ji. -J.' ! j I î i V/. Or IJI restitutio V. A. URECHIĂ SCRIERI LITERARE Ediţie, prefaţă, note, glosar, bibliografie de ALEXANDRU GEORGE EDITURA MINERVA • BUCUREŞTI— 1976 i i C P. C. U, ' !■ ( cXU“ | . l&oC7 L PREFAŢĂ Puţine nume ale literaturii noastre sînt mai cunoscute decît acela al lui V. A. Urechiă şi, totuşi, încă mai puţini sînt cititorii care ar putea afirma că ştiu despre acest scriitor şi altceva decît ceea ce au lăsat posterităţii, în cîteva fraze sumare, cîţiva dintre iluştrii săi adversari. Omul care a putut inspira cîteva versuri satirice lui Eminescu, care a rămas eroul principal al Beţiei de cuvinte şi al Răspunsurilor „Revistei contimporane“ de T. Maiorescu şi care a putut cumula ironiile atîtor contemporani sau urmaşi, precum Hasdeu sau Iorga, este totuşi o personalitate pe care posteritatea mai obiectivă o poate revendica pentru serioase temeiuri, iar cultura română, la propăşirea căreia a contribuit aşa de mult, îl enumeră printre cei mai importanţi animatori ai săi într-o epocă eroică, de început. Om de acţiune şi scriitor multilateral, V. A. Urechiă s-a risipit în prea multe forme de manifestare, ca în fiecare dintre acestea să fi ajuns să dea şi contribuţii capitale. Aceasta nu înseamnă însă că meritele lui trebuie trecute cu vederea, iar între acestea cel de pionier, de deschizător de drumuri, este cel mai de preţ. Ceva din spiritul de sacrificiu şi de risc al începătorului stăruie în toate formele acţiunii lui publice ; posteritatea, judecînd însă mai totdeauna cu severitate, şi numai rezultatele, nu trebuie să continue eroarea de a-i recunoaşte numai atît. Scriitorul nostru aparţine generaţiei care urmează imediat celei de la 1848*, ale cărei idealuri le continuă, le dă noi dezvoltări în împrejurări istorice schimbate, dar din păcate uneori le şi degradează, oferind noilor promoţii de oameni de cultură veniţi după ea, şi în primul rînd junimiştilor, o imagine întru totul criticabilă. Hasdeu însuşi aparţine acestui tip, chiar dacă enormele lui merite în cultura istorică şi literară * V. A. Urechiă s-a născut în acelaşi an cu Al. Odobescu, Al. De-părăţeanu, Al. Sihleanu, Vasile Pogor şi, probabil, Radu Ionescu. V ci timpului compenseaza cu mulc erori.e şi exa^crarile sale, nici acestea puţine. Prin moartea prematură a lui Alecu Russo şi a lui Bălcescu, prin abandonarea literaturii de către un Kogălniceanu, prin stingerea glasului unui C. Negruzzi şi Gr. Alexandrescu, s-a creat un anume gol în literatura timpului, pe care au venit să-l umple cuiva epigoni animaţi mai mult de bune intenţii decît de talent şi, uneori, agitaţi de simple pretenţii vane, constituindu-se ca nişte victime sigure ale criticismului din ce in ce mai acuzat, pe care societatea celor două principate de curînd unite îl impunea. Şi poate cel mai însemnat om de cultură de acest stil este V. A. Urechiă. In timp ce Odobescu reprezintă mai degrabă un tip de tranziţie, un spirit prefigurînd în atîtea privinţe spiritul junimist, iar Alecsandri şi Ghica, deşi mai vîrstnici, se dezvoltă în noul climat în modul cel mai favorabil, constituind o legătură între generaţii, Urechiă aparţine unui tip spiritual care va apare curînd foarte anacronic în raport cu noile tendinţe, dar totuşi nu mai puţin caracteristic, îneît, fără a nega îndreptăţirea încadrării lui în seria adversarilor „Junimii", ne grăbim să spunem că el este în cultura epocii mult mai mult decît a vrut să vadă Maiorescu. Y. A. Urechiă e în numeroase privinţe incarnarea cea mai desăvîr- şită o formulei „formă fără fond" şi victima cea mai importantă a procesului pe care Maiorescu avea să i-1 facă. Spre deosebire de juni- mişti şi de urmaşii^ lor spirituali, el se caracteriza prin entuziasm şi iniţiative, găsind prilej de acţiune în tot felul de domenii, cu o temeritate de pionier, dar fără o judecată prea profundă asupra temeiului şi necesităţii unor atari acţiuni. Spre deosebire, încă o dată, de Maiorescu, el se grăbea să dea şi formă instituţională iniţiativelor sale, fondînd sau ajutînd la întemeierea unei multitudini de forme culturale, în ale căror comitete şi comiţii a fost conducător, membru activ, preşedinte uneori de onoare. Şi, totuşi, dacă ne gîndim că unele dintre acestea au supravieţuit unui entuziasm ce a putut să pară de moment şi au ajuns să fie realităţi fundamentale ale culturii româneşti, îi vom ierta poate ceva din păcatul grabei şi al superficialităţii, pe care i l-a denunţat atît de crud Maiorescu. —~Să ne amintim că Urechiă a fost secretar de stat (în fapt, ministru ad-interim) la Ministerul Instrucţiei în timpul ministeriatului lui M. Kogălniceanu, cînd s-a fondat Universitatea din Iaşi, al cărei act de întemeiere l-a semnat. A fost unul dintre cei mai activi luptători pentru înfiinţarea „Societăţii literare", apoi „academice", devenită ulterior (prin legea din 29 martie 1879) „Academia română". A fost membru fondator al Societăţii „Ateneul român", activînd în cadrul ei ca un neobosit şi VI preţuit conferenţiar. A fondat „Societatea Filarmonică", a determinat înfiinţarea unei colecţii numismatice în cadrul Bibliotecii „Societăţii Academice", pentru care a şi făcut un important act de donaţie (1871). A fost preşedintele „Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor", întemeiată de un grup de intelectuali români, mai ales tineri, şi care a avut un rol atît de important în pregătirea spirituală a Unirii din 1918. A condus ziare şi reviste, şcoli şi asociaţii. în sfîrşit, a lăsat oraşului Galaţi (1890) un important lăcaş de cultură, Biblioteca „V. A. Urechiă", cu un fond impozant, alcătuit din biblioteca sa proprie şi care şi azi constituie una din cele mai mari biblioteci istorice din ţară. Unde nu întîlnim numele lui Urechiă ? Pe lista susţinătorilor revistei Literatorul, ca preşedinte al asociaţiei cu acelaşi nume şi printre fondatorii (în 1867) unei „Societăţi române de arme, gimnastică şi dare de semn", la ale cărei concursuri şi exerciţii nu ezită să se prezinte, ocu- pînd în 1869 un onorabil loc trei la tir cu pistolul, deşi scriitorul era foarte miop ; în fruntea unei mişcări de solidaritate a popoarelor latine şi al unui comitet pentru ridicarea unei statui lui Miron Costin (realizată în Iaşi, în 1888, .pentru care a adunat importante fonduri) etc. Desigur că acest gen de preocupări şi, încă mai mult, disparitatea lor nu pot să nu trezească un zîmbet sau rezerva spiritelor bine echilibrate, care vor să se limiteze la a realiza puţin şi temeinic. Dar, în acelaşi timp, din enorma activitate a lui Urechiă, au rămas suficiente realizări pentru ca posteritatea să fie obligată să ia act de el şi altminteri decît ca de un tip de intelectual cu totul înmormîntat în exagerări, entuziasm şi lipsă de metodă. Lucrările lui de istoriografie, oricît ar fi de criticabile, se văd citate acum în tratate de autoritate, ca opere importante cel puţin de defrişare a terenului. Instituţiile întemeiate de el, şi cu un rol imens în dezvoltarea culturii româneşti, nu numai că şi-au dovedit validitatea, dar constituie titluri de mîndrie ce nu pot fi ignorate şi care-i perpetuează numele şi sub această formă. In sfîrşit, a sosit, credem, vremea ca şi literatul Urechiă să fie exhumat din uitare sub forma operei sale celei mai apreciate de public, a Legendelor române, care au realizat în timpul vieţii autorului numeroase ediţii şi s-au bucurat de bune aprecieri. ★ V. A. Urechiă s-a născut la Piatra (Neamţ), la 15/27 februarie 1834, din a doua căsătorie a unui boiernaş de oarecare reputaţie locală, căruia i se spunea Alexandru Clucerul şi care în ultima parte a vieţii a îndeplinit funcţia de preşedinte de tribunal. Tatăl scriitorului se născuse în VII 1798 şi era fiu al protopopului din Hîrlău, Ghenadie. Purtase numele de Alexandru Protopopul, iar în epoca regulamentară i se schimbase numele, după moda vremii, în Popovici. Acest nume va fi şi al lui V. A. Urechiă, pînă în 1844, cînd, înscriindu-se la Şcoala preparandală de la Trei Ierarhi, directorul dr. Petre Cîmpeanu îl va înmatricula sub numele de Alexandrescu. Mai tîrziu, intrînd în posesiunea unor acte de proprietate de familie (în legătură cu moşia Branişte), istoricul se va descoperi neam cu cronicarul Grigore Ureche. Fantezie, desigur, în stilul epocii, din moment ce Gr. H. Grandea se socotea nepotul lui Byron, iar Gh. Sion descendentul unui neverificabil han tătar Demir Gherei, botezat şi cununat de Ştefan cel Mare, mai tîrziu Macedonski se va afirma din stirpea unor duci ai Lituaniei, Duiliu Zamfirescu a Lasca-rizilor, împăraţi ai Bizanţului, iar Mateiu Caragiale a ilustrei familii italiene Caraccioli! La Piatra, viitorul scriitor şi-a petrecut copilăria sub îngrijirea mamei sale, căci tatăl său va muri curînd. în oraş, exista o singură şcoală primară, ocolită de protipendada urbei, pentru că acolo nu se preda şi franceza, limbă care înlocuia vertiginos pe cea neogreacă din şcolile mai vechi, şi nu era un simplu auxiliar al învăţămîntului limbii materne, aşa cum ministrul de mai tîrziu va preconiza. Mama lui V. A. Urechiă, Eufrosina (care mai apoi se va recăsători cu un serdar Cosmiţă), fusese crescută în „haremul" doamnei Ecaterina a lui Ioniţă Sandu Sturdza-vodă şi deprinsese acolo limba lui Voltaire, dar mai ales înţelesese că în direcţia aceasta bătea vîntul vremii, aşa că îşi îndrumă odrasla spre „Musiu" Xenopol (tatăl marelui istoric), preceptor al fiilor bogatului boier Dumitrache Stan. De acolo, după moartea clucerului Alexandru, trece în pensionul elveţianului Ballif, cu a cărui numeroasă familie va lega o caldă amiciţie. Căci Ballif, care neglija treburile şcolii, lăsîndu-le pe mîinile soţiei şi soacrei sale, ajunge să primească arenda moşiei Oşlo-beni, cedată lui de mama lui Urechiă în schimbul lecţiilor, şi astfel copilul se mută chiar în casa preceptorului său, de la care va învăţa fără multe cazne mai mult decît ceea ce şcolile timpului i-ar fi putut oferi. După vreo trei ani, elevul pleacă la Iaşi, urmînd a fi pregătit de Costache Nanu pentru o bursă la Academia Mihăileană, pe care o obţine după un examen trecut cu succes. E admis în internatul protipendadei, unde şef pedagog se afla Dimi-trie Guşti, pleiada de profesori lăsîndu-i elevului amintiri amestecate, cel de istorie nu dintre cele mai bune. Examenele de sfîrşit de an se dădeau într-un cadru solemn, prezidate fiind de mitropolitul ţării, cu toată suita, în prezenţa vornicului bisericesc, a „referendarului" Gh. Asachi, ba chiar, ocazional, şi a lui vodă Mihail Sturdza. Acesta din urmă îl VIII va chestiona pe micul elev întrebîndu-1 din istoria patriei despre domnia lui Alexandru cel Bun, examinatul cîştigînd prin răspunsul excelent un ceasornic de argint, oferit pe loc, înainte de ziua premiilor. Anul 1848 îi aduce nu numai scurta emoţie a mişcării revoluţionare — căci el are ocazia să asiste la arestarea conspiratorilor, întruniţi la hotelul „Regensburg" — dar şi o neaşteptată vacanţă. Şcoala se desfiinţează şi elevul ajunge slujbaş la „Comisia quartalului" din strada Baston, prezidată de tatăl său vitreg. Acolo redactează docladuri (referate) şi otnoşenii (adrese), dar mai ales autorizaţii de înmormîntare, - mult cerute în urma izbucnirii unei epidemii de holeră. Scriitorul va contracta boala, dar va scăpa prin miracol, refugiindu-se mai apoi cu toată familia mamei sale la Piatra, după ce au izbutit cu greu să străbată drumul prin satele baricadate ca în timp de război şi de unde nu o dată au fost ameninţaţi cu ciomegele. Redeschiderea şcolilor aduce reforme de structură. Invăţămîntul se transformă într-unul aşa-zis „real", reală fiind, după aprecierea de mai tîrziu a lui Urechiă, „doar ignoranţa celor trei-patru profesori, din cei mai obscuri, dar mai puţin compromişi în mişcarea naţională". Pus sub conducerea lui Malgouverne, învăţămîntul era dominat de studiul limbilor străine, al francezei îndeosebi, în care se predau toate materiile. Cunoscător foarte bun al limbii franceze, Urechiă nu va avea dificultăţi să fie admis în această şcoală, ba chiar ajunge să traducă un roman, pesemne eroic, intitulat La conte de Ney, al cărui manuscris îl va pierde, fără „pagubă pentru literatura română". Atmosfera de represiune politică se resimte din plin şi la Teatrul Naţional, pe care adolescentul începe să-l frecventeze asiduu. Actorii pe care-i cunoaşte se văd nu o dată surghiuniţi, iar spectacolele suspendate. ■ Un fapt divers de mare emoţie în vremea aceea, un asasinat comis de doi fraţi, îi inspiră o dramă primită cu rezerve indulgente de actorul Poni, dar Nicolae Luchian îi comandă o mulţime de traduceri. Mişcarea de la 1848 va aduce, un an mai tîrziu, căderea devenită inevitabilă a lui Mihail Sturdza, şi tînărul asistă la plecarea precipitată de la palat a domnitorului, în mijlocul unor manifestaţii de ostilitate din partea opoziţiei, care dă năvală asupra lui, dar şi al unor bocete de regret ale unui grup de mahalagioaice puse la cale de vătaful Curţii. Tînărul devine practicant acum în cancelaria „Departamentului dinlăuntru", dar nu se resemnează să-şi oprească în faza aceasta studiile, cu atît mai mult cu cît şeful său, banul Kirica, scrib de modă veche, nu simpatiza caligrafia sau „scrisoarea" subalternului său şi, încă mai puţin, veleităţile lui literare. Urechiă ia hotărîrea disperată de a se duce direct la vodă Grigore Ghica cu o jalbă şi, după o aventură pe care o IX va evoca mai tîrziu cu emoţie, se trezeşte înaintea lui Mihail Kogăl-niceanu, în care recunoaşte pe unul dintre „buntusnicii" care voiseră să-l răstoarne pe Mihail Sturdza. Obţine de la el aprobarea de a se înscrie la „Liceu !“ ce se va deschide curînd, în timp ce vodă, plăcut surprins ca jălbarul nu vine să-i ceară un privilegiu ci un loc la o şcoală, îi dă recomandarea : „Să te sileşti". Afirmîndu-şi o vocaţie ce nu se va dezminţi de acum înainte niciodată, Urechiă ocupă şi funcţia de pedagog la şcoala unde era elev. Liceul primea însă puternic influenţa latinistă pe care o imprima tena- cele Aug. Treboniu Laurian, inspectorul general al şcolilor (adus din Transilvania de vodă Ghica) şi D. Patriciu, directorul internatului. Conflictul dintre director şi pedagog va izbucni curînd, aducînd destituirea celui din urmă, mai ales după ce Urechiă va face să apară, în Calendarul „Buciumului român", satira antilatinistă intitulată Un vis. Textul e citit şi apreciat de Kogălniceanu, de Alecsandri, Russo, D. Ralet şi alţi oameni de condei care se arătau adversarii lui cione şi ai altor scîlcieri de limbă. în învăţămîntul dominat de latiniştii intransigenţi (care ajunseseră să impună pînă şi preotului profesor de religie să citească Biblia în latineşte), Urechiă nu se va lăsa copleşit de exagerările profesorilor săi, deşi va fi totdeauna un partizan al ideii de romanitate şi chiar va întreprinde mai tîrziu numeroase acţiuni,’ uneori şi oficiale, de solidarizare a popoarelor latine. Dar, odată cu venirea pe tronul Moldovei a lui Grigore Ghica, mişcarea literară din Iaşi luase un puternic avînt, concentrînd aproape toate forţele creatoare, în timp ce acelea din Bucureşti se aflau în emigraţie. T. Codrescu, D. Guşti şi Th. Stamati înjgheabă o tipografie nouă lîngă biserica Talpalari şi fondează ziarul Zimbrul. Aici va debuta Urechiă, după cum mărturiseşte el în amintirile publicate mult mai tîrziu. Tînărul licean dădea lecţii în două pensioane de fete, cel al doamnei Grand’Jean şi cel al doamnei Augustine Joye, în Păcurari, cu banii cîştigaţi putîndu-şi acoperi cheltuielile de editare a primelor sale cărţi : Mozaicul literar şi Grinda de aur, o „noveletă localizată", scrisă în 1850 şi apărută în 1851. Cele două cărţi îl recomandă atenţiei lui Atanase Fătu, fondatorul „Societăţii pentru încurajarea tinerilor la învăţătură'-1. Printre tinerii distinşi şi candidaţi la bursă, Urechiă a păstrat amintirea lui Gr. Cobălcescu, marele savant naturalist de mai tîrziu, atunci profesor locţiitor de ştiinţe, mai apoi izgonit din oraş de mahalagiii indignaţi că făcea experienţe pe căţei şi pisici. Cu bursa obţinută şi cu un capital eliberat de tribunal din averea tatălui său, pleacă la Paris. Trece prin Bucovina, avînd pri’.ejul de a vedea numai fugitiv podoaba ei de monumente istorice, aflate sub stă- X pînirea austriacă. La Lemberg se opreşte o clipă pentru a vizita vechea biserică a Movileştilor, dar stă mai mult la Cracovia. Luînd trenul spre Viena, face cunoştinţă cu drumul-de-fier, dar nici în capitala Imperiului Habsburgic nu va sta decît cîteva zile. La Paris ajunge după mai multe peripeţii, care-i pun la încercare rezistenţa fizică, dar în cele din urmă nimereşte la pere Loriot, fosta gazdă a lui Alecsandri, un bătrînel pe care-1 va evoca într-o schiţă memorialistică şi în camera căruia se va prăbuşi într-un somn profund de o zi şi o noapte întreagă. Pentru a face faţă examenului, Urechiă îşi angajează ca „repeţitor de drept şi de bacalaureat" pe dr. Emile Acolas, graţie căruia ajunge să facă o vizită lui George Sand („închipuiţi-vă o doamnă corpolentă, cu ochelarii pe nas, cu o bonetă de bunică pe cap, îngropată între perine în volairul ei şi — mare Doamne ! — împletind la ciorap"). Sîntem în- august 1856. Atmosfera era de mare efervescenţă în emigraţia românească, aceasta căutînd să speculeze evenimentele războiului Crimeii pentru a precipita unirea celor două principate. Urechiă primise din ţară misiunea strict confidenţială a lui Grigore Ghica, transmisă prin sercetarul acestuia^ un francez, de a strecura articole în favoarea României, pentru care şi izbutise să-şi apropie cîteva importante personaje din presa pariziană, de pildă pe Chucheval-Clarigny, directorul cotidianului influent Le constitutionnel. Situaţia era destul de gravă, dacă ne gîndim că unele cercuri ale emigraţiei italiene agitau opinia publică prin marele ziar Le Siecle, pentru a se proceda la un „aranjament" : Austria urmînd să cedeze Italiei Lombardo-Veneţia, în schimbul anexării principatelor române. C. A. Rosetti, Cezar Bolliac, fraţii Brătianu sînt surprinşi de acest aliat misterios, care lucra în acelaşi sens cu ei. In cafeneaua „Voltaire" din piaţa Odeonului, Urechiă îl cunoaşte pe studentul în medicină Ema-nuel Romalo, care, împreună cu fraţii săi, Alexandru şi Grigore, erau secretarii „Cancelariei" constituite la Paris pentru propaganda în favoarea Unirii. Prin mijlocirea acestuia ajunge şi la C. A. Rosetti, despre care, ca despre toţi eroii revoluţiei de la 1848, avea ideea unui personaj „măreţ, înalt, chipeş, frumos". „Pas possible !” exclamă el văzînd un om simplu, neîngrijit, bărbos, care locuia o biată cameră de hotel. E o întîlnire însemnîrid începutul lungii lor prietenii, în cursul căreia autorul Ceasurilor de mulţamire nu va omite să-i amintească lui Urechiă exclamaţia de stupoare cu care l-a primit. Colaborarea lui Urechiă se continuă şi după căderea lui Grigore Ghica şi ocupaţia austriacă, dar el devine un fel de agent politic al emigranţilor, legăturile oficiale cu Iaşii încetînd. Simţindu-se necesitatea XI unui organ care să întreţină curentul unionist, el scoate Opiniunea, concepută de ceilalţi emigranţi în rivalitate cu foaia lui Bolliac, Buciumul. Urechiă notează divergenţa dintre acesta din urmă şi grupul mare al exilaţilor, fără a adera însă la cabala ce începuse a se urzi în jurul autorului Clacatului. Numai ‘două luni afirmă el că ar fi durat viaţa Opiniunii, pe care, din cauza cenzurii austriece şi a vigilenţei caimacamilor, o tipărea pe hîrtie foarte subţire, pentru a o putea introduce în ţară în plicuri închise. Deschiderea Congresului de pace de la Paris face ca agitaţia emigranţilor să devină mai activă. Urechiă întreprinde el însuşi numeroase vizite pe la toţi ambasadorii veniţi în capitala imperiului şi are surpriza de a primi în modesta lui cameră, cu un pat şi un singur scaun spart, vizita simandicoasă a lordului Clarendon, a baronului senator Bourgoing, a lui St. Marc-Girardin, ba chiar a unui Prince C. de Sturdza (adică a beizadelei de la Săuceşti, ai cărui fii învăţau la Paris, iar Urechiă le era corespondent). Situaţia aceasta - atrage atenţia poliţiei, care vedea peste tot republicani şi conspiratori, dar studentul o linişteşte prezentîndu-se singur la poliţaiul arondismentului şi arătîridu-i că, pentru a-1 scuti de oboseli, şi-a închiriat o cameră chiar la imobilul unde la parter se afla comisariatul. La 18 august 1856 îşi luase bacalaureatul în filozofie cu o traducere de vreo 100 de versuri latineşti şi cu o dizertaţie despre Contraste. La oral i se dă Secolul lui Ludovic al XlV-lea, dar examinatorul crede cuvenit să-l întrebe despre canalele proiectate de întreprinzătorul monarh în sudul Franţei. Urechiă se eschivează în răspunsul său cu inteligenţă, stîrnind tumultul aprobativ al sălii şi obţinînd nota de trecere peste capul examinatorului. Examenul de latină îl trece cu recitarea unei jumătăţi din cîntul al IV-lea al Eneidei, iar la limba greacă produce uimire cu pronunţia sa, care era o noutate faţă de aceea tradiţională, mai apoi părăsită şi în Franţa. Scriitorul îşi va evoca viaţa sa de student sărac, cu petreceri nevinovate şi cu tot soiul de farse pe care le-a făcut altora sau la care a asistat. Maestrul său cel mai admirat rămîne Saint-Marc Girardin, filo român, profesor şi oponent faţă de regimul imperial. Prin el, îl cunoaşte pe Emile Girardin, conducător al gazetei populare La France, unde Urechiă strecoară cîteva articole în favoarea cauzei româneşti. La filozofie, îşi aminteşte de Charles Leveque, gînditor eclectic şi discipol al lui Victor Cousin. Haze, erudit fără talent de expunere, era însă şi conducătorul Bibliotecii Imperiale, unde chiar descoperise documente interesînd istoria românilor, pe care i le va revela lui Urechiă, în paralel ~u pasiunea cercetării de manuscrise. Studentul asistă şi la debutul universitar a1 iui XII Nisard, om al regimului şi plin totdeauna de sarcasme la adresa lui Voltaire, dar care nu-şi poate ţine lecţiile datorită huiduielilor studenţilor. In cursul unei astfel de manifestaţii, Urechiă e „însemnat" de oamenii poliţiei, cu toate că nu participase defel, pînă cînd Haze însuşi vine să-l scape din mîinile zbirilor care-1 „umflaseră" la ieşirea din sală. C. A. Rosetti, care, în urma casării alegerilor falsificate de Vogoride, înţelesese că sprijinul Franţei se face simţit hotărîtor, crede că ar putea propune prinţului Napoleon (Plonplon) domnia principatelor române cu titlul de rege. Vărul împăratului Franţei nu consideră ideea nerealizabilă şi acceptă pînă una-alta să înveţe româneşte. Urechiă, etern dispus să dea lecţii cuiva, urcă deci treptele de Ia Palais-Royal, dar primeşte de la început replica impacientatei alteţe : „Surtout point de grammaire > le temps me manque !“ Cu toate că, în dizertaţiile sale, Urechiă flutura prin faţa elevului său perspectiva ca acesta să devină împărat al tuturor românilor, reuniţi într-o singură ţară, prinţul, singurul din familie care semăna frapant cu primul Napoleon, se plictiseşte şi renunţă şi la învăţat şi la candidatură. Prin sora sa, aflată şi ea la Paris, Urechiă cunoaşte la o serată pe o jună spaniolă brună şi frumoasă, Francisca de Plano, de un caracter vivace, plină de veselie şi de graţie. Fata, care era fiica medicului Curţii spaniole, îi insuflă cele mai înfierbîntate sentimente. Urechiă îşi cumpără rapid o gramatică spaniolă, cufundîndu-se în studiul limbii în care foarte curînd poate scrie o declaraţie: „Te quiero*, şi să înţeleagă răspunsul — „Por fin /“ Tînărul îndrăgostit scrie la Madrid părinţilor fetei o cerere în căsătorie, pentru răspunsul căreia va aştepta mai multe zile. Basilio şi Paquita se vor cununa Ia 13 august 1857, în cele două rituri, grec şi catolic, tînărul valah putîndu-se mîndri că a avut ca martori pe baronul Bourgoing şi pe contele Champagnolle. Va pleca imediat apoi într-un voiaj de nuntă în Spania, plin de fericire în această căsătorie concepută iniţial, după cum spune el, par depit. Ajunge la Madrid pe mare, prin Barcelona, după o călătorie în cursul căreia contractează o gravă răceală, care-1 va face să stea mult timp în casă, în obscuritate, prilej de a învăţa limba spaniolă şi de a se lăsa iniţiat în literatura ei de către tînăra sa soţie. Urechiă n-a urmat aşadar cursurile universităţii madrilene, dar a fost primul nostru hispanist. Aşa cum a dovedit Al. Ciorănescu, cîteva din localizările sale dramatice sau nuvelistice sînt făcute după modele spaniole şi atestă o bună cunoaştere a literaturii acestei ţări. Prima şedere în Spania va dura doar cîteva luni, dar legăturile nu se vor şterge niciodată. Socrul său, doctorul de Plano, îl introduce în înalta societate XIII spaniolă a timpului şi chiar îi mijloceşte o vizită la Curte, unde regina Isabella a îl-a îi dăruieşte un pat de bronz, pe care scriitorul îl va aduce în ţară. La Iaşi, unde se întoarce curînd, prin Paris, e numit, spre marea lui uimire, căci nu solicitase un asemenea post, membru al tribunalului din Iaşi (17 febr. 1858). Dar o numire ulterioară îl face să ajungă profesor de literatură română şi latină la liceu şi la Facultatea de filozofie, ceea ce-i dă posibilitatea să demisioneze din funcţia sa juridică, în care va fi înlocuit de viitorul junimist Vasile Pogor. Urechiă devine, în paralel cu funcţia sa didactică şi împreună cu Iancu Codrescu, un fel de steno-graf-secretar al Divanului ad-hoc, dar agitaţia sa prea mare în favoarea Unirii indispune autorităţile, ceea ce-1 obligă să-şi dea demisia. în aceste împrejurări, se naşte fiul său Tancred, dar soţia sa va muri foarte curînd după acest eveniment. Scriitorul se va căsători în anul următor cu Luiza Pester, care-i va dărui trei copii: Alceu (n. 1860), Corina (1861) şi Nestor (1866). La 25 iulie e numit membru al Consiliului şcolar, ceea ce înseamnă o intrare într-o carieră de „om al şcoalei", în care se va menţine aproape o jumătate de secol. Urechiă este, într-adevăr, înainte de Spiru Haret, cel mai important legislator şi organizator în domeniul şcolilor din ţara noastră, concepţia sa dominînd, în fond, şi după moartea sa. Este titlul său de glorie ca om politic, după cum tot în acest domeniu trebuie să consemnăm marea 5a luptă, ca ziarist şi om de acţiune, pentru realizarea Unirii Principatelor. Activitatea cercurilor unioniste devine foarte febrilă odată cu întoarcerea în ţară a lui Mihail Sturdza şi cu punerea candidaturii de către acesta, în rivalitate cu fiul său, beizadeaua Grigore, ambii reprezentînd facţiunea antiunionistă şi reacţionară a boierimii moldoveneşti. In aceste împrejurări, Urechiă redactează, împreună cu acelaşi Iancu Codrescu, ziarul unionist Zimbrul şi Vulturul, ce se va contopi curînd cu Steaua Dunării a lui Kogălniceanu şi A. Mălinescu. Victoria lui Cuza îl face pe entuziastul său partizan să parvină în postul de secretar general în Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, din guvernul Vasile Sturdza. Prima lui acţiune e înfiinţarea de şcoli săteşti, legiferînd obligativitatea cedării unei case pentru localul şcolii, în cazul tuturor moşiilor mănăstirilor secularizate. La 19 aprilie 1860 devine ministru ad-interim la Departamentul Cultelor. Guvernul, cu noul prim-ministru al Moldovei, M. Kogălniceanu, îl menţine în funcţia pe care o va ocupa şi douăzeci de ani mai tîrziu, în efemerul guvern D. Brătianu. Printre măsurile luate de Urechiă se numără introducerea scrierii cu litere latine în actele cancelariei, anticipînd acţiunea lui I, Ghica din 1864, precum şi înscrierea unei sume de bani pentru susţinerea bisericii XIV şi şcolii române Sf. Nicolae din Braşov, fapt pc care şi Maiorescu, in scurtul său ministeriat (7 apr. 1S74 — 30 ian. 1S76), îl va continua, rccunoscîndu-şi-1 mereu ca pc o mare iniţiativă pozitivă (cf. E. Lovi-ncscu, T. Maiorescu, I, 1940, p. 391—396). La 26 octombrie 1S60 sc înfiinţează Universitatea din Iaşi, actul de întemeiere datorîndu-sc şi eforturilor asidue ale ministrului interimar, care izbutise mai întîi să înfiinţeze secţia a Il-a (de ştiinţe) pe lingă Facultatea de filozofie. în cursul anului 1S61 — 1S62, Urechiă întreprinde un voiaj de studii în Italia, ţară pe care n-o cunoştea, dar pe care o iubea cu entuziasmul specific generaţiei sale şi in care vedea un aliat posibil pentru principatele unite, soarta acestora avînd atitea analogii cu dezmembrata şi în parte stăpînita de străini soră latină. La biblioteca istorică „Brera" din Milano şi în Arhiva din Genova, precum şi, mai tîrziu, la San Isidoro (Madrid) descoperă documente pe care le comunică Iui Hasdeu şi pe care acesta le publică în Arhiva istorică. La 4 noiembrie 1864 este numit profesor de istoria românilor la Universitatea din Bucureşti, după ce funcţionase la aceeaşi catedră a Universităţii din Iaşi, încă de la înfiinţarea acesteia din urmă. Hărnicia şi entuziasmul său şi mai puţin marea ştiinţă au dat viaţă unei discipline aflate la începuturile ei. într-o Scrisoare de rămas bun adresată domnilor studenţi ai Facultăţii de litere din Bucureşti (Buc., 1901), el recunoaşte dificultăţile ingratei sarcini : „Nu neg că la chemarea mea de a ocupa catedra de istorie naţională, eram foarte puţin pregătit şi cu atît mai puţin pregătit cu cît aproape nulă era mişcarea istorică în principate. Dar mai ales simţeam că-mi lipseau indispensabilele instrumente pentru a croi bine studiul meu : epigrafia greco-latină, limba slavonă, limba polonă, limba arabă..." Şi, citind din textul lecţiei sale inaugurale de la Iaşi, Urechiă spune : „în starea de azi, atît de săracă, a momentului nostru istoric şi literar ; avînd ca bibliografie premergătoare cursului meu numai letopiseţele editate de Mihail Kogălniceanu şi trei biete cărţi elementare : Istoria cea neterminată de I. Albineţ, aceea abia însăilată a Ţării Româneşti de Aaron Florian şi manualul întocmit, plin de erori, al lui A. T. Laurian ; dispunînd de un bagagiu de documente interne aşa de sărac, acela coprins, răzleţ, în Magazinul istoric pentru Dacia, în Arhiva istorică a lui M. Kogălniceanu, în Albina românească a lui G. Asachi, ori în Foaia pentru minte, animă şi literatură a lui G. Bari-ţiu ; eu, succedînd la această catedră în urma unei singure lecţiuni inaugurale de istoria naţională, făcută cu mu'.ţi ani în urmă de M. Kogălniceanu, cum v-aş putea spune că o să vă fac, din capul locului, un curs care să vă mulţumească, care să mă mulţumească şi pe mine însumi ?" (p. 2). XV Profesorul s-a orientat nu în direcţia sintezelor sau a viziunilor de mare anvergură, ci a studiilor parţiale şi a publicării de documente, con-siderîndu-şi acţiunea un simplu punct de plecare. De aceea, lucrările sale sînt mai curînd materiale pentru o istorie decît istorie propriu-zisă, fapt pe care-1 va specula cu rea-voinţă N. Iorga, mai tîrziu, în atacurile sale la adresa predecesorului său în ştiinţe istorice. In tot cazul, acest amestec de cronologie, publicare de documente şi comentariu istoric marginal face lectura lor extrem de dificilă pentru un profan sau pentru cel care caută satisfacţii literare, specialiştii însă aflînd în ele o mină, nici în ziua de astăzi epuizată, de informaţii istorice şi documente. Urechiă îşi dădea bine seama de neajunsurile acţiunii sale şi a căutat, în bună măsură, să nu atace toate problemele istoriei, ci să formeze o stare de spirit favorabilă acestor studii, precum şi cadrele organizatorice ale unei munci de specialitate. „în orice poziţiune de stat am străbătut de la 1859, spunea el în aceeaşi Scrisoare de rămas bun, am cătat să dobîndesc pentru facultăţile noastre de litere catedre care să facă posibilă pregătirea succesorilor profesori de istoria românilor. Abia numai epigrafia şi limba slavonă, după mulţi ani de stăruinţe, au fost dobîndite pentru Facultatea de litere din Bucureşti, iar predarea limbii arabe şi celei polone au rămas pînă astăzi dorinţi de realizat în viitor [...]. A.m pretenţiunea de a crede că totuşi cursul meu, pentru primii secoli ai naţiunii române, a fost cu mult superior la tot ce era scris pînă în 1859 despre acest .secol" (p. 3—4). Rolul de pionier al lui Urechiă se configurează şi în acest important sector, din nefericire în egală măsură puţin înţeles şi recunoscut de posteritatea atît de severă. La 28 iulie 1864 devine director al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice (titular fiind dr. N. Kreţulescu), de data aceasta în guvernul unificat al celor două principate unite. Activitatea lui se continuă, cu aceeaşi febrilitate, în mai multe domenii ale vieţii publice. Este membru, împreună cu A. T. Laurian şi Al. Odobescu, în „Comitetul arheologic" prezidat de generalul Nicolae Mavros. înfiinţează şcoli, redactează manuale şcolare şi regulamente de funcţionare. Legea instrucţiunii publice, elaborată după. îndelungi eforturi împreună cu C. Bosianu, P. Poenaru şi Al. Creţescu, este cel mai important act al întregii lui cariere de legislator şi ea fixează învăţămîntul din ţara noastră în trei grade : şcoala primară patru ani, liceul opt, facultatea trei. Considerat un fel de „tehnician" în materie de probleme şcolare, el se menţine în funcţia sa cheie pentru învăţămînt în ciuda perindării miniştrilor de resort : Gh. Ver-nescu, Dem. Cariagdi, C. A. Rosetti. Numai cu Ioan Strat are un conflict care va aduce demisia sa, dar rechemarea se va face rapid, odată cu venirea la minister a lui D. Brătianu (1 martie 1866). E semnificativ XVI pentru vocaţia în acest sens a lui Urechiă faptul că renunţă la mandatul de deputat de Tutova, pe care-1 obţinuse pe o listă liberală, pentru a nu trebui să părăsească postul său de director în Ministerul Instrucţiunii (5 noiembrie 1866), în care-1 vom regăsi şi în 1868, sub ministeriatul lui D. Guşti (1 mai). La 11 mai 1869 face să apară la Bucureşti, împreună cu institutorul T. Pascal, ziarul Adunarea naţională. După cum a lăsat consemnat pe un exemplar din acest ziar, aflat în colecţiile Bibliotecii Academiei, publicaţia era condusă din umbră de Mihail Kogălniceanu, care a şi redactat articolul-program şi a dat spre publicare o serie de alte articole nesemnate. Numele lui Urechiă figurează ca director pînă la 4 octombrie 1869, cînd se întoarce în ţară, după ce participase Ia congresul de preistorie de la Copenhaga; el va părăsi atunci publicaţia pentru că aceasta se angajase într-o polemică, socotită de el „greşită", cu C. A. Rosetti. începînd din luna următoare, colaborează la ziarul Informaţiunile bucureştene, pentru ca (după toate probabilităţile), începînd de la numărul 35, din 8 ianuarie 1870, cînd ziarul devine politic, conducerea să fie preluată de V. A. Urechiă, deşi redactor figurează în continuare M. Nerone Popp. Este ziarul la care scriitorul va colabora cel mai intens ou articole politice, notiţe culturale, informative. El va părăsi conducerea ziarului la sfîrşitul lui august 1S70, aceasta fiind preluată de vechiul redactor. Legăturile cu Mihail Kogălniceanu, datînd încă din epoca studiilor sale la „Liceul" din Iaşi, îşi găsesc, aşadar, o semnificativă încununare în această colaborare în presă, marcînd o comunitate de idei care merită să fie pusă în lumină. Este de asemenea semnificativ că la moartea marelui său înaintaş, V. A. Urechiă îi va rosti elogiul funebru şi va întreţine un adevărat cult al acestuia, contribuind direct la înălţarea a două monumente în cinstea lui : la Galaţi (17 octombrie 1893) şi la Bacău (2 iunie 1896). După cum se vede, evenimentele căderii lui Cuza şi ale venirii lui Carol de Hohenzollern pe tronul ţării nu afectează în nici un fel cariera sa politică, relativ modestă. V. A. Urechiă reprezintă un anumit tip de om politic de formaţie şi de mentalitate liberală, care se va supune noii situaţii create şi va servi dinastia străină, văzînd în ea numai un factor de consolidare a Unirii şi de pretins echilibru în viaţa statului. Incapabil de evoluţie, el îşi va desfăşura activitatea publică fără a mai găsi îndemnuri de reînnoire în democratismul real al idei'.or sale, alunecînd nu o dată pe panta naţionalismului. Acest fapt îi va altera întrucîtva imaginea asupra trecutului patriei, pe care voia să-l reconstituie în numeroasele sale scrieri istorice şi să-l evoce în prozele XVII că membrii cercului vedeau în Urechiă un fel de etalon al neseriozităţii şi lipsei de măsură. Dar tot el, care, XX în calitate de istoric, a urmărit cu altfel de ochi activitatea neobositului poligraf, nu uită să completeze : „Bîfctul d. Urechiă era o natură foarte complexă ; desigur că nu. era lipsit de talent şi desigur că a lăsat în urma sa lucruri foarte interesante şi foarte instructive, dar nu acele cărora el le dădea valoare, ci altora la care poate ca valoare nu le atribuia nici una. Aşa, desigur, cea mai însemnată lucrare a sa e publicaţia, cu ocazia cursului ce făcea la Universitate, a documentelor foarte numeroase din veacul al XVIII-lea şi de la începutul veacului al XlX-lea. Din acele numeroase volume poţi vedea ca într-o oglindă istoria economică, financiară, socială, culturală etc. a românilor. Pînă la Urechiă, lipsea toată această parte, căci documentele publicate împrăştiate, precum şi acele din Uricand lui Codrescu, nu erau suficiente" (Amintiri de In „Junimea“ din Iaşi, II, Buc., Ed. Minerva, 1971, p, 43—44). Realitatea e că nu grafomania şi exhibiţionismul publicistic ne explică felul manifestărilor sale publice. Urechiă era, în sensul cel mai propriu al expresiei, „un om de faptă", cum i-ar fi spus Iorga, care însă, din motive de inimiciţie personală, avea, dimpotrivă, să se facă, pentru circumstanţă, partizanul rigorii excesive şi să condamne, în termeni mult mai duri decît junimiştii înşişi, orientarea opusă a bătnnului său rival de studii istorice. Din marile încercări şi începuturi ale Iui Urechiă au rămas doar unele lucruri, dar nu atît de puţin cît au vrut să vadă adversarii săi. Al doilea punct al divergenţei dintre el şi junimişti, şi care în bună măsură se leagă de primul, priveşte concepţiile lor opuse în problema politicii culturii. Combătînd aşa-zisele forme fără fond, Maiorescu cerea desfiinţarea unor cadre de cultură, absolut necesare vieţii contemporane, sub cuvînt că sînt simple „producţiuni moarte, pretenţii fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr" (In contra direcţiei de azi în cultura română, 1868). Acţiunea critică a lui Maiorescu urmăreşte cu o violenţă şi o înverşunare care au produs uimire în epocă, inclusiv între mai toţi junimiştii, procesul formativ al culturii româneşti din ultima jumătate de veac, în stilul unui rechizitoriu fără menajamente, dar şi cu o orbire de necrezut faţă de unele rezultate destul de bune pe care politica culturală de pînă atunci le adusese. Maiorescu consideră false temeli? şi principiile pe care s-a ridicat edificiul culturii române, fără a observa părţile bune, sau lăsînd a înţelege că ele constituie nişte nesemnificative excepţii, deşi mai logic ar fi fost să plece de la realizările existente şi a încerca să corecteze mijloacele de a le produce — cum dealtfel, practic vorbind, a şi făcut în activitatea lui ulterioară. Cu un radicalism XXI excesiv, dar şi perfect contradictoriu, dacă-1 raportăm la doctrina conservatoare a iunimiştilor, Maiorescu crede că poate vorbi de cultura română ca de o aberaţie introdusă cu prea multă violenţă şi în mod artificial, fără a se gindi că tocmai criticismul junimist poate fi considerat o intruziune, nu zicem aberantă, dar neprevăzută în cursul devenit foarte natural al civilizaţiei româneşti din veacul trecut. Noţiunea de „natural", pe care criticul junimist o introduce în discuţie, se întoarce împotriva lui, şi acesta constituie paradoxul acţiunii sale, nelămurit pînă acum de vreo explicaţie : e, de fapt, situaţia tuturor doctrinarilor conservatori, care nu pot invoca ideea de „proces firesc" într-o societate care are deja un trecut revoluţionar. Urechiă şi toţi partizanii revoluţiei mergeau pe o linie tradiţională şi verificată ; rămînea ca ea să fie desăvirşită, nu suprimată în virtutea unor ipoteze inverificabile : era tradiţia revoluţionară a introducerii formelor de cultură modernă, căci în a doua jumătate a secolului al XlX-lea, după ce atîtea încercări probaseră că salvarea nu putea veni decît de la soluţiile extreme, în ţările româneşti revoluţia constituia tradiţia. Cît despre realitatea „formelor fără fond", este o mare naivitate să ne închipuim că oamenii acelei vremi nu o sesizau, că adică nu observau neajunsurile unei Universităţi imperfecte, ale unui Teatru Naţional care nu reprezenta chiar cea mai înaltă formă de artă, sau ale unei Academii care abia începea să înjghebeze o activitate ştiinţifică. Dar ceea ce trebuia făcut in primul rînd era începutul. Nu criticismul stă la temelia unei' culturi, ci îndrăzneala creatoare, plină de toate riscurile, inclusiv de acela de a cădea în ridicol. Şi aceasta nu era o fantezie a unor „nepregătiţi", cum îi numeşte Maiorescu pe cei care au statutat aceste forme şi care nu voiau numai să dea „României libere o parte din lustrul societăţilor străine" (In contra direcţiei de astăzi în cultura română), ci o necesitate organică, gravă, existenţială. Răspunzînd parcă lui Maiorescu, un om al acestui stil de acţiune şi care nu era deloc lipsit de spirit critic, Ion Ghica, a rostit o frază memorabilă, care validează un întreg proces cultural, o întreagă politică, o dezvoltare indiscutabil progresistă a societăţii româneşti din vremea sa : „Nevoia ne-a silit să îndrăznim" (întroducţiune la Scrisori către V. Alecsandri). Desigur că multele critici pe care Maiorescu le formulează împotriva starului liberal în forma suprastructurii sale culturale nu sînt lipsite de îndreptăţire, dar dacă noi ar fi să ni le însuşim, nu am face-o pentru a nega necesitatea sau a afirma caracterul prematur al acestor forme, ci pentru a le arăta insuficienţa. Nu prin desfiinţarea Ateneelor, şcolilor de belle-arte, Academiei, Conservatorului de muzică (în mod semnificativ toate aceste instituţii enumerate de mentorul XXII „Junimii" se leagă pentru începuturile lor de numele lui Urechiă) se putea realiza „regenerarea spiritului public", cum socotea în continuare Maiorescu, ci prin încercarea de a le da adevărata viaţă, dacă — ceea ce, de fapt, nu e exact — ele nu o aveau în acel moment istoric, ci se prezentau pentru ochii criticului ca nişte „pretenţii iluzorii", ca o „caricatură a civilizaţiunii", ca nişte „falsificări". \ Problema^-politicii culturii eadevărata temă a polemicii implicite ■dintre Maiorescu şi. Urechiă, nu cele cîteva erori pe care~ criticul le-a speculat în acele două articole de care posteritatea e aşa de dispusă să se înveselească. Urechiă se întreabă în răspunsul său (Noua direcţiune din Iaşi, în Revista contimporană, nr. 6, din 1 aug. 1873, p. 542—553 şi nr. 7 din 1 sept. 1873, p. 602—610) : cum ar putea exista şcoli primare fără licee şi licee fără universităţi! „Cum poate ignora d. T.-L. Maiorescu că puterea învăţămîntului popular în Prusia şi Germania este productul forţei învăţămîntului superior ? Istoria culturii germane răstoarnă teoriile discipolului Universităţii din Berlin, actualul deputat în Camera română; acea istorie spune cui vrea s-o consulte : că Universitatea făcu şcoala primară. Instrucţiunea primară nu este solidă într-o ţară decît cînd nu-i lipseşte un bun şi numeros personal didactic. Iară un bun şi numeros personal didactic nu poate avea instrucţiunea primară în o ţară dec cu condiţiunea de nu a priorităţii, cel puţin a sincronisticii existenţe a unui învăţămînt secundar foarte ales, care şi acesta nu poate exista decît cu condiţiunea sine qua non a priorităţii sau a sincronisticii existenţe a unui învăţămînt superior şi a instituţiunilor sale. [...] Dacă erau pe la 1820 bărbaţi ca d. T. M., eram ameninţaţi să nu fim azi nici ceea ce suntem ; eram ameninţaţi să fim ajunşi a ne lăuda doară cu mii de şcoli de paraclisieri şi fără nici o umbră din acea cultură care singură e mai bună şcoală pentru popor decît pa, vo, ga, di, zo, ni, ke..." Istoria i-a dat dreptate, indiscutabil, lui Urechiă, ceea ce se ştie, dar nimeni nu se mai oboseşte să amintească. Să nu uităm că Maiorescu şi-a pus mai apoi în surdină vehemenţa lui iniţială împotriva aşa-ziselor „forme fără fond" : niciunde el nu va mai repeta acuzaţii de felul celor de mai sus şi nici nu va mai folosi un astfel de ton. Dealtfel, că realitatea a infirmat pesimismul lui prea negru, se vede din aceea că el însuşi şi-a integrat activitatea în aceste „stafii fără trup" : a strălucit în Academia care i se păruse o farsă şi a fost un mare profesor la Universitatea pe care ar fi voit, în principiu, s-o desfiinţeze. Victoria a aparţinut deci unor oameni care în politica culturii au văzut altfel decît Maiorescu şi au îndrăznit să năzuiască. XXIII In răspunsul sau din Revista contimporană, Urechiă încearcă, aşadar, să-şi atragă adversarul pe acest teren, care e acela al adevăratei lor dispute. Criticul junimist nu face însă imprudenţa de a părăsi perimetrul erorilor preopinentului său, adică existenţa lui Voltaire ca filozof al istoriei în secolul al XVII-lea, citarea lui Leibniz printre istorici, sau a lui Cimabue printre arhitecţi, sau invocarea lui Ammianus Marcelinus ca posibil izvor istoric pentru studierea vieţii hunilor din timpul lui Atila. Maiorescu îl aduce mereu pe Urechiă la „chestie", dar dacă el a cîştigat disputa pe acest teren foarte restrîns, a pierdut-o, indiscutabil, pe planul mai mare al politicii culturii. E. Lovinescu, în marea sa monografie T. Maiorescu (1940), are onestitatea să arate, măcar în treacăt, acest lucru — şi nu putea să facă altfel, ca unul care a scris o întreagă istorie ca să dovedească valabilitatea principiului contrariu, susţinut de adversarii „Junimii" şi în primul rînd de Urechiă, după care forma poate precede şi stimula formarea fondului.1 Disputa dintre Maiorescu şi Urechiă are însă la timpul ei şi nişte prelungiri de alt ordin, părăsind registrul, ca să-i zicem aşa, „nobil" al principiilor şi ideilor de politică a culturii şi coborîndu-se la nivelul răzbunării personale — şi în acest caz iniţiativa fiind de partea criticului junimist. In 1875, într-un discurs ţinut la Camera Deputaţilor, Maiorescu, ministru fiind, atacă pe cei doi profesori de istorie naţională de la universităţile din Iaşi şi din Bucureşti pentru lipsă de activitate ştiinţifică, cerînd indirect desfiinţarea catedrelor lor. Urechiă publică în Românul (an. XIX, din 12 martie 1875) o scrisoare deschisă, arătînd că stadiul cunoştinţelor istorice din momentul acela nu îngăduia elaborarea unei sinteze „definitive" ci cel mult publicarea de documente, pentru care Maiorescu însuşi trimisese cu burse „în străinătate vreo 6 ori 7 juni, care vor deveni exploratori ai arhivelor în interesul ilustrării istoriei naţionale". Istoricul mai adaugă că Maiorescu lăudase „meritele d-lor G. D. Teodorescu şi Gr. Tocilescu, cari singuri de cîţiva ani i-au atras atenţia prin lucrările lor..." şi care erau de fapt elevii lui V. A. Urechiă, validînd în felul acesta înseşi meritele profesorului, nu fără a omite observaţia ironică şi perfect îndreptăţită că „d-lui însuşi, după vreo patrusprezece ani de predare a filozofiei, şi avînd la îndemînă ca conducătoare operele 'atîtor filozofi celebri, totuşi n-a publicat încă cursul său". 1 Asupra aspectelor mai profunde ale polemicii dintre cei doi, a atras atenţia şi Z. Ornea în studiul său Junimismul (1966 : în ediţia ' a Il-a, 1975, p. 587). XXIV Ulterior insă, între Urechiă şi Maiorescu se va produce o oarecare împăcare şi, spre oroarea unor junimişti ca Iacob Negruzzi, care vedeau în istoricul bucureştean un ireductibil adversar al grupării, el apare adeseori la şedinţele „Junimii" mutată in capitală, ajungînd să colaboreze destul de susţinut la Convorbiri literare, cu felurite pagini de literatură sau cu studii istorice, în mai multe numere din anii 1SS5, 18S6, 1S88, 1S89, 1891, 1S92. Intr-unul dintre aceste studii (Un episod din istoria culturii române, în Convorbiri literare, an. XXV, nr. 7, p. 4-19—477), Urechiă se ocupă pe larg de activitatea lui Ioan Maio-rcscu, în cadrul învăţămîntului din Ţara Românească, făcînd o cît se poate de transparentă paralelă între el şi mentorul „Junimii", cu recunoaşteri dintre cele mai favorabile la adresa acestuia din urmă. De asemenea, în calitate de membru aî Academiei, Urechiă s-a aflat de mai multe ori alături de Maiorescu. în 1SS1, în cadrul dezbaterilor (care ţineau de mai bine de un deceniu) în importanta problemă a ortografiei, el sprijină pe criticul junimist şi proiectul acestuia de reformă, bazat pe „un fonetism temperat de necesităţi etimologice", cerînd simplificarea ortografiei în curs, pentru a nu se ajunge la absurda şi complicata ortografie franceză, care cere elevilor 6—7 ani de studii pentru a fi însuşită. Tot împreună cu Maiorescu combătuse din răsputeri dicţionarul academic al lui Laurian şi Massim. Cu toate aceste apropieri, ce nu trebuiesc trecute cu vederea, poziţiile celor doi oameni de cultură, cînd adversari, cînd prieteni, rămîn ireductibile în chestiunea generală a învăţămîntului şi culturii, sau înregistrează doar treptate şi obligate cedări din partea lui Maiorescu. Deşi evoluţia societăţii româneşti îi dăduse din plin dreptate, Urechiă' nu mai reia discuţia. Abia ici şi colo, rememorînd, în paginile sale autobiografice de la sfîrşitul vieţii, existenţa numeroaselor forme de cultură pe care le întemeiase şi care începuseră a-şi serba decenii de activitate, de o utilitate recunoscută de toată lumea, şi cu participarea mereu mai importantă a junimiştilor, el se opreşte numai remareînd în treacăt: Ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi triumfat „Noua direcţiune", cu ideile ei de a desfiinţa toate aceste instituţii ? Urechiă a rămas pînă la sfîrşitul vieţii sale acelaşi entuziast şi agitat participant la toate formele de manifestare ale vieţii publice. Este deputat de Ismail în iunie 1878, iar în iulie 1879 prezidează Congresul etnografic de la Paris. în anul următor, vizitează Dobrogea şi culege numeroase date pe care şi le va concentra într-un memoriu pe baza căruia Mihail Kogălniceanu redactează „Legea organică a Dobrogei". La 12 decembrie 1S79 este ales deputat de Suceava, mereu pe listele literare, către care îl îndrumau ideile sale politice, dar şi XXV vechea şi nedezminţita prietenie cu M. Kogâlniceanu şi C. A. Rosetti. Onoarea — afirmă el, nedorită — de a deveni ministru plin, la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, îi revine tîrziu, în 1881, şi se datorează tot prietenului său C. A. Rosetti. De fapt, problema e mai complexă şi, în mod ciudat, încă o dată în acest caz, destinul lui Urechiă se leagă de numele fostului său prieten Titu Maiorescu. Acesta, aflat în opoziţie, pronunţă în Camera Deputaţilor, la 31 martie 1881, o interpelare cerînd luarea de măsuri energice împotriva socialiştilor din Iaşi, în care vedea un factor de agitaţie periculoasă în cadrul Universităţii (Contra încurajării turbur arilor). Se împlineau zece ani de la proclamarea Comunei din Paris şi acţiunea socialiştilor a avut un mare ecou. Ministrul de resort, Vasile Conta, era un simpatizant notoriu al socialiştilor, şi Maiorescu exprima temeri serioase la adresa sincerităţii acestuia. Să fi fost o simplă acţiune de represalii împotriva fostului junimist ? Fapt este că atacul fusese bine chibzuit şi Conta e obligat să demisioneze, Urechiă înlocuindu-1 pentru împrejurare. El deschide o acţiune juridică împotriva fraţilor Nădejde, care sînt îndepărtaţi din învăţămînt. E un act profund blamabil, care defineşte poate momentul cel mai nefericit al carierei politice a lui Urechiă. Ar fi de observat că se repetă în acest caz, cu roluri inversate, o situaţie care determinase, cu aproape două decenii înainte, destituirea lui Hasdeu de la catedra sa de la Universitatea din Iaşi. Instigatorul acţiunii fusese Urechiă, dar executorii, trei profesori ieşeni, în frunte cu Maiorescu. De data aceasta, Urechiă îşi asuma în faţa posterităţii răspunderea unei acţiuni la sorgintea căreia se afla Maiorescu. Urechiă nu se va menţine mult timp ca titular al departamentului pe care, de fapt, îl condusese şi înainte, pentru partea sa „şcolară". „Debarcat" curînd după revenirea la putere a lui I. C. Brătianu, el trece, în modul cel mai firesc, în dizidenţa pe care o întreţinea C. A. Rosetti. Tot cu acesta se întîlnise în cadrul serbărilor prilejuite de proclamarea regatului. Cei doi democraţi abdicaseră, aşadar, de la vechile lor idei, dar nu au a-şi reproşa nici măcar umbra unei inconsecvenţe. Doar eternul pus pe glume Rosetti reproşează ministrului cultelor că, deşi prin funcţie era mai aproape de Dumnezeu, nu s-a îngrijit să fie vreme frumoasă în ziua încoronării de la mitropolie, ci dimpotrivă a lăsat să cadă o ploaie torenţială, care a compromis tot cursul ceremoniei. Fără să fie un om politic propriu-zis, dar obţinînd toate onorurile posibile în regimul liberal, deopotrivă în timpul „viziratului“ lui I. C. Brătianu şi al guvernelor ce i-au -succedat, figura lui Urechiă se XXVI află definită ca aceea a unui om al regimului, care se depărta din ce în ce mai mult de momentul luminos al Unirii şi de democratismul politicii lui Cuza. Ca orientare, el este un liberal de nuanţă rosettistă, motiv pentru care M. Eminescu, deşi în vremea începuturilor sale publicistice îi lăudase cu exagerare încercările dramatice1, îl va detesta cu înverşunare, făcînd din el eroul unora dintre cele mai violente şi nedrepte pagini satirice ale sale. (în ciornele pregătitoare ale Scrisorii III numele istoricului e pus alături de acelea ale lui Pantazi Ghica şi C. A. Rosetti, iar din alte manuscrise, poetul se vede a fi avut intenţia să scrie o adevărată Urechiă dă.) Poate că atitudinea lui Eminescu să fie la sorgintea unei similare antipatii întreţinute de G. Călinescu (Omul cu şapte nume, în Contemporanul, nr. 14, din 20 aprilie 1964), care vedea în Urechiă un tipic parvenit în cultură prin mijlocirea politicii. în realitate, situaţia e exact inversă. „Onorurile" politice i-au venit, ca şi lui Maiorescu, datorită situaţiei sale dobîndite în cultura. ______________fost,., deputat, ministru, jenaror, . membru. . marcant al Academiei, al ^Societăţii Ateneului", în sfîrşit, al „Ligii culturale" (1891), asupra căreia se concentrează, în ultimii ani de viaţă, cu o pasiune şi o intuire a perspectivelor viitorului pe care, junimiştii, de pildă, nici nu le visau, cei mai mulţi dintre aceştia legîndu-şi vagile speranţe de unire într-o iluzorie confederaţie mittel-europeană, sub coroana atît de clătinată şi de odioasă a Hab-sburgilor. Trebuie totuşi spus că, în decursul unei lungi şi fructuoase cariere-publice, V. A. Urechiă s-a folosit de multe ori de situaţia sa pentru a cîştiga unele titluri de recunoştinţă din partea contemporanilor şi, ulterior, a posterităţii. .Astfel, deşi nu-1 cunoştea pe foarte tînărul-'Al. AÎacedonski decît ca pe un prea agitat publicist care îl atacase într-o gazetă^îl numeşte, puţin mai tîrziu, minisţ_ru_..fiind, în funcţia de „comisar extraordinar al Ministerului... de .. Instrucţie pentru inspectarea monumentelor -istorice", ceea ce acesta va recunoaşte deschis în necrologul dedicat binefăcătorului său, care-i mai obţinuse şi medalia „Bene Merenti", distincţie de oarecare prestigiu de vreme ce dintre scriitori nu o poseda decît V. Alecsandri. „A voit să-mi învingă soarta, scrie Macedonski. S-a luat la luptă cu ea, piept la piept, şi a voit să mă facă secretarul general al Ministerului Instrucţiei Publice. Nu e vina 1 „în fine — enumeră prea generos poetul — piesele ce'e sporadice ale d-lui Urechiă, a căror păcat mare e acela că nu sunt multe" (Repertoriul nostru teatral, în Familia, an. V, nr. 3, 18/30 ianuarie 1870, p. 25—28. Cf. Mihai Eminescu despre cultură, ediţie îngrijită de D. I. Irimia, Iaşi, 1970, p. 143). XXVII lui dacă n-am voit să fiu 'ce voia el. Eram poet, birocraţia o uram" (V. A. Urechiă, în Forţa morală, an. I, nr. 6, din 2 decembrie 1901). Tot Urechiă l-a numit pe Caragiale în funcţia de revizor şcolar în 1881, iar în 1885 s-a aflat în comisia teatrală care a premiat piesa aceluiaşi, D’ale carnavalului, în ciuda insuccesului de la premiera pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti. De asemenea, ca publicist, a relevat talentul tînărului Nicolae Grigorescu (Un cap d’operă, în Informa-ţitmile bucureştene, nr. 87, din 21 martie 1870), ajutîndu-1 să se facă cunoscut şi luîndu-i apărarea, în acelaşi ziar, împotriva unei cronici defavorabile a lui Iacob Negruzzi, care găsise că tablourile lui Teodor Aman şi N. Grigorescu nu sînt „terminate" (nr. 148, din 3 septembrie 1870). Tot el îi va mijloci acestuia din urmă obţinerea unei burse de studii în străinătate, după cum va fi un sprijinitor şi admirator constant al lui Ion Andreescu. Dealtminteri, în acelaşi număr de ziar, făcînd o dare de seamă a Convorbirilor literare, are ocazia să remarca „o prea frumoasă poezie de d. Eminescu, sub titlul : Epigonii. Nu a publicat, în adevăr, foaia, ieşană şi nici o alta aşa ceva de multe ori ! Dacă ne-ar fi permis, am reproduce-o cu plăcere." E deci prima recunoaştere a talentului marelui poet, în noua lui ipostază de colaborator al Convorbirilor, revistă faţă de care Urechiă nu putea avea mare simpatie deoarece adăpostise deja atacul lui Maiorescu din Observări polemice. Şi această, recunoaştere, chiar redusă Ia proporţiile unei note, o precede pe cea. a lui Maiorescu cu-vreo doi ani. Ultimii ani de viaţă reprezintă pentru V. A. Urechiă o perioadă. de febrilă, chiar sporită, activitate. Redactează Istoria românilor, I—XIII . (1891—1901) şi Istoria şcoalelor de la 1800—1864 (1892—1901). Amîndouă aceste lucrări reprezintă — indiferent cum le socotesc istoricii de azi — o culminaţie a activităţii scriitorului şi operele sale cele mai reprezentative ca om de ştiinţă. Autorul lor, deşi nu excelează în rigoare şi exactitate, nu a urmat calea care s-ar fi potrivit în aparenţă mai bine temperamentului său entuziast şi necontrolat, adică ace;a a ipotezelor foarte îndrăzneţe şi a viziunilor de mare anvergură. Dimpotrivă, partizan al pozitivismului în istorie, el excelează în reconstituirea documentată a unor evenimente desfăşurate pe un perimetru restrîns. Epoca studiată în masivele tomuri ale Istoriei sale nu cuprinde nici măcar o jumătate de veac (de la pacea de la Kuciuk-K.ainargi pînă la 1824). Urechiă se ocupă de o perioadă destul de ignorată de istoriografia de atunci şi în genere dispreţuită de toţi istoricii moderni. Fără a-i reabilita complet pe fanarioţi, autorul Istorici românilor vede în epoca lor perioada fără de care nimic din istoria XXVIII ulterioară şi mai ales a renaşterii României moderne nu se poate explica. El e un indiscutabil precursor al lui Iorga şi al istoriografiei care a ştiut să depăşească viziunea naivă şi romantică a unei „bezne" desăvârşite care ar fi domnit în acel veac. E drept că Urechiă nu stabileşte exact ponderea elementelor pozitive şi negative. El caută uneori sau se hazardează în ipoteze con- trazise de însăşi marea masă de documente inedite ce-i întovărăşeşte lucrarea, sau încearcă a descoperi, cu tot dinadinsul, în anumite acte politice sau administrative ale domnitorilor de atunci prefigurări ale reformelor pe care abia veacul său va şti să 'le iniţieze şi să le pună în aplicare. (Cea mai flagrantă eroare de acest fel este exaltarea peste măsură a lui Nicolae Mavrogheni, în cazul căruia istoricul s-a lăsat înşelat de aparenţe, ajungînd să vadă în el tocmai contrariul a ceea ce a fost în realitate.) Paginile acestea îşi păstrează însă valoarea lor, şi nu întîmplător au fost mereu valorificate chiar şi de istoricii cei mai riguroşi. / Pînă în ultima.„clipă a vieţii, omul de^ mare energie care a fost V.Urechiă a ştiut să împleteăsca*^cercetarea ştiinţifică şi acţiunea.' El acordă o importanţă din ce în ce mai mare problemei Ardealului, cu o justă înţelegere a perspectivelor viitorului, ce, încă o dată, îi face onoare. Membru fondator âl „Ligii culturale", el este, începînd din 1893, preşedintele acestei societăţi" care urmarea solidaritatea „C-ul populaţia românească din Imperiul ..Habsburgic, , şi, în această calitate, va~3a un nou conţinut unei lupte duse pe multiple planuri. Sub conducerea lui, „Liga“ ajunge să numere, în 1894, 200 000 de mii de membri. Numele lui V. A. Urechiă e cunoscut şi apreciat peste Carpaţi ca al unui campion al luptei naţionale.1 Revista Familia din Oradea îl numără încă de mult printre colaboratorii ei, iar istoricul va recunoaşte (într-un interesant paralelism cu acţiunea lui Maiorescu) marile merite ale revistei lui Iosif Vulcan în lupta antilatinistă pentru păstrarea şi salvarea limbii unitare şi populare a românilor. In 1892, cu ocazia alegerii lui Vulcan ca membru al Academiei Române, V. A. Urechiă pronunţă „răspunsul" la discursul de recepţie al acestuia şi are pri’.ejul de a aminti propria sa campanie împotriva exagerărilor latiniste, împletită cu aceea pentru realizarea unităţii naţionale (Răspunsul domnului V. A. Urechiă la Discursul de recepţie al domnului Iosif Vulcan [care 1 E semnificativ că în cursul primului război mondial, unul din primele acte de vandalism ale armatelor care aveau să ocupe vremelnic teritoriul ţării a fost distrugerea bustului lui V. A. Urechiă, ridicat la Azuga de un grup de admiratori locali. XXIX vorbise despre D. Ţichindeal, 29 martie 1892], în Analele Academice Române, seria a II-a, tomul XIV ; Memoriile Secţiei literare, p. 366—382). In 1895 reprezintă România la cea de a Vl-a conferinţă a Uniunii interparlamentare ţinută la Bruxelles. în 1899 e din nou la Roma, par- ticipând la o „festivitate română", pentru ca la 1900 să ia parte la congresul de istorie comparată de la Paris. Moare subit, în ziua de 22 noiembrie/5 decembrie 1901, puţin timp după ce dăduse lui Badea Cîrţan un lot de cărţi româneşti pentru a fi trecute clandestin în Transilvania. Poate că recunoaşterea cea mai lucidă şi generoasă a meritelor sale a rostit-o Hasdeu, adversarul său din mai multe rînduri, într-un discurs la Academie, din care reproducem nu cea mai înflăcărată parte : „Cele mai multe instituţiuni culturale de la noi se datorează direct sau indirect lui Urechiă. între altele, cea mai de frunte este Academia Română. Aşa cum se întemeiase din capul locului, Academia noastră este Urechiă întreg : reprezintarea tuturor provinciilor române înainte şi mai pe sus de toate; culminarea ştiinţifică sau specialistă pe a doua linie. A fost inspiraţiunea cea mai fericită. Graţie lui Urechiă, românii n-au căzut în pacostea zîzaniei academice aşa-zicînd confesionale [...]. La orice capăt al Europei, fie congres, fie o solemnitate interna- ţională, pretutindenea unde putea să răsune faima numelui român, Urechiă trebuia să înfrunte pe răuvoitorii noştri, trebuia să acaţere tricolorul nostru, trebuia să se bage printre somităţi streine pentru a cîştiga tovarăşi cauzei naţionale. Pe la noi mulţi zîmbeau privind pe Urechiă la Capito’.iu, însoţit de un cioban ardelean; mulţi zîmbeau cetind interminabila polemică daco-romanică a lui Urechiă în ziare franceze, italiene şi spaniole. [...] Pornirea firească a lui Urechiă nu era spre cugetare, ci spre acţiune : acţiune, iarăşi acţiune, neîntreruptă acţiune, o forţă gigantică de acţiune pe aceeaşi întinsă sferă a naţionalităţii române în toate raporturile ei. El a scris şi a tipărit prodigios de mult ; dar om de ştiinţă n-a fost în înţelesul riguros al cuvîntului ; prea puţin artist în literatură, prea îl dezgusta activitatea, prea îl obosea recea şi în-ceata metodă. Ca agitator însă, pentru binele şi mărirea neamului românesc, Urechiă a fost sublim, nimenea nu va putea să-l întunece în istoria naţională, în care el va rămîne ca un arhanghel al entuziasmului în memoria tuturor românilor" (Analele Academiei Române, seria II-a, tom. XXIV, 1901—1902 ; Partea administrativă şi dezbaterile, p. 62—65). Cu toată această deschisă recunoaştere a meritelor lui Urechiă, trebuie spus că posteritatea s-a arătat mai curînd ingrată cu amintirea sa. Reputaţia de om de ştiinţă, zdruncinată de atacuri'e unui Iorga, XXX I. Bogdan sau Demostene Russo, s-a prăbuşit cu totul în epoca imediat următoare, iar cea de scriitor, care era încă mai redusă, s-a văzut anulată aproape integral.1 Animatorul, omul de acţiune, cel care s-a bucurat de stima unor Vasile Alecsandri şi M, Kogălniceanu, cel care a fost admiratorul şi sprijinitorul lui Odobescu, N. Grigorescu, I. Andreescu, I. L. Caragiale, Al. Macedonski a fost şi el uitat.2 In cea mai prodigioasă şi cuprinzătoare istorie a literaturii române, adică în cea a lui Călinescu, apărută în anul 1941, figura lui Urechiă (despre care nu se pomeneşte nimic ca literat) e nemurită doar sub forma reproducerii unei simple caricaturi. Arareori s-a pomenit de el în lumea literară altfel decît ca un adversar al lui Maiorescu, învins de acesta fără glorie. Vo'.umele sale de proze, Legendele române, au fost reeditate postum o singură dată (incluzîndu-se şi materia cărţii Cum era od'meoară, 1901) în forma lor 1 Dacă lăsăm de o parte lunga serie de menţionări defavorabile la adresa sa, îndeosebi din partea criticilor şi istoricilor literari, să nu uităm că uneori chiar şi unii dintre cei care i-au fost binevoitori i-au sporit, fără să vrea, celebritatea într-un sector mai curînd comic. Aşa, de pildă, fostul coleg de liceu, devenit mare naturalist Grigore Cobălcescu, în cadrul cercetărilor sale, a descoperit mai multe specii de scoici fosile încă neclasificate şi le-a botezat cu numele unor prieteni sau bărbaţi de stat din vremea aceea (după un procedeu dealtminteri curent în lumea acestei ştiinţe) : Psilodon Porumbari, Psilodon Bratiani, Unio Kitzui, Unio Sturdzae, Unio Orescui, Unio Rosetti etc. Hasdeu nu a scăpat ocazia de a ridiculiza aceste nume macaronice, într-o şedinţă a Academiei Române, în care doctorul Brândză propusese premierea lucrărilor lui Cobălcescu, şi s-a amuzat nespus de psilcfdonul care imortaliza numele lui Urechiă : „...o scoică triunghiulară, cu mult mai lungă decît lată, diametru transversal mai mic decît lăţimea ; equivalvă, inequilaterală (Specia numărul 1 : Psilodon Urechi)" (cf. Barbu Lăzăreanu : Un raport sintetic, în : B. P. Hasdeu — Umorul, farsele şi poezia lui, Buc., [1927], p. 118—119). In sfîrşit, alţii au găsit cuvenit a imortaliza numele lui V. A. Urechiă la... antipozi. Strabătînd Patagonia şi ajungînd în Ţara de foc, exploratorul român Iuliu Popper a dat numele de Rio Urechiă unui rîu din această parte a lumii, desigur în semn de amiciţie şi gratitudine pentru ministrul care-i încurajase expediţia. 2 Numai semnalarea adevăratului cerc de prieteni şi admiratori ai lui Urechiă (dintre care un Macedonski nu a ezitat să-l numească „un colos") scoate în evidenţă marile exagerări ale lui G. Călinescu din pamfletul Omul cu . şapte nume, în care, simplificînd, criticul crede că Urechiă şi-a căutat originalitatea, neputînd altfel, prin afirmarea cu tot dinadinsul a unei adversităţi faţă de Eminescu şi Maiorescu : „Obscurul Erostrat dădu foc templului Dianei din Efes; spre a deveni ilustru, V. Alexandrescu-Urechiă se dădu de partea detractorilor lui Eminescu şi ai lui Maiorescu". XXXI integrală, in 1904, cînd amintirea luptătorului şi omului politic era încă vie; apoi, în forme restrînse, în 1911, 1919 şi 1935, fără a mai trezi nici un ecou în critică. Numai în 1971, la şaptezeci de ani de la moartea scriitorului, Şerban Cioculescu va publica în România literară (an. IV, nr. 48, din 25 noiembrie) un articol foarte însufleţit despre V. A. Urechiă, conţinînd felurite recunoaşteri ale meritelor acestuia şi îndemnînd la o mai dreaptă considerare a „umoristului savuros", o „omului de întinsă cultură", a „aprinsului patriot", dar mai ales a celui care a fost „un remarcabil memorialist, cu o reală putere de evocare a trecutului". Şi totuşi, în calitate de coordonator al celui de al III-lea volum al tratatului de Istorie a literaturii române (1973) elaborat de Academie, domnia-sa nu a crezut cuvenit să acorde şi literatului Urechiă un capitol măcar în cele mai bine de o mie de pagini ale tomului, în care unor figuri mult mai modeste li se dă o exagerată atenţie, iar „culturalilor" cu osebire.1 In sfîrşit, autorul acestor rînduri a căutat să atragă atenţia, în mai multe împrejurări, asupra nedreptăţii care apasă amintirea lui V. A. Urechiă (Semne şi repere, 1971, p. 320), dar mai ales într-un articol de evocare a personalităţii Iui literare (Un memorialist uitat, în Convorbiri literare, nr. 8, 30 aprilie 1972, ulterior în volumul La sfîrşitul lecturii, 1973, p. 45—50). De mai multă consideraţie s-a bucurat Urechiă în calitatea lui incidentală de teoretician literar. în acest sens a constituit obiectul mai multor referinţe, dar îndeosebi al unui studiu amănunţit datorat lui AI. Dima, Preocupări de teorie literară la V. A. Urechiă (în Studii şi cercetări ştiinţifice — Filologie, Academia R.P.R.-Filiala Iaşi, VIII, 1957, fasc. 1, p. 187—197), în care autorul nu omite să amintească : „Răsunătoarea ieşire a lui T. Maiorescu, în aşa-numitul studiu de «patologie literară» Beţia de cuvinte [...] şi-a îndreptat săgeţile şi împotriva lui V. A. Urechiă, acuzat de grave erori de cunoştinţe în domeniul istoriei universale şi literare, al istoriei artei şi filozofiei, dar şi de naţionalism şovin. Ca şi în cazul şcoalei lui Barnuţiu, execuţia a fost sumară şi unilaterală, referindu-se strict la cîteva texte şi trecînd 1 Scriitorul nostru este pomenit Ia capitolul Adversarii „Junimii", redactat de Tudor Vianu, în care se aminteşte fugitiv de „plăcut povestitele Legende române (1891)“ (p. 152). Celelalte menţiuni sînt cu totul defavorabile ; la Indicele de nume proprii, numele lui e confundat cu al fiului său Alceu (p. 321, 358, 649, 98S), căruia i se zice şi Alecu (p. 1006). La pagina 522, e confundat cu un publicist V. Alecsandrescu şi i se atribuie fantezist conducerea unei publicaţii, Biblioteca familiei. XXXII cu vederea peste meritele ncindoioase ale publicistului in domeniul invă-ţămîntului şi al difuzării în mase a culturii" (p. 187). ★ Desigur că opera de literat a lui V. A. Urechiă, înşiruită pe mai bine de patru decenii şi cuprinzînd aproape toate genurile cu putinţă (poezii, teatru, nuvele, roman), parţial cuprinsă într-o serie de Opere care s-au vrut complete, nu mai poate reţine pe cititorul exigent de azi, ci doar pe cercetătorul literar interesat să urmărească sorgintea unui gen, evoluţia lui, aspectele uneori chiar nefericite, dar totuşi caracteristice. Nuvela istorică de tinereţe Logofătul Baptiste Vcleli (1855) este un astfel de jalon în evo'uţia genului şi primeşte, ca atare, unele aprecieri pozitive de la toţi cei care s-au ocupat de această problemă (Teodor Vârgolici, Începuturile romanului românesc, 1965, p. 54). Co- media Alecsandri la Mirceşti culege şi ea unele laude de la Al. Ciorănescu (Teatrul românesc în versuri, 1943, p. 187—188). Romanul neterminat Coliba Măriucăi, o pledoarie în favoarea dezrobirii ţiganilor, poate reţine atenţia cititorului pentru descrierea vieţii de ţară şi a situaţiei clăcaşilor dinainte de Unire (Şt. Cazimir, Misterul d-nei L., în Viaţx românească, noiembrie 1961, p. 170). In sfîrşit, unele luări de poziţie teoretice despre literatură fac din el un nume de menţionat în istoria teoriei literare de la noi din ţară. E cazul conferinţei De clasicism, romantism şi realism, ţinută şi publicată în 1865, semnalată, ca atare, de G. Ivaşcu în lucrarea Din istoria teoriei şi a criticii literare româneşti, I (Buc., 1967) şi, mai apoi, de V. Mîndra în recenta sa cercetare, Clasicism şi romantism în dramaturgia românească (Buc., 1973), unde se acordă şi o privire asupra dramelor istorice ale lui Urechiă, puncte de plecare în evoluţia genului. Şi mai recent, M. Gafiţa a reluat discuţia asupra aceleiaşi memorabile conferinţe, supunînd-o unei noi analize, fapt care dovedeşte cel puţin importanţa ei istorică, în atîtea rînduri recunoscută de cei mai feluriţi cercetători (M. Gafiţa, Faţa ascunsă a lunii. Studii de istorie literară — epoca 1870—1900; Buc., 1974; cap. II, Curentele critice, p. 40—44). Dar mai mult decît toate acestea, de un interes credem noi sigur rămîn paginile sale de poveşti, legende istorice, reminiscenţe şi schiţe memorialistice, adunate în mai multe volume, sub felurite titluri, iar în cele din urmă contopite într-o singură carte fără unitate şi nefericit intitulată Legende române. Intr-adevăr, numai o parte din textele lui de prozator ar trebui denumite astfel: sînt pagini probabil inspirate de modelul din O samă de cuvinte a lui Neculce. Sînt, de fapt, nişte fan- XXXIII tezii sau mici naraţiuni de circulaţie poate legendară, sau cărora autorul lor a vrut să le confere această calitate (Condeiele lui vodă, situată de autor, dar nu ştim şi dacă de izvorul popular, pe vremea lui Mircea cel Bătrîn ; Peatra Arsă, în care se explică geneza muntelui cu acest nume ; Ncstor Ureche şi sihastrul, legendă a întemeierii mănăstirii Secul ; Legenda Balaurului, legată de dealul cu acelaşi nume din ţinutul Neamţului etc.). Altele sînt anecdote populare sau povestiri „poporale", aflîndu-se oarecum la jumătatea drumului, între Legendele românilor de P. Ispi-rescu şi anecdotele lui T. Sperantia. Dacă subiectul e voit „poporal", iar stilul vrea să fie aşijderi, de multe ori avem a face cu localizări din literaturi străine sau cu teme de circulaţie largă (Popa care ştie carte, Ion Isteţul). Sînt piese în care nu predomină fabulosul ; sînt povestiri hazlii, care pun în valoare isteţimea eroului popular, necazurile lumii amărîte, sau valoarea unui precept moralistic, a unei zicale pline de tîlc. O bună parte din legendele (adică poveştile) sale române (adică populare) au fost citite la diferite şezători sau „matinate" literare organizate de autor pentru strîngerea de fonduri în vederea ridicării la Iaşi a unui monument închinat lui Miron Costin, intenţie care s-a şi materializat, după multe eforturi şi cu oarecari pagube în buzunarul iniţiatorului, în 188S. Urechiă şi-a debitat povestirile în mai multe oraşe ale ţării, şi între un text şi altul există unele variante, totul resim-ţindu-se în sensul bun şi rău al cuvîntului de această formă de expunere ora’ă. Umorul, fluenţa, caracterul lor simplu şi accesibil, izbutind de cele mai multe ori să redea stilul povestitorului popular, le-a asigurat, la timpul respectiv, un indiscutabil succes de public şi recunoaşterea meritelor din partea unor critici, la adunarea lor în volum. Astfel, de pildă, Traian Demetrescu putea scrie la apariţia Legendelor române în prima lor ediţie : „Autorul a prins graiul poporului în toată mlădierea lui simplă, în toată naivitatea şi plasticitatea lui. Şi, pe cît e mai uşor de-a prinde un limbagiu de salon sau de mahala, pe atît e mai greu de-a întrupa în cuvinte un grai popular. Dl. Urechiă este, fără îndoială, unul din rarii noştri scriitori popu’ari. Cînd i-ai închis cartea, te simţi cu spiritul odihnit şi încîntat. îţi rămîne o impresie senină, veselă şi binefăcătoare. în mijlocul literaturii de azi, triste, rafinate, profunde şi uneori artificială, cartea d-lui Urechiă e ca un colţ de natură simplu, verde şi liniştit, unde cîntă o «pasăre măiastră»" (Schiţe în creion — V. A. Urechiă, în Evenimentul literar, Iaşi, an. I, nr. 8, 7 februarie 1894, p. 2). XXXIV Cum fantezia constructivă ii lipsea lui Urcchiă tu totul. cl cxce-Ie.r/ă mai curind in naraţiuni cu subiecte oferite fie de tradiţia popu- lară. fie dc diferitele vicisitudini ale istoriei. Intr-un stil alert, care constituie una clin constantele personalităţii artistice a acestui autor atît ele Icnind şi dc variat în produceri, el izbuteşte să nareze, cu farmec şi intr-o limbă pc ale cărei registre Ic foloseşte cu siguranţa pe care i-o dădea erudiţia, cîteva excelente povestiri intitulate \'iaţa in trecu:. Cu aceasta, intrăm in sectorul cel mai realizat al operei de povestitor a Iui V. A. Urechiă. E vorba dc fantezii aşezate în cadru istoric sau dc naraţiuni dc fapte reale pe care autorui le-a extras dintr-o cunoaştere profundă a trecutului, mai ales a curiozităţilor trecutului, şi anume a veacului fanariot şi a primilor ani ai domniilor pămîntcnc, exp'orînd 1111 material istoric şi anecdotic printr-o muncă eroică de arhivă. Istoriograf doct al epocii, V. A. Urechiă a lost atras dc pitorescul ei cu mult înainte de Ca răgi ale însuşi, poate constituind pentru acesta un îndemn. Nu întîmplător, autorul de mai tîrziu al lui Kir ia:iu]cii scria în 1901, într-o cronică la volumul lui Urechiă, Cum era odmeoară : „învăţăm din trecutul patriei şi neamului nostru numai istoria politică şi militară, dar istoria societăţii, lumii dasupra vieţii zilnice a căreia s-a desfăşurat politica şi s-au înfăptuit vitejiile, nu învăţăm şi prin urmare nu ştim nimica. învăţăm un fel de epopee sarbădă, în proză mai mult sau mai puţin limpede şi comodă, care nu evocă în imaginaţia noastră nici o icoană vie şi care e, prin urmare, lipsită în cea mai mare parte de interes. îngrămădiri de fapte, înşirări dc nume proprii, înregistrări de fapte, şi-ncolo nimic. Ce vreme era la acele date ? ce fel trăiau zi cu zi fiinţele cari purtau acele nume proprii ? cum erau locurile unde se săvîrşeau ace'e fapte ? Nici un răspuns la aceste întrebări. [...] Iii. aici stă farmecul povestirilor lui Urechiă. Iată cum, cetindu-le, ne răsar înainte Bucureştii trecutului, cu lumea şi lucrurile de pe vremuri, trăind cu obiceiurile lor, cu vestmintele lor, cu nevoile lor de toate zilele..." (Notiţe literare, „Cum era odineoară“, în Universul, 19 dec. 1900 ; apud : Opere, IV, cd. Ş. Cioculescu, 193S, p. 96—97). Mai toate paginile din această secţiune sînt aşezate în epoca din jurul anului 1S00, istoriograful ocupîndu-se cu o serie de „daraveri" mai ales din justiţia civilă : divorţuri, nunţi scandaloase, recunoaşteri de paternitate. Sînt nişte tablouri extrem de vii schiţele sale istorice, cărora cl le va da tot caracter memorialistic, căci Urechiă a vrut să dea impresia ca a ţinut „calemul" (cum se zicea pe atunci, sau, cum am spune noi acum : a lost doar secretarul) unei epoci. Povestitorul pleacă de cele mai multe ori de la un tapt real, care a lăsat o urmă în istorie XXXV cel puţin printr-un zapis. Descoperindu-1, în timpul cercetărilor sale istorice, Urechiă reconstituie împrejurarea şi-o amplifică, încadrînd-o într-un tablou plin de vioiciune şi de culoare. Căci, spre deosebire de G. Sion şi apropiindu-se în această privinţă de Ion Ghica, povestitorul nostru nu reproduce numai scene la care a fost martor (să nu uităm că şi majoritatea materialului din Scrisori către V. Alecsandri nu se referă la întîmplări care s-au petrecut neapărat autorului sau măcar au fost contemporane cu el). Cele mai multe din paginile sale sînt dezvoltări literare pe marginea unor fapte din trecut, alese însă într-un mod semnificativ, care-i defineşte atitudinea. Vom aminti astfel nunta cucoanei Lucsandra Caramanloaica cu polcovnicul Iordache, mireasa avînd de trei ori vîrsta bărbatului, iar Divanul fiind chemat să judece cererea de punere sub interdicţie a femeii, înaintată de fratele acesteia (Scandalul, din 1800). Sau refuzul condamnatului la spânzurătoare Marin Ţuşcă de a accepta graţierea sub forma unei căsătorii sub ştreang, oferită de lipsita de graţii Raliţa Mărgean, femeie „spanchie şi slută". Sau nu mai puţin interesantul caz al sinuciderii popii Matei de la biserica Sf. Nicolae Şelari (O sinucidere la 1817). In sfîrşit, istoria tragică a Mamei Tărăboanţă, sedusă în tinereţe de un boier pe care l-a ajutat să fugă la Braşov de urgia domniei şi cu care a trăit mai mulţi ani, pînă cînd Iubitul ei s-a putut întoarce din surghiun, fără a-i mai da apoi de ştire. întrebată de povestitor cum îl chema pe boier, baba, rememorîndu-şi istoria aceasta tristă, dar nu şi numele seducătorului, exclamă cu resemnare filozofică : „Numele lui ?... îl ştie mormântul de la Sf. Sava... Numele lui ? Zi-i boier şi pace !" Scriitor cu o paletă divers colorată, capabilă să facă oricînd concurenţă stilului mai spontan al lui Ghica şi mai elaborat al lui Cara- giale, V. A. Urechiă are în evocările sale o măsură pe care altminteri nu o vădeşte în activitatea lui generală. Arareori se lasă dus de sentimentalism şi de tendinţa patriotică de a atribui unor oameni din trecut idealurile generaţiei sale democratice şi unioniste. Este acesta cazul mai ales în viziunea sa asupra trecutului mai îndepărtat. Marii voievozi sînt înfăţişaţi în atitudini pilduitoare, ca nişte ocrotitori ai poporului şi dispensatori ai dreptăţii (Pluta domnească). Istoricul crede că toate relele vin numai de pe urma boierilor sau a „îmbunătorilor" (curtezanilor), chiar atunci cînd se produc răscoale ţărăneşti (O răzvrătire ţărănească sub Gr. D. Ghica-vodă). Cititorul va putea sesiza bine eroarea în Zarva de la Paraipan, ân care Urechiă vrea cu tot dinadinsul să-l absolve pe Matei Basarab de păcatul vădit de a fi „rumânit" un sat de moşneni, foşti luptători în oastea domnitorului, şi care sfârşesc prin XXXVI a face parte din marea răscoală a seimenilor, aceea care ar fi dus la detronarea şi uciderea lui vodă, dacă moartea nu s-ar fi însărcinat să-l scutească de acest sfîrşit. Cînd e vorbă de epocile mai recente, atitudinea autorului se schimbă. De cele mai multe ori, V. A. Urechiă nu-şi idealizează personajele, ci narează doar cu bonomie şi cu o indulgentă înţelegere pentru eroii săi adesea „rău vieţuielnici". Autorul Iui Cum era odineoară se însărcinează să spulbere legenda după care „balcanismul" literar ar fi apanajul scriitorilor munteni (N. Filimon, I. Ghica, I. L. Caragiale, Mateiu Caragiale, E. Barbu etc.). Atent la vorbirea populară a oraşelor şi cunoscător adînc al epocii fanariote, acest pretins descendent al primului mare scriitor moldovean este în realitate unul dintre cei mai străluciţi evocatori ai întîmplărilor din trecutul urbei lui Bucur, pe care le-a înviat deopotrivă prin talentul literatului şi prin marea ştiinţă a istoricului : Prima baie în Bucureşti, Primul „Haine-vechi“ din Bucureşti, Prima berărie în Bucureşti, Acum 74 de ani, Culoarea albă rezervată familiei domneşti, dar mai ales Jupîn Vîntură-veşti, tablou al unei frizerii de pe vremea lui vodă Alexandru Ipsilanti (1797), prin care se perinda o întreagă lume, văzută în mişcare, în existenţa ei agitată. Spre deosebire de mulţi memorialişti, cu toate insistenţele lui descriptive, Urechiă nu „lungeşte vorba ca drumul leneşului", cum afirmă el odată. Spre regretul cititorului însă, şi spre paguba artei sale, căci posibilităţile sale sînt mai mult decît evidente în această privinţă, iar arta divagaţiei fermecătoare o probase strălucit, înainte de el, Ion Ghica, şi e aceea a tuturor evocatorilor. Schiţele sale, în genere scurte, nu poartă însă preocuparea de „compoziţie". Scrise grăbit, cu multe repetiţii şi nu o dată cu regretabile cacofonii, ele nu recomandă un stilist de stirpe „clasică". Stilul lui e colorat şi neglijent, fără efecte literare şi nu mai mult decît vioi. Intr-adevăr, marea lui forţă e vioiciunea şi autenticul dialogului, a vorbirii care dublează sau înlocuieşte, pur şi simplu, stilul naraţiunii. L-am asemăna mai curînd cu I. L. Caragiale, întrucît, ca şi acesta, foloseşte cu predilecţie modalitatea stenogramei, nu a evocării. Urechiă trece de la relatarea trecutului la reproducerea’ situaţiilor cu aerul unui martor prezent al acelor împrejurări, care discută cu cititorul numai în ăparteuri. Modalitatea Iui descriptivă este de cele mai multe ori reportericească, povestitorul făcînd chiar aluzie într-un rînd la această situaţie (ed. noastră, p. 262) şi vorbind despre sine ca de un „calemgiu la sfatul bătrînilor ţării". Amuzîndu-se nu o dată pe marginea întîmplărilor revolute, Urechiă nu e totuşi un laudator tempori actis. „Dumnezeu să ne apere de vremi ca acele!“ exclamă el, tocmai la sfîrşitul XXXVII celei mai copioase descrieri a unei astfel de înveselitoare împrejurări, pe care o povesteşte însă cu toată complezenţa. Este vorba de Petrecere la Curte, o descriere a banchetului oferit de vodă Hangerliu lui căpi- tan-paşa Cuciuk-Husein şi suitei sale, în trecere prin Bucureşti. Evocările gastronomice ale lui Filimon şi Ghica nu sînt nimic pe lîngă „izvodul de bucate" oferit de kir Iane Zarnacadea, baş-bucătarul Curţii. „Ian ascultaţi, ne spune povestitorul. Mezelicuri: icre proaspete, salată de icre bătute cu miez de pîne albă în untdelemn. Lacherdă şi bato-guri, rotogoale de salam din Sibiu, salată de ţiri prăjiţi în para focului, gătiţi cu pătrunjel verde, tăiat subţire ca tutunul, şi năclăiţi în untdelemn, apoi clădiţi căpiţă împodobită cu măsline, ca nişte petre scumpe lucitoare pe mitra mitropolitului. Urmează apoi potroace: de curcan, borşuri de zeamă de varză cu perişoare de pulpă de căprioară şi orez pisat. Apoi iabnele înotînd In cerviciuri, sarmale de pept de curcan, găiuşti de grisă împănate cu cuişoare... apoi plăchii de orez cu gîscă la sahan, adecă la tavă, rumenite în cuptor şi împodobite cu ardei roşii. Dar cuşchebapurile, ciulamalele de pasere şi de vânaturi, înotînd în smîntînă ? Sunt pe vatra lui kir Iane Zarnacadea destule bucate pentru a ucide un regiment întreg de stomacuri moderne !“ Ca şi lui Ion Ghica, lui Urechiă plăcerea de a stărui în trecut nu-i umbreşte simţul realităţii, la care caută, dimpotrivă, să-l aducă pe cititor în permanenţă. Ca unul care aparţinea generaţiei Unirii şi a Independenţei, el nu uită să semnaleze marele contrast între ceea ce fusese în trecut şi ceea ce prezentul oferea. Aşa că, deşi stilul e de multe ori de pură „inglingea", sau, cum am spune noi astăzi, e curat distractiv, povestitorul ne pune în gardă împotriva vreunei funeste iluzii : „Cînd, astăzi, preîmblăm mintea noastră în faţa unor privelişti ca cea de la 1 mai 1824, ne întrebăm : cum de nu simţeau «■patrioţii, urcin-du-li -se de ruşine sîngele la cap» ? Doi turca’.eţi, slujbaşi ai ţărei, erau sărbătoriţi de domnitor, de prelaţii bisericei şi de boierii cei mari cu umilinţa mai sus arătată ! Ce deosebire între cele ce se petreceau la Bucureşti acum 74 de ani şi între actuala stare de lucruri !“ (Acum 74 de ani). In sfîrşit, o ultimă secţiune a prozelor lui Urechiă s-ar putea alcătui din paginile sale memorialistice propriu-zise, toate legate de împre- jurări sau personalităţi importante ale trecutului mai recent. Sînt extrase din foiletoanele scrise, poate sub ameninţarea morţii, şi intitulate Din tainele vieţii şi Amintiri contimpurane, apărute în ziarele Apărarea naţională şi Secolul XX, în multe numere din anii 1900 şi 1901, precum şi în Vieaţa, între 1893—1894. Autorul lor a vrut să constituie din XXXVIII ele un volum de memorii, şi introducerea lor parţială în volumul Legende române, în ultima ediţie antumă, din 1896, e pe cît de nejustificată pe atît de provizorie. Moartea lui Urechiă a împiedicat însă realizarea acestui deziderat mai depărtat, noi trebuind să ne mulţumim cu extrasele cărora el le-a dat această situare independentă. Dealtfel, paginile memorialistice ale lui Urechiă se întind pînă prin epoca anului 1848, putîndu-se deci corela cu prozele de reconstituiri din Viaţa în trecut. Ele privesc de cele mai multe ori personalităţi de mare interes public : Alecsandri (Şuba lui V. Alecsandri, Cum am cunoscut pe Alecsandri), Kogălniceanu (Blagopoluşnie, „Sunteţi toţi vagabonzi!", Cum am făcut cunoştinţă cu M. Kogălniceanu), C. A. Rosetti (Piteş-tenii tunşi), Vasile Pogor (Legea maximului şi limba româneasca la Iaşi), pe care autorul lor le-a cunoscut uneori foarte bine şi pe care le evocă cu umor, dar şi cu acel cult pentru generaţia- Unirii pe care-1 va păstra nedezminţit. Ele nu numai că întregesc imaginea lui de scriitor, dar accentuează caracterul memorialistic al paginilor din actualul volum, scrise în genere la bătrîneţe, şi cărora autorul lor a vrut să le confere tocmai această calitate. ALEXANDRU GEORGE TABEL CRONOLOGIC 1798 — Se naşte, la Hîrlău, Alexandru, fiu al protopopului din localitate, Ghenadie. In perioada regulamentară i se schimbă, după moda vremii, numele în Popovici. Mai tîrziu, mutîndu-se la Piatra, va fi cunoscut mai mult sub numele de Alexandru Clucerul. 1834 — la 15/27 februarie se naşte, la Piatra (Neamţ), Vasile, fiul din a doua căsătorie a clucerului Alexandru cu Eufrosina (născută Manoliu şi văduvă după o căsătorie cu un Velea). 1884 — După ce a luat lecţii particulare cu D. Xenopol şi cu A. Ballif, elevul Vasile Popovici se înscrie la Şcoala Preparandală de la Trei Ierarhi, devenind bursier al Academiei Mihăilene. Dr. Petre Cîmpeanu, directorul şcolii, îi schimbă numele în Alexandrescu. 1848 — Desfiinţarea Academiei Mihăilene îl face să ajungă funcţionar în administraţia comunală a oraşului Iaşi. 1850 — Este elev al „Liceului" din Iaşi, înfiiiţat de P. Cazimir în timpul domniei lui Grigore Ghica. 1851 — Apar primele lui cărţi, două localizări : Mozaicu Itterar şi Grinda de aur. 1852 — Publică, în Calendarul „Buciumului român*, satira antilatinistă Un vis, ceea ce-i aduce destituirea din postul de pedagog pe care-1 ocupa la internatul şcolii, dar îi prilejuieşte cunoaşterea personală a lui Vasile Alecsandri, C. Negri, C. Rallet. XLI IS66 — La 1 aprilie, prin decretul Locotenenţei Domneşti cu nr. 582, se înfiinţează „Societatea literară română", devenită ulterior „Academia Română", ministru fiind C. A. Rosetti, iar director general al Departamentelor Cultelor şi învăţămîntului — V. A. Urechiă. — La 10 mai se naşte la Bucureşti fiul său Nestor. — In iunie apare la Bucureşti revista Ateneul român, reluînd titlul vechii publicaţii ieşene. V. A. Urechiă va fi unul dintre colaboratorii ei cei mai activi. — E decorat de guvernul francez cu ordinul „Legiunii de onoare". — Vizitează din nou Spania. La întoarcere, petrece cîteva zile în Transilvania. 1867 — într-o cronică dramatică publicată în Românul (an. XI, 9 februarie, p. 110), se ocupă de drama lui Hasdeu, Răzvan-vodă, pe care o pune mai presus de Domniţa Ruxandra a aceluiaşi, „dar superioară şi [...] la dramele cîte pînă acum s-au scris pentru scena noastră, deoarece are calităţi estetice însemnate". — I se joacă la Teatrul Mare din Bucureşti drama în versuri Vornicul Bucioc (18 martie/l aprilie). — Este ales preşedinte al „Societăţii centrale române de arme, gimnastică şi dare la semn". — La 2 iunie e ales membru al „Societăţii Academice". — în luna iunie face să apară Foaia Societăţii pentru învăţătura, poporului român. — La 23 iunie devine vicepreşedinte, al asociaţiei „Transilvania" de sub conducerea lui Al. Papiu-Ilarian, o societate întemeiată la Bucureşti pentru a sprijini lupta românilor ardeleni. 1868 — E numit membru corespondent al Academiei din Madrid. — La 1 august, cu ocazia dezvelirii bustului lui Evanghelie Zappa, omagiază pe acest prim donator al „Societăţii literare" (devenită „Societatea Academică" iar mai apoi „Academia Română"), prin a cărui munificenţă s-a putut concretiza ideea unui for de cul- tură al românilor de pretutindeni. — Călătoreşte în Istria. — Moare fiul său Tancred. — E director în Ministerul Instrucţiunii Publice sub ministeriatul lui D. Guşti, dar demisionează la venirea la conducerea departamentului a lui Al. Creţescu. XLIV — Societatea transilvăneană „Astra" îl numeşte membru onorific, alături de Hasdeu, dar, din motive politice, guvernul habsburgic nu confirmă aceste alegeri. 1869 — La 11 mai apare ziarul Adunarea naţională, pus sub condu- cerea institutorului T. Pascal şi a lui Vasile Alexandrescu (care, în mai multe numere din cursul verii, anunţă că, descoperind din documentele de familie cum că e descendentul cronicarului Grigore Ureche, îşi adaugă la numele de familie pe cel de Urechiă). Ziarul era inspirat în realitate de Mihail Kogălniceanu, care a şi participat la redactarea articolului program şi a publicat mai multe articole nesemnate în decursul existenţei Adunării ‘naţionale. V. A. Urechiă va părăsi conducerea ziarului din cauza polemicii, considerată de el injustă, cu C. A. Rosetti. — Participă în cursul verii la Congresul de preistorie de la Copenhaga, reprezentînd ţara noastră alături de Al. Odobescu. — Apare în Convorbiri literare (an. III, nr. 12, 15 august, p. 193—199) studiul Observări polemice de Titu Maiorescu, primul dintr-o serie de atacuri directe la adresa lui V. A. Urechiă, marcînd ruptura dintre cei doi. 1870 — După ce, la întoarcerea în Bucureşti, îşi încetase colaborarea la Adunarea naţională, ia conducerea, după toate probabilităţile începînd de la 8 ianuarie, a ziarului lnformaţiunile bucur eştcne, care va apare pînă în 1871 ; scriitorul va părăsi redacţia la sfîrşitul lui august 1870. — Este ales deputat de Ismail. — Scrie drama istorică Banul Mărăcine, jucată în februarie 1872 în profitul alsacienilor rămaşi cetăţeni francezi. 1871 — înfiinţează în Bucureşti un liceu particular de băieţi, „Institu- tul V. A. Urechiă", printre ai cărui elevi se va număra şi Alexandru Davila, care-şi va evoca directorul ca pe unul din mentorii săi în cunoaşterea trecutului poporului român (Din torsul zilelor, I, [f.a.], p. 40—41). — La 12 august donează „Societăţii academice române" un lot de monede antice şi medievale, care vor constitui, împreună cu donaţia ardeleanului M. Crişanu, baza actualului Cabinet numismatic al Bibliotecii Academiei. — în septembrie publică, în ziarul Românul, o serie de cinci articole intitulate Noua direcţiune din Iaşi, în care ia poziţie XLV împotriva concepţiei culturale junimiste, opuse celei preconizate de el însuşi în calitate de profesor, publicist şi factor ministerial. 1872 — Participă la „Primul Congres al orientaliştilor", care se ţine la Paris. — Soţia sa divorţează şi, ceva mai tîrziu, se va stabili în străinătate. — I se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti adaptarea după Lope de Vega, Porcarul şi mâria-sa. — La 9 martie i se reprezintă la Teatrul Naţional din Bucureşti Un episod de sub domnia lui Alexandru cel Bun. 1873 — In Urna ianuarie se constituie un comitet din care face' parte şi V. A. Urechiă pentru ridicarea în Bucureşti a unui monument închinat lui Ion Heliade Rădulescu. — Apare în Convorbiri literare (an. VII, nr. 2, 1 martie, p. 78) Beţia dc cuvinte de Titu Maiorescu, continuată, în numărul imediat următor, de Răspunsurile „Revistei contimporane“ de acelaşi (nr. 4, 1 iulie, p. 142), însemnînd momentul cel mai acut al polemicii dintre V. A. Urechiă şi junimişti. 1874 — La 25 decembrie Teatrul Naţional din Bucureşti îşi deschide stagiunea cu piesa lui V. A. Urechiă Curtea lui Neagoc Basarab, dramă naţională scrisă anume pentru această ocazie. 1877 — In şedinţa din 20 ianuarie a Adunării Deputaţilor, propune r,a numirea profesorilor universitari să se facă nu pe bază de concurs, ci pe bază de lucrări, de „opere realizate", cerînd înfiinţarea unor catedre speciale pentru Al. Odobescu şi B. P. Hasdeu. — Călătoreşte în Elveţia, cu care prilej îl cunoaşte pe marele actor Ernesto Rossi, pe care-1 va invita ulterior îri ţară pentru un ciclu de spectacole. — Face un raport elogios, care determină Societatea Academică Română să acorde premiul Năsturel lui Al. Odobescu pentru Istoria archeologiei (15 septembrie). 1878 — Prezidează Congresul etnografic de la Paris. — La 3 martie primeşte, odată cu B. P. Hasdeu, Teodor Aman şi Al. Odobescu, ordinul „Steaua României" în grad de ofiţer. — Vizitează Dobrogea. XLVI — Graţie lui Mihail Kogălniceanu este ales deputat de Ismail, în care calitate pronunţă un discurs în Camera Deputaţilor în semn de protest contra unor hotărîri ale congresului de la Berlin (26 ianuarie). — în şedinţa „Societăţii Academice" din 27 septembrie, Al. Odo- bescu face un raport elogios, dar fără succes, pentru premierea cu premiul Năsturel a celor două volume de Teatru ale lui V. A. Urechiă, în care vorbitorul nu a ezitat să recunoască autorului „ca un adevărat merit particular al său o însuşire de stilist ce uneori i s-a imputat d-sale ca o imperfecţiune, că fraza d-sale în scriere e prea mult trunchiată, prea scurtă, prea adesea menită a produce un efect sclipitor", observînd că „acesta e cel mai apropiat chip de a scrie pentru scenă". Premiul, la care mai candidau G. Sion (La Plevna), B. P. Hasdeu (Cuvente den bătrîni, I), Teulescu (Revoluţia şi revoluţionarii), nu a fost acordat, nici unul neizbutind să obţină unanimitatea voturilor comisiei speciale. — La 24 octombrie i se reprezintă pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti comedia într-un act Amicul fără voie — Rara avis. 1879 — Este ales deputat de Suceava. — Devine membru al Academiei Române, instituţie care-i datora în mare măsură primul impuls, structura organizatorică şi permanentul sprijin material şi moral, după cum recunoaşte chiar şi cel mai neîngăduitor adversar al său, N. Iorga : „îndemnătorul mai vechi, din anii săi de student, putea să fie Dimitrie Sturdza, la început puţin amestecat în astfel de rosturi, dar realizatorul, cu un C. A. Rosetti ca factor ministerial, a fost V. A. Urechiă'1 (Ce este Academia Română, în Sfaturi pe întunerec, I, 1934, p. 367). 1880 — La 25 martie i se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti Oda la Eliza, comedie într-un act. 1881 — Preluînd o iniţiativă a lui Trandafir Djuvara, face să apară Albumul macedo-român (care poartă ca dată de apariţie anul 1880), o publicaţie în care adună texte de scriitori români reprezentativi şi unele manifestări de simpatie ale unor intelectuali din occidentul Europei în favoarea latinităţii orientale. — Este ales deputat de Covurlui. XLVII — Devine ministru al cultelor şi instrucţiunii publice în efemerul guvern Dimitrie Brătianu, menţinîndu-se puţin timp şi după căderea acestuia şi revenirea la putere a lui I. C. Brătianu. — In România liberă din 6, 7, 9, şi 13 iunie, Delavrancea publică sub pseudonimul Sugra [Argus] un lung pamflet stigmatizîndu-1 pe V. A. Urechiă pentru că, în calitate de ministru, alcătuia comisii de bacalaureat prea indulgente, favorizînd astfel pe absol- venţii propriului său liceu particular. — în calitate de ministru îi propune lui V. Alecsandri direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti, pe care poetul o refuză însă, afirmînd că nu se poate muta în capitală, şi-l propune pe Petre Grădişteanu (scrisoare nedatată, publicată de Ilarie Chendi în Viaţa literară şi artistică, 1908, nr. 14, p. 4). — Contribuie la acordarea unor burse de studii sculptorului Ion Georgescu şi pictorului G. D. Mirea, recomandaţi lui de Al. Odobescu. — La 21 noiembrie ia cuvîntul, alături de Hasdeu, la inaugurarea statuii lui Ion Heliade Rădulescu, înălţată în Bucureşti. 1882 — înfiinţează la 7 februarie „Societatea Enciclopedică". — în Literatorul (an. III, nr. 4, aprilie) publică comedia intr-un act Rara avis, pe care directorul revistei o salută ca pe un semn al nedezminţitei prietenii arătate de autor cercului Literatorului. — La 1 august, o remaniere a guvernului prezidat de I. C. Brătianu aduce înlocuirea la Departamentul Cultelor şi Instrucţiunii publice a lui V. A. Urechiă cu P. S. Aurelian. — La 11 noiembrie se căsătoreşte cu Ana (Zetina) Wirth-Pester, sora precedentei sale soţii. 1883 — în numărul 1 din Literatorul apare Răpirea Bucovinei, dramă istorică naţională în trei acte, scrisă în colaborare cu I. Miller şi N. Ţincu. — Călătoreşte la Paris. 1884 — La 9 iunie intră în comitetul de redacţie al ziarului lu; C. A. Rosetti, Românul. 1885 — în luna decembrie i se reprezintă la Teatrul Naţional din Bucureşti comedia Marţial. XLVIII 1886 — începe publicarea scrierilor lui Miron Costin într-o ediţie de Opere complete, volumul al II-lea şi ultimul apărînd în 188S. — Se află alături de T. Maiorescu, recomandînd călduros, în calitate de membru al comitetului Teatrului Naţional, punerea în scenă a dramei istorice a lui I. Slavici, Gaspar Graţiani, fapt cu atît mai merituos cu cît dramaturgul relua, într-o optică total diferită, pretextul istoric al dramei lui V. A. Urechiă, Vornicul Bucioc. 1887—1888 — Desfăşoară o susţinută activitate în cadrul Academiei Române, comunicările făcute în şedinţele secţiei istorice putînd alcătui un întreg volum în cadrul ediţiei de Opere complete, apărut în 1889. 18S8 — Prezintă în Camera Deputaţilor un proiect de lege, în care, reluînd o idee mai veche a lui Al. Odobescu (Istoria archeologiei), propune aducerea în ţară a unui mulaj al Columnei lui Traian, ce urma să fie aşezat în grădina Episcopiei, în taţa Ateneului Român. — In luna aprilie e numit preşedinte al secţiei literare a Academiei Române. — La 18 septembrie participă la dezvelirea statuii lui Miron Costin din Iaşi, ridicată din iniţiativa sa şi pentru care strînsese fondurile necesare compunînd Legendele române. 1S89 — în luna martie face un raport elogios, determinînd Academia Română să acorde Marele Premiu lui Al. Odobescu, pentru ale sale Scrieri literare şi istorice (I—III), cu toată opoziţia acerbă a lui Dimitrie Sturdza, precum şi premiul Heliade Ră- dulescu lui A. D. Xenopol, pentru Istoria românilor în Dacia T raiană. — Intre 5 şi 10 august participă la Congresul învăţămîntului secundar şi superior de la Paris. 1890 — Fundează la Galaţi „Biblioteca V. A. Urechiă", donînd un prim fond de cărţi constituit din biblioteca sa personală, cu un cuprins de 4 531 volume cărţi, 179 manuscrise, 27 atlase şi hărţi, precum şi 66 de foi volante. Tot graţie stăruinţelor fondatorului ei, începînd din 1894, biblioteca va beneficia de legea depozitului legal. — Se reprezintă la Teatrul Naţional din Bucureşti comedia în versuri Alecsandri la MirceŞti. XLIX rşqj — La 2-ţ ianuarie se înfiinţează la Bucureşti „Liga pentru unita-tea culturală a tuturor românilor", al cărei promotor şi apoi preşedinte este V. A. Urechiă. Despre rolul acestuia din urmă, acelaşi necruţător N. Iorga nu va ezita să-şi amintească : „Fireşte că luaseră loc mai întîi aceia a căror viaţă fusese o continuă revărsare de romantism politic, între alţii un V. A. Urechiă, ale cărui insuficienţe, literare şi defecte de cultură generală ne-au făcut pe toţi să nu vedem o nesfîrşită dorinţă de a ii de folos In toate domeniile şi un mare talent de a cîştiga printr-o gentilă vanitate simpatică atîta iubire pentru români în vasta lume pe care o străbătea neastîmpărul său, continuat pînă şi în ani de adîncă bătrîneţe" (Liga culturală, în Boabe de gria, an. I, nr. S, octombrie 1930, p. 431—436). — Apare prima ediţie a Legendelor române. — începe publicarea monumentalei Istorii a românilor (cuprin-zind perioada 1774—1S24), întreruptă prin moartea autorului la ce! de al XlII-lea tom, în 1901. — Publică în Convorbiri literare (an. XXV, nr. 7, p. 449—477) amplul studiu Un episod din istoria culturii române, în care se ocupă de activitatea didactică a lui Ion Maiorescu şi de conllictul acestuia cu Eforia Şcoalelor, analizînd cu deosebită simpatie activitatea cărturarului ardelean şi corelînd-o cu aceea, ulterioară, a fiului acestuia. ■— La b iunie, la înmormântarea lui M. Kogălniceanu, rosteşte discursul funebru (reprodus în Tribuna, an. VIII, nr. 157, p. 56S, in Românul, an. XXXV, 7 iulie, p. 644 şi în Voinţa naţională, an. VIII, nr. 2022, p. 1—2). — Participă la Congresul pentru pace din Italia, în cadrul căruia pune din nou problema asupririi naţionalităţilor din Imperiul Habsburgic. JS92 — Începe publicarea lucrării Istoria şcoalelor dc la 1800—1864, întreruptă prin moartea autorului la volumul al IV-lea, în 1901. — Cere ministrului instrucţiunii publice (Take Ionescu) scindarea propriei sale catedre de istorie şi literatură română în două, pentru a-i da lui Delavrancea posibi itatea dc a ţine un curs de literatură, pe care autorul Sultănicăi îl va efectua între 1S92 şi 1893. In martie devine preşedinte al secţiei istorice a Academiei Române. L 1893 — E numit preşedinte al „Ligii culturale". — La 17 octombrie se inaugurează la Galaţi, din iniţiativa lui. V. A. Urechiă, bustul lui M. Kogălniceanu, operă a lui \V. C. Hegel. 1894 — Se duce la Leipzig pentru a se întîlni cu Gustav Weigand. — în calitate de preşedinte al „Ligii culturale", publică albumul Voci latine — de la fraţi la fraţi!, adunînd scrisori şi texte de-simpatie şi solidaritate ale unor intelectuali europeni, precum E. Zola, Giosue Carducci, vicontele de Vogue, Cesare Cantu, Emite Picot, Ernest Lavisse, Alfred Rambaud, G. Ascolli, Sully-Prudhomme, Leconte de Lisle, Jules Simon etc., în favoarea memorandiştilor, 1895 — Reprezintă ţara noastră la cea de a Vl-a conferinţă a „Uniunii interparlamentare", ţinută la Bruxelles. 1896 — La 28 ianuarie are loc la Teatrul Naţional din Bucureşti re- prezentaţia „legendei naţiona’e în 12 tablouri", Banul Mărăcine, — La 2 iunie se inaugurează la Bacău monumentul lui M. Kogălniceanu, ridicat din iniţiativa lui V. A. Urechiă. — Apare în editura Socec ediţia a IlI-a, „considerabil adaosă" şi „cu ilustraţiuni de D. Jiquide", volumul Legende române. Viaţa în trecut. Reminiscenţe. 1899 — La 12 octombrie participă la „Festivitatea română" de la. Roma, o mare manifestare de solidaritate latină, îndreptată mai ales împotriva dominaţiei habsburgice. 1900 — Participă la Congresu’ de istorie comparată de la Paris. 1901 — Apare în Editura Minerva volumul Cum era odineoară. Legende. — La 22 noiembrie/5 decembrie, V. A. Urechiă încetează din viaţă din cauza unui atac de cord, în locuinţa sa din Bucureşti, strada Brezoianu, în timp ce lucra la Istoria românilor. Trupul neînsufleţit este expus la biserica Sfîntul Gheorghe-Nou, apoi înhumat la cimitirul Bellu. Deşi defunctul îşi exprimase dorinţa de a fi înmormîntat cu cea mai mare simplitate, i se fac funeralii naţionale, la căpătîiul lui prezentîndu-se membrii guvernului, în frunte cu Dimitrie Sturdza, I. I. C. Brătianu, Spiru Haret, P. Missir. Ceremonia înmormîntării se desfăşoară cu o LI mare participare a publicului. Au luat cuvîntul Spiru Haret, în numele Ministerului Instrucţiunii Publice, Gr. Tocilescu, din partea Academiei Române, G. Ionescu-Gion, din partea Ateneului, Valerian Urseanu, din partea Senatului. Cortegiul funerar s-a oprit în faţa Universităţii, unde a avut loc o evocare a personalităţii marelui dispărut şi au rostit discursuri reprezentanţi ai corpului didactic şi ai studenţilor de la toate facultăţile. NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI Ediţia de faţă, concepută după criterii selective, încearcă să prezinte cele mai semnificative şi mai durabile pagini din proza literară a lui V. A. Urechiă. Ea cuprinde o bună parte din conţinutul celor două volume Legende române şi Cum era odineoară, foarte înrudite ca materie cît şi ca dată de elaborare. Volumele se urmează la cîţiva ani numai şi reprezintă, din toate punctele de vedere, un tot. Cu o unică excepţie (Logofătul Baptiste Veleli), textele au fost publicate şi, mai mult ca sigur, elaborate în ultimul deceniu şi jumătate de viaţă a autorului. V. A. Urechiă şi-a editat paginile de proză cuprinse în aceste două volume, sub mai multe titluri şi subtitluri : Legende, Legende din istoria naţională, Viaţa în trecut, Reminiscenţe contimpurane, Potriviri de vremi etc. Cel care ia în mînă aceste volume şi încearcă a găsi justificarea subîmpărţirilor şi subtitlurilor rămîne foarte nedumerit. Avem a face cu nişte modalităţi prozastice dintre cele mai variate, pentru a căror delimitare subtitlurile atît de numeroase, ca şi titlul generai Legende române, nu sînt totuşi generatoare de precizie. Inconsecvenţa cu care autorul lor Ie-a utilizat ne-a determinat să schimbăm, în oarecare măsură, asemenea hotărniciri, tocmai pentru a servi mai bine intenţiile de conţinut. In ediţia de faţă, am păstrat subtitlurile, încercînd însă a grupa în cadrul lor toate piesele de structură similară şi care ar fi justificat prin cuprins respectiva încadrare. De fapt, nu ne-am depărtat prea mult, după cum cititorul poate constata, de vechea împărţire, atît de discutabilă, a autorului, ci doar am aplicat-o mai consecvent. Astfel, sub titlul iniţial de Legende române, iar apoi de Legende, V. A. Urechiă şi-a publicat o serie de povestiri de sorginte şi de stil popular, urmărind o orientare în care se ilustrase deja un Petre Ispirescu. De asemenea, Legende din istoria LIII naţională corespund, în genere, unor povestiri de circulaţie poate legendară, legate de cîte un fapt istoric, ceea ce dă oarecare justificare încadrării. Am grupat sub acest subtitlu toate piesele avînd acest caracter. Episoadele istorice sînt şi ele, în bună măsură, naraţiuni istorice, dar mai extinse, uneori fantezii în jurul unor documente autentice, în care partea de imaginaţie e concentrată în dezvoltarea epică pe baze istorice, ele corespunzînd întrucâtva Scenelor istorice ale lui Odobescu, dar fără a avea, cu aceeaşi unică excepţie (Logofătul Baptiste Veleli), amploarea acestora. Potriviri de vremi. Viaţa în trecut cuprind ta- blouri de mici fapte istorice, în care latura informativă predomină şi care au o întemeiere documentară certă, de cele mai multe ori divulgată de autorul însuşi, prin publicarea actului respectiv. Reminiscenţe contim-purane. Oameni şi fapte din trecutul de ieri cuprind numai evocări, nu reconstituiri, ale unor întâmplări petrecute în timpul vieţii autorului sau la care acesta a luat de-a dreptul parte, şi care ne-au rămas ca un material dispersat al unei ample autobiografii, nedesăvîrşite din pricina morţii subite a autorului. în cadrul tuturor acestor secţiuni (cu excepţia, evident, a primei, în care lucrul nu ar fi fost posibil şi în care am păstrat succesiunea din volum), am dispus piesele în ordinea cronologică a faptelor descrise, pentru a accentua aspectul de cronică, pe care V. A. Urechiă a vrut să-l dea volumelor sale atît de variate. Am păstrat prefaţa şi dedicaţia la ediţia I (1891) a Legendelor române, deşi ele se referă la o versiune mult mai sumară a volumului, devenit în a treia sa ediţie de vreo trei ori mai amplu, deoarece în acele pagini autorul dă preţioase informaţii despre geneza acestei cărţi de sfîrşit de carieră literară, amplificată mult, pe măsura reeditării, datorită succesului de public. Textul de la care am pornit a fost ultima ediţie a volumelor, apărută în timpul vieţii autorului, respectiv : Legende române, ediţia a IlI-a, Bucureşti, Ed. Socec, 1896, şi Cum era odineoară, Bucureşti, Ed. Minerva, 1901. Am adăugat însă episoadele Pagini istorice. Amintire macabră, apărut în Universul din 30 ianuarie 1901, şi Boier bătut la scara domnească, apărut postum, în Familia, din 15/28 decembrie 1902, ambele fiind, în mod vădit, concepute pentru a întregi sumarul Legendelor şi numai moartea autorului împiedicînd aceasta. Am transcris textul, în genere, după normele ortografice actuale, eliminind grafii de tipul : isolat, poesie, museu (transcrise : izolat, poezie, muzeu); esplica, esemplu (transcrise : explica, exemplu) ; opresce, pesce, trăiesce (transcrise: opreşte, peşte, trăieşte); respuns, reboj, pecat (tran- LIV scrise : răspuns, răboj, păcat); scăntei, ămbla (transcrise : săniei, îmbla); stirni, luminări (transcrise: stîrni, luminări); deacă, stau, •veară (transcrise : dacă, sau, vară); primia, licăria (transcrise : primea, licărea ). Am păstrat — în schimb — toate acele forme lexicale proprii unei anumite pronunţii (totdauna, dasupra, pîne, mine, a incovăia, păreţi, lăpsele, cestiune, ceti, fantazia, chilimbar, îndărăpt, a îmbla, a împle, obicinuit, stariţă, turburare, altariu, ceriu, limbagiu, coprins, a mulţămi, a blăstema, răpede, pănă, întăi, perde, pele, fer), cele mai multe specific moldoveneşti, populare sau arhaice, şi pe care le-am dat ca atare, în paralel cu puţinele cazuri în care apare forma literară. Am menţinut forma sunt, utilizată consecvent de V. A. Urechiă. Am păstrat formele oscilante pentru plural (de exemplu, pluralul dublu : carejcari), ca şi pentru genitiv-dativ (ţărei-ţării, vieţei-vieţii, curţei-curţii, direcţiunei-direcţiunii); Am redat numele proprii în forma lor consacrată : Alecsandri, Ghica, Brâncoveanu, dar nu şi pe acelea care atestă un stadiu anterior formei actuale sau implică o pronunţare deosebită : de la Vrancea, Vlăhuţă, Neculcea, Alecu Rusu, Caragiali. întrucît paginile lui Urechiă s-au voit, în bună măsură, o cronică a vremii, am păstrat unele forme specifice de grafie : Domnie, Curtea Domnească, Măria-Ta, dar numai în cazul în- care apăreau într-un document de epocă. Numeroase erori de tipar, prezente în toate ediţiile, au fost corectate tacit. Am păstrat însă dezacordurile gramaticale, acestea trădînd de cele mai multe ori stilul vorbit al povestirilor şi graba cu care autorul şi-a alcătuit volumele. In cazul în care o eroare de culegere a mutilat textul, l-am restabilit, recurgînd, în măsura în care ne-a fost posibil, la ediţiile anterioare, şi menţionînd aceasta într-o notă de subsol. Notele finale ale editorului conţin datele bibliografice de apariţie a fiecărui text, informaţii despre împrejurările în care a fost scris, precum şi referiri la alte lucrări ale lui V. A. Urechiă legate de aceeaşi temă. Notele autorului (din anexa volumului Legende române), conţinînd uneori informaţii preţioase asupra textelor, le-am reprodus în cadrul acestor note ale noastre. Bibliografia priveşte activitatea literară a lui V. A. Urechiă, con-ţinind lista tuturor volumelor din acest domeniu — publicate de autor sau postume — şi indicaţii asupra periodicelor pe care le-a condus şi LV !a care a colaborat. Referinţele critice încearcă să ateste prezenţa numelui lui Urechiă într-o serie de studii, articole, pamflete, precum şi în lucrări privind activitatea instituţiilor pe care le-a înfiinţat. Intrucît în evocările sale istorice Urechiă utilizează cuvine regionale, arhaice (în mare măsură din lexicul veacului fanariot), pe care de multe ori le lasă fără explicaţii, am adăugat textului său un glosar. A. G. SCRIERI LITERARE DEDICAŢ1UNE (I-a ediţiune)1 In 1883, în luna mai, vizitam, însoţit de amicul meu d. de Rosny, expoziţiunea frumoaselor arte, >sau, cum se zice, salonul anual. Pe cît de mare mi-era entuziasmul contemplînd nenumăratele cap-d’opere expuse, pe atîta, mărturisesc, mă simţeam umilit, ca român, amintindu-mi de starea în care se află artele în patria mea. A doua zi prînzeam la d. Carnot, ilustrul meu preşedinte de la Institutul etnografic francez. Veni vorba despre salon şi nu putui ascunde regretele mele că România nu posedă aproape nimic în artele plastice, şi că de-abia au făcut cîţiva modeşti paşi în pictură. — România, zise d. Carnot, este o ţară destul de avută ca să aibă împodobite pieţele oraşelor sale cu opere de artă ; decît, după cum pricep, guvernul d-voastre nu face nimic pentru aceasta, sub cuvînt că nu poate plăti milioane pe opere clasice, disputate de toate muzeele din lume, ori să remunereze cu sute de mii de franci lucrări de artişti cu nume deja ilustre. Schimbaţi procedimentul : cu remuneraţiuni foarte mici veţi putea avea lucrări de artă, semnate de artişti debutanţi, pe cari cîţiva ani după aceea nu i-aţi mai putea avea decît cu mari cheltuieli. Din vorbă în vorbă, ilustrul senator al Franciei îmi recomandă pe d. Hegel, sculptorul Institutului etnografic, care lucrase pentru d-sa şi care, fiind la începutul carierei, ar putea să dea României opere minunate, pentru o remune-raţiune modestă. 1 Textul a apărut în volumul Legende române, Bucureşti, Editura librăriei Socec & comp., 1891, şi a fost reluat în ediţia a IlI-a, 1S96 (n. ed.). O zi apoi, încălzit de entuziasm, fara a mai gîndi la răceala cu care se primeşte în ţară orice apel în favoarea operelor de artă, eu văzui pe d. Hegel şi semnarăm contractul pentru statua lui Miron Costin ! Nu mai amintesc aci dificultăţile ce am întîmpinat la realizarea nebunei mele întreprinderi... Cîţi nu mi-au trămis îndărăpt apelul prin care le ceream o subscripţiune de 50 bani măcar, adresîndu-mi vorbe puţin graţioase, daca nu şi înjurături ! Un principe, om cu avere şi cu multe venituri, îmi răspunse la apel în termeni ce s-ar cădea să-i trec aci pentru ştiinţa posterităţei. Dar ce să mă mai tînguiesc de principi şi de boieri mari, cînd chiar din membrii comitetului organizat pentru ridicarea monumentului n-au plătit pînă astăzi cotizaţiunea de 200 lei, care le dete dreptul să-şi vadă numele scris pe monument? Pînă astăzi am rămas dator cu vreo 500 lei d-lui arhitect Gabrielescu, care a construit piedestalul şi a avansat la lucrători aceşti bani,, pe cînd am a lua mai mult de 1000 lei de la unii din membrii comitetului ! Dacă amintesc aceste triste lucruri este numai ca să am ocaziune de a adăogi şi acea amintire, că cel mai bun concurs ce am aflat în România pentru realizarea statuei lui Miron Costin mi-a fost acordat de patrioticele femei din Iaşi, Craiova, Buzău, Ploieşti, Piteşti, Botoşani, Peatra (N.), Roman, Bacău şi Giurgiu. Doamnele din aceste oraşe au organizat serbări pentru adunarea de fonduri necesare spre realizarea statuei lui Miron Costin. La aceste serbări, a căror amintire este încă vie în sufletul meu^ arn luat parte^ ori singur, ori însoţit de iluştrii mei amici Vlăhuţă şi Ştefănescu de la Vrancea. Mai pretutindenea am povestit auditorului din sala serbărei vreo legendă sau basm, din cele ce am avut ocaziune să culeg în călătoriile mele prin ţară. Astăzi, întrunind în mănunchi legendele ce mi-au servit la complectarea de fonduri pentru statua lui Miron Costin, îmi fac o plăcută datorie de a le dedica femeilor nobile şi române bune din Iaşi, Craiova, Buzău, Piteşti, Ploieşti, Botoşani, Peatra (N\), Roman, Bacău şi Giurgiu. V. A. Urechiă PREFAŢĂ (la I-a ediţiune)'1 In 1887 avui onoarea neuitata de a ceti majestăţii-sale reginei, în feericul castel de la Peleş, cîteva din poveştile coprinse în acest volum. Cînd majestatea-sa binevoi să asculte povestea Popa care ştie carte, de-abia începusem a o ceti şi majestatea-sa găsi minunate asemănări cu lucrarea lui' Biirger : Der Kaiser und der Abt. Majestatea-sa începu chiar a recita admirabil, aşa cum ştie să le recite, versurile legendei germane. Mărturisesc că, puţin ştiutor cum sunt de limba germană, eu nu cunoşteam această operă a lui Biirger şi că am fost surprins de asemănările foarte mari dintre povestirea ce culesesem la satul Brănişteni, Popa care ştie carte, şi povestea lui Biirger, M-am temut chiar un moment să nu intre în mintea augustei noastre scriitoare bănuiala că eu aş fi imitat pe Biirger în Popa care ştie carte şi n-aş fi mărturisit aceasta. De atunci cestiunea asemănărilor multora din legendele noastre cu legende germane, engleze, franceze, spaniole etc. m-au preocupat, în momentele ce-mi lasă libere alte ocupaţiuni mai urgente. Am cetit de atunci însemnate lucrări de folcloristica şi mi-am format convincţiuni de cari cred util să împărtăşesc, în această prefaţă, pe binevoitorii lectori ai poveştilor din acest volum. în cazul special al povestei Popa care ştie carte, lectorul va vedea, la nota ce se referă la această poveste, cum e probat că povestea noastră nu are a face cu poema lui 1 Prefaţă a autorului la volumul Legende române, Bucureşti, Editura librăriei Socec & comp., 1891, reluată în ediţia a IlI-a, 1896 (n. ed.). 5 Biirger şi nu este o copie, ori o imitaţiune de la acesta* oricare fie asemănările dintre ambele lucrări. Biirger e mai probabil că şi-a scris balada Der Kaiser und der Abt după vechea baladă engleză culeasă la 1765 de Percy, cu titlul Regele îoan şi Episcopul Canterberyr precum din comparaţiunea versurilor engleze şi germane se poate vedea. ★ Dar aşa asemănări între lucrările poeţilor de la diverse naţiuni pot avea o explicaţiune mai largă în lucrările folcloriştilor moderni. Să amintim, în repede schiţe, originele importantei ramure de literatură, zisă astăzi : folcloristică. Folcloristica e datorită Germaniei. în luptă contra influenţei franceze asupra literaturei germane, patriotismul erudiţilor germani căută în literatura populară armele de luptă contra direcţiunei franceze şi născură folcloristica.1 1 In curînd, după exemplul Germaniei, şi alte ţări începură a nu mai despreţui literatura nescrisă populară, şi se colectară produsele anonime ale poporului, şi asupra acelor colecţiuni se exercită critica, fie după şcoala fraţilor Grimm, fie după scriitorul austriac von Hahn, ori după cd englez A. Lang. Nu am trebuinţă de a aminti aci diversele doctrine născute din examinarea fondului literar popular; mă mărginesc de a spune, ca introducere la lucrarea mea, că una din ţările cari, după exemplul Germaniei, se interesă de literatura populară, fu şi Francia. La 1807 deja, ministrul de interne, Cretet, din ordinea lui Napoleon I, da o circulară Ja prefecţi, punîndu-le strania obligaţiune de a colecta ei de pretutindene monumentele idiomatelor populare din tot imperiul. Acelaşi lucru proiectase să facă şi corniţele Salvandy, ministru al instrucţiune! publice pe la finele domniei lui Ludovic Filip. încercarea lui Cretet şi Salvandy fu repeţită în Francia, în septembre 1852, de ministrul instrucţiunei publice, H. Fortoul, după ordinea lui Napoleon III. Se înfiinţă o comisiune ori „Comite de la langue, dt l’histoire et des arts de France", care dete instrucţiuni de modul cum să se proceadă, pentru a se aduna produsele anonime ale geniului popular francez. Monitorul universal din anul 1852 publică lucrările în acest sens ale lui Ampere. Ceea ce nu izbutiră a face nici Cretet, nici Salvandy, nici Fortoul, se realiză, şj încă şi azi continuă a se realiza, de o pleiadă de scriitori, din toate ţările Europei. Ştiinţa cea nouă, folcloristica, numără astăzi nume ilustre, ca ale lui Max Miiller, Benfey, Comparetti, de Gubernatis, Kholer, Gaston Paris, Breal, d’Ancona, Ralston, Anton de Trueba, Blade, Cosquin etc. 6 Fraţii Grimm, în lucrările lor, au pus bazele unei întregi şcoli, tinzînd a proba că asemănările ce se găsesc între poveştile populare ale diverselor naţiuni europene provin de la comunitatea dc origine. Sistema fraţilor Grimm, adoptată de Max Mliller şi de mulţi alţii, a fost cu deosebire dezvoltată de filologul austriac d. de Hahn, în introducţiunea la Poveştile grece şi albaneze.1 Wilhelm Grimm zisese că elementele mitice, ce se află în toate poveştile popoarelor ariene, au o origine comună. „Aceste elemente mitice seamănă cu fragmentele unei petre preţioase zdrobită, ale căreia fragmente s-ar fi împrăştiat pe pămînt în mijlocul pajiştei şi a florilor : numai ochi străbătători le pot descoperi. Semnificaţiunea lor e per-dută de mult timp, dar este încă simţită, şi această dă po-vestei însemnătatea ei." 2 Iacob Grimm zice şi el : „Poveştile populare sunt ultimele ecouri ale miturilor antice... Este o eroare d-a se crede că .aceste poveşti s-au născut în cutare sau cutare loc favorizat şi că de acolo, cu timpul, au fost duse mai departe, prin cutare ori cutare căi." 3 De a'ceastaşi părere e Max Miiller, că adecă asemănările, cari se găsesc în poveştile populare ale diverselor naţiuni europene, nu provin de la împrumuturi sau imitaţiuni făcute de la popor la popor, ci „aparţin la perioada care a precedat împrăştierea rasei ariene ; acelaşi popor, care în emigraţîunile spre nord şi spre sud ducea numele soarelui şi al aurorei şi credinţa în zeii străluciţi ai cerului, poseda în limbagiul său La noi, românii, folcloristica cred că se născu sub influinţa încep cărilor din Francia ale lui Salvandy şi Fortoul. Dacă cronicele noastre vechi ne amintesc despre o seamă de scrieri populare, opere ale fantaziei, nu este mai puţin adevărat că numai după întoarcerea din Francia a d-lui V. Alecsandri se începe culegerea de cîntece, balade populare etc. Anton Pann şi, mai recent, Ispirescu, nu mai puţin minunat, con-xribuiră la folcloristica româneasca. Această nouă ramură culturală devine importantă la noi prin lucrările d-lor Odobescu, Hasdeu, G. D. Teodo-rescu, Marian, Gaster. D-lor au studiat şi studiază producţiunile geniului popular: cîntece, legende, basmuri, proverbe, ghicitori, cimilituri etc., găsind, ca fraţii Grimm, tema ce aceste au comună cu producerile populare de la alte limbi. 1 Griechischc und Albancsiscbc Macrchen, Lipsea, 1S64. - Kinder und Hausmacrchcn, tom. III, Goettingen, 1S56, pag. 4C9. 3 Pentamerone, prefaţă la trad. germană, Breslau, 1846. 7 chiar, în frazeologia mitologică şi proverbială, germenii rnai mult sau mai puţin dezvoltaţi, cari trebuia într-o zi desigur să dea plante identice, sau foarte asemănătoare, în toate tărîmurile işi sub toate climatele".1 Teoriile fraţilor Grimm au aflat puternici contrazicători. D. de Hahn le-a modificat. Astăzi e probat că asemănările poveştilor de la diverse popoare provin şi din altă cauză decît a comunităţei de origine. Se găsesc legende identice nu numai la popoarele ariene. Va să zică şi pe calea împrumutului, a influinţelor culturale, se pot stabili similitudinele legendelor. Din acest punct de vedere, Reinhold Koehler, bibliotecarul de la Weimar, cu lucrările sale de folcloristică, au adus soluţiuni cu totul nouă şi foarte preţioase. 2 Acest neîntrecut critic de folcloristică urmăreşte succesiv poveştile clasificate în tipuri, le urmăreşte în decursul secolelor, de la popor la popor. Dar şi cu această metodă : urmărind o poveste în trecerea ei de la rasă la rasă, de la popor la popor, tot la aceleaşi concluziuni, în parte, ale fraţilor Grimm, se ajunge. Plecînd cu investigaţiuni asupra poveştilor din diverse ţări, ajungem tot în centrul Indiei. Nu ne simţim în stare să urmărim filiaţiunea poveştilor din acest volum nici după vreuna din metodele sus-amintite. Ne mărginim la lucrarea unui simplu colector. Forma în care dăm povestea culeasă, bună sau rea, este lucrarea noastră, iar fondul este al poporului. Erudiţiunea noastră de folclorist se va mărgini la indicarea, în note, a poveştilor similare, cari ne-ar fi cunoscute, din alte limbi. Lucrarea folcloristică mai importantă s-o facă cei competinţi. V. A. Urechiă Sinaia, 1891 1 Chips from a German Workshop, tom. II, pag. 226 ; apud Ema-nuel Cosquin : Contes populaires, Paris. 2 Weimarer Beitrage zur Literatur und Kunst, Weimar, 1865, pag. 190. LEGENDE ROMÂNE ION ISTEŢUL Păi, cică era la cazarmă la Malmezon un soldat de-i zicea Ion Isteţul. Nu că doară era prea isteţ, ci pentru că nu era isteţ deloc ! Căpitanul Gloanţă, la care de la o vreme Ion era dat de vistavoi, îi zicea adesea, la dînsul acasă, cum îi zisese şi la cazarmă, peste doi ani de vreme : — Ioane, isteţ, mai isteţ, mă Ioane ! Recruţii din fiecare contingent, tot auzind aste vorbe, crezură că vistavoiului1 căpitanului Gloanţă îi zice : Ion Isteţul, şi „deşcă Isteţule" azi, şi „deşcă Isteţule" mîne, porecla se lipi de nume, ca muşchiul de pom şi ca nevoia de om. De la o vreme, şi Ion însuşi, cînd îl întreba vreun sublocotenent ieşit proaspăt ca felia de unt din şcoala militară, cînd îl întreba cum îl cheamă, răspundea cu mîna la bonetă, stînd smirnă 2 : — Ion Isteţul, să trăiţi, d-le sublocotenent ! ★ Veni acum vremea să fie liberat din oaste Ion Isteţul, şi se pregătea să se întoarne în satul lui, care era hăt-colo, departe, în judeţul Rîmnicul-Vîlcei, unde-1 aştepta o muiere frumoasă şi tînără, că apucase a-şi pune pirostriile popei 3 pe cap, înainte ca pîrdalnicul de sorţ să-l fi chemat la oaste, doar o învia vitejia lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Viteazul... Şi pe ce odor de femeiuşcă nimerise Ion !... Isteţ nu era 1 Brosseur, servitor militar. 2 Drept. 3 Cununia 11 Ion, dar dragostea n-are ochi... cică, şi deci fata dascăluluj de la biserica din Sălcaţi, satul lui Ion, ca să nu mai treacă o săptămînă a brînzei peste 18 ani împliniţi, fără ca peteala sa-i poleiască gîţele negre ca pana corbului, primi să fie nevasta lui Ion, şi iacă aşa : mai cu peciul1 de la protopopul, pe doi cîrlani, mai cu ceva colaci daţi la moş popa, se făcu nunta lui Ion cu Axinia, fata dascălului. Şi pe trai, neică ! Aş ! pe trai, cînd nu ţi-ai sfîrşit de crestat răboajele datoriilor către cinstita muiere !... Numai ce-1 îmflară pe bietul Ion de la vatra unde, într-o bună dimineaţă, Axinia pusese sa se sfădească într-o oală, la clocot, nişte dragi de sărmăluţe cu carne de mascur, şi unde mi-1 duseră la comisia de recrutare şi unde mi-1 dezbrăcată — să nu vă fie cu bănat — gol-golişor, cum l-a făcut maică-sa... Şi unde un domnişor cu mustăţile rase, ca bobocul jumulit în apă clocotită, mi-1 ciocăni şi pe faţă şi pe dos. — Bun ! strigă acest domn, parcă ar fi ales un pepene de-i copt ! Şi cîteva zile după aceea, Ion era la cazarmă la Malme-zon, în ciubote scâlciate şi mari, de nu-i ţinea pe picioare nici cu trei rînduri de obiele, şi mi-1 băgară pe bietul Ion în nişte pantaloni care se pomenea la cazarmă din „recrut" în „recrut" că odată avuseseră „văpuşcă" roşie... De largi, nici vorbă !... doi Ioni puteau să se aciuiască în cei doi craci... Iar bonetul îi cădea peste ochi... Noroc că se oprea în urechile cam răsărite ale lui Ion, că altfel n-ar mai fi văzut, cu el pe cap, nici naintea ochilor... ★ Şapte ani rămase Axinia fără de „omul" său. Hei !... pe atuncea nu era numai trei ani slujba în oaste, şi cu atît mai puţin nu era pe 6 luni, cît fac acum coconaşii, ca să dovedească că egalitatea înaintea legii e lucru sfînt ! Ce-a fost a fost ! acum Ion era să fie liberat din oaste. Şi ce vesel mai era ! Intîi, pentru că avea să-şi afle casa şi muierea pe care de şapte ani nu le mai văzuse, şi, al doilea, pentru că avea să se întoarcă la satul lui, la Sălcaţi, cu 600 de leuşori în pungă. 1 Bilet de cununie libera: de protopop, care lua taxă pe el. Ca avea Ion muiere, o spuse! mai sus... Ş-apoi, vorba ceea : de muiere nu scapă nici dracul ! Dar că Ion avea 600 dc lcuşori, vezi asta se cadc să se lămurească, că nu-i tot atîta dc uşor dc a avea 600 de lei cît de a-şi lega de grumazi o belea de femeie ! Iacă şiretenia celor 600 dc lei ai lui Ion. ★ Nu cu multe luni îndărăt, era Ion cu căpitanul Gloanţă, la carc era dat ca ordonanţă, în Tîrgul-Ocnei, în Moldova. într-o zi îl cheamă don căpitan. — Să duci, mă Ioane, îi zice căpitanul, să duci porunca asta la vameşul din Ponorul Vulturului, din sus de Slănic... — Am înţeles, don căpitane, dar... — Dar ce ? — Dar nu cunosc drumul prin munţii ăia... Să trăiţi, don căpitane ! — Mergi şi tu pe unde merg şi alţii, că vei nimeri... Nimeresc orbii Suceava ! Ion luă puşca, că doar era el atîta de isteţ ca să ştie că la munţi pot să-i iasă în cale niscai feare... şi porni... Şi dai, şi dăi !... Haide-hai !... tot înainte... pînă ce ajunse la poalele unui munte, unde calea se iezea. Neştiind încotro să apuce — că nu era pe acolo nici ţipenie de om — Ion se tolăni pe malul Slănicului şi se odihni hăulind o doină de jale. Deodată, ridicînd ochii spre zarea dealului, numai ce zări un om care mergea pe coasta dealului cu doi măgari greu încărcaţi. „Unde merg alţii, mergi şi tu. Nimeresc orbii Suceava, a zis don căpitan. Se vede că pe unde merge omul ăla este drumul... Pe acolo trebuie să merg şi eufC, îşi zise Ion. Şi urcă, nene, la deal, ca o capră, de se prăpăstuia, stîr-niţi de picioarele lui, bolovanii şi prundul, ca la vreme de şivoi !... Haida-hai ! haida-hai ! Doar de-o ajunge pe omul cu ăi doi măgari încărcaţi. Nici întîrzic de a da de dînsul pe poala de din dos a dealului. Numai, omul cu măgarii, cît zări pe un soldat, cu puşca la umăr, ţîşnind de după munte, la cîţiva . paşi de dînsul, lăsă măgarii încărcaţi şi o tuli la fugă, de-a dreptul, peste ponoare şi rîpi. 13 Nu era isteţ Ion Isteţul, dar auzise el în Tîrgul-Ocnei de contrabandiştii despre Ardeal. Pricepu, deci, ca omul ăla era un contrabandist. Acum, Ion merse după cei doi măgari, cari ştiau mai bine decît el drumul prin poteci şi-l scoaseră tocmai la Slănic, dincoace de orice vamă. Numai, cum Ion n-avea de ce să ocolească vămile, el merse cu măgarii încărcaţi pînă în valea Slănicului, după ce la Ponorul Vulturului dete porunca căpitanului. Vameşul de la Slănic, om priceput în socoteli de una ţie, două mie, după ce scotoci toţi desagii de pe măgarii lui Ion, în cari desagi află marfă scumpă de contrabandă, dete lui Ion partea ce i se făcea din prinderea contrabandei. Poate că i s-ar fi făcut lui Ion -ceva mai mult de 600 lei, numai, de : „calul de dar nu-1 căta de muscă la măsele..." Bine şi cu atîta. Că ce poftiţi ? Să nu se înfrupte în oala cu smîntînă şi bietul vameş ?... Păi, iacă de unde-i venise lui Ion Isteţul cei 600 lei pe cari îi dăduse în mînile căpitanului Gloanţă să-i păstreze pănă la liberare. ★ Acu, Ion Isteţul şi-a cumpărat 'haine ţărăneşti, că de la cazarmă i-au luat toate hainele de soldat... Ba i-au lăsat o zdreanţă de manta, de la care magazinerul a tăiat toţi nasturii şi care e ferfeniţită mai dehai decît drapelul regimentului... Fie, că Ion e voios că are la brîu, sub bete nouă, foaia de liberare şi e gata de plecare. Nu pot zice că nu este ceva mîhnit Ion că se desparte de don căpitan Gloanţă, că a fost totdauna bun cu el don căpitan, dar bucuria covîrşeşte mîh-niciunea lui, că de ! tot mai mult decît don căpitan, iubeşte Ion pe Axinia lui. — Ei, gata de drum, Ioane ? întreabă don căpitan. — Gata, don căpitane, să trăiţi ! — Ioane, isteţ, isteţ să fii, Ioane, că făr’ de isteţie te dai afund în lume. — Don căpitane, să trăiţi !... De ce nu-mi dai acum la plecare vreo două, trei sfaturi bune, să mă isteţesc, să mă fac şi eu om ! 14 — Să vedem. De ce o să te apuci tu, în satul tău ? — Să trăiesc cum o vrea Dumnezeu, cu Axinia şi cu socru-meu. — Socru-tău e om de omenie ? — Păi de !... Ce să vă spui, don căpitane ?... Socru-meu a învăţat carte ca să se facă popă, dar cînd să ia potcapul, s-a răzgîndit, că i-a cerut la piscupie prea mulţi galbeni... De popit nu s-a popit, dar cu gîndul de popie, el se însurase cu o fată din sat... A murit sărmana din facere, născînd pe Axinia, nevasta mea, s-avem iertăciune... Apoi, tata socrul nu s-a mai însurat, dar rămasă în trebile bisericeşti : se făcu pălămariu şi cîntăreţ la biserica noastră, la Sfeat Ilie din Sălcaţi. — Şi muierea ta trăieşte pe lîngă tată-său ? — Păi, aşa dau cu mintea, că da. — Ce ! nu ştii unde se află muierea ta ? — Nu, zău, don căpitane. — Cum se poate ? Nu ţi-a scris ? — Niciodată, don căpitan, că de cînd cu purdalnicul ăla de sorţ, nu mai ştie biata unde am ajuns eu. — Dar de ce nu-i scriseşi tu ? — Păi, dacă nu ştiu carte... — Caporalul, măi Ioane, ţi-ar fi putut scrie un răvaş, ca el ştie carte. — De !... aşa e, don căpitane... da nu mi-a venit în gînd aşa ceva... că vorba dumitale : isteţ nu prea m-a făcut sfîntul Dumnezeu... — Ioane, isteţ, isteţ să fii... Că făr’ de isteţime te dai afund în lumea asta. — Ascult, don căpitane... Dă-mi, rogu-te, vreo două, trei sfaturi bune... Le-oi tot zice în mintea mea, ca Tatăl nostru, şi iar mi-or prinde bine, ca dăunăzi cînd mi-ai zis că „orbii nimeresc Suceava". — Hei, băiete ! sfaturile bune aduc bani la chimir. — Aşa e, don căpitane ; acela ce-mi dăduşi dăunăzi mi-au adus 600 leuşori în pungă. — Ştii ce ? mă Ioane, să facem un tîrg. Eu ţi-oi da un sfat bun şi tu să mi-1 plăteşti 200 de lei, din cei 600 ce ai la mine. — Aoleo ! don căpitane... e cam piperat sfatul ! 200 de lei !... 15 — Apoi, de nu-i fi sfătuit bine, mă Ioane, o să perzi şi cei 600 de lei şi, cine ştie ? poate şi viaţa ! — Aşa, zău !... Haide, fie ! dă-mi, don căpitane, sfatul şi-ţi ia 200 de lei din banii mei. — Iată ce te sfătuiesc : Fă din drumul mare Noaptea, pe cărare. — Fă din drumul mare... N-o să uit sfatul dumitale, don căpitan... Mai dă-mi unul, don căpitane, ca să mă mai isteţesc... — Bine, dar o să coste alte 'două sute lei... — Vai ! ce scump e !... — Apoi ce ?... Uitat-ai că numai cu un sfat al meu, dăunăzi, ai cîştigat 600 de lei ? — Aşa e, aşa e !... Păi, mai dă-mi unul şi-ţi mai opreşte alte două sute de lei, dacă nu se poate mai puţin. — Al doilea sfat e acesta : „Cată-ţi de treaba ta ! Nu-ţi băga lingura unde nu-ţi fierbe oala !“ — Minunat sfat, zău aşa... — Numai, păcat, mă Ioane, că-ţi mai lipseşte tocmai al treilea sfat ca să mergi acasă liniştit... — Ce nu mi-1 dăruieşti, don căpitane, ratiş, ca dimerlia a unsprezecea la merţă ? — Ce ţi-oi dărui eu ratiş este un cozonac minunat de la Fialcowski, să-l mănînci acasă cu nevasta şi cu socru-tău, şi un pol pentru cheltuiala drumului, dacă, bineînţeles, vei plăti, cu cele două sute lei ce mai ai la mine, al treilea sfat bun ce ţi-oi da. — Ba asta nu, don căpitane ! Să rămîi cu punga goală, după ce am fost apropetar pe 600 de leuşori ! — N-ai auzit tu, Ioane, că pănă-n trei sunt lucrurile bune ? S-ta Troiţă, mă Ioane... — Ba am auzit, zău !... S-ta Troiţă !... — Apoi, trei sfaturi sunt mai mult ca două... Banii nu-ţi sunt de nici un folos ţie, mă Ioane... că cu isteţia ta cea subţire n-o să ajungi cu ei acasă... o să ţi-i fure vreun pungaş, o să te înşale vreun vagabond... Sfaturile mele nu ţi le poate fura nimeni, nici le poţi perde. 16 — Vezi, asta-i aşa, pe crucea mea ! Haide, fie ! Dă-mi, don căpitane, sfatul cel al treilea şi-ţi opreşte ce a mai rămas din bani... Haide, trampa !... - — Iacă al treilea sfat: Cînd ai zor, Nu pune mîna pe topor, Nici pe cuţit, Cînd eşti amărît! Na, iacă, mă Ioane, şi un pol de drum şi iacă şi cozonacul... da nu cumva să-l începi pe drum ; să-l duci întreg acasă, să-l mănînci cu nevasta şi cu socru-tău. — Să trăiţi, don căpitane ! — Ioane, isteţ, isteţ fii... şi cale bună ! ★ Ion Isteţul abia plecă de la casa căpitanului, şi întîlni un chervan care mergea cu marfă la bîlci, la Rîmnicul-Vîlcei. Se învoi Ion să dea un leu şi să-l ia de călarele, pe cărîmbii de dindărăpt. De, nu tot omul poate dispune de o butcă, de o caleaşcă... Mai merge omul şi aşa ; destul că-şi cruţa Ion cizmele, putea el să-şi bătogească cele părţi moi de hurducăturile chervanului. Şi merse şi merse chervarvul ! Trecu şi de Piteştii cei pitiţi la Gura-Văii ; trecu şi de Curtea-de-Argeş... Cînd, iată, calea apucă pe dealuri mari, prin codri deşi, în miez de noapte. „Fă din drumul mare, noaptea pe cărare !" îşi zise Ion Isteţul, şi, sărind după cărîmb : — Apuc pe aci, strigă către chirigiu. Oi aştepta chervanul în vîrful dealului. — Eşti nebun, mă ? strigă chirigiul ; ciobanii şi caprele abia se caţără pe acolo !... „Fă din drumul mare, noaptea pe cărare !fC zice în gîndul său Ion, şi apucă pe cărăruşa ce abia se zărea la lumina lunei şi a stelelor. Şi, haide ! haide !... pînă ce răzbi, prin stînci şi tufişuri, în muchea dealului, de ieşi iar la drum. Acolo aşteptă Ion 17 mai bine de două ceasuri, pînă ce auzi scîrţîind jalnic roţile chervanuîui, care se apropia. Dar care nu fu groaza şi mirarea lui Ion, cînd văzu pe chirigiu cu capul spart, însîngerat, şi pe cei doi neguţători, stăpînii mărfei, bătuţi ca vai de ei şi plini de sînge ! La întorsătura drumului, chervanul fusese înconjurat de o ceată de Ihoţi, cari prădară pe bieţii oameni de marfă şi de banii din pungă şi-i bătuseră şi-i stîlciseră de-i lăsaseră abia cu viaţă ! Ion- Isteţul plînse de bucurie, cugetîrid cu recunoştinţă la căpitanul său, al cărui sfat îl scăpase de soarta tovarăşilor săi de drum. De frică însă să nu paţă şi el mai încolo soarta celorlalţi — căci era încă noapte adîncă — cum dete de o circiumă în cale, se pogorî şi rămase de chervan, voind să poposească pînă la ziuă sub coperămînt de creştin. Toc ! Toc ! Toc ! Bate în uşa casei, şi un om cu un chip nu prea de Doamne-ajută deschide, ţiind în mînă un opaieţ fumegător. — Bucuroşi la oaspeţi ? zice Ion cam cu jumătate de gură. — Intră ! răspunde nu prea cu blînd grai omul cu opaieţul. Ion, cît văzuse mutra aceluia, ar fi fost gata să nu se mai despartă de chervan, dar acesta era acu hăt departe. El intră deci în tinda casei, şi din tindă în camera de la dreapta, zicînd în gînd Tatăl noastru, şi se aşeză lîngă vatra unde cîrciumarul frigea o bucată de iepure. Cît pe ce era să întrebe Ion de nu-i e teamă cîrciuma-rului să locuiască singur aşa de departe de Rîmnicul-Vîlcei, singur în mijlocul codrilor, dar şi-aduse aminte de sfatul căpitanului : „Nu-ţi băga lingura unde nu-ţi fierbe oala. Cată-ţi de treaba ta !" Ion întrebă deci numai de nu i se poate da ceva de mîncat. — Iacă, frig iepurele ăsta. Vei îmbuca cu mine din el... Cînd friptura fu gata, omul de gazdă puse o mesiţă rotundă şi scundă lîngă vatră, apoi merse la un colţ al camerei, deschise o uşă ca de pivniţă şi strigă cu un. glas poruncitor : — Suie ! Vino ! 18 Ion nu era isteţ, dar nici fricos nu era. Totuşi simţi părul măciucă în vîrful capului, auzind graiul omului către nu ştiu cine din pivniţa de sub cameră: „Acu-i acu !... gîndi Ion ; s-au sfîrşit de mine !..." Şi mai tare spori groaza lui, cînd zări ieşind din pivniţă un schelet groaznic, acoperit de nişte zdrenţe, cu ochi stinşi în fundul capului, cu parul încîlcit, nepeptănat şi privind la Ion cu spaimă. Era o femeie care căuta să se învelească cît putea mai bine în zdrenţele ce-i acoperea trupul, stînd lîngă uşa secretă pe unde se urcase în cameră. Cît pe ce era să întrebe Ion Isteţul — după ce se mai linişti — cine era acea nenorocită de femeie şi de ce era ajunsă în aşa ticăloasă stare, dar şi-aminti de sfatul de al doilea al căpitanului şi puse gard de tăcere împrejurul buzelor sale. Acu gazda pofti pe Ion la masă. Se puseră să cineze : cel dintîi foarte liniştit, iar cestui din urmă bătîndu-i-se inima rău, şi amîndoi tăcuţi ca peştele. Gazda arunca din cînd în cînd bietei femei cîte o bucăţică de pîne şi vreun os de ciotvertă, pe care nenorocita le sfîşia cu mare poftă. Sfîrşindu-se cina, gazda se ridică, dete un ghiont scheletului de femeie de o băgă iar în pivniţă şi închise iar uşa tainică, cu zăvorul ce avea, pe dinafară. Apoi, se aşeză iar liniştit lîngă vatră. Iar îi veni lui Ion pe vîrful limbei pofta de a întreba gazda de ce’ căznea atît de rău pe acea biată muiere, dar pe loc îşi aminti de sfatul căpitanului, şi-şi înghiţi scuipatul noduri, ca să nu-i scape vorbă din gură. Se culcară apoi şi gazda şi Ion. Dar, pas de închide ochii după cele ce a văzut bietul Ion !... Cît roţile de moară stătură holbaţi ochii lui toată noaptea, şi inima lui bătea, bătea, ca frunza de plop la adierea vîntului... De ! nici nu ştii cînd o să se scoale gazda de pe laviţă, unde se prefăcea, poate, că sforăia prin somn... O să cheme din pivniţă cine mai ştie cîte scheleturi şi să strîngă de gît pe Ion... Brr ! Cîte cruci făcu Ion în noaptea aceea, numai unul Dumnezeu ştie ! începu acum a se miji de ziuă. Lumina zorilor se cernea cu greu roşietică prin ochiul de geam murdar, aşezat în un 19 colţ a burdahanului întins pe mica cercevea a unicei feres-truice a camerei. „Minune !... Nu m-a omorît !" îşi zicea Ion, care, cum prinse ochiul său deştept de ştire c-a sosit ziua, se grăbi a se scula şi a se găti de plecare. — Cum ai petrecut noaptea ? întrebă gazda. — De minune !... Bogdaprosti !... — Te duci mulţămit de la mine ? — Cît se poate de mulţămit... Bogdaprosti !... — Nu ţi s-a părut nimica... ciudat... în casa mea ? — Ian fugi încolo, omule !... Ce să mi se pară ciudat ? Gazda se aruncă asupra lui Ion... Nu vă întristaţi, oameni buni... Nu spre a-1 gîtui se aruncă gazda pe Ion, ci spre a-1 cuprinde în braţele sale, cu dragoste. — Nu te teme, omule, îi zice gazda, cu lacrimi de bucurie. Lasă-mă să te îmbrăţişez, că dumneata eşti omul pe care-1 caut de patru ani de zile, dumneata ai adus pacea în casa mea dumneata ai mîntuit două suflete !... Vrei, zici, să-mi plăteşti pentru găzduire ? O, nu ! nu sunt în stare să-ţi mulţămesc pentru binele ce mi-ai făcut !... Graiul cîrciumarului era atît de blînd, că Ion Isteţul se linişti şi-l lăsă să-l îmbrăţişeze. Dar tot nu pricepea Ion, oricît de isteţ era, de ce atîta dragoste pe el ? Cum adecă, mîntuise el două suflete ? Dar să întrebe tot nu voi, că era sfatul al doilea al căpitanului ca o strajă neclintită pe buzele lui. Noroc că gazda îl domiri, povestindu-i cele ce urmează : — Muierea mea şi eu trăiam în pace şi linişte colo, la Rîmnicul-Vîlcei. Numai începură a se amesteca în căsnicia noastră vecinele noastre. Cumătră Mariuţa zicea aşa de mine, cumătră Guralia şopotea aşa de muierea mea... Azi una, mîne alta... şi-a băgat dracul coada între noi, de nu mai aveam zi bună de trai. Veni treaba că nevastă-mea nu mă mai putea suferi cu vederea, şi într-o zi pusei mîna pe un răvaş ce-i adusese o altă cumătră de la un puşcă-n-lună, notar de la un sat vecin... înţelesei că nu era departe să-mi puie flori la ureche. Atunci, aproape turbat de mînie, am jurat la icoana Maicei Precista să mă răzbun de ea şi să ucid pe toţi cari se vor mai amesteca în trebile casei mele, pînă la ziua cînd voi da de un om al lui Dumnezeu care 20 să nu se amestece în trebile altuia, ci să-şi caute numai de ale sale. M-am mutat în codru, aci, mi-am închis muierea colo în pivniţă, unde stă de patru .ani... Tot în pivniţă am îngropat pe toţi cei cari au venit în casa mea şi s-au amestecat în trebile mele. Şi pe dumneata te-aş fi sugrumat şi îngropat, colo, în pivniţă, de te-ai fi amestecat în trebile mele, de m-ai fi întrebat despre lucruri ce nu te privesc ! Şi, pe cînd Ion rămăsese ca înlemnit între groaza ce-i insufla gazda lui şi între primejdia din care îl mîntuise sfatul căpitanului, cîrciumarul merse la gura pivniţei, o deschise şi cu blîndă vorbă strigă : — Vino, iubita mea, vino ! Că, iată, eşti iertată !... s-au sfîrşit necazurile tale şi ale mele !... Sunt dezlegat de jură-mîntul ce am făcut la Maica Precista... Nu vei mai sta închisă în pivniţă şi în zdrenţe învălită... Ne întoarcem la Rîmnicul-Vîlcei, în căsuţa noastră. O să dau foc cocioabei ăştia blestemate ! Şi arătarea ieşi din pivniţă, plîngînd de bucurie, şi gazda lui Ion scoasă din un sicriaş, de la capătul laviţei, de sub un clit de perne şi de velinţe frumoase, un rînd -de haine mîndre, numai în bibiluri şi fluturi de aur şi înţoli pe biata femeie cu ele în locul zdrenţelor, pe cînd Ion se depărta bucuros de la această casă, d-abia liniştindu-şi inima şi mereu gîndind cu recunoştinţă la căpitanul Gloanţă şi la sfaturile lui cele bune. Cînd Ion era acum în vîrful unui deal, din care se vedea în vale Rîmnicul-Vîlcei, îndărăptul lui zări în flăcări circiuma cea blăstemată şi un car cu boi venind în urma lui, încărcat cu toate alea ale gospodăriei şi, pe deasupra, biata femeie din pivniţă. Ion Isteţul mergea, mergea... Inima lui nu mai bătea acum de groază, ci de nerăbdare că nu departe de Rîmnicul-Vîlcei se iţea, ca prin sita cea de prescuri, clopotniţa satului său. Cine nu ştie ce simţiri deşteaptă în suflet vederea, după. o lungă lipsire, a clopotniţei locului unde te-ai născut ! Cînd auzi de departe sunetul clopotelor, sunet cu care urechea ta a fost deprinsă în copilărie, ţi se pare că auzi cea mai dumnezeiască muzică ! 21 Dar nu încape vorbă de inimă albastră într-o biată snoavă ca aceasta... Biată omenire !... Bucuria lui Ion se schimbă în temeri şi în bănuieli numai ce zări de departe clopotniţa satului său : „Cine-mi spune, îşi zicea el, cu ochii ţintă la clopotniţă, cine-mi spune de mai trăieşte Axinia ? Apoi, de trăieşte, oare rămas-a ea femeie cumsecade ?rf Fiere amară era inimei sale întrebarea a doua ce-şi făcea. Pînă ce trecu de Rîmnicul-Vîlcei, unde mai nu se opri Ion, zorindu-1 dorul satului său, sosi şi seara. Pînă ajunse la jităria satului, acum era noapte bine şi luna se ridica măreaţă şi bălaie pe cer în capul miriştei. Chiar la doi paşi de la jitărie era casa lui Ion, sau, mai drept grăind, casa pălămariului bisericei. O livede deasă era în jurul casei. în această livede Ion âşi puse în gînd să se aciuiască, să vază, înainte de a da cu ochii de Axinia, ce şi cum merg lucrurile pe la el acasă. Aşa făcu. D-abia era de cîteva minute într-un aluniş' des, cînd iată se deschise uşa casei şi un popă (care, la lumina lunei, i se păru lui Ion frumos şi tînăr), ieşind din casă, zise din pragul uşei, cu dragoste, nevestei lui Ion : — Mă întorc îndată, drăguţă ! Drăguţă !... Un popă tînăr zice nevestei lui Ion : Drăguţă !... Ion puse mîna pe cuţitul din cingătoare şi, cum scapără fulgerul, îi scapără prin minte să se zvîrle asupra popei, să-l străpungă cu cuţitul şi apoi asupra muierei sale necredincioase. Dar Ion şi-aminti de sfatul căpitanului : „La vreme de zor, nu pune mîna pe topor; nici pe cuţit, cînd eşti amărît". Ion dară opri mişcarea sa şi se hotărî să nu facă aşa ceva, să nu se răzbune decît a doua zi, fără de zor. Ieşi deci din tufiş, după ce se depărtă popa, şi, încă din bătătura casei, lîngă prispă, strigă, stăpînindu-şi mînia : — Nevastă ! Axinio ! Axinia cunoscu glasul, ieşi răpede şi îmbrăţişă cu multă dragoste şi bucurie şi cu dulci mîngîieri pe Ion Isteţul. „Ce-i muierea ! gîndea Ion. Ia, o pisică vicleană 1“ Dar şi el, mai din dragoste, mai din prefacere, îmbrăţişă pe Axinia. 22 — Frumos ! zice femeia, frumos !... Şapte ani departe dc mine şi nu mi-ai scris măcar : negri fi-s ochii!... Nu mai ştiam de eşti mort ori viu ! — Da tu mi-ai scris ? — Ce minciunos !... Tata ţi-a trimes peste 20 de răvaşe şi n-ai răspuns la nici unul. — Pentru că nu le-am primit. — Ce zici ? Apoi tata punea pe răvaşe numele tău : Ion Dudău. — Apoi toţi mă ştiu în oaste cu numele de Ion Isteţul... Şi unde trimiteaţi voi răvaşul vostru ? — Scriam noi pe răvaş : să se trimeată unde o fi soldatul Ion Dudău, la regimentul lui... Da ţi-o fi foame, Ionică... Cinat-ai tu astă-seară ? — Ba, zău, nu... — Cum o veni tata o să cinăm... Că uite, clocoteşte mălaiul proaspăt şi galben ca aurul în ceaun... Şi, aşa grăind, Axinia, cu mînecele cămeşei suflecate pînă în betele altiţelor, întinse peşchir curat pe măsuţa cea rotundă şi aşeză trei tacîmuri, linguri de tisă, ca la zi de sărbătoare, cane de sticlă înflorite, de la moşi... Numai ce se deschise uşa şi intră iar popa... cu pricina... Cît văzu potcapiul iţăindu-se pe uşă, Ion şi puse mîna pe cuţit... Noroc că popa intră cu faţa spre Ion. — Vai ! ce era să fac, strigă Ion, lăsînd să-i cadă cuţitul din mînă... E socrul meu !... Dascălul de-acum şapte ani era acum călugăr şi popă. Vezi ce bine-i prinse lui nea Ion Dudău sfatul cel d-al treilea al căpitanului Gloanţă ? Dacă el, din aluniş, dădea zor la cuţit, aşa-i că Ion Dudău se făcea ucigaş de socru ?... Temniţa îi ştia de oase !... Mirarea popei Onufrie fu mare văzînd cuţitul căzut din mînile lui Ion, dar bietul liberat mărturisi tot gîndul lui cel rău. — Măi Ioane, ce ? te credeai tu cu panchiţele alea de la Bucureşti ? Şi părintele îmbrăţişă pe Ion şi-l binecuvîntă. Iar Ion nu mai isprăvea de lăudat sfaturile căpitanului, măcar că nevasta lui zicea : 23 — Păcat, Ionică dragă, că ne-ar fi prins bine cei 600 de leuşori !... Sfaturi şi zicători învaţă omul de la moşi şi strămoşi, nu pe 600 lei... Ei, da poftim la masă !... Se puseră la masă, mămăliguţa fumega ca cădelniţa popei ia liturghie. Popa scoase un fedeleş mîndru închistrit, cel care îmblasa roată la masa de la nunta Axiniei şi în care părintele acum ţinea vin de cel ce pune la sfîntul potir... Atunci şi Ion Dudău nu voi să rămînă mai prejos decît socru-său. El scoase din desagi cozonacul... — Cozonacul d-lui căpitan, cinstite părinte... Mi-a zis să-l aduc întreg, neatins, şi numai cu sfinţia-ta şi cu Axinia să-l mîncăm... Cozonac boieresc, Axinio !... de la Firear-al-Coţcăi. 1 Şi rupse cozonacul şi... o ! minune ! Zing ! zing ! zing !... Curg din cozonac unul, doi, trei, 30 de poli !... Toţi rămîn încremeniţi, dar Ion ce mai ochi holba !... — Auzi, cozonac de la Firear-al-Coţcăi ? E de la firear al lui Dumnezeu cozonacul tău, mă Ioane, zice rîzînd părintele Onufrie. Iaca aşa ! Căpitanul Gloanţă pusese bine cei 600 de lei ai lui Ion, în cozonac, ca să nu îi fure cineva, ori să-l înşele vreun pungaş... — Să trăiască căpitanul Gloanţă, zice Ion, aruncîndu-şi căciula în înaltul podului şi podidindu-1 lăcrimele ; cînd o fi vreo bătălie, mă pun în faţa lui să nu-1 ajungă glonţ duşmănesc ! — Omul lui Dumnezeu, căpitanul tău, adause părintele Onufrie, zuruind în palmă, ca un zaraf, cei 30 de napoleoni. — Da, de glonţi duşmăneşti!... oftă Axinia... Mai bine decît gloanţe şi războaie, mai bine să ne* ferească Dumnezeu şi să ţină pacea-n lume ! 2 Sinaia, 1SS7 1 Fialcowski. - Vezi notele relative la această ’egendă la finele volumului. VACA BABEI FLOAREA I Lăcomia perde omenia / Bine a zis românul care a zis aceasta. Iacă ce s-a întîmplat babei Floarea şi ce dovedeşte temeinicia graiului românesc. Cică baba Floarea, cu părul alb ca miţa oaiei albe şi faţa zbîrcită ca unda suflată de vînt, iar în gură nici un dinte, se ruga lui Dumnezeu zi şi noapte să-i dăruiască o văcuţă, să-i dea lapte, că laptele e hrana bătrîneţelor şi a gingiilor vădane de dinţi. Dar, în loc de văcuţă, n-avea baba Floarea decît o biată capră, al cărei ied împărţea laptele ei cu baba. într-o zi, se scoală des-de-dimineaţă să mulgă capra, înainte de a o slobozi la păşune, cînd, iacă, păşind pragul tindei, piciorul babei dă de un motofol de boarfe... „Ce-o fi ?“ gîndi baba. Cum era de bătrîneţe încovăiată şira spinărei, de căuta mai mult spre pămînt decît la ceriu, baba n-avu- mult să se plece ca să vadă că nu era boccea de boarfe, ci un biet copilaş lepădat de o mamă rea... — Ei, ce te faci, babo ? se-ntreba Floarea, rîzînd. Iacă ! un copil îţi trebuia ţie !... Numai, cum avea inimă bună, baba luă pruncul în braţe şi-l dezmierdă zicînd : — De, îi suge şi tu cu iedul la capră... Ce mi-o mai ră-mîne în uger mi-o ajunge şi mie, că bătrîneţile nu-i cea mar mare pagubă de n-or avea cu ce să dăinuiască... 25 11 — Petre ! zice în acea vreme Mîntuitorul Isus Hristos din ceriuri, căutînd cu privirea spre bordeiul babei Floarea ; Petre ! vezi tu ce se petrece colo, în Ţara Românească, în Buda a pustie, unde şade baba Floarea ?... Sf. Petru se uită prin gaura cheii raiului, ca să vadă mai bine, şi ca prin ochean, zări pe baba Floarea ţinînd cu drag la ţîţa caprei pruncul ce găsise la pragul bordeiului său. — Cîtă milostivire, Doamne, zise sf. Petru, în inima bietei babe ! Ea n-are pentru sine de ajuns lapte de la o capră, şi dă ce bruma mai are la un copilaş străin. — Tot mai sunt suflete bune pe lume, Petre... Bucură-te, zice rîzînd Mîntuitorul : n-o să-ţi rămînă raiul de tot pustiu ! Dar, ştii una, Petre ?... Se cade să răsplătim babei Floarea pentru bunătatea ei de suflet... Haide, Petre, încalţă-ţi opincile de fer şi să pornim iar pe lume... /// Boc, boc !... Dumnezeu şi cu sf. Petru bat cu toiagul în uşa bordeiului babei Floarea. Ea vine şi deschide. — Bucuroşi la oaspeţi, mamă bătrînă ? zice sf. Petru, intrînd cu Domnul Dumnezeu. — Poftim, cu ce-o da Dumnezeu... Ca la casa ălui sărac, zice baba, închizînd uşa după ce intraseră cei doi călători. — Apoi, o da Dumnezeu, zise Mîntuitorul, făcînd semn la sf. Petru cu coada ochiului. Dă-ne, mamă, ceva lăptişor, că mălai avem noi în traistă... Baba se uită pe furiş la copilul care dormea în copaie lîngă vatră, şi un moment pare că stătu pe gînduri. Cugetă biata bătrînă : „de dau laptele, cu ce hrănesc copilaşul ?... Ei, dar să le dau partea mea, îşi zise Îndată Floarea, că n-oi mai muri de foame pînă mîni..." Aşa şi făcu. Pe cînd Mîntuitorul gusta cu sf. Petru laptele din strachina cea frumos zmălţuită şi cu linguri de lemn nouă-nou-liţe, baba grija de copil, că se dezvelise... 26 — Petre, adevăr grăiesc ţie, femeia aceasta mă minunează ; ne-a dat cea de pe urmă picătură de lapte cu care avea să potolească azi chiar foamea ei... Aşa şopti Mîntuitorul lui sf. Petru, apoi chemînd pe Floarea : — Mamă bătrînă, dar laptele ţi-e de capră... Vacă n-ai ?... — Să am vacă ?... Nu mi-a dăruit una sf. Dumnezeu, măcar că mult mă rog... Nu atîta pentru mine, cît pentru plodanul ăla sărăcuţul... — Da bine, Petre, zise Mîntuitorul rîzînd, ce-o fi gîn-dind Dumnezeu de n-au auzit pînă astăzi rugăciunea mătuşei ?... — Păi că n-o fi avînd numai pe baba Floarea de ascultat sfîntuleţul de Dumnezeu, întrerupse bătrînă aproape supărată că cineva grăieşte cu neevlavie de Dumnezeu... După ce se ospătară cei doi sfinţi călători, Mîntuitorul zise lui sf. Petru : — Petre, ian bate de trei ori cu furca aia a babei, de colo, din grinda casei, bate în pripiciul hornului. Cînd sfîrşi de bătut a treia oară, numai ce, la uşa bordeiului, se auzi mugind o vacă cu viţel. Baba Floarea rămase încremenită... _ — O vacă cu viţel, la uşa bordeiului, jupînilor!... A cui o fi, oare ? — Ea dumitale, bătrîno, zise Mîntuitorul... Iacă, de acum ai lapte pentru copil şi pentru bătrîneţe unse. Baba Floarea nu se putu stăpîni de a ieşi pe dată afară, şi, cu inima voioasă, dezmierdă pe murga care parcă cunoştea pe bătrînă de ani de zile, aşa se bucura de a o vedea !... IV Ei, dar cei doi călători porniră... Pînă să-şi dea seama mai bine de fericirea ce-i venise, călătorii ieşiseră şi plecaseră. Numai, ce te faci cu purdalnica de fire omenească ? Cu cît are mai mult creştinul, cu atît pofteşte mai mult ! — Am o vacă, îşi zise baba Floarea... Adecă de ce să n-am două ? Ce au făcut călătorii ăia pot face şi eu. Ian să iau şi eu furca din grindă şi să bat pe pripiciul căminului. 27 Cît gîndi, aşa şi făcu. Numai, cît ai clipi din ochi, murga începu a rage cumplit în bătătura bordeiului... Se uită Floarea pe ferestruică... Ce să vadă ? Un lup mare cît un taur doborîse vaca şi o mînca... Lăcomia perde omenia ! Nu se mulţămise Floarea cu ceea ce-i dăduse Dumnezeu. A venit lupul să-i ieie darul... Baba se puse pe plîns, amar căindu-se... V — Da bine, Doamne, după ce te-ai milostivit de ai dat babei o văcuţă, de ce i-o luaşi, trămiţîndu-i un lup ? întrebă mîhnit sf. Petre. — „Nemulţumitului i se ia darul", zice neamul românesc, cu dreptate, răspunse Mîntuitorul... Numai, iată _ că vine iute la Mîntuitorul Sfînta Maria, maică-sa, şi-i zice : — Fiule, uite colo, în bordeiul Floarei, cum îşi îneacă plînsul, grijind de un copilaş... Iartă-i greşeala, fiule, ca să ştie omenirea că în casa unde găseşte milă şi adăpost copilul lepădat, nu încape jalea şi sărăcia... — Amin, zice Mîntuitorul... Şi, din acea clipeală, murga iar se arătă babei Floarea, întreagă şi sănătoasă, de-şi freca biata femeie ochii şi se întreba : oare n-a visat ea lupul ?... Da să mai bată şi ea cu furca în pripici, ca călătorul, ca să aibă şi a doua vacă, ca mai ba ! Ba, adecă, furca o luă baba în brîu şi toarsă in şi lînă, de făcu ţoale ţîncului, de nu duse lipsă nici băiatul, nici dînsa. Hei, furca harnică face minuni nu numai în mînile lui Dumnezeu ! Dar : Lăcomia perde omenia ! Buşteni, 1888 POPA CARE ŞTIE CARTE1 1 Păi, cucoane, cică era odată în satul nostru (care azi îi zic Brănişteni, da pe vremea aceea se numea Bărbeştii), cică era odată în satul nostru un popă prea învăţat, de ştia toată cartea sîrbească şi cea leşească şi cea letinească, şi citea psaltirea ca Tatăl nostru, de mersese faima învăţăturei lui la răsărit şi la sfinţit de soare, la miazănoapte şi la miazăzi. 1 Citim în Românul de ’a 29 iulie 1887 : „Literatura română la Peleş. — Sîmbătă 15/27 iulie, d. şi d-na V. A. Urechiă au avut onoarea a dejuna la castelul Peleş. După dejun, la care luă parte d. I. C. Brătianu şi doctorul în teologie d. Dulton din Petersburg, majestatea-sa regina dori să asculte două din legendele culese de d. V. A. Urechiă, din acele ce d-sa povesteşte la seratele literare ce dă în folosul statuei lui Miron Costin. D. Urechiă citi povestea lui Ion Isteţul (care avu atît de mare succes la Academie şi pe aiurea), cum şi legenda lui Gloanţă Porcarul, o legendă minunată, comună — negreşit cu variante — la mai toate popoarele ariene. In limba germană ea a fost dată în versuri de către Biirger ; în limba spaniolă ea a fost culeasă de către folcloristul Trueba ; în limba franceză au dat de ea folclorişti ca Paul Sebillot, Francisc Blade, Cosquin. Minunate sunt apropierile aceste ale literaturei orale ale popoarelor: aceastea probează o dată mai mult cît ar trebui popoarele să trăiască între ele ca nişte adevăraţi fraţi. Majestatea-sa regina a ascultat, ni se spune, cu multă plăcere legenda originală a lui Ion Isteţul şi a fost foarte mulţămită, amintindu-şi frumoasele versuri >ale legendei germane, să o afle reprodusă în povestea lui moş Dudău, din satul Bărbeştii, a lui Miron Costin. D. Urechiă a arătat majestăţei-sale maquetele statuei lui Miron Costin şi majestatea-sa a binevoit a provoca scurte amintiri din viaţa nemuritorului cronicar. Această serată literară s-a prelungit mai multe ore, graţie interesului cu care glorioasa noastră suverană şi poetă ascultă tot ce se referă la limba şi istoria naţiunei române !“ 29 Tot satul, de la şoltuzul1 Vrajbă pînă la nea^Sucilă,_cel mai tînăr din cei 12 pîrgari, îşi jlua de departe căciula şi se ferea în lături în calea lui, mai dehai de ar fi fost jupîn pîrcălaibu'l... Ba ce !... Păi cică venea lumea duipă lume să asculte graiul cu miez al popei şi să primească de la el sfat de păs şi la nevoie. Numai badea Gloanţă, porcarul satului, nu era de părerea lumei întregi despre învăţătura părintelui Onofrei — că aşa era numele din botez al popei. — Aş ! învăţat !... zicea badea Gloanţă, trăgînd cu ghioaga lui dungi în colbul din drum, unde întâlnea oameni din sat, ducînd porcii la păşune. — Aş ! învăţat!... Ian tăceţi, oameni buni !... Cartea popei e subţire de tot !... Ian în-vîrteşte, jupîn Vrajbă şoltuze, tăciunele ăsta aproape stins, numai cu o schinteie de foc în vîrf... ian învîrteşte-1 răpede în cerc... Vedeţi, oameni buni, ce roată de foc face schin-teia ? N-aţi zice că are în mîni un cogemite soare ? O biată schinteie e şi învăţătura popei, dar aşa o învîr-teşte de cu meşteşug la vederea- satului, de vi se pare soare mare şi luminos !... Nu, jupîne pîrgare, nu este învăţat popa Onofrei, ci mare pişicher !... Vorbele lui Gloanţă nu schimbau cursul gîndului obştesc, că aşa-i omenirea, cocoane : cînd apucă într-o parte, geaba-i pui stavilă, că ea, ca şi puhoiul neţărmurit, să răpede la vale nepotolit. Ba încă, Gloanţă era luat la ochi răi nu numai de părintele Onofrei, dar şi de tot satul... Şoltuzul chiar îi tot subţia simbria ce-i plătea satul pe fiecare an, pe măsura în care Gloanţă subţia, cu vorba lui, cartea popei. Iar pîrgarii, fraţi de cruce cu popa, alegea pentru Gloanţă opincile de San-Medru2 şi San-George tot putrede, de ră-mînea porcarul pînă la săptămîna numai cu tălpăloagele de la mă-sa... Păi aşa-i dacă te pui în poară cu domniile !... Vai de badea Gloanţă !... De zile rele, de păsuri şi de lipse, el ajunse slab şi deşirat şi galben, ca coceanul de cucută în toamnă ; iar părintele Onofrei, tot mai rotofei de nu-şi mai încăpea în pele !... Pălămariul chiar punea prinsoare că de o mai merge burta părintelui tot înfoindu-se, încă o iarnă 1 Şoltuzul ori judeţul, ceea ce este azi primarele. Pîrgari sunt actualii consilieri comunali. 2 Sîntul Dumitru. şi o primăvară, apoi n-o să mai poată ieşi cu cădelniţa prin dverele mici, la leturghie. Pînă şi părintele Onofrei se speriase şi, crezînd că-i vina colivei şi a colacilor unşi cu miere .şi încrestaţi cu miez de nucă nouă, nici mai punea gura pe aşa ceva... Dar burta tot în spor mergea nainte... Hei ! Traiul ticnit, lauda lumei, mulţămirea sufletească te îngraşă mai dehai decît coliva şi colacii. II Faima învăţăturei părintelui Onofrei trecu de jităria satului şi, din om în om, ea străbătu pînă la Suceava, şi la Suceava răzbi pînă la urechile lui Ştefan-vodă. — Măi, ce-i de popa de la Bărbeşti, zise într-o zi la Divan Ştefan-vodă, că i se închină lumea ca la popa cel mai cărturar... O să mă duc într-o zi la Bărbeşti să-l văd şi eu... Şi iată, mări, că sosi ziua acea, cînd trebile ţărei duseră pe Ştefan-vodă la Roman... Şi, cum Bărbeştii sunt ca de o zvîrlitură de praştie din Roman, numai ce dete lui vodă în gînd să meargă într-o seară la Bărbeşti, să afle pe părintele Onofrei, cel vestit de carte multă. încalecă măria-sa vodă pe calul lui cel alb, de ţi se părea cînd îl vedeai că-i un arhanghel călare, şi, făr’ de alai, numai cu doi, trei slujbaşi, merse la Bărbeşti. Dar, pasămite, şi aflase şoltuzul Vrajbă că o să vie la Bărbeşti vodă, şi aşa chitea el, că la dînsul drept o să tragă Ştefan-vodă. Numai, vodă trase drept la părintele Onofrei. Geaba şoltuzul aşternuse velinţe vărgate ca ogoarele de toamnă de-a lungul bătăturei casei, pe prispe şi în cămări ; geaba adusese de la monăstire divan de mătase, ca să se odihnească pe el măria-sa vodă... Buciumele ziceau pe întrecute cu viorele în chiotoarea bătăturei, lîngă pîrleaz, şi din colibele de scînduri nouă, cu miros de brad, se urca la înaltul ceriului fumul focurilor unde jupîneasa lui Vrajbă, fetele lui, nepoatele şi vecinele, cu mînecile 'suflecate pînă la gîţă, învîrteau unele frigări cu berbeci întregi, de se rumeneau la dogoreala jarului, şi altele privegheau în cuptoare malaiul întins pe frunze de nucă verde, crescînd ca gogoaşa aurită ; pe cînd argaţii întorceau, 31 hăulind o doină, la teascul din care curgea, împrăştiind moale miresme, uleiul de seminţe proaspete pentru pregătit bucatele lui vodă. Toate erau gata de bună primire a domnului la casa lui Vrajbă, dar vodă zise şoltuzului : — „Nu mimai cu pine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvîntul ce iese din gura lui Dumnezeu." Du-mă, jupîn şoltuze, la gazdă la părintele Onofrei, că nesecat izvor curge acolo de sfat bun şi de grai domirit... 111 Să nu mai lungesc vorba, boierule, că vorba lungă sărăcie în pungă... Cît văzu măria-sa pe părintele Onofrei şi cît. din buzele lui răsună la auzul lui vodă grai românesc, nici că mai îi trebui lui Ştefan-vodă să stea cu popa la sfat, pînă ce să urce cloşca cu pui pe ceriu, cale de mai multe suliţi, că-mi ştia vodă pe popă din fir-a-păr. Cu mehenchiul minţei sale împărăteşti, probă de ajuns şi de rămas făcuse vodă de învăţătura popei... Atunci, vodă, care nu iubea minciuna şi era mare duşman al faimei celei neîntemeiate, se hotărî să deştepte satul din înşelăciune, ce zic : satul ? lumea întreagă ! — Părinte Onofrei, zise Ştefan-vodă cînd fu gata de plecare. Lumea se închină sfinţiei-tale ca la cel mai învăţat preot. In Moldova întreagă, faima învăţăturei sfinţiei-tale se luptă să întunece şi pe a episcopilor şi pe a înaltprea-sfinţitului mitropolit. Pentru ca şi eu, ca toată ţara, să-mi plec cu umilinţă capul înaintea sfinţiei-tale, m-am hotărît să pun la încercare adîncimea minţei şi înălţimea gîndului sfinţiei-tale. Trei întrebări o să-ţi pun, cinstite părinte, şi nu îndată, ci în vade de una lună aştept să-mi răspunzi la acele trei întrebări. Azi este 15 florar, la 15 cireşar vei veni la Roman. Acolo voi fi eu şi tot Divanul ţărei, la episcopie. Vino atunci, intră în Divan, la soarele a chindie... Dacă răspunzi bine la o întrebare numai, nu-i fi spînzurat de gîde, ci tăiat... Dacă la două întrebări răspunzi bine, armaşul mare te va ucide cu chiar buzduganul domnesc. Dacă răspunzi cumsecade la tustrele întrebările mele, te fac episcop de Rădăuţi... Nu-mi 32 placc laima altoită în crengile stufoase a pomului min-ciunei !... — Ascult, măria-ta, zise popa galben ca fuiorul de bo-rangic şi tremurînd ca para făcliei de la toiagul mortului, cind e dus la groapă pe zi de vînt. — Iacă întrebările, părinte Onofrei : Voi să ştiu întîi, cît preţuiesc eu ? îmbunătorii din jurul scaunului domnesc îmi zic că n-am preţ... Ce crezi d-ta, părinte ? Al doilea, voi să ştiu, deoarece Dumnezeu a pus spata oţelită în mîna mea, la care neamurile vecine se închină, în cît timp putere-aş eu ajunge de la un-capăt la altul al lumei ? Şi al treilea, îmi vei spune, care e gîndul în care sunt greşit ? în breasla linguşitorilor din Divan nu pot găsi răspuns la aşa întrebare. Un preot cu mintea luminată de învăţătură, cum zice lumea că eşti sfinţia-ta, va găsi răspuns bun cu mare înlesnire. Aşadar, la 15 cireşar, cînd soarele o fi a chindie... la Roman, la Divan !... Răspunsuri bune, ca de la un om de carte aştept. Episcop de Rădăuţi, ori spînzurat, sau tăiat... de nu buzdugănit ! Am zis !... — Dar, măria-ta ! — Am zis ! strigă Ştefan-vodă, încălecînd cu curtenii săi şi plecînd îndărăt spre Roman. IV Eh ! cu Ştefan-vodă nu era de glumă... Dacă el adesea vărsa sînge omenesc pentru o greşeală de nimica, cum era să rămîie bietului popa Onofrei vro raza de nădejde, că la 15 cireşar vodă l-o ierta, dacă chiar nu va da în Divan răspunsuri bune la întrebările lui ? La mare grijă intră părintele Onofrei din acel minut... Nu i se mai alegea nici de mîncare, nici de odihnă, cu cît o zi se îngrămădea asupra alteia, ca valurile la mare. — Să vedeţi, oameni buni, zicea porcarul către săte'ni, privind cum popa slăbea pe toată ziua de grijă ; să vedeţi că n-o să ştie de răspunsurile aşteptate de măria-sa vodă... Nu vă spuneam eu că-i subţire tare cartea popei ? Şi, cum se întîmplă la omenirea întreagă, cu cît preotul Onofrei slăbea de grijă, cu atît se îngrăşa protivnicul său, Gloanţă, de mulţămire sufletească că o să iasă mintea lui mai la lumină decît a lui Onofrei. Numai două zile mai era acum pînă la 15 cireşar, şi părintele Onofrei nu dăduse de nici un răspuns de Doamne-ajută ! Şi să nu cugeţi, boierule, că bietul popă nu se făcuse luntre şi punte, doar o da de unul... Cercase doar el şi la psaltire : o deschisese pînă în trei ori pe sîntul pristol, cu ochii închişi, la întîmplare, boscorodind de 100 ori : Doamne miluieşte ! Dar, ce să vezi ? pe faţa psaltirei deschisă, la dreapta, 'bietul popă citea tot osînda lui. Ce mai chibzui sîntul părinte ? El înşiră pe sînta masă toate cărţile bisericeşti şi apoi, cu epitrafirul pe cap, se învîrti de trei ori în jurul jertvelnicului şi, apoi, pe dibuitele, puse mîna pe cartea ce nemeri. Era evanghelia. Dă patrafirul de pe ochi, citeşte : „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia cerurilor", zicea evanghelia pe faţa dreaptă, la locul deschis. — Va să zică, numai în cer este scăparea mea 1 oftă părintele Onofrei. V în ziua de 14 cireşar, era părintele Onofrei tot atît de aproape de a fi găsit răspunsurile căutate, cît e aproape turcul de sfînta împărtăşenie... Ţi-era, zău, milă să întîlneşti pe bietul preot, slab şi deşirat de-i cădea potcapul pînă peste urechi şi antereul bălăbănea pe trupul lui, ca ştiuletele de porumb singur într-un hambar pustiu, căutătura bietului preot era păinginită de veghere şi păşea gînditor, ca luna singuratecă prin bălţile Bugeacului. — De ce nu te întrebi, cinstite părinte, şi cu Gloanţă porcarul, îi zise Vrajbă şoltuzul, întîlnindu-1 în dimineaţa zilei de 14 cireşar şi făcîndu-i-se milă de popă, care i se păru ca un mort de pe faţa căruia s-a luat giulgiul. întrea- 34 b.i-tc, zău, cu Gloanţă, că, vorba ccea : nici 7iu ştii din ce tufă (ifncştc iepurele !... — Să mă întreb cu cu gugumanul accla, cu ?! răspunse măreţ părintele Onofrei, carc nici mort nu vrea sa se dea rămas din carte dc un porcar. Numai, după cc şoltuzul sc depărtă, ce gîndi popa ? „Mă părinte Onofrei, adecă de ce nu ccrci, dacă pînă şi şoltuzul tc îndeamnă ?... Badea Gloanţă porcarul e om ncvoieş... Cîţiva zloţi tătăreşti, vreun poloboc de miere, cîteva părechi dc opinci moi, argăsite la Suceava, l-or facc să nu mai spună la nime că i-am ccrut eu sfat, lui, un porcar făr’ dc învăţătură... Păi, ce !... "Dă din mini, Petre, că te ineci>-, a strigat Mîntuitorul unui cogemite apostol... Ian să mai ccrc şi cu Gloanţă. Păstorii ăştia, hăulind toată ziua alene, prin munţi şi poicnc, se isteţcsc mult şi se gîndesc la multe, de care noi, cărturarii, n-avem nici bănuială... Ci hai, mă părinte, la nea Gloanţă !..." VI — Toată lumea spune, mă Gloanţă, că eşti un nătărău, zice părintele Onofrei, găsind pe porcar pe priporul unui deal coperit dc stejari bătrîni, sub cari turma lui de porci ronţăia cu nesaţiu ghinda căzută de cu toamnă. Toţi din sat te socotesc, nea Gloanţă, de om prost, numai eu, nu. Aşa ziccam eu, ieri seara, luî jupîn Sucilă pîrgarul : „Vrei să-ţi dovedesc, jupîne pîrgare, că rău şi tar’ dc cale aţi tot subţiat simbria lui Gloanţă, că el nu e om prost, ci om de sfat ales ?... Uite, d-ta şi cu tot sfatul credeţi că numai cu am să ştiu da răspunsuri la întrebările cele trei ale lui vodă, da ian să auziţi pe badea Gloanţă, să vedeţi ce minunat ar şti şi el răspunde...1' Aşa e, fiule Gloanţă, că ai şti ce să spui lui măria-sa vodă, dacă te-ar întreba : cît preţuieşte el ?. în cît timp va ocoli el lumea cu sabia lui vitează şi care-i gîndul lui cel greşit ? Aş ! ţî-ai găsît să înşele părintele Onofrei pe nea Gloanţă cu şosele, cu moinele de soiul acesta !... Nici pe vorba de clacă, nici pe zloţi tătareştî, nici pe zece vedre cu miere, nici pe 12 părechi de opinci moi argăsite la Suceava, nu se 35 primi Gloanţă să dea părintelui Onofrei slatul ce îmbla să-i smulgă... — Ştii una, părinte ? Ce mai la deal, la vale... Dă-mi antereul, giubeaua şi potcapul sfinţiei-tale să le îmbrac eu... şi-aşa nu-ţi mai vin, că ai slăbit de nevoie, ai ajuns ca resteul de alun... îmbracă-te cu iţarii şi cu sucmanul meu... Ţine-mi locul cole, la turmă... Voi merge eu în locul sfîn-ţiei-tale la Roman şi voi da eu răspunsuri lui vodă, de nu i-or plăcea, pe mine m-o spînzura, ori m-o tăia, ori m-o buzdugăni... Ce gîndi popa ? „Mă, părinte Onofrei ! mai bine o zi porcar tologit pe pajişte, decît un leş de popă putrezind de aleluia sub pajişte !“ — Haide, trampa cu hainele, mă Gloanţă... Nu că mă tem eu de a merge la Divan singur, dar am făcut, mă Gloanţă, un buboi la moalele spetelor, de nu pot încăleca tretinul să merg la Roman... Du-te d-ta, bade Gloanţă, şi noroc bun ! „După ce oî trece hopul, adaugă popa între dinţi, mi-iau eu îar hainele, şi Onofrei tot la altar, poate şi episcop la Rădăuţî, îar nea Gloanţă tot cu ghioaga după porcîi sa- tului !..." — Ci haide, trampa, fiule !... Hainele popeî de pe cînd era rotofei veneau acurp leite lui nea Gloanţă, şi iţarîi şi sucmanul acestuia, cari nici mai le putea îmbrăca de multe zile Gloanţă, că nu-1 mai încăpea, se potriveau popei ca teaca la cuţit. VII Sosi acum 15 cireşar, Ştefan-vodă adunase Divanul în casa cea mare de oaspeţi a vlădicăi din Roman. Vodă stătea măreţ în fundul camerei, încunjurat la dreapta şi la stînga de sfetnici, ca Dumnezeu la judecata cea de pe urmă. Divanişti cu toiage de aur, de argint, vărgate cu roş şi cu toate feţele curcubeului, care şi la locul lui, îşi dădea sfatul în trebile ţărei, cînd, iată, la soarele a chindie, se deschise uşa Divanului şi intră un preot. 36 — Popa Onofrei ! zise cu mirare Ştefan-vodă, care puţin aştepta să vie acesta la ziua hotărîtă, cu răspunsurile, după ce-1 simţise vodă cît e de sărac de carte. . .— Părintele Onofrei ! murmură sfetnicii, cari acum ştiau şi ei şiretenia lucrului. — Bine ai venit la noi, părinte Onofrei, adause Ştefan-vodă... Bre ! da ce schimbat mai eşti la faţă ! — Hei ! măria-ta, grija schimbă faţa omului... — Aşa este, măria-ta, zise marele logofăt, grija te îm-bătrîneşte şi ţe poceşte mai iute decît vremea. — Ei, ce răspunsuri ne aduci, părinte Onofrei ? întrebă vodă. — Măria-ta ai zis : „popă, să-mi spui cît preţuiesc eu ?“ — Aşa e... şi ce-mi răspunzi, că uite, dumnealor, boierii domneşti, îmi zic mereu că eu sunt făr’ de preţ ! — Păi, aşa socotesc eu, .că boierii se înşală, să am iertăciune de la măriile-lor, se înşală din dragostea cea mare ce au către măria-ta, doamne. Eu pe măria-ta nu dau mai mult decît 29 de arginţi... — Cum aşa ? exclamă marele logofăt îngrozit... — Dacă Mîntuitorul şi Domnul nostru Isus Hristos a fost preţuit în 30 de arginţi, apoi măria-ta nu-i crede doară că-i fi făcînd mai mult decît 29... — Minunat ! strigară într-un glas divaniştii. Ce să mai zică alta şi vodă, cîn.d sfatul întreg se minuna de răspunsul popei ? — Bine, părinte Onofrei, de spînzurătoarea mişelească ai scăpat... Acum, la a doua întrebare. — Măriţi boieri d-voastră, zice Gloanţă către sfetnici, au nu e adevărat că măria-sa vodă e soarele Moldovei ? Nu-i ziceţi măriile d-voastre cu acest nume de : Soare ? — Aşa e ! Aşa e !... strigă pe întrecutele boierii. — Păi dacă aşa e, urmează Gloanţă, lui măria-sa vodă, Soare, ca să înconjure lumea îi trebuie 24 de ceasuri, că atîta pune soarele de se face zi şi noapte... Mă rog, cearcă-te să arăţi Divanului că a minţit cînd a chemat pe vodă soare !... Răsună deci bolta casei de : Aşa e !! al boierilor mari şi mici şi a Curţei mai mărunte... — Da eu nu sunt soare ! cercă să zică vodă... 37 Numai ce să mai zică vodă, dacă tot Divanul, într-o gură, strigă şi lăudă răspunsul isteţ al lui Gloanţă. — Fie, părinte Onofrei... Cînd îţi zic trei că... eşti cu chef, te du şi te culcă... necum cînd o ţară întreagă te cheamă soarele ei ! Fie, sunt soare, dacă vă încălziţi pe lîngă mine... Dar dacă, cinstite părinte, te-ai învrednicit cu acest răspuns a nu fi decît buzdugănit cu buzduganul meu, ian să-ţi vedem şi al treilea răspuns. — Ai întrebat, măria-ta, care-i gîndul greşit al mărici-tale. Păi, mărite doamne, chiar acum te înşeli în ceea ce gîndeşti... — A păţit-o, murmurară boierii. — Cum aşa ? strigă vodă, iute cum era, de se cutremură Divanul. — Gîndul lui măria-sa vodă niciodată nu-i greşit, părinte, zice vornicul de Ţara-de-sus, cel mai linguşitor dintre sfetnici. — Ba greşeşte, jupîn vornice, că şi vodă e om ! răspunde fără sfială Gloanţă. Măria-sa crede acum că grăieşte cu popa Onofrei de la Bărbeşti... — Ei şi ? strigă vodă. — Păi nu cu popa Onofrei stă de vorbă măria-sa vodă, ci cu... — Ci cu porcarul Gloanţă, strigă din uşa Divanului şoltuzul Vrajbă, intrînd iute. Da, măria-ta... e Gloanţă porcarul, îmbrăcat în haina popei, ca să-l scape de moarte... Popa Onofrei s-a îmbrăcat şi el în hainele lui Gloanţă de porcar şi păzeşte în locul lui turma de porci în ştejărişte. — Gloanţă porcarul ? strigă Ştefan-vodă, de se zguduie iarăşi Divanul. Măi nene, n-ai ghicit al treilea răspuns... Că eu nu cu un porcar grăit-am acum, ci cu... ci cu prea-sfinţitul episcop de Rădăuţi/... Cine, boiari d-voastră, se cade să fie păstor al ţărei, de nu va fi omul cu mintea isteaţă şi cu sfatul neîntrecut ? Onofrei păstor rămîne, dar nu la turma de oameni, ci la acea unde şi-a aflat scăparea vieţei... Acolo să-l laşî, jupîn Vrajbă, auzitu-m-ai ? Ia loc la dreapta mîtropolitului, preasfinte părinte Gelasie, episcoape de Rădăuţi, adauge vodă, luînd de mînă pe Gloanţă porcarul de odinăoară şi punîndu-1 pe scaunul de vlădică, în strigările de bucurie şi de minunare ale tuturora... 38 Bietul Gloanţă — părintele Gelasie — plîngea şi ridea... Nu mai ştie inima omului cum să grăiască, cu rîs ori cu plîns ? cînd o podideşte neaşteptata fericire. Şi iacă, zice moş Dudău terminînd, şi iacă cum se aleg păstorii sufleteşti ai neamului românesc... — Vrei să zici, moşule : cum se alegeau odinioară ?... — Dar ce-a fost poate să mai fie ! — Să te auză Dumnezeu, moşule... Numai, eu nu cred în poveşti, deşi mă nebunesc după ele, să le ascult. VORBA POTRIVITĂ — Mă Ioane, zise, deşteptîndu-se din somn, cum zări, prin ochiul de geam prins în bărdăhanul ferestrei, furişîn-du-se în bordel lumina albă a zorilor — mă Ioane, zise lelea Grapina, nevasta pîrgarului Sucilă, din satul lui Carai-man, scoală că-i ziua mare, înhamă şarga la căruţă şi du sacul ăsta cu păpuşoi la moară de-1 macină. Dar să nu-i dai morarului decît un pumn de fiecare dimerlie, auzîtu-m-ai ? Era, boieri dumneavoastră, Ion, feciorul lelei Grapina, văr primar cu Ion Isteţul, vistavoiul căpitanului Gloanţă. Adică de rubedenie, vorbă să fie, că nu era pe legătură din sînge, ci pe temelie de prostie. Şi, fiindcă lelea Grapina ştia ce odor de fecior avea, se ţinea tot pe lîngă el, doar o înhăma şarga cumsecade şi n-o mai pune, ca mai alaltăieri, în locul dîrlogilor, căpăstrul. — Vezi, mă Ioane, zise lelea Grapina, cînd şarga fu înhămată, vezi de nu te apuca să dai mai mult morarului decît un pumn de fiece dimerlie. Zi, mă, pînă ce-i ajunge la moară : un pumn de fiece dimerlie, că eşti uituc şi ţi-o lua morarul uium mai mare. — Lasă, mămucă, nu uit eu... Oi tot proceti pe drum, ca Tatăl nostru, sfatul dumitale : cîte un pumn de fiece dimerlie. Lasă, mămucă, nu uit eu. Şi hi ! şargo !... Biciuşca plesneşte, roţile neunse scîrţîie şi şarga, care-şi simţi limba apăsată de frînghia ce Ion îi pusese în bot drept zăbală, porni duioasă la trepezior. Iar Ion, şezînd pe sacul cu păpuşoiul desfecat la şezătoarea de Sîn-Medru, zicea cu atît mai cu glas sfatul mă-sei, cu cît jalnicul scîrţîit al căruţei îi acoperea graiul. 40 — Cîte un pumn de fiece dimerlie ! Cîte un pumn de fiece dimerlie ! De-abia trecuse Ion de jităria satului şi intrase între lanuri, cînd iaca dete de nişte ţărani cari semănau grîu de toamnă. — Bună dîmineaţa, mă Ioane, îi strigă unul din săteni. — Cîte un pumn de fiece dimerlie, zicea mereu Ion. — Aşa, mangositule ? strigă ţăranul, repezindu-se şi apucînd de dîrlogi şarga, care se opri pe loc, atît dorea să mai poposească. Aşa !... Tu ne urezi să culegem numai un pumn de fiecare dimerlie ? Auzi, mă Ionaşcule, mă Ursule, ian ascultaţi, voi auziţi ce ne pomăzuieşte mangositul ăsta ?... Ionaşcu, Ursul lăsară de aruncat griul în brazda neagră, cea cu puţine zile în urmă neted peptănată de boron şi de grapa de fier, şi năvăliră asupra lui Ion şi mi-1 bat ca pe un nuc în zi de toamnă. — Aoleu, oameni buni... De ce mă bateţi ?... Mama m-a învăţat să zic aşa. — Să nu mai zici aşa, prostule. Să urezi dimpotrivă oamenilor : „Azi unul, la toamnă o mie !" — Hî, şargo ! Ridică din coadă şarga să ia putere, scutură din bot şi plecă. — Azi unul, la toamnă o mie ! zicea mereu Ion, în gura mare. — Cum aşa, nelegiuitule, strigă, oprind iapa de dîrlogi, un gligan de pălămar, care purta pe umeri un felinar mare de biserică, înaintea unui mort ce sătenii duceau la -cimitir. Căruţa lui Ion se întîlnise cu mortul ; Ion dase în lături, dar tot nu încetase de a striga : „Azi unul, la toamnă o mie !rc — Cum grăieşti tu, mă întorsule de la ţîţa mă-tii ? Unde a murit azi din sat unul, la toamnă să moară o mie ? Şi, jap ! îşi, jap ! cu felinarul sfînt peste spatele lui Ion. — Aoleu ! jupîne dascăle, n-oi mai zice aşa... — Să nu mai zici !... Ori zi : „Dumnezeu s-o ierte ; să-i fie ţărîna uşoră !“... işi-ţi fă cruce. — Hi, şargo ! Hi !... Plist, plist !... Şarga porni. Ion îşi netezi spetele care-1 usturau ca şi cînd le-ar fi muiat în ardei pisat şi porni iară strigînd : — Dumnezeu s-o ierte ! să-i fie ţărîna uşoară !... 41 Cît o fi mers şarga nu spune povestea, dar iată că se opri, întîmpinîndu-se cu o ceată de oameni, cari călări, cari pe jos, după care venea un car cu patru boi, cu coarnele poleite. în car, pe un clit de velinţe vîrstate ca toamna ogoarele, păturite pe o ladă de Braşov, mîndru împodobită, şedea o fată frumoasă, cu beteală şi flori pe cap, şi alte două fete cu cîrlionţi de beteală şi ele la dreapta părului. în carîmbii carului, era aşezat un brad verde, mîndru împodobit cu panglici şi mărgele. Cum vedeţi, era o nuntă. Da ce-i pasă lui Ion de nuntă, de oamenii călări, cu na-frămi şi cu tulpane scrise la frînele cailor şi cu fedeleşe pline de vin, fedeleşe împ'istrite şi cu nafrămi la ţurlui. Vorniceii chiuia şi da din pistoale ; doi ţigani negri ca tăciunele mi-ţi trăgea la isoane pe cobză şi vioară, dar Ion îşi căta încet de drum, trecînd pe lîngă nuntaşi şi mereu strigînd : — Dumnezeu s-o ierte, să-i fie ţărîna uşoară ! — Ce urezi tu, neghiobule ? îi strigă unul din vornicei, care se brodi se îngroşase de nu mai simţea loviturile, dar cînd sfichiul biciului lui Ion o ciupi din nou pe spinare, înţelese că dînsa săraca nu-şi pierduse deloc neplăcuta simţire. Hei, ce să facă ? Lungi pasul, încreţindu-şi pelea spinărei, şi o tuli cam la treapăt, cam la goană, trecu vro două ponoare şi un crîmpei de făget... Cînd, iată, sosi la 42 pîrleazul unei case de moşnean. Aci trăieşte ciaşnic1 Pălă-midă, care se vede că prinsese pre jupîniţa lui, Rada, stînd de vorbă în miez de noapte cu un puşcă-n-lună de diac2 din sat, şi acu mi-i trăgea jupîniţei Radei o sfîntuliţă de bătaie, să-i descînte de cel făcut. Da ce-i pasă lui Ion de jupîniţa Rada, de pelea ei ! Numa, de, şarga, mai miloasă de picioarele ei, rărise pasul şi, cînd trecu pe lîngă pîrleazul casei, aşa şi-o stinchi de tot. — Hi, şargo, strigă încetinel Ion... Să trăiască mirii, să trăiască naşii !... Spor şi berechet!... — Ce zici tu, beţivule ! strigă bărbatul, încetînd de a-şi bate muierea, căci auzise graiul lui Ion. Ce zici tu, beţivule ?... Ce ai tu să te amesteci în căsnicia oamenilor şi să-ţi baţi joc de ei ? Şi trosc ! şi plosc !... Amîndoi, jupîn Pălămidă şi jupîniţa Rada îşi uitară necazurile lor şi fac necazul lui Ion, croin-du-1 pe spete, el cu ţăpoiul, dînsa cu furca... — Aoleu ! n-oi mai zice, oameni buni... Oi zice cum vă place. — Să zici : „Aşa ţi se cade, muiere !...K — Aşa oi zice, jupîne !... Hi, şargo !... Plist, plist !... „Aşa ţi se cade, muiere !“ De-abia şarga, care, ciulind mereu urechea, tot se întreba cum de aude bătăi şi ea nu le simte, de-abia ajunsese la celalt cap al satului, unde, în dreptul puţului cu cumpăna naltă se crucesc drumurile, şi iată că şarga se opreşte, căci văzu calea iezită de un car prea încărcat şi răsturnat... O muiere, care, pasemite, stătuse pe vîrful carului, gemea sub car, cu piciorul doară frînt, iar cărăuşul, năcăjit, amă-rît, fără de ajutor, cînd fluiera de necaz, cînd se opintea să salte roata 'carului răsturnat peste piciorul bietei muieri... — Aşa ţi se cade, muiere ! poftorea mereu Ion, nebăgînd de seamă nenorocirea bietului cărăuş. — Cum grăieşti tu, netrebnicule ? strigă cărăuşul amărît. în loc să-mi dai ajutor, mă mai înjuri ? Şi, cum era cu o pîrghie în mînă, cu care se ispitea să rădice carul, o întoarce pe spetele lui Ion. 1 Paharnic, boierie. 2 Scriitor. 43 — Aoleu ! nu mă ucide !... n-oi mai zice aşa, jupîne !... — Să nu mai zici... Cînd vezi nevoia omului, ajută-1 şi zi nevoiei : „Arz-o focul s-o arză !“ — Bogdaproste, badeo, de învăţătură... Doar a d-tale o fi mai bună, că după urma celorlalte m-am ales tot cu batai. Şi Ion ajută pe cărăuş de-şi puse carul pe roate şi muierea în car. — Aşa să zici, măi băiete, cînd vezi nevoia : „Arz-o focul s-o arză !" Şarga nici de astă dată nu pricepuse lovitura care pocnise la auz... dar simţi rău sfichiul biciului lui Ion şi, deci, porni iară... Numai, nu-şi scuturasă foalele, care suna a deşert, nici cît ai zice de o mie de ori „Doamne miluieşteK, şi se opri şarga speriată de o pălălaie mare ce văzu înaintea ei. Ardea un coş la casa unui ţăran, şi fumul ieşea în valuri negre şi înteţite prin ursoaica coperişului. — Arz-o focul s-o arză, striga mereu Ion, după învăţătura cărăuşului, privind la focul care cît de cît să ţîşnească prin coperişul de stuf al casei. — Să-mi arză focul casa ? Aşa îmi doreşti tu, afurisi-tule ? strigă bietul proprietar al casei, de lîngă puţ, unde scotea apă. Şi, cum era cu doniţa cu apă, se răpede la căruţa lui Ion şi mi-1 botează de mi-1 moaie, ca pe un şoarece murat în putina cu varză. — Aoleu ! da ce făcui ? — Să nu mai zici : ,„Arz-o focul", nătărăule ; cînd vezi nevoia omului, zi : „Săriţi, oameni buni !“ De cîte ori primea cîte o păpară, Ion îşi răzbuna pe biata Şarga, care simţea cîte două, trei sfichiuri ardeiate de bici ca să pornească, ca şi cînd biata iapă s-ar fi împotrivit la aşa ceva. Plist ! Plist ! Şarga scutură din spinare, după obiceiul ei, ca şi cînd s-ar fi simţit pişcată de un tăun, şi porni. Ion striga cît îl ţinea gura : — Săriţi, oameni buni ! Cît merse şarga pe cale pustie, numai cioarele se zburătăceau, speriate de strigătele lui Ion, dar iată că acum căruţa intră într-un sat mare. 44 — Săriţi, oameni buni !... Săriţi, oameni buni !... Sătenii, auzind aşa strigăte, aleargă care mai de care după căruţa lui Ion, socotind că doar nu-şi poate înstruni şarga şi că-i e frică să nu-1 răstoarne într-un şanţ, să-i frîngă junghietura gîtului. — Ptru ! ptru ! striga care mai de care. Şi unul apucă de roată, altul de dîrlogii şargăi, al treilea se puse în faţa iepei, minunată de osteneala ce-şi da atîţia oameni s-o facă să stea, pre dînsa, care nici dorea altceva mai cu poftă. — Săriţi, oameni buni ! nu înceta de a zice Ion şi cînd şarga, recunoscătoare sătenilor, se opri. Şi, cum nu era nimic : — Ce este ? ce este ? — E beat, oameni buni, zise unul din săteni. — Ori e nebun, adaugă altul... — Nebun, zău, strigă al treilea... Apoi, cînd trei îţi zic că eşti aşa şi pe dincolo, aşa şi pe dincolo te socoate lumea întreagă... — Staţi, mă, strigă şoltuzul1... Ian să-l ducem la casa satului, pînă i-om de de căpătîi. — Cică nebunilor, ca să-i linişteşti, să le dai cîte o chelfăneală cu nuiaua, jupîn şoltuze, mai spune şi paracli-sierul. — Săriţi, oameni buni ! striga mai tare Ion, auzind de bătaie. — Aşa ţi-i vorba ? Pe el, băieţi ! Şi, jap !... şi, pleosc ! — Tot mai strigi : săriţi, oameni buni, de ai sculat în picioare tot satul ? — Aoleu ! nu mai strig... Da cum să zic morarului, jupîn şoltuze ? Din una-alta, înţelese tot satul că Ion era subţire la minte cît vîrful acului şi că merge la moară să macine porumbul din sac şi că l-a trimis maică-sa. — Da cum te-a învăţat rriă-ta ? — Cîte un pumn de fiece dimerlie să dau... — Bine te-a sfătuit, mă prostule. Uite, moara e colo în vale, la iazul lui Cuza Bărbosul. Du-te şi macină, că-i 1 Primam’. 45 veni la rinei lesne, că azi nu macină nici pîrcălabul, nici vel-vcrnicul de oraş, nici şoltuzul, nici pîrgarii, nici popa Onuirie. „Ce minunăţie ! gindi Ion ; după vorbele mamei am mîncat bătaie numai cît am ieşit din sat, şi acum mă întorc iar la vorbele mamei !... Se vede, unde am fost cică întors 1 * ' a la ţiţa... — Hi ! şargo !... Cîte un pumn de fiece dimerlie !... Ptru. ptru, şargo ! Ion ajunse la moară... Tocmai ieşea din moară cel din urmă sac de făină şi morarul se gătea, neavînd grăunţe în coş, să dea drumul apei, să oprească roata. Cît văzu şarga oprindu-se în bătătura morei, morarul veni de ajută pe Ion să descarce sacul şi, pe dată, îl turnă în coş şi dete drumul petrei. Cînd iăina galbenă ca aurul curgea în sac, Ion şedea pc gînduri, rezemat de uşa morei. Se bătea el cu gîndul: o fi vrînd mama să-i dau eu un pumn bietului morar, ori 'să-mi dea el de la el cîte unul de fiece dimerlie ? Dar peatra a sfîrşit de dumicat boabele şi, pe lingura veşcăi, nu se mai prelinge făină, sacul e plin cu vîrf. — Ţi-e gata făina, băiete, strigă morarul. „Acu-i acu, gîndi Ion... Păcat de bietul morar... Mai bine să-i întorc eu spatele, să-mi dea el mie.“ — Bine, bade morar... Haide, dă... Cîte un pumn de fiece dimerlie. Şi întoarse spatele către morar. Acesta crezu că Ion cere să-i puie sacul în spate. — Acum, îndată, băiete ; să măsurăm... Şi-şi luă singur uiumul. Mirarea lui Ion fu nespusă cînd, la urma urmei, după ce mereu îşi întoarse spatele, doar i-o da pumnii, se trezi cu sacul în spate, astupat bine cu o ţepuşă nouă. — Ce mai stai ? încarcă-ţi căruţa ! strigă morarul. „Se vede că tot eu trebuie să-i dau pumni“, se gîndea Ion, care, urcat în căruţă, aşeza sacul. Şi, pe cînd cugeta să pogoare ca să plătească cu cinste morarului, acesta trage un bici şargei, care pleacă în treapăd. „Ei, i-oi plăti altă dată", îşi zise Ion. 46 Dar, sosit acasă, el povesti maica-sa păţeniile lui, cu vorbele ce-1 învăţase dînsa şi oamenii din cale. — Hei ! măi Ioane, aşa e cînd nu potriveşti vorba dup oameni şi după gînduri. Că de-aia îmi zicea tata mereu : Fată, mereu să gîndeşti, La grai cînd te otăreşti, Nu grăi la toţi c-o vorbă : După cuptor şi cociorbă, Că de ţi-i scurt cuptorul, Iţi ajunge vătrariul; De-i cuptorul adînc tare, Cociorba-i prăjină mare. Vezi cu cine te-ntîlneşti, Cînd te-apuci ca să grăieşti, Că altmintrelea te-nhaţă. Cine la grai vrea povaţă, A tăcea mereu învaţă, Că-i de aur şi tăcerea, La cine n-are puterea, Şi zapis greu iscăleşte Cine mereu flecăreşte. Vorba de-i zisă la vreme, De nimica nu te teme ; Vorba de n-o potriveşti, Capul rău ţi-1 necinsteşti... Vorba-n cinste de-i născută, Şi duşmanul o ascultă ; Vorba cea nepotrivită E dulama rău croită : Nu te-ncape de-i prea strimtă, Ori o calci că e prea lungă... Vorba goală-i goală pungă ! Vorba nu e de pricină, Cînd nu ni-i viaţa senină ; Ci e că n-am potrivit, Vorba cu gîndul cinstit. Eu povestea-mi am sfîrşit, Dar grăit-am potrivit ? PC NEA SÂRĂC1LĂ ŞI SURATA CALICIA Poveste auzită de la baba Floarea din Soci Păi, cică era odată, pe vremea cînd Domnul Hristos îmbla călare pe un biet măgăruş, iar nu în rădvan 1 de mitropolit, iar sfîntul apostol Petru purta în toiag traistă de aduna în ea halca de pită ce le da creştinii cei buni la suflet, iar nu pe sub antereu coşgogemete tearh 2 chioscă de plocoane vlădiceşti, ori bortoasă de lefuri domneşti ; — era cică, odată, un biet ferar ce-i zicea nea Sărăcilă. De cum sîntul soare zugrăvea, cu pulbere de sidef, de aur şi de rubine, pe margenea ceriului geana zilei, şi pînă noaptea, la cîntatul cocoşilor de miezul nopţei, era Sărăcilă tot cioca-boaca cu ciocanul pe nicovală. Muncea nea Sărăcilă de-i curgeau sudorile cît bobul, doar o prinde vrun taler3 răzleţ, cu ce să stîmpere a purdalnică de foame nepotolită a foalelor celor 12 copii ce i-a dăruit sîntul Dumnezeu... Că, de ! Dumnezeu că-i Dumnezeu şi tot greşeşte crestăturile răbuşului : unde chitea el că cresta copii la răboajele celor bogaţi, nimerea răboajele lui nea Sărăcilă !... — Surată Calicie (că aşa se chema muierea lui nea Sărăcilă), surată Calicie, ofta ferarul, scoţînd, la capătul zilei, şorţul de pele şi trăgîndu-şi picioarele amorţite de mo-totoleală din gaura unde lucra — nu mai îmfla foile, că-i vreme de îmflat foalele plozilor. Ian auzi-i în bătătura bordeiului cum ciripesc ca lăstunii în cuib, doar or vedea ver muşul în pliscul mamei lor... 1 Trăsură închisă de lux. 2 Pungă. 3 Ban. 48 — Da ce le-om da, omule, că, de, foile le-am învîrtit eu toată ziua mai dehai decît raschitoarea mamei Despei, şi d-ta încă toată ziua : cioca-boca pe ilău, cînd cu ciocanul mic, ca cel de la tochiţa popei Elevterie, cînd cu barosul, dar degeaba : nu ne-am ales decît cu scîntei şi cu zgură... Că nime n-a venit să-mi cumpere barem o caia de potcoavă... — Ei hei, da mîni, încă şi mai-şi mai, .surată Calicie, că nu mai am nici un dram de fer ca să pot lucra... — Oh ! Oh ! bădică Sărăcilă ! — Oh ! Oh ! surată Calicie ! * Păi, cică a doua zi, des-dimineaţă, de pus şi-l pusă şorţul nea Sărăcilă, şi surata Calicie încă sufla cu foile în cea spuză de foc... da bietul meşter se scărpina în cap gîndindu-se : de unde fer pentru lucru ? Cînd, iacă, doi călători rău îmbrăcaţi şi zdrenţoşi se opriră în bătătura bordeiului. Unul era călare pe un măgăruş şi celălalt pe jos. Călăreţul îşi legă dobitocul de belciugul prins de popul unde meşterul lega obicinuit caii muşteriilor aduşi la potcoveală, apoi, urmat de celălalt unchiaş, intrară în bordei. — Bună dimineaţa, meştere. — Mulţămim d-stră, cinstiţi drumeţi... Da ce poftiţi de la Sărăcilă potcovarul ? — Ia, să-mi potcoveşti măgăruşul, că o să ne urcăm la munte şi-i iute colţul, de nu poate prinde copita fără de potcoavă, zisă Domnul Hristos — că tocma sfinţia-sa era aidoma, deşi îmbrăcat în haine de cerşetoriu, că îmbla tiptil în lumea sfinţiei-sale cu tovarăşul său de drum, care nu era altul decît Sîn Petru. Da unde să-i cunoască bieţii creştini de meşteşugari, că erau sfinţiile-lor ? — Ei, nevastă, ce ne facem ? De unde fer pentru potcoave ? şopti Sărăcilă suratei Calicie... Păi ce o da tîrgul şi norocul.. Adă-ncoace, muiere, paftalele tale de argint, ale de la cununie... Iacă ! Calicului scufă de mărgăritare îi trebuie ! Adusă din sicrieş surata Calicie paftalele. Aferim, sculă ! Lucru de argintar domnesc, ăl de făcu odăjdiile titoriceşti de la biserica lui vodă !... Nu-ţi poţi sătura ochii privind aşa mîndreţă.... Mă rog, flori cu ciocanul făurite, cum abia le-ar 49 fi putut coasă, cu mătăsuri şi bibiluri, pe pînza de burangic întinsă dobă pe vesca desprinsă de Ia ciur !... Da nici mai căta nea Sărăcilă la mîndreţa paftalelor, nici mai băga de seamă cum lumina focului, împlînd cu aurul ei găurile dintre florile de argint, le făcea şi mai minunate, ci haţ paftalele cu cleştele cel mare şi le bagă în vîltoa-rea cărbunilor înteţiţi de foile suratei Calicie. — Ce faci, omule, nu vezi că-s paftale de argint ? zise Domnul Hristos. — Fac potcoave pentru măgăruşul d-tale... Da ce mai vorbă lungă ! Nea Sărăcilă potcovi cu potcoave de argint măgăruşul lui Hristos. — Cît am să-ţi plătesc, meştere ? întrebă sfîntul Dumnezeu, cînd nea Sărăcilă lăsă jos din ştreang cel dupe urmă picior al dobitocului. — Ce să-mi plăteşti, omule ? zise nea Sărăcilă... Cu un rac, tot sărac !... După coajă se vede pomul, după haină omul !... Păi, dau eu cu gîndul că nici d-stră, ca şi mine, nu prea aveţi cheag de galbeni cu chip împărătesc... Hai noroc şi călătorie bună !... Se uita surata Calicia cu ochi olbaţi la nea Sărăcilă şi cugeta ea în capul ei : „Mi-a înnebunit bietul om !" Da să crîcnească o vorbă de-a poncişul, ca mai ba, că ştia surata că nu scrie la cartea popei că găina să cînte cucurigu! şi cocoşul să cotcodăcească.... — Dacă nu vrei parale pentru potcoave, eu o să-ţi dăruiesc trei daruri... Că aşa cum mă vezi, sunt şi eu unul din vechilii lui Dumnezeu şi am trecere pe la scaunul din ceriu al preasfinţiei-sale. Haide, meştere cu suflet bun, cere trei lucruri şi Dumnezeu ţi le va da. — Cere parte la rai, şopteşte sîn Petru lui nea Sărăcilă. — Iaca brea !... mi-oi lăsa eu 12 ţînci pe lume, ca eu să mă duc la rai !... Dacă-i aşa, jupîne vechilule al lui Dumnezeu, aş vrea... — Ce ai vrea ?... — Aş vrea ca orice oi pune în punguliţa asta de pele — care-i tot pustie — să nu mai iasă fără de voia mea... Că de 20 de ani, în fiece zi, bag în ea părăluţe greu muncite, şi pîn’ a doua zi tot goală este !.... — Aşa să fie ! zice Mîntuitorul. Dar ce mai doreşti încă ? — Cere raiul, mă creştine, şopteşte iar sîn Petru. 50 — Ci dă-mi bună pace, unchiaşule, cu raiul lui sîn Petru, că n-o să las eu bieţi copilaşii mei în iadul de pe lumea asta !... Aş voi, jupîne vechilule, ca oricine o şedea pe scaunul ăla de lîngă vatră să nu se mai poată ridica de pe el pînă n-oi da eu voie. — Aşa să fie ! Da bagă de seamă, omule, că nu mai ai de cerut decît un lucru. Vezi de-1 alege bine. — Mă omule, ascultă-mă pe mine, cere raiul, şopti iar sîn Petru. — Ei! păcate cu omul ăsta !... Ce mi-e bun raiul, dacă eu n-oi mai fi pe lume cu băieţii mei?... Ştii ce, mărite vechilule al lui Dumnezeu ? Ian blagosloveşte nucul ăla de lîngă cumpăna puţului, de colo, de la pîrleazul bordeiului, că oricine s-o sui în el, jos să nu se mai poată da fără voia mea. — De, fie cum voieşti, zise sfîntul Hristos. Şi, încăle-cînd pe măgăruşul cel potcovit cu potcoave de argint, îşi luă rămas bun de la meşter şi de la surata Calicie şi plecă împreună cu sîn Petru. ★ — Da bine, omule, nu putuşi cere barem un codru de 'pită pe ziua de azi ? se încumetă a zice surata Calicie, că ian ascultă cum se văicără de foame copilaşii. — De, muiere, minte de om şi pace !... M-am luat după o poveste veche, ce mi-a spus-o cînd eram copil mătuşa Stîrpitura, poveste cu trei lucruri minunate... Zău că mai bine ceream o pungă cu bani... Lua-m-ar naiba, gogoman !... De-abia rostise numele Nalbei şi iacă văd intrînd în bordei un boier, cu giubele scumpe de blăni, cu anteriu de suhariu, înmuiat în aur şi argint, încins cu brîne de şaliu, cu calpac de samur pe cap şi a mînă toiag de angint bătut cu petre scumpe. — îţi^dau eu pungi cu galbeni, zice, nici una, nici alta, boierul către nea Sărăcilă, că era chiar dumnealui Naiba aidoma. — Da-mi dai mie sufletul tău ? — Mamă, mamă ! strigă în tinda bordeiului copilul cel mai mic, mezinul cel mai iubit... Dă-mi pită că mi-e foame !... — Li-i foame băieţilor, gîndi nea Sărăcilă... Adă-ncoace zapisul, jupîne Scaraoţki, şi-mi dă bogăţie... Numai să nu-mi 51 iei sufletul decît după vadea de 20 de ani, să am timp să-mi aşez copiii pe la casele lor... — Da ce faci, bărbate ? — Ci taci, muiere, n-auzi că li-i foame ?... Scaraoţki dete lui nea Sărăcilă un sac, doi, mulţi saci de galbeni ferecaţi cu zîmţi şi curţi domneşti... iar meşterul iscăli zapisul mai dinainte scris de Năzdrăvan, diacul lui Ucigă-l-toaca, dînd spre credinţă şi iscăliturile celor 12 pîrgari ai iadului şi al şoltuzului din Tartar, cu pecetea lui a mare, înmuiată în sînge omenesc în loc de chinăvar. Apoi, pe trai, neică !... De unde nu era coajă de pită mucegăită pe poliţa hornului, întinde-te masă, ridică-te masă ! Şi curţi domneşti şi carete cu telegari arăpeşti şi haine de mătase muiate în aur şi scule cu nestimate şi copiii toţi 12 îmbrăcaţi ca feţi de boier de Divan... Trecură cei 20 de ani iute-iute, că anul de noroc e mai scurt decît ceasul de necaz... ' Păi cînd sosi veleatul din zapis, numai ce se făcură nevăzute şi curţi şi carete cu roţi poleite şi haine scumpe şi pungi cu galbeni... Şi iar se găsi nea Sărăcilă în gaura sa de fierar, cu şorţul de piele arsă de scînteie la pept şi, cioca-boca ! cu barosul pe nicovală, iar surata Calicia îmfla iarăşi foile, iar foalele celor 12 feciori iarăşi goale... — Hei ! bogăţia dracului nu-i lucru de temei ! cugetă bietul Sărăcilă. — Da de plătit o să plăteşti, nea Sărăcilă, strigă din pragul uşei Belzebut, că azi e vadeaoa. Au trecut cei 20 de ani. Haide, poftim după mine, că de nu, te îmflu cu copiii de casă şi plăteşti ciobote roşii1, ca la boierii de Divan. — Aoleo ! muiere, că-mi uitasem de zapis !... Fie, zice meşterul : ian poftim, şezi, jupîne, numai o clipă pe ăl scău-naş de lîngă vatră, pînă ce mi-oi scoate şorţul şi m-oi spăla pe obraz de cărbuni, că se cade să mă iei curat din lumea asta... că puiul de găină, şi nu-1 pui la frigare cu tuleie cu tot... Scaraoţki se aşeză pe scăunaş, iar nea Sărăcilă se griji cît se griji : — Haide, jupîne, că-s gata ! 1 Amendă. 52 Naiba dă să se ridice de pe scăunaş... dar parcă l-ai fi prins de scaun cu un cui de dric... Se învîrtea cu scaunul pe loc, ca roata moarei pe grindei, dar de sculat, ca mai ba ! — Ci vin, jupîne, că-s gata, zice nea Sărăcilă rîzînd. — Da nu vezi, omule, că nu mă pot ridica de pe scaun ! răspunde jupîn Ucigă-l-toaca. — Păi de, eu te aştept, cum scrie la zapis !... — Acultă, omule, lasă-mă să mă scol, şi te mai las să trăieşti un an cu bogăţiile. — Nu, jupîne, nu ! Dă-mi măcar zece ani încă de bogăţii... Dura-vura... Ce să facă şi dracul, cînd e prins în cursa românului ? Sărăcilă scrisă pe zapis vadea nouă şi apoi dete lui Scaraoţki voie să se ridice de pe scaun. Acesta ieşi din bordei cu clăbuci de mînie la gură, dar ce putea să mai facă ? Zapisul e zapis şi chiar pentru cel cu coarne, că doar nu e dracul boier de Divan, să scrie una la zapis şi alta să facă !... Ei, dar iarăşi trecură cei zece ani, cum ar fi fost zece zile, şi deodată se făcură nevăzute curţile şi bogăţiile şi nea Sărăcilă iar se găsi pe prispa bordeiului său sărac... Numai ce se şi arătă în bătătură Scaraoţki. — Ei, acum s-a încheiat socoteala !... Nea Sărăcilă, poftim de vino cu mine. — Vin, jupîne, vin, că dar mi-o ajunge şi de trai, că-s acum om bătrîn... Hai, surată Calicie, hai şi tu cu mine, că unde merge bărbatul să cade să meargă şi muierea lui. Şi dracul era voios că în loc de un suflet, cît avea la zapis, o să aibă acuma două... — Vin, cum de nu, omule ? zice surata Calicie, numai o fi cam lungă calea şi eu sunt pe nemîncate... Ian urcă-te pe ăl nuc, bărbate, de-mi bate cîteva nuci. — D-apj)i nu ştii tu că mi-e scrîntit piciorul, răspunde nea Sărăcilă... Jupîne, lumea te ştie cilibiu1 cu muierile. Ian urcă-te în pom de bate cîteva nuci în poala babei, ca să poată merge cu noi. Atîta-i trebui lui nea Sărăcilă !... Cît se urcă Scaraoţki în pom să bată nuci, să se deie jos ca mai ba ! — Ci haidem, jupîne, că-i soarele a chindie2, e tîrziu. 1 Dclicat, politicos. — Amiazi. Dă-n sus, dă-n jos... Vai ! picioarele dracului sunt înţepenite ca rădăcinile stejarului. — Măi omule, iar mi-o făcuşi bună !... Lasă-mă să mă p°g°r. — Ba zău, nu, pînă ce nu te-i primi să-mi mai laşi viaţa şi bogăţiile încă pe alţi 20 de ani. Dura-vura, dracul primi să-i mai lase lui nea Sărăcilă încă alţi zece ani de viaţă cu bogăţie. Ei, dar trecură şi ăşti 10 ani iute, cum trece bucuria scurtă a săracului. Şi iar se făcură nevăzute curţile domneşti şi careta cu telegarii arăpeşti şi haine şi scule şi bogăţii... Şi iar se treziră, la vadea, nea Sărăcilă şi 'Surata Calicie în bordeiul lor cel sărac. Numai ce i-a stat înaintea lor rînjind obraznic Scaraoţki. Dar de astă dată nu era singur, că se temea mehenchiul să nu mai paţă ca în alte rînduri, ci venise cu toţi copiii de casă, adecă cu urgie de drăcuşori de toată mîna. — Ei, gata, meştere ? Poftim după mine ! Ce să mai facă bietul român ? — Haide, muiere, că nu se cade să aştepte măria-sa Dracul. Ş-apoi suntem şi noi două căzături... Ce mai ni-e bună viaţa ? Ian priveşte cum ni s-au prăbuşit merii obrajilor, că nu mai îi opresc măselele înşirate ca gîndul. Vorba ni fălfăie între gingini ca melesteul în cirul subţire de mămăligă... De îmbiat nu mai putem decît în cîrje, că ni-s ţepene picioarele ca răschitoarele, iar ochii, cînd văd calul negru, îl zăresc cît. puricile... Geaba ! funia e la par... Hîrbul ştirb, chiar dacă e de aur, nu-i bun decît de topit... Hai, nevastă, că ne-a sunat clopotul. Hai, mărite Scaraoţki ! Şi gata e Sărăcilă şi cu surata Calicia să urmeze după Scaraoţki, însoţiţi de droaia de drăcuşori. Numai cît ajunseră lîngă pragul uşei, Sărăcilă se opri: — Aoleo ! zise el.. Ce eram să fac ?... Moarte de drac, măria-ta. Cei 12 băieţi ai mei, acum sunt 12 nandraşi voinici... Ei ştiu că azi măria-ta vrei să mă iei şi s-au otărît să te aştepte aciuaţi pe lîngă bordei, cu aghiasmă sfîntă şi cu sfînta cruce la mînă... Cum te vor vedea, vor să dea năvală asupra măriei-tale şi a alaiului măriei-tale, şi nu se va alege din toţi nici cît e negru sub unghie... că fiii mei n-au iscălit zapis cu măria-ta. Păi eu nu vreau să-mi calc zapisul, că 54 destule păcate am sarcină pe spinare ! Voi să te scap, măria-ta, de pacoste. Cică, măria-ta, că dracul se poate băga în trupul dobitoacelor, fie cît de mici... Ştii una, măria-ta ? Iacă nişte furnici pe coaja acea de mămăligă uscată... Băgaţi-vă în ele şi eu vă voi pune bine în astă pungă şi vă voi scoate bine printre cei 12 nandraşi... şi, cînd voi fi afară din curte, veţi lua iar chipul vostru... Dracul, cît e de drac, dar se teme de bătaie, necum de stropul din fiştocul de agheasmă al popei şi de priveliştea s-tei cruci... Primi Scaraoţki sfatul şi se deteră cu toţi de-a tumba şi intrară în furnici... Nea Sărăcilă culese furnicile şi le pusă în pungă şi, ţuşti, în gaura de ferar ! Luă barosul cel mare şi cioca-boca ! peste pungă, pe nicovală, de-i mergea sudorile ca bobul de mazăre... Vai de bieţii ucigă-i-toaca ! Dar, minune mare : în toată lumea, cum Scaraoţki cu dracii fură băgaţi în punga meşterului, nu se mai pomeni nicăiure de războaie, de certe, de bătăi, de nedreptăţi ; muierile nu se mai despărţiră de bărbaţi, nici că-i înşelară ; bărbaţii nu mai băteau muierile lor ; toată lumea era în ticnă şi în pace. Numai judecătorii lui vodă nu mai aveau pricini de judecat; temnicerii, arestanţi de păzit; călăul, ucigaşi de spînzurat, de vedeau ziua cînd vor muri de foame... Atunci ei se duseră toţi la vodă, să se jăluiască, cu la-crămare lungă, că li se taie merticul din pricina lui nea Sărăcilă, care ţine închisă vrajba dracului în punga lui. — De nu-1 sileşti, măria-ta, să-i dea drumul, nu mai avem nevoie de măria-ta, că n-are de ce să mai fie domnitori şi împăraţi, unde oamenii trăiesc ca fraţi... Dacă auzi vodă una ca asta, că i se taie şi lui merticul, pe dată trimise aprozi şi copii de casă, să poruncească lui nea Sărăcilă să deşerte punga cu furnicile, cu dracii, că-] spînzură ! Numai, nea Sărăcilă se tocmi iar cu dracul să-i sloboadă dacă or rupe zapisul... Ce să facă şi Belzebut ? Primi tocmeala şi, după ce zapi-S^A^U ruPj aruncat pe foc, din care ieşi miros de catran o z} Jntreagă — dracii scăpară din punga unchiaşului şi o tuliră care încotro, temîndu-se de vreo nouă păţenie. ^ Apoi, pe dată începură iar războaiele, certele, bătăile, uciderile, dezbinările, despărţeniile de muieri, de nu se mai 55 deşertară judecătoriile de jăluitori şi temniţele de vinovaţi şi spînzurătoarele de spînzuraţi !... şi mergea iar din belşug judecătorilor, temnicerilor, călăilor şi domnitorilor. Numai lui nea Sărăcilă şi suratei Calicie nu-i mergea bine, că acum erau prea bătrîni. Dar iată că veni şi sfîrşitul vieţei lor. Acum ei se duc la poarta raiului. Boc, boc !... bate în poartă meşterul. Veni st. Petru la poartă : — A ! tu eşti, meştere potcovar !... Fugi încolo, nu este loc pentru tine în rai... Vezi ? De ce nu m-ai ascultat să ceri raiul ?... Şi-i închisă uşa în nas. — Ştii ce, muiere ? zice bietul unchiaş. Nu putem sta în răspîntia lumei, fără nici o aşezare. Haide la Scaraoţki, că, rău cu rău, dar mai rău fără rău !... Boc ! boc ! la poarta iadului. Portarul, cît văzu pe nea Sărăcilă, trînti uşa în nasul lui, strigînd : — Mi-a poruncit împăratul nostru să nu vă las să intraţi, că i-a ajuns ce au păţit cu voi... — Ei, ce ne facem, nevastă ? zice mîhnit unchiaşul. — Ce să facem ? Să ne întoarcem pe lume. Şi s-au întors pe lume nea Sărăcilă şi surata Calicie. Şi de atunci, nu mai lipseşte dintre oameni mai ales surata Calicie... Unde te-ntorci o găseşti... De ea nu te izbăveşti! LEGENDE DIN ISTORIA NAŢIONALĂ 3 PEATRA ARSA Românu-i mult ca frunza codrului! Că de n-ar fi mult, n-ar fi clădit el — cum spune povestea — fiecare aducînd numai cîte un pumn de ţărînă, cogemite munte ca Ceahlăul !... Şi mai iată cum spune altă poveste că s-a născut muntele Peatra Arsă, din valea Prahovei. Cică s-au prăbuşit odată, la zi de mare cumpănă, nourii ceriului peste valea Prahovei şi s-au pornit dealuri bătrîne de lut şi s-au iezit gîrlele şi s-au curmat şi cale şi potecă între Ţară şi Ardeal, de nu mai aveau pe unde trece dincoace de munţi ciobanii din Ţara Bîrsei cu turmele lor. Dar ciobanul bîrsan ştie că nu e singur pe lumea lui Dumnezeu şi că românu-i mult ca frunza codrului! Cu glas de bucium cheamă în patru părţi a ceriului şi vin cei de o limbă, şi vin şi vin mereu... Şi atîţia veniră, că din zori pînă la soarele a chindie, le-a fost de ajuns să ridice cîte un pumn din malul iezit pe vale şi să-l arunce între Vîrful-cu-Dor şi Jepi. Curăţit-au aşa toată valea Prahovei şi apelor le-au aşternut pat nou cu prund şi nisip aurit. Apoi, pentru ca altă dată să nu mai risipească ploile muntele de lut scos din valea Prahovei, ciobanii grămădiră peste el codri de lemn tăiat şi deteră foc lemnelor de se prefăcu lutul în stîncă. Şi iată de ce acest munte îi ziseră de atunci Peatra Arsă I 59 CONDEIELE LUI VODĂ Mircea cel mare şi vestit, domn al Ţărei Româneşti, a plecat din Tîrgovişte, cu mare alai, la drum lung. Merge măria-sa hît departe, pînă la ţara leahului, să facă legătură cu el asupra ungurului, vecinul rău şi asupritor. Trecut-au m.-sa vodă Buzăul, prin valuri turbure ca răzmeriţele, lăsat-au în urmă Rîmnicul şi răzbit-au spre Focşani, cînd, iată, într-o sîntă duminecă, m.-sa vodă intră cu alaiul său prin mijlocul unui sat mare. Ce să vadă m.-sa Mircea-vodă ? La casa şoltuzului erau adunaţi sătenii şi lucrau. — Lucrează creştinii în zi de sărbătoare ? zice vodă cu părere de rău. Ian vezi tu, copil de casă, ce lucrează românii o. ~ aia ? Trămisul lui vodă merge lîngă ţărani şi-i întreabă : — Oameni buni, dar ce lucraţi voi, cînd popa încă nici n-au închis dverele altarului, ca să zică psaltul Tatăl nostru la leturghie ? — Ce să lucrăm, mărite boierule ?... Ia, ascuţim condeie pentru măria-sa vodă... Copilul de casă duse lui vodă ştirea aceasta. — Ascut condeie pentru mine, zice vodă, cum aşa ? — Da, măria-ta... Vodă, curios, merge lîngă sătenii ce lucrau. Ce să vadă ? Sătenii lucrau, harnici, dar nu condeie făceau, ci săgeţi. — Astea sunt condeie ? Voi numiţi condeie ceea ce noi numim săgeţi, zise vodă rîzînd. — Păi, doamne, la duşmani nu se scrie cu altfel de condeie, dacă vrei să-ţi înţeleagă răvaşul ! 60 Vodă merse de se întîlni cu craiul Lehiei şi cu domnitorul Moldovei şi se legară acolo cu slove negre pe piele albă că vor fi buni prieteni. Dar vodă adună la Tîrgovişte şi condeie domneşti, ca cele ce-i ascuţeau satele... Cine are carte Are, cică, parte... Dar cine oaste are Duşmani cică n-are !... MOŞNENII DIN PLOIEŞTI Şl MIHAI-VODĂ Mihai-vodă Viteazul hotărîse să înfiinţeze oraş din satul moştenesc al Ploieştilor. El 'cheamă înainte-i pe pîrcălabul satului şi-i zice : — Pîrcălabe, voi să-mi vindeţi satul, că am să fac tîrg în calea Ardealului, la ieşitul Prahovei din munţi. — Mărite doamne, ploieştenii sunt moşneni, oameni slobozi, oşteni credincioşi ai măriei-tale, şi cum oşteni şi oameni slobozi vor să ramînă, ei sărută mîna măriei-tale, dar nu-ţi vînd moşia lor. — îmi trebuie totuşi moşia voastră, mă înţelegi, pîrcălabe ! — Păi nu ţi-om da-o, măria-ta !... Mare şi puternic eşti, mărite doamne, dar dreptatea este puterea măriei-tale. Şi dreptatea este să ne laşi nouă ce este al nostru... Noi iobagi nu vrem- să fim, şi moşneanul ce se leapădă de ogorul său strămoşesc nu mai e om, ci rob... Noi vom rămîne oameni slobozi, cu voia măriei-tale !... Cît era el de straşnic Mihai-vodă, era însă şi om drept. Deci îşi înghiţi mînia că nu i se supuseră ploieştenii şi se gîndi cu de-a binele cum să-şi ajungă scopul. O lună după aceea, Mihai-vodă cheamă iar pre jtipîn pîrcălabul din Ploieşti. — Vă dau pămînt îndoit pentru al vostru... Iacă, am cumpărat moşie mare, Băicoiul, la o fugă de cal de la moşia voastră... Vă dau Băicoiul în schimb pentru ocina voastră... şi rămîneţi oameni slobozi şi credincioşi... — Să trăieşti, măria-ta !... Aşa primim !... Nu pentru că.Băicoiul o fi mai mare, 'dar pentru că noi ne ţinem stepena 62 dc moşneni slobozi şi măria-ta dăruieşti Ţărei Romaneşti un tîrg nou, un tîrg nou la pogorîtul din plaiuri. — Dă mîna-ntr-a mea, jupîn pîrcălabe ! Batem tîrgul ?... Şi tîrgul se făcu de atunci şi-şi păstra numele de moşnenie, numele de Ploieşti. Ploieştenii din zilele noastre ţin la libertate, dar au uitat dc moşnenii săi, cari acum 297 ani îşi apărară pe a lor în contra celui mai vestit şi mai voluntar — ca să nu zicem despot — din domnii ţărei. Dar, cum vedeţi : „Sîngele apă nu se face !" NESTOR URECHE ŞI SIHASTRUL Nestor Ureche, marele logofăt al lui Aron-vodă, primeşte ştire de la domnitor, din Constantinopole, că, întor-cîndu-se, are să ucidă pe boierii duşmanii săi. Nevoind să ia parte la faptele crudului domn, Nestor Ureche încalecă, ca şi boierimea prigonită, şi fuge din Iaşi. Urmărit de aproape de oamenii lui Aron, Ureche apucă de-a dreptul prin munţi, spre Tîrgul-Neamţului. Pe o zi de vară foarte ferbinte, fugind în goana calului, Ureche era însătoşat ca şi calul său, şi nici o picătură de apă în ploscă, şi de seceta cea mare secase toate izvoarele... Abia putu afla calul, mergînd prin matca unui şiroi, petre umede pe cari să-şi poarte limba uscată, după ce le răsturna cu copita. — Pîrîu sec, zise Ureche, dar unde duce albia ta uscată ?... Deodată, la o întorsătură de picior de deal, Ureche se găsi faţă în faţă cu o locuinţă omenească, lîngă o bisericuţă veche de lemn... Să intre ? Să nu intre ?... Cine o fi locuind acest schit ?... Aşa se întreba boierul, cînd iată iese din chilie un călugăr cu barba lungă, albă ca zăpada. — Un călugăr, un schimnic, îşi zise Ureche, nu poate fi un suflet rău... Şi se apropie cu calul de călugăr. Bătrînul aridică anevoie capul spre călăreţ şi-l privi printre lungi sprîncene, cari-i cădeau ca perdelele de burangic alb, peste ochi. — Un călător în codrii aceştia !... zise călugărul. Fii binevenit, fiule... 64 — Dar unde suni cu, părinte cuvioase ? Cum se cheamă aici ?... — Cc, nu ştii ? E schitul ce Dumnezeu a ajutat să facă pe o rudă a mea, Zosima... Sunt nepotul acelui schimnic, care odihneşte colo, lîngă altarul bisericei. ★ Nestor Ureche şi calul său îşi potoliră setea şi odihniră în linişte. Atunci cunoscu Urcche locurile acele frumoase şi pe atunci aproape neaccesibile, ca rîul căruia îi rămasă numele de Secul. Ospătat şi bine îngrijit de bătrînul călugăr, cîteva zile, Nestor Urcche jură lui Dumnezeu că dacă s-o mai întoarce cu sănătate în patrie, va ridica în locul bisericuţei lui Zosima o mîndră şi mare monăstire. Se ştie că el ş-a împlinit juruinţa şi că Monastirea Secului urmă schitului, neştiut de lume, a lui Zosima. Pe zidul pridvorului monăstirei se află portretul lui Nestor Ureche, dar amintirea sihastrului Zosima a rămas numai în documente şi în legendă. Monăstirca Secul, 1SS6 POVESTEA BALAURULUI De la tîrgul Petrei pleacă o veche cale spre apa Cuej-diului celui nebun, pe la Dărmăneşti, şi urcă un mare deal spre Cracău. E calea ce duce la monăstirile cunoscute de maice, Văratic şi Agapia, dar şi la Tîngu-Neamţ. Pe această cale s-a petrecut — e mult, foarte mult de atunci — o înţîmplare ce îmi propun să v-o povestesc. în faptul unei zile din luna lui mai, pe cînd încă aburii matinali molatici şi răcoroşi încununau creasta dealului de la Dărmăneşti, spre Cracău călărea grăbit un călător, pe cît putea urca la deal bălanul, în buiestru. — „Sub o poală de icoană Cernita mă cheamă..." hăulea acest călător, alternîndu-şi. cîntecul cu îndemnurile adresate calului său şi cu pocnituri, din soroace în soroace, în tinere frunze ce smulgea, fără de scop, din pomii codrului pe sub care trecea. — „Mare-i dealul, lungă-i calea, Dară nu-mi întrece jalea..." hăulea un alt călător, care acela descindea dealul. Şi acesta şi celalt se vedeau după haine că erau din breasla mazililor, breaslă necăjită cum e mai rău, că nici boieri nu puteau fi, dar nici ţărani a catadicsi... Vai de viaţa lor ! că una-două venea pitac domnesc să plece atîţia mazili, ba cu o treabă a cîrmuirei, ba în alta a domniei... Tot pe drumuri, prin văi şi coclauri îşi treceau zilele albe şi nopţile negre... Doară cei mai bătrîni din sat se mai 66 odihneau, dacă D-zeu le dădea cîte un rod bun din sîngele lor, 'cîte un flăcăoandru voinic, cum'erau şi aceşti doi călători, că făceau rîndul bătrînilor, la slujba ţărei, feciorii lor. — Bună dimineaţa, vere Ţară-lată, strigă de departe călătorul ce urca dealul, către cel care îl pogora, mai mult sămăluindu-1 decît cunoscîndu-1 bine, prin aburii dimineţei. — Bun ajuns, vere Busuioc... Dar încotro ? — Dar dincotro şi d-ta ? Amîndoi tinerii călători descălicară şi, legîndu-şi caii de cîte un fag bătrân, se aşezară pe un trunchi răsturnat de trăsnet şi pe jumătate putred. — Vin de la cetate, zise Ţară-lată, că m-au trimis acolo la monăstire ispravnicul cu cărţi la stareţul... A poruncit m.-,s. Vasile-vodă Lupul să găsească conac (gazdă) pentru hatmanul, fratele măriei-sale, care merge să-şi vadă de sf. monăstire Agapia, cea zidită de el... Dar tu, mă Busuioc, încotro, mă ? — Eu ? încotro ? Sub o poală de icoană Cernita mă cheamă !... răspunde apocaliptic flăcăul... Măi Ţară-lată, să ştiu bine că mi-or putrezi oasele într-o groapă de ocnă, eu am să fur fata de la monăstire, că mi-e dragă, vere, de n-am odihnă nici o clipă... Zi şi noapte, chipul Ruxandei îmi pironeşte mintea şi văzul... — Să furi fata de la monăstire ? Mă Busuioc, ai înnebunit ? Nepoata lui vodă ? Sora Ruxanda de la maica stariţa ? Bagă-ţi minţile în cap, mă vere, ori ţi-e poftă de mărgele roşii pe la gît... Că măria-sa vodă Lupul nu glumeşte !... Busuioc văzu cu ochii minţii într-o clipă toporul gîdelui dasupra grumazilor lui, dar tot în acea clipă în mintea lui se înfăţişa chipul Ruxandei, frumos, tînăr, fermecător. — Ce-o fi să fie ! eu o fur... Sub o poa'lă de icoană Cernita mă cheamă !... 67 II în chilia maicei Domnica, stareţa monăstirei, o fată frumoasă, de vro 16 ani, în rasă de soră, aprindea candelele de la iconostas şi împodobea cu flori de primăvară icoana Maicei Domnului, cea ferecata în argint de Nuşu, argintarul domnesc de la Suceava. — Ruxando, e vreme să mergi la s-ta leturghie, că azi e înălţarea Domnului, zise bătrînă stareţă, intrînd în camera unde găsirăm pe juna fată. O să cînţi la strana dreaptă, cu celelalte surori. — Ascult, maică. — Şi vezi, nu mai preîmbla. ochii prin biserică, după obicei. Ţine-i pironiţi spre altariu... Că nu şade bine fetelor, precum mieluşelelor lui Hristos, să mai întâlnească cu ochii lor căutătură lacomă de mirean... Haide, pune-ţi culionul peste frunte, şi să mergem, Ruxando. Şi ieşiră amîndouă, Ruxanda păşind după maica stariţă, prin cărăruşa 'Strimtă, mărginită de ambe părţile cu pajiştea verde a primăverei. Abia făcură cîţiva paşi înspre biserică, şi ochii Ruxandei zăriră pe Busuioc descălecînd sub poarta clopotniţei monăstirei. Maica Domnica nu observă ce mişcare fără de voie agită tot corpul Ruxandei şi cum peptul ei începu a bate cu o mare repeziciune care trimetea la obraji o rumeneală mai frumoasă decît aceea zugrăvită tainic pe geana cerului de razele soarelui, care încă nu a sosit pe lume. Busuioc zări şi el pe Ruxanda. Nici el nu ştie ce să facă mai întîi : să-şi lege calul de fiarele porţei, ori în doi paşi să zboare spre fată ?... Maica Domnica, cu cîrja stareţească în mînă, intră în biserică şi luă loc pe jeţul stăreţesc de la dreapta. Ruxanda rămase cîţiva paşi îndărăt. Acum se uita spre maica stariţă, acum îşi îndrepta privirile spre uşa bisericei. Ce greu ţi-e pasul, ce anevoie mergi înainte, cînd aştepţi să te ajungă cel pe cine iubeşti ! O privire a maicei stariţe sili pe tînăra fată, deşi cu pas tărăgănat, să meargă la strană, unde celelalte surori cîntau amin şi Doamne miluieşte cu glasuri dulci, îngereşti. — Ochii spre altar ! i-a zis maica stariţă ; dar floarea soarelui o poţi opri de a nu se întoarce spre razele celui care 68 i-a dat nume ? Geaba te cheamă altarul, dragă soră, pe uşa bisericei a intrat soarele inimei tale... Şi nu numai Ruxanda, dar şi celelalte surori trimiseră cîte o privire furişată spre noul venit, că era frumos şi tînăr de fura minţile fetelor. 111 în toamna anului din urmă, măria-sa Vasile-vodă, călătorind prin ţară, cu alaiuri nenumărate, şi trecînd prin ţinutul Neamţului, voia să meargă la cetate, unde înfiinţase biserica cu hramul Sf. Neculae, ca s-o tîrnosească. Turcii poruncise lui vodă să dărîme toate cetăţile, dar Vasile Lupu, om isteţ, băgă sfinte icoane în Cetatea Neamţului şi o prefăcu în monăstire, ca s-o apere de peire. Din porunca ispravnicilor de la Camina (Peatra), mazilii din toate satele ieşiră în calea lui vodă, pentru cinste şi alai. Cei mai tineri, călări, sprijineau leagănele domneşti în care călătorea vodă cu doamna, hatmanul, fratele lui vodă şi fetele din haremul doamnei. La trecerea pe apa Moldovei, leagănul cel din urmă, în care era nepoata lui vodă cu maica stariţă Domnica, se răsturnă în rîu ; noroc că lîngă trăsură era Busuioc şi cu Ţară-lată, vărul său. Busuioc smulse în braţe din trăsură pe Ruxanda, iar Ţară-lată ajută, pe cît putu, pe cuvioasa maica stariţă. Trăsura perduse o roată, şi altă trăsură îndărăt nu mai era, cu care cele două călătoare să treacă apa. — Ce-i de făcut, vere Busuioc ? întreabă Ţară-lată, ară-tînd cu mîna cît s-au depărtat celalalte leagăne cu alaiul domnesc. Busuioc depusese din braţe pe Ruxanda lîngă ţărm. Ruxanda, emoţionată, îl privea. O privea Busuioc mişcat. — Ce-i de făcut ? răspunde mîndrul flăcău ; adică cum trecem noi în toate zilele apa prin vad ? Bălanul mi-e voinic, murgul tău mănîncă jăratic. Ia tu pe cal pe maica stariţa ; trec eu cu bălanul meu pe domniţa... Şi înainte de ce să stea pe gînduri cele 2 femei, voinicii le urcară pe cai cu dînşii, nu fără ca Busuioc, pe nevăzute de maica stariţa, să-şi cam bată joc de vărul Ţară-lată', care n-avea partea cea mai bună. 69 Trecură apa şi parcă Busuioc ar fi vrut să fie lată cît Dunărea, că simţea la grumajii lui voinici răsuflarea caldă a tinerei fete şi braţele ei îl strîngeau de mijloc, că de... se temea fata să nu cadă... Odată pe mal, Busuioc sări de pe cal, luă în braţele lui vînjoase pe frumoasa Ruxanda ; ajută lui Ţară-lată să pogoare sarcina ceva mai grea, deşi sfîntă, pe maica Domnica. — Ascultă, vere Ţară-lată, rămîn eu aci cu d-lor, încalecă şi zboară ca gîndul de ajungi alaiul, să vie o trăsură îndărăt să ia pejupîniţele. Pînă ce Ţara-lată îndeplini cele zise de Busuioc, el întinse pe prundul malului mantaua roşie de Braşov dezlegată de la oblîncul şalei. — Poftim, măicuţă, poftim, domniţă, de şedeţi pînă vine leagănul. Ruxanda urmărea lung, cu dulce privire, toate mişcările voinicului Busuioc. După ce se aşeză jos, ea întrebă pe tînăr : cum îl cheamă ? de unde este ? are părinţi ?... Se înteţea întrebare din întrebare, de parcă izvorea şiroi limpede din stîncă de la munte. Nu, nu erau numai întrebări banale, pornite din simplă curiozitate ; un observator cunoscător al adîncimei sufleteşti ar fi tălmăcit întrebările de cari nici tînăra fată, nici voinicul mazil nu şi-ar fi putut încă da seamă... Parcă-şi dă seama fulgerul încotro se îndreaptă ?... Era dragostea care fulgera sîngele copiilor acestora. Şi răspundea Busuioc cu drag la întrebări, şi spunea fetei cum el esţe fecior de neam, cum tatăl tatălui său fusese boier de Divan la Curtea lui Ieremia Movilă-vodă, dar cum, căzînd în război, a rămas mama sa văduvă de tatăl său şi el un băieţan de n-a mai putut străbate la Curtea domnitorilor următori, de au fost bucuroşi să-l lase domnia măcar mazil. Ruxanda asculta cu o vădită plăcere povestirea voinicului. — Auzi, măicuţă, zicea ea, nu e din oameni de rînd. Şi zicînd aceasta, obrajii i se rumeneau ca un măr pîrguit de auritele raze ale soarelui. Apoi ea se uită şi mai cu drag la Busuioc şi îi spunea cum şi dînsa este fără de mamă şi fără de tată, şi cum, unchiul său, măria-sa vodă, e singurul ei sprijin pe lume. 70 Cînd Busuioc îi spuse că razăşia tatălui său e doar la depărtare de o fugă de cal de monăstirea unde măicuţa este stariţă, ,se făcu un moment de tăcere ; Ruxanda se uita cînd la Busuioc, cînd la maica Domnica, iar Busuioc parcă mai aştepta să audă grăind fata, cum aştepţi cu urechea ciulită, în tăcerea nopţei de primăvară, să prinzi ciripitul dintîi al privighetoarei. Dar leagănul sosi, urmat de călăreţul Ţară-lată. Busuioc, ajutînd pe Ruxanda să se urce în leagăn, simţi că mînuţa ei albă strîngea pe a lui. I se păru că cerurile se deschiseseră ; el cuprinse într-o căutătură caldă pe copilă... — Maică Domnică, zise dînsa, aşezîndu-se lîngă stariţă, ce frumoase locuri sunt pe aci ! Eu nu mă mai duc nici la Iaşi, nici la Suceava ; mă primeşti ucenică la monăstire ? Şi zicînd aceste vorbe cu glas mai tare, parcă dorea să fie auzită de Busuioc, şi îşi întoarse frumoşii ochi negri înspre el, care încălecase şi, ţinîndu-se aproape de leagăn din partea Ruxandei, urmărea toate mişcările ei trupeşti şi sufleteşti. Din acea zi, Ruxanda şi Busuioc se iubiră, iubire sîntă şi tainică, care mija în adîncul sufletului, dar pe care Busuioc, un biet mazil, nu cuteza să o mărturisească, şi pe care Ruxanda, nepoata lui Vasile-vodă Lupul, nu găsea mijlocul s-o prefacă din vis în stare aievea. Ruxanda rămase la monăstire pe lîngă maica Domnica. Nici îndemnurile lui vodă, nici tabelul ce i se puse înainte de însăşi maica stariţă, de greutăţile vieţei monacale, nu o făcură să-şi schimbe hotărîrea. Nici la Iaşi, nici la Suceava, Ruxanda nu mai putea întîlni pe mîndrul şi frumosul flăcău, pe cînd, rămînînd la monăstire, ea spera să-l poată revedea. Asemenea cugetări le ascundea tînăra fată în adîncul inimei sale, dar ele erau călăuza ei în hotărîrile luate. Rămasă la maica stariţă, după ce Curtea întreagă îşi luase ziua bună de 'la ea şi se întoarse la Iaşi, Ruxanda aştepta ziua de duminecă ori de sărbătoare cu nerăbdare tot mai spornică. în asemenea zile, locuitorii mireni din satele vecine veneau la monăstire. Sprijinit de o arcadă din biserică, Busuioc nu 'lipsea niciodată. Ochii lui cătau ei spre altar ori spre strana din dreapta, la care, după cîteva săptă- mîni de stare în monăstire începuse a cînta tînăra soră Ruxanda ? Nu ochii Maicei Precestei de la catapeteazmă se 71 întîlneau cu ai lui Busuioc, ci ai sorei Ruxanda ! Şi se făcea roşie de-i zicea maica stanţa : — Nu cînta din pept, fată dragă, că prea te-ai înroşit!... Cîntă mai din cap ! Trecu duminecă după duminecă, sărbătoare după sărbătoare, Crăciun, Anul nou, Bobotează, Paşti, pe vremi groaznice de iarnă, prin troiene şi viscole de n-ai fi dat afară din casă un cîne, dar de la biserică nelipsit era Busuioc ; pururea la acelaşi loc, nemişcat, ochii pironiţi spre... icoana sufletului lui, ţi se părea o cariatidă sprijinind bolta bisericei. O singură zi ochii Ruxandei nu aflară pe Busuioc la locul obicinuit în biserică. Ruxanda se îmbolnăvi, avea friguri... — Ai răcit, Ruxando ; cît s-o întoarce părintele Nata-nail de la înmormîntarea bietei văduve Maria a mazilului Busuioc, o să-ţi dea el nişte picături ce le are de la doctorul italian din Iaşi, şi o să-ţi treacă frigurile. — A murit mama... lui ? întrerupse Ruxanda. Ce spui, măicuţă ? — Mama cui ? întrebă la rîndul ei, intrigată, călugăriţa. Sînta femeie pierduse cu totul din amintire pe tînărul Busuioc, voinicul de la apa Moldovei ; ea nu mai ştia decît ceea ce îi spusese duhovnicul monastirei, ca să-şi justifice absenţa pe ziua aceea. Ruxanda nu mai răspunse, dar acum, explicîridu-şi în mintea ei cauza lipsei de la biserică a lui Busuioc, nu mai avu nevoie de leacul părintelui Natanail : ea se înzdrăveni la moment... IV — S-a stins focul în cădelniţă, maică, zise la leturghia de înălţarea Domnului, către stareţă, clisiarha cea mare ; bi-necuvintează să meargă sora Ruxanda la chilia stareţiei, că-i cea mai aproape, să aducă în căţuie ceva jăratec. Maica stareţă se învoi. Cu ce mişcare răpede plecă Ruxanda de la strană, luînd din mîna clisiarhei căţuia de fier. Ea ieşi, nu fără a-şi întoarce capul în9pre locul unde era Busuioc. Acesta — ce-i puterea pasiunei ! — presimţise ieşi- 72 rea clin biserică a Ruxandei şi el era deja în pridvor, pe cînd ca îl căuta din ochi lîngă arcada obişnuită. Slujba în biserică continua... Maica stareţă număra pe mătănii „Doamne miluieşte", corul de fete făcea să răsune bolta bisericei de glasuri limpezi, aduse pe nas... Dar Ruxanda cu jăratecul nu mai vine. Maica clisiarhă îşi frîngea mînile. E ora să iasă cu sfintele daruri, şi diaconul are cădelniţa stinsă. — Să meargă altă cîntăreaţă să zică Ruxandei să vina mai iute... In acea clipă intră în biserică cu pas pripit maica portăreasă. Are faţa speriată, tremură buzele ei groase pe gingiile văduve de dinţi. Ea se apropie de maica stareţă şi face mătania datorită : — Maică, binecuvintează... sora Ruxanda a încălicat pe un cal cu un mirean şi... (făcîndu-şi cruce). — Ei şi ? — Şi a fugit calul în goana mare... Mare turburare în toată biserica... Maica stareţă se ră-pede spre uşă, preoţii stau cu slujba întrebînd prin dverele altarului, deschise înainte de vreme, de este foc undeva ?... surorile dau buzna la uşa bisericei. Cît ai clipi din ochi, o droaie de argaţi de la vitele mo-năstirei încalecă pe caii de la imaş, pe deşelatele, şi pornesc toţi în toate părţile ca furnicile dintr-un furnicar. Le-a zis maica stareţă : — Acum să-mi aduceţi fata ! E nepoata lui vodă... Per-deţi capul de nu o aduceţi ! V — Te iubesc ! Vino ! Lumea e mare ! Fii fericită, Ruxando ! Vino ! Atîtea vorbe putu şopti Busuioc Ruxandei în pridvorul bisericei. Fata, care îl căuta cu ochii în biserică, şi-i întoarse dulci şi tainic grăitori către june, mai privi o dată lumea din biserică. — Te iubesc ! A ta sunt ! Te iubesc ! 73 Şi, într-o scapărătură de cremene, calul e dezlegat de sub clopotniţă, ca pe o pană Busuioc ridică pe Ruxanda pe cal, lîngă el, şi, înainte de ce călugăriţa portăreasă să se dezmeticească şi să strige, calul pleacă ca un vîrtej de vînt : fîlfîie rasa neagră a sorei, culionul cade după cap, în părul negru ca abanosul şi despletit se joacă vîntul stîrnit de iuţeala ameţitoare a goanei, şi se duc, se tot duc... „Munţi şi văi se limpezea !“ Dar iată, măre, că Busuioc zăreşte îndărătul lui un nor negru de praful ridicat de caii. gonaşilor argaţi. Şi oricît striga flăcăul : — Acum să te văd, Bălane ! Nu ne lăsa, Bălane ! şi oricît bălanul înţelegea glasul rugător şi mîngă-ietor al stăpînu-său, norul negru tot mai aproape se vedea. — Suntem pierduţi ! zise Busuioc, ne ajung din urmă... — Ba jiu sunteţi pierduţi, strigă o voce din tufiş, dacă veniţi după mine. Dar din tufiş nimeni nu ieşea. Busuioc opri calul, sări jos după el şi merse la tufiş. — Dar cine-eşti tu ? Nu cumva eşti d-ta, vere Ţară-lată ? O fîşnitură prin frunzele uscate, căzute din toamna trecută, se auzi... De sub el ţîşni un şarpe mare de doi stînjeni. Ruxanda se îngrozi, calul sforăi din nări... Busuioc îl apucă de căpăstru, şi cu mîna cealaltă ridică securea din brîu asupra capului şarpelui. Un hohot lung, zbucnit din tufiş, îngheţă sîngele în vinele Ruxandei. — încalecă, Busuioc, mai zice glasul misterios, şi urmează după şarpe. Busuioc încălecă. — Să fii tu Ucigă-1 crucea, ori înger trimis de Dumnezeu, te urmez dacă scapi pe Ruxanda, dacă o dăruieşti sufletului meu ! strigă flăcăul încălecînd. Şarpele începu a sălta prin codru, cînd la dreapta, cînd la stînga, cu o repeziciune că de-abia se putea ţine de el bălanul. Şi fugind ca eretele în văzduh, prin codru făr’ de cale şi făr’ de potecă, sărind peste buturuge de pomi căzuţi, acum urcînd dîmburi drepte ca peretele, acum pogorînd stînci lunecoase pe cît urieşe, abia 'putea Busuioc să apere capul scump al fetei de izbirile crăcilor de pomi ce-i închideau calea. Şi au mers, tot au mers, după şarpele neobosit, 74 cu bălanul numai spume, de la ieşirea din leturghie pînă la toaca vecerniei, de la a vecerniei pînă la a privegherei, cînd cloşca cu pui se ridică strălucitoare pe cer. Dar deodată şarpele se face nevăzut şi, înainte de ce să-şi dea seamă Busuioc de primejdie, Bălan se poticneşte... el cade într-o prăpastie groaznică, fără fund !... Un zgomot subpămîntesc, asurzitor, amestecat cu ţipete de muritori, se repercută din rărunchii prăpastiei, apoi succede o tăcere mor-mîntală... — Aşa păţeşte cine se atinge de mieluşelele lui Hristos, strigă glasul misterios, din adîncul prăpăstiei. Cînd în ziua următoare argaţii monastlrei deteră de Busuioc şi Ruxanda, îi găsiră morţi dar îmbrăţişaţi. Argaţii duseră cadavrele la s-ta monăstire. — I-a pierdut Balaurul Muntelui, maică stareţă, ziseră argaţii. „Balaur ? Balaur e dragostea", gîndi bătrînă călugăriţă. De atunci, dealul ce urcă de la Dărmăneşti spre Oşlobeni şi Cracău se numi : Dealul Balaurului! GHEMUL V1EŢE1 Mult şi cu rîvnă caldă s-a rugat la icoana Maicei Domnului de la Sărindar jupîneasa Caliţa să-i dăruiască D-zeu un făt frumos, ce pe soare să te poţi uita iar la dînsul ba ! Cîte făclii albe ca ghioceii, cu pecetea din cherhanaua 1 episcopiei, n-a aprins la sfînta icoană marea logofeteasă Caliţa... Şi i-a dăruit sînta născătoare de D-zeu un copil după pofta inimei, frumos ca d-1 Hristos, cu părul de aur creţ, cu guriţa cît pecetea cea mică de la inelul lui vodă şi cu nişte ochi mari ca smaragdurile din surguciul domnesc... Da încă la botez, ce mai sărbătoare, ce mai cumetrie ! Naşă venit-a neaşteptată o zînă năzdrăvană, care drept dar de cumetrie lăsat-a în leagănul de mătase al pruncului un ghem mare cu fire de aur şi a zis logofetesei Caliţei : — Iacă ghem de viaţă lungă şi fericită pentru Todirel, finul meu. Vezi de nu i-1 da să-l depene iute, cînd s-o face măricel, că firele de aur acopăr fire de argint şi firele de argint sunt pe dasupra firelor de fer, şi de o sfîrşi răpede firele de aur, să nu dea zor şi la cele de argint, că tot firul care are capăt de începere are şi capăt de sfîrşit, şi vai de omul care dă de firele de fer. Fericirea pe lumea voastră stă în cuminţenia şi potoleala cu care fiecine îşi deapănă zilnic ghemul vieţei. — Aşa e treaba ? gîndi logofeteasa Caliţa ; apoi las’ pe mine, o să ascund ghemul lui Todirel de n-o putea băieţelul să deşire aţa de aur, doar de i-o ajunge măcar pe 100 de ani. 1 Fabrică. în secolul trecui, pe locul Ateneului era mitoc dc episcopie şi prima tabrică de luminări de ceară albă, monopolizată în favoarea episcopiei. 76 Şi aşa făcu cum zise buna mania, chiar şi după ce soarta o lipsi de d-lui boierul logofăt şi rămăsese în văduvie neagră. Era neagră văduvia nu pentru că doară boierul logofăt ar fi lăsat jupîneasa lui în lipsă şi scăpătăciune, că dimpotrivă : o uliţă întreagă aproape de mitropolie era plină numai de acareturi şi de casele ţiganilor, zestrea jupînesei Cal iţei. D-apoi moşii întinse de porneai dimineaţa la hotar şi ajungeai la celalalt hotar numai cînd toca popa de vecernie ! Plînse cît plînse jupîneasa Caliţa după d-lui boierul, dar şi lacrimile se sfîrşesc, ca totul pe lume. Şi apoi dragostea de mamă ostoi rana sufletului soţiei. Şi mai mult iubea copilul său, şi Todirel crescu încet, fără zor, dar deştept, sănătos şi fericit. Se uita cu grije jupîneasa Caliţa în fiece seară, după ce adormea dragul de plodeţ, la ghemul năzdrăvancei, să vadă de nu s-a deşirat prea mult din aţa de aur. Apoi oricît n-ai zori să treacă ziua şi noaptea, ele tot trec, şi cu ele se tot strînge funia mototoc la parul vieţei. Şi zi şi noapte, trecute în alintări şi dezmerdări, numai ce destrămau din firul de aur al ghemului. Greu e pentru o mamă să nu-şi mîngîie copilaşul ! Jupîneasa Caliţa se îngrozea văzînd cum dragostea ei nu sporeşte ghemul. ★ Trecură încetinel, numărate pe dezmerdări, zilele copilăriei lui Todirel. Ghemul stătea ascuns în fundul sipetului, într-un ciorap de mătase, şi decît să-i mai cheltuiască aţa de aur, jupîneasa Caliţa dezmerda băiatul mai rar. Dar cînd o veni vremea dorului de altfel de dezmerdări decît ale mamei, ce s-o face, ce s-o întîmpla cu ghemul din ciorap ? se gîndea tremurînd de groază buna mamă. Şi din nenorocire pentru Todirel, D-zeu îi luă şi pe mama, atunci cînd tocmai mai mare nevoie avea de sfatul ei. Abia dusese la groapă cu lacrimi cît bobul pe maică-sa, şi băiatul, care acum era de vreo 18 ani, rămas stăpîn pe averi, dete într-o zi în sipet de cîţiva ciorapi, pe cari jupîneasa Caliţa îi făcuse chişte îngîmfate de galbeni ferecaţi, adunaţi de cuminţenia dînsei, cu gînd bun pentru Todirel. 77 Cît băgă flăcăiaşul mîna în ciorapii cu galbeni, numai ce zbucni din ciorap, unde stătea mototolită, strechea tinere-ţelor şi unde mi-1 înhăţă pe băiat !... Apoi ce ? nu-şi simţea el mijind pufuşorul auriu deasupra buzei ? Ce zor mare pe copilandru doar o ajunge flăcău ! Cum îşi trage tuleiele de dasupra buzelor, doar le-o aduce să semene a mustăţi ! