul îl face el însuşi strofelor jocului secund : un. comentar anticipat, căci este scris cu trei ani înaintea acestora. în deplină conştiinţă de sine, el afirmă tema esenţială a poeziei sale în acea dublă răsfrîngere a spiritului pur pentru care găsise între timp simbolul oglinzii, poate sub influenţa unui Mallarme şi Valery. Cu Ion Barbu nu ne aflăm niciodată în faţa unui poet inconştient de mijloacele şi ţintele sale. Luciditatea secundează neîntrerupt munca inspiraţiei sale, şi poemele lui aduc de cîteva ori ecoul tainelor petrecute în laboratorul său de poet. Astfel, dacă strofele înscrise în fruntea culegerii fixează atitudinea sa, sînt alte poeme care ne aduc ceva din drama acestei atitudini. în acest înţeles putem spune că William Wilson, sfîşiind oglinda, este poetul însuşi în luptă cu propria lui inteligenţă. Atitudinea spiritului orientată către ideile Iui pure, proprie în acelaşi timp matematicianului, umple conştiinţa omului cu sentimentul lipsei oricărei prezenţe mai consistente şi cu acela al unui vid chinuitor. Tînăra Parcă a lui Valery vorbise şi ea de „limpedele urît" al aceluia care nu este decît „prada privirii sale". Iar în dialogul Uâme et la danse Socrate aminteşte de acel „ennui parfait... qui n'a d'autre substance que la vie meme et d'autre cause seconde que la clairvoyance du vivant," 2 Acesta mi se pare a pune stăpînire în cele din urmă pe noul William Wilson, tragica nălucă a poetului, dedublare a conştiinţei sale pierdută îrk regiunea solitară a ideilor pure. 1 I. Barbu, Poetica d-lui Arghezi, ed. sup. s P. Valery, L'ăme et la danse, în Eupalinos. p. 52. tt Spiritualism Printre bucăţile care poetizează propria atitudine a poetu lui, alături de Falduri trebuie trecută şi poema mai întinsă : Ritmuri pentru nunţile necesare. Construită pe o schemă astronomică, poema înfăţişează înaintarea sufletului prin trei etape cosmice pînă la termenul desăvîrşirii spirituale. Acest itinerar începe cu cercul Geei şi se opreşte în acel al Venerei şi al lui Mercur, planetele care despart Pămîntul de Soare, pentru a ajunge în cele din urmă în pragul marelui mister de lumina. Este interesant de desluşit accentul valorificator pe care poetul îl pune pe aceste felurite etape. Poposirea în cercul Venerei, simbol al unei epoci închinată dragostei, se desfăşoară într-un ritm grotesc, care aminteşte de aproape pe al Domnişoarei Hus, evocată în dansurile ei de altădată „cu muscalii şi cu turcii" : înspre tronul moalei Vineri Brusc, ca toţi amanţii tineri, Am vibrat înflăcărat: Vaporoasă Rituală O frumoasă Masă Şcoală ! în brăţara ta fă-mi loc Ca să joc, ca să joc, Danţul buf Cu reverenţe Ori mecanice cadenţe. S-ar spune că omul stăpînît de dragoste este resimţit acum de poet ca o simplă fiinţă instinctivă, fantoşă ridicolă mişcată de nişte sfori care nu stau în mîinile lui. Iubirea nu apare de altfel ca motiv subiectiv decît destul de rar în poemele lui Barbu. în Joc secund numai de trei ori : în Păunul, concisă şi săgetătoare viziune a unei pasiuni 296 297 lunatice şi violente ; în înfăţişare, sub forma unei înclinaţii care se complace în penumbra vestitoare a unei mari eliberări în lumină, şi în Uvedenrode, în întruchiparea unei senzualităţi care se rătăceşte în absurditate. Dar cu aceste contribuţii Ion Barbu nu poate apărea ca un poet al iubirii. Nici chipul unei fiinţe îndrăgite, nici sentimentul amorului odihnind în plenitudinea lui nu ne vorbesc vreodată din versurile Iui Barbu. Tot ceea ce putem culege din ele este sau expresia unor senzaţii care stau mai prejos de adevărata iubire, sau aspiraţia către revelaţii care o depăşesc, între aceste extreme figurează paiaţa executînd „danţul buf / cu reverenţe / ori mecanice cadenţe". în drumul desăvîrşirii sale sufletul trebuia deci să mai urce o treaptă, care este a lui Mercur, în interpretarea lui Barbu : duh al inteligenţei, al cercetării şi cunoaşterii. în apropierea imediată a Soarelui, despărţit de izvorul etern al' | luminii printr-un singur cerc, Mercur este o etapă necesară. Puritatea lui este mai mare decît a Venerei, dar o infiltraţie 1 luciferică îl întocmeşte ca o forţa negativă, sfărîmătoare de idoli. Şi altă dată duhul care-şi trage virtutea din Mercur a fost invocat de poet, care-1 identifica atunci cu mistica ;| aură care învăluie corpul ; poate corpul astral al antroposofilor. jj Poezia Aura, scrisă în 1926. adică în anul Ritmurilor pentru nunţile necesare, face parte, deci, din ciclul aceleiaşi inspiraţii. J Poetul cultiva atunci visul unei absorbţii în astral, în elementul spiritual care mişca corpul, al unei uniri nimicitoare deopotrivă cu a petei de ceară supta de căldură. De data aceasta insă nunta nu se împlineşte: O, Mercur, Frate pur, Conceput din viu mister Şi Fecioara Litcifer, înclinat pe ape caste în sfruntărî iconoclaste, Cap clădit Din val oprit Sus, pe Veacul împietrit, 298 O, select Intelect, Nunta n-am sărbătorit. Dincolo de pămînt, dincolo de înflăcărările impure ale dragostei şi de atmosfera curată a inteligenţei, poetul năzuieşte către cufundarea extatică în principiul suprem al lumii. întreaga poemă descrie astfel o peregrinaţie spirituală a sufletului, foarte apropiată de caile pe care le indica mistica neo-platoniciană discipolilor eî. Pentru aceasta creaţia se dispune în mai multe etape ascendente, pornind de la materie, trecînd prin suflet şi raţiune, pînă la principiul suprem şi unic al divinităţii. Sufletul care a decăzut, însoţindu-se cu un corp material, poate parcurge aceste felurite etape pînă în momentul contopirii lui extatice cu divinitatea. Apropierea poemei lui Barbu de schema „conversiunii" plotinîene este cu atît mai justificată, cu cît în aceasta din urmă feluritele etape spirituale sînt comparate cu cîte un corp ceresc. Astfel sufletul este asemănat cu luna care se bucura de o lumină împrumutată, răsfrîntă numai de suprafaţa ei. Raţiunea este însă comparata cu soarele pătruns de lumină pînă în adîncul lui. Dar izvorul luminii este Dumnezeu, care n-o împrumută de la nimeni şi o dăruieşte tuturor.1 Peregrinaţia poetului nostru se opreşte în faţa Soarelui, şi nunta necesară se împlineşte abia aci: Trage porţile ce ard, Că intrăm Să ospătăm în Cămara Soarelui Marelui Nun şi stea, Abur verde sa ne dea, Din căldări de mări lactee^ La surpări de curcubee, — în Firida ce seîntee eteree. Contemplata din aceste înălţimi, lumea trebuia să-i apară poetului ca o greşeală şi un păcat. Idealismul modern a mai 1 PlotiQ; Eneade, V, 6, 4. 299 i găsit uneori expresia acestui sentiment negativ faţă de întreaga lume creată. Aşa, Paul Valery cînd aminteşte „que Vunivers est un defaut dans la purete du non-etre" (Ebauche d'un serpent). Lumea întreagă nu este, după înţelepciunea neoplatoniciană, produsul unei regresiuni a divinului, o cădere pe trepte din ce în ce mai adînci ? Comparate apoi cu ideile absolute, lucrurile ca elemente ale contingenţei nu sînt oare pătate de imperfecţiune ? Acest sentiment este foarte statornic în poezia luî Barbu. Negaţia spiritualistă a lumii este în poezia lui unul din motivele constitutive ale ciclului ermetic. Poezia Grup îl aduce, de pilda, într-o expresie concentrată. Razele care pătrund în temniţe de „nedemn pămînt" sînt ale marii lumini spirituale. Ele pornesc din ochiul triunghiular al divinităţii care îşi asumă aceasta formă limitată pentru a stabili legătura ei cu lumea, cu acea lume în care capetele noastre stau „ca o greşeală". Dar poetul doreşte, dincolo de lumina văzută, marea strălucire a spiritului pur, şi aspiraţia lui cheamă gestul capabil să prelungească în infinit raza care a trebuit să se frîngă pentru a privi către creatură: E temniţa în ars, nedemn pămînt De ziuă, finul razelor înşeală ; Dar capetele noastre, dacă sînt, Ovaluri stau, de var, ca o greşeală. Atîtea clăile de fire stingi ! Găsi~vor gest închis, să le rezume, Să nege, dreaptă, linia ce frîngi : Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume ? Aspirînd către marea lumină necreată a spiritului pur, I poetul s-a oprit de cîteva ori pe graniţa care desparte creatul 1 de increat. Nu cunoaştem în întreaga literatură un alt poet | care să fi îndrăznit a-şi propune dificila temă a trecerii de la nefiinţă la viaţă, vraja magică a desfacerii din adîncurile mo- I bile ale posibilului. Ceea ce părea inefabil poetul a izbutit să | exprime cu un rar succes. Deşteptarea din visul nefiinţei, I surda conştiinţa care se trezeşte în pulsaţiile muzicale ale I vieţii ne vorbesc din a doua strofă a bucăţii Increat, care | 300 găseşte comparaţia unică cu ,,şarpele pe muzici înnodat". In Oul dogmatic motivul este înfăţişat în termeni mai abstracţi. Poetul priveşte oul de Paşte şi recunoaşte în galbenul bănuţ din care se va desprinde fiinţa ceasornicul pe care nevăzute minutare vor însemna ora vieţii. Dar dorinţa lui nu se îndreaptă către viaţa care se pregăteşte, ci către acea unică apariţie de puritate şi inocenţa pe care ivirea vieţii o va face să dispară. Ruga poetului vrea siinta linişte a necreatului : // lasă-în pacea întîie-a lui. Că vinovat e tot făcutul Şi sfînt — doar nunta, începutul. Numai rareori perspectiva vieţii chemată să înflorească produce accente de bucurie, şi negaţia spiritualistă a Jumii face loc afirmaţiei ei imanentiste. In acest spirit nou găseşte Barbu odată imagini de o neegalată măreţie. E vorba de bucata Statură, închinată unui copil, unde norii, munţii şi iezerii ne sînt arătaţi silindu-se spre înălţimile cerului pentru a prinde pe linia îndepărtată a zării vederea falnică a unei tinereţi care' se pregăteşte şi care există undeva, deşi paşii noştri nu ne-au dus încă în dreptul ei. Spiritualismul duşman vieţii ajunge astfel să se întreacă pe sine, şi cuvintele rostite cu această ocazie sună pline de încredere şi glorie. Poezia trebuie citită în întregime. Este una din puţinele aparţinînd ciclului Jocului secund închinată splendorii create : Să nu prelingă, să nu pice Viu spiritul, robit în ea, La azimi albe să-l ridice : * Sfiit pruncia ei trecea. Sori zilnici, grei, ardeau sub dungă, Uşor sunau în răsărit ; Şi nori ce nu ştiau s-ajungă Şi munţii, cîţi va fi-întîlnit, Suiau cu iezerii, să cate La anii falnici, douăzeci. Vedeau din ceasul ce nu bate — Din timp tăiat cu săbii reci. %- 301 Altă dată, în Timbru, poetul contemplă armonia reculeasa a creaţiei, a pietrei, humei şi apei, a elementelor simple şi nude în faţa divinităţii pe care par a o presimţi. Dar pentru a o cînta, el ştie că nici una din vocile omului nu pot fi îndestulătoare. Ar trebui poate un cîntec deopotrivă cu al mării, vechiul leagăn al vieţii, sau cu acela neauzit, de laudă şi uimire, al paradisului asistînd la naşterea femeii: Ar trebui un cîntec încăpător, precum Foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare ; Ori lauda grădinii de îngeri, cînd răsare Din coasta bărbăteasca a Evei trunchi de fum. întocmai ca Increat, Oul dogmatic şi^ Statură, poezia Timbru aparţine aceluiaşi ciclu al creativităţii, construit pe teama sau iubirea posibilului, pe amestecul tulbure de sentimente în faţa vieţii care se pregăteşte a se desprinde din nefiinţă. Dar jie cînd în Oul dogmatic aspiraţia poetului se orientează către liniştea şi puritatea necreatului, pe cînd în Statură răsună cîntecul de glorie al creaţiei, în Timbru creaţia însăşi ne este înfăţişată în elanul ei de întoarcere către Dumnezeu şi către începuturile ei în fericita grădină.^ Timbru executa astfel jgestul contrariu Staturii, Amîndauă însă sînt cîntece de lauda ale lumii şi vieţii. C. Treptele viziunii Modul de existenţă pe care ni-1 propune poezia ermetica a lui Ion Barbu este viaţa în spirit. Ce devine figura lumii văzute sau auzite pentru cine o priveşte din acest unghi ? Există oare în poezia lui Barbu imagini care să poată fi realizate auditiv sau vizual ? Desigur, pe ici şi colo se lămureşte cîte o armonie a naturii auzită cu preciziune. Astfel, cînd ni se sugerează acel cîntec al creaţiumi, deopotrivă cu „foşnirea mătăsoasă a mărilor cu sare" (Timbru). Alteori sînt minunate spectacole ale ochiului, frăgezimi matinale sau tragedii crepusculare. Rareori a fost mai bine zugrăvită puritatea unei dimineţi, întregită din expansiunea nelimitată a văzduhului, din norii rătăciţi în cuprinsul lui, din reflexele sîngerii care îi colorează, alternînd cu albastrul cadrului. Pictura a atmosferei 302 şi nu a lucrurilor, deopotrivă cu aceea a unui Claude Lorrain. Citiţi distihurile poeziei Orbite : Colo dimineaţa mea Viu altar îţi miruia ; Ca Islande caste, norii In dorita, harta orii, Ageri, şerpii ce purtai, Şerpii roşii, scurşi din rai, Şi, cules, albastrul benţii De pe jerbele fuvenţii. Dar^ matinalul este o întreagă categorie a peisajelor lui Barbu, în poezii care vorbesc despre „dimineaţa ierbii înmuiate" sau de „arginturile mari botezătoare" (Desen pentru cort), în timp ce „varurite zilei"^(Legendă) aparţin unei alte nuanţe a luminii. Alteori sînt însă potoliri ale tonurilor, insinuări bolnăvicioase ale umbrei, ca în acea „limfă a pajiştelor pale", ce însoţeşte pe pămînt masacrele apusului în cer, „cherubul văii înjunghiat" sau „rana Taurului astru" {Legendă). Alteori feeria în galben şi roşu a cerului crepuscular este văzuta ca o nuntă de curcani, jucîndu-şi mărgelele gîtultii, ca în Izbăvită ardere, unde îmbinarea sacrului cu umoristicul produce accente de o mare originalitate : Curcanii au mutat pe soare şirul De gîturi cu, nestinşi, cartofii roşii. La cerul lăcrămat şi sfînt ca mirul Rotunzi se fac, şi joacă pîntecoşii! Şuviţa stelei noi întinge-n ape, Un stăpînit pămînt ascultă ani, Pămîntul s-a lipit de steaua-aproape. Nuntesc, la curtea galbenă, curcani. în fine, sînt şi viziuni de pitoresc al lucrurilor ca în acel Paralel romantic cu evocarea burgului şvab, „ca un dulău trimit .pe-o labă", cu vetusta lui aglomerare de „cuburi şubrede, intrate, de case roşii, zaharate". Ochiul care citeşte vede „coroana literei, mărăcini?" şi ,printr-o interesantă transpunere 303 de senzaţii „o filă vibratoare ca o tobă" (Dioptrie). Uşoara povară depene albăstrii ale păunului „pîlpîie ca pînzele alcoolului în ceaşca" Păunul). Sînt şi viziuni fantastice ca in Înecatul, prins în algele fundului de mare : „limbi verzi şuierătoare prin dinţii veninoşi". Un univers de forme, lumini şi culori, de reflexe, de nuanţări ale văzduhului şi zării creşte sub mîna poetului. E prima treaptă a viziunii lui. Dar poetul nu rămîne debitorul imaginaţiei sale reproduc-tive. Viziunea sa suferă mai totdeauna o transfigurare ! Adeseori o transfigurare sacrala, ca un polei charismatic care dăruieşte lucrurilor o strălucire din altă lume. Cerul devine „lăcrămat şi sfînt ca mirul" (Izbăvită ardere), iar ochiul care priveşte din înălţimi oraşul vede „rouă harului arzînd pe blocuri" (ModŞ. Iată vechea icoană înfaiţişînd pe Isus ! Privirea stăruitoare^ trăieşte minunea transfigurării ei: „Văd praful — rouăi rănile — taimîie ?" (Lemn sfint). Am nesocoti un aspect esenţial al poeziei lui Sarbu dacă n-am ţine seamă de acel fel al sau de a considera înfăţişările lumii în dependenţă de arătările cerului. Aproape nu este poezie a Jocului secund care să nu conţină expresia sentimentului de relaţie cu cerul şi stelele, ca nişte prezenţe imediate şi concrete. Un zvon de influenţe misterioase circulă necontenit între pămînt şi cer, şi din substanţa lor este făcută pasta în care sînt framîntate cele mai multe din aceste poezii. O analiză atentă pune în lumină mai multe tipuri ale acestei ancorări în astral. Sînt mai întîi elanuri ale pămîntului către cer : „unda este logodita sub cer" (Timbru) ; „Pămîntul s-a lipit de steaua-aproape" (Izbăvită ardere). Dar sînt şi răsfrîn-geri pe care lucrurile pămîntului le primesc din zone superioare : „Şuviţa stelei noi întinge-n ape" (Izbăvită ardere). Alteori sînt vecinătăţi ale pămîntului cu divinitatea însăşi, ca în acel peisaj nordic de ape şi ceţuri pe care poetul îl resimte ca pe un adevărat mysterium tremendum : „Extremele cămărilor de bură / Mirat le începea în Dumnezeu*1 (Margini de sesr2).Nu lipseşte nici viziunea legendara a cerului pe ale cărui întinsuri Calea-laptelui păstrează amintirea unei întîmplări de pe planeta noastră, a sfintei seri din Betleem: „Rîu încuiat în cerul omogen, / Arhaic Unt, din lăudata seară. / Scurs florilor, slujind în Betleem / Cînd gărzile surpate înviară* (Steaua imnului). m Perpetuînd reprezentări ale vechii astrologii, poezia lui Barbu înfăţişează o natură determinată în nuanţele şi pulsaţiile ei de mişcările astrelor. Astfel „limfa pajiştilor pale / Se pleacă soarelui ferit" (Legendă). Sînt locuri „prielnice potrivirilor de stele" (Desen pentru cort). Şi întocmai ca în astrologie chiar stelele sînt uneori bolnave. Ce amintiri ale unor vechi practice magice răsună în versurile: „Patru scoici, cu fumuri de iarbă-de-mare / Vindecă de noapte steaua-n tremurare" (Poartă) ? Viziunea cosmică îşi împleteşte firul ei în ţesătura maî tuturor poeziilor lui Barbu. Există însă1 şi o altă treaptă a viziunii în care imaginile se realizează, deşi materia lor este aproape inexistentă. Nici culori, nici lumini, nici forme. în locui unui aspect întîmpinăm mai degrabă actul şi sentimentul viziunii. Cînd în poezia Înecatul citim versul : ,,Văi agere, tăiaţî-mi o zi ca un ochean", sentimentul viziunii perspectivale se formează cu o mare claritate, deşi nu se foloseşte reprezentarea nici unui obiect pentru a o obţine. Tot astfel viziunea panoramică în versul : „întreci oraşul pietrei limpezit" (Mod) este un miracol prin vastitatea unghiului de privire şi puţinătatea materiei lui. întreaga poezie Mod descrie o astfel de vedere asupra lumii, dintr-un zbor absorbit de zenit. Nu ceea ce se vede, ci actul de a vedea : cuprinderea lumii din puncte din ce în ce mai înalte, pînă în clipa cînd ochiul n-o mai zăreşte decît ca o pată şi pînă cînd o depăşeşte într-o realitate afară de timp ; Te smulgi cu zugrăviţii, scris în zid, La gama turlelor acelor locuri, întreci oraşul pietrei, limpezit De roua harului arzînd pe blocuri. O, ceasuri verticale, frunţi tîrzii! Cer simplu* timpul. Dimensiunea, două ; Iar sufletul impur, în calorii. Şi ochiul, unghi fi lumea~aceasta nouă. — lnaltă-în vînt te frîngi, să mă aştern O, iarba mea din toate mai frumoasă. Noroasă pata-aceasta de infern t Dar ceasul — sus ; trec valea răcoroasă. 304 2A 305 Acolo, în regiunile spiritului pur, dincolo de valea răcoroasă a lumii, ceea ce poetul contemplă sînt esenţe, idei ne-reprezentabile. Cine studiază poezia lui Barbu este cu neputinţă să nu se oprească în faţa acelor simboluri conceptuale,, indicate uneori prin majusculă. O adevărata scolastică, afir-mînd realitatea unor universalia ante rem, se amestecă în puţinele pagini ale volumului Iui Barbu. Astfel_ poezia Increat exprimă în prima ei strofă trecerea din nefiinţă spre crea-ţiune : Cu Treptele supui văditei gale Sfînt jocul în speranţă, de pe sund, Treci pietrele apunerii egale Subt văile respinse, ce nu sunt. Nici unul din cuvintele acestei strofe nu aparţine ^ sensibilului. Cine ar dori, deci, să înţeleagă aceste versuri prin procedeul general în lecturile poetice, şi care constă în substituirea cuvintelor prin imagini, se va izbi de o greutate de neînvins. Pentru o astfel de lectură ^poezia rămîne cu desă-vîrşire pecetluită. Dacă însă ne orientăm atenţia către intuirea esenţelor inteligibile, o rază spirituală vine să lumineze această plăsmuire ermetica. Treptele pe care urcă fiinţa, sundul* prin care se strecoară „pietrele apunerii egale" pe care U lasă în urma, „văile respinse, ce nu sunt", adică acele regiuni negative ale increatului nu sînt locuri care pot fi imaginate, ci etape capabile de a fi intuite numai de spirit. Drumul acesta nu se desfăşoară în sensibil, ci în inteligibil. Tot astfel sufletul Domnişoarei Hus rătăcea prin Tîrziu şi înalt, iar Isarlîkut se arata la mijloc de Rău şi Bun. Recitiţi (poemul Paznicii; invocaţiile lui se adresează numai unor astfel de esenţe inteligibile : Drumului îşi Cărţii, Trupului şi Frunţilor. Darul intuiţiei esenţelor, foarte caracteristic pentru inspiraţia lui Barbu, are unele consecinţe în structura poeziei lui.. Mai întîi o observaţie de amănunt. Barbu preferă să scrie cuvintele în întregime, fără eliziunile la care ne obligă uneori J transcripţia fonetică a limbajului. El va nota ce-în zbor, în loc | de ce-n zbor, apoi piatră-în rugăciune, piatră-adînca, va fi-în- 1 1 Ciwînt creat de Barbu, cu înţelesul de strtmtoare, loc îngust de trecere, prin generalizarea numelui propriu Sund, una din strîmtorile care, împreună cu Skager-Rak şi Kattegar, desparte Marea Nordului de-Marea Baltică. 306 îîlnit etc. Este aici o particularitate, pe care o împarte cu Matei Caragiale, adoptată desigur cu intenţia de a sublinia diferenţierea cuvîntului scris de acel grăit, dar şi cu aceea de a-1 menţine în integritatea realităţii lui inteligibile. S-ar spune că pentru Barbu cuvîntul nu este numai un mijloc de comunicare, dar o realitate bine rotunjită din care se opreşte a amputa ceva. Mai importantă este observarea preponderantei de care se bucură substantivul în vocabularul lui. Barbu este foarte parcimonios în întrebuinţarea adjectivului şi chiar a verbului. Verbul exprimă în adevăr mişcarea, o calitate a relativului. Adjectivul, la rîndul lui, corespunde însuşirilor superficiale şi schimbătoare ale lucrurilor, „calităţilor secundare", despre care vorbea Locke. Substantivul este însă, prin imuabilitatea realităţilor pe care le desemnează, partea de cuvînt mai aptă pentru expresia esenţelor. Acelaşi substantiv poate fi legat cu verbe sau adjective felurite, el însuşi rălmînînd acelaşi. Intenţionalitatea lui cuprinde deci substratul imuabil pe care, după vechi deprinderi metafizice, îl face să coincidă cu lumea esenţelor. Spiritualismul lui Barbu îl îndruma, deci, în chip firesc, către un vocabular saturat de substantive. Sînt unele din poeziile sale, ca de pildă Poartă, unde în afară de verbele predicative şi de puţine 3a participiul trecut, în afară de un singur adjectiv şi de micile cuvinte de legătură, toate celelalte vocabule sînt substantive. în genere însă poezia lui Barbu este făcuta dintr-o densă pastă substantivală, dintr-o materie compactă şi grea, fră-mîntată în intuiţiile spiritului. D. Joc Am arătat că formula „joc secund" cuprinde în sine un întreg program. în amănunţirea acestuia am insistat însă mai mult asupra celui de al doilea termen decît asupra celui dintîi. Comentarea mitului oglinzii în poezia lui Barbu ne-a relevat sfera derivată, aparţinînd intuiţiilor spiritului, în care se cuvine a situa inspiraţia din ciclul ermetic. Poezia lui Barbu doreşte însă a fi înţeleasă nu numai ca o astfel de 307 20* răsfrîngere potenţată, dar şi ca un „joc". Asupra acestei intenţii se cuvine a ne opri cîteva clipe. Concepţia poeziei ca joc a apărut în momentul cînd, obosiţi de marile teme sociale, morale sau religioase ale romantismului,, poeţii au înţeles ca arta lor, practicată în acest spirit serios,, se îndepărtează de adevărata ei natură, care nu poate fi deopotrivă cu a doctrinei sau acţiunii. De ce ar mai exista poeţi dacă menirea lor s-ar confunda cu a filozofului, profetului sau reformatorului social ? Romantismul care începea cu Vigny, Lamartîne şi Hugo, ca poezie filozofică şi religioasa, sfîrşea cu Gautier şi Banville ca joc de rime bogate, cuvinte-şi imagini. Preponderenţa sensibilului asupra inteligibilului a devenit unul din mijloacele acelui proces de purificare estetică a poeziei, ţinuta multă vreme în dependenţă de teorii şi tendinţe practice. Iar dacă vechea _ înţelegere menţinea poezia în cadrul vieţii serioase, noua orientare o apropia de tipul jocului. în acest sens, vorbind despre parnasieni* Ch. Maurras a putut observa odată : „Cuvîntul aservit pînă atunci cel puţin înţelesului său, adică unui anumit obiect pe careul reprezenta, începe a fi întrebuinţat pentru el însuşi şi mîngîiat numai pentru valoarea lui muzicală, pentru-coloritul sau forma lui. De aci indiferenţa parnasienilor pentru fondul subiectelor evocate." 1 Trebuie să spunem că o astfel de concepţie a poeziei ca joc nu este a lui Barbu decît într-o măsura limitata. Evident, Barbu cultivă cuvîntul şi rima rară, apoi numeroase figuri sonore, ca, d.p., asonanta (şab — opac, lampă — amplă, cortină — odihnă, bostonian — William tic.) sau <* anumită consonanţă dintr-o speţă folosită cu multa preferinţă.^ Astfel, vedem asociate la rimă silabe în care una din consoane este deosebita, deşi aparţine aceleiaşi categorii sonore- : Sînt afinităţi delicate care cheamă între ele dentalele, pala-talele, labialele, ca în exemplele : sund-sunt, întocma-dogma? zid-limpezit, cimbruri-timpuri, omogen-Betleem, înt'wg-zinc> mugur-bucur. Aceste asonante, intermediare după titlul lor,' între rima perfectă şi asonanta populară, sînt cultivate de^;: poet dintr-o netăgăduită pornire spre joc. Dar întîmpinăm şr' alte figuri sonore, ca de pildă monorima, care aduce o data^ la finele a patru versuri succesive, grupul ee, ca în versurile % 1 Ch. Maurras, ap. Alb. Thibaudet, op. cit., p. 224. 303 „Din căldări de mări lactee / La surpări de curcubee / în Firida ce scîntee / eteree"; sau rima interioară: Nuntaş-jruntaş... „Pe trei covoare / de răcoare... /Uite fragi, / ţie dragi... / Rigă spîn / de la sin..." etc. In toate aceste împrejurări asociaţia sunetelor nu se face tntr-o intenţie expresivă ^cum este cazul pentru anumite aliteraţii), ci din simpla plăcere a unor libere combinaţii, deopotrivă cu acele ale jocului. Este de prisos să spunem că poezia lui Barbu nu se rezolvă într-un astfel de joc, cum era cazul pentru parnasieni sau chiar pentru un Mallarme, de vreme ce a trebuit_să-i recunoaştem un conţinut de intuiţii spirituale. Peste adîncimea substanţială a poemelor sale, lui Barbu îi place însă să azvîrle o dantelă de forme plăsmuite cu libertate. Dar contemporanii au mai cultivat ideea poeziei ca joc într-o atitudine anarhistă, foarte vizibilă în curentul iniţiat de un Guillaume Apollinaire. M. Raymond, unul din analiştii cei mai lucizi ai ultimei poezii franceze, s-a oprit odată asupra acestei îndrumări, subliniind la un Apollinaire, la un Max Jacob sau Jean Cocleau tendinţa de a „discredita universul pozitiv", pornirea de a se „elibera de real" cu speranţa de a obţine „revelaţia dezordinii fundamentale... a dansului nebunatic pe care îl joacă turma formelor".1 Astfel de caracterizări se potrivesc pînă la un punct poemei Uvedenrode a lui Barbu, una din acele care au provocat mai multă uimire : La rîpa Uvedenrode Ce multe gasteropode ! Suprasexuaie Supramuzicale; Gasteropozi Mult limpezi rapsozi, Moduri de ode Ceruri eşarfă Antene în harfă: Uvedenrode Peste mode şi timp. Olimp ! 1 M. Raymond, De Baudelaire au sarrealisme, 1934, p. 291. 3»9 Ceas în cristalin Ungă fecioara Geraldine l etc. Rîpa Uvedenrode nu exista nicăieri. Cuvîntul, cu sonorităţi germanice, este inventat de poet, şi întreaga bucată este o explozie de arbitrar în care cu greutate poate fi descifrat un înţeles. Un curent de senzualitate străbate totuşi aceste invocaţii, şi ne-a interesat să citim o dată în Prelegerile lui Freud că pentru psihanaliză melcul animal din clasa gasteropodelor trece drept un simbol sexual.1 Să ne oprim însă de a substitui o construcţie logică unei plăsmuiri care nu trebuie înţeleasă decît ca un joc în care cuvintele se cheamă după afinităţi sonore, ca în versurile : O, cal de val Peste cavală Cu varul deasupra-n spirală Pînă cînd, în lente Antene atente etc. Nu vom specula deci asupra înţelesului acestei poeme, adevărat arabesc sonor, în trasarea căruia autorul s-a simţit lvber de legăturile logicii şi ale realului. Abia dacă putem ghici sub aceste armonioase improvizaţii zîmbetul poetului complăcîndu-se în exerciţiul neîncătuşat al fanteziei sale. Exista, în fine, o a treia concepţie a poeziei ca joc, reprezentată de Paul Valery şi opusă cu desavîrşîre aceleia pe care tocmai am amintit-o. în adevăr, dacă pentru un Apolli-naire jocul poetic era o desfacere din rigorile inteligenţei şi ale chipului ei de a răsfrîngc lumea, pentru Valery poezia este un joc, tocmai pentru că se supune unor reguli alese de bunăvoie-Poetul este pentru el ca jucătorul de şah ale cărui gesturi se inlănţuiesc cu necesitate într-un cadru de libertate.2 „Un poeme doit-etre une fete de Vlntellect — scrie altă dată Valery. — // ne peut-etre autre cbose. Fete: c'est un jeur mais solennel, mais regie, mais significatif ; îmage de ce qu'on n'est pas d'ordinaire, de l'etat oh Ies efforts sont rytbmesy racbetes". 3 1 s. Freud, Voriesungtn zur Einjiihfung Taschenausgabe, 19^2, p. 155. 2 P. Valery, Voriete, I, p. 65-66. 3 P. Valery, Lilterature, 1950, p. 12. 310 in âie Psychoanalyie, Barbu n-a rămas străin de această înţelegere a jocului poetic. „Versul căruia ne închinăm se dovedeşte a fi o dificilă libertate", scria el odată. Formula trebuie să ne reţină : ea aminteşte de aproape pe Valery. Sub legea acestei dificile libertăţi a reintrat Barbu odată cu poeziile ciclului ermetic. Să ne reamintim evoluţia lui prozodică. După versul clasic al poemelor din Sburătorul, versul realist al ciclului baladic şi oriental, înmlădiat după nevoile expresiei, purtînd în el întipărirea intuiţiilor pe care le vehicula. Odată cu ciclul Jocului secund versurile îşi asumă însă o cantitate egală şi se grupează în catrene, cîte două sau trei alcătuind o poezie, după modelul Stanţelor lui Moreas. Vibraţia intensă a unora din aceste inspiraţii nu mai transpare cu uşurinţă în forma care o manifestă. Creaţia devine pentru poet un act de inhibiţie, de zăgăzuire a fluxului afectiv şi spiritual. Materia psihică nu se mai revarsă în formă, ci cristalizează. Disociată de materia pe care o conţine, dar n-o lasă să fie întrezărită, forma capătă în sine ceva anorganic şi urcă o treaptă mai sus în procesul transfigurării. între formă şi conţinutul ei de intuiţii se introduce astfel o nouă diferenţă de potenţial, şi este una din marile satisfacţii pe care ni le rezervă această poezie faptul de a ghici sub recea armură a unei forme riguroase flacăra unui spirit în supremă tensiune. E. Limbaj Poetul se exprimă şi exprimă. Transcrie gîndurile şi afectele sale şi o face pentru alţi oameni. în acest sens spuneam odată că expresia are o îndoită atenţie : reflexivă şi activa.1 In direcţia ei reflexivă poetul nu urmăreşte decît oglindirea cea mai credincioasă a stărilor lui interne: poetul se exprimă pe sine. Exprimîhd însă pentru alţii, în sens activ, o intenţie sociala vine să modifice limbajul său. Renunţă într-o măsură oarecare la adecvarea subiectivă a manifestării lui vorbite în avantajul comunicării ei mai uşoare. Se abate de la cărările proprii pentru a paşi pe drumul mare al tuturor. Schimbă aliajul preţios al alchimiei personale în moneda 1 T. Viami, Estetica, voi. I, 1934, p. 21 urm. 311 curentă a ţării. Sînt rari poeţii care nu fac aceasta concesie limbajului obştesc, adoptînd feluri ale vorbirii, asociaţii de cuvinte tipice şi generale. Există totuşi poeţi care prefera sa. persevereze la întrebuinţarea cu totul individuală a instrumentului limbii, chiar dacă în felul acesta ei rămîn mai puţin înţeleşi. Ion Barbu face parte dintre aceştia. Tendinţa nu este însă vizibilă din primul moment. în ciclul poemelor din Sburătorul întîmpinăm încă îmbinări consacrate de termeni, ca de pilda : fruntea gînditoare, curgerea eternă, călătoarea undă, surda: clocotire, limpedea lumină etc. Cuvintele primesc astfel epitetele lor tradiţionale, ramase moştenire de la exerciţiul poetic al veacurilor. Nici una din aceste asociaţii fatale de vocabule nu mai revine în ciclul focului secund. Totul este inedit şj neaşteptat. Limbajul poetului se desodalizează. Pentru a înţelege pe deplin stilul ultimelor poezii ale lui Barbu trebuie sa ne spunem că ele reprezintă exemplul rar al unei vorbiri ■ fără reprezentarea unui convorbitor. Tipul verbal al Jocului secund este soli'locul interior. En-dofazia procedează însă altfel decît vorbirea cu grai viu şi pentru urechile unor ascultători. Aceasta din urma exprimi complet. Cea dîntîî se mulţumeşte cu puţine cuvinte, ca nişte vîrfuri de stînci ieşind din ceaţă, în timp ce legaturile dintref termeni rămîn învăluite în profunzimile procesului subconştient-Forma scrisă a gîndirii endofazice este notaţia abreviativa, eliptismul. Numeroase sînt aceste notaţii în poezia lui Barbu. Iată cîteva exemple : „Cer simplu — timpul, dimensiunea — doua" (Mod), „Munţii-n Spirit, lucruri într-un Pod albastru / Raiuri divulgate" {Poartă), „Aproape. Ochii împietresc cruciş" {Dioptrie) „Spălări împărtăşite !" (Desen pentru cort). Toate aceste construcţii sînt eliptice de predicat. Termenii: sînt puşi unul lînga altul fără să ni se indice raportul lor şi '' natura acestui raport, aşa cum cineva ar lua cîteva note în; timpul unei meditaţii. Felul relaţiilor dintre aceşti termeni,, figurînd izolat alături, trebuie să-1 găsească cititorul. Lectura^, devine în aceste condiţii o acţiune de interpretare, asemănătoare în unele privinţe cu aplicaţia epigrafistului care ar> descifra o veche inscripţie. f, Atît de mult desodalizează Barbu limbajul său, atît demult îl foloseşte în sensul exprimării de sine şi mai puţin îrt-acela al exprimării pentru alţii, încît nu se dă înapoi în * crea termeni noi sau a întrebuinţa pe cei cunoscuţi într-un fel deosebit de al folosinţei comune. Am întimoinat şi mar sus, cu ocazia lui sund, exemplul cTeării unui cuvint nou prin transformarea unui nume propriu într-unui comun Altă data apare sub pana sa termenul nou : înzeuat, cu înţelesul de divinizat, în versul : „Inel şi munte, iarbă de abur înzeuat" (Suflet petrecut). în ştiinţă există adjectivul cefalic pentru ceva aparţinînd capului (d. ex., arteră cefalkă), dar nu şi forma adjectivală cefal pentru a desemna preponderenţa capului* a funcţiunilor inteligenţei, ca în exemplul : „Un secol cefal şi apter" (=lipsit de aripi, cf. Edict). A vibra este un verb cunoscut, dar întrebuinţarea lui la participiul trecut pentru a exprima orientarea unui corp în vibraţie către un punct anumit este cu totul inedită : „Atlanticei sînt robul vibrat spre un mărgean" (înecatul). Vădit (ca adjectiv şi adverb) înseamnă : învederat, evident, limpede — pentru sensul comun, nu însă. şi în versul „Vădită ţara Galaad" (Legendă), unde părăseşte sensul intelectual amintit pentru a însemna văzută, contemplată în existenţa ei fizica. O dată adjectivul stîngaci este înlocuit prin acel de stingi, dar cu aceiaşi înţeles de nedibaci lucrate, naive în aparenţa lor : ,Stingi cuburi şubrede, intrate / De case roşii, zaharate" (Paralel romantic)* Altă dată Barbu întrebuinţează un termen nu în înţelesul lui actual, ci în acela pe care 1-a putut avea la originea lui. Nesocotind contribuţia evoluţiei semantice, el se simte îndreptăţit să-1 utilizeze într--un sens apropiat de vechea lui accepţiune primitivă. Aşa verbul a investi este pentru noi instalarea cuiva într-o demnitate sau plasarea unui capital într-un bun. După originea lui, acelaşi verb înseamnă însă a îmbrăca pe cineva cu o haină. Acesta este înţelesul păstrat de Barbu în substantivul derivat investiri, din versul : „Verzi investiri, prin cîte-un gang" (Paralel romantic), adică verzi îmbrăcări, haine de mucegai verde în care sînt înveşmîntate zidurile gangului. Exemplele s-ar putea înmulţi, dar toate ar dovedi acelaşi lucru : Barbu nu se consideră sclavul limbii, care trebuie să. rămînă o simplă unealtă în serviciul lui. Limba este totuşi un organism autonom, cu legile lui proprii : Barbu nu se sfieşte să le înfrîngă în mai multe ocazii, într-atît raportul său subiectiv cu limba îl îndreptăţeşte s-o facă. Foarte personal este instrumentul limbajului în iminile lui Barbu şi din pricina felului în care cuvintele se asociază. De cîteva ori termeni dintre cai mai disparaţi stau alaiuri nu din pricina unităţii unei intuiţii, ci în elanui unei îmbrăţişări totale a lumii, cuprinzînd de-a valma lucruri dintre cele mai felurite. Aşa îi apare reflexul apusului „în fîntînî, în şerpi,' în nori" (Orbite). Imaginea răsfrintă de oglindă îi năzare ochiului abia trezit din somn ca se limpezeşte de „sub maturi, fluturi şi unturi" (Falduri). Şi altă dată amestecul umbrelor şi luminilor este urmărit „la turle, pe arbori, pe aburi" (Veghea lui Roderick Usher). Rareori cuvintele se cheamă intre ele după raporturile reale dintre lucruri. Expresia nu calcbiază realitatea. Termenii se grupează foarte adesea după cum senzaţiile corespunzătoare s-au regăsit în unitatea aceleiaşi stări sufleteşti. Astfel cimpoiul răsunînd pentru poet într-o luncă veşteda, cele două impresii concomitente determină sugestiva asociaţie : „cimpoiul veşted luncii" (Timbru). Stelele contemplate în răceala nopţii aduc „sori de ger" (Domnişoara Hus). Pe calea aceleiaşi asimilări de senzaţii apar expresiile : „Somn fraged" (Riga Crypto), „luceferii amari" (Margini de seara), „racul fosforos... sălciu" 1 (id.) etc. Feluritele domenii ale sensibilităţii nu mai sînt separate pentru Barbu. Poezia lui se complace imai degrabă a releva comunicarea lor, misterioasele coincidenţe dintre lucruri văzute, sunete, temperaturi şi gusturi. Este aci o amintire a „corespondenţelor" baudelaireiene, filtrate prin simbolismul francez. ,,Les parfums, Ies coiâeurs et Ies sons se repondent", cînta Baudelaire. „Demonul analogiei" a obsedat întreaga generaţie a poeţilor, printre care Barbu a găsit pe maeştrii săi. Condus de aceeaşi demonie poetul nostru topeşte în flacăra experienţei interne şî face solidare impresii care pentru intuiţia comună sînt profund deosebite. Ceea ce a rezultat este nu numai o nrivire mai adîncă în unitatea lucrurilor, dar şi o apreciabila înnoire a limbii. Nu putem cerceta limbajul poeziilor lui Barbu fără să ne oprim şî asupra materialului de termeni abstracţi pe care îi întîlnim mai la fiecare pas, cu atît mai mult cu cît tocmai aci vechea poetică pare a suferi o înfrîngere dintre cele mai izbitoare. Este în adevăr una din prescripţiile mal larg propagate de manuale, aceea care recomandă folosinţa exclu-' sivă a termenilor concreţi, ca unii care constituiesc cu mai 1 Este vorba de constelaţia Racului oglindîndu-se în apele sălcii ale mării. La /el s-a format expresia : luceferii amari. *■? 314 multă uşurinţă imagini. Este însă aceasta totdeauna adevărat ? Recitiţi* versurile din Falduri, în care este evocată străpungerea oglinzii : „Fulger cedat, just unghi normal / Cad reflectat, croiesc cristal." Din cele nouă cuvinte cinci sînt abstracte : imaginea se constituie cu toate acestea. Sau recitiţi una din invocaţiile Paznicilor. Ce augustă viziune a cerului nocturn, pe care se răsuceşte Calea-lapteTui, seînteie din aceste versuri ţesute aproape exclusiv din materie abstractă : „Salut de pe scară de noapte / La sceptrul seral / De trei spiral : / AI lumii rîu static de lapte". Norma imaginii trebuie, de altfel, să cedeze din vechea ei exigenţă. Există si alte posibilităţi de a stîrni curentul liric decît prezentarea unei imagini concrete. Intensitatea afectivă poate fi obţinută şi ca un acompaniament al intuiţiilor inteligenţei. Fluxul sentimentului curge şi în albiile gîndirii : întreaga lirică a lui Barbu stă ca o mărturie despre aceasta. III. Perspectivă Trinitatea manierelor poetice ale lui Ion Barbu ne-a adus în faţa exemplul unui poet realizîndu-se, după toate aparenţele, prin evoluţii fragmentare şi antagoniste. Poetul ciclului filozofic din Sburătorul a trebuit să se nege pe sine pentru a renaşte în forma povestitorului din După melci, sau din Nastratin Hogea la Isarlîk ; iar acesta a trebuit să se tăgăduiască încă o data pentru a face loc inspiraţiei spiritualiste şi ermetice din Joc secund. Pornit pe calea unor meditaţii închinate marilor simboluri ale naturii şi omului, drumul lui a cotit către o apropiere mai mare de viaţă, în expresia ei realistă, şi de acolo s-a îndreptat către esenţele inteligibile ale spiritului. Avîntîndu-se în primul moment către înălţimile concepţiei, poetul a îmbrăţişat în cel de-al doilea lărgimea vieţii, considerată în suprafaţa ei pitorească, şi s-a afundat în cel de-aî treilea, în adîncimea sensurilor ei mai ascunse. Dar cum această substituire a idealurilor poetice s-a petrecut în cadrul unei singure individualităţi este permis a ne întreba ce anume Ie leagă şi ce unitate poate fi surprinsă dincolo de felurimea lor. Chiar în cazul crizelor religioase, Dmul nou exista 315 undeva printre posibilităţile celui vechi, ţi viaţa care începe se construieşte din darîmăturile celei lăsate în urmă. Ceea ce ne apare drept o renaştere este poate numai o maturizare, după cum pulberea care explodează a trebuit să fie adusă treptat la un anumit grad de temperatură. Nu putem regăsi, deci, ■o unitate de direcţie în dezvoltarea bruscata a lui Barbu şi nu putem recunoaşte din primul moment germenii roadelor de mai tîrziu ? Socotim că lucrul este posibil. Se cuvine, aşadar, după ce am înfăţişat cele trei ipostaze ale liricii lui Barbu să adăugăm ceva despre înlănţuirea şi coincidenţa lor. Am vorbit tot timpul despre poezia lirică a lui Ion Barbu. Care este însă categoria generală a acestui lirism ? Fără îndoială, Barbu nu este un liric deopotrivă cu Eminescu sau Arghezi. Manifestarea sentimentelor sale nu ia decît foarte rar forma exprimării la persoana întîi. în ciclul din Sburătorul, numai în cîteva rînduri; mai tîrziu, niciodată. Expresia sentimentelor se produce aproape totdeauna prin mijlocirea unui simbol descriptiv sau narativ. Astfel sentimentul dionisiac al vieţii găseşte din primul moment simbolul lavei sau al copacului. Cînd poetul renunţă la astfel de teme intermediare el nu vorbeşte încă în numele său, ci împrumuta numai propriile cuvinte unui glas străin, de pilda mistagogului din misterele eleusine, ca în Panteism sau în Dionisiacă. Alteori o legendă cu elemente narative, ca în Luntrea lui Lobengrin, vehiculează propriul sentiment al poetului. Nici mai tîrziu modalitatea exprimării nu se schimbă. Evident, în Joc secund Barbu nu mai foloseşte teme obiective, culese din tezaurul istoriei sau al legendei. Totuşi nici acum nu întîmpinăm efuziuni directe, înveşmîntate în materia netransfigurată a eului. Exteriorizarea afectivă se face şi de data aceasta prin mijlocirea unui mediu obiectiv, cum ar fi oglinda, oul de Paşti sau vreunul din acele peisaje spirituale despre care am vorbit la timpul potrivit. Nu lipseşte nici mijlocirea unui mediu obiectiv în acţiune, ca în cazul Faldurilor, cu scurta lor drama a străpungerii oglinzii. Poemele pe care le-am grupat în ciclul baladic şi oriental nu reprezintă deci o deviere esenţială faţă de aceste modalităţi generale ale liricii lui Barbu. în împrejurarea lor, momentul simbolic narativ a căpătat numai o anumita preponderenţă, încît interesul poemelor s-a putut deplasa uneori de la expresia sentimentelor către desfăşurarea povestirii. Caracterul 316 ■43 ffi epic al unor compoziţii ca După melci, Domnişoara Hus sau Riga Crypto şi lapona Enigel reprezintă numai creşterea şi accentuarea unei tendinţe generale în poezia lui Bartm. Materia afectivă a rămas şi ea pe aceeaşi linie în decursut evoluţiei poetului nostru. Sentimentele care îşi găsesc expresie în poeziile ilui Barbu păstrează mai toate o legătură cu viaţa spiritului. în fiinţa care se mărturiseşte prin ele predomină funcţiunile inteligenţei şi ale cunoaşterii. Sînt poeţi în care vorbeşte omul erotic sau social. Aci vorbeşte omul metafizic. Din toate poemele analizate în paginile acestei încercări se lămureşte o cunoştinţă, împreuna cu sentimentele care întovărăşesc cucerirea ei. Numai modalitatea cunoaşterii a variat de la o epocă la aha. Astfel, pe cînd în poemele din Sburătorul atitudinea spiritului este discursivă, în ultimele poezii ea este intuitivă. Cele dintîi aparţin tipului meditaţiei ; celelalte, revelaţiei subite. Atît de mult funcţiunile spiritului predomină în poezia lui Barbu încît chiar iubirea în unele din primele lui versuri ia forma unor evenimente cerebrale. Citiţi muzicala elegie Ţi-am împletit, cu acea evocare a iubitei urcînd spre Acordul pur. Recitiţi nostalgicele strofe ale Peisajului retrospectiv, cu dorul lor către o împlinire prin misterul aşteptatei îmbrăţişări. Accentua spiritual nu lipseşte în nici una din aceste poeme închinate iubirii ca revelaţie. O astfel de conexitate cu spiritul nu se pierde nici în ciclul narativ şi balcanic. Am arătat în altă parte care este adîncul ecou simbolic al unei poeme ca Nastratin Hogea la Isarlik. Dar Isarlîkul însuşi este o cetate a spiritului, un loc al unei armonii intelectuale şi morale în care poetului îi place sa se regăsească. Pentru a sublinia aceasta conexiune Ion Barbu a aşezat Ia sfîrşitul volumului său poema încheiere, în care motive orientale se îmbină cu elemente proprii ciclului ermetic, cum este, de pildă, materialul' lingvistic abstract şi lumea corespunzătoare de esenţe inteligibile, în chipul cel mai natural. Poet metafizician în toate ipostazele sale, deşi de fiecare dată cu mijloace deosebite, Ion Barbu poate fi comparat cu o altă figură a literaturii noastre contemporane : cu Lucian Blaga. Cîntareţi deopotrivă ai vieţii în spirit, cîte deosebiri totuşi intre ei! în sufletul lui Blaga se răscoleşte un sentiment agonistic al vieţii, o luptă a fiinţei spirituale cu realităţile puternice ale pămîntului. Zborul său în înălţime se ridica 317 deasupra unei lumi pustiite şi dezolate. O adiere de mari nelinişti suflă prin toate operele sale. Sînt doua suflete în pieptul lui Blaga, ca în al lui Faust altădată, şi tocmai caracterul conflictual al vieţii lui interioare îl face să revină necontenit către poezia dramatică. Cînd rămîne însă în cercul lirismului, niciodată pacea unei revelaţii sigure, a unei certitudini degustate în plenitudinea ei nu coboară peste inspiraţiile sale. Totul sfîrşeşte în dezamăgire şi tristeţe fără nădejde. Am spus altă dată că lumea lui Blaga este a cenuşii. Dimpotrivă, poeziile lui Barbu nu ne aduc niciodată ecoul unor lupte neîmpăcate. în cercul lui de simboluri, lava s-a „înfrăţit de-a pururi cu sferele senine". Munţii înfăţişează „un spasm încremenit". Copacul reintră în „simpla, obşteasca armonie". Toate zbuciumarile despre care mărturisesc versurile lui Barbu se aplanează în linişte şi contemplaţie extatică. Isarlîkul era o cetate „la mijloc de Rău şi Bun", neparticipînd la opoziţiile vieţii morale şi la ostenelile ei. Iar în Joc secund năzuinţa poetului se îndreaptă sau către pacea fiinţei necreate, sau către viaţa începătoare şi nevinovată. Amara lume a cenuşii este înlocuită în opera lui Barbu cu răsfrîngerile ei curate în oglinda. Blaga pierde mai întotdeauna eroicele lupte ale spiritului. Fumul jertfei Iui este înapoiat către pămînt. Un suflu adiind din paginile Vechiului testament trece prin acele ale lui Blaga. „Unde eşti, Elohim, lumea din mîna ta a zburat ca porumbul lui Noe", strigă el odată. Ecoul acestor lupte dă poemelor sale statură, forţă şi gravitate. în manifestarea matură a lui Barbu trece mai degrabă ca o adiere împăcată şi idilică din Testamentul nou. Chemarea lui nu se adresează cumplitului Elohim, ci blîndului Dumnezeu al evului nostru, în ale cărui mîdni lucrurile se aprind deodată cu o lumină neştiută : în văile Ierusalimului, la unul PHios de raze, pămîntiu la piele : Un spic de-argint în stînga lui, Crăciunul Rusalii ard în dreapta-i cu Inele. Poate că în diferenţierea viziunii celor doi poeţi un rol a jucat şi cultura lor deosebită. Blaga a pornit de la filozofia istoriei, căreia de la mica sa teză din 1920 n-a încetat să-î consacre cercetările sale. Spiritul sau s-a hrănit din substanţa contradicţiilor dialectice ale istoriei, şi, în raza lor, lumea i-a apărut ca un cîmp de forţe vrăjmaşe. Barbu a purces însa de la matematici şi s-a format încor-porîndu-şi sfera lor de esenţe inteligibile şi inocente, izolate de zbuciumarile impure ale contingentului. Este şi aci un motiv pentru care Blaga stăruie într-o lume a luptei, pe cînd Barbu se menţine într-un univers realist, în sensul filozofic, într-o zonă de arhetipuri, plutind peste fluctuaţiile vremii. 1935 318 I. VINEA : „DESCÎNTECUL ŞI FLORI DE LAMPA' {Bibi. „Dimineaţa", nr. 37) 1 •a D-1 I. Vinea este autorul unui manifest literar în care se de- , «clară război „logicii" şi oricărei aplicări intelectuaKste a spiritului. Mărturisim că nu înţelegem bine ce poate să însemne lucrul acesta, de vreme ce pentru a dovedi caracterul inoperant al logicii oricine este nevoit să însăileze o seamă de cugetări mai mult sau mai puţin limpezi şi capabile să se întrunească într-un raţionament. Dacă „manifestul" menit să sprijine creaţia ar fi el însuşi alogic, atunci ne-am găsi cu adevărat în faţa unei atitudini spirituale unitare ; dar atunci nimeni n-ar mai dovedi nimic, şi cauza antiintelectualismului ar rămîne fără apărători. Caracteristic este faptul că antiintelectualismul modern se împerechează cu nevoia foarte intelectualistă de a-I motiva, în aşa fel încît, niciodată mai mult ca în vremea noastră, creaţia literară nu s-a sprijinit pe atîta reflecţie asupra literaturii. Situaţiunea scriitorului care invoca în favoarea sa drepturile subconştientului creator, nu numai prin exemplul operei, dar şi prin Htera manifestului dovedeşte puţina încredere pe care autorul respectiv o are în virtutea de transmisiune a puterilor sale genuine. Căci un manifest ne invită să variem obişnuita noastră atitudine în faţa literaturii, el ne angajează să reprimăm vechile noastre reflexe şi să adoptăm, cu o voinţa cpn- 1 Cronică apărută împreună cu cele despre A. Cotruş, în robia lor, X. Blaga, Feţele unui veac ji Cincinat Pavelescu, Epigrame (n. ed.). 1 320 ştientă şl^ expresă, o atitudine nouă. Un manifest tinde totdeauna să introducă lumina conştiinţei acolo unde pînă atunci exista regimul confortabil al deprinderilor inconştiente. Dar cînd manifestul este „antiintelectualist", cînd el se declară duşman funcţiunilor superioare ale vieţii conştiente, se produce împrejurarea destul de ciudată în care raţiunea omenească îşî_ rezervă rolul exclusiv de a-şi dovedi propria inutilitate, şi cu o complezenţă oarecum sinistră se invită la suicid. Nu este^cazul de a ne alarma. Antiintelectua'liştii tinerei generaţii rămîn în esenţa firi foarte stăpînite, minţi foarte clare, uneori subtili disociatori în treburile artei, şi deosebirea care îi separă de cei bătrîni este de fapt o purtare mai conştienta de sine, ceva pe care aceşti bătrîni o resimt tocmai ca pe un efect de rigiditate, ca pe un fapt făcut în paguba vechii inimi simţitoare. _ D-1 I. Vinea, fruntaş al noii generaţii, este în acelaşi timp şi un reprezentant al spiritului tineresc în literatură. D-I Ionel Teodoreanu este un altul. Dar pe cînd farmecul literaturii d-lui Teodoreanu stă într-o graţie care se atinge cu moliciunea, în opera şi figuraţia literară a d-lui I. Vinea admir mai cu seamă radicalismul spiritului de insubordonare. Cine a înţeles lucrul acesta îşi explică activitatea redactorului revistei Contemporanul şi a autorului volumului Descîntecul ţi flori de lampă. Acest cineva nu va mai sta uimit în faţa bucăţii Cravata de cînepă în care cea mai conştientă, dar şi cea mai capricioasă atitudine ia masca unei inspiraţii care nu vrea să aibă nimic de-a face cu logica. Acelaşi cititor sau critic va preţui însă tocmai perfecţia dialecticii care, într-o bucată cum este Treptele somnului, amesteca logica visului cu a stării de veghe într-un complex cu adevărat tulburător ; va admira. în sfîrşit, pe stilist, pe dibaciul muzician al frazei care a dus scrisul artistic românesc la o excelenţă care ne sugerează pe aceea a lui Claudel în Conaissance de l'Est. Vedeţi, de pildă, bucata Absenţa, din care regretăm că nu putem cita decît începutul : „Cîmpul fuse liniştit în liniile lui neclintite. Mă gîndeam lîngă banca sfărîmată pe care căutasem în van un Ioc sigur ; neapărat totul trebuia distrus aci, între arborii drepţi care au 321 21 — Opere. voi. III adaposut umezeala şi umbra, ţi sub cerul acesta curat care curge în buchetele lor mari. Ramurile sa zacă, frunzele sa plîngă şi păsări să aducă zbor întunecat şi vaier împrejur... Şi îngerul verde al fîntînii secate pe care muşchiul se usucă, îngerul să se culce şi să moară în lacrimi, ca un copil. Prea e totul ca altădată aici. Si nimic mai firesc cu dorul meu de nimicire, cînd vin .şi chem din gînduri chipul absent, aici. Cadru ţeapăn, din care lipseşte portretul, frînge-te, greu, peste mine..." 1926 MIHAI RALEA 1 împlinirea a şaizeci de ani de viaţă ai colegului nostru Mihai Ralea ne da prilejul de a exprima, împreună cu simpatia şi urările de viaţa lungă şî activitate rodnica pe care i le facem, o judecată generală asupra operei sale atît de întinse şi atît de variate. Şaizeci de ani de viaţă şi aproape patru decenii de activitate în ştiinţa, în publicistică, la catedra şi în viaţa publică alcătuiesc, desigur, un răstimp suficient pentru ca trăsăturile unui portret moral să se închege şi pentru ca judecăţile de valoare cu privire la el să poată fi formulate. Ceea ce ne reţine oarecum în executarea plăcutei îndatoriri pe care Academia şi-a asumat-o este numai faptul că prietenul şi colegul nostru Mihaî Ralea este o personalitate atît de activă, atît de viu şî de multiplu legată de actualitatea în desfăşurare, încît ne vine greu să-1 privim în urmă şi să-1 preţuim după faptele sale trecute. Aproape nu este zi în care Mihai Ralea să nu adauge bogatei sale activităţi de pînă acum opere şi fapte noi, aşa încît atitudinea faţă de colegul nostru este mai degrabă aşteptarea, tensiunea orientată către viitor decît contemplarea unei figuri desprinse din perspectivele trecutului. Şedinţe de felul celei de azi sînt poate mai potrivite în legătură cu personalităţi care, chiar dacă n-au ajuns la capătul muncii lor, cunosc o încetinire de activitate, paşii mai rari 1956. 1 Cu'întaxe pronunţată în şedinţa festivă a Acad. R.P.R din 11 mai 323 21' cu care se escaladează culmea cea mai înaltă. Ralea se .găseşte însă în desfăşurarea unei activităţi al cărei Htm nu s-a încetinit deloc în ultimele două sau trei decenii. Tîrîndu-ne mereu înainte, împreună cu el, ne vine, deci, greu să introducem o pauză în interesul cu care-1 urmărim şi, în loc de a aştepta operele şi acţiunile lui noi, să considerăm o clipa, dar numai o> singură clipă, lucrările şi faptele lui mai vechi. La această împrejurare, sensibilă pentru noi toţi, se adaugă încă una care împovărează mai mult sarcina care mi-a fost încredinţata : aceea de a caracteriza opera de scriitor şi critic literar a sărbătoritului nostru. Acel care vă vorbeşte a fost colegul de studii al lui Mihai Ralea, prietenul lui din primii ani ai tinereţii, tovarăşul lui nedespărţit în toate împrejurările vieţii. Dacă una din condiţiile capitale ale cunoaşterii e;te relativa distanţa faţă de obiectul ei, trebuie să mărturisesc ca împlinesc într-un chip destul de insuficient această condiţie. Martor statornic al tuturor lucrărilor lui Ralea, mereu Ia curent cu toate gîndurile şi proiectele lui ştiinţifice_ şi literare» nu este nicidecum lesnicioasă pentru mine, în circumstanţa de astăzi, acea privire în perspectivă şi de Ia distanţă care asigură obiectivitatea cunoaşterii. Nădăjduiesc însă că dacă sarcina ce ml-a fost dată este mai grea pentru mine decît ar fi fost pentru altul, ea nu se va dovedi că a fostjmposîbîîă. M-am hotărît deci să iau asupră-mi aceasta sarcină, convins că pot aduce Academiei şi publicului literar o contribuţie la cunoaşterea operei lui Ralea, dacă nu prin distanţă şi detaşare, cel puţin prin sîrgmnţă şi sinceritate. Mai înainte însă de a trece la subiectul meu propriu-ziP îmi cer îngăduinţa de a evoca, în formă de introducere, momentul în care mi-a fost dat să-l întîlnesc mai întîi pe Mihaî Ralea. Era acum patruzeci şi unu de ani în sălile de curs ale vechii Facultăţi de filozofie şi litere. Toţi colegii noştri de atunci îşi mai amintesc, desigur, de tînărul descins cu un an mai înainte de la Liceul internat din Iaşi, înconjurat mereu de un grup numeros de studenţi, asupra cărora părea ca exercită o deosebită influenţa. Mai cu seamă în şedinţele semina-riale, studentul în filozofie Mihai Ralea atrăgea atenţia prin spontaneitatea intervenţiilor sale în care apăreau manifestările unui spirit critic atît de ascuţit, ale unei informaţii atît de bogate, în formele unei exprimări atît de Tioi şi de originale, încît superioritatea sa asupra întregii Iui clase se impunea cu toată evidenţa. Sînt patru decenii de cînd asist, mai întîi ca student, apoi ca profesor al Facultăţii de litere, Ia răsărirea periodică a unui astru tînăr, care urmează să-şi ocupe locul în constelaţia culturii româneşti. Mărturisesc că astăzi încă, la începutul fiecărui an şcolar, păşesc cu mare emoţie printre studenţii primului an, în aşteptarea întîlnirii cu tînărul sau cu tinerii în care voi ghici pe scriitorii sau pe cugetătorii de mîine. Natura şi societatea produc mereu alte şi alte vocaţiuni şi talente, şi prilejul pe care-1 ai, ca profesor, să asişti la neistovita acţiune inventivă a vieţii este unul din cele mai atrăgătoare ale îndeletnicirii noastre. Am întîmpinat deci, în timpul lungii mele cariere, nenumărate figuri tinereşti în care mi se părea ca descifrez o chemare. Trebuie să mărturisesc ca unele din acestea au alunecat în anonimat sau au produs, mai tîrziu, în acela ■care-i însoţise cu încredere şi nădejde, decepţie şi amărăciune. Dar altele s-au înălţat mereu şi mi-au adus bucuria împlinirii :ji a confirmării. Dacă privesc din nou acum toate aceste imagini mi se pare că aflu pe una din cele mai strălucitoare în fostul meu coleg ceva mai yîrstnic, care îmi producea cea mai vie admiraţie prin ascuţimea inteligenţei, prin spontaneitatea şi originalitatea sa. în anul al doilea de Universitate, Ralea atrage atenţia profesorului nostru de atunci, d-1 C. Rădulescu-Motru, printr-o încercare asupra raportului dintre imagine şi gîndire, care a fost îndată publicată în Revista de filozofie. După război, Ralea pleacă pentru continuarea studiilor la Paris, unde este. acceptat la Şcoala normală superioară, veche şi ilustră instituţie, unde prezenţa în generaţia mai veche a Iui Jean Jaures şi acţiunea bibliotecarului şcolii, Lucien Herr, un om de o profundă erudiţie şi care exercita o mare influenţă asupra tineretului studios al vremii, creaseră o memorabila tradiţie de gîndire şi luptă socialistă. La Paris, Ralea obţine doctoratul în drept şi doctoratul în litere, acesta din urmă cu o teză despre Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste, devenită clasică şi care obţine unul din cele mai importante premii ale Institutului Franţei: premiul Osiris. Profesorul sociolog C. Bougle, venit la Bucureşti pentru a face cîteva lecţii publice, atrage atenţia asupra lucrărilor compatriotului nostru. în curînd •apare el însuşi şi, în timp ce i se încredinţează conferinţa de 324 325 pedagogie socială la Facultatea de litere din Iaşi, apoi catedra de psihologie şi estetică, cercul revistei Viaţa românească, cu care stabilise legături mai dinainte, îl cheamă în mijlocul ei cu funcţiunea de redactor-prim al revistei. Aci domina figura lui G. Ibrăileanu, spiritus rector al revistei şi cercului Vieţii româneşti. Nu se poate spune îndeajuns impresia pe care o făcea Ibrăileanu asupra tuturor acelora cărora le era dat sa se apropie de el. Acest om înzestrat cu cele mai deosebite virtuţi intelectuale şi morale îndrepta asupra semenilor sai o privire atît de pătrunzătoare şi o exigenţă etica atît de severa încît oricine ieşea clasat chiar de la prima întîlnire cu el. Ge-a însemnat Ibrăileanu pentru Ralea ne-a spus-o chiar acesta din urma cînd, la moartea criticului, în 1936, i-a consacrat un studiu rămas principalul izvor al caracterizării lui literare : „Cum aş putea găsi tonul cel mai potrivit — scrie Ralea — măsura justa pentru a scrie despre omul a cărui întîlnire reprezintă cel mai însemnat eveniment intelectual din viaţa mea ? Cu toate acestea toţi acei cîţi l-au cunoscut bine ştiu că acest om neînduplecat în dreptate şi decenţa nu iubea nimic altceva mai mult ca adevărul ; că entuziasmul meu delirant l-ar fi făcut sa zîmbească cu blîndeţe, dar nu i-ar fi schimbat o iotă din ideea pe care şi-o făcea totdeauna matematic, despre mine, despre el sau despre lume şi viaţa." Ideea pe care şi-a făcut-o Ibrăileanu despre Ralea rezulta din comunicarea mai multor martori aj acestor timpuri, potrivit căreia criticul numea pe tînăirul său discipol şi emul „cel mai bun prieten al său". în momentul în care Ralea îşi începe funcţiunile lui redacţionale ia Viaţa românească, Ibrăileanu avea peste cincizeci dc ani, iar Ralea nu împlinise încă treizeci. O prietenie între oameni de vîrste atît de deosebite este un lucru destul de rar. îmbătrînim de obicei cu vechii noştri prieteni şi cercul lor se deschide rareori pentru a primi un trimis al zilelor noi. Ibrăileanu a izbutit să execute gestul acestei deschideri, şi în prietenia care s-a înjghebat atunci admirăm deopotrivă puterea tînărului care a ştiut să se facă recunoscut de mai-marele său, dar poate mai ales generozitatea acestuia din urmă. Influenţa lui Ibrăileanu asupra lui Ralea a fost, fără îndoială, destul de însemnată. Dar ceea ce numim influenţa este, de fapt, un produs al afinităţii. întîlnim mulţi oameni în viaţă, stabilim contactul cu multe învăţaturi şi idei, întîmpinam multe personalităţi şi opere care se bucura de reputaţie sau chiar de prestigiu, dar dintre toate acestea exercită o influenţa asupra noastră numai acelea care într-un fel oarecare ni se potrivesc. A primi o influenţa este deci un prim pas pe calea realizării de sine. Afinitatea dintre Ibrăileanu şi Ralea se vădea mai întîi în legătura cu dispoziţiile lor intelectuale şi morale; aceeaşi pornire de a investiga motivele mai ascunse ale acţiunilor omeneşti şi de a le dezvălui cu o luciditate dîrză şi nemiloasa. Discipolul ca şi maestrul sau socoteau ca întregul edificiu al societăţii şi al culturii este un produs al naturii, şi ca atare impulsiunile rudimentare ale acesteia pot fi recunoscute la temelia tuturor faptelor şi ideilor noastre. Mai tîrziu, Ralea a depăşit acest punct de vedere, şi în ultima lucrare filozofică mai însemnata a sa, în Explicarea omului, a indicat drept motiv fundamental al culturii pornirea omului de a-şi crea obstacole şi, prin urmare, de a înfrînge instinctul său natural. Aceste doua idei deosebite au nevoie să fie puse de acord, şi autorul volumelor Valori şi Explicarea omului ne datoreşte încă lămurirea unităţii mai adinei a descoperirilor făcute de el în psihologia omenească. Afinitatea dintre Ibrăileanu şi Ralea provenea şi din felul culturii lor, îndatorata în mare măsură izvoarelor filozofiei materialiste a secolului al XlX-Iea, completata de gînditorul mai tînar prin rezultatele unor curente ale vremii sale : sociologia franceză din şcoala lui Durkheim şi filozofia germană a valorilor. Mai presus de toate stătea insa comuna lor împărtăşire din gîndirea lui Karl Marx, cunoscută de altfel de cercetătorul mai tînăr printr-un studiu mai complet al operelor acestuia şi al literaturii critice mai noi, prilejuite de aceste opere. In afară de afinitatea provenind din dispoziţiile lor intelectuale fundamentale, din comunitatea izvoarelor lor de cultură, mai exista între Ibrăileanu şi Ralea aceeaşi pornire politică, mobilizata de luptele dreptăţii şi ale libertăţii. Luciditatea intelectuală cea mai nemiloasă se întrunea în maestrul şi discipolul lui cu idealismul politic, îndoiala teoretică — cu afirmarea practică, scepticismul — cu pasiunea. în articolul despre G. Ibrăileanu, Ralea scria : „E prea uşor sa rămîi om de treabă cînd ai avut norocul să-ţi poţi păstra iluziile, ori cînd ai moştenit o inteligenţă feciorelnică care ştie să acopere cu un văl roz înfăţişările hidoase ale lucrurilor. Şi e mult mai 326 }27 greu să faci să trăiască împreuna luciditatea completă şi per-iecta regulă morală." Ibrăileanu a izbutit această sinteza. Ralea a recunoscut şi el aici forma cea mai înalta a personalităţii omeneşti. Indicat prin aceste afinităţi, acceptînd o influenţă întemeiată pe o înrudire de structură -şi de năzuinţe, Ralea a devenit colaboratorul cel mai apropiat al lui Ibrăileanu la redactarea Vieţii româneşti în epoca după 1924. Revista îşi dobîndeşte caracterul ei în această perioadă prin colaborarea regulată a lui Ibrăileanu şi Ralea. Dau amîndoi, cot la cot, aceleaşi lupte literare şi ideologice printre care cea mai de seamă este aceea în legătură cu specificul naţional în literatură, pe care amîndoi îl afirmă ca o condiţie indispensabilă a oricărei creaţii artistice valabile. Funcţiunile unui prim-redactor îndrumau activitatea lui Ralea pe terenul criticii literare. Ralea a scris atunci pagini remarcabile, ca acele despre Tudor Arghezi — una din primele şi din cele mai pătrunzătoare caracterizări ale acestui poet, acele despre Mihail Sadoveanu, înţeles de el în felul în care marele scriitor a rasfrînt dezvoltarea, societăţii româneşti, apoi alte multe articole despre diferiţi scriitori români şi străini,, întrunite mai tîrziu în volumele Interpretări şi înţelesuri. Cu toate acestea, direcţia proprie a talentului lui Ralea nu-1 lega prea strîns de disciplina criticii literare, adică de urmărirea atentă a producţiei literare pe măsură oe apare, cu scopul de a recunoaşte valorile noi şi de a le distinge din masa operelor inferioare. Noul critic al Vieţii româneşti n-a dat criticii literare funcţiunea acestei intervenţii continue în actualitate cu scopuri discriminatorii. Concepţia sa asupra criticii a fost limpede exprimată în articolul Despre critica literara, reprodus apoi în volumul între două lumi. Pornind de la ideea că orice operă poseda o multiplicitate de sensuri virtuale, realizate succesiv, Ralea scrie : „Extensiunea sensurilor nebănuite care dau viaţă şi posteritate artei o face publicul cu fantezia sa. El pune pe seama autorului alături de ideea sa iniţială semnificaţii diverse la care el nu s-a *gîndit. Artistul e un singur individ şi publicul o unanimitate. El generalizează şi îmbogăţeşte mereu opera de artă. O face valabilă, interesantă pentru o serie cît mai mare de oameni, punindu-i mereu pe seamă sensuri, aspecte şi intenţii noi. Astfel o umanizează colaborînd cu autorul. Acesta ne da o schemă şi noi o completăm, ne da un vas pe care îl umplem şi-1 deşertăm mereu de la generaţie la generaţie. Criticul e şi el unul din cititori. Un cititor însă care are obiceiul să-şi strige tare impresiile tuturor, un cititor care găseşte în opera de arta un sens, ceva mai general, menit sa intereseze mad mulţi oameni, să le atragă atenţia asupra altor aspecte care se pot dezvolta şi care au fost pînă acum ignorate. Criticul e un creator de puncte de vedere noi în raport cu o operă. El o face iubita şi din alte motive, înţeleasă şi prin alte prisme, îi aduce noi aderenţi, formează un nou prozelitism pentru că trezeşte noi interese, atrage cititori şi oameni j?e care vechile aspecte nu-i interesau. Adăugînd o nouă aripa edificiului, el îl face să trăiască mai departe. Şi descoperind panorame neobişnuite, generalizează creaţia artistului. Criticul întreţine longevitatea artei." Criticul este deci, pentru autorul acestor consideraţii, cineva care comunică reacţiunile sale în faţa operei literare mai mult decît acela care se străduieşte sa-i prindă figura exacta şi oarecum invariabilă. Acesta din urma este criticul filolog, scrupulos în stabilirea formelor şi conţinuturilor primordiale, autentice. Criticul filolog îşi reprimă individualitatea, se împiedică să asocieze, manifestă, pentru a întrebuinţa o expresie a lui Ibrăileanu care a făcut carieră, cea mai riguroasa supunere la obiect. în critica lui Ibrăileanu, discipol el însuşi al lui Al. Philippide, poate fi observată aceasta disciplină a filologului care s-a dezvoltat, mai cu seamă în partea finală a activităţii lui, în studiile sale asupra manuscriselor şi ediţiilor eminesciene, şi în preţioasele lui analize stilistice asupra diferiţilor autori români şi străini. Este adevărat că opera literară trăieşte în viaţa omenirii şi că în timp ce filologia îşi da mari silinţe, prin recenziunea şi critica verbală cea mai exactă, sa menţină forma ei primitiva, aşa cum se presupune că a voit-o autorul, opeta călătoreşte în timp şi istoricul literar o regăseşte, după anumite răstimpuri, îmbogăţită cu semnificaţii noi şi neaşteptate. Nu este deloc sigur că înţelegem pe Homer şl pe Virgiliu, pe Dante şi pe Cervantes în acelaşi fel ca oamenii din vremea lor. Autorii multă vreme uitaţi, sau care nici nu s-au bucurat vreodată de o mare notorietate, revin în actualitatea literară îndată ce cititorii şi criticii lor mai noi par a găsi în ei coarde consonante cu acele care vibrează în propriul lor suflet, şî, prin urmare, nu atît pentru ceea ce ei au repre- 328 329 zcntat odată, ci pentru ceea ce ei au devenit de atunci. Aşa :s-a întîmplat cu Hans Sachs şi Grimmelshausen, redescoperiţi ■de Goethe şi romanticii germani, cu lirica medievala, cu Ron-:sard şi poeţii „Pleiadei" în timpul romantismului francez, cu .Ion Budai-Deleanu şi cu Ion Codru-Drăguşanu prin lucrările «criticii noastre noi. Observaţia lui Ralea este deci exacta şi ea justifică poziţia xa de critic asociativ, creator de noi puncte de vedere în raport cu opere şi autori care n-au nevoie să fie descoperiţi, ci numai interpretaţi din nou, cum este cazul în studiile despre Marcel Proust, Rainer Măria Rilke, E. Fromentin, Balzac, Maurice JBarres, Thomas Hardy, Amiel, Andrc Gide, Paul Valery, H. Ibsen şi alţii. Pentru Ralea, orice scriitor şi orice operă pun o problemă psihologică, etică şi socială, deci o problema filozofică. Caracterizarea critică se desprinde pe fundalul unei teorii generale prin manipularea unor concepte şi categorii formate în studiul psihologiei individuale şi al societăţii. Rilke este caracterizat prin carenţa vitalităţii lui; Fromentin, în romanul Dominique, prin atitudinea micii-burghezii în urmărirea fericirii ; Balzac, prin apariţia unei clase de oameni barbari şi puternici, avizi şi dezorientaţi în perioada capitalismului bancar de după 1830. Amiel este un abulic autoanalitic, un romantic întîrzîat în-ax-o epocă realistă, ceea ce dă figurii sale un caracter rar şi aparte, un germanic cu mijloace de expresie latine şi_ meridionale. Caracterizarea lui Thomas Hardy se face prin elementele teoriei psihologice asupra tensiunii psihice. Portretul literar al lui Anatole France se desprinde pe o teorie generală a civilizaţiei. : Studiind pe fiecare din aceşti scriitori şi pe alţii mulţi, cri-xiciil are prilejul să-i aducă sub incidenţa unei categorii filozofice generale sau s-o îmbogăţească pe aceasta din urmă prin-;ir-o clasa noua, printr-un tip neprevăzut încă de cercetarea mai veche sau prin reunirea unor categorii deosebite a cărei posibilitate nu fusese întrezărită. Iată cazul lui Fromentin. .„Există — scrie criticul — două feluri de a fi împăcat cu ■viaţa : fericirea-securitate, fericirea burghezului, un fel 'de •sinucidere lentă, şi fericirea aventurierului. Domuiique al lui ■Fromentin le cunoaşte pe amîndouă, în două epoci diferite ale wieţii." 330 Opera literara îi pune lui Ralea probleme de idei şî se constituie, în "viziunea lui critică, în forma unor subordonări,, disociaţii sau asociaţii de concepte. Interesant este de urmărit. >i chipul în care se grupează scriitorii în faţa cărora s-a oprit criticul. Aceştia sînt totdeauna naturi problematice, cum îi numea Goethe, oameni dezbinaţi interior şi care răsfrîng îr* luptele personalităţii lor pe acele ale societăţii exprimate dc ei. Considerînd prin această prismă literatura română a timpului său, adică literatura dintre cele două războaie, el combate la unii din reprezentanţii ei spiritul gentil-estetic şi idilic-diletant. Şi din obiecţiile pe care criticul le aduce literaturii epocii se vede bine încotro ar dori s-o îndrumeze : „Scriitorii noştri — scrie Ralea — au trăit puţin, n-au experienţă sufleteasca adincă, n-au acumulat într-în şii acel contact profund cu viaţa care căleşte sufletul şi-i da comprehensiunea umanităţii, a vieţii şi a morţii. Artiştii noştri n-au sentimentul profund al vieţii, nu ştiu ce înseamnă grozăvia ei muta, nu; bănuiesc maiestatea morţii, mîndria umilinţei, gustul oţelic al orgoliului; n-au iubit, n-au disperat şi n-au dispreţuit resemnat. Nici unul din capitolele în adevăr teribile ale vieţii nu le e familiar." Cînd constată în studiul De ce nu avem roman ? lipsa acestui gen literar în epoca în care apăreau abia primele opere ale lui L. Rebreanu, Cezar Petrescu, Camil Petrescu, H. Papadat-Bengescu, criticul atribuie fenomenul acestei omisiuni lipsei de diferenţiere a individualităţii în societatea burgheză puţin dezvoltată a timpului : „Nu toate individualităţile sînt bune pentru romane — scrie Ralea stabilind cu multă pătrundere unele din condiţiile apariţiei romanului modern. Individualităţile publice sînt captate de istorie şi mitologie. Romanul nu apare decît într-o societate aşa de diferenţiată încît orice om e, în felul lui, o individualitate. Romanul e povestea: individualităţilor fără viaţă publica, fără strălucire, a individualităţilor modeste, înecate în masa mare a publicului : persoane fără importanţă istorică, dar cu mare semnificare morală. Romanul e povestea vieţii şi sufletului individualităţilor private celor mai caracteristice." Aceste condiţii păreau ca lipsesc pentru stadiul de dezvoltare a societăţii observate de critic. „Dacă nu sîntem în faţa societăţilor care n-au încă deloc individualitate — continua Ralea — sîntem totuşi în faţa societăţilor care au relativ pu- 33» ţine caractere originale, complet detaşate de ambianţa... Biografia omului curent, a omului de rînd, care se schiţează totuşi evident original, cu viaţa lui sufleteasca aparte şi care e romanul, nu se poate face cu uşurinţă. Individul nu e complet degajat de mediu ; iată de ce romanul nostru intirzie." Trecînd deci de la caracterizare la normalizare, de la cunoaşterea operelor la recomandarea lor, gîndirea criticului a mers în aceeaşi direcţie : a studiat şi a recomandat acelaşi tip de opere cu un bogat conţinut de idei, manifestînd o fază de maturitate a societăţii şi a individualităţii omeneşti dezvoltate în mijlocul aceleia. Critica lui Ralea a fost, deci, una din acele care au secundat şi au sprijinit procesul de maturizare a li'eraturii noastre. într-o istorie a gîndirii critice româneşti trebuie să i se recunoască neapărat acest loc şi acest rol. Spirit orientat mai degrabă spre generalizarea filozofică decît spre cunoaşterea particularului cu un rol atît de mare în lucrările filologului şi ale istoricului, Ralea a dat filozofiei un timp mult mai întins decît criticii literare. Dar pentru că despre contribuţia lui Ralea în domeniul ştiinţelor filozofice s-a ocupat un alt coleg de-al nostru, nu-mi ramîne decît să consider celălalt aspect al sărbătoritului nostru în legătură cu literatura : aspectul lui de scriitor. Pe vremuri, cînd aveam douăzeci de ani, Ralea mi-a spus într-o zi : „La patruzeci de ani voi scrie un roman". Tot pe atunci primeam, din partea unui alt coleg de-al nostru, confidenţa unui alt proiect. Camil Petres:u îmi spunea : „Voi scrie un sistem filozofic*1. Ralea se găseşta într-o întîrziere de douăzeci de ani faţă de termenul ce şi-1 fixase. A scris şi a publicat însă multe lucrări de filozofie, ba chiar un sistem întreg, cu capitole de antropologie filozofică, de etică, estetică, filozofia religiei şi a economiei: Explicarea omului; în timp ce Camil Petrescu a publicat romane şi drame, elaborările sale filozofice rămînînd învăluite în taina cea mai nepătrunsa. Comparaţia acestor două spirite^ printre cele mai distinse ale generaţiei noastre, aruncă o lumină interesantă asupra felului de a fi al rîndului nostru de oameni. Am fost oamenii unei răscruci, aşezaţi între doua lumi. în copilăria noastră ţăranii locuiau încă în bordeie săpate în pămînt şi arau cu plugul de lemn, ca în preistorie. Eram una din puţinele ţări în care exista pelagra. Malaria şî oftica făceau ravagii. întinderea analfabetismului ne crease o trista celebritate. Mal mergea vorba, în copilăria noastră, despre 332 ţăranii bătuţi la scară. într-o zi din primăvara anului 1907 s-a raspîndit la Giurgiu ştirea că stăniştenij au pornit asupra oraşului. Locuitorii înstăriţi ai oraşului şi-au strîns în graba lucrurile de preţ pentru a trece Dunărea la Rusciuc, dar şi-au desfăcut curînd boccelele pentru ca şirurile stănjştenilor au fost culcate de focurile artileriei, în apropiere de oraş. Am apărut pe lume în ţara veche, plina de nedreptate. Dar ne-am deschis culturii celei mai înalte pentru că în vechea orînduire nedreaptă s-au ivit oameni noi, spirite înalte şi curate care ne-au deschis ochii. Am avut profesori eminenţi şi scriitori admirabili. în mediul culturii noastre înaintate am putut afla ce-i lipseşte ţării şi ce trebuie să cucerim pentru ea. Dragostea noastră de ţară a fost adeseori chinuită, ca toate iubirile cele mari. Aşezaţi între două lumi, între vechea lume a injustiţiei şi aceea care se desemna la orizont, ne-am ales cu oarecare greutate domeniul, am arătat oarecare mobilitate în aspiraţiile noastre. Am simţit nevoia să sistematizăm din nou întregul domeniu al culturii, să punem o piatra în fiecare punct al temeliei ei. De aceea voia să scrie Ralea un roman, şi Camil Petrescu un sistem filozofic. De aceea amîndoi au scris şi filozofie şi literatură. Ralea este unul din scriitorii cei mal înzestraţi ai generaţiei sal*- Talentul său s-a exercitat în domenii puţin frecventate mai înainte la noi: în eseu, în maxime, în portretul moral, în jurnalul de călătorie — adică în toate genurile reflecţiei în literatură. Termenul eseu a pătruns în terminologia noastră literară abia după primul război mondial şi a desemnat o compunere asupra unui subiect teoretic făcută cu mijloacele artistice.^Ralea este unul din creatorii lui în mişcarea literară mai nouă. Pretutindeni în articolele sau chiar în studiile sale filozofice i^se prezintă o comparaţie, o imagine care luminează ideea, o alăturare medita _ de cuvinte, un epitet rar. în Explicarea omului, autorul afirmă odată vechimea şi statornicia credinţei omului despre superioritatea sa în univers. Această-cre-dinţă^a fost mereu proclamată de savanţi, de filozofi şi personalităţi religioase. După ce citează pe Darwin, Descartes şi Bossuet, scriitorul adaugă : „Şi chiar cînd un suflet pur şi virginal ca acela a Sf. Francisc din Assisi se lasă, în blîndeţea lui, atras de frăţia păsărilor cerului, el are conştiinţa că prietenia lui pentru animalele necuvîntătoare e o bunăvoinţă şi o filantropie". Nu este aşa că bunăvoinţă şi filantropie recunoscute 33^ >1 în legătură cu atitudinea lui Francisc faţa de animalele necu-vîntătoare animă îndată situaţia şi-i dă o căldură pe care n-ar fi putut-o obţine prin notarea seacă a ideii ? Ştiinţa cea mai nouă, continuă Ralea, nu şi-a mai pus însa „întrebările pretenţioase şi grandomane asupra specificităţii sufletului omenesc în deosebire de celelalte animale". întrebările grando-vnane ale vechii ştiinţe sugerează printr-un epitet rar o întreaga situaţie morală. Ca la toţi scriitorii adevăraţi cuvintele se leagă la Ralea în asociaţii noi cu o vie putere de sugerare. Conciziunea perfectă a formulării, în legătură, de altfel, cu mijlocul semnalat mai sus, este o altă trăsătură a scrisului lui Halea şi care-1 indica pentru genul literar al maximei. Voi da •cîteva exemple de astfel de maxime, spicuite în paginile volumului Valori: Ce este curajul ? Ni se răspunde : „Pentru o luciditate perfectă, care ar fi conştienta pînă în ultimele detalii de pericol, curajul ar fi imposibil. A fi curajos înseamnă^ a alege din diferite alternative o ieşire ; înseamnă a cîmţari între mari inconveniente, dar nu a alege pe cel mai grav dintre ele ; înseamnă a paria pe o posibilitate, dar nu pe cea mai dezas- truoasă." Ce este cultura ? „Cultura este inteligenţa altora." Ce este omul inteligent? „Omul inteligent e acela care nu «onfundă niciodată punctele de vedere." Dar inteligenţa ? „Inteligenţa adevărată e o descentralizare a gîndirii" deoarece „sărăcia de minte duce încet şi monoton 3a unitate, la sistem, la obsesie". Ce e recunoştinţa ? „E un derivat al răzbunării, din aceeaşi familie cu ea... E un plasament cu mai puţin risc pe care 1-a adus îmblînzirea moravurilor." Ce e epicureismul ? „E filozofia unei deziluzii." Ce este invenţia în ştiinţă ? „Invenţia e procesul care aduce ■un verdict în favoarea faptelor năpăstuite." Mulţi cred că arivistul e un om senzual, mişcat de pofte impetuoase. Moralistul corectează această părere : „Arivistul adevărat e un anahoret. El trebuie să rabde în linişte, sa .accepte situaţii mici, să refuze tentaţiile unui destin de plă-•cere, să îndure mizerii şi lipsuri. Pofta de viaţă imediată nu e în psihologia ambiţioşilor." Care este originea conştiinţei ? Conştiinţa a apărut ca o autoconfesîune a unui defect pe care ne e ruşine sa-1 decla- 334 răm... Există un singur prieten care tolerează totul, care ne înţelege şi ne justifică. Acela smtem noi înşine. A început atunci discuţia cu acel excelent prieten. Lui îi putem face orice confesiune : putem fi siguri că nu va apune nimănur nimic, că nu va trăda secretul. Conştiinţa e o autoconfidenţă." S-ar putea compulsa un întreg volum de maxime din toate? scrierile lui Ralea, care ar înzestra literatura noastră cu o> operă întru nimic mai prejos de aceea ale celor mai buaii moralişti francezi^ aîe lui La Roohefoucauld, Rivarol sait Chamfort. Această carte există de fapt. Filele ei sînt însăv oarecum împrăştiate. Trebuie să le strîngem la un loc. Om de^idei, filozof şi moralist, Ralea vădeşte în scrisul său o deosebită putere de a înregistra şi reţine impresia senzorială. Evident, el nu se opreşte niciodată la această impresie, ci os prelungeşte şi o dezvoltă într-un act al cugetării. Aceste însuşiri stau la baza portretisticii sale, în care trăsătura fizică dobmdeşte valenţe morale. Iată, în această privinţă, portretul lui Anatole France, zărit odată de autor pe o stradă a Parisului : „Ceea ce impresiona în această figură de octogenar erai paloarea ei diafană. O mască de ceară prin care nu străbătea nici o şuviţă de sînge. Pe deasupra, o piele uscată ca pergamentul, făcută parcă dintr-o materie anorganică. Nicăieri, nicB o urmă de sanguinitate în această fantomă deplin spiritualizată în care descompunerea materiei nu mai avea ce căutat fiindcă corpul, eliminînd ceea ce era organic în el, se pietrificase într-un echilibru chimic stabil, capabil să cucerească, eternitatea. Asimilarea şi dezasimilarea se opriseră într-op dreaptă echivalenţă. Mi-am zis atunci, în deplină credulitate,., că în baza unui misterios paralelism psihofizic trupul luase' forma cea mai potrivită unui suflet ce izbutise să alunge dini el toată bestialitatea vie, aceea care trăieşte violent, dar care„ atinsa de germenii morţii, se descompune fulgerător. Ca şi. fachirii indieni, Anatole France putea să trăiască mult fiindcă! în el nu mai avea ce să moară." Cu aceste daruri ale ochiului, cu via lui curiozitate pentru: om şi^ societate, cu pornirea psihologului şi sociologului de au investiga^toate tipurile omeneşti, în legătura lor cu natura„ cu tradiţiile lor de cultură, cu formele variate ale moravurilor lor, Ralea ne-a dat preţioase cărţi de călătorie. Colegul nostrur a fost unul dîn oamenii care s-au mişcat mai mult. A atins punctele cele mai îndepărtate ale lumii, dar în volumele sale 335. Nord-Sud şi în Extremul Occident ne-a dat numai o icoană a Egiptului, a Olandei, a Angliei, a Spaniei, a Statelor Unite, a Canadei, a Californiei, a insulelor Antile. Pretutindeni observă natura şi arta, formele societăţii şi sentimentele oamenilor. Notează forme şi culori pentru care are sensibilitatea unui pictor, chipuri şi comportări omeneşti, dar din aceste impresii particulare se desface reflecţia generală a unui moralist. Citim în jurnalul călătoriei în Spania, sub data de 14 septembrie : „în drum către Madrid. Munţi roşi, munţi verzi, munţi galbeni. Soare şi iarăşi soare. Nici un pic de umbră, nici un fir de iarba. Lipsa vegetaţiei oboseşte, şterge impresia naturii; pare că eşti într-un castel, între ziduri clădite de oameni. Prin gările rare, fără sate împrejur, pierdute în această Sahară de stînci, femei «aguadore» vînd cu zece centime un pahar de apă. Setea e nevoia sufletească cea mai spaniolă. Setea de viaţa, de glorie, de Dumnezeu, de apă. Popor cu cerul gurii veşnic uscat, cu gîtlejul întins mereu către puţină umezeala." Peste ocean ochiul călătorului a rămas la fel de sensibil în observarea naturii şi a oamenilor, cu o atenţie sporită totuşi pentru stările sociale, pentru urmele vechilor civilizaţii şi pentru contradicţiile celei noi, simţite de el acum cu un suflet mai luptător. Marea Caraibă îî apare în incandescenţa ei albă cu care ochiul trebuie sa se obişnuiască pentru a distinge culorîlle : „O întindere strălucitoare, de o claritate rară, fără confuzie, fără opacitate, fără mister. Totul înfăţişat .pînă la evidenţa. Soarele, în mii de reverberaţii, lămureşte orice umbră, dizolvă toate veleităţile întunericului. Lumină universală, implacabila, care nu iartă nîci o obscuritate. Lumina omoară culoarea. Abia către amiază încep să se reveleze culorile, mai întîi un albastru azuriu, apoi un verde deschis, ca frunzele proaspăt ieşite din muguri primăvara." în Jamaica observă orgia de sevă, proliferarea înfiorătoare a vegetaţiei. „Omul... n-are de luptat numai cu animalele junglei, dar şi cu îndărătnicia vegetală. Daca nu stă în fiecare zi cu sapa ori cu securea ca să stîrpească năzuinţa de creştere a plantei, o cabana dispare sub ramurile lacome ale lianelor şi ale bălăriilor în cîteva săptamîni... Fără o grija cotidiana, omul se pomeneşte cu un arbore sub pat ori cu o agăţătoare în cadrul uşii." Ni se descrie persistenţa practicilor magice ale indienilor ca „o forma de rezistenţă şi luptă contra stăpînilor albi". Pe 336 terasele cluburilor din Havana observă pe exploatatorii insulei : „exemplare putrede de lene, josnicie şi animalitate, care n-au muncit în viaţa lor o singură zi, stînd răsturnaţi pe confortabile foteluri de rafia, cu imense ţigări în gură profa-nînd cu priviri abjecte omenirea necăjită care se perindă în valurile străzii dinaintea lor". în domeniile exploatate de „Fruit Company", „comerţul a oprit pentru moment dezordinile sociale : totul e regulat, stapînit de o mîna de fier invizibilă care, fără îndoială, e aceea a banului. Mîna omului şi frumuseţea naturii dau un tablou corect, minuţios lucrat, de prosperitate aparentă". Pretutindeni aceeaşi bogată reacţiune a pictorului şi a gânditorului pe care frumuseţea naturii îl desfată şi aspectele societăţii îl pun pe gînduri şi-1 aduc mereu spre temele esenţiale ale luptei sale sociale şi politice. Călătorul Ralea este Ralea întreg. Autorul unei relaţii de voiaj în jurul lumii, care a făcut mare vîlvă acum vreo patruzeci de ani, Hermann Keyserling, a pus în fruntea operei sale următoarea maximă : „Drumul cel moi scurt către noi înşine duce prin jurul lumii". Ralea a parcurs şi el acest drum. Mihai Ralea a fost unul din oamenii cei mai multiplu şi mai fin înzestraţi ai generaţiei sale şi continuă a fi astăzi un scriitor şi un gîndîtor unanim preţuit, un maestru pentru studenţii şî colaboratorii săi, un factor din cei mai activi ai construirii socialismului în ţara noastră. Sensul sărbătoririlor de felul celei de azi, care pare a se statornici în tradiţiile Academiei, rezulta din faptul ca nimeni dintre noi n-a rostit un discurs de recepţie şi n-a primit un răspuns academic, şi ml se pare că este acela de a ne face mai bine cunoscuţi între noi, şi de a prezenta publicului dinafară acea parte a activităţii noastre care îl îndreptăţeşte sa ne ceară sforţări neostenite pentru îmbogăţirea tezaurului de cultura al jtatriei. Aţi ascultat în expunerea celorlalţi vorbitori de astăzi meritele lui Ralea în filozofie, în sociologie, în psihologie, în acţiunea pedagogică şi sociala. Vechiul lui coleg a fost fericit să arate ce a adus el ca scriitor şi critic literar într-o activitate care n-a cunoscut nici o pauza şî care este, astăzi, tot atît de proaspătă, de originală, de făgăduitoare ca în prima zi. 19 56 22 TG. CALINESCU LA ŞAIZECI DE ANI] S-a lormat, de la o vreme, în deprinderile Academiei noastre obişnuinţa de a nc aduna în jurul colegilor ajunşi la vîrsta şi la acel punct al activităţii lor care permit aprecierea lor globală pentru a le exprima urările noastre, sincera preţuire şi speranţele pe care le legam de îndelunga continuare a muncii lor în serviciul patriei. Este o deprindere pe cale de a deveni o tradiţie, pe care cu toţii, membri ai acestui înalt for de cultură, o sprijinim cu cea mai vie satisfacţie, deoarece, ca toate corpurile constituite, Academia are şi ea nevoie de reguli de viaţă, de revenirea aceloraşi momente în împrejurări identice, de toate acele legaturi interioare în desfăşurarea activităţii prin care dobîndim continuitatea şi trăinicia unei instituţii. Tînara noastră tradiţie funcţionează astăzi pentru dumneata, iubite coleg, şi astfel mă găsesc în plăcuta situaţie de a împlini o însărcinare primita din partea Academiei Republicii Populare Române, exprimîndu-ţi urări de viaţă lungă şi de rodnică activitate viitoare din partea tuturor colegilor noştri, din care desprind pe ale mele personale pentru a ţţ le înfăţişa cu afecţiunea nutrită de vechi amintiri şi de un trecut in care ne-am întîi nit de atîtea ori în aceleaşi preocupări şi în acelea*! năzuinţe. Pronunţ aceste cuvinte în împrejurarea aniversării d-tale, la 60 de ani, şi mă simt îndată uimit. Ai împlinit, în adevăr, aceasta vîrsta ? Au trecut patruzeci de ani de cînd te-am zărit întîia oară într-unui din amfiteatrele vechii Facultăţi de 33S litere din Bucureşti, riscînd cu timiditate primii paşi, în timp ce eu mă pregăteam să părăsesc această şcoală, leagănul nostru — alma mater. Dacă este aşa, atunci trebuie să spunem ca timpul a trecut îngrozitor de repede, ceea ce de altfel se explică prin împrejurări generale, prin extraordinara densitate a evenimentelor istorice din epoca noastră, dar şi prin condiţii particulare, prin marea cantitate a lucrărilor ce ne-a fost dat a săvîrşi şi care ne-a făcut să simţim mereu că timpul ne-a fost prea scurt, prea neîncăpător. Binecuvântez această muncă îndelungă, aglomerata, executată uneori cu graba impusă de sarcina nouă, schiţată la orizont, fiindcă ea a fost poate cauza păstrării unei tinereţi care, da-mi voie să ţi-o spun, se împodobeşte aşa de frumos atunci cînd se încunună cu opere. Tinereţea d-tale, iubite coleg, a rămas nealterată, judecind după însufleţirea pe care o depui în toate formele activităţii^ d-tale, după numărul şi ritmul rezultatelor obţinute, în lucrări mai întinse sau în intervenţiile regulate, fără nici o lacună, în presa literară săptămînală. Te-ai format mai întîi, cum ziceam, la Facultatea de litere din Bucureşti. Cred că exprim un sentiment al d-tale evocînd pe unii dintre profesorii de atunci şi exprimîndu-le un omagiu la care ştiu că mulţi dintre noi se vor asocia. Unul dintre ei este profesorul italian Ramiro Ortiz, romanist eminent, autorul multor contribuţii în legătură cu literatura romanităţii occidentale şi cu relaţiile de cultură dintre noi şi Italia. Ortiz era un adept al metodelor mai noi ale comparatismului, şi fiindcă el ne-a oferit, prin cercetările sale, unul din primele modele ale aplicării acelor metode, presupun că trebuie să fi avut şi asupra d-tale o înrîurire pe care, în ce mă priveşte, o recunosc cu plăcere. Cred că am fost ultimul român care l-am văzut pe Ortiz, la Padova, în 1947. Era foarte bolnav. Mî-a mărturisit că epoca cea maî fericită a vieţii lui. cea mai fecundă, cea mai temeinic legată de un scop al vieţii a fost vremea petrecută de el in ţara noastră. Intrigile fasciştilor români, care îl denunţau adesea şi îl expuneau măsurilor de represiune ale guvernului italian, îl siliseră sa ne părăsească, pe el, democratul cu idei şi sentimente antifasciste manifestate în diferite ocazii. A plecat atunci ca profesor de literaturi romanice la Padova, unde l-am găsit în ultimele lui luni de viaţă, într-o casă plina de amintiri aduse din ţara în care îşi găsise terenul înfloririi sale. Ramiro 339 22* Ortiz a fost membru dc onoare al Academiei Române, faţă de care Academia Republicii Populare Române înseamnă o continuare pe baze noi, încît folosesc prilejul de azi pentru a-i aduce acesteia ecouri inedite despre savantul bine cunoscut şi preţuit de noi. Prin Ramiro Ortiz ai putut d-ta, iubite coleg, să continui studiile la Roma, în şcoala română de acolo, al căirei director^ cu multă influenţă asupra elevilor săi, era Vasile Pârvan. Sa încerc a evoca încă o dată masca lui de învăţat auster, consacrat cu totul cercetărilor de istorie şi arheologie, prin care au fost cucerite multe din elementele sintezei de cunoştinţe relative la partea cea mai veche din trecutul patriei noastre ? Sa încerc a zugrăvi figura lui inspirată, marile lui atitudini pontificale de filozof păgîn şi de aed, cîntînd luptele lui Eros cu Eris, ale iubirii cu discordia, în tragedia greaca al cărei interpret devenea la cursurile lui de civilizaţie veche? Figura lui Pârvan este bine cunoscută, vie încă în amintirea tuturor acelora care i-au stat aproape şi au putut suferi influenţa etosului şi patosului său într-o perioadă scurtă, fără multe rezultate literare. Vasile Pârvan era însă şi un meto-dolog riguros, era înainte de toate un maestru al metodei în ştiinţele istorice, şi astfel lucrările executate şl acceptate în şcoala lui trebuiau să dovedească exactitate scrupuloasă în citirea şi interpretarea documentelor istorice, epigrafice sau arhivistice. La Roma, colegul Călinescu a făcut cercetări în arhivele acestei capitale, din care a scos în două rînduri, prin publicaţii din 1925 şî 1930, ştiri noi despre trecutul de cultură al ţărilor noastre în secolul al XVII-lea şi al XVIII-lea. Dar anii de studiu petrecuţi la Roma au produs şi alte rezultate pentru colegul nostru. Vechiul oraş, în care cîteva civilizaţii succesive şi-au lăsat urmele lor ca într-o stratificare geologică, pe care săpăturile arheologice, împreună cu lucrările de istoria artei, nu sfîrşesc a le pune pe toate în lumină, este unul din oraşele cele mal artistice ale lumii. Splendoarea vechilor monumente, a palatelor şî catedralelor din epocile mai noi, a colecţiilor de artă, a grădinilor şi pieţelor cu fîntînile şi statuile lor, au creat colegului nostru o sensi^ bilitate specială pentru artă şi civilizaţie, mai cu seamă pentru aspectul ei urbanistic şi arhitectonic, o sensibilitate manifestaţi în interesul arătat acestor aspecte în multe locuri ale operei sale şi^în unele din proiectele făurite pentru perfecţionarea artistică a capitalei noastre. Aceiaşi ani de studiu i-au mai adus lui Călinescu, împreună cu cunoaşterea mai adînca a limbii şi literaturii italiene, unele influenţe vădite în stilul său, care ne aminteşte uneori tensiunea proprie barochismu-lul italian şi infiltraţii de limbă care au putut surprinde. Călinescu a fost în tot timpul carierei sale de pînă acum, într-o perioadă de peste 30 de ani, un mare muncitor, Sînt s.gur că n-a existat zi a existenţei sale laborioase care să nu fi îost asaltată de multele lui sarcini. I-au plăcut cercetările migăloase de arhivă, descoperirile de izvoare noi din care au curs ştiri inedite cu privire la viaţa scriitorilor, la epoca şi la operele lor, îmbogăţind astfel cu materiale preţioase întinsa sa Istorie a literaturii române, ca şi paginile publicaţiei Studii şi cercetări de istorie literară şi fotelor, devenita de pe acum, mai ales prin contribuţiile lui Călinescu, un instrument indispensabil pentru cercetătorii în aceste domenii. Sprijinit pe truda investigaţiei infinitezimale, Călinescu concepe larg şi nu pregetă în faţa sintezei celei mai îndrăzneţe. Această tendinţă s-a vestit de timpuriu, şi astfel nu în fazele înaintate ale carierei sale, cînd sintezele pot fi aşteptate, ci aproape de începuturi Călinescu a întreprins o prezentare a îintregii evoluţii a literaturii noastre, o lucrare foarte originală, cu o solidă temelie a informaţiei, cu analize, caracterizări şi aprecieri de literatură comparată, uneori foarte îndrăzneaţă şi uimitoare, dar niciodată cenuşie, banală şi filis-tină. ApUcînd o metodă care prin rădăcinile ei urcă pînă la Sainte-Beuve, Călinescu reconstituie în scriitor pe om, înfă-ţişîndu-1 pe acesta în neuitate portrete literare, apreciate îndeosebi de numeroşii cititori al acestei cărţi. Cînd a apărut lucrarea, în 1941, în vremea regimului fascist, autorul ei a fost învinovăţit de a fi acordat locul meritat tuturor scriitorilor români, indiferent de sentimentele regimului faţă de ei. Oamenii cinstiţi au apreciat însă tocmai această independenţă intelectuală a cercetătorului şi au recunoscut în opera lui un moment al gîndirii libere într-o vreme care cunoaşte atîtea feluri ale înjosirii ei. O altă operă importantă a lui Călinescu, porniră din aceeaşi tendinţă de a îmbrăţişa ansamblurile largi, este formată din seria volumelor care compun astăzi Viaţa şi Opera lui Mihai Eminescu. Aceste volume grupează toate faptele cunoscute 340 341 relative la aceste teme, le critica şi le îmbogăţesc, fac să răsară dîn ele un portret al marelui poet care, ca orice portret artistic, nu poate fi decît unul personal, adică aşa cum poate fi văzut un om al trecutului de către un artist original; supune uneî analize continue întreaga operă eminesciană, publicata şi manuscrisă, şi obţine mai ales prin acest din urma aspect al lucrării sale influenţa cea mai importanta asupra înţelegerii lui Eminescu, o influenţa care va mai da roade şi de aci înainte. Studiile eminesciene ale lui Calinescu, care cuprind şi reproducerea unor fragmente întinse din postume, au decurs paralel cu volumele ediţiei critice a lui Perpcssieiuş, ^şi acestor două lucrări li se datoreşte transformarea cea mai însemnată în imaginea posterităţii despre cel mai mare scriitor al românilor. Am atras atenţia adeseori, în diferite contribuţii critice, asupra importanţei publicării postumelor pentru evoluţia imaginii eminesciene. Emînescu a fost cunoscut, de-a lungul deceniilor, mai ales prin ediţiile Maiorescu, care cuprindeau, pe lîngă poeziile publicate de poet în timpul vieţii, postumele judecate vrednice a figura în volum, după gustul şi tendinţele 'junimiste, rămase aceleaşi la editorii ulteriori. Publicarea integrala a postumelor sparge tiparul artistic şi caracterologic al ediţiilor lui Maiorescu, şi al celor inspjrate de el, şi îi substituie figura unui Eminescu, mai cu seama a unui Eminescu tîinăr, titanic, revoluţionar, în dialog cu viitorul, pe care va mai trece cîtva timp pînă să-1 putem asimila în vasta şi bogata lui semnificaţie. Acestor lucrări ale colegului nostru G. Calinescu, li se alătură, în chipul cel mai fericit, operele sale de creaţie, de poet şi romancier. Aspiraţia omului teoretic către creaţia de artă este o aspiraţie către totalitatea umană, explicabilă si adeseori întîlnită în istorie. Cînd, ca cercetător, împlineşti muncile atît de minuţioase şi obositoare ale investigaţiei de documente, prefiri nisipul faptelor mărunte şi încerci sa le organizezi într-o structură semnificativă, sau cînd abniezi argumentele unei teze şi conduci o demonstraţie pînă la con? cluziile ei riguroase, poţi să simţi dorul zborului fericit în regiunile închipuirii şi ale cîntecului. Aşa se face că mari istorici şi critici literari, ca Sainte-Beuve sau H. Taine, au căutat uneori o întregire prin lirică sau roman, cel dintîi cMn- du-ne Poeziile lui_ josepb Delorme şi romanul Volupte, celălalt : Vie et opinions de M. Graindorge şi Etienne Mayran. Aceluiaşi impuls i-a cedat şi Calinescu atunci cînd a publicat^ literatură, versuri, romane, dialoguri filozofice, note de călătorie cu o periodicitate regulată, prin care o lucrare de investigaţie este totdeauna urmată de una dc imaginaţie ; o succesiune care nu lasă nici o îndoială asupra nevoii spirituale din care a crescut această îndoită activitate. Cînd însă despart, aşa. cum am făcut aici, într-un mod cu totul provizoriu, lucrările de istoric literar şi de poet ale lui Calinescu, mă înşel fără îndoiala, fiindcă aceste două categorii se întrepătrund, de fapt, în opera colegului nostru. în romanele sale — în Enigma Otiliei, în Bietul loanide — există o materie de fapte observate, o anchetă asupra societăţii, rezultatele unei îndeletniciri de cercetător, -uim de la Bajzac încoace a fost mereu cazul pentru romancierii realişti. Pe de altă parte, în lucrările sale de istorie literara Calinescu a folosit mijloacele poeziei ori de cîte ori a fost vorba de a descrie o opera sau de a evoca figura unui scriitor. Conceptul estetic fundamental al lui Calinescu, implicit în lucrările sale critice, sau explicit în excursiile sale teoretice mai vechi, a fost că opera literară fiind un produs cu totul individual, criticul nu-1 poate cuprinde decit prin acte de simpatie deopotrivă cu ale poetului. Recunoaştem aici poeziile impresionismului critic care n-au rămas fară influenţă asupra fazelor mai vechi ale activităţii colegului _nost.ru şi care au produs în cercetările sale de istorie literară şi în paginile sale de critică o eflorescenta de imagini sau expresii ale sentimentului care strîng în plasa lor şi caută să-şi evoce poetic obiectul. Nu voi fi niciodată împotriva contribuţiei imaginaţiei şi a sentimentului în lucrările istoriei literare şi ale criticii. Un istoric şi un critic literar studiază fapte ale societăţii, adică opere şî autori, iar acestea nu pot fi cuprinse decît cu ajutorul tuturor energiilor prin care societatea înzestrează conştiinţa omeneasca. îi pot cere fizicianului şi chimistului, geologului şî biologului sa stăpînească reacţiile sentimentului lor ca un factor tulburător al observaţiei şi raţionamentului. Dar un istoric literar şi un critic care ar elimina vibraţia afectivă în faţa operei studiate s-ar lipsi de temelia lucrării lui. Orice 342 343 cercetare în literatură porneşte de la impresia literară, adică de la realitatea emotivă a operei. Expresia emoţiei îşi are deci locul ei în studiile de istorie şi critică literară fiindcă aceasta emoţie justifica analizele, aprecierile, explicările prin care se completează cercetarea literară. Trebuie adăugat însă îndată că intuiţia emotiva a operei nu este singura metodă a cercetării ei. Argumentul despre calitatea absolut individuală a operei literare mi se pare, din nefericire, puţin valabil pentru un foarte mare număr al producţiilor literare. Cîte din compunerile pejrare Ie lac poeţii lirici, povestitorii şi dramaturgii au această însuşire a individualităţii absolute, incomparabile, încît în ce le priveşte să fie operant numai actul simpatiei poetice ? Experienţa cîştigată în studiile de istorie literară ne arată că marea mulţime a operelor se leagă între ele prin reluarea aceloraşi teme, a aceloraşi idei, atitudini, locuri comune, figuri poetice, procedee de artă. Chiar în operele de artă mai originale, partea de convenţie, tributul plătit tradiţiei sau exigenţei literare a zilei este destul de însemnat încît pentru această parte a lor sînt necesare alte metode decît intuiţia lor poetică. Prezenţa elementelor comune în operele literare îndreptăţeşte gruparea lor în şcoli şi curente. Existenţa acestora este foarte explicabilă deoarece orice operă fiind expresia, unei stări generale a societăţii, a unei tendinţe şi a unei clase sociale urmează de aci că operele literare pot fi grupate laolaltă după fundamentul social care le-a generat. Dacă n-ar fi aşa, poemele lirice şi epice, dramele ţi romanele ar reprezenta cosmosuri închise, fără comunicare între ele, şi în ce le priveşte n-ar fi posibilă decît studierea lor prin monografii' estetice izolate, cum voia Croce. în realitate însă între produsele literare există numeroasa legături, şi din această pricină este posibila o istorie literară, adică studiul genezei continue a literaturii. Materialismul-dialectic şi istoric ne dotează cu metode noi în studierea lite-- J raturii ca fapt social şi ca un produs al conştiinţei sociale îri'•'<■ neîncetată dezvoltare. Acestor metode le-ai dat şi d-ta, stimate coleg, o aplicaţie în ultimele lucrări de istorie literară şi în acele de critic* literara propriu-zisă, adică paginile d-tale mal noi în care îţ» 544 propui studierea creaţiei care înfloreşte sub ochii noştri şi are nevoie de situarea ei pe o treaptă anumită a aprecierii generale. Dar fiindcă s-a prezentat prilejul acestei discuţii principiale, nu ma pot împiedica a informa pe toţi colegii noştri asupra unei lucrări de mari proporţii pe care ai consimţit s-o călăuzeşti : Istoria literaturii române de la origini pînă azi. Acum cîteva zile ai adus la cunoştinţa Secţiei de limbă şi literatură proiectul acestei lucrări în cinci volume şi numele conducătorilor fiecărui volum. Va fi o lucrare grea, plina de răspunderi, dar căreia cred că nu trebuie sa-i dăm un termen prea_ îndepărtat, fiindcă lucrările făgăduite unui viitor despărţit prin mari răstimpuri de ziua de azi, sînt ameninţate de neîmplinire. Fiindcă mi-ai făcut cinstea sa mă propui în colegiul redacţional al acestei opere colective şi sa-mi ceri a-mi asuma direcţia unuia dintre volume, dă-mi voie să adaug cîteva cuvinte despre felul în „care îmi închipui realizarea treptată a acestei lucrări. Vom face o istorie a literaturii române în spiritul marxism-leninismului. Fiecare epocă îşi face istoria ei literara, şi epoca noastră se cuvine s-o aibă pe a ei. Valorile literare ale trecutului vor trebui reconsiderate în totalitatea şi în aspectele lor particulare, încît este de prevăzut că laturi ale creaţiei mai vechi, care au rămas acoperite şi necunoscute în sintezele istorice anterioare, vor dobîndi un relief deosebit în sinteza noastră. Pentru a ajunge însă la o restructurare a întregului material al trecutului literar trebuie recitită întreaga literatură română, toate operele scriitorilor, chiar ale celor mai necunoscuţi, toate revistele, fiecare pagină publicată^ de cineva cu o intenţie artistică. Trebuie sa dam deci lucrării noastre istorice cea mai întinsă şi mai scrupuloasă bază filologică. Toţi colaboratorii noştri vor trebui apoi să cunoască cu de-amănuntul întreaga dezvoltare socială a ţării pentru a putea surprinde reflexele ei în operele pe care le vor studia. Va trebui să ajungem la o periodizare a literaturii române şi Ia un sumar amănunţit al operei întregi. Lucrarea noastră va trebui sa fie o expresie a stadiului Ia care au ajuns studule de istorie literara în ţara noastră, şi în acest scop vor trebui chemaţi Ia colaborare toţi cercetătorii care şi-au cîş-tigaţ un nume în ştiinţa literară şi pot să se încadreze în disciplina noastră, ca şi toţi tinerii care făgăduiesc să ocupe 345 cu cinste locul pe care sîntem dispuşi să li—1 oferim. Mai ales către aceştia se va îndrepta chemarea noastră deoarece avem datoria să trezim vocaţiile şi să pregătim viitorul. Dacă ne referim la propriile amintiri trebuie sa spunem ca altădată a fi tînăr era greu. Socialismul se găseşte însă în simpatie firească cu tineretul deoarece orînduirea noastră, care construieşte, îşi pune nădejdea în acei meniţi sa asigure continuitatea construcţiei, după cum aceştia este firesc să înconjoare cu iubire şi încredere lumea care se clădeşte pentru ei. Cred că fiecare contribuţie urmează sa fie discutata dc întregul colectiv redacţional şi, rămînînd opera hărniciei, pătrunderii Jj şi talentului unui cercetător individual ea va purta şi pecetea consimţămîntului unei întregi comunităţi de cercetare. Ne aşteaptă, deci, iubite coleg, o sarcină grea, dar cu sprijinul larg şi generos al Partidului Muncitoresc Român şi al -,j guvernului ţării, în spiritul colaborării colegiale, inspirată de î| marele interes naţional al temei, nădăjduiesc că o vom putea duce la soluţia ei fericită. Noua Istorie a literaturii romane va fi în activitatea d-tale, iubite coleg, nu numai o faptă ştiinţifică, dar şi una cetăţeneasca, cea mai de .seama din şirul acelora pe care le-ai executat din primul moment al alăturării d-tale de regimul derno-^ craţiei populare şi al construirii socialismului. Faci parte, 1 scumpe prietene Calinescu, dintre intelectualii formaţi în vechea orînduire şi, ca mulţi dintre aceştia, ai adus din ea dorinţa de a contribui îa aşezarea vieţii poporului nostru pe 3 temelii mai drepte şi mai umane. Ştiu bine care au fost greutăţile intelectualilor nutriţi din izvoarele vechii culturi pentru a-şi găsi drumul lor în lumea? ;| care se clădeşte astăzi. împreună cu ceilalţi intelectuali de j seamă ai generaţiei d-tale ai înţeles că sarcina lor este si f aducă în lumea nouă din lumea veche toate valorile spirituale | de seamă ale acesteia, toate cuceririle progresului din tradiţia?: naţională şi a omenirii întregi; dar pe toate trebuie să lei 1 introducă în structura timpului nostru şi sub dominanta na-* | zuinţei de azi. Vl Ai adus în aceasta direcţie contribuţii leale, susţinute de; talentul d-tale. Ai fost atent cu tineretul, l-ai sprijinit, 1-aH îndrumat şi i-ai arătat acea căldura a inimii al cărei preţ I îl cunosc toţi acei care, ca tineri, au simţit mîhnirea de a nit I o afla la mai-marii lor, dar au înflorit în fericire cînd au 1 aflat-o. Te-am observat uneori în mijlocul acestui tineret şi am văzut cum bruscheriîle d-tale se descarcă în zîmbetul duioşiei şi al tandreţei. Ştiu ca ai imaginaţia durerii şi că poţi întinde o mină suferinţei. în Academia Republicii Populare Române ţî-ai asumat răspunderile Institutului de istorie literară şi folclor, pe care l-ai condus cu recunoscuta d-tale competenţa, ne-ai convocat din cînd în cînd pentru a asculta cîte una din comunicările d-tale atît de substanţiale şi atît de captivante. Viaţa instituţiilor se bazează pe lucrarea comună, şi sufletul ei este prietenia. De aceea şi noi ne-am putea lua ca deviză vorba veche a lui Terentius : „Communia esse amicorum inter se omnia" (totul trebuie să fie comun între prieteni). Urmînd unei astfel de devize, ne-am adunat astăzi, aici, cu prilejul aniversării d-tale pentru a-ţi exprima întreaga noastră simpatie şi preţuire şi a-ţi ura, din toată inima, mulţi ani de activitate rodnică, în mulţumirea sufletească a sarcinii ibwe împlinite. 1959 M6 SINTEZE MASCA TIMPULUI Dacă nu ma înşel, chiar sub ochii noştri, viaţa noastră literară îşi schimbă masca, drept o dovada ca o altă sensibilitate vine s-o însufleţească. întocmai ca actorul înzestrat cu o mare mobilitate a figurii şi cu acea minuţioasă stăpînire a reflexelor care îi îngăduie, schîmbîndu-se, să fie -de-a rînduî vesel, exuberant, surprins sau abătut, această mască a literaturii inu cunoaşte odihnă. Experienţa care constă în a răsfoi o istorie ilustrată a faptelor literare dă rezultatele cele mai sugestive. Pe ecranul alb, lanterna, pe care nimeni nu ştie cine o mînuieşte, proiectează o lungă defilare de fizionomii variate. Trece pe rînd capul cu calpac al boierului diletant, scriitor de versuri odinioară, la care monumentalul bărbii şi portului îţi răpeşte privirea de la expresia sa profund măgulită, ochiul umed şi visător al intelectualului din preajma revoluţiei, fruntea inundată de lumină a lui Mihai Eminescu, pentru ca de atunci, adîncindu-se, trăsăturile scriitorului să adune mai multa umbră, să se încarce cu mai multă energie. Şi nu este de mirare că, privind aceasta succesiune de tablouri, presupunem maî întîi că oamenii unei generaţii seamănă laolaltă, sau că predispoziţia care stăpîneşte o epocă izbucneşte mai semnificativ într-o fizionomie unică, pentru că faptul grupării în acelaşi timp şi pe acelaşi loc stilizează un singur tip, cu o trudă căreia îi trebuiesc mii de exemplare. Iar dacă mai departe ne gîndim că această nesfîrşită figuraţie este a unui individ identic cu sine în numeroasele-i întrupări, a scriitorului prin structură şi destinaţie veşnic acelaşi, nu 351 este în adevăr impresionanta lunga lui zbuciumare pe scena istoriei ? Ne-ar trebui ochiul vizionarului pentru a spune dintr-o data cu ce trăsături va încremeni masca timpului. Acesta este de altfel singurul lucru care ne-ar putea mîngîia. în tulburarea incoerentă a vremii, gîndul că un principiu plastic lucrează în noi şi fără ştirea noastră, ca în neutralitatea chinuitoare a epocii slujim unei forme menite conservării, că deşi totul ameninţă să ne surpe ceva contribuie să ne rnenţie, j glasul acestei siguranţe este izvorul u'nei preţioase alinări. _; Ochiul vizionarului nu-1 avem, dar sîntem buni şi devotaţi J cititori de literatura. Aci vine societatea să ia mai întîi cu- | noştinţă de sine, cînd totul o risipeşte aiurea ; aci găseşte concentrată esenţa ei stilistică. Prin literatură vrem sa ne : edificăm aşadar şi asupra menirii noastre. Este neapărat o altă întrebare dacă literatura românească;! a realizat totdeauna tendinţa fundamentala a întregii socie-^ taţi. Ultima suta de ani, în legătură cu care întrebarea se pune,;| închide în sine un profund contrast care poate fi interpretat^ şi altfel decît în sensul imprecis al abaterii de la tradiţie.," Abaterea de la tradiţie înseamnă în speţa divorţul dintre con-ij ducători şi conduşi. Aceştia din urmă erau şi în cea mai mare^ parte au rămas depozitarii" tradiţiei. Cînd pătura conducătoare,,! prin efectul probabil al unui proces economic care, comercia-.l lizînd grînele noastre pe pieţele străine, o îmbogăţea, o aduceaj astfel să călătorească, trezea în sufletul ei gusturi şi aspiraţii ;j absenteiste ; cînd, din această pricină, se trezi că toate legat-1 turile dintre ea şi popor erau tăiate, literatura, care rămînea.1 încă ocupaţia ei predilectă, nu mai întinse la rîndu-i nici o, rădăcină în viaţa difuză a maselor. Poezia de la 1840 şi de mai tîrziu, expresie a interesului | literar al claselor dominate, plutea în aceeaşi atmosferă de| nostalgie pentru lucrurile străinătăţii: ciudă de a nu le putea;! găsi în ţara şi dorinţă de a le încetăţeni. Complexul acestaj ramase o trăsătură caracteristică a psihologiei noastre ; cevaj care se controlează în nenumăratele detalii ale sentimentului;! nostru de relaţie cu Apusul. Cînd românul vorbeşte despre; Occident, în sonoritatea prelungă a cuvîntului se dezvoltă o| curbă care merge de la iubire la ură. Este terenul pe care îiij sufletele noastre se declara o uşoară, dar permanentă neuras- ' tenie. 352 Către începutul veacului în care trăim direcţia literară, care pînă atunci fusese în mîinile conducătorilor sau ale emulilor lor, reveni unui alt grup. Scriitorii care se înalţă în această vreme sînt mai toţi fii de ţărani sau descendenţi de mică nobleţe rurală. Deviza epocii deveni: „înapoi, la tradiţie" ; şi tradiţie înseamnă cercul de viaţă al ţărănimii, deşi cuvîntul n-are în mod necesar acest înţeles, după cum ne-o dovedeşte exemplul tradiţionaliştilor francezi care îndeamnă înapoi către sfera de valori a curtenilor unui Ludovic al XlV-lea. Un duh mai autentic şi mai substanţial se înalţă din cele mai bune produse ale epocii. Dar în timp ce literatura devenea mai matura şi mai adevărată, un dublu neajuns apărea. Mai întîi publicul aparţmînd aşa^numitei pături conducătoare fu pierdut pentru această literatura. Vina dezrădăcinării o poartă neapărat acest public, dar constatarea lucrului nu remediază cu nimic vechea şi mult discutata criză a „inactualităţti literaturii române". Un al doilea efect, mai dăunător încă pentru ca el puse în joc însăşi unitatea şi calitatea inspiraţiei literare, se produse în sufletele scriitorilor.^ în timp ce o parte a scriitorimii năzuia către tradiţia ţărănească, o alta aspira către preluarea tehnicii şi a ultimelor -motive din Apus. Şi este de notat că apariţia aceasta, în impulsul ei general, este şi ea într-un fel tradiţională şi că, prin urmare, scriitorii care o reprezentau se puteau autoriza şi ei de la o anumită tradiţie. Iată însă că pe cînd scriitorii tradiţionalişti îşi îndepărtează o parte din public, occidentali ştii nu puteau cîştiga nici una. Pentru cunoaşterea vieţii spirituale a Apusului oricine prefera să meargă la izvoarele originale. Rezultă atunci o lungă pierdere de vreme împărţită între o palidă literatură şi o sterilă polemică. Puţina lume care se aduna în jurul literaturii inovatoare alcătuia un grup care înţelegea să fortifice, şi pe această cale, contactul ei delicat cu Apusul, dar care în adîncul conştiinţei se simţea blazată că oricine este adus să înţeleagă ca pe lumea aceasta nu poate avea un rol activ. între acestea sînt unele semne care anunţă sfîrşitul crizei. O mai largă răspîndire a cărţii româneşti — este primul simptom îmbucurător. O mai largă răspîndire a cărţii străine — este al doilea simptom care trebuie să ne bucure. Aceasta din urma ne îngăduie să prevedem că cercul festrîns al iniţiatorilor blazaţi se va desface şi că atingerea cu Apusul pe de o parte 35i 23 — Opere, vot. III va fi mai generală, şi deci mai fecundă ; pe de altă parte, va face imposibilă stearpa imitaţie pe care n-o^ încuraja decît ignoranţa. In sfîrşit, literatura care se ridică astăzi se îndreaptă cu un ochi mai înţelegător către problemele integrale ale societăţii, sporeşte numărul temelor ei, lărgeşte cîmpul observaţiei» acEnceste conflictele. Din totul se înalţă presimţirea că munca ei nu va fi de prisos şî ca la capătul întreprinderii care abia începe va fi realizată formula vremii noastre. Direcţia literara pe care am vazut-o trecînd din mîinîle | conducătorilor în acelea ale scriitorilor, fii de ţărani sau răzeşi, pare că trece astăzi în puterea unei alte categorii. Dacă este permis de a vorbi cu aceeaşi libertate şi dacă este | posibil de a vorbi cu aceeaşi siguranţă despre lucruri prezente, | vom spune mai întîi ca noua categorie care năzuieşte către J conducerea literară se autorizează de la un fel de formaţiune g specială în acest sens. Fenomenul fireşte că nu datează numai \ de Ieri şi că el are preistoria lui. ^ | Punctul de la care trebuie să pornim este şi în aceasta | privinţă Mihai Eminescu. Căci pe cînd mai toţi scriitorii 1 anteriori exercitau literatura alături de o altă profesiune şi A în cadrul unei alte vieţi, Eminescu cel dintîi este scriitor, | şi numai scriitor. Cînd face ziaristică, el aduce şi acolo o con-| ştiinţă de scriitor, şi interesul pe care îl prezintă încă artico-1 lele sale, autoritatea lor, caracterul general al discuţiei, grijaf unei cît mai perfecte închegări pornesc din aceeaşi pricina.,1 Influenţa lui Eminescu a fost extraordinară. Despre poeţiil de o însemnătate mai redusă care i-au urmat se vorbeşte câi.% despre ,.posteminescieni", caracterizîndu-se prin acest cuvînrj mai mult motivele literare, limba şi atmosfera, decît acea| sugestie de viaţă, care se întinde mult peste cercul postemi-nescienilor, şi pe care am vrea s-o notăm aci. Ceea ce Eminescu a transmis generaţiilor care i-au urmafc| a fost credinţa în poezie, în misiunea vieţii de scriitor, îni| frumuseţea si utilitatea sacrificiului unei asemenea vieţts Acel care n-a bănuit şi nu înţelege acest lucru nu-şi poattţ face nici cea mai slabă idee despre ce a fost atmosfera literar turii române după anul 1890. Alexandru Vlahuţă a întrup») în opera sa ceva din această stare de spirit. Dar lucrul at"? trebui urmărit mai de aproape sub forma „istoriei unei g*%| 354 neraţii". Se va vedea atunci un roi tineresc gravitînd către focarul în care mulţi trebuiau să-şi ardă aripile, şi în succesiunea de măşti ale timpului : extravagantul cap cu plete. Nu vrem să spunem că împrejurarea aceasta a fost în toate felurile o binefacere. Lumea de boemi, răsărita în umbra Iui Eminescu, a fost foarte nenorocită, şi lucrul a constituit un rău în primul rînd pentru ea. Apoi pentru viaţa literară tn genere, care s-a văzut astfel blocată de o seama de oameni care lucrau mai mult sub un fel de influenţă hipnotică decît prin puterea unui gînd nou care cerea să fie transmis. Partea bună a înrîuririi eminesciene a stat în fortificarea conştiinţei misionare a scriitorului. Cunosc o mulţime de lume care va surîde, pentru că lipsa efectivă de idealism a societăţii noastre de azi a creat de mult deprinderea de a-1 tăgădui chiar acolo unde se poate întrevedea. Vom spune cu toate acestea ca, d. p., în chestiunea revendicărilor ţărăneşti singur scriitorul a^ fost luptătorul dezinteresat care n-a cerut şi n-a primit răsplată. Grupul de scriitori legat de revendicările acestei clase Interesează întinare grad problema noastră. Nu numai că propaga o conştiinţă misionară, al cărui prim exemplu îl dăduse Eminescu, dar se menţinea în acea izolare a nedreptăţiţilor care făcea să prospere un viu criticism social. în dezordinea unei societăţi care pare a-şi fi pierdut frîul, scriitorul rămîne încă pentru multa vreme glasul care trebuie sa judece şi să înfiereze. Cu mari deosebiri de estetică, şi poate şi cu un minus în candoarea cunoştinţei, scriitori, ca d-nii I3em. Theo-dorescu şi N. Davidescu, unul în Cetatea Idealului, celălalt în Conservator & C-ia, reprezentînd simetric momentul de dinainte şi de după război, fixează în literatura zilelor noastre însuşirea scriitorului critic social. N-am fi compleţi dacă n-am adăuga că din izolarea socială la care îl sileşte conştiinţa unei misiuni, scriitorul fixează un adevărat post de observaţie pentru întregimea societăţii. Situaţia aceasta, alimentată poate şi de resentimentele unui trecut boem, va determina caracterele romanului social, ale cărui zori le vedem de pe acum: pe de o parte, extins la un mai lung cîmp de observaţie decît acela cu care ne obişnuise literatura ţărăneasca ; de altă parte, inspirat de un crud realism, altceva decît tonul idilic care predominase pînă acum. 355 23* Tehnica scrisului s-a modificat şi ea : s-a amplificat şi s-a orchestrat. Un gen literar e pe cale de dispariţie şi vedem cum alîjul îi ia locul. Genul literar a cărui dispariţie o putem constata astăzi este vechea „schiţă novelistică", plină de prosperitate în cadrul restrîns al micilor reviste din jurul anului de răscoală 1907, compusă ca o poemă, străbătută de suflul liric trecător şi prin conştiinţa paturilor protestatare şi ale conducătorilor lor, care găseau aci organul adecvat de manifestare literară. Schiţa nuvelistică, ţărănească şi lirică, piere astăzi odată cu modificarea condiţiilor sociale care o susţineau. Nuvela mare şi romanul le înlocuiesc. Cele zece sau douăsprezece opere demne de a fi citite, oare s-au scris în scurtul interval care ne desparte de sfîrşitul războiului, permit termenul şi îndreptăţesc speranţa unei „înfloriri". încercînd termenul de literatură problematică vrem să* exprimăm tendinţa cea mai cuprinzătoare a înfloririi pe care | o examinăm aci. Expresia pare a fi nimerită mai întîi pentru că ea indică ceea ce lipsea literaturii de schiţe din preajma 1 anului răscoalei şi pînă la război. îi lipsea caracterul proble- | matic, şi cele cîteva excepţii care s-ar putea cita nu anulează ,| valoarea generală a acestei constatări. Omul nu intrase în I luptă nici cu societatea, nici cu sine însuşi. Dacă aceasta lupta | se dădea uneori în viaţă, literatura nu reţinea decît ecouţ. unei plîngeri în felul în care nuvela d-lui Al. Bratescu-Voi- | neşti alcătuieşte un exemplu reprezentativ. Ceea ce înţelegem;-! însă prin „problemă" este o cioonire de forţe în care personali-.! tatea păstrează energia de a afirma ceva, fie numai pentru ay| ridica o acuzare, chiar cînd este învinsă. 'I Un exemplu : d:l M. Sadoveanu ne-a dat în Oameni din'm luna o succinta caracterizare a demoralizării de după război.| Nu fără un înţeles mai adine, publicîndu-l mai întîi în Viaţa-t românească, autorul acestui scurt roman se ascundea sub | pseudonimul Silviu Deleanu, care trebuia să pară aşadar nu-'J mele unui tînăr scriitor necunoscut, trezit la vocaţia Hte- T rară de nişte împrejurări care ar fi împresurat şi prima sa':;| confruntare cu viaţa. Un cunoscător adînc al literaturii noastre -i ar fi putut însă ghici şi, dacă n-ar fi ghicit, şi-ar fi văzut con- I firmat un anumit sentiment de îndoială cînd, după ce d-1 | M. Sadoveanu publică Oameni din lună sub propriul sau 356 nume, dezvălui întregului public că acolo se rostea reprezentantul unui alt moment literar. Tema atît de frecventa în literatura noastră a inadaptatului social care sucombă în faţa problemei găsea o nouă întrupare în figura lui Eudoxiu Bărbat, eroul romanului. Prins în reţeaua de intrigi a speculanţilor de tip postbelic, bătrînul profesor Eudoxiu Bărbat se agită cu spaima şi stîngăcia unui adevărat inadaptat. Curînd însă ostenelile acestei hărţuieli îl aduc, daca nu prin fapta luî^ cel puţin prin melancolică renunţare lăuntrică, să se retragă de pe cîmpul de luptă. O prelungă vibraţie de limpede şi înduioşat lirism întovărăşeşte ultimii paşi ai trecerii lui Eudoxiu Bărbat printre oameni. Nici unul dintre scriitorii generaţiei al căirei reprezentant ilustru este d-1 M. Sadoveanu nu putea să rezolve această situaţie în alt chip. Adevăratul Silviu Deleanu trebuie să existe însă undeva. Astăzi el se găseşte poate în anii de preparaţie cînd scriitorul îşi completează cultura, aduna elementele stilului său viitor şi îşi exercită ochiul pentru considerarea acelui adevăr esenţial al epocii care nouă ne rămîne încă întunecat. Dar despre starea sa de conştiinţă sînt unele semne care ne vorbesc de pe acum... Exemplul de mai sus se completează interesant prin ceea ce ne spune producţia literară a d-lui Cezar Petrescu, on scriitor de la care este mult de aşteptat. Prin cîteva legături d-1 Cezar Petrescu se ţine încă de mişcarea nuvelistică dinaintea războiului. Inventivitatea sa clădeşte pe o temă lirică, şi cadrul rămîne, mai ales în Scrisorile unui răzeş, primul său volum, acela al schiţei. Tema principală a producţiei sale este şi ea aceea a inadaptării, ca ori de cîte ori, în trecut, scriitorii reprezentanţi ai tradiţiei rurale, care luară conducerea gustului literar pe la 1900, tratau subiecte orăşeneşti. Al doilea său volum: Drumul cu plopi aduce între acestea o notă deosebită. Dezamăgit şî obosit, urmaşul răzeşilor se întoarce pe locurile natale omde nu4 vedem găsind îndemnul şi liniştea refacerii, ci adîncind încă mai mult nemulţumirea sa socială. Un inadaptat rămîne şi în acest volum fiinţa căreia îi împrumută glas d-1 Cezar Petrescu. Şi dacă această inadaptare nu-i dă propriu-zis o hotărîre de luptă, o încarcă cel puţin cu o nervozitate, cu un element de activitate pe care îl simţim diferit de quietismul liric la care ajungeau năzuinţele contrazise ale scriitorului din generaţia mai veche. 357 ^Vor trece desigur mulţi ani, dacă lucrul trebuie totuşi să se întîmple ^odată^ pînă cînd literatura noastră va prezenta acea deplina împăcare ji^ omului cu lumea care se numeşte clasicism, şi a cărei împărăţie, un critic optimist, d-1 H. Sanielevici, o vedea venită printre noi odată cu miracolul operei lui Istrati. Adevărul este că tema inadaptării stă Ia baza literaturii române moderne ca un răsunet al stărilor noastre sociale şi a condiţiei scriitorului român, creatorul acestei literaturi. Nici un semn nu ne îngăduie a spera pentru viitorul apropiat altceva. Ceea ce se poate întrezări de pe acum este o creştere a sufletului nostru în complexitate şi îndrăzneala în aşa fel încît problemelor sociale nu vor răspunde numai vocile muzicale ale resemnării, ci atitudinea omului căruia chiar în înfrîngerile cele mai grele ale vieţii îi rămîne destulă personalitate pentru a înţelege şi judeca realitatea. Duioşia pentru cuibul natal, care am văzut că apare ca o $ tema repede contrazisă la d-1 Cezar Petrescu, revine şi la un Jj altul din scriitorii generaţiei noi de prozatori : Ia d-1 Ionel î Teodoreanu. în genere însă d-1 Ionel Teodoreanu este un f suflet lipsit de problematica socială. Dar fiindcă lipsa unei sensibilităţi sociale anumite este şi t^j ea semnul unei anumite sensibilităţi sociale, şi producţiunea '| d-lui I. Teodoreanu poate fi privita din punctul de vedere 'J care a călăuzit seria acestor schiţe critice. > Vom spune, aşadar, ca pe cînd d-1 Cezar Petrescu ne dă tîpul^ unei societăţi răzeşeşti mai vechi, proletarizat şi deprî-l mat în societatea de azi, d-1 Teodoreanu reprezintă tipul avan- 'Jj tajului social de ieri care se retrage din mişcarea timpului în f două feluri: întîrziind în adolescenţa şi rămînînd în lumea,'.| petrecerilor familiale. De aici acel mediu de o graţie senina, | de petreceri la ţara, de femei şi copii binecrescuţi, care se| alinta reciproc, trăiesc o viaţă de uşoare, nevinovate, dar f senzuale satisfacţii, din care lipseşte bărbatul, în care exista numai bunicul şi nepotul lui, adolescentul în momentul cînd'.l face marea, tulburătoarea şi fericita descoperire a dragostei..f'l Aceasta este atmosfera din Uliţa copilăriei. Nu spunem totţft constatînd ca d-1 Teodoreanu rămîne un liric, chiar în aceste. "j| vremuri cînd se vesteşte avîntul unei mai stăpîmte literaturi^! 358 de observaţie, fiindcă trebuie să adăugăm că nu un sentiment propriu-zis, ci mai degrabă o senzaţie domina inspiraţia sa, languroasa cenestezie a pubertăţii care se descoperă pe sine. Felul acesta caracterizat printr-un soi de individualism al temperamentului este mai semnificativ decît s-ar putea crede pentru societatea noastră. Este expresiunea unei lumi diletante care cultiva senzaţia volupmioasă şi care se poate bine înţelege în cadrul unei societăţi privilegiate, scutită de grijile mai aspre ale vieţii. Ocupîndu-se de literatura d-nei Hortensia Papadat-Bengescu, d-1 G. Ibrăileanu observa odată ca ea alcătuieşte contribuţia literara a ceea ce se numeşte «lumea bună". Observaţia este adevărată. Numai în cadrul societăţii de care vorbim se poate înţelege şi această producţie. ŞI aici, ca şi la d-1 Teodoreanu, aceeaşi predomnire a senzaţiei, cu excepţiunea că adolescentul este înlocuit prin femeie. Iată însa ca pe cînd în viaţa bărbatului adolescenţa este un moment care se întrece, femeia rămîne veşnic adolescentă dacă nu devine mamă. Eroinele d-nei Bengescu nu cunosc maternitatea. Ele rămîn veşnic diletante şi adolescente în sensul că motivul care le mişcă : iubirea, nu se constituie niciodată într-un sentiment cu serioase consecinţe pentru viaţă, ci se menţine de obicei în forma unei nostalgii amoroase, „o Iubire a iubirii" — cum se caracterizează situaţia sentimentala a primei tinereţi. Viaţa te poate conduce însă în faţa unor împrejurări mai severe, cum se întîmplă în războiul din urmă căruia d-na Bengescu îi închină volumul Balaurul. E interesant de urmărit silueta Laurei, care. devenind soră de caritate, se dovedeşte îndemînatică, ordonată, devotată şi neobosită ; cunoaşte toate grozăviile suferinţei, formele ei groteşti şi putrede, sminteala subită, maceraţiile cărnii în care îşi cufundă mîi-nile cu un prelung fior. Dar aici tocmai se declară mai energic diletantismul femeii care rămîne numai femeie. Dîn atingerea cu suferinţa hidoasă, în sufletul Laurei se dezvoltă o complexitate de sentimente din care se lămureşte şi se depune la fund, ca un precipitat amar, groaza femeii contrazisă în visul ei nesfîrşit de dragoste. Pentru ca toate drumurile unei iubiri diletante sînt închise, femeii nu-i rămîne decît să se adore pe sine şî astfel, alături de groază, în Balaurul, mai răsună încă o nota : cîntecul neprihănirii femeieşti. 359 Literatura de probleme, care cîştiga în d-na H. Papadat-Bengescu o reprezentantă preţioasa, se cristalizează ca gen prin contribuţia d-lui Liviu Rebreanu. Această contribuţie ar trebui să fie mai larg caracterizata. Felul sumar al acestor însemnări ne obliga să ne mulţumim numai cu cîteva trăsături. D-lui L. Rebreanu i se datoreşte în primul rînd promovarea literaturii sociale, de la forma ei lirica, protestatară sau critica, spre caracterizarea obiectiva. împrejurarea deveni cu atît mai sugestivă cînd autorul, considerînd în Ion viaţa naţională a Ardealului dinaintea războiului, ne înfăţişa o realitate, reprezentată pîna atunci ca un şir de lupte eroice, într-un spirit mai pozitiv, ca ceva supus condiţiilor relative ale coexistenţei omeneşti. Patosul faptelor eroice şi al eroilor fu astfel înlocuit prin patosul vieţii naţionale difuze, a cărui primă însuşire şi virtute este rezistenţa în timp. Este în Ion o complexitate de situaţii şi interese mărunte care se ciocnesc şi a căror măreţie o alcătuieşte forfota neobosita a vieţii. între acestea, Ion, personajul care îşi împrumută numele romanului, este singurul care individualizează instinctele de rezistenţă ale rasei. El este un erou, dar un erou care n-are conştiinţa scopului căruia îi serveşte. „Glasul pămîntuluii" şi „Glasul iubirii" — foamea şi dragostea despre care vorbeşte o veche clasificare — îl fac să izbucnească în viaţă cu energia elementară a unui primitiv. Posedat de subconştientul rasei, nu este viclenie pe care să nu ştie s-o folosească şi nici sceleraţie de la .care sa se dea înapoi. Această trăsătură îl uneşte pe Ion cu David Pop, sau chiar cu Iţic Ştrul din nuvelele Catastrofa şi Iţic Ştrul dezertor, care apăruseră mai înainte, şi cu Apostol Bologa din romanul Pădurea spînzuraţilor, apărut mai tîrziu. Trăsătura de unire este uşor de întrezărit, deşi atît David Pop, cît şî Iţic Ştrul şj Apostol Bologa sînt caractere opuse lui Ion, firi îndoielnice, reflexive sau timorate, pentru că toţi deopotrivă sînt îndrumaţi de o obscură sugestie subconştiientă, agitaţi de o presimţire care se transformă în panică, sau pierduţi de un gînd răsărit în ei cu ani în urmă. Conştiinţe complexe, trăind în două planuri, sint oamenii literaturii d-lui Rebreanu. Aceasta literatura, comparată în literatura de schiţe a ţărănismului triumfător acum vreo doua decenii, afirmă un progres în adîncimea concepţiei de la care se pot multe spera. Este timpul de a ne pune din nou întrebarea cu care începusem aceste însemnări. Ce putem spune despre masca timpului nostru, aşa cum se va arata generaţiilor viitoare şi cum se lasă presimţita din literatura zilei ? Dar mai întîi aceasta masca se va putea modela după fizionomia întregii societăţi româneşti, sau viitorul ne va recunoaşte şî nouă, după cum noi recunoaştem prin literatura Iui, trecutului, o dubla existenţă, acea separaţie dintre conducători şi conduşi, care, pentru literatură, însemna îndoita primejdie de a nu fi îndeajuns de interesanta pentru anumite cercuri, sau a fi interesantă numai pentru acestea ? Simptomul care îl constituie faptul unei mai bune raspîn-diri a cărţii, despre care vorbeam la început, corespunde firesc împrejurării că această literatura, prin mai largul ei cîmp de observaţie, prin importanţa problemelor, îşi merita căutarea. Va trebui să vie şi la noi ziua cînd toata societatea va citi toata literatura şi cînd delicatul de azi, neîncrezător în produsele indigene, va apărea ca o fiinţă foarte învechită, uneori simpatică, dar în esenţă ridicolă, un maniac care nu supără viaţa pentru că viaţa îl şterge ca pe o lumina mai slaba. Alături de această umbra — care va fi însă masca durabilă ? Pentru a răspunde trebuie să mai cercetăm. 19 2 6 368 CRIZA LIRICA Literatura română se distinge astăzi printr-o mare mobilitate. S-a observat aha dată că după patruzeci de ani scriitorul român încetează să mai producă. Se descoperă acum ca în zece ani generaţiile devin bătrîne. Scriitorul român care intră în al patrulea deceniu al vieţii simte, aşadar, că indiferenţa publică îi va rezerva în curînd destinul unei premature inerţii,, sau ca tinerii care încep a manifesta, cu acel prisos ^de sentimente pe care el 1-a recunoscut zadarnic, se pregătesc să-i adreseze laudele sau injuriile posterităţii. Această stare de lucruri este deopotrivă de tristă şi de absurdă. ^ Ea trebuie neapărat să înceteze. Sînt unele semne ca ea va înceta. Ras-punzînd unui critic care arătase meritele ultimei sale lucrări, d-1 C Rădulescu-Motru îşi formula dorinţa şi hotărîrea de a dezvolta premisele elaborate într-o activitate care a început acum treizeci şî mai bine de ani. D-1 C. Rădulescu-Motru rămîne totuşi o excepţie. Care sînt deci pricinile acestei repezi înlocuiri ale generaţiilor care, asemănîndu-se între ele, se declară, succesiv şî periodic, scoase dîn uz şi demodate ? Sînt generaţiile mai vechi în adevăr întrecute ? De ce se simte îmbătrînit scriitorul ajuns la maturitate ? De ce îl trece printre pensionari scriitorul venit în urma lui ? Această insolentă sentinţă se justifică îndeajuns prin propriul sentiment al acelora pe care ea îi condamnă ? Sînt socotiţi drept bătrîni scriitorii înaintaşi numai pentru că ei se simt astfel la o vîrsta cînd siguranţa 1 Pagini publicate în 1928. talentului şi desăvîrşirca culturii ar trebui să-a consacre abia atunci pentru rolurile cele mai active ? Dar nu cumva aceasta prematură astenie morală ar înceia să se producă dacă publicul, şi în primul rînd tineretul — care alcătuieşte în conştiinţa fiecărui autor publicul favorit — s-ar deprinde să-l preţuiaseă tocmai după meritele care se dobîndesc mai greu ? lată atîtea întrebări la care trebuie să răspundă persoana care ar dori să caracterizeze psihologia tulbure a momentului nostru literar. Există o critică şi o istorie literară. Exista o estetică, o psihologie a artistului şi o sociologie a curentelor literare. De ce nu se face şi o statistica a literaturii ? S-ar constata atunci că în zilele noastre partea cea mai mare a domeniului literar, cea mai masivă şi cea rnai reprezentativă, este ocupată de producţia lirică. Am spus că literatura acestor ani se distinge printr-o mare mobilitate. Ea se deosebeşte şi printr-o preponderenţă a temperamentului liric. Aceste două însuşiri se găsesc în legătură. Inspiraţia lirică predomină. Dacă revirimentul genurilor obiective nu se va afirma destul de hotarît, atmosfera suprasaturată de lirism va deveni compactă şi cu neputinţă de respirat. Lirismul are în literatura noastră nu numai preponderenţa, dar^ şi conducerea. El orientează universalitatea genurilor şi alcătuieşte punctul de vedere unic în varietatea tuturor. Teatrul este liric, pentru că o feerie se găseşte totdeauna în cartoanele tinerilor noştri dramaturgi. Critica este lirică ; impresionismul este încă varietatea ei preferată. Publicistica cea mai largă este lirică ; polemica este forma ei naturala. Vom ajunge atît de departe încît şi filozofia să devie lirică, şi în loc de cercetări calme şi metodice să n-avem decît manifeste şl expresii ideologice de temperament ? Ce mirare atunci că unii dintre scriitorii noştri de talent se simt îmbătrînind devreme ? Lirismul este producţia excelentă a tinereţii. Un scriitor matur care simulează lirismul, în timp ce harul tinereţii a zburat de mult, este un bătrîn adevărat. Dacă însă scriitorul pune în valoare luptele în care s-a format personalitatea sa, o privire aruncată asupra vieţii de pe coasta urcată cu osteneli, o ştiinţă şi o tehnică, el poate fi socotit încă tînăr. Abia atunci el este puternic şi robust. Este necesar ca viitorul să aducă literaturii române supremaţia scriitorului format şi substanţial. Cochetăria unor veşnice făgăduinţe, spontaneitatea care nu încheagă nimic mai definitiv, eternul diletantism al simţirii devin în cele din urmă obositoare. Cititorul începe să simtă maniera. El doraţte o materie mari nutritivă. Cînd nu o găseşte, el se îndepărtează şi o caută aiurea, dovedind că ceea ce cu sentimente atît de rele numai pentru el se numea odată „inactualitatea literaturii române" nu provine decît din-tr-un excesiv diletantism liric. Ne-am întrebat de ce scriitorul matur este trecut printre pensionari de către colegul lui mai tînăr. Un document al acestei preţuiri a fost publicat de curînd. Unii dintre înaintaşii noştri ar putea vedea aci o răzbunare a cerului. Actul de repudiere care îl constituie este manifestarea unui temperament foarte răspîndit şi solicitat. Lirismul atmosferii noastre n-a făcut cu ocazia lui decît să se condenseze pînă a deveni o substanţă cu oarecare însuşiri explozive. Dar cine s-a exercitat cu intensitate în literatură recunoaşte în această împrejurare vechi cunoştinţe, pe care le poate saluta cu prietenie. Aceeaşi persoana are insa prilejul să observe că împrejurarea ar fi fost mai bine folosita în alt chip, căci de încă o experienţă lirică nu se simţea nicidecum nevoie. Diletantismul liric a inventat în vremea din urmă şi un anumit misticism^ Mi se pare că numai cu respect şi delicateţe se cuvine să ne apropiem de trestia meditativă a lui Pascal şi de tainele ei religioase. Chiar aceluia care stă în afară de religie nu i se poate îngădui de a se apropia de ea în alt chip. Este aici o cucerire preţioasa a ultimului secol. [...] Dar această universalitate în .respectul pentru religie, firească şi de la sine înţeleasă, mi se pare că impune şi măsură, cînd e vorba de a-l manifesta. Iată ceea ce mi se pare că se uită nu numai cu uşurinţă, dar cu uşurătate. Asistam, aşadar, la acest spectacol extrem de frivol că în timp ce zilele noastre nu înregistrează nici un adevărat fapt religios, nici o criză sufletească exemplară, nici o iniţiativă mistică efectivă, vorbăria cea mai zadarnică abundă şi le înlocuieşte. Senzaţia subiectivă îndestulează pe liric. Pornirile cele mai nemeditate, fierberea interioară a omului care nu s-a găsît încă pe sine, tot ce este în noi obscur şi neştiut poate sugera cuiva impresia că astfel vorbeşte Necunoscutul. Felul rudimentar al unei sensibilităţi amorfe poate fi hiat drept expresia unei revelaţii supreme. înşelarea şi, aş spune, păcatul pot merge atît de departe încît chiar tumultul cărnii poate fi socotit drept manifestarea divinului în om. Cine cade în această iluzie nu bănuieşte cît de laică este simţirea sa, şi cînd socoteşte că ea poate intra în cadrul istoric al creştinismului nu-şi da socoteală cît este de pagină. Este în interesul culturii noastre de a divulga această iluzie împreuna cu primejdia pe care ea o ascunde. Căci dacă este vorba ca sufletele noastre să se îmbogăţească şi sa se diferenţieze, trebuie arătat că ceea ce se ia drept misticism ,şi ar trebui sa fie simţirea unui suflet atît de organizat şi cu o formă atît de închegată, încît limitele lui sa-i devie sensibile, nu este în realitate decît expresia unui fel cu totul rudimentar. Ştim cu cîte greutăţi o astfel de qperă s-ar întovărăşi. Căci senzaţia lirică a primitivismului mistic este quietistă şi delectabilă. îndemnul la clarificare, la muncă şi sîrguiînţă înţelegem însă că este mai puţin ademenitor şi e mai greu de urmat. S-a opus misticismului — raţionalismul. Raţionalismul nu se opune însă decît misticismului caracterizat mai sus. Forma înalta a misticismului încoronează mai degrabă opera raţiunii, căci ea nu apare decît atunci cînd raţiunea a ajuns la graniţa posibilităţilor ei. Astfel înţeles, misticismul este sentimentul unei limite. Numai caile raţiunii pot duce către el. Cine începe prin a fi mistic dovedeşte numai că modul laborios al raţiunii nu-i este propriu. Sentimentul limitelor teoretice ale omului devine atunci simplul sentiment al insuficienţei personale. Din mizeria unei astfel de stări se poate scoate însă o normă şi un conţinut mai general de viaţă ? Uneori misticismul acesta a crezut că se define,şte mai bine numindu-.se „spiritualitate". Raţiunea nu are însă cu atît mai multe drepturi de a se numi spirituală ? înfrîngerea impulsivităţii lirice prin opera de meditaţie a raţiunii nu este victoria cea mai pură a spiritualităţii ? 364 365 _Acel care cu uşurinţa şi satisfacţie se declară imistic trebuie să se gîndească puţin şi la soarta pe care şi-o face în mijlocul întregii oulturi a timpului. Ce legături pot exista între el şi lumea de specialişti a medicului, inginerului, arhitectului, a politicului, a savantului şi practicianului în toate ramurile ? Toţi aceştia sînt conduşi de credinţa ca realitatea trebuie prelucrată după indicaţiile raţiunii şi că metoda calmă şi obiectiva este arma Iot cea mai bună. Misticul nostru socoteşte însă ca şi simpla intuiţie entuziastă poate să-i ajungă. Aceste două lumi sînt ireductibile. Nici o aspiraţie comuna nu poate să le unească. Lumea specialiştilor creatori se va abate deci de la acei în care nu afla decît un exerciţiu cu totul gratuit de sentimente. Ştim care au fost pentru dezvoltarea literaturii române urmările acestei indiferenţe. Dar răul ne apare mai adînc când ne gîndim ca divergenţa dintre literatura şi specialişti lipseşte pe aceştia din urmă de acel cadru de idei şi directive generale care să ordoneze silinţele lor şi care numai îm literatură se pot elabora. Daca literatura noastră vrea sa ajungă Ia postul de conducere al întregii munci culturale, ea trebuie să renunţe şi la această formă a diletantismului liric. Fiecare literatura şi fiecare moment literar îşi au problema lor. A noastră aste : cum putem învinge lirismul ? Dar ad-miţînd că această victorie se va întimpla nu poate apărea temerea ca literatura noastră să devină domeniul unui rece didacticism, cum nu poate fi deloc în intenţia acestor rînduri ? Lirismul a inventat, ce este dreptul în alte timpuri şi împrejurări, formula „artei pentru artă". O arta care nu se inserează în nici un punct în ţesătura practică şi ideală a vieţii nu poate fi decît lirică. „Artă pentru artă" a fost de altfel găsită mai întîi de urna dintre liricii mai mărunţi ai romantismului. S-a arătat adeseori cum urmările acestei poziţii au adus o izolare a literaturii, un esoterism extravagant şi infe-cund. Creaţia a devenit minoră. Ne întrebăm atunci daca nu este nefericită împrejurarea că mişcarea contemporana a literaturii noastre pare a se desfăşura într-o astfeJ de zodie, cînd forţele eî tinere ar fi fost orientate cu mai mult folos, pentru izbînda lor cea mai înaltă, către o creaţie nu numai graţioasă ,şi spontana, dar viguroasa şi adîncă, făcută nu numai pentru diletanţi, dar pentru toate categoriile de oameni care caută în literatură un ecou Ia întrebările şi neliniştile care sînt şi ale raţiunii lor Străbaterea distrată si zadarnică a multor pagini din «vastele zilei, ocupate de atmosfera rarefiată a .unei adevărate crize lirice, trezeşte în suflete această arzătoare sete de realităţi lneraie mai consistente. 192 S 366 INFLUENŢA LUI HEGEL ÎN CULTURA ROMÂNA I. Introducere Centenarul morţii lui Hegel a provocat în multe din ţările de cultura ale lumii o bogata literatură consacrată examinării sistemului său şi a influenţei pe care acesta o deţine in mişcarea filozofică a timpului nostru. Este în adevăr o temă ispititoare a cercetării măsurarea răsunetului pe care îl are încă printre noi o cugetare care, cu o sută de ani în urmă, se găsea într-o (netăgăduită ascensiune vertiginoasa, cucerind pentru punctul său de vedere toate domeniile speciale ale filozofiei, revoluţionînd ştiinţele istorice şi înrîurind adînc viaţa statului. N-a existat poate un alt gînditor pe care, întocmai ca pe Hegel, sfîrşitul vieţii să-l fi aflat într-o poziţie mai dominatoare a geniului său şi căruia posteritatea apropiată să-i fi adus mai multe semne ale recunoaşterii şi adeziunii, împrejurarea centenarului era, deci, nimerită pentru a stabili în legătură cu un anumit caz particular care este valoarea sistemelor filozofice şi oare sînt condiţiile vieţii şi evoluţiei lor. Pentru noi, românii, centenarul lui Hegel devenea insă prilejul unei cercetări mai speciale, căreia paginile de faţă ar dori să-i aducă contribuţia lor. Gloria hegelianismului la mijlocul veacului trecut coincide cu epoca de modernizare a principatelor române. Acest însemnat proces istoric trebuie trecut pe seama a două categorii de condiţii. împrejurări politice şi economice şi influenţe spirituale au colaborat, fără îndoială, pentru a produce în viaţa principatelor române trecerea deci- 368 ■siva de la stilul răsăritean la stilul aousean al culturii. Dar printre aceste din urma influenţe spirituale, filozofia lui Hegel intră oare cu o măsură anumită ? Hegelianismul a aşternut o plasă complicată de influenţe pe întinderea continentului nostru. în Franţa, în. Anglia şi în Italia, mişcarea filozofică a primit adînca înripăritură a hegelianismului, în Rusia, filozofia lui Hegel a fost primită în albia panslavismului şi, depăşind cadrul mai restrîns al specialiştilor filozofiei, a orientat puternic destinele culturii naţionale. 1 Oare influenţa filozofiei lui Hegel să se fi oprit la graniţele principatelor române ? Adînca 'sete de cultură a bărbaţilor care au iniţiat România modernă să nu se fi adăpat oaie din nici un izvor hegelian ? Cu răspunsul acestor întrebări se însărcinează cercetarea de faţă. Dar pentru că este vorba de un studiu de influenţe într-un cadru comparativ de culturi se cuvine a face o distincţie. 0 anumita operă filozofica aparţinînd unei literaturi străine poate să-şi exercite influenţa sa asupra unei anumite opere filozofice naţionale. Opera filozofică a lui Hegel a influenţat astfel pe aceea a filozofului francez H. Taine. Alteori influenţa nu se stabileşte de la o anumită operă către o anumită opera filozofică precisă. Influenţa se poate preciza în cazul acesta între două curente filozofice, adică între două grupe de opere apaTţinînd unor literaturi deosebite. în acest înţeles s-a putut vorbi de o influenţa a senzualismului englez asupra filozofiei franceze a „luminilor" în veacul al XVIII-lea. Alteori, în sfîr-şît, anumite opere sau curente filozofice pot determina opere sau curente dintr-un alt domeniu al activităţii spirituale decît cel filozofic. Influenţa hegelianismului asupra panslavismului rus reprezintă astfel o componentă filozofică. în orientarea unor anumite idei politice. Dintre cele trei categorii de influenţe pe care le-am deosebit aci numai cea dintîi şi cea din urmă îşi pot găsi o aplicare în cercetarea pe care ne pregătim a o întreprinde. Despre o înrîurire a curentului hegelian asupra vreunui curent filozofic românesc nu poate fi vorba. Tînăra noastră mişcare filozofică trăieşte în cîteva opere răzJeţe şi în cîteva figuri, între care 1 C. E. Brehier, Hrstoire de la philosophie. tome II, fascicule III, ?■ 796 urm. 369 nu se poate lamuri vreo legătura de convergentă care să permită încadrarea lor într-un curent. In schimb, influenţa lui Hegel ca un izvor literar precis poate fi recunoscută în unele împrejurări. Toc astfel atmosfera hegeliană pe la mijlocul veacului trecut pare să fi avut partea sa de contribuţie asupra îndrumărilor culturii româneşti în acea epocă. II. Radu Ionescu şi Titu Maiorescu 0 dovadă a atingerilor cercurilor noastre culturale cu ideile-filozofice ale lui Hegel, chiar în timpul cînd acestea din urma cucereau pentru ele un public din ce în ce mai larg, îl alcătuieşte cazul lui Radu Ionescu, un publicist uitat astăzi, dar cu unele iniţiative interesante în vremea lui. Radu Ionescu face parte din seria acelor studenţi români în străinătate care au mijlocit pe la mijlocul veacului trecut, pentru ţara noastră, un contact mai întins cu cultura apuseană. După datele adunate de d-1 Radu Dragnea1, Radu Ionescu, care se născuse-pe la 1833, studiază după 1855 k Paris, de unde se înapoiază* doctor în drept. într-o existenţă scurtă .şi chinuită, căci .moare-, în 1873 cu „mintea tulburată", ziaristul şi poetul Radu Ionescu, colaborator la Buciumul lui Cezar Bolliae, redactor al înde- , pendenţeî, al Uniunii române şi al Românului lui Rosetti* autor al volumului de poezii Cîntări intime (Bucureşti, 1854), găseşte timpul necesar redactării unor studii mai întinse în, care se demonstrează necesitatea întemeierii principiale a cri-' ticid literare. în Revista română (1861) a lui Odobescu, Radu Ionescu publică studiul Principiile criticii în care biograful sau recunoaşte cu drept cuvînt unele ecouri din Estetica lui Hegel, chiar peste lungile citate pe care se complace a le-extrage din acest filozof. în adevăr, Principiile criticii conţin deosebirea hegeliana dintre ştiinţă şi artă, o deosebire fundamentală pentru o critica de principii ca aceea pe care dorea el s-o întemeieze: „Ştiinţa scria Radu Ionescu — este rezultatul intedn genţei şi ne expune adevărul prin abstracţiuni: arta se înw- 1 Vn critic literar de tranziţie, în Gindirea, III, 1923, 6, p. 138 urm.' ■>1 meiază mai mult pe imaginaţie şi arătîndu-ne adevărul prin Imagini plăcute ne face a-1 înţelege cu mai multă facilitate... Studiul serios al marilor adevăruri filozofice, care ne transportă mintea la înălţimea legilor care guvernează lumea morală şi intelectuală, este de cea mai mare folosinţă pentru dezvoltarea şi perfecţionarea artei, Şi cînd arta ajunge a înţelege şi a realiza acest mare .scop al misiunii sale, înalta ştiinţă a filozofiei simte atunci o dulce mulţumire de a vedea in pro-ducţiunea artei obiectul etern al adîndlor sale meditaţiuni, [naltele cugetări ale inteligenţei, pasiunile arzătoare ale omului şi toate dorinţele şi luptele sufletului omenesc. Aceasta este legătura intimă ce uneşte ştiinţa şi ar.ta al căror iscop este descoperirea adevărului. Dar ştiinţa ne arata adevărul curat şi fără văl după cum îl concepe inteligenţa, o abstracţiune anevoie de pătruns; arta niJ înfăţişează prin imagini frumoase care mişcă şî impresionează simţurile -noastre." Deosebirea dintre filozofie şi arta, dar şi profunda lor unitate este, fără îndoială, o idee hegeliană. D-1 Radu Dragnea, care atre meritul sublinierii acestor ecouri hegeliene în studiul lui Radu Ionescu, nu ne da însă şi textele din Hegel care să justifice apropierea. Aceste texte se găsesc în Prelegerile de estetică, în momentul în care, punînd premisele generale ale sistemului său, Hegel se aplică să arate pe de o parte unitatea adevărului ou frumosul, pe de alta deosebirea dintre cristalizările lor în filozofie şî artă. Arta, religia şi filozofia sînt 'deopotrivă, pentru Hegel, manifestări al Ideii absolute, forme prin care se realizează treptata cunoştinţă de sine a acesteia. în mişcarea lui dialectică, spiritul se poate cuprinde pe sine fie într-una din întrupările sale sensibile, şi în cazul acesta avem creaţiile frumoase ale artei, fie în reprezentările intime ale pietăţii religioase, fie prin conceptele filozofiei. Dintre variatele dezvoltări pe care le dă Hegel acestei idei, iartă pe una din ele 1 : „Spunînd că frumosul este Idee, urmează ca frumosul şi adevărul sînt pe de o parte unul şi acelaşi lucru. Frumosul anume trebuie să fie în sine adevărat. Mai de aproape privite lucrurile, frumosul şi adevărul se deosebesc între ele tot pe atît. Adevărata este Ideea în sine însăşi şi ca principiu general 1 Vorlesungen uber die Aeslhetik, 1842, Werke, Vollstandige Aus-gabe, voi. X, I, p, 141. 370 371 24* Hi şi încrucît e cugetată ca atare... Dar Ideea trebuie sa se realizeze ţi exterior şi să' cîştige o existenţă determinată ca obiectivitate naturala şi spirituală- Adevărul în forma aceasta există mai departe. Intrucît însă figurează pentru conştiinţă în această existenţă a sa exterioară şi conceptul rămîne într-o unitate nemijlocită coi aparenţa sa externă, Ideea devine nu numai adevărată, dar şi frumoasa. Frumosul se determina prin aceasta ca reflexul sensibil al Ideii." Citirea unui astfel de pasaj dezvăluie cu .limpezime izvorul folosit de Radu lonescu şi a .cărui prelucrare .populară, lipsită de aparatul tehnic şi terminologic al originalului, apare în articolul său. Dovezile că Radu îonescu ar fi împrumutat deosebirea dintre ştiinţă şi artă din însăşi cunoştinţa izvorului original lipsesc cu desavîrşire. în schimb, este foarte probabil ca fostul student la ■Paris, care, pe lingă drept, studie „filozofia, ocu-pîndu-se mult şi cu literatura universală", să se fi apropiat de estetica lui Hegel prin intermediul traducerii în extrase a lui Ch. Benard, care în acea epocă apăruse în întregime.1 Interesul pentru ideile estetice ale lui Hegel era destul de puternic în Franţa către mijlocul veacului trecut. Acestui interes îi datorim faptul ca un elev al traducătorului francez al lui Hegel, tînărul Hippolyte Taine, se consacră cu o rară pasiune studiului ideilor acestuia din urmă, după cum o do--vedeşte iseria schiţelor şi adaptărilor găsite printre manuscrisele sale. 2 D-1 D. D, Roşea are dreptate să vadă în aceste încercări de tinereţe germenii viitorului sistem al lui Taine din Phihsopbie de l'arî. Dar în timp ce influenţa personală a lui Benard îndruma pe acela care trebuia să devină cel mai de seama estetician francez3, traducerea pe care el o dăruia publicului francez găsea un răsunet şi în mintea cititorului său român- 1 Cours d'esthetiqi/e, par Fr. Hegel, analyse et traduit en pârtie par M. Ch. Benard, 1840-1850. i Trăite du Beau (1848), Idees generales sur ia litterature et Ies arts (1852). Cf. D. D. Roşea, lnjluence de Hegel sur Taine, Paris, 1928, p. 335 urm. 3 Asupra influenţei lui Benard asupra lui Taine, vd, propria mărturie a celui dintîi într-o scrisoare adresată Iui V. Giraud şi reprodusă în lucrarea acestuia : Essai sur Taine, 1901, p. 289 urm. 372 Interesant este de observat că penetraţia ideilor estetice ale lui Hegel în mediul studioşilor români este în aceasta epocă mad generala. Tinerii care căutau împlinirea culturii lor în universităţile germane găseau şl aci influenţa lui Hegel destul de vie. Unul din aceştia, Titu Maiorescu, adoptă la rîndul lui deosebirea dintre adevăc şî frumos, pe care o foloseşte mai tîrziu îm studiul sau : O cercetare critică asupra poeziei române, 1867, scriind : „Cea dinţii şi cea mai mare deosebire dintre adevăr şi frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe cînd frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă".1 Nu este deloc întâmplător faptul că primele înrîuriri hegeliene pe care le întâmpinăm se produc în legătură cu această deosebire dintre adevăr îşi frumos. Cultura noastră se găsea la mijlocul secolului trecut în acea fază a confuziei dintre valori, în care insuficienta' distincţie dintre arta şi ştiinţă nu putea produce decît fie o artă plină de reci intenţii didactice, fie o ştiinţa fantezistă şi sterila. Drumul înaintării noastre culturale trebuia, deci, sa înceapă ou o justă delimitare a feluritelor domenii ale 'spiritului, restituite scopurilor şi metodelor proprii. în acest scop încearcă Maiorescu sa elibereze frumosul din asociaţia lui nefirească cu adevărul sau practicul, făcînd din această lucrare opera capitală a vieţii lui. Numeroase sînt aplicările pe care le dă Titu Maiorescu acestei diferenţieri a valorilor. încă din 1867 are el ocazia să atragă atenţia asupra confuziei dintre poetic şâ politic. „Este probabil -— scrie el — ca politica ne-a surpat mica temelie artistică ce o puseseră în ţara noastră poeţii adevăraţi: Alecsandri, Bolintineanu, Gr. Alexandrasou. Atît cel puţin este sigur că cele mai rele aberaţiuni, cele mai decăzute produceri între poeziile noastre de la un timp încoace sînt cele ce au primit în cuprinsul lor elemente politice. Şi cauza se înţelege uşor : .politica este un product al raţiunii ; poezia este şi trebuie să fie un product al fanteziei (altfel nici nu are material) : una, dar, exclude pe cealaltă." 2 1 Acest răsunet hegelian in studiul lui Maiorescu a fost semnalat de autorul acestor pagini în studiul Ideile estetice ale lui Titu Maiorescu, în Viaţa românească, 1924, retipărit în Arta ţi frumosul, Din problemele constituţiei si relaţiei lor, Bucureşti, 1931. s Poezia româna, Critice, I, p. 23. 373 Critica lui Maiorescu va urmări deci tot ce este simplu „articol de jurnal pus în rime". Căci nu încape nici o îndoiala. că politica fiind aplicarea unei reflecţii teoretice asupra societăţii deosebirea ei de poezie este tot atît de mare cu a ştiinţei. „Ideea sau obiectul exprimat prin poezie — notează Maiorescu — este totdeauna un si-mţămînt sau o pasiune, şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ţine de tărîmul ştiinţific, fie în teorie, fie în aplicarea practică."1 Studiul din 1867 nu osteneşte să aprofundeze aceasta distincţie, chiar atunci cînd, părăsind terenul dialectic al opo^ ziîţilor hegeliene, încearcă a Ie recîştiga cu mijloacele mai nor ale psihologiei. Ştiinţa se găseşte, deci, implicată într-un proces de necontenită devenire. Rezultatele ei de astăzi sînt întrecute de cele de mîine. Cercetînd apoi şirul nesfîrşit al cauzelor, inteligenţa ştiinţifică se găseşte într-o veşnică mişcare. Poezia însă fririge valul timpului şi prilejuieşte repausul min-r ţii. Este adevărat că poezia este ameninţată să-şi confunde, sfera ei cu a ştiinţei prin natura materialului pe care îl întrebuinţează deopotrivă : limbajul omenesc. împrejurarea creează însă pentru poet datoria de ,,a-;şi îndrepta atenţia şpr£' diferenţa între aceste două sfere deosebite şi de a distinge-:' mintea obosită de perpetua cauzalitate". 2 De nenumărate ori a revenit Maiorescu asupra acestor idei ■■fi în care itrebuie să recunoaştem adevărata armătură a criticS^ff sale. A separa valorile din confuzia lor, a Ie îndruma astfeli încît să se poată menţine în puritatea lor este opera pe care o .J| urmăreşte Maiorescu necontenit. O ştiinţă adevărata şi o poe*f zie adevărata, ceea ce înseamnă o poezie care ştie să-şi păs*/.";; treze limitele ei faţă de ştiinţă şi de aplicaţiile eî practice»1; este ţinta pe care Maiorescu n-o pierde nici un moment di»1"! vedere. Dar pentru că înaintarea către această ţinta a fostul servită de distincţia teoretica dintre adevăr şi frumos, îm,prui,:>« mutată de scriitorii români din filozofia lui Hegel, nu este" | nicidecum exagerat a spune că dialectica spiritului absolut avut partea ei de contribuţie în opera de orientare ţi norma-' Uzare a culturii noastre. 1 Ibid., I, p. 27. 2 Ibid., I, p. 31. li ->-s 374 III. I. Eliade Rădulescu In vremea în care Radu Ionescu si Titu Maiorescu aduceau an scrierile Lor aceste ecouri din filozofia lui Hegel, apare în româneşte opera cu titlul hegelian a lui I. Eliade Rădulescu: Equilibru intre antithesi sau Spiritul şi Materia, 1859-1869. Preocupările lui Eliade Rădulescu aveau, de altfel, după cum vom vedea îndată, afinităţi mai întinse cu sfera de probleme a hegelianismului. Este în adevăr meritul lui Hegel de a fi înviorat către mijlocul veacului trecut interesul pentru filozofia istoriei. Această disciplina ocupă, în sistemul lui Hegel, un loc aşa-zicînd central. Căci filozofia lui Hegel nu este altceva decît teoria spiritului universal 3n mişcarea lui ascendentă, în desfăşurarea treptatei lui cunoştinţe de sine şi în necontenita realizare a libertăţii lui inerente. Istoria universala este cîmpul acestor din urmă procese. Studiului istoriei universale, a instituţiilor şi a produselor spirituale ale umanităţii, a felului în care ele înşirîndu-se manifestă o unitate de direcţie îî consacră Hegel, printre altele, opera sa capitală : Vorlesungen iiber die Philosophie der Geschichte, apărută, postum în 1837. Punând istoria în centrul meditaţiei filozofice, Hegel continua îndrumarea data cu o vârsta de om mai înainte de compatriotul sau Johann Gottfried Herder şi cu o suta de ani mai devreme de italianul Giovanni Batista Vico. Daca însă nici Vico, nici Herder nu izbutiseră să acorde problemei filozofiei istoriei actualitatea pe care o cucereşte mai tîrziu Hegel pentru ea, împrejurarea se datoreşte criticismului lui Kant, care mobilizase cercetarea în jurul problemei formale a întinderii şi valorii cunoştinţei umane. Regalitatea lui Kant menţine mai multe decenii filozofia în cadrul speculaţiei epistemologice. Hegel sparge însă în cele din urma cercul vrăjit, şi în ierarhia întrebărilor pe care le pune problema formală a cunoştinţei este înlocuita cu problema materială a conţinutului si sensului1 Istoriei universale.1 1 Preponderenţa problemei istoriei în filozofia Iui Hegel a fost adeseori observată. Vd. între alţii W. Windelband : Darum ist Hegels Philosophie wesentlich historisch, eine sjstemaîische Verarbeitung des ganzev. Gedankenstoffs der Geschichte (Lehrbuch der Geschichte der Philosophie, 1921. p. 517). 375 Noua orientare pe care o dă Hegel filozofiei îşi are ecoul ei în Franţa. Propriile izvoare ale unui Hegel încep sa trezească interesul francezilor, al lui MLchelet care dă o prelucrare a operei lui Vico sub titlul Principes de la philosophie de l'histoire, 1828 ; al lui Ed. Quinet care traduce pe Herder în 1827-1828. Dar publicul dorea sa cunoască înseşi ideile promotorului contemporan al filozofiei istoriei, şi acestei nevoi îi răspunde profesorul napolitan A. Vera cu a sa Introduction a la philosophie de i'histoire, 1855. I. Eliade Rădulescu, care trăieşte în acest timp ca exilat la Paris, nu rămîne străin curentului de cercetări consacrate filozofiei istoriei. Opera sa postumă : Istoria critică universală, 1892-1893, scrisă după cît se pare în acest timp, aduce ecoul întîrziat şi mărturia preocupărilor filozofice ale lui Eliade în anii pribegiei la Paris. Istoria critică universală este în adevăr o sinteză a dezvoltării umanităţii reflectată în succesiunea marilor sisteme religioase şi amintind în unele privinţe pe aceea a lui Hegel. întocmai ca Vorlesungen iiber die Philosophie der Ge-schkhte, opera lui Eliade Rădulescu începe printr-o parte consacrată principiilor, punxnd astfel expunerea dezvoltării umanităţii pe o temelie filozofica. Deopotrivă cu Hegel, Eliade Rădulescu afirmă o concepţie progresivistă a istoriei. Obiectul istoriei universale, ne spune autorul român, este „istoria omului fizic, intelectual şi moral, istoria progresului omenirii în cîtetrele aceste ramuri, precedată de creaţia universului şi a omului şi însoţită de istoria globului şi a revoluţi unii or sale." 1 Tot astfel pentru Hegel istoria este terenul unui necurmat progres. „Istoria universală este progresul în conştiinţa libertăţii", sună puternica formulă a lui Hegel. 2 Apoi, pentru Hegel ca şi pentru Eliade Rădulescu există o continuitate între procesul natural şi procesul istoric. Dar pe cită vreme Hegel atribuie studiul procesului natural Filozofiei naturii, Eliade Rădulescu îl anexează Istoriei critice universale, cu care face sa înceapă expunerea sa. Cînd, în sfîrşit, şirul ideilor ajunge la punctul în care începe dezvoltarea propriu-zis istorică a umanităţii, unele amănunte ale planului amintesc de asemeni 1 Op. cit., p. 6. 2 „Die Weltgescbichle ist der Fortschritt im Bewusstiein der Prer-heit", d. Hegel, Philosophie der Geschîchte, ed. Reclam, p. 53. 376 lucrarea lui Hegel. Popoarele sînt făcute a defila pe scena istoriei din Orient către Occident. Dar pe cînd Hegel îşi impune norma de a nu face să intre în expunerea sa decît popoarele care au format state1, scriitorul român introduce mai întîi pe etiopieni, pe care îi socoteşte „cei mai antici oameni ce apărură pe faţa pămîntului" şi pe egopozi, nani, troglodiţi şi ihtiofagi, „stirpele cele mai puţin inteligente, cele mai aproape de animale", despre care ştiri putea afla în Herodot şi Diodor Sicilianul. Numai după pomenirea acestora ajunge Eliade la mongoli, printre care face însă sa între, printr-o eroare regretabilă faţă de nivelul contemporan al cunoştinţelor, şi pe locuitorii vechii Indii. între acestea, Istoria critică universală nu-şi propune numai povestirea vierii umanităţii, considerată în motivarea eî lăuntrică, filozofică şi religioasă, dar şi o judecata a valorii pe care o deţine fiecare din etapele acestei dezvoltări, a greşelilor trecutului şi a chipului în care adevărul s-a instaurat treptat printre oameni. Istoria universală va deveni astfel istoria eroilor umanităţii şi a înfrîngerii lor, „Weltgeschichte ist Weltgericht", spusese Ia rîndul său Hegel. Pricina adînca a erorilor umane stă, pentru Eliade Rădulescu, in postularea unei dualităţi contrarii «sau antipatice la temelia lucrurilor, în timp ce adevărul şi binele ce izbutesc pînă la urmă să le înlocuiască provin din afirmarea unor dualităţi fundamentale simpatice. Partea principală a operei trebuia, deci, să procedeze la stabilirea acestora din urmă pentru a cizela instrumentul de evaluare, căreia istoricul umanităţii şi judecătorul ei liberal şî raţionalist avea să-i dea în urmă o întrebuinţare atît de vehementă şi necruţătoare, ca atunci cînd era adus să divulge toate „minciunile colosale" ale vechilor religii, toate „erorile" şi „superstiţiile", ba chiar „păcatele tuturor călugărilor şi ciocoilor din lume" 2. Teoria dualităţilor ne readuce însă Ia celebra opera a Iul Eliade Rădulescu, la amintitul Equilihru între antithesi, ciudata scriere în care schiţe filozofice se amestecă cu digresiuni ziaristice şi polemice, după un plan care nu poate fi niciodată bine lămurit. Principiul că viitorul popoarelor atîmă de felul doctrinelor filozofice pe care ele le adoptă este formulat şi 1 Hegel, ibid., p. 102. 2 Op, cit., p. 142. 377 în primele pagini ale Eqnilibrului. Prilejul era, deci, nimerit pentru a încerca o sistemă a acestor doctrine, un fel de tipologie filozofică generală în oare toate marile încercări de ex- ElicaTe a lumii să-şi găsească locul lor natural odată cu va->area ce li se cuvine. Eliade distinge, deci, mai întîi doctrinele unitare, acelea care afirma existenţa unui singjar principiu în lume. Doctrinele unitare nu favorizează însa progresul, căci „punctul pînă e un singur punct nu poate forma linia nici înapoi, şi că unitarii pînă sînt unitari exclusivi nu pot fi staţionari, nu pasă nici înainte, nici înapoi; între unitari nu se vede nici un progres". 1 Doctrinelor unitare li se asociază cele dualiste, printre care trebuie distinse două tipuri deosebite. Căci exista dualităţi pozitiv-negative sau himerice, afirmînd existenţa a două principii, dintre care unul negativ. Astfel de dualităţi ;j| sînt acelea care afirmă deopotrivă fiinţa şi nimicul, lumina şî j întunericul, viaţa şi moartea. Dar nici doctrinele întemeiatei % pe astfel de dualităţi nu favorizează progresul, căci, spune Eliade, „omul în credinţa lui se crede dualist, şi în adevăr nu ;(" este decît unitar ; se crede că se mişcă de la un punct la al*-■'<, tul, şi în adevăr stă locului, căci celălalt punct nu există*.* ■ în sfîrşit, dualităţile himerice se deosebesc de dualităţii* J pozitiv-pozitive sau monstruoase care, afirmînd existenţa ţa două principii pozitive şi învrăjbite, sînt tot atît de fatalif$ progresului şi libertăţii, căci, „distrugîndu-se un termen pe ăltf tul, nişte asemenea dualităţi mai curînd sau mai tîrziu ajun^ la unitate, la monarhia absolută, la despotism, la rău — cu un,,V| cuvmt .a înlăturarea doctrinelor unitare şi dualiste lasă loc Iib«ţ?| doctrinelor trinitare, acelea în care termenii unor dualităţi^ corelative, simpatice şi creatoare sînt făcuţi sa intre în sim-'i teze noi. Lupta învrăjbită sau inerţia sînt excluse din asoci*»,;' ţii ca aceea dintre lucrător şi material, a căror unire dă ediffy)f ciul, dintre maestru şi discipol care fac laolaltă scoală, saiŞ> dintre progres şi conversaţie întrunite în noţiunea unet pBf^l fectihilităţi infinite. Echilibru nu poate fi stabilit decît înlS»' astfel de antiteze. 1 Op. cit., ed. P. Hanej (Minerva), p. 14. 2 Op. cit., p. 15. 3 Op. cit., p. 16. 379 „Acestea şi celea asemănătoare acestora în infinit — scrie Eliade — sînt singurele dualităţi naturale, singure cum se văd la creaţie, destinate prin amorul divin şi universal de a crea, a produce în infinit şi nemărginit. Luptă nu e între ambii lor termeni, ci simpatie ; unul e necesar celuilalt, unul e complinirea sau întregirea celuilalt; unul fără altul nu se poate... Impii şi inumane sînt doctrinele ce pun luptă între suflet şi corp, între progres şi conservaţie, între guvern şi popor, între pasiv şi activ ■— cu un cuvînt. Datoria noastră este a stabili echilibru între dînsele, recunoscînd ca sînt create de la început de a fi în eternă nuntă şi armonie." 1 Critica filozofică justifică, deci, singurele doctrine trinitare, provenite din afirmarea dualităţilor corelative şi simpatice. Cu atît mai mult ni le recomandă consideraţiile practice de ordin politic intern şi extern, pe care, amintindu-ni-le în treacăt, Eliade ne permite să strecuram o privire nu numai în sfera motivelor logice ale sistemului său, dar şi în aceea a condiţionărilor sale psihologice. „Pentru noi — ni se spune — binele stă în echilibrul antitezelor. De va trage mai mult autoritatea sau guvernul — avem tiranie, despotism; de va trage mai mult libertatea sau poporul — se naşte libertinajul, demagogia, anarhia ; din ruperea echilibrului rezultă răul." Tot astfel „binele nu-1 putem vedea decît în echilibrul puterilor care ne-au garantat existenţa noastră politică; cît însă va trage sau va apăsa, sau va influenţa una mai mult, nu poate rezulta decît răul pentru noi" 2. O maximă de înţelepciune politică pe care Eliade o putea recunoaşte drept o adevărată constantă istorică în trecutul poporului nostru. Echilibrul antitezelor este teza care a permis de cele mai muke ori să se vorbească de hegelianismul lui Eliade. Unul din cei dintîi care a crezut a putea surprinde asemănarea a fost d-1 I. F. Buricescu în răspunsul dat d-lui P.V.Haneş cu ocazia reeditării Equilibrului; „Cînd citeşti teoria antitezelor Iui Eliade — scrie d-I I. F. Buricescu — nu poţi să nu te duci cu gîndul la teza, antiteza şi sinteza lui Hegel, şi mai ales nu poţi să nu faci aceasta cînd îl vezi vorbind despre diade care, după exemplele adesea vulgare pe care Ie dă, nu sînt decît teza 1 Op. cil., p. 37. 2 Op. cil., p. 3- 179 şi antiteza lui Hegel, şi despre triade care ar cuprinde la un loc : teza, antiteza şi sinteza" *. Apropierea se poate face în adevăr, dar ea rămîne cu totui superficială claca, orivind mai atent coi "ţinutul doctrinelor respective, găseşti dincolo de asemănările terminologice deosebiri care trebuiesc reţinute. Căci, mai întîi, termenii dualităţilor simpatice despre care vorbeşte Eliade nu sînt de fapt antitetici. între timp şi spaţiu, lucrător şi material, maestru şi discipol, popor îşi guvern nu este antiteză. Termenii aceştia nu se resping între ei. Dimpotrivă, ei se atrag şi raportul lor este de corelaţie. Echilibrul pe care îl încearcă Eliade a-1 stabili nu se produce între principii antitetice, ci între principii corelative. lata o primă împrejurare care trebuie să facă prudenta apropierea de Hegel. în al doilea rînd, termenii dualităţilor simpatice ale lui Eliade nu sînt succesivi, ca în procesul dialectic descris de Hegel, ci simultani. Societatea, de pildă, rezultă pentru gîn-ditorul nostru din simultaneitatea poporului cu guvernul. Ea nu e un produs dinamic condiţionat de dispariţia termenilor antitetici anteriori într-o unitate sintetică nouă. 2 în produsul de corelaţie, care este societatea, poporul şi guvernul îşi păstrează individualitatea lor, ceea ce nu se întîmplă în sintezele hegeliene pentru teza şi antiteza premergătoare. Nici din acest punct de vedere, aşadar, apropierea de Hegel nu este îndreptăţită. Dar nici chiar simplul răsunet terminologic pe care îl putem admite n-are nevoie de explicaţia atingerii nemijlocite cu izvorul hegelian. Este chiar mai probabil că înrîurirea s-a petrecut prin mijlocirea filozofului social P.-J. Proudhon, cu care Eliade avusese unele legături în anii exilului său la Paris. Activitatea de ziarist a lui Eliade în capitala Franţei dusese în adevăr şi prin redacţiile ziarelor lui Proudhon : Le Peuple şi La Voix du Peuple (1849-1850), unde în vedem sus- > Vd. prefaţa ed. P. V. Hanes, p. XV urm. 2 Pentru a înţelege mai bine caracterul dialecticii hegeliene, de care echilibrul antitezelor lui Eliade este atît de deosebit, iată, de jpildă, una din triadele lui Hegel: fiinţa-nefiinţa-devenirea. Primii termeni sînt aci în adevăr antitetici, ca unii care se exclud, în timp ce -al treilea termen (devenirea) este un concept superior, în care conceptele anterioare au fuzionat. ţinînd în cîteva rînduri interesele românilor.1 Cunoştinţa personală a directorului va fi trezit în mintea lui Eliade interesul pentru scrierile sale. Proudhon publicase de curînd una din operele sale capitale: Syste'me de contradictions econo-miques (1846). în care încercarea de a mijloci o soluţie între cele două mari teze ale economiei politicej între liberalism şi socialism, putuse sugera ideea unui adevărat echilibru între antiteze. Sinteza liberalismului cu socialismul era, de fapt, o aplicare a metodei dialectice. Karl Marx o recunoscuse în La misere de la philosophie — scrierea polemică îndreptată împotriva lui Proudhon, deşi deplîngea în acelaşi timp falsa aplicaţie pe care o dădea gânditorul francez punctului de vedere extras din citirea operelor sale şi din contactul personal cu el. s De altfel nu numai Karl Marx îşi putea atribui meritul relativ al acestei infiltraţii hegeliene. Karl Grun şi Bakunin aveau dreptul să-şi împartă responsabilitatea cu el.3 Influenţa lut Hegel în opera lui Proudhon apare astfel mai presus de orice îndoială, şi de aci ea poate sa fi găsit calea către Eliade cu al sau „echilibru între antiteze". Cel dintîi cercetător care a stabilit această înrîurire a lui Proudhon a fost d-1 G. Oprescu, într-un documentat studiu de literatură comparata, consacrat influenţelor franceze în opera lui Eliade Rădulescu. * „Titlul Echilibru între antiteze^— scrie d-l G. Oprescu — îi vine direct de la Proudhon. încă în Dis-cours sur la celebration du Dimanche (Besancon, 1839, ed. IV» Paris, 1850) găsim că «l'harmonie est Veqtulibre dans la diver- 1 Vd. G. Oprescu, L'activiti de joumaliste d'Eliade Rădulescu pendant son exil â Paris, în Dacoromania, 1927. 2 Vd. în această privinţă, Karl Marx, Misere de la philosophie. Re~ ponse i la Philosophie de la misere de M, Proudhon, ParisT 1896, Appendice I, p. 249: „Pendant mon sejour â Paris, en 1844r fentrai en relathns personnelles avec Proudhon. Je rappelle cette cir-constance parce que, jusqu'a un certain point, ;e suiş responsahle de sa «sopbisticaiion-», mat qu'emplo'tent Ies Anglais pour designer la fal-sification d'une marchandise. Dans des longues discussions, souvent prolongees toute la nuit, je l't'nfestais de hegelianisme, ă son grand pri-judice puisque, ne sachant pas l'allemand, il ne pouvait pas etudier la ckose â fond. Ce que t'avais commence, M. Karl Grun, apres mon expulsion de France, continua. Et encore ce professeur de philosophie •ilhmar.de avait sur moi cet avaniage de ne rien entendre â ce qu'il ensesgnait." 3 Cf. si C. Bougle, La philosophie de Proudhon, 1911, p. 122. 4 G, Oprescu, Eliade Rădulescu si Franţa, Dacoromania, III, 1923» p. 99 urm. 380 381 she». Ceva mai tîrziu Proudhon reia aceasta idee şi, sub influenţa lui Hegel, o dezvolta şi o precizează. Este de notat că Proudhon n-a cunoscut direct opera lui Hegel. EI nu ştia nemţeşte, şi primele traduceri ale acestuia sînt posterioare Sistemei contradicţiilor economice. A cunoscut pe Hegel după explicaţiile unui elev ai acestuia : Griin.1 Ideile filozofului german, aşa cum ele reieşeau din lămuririle lui Griin, sînt adoptate imediat de Proudhon, fuzionate cu ideea antinomiilor lui Kant şi aplicate Ia economia politică. Totul pe lume se prezintă ca un compus din doi termeni opuşi, teza şi antiteza, care tind să se distrugă reciproc şi care se rezolvă, se conciliază, se identifică, după cum spune în discursul făcut la Curtea cu juri, la 29 martie 1849 (Melanges, II, p. 74, 177), într-un al treilea termen de ordin superior : sinteza. Acelaşi lucru va fi exprimat şi în La philosophie du progres (Bruxelles, 1853, p. 98), cîţiva ani mai tîrziu : «La Religion, comme Vetat, comme toutes Ies institutions humaines se manifestent en une suite de termes essentiellement opposes et contradictoires.» în Avant-Propos (ibid., p. 14) zisese : «tout est opposition, balancement. eq uilibre dans V Univers.» Această idee de echilibru a contrariilor, a antitezelor, va zice Eliade, şi nu a identificării, a rezolvării lor, va fi reluată în De la justice dans la revolution et dans Veglise (Paris, 1858). lata originea titlului operei Iui Eliade." De altfel, influenţa lui Proudhon asupra lui Eliade si a Echilibrului între antiteze nu se produce numai în ce priveşte titlul şi tema fundamentala a acestei lucrări. „Am putea zice chiar — scrie d-1 G. Oprescu — că umbra lui Proudhon pluteşte peste toată această carte." 2 Chiar întinderea acestei influenţe constituie însă o nouă întărire a dovezii privitoare la origina temei principale a scrierii lui Eliade. Fără îndoială că nu putem merge mai aproape aci pe urma acestor numeroase ecouri, dar dacă adăugăm la cele arătate mai sus faptul că Proudhon este adeseori citat de Eliade 3 şi proba oarecum ma- _ : 1 După cum am arătat mai sus, nu numai Griin, dar şi Karl Marx, şi Bakunin au contribuit la iniţierea hegeliană a lui Proudhon. * Op. cit., p. 98. 3 Proudhon este citat de Eliade cu intenţii polemice în Biblicele (p. 73, ci. Echilibru, p. 300, zi. Oprescu, op. cit., p. 80) pentru a combate ideea divinităţii, considerată ca „Râul" în lume, apoi în legătură oi formula celebră: la propriile c'est le voi (I. Eliade Rădulescu, Biblioteca portativă, II, Diverse, p. 353, cf. Oprescu, op. cit., p. 116) ; în fine, 382 terială a aflării operelor filozofului francez în biblioteca^ existentă încă a scriitorului român1, nu încape îndoială că din frecventarea ideilor proudhoniene s-a aprins în mintea lui Eliade formula echilibrului între antiteze.2 Daca se poate, deci, vorbi de o influenţă a lui Hegel asupra lui Eliade, lucrul nu e posibil în legătură cu vreo penetraţie a metodei dialectice în scrierile sale, pe care el, de fapt, n-a^ aplicat-o decît după litera, nu ţi după spiritul^ său, cît mai degrabă în legătură cu acea orientare filozofic-istorică din care se alimenta în vremea sa liberalismul întregii Europe.5 Dar ţi primul răsunet terminologic ţi a doua influenţă mai reală au trebuit să ocolească mai întîi prin mediul francez. IV. Mihail Kogălniceanu Pentru a întîlni urmele unor înrîuriri hegeliene extrase din însăşi cunoaşterea izvoarelor originale sau cel puţin din atmosfera pe care acestea o degajau în patria filozofului trebuie să cercetăm opera scriitorilor români care s-au format în legătură cu o nouă organizare a comerţului (Echilibru, p. 346, cf. Oprescu, op. cit., p. 121). De altfel d-I G. Oprescu subliniază şi alte influenţe din Proudhon în opera lui Eliade, produse fără citarea numelui celui dintîi. 1 Asupra bibliotecii lui Eliade, vd. G. Oprescu, op. cit., p. 64. 2 Ideea coborîtoare din Hegel a triadelor devenise, sub influenţa filozofului german, o adevărată obsesie a epocii lui Eliade. D-1 G. Oprescu (op. cit., p. 69 urm.) aminteşte pe un adevărat maniac al triadei, pe Pierre Leroux, autorul operei De l'humanilt, de son principe et de son avenir (I-II, 1840-1845), un filozof umanitarist de o mare prolixitate, care recunoştea (pretutindeni triada: la fundamentul religiei, în organizarea societăţii etc, şî care, din această pricina, fusese poreclit „Le Trinitaire". Deşi „Trinitarul" stîrnise vehemenţa Iui Proudhon (Oprescu, op. cit., p. 102) este posibil ca nebuloasele lui formule să fi vorbit spiritului înclinat către misticism al lui Eliade. Asupra lui Leroux alte informaţii în Uberweg-Heinze, Gesckscbte der Philosophie, voi. IV, 1902, p. 368. 3 Un răsunet hegelian în opera altui gînditor liberalist român, a lui N. Bălcesai, semnalează d-I Ion Lupaş în Influenţa lui Hegel în scrisul lui N. Bâlcescu si M. Eminescu (Universul, 7 februarie 1932). Cartea I a scrierii lui Bâlcescu Românii sub Mihai-vodi Viteazul cuprinde Îq adevăr identificarea de spirit hegelian a ideii de libertate cu ideea de Dumnezeu: „...Cei ce se luptă pentru libertate se luptă pentru 383 în Germania, în epoca în care învăţămîntul superior sau mişcarea Ideilor generale erau încă dominate de marea lui figură. Cercetarea intîmpină aci o mărturie interesantă în schiţa autobiografică pe care şi-a făcut-o M. Kogălniceanu în Discursul rostit la jubileul de 25 de ani ai Academiei}- Evocarea Universităţii din Berlin, „a doua mea mumă" — cum o numeşte Kogălniceanu — este de fapt aceea a unui mediu intelectual hegelian. Toţi profesorii de care îşi aminteşte, în aceasta împrejurare festivă, bătrînul istoric şi bărbat politic, întreţineau în vremea lor o legătură oarecare cu sfera de idei a hegelianismului. lată-1 mai întîi pe „Gans, profesor de dreptul natural, care era de o elocvenţă atît de mare, de un liberalism în idei atît de larg încît, din toate părţile Germaniei şi chiar din alte ţari, alergau cu miile studenţii ca să-i asculte vorbirea şi elocvenţa sa dulce ca o melodie ; astfel încît a trebuit a se abate pareţii la doua săli pentru a lărgi sala unde el piedica ştiinţa tinerei generaţiuni germane". Gans, de care bătrînul orator îşi aminteşte cu atîta fervoare şi care trebuie să fi vorbit cu multă putere minţii şi inimii tînărului sau student de altădată, era însă unul dintre savanţii care au contribuit mai mult la orientarea ştiinţei dreptului prin noile idei ale hegelianismului. Opera sa principala : Das Er-brecht in veltgeschichtlkher Entwicklung, 4 voi., 1824-1835. este o încercare de aplicare a categoriilor hegeliene în studiul dezvoltării universale a dreptului succesoral. Situaţia sa de hegelian emerit îl indica pe Gans de a prelua editarea operelor de filozofie juridică şi istorică ale lui Hegel, şi astfel în ediţia operelor complete care încep a se publica îndată după moartea filozofului, fostul profesor al lui Kogălniceanu este acela pe care îl vedem îngrijind importantele volume VIII şi IX : Grundlinien der Philosophie des Rechts oder Naturrecht und Staats-wissenschaft im Grundrlsse (1833) şî Vorlesungen Uber reocupări apare limpede în scrisoarea prin care Eminescu răspunde îndemnului lui Maiorescu de a se pregăti în vederea ocupării unei catedre de filozofie la Universitatea din Iaşi. Acest interesant document3 manifestă adeziunea lui Eminescu la filozofia lui Schopenhauer, cu o rezervă totuşi, provenită din faptul ca „filozofia dreptului de stat şi a istoriei smt indicate numai la Schopenhaiuer", deşi „cheia unei expuneri adevărate a acestora e cuprinsă în metafizica sa". Eminescu mărturiseşTte însă că nu poate aămîine indiferent faţă de aceste dâseipdine, „căci nu trebuie rsă laşi nediscutat tocmai aceea ce are cel mai mult interes practic. Răspunsul pe care Eminescu îl găsise concentrîndu-se asupra acestor materii mărtu- 1 Asupra noţiunii List der Vernunft, vd. Hegel, Vorlesunges uber ■ die Philosophie der Geschichte, ed. Reclam, p. 70. Ideea hegeliana a -„vicleniei raţiunii" a fost folosită şi de un alt gînditor român, de ' Al. Xenopol, care, în Teoria istoriei, afirmă că „ceea ce numim greşeală, lipsă de energie, de prevedere sau abilitate, supleţe, inteligenţă a afacerilor nu sînt în definitiv decît mijloacele pe care inconştientul Ie întrebuinţează pentru a-şi realiza scopurile!" Asupra înrîuririi hege- , liene în acest text, amestecată cu reminiscenţe din Schopenhauer 51 ■ Hartmann, vd. O. Botez, Alexandru Xenopol, teoretician si filozof al istoriei, Bucureşti, 1928, p. 96. 2 Vd. I. Rădulescu-Pogoneanu, Studii, Bucureşti, 1910, p. 55. 3 Eminescu, Opere complecte, ed. Cuza, p. 653. 406 riseşte contactul cu filozofia lui Hegel, deşi în formă influenţa ei cată a fi atenuată. „Cred ca am găsit acum — scrie Eminescu — dezlegarea problemelor privii»are la aceste materii grupînd opiniunile şi sistemele doveditoare ce întovărăşesc fiecare fază de evoluţie în antinomii în jurul mtemporaMui în istorie, drept şi politică, dar nu în sensul evoluţiei ideii lui Hegel. Căci la Hegell cugetare şi existenţa sînt identice. Aci nu. Interesul practic pentru patria noastră ar consta acum în înlăturarea teoretică a tuturor îndreptăţirilor pentru importarea nechibzuită a unor instituţii străine, care nu sînt altceva decît organizaţii speciale ale societăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, care pot fi primite nn principiile lor generale, a căror cazuistică trebuie însă să rezulte în mod empiric din împrejurările particulare ale fiecărui popor şl ale fiecărei ţari. Cu toate rezervele faţă de filozofia lui Hegel, ca o concesie făcută interesului contemporan în descreştere faţă de această filozofie şi cu toate reminiscenţele eterogene care îl însoţesc, pasajul citat rămîne hegelian în principiul lui. Relativa lui prolixitate face însă necesară interpretarea. Ce afirmă, deci, Eminescu ? Mai întîi că dezlegarea problemelor privitoare la istorie, drept şi politica nu este posibila decît pu-nînd în legătură feluritele lor soluţii cu deosebitele faze de evoluţie ale omenirii şi grupîndu-le în antinomii în jurul intem-poraluliui în istorie. Aluziile hegeliene aile acestei metode sînt destul de transparente. Misteriosul „intemporal în istorie" pare, în adevăr, a fi „spiritul universali sau ideea absolută a' lui Hegel care, după expresia acestui filozof, este intemporal eternă (zeitlos-ewig). Acest element intemporal al ideii este apoi considerat de Hegel că se dezvoltă în istoria omenească străbătând etapele anfanornice aăe tezelor şi antitezelor, reconciliate în sinteze succesive. Pentru a încerca, deci, valabilitatea diverselor sisteme juridice şi politice, Eminescu îşi propune să (le înţeleagă în raport cu faza de dezvokare pe care ele fle reprezintă în sistemul dinamic al unor antinomii. Metoda pe care şi-o propune Eminescu este, prin urmare, esen-ţialmente hegeliană, chiar dacă se adaugă rectificarea ca aci „cugetarea şi existenţa nu sânt identice" ca la Hegel. în al doilea rirud, concluzia la care se opreşte Eminescu îndată şi anticipînd rezultatele aplicării unei astfel de metode 407 coincide şi ea cu vederile hegelianismului. Am arătat mai sus că pentru Hegel instituţiile unui popor nu pot fi decretate de o raţiune care decide pentru orice loc şi pentru orice timp. Ele nu pot fi în realitate decît produsul evoluţiei interne ale conştiinţei poporului. Este ceeea ce afirmă şi Eminescu acum, ridicîndu-se împotriva „importării nechibzuite a instituţiilor străine". Armătura care susţine această vedere nu mai este însă hegeliană, ci evoluţionist-darwinistă. în adevăr, motivul pentru care instituţiile nu pot fi importate rezultă, pentru Eminescu, din împrejurarea că fiecare din ele fiind forme ale luptei de existenţă purtate de o societate, instituţii româneşti nu pot să se dezvolte decît din condiţiile particulare ale acestei Supte în societatea românească. Astfel, în acelaşi chip în care Maiorescu ne îndreptăţea a susţine în ce-1 priveşte, hegelianismul lui Eminescu se complică şi se sprijină cu puncte de vedere împrumutate evoluţionismului ştiinţific. Preocupările hegeliene ale lui Eminescu se întrevăd şi în unele din notele manuscrise publicate de I. Scurtu -şi datate din epoca 1870-1877. Astfel în fragmentul Natura şi statul ne în-tîmpină următoarea cugetare : ,Schema cursului naturii este un cerc de forme prin. care materia trece ca prin puncte de traniziţiunie".1 Sub aparenţa lucrurilor pe care le compară cu nişte umbre Eminescu recunoaşte realitatea unui principiu dinamic: „Undele _ rîului etern", „un Ahasver al formelor lumii". Acest principiu aminteşte de aproape spiritul universal al lui Hegol, manifest£n«iu- dîndu-ne în a sa Poema polonă, în formă umanistică înflorită», dar cu un accent atît de sincer şi de atingător, motivele cercetării sale : „Muză sarmată! Iartă-mă că nu pot îndestula cum se cuvine cerinţele fiilor tai prea frumos educaţi, dragii tăi cei alintaţi pentru care, deşi i-ai hrănit la sînul tău, ai mai adus; cu multa cheltuială şi doice, chemînd pe zeiţele depărtate din Helicon şî cîte cîntăreţe sînt în jurul Helespontului, precum şi Aretuzele şî Pieridele, fecioarele din părţile Sicihei, şi n-aţf lipsit nici voi, Diane din Asîria. Dar pe cînd aceste zeităţi zburau deasupra cerului Moldovei spre regatul slăvit şi liber,, pe mine mă îndurerau nemaiauzite scene de tiranie neroni-ană, prădăciuni, cruzimi de nepovestit! Dar îngăduie cel puţin să arat în cuvinte simple de unde se trage neamul moldovenilor, să dezvălui aceasta lumii, şi cîtă vreme mai sînt vii 454 W moldovenii, robiţi sub cruda tiranie, îngăduie ca şi un pribeag să-şi ducă viaţa alături de fiii tăi." Accentele elegiace ale lui Miron Costin, notate în refugiul său din Polonia, unde se salvase din luptele politice atît de crude ale ţării sale, explică motivul pentru care recepţiunea antichităţii n-a fost urmata la noi de o literatură originală de tipul Renaşterii şi umanismului, aşa cum produsese Occidentul cu cîteva secole mai înainte, Lipsa libertăţilor publice în feudalitatea încă atît de puternică a împiedicat acele manifestări ale gândirii libere, acele atitudini critice faţă de instituţiile şi potentaţii vremii, întregul avînt creator care, în comunele italiene, produce încă din veacul al XlV-lea marea literatură a Renaşterii. Recepţiunea antichităţii a rămas pentru noi o mişcare de libertate spirituală fără alte urmări decît curentul de traduceri şi adaptări care, începînd din secolul al XVII-lea, dar mai cu seamă în cel următor, manifestă tendinţe de integrare în unitatea literară romanică. Traducătorii vremii sînt încă o dată în întîrziere faţă de momentul în care operele literare respective circulau în Occident. Astfel, cînd francezii încetaseră să mai citească Romanul lui Alexandru şi Romanul Troiei, romanul Pierre de Provence et la belle Maguelonne, Paris et.Vienne, românii descoperă lumea încîn-tătoare a acestor opere, în traduceri slavone sau greceşti, le aduc în limba lor, ca : Alexandria, Istoria Troadej, îmberie ţi Margarona, Erotocritul, şi fac din toate acestea cărţi populare cu întinsă circulaţie şi cu unele înrîuriri asupra creaţiei literare autohtone, mal ales asupra celei folclorice. Curentul de traduceri şi adaptări continuă în prima jumătate a secolului al XlX-lea cînd unii scriitori populari, ca Ion Barac, Vasile Aaron, Anton Pann şi alţii, aduc în româneşte părţi însemnate din tematica literaturilor romanice ale evului mediu şi ale Renaşterii, introducînd pe cititorul din popor în unitatea acestora. în sfîrşit, acelaşi curent de traduceri ajunge, încă din secolul al XVIII-lea, sa pună la curent pe cititorul român cu literaturile romanice ale epocii, mai ales cu cea franceza. De data aceasta avem însă de a face cu traduceri în limba greaca, limba de cultură pentru mulţi intelectuali români ai epocii fanariote. 455 Cultura greacă în secolul al XVTII-Iea trăieşte o renaştere, fie la Con stan tinopol, fie în principatele române, unde grecii găsesc o nouă patrie, fie în centrele unde se instalează puternicele lor companii comerciale : la Veneţia, la Viena, la Marsilia. Catalogul traducerilor făcute în aceasta epocă de greci, dintre care unii trăiesc ca învăţaţi sau ca profesori în ţările româneşti, sau de români care scriu greceşte, cuprinde toată marea literatură a secolului, operele lui Voltaîre, Rousseau şi Marmontel, ale lui Montesquieu, Mably, ale abatelui Barthe-lemy şi ale lui Rollin, ale lui Condillac şi Destutt de Tracy. învăţămîntul mai înalt predat în limba greacă la academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi intToduce pe intelectualii români din principate în sfera culturii greceşti, unde ei găsesc traduse toate operele de seamă ale veacului. Tot atunci pătrund în principate publicaţiile franceze : Journal encyclopedique, Journal de Francjort, Le spectateur du Nord, Le journal lit-teraire, Le Mercure de France, Almanach des dames, Notizie del mondo, îl redattore italiano şi altele. Un român cult către sfîrşitul secolului al XVIII-lea era deci la curent cu întreaga producţie literară a Occidentului romanic, în special cu literatura franceză, deşi de cele mai multe ori prin intermediul limbii greceşti. Creaţia literară originală este însă în această vreme timida, ea nu-şi găsise încă drumul pe oare, după cîteva decenii, la începutul secolului al XlX-lea, va da în scurt timp rezultate însemnate. După cele arătate pînă acum, se poate spune că, la începutul secolului al XlX-lea, situaţia literaturii române în raport cu celelalte literaturi romanice era următoarea : literatura romană trecuse printr-o epocă de receptare a antichităţii, prin-tr-o epocă umanistă, dar nu se dezvoltase într-o producţie literară originală de tipul Renaşterii. Această din urmă mişcare literară, Renaşterea, a fost pe unde s-a produs o manifestare a burgheziei, creatoarea unei culturi noi, opusă vechii culturi a feudalităţii. începuturile de viaţă burgheză în principate au fost însă prea slabe în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea pentru a fi produs o expresie de cultură a Renaşterii apusene. Această împrejurare a fost plină de consecinţe pentru dezvoltarea literaturii române. Căci literatura Renaşterii, oriunde o întîlnim, a fost o literatură de surse savante şî, uneori, o literatură livreasca. Această caracteristică s-a accentuat pe măsură ce Renaşterea evolua spre sfîrşitul eî_ şi a constituit un strat izolator între creaţia populara şi cea cultă. Fiindcă Renaşterea, ca mişcare literară, a lipsit din dezvoltarea literaturii române, aceasta n-a pierdut niciodată contactul cu sursele populare, şi, cînd a ajuns să dea creaţii artistice originale de o valoare înaltă, literatura română a păstrat un caracter popular. Este prima caracteristică izbitoare în evoluţia ei de-a lungul secolelor al XlX-lea şi al XX4ea. ' Deşi literatura română s-a dezvoltat, pînă la un timp, în disociere de celelalte literaturi scrise în limbile romanice, contactul dintre ele s-a stabilit la un moment dat, fie prin dezvăluirea bazelor clasice comune, fie pe calea asimilării treptate a materiei literare mai vechi, prin adaptări şi traduceri, uneori prin traducerile greceşti. Cînd, la începutul secolului al XlX-lea, burghezia română se găseşte în situaţia de a putea începe lupta ei pentru libertăţile naţionale şi sociale, scriitorii români, pregătiţi prin mişcarea de traduceri a secolului anterior, intensifică raporturile lor cu literaturile Occidentului romanic, cu literatura Italiei, dar mai cu seamă cu a Franţei, unde, prin revoluţia de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, izbutise mişcarea de eliberare a burgheziei, pe care românii voiau s-o cîştige pentru ei. Caracterul militant, naţional şi social este a doua însuşire a literaturii române în dezvoltarea ei de-a lungul epocii care începe din primele decenii ale secolului al XlX-lea. Caracterul popular al literaturii române se vădeşte mai întîi în limba folosită de ea. Limba scriitorilor români este o limbă populară, alimentată din tezaurul lexicului, al formelor şi al zicerilor poporului. A existat, desigur, şi la noi, aşa cum s-a întîmplat în cultîsmul spaniol sau în epoca pleiadei franceze, un curent de apropiere a limbii artistice de originile ei latine, prin înmulţirea exagerată a neologismelor romanice. Latiniştii români, apoi Eliade Rădulescu şi discipolii lui, într-o epocă de cîteva decenii, mai ales în Muntenia, au încercat crearea unei limbi literare disociate de limba poporului, o Umbă latinizată sau italienîzată. Curentul acesta n-a reuşit, şi reacţiunea critică susţinută de toţi scriitorii mai însemnaţi ai secolului al XlX-lea a eliminat latinismul şi eliadismul, readucînd limba creaţiei artistice pe făgaşurlle dezvoltării ei 456 457 fireşti. Prin triumful curentului popular în evoluţia limbii literare artistice nu s-a produs la noi acea separare între scriitor şi public, acea artificialitate a exprimării literare pe care Moliere o ironiza în scrierile preţîoşilor. Marile creaţii ale literaturii române s-au adresat întregului popor român, şi acesta le-a înţeles şi s-a recunoscut în ele, pentru că mai întîi s-a regăsit în felul lui de a vorbi. Evident, ca şi în limbile literare ale altor popoare, s-a format şi în limba literară româna, într-o anumită epoca, un vocabular poetic, adică unul compus din cuvinte sau expresii reputate a avea, graţie sonorităţii sau a asociaţiilor pe care le provoacă, o valoare poetica deosebită. Chiar la Eminescu, cel mai mare liric al românilor în secolul al XlX-lea, există în poeziile de tinereţe un astfel de vocabular poetic, cu cuvinte sau expresii împrumutate unui fond romanic, precum : zefir, profume, crini, amanţi, amor, turturele, fantastic, idră, ghirlande, liră, silf, bard, sacru, candid, vergin, lilie, serafin, divin, eco, meteor, orcan, auroră, tezaur, balsam, cîntarea sferelor, murmur poetic, visări misterioase, cununi de laur etc. Aceste cuvinte simţite ca poetice în epocă şi pe care vocabularul tînărului Eminescu le are în comun ou alţi poeţi din vremea lui sau din generaţia anterioară, ca Alecsandri sau Bolmtineanu, dispar în stadiile ulterioare ale poeziei eminesciene. Problema lingvistică a lui Eminescu a fost deci să depăşească vocabularul zis poetic, să elimine convenţia literară şi să regăsească limba poporului, manifestă în creaţiile maturităţii sale printr-o exprimare mai firească şi prin forme verbale regionale, ca şi prin locuţiunile populare şi familiare, foarte numeroase în aceste creaţii. Alt aspect izbitor al limbii literare a scriitorilor români, dar care nu este, de fapt, decît un alt aspect al caracterului ei popular, este marele număr al locuţiunilor şi al proverbelor, mai ales în operele narative. Cazul unui Rabelais sau al unui Cervantes, în ale căror scrieri materialul paremiologic este atît de bogat, nu este deloc rar la scriitorii români. Apelul îa locuţiune sau la proverbul popular, ca element de caracterizare al unui personaj sau al unei situaţii, este un procedeu constant la Odobescu sau la Creangă, din ale căror opere se poate reconstitui un tablou foarte variat al paremiologiei poporului român. 458 S-a întîmplat, în legătură cu acest procedeu, un fapt literar deosebit de interesant, pentru că a avut răsunet dincolo de limitele literaturii române. Este cazul scrierilor în limba franceză ale lui Panait Istrati. Acest scriitor a procedat, ca mulţi din înaintaşii lui români, dînd un loc întins, în creaţia sa, locuţiunilor şi proverbelor populare. Fiindcă, scriind în limba franceza, continua să gîndească în româneşte, Istrati a tradus adeseori locuţiunile şi proverbele care-i veneau în minte, şi străinii, care regăseau aceste moduri ale zicerii îra franţuzeşte, le-au resimţit ca pe nişte elemente stilistice de o deosebită forţă şi savoare. Citez, numai din primele pagini ale povestirii Ortcle Anghel, cîteva locuţiuni -şi proverbe atît de expresive, mai ales .pentru cititorul străin : Le bon Dieu ne jete pas sur Ies epaules de î'bomme autant qu'il peut porter (Sa nu dea Dumnezeu omului cât poate să ducă), Que ce soit une parole en l'air ce que je vais dire en ce moment (Să fie o vorbă în vînt), Cineva care parle comme un livre (Vorbeşte ca în carte), Cbasser Vlmpropre (A goni pe necuratul), Vers non endormis mărginirii, a găsirii focului şi a uneltelor, a navigaţiei pe mări, a artei făurită de cele cinci degete ale mîinii omeneşti, a aflării dreptului omului, lămurite în ruptele popoarelor împotriva asupritorilor lor, a marilor invenţii ale omului modern pînă la descifrarea tainei atomului. Niciodată, ca în Cîntare Omului, tema prometeică, a omului făuritor al destinului său, de la Escîiil şi Goethe, Shelley şi Hugo, n-a aflat o dezvoltare mai bogata prin varietatea episoadelor ei, mai originala în expresie. Este una din realizările cele mai de seamă ale literaturilor moderne şi, desigur, culmea cea mai înalta a liricii noastre mai noi, în epoca socialismului, din al cărui îndemn s-au format întinsele ei perspective. Tudor Arghezi se găseşte astăzi în punctul culminant al uneia din cele mai lungi cariere pe care le cunoaşte lîtera-xura noastră. De la sfîrşitul veacului trecut, cînd apăreau primele sale versuri, pînă astăzi au trecut şaizeci de ani.. A venit pe lume în generaţia primilor cititori al lui Eminescu, căruia i-a consacrat totdeauna un cult fervent şi a cărui creaţie n-a rămas fără folos pentru el- Nu ne putem închipui linia de dezvoltare a literaturii române pînă la Arghezi fără să treacă prin Eminescu. Prestigiul verbului românesc şi experienţele poetice supreme au trebuit să se consolideze In Eminescu pentru a putea da noi rezultate în generaţia următoare. Aprins în focul lui Eminescu, împărtăşit din credinţa, făcută posibilă prin el, în virtuţile limbii şi ale geniului nostru naţional, Arghezi a ajuns însa la o sinteză poetică absolut originala. Astăzi, cînd o considerăm în lunga ei desfăşurare în timp, constatăm unitatea ei, dar şi vigoarea care i-a îngăduit poetului s^o dezvolte într-o mare varietate de teme şi mijloace. In lunga lui carieră, Arghezi a rămas mereu în mijlocul poporului sau, s-a asociat tuturor luptelor lui, i-a exprimat năzuinţele şi î-a hrănit visările. Tinerii de azi se vor putea mtndri odată ca au fost contemporanii lui. 1959 EMINESCU $1 ARGHEZI De la Mihai Eminescu poezia lirică româneasca n-a cunoscut o altă realizare maî de seamă, marcată de o originalitate mai puternică şi cu repercusiuni mai întinse asupra întregului scris literar al vremii decît acele legate de opera lui Tudor Arghezi. Asocierea celor doua nume a devenit una din formulele curente ale criticii literare, şi chiar ale simplelor g consideraţii de amatori, fiindcă ea corespunde sentimentului |: general al publicului care, comparind între ele operele celor doi poeţi şi răsunetul stîrnit de ele, a trebuit să constate înalta treaptă cărora ambele opere le aparţin deopotrivă. Nu ne vom lăsa ademeniţii deci de întrebarea atît de rău pusă relativ la eventuala depăşire a unuia ÎKntre marii poeţi de către celălalt. Stabilirea ierarhiilor în poezie, în marea poezie, este o operaţie din cale-afară de stîngace şi în care n-ajung sa se afirme decît afinităţi subiective, greu de justificat. Goethe a spus odată că poezia se găseşte, în fiecare moment, la ţinta ei, astfel încît este cu neputinţa să consideri una din realizările gc. ei de seamă drept pregătirea celei următoare sau ca pe o |- culme de la care începe declinul. Astfel de gradaţii nu se pot | stabili decît între creaţii de valoare inegală, nu şi între cele | care aparţin aceluiaşi rang. Este tocmai cazul poeziei lui Mihai Eminescu şi a lui Tudor Arghezi. Ambele au apărut într-un moment în care arta literara a poeţilor lă-sase în urma lor un drum pe care ei l-au părăsit pentru a începe unul nou. Eminescu venea după poeţii paşoptişti, după Eliade, după Alecsandri, după Bolinci- 481 5l — Opere, voi. m neanu. Primele .poezii ale lui Eminescu sînt încă debitoare vechii arte poetice. Curînd însă Eminescu părăseşte lexicul îşi procedeele înaintaşilor pentru a găsi pe ale sale şi pentru a începe astfel o fază nouă în dezvoltarea artistică a poeziei româneşti. Arghezi aparţine, prin începuturile sale, epocii posteminesciene. Se pot stabili şi în poezia lui Arghezi unele infiltraţii provenite din opera marelui predecesor, dar puţine şî rare, încît ele nu trag greu în cumpăna în care autorul Cuvin-lor potrivite a aruncat greutatea originalităţii sale şi a făcut ca acul balanţei să se oprească în faţa altui semn. Dintr-un anumit punct de vedere se poate deci spune ca rolul istoric al lui Arghezi a fost sa depăşească eminescianasmul prezent încă în operele atîtora dintre poeţii generaţiei lui. Limba lut Arghezi este alta decît aceea a lui Eminescu, şi .tematica şt modul de a gîndi poetic, şi mijloacele de artă sînt altele. Renovarea liricii româneşti, smulgerea ei de pe căile unde o fixase marea influenţa a poetului Luceafărului, este consecinţa cea mai importantă produsă de afirmarea mi_ Arghezi încă din al doilea deceniu al secolului nostru. Devenmd independent faţă de emineseianlsm, Arghezi a exercitat totuşi o înrîurire egală cu a înaintaşului său în direcţia renovării limbii şi a artei literare. Trebuie spus, de altfel, că această înrîurire a lucrat nu numai asupra poeţilor* dar şi asupra altor mulţi scriitori români din ultimele trei sau patru decenii. Ibrăileanu avea obiceiul să spună: ,.într-un fel s-a scris înainte de Arghezi, altfel după el". Observaţia aceasta are nevoie de o întemeiere lingvistică şi estetică, pe care nu ne îndoim că studiile argheziene, aflate astăzi Ia începuturile lor, o vor aduce, pentru a transforma în certitudine ştiinţifica ceea ce astăzi nu este decît obiectul unui sentiment general, dar vag. Acei care se vor însărcina cu dovezile de rigoare vor trebui să pornească tot de la comparaţia cu Eminescu, adică de la creaţia aceluia faţă de care s-a precizat contribuţia argheziană. Cercetătorii vor trebui să arate că deosebirea dintre cei doi poeţi provine, mai întîi, din momentul lor social şi istoric deosebit. 482 Eminescu este poetul unei epoci în care apar, în societatea românească, conflicte puternice, manifestate în mişcările ţărăneşti ivite curînd după moartea poetului, pentru a culmina în marea zguduire de Ia 1907. Sentimentul de neadap-tare a poetului la epoca sa, înţeles limpede de contemporani, de Gherea, de Vlahuţă, i-a colorat întreaga operă. între 1870 ^i 1880 nu se va putea întrezări încă în ce chip se va rezolva tensiunea socială aflătoare la temelia operei eminesciene, aşa încît poetul face să alterneze protestul său, de pildă, în Scrisori, cu refugiul în reflecţia pesimista asupra soartei omeneşti sau în resemnare stoică. * După 1907, cînd începe să se afirme geniul lui Arghezi, momentul social devenise altul. Răscoalele înzestraseră ţărănimea săracă cu o conştiinţă de clasă mai limpede şi mai activă. Mişcarea muncitorească, dezvoltată şi ea în ţara noastră, înzestrează sufletele luptătoare ale epocii cu o reprezentare mai clară a scopurilor şi le tonifică în atitudini de luptă mal dîrze. Arghezi apare ca poetul acestui moment. Apariţia lui în fruntea primului număr al Vieţii sociale, unul din organele socialiste ale vremii, apoi continuarea colaborării poetului în paginile aceleiaşi reviste, nu lasă nici o îndoială asupra sensului manifestat de creaţia lui Arghezi încă de la începuturile ei. Legarea operei poetului de momentul inserării ei în mişcarea literară a vremii trebuie să fie, pentru toţi cercetătorii viitori, cheia însăşi a explicaţiei ei. Judecată din punctul de vedere al lirismului ei fundamental, operă lui Arghezi înseamnă depăşirea „pesimismului" eminescian, în locul acestuia apare o atitudine mai luptătoare, expresia conflictului mai limpede în conştiinţa de sine şi în hotărîrea acţiunii, caracteristice pentru răstimpul care începe odată cu al doilea deceniu al veacului nostru. Această atitudine produce consecinţe artistice care vor trebui studiate cu de-amănuntul în opera argheziană. Ele vor trebui identificate în reforma lexicului, în dreptul de cetate literară pe care poetul îl acordă sectorului aspru al limbii, alternat de altfel cu aria lexicală cea mai delicată, în sfera sa tematică, sporită prin temele luptei, ale revoltei, ale negaţiei, prin reforma prozodică în cadrul căreia apar multe frîneeri^ ale ritmurilor tradiţionale, în modalităţile sintactice cu dislocănle atît de expresive ale frazei şi în multe alte procedee ale artei argheziene. 4SJ 31« Impresia generala lăsata de lirica lui Arghezi este aceea a unei mari tensiuni interne, a unui dramatism esenţial, niciodată^ exprimate, în formele si cu accentele aceleiaşi intensităţi, în tot trecutul poeziei noastre şi în care se exprimă vocaţia revoluţionară a unei noi epoci din istoria noastră politică, socială şi morală. Tudor Arghezi a însoţit prin comentarul său liric şi publicistic dezvoltarea societăţii româneşti în ultimele cinci decenii. Soarta, mai clementă decît pentru Eminescu, i-a hărăzit viaţă lungă şi cariera bogată, salutate astăzi, în momentul roadelor supreme şi al încununării lor, de toţi acei care, ca tovarăşi de drum sau ca admiratori din mulţime, recunosc în el pe poetul grăitor în numele tuturor. 1960 TUDOR ARGHEZI LA OPTZECI DE ANI1 Academia Republicii Populare Române se asociază cuvintelor de preţuire, de simpatie, de respect pronunţate aici despre Tudor Arghezi cu prilejul aniversării sale. Tudor Arghezi este membru al instituţiei noastre de cultură şi, luînd parte la aceasta adunare sărbătorească, Academia o face cu mândria de a putea aduce omagiul ei unuia dintre cei care o ilustrează cu mai multă strălucire şi cu mai multe drepturi la recunoştinţa generală. Aceste drepturi provin din valoarea operei sale, din rolul pe care 1-a jucat în dezvoltarea mai nouă a limbii şi literaturii naţionale, din lunga fidelitate l: pentru cauza literară şi pentru slujirea poporului român. Daca nu ma înşel Tudor Arghezi se găseşte astăzi la punctul cel mai înaintat al vreunuia din drumurile parcurse de un scriitor al tradiţiei noastre. Debutul său coboară în timp pînă în anul 18%, cînd, în suplimentul literar al ligii ortodoxe, ziarul lui Alexandru Macedonski, la 20 octombrie apăreau primele versuri iscălite de tînărul în vîrstă de 16 ani: Ion Theo. Deci şasezeci şi patru ani de literatură, un răstimp cu care se pot mîndri puţini alţi scriitori din literatura lumii. în timpul acestei lungi perioade şi cu excepţia celor cîţiva ani de tăcere, cînd scriitorul se caută sau cînd a lipsit din ţară, Tudor Arghezi a fost mereu prezent în mişcarea literară a vremii printr-o 1 Cuvînt citit la sărbătorirea poetului, în sala Ateneului R.P.R., I» 20 mai 1960. 483 producţie de o mare întindere şi varietate, menită a pune grele probleme editorului viitor al operelor sale complete. Poet în versuri şi proză, romancier, dramaturg, pamfletar, cronicar artistic, traducător, Arghezi a construit nu numai o operă de o mare originalitate, cu repercusiunile cele mai adînci asupra evoluţiei moderne a literaturii noastre, dar şi una care constituie reflectarea cea mai completă a epocii în care s-a clădit cu atîta hărnicie, a evenimentelor, a oamenilor, a curentelor de sensibilitate şi de idei din această vreme. Niciodată un mare scriitor n-a fost absent dm epoca sa. în ce-1 priveşte pe Tudor Arghezi participarea sa la viaţa contemporana a fost atît de vie, activă şi multiplă, cu rezultate atît de însemnate ca valoare artistică încît este probabil că şi prin opera lui timpul nostru va da de ştire despre sine generaţiilor celor mai îndepărtate ale poporului român. Aţi văzut că lungimea puţin obişnuita a carierei literare a Jui Tudor Arghezi se datoreşte precocităţii lui. Poetul a arătat severitate faţă de prima producţie a sa, şi, astfel, în ultima culegere a versurilor sale, cea mai completă din cîte avem pînă astăzi, publicată în 1959 de Editura de stat pentru literatură şi arta, nu intră nici una din poeziile publicate în ziarul lui Macedonski. Poate că această severitate nu se datoreşte numai libertăţilor pe care directorul ziarului şi le lua faţă de textele prezentate lui spre publicare. Mă întreb atunci dacă avem noi înşine dreptul să fim severi cu tinerii care am fost odată ? Mi se pare că n-avem acest drept, deoarece nici un tînăr nu-şi poate reprezenta pe omul încărcat de ani care va deveni odată şi nu-şi poate închipui ce ar putea cere de la el insul plin de experienţă şi de ştiinţă în care se va transforma la un moment dat. Aş pleda deci cauza indulgenţei pentru tineri, şi chiar pentru acei adăpostiţi odată în noi, dacă această pledoarie n-ar fi lipsită de obiect în ce-1 priveşte pe Arghezi, care,, chiar din primul moment al apariţiei lui în literatură, a făcut, impresia cea mai mare. Este sigur că versurile iscălite mai întîi Ion Theo, apoi Ion N. Theodorescu sînt debitoare formulelor literare răspîndite de Macedonski în jurul său, totuşi impresia pe care aceste versuri le-au făcut trebuie să fi fost atît de mare încît maestrul nu ezita să scrie în ziarul său, în numărul din 10 noiembrie 1896 : „Ion Theo — aşa se numeşte acel care. de un şir de vreme,. 4S6 'm-a surprins cu versuri mai presus de vîrsta sa, dar nu mai presus de talentul său... Acest- tînăr, la o vîrsta cînd eu gunguream versul, rupe cu o cutezanţă fără margini, dar pînă -astăzi coronara'de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica sveche a versificării, cu toate banalităţile de imagini şi de idei , oe multă vreme au fost socotite, la noi şi în străinătate, ca o îculme a poeticii şi a artei." i'■: Generoase şi pătrunzătoare cuvinte, doveditoare în cel ce le scria a unei porniri entuziaste a caracterului, care a i funcţionat aşa de rar la alţii şi în favoarea sa. Ceea ce este :cu totul interesant în cuvintele citate este însemnarea impresiei de originalitate, de noutate, pe care o putea ^face tînă-rul Ion Theo încă de la apariţia lui. Vom regăsi această impresie la toţi acei care vor lua de aci înainte contact cu producţia succesivă a lui Arghezi. Această impresie va fi motivul interesului pasionat pe care opera argheziană I-a stîrnit, cînd poetul a ajuns la stăpînirea deplină a mijloacelor sale, în sufletul tineretului doritor de drumuri noi ; dar aceeaşi impresie a fost şi pricina greutăţilor cu care poetul a avut de luptat pînă cînd opera lui să se propage într-un public .din ce în ce mai larg şi să obţină adeziunea generala. Noutatea artei poetice a lui Arghezi a cîştigat pe unii, dar a derutat pe alţii, şi a trebuit ca un public adaptat mijloacelor sale să se formeze în jurul isău; a fost nevoie, mai ales, ca poetul, ajungând Ia o cunoştinţă mai acKncă de sine, să adreseze mesajul său păturilor adinei ale poporului pentru ca el să devină -poetul naţional căruia îi aducem astăzi omagiul nostru. După apariţia lui în presa literară de la sfîrşitul veacului trecut urmează o epocă de tăcere, în timpul căreia poetul îşi caută un drum al vieţii şi al artei. în scrierile lui Arghezi, mai -ales în paginile autobiografice si -în romane, se găsesc destule " elemente care, coroborate cu ştiri provenind din alte izvoare, ,vor putea contribui la reconstituirea biografiei tînărului provenit din clasele populare, în luptă cu multele greutăţi legate ■de ©rinduirea vremii şi de condiţiile lui particulare.^ Acest tînăr, mîndru şi curajos, trăieşte ca muncitor, trece printr-un episod monahal care a lăsat urme în lexicul şi în materialul său imagistic, dar,r stapînit de o chemare înaltă, ştie^ că forma de viaţă mai potrivită pentru el este aceea a creaţiei literare. în 1904 scoate, împreuna cu V. Demetrius, revista Linia dreaptă, cu o scurtă apariţie. Publica acum poezii dintr-un 487 ciclu al Agatelor negre, omise şi ele din ediţia definitiva a versurilor sale, apoi consideraţii asupra poeziei în care apără drepturile şi libertăţile artei; în fine, pagini polemice, neînfricate în faţa reputaţiilor celor mai bine stabilite ale zilei. Linia dreaptă dispare după cinci numere. Poetul reintră în tăcere. Călătoreşte acum în Elveţia şi Franţa, unde se întreţine singur prin munca sa, trece prin episoade şi înregistrează impresii care vor reveni, uneori după zeci de ani, în versuri şi în pagini de proză. Cine va descrie odată influenţele de viaţă şi cultură sub care a stat poetul în această vreme ? Arghezi creşte acum spre forma lui deplină. Spre sfîrşitul anului 1910 se înapoiază în ţară. încă din luna februarie a acestui an, N. D. Cocea face să apară Viaţa socială. Revista se bucură de colaborarea lui C. Dobrogeanu-Gherea, propagă ideile socialismului, aduce ecouri din mişcarea' socialistă internaţională, Iuotă pentru votul universal, pentru drepturile ţărănimii, ataca toate inechităţile sociale legate de practica vechiului politicianism. Nu se stinsese încă răsunetul teribilei zguduiri a răscoalelor ţărăneşti din 1907 şi revista menţine amintirea lor, reluînd problemele care nu fuseseră nicidecum rezolvate prin sălbatica represiune îndreptată împotriva ţăranilor răsculaţi. Primul număr al Vieţii sociale se deschide cu o poezie a lui Tudor Arghezi, reprodusă dintr-un manuscris încredinţat lui Cocea încă înainte de plecarea poetului din ţară şi care era destinat ciclului proiectat al Agatelor negre. Inteligentul N. D. Cocea recunoscuse aici ceea ce îi trebuia : un manifest capabil să zguduie din amorţirea ei sensibilitatea burgheză a vremii. Faptul că numele unui poet aproape necunoscut putuse apărea în josul primelor pagini ale unei reviste, în care urmau sa se perinde nume de seamă din ţară şi din străinătate,, face onoare pătrunderii şi curajului lui Cocea. Poezia reprodusă apoi în toate volumele ulterioare de versuri ale lui Arghezi, sub titlul Ruga de seara, a rămas pînă astăzi una din cheile de boltă ale creaţiei argheziene, una din acelea capabile sa explice situarea ei socială în epocă. Cane dintre acei care au citit-o în momentul apariţiei ei sau la o dată apropiată de aceasta va putea uita impresia covîrşitoare pe care a primit-o parcurgînd aceste versuri dure, străbătute de nu ştiu ee melancolie aspră şi tragică ? Este un document al criticismului social, crescut furtunos în unele suflete în preajma şi după 488 evenimentele din 1907. Poetul îşi exprimă în termeni simbolici şi aluzivi, în care se întrupează revolta lui, dorinţa de a anula stările prezente, şi năzuinţa lui către o lume mai bună. si mai curată. Se adresează infinitului în care aspiră să se piardă, smulgîndu-se din condiţia lui limitată şi înlănţuită. Vrea să scape din ciclul fatal al gravitaţiei, ca un aerolit, să fie răs-plămădit, să destrame pămîntul prin vrăji. Vrea, după cum ne spune prin cuvinte ce nu se pot uita : Să-mi fie verbul limbă De flăcări vaste ce distrug, Trecînd ca şerpii cînd se plimbă ; Cuvîntul meu să fie plug Ce faţa solului o schimbă, Lăsînd în urma lui belşug. O ! dă-mi puterea să scufund O lume vagă, lîncezîndă. Şi să ţîşnească-apoi din fund O alta limpede şi blinda. Lumea limpede şî blîndă, dorită de poet, se vesteşte prin accentele pline de suavitate care alternează, în poeziile din Viaţa socială, cu acele ale revoltatului amarnic şi tragic. Poetul nu-şi recunoaşte drepturile nici uneia din formele egoismului uman. Aspiraţia, nu posesiunea, este nota dominantă a sensibilităţii lui. Chiar apariţia iubitei aşteptate este pentru el o pricină de tulburare, în poezia Melancolie, pe care o reprc* ducem pentru a marca contrastul marii ei delicateţi cu duritatea accentului din poezia precedentă : Am luat ceasul de-ntîlnire Cînd se turhură-n fund lacul $i-n perdeaua lui subţire îşi petrece steaua acul. Cită vreme n-a venit M-am uitat cu dor în zare. Orele şi-au împletit Firul lor cu firul mare. 489 Şi acum c-o văd venind Pe poteca, solitară, De departe simt un jind Şi-aş voi să mi se pară. Apărea, astfel, cititorilor din acele prime momente ale manifestării mature a lui Arghezi o lume poetică făcută din mari contraste, susţinută de o extraordinară tensiune, un suflet dispunînd de o curbă foarte larga a simţirii, mai bogat şi maî dramatic decît la toţi acei care dădeau veşti despre ei în poezia vremii. Contactul cu opera noului poet a fost pentru cîţiva cititori, dar nu pentru mulţi, o revelaţie. Ibrăileanu îl remarcă, fără semnătură, în miscelaneele Vieţii româneşti, care îşi deschide curînd paginile ei poetului şi cronicarului. Intrarea în presa zilnică şi în publicistica militantă, în perioada care începe acum, permite scriitorului să dea în vileag laturi pînă atunci mai puţin manifeste ale temperamentului său. Fire combativă, coboară în vălmăşagul evenimentelor şi opune vremii nu atît o viziune principială asupra lucrurilor, cît mai ales expresia unui temperament bucuros de luptă, slujit de mijloacele unui prozator artistic. în Cronica, revista săptămînală pe care, din februarie 1915, începuse să o scoată împreuna cu Gala Galaction, Arghezi declară ca nu intenţionează să aplice un program. Cu toate acestea, precizează scriitorul : „nu vroim să se înţeleagă că deschidem cititorului chibzuit aceste pagini cu indiferenţă. Fără patimă, să trăiască nu merita nimic, spaţiul- măcar al unei clipe. Noi aducem ceva mai mult: e emoţie." Tematica revistei va fi, în acelaşi timp, politică şi literară. Dar redactorul anunţă că va asocia cele două sfere. Se naşte astfel în literatura noastră pamfletul ca gen literar. Cronica lui Arghezi păstrează valoarea unui document al luptelor politice în epoca neutralităţii _ României, în ajunul primului război mondial. Pentru evoluţia literară a scriitorului colecţia revistei ni-1 înfăţişează cîştigîndu-şi mijloacele de prozator, dezvoltînd stilul lui atît de original. Cronica conţine puţine poezii de Arghezi, dar dosarele sale nu încetaseră să se îmbogăţească cu compuneri poetice noi, şi cînd, după sfîrşitul războiului, scriitorul suportă detenţiunea pentru opinii politice, geniul Iui poetic se desfăşoară cu fecunditate. Prozatorul dublează pe poet. începe a 490 se construi o opera bogata, prin contribuţia fiecărei zile, dar şi prin lucrări de mai lungă durată. Epoca îşi dobîndeşte una din reflectările ei incisive. In închisoare poetul descoperă prin contact direct şi săgetător suferinţa populară. Creşte în faţa noastră statura unui răzbunător. Scriitorul începe a fi nu numai admirat, dar şi temut. El îşi creează o forma literară proprie, capabilă să exprime reacţia spontană la actualitate, cadrul contactului neîntrerupt cu epoca, tabletele lui, pe care le publică diferite publicaţii ale opoziţiei, dar şi un organ propriu : Bilete de papagal, apărute în doua serii. Scriitorul ■impune lucrurilor pe nume, extinde sfera proprietăţii în exprimare dincolo de marginile convenţiei literare. I se răspunde, din tabăra celor ameninţaţi de masivitatea atacului, prin acuzaţii furioase, dar destul de ipocrite. Ofensa delicateţea moravurilor scriitorul justiţiar şi amar, sau cel care nara anecdota frivolă şi obscenă, sau profera injuria cea mai grosolană în cluburi şi în Parlament ? Se cere arestarea poetului satiric. Arestarea nu se produce însă acum, ci în momentul în care regimul războiului, slugarnic faţă de puterea străină, se instalează în ţară. Scriitorul dă expresie revoltei populare, publicînd un răsunător pamflet împotriva agentului diplomatic hitlerist, un oarecare Killinger, care dirija regimul de exploatare, de corupţie a caracterelor, de însîngerare a ţării. Este o pagina de oralitate populară în care masele îşi recunoşteau gîndurile şi cuvintele lor, înălţată spre final în frazarea poetică a unei noi Cîntări a României: „Mi-a ieşit o floare-n grădină, ca o pasăre roşie rotată, cu miezul de aur. Ai prihanit-o. Ţi-ai pus labele pe ea şi s-a uscat. Mi-a dat spicul în ţarină cît hulubul şi mi l-ai rupt. Mî-ai luat poamele din livadă cu carul şi te-ai dus cu ele. Ţi-ai pus pliscul cu zece mii de nări pe stîncă izvoarelor mele şi le-ai sorbit din adînc şi le-ai secat. Mocirlă şî bale rămîn după tine în munţi şi secetă galbena pustie în şes — şi din toate păsările cu graiuri cîntătoare îmi laşi cîrdurile de ciori." La instalarea regimului popular, după sfîrşitul războiului, poetul împlinise 64 ani. Aparţinînd unui curent al opoziţiei, exercitînd de-a lungul întregii lui cariere o critică cu zeci de ascuţişuri împotriva unei orînduiri ale cărei vicii le cunoştea prea bine, le biciuise adesea şi contribuise a le şubrezi, i-a 491 trebuit însă lui Arghezi un timp pentru a înţelege deplin bazele de dreptate ale noii aşezări a ţarii şi marele elan constructiv, menit sa înalţe atît de sus civilizaţia generală în jurul nostru. Aniversarea răscoalelor ţărăneşti, în 1957,- faţa de care eliberarea ţărănimii sărace, prin fapta noii orînduiri, însemna sfîrşitul unui lung proces, abia acum, după jumătate de secol, inspiră poetului ciclul de poeme intitulat cu data răscoalelor. El aude apelul la activitate, la construcţie, la creaţie, se pătrunde de valoarea lui umană, îl coboară în sine, îl hrăneşte cu toate puterile genialităţii lui poetice şi îl restituie poporului în forma poemului ciclic : Cîntare Omului — proslăvire a muncii prin care omenirea s-a desprins din animalitate şi n-a încetat să se desăvîrşească. Cele două opere din urmă ale lui Arghezi fac parte dintre cele mai importante ale întregii lui creaţii, şi ele sînt acelea în care poetul, ridicîndu-se deasupra conflictelor lui, deasupra sfîşierilor intime cu rol hotărîtor în fixarea profilului dramatic al personalităţii sale, regăseşte liniştea şi grandoarea prin însoţirea cu aspiraţiile profunde ale poporului, într-unu! dîn cele mai însemnate momente ale istoriei lui. Tudor Arghezi a rămas tot timpul prezent în mişcarea literară. Este prezent si astăzi. Citim în fiecare zi noile sale poeme, comentarii, amintiri. Opera sa se îmbogăţeşte necontenit. Pînă cînd s-o putem regăsi adunată şi s-o studiem cu înlesnire în viitoarea lor ediţie completă o aflam în publicaţiile mai vechi şi în volumele, atît de cerute, prin care editurile de astăzi aduc la cunoştinţa generală părţi mai mult sau mai puţin întinse din ea. Dar chiar atît cît stă astăzi la îndemîna tuturor este suficient pentru a desprinde trăsăturile generale ale acestei opere (pentru a Snţelege rolul ei în dezvoltarea artei şi a limbii literare româneşti, pentru a preţui valoarea ei în cadrul literaturii naţionale şi universale. Opera lui^Tudor Arghezi este a unui poet liric. Lirismul o străbate în întregime. Chiar cînd se ocupa de situaţii obiective şi de idei generale interesul literar al expunerii provine din expresia reacţiei lui emotive şi din felul în care datele obiective se compun într-o viziune personala a lucrurilor. Astfel, deşi a scris în afara de poezii nenumărate pagini de comentarii, amintiri, cronici, pamflete, romane, naraţiuni mai scurte, toate pot fi socotite, deopotrivă, expresii lirice, poeme. 492 De aceea caracterizarea operei lui Arghezi trebuie să pornească de la poezia lui. Aci, în volume precum Cuvinte potrivite, Flori de mucigai, Hore, Stihuri pestriţe, 1907, Cîntare Omului şi în celelalte cicluri pe care le întruneşte acum volumul de la E.S.P1.A., găsim cheia înţelegerii întregii opere argheziene. Poet liric, în primul rînd, Arghezi a rămas tot timpul în contact cu epoca, însoţind-o cu reacţia sa viguroasă şi mani-festînd tendinţe orientate către viitor. Nu există poziţie literară mai străina de poezia argheziană decît aceea a turnului de fildeş- Chiar cînd a fost închis într-un turn poetul a rămas în legătură cu lumea dinafară, şi, după cum ne-o spune într-una din bucăţile lui cele mai cunoscute, în Prinţul, el a simţit cum îi creşte sabia la coapsă. Este un poet luptător, deschis loviturilor şi întorcîndu-fe ; un poet în luptă cu epoca şi cu sine însuşi, ceea ce înseamnă tot în luptă cu vremea contemporană deoarece, plasat în realitatea complexă, un artist nu şe poate sustrage tendinţelor contrarii pe care societatea le trimite în sufletul sau, şi nu poate evita conflictele lăuntrice. Prezenţa conflictelor, incompatibilă cu placiditatea şi platitudinea, este manifestarea fecundităţii interioare şi garanţia că _ pacea şi certitudinea, atunci cînd vor fi găsite, se vor fi ridicat din adîncimi şi vor purta nimbul de glorie al luptelor victorioase. Aşa s-a întîmplat şi cu Arghezi. A luptat deci cu epoca încărcată de injustiţie şi a găsit simboluri grandioase pentru a exprima această luptă : pe vraciul care-şi cunoaşte puterile capabile să schimbe orînduirea lumii; pe voievodul vechimii, pe Vlad Ţepeş, crud, dar cuminte în cumpănirea pedepselor meritate de boierii şi vlădicii vremii; pe prinţul, pomenit mai sus, închis în turnul morţii, ascultând în „noaptea de safir si lut* nechezatul calului, tovarăşul vechilor bătălii, şi simţind cum creşte sabia răzbunătoare ; pe Satan priveghind pe ţărmurile lumii şi azvîrlind dispreţul său Europei burgheze, aceleia care pornise primul război mondial şi se pregătea să aprindă pe cel de-al doilea. Lupta şi revolta poetului sînt ale şirului de iobagi din care descinde şi pe care îi exprimă acum, cu farmecele artei, distilate de asprimea graiului străbun, aşa cum ni se spune în Testament, poezia din fruntea Cuvintelor potrivite, limpede luare de cunoştinţă a tendinţelor profunde ale poetului, hotărîtoare pentru înţelegerea operei lui. 495 ■ A luptat cu sine. Psalmii lui Arghezi aduc mărturia cea mai patetică a conflictelor lui. A trăit în el o nevoie deznădăjduită de certitudini supreme, de atingere a absolutului: „Vreau să te pipăi şi să urlu: Este". Uneori a simţit pornirea lucife-rica a^unui „tîlhar de ceruri", îndemnat să jefuiască tăria împreuna cu vulturii. A auzit în el o chemare înaltă, „o neliniştită patimă cerească". Dar a sosit vremea îndoielilor. Divinitatea nu s-a rostit decît pentru a-şi vesti asprimea. înttrzie să se arate, ca altădată în sacrele legende. Anii mor şi vremurile pier în aşteptarea minunii. Uneori se simte „singur şi pieziş", ca un „copac pribeag uitat în cîmpie". îl apasă o oboseală ucigătoare. Universul îi apare prădat de podoabele şi roadele lui, cu prunci orbi şi muţi, ca albine care aduc otravă în stupi, cu izvoare înăcrite şi struguri scamoşi, cu bronzul clopotelor prefăcut în scrum (Triumful). Pe larga curbă a simţirii poetului s-au succedat stările unui suflet neobişnuit de bogat, nu uşor de adus la unitate. Cine va putea domina vreodată întreaga lume de afecte şi de expresii ale lor în poezia argheziană ? De pe acum se poate spune că Arghezi a dispus de cea mai vasta gamă de simţiri cunoscută în literatura română. Căutarea infructuoasa a transcendenţei I-a dus pe poet, pînă la urmă, la tăgăduirea obiectului ei. Ultimul psalm al lui Arghezi a fost al negaţiei. Opreliştile impuse căutării sale au dovedit poetului inanitatea obiectului căutat: „Oriunde-ţi pipai pragul, cu şoapta tristei rugi, / Dau numai de belciuge, cu lacăte şi drugi. / învierşunat de piedici, să le sfărîm îmi vine ; / Dar trebuie,-mi dau seama, sa-ncep abia cu tine". Dar mai demult gîndul lui fusese chemat spre lumea de aici, spre frumuseţea ei firească şi spre aceea obţinută de munca şi înde-mînarea omului. A notat aspecte ale naturii, lumea pardosită ou lumină, linţoliile sfîşiate de vîntul toamnei, brocartul norilor în copaci, luna mîmWu-tşi păunii, grădinile cu beteala fîntî-nilor purtate pe mîini de îngeri, murmurul parcului care se roagă... Acuitatea senzorială a poetului este dintre cele mai uimitoare, dar ea distinge mai mult decît aspectele închegate şi stabilite : ceea ce este pe cale să se nască, să dispară sau sa se transforme. Este o viziune înrudită cu cea a pictorilor moderni, despre care a scris de atîtea ori cu înţelegerea cea mai fină pentru arta lor. 494 în natura animată poetul iubeşte ceea ce este gingaş şi umil, ceea ce provoacă emoţia şi zîmbetul duioşiei. Un păianjen revine din drumul lui către casa-i prinsăde urcior. Este de-o fiinţă cu omul; dar micimea lui ruşinează mărimea omului. ,X>e ce-oi fi atît de mare ? / De ce^el atît de mic ?" A căzut în marginea drumului o albină ucisă de sarcina chemării. Pe braţul poetului s-a lăsat un fluture cu trupul de catifea. Cucuvaia nu este o pasăre funebră. Poetul a înţeles perplexitatea privirilor ei, „îngheţate de uimire, privind în suvenire", glasul ei premonitor, desrinu-i pribeag. La fereastra luminată s-au strins „valuri, ploi, ninsori de fluturi". Licuriciul este, pentru a ne exprima mai departe cu imaginile poetului, o stea în iarbă, o scînteie din candela schitului, ^fugita pe gaura cheii, o za din pieptarul fetei de împărat, mărgăritarul din degetul ei. Pisicile se opresc în straturile grădinii ascultînd parcă un murmur pierdut. Brotăcelul este geamăn^ cu frunza. Zmeul, dogul de vînatoare, e uşor ca fulgul de păpădie, iute ca glonţul, elegant ca un cocor. Greierele cîntă din sîrma lui veche şi întrerupe somnul omului mînios. Dar poţi ucide pe un cîntăreţ ? Vrăbiile vin sa ciugulească din farfuria cu mei, întinsă parcă de mama lor. Mîţa, gîsca, iada, toate animalele curţii apar pe rînd. Poetul trăieşte într-un univers domestic în care înfăţişările şi moravurile vieţuitoarelor îi sînt bine cunoscute, le urmăreşte cu atenţie amuzata şi le cuprinde în raza simpatiei lui. înaintarea către om a fost adeseori o pricină de suferinţă. Nu este oare tandreţea pentru natura umila ceva oa balsamul alinător pe rănile amărăciunii sociale ? Se întîlneşte în poezia lui Arghezi nu numai revolta împotriva cruzimii, a tiraniei, a exploatării nesăţioase, dar şi bruscheria faţă de inoportuni, de imbecili, de pedanţi, de poltroni şi de ipocriţi. Caricatura socială este unul dintre genurile poeziei argheziene. Dar dedesubtul diformi taţilor sociale ale vechilor orînduiri persistă exemplarul uman popular a cărui vigoare se încunună adeseori cu floarea vitalităţii, cu frumuseţea şi graţia, în închisoare, chiar mort, Ion e frumos. Rada joacă cu soarele-n păr şi arata statuia ei de chihlimbar. Umanitatea închisorilor, în care s-au adunat deopotrivă şî „cei care culcă pe bogaţi şi cei care scoală pe săraci", este descrisă cu accente naturaliste. 495 Dar cînd atinge poporul muncitor, pe ţăranul care asigura hrana tuturor şi continuitatea poporului, pe cel însoţit prin fapta lui cu universul întreg şi cu veşnicia, glasul poetului s-a înălţat încă mai 'dinainte pentru a cînta, în Belşug, cea mai măreaţă odă ridicată vreodată ţăranului muncitor român : El, siiîguratic, duce către cer Brazda pomită-n ţară, de la vatră. Cînd îi priveşti împiedecaţi în fler, Par, el de bronz fi vitele-i de piatră. Grîu, păpuşoi, săcară, mei şî orz, Nici o sănânţă n-are să se piardă. Săcurea plugului cînd s-a întors Rămîne-o clipă-n soare ca să ardă. Ager, oţelul rupe de la fund Patron tul greu, muncit cu duşmănie Şi cu nădejde, pînă ce, rotund, Luna-şi aşează ciobul pe moşie. Din plopul negru, răzimat în aer, Noaptea, pe şesurt, se desface lină, La nesfîrşit, ca dintr-un vîrf de caiet. Urzit cu fire de lumina. E o tăcere de-nceput de leat, Tu nu-ţi întorci privir'de-napoi, Căci Dumnezeu, -păşind apropiat, li vezi lăsată umbra printre boi. A sosit vremea socialismului. A învins ideea ca munca singură asigură drepturile omului în cetate. Creaţia colectivă schimbă faţa ţării şi garantează celor ce muncesc libertatea faţa de exploatare, existenţa potrivită cu demnitatea omului, conform cu idealurile elaborate în întreaga istorie a culturii. Ştiinţa îşi întinde stăpânirea asupra naturii, predă puterii omeneşti toate energiile firii şi pe cea mai ascunsă, dar cea mai uriaşă dintre ele, pe aceea care ţine laolaltă elementele. Se fac paşii hotărîtori către eliberarea omului din cătuşele muncii sfarîmătoare, adică a aceleia făcute în folosul altora şi cu 496 i«rtovîrea celui care-o face. Se deschide era îndrumării omului către destinul lui spiritual. Spaţiul cosmic începe a fi cucerit şi raportul omului cu universul se modifica esenţial. Ne găsim în momentul însumării şi încununării tuturor marilor rezultate ale speciei noastre în lupta ei milenara cu ■natura. Tudor Arghezi evocă epopeea civilizaţiei în Cîntare Omului, cîntare, adică, adresată omului, geniului creator, măreţiei destinului omenesc. La origini omul n-a fost însoţit decît de umbra lui, adică de noaptea începuturilor şi de zădărnicia lui. Omul nu vorbea, şi singurul cuvînt auzit era al vîntului prin lumea deşartă. Dar fiinţa sumbră s-a ridicat şi a privit, ■din depărtare, întîia ei lumina. Mîinile i-au fost atunci eliberate. Omul fură focul şi-1 întreţine. în jurul flăcării de pe vatra devenită altar înţelege că trebuie să se învingă pe sine. Născoceşte uneltele, cuţitul şi securea, fierăstrăul şi secera, acul, roata şî luntrea. Corăbiile alunecă pe apă, ard cuptoarele, ciocanul pe ilău îndoaie fierul. Apare munca, şi omul •simte înalţîndu-se în el puteri nebănuite. Mîna lui se desface ca o floare, bogată în îndemnuri, în taine, în legăminte. Creşte limbajul gesturilor, al privirilor. O prezenţă adîncă se vădeşte în privirile omului, capabile de dragoste şi milă. Se iveşte în el neliniştea, tristeţea, dorul, căutarea : „în liniştea făpturii erai neliniştit / Uîtîndu-te cocorii că zboară-n asfinţit". Omul descoperă omenirea. Făpturile umane se adună între ele şi se supun stăpînilor. Se desfac seminţiile şi neamurile, limbile şi ţările. Apar vrăjmăşiile dinăuntrul lor şi dintre ele, aţîţate de acei care stăpînesc mai bine peste dezbinare. Sînt născocite motivele supunerii. Cuvine-se ca unii să fie puterea făptuitoare, şi ceilalţi — spiritul care o conduce. Cei din urmă predică celorlalţi resemnarea şi blîndeţea, aşteptarea răsplăţilor în altă viaţă. Dar împilaţii au înţeles puterea numărului lor. Tronurile au început să se prăbuşească. Dezvoltarea tehnicii înmulţeşte puterea omului, duce gîndul la mii de poşte într-o secundă : „Secunda-ntrece veacul şi timpul se-ncovoaie". Este explorat cerul, adîncul oceanelor ; "ţara omului devine pămîntul întreg. Noul Prometeu a descoperit puterea închisa în atom, şi cu ea poate să întinerească omenirea sau s-o scufunde : „E timpul, slugă veche şi robul 497 celuirău, / Tu, omule şi frate, să-ţi fii stăpînul tău". Omut îşi stapîneşte acum destinul. începe istoria omenirii. Cmtare Omului este un poem prometeic, pe linia care porneşte din povestirea mitului la Hesiod şi Platon, şi, continuînd prin Lucian, prin Goethe şi Shelley, reprezintă acum produsul interpretării lui socialiste, o expresie artistică a umanismului socialist. Poetul a pus la contribuţie unele din datele ştiinţei materialiste, ca de pilda atunci cînd evocă rolul activităţii manuale, al mîmii, în desăvîrşirea tipului omenesc. Dar nu numai atît: patosul întreg al poemului este socialist prin tot ce aduce el ca manifestare a muncii umane, a ştiinţei şi tehnicii, a înfrăţirii maselor muncitoare, menită a aduce eliminarea vechii alienări a omului în regimurile de exploatare şi a face din om diriguitorul istoriei lua. Mitul prometeic se completează astfel cu eposul devenirii umane, dar nu prin evocarea civilizaţiilor succesive ca în Legenda secolelor-a lui Hugo, în Tragedia omului a lui Madăch, în Memento mori, poemul lui Eminescu — produse poetice ale istorismului secolului al XlX-lea —■ ci prin generalizare filozofică şî lirică, inspirată fără îndoială de Marx şi de ştiinţa marxistă. Cmtare Omului ne apare astfel ca una din cele mai însemnate opere poetice apărute în noile culturi socialiste ale lumii, şi, prin puterea ei mitica şi vizionară, manifestă în nenumăratele episoade poetice ale compunerii, drept una din cele mai.de seamă contribuţii literare ale socialismului la cultura; lumii întregi. Acest poem va trebui studiat cu de-amărmntulv şi multele lui frumuseţi vor trebui actualizate în conştiinţa literară generală. Este una din datoriile criticii noastre. Legătura poetului cu socialisrm#l s-a făcut în chip firesc deoarece el s-a simţit totdeauna aparţinînd lumii muncii, ca; artizan al verbului, după cum a declarat-o de atîtea ori. Poziţia aceasta s-a manifestat chiar în thlul primei culegeri de versuri : Cuvinte potrivite, unde, din discreţie, scriitorul nu dezvăluieşte din îndeletnicirea lui literară decît latura lui de meşteşug, acoperind mesajul poetic atît de tulburător sub un. văl de modestie. Munca literară a produs în opera lui Arghezi numeroase consecinţe, ca teme, lexic, imagini. în atelierul lui literar s-au* format reprezentări, proiectate de el asupra lumii, astfel încît 498 metaforele scrisului, ale cărţii, ale tiparului sînt dintre cele mai caracteristice ale operei argheziene. Am grupat o parte din acest material în alta parte.1 Aici nu vreau să amintesc, de altfel cu singurul răgaz îngăduit de împrejurarea de astăzi, decît ceea ce a rezultat dîn lunga activitate a lui Arghezi pentru dezvoltarea artei şi limbii literare. O primă caracteristică a limbii şi .artei lui Arghezi este atitudinea lui faţă de convenţia literară, de locul comun, de asociaţiile prestabilite de cuvinte. Nici unul din termenii sau din zicerile răspîndite de poeţii anteriori, mai cu seamă de Eminescu, care, prin importanţa contribuţiei lui, a dominat întreaga arta literară pîna la ivirea lui Arghezi, nu se mai găsesc la acesta. Nimic sau aproape nimic, căci cele cîteva infiltraţii eminesciene, pe care un critic le-ar putea semnala pe alocuri, -n-au alt rost decît a ne face isă apreciem mai bine însemnătatea inovaţiei argheziene. Această inovaţie constă, mai întîi, în ■ ineditul asocierii cuvintelor, de pildă a substantivului cu epitetul. Notez într-o singură poezie {Heruvim bolnav) asocieri •niciodată întîlmte, precum : „laptele amar şi agurid", „aromele de vin şi untdelemn" (ale vîntuîui unei seri), „nămoluri fierte grele, de asfalt" etc. Imaginea este uneori paradoxala prin -apropierea unor termeni contradictorii sau necoordonabili, ca atunci cînd poetul notează cu privire Ia prezenţa unanimă a imaginii unei logodnice iubite: „în fiecare sunet tăcerea ta -se-aude, /în vijelii, în ruga, în pas şi-n alăute" (Cîntare). «Cine a mai spus vreodată „noaptea de safir şî lut" (Prinţul) , pentru a desemna împreuna opacitatea nopţii şi slaba reverberaţie a stelelor ei ? Cine a mai vorbit despre „odăjdii de 'brumă şi soare" (Inscripţie pe Biblie)', despre „ţarina vocilor ■străbune" (Arheologie) ; despre, „spiţele de roata crăpate de lu-umnă" (Restituiri) ; despre „turla lesinată-n aer" (Biserica din gropi) ; despre „şoimii de scrum şi de nisip" ai unul vînt mare "în pustiu (Psalmul de taină) ; despre „otrava gîndârii şi-a ve-•gherii (Tu nu eşti frumuseţea); despre „Murmure cu silabe 500 •etc. Prin astfel de notaţii lumea materială pare a fi adusă sub simţurile cititorului, sub pipăitul, gustul şi mirosul său. Cuvintele evocatoare de amintiri sensibile, materiale, alcătuiesc o altă caracteristică a lexicului arghezian. Nu mai puţin importante au fost inovaţiile lui Arghezi în domeniul construcţiilor, mai întîi prin multele lui dislocări sintactice, adică prin mutarea membrelor frazei din locurile stabilite de topica curentă, ca în exemplele : „darurile acum, ale zăpezii" (Lumina, lina) ; „zigzagul, pe seinei, de ribişir'c {Poate că este ceasul) ; „platoşa-i pătată, pe care odihniseşi, cu rachiu" (Inscripţie pe un portret) ; „Şi cu ochii-n facla plopilor cerească" (Niciodată toamna...) şi altele multe. Prin despărţirea cuvintelor totdeauna împreuna în topica curenta, limba lui Arghezi a dobîndit un mare grad de flexibilitate, de supleţe. Valoarea procedeului a fost recunoscută de poeţii mai tineri, care l-au folosit la rîndul lor. Altă caracteristică a limbii lui Arghezi este conciziunea ei, obţinută uneori prin folosirea substantivului ca adverb, ca în exemplele : „Frunza toamnei... întinsa-n şes pustiu velinţa" (înviere); „întinde mîna, piatră, şi tihnit" (Interior de schit) ; ^Cineva) „să treacă raza, ager şi curat" (Miez de noapte) etc. Şi acest procedeu a cunoscut o largă difuzare. Arghezi obţine de altfel conciziunea prin stilul lui imagistic. Astfel cînd poetul vorbeşte despre „Seara răzvrătită care vine / De la străbunii mei pînă la tine" (Testament) imaginea „seara răzvrătită" înseamnă o situaţie care n-ar fi putut sa fie altfel exprimată decît printr-o înşiruire mult mai lungă de cuvinte : lungul trecut de întuneric şi de anonimat în care s-a format răzvrătirea iobagilor. Dar stilul lui Arghezi nu este nici analitic, nici retoric. Caracteristica lui principală este puterea de evocare obţinută printr-un metaforism mult mai bogat decît al tuturor poeţilor anteriori. Citiţi o poezie ca Parada şi veţi rămîne uimiţi de abundenţa extraordinară a metaforelor care se prezintă imaginaţiei sale atunci oînd descrie lumea gfzeîor adunate la lumina lămpii. Aceste metafore sînt culese din toate domeniile : din al fenomenelor naturale {valuri, ploi, ninsori de fluturi), din lumea animală {pui de porumbei, lăstuni, şopîrle, ciute, cerbi, căprioare, uliu etc), din artele decorative (paftale, zale, inele, 501 chenare), din materialele artistice şi pietre preţioase (smalţv lac, poleiala, smaralde etc.)» din obiecte fabricate (mărţişoare> bumbi, cuişoare, ac de gămălie), din semne grafice (chirilică, alfabete, punct de întrebare, slove egiptene), din materiale textile (atlaz, borangic, catifele), din lumea omenească (crăiasă, mitropolit, mireasă, paiaţă^. Omit, desigur, cîteva categorii, dar şi cele amintite pot arata îndestul mulţimea şi varietatea domeniilor în care poetul îşi găseşte comparaţiile, bogăţia neobişnuită a fanteziei lui. Dezvoltarea metaforică este o altă carcteristkă a stilului arghezian. Poetul nostru gîndeşte de fapt metaforic, prin imagini, şi marea impresie produsă asupra contemporanilor a făcut ca, după el, să nu se mai poată scrie poezie analitică şi retorica, adică, de fapt, poezie prozaică. Rolul lui Arghezi în dezvoltarea limbii şi artei noastre literare a fost deci acela de a fi anexat poeziei un sector lexical pe care convenţia literară îl respingea mai înainte; de a ne fi dat, prin contrastele vocabularului, o limbă plină de dramatism, sporita în vigoarea ei ; de a fi înzestrat cuvîntul cu o mare concretitudine ; de a fi sporit supleţea şi conclziunea construcţiilor ; de a fi dezvoltat metaforismul; de a fi stabilit mijloacele proprii ale gîndirii poetice. Prin această multiplă contribuţie adusă artei literare se poate spune, cu deplin temei, că Tudor Arghezi este cel maî mare poet român în epoca de după Mihai Eminescu. El este şi un mare poet al literaturii contemporane a lumii întregi. Puţini alţi poeţi ai generaţiei lui, din alte literaturi naţionale, !i pot sta alături prin energia expresivă, prin fecunditatea fanteziei, prin caracterul atît de uman al mesajului poetic, adresat unui popor întreg şi menit să sprijine luptele acestuia pentru libertate şi dreptate. Acest mesaj nu este numai naţional, mai ales producţia mai nouă a poetului, capabilă să indice omenirii întregi căile creaţiei şi ale păcii. Desigur, comparaţia şi ierarhizarea valorilor poetice este o operaţie anevoioasă. Dar, gîndindu^mă bine, .mi se pare că nici unul din poeţii care trăiesc astăzi nu deţine aceeaşi treaptă a valorii ca poetul nostru. Este foarte probabil că cel mai de seamă poet contemporan este un român, că s-a născut acum 80 de ani în părţile Gorjului, că a trăit în mijlocul poporului său, I-a perfecţionat limba şi i-a înălţat arta, i-a înţeles suferinţele şi i-a susţinut luptele. Acest poet român este Tudor Arghezi. Este foarte mare privilegiul de a putea spune aceste lucruri într-o adunare publică, cinstită de prezenţa lui. Acest privilegiu este b al nostru, al tuturor celor de aci, cîţiva tovarăşi de drum, dis-| cipoli formaţi în frecventarea de ani a operei sale, tineri care I se vor încălzi multă vreme la iradiaţia atît de fierbinte a acestei opere. Toţîjl înconjurăm cu admiraţia, cu iubirea, cu recunoştinţa noastră. î 960 502 OCTAVIAN GOGA VORBIND STUDENŢILOR1 Facultatea de filozofie şi litere din Bucureşti a fost într-una din zilele acestei săptămîni sediul unei manifestări de o înaltă valoare literară şi morală. Octavian Goga a evocat în faţa studenţilor, adunaţi într-un număr covîrşitor sa asculte strălucita lecţie care li se pregătea, trecutul său scriitoricesc, influenţele care l-au determinat şi sensul permanent al operei sale. Meritul acestei întîlniri între tînăra generaţie studenţească şi poetul care se bucură de atîta ascultare în mijlocul ei revine profesorului D. Caracostea, care urmăreşte cu aceasta, şi cu alte lîntilniri asemănătoare, un scop ştiinţific dintre cele mai atrăgătoare. Studiul actualităţii, ne spunea profesorul Caracostea, a revoluţionat în vremea din urmă disciplina lingvisticii. Forţele care lucrează în prezent asupra limbajului sînt aceleaşi care au modelat substanţa ei în trecut. Drumul către înţelegerea istoriei şi structurii limbii ocoleşte prin observarea vieţii ei actuale. De ce n-am aplica aceeaşi metodă studiului literaturii naţionale ? Cauzalitatea marilor opere ale trecutului nu poate fi alta decît aceea căreia îi datoram operele contemporane. Pentru a înţelege pe Eminescu, pe Creangă sau pe Caragiale nu poate fi cumva folositor să ascultăm pe Goga, pe Brătescu-Voineşti, pe Galaction ? încercarea poate fi cu atît mai însemnată, cu cît in felul acesta s-ar aduna un material de un preţ neîntrecut pentru cercetarea literară viitoare. 'Pagini scrise în 1934. Ea îşi găseşte apoi temeiul ei metodic în credinţa pe care profesorul Caracostea o împărtăşeşte cu o întreaga şcoala de cercetători literari, potrivit căreia opera poetului se dezvoltă din anumite împrejurări ale vieţii lui, dm condiţii personale şi din întâmplări cu răsunet adânc în sufletul poetului. în cadrul acestor preocupări şi în faţa unor studenţi pregătiţi în aceasta disciplină, Octavian Goga a fost chemat să-şi depună mărturia sa. Ne-am găsit cu greutate un loc în sala devenită cu totul neîncăpătoare pentru cîtă lume venise să asculte confesiunea poetului. Mărturiile se urmau în ordinea întrebărilor puse mai dinainte, şi atenţia numerosului public auditoriu era solicitată deopotrivă de căldura valului impetuos al amintirilor şi de încercarea de a-1 reţine şi disciplina după norma obiectivă care voia să-1 (folosească. Lirismul confesiunii, temperat de grija ştiinţifică pentru exactitate şi preciziune, dădea întregii împrejurări un farmec curios şi învăluitor. Octavian Goga a evocat mai întîi peisajul natal al Răşinarilor, satul din poalele munţilor, care dădeau copilului dorul de a-i urca şi de a privi dincolo, către „ţara liberă". Duhul munţilor, unde se născuse şi tatăl, se «amesteca însă în sufletul lui Goga cu duhul şesurilor, de unde venea mama. Există o psihologie a munţilor deosebită de aceea a şesurilor. Muntele invita la cugetare şi la fapta ; şesul invită Ia reverie... Cele două înrîuriri ale naturii, aduse pe unda eredităţilor îndepărtare, au determinat deopotrivă pe luptătorul politic şi pe poet. Tînărul care creştea frumos jw.rticipa de aproape la viaţa satului. Amestecat printre ţărani, dar aparţinînd el însuşi unei familii care numără cîteva generaţii de cărturari, situaţia sa era aceea a unui „observator" aşezat la distanţa potrivită pentru a pricepe ceea ce era caracteristic în umanitatea care-1 înconjura. Ivirea sa neaşteptata la vreo şezătoare deranja cîte un scaun, întrerupea cîntecul început, dar firul se lega din nou, şi cele ascultate acolo se depuneau în sufletul băiatului ca temelia folclorică a inspiraţiei poetului de mai tîrziu. Darul poetic s-a trezit, de altfel, în sufletul lui Goga încă de la vîrsta în care Dante a întîlnit-o pe Beatrice. El este aproape contemporan cu obişnuinţa scrisului. La 9 ani poetul ajunsese să se cunoască ; la 14 ani el dorea să se facă cunoscut şi altora. Ion Pop-Reteganul răspunde în revista sa provinciala 504 505 tînarului candidat la nemurire :*„Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă". Goga este sever astăzi pentru această primă producţie a sa, şi în cuvdnte care trebuiesc însemnate pentru toţi amatorii de curiozităţi literare de mai tîrziu el a declarat că acea primă recoltă a darului său trebuie să rămînă de-a pururi închisă în paginile revistei care altădată le-a primit cu ospitalitate. Studentului îndrumat către lumea cărţilor i-au vorbit desigur mai mulţi poeţi: Eminescu, printre cei dintîi; apoi Coşbuc, a cărui viziune idilică era cu toate acestea atît de deosebită de felul propriu al admiratorului său. Dintre străini, romanticii francezi erau resimţiţi de tînărul studios ca fiind prea retorici. Baudelaîre şi Verlaine îi stăteau sufleteşte mai aproape, ca şi întreaga lirică germană, începînd cu Goethe şi sfîrştnd cu Richard Dehmel, a cărui inspiraţie socială si al cărui larg avânt uman puteau face să vibreze coarde consonante în sufletul cîntăreţului nostru. „M-am născut cu pumnii strînşi", declară Goga. Starea de revoltă îi este naturala, şi dacă dîrza sa energie rebelă nu s-ar fi înfrăţit cu cauza poporului său oprimat în vechea monarhie, iubirea şi purtarea sa bucuroasă de lupte s-ar fi dăruit unei alte categorii omeneşti dintre cei umiliţi şî ofensaţi. Tînărul care ajunsese într-acestea la vîrsta de 20 de ani a cunoscut atunci opera literară care i-a vorbit mai puternic. ■Crimă şi pedeapsă a lui Dostoievski a dezvăluit privirilor sale uimite şi pline de nelinişte prăpastia torturii morale a omului. în aceeaşi vreme critica rousseauistă a civilizaţiei se uneşte cu tendinţele stîrnite în lectura lui Dostoievski şi dau laolaltă o consecinţă neaşteptată. Civilizaţia cea odioasa, civilizaţia care-1 făcuse cu putinţa pe Raskolnikov, experimentatorul tragic al gîndirii abstracte, se asimilează în sentimentul lui Goga cu civilizaţia stăpînitorilor maghiari către care resentimentul său se îndreptase din anii copilăriei. Goga ia atunci hotărîrea să părăsească civilizaţia puternicilor şi a călăilor şi, înapoiat printre ai săi, la ţară, să-şi unească soarta cu o simplă şi sănătoasă fată a poporului. îmi închipuiam, se mărturiseşte Goga, că din unirea celui care renunţase la civilizaţie cu aceea care nu ajunsese pînă la ea s-ar fi putut naşte Mesia, izbăvitorul lumii de răul pe care poetul reuşise să-l învingă în el însuşi. 506 Dostoievski 1-a urmărit vreme îndelungată pe poetul nostru. Un an de zile sănătatea sa nervoasa s-a resimţit. Poate că ceva din taina conspiratorilor ruşi, piese principale în galeria ; dostoievskiană, revenea acum în întrunirile tinerilor intelec-;tuali care se adunau în subsolul unei case din Sibiu pentru a plănui revista Luceafărul. Dar anii învăţăturii şi ai rătăcirilor nu erau cu aceasta terminaţi. Stagiul petrecut la Universitatea din Budapesta întăreşte în sufletul lui Goga „procesul de eliminare* a mediului, constituie mai puternică opoziţia sa faţă de stăpînitori. Formaţia sa nu e astfel rodul unei adaptări, ci al unei împotriviri. Mediul culturii maghiare îi dezvăluie totuşi şi două suflete înrudite, pe cei doi poeţi ai libertăţii: pe Petofi şi în cele din urma pe Ady, cu care se leagă prieteneşte. Astfel cînd primarul din Seghedin, oraşul închisorilor lui Goga, îi cere un autograf pe albumul său poetul nostru ştie sa se râabune more poetico. transcriindu-î traducerea unei poezii din Petofi. Relaţia lui Goga cu înconjurimea sa e, aşadar, pe toată linia compensatorie. Ceea ce el închipuie şî plăsmuieşte îşi trage alimentul nu din modelele realităţii, ci din rezervele fără fund ale subiectivităţii sale aprinse. Poezia Clăcaşii o scrie Goga la Berlin, în preajma şirului de statui a Brandenburgilor, de la intrarea Grădinii zoologice. Oltul e scrisa la Budapesta, maî înainte chiar ca poetul să-l fi văzut cu adevărat: o împrejurare care confirmă frumos vorba lui Jean-Paul Richter că poeţii descriu mai bine peisajele pe care nu le-au văzut niciodată. Inspiraţiile lui Goga se clasează astfel, prin toate aceste mărturisiri, în cercul poeţilor romantici cu care împărtăşeşte aceeaşi smulgere din realitate, căreia îi opune o vehementă negaţiune şi protestare. Din punctul de vedere al istoriei literare poate că din aceeaşi lume romantică a poeţilor vates coboară adierea de smirna şi tămîie a mesianismului social căruia i se închină întreaga inspiraţie poetică a lui Goga. Tendinţa aceasta s-a închegat deplin încă de la primii paşi ai debutantului, încît Titu Maiorescu primind volumul de la 1906 se putea întreba ou uimire : ,,Dar unde-i Venus Anadyomene ?" Venus Anadyomene exista de fapt undeva. Dar poetul care nu-şi recunoaşte decît dreptul de a exprima simţiri omeneşti generale şi reprezentative interzicea magnificei zeiţe care hotărăşte soarta noastră, succesiunea anotimpurilor şi mersul stelelor» accesul în cetatea cărţilor saJe. 507 Poezia lui Goga s-a nutrit, fără îndoială, din puternice resentimente, „între mine şi umanitate — ne spune Goga — stătea jandarmul ungur. Acum cînd jandarmul ungur a dispărut, ca'lea mi-e deschisă către cea mai largă iubire a oamenilor." Poate că în această eroica «forţare de sinceritate Goga a fost nedrept cu sine însuşi. Recitim în această clipă a amintirii unele din versurile lui Goga, întoarcem filele cărţilor sale înainte şi înapoi, şi ceea ce ne robeşte acum, ca şi în trecut, este marea căldură a inimii sale învăpăiate. Focul acesta a fost totdeauna al iubirii. Lucrul îl ştiu prea bine toţi aceia care au pătruns sensul omenesc al operei lui Goga. Ajuns pe culmea maturităţii sale, poetul ne-a adus în cuvintele mărturisirii lui şi sub vălul unei observaţii care excepta opera unei jumaHăţi de viaţă reveflaţia adevărului sau permanent. Am uitat cu siguranţă mai multe din lucrurile pe care Ie-a spus Goga în memorabila şedinţă de la Facultatea de litere din Bucureşti. N-aş vrea totuşi să omit declaraţia că drumul către marea temă umană şi universală care se oferă poetului nostru de aci înainte duce pentru el tot pe sub poarta naţionala. Acest drum este al naturii care înalţă coroana stejarului mai sus, cu cît rădăcinile sale se înfig mai adînc. Lecţia naturii trebuie ascultata. Strălucita manifestare căreia i-am fost părtaş a vorbit adînc celor de faţă. O existenţă omeneasca se desfăşurase înaintea noastră, proiectată de o voinţă de sinceritate şi adevăr puţin obişnuita. Plini de gîndurile pe care o astfel de împrejurare le poate trezi în mintea cuiva ne întrebăm dacă soarta unui om este cadrul ostenelilor sale sau fructul lor. Amintirea celor auzite de la Goga ne făcea însă să eliminăm controversa, cel puţin pentru cazul Iui fericit în care natura umană, moştenirile primite în sînge şi ostenelile acceptate şi iubite au găsit drumul conlucrării lor armonice. 19 3 2 „TOADER NEBUNUL" DE ALFRED MOŞOIU Prin poarta poeziei la proză, sau, în plină epică, pe poarta principală ? Aceasta era întrebarea şi aproape îndoiala ce mi se ridica înainte aflînd despre apropiata apariţie a volumului lui Alfred Moşoiu. Astăzi ştiu că lirismul simţirii 1-a purtat pe Alfred Moşoiu pe drumurile cotitoare ale nuvelei şi că, afir,mîndu-se ca prozator, el a rămas totuşi poet printr-o preocupare ce, neglijînd complexul realităţilor dinafară, se aplica mai ales asupra resorturilor tainice dinlăuntru. Poeţii au, oarecum, superstiţia trivialităţii lumii externe. în universul fantomatic al conştiinţei lor ei găsesc condiţiile unei ane mai delicate şi a unei viziuni mai feminine. Poeţii, aplicîndu-le în nuvelă, vor fi, neapărat, analişti ai sufletului. Natura însăşi a elaborărilor lor nu cere oare o disciplină introspectivă ? Eroii lui Alfred Moşoiu sînt, cu toţi, nişte inadaptaţi. Dar Moşoiu îi prezintă altfel decît Brătescu-Voineşti pe a! săi. Moşoiu pulverizează în jurul eroilor săi o uşoară şi blînda ironie. Dar, iarăşi, ironia lui Moşoiu se exercită altfel decît în romanele lui Dickens sau Daudet. Dickens, Daudet sau Bră-lescu-Voîneşri — eroii lor sînt recrutaţi din zilnica realitate a vieţii. Moşoiu îi investeşte însă cu caracterul unei nevroze sau al unui caz de excepţâune. E, poate, aci semnul unei slăbiciuni ce cheamă ajutorul mai intens al fanteziei ? Sînt, cu toate acestea, atîtea elemente de adevăr în nuvelele Iui Alfred Moşoiu ; sînt atîtea profunde intuiţiuni de amănunt. Aş dori cîndva să revin şi să subliniez toate, multele, cîte voi 509 gasi ca observaţium adinei, situaţii redate dintr-o trăsătura, imagini puternic sugerate. De altfel, aci cred că trebuie căutată importanţa coiecţiunei pe care ne-o dăruieşte Moşoiu. Aci, nu mvreo vasta concepţiune sau grandioasă viziune epica' dar aci, în aceste frumuseţi umile, în aceasta artă minora, frageda şi interioara. 1919 „GRĂDINA ÎNTRE ZIDURI" DE ION PILLAT La un al patrulea volum de versuri, Ion Pillat se prezintă cu noutate; vreau sa spun cu avantaj. Noutatea unui scriitor ale cărui anterioare manifestări sînt cunoscute nu e creaţiunea sponiană a unei speţe nebanuite, dar dezvoltarea aşteptata a unui fel întrezărit. Tînărul care debuta acum opt ani cu Visări păgîne, şi care experimenta laborios în alte două culegeri posterioare, realizează în al patrulea său volum o omogenitate care îngăduie caracterizarea. Să spunem aceasta cu atît mai mult cu cît nicăieri ca în producţia Iul Ion Pillat conştiinţa muncii literare nu e stăruitoare, şi că în această alternanţă de sinteză şi analiza aplicarea artistului precizează mult inspiraţia poetului. Despre Ion Pillat s-a scris puţin. S-ar putea totuşi limita cu folos locul acestui scriitor în sforţarea iirica a ultimei generaţii. Prin grija de a înălţa sensibilitatea prin idee, şi parcă a o epura, Ion Pillat se aşază în curentul unei ultime poezii ; dar, conservator prin temperament şi de o emotivitate minora, îl vedem întîrziindu-se cu preferinţa şi într-o dulce învăluire sufletească asupra unor motive locale. Nu se putea oare observa de la primele sale culegeri o preferinţă pentru tema amintirii ? Tradtţiunea este amintirea apli-cîndu-se în societăţi. Cu armonii .moderne şî cu o evidentă preocupare reflexivă, Ion Pillat evocă amănunte indigene şi tradiţionale (Aci sosi pe vremuri). Pasul este făcut j peisajul însuşi se va caracteriza local (Seară la Miorcani). 511 Alături însă de tendinţa aceasta, mai adîncă pentru că răspunde unei organizări speciale a artistului, cred a găsi în versurile lui Ion Pillat o anumită curiozitate pentru idei, culmi-nînd într-o anumita viziune «constructivă a lumii. Sînt îmbinări de cazuri posibile de conştiinţă (Logodnă mistică), tratarea unor idei mistice (Soror sancta, mater dolorosa), sen-zaţiuni foarte analizate (Cina cea de taină). Intelectualul curios care este Ion Pillat va proiecta asupra universului simetria unei geometrii în spaţiu. Iată Oblonul cu paralelismul_ de situaţii : a copilului căruia i se dăruieşte lumina zilei prin oblonul deschis dimineaţa de gestul părinţilor şi a omului căruia i se revelează lumina eternă la semnul tatălui ceresc ce saltă piatra mormîntului ! în două planuri de existenţa : aceeaşi situaţie. La fel în Furnica, Narcis, Jucării 1 etc. Intelectualul curios de idei şi senzaţiuni cugetă acest gen de superpoziţie. E modalitatea unei psihologii de estet. Produc-ţiunea, de o tenue emotivitate, ordonată şi calmă, e manifestarea sa literară. Ciclul Grădinii între ziduri se termină cu bucata Dezrobire, care, în înţelesul locului său, vrea să marcheze evadarea poetului din circumscrierea reveriilor sale. Cu amploarea unei concepţiuni, Dezrobirea ne aminteşte energetismul Cîntecelor stepii, ale căror frumuseţi cu preciziuni de săgeată scăpată din arc impresionează pe cronicarii culegerilor anterioare. Pentru că ştim unde se găseşte putem spune încotro se îndreaptă Ion Pillat. în mijlocul atîtor teme, a unui interes atît de variat şi înalt, Ion Pillat nu va înceta sa adauge la amploarea unor concepţiuni oare, întrucît se vor găsi dependente de ceea ce este fundamental în sine, vor realiza din ce în ce mai mult şi din ce în ce mai deplin o poezie de idei. Aceasta însă nu trebuie isă ne facă a uita ceea ce este putere plastică în versurile lui Ion Pillat: o remarcabilă facultate de reproducere a amănuntului văzut. Ideea însăşi nu are astfel garanţii de a fi bogată cu tot răsunetul concretului ? 1920 1 Mă întîlnesc în această privinţă cu d-I Horîa Furtuna care face •observaţiunea analoagă în ziarul Viitorul, a.c. PERPESSICIUS Premiul de stat acordat lui Perpessicius pentru marea lui lîucrare : ediţia critică a Operelor lui M. Eminescu, consacră I nu numai zelul unui neobosit cercetător, dar vine să dea o sa-I tisfacţie tuturor acelora care, urmărindu-i activitatea de mulţi ani de zile, au recunoscut în el una din figurile cele mai pure ale generaţiei de scriitori dezvoltaţi în epoca dintre cele două ■ războaie. f, Sînt aproape patru decenii de cînd, înscriindu-mă printre l ucenicii facultăţii umanistice, găseam reputaţia formată 3. l studentului originar din Brăila, Dumitru Panaitescu, disci-f polul lui Ovid Densusianu, D. Evolceanu, I.Bianu. în vechea Sală de lectură a Bibliotecii Academiei, printre maeştrii bi-.. bliografiei române, alături de Sadi Ionescu, zărisem uneori j pe tînărul cu părul abundent, ridieîndu-şi la răstimpuri ochii 1^'din groasele tomuri care îl reţineau pentru a privi copacii în-I floriţi în curtea învecinată. De la o vreme, Dumitru Panai-1 te seu n-a mai luat loc în scaunul care-1 primea ca pe unul din 1 Cititorii cei mai punctuali. I A venit primăvara bătăilor de flori, aruncate parcă peste I mormintele care aşteptau să se deschidă; a venit apoi raz-I boîul. Cînd Dumitru Panaitescu şî-a reluat locul la una din I lungile mese, în al căror luciu lămpile cu gaz aerian coborau t cîte o floare de lumină în fiecare seară, am observat o schim-| bare în înfăţişarea colegului nostru mai vîrstnic. Mîna lui h dreaptă atîrna în banduliera neagră, lipsită de funcţiunile ei, l-dar stînga continua să scrie cu hărnicie, cu acele caractere I'împodobite, sprintene şi curioase ieroglife, pe care oricine le 513 33 — Opere, voi. III poaxe recunoaşte dintr-o mie. Invalid de război, luptînd pentru drepturile atît de nesocotite ale tovarăşilor de sacrificiu. Dumitru Panaitescu a devenit atunci scriitorul Perpessîcius. Acest pseudonim avea ceva ciudat în sonoritatea şi înţelesul lui, şi cîtva timp cititorii l-au silabisit cu greutate. Era, dacă nu ma înşel, un derivat şi un compus al verbului patior = sufăr — pe care latinistul Panaitescu îl alesese pentru a desemna conştiinţa lui îndurerata, aşa cum se formase în vremea unei tinereţi foarte grele şi a războiului, în care ostaşului îi fuseseră rezervate toate încercările viemii. Perpessîcius aducea de pe front şi din spital un caiet dc versuri. Revistele i s-au deschis, şi lumea literară a înregistrat atunci un sunet nou în simfonia poetică a momentului. Se ivise manifestarea lirica a unui spirit sensibil şi învăţat, plin de o graţie firească, discret în durerile Iui, înzestrat cu o ironie care putea deveni muşcătoare. Volumul Scut şi targa, apărut în 1926, dezvoltă teme inspirate de experienţa războiului şl de amărăciunile care au urmat pentru luptătorii lui in vremea dezmăţului politicianist, a arivismului, a averilor agonisite într-o săptămîna. A urmat colecţia Itinerar sentimental. Aceste volume au rămas multă vreme pe masa cititorilor de poezie, care le deschideau mereu pentru a afla una din inspiraţiile cele mai delicate şi mai spirituale ale epocii. între timp a apărut şi Repertoriu critic, culegere de note publicate mai întîi într-o revista de bibliografie şî care completau imaginea poetului cu aceea a iubitorului de cărţi şi a criticului. Aici, ca şi în seria Menţiunilor critice, sau în Jurnal de lector şi Dictando divers se întregea figura originală a criticului literar. Nu este carte românească de literatură, apărută în deceniile dintre cele doua războaie, care să nu-şi fi găsit caracterizarea ei atentă şî cumpătată în notele si foiletoanele lui Perpessîcius. Ştim cît de greu îi este unui critic să urmărească întreaga producţie literară a vremii şi să-şi facă o idee despre felul şi valoarea fiecărei înfloriri a bogatei recolte. Perpessicius cunoştea tot ce apărea, urmărea toate filiaţiile, era edificat cu privire la toate modificările suferite de o operă la trecerea ei dintr-o revistă într-un volum. Opera critică a lui Perpessîcius este mai întîi un imens repertoriu bibliografic şi interpretativ de care nu se va putea lipsi nimeni dintre acei ce-şi vor lua sarcina de a studia literatura ultimilor treizeci de ani. Folosul acestor lucrări se fînsoţeşte cu agrementul. Criticul scrie cu mijloacele unui poet, inu dispreţuieşte ornamentul stilistic, cedează asociaţiilor lui I culese dintr-o informaţie foarte bogată în domeniul litera-; turilor antice şi moderne. Fraza Iui are, din această pricină, o : sinuozitate complexa, şi un articol de-al lui se desfăşoară în ! volute. Unii i-au reproşat lui Perpessicius ceea ce alcătuieşte I fondul personalităţii lui morale: bunătatea şi generozitatea. I Criticul este uneori prea indulgent şi, ca urmare, contrastele aprecierilor lui sînt oarecum reduse. Dar dţi tineri n-au ex-i tras puteri întăritoare din verdictele binevoitoare ale lui Per-> pessicius ? Şi de cîte ori cuvîntul luî de publicist şi de cetă-I ţean nu s-a pronunţat în favoarea celor slabi şi prigoniţi ? De-1 mocrat convins, prin vocaţiune adînca, Perpessicius a ară-I tat adeseori curaj în apărarea omenirii oprimate. Viitorii lui I biografi vor trebui sa ţină seama de această latura a personalităţii şi a manifestării lui publice. Multă vreme profesor în învăţămîntul secundar, la Tîrgu-; Mureş, la Arad, la Brăila, Perpessicius ducea dorul locului sau de cititor în Biblioteca Academiei. Prietenii lui primeau scrisori melancolice, compuse ca nişte poeme. A revenit după o lungă absenţa în Bucureşti, şi profesorul a putut sa trăiască mai în acord cu chemarea lui. Puţini sînt cercetătorii care să cunoască mai bine ca el veacul al XlX-lea românesc, cărţile, publicaţiile periodice şi manuscrisele lui. Şi acest erudit, pe care Universitatea l-ar fi putut folosi cu rezultate atît de bogate pentru tineretul studios, a poposit. într-o zi în faţa operei principale a vieţii lui. Manu-. scrisele lui Eminescu cu cele cincisprezece mii de pagini ale lor, pline de uimitoare surprize în fiecare moment, atrăseseră pe mai mulţi cercetători, fara ca vreunul din aceştia să fi extras tot ceea ce ele puteau să dea. încă de acum douăzeci de : ani Perpessicius s-a angajat în studiul lor, şi în 1939 începea sa publice monumentala ediţie critică a Operelor lui Mihai Eminescu. Meritele acestei opere sînt dintre cele mal mari. Corectări de vechi lecţiuni greşite, critica ediţiilor anterioare, un imens material de note şl variante, minuţia şi exactitatea tuturor l observaţiilor fac din lucrarea lui Perpessicius una din cele I maî de seamă realizări ale filologiei româneşti. Nimeni nu va mai putea studia pe Eminescu, istoria şi conexiunile fiecăreia din operele lui, geneza şi ecourile lor în istoriografia şi 514 515 critica literară fără să pornească de Ia ediţia critică a lui Perpessicius. De curînd au apărut Postumele, şi cercetătorii, ca şi publicul cel mai întins, aşteaptă volumul de note al Postumelor, apoi scrierile în proza şi cele politice cu tot aparatul lor critic. Cînd opera întreagă va sta în faţa noastră, Eminescu va apărea într-o lumină şi o plinătate a figurii lui pe care puţini o bănuiesc astăzi. Răsfoiesc Antologia poeţilor de azi, apărută în 1925, şi aflu, din indicaţiile unei jiotiţe, că printre operele manuscrise ale lui Perpessicius se găsesc două romane care n-au văzut niciodată lumina tiparului : Fatma sau jocul de paie şi Amor academic. Bănuiesc ca scriitorul nu le-a dus la capăt şi că ele au rămas în regiunea în care, după vechile credinţe, odihnesc sufletele neîn trupa te... Dar cîte alte opere de-ale lui Perpessicius nu vor fi rămas nedesăvîrşite sau în stare de simplu proiect pentru că autorul lor posibil s-a consacrat unei mari lucrări de erudiţie şi hărnicie, în serviciul celui mai mare dintre scriitorii români : în serviciul lui Eminescu ! Putem încerca uneori regretulcă poetul, istoricul literar, prozatorul au consimţit la sacrificiu. Dar nu ne putem împiedica de a spune ca Perpessicius s-a realizat astfel prin partea cea mai bună a naturii lui morale : prin modestia, generozitatea şi devotamentul lui. Premiul de stat care încunună astăzi principala operă a criticului vine să confirme merite netăgăduite. Tinerii vor medita la exemplul lui Perpessicius. Unii din ei îl vor urma. 19 5 5 ION MARIN SADOVEANU (Cu prilejul „CTNTECELOR DE ROB") Avem oare dreptul să scriem despre cărţile prietenilor noştri şi, prin urmare, despre acei care ne sînt din capul locului ceea ce trebuie să devină toţi poeţii aleşi şi îndrăgiţi de noi ? Ion Marin Sadoveanu este un tovarăş din anii tinereţii, şl cărţile sale sînt nişte evenimente ale prieteniei noastre, întocmai ca acele volume ale altora pe care setea noastră de cunoaştere sau elanul nostru de frumuseţe şi le împărtăşeau în acele zile binecuvîntate de Dumnezeu. Ion Marin Sadoveanu încerca atunci să fixeze pe pînză sau pe carton şi în culori de ulei, în acuarelă sau înjjastel, unele din acele înfăţişări ale naturii pentru care ochiul sau este deschis şi înţelegător. Soarta n-a vrut ca Ion Marin Sadoveanu să devină un pictor. El deveni un poet. încă de pe atunci, pana făcînd concurenţă penelului, prietenul pe care îl admiram pentru atîtea daruri ale minţii şi inimii sale încrusta pe hîrtie, mai mult pentru bucuria amicilor săi, unele din acele evocări din natura şi legendă pe care le regăsesc acum cu emoţie în volumul său. Poezia parnasiană îşi sfărîma atunci ultimele sale valuri de ţărmurile noastre. Alexandru Macedonski îşi publicase Florile sacre. Tipăritura o înlesnise un discipol fervent al maestrului: Ion Pillat cel de atuncea, care publica la rîndul lui Eternităţile de o clipă. în aceeaşi vreme verva colosală a luî Horia Furtună găsea noi imagini, comparaţii şi metafore pentru Balada lunii. Cu toţii citeam pe atunci elegantele şi densele volume ale editorului Alphonse Lemerre şi cele ceva mai îngrijorătoare ieşite de sub teascurile lui Mercure de 517 France ; şi unii dintre noi izbuteau să întrerupă aceste lecturi cu momente consacrate compoziţiilor proprii. Vremurile s-au mai schimbat de atunci. Mă întreb ce a putut sta la originea interesului lui Ion Marin Sadoveanu pentru teatru, afară de anii petrecuţi la Paris, unde perspectiva proprie străinului şi excursionistului sugerează adeseori impresia ca viaţa marii metropole se rezolvă în bună parte în scenele, spectacolele şi histrionii ei. Cititorii Gîndirii ştiu ce om de teatru conştiincios şi asiduu a fost cronicarul dramatic al revistei şi ce judecător competent a devenit el. Prietenia mea pentru Ion Marin Sadoveanu nu se poate însă să nu se înduioşeze pentru destinul pe care el 1-a acceptat de bunăvoie ! într-o vreme în care teatrul românesc n-a produs nici o capodoperă şi nici măcar vreo lucrare de o valoare mai durabilă, Ion Marin Sadoveanu a fost analistul acestui drum prin pustietăţi, al acestei epoci fără istorie. Marele lui entuziasm pentru lucrurile scenei, cunoştinţele lui întinse, punctualitatea lui nezdruncinată n-au putut intra în slujba nici unui nume de seama, n-au putut lupta pentru gloria nici unui talent recunoscut şi puternic. Elanul criticului nu s-a putut întîlni niciodată cu geniul unui făuritor de caractere şi conflicte, şi această incoincidenţă fatală mă lasă pe gînduri şî ma umple de tristeţe. în culegerea de studii din Drama ţi teatru singurele cuvinte care vibrează sînt adresate unor poeţi care aparţm altor veacuri şi altor civilizaţii. Ion Marin Sadoveanu a scris atunci el însuşi teatru, şî cele două piese ale sale : Metamorfoze şi Anno Domini... înseamnă cele doua drumuri care ne conduc către poezia sa. Metamorfoze sînt un poem liric, cuprinzînd o întîmplare alegorică a sufletului, a copilei Psyche, care evoluează acolo printre astre şi flori. Poema este delicată, servită de acea imaginaţie a descriptivului parnasian, care acum ne este cunoscută, dar care nu mi se pare a se ridica decît prin materia mai subţire pe care o întrebuinţează peste repertoriul de feerii şi poeme al Teatrului nostru Naţional. Năzuinţa lui Sadoveanu a ţintit însa mai sus ; şi Anno Domini... a dorit să devină o dramă mistică. în care se întîlnesc şî se înfruntă pasiunea spiritului cu mizeria cărnii. Tînărul de acolo, care nu se poate hotărî să-şi revadă tatăl bolnav, pe muribundul care îl strigă totuşi din prăpastia teribilei sale 518 descompuneri, înfăţişează un conflict cu adevărat săgetător. Ce păcat ca Sadoveanu ne-a dat numai o dramă de atmosfera, şi nu una de analiză şi de motivare. Conflictul rămîne astfel neadîncit, şi mijloacele sumare din recuzita expresionismului, ţipătul şi teroarea, ba chiar supărătorul procedeu convenţional al transfigurării unui personaj burghez în Isus vin să înlocuiască ceea ce gustul pentru simplitate, naturaleţe şi omenie ar fi dorit sa vadă realizat altfel. De ce nu răspunde ciudatul fiu din Anno Domini... la chemările deznădăjduite ale muribundului ? Care este estetismul căruia îi repugnă urîţeniile bolii ? Ce sacra teroare carnală îi une departe de descompunerile trupului ? Prietene, îmi dai voie să evoc una din serile petrecute altădată împreună ? Aveau, în definitiv, farmecul lor întîl-nirile în vestibulul teatrului, piesa, pauzele, comentariile, suveica activa ţesînd reputaţia piesei şi acea agitaţie spirituala şî intriganta care, amintind atît de aproape culoarele Parlamentului şî redacţiile ziarelor, trezeşte ideea că teatrul modern este o expresie, dacă nu o excrescenţă, a democraţiei şi suveranităţii poporului. Viaţa este interesantă şl veselă pentru teatrocrat. După piesa vine cina de la miezul nopţii, florile, şampania, actriţele şi acea incomprehensibila serie de oameni care trebuie sa fie folositoare întreprinderilor teatrale, deoarece numai miezul nopţii şi sfîrşitul spectacolului îi liberează din culise ca pe nişte duhuri tainice şi hilare. Se formează atunci cu uşurinţa o societate de bărbaţi şi femei, drăgălaşi, ingenioşi şi spirituali, fără prejudecăţi, nişte spirite cu adevărat libere, cu care ai dori sa-ţi petreci restul vieţii... Ah, uricioasă posomoreală a inimii, tu eşti aceea care n>ai împiedicat sa mă asimilez cu această lume îneîntătoare ! Simpaticul şi inteligentul Victor Eftimiu (unul din cei mai puternici teatrocraţi ai noştri) îmi făcea la începutul acestui an o invitaţie generală pentru toate spectacolele celor două teatre pe care le conduce, adăugind, cu maliţia lui cunoscută, că sacrificiul este mic de vreme ce e foarte probabil că nu voi lua parte la nici unul din ele. Pasiunea ta pentru teatru, prietene Ion Marin Sadoveanu, ne-a despărţit adeseori şi ne-a răpit multe din ceasurile oe care împreună am fi dorit să le dăruim acelor disociaţii absurde si sublime pentru care, de altfel, numai tinereţea are priceperea deplină. Cîntecele de rob ne apropie însa din nou. 519 Nu voi spune ca îmi plac toate bucăţile volumului tău. Ciclului morţii, de pilda, mi se pare că îi lipseşte principiul spiritual. El mi se pare a fi numai o răsfrîogere stîngace, afectată şi laică a marelui mister. Mai aproape de miezul lucrurilor te regăsesc în alta parte. Dar ce priviri ascunse sînt în noi, ce noroc te-a păzit de atîtea primejdii cu care drumul ţi-a fost presărat ? înţeleg acum ca în Anno Domini... ceea ce îl împiedica pe eroul tău să se apropie de căpătîiul muribundului nu era numai dezgustul estetului, afirmaţiile şi repulsiile implicite ale iubitorului de flori, de lumină, de veselie, de tot ce este uşor, neîncătuşat şi liber. Tu dovedeşti cum că prin tine a putut să se strecoare în inima eroului tău întreaga complexitate de sentimente şi reacţii pe care o trezeşte gîndul morţii, spaima, urî-tul, obsesia, acceptarea ei, bucuria şi speranţa îndreptată că tre luminile de dincolo. Volumul tău are un subiect măreţ. L-ai intitulat însă Cîn-tece de rob voind a ne face sa înţelegem ca adevărata lui tema este Dumnezeu — stăpînul nostru. Dumnezeu este în adevăr prezent într-un mare număr al bucăţilor tale, dar coordonat totdeauna cu ideea morţii. Dacă nu mi-ar fi teamă că ating cine ştie ce problemă necunoscută a teologiei, aş spune ca dumnezeul poemelor tale e o reprezentare corelativă cu moartea şî un curcubeu răsărit peste corupţiile profunde ale materiei. Nu voi face, după metoda probantă, citate şi nu voi înjgheba argumente pentru ca rîndurile de faţă nu vor să dovedească nimic şi nu vor sa fie altceva decît ceea ce prietenia le face. Există însă o unitate mai adînca între toate manifestările de scriitor ale lui Ion Marin Sadoveanu, şi împrejurarea dă autenticitate şi adîncime problemelor sale. Anno Domini... se explica prin Cîntece de rob, şi dimpotrivă. într-o istorie a motivelor poetice româneşti Ion Marin Sadoveanu va figura ca un poet al morţii, ceea ce în definitiv poate că nu înseamnă altceva decît că Ion Marin Sadoveanu nu e un poet al vieţii.... Se pare că numai o dată Ion Marin Sadoveanu a scăpat de obsesia gîndului care alcătuieşte armătura volumului său, şi excepţia pe care o face atunci înseamnă un caz unic şi în mişcarea poeziei româneşti contemporane, căci bucata Tril, care este singurul imn de bucurie neamestecată a volumului, este 520 armoniosul tumult care o umple, înseamnă o Po««-^"g* f: spre viaţă, şi prietenia ar don sa-l vada pe Ion Marin Sadoveanu păşind mai hotărît prin ea, aşa cum Sainte-Beuve, în-f tr!0 scrisoare rămasă celebră, îi dorea lui Baudela.re un \ brînci oportun şi destul de puternic pentru a-1 face » .a un ■ contact regenerator cu undele fluviului celui mare. 1 9 ţ" ION MARIN SADOVEANU Mă despart de Ion Marin Sadoveanu ca de prietenul întregii mele vieţi. Scriu ţi rostesc aceste cuvinte în oraşul cu multele lui străzi, pieţi şi grădini, pe care le-am străbătut alături de el de nenumărate ori, pe care le voi străbate singur de aici înainte. Am fost martorul întregii lucrări a vieţii lui. Cînd era tînăr de tot. Ion Marin Sadoveanu desena şi picta ; era iubitor de muzica, scria poezii. A studiai în ţara şi străinătate, a călătorit în multe locuri ale lumii, dar se întorcea degrabă acasă, la Bucureşti sau pe ţărmul mării, la Constanţa, unde-şi petrecuse o parte a copilăriei lui. Activitatea lui Ion Marin Sadoveanu s-a întins în multe domenii, după cum multiple erau şi interesele lui de cultură. Ma întreb acum, adunînd laolaltă miile de amintiri, cărei lorme a îndeletnicirilor spiritului i-a consacrat el partea cea mai întinsa a timpului său : scrisului sau cititului ? A fost un mare cititor : unul din cei mai informaţi şi mai învăţaţi scriitori români ai epocii noastre. Curiozitatea (ui nu se istovea niciodată. Despre tezaurul cunoştinţelor lui va mărturisi de aci înainte, în afară de multele lui studii critice, pe care pietatea noastră va trebui sa le adune şi să le publice împreună, vasta lui bibliotecă în multe limbi, pe care el dorea s-o îndrumeze către Uniunea scriitorilor. A avut, desigur, ceva de spus şi a făcut-o ca poet liric în : Cîntece de rob ; ca romancier în : Sfîrşit de veac în Bucureşti. în Ion Sîntu ; ca poet dramatic în : Metamorfoze, în Anno Domini... {Teatrul a fost principalul domeniu de elecţiune al lui Ion : Marin Sadoveanu. Cunoscuse şi observase de aproape pe vechii actori, pe care îi învia acum în seria portretelor rămasă neterminată: document de mare însemnătate cu privire la mişcarea teatrală de la începutul secolului. A condus Teatrul Naţional din Bucureşti, a însoţit adeseori turneele lui în ţara şi străinătate, a comentat activitatea lui şi pe aceea a altor teatre în cronicile lui; a dat o contribuţie epocală culturii teatrale în ţara noastră prin renumitele lui conferinţe experimeniale, conjtinuate, în anii din urmă, pentru cercul atît de lărgit al ascultătorilor Radiotele-viziunii. Era un vorbitor plin de prestigiu, capabil sa organizeze şi să comunice informaţia cea mai sigură şi cea mai întinsă în formele expunerii celei mai seducătoare. Daţî-mi voie să mă mărginesc acum la aceste recapitulări obiective. „Restul este tăcere", spunea Hamlet lui Horatio. Este tăcerea momentelor grele ale despărţirii. Las deci nespuse multele lucruri care ar putea fi amintite despre firea omului căruia nu i-a lipsit fiorul, acel fior în care un mare poet a văzut odată partea cea maî preţioasa a firii omeneşti. Sub înfăţişarea impecabila a magistrului vibra un fond omenesc pe care n-am puterea a-1 evoca acum. îl regăsesc în Inima mea, ca pe o amintire scumpă a vieţii, şi aş vrea să-l trec maî departe, revarsîndu-) în inimile tinerilor de azi, care vor regăsi în el pilda unui învăţat şi a unul artist. 19 64 522 CUGETĂRILE D-LUI LUCIAN BLAGA * Ardealul e aşteptat cu darurile sale. Bucuria unirii nu putea veni singura. Avînturile clipei trebuiau să prindă corp si sa se materializeze. Un ecou a pornit de la Sibiu şi, curînd pt făgaşurile Oltului, a cuprins întreaga ţară. Răsunetul a fost puternic şi călduros. Inteligenţele cele mai neprimitoare s-au umt pentru a saluta cugetătorul şi poetul întruniţi în tînărul ce publică doua culegeri Ia Sibiu. Mare şi fericită ocaziune ! Am auzit numele d-lui Blaga înconjurînd parterul Academiei. Astfel îndrăzneala cugetării şi noutatea formei au căpătat dintr-o dată drept de liberă petrecere şi pe la noi. Iar ceea ce n-au putut face cîteva decenii de răzvrătire literară s-a împlinit intr-e singură clipă de înţelegere fecundată prin entuziasm. Ardealul a început sa-şi dea roadele sale. Nimeni nemaifîind nevoit sa înalţe în laude o producţie ce nu putea fi egala cu perfecţiunea sa ; nimeni, de pe alta parte, nemaiputînd trece cu vederea un drept strigat cu o mie de piepturi — calea mo-deraţiunti şi a bunei judecaţi ni se întinde netedă înainte. D-1 Lucian Blaga publică o broşură de versuri şi una de cugetări. Asupra acesteia din urma ne vom opri. Pe cea dinţi: disciplina pagini) de ff.ţa o lasă cronicarului literar. Cugetările d-lui Lucian Blaga participă ia marile curente ale gindirii moderne. O anumită predilecţie mistică a vremii, Pietre pentru templul meu, Sibiu, 191Ş. 524 energetismul lui Nietzsche, pragmatismul filozofilor noi sau umanismul mai vechi al lui Goethe — toate, toate cîte peste deosebirile de sistem înseamnă o preţuire a omului în şine, întreaga ţesătura de perspective abstracte şi de năzuinţe morale ce-şi încrucişează răsunetele în conştiinţa entuziastă a unui om de cultură modernă — se găsesc înregistrate în paginile pe care 64. Blaga ni le oferă. Spiritul modern a renunţat de mult la ambiţia deşartă de a cunoaşte şi a explica totul. O mare parte din poezia şi cugetarea timpului se întemeiază pe postulatul enigmei universale. Maeterlinck ne-a prilejuit, în tragice viziuni, aprehensiunea misterului ce ne înconjoară. Iar filozofia nouă, cu-noscînd greutatea de a explica natura după formula mecanicistă, ne-a arătat cîtă „contingenţă" există în procedeele sale. In spiritul acesta, d-1 Blaga îndrăgeşte misterul : „Este oare ceva mai plin de înţeles ca neînţelesul ?" în mijlocul oceanului de nepătruns fiinţa noastră se înalţă ca un răspuns la întrebările tuturor zărilor. Pentru filozofia pragmatistă ştiinţa valorează cîtă lesniciune găseşte sufletul nostru în ea. Adevărul pentru matematicianul Poincare era numai o soluţie comodă. Oprindu-se la astfel de izvoare d-1 Blaga ne va spune : „Cît de mult ne-am făcut din confort un principiu se vede şi din aceea că o ficţiune simplă ne pare mai adevărată deuî un adevăr complicat." Sau : „Nouăzeci şi noua la suta dintre oameni nu iubesc nici minciuna şi nici adevărul, ci viaţa întreagă mint şi spun adevărul după cum e mai comod să facă una sau cealaltă." Mai mult, adevărul trebuie să exprime voinţa noastră tare şi eroica. Latura aceasta externă a pragmatismului generai o formulează Nietzsche : „Falsitatea unei judecăţi nu e pentru noi o obiecţiuae împotriva acelei judecăţi. E vorba de a şti în ce măsura această judecata accelerează şi conservă viaţa, menţine şi chiar dezvoltă speţa" (Dincolo de bine şi rău, af. 4). Sub auspiciile marelui filozof şi poet, d-1 Blaga va scrie : (E vorba de credinţe.) „Ele se nasc cu tendinţa de a influenţa cu un xWille zur Macht» ; în dosul lor întrezărim întotdeauna o voinţă sau un entuziasm, un raţionalism practic sau un dor de a stăpîni ca un resort care le susţine şi le dă tărie." Iar toate acestea — tălmăcire a naturii prin om şi, consecinţe, drepturile personalităţii libere şi originale — le aflăm în doctrina poetica a lui Goethe. „Nu poţi să scoţi din om decît ceea ce poartă în sine", exclamase acesta în Hermann şi Dorothea. Iar d-1 Blaga se va întreba : „Nu e eroic să-ţi zideşti din intern, în chip organic, icoana despre lume şî viaţă... ?" 0 asemenea personalitate îşi fixează idealul în activitate, şi drepturile noastre ni le merităm numai în măsura luptei. „Acela îşi merită libertatea — ne spune Goethe — care o cucereşte în fiecare zi." Apropiere izbitoare cu refle». ţiunea d-lui Blaga : „Moralitatea pentru mine are valoare în primul rînd prin aceea că trebu'.e s-o cucerim în fiecare zi din nou." Astfel, d-1 Lucian Blaga ne dă o culegere de cugetări care ne înfăp"şează numai rasfringerile şi elaborările unui suflet în formaţiune. Gîndirea sa oscilează încă între un anumit misticism, doctrina puterii şi umanismul lui Goethe. Nesiguranţa provine tocmai din pricina faptului că sinteza definitivă nu s-a închegat. Individualitatea autorului nostru nu s-a fixat încă într-o atitudine sigură şi hotarîtă. Pînă la personalitate mai e o cale. Cartea sa ne vorbeşte însă de entuziasmul lecturilor sale, dar ş\ de un suflet capabil să se recunoască în cugetarea altora. Călăuzit de un bun instinct, d-1 Blaga şi-a intitulat broşura : Pietre pentru templul meu. Avem pietrele ; sîntem în drept să aşteptăm edificiul. Nu avem nici un motiv de a ne îndoi că edificiul va fi chiar un templu. în ce priveşte forma în care cugetările d-lui Blaga — pe care ii cunoaştem şi din poeziile sale ca un îndemînatk al imaginii — ni se înfăţişează, ea e adeseori noua şi sugestivă. 1 Uneori însă gîndirea, nelăsîndu-se prinsă în tiparele strînse şi ţîşnitoare ale aforismului, se perpetuează în lungimi şi se 1 Tonul în genere înalt ne face să regretăm unele exprimări care sînt simple jocuri de cuvinte, sau unele accente puţin fericite ca de ex. : „Cu soarta se luptă omul ca după vorba aceea: cînd ea deasupra, cînd el dedesupt..." întovărăşeşte cu dezvoltări care fac slăbiciunea cea mal marc a volumului. Salut totuşi în cugetările d-lui Blaga un suflet şi o preocupare pe care o ştim şi a noastră. Paginile cronicii de faţă înseşi şi-au luat sarcina modesta de a actualiza, în o parte a conştiinţei româneşti, unele din cele ce alcătuiesc podoaba morală a omului nou. Sîntem, aci, în Vechiul regat; am cunoscut mai mulţi dintre cei de peste munţi, un mănunchi crescut şi pentru alte bucurii. Sîntem o generaţie întreagă. Am crescut unul pentru altul şi trebuie sa ne regăsim. A avea consimtă şi entuziasmul generaţiei tale nu este doar tărîmul sigur pentru pasul călătorului, cerul de mmgîieri si duhul de întărire, dar însăşi condiţia desavîrşirii către care nazuieşti. Numai actualizînd virtualitaţile timpului tău poţi ajunge pînă la tine. Există un mare suflet european. Cerurile ţării noastre s-au lărgit într-atîta că strălucirea lui devine o nevoie. Sîntem aproape un imperiu şi ne trebuiesc zări imperiale. Dacă înţeleg bine datoria generaţiei noastre, ea mî se rezumă în tendinţa către marea cultura : realizarea locala a sufletului european. 1919 LUCIAN BLAGA : „ÎN MAREA TRECERE" Cluj, 1924 De Ia Poemele luminii, prin Păţii profetului, Ia ultima sa culegere de versuri, evoluţia d-4uî Lucian Blaga a fost însemnau. De unde în prima sa manifestare, din 1919, tehnica poetului, folosind îmbinarea ilustrativa a unei idei cu o imagine, trezea în noi o impresie mai mult intelectuală, regăsim acum o inspiraţie mai difuză, cu imai multe rădăcini în subconştient. Blaga a rămas acelaşi imagist cu numeroase surprize. Dar imaginile nu se mai succed pentru a confirma o idee, ci se cheamă tainic între ele, se grupează printr-o misterioasa elecţiune. Un exemplu : Mistuiţi de răni lăuntrice ne trecem prin veac. Din cînd în cînd ne mai ridicăm ochii spre zăvoarele raiului, apoi ne-aplecăm capetele în ţi mai mare tristeţe. Pentru noi cerul e zăvorit ţi zăvorite sînt ţi cetăţile. In zadar căprioarele beau apă din mîinile noastre, în zadar cîinii ni se închină, sîntem fără scăpare singuri în amiaza nopţii. (Noi, cîntiretii leproşi) Chemîndu-se astfel din domenii felurite ale sensibilităţii, imaginile integrează o stare unică ţi vagă. întreaga culegere este clădită pe această tehnică. Materialul poetic dezvolta între acestea una din cele două tendinţe cunoscute nouă încă dinainte. Bucuria în faţa misterului fraged al creatiunii, des- 528 prinsa din Poemele luminii, străbătea Păţii profetului. /« marea trecere ne reîntoarce la delicata tristeţe care lucra cu atîta putere asupra noastră acum cîţiva ani de zile. Nuanţa cu toate acestea s-a modificat. Nu mai avem de a face^ cu amărăciunea aceea rezuhînd parcă dintr-o prea mare plinătate a vieţii, din neuitatele Mi-aţtept amurgul, Melancolie, 0 toamnă va veni etc, ci mai mult oboseală : Orice ridicare a mîinii nu e decît o îndoială mai mult. (Heraclit lingă lac) singurătate aspra în faţa dumnezeirii mute, ca atunci cînd 1 se adresează: între răsăritul de soare ţi apusul de soare sînt numai tină ţi rană. în cer te-ai închis ca într-un cosciug — o, de n-ai fi mai înrudit cu moartea decît cu viaţa, mi-ai vorbi... (Psalm) şi pagina nevoie de nimicire : ...mi-aduc aminte de vremea cînd încă nu eram, ca de-o copilărie depărtată, ţi-mi pare-aţa de rău că n-am rămas pămînt. (Linişte între lucruri bâtrîne) Cu cîinele ţi săgeţile ce mi-au rămas, mă-ngrop, — la rădăcinile tale mă-ngrop, Dumnezeule, pom blestemat. (Cuvîntuî din urmă) O surda problematică de credincios in luptă cu tăcerea divinităţii şi cu pieîrea lucrurilor alcătuieşte substanţa cărţii lui Blaga. Tonul general se umbreşte in asemenea măsură încît înseşi aspectele rîzătoare* ale naturii se convertesc în enigma, în îndoială. Astfel în bucata Pluguri, una din cele mai bune ale volumului : Prietene, crescut la oraş, fără milă, cu florile în fereastră, 529 prietene care încă niciodată n-ai văzut cimp şi soare jucînd subt peri înfloriţi, vreau să te iau de mînă,— vino, să-ţi arăt brazdele veacului. Pe dealuri, unde te-ntorci, cu ciocuri înfipte în ogor sănătos sînt pluguri, pluguri, nenumărate pluguri : mari paseri negre ce-au coborît din cer pe pămînt. Ca să nu le sperii trebuie sa tc-apropii de ele cîntînd. Vino încet. 1924 LUCIAN BLAGA : „FEŢELE UNUI VEAC Biblioteca „Sămănătorul", Arad, 19261 Feţele unui veac, noul volum al d-lui Lucian Blaga, întruneşte o serie de limpezi eseuri, bine acordate între ele, cu linişte scrise şi întregind laolaltă icoana multiplă a curentelor spirituale care s-au agitat de-a lungul veacului al XlX-lea şi pînă în zilele noastre. D-1 Lucian Blaga ne-a înfăţişat şi altă dată punctul de vedere metodic care conduce cercetarea sa în materie de critică culturala. în Filozofia stilului, aderînd de fapt la o atitudine investigatoare mai generală astăzi, d-1 Lucian Blaga ne-a prezentat pe acel nisus formativus, element ideo-motricc care stă la temeliile oricărei culturi şi din care feluritele forme ale acesteia din urmă se dezvoltă cu necesitatea plantei din sămînţă. Era de pe atunci o aplicare a metodei pe care a studiat-o apoi sub numele dc Fenomenul originar, printre alţii la un Nietzsche, Chamber-lain şi Spengler, filozofii care prezidează mai cu seama cercetările, sale de filozofia culturii. în Feţele unui veac, „năzuinţa formativă" nu este surprinsă în realitatea sa plastică, aşa cum Spengler a încercat s-o facă pentru cultura magică, apolinica şi faustica, ci subînţelea^ă şi controlată din numeroasele relaţii de rudenie pe care artele plastice, poezia, filozofia speculativă şi chiar aşa-numitele ştiinţe pozitive le întreţin la fiecare etapa a frămîntatului secol pe care l-am lăsat în urmă. Aceste etape sînt patru la număr : romantismul, naturalismul, 1 Cronică apărută împreună cu cele despre I. Vinea, Descîntecul si flori de lampa, A. Cotrjş, /« robia lor şi Cincinat Pavelescu, Epigrame (n.ed). impresionismul şi expresionismul. De fiecare dată d-1 Lucian Blaga reuşeşte să surprindă analogii foarte sugestive între manifestări aparţinînd unor domenii cu totul divergente ale spiritului şi reconstituieşte cu adevărat atmosfera proprie fiecărui pătrar de veac. O problemă ne apare însă. Repedea schimbare a atîtor stiluri de cultură în scurtul interval care ne desparte de romantism nu este oare o dovadă că omogenitatea culturii noastre nu prezintă acea trăinicie pentru care un Auguste Comte lăuda evul mediu şî că ne găsim mai degrabă în faţa unui fenomen deosebit şi care trebuie caracterizat ? Se pare, în adevăr — după cum aveam şi altă dată prilejul să constat — că în ultima sută de ani mal toate expresiile istorice ale omenirii au recăpătat o actualitate cît de fugară, cît de dispa-rcntă ; iar îmbulzeala aceasta de stiluri şi năzuinţe ne înclină sa recunoaştem centrul de greutate al culturii europene mai noi nu într-un etos unitar, care ar coincide cu firea acKnc puri mai fericite îi făceau solidari cu întregul univers şi care astăzi caută în istorie ceea ce prezentul nu-i mai poate da. Nietzsche a recunoscut mai demult lucrul acesta. Şi este o întrebare neliniştitoare dacă individualismul a fost cu adevărat întrecut. 192 6 NICOLAE LABIŞ Ne amintim, din nou, în aceste zile de un tînăr a cărui viaţă a fost ca o fulgerare. A ars scurt şi orbitor, răscolind miresmele pămîntului, şi s-a prăbuşit în genune. La cei douăzeci şi unu de ani ai săi, cînd a murit cu coloana vertebrală sfărîmată într-un accident, Nicolae Labiş închegase o operă : ■ ■ mărturie a timpului sau şi a excepţionalului său temperament poetic. Am trecut cu toţii prin faţa acestei porţi a vieţii şi ne amintim de ezitările, de stîngăciile începutului de drum. Au trebuit sa se adune anii, cu experienţele şi îndemnările dă-I ruite de ei, pentru a ne spune, într-o zi, că ceea ce însăilasem I pe o foaie de hîrtie cuprindea ceva ca umbra unui adevăr şî I că de acolo se putea desface o cale către viitor. I Răsfoim acum cele două volume rămase de la Nicolae Labiş 1 şi constatăm, cu uimire, că în toate versurile lui, dintre care i unele sînt simple însemnări, cuvintele se alăturau şi se aşezau în locul lor stabilit din vecie. Fiindcă viitorul lui urma să fie atît de scurt, toate procesele, poetice s-au desfăşurat pentru el cu o accelerare uimitoare. întocmai ca pomii roditori ai Siberiei care înfrunzesc, se acoperă de flori, leagă rod şi-1 umplu de sucurile dulci ale pămîntului în puţinele săptămîni ale verii polare, opera lui Labiş a înflorit, a strălucit prin tcate culorile ei, trrmiţîndu-şi departe parfumurile, într-un răstimp atît de îngust. Paşii mei s-au încrucişat de cîteva ori cu acei ai lui Labiş. Mă surprindea obrazul lui bucălat de copil, ochii cu umbre 533 adinei, mustaţa bogată, ca a plutaşilor de pe Bistriţa. Era în înfăţişarea lui ceva în acelaşi timp proaspăt şi arhaic, cum nu mai văzusem niciodată întipărit pe tigura unui tînăr. Zărise lumina zilei, întocmai ca Mihai Eminescu, în nordul păduros al Moldovei. Codrul şi muntele i-au transmis impresiile din care s-a hrănit poezia lui. Trec prin ea căprioarele şi cerbii, şî se văd peştii alburii în pîraiele de cleştar, munţii ursuzi, iarba pălită pe creste, norii scamoşi purtînd în spinări frigul jilav, piatra trăsnită a înălţimilor. Culeg aceste imagini din versurile lui Labiş şi refac din ele mediul natural, auster şi cast, al copilăriei poetului. Conştiinţa de sine şi despre lumea lui i-a apărut în anii războiului. Copilul îl vede din unghiul lui, cu plecarea tatălui departe, a mamei rămasa muta şi rece ca fierul. Au urmat anii grozavi, şi cînd, în ajunul Anului nou, se aud glasurile subţirele ale zurgălăilor, copilul întocmeşte din ele un „aspru, acuzator colind*. Războiul a pătruns în sat, a sărit peste zaplaz un om cu ţeasta sfărîmată ţi s-a prăvălit sub cireş, s-a rupt de la mijloc podul cel mare şi şi-a lăsat aripile să-i cadă în apă ca o pasăre uriaşă, sleită de puteri. Este un copil al poporului, al celor ce plătesc mai greu. Bunicul a murit în „şanţul plin cu sînge şi cu apă" de la Mărăşeşti; tatăl s-a întors fără un braţ. Cine dispune aşa de soarta oamenilor ? Poetul le adresează acelora blestemul lui : Pălmuiască-i mî-necile goale, zbătute-n vînt, a miilor de invalizi. Se arată unitatea, legătura mai ascunsă a jertfelor şi de aci cu acele vestite de coloanele de fum izbucnite Ia Maidanek ţi Oradour. Trebuie împiedicată şi făcuta imposibila agresiunea repetată în contra omenirii. Tatăl duce prin sate foi mari tipărite ; Ie aşază în vraf acasă, pe pat, cînd se înapoiază din colindarile lui tăinuite. A înflorit în anii adolescenţei lui. I-a surîs prima iubire. Natura se umple de o forfotă, de o mişunare cum nu mai cunoscuse mai înainte. Se adună cerbii în codru, păsările sînt ca „un ocean de aripi mişcătoare", s-au luminat şi sună izvoarele, „brazii vuiesc fără furtună", curcubeiele se joacă deasupra lumii. Ma exprim mereu prin cuvintele poetului şi încerc a reface magia universului în viziunea lui. Fiinţa i se amestecă şi se contopeşte cu muzica lumii : „Eu nu mai sînt, e-un cîntec tot ce sînt". A devenit un tînăr cîntăreţ. E un cîntareţ al epocii Iui Mihail Sadoveanu, a Iui i Tudor Arghezi. într-unui regăseşte natura patriei lui, trecutul I ei legendar. Notez pe alocuri cîte o trăsătură a construcţiilor I lui Arghezi, ceva din poliritmia acestuia. îl urmăreşte o ca-| denţă a lui Matei I. Caragiale. Versurile Mioriţei se împletesc cu ale poetului. Uneori caută pe bardul iubit mai departe. Vine către el, din ceaţa vremurilor, figura lui Francois Villon, neastîmparată şi voioasă, încins cu spadă^, mînuind pana lui ageră şi tăioasa, atîrnînd în ştreangul stăpînirilor de atunci. Arthur Rimbaud este „un ştrengar încîkit". îl vede sub „viitori de păr rebele", evocînd pe gravul „forgeron", trecînd prin zilele grozave ale Comunei din Paris. Nicolae Labiş a fost un poet angajat. S-a alăturat unei acţiuni politice, o susţine, doreşte s-o clarifice pentru el şi pentru alţii. Fapta lui este gravă, adîncă, plină de răspunderi acceptate. înscrie în poezia politică a vremii una din paginile cele mai adevărate şi mai răscolitoare. Entuziasmul lui nu este convenţional sau facil. Ar vrea să zguduie lumea din inerţie, şi pentru a pregăti viitorul împreună cu alţii înţelege că trebuie sa se socotească mai întîi cu sine însuşi. Mărturia luptelor lui intime este de un patetism extraordinar. în poemul Omul comun, rămas în fragmente, poetul se confruntă cu copilăria lui, cu inocenţa şi făgăduielile ei, şi faţă de asprimile lui de acum aspiră să se regenereze într-o formă mai înalta şî mai pură a vieţii. Dar copilul de altădată, devenit copilul de azi ţi omul mai bun al vremii de mîine, priveşte cu o superioritate cam infatuată străduinţa poetului. Asigurarea viitorului se obţine însă prin efortul de azi. Ne-o spune sfîrşitul poemului, cu simplitate cuminte. în dialogul angajat copilul îi spune cu trufie poetului : „îmi placi. Dar eu am să devin mai bun ca tine..." Şi poetul îi răspunde cu ochii în lacrimi : „Copil prostuţ, tu oare crezi că eu nu-ncerc ?" A fost nu numai un poet al ţării lui. al naturii şi tradiţiilor ei, al timpului revoluţionar prin care a trecut, al primelor iubiri. A fost o conştiinţă. Neobişnuitul lui temperament poetic s-a dezvoltat ca o personalitate. Tînărul acesta şi-a priceput vremea şi a iuptat, a arătat motivele speranţelor lui şi un drum spre viitorime. A fost un om veridic şi brav. Numele luî merita a fi pomenit ca semn de unire pentru alţi tineri adunaţi, de aci înainte, pentru a citi versurile lui şi pe ale lor şi pentru a se lega într-o nobilă şi înaltă prietenie. 534 555 Intr-o zi a venit „pasărea cu clonţ" şi 1-a sfîrtecat. Această pasare trecuse şî mai înainte, fantomatic şi premonitor, prin poezia lui. „Clonţul" de fier al păsării de pradă, acel care împunge şi sfîşie, este un simbol. Cînd i-a simţit ascuţişul şi trupul i s-a desfăcut din legături a glumit ca un nou Villon. A văzut puii gaiţei ciugulind urmele poetului Nicolae Labiş : „o amintire frumoasă". A dictat aceste versuri pe patul de suferinţă, în puţinele zile pe care le-a mai trăit printr-un miracol inexplicabil. A mai zîmbit o dată, sarcastic şi melancolic, întocmai ca vechii cavaleri, ca Mercuuo al lui Shakespeare, căzut fără noima. Glumeşte aşa un băiat plin de fantezie şt umor pentru care viaţa şi lumea preţuieşte atît de mult încît nimeni nu le coate plăti cu lacrimi. îi pronunţam numele, ni-1 reamintim, îi citim cîntecele, mergem cu el mai departe. 1961 SINTEZE ANUL LITERAR [1925] Anul literar 1925 s-a desfăşurat cu aceleaşi preocupări |. care caracterizează şî în chip mai general epoca de după I război. Constituirea unei noi literaturi prozaice, cercetarea I drumului care sa ne ducă la un teatru românesc viabil şi R- experimentarea unei atitudini critice, înrădăcinată în conştiinţa de cultură a vremii noastre, au rămas şi în 1925 categoriile mai însemnate ale mişcării literare. Concentrată asupra temei sale proprii, munca literară a anului care sfîrşeşte s-a desfăşurat cu sîrguinţă, dar cu rodnicia pe care o impun condiţiile din jur. In momentul psihologic al sfîrşitului de an, cînd oboseala se uneşte cu energia noilor hotărîri, scriitorul român poate să formuleze dorinţe precise. Criza economică şi larma demagogiei sînt puterile negative despre care el ştie că abat şi părticica din atenţia publică asupra căreia îşi recunoaşte un drept firesc. Prosperitate şi linişte socială, bună orînduire creatoare sînt urmările pe care el le face ţarii. De la acestea scriitorul român aşteaptă nu numai mediul prielnic întinderii influenţei sale, dar şi replica de răgaz contemplativ prin care opera sa s-ar găsi sporită. Cîteva observaţii de economie literară sînt necesare pentru caracterizarea momentului. Ştie, aşadar, cititorul că textul care i se înfăţişează în veşmînt frumos este de obicei rezultatul unui sacrificiu de la care nimeni nu poate aştepta vreo răsplată ? Cartea românească are prea puţini cumpărători. Acesta este faptul pe care orice editor îl poate ilustra cu date. Dar, tipărită de un editor care renunţă la beneficii şi 537 concepută de un autor care ştie că nu va fi citit, cartea românească devine o valoare aparentă în procesul circulaţiei, o epava plutitoare pe apele economiei naţionale. Editorii par din ce în ce mai impresionaţi de această stare de lucruri, şi zelul lor întreprinzător se găseşte efectiv în scădere. Aşa se face că la acest sfîrşit de an, cronicarul, care priveşte în urma, observă multe goluri, intervale care nu sînt ale reculegerii, dese sincope ale interesului literar. Se vorbeşte în asemenea împrejurări de necesitatea unei intervenţii a statului. Chiar în acest ziar s-a făcut observaţia justă că faţă de sprijinul cu totul excesiv pe care statul îl dă teatrelor, unde prea adesea nu se reprezintă decît lucrări de o valoare discutabilă, literatura se poate simţi lipsită de un ajutor ia care ar avea dreptul. Pentru ca statul finanţează turnee şi sprijină întreprinderi particulare de teatru, de ce n-ar arăta aceeaşi solicitudine şi editorilor, nu daruin-du-le o suma pe care ei ar putea-o şi nepotrivit întrebuinţa, dar cumpărînd cartea cea bună şi trimiţînd-o oriunde nevoia ei s-ar resimţi ? S-ar putea răspunde atunci că, în locul unor valori aparente, vom obţine cel mult colecţiuni iluzorii, biblioteci-fantome. Si în adevăr, intervenţia statului trebuie să întîlnească în calea ei revirimentul mentalităţii publice, a tinerimii în special. Mult este de aşteptat din partea unei întoarceri a tineretului de la mărginitul realism care se pare că îl stăpîneşte astăzi către cultura înaltă a spiritului. AnuS nou concentrează aşteptările noastre în această direcţie. Cîteva opere în proză sînt mai întîi de numărat. L. Re breanu, care, cu Ion şi Pădurea spînzuraţilor, a dat cele mai însemnate romane din anii de după război, nc-a oferit o lu crare nouă. Aâam şi Eva revelează un aspect necunoscut al scriitorului. Un aspect necunoscut, dar nu neaşteptat. Preocupat în mod mai general de complicaţiile subconştientului, Rebreanu a izolat acest moment din complexul naturalist care îl conţinea de obicei şi 1-a lărgit pînă la semnificaţia cosmica a sufletelor care se caută în eternitate. Aşa a apărut povestea bărbatului şi a femeii care se urmăresc în şapte civilizaţii consecutive, mereu separaţi de un destin tragic, alungaţi mereu dincolo de moarte, de nostalgia fuziunii în unitatea eternităţii imobile. Subiect dificil, care cerea şi o vibraţie înaltă ! Dar mîna scriitorului, abilă cînd este vorba de a sublinia amănuntul realistic, şovăieşte acum ; după cum neutralitatea stilului, lipsa de strălucire a imaginaţiei îi interzic culoarea necesara în pictura unor civilizaţii îndepărtate şi exotice. Alături de Adam şi Eva, alte două romane. M. Sadoveanu scrie Venea o moară pe Şiret ; istorie a unei vechi lumi boiereşti în dispariţie, desfăşurata în cadrul unei naturi sublime. I. Teodoreanu însumează observaţia sa miniaturistă şi, dovedind un apreciabil efort de compoziţie, dar rămînînd tot pe terenul graţioasei psihologii a adolescenţilor care se trezesc la experienţa iubirii, scrie La Medeleni, Cîteva culegeri nuvelistice. Despre Omul din vis al lui Cezar Petrescu am avut prilejul să vorbim şi altă dată. Am arătat atunci ce aspect nou adaugă el operei scriitorului. Fantasticul obsesiv se adaugă aici unei literaturi nutrită maî înainte de dezamăgirile inadaptatului social. Mai pe larg am dori să revenim asupra Legăturii roşii a lui Em. Bucuţa şi asupra culegerii, destul de ciudat intitulată Descîntecul şi flori de lampă, pe care o iscăleşte I. Vinea. Scriitor sobru şi concentrat, bun cunoscător al naturii şi vieţii româneşti, de la Em. Bucuţa se aşteaptă o operă pentru care Legătura roşie alcătuieşte o premisă asigurătoare. I. Vinea este un alt temperament. Stilist inventiv şi psiholog bizar, pentru a se fixa în atenţia publică lui I. Vinea ii trebuie un ingenuu efort către sinceritate, un definitiv dispreţ pentru etica şi strategia şcolilor literare, pentru toate formulele şi procedeele care nu pot servi decît pe acei care au mai puţin talent decît consul. Maî puţin numeroase încă sînt operele pe care ni le-a dac poezia. Afară de debutanţi, care totdeauna vor fi numeroşi, un singur poet a tipărit anul acesta. Satul meu de Ion Pillat este o simpatică culegere de portrete şi alegorii, mici poeme culminînd într-un efect final, toate laolaltă realizînd un program. Un intermezzo repauzant într-o activitate pe care o ştim sîrguincioasă. în colaborare cu Perpessicius, I. Pillat a publicat şi primul volum din Antologia poeţilor de azi; lucrare socotită să înfăţişeze numărul oarecum neaşteptat de 70 poeţi contemporani şi menită să constituie un fel de corpus al lirismului actual. 538 539 O merituoasa traducere in versuri a dat I.U. Soricu pentru Faust aî lui Goethe. Peer Gynt în versiunea lui Adrian Maniu este de fapt o adaptare, în care creaţiune nordicul s-a investit cu atributele nu ştiu cărei pjospeţimî locale. în teatru, multe încercări, dar nici o realizare care să aibă asigurată şi durata. Disciplina regizorală de la Naţional începe să influenţeze pe autori. Am avut astfel Meşterul Manole al lui Victor Eftimiu : o lungă prezentai*: de costume, rituri, tablouri vivante, defilări pitoreşti şi impresionante căi — de fapt, totul calculat în vederea efectului scenic şi în paguba oricărei psihologii mai adînci. L. Blaga, care afirmă un interes din ce în ce mai statornic pentru teatru, ne-a dat cu Daria şi Fapta două drame psihoanalitice, despre care nu demult am vorbit cititorilor Cuvintului. în teatru, mai mult ca în alt domeniu, viitorul trebuie să aducă cuvîntul de eliberare a puterilor încătuşate. în prezent nu putem găsi nimic care să treacă peste formula romantică a dramei istorice sau peste producţia debitoare dramaturgiei străine. Faţă de o producţie relativ restrînsă se înţelege că nici critica nu poate înfăţişa o activitate mai vie. Caracteristic este că două dui puţinele lucrări de critică, apărute în cursul anului, privesc literaturile străine. Italia moderna a lui Ramîro Ortiz şi Pagini engleze de Dragoş Protopopescu sînt culegeri de cronici sau studii mai întinse, în care erudiţia se dozează cu vioiciunea impresiei şî care răspund interesului în creştere pe care publicul nostru îl manifestă pentru lucrurile străinătăţii. Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi de Ch. Drouhet întruneşte o serie de studii de literatură comparată făcute cu folosinţa unei tehnici exemplare şi care aduc o preţioasă contribuţie pentru caracterizarea poetului nostru. Ultimele două volume din Istoria civilizaţiei române moderne a lui E. Lovinescu ating domeniul literaturii în ce priveşte ideologia conducătoare a revistelor S5.nw.na.toml şi Viaţa românească. în stapînirea unui punct de vedere, E. Lovinescu întreprinde organizarea unei ediţii definitive a Criticelor sale. Primul volum, singurul apărut pînă acum, încearcă să totalizeze, după o ordine sistematică, diferitele articole sau schiţe critice despre scriitorii care au avut o legătură oarecare cu Sămănăto-rul. în faţa întregii mişcări, Lovinescu ridică obiecţâunea de a fi amestecat culturalul cu artisticul, deşi în ultimele sale lu- crări el însuşi se aplică să preţuiască literatura din punctul de vedere al oportunităţii culturale. în sfîrşit, M. Dragomirescu publică cursul de literatura pe care îl profesează la Universitatea din Bucureşti. Opera (Ştiinţa literaturii), în curs de publicare, nu îngăduie încă o judecată definitivă. Cu acestea avem tabloul aproape complet al mişcării literare în [1925]. De la anul care începe aşteptam o activitate amplificată prin propriul ei ecou. Munca eroica a scriitorului cere să fie sprijinită prin interesul cititorilor. încrederea în bunul geniu al literaturii noastre da un icmei mai puternic speranţelor noastre. 1926 540 1907 ÎN LITERATURĂ ŞI ARTA 1 Evenimentele din primăvara anului 1907 au avut un puternic răsunet în literatura momentului. Acest răsunet s-a amplificat în toată epoca următoare si a produs, în intervalul de timp dintre cele doua războaie şi în anii regimului popular, vaste sinteze epice şi lirice. Trebuie să spunem, spre cinstea scriitorimii româneşti, că n-a fost mînuitor al condeiului, contemporan cu răscoala ţăranilor şi cu sălbatica represiune care i-a urmat, care să nu fi vibrat în unison cu ridicarea muncitorilor pămîntului împotriva exploatatorilor şi schingiuitorilor lor. Au lipsit din acest concert de glasuri îndurerate sau mîni-oase acei scriitori care, aparţinînd vechilor partide sau fiind ei înşişi mari proprietari de pămînt, nu s-au asociat reacţiuniî generale a conştiinţei intelectuale a ţării. Numărul acestora a fost mic. Toţi scriitorii independenţi, toţi acei care n-aveau de apărat înguste interese de clasă au fost alături de ţărănimea răsculată pentru a-şi cere dreptul la viaţa, dar care a primit în schimb riposta autorităţii de stat, dată cu sălbatica violenţa a unui război purtat într-un teritoriu străin. Primul răsunet literar al evenimentelor din 1907 a avut un caracter eruptiv, a găsit, pentru a se exprima, forma scurta a poeziei lirice, a articolului de ziar, a schiţei narative inspirată de experienţa directă a evenimentelor sau de ştirile imediate cu privire la ele. Această primă etapă a literaturii produsă de răscoalele anului 1907 se prelungeşte pîna către 1914. Anii neutra- 1 Comunitare ţinută Ia sesiunea Academiei R.P.R. din 25-26 martie 1957. 542 lităţii şi ai războiului care i-au urmat au adus dispariţia temporară a tematicii răscoalelor din literatura vremii. Dar după 1920, odată cu eşecul reformei agrare, care nu îndepărtase deloc posibilitatea de a se reface a marii proprietăţi funciare, problema ţărănească se pune din nou, şi amintirea relativ recentă a răscoalelor revine în conştiinţa cîtorva din cei mai însemnaţi scriitori ai timpului. De data aceasta ei nu mai scriu sub influenţa emoţiei determinată de desfăşurarea singeroasă a întîmplărilor imediate, ci dintr-o ^perspectivă în timp şi asupra totalităţii faptelor, care ie îngăduie să le înţeleagă mai adînc şi în întregimea înlănţuirii lor. Această atitudine se prelungeşte şi în epoca regimului popular, susţinută totuşi de un nou interes afectiv, explicabil în împrejurările revoluţionare ale momentului, şi de noi criterii de apreciere şi înţelegere a faptelor. Vom încerca să arătăm, în cele ce urmează, dezvoltarea literaturii inspirata de răscoalele ţărăneşti din 1907 în cele trei etape distinse mai sus şi în cadrul cărora fiecare scriitor a adus, odată cu propriile lui mijloace de expresie, concepţiile şi tendinţele lui personale. Materialul este foarte întins, mai ales daca-1 sporim cu ceea ce i se asociază în chip firesc : cu operele artiştilor plastici, în care putem distinge de asemenea reacţiunea imediată la evenimente sau răsfrîngerea lor, după scurgerea anilor, în lucrări de compoziţie mai mari. Aceste opere plastice, desene, stampe, picturi şi sculpturi, sînt atît de înrudite, prin tematica şi sentimentul care le inspiră, cu operele scriitorilor, par uneori comentarul lor vizual, şi sînt, în tot cazul, complementul lor în conştiinţa intelectuala şi artistică a ţării, încît nu este posibil a le despărţi de poeziile lirice, de pamfletele, de schiţele narative şi de romanele consacrate aceloraşi împrejurări. Din marea bogăţie a imaterialului nu vom reţine însa decît esenţialul pentru a încerca o primă aproximaţie a capitolului atît de însemnat din istoria culturii noastre moderne : 1907 în literatura ţi artă- îndată ce primele semne ale revoltei se anunţă, printre textele care încep să circule la ţară cu scopul de a ajuta ţărănimea săracă să dobîndească o mai limpede conştiinţă a năzuinţei şi puterii ei este şi poezia lui G. Coşbuc : Noi vrem pămînt ! Poezia fusese scrisă cu mulţi ani înainte şi fusese tipărită în revista Vatra din 1894, desigur sub impresia uneia din numeroasele revolte ţărăneşti care, începînd din 1888, erau 54* semnalate în diferite puncte ale ţării. Niciodată suferinţele ţărănimii nu găsiseră forme mai energice de expresie, încărcate cu un dinamism mai puternic ca în poezia lui Coşbuc, unde revenirea refrenului, uneori uşor modificat, „Noi vrem pămînt dădea glas şi formula stăruitor, obsedant, obiectul năzuinţei fundamentale a ţărănimii exploatate. Ca în întregimea liricii sale, şi aici Coşbuc nu vorbeşte în numele eului sau poetic limitat, el se rosteşte în numele unei categorii obiective şi generale încît, în versurile aduse în circulaţia satelor prin învăţători şi prin unii propagandişti, fiecare din cititorii ei regăsea propriile lui simţiri şi îndemnuri. Poezia Noi vrem pămînt! a lui G. Coşbuc a avut un mare rol mobilizator în ajunul evenimentelor din 1907 şi în timpul lor, şi a însemnat o primă etapă a acelui proces de punere a literaturii în serviciul societăţii care va alcătui o trăsătură izbitoare a noii epoci literare. Poezia lui Coşbuc n-a rămas fără înrîurire şi asupra altor scriitori, foarte deosebiţi, de altfel, ca formă şi valoare. In publicaţiile săteşti ale vremii se poate urmări o întreagă producţie lirică a revoltei ţărăneşti. Antologia documentelor literare 1907, publicată de Editura de stat pentru literatură şi artă, reţine, de pilda, alături de versuri populare — creaţii anonime foarte semnificative — poezia Zi de socoteală a lui I. Radulescu-Niger, autorul unor romane populare, mult citite pe vremuri; ca şi poezia în versuri populare Odată ţi acum a lui I. C. Vis-sarion. un învăţător de prin părţile Argeşului, care, în formele lui munteneşti de limbă, printre care se amesteca neologisme pătrunse de curînd în lumea satelor, da expresie unora din motivele frămîntării ţărănimii, condiţiile aşa-ziselor învoieli agricole. Ambele poezii se încheie cu accente ameninţătoare, ca la Coşbuc. Aceste doua din urma poezii apăreau în Apărătorul săteanului şi în Gazeta ţăranilor din 1906, adică în acelaşi timp în care, la Bucureşti, expoziţia jubiliara a celor patruzeci de ani de domnie ai regelui Carol I înfăţişa ţării şi străinătăţii imaginea atît de înşelătoare a progreselor ţării. Veniseră, pentru a vizita expoziţia, numeroşi călători din ţară, din celelalte provincii locuite de români, din străinătate. Se puteau vedea toate produsele muncii naţionale, chiar a celei agricole, fără a se arata însă deloc cine le lace şi cui folosesc. Unii din vizitatorii expoziţiei erau duşi apoi către alte puncte ale ţării, şi în aceste împrejurări nu li se puteau ascunde realităţile hîde 544 mai adînci, mizeria înspăimîntătoare a ţărănimii, bolile care o decimau, sălbatica ei exploatare de către stăpînii pămîntului şi interpuşii lor. Un astfel de grup excursionist, venit dîn Ardeal, poposeşte într-o zi la podul de la Cernavoda, şi un grup de ţărani ieşiţi la arat se apropie să-şi vadă „fraţii", spre spaima acestora, înfăţişarea ţăranului român anula într-o singură clipa frumoasa idilă a expoziţiei jubiliare. ,^Ascundeţi ţăranii.'" exclamă N. Iorga într-un articol din octombrie 1906, apărut în Neamul românesc, şi care face mare vîlvă. „Puneţi la tcmnîţă pe ţărani din calea «fraţilor» noştri. Nu-i lăsaţi sa umble slobozi pentru a strica prin nespusa lor nenorocire efectul cuvîntărilor înfocate în care triumfa avîntul şampaniei plătite de stat, adică tot de dînşii, robii sălbăticiţi ai brazdei negre ! îngrijiţi-vă, o, voi, cuminţi cîrmuitori de ţară şi de drumuri frumoase, pe care să le sămănaţi cu femei de Ia tîrguri şi cu bugetivori clin cancelarii, îmbrăcaţi în haine de gală pentru a juca pe cît se poate mai strălucit rolul de ţărani români. Iar pe vita cîmpului respîngeţi-o-n pumni, as-cundeţi-o în vizuini, ca să nu strice bucuria risipei din anul jubiliar. Tăiaţi mîna pelagroasă care scrie pe păreţii auriţi ai şalelor de banchete un nou Mane, Tekel, Fares de ameninţare. Surghiuniţi nenorocirea, Sardanapalilor! aşterneţi vapseală groasa pe obrajii pămîntii, Iezabelelor î iar voî, Potemkini meşteri, decoraţi natura sacătuita şi omul stors pentru ca feeria să se desfăşoare după cuviinţa. Căci altfel, uite, da Dumnezeu că se betejeşte maşina zburătoare, că se opreşte închisoarea trenului care duce pe «fraţi», şi la un astfel de popas neaşteptat răsare, ca din fundul unui mormînt adînc şi negru, Avei sîngerind care-şi cere dreptatea în lumea lui Cain." Autorul acestei pagini cutremurătoare, tîna-rul învăţat N. Iorga, dobîndise o mare influenţă asupra auditorilor săi la Facultatea de litere din Bucureşti, dar şi asupra întregului public intelectual prin cuvîntul său, purtat în diferitele oraşe ale ţării, prin scrisul său care, după activitatea în redacţia revistei Sămănătorul, îşi găsise acum un organ propriu în Neamul românesc. Prin articolele, prin notele sale din aceasta din urmă foaie, N. Iorga va urmări întreaga desfăşurare a evenimentelor răscoalei care va porni numai cîteva luni după închiderea expoziţiei jubiliare, în februarie 1907, mai întîi în Moldova de nord, împotriva arendaşilor străini, apoi în tot restul ţării. 545 35 — Opere, voi. iii Ecoul răscoalelor ţărăneşti în presa anului 1907 este foarte întins şi el ar merita o cercetare specială. Noi nu putem însa decît reţine ceea ce are o valoare literară prin căldura sentimentului inspirator, prin energia expresiei. Cînd proprietarii şi arendaşii, refugiaţi de pe moşiile lor, se aduna la Bucureşti, Iorga face apel Ia raţiunea acelora care reclamau represiuni nemiloase : „Fiţi^ drepţi!" Pricina nenorocirilor întimplate nu trebuie căutată în altă parte decît „în obişnuita exploatare fără de margini şi fără de milă, în necontenita jignire a muritorilor de foame". Zadarnic se încearcă descoperirea „instigatorilor" : un cuvînt care se introduce şi se răspîndeşte acum ; acei instigatori printre care este denunţat Iorga însuşi, cu jigniri personale care mergeau pînă la insultarea în strada şi ameninţarea cu revolverul în domiciliul lui violat, despre care ne vorbeşte articolul publicat în Neamul românesc din ÎS martie 1907. Şi cînd, la 5 mai, patru ţărani sînt împuşcaţi la Botoşani, Iorgji scrie pagina cu mare răsunet: Dumnezeu să-i ierte L., o^rugacîune pe care o face pentru muncitorii nenorociţi ai pămîntului, culcaţi de^ gloanţele represiunii, pentru fraţii lor, ostaşii care-şi împovăraseră inima cu cel mai greu păcat, dar pe care o refuză „stricătorilor pămîntului", „risipitorilor gospodăriilor", „pîngăritorilor femeilor", „politicienilor hîzi", „cîrmuîtorilor neghiobi sau vînduţi". în împrejurările răscoalelor de la 1907 se afirmă talentul de mare pamfletar al Iui N. Iorga, verbul lui arzător ca al vechilor profeţi, auzit mereu de atunci în cutsuI unei vieţi plină de înălţări _ şi căderi, pînă la tragicul lui sfîrşit: una din cele mai patetice existenţe româneşti. Alături de acţiunea publicistică a lui Iorga se afirmă aceea a unor oameni foarte deosebiţi de el ca formaţie şi tendinţe. C. Miile, un moldovean venit din cercul socialist al Contemporanului ieşean, comentează cu forţă evenimentele în organul său, în Adevărul — o foaie care continua linia protestatară a întemeietorului ei: Alexandru Beldiman. Pastele anului 1907, căzut în luna aprilie, împerechea egloga sărbătorii cu aspectele tenebroase ale distrugerilor savîrşite de ţăranii răsculaţi, de armatele trimise împotriva acestora. Tabloul este zugrăvit în Paşti triste, odată^cu precizarea înţelesului uimitor al evenimentelor. Apăruseră două ţări, două popoare în interiorul aceluiaşi teritoriu naţional : „Puşca şî tunul menite să meargă împotriva duşmanilor dinafară au stins mii de vieţi româneşti", scrie C. Miile. Represaliile dobîndesc toate semnele acţiunii unei 546 puteri colonialiste : „Să-i ucidă ca pe cîini, să-i înveţe^ minte, ticăloşii! aud din toate părţile în jurul meu_— notează Miile. Să-i bată şi să-i liniştească pentru douăzeci de ani: sînt de părere toţi; iar dacă vorbeşti cu oameni politici, şi ei jţi fac teorii asupra represiunii şi nu au nici o vorbă de compătimire pentru acest nenorocit popor, lăsat de noi toţi în întuneric, adus de către noi la deznădejde, apoi împuşcat şi maltratat mai rău decît s-ar petrece lucrurile în centrul Africii!" Scriitorului i se arunca în faţă insulta : eşti nebunJ — şi, asumîndu-şi-o, recunoscînd nebunia lui de om despărţit de propria lui clasă sociala într-un articol de mare forţă, în care fiecare paragraf începe prin legătura anaforică „sînt nebun", explică insultătorilor lui atît de cuminţi motivele demenţei Iui, în imposibilitate de a se rîndui în tabăra^ ţării înarmate împotriva celeilalte ţări, tratată cu mai multă asprime decît aceea aplicată prizonierilor de război. în focul aceloraşi evenimente, un răsunet puternic Ie răspunde în foaia socialistă România muncitoare. Un publicist, tînăr pe atunci, dar pe care avem încă privilegiul de a-1 şti printre noi ca pe unul dintre martorii cei mai preţioşi ai acelor zile : M. Gh. Bujor, se exprimă cu mare curaj cetăţenesc recunoscînd cauza răscoalelor ţărăneşti nu în ^„nemulţumiri locale" sau în „îmboldiri individuale", ci, după cum îl făceau^ a înţelege elementele culturii sale socialiste, în orînduirea însăşj a ţării de atunci : „Starea de decădere materială şi morală _scrie M. Gh. Bujor — este urmarea firească a vieţii noastre sociale, în care o mîna de mari boieri şi mari capitalişti deţin în mîinile lor «puterea» ţării, stăpînesc în adevăratul înţeles al cuvîntului, taie şi spînzură. Lupta surda dintre ţăranul muncitor şi sărăcit şi dintre boierul ce se îmbogăţeşte din exploatarea ţăranului a trebuit să aducă şi aici, ca şi în oraşe, vîntul nemilos al revoltei." Pentru întîia oară, în presa timpului, cauza ţărănimii sărace este reprezentată în legăturile ei cu aceea a proletariatului urban. Şi cînd, după o lună, în aprilie, se înteţesc ştirile despre sălbăticia represiunilor la ţară, M. Gh. Bujor strigă guvernanţilor : „Destul! în numele muncii desconsiderate, în numele demnităţii omeneşti, în numele solidarităţii umane, în numele acelor milioane de oameni suferinde şi batjocorite !" Şi ^întrevede momentul cînd ţăranii deveniţi „o forţă conştientă şi 547 organizată, o forţă politică, vor căuta să-i tragă la răspundere (pe guvernanţi), şi amarnică le va fi pedeapsa". Urmărirea ecourilor publicistice ale răscoalelor prezintă marele interes istoric de a ne înfăţişa, împreună cu multe împrejurări concrete ale desfăşurării lor, starea de spirit a intelectualilor din diferite tabere. Aceste ecouri publicistice, sporite prin stiKMile apărute curînd după ele, ca Pentru ce s-au răsculat ţăranii de Radu Rosetti şi Neoiobăgia lui C. Dobrogeanu-Gherea, au fost singurele izvoare ale creatorilor epici de mai tîrziu. într-un moment în care nu se publicase încă nici o colecţie arhivistică, scriitori ca Liviu Rebreanu, sau Cezar Petrescu n-au avut aproape nimic altceva la dispoziţie decît ce le puteau oferi ziarele şi revistele timpului. Acestea din urina, revistele literare ale anului 1907, conţin însă un număr destul de însemnat de producţii lirice si narative pe care trebuie să le parcurgem pentru a întregi tabloul primei reacţiuni literare faţa de tragicele evenimente. G. Coşbuc, denunţat şi el ca instigator, revine asupra temei care îl preocupa de atîta vreme, şi, în Samănatorul din aprilie 1907, parafrazează într-o poezie rjarabola evanghelică a semănătorului: Un bob a căzut pe cărare şi l-au mîncat pasările, □n altul a pierit de uscăciune, un altul, în umbra spinului, n-a apucat să crească, numai unul a' rodit şi s-a înmulţit. Dar cine s-a bucurat de el ? Parabola evangheliei lui Marcu şi Mateî nu dă acest răspuns. îl dă poetul : rodul îmbelşugat al pămîntului îl pradă cei care nu l-au semănat, nu l-au muncit, nu l-au cules : De ce n-ai spus şi-aceasta, Doamne-al meu f Tăcut, tu poate-ngratnădeşti minia ? Ori poate, vai, deşi eşti Dumnezeu Nu ştii nimic ce-amar e-n România f După moartea lui Mihai Eminescu, trei personalităţi s-au afirmat ca stelele fixe ale firmamentului literar : Caragiale, Coşbuc, Vlahuţa. Toţi trei s-au aliat cauzei ţăranilor. Alexandru Vlahuţă, care îşi manifestase şi mai înainte tendinţele lut în conflictele de clasă ale vremii, publică în luna mai, în Viaţa românească, poezia 1907, care este poate cea mai cunoscută din bogata recoltă literară a vremii. Minciuna stă cu regele la masa şi-i zugrăveşte starea înfloritoare a ţării. Apare Adevărul, primit cu greutate, care destăinuieşte împrejurările reale. Adevărul este dat pe scări afară şi Linguşirea înmulţeşte serbările în jurul regelui. Vuietul mare care se face auzit este al revoltei dezlănţuite. Dar regele nu-şi înţelege încă poporul şi durerile lui: Deschide ochii mari bătrînul rege Şi, tremurînd, din jilţu-i se ridică. Au cine liniştea lui scumpă-i strică ? Ş~al vremii rost el tot nu-l înţelege. însemnătatea poeziei lui Vlahuţa, judecată din punctul de vedere al istoriei literare, provine din^faptul^că fixează contrastul dintre aparenţa înşelătoare a ţării înfăţişată de expoziţia jubiliara şi realităţile din adînc — un contrast semnalat de altfel şi în articolul lui Iorga, comentat mai sus, şi care va alcătui schema unora din compoziţiile epice ale epocii următoare. Poezia, cu lumea ei de alegorii, se organizează apoi în jurul persoanei regelui, căreia constituţia vremii ii acorda prerogative, dar nu-î recunoştea răspunderi. Această poezie însemna deci un act de mare curaj cetăţenesc, fără analogie deocamdată, şi versurile ei clare şi concise,^ purtate de valul unei simţiri măsurate, dar energice, au făcut să reflecteze toate minţile şi au mişcat toate inimile. I. L. Caragiale a fost adînc tulburat de evenimentele anului 1907. Se găsea în momentul acela la Berlin, Jntr-un exil voluntar, întrerupt de puţine înapoieri în ţară, pîna la moartea lui în 1912. Cînd se anunţă primele manifestări ale răscoalei intră într-o stare de mare febrilitate, cere veşti prietenilor din ţară, care se hotărăsc cu greu să-î răspundă, află şi comentează cu îngrijorare pe acele culese din gazete, apoi le comunica tînărului său prieten Paul Zarifopol, instalat la Lipsea. Corespondenţa lui Caragiale cu Zarifopol alcătuieşte documentul acestei stări de spirit, împreună cu amintirile publicate mai tîrziu de fiul lui Caragiale : Luca. Pornesc spre ţară poezii de ale lui Caragiale, cum nu i se mai întîmplase maestrului să compună din anii îndepărtaţi ai tinereţii şa pe care, sub pseudonimul „Un mare anonim", Mihail Dragomirescu le pu-plică în revista sa, în Convorbiri critice. Caragiale regăseşte forma literară a fabulei. Una din ele evocă duelul plugului cu tunul ; o alta, cu referire desigur la jubileul regal urmat de răscoalele ţărăneşti, zugrăveşte înălţarea unui mîndru palat cu pietrele scoase din temelia lui; o alta evocă pe baba care acuză pe „necuratu" pentru vina de a-i fi dat in foc fiertura uitată pe pirostriile ei: o aluzie la acuzarea aşa-zişilor instigatori, cea dîn urmă o parafrazare a fabulei lui Grigore Alexandrescu — Boul şi viţelul. Parlamentul votase noua lege a tocmelilor agricole care, sub masca ameliorării lor, întărea raporturile feudale de producţie. Boul încîntat le explică, cu ifose, viţelului ageamiu. Dar, pe cînd aşternea aceste fabule, Caragiale era preocupat de redactarea marelui său memoriu politic : 1907, din primăvară pînă în toamnă, publicat mai înrii, în limba germană. în revista vieneza Die Zeit. Caragiale îşi cunoştea bine ţara, după cum o dovedise în comediile, în schiţele şi momentele sale, dar acum o înfăţişa în formele analizei politice. Paginile memoriului 1907 sînt oarecum comentarul întregii sale creaţii anterioare. Pentru fiecare din situaţiile descrise în memoriu cititorul poate însemna în marginea textului numele unuia din personajele caragialiene sau titlul vreuneia din operele scriitorului, apărute mai întîi ca imagini poetice, şi acum, ca reflecţii ale gînditorului politic. Cînd, de pildă, Caragiale evoca personalul politic al vremii : „plebea incapabilă de muncă şi neavînd ce munci, negustoraşi şi precupeţi de mahalale scăpătaţi, mici primejdioşi agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi ; apoi productul hibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectuali semiculţi, avocaţi şi avocatei, profesori, dascăli sau dăscălaşi, popi liber-cugetători_ şi răspopiţi, învăţători analfabeţi — toţi teoreticieni de berărie ; după aceştia, mari funcţionari şi impiegaţi mititei, în majoritatea lor amovibili", cititorul poate nota în margine : Scrisoarea pierdută. Dar iată şi pe „arendaşul român", pe Lache şi Mache, pe Coriolan Drăgănescu, pe preotul din Ultima emisiune, iată „lanţul slăbiciunilor" şi altele. Caragiale explica cu claritate relaţiile de producţie ale vremii şi o face cu o pornire abia stăpînita a durerii şi revoltei. Invitat odată în Ardeal pentru a lua parte la un banchet politic, un comesean s-a ridicat închinînd paharul său în cinstea „marelui poet comic". „Comic ? Comic ? — a replicat îndată Caragiale. Eu sînt un poet sentimental, domnule", a adăugat Caragiale, înfrîngîndu-şi cu greutate emoţia. Acest aspect emotiv şî îndurerat al creaţiei sale apare în paginile memoriului 1907, 550 scris în toiul evenimentelor sîngeroase, cînd rănile adinei ale ţarii apăreau în toată tragica lor lumina. Maeştrii literari ai epocii — Coşbuc, Vlahuţă, Caragiale — erau, aşadar, alături de poporul răsculat, dar şi cei mai de seamă dintre scriitorii tineri, în curs de afirmare. Din Ardeal se aude glasul lui Octavian Goga. în poezia Un om, apărută în Viaţa românească din martie 1907, poetul prohodeşte „un om", un om oarecare, un anonim din mulţime, un muncitor necunoscut al pămîntului pe mormîntul căruia vor paşte caii în curînd. Poezia se desfăşoară într-o lumină scăzută, în tonuri de umbră, şi debitul ei are ceva din melopeea unui plîns îngînat. O babă milostivă păzeşte un mort, aşază boabe de tămîte pe cărbunii din jertfelnic, pune un ban în mîna slabă a mortului, şi, în timp ce opaiţul îşi joacă para tulburată, baba îl căinează încet: Vai de norocul tău, vecine, De ce-ai mai fost pe lumea asta A doua zi preotul va duce mortul la groapă, şi sapa muncitorului, răzimată de şură, ar vorbi de s-ar pricepe să vorbească : O viaţă-ntreagă-am fost tovarăşi în ploi şi~n arşiţă de soare, De truda palmei tale aspre Eu m-am făcut strălucitoare. Sclipirea mea spune ruşinea Şi jalea care mă purta. M-ai frtnt de glia tuturora, Dar n-am săpat moşia ta. Ecoul răscoalelor se prelungeşte în poezia lui Goga, pînă în anul următor, în versurile apărute în Luceafărul din Sibiu. Suita de sonete intitulate Caîn reia simbolul apărut şi în scrisul lui Iorga : al primului ucigaş îndîrjit împotriva fratelui său. Cosaşul aduce din nou mărturia darului cu totul excepţional al poetului de a învia un portret şi o situaţie într-o atmosferă străbătută de mari nelinişti. E vreme de secetă : sufla un vînt bolnav, mor ovezele pe dealuri, tremura porumbul şi trupul lor trosneşte ca „o oştire de schelete". Este evocată deci seceta care a precedat anul răscoalelor. Cosaşul îşi ascute coasa la marginea poienii, lînga carul lui cu oiştea întoarsă. Oţelul 551 blestemă şi plînge, aerul se aprinde cu strălucirile în sînge ale amurgului : Trudită, chinuită coasă, Vei mai cosi tu numai iarbă f în acelaşi timp cu Goga, P. Cerna dă în Convorbiri literare poemele Zile de durere şi Poporul, cu mijloace apropiate de ale lui Vlahuţa, dar.cu aceeaşi forţă şi adevăr evocînd o armată altfel victorioasă decît aceea înapoiată din războiul independenţei, pe ţăranul în revoltă, salutat de poet ca un înviat din morţi. Nădejdea poetului întrevede însă o zare a armoniei ţi iubirii. Şirul poeţilor care răsfrîng evenimentele din 1907 este ne~ sfârşit. Unii din ei au ajuns la notorietate, alţii s-au pierdut pe drum ca miile de seminţe ale primăverii dintre care numai unele întilnesc pămînt fertil. Una din cele mai. active pene poetice ale momentului a fost aceea a lui GeoTge Ranetti, scriitor umorist — directorul, împreună cu N. D. Ţăranu, al revistei Furnica, citită în medii foarte variate ale ţarii — care găseşte simbolul luptei dintre plug şi tun înainte de Caragiale ; închipuie o scenă la palat în care Vlahuţa, apărut în locul Adevărului din alegoria acestuia, are aceeaşi soartă ca şi Adevărul; îndeamnă cu ironie amara pe ţăran, adevărat Iov al vremii sale, să aştepte numai răsplata din ceruri; mărturiseşte durerea sa cînd iluminaţiile de 10 mai îi amintesc pe acele ale satelor în flăcări. Pana lui G. Ranetti a fost nu numai activă, dar şi foarte meritorie, şi poate numai modestia acestui scriitor 1-a împiedicat să ocupe, în istoriile literare, locul care-1 merită prin căldura inimii, prin firescul limbii, prin ingeniozitatea plina de haz a imaginaţiei lui. Dîn Craiova vin versurile scrise cu mijloace moderne, apropiate de ale lui Goga, ale poetei Elena Farago. Din celelalte provincii locuite de români se fac auziţi ardelenii ZahariaBîrsan şi Ion Bîrseanu, bucovineanul C. Rodea. Din tabăra simboliştilor este auzit Mircea Demetriade, cu o „baladă* cu un envoi final, cu o „înmînare" ca în vechile balade franceze. Scriu încă Lazăr Iliescu, C. Florea, Gh. Vladescu-Albeşti, G. Apostol. N. Şt. Bălănescu, Vasile Jurist, I. Dragomirescu-Dragion, V. Kalmuchi, Dela Cozieni, P, Us- 552 teavă, Matei Rusu, devenit mai tîrziu scriitor francez, Riria — soţia lui A. D. Xenopol, şi alţii. Un tînăr poet, care se găsea atunci la primii lui paşi, G. Topîrceanu, îi da replica lui Vlahuţa, publicînd în Neamul românesc poezia 1908, care exprimă speranţa că jertfa ţăranilor nu va fi zadarnică şi cere anului nou belşugul şi pacea. Perechea poetică a lui D. Anghel şi St. O. Iosif, învăluită în pseudonimul A. Mirea, apare cu o scurta întîrziere faţă de evenimente, în Scrisoarea descb'isă a unui melc, o fiinţa care se deplasează în adevăr cu o încetineală recunoscută de poeţi, dar care nu apare fără a-şi spune simpatia sa pentru ţărani, în stil amabil, fără mînie. Hexametrii poemului 1908 aduc manifestarea aceloraşi sentimente şi aceleiaşi atitudini. Dar St. O. Iosif, pe seama sa, va da în Rugăciune, cu accente energice, mărturia participării sale la eveniment. Prozatorii se rînduiesc lîngă poeţi. Paul Bujor, în Viaţa româneasca din aprilie 1907, cere Măcar o lacrimă... descriind durerea tatălui ţăran care-şi descoperă fiul ucis de gloanţele represiunii. în Urme după 1907, doi capii de ţară învie. în jocurile lor, scenele tragice cărora le fuseseră martori- Mihail Sadoveanu, care arătase simpatiile lui active pentru ţăranii săraci încă din volumele sale de debut, publicate cu trei ani mai înainte, este denunţat ■ acum ca instigator, suportă vizite şi percheziţii poliţieneşti în casa Iui din Fălticeni, dar nu pregeta să se amestece printre ţărani, după cum o dovedesc scrisorile sale către St. O. Iosif, din care s-au publicat unele fragmente de curînd. O referire la o astfel de împrejurare face schiţa In ziua aceea de mart 1907, în care povestitorul, amestecat printre ţăranii în fierbere, observă cu durere în cei care schimbă vorbe tainice între ei neîncrederea faţă de cei veniţi din lumea oraşelor, în nuvela Un instigator un ţăran bătrîn povesteşte basmul cu tîlc al boierului prefăcut în bou înjugat pe lumea cealaltă şi care trimite fiului său, bogatul şi răsfăţatul moştenitor al moşiei boiereşti, sfaturi de omenie şi îndurare faţă de muncitorii pămîntului. Povestea era deci aluzivă şi povestitorul un instigator. I. I. Mironescu narează, în Furtună veteranul, execuţia în timpul represiunii răscoalelor a unui luptător de la 1877. N- N. Beldiceanu povesteşte în Plinea fuga unui ţăran de pe ogoarele unde răsculaţii erau omorîţi fără judecată, 553 drumul lui prin noapte, întîlnirea cu regimentele trimise împotriva satelor, sosirea Ia Bucureşti unde speră să afle protecţia deputatului ales de judeţul său, decepţia amară a întâlnirii cu acesta, furtul unei pîini de către înfometatul hăituit, moartea lui pe caldarîm. Lia Hîrsu dă în schiţa într-un sat..., publicată în Viaţa literara fi artistică, chiar în focul evenimentelor, naraţiunea execuţiei unui tata şi a fiului: doi răsculaţi. Aceeaşi revista acorda un loc întins literaturii răscoalelor, cu Sergiu Victor Cujba, în schiţa Marea frescă, unde pictorul Şerban Ropala are, în timpul unui concert, viziunea imaginilor care ar putea împodobi marea frescă circulară a Ateneului român, de la cuceritorii romani pînă la descendenţii lor bolnavi şi schingiuiţi. Ion Gorun publică meditaţia gravă, cu avertismente : $k s-a făcut tăcere. N. Ţimiraş da scene de la începutul răscoalelor. împreună cu Viaţa literară şi artistică, organul socialist România muncitoare se consacră aceleiaşi teme, publicînd pină în 1909 un bogat material de schiţe cu caracter de reportaje, de mărturii directe asupra grozăviilor represiunii. I. Neagu-Negulescu publică Cuvîntul din urmă al unui Stan care, după ce suferă schingiuiri, sfătuieşte pe consătenii lui să se adune laolaltă pentru stăpînirea obştească a pămîntului, în unire cu muncitorii oraşelor. I. Neagu-Negulescu este un talent; vorbirea personajelor în dialogurile lui este fireasca, cu forme bine notate ale limbii vorbite ; compoziţiai lui este strînsă şi imaginaţia lui, hrănită din experienţa nemijlocita a evenimentelor, îi pune Ia dispoziţie scene zgtiduitoare, ca aceea din Inimă zdrobită, publicată împreună cu alte schiţe inspirate de răscoale în volumul O noapte grozavă, apărut Ia Cîmpina, într-o editură socialistă, abia în 1920. „Inima zdrobită" este a unui ţăran chirigiu care povesteşte scriitorului soarta femeilor din satul Iui, făcute martorele neputincioase ale masacrării copiilor şi nîvnite de zbirul militar, ucis apoi de una din aceste femei, frumoasa şi viteaza Călina, fata lui. Poate însă că talentul cel mai puternic apărut în mişcarea literară a României muncitoare este I. C. Vissarion, pe care l-am întîlnit -şi mai sus ca unul din primele glasuri premonitorii ale revoltei apropiate. învăţătorul Vissarion, care îşi începuse activitatea la Gazeta ţăranului a lui Al. Vălescu din Muşeteştiî Argeşului, atrăsese atenţia asupra sa, şi cînd izbucnesc răscoalele, în mijlocul cărora se amesteca, este arestat, dus în lanţuri şi maltratat. Cunoştea deci bine situd-ţiile pe care le povesteşte în fragmentele romanului Răsculaţii, apărut în România muncitoare din 1910, ca, de pildă, aceea a ţăranului îngropat de viu, un episod din Vlaşca. Amintirea răscoalelor îl urmăreşte stăruitor pe Vissarion şi astf ;1, în 1915, el compune drama Lupii, adică toţi prigonitorii satelor, moşierul şi administratorul lui, jandarmul, primarul, notarul şi cîrciumarul, înfăţişaţi în urzelile lor pîna în clipa cînd răscoalele izbucnesc şi aduc masacrarea ţăranilor care liberaseră cu un moment mai înainte pe moşierul şiret. Tot dîn cunoaşterea apropiată a faptelor, dacă nu din experienţa lor directă, se inspiră Spiridon Popescu, colaboratorul Vieţii româneşti, care — după ce în nuvela Moş Gheor-ghe la expoziţie, apăruta în 1906, notase cu adevăr perplexitatea unui batrîn ţăran moldovean în faţa civilizaţiei ridicată din munca lui, dar nu pentru el — narează în Rătăcirea din Stoborăni, în forma unui jurnal de amintiri din zilele dc la 10 la 19 martie 1907, începuturile răscoalei într-un sat dîn Covurlui, năvala ţăranilor către hambarele boiereşti şi pentru împărţirea pămînturilor, represiunea care urmează cu schingiuiri Ia faţa locului, apoi revenirea proprietarilor sub protecţia baionetelor, grăbiţi să-şi întoarcă în hambare bucatele, împreună cu acele sărăcăcioase, găsite în patulele ţărăneşti. Spiridon Popescu vede răscoalele ca pe o erupţie instinctivă, dar nu putem şti dacă regreta această împrejurare şi daca recomandă o mişcare organizată, susţinută de o ideologie, cum făcea în aceeaşi epocă I. Neagu-Negulescu, pentru că autorul scrie cu impersonalitate naturalistică, fără participare sentimentală, prezintă „documente umane", dar o face cu precizie şi oferă un izvor marcat de autenticitate scriitorilor de mai târziu. Printre tinerii publicişti ai României muncitoare apare, încă din 1908, N. D. Cocea. După doi ani el îşi creează în Facla propriul Iui organ publicistic, cu un rol atît de important în mişcările sociale ale vremii. Cocea este comentatorul perioadei următoare răscoalelor, în care menţine trează conştiinţa revendicărilor ţărăneşti şi o afirma cu mare consecvenţă şi cu un curaj cetăţenesc care-i aduce urmărirea în justiţie şi detenţiunea în mai multe rînduri. Nu se poate cunoaşte dez- 554 555 voltarea vieţii politice în epoca de după răscoale fără studierea atentă a Faclei şi, în primul rînd, a contribuţiei directorului ei, N.^D. Cocea este un intelectual care dispune de o întinsă cultură, cu o gîndire politică sistematică, alimentată din izvoarele clasice ale socialismului, un scriitor incisiv, un stilist capabil să găsească mereu trăsătura care ucide. Prin N. D. Cocea pamfletul devine un gen literar. Colaboratorii lui Cocea la FacU sînt numeroşi, deşi s-ar putea ca unele din iscăliturile oare apar acolo să fie pseudonimele lui încă neidentificate. Printre aceşti colaboratori găsim numele lui Tudor Arghezi, un scriitor care se asociază mişcării protestatare a vremii cu mijloacele unui mare artist. Este foarte interesantă comparaţia celor doi scriitori cu o înzestrare atît de remarcabilă. Amîndoi sînt publicişti combativi, dar Cocea este mai intelectual, Arghezi mai vizionar, în proza luptătoare a lui Cocea, susţinută de o mare putere a formulării lapidare, simţim o osatură de Idei. Arghezi eliberează sentimentul său aprins într-o imagine a ochiului, într-o impresie unică, fulgurantă. în timp ce se desfăşura creaţia literară din jurul anului 1907 asistam şi la operele prin care pictorii, desenatorii, graficienii anunţă răscoalele şi le comentează în timpul lor sau curînd după ce sînt înăbuşite. Producţia plastica din preajma anului 1907 se leagă cu întreaga tematică a picturii inspirată de viaţa ţărănească din momentul în care idila rustică din pînzele mai vechi este înlocuită prin viziunea realistă a unui Grigorescu în Bordeiele sale, a unui Ion Andreescu în Casă de ciurarl, mai tîrziu în compoziţiile monumentale ale Iui Camil Ressu. Momentul coincide cu acela prin care A. Vlahuţa dădea o nouă orientare prozei narative. Şi după cum în literatură, în ajunul răscoalelor, se aud glasuri prevestitoare, un mare pictor al momentului — Ştefan Luchian — creează în 1905 compoziţia La împărţitul porumbului: un grup numeros de ţărani, copii, femei, bărbaţi cu chipurile încruntate, înaintînd ca o masa compactă care se pregăteşte parcă şi de o altă fapta decît aceea de a primi mica parte cedată lor din rodul bogat al brazdelor muncite numai de ei. Astfel de grupuri se vor ivi aievea după doi ani şi vor fi descrise de toţi povestitorii întâmplărilor din 1907. Cînd răscoalele izbucnesc, Luchian devine interpretul lor în Durerea : imaginea unei mame care-şi pBnge copilul muribund — o pînză îndepărtată din expoziţia 556 organizată la Ateneu în acelaşi an şi pierdută de atunci. S-au păstrat însă acuarela pe pînză 1907 şi schiţa Sţîrşit 1907 sau sanghina 1907, cu scene ale reprimării văzute sintetic, dar cu mare dramatism în viziunea oamenilor hăituiţi pe cîmpia pustie, sub un cer iernatic. Tematica răscoalelor ocupă un loc întins în opera maestrului ieşean Octav Băncilă, începînd cu Înainte de 1907 : o pînză reprezentînd un ţăran bătrîn, în zdrenţe, cu braţele desfăcute de trup şi palmele întoarse către privitor într-un gest dureros al abandonării. Pînza 1907, cu un răsculat aler-gînd înnebunit pe cîmpul presărat cu morţi şi răniţi sub zarea înroşită de incendiul conacelor şî hambarelor boiereşti, a fost mult reprodusă şt este bine cunoscută. De asemeni Recunoaşterea, unde grupurile femeilor care-şi recunosc bărbaţii ucişi sînt organizate în jurul personajului văzut din spate, cu ambele Iui braţe ridicate în sus, într-un gest al invocării cerului sau al blestemului. Se adaugă înmormînta-rea victimelor în gropile săpate de soldaţi: Prevestirea răscoalelor, cu fata desfaşurînd steagul roşu, după ce a închis uşa cantonului şi Lecţia de istorie, unde învăţătoarea arata copiilor cartea deschisa la capitolul care nu trebuia uitat. Băncilă construieşte în mai toate aceste pînzc compoziţii complexe, cu multe figuri, surprinse în situaţii patetice. Autorităţile se alarmează de forţa sugestivă emanată din aceste compoziţii, scoţîndu-le din expoziţii, în timp ce România muncitoare le reproduce, le comentează şi ridică protestul ei împotriva actului de samavolnicie. Autori de schiţe rapide, executate sub impresia imediată a evenimentelor sau curînd după ele şi publicate în presa democrată şi luptătoare a vremii, sînt N. Vermont cu desenele sale din Viaţa socială, Fr. Şirato şi Arry Murnu — ilustratorii Furnicii, dar mai cu seamă Iosif Iser care îndată ce apare Facla găseşte o adevărată tribună a protestului său în desene de o incisivitate, de o forţă drastica a caracterizării al căror paralelism tematic şi artistic cu pamfletele politice ale lui N. D. Cocea nu poate scăpa nimănui. Se poate spune că reacţia artiştilor plastici faţă de evenimentele din 1907 este destul de generală şi că ea s-a manifestat prin cîteva din cele mai bune forţe artistice ale momentului. 557 înapoindu-ne la literatura, trebuie sa facem observaţia că întreaga producţie narativă din epoca dintre 1907 şi 1914 a înfăţişat împrejurările anului răscoalelor aşa cum s-au desfăşurat în mediul ţărănesc, deşi uneori din unghiul intelectualilor generoşi de la oraşe. Relaţiile dintre sate şi oraşe cu marii lor proprietari de pămînt, cu politicienii lor, au rămas nereprezentate în producţia perioadei imediat următoare răscoalelor. După 1920 a sosit vremea unei cuprinderi mai largi a fenomenelor, în compuneri care să ţină seama de întreaga complexitate a faptelor. Este meritul lui V. Demetrius de a fi dat, cel dintîi, o astfel de compunere în romanul Domnul deputat apărut în 1921. Opera se dezvolta pe două planuri : în lumea deputatului moşier Marin Voiculescu, un am cu un temperament animalic ; şi în lumea ţăranilor care dau foc bunurilor moşierului, dar cad apoi sub gloanţele represiunii condusă de el. Caracterele şi situaţiile rămîn însă oarecum schematice în compunerea lui V. Demetrius, şi natura sentimentelor autorului faţa de categoriile care se înfrunta în povestirea sa nu rezultă numai dîn fapte, dar şi din intervenţia povestitorului. Cu obiectivitate epica superioară, cu puterea de a zugrăvi caractere mai bogate, cu o cuprindere mult mai întinsă a diferitelor medii de Ia oraşe şi sate scrie Liviu Rebreanu romanul Răscoala, apărut în 1933. Faptele sînt prezentate din unghiul tînărului literat ardelean Titu Herdelea, unul din personajele principale ale romanului anterior Ion, care, strămutat în regat, este introdus îndată în diferite medii, în lumea moşierilor, a arendaşilor, a presei, a politicienilor, a satelor cu toate categoriile lui, şi vede cum, sub ochii sai. se ţese revolta cu o mie de chipuri. Influenţat poate de tehnica mai nouă a cinematografului, scriitorul deplasează obiectivul sau asupra unui mare număr de scene particulare, mai ales în partea romanului consacrată povestirii răscoalelor, şi din aceste scene, văzute totdeauna cu adevăr, se încheagă atmosfera generală a ţării, curentul care o zguduie şi Izbucneşte într-o mare explozie. Scriitorul este un unanimist, pictează adică sufletul colectiv şa stările de mulţime, aşa încît, în multe păxţi ale (povestirii sale nu indivizii, ci grupurile sociale sînt personajele lui. Este deci un autor care şi-a însuşit unele din conceptele sociologiei moderne, făcute rodnice de el pentru scopurile viziunii literare. Stăpîneşte apoi o înţelegere a cau- 558 zelor profunde ale răscoalelor pe care le recunoaşte în relaţiile de producţie, dar şi în unele din curentele ideologice ale vremii. A avut cel dintîi ideea să arate influenţa socialismului oraşelor în lumea satelor, în figura lui Petre Petre, fostul soldat întîlnit mai întîi la Bucureşti, în atelierul unui cizmar socialist. Petre Petre va deveni, mai tîrziu, una din căpeteniile revoltei de la Amara. C. Dobrogeanu-Gherea arătase într-una din demonstraţiile celebre ale Neoiobagîei sale, dîn 1911, răspunzînd preocupării oficiale de a descoperi instigatorii, că adevăratul instigator a fost statul însuşi care, neavînd putinţa să împiedice răspîn-direa ideologiilor înaintate, menţinea totuşi relaţiile feudale de producţie. Vonbind de tineretul sătesc, chemat sub drapel, unde descoperă o alta perspectivă asupra lumii, dar este res-trtuit apoi condiţiei sale iobage, Dobrogeanu-Gherea scrisese cm ironie : „E clar ca lumina zilei că fostul sergent va deveni un revoltat, un revoltat sistematic, un conducător şi tălmăcitor al nemulţumirilor surde ale ţărănimii. Şi cu toate astea, cum s-au mirat guvernanţii — şi cu ce mirare sinceră ! — cînd Ia 1907 în capul revoltaţilor s-au găsit şefi de garnizoană şi, în special, foşti sergenţi din armată. Mare mirare !" Este, cred, interesant pentru istoria literară stabilirea acestei filiaţii între vederea gînditorului şi viziunea poetului. Iar această viziune, şi în cazul portretului Iui Petre Petre, şi în alte cazuri, nu este niciodată simplistă. Scriitorul pătrunde adînc în jocul motivelor active în sufletul personajelor sale, coboară pîna la stările cele mai ceţoase ale conştiinţei lor şi arată aceeaşi cunoaştere a celor două lumi care se înfruntă într-un conflict hotărîtor. Scriitorul înţelege perfect drama satelor, dar chipul în care expiră povestirea sa, prin întoarcerea la moşie a tînărului luga atît de deosebit de aprigul său tată, cu hotărirea de a-şi reconstrui proprietatea şi cu bunăvoinţă filantropică pentru iobagii lui, sugerează cititorului o cale a reformelor şi nu a revoluţiei, a schimbărilor radicale pe care ţara trebuia să păşească, după un singur deceniu din momentul în care romanul lui Rebreanu şi-a găsit atîţia cititori. Dacă Liviu Rebreanu este un reformist, Cezar Petrescu este un tradiţionajist în marea lui frescă epică 1907 (1938}, care începe cu amăgirea expoziţiei jubiliare din 1906, continua cu un episod din viaţa adolescenţilor, înfăţişează apoi erupţia 559 satelor în contrast cu agitaţia politicianista, atît de neînţelegătoare a capitalei, evocă violenţele răscoalelor în diferite puncte ale ţării şî termina cu revenirea la proprietatea sa a bătrînului moşier Iordache Cumpăta, ale cărui bunuri fuseseră cruţate de răsculaţii revoltaţi; aşadar numai împotriva boierilor rai, nu şi a celor îndurători şi înţelepţi... Perspectiva socială a romanului lui Cezar Petrescu este deci limitata. Dar cunoaşterea ţării vechi, a tuturor împrejurărilor ei este foarte întinsă, şi puterea epică a povestirii nu se dezminte niciodată în romanul lui Cezar Petrescu, unul din cele mai importante ale literaturii lui 1907. Trebuie să revenim la Ciulinii Bărăganului, din 1928, ai lui Panait Istrati : o carte scrisa mai întîi în limba franceză, adusă apoi în limba noastră, într-o versiune elaborată de autorul însuşi, pentru a afla naraţiunea stărilor pregătitoare ale răscoalei, apoi izbucnirea ei — o naraţiune întreprinsă din unghiul sărăcimii, cu simpatii împărţite pentru ea, dar nu declarate cu stîngăcie, ci făcute să rezulte din situaţii şi caractere, din acel lirism învăluit care alcătuieşte atmosfera atît de cuceritoare a creaţiei lui Panait Istrati. Este evident că întreaga creaţie literară anterioară a folosit scriitorilor care s-au oprit, în anii regimului popular, în faţa temei răscoalelor. Totuşi noii scriitori manifestă o alta atitudine şi introduc puncte de vedere noi în aprecierea şi explicarea faptelor. Mai întîi, romancierii anului 1907, în noua perioada, părăsesc poziţiile reformismului, şi cu atît mai mult ale veleitaris-muluî tradiţionalist. Ei nu mai pot lega nici o speranţă de fosta clasă stăpînitoare pe care o prezintă în decadenţa ei, ca Zaharia Stancu în Desculţ şi V. Em. Galan în Zorii robilor ; o decadenţă urmărită în procesul desfăşurării ei în mai multe generaţii, ca în Ion Sîntu al lui Marin Sadoveanu — o carte pe care n-o cunoaştem încă decît în fragmente, suficiente totuşi pentru a o putea pune în legătură cu romanul care i-a premers şi alcătuieşte cu el o unitate : Sţîrşit de veac în Bucureşti, FaţĂ de instantaneele literare contemporane răscoalelor si chiar faţă de compunerile mult mai întinse din perioada de după 1920, noile romane au tendinţa să prezinte evenimentele anului 1907 ca pe o etapă din dezvoltarea modernă a ţării noastre, şî atunci cînd încep povestirea lor cu stări i6o mai vechi, ele arata acea cuprindere mai larga şi mai adîncă a realităţilor sociale pe care n-o poate aduce cu sine decît trecerea timpului şi progresele reflecţiei. Răscoala ţăranilor români din 1907 n-a fost, de altfel, decît un moment al fră-mîntărilor sociale din întregul răsărit al Europei, unde orîn-duirile semifeudale în relaţiile dintre proprietarii pămîntului ŞÎ iobagii lor s-au menţinut multă vreme. încă din 1911 C. Dobrogeanu-Gherea a atras atenţia asupra analogiei dintre răscoalele ţăranilor români şi ale celor ruşi, izbucnite cu periodicitate asemănătoare cu aceea a crizelor economice în ţările industriale. Gherea avea dreptate să respingă explicaţia oficială a răscoalelor ca efectul unei simple propagande ideologice. Aceasta explicaţie acoperea cauza reala a răscoalelor şi întreţinea iluzia comodă şi profitabilă că nu modificarea profundă, structurală, a raporturilor dintre proprietari şi ţăranii săraci poate îndepărta pe viitor răscoalele, ci simpla arestare a instigatorilor. Se poate spune totuşi că "Gherea a subestimat valoarea exemplului revoluţiei ruse care, prin mişcările ţafrătneşti, începuse încă din 1904 şi nu putea fi cu totul lipsita de răsunet într-o ţara atît de apropiată de sediul ei. Valoarea şi efectul alianţelor ideologice, în mişcările revoluţionare, ne sînt astăzi mai* bine cunoscute, şi astfel romancierii ultimei perioade, .mai ales V. Em. Galan şi Ion Marin Sadoveanu^ dau un loc mai mult sau mai puţin "întins acţiunii ,,potemkiniştiloru, marinarii revoltaţi de pe vasul „Potemkin", debarcaţi pe teritoriul nostru şi amestecaţi ■cu masele muncitoare. în 1907 exista apoi în ţara noastră o mişcare socialistă ■organizată, care lupta împotriva tuturor formelor exploatării •şi avea înscrisă, în programul eî, problema ţărăneasca. Am văzut, în cursul acestei expuneri, rolul presei, al publiciştilor, al scriitorilor şi artiştilor legaţi de mişcarea muncitoreasca "în desfăşurarea răscoalelor. Documentele publicate de curînd au împrospătat apoi amintirea contribuţiei muncitorimii în acele evenimente care, de altfel, nu era necunoscută contemporanilor, după cum o dovedeşte urmărirea presei timpului, Tasfrîntă şi într-una din scrisorile lui Caragiale. Toată această componentă a răscoalelor lipseşte însă cu totul din naraţiunile anterioare, dar ocupa un loc destul de "întins în noile romane, ba chiar deţine o situaţie centrală în Zorii robilor al lui V. Em. Galan, unde întreaga naraţiune 56i 36 se încheagă în jurul episodului atît de semnificativ al acţiunii ceferiştilor de la Paşcani. Cunoaşterea adînca a «tarilor, înţelegerea lor în legaturi întinse, de timp şi spaţiu, în complexitatea lor mai bogată, sînt trăsături comune ale noilor romane ale răscoalelor, cadrul general care cuprinde o diversitate de temperamente, de viziuni, de mijloace. Zaharia Stancu narează din propriul lui trecut, cu apropiere memorialistică faţă de faptele narate şi deci cu o tensiune afectivă eliberată în viziunea unor mici scene, însumate răbdător. Fiecare episod aduce contribuţia lui infinitezimala la întregirea totalităţii monumentale — o particularitate care revine şi în frazarea scriitorului, cu adausurile, cu retuşarile ei succesive, cu refrenele care dau adeseori debitului său caracterul unei poeme în proză. Perspectiva asupra întîmplărilor povestite nu se produce din mijlocul lor, Ia Galan, la Ion Marin Sadoveanu, ci de deasupra, din punctul de observaţie al epicului obiectiv. Din această împrejurare rezultă uşurinţa acestor scriitori de a schimba mediul observaţiilor lor şi de a compune prin alternarea momentelor aparţinînd diferitelor fire ale naraţiunii. Totuşi Galan pare a cunoaşte mai bine mediul rural şi oamenii simpli, în timp ce Ion Marin Sadoveanu arată o deosebită cunoaştere a mediilor urbane şl a psihologîilor complicate, uneori tenebroase. Ambii scriitori evocă cu mijloace de artişti plastici, înmulţind portretele, peisajele, scenele de interior şi de moravuri. Tuturor acestora Ii s-a adăugat în Tudor Arghezi nu numai un martor al evenimentelor, cum după o jumătate de secol se mai găsesc cîţiva, dar şi unul care a participat Ia ele ca publicist luptător. Tudor Arghezi nu-şi organizase niciodată poeziile sale în cicluri, aşa cum a făcut-o în urmă prin opere ca 1907 şî Cmtare Omului. Este în aceste cicluri de poeme o trecere către o artă de compoziţie, cu infiltraţii epice, foarte remarcabilă în opera lui Arghezi. Poetul scrie din rîn-durile ţărănimii răsculate, întrebuinţînd formele „la noi" şi „Ia noi în casă", punînd sa vorbească pe unul don personajele răscoalei, sau compunînd în versuri populare, ca şî cum ar înregistra cîntecul apărut atunci. Alteori schimbă procedeul şi reproduce rapoartele şi telegramele prefecţilor şi ale miniştrilor, sau înjghebează scene, dialoguri şi portrete, văzute însa din acelaşi unghi. Deşi firul narativ nu este accentuat de poet 562 se poate urmări totuşi, în ciclul 1907, o succesiune care reproduce pe a faptelor de la izbucnirea răscoalelor pînă la represiune, la procesele în faţa juraţilor, pînă la liniştea sinistra, Jasată peste ţară odată cu ultimul bubuit de tun. Scriind din unghiul ţărănimii, nu cu simpatii pentru ea, ci propriu-ris din sufletul ei, în limba ei cu multe forme şi clemente regionale de vocabular, Arghezi dezvoltă poziţia aceasta într-o artă a cărei forţa provine din felul drastic al formulărilor, din alăturarea neaşteptată a cuvintelor, sporită prin dislocarea orală a unităţilor sintactice, din dramatismul situaţiilor, văzute pe alocuri cu umorism crud. Este sigur că ciclul 1907 dezvolta linii de direcţie şl mijloace prezente în opera anterioară a poetului, dar pe care acesta le duce acum pînă la una din tensiunile lor cele mai mari şi pîna la forma lor cea maî combativă. Artele plastice au însoţit tot timpul creaţiile literare consacrate răscoalelor. Romanul lui L. Rebreanu inspiră pe pictorul Nicolae Mantu, un artist din vechea generaţie, cu puternice orientări sociale, care desenează schiţa în cărbune Răscoala şi pictează pînza Din ordin — o scenă de execuţie a ţăranilor. B. Schweitzer-Cumpăna, care în cursul lungii sale cariere s-a opn't cu predilecţie asupra tematicii rurale, a pictat de curînd o scenă a răscoalelor cu reliefări portretistice ale ţăranilor grupaţi în masă. Petre Marin Constantin pictează un moment din întîlnirea răsculaţilor cu armata în pînza Nu trageţi /, Gh. Savu evocă Iobagii, şi Aurel Jiquide compune un antreg ciclu de desene sub titlul 1907. Oprindu-se mai multă vreme asupra temei răscoalelor, Corneltu Baba pictează mai multe capete de ţărani şi o foarte remarcată compoziţie : Odihnă la cîmp, cu o femeie stăpînită de o adînca şi concentrată durere, care veghează somnul bărbatului ei istovit şi al pruncului lor nevinovat. Artistul a conceput aceste lucrări ca pe nişte studii pentru 1907, a dat adică fragmentele unei lucrări maî întinse, în curs de formaţie. Grupuri sculpturale au prezentat, în ultimele expoziţii, Lelia Zuaf, Covalski şi Naum Rîmniceanu. Tema răscoalelor continua deci a preocupa pe artiştii plastici care, ca şi colegii lor scriitori, adincesc necontenit semnificaţia şi menţin amintirea uneia din cele mai profunde zguduiri ale Istoriei noastre contemporane. 1957 36* INTRODUCERE LA O ANTOLOGIE A PROZEI ROMÂNEŞTI Antologia de proză înfăţişată cititorilor de limbă tran-ceza spicuieşte într-unui din domeniile cele mai ataşante ale literaturii române. Sînt cîteva decenii de cînd, într-un discurs academic, Duiliu Zamfirescu punea problema dacă este mai caracteristica pentru sufletul şi inspiraţia română producţia lirică, aceea care a dotat pe români cu doinele lor, sau producţia lor narativa, aceea a basmelor şi a baladelor. Părerile au putut fi împărţite, Duiliu Zamfirescu însuşi aratînd* preferinţa sa pentru arta narativă a românilor, expresia sufletului lor eroic şi luptător, sufletul de care poporul român trebuia să aibă mai multă nevoie în împrejurările noi ale istoriei. Psihologia popoarelor este o ştiinţa cu totul conjucturala şi nu este posibil ca soluţiile ei să rămînă libere de subiectivismul tendinţelor şi preferinţelor personale. Astăzi, după aproape o jumătate de secol de la discursul lui Duiliu Zamfirescu, problema acestuia nu ni se mai pune în aceiaşi termeni, dar nimeni din cîţi consideră ansamblurile largi nu poate să nu constate, la români, vechimea şi trăinicia darului lor de a povesti. Baladele populare, cele prin a căror culegere? începe încă din secolul al XVIII-lea ştiinţa folclorului la popoarele din apusul Europei, în timp ce cîntecul lui viu amuţeşte în toată această parte a lumii, îşi păstrează vivacitatea la români. Cineva povestea deunăzi că la o nuntă ţărănească din valea Dunării lăutarii au cîntat trei zile în şir în faţa auditorilor fermecaţi balada meşterului Manole, a Iui Corbea- a' Un Jianu, a Chirei Chiralina. Dar deschideţi aparatul de radio şi jîrindeţi postul Bucureşti : veţi asculta aproape cu siguranţa pe una din cîntăreţele sau cîntăreţii români debi-tînd în recitativ, cu acompaniament de strune, una din acele balade prin care veacurile foarte îndepărtate îşi trimit către noi mesajul lor. Dacă în fruntea unei antologii a prozatorilor români dîn ultimul secol se cuvine a se vorbi despre talentul narativ al poporului întreg, împrejurarea se explică prin faptul că scriitorii care au dat acestui talent formele organizării lui artistice mai înalte au recurs adeseori la tezaurul de motive al epicii populare. Despărţirea de popor, părăsirea substraturilor nu s-a produs niciodată la scriitorii români. Astăzi încă nu ne mirăm deloc cînd legenda meşterului Manole sau a Chirei Chiralina revine într-o naraţiune sau într-o dramă modernă. Plăcerea simţită de popor în ascultarea unei legende cunoscute a rămas la noi caracteristică publicului literar întreg. Poporului îi place să se povestească pe sine, sa-şi regăsească vechile întâmplări. Publicarea, în epoca mişcării revoluţionare de Ia 1848, a vechilor cronici, circulante pînă atunci numai în versiuni manuscrise, a fost un eveniment literar cu mari repercusiuni. Eminescu a caracterizat mişcarea de la 1848 drept un moment „naţional"* Aşternînd temeliile democraţiei burgheze, românii doreau sa se priceapă mai bine pe ei înşişi şi să dea înnoirii lor sociale solidaritatea rădăcinilor profunde. în aceste împrejurări a venit să se insereze, pentru a le sprijini, influenţa romanului şi a povestirii istorice romantice. Toată Europa citea atunci pe Walter Scott şi pe emulii lui din generaţia următoare : pe Victor Hugo. pe Puşkin, pe Merimee. Proza românească începe şi ea cu o perioada a nuvelei istorice, odată cu Constantin Negruzzi şi cu AI. Odo-bescu. Acesta din urma declara cu modestie că scenele Iui istorice continua linia lui Negruzzi. Şi, în adevăr, la acesta din urmă semnalăm prima consecinţa literară de seamă a răsunetului obţinut de vechile cronici ale veacului al XVII-lea în generaţia care pregătea revoluţia de la 1848. Alexandru Lăpuşneanu a lui Constantin Negruzzi atinge dintr-o data simplitatea, netezirea contururilor, concentrarea dramatică a unei creaţii mature. Cînd o citim nu putem să nu reflectăm că dacă., prin tema ej nuvela lui Negruzzi se leagă 564 565 de ciclul tematic al romantismului, mijloacele scriitorului sînt mai degrabă cele ale unui artist clasic. Negruzzi narează ura conflict tipic al feudalităţii româneşti, în care instabilitatea, domniilor dădea din cînd în cînd poporului ocazia sa-şi strige protestul. Dar, do vestind sîngeroasele întîmplări din timpul lui Alexandru Lăpuşneanu, scriitorul pune în scenă oameni,, urmăreşte cu mare exactitate raporturile lor pasionale, dar se Iasă mai puţin preocupat de evocarea pitorescului în ambianţă — categoria romantică atît de folosita de Odobescu. Negruzzi era, în adevăr, un artist clasic, un moralist, după cum o arată restul operei sale, unde portretul, scena de moravuri contemporane amintesc uneori arta unui La Bruyere. Naraţiunea istorică reţine pîna tîrziu pe scriitorii români, în cadrul ei apare şi unul din primele romane româneşti : Ciocoii vecbt si noi al lui Nicolae Filimon, publicat în revista sa de Al. Odobescu, conştient îndată de însemnătatea acestei opere. Filâmon, muzicant şi gazetar la Bucureşti, nu-şi mai alege subiectul din lumea vechilor cronici, ci din aceea îndepărtată abia cu o jumătate de secol de data compunerii romanului sau : a societăţii fanariote pe care multele ei vicii o duseseră cu paşi repezi către disoluţie. Arivismul social, totdeauna mai acut într-o vreme care se pregăteşte să-şi schimbe orînduirea, creează atunci, pe la începutul secolului al XlX-lea, sub domnia ultimilor principe fanarioţi, o lume de vînători îndrăzneţi şi fără scrupule ai norocului, gata să acapareze puterea publică. Este lumea „ciocoilor" : floră putredă a unui Orient voluptuos şi descompus. Pe la 1860, inteligentul Nicolae Filimon priveşte în jurul său, măsoară cu priviri scrutătoare trufia unor politicieni, şi, ca bucureştean care trăise el însuşi epoca prefacerilor şi deţinea amintirile bătrmilor, evocă originile sociale ale mărimilor zilei. Succesul din epocă al Ciocoilor provine din intensitatea fascicolului de lumină proiectat de pătrunzătorul scriitor asupra unui trecut apropiat şi hotărîtor pentru evoluţia ulterioară a ţarii. Filimon moare înainte de a fi atins bătrîneţea. Dar nu este curios că figura lui revine, oarecum, în generaţia următoare,, în aceea a lui I. L. Caragiale ? Acesta, coborâtor dintr-o familie de oameni*de teatru, vine şi el la Bucureşti pentru a face gazetărie şi literatură. Cîţiva contemporani ne-au povestit apariţia tînărului foarte viu, foarte mobil, extraordinar de loc- 566 vace, apărut de la o vreme în lumea teatrelor,^ a redacţiilor, a cafenelelor literare. Acest tînăr se pregătea să devină un geniu. O jumătate de secol după moartea lui, Caragiale se bucură astăzi de o notorietate universală. Operele lui sînt^tra-duse în multe limbi şi comediile lui sînt jucate pe nenumărate scene ale lumii. Gloria postumă a lui Caragiale este incontestabil meritată, căci puţini alţi scriitori români au exprimat cu mai multă forţa şi vigoare artistică realitatea socială a ţării noastre în ultimele decenii ale secolului trecut. Burghezia română s-a extins acum, a devenit o clasa socială numeroasă, din care se recrutează masa de manevră a politicienilor. într-un rînd, în cea mai de seamă din comediile lui, în O scrisoare pierdută, Caragiale creează un simbol zguduitorîn personajul căruia nu-î da nici un nume, indicîndu-I numai cu denumirea oarecum generală : „cetăţeanul turmentat/ — martorul perplex al comediei politice din juru-I, desfăşurată spre abrutizarea lui „Comediile" fac parte din prima perioada a creaţiei lui Caragiale ; cea de a doua este marcata de „momentele" lui: schiţe narative cu mare dezvoltare a dialogului, unde scriitorul a dat măsura puterii lui de a crea tipuri şi de a nota toate formele limbii vorbite de contemporani, manifestarea unei genialităţi lingvistice cu repercusiuni asupra întregii arte narative a scriitorilor ulteriori. „Momentele" urmăresc evoluţia sociala şi politică a ţării pînă în pragul răscoalelor ţărăneşti din 1907. Caragiale a mai fost martorul acelei dureroase revulsii a ţării pe care a ex-plicat-o în pagini de mare profunzime. Menţinîndu-se în cadrele ei, antologia nu spicuieşte dm această parte a operei lui Caragiale, ci din aceea care evocă fondul sănătos al ţarii. în La Hanul lui Mînjoală, un tînăr din lumea micilor proprietari de ţară, aşteptat de o logodnică, poposeşte într-un han al vremii şi se desparte acolo de tinereţea lui. Vuietul unei naturi violente, marea vitalitate a oamenilor trăind încă într-o lume patriarhală şi într-un univers învecinat pentru ei cu _ misterul şi supranaturalul, dau acestei povestiri a lui Caragiale un farmec care nu poate fi uitat. începînd cu scriitorii de origine rurală, care se fac cunoscuţi în jurul anului 1880 şi curînd după acest moment, proza româneasca dobîndeşte o direcţie nouă, plină de rezultate fecunde. Reprezentantul cel mai de seamă al curentului stă 567 chiar ia începuturile lui: este Ion Creangă, preot defrocat care, într-o carieră literara scurtă, înscrie unul din capitolele cele mai perfecte ale prozei româneşti. Creangă îşi povestea şi basmele, şi istoriile saje, înainte de a le scrie, spre hazul concetăţenilor lui ieşeni, între care se găseau mari intelectuali, universitari şi amatori de povestiri savuroase, pe care le spunea ca nimeni altul, care îl priveau ca pe un fenomen extraordinar al unei naturi primitive. Se aminteşte totdeauna şi despre prietenia lui cu Mihai Eminescu, cel mai mare poet liric al_ românilor, fire reflexivă şi adînc cultivata. Cei doi prieteni atît de legaţi întruchipau în amiciţia lor ceva ca aspiraţia naturii către cultură şi ca nostalgia acesteia către natura regeneratoare. Abia după ce opera lui Creangă a fost studiată în timpul unei generaţii întregi s-a putut vedea că omul considerat de boierimea ieşeană ca primitiv a fost în realitate unul din artiştii cei mai rafinaţi ai vremii sale. Fiecare articulaţie a gîn-dirii,^fiecare cuyînt în naraţiunile lui Creangă dobîndesc însemnătatea unui document de neînlocuit, încît comentariul operei uimitoare evoluează oarecum firesc spre glosa lingvistică şî estetică. Un francez, Jean Boutiere, a dat acum cîteva decenii,^ pe aceste baze, o teză substanţială asupra Iui Creanga : o lucrare vrednica a fi studiată şi pentru cunoaşterea lumii de motive a povestitorului moldovean. Prin aceste motive, creaţia lui Creanga se leagă cu tot folclorul Europei răsăritene, mai ales cu folclorul rus. Dar, povestind basmele sale, Creanga punea în animalele sau în fiinţele lor fabuloase elementele psihologice ale ţăranului român, aşa cum îl adusese pînă în vremurile moderne străvechea lui viaţă istorică, aşa încît critica a putut observa, cu bună dreptate, că aceste basme sînt de fapt nuvele ale unui realism social şi psihologic. Este^ foarte greu de vorbit despre sursele literare ale lui Creanga, deoarece stim foarte puţin despre cultura lui, şi. după cît se pare, fostul seminarist pregătit pentru a deveni preot de ţară^nu avea o cultură prea întinsă, încît formula lui de artă atît de modernă, cu tot arhaismul temelor, reprezintă rezultatul surprinzător al unei evoluţii personale şî spontane. în cîteva rînduri povestitorul a renunţat la tematica basmelor, şi atunci el şi-a povestit copilăria cu o bună dispoziţie extraordinară, sau a dat povestirii din viaţa satelor şi tîrgurilor lui moldoveneşti ca în acest Moţ Nichifor Coţca-riul, reprodus aici, unde bătrînelul Nichifoi bonom şiret, du-cînd cu căruţa lui pe răsfăţata evreică Maica la părinţii ei din-tr-un tîrg apropiat, pe un drum de pădure, o face pe aceasta să descopere plăcerea, şi pe el însuşi o tinereţe pe care ar fi putut-o crede pierdută. Umorul lui Creangă,^ care parcurge în opera întreagă trepte felurite, începînd cu rîsul rabelaisian al basmelor, atinge aici surîsul aluziv, pe care sănătatea oamenilor şî a simţurilor îl salvează de licenţă. După Creangă, după ardeleanul Ion Slavici, scriitor preocupat de problema morală a omului, înrudii uneori prin tematică cu marele lui contemporan, dar fără să dispună de splendoarea verbală a acestuia, proza româneasca îşi trage seva ei, timp de cîteva decenii, din observaţia vieţii satelor, cu sentimente de participare emoţionantă pentru poarta oamenilor din acel mediu. Duioşia socială este absentă din opera lui Creangă — marele clasic atît de ancorai în lumea lui, încît el nu putea nutri pentru ea sentimente neliniştite. Noul curent al realismului popular este susţinut de intelectuali de provenienţa rurală, dar rupţi de lumea satelor şi înţelegînd să-şi plătească îndatoririle prin susţinerea aspiraţiilor aces- tora; La originea noii directive stau A. Vlahuţa şi Barbu Delavrancea. Vlahuţa se formează sub influe.iţe socialiste, propagate de revista Contemporanul şi de criticul ei -. C.^Dobro-geanu-Gherea. Se dezvoltase între timp şi începuse să se organizeze conştiinţa de clasă a ţărănimii muncitoare, rămasa încă în condiţia iobagiei medievale. După 1880 încep să se aprindă, în diferite puncte ale ţării, focuri ale revoltei. Vlahuţa este prozatorul momentului în numeroasele schiţe subliniate de lirismul lui populîst. în romanul lui, în Dan, scriitorul se figurează oarecum pe sine ca pe intelectualul răzleţit de lumea lui de acasă şi neasimilat de mediul marilor oraşe, în a căror burghezie şi lume de mari proprietari trăiau opresorii fraţilor şi părinţilor lui ; eroul apune în melancolie şi demenţă. Barbu Delavrancea este prozatorul aceluiaşi moment social, ca şi Al. Vlahuţa, prietenul şi emulul lui de totdeauna. Aceeaşi emoţie socială la ambii scriitori, acelaşi fel de a-şi simţi destinul de intelectuali trăind drama despărţirii de poporul din care se ridicaseră, împreună cu remuşcarea de a nu fi fost tot timpul alături de el. Dar la Delavrancea, care suferă la un moment dat influenţa naturaliştilor, tablourile sînt mai sumare si atenţia lui este mai solicitată de aspectele maladive în destinul intelectualului azvîrlit, prin dezadaptare, pe ţărmurile nebuniei. Din aceeaşi sursă naturalistă apare şi estetismul lui Delavrancea, aspiraţia lui de a picta prin cuvinte, bogatul lui imagism, care şi-a găsit apoi atîţi imitatori. Programul populist al lui Vlahuţă şi Delavrancea nu s-a dezvoltat cu toată consecinţa. După despărţirea lui de socialişti, Vlahuţă evoluează spre un naţionalism care nu avea de recomandat poporului decît revenirea la tradiţii, la vechea cultură a feudalităţii româneşti. Şi cu toate că, în timpul răscoalelor din 1907, onestitatea profundă a scriitorului îl face să regăsească, în poezia intitulată cu această dată fatidică, accentele energice ale revoltei îndurerate şi ale premoniţiei, actul acesta literar rămîne fără urmări, şi cariera lui Vlahuţă alunecă atunci rapid către declinul ei. Delavrancea termina ca poet dramatic, dind trilogia, nu lipsită de măreţie, consacrată lui Ştefan cel Mare şi epocii frămîntate după moartea lui, după ce, revizuindu-şi şi concen-trîndu-şi arta literară, eliminînd abundenţa lui imagistică maa veche, da realizarea lui nuvelistică cea mai de seamă în Hagi-Tudose : pictură1 a unui mediu negustoresc, păzit de făţărnicia lui bigotă, în care apare şi creşte devastatoare teribila vocaţie a avariţiei, sugerată de atîţia alţi poeţi ai burgheziei. Nu putem urmări aici întreaga proza românească în epoca următoare lui Vlahuţă şî Delavrancea, dar despre unul din reprezentanţii curentului întreg, despre Ion Al. Brătescu-Voi-neşti, ca despre scriitorul ajuns la un moment dat la notorietatea şi favoarea publică cea mai întinsa, trebuie spus ce datoreşte el înaintaşilor şi ce îl desparte de ei. Tipul dezadapta-tului, coborît din galeria de tablouri a lui Vlahuţă şi Delavrancea, a fost tratat în multe versiuni de Bratescu-Voineşti, dar — împrejurare curioasă, însă nu lipsită de explicaţii — dezadaptatul acestui nou scriitor nu mai este intelectualul de extracţie rurală, ci boierul pierdut în grosolănia şi răutatea lumii burgheze. Această mutaţie a motorului arată în chip interesant cum ar putea fi interpretată critica burgheziei într-un moment în care forţele reacţiumi se găseau într-o nouă acţiune de regrupare a lor. Altfel, Bratescu-Voineşti este un povestitor plin de simplitate şi căldură, vede oamenii si situaţiile în legăturile lor, transcrie cu mare adevăr vorbirea personajelor, şi, în bucăţi precum Călătorului îi sade bine cu drumul, pune la contribuţie ace] sănătos umor popular care făcea parte din formula talentului său. întreaga experienţă literară a prozatorilor români din secolul al XlX-lea se integrează, se îmbogăţeşte şi se desăyîr-şeşte în creaţia lui Mihail Sadoveanu. Acest mare scriitor care, în vasta lui opera, a dat loc amintirilor, ca şi cunoaşterii de sine, ne-a indicat el însuşi izvoarele sale în poezia, populara, în vechile cronici, în poezia lui Eminescu, în povestitorii curentului naţional şi popular al ultimului secol. Consacrat de timpuriu lucrărilor literare, dar preferind tumultului capitalei viaţa în micile tîrguri moldoveneşti şi aproape de pămîntul, apele şi colinele ţării dintre Prut si Carpaţi, unde şi-a petrecut copilăria, Mihail Sadoveanu este un om profund ancorat în realitatea ţarii, pe care a facut-o să trăiască încă o dată, în nenumăratele pagini, ca natură, ca istorie, ca fră-mîntare a prezentului. Vînător şi pescar în permanenta migraţie, coborînd din poienile Carpaţilor, unde pîndeşte cocoşul sălbatic, pînă în bălţile Dunării şi în Deltă, unde îşi azvîrle mrejele, Sadoveanu a adunat impresiile unei geografii poetice a ţării, a tuturor regiunilor ei, susţinută printr-un dar al evocării care îi acorda calitatea unuia din cei mai de seamă poeţi ai naturii din literaturile moderne. în cursul unei existenţe foarte mobile el a strins şi nenumărate observaţii asupra oamenilor, mai ales asupra acelora din clasele populare, înţeleşi de el ca cineva din mijlocul lor, cu acele sentimente de participare prin care dobîndesc expresie durerile şi aspiraţiile poporului întreg. Nimeni nu a evocat cu o putere egală cu a lui pe ţăranul român, mai ales pe ţăranul moldovean, aşa cum l-au format veacurile, ca pe deţinătorul unei culturi morale, a unui adevărat umanism popular, devenit manifest în tactul, în fineţea, în formele pline de politeţe ale vorbirii lui împodobite şi înţelepte. Alături de farmecul naturii, acel al verbului — rafinat în multe secole de sociabilitate — stau la baza încîntării cu care citim operele marelui scriitor. Din vechile cronici, îndelung studiate de el, Sadoveanu a extras elementele romanelor sale istorice, fresce grandioase ale luptelor date în epoca feu- 570 571 dalitaţii de poporul care trebuia să-şi apere, în împrejurările cele mai grele pentru el, independenţa ţi fiinţa naţionala. Sadoveanu nu s-a închis în paseism romantic, ci a continuat să studieze viaţa populara în fazele ei recente, şi cînd, după ultimul război, ţara s-a angajat pe drumuri noi, scriitorul a descris tipurile sociale, ivite atunci printre ţărani si muncitori, şi a fixat momentul în care s-au aşternut temeliile orînduirii de azi a ţarii. Din aceeaşi generaţie cu Sadoveanu, dar reprezentind o direcţie literara deosebită şi oarecum un temperament opus, este Tudor Arghezi. Coborîtor din ramura românilor din stânga Oltului, acolo unde ţărănimea dăduse efectivele trupelor rebele ale lui Tudor Vladimirescu, căpitanul răsculaţilor care în 1821 au întrerupt domnia prinţilor fanarioţi, Arghezi a trăit o tinereţe zbuciumată, în care se înscrie un episod monacal, apoi anii de rătăcire în Elveţia şi Franţa. înapoiat în ţara şi instalat la Bucureşti ca jurnalist şi scriitor, Arghezi nu se ataşează nici uneia din direcţiile şi revistele literare ale vremii. Visează să le creeze pe ale sale, şi, pînă tîrziu, da la iveală cîte o publicaţie periodică, de cele mai multe ori pentru scurte intervale de timp, a căror notorietate se răspîn-deşte mai ales în cercurile literare. îndrăzneala inspiraţiei şi a mijloacelor lui de expresie, în proza şi versuri, se opune la început popularităţii lui. Limba româna intra, sub pana lui Arghezi, într-un proces de transformări îndrăzneţe : lexicul lui primeşte cuvinte neselectate pînă atunci de convenţia poetica, sintaxa lui dislocă legăturile prestabilite dintre elementele frazei şi le introduce în configuraţii noi, surprinzătoare. Este un artist narativ în luptă cu societatea şi vremea lui, cărora le spune, în pagini portretistice şi pamfletare, adevăruri caustice. De aîci el trece la accente pline de suavitate, mai ales cînd evoca lumea copiilor, a florilor, a animalelor domestice, a gînganiilor, cu care îl leagă simpatia sa pentru tot ce este umil, graţios şi pur. Numai atunci se suspendă în sufletul lui Arghezi căutarea neliniştii, zbuciumul conştiinţei lui asaltat! de îndoieli, de dezgust, de revoltă. Sadoveanu trăieşte în pacea augustă a unităţii lui cu natura, cu viaţa întreaga a poporului. Arghezi caută cu înfrigurare dureroasă această unitate. Dacă deosebirea stabilită de Schiller între artiştii „mari" şi „sentimentali" a fost justificată vreodată de comparaţia unor poeţi contemporani aceasta se întîmplă în cadrul alăturării lui Sadoveanu de emulul său Tudor Arghezi. Dar, vorbind despre acesta din urmă ca despre un „sentimental", trebuie să dăm neapărat cuvîntului un sens mult lărgit, căci rareori a existat un pact mai rezistent la sugestiile sentimentului necontrolat, mai lucid şi mai amar, cu o mai mare dezvoltare a inteligenţei critice şi apreciative. Astfel înzestrat şi orientat, Arghezi se asociază cu scriitorii de formaţie sau de simpatii socialiste şi, împreună cu ei, creează un grup din care sînt proiectate multe lovituri de catapultă către cetăţuia orînduirii clin vremea lor. Din aceeaşi grupare cu Tudor Arghezi fac parte N. D. Cocea, pamfletar şi luptător politic în rîndurife socialismului ; Gala Galaction, preot şi profesor de teologie, traducător al Bibliei, dar nu mai puţin publicist militant şi prozator cu operă întinsă. N. D. Cocea şi-a dat partea cea mai remarcabilă a contribuţiei Iui în pagini pamfletare, sprijinite nu numai de un temperament fugos, dar şi de o concepţie bine legata, pe care o confruntă, ca ziarist politic, cu toate evenimentele vremii. Multele Iui lupte l-au făcut să ajungă relativ tîrziu la creaţia literară în marile genuri, şi atunci, în romanele sale, a dovedit nu numai cunoaştere a societăţii româneşti din vremuri mai vechi şi mai noi, dar şi un memorabil dar de povestitor. Gala Galaction a reprezentat sinteza tematicii tradiţionale cu mijloace moderne de artă în multe povestiri, nuvele şi romane, al căror subiect îl alege din fazele ceva mai apropiate ale istoriei românilor* dar înainte de eliberarea lor de sub jugul otoman, sau din epoca moderna, printre oamenii de la ţară, preoţi şi tîrgoveţî. Născut în cîmpîa Dunării, într-o familie de negustori adeseori pe marile drumuri ale Peninsulei Balcanice, Galaction repune în opera lui unitatea acelei lumi unde popoarele s-au amestecat de atîtea ori, şi în lupta împotriva opresiunii turceşti au avut un destin în atîtea privinţe comun. Această sferă de motive s-a întrupat în opera lui Galaction prin mijloacele unui imagism bogat, printr-un fond de neologisme sporit de bogata lui cultură, prin frecventul apel Ia alegoria filozofica şi morala, ca în psalmi şi în retorica religioasă. Dacă neliniştitul Arghezi nu este nici el străin de problematica religioasă, ca u.n căutător care suportă asalturile îndoielii şi sucombă adeseori sub prăbuşirea ere- dinţelor iui, Galaction se bucură de posesiunea liniştită a acestora. De aci şi, mai cu seamă, din izvorul profetismului provine fondul umanitar al creaţiei lui prin care a găsit drumul simpatiei cu masele muncitoare moderne, devenind luptător şi purtător de steag în rîndurlle lor, împreună cu prietenii lui, cu Tudor Arghezi şi NT. D. Cocea. Cînd, aşadar, după 23 August 1944 românii au intrat în noua faza a istoriei lor, aceşti trei scriitori s-au găsit alături de aspiraţiile poporului şî l-au însoţit cu fidelitate în luptele lui. După primul război mondial, cînd românii au ajuns la unitatea naţională' şi cînd, în noile împrejurări, viaţa lor socială atinsese o complexitate sporită prin dezvoltarea claselor şi înmulţirea contradicţiilor dintre ele, s-a simţit nevoia creării unui nou instrument literar, capabil să cuprindă şi să exprime noua realitate. Acest instrument literar a fost romanul realist de mari proporţii. Sfîrşitul veacului anterior şi perioada următoare dăduseră numeroase romane, printre care cele ale lui Duiliu Zamfi-rescu — legate ciclic, după schema naturalistă a istoriei unei familii — descrisese procesul de decadenţă a vechia boierimi şî apariţia unei lumi noi, de exploatatori grosolani şi cîrpaci. Critica societăţiî era întreprinsă de Duiliu Zamfirescu, în romane ca Viaţa la ţară, Tânase Scatiu şi altele, dintr-un unghi aristocratic. Problema se punea acum, după sfîrşitul primului război mondial, în alţi termeni, impuşi de dezvoltarea şi organizarea claselor social laborioase : a ţărănimii şî a muncitorimii. Scena literară este ilustrata acum de Liviu Rebreanu, un scriitor venit din Transilvania subjugată încă dinaintea primului război, şi care atrăsese atenţia prin nuvele ţărăneşti sau din mediul proletariatului necalificat al oraşelor, care, faţă de tematica tradiţionalistă, tratata în spiritul simpatiei populiste, caracteristică pentru toata producţia din jurul lui Vlahuţă, marca un contrast izbitor. Rebreanu este un observator lucid, fără iluzii, neînfricoşat de scena tare sau cruda. Tairanti lui sînt „proştii* — stîngaci în mediul civilizaţiei nu pentru ei făcută. Aceşti „proşti" suporta averile administraţiei ca ale unei puteri stăpwitoare peste un popor subjugat. Intrarea Transilvaniei în unitatea de stat a românilor punea problema mijloacelor care asiguraseră, în cele mai defavora- 574 bile circumstanţe istorice, persistenţa ca naţionalitate a ţărănimii ardeleneşti. în Ion, Rebreanu dă răspunsul acestei întrebări descriind puterea instinctelor în eroul lui ţăran. Viziunea lui Rebreanu este esenţial naturalistică şi cu toate că, pe măsură ce creaţia lui înaintează, înţelegerea vieţii sociale se extinde şi se adîn-ceşte, preferinţele lui de psiholog îl fac să studieze laturile umbrite ale conştiinţei, irupţiile catastrofale ale unor reprezentări refulate, cazuri de degenerescentă. Românii din Transilvania fuseseră aduşi să lupte, în timpul primului război mondial, împotriva fraţilor din ţara veche şi situaţia aceasta produsese conflicte tragice, ca acela din Pădurea spînzwaţilor, unde eroul care asistă, la începutul povestirii, la scena spîn-zurănii unui camarad ceh, o altă victimă a luptelor naţionale din vechea monarhie habsburgică, este dus ca de o putere irezistibilă către reproducerea aceluiaşi destin. Trecuseră abia două decenii de la marea comoţie socială a răscoalelor ţărăneşti din 1907, producătoarea unei bogate literaturi, dar încă nu a marii lor fresce epice. Rebreanu o da în Răscoala, unde alternează scenele din lumea satelor, a moşierilor şi a administraţiei care reprimă revolta cu brutalitatea unor armate într-un teritoriu străin. în toate romanele sale Rebreanu dispune de un bogat material de observaţii, manifestă înţelegerea cea mai adînca a ansamblurilor sociale şi a factorilor activi în mijlocul lor, prin naraţiuni desfăşurate pe mai multe planuri, solid construite şi motivate. Exemplul Iui Rebreanu a stimulat întreaga producţie epică în epoca de după 1920. Noul stat al României mari înşelase speranţele acelora care, în tranşeele războiului, nutriseră visurile noii vieţi publice, libere de servitutile trecutului. Camil Petrescu, care dusese viaţa acelor tranşee, trăieşte acum drama intelectualului devenit inutil într-o lume unde el proclamă în zadar drepturile inteligenţei. Scriitor pătrunzător şi ingenios, om de idei, Camil Petrescu creează metode noi ale analizei, prin care spaţiile vide ale naraţiunii tradiţionale se umplu cu o materie de observaţii noi şi subtile — o metodă înrudită cu a lui Marcel Proust, studiată de el în Interesante pagini de critică. După revoluţia socială şi culturală, Camil Petrescu, care se ataşase de noul regim, simte nevoia să coboare pe firul luptelor pentru libertate din trecut, cele care pregătiseră şi susţineau acum pe cele prezente, şi regăseşte, 575 printre revoluţionarii de la 1848, figura înalta şi pură a istoricului şi tribunului Nicolae Bălcescu, eroul romanului Un om între oameni — evocare a epocii în care se închegase democraţia burgheză şi se aşternuseră temeliile României moderne. Toţi romancierii epocii de după 1920 se consacră studiului societăţii noastre în faza de pregătire a României contemporane, înlănţuite după data întâmplărilor narate de ei, romanele acestor scriitori refac istoria ultimelor cinci sau şase decenii. Ion Marin Sadoveanu, care se face mai întli cunoscut ca poet, dramaturg şi critic teatral, scriitor artist, da, în Sfîrşit de veac în Bucureşti, tabloul capitalei noastre înainte de pragul secolului, cu o boierime care murea şi o aprigă burghezie grăbită să-i ia locul. Din rîndurile acesteia se ridică un tînăr care se instruieşte şî se purifică prin înţelegerea frămîntarii din juru-i: ecourile revoluţiei ruseşti din 1905, transmise prin rebelii vasului „Potemkin", refugiaţi în ţara noastră ; răscoalele ţărăneşti din 1907 ; războiul. în al doilea roman al său, în Ion Sîntu : povestire a unei formaţii personale, un Bildungsroman — după titlul creat de Goethe şi făcut popular pentru cititorii moderni de Thomas Mann — I. M. Sadoveanu urmăreşte creşterea şi înălţarea personalităţii unui tînăr intelectual, desprins din lumea [ui burgheză pentru a deveni receptiv la orînduirea socialista, schiţată la orizont. Cezar Petrescu într-o vreme activa ca ziarist politic, se găsea într-o situaţie privilegiată pentru a înţelege desfăşurarea evenimentelor în opera sa şi creează astfel „romanul-cronică". Cezar Petrescu fixează momentul aventurii politicianiste în împrejurările ţării ieşită din război odată cu martorul ei îndurerat şi aprehensiv : intelectualul curat, în privirile căruia se lămureşte drama socială a vremii. într-un moment al carierei sale, Cezar Petrescu simte nevoia să întregească seria istorică a faptelor înlănţuite către catastrofa vechii orîn-duiri. Şi atunci el descrie, în romanul 1907, forţele care urcau din adîncimea ţării, pe care el le mai credea apte a fi zăgăzuite şi îndrumate în vechea albie, prin boierii patrioţi, ca ai trecutului, şi prin intelectualii luminaţii. Critica socială a prezentului se asociază, la Cezar Petrescu, cu o doctrină conservatoare, ca la Balzac, în oare, prin vastitatea anchetei sociale şi prin monumentalul conştiinţei, scriitorul român a recunoscut un model. 576 George Calinescu, istoric şi critic literar cu operă întinsă, dă şi el în Enigma Otiliei un roman cu implicaţii sociale, prin mulţimea tipurilor din vechea burghezie, surprinse cu o deosebita acuitate în lumea adeseori fantastică a decompoziţiei lor, lîngă care creşte un tineret graţios şi pur. Calinescu se opreşte apoi în Bietul Ioanide la încercările ţării în vremea care, între cele două războaie, o aruncă în pragul războiului civil. Un artist de geniu, un arhitect care îşi pierde copiii în aventura teroristă a vremii, trăieşte drama nerealizării lui în împrejurări atît de neprielnice. Voinţa de construcţie dă vieţii cuprins şi finalitate, şi prin această voinţă se putea asigura ţării viitorul ei. G. Calinescu da acestei credinţe, care era aeea a tuturor intelectualilor de bună-credmţă în zilele sumbre dîn pragul celui de al doilea război mondial, o întrupare în Bietul Ioanide al său : naraţiune complexă, nutrită mai ales din observaţia mediilor intelectuale, unde se împletesc toate speciile romanului modern — romanul social, psihologic şî poliţist. Pentru Zaharia Stancu, cunoscut mai întâi ca poet, terenul de observaţie în Desculţ este ţărănimea din cîmpia Dunării, una din cele mai sleite de exploatarea totdeauna mai feroce în regiunile bogate ale ţării. în lumea acestei ţăranimi creşte un copil prin a cărui optica sînt văzuţi oamenii şi stările de la începutul secolului, din timpul răscoalelor şi de acei ţărani, o societate istovita şî sălbatică, în care clocoteşte revolta. în Rădăcinile sînt amare lumea observată este a politicii şi afacerilor, cu raportări de cronică la epoca de după primul război. Romanele lui Zaharia Stancu, unele din cele mai citite şi mai deseori traduse, se însumează din materia notaţiei infinitezimale într-o naraţiune orală, cu retuşari continue ale exprimării şi adeseori cu o frazare ca a poemelor în proză. Romanele lui Zaharia Stancu au apărut în anii regimului popular, dar formaţia scriitorului s-a produs mai înainte şi stă în legătură cu curentele criticii sociale din acei ani. Tot atunci apar primii scriitori care stabilesc legătura cu mişcarea muncitorească. Unul din ei este Alexandru Sahia, mort tînăr în focul luptelor (combats) sale, dar nu mai înainte de a fi dat primele atestări ale mentalităţii revoluţionare, formată încă de pe atunci. 37 — Opere. voi. Hi 577 Celălalt este Geo Bogza, care, urmărind să dea reportaje, relaţiuni asupra ţării profunde şi necunoscute, atinge poezia cea mai înaltă în prezentarea oamenilor săi simpli şi duri, ţărani şi muncitori, aşezaţi în cadrul lor sublim de natura ca foiţe cosmice deopotrivă cu cele care au aşezat munţii şi au săpat văiJe marilor rîuri ale jării. Este firesc ca scriitorii apăruţi, şi mai ales formaţi după 23 August 1944, să fi însoţit cu naraţiunea lor evenimentele produse succesiv de atunci. în direcţia realismului socialist, adică a literaturii hrănite din observaţia revoluţiei şi a acţiunii constructive care îi urmează, află cadrul lor literar toţi prozatorii români ai generaţiei tinere, din grindurile cărora antologia reţine numele lui Marin Preda, al lui V. Em. Galan, al iui Eugen Barbu. Antologia de faţă trebuie deci considerată ca un comentar al dezvoltării vieţii sociale a românilor în ultimul secol şi jumătate, în timpul căruia s-a format o literatură riguroasă, în legătură cu dezvoltarea literaturii europene în aceeaşi epocă, slujită de numeroase talente, vrednice a fi cunoscute pentru tot ceea ce, prin prelucrarea datelor proprii ale ţării şi a temperamentului specific al poporului lor, au adus în simfonia literară a lumii întregi. 1962 SCHIŢĂ DE ISTORIE A LITERATURII ROMÂNE (Perioada 1900-1944) ^ Valorificarea tradiţiilor progresiste în istoria literaturii române, capitol important al întregii munci de cercetare în perioada care începe odată cu revoluţia culturală, va alcătui obiectul însuşi al tratatului de Istoria literaturii române, elaborat de un colectiv sub conducerea generală a colegului nostru acad. G. Călinescu. S-a simţit de mai multa vreme nevoia unei sesiuni ştiinţifice consacrate vastului material de fapte, sporit în vremea din urmă prin noi cercetări arhîvistice, întreprinse la Institutul de istorie literară şi folclor al Academiei Ri\R., sau de către alţi cercetători, dar mai cu seamă asupra ordonării lui, din punct de vedere al materialismului dialectic şi istoric, într-o sinteză originală, în care explicaţia operelor şi autorilor şi repartizarea accentelor generale de valoare să corespundă exigenţelor sociale şi ştiinţifice ale momentului nostru de cultură. Nu voi prezenta totuşi un referat asupra valorificării tradiţiilor progresiste în întreaga istorie a literaturii române, temă vastă şi foarte complexă, ci voi mărgini expunerea de faţă la perioada 1900-1944, obiectul volumului al IV-lea al amintitei opere întregi, acela care fiind repartizat responsabilităţii mele m-a obligat Ia parcurgerea materialului şi la sistematizarea Iui în spiritul călăuzitor al întregii cercetări. Ofer, deci, în cele ce urmează o schiţă a volumului amintit ca pe^o ilustraţie a unor principii, dintre care cel dintîi stă in legătură cu problema periodizării. 579 Este necesar însă înainte de toate să întemeiem faptul ca un volum separat şi întreg va fi consacrat perioadei dintre 1900-1944. Este această perioada literară un răstimp autonom şi unitar ? Intervalul de timp dintre începutul secolului nostru şi sfîrşitul celui de al doilea război mondial alcătuieşte el, în adevăr, din punct de vedere al faptelor literare o perioadă cu caractere atît de bine conturate şi atît de deosebite de epoca precedentă încît să apară cu toată limpezimea nevoia prezentării ei unitare ■şi separate ? în perspectivele materialismului dialectic şî istoric despărţirea dintre epocile istorice n-are niciodată un caracter absolut. înţelegerea dialectică şi istorica a faptelor sociale ne arată că totdeauna rădăcinile unei epoci istorice şi culturale coboară pînă în epoca anterioara pe care este tocmai rolul epocii mai noi s-o înlocuiască. Acest adevăr general se verifică încă o data şi cît priveşte epoca literară care începe odată cu primii ani ai secolului nostru. Aproape toate numele de seamă care domină scena literară la începutul secolului sînt ale unor personalităţi formate în ultimele decenii ale secolului anterior şi care străbătuseră părţi mai mult sau mai puţin întinse ale carierii lor în acest din urmă interval. Acesta este cazul lui Macedonski, al lui Caragiale, al lui Slavici, al lui Coşbuc, al lui Delavrancea, al lui Vlahuţa şi al multor altora : scriitori deopotrivă ai secolului al XlX-lea şi al XX-lea, deţinători ai unor formule literare închegate în împrejurările sociale dinainte de 1900, dar care au continuat sa dea opere de seama şi după pragul noului secol. Acesta este cazul Iui G. Coşbuc, dar mai cu seamă al lui Al. Vlahuţa, care dăduseră partea cea mai însemnată a creaţiei lor înainte de 1900, dar, făcînd sa apară, la 2 decembrie 1901, primul număr al Samanatorului, creează abia acum cadrul acţiunii literare prin care o serie întreagă de tinere talente continuă şi dezvolta directiva lor, producînd unul din cele mai însemnate curente literare de la începutul epocii 1900-1944. Coşbuc şî Vlahuţa se lasă de altfel curînd înlocuiţi Ia direcţia Samanatorului, şi curentul pus de ei în mişcare trece sub îndrumarea altor capacităţi, mai tinere. Oarecum deosebit este cazul lui Al. Macedonski care, deşi în cele doua decenii de viaţa trăite de el în secolul nostru mai avea să producă opere importante ca Flori sacre, Thalassa, Poema rondelurilor ş.a., a exercitat o influenţă mai scăzuta după 580 1900, odată cu încetarea primelor serii ale Literatorului, apărut de atunci sporadic, pentru scurte intervale ■şi fără răsunetul din trecut. întrebuinţez un cuvînt care apare adeseori în biografiile antice : înflorire •— în greceşte akme. Dar cînd înfloreşte un scriitor, un filozof, un artist, un om de ştiinţă sau oricine a putut deţine odată un loc în viaţa publică şî culturală a ţarii lui şi a cărui biografie prezintă un interes oarecum general ? înflorirea se produce pentru orice om public şi pentru orice creator de cultură în momentul în care puterea lor de creaţie poate sluji mai bine o cerinţă a timpului, atunci cînd talentul lui obţine maxima audienţa şi (influenţa cea mai întinsă, în împrejurările sociale rezumate şi exprimate de el, în momentul faţa de care înzestrarea şi opera lui sînt reprezentative. Ca-lăuzindu-ne deci de acest criteriu biografic, socotim că toţi scriitorii care, printr-o pane a operei lor, aparţin epocii care începe odată cu anul 1900, dar momentul înfloririi lor se situează în epoca anterioară, urmează a fi studiaţi în cadrul acesteia din urmă. Disting, în perioada 1900-1944, patru intervale mai scurte : 1900-1910, 1910-1920, 1920-1923, şi 1933-1944. în cea dintîi dintre acestea se continuă îndrumări literare apărute înainte de 1900. Este acesta un motiv pentru a trage concluzia, formulată uneori, că secolul al XlX-lea continuă pînă la 1910 ? O astfel de concluzie ar fi cu totul exagerată şi n~ar corespunde dezvoltării generale a vieţii sociale în ţara noastră, care n-a putut să-şi trimită reflexul ei în literatură, în mijlocul intervalului de timp 1900—1910 stau răscoalele ţărăneşti, şî a căuta a înţelege literatura vremii în afară de legăturile pe care le prezintă cu ele înseamnă a despărţi faptele literare de baza lor socială, singura care le poate lămuri înţelesul. După 1910 începe să se piardă ecoul răscoalelor ţărăneşti, începe epoca pregătirii războiului. Aspiraţia spre unificarea teritoriului naţional, prin introducerea în acelaşi stat a românilor trăitori în Ardeal, era o ţintă firească a evoluţiei noastre ca popor, dar unii vedeau în realizarea ţintelor războiului o condiţie a întăririi claselor dominante; alţii se opuneau curentului de pregătire a războiului tocmai pentru acest motiv ; în sfîrşit, unii se legănau cu iluzia că victoria în război ar putea aduce odată cu eliberarea românilor aflaţi sub regimul 581 opresiv al monarhiei austro-ungare eliberarea lor socială. România nu ieşise încă din război cînd în Rusia se produce marele eveniment mondial al Revoluţiei din Octombrie 1917. Ecoul Revoluţiei din Octombrie este înregistrat cu simpatie şi într-o parte a literaturii noastre, dar în acelaşi timp se întăreşte reacţiunea, determinînd un curent care va creşte în intervalul de timp următor. După 1920 clasele dominante trăiesc beţia succesului lor şi deschid capitalismului străin drumul către bogăţiile ţării. Se întăreşte deci direcţia exploatării semicoloniale pornita încă din secolul trecut odată ^ cu instalarea dinastiei străine. Exploatarea semicolonială îşi găseşte un aliat în partidele politice zise „istorice". Este vremea desfrîului politicianist, a averilor înjghebate într-o noapte prin specularea inflaţiei politice şî a bugetului politic, adică a masei mari a contribuabililor. Dezmăţul politicianist, dar uneori şi prezentarea protestului maselor muncitoare faţă de el, se reflectă în literatura vremii care îşi afla un instrument propriu de reflectare în romanul de mari proporţii care începe a. fi cultivat acum. Contrastele sociale, antagonismele de clasă dobîndesc o mare acuitate, şi acestui fapt i se datoresc îndîrjirea polemicilor, radicalismul expresiei, dezvoltarea realismului critic şi uneori cruzimea naturalistă a viziunii: tot atîtea caracteristice ale mişcării literare în intervalul de timp 1920-1933. în 1933 hitlerismul ia puterea în Germania. Evenimentele încurajează cercurile reacţionare, care văd în întărirea influenţei germane în ţară şi aservirea ei scopurilor imperialiste ale Germaniei hitleriste mijlocul cel mai potrivit pentru zdrobirea năzuinţelor de eliberare populară şd a mişcării muncitoreşti care nu încetează să crească începînd din 1920. în atmosfera de teroare a vremii, unii din oamenii de cultura, legaţi de mişcarea literară, văd remediul în lupta pentru valori, în dezvoltarea formelor superioare de cultură, în propaganda pentru libertatea spiritului şi pentru răspîndirea marilor achiziţii ale culturii umaniste universale. Alţii înţeleg că acţiunea pentru eliberare naţională şi socială va lua curînd formele unei lupte sociale, şi în ajunul, apoi în timpul războiului injust din 1941-1944, stabilesc legături cu mişcarea muncitorească din ţară si găsesc premisele curentelor literare care se vor dezvolta după aceasta din urmă data. 582 Pentru epoca 1900-1910, organele de publicitate cele mai reprezentative sînt Sămănătortd, Viaţa nouă, Convorbiri critice şl Viaţa românească, adică reviste în jurul cărora s-au grupat scriitori purtători ai tendinţelor literare ale vremii şi unde au apărut operele lor cele mai de seama. Nu dau acestei enumerări de reviste un caracter limitativ, după cum n-o voi face nici pentru intervalele de timp următoare, deoarece în jurul fiecărei din aceste reviste şi în alianţă ideologică cu ele au apărut o mulţime de alte organe şl s-au manifestat o mulţime de alţi scriitori. Sămănătortd, de pildă, a proliferat în jurul sau, şi uneori dincolo de pragul anului 1910, o serie de alte periodice ca: Făt-Frumos, Ramuri, Floarea albastră, Luceafărul, Drum drept ş.a. Apărut la sfîrşitul anului 1901, Sămană-toruU sub conducerea lui A. Vlahuţă şi G. Coşbuc, pare pînă la un punct o continuare a revistei Vatra, apărută în 1894, sub călăuzirea lui I. Slavici, G. Coşbuc, şi I. L. Caragiale, acesta din urmă retras curînd de la direcţie. Există similitudini de idei şi expresii între programul Vetrei şi al Săwănătorului, încît chiar dacă nu aceeaşi pană le-a scris deopotrivă, cele două programe sînt, în tot cazul, manifestarea unei mentalităţi constituite la sfîrşitul secolului trecut. Această mentalitate pornea din recomandările Daciei literare pentru o literatură de inspiraţie naţională, o mentalitate care derivase însă, în timpul celor aproape cincizeci de ani de cînd M. Kogălniceanu preconizase noua îndrumare a literaturii române, către cultul trecutului. Aceeaşi recomandare în programul Sămănâtorului: ,,Nu vedeţi abisul în care vă prăbuşiţi cu toţii — ne spunea un bătrîn maî zilele trecute ; nu vedeţi că voi, tinerii de azi, aţi ajuns să vă sfiiţi pînă şî de rostirea cuvintelor: patrie, iubire de ţară, de popor, de lîmbă şî de datinele strămoşeşti !... Culegeţi şi însufleţiţi din nou vorbele acestea mari — atîţia viteji au luptat şi-au murit pentru ele ; treceţi-le prin inimile voastre şi le reîncălziţi, spălaţi-le în inimile voastre şi le redaţi înţelesul, viaţa şi strălucirea lor de odinioară... Suflaţi colbul de pe cronici, cum zice poetul, şi faceţi să renască virtuţile bătrînilor de atunci în sufletul tinerimii de azi..." Totuşi, alături de aceste accente paseiste, care înrudesc atît de aproape programul Vetrei şi acel al Sămănâtorului, există în acesta din urmă, şi un alt accent, în care simţim ceva din 583 tumultul ţarii în care răscoalele ţărăneşti, devenite endemice, se pregăteau să izbucnească în marea criză de la 1907. N. Iorga, devenit in acel moment spiritus rector al Samanatorului <şi al cărui temperament scriitoricesc îl impusese atenţiei generale, nu credea util drumul reformelor, necum acel al unei revoluţii menită să transforme orînduirea din_ care rezulta nenorocita situaţie a ţărănimii româneşti. Pentru N. Iorga chestia ţărănească este „o chestie culturala". „Lucrul ce trebuie să se capete, căci altfel pierim — scrie N. Iorga — e elementul moral, simţul de datorie şi pornirea binefăcătoare care lipsesc şi în boierimea proprietarilor si arendaşilor şi în ciocoimea mare şi mică a funcţionarilor ; e elementul de lumină care lipseşte ţăranului. Aceste lipsuri trebuiesc întregite, şi aceasta o poate faoe numai şcoala..." Reforma morală era deci, pentru N. Iorga, cheia problemei, şi aceasta concluzie Ia care va reveni mereu scriitorul şi omul politic cu o putere agitatorică Incontestabilă, slujită de un remarcabil talent literar, măsoară în acelaşi timp o tendinţa antirevoluţionara. Astfel, cînd, în primăvara anului 1907, izbucnesc răscoalele ţărăneşti, N. Iorga, care dăduse^în Neamul românesc pagini zguduitoare despre mizeria ţărănimii, este preocupat acum să se extragă din rîndurile aşa-zişilor „instigatori", urmăriţi de puterea executivă a timpului. în acest sens se produce şi singura reacţie redacţională a Samanatorului, care, în mijlocul evenimentelor, la 1 aprilie 1907, prin pana lui I. Scurtu, nu manifestă altă preocupare decît aceea de a feri pe cărturarii acuzaţi de stapînire de învinovăţirea îndreptată împotriva lor : „De cînd se scrie şi se tipăreşte o literatură românească pentru toţi — scrie I. Scurtu — de cînd vieţuiesc pe acest pămînt românesc cărturari români cu rostul lor în viaţa publică a ţării, menirea lor îndeplinită cu sfinţenie a fost sa apropie sufleteşte clasele noastre sociale ^ între sine, să le înveţe a se cunoaşte, a se^ preţui, a se cinsti şi a se ajuta una pe alta spre întărirea şi înălţarea patriei şî a neamului întreg." Alta este atmosfera la Viaţa românească, sub conducerea lui C. Stere şi P. Bujor, şi cu colaborarea activa de la început şi devenita din ce în ce mai îndrumătoare a unui publicist format în mediile socialiste: G. Ibrăileanu. Programul revistei „nu poate avea alt scop decît munca pe cîmpul culturii naţionale". _ O cultură naţională este totdeauna una din feţele culturii universale, aceea prin care geniul unui popor îşi introduce nota lui specială în armonia întregii culturi a omenirii şi îşi justifică „dreptul la existenţa distinctă în sînul popoarelor civilizate". „Clasele de sus stau în aer — citim în amintitul program — fără atingere cu poporul de jos, care, în ţar? noastră, el singur este o clasă pozitivă şî a păstrat mai curat sufletul românesc. între clasele* de sus şi popor este o prăpastie adînca, care, la noi, desparte aproape două naţii." Pentru a atinge rezultatul recomandat de program revista îşi propune sa lupte pentru mijloacele menite să slujească scopul întrevăzut. Aceste mijloace se rezumă în lupta „pentru ridicarea culturala, politica şi economică a ţărănimii". „Şi daca este nevoie — încheie programul — să dam idealului nostru cultural, naţional şi democratic un nume cuprinzător — numele său este : poporanismul." Iată deci accente noi. Nu mai este nevoie de înapoierea la trecut, de suflarea colbului de pe cronicile străbune, ci de crearea unei culturi naţionale de valoare universală, pentru care ţărănimea ^trebuie să ofere temelia, şi încercînd să fie tratată ca o altă naţiune de stat să fie ajutată să se ridice din punct de vedere cultural, politic şi economic. Dintre toate curentele literare derivate din Dacia literară a lui Mihail Kogălniceanu, în ultima jumătate de secol, acela al Vieţii româneşti va reprezenta punctul cel mai înaintat. Deşi nu esteun organ revoluţionar, Viaţa românească arată de-a Jungul întregii desfăşurări a programului ei o simpatie activă, militantă pentru toate clasele şi categoriile nedreptăţite ale vechii societăţi, şi, prin această orientare, se deosebeşte pînă în 1910 de toate celelalte reviste literare ale vremii. Voi aminti aci pe scurt de Viaţa nouă (1 februarie 1905), sub conducerea lui O. Densusianu, care aprobă curentul naţional si popular al generaţiei de la 1840, dar este de părere că literatura care se reclama de la vechea direcţie, cenzurînd toate formele imitaţiei, cădea ea însăşi în păcatul pastişării poeziei populare. El preferă o literatură de inspiraţie urbană, şi întrebările lui retorice caută să impună o nouă direcţie literară. S-a spus despre Ovid Densusianu, fiul profesorului ardelean Aron Densusianu, că a fost ultimul „latinist* al literaturii române. Dar „latinismul™ lui Ovid Densusianu, din care nu derivau consecinţele lingvistice trase de învăţaţii din ge- 584 585 neraţia lui Aron, devine, mai ales în perioada de după 1910, un element în agitaţia pregătitoare a războiului, la sfîrşitul căruia trăieşte un reviriment al sentimentelor sale, vibrînd la soarta acelora cărora li se cereau sacrificiile cele mai grele, şi scriind poezia La răspîntia neagra — poate singura poezie cu adevărat inspirata din numeroasa lui producţie lirică, iscălită cu pseudonimul Ervin, atît de rece, abstracta şi artificiala. Categoriile sociale nu lipsesc cu totul din gîndirea lui Ovîd Densusianu ; ele sînt însă eliminate cu o intenţie deliberată de Mihail Dragomirescu care — făcînd să apară la 1 ianuarie 1907 Convorbirile sale, substituite vechilor Convorbiri literare, care pierduseră, sub direcţia lui S. Mehedinţi, vechea lor influenţă asupra publicului şi scriitorilor — declară a nu se călăuzi decît de criterii artistice : „Atitudinea criticului, în concepţia acestei reviste — scrie M. Dragomirescu — n-are sa fie influenţată cîtuşi de puţin de conţinutul operei sale de artă." Curentele şi directivele îi sînt indiferente criticului, care n-are a se preocupa de „sugestiunea întîmplătoare a mediului artistic, politic sau cultural". Cititorii sînt avertizaţi că judecăţile revistei se vor conduce numai după criteriul artistic al perfecţiunii realizării. Ne găsim deci într-un punct înaintat al autonomiei estetice. Dar cum indiferentismul politic absolut nu este cu putinţă, ceva din tendinţele revistei apare totuşi, la cîteva luni după evenimentele din martie 1907, rămase pînă atunci necomentate, cînd cineva care iscăleşte „Principele Leon Ghyca" se bucură de ospitalitatea Convorbirilor, publi-cînd Cugetări ca, de pilda : „Ierarhiile sociale pe care le-a stabilit mintea omenească, printre veacuri, îşi au sorgintea în ierarhia firească a tot ce trăieşte ; şi negarea lor e o critica zadarnică ce s-ar aduce naturii" ; sau : „Utopiile constituţiu-nilor care desfiinţează stări de fapt şi introduc în locul lor ficţiuni recoltează revoluţii". Autorul pare a polemiza deci chiar cu Constituţia de la 1866, şi revista, comentînd cugetările principelui, admira în ele felul „cum s-au reflectat într-o inteligenţă pătrunzătoare şi cu vastă cultura ultimele nenorocite evenimente prin care am trecut" ; apoi opune acestor mărgăritare, culese din gura aceluia care le formulase, operele prin care „poeţii noştri, lacomi de glorie, dar seci de simţire adevărată, au vrut să ne mişte sufletele". în aceeaşi vreme, M. Dragomirescu ducea campania lui împotriva poeziei lui Octavian Goga. 586 Abia către sfîrşitul perioadei mai restrînse, caracterizată mai sus, frămîntarea ţarii îşi găseşte în revistele Iun N. D. Cocea, în Viaţa socială (februarie 1910) şi în Facla, care îi urmează după o lună, o expresie liberă de prudenţă în declaraţii, de retractări, de adaptări reformiste în cadrul acceptat al orînduirii vremii. Remediul social nu mai este căutat acum în întoarcerea la trecut, în răspîndirea simpatiei pentru ţărănime, ca depozitară a tradiţiilor poporului, în captarea bunăvoinţei cercurilor luminate ale boierimii, în propuneri reformiste ; ci prin preconizarea revoluţiei sociale, cu o claritate şi energie a accentelor faţă de care nu găsim nimic asemănător în epocă. Viaţa socială aduce trinitatea scriitoricească a lui Cocea, Galaction şi Arghezi. Acesta din urmă deschide primul număr al revistei cu poezia Rugă de seara, a cărei tonalitate trebuie neapărat să izbească puternic : „Cuvîntul meu să arză, / Gîndirea mea s-arunce toc / în sinagoga lor bastarda; / Şi ciu-ma-n formă de cocardă / Să cadă-n pieptul lor de soc / Căscat de-a pururi spre Noroc. / Să-mi fie verbul : limba / De flăcări vaste ce distrug / Trecînd ca şerpii cînd se plimbă. / Cuvîntul meu să fie plug / Ce faţa solului o schimbă, / Lăsînd în urma luî belşug. / O ! dă-mi putere să scufund / O lume vagă, lîncezîndă, / Şi să ţîşnească-apoi din fund / O alta, limpede siblînda." Cititorii vremii au auzit atunci un alt sunet al poeziei româneşti decît acel cu care îi obişnuise idilismul Sămănătoru-lui, neoclasicismul Convorbirilor, modernismul academic al Vieţii noi. Energia expresiei în poezia lui Arghezi, noutatea îndrăzneaţă a lexicului şi a metaforelor, patosul ei revoluţionar făceau sensibilă o nouă îndrumare a literaturii. Cocea face să apară Facla în ziua aniversării răscoalelor din marne 1907 şi schiţează, cu acest prilej,_ un program pus în slujba „unui ideal neînvins de cultură şi de dreptate socială". Revistele lui Cocea sînt acelea care ne fac a simţi mai viu rotirea vremurilor. Anii 1910-1920 alcătuiesc intervalul cel mai confuz al perioadei pe care ne pregătim s-o studiem. Unele din revistele apărute în răstimpul anterior continua şi după 1910. Cresc acum şi unele dîn operele ale căror temelii fuseseră aşezate maî înainte, printre care a lui Mihail Sadoveanu. Apar şi unii scriitori noi a căror însemnătate se va preciza în deceniul 587 următor, cum este cazul lui Liviu Rebreanu. în general, însă, intervalul 1910-1920 se caracterizează prin dispariţia curentelor literare şi a înfruntării lor. îndată ce se aprinde războiul mondial, în august 1914, ţara veche se întreabă ce drum va lua conflagraţia generală. Pasiunea politică domină întregul peisaj publicistic. Va trebui" să fie studiat ecoul revoluţiei din 1917 asupra literaturii momentului. Galaction şi Cocea vor fi şi acum numele mai cunoscute care vor trebui amintite în legătură cu ecoul local al marelui eveniment mondial. Sub presiunea acestuia, clasa conducătoare consimte la acordarea votului universal şi la o nouă împroprietărire a ţăranilor, în condiţii care n-au împiedicat însă refacerea marii proprietăţi într-un scurt interval. înmulţirea bogăţiilor ţării, ca urmare a creşterii teritoriale, deschide un vast cîmp exploatării burgheze şi speculaţiei politicianiste. Nevoile de cultura ale unui stat în care trăiau acum optsprezece milioane de cetăţeni, printre care numeroase minorităţi naţionale, puneau problema culturală şi literară în alţi termeni decît în vechea ţara. în Însemnări literare — care apar la Iaşi, din februarie 1919, sub conducerea lui M. Sadoveanu şi G. Topîrceanu — G. Ibrăileanu încearcă sa tragă liniile viitoare de direcţie ale noii literaturi. Vechiul punct din program al Vieţii româneşti părea a-şi fi găsit condiţiile realizării lui. „Avem credinţa — citim în primul număr al Însemnărilor literare —că cele două mari acte, de covîrşitoare însemnătate istorică : unirea tuturor românilor şi dezrobirea ţăranilor — care au înlăturat toate obstacolele dezvoltării normale şi pline a întregului neam şi a tuturor forţelor lui, vor da şi literaturii noastre, ca şi celorlalte manifestări ale energiei româneşti, un avînt nebănuit, care ne va aşeza definitiv în rîndul popoarelor de cultură universală." Se întrevăd posibilităţile schimbării acelui ion de tristeţe ale literaturii române, pe care urma să-1 înlocuiască hotarîrile „unei vieţi normale, de muncă şi de nădejde în rezultatul sforţărilor". Prevederile lui ibrăileanu s-au realizat în parte, totuşi cu excepţia ideii ca „viaţa de seriozitate, munca de refacere şi de construire", multele şi variatele prdbleme ce nî se impun pe viitor vor fi un teren puţin favorabil acelei literaturi care începuse să înflorească înainte de război şi care se numea „decadentism", „simbolism", „modernism" etc. Aceste curente au luat dimpotrivă o mare dezvoltare după război, fie ca o expresie a diversiunii faţă de creşterea protestului social, fie întocmai în legătură cu acesta, dar în formele aşa-zisei „revolte în genunchi". Apariţia noilor mijloace de expresie nu este însă niciodată un fapt pe care revoluţia literară poate să-1 nesocotească. După 1920 devine evident că nu se mai putea scrie cu singurele mijloace de expresie ale epigonilor eminescieni sau ale sămănătorismului. Macedonski şi poeţii din şcoala lui, proza şi poezia lui D, Angliei, T. Arghezi, Gala Galaction renovaseră lexicul şi metaforismul literaturii. Chîar la scriitorii care cultiva acum o tematică tradiţională înnoirea expresiei devine un fapt izbitor, care va trebui studiat în toate amănuntele. înainte şi curînd după 1920 se produce încercarea de reorganizare a vieţii literare, întreruptă de evenimentele războiuj lui. Noua presă literară deplînge sărăcia producţiei, încearcă să o stimuleze şi să preconizeze viitoarele linii de direcţie. E. Lovinescu, care, la 19 aprilie 1919, face sa apară Sburătoml său, n-are deocamdată nici un program. Face o singură fagăduială: „Sperăm să punem între paginile Sburătorului — scrie el — o floare presată : floarea bunului-simţ, care e mai puţin răspîndită decît s-ar crede". Abia după trecerea anilor Sburătoml îşi precizează poziţia în configuraţia literara a vremii, mîlitînd pentru autonomia artei şi curentelor moderniste. Aplicînd schema sociologica a lui Gabriel Tarde, Lovinescu vede în civilizaţie un fapt de imitaţie inovatoare în luptă cu tendinţe de perseverare a formelor vechi. Istoria civilizaţiei româneşti este alcătuită, pentru el, din succesiunea şi antagonismul acestor tendinţe faţă de care el ia poziţie în sensul inovaţiei occidental iste. Se refăcea astfel poziţia Iui Densusianu, pe care criticul o slujeşte nu cu membrii unui cenaclu, recrutat mai cu seamă din cer-| curile academice, ci printr-o încercare de grupare a tuturor I forţelor literare ale vremii, chemate la colaborare indiferent de estetica profesată de fiecare. La Cluj, sub conducerea lui Cezar Petrescu, apare la 1 mai 1921 Gîndirea. După o scurta reapariţie a Luceafărului la Bucureşti, sub vechea direcţie a lui Octavian Tăslăuanu, Ardealul rămăsese fără o revistă literară. Gîndirea doreşte să | ocupe locul rămas liber, altfel decît o putea face la Sibiu | Transilvania, cu forţe literare neîndestulătoare. Dar noua re- 388 589 vistă n-are nici ea un program, căci, după cum crede autorul primului articol: „Pe drumul Gîndirii, fatal, fiecare e răzleţ şi izolat. Drumul e deschis altul pentru fiecare ; şi înţelegem a recunoaşte de la primul pas că fiecare va ajunge acolo unde puterile sale sînt în stare să-l ducă." Gîndirea nu va deveni revista unui curent decît mai tîrziu, la Bucureşti, sub directoratul lui Nichifor Crainic, care o va transforma în organul unei îndrumări naţionale şi ortodoxiste, în strînsă legătură cu mişcările de dreapta. Deocamdată noua revistă doreşte numai o grupare a unor talente literare tinere, printre care remarcăm pe Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib. I. Mihăescu, sau pe Al. Philippide, oare apăruse mai întîi în seria noua a Vieţii româneşti la Iaşi. Alături de revistele care deocamdată nu afirmă un program, alte cîteva publicaţii încearcă să schiţeze o directivă. In Umanitatea, apărută la Iaşi în 1902, dr. CI. Parhon arată că : „pentru a evita pe viitor milioanele de omucideri şi schilodiri, oamenii de ştiinţă — şi adaug la aceştia ji pe literaţi şi artişti, într-un cuvînt pe toţi cei care aspiră la însemnata sarcină de a perfecţiona sufletul omenesc — trebuie să arate popoarelor că interesul lor cel mad mare e să suprime, de comun acord, înseşi mijloacele care ameninţa necontenit ca masacrul uman să reînceapă. Toată intelectualitatea omenirii să propage popoarelor dezarmarea." Revista aduce ecouri din viaţa Sovietelor şi pare a nutri simpatii socialiste. în martie 1920, după patru ani de întrerupere, apare şi noua serie a Vieţii româneşti pentru a relua directive afirmate mai înainte în însemnări literare şi pregătindu-se pentru noi lupte ideologice, ca de pilda aceea în legătură^ cu problema specificului naţional ; şi pentru noi lupte politice, cînd ameninţările îndreptate împotriva instituţiilor democratice şi a tuturor cuceririlor pe care acestea şi le mai puteau propune scot la iveală şi dau posibilitate de manifestare unor talente noi, printre care cel mai de seama va fi acel al lui Mihail D. Ralea. Nu putem urmări însa aici întreaga dezvoltare a vieţii literare în perioada 1920-1933 în timpul căreia se constituie şi dobîndeşte profilul ei definitiv opera lui T. Arghezi, a lui Liviu Rebreanu, a Hortensiei Papadat-Bengescu, a lui Camil Petrescu, a lui Lucian Blaga, a lui Al. Philippide, a lui Cezar Petrescu şi a atîtor altora. Cu toata dispersarea tendinţelor. epoca nu este lipsită de fecunditate, ba chiar, comparată cu producţia literară a perioadei anterioare, noile contribuţii în poezie, în proza, în critică literară a scriitorilor afirmaţi acum reprezintă o extindere remarcabilă a terenului de observaţie socială şi psihologică, cu mijloace artistice evident superioare. în jurul anului 1930, şi după această dată, contradicţiile perioadei anterioare se înteţesc. Instituţiile democraţiei burgheze rămîn a fi apărate aproape numai de Viaţa românească. Se alătură aceleiaşi tendinţe, de la 25 noiembrie 1933, sub conducerea lui Tudor Teodorescu-Branişte, o revistă săptămînală de politică şi literatură : Cuvîntul liber. Apăruseră numeroase formaţii fasciste, antisemiţii lui Cuza, naţionaliştii lui Goga, corporatismul lui Mihail Manolescu, batalioanele lui Sever Bocu, tot atîtea formaţii pe care le vor absorbi pîna la urmă legionarii lui Zelea Codreanu. Cuvîntul liber avertizează pe cetăţeanul veşnic înşelat: „Pentru d-ta, scump cetăţean al ţării mele, apare astăzi Cuvîntul liber. Pentru d-ta şi numai pentru d-ta, ca să-ţi spună adevărul crud şi ca să te întrebe neted: De ce strigi URA, cetăţene ? Politicianul îţi spune, ipocrit, că d-ta eşti stăpînul, şi ca votul d-tale decide soarta ţării, pentru ca a doua zi după alegeri, instalat în confortabila limuzină ministerială, să-ţi întoarcă spatele şi sa-şi rida în barba. Noi îţi vom spune sincer că nu eşti stăpîn pe nimeni şi pe nimic, nici chiar pe d-ta ; că eşti un. biet caraghios, păcălit, rînd pe rînd, de toată lumea, înşelat pe rina de toate făgăduielile, de toate programele, de toate frazeologiile." Paginile revistei se deschid noilor scriitori legaţi de mişcarea muncitorească. Apare numele lui Alexandru Sabia, nutrit dintr-o dureroasă experienţă. Prin conducerea şi substanţa lui în împrejurări atît de neprielnice, Cuvîntul liber, împreună cu Viaţa românească trecură pe rînd sub direcţia lui Mihail Ralea şi G. Călinescu ; sînt printre puţinele cetăţui ale libertăţii publice în epoca fascizării ţarii. Am înfăţişat liniile de dezvoltare socială şi politică ale literaturii române în epoca 1900-1944. Fiecare din aceste directive a fost reprezentată de către o revistă care a afirmat o ideologie şi a ales colaboratori după criteriile sale ideologice. Trebuie să spunem însă că pîna în jurul anului 1930 programul revistelor nu s-a realizat cu toată consecvenţa în sumarul lor, astfel încît putem întîmpina în acestea nume de autori şi contribuţii literare care nu cad sub incidenţa ideolo- 590 591 gica a programelor. Pentru a cita două singure exemple, alese de la începutul epocii studiate, ilustrative pentru relativa toleranţă literară a revistelor, amintim pe D. Anghel şi pe I. Minulescu, scriitori atît de puţini sămănătorişti la Sămană-torul. Această împrejurare, destul de generală pînă în pragul perioadei care ascute contradicţiile sociale şi grupează pe scriitori în sfere exclusive, face aproape imposibilă sistematizarea materialului literar după revistele care l-au adăpostit şi impune studiul monografic al diferiţilor scriitori, care pot fi de altfel grupaţi şi în capitole colective, atunci cînd opera lor este mai restrînsă, dar afinităţile lor de gen sînt evidente. Preocupat, în consideraţiile de mai sus, a stabili cadrele sociale şri politice ale literaturii române în epoca 1900-1944, nu m-am putut opri îndeajuns asupra caracterizării artistice a curentelor, a scriitorilor şi operelor. Istoria literaturii ro-mîne între 1900 şi 1944 este, pe de o parte, istoria dezvoltării sociale a ţarii în acest interval, aşa cum se reflectă în operele literaturii frumoase; pe de alta parte, este istoria acestor opere aşa cum ele se înlănţuiesc după teme, după genul, după procedeele lor de artă. Nădăjduim deci că va reieşi din prezentarea întregii epoci, articulată în cele patru perioade mai restrînse, cum emoţia simpatetică pentru clasele exploatate, mai ales pentru ţărănime, apare în tonul liric, duios, al aproape întregii producţii grupate de scriitorii Samânat or ului şi aî revistelor afiliate acestuia. Tonul se schimbă la Viaţa românească, unde simpatiile pentru ţărănime nu mai sînt susţinute de simpla consideraţie ca, fiind depozitara vechilor tradiţii ale ţării, aceasta clasă socială merită iubirea tuturor românilor. Viaţa românească, prezentînd ţărănimea ca pe o clasă deposedată de drepturile ei, luptă pentru cucerirea acestor drepturi, în acelaşi timp, burghezia cultivată a oraşelor îşi făureşte propria ei literatura, care, disociata de viaţa adînca a ţarii, nu poate depăşi niciodată nivelul artificiozităţii. Atitudinea clară şi mai răspicata, aşa cum o putea produce însuşirea unei culturi sociale şi legăturile cu mişcarea muncitorească, determina în revistele lui N. D. Cocea o incisivitate artistică superioară în paginile acestuia, ca şi în acele ale emulilor lui: Tudor Arghezi şi Gala Galaction. în jurul anului 1910 se produce deci transformarea artistica cea mai importantă a literaturii române în epoca postemines- 592 ciană. Directiva artistică a lui Cocea şi Arghezi este acoperită însă la mijlocul perioadei 1910-1920 de producţia pregătitoare a războiului şi de ecourile oficializate ale acestuia pînă în momentul dezorganizării aproape totale a vieţii literare. Antagonismele teoretice, atît de caracteristice pentru prima perioadă, sînt înlocuite de antagonismele politice, şi astfel, în a doua perioadă distinsa de noi, problemele puse de lupta literară a primei perioade devin treptat inactuale. Neutralitatea ideologică se menţine cîtva timp şi la începutul perioadei care începe după 1920, dar ascuţirea luptei sociale şî politice dezvolta realismul în operele Iui L. Rebreanu, H. Papadat-Bengescu, Cezar şi Camil Petrescu, G. Călinescu, face să înflorească romanul ca formă a unei mai întinse şi mai multiple observaţii a societăţii, în timp ce reacţiunea claselor conducătoare încurajează modernismul, expresia alambicată şi ermetică, azvîrlită ca un văl peste framîntarea adînca a ţării, pîna cînd amatorii de dictatură, grăbiţi să smulgă puterea din mîi-nile vechilor clase conducătoare, folosesc ca forme de expresie divagaţia mistică, împreuna cu mijloacele polemicii celei mai sălbatice. Anii 1900-1944 au alcătuit o perioada de frămîntări adînci, cu mult mai grele prin încercările impuse ţării decît acele care i-au fost hărăzite în secolul anterior. Multele încercări ale vremii, dezvoltarea antagonismelor sociale, complexitatea mereu crescîndă a raporturilor sociale, îmbogăţirea culturii au creat scriitorilor un teren mai larg de experienţe şi observaţii, şi au adîncit conştiinţa lor. Din această pricină cele patru decenii de la începutul veacului nostru au produs scriitori cu nimic mai prejos decît acei aî secolului trecut, iar cei mai de seamă dintre artiştii literari care şi-au clădit opera sub ochii noştri stau cu cinste alături de marii clasici : de Mihai Eminescu, de Ion Creangă, de Ion Luca Caragiale. îndrăznim chiar a spune că, faţă de literatura secolului al XlX-lea, aceasta prezintă o mai mare complexitate tematică şi a cîmpului de observaţii, mai multe legături cu celelalte literaturi ale lumii, maî multă îndrăzneala în concepţie şl expresie. Putem spune, fără teama că am putea fi contrazişi, ca epoca 1900-1944 este una din cele mai însemnate şl din cele mai fecunde ale întregii literaturi române. Este epoca în care s-a format opera măreaţă a lui Mihail Sadoveanu, sinteza 595 38 vieţii populare româneşti în trecutul şi prezentul ei, si, prin partea ei lirica, atît de importanta în întregimea operei, evocarea cea mai mişcătoare a naturii patriei, ca şi a vredniciei şi a culturii interioare a poporului nostru. A luat acum naştere japera lui Tudor Arghezi, artist modern, fire complexă şî luptătoare, dispunînd de curba cea mai întinsă a simţirii, de la sarcasmul cel mai amar la vibraţia cea mai suavă, revoluţionar al limbii şi al formei poetice, cu un rol atît de mare în evoluţia literaturii, încît se poate afirma cu toată siguranţa că de la versurile şi proza lui Arghezi începe o epocă noua a literaturii române. Acum s-a clădit treptat opera lui Liviu Rebreanu, vastă prezentare a conflictelor societăţii noastre contemporane, datorită unui artist scrupulos şi exact, înzestrat ^cu o mare ascuţire a observaţiei, capabil să domine o masa imensă de fapte şi sa le coordoneze în construcţii monumentale. In jurul lui Sadoveanu, Arghezi şi Rebreanu iau loc, pe trepte diferite, o mare mulţime de poeţi, de prozatori* de dramaturgi, de critici şi eseişti: creatorii literaturii propuse cercetării noastre. Actualitatea literaturii din epoca 1900-1944 este un fapt pe care critica, în operaţiile ei de valorificare, trebuie să-1 reţină. în fine, unii din scriitorii din indicele noastre de nume continuă să creeze şi astăzi, şi dau contribuţii însemnate literaturii din epoca construirii socialismului, încît volumul consacrat acesteia ni i-ar putea disputa dacă faptul că s-au format şi au dat partea cea mai întinsa a creaţiei lor în epoca anterioară nu d-ar lega, cu drepturi imprescriptibile pentru noi, de răstimpul pe care l-am studiat aici. 1964 ORIGINALITATEA CONTRIBUŢIEI CULTURALE A ROMÂNILOR Este destul de greu unui cercetător român sa înţeleagă şi sa aprecieze contribuţia de cultură a poporului său. Trăind în mijlocul realităţilor spirituale ale patriei sale, format sub influenţa lor, folosindu-le în fiecare moment, înţelegîndu-le şi simţindu-le ca pe mediul lui natural, cercetătorul nu are faţă de aceste realităţi distanţa necesară cunoaşterii. I se cere deci cercetătorului un efort special j>entru a transforma într-un obiect de cunoaştere ceea ce alcătuieşte atmosfera în care respira şi trăieşte propria lui substanţă. Vom încerca, în aceste puţine pagini, să depunem acest efort pentru a răspunde întrebării relative la originalitatea creaţiei culturale a românilor şi decî la contribuţia ei în ansamblul culturii universale. Prima şi cea mai de seamă creaţie culturală a poporului român o constituie limba sa. Limba româna este o limbă romanică cu multe elemente lexicale şi cu unele forme împrumutate altor limbi, în special limbilor slave. Spre deosebire de alte limbi, limba româna formată pe teritoriul vechii Dacii cunoaşte numai varietăţi regionale, dar nu şi dialecte foarte deosebite între ele: o împrejurare careta permis poporului român să se simtă ca o totalitate unitară încă dîn timpurile cele mai vechi şi să dezvolte o cultură comuna, oricare ar fi fost diferenţa condiţiilor sociale în care, de-a lungul veacurilor, au trăit diferitele păVţi ale poporului roman. Unitatea spaţială a limbii române s-a asociat cu unitatea ei temporală], adică cu acel fel al evoluţiei ei care a menţinut de-a lungul secolelor fondul ei principal şi cele mai multe dintre formele ei, astfel încît un român de cultură mijlocie, fără o pregătire specială, poate înţelege astăzi monumentele literare cele mai vechi scrise în limba româna. Unitatea în spaţiu şi timp a limbii române, adică formele cristalizării ei comune şi atît de durabile au permis poporului român să elimine din limba sa partea cea mai întinsă din elementele introduse de influenţa turcă şi grecească în secolele feudalităţii şi ale iobăgieî. Prin dezvoltarea ei literară în ultimul secol şi jumătate, limba poporului a pus deci la dispoziţia scriitorilor un instrument lingvistic care, prin bogăţia lexicului, a expresiilor şi a locuţiunilor, ca şi prin supleţea formelor şi a construcţiilor, şi-a dovedit marile lui însuşiri în reflectarea justă a realităţii, ca şi în expresia sentimentului şi a gîndîrii. Prima creaţie literară a românilor o alcătuieşte folclorul lor. Doinele, baladele şi basmele populare, ca şi toate celelalte genuri şî specii literare, reprezentate în folclorul românesc, deşi vădesc în multe cazuri teme comune tuturor popoarelor, au fost supuse unui proces de individualizare care dau folclorului nostru o mare valoare cît priveşte reflectarea trecutului istoric al poporului şi a sentimentelor formate în sufletul lui de-a lungul acestui trecut. Este evident că o astfel de afirmaţie se poate face şi despre creaţia literară orală a altor popoare ; ceea ce este însă propriu poporului nostru este, mai întîi, faptul că pe cînd în alte culturi folclorul a încetat de a mai fi o funcţiune activă, iar scriitorii culţi ai epocilor mai noi au întrerupt contactul cu inspiraţia populară, la români producţia literară populară este încă activă, iar marii noştri scriitori ai secolelor al XlX-lea şi al XX-lea au aflat în această producţie unul din izvoarele lor principale. Astăzi încă, întocmai ca în trecut, mai există poeţi populari cîntăreţi de doine şi cîntece bătrîneşti, iar scriitori de seamă, ca C. Negruzzi, A. Russo, A. Odobescu, V. Alecsandri, M. Eminescu, I. Creangă. I. Slavici, I. L. Caragiale, G. Coşbuc, B. Delavrancea, A. Vlahuţa, O. Goga, M. Sadoveanu, T. Arghezi şi alţii nu pot fi pe deplin înţeleşi dacă nu ţinem seama de tot ce au împrumutat ei, nu numai energiei expresive a limbii populare, dar şi temelor, caracterelor, formelor prozodice şî altor numeroase particularităţi ale dicţiunii proprii creaţiei orale a poporului. Caracterul popular al literaturii române este deci una din principalele ei trăsături originale. Monumentele literare culte ale românilor apar în decurs de cinci secole, începînd cu secolul al XVI-lea, şi debutează cu traduceri religioase şi cu scrieri istorice pentru a ajunge la toate formele moderne ale expresiei literare. Este evident ca în răstimpul unei dezvoltări atît de lungi expresia literară a evoluat în direcţia preciziei, a conciziunii şi a armoniei construcţiilor sintactice şi a organizării contextelor. Procesul acesta s-a accentuat cu primele decenii ale secolului al XlX-lea, cînd avîntul maselor populare către cucerirea libertăţilor naţionale şi sociale Iejau făcut să se deschidă către culturile mai înaintate şi să contracteze alianţe ideologice cu cultura acelor popoare care cuceriseră mai demult, pentru ele, libertăţile către care masele populare româneşti năzuiau acum, mai ales cu cultura modernă a popoarelor aparţinînd romanităţii occidentale, în primul rînd cultura franceză şi italiană. Este cunoscut faptul că influenţe au circulat totdeauna între o literatură naţională şi alta ; totuşi cînd citeşti pe scriitorii din jurul anului 1848, pe un Gr. Alexandrescu sau pe un V. Alecsandri, ei îţi apar ca produsele categorice ale dezvoltării interne a literaturii române, deşi pe alocuri poţi întîmpina motive sau elemente ale figuraţiei poetice transmise din clasicismul şi romantismul francez. Aceşti scriitori, şi mulţi alţii din generaţia lor, reflectau împrejurările speciale ale ţării şi ale timpului lor, clarificau şi sprijineau tendinţele înaintate ale societăţii contemporane, încît, în raport cu izvoarele lor literare externe, ceea ce ne izbeşte este mai ales marea lor putere de asimilare, virtutea lor de a transforma cultura lor, absorbită în parte de surse externe, într-o substanţa naţională cu puternic ecou în popor. Puterea de asimilare a acestor scriitori este, de altfel, o alta faţă a caracterului popular al întregii literaturi române. Ceea ce te mai izbeşte atunci cînd consideri marea renovare produsă în viaţa culturală a poporului român în prima jumătate a secolului al XlX-lea, un proces care întovărăşeşte şi sprijină revoluţia lui Tudor Vladimirescu din 1821 sau pe aceea din 1848, este faptul că întreaga creaţie culturala a românilor intră acum într-un ritm de dezvoltare atît de rapid, cu succese atît de remarcabile, încît dobîndeşte impresia unei mari declanşări a energiilor creatoare, comprimate şi împiedicate să se manifeste în lunga epocă a împilării şi exploatării feudale. în mai puţin de 100 de ani, românii dau contribuţii de însemnătate universală în toate ramurile culturii: scriitori ca M. Eminescu, I. L. Caragiale, M. Sadoveanu, T. Arghezi; pictori ca N. Grigorescu, Luchian ţi G. Pătraşcu ; muzicieni ca G. Enesou, G. Georgescu, M. Jora; filologi şi istorici ca B.-P. Hasdeu, A. D. Xenopol, N. Iorga, Al. Philippide, V. Pârvan, O. Densusianu ; medici şi biologi ca V. Babeş, G. Marinescu, E. Racoviţă, I. Cantacuzino ; matematicieni ca G. Ţiţeica, D. Pompei, Tr. Lalescu, S. Stoilov ; ingineri şi inventatori ca A. Saligny, A. Vlaicu, Tr. Vuia, G. Constantinescu, D. Leonida — pentru a nu aminti decît numele cele mai cunoscute în mişcarea culturală actuala a întregii lumi. Rapiditatea dezvoltării, bogăţia talentelor, puterea de a se angrena în munca generală de cultură a timpului este o altă trăsătură caracteristică a creaţiei culturale a românilor. Toate caracteristicile stabilite pînă acum privesc cultura românilor oarecum dinafară, şi cercetarea are de executat pasul cel mai greu atunci cînd îşi propune să înţeleagă fenomenele de cultură ale românilor dinăuntru, adică în particularităţile psihologice pe care ele le vădesc. Pentru a întreprinde acest pas este necesară o genera'Kzare atît de largă, încît cel care execută acest pas are conştiinţa că omite aspecte numeroase şi variate, deşi poate mai puţin importante^ decît acelea integrate în imaginea propusă de el. Pe de altă parte, din toate formele de cultură asupra cărora generalizează cercetătorul originalităţii culturii române, materialul hotărâtor îl dau mai mult creaţiile literaturii şi ale artei decît cele ale ştiinţelor, deoarece acestea din urmă îşi propun teme şi folosesc metode şi un sistem noţional comune tuturor popoarelor, deci mai puţin legate de felul particular de a fi al fiecărui popor în parte. Aşadar, cu conştiinţa acestor sacrificii metodice şi în interiorul acestor limite se poate spune că ceea ce caracterizează creaţia culturală a românilor este, mai întîi, sentimentul participării la viaţa întreaga a naturii, atît de evident în operele poeţilor şi ale tuturor artiştilor români. începînd cu poezia populară şî cu produsele artelor decorative ale poporului, sentimentul naturii este mereu prezent în operele tuturor artiştilor români. Natura nu este în aceste opere un simplu cadru al figurii şi al întîmplărilor omeneşti, ci o prezenţă vîe : asociatul de-a pururi al omului şi uneori conţinutul întreg al tablou- rilor. Dezvoltând această tendinţă, marii pictori ai românilor, de pildă un N. Grigorescu, un I. Andreescu, au devenit mari pictori peisagişti. Contemplarea unui simplu buchet de flori ii ajunge lui Luchian pentru a compune un tablou plin de o extraordinară învăpăiere a sentimentului. în aceeaşi direcţie şi pornind de la acelaşi sentiment al comunităţii cu natura a ajuns Eminescu la acccentele cele mai atingătoare ale poeziei sale, ca, de pildă, în Ce te legeni, codrule, dar şî în atîtea alte puncte ale creaţiei Iui. Imaginile naturii familiare în Pastelurile lui Alecsandri alcătuiesc partea cea mai reuşită a întregii lui opere. Pastelul a devenit unul din genurile mai mult cultivate de către poeţii români, încît aproape ca nu există vreunul din ei care să nu fi consacrat o parte însemnată a lucrării lor evocării naturii. Tudor Arghezi a revenit mereu în opera sa în versuri şi groză Ia tematica naturii, mai ales la zugrăvirea micilor vietăţi ale mediului nostru apropiat, pe care Ie-a descris cu precizia unui zoolog, uneori a unui entomolog, dar cu o nesfîrşită tandreţe şi pe alocuri cu pana poetului satiric. Pe aceeaşi linie de dezvoltare, Mihail Sadoveanu a devenit unul din cei mai mari poeţi descriptivi ai literaturilor moderne. Nu putem spune că expresia sentimentelor precumpăneşte în creaţia artistică a românilor, deoarece observaţia împrejurărilor sociale şi studiul omului au dat mari rezultate în teatrul şî schiţele lui I. L. Caragiale, în nuvelele lui I. Slavici, în romanele lui L. Rebreanu, dar felul sentimentelor exprimate de poeţii lirici români prezintă particularităţi vrednice a fi notate. Este vorba de acel sentiment al dorului, cuvînt aproape intraductibil în alte limbi, care exprimă în acelaşi timp nostalgia şi aspiraţia, regretul inspirat de pierderea unei fericiri trecute şi năzuinţa către o fericire viitoare, simţirea unei absenţe şi a unei împliniri posibile, o căutare neliniştită a sufletului, cîntată deopotrivă de poetul popular şi de mulţi poeţi culţi. Eminescu 1-a exprimat cu o deosebită putere în lirica sa şi a clădit pe el conflictul marii sale poeme Luceafărul — poate creaţia cea maî desăvîrşită a întregii literaturi române, unde povestirea năzuinţei unei fiinţe pămîntene către măreţia unui astru şi a acestuia către bunurile simple ale pămîntului i-a slujit poetului genial ca un simbol expresiv pentru conflictele lui cu timpul şi cu societatea. Deşi expresia sentimentelor este foarte întinsă în literatura română, aşa încît creaţia lirică este aici foarte amplu reprezentată şi chiar operele noastre narative au fost multa vreme asociate cu efuziunea lirică a scriitorilor, trebuie să spunem că aceste efuziuni n-au luat niciodată în literatura noastră forme excesive şi nemăsurate. De asemenea, nici fantezia scriitorilor n-a clădit imagini excentrice, în dispreţul observaţiei şi a legilor obiective ale realităţii. O caracteristică izbitoare a literaturii şi chiar a întregii creaţii artistice româneşti este ceea ce criticul G. Ibrăileanu numea „supunerea la obiect" : limitarea în cadrul realităţilor observabile, o împrejurare care conduce în ordinea modalităţilor expresiei la tonul măsurat, la cumpătarea în expresie. Astfel exaltarea barocă şi romantică, observabilă în alte literaturi, este cu totul absenta în literatura noastră. Un anumit clasicism al viziunii şi expresiei este deci caracteristic pentru creaţia artistică a românilor, şi este un fapt deosebit de elocvent acela că Eminescu însuşi, după faza titanică a începuturilor revelate de publicarea recenta a postumelor sale, a evoluat către măsura şi cumpătarea clasica, regăsind astfel condiţia generală a întregii literaturi româneşti. Literatura şi întreaga artă românească sînt creaţii spirituale sănătoase, inspirate de încrederea în viaţă şi de simpatie umană. Zugrăvirea conflictelor sociale_ în operele poeţilor dramatici şi narativi, de pildă la Caragiale şi la alţii, a luat mai degrabă forma ironiei decît a sarcasmului amar. _N-au prins şi n-au putut niciodată deveni populare la noi curentele morbide şi excentrice. Bunul-simţ a lucrat totdeauna la artiştii români ca o frîna bine condusă, şi, ori de cîte ori s-a încercat depăşirea bunului-simţ în artă sau în îndrumările generale ale culturii, iniţiativele de felul acestora s-au înecat în ridicol şi au fost oprite. Aşa s-a întîmplat cu inspiraţia macabră a unora din poeţii minori munteni sau cu inovaţiile lingvistice încercate în veacul'trecut, de tipul eliadismului, al pumnismului, al latiniştilor : un hohot de rîs le-a oprit din drum. Veselia românească, manifestată în creaţia literară orală prin strigăturile poporului, s-a dezvoltat apoi într-o bogata producţie umoristica. Este foarte semnificativ în această privinţă că în opera unuia din scriitorii mai apropiaţi de popor, în opera lui Ion Creangă, naraţiunea este necontenit susţinută de curentul unui umor foarte comunicativ. Veselia scriitorilor români este una din manifestările în-I crederii în viaţa, şi pe aceasta o regăsim deopotrivă în lirica |- lui Alecsandri, în idileic cu rădăcini în acelaşi timp populare I şi clasice ale lui G. Coşbuc. Eminescu a sondat mai adînc | conflictele tragice ale vieţii, dar marele său suflet îndurerat a ştiut să se aline prin armoniile naturii, prin participarea la întreaga viaţa a poporului său, prin conştiinţa misiunii sale de poet. Nu putem spune că sănătatea creaţiei spirituale a români-I lor se jjatoreşte tinereţii lor ca naţiune, deoarece istoria lor I coboară într-un adînc trecut, plin de încercări. Totuşi sentimentul tinereţii, al începutului de drum a fost nedespărţit de conştiinţa de sine a scriitorilor, artiştilor, învăţaţilor români, din momentul renovării culturale Ia începutul secolului trecut. I Cînd au dezbrăcat hainele lor orientale, împreună cu deprirt-|, derile formate în trecutul de împilare şi înjosire al feudalităţii, | cînd au dat muncii lor de cultură scopurile libertăţii şi demni-i lăţii umane, românii s-au simţit şi au fost din nou tineri. Conducătorii generaţiei de la 1848 au fost, în majoritatea lor, oameni în jurul vîrstei de 30 de ani. în fruntea lor străluceşte I figura de tînăr, cu o valoare morală atît de înaltă, a lui ¥ N. Balcescu. Ceva din îndemnurile acelei generaţii de tineri 1 s-a perpetuat pînă tîrziu şi a alcătuit atmosfera de curat | patriotism, de înalt idealism moral, în care au respirat cei mai tuni dintre urmaşii lor. Astăzi, românii se găsesc la un nou început de drum, odată cu instituirea regimului popular şi cu începutul luptei pentru construirea socialismului. Ceea ce îmbătrînise între timp a fost I sau este pe cale de a fi eliminat şi românii încep să se simtă I din nou tineri. Noi straturi ale poporului, un număr mult mai mare de oameni, ţinuţi pînă deunăzi în întunericul exploatării şi ignoranţei, este chemat la viaţa culturii, şi, în aceste noi con-| diţii, este probabil că talente mai numeroase vor avea ocazia | sa se manifeste în viitor. în aceste împrejurări trăsăturile originale ale creaţiei de cultura a poporului român se vor limpezi din ce în ce mai mult, vor dobindi un relief din ce în ce mai puternic, deoarece, _ după cum ne-o dovedeşte întreaga experienţă a istoriei, originalitatea culturii nu este atît un punct de pjecare, cît rezultatul unei harnice munci de creaţie, într-o lungă perioadă de timp. 3965 ŞTEFAN CEL MARE ÎN LITERATURA Alături de realitatea istorică a personalităţii iui Ştefan al Moldovei, aşa cum rezulta din documente şi pe care cercetarea încearcă s-o restabilească în toate amănuntele firii, a dezvoltării şî a acţiunii sale, există realitatea legendara şi mitică a marelui domnitor. Una nu este mai puţin însemnată decît cealaltă. Căci dacă, prin cunoaşterea realităţii istorice a lui Ştefan, ajungem a ne lămuri partea lui de contribuţie la desfăşurarea evenimentelor Moldovei în a doua jumătate a secolului al XV-lea, prin cunoaşterea realităţii lui legendare ne putem explica înrîurirea exercitată de viteazul şi înţeleptul domnitor asupra întregului suflet al ţării, asupra conştiinţei de sine şi asupra năzuinţelor acestui suflet. A studia istoric pe Ştefan cel Mare înseamnă a modela o imagine actuală a cercetării după o realitate trecută ; a-1 studia ca pe o figură a legendei înseamnă a-1 privi ca pe o forţa activă în toată istoria poporului român şi ca pe o realitate în perpetuă devenire. Am spus ca cercetarea personalităţii istorice a lui Ştefan se orientează după documente; trebuie să adăugăm că studiul figurii lui legendare nu poate folosi un alt material decît cel pe care-1 pun la dispoziţie creaţiile imaginaţiei populare în naraţiunile şi poeziile folclorului şi ale autorilor culţi. Paginile de faţă îşi propun să desprindă figura legendară a lui Ştefan din operele scriitorilor, oricît de grea ar fi despărţirea acestei opere de creaţiile folclorului în care nu o dată şi-au găsit prototipul şi izvorul. Urmărirea figurii legendare a Iui Ştefan cel Mare în literatura cultă trebuie sa înceapă cu constatarea că aceasta 602 figură este o creaţie a secolului al XlX-Iea. Cronicarii au evocat un Ştefan rămas sub nivelul măreţiei lui adevărate. în scrierea sa din 1904, Istoria lui Ştefan cel Mare, N. Iorga a făcut următoarea observaţie : „Cărturarii n-au ştiut să vorbească după cuviinţă despre faptele lui Ştefan, căruia-i datorau însă putinţa de a scrie în ţara lor şi pe limba lor. în puţinul pe care l-au scris ei, cronicari ce înseamnă anii domnilor, scriitori bisericeşti şi, tîrziu de tot, cîntareţi, se află foarte puţin despre marele voievod. Sufletele rătăceau aproape de pămînt în vremuri de întuneric şi de neîncredere, în vremuri nerecunoscătoare şi obosite, şi scrisul nostru nu se putea ridica pînă la înălţimea lui" (p. 295). Adevărat este că nici în însemnările lui Grigore Ureche, nici_ în cele ale lui Miron Costin sau ale lui Dimitrie Can-temir nu şăsim nimic care să egaleze grandoarea figurii evocate de cmtecele şî povestirile poporului, apoi de cele ale secolului al^XIX-lea şi al XX-lea. Iorga a crezut că a găsit o primă operă literară vrednică de măreţia domnitorului in asa-zisul Panegiric al lui Ştefan cel Mare, atribuit de el lui Var-tolomei Măzăreanu, egumenul mănăstirii Putna în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea. Această scriere, publicată de Mîhail Kogălniceanu în Arhiva românească din 1840, a a/uns însă pîna La noi în copii executate puţin înainte de publicarea ei. Se puteau ridica deci contestaţii asupra autenticităţii acestei scrieri, şi ele au şi fost făcute de către Ovid Densusianu care, în Viaţa nouă (V, 13, p. 378 urm.), recunoaşte o adevărată „falsificare literară" în opera care cuprinde elemente de limbă nouă, imposibile în secolul al XVIII-lea, ba chiar stabilea, după sistemul punerii pe două coloane, analogii de text între opera atribuită lui Vartolomei Măzăreanu şi unele din discursurile funebre ale vestitului orator religios al secolului al XVII-lea : Esprit Flechier, mult citit încă în veacul trecut. Densusianu era de părere că buna-credinţă a lui Kogălniceanu fusese surprinsă, ba socotea chiar că poate emite ipoteza cum că autorul falsificării ar fi fost Antohi Sion, cunoscut şi dintr-o altă operaţie de acelaşi fel. Deşi Panegiricul lui Ştefan cuprinde şi pasaje scăpate de procedeul citării lor pe două coloane, argumentarea lui Densusianu a ruinat în cea mai mare parte speranţa de a putea face ca literatura cultă asupra marelui voievod ai Moldovei să înceapă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. 60} Trebuie sa aşteptăm deci primele decenii ale secolului următor pentru a ana o producţie autentică. în fruntea bogatei serii de scrieri istorice şi literare sta naraţiunea pictorului Constantin Lecca, publicată în 1834 sub titlul Viaţa prinţi-pului şi eroului Moldaviei Ştefan cel Mare, la Ruda, în publicaţia Biblioteca românilor. Este o compilaţie de izvoare interne şi externe, fără o valoare literară deosebită, dar care cuprinde o caracterizare a personalităţii domnitorului drept „un om nu mare de statură, adînc gânditor, nu măreţ, plin de duh, apărător al dreptului său, de faţă la orice bătaie, înţelegea foarte bine măiestria războiului, mai totdeauna în triumf de biruinţa, înturnîndu-se niciodată prin nenorocirea (!) strim-torat, apururea o mai buna soarta". Caracterizarea nu prezintă elemente cu adevărat expresive dar are valoarea primei încercări de considerare a domnitorului în întregimea personalităţii Iui, dincolo de ce putuseră da cronicarii în veacurile anterioare. Anul 1834 are o însemnătate deosebită în dezvoltarea literaturii consacrate lui Ştefan. Gh. Asachi dăduse o litografie cu chipul lui Ştefan cel Mare încă de prin 1822—1823, îndată după înapoierea sa de la studiile făcute la Viena, însoţind-o de un catren : lată iranul Moldovei carii au fost duios părinte Şi în cursul vieţii, sale neobositul Sartitoriu, Eteroclit în zi de triumv şi în sirbirea legii sfinte, Era ager întru arme ca un fulger tunetoriu. Litografia lui Asachi, probabil cea mai veche litografie româneasca, este o verigă din lanţul de opere plastice consacrate lui Ştefan în prima jumătate a secolului trecut, studiate în vremea din urmă de Remus Niculescu în Gheorgbe Asachi fi începuturile litografiei în Moldova, apărut în Studii şi cercetări de bibliografie, I, 1955. în Gh. Asachi, pictorul şi gravorul $e dublau cu literatul, şi cînd, în 1834, interesul pentru personalitatea lui Ştefan se aprinde din nou, Asachi pune la cale o reprezentaţie cu poezii şi cîntece, o idila în genul îui Metastasio, foarte gustat la Viena, care, sub titlul Serbarea păstorilor moldoveni, este jucată la 10 aprilie 1834, la Iaşi, în franţuzeşte. Unul din păstori cînta balada Ştefan cel Mare înaintea cetăţii Neamţu, tradusă mai tîrziu în româneşte, în- bis tr-o serie de strofe stîngace, ale căror ultime două versuri erau bisate în cîntec : în cetatea părăsită, care de pe munte Către nouri încă nalţă o căruntă frunte, Unde trecătorul ş~astăzi cu respect se-nclina A domnit odinioară vechea eroină Pe atuncea se lupta păstoriul moldovean [ Şi ţara-şi apărea chiar ca un aprod oştean. | Balada narează episodul mamei lui Ştefan cel Mare care-şi respinge fiul după înfringerea de la Razboieni, cerîndu-i să se înapoieze pe cîmpul de luptă : un episod transmis prin Ion Neculce şi reluat, mai tîrziu, de D. Bolintineanti, de C. Macri într-una din puţinele lui poezii, de Kogălniceanu într-o naraţiune istorică în Arhiva românească, 1841, de Al. Vlahuţa în România pitorească, şi de alţii ; o întreagă serie tematică, studiată, cu apropieri comparatiste, de Letiţia Cartojan în Cercetări literare, V, 1943. Mult mai interesante decît producţia sa versificată sînt cele două opere în oroză, „tabloanele istorice" pe care AsacRi le compune în legătura cu Ştefan cel Mare : una din ele poartă titlul Elena Moldovei şi a apărut în 1851 ; cea de a doua; Valea albă, datează din 1855, adică după publicarea culegerii de Letopiseţi a lui Mihail Kogălniceanu (1852), publicaţie cu care începe să curgă un bogat izvor pentru toţi naratorii istorici ai vremii. în Elena Moldovei Asachi povesteşte împrejurările căsătoriei lui Ivan cel Tînăr, fiul care n-a ajuns a domni al ţarului Ivan III, cu Elena, fiica lui Ştefan. Ştefan cere sfat sihastrului Leon şi consimte la căsătorie. Cînd Ivan cel Tînăr moare, începe rivalitatea dintre Elena şi Sofia, soţia lui Ivan III şi mama lui Dmitri, pretendentul la tron. Sofia triumfa în cele din urmă. Naraţiunea se încheie cu lupta Iui Ştefan cu polonezii, înfringerea acestora din urmă şi înjugarea lor pe cîmpia unde trebuia să rodească Dumbrava roşie. Valea albă, o povestire mai întinsa, cu izvoarele în cronica lui Gr. Ureche, începe cu descrierea Crimeii şi a istoriei ei pînă în momentul cînd peninsula intră sub stăpînirea dinastiei tătairăşti a ghereizilor. Ne sînt înfăţişate relaţiile dintre genovezi şî tătari, şi cele dintre Menglî-Gherei şi Ştefan. Sultanul turcilor, Mahomed II, ataca Moldova şi Crimeia ; 604 605 este înfrint la Podul Racovei, dar cucereşte Crimeia, distruge Oaffa şî capturează o suta de băieţi şi fete. Un român, Radaman, este pus paznic al copiilor. Furtuna risipeşte corăbiile încărcate cu prazi şi numai nava copiilor se salvează în Insula şerpilor. Paznicii turci sînt ucişi. Dar cînd Fatme, fiica unei cadîne românce a lui MengH-Gherei, este ameninţată cu moartea de un tînăr, fiul lui Radaman o salvează şi devine soţul ei. în cele din urmă, Radaman moare în lupta de la Valea alba, şi, după ce forţele inamice se retrag, Ştefan comemorează pe morţi. Ambele compuneri ale Iui Asachi sînt, după cum s-a observat uneori, forme de trecere între naraţiunea documentară şi nuvela istorică. Scrisul său este încărcat de neologisme latine, şi mişcarea retorică a expunerii ne apare astăzi destul de artificială, ca în următorul portret al lui Ştefan : „Luceafărul lui Ştefan strălucea în lucrarea cea mai mare atunce cînd cutează a ridica arma asupra lui Mahomed al II-lea, vincitcrul Imperiei Orientului şl al Constantlnopelui şi prin nenumărate triumfuri înşiră numele său pre lînga acele ale mai faimoşilor eroi. Neînspăimîntat în miezul pericolelor şi în nenorociri, modest în triumfuri ce le atribuia numai lui Dumnezeu, protectorul virtuţii, prin geniul şi talentul extraordinar de a urzi prin mijloace mici lucrări mari, Ştefan, precum au insuflat spaimă în duşmani, aşa au atras admirarea şi respectul suveranilor şi a popoarelor." Comparat cu portretul literar al lui Lecca cel al lui Asachi cuprinde trăsături în plus, susceptibile de dezvoltare, ca, de pildă : pietatea -modelului său, modestia, iscusinţa. Asachi narează cu metodele vechilor istorici, punînd pe Ştefan să pronunţe cîte un discurs înaintea bătăliilor, şi zugrăveşte cîte un peisaj cu mijloace ale romanticilor, contemporanii lui, ca. de pîldă : „Soarele, asfinţind către apus, umbrea nourii şi orizontul de o hicoare roşie, menire cumplita a zilei viitoare ! Asemeni şi luna plină, răsărind dm sînul Mării Negre, abia răzbă-rind printre nouri, întindea peste Valea Albă un văl posomorit." Apoi ostaşii îşi amintesc de familiile lor, de amor ; cei mai mulţi dorm în timp ce „vigllele priveghează". Ştefan este „acompaniat" de fiul său. „Aurora" nu răsărise încă, dar voievodul găseşte pe oştenii săi gata pentru „căutămînt". Se aud buciume în tabăra moldovenilor şi tunurile turceşti răspund 606 la această „prochemare" in timp ce musulmanii „se invită intre dînşii", cu strigatul de „Alah !" Mai tîrziu, nuvela istorică va face progrese prin creaţiile lui C. Negruzzi, ale lui Al. Odobescu ; dar Asachi va păstra meritul de a fi creat genul şi de a fi răspîndit, cu acest prilej, nu numai cunoaşterea împrejurărilor domniei lui Ştefan, studiate în toate documentele accesibile timpului, dar şi slava voievodului, devenit de aci înainte centrul de atracţie cel mai puternic al tuturor năzuinţelor patriotice ale Moldovei. Asachi nu este, de altfel, singurul care în aceeaşi epocă întreţine cultul lui Ştefan. în acelaşi an în care se însufleţea zelul lui Asachi pentru slăvirea marelui domn, amintirea acestuia apare şi în oda pe care Al. Hrisoverghi o adresează Ruinelor Cetăţii Neamţu : „singur monument — cum zice textul — ce avea drept dovadă slavei acei strămoşeşti". Poezia face aluzie la serbarea franţuzească organizată de Asachi. Publicul dăduse atunci semnele celui mai mare entuziasm, dar nimeni din rîndurile lui nu-şi spune acuma cuvîntul pentru apărarea monumentului ameninţat de distrugere. Dintre zidurile Cetăţii Neamţului răsunase totuşi vocea care, odată, în-demnîndu-1 pe Ştefan să se înapoieze în luptă, îl îndrumase către una din biruinţele lui: O, ziduri, din care Ştefan, invitat la bărbăţie, întorcîndu-se în grabă pe vrăjmaşi au biruit, însufleţiţi-mi puterea, daţi-mi glas, daţi-mi tărie Să pot tîngui cu jale starea-n care aţi venit. Anul 1834 este şi acela în care, în tabăra de la Copou, se formează pentru Moldova nucleul unei noi armate naţionale. Constantin Stamati celebrează evenimentul evocînd în versuri Sentinela taberii de la Copou la 1834, căreia i se arata, în timpul nopţii, umbra hatmanului Arbore, venit să aducă ostaşului, împreună cu sfaturi de bravură şi iubire de patrie, prevederea unei noi înălţări a ţării. Arbore vine cu solie de la patronul ţării, de la Ştefan, indicat prin legaturi encomiastice de cuvinte : „eroul Moldovei, ţării noastre părinte, ocrotitor înger, suveranul slavei, principul nebiruit". Preţuirea lui Ştefan avea încă un pas de făcut. Cînd, la 24 noiembrie 1843, Mihail Kogălniceanu rosteşte Cuvîntul pentru» deschiderea cursului de istorie naţionala 607 în Academia Mihăileană, el ilustrează interesul meritat de obiectul cursului său prin mărturia sentimentelor trezite de marile figuri ale trecutului, de faptele, de locurile lor : „Inima mi se bate — spune Kogălniceanu — cînd auz rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Ştefan cel ^ Mare, lui Mihai Viteazul ; da, domnilor mei! Şi nu mă ruşinez a vă zice ca aceşti bărbaţi, pentru mine, sînt mai mult decît Alexandru^ cel Mare, decît Annibal, decît Cezar ; aceştia sînt eroii lumii. în loc ca cei dintîi sînt eroii patriei mele. Pentru mine bătălia de la Războieni are mai mare interes decît lupta de la Termopile, şi îzbînzile de la Racova şi Călugăreni îmi par mai strălucite decît acele de la Maraton şi Salamina pentru că sînt cîştigate de către români!" Interesul acestei declaraţii provine din faptul că ni-1 arată pe Kogălniceanu depăşind perspectiva moldovenească a lui Asachi în versurile din 1823, a lui Stamati mai tîrziu. Pentru aceştia Ştefan era numai „eroul Moldovei* ; acum, el devine împreună cu Mihai un erou al românilor, al tuturor românilor. Este firesc ca gloria lui Ştefan să fi fost susţinută, în primiri rînd, de scriitorii Moldovei unde ştirile privitoare Ia marele voievod se trasmiteau în acelaşi timp prin însemnările cronicilor, dar şî prin tradiţiile populare. Acestea din urma fac parte, de altfel, dintre Izvoarele cronicarilor, citate uneori de ei, de pUdă de Ion Neculce, şi pe care cercetarea folcloristică le-a regăsit pînă în zilele noastre. Aşa s-a întîmplat, de pildă, cu legenda aprodului Purice pe care Costache Negruzzi o versifică, cu largi dezvoltări, în 1846. Poemul începe cu elemente de idilă : plugarul şi păstorul se bucură de revenirea primăverii. Generalul ungur Hroiot plănuîeste să năvălească în Moldova pe cînd Ştefan se afla departe cu ostile sale. Un român duce ştirea pîrcălabului de la Roman, care-1 vesteşte^ pe Ştefan. Năvălirea ungurilor este descrisa cu comparaţii homerice. Ungurii vin cu Impetuozitatea unui nor de lăcuste, a unei inundaţii, descrisă cu amplificări mai întinse decît cele aTe termenului cu care se face comparaţia. Hroiot găseşte satele pustii prin părţile Romanului. Un moşneag îl blestemă pe comandantul ungur, dar acesta împiedică uciderea bătrinului. Cînd Hroiot întîlneşte armata moldovenilor şi lupta începe soarta zîmbeşte mai întîi ungurilor. Apare aprodul Purice, care anunţă sosirea apropiata a lui Ştefan. Intervenţia domnitorului schimbă soarta bătăliei. Un glonte doboară calul 608 lui Ştefan. Purice i-1 oferă pe al său, şi, cum voievodul este mic de stat, credinciosul Purice se face „moşinoi" şi Ştefan poate să încalece. „Să ştii, Purice, îa strigă domnul — ca din moşinoi te-oi face movilă." L-a dăruit cu moşii, 1-a făcut vel-armaş, I-a căsătorit cu fata hatmanului Arbore, mort în luptă, i-a dat numele de Movilă. Ştefan ştie deci să-şi răsplătească vitejii ; e generos şi glumeţ. Din nucleul povestirii, singurul transmis de Ion Neculce şî de tradiţia populară, Negruzzi întocmeşte un lung poem prin intercalarea unor episoade, după modelul poeţilor epici ai clasicismului, şi obţine un adaos apreciabil în direcţia individualizării, a umanizării figurii lui Ştefan, rămasă încă atît de imprecisă, de puţin văzută, la povestitorii, la portretiştii literari ai aceleiaşi epoci. în timp ce Ştefan apare cu chipul impus veneraţiei generale de lunga tradiţie populară, un cugetător îl asociază meditaţiei sale singuratice şi îndurerate. Alecu Russo este un paseist romantic, şi schimbarea vremurilor trezeşte în sufletul său melancolia dispariţiilor. Martorul jalei sale este Ştefan-voda. Dacă ar reveni printre noi, s-ar crede în ţară străină — exclamă Russo în Studie moldovana, din 1855 : „De-ar mai putea veni pe calul lui cel alb de la Valea Albă, de la Tîr-gul Băii, din codrii Bârladului, de la Dumbrava Roşie, sînt încredinţat că nu l-am înţelege... vorba lui n-ar fi vorba noastră." în Cugetări, Alecu Russo deplînge istovirea tipului omenesc al vitejilor de la Vadul Turnului, de la Baia, şi în Piatra Teiului recomandă reculegerea la Neamţ, la Valea Albă, în amintirea aceluia pe care-1 numeşte „Proteul popular al glo-riii naţionale", cu referire, desigur, la formele atît de variate, la nenumăratele întîmplări în care şi-1 reprezenta fantezia obştească. Meditarea atît de statornică a figurii lui Ştefan, simţită ca personalitatea cea mai de seamă a întregului trecut al românilor, revine încă o dată în principala operă a lui Russo, în Cîntarea României, unde stilul aluziv al poemei dobândeşte forme ceva mai precise numai atunci cînd evocă biruinţele Iui Ştefan asupra turcilor, a tătarilor, a leşilor la Dumbrava Roşie. Deşi gloria lui Ştefan se răspîndeşte, cum era şi firesc, prin scriitorii moldoveni, răsunetul ei pătrunde şi în Muntenia, unde Ion Eliade Rădulescu, scriind elegia O noapte pe ruinele Tîrgoviştei, vede, printre eroii care-i apar acolo, nu numai pe Radu Negru, numit odată Niger, pe Mircea, pe Mi- 609 39 — Opere. voi. III hai, dar şi pe Ştefan al Moldovei, în legătură cu care schiţează scena de la Neamţ, făcută populara de Asachi, amintit în notele poemei. Interesant pentru atmosfera din Muntenia era faptul, absent din toate evocările moldovenilor, că Ştefan este prezentat ca un continuator al romanilor ; mama lui ca o spartană ; luptele lui Ştefan ca unele purtate împotriva tiraniei şi, prin urmare, pe turci ca pe nişte sugrumători ai libertăţii. Perspectivele naţionale şî sociale, care aveau să tot crească la sud de Milcov, mai slabe deocamdată în Moldova, se ivesc deci în elegia lui Eliade cînd poetul cânta : D-aici văz în Moldova toată slava romană A reînviat subt Ştefan, şi ai vecbimei ani Iarăşi a se întoarce ; a vitejiei hrană Subt el îmbărbătează a învinge pe tirani. P-a Neamţului cetate eu văz o eroină Moldoveana în toate, spartană l-al său dor, Certînd nemernicia la moldovean străină, Zicîndu-i ca să moara ori vie-nvingător. Ideea romană şi libertară, caracteristic^ prin aceastăjmbi-nare pentru mişcarea literară a Munteniei într-o lungă perioadă a secolului al XlX-lea, colorează şi aceste strofe ale lui Eliade, ca pe atîtea altele dintre producţiile lui.^Aceeaşi îmbinare va caracteriza şi bogata contribuţie literara consacrată lui Ştefan de către D. Bolintineanu, cu o deschidere către întregul orizont al poporului român,_ către toate tradiţiile lui, explicabilă la scriitorul care a trăit şi a luptat pentru marele act naţional al Unirii. Dintre cele cincisprezece legende istorice cu subiecte în legătură cu Ştefan, inspirate de cronicile lui Ureche şi Neculce, puţine sînt cele care nu cuprind un îndemn spre libertate. Cupa lui Ştefan, lăsată moştenire mănăstirii Putna, este zdrobită de călugărul Misail în aşteptarea aceluia care, ru-pînd lanţurile robiei naţionale, va simţi şi îndemnul de a aduna hîrburiie şi de a întocmi din nou preţiosul potir. Da-niil Sihastru cheamă pe Ştefan, faţă de gîndul închinării ţării, la cunoştinţa neatîrnării. „Rossandra", soţia lui Ştefan, îl trezeşte în acelaşi fel din visul voluptuos al petrecerilor sale. Bătăliile de la Bîrlad, de la Baia şi Codrul Cosminului sînt faptele de arme ale unui erou care luptă pentru libertatea ţării. Cînd Ştefan se pregăteşte să moară, el transmite urmaşilor recomandări pentru păstrarea libertăţii ! Studiate din punctul de vedere lingvistic, toate aceste compuneri ale lui Bolintineanu dau o asemenea folosinţă seriei lexicale : robi, robie, jug, lanţuri, tiran, în contrast cu seria : libertate, neatîrnare, virtute, mărire (a ţării), încît regăsirea aceleiaşi sfere lexice la poeţi ulteriori vădeşte totdeauna o înrîurire provenind de la poetul Legendelor istorice. Aceste opere au fost produse tipice ale epocii de pregătire a războiului ^pentru independenţă, izbucnit la vreo două decenii după tipărirea lor, în volumul mult citit de contemporani. Aceleaşi tendinţe care inspiră legendele istorice sînt prezente şi în naraţiunea tipărită de Bolintineanu în 1863 : Viaţa lui Ştefan cel Mare pentru poporul român. Scrierea este dedicata Doamnei Elena, soţia lui Cuza-vodă : „Măria-ta — îi scrie _poetul_ — vă trimit această modestă opera. Este vorba de viaţa_ lui Ştefan cel Mare, de epoca cea mai glorioasă a Moldovei, atunci cînd această grădină a colonilor romani era neatîrnata. Umbra ei se răsfrînge dulce asupra generaţiunilor ce vin să facă acel vis măreţ pe care-1 numim viitorul... Pentru români, viitorul este neatîrnarea naţională." Ideea neatîrnării se uneşte deci încă o data cu ideea romană, ca la Eliade. Povestirea începe cu anul 1456 şi cuprinde un accent pe care nici unul din apologeţii anteriori ai Iul Ştefan nu-1 mai articulase : „în timpul nopţii, Ştefan cheamă pe toţi capii şi le zise ca daca el vine să gonească pe Aron nu venea numai de nebuna dorinţă de a se urca pe tronu' părinţilor, ci de a mări numele ţării şi de a uşura suferinţele locuitorilor împilaţi de boierii tirani". O trăsătură nouă apare în portret. Ştefan este un domnitor care înţelege să sprijine poporul asuprit şi să se sprijine pe el. în sufletul lui ideea neatîrnării naţionale se asociază cu aceea a libertăţii sociale. Ştefan urmăreşte şi ideea unirii celor două ţări române, pe care numai interesele asupritorilor le menţineau despărţite. „Sufletul său mare — scrie Bolintineanu — alerga la idei mari. Unirea celor două ţări române îl urma neîncetat. Românii din aceste două ţări, desprinşi prin interese de guvernămînt, mai ales ale domnilor şi boierilor se găseau mai apropiate interesele lor cu starea 610 611 de despărţire, nu voiau pe atunci să auză de unire sub un singur sceptru." Pînă cînd istoricii mai noi să ajungă a studia programul social al lui Ştefan, Bolintineanu are netăgăduitul merit de a fi pus problema şi de a fi aşezat pe eroul său într-o lumină necunoscuta înaintaşilor. Interpretarea lui Ştefan ca un domnitor care lupta pentru libertatea naţionala şi, zdrobind opoziţia boierilor, se rea-zima pe poporul susţinut de el — va da abia mai tîrziu roadele ei depline. După Eliade şi Bolintineanu, singurul scriitor muntean oprit din nou în faţa voievodului moldovean este P. Ispirescu, în Istoria lui Ştefan cel Mare şi cel Bun. Ispi-rescu întrerupe firul înţelegerii lui Ştefan apărut în Muntenia; el dă o naraţiune pentru popor, cu elemente menite să atingă imaginaţia şi sensibilitatea acestuia, punînd în evidenţă ce era uimitor în firea eroului sau : forţa, vitejia şi îndemînarea, apoi cucernicia lui, notată de toate tradiţiile populare şi p_e lingă care nici Bolintineanu nu trecuse nebăgător de seamă. Povestirea lui Ispirescu este făcuta cu acea întrebuinţare cumpănită- a elementelor de limbă veche, capabile să creeze atmosfera bogată1 în sugestii a unei naraţiuni istorice : un procedeu stilistic rămas neîntrebuinţat de primii povestitori ai legendei lui Ştefan. Făcînd astfel, Ispirescu a dat o povestire foarte atrăgătoare, încît, parcurgînd de curînd întregul material literar în legătură cu Ştefan, paginile „unchiaşului sfătos" mi-au produs una din plăcerile cele mai mari. Naraţiunea începe cu înfăţişarea antecedentelor din copilăria eroului, ca in basmele populare, ca în biografiile istorice : „Bogdan-yoda avea un fiu prenumit Ştefan, viteaz cum nu se mai văzuse încă. Spun, chiar, ca se cunoştea într-însul, din vîrsta cea mai fragedă, o agerime de minte de nu putea nici un copil să-1 ajungă, şi-i plăceau armele cu deosebire. Nici unul din semenii săi nu era destoinic să-i stea înainte, nici la trîntă, nici Ia voroavă. La vînătoare mi-ţi ucidea ursul în luptă dreapta, înarmat numai cu un cuţit. Pentru aceasta, soţii lui îl porecleau, zicîndu-i Burduja. El moştenise de la tată-său cutezarea, iuţeala şi meşteşugul minţii, iar de la bunicul său, Alexandru cel Bun, dreptatea, înţelepciunea şi inimoşia." Portretul se constituie, aşadar, din faptele modelului, dar şi prin procedeul, deseori folosit de scriitorii anteriori, al alăturării de trăsături morale, exprimate prin substantive abstracte. în ajunul urcării pe tron, Ştefan îşi adună boierii pentru a le cere sfat, vorbindu-le : „Boieri dumneavoastră, nu este greu a dobîndi cineva ceva şi a-şi împlini pofta inimii ; greul este cum să păstreze acel lucru fără nici o clinteală. De aceea şi eu v-am chemat cu sfaturile d-voastră ca sa facem moşia rămasă de la strămoşii noştri a fi mare şi lăudata, căci zis este : sfaturile bătrinilor îndreptează calea tinerilor spre bine." Boierii răspund. Unul din ei zice : „Mărite doamne, tinerii cei harnici petrec bătrîneţe odihnite şi lăudate". Altul zice : „întrebarea şi sfatul bătrinilor limpezeşte calea tinerilor şi fac pe împăraţi^ sa domnească fără multa greutate". Spătarul cel mare adaugă : „Luminate doamne, războaiele cele cu bună tocmeală fac pe împăraţii cei tineri sa ajungă mari şi la_ bătrîneţe se bucură de rodul ostenelilor lor". Boierii se exprimă deci în stil generalizator, cu înţelepciune de proverb, ca în toate creaţiunile tradiţionale. Ştefan însuşi ţine discursuri înaintea luptelor, ca în scrierile istorice sau ca în poemele epice ale clasicismului : „Doamne, ştiu că ale tale sînt biruinţele ; noi nimica nu sîntem înaintea feţei tale, şî eu cej mai umilit. Ştiu că numai cu cuvîntul poţi să ras-torni pămîntul, cerul şi toate ţările. Ştiu iarăşi că voieşti ca numele tău să fie măirît şi lăudat de toată suflarea." Voievodul este luptător pentru creştinătate ; vorbeşte în acest sens ostaşilor Iui. în descrierea luptelor, Ştefan este arătat intervenind ^direct, cu sabia în mina, „taie patru, patrusprezece deodată. Strică rînduri, sfarmă cale, calea în picioare pe cei ţanţoşi... Sultanul tremură. Ştefan zîmbeşte." Povestirea lui Ispirescu este unul din reflexele cele mai limpezi ale modului în care tradiţia şi imaginaţia populară si-1 închipuie pe Ştefan într-o vreme în care V. Alecsandri făcea acelaşi lucru în Moldova. V. Alecsandri a ^consacrat o parte destul de întinsă a activităţii sale proslăvirii lui Ştefan. A nutrit, probabil ca şî Negruzzi, gîndul compunerii unui mare poem epic în care să concentreze maî multe din tradiţiile populare sau din cele transmise prin cronicari, relative la Ştefan. A ales, în acest scop, momentul Dumbrăvii Roşii şi a alcătuit un lung poem care-şi purta scena povestirii de Ia curtea lui Albert în Moldova, unde ţara întreagă se ridică la chemarea lui Ştefan ; în tabăra leşilor ; în tabăra moldovenilor ; pe cîm- pul de luptă, pentru a sfîrşi cu scena aratului. Paralelizarea armatelor care se înfrunta vrea să pună în lumină fastul desfrînat al năvălitorilor, virtutea şi simplitatea moldovenilor. Leşii vorbesc cu retorică făloasă. Moldovenii ştiu să glumească, se exprimă în proverbe, cu aluzii. Poetul îşi prezintă eroii pe rînd şi-i pune să se lupte în angajamente individuale, ca în ll'iada şi Eneida. Episoade intercalate animă povestirea. Descrierea luptelor nu este lipsită de forţă epică. Dar portretul şi caracterizarea lui Ştefan se face în termeni generali, convenţionali, şi nu mulţumesc pe cititor : Fiinţă de-o natură gigantică, divină, El e de-acei la cari istoria se-ncbină, De-acei cari prin lume, sub paşii lor, cît merg, Las'-urme uriaşe ce-n veci nu se mai şterg, A cărora legendă departe mult se-nţinde Şi-ncbipuirea lumii fantastic o aprinde. Măreţ în a sa umbră un timp întreg dispare, Căci Dumnezeu pe frunte-i au scris : Tu vei fi mare. Motivele intime ale lui Ştefan nu depăşesc pe cele apărute tuturor poeţilor sau povestitorilor dinaintea ^sau din timpul lui Alecsandri. Eroul este un creştin şi un apărător al libertăţii ţării: Cît va fi-n cer o cruce ş-un Ştefan pe pămînt Nimeni nu va deschide Moldovei un mormînt. Cît vor călca duşmanii în ţară de români Ei robi vor fi în ţară, dar vecinie nu stăpîni! Privită în seria creaţiilor literare consacrate lui Ştefan, poemul Dumbrava Roşie nu apare cu semnele unei aprofundări a motivului, oricare ar fi reuşitele parţiale, episoadele bine construite, multele versuri frumoase ale acestei opere. Mai adînc răsună în inima cititorului de azi baladele sau cîntecele alcătuite de Alecsandri pentru colecţia sa de Poezii populare. Cîntecele lui Ştefan-vodă, dialogul Iui Ştefan cu şoimul, dar mai ales Movila lui Burcel, provoacă întipăriri mai adîncî. Burcel chiuie aşa de tare, pe cînd ară cu plugul în zi de sărbătoare, încît Ştefan îl aude tocmai de Ia curţile lui din Vaslui. E un strigat mare al ţării, un strigăt de durere, care nu-1 lasă nepăsător pe voievod. Burcel este adus în faţa domnului şi-i spune necazul lui. Şi-a pierdut un braţ în luptă, Ia Războieni, şi pentru că bogaţii satului n-au vrut sa-i dea un plug a răpit unul de la tătari. E un om sărac, munciter pe ogoarele altora, şi care trebuie să lucreze în zi de sărbătoare. Domnul îl dăruieşte cu un plug cu şase boi, cu moşie răzaşească pe o movilă şi-1 instituie ca strajă la hotare. Daca se vor ivi tătarii, Burcel să strige : Săi, Ştefane, la hotăra C-a intrat sabie-n ţară. Drama ţăranului, apărătorul de-a pururi al ţării în care era lipsit de drepturile lui fireşti, legătura adînca a marelui domnitor cu poporul se exprimă în balada lui Alecsandri cu simplitate atingatoare. Dar cînd poetul în postura oficială este chemat sa compună imnurile menite a fi cîntate la serbarea Junimii academice, adunată la Putna cu ocazia comemorării din 15 august 1871, sau cînd mai tîrziu, în 1882, alcătuieşte Oda la statuia lui Ştefan, Alecsandri nu mai nimereşte tonul compunerilor în stil popular. Cadenţele Imnului religios sînt îngheţate : Etern, atotputernic, o ! Creator sublime. Tu ce dai lumii viaţă, şi omului cuvînt, în tine crede, speră întreaga românime... Glorie ţie în ceruri, glorie pe pămînt l La Putna venise şi un tînăr poet, la începuturile lui. Mihai Eminescu răspîndeşte în foi volante un poem comemorativ, o închinare lui Ştefan-vodă. Scena a fost povestita, în amintirile sale, de Th. Stefanelli, împreuna cu reiatarea faptului ca Eminescu a refuzat să destainuiască pe autor. S-a iscat astfel o controversă asupra paternităţii poemului. Perpessicius expune, în primul volum al ediţiei sale critice, toate elementele disputei. Dar pentru ca aceasta este departe de a fi rezolvată, cercetătorului îi vine greu s-o folosească pentru a preciza în legătură cu ea contribuţia poetica a lui Eminescu în dezvoltarea jtemei lui Ştefan. Eminescu va mai reveni asupra acesteia către sfîrşitul carierei sale, atît de scurtă, prin 1883, cu schiţe de imn rămase neîntregite. Din aceeaşi vreme datează Doina în versuri populare, în care Ştefan este invocat ca păzitor al ţării cu un sentiment de participare sinceră şi adînca pentru nefericirea poporului, atribuita însă de poet nu exploatării rezultate din orînduirea socială, 614 615 atît de bine înţeleasă de Bolintineanu, de Alecsandri, ci prezenţei străinilor în mijlocul naţiunii. Către sfîrşitul veacului al XlX-lea puţine mai sînt creaţiile literare în legătură cu Ştefan vrednice a fi reţinute. Nicu Gane, în 1881, dă în Stejarul din Borzeşti, după tradiţii păstrate în Valea Trotuşului, povestirea întîmplării care îl aduce punctul de vedere literar ca operă poetica. Cartea începe cu un accent grav, plin de măreţie : „în ziua de 2 iulie 1504, Ştefan-voda cel Mare se stîngea de moarte blîndă la Suceava, în desăvîrşita pace măreaţă ce se boltea asupra întregii ţări pe stîlpii puternici ai biruinţelor sale". Povestirea porneşte dîn epoca anterioară domniei lui Ştefan, aşezată astfel în seria ei istorică. Un străbun, un Petru, umilise pe poloni strivindu-i sub pădurea pregătită din vreme. Episodu este descris cu mare forţă poetică prin notaţia neliniştii care străbate peisajul şi anunţa catastrofa : „Leşilor nu li se întîmplase pînă atunci să încerce vitejia îndărătnică şi şireată a ţăranilor, a boierilor voievodului celui nou. Ostaşii din trei ţinuturi sau palatinate trecură în Moldova şi crezură că au învins, căci înaintea lor stăteau numai cîmpul gol şi bordeiele pustii. Dar pădurea era vie : şoapte care nu erau ale frunzelor o înfiorau, focuri care nu erau ale păstorului pîlpîiau în poienele cele mai bane ascunse, şî ferăstrăul unor pădurari care purtau arcul, toporul şi ghioaga trecuse prîn trunchiul bătrinilor copaci ce se ţineau abia într-un petec de scoarţă. Cînd biruitorii, beţi de vin şi de mîri-drie, străbătură în neorînduială îngustele cărări ale pădurii răcoroase, în noaptea de vară, oa un vînt de^mînie nebună scutură culmile frunzoase, şi trunchiurile căzură trăsnind asupra şirurilor străine, strivind care, oameni şi arme. Mari magnaţi ai Poloniei, prinşi între dărîmături, căzură robi ai ţăranului moldovean, şi vestitul Sbigniew Oleszniki, străbun de arhiepiscop, răscumpărat de la asprii învingători, nu se mai duse nici la un război şi, însemnat de ai noştri la picior, şchiopăta pînă la moarte." Pasajul este caracteristic pentru întreaga scriere, pentru metoda lui Iorgaa putut isprăvi, frăţia o va face. Aceea ce voievozii noştri cei mari cu vitejia lor n-au putut, poporul armat şi întărit de un principiu o va putea." Ideea Unirii în cugetele paşoptiştilor este atît de larg reprezentată încît s-ar putea întreprinde o cercetare specială consacrată grupării şi comentării întregului material excerptat din documentele literare ale vremii. Ne preocupă însă deocamdată numai studierea refluxului literar al Unirii Principatelor în preziua evenimentului, în timpul lui şi după aceea : o cercetare menită să învie în faţa omului de azi epoca de mare şi exemplară însufleţire patriotica, în care au fost aşternute temeliile României moderne. Nu vom reţine însă din documentele vremii toate mărturiile interesante, ci numai pe cele care, fie prin persoana autorilor, fie prin formă, fie prin valoarea lor artistică, aparţin istoriei literare. Tratatul de pace de la Paris, încheiat în urma războiului din Crimeia, convocarea Divanurîlor ad-hoc, lucrările acestora, acţiunea de propaganda a unionişţilor, alegerea lui Cuza in Moldova şi în Muntenia, apoi şirul faptelor politice care, în 1864, duce la forme instituite complete, în fine, figura lui Cuza-vodă, în care Unirea dobîndea personificarea ei atît de populară — au inspirat deopotrivă pe poeţii, prozatorii, oratorii vremii sau ai epocii imediat următoare. îi vom aminti pe rînd, împreună cu operele lor, încercînd sa reţinem ecoul caracteristic şi, cînd va fi cazul, accentul atingător prin frumuseţe literară. Agitaţia pentru Unire se înteţeşte îndată ce perspectiva convocării Divanurilor ad-hoc duce, mai ales în Moldova, la formarea unui partid al unionistilor. Era firesc ca agitaţia unionistă să fie mai puternică în principatul de dincolo de Milcov, unde trebuiau înfrînte rezistenţele acelora care se temeau că prin Unire şi prin mutarea capitalei la Bucureşti, Moldova şi Iaşii aveau să piardă dîn puterea, din influenţa, din prosperitatea lor. Ecourile literare ale acestei prime faze provin deci mai cu seamă din Moldova. Vasile Alecsandri, ca în atîtea alte împrejurări, prinde ecoul preocupării publice şi—1 sprijină prin pornirea lui generoasă. Dialogul politic, în versuri, din 1856, Păcală şî Tîn- dală, pune pe cei doi eroi ai satirei populare, dintre care unul este, de data asta, un june unionist şi celălalt un bătrin giube-liu, să discute perspectivele Unirii. Tîndală se lamentează, pre-văzînd scăderea preţului căsuţei sale din vechea capitală, spu-nîndu-şi apoi că prin chemarea unui domnitor ereditar străin peste ambele principate ar lua sfîrşit „hambiţion"-ul său la tron, deopotrivă cu acela al atîtor boieri ai vremii. Tîndală se teme că în noua domnie legea strămoşeasca s-ar pierde. Intervine atunci Păcală pentru a demasca ipocrizia aceluia care a călcat de atîtea ori legea, apărata astăzi cu prefăcătorie. Păcală pronunţa adevăruri crude : Adu-ţi aminte de ţiganii ce-aî avut; Prin mezat, ca nişte vite, cîte suflete-ai vîndut, Despărţind fără-ndurare mumele de-ai lor copii, Şi rlzînd de a lor lacrimi ca o fiară din pustii! Spune mie, o, creştine ! cîţi creştini ai chinuit Cînd erai chiar, din păcate, în slujbă orînduit, Cîte văduve sărace, cîţi orfani tu ai prădat Şi piinea de toată ziua din gură le-ai luat ? Spune-mi tu, o, stîlp al legii, ce umbli cu crucea-n sîn, Sînt aceste fapte rele de creştin, sau de păgîn f După demoralizarea adversarului, prin amintirea crimelor lui trecute. Păcală trece la argumente pozitive : Unirea înseamnă putere, căci e mai lesne a rupe o varga decît un întreg toiag. Şi argumentarea este atît de bine dusă, cu atîta însufleţire din parte aceluia care, prin inscusinţă şi voioşie, aduce şi aci ceva din temperamentul glumeţului erou popular, încît cei doi adversari cad de acord în cele din urmă şi, azvîrlin-du-şi căciulile în sus, se prind de mînă şi încep să joace Hora Unirii : Hai să dăm mînă cu mînă Toţi cu Inima română, Sa-nvirtim hora frăţiei Pe pămîntul României! în afară de compunerea dialogată a lui Alecsandri, adusa mai proaspătă către noi prin întreaga reputaţie a poetului, anul 1856 produce o serie întreagă de poezii ocazionale, grupate în cea mai mare parte de Steaua Dunării a lui M. Kogăl- 626 627 niceanu, organul noilor năzuinţe politice. A- Donici dă fabula Vaporul şî calul, în care vaporul sau locomotorul (sic !) explică, cu muget de mîndrie, calului raţiunea puterii sale superioare şî formulează lozinca vremii : puterea prin unire. Un Teodor Porfiriu îşi formulează Crezul sau : „o Unire, o Românie". Un glas muntenesc se adaugă acestora prin tînărul G. Creţeanu, care în oda La români îndeamnă la Unire şi cere conaţionalilor sai caracter, curaj cetăţenesc. Poetul evocă figura lui Cristofor Columb care şi-a dus la ţîmă pe mate-loţii săi, revoltaţi la un moment dat, şi cere românilor călătorind acum .pe o altă mare întinsa, printre valurile altor furtuni, sa urmeze cu credinţă pe îndrumătorii lui. Recolta lirică a anului 1856 se continuă în anul viitor cînd, după tratatul de la Paris, sînt convocate Divanurile ad-hoc şi propaganda pentru Unire se înteţeşte. D. Rallet, publicist din anturajul lui M. Kogălniceanu, cunoscut mai dinainte prin cîntecele sale politice, dintre care unele apăruseră fără numele autorului în foile volante ale Plutar-hului Moldovei (cf. N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, III, 94), publica la Bruxelles lunga compunere în versuri destul de prozaice : România după tractat unde cauza Unirii este apărată mai ales împotriva aprehensiunilor care ar fi putut lua naştere la Constaminopol. Duşmanii Unirii nu sînt prieteni sinceri ai înaltei Porţi. Turcia este deci prevenita. Să n-asculte pe-paşale ,,ce au dosnice priviri / Slăvesc simpatia noastră prin a dreptului loviri", nici puterile care de abia aşteaptă s-o lovească, nici pe fanarioţii intriganţi. Citirea atentă a compunerii lui Rallet este din cele mai instructive pentru cine urmăreşte cunoaşterea ideilor care se încrucişau în dezbaterea politică a vremii. Din aceleaşi dezbateri ale vremii, dar de data aceasta cu adevărată emoţie poetică, scrie V. Alecsandri Moldova în 1857 : Scumpa Moldovă ! Ţara de jale ! Ah ! în ce stare tu ai ajuns ! l,asă-mă-a plînge ranele tale Căci pînă-n suflet mă simt pătruns. Luptele politice în jurul Unirii i se par poetului ca ale copiilor la sînul mamei lor îndurerate. Asupra celor care doresc s-o înlăture poetul azvîrle fulgerele blestemului sau, sunînd cu vehemenţa unui sentiment sincer şi puternic : Blastemul ţării tunînd sa cadă Pe capul vostru nelegiuit! Blăstem şi ura Lumea să vadă, Cît rău în lume aţi făptuit! Fie-vă viaţa neagră, amară l Copii să n-aveţ'i de sărutat! Să n-aveţi nume, să n-aveţi ţara, Aici sa n-aveţi loc de-ngropat! Şi cînd pe calea de vecinicie, Veţi pleca sarhezi, tremurători, Pe fruntea voastră moartea să scrie : Duşmani ai ţarii! Cruzi vînzători f Gh. Sion, care participase la evenimentele revoluţionare din 1848 în Moldova, luase apoi drumul pribegiei şi se îna-poiase^abia după revenirea pe tron a lui Grigore Ghica, desfăşoară şi el o vie activitate propagandistică în versuri cărora nu li se poate contesta sinceritatea şi, desigur, răsunetul mobilizator în epocă. Scrie o odă: La Unire; Marşul Unirii, şi cînd, în octombrie 1857, Divanurile ad-hoc hotărăsc Unirea principatelor, Sion fixează momentul în Triumful de la 7-9 octombrie 1857 şi aduce un ecou al entuziasmului public din capitala Moldovei, cu mulţimile ei revărsate pe străzi în veşminte de sărbătoare, cu clocotul clopotelor de la biserici, cu horele înlănţuite pe toate pieţele. Documentele în legătură cu alegerea şi dezbaterile Diva-nurilor ad-hoc alcătuiesc ele însele un capitol de literatură, în înţelesul mai larg al cuvântului, vrednice a fi studiate în particularităţile lor de limbă şi, cel puţin o dată, ca valoare artistică. Este vorba de protestul deputaţilor ţărani, prezentat în şedinţa de la 16 decembrie 1857 : cea mai patetică pagină de proză a vremii, sub care, după destăinuiri contemporane, e posibil a recunoaşte ca redactor, lucrînd desigur sub inspiraţia populara, pe Vasile Mălinescu, unionist activ, membru al Divanului ad-hoc, viitor ministru al lui Cuza-vodă : 628 629 „Pînă astăzi, se jeluiesc ţăranii» toate sarcinile cele mai grele numai asupra lor au fost puse şi noi mai nici de unele bunuri ale ţării nu ne-am îndulcit; iar alţii fără sa fie puşi la nici o povara de toată mana ei s-au bucurat; că noi biruri grele de cap am plătit; oameni de oaste numai noi am dat; ispravnici, judecători, privighetori şi jandarmi numai noi am ţinut; drumuri, poduri şi şosele numai noi am lucrat ; boierescuri, zile de meremet numai noi am îndeplinit ; clacă de voie şi fără voie numai noi am datbăutură scumpă şi otrăvită numai noi am băut; pîne neagră şi amară, udată cu lacrimi, numai noi am mîncat; bătălii şi răzmeriţe cînd au fost tot greul numai noi l-am dus; oşti cînd au venit noi le-am hrănit, noi le-am slujit, noi le-am purtat; că cel cu putere ţara îşi părăsea, peste hotare trecea ; nevoia şi greutatea o duceau cei ce rămîneau la vatra lor. Ţara nici băi, nici măiestrii, nici meşteşuguri multe ca alte ţări nu are, toată îmbelşugarea braţele şi spatele noastre o aduc. Cîtă-i Dunărea de mare şî de larga curge rîul sudorilor noastre şi duce peste mări şi peste hotare, acolo se preface în rîuri de aur şi argint, şi curge iarăşi înapoi de se revarsă în ţara noastră ; iar noi de la ei nici că ne îndulcim" etc. Ţăranii nu se pronunţă în chestia Unirii, dar cer reformele imperioase : înlăturarea bătăii, a vechilor biruri instituite de boieri, cu păstrarea singurului bir pe avere, în sate dregători aleşi din rîndurile sătenilor, răscumpărarea boierescului : „Voim să ne ra scump aram — st™Ş? ţăranii — să nu mai fim ai nimănui, să fim numai ai ţării şi să avem şi noi o ţară ; am îngenuncheat, am îmbrâncit cu toţii; cum sîntem nu mai o putem duce îndelung". Frumuseţea acestei pagini cu lunga eî serie sinonimică a verbelor puse la sfîrşitul frazelor şi uneori împerecheate în asonante, ca în baladele populare, a fost de multa vreme remarcata, şi ea merită, în adevăr, cum propunea istoricul şi memorialistul Radu Rosetri, să fie reţinută într-o antologie a prozei româneşti. Cererile ţăranilor nu s-au bucurat de votul Divanului. Conferinţa de la Paris nu rezolvă chestiunea Unirii, dar instituie căimăcămia de trei în Moldova şi Muntenia, cu scopul să pregătească alegerea noului domnitor. Cînd, în fine, alegerea Iui Cuza ca domn al Moldovei se produce în şedinţa Adunării Elective din 5 ianuarie 1859, noul domnitor depune înd.ită jurămîntul. Mahaîl Kogălniceanu îî răspunde prin una din paginile cele mai frumoase ale oratoriei sale : o adresare concisa, cum o cerea solemnitatea împrejurării, călduroasă, dar fără adulaţie, plină de demnitate în expresia exhortaţii-lor pe care oratorul şi le putea îngădui cu toată libertatea fiindcă vorbea în numele naţiunii întregi : „Măria-ta ! După o sută cincizeci şi patru de ani de umilire şi degradare naţională Moldova a intrat în vechiul său drept consfinţit prin capitulaţiile sale: dreptul de a-şi alege pe capul sau, pre domnul. Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română. Alegîndu-te de capul sau, neamul nostru a voit să răsplătească sîngele strămoşilor tăi, vărsat pentru libertăţile publice. Alegîndu-te pre tine domn în ţara noastră, noi am voit să arătăm lumii ceea ce toată ţara doreşte : la legi nouă -— om nou. O, doamne ! mare şi frumoasa-ţi este misiunea ! Constituţia din 7(19) august ne însemnează o epoca nouă, şi măria-ta eşti chemat s-o deschizi. Fii dar omul epocii ; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare ; iar tu, măria-ta, ca domn fii bun şi blînd, fii bun mai ales pentru aceia pentru cari mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau rai. Nu uita că dacă cincizeci de deputaţi te-au ales domn, însă ai să domneşti peste două milioane de oameni. Fă dar ca domnia ta să fie cu totul de pace şi de dreptate ; împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşeasca frăţie. Fii simplu, măria-ta, fii bun, fii domn cetăţean ; urechea ta sa fie pururea deschisă la adevăr şi închisă la minciună şi linguşire. Porţi un frumos şi scump nume ; numele lui Alexandru cel Bun. Sa trăieşti dar mulţi ani ! Ca şi dînsul, fă, o doamne, ca prin dreptatea Europei, prin simţămintele tale patriotice, să mai putem ajunge la acele timpuri glorioase ale naţiei noastre cînd Alexandru cel Bun zicea ambasadorilor împăratului din Bizanţiu că : România nu are alt ocrotitor decît pre Dumnezeu şi sabia sa! Sa trăieşti, maria-ta !" Perfectul echilibru al acestei' pagini, emoţia ei reţinută, mîndria ei manifestată în şirul verbelor la imperativ, sunînd însă atît de uman şi de cuviincios în vorbirea oratorului, o indică drept una din cele mai remarcabile din cîte a pronunţat Kogălniceanu. 630 631 Poeţii s-au alăturat îndată entuziasmului general. O gravură din epocă, purtînd pe banderola care o încunună inscripţia „Poeţi contemporani", ne aduce portretele scriitorilor cei mai activi ai operei lui Cuza-vodă, în jurul lui Eliade, cuprins într-un cadru oval mai mare decît al celorlalţi, vedem pe Bolintineanu şi pe Alecsandri, pe Alexandrescu şi pe Negruzzi, pe Bolliac şi pe Sion, pe Aricescu şi pe Tăutu, pe Fundescu şi pe Grandea. Aproape toţi aceşti scriitori, la care pot fi adăugaţi Creţeanu, Dăscălescu, Baronzi şi Rallet ; din Transilvania : Justin Popfîu şi Ioan A. Lepădatu — au ^salutat evenimentul Unirii în ode şi cîntece ocazionale, al căror răsunet n-a trecut însă mult de epoca lor. Steaua Dunării continuă sa adăpostească o mare parte a acestei producţii. Alecsandri, consacrat acum misiunilor sale diplomatice, nu găseşte timpul să dea mai mult decît o Horă a lui Cuza-vodă în care exprima speranţa că noua domnie va şti să umilească ciocoii, să dezrobească pe clăcaşi. Gr. Alexandrescu, care sprijinise ideea Unirii în 1857, prin oda Unirea Principatelor, „dedicata viitorilor deputaţi ai României1*, salută sosirea Iui Cuza Ia Bucureşti în ziua de 8 februarie 1859 printr-o poezie recitată de Matei Millo Ia Teatrul Naţional. Sentimentele lui Alexandrescu n-au fost însă foarte durabile fiindcă, după detronarea lui Cuza, în versurile apărute în Românul sub titlul Ziua de li februarie 1866, el se alătură denigratorilor, exprimîndu-şi satisfacţia pentru „ziua care am dorit" şi salutînd pe contele Filip_ de Flandra. care ar fi putut deveni domnul principatelor unite, şi, pînă atunci, „locotenenta" şî „ministerul iubit". D. Bolintineanu dă şi el o Horă a lui Cuza-vodă, se apropie cu mare simpatie de noul domnitor care alege în el pe unul din miniştrii săi şi se consacră cu fidelitate amintirii aceluia, dînd mai tîrziu o Viaţă a lui Cuza-vodă, fără mare însemnătate ca izvor istoric, dar interesanta prin portretul domnitorului cunoscut de el atît de bine, deşi tabloul amestecă fără discernămînt trăsături esenţiale cu altele mai puţin bine alese. Din toată producţia consacrată Unirii, de Bolintineanu, mai interesantă pare astăzi aceea în care prin inima poetului pare a trece îngrijorarea provocată desigur de constituirea monstruoasei coaliţii, adică acea opoziţie care făcea sa se îndepărteze scopurile marii fapte de la 24 ianuarie 1859, într-un viitor de care, de altfel, poetul nu disperează. Sînt în bucata La Unire, din ciclul Reverii, accente grave, pe alocuri imagini puternice şi, în genere, expresia unui sentiment amar, dar bărbătesc, care ne face s-o recitim cu emoţie : Aşadar, nici Unirea a României soartă Nu poate să o schimbe aicea pe pămînt ? In cărţile ursitei ea este scrisă moartă Ca celelalte neamuri ce astăzi nu mai sînt ? Aşa răsună tristă cîntarea desperării A celor ce văd umbra plăpîndei lor fiinţi Mal mare decît umbra nernârginită-a ţării Şi a viitorimii, bărbaţi cu mici credinţi! Nu, nu ! Unîre dragă l tu nu faci ce zic ei! Un nu ieşind din sinul sorginţii ce îl varsă E mic, dar cît se scură, cît trece printre văi, Se umflă, se lăţeşte şi mare se revarsă. Aşa şi tu vei creşte cu timpul, o, Unire ! Pieri-vor şi tiranii, şi robii demni de ei. Ursita îţi păstrează în viitor mărire, Şî viaţă, şi putere să dai la fraţii mei. Atunci aceste patimi ce nu cunosc cuvin t, Ce nu cunosc nimica a fi mai sus de ele, Unire! se vor stinge ca nişte nori la vînt Ce-nconjură de umbră lumina unei stele. Al lebedei pui este, cînd a venit la viaţa, Urît; nimic nu spune că va veni o zi In care o să fie o pasăre măreaţă. Aşa, Unire sfîntă ! tu eşti ursită-a fi. S-ar putea închipui, într-un plan mai întins al cercetării, urmărirea tuturor reflexelor literare ale evenimentelor care au compus scurta, dar rodnica domnie a lui Cuza. Revenirea zilei de 24 Ianuarie înmulţea, cu fiecare an, odele comemorării, fără ca un accent mai puternic să ne reţină. Nu ne reţine nici ce s-a putut scrie în presa vremii în legătura cu împroprietărirea clăcaşilor, cu secularizarea ave-jrilor mănăstireşti. Sinteza poetica şi legendară a faptelor noii Irdomnii şi a personalităţii aceluia care le săvîrşea, spre amin-I tirea recunoscătoare a tuturor urmaşilor, se făcea mai adîncă |in fantezia populară, mai productivă — trebuie s-o recunoaştem — decît aceea a autorilor numiţi şi cunoscuţi ai {«vremii. Cînd glasul acestora tace sau se rosteşte fără relief, 632 633 vorbesc mulţimile anorume în povestiri care trec din gură în gura pînă în pragul zilelor noastre, constituind unul din capitolele cele mai atrăgătoare ale folclorului nostru: legenda populara a lui Cuza-vodă. O seama de folclorişti ai veacului nostru, dintre care unii au semnat culegerile lor, ca C. Radulescu-Codin, D. Furtună, P. Danielescu, în timp ce alţii au preferat să rămînă anonimi şi n-au comunicat totdeauna nici numele informatorilor lor, au salvat ce a mai putut rămîne pînă în deceniul al treilea al veacului nostru din multele anecdote referitoare la Cuza, pe care oamenii ţării şi le spuneau, desigur încă din epoca lui. Apare astfel un principe popular, coborînd adesea în mijlocul mulţimilor, căutînd să-şi facă o idee personală despre oamenii şi stările ţării, recurgînd la stratagema hazlie care dezvăluie nedreptatea hrăpăreaţă şî-1 pune în situaţia de a aduce o alinare şi uneori o răsplată celor umili şi obijduiţi. S-ar putea spune că poporul a construit figura lui Cuza-vodă ca pe aceea a unui stăpînitor înţelept şi bun, ingenios şî hazliu, aşa cum mulţimile Orientului şi-au închipuit pe suveranii învredniciţi de simpatia populară, într-o vreme în care lipsa de dezvoltare a conştiinţei de clasă, dar mai cu seamă slaba organizare a forţelor anina nădejdile exploataţilor mai mult de calităţile morale_ ale stapînitorilor decît de forţa organizată a energiilor revendicative. Aşa ne apare Cuza o dată ca un călător aparînd necunoscut în mijlocul călugărilor greci de la Neamţ, Iăsîndu-se mai întîi respins, apoi adăpostit şi hrănit pentru preţul nedatorat şi dezvăluindu-se în cele din urma spre spaima acelora. Domnitorul îşi controlează; proprii lui slujbaşi, înfăţişmdu-se lor în haine de calic şi convingîndu-se cum sînt trataţi oamenii săraci la curtea lui. într-un rînd intră în haine de fecior boieresc într-o cîrciuma şi cere băutura din ocaua introdusă de el, primeşte refuzul cîrciumăresei şi nu găseşte dreptate nici la comisarul mituit, care intervine ; dar îl înspăimîntă a doua zi pe funcţionarul necinstit, cînd îl pune în faţa ticăloşiei Iui. Cuza merge la sultan nu tîrîndu-se în genunchi, cum ^ era obiceiul înaintaşilor, ci drept, cu fruntea sus şi sabia zornăind: „Aşa m-a trimis pe mine Ţara*, a spus Cuza sultanului. Deghizat ca un moşneag, cu glugă şi cojoc, Cuza explică ţăranilor cu care se adună Ia o margine de pădure ce trebuie făcut cu moşiile mănăstireşti. într-o zi domnitorul se îmbracă în zdrenţe de salahor ţigan, provoacă o încăierare, se lasă dus la isprăvnicie, unde mituieşte pe ispravnic pentru a se face iertat, dar îl aduce pe acesta să se căiască amar cînd îi arată semnul domnesc, dezvelit dintre zdrenţe, şi răsplăteşte cu cîte un galben pe ţiganii pentru care dreptatea era un bun atît de greu de cucerit. într-o zi, domnitorul care călătorea deghizat într-o coteguţă cu două roate se lasă biciuit de vizitiul stareţului mănăstirii Neamţu, tolănit în larga lui caleaşca, dar îi anunţă acestuia mai apoi secularizarea averilor mănăstireşti. într-o zi se opreşte la un tribunal, unde găseşte mulţimea oamenilor necăjiţi de amînarea fără sfîrşit a pricinilor lor, îl convinge pe unul din împricinaţi să provoace încăierare în pretoriu, apoi intervine pentru a cere amînarea sancţiunii vinovatului şi alungă an fine pe judecători. Acestea şi multe alte anecdote de acelaşi fel referitoare la Cuza au fost culese şi tipărite în foi populare, în almanahuri şl calendare de folclorişti care au narat în felul lor. cu o exprimare cultă. în ancheta întreprinsa de Candrea, Densusianu şi Speranţia, încă din 1906, în toate părţile locuite de români, şi publicată de ei în revista Graiul nostru, cu toate mijloacele moderne ale ştiinţei filologice, ecoul faptelor şi |. personalităţii lui Cuza, surprinzător de bogat, apare în forme autentice şi dă măsura exactă a popularităţii domnitorului, ' chiar acum, la patruzeci de ani după detronarea lui de către forţele coalizate ale reacţiunii. Fiindcă interesul pentru evenimentul Unirii şi pentru cel ce o întrupase se găseşte acum în creşterea pe care o mărturiseşte chiar adunarea noastră de azi, cred ca poate fi bine | primită ideea _ întocmirii unei bibliografii complete a legendei I lui Cuza, apoi publicarea tuturor textelor într-un volum vred-I nk de figura domnitorului, atît de venerat de poporul peste j care a domnit cu atîta iubire pentru el. Un astfel de volum I ar constitui una din contribuţiile cele mai de seamă ale ştiinţei 1 pusă în slujba poporului şi un monument ridicat în cinstea | aceluia care are atîtea drepturi la recunoştinţa noastră. Poporul a păstrat deci în inima sa amintirea domnitorului |arit de devotat aspiraţiilor lui, chiar atunci cînd lira poeţilor |a amuţit. Actul de la 11 februarie 1866 a produs totuşi con-Isternare în ţara, dar albia dacă Gh. Baronzi se ridică pentru a lîveşteji „călcarea de la palat", în timpul căreia turnurile înfiorate se apleacă pentru a-si şopti apropierea trădării, sen- 635 tindele roşesc de propria lor mişelie, dar zbirii vînzători se fac stâpîni pe persoana domnitorului, hotărît acum să se întoarcă în rîndurile poporului de unde ursita îl înălţase pe tronul ţării. Poezia lui Baronzi ar fi cîştigat prin concizie, dar poetul a ţinut să-i adauge o lungă parte discursivă, în care raţionează asupra nenorocirilor legate de întreruperea