EMANUEL VASILIU INTRODUCERE ÎN TEORIA TEXTULUI EDITURA ŞTIINŢIFICĂ BUCUREŞTI, 1990 Redactor: ADRIANA SOFIAN Coperta: PETRE HAGIU ISBN 973-29-0094-6 CUPRINSUL Cuvînt înainte ............................................................ 7 Introducere................................................................ 9 Note ...................................................................... 13 I Textul ca entitate sintactică ....................................... 14 Capitolul 1 : Asupra noţiunii de „sintaxă”............................. 14 1. Consideraţii introductive.................................. 14 2. Ce se înţelege prin sintaxă? .............................. 14 3. Consideraţii finale .................................. 19 Note ...................................................................... 20 Capitolul 2: Tcxiualitatea din punct de vedere sintactic ... 21 4. Consideraţii introductive ................................. 21 5. Elementele vocabularului................................... 22 6. Reguli sintactice ale textului............................. 24 7. „Textualitate” şi relaţii „transîrasUce”................... 29 8. Consideraţii finale ....................................... 36 Note ...................................................................... 37 II Textul ca entitate semantică .......................................... 39 Capitolul 3: Asupra noţiunii de „semantică" ................... 39 9. Consideraţii introductive ................................. 39 10. Cuvînt şi sens ............................................ 39 11. Caracterul „compoziţional” al sensului .................. 42 12. Sensul propoziţiei......................................... 46 13. Conectorii frazali şi sensul lor .................. 48 14. Consideraţii finale ....................................... 50 Note ...................................................................... 52 Capitolul 4 : Textualitatea din punct de vedere semantic ... 54 15. Consideraţii introductive......................... 54 16. Există un „sens” al textului?.............................. 55 17. Conectorii textuali din punct de vedere semantic. 58 18. Asupra naturii conceptului de „coerenţă” ... 59 19. Coerenţă şi co-referinţă................................... 67 5 20. Ideea de „coerenţă” şi „structura profundă” a textului ................................................. 76 21. Modelarea matematică a conceptului de „coerenţă” ........................................................ 88 22. „Coerenţa” şi posibilitatea de „rezumare”. ... 95 23. „Coerenţa” şi „semantica procedurală”..................... 97 2i. Consideraţii finale ................................... 99 Note ..................................................................... 104 III Textul ca entitate pragmatică ....................... 108 Capitolul 5: Asupra noţiunii de „pragmatică”....................... 108 25. Consideraţii introductive................................. 108 26. Aspecte pragmatice ale limbajului natural .... 108 27. Două aspecte pragmatice : „activitatea de construcţie” şi „intenţia de comunicare” .............................. 110 28. Consideraţii finale....................................... 112 Note ..................................................................... 113 Capitolul 6 : Textualitatea din punct de vedere pragmatic........... 114 29. Consideraţii introductive................................. 114 30. Explicaţii preliminare.................................... 115 31. Şiruri de propoziţii şi „generarea” lor................... 117 32. „Coerenţă” şi „procese adjonctive”........................ 120 33. „Coerenţă” şi „textualitate” ............................. 129 34. „Textualitate” şi „intenţionalitate”...................... 139 35. Consideraţii finale ...................................... 141 Note ..................................................................... 147 încheiere................................................................. 148 36. Consideraţii introductive ................................ 148 37. Principalele rezultate ................................... 148 38. Puncte de convergenţă şi divergenţă cu alte teorii. 155 Note ..................................................................... 158 Lucrări citate ........................................................... 160 CUVÎNT ÎNAINTE Multe dintre lucrările (teoretice) consacrate lingvisticii textului ne-au provocat iniţial o reacţie difuză de sceptică reţinere. Am încercat însă, cu trecerea timpului1 să depăşim acest nivel infraconceptual şi să descoperim fundamentul raţional al rezervelor noastre. Rigorile impuse de expunerea unor cursuri universitare consacrate teoriei textului (1981—1985) au avut un rol decisiv în acest proces de clarificare, fapt pentru care exprimăm aici viile noastre mulţumiri atît conducerii catedrei de limba română, a Facultăţii de Filologie din Bucureşti, cit şi studenţilor care au binevoit să frecventeze cursurile noastre. Intenţia noastră de început a fost de a realiza o simplă sinteză critică a principalelor puncte de vedere pe care am avut posibilitatea să le aprofundam. Natura însăşi a examenului critic ne-a determinat însă să ne concentrăm atenţia şi asupra unor posibile soluţii pentru problemele care ne-au apărut nesatisfăcător tratate în literatura domeniului. Aspectul preponderent critic al primelor două secţiuni ale cărţii corespunde intenţiei noastre iniţiale; aspectul preponderent „constructiv” al ultimei secţiuni corespunde intenţiei noastre de a da o rezolvare — fie ea şi provizorie sau, cel puţin pentru moment, insuficient de rafinată •— problemelor care am considerat că nu şi-au găsit o tratare acceptabilă în lucrările supuse examenului nostru critic. Structura cărţii reflectăîn felul acesta, însăşi geneza ei. Încercînd să examinăm teoria textualităţii din punctul de vedere al standardelor metodologice actuale şi dorină, în acelaşi timp, să fim cît mai exact înţeleşi de întregul public familiarizat cu problematica teoriei textului, dar uneori mai puţin familiarizat cu rigoarea formală impusă de aceste standarde, am considerat util să prezentăm cît mai amănunţit şi mai sistematic aparatul conceptual cu 7 care operăm. Pe de altă parte, pentru a evita în cît mai mare măsură orice interpretare eronată din partea noastră a diverselor teorii luate în discuţie, am recurs la o prezentare cît mai analitică a acestora. Astfel concepută, fără a fi un „manual55 de introducere în teoria textualităţii, lucrarea de faţă poate servi sperăm — ca modalitate de acces la problematica de bază a teoriei textului şi a textualităţii, pentru orice cititor dornic să se informeze în acest domeniu. Ne simţim datori cu o explicaţie : unii specialişti vor fi, poate, surprinşi neplăcut de aerul oarecum „dogmatic” al examenului nostru critic, făcut unor lucrări a căror importanţă pentru constituirea unei teorii a textului sîntem departe de a vrea să o contestăm, ca şi de concluziile uneori cam casante ale acestui examen. Avem însă convingerea că un astfel de demers este indispensabil ca prim pas al evaluării rezultatelor unei literaturi care — după părerea noastră — este destul de departe de a fi conştientă de pro-pria-i fragilitate metodologică. Abia următorii paşi vor putea fi în mod profitabil asociaţi cu o sporire progresivă a gradului de toleranţă. * * * Folosim această ocazie spre a exprima calde mulţumiri colegei noastre lect. dr. Carmen Vlad de la Universitatea din Cluj nu numai pentru bunăvoinţa cu care a acceptat să alcătuiască referatul la volumul de faţă, ci şi, mai ales, pentru numeroasele şi competentele Dsale observaţii şi sugestii făcute în referat, ca şi în numeroasele discuţii pe care, de-a lungul anilor, le-am purtat împreună pe această temă sau pe teme conexe. Mulţumim, de asemenea, tuturor celor care, într-un fel sau altul, au făcut posibilă apariţia prezentului volum şi, în primul rînd, Editurii Ştiinţifice. Bucureşti, 18 iulie 1986 E.V. introducere Deşi se vorbeşte de o „gramatică” sau de o „lingvistică” a textului de mai bine de 20 de ani, statutul acestei „gramatici” sau „lingvistici” este departe de a fi clar. Opiniile cercetătorilor cu privire la această chestiune se situează între două puncte extreme : (a) lingvistica textului conţine sau ar trebui să conţină, în fond, întreaga lingvistică, întrucît toate entităţile mai mici decît textul nu există decît ca părţi constitutive ale unor texte (dacă nu sînt ele singure un text); (b) lingvistica textului dezvoltă un aparat conceptual inutil, întrucît o problematică specifică a textului sau nu există, sau poate fi rezolvată cu a jutorul aparatului conceptual furnizat de gramatica (şi semantica) propoziţiei şi/sau frazei. Ca exemplificare a primului punct de vedere, se poate cita următoarea afirmaţie a lui Yan Dijk (1972), afirmaţie care, în fond, reprezintă punctul de plecare al întregii lucrări menţionate : „Gur competence [. . .] is not sen-tential, but textual”1; sau: sucii sentence-based descriptions of the structures underlying utterances are inadequate. Sentences, just as clauses or syntagms liave less significant empirica!, e.g. psychological, reality than texts. We tlierefore introduce tlie concept of TEXT as the basic linguistic unit.” 2 O formulare clară şi tranşantă a celui de-al doilea punct de vedere o găsim la Dascal & Margalit, 1974. în ce ne priveşte, sintem înclinaţi să considerăm că situaţia menţionată se explică, cel puţin în parte, prin absenţa unor indispensabile clarificări ale conceptelor de bază. Pentru a vorbi de „gramatica textului” şi a spune dacă este sau nu este altceva decît gramatica frazei sau a propoziţiei sau, eventual, a unor entităţi mai mici decît fraza sau propoziţia, trebuie ca mai întîi să ştim exact ce înţelegem prin gramatică. Atîta timp cît acest lucru nu este precizat 9 în mod explicit, oricine poate să pună în mod justificat la îndoială calitatea de „gramatică” a ceea ce teoreticienii textului sînt dispusi să numească „gramatică a textului”. în exact aceiaşi termeni se pune şi problema „semanticii textului”. Şi dacă nu putem fi siguri că gramatica textului este într-adevăr o gramatică şi că semantica textului este într-adevăr o semantică, atunci apare justificat scepticismul în ce priveşte existenţa unei lingvistici a textului, adică o lingvistică a cărei gramatică nu este în mod clar gramatică şi a cărei semantică nu este în mod clar semantică. S-ar putea, eventual, admite că aşa-nu-mita lingvistică a textului se reduce, în fond, la pragmatica textului, întrucît, după toate aparenţele, este mai greu, dacă nu chiar imposibil, de pus la îndoială caracterul de „pragmatică” al tuturor caracterizărilor făcute textului în termeni explicit pragmatici. Cu toate acestea, sînt destul de puţini aceia dintre teoreticieni care sînt dispuşi să reducă în mod neambiguu lingvistica textului la pragmatică, adică dispuşi să considere că orice entitate lingvistică mai extinsă decît fraza este guvernată de reguli care nu sînt nici gramaticale, nici semantice, ci exclusiv pragmatice. în condiţiile la care ne-am referit în rîndurile precedente, am considerat că este util să abordăm, din punct de vedere strict teoretic, aspectele neclarificate menţionate încercînd să aducem, în măsura în care ne va sta în putere, mai multă ordine teoretică într-un domeniu care, după cum am încercat să arătăm, se caracterizează prin ceea ce am fi înclinaţi să numim un fel de „anarhie conceptuală”. Principiul de bază al investigaţiei noastre îl constituie tripartiţia stabilită de Morris3, sintaxă — semantică — pragmatică, cu accepţia uzuală dată celor trei termeni: sintaxa se referă la relaţiile care se stabilesc între semne (ca entităţi mono-partite, adică nu entităţi de tip saussure-ian, alcătuite dintr-un semnificant şi o semnificaţie); semantica se referă la relaţiile dintre semne şi obiectele din domeniul discursului; pragmatica se referă la relaţiile dintre semne şi vorbitori. Menţionăm că, pentru motive care vor fi indicate în cap. 1, preferăm termenul de gramatică, celui folosit de Morris (adică cel de sintaxă). Aşa cum arată Oarnap4, cele trei nivele ale structurii semiotice se obţin printr-o operaţie de abstragere. Nivelul pragmatic reprezintă datul lingvistic concret al observaţiei : faptul de limbă direct observabil este felul în care 10 vorbitorii folosesc un sistem de semne în împrejurări concrete; cercetătorul are acces la nivelul semantic în momentul în care, făcînd abstracţie de modul concret în care vorbitorii utilizează semnele, stabileşte exclusiv regulile în conformitate cu care aceştia folosesc semnele pentru a se referi cu ajutorul lor la obiectele lumii reale; în sfîrşit, cercetătorul are acces la nivelul sintactic în momentul în care, făcînd abstracţie de regulile care pun în relaţie semnele eu obiectele lumii reale (ca şi de regulile care guvernează uzul semnelor în împrejurări de comunicare concrete), stabileşte regulile în conformitate cu care semnele alcătuiesc structuri (de semne) cu un caracter mai complex. Este evident că ceea ce am numit „felul în care vorbitorii folosesc sistemul de semne’5 este guvernat de regulile sintatice şi semantice ale sistemului : pentru a comunica între ei, vorbitorii „se conformează” acestor reguli, tot aşa cum, să spunem, cel care conduce un automobil ,,se conformează” regulilor de circulaţie. Există însă moduri diferite de la individ la individ, de la categorie de indivizi la categorie de indivizi, de la situaţie concretă la situaţie concretă etc. de a se „conforma” unor reguli. Domeniul specific pragmaticii îl constituie, de fapt, modul în care vorbitorii utilizează regulile sintactice şi semantice ale) sistemului de semne, eventual, regulile specifice de utilizare a acestor reguli (sintactice şi semantice). Pentru a preveni o greşită înţelegere a celor discutate în această lucrare, facem precizarea că plecăm de la ideea că cele trei nivele pot (şi eventual chiar trebuie) să fie descrise în mod independent. Această idee se justifică prin faptul că însăşi „separarea” celor trei nivele ale structurii semiotice se datorează exclusiv unei convenţii metodologice. Or, dacă separăm prin convenţie cele trei nivele care în realitate funcţionează ca o totalitate, nu are nici un sens să mai adăugăm că, tot metodologic vorbind, ele nu pot fi investigate decît împreună5. Demersul nostru va parcurge următoarele etape : (a) O precizare a conceptului de gramatică (sintaxă, în terminologia lui Morris). Fără a intra aici în nici un detaliu, vom spune numai că vom opta pentru o gramatică în ai cărei termeni să putem spune nu ce este obiectul (sintactic) investigat, ci cum se poate el construi (deci o gramatică de tip sintetic sau generativ, şi nu o gramatică analitică). Justificarea acestei opţiuni se găseşte în faptul că o gramatică de tip analitic nu poate, 11 credem, din principiu, justifica diferenţa dintre o gramatică a textului şi una a propoziţiei (frazei). O astfel de gramatică, prin însăşi natura ei, ar trebui să reducă textul la combinaţii de propoziţii (fraze), frazele la combinaţii de sintagme, sintagmele la combinaţii de cuvinte, cuvintele la combinaţii de morfeme. Or, din această perspectivă „gramatica textului” n-ar fi altceva decît oparte componentă a gramaticii simpliciter, o etapă a procedurii de analiză, aşa cum, să spunem, gramatica grupului nominal este oparte a gramaticii frazei şi o etapă în procedura de analiză a acesteia. Că lucrurile stau aşa ne-o dovedeşte şi faptul că cea mai elaborată (şi mai riguroasă) teorie gramaticală de tip analitic, anume glossematica, are (teoretic vorbind) ca punct de plecare analiza textului, fără ca prin aceasta să sugereze în vreun fel că ar fi o gramatică a textului (şi nu a frazei sau a propoziţiei sau a vreunui alt tip de entitate lingvistică). Gramatica, în sens glossematic, este un fel de continuum al analizei, care merge de la text pînă la entităţile ireductibile ale sistemului lingvistic. (b) O examinare a posibilităţilor de a defini noţiunea de text în L pe baza unei gramatici de tipul de sub (a). Altfel spus, se examinează posibilităţile de a construi o gramatică în ai cărei termeni să se poată distinge între textele bine formate şi cele rău formate (non-texte), aşa cum o gramatică a propoziţiei oferă o bază de distincţie între propoziţiile bine formate (propoziţii în L) şi propoziţiile rău formate (non-propoziţii). (c) O precizare a conceptului de semantică. Se optează pentru o semantică înţeleasă ca mulţime de reguli care asociază sensuri construcţiilor sintactice de diverse tipuri, începînd cu semnele ireductibile şi continuînd cu construcţiile de complexitate din ce în ce mai mare. La baza acestui tip de semantică stă principiul frege-an al compoziţionalităţii sensului: sensul unei construcţii este funcţie de sensul constituenţilor ei. (d) Un examen al posibilităţilor de a construi o semantică a textului, adică un sistem de reguli prin care entităţii numite ‘text’ să i se asocieze un sens care să fie funcţie de sensurile elementelor constituente ale textului, adică, probabil, de sensul propoziţiilor şi/sau frazelor. (e) O clarificare a conceptului de pragmatică. (f) Un examen al posibilităţilor de a defini noţiunea de ‘text în L’ pe baze strict pragmatice. 12 înainte de a încheia aceste consideraţii preliminare, adăugăm şi observaţia următoare. în etapele (a) şi (c) ale investigaţiei am optat pentru acele teorii sintactice (a'i -i semantice (c) care au un caracter formal mai pronunţ: şi, prin însuşi acest fapt, elimină în mai mare mă-sui~t posibilitatea de a acorda termenilor folosiţi înţelesuri aii <*!î' decît cele stipulate în mod explicit. Pe de altă parte, to'uiile pe care ne bazăm sînt cele care, după toate aparenţele. bucură de o mai mare răspîndire printre cercetătorii internaţi de aspectele formale ale teoriei limbii. în acelaşi timp, am preferat să lucrăm cu accepţii foarte puternice date termenilor de bază (sintaxă, semantică). cu gîndul că numai urmînd această cale vom putea distinge ceea ce este clar şi poate fi reţinut ca atare din diversele abordări supuse examenului critic şi ceea ce subzistă şi circulă aproape exclusiv în virtutea obscurităţii care Iasă liber orice mod de înţelegere a lucrurilor. Vorbind despre obiecte ale cercetării cu o „structură logică” mai pronunţată şi altele slab structurate logic, Gli. Enescu observă numai o logică puternicăpoate scoate în evidenţă «dramul de ordine» pe care obiectul îl conţine”. Iar ceva. mai departe : „într-un domeniu de activitate care prin natura sa nu se pretează unei tratări prea exacte este destul de greu să-ţi dai seama unde sfîrşesc dificultăţile obiectului şi unde încep erorile subiectului.” 6 Noţiunea de „text” se referă, credem, la un domeniu in care structurarea logică (atîta cîtă este) nu se impune „de la sine” observaţiei. Accepţia „tare” la care ne-am referit mai sus este de natură, credem, să detecteze „dramul de ordine” existentă în obiect, după cum tot această accepţie tare este de natură să traseze limita între dificultăţile generate de „rezistenţa la sistematizare” a domeniului şi dificultăţile generate de un aparat conceptual cu o structurare logică insuficientă. NOTE 1 Van Dijk, 1972, p. 3. 2 Id., ihid. 3 Morris, 1955 ; cf. pentru aceeaşi distincţie Carnap, 1964, p. 421. 4 Carnap, op. cit., p. 421. 5 în articolul Interpenetration between Grammar and Semantics (A Criticai Approach), CLTA VI, 1969, pp. 101 — 112, am încercat să arătăm că situaţiile care par a arăta inseparabilitatea dintre gramatică şi semantică pot fi tratate în termeni exclusiv gramaticali (fără referire la sens, deci), dacă gramatica este construită în mod adecvat. •Enescu, 1980, p. 11. I. TEXTUL CA ENTITATE SINTACTICĂ CAPITOLUL 1 ASUPRA NOŢIUNII DE „SINTAXĂ” 1. Consideraţii introductive. încercăm în acest capitol să precizăm ce accepţie dăm termenului de sintaxă (sau de gramatică), în conformitate cu distincţia pe care am făcut-o, în capitolul introductiv, între sintaxă, semantică şi pragmatică, pentru a putea vedea, în urma acestei precizări, dacă sau în ce măsură textul este susceptibil de a fi definit ca entitate sintactică distinctă în raport cu alte entităţi sintactice, cum ar fi propoziţia, fraza, sintagma (grupul) nominal(ă), sintagma (grupul) verbal(ă) etc. O astfel de precizare a noţiunii de sintaxă este cu atît mai necesară, cu cît există (şi a existat) o mare diversitate de înţelesuri date acestui termen. Faptul că optăm pentru un anumit mod de a înţelege termenul nu trebuie văzut ca un act „evaluativ”. Aşa cum am arătat în „Introducere”, scopul nostru nu este decît acela de a răspunde lâ o întrebare de următorul tip : ,,în cazul în care prin gramatică (sintaxă) înţelegem X (şi numai X), poate fi definită textualitatea în termeni gramaticali ?” Evident că răspunsul la o astfel de întrebare va fi cu atît mai relevant cu cît „înţelesul X” acordat termenului de gramatică (sintaxă) va fi unul cu o circulaţie largă şi, în acelaşi timp, unul care să reprezinte stadiul mai evoluat şi mai sistematizat al cunoaşterii faptului gramatical. 2. Ce se înţelege prin sintaxă? Una dintre definiţiile conforme cu tradiţia este aceea în acord cu care sintaxa este totalitatea regulilor de construire a propoziţiilor şi frazelor *. Acest mod de a înţelege sintaxa se reflectă şi în diversele tipuri de gramatici generative dezvoltate în ultimele 2—3 decenii (gramatici transformaţionale 2, gramatici categoriale 3, gramatici dependenţiale 4 etc.). 14 Toate gramaticile de tip generativ sînt sisteme conceptuale (cu un caracter formal mai pronunţat sau mai puţin pronunţat) care îşi propun să determine modalităţile de a construi propoziţii şi fraze, dintr-un număr (finit) de cuvinte enumerate într-un vocabular. Avem a face deci cu mulţimea VL = {av . .., an) a cuvintelor limbii L şi cu o mulţime f inită Gh = {rv ..., rk}, de reguli gramaticale. Vocabularul VL trebuie înţeles ca o listă de cuvinte, analogă eventual cu lista cuvintelor dintr-un dicţionar. Această listă poate fi concepută ca fiind finită sau infinită. Eegulile din GL sînt de fapt un fel de reguli de combinare a elementelor din VL (reguli care arată, de exemplu, că în română o prepoziţie nu poate preceda un verb la un mod personal, sau că un substantiv care determină un alt substantiv trebuie pus în cazul genitiv sau, dacă nu, trebuie legat de substantivul determinat printr-o prepoziţie etc., etc.). Aceste reguli trebuie înţelese ca o modalitate de partiţie a mulţimii G a tuturor secvenţelor teoretic posibile de elemente din FL, într-o submulţime, E, a acelor şiruri care sînt propoziţii şi/sau fraze în limba L, şi submul-ţimea 2, a acelor şiruri de elemente din VL1 care nu sînt propoziţii şi/sau fraze în L. In felul acesta GL (deci gramatica sau sintaxa limbii L) reprezintă în fond un dispozitiv cu ajutorul căruia putem decide în legătură cu orice şir de elemente din VL dacă este sau nu este o propoziţie (frază) în L. O formulare echivalentă a acestei observaţii este : GL este un dispozitiv cu ajutorul căruia putem defini conceptul de propoziţie în L. în măsura în care L este luat ca o variabilă şi elementele din VL (deci av a2, ..., anj ...) sînt luate de asemenea ca variabile, putem spune că GL este un dispozitiv cu ajutorul căruia putem defini conceptul de propoziţie (deci în orice limbă, sau, ceea ce este acelaşi lucru, conceptul de propoziţie, independent de orice limbă concretă). Se poate observa că, înţeleasă aşa cum am arătat pînă aici, gramatica reprezintă şi o modalitate de definire a conceptului de propoziţie nu prin enumerarea,,notelor ” specifice ale acestuia, ci prin indicarea metodei de construcţie a obiectelor care cad sub incidenţa conceptului. După aceste explicaţii, cu caracter foarte general, considerăm utile cîteva precizări cu privire la noţiunile de vocabular şi de gramatică, aşa cum au fost prezentate în stcest paragraf. 15 1°. Termenul de vocabular trebuie luat în înţelesul formal, de mulţime de obiecte. Interesant de precizat este faptul că natura acestor obiecte nu trebuie să fie în mod necesar precizată. Aşadar, cînd spunem că elementele alf «2, ..an, ... din VL sînt cuvinte nu facem decît să dăm o interpretare noţiunii formale de vocabular, mai exact, alegem una dintre interpretările posibile ale noţiunii de vocabular. în cazul în care alegem o altă interpretare, de exemplu în cazul în care convenim să interpretăm ca gene elementele din FL, printr-o formulare apropriată a regulilor din este o propoziţie”, este necesar să existe o partiţie a elemen- 18 telor din FL în substantive şi verbe, a verbelor în tranzitive şi intranzitive etc. Partea de morfologie care are ca obiect descrierea flexiunilor este înglobată în sintaxă : sintaxa include reguli care prevăd modificările formale ( = flexiunea) ale elementelor din FL în raport cu locul pe care îl ocupă în diversele şiruri din care fac parte; de exemplu, dacă a aparţine categoriei A şi b categoriei B, atunci/(a, b) = e 0, unde a' reprezintă o formă modificată a lui a, ,,cerută” de apariţia sa în relaţie cu &, iar / reprezintă o funcţie care are ca valoare şirul (în care a apare modificat formal), care aparţine categoriei G. Din cele arătate aici, sub 3°, rezultă că, în conformitate cu înţelesul dat noţiunilor de vocabular şi regulă sintacticiîj faptele tradiţional considerate a fi de natură morfologică sînt descrise cu ajutorul unui anumit tip de reguli sintactice ( = modificările formale determinate de funcţia pe care un cuvînt o are în propoziţie) şi al unei anumite partiţii a mulţimii VL (=apartenenţa unui cuvînt la o anumită parte de vorbire). Această situaţie explică faptul că, o dată adoptat acest mod de a înţelege sintaxa şi vocabularul, distincţia sintaxă/morfologie devine inutilă. De aici posibilitatea de a vorbi numai despre sintaxă, referindu-ne în acest fel la domeniul tradiţional al sintaxei şi al morfologiei, sau numai despre gramatică, referindu-ne în acest fel la un singur domeniu, anume acela al combinării cuvintelor în diverse tipuri de construcţii şi la modificările formale asociate diverselor poziţii sintactice ocupate de cuvintele din FL. Evident că acest uz special al termenilor de gramatică şi sintaxă este cu totul lipsit de importanţă, atîta timp cît am convenit explicit asupra înţelesului care se acordă termenului de regulă şi asupra celui acordat termenului de vocabular. De fapt, în conformitate cu această teorie, mulţimea VL (cu o anumită partiţie) de obiecte numite cuvinte şi mulţimea GL de reguli care se aplică elementelor din FL(—reguli care „se definesc pe F”) sînt singurele elemente care fac parte efectiv din teorie. Termeni ca cei de gramatică, sintaxă, morfologie nu sînt decît interpretări posibile date conceptelor formale ale teoriei. 3. Consideraţii finale. La sfîrşitul primului paragraf arătam că răspunsul la întrebarea dacă textualitatea poate fi definită în termeni sintactici în cazul în care acordăm termenului „sintaxă” o anumită accepţie, foarte exactă, este cu atît mai relevant, cu cît accepţia dată termenului 19 corespunde în mai mare măsură standardelor actuale ale ştiinţei. în urma consideraţiilor de sub 2., trebuie să precizăm că acest mod de a înţelege gramatica şi relaţia acesteia cu vocabularul este comun tuturor abordărilor formale ale limbajului, deci tuturor acelor abordări care au determinat un spor de exactitate în construirea sistemului de concepte ale gramaticii. Cităm spre exemplificare gramaticile transformaţionale de tipul celei construite de Chomskv în versiunea din 1957 10, gramaticile categoriale, ca aceea a lui Montague 11 sau CressArell12. în capitolul următor, vom încerca să vedem dacă, mţelegînd prin sintaxă şi prin vocabular ceea ce am înţeles în § 2., putem ajunge la o definire sintactică a textualităţii. NOTE 1 GLR II, p. 7 : „Sintaxa este partea gramaticii care cuprindc regulile privitoare 3a îmbinarea cuvintelor în propoziţii si fraze”, (cf. si GLR L p. 11). 2 Cf. Chomsky, 1957. 3 Cf. Cresswell, 1973. 4 Cf. Hays, 1960 ; Gaifman, 1961. 5 Marcus, 1974. 6 în legătură cu situaţiile care ar reclama, după unii cercetători, luarea in considerare a sensului în formularea regulilor de combinare a semnelor, vezi comentariile făcute de noi în „Introducere”, p. 11; v. şi nota 5 din acel capitol pentru unele indicaţii bibliografice. 7 Chomsky, 1957, p. 15. 8 Carnap, 1959, p. 2. 9 Carnap, 1959, p. 1. 10 Vezi mai sus nota 2; în versiunile ulterioare ale acestei gramatici, chiar în versiunea din Chomsky, 1965, rigoarea formală a construcţiei teoretice scade, cercetătorii (inclusiv Chomsky) devenind preocupaţi în primul rînd de posibilitatea de a capta în termenii acestei gramatici o serie de aspecte structurale ale limbajului natural care nu erau reflectate în prima formă a gramaticii. S-au adus în acest fel o serie de modificări aparatului formal, fără a se ajunge la o integrare a acestor modificări într-un tot coerent de aceeaşi rigoare formală cu aceea a primei versiuni. Pe de altă parte, începînd cu Chomsky, 1965, în gramatică au fost introduse o serie de elemente semantice, tendinţă care culminează cu aderarea la ideea lui Lakoff că gramatica nu face altceva decît să pună în corespondenţă o structură semantică de profunzime cu o structură fonetică de suprafaţă (vezi observaţiile noastre din Iliescu & Wald (red.), 1981, p. 120 — 128). în felul acesta, în măsura în care natura realmente semantică, în accepţia pe care am dat-o aici „noţiunii de semantică”, a structurii profunde poate fi luată în serios, versiunea (versiunile) actuală (actuale) ale gramaticii transformaţionale nu pot fi luate în consideraţie ca reprezentante ale tipului de gramatică descris în § 2. 11 R. Montague, 1970. 12 Vezi, mai sus, nota 3. 20 CAPITOLUL 2 TEXTUALITATEA DIN PUNCT DE VEDERE SINTACTIC 4. Consideraţii introductive. I)upăj|ce în capitolul precedent am precizat ce anume înţelegem prin sintaxă, vom încerca în acest capitol să stabilim dacă şi în ce măsură textul poate fi definit pe baze sintactice. Cu alte cuvinte, trebuie să stabilim dacă şi in ce măsură se poate formula un număr (finit) de reguli, deci o gramatică Gu pe a cărei bază, din mulţimea (infinită) a unor entităţi mai complexe decît propoziţiile şi frazele (eventual mulţimea (infinită) de şiruri de propoziţii şi/sau fraze) să putem selecta acele entităţi (sau şiruri) care alcătuiesc mulţimea (tot infinită) a textelor. O astfel de sintaxă ne-ar permite să ajungem la definiţia conceptului de text în L sau, pur şi simplu, de text, tot aşa cum diversele tipuri de sintaxă construite în acord cu cele arătate în Capitolul 1 ne permit să definim conceptul de propoziţie în L sau, pur şi simplu, conceptul de propoziţie. în aceste condiţii, text în L va fi orice şir (mai complex decît propoziţiile şi/sau frazele) construit pe baza regulilor din GL; conformitatea cu aceste reguli ar defini, în aceste condiţii, noţiunea de textualitate, adică proprietatea unui şir de elemente (propoziţii) de a fi text. înainte de a trece la examinarea mai amănunţită a acestui aspect, este necesar să precizăm că, aşa cum a reieşit din capitolul precedent, regulile sintactice nu pot fi formulate independent de un anumit vocabular, pe de o parte, şi, pe de altă parte, că regulile sintactice se aplică elementelor din vocabular independent de sensul acestor elemente. în acord cu această precizare, va trebui să arătăm mai întîi care sînt entităţile din VL cărora li se aplică regulile din GL, în cazul în care GL este concepută ca sintaxă a textului (şi nu a propoziţiei şi/sau a frazei), în al doilea rînd, oricare ar fi alegerea elementelor din VL, 21 regulile sintactice vor trebui formulate independent de sensul elementelor dm VL cărora li se aplică aceste reguli. în lumina constatărilor pe care le vom face în această ordine de idei, vom putea fi în măsură să decidem dacă şi în ce măsură anumite fenomene considerate a cădea sub incidenţa unei gramatici a textului sînt în realitate fenomene gramaticale (sintactice), în sensul acordat mai sus termenului de sintaxă. 