N.A. URSU Contribuţii la ISTORIA CULTURII ROMÂNEŞTI
         Lucrare publicată cu sprijinul Ministerului Culturii şi Cultelor
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale URSU N.A.
Contribuţii la istoria culturii româneşti / N.A. Ursu Iaşi, Cronica, 2002 486 p.; 21 cm ISBN: 973-8216-25-7
008  (498)
     © Toate drepturile aparţin editurii „Cronica”
                         N.A. URSU
                   Contributii la
                       j
ISTORIA CULTURII ROMÂNEŞTI
                Studii şi note filologice
                            Editura CRONICA Iaşi • 2002
                       Cuvînt înainte
     Aşa cum am anunţat în prefaţa volumului Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filologice, Editura Cronica, Iaşi 1997, în acest nou volum de contribuţii filologice includem cu precădere studii şi note privitoare la paternitatea sau sursele necunoscute ale unor traduceri din epoca veche a culturii noastre. Nu a fost posibil să cuprindem aici şi studii similare referitoare la unele traduceri din secolul al XVII-lea. Acestea vor fi publicate în alt volum.
     Din diferite motive, numeroase traduceri vechi româneşti cu conţinut variat (moral-religios, juridic, istoric, geografic, teologic, filozofic, literar, politic, didactic etc.), păstrate mai ales în copii manuscrise, sînt anonime. Cercetătorii care le-au studiat sub diverse aspecte au emis uneori şi anumite ipoteze cu privire la paternitatea lor. In cîteva cazuri, paternitatea necunoscută a unor traduceri mai importante a generat îndelungate şi pasionate controverse. De cele mai multe ori însă, cum arătăm în studiile şi notele aflate în prezentul volum, traducerile anonime au fost atribuite de cercetători, în mod eronat, fie persoanelor care le-au copiat, menţionate pe foile de titlu sau în epilogurile manuscriselor respective, fie unor persoane care doar au iniţiat ori au finanţat efectuarea, copierea sau tipărirea lor. în felul acesta s-au răspîndit şi au fost preluate în lucrări de sinteză ale istoriei literaturii şi a culturii româneşti afirmaţii false privitoare la paternitatea şi la sursele necunoscute ale multor traduceri, dintre care unele au devenit între timp texte de referinţă pentru istoria limbii române literare şi pentru Dicţionarul limbii române al Academiei. Noi înşine am preluat, în unele lucrări mai vechi, ipoteze neverificate sau am făcut afirmaţii ori presupuneri greşite cu privire la paternitatea anumitor traduceri.
     Cu prilejul unor cercetări de istorie a limbii române literare din secolul cil XVlI-lea pină in primei jiuiiciioie a secolului al XlX-lea am observat că majoritatea traducerilor anonime din diferite perioade au particularităţi lingvistice şi stilistice comune cu scrierile unor autori sau traducători contemporani cunoscuţi. Acest fapt ne-a fost confirmat, în fiecare caz, de rezultatele obţinute prin comparaţia sistematică a limbii textelor respective. Căci intelectualii români capabili şi interesaţi sau dispuşi să facă traduceri din diverse limbi (slavonă, greacă, latină, rusă, polonă, italiană, franceză, germană sau maghiară) erau, îndeosebi în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, relativ puţini, unii dintre ei putîndfi deci solicitaţi mai des ori angajaţi la asemenea lucrări, în diferite moduri, de către domnitori, de unele instituţii ale statului, de boieri, de înaltul cler şi chiar de oricine avea nevoie de o anumită traducere. Am reuşit astfel să identificăm în persoana unor autori sau traducători cunoscuţi pe traducătorii anonimi ai unui mare număr de texte, îmbogăţind istoria literaturii şi a culturii româneşti cu numeroase şi interesante informaţii noi, determinate prin metode filologice adecvate.
     Dedic acest volum soţiei mele, Despina Ursu, cercetător ştiinţific, cu afectuoase mulţumiri şi recunoştinţă pentru ajutorul pe care mi l-a acordat neobosit în procesul elaborării studiilor mele filologice, ea fiind totodată primul lor cititor şi critic avizat.
     Mulţumesc de asemenea Editurii Cronica pentru iniţiativa şi eforturile editării acestei lucrări, precum şi Ministerului Culturii şi Cultelor, care a sprijinit publicarea ei.
                                                        N.A.U.
6
        Nicolae Costin, traducător al geografiei universale a lui Giovanni Botero
     1.     Manuscrisul 1556 de la Biblioteca Academiei Române conţine textul unei geografii universale, copiat în anul 1766 de ieromonahul Antim de la mănăstirea Cozia. Foaia de titlu a manuscrisului are următorul cuprins: Această carte ce să cheamă cosmografie, adecă izvodirea lumii, s-au scris în zilele măriii sale prealuminatului Io Scarlat Grigorie Ghica voievod, cu porunca şi cu toată cheltuiala sfinţiei sale părintelui chiriu chir Sofronie, arhimandritul şi igumenul sfintei şi dumnezeieştii mănăstiri Coziii, în anii de la zidirea lumii 7275, iară de la Hris-tos 17661. Acelaşi text se află şi în ms. 1267 de la Biblioteca Academiei, copiat în anul 1774 de ierodiaconul Anatolie de la episcopia Rîmnicului, asupra căruia vom reveni mai jos.
     în ms. 1556, după un întins Pinax, adecă însemnare de toate cîte sînt întru această carte a Cozmografiei (f. 3-15), urmează o scurtă prefaţă, care începe astfel: “Meideanul lumii, care are întru sine 4 părţi: Evropa, Asia, Africa, America, care cuprinde şi scoate toată lumea în vedere, ce are întru sine coz-mogrâfie, adecă izvodirea lumii, unde să scriu hotarăle tuturor ţărilor, tîrgurilor, bogăţiile, obiceiurile şi alte venituri afieşte-cănda neam, şi idrogrâfie, adecă izvodirea mării preste tot şi cu toate ostroavele şi peni[n]şurile carele sînt aflate pînă la această vreme, şi cuprinde şi monarhologhia, adecă de să dă a
    1     Vezi şi Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti. B.A.R., 1-1600, Bucureşti, 1978, f. 367-368. însemnările de proprietate şi cu privire la moartea năprasnică a copistului Antim, făcute de arhimandritul Sofronie pe f. 17v şi în josul foilor 17-25 ale manuscrisului, dovedesc că şi însemnările mai întinse pe verso primei coperte şi pe f. lr sînt scrise tot de el. Avem deci mostre ale scrisului acestui Sofronie din anii 1767-1781, necesare pentru a stabili dacă manuscrisele unor traduceri ale sale din aceeaşi perioadă sînt autografe.
7
şti de stâpînii cei mari şi aleşi în lume” (f. 16r). în continuare prefaţa arată importanţa călătoriilor şi a descoperirilor geografice pentru cunoaşterea întregii lumi, citînd pe cele ale lui Cristo-for Columb, Amerigo Vespucci şi ale altora. Urmează un nuc paragraf intitulat Marturia lui Petvu Beoţii d& cwio(iştcvcci pci-mîntului (f. 17r), la care ne vom referi mai jos, iar pe foile 17-154 se află descrise ţările Europei, Asiei şi Africii (începînd de la nord-est şi unriînd litoralul pînă la Angola, unde textul se întrerupe). Lipsesc descrierile ţărilor Africii de vest şi de nord, pînă la Egipt, descrierea Americii, precum şi celelalte părţi anuntate la începutul prefeţei.
     In mod evident, această geografie universală este o traducere. Atît în ms. 1556 cît şi în ms. 1267 nu se găseşte însă nici o informaţie în legătură cu autorul sau scrierea după care a fost tradusă, nici cu privire la traducătorul ei. în lucrarea intitulată Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962, f. 13-16, am afirmat că textul respectiv este la origine o scriere apuseană, probabil franceză, tradusă în româneşte eventual prin intermediul unei versiuni ruseşti, iar cu privire la traducător credeam că acesta ar putea fi arhimandritul Sofronie, care studiase “în ţara Moscului, la şcoalele împărăteşti”, sau, eventual, chiar Antim, copistul manuscrisului 1556. Întrucît nu găsisem atunci, la o lectură grăbită a manuscrisului, suficiente probe pentru susţinerea presupunerii făcute, am conchis prudent că “pînă la identificarea originalului şi a traducătorului, aceasta rămîne o simplă ipoteză”.
     2.      Reluînd, în anul 1979, cercetarea acestei interesante traduceri, de data aceasta cu hotărirea de a-i identifica originalul şi traducătorul, am constatat în primul rînd că textul nu a fost tradus în Ţara Românească, cum se putea deduce din faptul că cele două copii cunoscute pînă atunci în care se păstrează acest text sînt făcute la Cozia şi la Rîmnic, ci în partea de nord a Moldovei, după cum arată o serie de particularităţi lingvistice şi unele afirmaţii ale traducătorului. De asemenea, am identifi-
cat în text multe cuvinte de provenienţă polonă, precum şi unele referinţe la stări de lucruri poloneze sau la autori poloni. Aceste fapte ne-au determinat să presupunem că geografia universală aflată în cele două manuscrise de la Biblioteca Academiei reprezintă o traducere din limba polonă. Cu ajutorul preţios al colegei Natalia Cantemir, conferenţiar la Facultatea de Litere din Iaşi, care era atunci lector de limba română la Universitatea din Lublin, şi al colegilor Malgorzata Willaume, istoric, şi Czeslaw Grzesfak, filolog, de la Universitatea din Lublin, precum şi al colegilor bibliografi de la Biblioteca Centrală Universitară din Lublin, cărora le aducem şi aici mulţumirile noastre, am reuşit să identificăm originalul traducerii româneşti. Este cartea intitulată Theatrum swiata wszytkiego, apărută la Cracovia, în anul 16592. La rîndul ei, aceasta reprezintă traducerea din limba italiană a operei lui Giovanni Botero Beriese, Le Re-lationi universali, apărută în primă formă, în trei părţi, la Roma, în anul 1591, iar în ediţie completă, în patru părţi (cuprin-zînd acum şi descrierea Americii), la Veneţia, în 1596. Atît în prima formă cît şi în forma ei completă, opera aceasta a lui Giovanni Botero a avut numeroase ediţii în limba italiană3. A fost tradusă în latină şi în aproape toate limbile europene.
     Giovanni Botero (1533-1617), autorul geografiei universale de care ne ocupăm, este un cunoscut învăţat italian, iezuit, celebru prin opera sa fundamentală cu caracter politic, Della Ragion di Stato (Veneţia, 1589), tradusă în limba latină (în 1616) şi în alte limbi. Nu mai puţină celebritate i-a adus şi opera sa geografică, Le Relationi universali, care în istoria geografiei este considerată o piatră de hotar. Spre deosebire de cos-mografiile umaniste şi istorice ale secolului al XVI-lea, opera
    2     Mulţumim Bibliotecii Jagelone din Cracovia, care, cu deosebită solicitudine, a trimis Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi microfilmul acestei cărţi.
    3     Exemplare din cinci asemenea ediţii, apărute în diferite localităţi din Italia, în anii 1596-1599, se află la Biblioteca Academiei Române.
9
lui Botero, concepută şi sistematizată în mod original, oferă pentru prima oară date economice, sociale, politice şi culturale privitoare la ţările descrise. Ca atare, prin caracterul ei complex şi sistematic,’ geografia lui Botero a constituit multă vreme un model de descriere geografică.
     Traducerea în limba polonă a geografiei lui Botero s-a făcut de către un călugăr din ordinul bemardinilor şi a fost publicată prima dată la Cracovia, în anul 1609, sub titlul, după original, Relatiae powszechne. Cu acelaşi titlu a apărut la Cracovia şi ediţia a doua, în anul 1613. A treia şi ultima ediţie a apărut, tot la Cracovia, în anul 1659, cu titlul Theatrum swiata wszytkiego*. După cum rezultă din titlul menţionat la începutul prefeţei: Meideanul lumii, traducerea românească s-a făcut după a treia ediţie a traducerii poloneze a operei lui Giovanni Botero. Cuvîntul theatrum este tradus prin meidean, care în limba română veche avea şi sensul de “privelişte, spectacol”.
     Din părţile introductive, nepaginate, ale cărţii poloneze sînt traduse în româneşte, cu unele fraze eliminate sau cu mici interpolări, doar prefaţa intitulată Do czytelnikâ şi micul fragment extras din opera lui Petrus Bertius, Breviariwn totius or-bis terrarum, pe care traducătorul român îl intitulează Mărturia lui Petru Berţii de cunoaşterea pămîntului (ms. 1556, f. 17r; Beoţii, în loc de Berţii, este o greşeală de copist). Indicele de materii al cărţii, intitulat Regestr rzeczy znacznieyszych w pierwszey czesci, nu a fost (nu a putut fi), în mod firesc, tradus în româneşte. în locul lui traducătorul a alcătuit un similar Pi-nax, adecă însemnare de toate cîte sînt întru această carte a Cozmografiei, aflat pe 13 foi nepaginate de copist de la începutul ms. 1556, care are trimiteri la paginaţia originală a acestui manuscris, făcute, bineînţeles, de copistul Antim. Acelaşi Pinax se află şi în copia din ms. 1267.
     Cercetarea manuscriselor 1556 şi 1267 întreprinsă de noi
    4     Vezi Estreicher, Bibliografia polska, tom. 13, Bi - Bz, Cracovia, 1893, p. 291-293.
10
în anul 1979, ale cărei rezultate le-am comunicat în articolul intitulat Versiunea românească necunoscută a geografiei universale a lui Giovanni Botero, apărut în “Cronica”, XIV, 1979, nr. 38, f. 7 (pe care, revizuit, îl reluăm în studiul de faţă), nu s-a soldat însă şi cu identificarea traducătorului român al acestei geografii. Dificultatea identificării lui consta mai ales în faptul că, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (perioadă pe care o indică datările celor două copii alâ textului din manuscrisele menţionate), mai greu putea fi găsit în Moldova un învăţat care să poată traduce o asemenea lucrare din limba polonă. Dezlegarea acestei probleme a devenit însă posibilă prin identificarea de către Gh. Chivu, în anul 1979, a unei copii necunoscute a traducerii, aflată în ms. 3515 de la Biblioteca Academiei Române5, care datează, după cum vom vedea, din prima jumătate a secolului al XVUI-lea.
      3.      Manuscrisul 3515 conţine 176 de foi in-octavo. După paginaţia originală, cu slove chirilice, îi lipsesc 20 de foi de la început şi un număr de foi de la sfîrşit, iar în interior foile 89 şi 142. Nu are nicăieri vreo înseninare privitoare la data cînd a fost scris, la locul copierii, la copist ori la autorul sau traducătorul textului copiat. Gh. Chivu a conchis că “particularităţile sale lingvistice şi grafice par să indice însă faptul că ne aflăm în faţa unui text ardelenesc de la mijlocul secolului al XVUI-lea”6. Noi am constatat însă că textul este moldovenesc, fiind copiat de aceeaşi persoană care a scris foile 326 (mijloc) - 427 ale cronicii lui Ion Neculce din ms. 253 de la Biblioteca Academiei Române, denumit de Liviu Onu “copistul A” şi presupus de d-sa a fi căpitanul Gavril Gherghel7. Reproducem alătu-
    5     Vezi Gh. Chivu, Stilul celor mai vechi texte ştiinţifice româneşti (1640-1780). I, în “Limba română”, XXIX, 1980, nr. 2, p. 114.
    6 lbidem.
    7     Vezi L. Onu, Aspecte din tradiţia manuscrisă a cronicii lui Ion Neculce. Contribuţia căpitanului Gavril Gherghel, în “Revista de istorie şi teorie literară”, XXV, 1976, nr. 1, p. 83-93.
11
           rat un fragment din f. 420r a ms. 253 (fig. 1) şi un fragment din f. 89r a ms. 3515 (fig. 2), pentru a dovedi identitatea grafiei
acestor texte.
     Comparînd textul aflat în ms. 3515 cu cel din ms. 1556, am ajuns la concluzia că ms. 1556 reprezintă o copie directă a ms. 3515, făcută pe vremea cînd acestui manuscris nu-i lipseau numeroasele foi menţionate mai sus. Ieromonahul Antim a realizat o copie relativ fidelă, păstrînd, mai ales sub aspect lexical, multe dintre particularităţile lingvistice moldoveneşti ale textului pe care îl copia. De exemplu: barilcă “butoi mic” (f. 116v), bostan “dovleac” (f. 22v), coşciug “coş, paner” (f. 148r), harbuz “pepene verde” (f. 47r, 71v, 140r), horilcă “rachiu” (f. 91\           '
           105r), hulub “porumbel” (f. 129v), mai “ficat” (f. 127r), omăt (f.
32r, 98r), perjă “prună” (f. 148v), scrimbiţă “scrumbie” (f. 54v, 102v), ţintirim “cimitir” (f. 35r), şi altele. Formele cu palataliza-rea lui p din ms. 3515, cum sînt chept (f. 77v, 171v), cheptene (f. 165v), chiperi (f. 120r, 130r, 132r, 139v), au fost de regulă înlocuite în ms. 1556 cu formele corespunzătoare fără palataliza-re: piept (f. 81r, 1391), pieptene (f. 134v), piperi (f. 109r, 115r, 116r, 120r); uneori însă copistul muntean menţine formele cu palatalizarea lui p: chept (f. 143r), chiperi (f. 114v). Şi în alte cazuri copistul ms. 1556 înlocuieşte unele particularităţi fonetice moldoveneşti cu cele specifice graiurilor dacoromâneşti sudice. De exemplu (indicăm ms. 3515 cu sigla A, iar ms. 1556 cu sigla B): să hotăreşte (A, f. 40r, 43r, 46v, 79\ 108v, 133v, 135r) - să hotărăşte (B, f. 55v, 57v, 60r, 82v, 102v, 117r, 127v), de pe (A, f. 4V, 88r) - după (B, f. 33r,90v), adetiuri (A, f. 49r) -hadetiuri (B, f. 61v), îmblete (A, f. 49r, 155v) - umblete (B, f. ' 61v, 128v), destul (A, f. 86r) - dăstul (B, f. 90r), de (A, f. 90r) -dă (B, f. 91 ), deplin (A, f. 90r) - dăplin (B, f. 91v), dezrădăcina (A, f. 94) - dăzrădăcina (B, f. 94v), înlocuirea consecventă a africatei dz cu fricativa z, şi multe' altele.
Dintre faptele care arată că ms. 1556 a fost copiat direct după ms. 3515 menţionăm doar cîteva grafii identice, forme ne-
12
obişnuite sau greşeli de copist comune ambelor manuscrise, în aceleaşi fraze. De exemplu: Depfinat “Delfinat” (A, f. 2V; B, f. 31v), rrea (A, f. 8V; B, f. 36r), clopoţi “clopote” (A, f. 26r; B, f. 47r), ranîon “cantoane” (A, f. 61v; B, f. 70r), giudnică “ciudnică, minunată” (A, f. 83r; B, f. 85r), osudariului “gospodarului” (A, f. 117r; B, 107r), Botforus “Bosfor” (A, f. 118r; B, f. 108r), Merfca “Mecha” (A, f. 156r; 5, f. 129r), Mamăhul “Mamăluh” (A, f. 106r; B, f. 13 lv), şi altele. Căci ms. 3515 conţine numeroase greşeli de copist. Fireşte, în ms. 1556 sînt şi unele greşeli de copist ale lui Antim, care a citit superficial sau nu a înţeles sensul unor cuvinte din ms. 3515. De exemplu: “capul armelor” (A, f. 24v) - “capul armenilor” (B, f. 46r), “s-au dezbătut” (A, f. 25r) -“s-au dezbătat” (B, f. 461), “s-au zăstănit” (A, f. 38r) - “s-au ză-riciH?’ (5, f. 54v), ţinutul (A, f. 98v, 105r) - ţinui (B, f. 97r, 100v), începutul (A, f. 100v) - începui (B, f. 98r), “muierareţi şi dza-caşi” (A, f. 155v) - “muierareţi şi jăcaşi” (B, f. 129r), şi altele.
     Nu ştim în ce împrejurări a ajuns manuscrisul moldovenesc 1515 pe Valea Oltului, spre a fi copiat la Cozia (în 1766) şi la Rîmnic (în 1774), dar o serie se însemnări de pe foile 1-22, 35, 48-50, 75v, 87, 119, 123-128 şi 143v atestă că în anii 1823, 1831, 1866 şi 1879 posesorii lui erau tot munteni din partea locului, pînă cînd a ajuns în proprietatea lui Gr. Tociles-cu, din a cărui bibliotecă a trecut în Biblioteca Academiei Române, la 5 martie 19108.
     4.     Faptul că traducerea românească a geografiei lui Botero s-a făcut într-adevăr prin intermediul versiunii polone menţionate mai sus poate fi constatat imediat, prin comparaţia textelor respective. Traducătorul român a preluat din textul polon un mare număr de neologisme de provenienţă latino-romanică şi unele cuvinte poloneze, cum sînt câpliţă “capelă” (ms. 3515, f. 47v, 153v, 158r; pol. kaplica), coşciol “biserică” (f. 43v, 80v,
    8    Vezi şi Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti. B.A.R., 3101-4413, Bucureşti, 1987, p. 154-155.
13
86v; pol. kosciol), crijâc “cavaler teuton” (f. 51v, 74r; pol. krzy-zak), grod “cetate” (f. 114r; pol. grod), lostosă “somon” (f. 38r, 75r, 112r; pol. losâs), mistru “maestru” (f. 74r; pol. mistrz), op-âte “abate” (f. 44r; pol. opat), opâtie “abaţie” (f. 39\ 40r, 45r, 45v, 62r, 69r; pol: opastwo), papîj “papă” (f. 32v, 56v; pol. pa-piez), stâi “veche măsură de lungime” (f. 99v, 100v, 101r, 15 lr; pol. stai), şcută “scud, veche monedă în Europa occidentală” (f. 3r, 17r, 38r, 43r, 48r, 56v, 61v, 81v, 88r, 107v, 134r, 137r; 154J, 161r; pol. szkuta), şpâdă (f. 58v; pol. szpada), şpităl (f. 10v, 31v; pol. szpital), şvâiceri “elveţieni” (f. 19r; pol. Szwajcar), (h)ugo-not, “hughenot” (f. 5V, 12r, 35r; pol. (h)ugonot), şi altele. Adunările reprezentative ale diverselor popoare sînt numite seimuri (f. llv, 57r, 57v, 61v, 62r, 68r, 68v; pol. sejm), iar distanţele sînt măsurate în mile itălieneşti (f. 20r, 30r, 45v, 46v, 65v, 78r, 137v, 142r,150v) sau în mile franţojeşti (f. 45r, 47v, 71r, 124v, 155r, 17 lv), ca în originalul italian, cît mai ales în mile leşeşti (f. 33r, 36r, 36v, 44r, 61r, 73r, 82r, 90r, 97r, 101v, 102r, lllv, 114r, 115v, 118r, 150v, 15 lr, 154v, 155r, 156v, 163v, 169r, 170r, 170r, 171v), în care au fost transpuse cele dintîi de către traducătorul polon al acestei geografii.
     O altă dovadă că traducerea românească s-a făcut după versiunea polonă este aspectul fonetic polonez al numelor unor ţări, provincii, ape, oraşe sau persoane. De exemplu: Augşpurg (f. 67r; pol. Augszpurg), Hişpania (f. 25r, 47r, 54r, 71v; pol. His-zpania), Işpurg (f. 65r; pol. Iszpurg), Londîn (f. 115v, 116r; pol. Londyn), Norimberg (f. 68r; pol. Norymberga), Parij (f. T, 9\ 15 , 44; pol: Pai-yz), Straşborg (f. 61r; pol. Straszborg), “Va-ţlav, cneadzul Brabantei” (f. 47r; pol. Waclaw), Vidna (f. 78r; pol. Wieden), Visla (f. 54v, 72v, 73v, 103v; pol. Wisla), şi altele.
     Mărturii ale faptului că traducerea românească s-a făcut după versiunea polonă sînt şi unele fraze care reprezintă intervenţii ale traducătorului polon în textul lui Botero sau care explică cuvinte aflate numai în versiunea polonă a textului. De exemplu: “Italia sau ţara vloşilor” (f. 22r; în ed. pol.: “Wloska
14
ziernia, âbo Italia”, p. 50), “dzic că peştele care se cheamă teşeşte stocfiş sărat face vinit de 50.000 şcute” (f. 38r; în ed. pol.: “mowi iz sto'kfisz solanczyni do 50 tysiecy szkutow...”, p. 79), “postav de Arazzo, leşeşte harassă” (f. 39v; în ed. pol.: “sukna z Arazzo, po polsku hârâssy”, p. 81), “suliţele lungi, făcute de fier, dintr-amîndoao capetele ascuţite, cărora le dzicea leşii ro-hartne” (f. 152r; în ed. pol.: “wlocznie dlugie, grotâmi, z obus-tron okowăne, ktore my zowiemy rohătynămi”, p. 198), şi altele.
     5.      Traducătorul român necunoscut al geografiei lui Botero a făcut în numeroase locuri interesante interpolări, care, după cum vom vedea, ne-au înlesnit identificarea Iui. La rîndul său, probabil şi copistul manuscrisului 3515 a Scut unele mici interpolări. Acestuia i-ar aparţine, credem noi, informaţia din care rezultă că ms. 3515 a fost scris între anii 1718-1739. Să vedem deci în ce context a făcut copistul interpolarea respectivă.
     în cartea lui Botero, informaţiile privitoare la Ţara Românească şi la Moldova sînt cuprinse într-un capitol comun, intitulat Vallachia. Transalpina. Moldavia. Cu cîteva mici interpolări, traducătorul polon reproduce în întregime acest capitol, sub acelaşi titlu (p. 130-132). Traducătorul român reproduce fidel, sub titlul Valahia. Transalpina. Moldavia, numai prima parte a textului lui Botero (ms. 3515, f. 83r-83v), iar în continuare introduce capitolele Ţara Muntenească (f. 83v-84r) şi Ţara Moldovii (f. 84r-88v), în care datele privitoare la aceste principate româneşti aflate în cartea lui Botero, învechite, confuze şi cu multe inexactităţi, precum şi unele date aflate în interpolările traducătorului polon au fost înlocuite cu informaţii’ din alte surse.
     în capitolul privitor la Moldova, traducătorul îl citează pe Aenea Sylvius Piccolomini şi extrage din opera istorică a acestuia datele cunoscute privitoare la provenienţa numelui vlah de la numele generalului roman Flaccus, care ar fi colonizat în Dacia pe unii “vinovaţi” pe care Roma “nu-i pierdea, ce-i trimitea preste mare, şi mai mult aicea unde-i Crîmul, pentru lucrul şi alte slujbe, care pururea avea ce face cu sâmbacii, pavtii şi cu
tătarii” (f. 84v-85r), citează apoi informaţii dintr-o “cronică ungurească”, pe care nu o numeşte, iar mai departe afirmă: “De alte vremi supt ce stăpîn era ei în rînd vei afla la Ureche, ce-au fost vornic mare, care au scris a doa descălecătură a ţăni, de la Dragoş voivoda. Şi la Miron Costîn, ce-au fost logofăt mare, de lucrurile ţării pre rînd vei afla, că macară c-au scris de la Aron vodă încoace, iară deosăbit au scris descălecătură ţării întăi, de la Traian, împăratul Rîmului. Iară noi, căci sîntem născuţi într-însa şi lăcuitori ei, pomenim pre larg tîrgurile ei pre rînd”9. La unele informaţii cu caracter istoric date de traducător în acest capitol interpolat ne vom referi mai jos.
     Capitolul intitulat Ţara Muntenească este foarte mic, lă-sînd să se vadă relativ puţina cunoaştere a principatului de peste Milcov de către traducătorul moldovean al cărţii lui Botero. în ms. 3515, acest capitol conţine însă o preţioasă informaţie privitoare la intervalul de timp în care a fost copiat textul aflat aici. Astfel, vorbind despre apele şi tîrgurile Ţării Româneşti, traducătorul (de fapt autorul acestui capitol) a scris următoarele: “Această ţară este pusă pre şes şi-i cu roadă. Are ape cîteva, cumu-i Ialomiţa, Dîmboviţa, Prahova, Argişul, Teleajenul şi altele cîteva. Tîrg de frunte, scaonul aceştii ţări, era Tîrgoviştea. Astădzi este scaonul ţării Bucureştii, pre apa Dîmboviţei. Tîrg bun pre apa Buzăului, tîrgul Buzăul. Rîmnicul pre apa Rîmni-cului. Ploieştii pre apa Teleajenului, şi alte cîteva tîrguri care nu sînt pusă aicea” (f. 84r; sublinierea noastră). După fraza al cărei sfîrşit l-am subliniat, sînt menţionate încă două tîrguri, în fraza următoare: “Craiova, care acmu o au luat nemţii, în anul [ ]10, Brăila, care de cîţiva ani este pre mîna turcilor” (jbid.\ sublinierea noastră). Considerăm că menţionarea acestor două oraşe după încheierea “şi alte cîteva tîrguri care nu sînt pusă
   9    Această lungă şi interesantă interpolare a fost publicată de G. Nicolaia-sa, după ms. 1267, în “Revista Arhivelor”, 1,1924-1926, nr. 1-3, p. 373-377.
     Loc gol. Aceeaşi mînă, dar altă dată, a scris pe locul goi: pe apa Oltului.
16
aicea” aparţine unui copist, nu traducătorului operei lui Botero, care a redactat capitolul despre Ţara Românescă, iar informaţia privitoare la Craiova “care acmu o au hiat nemţii” arată că, fie chiar ms. 3515, fie manuscrisul după care va fi fost copiat acesta, datează din perioada 1718-1739, cînd Oltenia a fost sub stă-pînire austriacă. Precizarea aceasta şi faptul că grafia manuscrisului 3515 este identică cu cea a copistului A al cronicii lui Ion Neculce din manuscrisul 253 (copie adnotată de autor) constituie dovezi indiscutabile că ms. 3515 a fost copiat în prima jumătate a secolului al XVM-lea.
     Copistul ms. 1556, ieromonahul Antim de la Cozia, a eliminat, pentru că nu mai avea rost, informaţia menţionată referitoare la ocupaţia Craiovei de către austrieci. Totodată, el a amplificat micul capitol consacrat Ţării Româneşti cu date istorice privitoare la unele mănăstiri şi schituri de acolo. Copistul ms. 1267, ierodiaconul Anatolie de la episcopia Rîmnicului, a introdus în cuprinsul acestui capitol textul integral al Istoriei Ţării Rumâneşti atribuită stolnicului Constantin Cantacuzino11.
     6.     După ce am stabilit faptul că ms. 3515 este un text moldovenesc copiat în prima jumătate a secolului al XVUI-lea, neam întrebat care cărturar din Moldova a putut traduce atunci, sau mai devreme (dar după anul 1659), geografia de care ne ocupăm, după versiunea ei în limba polonă. Fireşte, ne-am gîn-dit în primul rînd la Miron Costin şi la fiul său Nicolae Costin, care îşi făcuseră studiile în Polonia şi care au folosit în cunoscutele lor scrieri istorice literatură în limba polonă, pe care o cunoşteau foarte bine. Raportarea limbii acestei traduceri româneşti a geografiei lui Botero şi a numeroaselor-interpolări ale traducătorului ei la limba şi conţinutul operelor celor doi cărturari ne-au dus la concluzia că traducătorul anonim al geografiei lui. Botero în limba română este Nicolae Costin. Prezentăm
     11 Vezi şi Gabriel Ştrempel, op. cit. la nota 1, p. 272.
                                               17
în continuare principalele dovezi ale paternităţii sale asupra
acestei traduceri.
     6.1.      în mai multe interpolări ale traducătorului sînt reproduse pasaje din opera lui Strjkowski, Cronica polska litewska, folosite şi de Nicolae Costin, în primele capitole din Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii pînă la 1601 . In ambele locuri, traducerea acestor pasaje este identică sau foarte apropiată, ceea ce arată că ele au fost traduse de aceeaşi persoană, eventual la date diferite. De exemplu:
     -       la sfîrşitul capitolului Greţia sau Ţara Grecească, traducătorul interpolează următorul pasaj, intitulat Pentru neamul grecilor, care corespunde unui fragment din capitolul al cincilea al Letopiseţului de la zidirea lumii, intitulat De seminţia şi neamul lui Afet, al treilea fecior al lui Noe: “Aicea am socotit să dăm a înţelege din cine s-ar trage neamul grecilor, şi din cine au ieşit, pre scurt dară scriind. Grecilor le dzicea de demult ioni, de la Iavan sau Ion, sau Iaon, al patrule fecior a lui Iafet, fiiul cel mai mic a lui Noe. Iavan să înţelege lătineşte «vicleni-toriu sau amăgitoriu». Pentru acesta şi grecii pururea îşi samă-nă cu porecla sa, pentru care vicleşug şi amăgituri au cădzut supt giugul turcilor. Şi pre acest Iavan grecii şi latinii îl chema Ianus şi-l zugrăviia cu 2 frunţi şi 2 obraze, unul din faţă, altul din dos, dzicînd Ian cu 2 frunţi, aşe cum şi grecii şi latinii tot dintr-însul au purces şi s-au înmulţit. Şi cînd vrea să înceapă vreun lucru, pururea pre dînsul ca pre un dumnedzău cu molitfă îl cinstiia şi-l lăuda, şi cătră aceasta încep anul nou de pre numele lui, luna întăi, ianuarie. Rîmlenii încă pe vremea oştii deş-chidea beserica lui şi cu linişte priviia. Şi de aice au purces numele grecilor ioni, precum mărturiseşte prorocul Daniil, care cu acesta nume ioni închide toţi grecii. Că răsipitoriul şi stricăto-riul monarhiii persului anume îl cheamă Iavan, craiul grecilor şi a machedonilor, carele au fost Alexandru cel Mare, că el au
    12 Trimitem la ediţia întocmită de Ioan Şt. Petre, Bucureşti, 1942.
                                                  18
supus pre Darie, cel mare monarh, şi Persia şi Yavilonul au stă-pînit. Deci citeşte pre Cvint Curţium, cartea 4 şi 5, De lucrurile lui Alexandru cel Mare. Şi Iustin, cartea 11, Diodor Siculus, 2, Herodot, pre larg scriu. De pre acest Ioan s-au numit Ionium marea grecească. Feciorii lui Iavan aceştia sînt: întăi Cetim, adecă «batînd», de pre care au purces machedonenii, precum cu dovadă ne arată cărţile Macaveilor că-i veche. Şi Ştefan istoricul, şi Carion, cartea 1, scriu că nu le dzicea machedoneni, ce jidoveşte mahetum, iară greceşte mecheghi, şi de aicea au scris numele macetin şi machedon. Al doilea fecior a lui Iavan, Eles-sa, de la care au purces eholes, în Asia cea Mică, şi aceştia sînt fruntea grecilor. Al treilea fecior a lui Iavan, Tarsus, care au făcut tîrg mare în Chilichia, anume Tarsus, şi au înmulţit chilfchii neamul Asiii. Dodanum, al patrăle fecior a lui Iavan, în Epir pre dodani au înmulţit, şi dintr-acest Epir au fost cel vestit crai Pir. Tubal, al cincile fecior a lui, de la care au purces halibes. Şi stă această ţară a hâlibilor în Asia cea Mică, numită de pre tîrgul Haleb, unde sînt vestiţi munţi pre săpătura vestită a făr-muşilor argintului şi a herului, de care au scris Omirul şi Vir-ghilius. Pentru acesta şi la Facere pomeneşte pre Tubal Cain a fi întăi potcovariu şi meşter fărmuşilor de fier” (ms. 3515, f. 96r-96v; cf. N. Costin, Let. zid. lum., p. 80-82);
     -      la începutul capitolului intitulat Moscul este interpolat pasajul următor, căruia îi corespunde un fragment din acelaşi capitol al Letopiseţului de la zidirea lumii'. “Mosoh, al 6-le fecior a lui Iafet, nepotul lui Noe, să înţelege de pre jidovie la lă-tinie, Telemanus Itella, «strîngînd» şi «lăţind». Acesta Mosoh, fiiul lui Iafet, nepot lui Noe, sau pentru trasul arcului, sau pentru lăţire departe şi depărtate hotară chemat. Şi acesta este tatăl şi patriarhul a toate ţările [marg.: neamurile] moschiceşti, ruseşti, leşeşti, volineşti, a sirbilor, a carbacilor şi a tuturor cîte trăiesc împregiur cu limba slovenească” (ms. 3515, f. 112v-113r; cf. N. Costin, Let. zid. lum., p. 83-84);
19
      -       la sfîrşitul cărţii întîi a geografiei, consacrată Europei, traducătorul interpolează pasajul următor, intitulat Pentru feciorii lui Iafet şi ce neamuri au izbucnit dintr-înşii, care corespunde altui fragment din capitolul menţionat al Letopiseţului de la zidirea lumii: “Iafet să înţelege «lăţind sau lăţime» şi «frumos». Acesta Iafet au fost feciorul cel mai mic a lui Noe. Avut-au dară acesta Iafet 7 feciori, care sînt anume: Gomer, Magog, Madian, Tobal, Teras, Iavan şi Mosoh. Gomer să tălmăceşte «obîrşind» sau «părăsind». Acesta, feciorul cel mai mare a lui Iafet, de la care au ieşit cimmerii, carii apoi chemvrii s-au chemat. De la acesta Gomer şi urmaşii lui cimbrilor au ieşit nemţii, iară de la Tviscon, craiul Teutoniii, le-au dzis gottii. Aşijderea polovcii, Litva, madzurii, Lotva, iarvezii, prusii cei vechi, cu-rovii, dunii, şvedzii şi filandii tot de la acesta Gomer, feciorul lui Iafet. Magog, care nume tălmăceşte Carion, cartea a 3, «neam supt corturi lăcuind», că gog să înţelege «cort sau ştrea-şină». Şi de la acesta Magog, al doile fecior a lui Iafet, au ieşit sciţii sau toţi tătarîi, din tătarî turcii, precum mărturiseşte Bero-sius, cartea 5, că Magog au descălecat crăia unde stăpînesc as-tădzi turcii, măcar că şi de urmaşii lui Ham uneori de a lor s-au înmulţit. Dintr-acestiaşi şi ungurii sau hugrii, de pre apa Hugri sau Iugri, care este în ţinuturile moschiceşti, au ieşit şi, trecînd preste apa Volgăi, pre gotti sau polovci, deasupra apei Donului şi deasupra mării căriia-i dzicea Palus Meotidis, lăcuind moşii Litvii, i-au răsipit. Şi apoi în anul de la Hristos 386, pre vremea lui Gratian împărat, au tras la Panonia, cu Radica şi Reva, hatmanii şi cnedzii săi. Şi aşe, gonind şi a doa oară pre gotti din Panonia şi răsipind de cîteva ori oaste Rîmului şi oastea nem-ţască cu hatmanii lor Macrici şi Tuzic, au stăpînit cu putere şi au aşădzat Panonia, unde-i Ţara Ungurească, care de pre numele moşiii sale de unde au ieşit, Iuharea sau apa Hugri, i-au pus numele Ţara Ungurească. Madian, al treile fecior a lui Iafet. De la acesta s-au chemat şi s-au înmulţit midii” (ms. 3515, f. 118v-119r; cf. N. Costin, Let. zid. lum., p. 79-80);
20
     -      în capitolul intitulat Marea Roşie este interpolat, în paranteză, următorul pasaj, căruia îi corespunde un fragment din capitolul al patrulea al Letopiseţului de la zidirea lumii, intitulat Pentru seminţia şi neamul lui Ham: “Mesraim, al doilea fecior a lui Ham, au stăpînit aceste părţi, deasupra Mării Roşii şi a Mării de Mijloc de Pămînt, pre lîngă apa Nil, care apoi s-au chemat Eghiptul, de la Eghipt craiul, care, gonind pre frate-său Danaa, au crăit în Eghipt 68. Şi craii Eghipetului să chema fa-rao, după cinstea crăiască. De aceasta foarte vechi istoric, întăi după Berosie, anume Manetam, scrie în carte de craii Eghipetului, şi că părţile Eghiptului, Mesraim sau Mesraam, feciorul lui Ham, întăi, cu urmaşii lui, au aşădzat Eghiptul. Pentru aceea şi astădzi turcii şi arapii crăia Eghipetului o cheamă Mesrain sau Misră şi Miser, şi jidovii Micraim” (ms. 3515, f. 167r; cf. N. Costin, Let. zid. lum., p. 76-77).
     6.2.      în două interpolări, traducătorul geografiei lui Botero trimite la opera lui Nicolas-Christophe Radziwill (11616), Hie-rosolymitana Peregrinatio, pe care o citează şi N. Costin în următorul pasaj din Letopiseţul de la zidirea lumii, capitolul intitulat Pentru crijeci ce neam au fost şi de unde s-au izvodit în Ţara Leşască: “şi cînd muriia vreun domn în ţara aceea sfîntă, lăsa lucruri scumpe la acele bolniţe; de nemeriia acolo vreun oaspe cu nume ştiut, lăsa daruri la bolniţă, poftind să aibă grijă de săraci, precum şi Ragivel preoţilor Ierusalimului ce păziia mormîntul Domnului, de fac laudă lui Dumnedzău, le-au împărţit milostenii, precum scrie el întru îmbletele sale prin ţări streine” (p. 202; sublinierile noastre). Remarcăm faptul semnificativ că lat. peregrinatio este tradus prin pluralul îmblete “călătorii” şi în cele două interpolări din traducerea geografiei lui Botero:
     -      în capitolul intitulat Sîria este interpolată fraza: “Iosif jidovul în istoria sa scrie, care mărturiseşte şi Ragivil întru îmbletele sale, cum aceasta apă în dzi de trei ori îşi schimbă floarea” (f. 157v; sublinierea noastră);
21
     -      într-o întinsă interpolare privitoare la piramide, din capitolul intitulat Eghipetul. “De aceste piramide scrie şi Ragivil în îmbletele sale, cum au vădzut acele turnuri fiind acolo, într-acea ţară a Eghiptului”. Iar mai departe: “De aceste piramide de vei sa ştii mai pre larg, citeşte Peregrinaţia lui Ragivil (f. 174v_175r; sublinierile noastre).
     6.3.     în multe interpolări sînt relatate evenimente din istoria Moldovei şi a unor state vecine, petrecute în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi la începutul secolului al XVHI-lea (pînă la anul 1712). Majoritatea acestor interpolări sînt ale traducătorului şi au evidente legături cu relatările aceloraşi evenimente din cronica anonimă a Moldovei de la 1661 pînă la 1709 (Pseudo-Nicolae Costin) şi din cronica lui Nicolae Costin pentru anii 1709-1711. De exemplu:
     -      în capitolul intitulat Austria se află următoarea interpolare privitoare la asediul Vienei: “In anul 1684 de iznoavă s-au sculat mare puterea împărăţiei turceşti cu hanul tătărasc, cu mulţimea de oarde tătărăşti, şi domnul de Moldova şi de Ucraina, anume Duca voievoda bătrînul, şi domnul de Ţara Muntenească, Şărban voievoda, cu oştile sale. Şi preste oştile turceşti, care ca la 200.000 să număra, era vezir anume Karâ Mustafa paşe. Cu toţii cărei s-au pomenit, cam 400.000 oşti, s-au pornit asupra Beciului, bătîndu-1 50 de dzile cu meteredzuri, făcînd lagumuri cîteva. O, puternice Doamne, Carele eşti de mirat în lucrurile Tale! După dzilele trecute în care, vîrtos, şi dzioa şi noapte, nevoia cu mare năvală păgînii să dobîndească scaonul racusilor, se scoborîsă şi craiul leşesc, viind într-agiutoriu împăratului nemţăsc lui Leopold, anume Ioan al 3 Sobeţskii, cu 20.000 de oaste, luînd şi oastea nemţască, cum spun ca la 40.000. Dau veste limbile prinsă că să pogoară oştile nemţăşti cu leşeşti. S-au mirat turcii, necredzînd de Ieşi că sînt, pentru legătura păcii care încă era între dînşii. Aşedară, îndată veziriul au dat poroncă să iasă la război. Caută aicea vîlfa păgînilor, că pre o parte ieşiia la război, iară cetatea tot bătea! Şi aşe, într-o
22
sîmbătă s-au lovit oştile. Milostive Doamne, şi de acmu nu Te îndura de oamenii Tăi! înfrînt-au oştile creştineşti pre spudza păgînească. Lăsînd corturile, haznaoa, toată tabăra, plecat-au cu mare ruşine de fugă. Căruia sfîrşit dă, Doamne, spre binele creştinilor!” (ms. 3515, f. 78v-79r). Relatarea citată prezintă evidente asemănări cu relatarea corespunzătoare din cronica anonimă a Moldovei, Pseudo-Nicolae Costin (vezi ms. 11-22 de la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, f. 5 lv-52v), ambele deosebindu-se de relatarea lui Ion Neculce. De asemenea, apar în această interpolare două cuvinte specifice limbii lui Nicolae Costin. După cum am văzut, austriecii sînt numiţi racusi: “nevoia cu mare năvală păgînii să dobîndească scaonul racusilor”. Cuvîntul racus, de provenienţă polonă (cf. pol. Rakuzy “Austria”, s.m. rakuszanin “austriac”, adj. rakuski “austriac”), se în-tîlneşte şi în textul tradus al geografiei lui Botero: “Austria sau ţara racusilor” (f. 77v), “în preajma tîrgului Dunărea face ostro-vaşă de bună primblare oamenilor din Beci şi cnedzilor racusilor” (f. 79r). în textul tradus este folosit şi numele polonez al Austriei, Racusia (Racuzia): “mai toată ţara pustiindu-să pre vremea oştilor trecute între casa Racusiii şi Franţia” (f. 44v), “arhicnedzii Racuziei” (f. 61v), “în locul Belgradului întărisă cnedzii Racusiii un ostrov” (f. 82r). Aceste polonisme se găsesc, şi în Letopiseţiul de la zidirea lumii al lui N. Costin: “căci tată-său o logodisă după Gvihelm, cneadzul racuzilor” (p. 185), “Gvihelm, cneadzul Racuziii” (p. 186). Cuvîntul spuză “mulţime”, folosit în această interpolare: “înfrînt-au oştile creştineşti pre spudza păgînească”, apare într-un context similar şi în Letopiseţiul de la zidirea lumii: “pre urmă s-au lăsat turcii la cealaltă spuză de ţară de i-au znopit şi i-au fărîmat” (p. 538). Cf. şi derivatul spudzime, cu acelaşi sens, în cronica anilor 1709-1711 a lui N. Costin: “vădzînd atîta spudzime cădzînd asupra lor” (ms. 11-22, f. 208v);
     -      în capitolul intitulat Ţara Ungurească se află următoarele interpolări: “Iară în anul 1684, pre vremea cînd au înfrînt
23
oastea nemţească pre oastea turcească, şi luindu-i m goană i-au mai bătut şi a doua oară, tot întru acel an, supt Strigon, şi au luat şi Strigonul. Şi Buda o au luat nemţii de la turci în anul 1686, cu mare război şi moarte, şi Beli gradul în anul 1688. Iară la anul, cu vrerea lui Dumnedzău, Beligrâdul iară s-au dat în mîna turcilor, pe cîrma lui Chiupriliolu veziriul, în anul 1689” (ms. 3515, f. 80v), “încăput-au acest tîrg [Pesta] iară pre mîna nemţilor, într-un an cu Buda” (f. 81v), “[Belgradul] venisă în mînule creştinilor în anul 1688, înfrîngînd nemţii pre sarasche-riul Eghen paşe, şi pre Galga soltan, şi pre Techil groh. Iară la anul, cum s-au dzis mai sus, iară au cădzut la turci” (f. 82r). Aspectul fonetic al numelui Chiupriliolu (cu -olu, în loc de -oglu), din textul citat mai sus, aminteşte de cel al aceluiaşi nume, Chiuprilioulu, din cronica anonimă a Moldovei (Pseudo-Nico-lae Costin) şi din cronica lui Nicolae Costin pentru anii 1709-1711 (vezi ms. 11-22 de la BCU Iaşi, f. 157v, 183v, 187v, 198r). Forma în -olu poate fi şi numai o grafie a formei în -om/m, datorată unui copist, şi viceversa;
     -       în capitolul intitulat Besarabia. Podolia aflăm următoarele interpolări privitoare la cetatea Cameniţa şi la unele oraşe din Ucraina: “[Cameniţa] ape are pregiur Smotrîciul, care mai în gios dă în Nistru. Această Cameniţă, încăpînd în mîna turcilor, pricina pustiirei Moldovii [...] Barul, stricat de păgîni, cum şi Iazlovăţul, care are cetate bună într-un dîmbei. Iară în anii 1685 iarăşi au cădzut pre mîna leşilor [...] Chiovul acmu (cum au fost orînduiala Ta, Doamne!) îl ţîn moscalii. Briaţslavul, iarăşi supt acei stăpîni a Moscului” (ms. 3515, f. 102r-102v);
     -       într-un pasaj privitor la alegerea regelui polon, interpolarea: şi în dzilele noastre pre Sobeţskie, care au fost crai, Ioan al treile craiul Sobeţskii” (ms. 3515, f. 107r);
     -       în capitolul intitulat Moscul, după un comentariu privitor la lipsa de vitejie a ruşilor, la slăbiciunea lor la război, urmează interpolarea, în paranteză: “şi mai încoace, în anul [loc gol], cînd marele cneaz şi împărat Petră Alexiovici cu multă oaste au
24
venit pînă la Moldova, chemat de domnul muntenesc şi moldovenesc, şi s-au lovit faţă cu turcii la Stănileşti, pre Prut, fiind vezir Baltigiul. Şi după multă oştire, au făcut pace cu multă pagubă moscalilor, dînd turcilor şi Azacul, şi s-au întors înapoi la Mosc” (ms. 3515, f. 116v). O referinţă similară la lupta dintre ruşi şi turci de la Stănileşti se află la sfîrşitul interpolării traducătorului privitoare la tîrgurile Moldovei: “Venit-au aicea, în anul [loc gol], şi Petră, marele împărat al Moscului, cu toată puterea, ca să izbăvească aceste ţări de supt giugul turcilor, pre vremea lui Dumitraşco Cantemir vodă, şi s-au lovit cu turcii la Stănileşti, pre Prut. Ce iarăşi nemică n-au isprăvit, şi s-au întors la ţară-şi” (f. 88v).
     O       interpolare care ar putea fi mai curînd a unui copist (eventual a celui care a scris ms. 3515) decît a traducătorului este următoarea, aflată, în paranteză, în acelaşi pasaj interpolat de traducător cu informaţii privitoare la oraşele Moldovei: “[Hotinul] iară acmu, după vrerea lui Dumnezeu, pentru păcatele noastre, l-au luat turcii de l-au făcut raia, în anul [loc gol], rană nevindecată Moldovii” (ms. 3515, f. 86r). Hotinul a devenit raia în anul 1712.
     6.4.       Dovezile hotărîtoare că traducerea în limba română a geografiei lui Botero a fost făcută de Nicolae Costin ni le-a oferit studiul limbii acestei traduceri. Lectura paralelă a scrierilor cunoscute ale lui N. Costin şi a acestei traduceri anonime duce imediat la concluzia că limba lor este identică. Prezentăm în continuare o serie de particularităţi lingvistice şi stilistice comune scrierilor lui N. Costin şi traducerii anonime pe care i-o atribuim, începînd cu cîteva interesante hapaxuri:
     -       în traducerea de care ne ocupăm apare de două ori cuvîntul haust “rezervor, cisternă”: “tîrgul Micha are 6.000 casă şi n-are altă apă fără 2 puhiri mari (sau hausturi)” (ms. 3515 ,
    13    Cităm faptele comentate după ms. 3515. Numai în cazuri excepţionale recurgem la copia din ms. 1556.
25
f. 156r; în ed. pol.: “dwie wielkie cystemy”, p. 201), “[în Eghipt] au acolo pretiutindirea fîntîni şi hausturi sau puţuri foarte mul-te”(f.. 169v; în ed. pol.: studzien y cystem”, p. 213). Aşadar, în ambele locuri traducătorul foloseşte termenul haust pentru cuvîntul cystem din textul polonez. El avea deci m vocabularul său acest cuvînt, nu i-a fost transmis de textul pe care îl traducea. După cîte ştim, s.n. haust, care nu este înregistrat de nici o lucrare lexicografică a limbii române, mai apare numai în cunoscuta traducere din limba latină a lui N. Costin, Ceasornicul domnilor14: “Nu într-alt chip, ce ca în hausturi de apă doară, de nu vor putea cofele de la roate, înălţindu-să în sus, deşărţi, şi aciia să suie carii gios, la pămînt, sînt pline de apă” (p. 181; în textul latin15: “Non aliter atque in haustris aquariis, nisi modioli ad summa elati descendant vacui, non posunt illi ascendere, qui in imo aqua pleni sunt”, p. 546). N. Costin a tradus deci prin hausturi „ablativul haustris al s.n. pl. haustra,-orum “găleţile unei roţi de scos apă”. în limba polonă există cuvîntul haust s.m., cu sensul “sorbire, înghiţitură”, provenit din lat. haustus s.m., care are şi acest sens, după cel de “scoatere (a unui lichid dintr-un vas, dintr-o cisternă)” (< haurio,-ire “a scoate, a trage (lichide); a absorbi, a sorbi, a înghiţi”). Este posibil ca N. Costin să fi luat cuvîntul haust din limba polonă, unde va fi avut, în secolul al XVII-lea, şi sensul de “rezervor, cisternă”, sau poate mai curînd este vorba aici de o extindere de sens făcută de el;
      -      un alt cuvînt rar folosit în traducerea geografiei lui Botero, tot neînregistrat în dicţionarele limbii române, este s.f. sfî-cliţă “cămin, cuptor”: “Iară casile nu sînt pre grijite, că tot într-
    14    Cităm după ediţia' critică întocmită de Gabriel Ştrempel, Bucureşti 1976.
    15    Folosim ediţia Antonius Guevara, Horologium principum [...] Per Jo-hannem Wanckelium ex lingua castellana in linguam latinam adhibitis gal-licis et italicis versionibus translatum [,..]Editio sexta, Francofurti ad Moe-num, anno MDCLXIV (exemplar aflat la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, cota CRIII-713).
26
un loc este cuhnia, grajdiul, sfîcliţile, fără alte cahle” (f. 106r; în ed. pol.: komin, p. 151). Cuvîntul apare de două ori şi în Ceasornicul domnilor: “în care mîncare cu dulceaţă şi în căldură petrecea, şi la sficliţile cele bune, unde petrecea iama” (p. 42; în alt ms. sfecliţele\ în textul latin: “in quibus suavissime aestivabant, et caminos luculentos, ad quos per hyemen lude-bant”, în Prooemium speciale, nepaginat), “că ce lucru poate mai mult a îndestula pre oamenii cei dezmierdaţi, decît a li să porunci iama înaintea sficliţii să dzacă şi vara la umbră să şa-dză?” (p. 502; în textul latin: “quâe enim gravior hominibus ni-mis delicatis in jungi potest satisfactio, quam ut hybemo tem-pore ante caminos prostrati et aestivo in umbra abjecţi procum-bant?”, p. 424). Aşadar, atît s.m. komin din versiunea polonă a geografiei lui Botero cît şi s.m. caminus din Horologium prin-cipum au fost traduse prin acelaşi s.f. sficliţă. Nu am reuşit să clarificăm etimologia acestui cuvînt. Este posibil să fie pol. swietlica s.f. “odaie, cameră (de oaspeţi); club, sală de reuniuni”, sau ucr. cBiTJDarţsi ori rus. CBeTJimp, cu aceleaşi sensuri;
     -      tot neînregistrat în dicţionarele limbii române este şi s.m. chiuhăilan (sau chiuhiilan) “cal frumos împodobit de călărie”, care apare atît în traducerea geografiei lui Botero: “caii de acolo [din Eghipt] îşi samănă cu genetii sau cu chiuhillanniF (f. 171r; ed. pol.: “konie tameczne maia podobienstwo z dziane-tami”, p. 215), cît şi în Ceasornicul domnilor: “nu cu urşinic să se îmbrace, ce cu arme să se îngreuieze; nu cu chiuhăileni sau cal împodobit (pentru fala) să alerge împregiur, ce păzind vicleşugurile” (p. 42; în alt ms. chiuhiilenv, în textul latin: “non serico se involvendo, sed armis onerando; non mula nitida (animi gratia) circumequitando, sed exitiosas insidias detegendo”, în Prooemium speciale, nepaginat). Nu am reuşit să determinăm etimologia acestui cuvînt;
     -      în traducerea geografiei lui Botero, ca şi în scrierile cunoscute ale lui N. Costin, verbul brodi are sensul de “a naviga”, înregistrat în Dicţionarul limbii române al Academiei (cu men-
27
tiunea “numai la Dosoftei”) şi în Dicţionarul limbii române literare vechi. Termeni regionali, Bucureşti, 1987 (elaborat de Mariana Costinescu, Magdalena Georgescu şi Florentina Zgra-on), cu citate în plus numai din Ceasornicul domnilor tradus de N. Costin, unde apare sub forma brudi (cf. şi p. 18, 39, 266, 635), ca şi în ms. 3515. îl cităm în cîteva fraze din acest manuscris: “carii nu de mult au început a brudi pre acea mare” (f. 168v), “este acolo o coadă a Nilului [...], vestită nu pentru că s-ar putea brudi pre dînsa, ce că...” (f. 170r), “brudind cu vasă preste coada Nilului” (f. 172r). Acelaşi sens îl are verbul brodi şi în Letopiseţul de la zidirea lumii: “au brodit din Azia cu vasă pînă în Ţara Grecească” (p. 82);
     -      în traducerea geografiei lui Botero apare frecvent verbul sta cu sensul de “a fi situat”. De exemplu: “Acvitania stă între munţii Pirenilor şi între Garonna” (f. 2V), “tîrgul de frunte stă pe o stîncă naltă” (f. 10v), “această ţară stă supt munţii Alpes” (f. 21r), “Taranto stă între 2 mări” (f. 26r), “Spa este sat stînd între pădure” (f. 44r), “Lovanium stă în loc foarte bun” (f. 46v; cf. şi f. 6V, 7r, 13v, 14v, 41r, 45v, 49v, 50r, 61v, 65v, 79r, 81v, 86v, 87v, 89r, 100v, 110r, 146v). Cu acelaşi sens este folosit verbul sta şi în Letopiseţul de la zidirea lumii: “despre apa Hugra sau Iugra, care stă în părţile moschiceşti” (p. 80), “care loc stă în vederea Misiii” (p. 95), “Silivria, care stă pe malul Mării Albe” (p. 159), “acest tîrg stă deasupra unui iezer mare” (p. 337), precum şi în cronica lui N. Costin pentru anii 1709-1711: “la satul lui la Bogdăneşti, care sat stă supt munţi” (ms. 11-22 de la BCU Iaşi, f. 167r);
     —      în traducerea geografiei lui Botero apare de mai multe ori adjectivul gigît, pe care Dicţionarul limbii române al Academiei (DLR) îl defineşte “slab, subţire, iute la mers”, pe baza a patru atestări ale cuvîntului în diferite surse moldoveneşti, începînd cu Ceasornicul domnilor tradus de N. Costin. După cum vom vedea, atestările lui gigît în traducerea de care ne ocupăm impun revizuirea definiţiei date în DLR, deoarece prin
28
acest adjectiv este tradus, în toate citatele următoare, pol. ksztaltny “bine făcut, chipeş”: “aceştia bea[r]nii sînt de naştirea lor veseli, isteţi, gigîţi la stat” (f. 5r; ed. pol., p. 30), “are această ţară [Cercasia] oameni' iuţi, ciudnici şi gigîţi” (f. 148v; ed. pol., p. 194), “le e drag hişpanilor a fi [caii] gigîţi şi iscusiţi, că nu e cu putinţă să zugrăvească calul cineva mai gigît şi mai iscusit, sau mai isteţ la arătare, decît este singur de sine” (f. 25v; ed. pol., p. 16), “oamenii acolo sînt la stat de mijloc, negri, iară gigîţi şi sănătoşi” (f. 151v; ed. pol., p. 235). Acelaşi sens îl are acest cuvînt şi în Ceasornicul domnilor, “acea nevoinţă deşartă care o fac acei bătrîni ca să margă netedzi, isteţi, împodobiţi, curaţi şi gigîţi, nu pentru altă, ce să le pară că nu-s bătrîni, ce tineri” (p. 211; în textul latin: “omnen illam curam supervacuam, qua untuntur senes, ut nitidi, curioşi, sumtuosi, comti, mundi et vegeti incedant”, p. 571);
     -     frecvent în traducerea geografiei lui Botero este s.f. făptură, cu sensul de “construcţie, edificiu”. De exemplu: “sînt făpturi alese, cumu-i mănăstirea ce-i dzic a sfîntului Dominic” (f. T), “[oraşul] are zidiuri tari şi făpturi frumoasă” (f. 10v), “în ceealaltă crăie lipseşte teslărie de făptura caselor” (f. 23v), “între alte făpturi iscusite, mai ales este acolo beserica Sfîntului Petră” (f. 60r), “făptura caselor mai iscusită decît a leşilor” (f. 74v), “cu multe făpturi de casă iscusite şi mari” (f. 75v), “făptura caselor acolo este veche” (f. 139v), “făptura caselor au de lut şi acoperite cu paie” (ms. 1556, f. 144v). Cu acelaşi sens este folosit cuvîntul şi în Ceasornicul domnilor: “La Delfi [...] era capişte foarte scumpă, cu mare cheltuială făcută, iară [...] înce-pusă a să risipi, pentru că era şi făptura mare, era şi zidurile...” (p. 256), “Traian [...] avea mulţi prea înţelepţi şi învăţaţi în curtea sa şi, oriunde mergea, să rădice făptură de casă mari, îi lua cu sine” (p. 272), “7 făpturi de casă prea scumpe” (p. 557), precum şi în Letopiseţul de la zidirea lumii'. “în Vavilon mult clei să face, din care strîng grămăzi ca nişte stînci, pentru făpturi ce sînt trăitoare de zidiri care să fac din cărămizi” (p. 70);
29
     -      locuţiunea adjectivală de mirat “surprinzător, uimitor, de mirare”, considerată rară de DLR (s.v. mira), are o mare frecvenţă în traducerea geografiei lui Botero. De exemplu: şi acolo să vedzi 2 făpturi aşe de mare de mirat” (f. 15v), “la un loc arătos de miraf (f. 16v), “nu departe de acest tîrg este iezer vestit şi de mirat” (f. 40r), “aşijderea este şi ratuş foarte iscusit cu turn de miraf (f. 60r), “are în sine munţi nalţi de mirat” (f. 65r), “sînt oamenii aceia aşe de mirat înţelepţi” (f. 93v), “Volga este apă de mirat de lungă cu cursul său” (f. 113v), “şi multe alte lucruri de mirat au făcut” (f. 119v), “cu casă întregi dintr-o piatră, cu stîlpi mare de miraf ’ (f. 17lv). Această locuţiune apare şi în Letopiseţul de la zidirea lumii: “acel turn de mirat aVa-vilonului” (p. 69, 70), precum şi în Ceasornicul domnilor: “un lucru ce s-au prilejit acestui împărat, carele precum pre aceea vreme cu videre de mirat, aşe vrednic de însămnat” (p. 406);
     -      o mare frecvenţă în traducerea geografiei lui Botero are şi locuţiunea adverbială de cauză (sau de scop) pentru ce “pentru (din) care cauză; în care scop”. De exemplu: “are văi cu roadă şi dealuri de păşune, pentru ce oamenii de acolo mai mult pregiur vite să zăbăvăsc” (f. 5V), “carea cetăţuie să numără de o cetate de cele mai mare a franţojilor, pentru ce o laudă că-i mai de frunte...” (f. 13v), “s-au apucat de precupii şi de agonisite cu folos cineşi şie, şi răpublicii nici un folos. Pentru ce, neputîndu-să apăra [...], le-au căutat a să închina” (f. 24v), “să adaoge numărul mare a cetăţilor, care să află acolo multe, pentru ce nu să poate asupri” (f. 33v), “[tîrgul] stă în loc ales şi de treabă în preajma Italiei, pentru ce acolo au fost colonia rîmle-nilor (f. 35r), “are şi iezere, şi hălăşteie, pentru ce sînt lunci de agiuns şi păşuni” (f. 41r), “iară vîrvurile lor [dealurile] aşe sînt de verdzi şi de vesele, cît să potriveşte cu multe şesuri cuvioasă, pentru ce acolo să nasc mult dobitoc” (f. 61r); cf. şi f. 53r, 68 , 69 , 81 , 116 , 169 . Această locuţiune apare des şi în scrierile lui N. Costin. De exemplu, în Ceasornicului domnilor: “iară credinţa cea priitenească nemăruia niceodată nu o slobod.
30
Pentru ce, carii întru împărăţîie să biruiesc cu putere şi cu cinste, într-acela loc a trăi...” (p. 274), “că mare desfătare, şi împărăţia, şi cei supuşi, au cînd nasc domnii moştinitori. Pentru ce nemuritoare haruri fac dumnădzăilor...” (p. 361), “muierea [...] şi pre sine şi toate ale sale supt stăpînia şi puterea a unuia bărbat le supune. Pentru ce, de va îndrăzni muierea a vrea alta decît bărbatul...” (p. 434), “dobînda toată carea au scos au împărţit oştenilor, cît nice măcar o piatră n-au pus în visterie. Pentru ce, fiind pîrit tare căci n-ar fi întrebat de sfatul divanului...” (p. 669), “şi mînule tremurînd, aproape că ar fi moartea [...] Pentru ce, vădzînd domnul acel prea bun ceasul acela nefericit că ac-mu soseşte...” (p. 677).
     întrerupem prezentarea particularităţilor lingvistice comune traducerii anonime a geografiei lui Botero şi scrierilor cunoscute ale lui N. Costin. Limba textelor respective fiind identică, această prezentare paralelă a unor fapte de limbă comune ar putea fi continuată, fireşte, pînă la amănunte. Considerăm însă argumentarea de pînă aici suficientă pentru a dovedi faptul că traducerea românească a geografiei universale a lui Giovanni Botero, după versiunea ei în limba polonă, a fost făcută de Nicolae Costin.
     7. Cînd a efectuat N. Costin această traducere? Va fi tradus el mai mult decît textul cunoscut? Probabil că traducerea cărţii lui Botero, începută eventual în tinereţe, a fost întreruptă, iar textul copiat în ms. 3515 reprezenta tot ce lăsase N. Costin în mapa acestei lucrări. Dacă referinţele la bătălia dintre ruşi şi turci de la Stănileşti (1711) aflate în cele două interpolări citate mai sus sînt ale sale, nu ale unui copist, avem dovada că N. Costin efectua traducerea (sau măcar o mai adnota) în jurul acestei date. în ultimii ani ai vieţii şantierul său literar era deci impresionant, căci tot atunci el lucra la întocmirea Letopiseţului Ţării Moldovei de la zidirea lumii, la traducerea Ceasornicului domnilor, la cronica Moldovei pentru anii 1709-1711 şi la cronica Moldovei pentru anii 1661-1709 • (Pseudo-
31
Nicolae Costin), care, după cum am demonstrat în studiul Nicolae Costin, autor al cronicii anonime a Moldovei de la 1661 pînă la 1709, publicat în volumul nostru Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filologice, Iaşi, 1997, p. 94-153, este fară îndoială tot opera sa.
     <Ţ>          /• / ‘  ' / >    ‘•L'-cf     **     J ' '7*^      ;
               d<yn/A HtiuirtHtiACi ntut tt^reru Zttwtmi          • |
     'U.     ' ÎS'     -V*              '   -rr v f' •'TC           I
     'Hfxu*               cStimtHH txşuv'ntnt ytîrcru A4 tjtt
     »vaik'^ImijSÂv: iiwtxţ CsSi,
     ujÎxca. ttihiub ’Vfif*^i'rry»mTt                gjCtnrtyv
     4 /' ^ /   ** /___ /       tv          i , ■
                (JrMrrutn, , ^j^cictzîjr'tA C/>f/w7-w * « J^cJtoSotm l&yitvfc,-r?
               £j j       y y«% /• .. uxr. ^ </'           _-T **
     <şytAH miuH                        .  HA        nAnuHşwmi
     ■%*'-                  X. 6^umW ff’mMţfytţA nivmtT+te/,*,
     ak                m*Tv&t 777? ffcu^noţtta^. %
     tuncX^crJt 'fjtf'xfîŞJf «lu^îlU^'A
                                        Fig. 1
32
    f ■               *1*      mn,  , ■>.
..rt^HH > t/lmriQau traţuxt J««n<*                       3tttiTti^Y^\
    "f'*)%uţratir*pt rtţlfrAtttrlffmtirtu ttrn/uii
    1    ’       5 #<•■«*■'    &J* tf       f    V               Wt,M
/•ti          9      v             ^ *> /• ^    v >'
^Tnurnt /«(U 1<4W1M mxcyynM ttyt emt zyrenTt
/ OK      • /î           ' * •»'rf*'     /         ^ /I 6
ffft *,t*MA*nr A »\iAr^ţrtt. A^i nnttnw                           |
  /fl> *V»                      /•;•      (3 *          V 4'’ f
  1/ Siyn,J* {' Crn,rT*b*‘                              llvM^UMVWh'
     -----1—^ (xr7J?r*w/f           rtJptAt ji,Tjt/Pm^rtrt jftyUt x
 jlWŢt*4tirn1 LminAHit Slt*p 'ptytAt frrS/* 'mi * 'Iffr"       /»■'*.» * ^   *V     V   /•      ^ . .
 j.Arrtu /y»t/ n/te kmcMj /ti/j» *(*«■ AtM \t+ nAjf' nr-rt*» H*t*t v .«£ '' >•* ^ *-■ ’"&■ ■>i44.xto, tt*<t*nfu 4tt**e. A*/} v**unn rtf'i,crtrjA-Y
l^târ^Sf*etntt^rî crmrrA.Hi^.
     _____,r J„, ,Y v/ *'                       ,     !*T'
  ma.nl VAat+fyfU xttf ryt jjWft.                                Hm*. W^yt
                                            Fig. 2
33
     Note la bibliografia lui Dimitrie Cantemir
     1.   Adnotări ale lui D. Cantemir pe un exemplar al Bibliei de la 1688?
     1.1.      în articolul Adnotări pe un exemplar al Bibliei lui Şerban Cantacuzino, publicat în “Manuscriptum”, IV, 1973, nr.
4, p. 18-20, cercetătorul Lajos Demeny a semnalat existenţa, la Secţia de carte rară a Bibliotecii “V.I. Lenin” din Moscova, a unui exemplar din Biblia de la 1688 care conţine, în diverse locuri, mai multe reflecţii ale unui cititor pe marginea textului biblic şi cîteva observaţii ale sale privitoare la unii termeni folosiţi de traducătorii români. L. Demeny transcrie în întregime aceste adnotări, precum şi următoarele două însemnări aflate în acelaşi exemplar al Bibliei: “Biblia esti a mea. Hagi Manoli, vtori comis” (pe foile 4 şi 5) şi “Domniţa, fiica fericitului întru pomenire Mihail Racoviţă voievod, la anul de la Hristos 1778, săptămvri 7” (pe paginile 9, 11 şi 13). Considerînd că grafia adnotărilor respective este în mod sigur a lui D. Cantemir, autorul le atribuie deci fostului domnitor moldovean: “însemnările aparţin, categoric, lui Cantemir, căci grafia este, indiscutabil, a lui” (p. 19). Drept probă, L. Demeny reproduce în fotocopie două dintre ele.
     Acest articol, fără cele două fotocopii, a fost reprodus în volumul: Lajos Demeny şi Lidia A. Demeny, Carte, tipar şi societate la români în secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1986, p. 261-270, precum şi, într-o variantă mai dezvoltată, în “Dacoroma-nia. Jahrbuch fur ostliche Latinităt”, voi. VII, 1988, p. 265-273.
     1.2.      Argumentarea prin care L. Demeny a atribuit lui Dimitrie Cantemir adnotările din exemplarul Bibliei de la 1688 aflat la Moscova nu este însă întemeiată pe probe documentare indiscutabile. Autorul nu a demonstrat în articol, printr-o com-
34
paraţie obligatorie cu un text autograf al lui Cantemir, că scrisul adnotărilor pe care i le-a atribuit este într-adevăr al său.
     După cum se ştie, Gr. Tocilescu a publicat, la sfîrşitul ediţiei Hronicului lui D. Cantemir, Bucureşti, 1901, facsimilul unei înştiinţări autografe a autorului către cititor, pe care editorul a găsit-o în manuscrisul acestei opere, aflat la Moscova. Cităm doar începutul ei: “Omenite cititoriule, de al patrulea rînd este acmu, cu acest de pre urmă; de am cercat greşelele aceştii trude a noastrei, unele ale noastre, iară altele şi mai multe ale diacului care a scris-o de pe izvodu nostru; diacu dară, fiind nedeplin ştiutoriu ortografiii româneşti, multă trudă ne-au dat cum să cade a o îndirepta, şi poate încă în multe locuri să o fim trecut cu vederea, ce nedejduim că la îndreptarea tipografiii (de va vrea Dumnădzău pănă la acea vreme să ne lase cu suflare) toate să [să] îndreptedze”. Comparînd grafia acestui text autograf al lui Cantemir (vezi fragmentul reprodus în fotocopia alăturată, fig. 1) cu grafia unei adnotări mai mari din exemplarul respectiv al Bibliei de la 1688, reprodusă de L. Demeny în articolul citat din “Manuscriptum” (vezi fotocopia alăturată, fig.
2), am constatat faptul, lesne de observat, că cele două scrisuri sînt în mod categoric diferite. Majoritatea slovelor au desene şi ducturi diferite în cele două texte. Prin urmare, adnotările din exemplarul Bibliei de.la 1688 aflat la Moscova nu aparţin lui D. Cantemir. De altfel, acest lucru rezultă şi din modul cam simplist în care sînt făcute comentariile respective.
     1.3.      în adnotarea reprodusă în fotocopia alăturată (fig. 2) expresia latinească sectare iustitiam este scrisă cu caractere chirilice. D. Cantemir ar fi scris-o, fără îndoială, cu litere latine.
     1.4.      Fireşte, constatarea faptului că adnotările din exemplarul Bibliei de la 1688 aflat la Moscova nu sînt ale lui D. Cantemir anulează şi presupunerile lui L. Demeny privitoare la circulaţia acestei cărţi, de la domnitorul Constantin Cantemir la Dimitrie Cantemir, apoi, după moartea sa, la sora lui, Safta
35
Cantemir, prima soţie a lui Mihai Racoviţă, iar de la ea la fiica sa Domniţa. Căci este greu de crezut că o asemenea carte, în care s-ar fi aflat şi adnotări ale lui D. Cantemir, ar mai fi putut ajunge, după moartea lui, din nou în Moldova, în posesia surorii sale Safta, şi nu ar fi rămas în Rusia, moştenire unuia dintre cei cinci copii ai săi (Constantin, Şerban, Matei, Maria şi Anti-oh) născuţi de prima lui soţie, Casandra (t 1713), fiica lui Şerban Cantacuzino. în stadiul actual al cercetărilor, nu putem deci şti nici cui aparţin adnotările de pe această carte, nici în ce împrejurări a ajuns ea, după anul 1778, în Rusia.
     2.   Cu privire la adnotările lui D. Cantemir de pe o copie a operei lui M. Costin,
         De neamul moldovenilor
     2.1.      Tot în anul 1973, în articolul Tradiţie şi continuitate în “Hronicul” lui Dimitrie Cantemir. Contribuţii, apărut în “Studii. Revistă de istorie”, XXVI, 1973, nr. 5, p. 947-956, Lajos Demeny a atribuit lui D. Cantemir adnotările anonime făcute pe marginea unei copii a operei lui Miron Costin, aflată la Biblioteca “M.E. Saltîkov-Şcedrin” din Sankt-Petersburg. Acest text fusese descoperit de Ioan Bogdan, prin demersurile căruia a fost adusă în ţară o fotocopie integrală a lui, folosită de C. Giurescu la întocmirea ediţiei critice a operei lui Miron Costin, De neamul moldovenilor, Bucureşti, 1914. între timp acea copie fotografică s-a pierdut. P.P. Panaitescu a pus în circulaţie afirmaţia greşită că şi textul original nu mai există, fiind distrus în anul 1945, la Varşovia (vezi Miron Costin, Opere, Bucureşti, 1958, p. 395). Din fericire, preţiosul text nu a fost distrus, putînd fi cercetat de către L. Demeny, cu rezultate deosebit de importante. Biblioteca Centrală de Stat din Bucureşti posedă un microfilm al acestui text (mf. 1520), după care am obţinut şi noi o copie.
     Manuscrisul a fost descris şi comentat astfel de C. Giures-cu, în introducerea ediţiei menţionate: “este in folio, avînd 24 foi, nepaginate; începutul şi o foaie de la mijloc lipsesc. Scrierea este frumoasă; titlurile şi iniţialele sînt în roşu. N-are nici o însemnare cu privire la autor ori scriitor; după scriere se vede însă că e unul din manuscriptele copiate de Axintie uricarul, care l-a scris, cred, pe la 1712-13. Citatele latineşti, corecte şi frumos scrise, sînt de altă mînă, probabil a unuia din secretarii lui Nicolae Mavrocordat, din ordinul căruia bănuiesc că s-a făcut copia. Manuscriptul cuprinde cartea De neamul moldovenilor, împărţită în 7 capitole, subdivizate fiecare în paragrafe (za-cele). Textul prezintă mai multe note marginale, cu lămuriri şi adaose, făcute însă de altcineva decît de scriitorul manuscriptului. Foile care lipsesc cuprindeau predoslovia şi lista istoricilor cari au scris despre descălecatul dintîi, precum şi o parte din primul capitol” (p. XI-XII).
     2.2.      L. Demeny a atribuit lui D. Cantemir textele scrise marginal pe f. llr, llv, 15v, 17v, 18r, 18v, 19r, 19v, 20r şi 20v. în mod surprinzător, autorul nu a observat însă că textele de pe f.
1 lr şi 1 lv, pe care le şi reproduce în fotocopii drept mostre de adnotări ale lui D. Cantemir, nu sînt scrise de el, ci de copiştii manuscrisului respectiv. Ambele sînt scrise cu o cerneală mai închisă şi au ca semn de trimitere, în text sau marginal, obişnuita mînă strînsă, cu degetul arătător întins înainte, în timp ce textele marginale de pe celelalte foi menţionate mai sus nu au nici un semn de trimitere şi sînt scrise cu o cerneală mai deschisă, fapt care a făcut ca reproducerea lor pe microfilmul de la BCS să fie mai puţin clară.
     Grafia textului latinesc scris marginal pe f. 1 lr este identică cu grafia cuvintelor colonia romana din textul manuscrisului, precum şi cu cea a textelor latineşti aflate pe f. 3V, sus, şi pe f. 18r, jos. în toate aceste trei locuri, copistul textului chirilic al manuscrisului a lăsat gol spaţiul necesar pentru copierea textului latinesc, operaţie făcută, cum a constatat C. Giurescu, de al-
37
tă persoană. Giurescu nu a observat insă că grafia textului latinesc scris marginal pe f. 1 lr este identică cu cea a textelor latineşti de pe f. 3V, sus, şi 18r, jos, şi diferă de cea a cuvintelor Gothia şi hereditas, scrise marginal pe f. 18r, respectiv 19r, care sînt, cum a arătat L. Demeny, adnotări ale lui D. Cantemir.
      Nici textul marginal de pe llv nu este o adnotare a lui D. Cantemir, cum l-a considerat L. Demeny, ci un fragment de frază sărit la copiat şi scris apoi pe margine de acelaşi copist, cum atestă identitatea grafiei lui cu cea a paginii respective a manuscrisului (vezi fotocopia alăturată, fig. 3). El se găseşte, la locul lui, şi în alte copii ale acestei opere a lui M. Costin (vezi ediţia citată a lui C. Giurescu, p. 34, rîndurile 2-5, cu trimiteri la copiile din ms. 353, 580 şi 2715 de la Biblioteca Academiei Române).
      Restul textelor marginale aflate pe foile menţionate din acest manuscris sînt într-adevăr adnotări ale lui D. Cantemir, aşa cum a arătat L. Demeny. Grafia lor chirilică este identică cu grafia înştiinţării autografe a lui D. Cantemir aflată în Hronic, din care am reprodus un fragment în fotocopia alăturată (fig.
1). Nu putem însă reproduce, pentru comparaţie, şi fotocopia uneia dintre aceste adnotări ale lui Cantemir, pentru că, după cum am spus, imaginea adnotărilor respective pe unicul microfilm al textului existent în ţară este cam palidă şi nu permite transpunerea lor în fotocopii suficient de clare. L. Demeny a indicat şi pasajele din Hronicul lui Cantemir în care sînt reluate mai pe larg unele dintre adnotările şale de pe acest manuscris. Noi am constatat că informaţiile aflate în adnotarea de pe f. 15v, privitoare la valul lui Traian, şi cea de pe f. 19r, privitoare la presupusa cetate a taifalilor de pe Prut, în ţinutul Fălciului, au fost folosite şi în Descriptio Moldaviae (vezi ediţia critică a acestei opere, Bucureşti, 1973, p. 77 şi 89).
      2.3.      Au rămas nesoluţionate următoarele trei chestiuni privitoare la acest manuscris: identitatea copiştilor (al textului chirilic şi al celui latinesc), anul în care a fost (a putut fi) efectuată
38
copia şi modalitatea în care a ajuns ea la dispoziţia lui D. Cantemir. Am văzut (2.1.) că C. Giurescu a atribuit copierea textului chirilic lui Axinte Uricariul, iar a textului latin unuia dintre secretarii lui Nicolae Mavrocordat, probabil, presupunînd că din porunca acestui domnitor a fost efectuată copia, prin anii 1712-1713. în mod evident însă, grafia textului chirilic din manuscris nu este a lui Axinte Uricariul, bine cunoscută cercetătorilor avizaţi din numeroasele documente scrise de el. L. Demeny nu şi-a comunicat opiniile cu privire la nici una dintre cele trei chestiuni enunţate mai sus. în articolul O veche controversă: paternitatea redacţiei în şapte capitole a scrierii De neamul moldovenilor, apărut în “Revista de istorie”, XXIX, 1976, nr. 9, p. 1345-1367, şi XXX, 1977, nr. 7, p. 1275-1299, Dumitru Velciu a încercat să argumenteze opinia sa că manuscrisul aflat la Sankt-Petersburg a fost copiat de ieromonahul Sava de la mitropolia din Iaşi, în împrejurările în care Nicolae Mavrocordat, în prima lui domnie în Moldova (6 noiembrie 1709 — 23 noiembrie 1710), ar fi iniţiat întocmirea uriei colecţii de cronici moldoveneşti. Autorul presupune că lucrarea aceasta, cerută de către domnitor lui Nicolae Costin, nu a putut fi terminată de redactat şi copiată pînă la plecarea sa din scaunul Moldovei; ca atare, “noul domn, Dimitrie Cantemir, interesat de istoria Moldovei pentru amplele sale planuri istoriografice, şi-a apropriat, desigur, exemplarul luxos, întocmit anume pentru o faţă domnească, cum se poate deduce din descrierea sa exterioară, şi l-a dus cu sine, împreună cu numeroase alte cărţi şi manuscrise care îi constituiau biblioteca, în exilul din Rusia, după înfrîngerea de la Stănileşti, din iulie 1711” (p. 1294-1295). în monografia intitulată Cronica anonimă a Moldovei, 1661-1709. Pseudo-Ni-colae Costin, Bucureşti, 1989, p. 66-71, D. Velciu a încercat să demonstreze şi printr-o comparaţie de grafie că manuscrisul de la Sankt-Petersburg este copiat de ieromonahul Sava, dar cele două pagini din acest manuscris reproduse de el în fotocopii, alături de cîteva documente autografe ale ieromonahului (p.
39
255-261), arată cît se poate de. clar că manuscrisul de care ne ocupăm nu este copiat de ieromonahul Sava. D. Velciu consideră puţin probabilă ipoteza că manuscrisul a fost copiat de Sava ieromonahul din dispoziţia şi în timpul domniei lui Dimitrie Cantemir, conchizînd că, în orice caz, textul a putut fi copiat numai în a doua jumătate a anului 1710 sau în prima jumătate a anului 1711, căci numai în această perioadă putea el să ajungă în posesia lui Cantemir.
     Părerea noastră este că această copie a scrierii De neamul moldovenilor a fost efectuată prin grija lui Nicolae Costin şi dată de el lui Dimitrie Cantemir, fie în timpul celei de-a doua domnii a lui Antioh Cantemir (1705-1707), cînd D. Cantemir a mai venit în Moldova, fie în timpul domniei sale (decembrie 1710 - iulie 1711). Dat fiind interesul lui D. Cantemir pentru orice informaţie privitoare la istoria românilor, în speţă a moldovenilor, este posibil ca între el şi învăţatul cronicar N. Costin, care a deţinut în acea perioadă, inclusiv în domnia lui D. Cantemir, funcţii înalte în divanul domnesc, să fi avut loc şi discuţii privitoare la diferite probleme de istorie. Iar dacă, într-o asemenea împrejurare, D. Cantemir a aflat că N. Costin posedă izvodul lucrării De neamul moldovenilor a tatălui său, care îl interesa în mod deosebit, probabil că el şi-a exprimat dorinţa de a avea o copie a acestei lucrări, iar N. Costin i-a oferit textul de care ne ocupăm. Nu este exclusă posibilitatea ca revizuirea şi interpolarea de către N. Costin a lucrării tatălui său să fi fost determinată de cererea ei de către Dimitrie Cantemir, cronicarul dorind astfel să pună la dispoziţia învăţatului principe un text mai bogat în informaţii, dintre care unele proveneau, pe cale orală, tot de la Miron Costin. în versiunea dată lui Cantemir, predoslovia va fi avut la sfîrşit unele explicaţii şi fraze protocolare adresate principelui, precum şi semnătura lui Nicolae Costin, elemente care trebuiau să fie în concordanţă cu formulări ca acestea din cuprinsul lucrării: “spunea tată-nostru să să fie aflat...” (f. 10v), “iară aceasta am vrut să scriu mai pre larg, căci
40
răposatul tată-mieu Miron logofătul, în izvoadele sale, scrie cum...” (f. 12v), “care spunea tată-nostru să fie audzit cu urechile sale trecînd...” (f. 16r), şi altele. Căci Dimitrie Cantemir, citînd în Hronic această lucrare, o consideră drept operă a lui Nicolae Costin: “Cătră aceasta, mai scrie Neculai Costin logofătul precum să mai fie văzut o piatră [...] Aşijderea pomeneşte Neculai Costin precum tatăl dumisale, Miron Costin logofătul, să fie citit pe un ban...” (ediţia Gr. Tocilescu, p. 162; sublinierile noastre). La acest lucru ar trebui să mai reflectăm, dacă nu este mai potrivit ca versiunea din manuscrisul de la Sankt-Petersburg a operei De neamul moldovenilor să fie editată, cu explicaţia de rigoare, sub numele lui Nicolae Costin, aşa cum edităm sub numele său, în Letopiseţiul de la zidirea lumii, versiunea interpolată de el a Letopiseţului Ţării Moldovei pînă la Aron Vodă întocmit de Simion Dascălul.
     Am comparat grafia textului chirilic din acest manuscris cu grafiile mai multor copişti de manuscrise şi documente româneşti din jurul anului 1710, dar nu am reuşit să-l identificăm pe copistul căutat. Citatele latineşti, “corecte şi frumos scrise”, cum a observat C. Giurescu, sînt copiate, probabil, de N. Costin, prin grija căruia a fost întocmit manuscrisul.
41
  J>             7                                        jt 'î?     ...
  m) vT«i#T <t^( j(.1 M ^ *"U 1^*        * M JJÎ* *> ^   •’y wW< A *A- »iA/<
       Mv. ».*-* juAu <w mtps.*4 * Ctl/|Kl„ i.f rv> £V«
                 ^ * ţi, r r                   r v . tr%
  <J M l,,^t',<^.ţ/w«t» u A •*/>« <<ah                    <v rtrij' m>C m
  f*jvi—A-,    „  r»’          « '«—\  -    ■  -.  '”7'   A
  ;~'4tA* <*"> J f)/’* m,l ** ■* "V J ItA. . J       «I>t      A •-> v^V
  ■*<■             •“ J J Jfţî *" «-f t *“? *V*. -«j,». y      ^
  f / ft           ><u<^uii«                  m^S1 u f %f*rt'Ti
         ^         Jf     i     ’     »> .  ,      •■»'. :.' «•
       /i, <1^     "*ÎJ   * *Mn>       j rti y ^           ; A<vmv^f ri
       ^pl^.K ••%» <<v t A1»» y V IlAij' •*» Y ■»* I» f               «V
            f • ■■.■■.■■■ _•.    -C^     • ^ _j'-  *>     ^f.-..
       «iv -«**.«*« »s« •» £>*»< j «?f '“Aţ? ^vV )j' .
         . * ' ( / -"»' * . «f .,....j»
       •ui i^,vtnv.-«                 •* ^|Ji.M/«:^ir»|ii,i j •«
       “3V7' ’ *“ / •PirA                                    , Tijm** &■ ~'j
         *     /»^i «a» a«—        ' ■!< TjttSs t  iru.   ru -m
         W ']‘jţ* n nrf l/1 ,fc'* " "5" m? «li Z,l/ti/U* '**' ’ rrt *3 ^ J-jţpa-fuu l---------------------
                               Ftf. 7
42
                              ♦;........
               1^ ,r A+4,JM*
          £f''****?- '        “ -V+ *f
          Tv»i*
                          " -*f‘-’T
               * '*<'****• --            r
          _,. iV> -‘'' *■
          7    4 y fl /      Iţi iar* NM»*
          ~3lVtpV..Z ««(<
                              .-^«V
          jU» ^imti->my^             4
          h a^iui ** tt/,f>'*1 **<,,<* * ^
            f; j       A*     ■..«ar*'** ,
          J *    *     *      i*ilim NKC
          AHnM^V //».»>       _,    ' ..
          f    \ _  »>         **( * K'M»A
          5;*    *7 "7'*   v          **-i
                              ■* ?:*:V.
          fV/1U ‘‘şt*s •— ’ - nţ* ji Jn'iijiiM
                                 2
            Fi£. 3
    Un traducător puţin cunoscut: ieromonahul Cozma Vlahul de la mitropolia din Iaşi
      1.      în anul 1754 a fost efectuată la Iaşi traducerea din greceşte a unui voluminos şi important cod juridic ecleziastic, intitulat Cîrja arhiereilor. Această culegere de canoane bisericeşti a fost alcătuită în anul 1645, de către arhimandritul (apoi arhiepiscopul) Iacob din Ioanina, şi a circulat numai în copii manuscrise, dintre care trei se află la Biblioteca Academiei Române (ms. gr. 220, 229 şi 800), iar una la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi (ms. VI-11, fost 303). în original este intitulată BaKTipict tcov apxiepeoov. Textul integral al traducerii româneşti s-a păstrat în manuscrisele 1266, 1271 şi 1468, iar o copie fragmentară în ms. 109, toate patru de la BAR1. Numele traducătorului este menţionat numai pe foaia de titlu a ms. 1468: “Vactiria adecă cîrja arhierească, acum întîi tălmăcită după limba elinească pre limba moldovenească, cu osîrdia şi toată cheltuiala preaosfinţitului mitropolit al Moldovei, chir Iacov.
    1     Vezi Constantin Erbiceanu, însemnări extrase dintr-un manuscript grecesc. Sintagma lui lacob loanitul, în “Biserica Ortodoxă Română, XV, 1891-1892, p. 902-905, Descrierea manuscriptului arhim. lacob loanitul. Sintagma sa alfabetică. Formatul şi conţinutul, în “Biserica Ortodoxă Română, XVI, 1892-1893, p. 31-60, 140-156, şi Ştefan Gr. Berechet, O sintagmă în româneşte necunoscută, în “Revista critică”, III, 1929, nr. 2-3, p. 210-213, Vrednice obraze bisericeşti: Cosma monahul, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, VI, 1930, nr. 4, f. 102-107, Dreptul bizantin şi influenţa lui asupra legislaţiei vechi româneşti, Iaşi, 1931, p. CLXXI-CLXXII, Istoria vechiului drept românesc. I. Izvoarele, Iaşi, 1933, p. 130-131, 415-419, 531-532, 537-543, 545, Legături dintre dreptul bizantin şi românesc. Voi. 1, partea I. Izvoadele, Vaslui, 1937, p. 80-82, XXX-XXXII, Descoperirea a două manuscrise juridice româneşti, în “întregiri. Buletinul Institutului de istoria vechiului drept românesc”, I, 1938, p. 18-24, 27-28. Şt. Gr. Berechet, care are meritul de a fi semnalat şi comentat în repetate rînduri această importantă traducere, a cunoscut numai manuscrisele 7277 şi 1468.
44
Iară tălmăcitor al aceştii cărţi au fost cuviosul întru ieromonaşi chir popa Cozmâ, la anii 7262, fiind şi diortosită de dascălul Duca de la Thasos”. în manuscrisul acesta se păstrează şi. primele două pagini din prefaţa traducătorului, adresată mitropolitului lacob. După cum mărturiseşte traducătorul în acest început de. prefaţă, paginile respective sînt autografe'. “... mîinile mele, şi ticăitile degete, şi mi le întăreşte a coprinde condeiul şi a scrie însumi această sfîntă carte...”. De traducător este scrisă şi foaia de titlu a ms. 1468, pe care se află imprimată “poarta” de pe foaia de titlu a Antologhionului, Iaşi, 1755, xilografiată de tipografii Grigorie şi Sandul. Ieromonahul Cozma intenţiona deci să omagieze pe mitropolit cu o copie personală a traducerii sale. Prefaţa lui a rămas însă neterminată (foile 3-5 ale manuscrisului, rezervate pentru restul prefeţei, au rămas nescrise), iar textul traducerii a fost copiat de alte două persoane, dintre care copistul foilor 79-310 este ieromonahul Nicanor de la mitropolia din Iaşi2.
     Referindu-se în prefaţă la dificultatea traducerii şi la necesitatea folosirii unor glosări pentru înţelegerea de către cititorii mai puţini învăţaţi a unor cuvinte latineşti sau greceşti, ieromonahul Cozma apreciază astfel cultura lui Duca Sotiriovici şi colaborarea sa la definitivarea traducerii: “Pecum şi preaosfinţia ta, ca milostivul mieu arhipăstori, te-ai milostivit, după cerirea mea, de mi-ei dat diortositori bărbat înţelept şi întru aceste trei limbi: elineşti, latineşti şi moldoveneşte bine învăţat, dumnealui Duca dascălul, de patrie fiind grec de la Thasos, cu carele dimpreună, de zi şi de noapte ostenind, am procitit, luînd sama lexurilor, din cuvînt în cuvînt, pînă la sfîrşitul cărţii. Şi pre rare locuri, unde s-ar fi întîmplat a să nemeri cîte un lex rîmlenesc sau elinesc, pentru scurtă limba moldovenească, l-am împre-giurat mai cu multe cuvinte, şi aceasta nu pentru alta, socotind
    2    Vezi G. Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti pînă la 1800, Bucureşti, 1959, p. 160.
45
să fie şi celor mai proşti vădite şi arătate, după cum şi dumisale cu dreptul i s-au socotit aceasta, şi din multe lexicoane dimpreună le-am îndreptat” (f. 2V). într-o notă, aflată în ms. 1468 pe f. 118r, ieromonahul Cozma arată că nu a tradus 53 de paragrafe ale cărţii, privitoare la 53 de eresuri necunoscute în părţile noastre, pentru că s-a grăbit să termine lucrarea cît mai curînd. Vom vedea mai departe (4.) care era motivul grabei sale.
      2.      Problema identităţii acestui ieromonah Cozma nu este încă soluţionată. în 1937, Şt. Gr. Berechet a afirmat că a fost “fără îndoială, macedonean”, adică macedoromân, dar nu citea-
                                                     3 ^
 ză nici o mărturie din care să rezulte acest lucru . In 1984, Constantin A. Stoide a presupus că este aceeaşi persoană cu “prea-cuviosul Cozma ieromonah Vlahul”, diortositorul Psaltirii apărută la Iaşi, în anul 1748, în tipografia lui Duca Sotiriovici4, din care un exemplar (se pare singurul cunoscut pînă acum) a fost descoperit de Carlo Tagliavini în Biblioteca Universităţii din Bologna5. “Cozma ieromonah Vlahul” diortoseşte şi Penticos-tarul apărut la Iaşi, în anul 1753, la tipografia mitropoliei6. După cum vom vedea, el era dacoromân, iar faptul că îşi spunea Vlahul arată că era originar din Ţara Românească. Originea sa munteană este confirmată de numeroasele particularităţi lingvistice munteneşti aflate în copiile traducerii Cîrjei arhiereilor, în care apar însă şi particularităţi ale graiului moldovenesc, introduse în textele respective de către copiştii lor moldoveni ori aflate în manuscrisul traducătorului, care locuia de mai mulţi ani la Iaşi. Cităm, spre exemplu, următoarele fonetisme şi
    3 Vezi Legături dintre dreptul bizantin..., citat la nota 1, p. 80.
      Vezi articolul Duca tipograful de la Thasos, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»”, XXX, 1984, p. 392.
      Vezi O psaltire românească necunoscută din 1748, în “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii literare”, seria III, tomul XI, 1941-1942, p. 173-184 + 5 facsimile. Cf. şi Bibliografia românească veche (BRV), IV, p. 69.
    6 Vezi BRV II, p. 123-126.
46
 cuvinte specifice graiurilor dacoromâneşti sudice aflate în copia din ms. 1468, care se datoresc desigur traducătorului: trecerea lui u la o în coprinde (f. 2V); rostirea dură a lui d în dăşchi-de (f. 2r), îndăstula' (f. 2r); epenteza lui i consonat în cîine (f. 41v, 44r,135v, 339r, 340r, 448v), mîine (f. 118r, 345v, 349r, 609v), mîini (f. 32r, 48v, 83r, 129r, 145v, 159v, 186v, 202r, 255r, 266r, 267r, 280v, 356v, 357r, 361v, 433r, 436r, 462v, 616r, 622r), pîine (f. 47r, 114r, 181r, 186v, 189r, 189v, 190v, 191v, 361v, 363v, 364r, 408v, 409r, 443r, 445r, 464v, 482r, 485r, 497v, 498r, 525v, 533v, 688v); trecerea lui f la u în umbla (f. llv, 13v, 19r, 29v, 47r, 56r, 90r, 99v, 129v, 179v, 193v, 217r, 383v, 292v, 296v’ 341r, 342r, 437r, 469r, 473r, 485v, 597r, 625r, 668r, 684r), umblătoare (f. llv, 53r, 351r, 560r); fricativa j în ajuna (f. 110v, 114r), ajunge (f. 132r, 146v, 148r), ajuta (f. 81v, 147v), joc (f. 16r), jos (f. 8V, 83r, 89v, 129r, 140v), judeca (f. 84v, 85r, 88v, 136v, 137v, 141v), judecată (f. 88v, 137r), judecător (f. 88v, 140y), jumătate (f. 145r, 153r, 159r), jura (f. 115r, 132T), jură-mînt (f. 121r, 132r, 133r); rostirea dură a consoanelor r, ş şi j, înainte de ea, în poziţie “moale”, în hotărăşte (f. 157v, 209r, 21 lv, 214r, 217v, 289v), izvorăşte (f. 235v), ocăraşte (f. 66v), pîraşte (22r, 25v, 32v, 35r, 36r, 50r, 147r, 389r, 516r, 519v, 570v), urăşte (f. 120r, 122r, 333v, 368v), greşale (f. 8V, 34r, 36r, 124r, 140r, 148v), săvîrşaşte (f. 41v, 135v), şade (f. 18r), şapte (f. 19v, 28r, 94r, 115r, 128v, 220v, 238r, 246r, 269r, 270r, 325r, 345v) şarpe (f. 79v), şase (f. 26V, 59v, 133v, 291r, 396v, 422v), slujaşte (f. 32v, 45v, 124r, 135v, 140r, 160r, 367r, 485v, 687v), vitejaşte (f. 679r), vrăjaşte (f. 32v, 39v, 710r); formele cu fonetismul etimologic genuchi (f. 17v, 193r, 193v, 258r, 348v, 349r, 458r, 468v, 472r, 546r, 641v, 642r, 642v), mănuchi (f. 82v); folosirea peste tot a fricativei z, în locul africatei dz (< d + e, i latin), în Dumnezău (f. 27v, 48r, 52r, 55v), Dumnezeu (f. 79r, 93r, 116v, 119v, 120r, 122r, 125r, 140v, 162r), zice (f. 15r, 25v, 29v, 48v, 54v, 86r, 86v, 89v, 90r, 114r, 151v) etc.; găina “a (se) găinăţa” (f. 668v), găuri, în textul “furul ce găureşte casă” (f. 40r), livade
 sg. (f. 453r, 524v), ovr« (f. 92v, 249r), «r/oi “jgheab, uluc” (f. 292v, 455r), uşure “uşor” (f. 367r), zăpadă (f. 179v, 710v).
      La elaborarea traducerii Cîrjei arhiereilor ieromonahul Cozma a consultat şi traducerea codului canonic similar Inde-reptarea legii, Tîrgovişte, 1652. Acest lucru este dovedit de prezenţa în textul Cîrjei a unor particularităţi lingvistice ale lui Daniil Panoneanul, traducătorul îndereptării, cum sînt: forma neobişnuită vrentr-o “în vreo” (f. 43 lr, 483r), rezultată prin introducerea între părţile componente ale adjectivului pronominal nehotărît vreo a prepoziţiei întru, verbul (a se) amesteca “a avea relaţii sexuale” (f. 23 lr), locuţiunea conjucţională deaca vreme ce “de vreme ce” (f. 23 lr), şi altele. Pentru întărirea unor reglementări, într-un loc din Cîrja arhiereilor se află o trimitere “la Pravilă, cap. 201, frunza 192” (f. 23 lv). Trimiterea, desigur a traducătorului, este la îndereptarea legii, unde, într-ade-văr, la pag. 192, în cap. 201, se găsesc reglementări similare.
      2.1.       Numele unui ieromonah “Cosma din Valahia” este menţionat şi în însemnarea de proprietate, în greceşte, aflată pe verso primei coperte a cărţii lui Sevastos Kimenitis, Dogmatikî didaskalîa, Bucureşti, 1703, exemplarul de la BCU Iaşi (cota RV 11-190): “A mea, a ieromonahului Cosma din Valahia”7. Prefeţele acestei cărţi au numeroase glosări marginale sau in-terliniare, majoritatea în româneşte, restul în greceşte. Compa-rînd grafia acestor glose în limba română cu grafia paginilor autografe ale lui Cozma din ms. 1468 (foaia de titlu şi cele două pagini cu începutul prefeţei sale), am constatat că scrisul este acelaşi, iar unii termeni greceşti sînt glosaţi aici prin aceleaşi cuvinte româneşti cu care sînt ei traduşi în Cîrja arhiereilor. Prin urmare, cartea a aparţinut aceluiaşi ieromonah Cozma Vlahul, care prin anii 1748-1753 corecta cărţi în tipografia lui Duca Sotiriovici, apoi în cea a mitropoliei din Iaşi, iar în 1754 a
     Vezi Nicos Gaidagis, însemnări privitoare la istoria românilor, de pe cărţi vechi, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D Xeno-pol»”, XI, 1974, p. 223
48
tradus din greceşte Cîrja arhiereilor. El era desigur român, căci dacă ar fi fost grec nu avea nevoie să gloseze în româneşte unii termeni din cartea respectivă grecească pe care o studia.
      2.2.       în anul 1928, N. Iorga a presupus că ieromonahul Cozma Vlahul, diortositorul Penticostarului apărat la Iaşi în 1753, este “viitorul mitropolit muntean, cred”8. Biografii acestui prelat nu au cunoscut, probabil, ori au respins tacit ipoteza lui Iorga. Ca atare, ei nu stabilesc nici o legătură între ieromonahul Cozma Vlahul de la Iaşi şi Cozma Popescu, viitorul episcop al Buzăului (1763-1787), apoi mitropolit al Ţării Româneşti (1787-1792)9. Este însă vorba de una şi aceeaşi persoană, aşa cum a presupus N. Iorga? Comparaţia grafologică pe care o efectuăm mai jos confirmă această ipoteză.
      Cele două pagini autografe din prefaţa ieromonahului Cozma Vlahul la traducerea Cîrjei arhiereilor, păstrate în copia din ms. 1468 de la BAR (vezi fragmentul din prima pagină reprodus în fotocopia alăturată, fig. 1), au particularităţi grafice comune cu semnăturile episcopului Cozma al Buzăului de pe unele anaforale adresate de el domnitorului Ţării Româneşti în anii 1764, 1765 şi 1781 (vezi reproducerile acestor semnături în fotomontajul alăturat, fig. 2)1 . Deşi în paginile prefeţei la
    8   Vezi Istoria literaturii româneşti, ediţia a doua, revăzută şi larg întregită, voi. II. De la 1688 la 1780, Bucureşti, 1928, p. 594.
    9    Vezi Gabriel Cocora, Episcopul Cosma al Buzăului (30 septembrie 1763 - 9 octombrie 1787), în “Glasul Bisericii”, XXII, 1963, nr. 7-8, p. 714-731, T.G. Bulat, “Titularii episcopiei Buzăului în secolul al XVUI-lea, în “Glasul Bisericii”, XXXIII, 1974, nr. 11-12, p. 1156-1192, Ion Vasile Voinea, Cosma Popescu, mitropolitul Ungrovlahiei, în “Biserica Ortodoxă Română”, XCIII, 1975, nr. 3-4, p. 447-455. ,
    10    Documentele respective, privitoare la nişte vii şi la o moşie a episcopiei, se află la Arhivele Statului din Bucureşti, fond Episcopia Buzăului. Le menţionăm în ordinea lor cronologică, după cum sînt reproduse semnăturile corespunzătoare în fotomontaj: 1. Doc. XLIV/6, din 26 mai 1764 (“Cozmâ ep. Buzăului”), 2. Doc. LXXII/32, din 30 mai 1765 (“Cozma episc. Buz.”), 3. Doc. LVI/44, din 13 iunie 1765 (“Cozma episc. B.”), 4. Doc. XXVI/103, din 27 mai 1781 (“Cozma episc. Buz.”).
49
Cîrja arhiereilor unele slove au cîte două, trei sau chiar mai multe variante grafice, se poate cu uşurinţă recunoaşte în desenul şi duetul unora dintre ele grafia identică a slovelor corespunzătoare din semnăturile episcopului Cozma. Edificatoare în această comparaţie este îndeosebi grafia semnăturii mai simple a episcopului, din anul 1764, în care el îşi scrie numele cu omi-cron şi cu accent grav pe a, aşa cum este scris numele ieromonahului Cozma pe foaia de titlu a copiei din ms. 1468 a traducerii Cîrjei arhiereilor şi în menţiunile lui ca diortositor al celor două cărţi tipărite la Iaşi (Psaltirea din 1748 şi Penticosta-rul din 1753). Puţin mai tîrziu episcopul Cozma îşi modifică semnătura, stilizîndu-i unele slove şi scriindu-şi numele cu omega şi fără accent pe a. Semnificativ este şi faptul că episcopul îşi scrie numele cu z, Cozma, ca şi ieromonahul Cozma, în foaia de titlu a copiei din ms. 1468 a Cîrjei arhiereilor şi în menţiunea lui ca diortositor al Psaltirii din 1748.
     Grafia slovelor k şi m din numele Cozma aflat în semnătura din 1764 a episcopului şi a slovei a din acelaşi nume aflat în toate cele patru semnături ale sale este identică cu grafia aceloraşi slove din următoarele cuvinte aflate în fragmentul din prima pagină a prefeţei ieromonahului Cozma la traducerea Cîrjei arhiereilor reprodus în fotocopia alăturată (fig. 1): k în cuget (rîndul 1); m în pămîntescul (r. 1), mîna (r.3), smeriţi (r. 5), mintea (r. 6), smerenie, multă (r. 11), inimi, mă (r. 12), şi altele; a în proaste (r. 2), ta (r. 4), sa, darului, care (r. 7), mai nainte (r. 8), carele (r. 10), şi altele. Şi slovele cuvîntului Buzăului, din prima semnătură a episcopului Cozma, au grafia identică cu cea a slovelor corespunzătoare aflate în diferite cuvinte din prefaţa autografă a ieromonahului Cozma la traducerea Cîrjei arhiereilor. De exemplu, în acelaşi fragment din prefaţă reprodus alăturat (fig. 1), b în cuvintele limba (r. 2), zăbală, zăbav-nică (r. 3), împodobit (r. 10); u, prima variantă, în pămîntescul, neputinciosul, nepreceputul (r. 1), mult (r. 2), dumnezăiasca (r. 9), aşternut (r. 12), pămîntul, dînsul (r. 15); z. în zăbavnică (r.
50
3), Dumnezeu (r. 5, 10), zărind, razile (r. 14), încălzeşte (r. 15); ă în stăpîne (r. 2), zăbală, zăbavnică (r. 3), sfială (r. 4), mă (r.
5,  11), dăşchide (r. 6), să află (r. 13), pămîntul (r. 15); u, a doua variantă, în căzută (r. 4), întru (r. 8, 9), cu (r. 10), multă (r.
11); l în silabe (r. 1), zăbală (r. 3), sfială (r. 4), carele (r. 10), află (r. 13); i suprascris, la sfîrşit de cuvînt sau de rînd, în smeriţi (r. 5), sfinţiţii (r. 9), şi (r. 11,13), plecaţii (r. 12).
     Grafia slovei i, asemănătoare cu a unui n cursiv latin, din prescurtarea cuvîntului episcop aflată în ultimele trei semnături ale episcopului Cozma reproduse în fotomontajul alăturat (fig.
2), este la fel şi în următoarele cuvinte aflate în fragmentul din prima pagină a prefeţei ieromonahului Cozma (fig. 1): osfinţite, milostive (r. 2), ţine (r. 3), luminează mintea (r. 6), mai nainte (r. 8), prin (r. 9, 10), inimi (r. 12), luminînd (r. 13), razile (r. 14), luminează (r. 15) şi altele, precum şi în următoarele cuvinte aflate în pagina a doua a prefeţei (vezi fotomontajul alăturat, fig. 3): trebuinţă, din (r. 1), săninaţii (r. 2), însumi, fiindu-i, cuvinte (r. 3).
     De asemenea, grafia slovei u, cu braţul drept uşor rotunjit şi înclinat spre stînga, din prescurtarea cuvîntului Buzăului aflată în două dintre semnăturile episcopului Cozma reproduse alăturat, se întîlneşte frecvent în cele două pagini din prefaţa ieromonahului Cozma. De exemplu, în fragmentul din prima pagină, reprodus alăturat (fig. 1), în cuvintele: neputinciosul, ne-preceputul, cuget (r. 1), Dumnezeu (r. 5, 10), luminează (r. 6), luminînd (r. 13), după, lui (r. 14), precum şi în următoarele cuvinte din pagina a doua, reproduse în fotomontajul alăturat (fig.
3): urmă (r. 1), împregiurat, mieu (r. 2), însumi, fiindu-i, cuvinte (r. 3).
     Fireşte, identitatea grafiei unor slove din cele două pagini autografe ale prefeţei ieromonahului Cozma la traducerea Cîrjei arhiereilor şi din semnăturile episcopului Cozma al Buzăului poate fi ilustrată şi cu alte exemple. Mai elocvent este modul în care sînt legate între ele anumite slove. Am reprodus în
fotomontajul alăturat (fig. 3) cîteva cazuri întîlnite în pagina a doua a prefeţei. De exemplu, grafia silabei bu din cuvintele bună trebuinţă (r. 1) şi cea a sunetelor lu din cuvîntul dascalul (r. 1) este identică cu grafia silabei bu şi a sunetelor lu din cuvîntul Buzăului, aflat în prima semnătură a episcopului Cozma (vezi fig. 2); legătura dintre slovele cu care sînt notate sunetele giu în împregiurat (r. 2), eu în mieu (r. 2), su în însumi (r. 3), du în fiindu-i (r. 3) şi cu în cuvinte (r. 3) este identică cu cea a slovelor care notează silaba bu din grafia perscurtată a cuvîntului Buzăului aflată în semnătura a doua a episcopului Cozma; duet similar au şi legăturile dintre slovele mu în multe (r. 1,2), mă în urmă (r. 1), să în săninaţii (r. 2), lă în află (r. 2), ce în cele (r. 2), cfîn cîte (r. 3), din acelaşi fotomontaj (fig. 3). Grafia slovei k din cuvinte şi cîte (r. 3) este identică cu cea din semnătura de la 1764 a episcopului Cozma. Legături identice sau asemănătoare între diferite slove se găsesc şi în fragmentul reprodus din prima pagină a prefeţei (fig. 1); su în neputinciosul (r. 1), dînsul (r. 15); lă în zăbală (r. 3), sfială (r. 4), află (r. 13); nă, du, şi mă în nădăjduindu-mă (r. 5); cu în ascultători (r. 6); su, pu, du, şi mă în supuindu-mă (r. 11), şi altele.
     Identitatea grafiei celor două pagini autografe ale prefeţei ieromonahului Cozma la traducerea Cîrjei arhiereilor cu grafia semnăturilor episcopului Cozma al Buzăului constituie dovada peremptorie a faptului că ieromonahul Cozma Vlahul, diortosi-torul Psaltirii (Iaşi, 1748), apărută în tipografia lui Duca Soti-riovici, şi al Penticostarului (Iaşi, 1753), apărut în tipografia mitropoliei, este una şi aceeaşi persoană cu viitorul episcop al Buzăului, apoi mitropolit al Ţării Româneşti, aşa cum a presupus N. Iorga.
     2.3.     Biografia episcopului Cozma al Buzăului a fost alcătuită de Gabriel Cocora, în anul 196311. Era fiul preotului Nica şi al prezviterei Stanca din satul Flămînzeşti, judeţul Argeş. în mi-
     11 Vezi studiul Episcopul Cozma al Buzăului..., citat la nota 9.
                                                 52
renie s-a numit Mihail. Era frate cu şetrarul Iordache Popescu, cu polcovnicul Badea Popescu, cu căpitanul Tudor Popescu (apoi monahul Teodosie, care a ctitorit biserica din Ursoaia, judeţul Buzău) şi cu un anume Bărbucean. A fost crescut de mic şi educat de ieromonahul Grigorie, fost egumen al mănăstirii Colţea din Bucureşti, apoi mitropolit titular al Mirelor (1748-1760) şi mitropolit al Ţării Româneşti (1760-1787). A studiat, probabil, la academia domnească din Bucureşti. în anii 1756 şi 1757 este atestat eclesiarh al mitropoliei din Bucureşti, în 1762 era protosinghel al mitropoliei, iar în 1763 a fost ales episcop al Buzăului, unde a păstorit pînă în anul 1787, cînd, la moartea ^părintelui său duhovnicesc, i-a urmat acestuia în scaunul mitropolitan. A murit de ciumă, în anul 1792.
      Gabriel Cocora preia cu rezervă informaţia că mitropolitul Cozma ar fi murit Ia vîrsta de 62 de ani. Această informaţie se află în ms. 3748 de la BAR, într-un studiu consacrat mitropolitului Dionisie Lupu, ucenicul lui Cozma, de către I.D. Petrescu, fost institutor şi revizor şcolar la Tîrgovişte, în a doua jumătate a secolului trecut, care avea veleităţi de istoric. Verificînd sursa menţionată, am constatat că informaţia privitoare la anii vieţii mitropolitului Cozma este, într-adevăr, nesigură, provenind din amintiri tîrzii ale unor colaboratori ai mitropolitului Dionisie! Identitatea ieromonahului Cozma Vlahul de la mitropolia din Iaşi cu viitorul episcop Cozma al Buzăului, stabilită prin comparaţia grafologică efectuată mai sus, ar putea fi deci un indiciu că mitropolitul Cozma a murit la o vîrstă puţin mai înaintată. Căci, dacă el este ieromonahul atestat la Iaşi în anul 1748, probabil că avea atunci mai mult de 18 ani.
      3.     PresUpunînd că, în timpul celor opt ani petrecuţi la mitropolia din Iaşi, tînărul ieromonah Cozma Vlahul a făcut şi alte traduceri, fie pentru tipograful Duca Sotiriovici, fie din însărcinarea mitropolitului lacob Putneanul (1750-1760), am comparat limba unor traduceri anonime elaborate atunci la Iaşi cu limba traducerii Cîrjei arhiereilor, iar datele obţinute ne-au
53
 confirmat ipoteza. Am constatat astfel că ieromonahul Cozma a mai tradus, tot din greceşte, Viaţa Marelui Petru, samoderjeţ a toată Roşia, rămasă în copii manuscrise, iar din slavoneşte Al-favita sufletească, tipărită în anul 1755, şi Sinopsis adecă adunare de multe învăţături, tipărit în 1757.
      3.1.       Textul traducerii efectuate în Moldova a Vieţii Marelui Petru, samoderjeţ a toată Roşia s-a păstrat în următoarele trei manuscrise de la BAR: 49 (datat 1756), 122 (datat 1765) şi 2581 (datat 1799)12, precum şi într-un manuscris aflat la Biblioteca “M.E. Saltîkov-Şcedrin” din Sankt-Petersburg (datat 1755)13. Această biografie a lui Petru cel Mare este opera scriitorului grec Antonios Katiforos, care a scris-o în limba italiană şi a publicat-o la Veneţia, în anul 1736. Pînă în anul 1792 a fost reeditată de cîteva ori14. Tot în anul 1736 a apărut la Veneţia şi versiunea ei în limba greacă, tradusă din italiană de Alexandros Kanghellarios. Ediţia grecească are două volume: primul cuprinde cărţile 1-4 ale operei, iar al doilea cărţile 5 şi 6. Primul volum al acestei versiuni greceşti a Vieţii Marelui Petru a fost tradus în limba română şi în Ţara Românească, de către Matei Fărcăşanu, în anul 174915. Traducerea făcută la Iaşi, după aceeaşi versiune în limba greacă a lui Kanghellarios, conţine întreaga operă a lui Katiforos.
      Traducătorul din Moldova al Vieţii Marelui Petru nu este menţionat în nici una dintre cele patru copii cunoscute ale traducerii. Din foaia de titlu a copiei de la Sank-Petersburg rezultă
      Vezi descrierea lor la Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti. B.A.R., 1-1600, Bucureşti, 1978, p. 23, 41, şi voi. II, B.A.R. 1601-3100, Bucureşti, 1983, p. 321.
      Vezi Paul Cernovodeanu, Preoccupations en matiere d’histoire uni-verselle dans l’liistoriographie roumaine aux XVII-e et XVlll-e siecles, în “Revue des etudes sud-est europeennes”, XII, 1975, nr. 1, p. 86-90.
      Vezi Emile Legrand, Bibliographie hellenique ou description raison-nee des ouvrages publies par des grecs au dix-huitieme siecle, tom. I. Paris, 1918, p. 254-255, 264, 365, 369.
    15 Se păstrează în ms. 204, 2355 şi 2668 de la BAR.
54
că traducerea s-a făcut din iniţiativa mitropolitului lacob Put-neanul.
     3.1.1.      Ca şi în cazul traducerii Cîrjei arhiereilor, copiile traducerii Vieţii Marelui Petru conţin un amestec de particularităţi lingvistice munteneşti şi moldoveneşti, acestea din urmă datorate mai ales copiştilor moldoveni ai traducerii. Cităm cîteva fonetisme şi cuvinte specifice graiurilor dacoromâneşti sudice aflate în copia din ms. 49, care aparţin desigur limbii traducătorului: rostirea dură a lui d în dăzbrăca (f. 9V), dăzrădăcina (f. llr); trecerea lui ă la u în mulţumi (f. 118r, 123r, 127v, 140r, 143r, 146r, 150r, 154r); epenteza lui i consonat în cîine (f. 40r), mîini (f. llv, 28r, 79r, 93r, 94v, 100r, 116v, 153v, 154v), pîine (f. 98v, 116r, 162r); trecerea lui iu la i în mincinos (f. 146v); trecerea lui ? la u în umbla (f. 36r, 36v, 42v), umblet (f. 19r, 90r, 168v), umple (f. 48r); fricativa j în ajun (f. 39v), ajunge (f. 15r, 21r, 22r, 24r, 25v, 33v, 113v, 115v, 130r) ajuta (f. 8r, 14v, 33v, 115v, 136r), ajutori (f. 14v, 15r, 19v, 30v, 33r, 38r), ajutorinţă (f. 12v, 80v, 101v, 131 x),jos (f. 24v), judeca (f. 8r, 115r, 118v, 134v, 138r, 16lv), jumătate (f. 45r), jurămînt (f. 139r, 151r); rostirea dură a consoanelor r, ş şi j înainte de ea, în poziţie “moale”, în hotărăşte (f. 144r), ocăraşte (f. 164r), greşale (f. 28v, 160r, 181v), şapte (f. 2r), şase (f. 47v), vitejaşte (f. 177v, 203r); folosirea aproape peste tot a fricativei z în locul africatei dz (< d + e, / latin) în Dumnezeu (f. llr, 160v, 162r, 164r, 167r, 181r), zi (f. 19v, 24r, 29v, 42v, 44r, 120r, 125v, 126r, 142r, 161v), zice (f. 9V, 17r, 20r, 22v, 26r, 28v, 30v, 43r, 45v, 112v, 127v, 128r) etc.; proteza lui h în halai (f. 34r); prepoziţia dupe “după” (f. 2r, 8r, 22v, 34v, 38v, 49r, 49v, 80r, 101r) şi “de pe” (f. 10r, 32v, 65v, 73v).
     3.1.2.      Faptul că Viaţa Marelui Petru a fost tradusă de acelaşi ieromonah Cozma Vlahul, traducătorul Cîrjei arhiereilor, este dovedit de identitatea limbii acestor două traduceri. Ilustrăm acest lucru în primul rînd prin următoarele trei cuvinte şi o sintagmă cu caracter particular prezente în ambele texte. In demonstraţia filologică pe care o facem în acest studiu folosim
pentru textele comparate următoarele sigle: CA — Cîrja arhiereilor, ms. 1468 de la BAR; VP = Viaţa Marelui Petru, samoderjeţ a toată Roşia, ms. 49 de la BAR; AS = Alfavita sufletească, Iaşi, 1755; S = Sinopsis adecă adunare de multe învăţături, Iaşi, 1757.
     1.      în CA amîntîlnit verbul neobişnuit împrieteşugi “a (se) împrieteni” (derivat de la s.n. prieteşug cu prefixul în-), care nu este înregistrat în Dicţionarul limbii române al Academiei (DLR) sau în alte dicţionare ale limbii române: “s-au întărit şi către Dumnezeu s-au priimit şi s-au împrieteşugit” (f. 107v). Acelaşi cuvînt apare de cîteva ori şi în VP: “să împrieteşugi cu toţi cei ce era numiţi la vreun meşterşug” (f. 43v), “să întărească mijlocirea ce aduce craiul lor pentru să împrieteşugească pe împăratul Roşiii cu Şfeţia, după cum mai nainte [...] împriete-şugisă şi pe crăia Danimarcăi” (f. 184v); cf. şi s.f. (îm)priete-şugire: “aceeaşi priinţă a prieteşugirii şi a bunii cugetări” (f. 106v, cf. şi 188v), “bucurîndu-se între dînşii pentru această ve-cinică împrieteşugire” (f. 204r).
     2.      S.m. exarh “locţiitor, împuternicit” (< gr. e^ccpxoq) este glosat în CA prin s.m. încungiurător: “să să facă exarhi, ce să zice încungiurători, care să încungiure pin sate şi prin oraşe mici...” (f. 700v). în VP, prin s.f. încungiurare este tradus, în două locuri, s.f. -rcEpvryyTicHq “voiaj, turneu, tur”: “hotărî să mai facă fără veste încă o încungiurare, ca să vază cetatea Parijului, pre care nu o văzuse la întăie primblare a lui” (f. 138r), “cuvinte care însămna încungiurările pin ţări şi primblările ce făcusă împăratul Petru” (f. 141r), iar în alt loc s.f. TiepioSoq “curs, perioadă; tur, călătorie”: “îndulceşte-te dar cu adevărat de neputredele roduri ale ostenelilor tale, cu desăvîrşită sănătate, întru a multor ani încungiurare” (f. 191v). Tot prin s.f. încungiurare a glosat marginal ieromonahul Cozma termenul îtsptoSoq în prefaţa cărţii de la BCU Iaşi, menţionată mai sus.
     3.      S.f. privirişte “privelişte, vedere; spectacol”. în CA: “cei ce joacă pe la nunţi şi pe la iarmaroace, sau pe la alte pri-
56
virişti” (f. 240v), “nici pe mimusi, adecă pe mascaragii, nici priviriştile să le priveşti” (f. 352v), priviriştile şi alergările de cai să nu să facă nici în zioa duminicii, nici la praznicul vreunui sfînt” (f. 353v), “casa ce să face mai pe urmă nici deşchide-re, nici privirişte să-i facă” (f. 413r), cf. şi f. 353r, 437r, 675v. în VP: “dede împăratului a înţălege bine acea priverişîe înfricoşată ce-i pusesă înainte” (f. 120v; în orig.: Geocxpov), la acea biruinţă de mai sus zisă, a căriei privirişte mai acum o povestim” (f. 129r; în orig.: 0pla|j.(3ov), “poronci împăratul să să puie toate corăbiile cele de război [...] în rînduială de privirişte” (f. 202r; în orig.: ctp(pi0âai:pov). Prin s.f. privirişte glosează ieromonahul Cozma cuvîntul Beaxpov şi în prefaţa cărţii menţionate de la BCU Iaşi. Forma privirişte este neobişnuită. în DLR sînt înregistrate, cu aceleaşi sensuri, numai formele prăvirişte şi privelişte.
     4.       Locuţiunea adverbială din puţin în puţin “puţin cîte puţin”. în CA: “de voi dărui cuiva casa şi din puţin în puţin o voi înnoi-o” (f. 453r). în VP: “îl sui din puţin în puţin la acele întăi vrednicii” (f. 69v), “deci din puţin în puţin am început a mă greţălui şi a urî nu numai lucrurile cele...” (f. 168r, cf. şi 109r). Este traducerea locuţiunii corespunzătoare greceşti an' b'kiyov kcxx’ oXiyov.
     Celor patru particularităţi lingvistice comune Cîrjei arhiereilor şi Vieţii Marelui Petru menţionate mai sus le adăugăm o nouă serie de cuvinte şi sintagme comune acestor două traduceri, care, deşi seîntîlnesc şi în alte texte vechi româneşti, constituie, împreună cu cele prezentate mai sus, elemente definitorii pentru limba şi stilul ieromonahului Cozma Vlahul. Ca atare, pot fi şi ele invocate drept dovezi că Viaţa Marelui Petru a fost tradusă de acelaşi ieromonah Cozma.
     1.       S.f. frunză “foaie (de hîrtie), filă; pagină”. în CA: “la Pravilă, cap. 201, frunza 192” (f. 23 lv), “într-o frunză de hîrtie înaintea marturilor să scrie” (f. 268v). în VP: “[la fabrica de hîrtie] luo calupul şi vărsă deodată o frunză de hîrtie” (f. 43v),
57
“la a lui istorie, la frunza 208” (f. 48v), “în cartea ce s-au scris
[...], la frunza 33” (f. 49v).                            ^  „
     2.       S.f. începătorie “început; principiu, origine”. In CA: “anatema să fie şi cei ce ar zice că sînt doao începătorii, împro-tivitoare între sine” (f. 126r), “anatimatisesc şi pe cei ce zic că trupul este alcătuit din cea rea începătorie” (ibid.), “cea prea puternică stăpînire a prea înaltei începătoriei domniei tale [a lui Dumnezeu]” (f. 195v), cf. şi f. 589v. în VP: “lăsînd eu într-o parte aceea ce priveşte sau spune de întăia începătorie a împăraţilor, de vreme că poate să fie plină de bănuiri, precum este şi la începătorie altui norod” (f. 3V).
     3.       Vb. IV împărtăşi “a participa”, s.f. (îm)părtăşire “participare; parte”. în CA: “ce părtăşire este credinciosului la cel necredincios, sau carea este părtăşire luminii cătră întuneric?” (f. 120r). în VP: “să teme ca nu cumva împărtăşindu-să împăratul Petru la război, vrea pohti să aibă împărtăşire şi la cîşti-guri” (f. 60r), “strejarii cetăţii ce era pre zidiuri videa războiul şi pohtea ca să fie şi ei împărtăşiţi’ (f. 67r), “să ia alţi feciori în loc de fii, de a cărora neam nimica nu sînt împărtăşiţi'1 (f. 163v), “carii luară părtăşire de ace vitejie vrednică de pomenire” (f. 92r), “acelora ce ar fi avut părtăşire cu viclenia lui Alexie” (f. 173v), “carii n-au avut nici o părtăşire la acea nedreptate” (f. 187v), cf. şi 186v. Prin împărtăşi, (îm)părtăşire sînt traduse cuvintele corespunzărtoare greceşti pe-texa) şi (-Ietoxti.
     4.       S.f. priiminţă “primire”. în CA: “pentru nepriiminţa arhiereului ce nu va să meargă...” (f. 10v, 172r), “nevrednic de priiminţă'’ (f. 512v). în VP: “fu priimit la Stocolm cu priiminţă cu care fusese priimit şi şfedul cel trimis” (f. 186r). în DLR cuvîntul este înregistrat cu numai două atestări, din Radu Grecea-nu şi Antim Ivireanul.
     5.       Folosirea frecventă a pronumelui reflexiv sine şi pentru persoanele I şi a Ii-a, în aceste cazuri întărit prin formele neaccentuate corespunzătoare ale pronumelui personal. în CA: “mă fac de sinemi stăpînitori” (f. 446v), “acestuiaşi Dumnezeu ca-
58
rele prin sineţi grăieşte” (f. 21), “să ne curăţim pre sinene prin pocăinţă” (f. 48r, 50 lr). în VP: “lăsîndu-mă pe sinemi întru a ta voie” (f. 150r), “văzîndu-mă pe sinemi întru desăvîrşită slobozenie” (f. 168r), “ai zis cum că nu te încrezi pe sineţi a fi vrednic” (f. 144r), “de nu şi ai la sineţi o fiinţă sănătoasă” (f. 145r), “de vei păzi întru sineţi vreo taină” (f. 17lr), “noi pre sinene ne punem la toată marea primejdie” (f. 152r), “să simţim în sinene milă pentu dînsul” (f. 157r).
     6.      Folosirea frecventă a adjectivului puţin, ca determinant al adjectivelor pronominale nehotărîte oarece şi oarecare “ceva, întrucîtva”. în CA: “mai cu asupră vor afla urgia lui Dumnezeu, precum şi Ahav, fără puţm oarece” (f. 163r), “numai una şi puţină oarece pricină cerci ca să ne mîntuieşti” (f. 197v), “a dezlega pe cel canonisit, ori desăvîrşit, ori puţin oarece, pentru vreo primejdie” (f. 322r), “au cheltuit puţin oarece şi au făcut multă dregere acelui lucru” (f. 532r), “[cupă de aur], carea avea şi puţin oarece vicleşug” (f. 609v), cf. şi f. 397r, 442y, 45lv, 499v, 505r. în VP: “vom povesti mai întăi puţine oarece pentru locul şi ţara...” (f. 34v), “carele să simtă puţină oarice spăimîntare de primejdie” (f. 56v), “aflîndu-ne puţin oarece departe de cetate” (f. 61v), “prinţipa era certată puţin oarice cu Alexis, mirile său” (f. 125v), “au împărăţit puţină oarecare vreme supt chivemisire mîne-sa” (f. 6r), “să povestim puţine oarecare ce să tind spre spunerea anului de care ne ţinem” (f. 13 lv), cf. şi f. 57r, 96r, 168v, 199v.
     7.      Locuţiunile adverbiale explicative ce să zice şi cum am zice “adică”. în CA: “pentru ofichii, ce să zice dregătorii” (f. 54v, 5611)» “fatrîa, ce să zice sfătuirea rea” (f. 68r, 648v), “boiangii, ce să zice văpsitori” (f. 2381), “apofasis, ce să zice hotă-rîre” (f. 243r, 399v), “pronomii, ce să zice dobînzi” (f. 323v), “aritmitichf, ce să zice numărătoare” (f. 536v), “cîteţimea, ce să zice soma” (f. 57lv), “iconomia, ce să zice purtare de grijă” (f. 702r), cf. şi f. 115v, 275r, 304v, 313r, 318v, 325v, 33 lr, 336v, 339r, 692r, 700v, 703v; “cum am zice, ca cînd ar vrea...” (f.
                                  59
                                                                               r
561r), “Petru şi Pavel, cum am zice, au făcut tovărăşie...” (f. 663r)! cf. şi f. 237r, 299v, 301r. în VP: “tarsana, ce să zice loc unde este şi sînt corăbiile împărăteşti” (f. 17r), “logofăt mare, ce să zice vizir” (f. 20r), “sfatul turcului, ce să zice divan” (f. 30v), “pe apa Boristen, ce să zice pe Nipru” (f. 38v), “navcli, ce să zice meşteri de vasă de pe apă” (f. 45v), “apa Istrului, ce să zice Dunărea” (f. 113v), “conhilile, ce să zice văpselile” (f. 141r), cf. şi f. 55v, 74r, 87v, lllv, 114r, 115r, 124\ 131v, 177r; “să le de supărare, cum am zice să-i strîmtoreze” (f. 113v), “şfedul va să puie lege marelui soltan, sau cum am zice să-l înveţe minte” (f. 124v), “cetatea Petrupol, pre care o făcuse cum am zice din inimă” (f. 132r), cf. şi f. 169r, 210v, 213v.
     8.       în ambele traduceri este folosită frecvent locuţiunea conjuncţională cu sens temporal în vreme cînd “în timp ce”. De exemplu, în CA: “în vreme cînd îl întărîtă...” (f. 120v), “în vreme cînd va începe însuşi a-şi chivernisi lucrurile” (f. 1471)-în VP: “în vreme cînd l-au botezat” (f. 85), “să-l ucigă în vremea cînd ar fi năvălit el” (f. 39v), cf. şi f. 7V, 20r, 27v, 38v, 60v, 69v, 81/, 88r, 188r, 193v.
     9.       în mod firesc, atît traducerea Cîrjei arhiereilor cît şi cea a Vieţii Marelui Petru conţin numeroase cuvinte de provenienţă greacă, în general cu aspectul lor fonetic originar, pe care traducătorul, în mod obişnuit, le glosează în text, uneori prin aceleaşi cuvinte în ambele traduceri. De exemplu, în CA: “apofa-sis, ce să zice hotărîre” (f. 243r, 399v), “eleftena sau slobozenia” (f. 327v), “pentru paretisis a arhiereilor” (f. 581v, cf. şi 471v, 582r, 700r). în VP: “apofasis adică hotărîre” (f. 160r, cf. şi 172v, 182r), “le hărăziia elefteria, ce să zice îi sloboziia din robie” (f. 100v), “pentru paretisis al scaunului ce făcusă craiul...” (f. 79v, cf. şi 82v, 150v).
     10.      Ştiind şi limba slavonă, ca toţi intelectualii români din epoca veche a culturii noastre, ieromonahul Cozma foloseşte în traducerile sale din greceşte şi termenii corespunzători slavoni, pe care de asemenea îi explică uneori în text. De exemplu, în
60
CA: blagorodie “nobleţe” (f. 467r), blagorodnic “nobil” (f. 282v, 328v), blăgoslovie “teologie” (f. 346r, 404r), ciudotvoreţ “făcător de minuni” (f. 97r), “iuboste “dragoste” (f. 122r, 369r, 573r, 687r), namestnic “locţiitor” (f. 91v, 93r, 94v), oceaianic “deznădăjduit” (f. 430r), “oceaianie, ce să zice deznădăjduire” (f. 325v), otreţanie [...], ce să zice lepădare” (f. 318v, 430r), po-caianie “pocăinţă” (f. 467v), predanie “tradiţie” (f. 237v, 477v, 546v, 6431), samoderjeţ “autocrat” (f. 168v), slavoslovie “slăvire, mărire” (f. 294v, 493v), stepenă “treaptă” (f. 173r, 221r, 272v, 684v) şi altele. în VP: blagorodie (f. 13v,206v), blagorodnic (f. 92r), samoderjeţ (f. 5V), stepină (f. 112r).
     3.2.       Originalul slavon al Alfavitei sufleteşti a fost determinat de Emile Picot, în 1905: “Alphabet spirituel, traduit de rAit(J)aBHTi> ^yxoBHBiH compose par saint Demetre, metropoli-tain de Rostov. L’original avait păru pour la premiere fois â Ki-jev en 1710 et avait ete reimprime en 1713, 1717 et 1719”16. Din următoarele versuri ale monahului Evloghie, dascălul de slavonă al şcolii domneşti din Iaşi, aflate la sfîrşitul cărţii: “A-ceastă Alfavită, fiind întîi slovenească, / S-au scos acum în limba rumânească, / Cu porunca sfinţiei sale Iacov mitropolitul, / Dar diortosită de mine, Evloghie smeritul” rezultă că traducerea s-a făcut de altă persoană, nenumită, iar Evloghie numai a diortosit-o (= a revizuit-o, a corectat-o) şi a supravegheat tipărirea ei.
     3.2.1.       Limba Alfavitei abundă în particularităţi ale graiurilor dacoromâneşti sudice, dintre care menţionăm fonetismele şi cuvintele următoare: forma de accentuare bolnâv (f. 32r, 1911);
    16    Vezi Notice bibliographique sur le protopope Mihail Strelbickij, Paris, 1905, p. 18. Multă vreme s-a crezut că versiunea românească a apărut în anul 1785 (vezi BRV II, p. 300-301). Un exemplar complet al cărţii, descoperit în 1937, a stabilit faptul că ea a apărut'în 1755 (vezi BRV IV, f. 73). Necunoscînd informaţia oferită de Picot, Ştefan Gr. Berechet a descris, în nota Originalul slavon al “Alfavitei sufleteşti din 1755, din “Revista istorică”, XXIV, 1938, p. 242-243, un exemplar complet al textului slavon.
61
epenteza lui i consonant în dine (f. 44v, 70v), mîine (f. 108 , 202r), mîini (f. 9r, 135r, 152v, 153v, 156r, 188r, 226r), pîine (f. 45v, 134r, 199r, 206r); trecerea lui iu la i în mindnos (f. 137r, 148r, 181r, 209v); trecerea lui î la u în umbla (f. 16v, 36r, 39r, 96v, 105r, 121v, 162v, 180r, 188v, 206r, 2261), umple (f. 27r, 97v, 206v, 219v); fricativa j în ajunge (f. 20v, 43v, 79v), ajuta (f. 100v, 113r, 249v,), ajutori (f. 84v, 105r, 108r, 112r, 180v), înjuga (f. 119r), jos (f. 13v, 14r, iT), judeca (f. 119v, 123r), judecată (f. 6V, 79r, 119v, 123r, 194r), jurămînt (f. 3V, 244v) şi altele; rostirea dură a consoanelor r, ş şi j, înainte de ea, în poziţie “moale”, în amăraşte (f. 32v), urăşte (f. 39v, 41v, 157r), covîr-şaşte (f. 151r), greşale (f. 12v, 131v, 165v), greşaşte (f. 36r, 120v, 122v, 123r, 128r), împărtăşaşte (f. 30r), săvîrşaşte (f. 23v), sjîrşaşte (f. 2V, 31r, 206v, 207v), şade (f. 206v), şapte (f. 20v, 103r), necăjaşte (f. 3r), veştejaşte (f. 54v); folosirea peste tot a fricativei z, în locul africatei dz (<d + e, i latin), în Dumnezău (f. 5r, 5V, 8r, 12v, 13r, 31r, 32r, 48r, 58v, 59v, 88v, 11-2V, 160v, 178r), zi (f. 20v, 59v, 189r), zice (f. 4V, llv, 19r, 22v, 27r, 27v, 35r, 39r, 44v, 45r, 45v, 47r, 128r, 135r, 188r, 207r) etc.; variantele fonetice nor (f. 8V, 213v, 227r, 249v),paiajin (f. 117v), scuipi (f. 9r, 91v, 166r, 179v, 250r); forma de imperativ vino (f. 64v, 150v, 212r); cuvintele grindină (f. 6r), prilaz “pîrleaz” (f. 177v), staul (f. 57v), văpaie (f. 158v, 168v, 192r), zăpadă (f. 138v), zbor “adunare” (f. 126v).
     3.2.2.      O serie de cuvinte, forme sau sintagme mai rare care apar în traducerea Cîrjei arhiereilor sau în cea a Vieţii Marelui Petru se întîlnesc şi în traducerea Alfavitei sufleteşti. De exem-plu:
     1.      Adj. fiitor “existent, în fiinţă”, în sintagma pururea fii-tor. In CA: “dreptatea este pururea înflorită şi pururea fiitoare” (f. 292r), cf. şi “împreunare de sineşi fiitoare a celor doao firi” (f. 106v). In AS: “desfătarea cea vecinică şi pururea fiitoare” (f. 43v), “viaţă şi bucurie pururea fiitoare” (f. 55v), “să ne unim cu cel pururea fiitori” (f. 80r), “cela ce eşti totdeauna pururea
62
     fiitori” (f. 232v), cf. şi f. 58r, 62r, 64v, 74, 76v, 138v, 150r, 151r, 209v, 210v, 212v, 215v, 222v, 229r, 231r.
     2.      S.m. devstvenic “bărbat cast, fecior”. în CÂ: “cele trei cete ale celora ce să spăsesc: robii, năimiţii şi fiii, şi celor ce să ţin curaţi în cununa lor, şi al devstvenicilor” (f. 189r), “pentru cliric, că mai nainte de a să hirotoni diacon să însoară, sau ră-mîn devstvenici” (f. 4031). în AS: “nimeni altul nu va putea cîn-ta [înaintea scaunului lui Dumnezeu, n.n.], fără numai aceştia carii nu s-au spurcat cu muierile, căci devstvenici sînt” (f. 64v). Cuvîntul provine din slavonul bisericesc /î.teRhcTRhNHK’h, cu acelaşi sens. Sub această formă, el nu este cunoscut din alte texte vechi româneşti. H. Tiktin înregistrează cu semnul întrebării, în Rumănisch-deutsches Worterbuch, s.m. devestvnic “reiner Jun-ggeselle”, atestat în Cazania de la Govora, din 1642, căruia îi indică etimologia: ksl. devîstvînu, şi s.f. devestvnicie “Keusch-heit, Jungfrăulichkeit”, atestat în Şepte taine, Iaşi, 1644.
     3.      Varianta moştnean a s.m. moşnean “moştenitor”, care apare în VP: “să să facă vrednic moştnean împărăţiii” (f. I44r), “moştnean unii împărăţii mari” (f. 153r), “rămăsăsă moştnean aceii împărăţii” (f. 192v), se găseşte şi în AS: “să va face moştnean vieţii cei vecinice” (f. 201r), “moştnean împărăţiei tale cei cereşti m-ai făcut” (f. 25lr). Tiktin, în dicţionarul citat, înregistrează varianta moştnean la moştean şi trimite la îndereptarea legii, Tîrgovişte, 1652. DLR înregistrează această variantă la moşnean şi trimite la sursa indicată de Tiktin. în alte dicţionare istorice ale limbii române nu este înregistrată varianta moştnean.
     4.      în traducerea Cîrjei arhiereilor şi în cea a Vieţii Marelui Petru sînt des folosite vb. IV îmbulzi “a strîmtora, a necăji” şi s.f. îmbulzire şi îmbulzeală. De exemplu, în CA: “ori să sloboadă pîra, ori mai mult să o îmbulzască” (f. 377v), “să rămîie săracii îmbulziţi de lipsă” (f. 586v), “de multe îmbidziri şi tulburări s-au dat în lăture” (f. 93r), “fără nici o nevoie, nici îmbulzeală, nici de munci...” (f. 132v). în VP: “socoti să îmbul-
63
 zească pe Petră” (f. 14r), “să-i strîmtoreze şi să-i îmbulzască” (f. 43v), “să vre îmbulzi şi să vre supăra părinţii” (f. 165v, cf. şi 42v, 137r, 193v), “mersăsă [...] la atîta îmbulzire şi nevoie” (f. 76v), “să dea oarecare îmbulzire craiului” (f. 80v, cf. şi f. 33 , 78v, 117r). S.f. îmbulzeală apare des şi în AS: “să fim noi în lumea aceasta întru îmbulzele şi în scîrbe” (f. 175v, cf. şi f. 105v, 175r, 176v, 215r), “întru nevoi, întru îmbulzele, în bătăi” (f. 178v).
      3.3.       Tot numai diortosiî de Evloghie este şi Sinopsisul apărut în 1757, cum arată următoarea menţiune de pe foaia lui de titlu: “S-au tipărit de Grigorie Stanovici tipograf şi s-au di-ortosit de Evloghie monah”1 . Din prefaţa acestei cărţi, redactată în numele mitropolitului lacob, ar rezulta că antologia este alcătuită de traducătorul român, care ar putea fi însuşi mitropolitul. Peste fragmentul subliniat de noi în următoarea frază tipărită iniţial în prefaţa cărţii: “căci aceasta acum întîi (prin multă osteneala tălmăcirii de pre altă limbă am scos-o” a fost lipită o bandă de hîrtie pe care se află tipărit textul “alcătuită din multe scripturi”. Probabil că adevărată este afirmaţia din prima redacţie a frazei citate, iar traducătorul nu poate fi mitropolitul lacob. Nu am avut posibilitatea să identificăm originalul traducerii, desigur slavon.
      3.3.1.      Limba Sinopsisului conţine numeroase particularităţi ale graiurilor dacoromâneşti sudice, precum şi alte particularităţi lingvistice comune cu limba Alfavitei sufleteşti, care este însă mai “muntenească” decît cea a Sinopsisului. Aici apar, sporadic, şi unele particularităţi ale graiurilor dacoromâneşti
      Vezi BRV II, p. 139-141. Cartea intitulată Adunare de multe învăţături, pe care autorii BRV II, p. 121, o consideră, după Disertaţia lui Popp, ca fiind apărută în anul 1753, nu este altă carte, ci însuşi Sinopsisul de care ne ocupăm, pentru că Scarlat Ghica, menţionat pe foaia de titlu a cărţii despre care se afirmă că ar fi apărut în 1753, a domnit în Moldova în anii 1757-1758, fiind menţionat ca atare pe foaia de titlu a Sinopsisului, apărut în 1757.
64
nordice, introduse probabil de tipografi. Dintre particularităţile lingvistice dacoromâneşti sudice aflate în Sinopsis, cităm, spre exemplu, fonetismele şi cuvintele următoare: epenteza lui i consonat în mîine (f. 50r), mîini (f. 2r, 17v, 28r, 34v, 35v, 36v), pîine (f. 2r, 2V, 6r, T, 15r, 16r, 17r, 19r); trecerea lui iu la i în mincinos (f. 43r, 55r); trecerea lui f la u în umbla (f. 21v, 41v, 44r, 56r), umple (f. 10r); fricativa j în ajun (f. 12r), ajutori (f. 7r), împrejur (f. 29r), joc (f. 45*), joi (f. 28r, 51v), jos (f. 13r, 62r), juca (f. 45r), judeca (f. 9r, 58v), judecată (f. 4r, lY), judeţ (f. 39r, 58T),jura (f. 43r, 58v),jurămînt (f. 59v), jurător (f. 59r), umejune (f. 28v); rostirea dură a consoanelor r, ş şi j, înainte de ea, în poziţie “moale”, în hotărăşte (f. 37v, 39v), ocăraşte (f. llr, 14r, 55f, 58r), greşale (f. 8r, 47v), greşaşte (f. lv, 2V, 4V, 10v, llr, 12v, 13r, 13v, 14r, 15v, 16r, 22v, 26r), săvîrşaşte (f. 2r, 2V, 3r, 12r, 15r’ 15v), şade (f. 14v), şarpe (f. 391), şapte (f. lr, 41r), şase (f. 7r, 9V, 39v, 41r), jale (f. 4r), slujaşte (f. 6r, 14r, 16r, 19r, 20r, 22r, 23v, 61v, 62r); folosirea aproape peste tot a fricativei z, în locul africatei dz (< d +e, i latin), în Dumnezeu (f. Y, 6r, 7V, 40v, 53v, 560, Dumnezău (f. 8r, 12r, 16r, 30r, 39r, 40r, 41r, 50v, 51r), zece (f. 12r, 41r), zi (f. 4V, 29v, 32r, 41v, 51v, 61r, 62v), zice (f. 15v, 16r, 17r, 18r, 21v, 58v, 59r, 62v); variantele fonetice dej-ghieţa (f. 22r, 24v), dejghina (f. 39v), mumă (f. 41r), nor (f. 54r), paianjin (f. 21r, 32v, 33r), prescure “prescură” (f. 25r), scuip (f. 8V); cuvintele brezaie (f. 52v), văpaie (f. 47v).
      3.3.2.      Cităm două cuvinte mai rare care apar atît în traducerea Cîrjei arhiereilor sau în cea a Vieţii Marelui Petru cît şi în traducerea Sinopsisului.
      1.      S.f. umivanie “1. Spălarea de către Iisus a picioarelor ucenicilor săi adunaţi la cina cea de taină. 2. Lighean în altarul unei biserici, cu scurgere adînc în pămînt, în care preotul slujitor îşi spală mîinile sau curăţă anumite obiecte de cult”. In CA: “Şi cînd Meu cina, atunci dede jărtva, atunci săvîrşi şi cele ale umivaniei” (f. 190r). în S: “iară de va cădea muscă în sfîntul potiri [...], să o scoaţă şi în umivanie să o dea” (f. 21r), “iară de
                                                                                                     65
                                                                                                       1
va fi păianjin sau altceva otrăvitori [...], după săvîrşirea litur-ghici vinul acela să-l verse in apă curătozue, sau in irniivcmic (f. 21v). în dicţionarul menţionat, Tiktin înregistrează cuvîntul numai cu primul sens, pentru care citează un text din condica de ceremonial a lui Gheorgachi. Tot numai cu primul sens şi cu trimitere la condica lui Gheorgachi este înregistrat şi în Dicţionarul enciclopedic ilustrat, de I.-A. Candrea. Cuvîntul provine din slavonul bisericesc oyiwuiBAHiiK. Cu sensul al doilea menţionat mai sus era folosit în limba română veche îndeosebi s.f. umivalniţă (şi omivalniţă).
      2.      în S apare varianta zvori a vb. IV dvori “a sluji, a îndeplini anumite servicii (la o curte domneasca)”: “căruia înainte îi zvoraşte” (f. 14r). Cuvîntul se găseşte şi în YP: “ca să zvoreas-că lîngă dînsul” (f. 26r), “toţi cei ce îi zvorie” (f. 129r). în dicţionarul citat, Tiktin înregistrează la dvori şi dvorean variantele zvori, zvorean, cu trimitere la condica de ceremonial a logofătului Gheorgachi, care era originar din Ţara Românească. Alte atestări ale variantelor cu zv- în texte de provenienţă munteană citează Mariana Costinescu, Magdalena Georgescu şi Florentina Zgraon, în Dicţionaml limbii române literare vechi (1640-1780). Termeni regionali, Bucureşti, 1987, p. 124-125, 330.
      3.3.3.      Cîteva sintagme semnificative sînt comune traducerii Alfavitei sufleteşti şi celei a Sinopsisului. Unele dintre ele apar şi în traducerea Cîrjei arhiereilor sau în cea a Vieţii Marelui Petru, constituind astfel noi dovezi că Alfavita şi Sinopsisul sînt traduse de ieromonahul Cozma Vlahul. De exemplu:
      1.      Sintagma alcătuită din adjectivul puţin, determinant al adjectivului pronominal nehotărît (sau pronumelui nehotărît) oarece, folosită frecvent şi în CA şi VP (vezi 3.1.2.). în AS: “pentru puţină oarece bună plăcere” (f. 101), “a mulţemi doftorului celuia ce tămăduieşte puţin oarice de vreo oarecare neputinţă a boalei” (f. 248r). în S: “a să înfrîna de mîncare şi de băutura de seară, sau foarte puţin oareşce să guste” (f. 4r), “şi va rămîneapuţin oarice în potiri” (f. 22v).
66
     2.      Sintagma alcătuită din adjectivele pronominale nehotă-rîte alt, altă, determinante ale pronumelor (sau adjectivelor pronominale) nehotărîte oarecare, oarece, care apare şi în CA şi VP. De exemplu, în AS: “nici altă oarecarea jivină, ci om” (f. 7r), “nici dobitoc, nici altă oarecare jivină” (f. 247v). în S: “pentru alte oarecare cuvinte” (f. 19v). în CA: “împrumutează neştine sau face alt oarecare schimb” (f. 26 lv), “cu arc, sau cu alt oarece” (f. 434r), “ţarină sau altă oarece ocină” (f. 525r), “la altă oarece tîmplare” (f. 663v, cf. şi 616r). în VP: “să să is-prăvască alt oarece scopos” (f. 1861).
     3.      Sintagma cît de puţin. în AS: “nu te mîndri măcar cît de puţin” (f. 96r), “cît de puţin ceva simţind” (f. 51r), “nici cît de puţin rm rabzi” (f. 1871), “să rabde cît de puţin ceva” (f. 191v), “nici cît de puţin nu te grijeşti” (f. 199v, cf. şi 220v). în S: “de va gusta măcar cît de puţin mîncare” (f. 4r, cf. şi 5), “lă-sînd măcar cît de puţin, greşeşti” (f. 10r), “sau va fi cît de puţin muced” (f. 16r). în CA: “să aibă oarece cît de puţină faptă bună” (f. 468v).
     3.4. Am văzut mai sus că Alfavita sufletească şi Sinopsisul au fost doar diortosite de monahul Evloghie, nu traduse de el. Traducerea din slavoneşte a acestor două cărţi nu poate fi atribuită nici lui Vartolomei Mazereanu, pe care mitropolitul lacob l-a chemat, în 1754, din Rusia (unde stătuse vreo zece ani), “pentru treaba tălmăcirii cărţilor de pe limba slovenească pre limba moldovenească”18, deoarece în ele nu apar cunoscutele particularităţi ale limbii sale. Cele “cîteva cărţi” traduse de Mazereanu în anul 1754 (după întoarcerea sa din Rusia) şi pînă la 16 august 1755 (de cînd datează gramata de numire a lui în funcţia de arhimandrit al Putnei), la care se referă gramata, fără
    18    Vezi Gramata de numire a lui Vartolomei Mazereanu în funcţia de arhimandrit al mănăstirii Putna, primul capitol al studiului Informaţii noi privitoare la viaţa şi activitatea arhimqndritului Vartolomei Mazereanu, din prezentul volum.
67
să le numească, sînt, probabil, numai acestea: Pavecemic întru carele sînt canoanele de rugăciune cătră preasjînta, de Dum-nedzău Născatoarea şi pururea Fecioara Maria, carele sa cin-tă la pavecemiţă în toate zilele, după nnduiala Octoihului, tradus din slavoneşte cu porunca şi cheltuiala mitropolitului Ia-cob, şi Cartea a preacuviosului părintelui nostru Efrem Sirianul, carea cuprinde întru sine cuvinte de multe feliuri de învăţătură, spre folosul şi mîntuirea a tot sufletul creştinesc, ambele copiate în anul 1754, la mitropolia din Iaşi, de către ieromonahul Natanail, în actualul ms. 1390 de la BAR, fără menţiunea traducătorului, precum şi Apoftegmata adecă cuvinte vitieveşti sau filosofeşti, traducere din limba rusă făcută de Vartolomei Mazereanu cu porunca mitropolitului lacob, datată 1755 şi păstrată în copia din ms. V-l de la BCU Iaşi.19
      Dintre colaboratorii apropiaţi ai mitropolitului lacob Put-neanul din anii 1750-1755, în afară de dascălul Evloghie şi de Vartolomei Mazereanu, numai ieromonahul Cozma Vlahul ar mai fi putut să traducă din slavoneşte Alfavita sufletească tipărită în anul 1755 şi Sinopsisul apărut în 1757. Faptul că unele particularităţi lingvistice ale acestor texte se întîlnesc şi în traducerea Cîrjei arhiereilor sau în cea a Vieţii Marelui Petru arata că ele au fost, într-adevăr, traduse de Cozma Vlahul. După întoarcerea lui Cozma la Bucureşti, spre sfîrşitul anului 1755, căci gramata de numire a lui Vartolomei Mazereanu în funcţia de arhimandrit al mănăstirii Putna, datată la 16 august 1755, este scrisă de mîna sa (compară fragmentul reprodus în fotocopia alăturată, fig. 4, cu textele reproduse în fig. 1 şi 3), traducerea Sinopsisului, rămasă în manuscris, a fost revizuită de către Evloghie dascălul şi tipărită sub supravegherea lui.
      4.      In sfîrşit, să vedem în ce împrejurări a putut veni tînărul ieromonah muntean Cozma la Iaşi şi cum a ajuns el un colabo-
      Vezi Primele traduceri ale arhimandritului Vartolomei Mazereanu, al doilea capitol din studiul menţionat în nota precedentă.
68
rator important âl mitropolitului Iacob Putneanul. După cum ne informează cronicarul Ienache Cogălniceanu, domnitorul Constantin Mavrocordat, în a doua domnie a sa în Moldova (1741-
1743),   a poruncit “de au adus şi cărţi pi-nţăles din Ţara Românească, căci în Moldova nu se afla Evanghelii, Apostole şi Le-turghii, dînd poroncă mitropolitul aceste cărţi să le cetească pe-nţăles pe la bisărici, mai poroncind domnul mitropolitului şi episcopilor să facă tipogrăfie fieşticari la eparhie lui, ca să să tipărească cărţi pe înţăles”20. Fiind cam dezorganizată, tipografia mitropoliei din Iaşi îşi încetase activitatea încă din anul 1732, iar mitropolitul Nichifor (1740-1750) nu a putut să o reorganizeze. El a îndeplinit deci porunca domnitorului concesionînd tipărirea cărţilor bisericeşti întreprinzătorului grec Duca Sotiri-ovici din Thasos. Acesta, un om cultivat, care'ştia bine limba română, a întemeiat la Iaşi, în anii 1742-1743, o tipografie proprie, în care a tipărit, pînă în anul 1752, mai multe cărţi româneşti, între care Psaltirea (1743), Sinopsis cu diferite rugăciuni şi învăţături (1747), Liturghierul (1747), Triodul (1747), din nou Psaltirea (1748), Ceaslovul (1749), Octoihul cel mare (1749), Rînduiala osfeştaniei mici (1749), Canonul Sfintului Spiridon (1750), Sinopsis adecă adunare a celor şapte taini
(1751),  Adunare de rugăciuni din Psaltire (1751), Tîmosanie
(1752).  Unele dintre aceste cărţi (de exemplu, Liturghierul şi Triodul) reproduc întocmai ediţii apărute în Ţara Românească, altele (Octoihul, Canonul Sfintului Spiridon) sînt declarate traduceri ale sale.
      Faptul că Duca Sotiriovici era un om învăţat şi că ştia bine limba română, menţionat de Cozma Vlahul, după cum am văzut, în prefaţa la traducerea Cîrjei arhiereilor, este afirmat şi în hrisovul prin care domnitorul Constantin Mavrocordat îi acordă, în anul 1749, unele privilegii pentru activitatea sa tipografi-
    20   Vezi Pseudo-Enache Kogălniceanu, Letopiseţiul Ţării Moldovei de la domnia întîi şi pînă la a patra domnie a lui Constantin Mavrocordat (1733-
1744)..., ediţie critică de Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu, Bucureşti, 1987, p. 16.
                                         69
că, înnoite în anul 1750, printr-un alt hrisov, al domnitorul Constantin Racoviţă: “alesul dintru obşte Duca Sotiriovici de la Thasos ne-au arătat hrisov de la prea iubit fratele nostru domnia sa Constantin Neculai voievod, întru care scrie pentru mai susul numit că, aflîndu-să împodobit cu învăţătură elinească şi letinească, şi de altele, şi ştiind bine şi limba moldovenească, întru care poate să tălmăcească orice carte, ispitindu-să de domnia sa mai cu de-adinsul cu tălmăcirea Octaihului celui mare şi cu alte, şi s-au aflat vrednic”21. Referinţe similare aflăm şi într-un zapis din 15 iunie 1755 al biv vel logofătului Iorda-che Cantacuzino: “adeverim cu această scrisoare a noastră că, avînd trebuinţă de cîteva istorii de învăţături şi altele ce ne-au trebuit a le scoate din cărţile greceşti pre limba moldovenească, am pohtit pre dumnalui Duca Sotiriovici tipograf de le-au scris şi le-au tălmăcit, şi la alte scrisori ce ne-au trebuit, greceşti, tot dumnalui ne-au scris. Şi căsătorindu-să în Moldova, noi l-am cununat”22.
     In schiţa biografică a lui Duca Sotiriovici, Const. A. Stoi-de a presupus că el ar fi venit în Moldova din Rusia, invocînd drept dovadă, între altele, sufixul slav al numelui său23. Sufixul -ovici apare însă frecvent în onomastica românilor ortodocşi din secolul al XVIU-lea. De exemplu, aproape toţi tipografii din Ţara Românească şi Moldova aveau nume în -ovici sau -evici: Gheorghe Radovici (la Tîrgovişte), Stoica Iacovici, Dimitrie Pandovici, Iordache Stoicovici, Stanciu Tomovici (la Bucureşti), Vlad Gheorghievici, Mihai, Gheorghe şi Constantin Atanasievici (la Rîmnic), Ioan Stoicovici (la Buzău), Ieremia Marcovici, Ioan Simeonovici, Grigore Stanovici (la Iaşi). Avînd în vedere faptul că traducerile pe care Duca Sotiriovici le de-
    21    Vezi Arhivele Statului Bucureşti, fond. Doc. ist., CLXXVI/22, din 30 martie 1750, hrisov întărit de acelaşi domnitor la 27 mai 1756.
      Vezi N. Iorga, Studii şi documente, voi. V, partea 1, Bucureşti, 1903, p. 108.
    23 Vezi art. cit. la nota 4, p. 391-392.
70
clară ale sale (Octohiul şi-Canonul Sfintului Spiridon) abundă în particularităţi lingvistice munteneşti, presupunem că acest tipograf a venit în Moldova din Ţara Românească, unde va fi urmat cursurile academiei domneşti şi a învăţat limba română. Tot acolo se va fi iniţiat în meşteşugul tipografiei. Este posibil ca venirea sa în Moldova să se fi produs prin anii 1741-1742, la începutul celei de a doua domnii în Moldova a lui Constantin Mavrocordat, cînd domnitorul a poruncit mitropolitului şi epis-copilor eparhioţi de aici să înfiinţeze tipografii. Mitropolitul Nichifor, grec din Peloponez, va fi cerut în acest scop sprijinul mitropolitului Neofit al Ţării Româneşti (1738-1754), grec din Creta, care i-1 vâ fi recomandat pe grecul Duca Sotiriovici din Thasos.
     în cărţile tipărite de Duca Sotiriovici nu sînt menţionate, pe foaia de titlu sau la sfîrşit, numele tipografilor cu care a colaborat el. Doar la sfîrşitul Psaltirii din 1748 este menţionat faptul că această carte a fost diortosită de “Cozmâ ieromonah Vlahul”. Prin bună înţelegere, în anul 1753 mitropolitul Iacob retrage lui Duca Sotiriovici concesiunea tipăririi cărţilor de cult în limba română şi reactivează tipografia mitropoliei din Iaşi. Penticostarul apărut în 1753 la tipografia mitropoliei este cules de “Ioan Simeonov tipograf’, probabil fost colaborator al lui Duca Sotiriovici, şi diortosit de acelaşi ieromonah Cozma Vlahul care diortosise Psaltirea tipărită de Duca în 1748, iar Molit-venicul apărut în 1754 la tipografia mitropoliei este cules tot de “Ioan Simionovici, tipograf ardelean” (în mod curios, Ieremia Marcovici, vechiul tipograf al mitropoliei din Iaşi, semnase Antologhionul şi Octoihul tipărite de el în anul 1726: “Ieremia Simeon”; să fi fost Ioan Simeonov(ici) fratele lui Ieremia Si-meon (Marcovici) ?). Spre sfîrşitul anului 1754 sau la începutul anului 1755, mitropolitul Iacob aduce din Ţara Românească pe tipografii şi gravorii Grigore Stanovici (Braşoveanul) şi Sandul (fiul lui Ieremia Marcovici), iar sarcina de diortositor o încredinţează monahului Evloghie.
71
     Revenind la activitatea tipografică a lui Duca Sotiriovici, observăm că, după apariţia Psaltirii din 1743 (pe care o va fi tipărit cu colaborarea lui Ieremia Marcovici), el nu a mai editat nici o carte, pînă în anul 1747. Cauzele acestui mare gol de producţie pot fi: lipsa utilajului necesar ori a unor lucrători tipografi, care trebuiau aduşi din Ţara Românească sau din Transilvania, precum şi concurenţa vînzării în Moldova a cărţilor bisericeşti tipărite în Ţara Românească. Presupunem că una din cauze a fost şi faptul că la mitropolia din Iaşi nu exista, în anii păstoriei lui Nichifor, un cleric învăţat care să corecteze cărţile bisericeşti apărute în tipografia particulară a lui Duca Sotiriovici şi să garanteze astfel, în numele mitropoliei, canonicitatea textului lor. în acesta situaţie, mitropolitul Nichifor îl va fi rugat pe mitropolitul Neofit al Ţării Româneşti să-i trimită un cleric român învăţat, iar acesta i l-a trimis pe tînărul ieromonah Cozma, căruia la Iaşi i s-a spus (ori şi-a spus el însuşi) Vlahul. Este posibil ca ieromonahul Cozma să fi venit la Iaşi spre sfîr-şitul anului 1746 sau la începutul anului 1747, iar venirea lui să fi determinat intensificarea activităţii tipografice a lui Duca Sotiriovici, în anul 1747 şi în anii următori. Este de asemenea posibil ca el să fi colaborat cu Duca Sotiriovici la traducerea unor cărţi apărute în tipografia acestuia. Probabil lui Cozma Vlahul şi lui Duca Sotiriovici le aparţine iniţiativa de a reproduce întocmai unele cărţi de cult şi de învăţătură după ediţii ale lor tipărite în Ţara Românească, cum sînt, de exemplu, Liturghierul şi Triodul apărute 1747, în tipografia lui Duca Sotiriovici, şi Penticostarul din 1753, apărut în tipografia mitropoliei din Iaşi , lucru firesc, de altfel, atîta vreme cît cărţile respective se difuzau atunci in Moldova prin comerţ, fiind importate, după cum am văzut, şi din poruncă domnească. La factorii care au determinat “muntenizarea” limbii cărţilor bisericeşti tipărite în
       Vezi Ion Gheţie, Contribuţii la problema unificării limbii române literare. Momentul 1750, în “Limba română”, XX, 1971, nr. 2, p. 113-124.
                                                     72
Moldova, spre mijlocul secolului al XVIII-lea, ne-am referit pe larg într-un studiu mai vechi25.
     Se poate ca pentru scaunul episcopiei Buzăului să fi fost avut în vedere, încă de pe cînd se afla la Iaşi, ieromonahul Coz-ma, iar pentru scaunul mitropolitan al Ţării Româneşti, fostul egumen al mănăstirii Colţea, Grigorie, care era deja sfinţit, în 1748, mitropolit titular al Mirelor. Acest lucru s-a înfăptuit însă mai greu decît se credea. în 1754, mitropolitul Grigorie nu reuşeşte să obţină scaunul mitropolitan din Bucureşti, fiindu-i preferat grecul Filaret, episcopul Buzăului (1749-1754). Grigorie va fi ales mitropolit al Ţării Româneşti abia în 1760, după moartea lui Filaret, iar ucenicul său Cozma va fi ales episcop al Buzăului abia în anul 1763, după retragerea din scaun, datorită bătrîneţii, a grecului Rafail26. Mitropolitul Grigorie şi Episcopul Cozma au păstorit eparhiile respective pînă în anul 1787.
    25     Vezi Cu privire la “momentul 1750” în dezvoltarea limbii române literare, în “Limba română”, XXXIV, 1985, nr. 6, p. 520-531.
    26     Vezi T.G. Bulat, Titularii episcopiei Buzăului..., în loc. cit. la nota 9, nr. 7-8, p. 706-721, şi nr. 11-12, p. 1156-1192.
                                                  73
                                                            «T '< V h J , 1' . i'*~~V—^
                                                                n/vust nMîAiifn CAan t an;
 j i/C4wnţrii^, Hint’mxDCv , mnHin^JîtnYrriv Ji^e* a
                   * ttitaemt . bA{^J^neMl[np^Ctninm<iJu^urmiM!Uttmn6(Cmlnlitî) w*
 ‘‘T "           l' y ,     ,                    '  ^    ,i •  ’      Oi ^        ’
 i               rW                un'ntfff, .
       J 1        .     „   I        V  ' ^ J Î- , y' 'V &                  <■■'»'■
 .«•^n/ni „yniirmlCţnfaKi a.cinuHnc77fllt/it~dfCaftnfiejf£>iyiyin*.atft:     .fit-.
 .vfit :    |jj                      rr/mt*>injA]?nJ2r/tti?’ii*j>tjttjjx   fi/tiULCus^.
       • »   -<   f         '              i C      * /"**• ^          ^ f x*
       ffirtaaW/T7îmy« • wnAtMnxk MnmtAts .                               (njOtanMl
 '£f*itna.fî(**. lunj^afilUfn njl’cgimTUfn
 '                     r*  "f      }'•   ’CC     .       t  < f>     (*C • ••     '
                    ^m?ynairt^xUmh .Uxn/eanmi raximam , T^m^fn^aUCaitcmn. , uin^nyy
 ,   •   t' *C.  ct     -   , y  ~ ţ , ,X i * i .~t         -L^o „      ,, 7,'
                      , inn^nţrflţnj^ni^n cih ^jtţauiH njinji%: CaTynsAâA^ * A                           ita4îAt*7tâhtnHit;<> IsişixiLL , tuntâtxV
yS iâi%Li)LL
3‘?
mu mjYnvlfi' . urnirot^iT'A^ i f t / jfjcSnAîfcuft ffinincptnoA^n^Lyu.li l' mont/Wtmr                    ’• îun^rd?^^;*.
                                                      • wnfoitl)
 *■■/ ••'*-. r Wi Fig- 1
-9*.
 ij
*       ^  CIto   ^cc  c/fcw
  4
  Fig. 2
74
       A,
 i ivAtwmz
         l % * OlHnH(L\'in - t Im
 1 9 t/imi mpttwnx'i; -2tzii*'<v ,j_________2î^Uv
       .     - , 1     ,        v, ‘'j.' n .
 itpW | ~^af nf£ f/^pa’rn 11 M1 iV
                                 »i .!             | v 1 |             .
                                 nf/rn | Jranmi j Ximt I
                                         Fig. 3
 A>!Xjţ/yr m'rrriştirtncutijji âijii , • -fâjtMaitimT'^taa 'iiiCmMTua liţiMiHatun Cu
 JAajilMlGmyr Il}Wa .              JxCnt)^â.M)' ainutmnmsn du^oyMvpn ân^hi/^amsnJifX
 vjfu’<*ucj' a^5pu<a^^(i: âititO^ntnxMiithnţţn JlfmHtx . Kuţi Hmmpy. aixlifotţlfituj..
 HirrM'KmJnmiţxXii'' JjartKS^*iu^tauiyjljii}in/j,nmt.uiitniyn, iuunjWoti miltxnnc G £?«»/ iCmnţn, fcnţhdţimtn.$.£                                        mnmtjifli^tSsaţl
 Vi Ay(iou)!*r«Xt ,M<t*Miniitiaim<tlţna.linCţimtMli<(mnţii .    IIInj>^nlfiţţnţllij’f
 fitMvmi Mhmxţt Cmşmtmîn. ţlillfîl’n SjItK^ji&Ci^imiamtil.ttmfin/nlotcCt . jijphia.uţliiS1 aMt(memnmi ntHmpl’iîlmn/n* ila^t ciuYe'civjnCaAi ^aS'tAiA lU»lţîţcmiwnoi) liţij^llâiit                         ţiniltamf* ■./tKmeKif: }<tri^S*Â<c
 TÎMUKîjlt               Nnun^a1- M’irripontAnmfMaĂ'tllin'rKoWy.
 -' '           ■ *!* '°t. . "<,            • vc-'îL ■« 17< *•' o j- { v “f1
 - a-,   ,  n|iun|iMţ|ti  «t'VMi^iiyt«{^Kţ»mv Qntţri aAihiTfxfiMn . -n^'* Jyl:
       Vliz/r a£kw<mtK uiK^ii'/hiţl ţliumtajun" Ylfjwmji:      ^JÂrVnu<vnlp.iţiiiniţS
 .ti.t jt1 ’ r * 1                    1         ,?    >      r°.-“ ■ T*'       ■  P'w
 >eptnuiţh/ajfsnanxoia.U>£u<l+uil                                          amiami jun
 «'t'-rf.ni • K. O « Ct I Jf.,,1                     «           A '  -< 1 •> Z<   e*
 ^vil« jţr»i)tK>T»A;«l«.(i aViUiiu ntmiirtloUt.WnXfiiJi . _/L.tV«wnfcPJ»uivIic
 i V Zf                                                          V             ,  cm:
      ........^......my»j^f^£ttnCţnmtMi(m£f*Ttri<ix , itmjsttji^hUtt
                                                MnmutmiycrmnKiMuunJye ,-
                                  Fig. 4 75
   Informaţii noi privitoare la viaţa şi activitatea arhimandritului Vartolomei Mazereanu
                          “O, cum trecu vreme me scriind cărţi de apururea”
      1.  Gramata de numire a sa în funcţia de arhimandrit al mănăstirii Putna
      1.1.      în depozitele Arhivelor Statului din Suceava, sub cota Doc. m/62, se află actul de numire a lui Vartolomei Mazereanu1, la. 16 august 1755, în funcţie de arhimandrit al mănăstirii Putna, document de mare importanţă pentru istoria culturii româneşti din secolul al XVUI-lea2. Această gramată conţine o serie de ştiri privitoare la prima parte a vieţii lui Mazereanu, necunoscute pînă acum, care, după cum vom vedea, corectează unele date eronate din biografia lui, introduse în istoria noastră culturală, de peste un secol, prin documente false şi prin afirmaţiile necontrolate ale unor cercetători. Totodată, ea conţine încă o
                                                  ~ }
mărturie a preocupării susţinute a mitropolitului lacob Putnea-nul pentru îmbogăţirea literaturii române cu noi traduceri.
      Pentru ca cititorii să poată aprecia în deplină cunoştinţă de cauză importanţa datelor noi din biografia lui Vartolomei Mazereanu aflate în acest document, pe care le vom comenta mai jos, este necesar să transcriem gramata în întregime. Facem
    * Text scris de Vartolomei Mazereanu pe. f. 181v a ms. 4241 de la Biblioteca Academiei Române, la sfîrşitul unor traduceri autografe ale sale din anii 1766-1767. Această frumoasă frază este, probabil, începutul unei însemnări, pe care el nu a mai continuat-o.
    1   Folosim grafia Mazereanu, nu Măzăreanu, pentru că astfel îşi scria numele, în mod consecvent, acest cărturar. în zona din nordul Moldovei de unde era el originar se pronunţă mazere, nu mazăre.
   2    Vezi Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente, 1393-1849, întocmit de Vasile G. Miron, Mihai Ştefan Ceauşu, Gavril Irimescu şi Sevastiţa Irimescu, Bucureşti, 1983, p. 304, fişa 923. Asupra acestui document ne-a atras atenţia regretatul coleg Iuliu Ciubotaru.
76
acest lucru şi pentru a evidenţia valoarea literară aparte a documentului, care s-a dovedit a fi scris de ieromonahul Cozma Vlahul de la mitropolia din Iaşi. Probabil că el a şi redactat această gramată3. Fireşte, datele respective au fost puse la dispoziţia ieromonahului Cozma de către Mazereanu însuşi, sau va fi redactat chiar de el, în ciome, unele fragmente din text.
     “Iacov, din mila lui Dumnezău arhiepiscop şi mitropolit Socevii şi a toată Moldova.
     Facem ştire tuturor cui să cade a şti, iară mai vîrtos voao, cinstiţilor ieromonaşi sobomici, şi ierodiaconilor, şi monaşilor, şi tuturor posluşni-cilor carii vă aflaţi lăcuitori în sfînta şi marea mănăstire Putna, unde este hramul a cinstitei Adormiri a Preacuratei de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioarei Măriei. în anul trecut 1754, iunie 20 dzile, au venit la noi cuviosul arhimandrit acei sfinte mănăstiri Putnii, chir Nichifor, şi ne-au dat răvaş cu care au arătat cum că el au îmbătrînit foarte, şi este neputincios, şi nu mai poate purta de grijă acestei mănăstiri, şi pentru neputinţa lui ca să nu să facă vreo scădere acei sfinte mănăstiri, şi cu multă cucernicie s-au rugat ca să-l iertăm de arhimandria acei sfinte mănăstiri şi să margă la postrigul său în sfînta mănăstire Bisericanii, unde este hramul a Buneivestiri a Preacuratei de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea Fecioare Măriei. Deci noi, văzînd bătrîneţele şi neputinţa cuvioşiii sale, ne-am încredinţat cum că, pentru multa slăbiciune cuvioşiii sale, mai mult n-a purta grijă acei sfinte mănăstiri, şi după dorirea cuvioşiii sale l-am iertat de arhimandrie aceştii numitei mănăstiri şi rînduit să vieţuiască la acea mai sus numită mănăstire Bisericanii, făcîndu-i orînduia-lă de toate cele trebuincioase. Şi după aceea, făcînd noi cercare cine ar fi vrednic ca să fie arhimandrit la acea sfîntă mănăstire Putna, şi după cercarea ce am făcut, am socotit pentru cinstita viaţă a cuvioşiii sale chir Vartolomei, de ună vreme că cuvioşie sa, în anul 1733, din mici tinereţile lui, este călugărit în rasofor şi hirotonisit ierodiacon de fericitul întru pomenire răpăosatul Antonie, ce-au fost mai nainte mitropolit Moldovi-ei, iară în mantie este călugărit şi în ieromonah hirotonisit de fericitul întru pomenire chiriu chir Nichifor, mitropolitul Moldovii, în anul 1743. Iară după moartea celui mai sus pomenit mitropolit chiriu chir Antonie
   3    Vezi studiul Un traducător puţin cunoscut: ieromonahul Cozma Vlahul' de la mitropolia Iaşi, în prezentul volum.
77
(care au fost în Belgrăd), în anul 1748, octom. 1 dzi, au fost proizvodit igumen de preaosfinţitul episcop al Belgrâdului, chiriu chir Ioasaf, la o sfîntă mănăstire ce este în eparhia Belgrâdului, numele acei mănăstiri Volnoveski, unde să cinsteşte hramul a Sfintei şi de viaţă făcătoarei Troiţe (după cum ne-am înştiinţat din cartea cea iscălită de mai susul numit episcop). îară în anul 1754, după cerirea noastră, pentru treaba tălmăcirii cărţilor de pe limba slovenească pre limba moldovenească, Sfinţitul a toată Roşie îndreptătoriul Sinod l-au slobozit şi i-au dat ucaz de au venit la noi în Moldova, şi după ce au venit, au tălmăcit cîteva cărţi, cu care nu puţin folos au făcut patriei sale Moldovei. Deci noi, văzîiid că cuvioşia sa, cum în ierodiaconie, aşa şi în ieromonăşie, şi în igumenie, şi pănă acmu petrecea viaţă cinstită şi fără nici o prihană, am socotit că este vrednic a fi arhimandrit şi purtători de grijă acei sfinte mănăstiri Putna. Şi într-acest an 1755, avgust în 15 zîle, pre acest mai sus numit igumen Vartolomei, cu darul şi puterea a Preasfîntului şi de viaţă făcătoriu-lui Duh, l-am proizvodit arhimandrit la acea pomenită şi mare mănăstire Putna şi i-am dat voie şi putere ca să fie purtători de grijă acei sfinte mănăstiri Putnei, cum pentru orînduiala şi tipicul sfintei biserici, şi pentru povăţuirea sufletilor a tuturor fraţilor ce să află acolo lăcuitori, aşa şi pentru toate celelalte din lăuntru şi den afară lucruri, mişcătoare şi nemişcătoare, dupe cum să cade unui arhimandrit. De toate de acestea în-ştiinţîndu-vă voi, cinstiţilor ieromonaşi sobomici, ierodiaconi, monaşi şi toţi posluşnicei carii vă aflaţi lăcuitori la acea sfîntă mănăstire Putna, pre numitul arhimandritul vostru Vartolomei să-l priimiţi cu cinste şi să-l ascultaţi la toată posluşania sfintei mănăstiri, plinind poronca lui Dumnezeu, care au zis-o prin gura fericitului apostol Pavel: «Fraţilor, ascultaţi pre mai marei voştri şi vă supuneţi lor, că aceia priveghează pentru su-fletile voastre, ca nu suspinînd să facă acestea». Datori este şi cuviosul arhimandrit Vartolomei, pre fraţii cei ce or face posluşanie sfintei mănăstiri fără cîrteală şi fără de nici o scandălă, să-i aibă la cinste şi la toată mila, după cum li să cade, ca văzînd acestea şi ceilalţi să să nevoiască a face toată ascultarea, iară pre fraţii cei împrotivnici şi neascultători să-i îndrepteze cu duhul blîndeţilor, iară pre cei ce vor face fapte rele, făcînd sobor să-i certe după vina lor. Şi pentru mai bună încredinţarea a tuturor ce s-au scris mai sus, dat-am cuvioşiii sale lui chir Vartolomei arhimandritului această arhipăstorească a noastră grâmată, de mîna noastră iscălită şi cu pecetea sfintei mitropolii pecetluită. La anul de la Hristos 1755, avgust 16 dzile. Iacov mitropolit Moldaviei”.
78
      1.2. Din această gramata rezultă deci următoarele:
      1.      Nu este adevărat că Vartolomei Mazereanu a fost ucenicul viitorului mitropolit lacob Putneanul, cum afirmă unii istorici literari sau ai bisericii. lacob şi Vartolomei au fost călugăriţi şi hirotoniţi diaconi în acelaşi an (1733), fiind amîndoi ucenicii ieromonahului putnean Antonie, viitorul episcop de Rădăuţi, apoi mitropolit al Moldovei (1730-1739), care a emigrat în Rusia: Faptul că Vartolomei a fost ucenicul mitropolitului Antonie este menţionat de mai multe ori în manuscrisele sale. în condica vitelor şi a stupilor mănăstirii Putna, scrisă de el în aprilie 1762 (manuscris aflat în biblioteca mănăstirii Putna), arhimandritul Vartolomei consemnează informaţia preţioasă că tot ucenicii lui Antonie au fost mitropolitul lacob Putneanul, mitropolitul Gavriil Calimah şi episcopul Dositei Herescu: “Scrisu-s-au acestă condică în zilele prealuminatului, de Hris-tos iubitoriului domnului nostru Grigorii Ioan voievoda, fiind mitropolit ţării preosfinţitul chirio chir Gavriil, unchiul măriii sale, şi episcop Rădăuţului chirio chir Dositei, amîndoi ucenici preosfinţitului Antonii mitropolit, ce-au murit în Ţara Moschicească în anul 1748, ghen. 1, fiind trăitor în sfînta mănăstire Putna preosfinţitul Iacov, proin mitropolit Moldovii, iarăşi ucenic Antoniii mit.,A. Probabil că Vartolomei, călugărit “din mici tinereţile lui”, era puţin mai în vîrstă decît lacob (născut în anul 1719). Este posibil ca lacob şi Vartolomei să fi fost şi să fi rămas toată viaţa lor prieteni.
      2.      După ce a fost hirotonit ieromonah (în 1743), Vartolomei a plecat în Rusia, la Belgorod (oraş la nord de Harkov, între Harkov şi Kursk), spre a fi în preajma mitropolitului Antonie, fostul său stareţ, care era bătrîn. Fireşte, de acest lucru nu putea fi străin lacob, care în anii 1744-1745 era stareţ al mănăstirii Putna, apoi episcop la Rădăuţi.
    4   Vezi Dimitrie Dan, Arhimandritul Vartolomei Mazereanu. Schiţă biografică şi bibliografică, cu mai multe anexe, Bucureşti, 1914, p. 18-19. Sublinierile noastre.
79
     3.      Din Rusia, Vartolomei a încercat să trimită în dar mănăstirii Putna un Octoih mare, în două volume (tipărit la Moscova, în 1708), pe care l-a dăruit acestei mănăstiri abia în anul
1777   (se păstrează acum sub cota 1679/inventar 456, a, b). In primul volum al acestei cărţi, în josul foilor 2-7, se află următoarea însemnare, repetată în volumul al doilea, în josul foilor 3-8: “Acest Osmoglasnic moschicesc l-am dăruit sfintei mănăstiri Putnii, pentru a mea vecinică pomenire şi a părinţilor miei, ieromonah Ghenadii, Sanda. 1777, septemvrii 1. Arhimandrit Vartolomei Mazerean”. Pe verso foii de titlu a primului volum cartea are însă şi următoarea însemnare a lui Vartolomei din anul 1744 (?): “Dat-am această carte Octoih (întru care sînt patru glasuri: 1, 2, 3, 4), împreună cu altă carte Octoih (iară cu patru glasuri: al 5, 6, 7, 8), sfintei mănăstiri Putnii, întru pomenire păcătosului mieu suflet şi a părinţilor miei. Stareţ, igumen Vartolomei Mazerean. Vlet 7253, noiev. 25” (sublinierile noastre). Datarea acestei însemnări este însă discutabilă. Dacă Vartolomei nu a greşit cumva, în numărul anilor, cifra unităţilor, atunci ar fi posibil ca mitropolitul Antonie să-i fi încredinţat, imediat după sosirea sa în Rusia, egumenia vreunei mănăstiri de la Belgorod sau din împrejurimi, fapt consemnat în acestă însemnare. Căci, aşa cum arată gramata, la mănăstirea Volno-veski Vartolomei a fost numit stareţ de episcopul Ioasaf, la 1 octombrie 1748, după moartea mitropolitului Antonie. Gramata nu se referă şi la altă egumenie a lui Vartolomei. Se poate deci, ' mai curînd, ca Vartolomei să fi scris greşit, în numărul anilor, slova-cifră 3, în loc de 7, 8 sau 9; în această eventualitate, el va fi încercat să trimită Octoihul respectiv mănăstirii Putna într-unul din anii 1748, 1749 sau 1750, cînd era stareţ al mănăstirii Volnoveski. Nereuşind să-l trimită atunci, l-a adus cu el în anul 1754.
     4.      Nu este adevărat că Vartolomei Mazereanu ar fi urmat în tinereţe cursurile academiei (seminarului) din Kiev. După cum rezultă din gramată, plecarea lui în Rusia, databilă între
80
anii 1743-1747, cînd el era vîrstă de aproximativ 25 de ani, a fost nu pentru studii, ci pentru a fi aproape de părintele sufletesc şi naşul său de călugărie Antonie, atunci mitropolit al Bel-gorodului. Dacă Vartolomei ar fi studiat la academia din Kiev, acest fapt important din biografia sa de pînă la anul 1755 putea fi menţionat în gramată, fie ca o remarcă a îndeplinirii cu cinste şi osîrdie a unei asemenea ascultări dată lui de soborul mănăstirii care l-a trimis la studii, fie ca o motivare a chemării lui în ţară “pentru treaba tălmăcirii cărţilor de pe limba slovenească pre limba moldovenească”.
     5.      Informaţiile din gramată clarifică şi sensul menţiunii “de cînd au venit de la Ţara Moschicească, de la Beligrad”, din următorul titlu al unei liste de cărţi traduse şi scrise de Vartolomei Mazereanu, aflată la sfîrşitul ms. 1733 de la Arhivele Statului din Iaşi: Cîti cărţi au tălmăcit şi au şi scris arhimandritul Varfolomei Mazireanu de cînd au venit de la Ţara Moschicească, de la Beligrad, şi unde sînt aceli cărţi (f. 378-379)5. Ms. 1733 este o copie din anul 1785, făcută de Ştefan Ţicău, a compilaţiei Letopiseţului Ţării Moldovei scrisă de Vartolomei Mazereanu în anul 1773, după o compilaţie mai veche, şi continuată pentru anii 1741-1769 cu o succintă cronică întocmită de el; în vederea traducerii întregului letopiseţ al ţării în limba rusă, efectuată tot de el, în acelaşi an, la cererea feldmareşalului Piotr Rumianţev6. Lista de cărţi respectivă a fost întocmită, desigur, de însuşi Vartolomei Mazereanu, iar menţiunea “de cînd au venit de la Ţara Moschicească” se referă la întoarcerea lui în
    5   Lista aceasta a fost editată de V.A. Urechia, în studiul monografic Arhimandritul Vartolomei Măzăreanul (1720-1780), Notiţă biografică şi bibliografică, Bucureşti, 1889, p. 35-37, de Dimitrie Dan, în monografia citată la nota precedentă, p. 41-42, şi de Aurora Uieş şi Ioana Zmeu, în anexa III a ediţiei Pseudo-Enache Kogălniceanu, Letopiseţul Ţării Moldovii [...], Bucureşti, 1987, p. 185-187.
    6    Vezi N.A. Ursu, Cronica lui Vartolomei Mazereanu, nu a lui Ioan Canta, în “Cronica”, XXX, 1995, nr. 3, p. 3, 15.
81
 Moldova din anul 1754, nu la revenirea în ţară din anul 1757, cum s-a crezut pînă acum, cînd a fost trimis în Rusia de către mitropolitul Iacob Putneanul, în scopul de a aduna milostenii pentru restaurarea mănăstirii Putna .
      Această listă de cărţi a fost adăugată de Mazereanu la sfîrşitul compilaţiei sale de cronici mai tîrziu, nu în anul 1773, de cînd datează manuscrisul respectiv, pentru că în ea sînt menţionate şi cărţi pe care el le-a tradus şi scris după anul 1773. De exemplu, între cărţile aflate la Dositei, episcopul Rădăuţului, este menţionat şi Catihisisul în scurt, tradus de el în anul 1775, după cel al ieromonahului Platon, viitorul episcop al Tverului, apoi mitropolit al Moscovei, Platon Levşin , iar cu menţiunea că se află “la sfînta mănăstire Neamţul” este înregistrată o carte cu titlul probabil corupt de copist, Scorbiia iutaşan, care nu poate fi decît culegerea de rugăciuni traduse de Mazereanu din Trebnicul lui Petru Movilă, în anul 1776, “prin oserdia şi cheltuiala a preacinstitului sobor de la sfînta mănăstire Neamţul”. Manuscrisul autograf al acestei traduceri (început de scris în august 1776, la mănăstirea Neamţ, şi terminat de scris în octombrie 1776, la mănăstirea Putna) se află la BAR, sub cota ms. rom. 2951 provenit de la mănăstirea Rîşca9. Tot la BAR, în ms. 2986 (f. 1-138), se află o copie a ei din anul 1808 (făcută după alta din 1789), provenită de la aceeaşi mănăstire Rîşca. Rugăciunile traduse şi scrise de Mazereanu în ms. 2951 de la BAR sînt menţionate astfel, pe foaia de titlu a manuscrisului: “rînduiala pentru cei bolnavi, şi altă rînduială, pentru izbăvire celor neputincioşi de înviforarea şi năsîlnicia de duhurile cele necurate, şi împreună s-au scris şi molitvele cele de blăstăm
     D. Dan, în op. cit. la nota 4, p. 41, a făcut deci pe drept cuvînt următoarea observaţie la titlul listei: “Unele din cărţile înşirate în următorul izvod Măzereanu le-a scris înainte de ce merse în Rusia”.
    8 Vezi D. Dan, op. cit. la nota 4, p. 46.
     Vezi descrierea lui la G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti. B.A.R., 1601-3100, Bucureşti, 1983, p. 409.
82
asupra aceloraşi duhuri necurate. Aşijderea şi alte rînduiele de rugăciuni pentru farmece, pentru boalele vitelor i proci”. Aşadar, titlul acestei culegeri de rugăciuni scris de Mazereanu în lista de cărţi traduse de el, care în copia din ms. 1773 este transcris Scorbiia iutaşan (D. Dan l-a copiat Scorpiia iutaşan10) a fost, probabil, Zaclinanie (< slavon. 3akahhahhi6 “exorcism”), întemeiem această ipoteză pe faptul că în textul autograf al traducerii lui Vartolomei Mazereanu din ms. 2951 (f. 39r) sînt folosite cuvintele zaclinanie şi zaclinatel “cel care roteşte exor-cismele” (< slavon. 3AKAmi(vre<\h), iar într-o însemnare a copistului ms. 2986 apare o coruptelă a cuvîntului zaclinanie: “A-ceastă carte ce să numeşte Zaclalnialnă s-au prescris de mine...” (f. 138v). Nu putem şti dacă această coruptelă, datorată necunoaşterii de către copist a termenului respectiv slavon, aparţine copistului ms. 2986, sau celui care a efectuat copia intermediară necunoscută din anul 178911.
     Lista cărţilor traduse şi scrise de Vartolomei Mazereanu, întocmită de el prin anii 1776-1777, elucidează şi problema traducerii Prologului, din care Mazereanu a tradus doar trei volume, nu patru. în monografia sa, D. Dan afirmă: “Aici trebuie să adaogem că în inventarul mănăstirii Putna ex 1863 este însemnat cum că al IV tom din Prolog, pe care Măzereanu se pare că l-a tradus în anul 1762, s-a pierdut”12. Presupunerea din inventarul citat al mănăstirii Putna nu are însă nici o bază documentară. Atît în lista de cărţi întocmită de Mazereanu cît şi în amănunţitul său testament datat la 1 ianuarie 1779, el spune că a tradus şi a dăruit mănăstirii Putna doar trei volume din Prolog, adică cele pe lunile septembrie-noiembrie, decembrie-fe-bruarie şi martie-mai, care se află şi acum în biblioteca acestei
    10     Vezi op. cit. la nota 4, p. 42 şi 63. V.A. Urechia îl copiase Scorpiia nutaşan.
    11 Vezi şi G. Ştrempel, Catalogul.., citat la nota 9, p. 423.
    12 Vezi op. cit la nota 4, p. 18.
mănăstiri, sub cotele ms. 1886/14, 1888/16 şi 1882/19 .
      6.      Supoziţia unor cercetători că Vartolomei Mazereanu mai trăia în anul 1789, cînd ar fi scris în mănăstirea Neamţ culegerea de rugăciuni menţionată mai sus, se bazează pe următoarea consemnare de pe foaia de titlu a copiei din ms. 2986 de la BAR a aceluiaşi text: “Şi s-au scris în sfînta mănăstire Neamţul de smeritul şi mult păcătosul Vartolomei Mazăreanul arhimandritul. Anii de la Hristos Mîntuitoriul nostru 1789, iulie 18”. Or, acest lucru nu poate fi adevărat. Scribul copiei necunoscute din 1789 a înlocuit doar data din fraza respectivă de pe foaia de titlu a manuscrisului autograf al lui Mazereanu, din 1776, pe care îl copia. Mazereanu nu ar fi putut spune, în iulie 1789, că a scris cartea “cu blagoslovenie preosfinţiii sale mitropolit şi esarh Gavriil”, pentru că mitropolitul Gavriil Calimah, pe care îl menţionează el pe foaia de titlu a manuscrisului autograf din 1776, murise în anul 1786. Comparaţia foilor de titlu ale ms. 2951 şi 2986 de la BAR lămureşte pe deplin această problemă.
      Vartolomei Mazereanu a murit la Putna, probabil în anul 1780 sau puţin mai tîrziu, după ce şi-a întocmit, la 1 ianuarie 1779, un interesant testament. Ultima lui traducere cunoscută este datată decembrie 177914.
      2. Primele traduceri ale lui Vartolomei Mazereanu
      După cunoscuta perioadă de înflorire din anii păstoriei mitropolitului Dosoftei (1671-1786), cînd au fost traduse şi tipărite la Iaşi Liturghierul, Psaltirea, Molitvenicul, Parimiarul şi Proloagele sau Viaţa şi petrecerea svinţilor, activitatea culturală desfăşurată în cadrul mitropoliei Moldovei a cunoscut o lungă perioadă de relativă stagnare, pînă spre mijlocul secolului al
   13 Ibidem, p. 41 şi 56.
     Vezi Simeon Reli, Un manuscris inedit al lui Vartolomei Măzăreanu, extras din revista “Candela”, XLIX, 1938.
84
XVIII-lea. Revirimentul acestei activităţi s-a produs în urma unei porunci date de domnitorul luminat Constantin Mavrocordat, în a doua domnie a sa în Moldova (1741-1743), mitropolitului şi episcopilor eparhioţi ca să înfiinţeze tipografii şi să editeze cărţi de cult “pe înţăles”, adică în limba română. Mitropolitul de atunci al Moldovei, Nichifor “peloponiseanul”, nu a putut reactiva tipografia cam dezorganizată a mitropoliei. Ca atare, el a îndeplinit porunca domnească prin concesionarea tipăririi cărţilor de cult întreprinzătorului grec Duca Sotiriovici din Thasos, care îşi organizează o tipografie proprie şi tipăreşte la Iaşi, între anii 1743-1752, mai multe cărţi de cult şi de învăţătură religioasă15.
     între timp, în scaunul mitropolitan al Moldovei a fost ales, în anul 1750, Iacob Putneanul, episcopul de Rădăuţi. Avea doar 32 de ani şi era animat de înalte sentimente patriotice. Nu i se cunoaşte obîrşia. Probabil că era fiul unei familii de boieri sau boiernaşi români din nordul Moldovei16. Deşi a durat numai zece ani, păstoria lui Iacob Putneanul la mitropolia Moldovei reprezintă un moment însemnat în istoria culturii româneşti. Pe lîngă faptul că el a reorganizat tipografia mitropoliei din Iaşi, în care au apărut, între anii 1753-1759, mai multe cărţi de cult şi de învăţătură, din iniţiativa şi cu cheltuiala lui s-au făcut atunci cîteva traduceri importante din greceşte şi slavoneşte, dintre care unele au rămas în manuscris. Persoanele antrenate de mitropolitul Iacob Putneanul la efectuarea lucrărilor respective sînt: Duca Sotiriovici, care a tradus din greceşte şi a tipărit pentru mitropolie rînduiala tîmosaniei, apărută în 1752, ieromonahul Cozma Vlahul, viitorul episcop al Buzăului, apoi mitropolit al Ţării Româneşti, Cozma Popescu, cum a presupus N. Iorga,
     15 Vezi N.A. Ursu, stucl. cit. la nota 3.
     16      Vezi Nicolae Grigoraş, Mitropolitul Iacob 1 Putneanul (20 ianuarie 1719 - 15 mai 1778), în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXIV, 1958, nr. 9-10, p. 791-810, şi Teoctist, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Mitropolitul Iacob Putneanul, Mănăstirea Neamţ, 1978.
85
traducătorul din greceşte al Cîrjei arhiereilor, lucrarea lui Ia-cob din Ioanina, şi al Vieţii Marelui Petru, samoderjeţ a toată Roşia a lui Antonios Katiforos, iar din slavoneşte al Alfavitei sufleteşti, tipărită în 1755, şi al Sinopsisului tipărit în 1757, monahul Evloghie, dascăl de slavonă la şcoala domnească din Iaşi, care a tradus din slavoneşte Vieţile sfinţilor pe lunile septembrie, octombrie, noiembrie, martie, aprilie şi mai, după cunoscuta antologie hagiografică a lui Dimitrie al Rostovului17, şi Vartolomei Mazereanu, întors din Rusia, la chemarea mitropolitului lacob, în anul 1754, ale cărui prime traduceri le prezentăm mai jos.
      2.2.     După cum am văzut, în gramata de numire a lui Vartolomei Mazereanu în funcţia de arhimandrit al mănăstirii Putna este specificat faptul că el a fost chemat din Rusia “pentru treaba tălmăcirii cărţilor de pe limba slovenească pre limba moldovenească” şi că, “după ce au venit, au tălmăcit cîteva cărţi, cu care nu puţin folos au făcut patriei sale Moldovei”. Chemarea lui în ţară a fost, probabil, determinată şi de iminenta întoarcere la Bucureşti a ieromonahului Cozma Vlahul, situaţie în care mitropolitul lacob pierdea un bun şi productiv traducător. Nu ştim în ce perioadă a anului 1754 a sosit în ţară ieromonahul Vartolomei. Care sînt însă acele “cîteva cărţi” pe care le-a tradus el de la întoarcerea în ţară şi pînă la 16 august 1755, de cînd datează gramata de numire a sa în funcţia de arhimandrit al Put-nei?
      1.     Prima traducere a lui Vartolomei Mazereanu cunoscută pînă acum este considerată a fi culegerea de sentinţe morale şi filozofice comentate intitulată Apoftegmata, adecă cuvinte viti-eveşti sau filosof eşti în scurt, cu învăţături pentru obiceiul minţii omeneşti. Trei cărţi, întru care cărţi sînt pusă multe feliuri
      Cele şase manuscrise cu vieţile sfinţilor pe lunile menţionate, dintre care cinci sînt copiate de Gheorghe Evloghie, fiul monahului Evloghie, care în 1776 este atestat dascăl la şcoala domnească din Iaşi, se păstrează în biblioteca mănăstirii Putna.
86
de întrebări şi de răspunsuri, viaţa şi orînduiala, vorbele şi aşăzămîntul a mulţi filosofi vechi. Tălmăcită din limba moschicească pre limba moldovenească, cu porunca preaosfinţitului chiriu chir Iacov, arhiepiscop şi mitropolit Mold[ovei], de smeritul arhimandrit Vartolomei Măzereanul. Anul de la zidirea lumii 7263 [= 1755]”. Se păstrează într-o copie anonimă şi nedatată, aflată la BCU Iaşi, ms. 17-1 (82 de foi; lipsesc cîteva foi de la sfîrşit)18. La rîndul lui, textul rusesc al acestei culegeri de cugetări morale şi filozofice ale unui mare număr de oameni celebri ai antichităţii, apărut în anul 1711 la Moscova, care a avut pînă în 1781 zece ediţii, este tradus după o versiune în limba polonă, apărută în anul 1614, avînd ca sursă un florilegiu similar al lui Erasmus din Roterdam19. La BAR (cota 1-43913) există un exemplar din ediţia apărută la Sankt-Petersburg, în anul 1765, iar o fotocopie a exemplarului respectiv se găseşte la biblioteca Filialei Iaşi a Academiei Române. Este surprinzător faptul că traducerea românească a acestei interesante cărţi a scăpat atenţiei lui Alexandru Duţu, în studiul Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, 1972.
     2.      înainte de Apoftegmata, Vartolomei Mazereanu a mai făcut însă două traduceri, pe care le-am identificat în ms. 1390 de la BAR, copiat în anul 1754, la mitropolia din Iaşi, de către ieromonahul Natanail, unul dintre călugării putneni din anturajul mitropolitului Iacob, în primii ani ai păstoriei sale la Iaşi20.
     Pe foile 2-81 ale ms. 1390 se află textul intitulat: Pavecer-nic, întru carele sînt canoanele de rugăciune cătră Preasfînta,
    18    O prezentare mai largă a acestui manuscris a făcut D. Dan, în op. cit. la nota 4, p. 10. Manuscrisul original al traducerii s-a aflat în posesia mitropolitului Iacob Putneanul, după cum atestă lista de cărţi tălmăcite şi scrise de Vartolomei Mazereanu, discutată mai sus.
    19    Vezi Gheorghie Mihailovici, Srpska bibliografia XVIII veka, Beograd, 1964, p. 71.
    20    Vezi descrierea lui la G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti B.A.R., 1-1600, Bucureşti, 1978, p, 314.
87
de Dumnedzău Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria, carele să cîntă la Pavecemiţă în toate zilele, pe opt glasuri, după rin-duiala Octoihului, acum întru acest chip scrise şi întîi scoase şi tălmăcite de pre limba slovenească pre limba moldovenească, cu porunca şi cheltuiala, şi blagoslovenia preosfillţitului mitropolitului a toată Ţara Moldovei, chiriu chir Iacov, în zilele măriii sale preluminatului domn şi oblăduitori a toată Ţara Moldovei, lo Matei Ghica voievod. Deşi numele lui Vartolomei Mazereanu nu este menţionat ca traducător al acestui Pavecer-nic, stilul în care este redactată foaia de titlu citată şi particularităţile lingvistice ale textului, aflate şi în alte scrieri ale sale, arată că traducerea a fost făcută de el. Presupunem că porunca dată de mitropolitul lacob ieromonahului Vartolomei ca să extragă din Octoih acest pavecemic cu canoanele Maicii Domnului a fost motivată de dorinţa lui de a se cînta aceste rugăciuni în limba română la mănăstirea Putna, al cărei hram este Adormirea Maicii Domnului. în anul 1767, Vartolomei Mazereanu a întregit traducerea Pavecemicului, în manuscrisul autograf 1862/28 din biblioteca mănăstirii Putna (204 foi in-fo-lio), în a cărui foaie de titlu afirmă: “spre folosul cel de obşte, tălmăcit-am di pe slovenie şi am scris pre moldovenie această carte Pavecemic, adecă toate canoanele a 8 glasuri, ci să citesc în toate dzilele la povecerie, şi am dăruit-o sfintei mănăstiri Putnii...”
      Foile 84-165 ale ms. 1390 conţin textul intitulat: Cartea a preacuviosului părintelui nostru Efrem Sirianul, carea cuprinde întru sine cuvinte de multe feliuri de învăţătură, spre folosul şi mîntuirea a tot sufletul creştinesc. îi lipseşte sfîrşitul, foile respective fiind pierdute. Deşi în manuscris nu este menţionat numele traducătorului, particularităţile lingvistice ale acestui text arată, ca şi în cazul Pavecemicului, că traducerea lui a fost făcută de Vartolomei Mazereanu, din slavoneşte. Este posibil ca ieromonahul Natanail să-l fi copiat după textul autograf al lui Vartolomei, tradus şi scris de el pentru Leon Gheuca, viito-
88
rul episcop al Romanului, apoi mitropolit al Moldovei, căci în lista de cărţi traduse şi scrise de Vartolomei Mazereanu, menţionată mai sus, între cele aflate “la preosfinţie sa chiriu chir Leon, episcop Romanului” este menţionată întîi Carte Efrem Sirii, apoi cea intitulată Carte Itica ieropolitica, pe care Vartolomei a tradus-o în anul 1764, la dorinţa aceluiaşi Leon, atunci protosinghel al mitropoliei din Iaşi21. Probabil că, în anul 1754, printre călugării putneni din anturajul mitropolitului Iacob se afla şi Leon Gheuca. S-ar putea stabili astfel o legătură directă între prestigioasa activitate culturală şi politică desfăşurată atunci de Iacob Putneanul la Iaşi şi cea promovată mai tîr-ziu, cu un orizont mult mai larg, de Leon Gheuca la episcopia din Roman. Căci episcopul Leon nu poate fi considerat ucenic al mitropolitului Gavriil Calimah, cum afirmă unii cercetători, chiar dacă în timpul păstoriei acestuia, după anul 1760, el a urcat, în mod firesc, cîteva trepte în cinul călugăresc şi în ierarhia bisericească.
      3.      Tot la cererea mitropolitului Iacob Putneanul, Vartolomei Mazereanu a tradus, în anul 1755, şi cunoscuta scriere a lui Ilie Miniat, ITe-rpa cricavSaA.o'O, după cum rezultă din următoarea foaie de titlu a copiei tîrzii aflată în ms. 935 de la BAR: “Arătare începutului şi pricina shizmii sau despărţirii a beseri-cii Răsăritului cu biserica Apusului. Piatra smintirii (sau a scandelii), cu cinci feliuri de despărţiri care nu să tocmăsc, făcută de iubitoriul de Dumnezău episcop al Kemekului şi al Ka-lavistrului (ce este în Peloponfsa), de chir Ilie Miniat chefaloni-teanul. Tălmăcită di pe limba slovenească pe limba moldovenească, cu porunca preosfinţitului chiriu chir Iacov, arhiepiscop şi mitropolit Sucevii şi a toată Moldova, de smeritul stareţ Mi-hail [sic!] Mazereanul, în anul de la Hristos 1756, gheanuarie 6 zile”. Copia din ms. 935, fragmentară, a fost făcută de către
    21    Manuscrisul autograf al acestei traduceri a lui Vartolomei Mazereanu se află la BAR, ms. 67.
89
Constantin Veisa de la Visterie şi este datată 13 februarie 1792. Mihail Mazereanul, în loc de Vartolomei, este desigur o greşeală de copist.
     2.3.      Pentru interesul lor documentar, considerăm potrivit să consemnăm aici şi unele date mai puţin cunoscutc privitoare la activitatea de caligraf şi la cea literară a copistului ms. 1390, ieromonahul Natanail, apoi Natan (Dreteanul sau Dreteanov-schi, fiu duhovnicesc al schitului Sihăstria Putnei), mort la 26 decembrie 178422. Fiind un talentat caligraf, el a fost solicitat să scrie mai multe pomelnice, pe ale căror foi de titlu semnează în calitate de copist, oferind totodată şi alte date autobiografice interesante. Astfel, în anul 1754 a scris pomelnicul mitropoliei Moldovei, aflat acum la BAR, ms. 1567 3, unde semnează “Natanail ieromonah Grigorievici”; în 1756 a scris pomelnicul mănăstirii Putna, păstrat în biblioteca acestei mănăstiri, ms. 437 / inv. 9, unde semnează “Natanail Dreteanul duhovnicul, de la Păşcani”; în 1758 a scris pomelnicul schitului Doljeşti, de lîngă Roman, păstrat la BCU Iaşi, ms. V-33, unde semnează “Natanail Putneanul”; în 1759 a scris din nou pomelnicul schitului Doljeşti, refăcut, păstrat tot la BCU Iaşi, ms. V-23, unde semnează “Natanail Dreteanovschi, eclisiarhul sfintei mănăstiri a Putnei”24; în anul 1768 a scris pomelnicul schitului Sihăstria Putnei, păstrat în biblioteca mănăstirii Putna, ms. 444 / inv. 23, unde semnează “ieroshimonah Natân, fiu al aceştii sfinte săhă-strii”. Trei dintre aceste pomelnice au foile de titlu încadrate în chenare ornamentate cu motive imitate după cele tipografice de
    22     Vezi Teofilact Ciobîcă, Renovarea schitului “Sihăstria Putnei” (205 ani de la desfiinţare, 1785-1990), în “Mitropolia Moldovei şi Bucovinei”, LXVI, 1990, nr. 5-6, p. 154-158.
    23    Vezi descrierea acestui manuscris la G. Ştrempel, Catalogul..., citat la nota 20, p. 371.
    24    Tot pentru schitul Doljeşti a scris Natanail, în anii 1759 şi 1763, nişte extrase din pomelnicul mare, pentru uzul slujbelor curente, care se păstrează în ms. 111-57 şi 58 de la BCU Iaşi şi în ms. 529 de la BAR.
90
epocă. Pe foaia de titlu a pomelnicului mănăstirii Putna este imprimată frumoasa “poartă” a Antologhionului (Iaşi, 1755), xilografiată de tipografii şi gravorii Grigorie şi Sandul, iar foaia de titlu a pomelnicului schitului Sihăstria Putnei are un elegant chenar ornamentat cu motive florale.
     Avînd şi velehităţi literare, ieromonahul Natanail a scris pe verso foii de titlu a fiecărui pomelnic, tot în chenare ornamentate, o compoziţie în versuri de factură populară, influenţată de unii psalmi, pe care a intitulat-o Stihuri 21 făcute în ver-şuri, pentru venirea omului în lume, şi viaţa, şi ieşirea lui din lume, şi ce-i lui mai de folos din lume (în pomelnicul mitropoliei Moldovei), Stihuri în verşuri politiceşti, pentru venirea ticălosului om în lume, şi pentru deşertăciunea lui în lume, şi pentru ieşirea lui din lume, şi pentru care om este mai fericit ieşind din lume, i proci (în pomelnicul mănăstirii Putna şi, cu mici modificări, în cele ale schitului Doljeşti) şi Cuvînt făcut şi tocmit pe stihuri poeticeşti în verşuri, pentru viaţa ticălosuliu a fieştecare om întru această lume (în pomelnicul schitului Sihăstria Putnei). Cele 42 de versuri (21 de distihuri) iniţiale ale acestei compoziţii, din pomelnicul mitropoliei, au fost sporite pînă la 48 şi, în puţine cazuri, uşor modificate în celelalte pomelnice menţionate.
     Aceste versuri ale lui Natanail au fost copiate şi în cîteva pomelnice de mai tîrziu. De exemplu, în pomelnicul mănăstirii Pîngăraţi, scris în anul 1793 de ieromonahul hagi Gherasim Putneanul (aflat acum la BAR, ms. 4612), în pomelnicul boierilor Sturzeşti, ctitori ai mănăstirii Bărboi din Iaşi, scris în anul 1833 de ierodiaconul Ghenadie Şandru (aflat acum la BAR, ms. 4097), în pomelnicul schitului Tarcău, construit între anii 1828-1833 (aflat în biblioteca acestui schit)25. Le-am întîlnit şi în cîteva manuscrise miscelanee de la începutul secolului al
    25    Vezi I. Ivan, Schitul Tarcău, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLV, 1969, nr. 5-6, p. 365.
91
XlX-lea, aflate la BAR: ms. 827, f. 184r, copiate la 19 septembrie 1837, ms. 1209, f. 46r-47\ unde sînt intitulate Stihuri în verşuri scousă de părintele Natanail ieroshimonahul de la sihăstrie mănăstirii Putnii, şi ms. 5744 (fost ms. 5911), f. 20v.
     Alte versuri compuse de ieromonahul Natanail în anul 1754 se află pe verso foii de titlu a Pavecemicului din ms. 1390 de la BAR, la care ne-am referit mai sus (vezi 2.2.). într-un chenar ornamentat aidoma celor de pe foaia de titlu a pomelnicului mitropoliei, Natanail scrie 20 de distihuri, tot de factură populară, intitulate Stihuri poeticeşti de rugăciune în verşuri 20 cătră Preasfînta de Dumnezău Născătoarea şi Pururea Fecioara Maria, şi 6 distihuri similare cu titlul Alte stihuri poeticeşti în verş. 6 cătră Domnul nostru Is. Hs.
     3.  Două documente false privitoare la “academia” lui Vartolomei Mazereanu de la mănăstirea Putna
     3.1.     Despre existenţa la mănăstirea Putna, în anul 1778, a unei şcoli teologice în care se studiau “Ceaslovul, Psaltirea, Octohiul, Catihisisul moldoveneşte şi ruseşte, Alcătuirea scrisorilor moldoveneşte, Psaltichia după melodia grecească, Gramatica, Gheografia cea tălmăcită de episcopul Amfilohie după Bufier, Retorica, Piatra scandelii asupra despărţirii bisericii Răsăritului de Apusului, Epistolie arhiepiscopului Evghenie, Istorie besericească după Evsevie şi alţi istorici de la începutul creştinităţii pănă la veacul al noole şi pănă la soborul din Flo-renţie, şi scurtata Teologhie platonească” vorbeşte pentru prima dată Isidor Onciul, în articolul Ceva despre mersul şi dezvoltă-mîntul culturei teologice şi clericale în Bucovina, publicat în “Candela”, II, 1883, p. 3-4. Onciul ia informaţiile respective dintr-un document rămas “în original” printre hîrtiile lui Isaia Băloşescu (1763-1834), fost egumen al mănăstirilor Dragomir-na şi Putna, apoi episcop al Bucovinei (1823-1834), prin a cărui stăruinţă s-a înfiinţat, în anul 1826, institutul teologic din
92
Cernăuţi. Acest document, care i-a fost pus la dispoziţie “din parte amicală” şi pe care Isidor Onciul îl reproduce în întregime, este un atestat şcolar, eliberat la 1 aprilie 1778 de către arhimandritul Vartolomei Mazereanu, “mădulari al academiceştii teologhii Kievului şi îndreptători şcoalelor domneşti, episco-peşti şi monastireşti a Moldaviei”, şi de ieromonahul Harion, “mădulari a filosofilor Patmosului şi învăţători Psaltichiei şcoalelor Moldaviei”, fostului lor elev Ioan, viitorul episcop Isaia, fiul preotului Gheorghie Vasilievici Băloşescul din Putna. După ce a studiat în şcoala respectivă “de la fiirea lui cea de cinci pănă acum la vîrsta lui cea de doisprezece ani”, Ioan a fost călugărit, sub numele Isaia, iar pentru că, deşi “în vîrstă mică”, era ‘în pricepere bună”, profesorii lui îl recomandă “pentru cinul ierodiaconiei, ca după acee să fie şi al doile dascăl în şcoala de aice”. Actul este semnat de “Arhimandrit Vartolomei Maze-rean”, de “Ilarion ieromonah, mădulari a filosofilor Patmosului” şi de episcopul Dositei al Rădăuţului, care îl întăreşte prin formula: “Am văzut, blăgoslovim şi întărim”. Negăsind în documentele mănăstirii Putna sau în însemnările de pe manuscrisele şi cărţile vechi aflate în biblioteca ei nici o altă ştire care să confirme existenţa şcolii respective, Isidor Onciul încheie articolul său cu următoarele observaţii: “Dară de cînd şi de cine a fost întemeiată acea şcoală, ce învăţători au funcţionat la ea, cît ţinea cursul şi pînă cînd a esistat, acum nu se mai ştie. Zic bă-trînii cum că învăţătoriul din urmă să fi fost grec, carele, pentru nişte fapte necuviincioase, temîndu-se de «stăpînirea noauă (austriacă), trecu cordonul» şi aşa se desfiinţă şi şcoala”.
     Trei ani mai tîrziu, acest document este republicat de către posesorul lui, Gheorghe Popovici, sub titlul Opt documinte române privitoare la mănăstirea Putna (1707-1778), în “Candela”, V, 1886, p. 557-567. Vorbind despre importanţa documentelor respective, G. Popovici afirmă: “Documentul publicat sub VIII, testimoniul viitorului episcop Isaia Băloşescu, reclamă un interes aparte pentru lumina ce o revarsă asupra organi-
93
zaţiei şcoalelor mănăstireşti şi a persoanei arhimandritului Mă-zăreanu, căruia îi datorim o sumă de copie de cronici şi de condici de documinte” (p. 557), iar în descrierea lui face următoarele observaţii: “Acest preţios act este scris pe o jumătate de coală de hîrtie groasă şi gălbie, şi anume în partea inferioară a paginei dintăi. Dimensiunea coalei este: 30,7 cm. lung. 44 cm. înălţime. Slovele sînt caligrafice, dar încep a se înalbi. Aruncă-turele sînt rare. în stînga subscrierii episcopului Dositei Heres-cu vine pecetea episcopiei de Rădăuţi (întipărită în negru). Celelalte doauă sînt peceţile călugărilor subscriitori; aceste sînt întipărite în ceară roşie, dar imaginea lor nu se poate bine discerne. Liniamîntul semnului de fabrică [= filigranul hîrtiei] este: [urmează desenul respectiv]” (f. 567).
     în anul 1886, cu prilejul unei călătorii de studii în Bucovina, V.A. Urechia achiziţionează documentul, pe care îl publică în acelaşi an, în cuprinsul unei note la ediţia Miron Costin, Opere complete, tom. I, Bucureşti, 1886, p. 684-685, precedat de următoarea observaţie: “Cum că Măzăreanul, în care noi am fost ghicit pe un bărbat serios şi învăţat, era în adevăr aşa, ar pute dovedi numeroase documente din Bucovina. Noi dăm aice minunata diplomă ce eliberează. Măzăreanul unui şcolar al său din mănăstirea Putna, unde pe la 1778 dirigea o şcoală românească, al căreia program este indicat de chiar diploma de mai jos” (p. 684; sublinierile autorului).
     V.A. Urechia reproduce documentul şi în studiul monografic Arhimandritul Vartolomei Măzăreanul (1720-1780), Bucureşti, 1889, f. 26-27, însoţit de următoarele comentarii: “Ne rămîne a arăta că arhimandritul Măzăreanu a fost unul din apostolii învăţămîntului între români [...]. Astfel, pe la 1778 poartă titlul de «îndreptătoriu al şcoalelor domneşti, episco-peşti şi mănăstireşti a Moldovei» [...] Titulatura aceasta a in-spectorelui suprem al şcoalelor este o întreagă revelaţiune pentru istoria şcoalelor române şi clasificaţiunea lor. De această cestiune însă aiurea mă voi ocupa. Aici voi să arăt că Măzărea-
94
nu era nu numai «îndreptătorul» sau inspector şcoalelor, dar că, pe la 1778, ţinea - şi încă de mulţi ani - şcoală în mănăstirea Putna, împreună cu ieromonahul Ilarion, «mădulariu a filosofilor Patmosului şi învăţătoriu Psaltichiei în şcoalele Moldovei». Rezultă aceasta din o diplomă ce ambii dau şcolarului lor «tinerelul Ion, fiul preotului Gheorghe Vasilievici Bălăşescul» de absolvire a şcoalei. Anexez această diplomă, ce am dobîndit dintre actele mănăstirei Putna, în Bucovina, în 1886, în toată întinderea ei. Ea pare să fie scrisă întreagă de către învăţatul îndreptător al şcoalelor, care o şi semnează” (p. 24-26; sublinierile autorului). însoţit de comentarii similare, documentul este reprodus de V.A. Urechia şi în Istoria şcoalelor de la 1800-1864, tom. I, Bucureşti, 1892, p. 41-42.
     Mai tîrziu, atestatul respectiv este reprodus în întregime de către Dimitrie Dan, în monografia Arhimandritul Vartolomei Măzereanu26, după transcrierea lui V.A. Urechia din ediţia citată a operelor lui Miron Costin, şi de către Ion Nistor, în lucrarea Istoria bisericii din Bucovina şi a rostului ei naţional-cultu-ral în viaţa românilor bucovineni, Bucureşti, 1916, p. 211-212, după transcrierea din 1883 a lui Isidor Onciul. Din comentariile lui I. Nistor pe marginea acestui document reţinem următoarele observaţii: “Pe vremea Moldovei exista la Putna o Academie teologică, condusă cu adîncă pricepere de eruditul arhimandrit Vartolomei Măzăreanul. Şcoala aceasta îşi continuă activitatea un timp oarecare şi după ocuparea Bucovinei. Dintr-un certificat de studii care s-a eliberat la 1778 unui absolvent al acestei Academii, lui Isaia Baloşescu, episcopul de mai tîrziu al Bucovinei, cunoaştem şi materiile care se predau la acest aşezămînt de înaltă cultură bisericească [...]. După anul 1778 nu se mai pomeneşte nimic despre Academia de la Putna; se vede că ea fu desfiinţată scurtă vreme după anul aceasta, fiindcă continuarea vechilor aşezăminte moldoveneşti nu era după placul noilor
     26 Vezi op. cit. la nota 4, p. 54.
                                                                                                         95
stăpînitori ai Bucovinei” (p. 27-28). Puţin mai departe, vorbind despre institutul teologic înfiinţat la Cernăuţi, în anul 1826, de către episcopul Isaia Băloşescu, I. Nistor afirma: Noul Institut avea organizaţia unei şcoli superioare pentru disciplinile teologice, întocmită după modelul Academiei de la Putna, la care îşi făcuse studiile episcopul Isaia. Numai cu privire la limba de predare a materiilor bisericeşti se observă marea deosebire între Academia lui Vartolomei Măzăreanul de la'Putna şi cea a învăţăcelului său Isaia de la Cernăuţi. La noua Academie teologică din Cernăuţi [...], în limba română, ca limbă oficială a eparhiei, nu se împărtăşea nici o singură disciplină teologică” (p. 45-46; sublinierile autorului).
     3.2.      Prin lucrările citate, prin istoriile literare şi prin diferite studii de istorie bisericească şi de istorie a învăţămîntului, care au preluat şi au comentat în mod similar informaţia oferită de acest document, în istoria culturii româneşti s-a statornicit credinţa, întemeiată “documentar” (!), că la mănăstirea Putna a existat, pe la 1778, o atare “academie teologică”27, încît ar putea să surprindă afirmaţia noastră, pe care o vom demonstra în continuare, că, în a doua jumătate a secolului al XVUI-lea, nu a existat la mănăstirea Putna o asemenea academie, că Vartolomei Mazereanu nu a fost membru al academiei din Kiev şi nici dascăl şi inspector şcolar al Moldovei, că nu a existat atunci la Putna un dascăl grec de psaltichie numit Ilarion, care să fi studiat în insula Patmos, iar documentul care “atestă” toate aceste lucruri este un fals. Faptul că acest document se dovedeşte a fi fals şi, în consecinţă, informaţiile luate din el şi introduse în istoria noastră culturală nu mai pot constitui mărturii documentare, oricît de mare ar fi prestigiul ştiinţific al cercetătorilor care le-au folosit între timp în diverse lucrări, nu trebuie să mire sau să neliniştească pe nimeni. în istoria culturii româneşti, ca şi în
   27     Vezi, de exemplu, Istoria învăţămîntului din România, voi. I (de la origini pînă la 1821), Bucureşti, 1983, p. 254.
96
istoria altor culturi, au fost identificate numeroase falsuri similare, plăsmuite cu diferite scopuri, inclusiv în sprijinul unor acţiuni patriotice, pe care cercetătorii le-au studiat cu spirit critic şi fără prejudecăţi, dovedind caracterul lor fals şi stabilind împrejurările reale în care au fost ele plăsmuite. Cităm doar un singur exemplu, din istoria mitropoliei Moldovei. în anul 1989, istoricul Ştefan S. Gorovei a demonstrat că cele patru exemplare “originale” ale hotărîrii unui sinod al bisericii ortodoxe a Moldovei, care ar fi avut loc la Iaşi, în ziua de 1 ianuarie 1752, prin care se interzicea accesul clericilor greci la scaunul mitropolitan şi la cele episcopale ale bisericii Moldovei, sînt false. în realitate, pretinsul sinod din 1752 nu a existat, iar cele patru documente care îl “atestă”, aflate acum la Arhivele Statului din Bucureşti, “au fost confecţionate în cursul anului 1787, din iniţiativa unui grup de pămînteni, clerici şi boieri, în dorinţa de a păzi biserica Moldovei de toate agresiunile fanariote”, fapt motivat de încercarea din 1786 a unui cleric grec de a ocupa scaunul mitropolitan, după moartea mitropolitului Gavriil Calimah, care cleric grec a reuşit totuşi să obţină (pentru puţin timp, căci a murit) scaunul episcopal de la Roman, în locul lui Leon Gheuca, ales mitropolit28. Un atare document aparţine deci categoriei aşa-numitelor falsuri patriotice, ca şi atestatul şcolar de care ne ocupăm.
      Intrigat de faptul că existenţa “academiei” lui Mazereanu . nu este confirmată de nici un alt document sau însemnare contemporană, că Vartolomei Mazereanu însuşi, care în numeroasele sale manuscrise autografe consemnează diverse lucruri, nu menţionează nicăieri existenţa unei atare şcoli, nici faptul că ar fi fost dascăl şi inspector şcolar, că atestatul respectiv conţine o serie de afirmaţii exagerate, puţin verosimile, am supus acest
    28    Vezi Ştefan S. Gorovei, Semnificaţia unor documente false din secolul XVIII. I. “Cartea sobornicească” din 1 ianuarie 1752, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»”, XXVI, 1989, partea I, p. 431-480.
                                        97
 document unei atente cercetări, pentru a-i verifica autenticitatea. Printr-o întîmplare fericită, s-a păstrat şi “originalul” documentului, putînd deci să-l cercetăm şi sub aspect grafic. După ce l-a publicat de trei ori, V.A. Urechia a depus documentul la Biblioteca Academiei Române, iar de aici a fost transferat la Arhivele Statului din Bucureşti29. Un examen diplomatic al acestui document nu s-a făcut pînă în prezent. Pentru a putea fi mai bine urmărită argumentarea noastră că documentul este fals, îl transcriem mai jos, aşa cum l-a editat Isidor Onciul în anul 1883, iar în fotocopia alăturată (fig. 1) reproducem textul “original”.
      “Smeritul Archimandritu30 Mănăstirii Putnii Varftolomeiu Mazera-nul, mădulariu alu academiceştii Teologii Kievului şi îndreptătoriu şcoalelor domneşti, episcopeşti şi mănăstireşti a Moldovei; Aşijderea eu Ila-rionu ieromonachu, mădulariu alu filosofilor Patmosului şi învăţătoriu psaltichiei şcoalelor Moldaviei, dăm adeverinţă cu această carte a noastră cum că tinerelul Ioanu, fiiul preotului Georgie Vasilieviciu Băloşes-cul de aice, s-a ţinutu în grija noastră de la fiirea lui cea de cinci pînă acum la vîrsta lui cea de doisprăzece ani şi s-a învăţatu de noi şi prin ai noştri vătavi ai şcoalei de aice Ceaslovul, Psaltirea, Octoichul, Catechi-sisul moldovineşte şi ruseşte, Alcătuirea scrisorilor moldoveneşte, Psal-tichia după melodia grecească, Gramatica, Geografia cea tălmăcită de Episcopul Amfilochie după Bufier, Retorica, Piatra Scandelii asupra despărţirii bisericii răsăritului de a apusului, Epistolia Archiepiscopului Eugenie, Istoria bisericii după Eusevie şi alţi istorici de la începutul creştinătăţii pînă la veacul alu noauălea şi pînă la soborul din Florenţia, şi scurtata Theologie Platonească, toate bine, unele şi de rostu şi cu înţelegere. Şi astăzi, cu voia tatălui său zisu mai susu şi a maicii sale Anastasiei născută Gherle, şi cu Blagoslovenia părinţilor duchovnici Gher-man şi Zenovie, s-a îmbrăcatu în cinul monahicesc şi i s-a pusu numele din.cinu Isaie. Aşa, dacă şi este elu în vîrstă mică, dar în pricepere bună, îl afiorisim noi pentru cinul ierodiaconiei, ca după acea să fie şi alu doile dascăl în şcoala de aice. S-au scrisu în mănăstirea Putna la 1 Aprilie
    29 Fond Documente istorice, CXX/2.
    30    Nu a putut fi marcat tipografic caracterul consonat al lui u final din acest text.
98
1778. Archimandritu Varftolomeiu Mazeranu m.p. Harionu ieromona-chu, mădulariu al filosofilor Patmosului m.p. Am văzutu, blagoslovim şi întărim, Dosofteiu Episcopu Rădăuţului m.p. ”.
     Principalele particularităţi grafice, lingvistice şi stilistice care demonstrează că acest document este fals sînt următoarele:
     1.      Grafia chirilică a textului prezintă particularitatea că, în majoritatea cazurilor (de 35 de ori) sunetul d este notat cu slova d cursivă din alfabetul rusesc. Doar în cinci locuri apare obişnuitul d chirilic românesc. Cum însă grafia textului este identică cu grafia semnăturii lui “Darion ieromonah, mădulari a filosofilor Patmosului” (vezi fig. 1, dreapta jos), fapt care arată că el ar fi scris documentul, ar trebui să admitem că grecul respectiv scria româneşte cu acel d cursiv rusesc, care apare cu totul sporadic în textele româneşti ale secolului al XVIH-lea. Căci documentul nu este scris de Vartolomei Mazereanu, cum a presupus V.A. Urechia.
     2.      Semnătura lui Vartolomei Mazereanu (vezi fig. 1, dreapta jos) nu este autentică, după cum se poate cu uşurinţă constata prin raportarea ei la semnăturile din manuscrisele sale autografe aflate la BAR, la BCU Iaşi, la mănăstirea Putna şi în alte locuri. Semnătura lui din acest fals atestat şcolar este mai regula^ tă, mai caligrafică, iar desenul unor slove este aici diferit de cel al slovelor corespunzătoare din textele autografe şi semnăturile lui autentice.
     3.      în mod evident, neautentică este şi semnătura episcopului Dositei al Rădăuţului. Cea autentică este bine cunoscută din documentele semnate de el31. Pentru comparaţia grafiei frazei de întărire şi a semnăturii episcopului Dositei din acest document fals (vezi fig. 1, stînga jos) şi grafia unor texte autografe ale sale, semnate de el, reproducem în fotocopiile alăturate o scrisoare a sa din 18 martie 1758, aflată la Arhivele Statului din
    31    Un facsimil al semnăturii episcopului Dositei Herescu a publicat Di-mitrie Dan, în Cronica episcopiei de Rădăuţi, Viena, 1912, ilustraţia nr. 4.
99
Bucureşti, fond Doc. ist., LXXXI1/174 (vezi fig. 2) şi sfîrşitul unui zapis al său din 28 martie 1786, aflat în acelaşi loc, fond Doc. ist., CCLXXVIII/138 (vezi fig. 3). După cum se poate cu uşurinţă constata, multe slove din fraza de întărire şi din semnătura episcopului Dositei de pe falsul atestat şcolar diferă total de slovele corespunzătoare aflate în cele două texte autografe ale sale. De exemplu, desenul slovei a, din cuvintele am şi Ra-dauţului (fig. 1) este diferit de cel al slovei a din cuvintele frate, Vartolomei, arhimandrit, altele, mai etc. (fig. 2, r. 1 şi 2) sau din aceşti, bani, soma, arătată etc. (fig. 3, r. 1); desenul slovei m din cuvîntul am (fig. 1) este de asemenea diferit de cele ale slovei m din cuvintele Vartolomei, arhimandrit, mai, mî-nă etc. (fig. 2, r. 1, 2, 4) sau din soma, mie, mîna, me (fig. 3, r.
1, 2); desenul slovei v din cuvintele văzut şi blăgoslovim (fig. 1) diferă de cel al slovei v din cuvintele Vartolomei, zdrastvii, vremi, vară etc. (fig. 2, r. 1, 2 de sus şi 2, 3 de jos) sau Văsilie (fig. 3, r. 3); desenul slovei z din cuvîntul văzut (fig. 1) diferă de cel al slovei z din cuvintele zdrastvii, zapis (fig. 2, r. 1, 7), iar episcopul Dositei ar fi scris cuvîntul văzut cu slova care reprezintă africata dz (< d +e, i latin), cum sînt scrise de el cuvintele dzic, aşădze (fig. 2, r. 10 de sus şi r. 2 de jos); desenul slovei cu care sînt notate sunetele în în cuvîntul întărim (fig. 1) este diferit de cel al slovei corespunzătoare din cuvintele între, în, împreună (fig. 2, r. 2, 6, 7, 9, 12, 16, 17) sau întîmpla, împărţa-lă, în (fig. 3, r. 2); desenul slovelor d, s şi t (tita) din cuvîntul Dositei (fig. 1) diferă de cel al slovelor corespunzătoare din semnăturile autentice ale episcopului Dositei (fig. 2 şi 3). De asemenea, observăm că scrisul frazei de întărire şi al semnăturii episcopului Dositei din atestatul şcolar este mai regulat, mai caligrafic decît scrisul mai dezlînat al celor două texte autografe ale sale, primul din perioada deplinei maturităţi, al doilea de la bătrîneţe.
     4.      Cum a observat George Popovici, în anul 1886, imaginile peceţilorîn ceară roşie ale lui Vartolomei Mazereanu şi ale
                                   100
lui Harion “nu se pot bine discerne”. Ele nu se pot “discerne” pentru că, fiind false, în mod intenţionat au fost făcute să fie ilizibile. Autentică este numai pecetea episcopiei din Rădăuţi, pentru că aceasta a mai putut fi găsită la episcopia Bucovinei, la data cînd a fost falsificat documentul.
     5.      Textul documentului este redactat într-un stil administra-tiv'mai nou decît cel obişnuit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. De exemplu, în fraza: “cu voia tatălui său zis mai sus şi a maicii sale Anastasiei născută Gherle”, folosirea adjectivului născută cu sensul “din familia...” este specifică stilului administrativ modem, creat sub influenţa limbilor occidentale, în secolul al XlX-lea. In limba română din secolul al XVIII-lea se foloseau în astfel de cazuri sintagmele fiica lui... sau din neamul... Datarea documentului, în fraza: “s-au scris în monastirea Putna, la 1 Aprilie 1778” (numele lunii fiind scris cu majusculă, ca în secolul al XlX-lea şi mai tîrziu!) este, de asemenea, modernă. în secolul al XVIII-lea era încă în uz citarea inversă a datelor calendaristice: întîi anii (de la geneză sau de la Hristos), apoi luna şi ziua. Tot modernă este şi folosirea prepoziţiei după în frazele: “gheografie cea tălmăcită de episcopul Amfilohie după Bufier”, “istorie besericii după Evsevie şi alţi istorhici”.
     6.      Redactorul sau copistul documentului nu cunoaşte forma corectă a verbului de provenienţă neogreacă afierosi “a consacra, a dedica”, frecvent în limba română din a doua jumătate a secolului al XVUI-lea. în text apare forma coruptă afio-risi: “îl afiorisim noi pentru cinul ierodiaconiei”, pe care este imposibil să o vedem trecînd prin pana ieromonahului grec Ha-rion, dacă un grec ar fi scris acest document.
     7.      Faptul puţin verosimil relatat în acest atestat şcolar este că elevul Ioan ar fi urmat cursurile şcolii respective de grad gimnazial, cu o programă destul de încărcată, de la vîrsta de cinci pînă la doisprezece ani, cînd a fost călugărit. Or, în mod firesc, cursurile unei şcoli mănăstireşti, mai ales la un asemenea nivel, nu puteau fi urmate de un elev de vîrstă preşcolară,
101
iar în monahism nu putea fi primit un copil de doisprezece ani, oricît de dezvoltat şi de capabil ar fi fost el. Se ştie însă acum că Isaia Băloşescu s-a născut în anul 1763; deci în 1778 avea cinsprezece ani, nu doisprezece, cum afirmă falsul atestat (această diferenţă de trei ani nu poate fi neobservată la acea vîrstă).
      8.      Lista materiilor care s-ar fi predat la acea şcoală conţine, de asemenea, unele exagerări. De exemplu, alcătuirea unui curs de istoria bisericii după opera lui Eusebiu din Cezareea şi după scrierile altor istorici ai creştinismului, pînă la soborul de la Florenţa, ar fi fost o sarcină deosebit de grea, dacă nu imposibilă, pentru Vartolomei Mazereanu. La fel de dificilă ar fi fost şi predarea unor cursuri de teologie polemică, după cunoscuta scriere a lui Ilie Miniat, Ilexpa CKocvSaÂ.o'U (tradusă de Vartolomei Mazereanu, pentru mitropolitul lacob Putneanul, în 1755), sau după Scrisoarea contra latinilor a lui Evghenie Vul-garis, tradusă în româneşte de un anonim moldovean, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
      9.      După cît se pare, persoana care a elaborat acest fals certificat şcolar a citat în el drept materii predate la “academia” putneană două texte româneşti pe care le-a putut cunoaşte numai sub forma lor tipărită mult după anul 1778. în acestă situaţie sînt “scurtata teologhie platonească”, despre care credem că este Gramatica teologhicească, tradusă din ruseşte de Amfilo-hie Hotiniul, după învăţătura ortodoxă a lui Platon Levşin, mitropolitul Moscovei (am văzut mai sus, la 1.2., punctul 5, că şi Vartolomei Mazereanu a tradus, în anul 1775, Catihisisul în scurt al lui Platon Levşin, pentru episcopul Dositei al Rădăuţu-lui), şi “Gheografie cea tălmăcită de episcopul Amfilohie după Bufier , care este cunoscuta Gheografie de obşte, ambele tipărite la Iaşi, în anul 1795. în eventualitatea că Amfilohie a tradus cărţile menţionate pînă în anul 1778, este greu de presupus că, după anexarea Bucovinei de către austrieci, în anul 1775, unele copii după aceste traduceri au mai putut ajunge la mănăstirea
102
Putna, spre a fi predate de Vartolomei Mazereanu în “academia” de acolo. Probabil însă că Amfilohie Hotiniul, care traduce geografia lui Buffier după o ediţie italiană din anul 177532, nu a efectuat acestă lucrare pînă în aprilie 1778, cînd i s-ar fi eliberat actul respectiv fostului elev Isaia Băloşescu, ci mult mai tîrziu.
      10.       Numele şi calitatea lui “Ilarion ieromonah, mădulari a filosofilor Patmosului şi învăţători psaltichiei şcoalelor Moldaviei” sînt, de asemenea, invenţii. în documentele autentice şi în diversele însemnări privitoare la mănăstirea Putna din această perioadă nu apare numele unui Ilarion, dascăl de psaltichie, care, dacă ar fi existat, nu putea fi cu totul ignorat. Dimitrie Dan a crezut că “acesta se strămută mai tîrziu la mănăstirea Neamţul, unde trăduse în anul 1782 din greceşte un Exaimeron”33, identi-ficîndu-1 astfel în persoana ieromonahului Harion dascălul din obştea lui Paisie Velicikovski de la Dragomima, apoi de la Se-cu şi Neamţ, care însă era român, originar din Ţara Românească. în anul 1778 acesta era duhovnic la Secu şi colaborator apropiat al lui Paisie34.
      Interpretînd în mod eronat, sub influenţa celor afirmate în acest fals atestat şcolar, o menţiune din testamentul lui Vartolomei Mazereanu, D. Dan a crezut că “Măzereanu conducea în Putna o şcoală «mare», pentru clerici şi fiii de boieri, şi una «mică», pentru copiii începători şi cei din popor”35. în realitate, Mazereanu afirmă în testamentul său, sub titlul: Cele ce am. făcut întăi la mănăstire veche, adică la biserica de lemn din satul Putna, despre care legenda spune că ar fi fost adusă de Ştefan
    32   Vezi Claudio Isopescu, 11 vescovo Amfilohie Hotiniul e l’Italia, Roma, 1933, extras din revista “L’Europa Orientale”* fasc. IX-X, 1993, p. 19-25.
    33 Vezi D. Dan, op. cit., la nota 4, p. 54.
    34   Vezi N.A. Ursu, Dascălul Ilarion, primul traducător şi comentator român al Exaimeronului sfintului Vasile cel Mare, în “Teologie şi viaţă” (seria nouă a revistei “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”), III (LXIX), 1993, nr. 11-12, p. 64-76, sau studiul Şcoala de traducători români din obştea stareţului Paisie..., în prezentul volum.
    35 Vezi D. Dan, op. cit. la nota 4, p. 53.
103
cel Mare de la Volovăţ, că a făcut, între alte reparaţii şi acareturi, “o şcoală mare” şi “o şcoală mică, tot supt un acopere-mînt”, deci o clădire pentru şcoală, cu două săli de clasă. Paragraful următor al testamentului este intitulat: Ce am mai dat mănăstirii vechi după ce am venit de la. mănăstire Solea, unde Mazereanu fusese stareţ în anii 1768-1774. Aşadar, el a construit acea şcoală cu două săli de clasă, la biserica veche din satul Putna, înainte de anul 1768, iar în testament se referă la ea în ordinea unor obiecte şi acareturi, deci la o clădire, nu la o instituţie şcolară36.
     De peste o sută de ani, istoricii învăţămîntului românesc din Moldova, precum şi istoricii mănăstirii Putna, împletesc, în mod eronat, datele fictive aflate în documentul fals de care ne ocupăm cu informaţiile autentice privitoare la şcoala elementară din satul Putna, care a fost înfiinţată în anul 1759, fiind atunci organizată şi îndrumată de către mănăstirea Putna. Şcoala respectivă funcţiona în sat, pe lîngă aşa-numita “mănăstire veche”, adică la vechea biserică de lemn din Putna. Pînă la construirea unei noi biserici în satul Putna, “mănăstirea veche” a fost multă vreme folosită drept biserică a satului. Şcoala de pe lîngă această biserică a fost înfiinţată pentru copiii satului, nu pentru călugări, cum atestă hrisovul domnitorului Ioan Teodor Calimah, din 25 iunie 1759, prin care, la propunerea mitropolitului lacob Putneanul, se creează la Putna primul post de învăţător plătit de stat, din fondul special alocat şcolilor, constituit din dajdea anuală a preoţilor: “Iarăş ne mai arată sfinţia sa părintele mitropolitul că la monastirea Putnei este trebuinţă ca să se afle o şcoală, căci, fiind loc depărtat, nu pot copiii a agiunge pe la celelalte şcoale, şi mai ales că se află acolo un dascal, care de cîţiva ani învaţă cu mare folos a ucenicilor. Deci domnia me şi acolo să fie dascal şi şcoale am întărit, hotărînd ca, de acum înainte, dascalul ce va fi acolo să aibă a lua din banii
    36 Ibidem, p. 61.
104
şcoalelor, ce este obicei de strîng de pe preoţi, cîte 60 lei pe an, adecă 30 lei la Sfîntul Dimitrie, şi 30 lei la Sfîntul Gheorghie, pentru osteneala sa, şi aceasta să fie una din celelalte şcoale ce sînt numite în hrisovul domniei sale Grigorie Voievod”37. Menţiunea aceasta din hrisovul de la 1759 constituie deci actul de înfiinţare a postului de învăţător şi a şcolii elementare din satul Putna, nu a unui post de dascăl în obştea mănăstirii Putna. Sprijinul acordat de mitropolitul Iacob Putneanul pentru înfiinţarea acestei şcoli, desigur la insistenţele sătenilor, a inspirat, probabil, acţiunea ctitoricească a lui Vartolomei Mazereanu, care, cîţiva ani mai tîrziu, cu prilejul efectuării unor lucrări de renovare a “mănăstirii vechi”, a construit aici, pentru şcoala sătească, un local cu două săli de clasă.
     Dascălii putneni menţionaţi în însemnările aflate pe unele manuscrise din acea perioadă sînt laici, foşti învăţători la această şcoală elementară înfiinţată în anul 1759 la “mănăstirea veche”, singura şcoală care a existat la Putna în a doua jumătate a secolului al XVIIl-lea. Astfel, pe foile unui manuscris misce-laneu “cam din 1776”, descris de Dimitrie Furtună, sînt menţionate numele unui “Ştefan dascal din mănăstirea Putnii”, care pe o Alexandrie aflată la mănăstirea Vorona semna, la 1 iulie 1791: “Ştefan Rahirez-yel dascal Putnii”, al unui “Ilie dascal ot Putna, vlet 1786”, care în 1794 era “diacon i dascal” şi trăia retras în satul Zamostea, judeţul Dorohoi, şi al unui “Vasile dascal Putnii”38. O Alexandrie aflată în ms. 1296 de la BAR a fost copiată în anul 1781 de un “Gheorghi dascal”, în şcoala Putnii, în mănăstirea Putnii”39.
    37    Vezi Teodor Codrescu, Uricarul, voi. I, Iaşi, 1852, p. 69. Sublinierea noastră.
    38    Vezi D. Furtună, Esopia dascălului Ştefan de la Putna, în “Tudor Pam-file”, II, 1924, nr. 4-12, p. 49-52, şi N.C. Enescu, Ştefan vel dascăl de la Putna, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XLV, 1969, nr. 5-6, p. 348-353.
    39    Vezi G. Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti pînă la 1800, Bucureşti, 1959, p. 78.
105
      în fondul de documente al Arhivelor Statului din Suceava se află trei dări de seamă ale eparhiei Rădăuţului, din anii 1766 şi 1767, privind încasarea impozitului datorat de preoţi şi plata, din acest fond, a dascălilor de la şcolile din eparhie înfiinţate prin hrisoavele domneşti din 1747, 1759 şi 176640. Astfel, în darea de seamă din 22 iunie 1766 (Doc. IV/49) şcoala mănăstirii Putna este menţionată cu 30 de lei, pe prima jumătate de an, alături de cea din Botoşani, cu 40 de lei, şi cea de la episcopia din Rădăuţi, cu 40 de lei; în darea de seamă din [26 octombrie] 1766 (Doc. IY/51) şcoala de la Putna este menţionată cu 30 de lei, pe a doua jumătate de an, alături de cea de la Rădăuţi, cu 40 de lei; în darea de seamă din 8 iunie 1767 (doc. IV/57) plata dascălului de la Putna, cu 30 de lei, pe jumătate de an, este mentionată alături de cea dascălilor din Rădăuţi, cu 40 de lei, din Dorohoi, cu 20 de lei, din Botoşani, cu 40 de lei, şi din Cîmpulung, cu 20 de lei41. Aşadar, şcoala de la Putna este menţionată aici în rîndul şcolilor destinate instruirii elementare a copiilor din ţinuturile respective, care aveau dascăli plătiţi de stat, din fondul constituit în acest scop prin perceperea impozitului anual datorat de cler, fond administrat, sub controlul Vistieriei, de către mitropolia Moldovei.
      Arhimandritul Vartolomei Mazereanu nu a funcţionat însă nici ca dascăl, nici ca director al şcolii de la “mănăstirea veche” din satul Putna. Acolo îşi amenajase doar locuinţa, în preajma unei mari livezi plantate de el, din care o parte a lăsat-o prin testament obştii mănăstirii Putna. Ca atare, dascălii menţionaţi de la “şcoala Putnii” nu pot fi consideraţi elevi sau colaboratori ai săi de la pretinsa “academie” a mănăstirii Putna. Căci Mazereanu a fost, fără îndoială, un om cultivat şi cu oarecare talent literar, dar nu în măsura, evident exagerată, în care ni-1 prezintă
   40    Vezi Teodor Codrescu, Uricarul, voi. I, Iaşi, 1852, p. 62 şi 69 şi voi. XIV, Iaşi 1889, p. 191.
   41    Vezi catalogul de documente citat la nota 2, p. 368, fişa 1114, p. 371, fişa 1125, şi p. 376, fişa 1139.
106
istoria literară de pînă acum. Preocupările lui erau mai modeste (de traducător şi copist, cu plată) şi mai practice, cum afirmă el însuşi în testamentul său: “Eu, păcătosul, în toată viaţa me m-am silit cu sfintele beserici, cu chiliile, cu livezile i proci, la care înnoiri şi faceri mi-am cheltuit toţi banii”. El nu spune că s-ar fi “silit” şi cu dăscălia sau cu organizarea unor şcoli. Aureola lui Mazereanu (creată de istoria literară) de dascăl învăţat, membru al academiei din Kiev, de inspector şcolar şi de ctitor al unei “academii teologice” la mănăstirea Putna are la bază numai afirmaţiile din falsul atestat şcolar atribuit lui, datat 1 aprilie
1778  şi publicat prima dată în anul 1883.
      Din cele arătate mai sus rezultă în mod limpede că atestatul respectiv este fals. Se pune acum întrebarea: cînd şi cu ce scop a fost comis acest fals? Fireşte, la această întrebare nu se poate da un răspuns precis. Admiţînd faptul că documentul a fost găsit, într-adevăr, printre hîrtiile rămase de la episcopul Isaia Băloşescu, s-ar putea presupune că el a fost alcătuit prin anii 1822-1824, la episcopia din Cernăuţi, în cercul apropiaţilor lui Isaia Băloşescu, fie cînd se pregătea alegerea lui în funcţia de episcop al Bucovinei (în anul 1823), pentru a dovedi autorităţilor austriece că are studii academice, fie cînd Isaia Băloşescu milita pentru înfiinţarea unui institut teologic la episcopia din Cernăuţi (în anii 1824-1825), pentru a se dovedi cu actul respectiv că în Bucovina a mai existat o asemenea instituţie de învăţămînt teologic. Exagerările privind înzestrarea intelectuală excepţională a copilului Ioan, viitorul episcop Isaia, şi călugărirea lui la vîrsta de 12 ani aruncă însă o îndreptăţită îndoială asupra posibilităţii ca documentul să fi fost alcătuit de Isaia Băloşescu sau cu ştirea lui. Este posibil deci ca documentul să fi fost alcătuit şi mai tîrziu, de către un cărturar bucovinean, eventual de la mănăstirea Putna, care a vrut să demonstreze prin el că în provincia sa, ocupată atunci de austrieci, a existat în secolul al XVDI-lea o şcoală românească de grad mai înalt.
      3.3. Al doilea document fals privitor la existenţa “acade-
107
miei” de la Putna a fost publicat de Petru Rezuş, sub titlul Vechea şcoală teologică de la Putna. O scrisoare inedită a lui Vartolomei Măzăreanul. La 225 de ani de la naşterea lui, în “Altarul Banatului”, II, 1945, nr. 3-4, p. 150-156 (cu un rezumat în limba franceză). Este vorba de o scrisoare pe care ar fi trimis-o Vartolomei Mazereanu, la 15 ianuarie 1774, monahului Teodosie Scînteie de la Solea, prin care îl invită pe acesta să vină cît mai curînd la Putna, ca să urmeze cursurile “academiei duhovniceşti” de acolo şi să-l ajute la “tipămicitu cetaniile” (!) sale. Petru Rezuş afirmă că această “scrisoare inedită” a lui Mazereanu, “scrisă cu pre frumoase litere chirilice”, a ajuns “vremelnic şi accidental” în posesia sa, “totuşi destul pentru a o descifra şi a o împărtăşi şi altora, cu minunatele sale flori stilistice şi comori de informaţie istorică ce le cuprinde”, şi că a transcris-o cu litere latine “cu stricta observare a textului, doar ici-colo îndulcind arhaismele prea anevoie de înţeles pentru vremurile şi oamenii de azi” (p. 151). Editorul nu a comunicat însă unde se află originalul scrisorii. După un deceniu, P. Rezuş a republicat această scrisoare, cu comentariul puţin refăcut, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXI, 1955, nr. 9, p. 496-500, sub titlul în legătură cu Academia duhovnicească de la mănăstirea Putna. Nici de data aceasta d-sa nu a comunicat unde se află documentul respectiv.
     Observînd că scrisoarea publicată de P. Rezuş ar putea fi falsă, ne-am adresat d-sale, la 13 martie 1984, cu următoarea rugăminte: “Vă rog foarte mult să-mi spuneţi dacă originalul ei se mai află în posesia Dv., iar dacă nu o mai aveţi, Vă rog să-mi indicaţi biblioteca, arhiva sau persoana particulară care o deţine în prezent”. Cu promptitudine şi deosebită amabilitate, P. Rezuş ne-a răspuns, la 17 martie 1984, următoarele: '‘Adeveresc prin prezenta scrisoare că documentul lui Vartolomei Mă-zăreanu există şi mi-a fost pus la dispoziţie în anul 1945 de prof. dr. Dimitrie Cioloca, un colecţionar pasionat, însă zgîrcit. Din întreg Banatul adunase o adevărată comoară (icoane, tablo-
108
uri, documente, monede romane, obiecte preistorice etc.). Casa lui era un adevărat muzeu. Nu mai înşir cărţile rare pe care le avea. Studiind în Bucovina şi dînd doctoratul, a fost găzduit la Mănăstirea Putna. Avea manuscrise şi hrisoave. Cu mare greutate m-a lăsat să copiez documentul la care vă referiţi. Preţul cerut mi-a fost inaccesibil [...] înainte de a pleca la Facultatea din Suceava, aparţinînd Universităţii ieşene (1947)42, am încercat să fac o fotocopie, dar nu am reuşit. Prof. Cioloca a murit prin 1950, şi tot ce a adunat a rămas moştenitorilor (2 feciori). Ce s-a întîmplat cu minunata lui colecţie, unde sînt documentele, nu mai pot şti. Sînt convins, totuşi, că ele se află în posesia cuiva care a avut alte posibilităţi materiale [...] V-am scris cu multe amănunte întreaga istorie a unui original document cercetat de mine, dar, deocamdată, risipit cu întreaga colecţie a prof. Cioloca în alte mîini”. Scrisoarea din care am citat pasajele de mai sus este în posesia subsemnatului.
      3.4.      Reproducem mai jos această pretinsă scrisoare a lui Vartolomei Mazereanu, aşa currra publicat-o P. Rezuş în anul 1945, pentru ca cititorul să poată urmări mai bine argumentarea noastră că ea este falsă.
      “Ţie, frate întru Hristos Teodosie Scînteie, osîrduitor monachu43 Ia svînta Monastire a Soleai, carte cu pohtire hierbinte de la noi, iar de la bunul Dumnezeu toate harurile, scriu eu Archimandritul Varftolomeiu Mazeranul, mădulariu al Academiceştii Theologhii Chievului i îndreptă-toriu şcoalelor domneşti, episcopeşti i monastireşti a[le] Moldaviei, den svinta Monastire Putna.
      Să afle de ştire Frăţia Ta că noi avemu a ne afla cu bine i cu sănătate la mîndra ctitorie a lui Ştefan Vodă ot Putna i ne ostenim cu lucrul nostru ştiutu, care iaste cetania s vin tel or cărţi, punerea lor de pre limba moschicească pre românie, aemu dentăia oară, apoi grija de tipămicitu, pe lîngă care ni sau mai adaus grijă nouă.
     42 Este vorba.de Facultatea de Teologie, unde P. Rezuş a fost profesor.
     43    Nu a putut fi marcat tipografic caracterul consonat al lui u final din text. Croşetele sînt ale “editorului” scrisorii. Am reprodus întocmai şi ortografia textului.
109
      Stămu toţi cu ascultarea i cu dragostea la poalele înalt preaosfinţi-tului proin mitropolit Moldovii Iacov, care cu de la sine voie sau prostit din scaun i îşi petrece aicea ceale de pre urmă zile a[le] veleatului său, cu cinste proslăvindu pomenirea adormiţilor părinţilor săi Adrian i Mariana, a[le] căror oseminte i ţămă au fost adăpostite aicea de la Rădăuţ. Precum se are a şti încă de pre vremea vlădiciei sale la Rădăuţ, apoi la Ieşi, iaste acest vlădică mare iubitoriu de ştiinţă theologhicească, dreptu care a deschis, în chiliile de la obştejitia Putnii, o Academie duhovnicească, aidoma după chipul celeia de la Chievul Ucrainiţilor, den svînta lavră Pecersca, pre unde noi ne-am ostenit a pribegire cu fiinţa noastră becisnică mai istan, căreia zmerenia me sa învrednicitu a hi îndreptăto-riu i înainte stătătoriu.
      Să nu ai a te zăticni şi a afla zăbavă den vre o pricină oarecare, Fră- , ţia Ta, ci să ai a agiungere aicea cu sîrg aţi adăpa mintea la izvorul cunoştinţelor noastre umilite şi a[le] precinstiţilor vătaji de la şcoala de aicea. Ai a învăţa ceaslovul, psaltirea, catehisisul moldovenesc i rusăsc, alcătuirea scrisorilor moldoveneşte, gramatica, geografia, retorica, piatra scandelei, epistolia archiepiscopului Evghenie, precum istoria bisericii după Eusebie şi alţi istorici de la începutul creştinătăţii i scurtata theolo-gie platonească, dar mai cu seamă ai o auzire cîntarea svîntă, cum mai măiastră nu se poate alta, de la dascălul nostru ilin de psaltichie, ieromo-nachu Ilarionu, care a avut a veni tocmai den ţara Eladei, de pre un ostrov care se află în marea Eghee, cu numele Patmosu, aflîndu-se a hi vestit mădular al filosofilor de acolea.
      Duhulu strămoşilor, carele pluteaşte aicea preste toate lucrurile i faptele noastre, are a te împlea, dar mai cu seamă îmi ai a sta cu priinţă întru ajutoriu la tipămicitu cetaniile meale.
      Te îmbrăţişez, frate întru Domnul Teodosie, pre tine i pe igumen Artimonu ot Solea, dorinduvă spăsenie sufletească. Aşteptute la Putna vechiului Ştefan Voievod cel Mare, pînă în vară. Archimandritu ot Putna Varftolomeiu, întru al cincizeci şi patrulea an al pămînteaştei meale pe-treaceri, vleato 7282 [= 1774], Ghenarie dnia 15”.
      Verificînd autenticitatea acestei scrisori, am observat de la început că ea este falsă. în mod surprinzător însă, în pofida asigurărilor privind autenticitatea ei, date de P. Rezuş în “informaţiile” citate mai sus, am constatat cu amărăciune că plăsmu-itorul acestei pretinse scrisori a lui Vartolomei Mazereanu este însuşi P. Rezuş, care avea să se compromită mai tîrziu şi prin
                                           110
                                                            J
publicarea unor mistificări similare privitoare la scriitorul Ion Creangă. Aducem în continuare cîteva dovezi în sprijinul afirmaţiei noastre, care probează în acelaşi timp că, între altele, P. Rezuş nu cunoştea limba şi stilul scrierilor lui Vartolomei Mazereanu, ca să le poată imita în plăsmuirea sa.
     1.      în primul rînd, considerăm cu totul naivă atribuirea unei asemenea scrisori-prospect lui Vartolomei Mazereanu. Admi-ţînd că despre existenţa la mănăstirea Putna a unei “academii duhovniceşti” (!), pe care ar fi înfiinţat-o fostul mitropolit Iacob Putneanul, nu s-ar fi ştiut încă nimic în mănăstirile învecinate (ceea ce este incredibil), era nevoie ca Vartolomei Mazereanu să recurgă la o dezlînată şi siropoasă scrisoare, pentru a-şi invita, cu o jumătate de an înainte, un cunoscut de la Solea să vină la studii la Putna? Era mănăstirea Solea în altă ţară, în altă provincie? Apoi, trimiterea unui monah la studii avea şi caracter de “ascultare”, îneît o asemenea invitaţie nu i se putea face direct, ci prin intermediul obştei şi al stareţului mănăstirii de care aparţinea.
     După cum se ştie, în secolul al XVHI-lea, ca şi mai înainte sau mai tîrziu, relaţiile dintre mănăstirile româneşti erau foarte strînse, circulaţia călugărilor de la o mănăstire la alta fiind destul de intensă. îndeosebi hramurile mănăstirilor respective şi pelerinajul la moaştele unor sfinţi ori la anumite icoane “făcătoare de minuni” prilejuiau vizite între monahi, iar diversele informaţii se transmiteau astfel pe cale orală. Admiţînd totuşi că Vartolomei Mazereanu i-ar fi scris, în ianuarie 1774, cunoscutului său de la Solea, ce rost avea să-i amintească, cu vorbe pompoase, o serie de lucruri bine cunoscute atunci nu numai de călugări, ci şi de ţăranii din nordul Moldovei: că Putna este ctitoria lui Ştefan Vodă şi că acolo vieţuia fostul mitropolit Iacob, retras din scaunul mitropolitan al Moldovei în anul 1760, precum şi amănuntul că acesta a mutat de la Rădăuţi la Putna “osemintele i ţăma” părinţilor săi “Adrian i Mariana”?
     2. între anii 1763-1775, în obştea lui Paisie Velicikovski
 lil
de la mănăstirea Dragomima se adună un mare număr de călugări români, atît din Moldova cît şi din Ţara Românească ori din Transilvania. Acolo s-au făcut, de către ieromonahii Maca-rie şi Ilarion, numeroase traduceri din literatura patristică greacă, după care s-au efectuat multe copii. O parte dintre aceste copii, cu variate şi preţioase însemnări, s-au păstrat pînă în zilele noastre44. Este de mirare faptul că nu s-a aflat pînă în prezent nici o însemnare de epocă, fie şi aluzivă, privitoare la existenţa în acea perioadă a unei atare “academii” la mănăstirea Putna. Dacă o asemenea academie ar fi existat, nu se putea ca ea să nu fie menţionată în diverse însemnări de unii din absolvenţii ei, atît din mănăstirea Putna cît şi din mănăstirile învecinate.
      3.       Dovada incontestabilă a falsităţii acestei scrisori o constituie datarea ei 15 ianuarie 1774 şi menţionarea la acea dată a lui Artimon ca egumen al mănăstirii Solea. în lucrarea Ctitoria voievodului Ştefan Tomşa al II-lea de la Solea (1613-1785-1938), Cernăuţi, 1939, p. 117-135, Erast Costea (Hostiuc) a arătat că, după arhimandritul Vartolomei Mazereanu, la Solea a fost egumen ieromonahul Metodie în anii 1774-1782, după care a urmat arhimandritul Meletie, în anii 1782-1783, iar abia după fuga acestuia din Bucovina i-a urmat ieromonahul Artimon, fostul dichiu al Solcăi, care, în 1785, a trecut de asemenea în Moldova, cu o bună parte din banii mănăstirii, fapt care, între altele, a cauzat desfiinţarea acestei mănăstiri. Aşadar, Vartolomei Mazereanu nu ar fi putut să-i transmită, la 15 ianuarie 1774,. un mesaj “igumenului Artimon ot Solea”, deaoarece el a predat egumenia Solcăi lui Metodie, nu lui Artimon, Prima atestare documentară cunoscută pînă acum a lui Metodie în funcţia de egumen al Solcăi datează din 29 iulie 1774A5. Probabil însă că el nu a devenit egumen în ianuarie 1774, ci puţin
      Vezi studiul Şcoala de traducători români din obştea stareţului Paisie de la mănăstirile Dragomima, Secu şi Neamţ, în prezentul volum.
   45    Vezi catalogul de documente al Arhivelor Statului din Suceava, citat la nota 2, p. 420, fişa 1259.
                                       112
mai tîrziu. Este posibil deci ca la 15 ianuarie 1774 să fi fost încă egumen al Solcăi însuşi Vartolomei Mazereanu.
     4.      După cum lesne se poate constata prin comparaţia seri- -sorii publicate de P. Rezuş cu atestatul şcolar datat 1 aprilie 1778, această scrisoare este o pastişă a atestatului respectiv, făcută de către o persoană şi mai puţin familiarizată cu limba română a secolului al XVIII-lea, în speţă cu limba numeroaselor texte autografe ale lui Vartolomei Mazereanu. Ca atare, scrisoarea este plină de formulări care imită în mod nefericit limba română veche: “să afle de ştire Frăţia Ta că noi avem a ne afla cu bine i cu sănătate”, “precum se are a şti încă de pre vremea vlădiciei sale la Rădăuţi”, “să nu ai a te zăticni şi a afla zăbavă [...], ci să ai a agiungere aicea cu sîrg”, “îmi ai a sta cu priinţă întru ajutoriu la tipămicitu cetaniile meale”. Fireşte, asemenea formulări artificiale nu apar (nu pot să apară) în scrisul lui Vartolomei Mazereanu. Formularea “la tipămicitu cetaniile meale”, mai ales, este de-a dreptul absurdă 6.
     5.      Falsificatorul a folosit în scrisoare, aproape peste tot (de treisprezece ori), conjuncţia slavonească şi rusească i (“ascultarea i dragostea”, “Adrian i Mariana”, “moldovenesc i rusăsc”, “lucrurile i faptele” etc.), în locul conjuncţiei corespunzătoare româneşti şi, care este folosită în mod curent în scrisul lui Mazereanu.
     6.      Falsificatorul foloseşte în mod impropriu verbul a pribegi, în fraza: “den svînta lavră Pecersca, pre unde noi ne-am ostenit a pribegire mai istan”, pentru că Mazereanu nu putea să afirme că a pribegit în Rusia, nici în 1757, cînd a fost trimis de către mitropolitul Iacob Putneanul pentru milostenii, nici în anii 1769-1770, cînd a făcut parte dintr-o solie a Moldovei la împărăteasa Ecaterina a Ii-a.
     7. Falsificatorul foloseşte neologismul osemeninte, în fra-
    46     La mănăstirea Putna nu a existat niciodată o tipografie, iar cea de la episcopia Rădăuţului a funcţionat numai în anii 1744-1745.
113
za: “a[le] căror oseminte i ţămă au fost adăpostite aicea’. Acest neologism (< fr. ossenients, lat. ossamenta) apare în limba română abia către mijlocul secolului al XlX-lea (vezi Dicţionarul limbii române al Academiei, tomul VII, partea a 2-a, litera O, Bucureşti, 1969, p. 337-338).
      8.      în scrisoare apar multe fraze grandilocvente, cu aspect modem: “la mîndra ctitorie a lui Ştefan Vodă”, “duhulu strămoşilor, carele pluteaşte aice preste toate lucrurile”, “la Putna vechiului Ştefan Voievod cel Mare” şi altele. Formularea din ultimul citat a fost decupată de falsificator din titlul Cuvîntului de pomenire vechiului Ştefan Voievod..., editat de M. Kogălni-ceanu în “Arhiva românească” din 1841 şi atribuit de N. Iorga lui Vartolomei Mazereanu, sub al cărui nume l-a republicat Ioan Bianu, în anul 1904. Textul aparţine însă ierodiaconului Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului47.
      9.      Falsificatorul a reprodus în scrisoare informaţiile privitoare la “academia” de la Putna după pretinsul atestat şcolar din 1778, uneori cu aceleaşi fraze sau sintagme. Astfel, titlurile lui Mazereanu şi ale lui Uarion, precum şi materiile predate sînt menţionate cu aceleaşi cuvinte şi în aceeaşi ordine. Apare şi aici fraza: “istoria bisericii după Eusebie şi alţi istorici”. “Informaţiile” în plus pe care le conţine pretinsa scrisoare a lui Mazereanu faţă de atestatul din 1778 sînt, în intenţia falsificatorului, precizări la unele chestiuni “neelucidate” de atestat. De exemplu, în scrisoare este “dezvăluit” faptul că academia a fost înfiinţată de fostul mitropolit lacob Putneanul, retras, după anul 1760, la mănăstirea Putna. De asemenea, printr-o menţiune neverosimilă din fraza de încheiere a scrisorii, ni se “descoperă” în mod indirect anul naşterii lui Vartolomei Mazereanu, necunoscut pînă în prezent.
    47      Vezi N.A. Ursu, Un scriitor român necunoscut din secolul al XVIII-lea, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»”, XXIII, 1986, partea I, p. 239-254, şi O bijuterie a literaturii noastre vechi, în “Mitropolia Moldovei şi Bucovinei”, LXVI, 1990, nr. 4, p. 126-150.
114
      10.      Atragem atenţia şi asupra felului în care a fost “transcrisă” scrisoarea, relevînd unele particularităţi grafice care ni-1 dezvăluie pe falsificator. Cuvintele archiepiscop, archimandrit, ieromonach, monacii sînt scrise cu ch, nu cu li. Dacă P. Rezuş ar fi transcris textul, aşa cum afirmă d-sa, după “originalul” scris “cu preafrumoase litere chirilice”, cuvintele menţionate nu puteau fi transcrise, în anul 1945, decît cu h, aşa cum se scriau ele cu ortografia de atunci a limbii române. Căci în chirilică trebuiau să fie scrise tot cu h. Faptul că P. Rezuş le scrie cu ch arată că d-sa le-a luat ca atare, împreună cu contextele în care apar, din ediţiile citate mai sus ale atestatului şcolar pe care l-ar fi eliberat Mazereanu la 1 aprilie 1778, în care h chirilic din cuvintele respective a fost transcris prin ch, potrivit uzului ortografic al vremii. O altă particularitate grafică, anume transcrierea literei chirilice 0 prin ft, nu prin t sau th, în cuvîntul Varfto-lomeiu,n& indică chiar şi ediţia atestatului din 1778 pe care a utilizat-o P. Rezuş la alcătuirea noului fals: cu ft a fost transcris acest cuvînt de către Isidor Onciul, în ediţia din 1883 a atestatului respectiv, iar de aici textul a fost reprodus (cu păstrarea lui ft, în cuvîntul Varftolomeiu) de către Ion Nistor, în lucrarea citată, din anul 1916. Dacă P. Rezuş ar fi transcris din chirilică acest nume, în anul 1945, l-ar fi scris Vartolomei, aşa cum îl scrie în studiul respectiv, în care vorbeşte despre Mazereanu. Neavînd însă cultura filologică necesară pentru a face ca scrisoarea falsă pe care o comitea să pară autentică, P. Rezuş a crezut că grafiile cu ch şi ft din cuvintele menţionate, aflate în ediţia din 1883 a atestatului, reprezintă particularităţi ale scrisului lui Vartolomei Mazereanu şi, ca atare, le-a introdus şi pe acestea în scrisoare, ca să-i confere autenticitate.
      11.      Am citat mai sus cîteva exemple de formulări artificiale aflate în scrisoarea atribuită lui Mazereanu. Este vorba în primul rînd de folosirea formei compuse din indicativul prezent al verbului a avea + infinitivul altor verbe, cu valoare de indicativ prezent. După cum au constatat şi autorii Dicţionarului limbii
115
române al Academiei (tomul I, partea I, A-B, Bucureşti, 1913, s.v. avea, p. 384), în textele vechi româneşti asemenea forme compuse au diverse sensuri (în general de viitor), dar nu şi pe cel de indicativ prezent. Faptul că forme artificiale similare cu cele citate din scrisoare se întîlnesc şi în romanele istorice scrise de P. Rezuş, unde sînt folosite de autor cu intenţia de a sugera aspectul arhaic al limbii personajelor respective, constituie o evidentă legătură stilistică între aceste romane şi scrisoarea atribuită de P. Rezuş lui Vartolomei Mazereanu. Cităm doar cîteva exemple din romanul lui P. Rezuş, Dumbrava Roşie (Editura Militară, Bucureşti, 1984): “Acestea sînt lucruri pe care le are a şti mai bine fiul nostru” (p. 52), “Vulpea crede că acesta-i semn de slăbiciune, dar iarăşi are a se înşela” (p. 66), “războiul acesta nu ţine mult, ca toate războaiele pe care le are a duce măria sa în acest sfîrşit de veac” (p. 69), “în privinţa aceasta are a semăna mai mult mamei” (p. 72), “Mai are a spune acel duşman al nostru că...” (p. 87), “Nouă [...] nu au a ne place unele lucruri care se petrec sub ochii noştri” (p. 215).
      12.       Alt element de legătură lingvistică între romanul menţionat a lui P. Rezuş şi scrisoarea atribuită lui Vartolomei Mazereanu îl constituie cuvîntul ucrainţ “ucrainean”. în scrisoare: “la Kievul Ucrainţilor”. în roman: “Cei care o duc mai greu sînt ucrainţii cei de o lege cu noi “ (p. 21), “Aceştia sînt ucra-inţi de legea noastră” (p. 84). După cîte sîntem informaţi, cuvîntul acesta nu este atestat în limba română veche. A fost creat, probabil, de P. Rezuş după ucr. sau rus. ukraineţ ori după pol. ukrainiec, dar artificialitatea lui este evidentă. în limba română veche, “ucrainenii” erau numiţi fie cazaci, fie ruşi.
      Din cele arătate rezultă în mod limpede că scrisoarea atribuită lui Vartolomei Mazereanu este, în realitate, un produs literar al lui P. Rezuş. Ca atare, “adeverinţa” din răspunsul pe care ni l-a dat la 17 martie 1984 şi “informaţiile” oferite de domnia sa în legătură cu soarta “originalului” scrisorii lui Mazereanu din 1774, citate mai sus, sînt tot invenţii, menite să inducă
116
în eroare cercetarea textului “transcris din chirilică” pe care l-a publicat.
     4.  Versiunea românească a cărţii îndreptarea păcătosului cu duhul blîndeţelor (Iaşi, 1765), remaniată într-o copie a lui Vartolomei Mazereanu
     în anul 1765 a apărut la Iaşi, în tipografia mitropoliei, cartea cu următoarea foaie de titlu: îndreptarea păcătosului cu duhul blîndeţelor, precum dolitorilor celor duhovniceşti aşa şi celor ce să dohtoresc de la dînşii, păcătoşilor celor ce să pocăiesc, întru folos aşezată. In Temişvarul Banatului, la anul 1765, luna lui iunie, 8. Are trei foi nenumerotate şi 168 de pagini numerotate, format in-cvarto. Paginile din stînga conţin textul slavonesc al scrierii, iar cele din dreapta traducerea lui în româneşte. Prefaţa este semnată: “Cu mila lui Dumnezeu pravoslavnic episcop al Temişvarului, şi al Lipovii, şi al altor dis-tricturi care să cuvin, Vichenti Ioanovici Vidâc”.
     Pe prima pagină a cărţii se află notiţa: “Şi s-au tipărit cu voia şi cu blagoslovenia preosfinţitului mitropolit al Moldaviii, chiriu chir Gavriil, în tipografia sfintei mitropolii, în Iaşi”, iar din obişnuitul epilog al tipografiei aflăm că “ această cărţulie în limba slovenească şi rumânească, în care carte este învăţătură duhovnicească, însă aşăzată de sfinţia sa Vichentie, episcopul Timişvarului, dară tipărită de Grigorie Stanovici [...] Şi s-au di-ortosit de Evloghie monah, iară aşăzători slovelor Damaschin diacon. Şi Hie zăţari”. împrejurările în care a ajuns această lucrare a episcopului timişorean să fie tipărităia Iaşi nu se cunosc.
     Faptul că în acest text apar în mod consecvent particularităţile limbii române literare din Ţara Românească şi din alte regiuni sudice ale teritoriului dacoromân, aşa cum a observat Ion Gheţie48, lasă loc presupunerii că episcopul Vichentie a trimis
    48 Vezi Baza dialectală a românei literare. Bucureşti, 1975, p. 393-394.
117
spre publicare la Iaşi atît textul original slavon al lucrării sale cît şi traducerea lui în limba română. Căci, dacă traducerea s-ar fi făcut în Moldova, era de aşteptat ca textul să conţină, fie şi sporadic, unele particularităţi ale graiurilor româneşti din această regiune.
      Am cercetat mai atent această problemă, după ce am aflat că foile 1-33 ale manuscrisului coligat 1300 de la Biblioteca Academiei Române49 conţin textul românesc al cărţii lui Vi-chentie Ioanovici Vidăc scris de mîna arhimandritului Vartolomei Mazereanu (vezi în fotocopia alăturată, fig. 4, foaia de titlu a acestui text). în manuscris nu se află şi prefaţa cărţii. în foaia lui de titlu este menţionat faptul că lucrarea a fost întocmită “de preosfinţie sa chiriu chir Vichentii Ioanovici, pravoslavnicul episcop al Temişvarului i proci”, frază care lipseşte în foaia de titlu a textului tipărit, dar este, completă (fără i proci), în semnătura de la sfîrşitul prefeţei, citată mai sus. Fireşte, ne-am întrebat dacă textul scris de arhimandritul Vartolomei este o copie a celui aflat în: tipăritura de la Iaşi, cum l-a considerat Ga-briel Ştrempel50, sau poate constitui, eventual, dovada că versiunea românească a lucrării episcopului Vichentie Vidăc îi aparţine lui Vartolomei Mazereanu. Am examinat deci diferentele
 *                                                                       » dintre textul tipărit şi cel aflat în manuscris, precum şi particularităţile lingvistice ale ambelor texte, în comparaţie cu particularităţile limbii lui Vartolomei Mazereanu, iar rezultatele obţinute ne-au dovedit faptul că textul din ms. 1300 este, într-ade-văr, o copie a celui din tipăritură şi că harnicul traducător Vartolomei a remaniat în copia sa această traducere.
      O        dovadă că textul din ms. 1300 a fost copiat după cel tipărit este greşeala de copist comisă de Vartolomei pe f. 5V, în transcrierea următoarelor trei rînduri din tipăritură, p. 23, pe care le separăm prin bare oblice: “...după cele zece porunci ale
    49    Vezi descrierea acestui manuscris la G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti..., citat la nota 20, p. 281
    50 Vezi op. cit. la nota 39, p. 147.
                                        118
 J
legii, / ca să vază călcat-au vreo poruncă de ale legii, / şi cele ce sînt mărturisite bine să le...”. Derutat de prezenţa cuvintelor ale legii la sfîrşitul primelor două rînduri citate, Mazereanu a sărit, din neatenţie, peste rîndul al doilea, fraza fiind astfel lacunară în manuscrisul său: “după cele dzece poronci ale legii, şi cele ce sînt mărturisite bine să le...”. în manuscrisele vremii seîntîlnesc frecvent asemenea greşeli de copist. Pot fi citate însă şi alte dovezi, mai ales de ordin lingvistic, că textul din ms. 1300 este o copie a celui tipărit.
      Copia aceasta al lui Vartolomei Mazereanu prezintă un deosebit interes pentru istoria limbii române literare a acelei perioade, atît prin faptul că el a înlocuit în textul pe care îl copia unele particularităţi lingvistice munteneşti, care începuseră să se generalizeze în limba literară a epocii, mai ales în cea a cărţilor bisericeşti, cu particularităţile moldoveneşti ale traducerilor sale ( de exemplu, j înlocuit cu g, în giudeca, giudecată, z cu dz, în cădzut, Dumnedzău, Dumnedzăesc, dzicînd, şi altele) cît şi prin faptul că a remaniat traducerea respectivă, care este în general prea tributară sintaxei originalului slavon. Probabil că acesta este motivul pentru care a efectuat el copia. Cităm, pentru comparaţie, trei pasaje din textul tipărit, paralel cu pasajele corespunzătoare din ms. 1300, subliniind în ambele texte cuvintele, formele şi sintagmele diferite.
                                     I
      Textul tipărit, p. 11: “Nu este cu putinţă să trăiască omul în veacul acesta desăvîrşit fără păcat, aşa ca niciodată şi întru nimică să nu zmintească poruncile dumnezeieşti, şi să nu să zmintească, sau cu fapta, sau cU cuvîntul, sau cu gîndul. De unde ucenicul lui Hristos cel iubit aşa glăsuieşte: [...] Arătat vedem aceasta şi din mărturisirile ale singur lui Dumnezeu, precum vine gînd omului foai-te spre cele rele din tinereţele lui”.
      Ms. 1300, f. 3r: “omului nu-i este cu putinţă, trăind în lume aceasta, şi să nu greşască, şi să fie desăvîrşit fără de păcat, adecă ca niciodată să nu greşască şi întru nimică să nu smin-
119
îească poroncile cele dumnedzăieşti, şi să nu să împiedece, sau cu fapta, sau cu cuvîntul, sau cu gîndul. Pentru care ucenicul cel iubit a lui Hristos aşa dzice:”[...] Aeve vedem aceasta şi din mărturiile ale lui Dumnedzău, precum vine gînd omului încă din tinereţele lui foarte spre cele rrele”.
                                n
     Textul tipărit, p. 15-17: “Dar nu în zadar adaoge apostolul zicînd: cu duhul blîndeţelor, pentru că păcătoşii cei mari întru toate | sînt asemenea omului ce au căzut în tîlhari, şi cu multe rane s-au îngreuiat. Pre carele, de va începe dohtorul a-1 lecui cu leacuri tari, cu înghimpoase cîrpe legînd ranele lui, nu numai nu-i va tămădui buba lui, ci mai rău scărpinîndu-i ranele, în mai mare durere, şi în singură moarte îl va duce. Asemene să va întîmpla acelora carii să vor lecui cu duhul iuţimii, pentru că aşa tămăduindu-să, în loc a să tămădui, mai tare să va răzvrăti şi să va iuţi”.
     Ms. 1300, f. 4r: “Şi nu în zadar adaoge apostolul dzicînd: cu duhul blîndeţelor, pentru că păcătoşii cei mari întru toate sînt asemene omului ce-au cădzut în tîlhari, şi cu multe rane s-au îngreuiat. Pre carele, dacă va începe dohtorul a-1 lecui cu dohtorii tari, şi cu înghimpoasă pîndzături legînd ranele lui, apoi nu numai că nu-i va tămădui rana lui, ci şi mai rău scărpinîndu-i ranele, în mai mare durere, şi chiar la moarte îl va aduce. Asemene să va întîmpla şi acelora ce să vor dohtori cu duhul iuţimii, pentru că aşa dohtorindu-să, în loc ca să să tămă-duiască, să vor răzvrăti şi să vor împietri”.
                                m
     Textul tipărit, p. 27: “Şi ca să aibă fiiul lui cel duhovnicesc simţitoare frica lui Dumnezeu, şi să o simţă întru sine, poate părintele cel duhovnicesc să-i aducă aminte şi aceasta, să nu fie nebăgători de samă pentru păcatul cel făcut, ce cît va putea mai în grabă şi mai bine să aducă cătră Dumnezeu cu la-crămi pocăinţă, pentru că viaţa omenească ca umbra trece, şi sănătatea ca floarea să veştejaşte, iară ceasul morţii este neşti-
120
ut, şi moartea cea năprasnică pre cei nepocăiţi mai în grabă îi răpeşte. Iară lîngă aceasta, în ce va afla Dumnezeu pre cel ce au murit, întru aceea îl va judeca, sau pre cel pocăit cu judecata milii, sau pre cel nepocăit cu judecata pierzării cei vecinice”.
