Coperta de Constantin Grigoriu
ZIDIREA
           „Voi, cei care azi citiţi, mai sînteţi încă printre cei vii y dar eu, cel care scriu, voi fi fost de mult plecat în ţara umbrelor."
                                                  Poe
  jjLfrice construcţie începe cu temelia", obişnuia să zică (din cinci în cinci minute) boşorogul. Şi trebuie să-i dau dreptate, căci, evident, construcţia ca faptă reală începe neapărat în acest chip, deşi pe de altă parte nimic nu se opune ca un proiectant excentric să-şi înceapă lucrarea cu acoperişul sau cu detaliile tapetelor. Dar o adevărată construcţie, mai cu seamă în accepţiunea
5
străveche pe care atît de bine o mai păstrează cuvîntul „zidire“, cuvînt nu întîmplător ales ca titlu al naraţiunii noastre, o adevărată construcţie impune un fel de ritual, o succesiune exactă a fazelor, ca în toate activităţile umane fundamentale şi cu o istorie ancestrală. Dealtfel, autorul naraţiunii de faţă a compus pe această temă şi următoarea poezie :
        ZIDIREA — O ALEGORIE
Eu îmi clădesc o casă.
Mai întîi am văzut-o în minte, înaltă, frumoasă, şi nepătată.
„Mă voi robi ca Benvenuto, sfîrşind-o mai curînd sau niciodată, dar toate ale ei să fie sfinte."
Şi am cărat în spinare pietroaie pe care le-am smuls din neştire,
                                    greoaie,
şi le-am făcut temelie să ţie
  pentru nepoţi, strănepoţi, în vecie.
6
Pe urmă-am turnat smoală topită şi-am început a zidi cărămidă ; şi-atît de-ndelung le descînt, le
                                      mîngîi,
de rîd trecătorii zicînd că-s tehui.
    Eu car însă-ntruna, aşez şi cioplesc
în blîndă uitare,
mă rog doar la Doamna să aibă
                                     răbdare
ca să sfîrşesc.
Pe milostiv cititorul îl rog ca să ştie că tot Făptuitul e alegorie.
Deci vom începe prin a aşeza pe un fundament de francheţe raporturile noastre, ca narator, faţă de cititorul devenit, în urma experienţelor sale, atît de scrupulos şi chiar suspicios cu intenţiile şi procedeele autorilor de literatură. Nu vom nega că prin însuşi actul de a povesti ceva în scris ne includem volens-nolens în speţa acestora, speţă destul de compromisă în cursul ultimelor cîteva milenii, şi că sîntem pă-
7
trunşi şi copleşiţi de riscul pe care ni-1 asumăm în acest chip. într-ade-văr, ce motiv ar putea face, dacă nu o ridiculă vanitate de a povesti, pe un locuitor obscur al lumii noastre suprasaturate de informaţii, în care orice nouă comunicare a ceva poate fi socotită pe drept cuvînt ca un abuz sau chiar un stress, ce altceva decît o asemenea stupidă vanitate ar putea determina pe cineva să întreprindă nararea, deloc amuzantă în definitiv, a unei alte întreprinderi, la fel de puţin înveselitoare, a unui om nu mai puţin obscur care devine astfel „eroul“ sau personajul povestirii respective ? Vom declara de la început că nu o astfel de vanitate stă la temelia lucrării de faţă, şi circumspectul nostru lector îşi va putea da seama în cursul lecturii că ne-am interzis o dată pentru totdeauna plăcerea, inferioară, şi, după părerea noastră, vanitoasă şi detestabilă, de „a face artă“. Nu vom putea pune întreprinderea de faţă nici pe seama clasicei dorinţe de a instrui sau moraliza cititorul prin
8
prezentarea unui „caz semnificativ'4, pentru simplul motiv că, după cinci mii de ani de la inventarea scrisului. cititorul a avut destule prilejuri asemănătoare, de care poate profita oricînd, încît ar fi o naivitate să presupunem că istorisirea noastră i-ar mai putea fi de vreun folos, după ce încă de mult s-a scris totul despre tot, şi mult mai bine şi mai eficace decît am putea-o face noi. Ar fi deci sau o mare naivitate, sau o ipocrizie a pune lucrarea noastră pe seama lăudabilei intenţii de a înfăţişa „o pildă folositoare şi plină de învăţăminte", deşi, din păcate, aşa cum orice naraţiune, prin însăşi definiţia sa, intră fatalmente în sfera „literaturii", tot aşa ea se include fără putinţă de tăgadă şi în sfera „lucrurilor folositoare pentru spirit". Amintim toate acestea tocmai pentru ca stimatul nostru cititor să nu ne suspecteze de vreun fel de inten-ţiuni ascunse. E totuşi o fatalitate care face ca orice fapt, nu numai orice povestire, să fie în ultimă in-
9
stanţă o alegorie, mai mult sau mai puţin pilduitoare şi folositoare.
  Vom mărturisi cu toată sinceritatea că nu ştim, iar meditaţia şi introspecţia meticuloasă nu ne-au dus la nici un rezultat, vom mărturisi că nu ştim ce anume ne-a putut determina să întreprindem această povestire. Pentru a nu deveni peste măsură de fastidioşi, nu vom mai lua în discuţie chestiunea „impulsului creator" sau a „vocaţiei naturale a omului de a povesti". Vom spune totuşi că pînă acum, cînd decizia de a povesti ni se pare aproape definitivă, n-am putut găsi o rezolvare, mulţumitoare pentru noi înşine, problemei dacă naraţiunea este un fapt sau nu. Desigur că tot ce există în ordinea realităţii poate fi numit fapt, sau în sfera umană istorie, iar povestirea, dacă există, este o existenţă reală, un fapt ca oricare altul; istoria umană se compune astfel şi din istorii, sau chiar numai din istorii, faptele devin povestiri şi istoriile fapte, iar naraţiunea naraţiunii unei naraţiuni este ea însăşi un fapt, du-
 10
pă cum nu se poate relata o faptă fără ca prin simplul act al relatării ea să devină fatalmente şi pentru totdeauna naraţiune.
  Şi vai, acestea sînt numai puţine din scrupulele pe care trebuie să le învingem pentru a povesti. Cît despre cel mai însemnat, el atîrnă tot timpul ca o sabie a lui Damocles asupra capului nostru : oare povestind, nu convertim definitiv şi iremediabil efortul uriaş, fapta cu adevărat reală, marea Zidire (ţin să precizez încă de pe acum că cu privire la această Faptă nu a existat niciodată un consens general, unii bagate-lizînd-o şi chiar ridiculizînd-o), nu vom converti fără scăpare Zidirea, a cărei însuşire esenţială era tocmai realitatea, în naraţiune, în odioasa naraţiune ? N-ar fi infinit mai bine să nu contaminăm cu morbul iremediabil al irealităţii ceea ce-a fost şi trebuie să rămînă ca atare, viaţă, faptă, creaţiune ? Şi iarăşi, trebuie să facem chinuitoarea constatare că nu există fapt care să nu fie naraţiune. Că nu există istorie
 11
fără istorisire. Că refuzînd Faptei povestirea sa, Fapta, odată cu consumarea ei, ba poate chiar independent de aceasta, încetează de a exista...
Motive egale pentru da şi nu. Am început povestirea într-o joi dimineaţă, după ce cu un ceas înainte ne-am cumpărat anume un caiet şi un creion nou. Am povestit mai multor persoane că avem de gînd sa povestim. Dar cine si ce îti poate ajuta ?
Iată cîteva versuri ale autorului pentru începutul lucrării sale : Cine era, unde era,
cînd şi în ce limbă-anume scria ?
Eu sînt, astfel a fost.
Ascultă istoria plină de rost a unui cîndva trăitor pe pămînt.
Cu el împreună ne-ntoarcem în
                                      noapte,.
dar sufletul lui vieţuieşte în faptă, precum şi ceva dintr-al nostru mai
                                          este
în fapta ce-i însăşi această poveste.
 12
  Iar acum, cînd decizia de a povesti a căpătat, prin voia noastră totuşi, tăria inebranlabilă a unei predestinări, povestirea devenind astfel raţiunea existenţei noastre şi con-fundîndu-se de fapt cu ea, sîntem noi oare cu adevărat vrednici şi destul de puternici spre a o înfăptui ? Vrednici, în sensul că există vreo îndreptăţire pentru care noi, şi nu oricine altcineva este chemat la aceasta ? Nu am fost cu nimic mai aproape de cele povestite decît au fost toţi ceilalţi. Nimic nu ne desemnează pe noi şi nu pe altul. Poate că tocmai cel mai slab şi mai rău e hărăzit să povestească, pecetluin-du-şi astfel pentru totdeauna inferioritatea. Iar slăbiciunea sa e mai cu seamă vanitate, deşertăciunea însăşi de a povesti prefăcînd treptat în nimic preaplinul bogat al adevăratei fiinţe. Deşertăciune care poate merge pînă la a socoti că în definitiv totul e povestire şi numai povestire, că
 13
nu există decît naraţiune, şi tu, ca narator, eşti însuşi Făptuitorul sau Ziditorul.
  Această mare şi perfidă slăbiciune va trebui s-o înfrîngem la tot pasul, în toate clipele povestirii noastre. Istorisirea va exista şi noi vom fi vii în măsura în care ne vom putea înfrîn-ge, învinge, destrăma, nimici .fără urmă această ispită a neantului. Şi mai ales cînd vom crede că am învins vom fi mai aproape de prăbuşire.
  Putere ne trebuie pentru aceasta, şi putere pentru a birui micimea si măreţia pe care fiecare om şi-o simte cînd ajunge, mînat de cine ştie ce destin, în situaţia în care ne aflăm şi noi acum. Intr-un anume sens raporturile naratorului faţă de cele povestite şi faţă de eroul său sînt destul de firave şi chiar insuficiente pentru a înfăptui naraţiunea proiectată. Pe de altă parte nu vom nega intimitatea şi simpatia, în toate sensurile acestui cuvîrri;, simpatia sa absolută pentru eroul şi fapta povestirii ; dar totodată sila, oroarea şi
 14
chiar ura faţă de toate acestea. între extreme vom încerca să ancorăm la portul liniştit al mijlociei, adică vom face o relatare cît mai precisă şi fără pretenţiuni de nici un fel, o „naraţiune obiectivă", în care fiinţa povestitorului să se topească pînă la nefiinţă, constituindu-se el astfel în jertfa prin care cupola povestirii sale să poată vieţui. Fie această izbîn-dă asemenea celei din versurile următoare :
                 IZBÎNDA
.,învinsu-m-am însumi", sălta cel
                   învins de el însuşi, „şi rob am făcut din învinsu-mi". în clipa aceasta învinsu-şi striga cu izbîndă : „învinsu-m-am
                                  însumi".
                 ★   *
 Recitind cele scrise pînă acum, autorul îşi dă încă o dată seama cît de
 15
jalnică şi aproape infamă este situaţia sa. Un soi de insinuare se strecoară, aparent involuntar, în toată istoria asta, şi anume că ,,opera“ sa ar fi aidoma sau chiar însăşi Fapta pe care vrea s-o nareze. Acest gînd este becisnic şi viclean. Opera literară nu poate fi asemuită cu o zidire, ea nu are sau nu mai poate avea caracterul obligatoriu de structură, de construcţie, propriu oricărei zidiri. Nuvela noastră vrea să fie o scriere modernă, eliberată atît de prejudecăţile arhaice ale alegorismului baroc, cît şi de acelea ale „realismului fotografic". Ea va fi un fluid continuu, lipsit de orice constrînge-re sistematică, aidoma vieţii.
                       *
                  ★     k
  Aidoma vieţii... Afirm exact aceea ce vreau să contrazic. Şi totuşi chiar aidoma vieţii ; poate chiar viaţa. Poate mai mult decît ea — „res inten-sissima, res realissima". Vanitate. Va
 16
trebui să fie exact ce a fost sau ce a vrut să fie Zidirea.
                       ★
                  ★     ★
  Voi povesti deci la trecut, „a fost“, „era“. Deşi ar fi fals, căci în fond, în măsura în care a fost, mai este, şi chiar va fi, pare-se, tot timpul, într-un chip oarecare. Deci nu o povestire, ci o descriere. Sau imaginea a ceva ce ar fi putut să existe, căci tot ce se poate imagina este posibil, după cum tot ce s-a întîmplat se poate povesti şi ce există se poate descrie.
  Dar toate acestea nu sînt decît şovăielile ridicule ale pictorului care se încăpăţînează a nu trece la lucru înainte de a-şi fi numărat şi despicat în patru firele de păr din pensulele sale. Nuvela noastră nu va ţine seamă de nimic şi-şi va găsi fiinţa pornind, fireşte, de la realitate. Vom povesti la timpul şi persoana care ne vor plăcea.
 17
   Toată dificultatea stă însă tocmai în a descoperi realitatea, adică adevărata ei fiinţă. Vai, dacă ne gîndim bine, obiectul povestirii noastre a fost cu mult mai puţin „ordonat" de-cît ar putea fi orişice scriere despre el. A fost un adevărat haos cu construcţia aceea. Pare să nu fi existat un plan prealabil. Scopul ei n-a fost niciodată limpezit de nimeni nimănui. Suflete pioase au crezut că-i vorba de o mînăstire sau doar de o capelă, persoane fanteziste au afirmat că Manoliu vrea să-şi construiască o piramidă — ipoteză care uşor a putut cădea în ridicul, afirmîndu-se că-i vorba de o cocină de porci sau doar de o privată.
   Studiind ruinele casei lui Cicero poţi destul de bine reface istoria clădirii ei, şi chiar clădirea însăşi. Noi nu avem nici o singură piatră din Zidire.
 18
★
întocmai ca agrimensorul dintr-un roman celebru, autorul n-a avansat cu nici un pas în lucrarea sa. El sfîr-şeşte fără a fi început, cu un simţă-mînt de epuizare. El îşi aduce aminte cu jale de frumosul său subiect, şi propune cititorului, ca o slabă scuză, următoarele versuri :
                AUREOLA
  Şi toate secundele mi le iluminează-
                            acel astru, cetate eternă făgăduindu-mi,
  Fără cuvinte prieteni, la marginea
    lumii şi-a vremii noi din nimic ne-am clădit pe noi
                          înşine-n noi, cu nemîntuire şi încredinţare, pe noi nouă înşine predestinîndu-ne.
Iată ascult înecat în abisuri vestea ferice a redăruirii ; şi fruntea mea se înalţă din nefiinţă,
 19
   aureolă ideală purtînd, întocmai ca
                                  odinioară
sub astrul adîncului
   pe noi nouă înşine predestinîndu-ne.
                   SCARA
  Mi îinile mele sînt scurte şi groase : mîini sortite să care, să taie, să cioplească. „Palma ta e ca o frunză de arţar", mi-a spus odată Ana, „palmă de criminal". Dar ce prevesteau nervurile întortocheate ale frunzei, tu n-ai putut să afli niciodată, în ciuda ştiinţei şi deşteptăciunii tale...
  Toate acestea sînt însă umbre din-tr-o viaţă fantastă şi aberantă, pe
 21
care azi o simt aşa departe, atît de ireală, eu mult mai puţin consistentă ca visul meu de astă-noapte.
   ...Căci se făcea o scară ca de spumă din şesul damnaţiunii mele spre Poarta aceea din ceruri. Părea cioplită de-o mînă ce n-avea cum să fie a unui muritor ; totul era din marmură şi culoarea primelor trepte bătea în roz-pal, pe cînd cele următoare băteau în vînăt, iar cele mai de sus păreau uşor învăluite de-o ceaţă albăstruie. Vederea primei trepte a acestei scări îmi dădea o senzaţie de leşin, neexplicabilă nici prin frumuseţea în sine a pietrei şlefuite şi nici prin rozeta triplă —-• o frunză stilizată de trifoi — ce era trasată simplu deasupra inscripţiei cu majuscule latine fără ornamente : EXCELSIOR.
   îmi amintesc destul de bine exaltarea eterică întregită de-un fel de umilinţă şi durere imprecisă, pe care am încercat-o cînd mi-am lipit piciorul meu desculţ, nespălat de 58 de zile, de acea rozetă, închipuind astfel un prim pas : era beţia pe care
 22
ar simţi-o săgeata în clipa cînd stă să ţîşnească din arcul supraîncordat, alături de ruşinea şi durerea unei ucideri laşe. Mă gîndesc că poate detaliile nespus de pătrunzătoare ale balustradei să fi fost pricina ; dar e ciudat că nu-mi aduc aminte ce reprezenta nici unul dintre ele ; păstrez în schimb impresia persistentă că erau făcute cu migala de care ar fi în stare doar un om nebun sau mai multe generaţii de meşteri buni ; probabil că frenezia amestecată cu umilinţă pe care o simţeam se datora mai degrabă impresiei în ansamblu pe care o lăsa această construcţie de vis, pornită de pe şesul robinsonadei mele către ceruri şi nesprijinită pe nimic ; stătea suspendată în aer, dar atît de ţeapăn şi masiv, de parcă ar fi fost săpată într-un munte ce se ascundea în spate, lă-sînd vederii doar albul de spumă al scării acesteia, care, după socoteala mea de acum, se continua în sus cel puţin 160 de stînjeni... Ori poate mai degrabă beţia prizonierului ce-atinge cu talpa sa întîia treaptă a
 23
eliberării în care-şi pierduse de mult orice nădejde. Treptele se îngustau mereu, în realitate sau numai din pricina depărtării de ochi, făceau apoi o curbă de circa 120 de grade, pînă ajungeau la poarta aceea gotică pe care o închipuiau cine ştie ce arbori sălbatici şi liane, în vîrful muntelui împădurit şi mie pe veci inaccesibil, pe care în cea de a treizecea zi a recluziunii mele l-am numit Okeanos.
  Spun că amintirea visului de noaptea trecută e mai vie pentru mine şi mai reală decît oricare episod din cei treizeci şi trei de ani trăiţi în afara zidului ; visul cu scara nu a depăşit prin nimic intensitatea sau semnificaţia oricărui alt vis asemănător, exprimând dorinţa naturală a omului închis de a pleca ; este însă mai absurd, mai scurt şi mai lipsit de mişcare decît alte vise asemănătoare, pe care le rumeg dimineţile spre a-mi trece vremea, aşa cum ea om de litere analizam cîndva cărţile nou apărute.
 24
  Este a cincizeci şi noua zi de cînd mă aflu în Calcan. In acest timp am căpătat certitudine asupra unei chestiuni : orice putinţă de evadare este exclusă. Această certitudine mi-aro făcut-o controlînd minuţios, pipăind centimetru cu centimetru timp de douăzeci şi opt de zile pereţii invizibili ai temniţei mele. Nici o fisură, nici o neregularitate ; ciocăniturile cu pumnul sau cu o piatră produc un zgomot foarte mic, de narcă ai lovi în peretele masiv al unui munte ; lă-sînd la o parte faptul că în toate porţiunile M acest perete este complet transparent, permiţînd o vizibilitate egală cu a aerului, mi se pare important să notez că nu e vorba pro-priu-zis de un zid, de zidul unei clădiri. făcut din cărămidă şi mortar, ci de ceva monolitic, masiv şi foarte şlefuit : atingerea cu mîna îţi dă senzaţia marmurei fine. Am aruncat cu cîteva din pietrele acestea ascuţite de silex, în formă de topoare, dălţi, unele efei ele chiar găurite, toate tăioase, care se găsese peste tot; ori-cît de sus am ajuns, piatra a rieoşat
 25
cu un zgomot sec şi a căzut neputincioasă la picioarele peretelui invizibil care mă desparte pentru totdeauna de semenii mei.
  Primele treizeci de zile le-am folosit meditînd, într-o completă nemişcare, la trei lucruri : 1. dacă condamnarea mea e dreaptă şi legală ; am decis în totală cunoştinţa de cauză că nu încape nici un dubiu asupra Justiţiei ; 2. dacă sentinţa închisorii pe viaţă este principal atacabilă sau nu. Evident că aş putea invoca argumente de principiu cu privire la lipsa de umanism a unei asemenea pedepse, ori cît de grea şi apăsătoare ar fi vinovăţia mea ; că nici o crimă nu e destul de mare pentru a îndreptăţi decapitarea unui om de către vreo justiţie, oricare ar fi aceasta ; iar condamnarea pe viaţă este desigur mai inumană decît decapitarea. Toate acestea tn-ar fi determinat să fac un recurs către înalta Curte, dacă nu mi-ar fi sunat în minte cuvintele învăţătorului : „supune-te la legile cetăţii, chiar dacă ele' nu-s pe măsura judecăţii tale-. Acest dicton
 26
mi-a folosit desigur ca pretext şi paravan faţă de ideea groaznică, dar adine săpată în conştiinţa mea, câ nici o pedeapsă nu-i de fapt destulă pentru a-mi putea ispăşi cît de cît monstruoasa mea culpă. C-a fost un simplu pretext se poate vedea şi din felul cum am răspuns la cea de a treia întrebare, la care am reflectat de asemeni zece zile : dacă aş avea putinţa, m-aş sustrage executării pedepsei sau nu ? Tot timpul cît am meditat la această chestiune, adică exact zece zile, era evident că aveam posibilitatea, nu de a evada, ci de a pleca pur şi simplu unde aş fi vrut, într-un colţ uitat al lumii, şi să-mi duc existenţa ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, fără ca cineva să bănuiască cine sînt şi ce vină copleşitoare mă apasă. In favoarea soluţiei de a-mi ispăşi pedeapsa pleda acelaşi învăţător, care în împrejurări similare, deşi comisese o crimă infinit mai mică decît a mea, a preferai să beie cupa nedreptăţii decît să ple -ce din Elada. Dar n-ar fi oare acesta Un laş renunţ la condiţia care în-
 27
seamnă singura mea mîngîiere şi mîndrie ? Atîta timp cît mai există o cît de mică şansă, trebuie să lupt cu unghiile şi cu dinţii pentru ceea ce mă face să mă soeot totuşi om, libertatea nenorocitei mele fiinţe. Consemnînd acum o parte din acele reflecţiuni, nu mă pot împiedica de a gîndi că, de fapt, încă înainte de a le fi născocit, le socoteam sofistice şi părtinitoare ; destul în orice caz că, odată concluzia trasă şi hotărîrea luată, am izbit puternic cu capul de peretele invizibil care-mi făcea imposibilă realizarea acelei hotărîri ; ne-înţelegînd nimic, am mai lovit de multe ori cu capul şi cu mîinile în zidul ce mă despărţea pe totdeauna de viaţă ; sînt sigur că dacă aş fi urmat învăţătorului, peretele acela, cel mai real şi mai solid dintre toate lucrurile lumii, n-ar fi existat pentru mine, sau oricum, nu l-aş fi atins.
  Am reflectat cîte zece zile la fiecare din cele trei întrebări capitale ; mi-au trebuit însă douăzeci şi opt de
 28
zile pentru a mă convinge practic că sînt închis fără ieşire, că orice comunicare cu lumea exterioară este exclusă ; dar ce e mai groaznic este că totul e ca şi cum aş fi liber, ca şi cum nici un zid despărţitor n-ar exista :   peretele nu există decît
atunci cînd încerc să trec de el. încolo, nici un indiciu ; mă aflu de şaizeci de zile într-un fel de ceaun, un şes rotund între munţi împăduriţi şi sumbri. Peisajul este dominat de-o stîncă enormă de rocă întunecată, a cărei coamă zimţată se rupe adînc într-un loc ; celălalt mal al prăpastiei, mai înalt decît primul, este o culme păduroasă, pe înălţimea căreia se vede ceva ca o poartă zvel-tă, cu ogiva frumos arcuită, formată de cine ştie ce arbori si plante agăţătoare ; la acea altitudine, după socotinţa mea, cel puţin 160 de stîn-jeni, pare de mărimea unei uşi de templu, dar în realitate trebuie să fie imensă ; e cel mai înalt punct ce se vede. Ea se proiectează pe cer despărţindu-1 în două, şi cine ştie pe cine aşteaptă să treacă dintr-o
 29
parte în alta... locul e complet inaccesibil. Am numit-o Poarta Cerului.
  Rănile pe care mi le-am pricinuit pe tot corpul, mai ales la cap şi la mîini, în zilele cînd furii nebuneşti mă făceau să mă izbesc iar şi iar de diabolicul perete, au început să se vindece. în zilele acelea, în cea de a optsprezecea mi se pare, am trasat cu o piatră ascuţită linia de la picioarele zidului şi din loc în loc am înfipt beţe, pentru a avea imaginea concretă a hotarelor ce mă despart pe totdeauna de restul lumii. Şezînd pe trunchiul enorm şi năpădit de muşchi, care se află cam în centrul perimetrului, pot avea o vedere completă a marginilor mele ; ele închid o suprafaţă aproape circulară, uşor turtită în direcţia nord-sud, cu un diametru mijlociu ceva mai mare de 160 de stînjeni ; în partea nordică, un intrînd unghiular face ca suprafaţa să capete două excrescenţe adu-cînd cu aripioarele unui peşte ; hotarul de vest formează din contra o
 30
limbă spre exterior, care ar închipui coada foarte mică a acestui peşte aproape rotund ; spre sud, curbura se lărgeşte pe toată întinderea, închipuind parcă pîntecele gras al peştelui ; partea dinspre sud-est, un ieşind de forma unui paralelogram neregulat, cu baza mare spre răsărit şi cea mică spre sud-vest, prima avînd cam 70 de stînjeni iar cealaltă cam 30, formează capul, de asemenea mic, al Calcanului.
  Nu poate-ncăpea nici o îndoială că sînt totuşi un mare scriitor ; aceste cîteva pagini din noul meu carnet cuprind ceva atît de aberant şi de fantastic, încît savurez de pe acuma scîncetele de admiraţie ale prietenilor şi camarazilor mei de literatură, la cetirea ce le-o voi face ca de obicei, din jîlţul meu cel vechi şi verde. Acum îşi vor da seama în sfîrşit şi S. şi V. că nu sînt totuşi un filistin jalnic, deşi...
  Din clipă-n clipă trebuie să vie Ana, aştept să văd cum i se pare ei...
 31
Un semiîntuneric larg cuprinde totul, şi crengi ce intră printre gratii se scutură pe jilţul în care dormitez... ce consistenţă ciudată au plăsmuirile acestea fără sens... un vis atît de persistent, pătrunzător şi viu, încît adevărata viaţă aproape că-şi pierde conturul şi sensul. Aceasta înseamnă desigur adevărata literatură. Sînt pe calea cea bună, îndoielile îmi par ridicole, deşi un fel de spaimă obscură mă apasă... Aştept să vie Ana, şi dormitez în jîlţul meu enorm şi verde, ca într-un tron de muşchi sub nu ştiu care arbori. Se-ntunecă încet şi-aştept, aştept încă să...
  ...O dimineaţă ceţoasă, cu mult mai rece decît mă obişnuisem să am în Calcan. Aceasta mă face să gîndesc că clima dulce, cu ploi scurte şi rare, de pînă acum, se datora probabil unui anotimp fericit şi că trebuie să mă gospodăresc pentru vreme de toamnă şi iarnă. Înainte de a mă trezi de-a binelea m-am uitat la pagina de ieri şi m-a lovit un rîs iste-
 32
ric ; delirul de-aseară înseamnă că viaţa trecută nu-i chiar cu totul strînsă în sufletul meu, deşi nu mai sînt de mult în stare să-mi reprezint conştient nici măcar chipurile celor foarte apropiaţi ; numai o erupţie abisală a putut să reînvie nenorocitele mele fleacuri (o, totuşi atît de fericite !), nume şi preocupări, ba chiar şi stări de spirit acum de neconceput pentru mine. Şi totuşi mă întreb dacă nu cumva însuşi faptul că de cîtva timp fac zilnic scurte însemnări nu este rămăşiţa unui tic profesional şi continuarea, sau o altă ipostază a jalnicei mele meserii din cealaltă viaţă, meserie care nu-i cu totul străină de vinovăţia şi starea mea actuală.
  Sînt foarte slăbit; mă persecută obsesia că înainte sufletul meu era o piatră perfectă pe care nu o simţeam existînd pînă ce treptat, treptat, un dor întunecos mi-a descoperit ceva monstruos... Doamne, cine şi-a putut închipui că voi scoborî pe toa-
 33
te treptele ticăloşiei, spre a ajunge ceea ce sînt ?
  Aseară m-am visat din nou aca-să-n jîlţul meu.
  „Geniule, geniule, profetule, sfîn-tule“, şoapte lipicioase mă-nvăluiau ca nişte şerpi ; începusem deja să iau masca dulceagă şi fals ironică a celor ce aşteaptă o judecată fără de scăpare ; era desigur altceva, căci în fond nu ispăşesc pentru profanare ori sacrilegiu. O, acestea sînt delicte nevinovate şi simple, pe cînd crima mea e un labirint vicios... am ştiut născoci cazne întortocheate şi lungi, pentru ca voluptatea mea să nu mai aibă sfîrşit.
  Dar trebuie să uit dracului porcăriile astea ; ce nerozie nefastă, să scriu ! să fac jurnalul idiot al unei robinsonade stupide ! Probabil c-am să-l şi pun în ordine, am să-l ţesă-lez, pentru desfătarea generaţiilor viitoare, care-1 vor descoperi bineînţeles într-o lădiţă ferecată ! Imbecil ! Broască !
  Iată acum, cînd după calendarul meu foarte aproximativ, au trecut cam 16 ani, mă uit din nou în carnetul cu însemnarea primelor zile... E bine că întîmplarea a făcut să nu-1 distrug atunci, şi mai tîrziu să nu se deterioreze de ploi şi vreme. Ţin minte că atunci cînd am scris cuvântul „Broască", aş fi putut jura că-i ultimul cuvînt pe care mîna mea îl va fi scris vreodată. N-am mai putut suferi nici măcar să-l folosesc la socotirea timpului, aşa încît am continuat să-mi ţin calendarul însemnând zilele cu briceagul în coaja unui mesteacăn.1
  Şi aducîndu-mi o clipă aminte de mine, gîndesc, Doamne, că tot la fel sînt încă, după atîta trudă în tăcere... şi-n fiecare clipă o iau de la-nceput. Dar simt o putere nouă, întărîtată şi răbdătoare, în stare bunăoară să deie la o parte mase nemăsurate de rocă amorfă...
  îmi petrec zilele în linişte, contem-plînd stîncile din juru-mi sau plim-bîndu-mă pe cărările bătătorite de mine. Aşezîndu-mă în poziţia mea
 35
preferată, întins pe iarbă cu faţa-n sus şi creştetul spre nord, am veşnic în faţă aceeaşi panoramă : o stîncă enormă de rocă întunecată, a cărei coamă zimţată se rupe adînc într-un loc ; celălalt mal al prăpastiei, mai înalt decît primul, e o culme pădu-roasă pe înălţimea Căreia se vede ceva ca o poartă în stil gotic, închipuită din cine ştie ce arbori şi liane. Ogiva ei străpunge cerul împărţin-du-1 în două.
  ...Era o lună orbitoare şi nu puteam dormi ; şedeam de multă vreme în tronul meu — un trunchi aproape putred, năpădit de muşchi şi ferigi, cînd din senin se auzi tunînd prelung, iar eu înţepenii.
  De dincolo de stîncile ca varul, un car de foc se apropia cu tunet în timp ce totul înmărmurise, murise. Dar cînd stătu la cîţiva paşi de jîlţul meu, văzui că era un docar uşor, de forma unei scoici, din lemn de nuc şi lustruit în negru ; cei doi cai, tot negri,
 36
strălucitori şi cu ochii iradiind lumină, nechezară într-un fel care-mi ridică părul măciucă pe cap. în faţa mea era Judecătorul.
   Purta aceleaşi straie princiare de catifea ori de mătasă neagră, pe cap coroană de aur înaltă, cu colţuri ascuţite ; dar chipul lui nu mai era de fildeş, ca atunci cînd m-au adus în faţa Scaunului, ci de cenuşă ; pe faţa lui, la care atunci nici nu puteam căta, era acum o mască dulceagă şi oarecum persiflatoare. îmi întinse, el cel nemişcat, un sul, pe care l-am desfăcut cu gesturi mecanice. Blestemata mea pricepere la manuscrise vechi şi paleografie mi-a îngăduit să-mi dau seama imediat ce l-am desfăcut că-i vorba de un palimpsest a cărui ultimă prelucrare avusese loc foarte recent, probabil chiar în cursul acestui veac. Textul, în caractere caroli-ne, era acesta :
   (Fila care urma lipseşte ; se poate constata uşor, după fîşiile rămase şi după semnele de violenţă pe care le prezintă caietul în acest loc, că fila
 37
a fost smulsă într-un moment de exaltare sau de furie excesivă.)
   Milă ? Milă, graţie, o, Rege al perversităţii ! De ce-ai luat chipul bunului Judecător ?
   Slăvită fie noaptea în care sufletul meu nu a orbit, slăvită fie clipa în care-am sfîşiat infamul mesaj al iertării...
   De trei ori ruşine ţie, mască dulceagă, Principe al minciunii ! O, te-am umilit, Satana !
  Răsărea. Cu creştetul la nord şi faţa către cer, mă adînceam în priveliştea mea.
  Muntele Okeanos e-o spumă diafană, roză ca petala de măceş, bă-tînd în vînăt şi pierdut în ceţuri albăstruie către vîrf. Din văile de dincolo de poartă se varsă fluvii luminoase, străluminarea inundează totul. Deasupra frunţii mele o pasăre mare cu pene vînăt-sidefii dădu în slavă trei ocoale ; scăpă din cioc
 38
o nucă ce mă lovi în cap. Am spar' t-o şi am mîncat-o.
   în zid a apărut o fisură. E ceasul cînd mă apuc de lucru. 286.
   Din acest loc manuscrisul devine practic indescifrabil ; cele 160 de pagini care formează de fapt grosul caietului par a fi fost umplute cu felurite calcule matematice, schiţe şi desene şi din cînd în cînd o frază care nu aduce însă nici o limpezire în acest haos. Totul este şi mai de neînţeles cu cît înaintezi, căci umezeala şi mucegaiul au atins mai cu seamă acea parte a caietului care s-a aflat în contact cu solul. Pe una din file se poate încă vedea o treflă, în compas, cu nişte cifre şi cote în mare măsură şterse. Dedesubtul a-cestei trefle se observă cu majusculele latine XLI care fie că aparţin unui cuvînt şters în parte, de exemplu EXCEILSIOR, fie că au o legătură
 39
cu cifrele arabe bine conservate în josul paginii : 10 50 1.
  Pe alte pagini, deşi sînt din ce în ce mai atinse de putreziciune, se pot distinge fel de fel de figuri, unele dintre ele reprezentînd flori stilizate, chipuri umane, nuduri, cariatide, şerpi, sfincşi, altele complet neinteligibile, fie din pricina umezelii care a distrus coperta posterioară şi cea mai mare parte a caietului, fie din pricina excentricităţii lor. Ultimele 16 pagini, aproape complet putrezite, par a fi rămas întotdeauna albe.
                           ★
                  ★    *
  într-o după-amiază de toamnă pe la ceasurile patru, în timp ce răsfoiam şezînd leneş într-un fotoliu ultimul volum al amicului meu S., îmi este prezentată o carte de vizită a cărei formă şi culoare m-au trezit brusc din letargia acestei sieste prelungite. Era din hîrtie verzuie cerată şi imita întocmai o frunză de arţar, doar că era ceva mai mare.
 40
Surprins şi totodată înveselit, am descifrat grafia foarte întortocheată şi pedant-ticăită :    Ignaţius Mosor
din Osoi. Maistor şpeţialist în scosul cioatelor şi urnitul bolovanilor.
  Peste cîteva clipe insul fu introdus la mine ; era mai mult scund, aspect vînătoresc cu pălărie verde şi pană de gaiţă, pantaloni bufanţi şi cizme galbene cu burduf, foarte strălucitoare.
  —     Am onoarea de a mă prezintă (rosti plin de importanţă formula de pe cartea de vizită). Datorez su-praordinară această satisfăciune de a mă afla înaintea unui atît de ilus-trissim literator şi poeta, a cărui magnificenţă poate fi asemănuită doar numa cu a unui Verghil sau Ora-ţiu, unei împrejurimi în care m-a pus eserciţiul profesiunii mele. (Aici omul se opri o clipă examinîndu-mă, apoi continuă.) în urmă cu mai multe săptămîni, precisăminte direct în ziua ultimei întunecimi de soare văzute pe superfaţa Daţiei Romane, mai înainte zisul eserciţiu m-a dus într-un loc pe care nu-1 consciusem
 41
prealabile, un loc precipicios şi ocolit de lume, care ar putea prezin-tare interesuri pentru archeologul competinte, prin ruinurile unor frep-te urieşeşti, vestigii glorioase făcute spre a ne aducere pururi aminte de fama mare a părinţilor noştri, Ner-va Traian, pînă la Octavianus Augustul şi încă mai departe.
  Pe cîmpul mic de la picioarele a-cestor scări am aflat şi semnele unei locuinţe de om sărman, care se va fi retirat odinioară în solitate pentru a se salva de pestilenta lumii sublunare. Ocupîndu-mă de urnirea unuia din bolovanii prescrişi, nu departe de surpături, am dat peste lădiţa ferecată, cu scîndurile mîncate de pu-trejune, în care zăcea manuscriptul aici de faţă.
  Cît ceriul suindu-se rumorul lumi-năţiei-voastre ca sublim poeta1 şi pre-clarissim cercetător de scrieri vechi, mă considerez înalt-onorat depunîn-du-vă în mînă codicele în cestiune, pe care eu şi ucenicii mei n-am îndrăznit decît doar a-1 atingere, spre a nu-i vătăma stricăciune.
 42
INCENDIUL
  A ceea dintre umbre, care părea a fi căpetenia, profera ameninţări hazlii, în timp ce celelalte trei făceau un fel de balet deşănţat în semiîntunericul salonului. Consistenţa lor creştea treptat, pe măsură ce noaptea invada totul : în lumina a-murgului fuseseră doar nişte umbre, acum, din siluete vagi, luau forme tot mai sigure.
  —   A, pe tine te cunosc, exclamă
 43
el bucuros, întinzînd arătătorul spre căpetenia lor. Cînd ţi-ai lăsat bărbuţa asta ascuţită ca de drac ? Nu se potriveşte deloc cu meseria ta de lăptar.
  în momentul cînd îl arătase cu degetul, acela sărise neverosimil de elastic într-o parte, iar acum îi privea pe el cu indignare amestecată cu ironie. Zise zîmbindu-şi dinţii albi si mari din bărbuţa lucioasă :
  —   Nu.
  —     Adică nu eşti tu el, sau nu-ţi sade bine cu bărbuţă ?
  —     Nu, repetă acela, de astă dată dînd de cîteva ori din cap şi zvîrlind priviri piezişe către el.
  —     Vai, ai dreptate, ce distrat sînt. Ştiam eu că te cunosc totuşi de undeva. Eşti ajutorul de gropar, ţi-am dat atunci o monedă ; purtai şi a-tunci bărbuţă, nu-i aşa ?
  Acela îi aruncă o căutătură aproape duşmănoasă, dar se înveseli pe dată chicotind către ceilalţi, care continuau să danseze ridicînd picioarele lor foarte subţiri, cu încălţări ascuţite, nemaivăzut de sus. Păreau
 44
foarte preocupaţi de acest ritual şi nu luau seamă la nimic în jur.
  —     Ei, acum de ajuns, zise el pe un ton rezolut dar împăciuitor ; trebuie să termin de scris. Plecaţi. Vizita voastră a fost foarte veselă.
  —     Veselă, veselă, ha-ha-ha, veselă, îşi dădu drumul acela hohotind strident. Da, ai dreptate, foarte veselă, repetă prefăcîndu-se serios, apoi izbucni din nou într-un hohot nestăpînit.
  Se apropie oarecum nesigur de scaunul înalt de stejar negru pe care stătea intrigat el; îi atinse repede obrazul cu vîrful degetelor, parcă dintr-o curiozitate care avea ceva şi mustrător şi neîncrezător. El simţi că nu poate să spună nimic. Ceilalţi îşi continuau ţopăiala.
  Adunîndu-şi puterile, el rosti dintr-o răsuflare privind către uşă :
  —     Ştiu ce vreţi să faceţi cu mine, dar nu ies pe uşă, nu mă duc, nu mă mai duc...
  Şiroaie de lacrimi îi înecară glasul care devenise tremurător şi plin de
 45
rugă. Acela îi făcu un semn complice punîndu-şi degetul pe buze în semn de tăcere. Apoi îi şopti la ureche :
  —     Nu-ţi fie teamă. Va fi foarte vesel. Mult mai vesel. Te asigur.
  —     în sfîrşit, comedia s-a terminat, spuse el dintr-odată sigur de sine. Puteţi pleca. Am treabă. Nu mai am nevoie de voi.
  Acela făcu un gest către dansatorii care se opriră din ţopăit.
  —     Gata, plecăm, zise acela ară-tîndu-1. Apoi ca pentru sine : Voie, nevoie...
  După ce ieşiră unul cîte unul, el îi urmă de aproape, cu un aer foarte preocupat. Nimeni nu spunea nimic şi mergeau în noaptea compactă de toamnă. Nu bătea nici o adiere, nu era nici frig nici cald.
  Ajunseră într-o mică piaţă pustie unde se încrucişau patru drumuri.'
  —     Pe unde ? întrebă acela părind că ţine să îndeplinească prin aceasta o pură formalitate.
  M arătă cu palma şi porniră intr-acolo.
 46
   Nu prea tîrziu ajunseră la o clădire joasă, cu ferestre foarte mici prin obloanele cărora nu se vedea nici o lumină. Părea să fie clădirea unui vechi han, după obloanele fieruite de la ferestre şi după uşa de lemn aproape putrezit, cu un lacăt uriaş ; deasupra prispei late peretele faţadei purta un brîu de un negru intens, iar din curtea interioară cîţiva castani bătrîni, în parte scuturaţi, dominau acoperişul care arăta a fi din şindrilă putredă. Cînd au intrat, lumina roşcată a unei candele arunca reflexe pîlpîitoare ; era o încăpere largă dar joasă, al cărei mobilier se compunea din numai cinci piese : un scaun înalt din stejar vechi, avînd ceva a strană de biserică şi alte patru, mult mai mici, rotunde şi fără spătar, scaune joase cu trei picioare. El rîse linguşitor :
   —   De ce m-aţi adus aici ?
   Ceilalţi rîseră cu subînţeles, dar vădit amuzaţi, de parcă el ar fi spus o glumă fără perdea sau ar fi făcut un semn ruşinos. Acela privi o clipă cu coada ochiului către soba
 47
enormă cu o plită de forma şi mărimea unui pat, dar se întoarse ca ars şi rîse şi el, deşi oarecum stîn-jenit. Apoi zise cu voce înaltă şi falsă :
  —   Iată-ne deci înăuntru.
  —     In foro intemo Justitia non judicat, răspunse emfatic el.
  —     în fine, în fine, n-o să ne cio-rovăim acum pentru atîta lucru, se grăbi să asigure negustoreşte acela. Nici nu a fost vorba de asta.
  —     Bine, bine, dar în definitiv e vorba de mine, adică vreau să spun că aş vrea să ajungem la o armonie bazată pe dreapta judecată...
  —     Acum o clipă spuneai că „non...“
  —     Mă rog, mă rog, cuvintele sînt susceptibile de interpretări variate şi adesea contradictorii. Vreau să zic însă că ar fi spre folosul liniştii noastre sufleteşti dacă...
  —     Linişte ! se răsti dintr-odată acela ca un învăţător scos din fire de către nişte copii cicălitori. Căpătase o înfăţişare aproape majestuoa-să, o severitate nouă răzbătea acum
 48
din gesturile pe care lumina pîlpîitoa-re a candelei le proiecta uriaş pe pereţii încăperii. Nu ne mai împuia urechile cu cazuistica ta greţoasă. Mai bine dezbracă-te.
   El îşi scoase cu gesturi concesive pardesiul, lăsînd să se înţeleagă că-i face aceluia un hatîr, în urma căruia vor fi chit. între timp acela se aşezase pe scaunul înalt de stejar care părea să fi fost anume pregătit şi urmărea ţintă mişcările lui. Ceilalţi îşi continuau în tăcere ţopăiala lor obişnuită, neluînd seama la nimic în jur.
   —   Atît ? întrebă dispreţuitor a-
cela, cînd el se înfăţişă fără pardesiu.
   —     Mi-e frig, mi-e frig... murmură ca o scuză el.
   —     Ţi-e frig, ţi-e frig... lavaliera îţi ţine de cald ? El îşi desfăcu cu degete febrile lavaliera de la gît şi o aruncă pe jos.
   —     Parcă nici n-ai şti să te dezbraci, rosti insinuant acela. înaintea femeilor ştii să te despoi tot, a ? Cra-iule !
  în acelaşi moment umbrele se. a-propiară pe neaşteptate de el şi începură să-l atingă. Pradă unei surescitări care-1 făcea să gîfîie, el îşi aruncă pe podea mai întîi haina, apoi vesta. încercă să-şi dezlege şireturile de la pantofi, dar nereuşind şi-i descălţă trăgîndu-i violent. Ţopăiala celor trei se transformase într-o sarabandă fantasmagorică, iar liniştea devenise un vacarm amestecat şi confuz.
  —     Evrika, evrika, bolborosea el inconştient, în timp ce-şi rupea nasturii de la cămaşă.
  Cînd rămase numai în izmenele de catifea neagră începu să ţopăie, arătare deşirată şi fistichie în hora umbrelor care săltau neîntrerupt. O veselie smintită plutea în obscuritatea încăperii ; sunete ascuţite de cimpoi, amestecate cu tonuri profunde şi cascade hilare, întretăiate de glasuri dogite de beţivi, frînturi de chemări se auzeau din toate direcţiile. Aceea dintre umbre care părea să fie căpetenia tăcea acum într-o imobilitate de piatră pe scaunul înalt şi negru ; privea
 50
pierdut, într-un punct imprecis, pă-rînd că nu vede nimic în jur.
  —      Stai ! articulă într-un tîrziu, greoi şi obosit. Sunetele stridente cedară lent ca din cimpoaie răsuflate ; mişcările umbrelor încetiniră dezamăgite, pînă cînd încetară cu totul ; o tăcere încordată se instală, ca o aşteptare.
  —      Arată-mi ! reveni acela ; o mare oboseală şi ceva dureros ieşeau la iveală din rostirea cuvîntului.
  El se apropie şovăitor de tronul de lemn întunecat. Mai joase decît dîn-sul cu un cap, umbrele îl înconjurau întrebătoare. Cînd ajunse la trei paşi se opri copleşit de-o povară enormă ; ridică puţin cotul stîng, ca pentru a arăta ceea ce şi aşa se vedea prea bine : pe pielea măslinie a pieptului său, în dreptul inimii, lucea de-un alb nesănătos o stea mare cu colţuri subţiri şi lungi, ca nişte raze ; putea să fie cicatricea unei vechi arsuri.
  —      Deci tu eşti acela... se auzi ca prin vis, ca un reproş. Tu eşti acela, tu porţi deci semnul... tu eşti însemnatul, imaculatul...
 51
  Glasul devenea tot mai confuz, pînă se transformă într-o bolboroseală. Apoi ca o tînguire : „Am găsit, te cunosc, am găsit...“
  Dar Scaunul nu este niciodată îndurător.
  Căci coruri adînci intonau Simfonia, în timp ce umbrele, cu mişcări precipitate, au scos de după sobă nişte sîrmă ruginită ; neţinînd seamă de nimic, îl îmbrînciră către plita ca un pat ; îl răstigniră cu faţa-n jos, iar încheieturile braţelor răşchirate i le legară brutal cu sîrma aceea ruginită, .de belciugele fixate anume pe margini. Picioarele, apropiate unul de altul, atîrnau puţin prea lungi peste gura sobei.
  —     Crurifrangum. Spuse unul dintre vrăjitori.
  —     Non. Per foco. Comme d’habi-tude. Cotcodăci altul.
  Simţi apoi cum pe cap i se aşează în grabă tichia aceea îngrozitoare, făcută din hîrtie.
 52
  O     pălălaie de lemne de brad ilumina delirul, în timp ce din toate părţile suna înalt pînă la ceruri Oda Bucuriei.
         HOTEL „PARADIS"
     A
     încă din vremea adolescenţei sînt umbra acelei femei ; povestea, chinuitoare pentru mine, a puţinelor clipe cînd ne-am aflat oarecum împreună, nu are decît o legătură îndepărtată cu întîmplarea ciudată pe care o voi relata. Destul doar că nu sînt, de multă, foarte multă vreme, decît umbra tăcută, îngăduită prin-tr-o miloasă înţelegere, a doamnei M. ; spun miloasă înţelegere pentru
că soţul ei, un fost coleg dealtfel, mă tolerează de 15 ani în apropierea lor, făcîndu-se pur şi simplu că nu mă observă. La început ne mai salutam uneori, dar după un timp au neglijat să-mi mai răspundă la salut. E destul dispreţ, meritat desigur, în ţinuta lui ; despre milă poate fi vorba cel mult din partea doamnei, deşi cu timpul îmi pare că simţămîntul soţului faţă de mine a sfîrşit prin a
i se impune şi ei. Vai, unde-s naturaleţea şi căldura din istoria „tînă-rului Werther" ?
  Relaţiile noastre, dacă se pot numi aşa, sînt atît de incomode, de nefireşti pentru fiecare dintre noi şi chiar pentru condiţia zilnică a vieţii obişnuite, încît dacă se mai adaugă şi durata şi constanţa lor, îţi vine să-ţi iei lumea-n cap. Nimic şi nimeni nu mă poate, nu ne poate ajuta să ieşim în vreun fel din insuportabila noastră comuniune, deşi Dumnezeu ştie că-n fiecare ceas al vieţii mele îmi pare că fac totul, cu disperarea ultimei puteri, pentru a curma odată aceea ce totuşi aş dori
 55
să nu aibă sfîrşit. Şi pot jura că în felul său, cu fiecare din noi lucrurile stau aidoma. Dar nu despre acestea vroiam să vorbesc ; se vede însă că e plăcut naturii umane să se lamenteze la orişice pas, iar povestitorului să aducă vorba despre ce-1 doare pe el mai curînd decît despre aceea ce l-ar putea interesa cu adevărat pe eventualul său cititor.
   Întîmplarea curioasă pe care o voi relata este de dată foarte recentă ; nici nu sînt încă în stare s-o înţeleg, şi cu atît mai puţin să-i prevăd urmările. Fapt este că soţii M. mai locuiesc încă la hotel ,,Paradis", iar eu ocup încă aceeaşi odaie din singura casă pescărească ce s-a mai păstrat pe plaja acestei localităţi de vilegiatură.
   Desigur că în numeroşii ani de cînd sînt o umbră, milioane de gesturi» neobservabile sau imaginare, inflexiuni neaşteptate ale vocii, chiar cîteva întîlniri accidentale sau situaţii aparte, sau câte infinite lucruri în aparenţă mărunte au avut pentru mine
 56
însemnătatea unui cutremur universal...
  Această ultimă întîmplare însă este o adevărată întîmplare, adică ceva ce are darul de a schimba, într-un fel pe care încă nu-1 pot pricepe, însă de a schimba ordinea de mult pietrificată a existenţei „noastre". Mă gîndesc la asta cu exaltare şi cu spaimă, ca la o slobozire sau ca la
o  plecare îndepărtată. Ca la o lungă călătorie pe mare.
  în seara aceea, la barul „Paradis", unde ne petreceam de obicei serile („ne petreceam" e un fel de a zice, de fapt soţii M. veneau aici pentru a face conversaţie sau a juca „Sekt" cu două familii cu care erau prieteni, iar eu — ca să stau retras într-un ungher mai întunecos şi să urmăresc cu lăcomie şi cu umilinţă fiecare gest sau cuvînt al doamnei M.), în seara aceea la barul „Paradis" a apărut un nou personaj. Trebuie să spun că sezonul era pe sfîrşite, de fapt se cam sfîrşise, şi chiar de multişor, aşa în-cît muşteriii se puteau număra pe degete şi se cunoaşteau între ei. Dealt-
 57
fel se simţea apropiata plecare a tuturor, sau în orice caz eu simţeam că ,,noi“ sîntem pe ducă.
   Necunoscutul se aşezase în acelaşi colţ ca şi mine, şi deşi înfăţişarea sa ar fi putut atrage atenţia, nimeni nu păru a-i băga în seamă prezenţa. „Bah, îmi spusei, iată unul care s-ar putea să mă plictisească. Sau în orice caz să mă deranjeze prin simpla şi inoportuna sa existenţă". Dar mă înşelam. Necunoscutul nu scoase nici un cuvînt toată seara, şi, aşa cum părea să treacă neobservat de toţi ceilalţi, el de asemeni părea că nu vede pe nimeni. Eu mai degrabă l-am cercetat de cîteva ori cu privirea ; insul făcea impresia că numără întruna ceva, fără glas, dar mişcînd uneori buzele ; mă puteam desigur înşela, dealtminteri mă interesa prea puţin.
   In seara aceea idolul meu a fost de o mare voioşie ; o, îi ştiam de cînd era fragilă şi fecioară ca trestia hohotele cristaline, iar în seara aceea a băut şampanie. Sînt umbra ei, am băut şi eu şampanie, dintr-o cupă
 58
identică. Un soi de voioşie febrilă mă cuprinsese şi pe mine, cînd în-tr-un tîrziu, după ce am stat o vreme în stradă contemplîndu-le siluetele ce se proiectau la fereastra apartamentului lor, am auzit încă o dată hohotul ei, mai plin şi mai bogat, apoi lumina s-a stins şi am plecat, cu o dispoziţie febrilă, pe malul mării, cu intenţia de a mă scălda, îmi place să înot noaptea gol, înot destul de bine şi cu o voluptate anume.
   Marea era încă relativ liniştită, deşi emana ceva ameninţător; a doua zi avea să fie desigur agitată. După ce m-am dezbrăcat am stat puţin pe digul de unde obişnuiam să intru în apă. Pe neaşteptate răsări în imediata apropiere o siluetă ; probabilitatea de a apărea cineva la acea oră în acel loc era practic exclusă, încît stupefacţia mea semăna mai degrabă a spaimă. Dar îmi ţinui cumpătul ; se apropie de mine un bărbat, de asemeni dezbrăcat. Trupul lui, de o mare frumuseţe, vădea un vechi şi exersat înotător. Se
 59
apropie de mine cu un aer ceremonios şi îmi întinse ceva ce părea a fi un fel de cunună din plante jilave. „Păstraţi-o, doamnă, în amintirea întîlnirii noastre."
  Eram mut de uimire şi, neştiind ce să fac cu obiectul pe care mi-1 dăduse, îl pusei pe cap. El urmări gestul cu o privire aprobatoare şi liniştită, apoi se lăsă lin şi fără efort în apa întunecată. „E nebun, îmi spusei, acum desigur că se va îneca în marea care devine tot mai agitată. “ Năucit, sării în apă — culme a ridicolului — cu bazaconia aceea pe cap, singurul gînd ce-mi răsuna în minte fiind acela de a nu-1 lăsa să se înece totuşi pe acest nebun, despre care-mi dădusem seama a fi străinul de la barul „Paradis". înotai din toate puterile — se întîmplă arareori să găsesc un rival serios în materie de înot — lăsîndu-mă condus de instinct, dar şansele de a vedea pe cineva noaptea pe mare sînt în principiu egale cu zero. După un timp, eram destul de obosit, mi se păru că văd pe cineva înaintea mea ; răsărea
tocmai luna, şi-n brazda luminoasă vedeam într-adevăr un înotător, un minunat înotător cu care nu mă puteam compara, înotînd extrem de uşor şi degajat, dar cu un spor de necrezut, stilul „delfin“. „Nu o va ţine mult, îmi zisei, este imposibil s-o ţie aşa mai mult de 80 de metri.“ Şi continuai, în craulul meu, care nu-i lipsit nici de viteză nici de eleganţă şi în care pot ţine cîţiva kilometri, să urmăresc paradoxala apariţie. Dar vai, sub lumina strălucitoare a lunii putui vedea cum distanţa dintre noi creşte vertiginos ; că „delfinul" concurentului meu nu cedează deloc în ritm şi energie, ci îşi păstrează o admirabilă, uluitoare constanţă.
   Dacă n-ar fi fost dîra luminoasă a lunii l-aş fi pierdut de mult din ochi ; îl urmăream acum cu obida şi încăpăţînarea vanităţii — a singurei mele vanităţi, aceea de înotător
 —  înfrîntă în condiţiuni atît de neprevăzute. Dar omul meu se tot ducea, abia de-1 mai zăream ; eram departe în larg şi marea devenea tot
 61
 mai neliniştită. Mă întorsei frînt şi năucit ca după o lovitură în cap. Mă îmbrăcai mecanic, se făcuse frig şi marea vuia ameninţînd. Pe dîra orbitoare a lunii nu se vedea nimic ; dar această fîşie de lumină brăzdează marea în funcţie de locul şi direcţia din care priveşti, aşa că nu mă aşteptam să văd nimic. Din cînd în cînd sălta jucîndu-se agil în razele de lună silueta fină a unui delfin. Singurătate, tăcere. „Sînt desigur surescitat în seara aceasta. Totul a fost o simplă nălucire."
  Am căutat hainele necunoscutului, trebuiau să fie undeva pe ţărm. Nu le-am găsit. Am aşteptat o vreme, cam atît cît socoteam că i-ar trebui pentru a se întoarce. Nu s-a întors. „S-a înecat desigur, îmi spusei, sau se va îneca în orice caz, marea a devenit deja periculoasă. “
  In dîra luminoasă a lunii valurile făceau acum coame albe de spumă, iar vîntul se înteţise. Am plecat cu gînduri confuze spre casa de pescari în care locuiam. De pe faleză mi se păru că văd din nou, în brazda ilu-
                          62
i
minată, jocul graţios de delfini ; bineînţeles că nu vedeam nimic, era absurd.
                         ★
                 ★    ★
  A doua zi a fost una din acele zile de un albastru sfîşietor, stăpînită de vîntul acela persistent care amplifica senzaţia de sfîşiere. M-am plimbat îndelung pe plaja pustie, cu gîndul nemărturist de a afla un semn al întîmplării din ajun. Purtarea atît de ciudată a necunoscutului, aerul ceremonios şi familiar totodată cu care îmi adresase paradoxala formulă şi-mi oferise nu mai puţin extravagantul obiect, în fine ciudata şi, evident, definitiva lui dispariţie mă tulburaseră din reveriile mele monomaniace.
  Şi totuşi, ideile dezordonate care mă asaltau rămîneau în continuare un simplu fond pe care se grava şi mai adînc o singură pasiune atotstă-pînitoare. Aproape că uitasem excentricul străin, şi nu atît gîndul de a-i găsi veşmintele mă purta pe ţărm, cît
 63
veşnicele remuşcări şi calcule fără soluţie, întortocheatele spirale ale patimii prin care ispăşesc probabil cine ştie ce păcate obscure. Marea se zbuciuma ca o femeie împătimită, spume albe tîşneau printre stînci împreună cu hohote demenţiale sau vaiere prelungi şi imprecaţii înăbuşite. Un stol de păsări cenuşii, mari scoteau ţipete acute în jurul unui cadavru de delfin pe care-1 aruncase marea. Zăcea pe nisip într-un mic golfuleţ şi părea că se oferă cu un fel de voluptate festinului aceluia păsăresc, pe care trecerea mea nu avu darul să-l stingherească cîtuşi de puţin.
  M-am dus cu melancolie la restaurantul „Paradis", unde luam prînzul la o masă vecină cu a soţilor M. Aşteptarea mea s-a prelungit pînă către seară fără ca ei să se arate. întors la mine, încercai să-mi trec vremea cu lectura pînă la ora cînd obişnuiam să vin la bar. Am apărut ceva mai devreme ; soţii M. împreună cu cele două familii erau deja acolo. Aşezîn-du-mă în ungherul meu, constatai că
doamna M. părea trasă la faţă şi cu un aer preocupat. Bineînţeles că nu mă băga nimeni în seamă, dar eu simţeam un fel de curaj neputincios, o putere neputincioasă dacă se poate spune aşa, neputincioasă prin perfecta ei inutilitate. Puţin după aceea se petrecu ultimul lucru la care m-aş fi aşteptat : îşi făcu apariţia, cu aceeaşi atitudine discret-ceremo-nioasă, necunoscutul din ajun. Aerul său de bună-cuviinţă şi de gravitate distona strident cu un exorbitant a-mănunt vestimentar : pe capul cu păr destul de bogat, uşor încărunţit, purta un fel de cunună din iederă şi alge de un verde intens, încă ude. Pe costumul cenuşiu, impecabil tăiat, se prelingeau mici şiroaie provenite de la acest articol de necrezut. Impresia asupra mea a fost aceea de şoc electric, şi, ciudat, nu atît din pricina faptului că îl credeam mort, cît mai ales din aceea a obiectului pe care îl purta pe cap. Nimeni însă nu-i sesiză nici apariţia, nici atît de bătă-toarea la ochi particularitate.
 65
  Şi totuşi, trebuie să spun că oricît de mare ar fi fost uluirea mea în faţa ciudatei arătări, sufletul meu continua de fapt să-şi urmărească cu aceeaşi aviditate idolul ; tot restul, deşi îmi dădea o perplexitate soră cu nebunia, avea ceva din inconsistenţa şi ameţeala vagă a unui vis. Eram aceea ce eram : umbra, doar umbra statornică şi umilită a doamnei M., care a fost cîndva pentru mine pur şi simplu R. Şi de aceea pot spune că deşi nu părea să fi observat ceva, chipul femeii devenise şi mai palid, de o paloare care mă îngrijora. Vocea ei, pe care la orice prilej o sorbeam cu toată fiinţa, nu s-a auzit nici o singură dată în cursul acestei de a doua apariţii a bizarului necunoscut. El se aşeză netulburat în acelaşi loc ca şi în seara precedentă. Părea că nu mă observă sau că nu mă recunoaşte, se prefăcea mai bine-zis. Şederea lui nu dură mult, căci deodată se ridică şi se îndreptă exact spre mine. Trupul lui bine făcut se înclină puţin, cînd cu o voce, o voce stinsă şi uşor rugă--
 66
toare ce nu mai era aceea de ieri seară, îmi spuse : „Iată un mesaj pentru dumneavoastră, doamnă. Vă rog să-l primiţi. “
  Nu fac parte din generaţia în care e posibilă confuzia sexelor ; port mustaţă „Douglas“ pe care, spre a-i ascunde cărunteţea, obişnuiesc s-o cănesc. Mă pregăteam să protestez împotriva formulei cu care înţelegea să mi se adreseze şi să-i spun că refuz orice fel de mesaj din partea lui sau a oricărei persoane care are vreo legătură cu el, cînd îşi înălţă puţin capul ca pentru a mă înfrunta. Pe gît şi prelungindu-se desigur sub cămaşă avea o mulţime de răni mici şi rotunde, însă adînci şi deschise. Nici o picătură de sînge nu se vedea în plăgile totuşi proaspete şi aceasta mă făcu să încerc repulsia pe care o ai faţă de un cadavru. Pînă să-mi revin, omul dispăruse cu mersul lui lent dar energic, avînd ceva majestuos şi melancolic totodată.
  Urmărit încă de privirea aceea de nuanţa albastrului ultramarin, fixă
 67
şi totuşi imprecisă, deschisei plicul puţin umed şi scosei „mesajul" care, trebuie să mărturisesc, cu toată repulsia ce o resimţeam, mă făcea curios. în acelaşi moment însă se în-tîmplă ceva nemaipomenit : obiectul adoraţiei mele mă privea, vai, pentru prima oară după atîţia ani (mai precis după 5564 de zile), mă privea fix şi cu un interes nedisimulat.                                _
  Copleşit şi neputînd suporta nici gîndul că s-a înecat sub ochii mei, căutai să mă ocup cu ceva, desfăcui orbeşte hîrtia şi citii mecanic, fără să pricep nici o silabă, „mesajul" pe care îl transcriu mai jos :
          Cîntecul pe ape al celui înecat
Aegeus, Aegeus, vino, Aegeus, dintre atoli.
 68
Sufletul meu este bufnita mării, cercuri concentrice face uitarea prelung împrejurul înscufundării. De jur împrejur este Marea.
Aegeus, Aegeus, corabia noastră unde pleca ?
Căci roze greoaie pe ea atîrnară, din lemne de roze şi iasomie corabia noastră ei o lucrară, ca să dureze o veşnicie...
Aegeus, Aegeus...
Iată beţia de roze a zorilor, clopote clare, glas de opal, dorul de ducă al călătorilor, sufletul meu vrea să vie la mal. Vino, Aegeus, dintre atoli.
69
 S-a nimerit o fîntînă acolo, ori crater, al tuturor lumilor loc mai adînc, concentricul centru admcei străbateri... In nulul albastru mă-nec şi mă stîng..
Aegeus, Aegeus, unde-i, Aegeus, insula ta ?
  O, nefericită aşezare a firii mele ! în loc să profit de inesperatul noroc şi să mă înec în ochii iubiţi care mă urmăreau, mi se ofereau, eu am citit, dar cum am citit, căci eram orb, eram inexistent, ,,mesajul“ aberant al u-nui nebun. Chiar în clipa cînd am isprăvit „citirea", ochii ei s-au îndepărtat, cu un fel de regret şi reproş, cu o nesfîrşită şi inexprimabilă duioşie... Erau aceiaşi ochi ce m-au privit aidoma, într-o îndepărtată zi a cărei întreagă vină şi povară o voi purta mereu.
  Ca şi cum nu s-ar fi întîmplat nimic, soţii M. se ridicară urmaţi de ceilalţi. îndată după aceea plecai şi
      eu, neobservat şi tot adîncit în calcule fără ieşire, purtînd un plic verzui şi jilav în buzunarul de la vestă... ★
                        ★ ★
   Mă dusei ca de obicei pe malul mării. Recunoscui pe dată, după stil, cine era înotătorul care abia dacă se îndepărtase cîteva zeci de metri de la ţărm. Smulsei precipitat veşmintele de pe mine şi încercai cu disperare să-l ajung. Cînd, după o cursă epuizantă, reuşii totuşi să mă întorc, un fel de lătrat se auzea din larg, batjocoritor şi infinit de melancolic în acelaşi timp. Un fel de lătrat ca un scîncet de copil şi ca boncăluitul de cerb. Am ascultat îndelung, în timp ce luna plină răsărea deasupra mării. Am înţeles că marele voiaj este într-adevăr aproape.
                           ★
                  ★     ★
 71
             „Dacă tu locuieşti sub cupolele mării,
                                                 dacă tu...
              Dacă tu te strecori pe furiş dintre valuri la ceasul cînd marea
             este mantia noastră de purpură... Dacă tu eşti acela ce bate în zori
                                          toaca mării
             şi marele clopot al mării îl sună-n
                                                     adînc...
Dacă tu...“
Cînd vocea ei şoptea într-un melodios delir aceste cuvinte ce nu se îndreptau către nimeni, cu ochii închişi...
Cînd noi, cei trei, număram pentru ultima oară şi calculele se vădeau perfecte...
O   fragedă fregată, cu inima uşoară ca a unei păsări... Iar marea fu mantia-n care ne-am învelit goliciunea.
              POVESTIRE
   Am fost îmbrîncit pe uşa încăperii în care se afla domnul Pisică ; era o miercuri, ziua mea cu noroc.
   Domnul Pisică stătea acolo împreună cu alţi cîţiva, dar eu l-am cunoscut din primul moment. Conform obiceiului meu nu mă prezentai, ci mă aşezai pe nelipsita bancă de stejar şi aşteptai o lună. Apoi încă o lună şi încă una. Apoi un şir nedefinit de luni, timp în care toate istorisirile fură
 73
depănate de multe ori. Domnul Pisică spunea :
  „Ce rost are să mai povestim ceva ?“ După care ne povestea invariabil şarja de cavalerie de la 26 mai şi spre încredinţare ne arăta cicatricea pe care-o avea la piciorul stîng. Domnul Pisică era un filosof.
 74
    DISPARIŢIA LUI FLORY
   F lory avea o fire perversă, asta este. La începutul prieteniei noastre, eram încă tineri, mă trata cu un fel de amabilă superioritate. Mai tîr-ziu mi-a conces, de ochii lumii, egalitatea, pentru ca în cele din urmă să ia obiceiul nesuferit de a mă linguşi mieros, bineînţeles mai cu seamă sau numai cînd mă aflam de faţă. în realitate nu avea nici destul bun-simţ, nici destulă minte pentru
 75
a-mi recunoaşte geniul. Căci un admirator îmi scria chiar în vremea aceea că la o întîlnire cu publicul în oraşul G., venind vorba despre mine, Flory (în scrisoare nu i se dădea în mod expres numele, dar reieşea limpede că despre el era vorba) s-a pronunţat ca şi cum n-ar fi auzit de vreun autor cu numele meu. Aceasta era firea lui Flory.
  Nu i-am gustat niciodată aşa-zisa poezie, dar a trebuit să mă aplec în faţa succeselor sale, efemere desigur, şi mai ales neîntemeiate. A făcut carieră, în vreme ce eu m-am retras în casa izolată în care trăiesc şi azi, tot singur.
  La 87 de ani mă ţin încă bine, în vreme ce absolut toţi camarazii noştri de generaţie sînt morţi. Şi Flory e mort. De patruzeci de ani. împrejurările morţii lui nu se cunosc, fapt care i-a pecetluit soarta în istoria literară, aureolîndu-1 cu acea misterioasă dispariţie, despre care ş-a vorbit şi s-a scris atîta. Norocul lui. In curînd şi eu voi trece dintre cei vii; cu siguranţă însă că nu atît de enig-
 76
matic ca Flory. Se vede că moartea mi se apropie, de vreme ce-mi aduc aminte, pentru prima oară, mi se pare, în patruzeci de ani, de amicul meu. îi plăcea foarte mult iasomia, şi la geamul cu gratii al closetului pe care nu-1 mai folosesc de patruzeci de ani tocmai a înflorit tufa bă-trînă, aceeaşi tufă de iasomie pe care Flory a admirat-o atîta în dimineaţa cînd mi-a făcut prima şi dealtfel şi ultima sa vizită. Cred că nu voi putea rezista ispitei de a folosi, înaintea marii călătorii, încă o dată closetul acela. Probabil că balamalele oblonului gros de stejar ce închide pe dinafară fereastra, expuse ploii atîţia ani, s-au înţepenit. A trebuit să-l trag către seară, nu atît din prudenţă, dar oricum iasomia nu mai conta, căci prima noapte a fost una din acele înăbuşitoare şi opace nopţi de vară, cînd universul ţi se pare un mormînt întunecos şi strîmt. în patruzeci de ani balamalele şi zăvorul unui oblon exterior, expuse intemperiilor de tot felul, se pot înţepeni foarte tare.
 77
  Mă gîndesc ce s-ar fi ales din Flory dacă n-ar fi avut inspiraţia să mă viziteze în dimineaţa aceea. Un poetastru ca alţii o mie, despre care n-ar mai fi vorbit nimeni. Pe cînd aşa...
  A avut noroc că m-a găsit acasă. Mare noroc. Era într-o dimineaţă de sfîrşit de mai sau început de iunie,
0  astfel de dimineaţă glorioasă, exact ca acum. Bujori de diferite soiuri îşi atîrnau florile grele, şi iasomia de lîngă fereastra closetului exala o mireasmă care întotdeauna mi-a fost nesuferită : un damf apăsător şi molatec, după care însă ştiam că se înnebuneşte amicul Flory. O plantasem cu mîna mea acolo; cu trei ani în urmă, cînd lui
1  se conferise, pe nemeritate desigur, cununa de lauri ; toţi au fost de părere că mi se făcuse o mare nedreptate. A fost propriu-zis o ruşine. Eu fui cel dintîi care l-am felicitat, în cei mai călduroşi termeni. Probabil că asta i-a mers la inimă, căci în anii ce i-a mai trăit, trei la număr, amiciţia noastră a devenit
 78
aproape o frăţie. N-am insistat niciodată să vie la mine, deşi eu îl vizitam adesea. Mă arătam uşor stingherit ori de cîte ori venea vorba de locuinţa mea şi căutam să orientez discuţia spre alt subiect. Nu i-am oferit niciodată cartea mea de vizită.
  A venit în dimineaţa aceea, cînd sub un cer de culoarea acidului prusie grădina şi casa îmi erau copleşite de mirosul stătut al iasomiei.
  —     Oh, zise pe tonu-i gîlgîit şi fals, este o adevărată minune cum de am nimerit. Pur şi simplu din instinct.
  —     Da, da, o minune, răspunsei. O adevărată minune. într-adevăr, cartierul în care locuiesc, deşi nu prea depărtat de centrul oraşului, este un cartier foarte întortocheat ; străzi înguste şi pavate prost cu pietroaie ce te împung prin pingele scoboară, urcă şi iar scoboară, cu cotituri în loc şi răscruci înşelătoare, îneît cu greu se poate orienta cineva, mai ales cînd calcă pentru prima oară prin aceste locuri uitate
 79
de Dumnezeu, în care m-am hotărît să-mi trăiesc zilele.
  —     Melchior, să nu-mi spui că nu te bucuri de vizita mea, continuă oaspetele cu locvacitatea sa obişnuită. Ştii, vroiam de multă vreme să ne întîlnim, numai noi, să stăm de vorbă despre toate celea.
  —     Dar dimpotrivă, mă bucur mai mult decît îţi închipui. Sper să fie o vizită lungă.
  —     Nu mă grăbesc deloc, i-am spus şefului că e ziua soţiei, iar soţiei că mă duc cu şeful la pescuit. Dar te rog, nu te deranja...
  —     Este un cidru mânu propria ; slab alcoolic şi diuretic. Ştiu că suferi cu vezica.
  într-o oră s-au golit patru sticle şi a trebuit să ascult relatarea detaliată a ultimelor cancanuri din cercul în care strălucea poetul liric Flory ; în acest timp a vizitat closetul de şase ori.
  Apoi a trecut la confesiuni, şi în cele din urmă la poezie. Mi-a recitat aproape toată opera sa. Eram la a şasea sticlă de cidru cînd a intrat
 80
din nou la closet. Numărasem exact : a unsprezecea oară.
  M-am apropiat încet şi am tras aproape fără zgomot zăvorul' pe dinafară : un zăvor greu ca la puşcărie, pe uşa masivă de aramă. Flory n-a auzit sau n-a dat importanţă zgomotului. Am aşteptat în picioare, cu răsuflarea oprită. Abia foarte tîrziu mînerul s-a mişcat, la început leneş, apoi de cîteva ori mai agitat. După o pauză Flory apăsă violent pe mîner şi împinse uşa cu putere. Apoi îl auzii, un ton stînje-nit — jenă şi enervare în acelaşi timp :
  —     La dracu, Melchior, s-a blocat uşa.
    MOARTEA ŞI VIAŢA LUI ASPASIO
                             I
  Eram moluscă cefalopodă pînă în clipa cînd m-a fulgerat paradoxalul gînd al morţii lui...
  Şi clipa aceea mi-a dat o putere de foc, şi-atunci am pornit să te aflu curînd, să fac ca să dureze neclintit adînca-mi moarte, o Aspasio, să fac să mai dureze cît un bob de grîu adînca ta viaţă.
 Şi gîndul morţii tale a încolţit şi a crescut cu năvală în mine şi m-a
 82
cuprins şi m-a-necat ca o apă mare şi ca o înviere.
  Dunărea, Dunărea mînă la vale un pai fragil suflat din holdele de grîu ; curentul negru nu cunoaşte îngăduinţă. Luntre subţire de aur, frenetică grabă de a ajunge la vale, la vale, foarte la vale, la tine, Aspa-sio...
                     II
  Sub candelabre de floare mi se păruse odată să fie locul de miere al stingerii tale ; te-am căutat şi sub prunul — fantastic episcop în alb la fereastra iubitei, — şi nu te-am găsit spînzurînd ; deci m-am gîndit, pe colinele roşii tu arzi, şi m-am dus, dar nu am aflat nici un rug. Şi iată acum simt un iz de pămînt şi de volburi, un freamăt de viaţă fierbinte, beţie atotcuprinzătoare ; şi spaima găsirii de tine, Aspasio.
 83
 HI
  Şi apropiindu-mă ştiam că apropii sfîrşitul; după ce voi vedea, voi fi fost ucigaşul tău însuţi, Aspasio.
  Şi mă grăbesc cu fervoare, ca să fac să mai dureze aceea ce mi-i sete să se curme...
                    IV
  Sînt două sălcii mari, de una din ele-i legat trupul tău mort, o Aspasio sufletul meu...
  Cu frînghii meschine ţi-au legat mîinile, lipite una de alta la spate, şi ţi-au lăsat şapte paşi de la trunchi, să te mişti ca şi cum ai fi liber.
  Cu tălpile tale ai bătătorit un cerc înroşit de sîngele vieţii ; nu eu sînt acel ce-am băut.
                   v
  Viaţa lui Aspasio (căci despre viaţa lui voi vorbi acum) este într-un lazaret despre care nu se spune nimic în afară de faptul că nimeni n-a
 84
venit vreodată de-acolo. Pelicanii privesc cu multă curiozitate înăuntru şi uneori chiar zboară pe deasupra fîlfîindu-şi aripile roz.
!
                    AUGUSTA
      îmi aduc bine aminte de unchiul meu N. ; aveam cam 20 de ani cînd a murit de o septicemie contractată în împrejurări ce n-au interesat cîtuşi de puţin pe nimeni, aşa că aluziile sale la „incidentul pe cît de stupid pe atît de sinistru, în vădită şi simbolică legătură cu episodul Augustei şi cu întreaga mea viaţă, şi care constituie "după toate probabilităţile jalnicul finis al dru-
 86
mului meu pe pămînt“ îmi vor ră-mîne pentru totdeauna neînţelese. Ca dealtm interi şi insistentele sale autoincriminări — cu privire la fapte despre care nu numai că n-am auzit niciodată vorbindu-se, şi în oraşul nostru lumea abia aşteaptă un pretext cît de mic pentru a născoci şi cleveti după aceea ani în şir
—   dar care, pentru oricine l-a cunoscut cît de cît pe unchiul meu, par cu totul neverosimile şi extravagante. Căci el avea o fire blîndă şi deschisă, aş zice aproape jovială, e drept tulburată uneori de uşoare accese de melancolie care-1 făceau cu atît mai simpatic şi interesant pentru cei din jur. Nici pomeneală de „falsitate şi orgoliu bolnăvicios", cum scrie el cu multă convingere chiar la începutul primei file. A fost, după cîte ştiu din auzite sau îmi amintesc eu însumi, un om corect şi meticulos, căruia nu cred că i s-ar fi putut reproşa vreun alt viciu sufletesc afară doar de acela că avea mania de a se lăuda că nu foloseşte pentru corespondenţă decît timbre
 87
ştampilate, dezlipite de pe scrisori mai vechi. „E o prostie, domle, zicea el cînd era bine dispus, să cumperi timbre poştale. Scrisorile merg cu atît mai repede cu cît timbrele sînt mai vechi, mai uzate, mai obişnuite cu voiajul. Iată eu n-am mai cumpărat un timbru poştal de 40 de ani, şi niciodată nu s-a întîmplat să mi se rătăcească vreo scrisoare." E drept că în perioada în care a locuit la noi şi în care l-am cunoscut mai bine, mi se pare că nu avea mai deloc corespondenţă. Toată lumea ştia că acest „principiu" era de fapt o glumă cu care-i plăcea să înveselească societatea, şi că venea de obicei ca o continuare a următoarei butade pe care o spunea cu vădită plăcere şi cu destul succes : „în privinţa datoriilor am fost încă din tinereţe de principiul că datoriile vechi nu se plătesc niciodată, iar cele mai noi se lasă să se învechească".
  N-am încercat să aflu detalii despre tinereţea sa ; ar fi fost şi inutil, căci dacă prin absurd cele povestite
 88
de el ar avea şi ceva adevăr, evident că memoria lor nu mai există în nici un fel, cel puţin din cauza timpului care mă desparte de'acele atît de ipotetice întîmplări. Aş pune deci cu plăcere totul pe seama unei „încercări de literatură", dacă anumite circumstanţe n-ar contrazice cu totul această ipoteză. Mai în-tîi unchiul meu nu era nicidecum tipul de om care „încearcă literatură". A fost în viaţa lui ceea ce se cheamă un bărbat pozitiv, cu studii şi aplicaţiuni de medicină, iar SDre bătrîneţe nu citea romane şi se dădea cu greu dus la cinematograf. Dispreţuia pasiunea mea juvenilă pentru „dramele psihologice",i deşi bineînţeles că evita să mi-o spună expres, cu toate că eu eram acela care-1 incitam mereu la discuţii pe asemenea teme. Ţin minte că pe cînd citeam Phedon ou de Fimmorta-lite de l’âme mi-am exprimat faţă de unchiul N. credinţa entuziastă în „suveranitatea spiritului". Des-chizînd un volum din Trăite d’anato-mie humaine de Testut, care se afla
 89
pe masa din odaia lui, îmi arătă una din planşele frumos colorate şi mă întrebă : „Unde anume crezi că-i_ localizat spiritul ? Poţi să-mi arăţi ?“
  Şi apoi, dacă s-ar fi apucat totuşi să scrie ceva, nu o astfel de spovedanie aberantă ar fi fost genul lui. Nu asemenea erupţii pasionale, de care eu însumi mă ruşinez pentru el.
  Lucrul devine şi mai ciudat cu cît . hîrtiile par a fi fost scrise dintr-o răsuflare, iar grafia ultimelor pagini denotă o mare agitaţie sau intervenţia unei alte persoane, care a scris sub dictare. Nu-i exclus ca totul să se fi petrecut într-adevăr în spital, înainte de moartea sa şi să nu fie altceva decît produsul febrei. Prea multă patimă şi prea multă stîngă-cie ca să fie „literatură" ; prea puţine temeiuri, şi mă bazez pe amintirile şi observaţiile mele asupra lui, pentru a se acorda acestor fantazii o cît de palidă verosimilitate. îl văd parcă şi azi în odaia lui de la noi, văruită cu alb, unde încă mai stăruie acel amestec de mirosuri abia per-
 90
ceptibile : tutun de pipă, mere domneşti, „herba absinthi", cum zicea el frunzelor de pelin pe care-i plăcea să le ţie în şifonierul de haine, şi încă ceva ce n-am putut niciodată defini — ceva ce-mi sugerează instrumente medicale nichelate ori săli de operaţie.
  N-am auzit pe nimeni spunîndu-i altfel decît „N.“, aşa că numele straniu pe care şi-l arogă în ultima propoziţie nu-i decît încă una din extravaganţele de care în chip atît de neaşteptat dă dovadă în „confesiunile" sale.
                            *
                 ★    ★
  Sufletul meu e pervers şi posedat, ceea ce s-a vădit din întreaga mea viaţă roasă de falsitate şi de un orgoliu bolnăvicios care numai o singură dată a cedat, şi atunci în faţa unei porniri monstruoase ; iar ultimele mele zile îmi hărăzesc dureri fizice de o acuitate care depăşeşte de sute de ori acuitatea oricărei vo-
 91
luptăţi imaginabile. Căci ceea ce s-a întîmplat cînd a murit Augusta a fost în afara durerii şi voluptăţii, sau în orice caz dincolo de tot ce este trupesc în aceste noţiuni, deşi rece văzut, a fost doar regăsirea atît de îndelung oprită a două entităţi care în chip obscur se subînţelegeau ca una singură, şi poate că iniţial fuseseră aşa.
  M-am scufundat atît de mult în labirintele durerii, în timp ce domnul Mazăre agoniza, încît tot restul vieţii mele îmi părea cu desăvîrşire uitat ; în dimineaţa aceasta, pe cînd îl luau pe domnul Mazăre care tocmai murise într-un suprem acces de vomă, mi-am dat seama dintr-odată că o visasem pe Augusta. încet-în-cet mi-am amintit tot visul, şi trupul meu s-a îndreptat în patul moale în-tr-o poziţie nespus de fericită. în vreme ce domnul Paradaiser, care se va face bine, clemfăie un măr, m-am deşteptat din acea dulce rigiditate cu hotărîrea de a încerca să las o urmă din ceea ce a fost cîndva cu mine şi Augusta. Finalitatea nu
 92
încerc să mi-o mai limpezesc, nu am nici timp şi apoi sînt ani de cînd am renunţat la acele întortocheate exerciţii intelectuale care la un moment dat aproape că reuşiseră să mă prefacă într-un fel de cazuist sau comentator talmudic ; nu, această vocaţie, efect sau poate, dimpotrivă, cauză a unor studii aride şi fără ieşire, mi-am înnăbuşit-o de mult. E vorba acum de o sublimare a instinctului primitiv şi încăpăţînat al vieţii de a se conserva sub o formă oarecare, în cazul acesta sub forma dorinţei febrile de a proiecta în afară tocmai elementul care în mod mai mult sau mai puţin conştient a fost de fapt adevărata esenţă a vieţii mele, evenimentul ei capital ; acelaşi mecanism în fond, care face ca bărbaţii zdraveni să ejaculeze înaintea unei morţi iminente.
  Deci nu voi însemna aici decît acele cîteva fapte, singurele şi puţinele la număr, care constituie punctele de contact între scurta existenţă a Augustei şi viaţa mea hibridă ce va sfîrşi acum aici. Cauza ocazională
 93
a hotărîrii mele, viziunile nespus de fericite şi totuşi parcă de coşmar din această noapte, nu are rost, şi nici n-aş mai putea să le mai relatez, cu toate că ele au esenţa vieţii ; a unei alte vieţi însă, căci Augusta apărea într-o ipostază fundamental străină, chiar opusă naturii ei reale. Era parcă opusul ei şi totuşi ea însăşi.
  (Sînt semne că se apropie din nou rigorile comei, trebuie să apuc neapărat a consemna acele citeva fapte.)
  Sufletul meu de şarpe a cunoscut-o de-ndată ce am intrat în marea sală, unde mai erau vreo două sute de persoane tinere şi în general atrăgătoare ; m-am aşezat departe de ea, nu i-am aruncat nici o privire, sigur fiind că prada naivă nu are cum scăpa puterii de gheaţă cu care mă ştiam înzestrat. Dar am decis să procedez metodic şi cu tact, nici o greşeală nu-mi era permisă. împrejurarea că aproape zilnic trebuia să ne aflăm oarecum împreună, deşi aveam deosebită grijă ca ea să nici nu ob-
 94
serve că exist, era mai degrabă nefavorabilă decît favorabilă ; eu nu puteam uza, pentru a mă apropia de ea, de o circumstanţă exterioară care unea întîmplător şi provizoriu vreo două sute de inşi de ambe sexe, îmbrăcaţi în halate scrobite : ar fi fost vulgar.
  Primele cîteva luni nici n-am privit-o, căci o ştiam în întregime, eram sigur de ea şi o evitam cu o discreţie voluptoasă, păstrînd-o undeva foarte adînc ca pe ceva ce mi se cuvenea în chip firesc şi pe drept. Mă prefăceam că nu iau seama, şi în profunzime nici nu luam seama absolut deloc la curtea asiduă, fierbinte şi umilită pe care Vasile, unul dintre cei cu care lucram la aceeaşi masă de disecţie, i-o făcea Augustei. Ajunsese oarecum de haz, şi iubirea lui devenea din ce în ce mai obidită ; cum nu luam parte la conversaţiile comune, n-am fost niciodată în situaţia de a face vreo remarcă ; evident, eu nici n-o cunoşteam pe „tipa“, şi în general arătam un complet dezinteres pentru tot
 95
ce nu privea disecţia respectivă. Cu toate acestea Vasile devenise pentru mine interesant, căci pasiunea lui pentru Augusta, orieît de umilită şi ridicolă, îl ridica în ochii mei mai mult decît putea el bănui. Tîrziu, puţin după consumarea logodnei ei reale şi înainte de moartea Augustei, cred că i-am spus lui Vasile, în-tr-o seară foarte ceţoasă cînd ne-am recunoscut pe o stradă mărginaşă, că pasiunea lui de demult, despre care acum spunea că-i este jenant să-şi amintească, a fost după părerea mea lucrul care l-a înălţat pe scara existenţei ; dealtfel viaţa lui luase acum o turnură întrucîtva specială, şi calităţile pe care i le presupuneam l-au făcut probabil să priceapă sensul exact al cuvintelor mele.
  Dar în lunile despre care vorbeam, lăsînd la o parte foarte relativul, dar persistentul sentiment care nu era propriu-zis de culpabilitate, ci mai curînd de izolare într-un mister fraudulos, sentiment pe care îl datoram farsei absurde, smintite şi lip-
 96
site de orice ţintă, prin care, aproape independent de voinţa mea şi totuşi la dorinţa mea fanatică, ajunsesem în preajma Augustei fără bineînţeles să am nici cea mai mică bănuială că Augusta există (venisem totuşi, sînt sigur, anume pentru a o întîlni, a fost deci o raţiune în acea păcăleală penibilă), în lunile acelea zic, afară de sentimentul vag şi continuu al falsităţii poziţiei mele, aveam mereu motive să mă mîh-nesc de firea mea păcătoasă. în special o întîmplare aş vrea s-o povestesc, dar cum nu ştiu cît timp îmi mai rămîne, prefer s-o adaug eventual la urmă.
  Şi totuşi, poate că aceste şase luni în care nu am schimbat nici o privire, cu atît mai puţin vreun cuvînt cu Augusta, au fost perioada cea mai intensă a vieţii mele : trăiam noi doi într-o comuniune absolută, nefisurată într-adevăr de nimic. Nu numai că nici un ochi străin nu observase ceva, dar nici nu fusese ceva ; ea părea că nu ştie nimic, şi de fapt nici nu ştia, eu eram un vicios
 97
învechit în rele şi sigur de sine care amîna din calcul momentul decisiv. Şi totuşi, atîta plinătate, atîta familiaritate şi căldură ne cotropise pe amîndoi, şi noi trăiam adînc în ceruri, într-un spaţiu paralel şi fără comunicare cu cel al vieţii zilnice. Da, Augusta, am fost atunci, şi numai atunci uniţi, cînd nu ne reunea nimic.
  Odată, era iarnă, pe culoarul strimt dinaintea sălii în care eu şi alţi cîţiva ne lucram disecţiile — aceeaşi îngrămădeală ca de obicei ; apropiindu-mă de uşă, în dreapta, la cîţiva paşi, Augusta mă privea cu ochii mari de vietate crescută în umbra unei păduri eterne. (Mi-a spus mai tîrziu şi în treacăt că nu fusese niciodată într-o pădure adevărată.) Sala ei de disecţie se afla la parterul clădirii ; pentru a ajunge la a mea trebuia să urci nişte scări înguste care coteau la mijloc formînd o platformă ca un balcon patratic pe care ceilalţi obişnuiau să sporovăiască înaintea şi după şedinţele la cadavru, aşa încît prezen-
 98
ţa Augustei printre ei şi în apropierea lui Vasile nu era de aşteptat. Sîngele meu de peşte şi-a arătat şi acum virtuţile, şi netulburat, am salutat-o distant şi cu o eleganţă plină de sine. Purtam un palton negru lung, cam grosolan, pe cap o căciulă mare de blană neagră, anume aşezată ţărăneşte. Nu-mi salutam nici o colegă, iar ei nici nu-i fusesem prezentat.
  Dar pentru Dumnezeu, cum erai îmbrăcată tu, Augusta ? oare am putut uita ? O, nu, purtai halat scrobit şi boneţică albă de soră.
  (Chiar acum a venit din nou „vizita". Medicii par a fi ceva mai optimişti în privinţa mea. O clipă m-am şi imaginat azvîrlind cu silă toate hîrtiile astea în closet. Cum totuşi nu pot conta practic deloc pe o perspectivă atît de fericită, mi-ar plăcea măcar să am timpul pentru a însemna la urmă în cîteva cuvinte şi incidentul pe cît de stupid pe atfi de sinistru, în vădită şi simbolică legătură cu episodul Augustei şi cu întreaga mea viaţă, şi care con-
 99
stituie după toate probabilităţile jalnicul finis al drumului meu pe pă-rnînt.)
   Dar nu voi accepta să crăp înainte de a o descrie.
   O cunoşteam atît de bine, încît socoteam inutil s-o văd ; de data aceea însă, cînd se topea zăpada, aflîndu-mă ca de obicei în fundul marelui amfiteatru, mi-am fixat fără voie ochii în ceafa Augustei, care se găsea cu nouă rînduri de bănci mai în faţă. Întîi am apreciat cu ochi străin şi rece de cunoscător nobleţea umerilor ei, apoi gîtul şi ceafa, care-mi părea din ce în ce mai aproape. Am avut dintotdeauna o privire lungă şi ascuţiţă, încît îmi explic că vedeam fiecare fir de păr, şi puful fin care acoperea pielea mată a cefei inferioare, acolo unde avea o gropiţă triunghiulară care-i dădea acel aer de animal slăbuţ de pădure. Părul lung şi bogat, de un brun plin dar nu prea intens, era strîns în coc sub boneta scrobită ; pe lîngă urechile avînd ceva copilăresc cădeau şuviţe ce păreau mai curînd blon-
de. Nu ştiu cît va fi durat adînci-rea aceea, căci imediat a sunat pauză, şi ca un somnambul am părăsit sala fără să-mi dau prea bine seama ce se întîmplă. în orice caz, ceva era în gravă neregulă ; amînasem inexplicabil de mult întreprinderea primului şi celui mai neînsemnat pas, a unui simplu fleac, şi în spatele acestei constatări era un fel de umbră care mă neliniştea.
  în dimineaţa următoare, pe la 11, mă aflam ca din întîmplare într-o piaţă care acum nu mai există şi pe unde ştiam că Augusta trebuie să treacă ; stăteam în faţa unui chioşc de afişaj, iar ea veni spre mine, înaltă, cu ochii în pămînt, şi-apoi ne-am întîlnit, şi-am mers împreună fără să vorbim, de parcă ne-am fi cruţat cuvintele ; ne înecam într-un fluid intens şi vibratoriu, un cîmp magnetic în care ne pierdusem ; după ce am traversat curţile spitalului şi am ieşit prin poarta de piatră, în faţa Institutului de anatomie, parcă de teamă că aş rata o şansă, am spus ceva ce nu-mi aduc aminte; apoi
                               101
                                  B»L'0tEC'. J
am auzit inflexiunile vocii ei, care spunea ceva ce de asemeni am uitat. Dar nici unul din tonurile acelea nu l-am putut uita vreodată. La scările înguste ale clădirii am părăsit-o brusc, deşi trebuia să urc şi eu acolo. Cerul era de un albastru blînd-şi ţîgăncile vindeau ghiocei pe trotuare.
  A doua zi, pe cînd treceam din nou prin aceeaşi poartă, mi-a spus că acestea sînt florile ei preferate ; nu i-am dăruit niciodată, deşi înainte şi după aceea obişnuiam să dăruiesc buchete de flori meticulos aranjate de mine însumi, garoafe, tuberoze, uneori orhidee, dar mai ales frezii galbene, albe şi violacee. Ei nu i-am dăruit niciodată, am socotit că-i vulgar.
  Tocmai în acest timp s-a întîmplat şi istoria aceea oribilă pe care vroiam s-o povestesc ; ,,s-a întîmplat" e un fel de a zice, căci în fond a pornit de la pariul deşucheat pe care l-am făcut seara tîrziu, cînd pe lîngă mine şi cei doi camarazi cu care eram a trecut o „damicelă". Timpul nu-mi
 102
îngăduie nici să-mi amintesc de noaptea demenţială care a urmat, cu atît mai puţin să descriu acum împrejurările (independente de voinţa mea şi chiar contrare ei, cauzate totuşi în definitiv numai şi numai de mine) care au făcut ca Magda, femeia aceea de un rafinament şi o senzualitate incomparabile, pe care cîndva o cunoscusem copilă în casa părinţilor ei, să mă scuipe-n obraz zicîndu-mi „Peşte !“ Dacă voi mai avea cumva putinţa, voi povesti totul la urmă ; n-are nici o legătură cu Augusta, şi totuşi are una esenţială, căci tocmai în dimineaţa care a urmat acelei nopţi ne-am întîlnit. Dar mizeria aceea se petrecuse în sfere atît de depărtate de ea, la polul celălalt al lumii, încît... E însă pe de altă parte neîndoielnic că nici un fel de secret nu avea cum exista între noi : ştia totul căci eu eram ea, după cum ea era eu.
  La disecţie Vasile găsi prilejul să-mi spuie cu glas dulceag : „te-am văzut ieri cu o fată frumoasă". „Unde ? ce fată ?“ mă prefăcui. „Ei,
 103
lasă, ştii tu...“ şi aici zîmbi cu un fel de reproş amestecat cu umilinţă zaharisită. Mă arătai foarte ocupat cu evidenţierea muşchiului Gracilis pe frumosul cadavru de virgină la care lucram, aşa încît vorbele lui au rămas în gol ; eu am fost acela care după ani am redeschis discuţia în seara ceţoasă cînd l-am întîlnit pe Vasile într-un cartier mărginaş.
  Altă dată Augusta veni spre locul unde eu o aşteptam mereu, ca din întîmplare, însoţită de un coleg al ei, tipul „băiatului curăţel" ; mă simţeam oarecum inferiorizat, şi nu atît de acel tînăr, cît mai ales de gîndul că ea a putut veni altfel decît singură. S-au apropiat împreună de mine, eu n-am salutat, nici el ; simţind că şovăi, ea deveni din-tr-odată neobişnuit de volubilă, se întorcea mereu spre mine explicînd ceva, încît insul cu care nu mai schimba nici o vorbă ne-a părăsit la un moment dat fără ca noi măcar să observăm.
  Eram cu destui* ani mai în vîrstă decît ea şi trăisem, cum se zice, mul-
 104
  te. Dar m-a cuprins atunci atîta năvalnică bucurie că ea mă preferă acelui biet filfizon, de parcă aş fi fost un licean cu complexe care culege prima sa nesperată victorie.
  Nu trebuie să se înţeleagă însă că întîlnirile noastre erau foarte dese sau că ele se schimbaseră în vreun fel ; ne întîlneam tot parcă din întîmplare şi nu pronunţam decît puţine vorbe în drumul scurt către Institutul de anatomie. Dar aceste frînturi de conversaţie căpătaseră un fel de intensitate, era o tensiune care sălta în cele mai diferite game şi se năştea din fiece amănunt. In total, nu cred că ne-am întîlnit mai mult decît de şapte ori.
  Nu ne văzusem de vreo săptămînă cînd odată, în pauza dintre orele de disecţie, am coborît puţin pe balconaşul acela patrat dintre scări, unde se fuma, se spuneau glume şi se rîdea. Sprijinit de grila de fier, urmăream un gînd confuz, cînd pe neaşteptate o simt lîngă mine, la un pas, şi glasul ei mîngîietor şi întrucîtva răsfăţat îmi spuse limpede şi radiind
 105
ca acela al unor copii în seara de Crăciun : „Felicită-mă !“
  Mi-a trebuit puţin cam mult pînă am putut articula, privind-o fix şi bănuitor, un „pentru ce ?“ bolovănos. Cu aceeaşi dezinvoltă voioşie, nepărînd să ia seama că cei din jurul nostru începuseră să devină atenţi, întinse mînuţele ei, oh mînu-ţele Augustei, subţiri şi albe, tot ce-am văzut mai pur, ea însăşi „Fe-licită-mă, zise, m-am logodit".
  De obicei şi în împrejurări cu adevărat dificile prezenţa de spirit nu m-a trădat mai niciodată şi inteligenţa, sau, dacă vreţi, viclenia, altminteri într-o aparentă letargie, mi se trezea fără greş exact cînd era nevoie. Acum îîisă n-am înţeles. Mutam prosteşte privirea de pe faţa ei la mînuţele pe care mi le oferea încă (la inelarul mîinii stîngi lucea o verighetă subţire de aur) şi nu pricepeam nimic. Nu mai ştiu ce a făcut ca penibila şi cea mai încărcata de necrezut noroc clipă din vînturata mea viaţă să se încheie totuşi. Probabil că pauza se isprăvise, după ce eu
 106
întrebasem c-un fel de complezenţă falsă şi crispată „cu cine ?“ iar ea, sucind cu piatra în afară verigheta care astfel se dovedi a fi inelul ei cu trei rubine mici, pe care-1 cunoşteam, îşi retrase încet mînuţele şi fugi cu o expresie de spaimă şi ruşine.
  Am fost cătrănit mai multe zile, în care amîndoi evitam să ne vedem. Oscilam între a socoti gestul ei o dulce copilărie, un joc de înger, sau o farsă dintre cele mai ieftine. („Aha, va să zică şi ea are morbul !“) Dar n-am avut prea mult timp de reflecţiune, căci unele dintre porcăriile la care diavolul mistificării mă împingea mereu, s-a întîmplat să iasă tocmai atunci la suprafaţă; scandalul şi dezonoarea publică m-au silit să părăsesc în grabă oraşul. Am voiajat şi deja consideram totul ca unul din multele episoade trecute ale unei vieţi obişnuite cu schimbările de tot felul; nici o întoarcere nu mai era de gîndit.
  (N-am idee cam ce oră să fie acum, ceasornicul meu s-a oprit şi n-am so-
 107
cotit necesar să-l mai întorc ; oricum, e tocmai clipa cînd domnul Para-daiser, odată cu nişte duhori pestilenţiale îşi dă şi duhul, în ciuda tuturor pronosticurilor favorabile. Duhneşte înecăcios, nu înţeleg cum poate să duhnească ceva atît de înăbuşitor.)
  Acum voi descrie amănunţit un peisaj, peisajul acela montan în mijlocul căruia am simţit că mă prefac într-o stană cînd ca un bubuit prelung îmi răsună în creier : „peisajul acesta este Augusta..."
  Nici vorbă de încîlceli metaforico-filosofice : peisajul acela, care se afla din pură întîmplare în drumul meu şi pe care îl cuprindeam din interior. era în întregime şi cu adevărat Augusta.
  Am observat de cîteva ori ce repede şi uşor eram în stare să uit tocmai trăiri care mă afectaseră deosebit de puternic ; gîndesc că-i totuşi un noroc să poţi uita de exemplu imaginea unui deget osos, cu unghia bombată şi galbenă de nicotină, un astfel de deget care se înfige brusc, pînă la a
 108
doua falangă, în ochiul uimit, încrezător şi mare al unei fiinţa oarecare. Uitasem de Augusta, de povestea jalnică şi ridicolă a încarnării mele într-un adolescent serafic, pe fondul unei potlogării ruşinoase. Şi iată acum acest amfiteatru aproape de cer, care este Augusta aşa cum a fost ea, în toată blinda şi sfioasa-i maiestate...
     Nu mai am decît foarte puţină putere. Nu mai încerc descrierea Augustei, nici a peisajului aceluia din munţii îndepărtaţi. Acum veghează definitiv la capul meu (cert că vechea nu se va prelungi dincolo de termenul a cîteva ore) un copil blond
—   sora Ioana — în halat scrobit şi cu zulufi strălucitori revărsaţi pe sub boneta albă. Cînd am gemut întrebător văzînd-o pentru prima dată, ea mi-a răspuns cu gura-i de carmin că are 18 ani, 1,51 metri înălţime şi că e sora Ioana. „Nu
 109
mai scrieţi atîta, domnu“, mă roagă din cînd în cînd privindu-mă de a-proape drept în ochi. Chiar şi acest din urmă coşmar mi-i luminat de îngeri...
  In toamna cînd m-am reîntors în oraşul acela, erau şase ani de cînd o cunoscusem pe Augusta. Am trecut de mai multe ori foarte aproape unul de altul pe stradă, eu fiind singur sau în compania vreunei femei, ea mereu cu un bărbat despre care mi-a fost uşor să aflu pe căi perfect discrete ceea ce mă putea interesa. Era un coleg al Augustei, tînăr prezentabil, cu o fizionomie plăcută, deşi la o privire mai atenta lăsa să i se descopere ceva rapace şi de rînd ; aveam senzaţia vagă de a-1 mai fi văzut cîndva. Am aflat că legătura lor era veche şi notorie ; căsătoria urma să aibă loc în următoarele cîteva luni.
  Augusta se schimbase destul de mult, deşi trăsăturile îi erau aceleaşi. De cîte ori o întîlneam, şi asta se întîmpla surprinzător de des, avea capul şi ochii aplecaţi ; odată am sa-
 110
lutat-o şi mi-a răspuns, smucit şi încruntată, cum răspunzi atunci cînd eşti grăbit unei cunoştinţe pe care o întîlneşti întruna fără ca faptul să-ţi producă prea mare plăcere. Dar ceea ce m-a uimit mai mult a fost vocea aspră, inflexiunea brutală a celor cîteva silabe ; nu, aceasta nu putea fi vocea Augustei. Eram chiar convins uneori că femeia a-ceasta nu are nimic comun cu Augusta. Nevoia mea de sistem m-a obligat să găsesc o soluţie liniştitoare şi dealtfel destul de comodă : nu era posibil ca ilio tempore să mă îi iluzionat ; dar totul e atît de fragil şi lipsit de persistenţă...
  In aceeaşi iarnă, aproape de Crăciun, era o zi senină cu zăpadă, puţin înainte de amiază. De la cam 30 de metri, Augusta şi eu veneam unul spre altul, şi amîndoi ştiam. Ne-am oprit faţă în faţă, foarte a~ proape. Eram aceiaşi. Eu purtam un palton negru lung, pe cap o căciulă mare de blană neagră, aşezată â Ia paysan. Ea, un pardesiu de culoare deschisă şi căciuliţă din aceeaşi sto-
 111
fă pufoasă. Fără să spună nimic, a ridicat miinile pînă la piept şi cu mişcări prelungite şi-a scos încet mănuşile, întîi de pe o mînuţă, apoi de pe cealaltă, desnudînd treptat pielea care avea nuanţa crinilor albi. Apropiate una de alta, le întindea uşor spre mine, întocmai ca altădată pe scările din faţa sălii de disecţie, cînd cu iluminare îmi spusese ,,felicită-mă, m-am logodit". Acum nu avea nimic pe degete, inelul subţire cu trei rubine mici lipsea.
  (Mîna mea nu mă mai serveşte a-proape deloc.) Am fugit fără să le fi atins, mînuţele acelea.
  (Următoarele rînduri sînt scrise, la implorările mele, de sora Ioana. îi dictez cît mai scurt şi îi mulţumesc pentru satisfacerea acestui ultim capriciu de muribund.)
  Peste cîteva săptămîni l-am întîl-nit într-o seară foarte ceţoasă pe Vasile. Plimbîndu-ne pe o stradă pustie, el mi-a dat multe amănunte despre un cuplu pe care îl considera perfect. Mi-a spus la urmă că de
 112
Crăciun avusese loc logodna şi că probabil în toamnă Augusta se va căsători. Am socotit nimerit să mă explic faţă de el : interesul meu era „de natură pur teoretică".
  Dar cînd zăpada se topea şi ţigăn-cile strigau pe trotuoare „ghioceii, viorelee !“ am simţit că Augusta murea. Şi-n dimineaţa aceea, fără să iau seama de nimic, am forţat cu o izbitură de umăr uşa de la intrare, am trecut prin cîteva odăi în care nu era nimeni şi am pătruns la ea. Mă aştepta, cu ochii mari deschişi, cu mîinile subţiri şi albe ridicate din patul în care zăcea întinsă. Pe inelarul stîng avea inelul cu cele trei rubine. M-am aplecat spre ea şi mîinile ei îmi cuprinseră ceafa, în timp ce buzele-i se deschideau din ce în ce. Am sărutat-o pe gură îndelung, o singură dată. In acest timp Augusta a murit. Am îmbrăţişat trupul mort al Augustei şi am fugit. Aceasta a fost totul. Numele meu este Piscis.
 113
★
                   ★ ★
                                                         j
N-aş fi crezut niciodată că unchiul                   !
meu scrie poezii. Dar printre aceste file am găsit şi una pe care se află, caligrafiată atent şi ordonat de mîna lui, o poezie, intitulată „Vînătoarea“.
Ea nu aparţine, după ştiinţa mea,                       !
vreunui autor mai mult sau mai puţin cunoscut, deşi cum se publică atîta literatură, s-ar putea foarte bine                !
ca textul să-i fi plăcut în chip deosebit unchiului meu şi să-l fi transcris de prin vreo carte obscură, din                   ,
acelea pe care nu mi-1 pot imagina cu nici un chip citindu-le. Oricum, iată conţinutul filei, care nu-mi pare mai puţin curioasă decît celelalte :
                Vânătoarea
O, Doamne, cu ură mă hăituiesc eu pe
                                           mine,
 114
ca pe o vulpe-mpuţită, şi eu, hăituitul, îmi fug dinainte cu spaimă de moarte
                                  şi cu ruşine
 şi euf vînătorul, îşi pregăteşte cuţitul.
 Şi eu, ca o vulpe fricoasă mă tupilez
                                 prin hăţişuri, dar nu mai există pe lume unghere fără de ochiu-mi de foc, fără tăişuri... Şi tot mai găsesc pentru fuga aceasta o
                                 laşă putere.
...Ci iată, hăitaşul cel drept, vînătorul, slăbit şi bătrîn s-a oprit la fîntînă : privi în adîncuri, întrebătorul, şi apa-i arată o vulpe bătrînă.
Şi fiara fricoasă, slăbită de tot, se
                                 opreşte acum
la izvorul natal, între verzile crînguri : în pînzele apei cătă ca prin fum, aievea era, vînătorul cel singur.
115
  Gîndindu-mă acum la el, nu-mi pot reţine totuşi un sentiment de nelinişte amestecat cu compasiune ; privirea lui avea într-adevăr acea răceală a reptilelor sau peştilor, as-cunzînd parcă tot timpul ceva. Odih-nească-se-n pace.
        MARELE TUDOR
   F atalitatea făcuse să vin mai tîrziu decît ceilalţi ; dar nu această întîrziere a fost cauza a ceea ce s-a întîmplat. Nu ştiam ce se întîmplă acolo, nu bănuiam ce se va întîm-pla, o aşteptare grea şi o teamă, şi dorinţa de a mă supune obiceiului, iată tot ce simţeam.
   O biserică orientală sau o moschee ; marile uşi ovale, pare-se din bronz, erau împodobite cu reliefuri
 117
reprezentînd scene religioase. Momentul pătrunderii mele în interiorul tăcut, în semiobscuritatea vastă a acestui interior complicat, nu importă. Am fost luat în primire, sau mai bine zis acceptat aşa cum se cuvenea, ca unul supus obiceiului, şi eu de asemeni aveam o senzaţie de firesc şi de linişte. Nu era de nici o însemnătate că venisem ceva mai tîrziu decît ceilalţi ; deşi egal cu ei în umilinţă şi aproape nebăgat în seamă, o vagă presimţire îmi şoptea surd că Destinul cu mine vrea să se joace anume. Nici un orgoliu din asta, ceva mai mult uitat, definitiv uitat. Poate că totuşi mai degrabă aici a stat păcatul, în acest presentiment al celei mai adînci subcon-ştiinţe, acest gînd nici măcar bănuit, probabil ulterior Destinului şi care se poate să fi determinat de fapt Destinul într-o direcţie anume, "în direcţia aceasta. Nu te supăra că insist, trebuie să ştii tot, tu însăţi eşti anume pentru aceasta în interior şi eu îţi povestesc aproape atingîndu-ţi
 118
I
faţa, dar din exterior. Tu ştii cu cită durere spun totul.
   Pe un catafalc, într-o mare anteca-meră pardosită cu marmoră, zăceau, acoperite de catifele vişinii, castanii şi mov cu broderii grele de aur, moaştele Marelui Tudor. Năsălia era drapată cu roşu colonial, care în semiîntuneric arăta ca sîngele închegat. Însemnele nici unei religii nu se vedeau pe catafalcul în care odihnea Marele Tudor.
   Unul dintre noi zise pe un ton de oarecare zeflemeală răutăcioasă :
   —     Avea picioarele cam lungi, si chicoti.
   Nu era nimic de rîs sau de mirare în asta. Desigur că Marele Tudor avusese picioarele lungi, nimic mai normal şi mai nobil, cu toţii ştiam asta. Nici nu se putea altfel. Acela dintre noi care vorbise era nu numai uşuratec, ci vădise micime de suflet şi chiar ticăloşie. Dar nici nu băgarăm de seamă, căci ce importanţă mai putea să aibă caracterul unuia sau al altuia ?
 119
   Sala interioară în care se efectua o-biceiul era o rotondă din piatră cenuşie, asemenea cu o sau poate chiar o baie turcească ; un fel de ceaţă, nu prea deasă, şi un aer fierbinte ne învăluiau pe noi, cei cu trupurile goale. Eram cam patruzeci. Eu eram Baudouin.
   îmi dau seama că trebuie să-l descriu pe cel care chicotise. Mulţi erau ca el. Nu era atît de personal încît să importe, nici chiar prin făţărnicie sau ticăloşie. Era mijlociu de statură, mai degrabă scund, dar cu trupul osos şi nu gras. Capul lui mic avea expresia oarecum ironică a a-celor cîini învăţaţi în lucrurile mai mult joase şi profitabile, ca scormo-nitul în lăzile cu gunoi. Era brun, cu un facies brun spre vînăt, pe care strălucea lumina cunoscută a falsităţii. De parcă ar fi fost uns pe faţă cu grăsime lucitoare de porc. Nu cred totuşi că era un om rău. Mulţi erau ca el.
   Obiceiul ne făcea pe toţi egali în umilinţă, deşi nu se năştea între noi vreun sentiment de solidaritate :
 120
eram în rotonda cu motive orientale cam patruzeci de bărbaţi care ne supuneam obiceiului. Aplecaţi de mijloc, înghesuindu-ne, împingîn-du-ne cu creştetele către centru, parcă-am fi fost o „grămadă" la jocul de rugbi. Eram goi şi ne-nvălu-ia o ceaţă, ca într-o baie de aburi. Ştiam că ce avea să se întîmple se va întîmpla, şi totuşi nu ştiam nimic şi ne temeam. Obiceiul este de fapt o aşteptare umilită şi răbdătoare, o aşteptare a venirii Lui. Şi o veşnică teamă.
              VIAŢA PE RUG
    Festivităţile publice ale încoronării mele ca Papă vor culmina, aşa cum este şi firesc, cu arderea mea pe rug. Conciliul purpuraţilor s-a pronunţat după deliberări mai scurte ca de obicei, căci totul a fost pro forma. Dar acestea şi tot restul sînt amănunte la care nu se mai poate cugeta faţă de arzătorul fapt, faţă de marea mea viaţă care începe acum, odată cu primirea însemnelor.
 122
Iată. cu adevărat clipa extazului, începutul misterului. Dar însăşi primirea însemnelor, în semiîntunericul încăperii subpămîntene, formulele consacrate, a căror rostire este ireversibilă, apoi cortegiul solemn, de o gravitate funebră, însoţit totuşi de mici chicote şi de priviri curioase, nu sînt esenţiale. Adevărul începe o dată cu urcarea mea pe rug.
  Condiţia vieţii pe rug este eternitatea ei, deşi tot restul lumii, care se află în afara rugului, consideră contrariul tocmai din cauza faptului că este în afara sa.
  Eu am uitat de mult momentul, adică punctul relativ din timp, în care m-am suit propriu-zis pe rug. Şi iarăşi adaug că însăşi această poziţie, oricît de înaltă, este de fapt cu totul uitată şi ignorată de cel în cauză, aşa cum nu mai ţinem seamă, atunci cînd trăim, că trăim.
 123
Dar nu o pierdere a cunoştinţei de sine, ca în secunda împreunării, ci o subînţelegere şi cunoaştere necontenită în subînţeles. Am tot timpul în spirit toate unghiurile de vedere, de pildă şi pe acela al ridi-culului total al posturii mele : îmbrăcat într-un fel de cămeşoi de pînză albă, gol în acest simplu cămeşoi în care aş putea crede că sînt o femeie dacă nu mi-aş simţi bărbăţia atingînd uneori pînza călugărească ; cu botfori de hîrtie, pe ale căror vîrfuri încovoiate de mai multe ori, ca nişte coarne de berbece, se află inscripţii rituale ; şi mai ales tiara papală, tot din hîrtie, înaltă de cel puţin trei coţi, pe care se află desenat Marele Ochi...
  In cursul vieţii mele pe rug Universul a suferit modificări esenţiale. Cu toată poziţia mea suverană, posibilitatea intervenţiei în legile a-dînci ale lumilor se exclude sui ge-neris sau prin aceea că orice aş face eu nu cauzez de fapt o mişcare în afară, ci ocazionez doar ceva ce se află dintotdeauna în firea lucrurilor ;
 124
tot aşa şi neintervenţia mea în aceasta se împleteşte ca un dat firesc şi indiferent de mine, în ordinea inextricabilă, şi totuşi neprevizibilă. Astfel, o coropişniţă, al cărei neam se menţine de regulă în zonele joase ale naturii, în răzoarele îngrăşate de prin grădinile umede şi umbroase, a ajuns nu se ştie cum, probabil cu una din legăturile de lemne din care mi s-a construit rugul, în imediata mea apropiere, cu tnult deasupra capetelor muritorilor, chiar a celor încoronate. N-aş fi crezut ca echilibrul stihiilor să ajungă a depinde de o insectă, deşi în principiu eu aveam în vedere eventuala existenţă a acestei coropişniţe, şi chiar uriaşa dilatare a importanţei ei în Univers. Dar în urma unui lanţ, în a-parenţă accidental, de fapte neutre, ea s-a limpezit din ceaţa virtualităţii cu o insistenţă şi o tranşanţă cu atît mai admirabile cu cît mai neînsemnată şi obscură, aş zice aproape inexistentă dacă ceva poate fi inexistent, era fiinţa ei înaintea clipei cînd
 125
unul din paznici mă anunţă cu inflexiuni dubioase în voce :
   —- Seninătate, o coropişniţă se urcă pe piciorul luminăţiei-voastre stîng.
   în clipa aceea a fost creată coro-pişniţa, însoţitoarea miraculoasă a destinului meu. Ea nu se va mai reîntoarce niciodată în zăvoaiele pline de apă, printre rădăcini şi frunze răcoroase, ci va arde toţi vecii împreună cu mine, aici, pe rugul dinaintea Catedralei.
   Ea mi-a gîdilat la-nceput cu voluptate părul de pe piciorul şi coapsa stîngă, suindu-se meticulos pe sub cămeşoi (nu am intervenit cu nimic în toate acestea, căci posibilitatea oricărui gest se exclude sui generis), atît de răbdătoare şi meticuloasă cu gheruţele-i de cheratină încît un hohot nesfîrşit de rîs înecă Universul, ca un diluviu. Apoi o linişte mare se instaură în sfere, în timp ce coro-pişniţa se cuibărise voluptuos în miocardul meu hipertrofie. în estimp Broasca Rîioasă thespiană mi se arătă de 17 ori în toată splendoarea-i,
 126
goală pe plaja de la Poseidonia şi o dată ieşind din apa mării pe plaja de la Eleusis.
  Dar mă întorc la divina insectă : o, tulburătoare unealtă a armoniei, sub ciupiturile tale felectrizante eu am cîntat din tot trupul întocmai ca o harfă suprasensibilă ; nici una din strunele nervilor mei nu va rămîne. pe cînd cenuşa noastră se va amesteca fără putinţă de deosebire, îm-plinindu~se astfel şi marea făgăduinţă a împăcării cu Legea. Iată pe cer a răsărit constelaţia numită a Coropişniţei, în timp ce Dragonul, urmat de-un cortegiu fantasmagoric de stele, se prăbuşeşte în mare.
  Am cunoscut Broasca Rîioasă pe plaja de la Eleusis.
  Tunet, tunet, tunet. Niciodată nu va conteni acest tunet. La ce bun durerea-n furtuna eternă ? La ce bun cenuşa de lebădă albă ? Tămăduitoare de sine, favilla virginalis ! Pe rug
 127
se înalţă, în flăcări se înfăşoară, foc se acoperă :
     din flăcări,
     pe veci pentru flăcări, în flăcări.
           SATURN
   Au fost săptămîni de beţie şi groază ; vinul, mai negru ca apele Styxului, era sau îmi este fatal ; o veste funebră avusesem la început, trei ceşti de lut negru, pline cu acel lichid negru am ridicat la o masă cu prieteni ; unul din ei, cel mai blînd şi mai blond, semănînd mult cu mine, îmi pregătea, fără să ştie şi fără să vrea, o moarte violentă.
 129
  Iar noaptea aceasta de sfîrşit de decembrie, o noapte care a durat multă vreme, noapte de sîmbătă, avui somn adînc. Am visat, şi acum fiind dimineaţa, duminică, pe fereastră văd negură, voi însemna acel vis. Pentru a-1 smulge uitării. Este adevărat că în urmă cu cîteva zile, poate în dimineaţa atît de ireală de joi, am rostit, de trei ori, una din formulele de pe o străveche carte. Deşi sonurile nu aveau nici un înţeles, în nici o limbă, şi ştiam bine enormitatea actului meu, tentaţia a fost irezistibilă. Iar deasupra acelei invocaţii stătea avertismentul : Adspice, inspice, pervolve, alta sed voce le-ger e, cave !
  —     Un lac mare în munţii de brad, lac prelung şi întortocheat sub păduri într-adevăr neumblate. Ţărmul şi munţii îmi erau cunoscuţi. Nu ştiu cum ajunsesem la capătul său (drumul acesta durează mai mul-
 130
te zile) şi rătăceam, fără vreo ţintă precisă, urmat de tînărul meu cîine numit Heinrich cel negru.
  Simţii deodată datoria de a trece pe malul celălalt şi pornii pe uscat într-acolo. Dar capătul acesta al lacului se dovedi plin de smîrcuri care în curînd deveniră o mlaştină profundă, de culoarea şi consistenţa păcurii. înotam prin ea cu multă greutate şi fără speranţa de a ajunge la mal. îmi dădui într-un tîrziu seama că sînt la mijlocul distanţei şi văzui podul pe care-1 cunoşteam, şi care traversa mlaştina de la un ţărm la altul. Podul era subţire, graţios şi alb şi un sentiment de regret pentru viaţa-mi pierdută, pentru putinţa, atît de la îndemînă, de a fi trecut pe pod, mă copleşi. Dar iarăşi forţele vitale se răsculară în mine şi plin de disperare reîncepui nenorocitul meu înot prin păcura vîscoasă şi greu mirositoare. Nu era un înot, ci o năclăire, o agonie, care dura acum de-o veşnicie. Apoi mă găsii pe teren tare şi uscat. Dar de-o uscăciune suspectă, parcă erau da-
 131
lele rău îmbucate ale unui păienjeniş de mari canale colectoare de orduri înfierbîntate prin fermentaţie. Acolo mă întîlnii cu mama, care îmi spuse că şi ea reuşise să străbată mlaştina. Ne-am despărţit şi am continuat să înaintez, culcat pe pîntece pentru a evita să cad în catacombele fetide. Dalele de beton subţire şi prost abia mă susţineau. Ajunsei apoi într-o turbărie şi-mi amintii cu părere de rău de tînărul meu cîine care probabil pierise în mlaştini. Dar peste puţin îl găsii în-tr-una din gropile acelei turbării şi el chelălăi cu bucurie.
  Părea că sînt acum la un motel pe ţărmul împădurit. Lume amestecată dar graţioasă şi plăcută. Cu mulţi mă cunoşteam şi ţărmul, de pe care se sărea în apă, îmi era familar şi chiar iubit. Nimerii fără să vreau într-un grup cu o doamnă mai în vîrstă, îmbrăcată în alb, cu volă-
 132
naşe. Fiica ei, o adolescentă bine făcută, în costum de baie, mă invită să înotăm. I-am răspuns că da, însă eu înot numai gol.
  Mă dezbrăcai şi, fără să sper că voi fi urmat, intrai în apă. Era străvezie şi de o temperatură agreabilă. Gestul meu nu stîrni proteste sau stupoare,, şi începui să înot cu o mare plăcere în apa limpede-verzuie. Imediat de pe mal auzii o săritură şi mă pomenii lîngă mine cu fata aceea tînără. Cînd scoase capul din apă ochii ei mă priveau nespus de voioşi. Dar imediat se scufundă şi mă temui că se-neacă. Doi tineri, degeneraţi sau pitici îi săriră în spinare şi o apăsau sub apă. O eliberai cu o mişcare furioasă şi începurăm să înotăm către malul opus. Ea era încă speriată de incidentul cu piticii şi trebuii s-o apuc de mînă şi s-o trag cu putere, înot, după mine. Era goală.
  Apa era nespus de bună şi înotam cu o plăcere nemărginită. îmi adusei aminte că de fapt în lume e iarnă şi mă socotii extraordinar de norocos
 133
că prin miracol, înainte de sfîrşit, am parte de lucrul ce în viaţă mi-a fost cel mai scump : înotam cu spor şi fără efort, musculatura umerilor exulta. Eram nespus de apropiaţi şi înfrăţiţi. Cu palma o mîngîiai pe umeri, pe sîni, pe pîntec. Deşi se opuse simţeam că vrea totul. îi ţineam mîna pe după mijloc şi îno-tarăm astfel mult timp, ea spriji-nindu-se în umărul meu. Voluptatea nu era violentă sau vulgară, ci ca o înfrăţire. Ajunserăm pe ţărmul celălalt. Acolo erau copaci seculari şi o singurătate virginală. Aerul era cald şi uşor parfumat şi goi fiind, păşeam printre flori şi ierburi mătăsoase.
  Trupul prietenei mele era într-a-devăr desăvîrşit. Deşi copilă, formele ei vădeau o feminitate împlinită ; sînii mai degrabă mari, de un alb mat, fragezi şi de o naivă neruşinare, aveau tetoanele întocmai ca zmeura. Găsirăm o grotă cu o laviţă de stejar. Dar ea îmi spuse (nu vorbeam articulat, totuşi comunicam permanent şi integral) sa ple-
                            134
  I
căm de acolo. O doream, îmi era o mare sete de fiinţa ei întreagă. Sub nişte   arbori uriaşi — brazi  şi mesteceni,                        mulţi mesteceni — un fel de
prichici din piatră acoperit cu muşchi, ferigi şi flori violacee, o îmbrăţişai şi o    culcai  pe aşternutul  moale                  şi
îmbălsămat. Ne zbenguirăm mult, dar în ultima clipă ştia să se ferească, fără cruzime sau răutate. Eram fericiţi, şi îi cerui două lucruri : numele şi fiinţa ei, întreagă. Am vrut s-o pătrund, dar nu m-a        lăsat.                  O
făcea ca din joacă.
  Deodată păru că ceva se termină ; ne-am ridicat amîndoi, şi îmbrăţi-şîndu-ne sub copacii înalţi simţeam că ne pierdem unul de altul. Ea mai ales, pleca, pleca, pleca.... îmi promitea totul, orice, iubita vieţii mele... Unde, pe cînd, unde, pe cînd...
  Atunci, îndepărtîndu-se definitiv, o auzii strigînd puternic, de departe :
 135
  —     în Saturn, în Saturn, în Saturn !...
  Iar Saturn îmi părea atît de aproape, şi promisiunea atît de naturală, ca un „pe sîmbătă, la motelul cutare"...
   Acesta este visul şi mă voi duce foarte curînd în Saturn, unde ea mă aşteaptă. Da, da, nu voi întîrzia, iubita mea. E adevărul.
   Am aţipit cîteva clipe din nou, şi m-am visat în adevăratul meu oraş natal, pe strada-ngropată în verdeaţă a copilăriei mele. Din trăsura neagră care mă ducea încet, avui timp să văd : o doamnă mai în vîrstă, îmbrăcată în alb, cu danteluţe şi volă-naşe, împletea pe un scaun de nuiele în curtea casei părinteşti.
 136
               PELICANUL
   De multă vreme nu-1 mai văzusem pe Ghenea. Poate că nici nu l-aş fi mai recunoscut acum, după atîta timp. Se zvonise într-un rînd că ar fi fost foarte bolnav, apoi nimeni n-a mai auzit nimic despre el. Desigur că nu murise, s-ar fi aflat totuşi în cele din urmă.
   Relaţiile mele cu el n-au fost niciodată prea strînse : cînd eram colegi îl vizitasem de cîteva ori în ve-
 137
chea hardughie pe care o locuia împreună cu maică-sa. Atît locuinţa cît şi mobilele şi chiar foarte bătrîna doamnă Ghenea lăsau o impresie destul de neplăcută ; totul părea să spună că vizitele nu sînt aici prea dorite.
  Astfel de amintiri mi se deşteptară cînd fără nici un motiv îmi veni aşa din senin să merg să văd ce mai, face Ghenea. La început m-am mirat cum de mi se putuse năzări aşa ceva. Propriu-zis nu-mi păsa absolut deloc ce mai face Ghenea. Erau mulţi ani de cînd îl uitasem pur şi simplu. Douăzeci de ani în care nu mă gîn-disem nici o singură dată la dînsul. Brusc îmi dădui seama că exista de fapt un motiv pentru care putuse să-mi vină ideea de a-1 vizita : Cris-tescu îmi spusese săptămîna trecută că promoţia noastră va serba în cu-rînd douăzeci de ani de la absolvire. Toţi fuseseră anunţaţi, afară bineînţeles, de cei morţi, şi de Ghenea, pe care, dat fiind că eu eram singurul dintre colegi care în timpul studiilor avusesem oarecare legă-
 138
turi cu el, aş fi cel mai indicat să-l pun la curent.
  Dar imediat îmi sări în ochi derizoriul acestui motiv : eu însumi n-aveam de gînd să mă duc la zahari-seala ce se pregătea, şi, evident, cu atît mai puţin s-ar fi dus Ghenea. Nu-mi trecuse prin cap nici măcar să-i dau un telefon, nicicum să-l caut acasă. în definitiv aş putea totuşi să-i dau un telefon, ca şef de promoţie s-ar cuveni poate să ia cunoştinţă de planul zaharisit al foştilor noştri colegi.
  în cartea de telefon, printre cei şaptezeci de alţi Ghenea n-am reuşit să-l găsesc şi pe acela cu prenumele curios de Samael. Acest lucru mă intriga şi fără să mai stau pe gînduri am pornit spre cartierul nu prea depărtat unde foarte rar poate să aducă pe cineva vreo treabă şi unde ştiam că se află casa lui Ghenea.
  Relativa izolare a acestui cartier se explică şi prin aceea că locul prezintă un relief accidentat şi capricios. Străzi înguste, pavate prost cu pietroaie pe care le simţeai prin pin-
 139
gele suiau, coborau şi iar suiau în pante abrupte şi cotituri pe loc. A-ceste neplăceri erau însă compensate de aspectul pitoresc al zidurilor vechi invadate de felurite soiuri de iederă şi viţă, frunzişuri care aveau la vremea aceea de toamnă un colorit nespus de bogat, de la galben pal la roşu sîngeriu, de gardurile putrede prin care se revărsau vîzdoa-ge, crîşmăriţe şi crizanteme sălbatice şi de panorama ce ţi se deschidea pe neaşteptate datorită marilor diferenţe de nivel al terenului.
  Deşi în ultimii zece, ba poate chiar douăzeci de ani nu-mi aduceam aminte să mai fi pus piciorul prin aceste locuri, ştiam precis unde se află casa lui Ghenea. Intre timp deasupra văgăunii se formase, la început subţire şi străvezie, apoi, pe măsură ce scoboram, din ce în ce mai deasă, o perdea de ceaţă amestecată cu fumul avînd un vag miros de pucioasă, rezultat probabil din arderea grămezilor de frunze prin grădini ; în curînd va fi seara.
 140
   Casa lui Ghenea arăta şi mai dezolant decît pe vremea tinereţii noastre : era vădit că de atunci nu se îngrijise nici de clădire, nici de grădina din jur, dacă se poate numi grădină o paragină cu arborii contorsionaţi şi negri, plini de cuiburi de ciori.
   Cînd, după ce în zadar încercasem să mă fac în vreun fel auzit, am pătruns în holul de la intrare, se lăsase deja întunericul. O oarecare nelinişte m-a cuprins cînd mi-am dat seama că Ghenea trebuie să locuiască singur în această casă, dacă va mai fi locuind aici. Scările de lemn care ştiam că duc sus în salon scîrţîiau într-un chip îngrijorător. Deodată un cîrîit isteric izbucni în apropiere, un fel de cotcodă-cit de babă ţîfnoasă ; pasărea care-1 scotea era o cucuvaie, aciuată se vede în locuinţa lui Ghenea. După ce-mi dădu cîteva ocoale deasupra capului, lovindu-mă aproape cu aripa, se aşeză pe o mobilă a cărei formă n-o distingeam, continuînd să
 141
mă fixeze cu ochi fosforescenţi, rotunzi.
  Mă aflam dinaintea uşii care dădea în salonul unde cu ani în urmă obişnuia să mă primească Ghenea.
  Am ezitat cîteva momente în care m-am surprins spunîndu-mi că vizita mea aici nu are nici un rost ; dar simţeam cu putere că mecanismul acestui gînd era de fapt o alarmă obscură a instinctului de conservare ; apăsai cu bruscă energie minerul şi intrai.
  încăperea mi se păru la început scăldată de o lumină orbitoare, şi dusei mîna la ochi ca pentru a mă apăra ; umilit de acest gest reflex dădui bună seara pe un ton care vroia să fie cît mai natural. Nu primii nici un răspuns ; Ghenea şedea în colţul din stînga al vastei încăperi, la biroul lui de stejar afumat pe care acum mi-1 reamintii cu o ciudată exactitate deşi nu puteam să-l văd prea bine în lumina ce nu era nicidecum atît de intensă cum mi se păruse în primul moment. Şi deşi nici Ghenea nu se vedea prea
 142
bine (singura sursă de lumină era lampa de birou, îndreptată ca un reflector chiar înspre mine) putui să constat că era aproape neschimbat ; atît doar că faţa lui negricioasă, cu nasul puternic şi buzele exprimînd un fel de ironică dezabuzare sugera şi mai pregnant fizionomia unei păsări ; craniul mic pe un gît subţire şi lung, ochii rotunzi şi de o supărătoare fixitate accentuau această impresie.
  —     Ce mai faci ? întrebai eu cu stupidă bunăvoinţă. Abia după un anumit timp auzii, uşor înăbuşit :
  —   Bine, Benedict, ia loc.
  Mă aşezai destul de stînjenit pe scaunul înalt şi foarte incomod, tot din stejar afumat, care părea să fi fost pus acolo tocmai în vederea unei astfel de împrejurări. în dreapta mea se afla o măsuţă în acelaşi stil, pe care abia acum observai deschisă o hîrţoagă ce avu darul de a-mi captiva imediat atenţia. Fără să cer voie morocănosului meu amfitrion, o cercetai cu acea febrilitate proprie bibliomanului : era o edi-
 143
ţie din 1634 a imnurilor lui Toma din Aquino.
  Cu neascunsă încîntare începui să citesc, mai bine zis să declam de pe fila la care găsisem deschis :
Pie Pelicane, Jesu Domine,
Me immundum munda tuo sanguine, Cuius una stilla salvum facere Totum mundum quit ab omni scelere.
  Aici mă oprii pentru că mi se păruse că Ghenea făcuse o mişcare foarte rapidă al cărei sens îmi scăpase, eu fiind absorbit de lectura cu voce tare a solemnei invocaţii. Mi se păruse că Ghenea ar fi dus fulgerător mîna dreaptă, pe care acum o ţinea iarăşi în spatele biroului, spre gît sau spre piept, în aşa fel de parcă s-ar fi ferit ca eu să bag de seamă. Acum stătea iarăşi la fel de ţeapăn ca şi înainte.
  închisei cartea hotărît să-i expun în cîteva cuvinte scopul vizitei mele şi să plec. Dar el, ghicindu-mi parcă intenţia, mi-o luă înainte :
 144
   —     Ascultă, Benedict, ştiam că-n-tr-o toamnă, poate chiar în această toamnă, tu sau un altul veţi veni.
   —     De ce neapărat toamna ? întrebai eu uşor nedumerit.
   —     Ehei, toamna pleacă păsările, iar pelicanul părăseşte meleagul dragostei sale.
   Spunînd acestea Ghenea repetă fulgerător mişcarea ce mi se păruse că-1 văzusem făcînd-o cu cîteva clipe mai înainte. Era ca şi cum av fi avut nevoie să se scarpine şi s-ar fi jenat ca eu să observ. Deşi de data aceasta înregistrasem perfect gestul, mă prefăcui a nu fi băgat de seamă şi răspunsei, puţin contrariat de cele ce spusese :
   —     într-adevăr, se duce la Nil. A-scultă, Ghenea, felul în care trăieşti mi se pare nefiresc, şi dacă vrei să ştii, nu te aprob. Eşti de un egoism sîngeros. Orice singurătate e egoism.
   Buzele sale, astfel tăiate încît aminteau de pliscul lat al puilor mici de pasăre, se întinseră într-un surîs indefinit. în aceeaşi clipă gestul cunoscut se repetă ; acum era vio-
 145
lent, ca şi cum ar fi încercat plin de furie să îndepărteze ceva de pe gît, în partea stîngă, puţin deasupra gulerului larg descheiat care lăsa să se vadă clavicula şi o porţiune din piept.
   —     Orice egoism e feroce, con-tinuai eu, şi nimic nu îndreptăţeşte pe cineva să se scalde în sînge...
   Ochii rotunzi ai lui Ghenea mă fixau tot atît de stînjenitor ca la început, dar mi se păru că o perdea imprecisă, ca o ceaţă, îi umbri cînd răspunse cu neaşteptată jale în glas :
Me immundum munda tuo sanguine...
   în clipa aceea văzui mîna lui dreaptă ridicîndu-se ceva mai încet de-cît pînă atunci înspre locul ştiut de La gît ; văzui mîna lui dreaptă şi mă cutremurai, căci era uscată şi neagră, cu degetele răşchirate şi mai. ales unghiile, unghiile lungi şi coroiate mă făcuseră să gîndesc că mîna lui Ghenea era de fapt o gheară de pasăre.
 146
   Am întors privirea să nu mai văd gestul ; în încăpere atmosfera devenise în chip inexplicabil înăbuşitoare.
   Cînd m-am uitat din nou la Ghenea, în partea stîngă a gîtului. pufin deasupra gulerului orbitor de alb avea o picătură mare de sînge.
   Din totdeauna vederea sîngelui mi-a inspirat un amestec de greaţă şi oroare mergînd pînă la leşin : cu ani în urmă, ca student în medicină încercasem pe toate căile să-mi corectez această slăbiciune, fără să fi obţinut însă niciodată nici cel mai mic progres. Aceasta este şi cauza pentru care entuziasmul meu faţă de nobila profesiune („sedare dolo-rem divina opera est“, îmi ziceam în acei ani îndepărtaţi) nu a aiuns niciodată să dea roade, căci nefiind în stare să privesc o plafă sîngerîn-dă nu puteam deveni medic. „Organismul omenesc se scaldă clipă de clipă în mediul sangvin ca într-o baie caldă, hrănitoare şi purificatoare." Ţin minte că la auzul aces-
 147
tei fraze mi-am pierdut cunoştinţa în timpul unui curs.
  Ghenea nu părea să fi băgat i: seamă că se zgîriase, sau mai degrabă se împunsese ; atinsese probai)’ ! un mic vas sangvin, căci picătura de sînge se mărea şi începuse să sg prelingă spre guler.
  —• Ghenea, spusei, cred că te-ai zgîriat puţin la . gît. Poate să ti s° păteze gulerul. Şi deschide puţin fereastra, e înăbuşitor aici.
  Ca şi cum abia ar fi aşteptat acest pretext pentru a se deda mişcării smucite pe care i-o ştiam, duse cu lăcomie mîna la gît ca pentru a îndepărta sîngele ; cu unghia, gheara ce mi se păru incredibil de mare a indexului, împrăştie sîngele a?a fel încît ne gulerul şi pe pieptil cămăşii albe apărură pete de culoarea aprinsă a garoafelor.
  Cu glas slab abia putui să îngaim :
  —      Ghenea. te rog, ştii că sufăr de hematofobie, te rog...
  Dar nu mai aveam puterea să-mi întorc privirea de la ferocele spectacol.
                            148
  Cu o frenezie avînd ceva răutăcios în ea, Ghenea îşi înfigea adînc gheara în gît ; era tot atît de tăioasă ca un bisturiu, căci în curînd straturile superficiale fură sfîşiate de pe p!a~ tysma myoides, în care gheara scurma acum cu o spasmodică voluptate. Pe faţa lui Ghenea apăruse o expresie de tristeţe atît de adîncă, încît deşii mă aflam la limita dintre luciditate şi leşin, simţii nevoia să-l mîngîi în vreun fel; apoi am vrut să urlu, dar nici un sunet nu-mi ieşi din gîtlej.
  Din rana în care gheara lui Ghenea scormonea frenetic, sîngele invadase biroul ; unghia lui stăruia acum cu o anume gingăşie asupra unui fascicul nervos de culoare roz-al-burie, probabil o subramură a facialului. Expresia aceea de suferinţă, de durere exacerbată se împietrise pe faţa lui Ghenea, şi ca o mască de piatră nu avea să se mai schimbe nici o clipă în veacurile care mi se păru că au urmat şi în care a trebuit să-l văd sfîşiindu-şi cu ghearele carnea de pe gît, într-o plagă sangvino-
 149
lentă care se prelungea pe partea stingă a pieptului, descoperind în cele din urmă esofagul şi tracheea sidefii şi uşor palpitînde ; din cînd în cînd smulgea fîşii din marele pectoral şi le azvîrlea c-un fel de furie în toate direcţiile.
  Pierdusem de mult orice putere asupra mea, cînd mă trezii răcnind :
  —      Carotida, ia seama, Ghenea, carotiiida !
  In aceeaşi clipă şuvoiul fierbinte ţîşni cu o forţă de necrezut înecîn-du-mi vederea şi glasul. Mă scăldam, înotam, mă scufundam în sîngele care inundase totul.
CUPRINS
 Zidirea        .          .......................       5
Scara.............................................21
Incendiul.........................................48
 Hotel „Paradis14.................................54
 Povestire      .......                                 73
 Dispariţia lui Flory.............................75
 Moartea şi viaţa lui Aspasio ...                       82
 Augusta        .   '.............................86
 Marele Tudor.....................................117
 Viaţa pe rug.....................................122
 Saturn ..........................................12^
Pelicanul.........................................^
Lector: Magdalena Bedrosian Tehnoredactor:      Gheorghe    Chiru
Apărut :    1978 Bun de tipar:        27.10.1978
Tiraj :  4910 exemplare broşate Hîrtie :
Format :    16/54x84 Coli ed. :      3,24 Coli
tipo : 9,5 Pentru bibliotecile mari şi mici: 8R-32
         Tiparul executat sub c-cla. 3086 îa întreprinderea poligrafică Galaţi B-dul G. Coşbuc nr. 223 A Republica Socialistă România
  MIHAIIURSACHI
   ZIDIREA ŞI ALTE POVESTIRI
 CARTEA ROMÂNEASCA