5. Elementele vocabularului în principiu, entităţile incluse în VL pot fi alese în orice fel, urmînd ca regulile sintactice să fie formulate astfel încît să poată specifica modul în care entităţile vocabularului se pot combina spre a forma texte (şi nu non-texte). Notăm totuşi că o alegere inadecvată a unităţilor poate conduce la construirea unei sintaxe extrem de complicate. Să ne gîndim la situaţia ipotetică în care, pentru a formula regulile sintactice (deci regulile de formare a propoziţiilor), am lua ca entităţi ale vocabularului totalitatea fonemelor (sunetelor) din limba L. în această situaţie, regulile ar trebui să ne arate cum se poate construi o propoziţie sau o frază din foneme. Se poate vedea destul de uşor că astfel de reguli ar trebui să exprime mai întîi toate restricţiile privitoare la formarea silabelor şi toate restricţiile privitoare la structura silabică a cuvintelor, pentru ca, ulterior, să exprime toate posibilităţile de tranziţie de la fonemul final al fiecărui cuvînt la fonemul iniţial al unui cuvînt următor, apoi toate tranziţiile posibile de la fonemul final al fiecărei secvenţe de două cuvinte la fonemul iniţial al celui de al treilea cuvînt ş.a.m.d. O astfel de gramatică ar fi improprie cel puţin din două motive : a) Pentru că restricţiile în ce priveşte „trecerea” de la un cuvînt la altul nu sînt în primul rînd de natură fonetică sau fonologică (cînd există, aceste restricţii fonetice sau fonologice sînt extrem de puţine şi nesemnificative pentru structura propoziţiei sau frazei). Dacă pe merge nu este în română o secvenţă corectă, aceasta nu se întîm-plă pentru că primul cuvînt se termină în -e şi al doilea începe cu m-, ci pentru simplul motiv că, în română, prepoziţia nu poate preceda un verb la un mod personal. Rezultă de aici că regulile sintactice formulate în termeni de foneme (sunete) nu sînt apte de a capta restricţiile reale care guvernează înlănţuirea fonemelor (sune- 22 telor) în propoziţii şi fraze, deoarece restricţiile privesc în fond entităţi ale nnui nivel diferit de cel fonematic, anume cuvintele şi categoriile de cuvinte. Putem spune deci că o astfel de gramatică a propoziţiei ar fi lipsită de orice valoare explicativă. h) Este cunoscut faptul că lungimea unei propoziţii (fraze) într-o limbă dată nu poate fi structural determinată, în sensul ca nu se poate stabili un număr n astfel încît să putem decide pentru orice şir de cuvinte de forma n. Altfel spus, lungimea unei propoziţii (fraze) nu poate fi luată ca criteriu algramaticalităţii1 unei secvenţe de cuvinte. Dacă admitem, în aceste condiţii, că Gl este o sintaxă care ne permite pentru orice secvenţă de sunete (foneme) să decidem dacă este sau nu este propoziţie (sau frază) in L, urmează că GL conţine un număr cel puţin indeterminabil (dacă nu chiar infinit) de reguli: întrucît din orice secvenţă de n cuvinte care este o propoziţie (frază) putem forma, în principiu, un şir de n -f- 1 cuvinte care, la rîndul lui, poate fi o altă propoziţie (frază), urmează că, oricare ar fi n9 pentru fiecare şir de n cuvinte va trebui să stabilim toate posibilităţile de tranziţie de la al w-lea cuvînt al şirului la cel de al n -j- 1-lea cuvînt al şirului. Or, o astfel de gramatică, cu un număr nedefinit sau eventual infinit de reguli, este teoretic neinteresantă şi practic inutilizabilă. întrucît ceea ce în mod uzual se înţelege prin text este o entitate alcătuită din cel puţin o propoziţie, este firesc să considerăm că elementele minimale din care este alcătuit un text sînt propoziţiile şi/sau frazele 2 limbii L şi să admitem că VL este mulţimea (infinită) a tuturor propoziţiilor din L. Cum însă mulţimea propoziţiilor limbii L poate fi specificată cu ajutorul unei sintaxe, Gh1 de tipul celei discutate în Capitolul 1, putem să considerăm în continuare că VL reprezintă mulţimea cuvintelor limbii L şi că în termenii sintaxei GL putem obţine o enumerare a tuturor propoziţiilor din L; dacă suplimentăm gramatica GL cu un număr de reguli speciale privind formarea şirurilor de propoziţii care pot fi acceptate ca texte, vom obţine o altă gramatică, G'L, în care va fi inclusă gramatica Gh. Aceasta revine la a spune că : în loc să considerăm un alt vocabular, (diferit de 23 FL), dat ca mulţime de propoziţii (aşa cum Ft ne era dat ea mulţime de cuvinte), vom considera că, prin aplicarea regulilor din GL se poate defini (prin enumerare) mulţimea 2 a tuturor propoziţiilor în L şi că acestor propoziţii li se aplică, în continuare, un număr de reguli specifice (inexistente în 6rL, dar existente în Gl) de formare a şirurilor de propoziţii. 6. Reguli sintactice ale textului. Încercînd o extindere a gramaticii (?L, în sensul celor arătate în § 5., în aşa fel încît gramatica generalizată, 6?£, să fie aptă de a enumera, pe lingă toate secvenţele de cuvinte care sînt propoziţii în L. şi toate şirurile de propoziţii care sînt texte în L, va trebui să stabilim care este natura regulilor cu ajutorul cărora se pot construi texte clin propoziţii. Pentru â face acest lucru, este necesar ca, în prealabil, să clarificăm cîteva aspecte de natură mai curînd empirică. 1°. O distincţie pe care trebuie să o facem explicită este aceea dintre frază (^construcţie realizată din pro-poziţii prin subordonare şi/sau coordonare) şi text. După cum se ştie, orice frază este alcătuită din propoziţii (simple) legate cu ajutorul unor cuvinte pe care le vom numi conectori de coordonare şi subordonare. Prin conectori înţelegem atît conjuncţiile şi locuţiunile eonjunc-ţionale de coordonare sau subordonare, cît şi pronumele sau adverbele relative (=pronume şi adverbe care îndeplinesc rol de conjuncţie). Pe de altă parte, este cunoscut faptul că, cel puţin teoretic, gramaticile existente (de forma celor discutate în Capitolul 1, ca şi celelalte, de altfel) sînt construite astfel încît să poată defini (prin enumerare) şi un concept ca cel de frază în L (alături de cel de projjoziţie în L), deşi distincţia propoziţie/frază este exterioară unor astfel de gramatici; ceea ce tradiţional numin frază nu este altceva decît un tip special de propoziţie, anume o propoziţie printre ai cărei constituenţi se numără şi cel puţin unul care să fie, la rîndul său, o propoziţie3. Din cele arătate rezultă că un număr de propoziţii legate prin conectori dintr-o clasă fc (conectori de coordonare şi/sau subordonare) nu alcătuiesc un text, ci o frază. Este evident că, în acord cu intuiţia noastră, o singură frază poate constitui, cel puţin în anumite împrejurări, un text (tot aşa cum, în anumite împrejurări, şi o singură propoziţie poate constitui un text). Aceasta nu înseamnă însă că fraza şi textul sînt acelaşi lucru. 24 în această situaţie, prima concluzie care se impune este următoarea : (a) Dacă două propoziţii, 8^ S2J sînt legate printr-unul din conectorii din clasa Ji. ele nu alcătuiesc un text, ci o frază (dintr-un text, sau. în anumite condiţii, o frazate xt). Direct legată de (a) este o altă concluzie şi anume : (b) Dacă două propoziţii, Sv S2, legate printr-unul din conectorii din K nu formează un text, ci o frază (sau, cel mult, o frază-text), atunci, dacă admitem că din propoziţii se pot alcătui şi altceva decît fraze, în cazul în care le legăm prin conectori, urmează că trebuie să presupunem existenţa unei alte mulţimi, Kt, de conectori, care au proprietatea de a forma entităţi care nu sînt fraze, dar care pot fi considerate, în mod rezonabil, texte. 2°. Un alt aspect care trebuie precizat este următorul: există (sau se poate face) o distincţie între un şir de propoziţii juxtapuse, de forma şi un text alcătuit din propoziţii juxtapuse % în cazul în care o astfel de distincţie se poate face este ea exprimabilă printr-o regulă sintactică, în sensul dat termenului în capitolul 1 ? Precizarea ni se pare cu atît mai necesară, cu cît investigaţia faptelor ne poate duce eventual la concluzia că nu există conectori care să aibă rolul de a forma texte din propoziţii. întrebarea pe care ne-am pus-o se poate formula în termeni concreţi astfel: fie două secvenţe de propoziţii: (1) (Era toamnă.Afară era cală.s2 Mă plimbam pe stradă.s3 Atunci l-am întUnit prima oară pe X.54) (2) (Luna este satelitul pămîntului.st Gîinii latră.s, jDe la Bucureşti la Constanţa sînt mai mult de 200 de kilometri.sz Cartea pe care mi-a împrumutat-o Y este foarte interesantă.s4> în cazul în care considerăm că (1) este un text, în timp ce (2) nu este un text (ceea ce este foarte rezonabil la prima vedere), pe baza cărui criteriu o facem? în momentul în care facem explicit acest criteriu, trebuie să ne întrebăm dacă el poate fi exprimat în termeni sintactici (încă o dată : înţeîegînd prin sintaxă ceea ce am convenit în Capitolul 1 să înţelegem). Am putea spune că (1) este un text ţ)entru că ceea ce „spun” propoziţiile Sv ..., se constituie în „descrierea” unui anumit eveniment: propoziţia S4 reprezintă eveni- 25 mentul propriu-zis, în timp ee 8X, S2, S3 reprezintă „circumstanţele” acestui eveniment. Se poate adăuga în plus că „legătura” dintre $4 şi propoziţiile care o precedă se exprimă prin atunci, care se referă la „circumstanţele” descrise de primele trei propoziţii. Este clar că (2) nu satisface acest criteriu : ceea ce „spun” propoziţiile Sl7 .. .,84 din (2) nu se constituie nici în descrierea unui eveniment, nici în descrierea unei anumite porţiuni a universului; singurul lucru care se poate spune despre (2) este că propoziţiile care îl alcătuiesc descriu în mod independent porţiuni ale „lumii” care nu au nici o legătură una cu cealaltă. După cum se observă, criteriul pe a cărui bază distingem între (1) şi (2) se referă în întregime la ceea ce „spun” propoziţiile care constituie şirurile respective, deci la sensul acestor propoziţii. Am văzut însă că regulile sintaxei se formulează fără nici o referire la sensul elementelor cărora li se aplică. în aceste condiţii, sîntem constrînşi să admitem că criteriul care stă la baza distincţiei dintre (1) şi (2) nu poate fi captat de o regulă sintactică. Pe de altă parte, trebuie să atragem atenţia asupra faptului că, cel puţin pînă în prezent, nu deţinem criterii formale ( =care să nu aibă în vedere decît forma materială a propoziţiilor) pe baza cărora să putem decide dacă o secvenţă oarecare de propoziţii juxtapuse reprezintă sau nu reprezintă o structură care poate fi luată în mod empiric ca text. Mai concret, referindu-ne la (1) şi (2) de mai sus : nimic din forma propoziţiilor alcătuind cele două secvenţe nu indică faptul că (1) poate fi empiric luat ca text, în timp ce (2) nu. 3°. O a treia distincţie pe care trebuie să o examinăm este aceea dintre un şir de propoziţii legate prin şi şi un şir de propoziţii juxtapuse. Distincţia trebuie examinată în primul rînd pentru motivul că, în acord cu sugestiile unor cercetători 4, un şir de propoziţii juxtapuse are (sau poate avea) la bază o structură prepoziţională complexă, realizată prin coordonare. La baza unei secvenţe ca <$x, . .., $n> poate sta o structură de forma ($1 Şi • • • Şi $nXs? iar prima structură se obţine din a doua prin aplicarea uneî reguli de transformare prin care se suprimă conjuncţiile, în aceste condiţii, se poate face o distincţie între o propoziţie (frază) construită prin juxtapunere, deci o structură de forma <$2, .. ., 8n}s şi un text construit prin înlănţui- 26 rea (fără conectori) a unui număr de propoziţii, deci o structură de forma (S±, ..., $n>T? Mai concret : din (3)« Este ora 7}s1 şi (Afară s-a întunecat>s2> se poate obţine, prin suprimarea conjuncţiei şi, un şir de două propoziţii juxtapuse : {Sf)((Este ora 7}Sl (Afară s-a înt(mecatys^s-în cazul în care comparăm construcţia (3'), etichetată cu subscriptul S, cu (4z)((E dimineaţă}sx(A răsărit soarele^s^T obţinută în mod direct prin juxtapunerea propoziţiilor (4 a) (E dimineaţăySl (4 b) (A răsărit soarele)s% şi pe care o etichetăm cu subscriptul T, putem găsi o justificare pentru etichetarea diferită a construcţiei (4) în raport cu (3)? Sau, în alţi termeni : există vreo justificare raţională a faptului că nu considerăm că (4) ar deriva din (4') ((E dimineaţă}Sl şi (A răsărit soarele}s2ysWintr-o regulă de suprimare a conjuncţiei? De fapt, observaţia de mai sus priveşte stabilirea unei simple convenţii: o secvenţă de propoziţii (juxtapuse) o considerăm structura ,,de suprafaţă” a unei fraze obţinute prin coordonare copulativă sau o considerăm structura.de constituenţi specifică a unui text ? în realitate, însuşi faptul că cele două alternative de reprezentare a structurilor de tipul (3), (4) se reduc la o simplă chestiune de convenţie şi nu corespund deci la o distincţie existentă în lucruri •este instructiv. Această situaţie ne arată că singura structură care se distinge în mod net din punct de vedere formal de structura de tip propoziţional, anume şirul de propoziţii juxtapuse, poate fi redusă şi ea la o structură de tip propoziţional, fără ca vreun considerent de ordin empiric (observaţional) să poată fi invocat împotriva acestei reducţii. în urma celor discutate în acest paragraf sub 1°—3° se pot formula următoarele Concluzii cu privire la „regulile sintactice ” ale textului sau, altfel spus, cu privire la regulile sintactice în acord cu care se poate stabili dacă o succesiune de propoziţii are sau nu are caracter de „textualitate” : (i) în cazul în care am dispune de o clasă de „conectori textuali” (în sensul celor arătate sub 1°), adică de cuvinte şi/sau locuţiuni care să servească la „legarea” unor propoziţii în unităţi care să nu fie, la rîndul lor, tot 27 propoziţii (fraze) în sensul uzual al cuvîntului, atunci, notînd prinJ^T această clasă de conectori, am putea formula o regulă de forma următoare : Pentru oricare două construcţii a, b au loc următoarele : a) dacă a, b sînt propoziţii şi keKT, atunci sînt texte ; p) dacă a este un text (în acord cu a), b este o propoziţie şi k e KTj atunci <# k fe>, <[b k a> sînt texte. Yersiunea generativ-transformaţională a acestei reguli ar fi : T -» k S2 k . . ,k Sny (unde n ^ 2). Întrucît, după cunoştinţele noastre, o investigare sistematică a posibililor candidaţi la statutul de conector textual nu s-a făcut pînă în momentul de faţă5, o regulă de acest fel nu se poate formula, cel puţin în stadiul actual al cercetărilor în domeniul teoriei textului. (ii) Pentru textele formate prin juxtapunere de propoziţii, regula de formare ar fi : 1 °. Pentru orice construcţie , dacă a, b sînt propoziţii, atunci , sînt texte. 2 °. Dacă A e un text şi b o propoziţie^ atunci , sînt şi ele texte. în versiune generativ-transformaţională, regula de mai sus ar avea forma : T -» Atragem atenţia asupra faptului că, în lipsa unui inventar de „conectori textuali” (vezi mai sus, sub (i)) şi, în consecinţă, în absenţa unor reguli de forma celor menţionate sub (i), singura regulă (sintactică) de construire a textului este o regulă de forma celei propuse aici, (sub(ii)). Am văzut însă mai sus (cf. 2 °) că o astfel de regulă nu permite separarea şirurilor de propoziţii (juxtapuse) care sînt texte de cele care nu sînt (în cazul exemplelor discutate, o astfel de regulă nu ne permite să spunem de ce (1) este un text, în timp ce (2) nu este). în fond, această carenţă nu se datorează unei ,.in-adecvări” a regulii, ci simplului fapt că, în cazul şirurilor de propoziţii juxtapuse, caracterul de „non-text” nu decurge din condiţii formale (sintactice), ci din condiţii care ţin de conţinutul semantic. 28 Concluzia pe care o degajăm în primul rînd este aceea că, în acord cu o regulă de acest tip, orice şir de propoziţii este, din punct de vedere sintactic, un text şi că „incorectitudinea”, în măsura în care avem într-adevăr a face cu o „incorectitudine” în astfel de cazuri, este de natură semantică şi nu sintactică-. în al doilea rînd, trebuie să observăm că, definind textul ca oriee şir de propoziţii juxtapuse, nu avansăm în cunoaşterea naturii textului; căci o astfel de definiţie nu ne permite să facem explicite condiţiile în care unele secvenţe sînt fără nici o îndoială acceptabile (şi acceptate) ca texte şi nici condiţiile în care unele secvenţe nu sînt acceptate sau sînt greu şi în situaţii cu totul speciale acceptate ca texte. Aceasta revine la a spune că o astfel de regulă nu permite nici un fel de precizare a ideii de text în L sau a celei de tettt (în general). (iii) O regulă de tipul celei formulate sub (ii) nu poate fi acceptată ca regulă de formare a textelor, întrucît, aşa cum am arătat sub 3 °, o astfel de regulă ar presupune existenţa unei deosebiri (sintactice) între o frază (în accepţia tradiţională a termenului) construită prin juxtapunere şi un text (construit în acelaşi fel). Or, această deosebire,* după cum am încercat să arătăm, nu are nici o bază empirică. Din (i) — (iii) rezultă cu suficientă claritate concluzia mai generală că — cel puţin în stadiul actual al cunoştinţelor noastre cu privire la structura gramaticală a textelor — nu se pot formula reguli sintactice (în accepţia dată în capitolul 1 acestui termen) în ai căror termeni să se poată defini conceptul de text (sau textualitate) sau cel de text în L. 7. „Textualitate” şi relaţii „transfrastice”. Una dintre cele mai răspîndite modalităţi de a defini textul (ca entitate distinctă de propoziţie/frază) este aceea de a-1 considera o secvenţă (şir) de unităţi lingvistice (de obicei propoziţii) a căror legătură se manifestă prin anumite particularităţi gramaticale, particularităţi care apar cu precădere ca rezultat al relaţiilor transpropoziţionale. „ Legătura” care asigură caracterul de „tot-unitar” al unei astfel de secvenţe este numită de către unii cercetători, în teoria textului, coeziune6. înainte de a examina aspectele gramaticale ale coeziunii, vom'sublinia că această noţiune este pentru foarte mulţi cercetătorijin element definitoria al conceptului de text7. 29 Enumerăm in continuare trăsăturile gramaticale care marchează coeziunea, aşa cum sînt prezentate în Beau-granele & Dressler, 1981, cap. IV. 1°. Repetiţia elementelor lexicale (pentru discuţia noastră sîntem interesaţi în recurenţa aceluiaşi element lexical în propoziţii diferite ale aceluiaşi şir). 2°. Recurenţaparţială: repetarea unui anumit element lexical asociată cu schimbarea categoriei gramaticale (de ex., trecerea de la nume la verb). 3 °. Paralelismul: repetarea unei scheme structurale asociată cu înlocuirea elementelor (lexicale) care o realizează concret. 4°. Parafraza: repetarea conţinutului (sensului) asociată cu exprimarea într-o formă diferită. 5°. Pro-formele: substituirea unor elemente lexicale prin elemente „înlocuitoare” fg,ră sens propriu (pro-formele se identifică de cele mai multe ori cu pronumele, însă există pro-forme care nu sînt pronume). 6°. Elipsa: repetarea unei structuri şi a conţinutului ei asociată cu omisiunea unei părţi din structura respectivă. 7°. Timpul şi aspectul: elemente care contribuie la „organizarea” temporală a lumii (lumilor) unui text. 8°. Expresii jonctive: „elemente care semnalizează relaţiile dintre evenimente şi situaţii”8 ; de fapt, cei doi autori au în vedere conjuncţiile din gramatica tradiţională, deci elementele care formează fraze şi nu texte. în cele ce urmează, vom încerca să stabilim dacă tipurile de „mărci ale coeziunii” enumerate sub 1 ° —- 8 ° sînt într-adevăr de natură sintactică (în sensul acordat acestui termen pînă aici). (i) în ce priveşte mărcile de coeziune 1 ° — 2 °, trebuie observat mai întîi că acestea trebuie văzute ca „variante” ale aceluiaşi fenomen. în ambele cazuri avem a face cu unul sau mai multe elemente lexicale reluat(e) în mai multe propoziţii ale unui şir : în cazul repetiţiei propriu-zise, atunci cînd procedeul vizează mai multe elemente, se reiau toate elementele; în cazul recurenţei parţiale, numai o parte din ele. Problema care se pune acum este dacă simpla reluare a formelor este de natură să marcheze coeziunea unui şir de propoziţii. Răspunsul pare a fi negativ, într-adevăr, dacă acelaşi element lexical are două sen- 30 suri şi dacă acest element apare cu sensuri diferite în două propoziţii ale aceluiaşi şir (fie ele chiar alăturate)* atunci recurenţa elementului nu este de natură să asigure coeziunea şirului de propoziţii. De exemplu, recurenţa cuvîntului masă în şirul: (5) ((Am cumpărat o masă)5l Faptul că ceea ce asigură coeziunea într-o reluare este sensul şi nu simpla recurenţă a formei este pus în evidenţă de situaţia în care elementul recurent este un pronume, deci un cuvînt cu semnificaţie variabilă. într-un şir de propoziţii ca (7) ((Văd pe masă două creioane) s^Dă-mi-l pe acesta >sa, < Acesta este un silogism) recurenţa pronumelui acesta nu asigură în nici un fel coeziunea şirului de propoziţii. Natura semantică a coeziunii realizate prin repetiţie este remarcată, de altfel, şi de Beau-grande & Dressler, p. 56, care atrag atenţia asupra faptului că expresia recurentă trebuie să aibă referinţă identică in toate apariţiile şi că, în cazul în care referinţa variază, rezultatul poate influenţa negativ coeziunea. (ii) în ce priveşte paralelismul, trebuie observat mai întîi că, înainte de a putea decide cu privire la capacitatea lui ,,coezivă”, trebuie precizat înţelesul acordat termenului. Pentru a face mai clar punctul nostru de vedere, ne vom referi la un exemplu: (8) ((Nucleul are o structură complexă)sx (Clinele roade un os ?nare)S2) în (8), cele două propoziţii au aceeaşi schemă formală : poziţia subiect este ocupată de un substantiv determinat de articolul definit, iar grupul predicativ este constituit dintr-un verb tranzitiv urmat de un complement direct constituit, la rîndul lui, dintr-un grup alcătuit din substantiv determinat de adjectiv, grupul fiind determinat de articolul nedefinit. Cu toate că schema structurală este identică pentru 819 $2, calitatea de text a şirului (8) nu este mai puţin discutabilă decît calitatea de text a şirului (6). 31 Explicaţia care s-ar putea da acestei situaţii s-ar putea referi la (a) faptul că, în Sv articolul definit are altă semnificaţie decît în S2 (în Sx este generic, în timp ce, în S21 are valoare de singularizare) sau la (b) faptul că verbele -din cele două propoziţii aparţin la categorii semantice diferite : are este un verb care descrie o „stare”, în timp ce roade este un verb care descrie un „eveniment”. S-ar părea deci că ceea ce sîntem tentaţi să numim „recurenţa unei scheme formale” este asociată, în fond, cu anumite elemente semantice, atunci cînd asigură cu adevărat coeziunea a două (sau mai multe) propoziţii; atunci cînd această asociere nu are loc. repetarea schemei formale nu are funcţie coezivă. în al doilea rînd, ne putem pune întrebarea dacă o recurenţă perfectă a schemei formale a unei propoziţii «este de natură să asigure „textualitatea” unui şir de propoziţii, în cazul în care semnificaţia elementelor lexicale constituente nu asigură ceea ce Brinker a numit „coerenţa tematică”. Mai concret, în (9) <, oder S2>, (Sx aber S2> în categoria text şi nu în categoria frază. S-ar părea că justificarea trebuie căutată in concepţia mai largă a autorului asupra relaţiei textlfrază : gramatica „generează" texte, deci două propoziţii (legate sau juxtapuse) nu sînt decît părţi ale unui text. E vorba, credem, mai curînd de o simplă diferenţă de ordin terminologic : de vreme ce gramatica dă o enumerare a textelor (şi nu a frazelor), orice structură mai „mică” decît textul (deci şi fraza) nu este decît o substructură a textului. în aceste condiţii, o explicitare a diferenţei text/ /frază nu-şi găseşte locul. Observăm însă că această schimbare de perspectivă nu este altceva decît o schimbare de convenţie : o astfel de gramatică nu poate exprima diferenţa dintre un text de forma (St und S2> sau oder S2y sau aber S2> şi o frază de aceeaşi formă, după cum nu poate exprima deosebirea dintre un text de forma şi o frază de aceeaşi formă (vezi observaţiile noastre de sub 3° aici mai sus). Raible, 1979, p. 65, dă următoarele exemple de elemente care exprimă „coerenţa asertivă” : germ. in der Tat, aber, jedoch, sondern, melmehr. Nu ne este însă clar nici în acest caz dacă şi in ce măsură aceştia pot fi consideraţi conectori textuali şi nu propoziţionali. Stati, 1990, p. 11, observă că elementele jonctive transfrastice slut „ aproape ace-leaşi“ cu cele frastice; o observaţie asemănătoare şi la p. 157; printre conectorii transfrastîci se citează lat. nam, enim, fr. or. 6 în dezvoltările mai recente, in care sistemul conceptual apare mai elaborat, se face distincţia între coeziune şi coerenţă: coeziunea ţine de aspectul gramatical, coerenţa ţine de aspectul semantic (cf. Beaugrande & Dressler, 1981); Brinkcr (1979, p. 6 şi urm.) vorbeşte de o cocrenţă în sens gramatical (adică sintactico-semantic), de una în sens tematic şi de alta în sens pragmatic. 7 Brinker, Ioc. cit., arată că nu există un „model” de construcţie a textului, aşa cum exista un „model” de construcţie a propoziţiei/frazei şi că, în consecinţă, textualitatea nu poate fi definită prin conformitatea cu o schemă structurală, aşa cum este definită gramaticalitatea unei propoziţii; după Brinker, textualitatea este dată de coerenţă. 8 Beaugrande & Dressler, 1981, p. 71. 9 Van Dijk, 1972, p. 30. 10 Ilarweg, 1968. u Palek, 1968. 12 Van Dijk, 1972, p. 30. 13 Van Dijk, 1972, loc. cit. u Beaugrande Sc Dressler, 1981, p. 70—71. 15 Lucr. cit., cap. IV. 16 Beaugrande & Dressler, 1981, p. 54 : “Failure to complete a clause or sentence would be more disorienting tlian failure to use recurrence, pro-forms, junctives and so on. The language devices are thus contributors to efficiency [sublinierea autorilor] rather than being grammatical obligations [... 1 : they render the utilization of the surface text stable and economic”. 17 Vezi mai sus, nota 7. 38 II. TEXTUL CA ENTITATE SEMANTICĂ CAPITOLUL 3 ASUPRA NOŢIUNII DE „SEMANTICĂ44 9. Consideraţii introductive. Acest capitol este consacrat clarificării conceptului de „semantică” (aşa cum în capitolul 1 s-a încercat o clarificare a noţiunii de sintaxă), în acord cu distincţia pe care am făcut-o în capitolul introductiv între sintaxă, semantică şi pragmatică. O astfel de clarificare este cu atît mai necesară, cu cît accepţia care se dă termenului în teoria textului este destul de vagă. După cum am văzut (cf. Introducere), semantica are ca obiect relaţia dintre semne şi obiectele lumii despre care se vorbeşte cu ajutorul unui anumit limbaj. Ne vom ocupa aici prin urmare de regulile semantice, adică de regulile care pun în corespondenţă fiecare element al vocabularului Vt al unei limbi L, cu obiectele (sau mulţimile de obiecte) din universul în raport cu care se utilizează limbajul L, de regulile care pun în corespondenţă construcţiile sintactice (de diverse grade de complexitate) cu obiectele din lumea reală (universul real), avînd în vedere aici în special regulile semantice care privesc propoziţiile şi frazele. Scopul cu care facem precizările din acest capitol este în esenţă asemănător cu acela pe care l-am urmărit în capitolul 1 : de a stabili dacă şi în ce măsură putem vorbi de o semantică a textului, în cazul în care înţelegem prin semantică ceea ce urmează să arătăm în paragrafele următoare ale acestui capitol. 10. Cuvînt şi sens. Am arătat în capitolul 1 că regulile sintactice ale unei limbi L se definesc pe un vocabular, VL, independent de sensul pe care îl au semnele care aparţin mulţimii FL. Altfel spus, putem spune că secvenţa de cuvinte dinele latră este o propoziţie a limbii române (evident, propoziţie corect construită) fără să ştim ce 39 înseamnă cuvintele cline şi latră, pe baza simplului fapt că cele două cuvinte figurează în vocabularul limbii române şi a faptului că cele două cuvinte se alătură în conformitate cu regulile de construcţie a propoziţiilor româneşti. în momentul în care vrem să ştim ,,ce spune” propoziţia citată, trebuie să cunoaştem mai întîi sensul celor două cuvinte constituente. Simplu vorbind, putem spune că cineva cunoaşte sensul unui cuvînt X,. în limba L, în momentul în care ştie care sînt obiectele cărora li se aplică elementul lexical respectiv. De ex., spunem că cineva cunoaşte sensul cuvîn-tului cîine dacă şi numai dacă îl aplică în mod corect vieţuitoarelor cu anumite particularităţi: sînt patrupede, sînt domestice, au anumite caracteristici care le deosebesc de alte vieţuitoare domestice patrupede etc.^ Ansamblul de proprietăţi caracteristice (eventual una singură) pe care trebuie să le posede un obiect pentru a i se putea aplica un cuvînt, X, se numeşte intensiunea (sau sensul sau semnificaţia) cuvîntului X. Totalitatea obiectelor (eventual unul singur) cărora li se aplică cuvîntul X (ca urmare a faptului că aceste obiecte întrunesc caracteristicile cuprinse în „sens”) reprezintă extensiunea (mu referentul sau denotatul) cuvîntului X. în cele ,ce urmează vom folosi perechea intensiune[extensiune (urmînd ca celelalte cupluri să le utilizăm numai în măsura in care va fi util). în plus, cînd vrem să ne referim în mod indistinct la intensiune sau extensiune, vom folosi termenul de sens. , Notînd prin ^ mulţimea totală (de bază) a tuturor „obiectelor” (în sens larg, adică fiinţe, lucruri, corpuri de diverse naturi, părţi ale acestor fiinţe, lucruri, corpuri etc.) despre care se poate vorbi în limbajul natural, vom spune că ‘M este universul discursului. Mai departe, vom defini o funcţie, f, pe mulţimea VL, care este, după cum am stabilit, vocabularul limbii L; această funcţie are rolul de a asocia cîte un sens fiecărui element din VL. Dată fiind relaţia intensiune/extensiune, pe care am explicat-o mai sus, vom spune că intensiu-nile sînt, de asemenea, funcţii, anume funcţii care iau valori determinate, în raport cu o serie de obiecte pe care le numim „lumi posibile”, şi care reprezintă stări ale universului de discurs, în raport cu diverse „puncte de referinţă” de natură spaţială, temporală sau de altă natură. Notăm cu mulţimea funcţiilor care sînt asociate de / 40 fiecărui element din VL şi vom spune că pentru orice a e FL, /(a) eO. Mai departe, no tind prin ■ ,)) = ,) notăm funcţia complementară a funcţiei cpa{w,), adică a'cea funcţie care are ca valoare, pentru argumentul wi, totalitatea obiectelor din V, care nu au proprietatea a n n A$. Ne putem întreba acum la ce anume din planul formei (sintactice) corespunde funcţia &4 (a, p) = ( a, (J> şi e U e Substantiv, unde prin < a, (3 > notăm secvenţa cuvintelor a, (3, iar prin < a, (J> e Substantiv exprimăm faptul că secvenţa rezultată aparţine categoriei substantiv, ceiea ce reflectă relaţia cunoscută dintre „centrul” unei construcţii şi determinativele sale : grupul constituit din centru -f + determinativ, este, din punctul de vedere al funcţiei sintactice, echivalent cu categoria sintactică a centrului (^îndeplineşte aceleaşi funcţii pe care le îndeplineşte centrul neînsoţit de adjunct). Yom avea deci : pentru orice1 construcţie’<«, p> € Substantiv, dacă a este substantiv şi P adjectiv, atunci /«a, p» = .) = Aţ e ‘W şi /(alb) = negruy, vom avea : /(((creion mare')negruy)—q>mt[(/((creion mare}, /(negru)), w.)= a (w,) = A'a, iar pentru p, /(p) = ţ>g, astfel încît, pentru orice «?„ 93 («?,) = A$; vom considera, mai departe, că predicaţiei îi corespunde în plan semantic o funcţie care are ca argumente (a) denotatul grupului-subiect:/(a) şi denotatul grupului-predicat: /(p) şi (b) [o lume posibilă oarecare. Valoarea funcţiei ,) =£ x sau x $ A$. Condiţia (i) 1° arată că o propoziţie ca Ion doarme este adevărată în cazul cînd există un obiect, x, din universul de discurs, care este extensiunea cuvîntului Ion şi cînd acest obiect aparţine mulţimii denotate de dormi în lumea wi; propoziţia este falsă fie atunci cind cuvîntul Ion nu are nici un referent în u\, fie atunci cînd referentul lui Ion în nu este un element al mulţimii la care se referă dormi în lumea w, ((i) 2°). (ii) a. 1° >) /O))» v><] — A dacă şi numai dacă (adică valorile ei de adevăr) care sînt determinate de „condiţiile de adevăr”, adică de intensiunile corespunzătoare (= ceea ce figurează după „dacă şi numai dacă”), tot aşa cum extensiunea A'c în w, a unui cuvînt ca creion este determinată de funcţia ? unde a este grupul-subiect şi p este grupul-predicat, prin 5, şi vom scrie în loc de w^ — A sau ¥v[(/(<*),/(P))> wl'\ = F: /( S1))» wi] = A dacă şi numai dacă/( £’) = = ) = A şi/( V) = /(V)), «>i] = A dacă şi numai dacă cel puţin una din următoarele are loc: /(ţ1) — 9v( SS Wt) = A sau /(V) = avem (i) MS, şi ... şi Sny) = *.). şi cum <$!, ... , Sny este logic echivalent cu şi ... ... şi Sny, putem înlocui în (i) prima parte a egalităţii cu expresia logic echivalentă (Sv ..., $„>, obţinînd (ii) f«sv ...,say) =* )=*,),. ■ - iS(wi)) = Fdacă şi numai dacă 9V(Slf wt) = F sau ... sau ov(Sn, wt) = F. Din (iv) .1°, 2° rezultă că funcţia / asociază oricărui şir de forma <#,, ..., *S'n> o intensiune, anume * identică cu aceea pe care o asociază conjuncţiei echivalente de propoziţii, şi o extensiune, anume A sau F (în raport cu condiţiile în care *9V ia una dintre cele două valori), identică cu aceea pe care o asociază conjuncţiei echivalente de propoziţii. Această identitate era întru totul de aşteptat, o 56 dată ce am admis faptul că un şir de propoziţii este logic echivalent cu conjuncţia propoziţiilor care îl compun. Din cele arătate sub (iv) rezultă că ceea ce .,spune” un text ca (v) ({Este ora 18>Sl (Afara este întuneric} s^> este exact acelaşi lucru cu ceea ce ,,spune” fraza (v') ((Este ora 18}sxşi (Afară este întuneric} anume că propoziţiile 8XJ S2 sînt ambele adevărate, sau (pentru a exprima acelaşi lucru în termenii mai exacţi furnizaţi de sistemul de reguli adoptat) ceea ce se spune în (v), ea şi ceea ce se spune în (v'), este adevărat cu condiţia ca ceea ce spun propoziţiile SS2 să fie, de asemenea, adevărat; în caz contrar, ceea ce se spune în (v), ca şi ceea ce se spune în (v'), este fals. Cele discutate în acest paragraf ne duc la concluzia că, în cazul în care considerăm text numai şirurile de propoziţii juxtapuse, semnificaţia textului este de exact acelaşi tip cu semnificaţia propoziţiei, adică o valoare de adevăr, ca extensiune, şi condiţia acestei valori, ca intensiune. Aceasta înseamnă că nu există nici o deosebire de natură semantică între propoziţie (şi/sau frază) şi text. în încheierea acestor consideraţii, ni se pare util să atragem atenţia asupra faptului că, pentru a respinge această concluzie (şi a spune că există o deosebire de natură semantică între ceea ce numim text şi ceea ce numim propoziţie), trebuie să respingem, de asemenea, şi cel puţin una dintre ideile următoare: (a) că semantica are ca obiect relaţia dintre semne (şi construcţii alcătuite din semne) şi obiectele din universul de discurs; (b) că sensul structurilor complexe este dependent de sensul constituenţilor imediaţi ai acestor structuri ■( = principiul „compoziţionalităţii”). Respingînd ideea (a), ne creăm posibilitatea de a înţelege prin semantică altceva decît am convenit să înţelegem şi, în aceste condiţii, sîntem liberi să definim sensul textului într-un mod care să difere de acela în care definim sensul frazei. Respingînd ideea (b), ne creăm libertatea de a afirma că un text ca (v) spune şi altceva decît simplul fapt că propoziţiile care îl compun sînt adevărate (că, de ex., sînt ,,surprins” de situaţia pe care o comunic sau că o ,,regret” sau că ,,nu-mi convine” etc., etc.). Se poate observa că, în momentul în care respingem cele cuprinse în (a), (b), ne decidem să înţelegem prin se- 57 mantică, sens ete. altceva decît ceea ce am convenit Bă înţelegem. 17. Conectorii textuali din punct de vedere semantic, în § 13 am arătat cum funcţionează regulile prin care se specifică sensul unei fraze, luînd ca exemplu frazele for mate (prin coordonare) cu şi, sau. în ce priveşte aceste conjuncţii (conectori frazali), am văzut că au proprietatea de a forma construcţii al căror sens este, în extensiune, o valoare de adevăr şi că această valoare de adevăr (a frazei) depinde, exclusiv de valoarea de adevăr a propoziţiilor constituente. Pe de altă parte am subliniat faptul că există (ji alte conjuncţii cu valoare semantică asemănătoare, adică, avînd ca intensiune o funcţie care atribuie frazei o valoare de adevăr dependentă exclusiv de valorile de adevăr ale propoziţiilor constituente; este vorba de conectori frazali ca dacă (.. . atunci) sau numai dacă. în acelaşi timp, am relevat faptul că examenul unei (eventuale) liste complete de conectori frazali ne-ar duce la concluzia că cel puţin o mare parte dintre aceştia au, după cum spuneam, un caracter modal, adică în definiţia sensului lor figurează un cuvînt sau o expresie cu caracter modal ca în mod necesar sau se crede că etc. Caracterul modal de care vorbim nu face însă ca extensiunea frazei (conţinînd astfel de conectori) să fie altceva decît o valoare de adevăr; deosebirea faţă de conectorii mai simpli (din categoria şi, sau) constă în faptul că adevărul sau falsul nu se stabileşt e prin reguli în raport cu o singură lume posibilă, wt (ca în cazul unui conector ca şi, de ex.), ci în raport cu mai multe lumi posibile (mai exact, avem a face cu valoarea A sau F în cel puţin una dintre lumile posibile sau în toate lumile posibile). Am reluat aici chestiunea conectorilor frazali pentru a avea la dispoziţie elementele necesare unui răspuns 1a. următoarea întrebare : în cazul în care ne referim la sensul unui text format nu prin juxtapoziţie de propoziţii, ci prin legarea propoziţiilor cu ajutorul unor conectori textuali, sensul construcţiilor formate prin conectori textuali este o entitate semantică de acelaşi tip cu entitatea care alcătuieşte sensul propoziţiilor şi/sau frazelor, adică, în extensiune, o mioare de adevăr, sau este o entitate de alt tip ? în cazul în care am răspunde că sensul textului este, în extensiune, o valoare de adevăr, iar, în intensiune, funcţia care în condiţii explicite asociază construcţiei una dintre valorile A sau F, ar urma că entităţii sintactice numit,e 58 Uxt nu-i corespunde în plan semantic o entitate specifică, de alt tip decît aceea care îi corespunde propoziţiei sau frazei, tot aşa cum frazei nu-i corespunde, după toate aparenţele, o entitate semantică de alt tip decît acela al entităţilor semantice care corespund propoziţiei. în aceste condiţii, ar trebui să admitem că nu există un tip semantic caracteristic textului şi că, în consecinţă, a specifica sensul unui text nu înseamnă altceva decît a spune, pe baza unor reguli explicite, în ce condiţii textul respectiv este adevărat (şi în ce condiţii este fals). în cazul în care am răspunde că sensul unui text format cu conectori specifici este, în extensiune, altceva decît o valoare de adevăr (şi, deci, în intensiune, altceva decît condiţiile explicite ale adevărului sau falsului), ar trebui să spunem ce anume altceva decît adevărul sau falsul este extensiunea unui text (format cu conectori) şi cum rezultă din sensul propoziţiilor legate prin conectori textuali (propoziţii care au ca extensiune o valoare de adevăr şi ca intensiune — condiţiile de adevăr) acea prezumată entitate semantică de alt tip care este sensul textului. în realitate, în stadiul actual al cercetărilor asupra teoriei sensului, nicî unul dintre răspunsuri nu-şi poate găsi o justificare : atîta timp cît, aşa cum am văzut în § 6, nu există o listă a conectorilor textuali şi în consecinţă nu există nici investigaţii specifice asupra semanticii acestor conectori, nu se poate spune nici dacă aceşti conectori au ca sens funcţii care au ca argument valori de adevăr sau sînt funcţii de alt tip, sau, eventual, sînt altceva decît funcţii de la lumi posibile la universul de discurs. Pentru acelaşi motiv şi, în plus, pentru că nu putem preciza natura sensului pe care îl au aceşti conectori, nu putem să precizăm cum anume se compune sensul general al textului (sens de altă natură decît valoarea de adevăr şi condiţiile atribuirii acesteia) din sensul propoziţiilor constituente. Atragem atenţia asupra faptului că, excluzînd valoarea de adevăr dintre candidaţii posibili la statutul de „sens al textului”, trebuie (pentru a respecta principiul că semantica are ca unic obiect raportul dintre semne şi obiectele universului de discurs) să o înlocuim cu un tip semantic care să fie conform cu modul menţionat de a înţelege semantica. 18. Asupra naturii conceptului de „coerenţă”. în §§ 16, 17. am examinat posibilitatea de a stabili ce anume trebuie considerat a fi „sensul unui text, T”, şi posibilitatea de a specifica acest sens pornind de la sensnl propoziţiilor care constituie textul respectiv. Independent însă de ceea ce am înţelege prin „sensul unui text, T” şi independent chiar de însăşi posibilitatea de a determina în vreun fel acest sens, fenomenul de coerenţă rămîne o trăsătură care caracterizează orice text şi care, în conformitate cu opinia majorităţii cercetătorilor 2, ar fi o trăsătură semantică a textului. Dacă prin coeziune am văzut în § 7 că se denumeşte totalitatea trăsăturilor gramaticale (sintactice) care marchează caracterul de tot unitar al unei suite de propoziţii (fraze), coerenţa se referă la anumite proprietăţi senumtice pe care o suită de propoziţii le deţine şi care fac ca propoziţiile care îi aparţin să formeze, din punctul de vedere al sensului, un tot unitar, adică să fie „legate” între ele prin semnificaţia lor. Am putea spune că prin coerenţă trebuie înţeles un anumit tip de relaţie între sensurile propoziţiilor constituente ale unei secvenţe. De aceea spuneam mai sus că noţiunea de coerenţă poate fi discutată independent de ceea ce considerăm a fi sensul textului : independent de „sensul global” al unui text oarecare, coerenţa acestuia este o relaţie între sensurile propoziţiilor sale. Or, conform cu cele discutate în capitolul 3, ştim şi ce este sensul propoziţiilor, după cum ştim şi care este procedeul care ne permite să ajungem la sensul propoziţiei, pornind de la sensurile constituenţilor ei.  spune că prin coerenţă înţelegem o relaţie semantică între două sau mai multe propoziţii înseamnă a spune prea puţin, întrucît pentru a putea decide dacă între sensul propoziţiilor există sau nu există o relaţie de coe- renţă, trebuie să ştim în prealabil în ce anume constă această relaţie, să o putem defini într-un mod explicit. Pe de altă parte, trebuie să subliniem faptul că noţiunea de coerenţă este definitorie pentru textualitate; formulări de tipul „textul este o secvenţă coerentă de propoziţii” sînt frecvente în întreaga literatură consacrată teoriei textului. Prin urmare, textualitatea ar putea fi definită (semantic) în termeni de coerenţă, spunînd că o secvenţă de propoziţii este text dacă şi numai dacă este coerentă. în urma celor de mai sus, vom încerca să precizăm ce am putea înţelege prin coerenţă, întrucît termenul,,■ deşi foarte frecvent în lucrările de teorie a textului, este insuficient de clar 3. Gel mai natural ni se pare să considerăm că noţiunea de coerenţă poate fi explicată4 prin conceptul de consistenţă (logică). Întrucît un şir de propoziţii, (Sv..., Sny,mi este decît o mulţime (clasă) de propoziţii, {8ly ..., 8n}, în care elementele sînt ordonate linear, putem spune că (i) Orice şir de propoziţii (8V ..., 8n} este coerent dacă şi numai dacă clasa {Sx, ..., $„} este consistentă. Urmează ca acum să spunem ce este consistenţa (logică) a unei clase de propoziţii. După cum se ştie, există două accepţii ale termenului de consistenţă : o accepţie „slabă” şi una „tare”5 . (ii) Fie A — {Sly..., #„} o clasă de propoziţii. a. Clasa A este consistentă dacă şi numai dacă, pentru orice propoziţie S, dacă Se A, atunci non-S ţ A, iar dacă non-S el, atunci S $ A. b. Clasa A este eonsistentă dacă şi numai dacă pentru orice propoziţie Sn+1, în cazul în care conjuncţia propoziţiei Sn+1 cu şi ... şi 8n implică (logic) at-ît propoziţia S, cît şi propoziţia non-S, atunci Sn+1 £ A. în (ii) prin non-S am simbolizat o propoziţie negată: Nu este adevărat că este negaţia propoziţiei Ion doarme. Sub a. se defineşte accepţia slabă a conceptului de consistenţă. în conformitate cu această definiţie, o clasă de propoziţii este consistentă atunci şi numai atunci cînd clasa este astfel încît printre membrii ei nu figurează o propoziţie oarecare împreună cu negaţia acestei propoziţii. Conform cu (ii) a., o clasă de propoziţii ca {Plouă. Ion stă acasă azi. Astăzi este luni. Ion merge lunea la bibliotecă. Ion nu stă acasă azi} este inconsistentă, deoarece acestei clase îi aparţine atît propoziţia Ion stă acasă azi, cît şi negaţia acesteia, Ion nu stă acasă azi. Sub b. se defineşte accepţia tare a conceptului de consistenţă : o clasă este consistentă atunci şi numai atunci cînd despre orice propoziţie, S, spunem că aparţine clasei numai cu condiţia ca din conjuncţia lui S cu conjuncţia tuturor propoziţiilor din clasa respectivă să nu rezulte logico contradicţie. înainte de a exemplifica această situaţie, vom atrage atenţia asupra unei legi logice, anume aceea că o conjuncţie logică implică logic pe fiecare din membrii ei: conjuncţia 81 şi S2 implică logic ( —din conjuncţia respectivă se poate deduce) atît Sv cît şi S2 (această regulă derivă din însăşi definiţia conjuncţiei logice, care este 61 adevărată atunci şi numai atunci cînd toţi conjuncţii sînt adevăraţi, cf. aici mai sus, § 13. (i) 1°). O altă regulă pe care o menţionăm este aceea a inferenţei existenţiale : ,,ceea ce este adevărat pentru un singur individ este adevărat pentru unii”. Deci din Acest creion este roşu se deduce logic Unele creioane sînt roşii. După aceste precizări, putem considera spre exemplificare clasa de propoziţii {Toate lebedele sînt albe. Frunzele sînt verzi. Toţi cîinii latră). Să considerăm acum propoziţia Această lebădă nu este albă. Din ultima propoziţie se deduce logic Unele lebede nu sînt albe. Să presupunem acum că propoziţia Această lebădă nu este albă aparţine clasei menţionate. Din conjuncţia acestei propoziţii cu conjuncţia celorlalte propoziţii ale clasei rezultă o conjuncţie care implică logic pe fiecare dintre conjuncţi, deci şi propoziţia Toate lebedele sînt albe; în acelaşi timp, aceeaşi conjuncţie implică logic şi propoziţia Această lebădă nu este albă. La rîndul ei, această ultimă propoziţie implică logic, pe baza regulii de inferenţă existenţială, propoziţia Unele lebede nu sînt albe. Mai departe, dat fiind faptul că orice propoziţie existenţială negativă este echivalentă logic cu negaţia universalei corespunzătoare, urmează că existenţiala negativă : Unele lebede nu sînt albe este logic echivalentă cu Nu este adevărat că toate lebedele sînt albe. Se poate observa că această ultimă propoziţie este negaţia primei propoziţii pe care am dedus-o din clasa de propoziţii din exemplul pe care îl discutăm, şi anume Toate lebedele sînt albe. Urmează că, în cazul în care facem ipoteza că propoziţia Această lebădă nu este albă aparţine clasei în discuţie, trebuie să admitem că din această clasă se deduce atît propoziţia Toate lebedele sînt albe, cît şi negaţia acestei propoziţii: Nu este adevărat că toate lebedele sînt albe. Admiţînd această ipoteză, ajungem la contradicţie, ceea ce înseamnă că ipoteza este falsă, deci că propoziţia Această lebădă nu este albă nu face parte din clasa considerată. Spre deosebire de (ii) a., care prevede numai condiţia ca într-o clasă de propoziţii să nu figureze în acelaşi timp o propoziţie şi negaţia ei, (ii) b. s tipulează o condiţie mai tare, în sensul că, o clasă de propoziţii poate satisface condiţia (ii) a., fără a o satisface pe aceea ca propoziţiile pe care le conţine să nu implice logic contradicţia. Se poate observa că clasa de propoziţii A = {Toate lebedele sînt albe. Frunzele sînt verzi. Toţi cîinii latră. Această lebădă nu este albă} nu este incon- 62 sistentă în acord cu (ii) a., dar este inconsistentă în acord cu (ii) b. Mai exact: satisface condiţia de consistenţă (ii) a., în sensul că nici una dintre propoziţii nu este negaţia vreuneia din celelalte propoziţii, deşi nu satisface condiţia (ii) b., în sensul că ultima propoziţie, în conjuncţie cu conjuncţia celorlalte, implică logic o contradicţie. Uneori contradicţia poate fi implicată logic de o clasă de propoziţii numai cu condiţia unei anumite relaţii de sens existente între anumite cuvinte care figurează în structura propoziţiilor clasei. Vom lua un exemplu foarte simplu, numai cu scopul de a face clar modul în care anumite relaţii de sens dintre cuvintele unor propoziţii pot duce la contradicţie. Fie clasa A = {Am primit multe scrisori de la X. Scrisoarea primită ieri de mine era semnată de X. Nu este adevărat că scrisoarea primită ieri de mine era iscălită de X.}. Din conjuncţia ultimei propoziţii cu conjuncţia primelor două, se deduce logic adevărul următoarelor propoziţii: 1° Scrisoarea primită ieri de mine era semnată de X 2° Nu este adevărat că scrisoarea primită ieri de mine era iscălită de X. Clasa A nu este inconsistentă, în sens slab, întrucît nici una dintre propoziţii nu este negaţia vreuneia din celelalte. [NB : propoziţiile „ ...era semnată de X” şi ,,.. .era iscălită de X” nu sînt identice, întrucît au predicate distincte ; în consecinţă, ultima propoziţie nu poate fi considerată negaţia celei de a doua.] Aceeaşi clasă pare a nu fi inconsistentă nici în sens tare, întrucît 2° nu reprezintă negaţia propoziţiei 1°. Cu toate acestea, pe baza unei reguli care permite substituţia sinonimelor în orice context (care nu e intensional) fără să se modifice valoarea de adevăr a propoziţiei în care se face substituţia, prin înlocuirea semna/iscăli în 1° obţinem : 3° Scrisoarea primită ieri de mine era iscălită deX,ceea ce înseamnă că 3° rezultă din 1° (prin substituţia menţionată). Dar 3° nu este altceva decît negaţia propoziţiei 2% de unde rezultă că apartenenţa la A a propoziţiei Scrisoarea primită de mine ieri nu era iscălită de X face ca clasa A să implice contradicţia, adică face ca A să fie o clasă inconsistentă. Trebuie observat însă că ceea ce ne permite să deducem propoziţia 3° din A este tocmai sinonimia (identitatea de sens dintre semna şi iscăli, adică faptul că celor două cuvinte li se asociază prin regulile semantice ale 63 limbii române intensiuni şi, prin aceasta, extensiuni identice). Aşadar 3° se obţine din 2° nu pe baze strict formale, ci pe baza sensului cuvintelor (descriptive) semna şi iscăli care figurează în ultimele două propoziţii ale clasei A. Posibilitatea de a deduce pe 3° din 2° este deci condiţionată semantic : 3° se poate deduce din 2° numai cu condiţia ca iscăli şi semna să fie identice din punctul de vedere al sensului, sau adevărul propoziţiei 3° decurge din adevărul propoziţiei 2°, numai cu condiţia ca predicatele celor două propoziţii să fie sinonime. După cum se ştie, adevărul (falsul) unei propoziţii (sau al relaţiei dintre două propoziţii) bazat exclusiv pe sens (şi nu pe o confruntare a aserţiunii cu starea reală a universului) se numeşte adevăr analitic 6. Yom spune că A este nu logic inconsistentă, ci analitic inconsistentă. Fără a intra în detaliile demonstraţiei, pentru a nu complica prea mult expunerea, vom spune că o clasă de propoziţii ca {X n-a fost niciodată însurat. X este celibatar. X a primit acum o cravată de la soţia sa} este analitic inconsistentă, întrucît X este celibatar implică pe baza sensului propoziţia X nu are soţie, iar această propoziţie nu poate fi adevărată împreună cu propoziţia X a primit o cravată de la soţia sa. Alte situaţii în care, pe baza unor anumite relaţii de sens dintre anumite cuvinte care apar în structura propoziţiilor unei clase, se ajunge la contradicţie se pot imagina cu destulă uşurinţă, aşa încît nu este necesar să insistăm asupra lor. Am discutat situaţiile de mai sus numai pentru a putea face destul de clară distincţia între consistenţa logică (definită sub (ii) a. şi/sau b.) şi ceea ce am numit consistenţa analitică. în urma acestei precizări, putem reformula explicaţia termenului de coerenţă după cum urmează : (iii) Fie A= {8V ..., 8n} o clasă oarecare de propoziţii. Orice şir de propoziţii . . .,$n>, în care intră ca elemente constitutive toate elementele din A, este coerent dacă şi numai dacă A este o clasă de propoziţii logic şi analitic consistentă.. Pornind acum de la ideea uzuală că textul este un şir coerent de propoziţii, vom înlocui termenul insuficient de precis de coerenţă cu cel mai exact de consistenţă definit sub (iii). (iv) Fie (Sv .. ..,$n,>unşir oarecare de propoziţii şi A o clasă de propoziţii, astfel încît pentru orice propoziţie, S, 8 e A dacă şi numai dacă 8 e (8V .. .,Sn>. 64 , , etc. Din (iv) rezultă că, în cazul în care A este logic şi analitic consistentă, oricare dintre şirurile , (a c b}, 2° 3° 4° sînt toate texte. Deşi explicarea 7 termenului de coerenţă prin acela de consistenţă pare a fi, la prima vedere, suficient de conformă cu intuiţia noastră, un examen mai atent al faptelor arată că, prin echivalarea celor doi termeni, ajungem, în anumite situaţii, la rezultate nesatisfăcătoare. Avem în vedere în primul rînd situaţia în care o clasă de propoziţii este perfect consistentă, fără ca şirurile obţinute din propoziţiile care ii aparţin să poată fi considerate coerente, în accepţia uzuală a termenului. Revenind la exemplul (2) din § 6, trebuie să observăm că o clasă de propoziţii ca {Luna este satelitul pămîntului. Cartea pe care mi-a împrumutat-o lr este foarte interesantă. De la Bucureşti la Constanţa sînt mai mult de 200 de kilometri. Cîinii latră} este atît logic, cît şi analitic consistentă. Cu toate acestea, nici şirul (2) (din § 6.), nici alte şiruri obţi- 5-c. 223 g' 65 nute prin dispunerea lineară a propoziţiilor acestei clase, ca de exemplu : (vi) 1° «Clinii latră.}(De la Bucureşti la Constanţa sînt mai mult de 200 de kilometri.ys, (Cartea pe care mi-a împrumutat-o Y este foarte inte-resantă.ys3 (Luna este satelitul pămîntului.ysty 2° ((Cartea pe care mi-a împrumutat-o Y este foarte interesantă.ysl (Duna este satelitul pămîn-tului.ys.', (Cîinii latrăys3 (De la Bucureşti la Constanţa sînt mai mult de 200 de Mlometri.y^y etc. nu pot fi acceptate, în condiţii normale, ca şiruri coerente, deci ca texte. Această situaţie ne determină să considerăm că noţiunea de coerenţă nu se poate reduce la aceea de consistenţă (logică şi/sau analitică), fără ca, prin această reducţie să ajungem la rezultate contra-intuitive. Urmează de aici că noţiunea de consistenţă nu poate fi luată ca „explicam” pentru conceptul de coerenţă, întrucît cei doi termeni nu pot fi înţeleşi ca spunînd aproximativ acelaşi lucru. în al doilea rînd, trebuie să luăm în consideraţie o situaţie oarecum opusă : există secvenţe de propoziţii al căror caracter coerent nu poate fi pus de nimeni la îndoială şi care, la un examen logic aprofundat, se dovedesc a „ascunde” o anumită inconsistenţă. Astfel, încercarea lui Frege 8 de a fundamenta aritmetica pe bazele logicii (—de a deriva din logică principalele teoreme ale aritmeticii şi de a defini noţiunile de bază ale acesteia în calitate de structuri logice) s-a dovedit, în urma unei investigaţii amănunţite întreprinse de Bertrand Russell, a conduce la paradox. Această descoperire îi este comunicată lui Frege de către autorul ei într-o scrisoare9, în 1902. Dacă am accepta ideea că un şir de propoziţii este un text dacă şi numai dacă propoziţiile care îl alcătuiesc formează o clasă consistentă, ar trebui să ajungem la concluzia absurdă că Legile fundamentale ale aritmeticii a lui Frege „a încetat” de a mai fi un text în 1902 cînd Eusell a dovedit că teoria lui Frege (deci propoziţiile care alcătuiesc lucrarea) implică un paradox! Ceea ce este absurd într-o astfel de concluzie este, pe de o parte, faptul că admitem că aceeaşi suită de propoziţii este text pînă la o dată anumită şi încetează de a mai fi text după această dată şi, pe de altă parte, faptul că textualitatea unui şir de propoziţii este făcută dependentă, de o trăsătură (^consistenţa) care, de fapt, în cele mai 66 Dacă este să. precizăm felul în care sensul propoziţiilor unui şir intervine în crearea impresiei de coerenţă, ni se pare a fi în mai mare concordanţă cu modul de funcţionare reală a limbii să spunem că impresia de coerenţă (—tot unitar) este dată de sensurile propoziţiilor unei secvenţe, în măsura în care aceste sensuri se dispun într-o succesiune care este mai mult sau mai puţin conformă cu ceea ce locutorii, în raport cu o anumită situaţie (de comunicare), se aşteaptă să urmeze în relatarea (unui eveniment, a unei stări de lucruri) începută prin enunţarea unei (unor) propoziţii. Acest principiu — credem — poate constitui o explicaţie suficient de intuitivă pentru faptul că şiruri ca cele de sub (vi) aici mai sus fac impresia de incoerenţă, deşi clasa de propoziţii din care aceste şiruri sînt alcătuite este perfect consistentă. Se poate observa însă că acest mod de a lua în consideraţie sensul propoziţiilor reflectă nu relaţiile intrinseci dintre sensurile propoziţiilor, ci relaţiile pe care locutorii le stabilesc între aceste sensuri, în dependenţă de anumite circumstanţe ale comunicării. Aceste relaţii se traduc obiectiv prin aceea că locutorii se aşteaptă ca, după o anumită propoziţie sau după anumite propoziţii (evident, privite din punctul de vedere al sensului sau sensurilor), să urmeze mai curînd propoziţia Sl, pentru că are sensul X, decît propoziţia S‘, pentru că are sensul Z. Dar, după cum uşor se poate observa, acest mod de a înţelege coerenţa nu se bazează pe relaţia semn — domeniu de referinţă, deci nu este subsumat semanticii, ei se bazează pe modul în care vorbitorii se raportează la sensul propoziţiilor, mai exact, se bazează pe raportarea acestor sensuri la un sistem de „aşteptări”,deci se subsumează pragmaticii. Concluzia celor discutate în acest paragraf este că ideea de coerenţă poate fi precizată nu în termeni semantici, ci pragmatici, şi că încercarea de a o defini semantic duce la rezultate contra-intuitive. 19. Coerenţă şi co-referinţă. Concluzia la care am ajuns în § 7 sub (iv) cu privire la funcţia de „concatenare” a pro-formelor a fost, pe de o parte, că nu putem vorbi de funcţia de „concatenare” a acestora decît în momentul în care părăsim domeniul sintaxei, pentru a intra în domeniul semantic : dacă pronumele exprimă o „legătură” între 67 propoziţii, el o face numai prin aceea că pronumele este eo-referenţial cu antecedentul său; deci, în cazul în care se stabileşte prin pronume o legătură între propoziţii, această legătură este semantică şi nu sintactică. Pe de altă parte, am văzut că însăşi co-referenţialitatea uuei pro-forme şi a antecedentului ei nu este decît un caz particular al relaţiei semantice dintre o pro-formă şi ante-cedenţi. în acest paragraf vom căuta să stabilim dacă raportul de co-referenţialitate dintre pro-formă şi antecedentul ei este într-adevăr guvernat de o regulă semantică sau dacă nu cumva este guvernat de reguli cu un alt caracter. Vom avea în vedere pronumele, mai exact, pronumele personal de persoana a 3-a. Concluziile se pot extinde fără dificultate asupra comportamentului semantic al pro-formelor, în general. Mai întîi, trebuie să atragem atenţia asupra unei inadvertenţe de limbaj care se comite atunci cînd se vorbeşte despre co-referenţialitate în legătură cu relaţia semantică dintre un pronume şi antecedentul (eventual subsecventul) său. în cercetările de semantică mai noi şi cu un caracter mai pronunţat formalizatu, pronumele personal de persoana a 3-a singular este considerat o variabilă a limbajului natural. Dacă ne gîndim la faptul că, în limbajele formalizate, ca cel al logicii matematice sau al matematicii etc., o variabilă poate fi, în principiu, substituită cu oricare din constantele (de un anumit rang sau tip) în locul cărora stă, relaţia dintre pronumele-substitut şi noţiunea de „variabilă” ne apare destul de clară. Vom da un exemplu foarte simplu din limbajele logice, anume din calculul predicatelor. Dacă prin P simbolizăm un predicat (din calculul predicatelor) care are ca extensiune o clasă de obiecte individuale, Ap, şi ca intensiune o anumită proprietate, a, atunci dacă b reprezintă „numele” (în sensul de „nume propriu” sau de „etichetă” cu ajutorul căreia, distingem un anumit individ, din domeniul de referinţă, de toţi ceilalţi indivizi ai domeniului), atunci P b alcătuieşte o propoziţie (din calculul predicatelor), iar sensul acestei propoziţii este „individul b aparţine clasei AP” sau „individul b are proprietatea a”. Dacă a, b, c,..., ax, «2,..., b1} bz,... este lista tuturor numelor pentru obiectele din domeniul de referinţă, putem 68 conveni că x din Px este o variabilă care stă în locul oricăruia dintre „numele” a, b, c,..av a2,... etc. Ceea ce deosebeşte o expresie ca Pb {alcătuită din-tr-un predicat şi o constantă individuală) de o expresie ca Px (alcătuită dintr-un predicat şi o variabilă individuală) este faptul că Pb este o propoziţie propriu-zisă, în timp ce Px nu este o propoziţie, ci o matrice prepoziţională sau o propoziţie matricială. Deosebirea dintre o propoziţie şi o matrice prepoziţională constă în aceea că pentru oricare propoziţie se poate decide dacă este adevărată ( =dacă obiectul individual denumit de b „aparţine clasei _AP” sau „are proprietatea a”) sau dacă este falsă (=daeă obiectul denumit de b „nu aparţine clasei Ap” sau „nu are proprietatea a”), în timp ce, în legătură cu o matrice ca Px, nu se poate spune nici dacă este adevărată, nici dacă este falsă, întrucît prin x nu identificăm nici un element al domeniului şi, prin urmare, întrucît lui x nu-i corespunde un anumit obiect, nu putem decide dacă acesta are sau nu are o anumită proprietate sau dacă aparţine sau nu aparţine unei anumite clase. Întrucît, aşa cum am văzut (cf. cap. 3), sensul unei propoziţii este valoarea ei de adevăr, sensul unei propoziţii matriciale nu poate fi determinat deoarece valoarea ei de adevăr nu-i poate fi determinată. în sfîrşit, menţionăm faptul că o matrice propoziţională poate fi transfonnată în propoziţie prin acordarea unei anumite valori variabilei pe care o conţine : dacă Px este o matrice, atunci Px A (x = — b) (unde semnul A notează conjuncţia logică) este o propoziţie deoarece x avînd valoarea b, putem decide dacă obiectul desemnat de b are sau nu are proprietatea a. Din precizările făcute mai sus rezultă cu claritate de ce considerăm că în cazul pronumelor nu se poate vorbi de co-refereţialitate în raport eu antecedentul (sau subsecventul) lor : nu putem vorbi despre „referentul” unei variabile (deci de obiectul unic pe care-1 etichetează) întra-cît, prin însăşi natura ei, o variabilă are ca referent pe oricare dintre obiectele universului de referinţă (întrucît „stă în locul” oricăruia dintre semnele individuale care se referă la obiectele din univers); dacă o variabilă nu are referent, este clar că nu poate fi niciodată vorba de un raport de co-referenţialitate între o variabilă şi un semn care are ca referent un anumit obiect. în aceste condiţii, dacă admitem că pronumele sînt variabile (ale limbajului natural), nu putem spune că între un pronume şi ante- 69 cedentul său există un raport de co-referinţă (spre ex.. în L-am întîlnit pe Ion. El mergea pe stradă, este incorect să spunem că Ion şi el sînt co-referenţiali) întrucît pronumele, ca variabilă, nu are referinţă. Dacă pronumele este o variabilă, atunci ne putem întreba cum se explică faptul că o propoziţie ca (1) El mergea pe stradă. poate fi înţeleasă, adică poate fi acceptată ca adevărată sau falsă f Răspunsul la întrebarea noastră poate fi găsit dacă avem în vedere faptul că cel care enunţă o propoziţie ca (1) nu o face, în condiţii normale, decît o dată cu atribuirea unei valori determinate variabilei el; altfel spus, în condiţii normale, vorbitorul, enunţînd propoziţia (1), face în mod simultan şi o anumită identificare a lui el cu un anumit „nume” al unui obiect din universul de discurs sau cu descripţia unui astfel de obiect individual. în mod paralel, enunţînd propoziţia (1) în condiţiile amintite, vorbitorul presupune că aceeaşi identificare o face şi interlocutorul său, iar acesta din urmă, pentru motive a căror natură nu este cazul să o examinăm aici, chiar face această identificare, în condiţii normale de comunicare. în cazul în care interlocutorul, din anumite motive, nu reuşeşte să acorde o anumită valoare variabilei, cere vorbitorului să facă în mod explicit identificarea variabilei, prin-tr-o întrebare de forma (2) a. Oare elf (sau : Cine este el?) Răspunsul la (2) a. este o expresie de tipul (2) b. El, adică Ion. sau (2) c. El, adică fratele meu. sau (2) d. El, adică prietenul cu care m-am întîlnit aseară. Capacitatea unui vorbitor de a da imediat un răspuns ca cele de sub (2), corectînd, sau, mai exact, precizînd în acest fel sensul unui enunţ ca (1), atunci cînd interlocutorul nu este în măsură să atribuie o valoare variabilei din (1), precum şi faptul că interlocutorul se declară satisfăcut de un astfel de răspuns, iar vorbitorul consideră că, în acest fel, s-a făcut corect înţeles reprezintă o motivare destul de puternică pentru a stabili următorul principiu : în structura „profundă” (pentru a folosi terminologia trans-formaţionalistă) a oricărei aparente propoziţii matriciale există o formulă apozitivă de identificare a valorii varia- bilei, formulă de tipul adică A, unde A reprezintă oricare dintre numele (proprii) sau descripţiile cu ajutorul cărora poate fi identificat un obiect (şi numai unul singur) din domeniul de referinţă. Altfel spus, A reprezintă orice expresie care, în mod rezonabil, poate fi considerată valoarea atribuită variabilei (în particular, A stă în locul unei expresii de forma celor de după adică în (2) b.—d. Yom stabili deci turnătoarele : (3) Fie ' .. .elu ..el^ o propoziţie care conţine variabilele el),ela în diversele poziţii pe care le poate ocupa un nominal în structura propoziţiei; fie AJf ..., An apo-ziţii de identificare de tipul celor care figurează sub (2) b.— d.; apoziţiile sînt astfel încît pentru A„ As(l < i ^ j < sgn) inegalitatea Ai # As nu este o condiţie necesară. a. Forma de bază (=structura profundă) a oricărei propoziţii de forma '.. .elv ..eln ...’ este '.. .elly adică Aj, ..., ela, adică An .. .’ b. Din orice propoziţie de forma * .. .elx, adică Aly ... ..., el-a, adică A% ...’ se poate deriva propoziţia ' .. .elj, .. .eln ■ ■ prin suprimarea apoziţiilor de identificare. Conform cu (3) a., o propoziţie ca (4) jSJJj îl2 întâlneşte pe stradă are ca formă de bază propoziţia (5) El), adică Ion, ÎL, adică pe prietenul Măriei, întîl-ue.şte pe stradă, iar eonform cu (3) b., propoziţia (4) este derivată din (5), prin suprimarea apoziţiilor de identificare. Întrucît, în mod ev>dent, o propoziţie de forma (5) poate, de multe ori, să nu fio conformă cu o structură sintactică a unei propoziţii româneşti, este necesar ca regula de suprimare a apoziţiilor de identificare să fie considerată (cel puţin în aceste cazuri) obligatorie. Ceea ce este stipulat prin (3) este o structură propoziţională a limbajului natural care este perfect analogă structurilor de forma 'Px A (x = a)’ din limbajele logice, unde '(x~ay corespunde „apozi-ţiei de identificare” din structura limbajelor naturale. Dacă admitem ideea că orice enunţ de tipul (6) El mergea pe stradă este o propoziţie numai în măsura în care are la bază (=este obţinută prin suprimarea apoziţiei de identificare din) propoziţii de tipul (6') El, adică A, mergea pe stradă. trebuie să admitem că, atunci cînd apare într-o secvenţă, un enunţ de forma (6) trebuie să fie înţeles ca (6'), pentru 71 ca secvenţa respectivă să poată avea o semnificaţie. Astfel, dacă în (7) «M-am întîlnit cu Ion}Sl (El mergea pe stradă}Ss> el este luat ca simplă variabilă, (7) nu poate avea tui sens determinat, întrucît »S'2 (din (7)) nu are un sens determinat. Altfel spus : întrucît sensul lui (7) este echivalent cu conjuncţia 8t şi S2 şi întrucît valoarea de adevăr a expresiei S2 nu poate fi stabilită (S2 nu este o propoziţie), urmează că nici valoarea de adevăr a conjuncţiei şi 8z nu poate fi stabilită; mai departe, deoarece sensul şirului (7) este echivalent cu sensul conjuncţiei, trebuie să admitem că nici valoarea de adevăr a şirului nu poate fi determinată. Realitatea este însă că şi atunci cînd apare într-o secvenţă de propoziţii, ca şi atunci cînd este enunţată singură, o structură prepoziţională care cuprinde variabila el trebuie interpretată ca avînd la bază propoziţia în care el (==variabila) este urmat de o apoziţie de identificare. Proba o face faptul că, atunci cînd interlocutorul nu poate face o anumită identificare a variabilei (în interiorxd unei secvenţe de propoziţii) sau nu este sigur că identificarea pe care este înclinat s-o facă este cea corectă, acesta pune o întrebare de forma (2) a., la care vorbitorul trebuie să răspundă făcînd explicită apoziţia de identificare. Un şir de propoziţii ca (8) «M-am întîlnit cu Ion şi cu Gheorghe')s1 (El se uita la o vitrină},?.} nu poate fi exact înţeles (tot aşa cum nici (1) nu putea fi înţeleasă exact), întrucît el poate avea, printre altele, şi valoarea Ion şi valoarea Gheorghe. Pentru o înţelegere corectă, interlocutorul va formula întrebarea (2) a., la care vorbitorul va face explicită identificarea pe care a avut-o în vedere printr-un răspuns ca (7) a. El, adică Ion sau (7) b. El, adică Gheorghe sau, eventual, chiar şi (7) c. El, adică fratele Măriei. Urmează de aici că : (9) Chiar atunci cînd apare într-un şir de propoziţii, o structură prepoziţională conţinînd una sau mai multe variabile (=pronume) are la bază o propoziţie în care fiecare dintre variabile este urmată de o apoziţie de identificare. în momentul de faţă sîntem în măsură să discutăm în termeni mai clari rolul pe care l-am putea numi de „concatenare semantică’’ jucat de pronume (mai general, de pro-îorme). Ideea foarte răspîndită în legătură cu un şir de propoziţii ca (7) este că, în mod normal, pronumele el este în situaţii de acest tip „co-referenţial” (pentru a folosi modul curent de vorbire) cu antecedentul său, anume cu Ion. Conform cu concluzia la care am ajuns sub (9), referindu-ne la (7), va trebui să spunem că la baza acestui şir stă şirul : (?') <Sj . . •>, B — A. în (10) se spune că în cazul în care propoziţia &s care conţine pe el identificat cu B urmează într-un şir după o propoziţie care conţine numele propriu sau descripţia A, atunci el trebuie identificat cu această descripţie (adică B din Si trebuie să fie identic cu A din Sj). în continuare, ne propunem să arătăm mai întîi că o regulă ca (10) nu poate avea un caracter general. Vom considera următoarele două exemple : (11) ((Lui Ion nu-i plac merele')sl (El mănîncă un măr >s2> (12) ((Este ora 4) (Ion doarme'}s2 (El cîntă acum la pianySay 73 în ce priveşte exemplul (11), va trebui să spunem, conform cu (9), că acest şir are structura : {{V) ((Lui Ion nu-i plac mereleysL(El, adică A, mănîncă un măr}s,y şi, mai departe, conform cu (10), că (11') este, în mod obligatoriu : (11") «Lui Ion nu-i plac mereleysl (El, adică ION, mănîncă un mărys^y Se poate observa însă că, în raport cu conţinutul propoziţiei (din 11"), identificarea lui el cu Ion pare mai puţin „firească” decît identificarea lui el cu un nume (sau descripţie) care să aibă un alt referent decît acela pe care îl are Ion, deoarece după afirmaţia faptului că „lui Ion nu-i plac merele” am fi mai curînd înclinaţi, în cazul în care el este identificat cu Ion, să aşteptăm o propoziţie care să spună că acesta se conformează gustului său şi nu mănîncă ceea ce nu-i place ; am fi deci înclinaţi să ne aştep-ca el să fie identificat cu numele (sau descrierea) altui individ. Concluzia celor arătate este că, dacă în raport cu (7), ni se pare perfect justificată ideea comună că el este „co-referenţial” cu antecedentul său, îndeplinind în felul acesta rolul de element de „concatenare” semantică în legătură cu (11), aceeaşi idee nu ne apare în aceeaşi măsură firească. în ce priveşte exemplul (12), va trebui să spunem că la baza acestui şir stă şirul (12') ((Este ora 4yst (Ion doarmeys,_ (El, adică A, cîntă acum la pian}Sty şi că în (12') avem (12") A = Ion, conform cu (10). Se poate observa însă că, dacă în raport cu (11), ideea „co-referenţialităţii” părea mai firească, în raport cu (12), aplicarea regulii (10) duce la un rezultat ce ni se pare în contradicţie cu ceea ce ne putem reprezenta printr-o stare de lucruri „normală” : într-o astfel de stare, nu ne putem aştepta ca cineva să doarmă şi, în acelaşi timp, să cînte la pian. Mai mult: putem spune că o structură de bază în care pentru A din (12') avem A / Ion, de ex: (12"') A —fratele Măriei, ni se pare mult mai aptă de a descrie o stare de lucruri pe care o putem socoti „normală”. Examenul ultimelor două exemple ne duce la concluzia că o regulă ca (10) nu poate fi acceptată : există situaţii (de tipul celei ilustrate prin (12)) în care aplicarea acestei reguli ar duce la rezultate care contrazic modul firesc de înţelegere a propoziţiilor. în plus, atragem atenţia asupra faptului că acceptarea unei reguli ca (10) ar implica ideea că orice ocurenţă a lui el are funcţie anaforică, ceea ce este inexact, în conformitate cu orice gramatică. Dacă însă nu putem accepta regula (10) printre regulile (semantice) ale unui limbaj natural, ne putem întreba atunci prin ce anume se realizează funcţia de „concatenare” semantică a pronumelor? Întrucît o pro-formă ca el este o variabilă care uneori are ca valoare un nume (sau descripţie) anteeedent(ă) şi alte ori are ca valoare un nume (sau descripţie) diferit(ă) de numele (descripţia) cu rol de antecedent şi cum de „concatenare” semantică nu poate fi vorba decît în primul caz, trebuie să spunem că pro-formele „concatenează” numai atunci cînd au un antecedent şi au un antecedent numai atunci cînd „concatenează”. Atîta timp cit prezenţa sau absenţa unui autentic antecedent nu poate fi determinată în mod independent de ceea ce se numeşte în mod curent „co-referen-ţialitate” şi cum aceasta din urmă este însăşi „concatenarea” semantică, rezultă că prezumtivul rol al pro-for-melor de a asigura coerenţa unui şir de propoziţii este iluzoriu. Atribuirea acestui rol se bazează pe o generalizare nejustificată a unor situaţii, ca cea din (7), unde faptul că el are un antecedent este evident. Interesantă pentru discuţia noastră este încercarea de a explica faptul că, în anumite situaţii, ca (7) de mai sus, considerăm aproape cu totul neproblematică funcţia de „reluare” (anaforică) a pronumelui. Dacă luăm în consideraţie şi exemplele (11) şi (12) vedem că, în fond (in măsura în care facem abstracţie de regula care cere ca la baza oricărei construcţii cu el să stea o construcţie în care identificarea variabilei să fie explicită), interpretarea pronumelui ca element cu funcţie anaforică este determinată de ceea ce vorbitorii se aşteaptă „să spună” propoziţia din care face parte el, după cele ce au fost spuse de propoziţia precedentă. în (7) este „mai de aşteptat” ca'variabila el să aibă ca valoare numele individului Ion despre care se vorbeşte în propoziţia precedentă; în (11) este de aşteptat aproape în egală măsură ca el să aibă sau să nu aibă' această 75 valoare, în timp ce în (12) este aproape în contradicţie cu aşteptările vorbitorilor ca el să aibă valoarea Ion. Trebuie să observăm, în sfîrşit, în sprijinul acestei constatări, că în (11) a. «Lui Ion nu-i plac merele} Sl ; în mod analog, apariţia propoziţiei $3 după S2 în (12) a. este in exact aceeaşi măsură conformă cu aşteptările, ca apariţia propoziţiei Ss după S2, în (12) b. ((Este ora 4}sx (Ion doarme}sa (El, adică fra- tele Măriei, cîntă la pian}s Observaţia de mai sus vine în sprijinul ideii că, în cazul pronumelor, însăşi atribuirea unei valori anaforice nu este reglată de altceva decît de măsura în care funcţia anaforică este sau nu este conformă cu aşteptările vorbitorilor cu privire la informaţia semantică furnizată de o propoziţie, 8h care urmează după o altă propoziţie, S,. Din cele discutate în acest paragraf rezultă că, în măsura în care pro-formele contribuie la „concatenarea” semantică a propoziţiilor unui şir, această contribuţie nu se realizează prin „sensul” pro-formelor, ci prin felul în care vorbitorii se raportează la sau consideră acest sens : un şir ca (12) b. pare a fi coerent întrucît starea descrisă prin $3 este mai conformă cu aşteptările vorbitorilor după informaţia adusă de Sx şi S2 decît starea descrisă, de (El, adică Ion, cîntă la pian}; întrucît (12) b. este coerentă exact în aceeaşi măsură în care este (12) a., ni se impune concluzia că prezenţa pronumelui nu are absolut nici un rol în *,legarea” semantică a propoziţiilor. 20. Ideea de „coerenţă” şi „structura profundă” a textului. Unii cercetători au considerat că ceea ce asigură coerenţă unei succesiuni de propoziţii este o anumită organizare a acestei succesiuni, realizată prin intermediul unui sistem de relaţii care, de cele mai multe ori, nu apar în formă explicită în dispunerea lineară a propoziţiilor din succesiunea respectivă. Acest sistem de organizare, care nu este aparent, dar care guvernează înlănţuirea propoziţiilor, este considerat a fi structura profundă a textului (SPT) şi este analogul, în planul structurii textuale, al structurii profunde a propoziţiei (SPP) despre care se vorbeşte în gramatica transformaţională de după 1965 12. Cum, o dată cu dezvoltarea în interiorul gramaticii transformaţionale a aşa-numitei „semantici generative”, s-a acreditat ideea că SPP nu este altceva decît structura semantică abstractă a propoziţiei şi că regulile de transformare au rolul de a converti această structură abstractă în structura concretă sintactică 13, s-a ajuns, după toate aparenţele, cel puţin la cei care au mers pe linia extinderii transformaţionalismului la teoria textului, la ideea identificării oarecum necesare între noţiunea de structură profundă (a propoziţiei sau, prin generalizare, a textului) şi aceea de structură semantică. De aici şi frecvenţa mare14 a unei expresii ca semantico-sintactice, atunci cînd se vorbeşte în teoria textului despre relaţiile care se stabilesc între constituenţii unui text, expresie care reflectă în fond credinţa dacă nu în caracterul indiscernabil al celor doi termeni (sintaxă, semantică), cel puţin în inutilitatea linei separări a conţinuturilor. Ku este cazul să stabilim aici dacă şi în ce măsură este justificată calificarea de „reprezentare semantică” dată de transformaţionalişti structurii profunde a propoziţiei şi, prin urmare, structurii profunde a textului. Pentru uzul discuţiei noastre, vom admite ca ipoteză de lucru (şi numai ca ipoteză de lucru) că SPT este reprezentarea „semantică” sau „semantico-sintactică” a relaţiilor care guvernează înlănţuirea propoziţiilor unui text şi vom încerca să stabilim valoarea acestui concept în raport cu noţiunea de textualitate. Deşi elaborată cu mai bine de 12 ani in urmă, teoria lui Yan Dijk15 prin care coerenţa (legarea semantică a propoziţiilor) se explică prin SPT are meritul de a fi rămas cel mai elaborat sistem în ai cărui termeni se încearcă explioarea coerenţei unei succesiuni de propoziţii prin structura (semantico-sintactică) care guvernează înlănţuirea acestor propoziţii. Acesta este motivul pentru care, în cele ce urmează, vom discuta relaţia coerenţă — SPT referindu-ne la Van Dijk. în acord cu Van Dijk, textul trebuie conceput ca avînd o structură de suprafaţă constituită din propoziţiile care îl alcătuiesc şi o structură profundă globală care poate fi 77 considerată un fel de „rezumat semantic” (engl. semantic abstract) care se află la baza textului10. Structura globală sau macro-structura (în terminologia autorului) unui text sau SPT (în terminologia pe care am adoptat-o aici) este izomorfă cu structura care stă la baza unei propoziţii. Ipoteza analogiei de structură dintre propoziţie şi text este sugerată de posibila co-exten-sivitate a celor doi termeni: un text poate să constea din-tr-o singură propoziţie1?. Acest fapt banal — consideră Van Dijk — arată că „macro-structurile, în principiu, nu sînt diferite de structurile abstracte de la nivelul propoziţiei” 18. Iar mai departe : „Dacă aceasta este adevărat, structurile de suprafaţă pot deveni gradual şi linear mai complexe, în timp ce structura lor profundă va conserva în linii mari forma unei structuri propoziţionale” (engl. the form of a sentential proposition); formularea se explică prin faptul că sen-tence şi proposition au sensuri diferite în engleză; ceea ce se numeşte proposition se poate exprima prin mai multe sentences 19, Cum SPS a unei propoziţii, 8, nu este altceva decît „forma logică” a acestei propoziţii, Yan Dijk porneşte de la ideea că, dată fiind identitatea de natură dintre macro-structuri şi „structurile abstracte” ale propoziţiilor, macro-structura unui text, T, nu este altceva decît „forma logică” a propoziţiei care exprimă conţinutul textului respectiv. Specificarea acestei „forme logice” se face prin reguli de aceeaşi natură cu cele utilizate în specificarea „formei logice” a propoziţiei. Forma logică a textului este descrisă (ca şi aceea a propoziţiei) în termenii unui calcul al predicatelor de ordinul întîi20. Aceasta revine la următoarele: după cum structura profundă a unei propoziţii nu este, în acord cu orientarea „semanticii generative”, decît un fel de „traducere” a propoziţiei respective în limbajul calculului de predicate de ordinul 1, tot aşa structura profundă a unui text nu este altceva decît „traducerea” acestuia în acelaşi limbaj al calculului de predicate de ordinul 1. Această „traducere” fiind, mai exact, stabilirea unor reguli de corespondenţă între o propoziţie, 8, din limbajul natural, şi o propoziţie, 8’, din calculul predicatelor, P(8, S’), în cazul structurii profunde a unui text, T, vom avea P(T, 8'). Propoziţia 8', care este „forma logică” a textului T, nu este, de obicei, o propoziţie atomică a calculului de predicate (deci un 78 predicat, P, urmat de una sau mai multe variabile individuale : Pxv ..., Xn), ci o propoziţie complexă formată cu ajutorul conectorilor prepoziţionali: ~ (negaţie), A (conjuncţie: şi), v (disjimcţie: sau), r> (implicaţie: dacă.. .atunci), = (echivalenţă : dacă şi numai dacă); propoziţia (complexă) este precedată de ceea ce Van Dijk numeşte un „calificant al textului” (engl. text qualifier) şi care conţine : un element care indică faptul că propoziţia este o „aserţiune”, o „întrebare”, un „ordin” etc. şi care se subsumează categoriei Perf (=performativ), un element modal, care indică faptul dacă acţiunea este posibilă, probabilă, reală etc.; negaţia21 este considerată a aparţine aceleiaşi categorii de operatori: cuantificatorii (=4oţi, unii, mulţi- dintre, cîţiva etc.). SPT are forma unei arborescenţe, în care fiecărui nod îi corespunde un simbol al unei categorii „semantico-sintactice” de tipul celor menţionate mai sus,şi în care nodurile inferioare dominate de nodul superior (de la care porneşte ramificaţia) sînt sub-categorii ale nodului imediat superior. Întrucît, pentru discuţia care urmează, nu sînt interesante detaliile unei astfel de „reprezentări logice”, vom reproduce aici, numai cu scopul de a da cititorului posibilitatea de a-şi reprezenta o astfel de arborescenţă, partea stingă a arborescenţei care reprezintă structura profundă a unui text în schema de mai jos Aff este simbol al afirmaţiei, Prob—al probabilităţii, Neg — al negaţiei ; (Vx) este cuan-tificatorul universal (=toţi), (3®), cuantificatorul existenţial (—unii). Ramificaţia din dreapta (reprodusă incomplet aici) arată că propoziţia care stă la baza textului are o natură complexă, în sensul că este alcătuită din cel puţin două propoziţii simple (atomice) legate printr-un conee- 79 tor propoziţional (=&), care conector poate fi unul dintre cei mai sus menţionaţi: A , V , D sau e= . O structură profundă de forma celei de mai sus se specifică prin reguli de „rescriere”, de tipul celor uzuale în gramatica transformaţională 23. în ce priveşte regulile (în principiu, de transformare) care permit „trecerea” de la „reprezentarea semantică abstractă” a textului (SPT) la textul propriu-zis, remarcăm că acestea rămîn nespecificate. Van Dijk consideră că natura exactă a acestor reguli este necunoscută 24. Singura precizare în această direcţie este una de natură strict formală : transformările sînt relaţii „de la unu la mai mulţi”, adică operaţii care convertesc o macro-structură într-o mulţime ordonată de n structuri izomorfe 25. După ce face enumerarea unui mare număr de probleme care se pun atunci cînd este vorba de a formula regulile de trecere de la SPT la textul propriu-zis 26, Van Dijk conchide astfel: „Nu vom încerca în mod prematur [sublinierea noastră, E. Y.] să rezolvăm aici toate problemele şi vom lăsa discuţia la nivelul intuiţiei” 27. Mai departe, pentru a plasa discuţia „la nivelul intuiţiei”, Yan Dijk construieşte „reprezentarea logică” a unui text din Barthes reprodus la pp. 120—121 şi indică m mod discursiv ce fel de reguli ar fi necesare pentru a. „trece” de la „reprezentarea abstractă” 28 la textul lui Barthes (reprodus la pp. 120—121) 29. Concluzia autorului este că „una dintre sarcinile majore [... ] ale cercetărilor viitoare este de a găsi [sublinierea noastră, E. V. ] regulile (funcţiile) care proiectează macro-structurile pe secvenţele de reprezentări semantice” 30. Pentru discuţia care urmează este deosebit de interesant să relevăm faptul că pentru a ajunge la SPT, Yan Dijk sugerează două etape: (i) reprezentarea acestei SPT printr-un „rezumat” (de cîteva propoziţii) al textului şi (ii) reprezentarea acestui „rezumat” printr-o propoziţie (complexă) a calculului de predicate (de fapt, „traducerea” acestui rezumat printr-o propoziţie a acestui calcul). Concret, textul lui Barthes este rezumat în trei fraze Zly fiecare frază este tradusă în limbajul calculului de predicate pentru ca, ulterior, să se construiască o repre-z entare arborescentă a relaţiilor dintre aceste expresii ale 80 calculului propoziţional în interiorul unei expresii de com plexitate mai mare32. înainte de a trece la examinarea acestui mod de a înţelege „coerenţa” ca fapt semantic este, credem, util să formulăm principiul care stă la baza acestei construcţii teoretice (deşi este foarte posibil ca acest principiu să nu fi fost niciodată explicitat): este coerentă şi, prin urmare, alcătuieşte un text orice succesiune de propoziţii care poate fi pusă în corespondenţă prin reguli explicite cu o altă propoziţie (de o anumită complexitate) sau cu un număr foarte redus de propoziţii (care ar reprezenta „ideea” conţinută de succesiunea respectivă de propo-ziţii). 1° Prima observaţie este aceea că, in fond, deosebirea dintre teoria macro-structurilor (SPT ) formulată de Van Dijk şi teorii ca cele ale lui Hendricks 33, Barthes 34 sau Kristeva35 nu este esenţială din punctul de vedere al principiului de bază. în toate cazurile menţionate avem a face, la nivelul SPT, cu o structură de tip propoziţional. Deosebirea constă numai în faptul că, la Van Dijk, structura prepoziţională care stă la baza textului este o propoziţie (complexă) a calculului predicatelor. Aşadar, în toate cazurile, deci şi în acela al lui Yan Dijk, coerenţa unui text ca trăsătură semantică se defineşte prin aceea că textul, deci o succesiune de propoziţii, nu este altceva decît proiecţia pe această succesiune a unei singure propoziţii. După cum remarcă Yan Dijk, pentru Barthes „discourse ... is a long sentence” 36. Admiţînd deocamdată acest punct de vedere, facem observaţia că Yan Dijk preia de la aşa-numita „semantică generativă” prejudecata că simpla utilizare a unui limbaj logic în reprezentarea structurii profunde (a propoziţiei, în cazul transformaţionaliştilor, a textului, în cazul lui Van Dijk) înseamnă a face semantică (a propoziţiei sau, respectiv, a textului). în realitate, derivarea unei structuri de „suprafaţă” (propoziţionale sau textuale) dintr-o expresie corect formată a unui limbaj logic (oricare ar fi el) nu este altceva decît stabilirea unei corespondenţe (sistematice, adică pe bază de reguli) între doua structuri sintactice şi nimic mai mult. Dacă aş spune că propoziţia John is sleeping este structura profundă din care „derivă” structura de suprafaţă Ion doarme, puţini ar fi cei tentaţi să considere că John is sleeping este „reprezentarea semantică” a propoziţiei româneşti şi că Ion 81 doarme este o simplă „manifestare” sau „structurare” sintactică a propoziţiei John is sleeping. în aceste condiţii, ce ne îndreptăţeşte să considerăm că o expresie ca To Sleep (John ) sau SL(j ) sau Dormi (Ion) sau DO(i) ar fi „reprezentarea semantică” a propoziţiei Ion doarme şi că această secvenţă de cuvinte ar fi „organizarea sintactică” sau „manifestarea” sintactică de suprafaţă a uneia dintre expresiile propoziţionale To sleep (John) sau 8L(j) etc. ale calculului de predicate (unde To sleep, sau SL, sau Dormi, sau DO sînt constante predicative, iar John, j, Ion sau i sînt constante individuale)? Fără a ne lansa în ipoteze asupra mecanismului de gîndire care generează un astfel de mod de înţelegere a semanticii, este util totuşi să facem o ipoteză asupra raţionamentului care stă la baza acestei concepţii surprinzător de simpliste, la o analiză mai atentă : din moment ce semantica înseamnă analiza sensului, iar sensul este concept, care, la rîndul său, este obiect al gîndirii logice, şi întrucît logica (predicatelor) se ocupă, printre altele, de concepte, urmează că logica predicatelor se identifică cu ştiinţa sensului. Ni se pare destul de clar că o astfel de înţelegere a semanticii este rudimentară : semantica n-ar fi decît un sistem de „traducere” a expresiilor dintr-un limbaj, L% (acela la care aparţin structurile „de suprafaţă”), într-alt limbaj, Ln acela al structurilor „profunde”, iar faptul că Lj este un limbaj logic, eventual limbajul calculului predicatelor (de ordinul 1), nu schimbă cu nimic situaţia. O astfel de tratare a structurilor „superficiale” poate deveni semantică în accepţia pe care am dat-o termenului în capitolul precedent numai cu următoarele condiţii: (a) ca aşa-numitele reguli de „transformare” a structurilor profunde în structuri de suprafaţă să fie în mod explicit stabilite ca reguli de traducere (din limbajul L, în limbajul Lj), deci ca reguli care exprimă identitatea de sens (deci identitatea intensională) dintre fiecare expresie din X, (structura superficială) şi o anumită expresie din Li (structura profundă) şi (b) ca limbajul Li (al structurii profunde) să fie un „limbaj semantic”, adică un limbaj cu reguli semantice explicite, adică reguli semantice în sensul indicat în capitolul 3, care să pună în corespondenţă fiecare expresie bine formată din Li cu anumite obiecte din universul de referinţă. Din acest punct de vedere, faptul că structura profundă este reprezentată în termenii unui „limbaj logic” prezintă avantajul evident că acesta 82 poate fi convertit fără dificultate în „limbaj semantic’T prin' formularea explicită a regulilor semantice. Observăm însă că nici adepţii „semanticii generative” şi nici Yan Dijk — care se situează pe linia semanticii generative — nu se ocupă în nici un fel de regulile semantice ale structurii profunde, considerînd probabil că simpla punere în corespondenţă a unei expresii din limbajul natural cli o expresie din calculul de predicate înseamnă a face semantica limbajului natural. Or, după cum am încercat să arăr-tăm, stabilirea sistemului de corespondenţe amintit nu reprezintă decît un pas liminar : semantica propriu-zisă, abia din acest moment ar urma să fie constituită 37. în concluzia celor arătate, trebuie să admitem că, chiar dacă SPT, în sensul lui Van Dijk, ar putea exprima o anumită proprietate a unei succesiuni de propoziţii, această proprietate nu este de natură semantică, în sensul pe care l-am dat aici (cf. capitolul 3) termenului de „semantică”. Sau : dacă ideea de „coerenţă” poate fi captată în termeni de SPT, coerenţa nu poate fi considerată în acest caz o proprietate semantică, ci, cel mult, una sintactică. 2° Independent de natura semantică sau sintactică a trăsăturilor exprimate în termeni de SPT (vezi 1° aici, mai sus), se poate arăta că, în ciuda aparenţelor, întregul mecanism preconizat de Van Dijk legat de modul de generare ă textului nu este în măsură să ne ofere criterii clare pe a căror bază să putem face distincţie între şirurile de propoziţii care pot fi considerate în mod rezonabil coerente şi şirurile de propoziţii care nu pot fi considerate coerente. într-adevăr, ceea ce pare a exprima coerenţa unui şir de propoziţii este faptul că acest şir este în fond forma de suprafaţă a unei structuri profunde de tip prepoziţional, adică a unei singure propoziţii moleculare a unui calcul de predicate. în al doilea rînd, ideea de „coerenţă” a şirului este exprimată prin aceea că propoziţiile atomice constituente ale propoziţiei moleculare nu sînt legate, aşa cum arată Van Dijk, prin conectori „adjunctivi” (în terminologia lui Eeichenbach s8), adică pi’in conectori care sînt simple funcţii de adevărul propoziţiilor pe care le leagă (aşa cum arătam în § 13.), ci sînt conectori de un tip special care, aşa cum spune Van Dijk, asigură conexiunea „semantică sau referenţială a propoziţiilor” sau, tot în acord cu una sa dintre formulările sale, leagă propoziţii atomice aflate intr-o „relaţie semantică relevantă ”®. Să considerăm următoarele două şiruri de propoziţii: (13) < Convenim ca, în limbajul logic (calcul de predicate), să reprezentăm propoziţiile 8X, $2, S3 din (13) astfel: 8X: PLIMBA(i) (unde i este o constantă individuală care are ca referent individul Ion); S2: E*[UITA(1», x) A VITRINĂ (&)] (unde E® este cuantificatorul existenţial, m este o constantă individuală care are ca referent individul Maria, iar x este o variabilă individuală legată prin cuantificatorul existenţial; S3: VEDEA (i, m) (unde i şi m sînt, după cum se vede, aceleaşi semne cu cele care apar în 8V 8%). Convenim ca propoziţiile 8V S2, S3 din (14) să fie reprezentate astfel: 8X: DORMI(i) (unde i, ca şi mai sus, este o constantă individuală care are ca referent individul Ion); 82: CAPITALĂ (b, r) (unde b şi r sînt constante individuale ai căror referenţi sînt oraşul Bucureşti şi, respectiv, ţara numită România); 8S: SATELIT (l, p), (unde l este o constantă individuală care are ca referent corpul ceresc numit Lună, iar p este o constantă individuală care are ca referent corpul ceresc numit Pămînt). Conform cu Van Dijk40, structurile profunde corespunzătoare şirurilor (13), (14) ar trebui să fie (într-o formă puţin simplificată) conforme cu cele de la pagina 85. Dacă se compară (13') cu (14') (de la p. 85), se pot face următoarele observaţii : (a) Atît şirului (13), cît şi şirului (14) li se asociază ca structură profundă cîte o propoziţie moleculară a calculului de predicate. Aşadar, dacă este să considerăm că un şir de propoziţii avînd ca structură profundă o propoziţie este coerent, ar trebui să spunem că (13) şi (14) sînt în egală măsură coerente. Or, evident, această concluzie contrazice orice idee rezonabilă despre coerenţă, întrucît oricine va considera că (13) este un şir coerent, iar (14) nu este. 84 PrpPi 85 Ion doarme Bucureştiul este capitala Luna este satelitul României PammtuUji (b) Dacă se ia în consideraţie modul de „rescriere” a semnului „&” prin „A'” (=operatorul conjuncţional care leagă două propoziţii numai în cazul în care propoziţiile pe care le leagă se află „într-o relaţie semantică relevantă”), se poate spune că, spre deosebire de (13'), (14') este rău formată, întrucît semnul „A'” stă între propoziţii care nu se află într-o relaţie semantică relevantă. La prima vedere, am fi tentaţi să spunem că în acest fel am reuşit să captăm diferenţa dintre un şir coerent şi un şir diseoerent: şirul discoerent este acela care nu poate fi derivat dintr-o structură profundă bine (corect) formată din punct de vedere semantic. Realitatea apare ca total diferită dacă ne punem o întrebare foarte simplă : de unde ştim sau, mai exact, ce anume din structura (14') ne îndreptăţeşte să spunem că propoziţiile atomice nr. 2, 3 şi 4 nu se găsesc într-o „relaţie semantică relevantă” ? Răspunsul este că nimic explicit din structura (14') nu ne indică faptul că între cele 3 propoziţii atomice nu ar exista o „relaţie semantic relevantă” ; absenţa unei astfel de relaţii o stabilim în mod exclusiv pe baza ideii pe care o avem (sau nu o avem) despre ceea ce poate însemna o relaţie „semantic relevantă” între două sau mai multe propoziţii. în plus, trebuie să mai observăm că, înlocuind în (13') semnul „A'” prin semnul „A” (al conjuncţiei obişnuite sau „adjunc-tive”, în terminologia lui Reichenbach), relaţia dintre proppziţiile atomice 2, 4, 5, 6 nu devine mai puţin „semantic relevantă”, tot aşa după cum, făcînd aceeaşi înlocuire în (14'), obţinem o propoziţie moleculară corect formată (semnul „ A ” este plasat între propoziţii atomice carie nu mai sînt ţinute a satisface condiţia relevanţei semantice reciproce), dar care, o dată „transpusă” în structura de suprafaţă, continuă să lase impresia de discoerenţă. Situaţia observată se explică prin aceea că elementele de relaţie „ A V 3', ='” nu au proprietatea de a intro-duce o relaţie semantic relevantă între propoziţiile pe care le leagă atunci cînd această relaţie nu există în prealabil, ci sînt caracterizate numai prin faptul că pot lega două propoziţii cu condiţia prealabilă ca aceste propoziţii să fie legate semantic într-un mod relevant. Cele arătate demonstrează că nici prezenţa conectorilor „ A vîn „reprezentarea semantică” a unui şir de propoziţii nu este de natură să ne ofere un criteriu 86 / de decizie asupra coerenţei şirului: A S2 este corect format dacă şi numai dacă S2 sînt într-o relaţie „semantic relevantă”, dar nu se poate spune că Slf S2 sînt într-o „relaţie semantic relevantă” pentru eă sînt legate prin ,, A(sau ,,v'” sau sau „ = înainte de a încheia observaţiile de sub acest punct, menţionăm în treacăt că formularea (destul de vagă, de altfel) „relaţie semantic relevantă” în raport cu conectorii „ Av • •” îi aparţine exclusiv lui Yan Dijk, deşi atîfc simbolismul propriu-zis, cît şi ideea însăşi a unui tip de relaţii diferit de cele exprimate prin conectorii standard este preluată de la Reielienbach. Pentru acesta din urmă conectorii non-standard au o semnificaţie care se leagă, în ultimă instanţă, de ideea de necesitate sau de ana-liticitate 41. Ni se pare însă destul de clar că utilizarea conectorilor non-standard cu valoarea lor originară ar reprezenta o condiţie prea tare a coerenţei. Aceasta ar reveni la a spune că, de ex., un şir ca (15) <<0Apa din acest recipient are temperatura de 100°(7>Sl (Apa din acest recipient fierbe}s,y este coerent (întrucît conjuncţia celor două propoziţii nu poate avea decît valoarea adevărat), în timp ce uri şir ca (16) «Ion doarme}.?! (Maria se pliinbăys ..]. The model inost currently used for the description of sentential logical lorm is a firstorder PREDICATE CALCULUS” [subl. autorului]. Van Dijk, 1972, p. 144. 21 Van Dijk, op. cit., p. 152. 22 Structura completă a unei astfel de reprezentări semantice se găseşte in Van Dijk, op. cit., p. 155. 23 <£lt has been demonstrated tliat the traditional formation rules of generative syntax can be translated into a iirst order theory. Conversely, wc may nse rewriting rules for the formation of the well-formed sentences of prcdicate calculus considered as a formal representation of seman- tic structures”. Van Dijk, op. cit., p. 145. 24 Op. cit., p. 156. 25 “The cxact naturc, let alone the mathematical definition, of such transformations is unknown (sublinierea noastră, E. V.]. Formally they are ONE-MÂNY RELATIONS which map and abstract maero-strueture onto a set of scntcnce structures, ideally as folîows (17) - => ([W!], [X2yar2].. .[lni/n*n]Sn > that is, a macro-structure is converted into an ordered n-tuple of isomor-phous structures”. Van Dijk, 1972, p. 156. 2* Van Dijk, op. cit., p. 156—157. 27 Van Dijk, op. cit., p. 157. 28 De la p. 158, op. cit. 29 Prezentarea absolut neformală a acestei reguli se face la p. 159, 30 Van Dijk, op. cit., p. 160. 31 Op. cit., p. 138. 32 Op. cit., p. 158. 33 Hendricks, 1969. 34 Barthes, 1966. 35 Kristeva, 1969. 36 Van Dijk, 1972, p. 141. 37 O semantică bazată pe traducerea in limbaj logic a expresiilor din limbajul natural si stabilirea explicită a regulilor semantice ale limbajului natural prin intermediul limbajului logic este aceea a lui Montague, 1974, p. 247—270; acelaşi procedeu, inspirat de Montague, la Gornilescu, 1979, Costăchescu, 1978 ; in Vasiliu, 1972, am aplicat acelaşi procedeu. 38 Reichenbach, 1966. 30 „Modem matbematical logic does not presuppose (semantic or referenţial) connectedness between the terms reia ted by these [ — semnele conec-tivelor logice, E. V.] constants, but only forinuîates truth values for molecular formuJae constructed with them when the truth value of the atomic formulae arc given. This problem may be solved by adopting with Reichenbach [...], symbols indicating connective equivalence, conjunction, dis- / / t t junction and implication (e. g. =, A > V> =>)”• Van Dijk, op. cit., p. 127* Sau : “The terms of the complex formula in predicate logic being only considered for their independent truth values, we must change our symbolism so as to be able to represent the relevant proposition al relations of depen-dency [...]• keep the sentential connectives as şpecified in rule (7) and introduce them with an accent [. . . J to indicate semantic or referenţial connections between the sentences”. Id., ibid, p. 148. 105 40 Van Dijk, op. cit., p. 155. 41 Reichenbach, 1966, p. 28 — 34. 42 Marcus, 1980, 43 Marcus, 1980, p. 104—105. 4* Id. ibid., p. 104. 45 Id. ibid., p. 106. 4B Id. ibid., p. 107. 47 Id. ibid., p. 108. 48 Marcus, loc. citp. 108 : “By convention, we could caii coherence the very cohesion property corresponding to the semantic dcpendence”. 49 Marcus, loc. cit., p. 106. 50 Id. ibid., p. 106 ; această idee este destul de răspîndită în teoria textului, v. § 20. 61 Parafrazînd o formulare a lui Solomon Marcus, op. cit., p. 108, am putea defini coerenţa pragmatică ca „proprietate de coeziune corespunzînd dependenţei pragmatice". Posibilitatea de a exprima ,,dependenţa pragmatică'” în termenii modelului construit de S. M. este relevată chiar de autor, atunci cînd „dependenţa” înţeleasă ca expectaţie (v. Vasiliu, 1979) este considerată a putea fi exprimată în termenii aceluiaşi model (cf. Marcus, loc. cit., p. 111). 53 Beltert, 1970. 53 Marcus, op. citp. 108. 54 Marcus, loc. cit. 55 Aşa cum am văzut în § 19., în mod impropriu se vorbeşte de „sensul” unui pronume ca el în acest context, după cum tot impropriu se vorbeşte de „coreferinţă” între pronume şi antecedent; avein a face, in fond, cu atribuirea unei ualori determinate unei variabile. 56 Lipski, 1974; 1975. 57 în text : „on a certa in vocabulary of compound or complex senten-ces”, Marcus, loc. cit., p. 109. 68 în text : “a rooted tree structure”, id. ibid. 59 în text : “stages”, id. ibid. m în text : “rooted tree structure”, id. ibid. 61 Id. ibid. 62 “Has any text a finite sentence rank?”, id. ibid. 63 Id. ibid. M Hendricks, 1969, p. 53 —59. 85 Winburne, 1964, p. 1097. «6Cf. Van Dijk, 1972, p. 138. ®7 Van Dijk, 1972, p. 137 — 139. 68 Op. cit., p. 158. 69 Van Dijk, 1972, p. 159 : “Thîre are several ways of indicating the postulated deep structure of a texi. As a hypothetical paraphrase ît may, first, be represented by a structure of intuitively verbalized propositîons, that is an abstract. This abstract may then be formalized and the rules formulated to generate it”. 70 Id. ibid., p. 138. 71 Beaugrande Sc Dressler, 1981, p. 84. 72 Id. ibid. 73 Beaugrande & Dressler, 1981, p. 84. 74 Beugrande & Dressler, op. cit., p. 84 — 85. 75 în text: “even though the senses of expressions are the most obvious and accessible contribution to the meaningfiillness of texts, they cannot be the whole picture”. Id. ibid., j). 85. 78 Beaugrande & şi Dressler, op. cit., p. 87. 77 Id., loc. cit. 106 ?8 In text: **an ordered set of hypothesis about accessing qnd activating cognitive elements within a curteni pattern [sublinierea autorilor]9*, Beaugrande & Dressler, op. cit., p. 87. 79 Op. cit., p. 94. 80 Op. cit., p. 94. 81 Op. cit., p. 94. 82 După redactarea volumului de faţâ, am luat cunoştinţă de Vlad-1985, unde, la p. 113, se vorbeşte despre o „rereferenţializare” a pronumelui eu. Acest mod de a privi sensul pronumelui ni se pare esenţial paralel cu modul în care, în § 19., a fost discutată semnificaţia pronumelui el. III TEXTUL CA ENTITATE PRAGMATICĂ CAPITOLUL 5 ASUPRA NOŢIUNII DE „PRAGMATICA ” 25. Consideraţii introductive. în acest cai)itol ne propunem să clarificăm conceptul de „pragmatică’5 înainte de a trece la examinarea propriu-zisă a posibilităţii de a formula condiţii de textualitate în termeni pragmatici, aşa cum în capitolele 1 şi 3 am încercat să clarificăm conceptele de „sintaxă” şi, respectiv, „semantică”. Dacă în cazul „sintaxei” şi al „semanticii” explicarea conceptului însemna în primul rînd opţiunea pentru una dintre accepţiile mai mult sau mai puţin curente în literatură şi, ulterior, expunerea rezumativă a teoriei, în cazul „pragmaticii” situaţia este diferită, întrucît statutul pragmaticii ca teorie a rămas neclar în ciuda faptului că, în ultimii ani, s-a scris foarte mult în acest domeniu. Structura capitolului care urmează este normal să difere, aşadar, de structura capitolelor 1, 3, întrucît aici nu vom încerca să schiţăm o teorie, ci ne vom limita la enumerarea unor aspecte ale limbajului natural în legătură cu care credem că se poate cădea în mod intuitiv de acord asupra faptului că sînt subsumate rezonabil conceptului de „pragmatică” în sensul lui Ch. Morris şi Carnap. în al doilea rînd, vom încerca să arătăm că acele aspecte pe care le vom lua în consideraţie în capitolul 6 pentru a defini „textualitatea” cad, în mod firesc, sub incidenţa aceluiaşi concept, cu c ccepţia menţionată. 28. Aspecte pragmatice ale limbajului natural. După cum am văzut în Introducere, nivelul pragmatic al limbajului este constituit de ansamblul relaţiilor care se stabilesc între vorbitori şi limbaj; ca disciplină ştiinţifică, pragmatica are ca obiect studiul acestor relaţii. Dacă regulile sintactice de tipul celor discutate în capitolul 1 şi regulile semantice (de denotaţie şi de „com -punere” a sensului) de tipul discutat în capitolul 3 se pare 108 că reprezintă explicaţii convenabile pentru ceea ce numim „relaţii între semne” şi, respectiv, „relaţii între semne şi obiecte”, deci pentru elementele care alcătuiesc nivelul sintactic şi, respectiv, semantic al unui limbaj, în ce priveşte domeniul pragmaticii, nu dispunem nici de o teorie generală a regulilor, nici de foima generală a unui sistem de reguli care să exprime într-un mod exact ceea ee obişnuim să numim „relaţiile dintre semne şi cei care utilizează aceste semne”. Există, în momentul de faţă, doar teorii parţiale ale diverselor aspecte ale limbajului care pot fi considerate ca aparţinînd pragmaticii: teoria „actelor de vorbire”, teoria „conversaţiei”, teoria expresiilor „indiciale” (expresii ale limbajului care au în domeniul lor de referinţă condiţiile în care se emit expresiile limbajului respectiv), pentru a nu aminti de domenii mai „tradiţionale” ale lingvisticii, ea stilistica linvistică şi estetică, stilistica funcţională, care, şi ele, cad în mod evident sub incidenţa noţiunii de „pragmatică” etc. Se poate observa cu uşurinţă, chiar şi numai din enumerarea sumară de mai sus, că este — cel puţin în momentul de faţă — destul de greu de întrevăzut în ce cosntă „principiul unificator” care să conducă la stabilirea unor condiţii formale pe care ar trebui să le satisfacă o regulă pentru a putea fi considerată „regulă pragmatică”1. Am putea considera că, în momentul de faţă, cel mai eficient mijloc de a distinge o regulă pragmatica este acela al „eliminării” : este regulă pragmatică o regulă, de funcţionare a limbajului care nu este nici evident sintactică, nici evident semantică. în încheierea sumarelor observaţii care au avut ca scop încercarea de a preciza, în măsrrra posibilului, ce sens acordăm aici noţiunii de „pragmatică”, considerăm că este necesar să stabilim diferenţa dintre cel puţin două aspecte pragmatice. Există fenomene pragmatice despre care am putea spune că pătrund în structura limbajului, mai exact, în semantica limbajului, în sensul că limbajul conţine semne speciale al căror referent intră în domeniul situaţiei de comunicare; este vorba de cuvinte ca eu, tu, noi, voi, acum, aici, acolo, timpul prezent definit ca „simultaneitate cu momentul vorbirii” etc.; tot aici ar putea fi incluse şi unele verbe ca a şti, a crede, a vrea etc. în al căror sens transpare „atitudinea” vorbi torilor faţă de „conţinutul” enunţurilor. în aceste cazuri se poate considera că ne aflăm în domeniul semanticii, întrucît, menţinmdu-ne la înţelesul acceptat al termenului 109 de semantică, putem spune cu perfectă justificare, că sîntem în prezenţa unor cuvinte al căror denotat aparţine, din întâmplare, unui domeniu pe care îl considerăm „pragmatică”. Unii cercetători consideră însă că investigarea unor astfel de elemente se face în termenii unei teorii ,,semantico-pragmatice”. După părerea noastră, un astfel de punct de vedere nu se poate cu uşurinţă justifica : ceea ce motivează apartenenţa unui aspect structural la unul dintre cele trei nivele nu este domeniul din care face parte referentul semnului, ci natura termenului cu care semnul contractează o anumită relaţie. Ducînd la absurd consecinţele acestui punct de vedere, ar trebui să spunem că toponimicele unui sistem lingvistic ar constitui obiectul unui sistem semantico-geografic sau semantico-administra-tiv. Deosebite de aceste aspecte sînt fenomenele care ţin de ceea ce am putea numi regulile de pură manipulare a regulilor sintactice şi semantice de către vorbitorii unui anumit limbaj : cum se începe un dialog, cum se termină strategia influenţării interlocutorului cu ajutorul semnelor lingvistice, regulile de adresare cu ajutorul semnelor etc., etc. 27. Două aspecte pragmatice : „activitatea de construcţie”, şi „intenţiei dc cmaaieare”. întrucît in capitolul următor vom avea în vedere în in id special două aspecte ale nivelului pragmatic, considerăm util să precizăm aici în ce anume constau ele şi, în acelaşi timp, să justificăm faptul că le considerăm a aparţine pragmaticii. 1° Primul aspect l-am numit „activitate de construcţie”. Termenul pe care îl folosim are ceva din sensul engl. Processing şi se referă la modul în care un vorbitor se foloseşte efectiv de lexiconul unei limbi, L, de regulile ei sintactice şi semantice, pentru a realiza o construcţie în L. E vorba deci de un proces în cursul căruia vorbitorul alege (eventual succesiv) elemente din lexicon în raport cu ceea ce intenţionează să comunice şi le asamblează, par-curgînd lista regulilor (sintactice şi semantice) şi selee-tîndu-le pe cele cerate (a) de natura unităţilor lexicale pe care le asamblează şi (b) de situaţia concretă de comunicare. Punctul (a) are în ^edere faptul că, de ex., dacă aleg in poziţie de subiect un pronume ca eu, subiectul nu va putea fi construit cu articol, nu va putea avea determinanţi adjectivali (decît, eventual, precedaţi de cel)f pre- 110 dieatul va trebui să fie la persoana întîi etc.; punctul (b) are în vedere faptul că, în unele cazuri, acelaşi conţinut cognitiv poate fi exprimat prin construcţii diferite : te rog să ieşi afară; ar fi bine să ieşi afară; aş prefera să ieşi afară; nu mai rămîne în casă; ar fi mai bine dacă n-ai mai rămîne în casă ; afară ! ; ieşi afară!; afară cu tine!; marş afară! etc. etc. Subliniem faptul că ceea ce am numit ,,activitate de construcţie” se deosebeşte net atît de regulile sintactice (reguli de bună formare), cît şi de regulile de denotaţie şi de compunere a sensurilor, deci de regulile semantice. în timp ce regulile sintactice şi semantice au ca obiect semnele şi construcţiile limbajului L, activitatea de construcţie are ca obiect înseşi regulile sintactice şi semantice ale limbajului L, şi nu este altceva decît manipularea regulilor (sintactice şi semantice) de către vorbitori. Eventual, această ,,manipulare” de către vorbitori a regulilor poate să fie, la rîndul ei, comandată de reguli, deci de reguli de manipulare a regulilor (sintactice şi semantice). în acest sens credem că pot fi interpretate din punctul nostru de vedere ,,reţelele” de relaţii sintactice şi semantice pe care le construiesc Beaugrande şi Dressler atunci cînd explică noţiunile de coeziune 2 şi coerenţă 3. Cuni manipularea regulilor de către vorbitori sau regulile de folosire a regulilor de către vorbitori nu sînt decît forme particulare ale relaţiei vorbitor-semn, ni se pare pe deplin justificat să considerăm că modul de manipulare a regulilor unui sistem lingvistic se situează la nivelul pragmatic. în măsura în care ,,reţelele” menţionate ale lui Beaugrande şi Dressler sînt interpretate ca exprimare formală a unor,,reguli de manipulare a regulilor”, se justifică şi observaţia, pe care am făcut-o în capitolul precedent, că, în fond, definiţia coerenţei pe care o dau Beaugrande şi Dressler este de natură pragmatică (si nu semantică) 4. 2° Ceea ce am numit ,,intenţie de comunicare” este, de asemenea, un factor în mod evident pragmatic, în măsura m care conceptul reflectă finalitatea cu care vorbitorul face uz de sistemul lingvistic. Din punctul de vedere al receptorului, ,,intenţia de comunicare”, în măsura în care este sesizată, determină un anumit mod de raportare la faptul de emitere a unor semne (fonetice sau grafice) cunoscute. 111 Pentru a putea degaja mai uşor relevanţa acestui aspect, facem observaţia că cineva care deţine regulile de funcţionare ale unui limbaj poate, într-un ipotetic caz extrem, să emită, din diverse motive, semne sau combinaţii de semne, fără intenţia de a comunica cuiva ceva (să ne gîndim, de ex., la cineva care spune un număr de cuvinte pentru a le memora forma fonetică şi/sau sensul); de asemenea, ne putem reprezenta un alt caz extrem, anume acela în care cineva găseşte în acelaşi loc două foi de hîrtie: pe una se află reprezentat în scris un grup nominal, pe cealaltă — un grup verbal şi (din întîmplare sau nu) grupul verbal se conformează tuturor regulilor de acord cu grupul nominal. în această situaţie, cel care găseşte cele două foi de hîrtie se poate întreba dacă cel care le-a scris a avut intenţia de a comunica ceva (printr-o propoziţie) sau nu a avut această intenţie (eventual, cel care a scris a extras, pentru diverse motive, cele două construcţii dintr-unul şi acelaşi text sau din texte diferite şi s-a întâmplat ca grupul verbal să aibă forma cerută de regulile de acord). După cum se observă, există posibilitatea ca două sau mai multe entităţi lingvistice să fie sau să nu fie uti-lizabile cu intenţia de comunicare de către un vorbitor, după cum există şi posibilitatea ca cineva să se găsească în situaţia în care să nu poată decide dacă faptul că a perceput un număr de entităţi lingvistice este sau nu este rezultatul unei intenţii de comunicare. 28. Consideraţii finale. în acest capitol am căutat să precizăm, în special prin exemplificare, care este domeniul pragmaticii. Alegerea acestui procedeu s-a datorat faptului că, cel puţin pînă în momentul de faţă, nu dispunem de o teorie integratoare a pragmaticii, aşa cum dispunem de teorii integratoare ale sintaxei şi semanticii, ci de teorii ale unor domenii parţiale. în aceste condiţii, am considerat util să insistăm uia-mult asupra naturii pragmatice a două aspecte, „activii-tatea de construcţie” şi „intenţia de comunicare”, întrucît acestea sînt trăsăturile care vor fi luate în considerare în capitolul următor, unde vom încerca să definim textualitatea la nivel pragmatic. NOTE 1 O contribuţie cu totul remarcabilă atît la clarificarea conceptului de „pragmatică” prin delimitarea acestuia în raport cu cel de „semantică”, precum şi la elaborarea unui formalism apropriat descrierii unei mari varietăţi de aspecte poate îi găsită în Chiţoran & Cornilescu, 1985. Cartea a apărut însă după ce lucrarea de faţă a fost redactată integral, astfel încît, spre regretul nostru, nu am putut beneficia de numeroasele sugestiişi clarificări care pot fi găsite în lucrarea menţionată. In acelaşi timp, trebuie să precizăm că, în ciuda eventualelor asemănări sau chiar identităţi de puncte de vedere pe care cititorul le-ar putea descoperi in urma parcurgerii acestui capitol şi a celui următor în comparaţie cu lucrarea amintită, întreaga teorie dezvoltată în partea a IlI-a a lucrării noastre a fost elaborată în mod absolut independent. 2 Dressler & Beaugrande, 1981, pg. 51, 52, 53. 3 Id. ibid., pg. 99, 100, 103, 105, 105. 4 Vezi, aici mai sus, § 23. CAPITOLUL 6 TEXTUALITATEA DIN PUNCT I)E VEDERE PRAGMATIC 29. Consideraţii introductive. în capitolele în care am examinat noţiunea de „textualitate” din punct de vedere sintactic (capitolul 2) si semantic (capitolul 4) am ajuns la concluzia că nici sintaxa, nici semantica nu oferă criterii pe a căror bază să putem formula „reguli” de tex finalitate, adică criterii pe a căror bază să putem separa succesiunile de propoziţii care sînt texte de cele care nu sînt. Această situaţie arată că, în ultimă analiză, „textualitatea” nu este nici o noţiune sintactică, nici una semantică. Pe de altă parte, paralel cu aceste concluzii, a apărut suficient de clar că noţiunea al cărui conţinut încercăm să-l determinăm (aceea de „textualitate”) acoperă elemente de ordin pragmatic, cum ar fi acela de „expee-taţie”. Prin expeetaţie înţelegem, simplu vorbind, faptul că vorbitorii se aşteaptă (în condiţii determinate) ea, o dată începută, o succesiune de propoziţii să continue într-un anumit fel şi nu într-altul. Mai concret : după Ion doarme, un vorbitor se aşteaptă să urmeze mai curînd continuări ca : Este ora 10. Este noapte. El este foarte obosit. Gheorghe se plimbă. Maria n-a venit acasă etc., etc. decît ca : Luna este satelitul Pămîntului. Apa f ierbe la 100°C. De la Bucureşti la Constanta sînt mai mult de 200 km. Maria este blondă etc., etc. în acest capitol ne propunem să dezvoltăm ideea, sugerată în capitolele anterioare, că textualitatea unei succesiuni de propoziţii nu este altceva decît conformitatea dintre modul în care propoziţiile se succedă şi expectalia privitoare la modul de succesiune a propoziţiilor. Orice succesiune care se conformează aşteptărilor este primită ea succesiune coerentă, deci este primită ca text. Orice suece- 114 siune care contrazice aceste aşteptări este considerată „dis-coerentă” sau „fără sens” sau „absurdă” şi nu este (sau este cu greu) primită ca text. Pe de altă parte, vom discuta şi un alt mod de a defini textualitatea, acela preconizat de Petofi, definiţie care ţine, după o am vom vedea, de ceea ce în capitolul 5 am numit „intenţionalitate” (cf. § 28.). în sfîrşit, vom încerca să stabilim o relaţie între noţiunea de „textualitate” determinată pe baza primului criteriu şi noţiunea de „textualitate” definită pe baza celui de al doilea criteriu. 30. Explicaţii preliminare. Pentru a formula cu mai multă exactitate o explicaţie pentru termenii de „coerenţă” şi „textualitate” la nivelul pragmatic, vom construi un aparat formal care se bazează pe şi, în acelaşi timp, exprimă următoarele idei : (a) Că textele sînt şiruri ăe propoziţii juxtapuse. Această idee derivă din faptul că, aşa cum am văzut în capitolele 2 şi 4, nu dispunem de o listă de „conectori textuali4 ‘ şi, în consecinţă, nu putem vorbi de interpretarea semantică a acestora. După cum vom vedea însă în § 36., absenţa conectorilor este, în fond, nerelevantă, întrucît, aşa cum va fi definită, „coerenţa” (sau discoerenţa) poate caracteriza atît propoziţiile juxtapuse, cît şi propoziţiile „legate” : două propoziţii legate printr-un conector din categoria celor propoziţionali pot fi în egală măsură coerente sau discoerente în sensul pe care îl vom da conceptului de coerenţă. Este perfect justificat deci să avansăm ipoteza că la fel stau lucrurile în cazul unor propoziţii legate prin „conectori textuali” (în cazul în care vom dispune în viitor de o listă a acestora). (b) Că şirurile de propoziţii se construiesc printr-o anumită operaţie, pe care o vom simboliza prin K şi care se aplică propoziţiilor. Operaţia K este un concept formal care exprimă ceea ce în § 28. am numit „activitate de construcţie”. (c) Că un şir de propoziţii se construieşte pas cu pas, prin repetarea operaţiei K. (d) Că fiecare aplicare a operaţiei K are un anumit grad de expectabilitate, în raport cu sensul propoziţiilor cărora li se explică, în raport cu situaţia de comunicare (inclu-zlnd aici mentalitatea şi cunoştinţele interlocutorilor■, locul şi timpul în care se „aplică” operaţia K, deci în care se „construieşte” şirul de propoziţii etc., etc.). Acest „grad de expectabilitate” 2 îl exprimăm aici, aşa cum atu făcut-o şi cu alt prilej3, în termenii unei logici cu mai multe valori, unde valorile cuprinse între 0 şi 1 reprezintă gradul de expectabilitate al aplicării operaţiei K unor (şiruri de) propoziţii determinate : valoarea 0 reprezintă diseonform i-tatea absolută cu expectaţia, în timp ce valoarea 1 reprezintă conformitatea absolută cu expectaţia. (e) Că un anumit grad de disconformitate cu expectaţia (privitoare la succesiunea propoziţiilor) este tolerat, în sensul că şirul de propoziţii caracterizat prin gradul respectiv de disconformitate nu este considerat ca fiind un „non-sens” sau ca fiind „aberant”. Toleranţa pe care o avem în vedere variază în raport cu anumiţi factori, cum a,r fi stilul funcţional utilizat de interlocutori, experienţa lingvistică a interlocutorului, situaţia de comunicare etc., etc. (f) Că toleranţa despre care am vorbit sub (e) se stabileşte în raport cu o serie de norme „stilistice” sau pur şi simplu cu o serie de norme de „comportament lingvistic” existente de multe ori în formă implicită, dar care se exprimă prin faptul că unul şi acelaşi şir de propoziţii poate fi acceptat în anumite împrejurări şi respins într-altele, acceptat de o colectivitate sau de un individ şi respins de altul. Pentru clarificarea ideii facem observaţia că, de exemplu, oricine acceptă, să spunem, discursul lui Caţa-vencu din O scrisoare pierdută atunci cînd citeşte piesa sau o vede jucată, dar nu orice persoană care acceptă acest discurs (atribuindu-i eventual chiar şi o anumită semnificaţie) va accepta o suită similară de propoziţii de la un orator real sau de la cineva cu care stă de vorbă. Pentru a capta acest aspect, am introdus conceptul de permisiune (din logica deontică), în raport cu un sistem de norme. Sistemul de norme poate fi mai tolerant sau mai intolerant, fapt care face ca noţiunea de permisiune să fie, la rîndul ei, mai tolerantă (să admită disconformităţi mai mari în raport cu expectaţia) sau mai intolerantă (să admită numai disconformităţi foarte mici, eventual nici una, în raport cu expectaţia). Notăm că diversele grade de toleranţă cu care este asociat conceptul de „permisiune” reflectă, în acest caz, pluralitatea de norme care guvernează comportamentul lingvistic al vorbitorilor unei anumite limbi (pluralitate de norme semnalată de majoritatea celor care s-au ocupat de stilistică şi/sau de conceptul de „normă lingvistică”). 116 (g) Că noţiunea de „coerenţă” poate fi definită în termeni de „expeetaţie” (unde „expeetaţia” exprimă în fond „aplicabilitatea” operaţiei K). (h) Că, în condiţiile de sub (g), textualitatea poate fî definită prin coerenţă. 31. Şiruri de propoziţii şi „generarea” lor. în acest paragraf, pornim de la ideea că un şir de propoziţii poate fi specificat prin modul în care este „produs” sau „generat”. Fie St, mulţimea propoziţiilor dintr-o limbă oarecare, L. Vom spune că o submulţime de propoziţii din SL alcă tuieşte un şir (de propoziţii), X, dacă propoziţiile sînt dispuse în ordine lineară. Yom reprezenta prin (8V ..., SD} un şir de propoziţii; subscriptele numerice reprezintă numărul de ordine al apariţiei propoziţiei respective în şir. Un şir care conţine n propoziţii este un şir de lungime n; prin X„ simbolizăm un şir de lungime n. Yom avea deci Xn — = = Xx Introducem în continuare un operator K, definit pe mulţimea şirurilor şi a propoziţiilor : (2) Fie K un operator astfel încît, pentru orice şir, X„ şi orice propoziţie, 8, una din următoarele are loc (a) JT(X„ 8) = = X*)+1 sau (b) K(S, X,) = =n1+1 Numim K-expresie atomică, orice expresie de forma K( X,, 8) sau K(S, X,). O iC-expresie atomică trebuie înţeleasă ca exprimînd o operaţie de adjoncţiune a unei propoziţii la dreapta (a) sau la stînga (b) unui şir, X,. O JST-expresie atomică trebuie înţeleasă fie ca o propoziţie „obişnuită” prin care se face aserţiunea că „!S se adaugă la dreapta şirului X, ”(a) sau „8 se adaugă la stînga şirului X, ”(b), fie ca instrucţiune : „adaugă propoziţia S la dreapta şirului X,!” sau „adaugă propoziţiei 8 la stînga şirului Xt !”. O dată admis statutul propoziţional al Ji'-expresiilor atomice, este perfect justificat să considerăm că putem forma cu ajutorul conectorilor logici ( A , v, , s , ~ ) if-expresii complexe din JST-expresiile atomice. în cele ce urmează, pentru definirea conceptelor de care avem nevoie, sîntem interesaţi numai de expresiile formate prin conjuncţie (A) din ii-expresii atomice. (3) Fie A'j două ^-expresii atomice oarecare. fe, a ki este o If-cxprcsie eonjuncţională (KEC). Orice ii-expresie eonjuncţională, fiind conjuncţia logică a două propoziţii, este conformă cu regulile care guvernează conjuncţia logică. Vom specifica aici sub (-1) numai trei dintre ele : (4) (i) ~ (fc,AA'j) = ~ v ~ &j (ii) ~ (~ A', V ~ fcj ) s /«’t A fcj (iii) ~ (/hV^j) = ~ktA ~ 7fj Specificăm, în continuare, următoarea proprietate a operatorului K : (~>) Pentru orice şir, X,, şi orice projioziţie, S : K( K S) * K(S, >.,) Proprietatea (5) arată că operaţia K este non-şime-trică. Proprietatea de non-simetrie rezultă din (2) (a), (b)T întrucît rezultatele aplicării acestei operaţii nu sînt identice. Pe baza precizărilor de mai sus, putem defini mai departe noţiunea de proces adjonetiv la dreapta, după cum urmează : (6) Fie k1 A ... A &„_! o KEC oarecare. Expresia A:, A ... A A„_j este un proces adjonetiv la dreapta (PAI)) dacă şi numai dacă satisface următoarele condiţii : (i) A:x are forma K( SlH) (ii) A-„ are forma n_1; Sa) (iii) pentru orice număr i Desigur, într-un mod asemănător se poate defini şi un ,.proces adjonetiv la stingă”. Pentru simplificare si în 118 i acord cu modul uzual de reprezentare a progresiei în timp a adăugării elementelor, vom avea în vedere numai PAI). Se poate observa că, prin (6), un proces adjonctiv este definit prin aplicarea succesivă a operatorului K. Condiţiile (i) — (iii) privesc obiectul de aplicare a operaţiei K şi stipulează următoarele : operaţia K are, la fiecare aplicare (afară de prima), ca obiect şirul obţinut prin precedenta aplicare a aceleiaşi operaţii şi o propoziţie din L; următoarea aplicare a operaţiei are ea obiect şirul obţinut, în prealabil, prin precedenta aplicare a operatorului K şi o propoziţie din L (alta sau identică, eventual, cu aceea din şirul precedent). Se poate observa că, prin însuşi faptul că expresia conjuncţională \ A ... A /rn^.1 satisface condiţiile (i)—-(iii) de sub (6), jBT-expresiile atomice dintr-un proces adjonctiv la dreapta nu pot fi decît ordonate (de la stînga la dreapta) în timp. Aşadar, într-un PAI), ordonarea JT-expresiilor atomice constituente reprezintă succesiunea în timp a celor n—1 operaţii, fiecare operaţie reprezentînd un pas în aplicarea procedeului. Aşadar, pentru orice PAD de forma \ a . .. A K, spunem că este constituit din n paşi. Convenim să exprimăm relaţia de ordine (temporală) a paşilor printr-un subscript numeric ataşat operatorului K la fiecare apariţie a acestuia într-un PAI): If^A,,#^) a i£2(Xl+2, AS12) A J5lş( XI+3, 63). . . (7) Fie un şir oarecare, <#2. . ,Sn > = Xn. Dacă există un PAI), a . .. A frj, de forma K1 (XiS'1+1)a -fîj( A{_j_(nî_i) S'm), astfel încît : (i) j =111—1 (ii) Xi (iii) X1+1 = (SiS2y (iv) Xj + (m-1) — • • •&n — j} (V) S'm^Sa atunci A ... A este procesul adjonctiv la dreapta asociat şirului Xfl. Convenim să notăm PA D-ul asociat unui şir An prin PAD\n. Din definiţia dată termenului de PAI), precum şi din felul în care a fost definit conceptul de PAI) asociat şirului Xn, rezultă (8) Pentru orice n>l, PADxn conţine n—1 paşi (adică n—1 K-expresii atomice). 119 Pentru a face mai intuitive toate conceptele introduse pînă aici ne vom referi la un exemplu foarte simplu. (9) Exemplu. Fie propoziţiile : 8± = Este ora 23. S2 — Ion doarme. (S'a —Gheorghe nu a venit acasă. în cele ce urmează vom utiliza 8V 82, S3 ca simboluri ale celor trei propoziţii. Yom considera şirul <>S'a 82 8S). Observăm mai întii că şirul are lungimea 3. Conform cu (8), P-4.-D-.ul asociat şirului (8X S2 *V3> va fi constituit din 2 paşi: kx A k2 şi va avea forma (X,, *S'H1) A K2( ^i+i> 8'h?)-Expresia aceasta va fi P4D-ul asociat şirului (8X 82 8sy, în cazul în care X, = S'l+1 = 82, Xt+1 = (8V 82y şi S\+2 = 83, deci în cazul în care \ A k2 va avea forma A'i«^).S’2) a K2((8,y S2y, S3). Ultima expresie trebuie înţeleasă ca reprezentînd procesul prin care se construieşte şirul <$! /S^ S3y : primei propoziţii (Sj) i se adaugă la dreapta propoziţia S2, iar şirului obţinut, (81 82y,. i se adaugă la dreapta propoziţia S3, obţinîndu-se şirul (8t 82 s3y. Yom introduce, în sfîrşit, o noţiune nouă, funcţia F. Această funcţie se defineşte pe mulţimea A a şirurilor de propoziţii. Valorile acestei funcţii vor fi elemente din mulţimea Hk a IC-expresiilor conjuncţionale care au proprietatea de a fi procese adjonctive la dreapta. Vom avea deci: (10) Pentru orice şir Xn, r are loc kx A ... A km == PADad. în cazul în care (12) r(Xn) =P4DAn are loc, spunem că PAD\ este procesul adjonetiv la dreapta asociat şirului Xn şi că PAIhn generează (prin adjoncţiune la dreapta) şirul An sau că şirul Xn este generat (prin adjoncţiune la dreapta) de PAI)/n. 32. „Coerenţă” şi „procese adjonctive”. în §31 am arătat că orice A-expresie atomică trebuie înţeleasă ca propoziţie asertim (= „S este adăugat la dreapta şirului A”) sau ca instrucţiune (=„adaugă la dreapta şirului A, propoziţia#!”). 120 în calitate de propoziţie, unei ^-expresii atomice trebuie să i se poată atribui o valoare de adevăr, ceea ce înseamnă că o astfel de expresie poate fi adevărată ( ==1) sau falsă (=0); va trebui să spunem, în aceste condiţii, că este adevărată în cazul cînd adjoncţiunea are loc şi falsă, cînd adjoncţiunea nu are loc. Un astfel de transfer al noţiunii de „valoare de adevăr” tale quale în domeniul -expresiilor atomice întîmpină o serie de dificultăţi (care, în treacăt fie spus, nu sînt de neînlăturat). Cea mai importantă ni se pare a fi aceea că, în cazul în care admitem că o propoziţie de forma K( S) este falsă, ar trebui să admitem că un şir de forma nu se poate genera printr-un PAD, va trebui să spunem că propoziţia i^<^S\>$2) este falsă, adică să spunem că adjoncţiunea lui S2 ia dreapta lui S1 nu are loc. Dar şirul $2>, la care ne referim, arată că adjoncţiunea are loc. în cazul în care interpretăm o IT-expresie atomică drept o instrucţiune, ne întîlnim cu dificultatea semnalată de cei care s-au ocupat de logica acţiunii şi a ordinelor sau de logica deontică, anume aceea de a interpreta propoziţiile acestui limbaj ca propoziţii care descriu „stări de lucruri” şi care, în consecinţă, pot fi adevărate sau false : este nerezonabil, de ex., să ne punem problema dacă o propoziţie ca îţi ordon să pleci l este adevărată sau falsă, după cum tot nerezonabil este să considerăm că să pleci din această expresie descrie o stare reală sau nu o de scrie3. Date fiind aceste considerente, vom propune aici o anumită interpretare a ceea ce în logica j)ropoziţiilor aser-tive se numeşte valoare de adevăr. Această interpretare are în vedere utilizarea pe care o vom da conceptului de iT-expresie atomică, de KEG, de PAD etc. Să considerăm următoarele două propoziţii: == Este ora 23. = Ion doarme. Dacă din mulţimea propoziţiilor limbii române am alege propoziţia şi ulterior, din aceeaşi mulţime, S, ar trebui să alegem, o a doua spre a o alătura la dreapta lui £>\, spre a forma un şir pe care să-l ,,enunţăm”, atunci este sigur că vom alege mai curînd propoziţia S2, decît, să spunem, propoziţia S3 = .Lima este satelitul Pămîntului. în acelaşi fel, dacă am auzi propoziţia $19 atunci ne-am aştepta ca la dreapta acesteia (deci după ea) să auzim propoziţia $2 şi nu S3. Altă formulare : ne aşteptăm ca cineva care îşi construieşte ceea ce are de spus (deci este în curs de a „enunţa” ceva) şi care îşi începe ceea ce are de spus cu propoziţia să continue construcţia (sau „ceea ce are de spus”) cu 82 şi nu cu 83. Reprezentînd activitatea de construire a unui „enunţ-şir” prin operatorul K, vom spune că, expresia K((81)82) este mai conformă cu ceea ce ne aşteptăm să fie cursul activităţii de producere a unui şir decît expresiaK((8{)83). Yom spune că ceea ce exprimă K((81y82) este conform cu aşteptările noastre în ce priveşte modul de construire a unui enunţ (format dintr-un şir de două propoziţii), în timp ce K^S^S^) este în dis-eonformitate cu aceste aşteptări. Convenim, în acord cu cele arătate, să înţelegem prin „adevărul” unei X-expresii atomice conformitatea cu expectaţia în ce priveşte posibilitatea de a alătura două propoziţii într-un enunţ, iar „falsul” unei astfel de K-expresii, disconformitatea cu această expectaţie. înainte de a da o formulare definitivă celor spuse mai sus, vom spune că expectaţia cu privire la construcţia unui şir este atitudinea unui colectiv de vorbitori standard într-o situaţie standard de comunicare exprimată prin faptul că anumite alăturări de propoziţii sint considerate „aşteptate”, iar altele „mai puţin aşteptate” sau „neaşteptate”. Numim prin convenţie această atitudine E-expectaţie. în raport cu noţiunea de Jl-expectaţie, definim o clasă de valori STk, după cum urinează : (1) = {1, 0} unde (2) '1' este conformitatea cu K-expectaţia, iar '0' este disconformitatea cu K-expectaţia. Mai departe, prin analogie cu funcţia de adevăr, *F, care asociază, în logica standard, valori de adevăr propoziţiilor, vom defini o funcţie de valorizare în raport cu expectaţia, VE, pe mulţimea K-expresiilor atomice după cum urmează (3) Pentru orice 7v-expresie atomică, 7r, 1 E (k) e 122 Pentru exemplificare, revenind la situaţiile discutate mai sus, pentru -/£(<»S'j>S'2) vom avea I'P.(A'(<>S'1>.S\) = I, iar pentru K{#.,) =0. După cum se ştie, noţiunea de adevăr/fals poate fi gradată : o propoziţie oarecare poate fi adevărată (1) sau poate fi „mai puţin adevărată” sau „aproape adevărată” fără a fi falsă; în mod asemănător, o propoziţie poate fi falsă (0) sau poate fi „mai puţin falsă” sau „aproape falsă”. Unei propoziţii care nu este adevărată, fără a fi însă falsă, i se asociază o valoare n, astfel încît l>n>0. Acest mod de a interpreta noţiunea de adevăr ca pe o mărime gradabilă este caracteristic logicilor plurivalente, adică logicilor construite astfel încît pentru mulţimea Sr (a valorilor de adevăr), în loc de S" = {1, 0} avem Sr — {n—0 n—1 n—nl ^ -----♦ -------» ...» --------l. De ex. : o* = {1: 1/2 ; 0} n n n J (ceea ce poate fi scris şi cu ajutorul numerelor zecimale : = {1; 0,50 ; 0} sau âT = {1; 2/3 ; 1/3 ; 0} (adică 8- = {1; 0,66 ; 0,33 ; 0}); sau * = {1; 3/4 ; 2/4 ; 1/4 ; 0} (adică S~ = {1; 0,75 ; 0,50 ; 0,25 ; 0}) etc., etc. în cele ce urmează, vom avea în vedere o logică pentavalentă ( =eu cinci valori de adevăr : ST — {1; 0,75 ; 0,50 ; 0,25 ; 0}). Necesitatea de a „grada” adevărul unei propoziţii derivă din faptul că sensurile unor cuvinte sînt concepte care nu permit întotdeauna o partiţie clară a obiectelor din univers în obiecte care cad sub incidenţa conceptului respectiv (fac parte din mulţimea obiectelor cărora conceptul li se aplică) sau nu cad sub incidenţa acestuia (nu fac parte din mulţimea obiectelor cărora li se aplică acest concept). Este vorba de faptul că sensul unor semne este un concept vag, iar conceptelor vagi le core*spund, în extensiune, mulţimi vagi. De ex., un adjectiv ca mare are ca sens un astfel de „concept vag”, întrucît nu este posibilă o definiţie generală a conceptului ‘mare’. Dacă noţiunea de 'mare’ este vagă, este evident că şi mulţimea de obiecte pe care le putem califica drept ‘mari’ este o mulţime vagă. în aceste condiţii, despre un elefant vom putea probabil spune că este mare; dar despre un creion f Dacă îl comparăm cu un fir de praf vom spune probabil csi este mare, dar dacă îl comparăm cu un elefant? O dată explicată semnificaţia „gradualităţii” valorii de adevăr în logicile polivalente, putem generaliza aceste observaţii asupra noţiunii de „conformitate cu expectaţia”, despre care am vorbit în acest paragraf. într-adevăr, atît conceptul însuşi de ‘expeetaţie’ cu sensul folosit aici, cît şi acela de ‘conformitate’ cu această ’expec-taţie’ sînt concepte vagi (cel de al doilea, în primul rînd, datorită caracterului vag al celui dintîi). Să ne gîndim mai întîi la dificultatea pe care am întîmpina-o nu dacă ne-ar c ere cineva să definim exact ce înseamnă ‘expectaţieVcî dacă ne-ar cere să facem o partiţie a predicatelor în predicate despre care „ne aşteptăm” să fie aplicate subiectului Ion şi predicate despre care „nu ne aşteptăm” să fie aplicate acestui subiect. Este sigur că din prima categorie vom considera eă fac parte predicate ca mănîncă, doarme, citeşte, bea apă, se plimbă etc., etc. şi din a doua — predicate ca : înghite un elefant, cîntăreşte 5 t şi jumătate, există în formă gazoasă etc., etc. Dar unde vom repartiza predicate ca înghite un ae, are un singur ochi, se plimbă pe Lună,"se hrăneşte cu lemne, are părul verde etc., etc. ? Pe de altă parte, trebuie spus că, oarecum prin însăşi natura sa, ideea de ‘conformitate cu expectaţia’ oferă posibilitatea unei gradări : predicate ca are un singur ochi sau înghite un ac par a fi în mai mare măsură conforme cu ceea ce ne aşteptăm să se spună despre Ion decît predicate ea are părul verde sau a înghiţit un elefant, iar dintre ultimele doua, primul este mai puţin disconform cu aşteptările noastre decît al doilea. M se pare deci destul de rezonabil să concepem 4conformitatea cu expectaţia’ drept un concept gradabil şi? în consecinţă, să redefinim clasa STk prin (1') .S* ^{1; 0,75; 0,50 ; 0,25 -0} şi să interpretăm cele cinci valori din &k prin (2') *1’ este conformitatea absolută cu i£-expectaţia; ‘0’ este disconformitatea absolută cu -expectaţia; 0,75 ; 0,50 ; 0,25 reprezintă gradele intermediare de conformitate cu Jl-expectaţia, în ordine descrescătoare. Pe baza celor arătate, vom examina situaţia KJEG. în logica bivalentă, conjuncţia se pate defini în termeni c|e 124 valoare de adevăr prin următorul tabel : p q P A? 1 1 1 1 0 0 0 1 0 0 0 0 [în primele două coloane sînt enumerate toate combinaţiile valorilor de adevăr ale conjuncţilor; în coloana a treia sînt înregistrate valorile de adevăr ale conjuncţiei pentru fiecare din cele 4 combinaţii posibile.] Se poate observa în (4) că o expresie conjuncţională este adevărată atunci şi numai atunci cînd ambii conjuncţi aii valoarea 1; în toate celelalte cazuri, conjuncţia are valoarea 0, adică o valoare egală cu cea mai mică dintre valorile conjuncţilor. Cele exprimate prin (4) se pot exprima în mod echivalent prin următoarea regulă : (5) V(pAq) =Min(V(p),V (q)). Aceeaşi regulă,, (5), poate fi transferată tale quale în domeniul KEC: (6) Fie kv kz două ii-expresii atomice oarecare. T e (7cx A k*) = -Mmj(Fe (^i)j ^ e (^2))* Întrucît Fe este o funcţie definită pe mulţimea K-expresiilor atomice şi/sau jBC-expresiilor complexe, vom scrie : (7) Pentru orice A'-expresie, atomică .sau complexă, KEK, VF (KEK) eSfk unde &k este definit prin (1'). Cele stipulate prin (6) pot fi reprezentate printr-un tabel cu aceeaşi structură ca cel din (4) : (vezi pagina 126). în (6) (§ 31.) am definit un proces adjonctiv la dreapta (PAD) ca fiind o K-expresie conjunctivă care satisface o serie de condiţii. Ca expresie conjunctivă, oricărui PAD 125 urmează să i se atribuie o valoare în raport cu ii-expec-taţia, conform cu tabelul (le mai jos: 0,75 0,75 0,50 0,25 0 0.75 1 0,75 0,75 0,50 0,75 0,25 0,75 0 0.50 0,50 0,75 k i A k2 1 0,75 0,50 0,25 0 0,75 0,75 0,50 0,25 0,50 0,50 *1 ^ j A ^2 0,50 0,50 0,50 0,50 0,25 0,25 0,50 0 0 0,25 1 0,25 | 0,25 0,75 0,25 0,25 0,50 0,25 0,25 0,25 0,25 0,25 0 0 0 1 0 0 0,75 0 0 0,50 0 0 0,25 0 0 0 0 Aşadar, pentru orice PAJ) , vom avea (9) VE (PADt)e^ Din (9) rezultă că orice proces adjonctiv la dreapta (PAJ)) are o valoare determinată de conformitate cu if-expec-taţia: deci vom avea VE (PAJ),) =1, sau VE (PAD{) = = 0,75, sau Fe (PADv) =0,50, sau VE (PADt) =0,25, nau, în sfîrşit, VE(PADÎ) =0. în momentul de faţă, sîntem în măsură să dăm o definiţie exactă conceptului de fcoerenţă’ în termenii noţiunilor introduse în §§ 31,,32. Am arătat cu altă ocazie 4 că, în fond, ceea ce percepem de obicei ca ,,globalii ate” a sensului unui şir de propoziţii nu este altceva decît conformitatea alăturării sensurilor diverşilor constituenţi ai şirului cu aşteptările noastre. Această observaţie am reluat-o şi am dezvoltat-o mai sus, în §§ 18., 19.? 25. Atît în lucrarea noastră mai veclie, cît şi în § §-le menţionate arătam că, deşi dependentă de sensul propoziţiilor, noţiunea de „coerenţă” nu se poate 126 defini ca fapt semantic propriu-zis, ci numai ca relaţie a vorbitorilor cu sensul propoziţiilor : vorbitorii „se aşteapt ă ’ într-o măsură mai mică sau mai mare ea sensul a doua propoziţii date să se „alăture” într-un şir de propoziţii. Mai concret, fie propoziţiile St = Este ora 23; S2 = Ion doarme; S3 = Gheorghe nu s-a întors acasă; Si = Luna este satelitul Pămîntului. Dat fiind sensul celor patru propoziţii, şirul . Această conformitate/disconformitate este sursa impresiei de „coerenţă” a şirului (SXS2S3} Şi de „discoerenţă” a şirului (SXS2S4}. Dacă cele două şiruri pot fi relativ uşor calificate ca fiind coerent (primul) şi discoerent (al doilea), există situaţii în care cele două calificări polare se dovedesc a fi insuficiente. (10) ((Lui Ion îi plac merele} sx (Ion mănîncă un mâr}s2} va fi iară ezitare calificat drept coerent de către orice vorbitor. Un şir ca (11) ((Este ora .23} sx (Ion doarme'} s2 xn) După cum se observă, regula (13) arată că valoarea funcţiei Fco pentru oricare argument luat din mulţimea A (a şirurilor de propoziţii) este egală cu (adică este identică cu) valoarea pe care funcţia FE (de valorizare în raport cu iT-expectaţia) o ia atunci cînd are ca argument procesul adjonctiv la dreapta (PAD) care generează şirul respectiv. Aşadar, prin (13) nu facem în fond decît să stabilim un raport de echivalenţă între funcţia reo şi funcţia FE , sau sa stabilim că funcţia re0 are valori care aparţin tot mulţimii oTk , dar că valorile acestei funcţii se stabilesc oarecum „prin intermediul” funcţiei de valorizare a proceselor care generează şirul. Atragem atenţia, spre a elimina posibilitatea oricărei confuzii, că funcţiile T şi rc0 sînt distincte, deşi se definesc pe aceeaşi mulţime, A (a şirurilor); cele două funcţii se disting prin domeniul la care aparţin valorile pe care le iau : funcţia P are valori care aparţin domeniului IIk (al /^-expresiilor conjunctive), punînd în corespondenţă fiecare şir An cu Iv-expresia conjunctivă care îl generează (PJ_Z>Xn), în timp ce Fco pune în corespondenţă fiecare element din A cu valorile pe care funcţia FE le are în raport cu procesul adjonctiv (la dreapta) care generează şirul respectiv. Întrucît valorile funcţiei FE exprimă gradul de conformitate a unui proces adjonctiv în raport cu 7i-oxpectaţia şi întrucît valorile funcţiei Tc0 se definesc ca valori ale funcţiei FE în raport cu procesul adjonctiv asociat prin F şirului care constituie „argumentul” funcţiei F, urmează că rco exprimă tot gradul de conformitate a unui şir oarecare Xn cu if-expectaţia; mai exact, cu gradul de conformitate cu K-expeetaţia generării lui. în cazul în care convenim să spunem că rco este gradul de coerenţă a unui şir, obţinem trei lucruri, şi anume : (a) O definiţie a conceptului de coerenţă care să exprime ideea că ceea ce considerăm a fi ‘coerent’ este ceea ce se conformează aşteptării noastre privitoare la continuarea ,,descrierii” sau „relatării” începute prin enunţarea (în succesiune) a uneia sau mai multor propoziţii. Aceasta este, de fapt, ideea despre coerenţă care ne face să spunem i28 că un şir ca ((Este ora 23) $l (Ion doarme) Sn (GJieorghe nu s-a înîoars aeasâ) 53 > este 'coerent’, în timp ce un şir ca ((Este ora 23) H(Ion doarme> S2 (Luna este satelitul Pământului) S4> este discoerent: „relatarea” începută prin <$*$2) Be aşteptăm să continue mai curînd prin 8%. decît prin SA (care nu ne aşteptăm să apară „în continuarea” şirului (SXS2)). Avem a face deci cu o definiţie a „coerenţei” care captează în termeni exacţi tocmai ideea că aceasta nu este altceva decît acordul cu ceea ce ne aşteptăm să fie un şir de propoziţii. (b) Posibilitatea de a grada ideea de „coerenţă”, deci de a vorbi despre faptul că un şir, A, este mai coerent şi un alt şir, X', este mai puţin coerent* O astfel de definiţie ne creează posibilitatea de a nuanţa aprecierea noastră asupra şirurilor, întrucît nu mai sîntem siliţi ca, în contradicţie cu intuiţia, să spunem că un şir ca (12) de mai sus este sau coerent sau discoerent; vom putea spune, într-un mod foarte intuitiv, că (12) este mai puţin coerent decît (10) şi mai coerent decît (11). (c) Plasarea conceptului de „coerenţă” într-un domeniu apropriat, anume în domeniul conceptelor pragmatice, domeniu în care poate fi definit fără dificultate, şi scoaterea lui dintr-un domeniu de concepte căruia, prin natură, nu-i aparţine, anume acela al conceptelor semantice, domeniu în care, aşa cum am văzut în §19. conceptul de coerenţă nu poate fi definit. 33. „Coerenţă59 şi „textualitate”. Unul dintre locurile comune ale teoriei textului îl constituie ideea că textul este o „succesiune coerentă de propoziţii”. Ideea este — după părerea noastră — pe atît de falsă şi contrară intuiţiei, pe cît este de generală. Dacă ne gîndim la literatura artistică conform cu această idee preluată necritic de cercetători, ar trebui să contestăm caracterul de text oricărei producţii „dadaiste”, oricărei producţii „suprarealiste” (dicteul automat teoretizat de Andră Breton nu este altceva decît instaurarea discoe-renţei ca principiu de creaţie poetică), ori, pentru a iie apropia de epoca- noastră, de întreaga literatură a „absurdului”. De fapt, nu trebuie să rămînem numai foarte aproape de epoca noastră pentru a putea găsi literatură căreia, conform cu principiul pe care îl discutăm, să trebuiască să-i contestăm caracterul de text; de ex., enumer rarea — la prima yedere „discoerentă” — de substantiv© sau grupuri nominale este tehnica folosită de Cara-giale în Moşii (Tablă de materii). Observaţia nu este valabilă numai pentru literatură, mai precis, pentru literatura artistică. Conform cu ideer menţionată, ar trebui să contestăm calitatea de text oricărei comunicări prin limbaj (scris sau vorbit) în care emitentul se exprimă neîngrijit, „sare” de la o idee la alta, face ,,omisiuni” (intenţionate sau neintenţionate) făsînd impresia unei ,,dezordini” de exprimare, a unei e xprimări haotice. Ar trebui să contestăm calitatea de text a unor astfel de segmente de vorbire/scriere, întrucît, într-un grad mai mic sau mai mare, sînt lipsite de coerenţă. în aceeaşi ordine de idei, trebuie să facem şi următoarea observaţie. Dacă în cazul segmentelor de vorbire ‘disco-erente’ în sensul indicat aici mai sus sîntem înclinaţi să le dăm cu relativă uşurinţă calificativul de non-text, deci să le considerăm, prin aceasta, în afara expresiilor „bine-formate” dintr-o limbă L, şi deci ca ne-fiind „expresii în X”, în legătură cu segmentele care au statut de „literatură artistică”, o astfel de calificare ni se pare cu desăvârşire inacceptabilă. Mai mult: în cazul în care am şti că o succcsiune de forma «/o» doarme> 9l (Luna este satelitul Pămîntuluiy Sl > aparţine literaturii artistice, reacţia noastră primă ar fi aceea de a-i „căuta un sens”, spu-nînd că cel care a construit-o a intenţionat să spună ceva ce oarecum „se ascunde” în dosul sensului „literal” (eventual în dosul aparenţei de non-se ns sau de „discoerenţă”). Vom recurge eventual la o posibilă asociere între „ideea de a dormV\ „ideea de noapte” şi „ideea de lună Mai departe, în raport cu o eventuală „continuare” a şirului, am acorda o anumită „semnificaţie” (nu în sensul tehnic al cuvîntului) acestei asocieri şi am căuta să descoperim o anumită intenţie a autorului în folosirea acestui şir de propoziţii pe care îl vom califica desigur ca „aparent discoerent, dar, în realitate, cerut de întreaga arhitectură a operei şi, în consecinţă, perfect coerent, în raport cu structura generală a operei”. Este iarăşi foarte probabil ca un exeget să-şi propună să studieze chiar dis-coerenţa (aparenţii) ca modalitate de exprimare artistică Ia autorul X şi/sau chiar „semnificaţia discoerenţei” Ia autorul X. Această situaţie nu este nici pe departe atît de puţin verosimilă pe cît pare la prima vedere. Dimpotrivă, ea reflectă — am putea spune — esenţa operaţiilor pe care 130 le face un specialist atunci cînd vrea să „explice” sau să „clarifice” semnificaţia unei opere scrise, atunci cînd această semnificaţie nu se oferă în mod direct cititorului. Am spune că cel care întreprinde o astfel de ,,clarificare” nu face decît sa reconstituie un text coerent pe baza unui text discoerent sau, mai exact, nu face decît să postuleze o anumită coerenţă ‘ideală’ situată undeva, dincolo de discoercnţa imediată şi materială. Un vorbitor al limbii române pentru care poetul Ion Baibu nu există şi căruia nu i se indică faptul că textul uiAător reproduce un fragment dintr-un poem al unui pdPt numit Ion Barbu va considera că propoziţia (textul poate fi şi o propoziţie, după cum am admis şi noi mai sus alături de marea majoritate a cercetătorilor) : Cimpoiul veşted luncii sau fluierul în drumlDurerea divizată o cîntă-ncet mai tare găsită întîmplător pe o foaie de hîrtie este „discoerentă”, deci „fără nici un sens”, deci rezultatul unei încercări eşuate de a spune ceva în româneşte a unui vorbitor care nu este capabil să articuleze cuvintele astfel încît acestea să exprime o idee cît de cît clară. In momentul în care aceleiaşi persoane ipotetice i se va atrage atenţia asupra faptului că ceea ce întîmplător a găsit scris pe foaia de hîrtie este un fragment al unei poezii de Ion Barbu şi că acesta este unul dintre marii poeţi români, aceeaşi persoană va fi dispusă să-şi schimbe atitudinea faţă de propoziţia respectivă, încercînd, probabil, să găsească semnificaţia poeziei respective, admiţînd de plano că această semnificaţie trebuie să existe şi că numai lipsa cunoştinţelor de literatură şi insuficienta familiarizare cu limbajul poetic l-au determinat să califice textul respectiv ca „non-sens” (=discoerenţă verbală). Analiza foarte amănunţită a acestei situaţii ipotetice este revelatorie din următorul punct de vedere : în urma acestei analize putem degaja ideea că există cel puţin două moduri de a „reacţiona” pe care vorbitorii le manifestă în raport cu un şir de propoziţii : (a) în conformitate cu primul, orice succesiune discoe-rentă este considerată „greşită” ; (b) în conformitate cu al doilea, unele succesiuni dis-coerente nu sînt considerate „greşite”. în cazul în care definim textualitatea, deci noţiunea de „text bine-format”, în termeni de coerenţă, spunînd că un text este un şir coerent de propoziţii (şi deci că un şir discoerent este un non-text), ajungem la următoarea situaţie dilematică : sau admitem, conform cu (a), că un număr ele opere literare nu sînt texte, deci nu au statut de construcţii bine formate în L; sau admitem, conform cu (b), că există non-texte care ... nu sînt greşite. Cel mai rezonabil mod ele a îndepărta dificultatea pe care o semnalăm este următorul: (i) să considerăm că textualitatea este un fenomen de acceptare a unui şir de propoziţii ca avînd statut de structură posibilă în limba L; (ii) să admitem că pentru a ‘accepta’ un şir este necesar un anumit grad de 'coerenţă’ (deci ele „organizare semantică” conformă cu expect^ţia vorbitorilor), care grad, în anumite situaţii (de ex.,%m cazul discutat al operelor literare), poate fi şi zero şi (iii) ] că există o serie de parametri (de ex., acela constituit de j faptul că vorbitorii ştiu sau nu ştiu că succesiunea de pro- | poziţii este o operă literară) care determină o toleranţă i mai mare sau mai mică a 'discoerenţelor’ şi că această toleranţă guvernează actul acceptării. în acord cu (i) — (iii), trebuie să admitem ideea că j acceptarea poate fi mai tolerantă sau mai puţin tolerantă \ sau, pentru a introduce un termen care să ne apropie ; de modul în care urmează să definim textualitatea, accep-tarea poate fi mai per misivă ( =se acceptă ca text şiruri cu \ un grad scăzut de 'coerenţă’) sau mai puţin permisivă I (=şe acceptă ca text numai şiruri cu un grad ridicat de ( coerenţă). ? în exemplele la care ne-am referit, am avut în vedere 1 un caz extrem, anume acela în care succesiuni categoric • şi evident discoerente pot fi acceptate ca text: este vorba i de succesiunile de elemente (eventual propoziţii) cu statut de „operă literară”. Se pot lua în consideraţie însă şi alte situaţii în care acceptarea are loc pe baza unei atitudini mai tolerante. Să ne gîndim, de ex., la faptul că discoerenţă unei succesiuni de elemente este mai uşor acceptată în vorbire decît în scris; în vorbirea familiară decît în cea protocolară etc., etc. îsu este intenţia noastră aceea de a stabili o listă (fie ea chiar şi incompletă) a factorilor care pot determina o toleranţă mai mare (sau mai mică) a actului de acceptare. Intenţia noastră a fost numai aceea de a indica prin exemplificare natura factorilor care influenţează această toleranţă. Considerăm că csle arătate pînă aici constituie atît o bază intuitivă, cît şi o motivare pentru modul în care vom înaerca mii jos să definim conceptul de 'textuali-tateV 132 începem prin a releva faptul că a accepta statutul de ‘construcţie în L’ al unui şir An înseamnă, de fapt, a spune că şirul respectiv este conform cu ceea ce norma de comportament lingvistic permite a fi considerat şir „corect format” în L. Spunem că Ân este construcţie în L, întrucît face parte din categoria acelor construcţii care sînt formate în acord cu ceea ce norma permite. Un şir Xn este acceptat în măsura în care acesta este format (construit) în acord cu ceea ce norma permite a fi construit. Aşadar ‘aceep-t abilitatea’ o concepem ca direct legată de ideea de ‘permisiune’. După cum ştim, conceptul de ‘permisiune’ este definit ca operator modal în logica deontică. Întrucît ‘permisă’ poate fi în mod normal numai o acţiune (efectuată de un agent), se consideră în general că propoziţia modalizată prin operatorul permis trebuie să exprime o acţiune (a unui agent). Dacă admitem că o expresie ca P(p) spune că cp este permis\ variabila ‘p1 are ca referent o acţiune şi nu o ‘stare de lucruri’; în aceste condiţii, o expresie ca ”P(~^>)” spune că ‘este permis să nu se facă sau ‘este permis ca x să nu facă p\ în acord cu precizările de mai sus, observăm că moda-lizarea lÎL-expresiilor atomice sau a IT-expresiilor conjunctive (sau de altă formă) în general este perfect rezonabilă : o K-expresie atomică este reprezentarea formală a unui „act”, anume acela de adăugare a unei propoziţii la dreapta unui şir. Pe de altă parte, o conjuncţie ăeK-expresii atomice care îndeplineşte anumite condiţii am definit-o ca proces (adjonetiv). Un act sau un proces ai cărui ‘paşi’ sînt acte poate fi permis sau nepermis. Yom avea deci, în legătură cu o Jf-expresie atomică sau cu o KEC : P(fc) sau P(fc2 A ... A fcn). în logica deontică standard, modalizatorul P se defineşte în raport cu valoarea de adevăr a propoziţiei (moda-lizate) în diversele „lumi posibile”. în cazul nostru, vom defini modalizatorul P în raport cu valorile de conformitate cu expectaţia pe care le poate lua /f-expresia modalizată sau KEC. Cum ara convenit să tratăm ii-expresiile în termenii unei logici pentavalente, există următoarele posibilităţi de a defini operatorul P în raport cu /£-expresiile : 133 Fie fc o i£-expresie oarecare (atomică sau conjunctivă, sau de oricare alt fel). în acest caz vom avea (i) a. P(k) = 1 dacă şi numai dacă FE(fc) = i b. P(k) = 0 55 55 55 55 Fb(») <1 1 (ii) a. P(k) = 1 55 55 55 55 ^B(fc) ^ 0,75 b. P(1c) == 0 55 55 55 55 FE(fc) < 0,75 (iii) a. P(k) = 1 55 55 55 55 ^ 0,50 b. P(k) = 0 55 55 55 55 yE(&) < 0,50 (iv) a. P(k) = 1 55 55 55 55 ^B(k) > 0,25 b. P(k) = 0 55 55 55 55 Fe(&) < 0,25 (v) a. P(fc) = 1 55 55 55 55 sau ym = 1 0,7 5 sau FE(ft) = 0,50 sau Fe(&) = 0,25 sau FE(fc) = 0 Se poate observa din (1) că (i) defineşte permisiunea în modul cel mai restrictiv (în cazul în care k reprezintă un proces adjonctiv nu sînt permise decît procesele adjonc-tive cu gradul 1 de conformitate cu JT-expectaţia), în timp ce (v) defineşte permisiunea în modul cel mai tolerant: este permis orice proces adjonctiv, independent de conformitatea sau disconformitatea acestuia eu JT-expectaţia. în fond, dacă definim modalizatorul P ca în (1) (v), spunem că, pentru orice fc, P(Jc) — Jc, avînd în felul acesta posibilitatea de a elimina modalizatorul P. Cele cuprinse în (1) (i) — (v) se pot exprima cu ajutorul următoarei diagrame : (2) k P(*) P(k) P(k) P(k) P(k) 1 1 1 l l l 0,75 0 1 l l 1 0,50 0 0 l l 1 0,25 0 0 0 1 1 0 0 0 0 | 0 l Se poate uşor observa că în (2), coloana nr. 2 corespunde definiţiei (i), coloana 3 — definiţiei (ii), coloana 134 4 — definiţiei (iii), coloana 5 — definiţiei (iv), iar coloana 6 — definiţiei (v). Observăm că din (1), (2) rezultă că, într-un sistem de logică n-valentă, putem obţine n-definiţii ale modaliza-torului P. în cazul în care convenim ca într-o diagramă ca (2) să înşirăm valorile jBT-expresiilor în ordine descres-cîndă, este evident că definiţia din prima coloană va fi cea mai restrictivă, iar definiţia din a n-a coloană va fi cea mai puţin restrictivă. Pentru că, aşa cum am încercat să arătăm în acest paragraf, în aceeaşi limbă funcţionează concomitent mai multe norme în raport cu care decidem dacă un anumit mod de a construi un şir este sau nu este permis, nu vom alege dintre cele 5 definiţii de sub (1) o anumită definiţie, ci vom considera că există mai mulţi modalizatori P, anume 5 : P1 (definit prin (i)), P2 (definit prin (ii)), P3 (definit prin (iii)), P* (definit prin (iv)) şi P5 (definit prin (v)). Avem a face cu cinci sisteme de permisiune. Conform cu aceste 5 sisteme, pentru aceeaşi expresie, Ic, putem avea P3(fc),dar ~ P2(fc), deci ceea ce exprimă o anumită fc-expresie poate fi permis în raport cu un P1 mai permisiv şi nepermis în raport cu un P1 mai restrictiv. Definim în următoarea diagramă cei 5 modalizatori după cum urmează : (3) k P\k) P\k) P8(fc) PHk) P*(k) 1 1 1 1 1 1 0,75 0 1 1 1 1 0,50 0 0 1 1 1 0,25 0 0 0 1 1 0 0 0 0 0 1 întrucît P-modalizatorii sînt ordonaţi de la stînga la dreapta în ordinea crescătoare a superscriptelor, putem spune că gradul de toleranţă al fiecăruia dintre cei 5 modalizatori este direct proporţional cu mărimea numerică a indicelui superscris. P1 este cel mai intolerant, iar Ps 135 este cel mai tolerant dintre cei 5 modalizatori. Pentru P1, P2, ..., Pn vom putea spune că P1 este cel mai intolerant., iar Pn este mai tolerant. Am văzut în §33. că ceea ce numim ‘procese adjonctive la dreapta’ (PAD) reprezintă o subclasă a jBT-expre-siilor. Am văzut, de asemenea, că procesele adjonctive sînt reprezentarea formală a actului de producere a unor şiruri. De aceea spunem că, în cazul in care un PAD se asociază prin F unui şir, An, putem considera că şirul Xn este generat de acel proces adjonetiv. în acest paragraf am încercat să arătăm că ceea ce se acceptă într-o colectivitate ca text este un şir cu un anumit grad de coerenţă, eventual chiar un şir discoerent, şi că gradul minim de coerenţă cerut pentru ca un şir să poată fi acceptat ca text depinde de o serie de parametri pe care îi putem considera că alcătuiesc un sistem de „norme de comportament lingvistic”. Faptul că un şir este acceptat ca text este un reflex al faptului că şirul respectiv este conform cu ceea ce norma permite. Acesta este motivul pentru care ni se pare justificat să considerăm că ‘textualitatea’ unui şir poate fi definită prin conformitatea cu ceea ce' este permis de această normă. Cum însă, după cum arătam în acest paragraf, nu are sens să vorbim de ‘permisiune’ decît prin referire la acte (ale unui agent) şi cum un şir de propoziţii nu poate fi considerat un ‘act’, vom folosi conceptul de 'permisiune’ nu direct, în legătură cu şirurile, ci indirect, în legătură cu procesele care le generează (procesul de generare a unui şir, An, nefiind altceva decît o succesiune de „operaţii”, deci de acte asupra propoziţiilor). Ideea pe care o vom exprima în termeni formali mai jos este aceea că un şir este un text (=este acceptat ca text) numai cu condiţia ca procesul prin care este generat să fie un proces permis. Această idee o vom exprima în felul următor : (5) Fie An un şir oarecare de propoziţii, astfel îneît r(An) = PADln să aibă loc. Ân este un text dacă si numai dacă v[P(PAinn)]=i în acord cu (5), ceea ce este şi ceea ce nu este text depinde de definiţia pe care o dăm modalizatorului P. în cazul în care P este definit prin (1) (i), vom spune că un şir ((Ionnu mănîncă niciodată mere) H (Ion mănîncă acum un măr > s2 > nu este un text, dacă acceptăm că VB (k (<^>, S2)) - 0,75, întrucît F[P( Jfc«^>,fif2))] = 136 ~0; evident, dacă P este definit prin (1) (ii), vom avea [P(fc(8r2.))] şi, conform cu (5), va trebui să spunem că şirul respectiv este un text. Am văzut însă că, într-un sistem n-valent, se pot defini mai mulţi modalizatori P :PX, ..., Pn şi că însăşi existenţa mai multor. astfel de modalizatori îşi găseşte o interpretare convenabilă în termenii faptelor de uz lingvistic : fiecare dintre cei n modalizatori corespunde la cîte unul dintre cele n sisteme de norme care guvernează uzul lingvistic al unei colectivităţi; operatorii cu indice numeric mare corespund unor sisteme mai tolerante, în timp ce operatorii cu indice mic corespund unor norme mai puţin tolerante. Aşaelar, putem considera că fiecare modalizator, P1, corespunde unui sistem de norme N'1, deci P1 :JSf\ în cazul sistemului pentavalent pe care l-am utilizat, vom avea : N1 rP1; N2 :P2 ; JV3 :P3 ; JSf4 :P4 ; N5 :P5. în cele ce urmează nu vom specifica în ce anume constă un sistem de norme, Nl. Aceasta, nu numai pentru că, la nivelul de abstracţie la care se găseşte discuţia, acest lucru nu ar fi relevant, ci mai ales pentru că, după părerea noastră, o astfel de descriere a normelor concrete, în vederea unei posibile ierarhizări în ordinea toleranţei, ar trebui ca abia de acum înainte să se întreprindă. Raportînd aceste observaţii la definiţia (5), ajungem la concluzia că definiţia textualităţii poate fi nuanţată, în aşa fel încît să putem vorbi nu numai de faptul că An este un text, ci de faptul că An este text în raport cu sistemul de norme -JSf1, unde JV1 este un sistem mai tolerant sau mai puţin tolerant. Este deci util să reformulăm definiţia (5) după cum urmează : (6) Fie Ân un şir oarecare de propoziţii; fie JSf1, JSf2, JSf3, N4, N5 sistemele de norme asociate celor cinci modalizatori, P1, P2, P3, P4 şi, respectiv, P5. Pentru orice 1 ^ i ^ >5, dacă F( Xn) = PAÎ)ln, atunci An este un text în raport eu N* (este un N* -text) dacă si numai dacă V[P'1 (PAD)An] = 1. Aşadar, conform cu (6), nu vom mai spune despre un şir, ln, că este sau nu este un text, ci că este sau nu este un JSf'-text. Întrucît, într-o logică pentavalentă, pentru i nu avem decît i = 1, 2, 3, 4, 5, într-o astfel de logică nu vom avea decît 5 accepţii posibile pentru textualitate; aceste accepţii merg (în ordinea crescătoare a indicilor) de la accepţia ‘tare’ (restrictivă), către accepţia 'slabă’ 137 (tolerantă). Este evident că, într-o logică n-valentă, vom avea n-accepţii pentru noţiunea de textualitate. Această relativizare a noţiunii de ‘textualitate’ prin înlocuirea ei cu aceea de ‘N1-textualitate’ ne permite să explicăm fenomene de felul celor amintite în consideraţiile făcute la începutul acestui paragraf, anume faptul că acelaşi şir de propoziţii, poate fi acceptat ca text în anumite condiţii şi neacceptat ca text în condiţii diferite (în alţi termeni: vorbitorii se pot raporta la un şir dat ca la im text pe care urmează să-l înţeleagă sau ca la un fenomen paralingvistic, ca la o încercare eşuată de comunicare). Ţinînd seamă de faptul că mărfmea numerică a indicelui i superscris modalizatorului P este corelată cu gradul de toleranţă a normei (= cu cît indicele este mai mare, cu atît sistemul de norme este mai ‘permisiv’), putem exprima următoarea consecinţă dedusă din (6) şi convenţia relativă la indexarea modalizatorului P : (7) Fie Xm un şir oarecare; pentru orice i, j astfel încît 1 n, într-un sistem n-valent, dacă Xm este un JST>-text, atunci Xm este şi un N^-text, fără ca reciproca să fie adevărată. în (7) se arată că dacă un şir de propoziţii este text în acord cu un sistem de norme mai restrictiv, atunci el este în mod necesar text şi în raport cu un sistem de norme mai tolerant, în schimb, un şir care este text în raport cu un sistem de norme mai tolerant nu este în mod necesar text şi în raport cu un sistem de norme mai restrictiv. Cele arătate în (7) sînt de natură să exprime în termeni exacţi ideea care se degajă din observaţia unui fapt din categoria celui discutat ia începutul acestui paragraf: după cum s-a observat, limbajul operelor literare este cel mai ‘permisiv’ (în accepţia pe care am dat-o aici termenului), în sensul că limbajul acesta tolerează orice alăturare de propoziţii justificată prin intenţia de a obţine un anumit „efect” de ordin artistic. Am văzut însă că, în ipoteza că exact aceeaşi alăturare este transferată, să spunem, în limbajul uzual fără ca vorbitorii să fie „preveniţi” în ce priveşte originea artistică a alăturării, deci cînd alăturarea nu este impusă de autoritatea artistului, aceeaşi alăturare poate fi considerată aberantă (deci nu poate fi acceptată ca text). în schimb, un şir de propoziţii care este din orice punct de vedere şi în orice împrejurare coerent va fi în mod indiscutabil acceptat ca text şi în con- 138 formitate cu exigenţele unui sistem de norme foarte tolerant, cum este, de ex., acela care guvernează o parte a limbajului artistic. 34. ‘Textualitate’ şi ‘intenţionalitate’. Dacă ne întrebăm ce anume face ca cineva să alăture un număr de propoziţii (pentru a forma un şir), deci, pentru a formula chestiunea în termenii folosiţi în paragraful precedent, ce anume determină aplicarea operaţiei K unui număr de propoziţii (sau : ce anume determină un proces adjonetiv), răspunsul cel mai firesc este că factorul care determină o astfel de alăturare (un astfel de proces) este intenţia de comunicare. în acelaşi timp, trebuie să adăugăm că, pentru a fi „descifrat”, im astfel de şir trebuie să fie perceput (de către un receptor) ca rezultat al unei intenţii de comunicare. în felul acesta, ajungem la definiţia textualităţii pe care o dă Petofi. Pentru acesta, textul este o configuraţie de semne (verbale) pe care emitentul şi cel care o receptează o consideră a fi text pe baza unor criterii relevante. Pentru Petofi criteriul relevant este intenţia de comunicare5 . Petofi face, în continuare, observaţia că textualitatea nu este o proprietate inerentă a configuraţiei6. Se poate observa că acest mod de a concepe textualitatea este esenţial asemănător cu cel prezentat în § 33. din cel puţin două puncte de vedere : a) pentru că definiţia „textualităţii” se dă în termeni pur pragmatici (atît faptul că emitentul şi/sau receptorul consideră sau nu consideră ‘text’ o configuraţie de semne, cît şi intenţia de comunicare sînt ambele moduri de raportare a vorbitorilor la sistemul de semne pe care îl utilizează) ; şi b) Petofi, ca şi noi, nu condiţionează „textualitatea” de nimic altceva decît de acceptarea (configuraţiei de semne) ca realizare a unei intenţii de comunicare. Deosebirea dintre explicaţia propusă în § 33. şi explicaţia lui Petofi constă exclusiv în faptul că, în explicaţia propusă de noi, se condiţionează acceptarea ca text (a unei configuraţii) de conformitatea cu norma (sau cu normele), deci de ideea de ‘permisiune’; iar ‘permisiunea’ este, prin modul în care a fost definită, un concept gradual. Or, această conformitate cu norma este, credem, de natură să capteze ideea lui Petofi, în acord cu care o configuraţie de semne (pentru a fi luată ca text) „trebuie să fie capabilă a servi ca tot unitar conex sau complet realizînd o inten- 139 ţie comunicativă reală sau presupusă” 7. Căci calitatea de tot unitar (engl. entirety) sau conex (engl. connected) este firesc să fie raportată la o „măsură” (=criteriu relevant, în terminologia lui Petofi) a conexităţii sau a „unităţii”. Se poate observa, pe de altă parte, că şi la Petofi, ca şi la noi, textualitatea este văzută în dependenţă de un anumit grad de conexiune a configuraţiei (la noi: coerenţă a şirului de propoziţii). Toate cele discutate pînă aici arată nu numai că înţelesul pe care îl dă Petofi termenului de textualitate este în perfectă compatibilitate cu definiţia dată de noi în § 33., ci şi faptul că aparatul formal pe care l-am construit are capacitatea de a acoperi întregul sistem de idei ale lui Petofi privitor la ‘textualitate’. Pentru a stabili în termeni exacţi raportul dintre cele două abordări, vom preciza că, în ultimă analiză, definiţia pe care o propune Petofi este echivalentă cu ceea ce, în sistemul nostru, ar trebui să fie textualitate în raport cu jVn, într-un sistem n-valent (cf. §33(6)), adică textualitatea definită în raport cu sistemul de norme cel mai tolerant (—cu superscriptul numeric cel mai mare), deci într-un sistem în care orice grad de coerenţă este admis ca standard al textualităţii (deci într-un sistem în care avem Pn(1c) = ic). într-un astfel de sistem, singurul element care condiţionează acceptarea ca text a unei configuraţii este existenţa şi sesizarea unei intenţii de comunicare. înainte de a încheia acest paragraf, credem că este util să aducem unele precizări cu privire la statutul conceptului de ‘coerenţă’ în abordarea lui Petofi în comparaţie cu statutul în teoria noastră (§ § 32., 33.) al aceluiaşi concept. Pentru Petofi ‘coerenţa’ este oarecum acceptată o dată cu acceptarea ca text a unei configuraţii de semne (v. mai sus : un text este ceea ce este prezentat şi acceptat ca text pe baza unor criterii relevante; printre aceste criterii figurează acela al caracterului de „tot unitar” şi „conex”). Mai departe, în procesul de „înţelegere” (sau „interpretare”) a ceea ce este prezentat şi acceptat ca text, pornind de la ceea ce Petofi numeşte „prezumţia de coerenţă”, cel care interpretează „încearcă să umple orice gol pe care îl descoperă în conexitatea limbajului sau în configuraţia descripţiilor de stare pe care textul le manifestă, construind ipoteze privitoare la legăturile care lipsesc” 8. Prin urmare, la Petofi trebuie făcută dis- 140 tincţia dintre coerenţa „prezumtivă” şi coerenţa „obiectivă” (care, uneori, poate fi şi discoerenţă). în cazul în care interpretul unui text descoperă o incoerenţă obiectivă, el introduce, am putea spune, o coerenţă subiectivă, prin „ipoteza” despre care vorbeşte Petofi. în termenii teoriei noastre, nu este luată în consideraţie decît ceea ce am numit aici „coerenţa obiectivă”, adică gradul de conformitate a construcţiei cu expectaţia. în teoria noastră coerenţa „introdusă” prin interpretare (subiectivă) nu este avută în vedere, deşi nu este incompatibilă cu termenii acestei 'teorii’. Acest tip de coerenţă poate fi luat în consideraţie în raport cu altă treaptă a teoriei de ansamblu, anume în raport cu descrierea mecanismului de receptare, deci în aceeaşi ordine de idei în care este abordată, de altfel, şi de către Petofi. 35. Consideraţii finale. Am încercat în acest capitol să definim două noţiuni, la nivel pragmatic : aceea de "coerenţă’ şi, pornind de la aceasta, pe aceea de 'textualitate’. în ce priveşte 'coerenţa’, în capitolul precedent am ajuns la concluzia că aceasta nu poate fi definită în termeni semantici. Din punct de vedere semantic, un şir de propoziţii alcătuieşte o clasă de propoziţii, iar aceasta este echivalentă (semantic) cu conjuncţia propoziţiilor care o alcătuiesc. Aşadar, singura posibilitate de caracterizare semantică a clasei este fie din punctul de vedere al valorii de adevăr (clasa poate fi adevărată, cînd conjuncţia membrilor ei este adevărată, şi falsă, cînd conjuncţia membrilor ei este falsă), fie din punctul de vedere al consistenţei logice. Or, nici prima, nici a doua posibilitate de caracterizare nu acoperă ceea ce înţelegem în mod obişnuit prin coerenţă : o conjuncţie falsă poate fi tot atît de bine 'coerentă’ sau * discoerenţă’, tot aşa cum o conjuncţie adevărată poate fi la fel de bine i coerentă’ sau ‘discoerenţă’; în ce priveşte "consistenţa’ (logică şi/sau analitică), am arătat că acest concept este prea puternic pentru a putea fi luat ca „expli-cans” pentru conceptul de 'coerenţă’ : texte cărora nimeni nu le-ar putea contesta 'coerenţa’ se pot dovedi — la o analiză sistematică — a fi inconsistente (logic şi/sau analitic). Pornind de la aceste considerente, am adăuga — relu-înd o idee pe care am formulat-o cu altă ocazie — că ceea ce în mod uzual numim „succesiune coerentă de propoziţii” nu este altceva decît o succesiune de propoziţii a căror 141 înlănţuire satisface expectaţia noastră privitoare la posibilităţile de combinare în lanţ a propoziţiilor, ţinînd seamă de sensul acestora (sensurile a două propoziţii fac ca înlănţuirea lor să fie în mai mare sau în mai mică măsură conformă cu această expeetaţie). O succesiune ‘coerentă’ de propoziţii ar fi deci o succesiune care nu frustrează (sau nu frustrează prea violent) expectaţia vorbitorilor. Este clar că acest înţeles dat termenului de coerenţă este de natură pur pragmatică, deoarece se bazează în întregime pe relaţia dintre vorbitori şi semnele sistemului lingvistic pe care îl manipulează (relaţia stabilindu-se în mod direct cu sensul semnelor). în § 32. am dezvoltat această idee, construind un aparat formal în ai cărui termeni să poată fi definit în mod exact conceptul de ‘coerenţă’. în acest scop, am stabilit echivalenţa dintre un şir de propoziţii şi procesul (=acti-vitatea) prin care acest şir este produs. Procesul este constituit din operaţii elementare de adjoncţiune a unei propoziţii la dreapta unui şir (care poate fi şi o singură propoziţie). O succesiune de astfel de operaţii alcătuieşte un proces adjonctiv la dreapta, iar succesiunea de operaţii este reprezentabilă, în mod natural, printr-o conjuncţie de astfel de operaţii. Dacă fiecărei operaţii elementare i se asociază o valoare (între 1 şi 0) corespunzînd gradului de conformitate (disconformitate) cu expectaţia ca procesul adjonctiv să aibă loc, atunci întregii conjuncţii i se asociază o anumită valoare (determinată de valoarea atribuită fiecărui conjunct) în raport cu aceeaşi expeetaţie. în felul acesta procesul care generează un anumit şir este valorizat în raport cu expectaţia. Al doilea pas constă în punerea în corespondenţă a fiecărui şir cu valoarea atribuită procesului care îl generează, în felul acesta se determină gradul de coerenţă a şirurilor : un şir este cu atît mai coerent cu cît valoarea atribuită procesului adjonctiv care îl generează este mai apropiată de 1; şirul este cu atît mai discoerent, cu cît valoarea atribuită procesului este mai apropiată de 0. Coerenţa este „absolută”, cînd valoarea procesului este 1, după cum dis-coerenţa este absolută, cînd valoarea procesului este 0. Pe de altă parte, datorită faptului că procesele adjonc-tive se valorizează în termenii unei logici plurivalente, ‘coerenţa’ poate fi tratată ca noţiune gradabilă. Există şiruri mai coerente şi şiruri mai puţin coerente, ceea ce cores- 142 punde intuiţiei noastre, care este mai aptă să distingă grade de coerenţă decît să facă o partiţie tranşantă a şirurilor în coerente şi discoerente. în continuare, noţiunea de 6 textualitate’ a putut fi definită (dezvoltînd din nou o idee formulată cu altă ocazie), prin raportare la ideea de ‘coerenţă’. Acest mod de abordare este în perfect acord şi cu o idee aproape unanim acceptată, anume aceea că un text este o succesiune coerentă de propoziţii, şi cu intuiţia (al cărei reflex este ideea menţionată, a) faptului că proprietatea de 'coerenţă’ este singurul element care conferă unei succesiuni de propoziţii caracterul de ‘totalitate’, de ‘întreg unitar’. Faptul de observaţie că aceeaşi succesiune de propoziţii poate fi acceptată ca „tot unitar” ( =text) în anumite condiţii (exterioare succesiunii propriu-zise) şi poate să nu fie’ acceptată ca tot unitar în alte condiţii (diferite de cele dintîi) ne-a determinat să considerăm ca acceptarea/ respingerea unui şir de propoziţii este dependentă de un anumit sistem de norme de comportament lingvistic : acelaşi şir de propoziţii este acceptat pentru că este considerat permis de un sistem de norme, JT1, şi este respins, pentru că este considerat a fi în contradicţie cu ceea ce permite un alt sistem de norme, N 5. Există deci sisteme de norme mai intolerante (mai restrictive) şi sisteme mai tolerante (mai permisive). Conform cu sistemele foarte restrictive, sînt acceptate ca texte numai şiruri de propoziţii cu un grad foarte ridicat de coerenţă. Sistemele mai tolerante permit şi construirea de şiruri cu un grad mai scăzut de coerenţă (eventual chiar discoerente). în aceste condiţii, noţiunea de textualitate are următoarele caracteristici: a) nu reflectă o proprietate imanentă a unui şir de propoziţii, ci numai atitudinea vorbitorilor (de acceptare sau respingere) referitoare la şirul de propoziţii respectiv; este unul dintre motivele pentru care considerăm că ideea de textualitate (=text corect format) ţine de pragmatică şi nu de sintaxă şi/sau semantică ; b) noţiunea de textualitate este, ca şi aceea de ‘coerenţă’ cu care este, de altfel, corelată, o noţiune graduală : elementele care aparţin mulţimii şirurilor de propoziţii care se pot construi într-o limbă, X, nu se pot caracteriza numai în termeni binari, prin aceea că sînt sau nu sînt ctexte’, ci trebuie caracterizate prin gradul în care deţin proprietatea de ‘textualitate’; există deci şiruri care sînt texte în mai mare măsură şi şiruri care sînt texte în mai 143 am înlocuit noţiunea de ‘text’ cu noţiunea de NL-text, adică de text în conformitate cu o normă, N{ ; cu cît valoarea indicelui i este mai apropiată de 1 (eventual egală cu 1), cu atît noţiunea de '^-text’ este mai restrictivă şi cu cît valoarea lui i este mai aproape de n, noţiunea de ']STi-text’ este mai tolerantă; c) noţiunea de 'JV^-text’ este legată de aceea de ‘coerenţă’ prin intermediul modalizatorului deontic P'l(= permis) : un şir de propoziţii este JF-text numai cu condiţia ca procesul de ‘generare’ a textului respectiv să fie permis de norma JSf1. Această relativizare a conceptului de 'textualitate’ prezintă calitatea de a putea descrie în mod corect şi foarte natural un important fapt de observaţie : acela că noţiunea de text nu poate fi privită în mod independent de o anumită situaţie de comunicare; ceea ce poate fi considerat text pentru un observator, care cunoaşte situaţia în care un şir de propoziţii a fost emis, poate fi non-text pentru observatorul care nu cunoaşte această situaţie. Să ne imaginăm o succesiune de propoziţii ca : JE prea repede. Acolo nu scrie aşa. Nu se poate auzi tot. Mai ales înainte de pauză. Bacă stînga e prea tare, nu se aude restul. Numeri pînă la trei şi abia după aceea intră dreapta. Dacă nu aştepţi pînă la trei, nu se înţelege nimic. Această succesiune de propoziţii poate părea un şir discoerent şi deci un non-text pentru cineva care-1 găseşte scris pe o liîrtie, aşa cum se găseşte aici, sau înregistrat pe o bandă magnetică, şi care, în astfel de împrejurări, nu poate şti cînd, cui şi, mai ales, în ce împrejurări sînt emise aceste propoziţii. Dacă acelaşi observator va vedea sau va deţine informaţia că propoziţiile de mai sus sînt adresate unei persoane care stă în faţa unei claviaturi de către o altă persoană, care stă undeva, în preajma celei dintîi, va accepta acest şir ca text adresat de către cineva (eventual profesor) care a asistat la execuţia la pian a unei bucăţi muzicale şi care face observaţii asupra execuţiei. Sau : pentru cel căruia îi sînt adresate aceste propoziţii (receptor) acest şir este un text; pentru observatorul care se află în afara situaţiei de comunicare, acelaşi şir este un non-text. Şirul respectiv se conformează unui sistem de norme de cpmpor-tament lingvistic valabil pentru limba vorbită, dar nu se conformează normelor limbii scrise sau auzite, deci fără acces la împrejurarea concretă de comunicare. Acelaşi şir de propoziţii adresat de un vorbitor, X, unui alt vorbitor, Y, 144 muzică şi fără ca X să aibă calitatea ori competenţa de a face observaţii de felul acelora din textul ipotetic de mai sus, va fi, de asemenea, receptat ca o secvenţă discoe-rentă de propoziţii. Cele discutate în raport cu şirul ipotetic de propoziţii de mai sus au avut intenţia de a arăta, pe de o parte, că în condiţii de comunicare variabile o succesiune de propoziţii poate fi receptată ca un şir discoerent de propoziţii şi deci ca un non-text sau ca un şir coerent (într-o măsură oarecare) şi acceptat ca text; pe de altă parte, să arate care este natura factorilor care trebuie luaţi în consideraţie atunci cînd vorbim despre 'normele de comportament lingvistic’, norme care variază de la un tip de situaţie de comunicare la altul. în legătură cu cel de al doilea aspect, trebuie observat că ceea ce am simbolizat prin _An poate fi interpretat ca reguli dependente de un anumit 'stil funcţional’ (vorbit, scris, artistic etc.), sau ceea ce ar putea fi numit reguli de conducere a dialogului sau a conversaţiei, sau ceea ce, în teoria actelor de comunicare, alcătuieşte condiţiile de realizare a comunicării. întregul aparat formal construit în §§ 32., 33. este, după cum am încercat să arătăm în § 34., capabil să capteze în termeni exacţi ideea că un text nu este altceva decît ceea ce este prezentat şi/sau acceptat ca text, şi că, prin urmare, 'textualitatea’ nu este o proprietate imanentă a unei îmbinări (configuraţii) de semne (noi am discutat situaţiile în care semnele care „se îmbină” sînt propoziţii şi/sau fraze), ci un mod de prezentare şi acceptare a unei astfel de configuraţii. Examinînd acest punct de vedere formulat de Petofi, am ajuns la concluzia să sistemul nostru conceptual înglobează şi, în acelaşi timp, nuanţează această concepţie. înainte de a încheia aceste comentarii ne-formale pe marginea teoriei schiţate, considerăm util să arătăm, fără a încerca să elaborăm o metodă în acest sens, care ar putea fi posibilităţile de invalidare a teoriei propuse în paragrafele precedente. (i) 'Coerenţa’ unui şir de propoziţii este concepută — după cum am văzut — ca funcţie de gradul de conformitate a modului concret în care este construit un şir de propoziţii (printr-o succesiune de operaţii elementare de ad-joncţiune la dreapta cîte unei propoziţii) cu modul în 145 care este de aşteptat ca şirul să fie construit: sînt coerente acele alăturări de propoziţii care sînt conforme cu alăturările pe care le aşteptăm! Invalidarea acestei idei ar trebui să constea din : a) A arăta că vorbitorii nu fac nici o diferenţă între un şir ca < Ion doarme. Gheorghe citeşte. > şi un şir ca < Ion doarme. Luna este satelitul Pămîntului. ), considerîndu-le pe ambele la fel de „normale”. Existenţa unei astfel de situaţii ar duce la concluzia că vorbitorii nu percep coerenţa şi că, prin urmare, acest concept nu poate fi definit ca raport între vorbitori şi sistemul de semne. p) în cazul în care vorbitorii fac distincţie între cele două tipuri de alăturări, ar trebui arătat că această distincţie nu depinde de faptul dacă vorbitorii se aşteaptă sau nu se aşteaptă ca două (sau mai multe) propoziţii să fie alăturate, ci de altceva. Pentru aceasta, ar trebui arătat că un număr semnificativ de mare de vorbitori nu se aşteaptă la o alăturare de propoziţii (cum este aceea din al doilea exemplu), dar o consideră perfect normală; în mod invers, ar trebui arătat că, pentru un număr semnificativ de mare de vorbitori, o alăturare de propoziţii ca aceea din primul exemplu este anormală şi că, în acelaşi timp, o astfel de alăturare este în perfectă conformitate cu „aşteptările” privitoare la alăturările de propoziţii. în legătură cu cele de sub a), p) trebuie să precizăm că, după părerea noastră, modul de manifestare obiectivă a „expectaţiei” vorbitorilor privitoare la posibilităţile de alăturare a propoziţiilor este răspunsul la o instrucţiune de felul acesta : alcătuiţi din propoziţiile su ...sn de pe listă perechi de propoziţii, astfel încît aceste perechi să le puteţi considera „normale”, sau „obişnuite”, sau ,,că spun ceva”, sau „că au sens”, fără obligaţia de a utiliza toate propoziţiile. în felul acesta, propoziţiile excluse din combinaţii vor reprezenta „trecerile” de la o propoziţie la alta care sînt neconforme cu „aşteptările” vorbitorilor. Conformitatea cu expectaţia ar fi echivalentă, în acest caz, cu faptul dacă vorbitorii „ar face” sau „nu ar face” o anumită alăturare de propoziţii. (ii) Textualitatea a fost definită ca grad minim de coerenţă permisă în raport cu o clasă de norme, N\ Pentru a invalida această teorie, ar fi necesar să se arate că orice succesiune discoerentă de propoziţii este acceptată ca text, în orice împrejurare. După cum precizam la începutul acestor consideraţii privitoare la posibilităţile de invalidare a teoriei, nu ne-am propus să dăm propriu-zis o metodă de invalidare, ci numai să arătăm ce ar urma să demonstreze această metodă; metoda concretă ar urma deci să fie construită. NOTE 1 Stati, 1990, p. 13 ,rele vă rolul,, funcţiilor pragmatice ’ în instituirea relaţiilor transfrastice; „intenţia comunicativă” este un component important al „funcţiilor pragmatice” (p. 17). 2 Vasiliu, 1979. 3 Vasiliu, 1980. 4 Vasiliu, 1979. 5 “I will call all configurations of signs consisting primarily of verbal -signs Hexts’ which the producer or interpreter considers to be texts on the basiş of criteria relevant for him”. Petofi, 1985, p. 81. 6 “Thus, to my mind, ‘being a text’ is not an inherent property of a configuration consisting primarily of verbal signs”. Petofi, 1985, p. 81. 7 “.. .should be capable of serving as a connected and complete enti-retv lor realizing a real or assumed communicative intention”. Petofi, 1985, p. 81. 8 ‘‘The assumption of coherence obliges the interpreter to try to fiii in any gaps he realizes in the language-connectedness or in the state-of-affairs configuration manifested in the text, constructing hypotheses con-cerning the missing links. ” Petofi, 1985, p. 87. ÎNCHEIERE 36. Consideraţii introductive.| Ajunşi la capătul investigaţiilor noastre privitoare la noţiunea de „textualitate”, adică privitoare la ceea ce putem înţelege prin text, ni se pare util ca, pe de o parte, să facem o prezentare sintetică a rezultatelor acestei investigaţii şi, pe de altă parte, să plasăm aceste rezultate în contextul cercetărilor de pînă acum. în raport cu acest ultim aspect,, nu este în intenţia noastră să facem o prezentare — fie ea şi sumară — a diverselor orientări; ne vom limita la a indica principalele puncte de convergenţă cu alte teorii, precum şi punctele în care, după părerea noastră, teoria dezvoltată în capitolele precedente se deosebeşte esenţial de alte teorii ale textului. 37. Principalele rezultate. Punctul de plecare al investigaţiei noastre l-a constituit ideea că o teorie a textului nu trebuie confundată cu o multitudine de propoziţii adevărate privitoare la diversele proprietăţi (eventual comune) ale unor obiecte date observaţiei noastre şi care, în general, sînt considerate a fi texte. Deci teoria textului nu se poate reduce la sistematizarea unor date cu caracter descriptiv. Ca şi o teorie a propoziţiei care se limitează la a descrie proprietăţile propoziţiilor, la a stabili o tipologie a lor, o teorie a textului care se limitează la a spune cum sînt textele nu ne permite să explicăm faptul că anumite „configuraţii de semne” — pentru a folosi un termen al lui Petofi1—funcţionează(saupot funcţiona) într-o comunitate de vorbitori ca texte şi în altele nu. Sau, un caz ceva mai complicat: de ce aceeaşi configuraţie de semne poate fi, în anumite condiţii, un text, iar în altele nu. Pe lîngă acest considerent de ordin — am spune — teoretic, există şi un altul care ne-a determinat să ocolim orice teorie (reală sau posibilă) care îşi propune să arate cum sînt textele. Către refuzul unei astfel de teorii 148 ne-a îndreptat însăşi literatura consacrată domeniului. Indiferent de înţelesul atribuit termenului de „gramatică” sau „lingvistică” şi indiferent de ceea ce se înţelege prin teorie, am putea spune că majoritatea cercetătorilor sînt de acord în ce priveşte faptul că o teorie (eventual „gramatică”, eventual „lingvistică”) a textului trebuie să ne dea posibilitatea de a distinge între „configuraţii de semne” (eventual secvenţe de propoziţii), care sînt texte, şi cele care nu sînt. Cităm în acest sens, cu titlu de exemplificare, cîteva formulări concludente : „Lingvistica textului are sarcina de a descrie coerenţa textelor, adică de a descoperi condiţiile în care o secvenţă de propoziţii se realizează ca secvenţă coerentă de propoziţii, ceea ce înseamnă tocmai că se realizează ca text.” (Brinker, 1979, p. 6.) 2 După Figge, limba constă din texte, din semnificaţiile acestor etxte şi din relaţiile dintre aceste texte şi semnificaţiile lor. Gramatica unei astfel de limbi „trebuie să conţină, de asemenea, regulile prin care aceste texte, aceste semnificaţii ale textelor şi relaţiile dintre ele sînt enumerate” [subl. noastră, E. V.] (Figge, 1979, p. 16)3. Este uşor de observat că, pentru Figge, gramatica este un sistem de enumerare (a relaţiilor dintre entităţile menţionate), un sistem generativ (Erzeugendensystem). O parte a sistemului generativ are la bază mulţimea semnelor simple (morfeme, semne suprasegmentale, respectiv, semne propoziţionale) şi, ca structură, concatenarea (Yerkettung). Sistemul are capacitatea de a alătura aceste elemente („monoizi liberi”, în terminologia autorului)4. Prin acest sistem sînt generate textele, iar propoziţiile sînt generate ca sub-lanţuri ale textelor (Teilketten von Texten). Exemplificările se pot înmulţi (cf. Petofi, 1979, pass.). încheiem totuşi această scurtă (şi, evident, incompletă) enumerare cu următoarea observaţie a lui Plett8: „Cel de-al treilea punct şi totodată cel decisiv [subl. noastră, E. V.] pentru o definiţie sintactică a textualităţii se referă la coerenţa elementelor textului, la ceea ce le ţine laolaltă. Fără această coerenţă nici un text nu este imaginabil, dar nici celelalte unităţi lingvistice structurale, care rezultă din combinaţia unor elemente structurale inferioare: morfemul şi propoziţia. Ceea ce a fost recunoscut încă de mult în domeniul morfemului şi al propoziţiei e valabil şi pentru text: combinarea de semne parţiale, din care 149 este constituit el, nu este supusă unui procedeu de însumare arbitrară, ci unor reguli combinatorii precise.” în acord cu — după toate aparenţele — majoritatea c-ercetătorilor, am pornit de la ideea că o teorie a textului trebuie înţeleasă ca aparat conceptual pe a cărui bază putem separa configuraţiile de semne care sînt texte de cele care nu sînt. Altfel spus, am pornit de la ideea că o teorie a textului are ca obiect definirea conceptului de textualitate. Bazaţi pe această idee, am examinat posibilitatea de a defini conceptul de textualitate în raport cu fiecare dintre cele trei componente ale structurii semiotice în sensul lui Morris : la nivelul gramatical (sintactic), la nivelul semantic şi la nivelul pragmatic. Am întreprins această investigaţie cu scopul de a stabili dacă obiectul numit text poate sau nu poate fi definit (la cele trei nivele) ca entitate care se situează într-o ierarhie unde entităţile de rang superior au drept constituenţi entităţi de rang imediat inferior; altfel spus, dacă textul este sau nu este membru al ierarhiei: morfem — cuvînt — sintagmă — propoziţie — frază (ocupînd eventual locul imediat superior nivelului frază). Pentru a putea obţine concluzii cît mai relevante, am considerat că este necesar să precizăm în prealabil ce înţelegem prin gramatică (sintaxă), ce înţelegem prin semantică şi ce înţelegem prin pragmatică. Acest lucru ni s-a părut cu atît mai necesar cu cît, în literatura consacrată domeniului, cei trei termeni sînt luaţi de cele mai multe ori într-o accepţie destul de neclară. Edificator în sensul acestei afirmaţii ni se pare exemplul conceptului de coerenţă. Acest concept „crucial” pentru cei mai mulţi cercetători în definirea textualităţii ('textul este o succesiune coerentă de propoziţii’ este un fel de „clişeu” care circulă în literatura domeniului) este considerat un concept semantic. Or, la un examen atent, natura semantică a acestui concept pare a fi cu totul problematică6, în sensul că el nu poate fi recuperat în termenii unei teorii semantice corespunzătoare standardelor ştiinţifice actuale. Conceptul poate fi acceptat ca aparţinînd semanticii numai în măsura în care convenim să înţelegem prin „semantică” tot ceea ce nu aparţine structurii materiale a limbii (adică tot ceea ce ţine de „ideile” vehiculate cu -ajutorul limbajului). 150 Pentru motive pe care am încercat să le facem clare în Introducere, am optat pentru o accepţie cît mai exactă şi, prin aceasta, mai restrictivă a termenilor de gramatică (sintaxă) şi de semantică, pornind de la stadiul actual al cercetărilor teoretice în acest domeniu. în capitolul 1 am formulat cerinţa ca o gramatică a textului să fie un ansamblu de reguli (explicite) care să ne permită să construim texte din propoziţii şi/sau fraze, în măsura în care o astfel de gramatică poate fi construită, şi numai în această măsură, putem admite ideea că textualitatea poate fi definită în termeni gramaticali (sintactici). în capitolul 3 am încercat să dăm o accepţie clară termenului de semantică. Pornind de la principiul frege-an al „compoziţionalităţii” sensului (= sensul entităţilor de un anumit ordin este funcţie de sensul constituenţilor imediaţi ai acestor entităţi), o semantică a textului ar trebui să conţină reguli prin care prezumtivelor unităţi sintactice numite text să li se asocieze un sens; acesta, la rîndul său, trebuie să fie o funcţie ale cărei valori sînt dependente de sensurile (—funcţii de adevăr) ale propoziţiilor constituente. Examinînd în capitolul 2 posibilitatea de a construi o gramatică (sintaxă) a textului în acord cu cerinţele formulate în capitolul 1, am ajuns la concluzia că, cel puţin în stadiul actual al cercetărilor, o astfel de gramatică nu este posibilă : atîta timp cît un inventar al conectorilor transfrastici nu este alcătuit şi atîta timp cît proprietăţile sintactice ale acestor conectori nu sînt descrise, nu se pot stabili reguli de formare a textelor din propoziţii (fraze) legate prin conectori transfrastici. Singura regulă care se poate formula în stadiul actual al cercetărilor în domeniul gramaticii textului este aceea în conformitate cu care prin juxtapunerea a două propoziţii sau a unui text şi a unei propoziţii se obţine un text. O astfel de regulă pare a fi însă cu totul nesatisfăcătoare. Examinînd (din punctul de vedere al înţelesului acordat în capitolul 1 termenului de „gramatică”) diversele mărci ale coeziunii (deci ale legăturilor gramaticale dintre propoziţii) care sînt luate în consideraţie de către diverşi cercetători (noi am avut în vedere lista cuprinzătoare din Beaugrande & Dressler, 1981), am ajuns la concluzia că nici una dintre ele nu are caracter gramatical, ci cel mult semantic. Concluzia finală este că nu dispunem 4e o gramatică (sintaxă) a textului şi că încercările de caracterizare gramaticală a textului (prin mărci ale coeziunii) nu sînt în fond de natură gramaticală. în aceste condiţii trebuie să admitem că textualitatea nu poate fi definită — cel puţin în stadiul actual al Cercetărilor — din punct de vedere gramatical (evident, în condiţiile în care înţelegem prin gramatică ceea ce am convenit să înţelegem în capitolul 1). în capitolul 4 se discută posibilitatea de a defini textualitatea în termeni semantici. Prima observaţie care s-a impus a fost aceea că, întrucît nu dispunem de o gramatică a textului, deci de un dispozitiv care să ne permită să specificăm structurile (gramaticale) textuale, nu putem, în principiu, construi o semantică a textului, în sensul discutat în capitolul 3. Aceasta deoarece o astfel de semantică este un sistem de reguli care asociază sensuri construcţiilor generate prin regulile gramaticale. Atîta timp cît structurile textuale nu sînt enumerabile, regulile semantice nu au obiect de aplicare. Legat de acest aspect este şi următorul: dat fiind că nu dispunem de un inventar al conectorilor textuali, cu atît mai puţin dispunem de o specificare corectă şi înca-drabilă într-un sistem semantic de tipul celui din capitolul 3 a sensului acestor conectori. Or, necunoscînd (aproape) nimic cu privire la sensul conectorilor textuali, este imposibil de imaginat cum s-ar putea formula reguli care să asocieze sensuri construcţiilor formate cu aceşti conectori. în sfîrşit, în condiţiile menţionate mai sus, nu se poate spune nimic cu privire la faptul dacă o ipotetică unitate numită ,,sensul textului” este de acelaşi tip sau de tip diferit de entităţile pe care le putem numi „sensul frazei” sau^ „sensul propoziţiei”. Întrucît, aşa cum am văzut, conceptul de coerenţă este considerat de către majoritatea cercetătorilor definitoriu pentru textualitate, un examen special a fost dedicat acestei noţiuni. Principalul rezultat este concluzia că noţiunea de coerenţă nu poate fi definită în termeni semantici (încă o dată : în accepţia dată în capitolul 3 acestui termen) şi că, în fond, coerenţa este un concept în întregime pragmatic. în legătură cu acest aspect, examenul critic al diverselor modalităţi de definiţie semantică a conceptului de coerenţă arată că unele dintre ele nu sînt nici semantice, 152 nici operaţionale (teoria Yan Dijk), altele sînt operaţionale, dar nu sînt semantice decît în măsura în care decidem să le dăm o interpretare semantică (Solomon Marcus), în sfîrşit, altele, de exemplu, posibilitatea de parafrazare sau „rezumare”, dacă sînt luate cu adevărat în serios, duc la rezultate inacceptabile, dat fiind caracterul extrem de puţin restrictiv al noţiunii de rezumat şi al imposibilităţii de a formula „reguli de parafrazare” sau „rezumare”. Concluzia finală este, pe de o parte, că textualitatea nu a fost şi nici nu poate fi definită în termeni semantici (cînd prin semantică înţelegem ceea ce a fost stabilit în capitolul 3) şi, pe de altă parte, că criteriul, considerat esenţial, al textualităţii, coerenţa, este un criteriu pragmatic. După ce, în capitolele 2, 4, am arătat cum nu poate fi definită textualitatea, adică după ce am arătat că textualitatea nu poate fi definită nici gramatical, nici semantic, în ultimele două capitole ale lucrării am explicat ce înţelegem prin pragmatică (capitolul 5) şi am arătat că textualitatea poate fi definită la nivel pragmatic (capitolul 6). în acest sens, am reţinut ca criteriu esenţial al textualităţii coerenţa, ca şi marea majoritate a cercetătorilor. Spre deosebire, însă, de ceilalţi cercetători, ajungînd —■ aşa cum am văzut — la concluzia că acest concept este de natură pur pragmatică, ani propus o definiţie pragmatică şi formală pentru acest concept. Pentru a defini coerenţa ca fapt pragmatic, am plecat de la ideea că ceea ce apare ca „legătură” între sensurile unor propoziţii ale unui şir se datoreşte faptului că înlănţuirea acestora este conformă într-un grad oarecare cu expectaţia vorbitorilor (privitoare la posibilele combinări ale sensurilor exprimate de aceste propoziţii)7. Gradul de conformitate cu expectaţia l-am definit prin intermediul unei K-operaţii, care se aplică propoziţiilor şi a cărei aplicare are ca rezultat un şir de propoziţii. Şirul de propoziţii (care alcătuiesc un text) se construieşte prin paşi succesivi care corespund aplicării repetate a K-operaţiei. Procesul generativ al unui şir poate fi reprezentat prin conjuncţia paşilor (= aplicări ale jfiT-operaţiei) care îl generează. Fiecărei JT-operaţii i se asociază o valoare numerică exprimînd gradul de conformitate cu expectaţia (=valoarea iC-expectaţiei). Această valoare este tra- 153 tată în mod analog cu valorile (de adevăr) atribuite într-o logică polivalentă, astfel încît valoarea K-expectaţie pentru o conjuncţie de i£-operaţii poate fi calculată în acelaşi fel în care se calculează valoarea de adevăr a unei conjuncţii în logica polivalentă. în acest cadru conceptual, coerenţa, mai exact, gradul de coerenţă al unui şir de propoziţii poate fi considerat ca fiind egal cu valoarea pe care o are Jf-expectaţia procesului care duce la generarea şirului respectiv (=conjuncţia JT-operaţiilor care îl generează). Pe această cale am realizat două lucruri: o definiţie exactă a termenului de coerenţă şi o definiţie care permite o măsură a coerenţei. Acest din urmă aspect oferă posibilitatea de a caracteriza un şir de propoziţii nu numai în termeni polari de coerent/discoerent, ci în termenii mai nuanţaţi ai diverselor grade de coerenţă. Întrucît există, aşa cum arătam, şiruri de propoziţii al căror caracter de text nu poate fi contestat, în ciuda unui anumit grad de discoerenţă, am căutat să exprimăm acest lucru introducînd un concept al logicii deontice, anume conceptul de permisiune, simbolizat prin P. Dis-punînd de un astfel de operator, putem defini textualitatea unui şir de propoziţii prin caracterul permis al procesului de generare a şirului. Un proces de generare permis este acela care generează im şir ale cărui propoziţii nu se află sub o anumită limită a gradului de coerenţă. Această limită este fixată de sistemul de norme de „comportament lingvistic” în raport cu care se acordă permisiunea. Cum sistemele de norme pot fi mai restrictive sau mai permi-sive, este evident că textualitatea unui şir de propoziţii depinde de caracterul mai tolerant sau mai puţin tolerant al sistemului de norme. Urmează de aici că : (a) textualitatea nu se poate defini decît în raport cu un sistem de norme de comportament lingvistic şi (b) aceeaşi secvenţă poate fi calificată ca text în raport cu un sistem de norme şi ca non-text în raport cu altul (mai restrictiv). Cum, în cazul oricărei comunităţi lingvistice, există simultan o pluralitate de sisteme de norme care reglementează uzul lingvistic, îşi găseşte o explicaţie convenabilă faptul că statutul de text al unei secvenţe de propoziţii variază în raport cu diverse situaţii concrete de comunicare, eu diverse colectivităţi de vorbitori. înainte de a încheia, considerăm că este util să facem urmă toarele observaţii: lc Modul în care am definit textualitatea (prin conceptul de ^-operaţie permisă) permite o explicaţie a faptului că aceeaşi secvenţă poate fi considerată text în anumite împrejurări (=în raport cu un anumit sistem de norme şi de permisiuni) şi poate fi considerată non-text în alte împrejurări (=în raport cu un sistem diferit, dar coexistent cu primul, de norme şi permisiuni). 2° Sistemul de norme şi permisiuni care reglementează construirea de texte funcţionează, după toate aparenţele, şi la nivel infratextual: două propoziţii care nu pot fi acceptate în succesiune ca text nu sînt acceptate nici ca membri ai unei construcţii obţinute prin legarea lor cu ajutorul unui conector frastic. 3° Ideea de „coerenţă tematică” sau cea de „relevanţă reciprocă” pot fi captate ambele în termenii propuşi de noi; căci „legătura tematică” dintre două (sau mai multe) propoziţii, ca şi „relevanţa reciprocă” sînt, desigur, legate de faptul că „este de aşteptat” ca propoziţiile respective să intre într-o anumită succesiune. Legătura tematică sau relevanţa reciprocă dintre două (sau mai multe) propoziţii trebuie să existe pentru vorbitor spre a putea servi drept „liant” între propoziţii; în caz contrar, propoziţii cu o anumită relaţie tematică sau cu o anumită relevanţă reciprocă pot fi apreciate ca discoerente de către un vorbitor care nu percepe efectiv aceste relaţii. 4° în sfîrşit, abordarea pragmatică a conceptului de coerenţă pe care am propus-o, ca şi definiţia ideii de textualitate pe baza conceptului (re-definit) de coerenţă este de natură să capteze şi ideea formulată recent de Petofi8, anume că textualitatea, ca şi coerenţa, nu este o proprietate inerentă textului şi că, pe de altă parte, text este orice configuraţie de semne prezentată şi acceptată ca text. Nu insistăm asupra acestui aspect aici, deoarece am făcut-o în § 34. al acestei lucrări. 38. Puncte de convergenţă şi divergenţă cu alte teorii. Nu ne propunem ca în acest paragraf să întreprindem o analiză critică a lucrărilor consacrate teoriei textului, fie chiar şi numai a celor fundamentale; nu ne propunem nici să facem o sumară trecere în revistă a principalelor puncte de vedere formulate cu privire la „textualitate”. Intenţionăm doar ca în acest paragraf să ne delimităm cu claritate punctul nostru de vedere în raport cu cele 155 exprimate pînă acum şi, evident, pe care le cunoaştem. Operaţia ni se pare cu atît mai necesară cu cît, aşa cum arătam în Introducere, lipsa de claritate a multor termeni cu care se operează în acest domeniu face dificilă distincţia între situaţia în care se vorbeşte despre acelaşi lucru în moduri diferite şi situaţia în care se vorbeşte despre lucruri realmente diferite. 1° Există o serie de cercetători care consideră că noţiunea de 'text’ nu poate fi definită decît la nivel pragmatic9 şi că, în consecinţă, entitatea ‘text’ nu este o parte integrantă a ierarhiei structurale morfem — cuvînt — sintagmă — propoziţie — frază. Este evident că rezultatele la care am ajuns în această lucrare se situează pe această linie de gîndire. Ceea ce este propriu modului de abordare a textualităţii în capitolele de mai sus este faptul că am dat o definiţie formală (şi, prin aceasta, mai exactă) la nivel pragmatic a noţiunii de textualitate, definiţie care se distinge între cele existente prin aceea că permite recuperarea (la nivel pragmatic) a multora dintre punctele de vedere formulate deja 10 (vezi în această ordine de idei § 37., sub 3°, 4°). 2° Deşi utilizăm ca criteriu esenţial al textualităţii coerenţa, aceasta este re-definită în termeni exclusiv pragmatici şi în termenii unui formalism (sugerat de logica polivalentă) cu incontestabil caracter operaţional. în felul acesta, punctul nostru de vedere se deosebeşte fundamental de cel adoptat în general de cercetătorii care definesc textualitatea prin coerenţă, înţeleasă ca proprietate semantică. 3° Faptul că nu există o gramatică a textului în ai cărei termeni noţiunea de 'textualitate’ să poată fi definită a fost remarcat şi de alţi cercetătoriu. Ceea ce am adus în plus în această direcţie a fost, pe de o parte, formularea clară a unui număr de caracteristici formale ale unei posibile gramatici a textului şi, pe de altă parte, formularea clară a ceea ce ar fi trebuit să urmărească o astfel de gramatică. în aceste condiţii, cercetări ulterioare ar putea da un răspuns mai concludent decît cel posibil în momentul de faţă, la întrebarea dacă absenţa unei autentice gramatici a textului este un accident în istoria lingvisticii sau se datorează unei incompatibilităţi de natură între teoct şi o descriere strict gramaticală. 4° în termeni asemănători se pune şi problema semanticii textului. Prin însuşi faptul că textul este definit prin 156 coerenţă, iar coerenţa este considerată a fi de natură semantică, foarte mulţi cercetători12 sînt dispuşi să definească textualitatea în termeni semantici. Arătînd că noţiunea de coerenţă nu poate fi definită în termeni semantici, este evident că cercetarea noastră se situează în afara acestei linii de gîndire (deşi foloseşte acelaşi cuvînt material în definirea textualităţii). în plus, impunînd în mod explicit anumite condiţii formale unei'teorii semantice, am ajuns în mod firesc la întrebarea dacă o semantică a textului este sau nu posibilă. Şi, mai departe : dacă faptul că, pînă în prezent, nu există o semantică a textului care să satisfacă aceste condiţii formale se datorează unui accident istoric sau incompatibilităţii de natură între entitatea "text’ şi o teorie semantică de acest tip. 5° în măsura în care concluzia investigaţiei noastre este că textualitatea trebuie definită la nivel pragmatic şi că, cel puţin în stadiul actual al teoriei textului, ea nu poate fi definită nici gramatical, nici semantic este evident că punctul nostru de vedere în această privinţă este net distinct de al acelor cercetători care încearcă să dea o definiţie a textualităţii la toate cele trei nivele ale structurii semiotice 13. 6° Admiţînd că distincţia dintre text şi non-text nu se poate face decît la nivel pragmatic, nu excludem posibilitatea de a descrie în termeni gramaticali şi/sau semantici o entitate a cărei calitate de text a fost stabilită în prealabil la nivel pragmatic. Este vorba deci de a arăta cum este un obiect numit text şi nu de a arăta ce este un astfel de obiect în raport cu alte obiecte (care nu sînt texte). Din acest punct de vedere, nu contestăm în nici un fel valoarea pur descriptivă a tuturor caracterizărilor făcute textelor în literatura de specialitate u. Mai concret: este adevărat că un text (în măsura în care ştim că e text) se caracterizează şi prin coeziune (cu toate formele ei de manifestare analizate de către diverşi autori), şi printr-o serie de trăsături ale „înţelesului” (în sensul total ne-tehnic al cuvîntului) subsumate de cercetători noţiunii de coerenţă (tematică, referenţială etc.); nu este însă adevărat că aceşti factori sînt de natură să definească conceptul de * textualitate’. Această distincţie tranşantă pe care o facem şi pe care o considerăm liminară pentru orice discuţie privitoare la 'textualitate7 nu apare cu claritatea necesară în lucrările care încearcă o abordare globală (= la toate cele trei nivele semiotice) a naturii textului. 157 NOTE 1 Petofi, 1985, p. 81. 2 „Die Textlinguistik hat die Aufgabe, die Kohărenz von Texten zt? beschreiben, d. h. die Bedingungen zu ernieren, unter denen Satzfolgeri als kohărente Satzfolgen, eben als Texte, realisiert werden.” 3,,...muss also die Regeln enthalten, durch die diese Texte, diese Textbezeichenten und ihre Relationen aufgezăhlt werden.” 4 Figge, 1979, p. 16. 5 Plett, 1983, p. 61-62. * Vasiliu, 1979. 7 Modul în care conformitatea cu „expectaţia” intervine ca element component al „coerenţei” a fost luat în consideraţie şi de către Beaugrande & Dressler, 1981. Vezi discuţia noastră asupra acestui aspect In § 23 . 8 Petofi, 1985. 9 Segre, 1979, p. 84, consideră că lingvistica textului are ca scop „investigarea unităţilor de comunicare”. Bertinetto, 1979, p. 144, observă că, spre deosebire de propoziţie, textul poate fi sesizat în primul rînd pe baza» unor „trăsături extralingvistice (adică pragmatice)”. Mai mult, el observă : „conştiinţa naturii strict pragmatice [subl. noastră, E. V.] (nu pur şi simplu lingvistice) a T [=textului] a ajuns pînă la sfîrşit un subiect [engl. topic] pentru cercetătorii LT [=lingvisticii textului]” id., ibid., p. 145. Titzmann, 1979, p. 112, este şi el de părere că lingvistica textului operează cu reguli pragmatice. Pentru Oomen, 1979, p. 272, textul este un proces de comunicare şi trebuie, în consecinţă, descris în termenii unui model al acestui proces; o astfel de modelare este diferită de modelarea gramaticală. Stati, 1990, p. 16—17, atrage atenţia asupra faptului că „intenţionalitatea” trebuie considerată ca factor lingvistic, şi anume ca element al semnificaţiei (signifi6). Ni se pare suficient de clar că, în calitate de „proces de comunicare”, textul se situează la nivel pragmatic. V. şi Ku-kharenko, 1979, p. 235, 236. 10 Posibilitatea de a reprezenta un text ca operaţie repetată de adjonc-ţiune la dreapta a unei propoziţii este sugerată de Segre, 1979, p. 83, care atrage atenţia, în acelaşi timp, şi asupra dificultăţii create de existenţa unei condiţionări „de la dreapta la stînga” : fiecare pas adjonetiv este, la rîndul său, condiţionat de următorul. Modelul dezvoltat de noi nu are în vedere şi acest tip de condiţionare ; ea ar putea fi luată în consideraţie într-o eventuală formă mai rafinată a modelului. Remarcăm că Segre, loc. cit.r se referă atît la caracterul „permis” al adjoncţiunii, precum şi la faptul că o astfel de abordare ar permite simularea procedeelor enunţării (engl. alloiv* us to simulate utterance procedures). Caracterul de „procesualitate” legat de actul comunicării văzut ca element definitoriu al textului apare şi la Titzmann şi la Oomen (v. nota 9). Rolul expectaţiei în definirea textualităţii a fost remarcat şi de Petofi, 1985, p. 369 — 371. 11 în capitolul 2 (v. notele 7, 16) am remarcat faptul că o serie de cercetători care vorbesc despre regulile gramaticale ale textului fac şi precizarea că atît aplicarea acestor reguli, cît şi exigenţele pe care acestea le formulează au un caracter mai puţin strict decît regulile care reglementează structurile propoziţionale. Adăugăm aici cîteva formulări explicite ale ideii că textul este o entitate care poate fi definită prin jreguli gramaticale : Segre, 1979, p. 79, 80, 81, 82; Titzmann, 1979, p. 103—104; Oomen,» 1979, p. 272 : „While sentences are units of grammar and, therefore, can be described in the framework of a graînmatical model, texts are communi-cative processes and [... ] require a process model that takes their commu- 158 nicativQ function into account”. Bernâth & Cstiri, 1985, p. 355, admit ideea că textele nu au sintaxă (engl. lack of syntax). 12 O serie de interpretări semantice ale termenului de coerenţă au fost discutate pe larg în capitolul 4; pentru trimiteri bibliografice v. notele de la acest capitol (§§ 18—24). 13 Plett, 1983, p. 50 — 53, consideră că toate cele trei dimensiuni semiotice (sintaxă, semantică, pragmatică) alcătuiesc o teorie integratoare a textualităţii. O perspectivă asemănătoare (=încercarea de a defini textualitatea la fiecare din cele trei nivele, eventual în primul rînd din punct de vedere gramatical şi semantic) poate fi găsită la Brinker, 1979 ; Figge, 1979 ; Heger, 1979; Oltean, 1976, 1982; Raible, 1979; Schveiger, 1979; Titz-mann, 1979, schiţează, aşa cum arată şi titlul articolului, o teorie unificată a pragmaticii şi semanticii textului. Vlad, 1982, 77 şi urm., optează pentru o abordare a textului din punct de vedere sintactic, semantic şi pragmatic ; după toate aparenţele, punctul de vedere pragmatic este prevalent (deşi autoarea nu formulează în mod explicit această idee). 14 Pentru exemplificare, putem cita genul de abordare a textului pro-ipusă de Coteanu, 1978, 1986; Longacre, 1979; Wunderli, 1979. LUCRĂRI CITATE Barthes, 1966 : Rol and Barthes, „Introduction â 1‘analyse structurale des recits”, în Communications 8, 1966, pp. 1 — 27. Beaugrande & Dressler, 1981 : Robert-Alain de Beaugrande, Wolfgang Ulrich Dressler, Introduction to Textlinguistics, London, New York, 1981 (Longman). Bellert, 1970 : Irena Bellert, “On a Condition of Coherence of Texts”, în Semiotica 2, 1970, pp. 335 — 363. Bernâth & Csuri, 1985 : Ârpâd Bernâth — Kâroly Cstiri, „On Text-Semăn-tics in Litterature”, în Quaderni di semantica, V, 2, 1985, pp. 355 — 359. Bertinetto, 1979 : Pier Marco Bertinetto, “Can we Give a Unique Definition of the Concept ‘Text’? Reflexions on the Status of Textlinguistics”, în Petoli, 1979, pp. 143 — 159. Bidu-Vrănceanu, 1970 a : Angela Bidu-Vrănceanu, „Esquisse de systeme lexico-sernantique : Ies noms de couleur dans la langue roumaine con-temporaine”, în RRL, XV, 1970, pp. 129 — 140, 267 — 278. Bidu-Vrănceanu, 1970 b : Angela Bidu-Vrănceanu, ,,Une modalite de des-cription paradigmatique au niveau du lexique”, în RRL, XV, 1970, pp. 345-368. Bidu-Vrănceanu & Forăscu, 1984 : Angela Bidu-Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Modele de structurare semantică. Cu aplicaţie la limba română? Timişoara, 1984 (Facla). Borcilă (coord.), 1980 : Mircea Borcilă (coord.), Studii de stilistică, poetică şi semiotică, Cluj-Napoca, 1980. Brinker, 1979 : Klaus Brinker, „Zur Gegenstandsbestimmung und Aufga-bestellung der Textlinguistik”, în Petofi, 1979, pp. 3 — 12. Carnap, 1958 : R. Carnap, Introduction to Symbolic Logic and Its Applications, New York, 1958 (Dover Publica ti ons). Carnap, 1959 : Rudolf Carnap. The Logical Syntax of Language, Pater-son, New Jersey, 1959 (Littlefield, Adams & Co). Carnap, 1960 : R. Carnap, Meaning and Necessity, Chicago, 1960 (Uni-vcrsity of Chicago Press). Carnap, 1962 : Rudolf Carnap, Logical Foundations of Probabilily, Chicago, 1962 (The Uni verşi ty of Chicago Press). Carnap, 1964 : Rudolf Carnap, “Foundations of Logic and Mathcmatics”, in Fodor, Katz, 1964, pp. 419 — 436. Chiţoran, 1973 : D. Chiţoran, Elements of English Structural Semantics, Bucureşti, 1973 (EDP). Chiţoran & Cornii eseu, 1985 : D. Chiţoran, Alexandra Cornilescu, Elements of English Sentence Pragmatics, Bucureşti, 1985 (TUB). Chomsky, 1957 : Noam Chomsky, Syntactic Structures, ’s Gravenhage, 1957 (Mouton). Citatele sînt făcute după ed. a 3-a, 1963. 160 Cbomsky, 1965 : Noam Chomsky, Aspects of the Theonj of Syntax, Cam bridge, Mass., 1965 (The MIT-Press). CorniJescu, 1979 : Alexandra Cornilescu, “On the Categorial Status of Relative and lnterrogative Pronouns in Montague Grammar”, în RRLy XXIV, 1979, m\ *3, pp. .301-321. Coseriu, 1964 : E. Coseriu, „Pour une s6mantique diaclironique structurale”, în TraLiLi, II, 1, 1964, pp. 139-186. Costăchescu, 1978 : Adriana Costăchescu, „Les pronoms relatifs en gram-maire Montague”, în Etudes romanes dediees â lorgu Iordan, Rucarest 1978, pp. 139 — 151. Coteanu, 1978 : I. Coteanu, „Ipoteze pentru o sintaxă a textului”, în SCL, XXIX, 1978, nr. 2, pp. 115-124. Coteanu, 1986 : I. Coteanu, „Cum vorbim despre text”, în Analize de texte poetice (coord. I. Coteanu), Bucureşti, 1986, (Editura Academiei Republicii Socialiste România), pp. 7—36. Cresswell, 1973 ; M. J. Cresswell, Logics and Languages, London, 1973 (Met-huen & Co). Dascal & Margalit, 1974 : M. Dascal — A. Margalit, “A ‘New Revolution in Linguistics’ — ‘Text Grammar* \s. ‘Sentence Grammar’ ”, în Theoretical Linguistics, 1, 1974, pp. 195 — 231. Van Dijk, 1972 : Teun A. Van Dijk, Some Aspects of Text Grammars, The Iiague, Paris, 1972 (Mouton). Enescu, 1980 : Gh. Enescu, Fundamentele logice ale gindirii, Bucureşti, 1980 (EŞE). Figge, 1979 : Udo L. Figge, „Zur Konstitution einer eigentlichen Textlin-guistik”, în Petofi, 1979, pp. 13—23. Fodor, Katz, 1964 : J. A. Fodor, J. J. Katz (Eds.), rThe Structure of Lan-guage. Beadings in the Philosophy of Language, New Jersey, 1964 (Pren-tice-Hall). Forăscu, 1978 : Narcisa Forăscu, Analiza structurală a vocabularului limbii române. Sinonimia adjectivală, Bucureşti, 1978 (TUB). Frege, 1977 : Gottlob Frege, Scrieri logico-filozofice (Traducere, studiu introductiv şi note de Sorin Vieru), Bucureşti, 1977 (EŞE). Gaifman, 1961 : G. Gaifman, Dependency Systems and Plirase-Structure Systems, Santa Monica, Cal., 1961 (P-2315 Rand Corporation). GLR I, II : Gramatica limbii române, voi. I, II, ediţia a Il-a revăzută şi adăugită, Tiraj nou, Bucureşti, 1966 (Editura Academiei Republicii Socialiste România). Harweg, 1968 : Roland Harweg, Pronomina und Textkonstitution, Munich, 1968 (Fink). Hays, 1960 : G. D. Hays, Grouping and Dependency Thcories, Santa Monica, Cal., 1960 (P-1910 Rand Corporation). Beger, 1979 : Klaus Heger, „Text und Textlinguistik”, în Petofi, 1979, pp. 49 — 62. Hendricks, 1969: William O. Hendricks, Linguistics and the Structural Ana-lysis of Texts, Lincoln, Nebr., 1969 (Mimeo). Uiescu & Wald, (red.), 1981 : Lingvistica modernă în texte. Redactori responsabili: Prof. dr. Măria Iliescu, prof. dr. Lucia Wald, Bucureşti, 1981 (TUB). Katz, Fodor, 1964 : J. J. Katz, J. A. Fodor, „The Structure of a Semantic Theory”, în Fodor, Katz, 1964, pp. 479 — 518. Kristeva, 1969 : Julia Kristeva, „Narration et transformation”, în Semiotica, 4, 1969, pp. 422-428. Kristeva, 1980 a : Julia Kristeva, „Problemele structurării textului”, în Pentru o teorie a textului. Antologie „Tel QueV’ 1900— 1971 (Introdu- 161 cere, antologie şi traducere : Adriana Babeţi şi Delia Sepetean-Vasi-liu), Bucureşti, 1980, pp. 250—272 (Univers). Kristeva, 1980 b : Julia Kristeva, „Semiotica : ştiinţă critică şi/sau critică a ştiinţei”, în Pentru o teorie a textului..pp. 300—317. Kukharenko, 1979 : Valeria Kukharenko, “Some Considerations about the Properties of the Texts”, în Petofi, 1979, pp. 235—245. Lakoff, 1971 : George Lakoff, “On Generative Semantics”, în Danny Stein-berg and Leon Jakobovitz (Eds.), Semantics. An Interdisciplinary Rea-der in Philosophy, Linguistics and Philosophy, Cambridge, 1971 (Cam-bridge University Press), pp. 232—296. Lakoff, 1976 : George Lakoff, “Toward Generative Semantics”, în James Mc Cawley (ed.), Syntax and Semantics, voi. 7, New York, San Francisco, London, 1976. Lewis, 1972 : David Lewis, “General Semantics”, în Davidson and Herman (eds.), Semantics of Natural Language, Dordrecht — Holland, 1972 (Reidel), pp. 169—218. Linsky, 1952 : Leonard Linsky (Ed.), Semantics and the Philosophy of Language, Urbana, Chicago, London, 1952 (University of Chicago Press). Lipski, 1974 : John M. Lipski, “A Topology of Semantic Dependence”, Semiotica 12, 1974, pp. 145-170. Lipski, 1975 : John M. Lipski, Towards a Topology of Natural Languages“, în Poetics 4, pp. 5—17 Longacre, 1979 : Robert E. Longacre, “On the Triple Opposition of a Text to a Sentence”, în Pet6fi, 1979, pp. 258—271. Marcus, 1974 : Solomon Marcus, “Linguistic Structures and Generative Devices in Molecular Genetics”, în CLTA, XI, 1974, fasc. 1, pp. 77 — 104. Marcus, 1980 : Solomon Marcus, “Textual Cohesion and Textual Cohe-rence”, în RRL, XXV, 1980, no. 2, pp. 101-112. McCawley, 1970 : James McCawley, “Where do Noun Phrases Come”, in Jakobs and Rosenbaum (Eds.), Re&dings in English Trans formaţie nai Grammar, Waltham, 1970, pp. 166 — 184 (Ginn & Co). Montague, 1970 : R. Montague, “English as a Formal Language”, în Vissen-tini, 1970, pp. 189-223. Montague, 1974 : R. Montague, Formal Philosophy : SelectedPapers of Richard Montague, edited and with an introduction by Richmond Thomason, New Haven, Connecticut, 1974 (Yale University Press). Morris, 1955 : Charles Morris, “Foundations of the Theory of Signs”, în Encyclopedia of Unified Science, voi. I, nr. 2, Chicago, 1955, pp. 78 — 137 (University of Chicago Press). Oltean, 1976 : Ştefan Oltean, “A Pragmatic Approach to the Concept of Style”, în CLTA, XII, 1976, no. 1, pp. 301-304. Oltean, 1982 : Ştefan Oltean, “On a Question of Narrative Theory”, in RRL, XXVII, 1982, no. 5, pp. 441-445. Oomen, 1979 : Ursula Oomen, “Texts and Sentences”, în Petofi, 1979, pp. 272—280. Palek, 1968 : Bohiîmil Palek, Cross-Reference. A Sludy on Hyper-Syntax, Prague, 1968 (Universita Karlova). Petofi, 1979 : lanos Petofi (Ed.), Text vs. Sentence. Basic Qaestions of Text Linguistics, lst, 2d Part, Hamburg, 1979 (Buske). Petofi, 1985 a : Janos Petofi, “Text Comprehension, Objects and Proces-ses, Text Theory, Semantic Aspects of Text Processing (I)”, în Qua-derni di semantica, VI, 1985, nr. 1, pp. 81—92. 162 Petofi, 1985 b : Janos S. Petofi, “Text Comprehension, Objects and Pro-cesses, Text Theory, Semantic Aspects of Text Processing (II)”, în» Quaderni di semantica, VI, nr. 2, 1985, pp. 368 — 377. Plett, 1983 : Heinrich F. Plett, Ştiinţa textului şi analiza de text, Bucureşti, 1983 (Univers). Pogatschnigg, 1979 : Gustav-Adolf Pogatschnigg, „Textlinguistik”, in Petofi, 1979, pp. 292-300. Pottier, 1964 : B. Pottier, „Vers une s6mantique moderne”, în TraLiLi* 2, 1964, pp. 107-137. Raible, 1979 : Wolfgang Raible, „Zum Textbegriff und zur Textlinguis-tik”, în Petofi, 1979, pp. 63-73. Reichenbach, 1966 : Hans Reichenbach, Elements of Symbolic Logic, New York, 1966 (Free Press). Schveiger, 1979 : Paul Schveiger, “Text and Sentence; a Systematic Ap-proach”, in Petofi, 1979, pp. 307-318. Segre, 1979 : Cesare Segre, “The Nature of Text”, în Petofi, 1979, pp. 77 — 88. Stati, 1990: Sorin Stati, Le transphrastique, Paris, 1990 (PUF). Swain, 1970: Marshall Swain, “The Consistency of Raţional Belief“;. în Marshall Swain (Ed.), Induction, Aeceptance, and Raţional Belief, Dordiech-FIolland, 1970 (Reidel), pp. 27—54. Tarski, 1952 : Alfred Tarski, “The Semantic Conception of Truth”, în Lin-ski, 1952, pp. 13-47. Titzmann, 1979 : Michael Titzmann, “Text vs. Sentence (With a View towards a Unified Theory of Pragmatics and Semantics)”, în Petofi, 1979, pp. 101-122. Todorov, 1966 : T. Todorov, „Recherches sămantiques”, în Langages, 1, 1966, pp. 5-43. Vasiliu, 1972: E. Yasilu, Outline of a Semantic Theory of Kernel Sentences, The Hague, Paris, 1972 (Mouton). Vasiliu, 1978: E. Vasiliu, Preliminarii logice la semantica frazei, Bucureşti, 1978 (EŞE). Vasiliu, 1979: E. Vasiliu, “On Some Meaning of Coherence ”, în Petofi» 1979, pp. 450-466. Vasiliu, 1980 : E. Vasiliu, „Coerenţă şi permisiune”, în Borcilă (coord.\ 1980, pp. 196 — 203. Vasiliu, 1984 : E. Vasiliu, Sens, adevăr analitic, cunoaştere, Bucureşti, 1984 (EŞE). Vasiliu, 1985 : E. Vasiliu, ,,0n «The Meaning of ‘Text Meaning’ » and Some Related Concepts”, în Quaderni di semantica, VI, 1985, nr. 1, pp. 111-115. Vissentini, 1970 : Bruno Vissentini (Ed.), Linguaggi nella Societâ, Milano* 1970 (Edizioni di Communitâ). Vlad, 1982 : Carmen \ lad, Semiotica criticii literare, Bucureşti, 1982 (EŞE). Vlad, 1985 : Carmen Vlad, „Sensuri şi funcţii ale persoanei întîi în textul narativ : Hanul AncuţeVy, în Carmen Vlad (coord.), 1. Semiotică şi poetică, 2. Textul şi coerenţa, Cluj, 1985, pp. 104—141. Winburne, 1964 : John Newton Winburne, “Sentence Sequence in Dis-course”, în Proceedings of the JXth International Congress of LinguisfsP The Hague, 1964, pp. 1094-1099. Wunderli, 1979 : Peter Wunderli, „Satz, Paragraph, Text — und die Into-nation”, în Petofi, 1979, pp. 319 — 341, 163