      Ms. 1300, f. 6V: “Şi pentru ca să aibă fiiul lui cel duhovnicesc frica ce simţitoare a lui Dumnedzău, şi să o simţă întru sine, poate părintele cel duhovnicesc să-i aducă aminte şi aceasta, adecă să nu fie nebăgători de samă pentru păcatele lui ce-au făcut, ci cu cît va pute mai în grabă şi mai bine să aducă lui Dumnedzău lacrămi cu pocăinţă, pentru că viiaţa omului ca umbra trece, şi sănătate ca floare să yeştedzeşte, iară ceasul morţii este neştiut, şi moarte ce năprasnică pre cei nepocăiţi mai degrabă îi răpeşte. Iară pre lîngă aceasta, în ce îl [va] afla Dumnedzău pre acela ce-au murit, întru aceea îl va şi giudeca, sau pre cel pocăit cu giudecata milii, sau pre cel nepocăit cu giudecata pierdzării cei vecinice”.
      Aşadar, copia din ms. 1300 a textului tipărit al îndreptării păcătosului cu duhul blîndeţelor este dovada rezistenţei arhimandritului .Vartolomei Mazereanu, deliberată sau nu, faţă de procesul de unificare a normelor limbii române literare prin generalizarea unor particularităţi ale graiurilor dacoromâneşti sudice. Aceeaşi atitudine o manifestă în scrisul lor şi alţi clerici cărturari moldoveni de atunci, cum sînt ierodiaconul Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului, arhimandritul Gherasim de la mitropolia din Iaşi şi episcopul Amfilohie Hotiniul. De unde se vede că unificarea limbii române literare în cărţile de cult şi în alte texte cu conţinut religios, prin impunerea unor particularităţi ale graiurilor dacoromâneşti sudice, realizată în cursul secolului al XVIH-lea, a fost un proces relativ lent şi anevoios, care s-a produs mai ales sub influenţa unur importanţi factori conjuncturali: difuzarea intensă, atît în Moldova cît şi în Transilvania, a cărţilor de cult şi de educaţie religioasă, traduse şi tipărite în Ţara Românească, îndeosebi la Bucureşti şi la Rîmnic, şi prezenţa în tipografiile eparhiale din Moldova
                                     121
şi din Transilvania a unor tipografi sau diortositori aduşi din Ţara Românească. în Moldova, la “muntenizarea” limbii române literare au contribuit atunci şi unii traducători veniţi din Ţara Românească, absolvenţi ai academiei domneşti din Bucureşti, cum sînt ieromonahul Cozma Vlahul de la mitropolia din Iaşi (între anii 1747-1755), logofătul Toma Dimitriu de la mitropolia din Iaşi (între anii 1760-1775) şi ieromonahii Macarie, Ila-rion şi alţii din obştea stareţului Paisie de la mănăstirile Dra-gomima, Secu şi Neamţ (din anul 1763 pînă după anul 1800), care au făcut numeroase traduceri din slavoneşte sau din greceşte, atît religioase cît şi laice.
     5.  Ce reprezintă fragmentul de geografie a Moldovei tradus din ruseşte prin anii 1770-1771, a cărui traducere a fost atribuită arhimandritului Vartolomei Mazereanu?
     5.1.    M. Kogălniceanu a publicat, în “Arhiva românească”, I, 1841, p. 327-334, textul intitulat Traducere dintr-o scriere geografică tipărită în Roşia la anul 1770. Pentru Moldova, iar în nota la acest titlu afirmă: “Această traducere se află întocma între sus pomenitele documenturi; trebuie însă să însemnăm că cuprinde cîteva idei nedrepte”.
     Documentele la care se referă Kogălniceanu au fost publicate de el în aceeaşi revistă, p. 172-326, sub titlul Corespondenţii cu Roşia (în sumarul revistei sînt intitulate Corespondenţii din vremea ocupaţiei Moldaviei şi Valahiei de armiile rosie-neşti, de la 1769 pîn la 1774). Ele conţin corespondenţa feld-mareşalului Petru Rumianţev şi a altor generali ruşi cu mitropolitul Gavriil al Moldovei, precum şi o serie de acte administrative şi politice din perioada 21 iulie 1769 - 21 iunie 1771 privitoare la războiul ruso-turc din acei ani, la ocuparea şi administrarea Moldovei şi a Ţării Româneşti de către trupele ruseşti şi la încercarea împărătesei Ecaterina a Ii-a de a anexa
122
atunci aceste principate imperiului rusesc. La sfîrşit se află scrisoarea lui Rumianţev către mitropolitul Gavriil, din 28 iulie 1774, prin care feldmareşalul îi comunică mitropolitului stipulaţiile păcii de la Kiiciuk-Kainargi, care a pus capăt războiului ruso-turc din anii 1769-1774 şi ocupaţiei ruseşti a celor două principate româneşti în timpul acelui război.
     Dintr-o relatare a spătarului Antohi Sion, publicată şi comentată de M. Kogălniceanu în aceeaşi revistă (p. 133-139), rezultă că aceste documente deosebit de interesante pentru istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti se aflau în arhiva mitropoliei din Iaşi, de unde au fost copiate într-un manuscris al său, alături de Cuvînt de îngropare vechiului Ştefan voievod, domnul Moldaviei şi alte patru scrieri literare anonime, de către logofătul mitropoliei, Grigoraş51. Astfel constituit, manuscrisul logofătului Grigoraş a circulat prin copii, integrale sau parţiale, dintre care două, parţiale (dar care se completează reciproc) se păstrează în ms. 348 şi 1667 de la Biblioteca Academiei Române. Copia din ms. 348, căreia îi lipsesc cele cinci scrieri literare de la început, aflate în ms. 1667, conţine, pe f. 58v-116r, 42 de documente în plus, din perioada 11 iulie 1771 - 9 august 1774, puţin cunoscute sau chiar ignorate de cercetători, care au avut în vedere mai ales documentele publicate de Mihail Kogălniceanu. La importanţa deosebită a unora dintre aceste documente ne vom referi însă cu alt prilej.
     5.2.      Fragmentul de geografie a Moldovei publicat de Kogălniceanu, care se găseşte şi în ms. 348 şi 1667, are la început
   51    Cu privire la paternitatea scrierilor literare respective şi la identitatea acestui logofăt Grigoraş, vezi N.A. Ursu, Un scriitor român necunoscut din secolul al XVIII-lea, citat la nota 47, studiu revăzut, îmbogăţit şi republicat, sub titlul Ierodiaconul Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului, un scriitor căutat timp de un secol şi jumătate, în volumul nostru de Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filologice, Iaşi, 1997, p. 285-319, şi Ştefan S. Gorovei, Un cărturar uitat: logofătul Grigoraş, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»”, XXIII, 1986, partea a Il-a, p. 681-698.
123
cîteva date istorice privitoare la originea daco-romană a poporului român şi la întemeierea Moldovei de către voievodul Dra-goş (inclusiv legenda vînătorii zimbrului, a înecării căţelei Molda în apa numită apoi Moldova, de la care şi numele ţării, precum şi a adoptării capului de zimbru drept stemă a Moldovei), după care sînt menţionate hotarele ţării, principalele nuri, cu afluenţii unora dintre ele indicaţi numeric, şi cîteva lacuri mai mari, apoi împărţirea administrativă a Moldovei în Ţara de Jos şi Ţara de Sus, cu menţiunea tuturor ţinuturilor şi a tîrguri-lor mai importante aflate în fiecare ţinut, inclusiv în Basarabia, deoarece “mai demult şi Basarabia au fost de Ţara Moldovii, ca a triia parte a aceştei ţări”. La sfîrşit se află descrierea Valului lui Traian. în ediţia lui Kogălniceanu textul a fost în oarecare măsură modernizat, îndeosebi sub aspect fonetic. Ca atare, în puţinele fragmente pe care le cităm din el reproducem textul aflat în ms. 348.
     Încercînd să identificăm acea “scriere gheograficească ce s-au tipărit în Rosîie la anul 1770”, din care au fost extrase informaţiile privitoare la Moldova aflate în acest text, am constatat că, în Svodnîi katalog russkoi knighi grajdanskoi peciati XVIII veka, 1725-1800, voi. I-V, Moscova, 1962-1967, nu este înregistrată nici o geografie universală rusească sau tradusă în ruseşte care să fi apărut în anul 1770. Nu era însă de aşteptat ca într-o geografie universală din acea perioadă să se găsească informaţii atît de bogate şi de exacte privitoare la Moldova, cum sînt cele din textul de care ne ocupăm. în mod obişnuit, informaţiile privitoare la Moldova şi la Ţara Românească aflate în asemenea geografii sînt sumare şi, uneori, greşite. Informaţii mai bogate conţine doar lucrarea lui Anton Friedrich Busching (1724-1793), Neue Erdbeschreibung, partea I, voi. II (am consultat ediţia a patra, Hamburg, 1760, p. 1346-1349), dar nici ele nu corespund în întregime celor din fragmentul de geografie a Moldovei publicat de M. Kogălniceanu.
Pentru că în acei ani opera lui Dimitrie Cantemir, De-
124
scriptio Moldaviae, a fost tradusă în limba germană şi publicată prima dată în “Magazin fur die Historie und Geographie der neueren Zeit”, voi. 4, Hamburg, 1770, am comparat textul în discuţie şi cu partea geografică a lucrării lui Cantemir. în mod surprinzător, am constatat imediat că acest text reprezintă un compendiu al informaţiilor aflate în primele patru capitole ale operei lui Cantemir, care în traducerea ei în limba română, după versiunea germană, tipărită la mănăstirea Neamţ, în anul 1825, sub titlul Scrisoarea Moldovei, sînt intitulate astfel: “Cap. întîi. Pentru numele cel vechi şi cest de acum al Molda-viei” (p. 31-35), “Cap. al 2. Pentru starea locului Moldaviei, şi pentru hotarăle ei cele vechi, şi cele noao, şi pentru văzduhul ei” (p. 35-42), “Cap. al 3. Pentru apele Moldaviei” (p. 42-49), “Cap. al 4. Pentru ţinuturile şi tîrgurile cele de acum ale Moldaviei” (p. 49-75). Cităm doar cîteva exemple de concordanţă a informaţiilor din lucrarea lui Cantemir (după traducerea menţionată mai sus) cu cele din textul publicat de Kogălniceanu (după copia aflată în ms. 348 de la BAR).
      1.     La Cantemir: “Şi păraie încă are Moldova mai nenumărate, din care voim să arătăm aicea numai pre cele mai mari, pentru a cărora nume am înţăles. Acestea curg: în Sireti: Băni-la, Molniţa, Şomuşul cel Mare şi Şomuşul cel Mic, Valea Neagră, Faraon, Racatău, Gerul, Sohulul, şi Milcovul şi Putna să unesc amîndoao, şi Sireţelul deosebi curge în Sireti” (p. 45; sîrit menţionate deci 12 pîraie) [...] “Bîrladul să adaoge cu Bîrlăze-lul, Şocoveţul, Ţelna, Rebrfcea, Vasluiul, Vasluieţul, Racova, Crasna, Lohân, Docolina, Holbana, Horiâta, Smila, Curova, Berheciul, Zeletinul, Corădul” (p. 46; sînt menţionate deci 17 pîraie) [...] “Prutul duce cu sine Colacmul, Cosmân, Cuciurul, Ciuhur, Başeul, Corovia, Caminca, Căldăruşa, Jijia, Gîrla Mare, Valea Bratulenii, Mojna, Nfrnova, Calmîciul, Lăpuşna, Strîmba, Sărata cea despre apus şi cea despre răsărit, Cighfrşul cel lat şi Elanul” (p. 46; sînt menţionate deci 20 de pîraie).
      în fragmentul de geografie: “Iară părai mai mici sînt o
125
multă mulţime, că numai în Prut întră mai mult decît 20 parai, din cari unili pot să să numască şi rîuri, în Bîrlad întră 17, în Şireţi 12 (i proci)” (f. 14v;.sublinierile sînt ale noastre).
     2.       La Cantemir: “In Moldova [nu] este aşa lipsă de bălţi cît şi de apă, şi dintre bălţile cele multe care sînt făcute atît din fire cît şi din meşteşug, sînt vrednice cinci a să arăta deosebi, adecă: 1. Brateşul, între Prut şi între Sireti, la tîrgul Galaţii [...], 2. Balta Orheiului, carea este din apele Răutul şi Cula, la acelaşi tîrg, şase mile de lung şi doao de lat [...] 3. Balta Dorohoiului [...], 4. Balta Colacmul, pe hotarul din Leşasca [...], 5. Cea mai de pre urmă şi mai vestită este balta lui Ovfdie, ce să numeşte de lăcuitori Lacul Ovfdului, la Akerman, în Besarabia, şi este osebit cunoscută pentru numele ei, pentru că să zice că Ovidie, poetul cel vestit al romanilor, ar fi fost acolo surgunit în ticăloşia lui...” (p. 47-49).
     In fragmentul de geografie: “In numărul iezărilor celor mai mari să află Bratişul, întri Prut şi Sîreti, lîngă tîrgul Galaţii, iezărul Orheiului, în lung de 140 verste, iară în larg de 15, ie-* zărul de la Dorohoi, Colacmul, lîngă hotarul leşăsc, Lacul Ovi-dului, lîngă Cetatea Albă (Akerman), unde Ovidie, rîmleanul făcător de stihuri, [au fost surgunit - în ediţia lui Kog., omis în ms. 348], şi acolo au şi murit” (f. 14v).
     3.       La Cantemir: “în vremile vechi era Moldova împărţită în trei părţi: în Ţara de Jos, în Ţara de Sus şi în Besarabia, întru care se număra 23 de ţinuturi. Iară după ce s-au luat Basarabia supt stăpînirea turcească, supuindu-să turcilor şi Bendiriul cu patru ţinuturi, prin prodosia lui Aaron voievod, apoi au rămas domnilor Moldaviei numai 19 ţinuturi, şi nici acestea întregi. Ţara sau partea de jos cuprinde 12 ţinuturi mai mici”. Sînt apoi prezentate, cu tîrgurile mai importante şi alte informaţii, ţinuturile Iaşi, Cîrligătura, Roman, Vaslui, Tutova, Tecuci, Putna, Covurlui, Fălciu, Lăpuşna, Orhei şi Soroca (p. 50-61). “Partea de sus, ce să zice de locuitori Ţara de Sus, are şapte ţinuturi mai mici”. Sînt apoi prezentate ţinuturile Hotin, Dorohoi, Hîr-
126
lău, Cernăuţi, Suceava,-Neamţ şi Bacău (p. 61-66). “Besarabia. Odinioară a treia adecă şi cea mai mare parte a Moldaviei. Tot pămîntul acesta este şes şi nu are nici dealuri, nici codri, şi să adapă numai cu Elpuvu, care curge necontenit [...] Acest pă-mînt este împărţit în patru ţinuturi sau raiele, adecă a Bugeagu-lui, a Akermanului, a Chiliei şi a Ismailului”. Urmează prezentarea acestor patru ţinuturi (p. 66-72).
     în fragmentul de geografie publicat de M. Kogălniceanu toate informaţiile din opera lui Cantemir menţionate mai sus sînt reproduse pe scurt, dar în aceeaşi ordine şi uneori, cu aceleaşi caracterizări sau precizări (f. 14v-15v).
     4.      La Cantemir: “Spre aceasta să adaoge şi semnul acel de vecinică pomenire pentru pricina aceasta, adecă şanţul sau groapa împăratului Traian, care şi pînă în zioa de astăzi îşi ţine numele făcătoriului ei [...] Aceasta, dupre cum eu însumi am văzut, să începe cu doao şanţuri, de la Petrevaradin în Ţara Ungurească pînă la muntele Demurcapu, adecă Poarta de Fier, şi de acolea numai cu un şanţ merge prin Ţara Românească, şi prin Moldova, şi taie prin Prut pre la satul Traian, şi prin Botna pre la tîrgul Căuşenii, şi după ce trece prin toată ţara tătărască, apoi să sfîrşaşte la apa Don. Şi pînă în zioa de astăzi încă este preste doisprezece coţi de adîncă, de unde lesne să înţălege căci, cînd s-au făcut, au trebuit să mai fi fost încă pre atîta de lată şi de adîncă, împrotiva năvălirilor de cătră vrăşmaşi o apărare prea bună” (p. 74-75).
     în fragmentul de geografie: “în scriere Ţărei Moldovei încă să mai cade aînsămna şi pentru şanţul cel minunat a împăratului Traian, care şi pănă acu se numeşte pe numele său (Troian). Acest lucru minunat l-au făcut mai înainte de 1500 ani, pentru apărare ţărilor rîmleneşti de năvălirile protivnicilor. Iară adîncime acelui şanţ încă şi pănă acu în multe locuri este de 12 arşini, şi să începe de la Petrăvaradin în Ţara Ungurească şi mergi prin Vlahia şi prin Moldova, taie apa Prutului lîngă satul Troian, şi Botna lîngă oraşul Caut, şi trecînd prin ţara tătărască,
127
să sfîrşeşte la apa Donului” (f. 15 ; Caut, în loc de Căuşeni, este desigur o greşeală de copist, care se află în toate copiile cunoscute ale textului).
     Presupunem că “scrierea gheograficească ce s-au tipărit în Rosîie la anul 1770”, din care a fost tradus acest fragment de geografie a Moldovei cu informaţii extrase din Descriptio Mol-daviae a lui D. Cantemir, este broşura de 12 pagini in-cvarto, înregistrată în Svodnîi katalog russkoi knighi..., citat mai sus, voi. I, p. 372, fişa 2408, sub numele autorului Venedikt Iakov Ignaţiî, care are următoarea foaie de titlu: Blagodarstvennaia reci o ştastlivom vziatii Kniajestva Moldavskago, govorennaia na nemeţkom iazîke v maghistrate Fridrihsgavenskom 21 oktia-bria 1769 goda, v pnsutstvii ego prevoshoditelistva gospodina gheneral-porutcika, Leîbgvardii Izmaîlovskago polku primer-maiora, deputatskago marşala i raznîh ordenov kavalera, Alek-sandra llîicea Bibikova, kotorîia perevod ego prevoshotiteli-stvu, v znak svoeia blagodamosti s dostodoljneîşim vîsokopoci-taniem, podnosit reghistrator Iakov Horoşkevici, febralia 1 dnia 1770 goda. Sankt-Petersburg, 1770. (în traducere: “Cu-vîntare de recunoştinţă pentru luarea cu succes a Principatului Moldovei, rostită în limba germană în magistratul Fridrihsga-venului, la 21 octombrie 1769, în prezenţa măriei sale domnului general-locotenent, primar-maior al regimentului de gardă Izmailov, mareşal al deputaţilor şi cavaler al diferitelor ordine, Alexandru Ilici Bibikov, a cărei traducere măriei sale, în semn de gratitudine şi cu mare admiraţie, a făcut-o registratorul Iakov Horoşkevici, la 1 februarie 1770. Sankt-Petersburg, 1770”).
     Nu am avut posibilitatea să vedem această broşură, care nu se găseşte în marile biblioteci din ţara noastră. Nu ştim nici unde putea fi localitatea Fridrihsgaven (sau -hafen?). Probabil că este vorba de un oraş-port din Prusia sau, eventual, de oraşul-port danez Fridrihshafen, situat pe coasta est a insulei Seeland (vezi A.Fr. Busching, op. cit., partea I, voi. 1, p. 164), unde generalul rus A.I. Bibikov se va fi aflat într-o vizită oficială, cu
                                     128
care prilej au fost adresate elogii împărătesei Ecaterina a D-a şi armatelor ruseşti pentru victoriile repurtate atunci asupra turcilor la Dunărea de jos şi în Crimeea, în speţă pentru recenta ocupare a Moldovei, căreia i s-a făcut şi o scurtă descriere geografică. Este posibil ca autorul cuvîntării omagiale, Venedikt Ia-kov Ignaţiî, să fi avut la dispoziţie traducerea în limba germană a operei Descriptio Moldaviae a lui D. Cantemir.
     După cum se ştie, traducerea în limba germană a acestei lucrări a lui Cantemir s-a făcut cel mai tîrziu în anii 1768-1769, prin grija geografului german A.Fr. Biisching, de către Johann Ludwig Redslob, profesor al corpului de cădeţi din Berlin. Probabil că, înainte de a fi tipărită această traducere, în anul 1770,
o copie a ei a fost trimisă consilierului imperial G.F. Mtiller de la Sankt-Petersburg, care i-a pus la dispoziţie lui Biisching textul în limba latină al operei lui Cantemir.
     5.3.     Traducerea în româneşte a acestui fragment de geografie a Moldovei a fost atribuită de N. Iorga52 arhimandritului Vartolomei Mazereanu, care ştia ruseşte şi a făcut parte din delegaţia Moldovei trimisă la Sankt-Petersburg, în decembrie 1769, spre a mulţumi împărătesei Ecaterina a Ii-a pentru eliberarea ţării de sub “păgîneasca tirănie” a turcilor şi, “ca nişte robi prea plecaţi”, să o asigure de “supunerea cea robască cu toată buna voinţă şi priimire”. Fără a fi demonstrată în vreun fel, atribuirea făcută de Iorga a fost acceptată de unii cercetători (Dimitrie Dan53, Ion Gheţie54, Constantin Teodorovici55 şi alţii). Particularităţile lingvistice ale textului arată însă că traducerea nu aparţine arhimandritului Vartolomei, a cărui limbă este bi-
     52     Vezi Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, voi. I, Bucureşti, 1901, p. 540.
    53 Vezi op. cit., la nota 4, p. 54.
    54     în tratatul academic de Istoria literaturii române, voi. I, Bucureşti, 1964, p. 716.
    55     în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, 1979, p. 558.
ne cunoscută din numeroasele sale scrieri autografe.
     După toate probabilităţile, acest fragment de geografie a Moldovei a fost extras din broşura menţionată (care va fi ajuns nu prea tîrziu după publicarea ei şi la comandamentul din Moldova al trupelor ruseşti) de către acelaşi translator, deocamdată necunoscut, care traducea în româneşte corespondenţa administraţiei militare ruseşti de atunci a Moldovei cu mitropolitul Gavriil şi cu Divanul ţării, iar în ruseşte corespondenţa mitropolitului şi a Divanului cu feldmareşalul Rumianţev şi cu alţi reprezentanţi ai administraţiei ruseşti a principatului. Traducerea fragmentului de geografie are mai multe particularităţi lingvistice comune cu cea a documentelor respective traduse din ruseşte, aflate în ms. 348 şi 1667 de la BAR. Cităm doar cîteva exemple:
     -       în fragmentul de geografie, unitatea de măsură pentru distanţe este versta (< rus. versta): “Ţara Moldovii cuprinde împrejur 1659 verste rosîieneşti” (f. 14v), “iezărul Orheiului în lung de 140 verste’’’ (f. 14v); cuvîntul verstă apare, de exemplu, şi în traducerea textului intitulat Iarăş order cătră gheneral Korsakov, din 1771, iuli 11, semnat G[raf] Romeanţov: “de unde pănă la Kafa rămîn numai 11 verste” (ms. 348, f. 58v);
     -       în aceleaşi texte, unitatea de măsură pentru lungime este arşinul (< rus. arşin). în fragmentul de geografie: “adîncime acelui şanţ încă şi pănă acu în multe locuri este de 12 arşîni” (f. 15v); “dinaintea varoşului a cetăţii Kafa, avînd şi meterezure de [...] arşîni adînce” (ms. 348, f. 59r).
     -       adv. acum apare uneori şi sub forma acu. în fragmentul de geografie: “păn’ acu”, pănă acu” (f. 15v); în diverse documente din ms. 348: “pănă «cm” (f. 43r, 63v), “şi acu” (f. 66r), “chiar acu” (f. 66V). Vartolomei Mazereanu folosea în mod consecvent forma veche acmu (de exemplu, în traducerea cărţii Itica ieropolitica, din anul 1764, păstrată în ms. 67 de la BAR, f. 10v, 20v, 46v, 53v, 59v, 60v, 67r, 117v, 128r, 135v, 181v);
     -  vb. dezrădăcina, fig. în fragmentul de geografie: “şi au
130
dizrădăcinat pe locuitorii de loc ş-au adus de au aşăzat lăcuitori rîmleni” (f. 14r); într-un document din ms. 348: “pre acela din rădăcină cu tot l-au dizrădăcinat” (f. 24v);
     -     forma gunii “hunii”, din fragmentul de geografie: “gunii, şi gutii, şi saraţinii” (f. 14r), este încă o dovadă că traducerea acestui text s-a Scut din ruseşte (cf. rus. gynn).
     5.4.     în anul 1770 a fost publicat în Rusia şi un text în limba germană cu informaţii geografice piivitoare la Moldova extrase din Descriptio Moldaviae a lui D. Cantemir. Este articolul Kurzegeographische Beschreibung des Fiirstentums Moldau und der zyvischen dem Schwartzen Meere und der Kaspischen See gelegenen Lăndem und Vdlker, însoţit de o hartă a locurilor respective, apărut, sub semnătura l.v.St., în “Geographi-scher Kalender auf das Jahr 1770”, publicat în Rusia, fără indicaţia locului de apariţie. Acest articol a fost semnalat şi comentat de P.P. Panaitescu, în anul 1928, după publicaţia bibliografică Russische Bibliothek din anul 1772, a lui H. Bacmeister, un bibliograf german din Riga. Bacmeister, care rezumă articolul, spune că descrierea Moldovei cuprinde 19 pagini şi a fost făcută după manuscrisul lui D. Cantemir56. Neputînd vedea textele respective, nu ştim dacă între cuvîntarea lui Venedikt Ia-kov Ignaţiî, tradusă în ruseşte de Iakov Horoşkevici, şi acest articol al lui l.v.St. există o legătură directă.
     5.5.     Aşadar, fără a li se cunoaşte sursa, primele informaţii geografice privitoare la Moldova extrase din opera lui D. Cantemir sînt cele păstrate în textul menţionat din ms. 348 şi 1667 de la BAR, editat de M. Kogălniceanu în anul 1841. Ele sînt traduse după un text în limba rusă, dar nu de arhimandritul Vartolomei Mazereanu, cum s-a crezut.
    56     Vezi studiul Contribuţii la opera geografică a lui Dimitrie Cantemir, în “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii istorice”, seria III, tom. VIII, 1927-1928, p. 187, citat în ediţia jubiliară D. Cantemir, Descriptio Moldaviae, Bucureşti, 1973, p. 384. Cf. şi comentariul făcut de Doru Mihăescu, în studiul Bucovina şi Basarabia, Iaşi, 2000, p. 130, nota 6.
131
6. Concluzii
      Datele privitoare la viaţa şi activitatea lui Vartolomei Mazereanu prezentate şi comentate mai sus, care se alătură celor comunicate între timp de alţi cercetători, reclamă cu necesitate alcătuirea unui nou studiu monografic consacrat acestui cărturar, căci studiul din 1914 a lui Dimitrie Dan, de referinţă şi astăzi pentru unele informaţii preţioase pe care le conţine, este de multă vreme depăşit. Vartolomei Mazereanu a fost identificat recent şi ca autor al segmentului din letopiseţul Moldovei pentru anii 1741-1769, atribuit pînă acum lui Ioan Canta57. Acest lucru poate constitui un bun prilej pentru a i se aduna într-un volum toate însemnările sale cu conţinut istoric, care, deşi editate, sînt ca şi necunoscute, fiind publicate în reviste sau în volume greu accesibile astăzi. Totodată, traducerile şi scrierile originale ale lui Vartolomei Mazereanu, în majoritatea lor păstrate în manuscrise autografe, ar putea constitui obiectul unui interesant studiu lingvistic, căci contribuţia sa la dezvoltarea limbii române literare este importantă, dar aproape total necunoscută.
    57 Vezi art. cit. la nota 6.
132
  W^i ‘-.ii* ^ ■-•*}$ W5
  Eî«r* : -§f>. <*. 1/ J viA? ^-3“*^ «£ 5
  Jp*viă rwvţ, H*
$ *.*%*.? }".. * •' C*Jf, V ’s t . r* * ,
* '-ii
 j&v:l
- ^* ■
4 **--
^ r -w«r*r^4 ^
is'*<•'!jrwfer* ■■*:s•»» -s^
it •» rjJdlJ          !(»* k -ţ*' ' »- •£■'—„ -        5/ '5 «r
^"•S       ' * U i'-'-z ii          5„T'. .„ *•.! - * *-î
              . 1           ¥if •’«   ?''"-ir^'
?' C  -if .' _z  .5  'r/t -.zr *  _ i ~ = «#.
133
           /           | /Lt             ^
      ttriAvj jţvn/& mt li tt> /wa       flsj
           Itf*ii( tu rryy jiia^ ^ <£• n?
  ' <n " n                 ^    <S    i. <*r
  fu%* 4)1                  uf  <6
  A, ~ U,                                  ■<
  V7, f ct i*mrrn,n,g (1 t < *tj<. ffty
  1‘i/nel^t. C. ,      ...   ,1
  pl S'n(^C'yt^                tfryi f <t* W/
  *•f <& erry^i«>< "£*- ^y(}a/urH
        ry% cia%^ 'v*$/aty*^ iiiiujmf mÎ~m.y/’ti ‘Vi a4 ^(T' nr
  '  ^    -y-                               “  ’ , ti*
  n< rtyr m'timf „(rrt,i ,u
  , u ,             ^ o .             .t*
  i/Z/J             (niutn-'ţ Qiţ tl jUj*i
  ff“yC nujrrv, py»^/"XV
                                                             1*
                               n
                                                            '3
  // "S                                  ^
  (irryt, yui\        7.               fi/fKtm
                     st '     /-O     ■< .
  /V<« rryinP/tf fnj OU, {ritUlm cr*-Jt^
  ‘Hjqf’ irzSfmy/ nX,i£itJM-<
     t^r & iţite rrn 1/yj'\vf«n,i . 1 ; /? ^ ^ a» < ^'r*-° ■ Q+av* ig7          (f
 $,0 1 ib lit (C rrt» <£/?(,/%*?, foryb Qti'* c'J'iCW-'îi tit{
 S ' A                    «  r
 eţryOf,*.               A):u,x
          /»> // w ?’ ,. rjfi
                           Fig. 2 134
                             nţemsMk
           ^dxmoţtiAopt i£Aoyk t
                             A LUA 21111
                  leAopi lfc'i AOJCmofiecKL ^€-M ^ÎHUllU
               I             ţ
                   nţKîmoiaiiaojH î'tAOpi-" ie ev jiokî ccm ^mpy (ţoAoct iiua sa m''io -
           fifnpecctţHyieci KVjjl V Kv 6l«KfxmiH. îoiHOSUh
          ny**#c-«EKHKV^i €hkiu i,u TeMnuisjl^HA»i.Hnţi . j, xHVAk. * ^AJfrgec }*Mn- fî .
 ,£l.
             UrtX'jgZ.: efW
                     Fig. 4
                       fcu/^4 i«- jfw-L+
jcis
136
   Prima traducere românească a versiunii comprimate a romanului Varlaam şi Ioasaf din Vieţile sfinţilor
                     5      ?
     1.      După cum se ştie, cea mai veche traducere în limba română a celebrului roman popular religios Varlaam şi Ioasaf, efectuată în prima jumătate a secolului al XVII-lea şi atribuită învăţatului boier muntean Udrişte Năsturel, a cunoscut o largă răspîndire prin copii manuscrise, pînă la începutul secolului al XlX-lea. A fost şi editată, în 1904, după o copie din anul 1673, de către generalul P.V. Năsturel, un descendent al presupusului traducător. Cu privire la diferitele copii ale acestei versiuni româneşti şi la textul slavon după care a fost făcută traducerea există o bogată literatură, prezentată şi comentată îndeosebi de Emil Turdeanu, în studiul Varlaam şi Ioasaf. Istoricul şifiliaţiu-nea versiunilor româneşti, apărut în “Cercetări literare”, I, 1934, p. 1-46, completat în “Biserica Ortodoxă Română”, LII, 1934, nr. 7-8, p. 417-481, şi reeditat de autor, în formă revizuită, sub titlul Le roman Barlaam et Ioasaph en roumain, în volumul domniei sale Etudes de litterature roumaine et d’ecrits sla-ves et grecs des Principautes Roumaines, Leiden, 1985, p. 329-380 şi 450, precum şi de către Dan Horia Mazilu, în monografia Varlaam şi Ioasaf. Istoria unei cărţi, Bucureşti, 1981. într-un articol din “Cronica”, XVI, 1981, nr. 43, p. 5, 8, noi am demonstrat, cu probe lingvistice de netăgăduit (pe care le-am îmbogăţit între timp, într-un studiu mai amplu), că această primă traducere românească a romanului Varlaam şi Ioasaf aparţine în realitate monahului Daniil Andrean Panoneanul, traducătorul înde-reptării legii (Tîrgovişte, 1652). Atribuirea ei logofătului Udrişte Năsturel s-a făcut nu pe baza mărturiei sale, consemnată în vreo însemnare sau declaraţie proprie, ci pe afirmaţii făcute de alţii, în unele copii de mai tîrziu, din anii 1671 şi 1673 (deci de
137
peste două decenii după moartea lui Udrişte), afirmaţii neverificate, care se dovedesc a fi simple confunzii sau presupuneri neîntemeiate ale copiştilor respectivi ori ale unor persoane care le-au transmis lor această informaţie neadevărată.
     în afara altor două traduceri, din secolul al XVIII-lea, făcute după versiuni prescurtate în limba italiană, de Vlad Boţu-lescu în 1764 şi de Samuil Micu pînă în anul 1782, ambele rămase în manuscrisele autografe ale traducătorilor (manuscrisul traducerii lui Micu s-a pierdut între timp), romanul Varlaam şi Ioasaf a avut în secolul al XVIH-lea şi două traduceri ale versiunii lui comprimate din cunoscuta colecţie a Vieţilor sfinţilor publicată de episcopul Dimitrie al Rostovului, la Kiev, în patru volume mari, apărute între anii 1686 şi 1705. Această carte a fost reeditată de mai multe ori, atît la Kiev cît şi la Moscova. Compendiul romanului Varlaam şi Ioasaf se află în primul volum, în seria vieţilor sfinţilor prăznuiţi în ziua de 19 noiembrie, alături de vieţile altor sfinţi cu numele Varlaam.
     2.      Traducerea integrală în limba română a Vieţilor sfinţilor publicate în ruseşte (în slavona rusă) de Dimitrie al Rostovului a fost făcută, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea de ierodia-conul Ştefan, unul dintre cei mai buni şi mai talentaţi traducători din obştea stareţului Paisie de la mănăstirile Neamţ şi Secu. Pentru o mai lesnicioasă folosire a cărţii, ierodiaconul Ştefan a reprodus în volume aparte vieţile sfinţilor din fiecare lună (în original volumele sînt pe trimestre: voi. I, septembrie-noiem-brie; voi. II, decembrie-februarie; voi. HI, martie-mai; voi. IV iunie-august). în forma aceasta a fost şi tipărită traducerea sa, primul volum probabil la Iaşi, iar celelalte unsprezece la Neamţ, între anii 1807-1815. O nouă ediţie a acestei traduceri, iniţiată de mitropolitul Grigore Dascălul al Ţării Româneşti (t 1834), fost şi el un bun traducător în obştea lui Paisie, a apărut la mănăstirea Căldăruşani, în anul 1836. Mai tîrziu au fost publicate şi alte ediţii sau prelucrări ale traducerii ierodiaconu-lui Ştefan, colecţia hagiografică a lui Dimitrie al Rostovului de-
138
venind astfel principala carte de lectură a vieţilor sfinţilor în cultura românească modernă. “Jitiile” sfinţilor citite de secole în biserici, la sfîrşitul slujbelor zilnice, sînt textele prescurtate aflate în mineiele greceşti.
     3.      Vechea traducere a Vieţilor sfinţilor elaborată de iero-diaconul Ştefan din obştea paisiană este precedată de alte două traduceri româneşti ale aceleiaşi vaste lucrări a lui Dimitrie al Rostovului, parţiale însă şi rămase în manuscrise, fapt pentru care sînt şi prea puţin cunoscute. Prima a fost făcută în anii 1758-1760, la dorinţa şi cu cheltuiala mitropolitului Iacob Putneanul, de monahul Evloghie, dascăl de limba slavonă la şcoala domnească din Iaşi, neobosit traducător de documente slavone şi corector la tipografia mitropoliei Moldovei. Monahul Evloghie a tradus, tot în volume aparte pentru fiecare lună, vieţile sfinţilor prăznuiţi în lunile septembrie, octombrie, noiembrie, martie, aprilie şi mai. Cinci dintre aceste volume sînt copiate de Gheorghe, fiul monahului Evloghie, ajuns şi el, în anul 1776, dascăl la şcoala domnească din Iaşi, iar cel al lunii aprilie este copiat de altă persoană, necunoscută, şi nu are nici menţiunea că traducerea e făcută de Evloghie. La retragerea sa din scaunul mitropolitan, în anul 1760, mitropolitul Iacob a dăruit aceste manuscrise mănăstirii Putna, unde se află şi în prezent. Bineînţeles, în volumul pe luna noiembrie, nedatat (ms. 1855, inv. 79), se găseşte şi Viaţa preacuvioşilor părinţilor Varlaam şi Ioasaf de la India (f. 161r-183r), prima traducere românească a acestei versiuni comprimate a romanului Varlaam şi Ioasaf
     A doua traducere parţială în limba română a antologiei ha-.giografice a lui Dimitrie al Rostovului a fost făcută de ieromonahul (apoi arhimandritul) Macarie de la mitropolia din Bucureşti între anii 1775-1780. O schiţă a vieţii şi a bogatei sale activităţi am făcut în articolul Dascălul Macarie — autorul Gramaticii rumâneşti (1772) şi al lexiconului slavono-român (1778), publicat în “Limba română”, XXXIV, 1985, nr. 5, p. 445.449. Manuscrisele 1881-1887 de la Biblioteca Academiei
Române, autografele lui Macarie, conţin vieţile sfinţilor pe lunile septembrie, noiembrie (de la 1 la 19), decembrie, ianuarie, martie (de la 1 la 15) şi aprilie. Nu ştim dacă el a reuşit să traducă vieţile respective şi pentru restul lunilor anului. în orice caz, ms. 1882, care conţine traducerea vieţilor sfinţilor prăznu-iţi în luna noiembrie (pînă în ziua de 19), se termină cu textul intitulat (f. 712v): Pătimirea sfintului mucenicului Varlaamului a bătrinului, întrerupt la începutul foii 712, restul acestei foi şi cîteva foi următoare rămînînd albe. Este posibil deci ca Macarie să nu fi tradus Viaţa preacuvioşilor părinţilor Varlaam şi Ioasafde la India, nici vieţile sfinţilor de pînă la sfîrşitul lunii noiembrie.
     4.      în mod curios, recunoaşterea de către unii cercetători a sursei versiunii româneşti comprimate a romanului Varlaam şi Ioasaf aflată în cele două copii de la sfîrşitul secolului al XVUI-lea (ms. 3186 şi 63 de la Biblioteca Academiei Române) şi în volumul pe luna noiembrie al Vieţilor sfinţilor tipărit la mănăstirea Neamţ în anul 1811 s-a produs destul de greu, chiar şi după ce E. Turdeanu a afirmat, în anul 1947 (în studiul La lit-terature bulgare...), că sursa respectivă este antologia hagiografică publicată de Dimitrie al Rostovului. De exemplu, D.H. Mazilu consideră afirmaţia lui E. Turdeanu doar o ipoteză încă neconfirmată: “Această ultimă ipoteză mi se pare cea mai acceptabilă, şi nu numai pentru că ea include, printre argumente, chiar «declaraţia» editorilor: «S-au tipărit această sfîntă şi prea folositoare carte ce cuprinde întru sine vieţile sfinţilor din luna noiembrie, carea acum s-au tălmăcit din limba rusască în cea rumânească [...]». Din păcate, ea rămîne în stadiul de ipoteză şi în aceste pagini, întrucît ne-a lipsit posibilitatea de a produce proba fundamentală: alăturarea «versiunii Neamţ» de textul Vieţilor lui Tuptalo-Rostovski. îi adăugăm doar cîteva elemente de sprijin desprinse din operaţiile ce le-am putut întreprinde [...] Dovezile peremptorii le poate aduce, însă, numai confruntarea de care vorbeam” {op. cit., p. 156-157; sublinierea auto-
140
rului). Posibilitatea confruntării textelor respective îi era însă cercetătorului prea la îndemînă, căci la Biblioteca Academiei Române există atît volumul pe luna noiembrie al «versiunii Neamţ» (sub cota CRV 799), folosit de D.H. Mazilu în lucrarea citată (p. 153-158), cît şi textul original al Vieţilor sfinţilor publicate de Dimitrie al Rostovului, într-o ediţie apărută la Kiev, în anul 1764 (aflată sub cota DI-401095), şi în alta apărută în acelaşi an la Moscova (sub cota IV-404192). Aceste texte se găsesc şi la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, în bibliotecile mănăstirilor Neamţ şi Putna, desigur şi în alte biblioteci publice sau particulare din ţară. Proba textologică a identificării anunţate de E. Turdeanu în 1947 a rămas astfel să fie făcută tot de domnia sa, în volumul Etudes de litterature roumaine..., citat mai sus, autorul dovedind aici că textul din Vieţile sfinţilor editat la Neamţ “respecte son original â la lettre” (p. 375).
     5.      Fireşte, E. Turdeanu a comparat cu textul publicat de Dimitrie al Rostovului şi versiunea românească din ms. 3186 şi 63 de la BAR, constatînd că “son texte suit fidelement la ver-sion de Dimitrij de Rostov”. Drept probă domnia sa citează paralel cîteva fraze din textul rusesc şi din cel românesc aflat în ms. 3186, după care continuă: “La fidelite de cette traduction exclue irrevocablement l’hypothese d’une redaction abregee â partir de la version d’Udrişte Năsturel. Comme nous l’avons deja rectifie ailleurs [autorul citează aici, în notă, studiul La litterature bulgare..., din 1947], et comme le prouvent Ies textes cites, elle est entierement tributaire de la redaction de l’eveque Dimitrij de Rostov” (p. 174).
     Comparînd apoi textul din ms. 3186 şi 63 cu cel tipărit în 1811, E. Turdeanu a constatat că între ele există unele diferenţe, mai mari sau mai mici. Aceste diferenţe l-au determinat să presupună că textul din cele două manuscrise reprezintă copii independente ale aceleiaşi traduceri a ierodiaconului Ştefan, făcute înainte ca aceasta să fi fost revizuită, în vederea tipăririi: “L’edition de 1811 ne reproduit ni l’une ni l’autre des copies
141
anterieures [...] Un probleme se pose alors: Ies mss 3186 et 63 sont-ils Ies copies imparfaites d’une redaction fidele â l’origi-nal russe, qui a foumi le texte de l’edition imprimee, ou bien le texte de cette edition a ete revise en comparaison avec 1’original, avant d’etre mis sous presses? Comme le traducteur, Ştefan, etait mort depuis quatre ans au moment de l’impression, nous inclinons pour la probabilite que Ies ecart des deux manu-scrits sont dus â leurs copistes” (p. 375). După cum vom vedea, lucrurile stau însă cu totul astfel.
      6.      Adevărata explicaţie a deosebirilor dintre textul versiunii comprimate a romanului Varlaam şi Ioasaf din ms. 3186 şi
 63 de la BAR şi textul corespunzător tipărit la Neamţ în anul 1811 am aflat-o comparînd aceste versiuni cu prima traducere românească a aceluiaşi text făcută de monahul Evloghie, pe care am menţionat-o mai sus. Am constatat astfel că textele din ms. 3186 şi 63 sînt copii ale traducerii monahului Evloghie, păstrată la mănăstirea Putna, nu ale celei făcute de ierodiaconul Ştefan, tipărită la Neamţ. Reproducem paralel, subliniind unele diferenţe, cîteva fraze de la începutul celor trei texte, pentru a putea fi mai bine observate deosebirile dintre cele două traduceri, precum şi faptul că în ms. 3186 (şi 63) este copiată versiunea monahului Evloghie.
      A.      Ms. 3186, f. lr-lv: “Viaţa precuvioşilor părinţilor noştri Varlaam şi Iosaf, feciorul împăratului Avinir de la India. Este o ţară în partea Răsăritului ce să cheamă India, cu norod mult şi îndestulată cu toate bunătăţile, şi cu roduri mai multe decît într-alte părţi, încungiurată cu mare şi cu uscat, şi să hotărăşte cu ţara perşilor. Aceea au fost luminată oarecînd de sfîntul apostol Toma, ci n-au rămas toată ţara întru credinţă. Că mulţi, fiind întunecaţi cu mintea şi cuprinşi de înşălăciunea drăcească, n-au piiimit învăţătura cea de mîntuire. Iară după vreme mai mult au crescut necredinţa ca spinii şi îneca sămînţa cea bună a credinţii, cît s-au făcut mai mult norod păgînesc decît creştinesc. Intra-acea ţară era un împărat anume Avinir, cu putere şi
                                   142
 cu bogăţie mare, şi slăvit, iară cu sufletul era foarte sărac, că era păgîn şi slujiia dracilor, iară nu lui Dumnezeu, închinîndu-să idolilor celor fără de Dumnezeu”.
     B.       Ms. 1855, inv. 79, de la mănăstirea Putna, f. 161r-161v: “Viaţa prea cuvioşilor părinţilor Varlaam şi Iosaf de la India. Este o ţară în partea Răsăritului ce să cheamă India, cu norod mult şi îndestulată cu toate bunătăţile şi cu roduri mai multe decît alte ţări, încungmrată cu marea şi cu uscatul, şi să hotărăşte cu ţara perşilor. Aceea au fost luminată oarecînd de sfîntul apostol Toma, ci n-au rămas toată ţara întru credinţă. Că mulţi, fiind întunecaţi cu mintea şi cuprinşi de înşelăciunea drăcească, n-au priimit învăţătura cea de mîntuire. Iară după vreme mai mult au crescut necredinţa ca spinii şi îneca sămînţa cea bună a credinţii, cît s-au făcut norod mai mult păgînesc decît creştinesc. Intru acea ţară era un împărat anume Avenir, cu putere şi cu bogăţie mare, şi slăvit, iară cu sufletul era foarte sărac, că era păgîn şi slujiia dracilor, iară nu lui Dumnezeu, în-chinîndu-se idolilor celor fără Dumnezeu
     C.       Vieţile sfinţilor, luna noiembrie, mănăstirea Neamţ, 1811, f. 165v-166r: “Viaţa cuvioşilor părinţi Varlaam şi Ioasaf indienilor. Este la răsărit o ţară foarte mare carea se cheamă India, cu norod mult şi cu tot felul de bogăţie, şi de roduri mai mult decît alte ţări îndestulată, încungiurată cu mări şi cu noia-nuri, iar cu starea locului să apropie de hotarăle perseşti. Acea ţară au fost luminată oarecînd prin sfîntul apostol Toma, ci nu lăsase pînă în sfîrşit păgînătatea idolească. Că mulţi, fiind împietriţi (cu inima), nu priimise învăţătura cea mîntuitoare şi să ţinea de înşelăciunea cea drăcească. Iar după vreme au crescut păgînătatea mai mult ca spinii, şi înnăduşind pre sămînţa cea bună a bunei credinţe, era mai mult norod necredincios decît credincios. întru acea ţară s-au ridicat un împărat oarecarele cu numele Avenir, cu puterea şi cu bogăţia mare, şi slăvit, iar cu sărăcia cea sufletească foarte cuprins, pentru că
143
era păgîn şi slujiia dracilor, iar nu lui Dumnezeu, închinîndu-să idolilor celor fără de suflet”.
     în Etudes de litterature roumaine..., p. 375, E. Turdeanu a semnalat faptul că fragmentul de frază: “Şi au trimis prin toate laturile de supt stăpînirea lui scrisorile sale către domni şi stă-pînitori”, existent în originalul rusesc şi în ediţia din 1811 (f. 166r, r. 5-6), lipseşte în copiile din ms. 3186 şi 63. Acest text lipseşte şi în manuscrisul de la Putna (f. 16 lv, r. 7), fiind probabil omis de monahul Evloghie la tradus.
144
I
                  Şcoala de traducători români |                 din obştea stareţului Paisie de la mănăstirile
                  Dragomima, Secu şi Neamţ
 I    1. în- a doua jumătate a secolului al XVIII-lea apare şi se
 | dezvoltă uimitor de repede în sînul bisericii ortodoxe româneşti î o mişcare de reînnoire a vieţii monahale, de reaşezare a ei în ! spiritul tradiţiei athonite, pe baza unei mai bune cunoaşteri şi a j punerii riguroase în practică a canoanelor ascetice. Iniţiatorul f- acestei mişcări, numită în mod obişnuit paisianism, a fost Pai-] sie Velicikovski (1722-1794), ucrainean din Poltava, cu patru j ani de studii la academia (seminarul) din Kiev, care, după doi 1 ani petrecuţi în schiturile Trăisteni din Moldova şi Cîmul din j- Ţara Românească, pleacă în 1746 la Muntele Athos, de unde [ revine la Moldova, în anul 1763, cu o obşte de 64 de călugări, I în majoritate ucraineni şi români, stabilindu-se la mănăstirea I Dragomima. După răpirea Bucovinei de către austrieci, în I 1775, Paisie se mută cu 200 de membri ai obştii lui, care numă-[  ra atunci 350 de fraţi, la mănăstirea Secu, iar de aici îşi transfe-
 j  ră, în 1779, o parte din obşte la Neamţ, el fiind pînă la moartea
 i  sa, în anul 1794, stareţul ambelor mănăstiri, care ajunseseră în-
 [■ tre timp la peste 700 de vieţuitori. Cu privire la paisianism, ca-
    re s-a răspîndit, prin ucenicii direcţi sau indirecţi ai stareţului Paisie, în numeroase mănăstiri din Moldova, din Ţara Românească şi mai ales din Rusia, există o bogată literatură, atît în limba română cît şi în ruseşte1.
          1     Vezi îndeosebi N. Iorga, Istoria literaturii române în secolul a! XVIII-lea, voi. II, Bucureşti. 1901, p. 390-398, Mănăstirea Neamţului. Viaţa călugărească şi munca pentru cultură, Vălenii de Munte, 1912 (reedidată la Mănăstirea Neamţ, în 1925), Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţa a doua, revăzută şi adăugită, voi. II, Bucureşti, 1930, p. 175-191; D. Furtună, Ucenicii stareţului Paisie în mănăstirile Cernica şi Căldă-
145
     2.      Privind în general nediferenţiat bogata activitate de traducere a literaturii patristice greceşti în limbile română şi sla-vono-rusă desfăşurată m obştea stareţului Paisie, cercetătorii români ai paisianismului au scos prea puţin în relief şcoala românească de traducători de la Dragomima, Secu şi Neamţ, precum şi volumul impresionant al traducerilor efectuate atunci în aceste mănăstiri, care prezintă o deosebită importanţă atît pentru istoria preocupărilor teologice ale românilor cît şi pentru istoria limbii române literare şi a culturii româneşti în ansamblu. Căci stareţul Paisie, ajutat de cîţiva ucenici ucraineni şi ruşi, traducea mai ales în slavoneşte, pentru conaţionalii săi, în timp ce trei generaţii de traducători români, între care Macarie, Ilarion, Isaac, Ştefan, Gherontie, Grigorie, Climent şi Iosif, au tradus cu iscusinţă în româneşte, îndeosebi din greceşte, dar şi din slavoneşte, un număr mare de texte patristice, hagiografice, de polemică religioasă şi altele, care s-au răspîndit prin zeci de manuscrise în diverse mănăstiri şi centre eparhiale din Moldova şi Ţara Românească2. Unii dintre aceşti traducători îşi făcu-
ruşani, cu un scurt istoric asupra acestor mănăstiri, Bucureşti, [1928]; Ser-ghie Cetferikov, Paisie, stareţul mănăstirii Neamţului din Moldova. Viaţa, învăţătura şi influenţa lui asupra Bisericii Ortodoxe. Traducere din ruseşte de episcopul Nicodim, stareţul mănăstirii Neamţ, Mănăstirea Neamţ, 1933 (reeditată, tot la Neamţ, în 1940); P.I. David, Cuviosul Paisie cel mare (Ve-licikovski), un desăvîrşit monah român. Noi cercetări şi ipoteze, în BOR, XCIII, 1975, nr. 1-2, p. 162-193 (o încercare naivă de a dovedi originea românească a lui Paisie); Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, voi. II, Bucureşti, 1981, p. 579-587; Ioan Ivan şi Scarlat Porcescu, Mănăstirea Neamţ, Iaşi, 1981, p. 120-124.
    2    Vezi N. Iorga, Manuscriptele mănăstirii Cemica, în BOR, XXVI, 1902-1903, p. 207-234 (fondul acesta de manuscrise a trecut între timp la BAR), Două biblioteci de mănăstiri, Ghighiu şi Argeş (întîia astăzi la Academia Română), Bucureşti, 1904; Alex. Lăpădatu, Manuscrisele găsite la monastirea Dălhăuţi de domnii N. Iorga şi F. Garboviceanu. (Aceste manuscrise se află acum la Academia Română), în BOR, XXVIII, 1904-1905, p. 539-545, Manuscriptele de la Bisericani şi Râşca, în BOR, XXVIII, 1904-1905, p. 1142-1152, şi XXIX, 1905-1906, p. 685-701, 770-787, 909-918; D. Furtună, Uce-
146
 seră studiile la academia domnească din Bucureşti (Macarie, Ilarion, Gherontie şi Grigorie), alţii erau produsul şcolii organizate de Paisie în obştea sa. Multe traduceri efectuate de paisie-nii Macarie, Gherontie şi Grigore, Ştefan şi alţii au apărut, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi în primii ani ai secolului al XlX-lea, în tipografiile din Bucureşti, Rîmnic şi Iaşi. După înfiinţarea tipografiei de la mănăstirea Neamţ, în anul 1807, o parte dintre traducerile româneşti făcute de către dascălii mai vechi au fost revizuite şi tipărite de unii dascăli mai noi şi de ucenicii lor, ca o valoroasă moştenire culturală a epocii paisie-ne, iar în prefeţele cărţilor respective, ca şi în biografia lui Paisie, scrisă de Grigorie Dascălul şi publicată în anul 1817, sînt
nicii stareţului Paisie..., citat în nota 1, p. 95-107, capitolul intitulat Manuscrise şi însemnări de la Căldăruşani (manuscrisele de aici se află în prezent la biblioteca Patriarhiei Române, preluate de la internatul teologic din Bucureşti); D. Fecioru, Un catalog vechi de manuscrise şi cărţi al bibliotecii mănăstirii Neamţului, în BOR, LIX, 1941, nr. 7-8, p. 414-443 (unde manuscrisele menţionate în acest catalog, aflat şi în prezent la mănăstirea Neamţ, au ajuns, pe diferite căi, la BAR, altele s-au pierdut, iar o parte au rămas pînă astăzi în bogata bibliotecă a mănăstirii), Manuscrisele de la Neamţu. Traduceri din sfinţii părinţi şi din scriitorii bisericeşti, în ST, IV, 1952, nr. 7-8, p. 459-487, Catalogul manuscriselor din biblioteca Patriarhiei Române. I. Manuscrisele româneşti de la internatul teologic, în ST, de la anul XI, 1959, nr. 5-6, pînă la anul XVn, 1965, nr. 9-10 (sînt descrise în mod ştiinţific 164 de manuscrise); Mircea Păcurariu, Manuscrisele româneşti din Biblioteca Episcopiei Romanului şi Huşilor, în MMS, XXXVII, 1961, nr. 7-8, p. 526-533, XXXIX, 1963, nr. 5-6, p. 288-290, XLI, 1965, nr. 5-6, p. 325-328 (sînt descrise şase manuscrise); Paul Mihail, Manuscrise româneşti din biblioteca Mitropoliei Moldovei, în MMS, L, 1974, nr. 5-6, p. 432-460, LI, 1975, nr. 1-2, p. 133-164, UI, 1976, nr. 1-2, p. 120-146 (sînt descrise 50 de manuscrise). Vezi şi Catalogul manuscriselor romaneşti de la BAR, tom. I, Bucureşti, 1907 (întocmit de Ioan Bianu), tom. II, Bucureşti, 1913 (întocmit de Ioan Bianu şi R. Caracaş), tom III, Craiova, 1931 (întocmit de Ioan Bianu şi G. Nicolaiasa), tom. IV, Bucureşti, 1967 (întocmit de G. Ştrempel, FI. Moisil şi L. Stoianovici), precum şi Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, BAR, voi. I, 1-1600, Bucureşti, 1978, voi. II, 1601-3100, Bucureşti, 1983, voi. IH, 3101-4413, Bucureşti, 1987, şi voi. IV, 4414-5920, Bucureşti, 1992.
147
inserate preţioase informaţii privitoare la şcoala de traducători care şi-a desfăşurat activitatea timp de peste o jumătate de veac în obştea paisiană de la Dragomima, Secu şi Neamţ.
     3.      Primele informaţii referitoare la această şcoală de traducători le aflăm în prefaţa dedicatorie către mitropolitul Venia-min a ieroschimonahului Dositei, stareţul mănăstirilor Neamţ şi Secu, la Vieţile sfinţilor pe luna septembrie, tipărite probabil la Iaşi, în 1807: “Cuviosul părintele nostru Paisie, viind din sfîn-tul Munte al Athonului cu cîţiva din părinţi, şi priimit fiind de blagocestivii stăpînitori în blagocestiva această ţară, şi în mănăstirea Dragomima sălăşluit, apoi în Secul şi în Neamţ, unde pînă acum petrecem noi nevrednicii ucenicii lui, văzînd pre neamul rumânesc blagocestiv adecă cu sufletul, dar lipsit de cele către blagocestie, pravoslavnic adecă cu credinţa, dar gol de armele credinţii, priimitori de streini adecă, dar sărac de cele ce ajută cătră priimirea de streini, milostiv adecă, dar ori de prea puţini, ori de nimene neîndemnat, ci mai de sineşi şi de legea firii povăţuit, s-au sîrguit mai întîi ca pre cinul monahicesc să-l îmbogăţească cu cuvîntul lui Dumnezeu, carele este şi împlineşte toate cele de mai sus arătate. Că nu numai sfinţia sa să sîrguia întru tîlmăcirea cuvîntului lui Dumnezeu, ci şi pre ucenicii săi au pus, pre unii adecă să prescrie, iară pe alţii să înveţe gramatica şi alte învăţături elineşti, ca să poată a tîlmăci cuvintele şi învăţăturile sfinţilor părinţi, care lucru s-au şi făcut. Deci după ce s-au tîlmăcit cam de-ajuns cărţile sfinţilor părinţi cele învăţătoare de viaţă monahicească, nu au stătut pînă aicea, ci pre ucenicii săi i-au făcut să îndrăznească a tîlmăci şi alte scripturi bogosloveşti şi tîlcuitoare la sfintele scripturi cele vechi şi la cele noao. Şi carii era ştiutori şi de limba slovenească, să se apuce a tîlmăci şi din limba aceasta, care ar fi fost de nevoie. Dintru aceştia era unul şi răposatul părintele Ştefan ierodiaco-nul, pre care l-au pus să tîlmăcească vieţile sfinţilor de pre limba slovenească, ca pre nişte de obşte învăţătoare şi potrivite la toată viaţa, şi călugărească, şi mirenească, şi politicească, şi ţă-
148
rănească, şi tuturor înţelese, ceea ce şi mai sus s-au zis” (p. 3-4).
     Date mai numeroase şi mai concrete privitoare la şcoala paisiană de traducători se găsesc în biografia lui Paisie, scrisă de Grigorie Dascălul, viitorul mitropolit al Ţării Româneşti, şi tipărită ca prefaţă în volumul intitulat Adunare a cuvintelor celor pentru ascultare ale lui Paisie, apărut la mănăstirea Neamţ, în 1817: “Şi întru această vreme să îndeletnicea, lîngă altele, întru cetirea dumnezeieştilor scripturi şi în tălmăcirea sfintelor cărţi ale purtătorilor de Dumnezeu părinţi din limba elinească întru cea slavenească, întru carea şi multe din cărţi au tălmăcit, că atîta iubiia Cuviosul acest lucru, a să tălmăci adecă şi a să înmulţi cuvîntul lui Dumnezeu în sobor întru-amîndoao limbile, cît, după ce au venit în sfînta monastire Neamţului, alegînd doi părinţi din sobor, unul slovean, iară altul moldovean, cu ajutorul monastirii i-au trimis în Bucureşti la şcoală, spre învăţătura limbii elineşti pentru tălmăcirea dumnezeieştilor cărţi. Cătră carii au scris şi o trimitere pentru nemîncarea de came a călugărilor. însă nu numai în limba cea slavenească tălmăciia Cuviosul, ce şi în cea moldovenească, măcar puţine, precum pre cartea sfîntului Nil de la Sorsca. Iară pricina au fost de au tălmăcit întru această limbă puţine că în soborul părinţilor în limba slavenească numai sfinţia sa era tălmăcitori, împreună şi oarecarele ieromonah Dorotei, ce au fost şi arhimandrit întru aceastaşi sfîntă monastire mai pre urmă, carele au tălmăcit pre cartea sfîntului Varsanufie din limba elinească în cea slavenească. Iară în limba moldovenească era mai mulţi tălmăcitori. Că dintru acestaşi sobor au fost preacuviosul arhimandritul Ma-carie, carele au tălmăcit cartea sfîntului Macarie, ce s-au tipărit în Bucureşti, şi cartea sfîntului Isaac, ce este încă netipărită, şi altele.3 Dintru acesta au fost, măcar deşi nu călugărit dintru început, cuviosul ieromonah Ilarion, carele au tălmăcit cărţile
    3    Informaţii suplimentare privitoare la traducerile şi traducătorii menţionaţi în această relatare dăm mai jos, în schiţele bio-bibliografice consacrate principalilor traducători din obştea paisiană.
sfintului Câlist, şi Exaimeron al sfintului Vasilie, şi altele, netipărite pînă acum. Dintru acesta cuviosul monah şi al mieu cinstit stareţ şi duhovnicesc părinte Gherontie, carele au tălmăcit prăvilioara cea mică, şi Chiriacodromion cu cuvinte la evanghelii preste toate duminicile anului, care s-au tipărit în Bucureşti, şi tîlcuirea la Evanghelie a sfintului Teofilact, împreună şi Teologhicon al sfintului Ioan Damaschin, care s-au tipărit în Iaşi, şi Checragarion al sfintului Avgustin, care s-au tipărit aicea în monastire, şi altele. Dintru acesta cuviosul ierodiacon Ştefan, carele au tălmăcit vieţile sfinţilor de preste an din limba slavenească, care s-au şi tipărit aicea în monastire. Dintru acesta cuviosul schimonah Isaac, carele au tălmăcit din limba eli-nească cartea sfintului Ioan al Scării, şi Octoihul cel cu canoanele Preacuratei Maicii Domnului la pavecemiţă, care s-au tipărit aicea în monastire, şi din cea slavenească Tipicul, ce s-au tipărit la Iaşi, şi altele pînă acum netipărite. întru acesta sînt şi acum carii tălmăcesc şi încă, cu ajutorul lui Dumnezeu, vor tălmăci. Pentru aceasta zic (ca să ne întoarcem iarăşi la pricina ce ne zace înainte) nu au tălmăcit Cuviosul prea multe în limba moldovenească, pentru că era aceştia carii tălmăciia. Destul însă era că prin sîrguinţa, şi îndemînarea şi înlesnirea sfinţiii sale s-au tălmăcit cele ce s-au tălmăcit. Folos cu adevărat atîta de mare, nu numai soborului părinţilor, ce şi a tot neamului nostru, cît de mult aşa nu s-au făcut în neamul acesta, precum poate fieştecine socoti” (p. 29-32).
     Amintiri edificatoare cu privire la activitatea şcolii de traducători organizată de Paisie conţine şi prefaţa ieromonahului Iosif de la Neamţ la cartea intitulată Cuvintele şi învăţăturile preacuviosului părintelui nostru Isaac Şirul, apărută la mănăstirea Neamţ, în anul 1819: “Pre vremea preacuviosului părintelui nostru stareţului Paisie, după ce cu multe osteneli şi sudori de iznoavă au aşezat şi au alcătuit viaţa de obşte în Moldova, carea acum mai să stinsese, veniia la dînsul pentru vieţuirea cea îmbunătăţită şi lui Dumnezeu plăcută feliuri de fraţi, lîngă carii
150
să întîmpla de veniia unii şi din cei învăţaţi întru învăţăturile cele din afară ale şcolii, iară mai vîrtos întru cele eleneşti. Şi fiindcă el toată temelia vieţii de obşte o aşezase pre cuvîntul lui Dumnezeu, fără de care nu este cu putinţă a să alcătui viaţa monahicească, şi cam lipsă fiind atuncea de cărţi în limba noastră, punea pre acei fraţi învăţaţi de tălmăciia de pre limba cea elinească în această românească. încă şi pre unii din fraţii care avea oserdie şi rîvnă îi lăsa, iară mai vîrtos îi şi îndemna, a să deprinde cît era prin putinţă de la acei învăţaţi. Şi aşa să înmulţea cuvîntul lui Dumnezeu în limba noastră” (p. 5).
     4.      Buna desfăşurare a activităţii acestei şcoli de traducători şi întreaga acţiune de educaţie monahală şi de învăţătură teologică iniţiată de Paisie erau alimentate de o bogată bibliotecă de care dispunea obştea sa. Informaţii preţioase cu privire la conţinutul bibliotecii mănăstirii Neamţ din epoca paisiană oferă manuscrisul intitulat Condica pentru cărţile moldoveneşti întîi, şi pentru cele greceşti, cîte se află în vivliâtica sfintei mănăstirii Neamţul, de la biblioteca mănăstirii Neamţ (cota actuală 94), editat în anul 1941 de D. Fecioru4. Acest catalog, alcătuit probabil între anii 1800-1825, “cu spirit ştiinţific şi metodic”; dovedit în grija de a da “toate referinţele unei bune bibliografii, în sensul modem al cuvîntului, adică de a nota: autorul, titlul, numărul paginilor, formatul, traducătorul, copistul”, cum observă pe drept cuvînt D. Fecioru5, arată că în biblioteca paisiană existau, alături de cărţile şi manuscrisele greceşti cu conţinut teologic după care au făcut Paisie şi ucenicii lui traducerile lor în slavoneşte şi româneşte, numeroase lexicoane şi gramatici, absolut necesare traducătorilor, precum şi multe cărţi de cultură generală: tratate de logică şi retorică, de geografie, de istorie universală, ediţii din Esop, Aristotel, Virgiliu şi Voltaire, logica şi fizica lui Nichifor Vlemidis, tratatele filozofice ale lui Te-
    4 Vezi D. Fecioru, Un catalog vechi de manuscrise..., citat la nota 2.
    5 Ibidem, p. 415-416.
151
ofil Corîdaleu, fizica lui Nichifor Teotochis, o aritmetică şi altele. în lista cărţilor şi a manuscriselor româneşti sînt menţionate probabil toate traducerile şi numele traducătorilor români ai obştei paisiene, între care unii traducători necunoscuţi din alte surse de informare, şi cîteva traduceri mai importante, astăzi pierdute, despre a căror existenţă ne informează numai acest catalog. Biblioteca avea aproape toate cărţile româneşti mai importante apărute pînă în jurul anului 1800, cu excepţia celor de cult, care nu sînt înregistrate în catalog.
     5.      Şcoala de traducători de la mănăstirea Neamţ se bucura de un binemeritat prestigiu în mănăstirile şi centrele eparhiale în care ajungeau numeroase copii după traducerile făcute acolo. Iată, de exemplu, referinţa episcopului Iosif al Argeşului, din prefaţa Octoihului apărut la Buda, în 1811: “Iar într-aceşti trecuţi ani, trebuinţa îndemnînd ca iarăşi după urmarea izvodului grecesc să se mai tipărească cartea aceasta al doilea, şi ştiind eu multele greşale ce are la tălmăcire, am pus scopos spre îndreptarea lor şi, aflînd pre oarecarii părinţi din mănăstirea Neamţu, ce este în Moldova, procopsiţi la învăţătura elinească, şi asemenea rîvnitori pentru folosul de obşte, carii, însărcinîndu-se cu această osteneală, au îndreptat, pre cît au fost cu putinţă a se apropia limba noastră la orighinalul grecesc” (p. 2).
     Despre calitatea superioară a traducerilor româneşti şi despre buna cunoaştere a limbii elene de către primii doi traducători români din obştea paisiană, ieromonahii Macarie şi Ilarion, vorbeşte Paisie însuşi într-o scrisoare adresată arhimandritului Teodosie, conaţionalul său, “care a cîrmuit schitul Poiana Mărului din Valahia şi apoi a fost chemat de prinţul Potemkin să treacă cu ucenicii săi în Rusia, ca să întemeieze săhăstria Sofro-nia (s-a păstrat scrisoarea stareţului Paisie cătră el în şcoala teologică din Bucureşti)”6. în monografia consacrată vieţii şi activităţii lui Paisie, rusul Serghie Cetferikov reproduce pasaje în-
    6 Vezi Serghie Cetferikov, op. cit. la nota 1, p. 369.
                                                      152
tinse din această scrisoare, care este absolut edificatoare cu privire la programul lui Paisie de traducere în slavoneşte a literaturii patristice greceşti şi la recunoaşterea de către el a superiorităţii traducerilor româneşti ale dascălilor Macarie şi Ilarion, pe care le avea drept texte de referinţă. “Cînd ne-am aşezat noi în mănăstirea Dragomima - relatează Paisie am început să ne gîndim în tot felul cum să mă apuc de îndreptarea cărţilor patristice slavone, sau mai bine de o nouă traducere a scrierilor Sf. Părinţi din limba greacă veche. Cu toate acestea, am întîm-pinat nu puţine piedici în calea acestui lucru. întăia piedică fu aceea că traducătorul cărţilor trebuie să fie deplin cunoscător, şi nu numai al gramaticii şi ortografiei ambelor limbi, ci şi al ştiinţelor mai înalte, cum sînt retorica şi filozofia, dar în sfîrşit şi teologia să nu o fi atins numai cu degetul. Eu însă, deşi petrecusem în tinereţea mea patru ani în şcoala de la Kiev, dar învăţasem acolo numai în parte gramatica limbii latine, iar urmarea mai departe a învăţăturei fu întreruptă de gîndul călugăriei. Şi apoi şi cele puţine cunoştinţe pe care le dobîndisem în acea vreme cu timpul s-au irosit [...] A doua piedică fu neiscu-sinţa mea în ale ortografiei [...] A treia piedică era că nu aveam dicţionarele trebuitoare [...] A patra piedică fu aceea că eu atuncea cunoşteam foarte puţine cuvinte greceşti şi stăpîneam foarte puţin această limbă. A cincea piedică constă în aceea că vechea limbă greacă întrece toate celelalte limbi din lume prin înţelepciunea, frumuseţea, profunzimea, bogăţia şi abundenţa zicătorilor şi expresiilor, aşa încît chiar şi grecii din naştere şi perfecţi în cultură te miră de pot să pătrundă toată profunzimea ei [...] A şasea piedică era aceea că şi preaslăvita noastră limbă slavă, care, după părea mea, întrece multe limbi prin frumuseţe, profunditatea şi bogăţia sa şi se apropie mai mult decît toate de limba veche grecească, eu o ştiam într-o măsură aşa de mică” . Necesitatea imperioasă a acestor traduceri pentru desăvîrşirea
    7 Ibidem, p. 189-190.
153
educaţiei monahale a obştei sale l-a determinat însă pe Paisie să-şi înfrîngă reţinerile şi, prin muncă asiduă, să înlăture piedicile menţionate, păşind în sfârşit cu încredere la realizarea programului său de traducere în slavoneşte a scrierilor patristice greceşti. “Lucrarea mea - afirmă Paisie în continuarea scrisorii
-  am început-o în chipul următor: în vederea insuficienţei lexi-coanelor, precum şi a neexperienţei mele, am luat ca fir conducător pentru mine traducerea cărţilor Sf. Părinţi din limba greacă veche în cea moldovenească, făcută de iubiţii noştri fraţi: ieromonahul Macarie şi dascălul Ilarion, oameni învăţaţi şi experienţi în traducerea de cărţi. O parte a acestei traduceri era făcută de fratele Macarie, parte în sf. Munte Athos, parte în Dragomima; asemenea şi părintele Ilarion se ostenise cu traducerea sa în obştea noastră. Luînd traducerile lor, după socoteala mea, ca neîndoielnic bune, am început să îndrept cărţile slavone, călăuzindu-mă de traducerea lor şi urmărind textul grecesc. Astfel am îndreptat eu următoarele cărţi patristice: a lui Isihie, a lui Diadoh, a lui Macarie a doua, a lui Filoftei, a lui Nil despre rugăciune, a lui Talasie, a lui Grigore Sinaitul, a lui Si-meon Noul Teolog cuvînt despre luare aminte şi rugăciune, a lui Casian Romanul despre cele opt gînduri, şi altele, ţinîndu-mă gînj, ca orbul de gard, de amintitele traduceri moldoveneşti, şi astfel am terminat întîia îndreptare a cărţilor amintite”8. în continuare Paisie relatează cum a îndreptat, prin anii 1770-1771, călăuzindu-se tot după versiunea românească, traducerea slavonă a cărţii lui Isaac Şirul9. Vorbind, în alt loc, despre dificultăţile întîmpinate la traducerea în slavoneşte a cărţii lui Calist şi Ignatie, el se referă în următorii termeni superlativi la calitatea
    8    Ibidem, p. 191. Sublinierile sînt ale noastre. După cum am văzut, traducerea de către Nicodim a textelor citate are ici şi acolo unele stîngăcii de exprimare, care nu afectează însă înţelegerea deplină şi corectă a frazelor respective.
    9    Ibidem, p. 192, 195-196. Traducerea românească luată de Paisie ca text de referinţă era făcută de Macarie.
154
de traducător a lui Harion: “Dar şi această carte, deşi să vedea cu o ortografie mai bună decît a altora, nu e străină de aşa erori, încît nici părintele Ilarion, cel mai iscusit traducător din greceşte în moldoveneşte, n-a putut în unele locuri să dea înţălesul adevărat, ci a trebuit să traducă cum i s-a părut că ar fi mai bine. Părerea lui am urmat-o şi eu în traducerea mea . Aşadar, după propria-i mărturisire, Paisie a avut de la început în obştea sa doi învăţaţi dascăli români, pe ieromonahii Macarie şi Ilari-on, cu care stareţul a învăţat mai bine limba elină şi ale căror traduceri româneşti din literatura patristică greacă i-au servit ca îndreptar pentru elaborarea traducerilor sale în slavoneşte.
     6.       După ce am arătat în ce consta, cum funcţiona şi prestigiul de care se bucura această şcoală românească de traducători, încă neînregistrată ca atare în istoria mvăţămîntului românesc, menţionăm în continuare, sub formă de schiţe bio-biblio-grafice, activitatea principalilor ei dascăli şi traducători: ieromonahul (apoi arhimandritul) Macarie, ieromonahul Ilarion, ieromonahul Isaac, ierodiaconul Ştefan, ieromonahul Gheron-tie şi ierodiaconul Grigorie, ieromonahul Climent şi ieromonahul Iosif.
     1.  Ieromonahul (apoi arhimandritul) Macarie
     Cu toate că este autorul uneia dintre primele gramatici ale limbii române11 şi al unui voluminos lexicon slavono-român, autor de versuri şi al unei succinte poetici12, precum şi tradu-
    10 Ibidem, p. 197. Sublinierile sînt ale noastre.
   11    Vezi Romulus Ionaşcu, Gramaticii români. Tractat istoric despre evoluţia studiului gramaticei limbei române de la 1757 pînă astăzi. Iaşi, 1914, p. 11-16, şi Mariana Costinescu, Normă şi dialect în primele gramatici româneşti, în Studii de limbă literară şi filologie, voi. II, Bucureşti, 1972, p. 9-12.
    12   Vezi N.I. Apostolescu, L’ancienne versification roumaine (XVIl-e et XVIU-e siecles), Paris, 1909, p. 69-75, Ion Peretz, Poetica lui Macarie, în “Convorbiri critice”, IV, 1910, nr. 2, p. 65-74, şi D. Popovici, La litterature roumaine ă l’epoque des lumieres, Sibiu, 1945, p. 169-170.
                                            155
cător al unui mare număr de texte, “dascălului Macarie” nu i-au fost consacrate articolele cuvenite în Dicţionarul de lingvişti şi filologi români, alcătuit de Jana Balacciu şi Rodica Chiriaces-cu, Bucureşti, 1978, şi în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, 1979. Ca atare, pentru că numeroasele ştiri de pînă acum privitoare la viaţa şi activitatea acestui Macarie sînt risipite în diverse publicaţii ori în manuscrise încă necercetate, iar unele informaţii privitoare la persoana lui sînt controversate, vom elucida mai întîi problema identităţii sale13.
      Ieromonahul Macarie, dascălul de elină şi neobositul traducător din obştea lui Paisie de la Athos şi Dragomima, autorul gramaticii româneşti scrisă la schitul Sihla din Moldova, în anul 1772, este, în mod indiscutabil, aşa cum a observat N. Ior-ga încă din anul 190114, aceeaşi persoană cu ieromonahul Macarie, “dascălul sfintei mitropolii” din Bucureşti, traducătorul Omiliilor lui Macarie Egipteanul (Bucureşti, 1775) şi “diorto-sitorul” [= corectorul] Octoihului (Bucureşti, 1774) şi al Psaltirii (Bucureşti, 1775), la sfîrşitul cărora îşi menţionează, după semnătură, apartenenţa la obştea paisiană: “din sfînta mănăstire Dragomima”, acelaşi ieromonah, apoi arhimandritul Macarie, predicatorul mitropoliei din Bucureşti şi vieţuitor în mănăstirile Cemica şi Căldăruşani, autorul lexiconului slavono-român şi al numeroaselor traduceri păstrate în manuscrisele autografe şi în unele copii aflate la BAR şi în alte biblioteci din ţară. Dovada peremptorie că este vorba de aceeaşi persoană o constituie identitatea grafiei şi a limbii Gramaticii rumâneşti (1772) şi a
   13    Vezi şi N.A. Ursu, Dascălul Macarie, autorul Gramaticii rumâneşti (1772) şi al lexiconului slavono-român (1778), în “Limba română”, XXXIV, 1985, nr. 5, p. 445-449. Reluăm aici unele informaţii şi comentarii din acest articol, pentru întregirea şi unitatea redacţională a prezentului studiu.
   14    Vezi N. Iorga, Istoria literaturii române..., citată la nota 1, p. 275-276, 279,391,394.
156
celorlalte manuscrise autografe ale lui Macarie de la BAR, din anii 1775-1787, între care şi cel al lexiconului slavono-român (1778). A trăit pînă în jurul anului 1810. Ultimii ani ai vieţii i-a petrecut în mănăstirea Căldăruşani, unde a fost probabil şi în-mormîntat15.
     C.      Erbiceanu ştia că “de origină este român, probabil din Transilvania, educat în Muntenia”16. în bibliografia lui Paisie, citată mai sus, Grigorie Dascălul consemnează următoarele informaţii privitoare la studiile lui Macarie şi la faptul că i-a fost dascăl de elină lui Paisie, în timpul petrecerii lor la Athos: “întru acea vreme au venit şi un frate, anume Macarie, carele ştia şi elineşte încă din Bucureşti, pentru că învăţase în şcoala cea de acolo. Şi fiindcă Cuviosul deprinsese acum limba greacă cea proastă, de multe ori alătura octohiul cel slavenesc cu cel grecesc şi, cît putea a pricepe, vedea multă deosebire între octoice. Pentru aceasta au socotit să înveţe ceva limba elinească de la acel frate, ca ceea ce este izvorul din care au izvorît toate cărţile bisericeşti. Şi aşa apucîndu-să, au deprins Cuviosul şi limba elinească cu lesnire, fiindcă ştia pre cea latinească încă din şcoală, şi au început aşa a tălmăci, întîi prin povăţuirea acelui frate, după aceea şi singur. Şi întru acest timp au învăţat Cuviosul şi limba elinească, din carea mai mult şi singur să folosiia, şi pre fraţi îi folosiia” (p. 11-12).
     La academia domnească din Bucureşti, Macarie a studiat probabil în jurul anului 1750, cînd principalii ei profesori erau Alexandru din Tîmovo şi Teodor din Dristra, care predau la
    15    Vezi şi C[onstantin] E[rbiceanul], Două manuscrise ale arhimandritului Macarie, predicatorul Evangheliei în metropolia de Bucureşti, în BOR, XVIII, 1894-1895, p. 298-307, C. Erbiceanu, Cîteva cuvinte asupra a două manuscripte ce cuprind istoria bisericească a lui Theodoret, ibidem, p. 695-696; N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, voi. II, Vălenii de Munte, 1909, p. 171-172; D. Furtună, Ucenicii stareţului Paisie..., citat la nota 1, p. 63-67, 131-132.
    1 Vezi primul articol citat în nota precedentă, p. 307.
                                                   157
cursurile lor de filozofie tratatele de fizică şi logică ale neo-aristotelicilor Teofil Coridaleu (1570-1646) şi Nichifor Vlemi-dis (1197-1272), precum şi comentariile lui Coridaleu la tratatul despre suflet şi la alte tratate ale lui Aristotel. Tot acolo a învăţat el limba elină, probabil şi latina, şi-a perfecţionat studiul limbii slavone, şi-a putut însuşi cunoştinţe temeinice de retorică, gramatică, literatură clasică, teologie şi altele17.
     Venit de la Athos în Moldova, împreună cu Paisie, în anul 1763, Macarie va rămâne în obştea paisiană din Dragomima pînă în anul 1773, cînd pleacă la mitropolia din Bucureşti. Pecetea lui inelară, imprimată pe cîteva foi ale unor manuscrise autografe ale sale, poartă data 1773, care poate însemna un an important, de cotitură în viaţa lui, probabil anul întoarcerii la Bucureşti, unde, bucurîndu-se de preţuirea şi prietenia mitropolitului Grigorie al II-lea (1760-1787), a primit mai multe însărcinări, printre care şi aceea de predicator la mitropolie, de “dascăl al Evangheliei”, cum îşi spunea el.
     Traducerile lui Macarie efectuate la Dragomima şi cele făcute pe cînd se afla încă la Athos au rămas în biblioteca obştei paisiene, fiind menţionate în catalogul bibliotecii mănăstirii Neamţ alcătuit la începutul secolului al XlX-lea, pe care l-am amintit mai sus, în prima listă, Cărţile moldoveneşti. în acest catalog sînt înregistrate următoarele traduceri care au numele său menţionat la rubrica intitulată Numele dascălului [pe unele foi: tălmăcitoriului sau prescriitoriului]: “Antonie Marele, 170 capete” (in-cvarto)18, “Vasile cel Mare, pentru năravurile oamenilor” (in-folio), “Vasile cel Mare, 30 de cuv. Izvod” (in-fo-lio), “Grigorie Sinaitul” (in-cvarto), “Fisichi a lui Nichifor Vle-
    17   Vezi Ariadna Camariano-Cioran, Les Academies princieres de Buca-rest et de Jassy et leurs professeurs, Tesalonic, 1974, p. 41-45, 388-397.
    18   O copie a acestei traduceri se află în ms. 33 de la Patriarhia Română, provenit de la mănăstirea Căldăruşani şi descris de D. Fecioru în ST, XIII, 1961, nr. 1-2, p. 109; Cf. şi D. Furtună, Ucenicii stareţului Paisie..., citat la notal,p. 98,103.
158
nudul” (in-folio, 536 de foi), Isaac Şirul. Izvod vechi” (in-folio, 270 de foi)19, “Isaac, 22 cuvinte” (in-folio, 81 de fol), “Iosif Vrienie, tom. 2” (in-folio, 1001 de foi), “Loghichf sau filosofia lui Nichifor Vlemidul. Izvod” (in-folio, 445 de foi), “Pentru botez, a 4 patriarşi. Izvod” (in folio), “Macarie Eghiptean şi din Pateric puţin” (in-folio)20, “Petru Damaschin, cartea 2. Izvod” (in-cvarto)21, “Teodor Studit. Izvod scris” (in-folio)22, “Hotărî-rile pe larg a Marelui Vasile. Izvod” (in-folio, 133 de foi)23.
     Fireşte, cea mai importantă lucrare a ieromonahului Macarie din vremea petrecerii sale la Dragomima este Gramatica rumânească alcătuită de el în 1772, al cărei manuscris.autograf a rămas tot în biblioteca obştei paisiene, fiind înregistrat în acelaşi catalog de la Neamţ, cu menţiunea: “facerea lui ierom. Macarie dascăl”24.
    19    Traducerea aceasta a lui Macarie, după ediţia lui Nichifor Teotochis, apărută la Leipzig, în 1770, este, probabil, cea păstrată în copiile din ms.
153  (datat 1773) şi 2113 (datat 1778) de la BAR, ms. 34 de la Patriarhia Română, provenit de la mănăstirea Căldăruşani şi descris de D. Fecioru, în ST, XIII, 1961, nr. 3-4, p. 226-232, ms. 9 de la mitropolia din Iaşi (data 1785), descris de Paul Mihail, în MMS, L, 1974, nr. 5-6, p. 451-457, în ms. 732 din biblioteca mănăstirii Neamţ şi în manuscrisul aflat în comuna Mînzăleşti, judeţul Buzău (datat 1802), semnalat de Sandu Tudor, în “Glasul Bisericii”, XXXni, 1974, nr. 9-10, p. 912-916. A fost revăzută şi folosită, alături de traducerea ieromonahului Isaac, de către ieromonahul Iosif, în ediţia apărută la mănăstirea Neamţ, în anul 1819; vezi BRV, III, p. 297.
    20    Traducerea din Macarie Egipteanul a fost publicată la Bucureşti, în anul 1775.
    21   Textul din ms. 1495 de la BAR, provenit de la mănăstirea Neamţ, este probabil o copie a acestei traduceri a lui Macarie.
    22    Probabil o copie a acestei traduceri, datată 1778, este cea din ms. 8 de la Patriarhia Română, provenit de la mănăstirea Căldăruşani şi descris de D. Fecioru, în ST, XI, 1959, nr. 7-8, p. 482-489.
    23    Vezi D. Fecioru, Un catalog vechi de manuscrise..., citat la nota 2, p. 419-430. Transcrierea titlurilor citate a fost confruntată de noi cu originalul.
    24    Ibidem, p. 421. Pentru conţinutul şi limba acestei gramatici, vezi studiul lui Romulus Ionaşcu şi pe cel al Marianei Costinescu, citate la nota 11.
159
      Nu mai puţin importantă este şi traducerea fizicii şi a logicii lui Nichifor Vlemidis, tratate care îi erau desigur cunoscute lui Macarie din timpul studiilor sale la academia din Bucureşti. Din nefericire, manuscrisele acestei unice traduceri româneşti a operei lui Vlemidis s-au pierdut ori stau nesemnalate în cine ştie ce bibliotecă din ţară sau din străinătate. Despre faptul că ele au existat nu ne putem însă îndoi, căci autorul catalogului citat menţionează, după cum am văzut, atît numărul foilor cît şi formatul manuscriselor respective. Am fi avut în această traducere mărturia eforturilor celui dintîi român care s-a încumetat să transpună din greceşte în româneşte asemenea tratate de ştiinţele naturii şi de filozofie, care a trebuit să adapteze sau să creeze în limba română literară de atunci, încă prea puţin dezvoltată şi aptă pentru astfel de traduceri, terminologia ştiinţifică şi filozofică necesară. Dar cunoscută fie şi numai din consemnarea citată mai sus, informaţia că Macarie a tradus operele neo-aristotelicului Nichifor Vlemidis, la Dragomima, între anii 1763-1773, merită să fie reţinută în istoria preocupărilor filozofice româneşti.
      După întoarcerea sa la Bucureşti, Macarie “diortoseşte” [= corectează] ediţia Octoihului din 1774 şi pe cea a Psaltirii din 1775, îşi publică, în 1775, traducerea Omiliilor lui Macarie Egipteanul, pe care o făcuse la Dragomima, iar pînă în 1780 se ocupă cu traducerea din slavoneşte a Vieţilor sfinţilor, după cunoscuta antologie hagiografică alcătuită de Dimitrie al Rosto-vului, publicată la Kiev, între anii 1689-1705, şi reeditată de mai multe ori în Rusia, în secolul al XVIH-lea. Manuscrisele 1881-1887 de la BAR, autografele lui Macarie, însumînd peste
4.000   de foi (cu scrisul său mare şi dezlînat), conţin “vieţile” pe lunile septembrie, noiembrie, decembrie, ianuarie, martie (de la 1 la 15) şi aprilie25. Nu ştim dacă el a reuşit să traducă
   25    Vezi Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti..., citat la nota 2, voi. II, p. 89-92.
160
“vieţile” respective şi pe restul lunilor anului. Probabil că le-a tradus, dar manuscrisele s-au pierdut. Unele dintre manuscrisele menţionate au la început versuri la stema ţării sau alte versuri, predoslovii adresate domnitorului ori mitropolitului, precum şi foi de titlu redactate pentru tipar, aşa cum are şi manuscrisul gramaticii lui Macarie. Astfel, la începutul ms. 1881, traducătorul alcătuieşte mai multe distihuri (f. lr), în ms. 1883, scrie douăsprezece Verşuri acrostihuri asupra stemei preanăl-ţatului domnului nostru (f. 2V) şi o Predoslovie cătră măria sa Io Alexandrul Ioan Ipsilant voievod (f. 3r-20v), iar în ms. 1886 scrie şaisprezece Stihuri asupra peceţii preanălţatului domnului nostru (f. 2V) şi o predoslovie adresată mitropolitului Grigorie al Ţării Româneşti (f. 3r-12v). Avînd desigur din partea patronilor respectivi promisiunea ajutorului materia] pentru publicarea textelor din ms. 1883 şi 1886 (“vieţile” pe lunile decembrie şi martie), Macarie le redactează şi foile de titlu pentru tipar.
     Rod al experienţii sale lingvistice ca traducător dini slavoneşte al Vieţilor sfinţilor, Macarie a elaborat în aceeaşi perioadă dicţionarul slavono-român, al cărui manuscris autograf, datat 22 septembrie 1778, se află, din anul 1903, la BAR, sub cota ms. rom. 2252. Este intitulat, pe foaia de gardă a manuscrisului, Păcurariul sau Lexiconul păcurariului, iar pe foaia de titlu, Lexicon, adecă cuvintemicul sau vistieria limbii slove-neşti şi a ceii rumâneşti26. Acest lexicon cuprinde aproximativ
20.000   de articole, dintre care au fost cunoscute pînă acum doar patru, fiind reproduse de Hasdeu în Etymologicum Mag-num Romaniae. Grigore Creţu, care nu a putut vedea manuscrisul, pentru că era împrumutat de Hasdeu, din 1884, face, în introducerea ediţiei lexiconului slavono-românesc al lui Mardarie Cozianul, următoarele aprecieri asupra lexiconului lui Macarie,
   26    Ibidem, p. 226. A fost semnalat prima dată de I. Gîrleanu, în Catalogul Bibliotecei Centrale, Bucureşti, 1865, p. 55, iar după el de B.P. Hasdeu, în Cuvente den bătrîni, voi. I, Bucureşti, 1878, p. 260.
161
după analiza celor patru articole reproduse de Hasdeu: “Aceste vorbe ar arăta că limba slavică din lexiconul lui Macarie e amestecată cu elemente din limbile slavice mai nouă şi că această lucrare e independentă de cele anterioare, ceea ce s-ar pute induce chiar numai din mulţimea formelor aceluiaşi cuvînt românesc”27. Mircea Seche, în cunoscutul său studiu de istorie a lexicografiei româneşti, s-a limitat la rezumarea aprecierilor lui Gr. Cretu28, încît lexiconul lui Macarie a rămas pînă în pre-
            *          29
zent ca şi necunoscut .
     în anul 1779 Macarie a tradus din slavoneşte o interesantă Bucoavnă sau buchemiţă, pe care a încercat în repetate rînduri să o publice, dar nu a reuşit. Se păstrează în două manuscrise autografe de la BAR (ms. 1615 şi 3745), descrise de Onisifor Ghibu30.
     Din perioada 1782-1787 datează o nouă serie de traduceri ale lui Macarie, toate din limba elină, păstrate de asemenea în manuscrise autografe la BAR. Unele dintre ele au la început obişnuitele stihuri asupra stemei domneşti sau alt gen de stihuri, precum şi predoslovii adresate stareţului Gheorghe al mănăstirii Cemica. Astfel, în anul 1782 traduce Viaţa sfîntului Ioanului Damaschinului (ms. 3573), înţelegătoarea scara lui lacov sau oglindă sufletească (ms. 1905)31 şi “viaţa” sfîntului Nicolae (ms. 1946)', în 1785, Tîlcul Teodoritului, a fericitului episcopului Chirului, întru cea cătră romani şi în 1 pos[lanie]
    27    Vezi Mardarie Cozianul, Lexicon slavo-românesc şi tîlcuirea numelor din 1649, editat de Gr. Creţu, Bucureşti, 1900, p. 56.
    28    Vezi Mircea Seche, Schiţă de istorie a lexicografiei române, voi. I. Bucureşti, 1966, p. 14.
    29    O prezentare a ideilor lingvistice aflate în prefeţele acestui lexicon am făcut în articolul citat la nota 13.
    30    Vezi Onisifor Ghibu, Din istoria literaturii didactice româneşti. I. Bucoavnele, Bucureşti, 1916, p. 61-66.
    31    O copie a acestei traduceri, datată 4 august 1785, se găsea în biblioteca mănăstirii Căldăruşani. Vezi D. Furtună, Ucenicii stareţului Paisie..., citatla nota 1, p. 99.
                                                    162
cea cătră corinteni (ms. 2063); în 1786, Patrusprezece epistolii ale lui Pavel tîlcuite de Teodorit (ms. 2062); în 1787, Tîlcul Teodoritului, a episcopului Chirului, întru “Cîntarea cîntări-lor” (ms. 1904)32. Patru dintre aceste traduceri au la sfîrşit cîte un mic glosar, în care sînt explicate diferite cuvinte mai greu de înţeles folosite de traducător33.
     Un manuscris aflat cîndva în biblioteca mănăstirii Căldăruşani indică faptul că Macarie a tradus şi tîlcuirea lui Ioan Gură de Aur la psalmul 14034, iar C. Erbiceanu a descris, în 1894, un manuscris al lui Macarie, de 1111 pagini' datat 25 mai 1787, care cuprindea traducerea din greceşte a istoriei bisericeşti a lui Teodorit35.
     Din sursele documentare privitoare la activitatea literară a lui Macarie rezultă că el a făcut şi alte traduceri, dintre care unele s-au pierdut. Ultima lui traducere mai importantă, dintre cîte se cunosc pînă acum, este cea a manualului de pictură bisericească bizantină al lui Dionisie din Fuma. A fost făcută în perioada 15 ianuarie-22 octombrie 1805, la mănăstirea Căldăruşani, şi s-a păstrat integral, într-o copie de epocă descoperită de Al. Tzigara-Samurcaş la mănăstirea Ciolanu din Buzău şi editată de V. Grecu, în 1936, iar fragmentar se află în ms. 1801 şi 1808 de la BAR, copii de la începutul secolului al XIX-lea36.
   32    Textul din ms. 42 de la Patriarhia Română, provenit de la mănăstirea Căldăruşani şi descris de D. Fecioru, în ST, XIII, 1961, nr. 7-8, p. 503-504, este probabil o copie a acestei traduceri, anterioară anului 1796.
    3 Vezi art. cit. la nota 13.
    34    Vezi D. Furtună, Ucenicii stareţului Paisie..., citat la nota 1, p. 99, şi
C.  Erbiceanu, Două manuscripte ale arhimandritului Macarie..., citat la nota 15.
    35    Vezi C. Erbiceanu, Cîteva cuvinte asupra a două manuscripte..., citat la nota 15.
    36    Vezi Al. Tzigara-Samurcaş, Fragment din “Ustavul sau erminia zu-grăviei” în Omagiu lin C. Dumitraşcu-Iaşi, Bucureşti, 1904, p. 291-296; Vasile Grecu, Manualul de pictură al lui Dionisie din Fuma în româneşte, în “Codrul Cosminului”, VII, 1931-1932, p. 51-59, şi Cărţi de pictură bise-
163
Traducerea s-a făcut după un manuscris grecesc, care întîmplă-tor a ajuns în biblioteca mănăstirii Căldăruşani, unde se găsea atunci Macarie. Manuscrisul editat de V. Grecu (atunci în proprietatea lui Al. Tzigara-Samurcaş) are următoarea foaie de titlu: Carte numită gramatică ori ustav sau erminie, adecă închipuire şi tîlcuire ori alcătuire a tot meşteşugului zugrăviei, acum scoasă şi tălmăcită de pre elino-greceasca limbă întru cea rumânească, întru sjînta mănăstirea Căldăruşanilor, la anul mîntuirii 1805, ianuarie 15. Prefaţa traducătorului, semnată “proin smeritul arhimandrit al sfintei mitropolii, Macarie” şi adresată cititorilor, cuprinde şi cîteva cuvinte adresate “duhovnicescului fiu igumen”, care nu poate fi bătrînul arhimandrit Gheorghe, stareţul de atunci al mănăstirilor Cemica şi Căldăruşani, căruia Macarie, în dedicaţiile unor traduceri din anul 1782, i se adresa cu formula “duhovnicescului mieu întru Domnul frate”, ci unul dintre ucenicii stareţului Gheorghe, anume Dorotei, care se ocupa în numele stareţului de administraţia mănăstirii Căldăruşani37.
     în prefaţa manualului de pictură Macarie se referă de două ori la o altă traducere a sa, intitulată de el Iconomicon, sau Tac-ticon şi Iconomicon, cu o predoslovie adresată aceluiaşi “duhovnicesc fiu igumen”, despre care nu ştim nimic mai mult.
     Un manuscris autograf al lui Macarie, cu versuri româneşti şi greceşti, precedate de o predoslovie, a fost semnalat de N. Iorga în biblioteca mănăstirii Argeş, unde probabil se află şi astăzi. Este intitulat Mic prinos şi smerit din inimă jos scriselor Preas[finţitei?]. Nu este datat38.
ricească bizantină. Introducere şi ediţie critică a versiunilor româneşti, atît după redacţiunea lui Dionisie din Fuma tradusă la 1805 de arhimandritul Macarie, cît şi după alte redacţiuni mai vechi, traduceri anonime, Cernăuţi, 1936, p. 25-33,43-313.
    37 Vezi D. Furtună, Ucenicii stareţului Paisie..., citat la nota 1, p. 49.
    38 Vezi N. Iorga, Două biblioteci de mănăstiri..., citat la nota 2, p. 58.
164
    2. Ieromonahul Ilarion
      Dispunem pînă acum de puţine ştiri privitoare la viaţa acestui dascăl aproape necunoscut din obştea Iui Paisie. Am văzut mai sus că Paisie îl considera “cel mai iscusit traducător din greceşte în moldoveneşte”. Majoritatea traducerilor lui, nu prea numeroase, se păstrau la începutul secolului al XlX-lea în biblioteca mănăstirii Neamţ şi sînt menţionate în catalogul citat39: “Grigorie Bogoslov, 2 cuvinte. Izvod (in-folio), “Exaimeron, o bucată, 5 vo-roave. Izvod” (in-folio), “Exaimeron şi pentru rai, bucata den urmă” (in-cvarto), “Calist, cartea 1. Izvod (in-cvarto)40, “Marco Efe-sean. Izvod (in-cvarto, 40 de foi), “Maxim Mărturisitoriul, 400 de capete. Izvod (in-cvarto)41, “Talasie Livianul, 400 de capete” (in-cvarto)42. Alte traduceri ale sale, aflate acum la BAR, vor fi menţionate mai jos, cu prilejul semnalării unor preţioase însemnări
    39    Vezi D. Fecioru, Un catalog vechi de manuscrise..,, citat la nota 2, p. 421-430.
    40     Trei copii din această traducere se păstrează în prezent la mănăstirea Neamţ; vezi D. Fecioru. Manuscrisele de la Neamţn..., citat la nota 2, p. 462. Două copii se află la în biblioteca Patriarhiei Române; vezi D. Fecioru, Catalogul manuscriselor din biblioteca Patriarhiei..., în ST, XIII, 1961, nr. 7-8, p. 506-515, şi nr. 9-10, p. 606-613. în ms. 45 de la Patriarhie, descris de Fecioru, se află următoarea însemnare: “S-au tălmăcit din limba elinească de ieromonah Ilarion dascăl, 1779 iuni” (f. 255v); D. Fecioru a constatat că “în multe locuri, traducerea românească prezintă fie lecturi deosebite, fie amplificări faţă de textul grec” (p. 507), observaţie care concordă cu mărturia lui Paisie, citată mai sus, privitoare la felul cum a tradus Harion această carte. Alte copii ale acestei traduceri se află la BAR, ms. 24, 195, 703 şi 1957 (f. 15v-218v). Probabil că şi textul din ms. 1409 de la BAR, provenit de la mănăstirea Neamţ, este tot o copie după traducerea lui Ilarion.
    41     O copie a acestei traduceri, din anul 1796, se află la BAR, ms. 478, iar alta, din 1826, la biblioteca Patriarhiei Române; vezi D. Fecioru, Catalogul manuscriselor din biblioteca Patriarhiei..., citat la nota 2, p. 504.
    42     O copie a acestei traduceri, din anul 1818, se află în ms. 1841 de la BAR, p. 42-49, la sfîrşitul căreia copistul afirmă că “s-au prescris după iz-vodul părintelui Ilarion dascălul”. Vezi Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti..., voi. II, p. 76-77.
165
din care rezultă că acest dascăl Ilarion era originar din Ţara Românească şi că studiase la academia domnească din Bucureşti.
     în ms. 1552 de la BAR, la sfîrşitul textului intitulat învăţături dintr-ale fericitului Isaiii Pustnicul (f. l-138v), se află următoarea însemnare a copistului: “Această sfmtă şi dumnezeiască carte a sfîntului preacuviosului părintelui nostru Isaiei Pustnicul, cu bună voirea prea cuviinţei sale, al mieu după Dumnezeu sufletesc bun povăţuitori şi trupesc chivemisitori, părintelui stareţ Paisie, m-am îndemnat de o am prescris de pre alta, ce se află aici întru această sfmtă mănăstire Dragomima, scrisă de doritul nostru întru Hristos iubit frate Rafail monah, diortositoriul de la sfînta episcopie a Rîmnicului, tălmăcindu-o din elenie cuvioşia sa cel din neamul nostru rumânesc mult osârduitori întru învăţătura dumnezeieştii scripturi chiriu chir Ilarion ieromonah şi dascăl, tot de la aceeaşi sfîntă episcopie a Rîmnicului” (f. 138v). Numele copistului nu este menţionat în această însemnare, dar un cititor al manuscrisului respectiv îl divulgă în însemnarea următoare: “cartea sfîntului Isaia, care au scris părintele Sofronie în Dragomima, în anul 1769, cînd au luat moscalii Hotinu, bătînd pe turci, şi au intrat în Moldova” (f. 143v). Din aceste două însemnări reţinem următoarele informaţii privitoare la dascălul Ilarion:
     1.       El este traducătorul cărţii lui Isaia Pustnicul, pe care acel Sofronie o copie, cu învoirea lui Paisie, în anul 1769, la mănăstirea Dragomima;
     2.       Sofronie afirmă că a copiat textul după o altă copie, a lui Rafail monahul de la Hurez, “diortositoriul” [= corectorul] de la tipografia episcopiei Rîmnicului, aflată în mănăstirea Dragomima. Rezultă că monahul Rafail, bine cunoscut de către Sofronie, a petrecut cîtva timp în obştea lui Paisie;
     3.       Acelaşi Sofronie ştia că şi dascălul Ilarion era venit tot de la episcopia Rîmnicului43.
    43      Probabil că şi acest Sofronie era originar din Ţara Românească. Nu este exclus să fie acel “Ieromonah Sofronie, egumen ot mănăstire Vereşul [= Vie-roş, din judeţul Muscel]”, menţionat în pomelnicele ctitoriceşti ale mănăstirii
166
j        într-o însemnare autografă a lui Rafail de la Hurez, din
I   martie 1768, aflată în ms. 5110 de la BAR (copie a unor scrisori
j   ale stareţilor Atanasie şi Paisie), acesta declară că, într-adevăr,
    . el trecuse prin obştea lui Paisie: “Această cărticică s-au prescris j   de pre însăşi slova şi iscălitura acestor stareţi, din cuvînt în cu-
j   vînt, de mai micul între monahi Rafail, monah de la sfînta mă-
j   năstire Hurezii, care, după întîmplare, vreun an de zile şi eu, pă-
j   cătosul, m-am aflat supt epistaşia acestui sfînt stareţ Paisie, fiind
l   sfinţia sa venit din Sfînta Gora la sfînta mănăstire Dragomima,
    în Ţara Moldovei, unde, aflînd această cărticică de prigonire la ucenicii sfinţiii sale, am luat izvod ca să am pentru evlavia, şi neuitarea, şi dragostea ce am cătră acest sfînt stareţ Paisie. Ra-j.  fail monahul, mart, dni [fără zi], 7276 [= 1768]” (f. 93v)44.
         Acelaşi Rafail, la sfîrşitul unei copii din 1772 a traducerii
I   celor o sută de “capete pustniceşti” ale lui Diadoh, aflată în ms.
I!  3008 de la BAR, afirmă următoarele: “S-au prefăcut din cea
t   prea cu anevoie de tîlmăcit limbă elinească pre a noastră limbă
;   proastă rumânească de chir Ilarion ieromonahul, ucenicul lui
'   chir Manase, în sfînta mănăstire Dragomima. Şi s-au scris de
!   monahul Rafail, întru folosul celor ce vor ceti. Noiem[vrie], 23
f   dni, 1772” (f. 65v)45.
!■       în ms. miscelaneu 1957 de la BAR, copiat în jurul anului
i; ■ 1800 la mănăstirea Cemica, la sfîrşitul textului intitulat: Al ce-;   lor prea mici între pustnici al lui Calist şi Ignatie Xantopolii
                Neamţ din anii 1812 şi 1846 (vezi ms. 172, f. 20r, şi ms. 190, f. 64v, din bi-< blioteca mănăstirii Neamţ), care va fi trecut în tinereţe prin obştea lui Paisie.
         44    Vezi G. Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti pînă la 1800, voi. I, Bucureşti, 1959, p. 198499.
         45    Ibidem, f. 199. Cuvintele subliniate sînt în limba greacă în original. O altă copie a acestei traduceri a lui Ilarion se află în biblioteca mănăstirii Neamţ; vezi D. Fecioru, Manuscrisele de la Neamţii..., citat la nota 2, p. 463. Probabil că acelaşi text se afla în biblioteca mănăstirii Neamţ şi la începutul secolului al XlX-Iea, căci în catalogul citat este menţionat de două ori Diadoh, dar fară titlul cărţii traduse; vezi D. Fecioru, Un catalog vechi de manuscrise..., p. 425-506, copiat la mănăstirea Cernica, înjurai anului 1800.
167
 meşteşug şi îndreptări [...], se află însemnarea: “S-au tălmăcit din limba elinească de ieromonahul Ilarion dascălul Bou Rău -1800, avgust” (f. 218V). Cuvintele Bou Rău reprezintă, probabil, numele de familie al lui Ilarion, pe care copistul textului, monahul Teofil, compatriotul său, îl cunoştea.
      Dascălul Ilarion mai este menţionat ca traducător al “vieţii” sfîntului Anastasie (ms. 3168 de la BAR) şi ca revizor al traducerii cărţii lui Varsanufie, după cum rezultă din următoarea însemnare aflată în ms. 2146 de la BAR: “Tălmăcitu-s-au această sfmtă şi de suflet folositoare carte a sfîntului Varsanufie acum din nou din limba elinească pre limba rumânească de oarecarele din cei prea mici mai dupre urmă ucenici ai stareţului Paisie şi s-au îndreptat din cuvînt în cuvînt de sfinţia sa părintele dascălul Ilarion, întru anii de la Hristos 1787, în sfînta mănăstire a Neamţului”46. După cum vom vedea mai jos, anonimul care a tradus cartea aceasta revizuită de Ilarion este Isaac dascălul, un alt traducător învăţat din obştea lui Paisie.
      Nu cunoaştem încă data şi locul morţii lui Ilarion. în pomelnicul ctitoricesc al mănăstirii Neamţ, alcătuit în anul 1812 (ms. 172 din biblioteca mănăstirii Neamţ), este menţionat astfel: “Ieromonah Ilarion. Sfinţia sa Ilarion dascăl” (f. 20r), iar în acelaşi pomelnic, refăcut în anul 1846 (ms. 190 din biblioteca mănăstirii Neamţ), calitatea sa de dascăl este subliniată în următoarea frază: “Sfinţia sa au învăţat aicea în mănăstire părinţi la limba elinească” (f. 64v).
      Mărturiile citate mai sus arată în mod limpede că dascălul Ilarion era, ca şi Macarie, originar din Ţara Românească şi că fusese elevul profesorului Manase Eliade, la academia domnească din Bucureşti. Deoarece Manase Eliade, la rîndul său elev, prin anii 1755-1757, al profesorilor Alexandru din Tîmo-vo şi Teodor din Dristra de la academia bucureşteană, a fost
    46   Alte copii ale acestei traduceri, cu aceeaşi menţiune că a revizuit-o Ilarion, se află în ms. 507 de la BAR şi în ms. 10 de la Patriarhia Română, descris de D. Fecioru, în ST, XI, 1959, nr. 9-10, p. 599-606.
                                      168
 profesor aici în două perioade (1757-1768 şi 1775-1782?), Ha-rion nu i-a putut fi elev decît în prima perioadă. După anul 1763 (şi înainte de anul 1768, cum rezultă din însemnările citate mai sus) el se găsea în obştea lui Paisie de la Dragomima.
     Ca şi profesorii săi menţionaţi mai sus, Manase Eliade preda la academia domnească din Bucureşti cursuri de filozofie alcătuite după tratatele neoaristotelice ale lui Teofil Coridaleu, cum sînt cele de fizică, de logică, tratatul despre suflet, tratatul despre cer, şi altele. Cu Manase Eliade şi, bineînţeles, cu alţi profesori ai academiei Ilarion a mai putut studia aici retorica, gramatica şi literatura elină, limba latină, teologia şi alte discipline literare sau ştiinţifice din programul de studii al şcolii respective, însuşindu-şi astfel o bogată cultură generală.
     Cea mai importantă dintre traducerile dascălului Ilarion este cea a Exaimeronului sfîntului Vasile cel Mare, elaborată şi comentată de el la Dragomima, în anul 1775. După cum se ştie, această operă constă dintr-un ciclu de nouă omilii, în care este explicată concepţia biblică despre geneza universului în cele şase zile (de aici titlul Exaimeron), cu referinţe directe sau indirecte la teoriile cosmogonice ale mai multor filozofi ai antichităţii. Exegeţii operelor lui Vasile cel Mare au încorporat în Exaimeron încă trei omilii (două privitoare la facerea omului şi una despre rai), asupra cărora paternitatea sa este însă nesigură. Dascălul Ilarion a tradus în româneşte toate cele douăsprezece omilii ale ediţiilor obişnuite ale Exaimeronului47. Această tra-
    47    Traducerea s-a făcut după una din cunoscutele ediţii de opere complete şi comentate ale lui Vasile cel Mare, în trei volume, cu text paralel în limba latină, apărute la Paris, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. în mai multe locuri, traducătorul se referă, în note, la felul în care sînt traduse cuvintele sau frazele respective în latină. în biblioteca mănăstirii Neamţ existau, la începutul secolului trecut, trei exemplare dintr-o astfel de ediţie a operelor lui Vasile cel Mare (vezi D. Fecioru, Un catalog vechi de manuscrise..., citat la nota 2, p. 431). Volumul întîi al unei atare ediţii, din anul 1638, aflat la BCU Iaşi (cota VI-50), are pe marginea de jos a foilor 1, 3, 5 şi 7 următoarea însemnare, în greceşte: “Prezenta carte este a obştei răpo-
169
ducere a fost tipărită la Bucureşti, în anul 1826, în volumul intitulat: Cuvinte puţine oarecare din cele multe ale celor întru sfinţi părinţilor noştri Vasilie cel Mare şi Grigorie Cuvântăto-riul de Dumnezeu, tălmăcite din limba elinească şi acum întîi tipărite [...], f-1-62. în prefaţa cărţii este menţionat faptul că traducerea s-a făcut din iniţiativa episcopului Dositei Herescu al Rădăuţului şi că, în vederea publicării ei, a fost revăzută de Grigorie Dascălul, atunci mitropolit al Ţării Româneşti.
     Textul iniţial al traducerii Exaimeronului se păstrează în următoarele manuscrise de la BAR: 896 (copie din anul 1789), 1080, f. 214-265 (fragmente), 1936 (copie nedatată, probabil -din secolul al XVIU-lea), 2047 (copie nedatată, din jurul anului 1800), 3094 (copie din anul 1782), precum şi în ms. 4 din biblioteca episcopiei Romanului (copie ante 1789), în ms. 198 din biblioteca mănăstirii Neamţ (copie de la începutul secolului al XlX-lea) şi în ms. VI-3 şi 7 de la BCU Iaşi (copie din anul 1802, făcută de Grigore Hudici, pisarul episcopiei Romanului, pentru episcopul Gherasim Clipa al Huşilor). Textul aflat în ms. 1458 de la BAR, care are la sfîrşit menţiunea: “S-au tălmăcit această carte a sfîntului Vasile, ce să numeşte Exaimeron, de Rafail, smeritul monah din soborul stareţului Paisie, la anii 1805, spre folosul cel de obşte” (f. 230v), nu reprezintă o traducere nouă, cum pretinde Rafail, ci o versiune puţin remaniată a vechii traduceri a lui Ilarion. Acelaşi monah Rafail de la mănăstirea Neamţ a tradus (sau a remaniat o traducere mai veche), .în anul 1804, omiliile sfîntului Ioan Gură de Aur, text aflat în ms. 1456 de la BAR. Probabil tot el este acel “Rafail, smeritul monah din sfînta mănăstire a Neamţului”, care traduce din greceşte, la Bucureşti, cartea intitulată Uşa pocăinţei, pe care o publică la Braşov, în 1812, însoţită de o întinsă şi interesantă dedicaţie în versuri adresată lui Dositei, mitropolitul Ţării Româneşti.
satului Paisie, arhimandritul mănăstirilor Neamţ şi Secu, iar pe numeroase pagini glosări marginale în greceşte şi în latineşte.
170
    Spre deosebire de textul editat în 1826, manuscrisele acestei traduceri, menţionate mai sus, conţin, unele integral, altele numai în parte, şi preţioasele note în care dascălul Ilarion a explicat o serie de noţiuni filozofice şi ştiinţifice mai greu de înţeles aflate în cele nouă omilii ale Exaimeronului. Manuscrisele în care se găsesc toate notele lui Ilarion sînt numai cele trei aflate acum la Roman, la Iaşi şi la mănăstirea Neamţ, care au fost copiate în acelaşi centru cultural, la episcopia Romanului, în manuscrisul de la mănăstirea Neamţ, pregătit pentru tipar de către învăţatul arhimandrit Sofronie Clipa-Barbovschi, fratele episcopului Gherasim Clipa, notele respective sînt ordonate la sfîrşitul fiecărei omilii. în total sîrit cinci sute de note, însumînd (în ms. de la Neamţ) 208 pagini in-folio, care dezvăluie în persoana lui Harion un remarcabil om de cultură48. Această traducere comentată a lui Harion merită să fie neîntîrziat editată.
    3.  Ieromonahul Isaac
    Un alt harnic traducător şi dascăl din obştea lui Paisie, rămas de asemenea aproape necunoscut, este ieromonahul Isaac, probabil elev a lui Harion, care i-a revizuit prima traducere. Este posibil să fi fost originar din Ţara Românească şi să fi studiat şi el la academia domnească din Bucureşti, înainte de a veni în obştea lui Paisie. Despre viaţa lui nu ştim aproape nimic.
    48    Cu privire la datarea acestei traduceri, la revizia şi tipărirea ei în anul 1826, la conţinutul notelor descoperite în manuscrise şi la identitatea traducătorului, confundat la un moment dat cu arhimandritul Sofronie Clipa-Bar-bovschi, vezi articolul nostru, Dascălul Ilarion — primul traducător şi comentator român al Exaimeronului sfintului Vasile cel Mare, în “Teologie şi viaţă” (serie nouă a MMS), III (LXIX), 1993, nr. 11-12, p. 65-76. Datele bio-bibliografice ale dascălului Ilarion, din prima parte a acestui articol, au trebuit însă reluate aici, pentru întregirea şi unitatea redacţională a prezentului studiu. Descoperirea şi importanţa deosebită a notelor respective le-am anunţat întîi în articolul Un cărturar român necunoscut din secolul al XVIII-lea, în “Cronica”, XX, 1985, nr. 35, p. 5.
171
Dintr-o însemnare de pe un manuscris aflat cîndva la mănăstirea Cemica şi descris de N. Iorga în anul 1902 aflăm că “părintele Isaac schimonahul şi dascălul au răposat la văleat 1817, luna lui ianuarie, 25 de zile”49. în acelaşi manuscris se află şi cuvîntul rostit de Isaac la îngroparea stareţului Paisie Velicikov-ski. Ca şi lui Ilarion, în amintirea obştei paisiene i-a rămas calitatea de dascăl, cum atestă însemnarea din pomelnicul ctitori-cesc al mănăstirii Neamţ refăcut în anul 1846: “Schimonahul Isaac dascălul. Sfinţia sa au tălmăcit multe cărţi din limba elinească pe limba românească. Au învăţat şi părinţi la limba elinească” (ms. 190 din biblioteca mănăstirii Neamţ, f. 82v). Un elev al său a fost ieromonahul Iosif de la mănăstirea Neamţ, de asemenea traducător şi, în acelaşi timp, revizor şi editor al unor traduceri rămase de la dascălul său. în prefaţa cărţii intitulate Cuvintele şi învăţăturile preacuviosului părintelui nostru Efrem Şirul, apărută la mănăstirea Neamţ, în anul 1818, Iosif afirmă: “Şi tălmăcitor au fost cel întru fericita pomenire dascălul şi schimonahul Isaac, de la carele şi eu începăturile învăţăturii mele de a mă deprinde în limba elinească am luat aicea în sfînta monastire Neamţul”. Aceeaşi afirmaţie o face ieromonahul Iosif şi în prefaţa la Cuvintele şi învăţăturile preacuviosului părintelui nostru Isaac Şirul, apărută la mănăstirea Neamţ, în anul 1819.
     Informaţii mai numeroase avem însă cu privire la bogata activitate de traducător a lui Isaac, mai ales din greceşte, dar şi din slavoneşte. Am văzut mai sus că, în biografia lui Paisie, publicată în anul 1817, sînt menţionate trei traduceri ale sale: “cartea sfîntului Ioan al Scării”, tipărită la mănăstirea Neamţ, fără menţiunea traducătorului, în 1814, uOctoihul cel cu canoanele Preacuratei Maicii Domnului la pavecemiţă”, tipărit la mănăstirea Neamţ, în 1816, tot fără menţiunea traducătorului, şi Tipicul, tradus de Isaac după o ediţie elino-slavonă şi revizuit de mitro-
    49     Vezi N. Iorga, Manuscriptele mănăstirii Cemica, citat la nota 2, p. 219.
                                            172
politul Veniamin Costachi, care îl tipăreşte la Iaşi, în 18 1650. Un număr impresionant de traduceri făcute de Isaac şi rămase în manuscris se; află menţionate în catalogul bibliotecii mănăstirii Neamţ de la începutul secolului al XlX-lea, citat mai sus: “Arătare de scripturile lui Ion Gură de Aur” (in-cvarto), “Varsanufie Marele. Isaac dascălul l-au scos şi s-au îndreptat de Ilarion” (in-folio), “Duminicescul drum. Isaac dascal tălmăci.” (in-folio, 275 de foi), “Duminicescul drum, a doua carte. Izvoade. Tot de Isa-ac, la let 1798” (in-folio, 336 de foi), “Ervan. Izvod” (in-cvarto), “Efrem Şirul. Izvod” (in-folio), “Isaia, cartea 2. Izvod” (in-cvar-to), “Ioan Gură de Aur, tîlcuire la Matei evanghelist. Izvod. Isa-ac dascăl au tălmăcit, la an. 1795” (in-folio) V’Iustin filozoful. Isaac dascal tălm.” (in-folio), “Ioan Gură de Aur, tîlc la psalm 140” (in-cvarto), “Chirii ierusalimleanul. Izvod. Isaac dascal tălm.” (in-folio, 272 de foi)52, “Chiprian, tîlcuire la Cîntarea cînt. Izvod” (in-cvarto)53, “Carte cu patru cuvinte la tundere. Izvod” (in-cvarto), “Carte cu cuvinte la praznice preste tot anul” (in-fo-lio, 604 foi), 'Tîlc. la Piatra smintelii. Izvod” (in-cvarto), “A acestuiaş [= dascăl Evghenie Vulgaris] cuvinte sfătuitoare” (in-cvarto), “Nichifor Teotoc., 4 cuv. la tundere, Isaac dascălul au tălm.” (in-cvarto), “Simeon Noul Bogoslov. Izvod. Isaac dascălul au tălmăcit, şi au prescris Gherontie cel mic” (in-folio, 802
    50   Prefeţele acestei cărţi conţin relaţii preţioase privitoare la izvoare şi la modul în care au fost făcute traducerile respective; vezi BRV III, p. 106-109,155,157-161.
    51    O copie a acestei traduceri se afla la mănăstirea Căldăruşani; vezi D. Furtună, Ucenicii stareţului Paisie..., citat la nota 1, p. 104; o altă copie, sau poate originalul, se află în biblioteca mănăstirii Neamţ (inv. 500).
    52   Probabil o copie a acestei traduceri, datată 1799-1801, provenită de la mănăstirea Căldăruşani, se află acum în biblioteca Patriarhiei Române; vezi
D. Fecioru, Catalogul manuscriselor..., citat la nota 2, în ST, XI, 1959, nr. 7-8, p. 474-482.
      O copie a acestei traduceri (nu după cea a tîlcuirii lui Teodorit, tradusă de MaGarie, în 1787, la Cemica), este probabil cea din ms. 1560 de la BAR, făcută în anul 1818 la mănăstirea Secu.
173
foi), “Teodorit, episcopul Chirului, tîlcuire la psalmii lui David 150. Isaac dascălul au tălmăcit, pe hîrtie trecapelion, la anul 1800” (in-folio), “Hotărîri a s. sobor” (in-cvarto), “Psaltire tîlcui-tă a lui Teodorit. Izvod. Isaac dascăl, pe trecapelion” (in-folio)54. După cum vedem, unele titluri se repetă în acesta listă.
     Manuscrisul intitulat Duminicescul drum (traducere a titlului K-opi,aKo8p6|xriov), în două volume, reprezintă desigur traducerea Chiriacodromionului lui Nichifor Teotochis, apărut la Moscova, în anul 1796. Aceeaşi culegere de predici duminicale a lui Teotochis a mai fost tradusă atunci, în Ţara Românească, de Gherontie şi Grigorie, fiind tipărită la Bucureşti, în 1801, precum şi de către mitropolitul Veniamin Costachi, în timpul retragerii sale la mănăstirea Neamţ, în anii 1810-1812, a cărui traducere s-a tipărit la mănăstirea Neamţ, în 1811. Ieromonahul Isaac semnează doar ca “diortositor” [= corector]-al traducerii lui Veniamin.
     Manuscrisul autograf al traducerii lui Isaac din Simeon Noul Teolog, datat 1802-1803, se păstrează în biblioteca mănăstirii Neamţ55, iar o copie a textului respectiv, făcută “de pre însuşi izvodul” de către Nicodim Greceanu, în 1804, la Neamţ, se păstra la mănăstirea Căldăruşani56.
     însemnările de pe o copie a tomului al treilea al traducerii de către Isaac a operei lui Efrem Şirul, provenita de la mănăstirea Căldăruşani şi aflată acum în biblioteca Patriarhiei Române, cuprinde informaţii preţioase asupra locului şi a datei cînd s-a făcut această traducere: “Ale sfîntului părintelui nostru Efrem Şirului scripturile care să copiind în tomul al treilea al tipăriturii ceii în Roma făcute greco-latina, care s-au tipărit în anul 1746, care acum întîi s-au tălmăcit şi pre limba noastră cea
    54    Vezi D. Fecioru, Un catalog vechi de manuscrise..., citat la nota 2, p. 419-430.
 , 55 Vezi D. Fecioru, Manuscrisele de la Neamţu..., citat la nota 2, p. 407-483.
    56 Vezi D. Furtună, Ucenicii stareţului Paisie..., citat la nota 1, p. 103.
                                             174
românească în sf. Munte al Athosului, în sfîntul schit al înainte Mergătoriului, spre folosul rumânilor celor ce vor citi. S-au tălmăcit, zic, în anul 1804 şi 1805, cu multă sîrguinţă şi luare aminte, de smeritul între monahi Isaac paisiot dascăl” (foaia de titlu); “Sfîrşitul tălmăcirii tomului al treilea al scripturilor sfîntului părintelui nostru Efrem Şirului, martie 31, anul 1805, în Sfîntul Munte, în chilia Prodromului, ce este supt Lavră. Iară acum, la anul 1808, s-au prescris de pre însuşi izvodul în sf. mănăstire Căldăruşani” (f. 413)57. Copia este făcută de ieromonahul Acachie, un cunoscut copist de la Căldăruşani58, care reproduce în însemnările citate şi fragmente din însemnările originale ale traducătorului. Această traducere a lui Isaac a fost revăzută de ucenicul său, ieromonahul Iosif de la Neamţ, şi s-a tipărit la mănăstirea Neamţ, în trei volume, în anii 1818, 1819 şi 1823. în prefaţa volumului întîi, Iosif arată în ce împrejurări şi după care ediţii s-au făcut traducerea şi revizia cărţii .
     Dascălul Isaac a tradus şi Cuvintele lui Isaac Şirul, pe care acelaşi ucenic al său, ieromonahul Iosif, revizuindu-le cu o traducere mai veche, a ieromonahului Macarie, şi cu ediţia lui Nichifor Teotochis apărută la Leipzig, în anul 1770, le-a tipărit la mănăstirea Neamţ, în 181960.
     Un interes documentar deosebit prezintă traducerea de către Isaac, în anul 1787, a cărţii lui Varsanufie. Aceasta este, probabil, prima lui traducere, pe care a revăzut-o dascălul Ha-rion, cum atestă menţiunea citată mai sus din catalogul bibliotecii mănăstirii Neamţ şi însemnările de la sfîrşitul unor copii .
    57   Vezi D. Fecioru, Catalogul manuscriselor..., citat la nota 2, în ST, XI,
 1959, nr. 5-6, p. 348-356.
    58 Vezi G. Ştrempel, Copişti de manuscrise..., citat la nota 44, p. 1-2.
    59 Vezi BRV, III, p. 243-246.
    60 Ibidem, p. 295-298.
    61    De exemplu, în cea din ms. 2146 de la BAR, citată în schiţa bio-bibli-ografică a ieromonahului Ilarion; Cf. şi ms. 10 din biblioteca Patriarhiei Române, descris de D. Fecioru, în ST, XI, 1959, nr. 9-10, p. 599-606.
175
D.  Fecioru a remarcat prezenţa la începutul acestei traduceri a textului intitulat Descoperire cătră cetitori pentru sfinţii carii să pomenesc adeseori în cartea aceasta, pe care îl şi editează, deoarece a constatat că este un comentariu original al traducătorului român. “Este cel dintîi studiu de patrologie scris în româneşte - conchide Fecioru - şi cu asta Isaac dascălul este cel dintîi patrolog român. In «Descoperirea» sa, Isaac studiază viaţa şi opera sfinţilor Varsanufie, Ioan şi Serida cu o metodă de cercetare şi cu o informaţie care ar face cinste chiar unui cercetător contemporan”62.
     în ms. 5580 (fost ms. 5958) de la BAR, într-un caiet de 24 de foi, datînd din anul 1815, se află slujba sfintei mucenice Fi-lofteia de la Argeş, alcătuită de dascălul Isaac de la mănăstirea Neamţ. Pe f. 24v, manuscrisul are următoarea însemnare a episcopului Iosif al Argeşului, care, după cum am văzut, avea strîn-se legături cu şcoala de traducători de la Neamţ: “Această slujbă s-au întocmit precum se vede de cuviosul dascăl chir Isaac din sfînta mănăstire Neamţu, spre slava lui Dumnezeu şi întru cinstea şi lauda sfintei muceniţe fecioarei Filoftiei, care scriin-du-să curat, precum să vede, s-au dat la sfînta biserică domnească din oraşul Argeşului, ca să fie nestrămutată, după carea de acum înainte să să urmeze pomenirea sfintei muceniţe, neschimbat, la zioa prăznuirii ei. Iosif episcopul Argeş[ului], La let 1815, noiemvrie 30”63. Ar fi interesant de văzut dacă slujba care se face în prezent pentru pomenirea sfintei Filofteia este tot cea alcătuită de ieromonahul şi dascălul Isaac.
     4.  Ierodiaconul Ştefan
     După cum am văzut mai sus, în biografia lui Paisie alcătuită de Grigorie dascălul şi publicată în 1817, între traducătorii
   62 Vezi D. Fecioru, Ioc. cit. în nota precedentă.
   63   Vezi G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti..., voi. IV, p. 346-347.
176
mai importanţi ai obştei paisiene este menţionat şi “cuviosul ierodiacon Ştefan, carele au tălmăcit Vieţile sfinţilor de preste an din limba slavonească, care s-au tipărit aice în mănăstire”. Traducerea s-a făcut după cunoscuta antologie hagiografică, în patru tomuri, a lui Dimitrie al Rostovului (1651-1709), apărută la Kiev, între anii 1689-1705, şi reeditată de mai multe ori în Rusia, în cursul secolului al XVIII-lea, care mai fusese tradusă în româneşte, parţial, de către Evloghie dascălul de la şcoala domnească din Iaşi, prin anii 1758-1760, şi, probabil integral, de către ieromonahul Macarie, la Bucureşti, între anii 1775-1780. Ieromonahul Ştefan adaugă însă şi unele “vieţi” de sfinţi pe care le traduce din antologii hagiografice greceşti. Această traducere, realizată prin deosebita grijă a lui Paisie, iar după moartea lui sub supravegherea lui Veniamin Costachi, a fost tipărită la mănăstirea Neamţ, în douăsprezece volume (cîte un volum pentru “vieţile” sfinţilor din fiecare lună), între anii 1807-181564, şi a rămas multă vreme text de referinţă în cultura românească, datorită şi limbii sale deosebit de frumoasă.
     Din prefeţele primului volum al Vieţilor sfinţilor, semnate de ieromonahul Dositei, stareţul mănăstirii Neamţ, şi de mitropolitul Veniamin Costachi, aflăm că ierodiaconul Ştefan era “cam de limba slovenească” şi nu mai trăia în anul 1807, cînd a început să se tipărească monumentala sa traducere. In 1803 însă el mai era în viaţă, cum atestă următoarea însemnare de la sfîrşitul traducerii Apologhiei lui Dimitrie al Rostovului, tipărită la Iaşi: “Şi s-au tălmăcit din limba slavonească şi s-au dior-tosit la tipărire de ierodiacon Ştefan din sfînta mănăstire Neamţ”65. Alte informaţii privitoare la viaţa acestui ierodiacon Ştefan nu mai avem.
     în catalogul bibliotecii mănăstirii Neamţ de la începutul secolului al XlX-lea, citat mai sus, sub numele său sînt menţio-
    64 Vezi BRV, II, p. 507-519, şi BVR, III, p. 15-20,54-55, 87-92.
    65 Vezi BRV, II, p. 445.
177
nate, în afara manuscriselor autografe sau a copiilor după diferite volume ale traducerii Vieţilor sfinţilor (pe lunile septembrie, noiembrie, decembrie, februarie, martie, aprilie, mai şi august), dintre care unele există şi astăzi în biblioteca mănăstirii (inv. 503,506,510), următoarele texte: “Arătare a hotărârilor a s. Va-silie Mare” (in-cvarto), “Antonie cu Isihie” (in-cvarto), “A s. Vasilie cel Mare 30 cuv.” (in-cvarto, 135 de foi), “Grigore Sinai-tul. Izvod. Viaţa” (in-cvarto, 59 de foi), “Efrem Şirul, pentru ocărîrea de sine. Izvod” (in-cvarto, 76 de foi), “Casian Rîmlea-nul, pentru dreapta socoteală. Izvod” (in-cvarto, 27 de foi), “Carte pentru ascultare. Izvod” (in-cvarto), “Cuvinte sfătuitoare [ale lui Evghenie Vulgaris]” (in-cvarto), “Marco Pustnic” (in-cvarto, 174 de foi)66, “Patericul Pecerscăi. Izvod” (in-cvarto, 420 de foi), “Pateric mare” (in-cvarto, 457 de foi), “Tipic pentru sfinţirea bisericii. Izvod” (in-cvarto), “Teognost. Izvod” (in-cvarto, 39 de foi), “Hotărîri în scurt a s. Vasilie. Izvod” (in-cvarto, 213 foi), “Hronograful sf. Dimitrie Rostovskii” (in-folio, 480 de foi)67.
     Traducerea cronografului lui Dimitrie al Rostovului, după ediţia apărută la Moscova, în anul 1775, a circulat prin cîteva copii manuscrise şi a fost editată la mănăstirea Neamţ, în anul 1837, împreună cu Sinopsisul de la Kiev, pe care îl tradusese, cu mult timp în urmă, Evloghie dascălul de la Iaşi68.
     Ierodiaconul Ştefan a revizuit traducerea “rînduielii tîmo-saniei”, făcută şi tipărită de Duca Sotiriovici, în anul 1752. Acesta este, probabil, textul menţionat în lista traducerilor lui Ştefan citată mai sus, cu titlul: “Tipic pentru sfinţirea bisericii”. Versiunea lui se află în ms. 1486 de la BAR, cu următoarea
    66    Textul din ms. 1406 de la BAR, datat la 4 mai 1803, provenit de la mănăstirea Neamţ, este probabil o copie după această traducere.
    67    Vezi D. Fecioru, Un catalog vechi de manuscrise..., citat la nota 2, p. 419-430.
    68    Vezi Paul Cernovodeanu, Cronograful mitropolitului Dimitrie al Ros-tovului în ţările române, în “Mitropolia Olteniei”, XXII, 1970, nr. 5-6, p. 692-704.
178
foaie de titlu: “Tîmosanie, ce s-au scos de pre limba elinească în limba rumânească, cu osîrdia şi cu toată cheltuiala preaosfin-ţitului chirio chir Iacov, mitropolit a toată Moldovia, în zilele prealuminatului şi preaînălţatului domn Io Constantin Mihail Racoviţă voievod, de Duca Sotiriovici, tipograf de la Thasos, întru a sa tipografie. Iară acum de iznoavă tălmăcindu-se din limba elinească, cît şi din cea slovenească, de ieromonahul Ştefan, ucenic fiind al stareţului Paisie, carele au tălmăcit şi vieţile sfinţilor din limba slovenească în cea românească, în sfînta monastire Neamţului, la anii 7293 [= 1785]”69. Alte două copii ale acestei noi versiuni a slujbei tîmosaniei, din anii 1827 şi 1842, se găsesc în ms. 1797 şi 1798 de la BAR70.
     Tot ierodiaconul Ştefan a tradus din slavoneşte şi forma prescurtată a vieţilor sfinţilor, cunoscută sub numele de Prolog (sau Proloage), care a fost tipărită la mănăstirea Neamţ, în anii 1854-1855. în prefaţa acestei ediţii, mitropolitul Sofronie Mi-clescu arată cum a îmbogăţit traducătorul structura obişnuită a Prologului slavonesc: “urmînd originalul slovenesc, ce s-a tălmăcit în sfînta mănăstire Neamţ, la anul 1791, prin sîrguinţa fericitului şi pururea pomenitului stareţ al acestei mănăstiri, a cuviosului Paisie, de către ierodiaconul Ştefan, cel care a tălmăcit şi Vieţile sfinţilor, care este mai cu deosebire decît cel tipărit în Iaşi [de către Dosoftei, în anii 1682-1686, n.n.], pentru că în fiecare zi, după sinaxarul sfinţilor, s-au mai- adaos şi cuvinte foarte folositoare şi cuprinzătoare de la sfinţii Părinţi şi Dascăli Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur şi Grigorie Cuvîntătorul de Dumnezeu, din Paterice, din Everghitinos, din Limonariu, de la Efrem Şirul, de la Teodor Studitul şi de la alţii”71. în catalogul
    69     Vezi gabriel Ştempel, Catalogul manuscriselor româneşti..., voi. I, p. 348.
    70 Ibidem, voi. II, pag. 63-64.
    71    Am citat după ediţia recentă-a acestor Proloage, apărută sub îndrumarea şi cu un studiu introductiv al I.P.S. Nestor Vornicescu, mitropolitul Olteniei, Craiova, 1991, p. 41.
179
citat al bibliotecii mănăstirii Neamţ sînt înregistrate numai trei volume din traducerea acestui Prolog, nedatate şi fără menţiunea că au fost traduse de ierodiaconul Ştefan, toate trei sub numele ieroschimonahului Vasile Huşanul, desigur în calitate de copist: “prolog sept., ocv., noiem.” (in-folio, 179 de foi), “Prolog dechem., ghenar, fevru.” (in-folio, 255 de foi), “Prolog iun., iul., av.” (in-folio, 188 de foi). O copie integrală, făcută la episcopia Romanului în 1799, de către ieromonahul Sofronie Clipa-Barbovschi, pentru episcopul Veniamin Costache, se află în ms. 1462-1465 de la BAR. La 2 noiembrie 1803, mitropolitul Veniamin a dăruit această copie a Proloagelor seminarului înfiinţat de el la mănăstirea Socola de lîngă Iaşi pentru lectura elevilor”72. Copii ale Prologului tradus de ierodiaconul Ştefan, pe lunile martie, aprilie, mai şi iunie, iulie, august, s-au făcut şi la mănăstirea Căldăruşani, în primii ani ai secolului XlX-lea, cum atestă ms. 55,69,78 şi 108 de la biblioteca Patriarhiei Române73.
    5.  Ieromonahul Gherontie şi ierodiaconul Grigorie
    Ieromonahul Gherontie este bursierul moldovean care a fost trimis de Paisie, împreună cu bursierul “slovean” Dorotei, pe la anul 1790, la academia domnească din Bucureşti, ca să înveţe bine limba elină, pentru a putea traduce în condiţii optime literatură teologică. Şederea lui Gherontie la Bucureşti s-a prelungit pînă după anul 1800. în lunile iunie şi septembrie 1794 citea Vieţile sfinţilor traduse de ieromonahul Macarie, pe ale .cărui manuscrise autografe făcea însemnări de lector şi
    72     Vezi G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti..., voi. I, p. 339-340.
    73    Vezi D. Fecioru, Catalogul manuscriselor din biblioteca Patriarhiei..., citat la nota 2, în ST, XIV, 1962, nr. 1-2, p. 106-118, nr. 5-6, p. 363-376, nr. 9-10, p. 618-632, şi XV, 1963, nr. 9-10, p. 597-610.
180
unele versuri greoaie74. Probabil la Bucureşti, Gherontie a primit sub ascultare pe Grigorie, originar din Ţara Românească, absolvent al academiei domneşti din Bucureşti (sau poate coleg acolo cu mai vîrstnicul Gherontie), care îi devine ucenic devotat şi colaborator la aproape toate traducerile pe care le-a efectuat. Prin anul 1802, Gherontie revine la Neamţ, însoţit de Grigorie, şi continuă aici bogata lor activitate de traducători. Gînd se întorceau însă dintr-o călătorie făcută la Muntele Athos, în anul 1814, Gherontie a fost ucis de tîlhari, fiind înmormîntat de ucenicul său Grigorie în mănăstirea Anarghiri, de lîngă oraşul Filipupolis75. Ierodiaconul Grigorie a continuat să rămînă la Neamţ pînă în anul 1819, cînd pleacă la mănăstirea Căldăruşani, de unde, în 1823, va fi înălţat la treapta de mitropolit al Ţării Româneşti. A murit în anul 1834.
     în biografia lui Paisie, citată mai sus, Grigorie dascălul menţionează următoarele traduceri făcute de al său “cinstit stareţ şi duhovnicesc părinte Gherontie”, în colaborare cu modestul său ucenic, cum atestă prefeţele acestor cărţi, care sînt sem-
                                                      * 1£\
nate de Gherontie şi Grigorie: “Prăvilioara cea mică şi Chiri-acodromion77 cu cuvinte la evanghelii preste toate dumnicile anului, care s-au tipărit la Bucureşti, şi tîlcuirea la Evanghelie a sfîntului Teofilact8, împreună şi Teologhicon al sfîntului Ioan
   74 Vezi G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti..., voi. II, p. 90-
92.
    75   Vezi prefaţa lui Iosif, episcopul Argeşului, la Arătare sau adunare pre scurt a dumnezeieştilor dogme ale credinţei, Mănăstirea Neamţ, 1816, în BRV, III, p. 137-138, şi Constantin N. Tomescu, Mitropolitul Grigorie IV al Ungrovlahiei, Chişinău, 1927, p. 7-8.
    76    Această carte nu este Prăvilioara tipărită la Iaşi în 1784, cum se afirmă în BRV III, p. 181, ci Cartea folositoare de suflet, apărută Ia Bucureşti, în 1799, reeditată în 1800; Vezi BRV, II, p. 411-413,416-117.
    77    Traducere a cărţii cu acelaşi titlu a lui Nichifor Teotochis, apărută la Moscova, în 1796. Textul românesc a mai fost publicat la Bucureşti în anul 1801; vezi BRV, II, p. 422-425.
    78 Tipărită la Iaşi, în 1805; vezi BRV, II, p. 422-425:
181
Damaschin care s-au tipărit în Iaşi79, şi Checragarion al sfîn-tului Avgustin80, care s-au tipărit aiceea în monastire, şi altele”.
     Aceiaşi Gherontie şi Grigorie au mai tradus întrebările şi răspunsurile bogosloveşti ale lui Atanasie al Alexandriei, tipărite la Iaşi, în 1803, şi reeditate la mănăstirea Neamţ şi la Bucureşti, în anii 1816, 1821 şi 182981, Apologhia tipărită la mănăstirea Neamţ în 1816 şi reeditată la Bucureşti, în 181982, precum şi Tîlcuirea pre scurt la antifoanele celor opt glasuri a lui Nichifor Calist Xantopol, tipărită la mănăstirea Neamţ în 181783. Ultimele două traduceri menţionate au, ca şi cea a Che-cragarionului lui Augustin, prefeţele semnate “cel întru ascultare împreună cu tălmăcitoriul petrecători, Grigorie”, ele fiind făcute de Gherontie tot în colaborare cu Grigorie, ca şi cele semnate de amîndoi în timpul vieţii lui Gherontie.
     în prefaţa la Cartea folositoare de suflet, Bucureşti, 1799, Gherontie şi Grigorie afirmă că aveau deja traduse şi Cuvintele lui Simeon Noul Teolog, care au rămas nepublicate. Probabil o copie a acestei traduceri, făcută înainte de anul 1797, este manuscrisul aflat de N. Iorga în biblioteca mănăstirii Argeş84.
     Ieromonahul Gherontie a tradus şi cartea intitulată Arătare sau adunare pre scurt a dumnezeieştilor dogme ale credinţii, care după moartea traducătorului a fost revăzută de arhimandritul Grigorie Rîmniceanu şi a apărut la mănăstirea Neamţ, în
    79     Tipărită la Iaşi, în 1806; vezi BRV, II, p. 482-485. Această traducere a fost făcută la cererea mitropolitului Veniamin Costache, pentru a fi folosită ca manual de teologie în seminarul de la Socola, înfiinţat de el în anul 1803; Vezi şi N.A. Ursu, Seminarul de la Socola, prima şcoală de grad gimnazial în limba română, în “Cronica”, XXII, 1993, nr. 21, p. 7, 15, articol reprodus de aici în “Teologie şi viaţă” (seria nouă a MMS), III, (LXIX), 1993, nr. 11-12, p. 253-256, precum şi în prezentul volum.
     0 Tipărită la mănăstirea Neamţ în 1814; vezi BRV, III, p. 96-97.
    81 Vezi BRV, II, p. 444, şi BRV, III, p. 137, 369, 630.
    82 Vezi BRV, III, p. 136, 288, 289.
    83 Ibidem, p. 190-193.
    84 Vezi N. Iorga, Două biblioteci de mănăstiri..., citat la nota 2, p. 60-61.
182
anul 1816, cu o prefaţă a episcopului Iosif al Argeşului85.
     în catalogul bibliotecii mănăstirii Neamţ de la începutul secolului al XlX-lea, sub numele dascălului Gherontie sînt menţionate următoarele traduceri: “Filotei Sinait. Izvod” (in-cvarto, 25 de foi), “Isaac Şirul. Izvod” (in-folio), “Calist Cata-figheotul. Izvod” (in-cvarto), “O carte pentru unie” (in-cvarto, 122 de foi), “Nil Sinait. Izvod” (in-cvarto, 35 de foi)86.
     6.  Ieromonahul Climent
     în catalogul citat al bibliotecii mănăstirii Neamţ este înregistrată şi traducerea integrală a antologiei lui Pavel Evergheti-nos, Adunare a graiurilor şi învăţăturilor celor de Dumnezeu grăite â purtătorilor de Dumnezeu părinţi, cărţile 1-4, în două volume, cu menţiunea: “Aceste tuspatru cărţi le-au tălmăcit păr. Climent duhovnic, şi aceste-s izvoâdele” (in-folio, voi. I, 228 de foi, voi. II, 255 de foi). O copie a acestei traduceri, al cărei prim volum (in-folio, 246 de foi) este datat 1794, iar al doilea (in-folio, 301 foi) 1799, se află în biblioteca mănăstirii Neamţ (inv. 473 şi 476). Altă copie, efectuată la mănăstirea Slatina, în anul 1807, se găseşte în ms. 2578 de la BAR87. Traducerea a fost făcută din limba greacă, probabil după ediţia apărută la Veneţia, în anul 1783.
     Numele lui Climent, probabil tot în calitate de traducător, apare şi în menţiunea următoare din catalogul citat al bibliotecii de la Neamţ: “Stihurile lui Sinesie. Izvod. Ierom. Climent” (in-cvarto).
    85 Vezi BRV, III, p. 137-139.
    86     Vezi D. Fecioru, Un catalog vechi de manuscrise..., citat Ia nota 2, p. 419-430.
    87     Vezi G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti..., voi. II, p. 318-319.
                                           183
[
i
                   7.  Ieromonahul Iosif
                   Am văzut mai sus, în schiţa bio-bibliografică a ieromonahului Isaac, că Iosif a fost ucenicul acestuia şi că a revăzut şi tipărit traducerile din Efrem Şirul şi din Isaac Şirul rămase de la dascălul său. în catalogul citat al bibliotecii mănăstirii Neamţ sînt înregistrate însă, sub numele ierodiaconului Iosif, care este, probabil, aceeaşi persoană cu ieromonahul de mai tîrziu, următoarele două traduceri: “Isidor Pilusiotul. Izvod. Ierodiacon Iosif “ (in-folio), “Ioan Gură de Aur, tom. 2. Au tălmăcit-o ierodiacon Iosif’ (in-folio). Traducerea din Isidor Pilusiotul se găseşte, într-o copie din anul 1799, în biblioteca mănăstirii Neamţ (inv. 491).
                               Sigle folosite în prezentul studiu
                   BAR                               = Biblioteca Academiei Române
                   BCU Iaşi = Biblioteca Centrală Universitară “Mihai Emi-nescu” din Iaşi
                   BOR              = “Biserica Ortodoxă Română”, I, 1874-1875, şi
                               urm.
                   BRV             = Ioan Bianu şi colab., Bibliografia românească
                               veche, volumul I-IV, Bucureşti, 1903-1944
                   MMS              = “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, I, 1925 şi
                               urm.
                   ST                        = “Studii teologice”, 1,1949, şi urm.
184
        Traducerile logofătului Toma Dimitriu de la mitropolia din Iaşi
     1.      Numele lui Toma Dimitriu a rămas în istoria culturii româneşti prin următoarele două traduceri tipărite, ambele semnate doar “Toma 2 logofăt”: Alcătuire înaurită a lui Ravvi Sa-muil jidovului, mustrînd rătăcirea jidovilor, Iaşi, 1771, şi învăţătură a însuşi stăpînitoarei măriri Ecaterinii 2 către orînduita epitropie prestd alcătuirea arătării a unii noao legiuitoare condică, Iaşi, 1773, precum şi prin traducerea romanului Etiopice al lui Heliodor, rămas în manuscris, ale cărei prime copii atestă că a fost făcută de “loghiotatul chir Toma 2 logofet”, “gramatic” al mitropoliei din Iaşi. Datele biografice ale acestui învăţat logofăt erau, pînă nu demult, puţine şi controversate. Abia acum trei decenii au fost descoperite unele informaţii preţioase privitoare la viaţa, preocupările culturale şi activitatea lui, în lumina cărora bibliograful Nicos Gaidagis de Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi a reuşit să-i schiţeze biografia, corec-tînd o serie de afirmaţii eronate cu privire la identitatea şi profesia sa1. în studiul de faţă ne propunem să demonstrăm paternitatea acestui logofăt Toma asupra unor importante traduceri româneşti din jurul anului 1770, rămase în anonimat.
     Toma Dimitriu era grec, originar din Kastoria, satul Kri-pani. O însemnare de pe un manuscris grecesc copiat de el, astăzi pierdut, arată că prin anii 1755-1756 era elev, probabil la academia domnească din Bucureşti, de unde în 1758 a venit în Moldova, cum atestă următoarea însemnare a sa, în greceşte, de
     1     Vezi Nicos Gaidagis, Contribuţii la istoricul Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»”, XIII, 1976, p. 113-117, şi articolul consacrat lui Toma Dimitriu, semnat de Algeria Simota, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, 1979, p. 280-281.
185
pe un exemplar al Analelor lui Kedrenos (Basel, 1566), care i-a aparţinut şi care se află acum la BCU Iaşi (CR VI-19): “în 1758, august 14, am venit din Ţara Românească în Moldova. în 1760, octombrie 14, am fost numit logofăt, de către preasfinţi-tul meu stăpîn şi arhiereu, chirio chir Gavriil, în sfînta mitropolie a laşului”2. A fost un colaborator apropiat al mitropolitului Gavriil Calimah şi în bune relaţii cu Leon Gheuca, episcopul Romanului, care pînă în 1769, cînd a fost ales episcop, fusese un timp dichiu (= vicar administrativ) şi protosinghel al mitropoliei din Iaşi. Se pare că Toma Dimitriu a îndeplinit şi funcţia de bibliotecar al academiei domneşti din Iaşi. Poseda el însuşi o preţioasă bibliotecă, din care, după moartea lui, o serie de cărţi au fost donate de către soţia sa, Arghira, academiei domneşti (de aici ele au trecut în biblioteca Academiei Mihăilene, apoi în biblioteca Universităţii din Iaşi, unde se află în prezent)3. A murit relativ tînăr, probabil prin anii 1774-17754.
      2.      Toate cele trei traduceri cunoscute ale logofătului Toma sînt făcute din limba greacă. Le prezentăm pe scurt.
     2.1.       Textul intitulat Alcătuire înaurită a lui Ravvi Samuil jidovului..., Iaşi, 17715, este la origine o scriere în limba arabă, de unde a fost tradusă în latineşte, iar din latineşte în neogreacă de Nikifor Theotokis. Versiunea aceasta neogreacă a apărut la Leipzig, 1769, paralel cu textul latin6. Traducerea românească
    2 Vezi N. Gaidagis, art. cit., p. 144-116.
    3     Vezi, la BCU Iaşi, ediţia Istoriilor lui Herodot, Leipzig, 1675 (CR I-175), o ediţie a istoriei lui Dio Cassius (CR 1-193), introducerea în geografie şi astronomie a lui Hrisant Notaras, Paris, 1716 (CR VI-176), comentariile lui Theofil Koridaleu la logica lui Aristotel, Veneţia, 1729 (CR 111-93).
    4 Vezi şi N. Gaidagis, art. cit. la nota 1, p. 117.
    5     Vezi Bibliografia românească veche (BRV), II, p. 197-200. Cartea a fost retipărită la Buzău, în 1836; cf. Gabriel Cocora, Tipografia şi tipăriturile de la episcopia Buzăului, în “Biserica Ortodoxă Română”, LXXVIII,
 1960, nr. 3-4, p. 311.
                     Vezi Emile Legrand, Bibliographie hellenique ou description raison-nee des ouvrages publies par des grecs au dix-huitieme siecle, tom. II, Pa-
186
     s-a făcut “prin îndemnarea” şi, bineînţeles, cu cheltuiala vel vistierului Ioan Cantacuzino. Traducătorul a reprodus cu fidelitate versiunea greacă, inclusiv prefeţele, dar nu şi sumarul cărţii. După prefaţa traducătorului grec el a introdus şi o prefaţă a lui, în versuri, intitulată Stihuri politiceşti cătră cei ce vor ceti cărticica aceasta, care conţine 72 de versuri, cam greoaie, semnate de autor în următorul stih de la sfîrşit: “Toma îmi este numele, nu zic altă numire7.
     2.2.      Traducerea cărţii intitulate învăţătură a însuşi stăpîni-toarei măriri Ecaterinii 2..., Iaşi, 17738, s-a făcut după versiunea ei neogreacă, efectuată de Evghenie Vulgaris şi apărută la Moscova în anul 1770, paralel cu textul rusesc9. Logofătul Toma a făcut traducerea la cererea mitropolitului de atunci al Moldovei, Gavriil Calimah, care la rîndul său, cum se arată în prefaţa semnată de el, îndeplinea astfel o sarcină încredinţată lui de feldmareşalul rus Rumianţev. Lui Toma îi aparţine şi traducerea (sau redacţia în româneşte) a prefeţei semnată de mitropolitul Gavriil, căci limba acestei prefeţe este identică cu limba traducerii textului învăţăturii.
     2.3.      în ms. 355 de la BAR, terminat de scris în martie 1773, care cuprinde volumul al doilea al traducerii romanului Etiopice al lui Heliodor, copistul Grigorie Hievici, pisarul mitropoliei din Iaşi, afirmă într-o notă finală: “Tălmăcitu-s-au această istorie, ce să deosăbeşte în zece capete şi în doao tomuri, din
                  ris, 1928, p. 106-110. Un exemplar al acestei ediţii se află la BCU Iaşi, CR n-774.
    7   Prima traducere românească a acestei cărţi, făcută tot în Moldova, din limba polonă, de către Dima pisariul şi Constantin Lupoianul, datează din anul 1742. Se păstrează numai începutul ei, în ms. 84 de la BAR, p. 435-443 (ultimele foi ale manuscrisului fiind pierdute).
    8 Vezi BRV, II, p. 201-202.
    9    Vezi Ariadna Cioran-Camarianu, Traducerile în limba greacă şi română ale “Necazului” (învăţătura) Ecaterinei a H-a, în “Studii. Revistă de istorie”, XI, 1958, nr. 2, p. 123-132, Cf. şi Emile Legrand, op. cit. Ia nota 6, p. 116-120.
187
  limba cea aleasă elinească de dum[nealui] loghiotatul chir Toma 2 logofet, prin oserduitoarea dorire a preasfinţitului episcop al Romanului, chirio chir Leon, spre cea după putinţă a limbii moldoveneşti deşchidere şi adăogire” (f. 87v)10. în copia aceluiaşi volum al traducerii, făcută în anul 1781 de Constantin Burghele de la episcopia Romanului, este menţionat faptul că “această carte este scoasă de pre limba elinească de dum[nea]-lui Toma, gramatic a sfintei mitropolii din Ieşi” (ms. 60 de la BAR, f. 103v), iar la sfîrşitul unei copii a ambelor volume ale traducerii, făcută în anul 1786 de pitarul Toader Jora, aflăm o menţiune similară: “Această carte este scoasă de pre limba elinească de Toma gramaticul, ce au fost la sfînta mitropolie din Ieşi” (ms. 57 de la BAR, f. 213v)n.
       După o atentă comparaţie a textului românesc cu originalul, Maria Marinescu-Himu conchide: “Traducerea este făcută textual şi arată o cunoaştere precisă a celor două limbi. Deseori, traducerea este atît de fidelă originalului încît păstrează cu rigurozitate topica grecească. Textul grecesc este redat în româneşte cu conciziunea lui toată. Găsim însă din cînd în cînd amplificări şi dezvoltări [...] Traducerea în totalitatea ei nu este o traducere izbutită”12.
       10     Ştefan S. Gorovei l-a identificat pe acest pisar Grigorie Ilievici în persoana viitorului logofăt Grigoraş de la mitropolia din Iaşi, succesorul în această funcţie al logofătului Toma Dimitriu; cf. articolul Un cărturar uitat: logofătul Grigoraş, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»”, XXIII, 1986, partea a Il-a, p. 690. Am comparat grafia ms. 355 cu grafia testamentului logofătului Grigoraş, din anul 1787, pe care l-a publicat Şt.S. Gorovei în fotocopie, şi am constatat că, într-adevăr, aceste două texte au particularităţi grafice comune.
       11     Vezi Mihai Moraru şi Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a cărţilor populare laice, partea a Ii-a, Bucureşti, 1978, p. 335-343, precum şi articolul intitulat Etiopica, redactat de Rodica Şuiu, în Dicţionarul literaturii române
i  de la origini pînă la 1900, Bucureşti, 1979, p. 337-339, unde este citată întreaga bibliografie referitoare la circulaţia acestui roman în literatura română.
       12     Vezi Romanul grecesc “Ethiopică” al lui Heliodor în traducere românească, în “Hrisovul”, V, 1945, p. 57-59.
188
     Se crede că traducerea aceasta a Etiopicelor este mult mai veche decît anul 1772, consemnat pe f. lr a copiei din ms. 355 de la BAR. Noi presupunem că traducerea a fost făcută în jurul anului 1772, ca şi alte traduceri pe care logofătul Toma le-a făcut atunci, după cum vom vedea, pentru episcopul Leon Gheuca de la Roman. Traducerea are o postfaţă a logofătului Toma, în 12 versuri, intitulată: Stihuri alcătuite în versuri de dumnealui numitul tîlmăcitor cătră cetitori (ms. 355, f. 87v).
     3.      Activitatea literară a lui Toma Dimitriu nu se limitează însă la cele trei traduceri şi la versurile originale menţionate mai sus. O serie de particularităţi lingvistice ale unor traduceri anonime făcute în-Moldova, în aceeaşi perioadă, care apar şi în traducerile cunoscute ale logofătului Toma, ne-au dus la concluzia că traducerile anonime respective sînt făcute tot de el. Ne referim la următoarele texte, cărora le facem mai jos cîte o scurtă prezentare, completînd sau corectînd totodată unele informaţii privitoare la manuscrisele în care se găsesc aceste traduceri: 1. îndreptarea păcătoşilor, 2. Întîmplările lui Telemah (traducerea din neogreacă), 3. Teatron politicon, adecă privelişte politicească, 4. Zăbava fandasiei (primele zece capitole), 5. Rugăciune a neamului grecilor către toată creştineasca Evropa, Toaca împăraţilor şi Tălmăcire afacerii lui Ioan Plo-kof sfetnicul lui Olstein la pricinile ceste de acum.
     3.1.      îndreptarea păcătoşilor, adecă învăţătură către cel ce să pocăieşte, cum să cade să se ispoveduiască, Iaşi, 1768, este o traducere din limba greacă, tipărită cu cheltuiala mitropolitului Gavriil al Moldovei13. Nu se cunoaşte deocamdată textul grecesc după care s-a făcut traducerea. Diortositorul cărţii este vechiul dascăl Evloghie monahul, aceasta fiind ultima carte di-ortosită de el. Nu este menţionat însă nicăieri numele traducătorului.
     3.2. Întîmplările lui Telemah reprezintă traducerea cunos-
    13 Vezi BRV, II, p. 179-182.
                                                                                                189
cutei opere a lui Fenelon, Les Aventures de Telemaque, prin intermediul versiunii neogreceşti a lui Athanasie Skiadâs, apărută la Veneţia, în anul 1742 (volumul al II-lea al acestei cărţi se găseşte la BCU Iaşi, CR 1-972). Primele copii ale acestei traduceri româneşti, rămasă în manuscris, datează din anii 1772 (ms. 342 de la BAR, care cuprinde partea întîi a operei, cărţile 1-5) şi 1775 (ms. 262 de la BAR, care cuprinde partea a doua, cărţile 6-10). Traducerea grecească este împărţită în 10 cărţi, nu în 24, ca originalul. Numeroasele manuscrise în care se păstrează textul acestei traduceri a Întîmplărilor lui Telemah au fost de-
                                                     IA A
scrise în mod minuţios de către Ileana Vîrtosu . In nici un manuscris nu este menţionat numele traducătorului.
     Cu privire la copia aflată în ms. 743 de la BAR, datată 1780, observăm că ea nu s-a făcut la episcopia din Rădăuţi, cum afirmă copistul, probabil printr-un lapsus calami, în nota de pe f. 105v a textului: “S-au scris în sfînta episcopie a Ra-dauţului, la anul 1780, mart 23 dni. Isaie ierodiacon ot Rădăuţi” (vezi şi Al. Duţu15, Ileana Vîrtosu16 şi Gabriel Ştrem-pel17), ci la episcopia Romanului, unde se găsea atunci acest Isaia. Prima parte a copiei respective (cărţile 1-5 ale traducerii), nedatată şi nesemnată, a rămas pînă astăzi în biblioteca episcopiei din Roman, ms. 13. Ierodiaconul Isaia era un rădăuţean refugiat după anul 1775 la Roman; fapt pentru care semna “ot Rădăuţi”. Dintre cele opt manuscrise transferate în anul 1953 de la biserica Precista Mare din Roman la Arhivele Statului din
    14    Vezi Ileana Vîrtosu, Primele manuscrise româneşti ale Întîmplărilor Iui Telemah. Descriere, în “Limba română”, XXI, 1972, nr. 1, p. 27-47, şi Ariadna Camariano-Cioran, Precizări şi identificări privind unele traduceri româneşti din greacă, în “Revista de istorie şi teorie literară”, XXII, 1973, nr. 2, p. 272-274.
    15    Vezi Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII, Bucureşti, 1968, p. 236.
    16 Vezi Ileana Vîrtosu, art. cit., p. 39.
    17    Vezi G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti. BAR, 1-1600, Bucureşti, 1978, p. 170.
190
Iaşi, patru sînt copiate de el (bineînţeles tot la Roman): ms. 120, care cuprinde copia primului volum al traducerii Cugetărilor lui Oxenstiem, nedatată şi nesemnată18; ms. 123, care cuprinde capitolele 11-20 (volumul al doilea) ale traducerii din greceşte a Teatron politicon-n\m lui Ambrosius Marlianus, este semnat: “1780, av. 17. Isaie ierodiacon ot Rădăuţi, pisar” (f. 81r); ms. 124, care cuprinde traducerea Haractirurilor lui Epictit, “s-au scris de Isaie ierodiacon ot Rada[uţi], la anul
1779,   fev. 24” (f. 81r); ms. 205, care cuprinde primele cinci capitole din Zăbava fandasiei, “s-au scris de Isaia ierodiacon ot Rădăuţi” (f. 56r). Celelalte patru manuscrise aduse de la Roman la Arhivele Statului din Iaşi (ms. 121, 122, 125 şi 126), între care şi o copie din anul 1777 a Întîmplărilor lui Telemah (ms. 125) sînt scrise de Vasile (apoi ierodiaconul Vartolomei) de la episcopia din Roman, la care ne vom referi mai jos.
     3.3.       Teatron politicon, adecă privelişte politicească, este traducerea celebrei opere de educaţie morală şi politică a conducătorilor de popoare a lui Ambrosius Marlianus, Theatrum politicum, a cărei primă ediţie a apărut la Roma în anul 163119. Textul românesc a fost tradus după versiunea grecească a lui Ioan Avramios, efectuată prin anul 1713 şi tipărită la Leipzig, în anul 1758. Multă vreme s-a crezut că autorul traducerii greceşti este Nicolae Mavrocordat. Stabilirea paternităţii traducerii greceşti şi descrierea versiunilor româneşti ale acestei opere au fost făcute de către Ariadna Camariano20. Această primă traducere românească a operei lui Marlianus a rămas în manuscris.
    18    Volumul al II-lea al acestei copii, datat 1779 şi semnat de “Isaie ot Rădăuţi” se află la Biblioteca Naţională din Bucureşti. Vezi Adriana Mitu, “Cugetările lui Oxenstiem" (secolul XVIII) şi ecourile lor în cultura română, rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, 1995, p. 23.
    19    Vezi Maria Himu, “Teatrul politic” al lui Nicolae Mavrocordat şi originalul latin, în “Raze de lumină”, IX, 1937, nr. 1.4, p. 66-70.
    20   Vezi Ariadna Camariano, Traducerea grecească a “Teatruluipolitic”, atribuită greşit lui Nicolae Mavrocordat, şi versiunile româneşti, în “Revista istorică română”, XI şi XII, 1941,1942, p. 216-260, şi extras.
191
Se păstrează în mai multe copii, între care cea parţială aflată la Arhivele Statului din Iaşi: ms. 122, care cuprinde capitolele 1-10 (volumul I), o copie nedatată şi nesemnată, dar scrisă în mod evident de ierodiaconul Vartolomei de la episcopia din Roman, şi ms. 123, care cuprinde capitolele 11-20 (volumul al
II-lea), copie datată şi semnată, cum am văzut şi mai sus, “1780, av. 17. Isaie ierodiacon ot Rădăuţi, pisar” (f. 81r)- Alte copii se păstrează la BAR în următoarele manuscrise pe care le-a descris Ariadna Camariano: 434, 435, 1543, 1569, 1708, 2770, 3141, 4838, 4839, precum şi în ms. 5664, 5665, 5566 (cotele vechi 5955, 5956, 5957), achiziţionate de BAR în anul 1961. în nici una din copiile cunoscute nu este menţionat numele traducătorului.
     Manuscrisele 5805 (datat 1803) şi 2509 (datat 1827) de la BAR, deşi sînt intitulate tot Teatron politicon, adecă privelişte politicească, nu conţin traducerea operei lui Marlianus, cum au crezut Al. Duţu21 şi Gabriel Ştrempel22, ci traducerea Dioptrei lui Filip Solitarul, cum rezultă în mod limpede din conţinutul lor şi din următorul text aflat pe foaia de titlu a ms. 5805: “Teatron politicon, adecă privelişte politicească, carea s-au găsit la beserica Patruzeci de Mucenici, metohul sfinţii episcopii Rîm-nic. Tălmăcită după slovenie pă limba rumânească de un Stoica [= Staicu] dascălul, însă veiche şi fără de înţelegere. Şi este făcută trei tomuri, şi tomul de capete patruzeci, care fac capete o sută şi doaozăci. De iznoavă diortosită după gramatica rumânească de răposatu dascălul Mihalache...”. Avem deci în acest manuscris un text revizuit al Dioptrei traduse de grămăticul Staicu de la Tîrgovişte în secolul al XVH-lea. Ms. 2509 este o copie după ms. 5805. Alte copii ale textului revizuit al acestei vechi traduceri a Dioptrei se mai află în ms. 334 (datat 1789),
    21 Vezi Cărţile de înţelepciune în cultura română, Bucureşti, 1972, p. 86.
    22    Vezi Catalogul manuscriselor româneşti. BAR, 1601-3100, Bucureşti, 1983, p. 296.
192
1902 şi 1919 de la BAR, în ms. 111-32 de la BCU Iaşi şi în ms. 34 de la biblioteca Muzeului Judeţean Oltenia23.
     O cercetare mai atentă a copiei Teatron politicon-ului din ms. 4838 şi 4839 de la BAR, care cuprind capitolele 1-10, respectiv 21-30 ale traducerii româneşti (volumul al II-lea al acestei copii, care conţinea capitolele 11-20, s-a pierdut) în relaţie cu unele manuscrise de la Arhivele Statului din Iaşi, aduse în anul 1953 de la Biserica Precista Mare din Roman, ne-a dus la concluzia că manuscrisele respective au fost copiate la Roman, în jurul anul 1780. Ms. 4838 şi 4839 sînt scrise de o singură persoană, care, pe f. 137v a ms. 4838y semnează astfel: “S-au scris de Vasili”. Acelaşi Vasile, care nu era din Valahia, cum a crezut Al Duţu24, copie traducerea Gheogrăfiei noao aflată în ms. 121 de la Arhivele Statului din Iaşi: “Şi s-au scris de mine Vasili, [ucenicul] sf. părintelui Gherasim, dicheu Rom., la anul
1780,  apr. 27” (f. 322r). Tot el copiase şi traducerea întâmplărilor lui Telemah, aflată în ms. 125 de la Arhivele Statului din Iaşi: “S-au scris de mine, numitul mai jos, la anul 1777, ghen. 7. Vasile” (f. 152r); pe foia de titlu a acestui manuscris el a făcut mai tîrziu următoarea însemnare, nedatată: “La anul 1778, sept. 14, am întrat la slujbă [tăiat: în casa] la sfţ. părintele Gherasim, proin dichiu sfintei episcopii Romanului, fiind episcop preaosf. chiriu chir Leon. Vartolomei Ierodiacon”. Acest ierodiacon Vartolomei copie şi traducerea primelor zece capitole din Zăbava fandasiei, aflată în ms. 126 de la Arhivele Statului din Iaşi: “1782, iuni 16, am scris. Vartolomei ierodiacon” (f. 84r). Cum am văzut mai sus, tot de mîna lui este scrisă şi copia nedatată şi nesemnată a capitolelor 1-10 ale Teatron politicon-ului aflat în ms. 122 de Ia Arhivele Statului din Iaşi. Aşadar, grafia identică a manuscriselor menţionate arată că Vasile din
     23     Vezi Mihai Moraru, Precizări privind una din sursele Divanului lui Cantemir, “Revista de istorie şi teorie literară”, XXXII, 1984, nr. 4, p. 120 (nota 11).
     24 Vezi loc. cit. la nota 22.
193
anii 1777-1780 este aceeaşi persoană cu ierodiaconul Vartolo-mei din 1782 şi că toate aceste manuscrise au fost copiate la episcopia Romanului. Ierodiaconul Vartolomei este viitorul arhimandrit Vartolomei Putneanul, egumen al mănăstirii Precista Mare din Roman în anii 1797-180425. Copia Teatron politicon-ului făcută de Vasile, la Roman, în jurul anului 1780 (actualele ms. 4838-4839 de la BAR şi partea astăzi pierdută), a ajuns la episcopia Rîmnicului, unde, în anul 1787, Nuţul logofeţelul a făcut după ea copia aflată acum în ms. 1569 de la BAR. Acest manuscris conţine prima copie integrală a traducerii. Tot integrală este copia aflată în ms. 5664-5666 de la BAR, făcută de “Grigori Hudici,. pisar ot episc. Romanului” şi datată 20 septembrie 1802 (ms. 5665, f. 90r). Toate celelalte copii cunoscute sînt parţiale.
     Remarcăm în mod deosebit faptul că, în Theatrum politi-cum, Ambrosius Marlianus a citat peste 400 de versuri din diverşi autori, între care Horaţiu, Ovidiu şi Virgiliu. în versiunea greacă a cărţii, toate versurile citate de Marlianus au fost traduse tot în versuri, iar în româneşte ele sînt traduse în versuri de aceeaşi factură cu a celor alcătuite de logofătul Toma în prefaţa Alcătuirii înaurite şi în postfaţa Etiopicelor.
     3.4.       Zăbava fandasiei este traducerea, prin intermediar grecesc, a operei scriitorului italian Gian Francesco Loredano, Gli Scherzi geniali. Versiunea greacă aparţine lui Iakumis Ma-lakis Kastrisios şi a apărut la Veneţia, în anul 1711, sub titlul nodyvia xfjţ (pavxaciaq. Ariadna Camariano Cioran a semnalat faptul că, în prefaţa ms. 1793 de la BAR, achiziţionat în anul 1954, care cuprinde partea întîi a traducerii, medelnicerul Constantin Vîmav mărturiseşte că “din cărticica aceasta se afla şi tălmăcite zece capete mai dinainte, de oarecarele dascal. Şi într-acest chip acum, tălmăcind eu şi acele doao capete rămase,
   25    Vezi Epifanie Cozărescu, Arhimandritul Vartolomei Putneanul. Contribuţie la elucidarea unei confuzii, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXVIII, 1962, nr. 3-4, p. 193-202.
194
împreună cu cele de la svîrşit istoarioare în scurt a acestor doa-osprezece capete [= notele traducătorului grec], împreună le-am scris nu cu puţină osteneală şi le-am adus la săvîrşit, după cum se văd într-acest tom” (f. lv). Constantin Vîmav a tradus şi tomul al doilea al cărţii, care se află copiat în ms. 433 de la BAR, datat 1788, şi în alte manuscrise26. Atragem atenţia asupra faptului că unele copii ale traducerii, cum sînt cele din ms. 126 de la Arhivele Statului din Iaşi, datat 1782, şi ms. 50 de la BAR, datat 1786, cuprind numai primele zece capitole din Zăbava fandasiei, reprezentînd partea tradusă de acel “oarecarele dascal” la care se referă Constantin Vîmav, iar limba acestei părţi a traducerii este identică cu limba traducerilor cunoscute şi a celor atribuite de noi logofătului Toma Dimitriu. Numele traducătorului nu este menţionat în nici o copie a traducerii primelor zece capitole ale Zăbavei fandasiei.
     3.5.      Traducerea în româneşte a manifestelor politice intitulate Rugăciune a neamului grecilor cătră toată creştineasca Evropă, al lui Giovanni del Turco, şi Toaca împăraţilor şi Tălmăcire afacerii lui Ioan Plokof sfetnicul lui Olstein la pricinile ceste de acum, ale lui Voltaire, se păstrează în următoarele manuscrise de la BAR: 499 (f. 2-10), nedatat, provenit de la episcopia Romanului, 1408 (f. 34r-51v)27 şi 5666 (f. 99r-110r), la sfîrşitul traducerii Teatron politicon-ului, copiată în anul 1802 de Grigore Hudici, pisarul episcopiei din Roman. După titlul textului intitulat Facerea lui Ioan Plokof..., în ms. 1408 (f. 48r) şi în ms. 5666 (f. 1081) se află data: 1772, mai. în nici una dintre aceste copii nu este menţionat numele traducătorului
    26    Vezi Ariadna Camariano-Cioran, Precizări şi identificări..., citat la nota 14, p. 278.
    27   Pe f. 33r a ms. 1408, la sfîrşitul traducerii Cărticelei contra latinilor a lui Evghenie Vulgaris (originalul grecesc a apărut la Constantinopole, în 1756), copistul necunoscut, care a copiat şi manifestele menţionate de pe foile următoare, a făcut însemnarea: “Scrisu-s-au această cărticică în sfînta mănăstire Precista din Roman, la vleat 1800, fevr. 24”.
195
(sau, eventual, al traducătorilor) manifestelor respective.
      Cu privire la conţinutul politic antiotoman al acestor manifeste, la împrejurările în care au fost ele scrise de către Voltaire şi de Giovanni del Turco, precum şi la difuzarea lor în limba greacă şi română au făcut observaţii pertinente Ariadna Cama-riano28, Al. Duţu29 şi Violeta Barbu3 . Este sigur faptul că traducerea în limba română a manifestului intitulat Rugăciune a neamului grecilor... a fost făcută din greceşte, fie după o versiune a lui Evghenie Vulgaris, cum a afirmat Ariadna Camaria-no, fie (mai puţin probabil) după originalul redactat în greceşte de către Giovanni del Turco, în colaborare cu albanezul Antonio Gicca, cum a presupus Al. Duţu. Celelalte două manifeste, Toaca împăraţilor şi Tălmăcire afacerii lui Ioan Plokof.., sînt traduse direct din limba franceză, cum a demonstrat Ariadna Camariano, de către cineva care nu ştia însă prea bine această limbă. Referitor la traducătorul (sau traducătorii) acestor trei texte în limba română, Ariadna Camariano conchide: “Acum se pune întrebarea: traducerile operelor lui Voltaire, făcute după textul franţuzesc, şi traducerea operei lui Giovanni del Turco, făcută după versiunea greacă a lui Vulgaris, se datoresc aceluiaşi traducător? Nu se ştie. Poate să fie doi traducători, din care unul a tradus din limba franceză şi celălalt din limba greacă, şi
    28     Vezi Ariadna Camariano, Voltaire şi Giovanni del Turco traduşi în limba română pe la 1772, în volumul în amintirea lui Constantin Giurescu, Bucureşti, 1944, p. 175-182, şi Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire în limba greacă şi română, Bucureşti, 1946, p. 131-142. Cf. şi Ariadna Cama-riano-Cioran, Precizări şi identificări..., citat la nota 14, p. 279.
    29     Vezi Alexandru Duţu, op. cit. la nota 15, capitolul intitulat Explorările cărturarilor moldoveni, p. 215-256, Explorări în istoria literaturii române, Bucureşti, 1969, studiul intitulat Voltairianism şi rousseauism, p. 65-85, şi Giovanni del Turco, Voltaire şi stereotipiile, în “România literară”, XV, 1982, nr. 21,p. 19.
    30     Vezi Violeta Barbu, Cele mai vechi traduceri din Voltaire în limba română, în “Limba română”, XXXVI, 1987, nr. 6, p. 525-532 (I), şi XXXVII, 1988, nr. 1, p. 39-54 (II).
196
pe urmă traducerile s-au copiat în acelaşi manuscris. Dar putem tot aşa de bine admite şi cealaltă ipoteză, că tustrele se datoresc aceleiaşi persoane, desigur un grămătic din anturajul lui Ru-mianţof, cunoscător atît al limbii franceze cît şi al celei greceşti. Traducerea operei lui Giovanni del Turco, făcută din versiunea greacă, este mai reuşită decît traducerile operelor lui Voltaire, făcută după textul franţuzesc, ceea ce dovedeşte că traducătorul lui Del Turco poseda mai bine limba greacă decît traducătorul lui Voltaire limba franceză”.31
     Studiind atent particularităţile lingvistice şi stilistice ale traducerii româneşti a celor două manifeste ale lui Voltaire, Violeta Barbu a ajuns la următoarele concluzii: “Analiza particularităţilor fonetice, morfologice şi lexicale păstrate în copia cea mai veche, ms. rom. 499, pune în evidenţă existenţa a două straturi de limbă: unul muntenesc, preponderent, şi unul moldovenesc”, fapt care, pentru autoare, comportă mai multe explicaţii32. Traducerea acestor două texte a fost realizată “cu maximă probabilitate în intervalul 1772-1774, la scurt timp după alcătuirea lor de către Voltaire”33. “Dacă dovezile lingvistice nu oferă o soluţie clară problemei localizării [traducerii], cele de ordin cultural, precum şi circulaţia manuscriselor, ne îndrumă către Moldova, mai precis spre cercul de intelectuali din jurul episcopului de Roman şi apoi mitropolitului Leon Gheucă”34. După ce a exclus însă, prin analiza contrastivă a textelor, posibilitatea ca traducătorul acestor manifeste să fie arhimandritul Gherasim de la mitropolia din Iaşi, cel care a tradus, în anul 1792, Istoria craiului Sfeziei Carol 12 a lui Voltaire, pentru Violeta Barbu problema paternităţii traducerii lor a rămas deschisă. Cu privire la modul în care a fost făcută traducerea manifestelor, autoarea a constatat că “în efectuarea traducerii Toaca
    31 Vezi Spiritul revoluţionar francez—, citat la nota 28, p. 142.
    32 Vezi art. cit. la nota 30, (II), p. 39-40.
    33 Ibidem, p. 53.
    34 Ibidem.
197
împăraţilor, cărturarul a făcut apel atît la originalul francez, cît şi, pentru control, la versiunea neogreacă realizată de Evghenie Vulgaris şi apărută la St. Petersburg în 1772. Influenţa tălmăcirii lui Vulgaris nu se mai face însă resimţită în Plîngerea lui Ioan Plokof, care urmează cu fidelitate textul francez” şi ca, “raportată la izvorul francez şi la versiunea neogreacă a lui Evghenie Vulgaris, traducerea românească urmează, în majoritatea cazurilor, calea echivalării verbale, care nu poate duce decît la rezultate de nivel modest”, cum a şi dovedit Violeta Barbu în cuprinsul studiului35. Această ultimă observaţie concordă cu concluzia la care a ajuns Maria Marinescu-Himu, în analiza modului în care a fost realizată de către Toma Dimitriu traducerea Etiopicelor lui Heliodor36.
     în mod evident traducerea acestor manifeste, atît în greceşte cît şi în româneşte, se datoreşte propagandei ruseşti, care urmărea prin difuzarea lor compromiterea politicii imperiului otoman şi stimularea luptei de eliberare a popoarelor din Peninsula Balcanică subjugate de către turci. După cum se ştie, în timpul războiului ruso-turc din anii 1769-1774, încheiat cu pacea de la Kiiciuk-Kainargi, Moldova şi Ţara Românească au fost ocupate de către trupele ruseşti, care au şi administrat în această perioadă ambele principate româneşti. în Moldova, partida filorusă, alcătuită atît din români cît şi din greci, care sperau că eliberarea ambelor popoare de sub ocupaţia turcească se putea realiza chiar atunci, sub auspiciile imperiului Ecaterinei a Ii-a, avea ca membru marcant şi pe mitropolitul Gavriil Cali-mah, cum atestă unele documente politice ale anilor respectivi, aflate în manuscrisele 348 şi 1667 de la BAR, care au fost în parte publicate, după un alt manuscris, de către M. Kogalnicea-nu, în “Arhiva românească”, I, 1841, p. 172-334. Este posibil deci ca traducerea acestor trei manifeste antiotomane să fi fost
    35 Ibidem.
    36 Vezi art. cit. Ia nota 12.
198
făcută de un colaborator apropiat al mitropolitului. Am văzut mai sus că, pentru traducerea învăţăturii Ecaterinei a II~a, mitropolitul Gavriil a însărcinat pe Toma Dimitriu, logofătul mitropoliei. Particularităţile lingvistice comune traducerii româneşti a acestor trei manifeste antiotomane şi traducerii româneşti a învăţăturii Ecaterinei şi a Etiopicelor lui Heliodor duc la concluzia că traducătorul lor este acelaşi logofăt Toma Dimitriu.
     3.6.       Este de multă vreme cunoscut faptul că episcopul Leon Gheuca al Romanului l-a avut ca oaspete pe cărturarul sîrb Dositei Obradovici, care a petrecut un timp în Moldova, în anii 1781-1782. Referindu-se la bogata activitate culturală desfăşurată de către Leon Gheuca, “ale cărui zel pentru învăţătură şi iubire cătră patrie nu se pot descrie pe deplin”, învăţatul sîrb relatează, într-o scrisoare din anul 1783, că “el, fiind episcop, a învăţat limba franceză, a adunat cu mare cheltuială foarte aleasă bibliotecă, a dat a se traduce pe limba sa feliurite cărţi şi acum şi-a propus a eda în tipări cu cheltuiala sa Teatrul politic a lui Oxenstema şi Telemahul, şi a le dărui patriei sale”37. Am văzut mai sus că logofătul Toma de la mitropolia din Iaşi a tradus pentru episcopul Leon Gheuca Etiopicele lui Heliodor. Probabil că tot la el a apelat episcopul Leon şi pentru traducerea Teatron politicon-ului şi a Întîmplărilor lui Telemah, căci limba acestor două traduceri anonime este identică cu cea a traducerii Etiopicelor şi a celorlalte două traduceri cunoscute ale lui Toma Dimitriu.
    37    Vezi Ioan Russu, Fabulele lui Demetriu Cichindeal în traducere nouă din originalul sîrbesc al lui Dositei Obradovici, Arad, 1885, p. XX-XXI. Sublinierile noastre. După cum am văzut, Teatrul politic este opera lui Ambrosius Marlianus, nu a lui Oxenstiem. Noi credem că Obradovici a citat greşit numele autorului, nu titlul operei, căci Teatrul politic şi Întîmplările lui Telamah au conţinut politico-ideologic similar, iar Leon Gheuca dorea să facă, prin traducerea şi tipărirea lor, educaţia politică a compatrioţilor săi.
199
      4.        Pentru că acest logofăt Toma a venit în Moldova din Ţara Românească, unde probabil şi-a însuşit el limba română, atît în traducerile sale cunoscute cît şi în cele pe care i le atribuim se întîlnesc numeroase particularităţi ale graiului muntean38, alături de multe particularităţi lingvistice moldoveneşti, care se pot datora fie traducătorului, după un deceniu petrecut de el la Iaşi, fie tipografilor sau copiştilor moldoveni ai textelor respective. Dintre particularităţile lingvistice munteneşti aflate în textele de care ne ocupăm, cităm doar cîteva exemple39: formele fără propagarea lui 11, în genuchi (IP, p. 67, 70; IT I, f. 18r, 29r, 33r, 35r, 52v, 57v, 58v), îngenuchet (IT I, f. 12v; ZF, f. 36r), precum şi cuvintele şi formele barză (SA, p. 62), gaură (IT II, f. 52v), găuri (IT I, f. 31v; IT II, f. 52v), grindină (IT I, f. 87v, 89r; TP II, f. 54r), junică “juncă” (IT I, f. 99r), noroi (IP, p. 157), rîndurea “rîndunică” (SA, p. 62; TP I, f. 23r), taur (SA, p. 95, 100, 102, 106; HE II, f. 801, 80v, 81v, 82r; IT I, f.
    38    Ion Gheţie, în Baza dialectală a românei literare, Bucureşti, 1975, p. 339-400, consideră drept “muntenească” limba învăţăturii Ecaterinei a H-a, iar Violeta Barbu, în studiul citat la nota 30, a constatat că în traducerea celor două manifeste ale lui Voltaire este preponderent stratul de limbă muntenesc.
    39    Folosim următoarele sigle ale textelor pe care le comparăm: HE (I şi II) = Heliodor, Etiopicele, voi. I, ms. 4837 de la BAR, copie din anul 1784, voi. II, ms. 355, de la BAR, copie din anul 1773; IE = învăţătură a însuşi stăpînitoarei măriri Ecaterinii 2..., Iaşi, 1773; IP = îndreptarea păcătoşilor..., Iaşi, 1768; IT (I şi II) = Fenelon, Întîmplările lui Telemah, voi. I, ms. 342, de la BAR, copie din anul 1772, voi. II, ms. 262 de la BAR, copie din anul 1775; TP (I şi II) = Marlianus, Teatron politicon, voi. I (cap. 1-10), ms. 122 de la Arhivele Statului din Iaşi, copie de prin 1781-1782, voi. H (cap. 11-20), ms. 123 de la Arhivele Statului din Iaşi, copie din 1780; SA = Alcătuire înaurită a lui Ravvi Samuil..., Iaşi, 1771; TR = Giovanni del Turco, Rugăciune a neamului grecilor..., ms. 499 de la BAR (p. 2-7), copie nedatată; VT = Voltaire, Toaca împăraţilor şi Tălmăcire a facerii lui Ioan Plokof..., ms. 499 de la BAR (p. 7-10), copie nedatată; ZF = Loredano, Zăbava fandasiei, (cap. 1-10), ms. 126 de la Arhivele Statului din Iaşi, copie din anul 1782.
200
21r, 30v, 38r, 83v, 84r, 99r; IT II, f. 31r; TP I, f. 35v), văpaie (SA, p. 33, 66; IP, p. 67, 68, 118; IT I, f. 13v; IT II, f. 101v; ZF, f. 2V, 19v, 20r, 38% zăpadă (IP, p. 54, 59, 77, 110; IT I, f. 5r, 12r, 18r, 29r, 35r, 38r, 52v, 70r, 87v, 99r; IT II, p. 62r, 78r; TP
I, f. 7V; TP II, f. 54v), zvorî “a sluji” (HE II, f. 40r; IT I, f. 69v; TP I, f. 67r), zvorelnic (HE I, f. 102r) şi altele.
     5.      Dintre celelate particularităţi lingvistice comune traducerilor cunoscute ale logofătului Toma şi celor pe care i le atribuim, menţionăm în continuare o serie de fapte mai semnificative. Toma Dimitriu îşi însuşise bine limba română, dar uneori se simte că o învăţase mai ales prin lectura unor texte mai vechi şi că era străin. Ca şi alţi traducători contemporani sau mai vechi, el recurge des la calcuri, atît lexicale cît şi morfologice sau frazeologice. Unele dintre aceste calcuri sînt neobişnuite şi pot constitui deci probe de netăgăduit în demonstraţia de paternitate literară pe care o efectuăm. Totodată, am remarcat prezenta în traducerile cunciscute ale lui Toma Dimitriu a unor >
prepoziţii care, în construcţiile respective, nu (mai) erau în uzul limbii române literare din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Aceleaşi prepoziţii apar frecvent şi în traducerile pe care i le atribuim.
     5.1.      Verbele sinonime ji6t%o)iai şi 7toXejo.co “a (se) lupta, a combate” sînt traduse prin locuţiunea verbală a bate război. De exemplu, în IE: “însuşi patria bate război cu dînsul” (p.
38), “[greşeli] ce bat război împotriva netemerii...” (p. 94),“a bate război cu vrăjmaşii” (p. 148); HE I: “a bate război cătră cei de faţă” (f. 91r; cf. şi 23v); IP: “să bată război cu un vrăjmaş ca acesta” (p. 49), “călătoresc pre mare şi bat război cu valurile” (p. 127); IT I: “dezmierdările ce bat război cu facirea de bini” (f. 5r), “pentru împăratul cel bun bat război însuşi dumnezăii” (f. 44v; cf. şi 2r, 7V, 8r, 86v, 89r, 97v, 104r); TP I: “toţi de bună voie bat război” (f. 53v; cf. şi 60r, 79v, 108v, 109v, 110v, 138v, 139v, 140\ 14lv); ZF: “am bătut război înspre a-ţi da voie ca să te îmbraci cu armele mele” (f. 3r), “nu voi [...] a
201
bate război împotriva bunei norociri” (f. 31v; cf. şi 22r, 47r).
      5.2.      în IE apare locuţiunea adjectivală biruitor cu poh-fală “triumfător”: “politiceasca elefterie să arată biruitoare cu pohfală, cînd pravelile cele pentru greşale de vinuire trag fieş-tecarea pedeapsă...” (p. 20). Aceeaşi locuţiune este folosită şi în ZF: “arată-te biruitor cu pohvală” (f. 43v; cf. şi 40r), “s-au arătat biruitoare cu pohfală tirănia” (f. 52v; cf. şi 53r), precum şi în VT: “după urmarea vulturului celui biruitori cu pohfală” (f. 10r), unde traduce adj. fr. triomphant. Aşadar, prin această locuţiune Toma Dimitriu traducea şi adjectivele corespunzătoare gr. 0pia|j.p£'OTiK6ţ (sau 0pia|j|kK6ţ). în ZF apare şi sintagma biruinţă cu pohfală “triumf’ (f. 4r, 28r, 50r, 53r, 61r, 64v), prin care sînt desigur traduse s.f. Gpioqj.pe'oaic; sau s.m. 9plap.poq.
      5.3.      Sintagma grăire împotrivă “contradicţie, replică”. IE: “cînd alte dovezi fără de grăire împrotivă îl dovedesc vinovat” (p. 72), “ca să vădească curat grăirile împotrivă la care, răspunzînd, au căzut” (p. 73), “împărţirea cea strîmbă a pedepselor va naşte o grăire împotrivă ciudată” (p. 92); IT II: “căruia să-i de loc fără de grăire împrotivă” (f. 56r; în orig.: %copi<; âvxiX,07iav); TP II: “fiindcă cel ce să pîra strica toate grăirile împrotivă, mîniindu-să pîrîşul, au strigat...” (f. 80v); ZF: “această socoteală nu priimeşte grăire împrotivă” (f. 14v). Prin această sintagmă sînt deci traduse s.f. dvxi^oyla “contradicţie” şi sintagma xcopig avxi/Uyylav “fără replică”.
      5.4.      Adj. xpwoc; “aurit” tradus prin adj. înaurit. De exemplu, în SA: “faptă înaurilă o au numit” (f.t. şi p. X), “această înaurită carte” (p. I); IE; “vacului celui înaurit” (p. IV, în prefaţa mitropolitului Gavriil); IT I: “într-un nour înaurit” (f. 29r), “vacul cel înaurit" (i. 35r; cf. şi 49r, 71v); IT II: “înauritul vac” (f. 55v; cf. şi 60r, 84v); TP I: “cuvinte înaurite” (f. 16r, 19r, 30r, 39r, 45v, 46r, 47r, 67v, 97v), “înaurită învăţătură” (f. 22r, 24r, 100v, 109r), “înaurit meşteşug” (f. 29r; cf. şi 48v, 59r, 69v, 73r, 92r, 92v, 99r, 100r, 123r); TP II: “cuvintele cele înaurite” (f. 8V,
202
27v), “acea înaurită carte” (f. 36r), “înaurite vacuri” (f. 40r; cf. şi 43v, 55v, 57r, 61r, 67v).
      5.5.       Sintagma mai înainte purtare de grijă “prevedere, veghere la”. HE II: “a avea pentru dînsul mai înainte purtare de grijă” (f. 78r; în orig. îipovoiocq); IE: “trebuinţă era la cea mai înainte purtarea lor de grijă a să face oarecare meşteşu-giri” (p. 164); IP: “avînd mai înainte purtare de grijă pentru hrana vieţii sale” (p. 65 bis); TR: “cea înţeleaptă a ei mai înainte purtare de grijă” (f. 4r), “avînd turcii mai înainte purtare de grijă pentru...” (f. 5r), “amăgit fiind dintru o purtare de grijă mai înainte cu mincinoasă socoteală” (f. 6V). Sintagma este calc după s.f. 7tpovoia “prevedere”. In IE apare şi locuţiunea verbală a purta grijă mai înainte, calc după vb. 7cpovoto “a prevedea, a veghea la”: “ocîrmuirea stăpînirii este datoare de multe ori a purta grijă mai înainte de trebuinţele bătrînilor...” (p. 141), “o să poarte grijă mai înainte săracilor şi bolnavilor” (p. 213).
      5.6.       Adj. 'o7t£pccv0pco7coţ “supraomenesc” este tradus în HE II prin locuţiunea adjectivală mai presus de om: “frumu-seţă atîta mai presus de om arată” (f. 69v). Prin aceeaşi locuţiune este tradus adjectivul menţionat în IT II: “un glas mai presus de om” (f. 40v). Calcul acesta apare şi în ZF: “a să tălmăci cu glasuri şi mai presus de om” (f. 20v), “o faţă mai presus de om pururea au stătut...” (f. 41r), “faţa mea să slujiia ca o faţă mai presus de om” (f. 83r).
      5.7.       S.f. cotoncla “colonie” tradus prin s.f. mutare. De exemplu, în IE: “corăbiile mutărilor de la America ce să negu-ţătoresc în Evropa” (p. 126); IT I: “sînt multe mutări elineşti la această margine de mare” (f. 90v), “Salendul, noao mutare elinească” (f. 97r; cf. şi 89r, 95v); IT II: “mutări [marg.: slobozii]” (f. 8r), “această mutare ce au venit să întemeieze Tarandul” (f. 43r; cf. şi 88r, 89r).
      5.8.       Vb. auYKoc'tave'bco “a consimţi” este tradus în HE II prin locuţiunea verbală a se pleca împreună: “au strigat tot norodul, vădind prin laude că să pleacă împreună” (f. 19r; cf. şi
27r, 41r). Acelaşi calc apare şi în IE: “la acestea să sileşte a să pleca împreună” (p. 65), în IP: “de le va priimi şi să va pleca împreună” (p. 46) şi în TR: “este a să pleca împreună de obşte, ca să nu cădem la...” (f. lr).
     5.9.      Vb. xeipay®Yw “a conduce, a dirija” tradus prin locuţiunea verbală a povăţui ca de mînă. De exemplu, în HE I: “fiind povăţuită ca de mînă de cătră...” (f. 96r; cf. şi 23r); HE II: “povăţuind ca de mînă pre Hariclia” (f. 18v, cf. şi 3V), “este povăţuită ca de mînă de cătră cele ursite” (f. 48r); IT II: “dumnezeilor ce i-au povăţuit ca de mînă la facere de bine” (f. 78v). în HE II apare şi sintagma povăţuitor ca de mînă (f. 24r), prin care este calchiat s.m. xeipaycoyoţ “conducător, ghid”.
     5.10.     Folosirea frecventă, în construcţii similare, a prepoziţiilor din şi dintru, în locul prepoziţiei de. De exemplu, în IE: “viaţa lui şi slobozenia spînzurată din graiul cel cu înşelăciune sau din întristarea şi posomorîrea judecătoriului său” (p. 55), “o împărăţie carea să apără [...] şi să întăreşte înlăuntru din puterea şi din ipolipsis cea bună” (p. 86), “[neguţătoria] nu spînzură fără numai din pravilile sale” (p. 127; cf. şi 122, 134, 175, 184, 239), “într-alt chip cetăţeanul [...] să va spînzură dintr-un număr oarecarele de oameni cîţi sînt păzitorii şi tălmăcitorii pravililor” (p. 58), “oamenii au perit dintr-o boala ne sîmţită şi ofticoasă” (p. 112); HE I: “[cosiţele] nu li lăsa a zburli preste cuviinţă dmvînturile cele supţiri” (f. 59v), “şi oa-ricum căscînd ca din somn” (f. 75v; cf. şi 62v), “să mişca dintr-o patimă umedă” (f. 65r); HE II: “s-au fost învăţat din trebuinţă a purta cu dînşii oameni...” (f. 48v), “a scăpa acela [...] din jert-va cea sfinţită” (f. 76v), “braţul mîinilor, ce era încă asudate din goana boului” (f. 82v; cf. şi 74r, 76v), “şi cetatea ca dintr-o privelişte stînd împrejurul zidului” (f. 16v), “groapa [...] fiind alcătuită cu piatră dintr-o măsură şi săpată” (f. 61r; cf. şi 30v); IP: “îndemnaţi din vreo dulceaţă atîta de mare” (p. 50), “fiind îndemnaţi şi orbiţi din dragostea ce au la acele obraze” (p. 80), “de te-ai deznădăjduit din milostivirea lui Dumnezeu” (p. 146);
204
IT I: “împăratul, carile zioa şi noaptea să pedepsăşti din necredinţă, prepuni cum că...” (f. 24r), “tatul lui s-au făcut necruţător diii întristarea lui cea preste măsură” (f. 38v), “ca să te odihneşti din toate ostenelile tale” (f. 70v; cf. şi 12r, 69v, 81r, 90r), “gonit dintru o tulburări a mării” (f. 2r), “vedeam pre însumi slobod dintr-o primejdie înfricoşată” (f. 34r), “într-un loc prea mari, încungiurat dintr-o păduri deasă” (f. 401), “s-au aprins inima a Calipsus dintr-o cumplită mînie” (f. 54v; cf. şi 23v, 27v, 53v, 70r, 83r, 83v, 84v, 87v, 102v); TP I: “din dreptate nu s-au abătut, fiind plecat din rugăciune” (f. 19v), “să deosăbeşte stă-pînirea cea împărătească din stăpînire tirenicească” (f. 49r), “supărat din rădicările asupră a cheltogalilor” (f. 68r; cf. şi 40r, 57r, 117r, 122r, 143r); TP II: “această cheie, care nu spînzură din brîu, ce să ţine de umere” (f. 9r), “îndemnat fiind, ca un tî-năr, din căldura inimii” (f. 121), “s-au rănit cumplit din cuvîntul ei” (f. 75v; cf. şi 13r, 13v, 17r, 20r, 23r, 35v, 40v, 48r, 58v, 76r), “dintr-această multă bucurie îndemnîndu-să” (f. 18r), “să să pă-zască dintr-aceeaşi boală” (f. 35v); ZF; “au căzut ticălosul Pa-troclu [...] din bărbăţie lui Ector” (f. lr), “să curgă ape din sîn-ge, ca să spăl greşala” (f. 9r), “orbiţi fiind din pohtile iubirii de slavă” (f. 83v; cf. şi 5r, 7r, 17r, 20\ 21v, 54v, 57r, 64v, 72r, 77r, 82r), “o otravă păzeşte pre om dintr-altă otravă” (f. 731); TR: “suflîndu-să din credinţa lui Moamet” (f. 2r), “fiind povăţuit din începătura cea neschimbată a legii lui” (f. 6V), “amăgit fiind dintr-o purtare de grijă mai înainte cu mincinoasă socoteală” (f. 6V); VT: “să aprind din nerăbdare înspre a să sătura de...” (f. 10r).
      5.11.       Folosirea frecventă, în construcţii similare, a prepoziţiei înspre, în loc de spre. De exemplu, în SA: “şi unul numai de să va întoarce, este destul înspre a avea noi multe răsplătiri...” (p. IX; în continuare, forma înspre nu mai apare, fiind probabil înlocuită de tipografi sau de diortositorul cărţii prin spre)', IE: “slobozenia la nimica alt nu razimă, fără numai înspre a putea fieştecarele a face aceea ce să cade a voi, şi înspre
205
a nu fi silit de nevoie a face aceea ce nu să cade a voi” (p. 11), “politiceasca elefterie nu razimă înspre a face fieştecarele ori ce va vrea” (p. 11), “elefteria este slobozenia înspre a face fieştecarele aceea ce slobod pravelile” (p. 12; în continuare, şi în această carte forma înspre a fost în mod sistematic înlocuită de tipografi prin spre); HE II: “pornită de apururea înspre a proroci cele mai rele” (f. 4r), “pururea vitează şi întreagă la minte înspre a suferi nenorocirile” (f. 7V), “silindu-o înspre a arăta patima” (f. 19v), “sînt gata înspre a mă supune la toate” (f. 31v; cf. şi lv, 8V, 9r, 9V. 13v, 16v, 26v, 31r, 32v, 36v, 41r, 42r, 52v, 53v, 56r, 56v, 57r, 63r, 67r„ 77v, 78r, 82v; în HE I, ca şi în cele două texte tipărite, forma înspre a fost înlocuită de copişti prin spre)\ IP: “puterea lui, care pururea să zăboveşte înspre a te apăra de tot răul” (p. 65.), “are mare lesnire înspre a cerceta cugetul său” (p. 124), “te-ai lenevit înspre a învăţa” (p. 148; cf. şi 78, 94, 107, 130, 145, 146, 153); IT II: “au ajutat împreună înspre a să împodobi” (f. 5r), “cît era de socotitor înspre a afla chipuri ca să...” (f. 57v), “aşa de gata înspre a face [...], aşa de isteţ înspre a apuca...” (f. 60v), “sînt orbi înspre a cunoaşte binele şi răul” (f. 73r; cf. şi 58v, 69r, 76r, 84v, 85r, 86r, 91r, 91v, 96v, 99r); TP I: “cel mai tare între elini înspre a bate război asupra celor...” (f. 141v), “din carea nebunie să poveţuia înspre a săvîrşi atîte păgînătăţi” (f. 143v), “era foarte slobod înspre a huli şi a mustra” (f. 150r; cf. şi 15lv); TP II: “deosăbirea nici la fire este, nici la voie, ce înspre a naşte şi a să naşte, şi înspre a trimite şi a purcede” (f. 52r, 52v); ZF: “lipsită de putere înspre a sta împotrivă la...” (f. lr), “orbită înspre a zidi minciuna so’cotinţii sale” (f. 3r), “bucură-te înspre a videa pe un prieten” (f. 8r), “mirele s-au făcut leneşe înspre a tăse şi a tăie urzălile lor” (f. 53r; cf. şi 6V, 7r, 10r, II1, 20r, 20v,’23v, 26r, 28v, 32r, 33v, 41v, 44r, 47r, 53T, 59v, 61v, 62v, 68r, 70r, 74r, 81r); TR: “au lucrat împreună cu prea slăvire înspre a păzi neamul cel vechi al grecilor curat...” (f. 2r), “au pornit şi acum mai de pre urmă sufletele noastre înspre a ne apuca...” (f. 4V); VT: “este şi iscusită înspre
206
a face lucruri vrednice istoriei” (f. 7V), “metahiriseşti această slavă înspre a răsplăti batjocurile ce au făcut...” (f. 9V), “să aprind din nerăbdare înspre a să sătura de...” (f. 10r), “au aflat săcretul înspre a să înarma creştenii” (f. 10r; cf. şi 9T).
      Prepoziţia înspre apare frecvent, în construcţii similarej şi în unele acte din arhiva mitropoliei din Iaşi, datînd din anii 1769-1772, care sînt, în mod firesc, redactate sau traduse de Toma Dimitriu, logofătul de atunci al mitropoliei. Cităm cîteva exemple după copia documentelor respective aflată în ms. 348 de la BAR. Astfel, în scrisoarea din 16 decembrie 1769 a împărătesei Ecaterina a Ii-a către mitropolitul şi episcopii Moldovei, tradusă probabil după o versiune în limba italiană: “metahirisîţi cele neconteniti a voastri fierbinţi învăţături înspre a faci şi a isprăvi ca...” (f. 36r), “să fie cu sîlinţă înspre a să arăta vrednici...” (f. 36r); în scrisoarea mitropolitului cătră ţară, care însoţea scrisoarea menţionată a împărătesei într-o foaie volantă tipărită: “vă sfătuim ca să vă sîrguiţi cu de-adinsul înspre a vă arăta vrednici unii faceri de bini...” (f. 37v), “fiişticarili să să ferească înspre a nu să amăgi...” (f. 37v); în scrisoarea nedatată (din primăvara anului 1770?) adresată de mitropolit şi de boierii din ţară deputaţilor moldoveni trimişi în solie la Sankt-Petersburg: “Dumnezău [...] să vă dăruiască putere, prin apărare drepţii sale, înspre a spori la celi înalte şi folositoari săvîrşiri...” (f. 49v); într-o scrisoare din 1772 a mitropolitului, împreună cu tot clerul şi boierii Moldovei, către feldmareşalul Rumianţev: “întăresc temeinici nădejdili noastri înspre a nu căde niciodini-oară supt păgîneasca sîlnicii” (f. 64v), “să adaogi pofta şi dorinţa noastră înspre a vide săvîrşire acestor pre norociţi lucrări” (f. 64v).
      5.12.      Folosirea frecventă, în construcţii similare, a prepoziţiei lîngă, în locul prepoziţiei Id. De exemplu, în IE: “lîngă rîmlenii cei vechi, cei neînsuraţi nu putea să ia cevaşi...” (p. 114), “fetile, lîngă rîmlenii cei vechi, să lepăda din moştenirea cea cu diată” (p. 164), “lîngă ghermani muierile era totdeauna
207
supt epitropi” (p. 169; cf. şi 15, 48, 62, 161, 162, 165, 191); HE II: “lîngă cei ce au dragoste, şi cele fără de temere sînt înfricoşate” (p. 45), “precum fierul este lîngă alţii la trebuinţe, în-tr-aceasta chip lîngă etiopeni să socoteşte aurul” (f. 49v); “lucru ce nu este obicinuit lîngă perşi” (f. 64v; cf. şi llr, 69r, 70v, ll1)', IT I. “aicea să pedepsăsc trii răutăţi, cari lîngă celelalte neamuri rămîn nepedepsite” (f. 36r), “nici un lucru nu are să fie atîta de sfînt lîngă oameni decît legile cele rînduite ca să-i facă buni” (f. 41v); TP I: “au stătut lîngă rîmleni un obicei lăudat” (f. 24v), “vulturul luigă rîmleni şi crocodelul lîngă eghipteni s-au orînduit să fie ieroglificâ” (f. 96v; cf. şi 9r, 51v, 79r, 88r, 93r, lllr, 119v, 122r, 129r, 130r); TP II: “minunată este lîngă rîmleni şi mărturie lui...” (f. 23r), “carele întîi lîngă latini au scris stihurile vitejilor” (f. 44r, cf. şi 31r, 34\ 38r, 41r); ZF: “pietrele cele scumpe nu au atîta preţ lîngă aceia ce nu le cunosc” (f. 56v); TR: “atuncea lucrul lîngă ceilalţi este vrednic de oarecarea socotinţă” (f. 3V).
     5.13.       Folosirea frecventă, în construcţii similare, a prepoziţiei peste, în loc de pe. De exemplu, în SA: “călare preste asin” (p. 33), “vor sta picioarele lui în zioa aceea preste muntele măslinilor” (p. 38), “preste cămaşa lui au aruncat sorţi” (p. 51; cf. şi 35); IE: “o adunare de blagorodnici, întemeiată preste începerile ce s-au pus mai înainte” (p. 151), “de va schimba începerile preste care să întăriia” (p. 195), “să întemeiază preste credinţa cea cu dreptate” (p. 234; cf. şi 126, 147); HE I: “luînd o scrisoare ce era preste piept” (f. 28r), “am aflat-o preste pat întristată” (f. 62v; cf. şi 5V, 6r, 9V, 116v, ); HE II: “jurîndu-să preste dumnezei şi preste întîmplările cele de faţă” (f. 45r), “şe-zînd preste fii ca preste o căruţă” (f. 61r, cf. şi 7r, 14r, 20v, 26r, 46r, 48v, 57r, 59r, 62r, 67v, 73v, 75r, 77v, 79r); IP: “cel ce să razimă preste ispovedanie, ca acesta cade” (p. 3), “întinzîndu-ş rasa lui preste ape” (p. 85, cf. şi 128); IT I: “a zbura preste aripile vremii departe de noi” (f. 83r), “de undi să pricinuieşti de să afla preste aceste margini de mare atîtea mutări elineşti” (f. 89r;
208
cf. şi 61v, 62r); IT II: “să îmbie în calea mărirei preste urmele ce am însemnat” (f. 40v), “jirtvele ce au ars preste capişte” (f. 57v; cf. şi 3r, 9V, 41v, 61v, 89r); TP I: “au pus piciorul cel drept preste mare şi cel sting preste pămînt” (f. 41v; cf. şi 109v, 145v); TP II: “o sarcina de lemne au pus-o preste umerii lui” (f. 28v), “nu pune samar preste bou” (f. 47v); ZF: “obicinuieşte pedeapsa preste cei nevinovaţi” (f. 8r), “să-ţi pui cununa preste cap” (f. 180; VT: “lăţit fiind preste mindiriul lui” (f. 7V), “dînd pentru răsplătire o cruce preste umerii lui” (f. 10r).
     5.14.       Folosirea consecventă a adjectivului primejduitor “primejdios”. IE: “[greşeala] să face primejduitoare” (p. 191); HE II (f. 4r, 40r); IP (p. 107); IT I: “primejduitoari călătorii”^. 6V), “primejduitoare războaie” (f. 89v, 94r; cf. şi 4r, 5r, 7r, 7V, 20r, 25r, 27r, 53r); IT II: “primejduitoare greşale” (f. llv, cf. şi 12r, 13v, 57r, 80v, 82r); TP I: “vrăjmaş primejduit ori” (f. 50v; cf. şi 72r, 81r, 114v, 139r, 148v); TP II (f. 21r, 29r, 50r); ZF: “o trecere atîta de primejduitoare “ (f. 7V); TR: “primejduitoare întîmplare” (f. 5r; cf. şi 2v); VT: “această putere vrea fi mai primejduitoare decît turcii” (f. 8V).
     5.15.       Folosirea frecventă a locuţiunii adverbiale cu degrabă “repede”. HE I: “întorcîndu-să [...] cu degrabă spre...” (f. 8r), “alerga cu degrabă” (f. 32v; cf. şi 34v, 51r, 53v, 64r, 87r, 87v, 90v, 101v); HE II: “mergea cu degrabă1'1 (f. 29r), “iscoditorii viind cu degrabă” (f. 56r); IP: “mergînd cu degrabă la...” (p.103); IT I: “suindu-să cu degrabă la cer” (f. 13v), “i-au trimis cu degrabă o slugă” (f. 25v; cf. şi 32r, 35v); IT II: “au mers cu degrabă să ia robii” (f. 43v).
     5.16.       Folosirea consecventă a locuţiunii adverbiale cîte puţin puţin “puţin cîte puţin”. IE: “au stricat cîte puţin puţin rînduiala” (p.162), “a să povîrni împărăţia cîte puţin puţin” (p. 194); IP: “iau plată cîte puţin puţin” (p. 39), “cîte puţin puţin mai să preface în fire” (p.58; cf. şi 86, 121, 131); IT I: “munţii şi dealurile cîte puţin puţin să micşora” (f. 17v; cf. şi 23r, 30v, 40v, 53r, 54v, 61v, <53v, 98r); IT II: “cîte puţin puţin am price-
                                        209
put” (f. 14v; cf. şi 10v, 27r, 49r, 58v, 59r, 63r, 91r, 104v); TP II: “au lăţit cîte puţin puţin otrava ei” (f. 21v; cf. şi 53r); ZF: “aceea ce cîte puţin puţin să adaoge” (f. 24r).
     6.       Identificarea traducătorului necunoscut al textelor, discutate mai sus în persoana logofătului Toma Dimitriu de la mitropolia din Iaşi sporeşte în mod considerabil numărul traducerilor efectuate de el şi-i înscrie astfel numele alături de cel al ie-rodiaconului Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului, al lui Alecu Beldiman şi al arhimandritului Gherasim de la mitropolia din Iaşi, care au tradus în limba română, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, mai multe opere importante ale culturii universale. Chiar dacă iniţiativa traducerii în româneşte a scrierilor respective nu-i aparţine, iar rezultatele strădaniilor sale sînt sau pot părea astăzi nesatisfăcătoare, meritul harnicului logofăt Toma nu scade. Mulţi cititori români de atunci au receptat mesajul artistic, filozofic, moral şi politic al Etiopicelor lui Heliodor, al celebrei opere a lui Fenelon, Întîmplările lui Telemah, şi al Teatrului politic al lui Marlianus prin intermediul versiunilor româneşti elaborate de el. Acest lucru se cuvine reţinut şi apreciat în istoria culturii noastre.
210
        Ierodiaconul Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului (f!797), primul traducător român din limba franceză
    1.      într-un studiu publicat în anul 1986, am identificat în persoana acestui ierodiacon Gherasim pe autorul îndelung căutat al controversatului Cuvînt de îngropare vechiului Ştefan vodă al 5-le, domnul Ţării Moldovii şi al altor patru scrieri literare anonime de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, la fel de interesante: Cuvînt a unui ţăran cătră boieri, Corespondenţie între doi streini asupra obiceiurilor Moldovii şi Ţării Munteneşti, Cuvînt pentru răbdare şi Epistolie cătră Evagoras pentru cinste1. Am făcut acestă identificare prin comparaţia limbii şi a stilului scrierilor menţionate cu limba şi stilul unor adnotări mai ample de pe o carte de la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, cu comentarii la Vechiul Testament, şi al ciornelor unor texte cu conţinut variat aflate pe foile 1-54 ale ms. 47 de la Biblioteca Academiei Române, care s-au dovedit a fi autografele ierodiaconului Gherasim, fost dichiu (= vicar administrativ) al episcopiei Romanului, apoi egumen al mănăstirii Pre-cista Mare din Roman, între anii 1785-1797. Grafia chirilică a adnotărilor din cartea de la BCU Iaşi şi a textelor din ms. 47 de la BAR are particularităţi comune cu grafia semnăturii Gherâ-sim de pe icoana cu “Cina cea de taină” şi pe de alte icoane praznicale de la biserica Precista Mare din Roman, sfinţite la 7 septembrie 1793 şi la 23 iunie 1794 (vezi fotocopiile alăturate,
     1    Vezi Un scriitor român necunoscut din secolul al XVIII-lea, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»”, XXIII, 1986, partea 1, p. 239-284. Acest studiu, revăzut şi îmbogăţit, este reprodus în volumul nostru, Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filologice, Iaşi, 1997, p. 285-319, cu titlul Ierodiaconul Glierasin Putneanul de la episcopia Romanului, un scriitor căutat timp de un secol şi jumătate.
211
fig. 1, semnătura lui Gherasim de pe icoana menţionată, şi fig. 2, foaia 9V din ms. 47 de la BAR).
     Nu este necesar să amintim aici şi alte informaţii sau ipoteze privitoare la viaţa şi activitatea ierodiaconului Gherasim Putneanul, pe care le-am prezentat în studiul citat, deoarece considerăm prezentul studiu o continuare firească a celui publicat în 1986 . Emitem doar ipoteza că, înainte de a fi dichiu al episcopiei Romanului, în prima parte a păstoriei lui Leon Gheuca, ierodiaconul Gherasim a îndeplinit aceeaşi funcţie la mitropolia din Iaşi, în timp ce Leon Gheuca era protosinghel al mitropoliei. Ne întemeiem această ipoteză pe următoarea informaţie. Intr-o dare de seamă financiara a episcopiei Rădăuţului, din 22 iunie 1766, păstrată la Arhivele Statului din Suceava (Doc. IV/49), este relatat faptul că, la termenul din 23 aprilie al acelui an, a fost încasată suma de 566 de lei, de la 283 de preoţi şi diaconi din eparhie, cîte doi lei de nume, din care 450 de lei au fost predaţi ierodiaconului Gherasim (fireşte, de la mitropolie, unde se adunau banii impozitului datorat de cler, destinat finanţării învăţămîntului public), iar din restul sumei încasate au fost plătiţi învăţătorii de la şcolile din Botoşani (40 de lei), de la Putna (30 de lei) şi de la Rădăuţi (40 de lei)3. Este posibil deci ca bunele relaţii dintre Leon Gheuca şi ierodiaconul Gherasim să se fi stabilit la mitropolia din Iaşi, iar în 1769 să fi plecat împreună la episcopia Romanului.
     2.      în acelaşi studiu publicat în anul 1986 am atribuit lui Gherasim Putneanul şi „traducerea, anonimă şi nedatată, a primelor nouă cărţi (din cele 24) ale romanului lui Fenelon, Les
    2    Prima versiune a prezentului studiu a apărut în “Cronica”, XXXI, 1996, nr. 19-20, p. 6-7. Versiunea publicată aici a apărut în “Anuarul Institutului de Istorie «A.D. Xenopol»”, XXXVII, 2000, p. 127-143, cu titlul Traducerile ierodiaconului Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului.
   3    Vezi Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente, 1393-1849, întocmit de Vasile Gh. Miron, Mihai Ştefan Ceauşu, Gavril Irimescu şi Sevastiţa Irimescu, Bucureşti, 1983, p. 368, fişa nr. 1114.
212
Aventures de Telemaque, aflată înpihs. 1576 de la BAR, cu titlul Întîmplările lui Telemahos, ’fmUW luiUlises, cercetată în anul 1976 de Ileana Vîrţosu^qare a datat-o 1782 şi a atribuit-o episcopului Leon Gheuca de la Roman4., Această traducere, probabil prima făcută dinMmba franceză în cultura românească, pe la începutul anilq^ 1770}|are particularităţi lingvistice şi stilistice comune cu celelalţetexte atribuite de noi lui Gherasim^ PutneafluLJ'Tu am făcut însă pînă acum demonstraţia filologică dffngoare a acestei atribuiri de paternitate literară. între timp, adîncind cercetarea limbii mai multor traduceri româneşti din secolul al XVIII-lea efectuate în Moldova, am determinat încă trei traduceri anonime care au particularităţi lingvistice şi stilistice comune cu textele originale sau traduse atribuite lui Gherasim Putneanul: una din greceşte, Gheogrâifie noao, şi două din limba franceză: Haractirurile lui Epictit şi Cugetările lui Oxen-stxernŢS^^T&l:sLr& credeam, înainte de a identifica scrierile necunoscute ale lui Gherasim Putneanul, că ar putea fi atribuite dascălului Petru Stamadiadi de la academia domnească din Iaşi5. Prezentăm pe scurt principalele date bibliografice şi tex-tologice ale acestor trei traduceri.
     2.1.      Gheogrâfie noao este traducerea cărţii greceşti intitulate Grammatikî gheografikî, trei volume, Veneţia, 1760, care, la rîndul ei, reprezintă traducerea de către Gheorghios Fatzeas, prin intermediul versiunii italiene, a manualului de geografie universală al englezului Patrick Gordon (la BCU Iaşi se află atît versiunea greacă, sub cota CR 11-1313, cît şi ediţia din 1760 a versiunii italiene, sub cota CR 1-1547). Titlul Gheogrâfie noao este traducerea celui grecesc Neoterikf gheografla (în versiunea italiană, Geografia moderna), aflat în interior, la în-
    4 Vezi, Un manuscris românesc al Întîmplărilor lui Telemac de Fene-
 lon: filieră, localizare, datare, paternitate, în “Limba română”, XXV, 1976, nr. 1, p. 33-36.                                                       ____
    5     Vezi Prima traducere românească din Epictet, în “Cronica”, XV, 1980, nr. 29, p. 5.
213
 ceputul fiecărui volum şi în colontitlul întregii cărţi. Traducerea românească s-a păstrat în trei copii. Cea mai veche, nedatată şi fără semnătura copistului, se află în biblioteca episcopiei din Roman, ms. <56. A doua copie, aleasă de noi drept text de referinţă, se află în ms. 121 de la Arhivele Statului din Iaşi, care a fost adus aici, împreună cu alte şapte manuscrise, de la biserica Precista Mare din Roman. La sfîrşit are următoarea însemnare: “Şi s-au scris de mine, Vasîli, [ucenic] sf. părintelui Gherâsim, dicheu Rom., la anul 1780, ap: 27” (presupunem că, \ printr-un lapsus calami, după numele Vasîli a fost omis cuvîntul ucenic). Acelaşi Vasile, apoi ierodiaconul^VartoIomm^a copiat, între anii 1777-1782, şi alte manuscrise, dintre care trei sînt acum tot la Arhivele Statului din Iaşi (ms. 122, 125, 126), iar două la BAR (ms. 4838 şi 4839). El este viitorul arhimandrit Vartolomei Putneanul, egumenul mănăstirii Precista Mare din Roman în anii 1797-1804. Copia dirijms. 12de la AS Iaşi o reproduce întocmai pe cea din msT^de la episcopia Romanului. Probabil datorită dislocării unor porţiuni mai mari din manuscrisul (ciornele) traducătorului, fapt neobservat de scribul care a efectuat copia de la Episcopia din Roman, în această copie, ca şi în cea de la Iaşi, întreg conţinutul volumului al treilea al geografiei traduse este interpolat în cuprinsul volumului al doilea, într-un loc din descrierea Spaniei care începe cu paragraful intitulat Lucruri rari (f. 143r, rîndul 9 de jos, pînă la f. 200r, rîndul 10; în orig., voi. 2, p. 31, rîndul 5). Dar nici partea interpolată nu este în ordine, căci aceasta începe de la jumătatea descrierii insulelor Capul Verde, cu paragraful intitulat Lucruri rari (în orig., voi. 3, p. 82, rîndul 13), urmată de descrierea altor insule ale Africii, apoi a Americii, pînă la f. 178r, cu care se încheie volumul al treilea şi întreaga geografie (în orig., voi. 3, p. 186), iar pe f. 179r-200r se află începutul volumului al
    6   Vezi Mircea Păcurariu, Manuscrisele româneşti din biblioteca episcopiei Romanului şi Huşilor, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXVII,
 1961, nr. 7-8, p. 527-532.
214
 treilea, cu capitolul Pentru Africa sau Livie (în orig., p. 10-82, rîndul 12). Pe f. 200r, rîndul 11, este reluată descrierea Spaniei, urmată de cea a Portugaliei şi a altor ţări din Europa, iar pe f. 283v începe descrierea Asiei, ambele copii terminîndu-se cu descrierea insulelor Asiei şi cu menţiunea că s-a sfîrşit tomul al doilea al geografiei. A treia copie, efectuată de un dascăl Alexandru Atanasiu pentru paharnicul Iordachi Darie, la moşia acestuia, în satul Dărmăneşti, ţinutul Neamţ, se află în ms. 2349 de la BAR. Este datată 15 iulie 1786. Nu am cercetat această copie. După cum rezultă din foia de titlu ajxiaiiuscrisu-lui, ea a fost făcută după cea din actualul msfl21de la AS Iaşi. Se pare însă că Al. Atanasiu a observat dislocarea părpTHnaîe a textului şi a remediat, eventual după original, această greşeală de copist, împărţind geografia tradusă în patru tomuri.
     Traducerea acestei geografii a fost făcută cu spirit critic. în mai multe locuri traducătorul a comprimat textul original, re-nunţînd la unele informaţii de amănunt sau la comentarii prea' lungi, încărcate cu aprecieri considerate de el mai puţin interesante sau inconvenabile din punct de vedere religios, educativ ori politic. Dintre cele patru capitole ale părţii întîi a primului volum, consacrată geografiei generale, nu au fost traduse cap.
2, cu probleme de măsurare a pămîntului, şi cap. 3, cu teoreme geografice, care ar fi prezentat, fireşte, dificultăţi de înţelegere pentru cititorul român de atunci, prea puţin instruit.
     2.2.      Traducerea intitulată Haractirurile Iui Epictit s-a păstrat în trei copii. Prima, aleasă de noi drept text de referinţă, se află în ms. 124 de la AS Iaşi, adus aici de la biserica Precista Mare din Roman, în anul 1953. La sfîrşit are următoarea însemnare: ”S-au scris de Isaie ierodiacon ot Rada[uţi], la anul 1779, fev. 24” (f. 81r). Acest Isaia, probabil refugiat după 1775 de la episcopia din Rădăuţi, era atunci pisar la episcopia Romanului, unde a copiat, în anii 1779-1780, cinci texte, dintre care trei se află tot la AS Iaşi (ms. 120, 123, 205). însemnarea lui de pe f. 105v a ms. 743 de la BAR, care cuprinde partea a
215
doua a traducerii din greceşte a Întîmplările lui Telemah: “S-au scris în sfînta episcopie a Rădăuţului, la anul 1780, mart 23 dni. Isaie ierodiacon ot Rădăuţi”, conţine un lapsus calami: Radau-ţului, în loc de Romanului. Prima parte a acestei copii, nesemnată şi nedatată, a fost identificată de noi, pe baza identităţii grafiei, în biblioteca episcopiei din Roman, ms. 13. Copia din ms. 124 de la AS Iaşi conţine următoarele texte: Tabla sau Icoana a lui Kivit Tiveanul (subintitulată în unele ediţii Dialog între călător şi bătrîn), Predoslovie lui Epictit, Viaţa lui Epictit scrisă de Boalo, Haractirurile lui Epictit, care cuprind Manualul său, în 79 de capitole, însoţite de cîte o tîlcuire, şi Vorba între împăratul Adrian şi între filosoful Epictit. A doua copie, cu acelaşi conţinut, nedatată şi nesemnată, făcută probabil tot la Roman, se află în ms. VI-49 de la BCU Iaşi. Grafia acestui manuscris este identică cu cea a textului intitulat Facerea lui Si-ghismundfon Ţitten de la Cîmpii Elisei, 1791, avg. 2, tot nesemnat de copist, aflat la sfîrşitul ms. miscelaneu 1408 de la BAR, f. 57-59. Pînă la f. 56, ms. 1408 este copiat de altă persoană, care face la sfîrşitul unui text terminat de copiat pe f. 33 următoarea însemnare: “Scrisu-s-au această cărticică în sfînta mănăstire Precista din Roman, la velet 1800, fevr. 24”. Copistul nu şi-a dezvăluit numele. Pe f. 52-56 ale manuscrisului el a copiat textul intitulat Palatul crailor leşeşti, probabil după ciorna lui Gherasim Putneanul din actualul ms. 47 de la BAR, care atunci se găsea la mănăstirea Precista Mare din Roman, în posesia egumenului Vartolomei. A treia copie, efectuată în anul 1785 de către un diacon Ştefan, probabil tot de la Roman, se află în ms. 27 de la BAR. Conţine numai trei dintre textele existente în celelate două copii, şi anume: Tabla sau icoana lui Kivit Tiveanul, Carte lui Epictit, adică Manualul, în 79 de capitole, împreună cu tîlcuirile respective, şi Vorba adică întrebările şi răspunsurile între împăratul Adrian şi între filosoful Epictit. Textul Manualului lui Epictet din acest manuscris, împreună cu tîlcuirile respective, a fost editat integral de mitropolitul
216
Antonie Plămădeală7. Comparînd copia din ms. 27 cu celelalte două copii ale acestei traduceri, A. Plămădeală a conchis că textul din ms. 27 a fost copiat după autograful traducătorului, sau după o altă copie8.
     Cele cinci texte aflate în copiile menţionate sînt traduse din cartea intitulată Les Caracteres d’Epictete, avec l’explica-tion du Tableau de Cebes, par M. l’abbe de Bellegarde, Tre-voux, 1700 (alte ediţii în 1701 şi 1772), o antologie care mai cuprinde textele Remarques sur le Tableau de Cebes, philo-sophe platonicien, Discours sur la destinee des ames, qui se trouve dans la dixieme Livre de la Republique de Platon şi Discours sur la tranquilite de l’Ame, tire d’Hipparque, philosophe pythagoricien. Textul intitulat în traducerea românească Predoslovie lui Epictit este prefaţa lui Bellegarde la antologia sa (în original are titlul Preface, nesemnată şi nepaginată), iar Viaţa lui Epictit este opera lui Gilles Boileau (1631-1669), fratele lui Nicolas Boileau, autorul Satirelor şi al Artei poetice. Gilles Boileau a publicat Viaţa lui Epictet în 1655, împreună cu Manualul lui Epictet şi Tabla lui Cebes, traduse de el în limba franceză (alte ediţii în 1657, 1667, 1772). Probabil că tîlcuirile la Manualul lui Epictet îi aparţin lui Bellegarde. Multe ediţii şi traduceri în diverse limbi ale acestui text au tîlcuiri similare, mai mult sau mai puţin originale, semnate de diferiţi comentatori.
     Ca şi în cazul Gheogrâfiei noao, constatăm şi aici că în multe locuri traducătorul a comprimat textul sau a renunţat la unele pasaje. Din Tabla lui Cebes lipseşte la sfîrşit textul de pe trei pagini ale versiunii franceze (corespunzător capitolelor 38-
41  din original), iar din Viaţa lui Epictet lipseşte, tot la sfîrşit, aproximativ o cincime din text. în traducerea Manualului lui
    7    Vezi studiul Prima traducere a Manualului lui Epictet în româneşte, cu ediţia ei în anexă, în “Mitropolia Ardealului”, XXIX, 1984, nr. 9-10, p. 595-662.
    8 Ibidem, p. 606.
217
Epictet au fost comprimate fraze, şi pasaje numai din tîlcuiri.
     2.3.       Traducerea românească a celebrelor Cugetări ale contelui de Oxenstiem a fost studiată de către Adriana Mitu, cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie şi Teorie Literară “G. Călinescu”, într-o remarcabilă teza de doctorat, susţinută în octombrie 1995 la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti9. Dintre problemele elucidate de A. Mitu, menţionăm: identificarea autorului suedez de limbă franceză al acestor Cugetări, larg difuzate în cultura europeană a secolului al XVIII-lea, prin numeroase ediţii în limba franceză şi prin traduceri în alte limbi, anume Johan Thuresson, conte de Oxenstiem (1666-1733), confundat în istoriografia noastră literară, după surse de informaţie franceze, cu unii membri ai familiei sale (Gabriel, Axei); identificarea ediţiei folosite de traducătorul român, anume prima ediţie postumă în limba franceză, intitulată Pensees sur divers sujets de morale, două volume, Francfort, 1736; compararea celor 24 de copii manuscrise cunoscute ale versiunii româneşti şi stabilirea filiaţiei lor. Căutînd persoana traducătorului necunoscut, A. Mitu a ajuns la concluzia că traducerea a fost făcută în jurul anului 1770, la episcopia din Roman, şi că autorul ei ar putea fi un colaborator al episcopului Leon Gheuca, sau episcopul însuşi, pe care “dovezi ale existenţei altor traduceri, sigur ale sale (Pentru ştiinţa stihiilor, BAR, ms. 194), [...] îl pun în postura, dacă nu de traducător, oricum în cea de autor moral al traducerii, poate chiar de colaborator la definitivarea ei”10. Este posibil, cum crede A. Mitu, ca exemplarul ediţiei Francfort, 1736, a textului original, aflat la BCU Iaşi (cota CR 1-1208), care conţine numeroase glosări margi-
    9     Am luat cunoştinţă de conţinutul acestei lucrări prin rezumatul ei, multiplicat şi difuzat cu prilejul susţinerii tezei, şi prin studiul autoarei intitulat, ca şi teza, “Cugetările lui Oxenstiem” şi ecourile lor în cultura română, apărut în “Limbă şi literatură”, 1986, nr. 4, p. 436-445, şi 1987, nr. 1, p. 29-40.
    10 Vezi rezumatul tezei de doctorat, p. 13.
218
nale ori interliniare în româneşte, greceşte sau latineşte, să fie “chiar exemplarul de care s-a folosit traducătond pentru a traduce textul în româneşte”11, dar glosările respective, uneori greşite, par mai curînd ale unui cititor. în cercetarea noastră, am ales mai demult drept texte de referinţă copia din ms. 2773 de la BAR, datată 1779, pentru partea întîi a traducerii, şi copia din ms. 96 de la BAR, datată 1780, pentru partea a doua.
     Ca şi în celelalte două traduceri prezentate mai sus, Gheo-grâfie noao şi Haractirurile lui Epictit, traducătorul a comprimat şi aici numeroase fraze, nu a tradus, din diferite motive, unele versuri sau texte în proză citate de autor în comentariile sale, a renunţat la cîteva texte, probabil din motive religioase, educative sau politice. Astfel, din voi. I nu au fost traduse cugetările intitulate De la prevention, cu evident caracter politic, De la familiarite şi Du nombre des Lucreces, iar din voi. H, cugetările De l’eglise grecque, cu critici la adresa acestei biserici, Du ridicole aveuglement d’une mere sur Ies defauts de sonfils, Des choses qui ne soufrent point de milieu şi Epitafes diverses. Din acelaşi volum, nu a fost tradus comentariul destul de dezvoltat (p: 195-280) intitulat Reflexions morales du comte d’Oxenstiem.
     3.       Prezentăm în continuare o serie de particularităţi lingvistice mai semnificative (cuvinte cu sensuri sau nuanţe semantice identice, în contexte similare, şi forme, locuţiuni sau sintagme mai puţin obişnuite) comune textelor autografe ale lui Gherasim Putneanul, scrierilor literare pe care i le-am atribuit în studiul citat din 1986 şi traducerilor pe care i le atribuim acum, pentru a dovedi astfel că şi aceste traduceri îi aparţin. Folosim următoarele sigle ale textelor pe care le comparăm: CI = Cuvînt de îngropare vechiului Ştefan vodă, ms. 1667 de la BAR, f. 1-9; CR = Cuvînt pentru răbdare, ms. 1667, f. 12-14; CS = Corespondenţie între doi streini, ms. 1667. f. 20-23; CT
     11 Ibidem, p. 11; sublinierea autoarei.
                                                 219
= Cuvînt a unui ţăran cătră boieri, ms. 1667, f. 9-11; E = Epistolie a lui Evagoras pentru cinste, ms. 1667, f. 15-19; FT = Fe-nelon, Întîmplările lui Telemahos, ms. 1576 de la BAI^.; GA = [Adnotările lui Gherasim din cartea de la BCU Iaşi, cota CR VI-227] (prin cifre arabe indicăm numerotarea originală a coloanelor cărţii, iar cu cifre romane paginile manuscrise de la început, I-IV, şi de la sfîrşit, V-VUI); GN = Gheogrâfie noao, ms. 121 de la Arhivele Statului din Iaşi (paginaţia cu creion roşu); HE = Haractirurile lui Epictit, ms. 124 de la AS Iaşi (paginaţia cu creion negru); MTG = ms. 47 de la BAR, cu texte autografe ale lui Gherasim Putneanul; OC (I şi II) = Cugetările lui Oxen-stiem, voi. I, ms. 2773 de la BAR, voi. II, ms. 96 de la BAR.
      3.1.       în MTG apare de două ori locuţiunea conjuncţională neobişnuită atuncea cînd “în timp ce”: “nu te milostiveşti a arunca un strai prost,.o vechitură fratelui tău [...], atunce cînd cheltuieşti sume de bani de îmbraci...” (f. 24r), “cît să nu fi ni-mică zis de aceste, atunce cînd alte mai nici să văd pomenite” (f. 46r)- Această locuţiune se găseşte şi în CI: “Dar atuncea cînd toate le aşăzase [...], iată dimonul gîlcevilor...” (f. 2V), “biruitori l-aţi văzut, dar niciodată mîndru, atuncea însăşi cînd călca cerbicea vrăjmaşului” (f. 3V), “nu ştiu cum, atuncea cînd cu gura înălţăm dreptatea pănă la ceriuri, cu inema la strîmbă-tăţi ne plecăm” (f. 5r), “pre un domn drept plîngem, atuncea cînd pre cei strîmbi sau îi uităm, sau...” (f. 6V; cf. şi 4r, 6r); CT: “cheltuiţi vremea în bencheturi, atuncea cînd noi murim de foame” (f. llv); E: “să fie socotit că au avut bărbăţie vitejască, atuncea cînd cei cu minte zăresc pricina cea adevărată” (f. 16r). Foarte des apare această locuţiune şi în FT, unde sînt traduse prin ea conjuncţiile pendent que: “atuncea cînd Mentor făcea această voroavă, noi sosim la...” (f. 42r), “atuncea cînd mă aflam în mulţimea privitorilor...” (f. 54r), “atuncea cînd noi eram într-ace straşnică stare...” (f. 57r; cf. şi 3r, 13v, 15r, 16r, 18r, 19v, 25v, 32v, 38v, 42v, 45r, 49v, 68v, 85r, 88v, 89v, 91r, 92r), tandis que: “tu dormi, atuncea cînd erota privighează împotriva
220
ta” (f. 64v; cf. şi 56v, 88r), lorsquen: “atuncea cînd fură în stare de •vorbit...” (f. 71v; cf. şi 12v) şi unele construcţii echivalente. O singură dată am întîlnit locuţiunea atuncea cînd în OC I, unde traduce conjuncţia lorsque: “atuncea cînd deodată vede că întră moartea” (f. 89v).
     Folosirea locuţiunii conjuncţionale atuncea cînd caracterizează limba lui Gherasim Putneanul din prima parte a activităţii sale literare. Mai tîrziu el va folosi îndeosebi locuţiunea sinonimă în vreme cînd. De exemplu, prin în vreme cînd sînt traduse conjuncţiile pendent que (în OC I, f. 86r, 10lr; OC II, f. 13r, 26r, 44v; HE, f. 27v), tandis que (în OC I, f. 57r; OC II, f. 24v), lorsque (OC I, f. 27r, 34v, 72v), precum şi locuţiunile conjuncţionale dans le temps que (FT, f. 75r; OC I, f. 38r; OC
II, f. 14v, 27v), vers le temps que (HE, f. 12r), etc; tov Kaipov onov (GN, f. 7lr, 74r, 11 lr, 274r, 299r).
     3.2.     Adj. şi adv. curat “clar; sincer; pur”, în contexte similare. MTG: “Moisei să vede că au avut ce mai curată idea a dumnezăirii” (f. 45v; cf. şi 44v), “pohtesc pre cetitor să le socotească cu minte curată şi fără patimă” (f. 45v); GA: “să ne fi dat o idea mai curată a ceriului şi a luminii” (col. 22; cf. şi col.
39), “să vede curat că istorie lui Moisei este istorie lui Vakhos” (p. VI); FT: “mă lăsă ca să văd pre curata lumină” (f. 35v; în orig.: pure)\ OC I: “o conoştinţă mai curată şi mai cunoscătoare pentru dumnezăire” (f. 40v; în orig.: pure), “el cunoaşte curat ale sale drepte slăbiciuni” (f. 55v; în orig.: sincerement), “un semn a unui curat prieteşug” (f. 70r; în orig.: sincere), “avea o sinidisis [= conştiinţă] curată şi nevinovată” (f. 48v; în orig.: pure)-, OC II: “o zugrăvitură [...] aşa de curată” (f. 48v; în orig.: conforme)-, HE: “semn curat de poftă nebunească” (f. 31r; în orig.: evidente), “lucruri care razimă curat în noi” (f. 42v; în orig.: purement, cf. şi 38v), “Socrat, care avea o soco-
    12     Transcriem cuvintele franceze din textele comparate în ortografia lor actuală.
                                               221
teală mai curată a adevărului” (f. 54v; în orig.: eclairee)-, GN: “arătăm o curată scrisoare împrejur a tuturor locurilor” (f. 32v; în orig.: KccGapav; cf. şi 36r, 120v), “şi multe alte eparhii [...], a cărie mai curat le arată cei mai noi” (f. 55v; în orig.: KaQapmxspov; cf. şi 249v), “legile Daniii să văd foarte curate şi de folos supuşilor lor” (f. 50r; în orig.: cacpeîţ).
     3.3.      S.n. dar este folosit în MTG cu sensul de “proprietate”: “care sînt darurile apei (proprietates)” (f. llr), “apa mai are osăbite daruri, că, putrezînd, dejghioacă pe trupuri, stînge focul, să privede pentr-însa” (f. llv). în traducerile pe care i le atribuim lui Gherasim apare frecvent s.n. dar cu sensul de “calitate, proprietate”, traducînd, în FT, OC şi HE s.f. qualite, iar în GN s.n. 7ipox8pr|p.a. De exemplu, în FT: “ai dobîndit acel dar” (f. 18v), “are toate darurile trebuincioasă” (f. 49r; cf. şi 75v); OC I: “rîsul este un dar numai a omului” (f. 44v; cf. şi 17r, 36r, 39v, 41v, 61v, 62r, 63r, 91v); OC H: “să cinstim darurile cele bune a bărbaţilor...” (f. 14r; cf. şi 10v, 13r, 25v, 59r); HE: “alte socotele de frumoase daruri care slujesc...” (f. 29v), “neavînd nici un dar de acest fel” (f. 50v), “norocul are trii daruri” (f. 80r; cf. şi 16r); GN: “aceste neamuri au oarecare daruri care nu le au alţi lăcuitori a pămîntului” (f. 13r).
     S.n. dar, cu aceleaşi sensuri, apare în contexte similare şi în scrierile literare atribuite lui Gherasim. De exemplu, în CI: “pre aceştia nu i-au lăsat depărtaţi, ce au făcut dreptate darurilor lor” (f. 6V), “toate faptele lui Ştefan [...] sînt minunate, toate darurile covîrşitoare” (f. 7r); CS: “un om cu daruri şi năravuri bune este de toţi cinstit şi iubit” (f..21v), “sînt mai neînvăţaţi la daruri şi năravuri bune” (f. 21v; cf. şi 20r, 21r).
     In FT, prin dar, dar bun şi darul cel bun este tradus în mod frecvent şi s.f. vertu: “darul lui Ulisis” (f. 37r; cf. şi 32r, 32v, 34v), “dar bun şi mărime” (f. 42r; cf. şi 10r, 35v, 42r, 61v, 92r), “avea gustul darului celui bun” (f. 12r), “darul cel bun (sau înţălepciune)” (f. 83r; cf. şi 8V, 18v, 19v, 26r, 31v, 41r, 41v, 49v, 61v, 70r, 76r, 81v, 87r, 92r); în acest text apare şi locuţiunea
222
adjectivală cu dar bun, prin care este tradus adj. vertueux: “cii cu dar bun...” (f. 15r)-
      3.4.       în toate cele patru traduceri pe care le atribuim ierodiaconului Gherasim apar frecvent sintagmele faptă bună sau fapta cea bună şi s.f. bunătate, prin care este tradus, în FT, OC şi HE, s.f. vertu, iar în GN s.f. «perr). De exemplu, în FT: “el socotie că nu să află nici o bunătate dreaptă pre pămînt” (f. 211); OC I: “răsplătirea faptelor bune” (f. 9V, 10r; cf. şi 37v, 50r, 62r, 97r), fapta cea bună (f. 56r, 60r, 96r), “să să întoarcă la bunătate” (f. 80v; cf. şi 77v, 79v, 93r); OC II: faptele cele bune (f. 54v), “coroana bunătăţilor” (f. 61r; cf. şi 29v, 34r, 40v, 51v, 59r); HE: “paza faptelor bune” (f. 19r), “deprindere faptelor bune” (f. 34v), “să-i aducă la fapte bune” (f. 35r), “chipuri a tuturor faptelor bune” (f. 72v; cf. şi 56r), fapta cea bună (f. 13r, 34v, 36v, 45v, 47r), bunătate (f, 6r, 7r, 8r, 45v, 46v, 47r, 55v, 67v, 69v); în acest text apare de cîteva ori şi locuţiunea adjectivală cu fapte bune, prin care este tradus adj. vertueux: “un prietin credincios şi cu fapte bune” (f. 46v), “puţini oameni ar fi cu fapte bune” (f. 69v;cf. şi 73v); GN: “împodobiţi cu fapte bune” (f. 234v; cf. şi 205v), “chipul faptelor bune” (f. 302r), “eghiptenii n-au nici o bunătate a strămoşilor lor” (f. 182r), “bunătăţile iroilor” (f. 277r; cf. şi 205v, 253r); şi în acest text apare locuţiunea adjectivală cu fapte bune, prin care este tradus adj. evâpe-toq: “[la Athos], unde părinţii trăiesc viaţă cu fapte bune” (f. 234v).
      S.f. bunătate şi sintagma faptă bună, ambele cu sensul de “virtute” apar de asemenea în MTG: “de-ţi este voia să te împodobeşti cu bunătăţi” (f. 14r), “acolo tot feliul de bunătăţi şi de daruri, şi aice tot feliul de răutăţi şi de netrebnicii” (f. 30v), “unde smerenie? unde vro faptă bunăT’ (f. 33r), precum şi în scrierile literare atribuite lui Gherasim Putneanul; de exemplu, în CI: “Nu să vede ca lumina zilii bunătatea acelui ce s-au învrednicit ajutoriului de Sus? [...] şi mila Aceluia Ce au ajutat mare, şi bunătatea lui [...] de rădicat la ceri” (f. 4r), “marturi sînt iar aceste neamuri, nu mai puţin biruinţelor, cît şi bunătăţi-
223
 lor lui” (f. 5r), “stăpînitorii strîmbi întru pomenirea urîciunii ră-mîn, şi pe toate bunătăţile lor lacrămile şi suspinurile celor asupriţi le şterg” (f. 6r); CS: “următori faptei bune unii după alţii făcîndu-se” (f. 22r); E: “umbla vînînd gîndirile oamenilor, iară nu fapta bună” (f. 15v), “cinste nu ne poate aduce fără numai bunătatea, pre care grecii o numesc areti, iară romanii virtus” (f. 17v), “între împăraţi şi între tirani altă despărţire nu este Ură numai a bunătăţii” (f. 18r; cf. şi 16r)-
      3.5.      în FT şi HE s.f. reflexion este tradus prin s.f. gîndire: “gîndirile sau socotinţele care eu le făceam” (FT, f. 10v), “după toate aceste gîndiri...” (HE, f. 60v). Cuvîntul gîndire, cu acelaşi sens, apare în MTG: “pre care sîngură gîndire slăbiciunii firii ce poartă îl poate aduce spre milostivire” (f. 18r); CI: “au numai un nume deşărt? Au numai o gîndire de lucruri mari, dar care au fost şi s-au trecut?” (f. 7r); E: “umbla vînînd gîndirile oamenilor, iară nu fapta buna” (f. 15v).
      3.6.      In FT este folosit s.f. hălăciugă în fraza “scaii, spinii şi toate hălăciugile care sînt fără de folos pre pămînt” (f. 40r; în orig.: Ies plantes). într-un context similar apare cuvîntul şi în MTG: “o ţarină plină de spini şi de hălăciugă” (f. 30v).
      3.7.      în MTG apare s.f. izbîndire “răzbunare, răsplătire”: “şi după cum grozăvie păcatului nu este ascunsă, aşe dreaptă izbîndire a Celui împotriva Căruia am greşit o privim ca de faţă” (f. 16v). Vb. izbîndi “a se răzbuna” şi s.f. izbîndire, mai rar folosite de moldoveni, se întîlnesc în mod curent în FT, OC şi HE, unde sînt traduse prin ele vb. venger şi s.f. vengeance. De exemplu, în FT: “vru ca să-şi izbîndească asupra urieşilor” (f. 12v; cf. 3r, 15v, 56r, 59v, 61r, 64v, 66r, 86v, 87v), “plin de pofta izbîndirii” (f. 19v), “ştia izbîndirea lui Neptunus” (f. 90r); OC I: “un chip de a-şi izbîndi” (f. 91r), “izbîndirea sau răsplătirea” (f. 9r; cf. şi 59v), “au făcut izbîndire cu moartea...” (f. 52v; în orig.: vengerent); OC II: “în putere a-şi izbîndi” (f. 33r; cf. şi 47r), “să scape de izbîndire lor” (f. 47r; cf. şi 33r), “a face izbîndire” (f. 12r; în orig.: se venger)-, HE: “să-şi izbîndească” (f.
224
17v), “să facă izbîndire pentru o faptă de nimică” (f. 67r).
     Adj. izbînditor “răzbunător” apare în FT: “un crai izbînditori” (f. 48r, 50r; în orig.: conquerrant)] OC II: “carii au fost izbînditori” (f. 37r; în original: vindicative), “o fire blîndă şi ne-izbînditoare” (f. 51v; în orig.: nulement vindicatif)', GN, unde traduce s.m. EKSiKti'rriţ “răzbunător; justiţiar”: “vrasilioţii sînt oameni izbînditori” (f. 273v; cf. şi 154v, 155v, 301v).
     3.8.       In trei dintre traducerile pe care le atribuim ierodiaconului Gherasim este folosit vb. încîlci, s.f. încîlceală şi s.f. în-cîlcitură. De exemplu, în FT: “să fac în loc întoarcerea, ca să nu mă încîlcesc în împleticirea lui” (f. 46r; în orig.: “pour n’etre pas engage”), “cînd este acea vreme de încîlceală” (f. 48v; în orig.: confusion); OC II: “turburările şi încîlciturile lumii” (f. 41v; în orig.: embarras); GN: “oricît de mare ar fi şi încîlcită [judecata]” (f. 50r; în orig.: 7tepi7ce7tX,£Y^evrt “complicată”). Vb. încîlci apare şi în MTG: “este un copaci zugrăvit. La rădăcină un om tînăr, a cărui giumătate de păr este încîlcit în crăngi” (f. 71); CI: “[pe Ştefan] somnul nu-1 ţinea, odihna nu-1 încîlcea” (f. 3r)-
     3.9.       în scrierile atribuite lui Gherasim apare de cîteva ori s.f. lepădătură. De exemplu, în MTG: “ş-au aşternut un sac, o lepădătură” (f. 221); CS: “acestor lepădături de oameni” (f. 22v); CT: “[cine primeşte mită] este o lepădătură a oamenilor” (f. llr). Acelaşi cuvînt este folosit şi în două dintre traducerile pe care i le atribuim; OC I: “[brutalitatea] este o lepădătură a cei adevărate vitejîi” (f. 79v; în orig.: excrement)', OC II: “această lepădătură a firii” (f. 44r; în orig.: avorton)', HE: “ră-măşiţile sale şi lepădăturile” (f. 64r; în orig.: rebuts).
     3.10.      în FT şi OC, adj. temeraire şi s.f. temerite sînt traduse prin adj. obraznic, respectiv s.f. obrăznicie. De exemplu, în FT: “să pusă împotriva acestui obraznic gînd” (f. 3r), “[Penelo-pa] supărată de un mare număr de obraznici” (f. 19r; cf. şi 28r, 31v, 56v, 86v), obrăznicie (f. 67v); OC n. “[moartea] este atîta de obraznică, că întră prin toate, nebătînd la uşă” (f. 61v), “is-
225
pita arată obrăznicie cea mare ce o fac în nişte făgăduinţe ca aceste” (f. 41v). Aceste cuvinte, cu aceleaşi sensuri, apar şi în scrierile atribuite lui Gherasim. De exemplu, în MTG: “ca să rădici pe cei împilaţi şi să înfrînezi pre cei obraznici (f. 8r), “den obrăznicie, cădere” (f. 7r); CI: “ca cînd lui Dumnezeu n-ar fi mai urîţi cei leneşi decît cei obraznici” (f. 3V).
     3.11.      Locuţiunea adverbială pe-ncet (uneori repetată) apare atît în scrierile ierodiaconului Gherasim cît şi în traducerile pe care i le atribuim. De exemplu, în MTG: “şi pe-ncet, pe-ncet depărtîndu-să de la mare” (f. 12r); CS: “şi pi-ncet desprin-zîndu-să” (f. 20r); FT: “să trag înapoi pe-ncet" (f. 24r; în orig.: insensiblement), “să fie arsă pi-ncet” (f. 76v; în orig.: ă petit feu)\ OC II: “vine pi-ncet” (f. 59v; în orig.: lentement); HE: “să topeşte pe încet” (f. lv); în orig.: lentement), “şi pi-ncet le dă tărie” (f. 5r; nu are corespondent în original); GN: “au stăpînit craiul Frânţii pi-ncet, pi-ncet multe locuri” (f. 90r; în orig.: ano oAAyov o?dyov), “numărul cetăţilor ce s-au unit pi-ncet, pi-ncet” (f. 123v; în orig.: âuo o>dyov siq oAAyov), “nu deodată, ce pi-ncet” (f. 259r; în orig.: aXk' oXiyov xax oXiyov), cf. şi 148r, 149\157r.
     3.-12. în FT este folosit vb. pregeta în fraza: “Hipomac, rudenie cu Idomeneus, care pregeta să fii în loc” (f. 46r; în orig.: aspirait). Cu acelaşi sens cuvîntul apare şi în CT: “boierii vechi una pregeta, una făcea, cătră aceea întorcea şi gîndu-rile, şi sfaturile lor” (f. 10v).
     3.13.      In MTG apare de două ori vb. prociti “a repeta” cu forma neobişnuită prohiti: “prohiteşti rugăciune ta, iar gîndul tău tot la cele vechi” (f. 25r), “au rugă numeşti o prohitire a unii rugăciuni ce nu o înţelegi? Limba ta prohiteşti, şi mintea ta cearcă chipuri cum să surpi pe fratele tău” (f. 32r). Aceeaşi formă o are vb. prociti şi în traducerile pe care i le atribuim ierodiaconului Gherasim; OC II: “cea adevărată rugăciune să cade să fie scurtă, fierbinte şi adeseori prohitită” (f. 23r; în orig.: rei-teree)\ HE: “prohitesc aşa de adesă cum că sînt dintr-o casă
226
mare” (f. 30r; în orig.: repetent), “prohiteşti adesăori cuvintele acestea” (f. 74r; orig.: repetez)13', în FT cuvîntul are forma profiţi, desigur “literarizată” de copist: “eu îţi aduc aceste cuvinte, căci că au purtat grijă de a mi le profiţi de multe ori” (f. 19r; în orig.: repeter). Forma aceasta curioasă prohiti, care nu este înregistrată în nici un dicţionar al limbii române, este o “hiper-literarizare” a formei prociti, traducătorul asimilîndu-1 pe ci etimologic din acest cuvînt cu ci, forma palatalizată a lui/, în gra-iurile moldoveneşti de nord (fier - hier - cier, fire - hire - cire, Filip - Hilip - Cilip etc.). Vezi, în volumul de faţă, şi studiul Traduceri necunoscute ale lui Ion Budai-Deleanu, sfîrşitul paragrafului 3.
      Tot în MTG, un caz similar prezintă forma vilău, care este, probabil, o “hiperliterarizare” a formei gilău “gealău”: “atîta parte au avut el [Dumnezeu, la facerea lumii, în concepţia unor filozofi] cît are vilău la făcutul unui săcriu” (f. 40r).
      3.14.       în FT şi OC, adj. unique este tradus prin adjectivul pronominal unul, una. De exemplu, în FT: “una (deosăbită) nădejdea mea eşti tu” (f. 35r), “catargul, care era una nădejdea noastră...” (f. 57r), “aceasta îţi este una nădejde” (f. 67r); OC I: “Roma este una şi are lucruri vrednice de însemnat” (f. 106r), “moştenire unii fiice a sale” (f. 107v), “unul şi de obşte este al nostru neam [omenesc]” (f. 10r; nu are corespondent în original). Adjectivul pronominal unul apare şi în scrierile atribuite lui Gherasim Putneanul. în MTG: “căci Dumnezău fiind unul, şi neamul omenesc unul, un sfîrşit [= scop] trebuie să aibă toate minunile” (f. 40v); CI: “mai ales cînd pre dînsul unul pricină biruinţii îl socotesc” (f. 4r).
      3.15.       Gherasim Putneanul folosea adj. văzut “evident, aparent”, nu vădit sau vederat, ca alţi intelectuali români de atunci. De exemplu, în MTG: “putere lui Dumnezău atîta este
    13    în copia acestui text din ms. VI-49 de la BCU Iaşi, f. 22r şi 62r (cap. 11, tîlc, şi cap. 77), ca şi în copia din ms. 27 de la BAR, editată de Antonie Plămădeală, apare forma corectă prociti, restabilită probabil de copişti.
227
de văzută, cît nu este nărod care să n-o fi cunoscut” (f. 42r); CI: “oare aicea, auzitorilor, n-am făcut noi o greşală văzută...1” (f. T). Acelaşi adjectiv apare în OC I: “te bagi într-o primejdie văzută” (f. 90r); GN: “orizon văzut” (f. T).
      3.16.       Vb. vindeca “a se pierde, a se uita” este folosit în FT: “atuncea cînd aceste gînduri îmbla împletecindu-să în duhul mieu, eu mă vindicai într-o întunecată păduri” (f. llv; în orig.: m’enfongai), “îl căutară pren mulţime oamenilor, unde el era vindecat cu cei mai proşti a nărodului” (f. 55r; în orig.: con-fondu). Cu acelaşi sens este folosit acest cuvînt şi în CI: “puţină este lauda, care, curînd trecînd în întunerecul uitării, să vindecă” (f. 7r). Acest sens al vb. vindeca, aflat şi în alte texte vechi, nu este înregistrat în dicţionarele limbii române.
      3.17.       In FT este folosită întrebarea retorică Dar ce zic eu?, care traduce literal construcţia fr. Mais que dis-jeT: “Dar ce zic eu! Nu eşti vrednic de...” (f. 61v), “Dar ce zic eul Şi ce mă voi face cînd...” (f. 64r). Aceeaşi întrebare retorică apare şi în scrierile ierodiaconului Gherasim; în MTG: “ascultă pe un Isaie. Dar ce zic eu? Pe sîngur Dumnezău, care prin gura Isaiii grăieşti” (f. 21r), “s-au obicinuit a veni la biserică fără evlavie şi fără treabă. Dar ce zic eu fără treabă? Aice să fac vorbile cele de multe feliuri...” (f. 31v); E: “Dar ce zic eul întru cît is-tomicii "nu să vor prăpădi, numele lui nemuritori este” (f. 19r).
      4.       Alte particularităţi lingvistice (termeni vechi sau regionali, folosiţi mai ales în graiurile din nordul Moldovei, neologisme, calcuri, anumite nuanţe semantice ale unor cuvinte etc.) apar în două, trei sau chiar în toate cele patru traduceri de care ne ocupăm, constituind astfel încă o dovadă că ele sînt traduse de una şi aceeaşi persoană. Cităm de asemenea doar cîteva exemple.
      4.1.       în FT, prin s.n. cifert “sfert” este tradus în mod obişnuit s.m. moment: “el n-au avut toată viaţa sa un cifert de odihnă” (f. 20v), “ea schimba la tot cifertul faţa” (f. 63v), “în tot cifert ul cînd îi caută niştine găsăşti...” (f. 90v; cf. şi 68r, 69v, 70r,
228
88r, 89v). Tot prin cifert este tradus s.f. saison în OC I: “patru ciferturi a anului” (f. 42v, 106v), “cel di pe urmă cifert a vieţii” (f. 109v), iar în GN s.m. Kotipog “timp”: “patru ciferturi a anului” (f. 13v, 271v), “în toate ciferturile anului” (f.273; cf. şi 13r, 171r). Cu acelaşi sens este folosit cuvîntul şi în CI: “dar vine şi civertul adaogerii slavei voastre” (f. 3V).
      4.2.      Prin adj. cinsteş este tradus în FT adj. noble: “cinste-şa sa străştie” (f. 62r), în OC I adj. venerable: “acest cinsteş filosof’ (f. 29r), în HE adj. lionnete: “o posomorîre cinsteşă” (f. 65v; cf. şi 22v).
      4.3.      S.m. părăsite este tradus prin s.m. dalcauc, în OC II: “pentru măgulitori sau dalcauc” (f. 58r), şi în HE: “aceasta care nu să cuvine decît la dalcaucr (f. 40r; cf. şi 81r).
      4.4.      S.m. pr. Amour tradus prin s.f. Dragoste, în FT: “Dragoste şidea în braţile lui Calipso” (f. 60r; cf. şi 62r), şi în HE: “Pentru ce zugrăvăsc pe Afrodita şi pe Dragoste cu totul goali?” (f. 80v).
      4.5.      S.f. entreprise este tradus prin s.f. epihîrisis (< ngr. e7uxe'ipr|cn.q), în OC I (f. 34v, 39v), în OC n: “norociţi în epi-hirisis a.lor” (f. 37v) şi în HE (f. 13r; cf. şi 50r).
      4.6.      Prin s.m. glumaci este tradus în OC I s.m. railleur: “haractirul glumaciului este urît” (f. 12r; cf. şi 12v), “un glumaci şi un mare ghiduş” (f. 73r), iar în HE s.m. boujfon: “să pricep a să purta ca un glumaci” (f. 61v). Cuvîntul nu este înregistrat în dicţionarele limbii române.
      4.7.      S.m. amour este tradus în FT prin s.f. iboste (şi iu-boste): “ţin pre ibostea (sau pre erota) ca pre o nebunii” (f. 56v), “pizmătariţa iboste’’ (f. 66v; cf. şi 27r, 67v, 73v, 74r; iubos-te, f. 68r, 68v, 70v), “au biruit pre iboste (adecă pre erota)” (f. 85r). Tot prin s.f. iuboste este tradus în OC I s.f. faveur: “cînd dintr-o norocită întîmplare iubostile cad piste un om”, “nici iu-bostile ei nu ţîn multă vreme” (f.8r). în OC II adj. amoureaux este tradus prin locuţiunea adjectivală cu iuboste: “adunare ce cu iuboste” (f. 59r).
229
      4.8.       în OC, prin s.f. iscusenie sînt traduse s.f. capacite: “aretf [= virtute] a lor şi iscusenie au murit” (OC I, f.78v; cf; şi OC II, f.4v, 6V, 28r), s.f. adresse “dexteritate” (OC I, f. 66r) şi s.f.justesse “acribie”: “iscusenie a minţii” (OC II, f. 52v); adv. finement este tradus prin locuţiunea adverbială cu iscusenie (OC II, f. 35v). în HE, prin iscusenie este tradus s.m. genie: “vrednici cu adevărat de iscusănia lui” (f. 13v), “oricîtă iscusă-nie de ar ave neştini” (f. 50v; cf. şi 64r). în GN, prin iscusenie sînt traduse s.f. ETn/criSsioTrig “aptitudine”: “iscusenie la meşteşugurile proaste” (f. 42r; cf. şi 115r), “multă iscusenie au la lucrurile de război” (f. 285r), şi s.f. £7u8eJ;i.6Tr\<; “dexteritate, abilitate”: “iscusenie lăcuitorilor au făcut...” (f. 267r)-
      4.9.       Locuţiunea verbală aimer mieux “a prefera” este tradusă prin locuţiunea verbală a iubi mai bine, în FT: “care iubesc mai bine să piardă viaţa decît să...” (27v; cf. şi 50r), “care iubisă să fie mai bine un tiran decît să...” (f. 74v), în OC I: “au iubit mai bine cu îndărătnicia sa să piarză [...], decît...” (f. 58v), în OC II: “mai bine au iubit să sufere...” (f. 3r; cf. şi IO1) şi, puţin modificată, în HE: “de nu vei iubi mai mult a te bucura...” (f. 51v).
      4.10.      S.m. role este tradus prin s.n. joc, în OC L “lumea este privelişte [= spectacol] [...], norocul împărţeşte jocurile” (f. 86r), şi în HE: “de este jocul tău scurt, îl vei juca scurt, iară de este jocul tău lung, îl vei juca lung” (f. 41r).
      4.11.      Adj. renomme este tradus, în OC I, prin adj. numit: “au stătut odinioară cea mai numită în lume” (f. 93r), “să văd acel numit loc” (f. 102v). Tot prin numit este tradus, în GN, adj. ovopaaToq “renumit”: “Cherberul cel numit a Americii” (f. 264v), “Samos este cel mai numit ostrov din Arţipelag” (f. 280v; cf. şi 190r, 242r, 259r, 28 lr). ■
      4.12.      Prin s.f. posloviţă (< slavon. nocAoaM^A “proverb”) este tradus în OC I s.f. observation: “este o veche posloviţă că...” (f. 71v), iar în HE s.f. regie: “nu să dă nimică pentru ni-mică, este posloviţă” (f. 48r). Cuvîntul nu este înregistrat în dicţionarele limbii române. L-am întîlnit şi în textul intitulat
230
Apoftegmata, tradus din limba rusă de Vartolomei Mazereanu, în anul 1755 (vezi ms. V-l de la BCU Iaşi, f. 8V şi 73v).
     4.13.      Vb. dependre este tradus prin vb. a rezema, în OC II: “fericit este acela care nu razimă în altul” (f. 4V), “nu razimă în noi să fim de-apurure în norocire” (f. 57v), şi în HE: “lucrurile ce nu razimă nicicacum întru tine” (f. 37v), “ a nu te răză-ma în oameni care nu ştiu a ierta” (f. 39r; cf. şi 42v, 53r, 54v). Tot prin rezema este tradus în OC şi vb. consister. “aceste trei daruri razimă în...” (OC I, f. 91v), “în ce razimă areti [= virtutea]” (OC II, f. 47v). în GN, prin rezema sînt traduse, în contexte similare, vb. Kp£)ico şi Kpsp.op.ai “a depinde; a consista”: “fieştecare pricină nu razimă de mai multe socotele” (f. 109v), “neguţătorie lor razimă în piei, în zahar...” (f. 171r), “toţi razimă în sfatul împăratului” (f. 247r; cf. şi 41v, 181v, 193r, 295v). Cu acelaşi sens, vb. rezema este folosit şi în CI: “de acestea ra-zimă toată mîntuirea noastră” (f. 8V).
     4.14. Prin adj. subţire sînt traduse, în FT, locuţiunea ad-
jectivală avec subtilite: “cearcă lucru supţire” (f. 61r) şi adj. fin: “acele zîmbite de rîs supţiri” (f. 91r). Tot prin subţire sînt traduse, în OC, adj. subtil: “cele mai supţiri părţi a trupului” (OC
I, f.65v) şi ud], fin: “oamenii cei mai supţiri” (OC I, f. 84v), “şiretlicuri supţiri”(OC II, f. 51v). Prin s.f. subţirime este tradus în OC II s.f.finesse: “lipsa cunoştinţii supţirimilor limbii evreieşti” (f. 49r), în HE s.f.pl. rafftnements: “toată isteciune oamenilor să nevoieşti a afla supţirime să pui slava lor la bini a mîn-ca şi a be” (f. 66r), şi în GN s.f. /UTCTOxrţq “fineţe, subtilitate”: “au atîta supţirime” (f. 47r). Adj. subţire, cu acelaşi sens, apare şi în E: “mai cu minte şi mai supţire la socoteală” (f. 18v).     •
     4.15.      Adj. agreable este tradus în OC atît prin adj. vesel: “cele mai vesele oraşă” (OC I, f. 34r), “o zî veselă” (ibid., f. 49v), “adunare sa este cu plăcere şi vesălă” (OC II, f. 19v), cît şi prin adj. veselitor: “cîte le are veselitoare” (OC I, f. 106r), “o zăbavă de cinste şi veselitoare” (OC II, f. 50v). în GN, prin acelaşi adj. vesel sînt traduse adj. zepnvoq “agreabil”: “cetate
231
mare, frumoasă şi cu totul veselă” (f. 102r), “livezile foarte vesele şi verzi în tot anul” (f. 170r), “care loc este foarte frumos, vesăl şi lucrat” (f. 300r), adj. xapieiq “graţios”: “limba [...] este cea mai curată şi mai vesălă” (f. 120v) şi adj. e'otppocrovoc; “plăcut”: “cea veche limbă arăpască era cea mai vesălă şi mai dulce” (f. 307v), iar prin adj. veselitor este tradus adj. x«ptEiq: “gheogrâfia este o ştiinţă de mare folos şi veselitoare” (f. 4V).
      4.16.      Adj. maigre este tradus prin adj. vitioan “slab”, în OC I: “uscăţivi, viteoani şi neîngrijiţi” (f. 45v), “vition şi zbîrcit” (f. 89r), şi în HE: “unt la chip şi viteoan”, “urîtă şi vitioană” (f. 3V). Cuvîntul apare şi în GN: “mari la trup şi vitioani” (f. 322r).
      5.      în sfîrşit, semnalăm şi cîteva particularităţi fonetice şi morfologice comune textelor autografe ale lui Gherasim Putneanul şi unor traduceri pe care i le atribuim (sau numai acestora), care pot constitui noi dovezi în argumentarea noastră că aceste traduceri au fost făcute de ierodiaconul Gherasim.
      5.1.       în GA apar frecvent forme cu sincopa lui i: cuvinţat “încuviinţat” (col. 17-18), find (col. 1-2, 17-18, 19-20, 55, 79, p. I, II, III, TV),finţă (col. 5-6, 17-18). Aceste forme sînt frecvente şi în MTG: cuvintat (f. 42T),find (f. 3r, llr, 12r, 18r, 28r, 28v, 29r, 37v, 39v, 40v, 41v, 43v), ştind (f. lv), ştinţă (f. 3V, 14r, 18v, 37v). în FT am întîlnit doar o singura dată pe find (f. 6r), iar în OC I pe ştinţe (f. 71r, în titlu). Probabil că în manuscrise asemenea forme au fost înlocuite de copişti cu cele obişnuite.
      5.2.       In GA apar formele eghipţieni (col. 1-2) şi eghipţeni (col. 15-16, 55, şi p. I, n, IV, V, VI, VH), cu t urmat de i, e devenit /. Acelaşi fonetism se găseşte şi în FT: eghipţieni (f. 7r, 10r, 15v,16r, 17v, 80v; în orig.: Egyptiens), “corăbii eghipţieneşti” (f. 7r). în MTG apar formele eghipţeni (f. 45r, 45v, 46r), eghiptinesc (f. 44r). Probabil că GA şi FT datează din aceeaşi perioadă, a începuturilor activităţii literare a ierodiaconului Gherasim.
      5.3.       în FT, OC şi GN apar des forme cu palatalizarea labi-alelor b şi p. De exemplu, în FT: “gheţii oameni” (f. 85v), “ne înghieră la luptă” (f. 44v), “priimii înghiere care îmi făcea” (f.
232
45r), “le închedică” (f. 20r); OC I: “haine cu şireturi şi bunghi” (f. 45v), cheptănaţi (f. 45v), “cu părul prins într-un cheptine” (f. 103v); OC II: “haine cu şireturi şi cu bunghi” (f. 43v), “adeseori Omir chicurează” (f. 37v); GN: ghile “bile (de lemn)” (f. 41r), “bunghii acei de aur” (f. 115v), “Chiscul Floridii” (f. 151r), “Chiscul Bunii Nădejdi” (f. 197; cf. şi 175r, 200r, 278r), dulachi (f. 180v, 186v). Dat fiind faptul că în cele două texte autografe ale lui Gherasim (GA şi MTG) nu apar asemenea forme palatalizate, este greu de ştiut dacă cele menţionate mai sus aparţin limbii traducătorului, ori au fost introduse în manuscrisele respective de copişti.
     5.4.      In GA sînt unele adnotări scrise în latineşte, iar în MTG (f. 47-54) se află ciorna unui text mai mare redactat în limba latină, fapte care arată că ierodiaconul Gherasim ştia .bine latineşte. Astfel se explică şi faptul că în FT multe neologisme (termeni comuni sau nume proprii) au aspectul fonetic sau accentul latinesc, cum a remarcat şi Ileana Vîrtosu, discutînd formele curiâzită (f. 15r), curiozităţii (f. 30v) şi altele aflate în această traducere: “Le recours au latin n’est pas un simple accident chez le traducteur roumain de Fenelon”14. De exemplu, figură (f. 9r, 38v; în orig.: figure), Hercules (f. 72r, 90r; în orig.: Hercule), Idomeneus (f. 42v, 43v, 44r, 50v, 54v, 90r, 91r, 93r; în orig.: Idomenee), Neptunus (f. 42v, 43v, 56v, 59v, 66r, 85r, 86v, 87v, 88r, 89v, 90r; în orig.: Neptune), oraculum (f. llv, 50v; în orig.: Oracle), Orfeus (f. 79r; în orig.: Orphee), Satumus (f. 55v; în orig.: Satume), Săneca (f. 61r; în orig.: Seneque), Ţăr-berus (f. 79r; în orig.: Cerbere) şi altele. Cazuri similare întîl-nim şi în celelalte trei traduceri. De exemplu, în OC I: Oraţius (f. 70r; în orig.: Horace), Plautus (f. 87r; în orig.: Plaut)-, OC II: ateista (f. 3r, 50r; în orig.: atee)\ HE: Sofista (f. 21v; în orig.: Sophiste); GN: academie (f. 84r, 272v, 273v, 305r), colonie (f.
    14     Vezi Une curiosite etymologique: roum. curiozitate, în “Revue rou-maine de linguistique”, XX, 1975, nr. 6, p. 707-710.
233
 176r, 178r), figură (f. 174v), gheogrâfie (f. 4V), imperâtor (f. 121r, 121v), tipografie (f. 288v).
      5.5.      Formelor de genitiv singular făpţii (FT, f. 52v), tăinii (FT, f. 59r), şi pluralului făpţi (FT, f. 52y) le corespunde forma tăfţi (pluralul s.f. tafta) din GN: “tăfţile acele de hir” (f. 287v; cf/şi 39v, 63T, 76r, 77v, 105\ 2151, 258r, 284v, 292v, 2931, 300r).
      5.6.      Adverbul altminteri apare în GA (col. 19-20) şi în MTG (f. 7V) cu varianta amintiile. Aceeaşi formă o are acest adverb şi în FT (f. 24r, 30r, 41v, 48r, 52v, 59r, 67r, 83r). în celelalte trei traduceri şi în unele scrieri literare ale lui Gherasim apare varianta amintere(a), introdusă probabil de copiştii textelor respective.
      5.7.      în scrierile lui Gherasim şi în traducerile pe care i le atribuim apar unele forme neobişnuite, cu prefixul în-, ale unor cuvinte care nu au derivate cu acest prefix. De exemplu, în MTG: “ochii însălbătăciţi” (f. 8r); FT: “ochii săi [...] să înhol-ba în toate părţile” (f. 20v; cf. şi 4V); OC I: “îndămicia sa cea iubitoare de oameni”(f. 34v; în orig.: liberalite), “aceea este îm-părtinită cu oarecare mîndrie” (f. 99r; în orig.:., acompagne)\ HE: “să-şi înumple minte sa de învăţăturile cele frumoasă” (cap. 4, tîlc, în copia din ms. 27 de la BAR; în celelalte două copii: umple; în orig.: se remplir)-, GN: “vom încunjura ca în chip de împrimblare toată faţa numitei sferi” (f. 4r), “să ducea să să împrimble la cîmpi” (f. 169v).
      6.      Este în afară de orice discuţie faptul că Leon Gheuca a fost promotorul bogatei activităţi culturale şi politice desfăşurate la episcopia Romanului, în anii păstoriei sale acolo (1769-1786). Cărturarul sîrb Dositei Obradovici, care l-a vizitat în anii 1781-1782, relatează că el era zelos pentru învăţătură şi bun patriot, că, episcop fiind, a învăţat limba franceză, că adunase cu mare cheltuială o “foarte aleasă bibliotecă” şi că “a dat a se traduce pe limba sa” (sublinierea noastră; deci nu a tradus personal!) diferite cărţi, între care Teatrul politic şi Întîmplările
234
 lui Telemah, pe care intenţiona să le şi editeze15. Leon Gheuca nu a avut însă veleităţi literare şi nu a tradus personal nici o carte. în 1764, pe cînd era protosinghel la mitropolia din Iaşi, l-a angajat pe Vartolomei Mazereanu să-i traducă din slavoneşte Itica ieropolitica. Tot Mazereanu îi tradusese, în anul 1754, şi o scriere a lui Efrem Şirul16. Mai tîrziu, cînd era episcop la Roman, l-a angajat pe logofătul Toma Dimitriu de la mitropolia din Iaşi să traducă din greceşte, “spre cea după putinţă a limbii moldoveneşti deşchidere şi adăogire”, romanul Etiopice al lui Heliodor. La acelaşi logofăt Toma Dimitriu a apelat episcopul Leon ca să-i traducă, după versiunile lor greceşti, cele două cărţi de educaţie politică pe care voia să le şi editeze: Teatrul politic al lui Ambrosius Marlianus şi Întîmplările lui Telemah, opera lui Fenelon17. în sfîrşit, lucrarea considerată, de multă vreme, în mod sigur o traducere sau chiar o antologie alcătuită de el {Pentru ştiinţa stihiilor, din ms. 194 de la BAR) s-a dovedit a fi tradusă din limba franceză de un colaborator al său mai tînăr, pe care l-a trimis şi la studii în Germania, viitorul arhi-diacon, apoi arhimandritul Gherasim de la mitropolia din Iaşi, cel care a tradus, tot din franţuzeşte, Taina francmasonilor a abatelui Perau, în 1787, Istoria craiului Sfeziei Carol 12 a lui Voltaire, în 1792, şi Istoria Americăi, extrasă dintr-o istorie universală compilată de Contant Dorville, în 1795. Tot el s-a dovedit a fi traducătorul anonim al unei părţi a romanului picaresc al lui Lesage, Bacalaureatul de Salamanca sau Viaţa domnului Heruvim de la Ronda, în 1793, şi al Criticonului lui Bal-tasar Graciân, sub titlul Critil şi Andronius, în 1794. Printr-o
    15    Vezi Ioan Russu, Fabulele lui Demetriu Cichindeal în traducere nouă din originalul sîrbesc al lui Dositei Obradovici, Arad, 1885, p. XX-XXI.
    16    Vezi Primele traduceri ale lui Vartolomei Mazereanu, al doilea capitol al studiului Informaţii noi privitoare Ia viaţa şi activitatea arhimandritului Vartolomei Mazereanu, din prezentul volum.
    17    Vezi studiul Traducerile logofătului Toma Dimitriu de la mitropolia din Iaşi, în volumul de faţă.
235
regretabilă confuzie de nume, bogata activitate literară a acestui
Gherasim a fost pînă nu demult atribuită episcopului Gherasim
                             18
Clipa de la Huşi şi Roman .
     Probabil că traducerile atribuite de noi ierodiaconului Gherasim Putneanul nu au fost făcute la sugestia sau la cererea episcopului Leon Gheuca. Presupunem că în relaţiile dintre aceşti clerici învăţaţi, cam de aceeaşi vîrstă şi, eventual, amîn-doi de origine boierească, mai curînd episcopul Leon a putut beneficia de sugestiile înţelepte ale ierodiaconului Gherasim, care avea, după cum dovedesc scrierile sale, talent literar, un ascuţit spirit critic şi cultură mai bogată decît a superiorului său ierarhic. Este posibil deci ca la cristalizarea şi desfăşurarea programului cultural şi politic promovat de episcopul Leon Gheuca să fi contribuit în mod substanţial şi colaboratorul său apropiat Gherasim Putneanul.
    18     Vezi N.A. Ursu, Cine este Gherasim, traducătorul lui Voltaire (la 1792)? în “Cronica”, XXI, 1986, nr. 1, p. 6, articol reluat în studiul Traducerile arhidiaconului (apoi arhimandritului) Gherasim de la mitropolia din Iaşi, din prezentul volum.
                                              236
                       Fig. 1
    ..
 </f‘3-.jMVvur «j Xp* f\AS\ ţp Jl\ JU.     2*..0\>
    <■ Jh>£ă.'                       ain-'j     aH
    -&■»>..^-kiflt/1 TI^Olk 'ct^X>J
 V' , / ■    ■> -V •  •->*    ,$*   / /         Î' -
 iS<2t £/>£jl* «V£* , .-* ţ/iy IAJLtXtt , Z*
 <■.*-* ’^iv tyPsvt~>         •> ft* )t£* db* IBS^J
 v v, ,J /-V ,' >        , >* •           f    ^-1
            ^V <« ml JOv^ &*>&** d *1* >£*>*AA ^
 '-*■ zamv?
 ''&ei'jto'A*'M*'$** ■ ' /•o'fr*1         \*ă°*-/^
 -fr /• r / crt«7,(»»|,          ^ lA /^
 'ttţP-ltAM Iţ’foXLJ*- fintA t*-JlA>(*.f£&\ţO~ . t^*i\‘ ‘ ; ^ x f
 '’L*4*1 "« ' * Z®* "? '**“**• SI*tJt        OgJ
 ; ':• , «.'.7 > / V  «ft'    ** x           *
       •   *£*-’**   ***£*    2’^i   /« «fiA^U
                                          Fig. 2
237
         Un fragment de logică tradus de poetul Ienăchiţă Văcărescu
     1.      Foile 1-16 (11 este bis) ale manuscrisului românesc 4768 de la Biblioteca Academiei Române conţin cîteva fragmente din partea întîi a unui vechi tratat de logică. Faptul că textul respectiv reprezintă o traducere din limba greacă este evident. Dintre aceste 17 foi, 15 sînt întregi, iar două stricate (se mai păstrează din ele doar colţurile din stînga sus). După cum atestă paginaţia originală a textului, cu cifre arabe, fragmentul de logică tradus cuprindea paginile 1-94 ale caietului, din care în prezent lipsesc p. 1-48, 61-64 şi 79-90 (între acestea din urmă aflîndu-se colţurile celor două foi stricate).
     Capitolele aflate (integral sau parţial) în aceste foi rămase dintr-un caiet care cuprindea traducerea românească a primei părţi a unei logici sînt intitulate astfel: “Cap. 4. Păntru însuşirile hotarălor, şi păntru pricini” (f. lr), “Cap. 5. Păntru celelalte însuşîri ale hotarălor” (f. 4V), “Cap. 6. Păntru cele cinci glăsuiri ale lui Porfirie” (f. 65), “Cap. 7. Păntru catigorii” (f. llv). Textul se întrerupe, în partea de sus a f. 16v, cu următoarele titluri: “Partea al doilea a loghicii. Păntru a doao lucrarea, adică pentru judecată şi protâsie. Cap. 1. Păntru nume, grai şi cuvînt”. Probabil că numai pînă aici a fost tradusă logica respectivă.
     2.      Fragmentele păstrate nu conţin nici o însemnare privitoare la autorul traducerii şi la original. Grafia chirilică a textului, de aceeaşi mînă, este însă identică cu cea a copistului, probabil logofăt în casa lui Ienăchiţă Văcărescu, care i-a transcris acestuia, în anul 1794, textul Istoriei prea puternicilor împăraţi otomani, păstrat, în copie unică, în ms. rom. 2905 şi 2906 de la BAR (compară, de exemplu, fotocopia unei pagini din textul fragmentului de logică, reprodusă alăturat, fig. 1, cu fotocopiile a patru pagini din manuscrisul Istoriei, reproduse de Cornel Cîr-
238
stoiu în monografia lanache Văcărescu. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1974, p. 192-193).
     Stabilind această legătură cu “casa” lui Ienăchiţă Văcărescu şi cu manuscrisul unei opere sigure a lui, ne-am întrebat, în mod firesc, dacă nu-i aparţine tot lui şi traducerea anonimă a fragmentului de logică aflat în ms. 4768. Lectura acestui fragment de logică paralel cu textul cunoscutei gramatici româneşti (Rîmnic, 1787) şi al Istoriei citate a lui Văcărescu ne-a dovedit imediat că cele trei texte au aceleaşi particularităţi lingvistice şi că, prin urmare, traducătorul anonim al fragmentului de logică ar putea fi Ienăchiţă Văcărescu. Cităm aici doar cîteva dintre faptele de limbă mai semnificative care apar în fragmentul de logică: aşijderea (f. 5r), coprinde (f. 8V, 9V), dasupra (f. 5V), dă “de” (f. 4r, 5V, 6V, 7r, 8r, 1 lv, 12v), dăodată (f. 16r), dăosebî (f. 7r, 7V), dăsăvîrşit (f. 6r, llv), dăsluşit (f. 6V), dăspărţi (f. 5r, 6r, 6V), dîn “din” (f. 3r, 4r, 4V, 6V, 8V, 10v, llr, llv, 15r, 15v), dîntu (f. 8V, 15\însuşîre (f. lr, 4V, 8V, 9r, 12v), pă “pe” (f. lr, 3r, 4r, 5r, 6r, 7V), păntru (f. lr, lv, 2r, 3r, 3V, 4V, 6r, 7r, 9r, 10r), verice (f. 3V). Surprinzătoare este apariţia formei neobişnuite oclo “ochi” (f. 4r).
     Dovada hotărîtoare că fragmentul de logică de care ne ocupăm a fost tradus de Ienăchiţă Văcărescu o constituie însă prezenţa în gramatica sa şi în acest text anonim a unor termeni specifici identici. Căci, după cum se ştie, logica şi gramatica au o serie de termeni specifici comuni. Iată, de exemplu, cîteva cazuri de identitate terminologică între fragmentul de logică în discuţie şi gramatica lui Văcărescu: chip “specie” (“omul este chip, vita este ghener”, Log., f. 2V, “chipul are pă ghener în lucrare”, Log., f. T, cf. şi 10r, llr; “păntru chipurile numelor”, Gram., p. 32, cf. şi 36, 37, 57), cîtăţime “cantitate” (Log., f. 14v; Gram., p. 56, 116), felurime “calitate” (Log., f. 12v; Gram., p. 52, 114), furmă “formă” (Log., f. 10r; Gram., p. 25, 44), ghener “gen” (Log., f. 2V, 6r, 7r, 7V, llr, llv, 16r; Gram., p. 19, 112, 122), obştesc “comun” (Log., f. 4V, 6r; Gram., p. 25),
239
perzonal (Log., f. 3r, şi personal, f. 2V, 3r; Gram., perzonal, p. 57, 123), singurit “singular” (Log., f. 6r, 12r; Gram., p. 25, 26, 27, 29), slomnire “silabă” (Log., f. 2V; Gram., p. 16, 64, 140-145). Noţiunea “termen” este denumită în această logică prin cuvîntul hotar (f. lr, 2V, 3r, 4r, 4V, 5r, 5V, 6r, 8V), iar pentru noţiunea “existenţă” este folosit, în mod neobişnuit, cuvîntul fost (“fostul sau lucru ce este”, “firea şi fostu lucrului”, f. 11 bis, verso), prin care sînt traduse cuvintele greceşti corespunzătoare o ros, respectiv on sau einai.
     3.      Faptul că textul acestui fragment de logică abundă în termeni de provenienţă greacă, uneori cu aspect fonetic sau cu particularităţi grafice greceşti (de exemplu, alotriosis, adecă înstreinare, f. lv, 4V, antifâtic “contradictoriu”, f. lr, ectasis sau întindere, f. lr, 4V, ipotesis sau pricină, f. lr, lipsis sau luare, f. lv, mîosis sau micşorare, f. lv, 4V, prosigorie sau apelaţie, f. lv, 4V, protâsie “propoziţie”, f. 2V, 16v, shesis “relaţie, raport”, f. lr, sistoli sau stnngere, f. lr, 4V, stâsis sau stare, f. lr, 4V, steritic “privativ”, f. lr, tesis sau punere, f. lv, şi altele), arată că traducerea a fost făcută după o logică în limba greacă. Fără prea multe dificultăţi, am stabilit că fragmentul de logică aflat în ms. 4768 este tradus după Epîtomos loghiki kat’Aristotelin (Prescurtare de logică după Aristotel), opera învăţatului grec Vikentios Damodos (1700-1752), apărută postum la Veneţia, în anul 1757 (cartea se găseşte atît la BAR cît şi la BCU Iaşi). Pentru o sumară comparaţie, reproducem alăturat pagina 4V din textul românesc (vezi fig. 1) şi pagina corespunzătoare din originalul grecesc (fig. 2).
     4.      Identificarea traducătorului anonim al primei părţi a acestui tratat de logică în persoana lui Ienăchiţă Văcărescu relevă încă un aspect interesant al activităţii multilaterale a “părintelui literaturii române”. Traducerea aceasta prezintă, de asemenea, un deosebit interes pentru istoria preocupărilor filozofice, în speţă a logicii, în cultura românească, deoarece ea este una dintre primele două sau trei încercări de a transpune o logi-
240
că în limba română. Pînă acum se ştie că prima traducere românească a unei logici (a lui Nikifor Vlemidis), astăzi pierdută, a fost făcută de ieromonahul şi dascălul Macarie, la Dragomir-na, între anii 1763-1773 (vezi studiul Şcoala de traducători români din obştea stareţului Paisie..., în prezentul volum). Din anul 1781 datează prima versiune, în manuscris, a traducerii de către Samuil Micu a logicii lui Baumeister, pe care Micu a publicat-o, la Buda, abia în anul 1799. Este greu de spus cînd a putut traduce Ienăchiţă Văcărescu această parte a logicii lui Da-modos. Probabil că este o lucrare a lui de tinereţe, anterioară gramaticii sale.
                                                                              ţ
241
      ■§                       .3  ri  zi   ^
  «»’ . ‘g  ■< 5   ^      5 Ş <=“3-V‘s 2
  5^ R       §            ~ -i «« *S   c    5
  3 ■ -    v-' •           Hi         ?*i
  5 S-S      . ^ ’S j5     J-’cS      S    .Ş
  <%T "3             \s     fcS - £*=*&* |
  "5 '^:r4'r r5 Xî>^'j
                                                                ” j ■? ş * c?
                              cS §-’ | _*                  i’5     J §                  -
   <yf: ~^ 'x'- *‘r' <<;
 „ â°î-&oS ?k~ l ;1^
 \?im
 j1 r-1-.r-i
 tySîd'^S
  '5-,
 -S^-§
   § . -=> '5-,
                                       'FI * ?;â -1
 3  3U>3 -<\K^ ■£     1  --
 3  *■/ . O:" JS ^5   J §_k
 j-            § -s ** 4 ^ ~s^
 -l’.ŞLHsM,J’j         ,1-4
                                  4=^1 1^1. *S î & 2^
  3 '*' . \ 5^.
  * ^ s'^a5-
  - -^c? Jx-^ îi |
  5v s- a --’"•* -1^|
  ■s •i'Ss.v
  ,-^M
  Fig. 1
  ,M.
  W
  'M
                                            M
  u
  o
  <1
  M
  'Z
  O
  &
  ttf
  w
   *n
   ib
     .1 - 2
  JU> I.
  & |-:|ry^
  k •», p'.î â- a > .« . U.sr's ^ =• * fel *» •
                                                        U f s 3JL lx î.t s-s^b
 'I
 tn\*'* **i rfr :§^**îg •**!-,•■.
                                             'r.^”-6 ‘irr* m-m.
      »s ^ Sî Ko *
      xjs y. J5 g ^
  r\/< ÎL
       îL‘
   • ’s-Et fc -« a» o ** dj
    V S» • <3 ^O. K L
    J5>£'î!*          ^
                                    îî-^ * V° o 2
 11 r h^q
 *M       b 8          ; 5   k- c    &  5. s   •     s
 ‘K       * £* tf      '*5   "o »* rt?   b *8  g     S
 P'    !>  *   K    ^ 'S     ^ ^       •%          *%
 n      b !! '*    >? ■&  f.'^ .         N    £-.2
   ^ 'a R
   ? " a 11
   g * *-5 S t^-'î - M 3
     p            «         i>
     R           ÎS          l
   a, ..
   ”fi? 'o^l^   vfc i. u
   k „ 3 _>  vy ^ R
   s b J) <u'P ft *« «
H
Fig. 2
242
        Traduceri necunoscute din tinereţea lui
                                       ;
                   Alecu Beldiman
      1.      Cel mai productiv traducător moldovean din jurul anului 1800 a fost Alexandru (Alecu) Beldiman (1760-1826), despre care contemporanul său Dimitrache Pastiescul putea spune pe drept cuvînt că “a murit cu condeiul în mînă”1. Biografia şi activitatea lui literară sînt relativ bine cunoscute, căci despre el s-au scris numeroase studii şi articole, cu diverse prilejuri2. în studiul de faţă ne propunem să-i atribuim paternitatea a trei traduceri anonime, de la începutul activităţii sale literare.
      2.      Primele traduceri cunoscute ale lui Alecu Beldiman sînt piesele de teatru Milosîrdia lui Tit şi Sîroe, păstrate numai în manuscrisul autograf 181 de la Biblioteca Academiei Române (în continuare, BAR), la sfîrşitul căruia se află însemnarea: “Această carte s-au scris şi s-au tălmăcit de mine, Alexandru Beldiman. 1784, octv. 5” (f. 83v). Sînt cunoscutele drame ale lui Metastasio, La clemenza di Tiîo şi Siroe, traduse de Beldiman prin intermediul versiunii lor neogreceşti, apărută la Veneţia, în anul 17793.
      Din anul 1786 datează cea mai veche copie a traducerii de către Al. Beldiman, din limba franceză, după un autor încă neidentificat, a romanului cunoscut sub numele Istoria lui Târlo şi a prietenilor săi. Traducerea această a avut o largă circulaţie. Copii după ea se păstrează la BAR, în ms. 25 (datat 1786), 428-429 (datate 1823), 1055 (f. 56-99, fragment nedatat) şi 2653 (datat 1831), la Biblioteca Centrală de Stat (în continuare,
    1 în “Curierul rumânesc”, nr. 79, din 7 ianuarie 1830, p. 334.
    2    Vezi datele sintetizate în articolul Beldiman, Alexandru (Alecu), semnat de Dan Mănucă, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, 1979, p. 96-97.
    3   Vezi Al. Ciorănescu, Teatrul lui Metastasio în România, în “Studii italiene”, I, 1934, p. 130-133.
BCS), în ms. cu nr. de inventar 3891 (nedatat, de pe la începutul secolului al XlX-lea), la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi (în continuare, BCU Iaşi), în ms. V-4 (datat 1791) şi
111-27 (datat 1805), şi la biblioteca mitropoliei din Iaşi, în ms.
42  (datat 1842). Textul din ms. 25 de la BAR, în care nu este menţionat numele traducătorului, a fost copiat de Ştefan Stîrce, un cunoscut copist de cronici moldoveneşti4. în prefaţa traducerii, intitulată Tălmăcitoriu cătră cetitori, dar nesemnată, Beldiman îşi înştiinţează cititorii că “istorie aceasta mi-au părut aşe de interesitoare şi bine tocmită, cît am socotit-o vrednică de tălmăcire moldovinească”, pentru că “fiişticare va afla aice plăcere unită cu folosinţa, o zugrăvală vie a turburării şi a orbirii ce pricinuiesc patimile, şi o îndreptare a năravurilor prea curată” . Deosebit de interesantă este însă copia aflată în manuscrisele autografe 428-429 de la BAR, deoarece ea reprezintă o re-scriere a traducerii, în anul 1823, deci după aproape patru decenii de la efectuarea ei, cum arată Beldiman în prefaţă, de data aceasta semnată: “Sînt mai bine de douăzeci de ani de cînd am tălmăcit istorie aceasta, dar, sau puţîna deprindere ce am avut la tălmăciri în vreme acee, sau den capriţîile acelor ce au prescris-o, voind fieştecare a mai întocmi ceva, a adaoge sau a scă-de, o adusăsă întru o stări vrednică de rîs. Pentru acee, de iz-noavă am fost sîlit a o lua în condei, a o îndrepta, întocmind-o în cît mi-au fost prin putinţă. Dintru început scoposul meu n-au fost a da vreun cuget înalt pentru mine, ci a zăbăvi şi a mulţămi pe cetitoriul meu”6.
     La sfîrşitul secolului al XVIII-lea a făcut Beldiman şi traducerea romanului lui Florian, Numa Pompilius, care a fost ti-
    4    Vezi G. Ştrempel, Copişti de manuscrise româneşti pînă la 1800, voi. I, Bucureşti, 1959, p. 228-230.
    5    Vezi şi Ioan Bianu, Catalogul manuscriptelor româneşti, tomul I, Bucureşti, 1907, p. 85.
    6    Vezi Ioan Bianu şi R. Caracaş, Catalogul manuscriptelor româneşti, tomul II, Bucureşti, 1913, p. 124.
244
părită la Iaşi, în anul 1820, sub titlul Istoria lui Numa Pompilie, al doilea crai al Romii (două volume). Cea mai veche copie a acestei traduceri, făcută în anul 1794, de cătră Alexandru Atanasiu, “dascal în tîrgul Piatra”, cu cheltuiala paharnicului Ior-dache Darie, se află la BCS, în ms. rom. 1-22 (două volume). Acelaşi Alexandru Atanasiu copie din nou acest text, în 1795, pentru stolnicul Ioniţă Sturza (vezi ms. 3192 de la BAR). Alte copii ale traducerii se mai află, la BAR, în ms. 1580 şi 2887 (datate 1807) şi 3621 (datat 1806). în prefaţa ediţiei din 1820 a acestei traduceri, Al. Beldiman face, ca şi în prefaţa traducerii Istoriei lui Târlo, preţioase observaţii asupra scopului educativ al primelor sale traduceri din limba franceză: “încă din cea mai fragedă vrîstă a tinereţelor mele m-am îndeletnicit întru tălmăciri din limba franţuzească întru cea românească a patriei mele. Cea dintîi ispită au fost pentru al mieu folos, pentru a mea deprindere, dar, mai la urmă, gustul obştii, plăcerea şi îndemnările a multora m-au sîlit .a face ispita a tălmăci ceva folositori şi a da întru lumină. Istoria lui Numa Pompilie, al doilea crai a Romii este cea dintîi ispită ce am făcut, pe carea cu mulţi ani înainte o aveam tălmăcită. Nenumăratele greutăţi ce am întîmpi-nat, glasul obştii că este cu neputinţă a scrie ceva într-o limbă necanonisită şi lipsită de tot meşteşugul gramaticesc mă aduse-să la deznădăjduire, dar puind în mintea mea că toate sînt supuse sîrguinţii, şi despre altă parte că nici un început nu poate fi cu desăvîrşire, apoi nu m-am fălit, dai' nici măcar în mintea mea am pus a da în lumină vreun lucru vrednic de vedere. Aceasta m-au îmbărbătat a o cerceta de iznoavă, a o îndrepta în cît mi-au fost cu putinţă, a da o pildă, îmbărbătînd pe cei mai cu multă isteţime şi învăţătură, şi a o pune în tipări”. Ca atare, el îşi tipăreşte vechea traducere “spre podoaba limbii româneşti şi îndeletnicirea patrioţilor”.
      După toate probabilităţile, de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea datează şi traducerea de către Al. Beldiman a Odiseei lui Homer, prin intermediul unei versiuni franceze în proză, încă
245
neidentificată7. Copii ale acestei traduceri se află la BAR, în ms. 2600 şi 2782-2784, şi la biblioteca Muzeului Bruckenthal din Sibiu, ms. rom. 27.
     3.       Cercetarea atentă a limbii şi a stilului numeroaselor traduceri anonime făcute în Moldova în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, în comparaţie cu limba traducătorilor moldoveni cunoscuţi de atunci, ne-a dus la concluzia că, în afara traducerilor menţionate, Al. Beldiman a mai tradus în acea perioadă următoarele texte: Ahileu la ostrovul Şirului, Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei şi Întîmplările lui Ismin şi Ismeniei. Le prezentăm pe scurt.
     1.       Textul intitulat Ahileu la ostrovul Şirului reprezintă traducerea, prin intermediar grecesc, a comediei lui Metastasio, Achille iţi Sciro. Cea mai veche copie a acestei traduceri se păstrează în ms. 1818 de la BAR, datată 5 septembrie 1783. La sfîrşitul textului copistul face următoarea însemnare: “Şi s-au scris această comedie (ce s-au tălmăcit) prin astineala drepţii meii, cu porunca dumisali Gheorghe Beldiman, biv vel ban. Cel mai mic între slugi, Vasile diac” (f. 53v). Gheorghe Beldiman este tatăl lui Alecu Beldiman, iar copistul Vasile, după propria-i mărturie, era diac în casa lui. După cum vom vedea, acelaşi Vasile copie, tot în anul 1783 şi tot din porunca lui Gheorghe Beldiman, traducerea romanului Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei. Pe foile de titlu ale ambelor manuscrise, copistul Vasile â alcătuit cîte o monogramă cu literele ARD, pe care Mihai Moraru şi Cătălina Velculescu au citit-o A. BD (în copia Istoriei lui Alţidalis şi a Zelidiei) şi s-au întrebat, pe drept cuvînt, dacă ea nu reprezintă numele lui Alexandru Beldiman . Cele 20 de versuri, în ciornă, aflate pe f. 53v a ms. 1818 sînt scrise de mîna lui Al. Beldiman, cum lesne se poate constata prin comparaţia grafiei
    7    Vezi Nicolae Lascu, Alecu Beldiman, traducător al Odiseei, în “Studii literare”, 1,1942, p. 94-104.
    8     Vezi Mihai Moraru şi Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a cărţilor populare laice, partea I, Bucureşti, 1976, p. 118.
246
lor cu cea a ms. 181, menţionaţ mai sus, şi a ms. 3106 (traducerea tragediei Sapor a lui Regnard) şi 336 (Tragodia sau jalnica Moldovii întâmplări) de la BAR, autografele lui Beldiman.
     Alte copii ale acestei prime traduceri româneşti a comediei Ahileu la ostrovul Şirului se află în ms. 306 şi 4747 de la BAR, ambele nedatate.
     Comedia Achille in Sciro nu a fost inclusă în cele două volume selective din teatrul lui Metastasio traduse în neogreacă şi publicate la Veneţia, în anul 1779, care cuprind numai şase drame. Prima ediţie a traducerii greceşti a comediei Achille in Sciro a apărut abia în 1794. Probabil după ea a făcut Iordache Slă-tineanu traducerea intitulată Ahilefs la Schiro, publicată la Sibiu, în anul 1797. Ca atare, traducerea românească din 1783 a acestei comedii a fost făcută după o copie manuscrisă a versiunii neogreceşti.
     Al. Ciorănescu a crezut că traducerea aflată în ms. 1818 aparţine acelui diac Vasile9, care, după cum am văzut, este numai copistul textului. Avînd, probabil, dispoziţia să nu divulge, pe foaia de titlu sau în vreo însemnare, numele traducătorului, adică al lui Alecu Beldiman (după cum vom vedea), diacul Vasile pune în paranteză cuvintele “ce s-au tălmăcit”, (care în însemnarea respectivă reprezintă un lapsus calami, o propoziţie neterminată), tocmai pentru a nu se înţelege că şi traducerea a fost făcută de el. Părerea lui Al. Ciorănescu este împărtăşită de Al. Piru: “Melodrama lui Metastasio Achille in Sciro s-a bucurat de două traduceri, una din porunca banului Gheorghe Beldiman, la Comeşti-Iaşi, în anul 1783, de Vasile diacul, sub titlul Ahileu la ostrovul Şirului, păstrată în trei copii, şi alta de paharnicul Iordache Slătineanu, tipărită la Sibiu, în 1797, sub titlul Ahilefs la Schiro”10, precum şi de Ariadna Camariano-Cioran: “în 1783 un oarecare Vasile D. traduce din greacă în română
    9 Vezi Al. Ciorănescu, art. cit., p. 135.
    10 Al. Piru, Literatura română veche, Bucureşti, 1961, p. 577.
247
drama metastasiană Achille in Sciro. Vasile era secretarul lui Gheorghe Beldiman şi a făcut traducerea din ordinul acestuia”11. Observînd că în traducerea din ms. 1818 apar aceeaşi termeni specifici teatrului: obraz “personaj”, facere “act” şi schinî “scena”, ca şi în cele două drame ale lui Metastasio traduse de Al. Beldiman în anul 1784, Despina Ursu a presupus, în anul 1960, că traducerea din 1783 a comediei Ahileu la ostrovul Şirului a fost făcută tot de Alecu Beldiman12. După cum vom vedea, presupunerea Despinei Ursu este confirmată de prezenţa în acest text a numeroase particularităţi lingvistice şi stilistice care se găsesc şi în traducerile cunoscute ale lui Al. Beldiman.
     In studiul citat, Al. Ciorănescu discută şi traducerea în româneşte a dramei Artaxerxe a lui Metastasio, după textul din primul volum al ediţiei greceşti de la 1779, aflată în ms. 445 de la BAR, copie din anul 1807, fără să emită nici o părere cu privire la traducătorul ei anonim. Al. Piru crede că Alecu Beldiman “poate fi şi traducătorul lui Artaxerxu, fiindcă este totodată şi traducătorul tragediei lui Regnard, Sapor, alt rege din dinastia Sasanizilor, alcătuind cu Artaxerxe şi Siroe o trilogie”13. Analiza limbii acestei traduceri arată însă că ea nu aparţine lui Al. Beldiman.
     2.      Traducerea în româneşte a romanului Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei constituie obiectul unui valoros studiu de istorie literară al lui N. N. Condeescu14. După ce arată că romanul este
    11    Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi laşi, Bucureşti, 1971, p. 247.
:   12 Vezi Despina Ursu, Din istoria terminologiei româneşti privitoare la
teatru: act, comedie, dramă, personaj, scenă, tragedie, în “Limba română”, IX, 1960, nr. 2, p. 72.
    13    Al. Piru, op. cit., p. 576. De fapt, în tragedia lui Regnard nu este vorba de un rege Sapor, din dinastia Sasanizilor, ci de un prinţ persan cu acest nume, care moare în ultimul act al piesei.
    14    Vezi N.N. Condeescu, Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei, unul din primele romane franceze în limba română, în “Analeje Academiei Române. Memoriile secţiunii literare”, seria HI, tomul V, 1931, şi extras.
248.
      opera scriitorului francez Vicent Voiture (1597-1648), inspirat de o povestire imaginată de Julie d’Angennes, fiica marchizei Catherine de Rambouillet, că a rămas neterminat şi a fost publicat ca atare în anul 1658, că un obscur compilator, Antoine des Barres, îi alcătuieşte o urmare, publicată în anul 1668, mult inferioară însă operei lui Voiture, N.N. Condeescu se ocupă pe larg de traducerea Istoriei lui Alţidalis şi a Zelidiei în limba română.
      Primele trei copii ale traducerii româneşti a acestui roman datează din anul 1783 şi se păstrează la BAR, în următoarele manuscrise: 343, copiat de Alexandru Ciohoranul, 3583, fără menţiunea copistului, şi 5545 (fost în proprietatea lui Constantin Karadja, la data cînd l-a folosit N.N. Condeescu), scris, din porunca banului Gheorghe Beldiman, de “cel mai mic între slugi, Vasile diac”, care a copiat şi traducerea comediei Ahileu la ostrovul Şirului, menţionată mai sus15. Pe foaia de titlu a ms. 5545, ajuns la BAR în anul 1946, se află o monogramă cu literele ABD, căreia N.N. Condeescu nu i-a acordat importanţa cuvenită, deşi ea constituie o preţioasă sugestie pentru identificarea traducătorului necunoscut al romanului. După cum am văzut, o monogramă similară se află şi pe foaia de titlu a copiei din ms. 1818 a traducerii Ahileu la ostrovul Şirului, făcută de acelaşi Vasile diac, tot în anul 1783. Mihai Moraru şi Cătălina Velculescu s-au întrebat dacă ea nu reprezintă numele lui Alexandru Beldiman16.
      Alte copii ale traducerii se află la BAR, în ms. 1337 (fost ms. Gaster 175), datat 1805, şi în ms. 4246 (f. 1-75), datat 179917, la BCU Iaşi, în ms. VI-259, scris prin anii 1834-1844, şi la Arhivele Statului din Iaşi, în ms. 1809, copie de la începutul secolului al XlX-lea.
      După ce arată că traducerea românească s-a făcut, în mod
    15 Vezi G. Ştrempel, op. cit. la nota 4.
    16 Vezi Mihai Moraxu şi Cătălina Velculescu, op. cit. la nota 8.
    11 Ibidem, p. 119-120.
249
indiscutabil, din limba franceză (în secolul al XVIII-lea au apărut mai multe ediţii ale acestui roman), N.N. Condeescu subliniază faptul că valoarea ei “e sporită - cum am pomenit în treacăt la început - prin prezenţa unei concluzii neexistente în ediţiile franceze ale operelor lui Voiture şi care bineînţeles nu e nici cea a lui Des Barres”, pe care o consideră “superioară celei
 a lui Des Barres şi mult mai suportabilă la citit, cu toată pre-
                                                                18 A
 zenţa cîtorva neabilităţi în combinarea peripeţiilor” . In ms. 343, această completare cuprinde foile 33r-43r.
       Pe foaia de titlu a ms. 343 se află următorul text: “Această istorie s-au tălmăcit de pi limba franţojască pe limba moldovenească, în zilile pre înălţatului şi luminat domnu nostru Alixan-dru Costandin Necolai Mavrocordat, voievodul Ţării Moldaviii, care acuma s-au tălmăcit întăi în oraşii Iaşii, întru întăia domnia a măriei sale, cu toată cheltuiala dumisale Iordachi Dare biv vel paharnic. Scrisă,de mine, de Alixandru Ciohoranul, la velet 7291 di la zidire lumii, iar de la Hs. 1783”, iar la sfîrşitul manuscrisului, însemnarea: “Şi am scris eu, Alexandru Ciuhoran, această istorie” (f. 44r). în celelalte două copii din anul 1783 nu este menţionat nicăieri faptul că traducerea s-a făcut cu cheltuiala paharnicului Iordache Darie.
       Pe verso foii de titlu a ms. 343 se află o prefaţă în 16 versuri de cîte 15 silabe, în care este expus pe scurt subiectul romanului, iar pe f. 43v un epilog în 48 de versuri a cîte 8 silabe, adresate cititorilor, în care traducătorul se scuză pentru greşelile traducerii şi pentru nepriceperea lui de a face pe placul tuturor o astfel de lucrare19. Versurile respective se află şi în celelalte două copii din anul 1783 ale acestei traduceri.
       Avînd în vedere cele afirmate pe foaia de titlu a ms. 343, ■ N.N. Condeescu presupune, cu îndreptăţită prudenţă, că “traducătorul moldovean al prozei lui Voiture fu, cum am pomenit
     18 N.N. Condeescu, art. cit., p. 22.
   '19 Au fost publicate de Ioan Bianu şi R. Caracaş, în Catalogul manuscriptelor româneşti, citat la nota 6, p. 54-55.
250
 la început, vreun om de casă de-al biv vel paharnicului Iordache Darie Dămănescul; lucrarea s-a făcut în 1783 poate cu colaborarea paharnicului însuşi; o datorim poate dascălului Alexandru Ciohoranul, ce a transcris-o curat şi înflorit-o cu chenare şi iniţiale roşii; nimic nu ne îndreptăteşte însă s-o atribuim în mod hotărîtor unuia sau altuia din ei”^°. Mai departe, vorbind de completarea adusă romanului, eventual de către traducătorul român, Condeescu se întreabă: “Cine să fie autorul acestei binevenite completări? Nu este exclus s-o datorim traducătorului, însuş boierului Darie, în liniile mari, şi dascălului Ciohoranul sau altuia de aceeaşi stare, pentru amănunte şi redactarea definitivă”21. Rezervele lui N.N. Condeescu privitoare la identitatea traducătorului au fost însă trecute cu vederea de către Al. Piru, care atribuie traducerea, fără nici o probă, lui Iordache Darie: “Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei de Vincent Voiture este primul roman tradus în literatura noastră direct din limba fran-
                                                                     99 a
ceză în 1783 de paharnicul Iordache Darie Dărmănescu” . In consecinţă, fără să fi fost demonstrată sau verificată această » '
afirmaţie, lui Iordache Darie i s-a consacrat, în calitate de “traducător” (?!) al romanului lui Voiture, un articol în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 190023.
     După cum am văzut, singura menţiune a lui Iordache Darie în legătură cu această traducere este cea din ms. 343, citată mai sus, unde se afirmă că ea s-a făcut doar “cm cheltuiala” numitului boier, nu de către el însuşi. Particularităţile lingvistice ale traducerii Istoriei lui Alţidalis şi a Zelidiei atestă că ea îi aparţine de fapt lui Alecu Beldiman, care însă nu putea să o execute cu cheltuiala lui Iordache Darie. Ca atare, noi credem că menţiunea din ms. 343 că tălmăcirea s-a făcut cu cheltuiala *
lui Iordache Darie este o greşeală de redactare a notei respecti-
    20 N.N. Condeescu, art. cit., p. 22. Sublinierile sînt ale autorului.
    21 Ibidem, p. 36.
    22 A. Piru, op. cit., p. 572.
    23 Vezi op. cit. la nota 2, p. 262, articol semnat de Leon Volovici.
251
ve de către copistul Alexandru Ciohoranul, care a vrut (ar fi trebuit) să spună că numai copia s-a făcut cu cheltuiala acelui boier. Căci Al. Ciohoranul nu mai spune cu a cui cheltuială sau pentru cine a făcut el copia din ms. 343, aşa cum obişnuiau copiştii şi cum a procedat el însuşi în copia traducerii Etiopicelor, făcută în anul 1784: “scrisu-s-au cu toată cheltuiala dum. Neco-lai Canta”24. Faptul că în celelalte două copii din anul 1783 nu se mai află informaţia că traducerea romanului s-a făcut cu cheltuiala lui Iordache Darie, iar una dintre ele, care, după cum am văzut, are pe foaia de titlu o monogramă alcătuită din literele ABD (Alexandru Beldiman?), a fost scrisă în casa lui Gheorghe Beldiman, tatăl lui Alecu Beldiman, de către acelaşi diac Vasile, care a copiat, în 1783, tot în casa lui Gheorghe Beldiman, şi traducerea comediei Ahileu la ostrovul Şirului, ne întăreşte convingerea că Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei a fost tradusă de Alecu Beldiman, desigur fără să fi fost plătit de Iordache Darie, care a finanţat numai executarea copiei din ms. 343. Probabil că aceasta este cea dintîi tălmăcire a sa din limba franceză, făcută în “cea mai fragedă vrîstă a tinereţelor mele”, la care se referă Beldiman în pasajul citat mai sus din prefaţa la ediţia din 1820 a traducerii Istoriei lui Numa Pompilie.
      Un alt argument textologic în sprijinirea afirmaţiei noastre că Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei a fost tradusă de Alecu Beldiman îl constituie faptul că epilogul în versuri al traducerii acestui roman are acelaşi conţinut, exprimat uneori prin aceleaşi cuvinte şi sintagme, cu epilogul în versuri al traducerii tragediei Sapor a lui J.Fr. Regnard, făcută de Beldiman în anul 1801. Cele 26 de versuri ale acestui epilog, intitulate Cătră cetitori, sînt de 16 silabe, iar în acrostih şi în ultimul vers au semnătura Ale-co Beldeman . In acelaşi timp, versurile din epilogul Istoriei lui
 ■ 24 Vezi G. Ştrempel, op. cit. la nota 4, p. 29.
    25    Au fost publicate de Emil Gîrleanu, Un acrostih al vom. A. Beldiman, în “Arhiva”, XIII, 1902, p. 278-279, şi de Ioan Bianu şi R. Caracaş, în op. cit. la nota 6, p. 277.
252
Alţidalis şi a Zelidiei au aceeaşi structură (de opt silabe) şi alte similitudini cu majoritatea versurilor din traducerea anonimă a comediei Ahileu la ostrovul Şirului şi cu cele opt versuri din Milosîrdia lui Tit, tradusă de Alecu Beldiman în anul 1784. în Ahileu la ostrovul Şirului sînt şi 40 de versuri de 16 silabe, asemănătoare cu cele din epilogul lui Beldiman la traducerea tragediei Sapor26.
      3.       în anul 1945, D. Popovici a identificat, în ms. 4246 de la BAR (datat 1799), traducerea în limba română a romanului pastoral Întîmplările. lui Ismin şi Ismeniei al scriitorului bizan-, tin Evmathios Makremvolitis (secolul al XII-lea?), pe care P. Fr. de Beauchamps l-a tradus în limba franceză, în anul 1729, sub titlul Amours d’Ismin et Ismenie. D. Popovici a făcut identificarea numai pe baza asemănării titlurilor, pentru că nu a găsit originalul grecesc sau traducerea franceză27. Semnalînd o copie mai veche a acestei traduceri, din anul 1794, aflată la BCS, în ms. cu nr. de inventar 4807, Mircea Anghelescu demonstrează că, deşi conţine numeroase grecisme, traducerea s-a făcut totuşi din limba franceză, după versiunea lui Fr. de Beauchamps, indicată de D. Popovici . în mod surprinzător însă, M. Anghelescu atribuie această traducere, făcută fără îndoială de un moldovean, cum atestă limba ei plină de particularităţi lingvistice moldoveneşti, lui Ioan Cantacuzino, autorul volumului Poezii, noo (Movilău sau Dubăsari, 1796?) şi al unor traduceri din Rousseau, Baculard d’Amaud, Montesquieu, Florian
    26    O parte din versurile aflate în Ahileu la ostrovul Şirului şi cele din Milosîrdia lui Tit au fost publicate de Al. Ciorănescu, în art. cit., p. 131-132, 136-137.
    27    Vezi D. Popovici, La litterature roumaine â l’epoque des lumieres, Sibiu, 1945, p. 129. .
    28    Vezi Mircea Anghelescu, Ismin şi Isminia. (Date noi despre traducerile româneşti din literatura universală de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea), în Probleme de literatură comparată şi sociologie literară, Bucureşti, 1970, p. 129-134, articol reluat de autor în cartea sa Preromantismul românesc, Bucureşti, 1971, p. 102-107.
253
şi Pope, a cărui limbă abundă în evidente particularităţi lingvistice munteneşti. Considerînd copia aflată în ms. 4246 de la BAR chiar autografă, deşi grafia ei nu are nimic comun cu scrisul bine cunoscut al poetului muntean29, M. Anghelescu nu aduce nici o dovadă că această traducere anonimă este (sau poate fi) opera lui Ioan Cantacuzino. Atribuirea aceasta nedemonstrată şi
                                                         OfJ
neverificată a fost totuşi preluată de Paul Comea şi de Dictio-
                                                w           31        *
narul literaturii române de la origini pînă la 1900          .   A  treia şi
cea mai veche copie, nesemnalată pînă acum, a traducerii în-tîmplărilor lui Ismin şi Ismeniei se află în ms. 11-69 de la BCU Iaşi. Textul începe pe p. 2 (paginaţia originală, cu cifre arabe) şi este intitulat, mai aproape de titlul versiunii franceze, Amo-riul şi întîmplările lui Isminie şi a Isminiii. La sfîrşit are următoarea însemnare a copistului: “De bini voitori a iubitului cetitori, eu iubitoriul de ostineli am scris această carte, la anul 1789, iuni 24. Grigoraş pit[ar]” (p. 154). Manuscrisul este copiat în întregime de acest pitar Grigoraş. Pe prima pagină are diverse însemnări de mai tîrziu, în româneşte şi în franţuzeşte, ale unor membri ai familiei Gore (căci manuscrisul provine din biblioteca lui Paul Gore), între care şi menţiunea (presupunerea!) că romanul respectiv, “fade et immoral”, este “traduit du grecque par le pitar Grigorasiu (Grigorache)”. Nicăieri în textul scris de pitarul Grigoraş în anul 1789 nu este menţionat însă numele traducătorului, iar în însemnarea citată el afirmă doar că l-a copiat, nu că l-a şi tradus.
      4. Dovada indubitabilă că aceste trei traduceri româneşti anonime făcute în Moldova la sfîrşitul secolului al XVIII-lea
    29    Vezi textele autografe ale lui Ioan Cantacuzino, la BAR, ms. 1550 (Numa Pompilius, al doilea crai al Romii, traducere din anul 1796) şi ms. 6002 (Cercarea asupra omului de Alexandru Popii, traducere din anul 1807).
    30    Vezi Paul Comea, Originile romantismului românesc, Bucureşti,
1972, p. 100 şi 630.
    31 Vezi op. cit. la nota 2, p. 148, articol semnat de Florin Faifer.
254
(Ahileu la ostrovul Şirului, Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei şi Întîmplările lui Ismin şi Ismeniei) îi aparţin lui Alecu Beldiman o constituie, aşa cum am mai spus, identitatea limbii lor cu limba traducerilor cunoscute ale lui Beldiman, din aceeaşi perioadă sau de mai tîrziu. Această identitate lingvistică şi stilistică se observă imediat, la o lectură paralelă mai întinsă şi avizată a textelor respective. Aici vom cita, spre exemplu, doar cîteva particularităţi lingvistice mai semnificative ale celor trei traduceri anonime, care se întîlnesc şi în traducerile cunoscute ale lui Beldiman. Unele dintre ele îl singularizează pe Beldiman între traducătorii români ai vremii.
           ^               I
      4.1.      In traducerea Istoriei lui Alţidalis apare neologismul departament cu sensul neobişnuit de “apartament”: “au mers în departamentul crăiesii, unde, şezînd cîtăva vremi, au găsit chip de a să întîlni singur cu Zelidia” (VAZ, 9r)32, “fii încredinţat acum că te afle în departamentu Zilidiii” (VAZ, 32r). Cu acest
   32    Folosim în demonstraţie următoarle sigle: DAB = Fr.G. Ducray-Du-minil, Alexii sau căsuţa din codru, traducere din limba franceză de Al. Beldiman (ms.. 1781 de la BAR, copie din anul 1806); FNPB = Florian, Numa Pompilie, al doilea crai a Rîmului, traducere din limba franceză de Al. Beldiman (ms. rom. 1-22 de la BCS, voi. I şi II, copie din 1794); IRB = Louis d’Ussieux, Istorie lui Raimond şi a Mărinei amorezaţi, şi a maică-sa Ameli-ei, traducere din limba franceză de Al. Beldiman (ms. 445, f. 3-48, de la BAR, copie din anul 1808); MAM = Metastasio, Ahileu la ostrovul Şirului, traducere anonimă, din greceşte (ms. 1818 de la BÂR, copie din anul 1783); MII = Evmathios Makremvolitis, Amoriul şi întîmplările lui Ismini şi a Isminiii, traducere anonimă, din limba franceză (ms. 11-69 de la BCU Iaşi, copie din anul 1789); MSB = Metastasio, Sîroe, traducere din neogreacă de Al. Beldiman (ms. 181, f. 44-83, de la BAR, text autograf din anul 1784); MTB = Metastasio, Milosîrdia lui Tit, traducere din neogreacă de Al. Beldiman (ms. 181, f. 1-43, de la BAR, text autograf din anul 1784); RSB = J. Fr. Regnard, Sapor, traducere din limba franceză de Al. Beldiman (ms. 3106 de la BAR, text autograf din anul 1801); TB = Istoria lui Târlo şi a prietenilor săi, traducere din limba franceză de Al. Beldiman (ms. 25 de la BAR, copie din anul 1786); VAZ = Vicent Voiture, Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei, traducere anonimă, din limba franceză (ms. 343 de la BAR, copie din anul 1783).
255
sens neobişnuit, cuvîntul departament apare numai în traducerile lui Al. Beldiman: “Numa, luînd pre Camilia şi pre Leo, îi duce în cel mai frumos departament al său” (FNPB II, 156v)33, “într-al meu departament Savin aştept să sosască” (RSB, 52v), “îndată m-am suit în departamentul soţiii mele” (DAB, 118v), “o primblă pin ogradă, pin toată casa, şi îi arată dipartamentul care îi orînduisă” (DAB, 152v), “vitrigul mieu întru o zi mă cheamă în dipartamentul său şi îmi voroveşti” (DAB, 243r; cf. şi 19r, 263v), “la uşa departamentului aceluie s-au auzît oareş-care tulburări” (IRB, 33r), “craiul [...] să afla [...] închis în singuratecul său departament'1'1 (IRB, 37r).
     Sensul de “apartament” al fr. departament este un arhaism, care îi va fi fost transmis lui Beldiman prin dascălul său de franceză sau printr-un dicţionar francez mai vechi. E. Litttre, în Dictionnaire de la langue frangaise, Paris, 1889, s.v. departe-ment, menţionează faptul că “departement s’est dit autrefois pour appartement, logis”. însuşindu-şi cuvîntul departament cu acest sens arhaic, Beldiman a tradus prin el substantivul fr. appartement din textele menţionate, singularizîndu-se astfel între traducătorii contemporani. Ca atare, prezenţa cuvîntului departament “apartament” în Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei constituie o dovadă peremptorie că această traducere anonimă este opera lui Alecu Beldiman.
     Cele dintîi atestări în limba română ale neologismului departament, cu sensul său obişnuit, datează de la 1780 (în Pra-vilniceasca condică, tipărită la Bucureşti) şi din primele decenii ale secolului al XlX-lea, de cînd datează şi cele dintîi atestări ale neologismului apartament.
     4.2.     In traducerea Întîmplărilor lui Ismin şi Ismeniei apare cuvîntul neobişnuit răsfnnare “desfrînare”: “acele ce să văd întru palaturile grecilor celor cheltuitori, care întru răsfnnare lor
     33     Cuvîntul a fost menţinut şi în ediţia din anul 1820 a traducerii (voi. II, p. 184).
                                              256
în vreme aceea covîrşă pre împăraţii Asiii” (MII, 67). Acest substantiv şi adjectivul (şi substantivul) corespunzător răsfrinat “desfrînat” apar frecvent numai în traducerile lui Alecu Beldiman: “dragoste ci ave asupra fiului său cel mic, măcar că era răsfrînat şi nestatornic” (MSB, 44r), “măguliturile cele dulci a unii muieri răsfrînate” (TB, 43v), “a mulţămi răsfrinare şi lăcomia sa” (TB, 58r; cf. şi 106v, 1321), “adunarea tinerilor celor răsfnnaţr (TB, 60v; cf. şi 52\ 65v, 133r, 163v, 172v, 176v, 178v), “nişte răsfrinaţi împrăştie averile voastre” (FNPB I, 1531),' “vrînd a plăti cu sîngele cel mai curat a supuşilor lui osînditele lui răsfrînări” (FNPB II, 82v), “din sînul ceii mai răsfrînate trufii” (FNPB II, 83r), “răsfrînare lor le-au pricinuit ce desăvîrşit,peire” (FNPB II, 134v; cf. şi 146v), “casa ei era din cele ci pitrec întru răsfrînare’'’ (DAB, 101v), “tu ai căzut în răsfrînările cele mai necinstite” (DAB, 114r; cf. şi 116v), “a pedepsi nebunia unui tînăr răsfrînat” (DÂB, 1671), “un răsfrînat ca acela şi nistatomic” (DAB, 177v; cf. şi 25r, 26v, 42v, 101v, 126r, 210r). Cuvîntul răsfrînare apare şi în traducerea de către Beldiman a Odiseei34. Dicţionarul limbii române al Academiei (DLR) a citat, pentru aceste cuvinte neobişnuite, numai cîte o atestare din ediţia de la 1820 a traducerii lui Beldiman, Istoria lui Numa Pompilie. Noi am mai întîlnit cuvîntul răsfrinat, alături de desfrînat şi desfrinare, în traducerea lui Toma Cara (cu unii colaboratori), Indămînoasă adunare a pravililor, ce să numeşte exavivlos (ms. 5282, f. 241r, de la BAR, text din anul 1804), şi la Damaschin Bojîncă, Diregătoriul bunei creştere (Buda, 1830, p. 194). Cum rezultă din DLR, cuvintele în care prefixul răs- are sensul prefixului des- (vezi răsface,. răsfrina-re, răsfrinat, răsfundat, răspica, răstinde) apar sporadic, mai ales în limba veche. Prezenţa cuvîntului răsfrînare în traducerea Întîmplărilor lui Ismin şi Ismeniei, alături de alte particularităţi ale limbii lui Alecu Beldiman, constituie deci un preţios
 - 34 Vezi N. Lascu, art. cit. la nota 7, p. 103.
                                             257
indiciu că această traducere îi aparţine.
     4.3.     în limba traducerilor lui Al. Beldiman se întîlnesc numeroase cuvinte de provenienţă turcă şi neogreacă, prin care el traduce cuvintele corespunzătoare din limba franceză. De exemplu, în traducerea din neogreacă a comediei Ahileu la ostrovul Şirului apare cuvîntul hroma “culoare” (< ngr. XP®P«): “Cum şi ceriul în schimbare / Este prin hroma ci are” (MAM, 17r). Acest cuvînt apare şi în Istoria lui Târlo, tradusă de Al. Beldiman din limba franceză: “hroma feţii sale aşe de frumoasă” (TB, llv), precum şi în traducerea din franceză a Întîmplărilor lui Ismin şi Ismeniei: “şi hroma ce aurită a dimineţii, împrăştiind nourii, vesti lumii întoarcire soarelui” (MII, 17). După informaţia de care dispunem, cuvîntul hroma nu mai apare în alte texte de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. L-am mai în-tîlnit abia în traducerea din neogreacă a lui Eufrosin Poteca, Fi-losofia cuvîntului şi a năravurilor (Buda, 1829, p. 40). DLR nu-1 înregistrează.
     Pînă în jurul anului 1800, de cînd datează primele atestări în limba româna ale cuvîntului culoare (şi color), erau folosite îndeosebi cuvintele corespunzătoare faţă, floare, văpsea. Ca atare, prezenţa cuvîntului hroma într-o traducere cunoscută a lui Beldiman şi în cele două traduceri pe care i le atribuim constituie, alături de celelalte particularităţi lingvistice comune textelor respective, un alt indiciu preţios că aceste traduceri anonime îi aparţin.
     4.4.     O legătură similară stabileşte prezenţa cuvîntului ev-glotie “elocvenţă” (< ngr. euŢ^-co-ma) în Ahileu la ostrovul Şirului: “cu multe chipuri s-au silit a vorovi cu dînsa [...], puind toată silinţa evglotiii sale” (MAM, 4r) şi în Istoria lui Târlo: “Dimosten întocmeşte evglotie lui cu cea mai mare sîrguinţă” (TB, 44r). Acest cuvînt mai apare atunci în traducerea anonimă, din anii 1785-1788, după versiunea rusească, a operei lui J. De-laporte, A toată lumea călătorie (vezi ms. TV-18 de la BCU Iaşi, voi. II, f. 70v, şi ms. 3771 de la BAR, f. 189r), şi în grama-
258
tica lui Ienăchiţă Văcărescu (Rîmnic, 1787, p. 146). Pentru denumirea noţiunii de “elocvenţă’’ era des folosit în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XlX-lea calcul limbuţie, care apare şi în traducerile lui Beldiman (FNPB I, 50r; FNPBII, 25r; DAB, 65r, 105r, 184v), alături de formaţia personală cuvîntătorie (FNPB I, 45r, 98r; DAB, 219V).
     4.5.       în cele două traduceri din Metastasio aflate în manuscrisul autograf al lui Beldiman din anul 1784 apare substantivul masculin soţ cu sensul de “soţie, nevastă”: “împăratul m-au ales luişi soţi Dar pentru ce? - Pentru că nu găsăşte pre alta ca-rile să fie împodobită cu atîte fapte bune” (MTB, 1 lr), “deci trebui să iei şi tu pre Săst, căci ştii că pofta de a te dobîndi luişi soţ la cîte răle l-au adus” (MTB, 42v), “fiul meu, aceasta să fie soţul tău, ca să aibi îndoită bucurii împărăţînd” (MSB, 83v). Cu acelaşi sens apare cuvîntul soţ şi în Ahileu la ostrovul Şirului: “prea iubita mea fiică, iată soţul tău, şi tu, de bun neam Tea-ghen, iată soţul tău” (MAM, 18r), “mergiţi de spuniţi soţului nlieu, comoarăi meii, ca să vie cu un ceas mai înainte. Ah, iubita mea împărăteasă...” (MAM, 5lr).
     4.6.       în aceleaşi texte autografe ale lui Beldiman din ms. 181 de la BAR apare frecvent epenteza lui i în cuvintele a (se) mîinia (MTB, 13r, 21r, 36v; MSB, 69v), mîinie (MTB, 35v; MSB, 44r, 47v, 52r, 65v, 66r, 74r, 76v), mîinios (MTB, 37r). Acelaşi fonetism apare şi în traducerea anonimă a comediei Ahileu la ostrovul Şirului: mîinie (MAM, 21r, 46r, 49v, 52v).
     4.7.       în traducerea Istoriei lui Târlo Beldiman foloseşte frecvent forma perifrastică de imperfect, mai puţin obişnuită, construită cu imperfectul reflexiv al verbului a afla “a fi, a exista” + participiul prezent al verbului respectiv: “mă aflam călătorind în Italia” (TB, 136r), “să afla şăzînd pre un scaon” (TB, 139v), “să afla încă iubindu-mă” (TB, 146r), “în cîtă vreme mă aflam trăind' (TB, 219v), “cătră unchiul ei, ce încă să afla trăind" (TB, 239r), “ne aflam trăind cu atîta uniri” (TB,
259
240r). Aceeaşi formă apare şi în două dintre traducerile anonime pe care i le atribuim: “cei ce să afla stăpînind Elada” (MAM, 2r), “să afla zbuciumîndu-să ca o corabie în valurile mării” (MAM, 4V), “eu mă aflam bucurindu-mă că...” (MII, 13°).
     4.8.     în traducerile cunoscute ale lui Beldiman şi în cele anonime pe care i le atribuim apare frecvent locuţiunea prepoziţională veche afară din (dintru) “decît, fără, cu excepţia”, în locul locuţiunii afară de: “nemaisocotind altă, afară den dragoste ci am” (MRB, 6r), “dar cini poate să fii afară den el îmbrăcat cu hlamidă” (MTB, 22v), “taina nu să va descoperi, căci altul afară den mine nu o ştii” (MTB, 291), “nu pofteşte nimică afară den celi ale lui trebuincioasă” (MTB, 33v; cf. şi 35v), “alt[ul] afară den Sîrois n-o cunoaşte pre dînsa” (MSB, 44v), “căci afară den mine, altul nu ştie cine eşti” (MSB, 48r), “iată că s-au dus şi nu este altul afară den noi” (MSB, 51r), “eu alt stăpîn n-am afară den Sîrois” (MSB, 81r), “nu ştiu a avea Iulia pre altul afară din tine” (TB, 230r), “se împrăştie cu toţii, afară den Ahileu şi Deidamie” (MAM, T), “alt semn din toate învăţăturile şcolii meii nu ţ-au rămas, afară din chitara aceasta urî-tă” (MAM, 27v; cf. şi 14r, 28v), “eu n-aş ave trebuinţă de alt giudecători afară din dînsa” (VAZ, 10v), “nu plăcu Zelidiei să vazi pe altul afară din Alţidalis” (VAZ, 13r), “nimine afară din mini va şti aceasta” (VAZ, 21v), “n-au priimit a o vide altul afară din duca” (VAZ, 23v; cf. şi 21v, 26v, 27r, 29r, 31r), “nu voi iubi alta afară din Isminia” (MII, 74), “viaţa altuia afară dintr-a me n-au cruţat” (MII, 149).
     4.9.     în traducerile autografe ale lui Beldiman din ms. 181 de la BAR şi în alte traduceri ale sale apare des locuţiunea adverbială în credinţă “într-adevăr, cu adevărat, zău!”: “Nu, în credinţă zîc, nu te voi mai amăgi!” (MTB, 16r), “Şi ce-i sînt trebuincioasă? - Nu ştiu. - Nu ştii, în credinţă? “ (MTB, 16v), “Şi pre cini hainesc![...] Pre acela căruie îi sînt datori cu atîte faceri de bine [...] Bună răsplătiri, în credinţă!” (MTB, 18r); cf.
260
şi 25v, 26v), “Cari sămn? Acesta ce port? [...] în credinţă, nu ştiu nimica!” (MTB, 26v), “Eu nu te iubesc? - Nu mă iubeşti, în credintăl” (MSB, 49v), “în credinţă, să topeşte de dragoste ta!” (MSB, 50r; cf. şi 51v, 56r, 57r, 65r, 67r; DAB, 47r, 163r, 167V, 183v, 185r). Această locuţiune adverbială apare şi în Ahileu la ostrovul Şirului: “ Nu este un ceas de cînd au venit tatăl mieu şi mi-au spus. Am încremenit, în credinţă, îndată ce-am auzit” (MAM, 14r), “Ba nu, sufletul mieu! în credinţă, de acum înainte îti făgăduiesc a te asculta la toate” (MAM, 15r, cf. Şi 39r).
     4.10.      în traducerile cunoscute ale lui Al. Beldiman apare frecvent atributul substantival în genitiv, neobişnuit, al (a) lumii, în locul atributului substantival prepoziţional din lume: “tu eşti ce mai urîtă arătari a lumii” (MTB, 21v), “amoriul ne va păre cel mai cu haz lucru a lumii” (MSB, 53r), “era cel mai răsfrînat şi fără orînduială om a lumii” (TB, 65v), “cel mai fericit om a lumii” (TB, 141v, 150r, 204v, 242r), “cel mai ticălos om a lumii” (TB, 229v). Acelaşi atribut substantival în genitiv apare des şi în Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei: “ce mai frumoasă închisoare a lumii” (VAZ, 29r), “cel mai fericit om al lumii” (VAZ, 30v), “ca cînd ar fi fost ce mai bună scară a lu-mii” (VAZ, 31v, cf. şi 29v).
261
              Traducerile arhidiaconului (apoi arhimandritului) Gherasim de la mitropolia din Iaşi
     1.       în anul 1885, Dimitrie A. Sturdza a dăruit Bibliotecii Academiei Române manuscrisul aflat în prezent sub cota ms. rom. 451, a cărui foaie de titlu are următorul cuprins: Taina francmasonilor, care acum întăi s-au tălmăcit de pe limba franţozască pe limba moldovenească de chir Gherâsim, arhi-diacon a svintei mitropolii, cu toată cheltuiala dumisali Iorda-chi Darie biv vel pahfamic], în zilile pre înălţatului domn mărie sa Alexandru Ioan Ipsilant voievod, la velet 1787, oct. 20 (vezi fotocopia alăturată, fig. 1). Este unicul manuscris în care s-a păstrat această traducere. Conţine 182 de foi in-octavo mic şi a fost copiat în întregime de Dimitrie Sturza, viitorul mare logofăt, bunicul donatorului, care semnează copia discret: “Dim. Stur.” (f. 176r). Nicăieri în cuprinsul manuscrisului nu este menţionat numele autorului acestei scrieri. Foaia de titlu a ei este însă reprodusă pe f. 6r: Rînduiala francmasonilor vădită şi taina mopsilor descoperită, Amsterdam, 1778 (vezi fotocopia alăturată, fig. 2). Această foaie de titlu a înlesnit, după cum vom vedea, identificarea autorului.
     Scopul informativ al traducerii este explicat de arhidiaco-nul Gherasim în următoarea prefaţă, intitulată Proîmion şi înştiinţare a tălmăcitoriului cătră cinstitul cetitori: “Nimica este nou supt ceri, zice oareşicare filosof vechi, şi întru adevăr, de va cerceta cineva cu amăruntul, adevărul va afla că grăieşte. Numai omul, fiindu-i minte hotărîtă şi petrecire scurtă, nu-i este cu putinţă a pătrunde toate, cu toate că perierghie, ce o aduci cu sine născîndu-să, îl sileşti neîncetat a cerceta, a afla şi a pă-trundi prin toate. însă tot aceea ce el n-au ştiut şi i s-au descoperit, lucru nou pentru dînsul poate a să numi, cu toată zisa
262
acelui filosof. Fireasca perierghie ce au avut şi văditoriul aceş-tii taine silindu-mă şi pre mini, şi îndemnîndu-mă şi împlinire poftii a unui cinstit obraz (care va fi numit de cătră prescriito-riul cărţii), am priimit a mulţămi perierghie dumisali, tălmăcind această carte în limba noastră, cu toate că materie ei este întru pre rău prepus al obştiei şi poate a-mi pricinui multă defăimare, însă cunoscînd că ea este pre departe de adevăr, am tălmăcit-o, ca toţi cei ce vor ceti să cunoască greşita socoteală ce au de această tagmă. Ierei Gherasim” (f. 3r-3v).
     Pentru a oferi celor interesaţi o sumară, dar cît mai exactă informaţie asupra conţinutului acestei cărţi, reproducem titlurile diviziunilor ei, cu indicaţia paginilor din manuscrisul versiunii româneşti: înainte cuvîntare prea de trebuinţă (f. 7r-17r), Tabla de cele ce cuprinde această carte (f. 17v), Pre cinstitului frate Procopie, doftor şi francmason, unul dintre cei pre cinstiţi a celor 22 lojuri aşăzate în Pariz (f. 18r-19v), înştiinţare (f. 20r-21r), Taina francmasonilor (f. 22r-92r), Adăosătura la Taina francmasonilor (f. 92v-136v), Priimire dascalului (f. 92v-102r), Povestire pre scurt de Ieram, Adoniram sau Adoram, ar-hitecton capiştii lui Solomon (f. 102v-109v), Catehizmul francmasonilor, care cuprinde cele mai alese întrebări şi răspunsuri ce fac între dînşii pentru să să cunoască, atît ucenicii cît şi calfele. Şi dăscălii au deosăbit răspunsurile lor, care nu să cuvin decît numai singur la dăscăli, puind la început o r. [= replică, răspuns] a dascalului (f. 110r-122v), întrebări ce adaog launile din cele de sus, cînd un francmason strein cere să fie într-o loji (f. 123r-123v), Jurămîntul ce fac francmasonii la a lor ce întăi-priimire, ţiind mîna asupra Evangheliii (f. 124r-124v), Slovile francmasonilor (f. 125r-127v), Semne, pipăiri şi cuvinte a francmasonilor (f. 128r-131r), însămnări asupra a deosăbite obiceiuri a masoneriei (f. 131v-136v), Taina mopsilor descoperită (f. 137r-156v), [Alte adaosuri ale autorului, după ce a predat cartea la tipografie] (f. 156v-158r), Cîntări a cei pre vrednice de evlavie frăţie a francmasonilor (f. 159r-166r), Cîntări a
263
dascalilor (f. 166v-167v), Cîntare a priveghitorilor (f. 168r-170r), Cîntare a calfelor (f. 170r-170v), Cîntări a ucenicilor (f. 170v-176r), Loja 1. însămnare lojii cum priimesc pre ucenici ca să-i facă calfe, după cum s-au scris la Pariz, cu lipsa ei (f. 177r-177v), Loja 2. însămnare lojii cum priimesc pre dăscăli, după cum s-au scris la Pariz, cu lipsa ei (f. 178r-178v), Loja 3. Adevărata însămnare a lojii cînd priimesc pre ucenici (f. 179r-180r), Loja al 4 (f. 180v-181v), Loja 5. însămnare lojii mopsilor (f. 182r-182v).
     Cartea tradusă de arhidiaconului Gherasim constituia deci, prin referinţele ei istorice, prin dezvăluirea “secretelor” şi prin prezentarea amănunţită a unor practici şi ritualuri ale francmasoneriei acelor timpuri, un excelent mijloc de recomandare a conţinutului democratic şi umanitar al activităţii enigmaticei şi prea hulitei societăţi, care, fireşte, putea să arate cititorilor “greşita socoteală ce au de această tagmă”.
     2.     Referindu-se, într-un studiu din anul 1928, la conspiraţiile antifanariote din ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea organizate de unii boieri şi reprezentanţi ai bisericii din Moldova, pe care le consideră de inspiraţie francmasoană, N. Iorga aduce drept mărturie şi traducerea Tainei francmasonilor, de către arhidiaconul Gherasim, ucenicul episcopului Leon Gheuca de la Roman (devenit în 1786 mitropolit al Moldovei), din îndemnul şi cu cheltuiala cunoscutului boier conspirator Iorda-che Darie1.
     Despre originalul traducerii Iorga afirmă că “e datorit cunoscutului abate Prau [sic!] şi a fost tipărit la Amsterdam în 1778”2. Numele întreg şi corect al autorului cărţii traduse a fost citat în anul 1968, de Paul Cemovodeanu: “On peut egalement identifier 1’original de la Taina franc-masonilor de l’abbe Prau
    1     Vezi N. Iorga, Francmasoni şi conspiratori în Moldova secolului al XVIII-lea, în “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii istorice”, seria HI, tomul VIII, 1928, p. 301-304, şi extras.
    2 Ibidem, p. 302.
264
(!), traduit par ce meme Gherasim en 1787, dans la Hl-e edition de l’ouvrage connu de l’abbe Gabriel Louis Calabre Perau (1700-1767), prieur â la Sorbonne, intitule Le secret de î’Ordre des Francs-Magons..., păru â Amsterdam en 1778”3, dar titlul cărţii nu este cel menţionat de P. Cemovodeanu, ci L’Ordre des Francs-Magons trahi, et le Secret des Mopses revele, aşa cum a fost el reprodus de ierodiaconul Gherasim sau de Dimitrie Stur-za, copistul manuscrisului, în traducerea foii de titlu a originalului (vezi mai sus). Titlul versiunii româneşti, Taina francmasonilor, reprezintă traducerea titlului primei părţi a cărţii: Le Secret des Francs-Magons.
     în bibliografia lui J.M. Querard, La France litteraire ou Dictionnaire bibliographique, tom. VII, Paris, 1835, p. 42, este menţionat faptul că prima ediţie a acestei cărţi a abatelui Perau a apărut, fără dată, la Paris, apoi, tot fără dată, la Amsterdam şi Toulouse, cu titlul: L’Ordre des Francs-Magons trahi et leur secret revele. Ediţia a doua, revăzută şi adăogită de autor, a apărut la Amsterdam, în anul 1745, cu titlul: L’Ordre des Francs-Magons trahi, et le Secret des Mopses revele (vezi fotocopia alăturată, fig. 3). Ediţia a treia, apărută tot la Amsterdam, în 1778, reproduce întocmai ediţia din 1745, cum dovedeşte textul traducerii româneşti. La Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi există un exemplar din ediţia a doua (cota CR1-1326).
     Abatele Gabriel-Louis-Calabre Perau a fost un sîrguincios literat francez, care s-a ocupat mai ales cu editarea a numeroase scrieri. A iniţiat şi îngrijit, de exemplu, ediţii ale operelor lui Boileau, în 1735, Bossuet, în 1743-1755, şi Rabelais, în 1752.
     3.     N. Iorga a crezut că arhidiaconul Gherasim, traducătorul Tainei francmasonilor, este Gherasim Clipa, viitorul episcop de Huşi (1796-1803) şi de Roman (1803-1826): “El nu e altul decît diaconul trimes de mitropolitul Leon, el însuşi un traducă-
    3   în recenzia la studiul lui Alexandru Duţu, Mişcarea iluministă moldo-veană de la sfîrşitul secolului XVIII (“Studii”, 1966, nr. 5), în “Revue des etudes sud-est europeennes”, VI, 1968, nr. 2, p. 388.
265
tor din franţuzeşte, la Leipzig, împreună cu Alexandru, nepotul mitropolitului, ambii fiind supt conducerea vestitului scriitor sîrb, plin de «filosofie», Dosoftei Obradovici, care îndeplinise în Moldova rosturi de preceptor pe lîngă familiile Balş şi Calli-machi. E viitorul episcop de Roman.Gherasim”4. în continuare Iorga schiţează biografia episcopului Gherasim Clipa, folosind şi informaţiile oferite de episcopul Melchisedec, în Cronica Romanului. El nu stabileşte legătura între arhidiaconul Gherasim, traducătorul Tainei francmasonilor (1787), şi arhimandritulGherasim de la mitropolia din Iaşi, traducătorul Istoriei craiului Sfeziei Carol 12 a lui Voltaire (în 1792)5 şi al Istoriei Americăi (în anul 1795).
    Puţin mai tîrziu, ocupîndu-se de prima traducere românească a operei lui Voltaire, Histoire de Charles XII, făcută de “Gherâsim arhimandrit mitropoliei laşului”, Olga Cosco are în vedere şi traducerea Istoriei Americăi făcută de acelaşi arhimandrit Gherasim, precum şi traducerea Tainei francmasonilor a arhidiaconului Gherasim de la mitropolia din Iaşi, şi se întreabă: “Sînt aceşti doi Gherasim, unul arhidiacon al mitropoliei laşului în 1787 şi celălalt arhimandrit al aceleiaşi mitropolii între 1792-1795, una şi aceeaşi persoană? Şi dacă aceşti doi Gherasim sînt una şi aceeaşi persoană, îi putem noi identifica cu un al treilea Gherasim, ajuns în 1796 episcop de Huşi şi mai tîrziu de Roman, a cărui biografie a fost reconstituită, în trăsături largi, de d-1 N. Iorga în Istoria bisericii româneşti? Această problemă depăşeşte însă cadrul cercetării de faţă; în rîndurile ce urmează ne vom mărgini numai la traducerea operei lui Voltaire”6.
    4 N. Iorga, art. cit., p. 303.
    5    Manuscrisul acestei traduceri, aflat la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, fusese semnalat de A.D. Xenopol şi C. Erbiceanu, în Serbarea şcolară de la laşi, Iaşi, 1885, p. 270, apoi descris sumar de I. Minea, în “Cercetări istorice”, I, 1925, p. 403.
    6    Vezi Primele cărţi franceze traduse în româneşte: Istoria lui Carol al Xll-lea de Voltaire, în “Cercetări literare”, I, 1934, p. 105.
266
     Alţi cercetători nu şi-au mai pus aceste întrebări. Unii au ocolit problema, iar majoritatea au considerat că arhidiaconul Gherasim din 1787 şi arhimandritul Gherasim din 1792 şi 1795 sînt una şi aceeaşi persoană, pe care au identificat-o, ca şi N. Iorga, cu viitorul episcop de Huşi şi de Roman, Gherasim Clipa. Noi înşine am acceptat această identificare, în anii 1975 şi
1977,  cînd am atribuit lui Gherasim Clipa două traduceri anonime care au particularităţi lingvistice identice cu cele ale traducerilor făcute de arhidiaconul (apoi arhimandritul) Gherasim în anii 1787, 1792 şi 1795. Descoperirea, în anul 1975, a unei preţioase însemnări a arhimandritului Gherasim de la mitropolia din Iaşi, făcută la 17 august 1796 pe o carte grecească aflată acum la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, şi cercetarea de către noi a acestei însemnări, în anul 1985, au arătat însă că arhidiaconul (apoi arhimandritul) Gherasim de la mitropolia din Iaşi, traducătorul scrierilor respective, nu este una şi aceeaşi persoană cu Gherasim Clipa, viitorul episcop7.
     Pe marginea de jos a primelor 16 foi ale cărţii greceşti intitulate Mărgăritarele Sfîntului Ioan Gură de Aur (Veneţia, 1780) de la BCU Iaşi (cota CR 111-100) se află următoarea însemnare, în limba română: “Această sfîntă carte ce să numeşte Mărgăritul Sfîntului Ioan Hrisostom mi l-au dăruit iubitul mieu frate chir Iosif Hîjdău cîntăreţul. Prea milostive Is. Hs., izbăveşte-1 de muncele cele vecinice şi împărăţiii tale îl fă părtaş. Luminează-i ochii lui cei sufleteşti, dacă aşă bine au plăcut neagiunsei tale pronii a-i întuneca pe cei trupeşti. Şi pre iubitul său mai mic frate Gherâsim, arhimandrit mitr. laşului şi proin igumen mănăsti-rei Slatina, nu-1 trece cu vedere, prea bunule Hse. 1796, avgust 17, la mănăst. Neamţu” (vezi fotomontajul alăturat, fig. 4). Pe verso foii de gardă de la începutul cărţii se află o pecete inelară cu următoarea inscripţie: “Gherasim arhimandrit mitr. 1789,
    7    Vezi N.A. Ursu, Cine este Gherasim, traducătorul lui Voltaire (la 1792)1, în “Cronica”, XXI, 1986, nr. 1, p. 6.
267
fe.”8. Scrisul însemnării citate este identic cu scrisul din ms. IV-5 de la BCU Iaşi, Istoria craiului Sfeziei Carol 12 (vezi fotocopia alăturată, fig. 5) şi cu cel din ms. 40 de la Biblioteca Academiei Române, Istoria Americăi, tomul 2 (vezi fotocopia alăturată, fig. 6), fapt care demonstrează că aceste două manuscrise sînt autografe ale arhimandritului Gherasim.
     La data de 17 august 1796, cînd acest Gherasim, traducătorul scrierilor menţionate, îşi declina, în însemnarea citată, calitatea de arhimandrit al mitropoliei din Iaşi, rang monahal superior obţinut de el probabil în februarie 1789, după cum atestă inscripţia de pe sigiliul său reprodusă mai sus, Gherasim Clipa era deja episcop la Huşi, ales în această funcţie la 1 iunie 1796. Folosind datele aflate în “Condica sfîntă” a mitropoliei din Iaşi privitoare la alegerea lui Gherasim Clipa ca episcop de Huşi, Melchisedec afirmă că “la Huşi, în locul lui Veniamin, s-a ales dichiul sfintei mitropolii, ieromonahul Gherasim”9. Acelaşi lucru este afirmat şi în “praxa” [= actul de întărire] dată lui Gherasim Clipa de către mitropolitul Iacob Stamati, la 7 iunie 1796: “cercat-am şi am aflat pe cinstitul între ieromonaşi chir Gherasim, dichiul mitropoliei noastre, vrednic de toată ştiinţa şi plecat întru viaţa călugărească [...] Pe numitul ieromonah chir Gherasim [...] l-am hirotonisit episcop la sfînta episcopie a Hu-şului”10. Aşadar, la 1 iunie 1796, dintre cei doi Gherasim aflaţi în funcţii mai importante la mitropolia din Iaşi, episcop de Huşi a fost ales Gherasim ieromonahul, dichiul [= vicarul administrativ al] mitropoliei, nu Gherasim arhimandritul, traducătorul
    8    Vezi Nicos Gaidagis, Catalogul cărţilor greceşti de la Biblioteca Centrală Universitară “M. Eminescu" - laşi, voi. II (secolul al XVIII-lea), Iaşi, 1975, p. 282. Cf. şi Martin Bodinger, Catalogul cărţilor rare şi preţioase [de la BCU Iaşi], voi. IV, secolul XVIII, Iaşi, 1981, p. 687.
    9    Melchisedec, Cronica Huşilor şi a episcopiei cu aseminea numire, Bucureşti, 1869, p. 388-389.
    10 Melchisedec, Cronica Romanului şi a episcopiei de Roman, partea a
Ii-a, Bucureşti, 1875, p. 177-178.         1
268
din anul 1787 al Tainei francmasonilor, cum a crezut N. Iorga. între cei trei candidaţi la alegerea din 1796 a episcopului de Huşi era şi un alt Gherasim, ierodiaconul, egumenul mănăstirii Precista din Roman, fost dichiu al episcopiei Romanului, mort în anul 1797, care s-a dovedit a fi un remarcabil scriitor şi traducător român al acelei epoci11.
     Cunoscutul scriitor sîrb Dositei Obradovici, care în anii 1781-1782 stătuse în Moldova, unde se împrietenise cu episcopul de Roman, Leon Gheuca, afirmă în autobiografia sa, publicată în anul 1785: “Cînd am lăsat Moldova, m-a însărcinat bunul meu prieten, episcopul de Roman, ca să primesc, cînd voi ajunge în Saxonia, sub îngrijirea mea pe doi tineri ai lui, pe Alexandru Ghiuca, nepotul lui,; şi pe diaconul Gherasim, pre cari îi trimisese înaintea mea acolo. Calea ne-au fost peste Lemberg, Polonia şi Silezia [...], şi prin Lipsea am trecut la Halle şi am luat la mine pe mai sus zişii tineri”12. Obradovici, care îi considera “tineri” pe studenţii încredinţaţi lui de către Gheuca, avea atunci 43 de ani. N. Iorga şi toţi istoricii literari de mai tîrziu care s-au referit la activitatea lui Gherasim Clipa au crezut că el este tînărul diacon Gherasim trimis la studii de către episcopul Leon Gheuca. Melchisedec avea însă informaţii de la persoane demne de încredere că Gherasim Clipa, fiul preotului din Vicovul de Sus, călugărit la Putna, a trecut în Moldova, după răpirea Bucovinei de către austrieci, şi s-a oprit la mănăstirea Slatina, “unde a petrecut mai mult timp, şi a devenit şi dichiu al mănăstirii, sub egumenul Sofronie Rădăşanul. în urmă fu luat la mitropolie şi pus dichiu”13. Probabil că el era încă dichiu la Slatina, în anul 1782, cînd “diaconul Gherasim” de la
     11 Vezi art.ciî. la notele 15 şi 41.
     12    După Ioan Russu, Fabulele lui Demetriu Cichindeal în traducere nouă din originalul sîrbesc al lui Dositei Obradovici, Arad, 1885, p. XVII. Vezi şi Mirco Jivcovici, Dositej Obradovic în contextul relaţiilor româno-sîrbe, rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, 1971, p. 24.
     13 Melchisedec, Cronica Huşilor..., p. 389.
269
episcopia Romanului a fost trimis la studii în Germania.
      Avînd în vedere faptul, mai rar întîlnit în mediul monahal românesc din secolul al XVIII-lea, că arhimandritul Gherasim ştia franţuzeşte, ca şi episcopul Leon Gheuca14 şi un alt călugăr cărturar din anturajul acestuia, ierodiaconul Gherasim Putnea-nul15, precum şi faptul că acelaşi arhimandrit Gherasim era in relaţii apropiate cu Dimitrie Sturza şi cu Iordache Darie, eventual şi cu alţi membri ai lojei francmasonice înfiinţate la Iaşi în 177216, credem că el este tînărul diacon trimis la studii de Leon Gheuca în anul 1782. Acest Gherasim a fost un apropiat al episcopului Leon, care l-a adus la Iaşi, în 1786, cînd Leon Gheuca a devenit mitropolit al Moldovei, şi care, cu cîteva luni
                    17
înainte de a muri , l-a înălţat, în februarie 1789, la rangul de arhimandrit. Este puţin probabil ca acel tînăr diacon trimis la studii să fi fost ierodiaconul Gherasim Putneanul, care prin anii 1780-1782 era încă dichiu la episcopia Romanului, apoi egumen al mănăstirii Precista Mare din Roman, pentru că în testa-
    14     Vezi Ioan Russu, op. cit., p. XX. Cf. şi Doina Cobeţ, Prima gramatică franceză tradusă în limba română, în “Limba română”, XXXIX, 1990, nr. 2, p. 125-129, unde este prezentat şi comentat ms. 1595 de la BAR, care conţine traducerea gramaticii lui Pierre Restaut, Abrege des principes de la grammaire frangaise, făcută de mai multe persoane, probabil în timpul episcopatului lui Leon Gheuca la Roman. Manuscrisul conţine şi o însemnare (încercare de condei) a lui Leon din vremea cînd era mitropolit al Moldovei.
     15    Vezi N.A. Ursu, Un scriitor român necunoscut din secolul al XVIII-lea, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»”, XXIII, 1986, partea 1, p. 239-254, reprodus într-o redacţie revăzută, sub titlul Ierodiaconul Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului, un scriitor căutat timp de un secol şi jumătate, în volumul nostru Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filosofice, Iaşi, 1997, p. 285-319-
     16    Vezi N. Iorga, art. cit. la nota 1, şi P.P. Panaitescu, ffleăăTute francmasonilor din Moldova în secolul al XVIII-lea, în “Revista istorică”, XIV, 1928, nr. 10-12, p. 354-355.
    17      Vezi I. Apostu, Contribuţii istorico-bisericeşti. Data trecerii către Domnul a mitropolitului Leon Gheuca, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, LV, 1979, nr. 7-8, p. 588-580.
270
mentul său, alcătuit la 15 iunie 1797, cu puţin timp înainte de a muri, el se declară un om bătrîn18.
     în stadiul actual al cercetărilor, cunoaştem deci relativ bine biografia episcopului Gherasim Clipa19, care de acum înainte prezintă mai puţin interes pentru istoria literaturii române, deoarece nu ştim dacă a avut şi preocupări literare, însă dispunem doar de cîteva date privitoare la biografia arhimandritului Gherasim, care a desfăşurat la Iaşi, prin anii 1787-1795, o bogată şi valoroasă activitate de traducător, de mare interes pentru istoria limbii române literare şi pentru istoria culturii româneşti în ansamblu. In mod eronat, această activitate literară a fost pusă pe seama viitorului episcop Gherasim Clipa, pentru că nici un cercetător nu a mai mers la izvoare, nu a confruntat datele de pe foile de titlu ale traducerilor arhimandritului Gherasim cu informaţiile aflate în actele alegerii ca episcop a lui Gherasim Clipa, pe care le comunică Melchisedec, ca să poată observa confuzia făcută de N. Iorga în anul 1928. în afara faptului că în anul 1787 era arhidiacon, iar după februarie 1789 a fost arhimandrit al mitropoliei din Iaşi, că pînă în 1796 fusese şi egumen al mănăstirii.Slatina, probabil între iunie/iulie 1789 şi februarie 179320, că era prieten cu Dimitrie Sturza şi în relaţii cu
    18     Vezi Dimitrie Dan, Arhimandritul Vartolomei Mazereanu.. Schiţă biografică şi bibliografică, cu mai multe anexe, Bucureşti, 1914, p. 80, şi N.A. Ursu, art. cit. la nota 15.
    19     Vezi C. Bobulescu, Neamul Holbăneştilor cu al episcopului Gherasim Clipa-Barbovschi (1796-1803-1826) şi arhimandritul Sofronie Barbovschi predicatorul (m. 1850), în “Revista Societăţii istorico-arheologice din Chişi-nău”, XIX, 1929, p. 65-84, şi articolul intitulat Clipa, Gherasim din Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, semnat de Algeria Simo-ta, în care sînt adunate şi sintetizate aproape toate datele şi bibliografia privitoare la viaţa şi activitatea sa.
    20     Cum atestă unele documente menţionate în Creşterea colecţiunilor [Bibliotecii Academiei Române], voi. XXXI-XLHI (1920-1932), Bucureşti, 1936, asupra cărora ne-a atras atenţia colegul Ştefan S. Gorovei, căruia îi aducem şi aici calde mulţumiri.
271
Iordache Darie, că dedică traducerea Istoriei Americăi episcopului Antonie de la Roman şi că era prieten cu “fratele” (de călugărie!) “chir Iosif Hîjdău cîntăreţul” de la mănăstirea Neamţ, nu mai avem deocamdată nici o informaţie sigură cu privire la viaţa arhimandritului Gherasim. Unele particularităţi lingvistice ale traducerilor sale arată că era originar din nordul Moldovei.
     4.      în manuscrisul TV-5 de la BCU Iaşi se află textul intitulat Istorie craiului Sfeziei Carol 12, acum întâi tălmăcită după al nostru dialect, prin silinţa şi osteneala smeritului Gherasim, arhimandrit mitropoliei laşului. Despărţită în opt cărţi. 1792 (vezi fotocopia alăturată, fig. 5). Este traducerea cunoscutei opere a lui Voltaire, Histoire de Charles XII, roi de Suede. După cum am văzut, acest manuscris este autograful traducătorului. Acelaşi text se mai păstrează în ms. rom. 4619 de la BAR, intitulat Istorie craiului Sfeziei Carol al 12-le, tălmăcită pe limba moldovenească de sfinţie sa chir Gherasim, arhimandritul mitropoliei laşului. Despărţită în opt cărţi. 1799, săptv., care a fost descris de Olga Cosco21, şi în ms. cu nr. de inventar 81 din biblioteca mănăstirii Putna, descris de Ion I. Nistor22. Textul din ms. 4619 de la BAR este o copie din anul 1805, efectuată în localitatea Cotul Morii, de “Lăzar Ştefan, diac ot divan” (f. 157v), iar textul din manuscrisul de la Putna, avînd acelaşi titlu cu cel din ms. 4619, a fost copiat în anul 1821, la mănăstirea Slatina, de Andronachi Popovici. Foaia de titlu a acestor două copii indică faptul că traducerea arhimandritului Gherasim a mai avut cel puţin o copie, datată “1799, septembrie” , astăzi pierdută23.
     Raportînd traducerea arhimandritului Gherasim la numeroasele ediţii din secolul al XVIII-lea ale originalului francez,
    21 Vezi art. cit. la nota 6.
    22    Vezi O traducere din Voltaire în arhiva mănăstirii Putna, în “Junimea literară”, XXVIII, 1939, p. 1-5.
    23    Vezi şi Ariadna Camariano, Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire în limba greacă şi română., Bucureşti, 1946, p. 143-144.
272
Olga Cosco a ajuns la concluzia că “traducerea românească urmăreşte ediţia princeps a lui Voltaire, din 1731, sau cel puţin una care reproduce exact această ediţie. In nici un caz ediţia din 1751, care este mult adăogită şi care a rămas ca text definitiv”24, în continuare autoarea relevă o serie de calităţi ale traducerii şi atrage în mod deosebit atenţia asupra aspectului curios de mozaic al lexicului folosit de Gherasim, în care, alături de numeroasele cuvinte de provenienţă neogreacă sau turcă, unele des întîlnite în textele epocii, apar şi multe neologisme de provenienţă franceză, adaptate în română potrivit normelor fonetice şi morfologice specifice limbii române literare a perioadei respective. în anexele studiului (f. 115-117), Olga Cosco a reprodus un fragment din cartea a şaptea a operei lui Voltarire tradusă de Gherasim.
      5.       Istoria Americăi, ultima traducere semnată de arhimandritul Gherasim, se păstrează în ms. TV-17 de la BCU Iaşi (două volume) şi în ms. rom. 40 de la BAR. Primul volum de la BCU Iaşi are următoarea foaie de titlu: Istoria Americăi, cu-prinzind un perilipsis a aflării ei, ţerimoniile bisericeşti şi poli-ticeşti, începutul legilor, a lor tagme şi desidemonii, rînduielile cîrmuirii, firile şi obiceiurile lăcuitorilor ei, adunate din deosă-bite cărţi a celor mai vrednici de credinţă istomici şi acum întâi tălmăcite în dialectul moldovenesc, prin ostineala smeritului Gherasim, arhimandrit mitropoliei laşului. 1800. Tomul întâi. Foaia de titlu al volumului al doilea conţine acelaşi text, pînă la numele şi funcţia lui Gherasim, iar în continuare textul următor: închinată preasfinţitului episcop al Romanului, chiriu chiriu Antonie. Tomul 2. 1795. Aceste două volume sînt copiate de persoane diferite, care nu-şi menţionează numele în manuscrise şi nici nu au fost încă identificate. După cum am văzut, ms. rom. 40 de la BAR, care conţine textul volumului al doilea al traducerii, este autograful traducătorului (cf. fotocopia alăturată, fig. 6).
    24 Vezi art. cit. la nota 6, p. 105-107.
                                              273
     Incercînd să elucideze problema izvorului sau izvoarelor Istoriei Americăi tradusă de Gherasim, Paul Cemovodeanu a ajuns, în anul 1968, la concluzia că “Gherasim Clipa [...] est egalement l’auteur d’une interessante transposition (datee entre Ies annees 1795 et 1800) de la monographie de William Ro-bertson, The History of America (1777), connue dans sa ver-sion grecque et editee a Vienne, par George Ventotis, en 1792-1793”25. Puţin mai tîrziu, în 1971, P. Cemovodeanu revine asupra acestei probleme şi comunică noi concluzii: “Plus tard circula YHistoire d’Amerique, par l’Ecossais William Robertson, transposee d’abord dans un ouvrage de compilation, realise entre Ies annees 1795-1800 par l’archimandrite moldave Gherasim Clipa Barbovschi, qui s’etait servi egalement du texte de J.H. Campe26 [...] Par l’analyse du texte, on peut constater que le traducteur s’est servi partiellement de 1’ouvrage de Robertson, probablement dans sa version francaise (la premiere edi-tion en 4 tomes avait păru â Maestricht en 1777) ou bien dans une traduction grecque (edition Vendotis, datant de 1792-1793, pour laquelle voir ci-dessous), ainsi que de la synthese mentio-nee de Campe et de plus de differents autres ouvrages que nous n’avons pu reussir a identifier, du fait que l’expose de l’erudit ecclesiastique presente certains ecarts par rapport aux mono-graphies des deux historiens mentiones, ce qui atteste le re-cours â d’autres sources egalement”27. Era greu însă de admis opinia lui P. Cemovodeanu că Gherasim a putut face, în anul 1795, o asemenea compilaţie, îndeosebi pentru faptul că traducerea lui nu are capitole sau paragrafe corespunzătoare în ope-
    25 Vezi recenzia citată la nota 3.
    26    Autorul trimite la opera lui Joachim Heinrich Campe (1746-1818), Die Entdeckung von Amerika (Ein Unterhaltungsbuch fur junge Leute), trei volume, Hamburg, 1780.
    27   Vezi Preoccupations en matiere d’histoire universelle dans l’historio-graphie roumaine aux XVII-e et XVllI-e siecles (III), în “Revue Roumaine d’Histoire”, X, 1971, nr. 4, p. 721-722.
274
rele menţionate ale lui W. Robertson şi J. H. Campe.
     Părerea mai veche că Gherasim a putut folosi pentru traducerea sau compilaţia sa unele surse greceşti, încă neidentificate, pe care am împărtăşit-o şi noi28, se întemeia pe faptul că limba acestui text abundă în cuvinte de provenienţă neogreacă. După cum am văzut însă, şi traducerea Istoriei craiului Sfeziei Carol 12, făcută de Gherasim după original, conţine numeroase cuvinte de provenienţă neogreacă. Ele erau deci specifice limbii lui Gherasim, iar folosirea lor nu mai poate constitui un indiciu că izvorul traducerii Istoriei Americăi ar fi sau ar trebui să fie grecesc. La o nouă lectură a acestei traduceri, ne-au atras atenţia o serie de cuvinte al căror aspect fonetic indică mai curînd folosirea de către Gherasim a unei surse în limba franceză. De exemplu, în ms. IV-17, voi. I: “şi de atuncea capul Tampetii au luat nume de cap de Bon Esperans, care va să zică Cap de Bună Nădejde” (f. 4V), “la zăhărăria ce am la Ghinea, în Africa” (f. 33r), “la ostrovul Gadelup” (f. 461); în voi. II: “gubernia Pa-ragaF (f. 15v), “pe malurile gîrlelor Urugai şi Parana” (f. 17v), “perigrafia BrezilU'’ (f. 87r), şi altele. Orientîndu-ne deci cercetările spre determinarea eventualei surse franceze a traducerii lui Gherasim, identificarea ei ne-a fost înlesnită de semnalarea de către bibliograful I. Kara a unei cărţi rare aflate la Biblioteca Judeţeană “Gh. Asachi” din Iaşi (cota 11-3271), intitulată astfel: Histoire des differens peuples du monde, contenant Ies ceremo-nies religieuses et civiles, Vorigine des religions, leurs sectes et superstitions, et Ies moeurs et usages de chaque nation, avec la situation geographique des empires, royaumes et republiques des quatre parties du monde, par M. Contant Dorville . Această carte, apărută la Paris, în anii 1770-1771, are şase volume in-octavo, de circa 550 de pagini fiecare. Din exemplarul
    28    Vezi N.A. Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962, p. 23,133.
    29    Vezi I. Kara, Un anonim luminist moldovean, în “Cronica”, XIV, 1979, nr. 47, p. 6.
275
aflat în biblioteca ieşeană lipseşte volumul al şaselea. La BAR există un exemplar complet (cota 11-566542). De pe foile de titlu ale volumelor 2-6 lipseşte fraza care începe cu cuvintele: avec la situation..., fiind înlocuită cu textul unei dedicaţii. Autorul cărţii, Andre-Guillaume Contant d’Orville (1730-1800), este un obscur literat francez, care a scris numeroase piese de teatru, cîteva romane şi diverse compilaţii cu caracter enciclopedic, cum este şi această istorie universală.
     Pe unele foi din volumele 1, 3 şi 5 ale exemplarului de la Iaşi al acestei cărţi se găsesc diferite însemnări în româneşte, în franţuzeşte (cu greşeli ortografice) şi în greceşte, dintre care o parte au fost reproduse de I. Kara în nota citată. Ele nu aparţin însă unei singure persoane, cum a crezut I. Kara. Astfel, însemnările: “Gerassim, mon ami aimable, me l’a donne cette ou-vrage” şi “Nuremberg est milieu du globe”, de pe recto foii de gardă de la începutul voi. 3, şi semnătura de proprietate a cărţii, în greceşte, de pe foaia de titlu a voi. 5, sînt ale lui Dimitrie Sturza, cel care a copiat traducerea Tainei francmasonilor. Acelaşi scris, în greceşte, şi aceeaşi semnătură a lui Dimitrie Sturza se mai găsesc în ms. grecesc 90 de la BAR (f. 50v), care conţine istoria Ecaterinei a Ii-a, o poezie erotică şi o piesă de teatru, toate în limba greacă, copiate de Dimitrie Sturza şi datate 10 ianuarie 1788, pe foaia de gardă de la începutul cărţii Les Oeuvres de Virgile, voi. 4, Paris, 1743, aflată la BCU Iaşi (cota CR 1-226), şi pe foaia de gardă a volumului al doilea al ediţiei de la Frankfurt, 1736, a Cugetărilor lui Oxenstiem, carte aflată de asemenea la BCU Iaşi (cota CR 1-1208). Restul însemnărilor din cartea lui Contant Dorville, în româneşte şi în franţuzeşte, de pe interiorul ultimei coperte a voi. 1, de pe recto şi verso foii de gardă de la începutul voi. 3 (cuprinzînd copia textului intitulat La confession de Voltaire şi traducerea titlului respectiv sub forma: Ispovedania lui Volter pre învăţatului), de pe interiorul ultimei coperte a voi. 3, de pe interiorul primei coperte, de pe recto foii de gardă de la început, de pe recto şi verso foii de
276
gardă de la sfîrşit şi de pe interiorul ultimei coperte a voi. 5, aparţin aceleiaşi persoane care a scris textul Istoriei craiului Sfeziei Carol 12 din ms. IV-5 de la BCU Iaşi şi textul Istoriei Americăi, voi. 2, din ms. rom. 40 de la BAR, manuscrise care, după cum am văzut, sînt autografele traducătorului acestor texte, arhimandritul Gherasim de la mitropolia din Iaşi. Aşadar, exemplarul de la Biblioteca Judeţeană din Iaşi al Istoriei diferitelor popoare ale lumii a lui Contant Dorville a aparţinut arhimandritului Gherasim, care l-a dăruit prietenului său Dimitrie Sturza. Anonimul iluminist şi voltairian moldovean asupra căruia a atras atenţia I. Kara este deci acest Gherasim.
     Volumul al cincilea al Istoriei lui Contant Dorville este consacrat Americii, iar Istoria Americăi a arhimandritului Gherasim reprezintă traducerea, capitol cu capitol, a unei mari părţi (422 de pagini) din acest volum, cuprinzînd descrierea Antile-lor, a Mexicului, a Americii Centrale, a Peruului, a Braziliei şi a Canadei, pînă la capitolul intitulat (în traducerea lui Gherasim) Pentru ionglori sau doftori a canadienilor şi ţărimoniile îngropărilor acestor noroade, care nu este tradus în întregime, textul fiind întrerupt. Dispunerea materiei în cele două volume ale traducerii aparţine lui Gherasim, care separă în textul tradus, printr-o numărătoare aparte a capitolelor, şi descrierea. Mexicului de cea a Antilelor. După cum am văzut mai sus, însăşi foaia de titlu a traducerii lui Gherasim reproduce o parte din foaia de titlu a cărţii lui Contant Dorville.
     6.       Studiul comparativ al limbii numeroaselor traduceri efectuate în Moldova către sfîrşitul secolului al XVIII-lea ne-a dus la concluzia că, în afara celor trei traduceri cunoscute ale sale, arhimandritul Gherasim a mai tradus încă trei scrieri importante, rămase anonime sau atribuite altor persoane.
     6.1.     în ms. rom. 46 de la BAR se află textul intitulat Viaţa domnului Heruvim de la Ronda. Tomul întăi (f. lr). După titlu urmează însemnarea: “Această istorie s-au scos de pe nişte te-tradii spanioleşti în dialectul franţozăsc, şi de pe aceasta s-au
277
tălmăcit în limba moldovenească. La let 1793, avg. 31”. Deasupra titlului se află altă însemnare: “Această istorie este scrisă de [...] iscălit, Vasî [...]”. Pagina fiind stricată în partea dreaptă, sus, nu se poate citi numele întreg al copistului. Sub această însemnare este scris, de altă mînă, numele Vasile Neculescu. Nicăieri nu este menţionat numele autorului, ori al traducătorului român. Este vorba de romanul picaresc al lui Alain-Rene Le-sage (1688-1747), Le Bachelier de Salamanque ou Memoires et aventures de Don Cherubin de la Ronda, publicat prima dată în anul 1736. In manuscrisul de la BAR se găsesc traduse numai primele 33 de capitole ale operei, care cuprind aproape jumătate din textul original (al 33-lea capitol este incomplet, căci partea de la sfîrşit a manuscrisului este stricată de umezeală). Nu putem şti dacă a fost tradus atunci întregul roman al lui Le-sage, căci altă copie a acestui text nu mai cunoaştem30. O altă traducere în româneşte a acestui roman a fost realizată mult mai tîrziu, de către Gr. Mihăiescu, şi s-a tipărit la Craiova, în 1847.
     6.2.     în anul 1794 a apărut la Iaşi, în tipografia mitropoliei Moldovei, sub titlul Critil şi Andronius, traducerea românească a primelor nouă capitole din partea întîi a celebrului roman alegoric El Criticon, capodopera scriitorului spaniol Baltasar Gra-ciăn (1601-1658). Numele traducătorului nu este menţionat nici pe foaia de titlu, nici în prefaţa cărţii, nesemnată. în ms. 5654 de la BAR se află, într-o copie din anul 1840, traducerea capitolelor 10-13 din partea întîi a romanului, iar în ms. 2740 de la BAR, într-o copie din anul 1827, se găseşte traducerea părţii a doua, cu excepţia capitolului al patrulea din original (Muzeul omului de lume). Nu avem pînă acum nici o ştire că s-ar fi tradus atunci în limba română şi ultima parte a romanului. Anali-
    30    Am semnalat şi am atribuit arhimandritului Gherasim (considerat a fi Gherasim Clipa) această primă traducere românească a romanului lui Le-sage în nota intitulată Un roman francez tradus în secolul al XVIII-lea, în “Cronica”, X, 1975, nr. 14, p. 5.
278
za limbii celor trei texte în care se află prima traducere românească a cărţii lui Graciân demonstrează că aceasta se datoreşte unui singur traducător, rămas necunoscut.
     Pe foaia de titlu a volumului apărut în anul 1794 se afirmă că traducerea s-a făcut “de pre limba grecească, pre limba.noas-tră moldovenească”. Cu toate acestea, opiniile privitoare la limba din care a fost tradus romanul sînt împărţite. Prezenţa în textul tipărit la 1794 a unor cuvinte şi expresii de provenienţă franceză l-a determinat pe V.A. Urechia să susţină, în anul 1861, că traducerea s-a făcut prin intermediul unei versiuni
         oi A
franceze . Intr-un studiu dezvoltat consacrat acestei traduceri, Dan Simonescu arată că, în secolul al XVIII-lea, romanul a fost tradus şi în neogreacă, de către Ioan Rali, fost mare stolnic, în anul 1754 (textul păstrat în ms. gr. 62 şi 88 de la BAR), şi de către un necunoscut (textul păstrat în ms. gr. 63 de la BAR). Ambele traduceri greceşti conţin numai prima parte a romanului (13 capitole) şi au fost făcute după versiunea franceză a lui Maunory (partea I, din 1696) şi a unui anonim (părţile a D-a şi a 131-a), tipărită integral în anul 1709. După ce constată că în textul românesc tipărit în 1794 apar cuvinte cu aspect fonetic franţuzesc şi calcuri după limba franceză, Dan Simonescu conchide: “Totuşi, observînd că franţuzismele sînt în genere cele curente ale păturii intelectuale din vremea aceea, observînd că grecismele sînt dese şi substanţiale, ţinînd seamă şi de afirmaţia din titlu că s-a tradus din greceşte, cred că traducerea s-a făcut din această limbă, şi anume după textul lui Ioan Rali, care are la bază textul francez al lui Maunory. Aşa se explică şi asemănarea izbitoare dintre cele două versiuni”32. Pentru Dan Simo-
    31    Vezi V.A. Urechia, Cărţi rare: Critil şi Andronius, în “Ateneul român”, 1,1861, p. 35-36, şi Istoria românilor, voi. V, Bucureşti, 1893, p. 525. Această opinie a fost adoptată de Pompiliu Eliade, în De l’influence frangaise surl’espritpublic en Roumanie. Les origines, Bucureşti, 1898, p. 332-333.
    32    Vezi Un roman spaniol în Moldova secolului al XVIII-lea, în “Anuarul Liceului Naţional din Iaşi pe anii şcolari 1942-1945”, Iaşi, 1946, p. 55.
                                            279
nescu, faptul că în ms. 2740 unele cuvinte româneşti au alături, în paranteză, cuvintele corespunzătoare greceşti “nu lasă nici o urmă de îndoială că textul a fost tradus din greceşte”33.
    Făcînd unele precizări în legătură cu traducerile greceşti ale romanului lui Graciân, care pînă în anul 1800 au circulat numai prin copii manuscrise, Ariadna Camariano-Cioran completează informaţiile privitoare la ms. gr. 62, 63 şi 88 de la BAR, descrise de Dan Simonescu, semnalează existenţa la BAR a unui nou manuscris grecesc (1206) care conţine traducerea romanului lui Graciân şi conchide că “Ralis a tradus întreaga operă spaniolă. Primul volum ni s-a păstrat în ms. gr. 62, al treilea în ms. gr. 1206, şi fragmente din al doilea în ms. gr. 88”34. Despre textul tipărit în anul 1794, Ariadna Camariano-Cioran afirmă că “versiunea română se apropie mai mult de cea a anonimului cuprinsă în ms. gr. 63. Dar nici între textul din ms. gr. 63 şi cel român nu există deplină identitate, cum vom vedea mai jos, avîndu-se în vedere servilismul absolut cu care se făceau atunci traducerile. în cazul acesta, se pot emite două ipoteze: ori a existat şi o altă traducere în limba greacă, pe care traducătorul român a urmat-o servil, deoarece nu încape îndoială că este o traducere din greceşte, ori traducătorul român, ceea ce ni se pare mai puţin probabil, şi-a permis neînsemnate abateri de la prototipul său, şi în acest caz el a tradus textul grecesc cuprins în ms. gr. 63”35. în legătură cu fragmentele traducerii româneşti din ms. 5654 şi 2740, autoarea ne asigură că “comparaţia textelor dovedeşte, fără cea mai mică îndoială, că traducerea s-a făcut după textul grecesc al lui Ralis [...] Aşadar - conchide Ariadna Camariano -, textul românesc tipărit este o traducere după o versiune greacă pe care nu o cunoaştem sau după versiunea
    33 Ibidetrt, p. 56.
    34     Vezi Precizări şi identificări privind unele traduceri româneşti din greacă (sec. al XVIII-lea), în “Revista de istorie şi teorie literară”, XVII,
 1973, nr. 2, p. 274-278.
 .  35  lbidem, p. 276.
280
greacă anonimă cuprinsă în ms. gr. 63, iar textele româneşti din ms. 2740 şi 5664 sînt traduceri după textul grecesc al lui Ra-lis”36.
     Un nou studiu, îndeosebi stilistic, consacrat versiunii româneşti din 1794 a Criticonului lui Graciân au publicat, în anul
1978, Ileana Bucurenciu şi Coman Lupu. Autorii nu au cunoscut precizările citate mai sus ale Ariadnei Camariano-Cioran. Refetindu-se deci numai la opiniile lui V.A. Urechia, Pompiliu Eliade şi Dan Simonescu privitoare la intermediarul francez sau grecesc după cum s-a făcut traducerea românească, Ileana Bucurenciu şi Coman Lupu atrag în mod deosebit atenţia asupra numărului mare de cuvinte de provenienţă franceză aflate în textul românesc, precum şi asupra unor construcţii şi calcuri frazeologice care “ne peuvent etre acceptes que comme des transpositions qui obeissent a une variante franşaise. Ces preuves de fidelite temoignent de l’emploi du Criticon fran9ais par le traducteur roumain dans une mesure au moins egale a l’emploi de la variante grecque. Aucune analyse - si detaillee qu’elle soit - ne peut negliger le role du texte fran9ais comme intermediaire entre le texte espagnol et la version roumaine du Criticon”37.
     într-un articol publicat în anul 1977, în care ne-am ocupat de paternitatea traducerii româneşti din 1794 a Criticonului lui. Graciân, am aderat la opinia lui Dan Simonescu şi a Ariadnei Camariano-Cioran potrivit căreia traducerea s-a făcut prin intermediul unei versiuni greceşti, explicîndu-ne prezenţa în textul românesc a cuvintelor şi expresiilor de provenienţă franceză prin cunoaşterea de către traducător şi a limbii franceze38.
    36 Ibidem, p. 277-278.
    37    Vezi La premiere traduction roumaine de EI Criticon de Baltasar Graciân, în Hommage ă Iorgu Iordan â l’occasion de son quatre-vingt-dixi-eme anniversaire. Bucureşti, 1978, p. 75.
    38    Vezi Traducătorul necunoscut al romanului Critil şi Andronius, în “Limba română”, XXVII, 1977, nr. 4, p. 351-355.
281
Acum însă, cînd am constatat că arhimandritul Gherasim, căruia i s-a atribuit traducerea Criticonului, a făcut toate cele trei traduceri ale sale numai din limba franceză şi că aceste traduceri abundă totuşi în cuvinte de provenienţă greacă, credem că el a tradus Criticonul tot din limba franceză. Cuvintele cu aspect fonetic francez şi calcurile după construcţii sau expresii franţuzeşti aflate atît din textul tipărit în 1794 cît şi în textele copiate în ms. 5654 şi 2740 demonstrează, aşa cum au arătat Ileana Bucurenciu şi Coman Lupu, că traducerea s-a făcut după textul francez, nu după cel grecesc. Altfel traducătorul nu ar fi putut folosi, de exemplu, în textul tipărit, cuvinte şi forme ca adomi “a orna” (“purta la oblîncul şelii sale doauă pistoale prea adomite, întru a lor tocuri”, p. 62), conversasie (p. 4, 42), duc “duce” (p. 83, 84),familier (p. 91), Florâns “Florenţa” (p. 84), Herchiul (p. 49), ogur “augur” (p. 75,80), Oras “Horaţiu” (p. 49), prens “prinţ” (p. 48, 59, 70, 74, 78, 83), prensasă “prinţesă” (p. 86), prinsesă (p. 91), provensii “provincii” (p. 42), senă “scenă” (p. 79), viţăroa “vicerege” (p. 35, 37, 40,
84), nici construcţii ca “în cea dintîiaş dată ce l-au văzut, l-au socotit pentru om, împreună şi pentru cal” (p. 62), “sînt hotărîţi pentru a face binele” (p. 63), “norodul cel prost socotiia pe această mare crăină pentru o fărmăcătoare” (p. 83), “pănă a-i purta şi peste umerii lor, cu toată greutatea de a lor lanţuri” (p. 60), şi altele. Cuvintele latineşti cura şi facies au fost transcrise de traducător cu aspect fonetic francez: chiura (p. 105) şi fasies (p. 86). Particularităţi lingvistice identice sau similare apar şi în textul aflat în ms. 2740: bezoar (f. 45v), duc (f. 13r, 25v), Hercules (f. 37r, 38r), mori “negri” (f. 14r).
     Intrebîndu-se cine ar putea fi anonimul traducător al fragmentului din Criticon publicat în 1794 şi al părţilor rămase în manuscris, Dan Simonescu a emis ipoteza că acesta ar putea fi aceeaşi persoană cu traducătorul Istoriei craiului Sfeziei Carol 12 şi al Istoriei Americăi, prezentate mai sus, adică arhimandritul Gherasim de la mitropolia din Iaşi. în articolul citat, am de-
282
monstrat că traducerea Criticonului lui Graciân a fost făcută, într-adevăr, de acest Gherasim (confundat atunci cu Gherasim Clipa).
     6.3.      Ms. rom. 194 de la BAR, intitulat Pentru ştiinţa stihiilor, unde să cuprindi şi alte ştiinţi, este o culegere de cugetări şi comentarii filozofice şi morale privitoare la natură, viaţă, societate şi altele. Acest manuscris a fost descris întîi de Melchisedec, în Cronica Romanului şi a episcopiei de Roman, partea a Ii-a, Bucureşti, 1875, p. 112-115. Pe atunci manuscrisul se afla în proprietatea lui V.A. Urechia, care l-a dăruit Academiei Române în anul 1883. Alte copii ale textelor aflate în acest manuscris nu mai există. La sfîrşit are următoarea însemnare: “Această carte este tălmăcită de preosfinţia sa mitropolit Leon, din limba franţuzască în ce moldovinească, în carele să arată multe învăţături. 1814, mai 1” (f. 83v). Aşadar, textul este o copie din anul 1814, făcută de “un scriitori foarte ordinariu, care, neînţelegînd ideele, a degenerat aşa de tare zicerile, încît în unele pasage cu greu se poate descurca sensul”, cum o apreciază Melchisedec. Numele copistului nu este cunoscut. De asemenea, nu este menţionat nicăieri numele autorului cărţii traduse.
     Din cele 29 de texte, cîte cuprinde antologia din ms. 194, 14 au fost publicate, în anul 1816 (fără indicaţia locului de apariţie a cărţii, dar sigur la Iaşi, în tipografia mitropoliei), sub tit-. Iul: Hrisun engolpion. Carte prea interesitoare, tălmăcită din limba franţozească de un pravoslavnic moldovean iubitori de neam şirîvnitori slavii şi păşirii neamului său întru ştiinţă. Iară acum întăi dată în tipări cu cheltuiala dumisale biv vel stolnic Iordachi Boghean, prin aceeaşi rivnă. Cartea are o scurtă prefaţă, intitulată Cătră cetitori, semnată de stolnicul Iordache Boghean. După cum vedem, numele traducătorului este ascuns acum prin misterioasa prezentare făcută lui în foaia de titlu a cărţii.
     Potrivit afirmaţiei din nota citată de la sfîrşitul ms. 194, Melchisedec şi, după el, toţi cercetătorii de pînă acum au consi-
283
derat manuscrisul acesta drept o traducere a lui Leon Gheuca, fostul episcop al Romanului, apoi mitropolit al Moldovei. Nefi-ind încă identificată o antologie franceză cu acelaşi conţinut, Alexandru Duţu, care a stabilit că primele şapte texte din ms. 194 (Pentru fericire, Pentru moarte, Pentru oameni, Pentru turburare şi nestatornicie vieţii omeneşti, Pentru cei mari, Pentru lume şi Pentru fiinţa lui Dumnezeu) sînt reproduse după lucrarea lui Massillon, Pensees sur differents sujets de morale et de pieţe, a crezut că manuscrisul reprezintă o antologie alcătuită de Leon Gheuca, prin traduceri din diverse cărţi franceze aflate în biblioteca sa 9. Părerea lui Al. Duţu a fost întărită de faptul că Heana Vîrtosu a identificat încă două surse ale antologiei, şi anume: Trăite de l’existence et des attributs de Dieu al lui Ferielon, din care au fost reproduse şapte texte (Pentru pă-mînt, Cercare firii pintru apă, Pintru aer, Cercare firii pintru foc, Cercetare firii pintru ceri, Cercetare firii pentru soare şi Pintru facire trupului omului), şi Dialogues des morts ale lui Fenelon, din care este reprodus dialogul dintre Alexandru şi
          40 A
   Clitus . In ultimul timp, noi am identificat alte două surse ale t acestei antologii. Prima este cartea intitulată Les Caracteres d’Epictete, avec l’explication du Tableau de Cebes, alcătuită de abatele de Bellegarde şi apărută la Trevoux, în anul 1700 (alte ediţii în 1701 şi 1772), din care au fost reproduse cinci texte, intitulate fiecare Haractiriul lui Epictit, cuprinzînd cîte o cugetare din Manualul lui Epictet, însoţită de un scurt comentariu.
 f Cartea aceasta a fost tradusă în limba română de către ierodia-
V 39 Vezi A. Duţu, Alte contribuţii documentare la tratatul de istoria literaturii române, în “Steaua”, XVII, 1966, nr. 6, p. 117-125, şi Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII, Bucureşti, 1968, p. 228-234, 240-244.
       40   Vezi Un manuscris românesc al Întîmplărilor lui Telemac de Fenelon: filieră, localizare, datare, paternitate, în “Limba română”, XXV, 1976, nr. 1, p. 34-35.
                                          284
tradus se păstrează în trei copii: ms. 124 de la Arhivele Statului din Iaşi, datat 24 februarie 1779, ms. VI-49 de la BCU Iaşi, nedatat, dar probabil din jurul anului 1780, şi ms. rom. 27 de la BAR, datat 178541. Textele reproduse din Les Caracteres d’Epictete aflate în ms. 194 reprezintă altă traducere decît cea din manuscrisele menţionate. A doua sursă identificată de noi este opera lui Gian Francesco Loredano, Gli Scherzi geniali, din care a fost reprodus textul intitulat Seneca înţeleptul (povestirea a 11-a din volumul întîi). După cum se ştie, această operă a lui Loredano a fost tradusă integral în limba română, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin intermediar grecesc, sub titlul Zăbava fandasiei (primele zece capitole au fost traduse de Toma Dimitriu, logofătul mitropoliei din Iaşi, iar restul de medelnicerul Constantin Vîmav42. Textul aflat în ms. 194 reprezintă altă traducere a capitolului respectiv decît cea făcută atunci de Constantin Vîmav43). Aşadar, au mai rămas doar opt texte din antologia aflată în ms. 194 a căror sursă directă nu a fost încă identificată (Pentru Platon socotit ca un lăudător al lui Socrat, Socotelile lui Chicheron asupra legii şi a evlaviii, Gîndiri asupra ştiinţii cugetului, Gîndiri a lui Chicheron asupra legii, Gîndire a lui Chicheron asupra cugetării, două texte, şi Gîndire a lui Chicheron asupra legii, două texte).
     Avînd în vedere sursele multiple folosite la alcătuirea acestei antologii şi faptul că este puţin probabil ca un român din Moldova să fi avut la îndemînă, în jurul anului 1780, cărţile
    41    Vezi N.A. Ursu, Ierodiaconul Gherasim Putneanul (fi797) de la episcopia Romanului, primul traducător român din limba franceză, în “Cronica”, XXXI, 1996, nr. 19-20, p. 6-7, studiu reprodus, cu unele adăugiri, în prezentul volum. Textul integral al Manualului lui Epictet din această traducere a fost editat de mitropolitul Antonie Plămădeală în anexa studiului Prima traducere a Manualului lui Epictet în româneşte, în “Mitropolia Ardealului”, XXIX, 1984, nr. 9-10, p. 595-662.
    42   Vezi studiul Traducerile logofătului Toma Dimitriu de la mitropolia din Iaşi, în prezentul volum.
    43 Vezi şi Ariadna Camariano-Cioran, art. cit. la nota 34, p. 278.
285
franceze respective/ca să poată alcătui o asemenea antologie, noi credem că msŞ\l94 reprezintă traducerea unei antologii alcătuită astfel de un'auţpr'francez şi tipărită în Franţa, care nu a fost încă identificată. Afirmaţia copistului din însemnarea citată mai sus transmite o informaţie care poate fi adevărată: “Această carte este tălmăcită [...] din limba franţuzască în ce moldovi-nească”.
     După ce am arătat că este puţin probabil (practic imposibil) ca antologia aflată'în ms. 194 să fi fost alcătuită de episcopul Leon Gheuca, aşa cum s-a crezut, să vedem acum dacă traducerea din limba franceză a cărţii respective poate fi opera lui, aşa cum afirmă copistul manuscrisului în nota citată. Nu avem nici o altă informaţie că Leon Gheuca ar fi făcut traduceri. Re-ferindu-se la episcopul Leon al Romanului, căruia i-a fost oaspete în iama şi primăvara anului 1782, cărturarul sîrb Dositei Obradovici afirmă, într-o scriere a sa publicată în anul 1783 (deci la numai un an după trecerea lui pe la Roman şi în timpul vieţii episcopului, care putea afla cele relatate de fostul său musafir!) că “el, fiind episcop, a învăţat limba franceză, a adunat cu mare cheltuială foarte aleasă bibliotecă, a dat a se traduce pe limba sa feliurite cărţi...”44 (deci nu a tradus personal!). Aşadar, Leon Gheuca a fost numai un mecenat, un animator al bogatei activităţi culturale care se desfăşoară atunci la Roman şi la Iaşi, din iniţiativa şi cu sprijinul său, de către unii colaboratori ai lui. Este semnificativ, în primul rînd, faptul că pe foaia de titlu a broşurii tipărite în anul 1816, cu selecţiuni din traducerea aflată în ms. 194, nu este menţionat ca traducător fostul episcop şi mitropolit Leon Gheuca, ci un anonim “pravoslavnic moldovean iubitori de neam şi rîvnitori slavii şi păşirii neamului său întru ştiinţă”. De ce s-ar fi ascuns numele lui Leon Gheuca, mort în anul 1789, care a lăsat o amintire frumoasă la episcopia din Roman şi la mitropolia din Iaşi? Noi credem că
    44 Vezi Ioan Russu, op. cit. la nota 12, p. XX. Sublinierea noastră.
                                                 286
traducerea antologiei aflate în ms. 194 nu este făcută de Leon Gheuca, ci numai din iniţiativa şi cu cheltuiala lui, iar pe foaia de titlu a originalului sau a copiei după care s-a transcris textul, în anul 1814, va fi fost menţionat doar acest lucru. Particularităţile lingvistice ale textului aflat în ms. 194 arată că traducătorul antologiei este acelaşi Gherasim care a tradus Taina francmasonilor, Istoria craiului Sfeziei Carol 12 şi Istoria Americăi. Probabil că această traducere a fost făcută de el pe cînd se găsea la Roman.
      7.      Pentru a dovedi faptul că limba celor trei traduceri anonime pe care i le atribuim arhimandritului Gherasim este în fond identică cu limba celor trei traduceri cunoscute ale sale, cităm în continuare cîteva particularităţi lingvistice care leagă între ele aceste şase traduceri şi care îl individualizează pe acest Gherasim între traducătorii români de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea. Folosim în demonstraţie următoarele sigle ale textelor comparate: GCA = Critil şi Andronius (Iaşi, 1794); GIA (I şi II) = Istoria Americăi (ms. TV-17 de la BCU Iaşi, voi. I şi II); LVH = Viaţa domnului Heruvim de la Ronda (ms. 46 de la BAR); PSG = Pentru ştiinţa stihiilor (ms. 194 de la BAR); PTF = Taina francmasonilor (ms. 451 de la BAR); VIC = Istorie craiului Sfeziei Carol 12 (ms. IV-5 de la BCU Iaşi).
      7.1.      în traducerile lui Gherasim apare des cuvîntul crăină “regină”, creat de la crai “rege”, după lat. regina, fr. reine sau germ. Konigin. De exemplu, “crăină a Danemarcăi” (VIC, f. 4r), “crăina Engliterii” (VIC, f. 141r; cf, şi 9r, llv, 89r, 205r); “crăina Izabela” (GIA I, f. 7r; cf. şi 90v), “la o parte a căriia pusăsă rînd trupurile crăinilor lui Peru” (GIA II, f. 55r). Cu-vîntul crăină “regină” apare şi în două dintre traducerile pe care i le atribuim lui Gherasim: “am dat plicul ce era scris cătră viţă crăina’’ (LVH, f. 38r; cf. şi 40v); “Artemi era o crăină” (GCA, p. 83, cf. şi 84), “[priceperea este] crăina şi doamna a toate faptele vieţii” (GCA, p. 96; cf. şi 48), “[inima este] crăina tuturor celorlalte lăuntruri” (GCA, p. 105).
287
     Acest cuvînt nu este înregistrat în nici unul dintre dicţionarele limbii române. în limba veche era frecvent derivatul crăiasă, iar neologismul corespunzător regină începe să fie folosit abia după anul 1829.
     7.2.       Vb. înainta are în traducerile lui Gherasim varianta înainta. De exemplu, “şi-l înainţază în trei stări spre venera-blu” (PTF, f. 60r), “să înainţază în trei rînduri cătră...” (PTF, f. 120r); “să înainţa pe supt bombele tunurilor” (VIC, f..24r), “ţa-riul să înainţa tare cu o armie” (VIC, f. 34r; cf. şi 27r, 28v, 59v, 70v, 103r, 105r, 2321); “corposurile să înainţa încet” (GIA I, f. 84r; cf. şi 3V, 9r, 50v, 74r, 78r), “s-au înainţat într-o provinţie” (GIA Et, f. 31v; cf. şi 35v). Forma înainţa apare şi în toate cele trei traduceri pe care i le atribuim lui Gherasim: “noaptea era foarte înainţată cînd ne-am luat sara bună” (LVH, f. 47r); “fără să se înainţeze măcar un pas” (GCA, p. 50; cf. şi 51, 57, 66), “un curtezan s-au înainţat pentru a-1 priimi” (GCA, p. 79); “săldaţii, depărtîndu-să de un pas potrivit şi întocmit, să înainţază cătră vrăjmaşi” (PSG, f. 56v).
     Varianta înainţa nu este înregistrată în nici unul dintre dicţionarele limbii române. După informaţia de care dispunem, ea se întîlneşte, la sfîrşitul secolului al XVIU-lea , numai în scrisul lui Gherasim. Mai tîrziu apare sporadic şi la alţi traducători. După anul 1829 apar frecvent în presă şi în alte scrieri formele înainti şi înainta.
     7.3.       O altă particularitate a limbii arhimandritului Gherasim o constituie folosirea vb. norodi “a popula; a genera”, creat de la norod, şi a adjectivului corespunzător norodit. De exemplu, “ţările mieziinopţii era atunci mai norodite decît acum” (VIC, f. 3r; cf. şi 144v), “vine de norode cetatea” (VIC, f. 78r); “au fost întemeiet şi au norodit cetatea” (GIA I, f. 141r; cf. şi 9V, 75r), “cetatea Lima este norodită de spanioli” (GIA II, f. 7r; cf. şi 3V, 9r, 24v, 88v), “un frate şi o soră pe care i-au lăsat să norodească lumea” (GIA II, f. 90v; cf. şi 102v).
     Vb. norodi şi adjectivul respectiv apar şi în două dintre
288
traducerile pe care i le atribuim lui Gherasim: “n-au putut să afle un om întru o cetate aşa de norodită” (GCA, p. 52); “mulţime n-ari alti pravile decît pilda acelora ce li poroncesc; a lor feli di pitreciri norodeşti (pintru ca să zic aşa) pi aceea a supuşilor” (PSG, f. 22r; în orig.: “leur vie se reproduit, pour ainsi dire...”45).
     Vb. norodi şi adj. norodit se întîlnesc rar în textele epocii. Este semnificativ faptul că în fişierul relativ bogat al Dicţionarului limbii române al Academiei nu s-au găsit, pentru adj. norodit (verbul lipseşte din DLR), decît informaţii din două traduceri cunoscute ale lui Gherasim şi din romanul Critil şi Andro-nius. în scrieri de mai tîrziu, pentru denumirea noţiunii “a popula” apar frecvent verbele popora, împopora, popula şi împopu-la, ale căror participii au devenit adjectivele corespunzătoare, ca şi în cazul lui norodi.
     IA. S.f. protection a fost adaptat de Gherasim, ca şi de alţi contemporani ai săi, sub forma protecsie: “supt protecsie ţării leşăşti” (VIC, f. 106r; cf. şi 9V, 128v, 156v. 174r), “nevoiţi a alerga la a lor protecsie” (GIA I, f. 13v; cf. şi 88r). Sub această formă apare cuvîntul şi în GCA: “a noastră cea mai încredinţată protecsie’’’ (p. 48). Forma protecsie se întîlneşte relativ rar în textele de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi din prima jumătate a secolului al XlX-lea. Frecventă este, mai ales după anul 1829, forma protecţie.
     Pentru denumirea noţiunii “a proteja”, arhimandritul Gherasim nu mai împrumută însă cuvîntul corespunzător francez, ci îl crează de la protecsie, sub forma protecsui: “numai acesta singur îl protecsuia” (VIC, f.79r; cf. şi 165v), “Corteţ au fost protecsuit de Ovando” (GIA I, f. 54r; cf. şi 68r)- Acest verb apare şi în două dintre traducerile pe care i le atribuim: “ie vra a te protecsui fără a te vede” (LVH, f. 34r), “pe aceia ce mări-
    45    Vezi Alexandru Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul XVIII, Bucureşti, 1968, p. 262. Sublinierea noastră.
289
mea de suflet îi protecsuieşte" (GCA, p. 3; cf. şi 36, 61).
     De la protecsui, Gherasim formează derivatul protecsuitor “protector”: “s-au vestit protecsuitor supuşilor luterani” (VIC, f. 95r; cf. şi 53r, 106r, 1631), “prieten şi protecsuitor săracilor” (GIA II, f. 43r; cf. şi 80r), care apare şi în LVH: “protecsuito-riul nostru” (f. 2V).
     Vb. protecsui şi s.m. protecsuitor se întîlnesc, după informaţiile de care dispunem, numai în scrisul lui Gherasim. Pentru denumirea noţiunilor respective au fost folosite, în scrieri de mai tîrziu, formele protectui, protectuitor, protectălui, proiecta, protector, protegui, proteguitor, proteja, protegea.
     7.5.      O altă particularitate a limbii arhimandritului Gherasim este folosirea locuţiunii adverbiale în urmă “în sfîrşit”, prin care traduce fr. enfin. Vezi PTF, f. 91v, 114r; VIC, f. 5r, 19r, 21r, 196r, 198v, 199r; GIA II, f. 2V, 25r, 42r, 45r, 57r. Această locuţiune adverbială apare şi în două dintre traducerile pe care i le atribuim: GCA, p. 3,4,54; PSG, f. 58r, 81r.
     7.6.      Locuţiunea adverbială franceză par exemple a fost tradusă de Gherasim prin locuţiunea prin pildă, care apare atît în PTF, f. 142v, şi GIA II, f. 24v, 67v, cît şi în LVH, f. 20v.
     7.7.      Locuţiunea conjuncţională în loc că “în timp ce”, creată după fr. au lieu que, apare atît în PTF, f. 15 lv, şi VIC, f. 139v, cît şi în GCA, p. 33, 60, 63, şi PSG, f. 59r. Această locuţiune se mai întîlneşte, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în scrierile atribuite de noi ierodiaconului Gherasim, alt cărturar cunoscător al limbii franceze din cercul episcopului Leon Gheuca de la Roman46.
     7.8.      Dintre celelalte fapte de limbă care, împreună cu cele citate mai sus, dau o notă distinctivă traducerilor arhimandritului Gherasim, inclusiv celor pe care i le-am atribuit, menţionăm substantivele jloare “culoare”, gîrlă “rîu, fluviu”, strai “haină, îmbrăcăminte”, verbul spînzura “a depinde, a atîma”, adverbul
     46 Vezi N.A. Ursu, art. cit. la nota 15, şi nota 41.
                                                     290
 amintire(a), precum şi formele fără prefixul în- ale unor verbe ca bolnăvi, vinovaţi, vinui şi altele.
      8.       Informaţiile de pînă acum privitoare la viaţa şi activitatea arhimandritului Gherasim de la mitropolia din Iaşi, pe care D. Popovici îl considera, pe drept cuvînt, ‘Tune des figures Ies plus interessantes du temps”47, se sfîrşesc cu însemnarea sa din anul 1796, citată mai sus (vezi 3.). Din felul în care a fost redactată foaia de titlu a copiei din septembrie 1799, astăzi pierdută, a traducerii Istoriei craiului Sfeziei Carol 12 (vezi 4.), se pare că la acea dată era încă arhimandrit al mitropoliei din Iaşi. Nu ştim dacă, în jurul anului 1800, a părăsit mitropolia plecînd la vreo mănăstire, sau a murit aici, relativ tînăr. Faptul că era prieten cu călugărul Iosif Hîjdău de la mănăstirea Neamţ, care nu putea fi decît bucovinean48, ca şi episcopul Antonie de la Roman, căruia Gherasim îi dedică traducerea Istoriei Americăi, ne întăreşte convingerea că el era originar din Bucovina, aşa cum arată particularităţile lingvistice ale traducerilor sale. Presupunem deci că stolnicul Iordache Boghean, care publică în anul 1816, cu cheltuiala sa, cele 14 texte selectate din traducerea antologiei Pentru ştiinţa stihiilor, sub titlul Hrisun engol-pion “Engolpion de aur” (cum era intitulată şi cartea lui Dimitrie Darvaris, apărută la Viena, în 1799, cu versiunea neogreacă a Tablei lui Kevit Tebanul şi a Manualului lui Epictet), era rudă (nepot sau frate mai mic?) a arhimandritului Gherasim, căruia editorul nu-i divulgă însă numele (cum nu şi l-a divulgat nici el însuşi, cînd a publicat, în anul 1794, primele nouă capitole din
    47 Vezi La litterature roumaine ă l’epoque des lumieres, Sibiu, 1945, p.
 96.
    48    N. Iorga, în Documente privitoare la familia Callimachi, voi. II, Bucureşti, 1903, p. 184, rezumă un document din 28 septembrie 1761, prin care Sandul Hîjdău şi Grigoraş Hîjdău arată că tatăl lor, Gheorghe Hîjdău, făcuse o împărţeală între fii a moşiilor Iordăcheşti, Nehoreni, Păşcăuţi şi altele, dar acel document s-a pierdut. Semnează ca martori Vartolomei, arhimandrit al Putnei, Pahomie, egumen al Putnei, şi Antonie, eclesiarh al Put-nei.
291
 Critil şi Andronius), ci-i subliniază doar strădania patriotică pentru luminarea neamului său. Constantin Sion, în Arhondolo-gia Moldovei, relatează următoarele cu privire la familia Bo-ghean: “Boghian. Moldovan rusnăcit din Bucovina; din proşti s-au rădicat Iordache, fiind logofăt la mitropolie, şi în vremea domnului Calimah s-au făcut stolnic, iar la Ioan vodă Sturza căminar; în urmă au nebunit şi au murit, săracul, dar i-au rămas feciori” (ediţia Iaşi, 1892, p. 42). Căminarul Iordache Boghean 4răia încă la 27 octombrie 1846, primind anual o pensie dată de mitropolie, cum atestă unele documente aflate la Arhivele Statului din Iaşi (vezi Doc. 4281252 şi 42(5/191).
                                       *
      în sfîrşit, o nouă surpriză. După ce predasem Editurii manuscrisul prezentului volum, am aflat de existenţa lucrării Castelul Miclăuşeni în cultura română, Iaşi, 1996, elaborată de profesorul şi cercetătorul Costin Merişca, bogată în informaţii deosebit de preţioase privitoare la vechea familie boierească Sturza şi, în mod special, la membrii acestei familii care au fost proprietari ai moşiei Miclăuşeni, din ţinutul Romanului. Vorbind despre Dimitrie Ioan Sturza (1756-1846), fost mare logofăt, autorul arată că “între 1823-1825, el ridică actuala biserică din Miclăuşeni”, pentru care va primi, în 1824, “de la mănăstirea Neamţului, icoana Maicii Domnului, «una din cele patru icoane împărăteşti din Paraclisul Cetăţii Neamţului a lui Ştefan Vodă cel Mare», şi o va îmbrăca în peste trei kilograme de argint” (p. 36-37), informaţie aflată în ms. 1610 de la Arhivele Statului din Iaşi, un inventar al acestei biserici alcătuit în anul 1843. După moartea logofătului Dimitrie Sturza, moşia Mi-elăuşeni trece în proprietatea fiului său mezin Alexandru (Alecu) Sturza (1803-1848), fost mare vornic, care o administra de fapt încă din anul 1831, apoi, între anii 1848-1863, în proprietatea soţiei sal & Ecaterina (1811-1865), care o lasă moştenire fiului lor mai mic George A. Sturza (1841-1909).
292
      Prezentînd cimitirul familiei Sturza de la biserica din Miclăuşeni ctitorită de logofătul Dimitrie, C. Merişca inserează şi următoarele informaţii: “In faţa bisericii, în semn de cinstire din partea familiei Sturza, sunt patru morminte: al Iui Petru Câmpeanu (t 1893), fost profesor la Academia Mihăileană şi preceptorul în străinătate al copiilor lui Alecu D. Sturza; al slu-gerului Teofan, vechilul gospodar şi credincios al lui Alecu (t după 1850); al arhimandritului Gherasim Clipa, adus de la schitul Ţibucani de mitropolitul Veniamin Costache (arhimandrit care slujeşte aici între 1825-1853, cînd moare, şi care traduce din autori francezi, între care Voltaire; din Gabriel Perau traduce «Taina francmasonilor» rămasă în biblioteca miclăuşa-nă); în fine, mormîntul surorii sale, maica Minodora Calinovici (|1881), îngrijitoarea veşmîntăriei timp de aproape 60 de ani” (p. 59; sublinierea noastră). In afara faptului (fără mare importanţă acum, cînd lucrurile sînt lămurite) că autorul preia în pasajul citat confuzia veche în istoria noastră literară între arhimandritul Gherasim de la mitropolia din Iaşi, traducătorul Tainei francmasonilor (în 1787) şi al Istoriei craiului Sfeziei Carol 12 a lui Voltaire (în 1792), şi Gherasim Clipa, episcopul Huşilor (1796-1803), apoi al Romanului (1803-1826), care nu a fost arhimandrit, înainte de a fi ales episcop, şi care a murit în anul 1826, fiind înmormântat în biserica Sfîntul Gheorghe (mitropolia veche) din Iaşi, confuzie elucidată de noi în anul 198649 şi în studiul de faţă50 (vezi 3.), datele privitoare la un arhimandrit Gherasim adus în anul 1825 de la schitul Ţibucani la biserica din Miclăuşeni, semnalate de C. Merişca, prezintă un deosebit interes istorico-literar, ele putînd contribui, eventual, la întregirea biografiei traducătorului de a cărui activitate ne ocupăm. Poate fi însă acest arhimandrit Gherasim adus de la Ţibucani la Miclăuşeni una şi aceeaşi persoană cu fostul arhimandrit Ghe-
    49 Vezi art. cit. la nota 7.
      Publicat prima dată în “Anuarul Institutului de Istorie «A.D. Xenopol» , XXXV, 1998, p. 135-158.
293
rasim de la mitropolia din Iaşi? înainte de a face unele conjecturi privitoare la o atare posibilitate, să vedem mai amănunţit ce reprezintă ms. 1610 de la Arhivele Statului din Iaşi, semnalat şi folosit în parte de C. Merişca, şi ce informaţii în plus oferă acest text în legătură cu rosturile aducerii arhimandritului Gherasim de la schitul Ţibucani la conacul logofătului Dimitrie Sturza de la Miclăuşeni.
     Ms. 1610 este o copie fidelă, pagină pe pagină, a inventarului bisericii din Miclăuşeni, întocmit de ctitorul ei, logofătul Dimitrie Sturza, cum rezultă din următorul text aflat pe f. 40v: “Această condică coprinzătoare de argintării, veştminte şi alte lucruri ce am dat la Biserica de pe moşia mea Miclăuşeni, ţinutul Romanului, ocolul Siretu de Sus, unde se prăznuiesc hramurile Bunei Vestiri şi a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, nomerarisind-o în 40 file, o am şnuruit-o subt însuş a mea pecete, încredinţîndu-o şi cu a mea iscălitură. Dimitrie Sturza Logofăt”. Acest inventar, -întocmit la o dată necunoscută, înainte de anul 1843, de cînd datează, după cum vom vedea, o însemnare aflată pe prima lui pagină, a fost completat în cursul anilor, prin înregistrarea noilor donaţii făcute bisericii, atît de Dimitrie Sturza cît şi de fiul său Alecu sau de alţi membri ai familiei, cum arată George A. Sturza în următoarea însemnare din anul 1898, scrisă de el înainte ca textul să fie copiat în ms. 1610: “[Aceste sunt scrise cu mîna bunului meu Dimitrie; după moartea sa 1843, cu mîna tatălui meu Alecu; după moartea sa 1849, de copii] şi de maică-mea Ecaterina, şi de fratele meu Dimitrie. Notă 1898” (f. 2r). Citate din memorie, data morţii bunicului şi cea a tatălui sînt însă greşite (în loc de 1846, respectiv 1848). Note similare, cu diferite comentarii sau precizări, făcute tot de George A. Sturza, dintre care unele au de asemenea menţiunea “Notă 1898”, se află şi la f. 3r, 4r, 8r. Pe f. 5r sînt cîteva însemnări cu menţiunea “Notă 1899”, scrise de mîna lui George A. Sturza după transcrierea inventarului în actualul ms. 1610. Transcrierea inventarului din chirilică în caractere latine,
294
cu unele inerente modernizări ale limbii textului original, s-a făcut în anul 1898 de către Olga Sturza, fapt menţionat astfel de ea pe foaia de gardă a manuscrisului, text scris cu cerneală roşie: “Copiat după manuscriptul original de mîna Logof. Dimitrie Ioan Sturza, de mine întru cei mai mici smerită Olga (nepoată de fiu Logof. Costache Sandu Sturza Ruginoasa, fiica Marelui Vornic Alexandru Costache Sturza şi nepoată de frate mătuşei mele Ecaterina Alexandru Sturza Miclăuşeni). Aprilie 1898”.
   . Pe.f. lr, sus, a ms. 1610 se află următoarea însemnare, redactată probabil de logofătul Dimitrie Sturza: “Biserica din satul Miclăuşeni, ţinutul Romanului, unde se prăznuieşte hramurile Bunei Vestiri şi a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, s-au sfinţit la anul 1832, iunie în 5 zile, în Duminica Tuturor Sfinţilor, de preosfinţitul metropolit al Moldovei chirio chir Veniamin Costachi, de preosfinţitul episcop al Romanului chirio chir Meletie şi împreună cu un numeros cliros”. Sub ea se găsesc următoarele două însemnări ale arhimandritului Gherasim:
     “La anul 1843, februar 14, .sîmbătă seara spre duminică, s-au trecut din viaţă mult făcătoarea mea de bine dumneaei Marea Logofeteasă Elenco Sturza, născută Balş, care la sfîrşitul vieţei sale s-au îmbrăcat în cinul monahicesc (precum a dorit în viaţa sa) de preosfinţitul arhiereu chir Filaret Apamias51 şi de mine, puindu-i-se numele Elisaveta monahia, şi luni s-au îngropat la Bărboi cu ceremonie cuvenită rangului său, şi s-au pus în pămînt afară din biserică, lîngă Sfîntul Altar. Pre care Dumnezeu să o pomenească şi să o odihnească întru împărăţia Sa. Amin. f Gherasim arhimandrit”.
     “La anul 1846, april 8, în lunea luminată, dimineaţă, s-au trecut din viaţă mult făcătorul meu de bine dumnealui Marele
   .51 Arhiereul Filaret Apamias este frate mai mic al poetului Alecu Beldiman. A murit în iulie 1844, la vîrsta de 70 de ani, şi a fost înmormîntat m biserica Talpalari din Iaşi (vezi “Albina românească”, XVI, 1844, nr. 54, din 9 iulie, p. 213).
295
Logofăt Dimitrie Sturza şi mercuri s-au îngropat la Bărboi, alăturea cu cinstita soţia sa, cu mare ceremonie, petrecîndu-1 şi Domnul Ţărei, Mihail Grigore Sturza Voievod, împreună cu toată boierimea. Pe care Dumnezeu să-l pomenească şi să-l odihnească întru împărăţia Sa. Amin. Că au fost adevărat bun creştin, bun părinte, bun patriot, bun şi milostiv stăpîn cătră toţi supuşii săi. f Gherasim arhimandrit”.
     în partea de jos a f. lr, după cele două însemnări ale arhimandritului Gherasim, George A. Sturza scrie, în anul 1900, următoaea notă (sfîrşită pe f.lv) cu informaţii deosebit de preţioase privitoare la aducerea acestui arhimandrit la Miclăuşeni şi la activitatea desfăşurată de el acolo: “[Gherasim arhimandrit, stareţ la schitul Ţibucani, au fost orînduit şi trimis aice de mitropolitul Veniamin, la 1825, şi unde au condus privighierea Bisericii, ca arhimandrit şi duhovnic a casei, pînă la moartea sa 1853; pe tot timpul acesta puind aice temelia unei mare orîndu-ieli călugăreşti, cu slujbele zilnice ca la mănăstirea Neamţului, ajutat de 3 preoţi, 2 diaconi şi personalul celălalt complet. Au venit însoţit de sora-sa, maica Mitrodora Calinovici, schimona-hie, care au îngrijit de veşmîntărie, cu o credinţă nemaipomenită, timp de peste 60 de ani, murind la 1881; amîndoi îngropaţi lîngă Biserică. Arhimandritul, trimis aice la ascultare, şi cre-zînd că întră într-o curte boierească tumultuoasă şi lumelnică, voia să reziste voinţei mitropolitului Veniamin; atunce acesta, prietenul curţei, i-au zis vorbele aceste, caracteristice pentru cinci generaţiuni a Miclăuşenilor: «Mergi, Părinte, că ieşi dintr-o mănăstire şi întri în o" săhăstrie!». Duhul cuvintelor aceste au rămas ca clironomie duhovnicească pe casa Miclăuşeni. Au trăit amîndoi în chiliele lîngă Biserică, unde au şi murit. Notă de G.A.S. 1900]”.
     In lipsa altor mărturii documentare în acest sens, problema identităţii arhimandritului Gherasim adus de la Ţibucani la Miclăuşeni cu fostul arhimandrit Gherasim de la mitropolia din Iaşi ar putea fi soluţionată printr-o simplă comparaţie de grafie,
296
dacă am dispune de un text cît de mic cu scrisul său autograf, căci scrisul arhimandritului Gherasim de la mitropolie este bine cunoscut, fiind uşor de identificat prin numeroasele lui aspecte particulare (vezi fotocopiile alăturate, fig. 4, 5 şi 6). Nedispu-nînd deocamdată de un text autograf al arhimandritului Gherasim de la Ţibucani şi Miclăuşeni, ori de altă mărturie documentară indubitabilă că el este (sau nu este) una şi aceeaşi persoană cu fostul arhimandrit Gherasim de la mitropolia din Iaşi, vom încerca prin următoarele conjecturi să sugerăm posibilitatea ca, în ambele ipostaze, să fie vorba de unul şi acelaşi arhimandrit Gherasim.
     1.      Să vedem mai întîi dacă “între ei” nu poate fi o diferenţă de vîrstă. în anul 1782, cînd ierodiaconul Gherasim, viitorul arhimandrit al mitropoliei din Iaşi, este trimis de episcopul Leon Gheuca la studii în Germania (vezi 3.), el putea să aibă în jur de 20 de ani. Arhimandritul Gherasim de la Miclăuşeni a murit bătrîn în anul 1853. Dacă el este aceeaşi persoană cu tî-nărul ierodiacon trimis la studii în 1782, atunci acest arhimandrit Glîerasim’a muriT!I~puţin timp după împlinirea vîrstei de 90 de ani, fapt cu totul posibil. Şi logofătul Dimitrie Sturza, mort în 1846, era nonagenar. în această eventualitate, dacă i-a fost într-adevăr soră “după trup”, cum se spunea în mediul monahal, nu soră de călugărie, maica Mitrodora Calinovici, moartă la 28 de ani după arhimandritul Gherasim, probabil tot la o vîrstă foarte înaintată, îi putea fi soră mai mică dintr-o altă căsătorie a tatălui lor. Şi numele Calinovici ar putea fi deci cercetat, pentru eventuala identificare a familiei din care provenea acest arhimandrit Gherasim.
     2.      Arhimandritul Gherasim de la mitropolia din Iaşi era în tinereţe prieten cu Dimitrie Sturza, care în 1787 copie Taina francmasonilor tradusă de Gherasim, atunci arhidiacon al mitropoliei (vezi 1.), iar mai tîrziu primeşte de la acelaşi Gherasim (“mon ami aimable”, îl numeşte D. Sturza într-o însemnare de pe carte) lucrarea lui Contant d’Orville, Histoire des diffe-
297
rens peuples, din care arhimandritul Gherasim tradusese Istoria Americăi (vezi 5.).
     3.     Din motive pe care nu le cunoaştem, după anul 1800, la o dată de asemenea necunoscută, acest Gherasim nu mai este arhimandritul mitropoliei. în anul 1803, cînd Veniamin Costa-che este ales mitropolit al Moldovei, îl aduce la Iaşi pe fostul său colaborator apropiat de la episcopia Romanului, ieromonahul Sofronie Clipa-Barbovschi, fratele mai mic al episcopului Gherasim Clipa, pe care în 1804 îl numeşte arhimandrit al mitropoliei52. Este posibil deci ca arhimandritul Gherasim să fi părăsit mitropolia, fiind numit egumen al schitului Ţibucani din tinutul Neamţului, ocolul Mijlocul, o ctitorie mai veche a ra-murii moldoveneşti a Cantacuzinilor , pe moşia cu acelaşi nume, aflată la 1774 în proprietatea spătarului Iordache Cantacu-zino54. Mai tîrziu moşia Ţibucani trece în proprietatea logofătului Costache Ghica55, apoi a agăi Dimitrache Ghica56, iar în anul 1838 era a logofătului Costache Sturza57.
     4.     Avînd în vedere informaţiile privitoare la rosturile aducerii arhimandritului Gherasim de la schitul Ţibucani la biseri-
    52    Vezi N.A. Ursu, Relatarea protopopului Lazăr Asachi despre răscoala de la Iaşi, din anul 1819, în “Cronica”, XXIX, 1994, nr. 21, p. 4-5.
    53    Vezi I. Ivan, Pomelnicul triptic al familiei Cantacuzinilor de la schitul Ţibucani, judeţul Neamţ, în ‘Teologie şi viaţă”, II (LXVIII), 1992, nr. 1-3, p. 145-150.
    54     Vezi Recensămîntul populaţiei Moldovei din anii 1772-1773 şi 1774, făcut atunci de administraţia rusească de ocupaţie a principatului, în colecţia de documente Moldova în epoca feudalizmului, voi. VII, partea I, Chişinău, 1975, p. 30.
    55    Vezi Condica liuzilor pe 1803, editată de Th. Codrescu, în Uricand, voi. VII, Iaşi, 1886, p. 266.
    56    Vezi Condica Vistieriei Moldovei din anul 1816, editată de Comeliu Istrati, Iaşi, 1979, p. 11, şi Arhivele Statului Iaşi, fond Vistieria Moldovei, 2/1820, catagrafia din anul 1820, f. 174v.
    57     Vezi Arhivele Statului Iaşi, fond Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Condici, 48/1838, Condica schitului Ţibucani, din ţinutul Neamţului, moşia dumisale logofăt Costachi Sturza.
298
ca din Miclăuşeni aflate în nota lui George A. Sturza citată mai sus, este de presupus că logofătul Dimitrie Sturza l-a rugat pe mitropolitul Veniamin Costache, “prietenul curţei”, să-i trimită nu un arhimandrit oarecare din cuprinsul eparhiei, necunoscut sau mai puţin cunoscut marelui boier (căci acesta avea strînse legături şi cu mănăstirea Neamţ, de unde putea cere un ieromonah duhovnic pentru biserica lui), ci pe un anume arhimandrit, pe Gherasim de la Ţibucani, după toate probabilităţile fostul arhimandrit al mitropoliei şi prietenul său din tinereţe, un om cultivat, căruia gospodarul şi binecredinciosul logofăt, de asemenea un om cultivat, ca şi întreaga lui familie, să-i poată încredinţa conducerea bisericii, cu organizarea slujbelor zilnice, “ca la mănăstirea Neamţului” (probabil şi la dorinţa soţiei sale, care era o evlavioasă), asigurarea gradului corespunzător de solemnitate a diverselor ceremonii religioase din viaţa familiei şi, mai ales, sarcina delicată de “duhovnic al casei”.
      5.      Unele particularităţi stilistice ale celor două însemnări ale arhimandritului Gherasim de la Miclăuşeni, citate mai sus, îndeosebi sobrietatea şi eleganţa exprimării, sînt caracteristice scurtei prefeţe a traducerii Tainei francmasonilor (vezi 1.) şi însemnării arhimandritului Gherasim de la mitropolia din Iaşi de pe cartea dăruită lui de “fratele” Iosif Hîjdău în anul 1796 (vezi 3. şi fotocopia alăturată, fig. 4).
2 99
H
                                                                                                            v-»
                                    •t.rj , -y i ^ -*■><?
                              ^ |4 .«
~ ^X î#>±3~»
 5:
esţ
     5^ OSilssJS^
§A
^ ti 7..”
i :'il ^iSîl -U=*?*&
                        *3 . v ~-_. -^-7
                        '^Ş-uSst
                                                C^j Fig. 1
   rT\ .
  f~v
  «? i
  •   .1
  ' . *>
  •   \V
 x
 k
Fig. 2
300
 H-
 CVj
 1
                                                                                                                           *<-
                                                                                                                   <14îikî*.
                                                    rî
                                              Wr:\
                                                ci- K -r_ •*
r
"a Rrs-*.
                                                   ssl**3* " 5 : §'^5 :
 -cH §         -4
  -* ^ 1 >>?*
o$^:şv
         X
         -i ^ ; ii w
                                            .Ş'-ss^-e S}' 2
                                              îyi! = -*
  Fig. 5
X
   ■s:
   <nO
   *S
   >^i                ~5^Ş 'î‘* *
   <0-4|m' l's S 'fs** '§ >L'                    --^py
•-JQ >- ^S-,~ ^ *î? rfi.crî
  hV £ ^ Ij5
  2?5<c; *
                                                                                                              vS î
 Aft
                                                                                                     s| ~<3 ^
 .X~'«j  **  JV
 .&’e
^ îîji'S-^c                         ?■;• n
■*2 .£      4 *§                 ^ < 1 ii
K .* ^                        i-s^ 41
.55 *? «r. |      &. r  ,E Ş&.S 2>    ^ £r
L-Şi
                                                                   . . Jl **fsL -|*§* a'-î§JS^7 I» ’
 .         ;«•     X,
II
                 Fig. 6
302
             Traduceri necunoscute ale lui Ion Budai-Deleanu
     1.     Se ştia sau se presupunea mai demult că, prin anii 1785-1787, în timpul studiilor sale la Viena, precum şi mai tîrziu, cînd era funcţionar judecătoresc la Liov (Lvov, Lemberg), Ion Budai-Deleanu a fost angajat să traducă o carte didactică, diferite coduri juridice şi unele decrete imperiale sau alte orînduieli privind administraţia Bucovinei, parte ruptă în anul 1775 din pămîntul Moldovei şi încorporată atunci imperiului habsburgic. Nu se cunoştea însă prea bine care sînt acele texte şi dacă traducerea lor poate fi atribuită lui Budai-Deleanu (sau numai lui), datorită faptului că, fiind vorba de publicaţii oficiale, ele au putut fi (sau au şi fost) traduse ori revizuite de! mai multe persoane, cu plată sau în cadrul unor obligaţii de serviciu, iar publicarea lor s-a făcut anonim. Un pas important în clarificarea acestor probleme a făcut Lucia Protopopescu, în preţioasa lucrare Noi contribuţii la biografia lui Ion Budai-Deleanu, Bucureşti, 1967, în care a arătat, cu informaţii documentare aflate în arhivele vieneze, ce texte a tradus Budai-Deleanu şi care sînt traduse de alte persoane, fiind doar revizuite de el. De exemplu, Budai-Deleanu a fost angajat de concepistul Vasile Balş, principalul colaborator moldovean al administraţiei militare de atunci a Bucovinei, la traducerea manualului intitulat Carte trebuincioasă pentru dăscălii şcoalelor de jos româneşti neunite, părţile I-II, Viena, 1785, primind plată 60 de florini (vezi op. cit., p. 94-95). Tot el a tradus codul penal austriac, Pravilă de obşte asupra faptelor rele şi a pedepsirii lor, Viena, 1788, şi prima parte a codului civil, care s-ar fi şi tipărit, dar pe care nu o cunoaştem (vezi op. cit., p. 100-101). Codul de procedură juridică, Rînduială judecătorească de obşte, Viena, 1787, a cărui traducere este atribuită în mod obişnuit lui Budai-Deleanu, a fost însă tradus de translatorul Georg Oechsner şi numai revi-
303
zuit de el (vezi op. cit., p. 100). Traducerea noului cod penal austriac, Carte de pravilă ce cuprinde legele faptelor răle şi a călcărilor grele de poliţie, părţile I-II, Cernăuţi, 1807, a fost făcută de translatorul Toma Moldovan, care a primit pentru această lucrare suma de 300 de florini, iar Budai-Deleanu doar a revizuit-o (vezi op. cit., p. 143-144). Tot Toma Moldovan a făcut şi traducerea noului cod civil austriac, Cartea legilor pra-vililor de obşte pîrgăreşti, părţile I-H[, Cernăuţi, 1812, pentru care a primit suma de 450 de florini, iar Budai-Deleanu numai a revizuit-o (vezi op. cit., p. 145-146). Problema paternităţii acestor traduceri anonime este astfel raportată la unele informaţii documentare incontestabile. După cum vom vedea, constatările Luciei Protopopescu sînt confirmate de particularităţile lingvistice ale textelor respective. în timp ce anumite particularităţi ale limbii lui Ion Budai-Deleanu din Ţiganiada sau din alte scrieri ale sale se întîlnesc, în unele cazuri frecvent, şi în traducerile făcute în mod sigur de el, în traducerile făcute de translatorii Georg Oechsner şi Toma Moldovan, care au fost doar revizuite de Budai-Deleanu, particularităţile limbii sale apar sporadic.
     2.       în lucrarea'citată, Lucia Protopopescu a reprodus şi un memoriu al lui lori Budai-Deleanu către împărat, din 19 aprilie 1918, în care, motivîndu-şi cererea de înnobilare, el afirmă, printre altele, că în anul 1785 i s-a încredinţat traducerea unor patente, normalii şi a legilor austriece (vezi p. 259-264 şi 102). Care pot fi acele patente şi normalii? Analizînd limba unor foi volante cu conţinut juridico-administrativ şi a altor texte referitoare la Bucovina, de la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi din primele decenii ale secolului al XlX-lea, în comparaţie cu limba Ţiganădei şi a altor scrieri ale lui Budai-Deleanu, precum şi cu limba celor două traduceri făcute sigur de el, Carte trebuin-. cioasă pentru dăscăli şi Pravilă de obşte, am constatat că unele dintre patentelei:şi normaliile încredinţate lui spre traducere în
304
anul 1785 pot fi următoarele patru texte publicate la Viena în anii 1786-1787:
     1.      [Rînduială pentru ţăranii din Bucovina], Viena, 1786, text german-român, pe două coloane, 11 pag. in-folio (vezi BRV, H, p. 312, nr. 500).
     2.      [Orinduială pentru pădurile din Bucovina], Viena, 1786, text german-român, pe două coloane, 76 de pag. in-folio (vezi BRV, n, p. 315, nr. 504). Textul românesc a fost reeditat în anul 1908 de Gh. T. Kirileanu, în “Revista pădurilor”, sub titlul Cel mai vechi cod silvic românesc, cu o mică introducere şi cu un indice de cuvinte. Este şi extras, sub numele lui Gh. T. Kirileanu. Alt cod silvic tradus atunci în româneşte, pentru Transilvania, a fost tipărit la Sibiu, în 1789 (vezi BRV, IV, p. 107, nr. 229).
     3.      [Rînduială pentru vînătoare], Viena, 1786, text german-român, pe două coloane, 20 de pag. in-folio (vezi BRV, n, p. 315, nr. 505).
     4.      Instrucţii [privitoare la paşapoarte şi la emigraţia din Bucovina], Viena, 1787, numai textul românesc, 20 de pag. in-folio (vezi BRV, IV, p. 102-103, nr. 211). Menţiunea din BRV că textul a apărut la Sibiu este greşită. Caracteristicile lui tipografice arată că a fost tipărit tot la Viena, ca şi foile volante din 1786 citate mai sus.
     Dintre foile volante şi alte traduceri anonime publicate în perioada menţionată la Liov şi la Cernăuţi, tradusă în mod sigur de Ion Budai-Deleanu este broşura intitulată învăţătură păntru sămănătorii de tăbac din Bucovina, Liov, [1793?], iar numai revizuite de el, ca şi codurile juridice publicate la Cernăuţi în anii 1807 şi 1812, citate mai sus, pot fi broşura intitulată învăţătură despre sămănare inului pentru Bohemia, Mora-via şi Silezia, Liov, 1804 (vezi BRV, IV, p. 120, nr. 291) şi foaia volantă Pentru ferirea multor prici între morari şi măcinători, Liov, 1814, text german-român, pe două coloane, 12
305
pag. in-folio (vezi BRV, IV, p. 142, nr. 388), care conţin unele particularităţi ale limbii sale.
     în anul 1789 a apărut la Liov traducerea codului austriac de procedură penală, Obştească judecătorească rînduială de criminal, text german-român, 432 de pag. (vezi BRV, II, p. 330, nr. 528). Lucia Protopopescu crede că pentru traducerea acestui cod “colaborarea Balş-Budai-Oechsner trebuie luată în discuţie” (vezi op. cit., p. 101, nota 290). Particularităţile lingvistice ale acestei traduceri diferă însă mult de cele ale lui Oechsner din Rînduială judecătorească de obşte, Viena, 1787, şi ale lui Budai-Deleanu din Pravilă de obşte, Viena, 1788. Cităm, spre exemplu, cîteva cuvinte şi forme aflate în acest text, care au corespondente diferite în traducerile lui Oechsner şi Budai-Deleanu: de una dată “deodată” (p. 212), de una parte “de o parte” (p. 242, 352), nici una dinăoară “niciodată” (p. 36, 80, 200, 294),pănă unde “pînă cînd” (p. 70, 100, 190, 230, 268, 300, 388), securaţie “securitate, siguranţă” (p. 14, 22, 82, 92, 98, 126, 242, 402) şi folosirea consecventă a fricativei j în locul africatei g, specifică unor graiuri româneşti din Transilvania şi Banat, în ajuhje (p. 218, 368, 408), atinje (p. 82), curje (p. 112), dejet (p. 176), fujî (p. 12, 18, 30, 74, 80, 110, 218), sînje (p. 220), sparje (p. 110), strînje (p. 84), traje (p. 156) etc. Părerea noastră este că această traducere, cam greoaie, bogată în calcuri după termeni corespunzători germani, a fost făcută de Petru Aron, translatorul tribunalului militar, propus de generalul Enzenberg, fostul conducător militar al Bucovinei pînă în anul 1786, pentru funcţia de translator la guvernul galiţian şi numit în această funcţie la 29 ianuarie 1789. în recomandarea de numire a sa în funcţia de translator la guvern, făcută de comisarul regal al Galiţiei, contele Brigido, acesta propunea ca, pe lîngă obligaţia de a traduce în limba română ordonanţele “princiare”, Petru Aron “să ia pe seama sa şi lucrările de traduceri în aceeaşi limbă ce se ivesc la tribunalul provincial din Lvov” (vezi Lucia Protopopescu, op. cit., p. 109-115).
306
      3.      în mod firesc, traducerile decretelor imperiale, ale unor ordonanţe oficiale şi ale codurilor juridice menţionate au fost mai mult sau mai puţin revizuite de diferite persoane, în procesul pregătirii lor pentru tipar, pentru că ele erau, în general, efectuate de ardeleni (unii chiar de origine germană), dar destinate populaţiei româneşti de dincoace de munţi, din Bucovina şi din Galiţia. După cum a arătat Lucia Protopopescu şi cum rezultă mai clar din demonstraţia lingvistică pe care o facem mai jos (vezi 5.), unele traduceri ale translatorilor Georg Oechs-ner şi Toma Moldovan au fost revăzute de Ion Budai-Deleanu, dar şi unele traduceri ale sale au fost revizuite, fie de Vasile Balş, fie de alte persoane, rămase necunoscute. Ni se par deci cam exagerate următoarele concluzii ale Luciei Protopopescu, atît în aprecierea contribuţiei Iui Ion Budai-Deleanu: “Istoriografii care au văzut în traducătorul codurilor austriece din primele decenii ale secolului al XlX-lea pe sfetnicurIon Budai-Deleanu nu s-au înşelat1, deoarece contribuţia lui Moldovan trebuie, socotită cu totul restrînsă [...] Toate codurile austriece apărute între 1787 şi 1812 au fost traduse în limba română de I. Budai-Deleanu, fără a mai aminti traducerile însemnatei serii de lucrări juridice şi administrative complementare, datînd din acelaşi timp” (op. cit., p. 147; sublinierile noastre), cît mai ales în judecarea prea aspră a activităţii de traducător a lui Toma Moldovan: “Aproape 30 de ani funcţionar modest, fără pregătire, Moldovan nu se putea încumeta la o lucrare de subtilitatea şi rigurozitatea necesare traducerii textelor juridice, oricîtă rutină administrativă i s-ar recunoaşte. De ce nu i s-au încredinţat lui Budai-Deleanu traducerile, explică actele anterioare: nu
    1 Este citat în notă N. Iorga, care, în Istoria literaturii româneşti în secolul al XVIII-lea, voi. II, Bucureşti, 1901, p. 300, afirmase: “Cred că tot el [Budai-Deleanu, n.n.] va fi tradus şi Cartea de pravilă [...], noul cod criminal austriac, care apăru în această formă românească, în două părţi, la Cernăuţi, în 1807”. Iorga nu avea de unde să ştie atunci că traducătorul acestui cod este Toma Moldovan, care a fost plătit pentru efectuarea lucrării.
307
aparţineau atribuţiilor sale, ar fi însemnat absorbirea sa şi în alte îndeletniciri decît cele strict ale tribunalului, timp răpit ocupaţiei de judecător, ar fi necesitat retribuţie suplimentară. Exact aceleaşi cauze pledau însă şi în defavoarea translatorului guvernului, Toma Moldovan, la care se adaugă argumentul hotărîtor al unei priceperi mult inferioare competenţei consilierului tribunalului provincial. Traducerile intrau însă în atribuţiile sale oficiale. Moldovan nu se sfieşte să mărturisească totuşi că pentru el «a reprezentat o încordare extraordinară această traducere a sa într-o limbă în care nu este ajutat de gramatică, nici de vreun dicţionar» (op. cit., p. 146). La fel de aspre sînt aprecierile Luciei Protopopescu şi cu privire la traducerea de către Toma Moldovan a Cărţii de pravilă, publicată în 1807, pe care o consideră o lucrare efectuată de fapt tot de I. Budai-Deleanu (vezi op. cit., p. 143-144). Nu avem însă temeiuri suficiente să punem la îndoială capacitatea lui Toma Moldovan de a fi devenit între timp un bun traducător, folosind el însuşi experienţa lui I. Budai-Deleanu în traducerile vechilor coduri juridice austriece, publicate la Viena, în anii 1787-1788. Analiza limbii celor două coduri juridice traduse de Toma Moldovan şi revizuite de Budai-Deleanu scoate în evidenţă, după cum vom vedea, un strat lingvistic de fond, destul de reprezentativ, aparţinînd fireşte traducătorului, şi un strat mai subţire, cu particularităţi lingvistice ale lui Budai-Deleanu, care se constată, cu aproximaţie, mai ales în prima sută de pagini ale părţii întîi a Cărţii de pravilă, unde se află şi cîteva note lexicale în subsol, similare cu cele din Carte trebuincioasă pentru dăscăli şi din Pravilă de obşte.
     Cu privire la traducerea Cărţii trebuincioase pentru dăscălii şcoalelor de jos româneşti neunite, atribuită oficial lui Vasile Balş, care ar fi folosit la traducerea ei pe copistul Budai-Deleanu, Lucia Protopopescu crede că “în realitate, întreaga traducere îi revine copistului, care se mulţumeşte cu o retribuţie foarte modestă. Format la o riguroasă şcoală filologică, obiş-
308
nuit cu munca de traducere, cu terminologia didactică, tînărul copist dispunea şi de mai mult timp liber decît concepistul aulic Balş, încărcat de munci administrative şi prins în vîrtejul vieţii mondene a capitalei. Argumentul hotărîtor îl formează însă limba traducerii, în care se păstrează vocabular şi expresii tipic ardeleneşti. Balş a revizuit traducerea; termenii didactici greceşti, neobişnuiţi în Transilvania, provin de la aceasta” (op. cit., p. 95-96). în studiul introductiv al lucrării Primul compendiu de pedagogie şi metodică în limba română, 1776/1785. Ediţie - textul slavo-român cu variate versiuni româneşti în facsimile studiu introductiv, note, glosar, voi. I-II, Timişoara, 1979, P. Radu şi D. Onciulescu prezintă argumentele pro şi contra atribuirii lui Budai-Deleanu a acestei traduceri a manualului german Handbuch flir Schulmeister und Lehrer şi conchid: “Avînd la dispoziţie la Viena traducerile anterioare ale lui Nicolae Stoica de Haţeg, Mihai Roşu, Dimitrie Eustatievici, cu ediţia ultimului tipărită de Kurzbock chiar în 1784, lui Vasile Balş şi ajutorul său, Ion Budai-Deleanu, le-a fost uşor să adapteze repede cele două volume pentru Bucovina” (vezi p. 32-37). în Note şi observaţii asupra ediţiei autorii văd astfel colaborarea dintre Budai-Deleanu şi Vasile Balş la alcătuirea acestei lucrări: “Exemplarul după care s-a cules şi tipărit compendiul românesc din 1785, după cum am menţionat în introducere, a fost transcris de către Ion Budai-Deleanu şi, probabil, corectat şi adaptat întrucîtva pentru Bucovina prin contribuţia reprezentantului acestei provincii româneşti, cărturarul Vasile Balş” (p. 60); “La traducere contribuind mai mulţi autori, după cum s-a arătat mai înainte, ultima revizie fiind a lui Ion Budai-Deleanu, cu prilejul transcrierii pentru tipar, ediţia din 1785 conţine unele oscilaţii de grafie, greşeli, inconsecvenţe, strădanii de-a folosi limba populară pentru a fi înţelese noţiunile noi pedagogice, didactice şi etice, explicarea alăturată a diverselor neologisme şi idei mai puţin răspîndite în lumea satelor noastre” (p. 66). Dacă revizia traducerii de către Vasile Balş (sau de alt
309
moldovean din Bucovina aflat atunci la Viena şi folosit de el în acest scop) poate fi considerată sigură, fiind dovedită şi de unele particularităţi lingvistice moldoveneşti ale textului, P. Radu şi D. Onciulescu nu au temeiuri suficiente să considere versiunea din Carte trebuincioasă pentru dăscăli în mare măsură tributară traducerilor româneşti anterioare ale aceluiaşi manual, pe care Vasile Balş şi Budai-Deleanu le-ar fi “adaptat repede” pentru Bucovina, iar textul rezultat ar fi fost doar “revizuit” de Budai-Deleanu, “cu prilejul transcrierii pentru tipar”. Particularităţile lingvistice, de (orto)grafie şi de traducere ale Cărţii trebuincioase pentru dăscăli, comune scrierilor originale cunoscute ale lui Budai-Deleanu sau traducerii Pravilei de obşte, demonstrează implicarea sa adîncă, substanţială, în procesul traducerii acestei cărţi. Aşa cum a conchis şi Lucia Protopopescu, el a elaborat o traducere personală a manualului, după versiunea lui germană, chiar dacă a mai consultat şi traducerile anterioare, făcute după versiunea slavono-sîrbească, iar Vasile Balş (sau alt moldovean) doar a revăzut textul său, înlocuind, fireşte, o serie de termeni ardeleneşti sau creaţi de Budai-Deleanu, spre a-1 face mai bine înţeles de către dascălii moldoveni. Unele “oscilaţii în grafie, greşeli, inconsecvenţe” se mai pot datora şi tipografilor, dintre care mulţi erau străini, nu ştiau bine româneşte.
Nu toţi termenii de provenienţă greacă aflaţi în Cartea trebuincioasă pentru dăscăli, în Pravilă de obşte sau în traducerile pe care i le atribuim lui I. Budai-Deleanu pot fi puşi pe seama revizorului moldovean al textelor respective (Vasile Balş sau altcineva). în scrierile sale originale se întîlnesc numeroase cuvinte de provenienţă greacă, dintre care metahirisi (-ire), peristas şi protimisi (-ire) pot fi considerate reprezentative pentru limba lui Budai-Deleanu (vezi ediţia Opere, voi. I: metahirisi, p. 8, 12, 13, 19, 280, protimisire, p. 274, 284); ediţia Scrieri lingvistice: metahirisi, p. 138, 139, 140, peristas, p. 197). Aceleaşi cuvinte se întîlnesc, uneori frecvent, şi în tradu-
310
cerile cunoscute ale lui Budai-Deleanu sau în cele pe care i le atribuim (vezi Carte trebuincioasă pentru dăscăli, partea I: metahirisire, p. 50, 144, 146, partea a Ii-a: metahirisi, p. 76,
168, 194, 216, 236, metahirisire, p. 70, 72, 76, 88, 170, 176, 202; Pravilă de obşte: metahirisi, p. 34, peristas, p. 4, 8, 15,
19,  36, 37, 43, 46, 51, 52, 69, 74, 81, 83, 85, 91, 92, 102, 133, 139, protimisire p. 23; [Rînduială pentru ţăranii din Bucovina]: peristas, p. 8; [Orînduială pentru pădurile din Bucovina]: peristas, p. 71, 73; [Rînduială pentru vînătoare]: protimisire, p. 7; înstrucţii [privitoare la paşapoarte şi la emigraţia din Bucovina]: peristas, p. 3, 7, 8, 14, 15, 16, 18; învăţătură pentru să-mănătorii de tăbac din Bucovina: metahirisi, p. 27, peristas, p.
85).
     Notele filologice din subsolul unor pagini ale Cărţii trebuincioase pentru dăscăli, în care sînt explicate sau comentate mai pe larg unele cuvinte, în partea I: metahirisire şi idee (p. 50), bucată (p. 232), iar în partea a D-a: teorie (p. 204), octav (p. 220), femambuc (p. 222), precum şi indicaţiile privitoare la folosirea slovei v (p. 60) nu sînt ale lui Vasile Balş, cum înclină să creadă P. Radu şi D. Onciulescu (vezi op. cit., I, p. 69), ci ale lui I. Budai-Deleanu. O notă similară redactată de el se află în Pravilă de obşte, unde este explicat cuvîntul duel sau combat (p. 48), iar cîteva se găsesc în primele pagini ale părţii I a Cărţii de pravilă, doar revizuită de el, în care sînt explicate cuvintele obiect (p. 1-2), lege, legi (p. 2), crimen (p. 11-13) şi spiţă sau grad (p. 19). La fel sînt redactate numeroase note din subsolul Ţiganiadei, în care autorul explică sau comentează, de exemplu, cuvinte ca musă (ed. Opere, I, p. 11), haos (p. 13), zînă (p. 13), duc “conducător” (p. 33), princip (p. 36), ritma “rimă” (p. 36), cabinet (p. 160), republică (p. 270) şi multe altele.
     Un fapt lingvistic interesant aflat în Carte trebuincioasă pentru dăscăli, datorat revizorului moldovean al traducerii, este forma neobişnuită prohiti a verbului prociti “a citi din nou; a
311
repeta” (< slavon, procitati); în partea I: “să le proliitească fără prejet şi adeseori” (p. 162), în partea a Ii-a: “să să prohitească şi să să ia sama la noima scriitorului” (p. 104), “cele cetite să le prohitească cu mintea” (p. 118), “poftorirea şi prohitirea lucrurilor învăţate” (p. 234). în textul german paralel, verbele corespunzătoare formei prohiti din propoziţiile citate sînt, respectiv: vomehmen, iiberlesen, iiberdenken, vorgenomen. P. Radu şi D. Onciulescu n-au înţeles cuvîntul şi, confundîndu-1 cu termenul de provenienţă neogreacă prohorisi, l-au definit, atît în notele de la subsolul paginilor menţionate cît şi în glosarul ediţiei, “a progresa, a prospera”. Forma aceasta curioasă prohiti este o “hiperliterarizare” a formei corecte prociti, cu ci etimologic asimilat cu ci, forma palatalizată a lui /, în graiurile moldoveneşti de nord (fier - hier - cier). Ea se mai întîlneşte doar în unele texte moldoveneşti din aceeaşi perioadă2. La rîndul ei, şi forma prohiti a fost “literarizată” de unii copişti de manuscrise, sub forma profiţi, cum apare în unele versuri ale lui C. Conachi (ediţia Scrieri alese, Bucureşti, 1963): “Spune-mi, n-ai profitit astăzi vro romanţă franţuzască?”(p. 212), “Acea carte, acea slovă ochilor mei vederate,/ De mii de ori profitite, de mii de ori sărutate” (p. 248), cuvîntul fiind eronat definit în glosarul ediţiei “a profita” (p. 309), în loc de “a repeta”.
     4.      Broşura învăţătură păntru sămănătorii de tăbac din Bucovina a fost prezentată sumar de V. Paşchivschi (alias Vlad Bănăţeanu) în revista cemăuţeană “Junimea literară”, XIII, 1924, p. 347-350, şi în suplimentul ei, “Bibliotecile noastre”, nr.
1-2, din anul 1925. Este o scriere anonimă şi nedatată (vezi fotocopia alăturată, fig. 1), care conţine 86 de pagini in-octavo mic, 3 foi nenumerotate (cu sumarul şi erata) şi o planşă. Singurul exemplar cunoscut se află în Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca. V. Paşchivschi a presupus că a fost tipărită
    2 Vezi în prezentul volum studiul Ierodiaconul Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului..., paragraful 3.13.
312
în anul 1793, deoarece cultura tutunului s-a introdus în Bucovina printr-un decret imperial datat 21 decembrie 1792. “E probabil - afirmă V. Paşchivschi - că avem aici o traducere din limba germană”. Este deci o lucrare cu caracter oficial, tradusă din ordinul guvernului galiţian de la Liov, sub administraţia căruia trecuse Bucovina încă din anul 1786.
      Conţinutul broşurii româneşti este identic cu al celei intitulate Nastavlenie za setatele duvana kralevstv Majarske i Ga-liţii, Viena, 1790, descrisă de Gheorghie Mihailovici, în Srpska bibliografiia XVIII veka, Belgrad, 1964, p. 213-214 (vezi fotocopia alăturată, fig. 2), care nu are paralel şi textul german. Aşa cum a presupus V. Paşchivschi, traducerea românească pare a fi făcută după un text german, pe care îl putea avea paralel eventual versiunea maghiară. Acelaşi conţinut îl are şi traducerea românească, tot anonimă, apărută la Buda, în anul 1823, cu titlul identic cu cel al versiunii sîrbeşti: învăţătură pentru lucrătorii de tăbacă în Ţara Ungurească şi în Galiţia. Aşadar, aceleaşi instrucţiuni oficiale pentru cultura tutunului, destinate iniţial cultivatorilor din Ungaria şi Galiţia, au fost traduse atunci, de două ori, şi în limba română.
      Cercetînd limba acestei interesante traduceri în comparaţie cu limba altor cărţi şi foi volante cu caracter administrativ traduse pentru românii din Bucovina între anii 1775-1820, am constatat că nu sînt întemeiate următoarele aprecieri negative făcute de V. Paşchivschi: “limba cărţuliei de care ni-i vorba e proastă, mişunînd de erori de gramatică, de ortografie, tipar şi de germanisme. Se vede a fi scrisă la repezeală de un «c. Translator al Gubemiului» din Leov, poate chiar unul care nu prea ştia limba română” (vezi loc. cit., p. 347). Cartea conţine, într-adevăr, numeroase greşeli de tipar, în mare parte corectate în erată, dar limba ei este deosebit de bună. După cum vom vedea, cîteva particularităţi lexicale ale textului arată orientarea latinistă a traducătorului.
313
     într-o comunicare prezentată la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară din Cluj-Napoca, în iunie 1978, am atribuit traducerea acestei cărţi lui Ion Budai-Deleanu, care se stabilise în anul 1787 la Liov şi ale cărui scrieri bine cunoscute (Ţiganiada şi altele) conţin numeroase particularităţi lingvistice aflate şi în textul anonim al învăţăturii păntru sămănătorii de tăbac din Bucovina. Puţin mai tîrziu, doamnele Elena Mosora şi Doina Hanga de la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj, care au fost prezente la acea comunicare, au semnalat din nou şi au descris mai amănunţit cartea, în volumul colectiv Valori bibliofile din patrimoniul cultural naţional. Valorificare-cercetare, Rîm-nicu-Vîlcea, 1980, p. 119-123, unde au consemnat şi faptul că noi am atribuit traducerea ei lui I. Budai-Deleanu. Argumentarea filologică pe care ne-am întemeiat atribuirea făcută în anul 1978 a fost publicată însă abia în anul 1993, într-un articol3 pe care îl reluăm în prezentul studiu.
     5.      Dintre numeroasele particularităţi lingvistice ale lui Ion Budai-Deleanu care se întîlnesc şi în traducerile sigure ale lui (Carte trebuincioasă pentru dăscăli şi Pravilă de obşte), precum şi în cele pe care i le atribuim, sau, sporadic, în unele traduceri revizuite de el (vezi 3. şi 4.), prezentăm mai jos o serie de exemple mai semnificative, atît ca dovezi ale paternităţii sale asupra traducerilor pe care i le atribuim cît şi ca indicii pentru o mai justă apreciere a contribuţiei lui la revizia unor traduceri făcute de translatorii Georg Oechsner şi Toma Moldovan, sau de alţii, încă neidentificaţi.
     Folosim următoarele sigle ale textelor de referinţă (cifra romană de după siglă indică volumul sau partea scrierii respective): BDO = Ion Budai-Deleanu, Opere [Ţiganiada şi Trei viteji], ediţie critică de Florea Fugariu, voi. I-II, Bucureşti, 1974-1975; BDSL = Ion Budai-Deleanu, Scrieri lingvistice, text sta-
   3 Vezi învăţătură păntru sămănătorii de tăbac din Bucovina, Liov, [1793?], o traducere necunoscută a lui Ion Budai-Deleanu, în “Cronica”, XXVIII, 1993, nr. 14, p. 7.
314
bilit şi glosar de Mirela Teodorescu, introducere şi note de Ion Gheţie, Bucureşti, 1970; CL = Cartea legilor pravililor de obşte pîrgăreşti, părţile I-IH, Cernăuţi, 1812; CP = Carte de pravilă..., părţile I-II, Cernăuţi, 1807; CTD = Carte trebuincioasă pentru dăscălii şcoalelor de jos româneşti neunite, părţile I-H, Viena, 1785; IE = Instrucţii [privitoare la paşapoarte şi la emigraţia din Bucovina], [Viena], 1787; ISI = învăţătură despre sămănare inului pentru Bohemia, Moravia şi Silezia, Liov, 1804; IST = învăţătură păntru sămănătorii de tăbac din Bucovina, Liov, [1793?]; OPB = [Orinduială pentru pădurile din Bucovina], Viena, 1786; PM = Pentru ferirea multor prici între morari şi măcinători, Liov, 1814; PO = Pravilă de obşte asupra faptelor rele..., Viena, 1788; RJ = Rînduială judecătorească de obşte, Viena, 1787; RTB = [Rînduială pentru ţăranii din Bucovina], Viena, 1786; RV = [Rînduială pentru vînătoa-re], Viena, 1786.
      1.      Grafia neobişnuită cu geminata -rr- în cuvîntul fier, pe care I. Budai-Deleanu o justifică astfel într-o notă din subsolul Ţiganiadei: “Autoriu pretutindine scrie fierr, iar nu fier, că aşa se cuvine. Şi s-arată din numărul înmulţit (plural) că aşa trebuie să să scrie, fiindcă amintrele nu s-ar putea deosăbi de la fiere, care este cu totul altă ceia. Deci, cînd să vorbeşte mai de multe, fierră şi fierrăle trebuie să să scrie, dar nu fierele etc.” (BDO I, p. 51). BDO I: fierr, p. 28, 104, 177, 184, 338, 342,fierrar, p. 32, 46, 325, fierrecat, p. 51; BDO II: fierr, p. 25, 52, 147, 219, 265, 314, fierr ar, p. 28, 64, 86, 258; PO \ fierr, p. 16, 17, 18, 20, 43, 106, 107, 108, 118, fierrecare, p. 13, 16, (în)ferrecare, p. 15, 16, 43, 53, înfierrare, p. 15, 16, 23; RTB: fierr, p. 6; OPB\ fierr, p. 10, 13, 17, 57, 58; IST: fierr, p.'.69, 72. în CTD nu apare cuvîntul fier. în CP grafia cu -rr- se găseşte numai în primele pagini ale părţii I: fierr, p. 20, 21, 24, înfierrat, p. 26.
      2.      Grafia cumcă (într-un singur cuvînt) a locuţiunii con-juncţionale cum că., BDO I, p. 50, 66, 73, 82, 88, 126, 128, 152,’162, 197, 199, 211, 278, 279; CTD I, p. 6, 34, 58, 70, 86,
315
102, 110, 118, 148, 170, 192; CTD II, p. 20, 26, 66, 68, 254, 278; PO, p. 18, 31, 43, 51, 58, 59, 82, 92, 109, 116, 117, 123, 128, 130, 135, 144; RTB, p. 4; OPB, p. 6, 36; IE, p. 4, 18, 19; IST, p. 9, 23, 42, 43, 50, 60, 61, 70, 73, 82, 83, 84, 86.
     3.     Grafia tot de una (cu elementele componente separate) a adverbului totdeauna. BDO I, p. 5, 47, 49, 90, 113, 249, 272, 282, 322; BDO II, p. 9, 283; BDSL, p. 105, 108, 155, 177, 178, 186, 195; CTD I, p. 20, 28, 36, 44, 52, 82, 86, 88, 102, 110, 116,- 120, 124, 184, 200, 236; CTD II, p. 14, 26, 68, 90, 134, 160, 174, 228, 238, 246, 250, 266, 268, 272, 276, 280, 288; PO, p. 5, 14, 56, 58, 61, 62, 73, 77, 81, 106, 107, 119, 124,127,139; RTB, p. 5, 6, 8; OPB, p. 6, 8, 17, 33, 56, 57, 72; RV, p. 6; IE, p. 3 (x 3), 7, 14, 17; IST, p. 21, 31, 44, 46, 62, 80. în CP I, unde forma (şi grafia) folosită curent este tot deauna, cf. p. 13, 198, 218, 295, 308, 357, tot de una apare numai la p. 13, într-o notă redactată de Ion Budai-Deleanu.
     4.     Fonetismele întii, întei ale numeralului ordinal şi adverbului întîi. BDO I: întii, p. 6, 14, 15, 28, 39, 40, 68, 77, 92,
148, 151, 192, 197, 199, 221, 222, 260, 265, 272; BDO II:întii, p. 195, 205, 289, întei, p. 9,10,19, 23, 25, 45, 87, 111, 122, 144, 171, 200, 232, 235; BDSL: întii, p. 102, 103, 107, 109,
113, 115, 116, 117, 119, 121, 123, 138, 139, 156, 167, 168,
169, 178, 191, 196, întei, p. 104; CTD I: întii, p. 144, întei, p.
2, 22, 24,115,116,124, 136, 162, 176, 204, 216, 252; CTD II: întei, p. 8, 20, 24, 104, 122, 164, 228, 272, 274, 286, 288; PO: întii, p. 35, 54, întei, p. 7, 13, 14, 33, 34, 36, 39, 40, 42, 46, 54, 61, 62, 67, 71, 72, 75, 88, 93, 115; RTB; întei, p. 2, 7, 8; OPB: întii, p. 6, 9, 10, 25, întei, p. 11, 15, 26, 42, 46, 49, 60, 63, 64, 70, 74; IE: întei, p. 2, 3, 6; IST: întii, p. 23, 33, 38, 39, 47, 49, 50, 58, 72, întei, p. 36; ISI: întii, p. 15, 21, 23, 27, 31. în CP, unde este folosită curent forma întâi, cf. partea I, p. 135, 142, 200, 237, 271, 282, 287, 303, 304, 305, 332, doar în primele pagini ale acestei părţi apar sporadic fonetismele întii, p. 5, 26, 49, şi întei, p. 29.
316
     5.     Trecerea lui e la ă, în cuvintele ostăni, ostăneală. BDO I: ostăni, p. 7, 119, 276, ostăneală, p. 8, 90, 127, 147, 182, 222, 252, 318; BDO II: ostăneală, p. 10, 12, 20, 93, 100, 105, 160, 182, 203, 220, 253, 315; BDSL: ostăneală, p. 131, 164, 186; CTD I: ostăneală, p. 22, 24, 26, 36, 72, 86,116,118, 122,144, 150, 152, 228, 230; CTD II: ostăneală, p. 16, 50, 148, 280; OPB: ostăneală, p. 49, 61; IST: ostăneală, p. 4, 8, 31, 32, 72. în CP I: ostăneală, p. 22.
     6.     Sunetul j, în cuvinte de provenienţă slavă, pronunţat g. BDO I: stînginî “a se întinde cît un stînjen”, p. 210, strage “strajă”, p. 187; BDO II: gele “jale”, p. 6, 7, 90, 138, 152, 160, 193, gelî “a jeli”, p. 110, gelos “jelos”, p. 69, 135, slugi “a sluji”, p. 9, 12, stîngen “stînjen” p. 195, strage, p. 192; CTD I: springînă “sprijin”, p. 190 (şi CTD II, p. 260); PO: prilegi “a prilejui”, p. 75; OPB: stîngin “stînjen”, p. 6, 8, 35, 45, 64; IE: prilegi “prilej”, p. 6; IST: stîngin, p. 25, 39, 46, 49, 80; RJ: slugi, p. 21, 27, prilegi, p. 321, 353, 355.
     7.     Alături de s.f. înşelăciune, Budai-Deleanu foloseşte uneori şi sinonimul neobişnuit înşelămînt s.n. BDO I: “înşălă-mîntul / Cu care au cercat a ne răpune / Vrăjmaşul...”, p. 105, cf. şi p. 158; BDO II: “şi ne prinde / Cu înşelămînt şi tîlhăreş-te”, p. 224, cf. şi p. 133, 175, 209. Cuvîntul nu este înregistrat în Dicţionarul limbii române al Academiei (DLR), nici în alte dicţionare. Apare şi în PO: “fără înşelămînt şi fără sîla...”, p. 18; IST: “înşălămînturi ce au obicinuit a face unii sămănători de tăbac”, în scara cărţii, p. 2; CP I: “toate feliurile de înşălămînturi nu să pot scrie...”, p. 116; PM: “vinovat criminii de înşelămînt”, p. 6.
     8.     în Ţiganiada, Budai-Deleanu foloseşte adj. şi s.m. şi f. noblu “nobil”: “Dîndu-le boierii de moşie, / Făcîndu-i nobli prin o hîrtie” (BDO I, p. 288), “în monarhie nu .e cea sîmţire / Noablă, de suflet înălţătoare” (ibid., p. 289), “La noi noblu e fieştecare / [...], Deacă vreo hîrţoagă domnească-are” (BDO II, p. 142), şi s.f. noblătate “nobilitate”: “O, tu noblătate-adeva-
317
rată” (BDO II, p. 142, cf. şi p. 293), iar într-o notă comentează astfel forma noblu folosită de el: “Nobli este cuvînt latinesc, de la nobilis, ce însemnează lucru ales, mai gingaş şi mai de preţ decît altele [...] Slobozan le zice nobli, de la lătenie, şi bine le zice, căci după pronunţiaţia limbii noastre de-acum nu să pot zice nobili, ci nobli” (BDO I, p. 288). Aceste cuvinte apar şi în PO: “pierderea neamului (noblătăţii)”, p. 21, cf. şi p. 23, “de neam (sau noblu)”, p. 23; IE: “nobletatei (nemeşiei)”, p. 4, “noblilor (nemeşilor)”, p. 5, cf. şi p. 10. în CP I noblu apare doar o singură dată: “de neam (noblu)”, p. 27; în alte locuri sînt folosite formele nobil: “nobil (mazil, nemeş)”, p. 28, cf. şi p.
279,  şi nobilitaţie “nobilitate”, p. 270, 322, care apare şi în CL
I, p. 67, 73, 74.'
     9.       S.f. stăpînie “stăpînire”. BDO I: “Un vodă-în ţară ş-o stăpînie”, p. 11, cf. şi p. 266, 267, 270, 271, 272, 275, 276, 277, 278, 285, 303, 304, 307, 309, 313; BDSL, p. 194; PO, p. 23, 27, 29, 30, 35, 41, 44,75, 95, 143; RTB, p. 3, 5, 7, 8; IE, p.
3, 5, 9, 11, 15. în CP apare însă forma sinonimă neobişnuită stăpînărie: “s-au înştiinţat stăpînăria”, partea I, p. 310, cf. şi p. 161, 311, 312, “voie de la stăpînărie”, partea a Ii-a, p. 10.
     10.      Adjectivele sîngurat şi singuratic “izolat; individual; particular”. BDO I: “şireaguri sîngurate”, p. 110, “o chiliuţă sîngurată”, p. 216; BDO II: “Pe cea mai de-aproape sîngurată / Răpeşte...”, p. 35, “lîngă sîngurată / Şi trîndava lui vieţuire”, p. 44, “Aşa sîngurat el viaţă dusă”, p. 275, cf. şi 230,'27-6; CTD II: “părţile sîngurate”, p. 16, “cetirea sîngurată”, p. 128, 130, cf. şi p. 74, “slovele singuratece”, p. 198; PO: “un cetăţan sîngurat”, p. 55, “în sîngurate [...] locuri”, p. 91, “în vreun loc singuratec”, p. 89; OPB: “tîlhari singurateci’, p. 44; ISI: “aceste sîngurate, părţi”, p. 59. în CP şi CL apare însă numai forma sinonimă singurit. De exemplu, în CP I: “singurită în-tîmplare”, p. 22, “împrejurări singurite”, p. 155, cf. şi p. 251; CP II: “oameni singuriţi”, p. 22, “ţidule singurite”, p. 37, 39, cf. şi p. 127; CL I: “pricini singurite”, p. 5, “persoane singuri-
318
te”, p. 5, 11, cf. şi p. 2, 7, 14; CL II: “persoană singurită”, p. 30, “lucru singurit”, p. 97, 222, 231, cf. şi p. 2, 391. Forma singurit se găseşte şi în unele foi volante publicate la Liov, în anii 1810-1811.                                                  ■
      11.      Adjectivul pronominal nehotărît oarecît(va). BDO I: “oarecîtă vreme”, p. 148, 299, oarecîteva zile”, p. 125, 182, “oarecîteva sute”, p. 188; BDO II: “oarăcîtă vreme”, p. 287, 339; BDSL: “de oarecîte ori”, p. 166, “oarecîtăva vreme”, p. 187; CTD II: “să cetească oarecîte rînduri”, p. 120; PO: “aju-nare mai strînsă pe oarecîte zile”, p. 19; IST: “oarecîteva zile”, p. 29, 34, 38, 42, 6, 4, 79, “oarecîteva răsaduri”, p. 47, “oarecîteva ceasuri”, p. 66, “de oarecîteva ori”, p. 78, 84.
      12.      Pronumele şi adjectivele pronominale nehotărîte măcar ce “orice” şi măcar cît “oricît”. BDO I: “sau macar ce altă price”, p. 128, “la macar ce republică”, p. 269, “du-ne [...] macar în ce parte”, p. 352, “şi macar cîţi să fie”, p. 118; BDO II: “macar ce voieşte”, p. 297, “macar ce altă nemeşască faţă”, p. 299, “macar ce feli de mărire”, p. 324; BDSL: “să grăiască macar ce limbă”, p. 133, “cu macar ce alt prilej”, p. 169, “la macar ce alt neam”, p. 188; CTD I: “măcar ce feli de trebi să fie”, p. 52, “măcar cît de tîmpi să fie”, p. 108; PO: “macar ce feli de bani”, p. 40, “macar ce temei”, p. 58, “macar ce scopos”, p. 75, cf. şi p. 59, 81, 112, 130, “macar în ce chip”, p. 25, 34, 40, 46, 53, 58, 75, 85, 116, 120, 123, 135, “macar din ce pricini”, p. 55, 102, cf. şi p. 27, 38, 61, 144, “macar cîtă vreme”, p. 97; RV: “macar ce altă”, p. 15; IST: “macar ce uscăciune”, p. 13, “macar în ce chip”, p. 21, “măcar în ce feli”, p. 37; CP I: “sau macar ce scopos”, p. 65, “sau macar ce este agiutori”, p. 70.
      13.      Vb. întrebnici “a întrebuinţa, a folosi” şi s.f. întrebni-cire “întrebuinţare, folosire”. CTD II: “să întrebnicea pănă acum această slovă la cuvinte streine [...], însă acum nu să în-trebniceşte mai mult”, p. 60, “pentru întrebnicirea aceştii învăţări”, p. 146. în CTD apare şi adjectivul trebuie “folositor”. CTD I: “oameni trebnici”, p. 46, “lucruri trebnice”, p. 46, 48,
319
CTD II: “trebnice pilde”, p. 228; PO: “[rămăşiţa hranei] să să întrebnicească mutlac spre hrănirea celor din prinsoare”, p. 22, “[pedeapsa] să să măsoare după alcătuirea înşelăciunii întreb-nicite”', p. 29, “ce mijlociri au fost întrebnicite spre săvîrşirea faptei rele”, p. 32, “au întrebnicit acele cărţi mincinoase”, p.
114, “vreo grea boală, care doară să fie împedecat întrebnicirea minţii”, p. 63. în PO este atestată şi forma verbală fără prefixul în-, în participiul trecut (adjectiv) trebnicit: “cînd amegitura trebnicită să fie fost acel feli cît...”, p. 82. Vb. întrebnici şi s.f. întrebnicire se găsesc şi în unele traduceri pe care i le atribuim lui Budai-Deleanu sau pe care doar le-a revizuit el, cum sînt IE: ;‘ca să nu să facă vreo rea întrebnicire cu păsurile aceste”, p. 7; IST: “să nu întrebnicească nice gunoi de oi, nice legătura de paie”, p. 30, “aceste dovedite preservative a să întrebnici”, p. 31, “să să întrebnicească vreo prăjină”, p. 47, “să întrebni-ceşte numai o părticică de holdă”, p. 49; CP I: “n-am îndrăznit a întrebnici aceste cuvinte”, p. 12, cf. şi p. 1 (în note redactate de Budai-Deleanu), “ori în ce chip va întrebnici spre rău”, p. 65, cf. şi p. 40, “acest feli de rea întrebnicire”, p. 65; PM: “au întrebnicit măsuri viclene”, p. 6, cf. şi p. 10, “fără întrebnicirea unui sau altui obicei...”, p. 9.
     14. în prima variantă a Ţiganiadei apare verbul neobişnuit
a (se) loci “a (se) stabili, a (se) aşeza’■: “Şi-încungiurînd tabăra turcească, / Tocma-în dosul ei să să' locească" (BDO II, p 191). Acest verb se găseşte şi în IST: “straturile de gunoi pe care va să să samene sămînţa tăbacului să să locească în grădină, în dosul vreunui zid...”, p. 23. Cuvîntul nu este înregistrat în DLR, nici în alte dicţionare. Ar putea fi un derivat de la s.n. loc, sau mai curînd este verbul latinesc locare, “a plasa, a stabili, a dispune”, împrumut încadrat în categoria verbelor româneşti de conjugarea alV-a.                      '
     15.      în Ţiganiada, Budai-Deleanu foloseşte de mai multe ori verbul ă obrăzui “a înfăţişa”. BDO I: “poeticul, vrînd să obrăzuiască mai chiar şi poeticeşte lucru...”, p. 15, “Obrăzui-în
320
pulbere-o căsuţă / Cu toiagu...”, p. 141, “Poetu, vrînd să obră-zuiască vremea de noapte, spune...”, p. 148, cf. şi p. 149; BDO II: “prin toate ce s-au zis pănă aici poetul obrăzuieşte vremea nopţii”, p. 165, cf. şi p. 84. Vb. obrăzui şi s.f. obrăzuire mai apar în IST, în titlul şi în legenda planşei de la sfîrşitul cărţii: “obrăzuirea fundamentului de şopru”, “lemnele cu numeru 1 însămnate obrăzuiesc închierile întăritoare, şi cele cu numeru 2 însămnate obrăzuiesc legăturile întăritoare”, şi în ISI: “privală, planu şi obrăzu[i]rile aicea alăturate cuprind...”, p. 49, “din planu alăturat şi din obrăzuirile de trii feliuri curat să pot cunoaşte...”, p. 59. Pentru acest verb, obrăzui, redactorii DLR au dispus de numai două citate din Ţiganiada.
     16.      In Ţiganiada apare de două ori locuţiunea conjuncţio-nală din ce oară “din moment ce, de vreme ce”. BDO I: “iar din ce oară Vlad-Vodă stete / Diregători trebilor muntene / Frunţile vrajbii fură tăiete”, p. 88; BDO II: “Caută-ţi nebun ca să te slujască, / Din ce, oară-aşa m-e hotărîta, / După pravila ta nemeşască”, p. 112. Această locuţiune se găseşte, sub forma în ce oară, şi în unele traduceri ale lui Budai-Deleanu sau revizuite de el. PO: “însuş cercarea de a face rău este faptă rea criminale, în ce oară înrăoţăţitul să găteşte spre aievea facerea răului”, p. 5, “în ce oară va întră una dintru aceste doao privinţe, îndată va fi şi furatul faptă rea criminale”, p. 83; IST: “deci acel care tăbacu l-au ales şi-l ţine neamestecat, poate de bună samă aştepta preţul cel mai bun şi de frunte păntru tăbacul său, în ce oară altul cu tăbac mestecat, necurat şi falsificat să opăceşte prin neplăcută şi zăbăvitoare alegerea lui”, p. 18, “aceste [frunze] îndată trebuie să să culeagă şi întru acesta chip este pururea a face, în ce oară să arată vreo frunză cumcă au ajuns la coacere”, p. 60, “în ce oară semnele aceste să simţesc, îndată trebuie să să răşchireze frunzele”, p. 68; RJ: “nu are volnicie a cere de la părţi nici o dovadă, în ce oară s-au făcut o dată dovada”, p. 111. în DLR, la oară, nu este înregistrată şi această locuţiune.
            » «
321
     17.      Prefaţa IST este intitulată Prolog, ca şi prefaţa Ţiga-niadei (vezi BDO I, p. 3, BDO II, p. 7) şi cea a versiunii româneşti a gramaticii lui I. Budai-Deleanu, Temeiurile gramaticii româneşti (vezi BDSL, p. 102). în primul dialog din Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii româneşti el îşi motivează astfel opţiunea pentru termenul prolog: “Acum dar ia aminte la ce am pus înainte. La unele cărţi româneşti să dzice cuvînt înainte, la altele predoslovie, care cuvînt s-au luat de la sloveni, însă eu am numit prolog, fiindcă socotesc cumcă, afară de cuvinte care pînă acum s-au primit de la sîrbi şi sloveni şi care sînt la tot neamul obicinuite, să nu mai împrumutăm fără de la limba lătenească, care este mama limbii noastre”, BDSL, p. 135, cf. şi p. 136,139,140, 169.
     18.      Pentru încinge “aprinde”, Budai-Deleanu foloseşte forma încinde. BDO I: “[Flacăra] Bobotind în văpaie, apoi prinde / Yînt şi-în urmă tot codrul încinde”, p. 189, cf. şi p. 218; BDO II: “Iată voinicul o şi sărută! / Ea să încinde cu pară tăcută”, p. 207, cf. şi p. 232; BDSL: “cînd să încinde cu focul patrioticesc”, p. 163. Această formă se găseşte şi în IST: “trebuie a lua sama ca să nu să încindă tăbacul, care încindere de o parte să poate cunoaşte de pe mirosul greu”, p. 79, “de cîte ori să va încinde tăbacul”, p. 80.
     19.      In Ţiganiada, la sfîrşitul Epistoliei închinătoare, numele lunii martie are forma veche marţ (BDO I, p. 8). Această formă apare şi în IST: “cu începutul şi miezul lui marţ, precum şi la începutul şi miezul lui april”, p. 21, cf. şi p. 20.
     20.      In textele autografe ale lui I. Budai-Deleanu adj. senin are numai forma sărin. Vezi, de exemplu, BDO I, p. 62, 67, 164, 178, 237, 242, 251; BDO II, p. 292. Cu aceeaşi formă apare acest cuvînt şi în IST: “zi sărină”, p. 44, 77.
322
                                                ’JC/FFHil HSJF 01JVBHX SH g o jţ r u *■'
   «o 6 .1 «
      ? B H 9 O H Î5 3
      : ' * *             ‘
 •'fi/;.   îhiiy
    j r nil
     ’v    ... . _ • -.
     vy"          ;   ; . *4
    Jf ]ţ J
    .  ' sji h *.n     ; !
          m              tyf   -#******■
          ţfc»-5 31ÎSX
  00
  £
$
                                     H$fHm t? SKOJFXm ttxofsryji
                                     FHF32Y SWÎ-0
                                              *c
5IH9KIF10VH
: V-Jlr     7jt
   (N
   ^ob
   fO
           O bucoavnă sîrbească tradusă de
                                               $
           Dimitrie Eustatievici Braşoveanul
     1.      La secţia de manuscrise a Bibliotecii Academiei Române, sub cota 280, se află un frumos manuscris românesc, a cărui foaie de titlu are următorul cuprins: Intîia învăţătură a celor ce vor să înveţe carte cu slove sloveneşti, numindu-să BUCOVNĂ, cu multe folositoare şi trebuincioase învăţături, după care cu putinţă este în scurtă vreme a învăţa pre pruncul desăvîrşit a ceti nu numai învăţăturile bisericeşti, ce şi cele orăşeneşti a limbii sloveneşti, şi a-l învăţa cătră dreapta cunoştinţa lui Dumnezeu, şi cinstirea lui Dumnezeu, şi a-l aduce cătră cuprinderea multor feliuri de lucruri trebuincioase în viaţa orăşenească. Acum mai întîi pentru trebuinţa pruncilor sîrbeşti dată (vezi fotocopia alăturată, fig. 1). După cum se vede, este vorba de un abecedar slavon pentru sîrbi. In anul 1893 manuscrisul se afla în posesia preotului Emilian Micu din Banat, de la care a fost achiziţionat de către Academia Română.
     Manuscrisul are 75 de foi, format mic, şi cuprinde o prefaţă, Mai nainte înştiinţare (f. 1V-4V), şi următoarele nouă capitole: Capul întîi. Pentru slove (f. 4v-12r), Capul al doilea. Pentru slovniri (f. 12v-14v), Capul al treilea. Pentru ziceri (f. 14v-23r), Cap al patrulea. Pentru cuvinte (f. 23v-25v), Cap al cincilea. Pentru slovnirile cele supt title (f. 25v-31r), Capul al şaselea. Pentru cunoştinţa lui Dumnezeu (f. 31r-45r), Capul al şaptelea. Pentru rugăciune (f. 45r-60r), Cap al optulea. Pentru numere (f. 60v-67v), Cap al noaolea. Pentru lucrurile orăşeneşti sau cetăţeneşti (f. 68r-75r).
    * Prima versiune a acestei note a apărut în “Cronica”, XV, 1980, nr. 9, p. 8, cu titlul Un tnanuscris autograf necunoscut al lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul.
324
     Textul nu este datat şi nu are nicăieri vreo menţiune privitoare la numele autorului sau, eventual, al traducătorului ori al copistului. Doar scrisul şi limba lui oferă unele indicii că.este din secolul al XVIII-lea.
     2.      Cercetînd acest interesant text, am identificat în el un manuscris autograf necunoscut al lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, autorul primei gramatici a limbii române (din 1757), fost în tinereţe dascăl la şcoala românească din Şcheii Braşovului, apoi secretar al episcopiei ortodoxe de Ia Sibiu şi primul director al învăţământului primar ortodox din Transilvania, între anii 1786-1796 (vezi ediţia operei sale, Gramatica rumâ-nească, Bucureşti, 1969).
     Faptul că ms. 280 de la BAR reprezintă autograful lui Eustatievici este dovedit de identitatea scrisului respectiv cu cel din cunoscutul manuscris autograf al gramaticii sale, aflat tot la Biblioteca Academiei Române, sub cota 583. Pentru comparaţie, reproducem în fotocopiile alăturate paginile 2V şi 3r din ms. 280 (vezi fig. 3 şi 4) şi pagina 22r din ms. 583 (vezi fig. 5; cf. şi fotocopiile paginilor 8r, 10r, 10v şi 76v din acest manuscris, reproduse în ediţia citată a gramaticii lui Dimitrie Eustatievici, p. 44-45 şi 60-61). Duetul grafiei şi desenul literelor (inclusiv al variantelor unora dintre ele) sînt aceleaşi în ambele manuscrise. Micile diferenţe de la un text la altul se datoresc faptului că din anul 1757, cînd a scris textul gramaticii din ms. 583, pînă la data cînd a scris textul bucoavnei din ms. 280, scrisul lui D. Eustatievici a evoluat, devenind mai regulat, mai supravegheat. între altele, Eustatievici a renunţat mai tîrziu la suprascrierea unor slove, fapt confirmat de grafia scrisorii sale din 24 mai 1789 adresată lui Ioan Moarcăs, directorul şcolii elementare din Braşov, document aflat în arhiva bisericii Sf. Nicolae din Şchei.
     Se pune acum întrebarea: acest manuscris, în mod evident autograful lui Eustatievici, cuprinde o lucrare (originală sau tradusă) a sa, ori numai copiată de el? Răspunsul ni-1 dă studiul limbii abecedarului respectiv, în raport cu limba gramaticii lui
325
Eustatievici. Făcînd această comparaţie, am ajuns la concluzia că textul din ms. 280 aparţine lui Eustatievici. Este o lucrare necunoscută a dascălului de la Sibiu. Dintre numeroasele fapte care probează identitatea limbii din manuscrisele 280 şi 583 cităm aici, spre exemplu, paralelismul terminologiei lingvistice: cădere “caz” (ms. 280, f. 31r; ms. 583, f. 28v, 29r, 30r, 30v), cuvînt “frază” (ms. 280, f. 23v, 25r; ms. 583, f. 23v), glasnică “vocală” (ms. 280, f. 8r, 10v, llv, 12r; ms. 583, f. llr, llv, 12r, 13r), împiedecare “virgulă” (ms. 280, f. 29v; ms. 583, f. 21v), împreună glasnică “consoană” (ms. 280, f. 7V, 8r, llv, 12r, 19v, 25r; ms. 583, f. llr, 13r, 71v), înainte punere “prepoziţie” (ms.
280,   f. 8r, 15r, 20v; ms. 583, f. 18r, 35r, 65v, 66r), înmulţitori “plural” (ms. 280, f. 31r; ms. 583, f. 13r, 18v, 28v, 34r, 36v), însemnare “semnificaţie, sens” (ms. 280, f. 8r, 8V, 29v, 30r, 30v; ms. 583, f. 37r, 37v,’66r, 66v, 67r, 68v, 73v), lovire “accent, accentuare” (ms. 280, f.29v; ms. 583, f. 10v, 15v, 16r, 25r), sm-gwr(a) glasnică “vocală” (ms. 280, f. 10v, llv, 12v, 20r, 25r; ms. 583, f. llr, 24v), slovnire (slovenire) “silabă” (ms. 280, f. 8V, 10v, llr, 12v, 13v, 14v, 16v, 25r, 31r; ms. 583, f. 17r, 18r, 20v, 70v), unitori “singular” (ms. 280, f. 31r; ms. 583, f. 13r, 28v, 34r,, 36v, 72v), zicere “cuvînt, vorbă” (ms. 280, f. 14v, 17r, 18v, 19v, 20v; ms. 583, f. llr, 71v). Alte particularităţi lingvistice comune gramaticii lui Eustatievici şi bucoavnei din ms. 280 sînt folosirea frecventă, în ambele texte, a. verbului trebui “a întrebuinţa”, rar întîlnit în limba epocii, şi, sporadic, a formei verbale (se) întîmplează. De exemplu, în ms. 583: “să trebuiesc întru zicerile dialecturilor celor streine” (f. 12r), “cuvinte greceşti care să trebuiesc în dialectul cel rumânesc” (f. 13v), cf. şi f. 12v, 13r, 14v, “cîte să'întîmplează lovirii?” (f. 16r, 25r), “cîte să întîmplează vremii?” (f. 19V); în ms. 280: “în cărţile cele bisericeşti să trebuiesc scurtările zicerilor” (f. 25v), “oxia şi varia să trebuieşte deasupra glasnicilor” (f. 29v), cf. şi f. lv, 16r, 28v, 30r, 31r, 61r, “să întîmplează în ziceri...” (f. 22v), “să întîmplează de cînd va fi la vreo adunare...” (f. 68r), cf. f. 18v.
326
      3.      Unele afirmaţii din prefaţă şi cîteva observaţii privitoare la particularităţile dialectale ale limbii sîrbe, aflate în diferite capitole ale acestui abecedar (vezi f. 2r, 15r, 62v), ne-au determinat să presupunem că textul nu este o lucrare originală a lui Eustatievici, ci o traducere a sa (integrală sau parţială) după un abecedar sîrbesc. în excelenta lucrare a lui G. Mihailovici, Srpska bibliograflja XVIII veka, Belgrad, 1964, p. 85-86, am găsit descrierea unui abecedar cu foaia de titlu şi sumarul identice cu ale textului românesc din ms. 280. Narodna Biblioteka din Belgrad, căreia îi adresăm călduroase mulţumiri, a avut amabilitatea să ne trimită, la cererea Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, o xerocopie a lui, căci nu se află în marile biblioteci din România (această xerocopie se găseşte la BCU Iaşi, cota Fc-478). Este cartea intitulată Pervoe ucenie hotiaştim ucitisia hiiga pismeni slovenskimi nazivaemoe Bukvari, publicată anonim şi fără menţiunea locului şi a anului apariţiei. Conţine 96 de pagini. Cercetătorii sîrbi au stabilit că lucrarea aparţine lui Zaharija Orfelin şi a apărut la Mleţi, în anul 1767. Ediţia a doua a acestui abecedar, publicată de Marku Teodorovici, a apărut la Viena, în 1792 (vezi G. Mihailovici, op. cit., p. 232-233).
      Comparînd textul românesc cu cel sîrbesc, am constatat că Eustatievici a tradus în întregime şi fidel abecedarul lui Zaharia Orfelin din 1767. Foaia de titlu a traducerii româneşti o reproduce pe cea a originalului sîrbesc pînă şi sub aspectul punerii în pagină a textului (vezi fotocopia alăturată, fig. 2).
      4.      Cînd şi cu ce scop a tradus Dimitrie Eustatievici această bucoavnă? După cum se ştie, între anii 1762-1786 el a fost secretar al episcopiei ortodoxe a românilor şi sîrbilor din Transilvania (cu sediul la Şcheii Braşovului, la Răşinari şi, în sfîrşit, la Sibiu), timp în care eparhia a fost condusă de episcopii sîrbi Dionisie Novakovici, Sofronie Kirilovici şi Ghedeon Nikitici, rezidenţi la Buda. în această calitate şi fiind un om învăţat, Eustatievici a putut primi, eventual, însărcinarea de a sprijini
327
organizarea unor şcoli elementare pentru românii şi sîrbii din eparhie. Pentru nevoile învăţămîntului în limba sîrbă bucoavna respectivă nu avea însă de ce să fie tradusă în româneşte. Traducerea ei putea folosi numai învăţămîntului în limba română, pentru care un Bucovari sau începere de învăţătură celor ce vor să înveţe carte cu slove sloveneşti apăruse la Iaşi, în anul 1755, iar altul, oficial, destinat şcolilor de rit ortodox, la Viena, în 1771. Este posibil, mai curînd, ca D. Eustatievici să fi tradus această bucoavnă slavonă în anii în care îndeplinise funcţia de director al învăţămîntului românesc ortodox din Transilvania (1786-1796), cînd a tradus şi a publicat mai multe manuale şcolare. A intenţionat, probabil, să alcătuiască şi o bucoavnă, pentru care bucoavna slavonă pentru sîrbi a lui Zaharia Orfelin îi putea fi un foarte bun model. Căci, spre deosebire de abecedarul sîrbesc oficial, apărut la Viena în anul 1770 şi reeditat de 14 ori pînă la 1800 (l-am consultat în ediţia a patra, din 1780, prin intermediul unei xerocopii trimisă de colegul Curdin R. Ebneter de la Universitatea din Zurich, pe care îl rog să afle şi aici expresia recunoştinţei mele), abecedarul lui Zaharia Orfelin este mai bogat în cunoştinţe şi mult mai metodic alcătuit. Faptul că l-a tradus dovedeşte că vrednicul dascăl român de la Sibiu a apreciat calităţile didactice deosebite ale acestui abecedar.
328
329
  5
  NJ
      ^kju J-^U. jJM *4 ^ly-.iLAx^j-AA *Stjt.J<A jZ%-y. jQ*r
  j                        nfffioe o/«Hîe
  ■, ^OTAIJlkMW «\f'(HTH»'A lîlilirTi \    IHKM(Mii 0 A AH eH CKH Al H <i
  \                           ■ HA3MB.«MO£
  J< K' Ş K ,8 4 e, ă-
  li Cl> MtloVlifUH nO.I^HMMII lî nOTffCHW.MII
  { U A C V A 5 A £ H î A <Vlfi ,1
  *j no KOTOfM.VM B03M0mH0 ET> Kf.lTIÎCM'Z* j BjiEMEHH. OTJJ0K.I, H6 ŢOKMO LjfjHCCS-^ '       MHA j HO H rfara^iHfiîiA
  i 0AAKffŞKflrw-AgiiBM IftESAM^
  1 tosepEHHW wtJth OkSNiith kt. np-i -MOMiJ Efono3HiHiH ii Ercnowimw \                 h«t.ibhth;
  4 H 1Î1. nOHATHO JI(13HMXTi b’ rfim^iHfKO.U'l
  ■1 ffinVlH. Hi?!î!AHMX^ KEIJiEH- rifHEEiTM :
  t|Hwtrk dfwke p.i^H cifnoTjjf k.iehi'a ti ’OfaStlîArW F@HOIU£{T5A *j OfZfiA.                           A».'*'y
                                      v -r^T !<
^VKVir»vr>^'?r^-*^^ir>^'ji7^-r^*7rv^^VTT^7VT?Vr.‘îrVx,’:rVir?V,:^ir*’.',
  , .-mk mpm
  J- / ■ ‘ “     /     S •;  e-' »i '    ' ,
  ylWACJjih 'Hsojih              K/ijrrf xraoEf
  K y K o i H V
  KVvmfcrp ‘J’O/’iociiTMpf jiiTi-rneex’h'h™ -
  /      V    "»   ■      / ’l - /
  fltf ^ • ■ /JSK2iOŢnVfl/1 ^xnsHajif K*nxrn^‘«(mf ^oa-jimi ejiimi Afsitck fljKnyvHxKÂ^tatzjiwmA'Kmn hy--HYjnAnhwiaîTSjfinXf ii/icf pi wnţi' Nf mit  o■
  pitff «tipa %                • ^
                         .d/niAinm GioKumpn
  ll!mA<pf2ţţ.{\ UZTjll^jtinTA KSHOIjinHipMVK I«ii‘IUHlTIlp'i^i!H XţfXj WHMAţfHC KÎTpj                M  XATOy’
  fii                             WpUlfHicK2-
                 AKX/VIh /MAH j,JTUM Hfcl<^rj)8Ţ|!FEyiU>A ' HtfKHh'inAop est nemţi •
330
      7oâc*              , itln^yaAmf j,aAo^
      înmottfix mitIHUt , îilnufnm/u'ttîrn*-
      i J) iTi .J' *» ,ZV -* .
      amc - Yarccrn .hiAn             Omi/W-
      ' *   >   V </?               kA>  ,»■
      rf/'e/i a//)»/ urCAofr vc3p7tnrHTmn, M -/      ■; '/J >         y    > «/ *  ' ■
      AT-Ct/sMm prmi umaxnHua artAcii
      XAofft^Hxdoun iimm rimnyn ■ ~Jt/l
      tipt tilaCmtZ ntnralacrnl(umilii^
      J r * ? ?               -  '  •*/ /
      >r twnrc «ffW Ât,iu.ţTmt>» , A
^               221n itra/atmc. apninT^j>n
      /djitiŢ^TnaitmnĂ iitaipi &/nfh£ aXmtâ
      tAti&n ^siitpu. nctmmntn&ii *
           J t JJ -ilUj* f v*
            gxA.X'tîfi’r ^arrmm âhuogut Cai
            32/        '    V y o i ^
       A rumi evamajt CtwVMt Mc/oa-ATdO
       (Ar' $ wM J f J /J h ft'tvN |
       /?d£Xj TiffiTw/muxTnT, tA&jitn târna-* m*Pf. jj'i:r/6ttTt ’nîmp* Atdhtd 777»=. Wew u/aî                             >
       ivTAa upYHXttiXal fomsit* AOtueHa. it
       ni an </}lniii . '/jŞrn? aV^ ihnanJfcut
                                                                        x£l
Op
 ■*1
 ţ®'
 U)
 ' 1        . ,   1       *'     - i»    o
 p,Tnjsi              vyiHitt.ny   ton t<7
 înmii HjOajin^ ^jTAnJrî^ j/cnyiHj ţ £»ni aitAAtiH iUmt utei^-nanHa
                                                             c7/
 gtyT airnin uZmnîtt: diurn tuAatm A titani ; *-j7iHrnpt //7x/«a
 T -        _   > T>          J/i'*• JJi -
 $a/nfj f]0^ ^a1fY^af\ ‘"TO/(
 ica matt/ianimt Citfinc , " CtmxHTa e<ij
 - 1 *• I   —fi / I *■' O
 An ?n rama tan mmoumnun jj?a7fthu Jî^rum mitniaiHjij mafn Xtai-oja iaumc mnufffinmr.                  ^ , \f
 Th iJm axhpt aCmr num j^Mac a^xrc
 ^trnntit' ’J/upu,.tiAoJ TicAtimn TTutn /:
 " ih a hi J* Iii ?■£' ~ v a^tiWJmHjiliJ u tiAtxt urnţmU
 ^imxcntit r/irAm?^Afrâ/i’
 Tnyn a(lZA6)(ULfiAeJt>          Jwi'irnji
 /p77UiTn6&mt j^râAtJkc SHrzij^rr^ţ/li^-.
 (u.t iiZmezeiMia. wjmxHicui: Man
 mnac ^lapixma rcmxA'/Sz i
 /Ifinmtyatn y Cmiyin jSjîTnptflinn
                                          o o
 o l-Z -"p ic' ’V '                            1 -f~t -l' i ?
 <t/iC6'<yi>citfr TiiMAfO ma.<jT ^jînrj.nit/jtuaos ^ lUinufJtAh^tM ^
 nuAtuipiiAa lua mt-tiam*' â*n titaGimntm , SădeinaSAadî ii (J i — *1» /J                        ij tţ i j i i -roo (A ii
 gg'Vi-'TnJpjtm nm/bnitAiuarm, ju<:      h.nmrknieînmxTn ejmta-
 °     *■i' * u /I ^ x'I U r               iiy *                   1 ■
 imc/            Himyjjii   t/iajyn^ryh  lamccuin, 2nwgrn^rvf%^
 •imt Hcnnmm ,mi Hinmn^x, M±iiAmpynj%i>?mAa
 .1*7'1     **i     ’J> -4*' w-Sa ^      *■''               }U
 Jâ-cKjjnvjii j* TXAnHnSh Ahnin pitfium HifiTtmanţ^^Tjm^^n •
       Ci: c QiaiMt /f)7n&i7Itomaac drf'/nAHaîimtVTtHtpi xw
       )            </     « <rT7- JT'        C7    X n <ijt .     9
       ,>77r/tr TitmimTTţtmpt,     ^U-fţmh»-hmifin fota ajhHtfiia-
       v Vf!            O1 O   Jb-             ' ,'î A/ /) '’S pf* J
       Wtmr ^unamnmtm /tJ ■YC Juram/Mim TrpxlamaHa: n ■;<!•> jl ■> > - ^Y-1’           -'T>»r    -V i-J-1 /
       Kdticrnrctt ma&etm Jlaot cottsrrtnîiin ji’tUanm?z?mm ‘r. A 7' - v 7 i y - ro 7r                 ' •'C-_T7 /»M
  'Aniptaon (mjiîiîmpn                ,<~<7I^: (filatJAt.
  H <■' /V Jl/ . AciLîJ o-
  mi a . jLAijmJvtb., >cfmâmtcfc H*mcTiivnrim)z'. ,//it= ! r 7 'TV i/ 'V < J ,, F l ' ,                 ^ I
 ţ\ A 7' - v 7         , /
 -o. \nwtaon
 'TlamiA
 dcrAiai mHiwmtv<X>c'iittnnÎHfi MTATrmâw Ja6tx2i»nfMi
          ** l> r% ■JJL J w ' J 1/jtfWt ^ r-P-nţl A \ \C Cij.lt tiytnHHt. r: l' YWti/wirnTAt f£itAtiimoatt MmztirnmtiMi act
       J>            /J / V   ,j -7> f       V <_I I . |/ £021^3.
       -wyf , vZi: ^’C /jri!77?j4> KAxr/nm» :            vxaî (ta
          b'-i /i ^ CJ- -L'TUqJ                                 M
       mu mo insa ?}!ao c/aa , .hgtitîm cv//ia>s      timus.
       ,J. . <A v-        ^      —■ -• ’-â Tt J'1-    \ '
       A. [tipaimh                 aAirmnium, .^naJimb tapsA o~
          *     7     , ’i >5           — l'1 —i. ^
       w//r stfiîirt, (.anpiui jan arnt'.il. ncfw!int, 'TTf. cijro^
                                    J' #l ;\<X*                /
       ifTnnw a tieaimmm , stfiVn-, heranm nrtA« ttatut
          (P1 ~*T _i /           /7 ' 1 '  " ~T V 'î'      —-
       77/« jUtmac Ttu(<fl)ht ea ajrwh unn fn }>iJmtpHcn uei^n -
       «am.               ?      '' v              '        ^
       <AWf,      r         ^ y. !           t f.. y       i-L 6)
       i(r{iiJ2,  /< •• (,'77u)tfj^iu/a YhjjijaacJprinmi  Hftmwj-
                                                                                       . <» .:<»<
                                                                       Ffg. 5
331
        Originalul grecesc al Retoricii publicate de Ioan Molnar
     1.     Primul manual de retorică în limba română a apărut la Buda, în anul 1798, cu titlul Retorică, adecă învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvîntări. Acum întăi izvodită pe limba românească. împodobită şi întemeiată cu pildele vechilor filosofi şi dăscăli bisericeşti (vezi fotocopia alăturată, fig. 1). Textul este anonim. Scurta prefaţă adresată “tuturor de aleasă vrednicie iubitori de ştiinţă” este semnată autorul şi datată “scris în cetatea Sibiiului, în 13 zile iulie 1797”. în Cuvînt înainte sau în altă parte a cărţii nu se află nici o indicaţie privitoare la autor sau la eventualul traducător. Radu Tempea şi Samuil Micu, prieteni şi colaboratori apropiaţi ai lui Ioan Molnar, au afirmat că Retorica publicată în 1798 este opera acestuia. Ca atare, în istoria noastră literară s-a statornicit de multă vreme credinţa că această retorică a fost elaborată de cunoscutul medic şi literat Ioan Molnar (1749-1815). Aurel Sasu a editat opera sub numele lui Ioan Molnar (Cluj-Napoca, 1976). Unele părţi din Retorica de la 1798 au fost editate, tot sub numele lui Molnar, de Florea Fugariu, în antologia Şcoala ardeleană, voi. I, Bucureşti, 1970, de Mihai Gherman, în antologia Şcoala ardeleană (poezii, proză, tălmăciri), Cluj-Napoca, 1977, şi de Mircea Frînculescu, în antologia Retorică românească, Bucureşti, 1980.
     în prefaţa la antologia citată, Mircea Frînculescu îşi exprimă îndoiala cu privire la paternitatea lui Molnar asupra acestei retorici, deoarece terminologia ei de specialitate este grecească, “fapt care ne trimite cu gîndul la un posibil model grecesc”, iar Molnar, după informaţiile de care dispunem acum, nu ştia greceşte. Presupunerile lui Dumitru Belu din studiul Cea dintîi omiletică în limba română. Retorica de la 1798 (“Mitropolia Ardealului”, VIII, 1963, nr. 9-10, p. 709-737),
332
potrivit cărora Molnar ar fi învăţat greceşte la Sibiu sau că ar fi fost ajutat de Samuil Micu să transpună în româneşte şi să interpreteze o retorică grecească, i se par lui M. Frînculescu nefondate. De asemenea, M. Frînculescu consideră “destul de nefiresc” faptul că în Retorică apar puţine neologisme de provenienţă latină, pentru a putea conchide că opera aparţine lui Molnar, care, după cum se ştie, cunoştea foarte bine limba latină. Cu toate acestea, “deoarece nici împotriva atribuirii tradiţionale nu pot fi aduse, deocamdată, probe decisive - încheie Frînculescu -, vom accepta ca autor al primei retorici româneşti pe Ioan Molnar-Piuariu” (p. XIV-XV). Recenzînd antologia lui M. Frînculescu (“Manuscriptum”, XIII, 1982, nr. 1), Paul Comea remarcă şi subliniază faptul că “cercetătorul îşi pune întrebarea (după mine legitimă) dacă nu cumva Molnar e doar editorul, nu şi autorul textului” (p. 178).
     2. Retorica de Ia 1798 nu este opera Iui Ioan Molnar, nici o traducere a sa.
     Faptul că Ioan Molnar nu este autorul, ci numai editorul Retoricii publicate de el este indubitabil. împotriva atribuirii lui Molnar a acestei retorici pot fi aduse probe hotărîtoare, în primul rînd de natură lingvistică.
     După cum se ştie, Molnar a publicat la Viena, în 1785, lucrarea intitulată Economia stupilor, iar în anul 1800, la Buda, traducerea volumului I din Istoria universală a lui Claude Fr. Millot. Ambele lucrări sînt semnate de el, în timp ce Retorica a apărut anonim, cu o scurtă prefaţă scrisă în mod sigur de Molnar, dar semnată, de circumstanţă, autorul. Modul acesta enigmatic în care a apărut Retorica este un prim indiciu că opera nu-i aparţine lui Molnar. Dacă era o lucrare originală sau o traducere a lui, Molnar ar fi semnat-o, aşa cum a semnat Economia stupilor, care este probabil o traducere sau prelucrare, şi traducerea Istoriei universale.
333
     Proba indiscutabila că Retorica nu este opera lui Molnar o constituie însă limba ei, care nu se identifică cu limba din Economia stupilor şi din Istoria universală, cum ar fi fost firesc. Particularităţile de grai ardelenesc şi alte particularităţi lingvistice care apar în cele două lucrări semnate de Molnar (în continuare, ES, respectiv IU) nu se întîlnesc şi în Retorică (în continuare, R). Pe de altă parte, o serie de particularităţi ale limbii române literare vechi, prezente în Retorică, nu apar şi în lucrările semnate de Molnar. Vom cita doar cîteva exemple mai semnificative.
     1.      Locuţiunea adjectivală de lipsă “de trebuinţă, necesar, indispensabil”, frecventă în scrisul lui Ioan Molnar (în ES: “este (ar fi) de lipsă”, p. 19, 55, 105, 133, 168, 176; “cel (cele) de lipsă”, p. 165, 135; în IU: “a fi (este, sînt, era, au fost, ar fi, fiind) de lipsă”, p. 6, 8, 20, 29, 32, 34, 35, 59, 60, 61, 62, 78, 85, 105, 128, 224, 225, 229, 251, 260, 282, 294, 312, 317, 318, 338, 344, 355, 358, 377, 391, 402, 424; “cel (cele) de lipsă”, p. 119, 140, 184, 259, 277; “un frîu de lipsă”, p. 336), nu apare deloc în cele 291 de pagini ale Retoricii. Ea se întîlneşte, o singură dată, doar în scurta prefaţă a lui Molnar la această carte (“este de lipsă”). Pentru exprimarea sensului corespunzător, în Retorică se folosesc expresiile este trebuinţă, p. 17, 48, 114, 157, 168, 182, 183, şi este trebuincios, p. 21, 110.
     2.      In scrierile lui Molnar apare des adverbul aorea “cîteo-dată, uneori” (în ES, p. 24, 34, 42, 65, 70, 71, 73, 74, 110, 113, 124,137,143,145; în IU, p. 137, 183, 240, 241, 242, 252, 262, 338, 342, 344, 375, 433). Acest adverb nu se întîlneşte niciodată în Retorică.
  ■    3. Verbul deschilini “a deosebi”, specific graiurilor ardeleneşti şi bănăţene, apare de mai multe ori în scrierile lui Molnar (în ES, p. 69, 128; în IU, p. 118, 207, 275), dar niciodată în Retorică.
     4.      Pentru denumirea noţiunii de “proprietate, calitate”, în Istoria universală tradusă de Molnar întîlnim numai calcul însă-
334
şie (“însăşiile lui cele iroiceşti”, p. 165, 406; “însăşiile lui cele alese”, p. 342; cf. şi p. 190, 263, 370), în timp ce în Retorică apare numai calcul însuşire (“firea sufletului, căruia este însuşire înfiinţată a fi făr de materie”, p. 24; “lungimea şi scurtarea sînt însuşiri ale cîtinţăi”, p. 181; cf. şi p. 163,171,174, 290).
     5.     în scrierile lui Molnar, pronumele de întărire nu sînt de regulă acordate în persoană, gen şi număr cu substantivele pe care le determină. De exemplu, în IU: “pentru mine însuş, p. 425; însuş (marea, prepunerea, pilda, pizma, robia, vaza), p. 106, 127, 272, 289, 343, 395; însuş (asupritorii, ei, ele, femeile, jocurile), p. 209, 230, 319, 413, 416. în rare cazuri se întîlneşte la Molnar acordul în gen al pronumelui de întărire: însaş (istoria, întocmirea, muma), în IU, p. 6, 7, 327. în Retorică însă acordul în gen al pronumelui de întărire este folosit în mod consecvent: însăş (aceasta, aceea, firea, inima, înţelepciunea, ritorica, stăpînirea, viaţa), p. 7, 87, 89, 125, 126, 130, 137, 184, 213, 214; însaş (bunătatea, cenuşa, înţelepciunea), p. 35, 143, 191. Aceeaşi formă însăş (rezultată probabil prin velarizarea lui e din înseşi) apare şi pentru plural: însăş (chipurile, ochii, odoarăle, mîinile), p. 83,94,134,145.
     6.     Articolul nehotărît nişte apare în Retorică sub forma arhaică şi populară neşte (p. 29, 40, 47, 57, 61, 62, 69, 70, 89, 92, 97, 120, 140, 165, 169, 252, 256, 263, 275, 285), în timp ce în scrierile lui Molnar are numai forma nişte (în ES, p. 20, 25, 55, 85, 136; în IU, p. 1-14, 115, 121, 145, 156, 159, 169, 170, 253, 267,281,284,299,312,355,362).
     7.     în scrierile lui Molnar, labiodentala/nu este palatalizată (în ES: fire, p. 21, 36; în IU: fiară, p. 52, 73, 180; fier, p. 429; fire, p. 263, 398). în Retorică însă constatăm un tratament diferit al acestei labiodentale: este conservată în fier (p. 32, 34,
149, 238) şi fire (p. 10, 66, 68, 109, 115, 118, 122, 163, 171, 213, 246, 273), dar palatalizată în mod consecvent în hiară (p.
5, 29, 50, 73, 93, 102, 109, 133, 170, 171, 174, 185, 188, 195, 221, 223, 225, 243, 266, 270, 272, 273, 280, 287).
335
      8.      Locuţiunea verbală arhaică şi populară de-acia “apoi, pe urmă, de acum”, frecventă în Retorică (p. 71, 81, 141, 164, 182, 199, 221, 252, 263, 279), nu apare niciodată în scrierile lui Molnar.
      9.      în Retorică apare sporadic condiţionalul perfect construit cu auxiliarul a vrea, ca în limba veche (“de vreai căuta [...], ai fi găsit”, p. 86; “de vreai pune la început pre tesis [...], vreai a face un siloghismos desăvîrşit”, p. 145; “aşa vream face eu, aşa trebuie să faci şi tu”, p. 282; cf. şi p. 126, 270). Această formă veche a condiţionalului perfect nu apare niciodată în scrierile lui Molnar.
      10.      In Retorică, formele de imperfect ale anumitor verbe de conjugarea a IV-a sînt cele specifice limbii române literare vechi (dormiiam, p. 279, găsiia, p. 35, hrăniia, p. 35, iubiia, p. 134, înfloriia, p. 152, îngroziia, p. 43, 132, însufleţiia, p. 41, poftiiam, p. 125, 279, pogoriia, p. 256, răniia, p. 86, 165, slobozita, p. 165, socotiia, p. 70, 136, 160 şi altele), în timp ce în Istoria universală tradusă de Molnar apar formele specifice limbii române literare modeme (dezvălea, p. 275, gîndea, p.
245,  hrănea, p. 295, 416, însufleţea, p. 402, 416, învinovăţea, p. 260, 262, poftea, p. 374, 419, socotea, p. 25, 260, 261, 287, 295, 306, 310, 318, 325, 373, venea, p. 250, şi altele).
      11.      In Retorică apare sporadic o construcţie specifică limbii române literare vechi, în care este declinat la genitiv atît adjectivul sau adjectivul pronomial antepus cît şi substantivul feminin respectiv: “frumuseţea [...] a fericitei cetăţii aceiia”, p. 83; “doftoria a atîteai ticăloşiei sale”, p. 199; “semne ale multei puterii sale”, p. 227; cf. şi p. 27, 254, 286. Această construcţie nu apare niciodată în scrierile lui Molnar.
      O problemă mult discutată în literatura privitoare la Retorica publicată de Molnar este aceea a modelului sau a izvoarelor folosite de autorul ei. D. Popovici, îri La litterature roumaine ă l’epoque des lumieres, Sibiu, 1945, p. 298, afirmă cel dintîi că Molnar a avut pentru retorică un model străin (cf. şi D. Popo-
336
viei, Studii literare, I, Cluj-Napoca, 1972, p. 276-277). Aspectul grecesc al terminologiei de specialitate, ditirambii la adresa ţării şi a culturii greceşti, precum şi faptul că autorii citaţi sînt exclusiv orientali, îndeosebi greci, îl determină pe Dumitru Be-lu, primul cercetător care a consacrat un studiu mai amplu acestei retorici, să conchidă că “fără îndoială, la elaborarea retoricei Piuariu a avut în faţă «un model străin», şi anume socotim că acest model a fost o retorică grecească”, dar “care să fi fost cartea grecească după care Molnar s-a ghidat la întocmirea retoricei este greu de precizat” (loc. cit., p. 715-717). Aurel Sasu, în prefaţa ediţiei din 1976 a retoricii de care ne ocupăm, citată mai sus, discută pe larg şi critic (p. 28-32) opiniile emise pînă atunci cu privire la modelul sau izvoarele retoricii. Încercînd să demonstreze că Molnar a elaborat o operă originală, pe baza unei bogate literaturi de specialitate (Aristotel, Cicero, Quinti-lian etc.), consultată direct, A. Sasu conchide că “sursele erau, credem, operele clasice ale disciplinei retorice. Repetăm, nu excludem posibilitatea existenţei unei compilaţii pe care Molnar să fi luat-o ca punct de plecare. Dar asta, practic, nu mai are vreo importanţă” (p. 32). Observaţiile acestea ale lui A. Sasu au fost reluate întocmai în lucrarea sa intitulată Retorica literară românească, Bucureşti, 1976, p. 138-149. O discuţie similară privitoare la modelul sau sursele Retoricii de la 1798 face şi Mircea Popa, în monografia Ioan Molnar Piuariu, Cluj-Napo-ca, 1976, p. 168-171. Considerînd că este posibil ca Molnar să fi avut drept model “o retorică grecească, neidentificată pînă acum” şi că “este sigur că Molnar n-a făcut o simplă traducere a modelului în cauză, ci l-a prelucrat” (p. 168), M. Popa conchide: “ce retorică a folosit Molnar ca model nu putem şti”. Dintre retoricile greceşti pe care le-ar fi putut consulta Molnar, M. Popa citează, după istoriile literare, pe cele ale lui Coridaleu, Alexandru Mavrocordat, Damodos, “precum şi altele ale lui Afto-riu, Vlahos, Macarie şi Scufos, ultima tratînd despre arta oratorică religioasă, cu exemple din cărţile sfinte, cum a procedat şi
337
Piuariu” (p. 169). Opinia lui M. Frînculescu, ultimul cercetător care s-a referit la această problemă, am menţionat-o mai sus.
     Pornind de la premisa că un tratat de retorică destul de bine alcătuit, cum este cel de care ne ocupăm, nu putea fi o operă originală în cultura românească din secolul al XVIII-lea şi con-siderînd juste observaţiile lui Dumitru Belu, din 1963, citate mai sus, am conchis că retorica de la 1798 nu putea fi altceva decît reproducerea, mai mult sau mai puţin prelucrată, a unei retorici greceşti, care trebuia căutată în mod sistematic şi identificată. La sfîrşitul unei astfel de cercetări, am reuşit să stabilim că Retorica publicată de Ioan Molnar în 1798 este tradusă după manualul de retorică intitulat Tehni ritorikîs (Arta retoricii), a lui Francisc Scufos, apărut la Veneţia, în anul 1681 (vezi foaia de titlu a cărţii, în fotocopia alăturată, fig. 2. Două exemplare din această carte, astăzi rară, se găsesc şi la Iaşi, unul în Biblioteca Centrală a Universităţii şi altul în biblioteca Mitropoliei). Incepînd cu Cuvîntul înainte şi pînă la ultima pagină a cărţii, textul românesc reproduce, capitol cu capitol şi frază cu frază, originalul grecesc menţionat (compară, de exemplu, în fotocopiile alăturate, fig. 3 şi 4, textul unei pagini din Retorica de la 1798 cu textul corespunzător din retorica lui Scufos).
     Pentru dificultatea traducerii sau pentru motive de ordin confesional, traducătorul român a renunţat însă, în numeroase capitole, la unele dintre exemplele cu care autorul grec îşi ilustrează definiţiile sau recomandările. De exemplu, în cartea I, capitolul 8 (Carea este numărarea cea pre rină a părţilor?) are în traducere 5 pag., iar în original 15 pag.; în cartea a El-a, cap. 12 (Ce este ipervăton?) are în traducere zece rînduri, iar în original două pagini şi jumătate; în cartea a IV-a, cap. 36 (Pentru prosopopeie, adecă înfăţişarea unui plăsmuit obraz) are în traducere 5 pag., iar în original 17 pag., şi altele (cf. îndeosebi capitolele cărţii a IV-a). în numeroase cazuri, traducătorul renunţă la exemplele cu versuri din Iliada şi Odiseea sau create cu elemente din mitologia greacă (cf. cartea I, cap. 13; cartea a
338
n-a, cap. 8; cartea a IlI-a, cap. 4 şi 12; cartea a IV-a, cap. 7, 10,
14,  16, 34, 35). Uneori sînt eliminate şi exemple cu texte din literatura patristică sau create cu elemente din mitologia creştină (cf. cartea a IV-a, cap. 20).
     Francisc Scufos, născut la 1644 în insula Creta, a copilărit şi a studiat în Italia. După ce obţine, în 1666, doctoratul în filozofie şi teologie Ia Roma, funcţionează un timp ca profesor la o şcoală a coloniei greceşti din Veneţia. în urma unor neînţelegeri cu conaţionalii săi din colonia veneţiană, trece la catolicism, în 1775, şi pleacă în insula Corfu, ca vicar general al arhiepiscopiei catolice de acolo (vezi şi C. Th. Dimaris, Istoria literaturii neogreceşti, Bucureşti, 1968, p. 133-135). Retorica publicată de Scufos în 1681 nu a mai fost reeditată.
     Din cele arătate mai sus rezultă că Retorica publicată de Ioan Molnar în 1798 nu a fost nici alcătuită, nici tradusă de el. Molnar este doar editorul textului respectiv, care era o traducere mai veche a retoricii lui Francisc Scufos. După toate probabilităţile, Molnar nu a cunoscut însă şi textul original. Cît de veche putea fi această traducere vom încerca să stabilim în partea a doua a prezentului studiu. în consecinţă, profilul de cărturar umanist şi de literat făcut în ultimul timp lui Ioan Molnar, îndeosebi pe baza erudiţiei şi a aptitudinilor literare dovedite în alcătuirea retoricii, trebuie substanţial revizuit, căci meritele şi calităţile respective sînt de fapt ale lui Scufos.
     Editînd textul fără a cunoaşte originalul grecesc după care a fost tradus, Molnar nu a avut posibilitatea să corecteze o serie de evidente erori de copist aflate în manuscrisul editat, nici să stabilească punctuaţia potrivită în numeroase pasaje care au rămas astfel confuze. De exemplu, “cornul Amatiei” (p. 192, 275), în loc de Amaltiei; “Pentru epinafora” (p. 197), în loc de epanafora-, “Ce este omioptonV (p. 210), în loc de omioptoton; “Pentru prosografia, adecă zugrăvirea dinafară a lucrurilor” (p. 218), în loc de prosopografia-, “pielea cea de aur a argomati-lor” (p. 224), în loc de argonavtilor; “Pentru ipervoli, adecă
339
cînd ritorul face întrebare şi singur răspunde” (p. 232), în loc de ipovoli, şi altele. La p. 228, înaintea titlului general: Pentru ţinerea aminte şi închipuirea vorbei, lipseşte menţiunea cartea
5. La p. 290, alineatul 2, Molnar nu a putut şti că Od. A. înseamnă Odiseea, 1 (menţiune făcută marginal în original) şi că prima frază a alineatului respectiv (cu punctuaţie defectuoasă), pînă la cuvintele: la această pricină..., reprezintă traducerea unui vers de la începutul Odiseei, în care cuvîntul avut este o greşeală de copist, în loc de văzut, şi altele.
     3. Retorica lui Francisc Scufos, sursă a Didahiilor lui Antim Ivireanul.
     Constatînd cvasiidentitatea relatării faptei de caritate a sfintului Nicolae în Retorica de la 1798 (p. 70-72) şi într-o didahie a lui Antim Ivireanul (cf. ediţia Opere, Bucureşti, 1972, p. 51-52), Dumitru Belu se întreabă: “Să nu le fi luat oare şi unul şi celălalt, şi Piuariu şi Ivireanu, din unul şi acelaşi izvor grecesc?”, după ce mai sus observase că nu este exclus ca modelul retoricii lui Molnar “să fi fost aceeaşi lucrare din care Antim Ivireanul îşi va fi extras unele exemple folosite în predicile sale” (loc. cit., p.'717-718). Aurel Sasu semnalează şi alte corespondenţe textologice între Retorica publicată de Molnar şi Didahiile lui Antim Ivireanul. De exemplu, un pasaj din Retorică (p. 69-70) este cvasiidentic cu un pasaj din didahia lui Antim la instalarea sa ca mitropolit (ed. cit., p. 5-6), iar alt pasaj din Retorică (p. 216-217) este cvasiidentic cu un pasaj dintr-o predică a lui Antim la praznicul Adormirii Maicii Domnului (ed. cit., p. 19). Noi am observat că şi un alt pasaj din această predică (p. 19-20) este cvasiidentic cu un pasaj din Retorică (p. 54-55). Respingînd însă supoziţia lui Dumitru Belu că Molnar ar fi putut să aibă pentru Retorică un model grecesc şi că Didahiile lui Antim Ivireanul puteau să aibă ca izvor aceeaşi retorică, A. Sasu apără ideea originalităţii ambilor autori şi conchi-
340
de că “la amîndoi exemplele sînt scoase nu din aceeaşi lucrare, ci din aceleaşi lucrări. Vrem să spunem că Piuariu-Molnar va fi cunoscut cu siguranţă Didahiile lui Antim, dar a cunoscut şi textele autorilor amintiţi şi altele” (loc. cit., p. 25-26). Referin-du-se la aceleaşi corespondenţe textologice frapante între Retorica publicată de Molnar şi Didahiile lui Antim Ivireanul, precum şi la faptul că “D. Belu a opinat pentru un izvor grecesc comun atît pentru Ivireanu, cît şi pentru Molnar”, Mircea Popa conchide, ca şi A. Sasu: “Noi credem că e vorba mai degrabă de folosirea aceloraşi izvoare, care constau în Vieţile sfinţilor, în Minee, în Vechiul şi Noul Testament etc., de unde şi-a luat fiecare exemplele, ideile teologice şi chiar tratarea subiectelor” (op. cz7.,p. 186-187).
     Stabilirea faptului că Retorica publicată de Molnar în anul 1798 este tradusă după retorica lui Francisc Scufos, apărută în anul 1681, şi constatarea făcută mai sus că textul publicat de Molnar conţine o serie de particularităţi ale limbii române literare vechi ne-au oferit posibilitatea să găsim adevărata explicaţie a corespondenţelor textologice dintre Didahiile lui Antim Ivireanul şi traducerea retoricii lui Scufos editată de Molnar, care confirmă în fond supoziţia lui Dumitru Belu. Comparaţia celor patru pasaje menţionate mai sus, cvasiidentice în Retorică şi în Didahii, care însumează aproape două pagini şi jumătate, şi raportarea lor la textul original grecesc ne-au dus la concluzia că Antim Ivireanul reproduce pasajele respective din retorica lui Scufos, nu din alte izvoare, şi că ele reprezintă, atît în Didahii cît şi în Retorică, aceeaşi traducere a textului corespunzător grecesc.
     Admiţînd că Antim Ivireanul a tradus el însuşi pasajele din retorica lui Scufos folosite în Didahii, am avea dovada că tot el este şi traducătorul întregului text al retoricii, deoarece este greu de crezut că, traducînd acelaşi text grecesc, două persoane au putut să folosească, independent, fraze identice. Iată, de exemplu, trei fragmente din pasajele cvasiidentice menţionate. In Retori-
Mi
că: “şi fulgerînd, nu zic cu fulgerul ascuţitelor săbii, ci cu acelea ale unii vieţi îmbunătăţite, neumplînd pămîntul de oşti, nu acoperind marea de corăbii” (p. 69); în Didahii: “şi fulgerînd, nu zic cu fulgerile săbiilor celor ascuţite, ci numai cu strălucirile unei vieţi bune, neumplînd pămîntul de oşti, nici să acopere marea de corăbii” (ed. cit., p. 6); în Retorică: “atunci, ca cum ar fi fost nu ca făcător de bine, ci ca un fur, aleargă grabnic la săraca aceea casă şi aruncînd în lăuntru, nu zic o dată, sau de doao ori, ci de trei ori mult aur, au gonit cu aceasta pre sărăcie” (p. 71); în Didahii: “atunce, ca cînd ar fi fost nu făcător de bine, ci ca un hoţ, aleargă cu mare grabă la acea săracă de casă şi aruncînd în lăuntru, nu zic o dată, sau de două ori, ci de trei ori mulţi galbeni, au gonit cu aceasta sărăcia” (ed. cit., p. 52); în Retorică: “dară zidire carea să covîrşască cu vrednicia pre Maica lui Dumnezeu niciodată nu poate, măcar de este şi atotputernic, pentru că după cum nu este cu putinţă, nu zic a socoti cineva, ci nici măcar să nălucească cu mintea o fiinţă mai aleasă...” (p. 217); în Didahii: “iară o zidire carea să covîrşască în vrednicie pre Maica lui Dumnezeu nu va putea să facă niciodată, măcar că este preapu-temic. Pentru că precum nu este cu putinţă, nu zic să socotească, ce nici cu mintea să gîndească neştine o fiinţă mai cuvioasă...” (ed. cit., p. 19). Anumite particularităţi lingvistice ale Didahiilor lui Antim Ivireanul, care nu corespund celor ale Retoricii, ne arată însă că, deşi pasajele menţionate sînt cvasiidentice, traducerea retoricii lui Scufos nu poate fi atribuită lui Antim. După toate probabilităţile, el nu a folosit retorica lui Scufos în original, ci prin intermediul unei traduceri româneşti, care, rămasă în manuscris, avea să fie editată de Ioan Molnar abia în anul 1798. în mod firesc, reproducînd pasajele respective din traducerea mai veche a retoricii lui Scufos, Antim a operat unele mici modificări, a înlocuit unele cuvinte sau forme ori a adăugat sau a eliminat cîte ceva, după necesităţile folosirii lor în predici. Dacă Antim Ivireanul ar fi consultat direct retorica lui Scufos, pâsajele extrase de aici şi folosite de el în Didahii nu puteau să aibă, în
342
traducerea lui, fraze identice şi unele particularităţi de limbă comune cu ale traducerii anonime publicate de Molnar. Apoi, probabil că Antim ar fi luat din retorica lui Scufos şi vreunul dintre pasajele pe care, aşa cum am arătat, traducătorul anonim al retoricii nu le-a reprodus. Or, noi nu am constatat acest lucru.
     Fireşte, Antim nu datorează lui Scufos numai pasajele, mai mari sau mai mici, pe care oratorul le-a folosit în predicile sale. Manualul de retorică al lui Francisc Scufos este, probabil, cartea cu care s-a instruit Antim, din care a învăţat el meşteşugul frumoaselor cuvîntări. Sub acest aspect, al artei oratorice, pot fi de asemenea recunoscute în Didahii unele procedee recomandate şi exemplificate de Scufos.
     Nu ştim deocamdată cine a făcut, în jurul anului 1700, traducerea românească a retoricii lui Francisc Scufos. Se pare că traducătorul era un cleric, care ştia nu numai limba greacă, ci şi latina. Textul publicat de Molnar conservă o serie de particularităţi lingvistice care ar putea servi la identificarea lui. Problema aceasta va constitui însă obiectul unei cercetări viitoare.
     4. Retorica de la 1798 în învăţămînt.
     Cercetările de pînă acum nu au putut depista urme sigure ale predării Retoricii publicate de Molnar în învăţămîntul românesc. “Nu ştim cum va fi fost primită retorica lui Piuariu de către preoţii de atunci. Nu ştim care va fi fost circulaţia acestei lucrări. Sînt indicii că ea a fost utilizată de Maior la întocmirea Propovedaniilor lui. Nu este exclus să fi fost folosită şi la cursurile institutului teologic din Sibiu”, afirmă Dumitru Belu la sfîrşitul articolului citat (p. 737). Vreo informaţie privitoare la folosirea acestei retorici în învăţămînt nu a înregistrat nici Aurel Sasu, în capitolul intitulat Istoria retoricii româneşti. Retorica în învăţămînt, din lucrarea sa Retorica literară românească, citată mai sus. Există totuşi două mărturii documentare că, la numai cîţiva ani de la apariţia ei, Retorica publicată de Mol-
343
nar a fost folosită în învăţămînt.
     Prima şcoală românească de grad gimnazial în care cursurile erau predate în limba română a fost seminarul de la Socola, de lîngă Iaşi, înfiinţat de mitropolitul Veniamin Costache în anul 1803. într-o bine alcătuită istorie a acestei şcoli, publicată la centenarul ei, în 1904, Gh. Adamescu citează o însemnare de pe o carte apărută la Iaşi, în 1805, în care sînt menţionate materiile predate în recent înfiinţata şcoală românească: “Şi au zidit [Veniamin] şi casele de învăţătură, în care şcoală să paradoseşte gramatica, loghica, ritorica, aritmetica, itica, de învăţătoriul Enache, întăiul al limbii noastre cei româneşti” (p. 52, nota 4). “învăţătoriul Enache” este cunoscutul profesor Ioan Nicolau Alboteanu, care a predat la seminar diferite materii pînă în anul 1844. Informaţia citată este confirmată de o relatare, probabil a lui Alboteanu însuşi, aflată în fragmentul unui curs de gramatică românească predat la seminarul de la Socola în anul 1836 (vezi ms. 3089 de la Biblioteca Academiei Române, f. 10v-llv).
     într-un studiu mai vechi (Gramatica românească a lui Ioan Alboteanu, în “Limba română”, XIII, 1964, nr. 1, p. 44-54), am stabilit, pe baza unor copii ale cursurilor predate la seminarul de la Socola prin anii 1804-1812, că Alboteanu îşi alcătuise cursul de gramatică după gramaticile româneşti ale lui Dimitrie Eustatievici Braşoveanul, Radu Tempea şi Ienache Văcărescu, deci după principalele lucrări de specialitate existente la acea dată în româneşte. Fragmente din cursul de retorică predat de Alboteanu se păstrează într-un caiet de zece foi din manuscrisul 214 de la Arhivele Statului din Iaşi, datat şi semnat: “1807, 23 iulie. Isaia. Socola”, şi în manuscrisul 3051 de la Biblioteca Academiei Române, f. 12-18, datat 1810 şi scris de Teofan Ioân de la Socola. Comparînd aceste fragmente de curs cu capitolele corespunzătoare din Retorica publicată de Molnar, am constatat că Alboteanu le reproduce aproape textual. Vezi şi studiul Seminarul de la Socola, prima şcoală de grad gimnazial în limba română, în volumul de faţă.
                                      344
 ( S (r£
          TE'XN H
PHTOPIKH2
        ‘tPAna'SKOT tb XKOT'QQ KfiiTGf 'tQ ix KuSavfaS't $Aocro$/a$ xat lVpar> QisXzyto.; AiSatrxiĂx,
       TH7 MHTPr KAf
nAPOENQ
■ w                                5?
                                                                                                           T>
                                                           r~“t;7TiT^; GîEf?pw3cîo'C( «
                        JSSBllgra ARTE, DI RETORICA
                     Bl FesnccSco ScuiS Dottor Tcologo >
                rt» ' QXJ                 : t
                 EiiMonpg. Ithjlnfi. c Ret. Mirf^tntonio Purhiri^o Arciiicfcouo dt Corfii P'icario General: ■
                  E'NETJ'H-Sr, nerpx W<j;otA A;-/&«
          7^; '■>. ff ^ 7T *
               C01{_llCE\Z*l DB." iyVMRlOlil, £ TMS'ILtClQ',
Fig. 1
 f ST Of HKTi
                           ĂA e k Ti
                 4 £ h H. T» T 8 f A
                              mii
               ^TOKMKfli 4>foM0AC6H KÎ5fi'HlTT.l’U.
                                          . il K S JW
                     ^.n-zio H3Ka\i(T7, rit zi/imca (tOMv.nluK'A.
                     ^pnCfiCSlrr-A UI» vflTfMMTa lltM/ţMf KfjsIMdp £&IM0C04>M, UMl^iciMAI) RHCCJ>H‘(£l(llf.
                             CdS THn7.^ltT.Ţv liflUACKa Tvnof’prt.ţiVf: OjltfimMrucK* , a VmtţtţicTTATtTrriiijVH
                                          17 9 8-
KEfcA'AAION E’-NNATON.
 $
   ts
    <>5J
    Ir
    t*
     *5 Eî
                                                                                                                                                                e xo
                                                                                                                                                         > L «.
                                                                                                                                                           O g s a,
                                                                                                                                                        £ . -S-
    -î           M 1
                                                                                                                                                            fi s j Ir .
    «■« V3I *t »
    • «t            k
                                                                                                                                                            3 =* § jg O *g,
                                                                                                                                                        ‘îf - ~
                                                                                                                                                                M *S
                                                                                                                                                        ş 5 '1
                                                                                                                                                          «usr ' ’|§ 3.
    t- ° < “ •t « m
    «c cL
    s
    O ac
    sc w
    î£ * 5 'o
   ■X •*=
   3 6.,
      e« •
                 i
  L'4*
   'as x *«• S '2 fc-o • o
   s s-e .=
   * 3
   *o 5Ş O s
   < O
   e ^
   SC t-
          '-!* *<S' ^ s.
     :*>
     b-
     y> -x « c 3 « ..
     I f'5
     SC < w
   <
   î" c: O
   “ ^ ■
   5Î
   1 3 =■ i
   ÎS, ’
   »*<j < -1 k î»
   2! "* .21 •© m ^ ^
   s‘k,
   *r Hfi 'X »* fc- „
 3 £
   ‘SL 2 ^
   » t~ n *4i
   b ■'S .§ r 2 ■= * Sat
                                                                                                                                                                                w 5
     ‘S
     e« * s
   fc- i= *H h*
   5-3
   «J..»
   0  *5
   1    s
   . -S'1 < <
   V)
_=  -î    r*  
s.  .=        
              
    v>        
              
<   . --- • o 
r   3         
tr. o.    M   
          vz  
    ■n        
S   w     «*J 
a.  j;        
~ w nr
    t= '2
     •< «fc> •
   '5 g-
Fig. 3
  £
  M .
  f
  .P
  w
  t*
                                  o
  C.
  î
                                  •N
  g
  'O
  ts
  11-4 iiit» fc'g ‘S'S- * .
   o- ©■
 f Să
   I w
                      »o"
   *       3-^     S if'i
   ijtr o    c         I!    v*
   rif ş-a:     S-i    g      «
   ;5 w < <3 g '§ <3:
   •■X               * r<
   *                  D
  a
  *3-'ă* *«
 1**2 6 |. xw| ^ f
 .s sn-r*'*
 f o 'o ^ O k *o
             A,4 a
             V. •
             J3
  u'^^S -'I
                                                                          a =t- ■
  , *■ ‘ ,îf « S S S..5d>»5îi«a ig 5.-6'B 8“
 'I
 &
 R
  ■^'^3 «?•'* O «X ° '‘W o.
  *s-c ".k a ft „'i
                                                                                                    -* z
 w
  w
  ?*-
  V/>
  ‘39 “O t* * ^
  •a e .>• x a.
  s:-îl
             ’u*
             c 5*
   S s.. ■ '8.
   -îf'S “ ^ a. a*"«: e
   b H Z ^
   X's fe ^
   « »-
  5 t- ^
  i s'â.*- ^
  w xR °‘K
  J**o..g £.^y
  Oîf<!ă
                                        S-S
                                                                                                                                                                             h 3- I I
                                                                                                                                                                                  *-D f* i^O
     s
     vâ
     X
     .■)
     «a
     a
     *£
     .5 * <j»
     -s-i i ij ^
     o ^
     ^ *• o
     s€-/
     «'i *s-
     *i » , r*
          »
     I:
     !:
346
       Ioan Molnar, traducător al cărţii populare Viaţa lui Bertoldo
      1.      Prelucrînd, prin intermediul unei colecţii germane, o serie de legende şi anecdote cu rădăcini adînci în folclorul multor popoare din Europa şi Asia, în care ţărani isteţi înfruntă pe împăraţi, pe regi şi pe alţi stăpîni ai lor cu răspunsuri înţelepte ori prin stratagemele ingenioase cu care se salvează în împrejurări dificile, scriitorul italian Giulio Cesare Croce della Lira a creat, în anul 1592, pitorescul personaj Bertoldo, în cartea populară intitulată Le pottilissime astuzie di Bertoldo. Spre sfîrşitul vieţii sale, Groce della Lira îşi amplifică opera cu partea a doua, în care povesteşte întîmplări similare ale lui Bertoldino, feciorul lui Bertoldo, iar după moartea lui, un alt scriitor italian, Ca-millo Scaligeri della Fratta, îi adaugă a treia parte, cu întîmplările lui Cacasenno, feciorul lui Bertoldino.
      Această carte populară a fost larg răspîndită în secolele al XVII-Iea şi al XVIII-lea, fiind tradusă în mai multe limbi. în limba română a avut două.traduceri: prima, după versiunea neogreacă, a fost făcută în Moldova, probabil prin anii 1770-1774, şi a circulat în copii manuscrise, iar a doua, după o versiune prescurtată, a fost făcută în Transilvania şi s-a publicat la Sibiu, în anul 1799, sub titlul: Viaţa lui Bertoldo şi a lui Bertoldino, feciorul lui, dimpreună şi a lui Cacasino, nepotul lui. A fost reeditată de două ori, tot la Sibiu, în anul 1836. Autorii ambelor traduceri româneşti au rămas pînă în prezent necunoscuţi.
      Ca şi celelalte cărţi populare traduse în limba română, Viaţa (sau Istoria) lui Bertoldo a fost studiată de numeroşi cercetători, între care M. Gaster, N. Iorga, N. Cartojan, I.C. Chi-timia, Dan Simonescu, Cătălina Velculescu, Mihai Moraru şi * A alţii (vezi articolul Bertoldo, semnat de Algeria Simota, m Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, 1979, p. 99-100). în valoroasa teză de doctorat intitu-
                                     347
[
           lată Ein Versuch zur literarischen Entwicklung und zum Wer-degang eines Volksbuches. Das Volksbuch Bertoldo von Giulio Cesare Croce in Italien und Rumănien, apărută la Salzburg, în anul 1979, cercetătoarea austriacă Irmgard Lackner a identificat versiunea germană prescurtată după care a fost făcută traducerea românească publicată la Sibiu; este textul aflat în colecţia Bibliotek der Romane (Berlin, 1772-1778), editată de Max Reichard, volumul al Vll-lea (apărut în 1778), secţia a IV-
           a, Romane der Auslănder, p. 218-258, cu titlul: Leben Bertoldo’s, seines Sohnes Bertoldino, und seines Enkels Kakaseno (reproducem în fotocopiile alăturate, fig. 1, prima pagină a traducerii româneşti şi, fig. 2, pagina corespunzătoare din textul german). Capitolul Die Geschichte des Bertoldo in Rumănien al acestei importante lucrări de sinteză a fost republicat de Irmgard Lackner, sub titlul Das Volksbuch Bertoldo in Rumănien, în colecţia Studien zur rumănischen Sprache und Literatur, Heft 4, Salzburg, 1981.
                2.       Cu ani în urmă, cercetînd limba scrierilor lui Ioan Molnar (1749-1815), cunoscutul medic oculist şi literat român iluminist din Sibiu, pentru a vedea dacă Retorica apărută anonim la Buda, în anul 1798, care i-a fost atribuită lui, este într-adevăr o operă originală sau o traducere a sa (vezi studiul Originalul grecesc ăl Retoricii publicate de Ioan Molnar, în prezentul volum), am inclus în lista textelor contemporane comparate şi traducerea anonimă a Vieţii lui Bertoldo, apărută la Sibiu, în anul 1799. Am constatat astfel că limba acestei cărţi este identică cu limba unor scrieri sigure ale lui Ioan Molnar: Economia stupilor, Viena, 1785, şi traducerea Istoriei universale a lui Claude-Frangois Xavier Millot, voi. I, Buda, 1800, că Molnar este deci traducătorul necunoscut al Vieţii lui Bertoldo. Dintre particularităţile lingvistice care dovedesc acest fapt cităm doar cîteva, mai semnificative.
                1.       In Viaţa lui Bertoldo, neologismul roman s.n. “specie literară în proză...” are forma neobişnuită romanţ. De exemplu:
348
“Istoria acestui romanţ”, “să desfătează cu dulceaţa cetirii acestui romanţ mic comicesc” (pref. I), “acestea ascultînd craiul, ca la un romanţ care este scris foarte bine...” (p. 10), “carii au cetit acest romanţ, vor vedea în aceste foi...” (p. 43). în toate locurile menţionate textul german după care a fost făcută traducerea are forma Roman. Forma romanţ din Viaţa lui Bertoldo este prima atestare cunoscută pînă acum a neologismului roman în limba română. Avînd la dispoziţie o evidenţă destul de amănunţită a formelor de diferite provenienţe pe care le-au avut neologismele limbii române la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XlX-lea, am constatat că forma romanţ mai apare numai în Istoria universală tradusă de Ioan Molnar: “Ţiropedia lui Xenofon, care au scris de pruncia lui Ţirus, să vede chiar a fi mai mult o istorie fîlosoficească, sau mai mult să poate zice un romanţ moralicesc şi politicesc” (p. 132). In textele corespunzătoare german şi francez după care a fost făcută această traducere se află formele Roman (cf. C.-Fr.-X. Millot, Universalhistorie, Erster Band, Wien, 1794, p. 99), respectiv roman (cf. C.-Fr.-X. Millot, Elemens d’histoire generale, tome premier, Paris, 1787, p. 176). Forma romanţ reprezintă o grafie franceză mai veche a cuvîntului roman, pe care Molnar şi-a însuşit-o, probabil, de la vreun profesor al său, căci, după cum am văzut, în ambele texte după care a tradus el Istoria universală şi în textul după care a fost tradusă Viaţa lui Bertoldo se află formele (grafiile) germ. Roman, respectiv fr. roman.
     în alte texte româneşti din prima jumătate a secolului trecut apar formele romanţ (frecventă), romanţă şi romans. Forma roman începe să fie frecventă abia după anul 1840 (vezi şi Dicţionarul limbii române al Academiei).
     2.      în Viaţa lui Bertoldo neologismul geniu are forma jenie s.f. şi este dublat (glosat) în text de perifraza agerimea minţii: “agerimea minţii şi jenie de părinţii stăpînită nu să întinde totdeauna spre fii” (p. 42). Forma jenie, glosată prin aceeaşi peri-
349
frază agerimea minţii, mai apare numai în Istoria universală tradusă de Ioan Molnar: “acele laţuri şi pedece, care iau jeniei şi agerimei minţii toată libertatea” (p. 76), “jenia sau agerimea minţii” (p. 246), “jenia, adecă agerimea minţii” (p. 276), “în Atina să ivisă o jenie sau o agerime a minţii” (p. 341); cf. şi “jenii sau minţi agere” (p. 193), “jenii, adecă oameni ageri la minte” (p. 222, 432).
      Terminaţia -ie a formei jenie reprezintă adaptarea specifică epocii a sufixului lat. -ius, din cuvîntul genius. In prefaţa traducerii Istoriei universale Molnar arată că “la aşezarea acestei Istorii am împrumutat şi cuvinte de la maica noastră limba latinească, că în unele părţi şi ţinuturi sînt lăcuitorii deprinşi cu ele, iară pre alte locuri nu sînt obicinuite; pentru aceea le-am tîlcuit cu cuvinte de obşte înţelegătoare, ca să răspundă folosului şi binelui preste tot mai cu spori” (p. V-VI). într-adevăr, traducerea aceasta este deosebit de bogată în neologisme de provenienţă latină, de regulă glosate în text.
      Sunetul iniţial j- al formei jenie reprezintă pronunţarea specifică unor graiuri româneşti din Transilvania a africatei g, care mai apare, sporadic, şi în alte cuvinte, atît în Istoria universală (de exemplu: jingaş, p. 229; jireadă, p. 136, 183; pre-jeta, p. 3) cît şi în Viaţa lui Bertoldo (amejî, p. 28).
      3.      Cuvintele de provenienţă neogreacă: elefterie s.f. “libertate”, marghiol adj. “şiret, viclean” şi marghiolîe s.f. “şiretenie, viclenie”, mai rar întîlnite în texte ardeleneşti. în Viaţa lui Bertoldo: “doi loţi de elefterie fac mai mult decît o majă de aur” (p. 3.5); “craiul Alboni auzisă de această marghioală privelişte şi să , pomisă a rîde” (p. 20); “mai pre urmă să descoperisă acea mar-ghiâlie a lui Bertoldo” (p. 31). în Istoria universală: “libertatea sau elefterid” (p. 127), “puternicia libertăţii sau a elefteriir (p. 193), “libertatea, adică elefteria” (p. 260); “cabalurile, mar-ghioliile cele viclene, sugrumară mulţămirea” (p. 378).
      4.      Adjectivul prostatec “prostesc, nepriceput”. în Viaţa lui Bertoldo: “că celelalte [anecdote, n.n.] le-au aflat mai toate
350
 prostatece şi nevrednice de tipări” (p. 21). în Istoria universală: “să nu ne alunecăm după părerea cea prostatecă” (p. 58), “haracter foarte prostatec" (p. 77), “neştiinţă aşa de prostate-că” (p. 189).
      5.      Adjectivul trebuie “trebuincios”. în Viaţa lui Bertoldo: “El să îndăletnicea cu lucruri trebnice ale curţii” (p. 37). în Istoria universală: “şi măcar de s-au învinovăţit că ar fi fost prea lesne crezători, tot rămîne al istoriei trebuie’'' (p. 3), “şi oare nu am putea aştepta de la aceştea niscari slujbe trebnice...T (p. 34), “carele să-ş ştie petrece vremea în îndeletniciri dinadins trebnice” (p. 235).
      6.      Verbul a dezvoalbe “a lămuri, a clarifica”, cu participiul (şi adjectivul) dezvolt. în Viaţa lui Bertoldo: “nici craiul nu să putea dezvoalbe din cuvintele lor” (p. 13), “din aceste cuvinte s-au dezvolt craiul pentru ce să pricesc ele” (p. 14), “un cuvînt nou, care însămnează mai dezvolt şi mai chiar...” (p. 33). în Istoria universală: “şi multe feliuri de figure, pentru ca să dez-voalbă lucrul cel complicat” (p. 68), “niscari raze repezitoare de pricepere dezvoaltă” (p. 115), “legile, care s-ar fi căzut să fie [...] dezvoalte spre înţelegere” (p. 255).
      7.      Verbul a păciui “a împăca, a linişti”. în Viaţa lui Bertoldo: “aurul numai pre oameni îi păciuieşte şi-i face să tacă” (p. 41). în Istoria universală: “pre Venus o ţinea ei a fi o dumnezeire rea [...], şi pentru aceea căuta să o păciuiască" (p. 100), “spre a păciui norodul” (p. 175), “să păciuiască şi să împace neînvoirile” (p. 259), “patima de nimic nu să ruşinează, ci mai vîrtos cearcă să-ş păciuiască pofta” (p. 397).
      8.      în sfîrşit, sonorizarea lui ş, în cuvintele straşnic, străşnicie. în Viaţa lui Bertoldo: “o pedeapsă strajnică” (p. 19). In Istoria universală: strajnic (p. 102, 131, 136, 142, 159, 163, 180, 185, 240, 241, 252, 281, 314), străjnicie (p. 160).
      3.      Considerăm că particularităţile lingvistice menţionate mai sus, al căror număr ar putea fi mult sporit, de vreme ce limba acestor două texte comparate este identică, dovedesc pe
351
deplin paternitatea doctorului Ioan Molnar asupra traducerii Vieţii lui Bertoldo, apărută anonim la Sibiu, în anul 1799.
 b
 O
                                                                                                     C
                                                                                                     >3
                                                                                                                                                                 fc.
                                                                                                                                                         - *5*
   t
   U
      *<r
                                                                                                                                                                                                                                                                  tr
    t* *          B     ^
    -S             -     5
    <            o
    Ife           5     %
    y*            3    •*
    ~            C    lr
    'r                *o
    î*          *r     “
   »r <% S
   T 1.
   V>
   *5 t
    to
                                                                                                  ♦A
    V>
    î<*
      Ir
      *r -
      fe*
Fig. 1
   853
   g? g
   \C« a
   ~ a?
   (9
   m ,=s
   'o Oi.
   « -e
 &
    cr> — .= sr
    ja.- c «s
    13 2
    U CJ                  —
    f .                  *\
                                                                      o
 «
                                                                      o
 «O
 ©
  a « C7.S
     =        I
     5      «->
     £ 22 ’g
 £
   t5)
 0.
                                                                                             ftc* H O
                                                                                                 “ ‘‘85
     E P 2S î=
                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                  »2 ^ ,ţ*> CT o «£» c
     *f> 3 w a
     st
   £ ÎQ S ^ g «-si.*** =j r? ??
    î= «s '^S C
    n .5 -t;
 c * s e
 ©l«
   SS ^        *3
   •—        O  vO
   ..2* c* tz '■J ^ o *3
   B -Sc? - s5) î-= =5' ~ ■£
   5* >_■ jr>
   C S 3
   r> ^ a
     1* £ r* 2 .
     :§f ’* w s>
     1 fi fe Si
    ?*5
  s-l-
Fig. 2
352
                               Seminarul de la Socola, prima şcoală de grad gimnazial în limba română
     1.      Se împlinesc în curînd 200 de ani de cînd mitropolitul Veniamin Costache a înfiinţat, în 1803, seminarul teologic de la mănăstirea Socola de lîngă Iaşi* eveniment deosebit de important în istoria învăţămîntului românesc, prin faptul că acest seminar era cea dintîi şcoală de grad gimnazial în limba română. Pînă la acea dată limba română era folosită ca limbă de predare abia în şcolile primare, mai numeroase, în ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea, în Transilvania, Banat şi Bucovina, dar prea puţine încă în Ţara Românească şi în Moldova. In procesul emancipării culturale şi politice a poporului român care se desfăşura în acea perioadă, crearea seminarului de la Socola constituie deci un act cultural de importanţă naţională, care trebuie, în sfîrşit, recunoscut ca atare, iar evenimentul situat la locul cuvenit în istoria învăţămîntului românesc. Căci crearea acestui seminar precedă ch mulţi ani înfiinţarea altor şcoli de grad gimnazial (sau mai înalt) în limba română, cum sînt preparandia de la Arad (în 1813), clasa de inginerie hotar-nică a lui Gh. Asachi de la academia grecească din Iaşi (în 1814) şi şcoala lui Gh. Lazăr de la mănăstirea Sf. Sava din Bucureşti (în 1818).
     Nu este locul să facem aici un istoric al seminarului de la Iaşi, care, din anul 1840, a purtat cu cinste, timp de peste un secol, numele marelui său ctitor. „Datele esenţiale privitoare la înfiinţarea, organizarea şi dezvoltarea acestei şcoli sînt consemnate în cele două monografii care i s-au consacrat: prima, în anul 1885, de către Constantin Erbiceanu, iar a doua, în anul 1904, de către Gh. Adamescu, precum şi în diferite studii mai noi. Ne vom opri doar la primii ani din viaţa seminarului ieşean, de la înfiinţare pînă la anul 1821 (cînd şcoala este nevoită să-şi întrerupă activitatea un timp mai îndelungat), pentru a
                                         353
semnala o serie de informaţii necunoscute (sau mai puţin cunoscute) referitoare la funcţionarea lui în acei ani grei ai începutului, la principalele cursuri predate atunci în seminar şi la eforturile susţinute ale mitropolitului Veniamin de a ridica nivelul învăţămîntului în şcoala ctitorită de el. Menţionăm faptul că, după un an de întrerupere, în 1808-1809, seminarul a continuat să funcţioneze şi în timpul păstoriei mitropolitului Gavriil Bănulescu, care l-a înlocuit în scaun pe mitropolitul Veniamin în anii 1808-1812.
     2.      Informaţii pe deplin edificatoare cu privire la materiile predate, la primii profesori ai şcolii şi la durata studiilor ne oferă o preţioasă însemnare contemporană, precum şi atestatele eliberate atunci unor absolvenţi ai seminarului. Iată ce spune autorul însemnării de pe o carte tipărită la mitropolia din Iaşi, în anul 1805: “La anul 1803, martie 9, la 7 ceasuri din noapte, mitropolitul Iacov s-au mutat către Domnul, iară la 17 zile ale lui martie, tot întru acest an, s-au înălţat în scaunul mitropoliei preosfinţia sa mitropolitul Veniamin, carele tot dintru acest an au început a întemeia şcoala în sfînta mănăstire Socola, şi au zidit şi casele de învăţătură, în care şcoală se paradoseşte gramatica, loghica, ritorica, aritmetica, itica, de învăţătoriul Enache, întăiul al limbii noastre cei româneşti, iară tîlcul Scripturii vechi şi acei nouă şi bogoslovia de părintele Ioan din sfînta mănăstire Neamţu” (apud Gh. Adamescu, Istoria Seminarului “Veniamin" din Iaşi, 1803-1903, Bucureşti, 1904, p. 52; numele profesorului de teologie era însă loil, nu Ioan, cum a fost transcris printr-o eroare de lectură). Din atestatul eliberat absolventului Grigorie Popovici, în anul 1811, pe care îl publică C. Erbiceanu, în “Arhiva”, IV, 1893, nr. 7-8, p. 445-446, aflăm că tînărul respectiv, atunci în vîrstă de 22 de ani, “au întrat în şcoala cliricilor de la Socola la anul 1805, unde, petrecînd pînă la anul 1811, august 10, au învăţat la cetirea cea cu regulă bine, la scrisoare bine, la aritmetică bine, la nărăvire [= etică, n.n.] bine, la gramatică bine, la logică bine, la retorică cu privirea
354
mintei d[e] m[ijloc], la legile firei sau moralul lucrători bine, la simbolul pravoslavnicei credinţe bine, la Cartea Facerii bine, la tîlcuirea psalmilor bine, la bogoslovie bine, la rînduiala biseri-cei bine”. Un alt atestat, eliberat în anul 1818 absolventului Teodor Verescul, în vîrstă de 21 de ani, arată că acest tînăr “au întrat la şcoala cliricilor de la Socola la anul 1813, mai 30, unde, petrecînd pînă la anul 1818, avgust 6, au învăţat la cetirea regulată, la scrisoare, la aritmetică, la gramatica românească, la loghică, la istoria de obşte, la itichf sau legile firei, la simvolul pravoslavnicei credinţe, la Cartea Facerii, la tîlcuirea psalmilor, la bogoslovie, cartea întîi şi a treia, la rînduiala besericii, tomul întîi a gramaticei limbei latineşti” (Arhivele Statului Iaşi, Doc. 57/14).
     Din documentele citate rezultă, aşadar, că la început durata studiilor în seminarul de la Socola era de cinci ani, iar programa şcolară, relativ bogată, asigura absolvenţilor lui o pregătire generală şi de specialitate corespunzătoare, la nivel gimnazial.
     3.      După cum am văzut, principalii profesori pe care i-a avut acest seminar la înfiinţarea lui au fost “învăţătoriul Enache” şi “părintele Ioil” de la mănăstirea Neamţ.
     “Dascălul Enachi” este Ioan Nicolau, zis şi Alboteanul, mort în anul 1844, la vîrstă înamtâta.'Din necrologul său publicat în “Albina românerscă” din 26 şi 30 noiembrie 1844 reiese că erâ originar din Buc ovina, nepot al episcopului Dositei He-rescu. La 24 de ani, Ioan Alboteanu urmează şcoala preparan-dală din Cernăuţi, înfiinţată în anul 1783 şi condusă de profeso-. rul Anton de Marki, autorul compendiului de gramatică germa-no-română publicat în 1810, iar după doi ani este numit ajutor de învăţător la o şcoală din Suceava. Peste puţin timp, probabil în anul 1797, Alboteanu vine la Iaşi, unde mitropolitul Iacob Stamati îl numeşte învi .ţător la şcoala domnească de la biserica Sfîntul Nicolae, în postul ocupat pînă atunci de cunoscutul dascăl Gheorghe Evloghie. Aici, fostul elev al profesorului Anton de Marki introduce une,le inovaţii în desfăşurarea procesului de
355
învăţămînt, potrivit recomandărilor didactice modeme care i-au fost predate şi pe care le-a văzut aplicate în şcoala preparandală din Cernăuţi. Transferat la seminar, neobositul profesor Enache Alboteanu, dascălul socolean ironizat cu ingratitudine de C_ Negruzzi în povestirea Cum am învăţat româneşte, preda elevilor săi un mare volum de cunoştinţe din domeniul umanistic şi, în acelaşi timp, le forma unele deprinderi didactice, pe care aceştia aveau să le folosească încă multă vreme în micile şcoli elementare româneşti organizate pe lîngă biserici.
     Despre “duhovnicescul părintele Ioil, ieromonah şi dascăl de teologhiceşti învăţături” se mai ştie că, în anul 1803, a tîlcuit Simbolul credinţei ortodoxe, pentru studiu în seminarul de la Socola, text pe care l-a copiat în anul 1809 elevul Calistrat Popovici, în actualul ms. 4947 de la Biblioteca Academiei Române. El provenea din vestitul cerc de teologi şi traducători de literatură patristică de la mănăstirea Neamţ, creat de stareţul Paisie.
     4.     Pentru a vedea la ce nivel erau predate disciplinele menţionate în documentele citate mai sus, ne-am preocupat de mai multă vreme să descoperim în biblioteci şi în arhive eventuale copii manuscrise după cursurile respective. Din fericire, am găsit asemenea copii (în majoritatea cazurilor, fragmentare), dintre anii 1804-1812, în ms. 539, 3051 şi 4947 de la Biblioteca Academiei Române (BAR), în ms. 111-67, 68 şi 69 de la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi (BCU Iaşi) şi în ms. 214 şi 215 de la Arhivele Statului din Iaşi, iar pe baza lor am putut identifica şi sursele folosite la alcătuirea principalelor cursuri predate atunci în seminar. Multe dintre fragmentele de cursuri aflate în manuscrisele citate sînt copiate de un monah Isâia şi de un elev numit Teofan Ioan. Despre aceasta din urmă nu am reuşit să aflăm nimic mai mult. Despre Isaia însă se ştie că a fost un elev mai în vîrstă al seminarului şi că a îndeplinit, după absolvire, funcţia de egumen al mănăstirii Socola, care se identifica de fapt cu calitatea de director administrativ al semina-
356
rului. Arhimandritul Isaia (Giuşcă), zis şi Socoleanul, a murit în anul 1841, la vîrstă de 60 de ani. A fost un iubitor de carte; la BCU Iaşi se află multe cărţi care i-au aparţinut.
     Am identificat cursul întreg de gramatică a limbii române predat de Ioan Alboteanu în ms. 539 de la BAR, datat 1809, avgust 25 (f. 21r) şi 1810, dechemvrie 20 (f. 95v). Fragmente din acelaşi curs se găsesc în ms. 111-67 de la BCU Iaşi, datat
1805,  iulie 10 şi semnat Isâia, şi în ms. 3051 de la BAR, datat 1810 şi semnat Teofan. Se ştia mai demult că la seminarul de la Socola s-a predat, la început, gramatica românească a lui Radu Tempea, tipărită la Sibiu, în anul 1797. într-adevăr, partea de morfologie din cursul menţionat este alcătuită după gramatica lui Tempea. Pentru ortografie şi ortoepie dascălul Enache a folosit însă şi partea respectivă din gramatica Iui Dimitrie Eusta-tievici Braşoveanul, prima gramatică a limbii române, elaborată în 1757 şi rămasă în manuscris (a fost editată de noi în anul 1969), iar pentru partea de sintaxă a folosit gramatica lui Ienă-chiţă Văcărescu, tipărită la Rîmnic şi la Viena, în 1787. Aşadar, cel dintîi curs de gramatica limbii române din istoria culturii noastre, predat la cea dintîi şcoală de grad gimnazial în limba română, a fost elaborat după trei dintre primele gramatici româneşti (vezi şi studiul nostru, Gramatica românească a lui Ioan Alboteanu, în “Limba română”, XIII, 1964, nr. 1. p. 44-45). k
     Fragmente ale cursului de retorică se află în ms. 214 de la Arhivele Statului din Iaşi, datat 1807, 23 iulie şi scris de acelaşi Isâia, şi în ms. 3051 de la BAR, copiat de Teofan Ioan în 1810. Aceste fragmente dovedesc că Enache Alboteanu şi-a elaborat cursul după manualul tradus din greceşte, după retorica din 1681 a lui Francisc Scufos, şi publicat de Ioan Molnar la Buda, în 1798, cu titlul Retorică adecă învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvîntări. (Compară, de exemplu, textul de pe f. 12-13 ale ms. 3051 cu textul corespunzător din retorica publicată de Molnar, p. 13-24). Pentru exerciţii de stil, de compoziţie, Alboteanu folosea şi unele modele de scrisori, cereri etc. pe care le
357
avea de la şcoala preparandală din Cernăuţi sau de la şcoala din Suceava, cum atestă un caiet aflat în ms. 214 de la Arhivele Statului din Iaşi, intitulat Pentm dictandfo], datat 1804, mai 31 şi semnat Isâia, monah de la Socola.
     Din fragmentele cursului de logică aflate în ms. 3051 de la BAR. am putut constata că Ioan Alboteanu s-a folosit de logica lui Fr. Chr. Baumeister, tradusă de Samuil Micu şi publicată la Buda, în 1799. (Compară, de exemplu, paragraful intitulat Osă-bite feliuri de siloghismi, din ms. 3051, f. 31-33, cu capitolul intitulat De alte feliuri de cuvîntări din logica menţionată, p. 109-122).
     Este posibil ca pentru cursul de etică Alboteanu să fi folosit manualul aceluiaşi Fr. Chr. Baumeister, tradus tot de Samuil Micu şi publicat la Sibiu, în anul 1800, cu titlul Legile firei, etica şi politica sau filosofia cea lucrătoare (două volume). Un exemplar din voi. 2 al acestei cărţi, aflat la BCU Iaşi (cota RV
11-64), a aparţinut, în anul 1805, dascălului Enache Nicolau, cum atestă următoarele însemnări autografe de pe foaia de titlu: “Din cărţile mele, sluger Enache Nicolau, profesor seminariei Socolii” şi “Din cărţile dumnealui dascalu Enache Nicolau. 1805”.
     Fragmentul din cursul de istorie universală aflat în ms. 3051 de la BAR, datat 1812 şi copiat de Teofan Ioan, arată că Alboteanu preda această disciplină după istoria universală a lui Claude Frangois Millot, tradusă de Ioan Molnar şi tipărită la Buda, în anul 1800. (Compară, de exemplu, textul de pe f. 238 a ms. 3051 cu începutul prefeţei Istoriei tradusă de Molnar, sau capitolele privitoare la istoria egiptenilor din ms. 3051, f. 244-
246, cu textul corespunzător din aceeaşi carte, p. 21-22, 37-38). Puţin mai tîrziu, dar tot înainte de anul 1821, un elev al seminarului de la Socola a copiat aici traducerea în româneşte a istoriei universale a lui J.B. Schiitz, text anonim aflat în ms. 2791 de la BAR, al cărui original a fost identificat şi prezentat de V. Cristian, în “Cercetări istorice”, seria nouă, VIU, 1977, p. 314-
358
316. Nu se ştie cine a tradus această istorie universală, nici dacă a fost predată în seminar.
     Două fragmente din cursul de teologie predat probabil de ieromonahul Ioil se află în ms. 111-68 şi 69 de la BCU Iaşi, datate 1809, dechemvrie 5, respectiv 1810, aprilie 25, şi copiate de Isâia. Sînt intitulate Pentru dumnezeiasca cuvîntare şi conţin fragmente din părţile a doua şi a treia ale cursului respectiv. Sursa acestui curs este manualul de dogmatică al sfîntului Ioan Damaschin, tradus din greceşte de cunoscuţii dascăli Gherontie şi Grigorie de la mănăstirea Neamţ şi tipărit la Iaşi, în anul
1806,   sub titlul Descoperire cu amăruntul a pravoslavnicii credinţe. (Compară, de exemplu, textele capitolelor 1 din fragmentele celor două părţi aflate în ms. 111-68 şi 69 cu textele corespunzătoare din cartea menţionată, p. 71 şi 187). Din prefeţele traducătorilor rezultă că ei au făcut traducerea acestei cărţi la cererea mitropolitului Veniamin, fiind necesară învăţămîntului în seminarul de la Socola. Tot la Iaşi fusese tipărit, în anul 1715, şi textul grecesc al acestei opere a sfîntului Ioan Damaschin.
     Ms. 214 de la Arhivele Statului din Iaşi şi ms. 3051 de la BAR conţin şi fragmente din cursurile de exegeză a Vechiului Testament.
     Fireşte, manualele sau tratatele identificate drept surse ale unor cursuri nu au fost (nu au putut fi) predate integral elevilor de atunci ai seminarului de la Socola. Profesorii au selectat din ele ceea ce era strict necesar şi adecvat înţelegerii noţiunilor respective de către cursanţii lor de nivel gimnazial. Fragmentele de cursuri păstrate şi identificarea surselor lor atestă însă faptul important că învăţămîntul în seminar era, încă din primii săi ani, substanţial şi cu deschidere largă spre cultura generală.
     5.     După revenirea în scaunul mitropolitan (căci împrejurările războiului ruso-turc din anii 1806-1812 îl siliseră să se retragă, în 1808-1810, la mănăstirea Slatina, iar în 1811:1812 la mănăstirea Neamţ), mitropolitul Veniamin s-a străduit, timp de aproape un deceniu, să dezvolte învăţămîntul în seminarul de la
359
Socola, să-l ridice la nivel de colegiu sau, cum se spunea atunci în Moldova, de academie. în acest scop, el a invitat aici ca profesori pe unii dintre cunoscuţii oameni de cultură români din Transilvania şi din Banat. Acum trei decenii a fost descoperit în arhiva mitropoliei din Iaşi un preţios pachet de documente, în care se află scrisorile de răspuns ale unora dintre cei invitaţi, în anii 1817-1818, să vină profesori la seminarul de la Socola. Pachetul respectiv de documente se găseşte acum la Arhivele Statului din Iaşi, sub cota Doc. 334. Scrisorile la care ne referim au fost publicate de Const. A. Stoide, în “Revista de istorie şi teorie literară”, XIX, 1970, nr. 1, p. 11-21.
     în anul 1817 se găsea la Iaşi, în urma unor neînţelegeri cu consistoriul de la Sibiu, protopopul braşovean Radu Tempea, autorul gramaticii româneşti de la 1797. Dată fiind experienţa sa ca fost director al şcolilor româneşti neunite din Transilvania, între anii 1796-1808, mitropolitul Veniamin l-a antrenat în acţiunea de reorganizare şi dezvoltare a învăţămîntului în seminar. Ca atare, Radu Tempea invită pe ginerele său Ioan Barac de la Braşov să vină profesor la Iaşi. în pachetul de documente menţionat mai sus se găsesc două interesante scrisori de răspuns ale lui Barac către Tempea, din 8 şi 10 noiembrie 1817.
     După cum se ştie, mitropolitul Veniamin a invitat, în anul 1815, prin intermediul protopopului Lazăr Asachi, pe Ion Budai-Deleanu să vină profesor la seminarul de la Socola. Acesta nu a putut însă părăsi funcţia sa de la Liov spre a veni la Iaşi, dar a acceptat rugămintea mitropolitului şi a coepitropului şcolilor, vornicul Mihail Sturza, de a căuta şi recomanda profesori pentru seminar, cum dovedesc cele patru scrisori ale sale adresate acestora, în anul 1818, care se află de asemenea în pachetul de documente menţionat. Ion Budai-Deleanu recomanda pe tînărul Aron de la Buda, despre care avea bune referinţe de la Petru Maior, şi pe tînărul Pop llieş de la Sibiu, pe care i-1 lăudase foarte mult fratele său, Aron Budai. Tot el îl invitase la Iaşi şi pe cunoscutul profesor Constantin Diaconovici Loga de
360
la pareparandia din Arad.
     Fie prin intermediul lui Radu Tempa, fie tot de către Ion Budai-Deleanu, a fost invitat atunci profesor la seminarul de la Socola şi juristul şi poetul Vasile Aaron de la Sibiu, care scrie mitropolitului că ar dori să vină profesor la “universitaşul” din Iaşi, să ocupe chiar postul de director al şcolii.
     Din diferite motive, profesorii invitaţi în anii 1817 şi 1818 nu au putut veni la Iaşi. La seminarul de la Socola funcţionau însă, în anii 1818 şi 1819, cîţiva profesori despre care nu ştim bine de unde erau şi ce materii predau. Atestatul de studii eliberat la 9 august 1818 fostului elev Teodor Verescul, menţionat mai sus (vezi 2.), este semnat, alături de “Isaia arhimandrit” şi de “Enache Nicolau, sulger şi profesor”, de Constantin diacon şi de Vasile Popovici. Acest diacon Constantin ar putea fi tînă-rul dascăl Costache Fonici, care la 13 iulie 1809, cînd seminarul a fost un an închis, îi adresează o scrisoare “preacinstitului învăţători”, probabil lui Enache Nicolau, în care se interesa nerăbdător de redeschiderea şcolii (vezi Doc. 334/14 de la Arhivele Statului din Iaşi). în lista de prenumeranţi de la.sfîrşitul ultimei părţi a cărţii Adoleshia filotheos, adecă îndeletnicire iubitoare de Dumnezeu, tradusă de mitropolitul Veniamin Costache (Iaşi, 1815-1819), sînt menţionaţi următorii trei dascăli ai seminarului de la Socola: Vasile Popovici, Ioan Graur şi Ioan Su-iuci. Dascălul Vasile Popovici este, desigur, cel care semnează atestatul şcolar din 1818 dat lui Teodor Verescul. Despre Ioan Graur şi Ioan Suiuci nu ştim nimic mai mult. Presupunem doar că ei sînt “cei doi profesori transilvani” la care se referă Gh. Asachi în articolul Starea şcoalelor în Moldova la începutul secolului XIX, apărut, fără semnătură, în Adaos literar pentru dd. abonaţi la “Monitorul oficial a Moldovei”, aprilie, Iaşi, 1861, p. 6-12. El relatează următoarea întîmplare petrecută cu prilejul analizei rezultatelor învăţămîntului în seminar, pe care a făcut-
o mitropolitul Veniamin în vara anului 1820: “Cercetarea după programul s-au încheiat cu examenul limbei latine, în care, în-
361
tre temele elaborate, se produse şi o dizertaţie teologică. Mîngî-ierea venerabilului mitropolit despre rezultatul acestui examen fu a doua zi turburată de raportul ce Asachi i-au făcut că acea dizertaţie nu era alta decît descrierea lui Bahus şi a faunilor din Metamorfozele lui Ovidius, pentru care drept mărturie să produsă şi cartea tipărită din care acea dizertaţie s-au plageat. în-credinţîndu-se mitropolitul de o şarlatenerie atît de neruşinată în dauna seminariei (care din nefericire în zilele noastre s-au mai repetat în ramul învăţăturilor), au alungat pe cei doi profesori transilvani şi s-au decidat a proceda la reorganizarea seminarului” (Gh. Asachi, Opere, voi. II, Bucureşti, 1981, p. 527-528). Credem că unul dintre aceşti doi profesori, care erau probabil bucovineni, nu “transilvani” (Asachi va fi uitat între timp acest amănunt!), a tradus istoria universală aflată în ms. 2791 de la BAR, al cărui original german a fost identificat de V. Cristian (vezi 4.), şi manualul de mitologie greco-romană intitulat Despre învăţătura dumnezeilor sau punere înainte a mi-tologhiceştilor izvodiri a elinilor şi a romanilor, aflat în ms. TV-2 de la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi (158 de foi in-cvarto; copie datată la sfîrşit: “1819, noiem. 14, în Socola prescrisă”), al cărui original, încă neidentificat, este probabil tot german (sintagma învăţătura dumnezeilor din titlul traducerii este calc după termenul german Gdtterlehre “mitologie”). Traducerea istoriei universale din ms. 2791 de la BAR şi cea a mitologiei greco-rOmane din ms. IV-2 de la BCU Iaşi au particularităţi lingvistice comune, fapt care arată că ele sînt făcute de una şi aceeaşi persoană, deocamdată necunoscută.
     In vara anului 1820, după incidentul relatat mai sus, mitropolitul Veniamin însărcinează pe Gheorghe Asachi cu reorganizarea învăţămîntului în seminar. El este trimis într-o călătorie prin Transilvania, de unde se întoarce, în noiembrie 1820, însoţit de patru profesori, şi anume: doctorul în medicină, litere şi filozofie Vasilie Popp, profesor de filologie şi filozofie, căruia i se încredinţează şi direcţia de studii a seminarului, Ioan
362
Costea, profesor de retorică şi poetică, Ioan Manfi, profesor de latină, şi Vasile Fabian-Bob, profesor de teologie. Cu aceştia corpul profesoral al şcolii se întăreşte, iar dorinţa mitropolitului Veniamin de a ridica învăţămîntul în seminar la nivel de colegiu era pe cale de a se îndeplini. Evenimentele anului 1821 întrerup însă în mod dramatic cursul prosper al şcolii. Trei dintre profesorii aduşi de Asachi se întorc în Transilvania, elevii se risipesc, iar seminarul îşi încetează existenţa pînă în anul 1833, cînd se va reorganiza la nivel de colegiu, după vechea dorinţă a mitropolitului Veniamin, ca facultate de teologie în cadrul Academiei Mihăilene.
      6.      Faptul că unele cursuri predate la seminarul din Iaşi în primii săi ani de existenţă (1803-1821) erau alcătuite după cărţi publicate de Samuil Micu, precum şi contactul mitropolitului Veniamin cu Ion Budai-Deleanu, pentru a-1 invita profesor la seminar sau pentru a-i recomanda profesori, deşi acesta era unit, demonstrează modul superior în care concepea el relaţiile culturale ale românilor ortodocşi cu românii greco-catolici. Prin cărţile româneşti tipărite la Buda sau la Sibiu, pe care le aveau unii profesori ai seminarului şi care se foloseau în elaborarea cursurilor, şi prin profesorii bucovineni sau ardeleni aduşi la seminar se difuzau în Moldova ideile politice de emancipare şi unitate naţională care se dezvoltau atunci în Transilvania. Putem deci conchide că activitatea culturală şi ideologia politică a Şcolii ardelene au avut primul lor ecou mai însemnat, dincoace de munţi, în tînărul seminar de la Socola.
363
               Cinci manuale şcolare publicate de Gheorghe Şincai în anul 1806
     1.      Cercetînd limba manualelor şcolare şi a diferitelor scrieri de popularizare a ştiinţei traduse în limba română la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XlX-lea, am remarcat faptul că următoarele cinci cărţi destinate “şcoalelor româneşti celor din Ţara Ungurească şi din părţile ei împreunate” şi apărute anonim “la Buda, în crăiasca tipografie a Universităţii ungureşti”, în anul 1806, au foi de titlu identice sub aspect tipografic: învăţătură creştinească, sau Catehismul cel mare (vezi fotocopiile alăturate, fig. 1), Povăţuire cătră economia de cîmp (fig. 2), Povăţuire cătră aritmetică sau învăţătura numerilor (fig. 3), Regulele şcolasticeşti (fig. 4) şi Dato-rinţele supuşilor cătră monarhul lor (fig. 5). Ele constituie deci seria aproape completă a manualelor necesare şcolilor primare, fiind destinate şcolilor româneşti din districtul Bihorului, regiune care avea atunci statut administrativ de “parte împreunată” Ungariei. Abecedarul pentru aceleaşi şcoli româneşti din Bihor fusese publicat prima dată la Viena, în anul 1781, cu titlul: Bucvari pentru pruncii ceii rumâneşti carii să află în Crăia Ungurească şi hotarele ei împreunate.
     înainte de a prezenta argumentele filologice care ne-au dus la concluzia că toate cele cinci manuale menţionate au fost traduse (sau adaptate) şi publicate de Gh. Şincai, la acea dată corector al secţiei româneşti a tipografiei din Buda, este necesar să arătăm, pe scurt, ce se ştie pînă acum şi ce am mai constatat noi în legătură cu conţinutul şi originalele acestor cărţi.
     1       . învăţătura creştinească, sau Catehismul cel mare reprezintă reeditarea, cu mici modificări lingvistice, a catehismului alcătuit de Gh. Şincai şi publicat la Blaj, în anul 1783, cu titlul: Catehismul cel mare cu întrebări şi răspunsuri alcătuit şi întocmit pentru folosul şi procopsala tuturor şcoalelor normă-
364
Ieşti a neamului românesc de Gheorghe Gavril Şincai, directorul şi catehetul şcoalei cei normăleşti din Blaj. Ediţia a doua a acestui catehism a apărut în anul 1797, tot la Blaj, avînd însă pe verso foii de titlu următoarele precizări şi învoirea de tipărire a lui dată de episcopul Ioan Bob: “Această învăţătură creştinească sau catehism mai înainte pentru şcoalele normaliceşti tipărit, iară acum prin protopopul nostru şi directorul şcoalelor normaliceşti Vasilie Nemeş de nou aşezat, şi cu stihuri din Sfînta Scriptură adusă întărit, şi răvidăluit, a să tipări s-au dat voie. Blaj, martie 5, 1797. Ioan Bob, vlădica Făgăraşului”. Citatele biblice adăugate de Vasile Nemeş, sînt tipărite în subsolul paginilor. Alte ediţii ale catehismului blăjean în forma revizuită şi îmbogăţită de Vasile Nemeş, succesorul lui Gh. Şincai în funcţia de director şcolar, au apărut în anii 1804, 1815 şi 1828, toate avînd pe verso foii de titlu nota semnată de episcopul Ioan Bob citată mai sus. Faptul că ediţia învăţăturii creştineşti apărută la Buda, în 1806, reproduce textul publicat la Blaj în anul 1783, nu pe cel revizuit şi îmbogăţit de Vasile Nemeş, constituie un prim indiciu că această ediţie a fost revăzută şi publicată de Gh. Şincai.
     2.      Observînd că limba Povăţuirii cătră economia de cîmp prezintă asemănări cu limba Hronicii lui Şincai şi că la p. 94 şi 109 ale cărţii se fac referiri la experienţa agricolă a autorului (sau a traducătorului) de pe domeniul contelui Wass de la Ţa-ga, Sextil Puşcariu a atribuit această lucrare lui Gh. Şincai (vezi “Dacoromania”, I, 1920-1921, p. 348). în acelaşi volum al “Da-coromaniei” (p. 558-559), Al. Borza semnalează şi faptul că în manuscrisul Istoriei naturei, tradusă de Şincai, se află două trimiteri la o Economie, care — crede autorul - nu poate fi decît cea identificată de Puşcariu drept operă a lui Gh. Şincai. Astfel a fost introdusă în literatura privitoare la activitatea lui Şincai credinţa că el este autorul acestei cărţi. Ca atare, în prestigioasa monografie Gheorghe Şincai. Viaţa şi opera, Bucureşti, 1965, p. 148-151, Mircea Tomuş îl consideră pe Şincai drept autor
365
incontestabil al Povăţuirii cătră economia de cîmp, supralici-tîndu-i, în funcţie de conţinutul acestei cărţi, cunoştinţele şi experienţa pe care le-ar fi avut el în economia agricolă.
     într-o scrisoare a tipografiei din Buda adresată doctorului Ioan Molnar, la 28 mai 1806, Iosif Pervain descoperă însă informaţia că Povăţuirea cătră economia de cîmp a fost tradusă din limba maghiară şi că la data respectivă lucrarea era gata şi aştepta viza revizorului pentru a putea fi imprimată (vezi I. Pervain, Studii de literatură română, Cluj, 1971, p. 75).
     Reeditînd integral Povăţuirea, în volumul începuturile literaturii economice româneşti, 1780-1810. (Studiu şi texte), Cluj-Napoca, 1978, p. 83-186, şi necunoscînd, probabil, informaţia comunicată de I. Pervain, Nicolae Edroiu preia şi chiar dezvoltă, în studiul introductiv, concluziile lui Mircea Tomuş privitoare la cunoştinţele agronomice şi meritele lui Gh. Şincai ca autor al acestei cărţi.
     Faptul că lucrarea este doar o traducere a fost afirmat de însuşi Şincai, în următoarea frază de la p. 150: “cartea aceasta se întoarce în limba românească pentru folosul tuturor românilor”. Verbul întoarce, cu sensul de “a traduce”, era des folosit de intelectualii români ai vremii (vezi Dicţionarul limbii române al Academiei, s.v. întoarce, unde, la sensul “a traduce”, este citată şi fraza menţionată din Povăţuirea cătră economia de cîmp). Credem că identificarea originalului maghiar al acestei cărţi, care nu poate fi decît un manual oficial de economie agrară destinat şcolilor primare din Ungaria, în jurul anului 1800, ar fi o operaţie relativ simplă, într-o bibliotecă mai veche şi mai bogată din Budapesta, sau chiar din Transilvania.
     3.      în “Gazeta matematică”, XLII, 1936-1937, p. 508-511, Victor Marian a demonstrat că Povăţuirea cătră aritmetică din 1806 reprezintă traducerea manualului oficial, în limba germană, apărut la Buda, în anul 1780, cu titlul similar celui din versiunea românească: Anleitung zum Rechnen, zum Gebrauche der Nazional-Schulen in dem Kdnigreiche Ungarii und den
366
damit verbundenen Staaten. Deşi constată că “terminologia e aproape identică cu cea a lui Şincai” din îndreptare cătră aritmetică, Blaj, 1785, V. Marian crede că traducătorul Povăţuiţii din 1806 “ar putea fi Samoil Micu Klein”, care în 1772 a fost numit profesor de matematici la seminarul din Blaj, iar în lucrarea sa intitulată Scurtă cunoştinţă a istoriei românilor afirmă că a scris o aritmetică.
     Avînd în vedere cvasiidentitatea terminologiei aritmetice în îndreptarea lui Şincai din 1785 şi în Povăţuirea din 1806, precum şi prezenţa în această carte a unor particularităţi lingvistice aflate în Povăţuire cătră economia de cîmp, ca şi în scrierile semnate de Şincai, noi am presupus, în lucrarea Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti, Bucureşti, 1962, p. 94, că traducerea ei aparţine tot lui Gh. Şincai.
     4.      Regulele şcolasticeşti reprezintă un mic manual de norme de bună purtare a elevilor în biserică, în şcoală şi în afara şcolii. Conţinutul cărţii este aproape identic cu cel al manualului sîrbesc intitulat Skolskaia uceniceskaia pravila, apărut la Viena, paralel cu textul german, probabil în anul 1793, pe care' îl descrie Gheorghie Mihailovici, în Srpska bibliografiia XVIII veka, Belgrad, 1964, p. 241-242.
     5.      Datorinţele supuşilor cătră monarhul lor reprezintă un mic manual de educaţie civică a elevilor şi a adolescenţilor, cu norme de comportare corespunzătoare a cetăţenilor faţă de stă-pînire, atît în timp de pace cît şi în vreme de război. Conţinutul cărţii este identic cu cel al manualului sîrbesc intitulat Pridatak k rucinoi knighi za selskaia ucilişta. Doljnosti poddanikov k ni-hovu monarhu, Viena, 1787, pe care îl descrie Gheorghie Mihailovici, în lucrarea citată, p. 192, şi al traducerii româneşti a aceleiaşi cărţi făcută de Grigorie Obradovici, pentru şcolile româneşti din Banat, publicată tot la Buda, în anul 1805, cu titlul Datoriile a subdaţilor, adecă a suptpuşilor, cătră monarhul lor.
     . 2. Limba ultimelor trei manuale menţionate mai sus (Povăţuire cătră aritmetică, Regulele şcolasticeşti şi Datorinţele
367
supuşilor cătră monarhul lor) este identică cu limba primelor două (învăţătură creştinească şi Povăţuire cătră economia de cîmp), care, după cum am văzut, sînt în mod sigur traduse de Gh. Şincai, precum şi cu limba celorlalte scrieri cunoscute ale sale, tipărite sau rămase în manuscris. Vom cita, spre exemplu, doar cîteva particularităţi lingvistice şi grafice comune acestor texte anonime şi scrierilor cunoscute ale lui Şincai, care dovedesc că toate cele cinci manuale menţionate au fost traduse de el. Folosim în demonstraţie următoarele sigle: DSM = Datorin-ţele supuşilor cătră monarhul lor, Buda, 1806; IC = învăţătură creştinească, sau Catehismul cel mare, Buda, 1806; PA = Povăţuire cătră aritmetică, Buda, 1806; PEC = Povăţuire cătră economia de cîmp, Buda, 1806; RS = Regulele şcolasticeşti, Buda, 1806; SC = Gh. Şincai, Catehismul cel mare, Blaj, 1783; SIA = Gh. Şincai, îndreptare cătră aritmetică, Blaj, 1785; SIS = Gh. Şincai, învăţătură firească spre surparea superştiţiei norodului, ediţie de Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor, Bucureşti, 1964; SO (I-ni) = Gh. Şincai, Opere, ediţie de Horea Fugariu, voi. I-m, Bucureşti, 1967-1969.
      1.       O particularitate a limbii lui Şincai este afereza lui h în cuvintele hotar, hotărî. De exemplu, otar (SIS, p. 154; SO I, p. 13, 123, 126, 127, 162, II, p. 249, 364), oţărî (SIS, p. 73, 83, 85, 93; SO I, p. 33, 55, II, p. 371, III, p. 19; DSM, p. 37; PA, p. 13, 36,44, 45, 53, 58; PEC, p. 90, 93).
      2.       In DSM apare neologismul nemic “inamic” (< it. nemi-co): “nemici (vrăjmaşi)” (p. 12). Acest cuvînt se întîlneşte des în Hronica lui Şincai (de exemplu, SO I, p. 75, 80, 95, 97, 100, 112, 122, II, p. 10, 1214, 30, 50, 137, 147, 152, 165, 188, 211, 362, III, p. 13, 125). Alte atestări ale cuvîntului nemic în limba română sînt mult mai tîrzii. în opera lui Şincai se găsesc şi alte italienisme, ca sboccatură “confluenţă”, scaramuce “încăierare” etc. (vezi Richard Walter, Italienisme la Gh. Şincai, în “Studii şi cercetări .ştiinţifice”, Iaşi, seria filologie, XIV, 1963, fasc. 2, p. 283-288).
368
     3.       Tot în DSM apare şi locuţiunea adverbială în coantră “împotrivă”: “fără nici o stare în coantră” (pref.). Şi această locuţiune adverbială (cu particularitatea fonetică o > oa) se întîlneşte des în Hronica lui Şincai, mai ales sub forma în coan-tra (de exemplu, SO I, p. 6, 8, 16, 22, 23, 31, 32, 57, 63, 64, 65, 78, 81, 90, 92, 97, 99,103, 112,124, III, p. 235).
     4.       în cîteva dintre manualele a căror traducere o atribuim lui Şincai apar unele glosări mai semnificative care se găsesc şi în scrierile semnate de el. De exemplu, “măcelari (fleşeri, misarăşi)”, PA, p. 89, “măcelari sau fleşeri (misarăşi)”, PEC, p. 79; “hîrtie (păpi'r)”, RS, p. 17, “păpir sau hîrtie”, SIA, p. 46; “unimea sau uninţa”, PA, p. 3, SIA, p. 2; “veadră (feria), PA, p. 41, “veadra sau feria”, SIA, p. 45, “vedre sau ferii”, PEC, p. 169-170.
     5.       In scrierile lui Şincai apare frecvent grafia etimologizată cu consoane geminate, atît în neologisme de provenienţă latină sau italiană cît şi în unele cuvinte vechi româneşti (vezi Florea Fugariu, studiul Limba lui Şincai, în SO I, p. CX-CXI). De exemplu, grafia cu -pp- a cuvintelor suppune (SIA, p. 28; SO I, p. 14, 23, 58, 66, 75, 80, 121, 127, II, p. 11; DSM, p. 14, 34, 52; PEC, p. 174; RS, p. 23, 32), suppus (SO I, p. 16, 88; DSM, p. 17,18,19, 24, 26, 32, 38; PEC, p. 101).
     6.       Frecventă în scrierile lui Şincai este şi grafia etimologi-zantă şi analogistă -iă, în loc de -ie, care a fost larg răspîndită îndeosebi prin sistemele ortografice din a doua jumătate a secolului al XlX-lea (vezi Florea Şuteu, Influenţa ortografiei asupra pronunţării literare româneşti, Bucureşti, 1976, p. 182-186). De exemplu, SO I: cassiă, p. 185, commediă, p. 192, co-piă, p. 496, mandiă, p. 371, provinciă, p. 57, simoniă, p. 372, tribuniţiă, p. 23, 36, II: audienţiă, p. 176, graţiă, p. 24, 32, 54, 68, 116, 122, 195, hronologiă, p. 97, tragedia, p. 41, III: conferenţia, p. 235, corabiă, p. 15, cuhniă, p. 152, disgraţiă, p. 223domnia, p. 28, 30152, familia, p. 78, 12, melancolia, p.
13, predicaţiă, p. 17; IC: apropiam, p. 110; PA: nepropriă, p. 84; PEC: patriă, p. 150; RS: chiămăm, p. 32, patria, p. 13.
369
      3.      Patru dintre aceste cinci manuale şcolare au pe foile de titlu menţionat faptul că tipărirea lor s-a făcut cu cheltuiala tipografiei Universităţii din Buda, care avea obligaţia să asigure traducerea şi publicarea manualelor şcolare oficiale în limbile tuturor naţionalităţilor din cuprinsul regatului Ungariei. Traducerea în limba română a manualelor, a foilor volante cu caracter administrativ şi a altor publicaţii oficiale intra în obligaţiile revizorilor şi ale corectorilor secţiei româneşti a tipografiei, a cărei activitate era patronată de episcopia greco-catolică din Oradea. Ea recomanda numirea revizorilor şi a corectorilor cărţilor româneşti. Aceeaşi episcopie patrona şi învăţămîntul românilor uniţi din districtul Bihorului. în aceste condiţii, Gh. Şincai, care, din primăvara anului 1804 pînă în vara anului 1808, a fost corector al secţiei româneşti a tipografiei din Buda (vezi Mircea Tomuş, op. cit., p. 125-188), a putut primi de la prietenii săi din conducerea episcopiei de la Oradea (Ignatie Darabant, Samuil Vulcan, Ioan Corneli şi alţii), care i-au facilitat numirea şi menţinerea în postul de corector, rugămintea de a se îngriji de publicarea celor cinci manuale necesare şcolilor româneşti din Bihor, îndatorire pe care el o va fi îndeplinit cu plăcere, căci îi amintea de timpul fericit cînd era director şcolar la Blaj (1782-1794) şi alcătuia unele manuale similare “pentru folosul şi procopsala tuturor şcoalelor normăleşti a neamului românesc”.
370
                                 * Aamrxn KeeqiiwtfcKh'
                                                 c,Kt -
                                 K il T 6 X H O M £ d
              1 8 <1 « ll f B
   It V 4 * f * C « ^ h ui H
                                      •mctVmtj ^.TOKMrtT ) UlM Âk$M
              irfHTptf $dAPClf A
                                 miidii/ie.Ka'f foai^iteijul
              «[»*( A».
   lîtfi oyUrjfioKt,
                                      *HH IllflJHAt £tH .fnpiVlIJTI.
Utf mmawtmb* ^rc^iMH|c 1 «fnti
)lifAfw>Rf vitpÎH f mii i1ne«T0AiiiîijiiM t.tXf iifH•
Huirîr «tf Bf*î.
                 A B £ A a
    TvntfMT kV kiatV^a» Rf«!i|itH TvflorfA^îfi i OvttHii»(HTuutH OvHrV<itt>H.. 18^5.
                 Fig. 1
                                           I! O fi ‘li Ii S li f G
               K * *» f *
                                   iî f 11 -O M 8 T H K t
                                                     citi
                                      .ffixqx'r^a ]IÎ?MffHAU>p
               C It f> t 0 0 A O f A
   1UII(5jM(MGDP
                                                      AM
                                           iiKfii ovnriJfiîCRi»,
                                          Mlll A'tll niftpl.M t'M >nflV»»4TI.
   y.-f MIIUtTMM           l           “»*
                                                unnlnoiTfamiiy»»
                    I                      E It 4 li T*n»WT« d w-w«<» Kf J^TyoKI»*» * OYH»t«wtirii|«M OÎHfy/*<pw' ,S°’'
    *. ;r                      .
               Fig. 3
                             n0£lig£lîp6
                                  ktTfi'
                         effOHomi! « KAWD
      niHr;? <t>«AO(?A
                         IUKOiMedGOf fGOMSHBflIH
                                  \f»*f A"N
      fit ta o\f Hrsîtom,
      “H *HK  .ţnjtVlUTI.
IHH jînotTeftH'fîjpiS MtftifH.
          K< *rrin m 30 ty*.
                                                      Â fl K £ i A,
  A K/**cka Tvnprpft^ii * OytiHiiaiHrti}Tii * 1            0?HrVfîţ>S.   ţfictf.
                                               Fig. 2 P ii r S ii B i B
                                        mnofi ji g th;jd i|ul»
  t;sj,( c*ut          , tu» âtuujvri mu*
          •r^ umirtpfcj u*ii njciconc“LAA
                                        UlKdililţîilGat* PGSAlAHdJJJll
                                                            Aii*
                                            liiifji o 11 r s e fc' c b ii,
          iun «viut nipM'M f'H JfnftVn*Ti.
  tW VtlACtTMMl
Hi MfiT* nV 5 RfM.
                                                                                                vf E £ & Jl TvnipHTi kiatîJ'Ca* BjilyiS
     i OynM«t|»nr*i|iH’OyHrV|J«^’ l*9^‘
                                                            Fig. 4
371
S SU
  *90Sl               M«h*J.M>JnHll£o *
   JJi4yij0UAX K»A»*in vv^£j.vi* şp iahJluax i»î?a f
‘MUTIţitJlUy* «                 «HJ.K’VIIW  £<ţ
     »XTii^>Jo»- hj3 m'fiJtQ HM**- Mm
    'ijojjsjuAo vj_tIf
           h u V i cn v i fc
 liflipiiifivcdj jeoi'ari'pMin
         vfljov©^ JiJamju
 jqdv ysyjKiion
            thn
      jcoFflraşuuseo
     0 V 9 ÎI IIII J 0 1 V ¥
         Ioan Nemişescu, autorul primei traduceri româneşti a operei lui Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae
      1.     Această importantă lucrare a lui D. Cantemir, redactată în limba latină, a rămas în manuscris, ca şi alte scrieri ale marelui învăţat, printre care şi cele în limba română, Istoria ierogli-fică şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. Prima ei traducere românească, făcută după o versiune germană, datează din anul 1806 şi a fost tipărită în 1825, la mănăstirea Neamţ, cu titlul Scrisoarea Moldovei1. Efectuarea şi publicarea acestei traduceri au o istorie interesantă, expusă de ieromonahul Gherontie, tipograful care a imprimat-o la Neamţ, în următorul pasaj din prefaţa sa, intitulată Cătră iubitorii de ştiinţă cititori: “De această carte, carea acum era neştiută de patrioţi, nu ştiu în ce chip s-au înştiinţat înfocatul rîvnitori spre tot folosul de obşte, iară mai ales spre înmulţirea cărţilor, nu numai ale celor ca-nonisite bisericeşti, ci şi ale celor politiceşti, care nu aduc vreo prihană pravoslaviei, preaosfinţitul, zic, arhipăstoriul nostru, pre carea judecînd-o preaosfinţia sa a fi nu numai vrednică, ci cu necuviinţă şi cu prihană a nu o avea patrioţii. Pentru aceea, la anul 1806, au iconomisit preaosfinţia sa de s-au tălmăcit din cea nemţască, căci izvodul cel moldovenesc nu s-au aflat, şi atuncea o ar fi şi tipărit, deaca nu ştiutele întîmplări ale vremi-lor l-ar fi zăticnit. Deci după atîtea schimbări...2, o şi uitasă preaosfinţia sa. Iară ea era păzindu-să de un înalt şi preacinstit Ipochimen, carele, cînd au socotit vreme cuviincioasă, au îm-publicarisit-o. Şi aşa, preacinstitul Ipochimen (carele este preaosfinţitul şi sporitul întru bogoslovie mitropolitul Ungrovlahiei
     1     Vezi descrierea acestei cărţi în Bibliografia românească veche, III, p. 454-458.
     2 Punctele de suspensie sînt ale lui Gherontie, semnatarul prefeţei.
                                                373
[
chirio chir Grigorie) au îndemnat spre tipărirea ei, preaosfinţi-tul nostru arhipăstori cu dragoste au blagoslovit, şi preacuvio-sul nostru stareţ au binevoit, şi noi cu bucurie am priimit”.
      “Preacinstitul Ipochimen” Grigorie este ucenicul învăţatului ieromonah Gherontie (mort în 1814), cu care acesta a colaborat, începînd din anul 1799, mai întîi la Bucureşti, apoi la mănăstirea Neamţ, la traducerea şi tipărirea mai multor cărţi3, în 1823 a fost ales mitropolit al Ţării Româneşti, în care calitate s-a distins prin activitatea sa culturală şi patriotică.
      2.      Principalele date bibliografice ale versiunii germane a Descrierii Moldovei după care a fost tradus textul românesc publicat în 1825 sînt prezentate astfel de D.M. Pippidi, în nota asupra ediţiei jubiliare din anul 1973 a acestei opere: “în 1744, după moartea la Paris a lui Antioh Cantemir, între timp devenit ambasador în capitala Franţei, manuscrisul latin al Descrierii avea să treacă în stăpînirea comitelui Thomson, ginerele marelui medic batav Boerhaave, iar mai tîrziu, pe rînd, în mîinile lui A.R. Boer-haave, profesor la Petersburg, ale medicului-consilier Kruse şi ale altui consilier imperial, G.F. Miiller. Înţelegînd fără îndoială valoarea deosebită a lucrării, aceasta din urmă s-a străduit să-i înlesnească difuzarea, încredinţînd-o geografului Anton Fried-rich Biisching, prin grija căruia o traducere germană, operă a lui Johann Ludwig Redslob, s-a publicat în periodicul de specialitate Magazin jur die neue Historie und Geographie, H[-IV, 1769-1770, apoi în volumul de sine stătător: Demetrii Kantemirs, ehe-maligen Ftirsten in der Moldau, historisch-geographisch - und politische Beschreibung der Moldau, nebst dem Leben des Ver-fassers und eine Landkarte, Frankfurt und Leipzig, 1771”4. Informaţiile citate sînt extrase din prefeţele editorilor A.F. Busch-
    3     Vezi N.A. Ursu, Şcoala de traducători români din obştea stareţului Paisie de la mănăstirile Dragomima, Secu şi Neamţ, în ‘Teologie şi viaţă” (seria nouă a revistei “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”), IV (LXX), 1994, nr. 11-12, p. 80-82, studiu reprodus în prezentul volum.
    4 Vezi Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Bucureşti, 1973, p. 40.
374
ing şi G.F. Miiller aflate în ediţia din 1771 a traducerii.
     3.       Autorul traducerii româneşti din anul 1806 nu este menţionat nici în copia ei aflată în ms. 1227 de la Biblioteca Academiei Române, nici pe foaia de titlu sau în cuprinsul ediţiei de la 1825. Mihail Kogălniceanu, într-o notă care precedă ediţia lucrării: “Întîmplările Cantacuzineştilor şi a Brancovenilor în Va-lahia, de Dimitrie Cantemir, domnul Moldaviei, tălmăcite de pe grecească prin Vasili Vîmav, la anul 1811, iunie 19”, publicată în “Arhiva românească”, n, 1845, p. 279-322, face o schiţă biografică a banului Vasile Vîmav, în care, după ce arată, printre altele, că “au tradus o mulţime de scrieri, din care numim cîteva: Descrierea geografică a Moldovii de Cantemir, care pe urmă s-au tipărit la mănăstirea Neamţu, însă fără numele lui [...]”. Afirmaţia aceasta a lui Kogălniceanu, care - după cum vom vedea - se dovedeşte a fi neîntemeiată, a fost preluată fără controlul necesar şi statornicită de multă vreme în istoria noastră literară. în aproape toate ediţiile traducerilor mai noi ale Descrierii Moldovei, făcute după textul original latin, este menţionată şi informaţia că prima traducere românească a acestei opere, publicată în 1825, a fost făcută de banul Vasile Vîmav.
     Într-adevăr, banul Vasile Vîmav ştia bine limbile greacă şi franceză, din care a tradus, prin anii 1810-1827, numeroase scrieri (Frumuseţile a istoriei româneşti a lui Rollin, Filosofici moralicească a lui Muratori, Pentru greşele şi pedepse a lui Beccaria, Loghica lui Condillac, Scurtarea obşteştii istorii a lui Domairon, şi altele). Traducerile menţionate conţin numeroase neologisme de provenienţă neogreacă şi, mai ales, franceză. Vasile Vîmav cunoştea de asemenea, cum afirmă şi M. Kogălniceanu, limbile latină şi italiană. într-un adaos la prefaţa traducerii Loghicii lui Condillac, din anul 1825, el îşi exprimă convingerea că “de s-ar lăsa scriitorii noştri de cuvintele greceşti, sîrbeşti şi turceşti şi de ar împrumuta neagiunsul de la latini şi italieni, s-ar face şi această a noastră limbă pre aleasă şi pre frumoasă, după cum este şi soră-sa, limba italienească” (ms. 425
375
de la BAR). Vasile Vîmav nu ştia însă şi limba germană. Prin urmare, el nu poate fi traducătorul din limba germană al acestei opere a lui D. Cantemir. De altfel, chiar şi o sumară comparaţie a limbii traducerii din 1806 a operei lui Cantemir cu limba traducerilor menţionate ale lui Vîmav arată că între ele există diferenţe mari de vocabular şi de stil.
     4.      Căutîndu-1 deci pe adevăratul autor al primei traduceri româneşti a Descrierii Moldovei printre intelectualii cunoscători de limba germană din Moldova, de pe la 1806, care ar fi putut fi angajaţi de mitropolitul Veniamin Costache pentru efectuarea acestei lucrări, l-am identificat în persoana lui Ioan Nemişescu, funcţionar în Iaşi, la Vistierie. El a tradus din limba germană, în anul 1808, Istoria politicească a Dachiei şi a neamului românilor, extrasă din volumele 50, 56 şi 57 ale sintezei lui Ludwig Albrecht Gebhardi, Allgemeine Weltgeschich-te. Pentru viaţa şi activitatea lui L.A. Gebhardi (1735-1802), fost profesor la liceul tinerilor nobili (Ritterakademie) din Lii-neburg, unde studiase şi el, vezi Allgemeine Deutsche Biogra-phie, voi. VIII, Leipzig, 1878, p. 483-484. Din opera sa citată mai sus, la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi există (sub cota CR 1-1310) volumul al 57-lea, cu istoria Moldovei, editat la Briinn, în 1788, şi (sub cota CR 11-1100) cîteva volume dintr-o ediţie publicată la Leipzig, între care şi volumul al XV-lea, diviziunea a IV-a, apărut în 1782, care conţine toate cele trei texte traduse de Ioan Nemişescu: Istoria Valahiei, Istoria Moldaviei şi Istoria Bulgariei.
     Istoria politicească a Dachiei şi a neamului românilor s-a păstrat în următoarele trei copii, integrale sau parţiale, aflate la Biblioteca Academiei Române (BAR) şi la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi (BCU Iaşi):
     1. în ms. 2866 şi 2867 de la BAR5, ambele copiate de o
    5    Vezi descrierea lor la G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti. B.A.R., 1601-3100, Bucureşti, 1983, p, 392-393.
376
singură persoană, încă neidentificată, se păstrează textul integral al traducerii. Foaia de titlu a ms. 2866 conţine următoarele informaţii: “Istorie politicească a Dachiei şi a neamului românilor, alcătuită de Ludovig Ghebhardii după planul lui Vilhelm Gutri, i a lui Ioan Grai, şi a altor învăţaţi englezi, culeasă de Ia cei mai buni istomici şi cuprinsă în istoria lui ce de obşte a toată lume, în limba nemţască. Acum întăieşi dată prefăcută în limba românilor dintru ace nemţască şi hotărîtă în trii tomuri, adică. Valahia, Moldavia şi Bulgaria, de Ioan Nemişescul ot Vister[ie]. Tomul întăi, pentru Valahia. Tălmăcită în oraşul Iaşii, la let 1808”, iar pe verso foii de titlu a manuscrisului se află următoarea dedicaţie a traducătorului: “Pre cinstitului şi de bună evghenie boieri, domnisale Iordachi Uschii biv vel clucer, voitoriului şi făcătoriului meu de bine, afierosăsc cu toată plecăciunea acest puţin spori al osîrdiei meii (la cari mai mult prin sî-linţa şi înlesnirea dumisale am fost îndemnat), ca un mic sămn de jărtfă facirilor de bini cu cari m-au întîmpinat, şi de aducere aminte a predatomicii meii evlavicoasă supuneri şi mulţămire cătră a sa încuviinţată evghenie, cătră care pentru de apurure slăvindu-o, rămîi cu ce desăvîrşită supunere şi evlavie pre plecatul slugă I. Nemişescul ot Vist[erie], tălmăcitoriul”. La sfîrşitul manuscrisului, pe f. 190v, se află însemnarea: “Această istorie s-au scris cu îndemnare şi cu toată cheltuiala dumisfale] clucerului] Iordachi Ilschii”.
      Ms. 2867 conţine, pe f. 1-141, istoria Moldovei, cu următoarea foaie de titlu: “Istoria Moldaviei, alcătuită de Ludovig Ghebhardi după planul lui Vilhelm Gutri, i a lui Ioan Grai, şi a altor învăţaţi englezi, culeasă de la cei mai buni istomici şi cum-prinsă [sic!] în istoria lui ce de obştii a toată lumea, în limba nemţască, în tomul al 57-lea. Acum întăieşi dată prefăcută în limba românilor, împreună şi cu istoria Valahiii şi a Bulgariii, din limba nemţască, de Ioan Nemişescul ot Vist[erie], în oraşul Iaşii, la anul 1808. Tomul al 2-le. I îndemnat fiind spre această săvîrşire mai mult prin înlesnire dumisali cinst[itului] boieri Ior-
377
dachii Uschii biv vel clucer, căruia s-au şi afierosit”, iar pe f. 142-199 conţine istoria Bulgariei, cu următoarea foaie de titlu: “Istoria Bulgariei, cuprinsă în tomul 50 al istoriii de obşte pentru toată lume ce este alcătuită în limba nemţască de Ludovig Ghebhardi. Iară acum în perilipsis tălmăcită în limba românilor de Ioan Nemişescu ot Vist[erie], în oraşul Iaşii, la anul 1808. Tomul al 3-le. îndemnat fiind spre această săvîrşire mai mult prin îndemnarea dumisale cinstitului boieri Iordachi Dschii biv vel clucer, căruia s-au şi afierosît”. Pe verso acestei foi de titlu şi pe f. 143r se află următoarea prefaţă a traducătorului: “Cinstiţilor iubitori de ştiinţă cetitori! Fiindcă întru ace de obşte istorie a toată lumea, în cari am găsit şi am tălmăcit tomul Valahiii şi tomul Moldovii, se află şi tomul Bulgariii pre larg alcătuit, cu nerăbdare dară vor bănui iubitorii de ştiinţă cetitori pentru că nu s-au tălmăcit pre larg şi întreagă istoria şi acestui pămînt al Bulgariii, precum s-au tălmăcit istoria Valahiii şi a Moldovii. însă fiindcă scoposul şi îndemnarea me n-au fost ca să tălmăcesc toată această istorie de obştie a lumii pentru alte ţări şi neamuri streine, ce numai să trag dintr-însa toate povestirile ce voi afla pentru neamul nostru al românilor. Deci aflîndu-să şi întru acest tom de istorie al Bulgariii multe şi gingaşe pomeniri pentru neamul românilor, cum că au lăcuit întru acel pămînt în multe osă-bite politii, după ce i-au strămutat chesariul Avrilian di aice din Dachia lui Traian şi i-au trecut preste Dunăre în Mesia, adică în Bulgaria, ce s-au chemat după acea Dachia lui Avrilian, şi că mai în urmă, după ce s-au rădicat Bulgaria crăie de sine şi au stăpînit-o douî neamuri de despoţi şi de crai, şi după. ce de al douî oara au căzut tot pămîntul supt sila grecilor, l-au smult de supt stăpînirea grecilor însuşi neamul românilor, adică valahii, cari acolo în Bulgaria, de cînd să afla trecuţi de aice de chesariul Avrilian, lăcuia ca o osăbită politie pe muntile Emul, cum şi în Zagora şi la Alhiâlo, şi rădicînd aceştia Bulgaria iarăşi în floarea ei ce mai dinainte, au stătut de rînd stăpînitori într-însa patru-sprezeci crai români sau valahi atîta de puternici şi de slăviţi,
378
precum să va vide mai înainte. Drept aceea, ca să nu rămîie ştirbă istoria românilor cu trecire cu vedere de aceşti slăviţi crai, ci. să-i fac cunoscuţi împreună şi pre dînşii iubitorilor de ştiinţă cetitori ai neamului nostru, dară să nu calc nice planul istorîii, pentru aceea în perilipsis am tălmăcit şi celilalte pricini de istorie a Bulgariii ce nu să ating de neamul nostru, pînă cînd m-au adus pe rînd la pricinile acele îndemnătoare a românilor şi a crailor pomeniţi, pe care le-am tălmăcit pre larg, după cum s-au aflat în orighinal. Apoi şi de acolo înainte, după săvîrşirea acestor crai, am tălmăcit iarăşi în perilipsis şi celilalti următoare pricini de istorie a Bulgariii, pănă cînd au căzut în sfîrşit supt sila turcilor. Tălmăcitoriul”.
     La sfîrşitul Istoriei Moldaviei, f. 141v, şi la sfîrşitul Istoriei Bulgariei, f. 199r, se află aceeaşi însemnare de la sfîrşitul istoriei Valahiei, din ms. 2866, f. 190v, citată mai sus. Necunoscînd un text autograf al lui Ioan Nemişescu, pentru a compara grafia lui cu cea a ms. 2866 şi 2867, nu putem şti dacă această copie, făcută “cu îndemnare şi cu toată cheltuiala” clucerului Iordache Dschi, este autograful traducătorului, cum pare a fi.
     2.      A doua copie a traducerii, astăzi incompletă, se află în ms. IV-30 şi 111-18 de la BCU Iaşi, şi în ms. 4702 de la BAR, toate trei copiate de o singură persoană, încă neidentificată, probabil în anul 1809.
     Manuscrisului IV-30 i s-a pierdut foaia de titlu. Pe f. lr, la începutul textului, are titlul Istorie Valahiei. îi lipsesc numeroase foi şi caiete întregi, inclusiv sfîrşitul. Conţine acum doar 98 de foi, paginate de biblioteca, cu cifre arabe.
     Manuscrisul 111-18 cuprinde Istorie Bulgariei. Textul foii lui de titlu şi al prefeţei traducătorului, aflat pe verso foii de titlu şi pe f. 2r, este cel din ms. 2867 de la BAR, f. 142-143, reprodus mai sus (în ms. 111-18 sînt însă omise două pasaje din prefaţa traducătorului). îi lipsesc de asemenea numeroase foi şi caiete întregi, inclusiv sfîrşitul. Conţine acum doar 32 de foi, paginate de bibliotecă, cu cifre arabe.
379
     Manuscrisul 4702 de la BAR, răzleţit cîndva de cele aflate la BCU Iaşi, este complet. Cuprinde Tomul al doilea, pentru Moldavia. A fost dăruit BAR de către Eudoxiu Hurmuzachi, în anul 19216.
     3.      Volumul al doilea al acestei traduceri are şi o copie independentă, intitulată Istoria Moldovii, în ms. 5702 de la BAR. Copia este nedatată, copistul neidentificat, iar provenienţa manuscrisului este necunoscută7.
     5.      Faptul că prima traducere în limba română a Descrierii Moldovei a lui D. Cantemir, publicată anonim în anul 1825, a fost făcută de Ioan Nemişescu, traducătorul cunoscut al Istoriei politiceşti a Dachiei şi a neamului românilor, pe care l-am stabilit prin cercetarea limbii acestor două traduceri, a fost comunicat într-un mic articol apărut în anul 19798. împrejurările au făcut însă ca acest articol să rămînă aproape necunoscut. Autorii Dicţionarului literaturii române de la origini pînă la 19001-au avut în vedere numai în articolul consacrat banului Vasile Vîmav, nu şi în cel consacrat lui D. Cantemir, iar editorii de după anul 1979 ai Descrierii Moldovei l-au ignorat, continuînd să afirme că prima traducere românească a acestei opere a fost făcută de banul Vasile Vîmav9.
     Deoarece în articolul menţionat nu am făcut demonstraţia filologică de rigoare privind paternitatea lui Ioan Nemişescu asupra traducerii Descrierii Moldovei, iar între timp am constatat că el se dovedeşte a fi şi traducătorul necunoscut al unui
    6    Vezi descrierea lui la G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti. B.A.R., 4414-5920, voi. IV, Bucureşti, 1992, p. 94.
    7 Vezi descrierea lui la G. Ştrempel, ibidem, p. 375-376.
    8    Vezi N.A. Ursu, Cine a făcut prima traducere românească a operei lui Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae?, în “Cronica”, XTV, 1979, nr. 5, p.7
      Vezi D. Cantemir, Descrierea Moldovei, prefaţă şi tabel cronologic de Leonida Maniu, Bucureşti, 1981, p. XXXVIII, şi D. Cantemir, Descrierea Moldovei, postfaţă şi bibliografie de Magdalena Popescu, Bucureşti, 1986, p. 203.
380
manual de istorie universală, tradus tot din limba germană, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, vom demonstra acum paternitatea lui Ioan Nemişescu asupra ambelor traduceri pe care i le atribuim. Cu acest prilej corectăm şi următoarele două mici erori strecurate în acest articol: 1. Ieromonahul Gherontie, tipograful Scrisorii Moldovei, este altă persoană decît învăţatul ieromonah Gherontie de la Neamţ, mort în anul 1814 (vezi şi 1.). 2. Numele imprimat în părţile laterale ale vinietei de pe p. 23 a Scrisorii Moldovei este Nicâlae, nu Nicâla I. Acest Nicâlae (mai tîrziu va semna Iancu Nicolae şi Iancu Nicola, sau Buznea) este unul dintre cei patru bursieri trimişi de mitropolitul Veniamin Costache, în anul 1825, la şcoala românească a lui I. Eliade Rădulescu şi Eufrosin Poteca de la mănăstirea Sf. Sava din Bucureşti, care, în timpul studiilor sale acolo, a făcut cîteva traduceri importante. Probabil prin acest Iancu Nicolae a ajuns manuscrisul traducerii operei lui Cantemir .de la Bucureşti la Iaşi, fapt care ar putea explica imprimarea discretă a numelui său pe părţile laterale ale vinietei de la p. 23 a ediţiei din 1825 a Scrisorii Moldovei.
     6.      în ms. 1375 de la BAR, nedatat (scris probabil în jurul anului 1800) şi fără semnătura copistului10, precum şi în ms. IV-16 de la BCU Iaşi, copiat de trei persoane de asemenea necunoscute, între 24 noiembrie 1813 (f. 2r) şi 6 iunie 1814 (f. 323r), se află traducerea anonimă a unui manual de istorie universală. în mod evident, textul este tradus din limba germană, de către un moldovean. Numele autorului german al lucrării nu este menţionat în cele două copii ale traducerii. Paul Cemovo-deanu a considerat această traducere “realisee vraisemblable-ment d’apres une edition abregee d’une synthese de Julius August Remer, intitulee Handbuch der allgemeinen Geschichte, volumes l-în, Vienne, 1785-1786, qui constitue en meme
    10     Vezi descrierea lui la G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti. B.A.R., 1-1600, Bucureşti, 1978, p. 309.
                                             381
temps la premiere synthese scientifique composee en langue roumaine dans un esprit raţionaliste et qui expose l’histoire de l’humanite depuis Ies temps Ies plus anciens jusqu’en 1783”. în nota 45 autorul adaugă: “La traduction roumaine presente d’evidentes similitudes avec la monographie de Remer, tant dans le contenu que dans le partage du materiei et des chapitres d’histoire de la Science et de la culture, exposes en abrege”11. Pentru informaţii privitoare la J.A. Remer (1738-1803), fost profesor de istorie universală la Collegium Carolinum din Braunschweig, P. Cemovodeanu trimite la Allgemeine Deutsche Biographie, voi. XXVIII, Leipzig, 1889, p. 198-200.
      Presupunerea că textul aflat în ms.7575 de la BAR şi în ms. TV-16 de la BCU Iaşi ar putea fi o prescurtare a sintezei de istorie universală a lui J.A. Remer nu a fost încă verificată. Nu am găsit în bibliotecile ieşene manualul menţionat al lui Remer, pentru a vedea în ce constau similitudinile observate de P. Cemovodeanu între conţinutul şi împărţirea materiei din manualul lui Remer şi conţinutul şi structura textului din traducerea românească. Wilhelm Heinsius, în Allgemeines Biicher-Lexikon, voi. III, Leipzig, 1812, col. 359, înregistrează sub numele lui J.A. Remer şi un Lehrbuch der allgemeinen Geschich-te, apărut la Halle, în anul 1800, dar nici pe acesta nu l-am găsit. Lectura atentă a întregului text românesc arată însă că el este traducerea fidelă, capitol cu capitol şi paragraf cu paragraf, a unui manual de istorie universală german, intitulat probabil Allgemeine Weltgeschichte (nu Allgemeine Geschichte, cum este intitulat manualul lui Remer), căci în traducerea românească lucrarea este numită “ce atot de obşte istorie a lumii”. Dar fie că este un compendiu al lucrării menţionate a lui Remer, cum s-a presupus, fie un manual similar al altui autor, textul german tradus în româneşte trebuie să fi fost elaborat şi publi-
    11    Vezi studiul Preoccupations en matiere d’histoire universelle dans l'liistoriographie roumaine aux XVII-e et XVIIl-e siecles (III), în “Revue roumaine d’histoire”, X, 1971, nr. 4, p. 719-720.
382
cat între anii 1784-1789, în timp ce împărat al Austriei era Iosif al II-lea, căci în textul românesc numele lui este menţionat astfel: “chesariul Iosif al doile, care acum stăpîneşte” (ms. IV-16, f. 286v, ms. 1375, f. 213v; sublinierea noastră). După cum se ştie, împăratul Iosif al II-lea a murit în februarie 1790. S-ar putea ca şi traducerea românească să dateze din aceeaşi vreme, căci limba acestei traduceri pare puţin mai veche, este mai bogată în calcuri lexicale decît cea a traducerii lui Nemişescu din istoria lui Gebhardi. în această eventualitate, nu este exclusă nici posibilitatea ca precizarea “care acum stăpîneşte” să aparţină traducătorului român; chestiunea aceasta va putea fi însă elucidată numai prin identificarea textului original. Este de asemenea posibil ca traducerea să fi fost făcută după anul 1790, iar traducătorul să fi reprodus automat precizarea respectivă din original, aşa cum tot automat a fost ea reprodusă în ambele copii de mai tîrziu ale traducerii.
     Pentru a înlesni cercetătorului interesat identificarea sursei germane a acestei importante traduceri româneşti, prezentăm aici conţinutul şi structura lucrării, după copia aflată în ms. IV-16 de la BCU Iaşi. Cartea are trei părţi. O introducere (f. 1-58), care conţine următoarele diviziuni: Pinax “sumar” (f. 1-2); Povăţuire întru istorie sau întîmplările cele în scris (f. 3-14; 28 de paragrafe, numerotate marginal, cu cifre arabe), în care sînt explicate unele noţiuni elementare de istorie; înţălegire ce mergi mai înainte al cei atot de opşte istorii a lumii (f. 14-40; 34 de paragrafe), în care sînt discutate unele probleme generale de istorie universală; Istoriile ce să cuprind în fieşticari vîrstă de vreme12. [Cap întăi] al cei atot de opştie istorii a lumii. Istoriile din nainte naşterii lui Hristos (f. 40v-47v), în care sînt prezentate succint perioadele: Vîrsta vremii ce dintîi, de la Adam pînă la Noe, Vîrsta vremii de al doile, de la Noe pînă la Moise,
    12    Sintagma vîrstă de vreme (în alte locuri vîrsta vremii) este calc după germ. Zeitalter s.n. “perioadă”.
383
Vîrsta vremii de al treile, de la Moise pînă la Romulus, Vîrsta vremii de al patriile, de la Romulus pînă la Pirus, Vîrsta vremii de al cincile, de la Pirus pînă la Alexandru Macedon, şi Vîrsta vremii de al şasăle, de la Alexandru Macedon pînă la Hristos. Cap al doile al istoriii ce atot de opştie. Istorie de la Hristos (f. 47v-58v), în care sînt prezentate succint alte şase perioade: Vîrsta vremii dintâi, de la Hristos pînă la Teodosie cel Mare, Vîrsta vremii de al doile, de la Teodosie cel Mare pînă la Maho-med, Vîrsta vremii de al triile, de la Mahomed pînă la Carol cel Mare, Al patrăle vîrstă de vreme, de la Carol cel Mare pînă la papa Grigore al Vll-lea Hildebrand şi Godefroy de Bouillon, Vîrsta vremii de al cincile, de la papa Grigore al Vll-lea şi Godefroy de Bouillon pînă la Columb şi Luter, Vîrsta vremii de al şasăle, de la Columb şi Luter pînă la Iosif al II-lea şi Frede-ric cel Mare, în anul 1783. în diviziunea intitulată Ce atot de opştie istorie a lumei. Partea dintâi. Istoria înainte naşterii lui Hristos (f. 59r-162v) este discutată mai pe larg, sub aceleaşi titluri, istoria prezentată în cele şase perioade menţionate în capitolul întîi din introducerea lucrării. Istoria fiecărei perioade este structurată în diferite paragrafe, numerotate marginal cu cifre arabe, care sînt însoţite de cîteva cuvinte ce rezumă conţinutul acelui paragraf. După tratarea materiei fiecărei perioade urmează cîte un capitol intitulat Socoteli amestecate pentru întîmplările vîrstii vremii (respective), structurat de asemenea în cîteva paragrafe numerotate marginal. în diviziunea intitulată Ce atot de opştie istorie a lumii. Parte al doile. Istorie după naştire lui Hristos (f. 163-323) este discutată mai pe larg, sub aceleaşi titluri, istoria prezentată în cele şase perioade menţionate în capitolul al doilea din introducere, materia fiecărei perioade fiind structurată şi aici ca în partea întîi a istoriei.
      7.      Traducerea Descrierii Moldovei publicată în anul 1825 şi cea a manualului de istorie universală din manuscrisele menţionate mai sus au numeroase particularităţi lingvistice comune cu Istoria Dachiei şi a neamului românilor, tradusă de Ioan
384
Nemişescu în anul 1808, fapt care arată că aceste trei texte sînt traduse de una şi aceeaşi persoană. Cele mai elocvente probe sînt îndeosebi cuvintele sau sintagmele identice prin care sînt traduşi unii termeni germani. Cităm în continuare cîteva exemple mai semnificative, folosind în argumentare următoarele sigle ale textelor comparate: CS = D. Cantemir, Scrisoarea Moldovei, Mănăstirea Neamţ, 1825; GB = Istoria Bulgariei, tradusă de I. Nemişescu, ms. 111-18 de la BCU Iaşi; GM = Istoria Moldaviei, tradusă de I. Nemişescu, ms. 4702 de la BAR; GV = Istoria Valahiei, tradusă de I. Nemişescu, ms. IV-30 de la BCU Iaşi; IU = [Istorie universală], ms. IV-16 de la BCU Iaşi (în cazuri excepţionale, cităm şi copia din ms. 1375 de la BAR, cu cota respectivă).
     7.1.      Adj. unehelich “nelegitim” a fost tradus de Nemişescu prin locuţiunile adjectivale afară de cununie şi peste cununie. De exemplu, în GM: “fecior afară de cununie lui Alexandru vodă” (f. 67v), “Bogdan au mai avut un frate afară de cununie, anume Petru Aaron” (f. 68r), “fiica sa ce piste cununie” (f. 38v), “fecior piste cununie a lui Bogdan” (f. 69v; cf. şi f. 95r, 103r, 109r, 134v). Acelaşi adjectiv este tradus prin locuţiunea afară de cununie şi în CS: “un fiiu afară de cununie al lui Ştefan” (p. 111), “fiiul său cel afară de cununie” (p. 112). Prin această locuţiune este tradus în CS şi adj. nattirlich “natural, nelegitim”: “[Rareş] fiiul cel afară de cununie al lui Ştefan cel Mare” (p. 171)‘
     7.2.      în GV, s.n. Ăusserste “extremitate, caz extrem” este tradus prin locuţiunea adjectivală cea mai dinafară: “şi ţ)ănă la cea mai dinafară vîrtute a sa să apire Valahie” (f. 54v). In CS, adj. ăusserst “extrem” este tradus de asemenea prin locuţiunea adjectivală cel (cea) mai dinafară: “goniia pre amindoi fraţii din cea mai dinafară vîrtute a sa” (p. 4), “făcînd oşti din cea
     13     Transcriem cuvintele germane din originalele textelor comparate în ortografia lor actuală.
                                                   385
mai dinafară vîrtute a sa” (p.9), “să privim înaintea ochilor apunerea cea mai dinafară” (p. 250). Locuţiunea adjectivală cel (cea) mai dinafară apare des şi în IU: “biruiţi cu străşnicia ce mai dinafară” (f. 121v), “[China] să lăţiia cătră cele mai dinafară pămînturi ale Asiei” (f. 13 lr), “s-au apărat cu vîrtute ce mai dinafară” (f. 178r), “să adusese califatul la cădere ce mai dinafară” (f. 21 lv; cf. şi f. 29lv, 308v, 320r).
     7.3.      In GM, Nemişescu a tradus vb. entvdlkem “a despopu-la” prin perifraza a dezbrăca de oameni: “să dezbrăcă Atelcu-zu desăvîrşit de oameni” (f. 10v), iar vb. entwajfnen “a dezarma” prin perifraza a dezbrăca de arme: “i-au dezbrăcat de arme şi i-au prins robi” (f. 47r), “au hotărît ca să dezbrace de arme pre Laschi cu alt chip” (f. 123v; cf. şi f. 144r). Verbul dezbrăca apare, în perifraze similare, şi în IU: “au dezbrăcat împărăţie sa de lăcuitori” (f. 295r), “s-au slăbit ei pre sineşi şi s-au dezbrăcat ei la urmă de volnicie lor” (f. 25v, cf. şi 45r), şi altele (cf. f.55r, 295v).
     7.4.      In GM, adj. unbegrenzt “ nelimitat” este tradus prin locuţiunea adjectivală fără hotar: “putere sa ce fără hotar” (f. 106v), iar adj. sinonim uneingeschrănkt prin adj. nemărginit: “stăpînitoriul cel nemărginit al ţării” (f. 117r). în CS, prin adj. nemărginit este tradus, într-un context similar, adj. absolut: “are stăpînire nemărginită asupra supuşilor săi” (p. 327). Tot aici, adj. şi adv. unumschrănkt “nelimitat, absolut” este tradus prin adj. nehotărît: “stăpînirea cea nehotărîtă” (p. 8) şi prin locuţiunea adverbială fără hotărîre: “stăpînea fără hotărire asupra supuşilor săi” (p. 170). în IU este frecvent folosit, în aceleaşi contexte, adj. nehotărît: “o căpetenie mare cu putere nehotărîtă” (p. 128v), “să stăpînea de domni cu o putere nehotărî-tă” (f. 179v; cf. şi f. 217v, 230v, 307v, 309r, 316r); mai rar, apare şi locuţiunea adjectivală/ara hotar: “stăpînitori fără hotară” (f. 276V).
     7.5.      Nemişescu a tradus vb. stossen din diferite construcţii prin vb. întruloca. De exemplu, în GM: “au adunat [...] pre toţi
386
ceilalţi moldoveni care sta gata şi i-au întrulocat cu oaste ce...” (f. 124v); în GV: “între aceste s-au întrulocat la Sibii oştile...” (f. 78r). Tot prin întruloca a fost tradus în GM şi vb. kommen (cu zu) “a veni în ajutor”: “făgăduind că va agiuta pre craiul [...] şi să va întruloca cu dînsul îndată după ce va întră...” (f. 81v). Prin acelaşi cuvînt este tradus în CS vb. fiigen “a (se) uni”: “domnul întru aceeaşi vreme să-şi întruloace oştile cu ale ţariului” (p.8). Vb. întruloca apare des în IU: “norveghii şi şye-zii s-au întrulocat într-o crăii” (f. 55v), “e întruloacă multe mulţimi de oameni” (f. 63r), “au întrulocat întăi pe această ţară cu Englitera” (f. 300v; cf. şi f. 35r, 53r, 57v, 64r, 110v, 184r, 204v, 318r); cf. şi forma întroloca (f. 103r, 109v, 238r, 240v, 241r, 242v, 298r, 302r, 309v), datorată probabil copiştilor.
     7.6.       Prin sintagma oraşul cel de căpetenie, Nemişescu a calchiat atît s.f. Hauptstadt “capitală”: “au rîsipit oraşul cel de căpetenie al ghetilor” (GV, f. ly) cît şi sinonimul său s.m. Hauptorf. “Dintre oraşile cele de căpetenii a Valahiii este Tîr-govişte” (GV, f. 47r). Sintagma aceasta apare şi în CS, unde traduce tot s.f. Haupstadt: “Soceava, ce au fost mai nainte oraşul de căpetenie a toată Moldova” (p. 64), “Iaşi, care este scaunul şi oraşul cel de căpetenie al Moldaviei” (p. 150), sau sintagma die vomehmste Stadt: “oraşul lui [al ţinutului] cel de căpetenie este Cemăuţul” (p. 64).
     7.7.       în GM, Nemişescu a tradus s.m. pl. Bedienten “sluji-torime” prin s.n. pl. ragealuri (sg. rageal < tc. rical “mare demnitar al Porţii otomane”): “ca să cîştige bun razim la răgea-lurile Porţii, au metaherisit toate averile sale” (f. 115v), “dînd bune daruri pre la toate răgealurile Porţii” (f. 116v; cf. şi f. 130r), “întîmpinînd cu mita pre cei mai aleşi din ragealurile turceşti” (f. 166v). Cuvîntul este folosit şi în CS, sub forma de sg., dar cu sens colectiv: “marii demnitari ai Porţii otomane , traducînd acelaşi s.m. pl. Bedienten: “el era în mare socotinţă la tot răgealul Porţii” (p. 4), “să dea [...] sultanului şi ragealului turcesc darurile cele obicinuite” (p. 7), “i-au cerut viziriul ca
387
să-i trimită lui şi celuialalt rageal banii ce să cuvin pentru luarea domniei” (p. 7).
     7.8.       Prin s.m. răscolnic Nemişescu a tradus în GM atît s.m. Emporer “răzvrătit, rebel”: “îmblînzind pre rascolnicii, le-au făgăduit că...” (f. 122r) cît şi sinonimul său Aufrtihrer s.m.: “au dat război rascolnicilor şi i-au sfărîmat” (f. 171v). Prin acelaşi cuvînt sînt traduşi în CS termenii Rebeli s.m.: “le vor fi la vedere vrăjmaşi şi rascolnici" (p. 101), şi Partei s.f. “partid”: “toată ţara s-au răzvrătit şi s-au umplut de răscolnici” (p. 113). Tot prin răscolnic, adj., sînt traduse în CS adj. unruhig “gălăgios”: “prin îndemnările unor capete răscolnice” (p. 280) şi adj. aufrUhrerisch “răzvrătitor”: “măi mult sînt răscolnici şi nestatornici” (p. 288).
     7.9.       S.m. Irrtum “eroare” a fost tradus de Nemişescu, în GM, prin s.f. rătăcire: “această scrisoare este plină de rătăciri hronologhiceşti” (f. 4V), “este vederată rătăcire care s-au pricinuit...” (f. 134v); cf. şi locuţiunea adverbială cu rătăcire, prin care este tradus adj. şi adv. irrig “eronat”: “Domnul Cantemir povesteşte cu rătăcire această întîmplare” (f. 102v). Tot prin rătăcire este tradus s.m. Irrtum şi în CS: “[informaţia] aceasta este o rătăcire vederată” (p. 27). Cuvîntul rătăcire “eroare” este folosit şi în IU: “a să păzi pre sine de crezămîntul cu lesni-re, dintru care să stîmesc atîte greşale sau rătăciri” (ms. 1375, f. lv; în copia din ms. IV-16, f. 3V, lipseşte cuvîntul); cf şi vb. rătăci “a greşi”: “noi putem cu adevărat să rătăcim de multe ori la cercare dumnezeieştilor scoposuri” (f. 8V; în ms. 1375, f. 5V).
     7.10.        S.n. Bruchsttick “fragment, rămăşiţă, ruină” a fost tradus de Nemişescu prin s.f. risipă. De exemplu, în GY: “risipele a unui turn [...] ce să vedi a fi făptură a romanilor” (f. 3V), “aice întru acest Rumănaţi zac risipele podului lui Traian” (f. 12r); în GM: “risipele oraşului Bacău” (f. 48v). Tot prin risipă sînt traduşi în CS termenii Spur s.f. “urmă, semn”: “rîsipile unii cetăţi foarte vechi” (p. 64) şi Ruine s.f. “ruină”: “rîsipile de
388
zidiri vechi” (p. 69).
      Prin acelaşi s.f. risipă Nemişescu traduce însă şi cuvintele Verheerung s.f. “pustiire, devastare”: “au făcut mare risipă în Dachia” (GV, f. 14v), Verbrennung s.f. “ardere, mistuire prin foc”: “pentru risipa Chiliei” (GM, f. 103%
      Cuvîntul risipă, în diferite accepţiuni, este folosit şi în IU: “risîpa norodului jidovesc” (f. 181r), “risipa Vavilonului prin Chirr” (f. 132v), “pentru risipa împărăţiii rîmleneşti” (f. 207v), “s-au prăpădit prin risipa domnilor” (f. 234r).
      7.11.       Prin vb. sădi Nemişescu a tradus, în GV, atît vb. versetzen “a (se) strămuta, a schimba locul”: “au adunat [...] foarti mari mulţime de ostaşi şi de orăşăni [...] şi i-au sădit întru această ţară” (f. 2V), “neamul savirilor, care să sădisi acolo în anul...” (f. 15r) cît şi vb. bevdlkem “a (se) popula”: “pămîntul [...] l-au sădit cu mulţime de romani aduşi din Trachia” (f. 16v), “cuţovlahi [...] care i-au sădit împăraţii greceşti în Valahia ace din Trachia” (f. 18v), “să sădească într-însa iarăşi nă-roade” (f. 23v), “să sădească Cumania [...] cu oameni streini” (f. 24v).
      în CS, vb. fortpflanzen “a (se) propaga, a (se) transmite” este tradus prin locuţiunea verbală a sădi înainte: “chipul cu care s-au sădit înainte şi s-au ţinut în Dachia viţa romanească” (p. 258), iar vb. versetzen este tradus prin vb. răsădi: “noroadele acelea pre care le-au răsădit Traian în Dachia” (p. 257).
      Vb. răsădi şi locuţiunea verbală a răsădi înainte “a (se) propaga, a (se) transmite” apar şi în IU: “cum s-au întimiet legea întru care ne mărturisim noi şi o ţinem, cum s-au răsădit ea şi cum s-au păzit” (f. 9r), “cei opt oameni ce mai rămăsese iarăşi ş-au răsădit înainte neamul lor” (ms. 1375, f. 25v; în ms.
IV-J6, f. 41r: rădicat înainte, greşeală de copist sau o interpretare a calcului respectiv), “cu spusul din gură şi ţinere de minte s-au răsădit cele de începere al învăţăturilor” (f. 74r).
      7.12.       în GM, Nemişescu a tradus vb. verscliworen “a se conjura, a conspira” prin vb. sfătui: “sfătuindu-să. cîţiva din
389
boieri asupra lui” (f. 106v), iar substantivul corespunzător Ver-schworung s.f. “conspiraţie” prin s.n. sfat: “că sînt şi ei într-un sfat cu duşmanii lui” (f. 108r). Tot prin sfătui este tradus vb. verschworen şi în CS: “în scurtă vreme l-au ucis boierii carii să sfătuise asupra lui” (p. 117). S.m. Verschworene(r) “conspirator” este tradus în CS prin s.m. sfătuit: “nu are de a purta grijă că vor pune acei sfătuiţi în lucrare socoteala lor” (p. 238). S.n. sfat “conspiraţie” apare şi în IU: “i-au descoperit un sfat împotriva vieţii sale” (f. 144r).
     7.13.      Nemişescu a tradus termenul Urheber s.m. “creator, pricinuitor” prin s.m. urzitor. De exemplu, în GM: “urzitoriul aceştii răzvrătiri” (f. 39v; cf. şi f. 122r), “un urzitori al acelor jacuri” (f. 161v); în GV: “urzitori şi pricinuitori războiului aceluia” (f. 34r). Acelaşi cuvînt este tradus prin urzitor şi în CS: “să poată supune supt ascultare pre urzitorii neodihnirilor” (p. 113), “uneltele şi urzitorii beteşugului celui rău” (p. 324), “s-au făcut şi urzitoriul cel dintîi al vărvăriei...” (p. 340).
     7.14.      în GM, Nemişescu a tradus prin adj. vederat “evident” adjectivele corespunzătoare sichtbar: “cu viderată bucurie au priimit tocmelile” (f. 98r) şi offenbar: “s-au stîmit dintru aceste vrăjbi un vederat război” (f. 161r). Tot prin vederat este tradus adj. offenbar şi în CS: “[informaţia] aceasta este o rătăcire vederată” (p. 27), “este vederat că tot aceeaşi învăţătură au fost “ (p. 312). Adj. vederat apare frecvent şi în IU: “o viderată tulburare” (f. 8V), “sămne viderate că...” (f. 84v), “nenorocire ce viderată” (f. 310r; cf. şi f. 18v, 33v, 19lv, 268v, 322v).
     7.15.      Vb. gewinnen “a cîştiga, a atrage de partea cuiva” este tradus de Nemişescu prin vb. vîna. De exemplu, în GV: “au vînat în parte lor şi pe maştiha lui Ladislav” (f. 37r), “voievodul Mihail, vînînd inimile moldovenilor...” (f. 68v). Acelaşi cuvînt este tradus prin vîna şi în CS: “pînă la atîta au vînat pre boieri şi pe norod, încît [...] l-au priimit cu bucurie” (p. 115), “prin banii lui cei mulţi ştiind cum să vîneze pre lacomul viziri” (p. 123). Tot prin vîna traduce Nemişescu şi alte verbe sau lo-
390
cuţiuni verbale sinonime cu vb. gewinnen, pe care nu le mai menţionăm aici. De exemplu, în GV: “pe nimine n-au putut să vîneză în parte sa” (f. 49r), “prin toate aceste au vînat inimile la mulţi oameni” (f. 50r), “au trimes sume mari de bani [...], de au cumpărat şi de au vînat în parte lui pe favoriţii sultanului” (f. 86r; cf. şi 73r).
     7.16.       In GV, Nemişescu a tradus s.f. Unterredung “convorbire” prin s.f. vorbă: “[pe Mihail] aflîndu-1 în vorbă cu Ludovig Racoţi” (f. 75r). Tot prin vorbă este tradus şi termenul sinonim Gesprăch s.n. “conversaţie”, în CS: “[cartea] Lumea şi sufletul, ce să cuprinde în vorbă” (p. 21, 26). Cu acelaşi sens este folosit cuvîntul vorbă şi în IU: “[învăţătura] să lucra [...] într-o vorbă cu pildă” (f. 126r).
     7.17.       S.f. Tagereise este tradus prin sintagmele zi cale şi cale de o zi (bineînţeles, şi în formele de plural corespunzătoare). De exemplu, în GM: “cinci zile cale” (f. 12v), “4 zile cale” (f. 15r), “cale de 15 zile”, “cale de 12 zile" (f. 28v); în GV: “trii zile cale” (î. llv), “6 zile cale” (f. 47r), “cale de doauî zile” (f. 12r). Acelaşi cuvînt este tradus în CS numai prin sintagma cale de o zi'- “cale de trei zile de la...” (p. 56), “cale de doao sau trei zile depărtare” (p. 298; cf. şi p. 320). Tot aici apare şi sintagma ceas de cale,prin care este tradus s.f. Reisestunde: “25 de ceasuri de cale” (p. 15), “100 de ceasuri de cale” (p. 36).
     7.18.       Vb. reissen “a (se) trage cu putere, a (se) zmulge” şi compusele lui sinonime abreissen, entreissen, losreissen sînt traduse de Nemişescu prin vb. zmulge. De exemplu, în GM: “i-au zmult şi i-au deşteptat dintru această prostie” (f. 3V), “s-au zmult de supt stăpînire avarilor” (f. 6r), “s-au zmult şi de supt ace protecsie...” (f. 95v; cf. şi f. 28v, 37v); în GV: “s-au zmult de supt stăpînire acestui silnic al lumii” (f. 6r), “zmulgîndu-să iarăşi Bulgarie de supt împresurare grecească” (f. 19v), “voia să să zmulgă de supt stăpînire Porţii” (f. 88r; cf. şi f. 1 lv). Tot prin zmulge este tradus vb. reissen şi în CS: “au zmult biruinţa de multe ori din mîinile protivnicilor” (p. 285). Vb. zmulge, în
391
contexte similare, apare des şi în IU: “le-au zmult ei multe eparhii” (f. 176v), “au zmult de la ingleji locurile franţujilor” (f. 240r), “au zmult de la protestanţi o mulţime de bisărici” (f. 279v), “[ţările] care le zmulsăsă din mîna ei turcii şi tătarii” (f.
316v).
     7.19.       Adv. inzwischen “în acest timp, în aceste împrejurări” a fost tradus de Nemişescu prin locuţiunea adverbială între aceste. De exemplu, în GM: “între aceste, viind veste de la Ţarigrad de ucidire lui...” (f. 105v), “între aceste protivnicii lui Despot au otrăvit şi pre...” (f. 124v), “Iară marile sultan între aceste au împărţit Moldova” (f. 150v); în GV: “între aceste au mers antii şi s-au aşezat la...” (f. llr), “între aceste stricară boierii ardeleneşti [...] toate orînduielile” (f. 72v; cf. şi f. 63v, 64v, 78r). Aceeaşi locuţiune adverbială apare şi în IU: “între aceste au ridicat rîmlenii de la ei şi stăpînirea...” (f. 45r), “între aceste au venit la peire împărăţie asîrienească” (f. 88r; cf. şi f. 266r).
     7.20.       In Istoria Dachiei Nemişescu a tradus numeroase cuvinte germane prin corespondentele lor greceşti. De exemplu, în GM (f. 99v, 114r, 152r) şi în GV (f. 27r, 76v, 78v, 87v, 92r) s.m. Feldherr “general, comandant” este tradus prin s.m. arhistratig, iar s.m. Staat “stat” este tradus prin s.f. politie, în GM (f. 12v, 40r, 43v, 45r, 107r) şi în GV (f. 4r, 9r, 12r, 19v, 20v, 21r, 30v, 52v, 86v). Prin aceleaşi cuvinte greceşti sînt traduşi termenii germani respectivi şi în CS: arhistratig (p. 100), politie (p. 29).
     In mod similar, Nemişescu a tradus în Istoria Dachiei numeroase cuvinte germane prin corespondentele lor de provenienţă latino-romanică, dintre care multe se găseau atunci (unele au rămas pînă astăzi) şi în limba germană. De exemplu, în GM: alianţie (f. llT, 178v, 184r, 185r) - în original Biindnis s.n.; aliat (f. 178v) - Bundesgenosse s.m.; armistiţie (f. 72v) - Still-stand s.m.; audienţie (f. 113v) - Zutritt s.m.; bal (f. 132v) -Gastmahl s.n.; comandă (f. 127v) - Befehl s.m.; coresponden-ţie (f. 123r, 162r, 170r) - Briefwechsel s.m.; favorit (f. 181v) —
392
Gtinstling s.m.; inscripţie (f. 106v) - Inschrift s.f.; palatin (f. 114r, 122r) - Staathalter s.m.; partezan (f. 108r, 136v) - An-hănger s.m.; poziţie (f. 178r) - Stellung s.f.; pretenţie (f. 74v, 91v, 161r) - Ansprucli s.m.; protecţie (f. 67r) - Schutz s.m., (f. 71r, 186r) - Hoheit s.f., (f. 89r, 93v) - Lehn s.n.; protector (f. 3V) - Oberkdnig s.m., (f. 56r, 95v, 105v, 159r) - Oberherr s.m., (f. 56v) - Herr s.m., (f. 71v) - Schutzherr s.m.; rezidenţie (f. 15r) — Hauptort s.m., (f. 110v, 113r) — Hoflager s.n., (f. 166r) -Hoflialtung s.m.; ţircumstanţie (f. 121r) - Umstand s.m., şi altele. Traduceri asemănătoare se întîlnesc şi în CS. De exemplu, alianţie (p. 102) - Biindnis s.n.; comscripţie (p. 51) - Scliat-zung s.f.; parolă (p. 162) - Wort s.n.; poet (p. 49) - Dichter s.m.; stemă (p. 231) - Wappen s.n., şi altele.
     Numeroase neologisme de provenienţă greacă sau latino-romanică apar şi în IU. De exemplu, afierosi “a consacra, a dedica” (f. 217v), disidemonie “superstiţie” (f. 170r, 18 lv, 189T, 215r, 219r, 293v), eparhie “provincie” (f. 186v, 198r, 202v, 282r, 287r), ipolipsis “stimă, reputaţie” (f. 141v), metahirisi “a face uz de, a folosi” (f. 129v), sinhronismos (f. 6r), sau canal (f. 89r), cavaler (f. 244r), consul (f. 45r, 152v), dictator (f. 128v, 133v, 151r, 154v), figură (f. 2711), formă (f. 174r, 255r, 270r), fundament (f. 101r), ministru (f. 57r, 166v, 195r), modă (f. 282v), poetic “poet” (f. 25r, 98v, 104r, 156v, 275r), poezie (f. 156v, 253r), parlament (f. 241v, 274r), persoană (f. 7V, 128v, 129r, 153r, 155r), procurator (f. 177v), protestant (f. 279v, 280r), răpublică (f. 55v, 57v, 134r, 287v, 298r), stat (f. 31v, 36v, 52v, 90v, 129r, 134r, 141r, 21 lr) şi altele.
     8.      Am văzut mai sus (4.) că Ioan Nemişescu era funcţionar la Vistierie. Despre clucerul Iordache Uschi, care l-a îndemnat şi l-a ajutat pe Nemişescu să traducă Istoria Dachiei şi a neamului românilor, ştim că lucra tot la Vistierie. Informaţiile privitoare la aceste două persoane sînt relativ sărace, dar ele ne oferă totuşi cîteva repere din biografia lor, care ne permit să le integrăm preocupările în viaţa culturală a Moldovei din jurul
393
anului 1800.
     8.1.      La sfîrşitul unei copii fragmentare a Letopiseţului de la zidirea lumii al lui Nicolae Costin, din ms. 400 de la BAR, se află însemnarea: “Scrisu-s-au această carte di această di lut păcătoasă mînă a me, în zîlile pre luminatului şi pre înălţatului domn Alexandru Mavrocordat vodă, în oraşul Ieşii, în dipartamentul dum[isale] vistierului Iorgachi Balş, de mine nevrednicul, care supt a me iscălitură am făcut slobozire condeiului. 1784, mai 20. Iordachi Ilschi” (f. 134)14.
     Manuscrisul miscelaneu 3094 de la BAR conţine, pe f. 1-279, o copie a Exaimeronului sfîntului Vasile cel Mare, tradus şi comentat de dascălul Harion, în anul 177515. Copia a fost făcută în anul 1782, de monahul Teofan de la mănăstirea Secu, pentru stolnicul Dimitrache Vîmav. Pe f. 3-16 ale manuscrisului se află următoarea însemnare: “Şi această sfmtă carte, împreună cu altile, este a me, care o am cumpărat cu treizeci lei de la dumneaii stol[niceasa] Catrina a răposatului Dimitrachi Vîmav stolnic [...] Şi am iscălit, Iordachi Ilschi. 1791, aprilie 28”16. Manuscrisul a ajuns apoi în posesia lui Hie Ilschi, fratele lui Iordache, care avea moşie la Crasna, în Bucovina, aproape de Straja, localitate numită de pe atunci Crasna-Uschi17. Şi acesta era un iubitor de carte românească. De exemplu, la sfîr-
    14     Vezi descrierea acestui manuscris ,1a G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor..., citat la nota 10, p. 102-103.
   . 15 Vezi N.A. Ursu, Dascălul Ilarion, primul traducător şi comentator român al Exaimeronului sfîntului Vasile cel Mare, în “Teologie şi viaţă” (seria nouă a revistei “Mitropolia Moldovei şi Sucevei”), III (LXIX), 1993, nr. 11-12, p. 64-76.
    16     Vezi descrierea acestui manuscris la G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor..., citat la nota 5, p. 453-454.
    17     O schiţă genealogică a familiei Ilschi, din anul 1835, se află la Arhivele Statului din Suceava, Doc. XI/42: Vezi Din tezaurul documentar sucevean. Catalog de documente, 1393-1849, întocmit de Vasile Gh. Miron, Mihai Ştefan Ceauşu, Gavril Irimescu şi Sevastiţa Irimescu, Bucureşti, 1983, p. 600-601, fişa 1906.
394
şitul unei copii din 1804 a traducerii Cugetărilor lui Oxen-stiem, aflată în ms. 5523 (fost ms. 5972) de la BAR, el a făcut însemnarea: “Această carte ce să numeşte Oxosteln [sic] este a dumisale Ilii Ilschii, care însuşi cu mîna sa au scris aice şi au iscălit, în Crasna, la 20 april, în anul 1809. Ilii Ilschii”18. în biblioteca mănăstirii Dragomima se păstrează o copie a primului, volum al traducerii Întîmplărilor lui Telemah şi o copie a volumului al doilea al traducerii Teatron politicon-ului, ambele manuscrise provenite de la Ilie Ilschi din Crasna19.
     într-o scrisoare adresată lui M. Kogălniceanu, în anul 1841, referitoare la Cuvîntul de îngropare vechiului Ştefan voievod, pe care el îl publicase în “Arhiva românească”, după un manuscris pus Ia dispoziţia lui de C. Hurmuzachi, despre care acesta aflase că provenea de la mitropolia din Iaşi, spătarul An-tohi Sion întăreşte informaţia dată de Hurmuzachi prin următoarea mărturie: “la anul 1806, fiind vel vistemic răposatul Alecu Balş, m-au însărcinat de l-am prescris acasă Ia răposatul clu-ceriul Iordachi Ilschi, supt a sa privighere, aflîndu-mă eu scriitor în Visterie, de pe o condică veche scrisă cu mîna vechiului
                                    90
logofăt a mitropoliei, Grigoraş” . Pe lîngă Cuvîntul de îngropare vechiului Ştefan voievod, manuscrisul respectiv cuprindea
    18     Vezi descrierea acestui manuscris la G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor..., citat la nota 6, p. 329.
    19     Vezi Olimpia Mitric, Manuscrise şi cărţi vechi în colecţiile bibliotecii mănăstirii Dragomima, în “Mitropolia Moldovei şi Bucovinei”, LXVI, 1990, nr. 5-6, p. 162. însemnarea citată de autoare că aceste manuscrise provin “de la proprietarul mare Ilie Ilschi din Crasna, carile ţine din cînd în cînd cîte un scriitori bine plătit prin mai multe luni spre a-i scrie cărţi de acestea, măcar că sîngur nu ştie neci scrie, neci ceti” conţine în ultima parte
 o insinuare desigur răutăcioasă a cuiva. Din scrisoarea datată 27 august 1829, trimisă de comisul Ionică Tăutu unchiului său Ilie Ilschi din Bucovina (acesta era frate cu mama lui Ionică Tăutu), rezultă că Ilie Ilschi era un om cultivat, care purta cu nepotul său o interesantă corespondenţă (vezi Ionică Tăutul, Scrieri social-politice, Bucureşti, 1974, p. 260-270).
    20 Vezi “Arhiva românească”, 1,1841, p. 135-137.
395
şi alte scrieri literare cu conţinut patriotic, între care şi pamfletul Cuvînt a unui ţăran cătră boieri21.
     Aşadar, în 1784 şi 1806 Iordache Uschi este atestat funcţionar la Vistierie, unde a lucrat, probabil, şi înainte de anul 1784, precum şi după anul 1806. Avînd rangul boieresc de clucer, presupunem că el a deţinut în cancelaria Vistieriei o funcţie mai înaltă, eventual şef de birou sau de secţie, în care calitate 1-a putut îndemna şi ajuta pe subalternul său Ioan Nemişescu să traducă Istoria Dachiei, fapt menţionat de traducător, după cum am văzut, în foaia de titlu a traducerii şi în dedicaţia ei lui Iordache Ilschi. Familia Uschi era originară din Bucovina, iar Iordache, căsătorit cu fata unui stolnic Neculce, s-a stabilit din tinereţe la Iaşi.
     8.2.      Identificarea lui Ioan Nemişescu şi posibilitatea de a-i alcătui o sumară biografie ne-au fost înlesnite de faptul că Gheorghe G. Bezviconi, în lucrarea Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru, voi. n, Bucureşti, 1943, p. 56, înregistrează şi familia Nimişescu (Nemişescu)72. Bezviconi menţionează pe un “Ioan, medelnicer, supus la 1812, moşier la Vizdăuţi (Hotin), nobil la 1818”, şi pe un Dimitrie, căsătorit cu Elena I. Cazmir şi mort la Cernăuţi. Pentru aceste informaţii autorul trimite la dosarul 443 de la Arhivele Statului din Chişinău, alcătuit în anul 1842 (87 de file), şi la articolul lui Artur Gorovei, Soţii Nimişescu, publicat în revista “Din trecutul nostru”, VII, 1939, p. 43-46. După cum vom vedea, dosarul 443 a fost însă insuficient cercetat de Gh. Bezviconi.
    21     Cu privire la paternitatea acestor scrieri, vezi N.A. Ursu, Un scriitor român necunoscut din secolul al XVIII-lea, în “Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol»”, XXIII, 1986, partea 1, p. 239-254, studiu revăzut şi reprodus în volumul nostru Contribuţii la istoria literaturii române. Studii şi note filologice, Iaşi, 1997, sub titlul Ierodiaconul Gherasim Putneanul de la episcopia Romanului, un scriitor căutat timp de un secol şi jumătate, p. 285-319.
    22     Această informaţie ne-a fost semnalată de colegul Ştefan S. Gorovei, căruia îi aducem şi aici calde mulţumiri.
396
     Presupunînd că acel Ioan Nemişescu menţionat de Bezvi-coni este fostul funcţionar de la Vistieria din Iaşi, stabilit după anul 1812 la moşia lui din stînga Prutului, l-am rugat pe domnul Silviu Tabac, director adjunct al Arhivei Naţionale a Republicii Moldova de la Chişinău, să revadă dosarul citat şi să ne comunice eventualele informaţii noi privitoare la Ioan Nemişescu aflate în el. Cu deosebită amabilitate şi cu interesul cuvenit pentru elucidarea acestei probleme, domnia sa a cercetat atent dosarul respectiv, descoperind astfel o serie de mărturii documentare care atestă că medelnicerul Ioan Nemişescu, stabilit după 1812 la moşia lui de la Hotin, este una şi aceeaşi persoană cu Ioan Nemişescu de la Vistieria din Iaşi, traducătorul cunoscut al Istoriei Dachiei şi a neamului românilor, după compilaţia lui L.A. Gebhardi, şi că Dimitrie este fiul său. Contribuţia domnului Silviu Tabac la stabilirea acestei identităţi şi la cunoaşterea altor date importante ale biografiei lui Ioan Nemişescu este deci esenţială, fapt pentru care, prea îndatoraţi, îi adresăm alese mulţumiri. Prezentăm mai jos informaţiile descoperite în diferite documente de domnia sa.
     Ioan Nemişescu era originar din Transilvania, de prin părţile Bîrgăului, familia lui aparţinînd, probabil, categoriei sociale a nemeşilor, adică a nobilimii mici şi mijlocii. Nu i se cunoaşte data naşterii. A venit în Moldova din copilărie, împreună cu tatăl său, Iliaş Nemişescu, ulterior călugărit sub numele de Ilarion, care a fost ieromonah şi egumen al unei mănăstiri din Moldova. Au trăit la Iaşi. De copil şi pînă în anul 1813, Ioan a funcţionat la Vistierie, “în serviciile de adunare a veniturilor şi în multe alte funcţii administrative, demonstrînd o bună capacitate, sîrguinţă, dreptate şi cinste”, merite pentru care domnitorul Scarlat Alexandru Calimah (care a domnit de trei ori: în august-octombrie 1806, în 1807-1810, sub ocupaţia rusească, şi în 1812-1819) l-a înălţat la rangul boieresc de medel-nicer. Observînd că anul 1806, dată la care Ioan Nemişescu ar fi obţinut rangul de medelnicer, a fost introdus ulterior în do-
397
cumentul respectiv, domnul S. Tabac consideră, pe drept cuvînt, nesigură această dată. Vom vedea mai jos motivaţia rezervei domniei sale. Dintr-o mărturie a Divanului şi dintr-un atestat de confirmare a rangului său boieresc, emis de acelaşi domnitor, în anul 1814, rezultă că “boierii pămînteni l-au recunoscut drept boier neaoş şi moşier”. în atestat este menţionat şi faptul că el “a adus patriei servicii lăudabile, prin cîteva traduceri de cărţi din limba germană în cea moldovenească “ (sublinierea noastră).
     In anul 1814 Ioan Nemişescu se decide să rămînă în stînga Prutului, stabilindu-se la moşia sa Gvozdăuţi23, din ţinutul Ho-tin. La 1817 exercita funcţia de pîrcălab de Hotin. Din căsătoria sa cu Zamfira (numele de familie nu i-a putut fi stabilit), la 15 septembrie 1815 i se naşte, la Cernăuţi, fiul Dimitrie, botezat la Rjotna, ţinutul Hotin, naş fiindu-i Dimitrie Leon. Ioan Nemişescu moare la Gvozdăuţi, în 1819, iar văduva sa Zamfira se recăsătoreşte cu Sandulache Tomuleţ, boier din acelaşi sat.
     în anul 1842, Dimitrie, fiul lui Ioan Nemişescu, despre care şi domnul S. Tabac crede că este soţul Elenei I. Cazimir, cum a relatat Artur Gorovei, înaintează actele pentru recunoaşterea nobleţii familiei sale în Basarabia. în acelaşi an, la 30 noiembrie, Adunarea Deputaţilor Nobilimii Basarabiei îl recunoaşte ca nobil şi îl include în partea I a Cărţii genealogice, la judeţul Hotin. Această înnobilare nu a fost însă niciodată confirmată de Departamentul de Heraldică de la Sankt-Petersburg, care a explicat că sînt valabile numai rangurile obţinute de boierii moldoveni pînă la anexarea Basarabiei, în anul 1812. Rezultă deci că domnitorul Scarlat Calimah i-a conferit lui Ioan Nemişescu rangul de medelnicer în cea de-a treia domnie a sa, probabil în 1813 sau 1814, iar introducerea în actul respectiv din dosarul de la Chişinău a anului 1806 reprezintă o încercare
    23     în Dicţionarul statistic al Basarabiei, Chişinău, 1923, p. 350, această localitate este înregistrată sub forma Gvăzdăuţi.
398
de mistificare a lui Dimitrie Nemişescu, pentru a putea obţine recunoaşterea înnobilării sale. Căci, după cum am văzut, dedicaţia lui Ioan Nemişescu către clucerul Iordache Ilschi la traducerea Istoriei Dachiei, făcută în anul 1808, este semnată de el fără menţiunea rangului boieresc de medelnicer, care nu apare după numele său nici pe foile de titlu ale copiilor acestei traduceri.
      “In condiţiile celor expuse mai sus - conchide domnul S. Tabac - mi se pare puţin probabilă relaţia Ioan Nemiş din Oco-lina cu Ioan Nemişescu al nostru24, dar cine ştie?”
      9.      Traducerea de către Ioan Nemişescu a Istoriei Dachiei şi a neamului românilor prezintă un deosebit interes, atît pentru istoriografia noastră, deoarece în sinteza lui L.A. Gebhardi sînt adunate, mai ales din izvoare externe, numeroase informaţii necunoscute chiar şi cercetătorilor, cît şi pentru istoria limbii române literare, cum s-a putut observa şi în succintele comentarii asupra limbii şi stilului lui Ioan Nemişescu făcute mai sus. Probabil din motive politice, Nemişescu nu a tradus şi ultimele capitole ale istoriei Ţării Româneşti şi a Moldovei din sinteza lui Gebhardi, în care informaţia este adusă pînă la anul 1782. Istoria Valahiei este tradusă de el numai pînă la mazilirea lui Constantin Mavrocordat, în decembrie 1739, şi venirea la domnie a lui Mihail Racoviţă, iar Istoria Moldovei este tradusă numai pînă la începutul celei de-a doua domnii a lui Nicolae Mavrocordat şi pacea Porţii otommane cu Rusia, din 10 aprilie 1712. Mihai Bordeianu (jl985), fost director al Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi, a pregătit o ediţie a întregului text al Istoriei Dachiei tradus de Nemişescu25.
      Semnalăm şi faptul interesant că într-un comentariu al traducătorului privitor la familia Asăneştilor, Ioan Nemişescu presupune o legătură între această dinastie a imperiului româno-
    24 Presupusă de Gh. Bezviconi, în lucrarea citată.
    25 Manuscrisul acestei ediţii se află în posesia familiei M. Bordeianu.
399
bulgar şi familia voievodului Dragoş, întemeietorul Moldovei, citînd cu acest prilej Descrierea Moldovei a lui D. Cantemir, pe care o tradusese el cu doi ani mai înainte26.
     Identificarea lui Ioan Nemişescu şi ca traducător al Descrierii Moldovei a lui D. Cantemir, la dorinţa mitropolitului Veniamin Costache, precum şi al istoriei universale păstrată în cele două manuscrise discutate mai sus, pe care o va fi tradus din proprie iniţiativă, căci avea preocupări istorice, îi asigură necunoscutului cărturar un loc însemnat în istoria culturii româneşti, el fiind unul dintre primii traducători români din limba germană. Ştia şi greceşte, cum arată numeroasele grecisme folosite în traducerile sale, dar poate mai puţin latineşte, căci în Istoria Dachiei multe citate latineşti mai întinse, aflate în notele textului original, nu au fost traduse.
    26 Vezi Istoria Bulgariei, ms. 111-18 de la BCU Iaşi, f. 28r, nota 19.
                                                  400
              Tragedia Oreste a lui Voltaire, tradusă de poetul Costache Conachi
      1.        în studiul intitulat Spiritul revoluţionar francez şi Voltaire în limba greacă şi română, Bucureşti, 1946, Ariadna Camariano a stabilit că tragedia Oreste este prima operă dramatică a lui Voltaire tradusă în româneşte. Tălmăcirea ei s-a făcut în jurul anului 1810, de către poetul moldovean Alexandru Beldiman. Prin grija lui Zaharia Carcalechi, această traducere a fost publicată la Buda, în anul 1820. în acelaşi studiu, Ariadna Camariano semnalează şi o altă traducere a tragediei Oreste, în legătură cu care face numai următoarea observaţie: “Frumuseţea tragediei voltairiene Oreste a atras şi pe un alt iubitor de muze. Manuscrisul Acad. Rom. 3696 cuprinde o traducere în versuri care se deosebeşte mult de a lui Beldiman. Pe cînd Beldiman dă o traducere mai liberă şi mai amplificată, anonimul traducător redă fidel textul pe care îl traduce” (p. 147). La această caracterizare laconică pe care autoarea o face aici ambelor traduceri adăugăm deocamdată precizarea că traducerea păstrată în ms. 3696 de la BAR are nu numai calitatea de a reda fidel textul original, ci şi pe aceea că, sub raportul versificaţiei, este superioară celei făcute de Beldiman. Pentru a ilustra, în măsura în care o putem face aici, atît afirmaţiile Ariadnei Camariano cît şi precizarea noastră, reproducem cîteva versuri de la începutul tragediei, mai întîi din textul original, apoi din traducerea lui Beldiman şi din cea păstrată în ms. 3696.
                                                             I
                                                        Acte premier Scene I.
                                                   Iphise, Pammene Iphise
      Est-il vrai, cher Pammene, et ce lieu solitaire,
      Ca palais execrable ou languit ma misere,
                                          401
Me verra-t-il gouter la funeste douceur De mîler mes regrets âux larmes de ma soeur?
La malheureuse Electre, â mes douleurs si chere, Vient-elle avec Egisthe au tombeau de mon pere? Egisthe ordonne-t-il qu’en ces solennites Le sang d’Agamemnon paraisse â ses cotes? Serons-nous Ies temoins de la pompe inhumaine Qui celebre le crime et que ce jour amene?
                                                     n
                                               Facerea întîi.
                                               Cortul I Ifiza, Pamen Ifiza
Ah, Pamen, ah, prea iubite, spune-mi est-adevărat Că-n locul cest sînguratec, într-acest duios palat, Izvor de durere mie, văpaie ce m-au topit,
Să cerc întru el năcazuri ce nu s-au mai pomenit, Cu-a surorii mele lacrămi durerea mea să unesc, Să privesc nenorocirea întru care vieţuiesc? Nenorocita Electra, sorioara ce-am iubit,
Oare cu Eghist nu vine la mormîntul cest scîrbit, într-ale căruia sînuri tatăl nostru s-au topit?
Vai mie, nelegiuitul nu cumva au poruncit Al lui Agamemnon sînge să mai vaz-a se vărsa, Să mai adape pămîntul, împlinind voinţa sa?
Şi noi iarăş să fim marturi unui praznic otrăvit, Praznic al nelegiuirei, tot într-o zi potrivit?
                                                     m
                                                Fapta în tăi.
                                               Arătare în tăi.
                                               Ifiza, Pamen Ifiza
Este adivăr, o, Pamen, ş-aceste locuri pustie,
402
     Acest palat urît unde zaci-a me ticăloşie,
      A gusta oare vide-m-or bucurii în nevoi grele De-a uni a mele lacrimi cu plînsul surorii mele?
     Mult ticăloasa Electra, la a mele scîrbi dorită,
     Vide-va cu Ejist oare a tatii groapă cernită?
      Şi Ejist dat-au poroncă ca-ntr-această adunare Sîngele lui Agamemnon să fie la aratare?
      Fi-om şi noi marturi pombii cei fără milostivire Ce prăznuieşte păcatul şi zugrumă astăzi fire?1
     Din fragmentele reproduse mai sus constatăm că Beldiman amplifică textul original cu patru versuri, în care însă nu aduce nimic nou; dimpotrivă, prin banalitatea metaforelor pe care le adaugă, reduce din intensitatea dramei sufleteşti a fiicei lui Agamemnon. Ţinîndu-se strîns de original, traducătorul anonim reuşeşte să realizeze o versiune mult mai bună. Remarcăm şi faptul, pe care-1 vom invoca în cursul argumentării de mai jos, că versul lui Beldiman are 15 silabe, în timp ce al traducătorului anonim are 16 silabe.
     2.       Cînd a fost făcută această traducere anonimă a tragediei Oreste şi cine este autorul ei? Manuscrisul 3696, format in-cvarto mic (caiet obişnuit), conţine 89 de foi. Aceste foi nu sînt însă din aceeaşi hîrtie. Pînă la foaia 42, hîrtia are în filigran indicat anul 1809; de aici înainte este de altă calitate şi nu are nimic în filigran. Foile 1-42 cuprind o copie a tragediei Sapor a lui Regnard, tradusă de Al. Beldiman în anul 1801. De la foaia 43 înainte urmează tragedia Oreste. Ambele texte sînt copiate de aceeaşi persoană, dar nu este însemnat nicăieri numele copistului. Pe prima foaie a manuscrisului se află următoarea notă: “Cartea această, cu tragodia a lui Sapor şi ale altora, este din cărţile mele. Ioan Dimitriu, 1823, fev. 1”. De aceeaşi mînă este
     1     Punctuaţia, cu totul arbitrară în ambele traduceri, a fost restabilită, ori-entîndu-ne după textul original.
403
şi însemnarea de pe foaia 43v: “Tragodia aceasta este din cărţile mele. Ioan Dimitriu, psalt bisericii Ospeniei din Botoşani”. Pe aceeaşi pagină, sub însemnarea precedentă, se află nota următoare, făcută de altă persoană: “Tragodia aceasta îmi este hărăzită de sf. părintele iconomu Ioan Dimitriu, protoiereu ţint. Botoşani. 1837, oct. 29. Dimitrie diacon”.
     Din însemnările reproduse reţinem faptul că traducerea anonimă a tragediei Oreste s-a făcut pînă în anul 1823 şi că manuscrisul respectiv aparţinea la această dată unui oarecare Ioan Dimitriu. Din compararea grafiei însemnărilor sale cu cea din textul tragediei rezultă că manuscrisul nu a fost Copiat de Ioan Dimitriu.
     Investigaţiile făcute de noi spre a afla cine este autorul acestei traduceri anonime a tragediei Oreste ne-au condus către poetul Costache Conachi. Atribuim traducerea lui Conachi, ba-zîndu-ne pe următoarele argumente:
     1.      Anumite particularităţi lingvistice ale textului, evidente şi în fragmentele citate, demonstrează că traducătorul era moldovean. Pînă în 1823, un alt poet moldovean care a tradus mult în versuri, în afară de Beldiman, este C. Conachi. Atît ca poet original cît şi traducător, Conachi este cu mult superior lui Beldiman; faptul este confirmat şi de traducerea de care ne ocupăm.
     2.      C. Conachi a cunoscut literatura franceză a secolului al XVIII-lea şi a tradus din ea. Charles Drouhet citează o serie de poeţi francezi minori după care a tradus sau a imitat Conachi unele din poeziile sale2. Tragedia Lentor, al cărei autor nu a fost încă identificat, este desigur tot o traducere din limba franceză, făcută de Conachi, cum a stabilit Gh. Bogdan-Duică3. Manuscrisul 137 de la BAR, în care se păstrează poeziile lui
    2   Vezi studiul Logofătului Conachi şi poezia franceză a epocii, în “Viaţa românească”, XXII, 1930, nr. 1-3, p. 25-32.
'  3  Vezi Costachi  Conachi şi tragedia lui Lentor, în “Viaţa românească”,
1,1906, nr. 9, p. 333-339.
                                      404
Conachi, conţine şi unele fragmente traduse din tragediile lui Voltaire, Zaire (f. 61) şi Alzire (f. 76). Prin urmare, avem temei să credem că poetul Conachi, care traducea din Voltaire, a putut traduce şi tragedia Oreste. Presupunem că a făcut această traducere în tinereţe, eventual înainte de a se difuza prin copii manuscrise traducerea lui Beldiman. Poate că a tradus-o în jurul anului 1805, cînd a tălmăcit şi tragedia Lentor 4 şi cînd traducea sau adapta micul său tratat de versificaţie. Nu credem că ar fi tradus-o mult mai tîrziu, eventual ca un răspuns la traducerea lui Beldiman, care nu i-ar fi plăcut, deoarece între cei doi poeţi moldoveni existau relaţii de prietenie şi de rudenie; a doua soţie a lui Beldiman, Elenco, era sora lui Conachi. Traducerea tragediei Oreste, cam în acelaşi timp, de către Beldiman şi Conachi se explică, mai curînd, fie prin faptul că nu ştiau că tălmăcesc amîndoi aceeaşi operă, fie prin plăcerea pe care o avea fiecare dintre ei de a o traduce.
      3.      Am amintit mai sus că versurile acestei traduceri anonime a tragediei lui Oreste sînt de 16 silabe, în timp ce în versiunea lui Beldiman sînt de 15 silabe. Comparînd, sub acest aspect, traducerea aceasta cu unele traduceri despre care se ştie în mod sigur că sînt ale lui Conachi, precum tragedia Lentor, fragmentele din Zaire şi Alzire, Prenţipiile moralului sau cercare de voroavă asupra omului etc., am constatat că în toate acestea versul este de 16 silabe, după cum în majoritatea traducerilor lui Beldiman întîlnim versul de 15 silabe. Considerăm că şi acesta poate constitui un argument că traducerea de care ne ocupăm aparţine lui Conachi.
      4.      După cum se vede şi în fragmentele citate, pentru noţiunile de “act” şi “scenă” în traducerea lui Beldiman sînt folosiţi termenii facere şi cort, ca şi în alte traduceri ale sale, iar în traducerea din ms. 3696, faptă (f. 44r, 53r, 62r, 72r, 80r) şi arătare
    4     Prima copie manuscrisă a traducerii tragediei Lentor, dintre cele cunoscute pînă acum, datează din anul 1805 (ms. 4746 de la BAR).
405
(f. 44r, 45r, 47v, 50v, 53v, 57r, 57v şi altele). în ambele cazuri, cuvintele respective sînt calcuri lingvistice după termenii corespunzători neogreceşti sau latino-romanici. Despina Ursu a arătat că termenii faptă “act” şi arătare “scena” au fost folosiţi în Moldova numai de Conachi5.
     Ceilalţi traducători sau autori moldoveni din primele decenii ale secolului al XlX-lea foloseau fie pe facere şi cort, ca şi Beldiman, fie alţi termeni.
     5.       Un alt argument convingător, asupra căruia nu putem însă insista într-o notă ca aceasta, este asemănarea foarte mare de limbă şi stil între traducerea anonimă a tragediei Oreste şi scrierile cunoscute şi recunoscute ale lui Conachi. Cităm doar cîteva exemple. în traducerea tragediei Oreste apare sintagma neobişnuită este adevăr “este adevărat”, prin care a fost tradus literal textul est-il vrai din original: “Eşti adivăr, o, Pamen...” (f. 44r, cf. şi 67r). Aceeaşi sintagmă se găseşte şi în Prenţipiile moralului sau cercare de voroavă asupra omului, traducerea cunoscutei opere a lui Pope, An Essay on Man, făcută de Conachi după o versiune franceză şi păstrată în ms. IV-26 de la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, autograful său: “este adevăr că toate mişcările noastre...” (C. Conachi, Scrieri alese, Bucureşti, 1963, p. 273; pentru trimiterile la opera lui Conachi, folosim numai aceasta ediţie). Aceste două traduceri au şi alte particularităţi lingvistice comune: adj. şi adv. adîncat “adînc”: “în temniţă adîncată” (Oreste, f. 78v), “comorile adîncate” (.Prenţipiile, p. 263), “patimile acele ce firea adîncat samănă în om” (ibid., p. 277); adj. plopînd “plăpînd”: “o feţişoară plopîn-dă” (Oreste, f. 62v), “plopînd mieluşorul” (Prenţipiile, p. 261); vb. IV dogori" fig.” a înroşi; a păta”: “faţa me ce dogorită” (Oreste, f. 48r), “Aceste păduri de capişti cu jărtfe de sîngerare/ Nu dogorea niciodată cinstita lor închinare” (Prenţipiile, p.
    5    Vezi Din istoria terminologiei româneşti privitoare la teatru, în “Limba română”, IX, 1960, nr. 2, p. 73-74.
406
290). Formele hibride de prezent vroi, vror, rezultate din contaminarea formelor verbului a vrea cu cele ale verbului a voi, care apar de cîteva ori în traducerea tragediei Oreste, se întîlnesc şi în versurile lui Conachi: “vroi să sîngerez [...], răsplătire vroi să fac” (Oreste, f. 70v, cf. şi 74v, 83r), “Cu cîtă plăcere dulce a noastre inimi vă vror” (Conachi, p. 191, cf. şi 158).
     3.      Pentru interesul ei documentar, consemnăm aici următoarea informaţie. Copia traducerii tragediei Lentor din ms. 4746 de la BAR este făcută de Ienacachi Dimitriu, la Huşi, în anul 1805. în acelaşi an, Ienacachi Dimitriu copie, tot la Huşi, şi comedia Menegmii sau fraţii cei de gemine a lui Regnard, tradusă de Al. Beldiman (ms. 3095 de la BAR). Probabil că acest Ienacachi Dimitriu este aceeaşi persoană cu Ioan Dimitriu, posesorul de la 1823 al manuscrisului 3696 de la BAR, în care se află copia traducerii anonime a tragediei Oreste. Dintr-o notă scrisă în versuri la sfîrşitul traducerii tragediei Lentor (ms. 4746, f. 59v) reiese că Ienacachi Dimitriu, copistul manuscrisului şi autorul notei, îl cunoştea bine pe Costache Conachi.
407
      O traducere românească necunoscută din Marmontel, în biblioteca mănăstirii Putna: romanul Incaşii
      1.     Cercetînd preţioasa colecţie de cărţi vechi şi manuscrise de la mănăstirea Putna, am descoperit cu plăcută surprindere, sub cotele 1880/21a şi 1881/21b, manuscrisul românesc în două volume, format caiet obişnuit, intitulat: Incalile sau surpare împărăţiei lui Peru. Textul ambelor volume este scris foarte îngrijit, de aceeaşi mînă, cu caractere chirilice, într-o grafie obişnuită prin jurul anului 1800. Primul volum are 352 de pagini, numerotate cu cifre arabe, şi cuprinde primele 29 de capitole ale cărţii, iar volumul al doilea are 298 de pagini, numerotate tot cu cifre arabe, şi cuprinde capitolele 30-53 ale cărţii. Fiecare volum are la sfîrşit cîte o Scară a cuprinsului volumului respectiv. Manuscrisul conţine deci o veche traducere integrală în limba română a celebrului roman, în două volume, al scriitorului preromantic francez Jean-Frangois Marmontel (1723-1799), Les Incaş ou la destruction de l’empire du Perou, apărut la Paris, în anul 1777. Numele lui Marmontel este menţionat însă numai în prefaţa traducătorului, nu şi pe foile de titlu ale celor două volume ale manuscrisului. Datorită acestui fapt, probabil, în inventarul bibliotecii manuscrisul a fost înregistrat cu titlul trunchiat şi citit eronat: Surparea împărăţiei lui Petru. Mărturisesc că acest titlu m-a intrigat şi m-a făcut curios să aflu ce poate să conţină un text intitulat astfel.
      Deşi operă de ficţiune, acest roman are în compoziţia sa, fie şi puţin idealizate, numeroase elemente reale de viaţă materială şi spirituală a populaţiei băştinaşe americane, pe care autorul le-a putut afla în bogata literatură geografică şi istorică privitoare la descoperirea şi colonizarea de către europeni a Lumii Noi. Cum indică şi titlul cărţii, Marmontel a încercat să re-
408
constituie, în tablouri pline de dramatism, împrejurările distrugerii de către cuceritorii spanioli a puternicului imperiu al incaşilor, relevînd, cu sentimentalismul specific literaturii preromantice, valorile morale ale acelei enigmatice lumi abia descoperite, căreia colonizatorii i-au deturnat atunci, în mod brutal, cursul firesc al evoluţiei sale.
     Din studiul Ariadnei Camariano-Cioran, Operele lui Mar-montel în sud-estul european, publicat în “Studii de literatură universală”, X, 1967, p. 143-154, şi din alte surse de informaţie privitoare la traducerile româneşti din opera lui Marmontel rezultă că această traducere a romanului Les Incaş este necunoscută şi unică în literatura română şi că romanul nu a mai fost tradus nici în alte limbi din sud-estul european pe care le-a avut în vedere Ariadna Camariano-Cioran (greaca, turca, rusa, sîrba, bulgara şi maghiara).
     2.      Manuscrisul nu este datat. Din următoarea prefaţă a traducătorului, intitulată Cuvînt înainte cătră cetitori şi semnată cu iniţialele C.A., rezultă însă că traducerea a fost făcută la începutul secolului al XlX-lea:
     “Nici un lucru altul nu să face mai pofticios şi dorit inimii cei în-zăstrate de fire cu podoabile faptii bune, decît atunce cînd, nevoindu-să spre a cîştiga tot aceea ce vede fugind din mîinile sale, îl vede în sfîrşit înainte ochilor săi, după trecire de vreme, adus ca o jărtfă asupra oltariu-rilor, ca să afle limanul cel nepătruns a clevetirii voitorilor de rău.
     Zăbava aceasta a Incalelor, ca un lucru rar şi nedat la lumină încă, spre a pute îndestula perierghie obştiei, de să şi vestiia de demult în limba franţuzească, izvorul ştiinţilor şi lauda scriitorilor vechimii, dar ca un lucru neadus în limba moldovenească pănă acum, pănă şi titlul acel slăvit a Iui Marmontel, facătoriul aceştii zăbăvi, era aproape ca să să ştargă de istov dintru pomenire vecului acestuia, cu toată osîrdie şi dorinţa rîv-nitorilor săi.
     Dar iată în sfîrşit şi această rîvnă a lor împlinindu-să, să aduce şi această istorie în limba moldovenească, ca ce mai întăi jărtvă a chinurilor mele, rugîndu-mă ca să fii priimită supt adăpostul cel încredinţat a domniilor voastri şi ca să vă zăboviţi cu ea ca cu un tovarăş a singurătăţii, fără a învinovăţi greşalile scriitoriului ei, avînd în ştiinţă că numai un
409
Dumnezău este negreşit. Şi nădăjduiesc că prin această facire de bini mă veţi îndemna cu îndrăznire a scoate şi altile la ivală, care vor adaoge lauda şi faptile cele bune a domniilor voastri, cînd să vor prici ele cu oglinda bărbaţilor celor vechi. Şi trăind, pitreceţi întru fericire! C.A.”
     După cum se vede, traducătorul este un moldovean, iar manuscrisul un autograf. Cu toate că iniţialele C.A. cu care este semnată prefaţa constituie un reper preţios pentru aflarea traducătorului, identificarea lui s-a dovedit destul de dificilă. Con-sultînd indicii numelor de traducători şi copişti ai cataloagelor de manuscrise şi pe cei ai colecţiilor şi cataloagelor de documente moldoveneşti din jurul anului 1800, ne-am oprit asupra lui Constantin Andrieş, care copiază în anul 1806 romanul Numa Pompilius al lui Florian, tradus de Alecu Beldiman prin anii 1793-1794. Comparaţia grafiei acestui manuscris copiat de Constantin Andrieş (ms. rom. 3621 de la Biblioteca Academiei Române) cu grafia manuscrisului de la Putna, a cărui prefaţă este semnată cu iniţialele C.A., demonstrează faptul că cele două texte sînt scrise de una şi aceeaşi persoană (vezi fotocopiile alăturate, fig. 1-2 şi 3-4). Elocvente sînt mai ales caracterele majuscule, uşor. stilizate, aflate pe paginile reproduse din cele două manuscrise. Aşadar, traducătorul romanului lui Marmontel aflat în manuscrisul de la mănăstirea Putna se numea Constantin Andrieş. In semnătura lui din anul 1806 (vezi fotocopia alăturată, fig. 3) nu-şi menţionează vreun titlu de boierie, nici instituţia la care, eventual, funcţiona.
     3.      Constantin Sion, în Arhondologia Moldovei, Iaşi, 1892, p. 12, afirmă următoarele despre familia Andrieş: “Moldoveni, vechi răzăşi rădicaţi la boierie de vro sută de ani, dar în Moldova s-au stîns acest neam în spatarul Vasile Andrieş de la Putna, ce era ginere banului Toma Stamatin şi cumnat cu mine; nu ştiu dacă în Basarabia vor mai fi rămas, că era şi acolo Andrie-şăşti”. Informaţiile lui C. Sion privitoare la familia Andrieş sînt substanţial îmbogăţite prin cele oferite de pomelnicul ctitori-cesc al schitului Doljeşti, de lîngă Roman, alcătuit de ctitorul
410
acestui schit, ieromonahul Dionisie Hudici, în anul 1759 (ms.
V-23 de la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi). Pe f. 83 a acestui manuscris se află pomelnicul lui Constantin Andrieş ot Vist[ierie], cu soţia sa Maria. Sînt apoi menţionaţi în el părinţii săi: Andrieş, vel căpitan, şi Ana, “crescătorii” lui: Aristarh Hri-soscoleo, vel vist[ier], cu soţia sa Bălaşa, precum şi fratele lui Constantin Andrieş, Ioan, vel căpitan. Bineînţeles, unele dintre numele menţionate, ca şi altele, care nu interesează aici, au fost trecute în pomelnic mai tîrziu, nu în anul 1759. Acest Constantin Andrieş este, probabil, aceeaşi persoană cu “logofătul Constantin Andrieş”, căruia cuscrul său N. Gherghel îi trimite, la 9 februarie 1773, o scrisoare în pricina unor moşii (vezi Gh. Ghi-bănescu, Surete şi izvoade, voi. XXV, Iaşi, 1932, p. 65). Credem că el nu poate fi traducătorul acestui roman al lui Marmontel.
     Un Costache Andrieş am găsit în copia unei cărţi de judecată din 9 august 1804, aflată la Arhivele Statului din Iaşi, fond Doc. 742/36. Pod-polcovnicul Costache Andrieş, fiul jitniceru-lui Ioan (Ioniţă) Andrieş, mort înainte de 16 august 1784, cheamă în judecată pe unchiul lui, paharnicul Ioan Cîrste, fratele mamei sale, Safta, pentru a obţine dreptul de răscumpărare a unei părţi din moşia Codrenii, ţinutul Dorohoiului, pe care Ioan Cîrste o cumpărase în anul 1790 de la sora lui (menţionăm că Safta este trecută în pomelnicul lui Constantin Andrieş, la sfîrşitul unui grup de persoane numite “cumnaţi ctitorului”). Polcovnicul Costache Andrieş era reprezentat la judecată prin vechilul Renschi, dragomanul rusesc, iar de faţă erau cumnaţii lui, paharnicul Toma Cara, probabil cunoscutul jurist, şi sulge-rul Iftimi Stamati.
     Coroborînd datele din pomelnicul schitului Doljeşti cu cele din cartea de judecată de la 1804, prezentată mai sus, conchidem că acest pod-polcovnic Costache Andrieş, fiul lui Ioan (Ioniţă) Andrieş şi al Saftei, sora lui Ioan Cîrste, poate fi traducătorul romanului Incaşii al lui Marmontel, păstrat în biblioteca
411
mănăstirii Putna. înrolat în armata rusă, probabil în timpul războiului ruso-turc din anii 1769-1774, el a îmbrăţişat cariera militară, ajungînd pînă la gradul de locotenent-colonel, şi a învăţat acolo limba franceză. După pensionarea lui din armată, Constantin Andrieş se va fi întors în Moldova, în primii ani ai secolului al XlX-lea, sau va fi rămas după 1812 în Basarabia.
     4.       Este posibil ca acest necunoscut Constantin Andrieş să fi făcut şi alte traduceri. Numai studiul adecvat al numeroaselor texte literare anonime traduse din limba franceză în primele decenii ale secolului trecut ar putea dovedi acest lucru. Oricum, identificarea lui ca traducător al acestui roman al lui Marmontel îi înscrie numele între primii traducători români de literatură franceză, alături de ierodiaconul Gherasim de la episcopia Romanului, Alecu Beldiman, arhimandritul Gherasim de la mitropolia din Iaşi, Ioan Cantacuzino, Costache Conachi şi alţii, încă neidentificaţi.
412
                  €<k$
( SiTfcft f)i ş cîcfffi
,cr                   (
Cfi M
 nm
   CIM
            Fig. J
             f                  ,       A.  .
             mUf?&*/>•• Gty'fyVftn : $«?'VhÎ
                 &i*4iîj/. *-*^'{y* f1^***•
    jtjjLmm p* *Ad* tţtj4>‘G+6,6+                   Vn*^*,
    ^ t$~ ^uwwm%                             ^*Al| ^Vi'iyW
    fTttp'**                                      Blfî^âlA 4}
    ^X«24^«^A
                                    Fig. 2
413
Fig. 3
414
  SIfr
                         p
                         *iâ • £***0 ' *0, r» -w-                          ' °i^v$ 4to*f
    '■ \
             '}P =W iP 3P
                i■ ■ * ‘' p
          i if^uruJ h.j£
/
 :U ) ‘iffj Q ■
       Poetul Gheorghe Peşacov, traducător al romanului popular Filerot şi Antusa
     1.      Începînd cu M. Gaster (Literatura populară română, Bucureşti, 1883, p. 129-131), numeroşi istorici literari au cercetat acest captivant roman cavaleresc, larg răspîndit la noi prin copii manuscrise, în deceniile 2-4 ale secolului al XlX-lea, şi prin cele două prelucrări ale lui, publicate în anii 1857 şi 1878. în mod evident, romanul este o imitaţie a cunoscutei poeme cretane Erotocrit a lui Vincenzo Komaros, compusă între anii 1630-1650 şi editată de numeroase ori, dar nu a fost identificat încă textul acestei imitaţii, probabil tot grecesc, şi nici traducătorul lui în limba română. Căci cele 144 de versuri ale Predosloviei acestui roman şi alte elemente ale conţinutului său arată că el nu poate fi creaţia literară a unui român, cum a presupus Dan Simonescu, care a crezut totodată că textul din ms. 1374 de la Biblioteca Academiei Române (BAR), considerat a fi copia cea mai veche a romanului, datează de la sfîrşitul secolului al XVm-lea1.
     2.      Ediţia critică a textului din ms. 1374 şi traducerea lui în limba italiană, însoţite de un studiu consacrat acestui roman, au constituit obiectul unei laborioase teze de doctorat, susţinută la Roma, în anul 1989, de Angela Tarantino. Sub titlul I verşi del Filerot: ipotesi per un’attribuzione, Angela Tarantino a publicat, în “Revista de istorie şi teorie literară”, XXXIX, 1991, nr. 3-4, p. 381-402, partea din teza d-sale în care a încercat, prin analiza celor peste 1700 de versuri aflate în corpul romanului
     1    Vezi Ion C. Chiţimia şi Dan Simonescu, Cărţile populare în literatura română, voi. II, Bucureşti, 1963, p. 88. Pentru prezentarea operei şi bibliografia problemei, vezi articolul Filerot şi Antusa, semnat de Rodica Şuiu, în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, 1979, p. 351.                         “
                                            416
Filerot şi Antusa şi prin raportarea lor la versurile cunoscute ale lui Alecu Văcărescu şi la cele aflate în traducerea munteană anonimă a .romanului Erotocrit şi Aretusa (pe care Eugenia Dima a atribuit-o, în anul 1984, lui Alecu Văcărescu) să susţină ipoteza că tot el ar fi autorul romanului Filerot şi Antusa. Deşi aparent verosimilă, ipoteza emisă de Angela Tarantino are la bază premisele false formulate de Dan Simonescu, potrivit cărora Filerot şi.Antusa ar fi creaţia (prelucrarea după Erotocrit a) unui român, iar copia din ms. 1374 datează din secolul al XVUI-lea. Or, după cum vom vedea, acest roman reprezintă o traducere din limba greacă, făcută cel mai devreme în anul 1812, de cînd ar putea data şi copia din ms. 1374, iar unele asemănări ale versurilor aflate în cuprinsul lui cu versurile lui Alecu Văcărescu (mort în anul 1799) au altă explicaţie (vezi 6.).
     3.      Am studiat şi noi romanul Filerot şi Antusa, ne-am convins că este o traducere din limba greacă şi, în mod firesc, neam întrebat cine ar putea fi traducătorul său anonim. Copia din ms. 1374, nedatată, este semnată în acrostihul celor 12 versuri ale epilogului copistului: Nicolaus Grid (f. 200v). A fost deci făcută la Braşov. Nicolae Grid este fiul preotului Dimitrie Grid de la biserica Sf. Nicolae din Şchei. Născut la 10 martie 1784, el a fost, din anul 1804, învăţător şi cîntăreţ la biserica de pe Tocile (suburbie a Braşovului), care era atunci filială a bisericii Sf. Nicolae din Şchei; din iunie 1812 a fost diacon, iar din iulie 1813 preot al bisericii din Şchei; a murit la 26 iunie 18152. Nicolae Grid a mai copiat, în anul 1805, un cronograf (ms. 4802 de la BAR), în 1814, Tîlcuirea la Apocalipsis a lui Andrei, arhiepiscopul Chesareii, tradusă de Damaschin, episcopul Buzăului (ms. 5291 de la BAR, pe care a făcut şi unele însemnări de cronică3), iar în anul 1815, înfruntarea jidovilor, după textul
    2    Vezi Candid C. Muşlea, Biserica Sf. Nicolae din Şclieii Braşovului, voi. II (1743-1837), Braşov, 1946, p. 218-219,296, 315.
    3    Publicate de I. Muşlea, "însemnările" popii Nicolae Grid despre Şcheii de altădată şi biserica lor, în “Ţara Birsei , III, 1931, p. 342-352.
417
tipărit la Iaşi, în 1803 (ms. 1707 de la BAR). A îndreptat traducerea Paraclisului Sfintului Haralambie, tipărită la Braşov, în anul 1815.
     Tot la Braşov, eventual după actualul ms. 1374, a fost făcută, în anul 1813, şi copia parţială (o selecţie din versurile romanului) aflată în ms. 1843 de la BAR, pe care o semnează Nicolae Hagi Gavriil Ciurcul. Cum se poate explica efectuarea la Braşov a acestor prime copii cunoscute ale romanului, vom vedea mai jos.
     4.       Deşi copistul braşovean Nicolae Grid a putut opera unele modificări de ordin fonetic, morfologic sau lexical în textul pe care îl copia'.(ms. 1374 conţine şi numeroase greşeli de copist), particularităţile lingvistice ale traducerii arată, şi în această copie, că traducătorul necunoscut al romanului Filerot şi Antusa era originar din Oltenia ori din partea de vest a Munteniei. Căutîndu-1 deci printre scriitorii vremii originari de acolo, l-am identificat în persoana poetului minor Gheorghe Peşacov (1785-1854), fiu al unei românce (probabil din Oltenia) căsătorită cu un bulgar sau sîrb (“tocmai acumă mă căiesc că nu m-am născut curat roman, ci slaveanoroman, care lucru au fost în stă-pînirea maicii mele”, va afirma el în anul 1829). S-a născut şi a crescut la Vidin, iar în anul 1812 s-a stabilit la Craiova4. Presu-
   4    Cu privire la viaţa şi activitatea lui, vezi studiul lui Constantin N. Veli-chi, Un poete “slavo-roumain”: Georges Peşacov, în “Romanoslavica XVI, 1968, p. 353-394, şi articolul Peşacov, Gheorghe (Gheorghiari), semnat de Stănuţa Creţu, în Dicţionarul literaturii române..., citat la nota 1, p. 672-673. Pentru unele date biografice mai puţin cunoscute ale lui Gh. Peşacov, vezi şi relatarea sa privitoare la avatarurile moştenirii părinteşti redactată în Tîrgu Jiu, la 12 decembrie 1829, care conţine şi unele prevederi testamentare privind moştenirea averii sale de către soţie şi copil, în eventualitatea că el ar cădea jertvă epidemiei de ciumă care bîntuia atunci Ţara Românească. Acest document, necercetat pînă acum, se află la Arhivele Statului din Bucureşti, fond Doc. ist. LXXVI/55. El îmbogăţeşte şi clarifică informaţiile referitoare la familia lui Gh. Peşacov din relatarea lui similară intitulată Socoteala mea către casa părintească, pentru toţi moştenitorii răpo-
418
punerea că traducătorul anonim al romanului Filerot şi Antusa este poetul Gheorghe Peşacov ne-a fost sugerată de preţioasele relatări privitoare la activitatea sa literară din anii 1812-1815 aflate în scrisoarea adresată de el, în anul 1829, lui Zaharia Carcalechi, cunoscutul editor şi negustor de cărţi al tipografiei din Buda (ms. 1277 de la BAR, f. 117-121)5. între altele, Peşacov îi comunica lui Carcalechi următoarele: “De la 1812, s-au zămislit în mine această rîvnă de a fi servul muzelor, a tălmăci
satului tatălui nostru Hagi Toma Penciu, de la anul 1808 pînă la anul 1811, în diastimă de trei ani de zile, redactată la Craiova, în anul 1825, care se află în ms. 1277 de la BAR, f. 115-116.
    Este discutabilă afirmaţia lui Mihail M. Fănescu, din articolul Gheor-ghiait Peşacov. Contribuţii la cunoaşterea vieţii şi activităţii sale, publicat în volumul Arhivele Statului. 125 ani de activitate, 1831-1956, Bucureşti, 1957, p. 287-301, că tatăl lui Gh. Peşacov ar fi fost aromân originar din Vla-ho-Clisura, ca şi alţi aromâni numiţi Peşacov, stabiliţi în Craiova, la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi mai tîrziu (vezi p. 288, nota 3). Această afirmaţie a fost preluată de Constantin N. Velichi, în articolul citat, şi de autoarea articolului din Dicţionarul literaturii române. După cum am văzut însă, pe tatăl lui Gh. Peşacov îl chema Toma Penciu, probabil doar poreclit Peşacov, iar înrudirile prin alianţă ale copiilor săi erau în medii bulgăreşti sau sîrbeşti. Suspectîndu-i pe naţionaliştii români că îl evită pentru că nu este “curat roman”, poetul Gh. Peşacov regretă că s-a născut “slaveanoroman”. Or, dacă s-ar fi născut din tată aromân şi mamă dacoromână, el nu ar mai fi avut complexul că este slaveanoroman, ci s-ar fi mîndrit cu originea sa “curat romană”, aşa cum face autorul Memoriilor mele din ms. 1571 de la Arhivele Statului din Bucureşti (probabil August Pessiacov, omul politic şi publicistul oltean din a doua jumătate a secolului trecut): “Sunt născut la anul 1836. Părinţii mei sunt din Macedonia, de viţă romană. Tristele evenimente din 1821 pînă la 1828 nu-i iertă a mai locui un pămînt ingrat şi o ţară turburoa-să, şi la 1825 trecură în Ţara Românească şi se aşezară în oraşul Craiova, capitală a României Mici” (f. lr). Căci negustorii aromâni se mîndreau că sînt “armâni” şi, pe la anul 1800, nu se mai confundau cu grecii, albanezii, bulgarii sau sîrbii. Pe de altă parte, ştim că Gh. Peşacov semna uneori şi Pe-destrăşescul sau Pedestrescul, traducîndu-şi astfel numele Peşacov (< bg. nernaK “pedestraş, infanterist”).
    ^ Această scrisoare a fost editată de Al. Ciorănescu, in Revista istorică”, XX, 1934, nr. 10-12, p. 368-381.
419
cărţi frumoase şi morale, a scriptura şi a stihurghisi [...] Dorite amice, fiindcă zici, prin Bibliotecă [= “Biblioteca românească”, revista lui Carcalechi, n.n.], că toţi iubitorii de luminarea neamului românesc a-ţi face arătare ce cărţi are tălmăcite, scoase şi traduse în limba romanească, iată, după dătorie-mi, că-ţi fac cunoscut şi eu ce cărţi am gată, cu dorire de a se scoate la lumină prin tipărirea lor: 1. 1 istorie de amor moral şi cinstit între un tî-năr ţăran şi între o tînără cetăţeană, carii la cea mai de pre urmă s-au şi cununat, după diferite întîmplări împrotivitoare, împodobită şi cu vreo cîteva versuri morale. 2. Detto [ = de asemenea, la fel, n.n.] şi tainic între un tînăr ucenic neguţătoresc şi între fiica stăpînului său, printr-a cărui voinţă s-au şi aţîţat, carii iarăşi asemine s-au şi luat prin cununie. 3. Detto a tînărului Pigmalion, iarăşi ajungînd la căsătorie, după diferite jălnice întîmplări. 4. Detto, depărtare de slavă din pricina amoriului între doi tineri, carii iarăşi s-au căsătorit cinstit. 5. Amoriul cel dintîi, adecă din cea mai fragedă copilărie, între un nepot de arhiereu şi între o fiică de domn, iarăşi ajungînd la dorită căsătorie. 6. Detto, din pricina al cărui amor s-au întîmplat moarte jalnică la amîndoi iubiţii. Aceste toate sînt în formă întrebătoare şi răspunzătoare, în unele fiind şi stihuri frumoase, după întîmplările şi patimile sufletelor lor. Acestea le-am prentors din limba grecească, pă la 1812, 13, 14 şi 15, după vremuri şi atunci cînd, ca tot tînărul cinstit, simţeam dulceaţa amoriului moral mai cu agerie şi mai învăpăiat” (ms. 1277, f. 118v; sublinierile noastre):
     Dintre cele şase “istorii de amor moral” despre care Peşacov afirmă că le-a tradus din greceşte, prin anii 1812-1815, “în unele fiind şi stihuri frumoase”, cea menţionată la nr. 2 (“istorie de amor moral şi tainic între un tînăr ucenic neguţătoresc şi între fiica stăpînului său”) ni s-a părut a fi tocmai romanul Filerot şi Antusa. După aproximativ 16 ani de cînd tradusese acest roman, Peşacov nu-şi mai amintea, probabil, întreaga lui acţiune, pe care de altfel era şi imposibil să o rezume într-o
420
singură frază. Ca atare, el prezintă “istoria” doar potrivit celor relatate de Filerot în deznodămîntul acţiunii, cînd acesta, necunoscut, datorită faptului că printr-o întîmplare miraculoasă i se înnegrise pielea, dar care o dobîndise totuşi de soţie pe An-tusa, fiica împăratului, drept răsplată pentru victoria obţinută de el, în fruntea armatei, împotriva duşmanilor ţării, îi dă împăratului următorul răspuns privitor la neamul şi patria sa, cu transparente aluzii la adevăratele lui întîmplări mai vechi de la acea curte imperială: “Preaputemice împărate şi al mieu stăpîn, eu sînt de la o ţară depărtată. Tatăl mieu era neguţitori, dar, fiind sărac, nu făcea neguţitorie cu banii lui, ci cu a altuia neguţitori, vestit întru acea cetate, cu carele să făcuse tovarăş, însă neguţi-toriul cu banii, şi tatăl mieu cu osteneala. Dar fiindcă tatăl mieu umbla foarte cu rînduială bună la treaba neguţitoriii, îl iubea prea mult acel neguţitori mare. S-au neguţitorit amîndoi multă vreme, pînă au murit tatăl mieu, fiind şi bătrîn. După moartea tătîni-mieu, aflîndu-mă eu la şcoală, au trimis acel neguţitori de m-au luat de la învăţătură şi, pentru dragostea tătîni-mieu, m-au încărcat pă mine cu acea slujbă a neguţitoriii, însă nu tovareşi, ci slugă deocamdată, pînă mă voi deprinde. Şi încet, încet me-tahirisindu-mă la neguţitorie, atîta mă deprinsesem şi slujem bine, cu credinţă, încît stăpînul mieu în cea de pă urmă mai mult ca pă tatăl mieu mă iubea şi mă avea întocma ca pă un fiiu al lui, pentru că de multe ori s-au întîmplat să mă primejduiesc, cînd pă apă, cînd pă uscat, din pricina tîlharilor, cu care numai eu singur mă luptam şi-i înfrîngeam.Şi pentru unele ca acestea, mă iubea foarte mult stăpînul mieu. Dar poate ori pentru păcatele mele am îndrăznit cu cugetarea la cele ce n-au fost de potriva mea, sau că norocul aşa mi-au fost, nu ştiu, pentru că de unde eram cel mai iubit, am ajuns cel mai urît stăpînul ui mieu, şi pricina este aceasta. Acest neguţitori avea numai o fată, şi o iubea foarte mult pentru frumuseţea şi înţelepciunea ei. Să în-tîmplă dar într-o zi să o văz şi eu, şi din ceasul ce o am văzut, nu ştiu, din îndemnarea diavolului, sau din nestatornicia minţii
421
mele, atîta am îndrăgit-o, încît gîndul de la dînsa nu-1 puteam lua zioa şi noaptea, ca cînd o aveam pururea zugrăvită în inima mea. Cu toate că şi eu vedeam că nu fac bine, dar dragostea să încuibasă foarte tare în inima mea” (ms. 1374, f. 175v-176v).
     5.      Ipoteza traducerii de către Gh. Peşacov a romanului Filerot şi Antusa, sugerată de corespondenţele documentare prezentate mai sus, se confirmă prin concordanţele textologice, stilistice şi, mai ales, lingvistice între această traducere anonimă şi cunoscutele sale scrieri literare sau alte texte autografe aflate în următoarele manuscrise de la BAR: 1276 (poemul Teodor Vlădimirescul6), 1277 (scrisoarea din 1829 adresată lui Zaharia Carcalechi7), 1278 (traducerea comediei' Muierea rea), 1279 (poemul Dezmierdare poeticească8), precum şi testamentul său din anul 1829, aflat la Arhivele Statului din Bucureşti, fond Doc. ist. LXXVI/559. Prezentăm mai jos o serie de concordanţe stilistice şi lingvistice mai semnificative care probează faptul că acest roman este tradus de poetul Gh. Peşacov. Reproducem citatele din scrierile sale după textele autografe menţionate mai sus, iar citatele din traducerea romanului Filerot şi Antusa după copia din ms. 1374 de la BAR.
     5.1.      Intr-o meditaţie a lui Filerot asupra norocului se află următoarele versuri: “Bravo, noroace viteze,! Dumnezeu să te înzilezej Că mult poţi şi mult te întinezi,/ Şi pă toate le co-prinzi” (ms. 1374, f. 110r). Primele două versuri citate se găsesc (cu numai un cuvînt schimbat) şi în poemul lui Gh. Peşacov, Teodor Vlădimirescul, datat 5 februarie 1821: “Bravo, Tu-dore viteze,! Dumnezeu să te-nzileze,l Carele te-a însuflat/ A te arăta în faptă/ Cu ajutorinţă dreaptă,/ Patriot adevărat” (ms.
1276,   f. 4r). Este greu de crezut că prezenţa aceloraşi versuri în
    6 Editat de Emil Vîrtosu, în “Revista Arhivelor”, III, 1939, nr. 8, p. 3-11.
    7 Editată de Al. Ciorănescu; vezi nota 5.
    8    Editată de Paul Comea, Andrei Nestorescu şi Petre Costinescu, în volumul Scrieri literare inedite (1820-1845), Bucureşti, 1981, p, 229-258.
    9 La care ne-am referit mai pe larg în nota 4.
traducerea romanului şi în poemul Teodor Vlădimirescul se poate datora unei eventuale reminescenţe de lectură a romanului Filerot şi Antusa de către Peşacov. Probabil că ele sînt creaţia lui şi că poetul a apelat în poemul din 1821 la un distih din inventarul stilistic propriu. In această eventualitate, versurile citate constituie dovada de netăgăduit că Peşacov este traducătorul necunoscut al romanului Filerot şi Antusa.
     în scrierile menţionate ale lui Gh. Peşacov se întîlnesc numeroase cazuri de reluare a unor versuri de la un text la altul sau chiar în cuprinsul aceluiaşi text. De exemplu, prefaţa dedicatorie în proză a poemului său Dezmierdare poeticească, datat 31 octombrie 1828, se încheie cu versurile: “Toate trec, toate se ducj Toate pier ca-ntr-un minut,/ Numai cugetul cel bun/ Spre folosul de comun/ Rămîne în veci ivit/ Ş-apururea proslăvit” (ms. 1279, f. £9V; sublinierile noastre). Primele două versuri de aici sînt reluate de Peşacov în scrisoarea sa către Carcalechi, din anul 1829: “Ah, vreme, ah, zile, ah, tinereţe fericită de atunci! Toate trec, toate se duc,! Toate pier ca-ntr-un minut” (ms. 1277, f. 119v), iar versurile 3 şi 4 sînt reluate într-o poezie de prin anul 1830, în care el îl elogiază pe Dinicu Golescu: “Nu e lucru pre pămînt/ A fi obştii bun şi sfînt,/ Decît cugetul cel bun! Spre folosul de comun"10. Versul cu care se încheie acest elogiu adus lui Dinicu Golescu: “Şi am trăi veseli toţi,/ Părinţi, şi fii, şi nepoţi" fusese folosit de Peşacov în partea a doua a poemului Teodor Vlădimirescul, intitulată Jălirea necuviincioasei morţi a heroului romănimei şi datată 25 octombrie 1821: “Toţi cufundaţi în mîndrie,/ îmbrăcaţi în făţărie,/ Părinţi, şi fii, şi nepoţi" (ms. 1276, f. 6r). Alte două versuri din poemul Teodor Vlădimirescul: “Pînă cînd mila cerească,! Pro-
     10    Această poezie se află pe o foaie de hirtie lipită de Peşacov la sfîrşitul unui exemplar din cartea lui Dinicu Golescu, însemnare a călătoriei mele, Buda, 1826, care i-a aparţinut şi care se află acum în biblioteca Arhivelor Statului din Bucureşti, cota 111-4417. A fost editată de Emil Vîrtosu, în Arhivele Olteniei”, XVI, 1937, nr. 89-91, p. 180.
423
videnţa cea zeiascăj A răbda nemaiputînd...” (ms. 1276, f. 2V) sînt reluate întocmai în poemul Dezmierdare poeticească: “Pînă cînd mila cerească/ De sus bine va voi,/ Providenţa cea zeiascăj Fiinţa a-mi prennoi” (ms. 1279, f. 120r). în acelaşi poem Teodor Vlădimirescul, următoarele două versuri din strofa a 2-a: “Că Tudor Vlădimirescul,/ Viteazul bun, românescul...” sînt reluate, cu doar un cuvînt schimbat, în strofa a 25-a (ms. 1276, f. 5V şi 7r).
      Asemenea reluări de versuri sau de fragmente de vers se întîlnesc şi în traducerea romanului Filerot şi Antusa. De exemplu:. “Ah, fraţii miei cei iubiţi,/ Plîngeţi toţi şi mă jeliţi” (ms. 1374, f. 27v), “Drept aceea, cîţi mă ştiţi,/ Plîngeţi toţi şi mă jeliţi” (f. 151v), cf. şi: “Nu ştiu, să mă veselesc,/ Sau săplîng, să' mă jelesc” (f. 113r), “Să mă plîngeţi toţi cu jale” (f. 156v); “Ah, Filerote săracej Vezi vremea cum să preface” (f. 160v), “Ah, ah, Filerote frate,/ Unde eşti...” (f. 169r); “Nu mai socoteşti nici frica,! Nici ruşinea într-o nimica” (f. 117v), “Lăsai ruşinea şi frica,! Le socotii drept nimica” (f. 151r); “Atunci n-ai altcum să faci,! Decît să rabzi şi să taci” (f. llv), “Rabdă dar acum şi taci,! Că altfeli n-ai cum să faci” (f. 45v), “Că n-are altfeli cum face” (f. 45v), “Atuncea ce poţi să faci?! Numai aşa mă rog să tacF (f. 53r); “Nu ştiu de ce căpătîi! Să mă apuc mai întîi” (f. 16r), “Neştiind ce căpătîi! Să apuc acum întîf’ (f. 16r), “Să socoteşti mai întîi! De orişice căpătîi” (f. 117v) şi altele.
      5.2.     în Filerot şi Antusa apare de cîteva ori s.n. crezămînt “credit, încredinţare”: “a-i da crezămînt” (f. 56v, cf. şi 107v), “să-mi dai crezămînt” (f. 83r), “Şi dîndu-şi şi crezămînt! Că adevărate sînt [...], Nu trebuia aşa curînd/ Să le fi dat crezămînt” (f. 97r). Cuvîntul este folosit şi în poemul Teodor Vlădimirescul: “Şi fie spre crezămînt” (ms. 1276, f. 7V).
      5.3.     S.n. pl. feluri “soiuri, varietăţi; variante”. în Diezmer-dare poeticească: “Acilea vezi feliuri fluturi,/ Felurit popestri-ţaţi “ (ms. 1279, f. 104r), “Cu păduri de braji, făgeturi/ Ş-alte feliuri încărcaţi” (f. 105r), “Mai vîrtos cînd vezi prin maluri/
424
Multe caturi de pămînt,/ Feliuri, feliuri osebite” (f. l05v), “Saduri feliuri altuite,/ încărcate tot cu rod” (f. 108r). în Filerot şi Antusa". “făcu ospăţ mare cu feliuri de muzice” (ms. 1374, f. 94v, cf. şi 112r), “îşi învălui mintea în feliuri de gînduri” (f. 97v, cf. şi 146v), “să ivi alt alai, viind cu feliuri de zicături” (f. 181r), “arătînd/eiiMn de pricini” (f. 198v).
      5.4.      în scrierile lui Peşacov sînt des folosite substantivul dor şi adjectivul dorit. De exemplu, în Dezmierdare poeticeas-că: “Şi cum suferi de te roade/ Prin dor neîncontenit” (ms. 1279, f. 100v), “Flori frumos mirositoare/ Caută cu mare dor” (f. 104r), “Ce-1 pohtesc cu mare dor” (f. 110r), “Alergînd cu mare dor! De la viţă pîn’ la viţă” (f. 114v), “Spr-a omului hrană dulce/ Şi a lui dorit ogod” (f. 108r), “Doriţilor miei amici” (f. 118v), “Ci ori vrea-va cea dorită! Vreodată a vedea/ Bucuria...” (f. 118v); în scrisoarea către Carcalechi: “dorite amice” (ms.
1277,  f. 117r, 118v, 121r), “pînă a ieşi în dorita ţară română” (f. 117r), “la doritul scop al mieu”, “au priimit slujbă politicească în dorita patrie”, “ajungînd la dorita căsătorie” (f. 118v), “dorite frate şi amice” (f. 119v), “Cum soseşte cu mărire/ La doritul său apus” (f. 120v), “îmi voi afla mîntuirea cea dorită” (f. 121r). Aceste cuvinte apar des şi în traducerea romanului Filerot şi Antusa: “Ah, Cupido fără dor” (ms. 1374, f. 42r), “Ca pă una să căznească, de alta să-i fie dor” (f. 46r), “Acum cu adevărat tot dorul ţi-1 cunoscui” (f. 135v), “Unii zicea pentru dor,/ Cei mai mulţi pentru amor” (f. 150v), “Din cei ce au dor,/ Să-mi dea ajutori” (f. 154v), “Cît de mult s-o vezi cu dor/ Şi cu rîv-nă spre amor” (f. 1611), “Am vrut să scap de amorJ Dar gîn-desc la el cu dor” (f. 178r), “N-au putut cîştiga pă a sa dorită” (f. 3V), “Trecînd de multe ori la dorita casă” (f. 4r), “Ah, doriţii miei părinţi” (f. 28v).
      5.5.      Frecvenţa adjectivului ciudat “curios; extraordinar, minunat”. La Peşacov, în poemul Teodor Vlădimirescul: “Ce te-ai arătat îndată,/ Cu mijlocire ciudată...” (ms. 1276, f. 4V), “Ce teâtru prea ciudat” (f. 5r), “Cu-o dreptate prea ciudată (f.
425
5V), “Cu îndrăzneală ciudată” (f. 6r); în poemul Dezmierdare poeticească: “Atunci luptă vezi ciudată! între miei ş-între ciobani” (ms. 1279, f. 108v); în comedia Muierea rea: “lîngă tine sînt o pocită, lîngă tine sînt ciudată” (ms. 1278, f. 16v). în Filerot şi Antusa: “vedeţi dragoste ciudată între dînşii” (ms. 1374, f. 22r), “Ce cap şi ce minte ciudată” (f. 28r), “Cu toate că-i păru cam ciudată cererea lui...” (f. 77v), “nepricepîndu-să cum mai întîi să apuce treaba [...], îi veni ciudaf (f. 96r), “mă vedeam întrat în vreo întîmplare ciudată” (f. 114v), “cam ciudat să potriveşte” (f. 156v), “hrănind întru sine o dragoste ciudată” (f. 186v).
     5.6.      Adjectivele demonstrative ăst, astă. La Peşacov, în Teodor Vlădimirescul: “Ast pahar, vai, el să-l soarbă” (ms. 1276, f. 5r); în Dezmierdare poeticească: ‘"Ast-a lumii starea rea” (ms. 1279, f. 119v); în Muierea rea: “în astă casă” (ms.
1278,  f. llv), “de mi-o trece ast necaz” (f. 17r). în Filerot şi Antusa: “să faci astă aşteptare” (ms. 1374, f. 87r), “omului as-tor veacuri” (f. 117v), “astă chinuire” (f. 15 lr), “Să-mi facă ast bine” (f. 154v), “astă ţară” (f. 168v), cf. şi “astă dată” (f. 28r, 44v, 156v).
     5.7.      Pronumele nehotărît unul, una, în corelaţie cu pronumele nehotărît altul, alta, în construcţii similare. De exemplu, în scrisoarea lui Peşacov către Carcalechi: “să viu pă la domnia ta, ună ca să văz şi locurile cele vrednice de văzut, şi altă de a mă înţelege cu domnia ta” (f. 117r), “vi le-aş fi însemnat şi pre ele aici, ci ună că n-am acum vreme, şi altă neştiind de ştii domnia ta bine greceşte” (f. 120v), şi în Filerot şi Antusa: “Tămăduind două boale deodată/ Una pă Antusa cea amorezată/ Şi la pat căzută,/ Altă întristată/ Faţa lui Filerot...”(ms. 1374, f. 3V), “Să facem din unul doi,/ Unul cel ce au murit,/ Altul cel închipuit” (f. 13r), “Doao gînduri înfocate/ Mi-au cuprins minţile toate [...]/ Să fac unuia pă voie,/ Altul mă dă de nevoie” (f. 37v).
     5.8.      Forma îndeşi a verbului îndesi. La Peşacov, în Dezmierdare poeticească: “Braji apururea-nverziţi/ Fireşte crescuţi
426
pîn ele/Unde rari, unde-ndeşiţi” (ms. 1279, f. 103r). In Filerot şi Antusa: “începu a îndeşi mergerea la palat” (ms.1374, f. 34v).
     5.9.       Adverbul măcar “chiar, şi”, în sintagma/?e măcar. La Peşacov, în Teodor Vlădimirescul: “Măcar fie totdaună/ Valuri multe şi furtună [...],/ Nu pot face stricăciune” (ms. 1276, f. 7V); în scrisoarea către Carcalechi: “se poate măsura de la un vas de o ocă pînă la un vas de 1000 de vedre, fie macar acoave, fie buţi lungi...” (ms. 1277, f. 119r). în Filerot şi Antusa: “Dragostea nu este numai în faţă, ci fie măcar cale de un an, cînd este dragostea întărită” (ms. 1374, f. 134v), “Că toată dragostea mea o s-o cerce cel iubit,/ Iar cătră el numai semne, fie măcar poleit” (f. 160r), “Că un om fără. noroc/ Mai bine să arză în foc,/ Fie măcar împărat,/ Cu toate încoronat” (f. 177r).
     5.10.      Locuţiunea adverbială în faptă. La Peşacov, în Teodor Vlădimirescul: “înşişi hoţi fiind în faptă,I Hoţi pă cei drepţi îi arată”, “A te arăta în faptă/ Cu ajutorinţă dreaptă,/ Patriot adevărat” (ms. 1276, f. 4r). în Filerot şi Antusa: “Prin spini trandafiri zgîriat în faptă” (ms. 1374, f. 3V), “gata sînt să-mi pui meşteşugul şi în faptă” (f. 75r), “începe a-ş lua săvîrşire şi să isprăveşte în faptă" (f. 112v), “nu ţ-au mai rămas altă tăgăduire, că să văzu lucru în faptă" (f. 123v), “Şi în faptă urîciunea o văzui” (f. 135v).
     5.      11. Locuţiunea adverbială pînă la moarte “extrem”. în Teodor Vlădimirescul: “Să îngrijurează foarte,/ Cu o spaimă pîn’ la moarte” (ms. 1276, f. 3r). în Filerot şi Antusa: “Iar după acele toate,/ Şi boală pînă la moarte" (ms. 1374, f. 86v), “Dar m-am întristat prea foarte,/ Scriindu-mi că pîn’la moarte! Din pricină-mi ai ajuns” (f. 88r), “că, în credinţă, sînt întristat pînă la moarte" (f. 166v).
     5.12.      Prepoziţia drept “pentru, ca (şi)”. La Peşacov,' în Dezmierdare poeticească: “Ce o ţine într-adins/ Drept odor de biruinţă” (ms. 1279, f. 113r), “Să-l închine drept odor,/ Drept prezent de mărturie...” (f. 114v); în scrisoarea către Carcalechi.
427
“drept slavă, cinste şi mărire a naţiei române de azi” (ms. 1277, f. 119v), “a să face cunoscută lumii, drept sufleteştii mele îndestulări” (ibidem), “însemnez aici şi domniii tale vro dou stihuri, drept suvenir”, “prea osfinţitului [...], drept servicească a mea prea umilită plecăciune”, “adaos în trei versuri, drept dovedirea desăvîrşitului al Treiţei număr” (f. 1201); în testamentul din anul 1829: “să-mi slujească dînsa şi drept testament, adecă diată” (Arhiv. Stat. Bucureşti, fond Doc. ist., LXXVI/55, f. lv); în Muierea rea: “Ea [...] mă ţine drept stăpîna sa” (ms. 1278, f. 18v). în Filerot şi Antusa: “La lucruri ce docamdată/ Drept bagateluri le ai” (ms. 1374, f. 100r), “Şi socoteam drept batjocuri...” (f. 150v), “Lăsai ruşinea şi frica,/ Le socotii drept nimica” (f. 151r), “o socotea drept părere” (f. 179v), “unul pă care îl ţinea drept nimica” (f. 180r), “avîndu-o drept mare necinste şi ruşine a să birui” (f. 189r).
      5.13.       în Filerot şi Antusa apare des locuţiunea conjuncţio-nală ca doar(ă), prin care sînt introduse în frazele respective propoziţii finale ipotetice. De exemplu: “ochii de la dînsul nu-şi lua, ca doară să va uita şi asupra ei” (ms. 1374, f. 35r), “începu a vorbi cu dînsa, ca doară să va deştepta” (f. 48v), “să uita, ca doară va vedea vreun semn de bucurie” (f. 61v), “să pogon la vale, ca doară va nimeri vreun oraş pă aproape” (f. 63r, cf. şi 64r), “uitîndu-să ca doară va zări şi pă Antusa” (f. 69r), “cu o mijlocire umbla, ca doară va scăpa pă Filerot dintr-această primejdie” (f. 101v). Aceeaşi locuţiune conjuncţională se întîlneşte, în construcţii similare, şi în scrierile lui Peşacov. De exemplu, în scrisoarea către Carcalechi: “cu acel gînd am mers pînă la Temişoară, că doar de voi găsi prilej a merge mai ieftin” (ms. 1277, f. 121v); în Muierea rea: “dormi mai bine, că doar de-ţi va ieşi puţin afumătura vinului din cap” (ms. 1278, f. 31v).
      6.      Micile asemănări stilistice constatate de Angela Tarantino între versurile aflate în romanul Filerot şi Antusa şi versurile lui Alecu Văcărescu (inclusiv cele din traducerea munteană a
428
Erotocritului, atribuită lui de Eugenia Dima) nu probează faptul că Alecu Văcărescu este autorul acestui roman, cum a presupus d-sa. Unele dintre particularităţile stilistice respective se întîlnesc frecvent în poezia grecească şi românească a vremii, iar altele se explică desigur prin influenţa directă a lui Alecu Văcărescu asupra lui Peşacov, care, după cum am văzut, se dovedeşte a fi traducătorul romanului Filerot şi Antusa. Căci Gh. Peşacov era un mare admirator şi un imitator declarat al poetului Alecu Văcărescu, ale cărui versuri intenţiona să le şi editeze. Referindu-se la faptul că poetul Barbu Paris Mumuleanu, căruia cineva i-a prezentat cîteva versuri “greco-romane”, adică alternative, greceşti şi româneşti, de-ale lui Peşacov, ca să le “critiziluiască”, ar fi spus că “nu e nici un meşterşug de a amesteca cinevaş greceşte cu româneşte”, el îl suspectează pe Mumuleanu de invidie şi declară, în scrisoarea către Zaharia Carcalechi: “înfricoşatul poet, acum întru vecinică pomenire, Aleco Văcărescu, la ale cărui urme nu poate călca Pariz, de ar mai trăi pre cît au trăit, şi pre carele am avut şi am de al meu povăţuitor, silindu-mă în oarecarele chip a-l imita, doară n-au avut atîtă gust la sine pre cît are domnialui Pariz, ca să nu alcătuiască versuri amestecate cu feliurimi de limbi carii le ştia? Cu greceşte, cu franţuzeşte şi cu altele, pre carii le-am văzut în diferite locuri de persoane mari cetindu-se, cinstindu-se şi ţiin-du-se ca nişte monumentali foarte scumpe şi ramice, din carii păstrez şi eu vreo cîteva, cu mare reşpect” (ms. 1277, f. 118r, cf. şi 119v; sublinierile noastre).
      7.      Efectuarea la Braşov, în anii 1812-1813, a primelor copii ale romanului Filerot şi Antusa se poate datora faptului că Gh. Peşacov avea legături mai vechi cu tineretul din Şchei. Prin anii 1802-1804, afirmă el în scrisoarea către Carcalechi, Peşacov se afla la Braşov, unde se pare că a urmat şi cursurile unei şcoli11. Atunci l-a cunoscut pe Carcalechi, probabil şi pe Nico-
     11 Vezi C.N. Velichi, art. cit. la nota 4, p. 358.
                                                      429
lae Grid, care erau doar cu un an mai în vîrstă decît el. Legăturile cu cunoscuţii şi prietenii săi braşoveni au putut dura şi după anul 1812, cînd Peşacov s-a stabilit la Craiova şi a început să desfăşoare bogata activitate literară despre care îl informează, în anul 1829, pe Zaharia Carcalechi.
     8.       Este probabil ca cercetări viitoare să identifice în manuscrisele vremii şi alte traduceri din tinereţea lui Gh. Peşacov menţionate de el în scrisoarea către Carcalechi, care au rămas de asemenea în anonimat. Unele dintre versurile anonime aflate în diverse manuscrise, alături de cele ale lui Alecu Văcărescu, Iancu Văcărescu, Barbu Paris Mumuleanu şi ale altora, sînt probabil ale sale. Versuri din traducerea romanului Filerot şi Antusa se găsesc copiate, de exemplu, în următoarele manuscrise de la BAR: 3452 (f. 56-62), 4768 (f. 34-37) şi 4833 (f. 38-39).
430
         Paternitatea abecedarului atribuit lui Gheorghe Lazăr
      1.      în anul 1826 a apărut la tipografia din Buda abecedarul intitulat Povăţuitoriul tinerimei cătră adevărata şi dreapta cetire. întru acest chip acum întîia oară lucrat de d. Lazar, fostul profesor a înaltelor şcoale româneşti din Bucureşti, şi acum în-tîiaş dată tipărit cu toată cheltuiala preacinstitului, preavred-nicului şi de mărit neam născutului dd. Grigorie de Băleanu, marele dvomic al prinţipatului Valahiei. O nouă ediţie a acestui abecedar a apărut, tot la Buda, în 1833.
      Ediţia din 1826 are la început o scrisoare dedicatorie către Grigore Băleanu, semnată “Zaharia Carcalechi, ferlegherul C. Tipografii din Buda”, şi o Procuvîntare. Iubiţilor şi fraţilor miei romani!, datată şi semnată astfel: “Scrisu-s-au în Bucureşti, 1820, de Lazar, dascalul şcoalelor romaneşti din Bucureşti”. Avînd asemenea indicaţii bibliografice, lucrarea a fost în mod firesc înregistrată în lista scrierilor lui Gh. Lazăr. Primul studiu consacrat acestei cărţi a fost publicat de Andrei Vizanti, sub titlul Abecedarul lui G. Lazăr, în “Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, I, 1883, p. 461-469. Tot ca operă a lui Gh. Lazăr este considerat şi comentat acest abecedar de către N. Iorga, în Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea, voi. Di, Bucureşti, 1901, p. 526-530, şi de către alţi istorici literari.
      2.      în anul 1916, Onisifor Ghibu, în preţiosul său studiu intitulat Din istoria literaturii didactice româneşti, apărut în “Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii literare”, seria H, tom. XXXVDI, 1915-1916 (reeditat în volum aparte, la Bucureşti, în 1975), a dovedit că abecedarul respectiv nu aparţine de fapt lui Gh. Lazăr, ci reprezintă o mistificare a editorului Zaharia Carcalechi, care a folosit numele lui Lazăr în scopuri comerciale. Demonstraţia lui O. Ghibu este întru totul con-
                                   431
     vingătoare şi a reuşit să corecteze în istoria culturii noastre eroarea de a atribui lui Lazăr alcătuirea unei cărţi şcolare care nu-i aparţine şi idei pedagogice pe care nu el le-a exprimat. Istoricii literari şi alte categorii de cercetători avizaţi nu au mai considerat, după anul 1916, abecedarul publicat în 1826 drept operă a lui Lazăr. De exemplu, G. Bogdan-Duică şi G. Popa-Lisseanu, în Viaţa şi opera lui Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1924, p. 351, acceptînd concluzia lui O. Ghibu, consideră că “Povăţuitorul tinerimei [...] nu este al lui Lazăr”. Opinia aceasta este împărtăşită şi de George Macovescu, în monografia Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1973, p. 138, precum şi de Algeria Simota, în articolul Gheorghe Lazăr, din Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, 1979, p. 488-491.
     în ultimul timp însă, ignorînd sau interpretînd eronat concluziile judicioase ale lui O. Ghibu privitoare la paternitatea abecedarului respectiv, autorii unor lucrări despre viaţa şi activitatea lui Gheorghe Lazăr consideră din nou Povăţuitoriul tinerimei drept operă a acestuia. Gheorghe Pîmuţă, în monografia Gheorghe Lazăr. Contribuţia sa la dezvoltarea învăţămîntu-lui, Bucureşti, 1973, p. 126-131, eludînd demonstraţia lui O. Ghibu şi bazîndu-se pe cele afirmate în foaia de titlu şi în prefaţa abecedarului, precum şi pe unele studii de pînă la 1916, consideră că “nimeni n-a putut să susţină cu probe evidente că lucrarea nu aparţine lui Lazăr” (p. 130). Ca şi în alte studii şi articole ale sale, Gh. Pîmuţă discută concepţia pedagogică a lui Lazăr în lumina ideilor aflate în prefaţă şi în unele paragrafe ale Povăţuitoriului, care - după cum vom vedea - aparţin de fapt lui Zaharia Carcalechi şi lui Constantin Diaconovici Loga.
     în bibliografia Gheorghe Lazăr, Bucureşti, 1979, elaborată în cadrul serviciului bibliografic al Bibliotecii Centrale Universitare Bucureşti, Povăţuitoriul tinerimei este menţionat între scrierile originale ale lui Lazăr (p. LXII şi 8), aşa cum îl considera şi Andrei Vizanti, în studiul citat. Emilia Şt. Milicescu afirmă de asemenea, în studiul introductiv al acestei bibliogra-
432
fii, că abecedarul respectiv aparţine lui Gh. Lazăr. Ocolind, ca şi Gh. Pîmuţă, demonstraţia lui O. Ghibu, Emilia Şt. Milicescu crede că “iniţiativa lui Zaharia Carcalechi de a publica Povăţui-torul [...] trebuie socotită ca un nobil act de cultură românească, demn de recunoştinţa posterităţii, iar nu înfierat ca un fals comis de un negustor cupid. Căci ce profit material putea sconta editorul tipărind la Buda, în româneşte, o cărticică şcolară elementară, sub numele lui. Gheorghe Lazăr, care nu tipărise decît în 1808 un poem omagial, iar cititorii de carte românească erau atît de puţini în imperiul habsburgic?!”. Vom vedea mai jos cît de greşită este această opinie a Emiliei Şt. Milicescu şi, în acelaşi timp, cum trebuie apreciat actul de cultură al lui Carcalechi.
     Reluînd afirmaţiile lui N. Iorga din cartea citată, revista “România literară”, în editorialul ei la nr. 51, din 18 decembrie 1980, intitulat Ctitorii de învăţătură, consideră de asemenea Povăţuitoriul tinerimei drept operă a lui Gh. Lazăr şi-i acordă o deosebită importanţă în activitatea sa didactică şi politică.
     Ne găsim astfel, după aproape un secol de la stabilirea adevărului cu privire la paternitatea acestui abecedar, în faţa unor afirmaţii derutante, bazate pe o informaţie depăşită prin cercetarea lui O. Ghibu din 1916, fără ca aceasta să fi fost în prealabil respinsă printr-o analiză riguroasă a argumentelor invocate de autor. Concluziile lui Ghibu, întemeiate pe documente care nu pot fi ignorate sau interpretate denaturat, au fost trecute cu vederea de Gh. Pîmuţă şi Emilia Şt. Milicescu. în această situaţie, pentru a restabili adevărul şi a risipi astfel confuzia întreţinută de lucrările menţionate cu privire la paternitatea Povăţuitoriului şi, implicit, a ideilor pedagogice aflate în el, considerăm necesar să readucem în atenţia celor interesaţi argumentele invocate de Onisifor Ghibu. Afirmaţiile sale vor fi susţinute, în cîteva cazuri, cu observaţii noi ale subsemnatului.
     ’ 3. După ce îşi formase convingerea, printr-o cercetare minuţioasă a Povăţuitoriului, că acesta “nu poate fi nicidecum
433
opera lui Gheorghe Lazăr” (p. 89; cităm după ediţia din 1975 a studiului), O. Ghibu află de o scrisoare din 1865 a lui I. Eliade Rădulescu către Gh. Bariţ (publicată în “Familia” din Pesta, 1865, p. 122), în care fostul elev şi colaborator al lui Lazăr afirmă următoarele: “Abecedarul ce se atribuie lui Lazăr nu este al lui; a fost o speculaţie a lui Zaharia Carcalechi. După moartea repausatului, venind cu călindare la Bucureşti, a venit şi cu acest abecedar fabricat de dînsul sau de alţii şi l-a atribuit repausatului spre a-l putea vinde. Răposatul avea alte ocupaţiuni, ca să se poată ocupa de abecedare de felul acela atît de bucheros” (p. 90). Mărturia aceasta a lui Eliade nu poate fi pusă la îndoială, pentru că el era cel mai în măsură să ştie cum s-au petrecut lucrurile şi nu avea nici un motiv să conteste paternitatea lui Lazăr asupra Povăţuitoriului, dacă într-adevăr ar fi fost al lui. După cum se ştie, Eliade a întreţinut toată viaţa un adevărat cult pentru memoria lui Lazăr.
     Analizînd apoi, cu toată atenţia, prefaţa abecedarului, O. Ghibu constată că multe afirmaţii aflate în ea nu pot fi puse pe seama lui Lazăr. Dimpotrivă, ele se dovedesc a fi identice sau similare cu altele din scrierile sigure ale lui Carcalechi. Aceeaşi similitudine o constată Ghibu şi între stilul bombastic şi linguşitor al prefeţei abecedarului şi stilul unor texte ale lui Carcalechi din Biblioteca românească de la 1821, publicată de el.
     Cercetarea structurii abecedarului propriu-zis, în comparaţie cu al altor bucoavne româneşti publicate pînă la 1820 îi oferă lui O. Ghibu prilejul să constate că o bună parte din Povăţui-toriul tinerimei este un plagiat după cartea lui Constantin Dia-conovici Loga, Ortografia sau dreapta scrisoare, pentru îndreptarea scriitorilor limbii romaneşti, apărută la Buda, în 1818. Astfel, textele din partea intitulată la Diaconovici Loga Exemple sau pilde la regulele gramaticii şi ale ortografiii (p. 49-66), ale cărei paragrafe (1-11) au titluri ca: “Exemple la nume înfiinţătoare, Exemple la nume însuşitoare, Exemple la comparaţii, Exemple la numeri, etc., au fost transcrise în Po-
434
văţuitor (p. 51-65), cu mici modificări şi fără titlurile respective, dar păstrînd aceeaşi numerotare a paragrafelor. în continuare, paragraful al 12-lea din cartea lui Loga, intitulat învăţături despre creştere, despre darurile naturii şi despre îndreptarea tînărului (p. 66-77), este reprodus în Povăţuitor (p. 65-75), cu neînsemnate modificări, sub titlul învăţătură despre creştere, despre darurile naturei (firei) şi despre îndreptarea îîioralului. Acest paragraf, reprodus din cartea lui Loga, este principalul text în care Gh. Pîmuţă şi alţii au descoperit o seamă de idei pedagogice ale lui... Lazăr.
     Tot după cartea lui Diaconovici Loga (p. 22-33) este redactat în Povăţuitor paragraful intitulat Semnele care se întrebuinţează spre ajutoriul dreptei cetiri (p. 35). Atragem atenţia îndeosebi asupra denumirii cu totul particulare pe care o are la Loga “apostroful”, semnul linşării, definit astfel: “arată a fi o litără sunătoare afară lăsată [...], cînd după cuvîntul ce se săvîr-şeşte în sunătoare următorul cuvînt iar cu sunătoare începe: atuncea sunătoarea cuvîntului înainte mergători se linge prin sunătoarea următoriului” (p. 29). Această denumire a apostrofului, oarecum curioasă, probabil un calc, folosită de Loga şi în Gramatica românească, Buda, 1822 (p. 12 şi 26), a fost preluată întocmai şi de autorul Povăţuitoriului. în alte abecedare sau gramatici româneşti nu mai apare. Este deci greu de presupus că Lazăr, independent de Loga, ar fi putut crea acelaşi termen pentru denumirea apostrofului.
     După cum a stabilit O. Ghibu, în Povăţuitor mai sunt reproduse, tot cu neînsemnate modificări, şase texte de lectură din bucoavna apărută anonim la Sibiu, în 1788, şi şapte fabule din cartea lui D. Ţichindeal, Filosoficeşti şi politiceşti prin fabule moralnice învăţături, apărută la Buda, în 1814.
     Aşadar, Povăţuitoriul tinerimei este o compilaţie, un plagiat, care, aşa cum conchide O. Ghibu, nu poate fi atribuit lui Gh. Lazăr, mai ales cînd avem şi mărturia lui I. Eliade Rădu-lescu, cel mai apropiat elev şi colaborator al lui Lazăr, că lucra-
435
rea “a fost o speculaţie a lui Zaharia Carcalechi”. Cei care, în cunoştinţă de cauză, 'vor totuşi să atribuie lui Lazăr un asemenea plagiat comit de fapt un act de impietate faţă de memoria marelui dascăl.
     4.     Să vedem cît de grea este vina editorului Zaharia Carcalechi, care s-a folosit de numele lui Lazăr pentru a alcătui un asemenea abecedar şi a-l difuza, cu profit material, în Ţara Românească, deoarece el nu a tipărit Povăţuitoriul pentru a-l difuza în şcolile româneşti din imperiul habsburgic, cum crede Emilia Şt. Milicescu. în aceste şcoli se foloseau numai abecedarele oficiale, alcătuite şi imprimate prin grija directorilor în-văţămîntului din fiecare provincie sau district şcolar.
     Prin 1812-1813, Zaharia Carcalechi, fiu al unei familii de negustori aromâni stabiliţi în Braşov, obţine funcţia de ferle-gher, adică de editor şi difuzor comisionar al secţiei româneşti a tipografiei din Buda. Interesat deci să cîştige cît mai mult, el a fost mereu preocupat să antreneze în acţiunea de editare şi difuzare a cărţii româneşti şi pe românii de dincoace de Carpaţi, care aveau atunci prea puţine şi slabe tipografii, în care se tipăreau mai ales cărţi bisericeşti. Ca atare, Carcalechi publică la Buda mai multe cărţi ale lui Eufrosin Poteca, Alecu Beldiman, Barbu Paris Mumuleanu şi Dinicu Golescu, iar ca urmare a iniţiativelor sale au fost difuzate în Ţara Românească şi Moldova sute de exemplare din numeroase cărţi româneşti apărute în tipografia din Buda. De exemplu, din totalul de 1553 de exemplare menţionate în lista prenumeranţilor la traducerea cărţii lui
I. Rumpf, Arătarea stăpînirei şi a caracterului lui Alexandru I, împăratul a toată Roşia, Buda, 1815, 946 de exemplare sînt pentru “naţionul românesc” din Moldova şi Ţara Românească. Din lista prenumeranţilor la Pedagoghia şi metodica tradusă de Naum Petrovici, Buda, 1818, aflăm că Zaharia Carcalechi “au priimit pentru naţia românească din prinţipatul Moldaviei 200 de exemplare”. în lista similară la Antropologhia sau scurta cunoştinţă despre om a lui Pavel Vasici, Buda, 1830, Carcalechi
436
este menţionat cu 300 de exemplare, “pentru iubitorii de literatură românească din prinţipatul Ţării Româneşti şi al Moldaviei”. Această activitate a lui Carcalechi, deşi comercială în fond, era pusă în slujba aceleiaşi mişcări patriotice de renaştere şi unitate naţională, pe care o promovau reprezentanţii Şcolii ardelene. Efectele ei, îndeosebi în privinţa dezvoltării şi unificării limbii române literare, sînt foarte importante.
     Privită în acest context,-vina lui Carcalechi de a fi compilat un abecedar şi de a-1 fi publicat sub numele lui Gh. Lazăr, ca să-l poată vinde mai bine în Ţara Românească, într-o vreme cînd noţiunea de proprietate literară nu era prea clară, ne apare astăzi, mai ales după ce cunoaştem adevărul, un act aproape nevinovat, căruia nu putem să nu-i relevăm buna intenţie culturală şi patriotică.
     O cronică politică a Europei din anul 1825, tradusă şi adnotată de comisul Ionică Tăutu
     1.      Textul intitulat Privire politicească a Evropei din anul 1825, aflat în ms. 423 de la Biblioteca Academiei Române, alături de alte texte găsite între manuscrisele rămase de la C. Negruzzi, fusese semnalat încă din anul 1913, în volumul al doilea al Catalogului manuscriptelor româneşti de la Biblioteca Academiei, dar el a,atras atenţia cercetătorilor abia după anul 1947, cînd Biblioteca Academiei intră în posesia unui manuscris cu conţinut aproape identic şi intitulat la fel, care este autograful marelui boier cărturar şi poet Costache Conachi (actualul ms. 5887). Deşi în ambele manuscrise nu este menţionat numele autorului, s-a putut lesne observa că această interesantă lucrare este opera unui om politic francez de orientare liberală, ostil Sfintei Alianţe, şi că traducerea românească s-a făcut din limba franceză. Numele traducătorului român şi al persoanei care a copiat textul din ms. 423 au rămas de asemenea necunoscute.
     Spre deosebire de textul aflat în ms. 423, autograful lui C. Conachi din ms. 5887 conţine un număr mult mai mare (169) de note în subsolul paginilor, care aparţin în mod evident traducătorului român. Aceste note conţin succinte comentarii pe marginea unor afirmaţii sau aluzii politice ale autorului, la care traducătorul român aderă întru totul, şi cîteva referinţe critice la starea socială, economică şi politică a Moldovei de atunci. Ra-portînd conţinutul politic liberal al notelor respective la preocupările culturale şi politice iluministe ale lui C. Conachi şi avînd în vedere faptul că ms. 5887 este autograful său, unii cercetători au conchis că atît traducerea textului cît şi adnotările lui îi aparţin lui Costache Conachi.
     Primul istoric literar care. a atribuit lui Conachi traducerea şi comentarea acestui text anonim este Perpessicius, care inten-
                                      438
ţiona, prin anii 1960-1961, să editeze ms. 5887 sub numele poetului moldovean. Opinia lui Perpessicius a fost împărtăşită de Paul Comea1, de Alexandru Teodorescu2 şi de C. Buşe3, care explică astfel deosebirile dintre cele două manuscrise cunoscute ale Privirii politiceşti: “ar fi de remarcat că deosebirea ce există din punct de vedere al conţinutului din manuscrisul 5887 şi cel al manuscrisului 423 consistă în faptul că adnotările lui Conachi la textul tradus sînt mai puţin numeroase şi mai sărace în cazul celui de-al doilea, ceea ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că cel înregistrat la numărul 5887 este prima formă pe care i-a dat-o poetul. In acelaşi timp, existenţa, deocamdată, a două variante ale aceleiaşi traduceri ne duc la concluzia că intervenţia unor factori ostili tipăririi unei asemenea scrieri a determinat pe Costache Conachi să multiplice şi să răspîndească lucrarea în manuscris” (p. 223, nota 22).
     în anul 1972, referindu-se mai pe larg la acest “tratat”, Paul Comea îl consideră “foarte interesant” şi crede că el “ar putea fi o traducere a lui Costache Conachi dintr-un autor neidentificat. Dacă supoziţia e întemeiată, ms. 5887 ar fi în acest caz o copie destinată tiparului, după cum face cunoscut o însemnare de pe pagina de titlu, care anunţă imprimarea, menţionînd că, «nu ne esti iertat a numi pe acela ce l-au alcătuit». Tratatul pledează în favoarea monarhiei constituţionale şi a guvernului reprezentativ, cu note strecurate în subsolul paginilor, ca în traducerea lui Pope, de un caracter net antiaristocratic [...] După cît se vede, în termeni care ocolesc precaut aluzia directă, auto-mi face în fond apologia mişcării de emancipare declanşată de Revoluţia Franceză, întîmpinînd, în acest sens, deplina aproba-
     1 Vezi Paul Comea, Studii de literatură română modernă, Bucureşti,
 1962, p. 86, nota 2.
     2 în prefaţa la ediţia C. Conachi, Scrieri alese, Bucureşti, 1963, p. XI.
     3    Vezi C. Buşe, Pe marginea unui manuscris al lui Costache Conachi, în “Revista Arhivelor”, X, 1967, nr. 2, p. 219-226.
439
re a traducătorului”4.
     în anul 1975, cu ocazia unor cercetări efectuate la Biblioteca Naţională din Paris, Paul Comea a identificat originalul francez al scrierii de care ne ocupăm: Revue politique de VEurope en 1825, o broşura anonimă editată de mai multe ori la Paris, în anul 1825, şi pe autorul ei necunoscut: Pierre Franţois Xavier Bourguignon d’Herbigny, căruia îi face cunoscută biografia. Aceste preţioase identificări îi oferă lui Paul Comea prilejul să compare mai atent vederile ideologice şi politice ale autorului francez cu cele ale traducătorului român, considerat a fi C. Conachi5. După această dată, opinia că traducerea şi adnotările scrierii menţionate a lui Pierre d’Herbigny îi aparţin lui C. Conachi pare pe deplin dovedită. Ca atare, în articolul consacrat lui Conachi din Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, Bucureşti, 1979, p. 203-204, redactat de Al. Teo-dorescu, Privire politicească a Evropii toată, din anu 1825 este considerată o traducere sigură a sa.
     Intenţia lui Perpessicius din anii 1960-1961 de a edita sub numele lui C. Conachi textul Privirii politiceşti aflat în ms. 5887 s-a înfăptuit în anul 1981, în volumul Scrieri literare inedite (1820-1845), “alese, publicate, adnotate şi comentate” de Paul Comea, Andrei Nestorescu, Petre Costinescu, p. 133-173. Din comentariul istorico-literar care prefaţează ediţia textului (p. 133-137), redactat de Paul Comea, reţinem aici următoarele afirmaţii: “O chestiune interesantă, dar spinoasă, pe care o ridică versiunea românească a broşurii lui d’Herbigny e dacă ea reflectă o «opţiune» politică a traducătorului, în speţă a lui Conachi, sau dacă nu reprezintă mai degrabă «iscusita zăbavă» a unui spirit deprins să-şi consume timpul cu exerciţii intelectu-
    4    Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, 1972, p. 238-239.
 . 5 Vezi Paul Cornea, Lumieres roumaines et liberalisme frangais: entre C. Conachi et Pierre d’Herbigny, în “Cahiers roumaines d’etudes Iitte-raires”, 1976, nr. 1, p. 12-18.
440
ale [...] în ce-1 priveşte pe Conachi e însă de netăgăduit că avem a face cu un act deliberat de adeziune. Dovada o constituie abundentele note marginale care însoţesc versiunea românească (în număr de 185!), foarte edificatoare prin atitudinea lor simpatetică. Pe lîngă rolul de a limpezi aluziile textului şi de a preciza detalii ignorate de cititorul român, ele îl au evident şi pe acela de a exprima deplina aprobare a traducătorului faţă de autorul francez. Conachi aderă la filozofia politică a lui d’Herbigny, care preconizează concesii din partea celor mari şi puternici, spre a evita explozia nemulţumirii populare, şi insistă asupra ineluctabilităţii transformării constituţionale a regimurilor absolutiste, în pofida opoziţiei înverşunate a Sfintei Alianţe. Notele condamnă în termeni severi aristocraţia de naştere (29, 31, 43, 60, 78 etc.), recomandă ridicarea în slujbe a oamenilor de extracţie plebee, dar nu « prin hatîruri şi bani, ca la noi», ci «prin fapte bune şi vrednicie» (112, 113, 122), laudă binefacerile guvernelor constituţionale (80, 164, 165), semnalează caracterul brutal al «burzuluirilor de norod», deşi înclină să le recunoască legitimitatea (28), denunţă militarismul (140) etc. Aceeaşi concordanţă de opinii se manifestă şi pe terenul pro-priu-zis politic [...] Similitudinea de poziţie ideologică şi atitudine politică între autorul francez şi traducătorul român este aşadar frapantă [...] Nu e deci surprinzător că, descoperind textul lui d’Herbigny, Conachi s-a hotărît să-l traducă şi să-l publice neîntîrziat, socotind - cum avea s-o spună în notiţa explicativă din fruntea ms. 5887 - «...de mare trebuinţă a nu prelungi propovăduirea unui capăt atîta de însămnător ca acesta»”.
      în recenzia volumului Scrieri literare inedite menţionat mai sus6, am făcut următoarele observaţii, pe care le cităm întocmai, deoarece ele reprezintă, după cîte ştim, singura reacţie critică de pînă acum faţă de atribuirea lui Conachi a traducerii adnotate a cronicii politice a lui d’Herbigny: în legătură cu
     6 Publicată în “Cronica”, XVII, 1982, nr. 5, p. 5.
                                                    441
textul intitulat Privire politicească a Evropii toată, din anu 1825, tradus, cum a stabilit Paul Comea, după o broşură publicată anonim de către Pierre d’Herbigny, se pune mai întîi întrebarea dacă traducerea aparţine într-adevăr lui Conachi, aşa cum se crede, pe baza faptului că textul aflat în ms. 5887 de la BAR, după care a fost editat, este autograful său. Din cele peste 170 de adnotări ale traducătorului rezultă că acesta era un om cu vederi liberal-democrate, un adept al monarhiei constituţionale, un susţinător al drepturilor omului şi ale cetăţeanului, împotriva privilegiilor aristocraţiei, un militant pentru eliberarea popoarelor. Este însă greu de crezut că iluminismul latifundiarului Conachi putea merge pînă la împărtăşirea acestor idei politice de «cărvunar». Adnotările respective arată totodată că traducătorul anonim era un om iniţiat în politica internaţională europeană din acel moment, ceea ce de asemenea nu pare să fi fost cazul lui Conachi. Avîndîn vedere şi limba traducerii, inclusiv a adnotărilor respective, în care se întîlnesc o serie de particularităţi care nu sînt ale limbii lui Conachi (acest aspect esenţial al problemei nu a fost luat în consideraţie cînd i s-a atribuit traducerea), conchidem că, fără îndoială, traducătoml Privirii politi-ceşti asupra Evropii nu este marele boier moldovean. în ms. 5887 textul este numai copiat de Conachi. Acest lucra se poate vedea în mod limpede abia acum, cînd textul respectiv este publicat în întregime şi se poate studia cu uşurinţă sub toate aspectele. Asupra problemei paternităţii acestei traduceri vom reveni însă într-un studiu special. A doua întrebare este dacă traducătorul român, presupus de editori a fi Conachi, a intenţionat şă şi publice acest text, cum se afirmă de mai multe ori în cuprinsul. volumului, pe baza însemnării aflate pe f. 3V a ms. 5887. Noi credem că notiţa respectivă nu aparţine traducătorului român, ci se află în original.
     «Tipăritorii» care anunţă pe cititori că broşura publicată este un capitol din prima parte a unei noi scrieri politice şi care se scuză că «nu le este iertat» (= îngăduit, permis) a face cu-
442
noscut numele autorului sînt editorii francezi ai textului respectiv, poate chiar autorul însuşi. Traducătorul român nu avea în faţa decît broşura anonimă apărută în Franţa. El nu ştia nimic despre autor, după cum nu-1 bănuiau atunci nici majoritatea cititorilor francezi. Ca atare, traducătorul nu putea face afirmaţia că «nu-i este iertat» (= îngăduit) să-l numească pe autor, pentru că nu-1 ştia. De asemenea, traducătorul nu avea de unde şti că broşura pe care o traducea reprezenta un capitol ce «să ţî-nea de jumătatea întăi a unii nouă politiceşti cărtulamice priviri ce avea a să ivi cătră luna lui ghenar», a cărei apariţie a fost amînată. O asemenea precizare o puteau face numai editorii francezi şi autorul broşurii”.
     încheind istoricul chestiunii, considerăm necesar să dezvăluim faptul că într-o convorbire particulară cu profesorul Paul Cornea, avută acum vreo 15 ani, domnia sa ne-a mărturisit că a început să aibă îndoieli în legătură cu paternitatea lui C. Conachi asupra traducerii Privirii politiceşti.
     2.      Nu am dispus pînă în prezent de timpul necesar elaborării studiului promis în anul 1982 privitor la paternitatea acestei traduceri, cu toate că pe adevăratul traducător şi comentator al Privirii politiceşti îl identificasem încă de atunci şi indicasem oarecum, prin cuvîntul cărvunar strecurat în observaţiile citate mai sus, cercul intelectualilor moldoveni căruia îi aparţinea. Este vorba de cunoscutul gînditor politic iluminist Ionică Tăutu (1795-1830).
     Despre gîndirea politică, economică şi socială avansată a comisului Ionică Tăutu şi despre activitatea sa literară s-a scris destul de mult, încă din anul 1838, cînd M. Kogălniceanu, în numărul din 1 septembrie al “Alăutei româneşti , îi publică poezia Epitaf, însoţită de o succintă notă referitoare la preocupările lui literare. Unele dintre scrierile sale, aflate acum la Arhivele Statului din Iaşi şi în alte arhive şi biblioteci din ţară, au fost editate şi comentate între timp de diverse publicaţii. în anul 1974, Emil Vîrtosu a publicat o bine venită ediţie a scrierilor
443
    sale social-politice. La sfîrşitul articolului consacrat lui Ionică Tăutu în Dicţionarul literaturii române de la origini pînă la 1900, elaborat de Dan Mănucă, este înregistrată aproape toată bibliografia privitoare la viaţa şi activitatea acestui “prim român modem”.
         O prezentare judicioasă a ideilor politice, economice şi sociale ale lui Ionică Tăutu, “figura cea mai reprezentativă a luminismului din deceniul al treilea”, a făcut Paul Comea, în Originile romantismului românesc, Bucureşti, 1972, p. 240-243. Este semnificativ faptul că unele dintre aprecierile lui Paul Comea referitoare la gîndirea şi atitudinea politică a lui Ionică Tăutu coincid cu cele făcute de domnia sa gîndirii şi atitudinii politice a traducătorului Privirii politiceşti, citate mai sus. “Se întrezăreşte încă de pe acum - afirmă Paul Comea - că cercetarea întregii sale moşteniri va putea confirma aprecierea făcută Q încă de mult de Alecu Russo, pe. care noi o suspectam cîndva de exagerare: «Ionică Tăutu e jomânia reînviată, mişcată de toate patimile patriotice şi giucînd tot acelaşi rol prin condei şi stăruinţi în politică, care îl giucă Vladimireascu cu puşca plăie-şască». Tînărul învăţat moldovean se dovedeşte a fi fost, în adevăr, o minte excepţional înzestrată şi de un larg orizont intelectual. Dacă cineva merită supranumele de «primul român modem», el e mai îndreptăţit să-l poarte decît Dinicu Golescu, mare român, dar nu modem, «mare» tocmai fiindcă n-a fost «modem», ci a voit să fie, luptîndu-se din răsputeri cu propria-i umbră. Tăutu, în schimb, născut la 1795, cînd Dinicu Golescu învăţa carte grecească la Academia din Bucureşti, cu Lambru Fotiade, nu are dificultăţi de adaptare. El se afla mereu în pas cu epocă [...] Tăutu crede în existenţa unor principii «fireşti» ale politicii, neclintite, ca şi regulile matematice. Dar în aplicare trebuie să se ţină seama de situaţia concretă, de acordul între scop şi mijloace [...] El crede în virtuţile monarhiei constituţionale temperate şi ale unei legislaturi edictate pe baza cunoaşterii temeinice a nevoilor şi moravurilor [...] Remarcabilă este
444
atenţia cu care Tăutu scrutează vechile instituţii ale Moldovei, în ideea că trecutul prepară în mod organic prezentul [...] Ca teoretician politic, el se afirmă foarte perspicace, deşi prudent, poate ar fi mai exact să zicem prudent, fiind perspicace. Tăutu rămîne omul proiectului de constituţie de la 1822, adversar înverşunat al monopolului politic al marii boierimi, dar partizan al unei liberalizări controlate şi reticente, care evită să abordeze chestiunea ţărănească, deşi nu-i ignoră gravitatea”.
      în studiul introductiv al ediţiei din 1974 a scrierilor lui Ionică Tăutu, Emil Vîrtosu îi defineşte astfel locul în istoria gîn-dirii social-politice româneşti: “Minte politică îndrăzneaţă, hrănită din cugetarea lui Platon şi Aristotel, dar mai ales din cugetarea franceză a «secolului luminilor», Tăutul deschide, pentru Moldova, secolul emancipării sale politice, sociale şi spirituale. Scrisul său, ca să folosim cuvîntul propriu al lui Alecu Russo, este un «rechizitoriu», necruţător şi organizat, împotriva spiritului retrograd, în toate manifestările şi formele lui: împotriva privilegiilor excesive şi nemeritate, împotriva abuzurilor, ne-vredniciilor şi nedreptăţilor [...] Spirit deschis şi pregătit pentru reforme, însufleţit de o pasiune lucidă, altoită pe o stare de înaltă tensiune spirituală, aceasta îl face să scoată la vederea lumii «înalte» moldoveneşti adevăruri aspre pentru această lume; dar aceasta numai pentru că, în paralel, este convins totodată că întrevede ca apropiată, necesarmente apropiată, vindecarea sigură a tuturor relelor denunţate. Tăutul nu este, deci, numai un mic boier însufleţit de idei generoase, înaintate, iar ideile sale economice, politice şi sociale nu se mărginesc numai la cercetarea stărilor de fapt şi, subsecvent, la criticarea abuzurilor şi viciilor constatate în organizarea societăţii moldoveneşti, în scopul înlăturării lor. De asemenea, el nu poate fi considerat nici drept un simplu exponent întîmplător al micii boierimi, interesată direct să promoveze Ia domnie pe unul din membrii săi. El este un gînditor autentic, cu preocupări şi orizonturi care caută să depăşească apartenenţa şi interesele limitate de clasă.
445
Este, în acelaşi timp, un adînc cercetător al realităţilor politice, sociale şi economice ale Moldovei şi, neîndoios, şi-ar fi pus, cu toata pasiunea şi sinceritatea, forţele sale ca să ridice Moldova. Privit ca o forţă crescută din pămîntul Moldovei, Tăutul întruchipează, şi în viaţă şi în gîndire, spiritul ardent, combativ şi luminat al «novatorilor», al «cărvunarilor», nume dat de contemporani tuturor acelora care, în al treilea deceniu al secolului al XEX-lea, situaţi pe poziţii patriotice înaintate, îşi întemeiază ideile lor pe cercetarea critică a realităţilor economice, sociale şi culturale ale Moldovei şi merg în pas cu ideile înaintate ale timpului lor, luptînd plini de pasiune şi devotament pentru răs-pîndirea şi înfăptuirea acestor idei” (p. 73-74).
'   3. In adnotările traducătorului anonim al Privirii politi-
ceşti, care mărturisesc adeziunea sa la ideologia liberală a autorului francez, se recunosc ideile politice, sociale şi economice ale lui Ionică Tăutu, exprimate uneori în formulări similare. Cităm, spre exemplu, doar cîteva dintre aceste adnotări, după textul editat în Scrieri literare inedite: “Prigonirea ce sufăr noroa-dile nu vini numai de la stăpînitori, ci de la toată sistima boi-rească, care sistimă nu vini decît din pricina greşîtelor păreri” (p. 139, nota 14), “Partea boirească strigă cum că lumea sa prăpădeşti, dacă oamenii îşi vor cîşti ga. dreptăţîli” (p. 142, nota 21), “Aristocraţia este toată sistima acea scutită şi înalţată preste norod. Aristocraţia straşnică este la noi, căci pănă la mazîl este mădular dobînditor de folosuri ce nu are obştea norodului” (p. 145, nota 29), “în două să împart stările oamenilor obşteşti: o parte care dobîndeşti folosuri, carile este partea scutită, adică partea aristocraticească, şi o parte cari nu dobîndeşti nici unul din folosurile adunării, adică proştii lăcuitori, care hojma dau, dar. nu iau” (p. 148, nota 43), “Sistima aristocraticească sînt vrăjmaşii cinstii noroadelor” (p. 150, nota 60), “Partea consti-tualnică este aceea ce îşi ceri dreptăţîli, adică partea norodului” (p. 150, nota 58), “în rînduiala constitualnică fieşticari parti ari dreptăţi deopotrivă, dar şi îngrădiri nepăşîte” (p.- 158, nota
446
104), “Aceea ce norodul ş-au pus în minte este de a cîştiga dreptăţîli prin legături de constituţii, unde stăpînitorii să nu poată face nimica peste legiuiri” (p. 171, nota 164), “Prenţipion al aristocratiii, adică începutul bunăoară a evgheniii, au fost pentru faptele bune a unor strămoşi ai noştri. Apoi dar acum, dacă noi nu vom fi cu asămine fapte, pentru ce să dobîndim fo-losurile evgheniceşti?” (p. 159, nota 109), “Adică destoinicia şi vrednicia să dea rangurili şi cinstirili în persoană, iar nu după neam” (p. 159, nota 112), “Pentru că s-au numit evghenis [= nobil], nimeni nu trebui să dobîndească şi să răpască dreptăţîli vredniciii” (p. 159, nota 114), “Este adevărat că aristocraţia trage toate folosurile omeneşti, şi obştea norodului nimica nu ia, măcar oricît de vrednic” (p. 159, nota 115), “Căci dacă s-ar putea înălţa şi din proşti, atuncea stăpînitorii ar avea mai mulţi agiutoriuri. Nu trebui însă să înţălegim înălţarea proştilor pre hatîruri şi bani, ca la noi, ci, cu totul de împotrivă, pre singura fapta bună şi vrednicie” (p. 161, nota 122), “Esti o nedreptate mari pentru noroade de a nu fi volnici să-şi facă ceririle lor, şi o asupriri şi mai mari din partea stăpînitorilor de a-şi da ei însuşi împuterniciri de a întră în casnicile trebuinţi a noroadelor” (p. 153, nota 78), “Adică nu mai pot fi amăgite noroadeli acum cu pospăituri pe dinafară, cer adevărate aşăzămînturi pe dreptul omului” (p. 171, nota 165), “Sămnile care arată sînt aceste ce să văd, că adică cererea noroadelor fiind întemeietă pe dreptate, trebui să fie în sfîrşit biruitoari” (p. 172, nota 166).
      Iată şi cîteva comentarii similare din diferite scrieri ale lui Ionică Tăutu. în pamfletul întitulat Strigare norodului Molda-viii cătră boierii pribegiţi şi cătră Mitropolitul, el face marilor boieri următorul rechizitoriu: “Iată stat dezbrăcat de toată buna rînduială, supt cari norodul Moldaviii de atîta vremi au stătut năduşit di cătră boierii săi [...] Naţiilor cari pe globul acesta vă sfădiţi cu armile în mîini pentru pricini puţin atingătoare de adevăratul folos [...], luaţi pildă de răbdări de la norodul Moldaviii! Negreşit, în staturile voastre nu s-au văzut nicăiure atîte
447
dări fără pricină, atîte răii întrebuinţări [= abuzuri] în ivală, cumpărări de slujbile patriei, vînzări de cinuri, răii potriviri în rînduieli, prunci giudecători celor bătrîni, prădăciuni de cătră însuşi păzitorii naţiei, lipsa de istov a pravililor, giudecăţi strîmbi, hatîr, părtiniri şi mită, piedici a ştiinţii şi a învăţăturii, şi cîte altile! Vedeţi pre toati aceste în pămîntul Moldaviii aduse numai de boierii săi şi priviţi pe lăcuitori puindu-şi vîrtute ce mai di pre urmă întru a le suferi, numai pentru ca să nu-şi închidă glasul dreptăţii lor, nădăjduind cu încredinţare că, negreşit, cînd Ceriul va agiuta ca acest glas duios să poată răzbaţi pănă la înaltul tron din Constandinopol, atunce îndată va veni de acolo îndreptare lucrurilor şi răsplătire lucrătorilor de atîte răutăţi! Aceste sînt, boierilor, ralile cu cari de mulţi ani aţi ticăloşit norodul Moldaviii, aceste v-au făcut pe dumnevoastră de rîs în ochii neamurilor învecinate, aceste au fost piedica învăţăturii acestui norod şi stavila fericirii sali, şi aceste fac pe neamurile Evropii a ne număra între noroadile celi varvare! [...] Lăcuitorii Bucovinii şi Basarabiei au fost fericiţi de n-au avut între dînşii boieri mari, căci ei singuri şi cu cei mai de stare al doile, ţintin-du-şi îngrijire la enteresul obştesc, au procitit socotinţile celi spre acel folos, cătră care adăogîndu-să chibzuirile înaltelor stă-pîniri, au alcătuit închipuirile de nişte staturi regulate. Din împotrivă, trei sau patru boieri din boierii dumnevoastră ar fi fost de agiuns să împiedici aceli socotinţi [...] Boierilor ai Moldaviii, cari nu căutaţi decît evghenie, de aţi pierdut-o, iată-o! Daţi-vă averile în laturi, pentru ca scriitorii şi acii ce vă sprijînesc minte, povăţuindu-vă ca de mînă, să nu aibă trebuinţă a vi să curteni, şi rămăşiţa va fi aceea ce căutaţi! Iată-vă putinţa! intraţi în slujbe regulaţi şi videţi cîţi din banii lefilor vă vor rămî-ne neîntraţi în ştrafuri [= amenzi], şi cîţi încă veţi rămîne în puţînî vremi nepublicarisiţi că v-au scos din slujbă pentru toată viaţa! [...] Aceste sînt, boierilor, păsuri cu cari prin răutăţi aţi răsplătit acestui pămînt, pentru că v-au născut, v-au crescut în sînul său, v-au hrănit din sudorile lui, şi din ticăloşiile lui v-au
448
alcătuit stare şi răsfăţul! Iată epohi în cari, în loc de laudă şi nemuriri neamului, v-aţi tras asupră-vă ocară, hula şi difăimare, care va mergi din gură în gură la vieţile viitoari! Iată epohi în cari turma acestui pămînt au agiuns să-şi povăţuiască pre păstorii săi!”7.
      Vanitatea şi abuzurile “evgheniei”, deosebit de dăunătoare intereselor ţării, sînt dezvăluite şi aspru criticate de Ionică Tăutu şi în scrisoarea-pamflet adresată marilor boieri moldoveni refugiaţi la Cernăuţi: “«Să-mi răpun evghenia?», va zice, poate, capriţiosul, care nu va fi contenit a să bizui în dinastie. « Căci dacă pravilile vor lua o puternică stăpînire asupra tuturor», va zice, poate, el, «voi fi datori să mă judec după dînsile şi eu, ca-rile pănă acum le-am călcat; dacă să va aşăza o orînduială, să va căuta mai mult vrednicia altuia decît părinteştile mele dri-turi». Şi, în sfîrşit, va adăugi, poate, el a zice că «cu statornicia pravililor şi a unor rînduiele nepărtinitoare să taie scoposul de a să învecinici înălţarea şi stăpînirea evgheniei!»”8.
      Pamfletul Strigare norodului Moldaviii cătră boierii pribegiţi conţine şi următoarea apreciere a codului civil al domnitorului Scarlat Calimah: “apoi, în anii trecuţi s-au aşăzat co-dicul domnului Calimah, bun, drept, cuprinzător, dar înzăstrat cu două greşăli. Ce dintăi, neînsămnare obiceiurilor vechi, nici în fiinţă, nici în număr, din cari rămîni slobozănie giudecători-lor a li alege după voinţa lor; şi al doile, pentru că esti într-o limbă necunoscută de ce mai mari parte a norodului”9. O apreciere similară a legiuirii lui Calimah face Ionică Tăutu şi în textul intitulat Politiceşti luări aminte asupra Moldaviei: “La 1817, domnul Calimah au mai făcut un codic de pravile, însă numai politiceşti, lăsînd pre a creminalului, prin care codic, pe lîngă alte lipsuri sau greşale, după ce dă protimisis la obiceiurile locului, ca să să urmeză mai mult după dînsîle decît după
    7 Ionică Tăutul, Scrieri social-politice, Bucureşti, 1974, p. 85-87,90,91.
    8 Ibidem, p. 134.
    9 Ibidem, p. 83-84.
pravilile sale, apoi le lasă neînsămnate. După domnul Cali-mahi, şi însuş în vreme sa, giudecătorii au avut în slobodă ale-gire lor, la orişice pricină, totodată şi pravilile lui, şi a lui Armi-nopul, şi a împăraţilor, şi obiceiul locului”10. Observaţiile sale critice din textele citate concordă cu referinţele la politica domnitorului Calimah şi la pravilele lui aflate în următoarele adnotări ale traducerii Privirii politiceşti: “Calimah vodă au fost un om bun, dar bunătatea lui făcut-au vreun bini ţării decît începutul a tuturor catahrisurilor [= abuzurilor] şi a oborîrii rînduieli-lor pămîntului? Şi bunătatea lui opritu-l-au de a mînca zahe-reaua şi cheresteaua ţării?” (p. 152, nota 64), “Obiceiurile sînt mult mai tari decît pravilili, căci pe pravili lesne le prifaci, iar obiceiurili cu greu. Aşadar, pravilili făcute în zilile lui Calimah trebuia întemeiete pe obiceiurile firii prinse din hotărîrile vechi a cărţilor de giudecată, iar nu din cabinetul domniţîi Marghioa-lii” (p. 157-158, notele 98-99).
     O altă concordanţă semnificativă între scrierile lui Ionică Tăutu şi adnotările traducerii Privirii politiceşti aflăm în următoarele comentarii:
     -      la Tăutu, într-o scrisoare a sa din anul 1826 către marele postelnic Teodor Balş, privitoare la principiile politicii: “căci, măcar că în temei nu să numără decît trei feliuri de ocîrmuiri: republica, aristocraţie şi monarhie, însă în fiinţă sînt atîtea feliuri cîte diosăbite stăpîniri sînt asupra globului” (p. 154; menţionăm în note cotele actuale ale documentelor lui Ionică Tăutu de la Arhivele Statului din Iaşi, căci cele indicate în ediţia lui Emil Vîrtosu nu mai corespund11), şi în ciorna scrisorii din 27 august 1829 către unchiul său Ilie Ilschi din Bucovina: “Politicii împart ocîrmuirile în monarhie, aristocraţie, dimocratie” (p.27012);
   10 Ibidem, p. 206.
   11 Doc. CXXVI/309, p. 2.
   12 Doc. CXXVI/345, p. 2.
450
      -       într-o adnotare a traducerii Privirii politiceşti: “[Franţa] în curgere de cîţiva ani a trecut prin trustreli formeli, adică republică, aristocraţie şi monarhie” (p. 157, nota 97; sublinierea noastră).
      Paralela acesta, care poate fi făcută între comentariile cu caracter politic şi social aflate în adnotările traducătorului anonim al Privirii politiceşti şi comentariile similare ale lui Ionică Tăutu din diferite scrieri ale sale, nu se poate face în cazul lui C. Conachi. Pe plan politic şi social, gîndirea iluministă a acestui mare boier nu putea depăşi'prea mult limitele pe care i le impunea apartenenţa lui la “sistima aristocraticească”, definită de adnotatorul scrierii lui d’ Herbigny drept “vrăjmaşii cinstii noroadelor” şi supusă de Ionică Tăutu, după cum am văzut, unui aspru rechizitoriu. Făcîndu-i lui C. Conachi portretul de “cărvunar” prezentat mai sus, Paul Comea l-a văzut astfel numai în lumina comentariilor aflate în adnotările traducătorului anonim al scrierii lui d’Herbigny. în scrierile cunoscute şi sigure ale lui Conachi nu se găsesc însă comentarii politice identice sau similare celor din adnotările Privirii politiceşti, aşa cum am văzut că se află în scrierile lui Ionică Tăutu.
      4.      Faptul că textul Privirii politiceşti din ms. 5887 este autograful lui C. Conachi nu poate constitui dovada suficientă că traducerea şi adnotările acestei îndrăzneţe scrieri politice îi aparţin marelui boier. Ms. 5887 trebuia deci supus unei atente cercetări filologice, spre a vedea dacă el reprezintă într-adevăr originalul traducerii respective, aşa cum pare la prima vedere, sau numai o copie făcută de Conachi după textul tradus şi adnotat de altcineva.
      4.1.       Editorii Privirii politiceşti nu au acordat importanţa cuvenită faptului că din subsolul mai multor pagini ale ms. 5887 (f. 4V, 7r, 8V, 10r, llv, 12r, 15v, 17r, 17v, 20v, 24v, 25v, 31r, 36r, şi 38v) lipseşte textul a 17 note ale traducătorului. In cîteva locuri, spaţiul în care ar fi trebuit să fie scrise notele respective este lăsat gol; în cele mai multe cazuri însă nu este rezervat
451
spaţiul necesar scrierii lor, paginile respective avînd ultimele note scrise îngrămădit, una după alta, nu fiecare de la capătul rîndului, cum se obişnuieşte.
     Comparînd modul acesta suspect în care sînt scrise notele de la subsolul manuscrisului 5887 cu modul în care a scris C. Conachi notele sale la traducerea în versuri a operei lui Al. Pope, Prenţipiile moralului sau cercarea de voroavă asupra omului, aflată în manuscrisul autograf IV-26 de la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, am constatat că şi aici lipsesc unele note, dar locul lor este lăsat gol în subsolul paginilor respective (f. 21r, 23v, 24r, 24v, 25v, 37v), iar toate cele 69 de note existente (numerotate pînă la f. 16v, cu cifre arabe, iar în continuare însemnate cu asteriscuri, începînd de la 1 pe fiecare pagină) sînt scrise fiecare de la capătul rîndului.
     Am constatat apoi că şi manuscrisele autografe ale lui Ionică Tăutu, aflate la Arhivele Statului din Iaşi, au spaţii rezervate, marginal sau la subsol, pentru notele însemnate în text, dar nescrise, iar notele existente (însemnate cu asteriscuri sau cu cifre arabe, începînd de la 1 pe fiecare pagină) sînt scrise fiecare de la capătul rîndului13.
     Prin urmare, faptul că în subsolul mai multor pagini ale ms. 5887 nu este rezervat spaţiului necesar scrierii unor note însemnate în text, iar multe dintre notele existente sînt scrise îngrămădit, una după alta, nu fiecare de la capătul rîndului, lasă loc presupunerii că în acest manuscris Conachi nu a transcris, după ciorne, o lucrare a sa, aşa cum a făcut în manuscrisul IV-26 de la BCU Iaşi, care conţine opera menţionată a lui Al. Pope, tradusă şi adnotată de el. Pe de altă parte, am constatat că multe dintre notele lui Conachi din ms. IV-26 au diverse co-
     13     Vezi de exemplu, textele intitulate Politiceşti luări aminte asupra Moldaviei (Doc. CXXVI/218), Zidire politicii întemeiată pe firea omului (Doc. CXXVI/274) şi Cercare împotriva deiştilor (Doc. CXXVI/286). Cf. şi ediţia citată a scrierilor social-politice ale lui Ionică Tăutu, p. 179-196, 203-224 şi 229-250.
452
recturi sau întregiri de fraze (vezi f. 8r, 10v, 12r, 15r, 29v, 30r, 31r, 33v, 34r), în timp ce nici una dintre cele 169 de note aflate în ms. 5887 nu are vreo corectură sau întregire similară. Poate fi deci şi aceasta un indiciu că în ms. 5887 Conachi a copiat un text redactat de altcineva.
      Remarcăm şi faptul semnificativ că explicaţia cuvîntului principiu dată de Conachi în următoarea notă din ms. TV-26: “Prenţîpion este acel lucru den care să începe sau să încheagă tot lucru, precum lemnele, dobitoacele, apa, metaluri i proci” (f. 26v) diferă ca formulare de explicaţia dată aceluiaşi cuvînt într-o notă din ms. 5887: “Prenţipii sînt la toate lucrurile adevăratili începuturi din cari să porneşti oricari pricină” (p. 138, nota 4), cf. şi: “prenţipiile fiind începuturili şi temeiurili cele adevărate a lucrurilor...” (p. 141, nota 20), “puterea lucrurilor esti prenţîpion, adică temeiul adevărului şi a dreptăţii” (p. 147, nota 41).
      4.2. O altă dovadă că textul aflat în ms. 5887 este o copie, nu o traducere elaborată de C. Conachi, ne oferă comparaţia acestui text cu cel aflat în ms. 423. în mai multe locuri din manuscrisul său Conachi a tăiat multe cuvinte, scriind deasupra lor altele. în mod surprinzător, cuvintele tăiate de Conachi se găsesc în frazele corespunzătoare din ms. 423. Aceste fraze nu puteau fi însă reproduse după manuscrisul lui Conachi, căci tăietura cuvintelor respective este aici groasă, bine înegrită, recu-noşterea lof fiind astfel posibilă numai prin intermediul textului corespunzător din ms. 423. De exemplu, ms. 423, f. 170r: “vrăjmaşii împărtăşirilor lumeşti a neamului omenesc” / ms. 5887, f. 5r: “vrăjmaşi împărtăşirilor omeneşti [tăiat lumeşti] din lume”; ms. 423, f. 170v: “şi noi nu începem decît numai de la începutul căderii vechilor stăpîniri” / ms. 5887, f. 6r: “[tăiat şi înce] noi nu vorovim [tăiat începem] decît [tăiat numai] de la pornirea spre stricăciuni [tăiat cădere] a vechilor stăpmiri ; ms. 423, f. 177v: “această războire a dreptăţii cu strîmbătate, a dreptului obştesc cu covîrşirea particulamică” / ms. 5887, f. 14 : această luptă a dreptăţii cu strîmbătate, a dreptului obştesc cu scutire
453
[tăiat covîrşire] particulamică”; ms. 423, f. 180v: “încît singura faţa numai de o stăpîniri cu dragoste cătră norod faci să răsuni dragoste lor, încît mulţămirile...” / ms. 5887, f. 17v: “încît sîn-gura păreri numai de o stăpîniri mai cu dragoste cătră norod face să răsuni de bucurii [tăiat dragoste lor], şi mulţămirili...”; ms. 423, f. 185v: “Dar chiar de începuse duhul republicănesc a se asemăna atunce...” / ms. 5887, f. 24r: “Dar chiar de vom socoti că [tăiat şi începuse] duhul republicănesc începusă a să ră-vărsa atuncea...”; ms. 423, f. 186v: “aristocraţia neamurilor esti fără de îndoială ace mai stingătoare faptelor bune, deşchiderii duhului şi a măririi noroadelor” / ms. 5887, f. 25v: “...deschiderii duhului şi a sporirii [tăiat măririi] noroadelor”.
     In frazele comparate mai sus se observă preocuparea lui Conachi de a îmbunătăţi sub aspect stilistic textul pe care îl copia. Probabil şi alte diferenţe lingvistice între copiile Privirii politiceşti aflate în ms. 423 şi 5887 se datoresc intervenţiei lui Conachi în textul scris de mîna lui, dar acestea nu mai interesează discuţia de faţă. Manuscrisul 5887 nu poate fi însă o copie a lui Conachi după ms. 423, căci din acest manuscris lipsesc adnotările cu caracter politic şi social aflate în textul scris de el, iar unele dintre puţinele note aflate în ms. 423 au altă redacţie decît cea a notelor corespunzătoare din ms. 5887. Anumite cuvinte şi sintagme comune arată însă că atît redacţia lor din ms. 423 cît şi cea corespunzătoare din ms. 5SS7 au la bază acelaşi text. De exemplu, ms. 423, f. 169r, nota 2: “Prinţip esti începutul din cari curge fiinţa Unui lucru” / ms. 5887, f. 4r, nota 4: “Prenţipii sînt la toate lucrurile adevăratile începuturi din cari să porneşti oricari pricină”; ms. 423, f. 169v, nota 1: “Politisirea nu esti numai împodobirea obiceiurilor, ce orişice aduce deşchiderea şi iscusinţa minţii cătră adevăr şi dreptate” / ms. 5887, f. 4r, nota 2: “Politefsîre esti iscusinţa la care au agiuns omul nu numai întru învăţături, ci întru cunoştinţa adevărului în oricare lucru”.
     Prin urmare, este posibil ca atît Conachi cît şi persoana necunoscută care a scris textul aflat în ms. 423 să fi copiat tex-
454
tele respective, independent, după alte copii ale acestei traduceri, astăzi necunoscute, operînd fiecare modificări mai mari sau mai mici în textele pe care le copiau. Conachi a copiat însă un text care reproducea cu mai mare fidelitate originalul (sau poate a avut la dispoziţie chiar textul original?!), “îndrăznind” să menţină în copia sa şi preţioasele adnotări cu conţinut politic aproape iacobin ale traducătorului.
      5.        Paternitatea lui Ionică Tăutu asupra traducerii Privirii politiceşti se dezvăluie şi prin comparaţia limbii acestui text anonim cu limba scrierilor cunoscute ale Comisului. Lectura paralelă a textelor respective arată că limba lor este în fond aceeaşi, cu toate că atît Conachi cît şi alţi copişti ai traducerii au putut modifica în oarecare măsură limba originalului.
      Deşi abundă în cuvinte vechi şi regionale moldoveneşti, în termeni de provenienţă neogreacă şi turcă, alături de neaşteptate neologisme de provenienţă franceză şi neobişnuite calcuri, atît lexicale cît şi sintactice, limba scrierilor lui Ionică Tăutu are o sintaxă modernă, vădit influenţată de sintaxa limbii franceze. Stilul său este suplu, vioi, energic. în dezbaterea problemelor filozofice, politice şi sociale de care se ocupă, mai ales în pamfletele sale, el foloseşte cu măiestrie, în manieră modernă, procedeele retorice adecvate.
      5.1.      Dintre particularităţile lingvistice şi stilistice comune scrierilor lui Ionică Tăutu şi traducerii anonime a Privirii politiceşti, semnificativă ni se pare în primul rînd folosirea unor cuvinte cu sensuri sau cu nuanţe semantice mai puţin obişnuite ori cu aspect fonetic sau morfologic aparte. Le cităm în ordinea importanţei lor ca dovezi ale faptului că traducerea Privirii politiceşti a fost făcută de Ionică Tăutu. De exemplu:
      — verbul a înjuga “a combina”. La Tăutu14: “Dar cîte luări
    14    Trimitem la textele publicate de Emil Vîrtosu în ediţia citată. în cazurile în care a trebuit să ne referim la accentul sau la forma unui cuvînt din original, corectăm tacit lecţiunea din ediţie, menţionînd însă în notă şi cota textului respectiv de la Arhivele Statului din Iaşi.
                                        455
aminte trebuiesc îngiugate pentru a ţinti alegire şi a să hotărî pentru deplinătate acestui scopos!” (p. 288), “toate aceste, îngiugate între dînsîle, fac, ca să zic aşa, soarta lui întru aceasta...” (p. 288), “după milioane de îngiugări (combinaisons, ouvCeu^ei c) a lucrurilor firii, aceste isprăvi să fac pravile la rîndul lor” (p. 184), “din feliuri de îngiugări a elementarilor ce noi am luat sama că sînt înlăuntrul omului să nasc într-însul feliuri de plecări, santimenturi şi patimi” (p. 190), “din îngiuga-rea iubirii de sine cu simţirile (vestitori a binelui şi răului fizi-cesc) să naşte aceea ce de opşte să cheamă iubirea şi ura” (p. 191), “să vii întată aice, mulţămindu-te cu aceea ce îngiugare a atîte pricini şi întîmplări te iartă a şti” (p. 290). în Priv. pol.15, adj. înjugat: “noroadili acum ştiu că oblăduitorii cu oblăduiţîi au îngiugate dreptăţi unii cătră alţîi” (p. 146);
     -      substantivul capital “capitală”, încadrat astfel în categoria neutrelor după aspectul său fonetic din limba franceză (< capitale, s.f.). La Tăutu: “oraşul de capital face mai tot dricul grijilor ocîrmuirii” (p. 179), “moşinaşii [...] ş-au vîndut cu anul moşiile [...] şi au alergat la capitalul ţării” (p. 216, nota 352), “în Consţantinopol [...], într-acest capital a împărăţiei Otomane” (p. 272). în Priv. pol.: “strălucirea stăpînitorilor Evropii esti oarecum nebăgată în samă şi ştearsă în capitalul sultanilor” (p. 171). Aceeaşi încadrare în categoria substantivelor neutre româneşti o are în limba lui Ionică Tăutu şi fr. metropole, s.f.: “noi, colonie romană, dar nesprijinită mai mult de mitropol, pribegită în Misia din pricina pohoaielor de noroade ce vărsa Nordul” (p. 285), “luînd sama că metropolul nostru, mai de pe atunce clătit din temeliile lui, nu era mai mult în stare a ocroti provinţiile lăturaşă” (p. 286);
     -      substantivul epohi “epocă” (< ngr. ETTDxfj). La Tăutu: “Iată epohi în cari [...] v-aţi tras asupră-vă ocară [...] Iată epohi în
    15     Trimitem la textul editat în volumul citat. Cînd lecţiunea unor cuvinte sau forme din textul editat este greşită, o corectăm tacit după manuscris.
456
cari turma acestui pămînt au agiuns să-şi povăţuiască pre păstorii săi!” (p. 92), “au făcut din zioa aceasta o epohi a naşterii de a doua” (p. 96), “de la o epolu pănă la alta” (p. 25116). în Priv. pol.: “şi nici nu cunoaşte epolu întru cari să nu fi fost” (p. 140), “de la epohi cînd împăratul Teodor au sfărmat aristocraţia ev-gheniii” (p. 160);
      -      substantivul himeră (< ngr. xvpaipa). La Tăutu: “noi am întrat în nişte idei nouă, pre care de bună samă mulţi le vor lua de himere, de paradoxuri” (p. 23817), “ţălul a tot omul este fericirea. Fericirea este o nălucă, himeră" (p. 29118). în Priv. pol: “acea himeră a vechii politici, cUmpăneala oarecum a puterilor den Evropa, s-au şters den fiinţă acum” (p. 169);
      -      substantivul prubă “probă”. La Tăutu: “au putut da pru-bă de a'sămine teatru” (p. 218), “prin pildă de la dînsul ieu pruba de rînduială” (p. 223; cf. şi p. 119, 120, 184, 336). în Priv. pol.: “pe pruba iertaţilor din Roma, ce voia a stăpîni ca şi împăraţii” (p. 150), “să alcătuiască o stăpîniri pe pruba stăpînirii orientaliceşti” (p. 156; cf. şi p. 172);
      -      titlul cunoscutei cărţi a lui Volney, Les Ruines, a fost tradus de Ionică Tăutu prin s.f. pl. Sfărmările19. Cu acelaşi sens este folosit substantivul sfărmare şi în traducerea Privirii politiceşti: “Grechia, rădicîndu-să din sfămiările Turchiii şi dintru ale sali...” (p. 172), “Sfărmarea Turchiii ari să vie din rădicarea grecilor” (p. 172, nota 177);
      -      substantivul jarişte “loc pustiit de un incendiu”, în forma de pl. jărişti. La Tăutu: “veacurile au presărat globul cu jărişti de împărăţii” (p. 180), “înapoia lui nu lasă decît cenuşă, jărişti şi nişte rane...” (p. 270), “deopotrivă au ticăloşit pămîntul, deo-
    16 Doc. CXXVI/231, p. 2.
    17 Doc. CXXVI/286, f. 6V.
    18 Doc. CXXVI/303, f. lr.
    19   Vezi Dan Mănucă, Ionică Tăutu - traducătorul "Ruinelor" lui Voi ney, în “Anuar de lingvistică şi istorie literară”, XXII, 1972, articol reprodus de autor în volumul Argumente de istorie literară, Iaşi, 1978, p. 37-51.
457
potrivă au presărat pe faţa lui jărişti şi mormînturi” (p. 270). în Priv. pol. : “şi cîteva scînteie zărite pe jăriştili Atinii şi a Romii” (p. 140);
     -       forma neprefixată a verbului a înjosi. La Tăutu: “cu o zadarnică nădejde că nu să vor giosi niciodată” (p. 134), “cînd [...] giosăsc omenirea supt giugul teocraţiei” (p. 257). în Priv. pol.: “o parte cu asupra de măsură mai înălţată [...], ceelaltă cu mult mai giosîtă” (p. 148), “[Franţa] ţînută în giosîri de cătră nişti oameni cu totul de rînd” (p. 150), “Politica Engliterii [...] esti de a lăsa pre celelalti noroadi în stări giosîtă” (p. 152), “s-ar fi putut să între iarăşi în duhul oarbii supunire şi giosîre” (p. 156);
     -       substantivele împerecheat “asociat, partizan” şi împerechere “asociaţie, partid”. La Tăutu: “în treptele oamenilor nu sînt decît nişte legături întîmplătoare, precum: un interesat are tovarăşi; un politic, împărecheţv, un boier, măgulitori; un prin-ţip, curtizani [...] Şi istorii ne spune că Tetegus era împărechet lui Catilina, Mesena era curtezan a lui Octavie...” (p. 148), “cînd intrigile au sămănat între familiile boiereşti o vrăjmăşie neîmpăcată, domnii au agiutat dijghinare împărăcherilor prin nişte privilegii date la unii şi alţii în parte” (p. 217), “după toate dezbaturile ce ne vor clătina, tot să va afla pănă la urmă o îm-părechere, ori mai număroasă, ori mai isteaţă decît celelalte, care să poată arăta...” (p. 282; cf. şi p. 218). în Priv. pol.: “o radicali a norodului, precum a Franţîi şi a Ispaniii, nu esti împă-recheri înrăutăţită...” (p. 142), “Acest plan mari de o împăre-chere într-armată a stăpînitorilor celor puternici...” (p. 145), “Ispania rămîni îndatorită cătră acei din nou împărecheţi din Franţa pentru toate năcazurile cîte au tras” (p. 166), “în vremi ce Filip al 2-le ş-au pornit oştili cătră Paris spre agiutoriul îm-părecheţîlor «La Ligue»” (p. 166; pe aceeaşi pagină, în nota 145: “O împărechere au stătut în Franţa cu Henri al 4-le, ce s-au numit ligă”);
     -       substantivul taraf “partid”. La Tăutu: “pentru că ace familie a casei [...] era prinsă de dumneata şi de taraful dumitale”
                                        458
(p. 113), “sînt unul din bunii lăcuitori, mai vîrtos de cînd am ieşit din taraful dumnevoastră” (p. 115), “afară din tarafuri totdeauna au rămas multe persoane” (p. 218, nota 357), “hotărî-rile nu să dau după mulţime glasurilor, ci de cătră taraful prezidentului” (p. 221). în Priv. pol.: “ce folosesc sau ce ating pe Rosîia gîlcevili casnici a Franţîi, şi taraful acel fără de minţi şi fără de giudecata pe cari ea apără şi sprijîneşti?” (p. 155; pe aceeaşi pagină, în nota 88:. “Acel taraf &ste partea aristocraticească”);
     -      substantivele început şi temei, cu sensul de “principiu, bază”. La Tăutu: “El [Dumnezeu] este începutul dreptăţii, o iubeşte şi între toate zidirile sale au tipărit urmile ei” (p. 105), “Iată greşitul temei asupra căruia vă statorniciţi toate socotinţi-le” (p. 112), “măcar că în temei nu să numără decît trei feliuri de ocîrmuiri [...], în fiinţă sînt atîtea feliuri cîte...” (p. 154), “deci cercetarea acestor temeiuri este materia ştiinţii politiceşti” (p. 155), “[politica] n-au fost mai norocită decît altile, întru a fi aşăzată dintru-ntăi pi temeiurile unii sănătoasă teorii” (p. 180), “unde catahrisul [= abuzul] are începuturi legiuite” (p. 218). în Priv. pol. : “prenţipii sînt, la toate lucrurile, adevăratele începuturi din cari să porneşti oricari pricină” (p. 138, nota 4), “prenţipiile fiind începuturile şi temeiurile cele adevărate a lucrurilor” (p. 141, nota 20), “noroadilli cer acum alta [aristocraţie], carile să fii cu dreptate şi mai proaspătă, pentru ca să fie mai lămurită şi pentru ca să i să vadă şi să i să priceapă temeiurile (p. 159; pe aceeaşi pagină, în nota 109, referitoare la acest text:.“prenţipion al aristocratiii, adică începutul bunăoară a ev-gheniii, au fost pentru faptele bune a unor strămoşi ai noştri”);
     —      adjectivul tăcut “tainic, ascuns”. La Tăutu: “am pus în gînd încă să priscriu şi să aduc în regulă nişte.cugetări ce din vreme în vreme am însămnate pe cîteva hîrtii tăcute şi amestecate” (p. 225), “aceasta au fost plecare, alegire şi hotărîre me. Şi orişicît de tăcută de ar fi fost lucrare ei, eu cred că [...] orişicine ar fi lăudat-o” (p. 310). în Priv. Pol.: “Această naţîi [...] să află
459
în împoncişari cu ocîrmuirea sa, şi au întrat şi ea în opştească tăcută luptă” (p. 165). Dicţionarul limbii române al Academiei înregistrează acest sens al adj. tăcut cu menţiunea “rar”;
     -       adjectivul neted “clar, limpede; deschis, direct”. La Tăutu: “din lumea cea treptoasă a soţietăţii ai făcut un pas vîrtos în lumea ce netedă a firii, care sîngură povăţuieşte inima omului filozof’ (p. 148), “o netedă întîlnire a prinţipurilor celor fireşti a politicii cu nişte obiceiuri întîmplătoare n-ar fi pentru publicişti o provlimă...” (p. 157), “pute-va oare cineva, într-atîtea smintele a analoghiei, să găsască un punct neted de întîlnire a lucrului de cuviinţă cu a celui putincios?” (p. 161), “pre cît măsura bunilor deprinderi va fi mai multă, pre atîta pitrecerea va fi mai netedă, mai liniştită, mai bună, mai fericită” (p. 194). în Priv. pol.: “esti a deşchidi cineva un cîmp neted de tot feliul de cugetări, numai făcînd asămăluiri în curgirea de treizăci ani a Franţîi de acum cu aceea ce au fost” (p. 151);
     -       verbul a dezveli “a dezvălui; a desfăşura”. La Tăutu: “pentru că în loc de înştiinţări să întrebuinţăm dizvălire soco-tinţilor” (p. 150), “pentru a face o dizvălire a isprăvilor ce neîn-voire socotinţilor noastre găteşte urmaşilor...” (p. 151), “am dat pildă de îndrăzneală şi am dizvălit cîteva socotinţi asupra lucrurilor noastre” (p. 226), “Scumpul meu unchiule, s-o dizvălesc curat. Nici un moldovean nu este mai distoinic...” (p. 261), “sînt ei oare descurcaţi de patimi şi de prolipsuri, pentru ca să-i facă nişte dizvăliri adivărate şi întocma precum...” (p. 264). în Priv. pol.: “stăpînitorii [...] dizvălesc şi ţîn mai mulţi puteri împotriva unii fiinţă metafiziceşti decît au avut împotriva puterilor biruitoari” (p. 145), “Roşia să află în prilejurile celi mai puternici măririi sali, căci nu numai că dizvălirea nenumăratelor sali înarmaţi puteri nu pricinuieşti umbriri...” (p. 155), “stăpînitorii să tem de înainţarea noroadelor, în pizma duhului de slo-bozănii ce trebuieşti neapărat spre dizvălirea şi deşchiderea sîmţîrilor omeneşti” (p. 161), “şi tocma într-acest prilej politica stăpînitorilor den Evropa s-au dizvălit cu totul” (p. 167);
460
      -       substantivul ispravă “efect”. La Tăutu: “însă aceasta au fost politica gingăşiei noastre, şi măcar că-i videm isprava, ne întrecim a o urma” (p. 150), “pentru a face o dizvălire a isprăvilor ce neînvoire socotinţelor noastre găteşte urmaşilor...” (p. 151), “noi am luat sama că creştire sadului este o ispravă (ejfet, OTD-usAeopa) a pravililor ce noi am lămurit mai sus [...] Apa trage a căde de sus în gios, deci această tragire a apii este o ispravă a greutaţiei” (p. 184), “am tăcut, ca să împlinesc, dar isprava au fost din împrotivă” (p. 310). în Priv. pol.: uIsprăvili însă izbînditoari dezghioacă şi dizbracă pe fapta bună...” (p. 144), “sîlnica puteri nu aduci dovadă de dreptate, dar nu mai puţîn întemeiază isprava, şi isprava esti toată loghica a sîlnicii puteri” (p. 148);
      -       substantivul prilej “circumstanţă, împrejurare”. La Tăutu: “un domn patriot, supt prilejul milostivirii unui împărat blînd, vre să ne facă o hrană...” (p. 150), “din pricina multului catahrisis ce au iertat prilejurile, toate aceste dregătorii au luat mari prifaceri” (p. 214), “în prilejul acestor cinci putinţi sufleteşti zărim a doua osăbire între om şi între dobitoc” (p. 232), “şi să va mulţămi de la mine cu o îndatorire a a-i răsplăti cu slujba me, cînd vrodată prilejurile mă vor agiuta” (p. 254). în Priv. pol: “noroadili [...] ceva tocmeli priincioasă ce ş-au putut căpăta au fost pururea în prilejurili sîlnici şi poncişate pentru stăpînitori” (p. 144), “acest fel prilejul de nenorociri şi de primejdie au alcătuit pe Sfînta Aleanţă” (p. 144), “Roşia să află în prilejurili celi mai prielnici măririi sali” (p. 155), “şi tocmaîn-tr-acest prilej politica stăpînitorilor den Evropa s-au dizvălit cu
totul” (p. 167);
      -       substantivul icoană “imagine”. La Tăutu: un stăpînitori de norod este pre pămînt icoana stăpînului ceresc” (p. 105). In Priv. pol.: “pentru că despotismosul şi legili [= religiile] au şters pănă şi icoana de om” (p. 140), “purtarea sa cătră Grechia esti o adevărată icoană a haractirului ce poartă (p. 163).
      5.2. O altă particularitate a limbii scrierilor lui Ionică Tău-
461
tu este frecvenţa locuţiunilor adverbiale acest fel “astfel”, cu toate acestea, cu totul, dintru-ntăi “dintăi, de la început”, în sfîrşit. Aceste locuţiuni apar frecvent, uneori în construcţii similare, şi în traducerea Privirii politiceşti. De exemplu:
     -     acest fel. La Tăutu: “acest fel dar, vreme este giudeaţă, şi pricina cu atîta mai gingaşă...” (p. 145), “acest fel sînt aducirile pre dinafară, şi această ramură face...” (p. 179), “şi acest fel este o pravilă a firii ca soarele să lumineze faţa globului” (p. 185), “acest fel, pravilile firii sînt pretutindine aceleaşi şi neprifăcute” (p. 188), “şi acest fel poate lua oricine sama...” (p. 191), “acest fel sînt pravilile Moldovii, ori acest fel să leagănă Moldova între pravile” (p. 206); cf şi p. 141, 210, 218, 250, 251, 257, 261, 262, 266, 268, 290. în Priv. pol.: “acest fel este filozoficeasca istorie a noroadelor vechi” (p. 140), “Evropa, acest fel acoperită de o nenumărată sumă de noroade luminate...” (p. 141), “acest fel să naşti o împărăţîie mari dentr-o sîngură cugetări înaltă” (p. 160), “acest fel esti starea Evropii la începutul anului 825” (p. 173); cf. şi p. 143,144,146,154,166,171;
     -     cu toate acestea. La Tăutu: “Şi, cu toate acestea, şi acum poftoresc a cere...” (p. 153), “Cu toate aceste, eu nu poci...” (p. 157), “Cu toate acesţe, supt acest cuvînt să înţălegi...” (p. 179), “şi, cu toate aceste, toate trupurile au...” (p. 186), “Cu toate aceste, ne rămîne a ne sluji...” (p. 198), “Şi, cu toate aceste, voinţa opştească...” (p. 259); cf. şi p. 118, 119, 120, 124, 126, 127,129,181,183,195, 222, 226, 234, 242, 244, 251, 264, 266, 286, 291, 292. în Priv. pol.: “Am văzut, cu toate aceste, în zilili noastre...” (p. 144), “Cu toate aceste, oricîtă încredinţări ar putea găsî...” (p. 150), “şi, cu toate aceste, în curînd defăimarea...” (p. 150), “Cu toate aceste, şi pilduirea aceasta..,”(p. 152), “Cu toate aceste, pănă a nu să ivi sfîrşitul...” (p. 157), “Cu toate aceste, stăpînitoriul acest vrednic...” (p. 165);
     -     cu totul. La Tăutu: “au iertat şi au şters cu totul din obicinuiţii bani...” (p. 121), “această sînguratică pricină [...] lipsăş-te cu totul” (p. 197), “ori o întăreşte [...], ori o strică cu totul”
462
(p. 210), “lumea minţii este cu totul osăbită de intrarea în...” (p. 239); cf. şi p. 123, 184, 204, 220, 226, 272, 279. în Priv. pol.: “o ştiinţă foarte adîncă [...], cu totul mai presus de...” (p. 143), “dipărtaţi cu totul de ale lor dintăi gînduri...” (p. 144), “politica stăpînitorilor den Evropa s-au dizvălit cu totul” (p. 168); cf. şi p. 154,156, 158,161, 162,164, 165,171, 172;
      -      dintru-ntăi (şi cu funcţie adjectivală). La Tăutu: “întru a fi aşăzată dintru-ntăi pe temeiurile teoriei ei” (p. 155), “acele întîmplări care, dintru-ntăi, ne-au făcut norod mic” (p. 160), “întru a fi aşăzată dintru-ntăi pi temeiurile unii sănătoasă teorii” (p. 180), “aceste colonii n-au fost aşăzate dintru-ntăi decît ca...” (p. 198); cf. şi p. 182, 204. în Priv. pol.: “faptili bune în-tr-armate a celor dintru-ntăi romani...” (p. 140), “ale lor den-tru-ntăi gînduri şi cugetări au stătut...” (p. 144), “această călcare de legiuiri este nărav în stăpînire, iar nu dreptate şi prenţîpi-on pomăzuit dintru-ntăi” (p. 162, nota 128);
      -      în sfîrşit. La Tăutu: “să cuprindă [...] şi, în sfîrşit, cuvîntul opştiei” (p. 101), “şi, în sfîrşit, va adăugi poate el a zice că...” (p. 134), “şi, în sfîrşit, cu aceasta noi singuri vom strica un...” (p. 135), “am vide, în sfîrşit, tot ce au slujit a ne micşu-ra” (p. 159), “şi, în sfîrşit, să să silească să cîşlige...” (p. 162); cf. şi p. 144, 160, 182, 205, 214, 217, 221, 259, 264, 268, 292. în Priv. pol: “şi, în sfîrşit, cari Roma, ea ţîni asupra tuturor...” (p. 155), “în sfîrşit, stăpînitorii nu au a să îndeletnici cu...” (p. 156), “dar, în sfîrşit, ce s-au putut isprăvi cu...” (p. 166), “şi, în sfîrşit, precum vechea Romă, asămine şi aceasta...” (p. 169); cf. şip. 161, 170, 172.
      5.3.       Semnificativ este şi faptul că atît în scrierile lui Ionică Tăutu cît şi în traducerea Privirii politiceşti apare des, alături de forma simplă, şi forma compusă a mai mult ca perfectului, alcătuită din perfectul compus al verbului afî + participiul verbului de conjugat. De exemplu, la Tăutu: au fost contenit (p. 102), au fost adus (p. 146), au fost^găsît (p. 161), au fost insuflat (p. 197), au fost pus (p. 225). în Priv. pol: au fost pierdut
463
(p. 140), au fost păzit (p. 158), au fost amăgit (p. 164), au fost chemat (p. 168), au fost alcătuit (p. 168).
     5.4.      în sfîrşit, semnalăm două propoziţii şi o sintagmă care sînt construite identic în textele pe care le comparăm. La Tăutu: “Nu este de tăcut însă că, de pricinile sudiţăşti sîlit adesăori a şti...” (p. 223), ”Nu este de tăgăduit, sînt pricini care [...] s-au curmat în sfîrşit” (p. 221, nota 382), “fiiştecine va alerga a-ş căuta trebuinţele cele casnice, plugărie şi negustorie...” (p. 140). In Prov. pol.: “Nu esti de tăcut, măcar fie oricît de amar acest adivăr, că frica...” (p. 144), “Nu esti de tăgăduit adevărul, ci de mărturisit...” (p. 158), “şi o asupriri şi mai mari din partea stăpînitorilor de a-şi da ei însuşi împuterniciri de a întră în cas-nicili trebuinţi a noroadelor” (p. 153, nota 78), “de a să împuternici pre sîneşi ca să între în casnicili trebuinţi a tuturor noroadelor” (p. 153, nota 77).
     5.5.      Fireşte, lista particularităţilor lingvistice comune scrierilor lui Ionică Tăutu şi traducerii anonime a Privirii politiceşti ar putea fi continuată. Considerăm însă că exemplele citate au demonstrat faptul că limba acestor scrieri este identică. Chiar dacă unele dintre cuvintele, sintagmele şi construcţiile citate se întîlnesc şi la alţi scriitori români din acea perioadă, dovada hotărîtoare a identităţii limbii textelor comparate o constituie prezenţa tuturor celor menţionate mai sus atît în scrierile cunoscute ale lui Ionică Tăutu cît şi în traducerea anonimă pe care i-o atribuim. Căci este imposibil ca doi sau mai mulţi scriitori să aibă aceleaşi particularităţi lingvistice şi stilistice, să folosească aceeaşi serie de cuvinte sau sintagme, cu aceleaşi sensuri ori nuanţe semantice, în construcţii identice sau similare.
     6.        Cînd au fost aduse manuscrisele lui Ionică Tăutu în Moldova şi în ce împrejurări a putut cunoaşte C. Conachi textul Privirii politiceşti? Multă vreme s-a crezut că manuscrisele lui Tăutu ar fi fost aduse în ţară abia în iunie 1838, odată cu hîrtiile rămase de la prinţul Nicolae Sturza, aşa cum afirmă şi Emil Vîrtosu, în cuvîntul înainte la ediţia citată a scrierilor lui Ionică
464
Tăutu (p. 4). Un document descoperit acum aproape trei decenii în Arhivele Statului din Iaşi20 a dezvăluit însă adevărul. Este vorba de jaloba căminarului Gheorghe Alcaz, din 9 iunie 1830, prin care acesta cere să i se achite din averea comisului Ionică Tăutu, mort la Ţarigrad, banii pe care i-i împrumutase. în această jalobă, Gh. Alcaz afirmă: “Pe lîngă care asemenea să binevoiţi a hotărî ca nişte hîrtii a răposatului ce sînt trimisă din Ţarigrad supt pecetea luminării sale beizadea Neculai Sturza şi să află aicea la dumnealui aga Neculai Bosie, spre a le teslimarisi clironomilor sau epitropilor mortului, fiindcă din acestea s-ar putea lămuri averea datornicului săvîrşit, să nu să dei lor mai înainte de a se cerceta prin Divan, în fiinţa creditorilor, ca nu cumva aceşti clironomi sau epitropi, spre păgubire celor ce au a lua, uneltind viclene chipuri, să poată tăinui din averea rămasă a mortului”. Comentînd afirmaţiile citate, editorii documentului fac următoarele precizări: “Documentul ne dă preţioasa ştire cum au ajuns hîrtiile comisului Ionică Tăutu, mort Ia Constanti-nopole în 1830, la Iaşi [...]După moartea comisului Ionică Tăutu, beizadea Neculai Sturza, fiul domnitorului Ioan Sandu Sturza, care fusese trimis la Poartă capuchehaie, însoţit de Ionică Tăutu, gramaticul domnului, ca să-i slujească în aceeaşi calitate, îi strînge hîrtiile într-un pachet, sigilate «cu pecetea lui», le trimite la Iaşi, unde, la cererea creditorilor, sînt predate Divanului judecătoresc. Aici au rămas de-a lungul anilor, printre hîrtiile răvăşite depuse de unii şi de alţii în diferite procese. La desfiinţarea divanului judecătoresc au fost preluate toate aceste documente de Tribunalul Iaşi, de unde, prin 1929, au fost aduse la Arhivele Statului din Iaşi, unde le-au văzut diferiţi cercetători”.
      Aşadar, C. Conachi a putut cunoaşte manuscrisele lui Ionică Tăutu încă din anul 1830. După cum se ştie, în anul 1829 (probabil şi în 1830) el era membru al Divanului judecătoresc
    20    Şi editat de Gh. Ungureanu, D. Ivănescu şi Virginia Isac, în volumul Documente, Bucureşti, 1973, p. 111-112.
                                           465
al Moldovei, iar prin anii 1831-1833 a îndeplinit interimar funcţia de mare logofăt al dreptăţii (ministru de justiţie). Este deci posibil ca, în calitatea sa oficială, C. Conachi să fi fost informat imediat despre sosirea de la Constantinopol a pachetului cu hîrtiile rămase de la Ionică Tăutu şi despre conţinutul acestor hîrtii, iar acele texte care l-au putut interesa în mod deosebit să fi fost cercetate şi de el. Datorită caracterului politic incendiar al traducerii Privirii politiceşti, aflată desigur în ciorne printre hîrtiile lui Tăutu, Conachi s-a hotărît să o copieze personal, cu discreţia necesară şi cu preocuparea de a îmbunătăţi textul sub aspect stilistic, aşa cum am văzut mai sus (4.2.), Acest fapt nu presupune însă, în mod neapărat, adeziunea sa la ideile politice exprimate de autorul scrierii şi de traducătorul şi comentatorul ei, ci se explică mai curînd prin curiozitatea lui Conachi de a cunoaşte mai bine incitantul text, care îi oferea o bogată informaţie asupra problemelor politice majore ale Europei de atunci, şi prin dorinţa lui de a-l avea în bibliotecă. Nu este exclus ca el să-l fi cunoscut personal şi să-l fi apreciat pe tînărul învăţat Ionică Tăutu.
     7.      Traducerea de către Ionică Tăutu a acestei interesante scrieri a lui Pierre d’Herbigny, la ale cărei idei politice şi sociale liberale el subscrie cu toată convingerea în numeroasele adnotări pe care i le face, nu constituie un fapt surprinzător. Toate celelalte scrieri ale sale cu conţinut politic şi social sînt străbătute de aceleaşi idei liberale, iluministe, însuşite - după pro-pria-i mărturisire - din operele unor scriitori şi gînditori politici ai secolului al XVUI-lea, ca Montesquieu, lean-Iacques Rous-seau, Voltaire, Volney, Mirabeau, Gaetano Filangieri, Sabatier de Castres şi alţii.
     Apărut în mai multe ediţii în cursul anului 1825, broşura publicată anonim de Pierre d’Herbigny va fi produs, desigur, mare senzaţie în cercurile diplomatice de la Constantinopol, unde “secretarul de ambasadă” Ionică Tăutu a putut să o cunoască, fie şi pe sub cumpăt, mai lesne decît oricare compatriot
466
al său din ţară. Căci ochiul foarte vigilent al cenzurii făcea atunci aproape imposibilă pătrunderea în Moldova a unei atare scrieri.
     Tradusă probabil nu prea tîrziu după apariţia ei, poate chiar în anul 1825, Privirea politicească a lui d’Herbigny, amănunţit şi pasionat adnotată de traducător, va fi contribuit şi ea la cristalizarea unor idei politice şi sociale ale Comisului, fapt pentru care îl putem menţiona şi pe acest publicist francez alături de scriitorii şi gînditorii politici apuseni cărora Ionică Tăutu le datoreşte ideologia sa liberală, iluministă.
         Un curs necunoscut de logică al lui Anton Velini?
     1.      Cercetînd, cu mulţi ani în urmă, o serie de manuscrise aflate la Biblioteca Academiei Române, ne-a reţinut atenţia ms. rom. 3493, intitulat astfel: Caiet de loghică, început în anul 1842, martie 31. Prescrisă şi învăţată de mine, jos iscăflitul], şi paradosită de d.d. Ioan Mandaşevschi. Necolai Gheorghiescul. Siminariea Moldoviei ghenerală. Pe foaia 70v este datat: 1842, iunie 5. Cursul se întrerupe pe f. 84v a manuscrisului, cu paragraful 172 din Secţia II. Despre terapeutica loghicească a părţii a doua a logicii, Loghica aplicată. Textul prezintă un deosebit interes, atît prin faptul că este unul dintre primele cursuri de logică predate în limba română cît şi sub aspectul contribuţiei autorului său la formarea terminologiei filozofice româneşti. Era deci necesar să aflăm cine este auitorul acestui interesant curs de loghică (acel Ioan Mandaşevschi, care l-a predat în anul 1842, sau altcineva?) şi care sînt (sau ar putea fi) isvoarele lui.
     între timp manuscrisul a fost văzut, cu totul superficial însă, şi de Ioan Oprea, care, în teza sa de doctorat intitulată Terminologia jilosofică românească modernă, Iaşi, 1983 (text dactilografiat; Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, cota IV-57.497), afirmă: “«început în anul 1842» în «Siminariea Moldoviei», cursul de logică conţinut de ms. 3493 de la B.A.R.S. România (semnat de cursantul Neculai Gheorghiescul) se înscrie în tradiţia exegezelor aristotelice din învăţămîntul din Principate. Termenii filosofici întrebuinţaţi atestă de obicei prin formă obîr-şia latină iar conţinutul trimite la lucrările (scrise în latineşte) de logică ale lui Sigismund Storchenau; persistă însă alături de neologisme şi unele calcuri” (p. 80). în forma tipărită (sub acelaşi titlu) a tezei citate, Bucureşti, 1996,1. Oprea îşi modifică astfel observaţiile privitoare la presupusele surse ale cursului de logică din ms. 3493: “...se înscrie în tradiţia grecească a exegezelor
468
aristotelice din învăţămîntul din Principate. Dar, prin conţinut şi prin terminologie, acest curs dovedeşte o aducere la zi, avînd în vedere orientarea generală a învăţămîntului filozofic din acea perioadă. Termenii filozofici atestă de obicei prin formă obîrşia latină, deşi persistă, în unele cazuri, vechile calcuri” (p. 148). După cum vom vedea, aceste aprecieri ambigue sînt total eronate, pentru că I. Oprea a “cercetat” textul respectiv ca un diletant.
     O însemnare marginală aflată chiar pe prima pagină a manuscrisului indică adevărata sursă a cursului de care ne ocupăm: “Loghica aceasta este după metodul lui Kizeveter făcută”1'. Aşadar, cursul din ms. 3493 este alcătuit după un tratat kantian, ca şi cursurile similare predate în acea perioadă la Academia Mi-hăileană din Iaşi şi la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti. Căci Jo-hann-Gotfried-Karl-Christian Kiesewetter (1766-1819), cunoscutul profesor de filozofie al Colegiului de medicină şi chirurgie din Berlin, a fost unul dintre cei mai devotaţi discipoli şi apărători ai filozofiei lui Kant. în anul 1791 el a publicat lucrarea Grundriss der reinen allgemeinen Logik, nach Kant’schen Grundsaetzen, iar în 1797 manualul Logik zum Gebrauch jur Schulen, care se găseşte şi la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi (CR 11-1658). Comparînd textul din ms. 3493 cu manual şcolar de logică al lui Kiesewetter, am constatat că ele au aceeaşi structură şi alte asemănări, chiar şi unele fraze identice, dar, cu toate acestea, manualul lui Kiesewetter nu este unica sursă a cursului din ms. 3493. Am căutat deci printre manualele kantiene de logică ale vremii şi alte posibile surse ale acestui curs. La Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi (cota 1-8274) am găsit tratatul în cinci volume al lui Josephus Calasantius Likawetz, intitulat Elementa Philosophiae, in usum auditorum Philosophiae adumbrata, Gratz, 1820-1821. Autorul acestui tratat era profesor de filozofie la un liceu din Gratz. Tomul al II-lea al tratatu-
    1    Vezi şi G. Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti, B.A.R. 3101-4413, voi. 3, Bucureşti, 1987, p. 147.
469
lui este intitulat Prolegomena Philosophiae, eî Logicam com-plectens. Logica de aici are în structură, în definiţii şi în expunerea materiei numeroase concordanţe cu logica lui Kiesewetter, pe care autorul îl menţionează, alături de alţi logicieni kantieni, în paragraful intitulat Philosophi nosîrae aetatis de studio Logi-ces bene meriţi (p. 37), precum şi în bibliografia intitulată Auc-tores Logicae, de la sfîrşitul volumului (p. 414-418).
     Raportarea cursului din ms. 3493 la tratatul de logică al lui Likawetz scoate în evidenţă unele elemente comune acestor texte, care par să indice faptul că autorul cursului predat la Iaşi a folosit şi tratatul profesorului de la Gratz. Multe diviziuni sau subdiviziuni ale celor două texte sînt intitulate la fel. Semnificativă este şi următoarea particularitate: o serie de paragrafe din tratatul lui Likawetz (de exemplu, cele numerotate 60, 80, 98, 134, 143, 150, 152, 162, 175, 176, 181 şi altele, în total 28), în care autorul continuă expunerea din paragrafele precedente, sînt intitulate Continuatio. La fel (Continuaţie) sînt intitulate şi paragrafele numerotate 2, 11, 38, 106, 130 şi 156 din cursul aflat în ms. 3493. Unele fraze din ms. 3493 par a fi traduse după textul lui Likawetz. De exemplu, ms. 3493, f. llr: “Secţia n. Despre judeţuri. A judeca să numeşti a hotărî în unitatea conştiinţii raportul a două sau mai multe reprezentaţii]” / Likawetz, p. 93: “Titulus II. De judiciis [...] Judicare est repraesentationum ad unitatem in conscientia relationem determinare”; ms. 3493, f. 65v-66r: “Dupre varietatea temeiurilor a adevărului, pe carea să razimă încredinţarea, deosăbim 3 feliuri a încredinţării, adecă: părerea (opiniea), credeirea şi ştirea” / Likawetz, p. 291: “Pro diversitate rationum veritatis diverşi quoque dantur assentiendi modi; videlicet opinio, fides et scientia”; cf. şi ms. 3493, f. 13v-14v / Likawetz, p. 102. Cu toate acestea, nu putem conchide că logica lui Likawetz este sursa directă a cursului din ms. 3493. In structura acestui curs există şi numeroase probleme care sînt tratate diferit (sau nu se găsesc) în logica din 1820 a lui Likawetz şi care presupun folosirea de către autorul român şi a altei
470
logici alcătuite “după metodul lui Kizeveter”. Likawetz însuşi a, elaborat ulterior manualul intitulat Grundriss der Denklehre oder Logik, Gratz, 1829, menţionat în Catalogul cărţilor de cetit în bibliotecă Academiei Mihăilene, Iaşi, 1841, p. 18!
     2.       Ni s-a părut puţin probabil ca Ioan Mandaşevschi, profesorul care a predat acest curs seminariştilor de la Socola în anul 1842, să fie şi autorul lui. I. Mandaşevschi este atestat, în anul 1841, profesor de teologie în seminar, fiind adus aici din Bucovina de către arhimandritul Vladimir Suhopan, tot bucovinean, care a fost director al seminarului în anii 1839-1842. La fel de puţin probabilă este şi alcătuirea acestui curs de către Vladimir Suhopan, care figurează în unele acte şi ca profesor de logică în seminar2.
     Cursul de logică aflat în ms. 3493 este alcătuit, în mod evident, de o persoană cu studii speciale şi temeinice de filozofie. Ca atare, am presupus că autorul lui ar putea fi profesorul Anton Velini (1812-1873), care, după ce urmase, în anii 1826-1831, cursurile şcolii de la Sf. Sava din Bucureşti şi ale “Ghim-naziei Vasiliene” din Iaşi, a fost trimis, în anul 1834, pentru studii superioare la Viena. Acolo a studiat filozofia şi alte ştiinţe, întorcîndu-se în ţară, în anul 1839, cu diplomă de doctor în filozofie. Numit imediat profesor de filozofie şi alte discipline ştiinţifice la seminarul de la Socola, care avea atunci statut de facultate a Academiei Mihăilene, A. Velini a funcţionat aici pînă în anul 1854, apoi a fost profesor şi director al şcolii de învăţători din Iaşi, inspector şcolar la Covurlui şi altele, contribuind în mod exemplar, prin bogata sa activitate didactică şi pedagogică, la dezvolţarea învăţămîntului naţional în Moldova . A publicat la Iaşi, în anul 1860, un foarte bun Manual de metodică şi pedagogie pentru profesorii şcoalelor primărie.
    2    Vezi Gh. Adamescu, Istoria Seminarului "Veniamin din Iaşi. 1803-1903, Bucureşti, 1904, p. 62, 63, 140,142, 145.
    3 Vezi N. C. Enescu, Gheorghe Săulescu, Dimitrie Pop, Anton Velini,
 Bucureşti, 1970, p. 136-181.
471
     Dintre cursurile de filozofie predate de Anton Velini la seminarul de la Socola sînt cunoscute astăzi cel de logică şi cel de metafizică, păstrate în copiile unor elevi de prin anii 1844-1847. Copii ale cursului de logică se află în ms. 3043 şi 689 (f. 2-105) de la Biblioteca Academiei Române, precum şi, parţial, în ms. ÎIÎ-233 de la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, iar cel de metafizică în ms. 11-7 de la BCU Iaşi. Cursul de logică din ms. 3493 are însă altă structură decît cel din copiile după cursul lui A. Velini predat prin anii 1844-1847, în care materia este organizată şi expusă mai simplu.
     3.      Cursul de logică din ms. 3493 şi cursurile cunoscute de logică şi metafizică ale lui Anton Velini, precum şi manualul său de metodică şi pedagogie, menţionate mai sus, au o serie de particularităţi lingvistice comune, care pot constitui probe că textul din acest manuscris a fost redactat tot de el. Se găsesc şi aici aceiaşi termeni filozofici neologici de provenienţă latină sau germană, unele traduceri sau glosări identice, precum şi cîteva tipuri de frază construite la fel. De exemplu:
     -       în ms. 3493 apar formele neobişnuite, de provenienţă latină, adfirma (f. 19r, 73v) şi adfirmativ (f. 13v, 14r, 19r, 19v, 25v); forma adfirmativ se găseşte şi în ms. 3043 (f. 28v, 29r), alături de formele obişnuite afirma (f. 41v) şi afirmativ (f. 35r, 36v). Este semnificativ faptul că, în paragrafele privind împărţirea judecăţilor după criteriul calităţii, în ambele manuscrise categoriile respective sînt denumite cu aceiaşi termeni, primul avînd forma adfirmativ: “în privinţa aceasta sînt judeţurile ori adfirmative sau negative, ori limitative” (ms. 3493, f. 13v); “după feliurime deosăb[eşte] Kant giudeţfele] în adfirmative, negative şi limitative” (ms. 3043, f. 28v);
     -în ms. 3493: “afine (sau asămine)” (f. 8r, cf. 8V), “afinitate (înrudiri)” (f. 27r, cf. şi 8V); ms. 3043: “se afinesc între dînse-le” (f. 6V), “rudinismul {afinitate)” (f. 79v);
     -       asemăna “a compara”. Ms. 3493: “dacă asămănăm noi gîndurile noastre laolaltă, apoi vedem...” (f. 4r), “dacă asămă-
472
nez pe trandafir cu conţeptul despre ceva frumos, apoi văd că...” (f. II1); ms. 3043: “de să vor asemăna mai multe conţep-te între dînsele, să va vedea că...” (f. 17r);
     -       ms. 3493: “contradictorice reprez[entaţii]” (f. 5r), “opunere contradictorică” (f. 19r), “disputile cele contradictorice” (f. 20r), cf. şi f. 19v, 24v, 26r, 37r; ms. 3043: “împrotivire contradictorică” (f. 23r, 23v65r), “conţepte contradictorice” (f. 23v), “opoziţie contradictorică” (f. 31v), cf. şi f. 33v, 35r, 41r, 51v; ms. 77-7: “contradictorică împrotivire” (p. 141); Metodică: “opuse-ciune contradictorică” (p. 30). I. Oprea explică astfel etimologia termenului contradictoric din logica lui A. Velini (ms. 3043): “Velini foloseşte sufixul -ic în redarea lat. contradicto-rius: opoziţie contradictorică VeL, 31v (cf. şi varianta încontra-dictoric VeL, 41r)” (vezi op. cit., textul dactilografiat, p. 76, textul tipărit, p. 142). In fraza citată autorul comite însă două erori; “varianta” încontradictoric nu există în copia respectivă a logicii lui Velini, ea fiind rezultatul neînţelegerii sau a lecturii neatente a textului următor: “terminii unui judeţ diziunctiv să înfăţi-şază sau în împrotivire contreră, sau în contradictorică” (f. 41r), iar termenul contradictoric nu reprezintă “redarea” cu suf. -ic a lat. contradictorius, ci a adj. germ. kontradiktorisch, adaptare obişnuită în limba română literară modernă a adjectivelor germane cu suf. -isch, corespunzător suf. lat. -iciis. La fel a adaptat Velini, în cursul de logică (f. 32r, 40v, 64r) şi în cel de metafizică (p. 69, 71, 118, 155, 163), adj. moralisch în forma mo-ralic, iar în Metodică adj. pedantisch în forma pedantic (p. 78), la fel sînt adaptate în logica din ms. 3493, alcătuită după manualul citat al lui Kisewetter şi alte surse, adj. fragmentarisch în forma fragmentaric (f. 54r), sanguinisch în forma sangvinic (f. 76r). Adj. kontradiktorisch apare frecvent în manualul lui Kie-sewetter (p. 29, 31, 49, 50, 57). De asemenea, aspectul fonetic al adj. contrer, subcontrer şi al s.f.pl. relaţioane din cursul de logică al lui Velini: “împrotivire contreră” (f. 23r, 41r, 65r), “giudeţe contreră” (f. 32r), “opoziţie contreră (f. 32), giudeţe
473
[...] subcontreră” (f. 32v), “în modi şi relaţioane” (f. 15r) atestă nu numai “influenţa franceză”, cum crede I. Oprea (vezi op. cit., text. dact., p. 75b, text. tip., p. 142), ci, mai ales în cazul lui A. Velini, şi influenţa germană. Cuvintele kontrăr, subkontrăr, Relation apar frecvent în literatura filozofică germană a epocii, studiată şi folosită de Velini în elaborarea cursurilor sale. De exemplu, în acelaşi manual de logică al lui Kiesewetter: kontrăr (p. 29, 31, 57), subkontrăr (p. 50, 57), Relation (p. 21, 36, 38, 43,49);
     -       în ms. 3493, ca şi în ms. 3043, vb. exista este încadrat la conj. a IV-a, desigur şi sub influenţa germ. existieren. De exemplu, în ms. 3493: “să eczistească” (f. 73r), cf. şi: “de sine estitor (eczistitor)” (f. 8r); în ms. 3043: egzistesc (f. 6r, corectat din ec-zistesc), ecsistesc (f. 75v), cf. şi: “lucru fiintiv (ecsistitori)” (f. 77r);
     -       forma harmonie “armonie”, după germ. Harmonie. Ms. 3493 (f. 54v); ms. 3043 (f. lr, 5V, 19v, 80v, 82v); ms. II-7 (p. 10, 25, 35, 43, 45, 49,100,128);
     -       în ms. 3493, f. 21v: “converziea (întoarcirea) judeţelor]”; în ms. 3043, f. 36r: “întoarcire (converzio)”, “întoarcirea simplă (converzio simplex)”;
     -       adj. lat “extins”. Ms. 3493: “o explicaţie în senzul lat” (f. 54v), cf. şi: “lăţirea cunoştinţelor noastre” (f. 84v); ms. 3043: “fiece conţept este cu atîta mai lat cu cît este mai abstract” (f. 14r), “argumentarea seau deducerea nu trebuie să fie nici pre lată, nici prea îngustă” (f. 69v), cf. şi: “lăţirea unui conţept prin...” (f. 14r);
     -       în ms. 3493: “spre a le hărăzi lor claritate {lămuriri) şi temei” (p. 54r); în ms. 3043: “lămurirea (claritatea) unui conţept” (f.63r);
     -       rătăcire “eroare”. Ms. 3493: “spre a hotărî dreptul şi a să apăra de rătăciri (f. 3r), “rătăcirea să cuprinde în ţinerea unii cunoştinţi de adevărată, care în sine este falză” (f. 72v), cf. şi f. 73r; ms. 3043: “cădere [...] în doveditele rătăciri de mai înain-
                                    474
                                                                                                                                                                                   l
te” (f. 4V), “rătăciri sau amăgiri formale” (f. 10r);
     -       adj. singuratic “individual”. Ms. 3493: “judeţuri singuratice (individuale)” (f. 13r; individuale scris cu litere latine), “singuratice intuiţii” (f. 6r, llr), “singuratice note”(f. 10v), cf. şi f. 3V, 7r, 27v, 54r; ms. 3043: “înfăţoşare mijlocită singuratică" (f. 8V); ms. 11-7: “în lume domneşte o legătură între fiinţile singuratice" {p. 143);
     -       adj. strîns “strict”. Ms. 3493: “în sănzul cel mai strîns" (f. 13r), “în senzul strîns” (f. 56r); ms. 11-7: “în ce mai strînsă însemnare” (p. 87);
     -       s.f. şemă “schemă”, după germ. Schema. Ms. 3493: “întâia şemă a figurii” (f. 49r), ”şemă loghicească” (f. 62r); ms. 3043: “şema permutaţiilor loghiceşti ajudeţilor” (f. 36v);
     -       adj. vederat “evident”. Ms. 3493: “este vederat că...” (f. 5r, 57r); ms. 11-7: “un vederat neadevăr” (p. 108);
     -       prepoziţia sub “prin”, corelată cu verbul a înţelege, în fraze construite la fel. Ms. 3493: “sub loghică naturală să înţle-ge cea din fire căpătată” (f. 2V), “sup catigoria modalitate se înţeleg..." (f. 16r, 65v), “supt soarta ce externă a omului să în-ţăleg acele...” (f. 80v); ms. 3043: “filosofia naturei [...], să în-ţălege supt aceasta fizica speculativă” (f. 3V), “dacă supt zicerea metod nu este a să înţelege orice fel de cugetare [...], apoi...” (f. 73r); ms. 11-7: “supt zicerea filosofiei s-au obicinuit a să înţăle-ge ştiinţa...” (p. 5), “obicinuit să înţălege supt metafizică numai un ram a filosofiei...” (p. 6), cf. şi p. 11, 25, 69, 140, 158; Metodica: “sub zicerea metodică să înţelege învăţătura...” (p. 12), “subt numirea de [...] înţălegem acel mod...”(p. 196);
     -       adverbul apoi “atunci, în acest caz”, după o propoziţie condiţională construită cu conjuncţia dacă (şi cu sintagma deci dacă). Ms. 3493: “dacă privim mai de-amăruntul la materie şi formă, apoi aflăm cum...” (f. 7r), “deci dacă aflăm că [...], apoi supunem...” (f. llr), “dacă privim pre judeţuri după categoria cvantitatei, apoi aflăm...” (f. 12v), “deci dacă temeiul să rădică [...], apoi urma ar fi...” (f. 35v), cf. şi f. 4r, 18 , 32, 40, 44 ,
475
49v, 59v, 63v; ms. 3043: “dacă va întreba [...], apoi răspunsul va fi...” (f. 5r), “dacă se pune dar conţeptul, apoi trebuie a se pune şi notele lui...” (f. 22v), cf. şi f. 20v, 21r, 22v, 29v, 33r, 34v, 49v, 53v, 69r, 73r, 80r; ms. II-7: “dacă s-ar lua în cuprinsul filosofic o ştiinţă formală, apoi uşor...” (p. 9); Metodica: “dacă binele şi răul unui stat întreg atîmă de la [...], apoi statul...” (p. 2-3), “deci dacă de la această împărţire ies 8, apoi problema este rezolvită” (p. 215), cf. şi p. 250, 256, 266, 302;
     -       vb. a se răzăma “a se întemeia”. Ms. 3493: “forma unui siloghizm categoric să razimă pe următoarea cunoscută axiomă” (f. 31v), “împărţirea aceasta să razimă pe subiective şi obiective temeiuri” (f. 66r), cf. şi f. 51r, 68v; ms. 3043: “pe aceste raporturi dintre conţepte să razimă următoarele legi...” (f. 19r), “inducţia să razimă pre prinţipiul următori” (f. 78r), “adevărul părţilor să razimă pe harmonia lor” (f. 80v), cf. şi f. 21v, 22r, 30r, 46r; 50r, 78v; Metodica: “a principiilor pedagogice pre cari se razimă adevărata educaţiune” (p. 303).
     4.      în sfîrşit se impune următoarea întrebare: dacă Anton Velini era atunci profesor de filozofie la seminarul de la Socola, de ce cursul de logică din ms. 3493, pe care i-1 atribuim, a fost predat aici, în perioada martie-iunie 1842, de către colegul său Ioan Mandaşevschi? Răspunsul ni-1 oferă preţioasa informaţie aflată în partea a doua a ms. rom. 1814 de la Biblioteca Academiei Române, care conţine cursul de geometrie teoretică alcătuit şi predat de Anton Velini la facultatea de filozofie a Academiei Mihăilene, în perioada 2 martie 1841 - 20 iunie 1842. Acest curs este copiat de acelaşi elev Neculai Gheorghiescul, care în epilogul manuscrisului spune că era atunci “ascultător anului I de filoso-fie” şi că materia respectivă i-a fost “paradosită de către d. Veli-nie Anton, doctor în filosofie şi alt.”, în perioada menţionată4.
    4     Vezi Florica Cîmpan, Cursuri de matematici ţinute la Academia Mihăi-leană, în “Analele ştiinţifice ale Universităţii «Al. I. Cuza» din Iaşi”, seria nouă, secţiunea I. Matematică, fizică, chimie, tomul II, 1956, fasc. 1-2, p. 325-331.
476
Este posibil deci ca Anton Velini, care a primit însărcinarea să predea, în anii 1841 şi 1842, un curs de geometrie teoretică la Academia Mihăileană, să fi lăsat lui Ioan Mandaşevschi, care îl suplinea la seminarul de la Socola, primul său curs de logică, pe care îl va fi elaborat acolo în anul şcolar 1839-1840.
      Stabilind faptul că sursa cursului de geometrie predat .de Anton Velini este manualul lui Friedrich Kries, Lehrbuch der reinem Mathematik, Jena, 1831 (ediţia a V-a), FI. Cîmpan constată .că, deşi Velini “nu se depărtează prea mult de el (unele propoziţiuni din manuscris sînt chiar o traducere exactă a celor din text), aspectul general al manuscrisului dovedeşte activitatea proprie. Cea mai mare parte a cursului arată o sinteză logică a diferitelor propoziţiuni din cartea lui Kries, o prelucrare a lor şi nicidecum o traducere” (p. 328); unele fragmente “sînt prezentate cu totul altfel, mai simplificat şi, în acelaşi timp, mai clar decît în original” (p. 329).
      Probabil că la fel a procedat Anton Velini şi la elaborarea cursurilor sale de logică şi metafizică. Folosind manualele lui Kiesewetter şi Likawetz, eventual şi alte surse, el a simplificat şi aici materia expusă în anumite capitole sau paragrafe, a explicat mai pe larg unele noţiuni sau probleme, a imprimat sintezelor făcute un pronunţat caracter original.
      5.      Contribuţia lui Anton Velini la dezvoltarea învăţămîntului filozofic şi ştiinţific în Moldova, alături de cea a profesorilor Eftimie Murgu şi P. M. Cîmpeanu de la Academia Mihăileană, este considerabilă şi ar merita o mai mare atenţie din partea specialiştilor. Identificarea primului său curs de logică şi a izvoarelor lui constituie doar un modest început şi un îndemn.
477
    Cursul de logică predat de Nicolae (Nifon) Bălăşescu la Seminarul Central din Bucureşti, în anii 1838-1841
     1.      Dintre cursurile de filozofie predate în unele şcoli româneşti de grad gimnazial sau liceal din prima jumătate a secolului al XlX-lea, o importanţă deosebită, mai ales prin caracterul modem al terminologiei folosite, prezintă şi cel aflat în următoarele manuscrise de la Biblioteca Academiei Române: 775, f. 2-59 (copie din anul 1838, făcută de Ioan Belciugăţea-nu), 1579, 76 de foi (copie datată decembrie 1841, făcută de Costache Costandinescu; într-o însemnare a copistului de pe f. lr, numele Costandinescu este scris, de aceeaşi mînă, deasupra altui nume, probabil Ploieştean, tăiat insistent cu cerneală) şi 4186,18 de foi (copie datată ianuarie 1838, făcută de Ioan Ia-coveanu). Cursul conţine un compendiu de logică elementar, precedat de succinte noţiuni de istorie a filozofiei şi a.logicii. în nici una dintre copii nu este menţionată şcoala în care a fost predat acest curs, nici numele profesorului respectiv.
     în teza sa de doctorat intitulată Terminologia filosofică românească modernă, Iaşi, 1983 (text dactilografiat; Biblioteca Centrală Universitară Iaşi, cota IY-57. 497), Ioan Oprea face următoarele observaţii privitoare la cursul de logică aflat în manuscrisele menţionate: ‘Trei manuscrise de la B.A.R.S. România (ms. rom. 775, 1579 şi 4186) conţin un curs de logică modem, a cărui parte istorică ajunge pînă la perioada postkanti-ană. Cel aparţinînd lui I. Belciugăţeanu (ms. 775, f. 2-59) este datat 1837-1841, cel al lui Costache Ploeştean are indicat anul 1841 (ms. 1579, v.f. lv), iar cel a lui Ioan Iacoveanu, anul 1838 (ms. 4186, v. f. 2r). Este greu de presupus unde a fost predat acest curs de logică, care cuprinde scurte istorii ale filosofiei şi logicii (ca şi în manualul lui Iohannem Imre, tradus E. Murgu)
478
şi de logica elementară (despre concept, judecată şi raţionament). Terminologia este modernă (pe baze latiniste), asemănătoare cu cea promovată la Iaşi şi la Bucureşti, fără particularităţile specifice cursurilor de la Blaj” (p. 80; sublinierea noastră), în continuare autorul citează din cele trei copii cîţiva termeni filozofici folosiţi în acest curs. Cu unele mici modificări de ordin redacţional, textul citat se află şi în versiunea tipărită (sub acelaşi titlu) a acestei lucrări a lui I. Oprea, Bucureşti, 1996, p. 148. Puteau fi însă lesne identificate atît şcoala în care a fost predat cursul cît şi numele profesorului respectiv, dacă cercetarea manuscrisului 775 ar fi fost făcută cu pricepere şi cu atenţia cuvenită, în relaţie cu manuscrisele 776 şi 777, toate trei constituind o donaţie făcută Academiei Române de către D.A. Stur-dza, la 4 martie 1898. Căci, după cum vom vedea, în ele se găsesc datele esenţiale pentru elucidarea acestor probleme.
     2.      în Catalogul manuscriptelor româneşti [de la BAR], tomul IU, Craiova, 1931, Ioan Bianu şi G. Nicolaiasa încep descrierea manuscriselor 775-777 cu următoarea precizare: “Msse miscelanee, cuprinzînd diferite tratate cu caracter didactic, dintre care unele ale lui Nifon Bălăşescu, transcrise de I. Bel-ciugăţeanu” (p. 51; sublinierea autorilor), iar în descrierea ms. 776 este reprodusă însemnarea de pe foaia 150v a acestui manuscris: “Sfîrşitul părţii a Ii-a a Moralului hristienesc, în 16 martie 1840, sîmbătă, la 11 ceasuri nemţeşti, lucrată prin Nicolae Bălăşescu, profesorul seminarului sfintei mitropolii din Bucureşti. Ioan Belciugăţeanu”. Aşadar, şcoala în care a fost predat cursul de logică copiat de acelaşi Ioan Belciugăţeanu la începutul ms. 775 este Seminarul Central din Bucureşti, înfiinţat în anul 1835, al cărui principal profesor şi primul lui director a fost Nicolae (apoi Nifon) Bălăşescu, cunoscutul autor al Gramaticii române pentru seminarii şi clase mai înalte (Sibiu, 1848) şi al altor manuale şcolare, o personalitate în istoria învăţămîntului românesc (pentru activitatea sa filologică, vezi Jana Balacciu şi Rodica Chiriacescu, Dicţionar de lingvişti şi filo-
479
logi români, Bucureşti, 1978, p. 64-65).
     în Istoria Seminarului Central din Bucureşti, Iaşi, 1903, p. 55-89, Şt. Călinescu şi D.G. Boroianu au publicat în întregime conţinutul a două preţioase broşuri apărute în anii 1839 şi 1841, care cuprind programele analitice ale cursurilor predate atunci în această şcoală. Prima broşură este intitulată Propoziţiile ştiinţelor teologhiceşti cari s-au predat în anul şcolastic 1838-39 în Central Seminar al Sf Mitropolii din Bucureşti. Cu blagoslovenie. Bucureşti, Tipografia pitarului C. Pencovici,
1839.  Din această broşură probabil nu se mai păstrează nici un exemplar. în Bibliografia românească modernă (1831-1918), voi. DI (L-Q), Bucureşti, 1989, p. 1078, este. înregistrată (se află la BAR) numai broşura a doua, cu titlul similar (pentru anul şcolar 1840-1841), apărută în aceeaşi tipografie. Pe verso foilor de titlu ale ambelor broşuri sînt menţionaţi astfel profesorii şcolii şi materiile predate de ei: “Din prelecţiile d.d. Nicolae Bălăşescu, profesor moralului, al istoriei bisericeşti şi al lo-ghicei, Zaharia Boierescu, profesor teologhiei dogmatice, păs-torale şi al limbei latineşti, Dobre Tîntăveanu [în broşura a doua, Ion Chiosea, n.n.], profesor de musichie bisericească”. La începutul primei broşuri se află două liste, cu numele elevilor din anii al ni-lea şi al IV-lea, iar la începutul broşurii a doua numai lista elevilor din anul al IV-lea al seminarului. în aceste liste figurează şi numele elevilor Ioan Belciugăţeanu, Constantin Constandinescu şi Ioan Iacoveanu, copiştii cursurilor de logică şi ai altor cursuri aflate în ms. 775, 776,777, 1579 şi 4186, precum şi în alte manuscrise de la BAR, cum sînt, de exemplu, mş. 3323, în care Costache Costandinescu a copiat, în anul şcolar 1839-1840, cursul de morală creştină predat de Nicolae Bălăşescu, şi ms. 4003, în care Ioan Iacoveanu a copiat, în anul
1840,  cursul de istorie bisericească a Noului Testament predat de acelaşi profesor (vezi Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti. B.A.R. 3101-4413, voi. 3, Bucureşti, 1987, p. 86 şi 297).
480
     3.      Programa analitică a cursului de logică este publicată în prima broşură menţionată mai sus, sub titlul Propoziţiile din lo-ghica pură predată de d. prof. Nicolae Bălăşescu (vezi Istoria Seminarului Central din Bucureşti, citată mai sus, p. 67-72). Aceasta programă rezumă conţinutul cursului de logică aflat în ms. 775, 1579 şi 4186. Cităm spre exemplu, din capitolul de istorie a filozofiei, împărţirea acesteia în patru perioade, delimitate şi intitulate la fel în manuscrise şi în programă. în ms. 1579: “Noi această istorie a filosofiei o vom împărţi în patru părţi, adecă perioduri: Periodul I-iu va cuprinde tot timpul înainte de Hristos. Periodul II-lea va fi de la Hristos pînă la sfîrşitul veacului al 15-lea. Periodul Hl-lea, de la începutul veacului al 16-lea pînă ce vestitul Kant au reformat cu totul metodul filosofiei. Periodul IlII-lea, de la Kant pînă pe vremile noastre” (f. llv-12r, cf. şi f. 17r, 20v, 21v). în programă: “Istoria filosofiei. Period. I. Starea filosofiei înainte de Iisus Hristos [...] Period. 11. Starea filosofiei de la Hristos pînă la sfîrşitul veacului al 15-lea [...] Period. III. De la începutul veacului al 16-lea pînă la Kant [...] Period. IV. De la Kant pînă la vremile noastre”.
     4.      Sursa cursului de logică predat de N. Bălăşescu este manualul de filozofie al profesorului Jânos Imre de la Universitatea din Pesta, pe care însă Bălăşescu nu l-a folosit direct, ci prin intermediul altui curs, necunoscut, elaborat pe baza celui al lui Imre. Sînt în cursul predat de Bălăşescu o serie de comentarii şi exemple care nu se găsesc în manualul lui Imre, fiind puţin probabil ca acestea să aparţină profesorului din Bucureşti. După cum se ştie, manualul de filozofie a lui Jânos Imre fusese tradus de Eftimie Murgu şi predat de el la Academia Mihăilea-nă din Iaşi, în anii 1834-1836, iar de alţii şi la seminarul de la Socola din Iaşi, pînă la anul 1839 (vezi ediţia acestui curs al lui E. Murgu, îngrijită de Victor Ţîrcovnicu, Timişoara, 1986). In teza citată, I Oprea a constatat că logica din ms. 775, 1579 şi 4186 este precedată de noţiuni de istorie a filozofiei şi a logicii, ca şi în manualul lui Imre tradus de E. Murgu. Comparaţia
481
| atentă a textelor arată însă că manualul lui Imre este chiar izvorul cursului predat de Bălăşescu.
      în studiul intitulat Nicolae Bălăşescu, primul director al Seminarului Central din Bucureşti (apărut în “Studii teologice”, seriali, XV, 1963, nr. 7-8, p. 391-414), T. G. Bulat arată, între altele, că N. Bălăşescu, născut în anul 1806 în satul Haşag din părţile Sibiului, a absolvit institutul teologic din Arad la 30 august 1834, avînd atunci vîrsta de 28 de ani. în certificatul său de absolvire sînt menţionate şi următoarele informaţii: “absolvit scientias philosophicas et juridicas partim in Varadini, par-tim vero in Transilvania, loquitur propter matemam valachi-cam, germanicam, hungaricam et latinam perfecte” (p. 391). Este posibil deci ca Nicolae Bălăşescu să fi avut, între copiile sau notele după unele cursuri de filozofie şi drept audiate de el la Oradea şi la Cluj, un compendiu de istoria filozofiei şi de logică elaborat după manualul lui Jânos Imre şi alte surse, pe care mai tîrziu l-a tradus şi l-a predat în Seminarul Central din Bucureşti.
482
                       Cuprins
  Cuvînt înainte....................................................
  Nicolae Costin, traducător al geografiei universale a lui
  Giovanni Botero...................................................
  Note la bibliografia lui Dimitrie Cantemir........................
  1. Adnotări ale lui D. Cantemir pe un exemplar al Bibliei
     de la 1688?....................................................
  2. Cu privire la adnotările lui D. Cantemir de pe o copie
     a operei lui M. Costin, De neamul moldovenilor.................
  Un traducător puţin cunoscut: ieromonahul Cozma Vlahul de la mitropolia din Iaşi.........................................
  Informaţii noi privitoare la viaţa şi activitatea arhimandritului V artolomei Mazereanu.............................................
  1. Gramata de numire a sa în funcţia de arhimandrit al
     mănăstirii Putna...............................................
  2. Primele traduceri ale lui Vartolomei Mazereanu.................
  3. Două documente false privitoare la “academia” lui
     Vartolomei Mazereanu de la mănăstirea Putna....................
  4. Versiunea românească a cărţii îndreptarea păcătosului cu duhul blîndeţelor (Iaşi, 1765), remaniată într-o copie
     a lui Vartolomei Mazereanu.....................................
  5. Ce reprezintă fragmentul de geografie a Moldovei tradus
     din ruseşte prin anii 1770-1771, a cărui traducere a fost atribuită arhimandritului Vartolomei Mazereanu?................
  Prima traducere românească a versiunii comprimate a
     romanului Varlaam şi Ioasaf din Vieţile sfinţilor..............
  Şcoala de traducători români din obştea stareţului Paisie
     de la mănăstirile Dragomima, Secu şi Neamţ.....................
   Traducerile logofătului Toma Dimitriu de la mitropolia din Iaşi.
483
Ierodiaconul Gherasim Putneanul, de la episcopia Romanului
    (t 1797), primul traducător român din limba franceză.............211
Un fragment de logică tradus de poetul Ienăchiţă Văcărescu...........238
Traduceri necunoscute din tinereţea lui Alecu Beldiman..................243
Traducerile arhidiaconului (apoi arhimandritului) Gherasim
    de la mitropolia din Iaşi...........................................262
Traduceri necunoscute ale lui Ion Budai-Deleanu.........................303
O bucoavnă sîrbească tradusă de Dimitrie Eustatievici
Braşoveanul.........................................................324
Originalul grecesc al Retoricii publicate de Ioan Molnar................332
Ioan Molnar, traducător al cărţii populare Viaţa lui Bertoldo........347
Seminarul de la Socola, prima şcoală de grad gimnazial în
    limba română........................................................353
Cinci manuale şcolare publicate de Gheorghe Şincai în
    anul 1806...........................................................364
Ioan Nemişescu, autorul primei traduceri româneşti a operei lui Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae............................373
Tragedia Oreste a lui Voltaire, tradusă de poetul Costache
    Conachi.............................................................401
O traducere românească necunoscută din Marmontel, în
    biblioteca mănăstirii Putna: romanul Incaşii........................408
Poetul Gheorghe Peşacov, traducător al romanului popular
    Filerot,şi Antusa...................................................416
Paternitatea abecedarului atribuit lui Gheorghe Lazăr...................431
O cronică politică a Europei din anul 1825, tradusă şi adnotată
    de comisul Ionică Tăutu..........................................438
Un curs necunoscut de logică al lui Anton Velini?.......................468
Cursul de logică predat de Nicolae (Nifon) Bălăşescu la
    Seminarul Central din Bucureşti, în anii 1838-1841..................478
Redactor de carte: Valeriu STANCU Corectura: Mariana STANCU Tehnoredactare: Cezar BACIU
   Tipărit la SC "ŞL&F IMPEX" SRL laşi
t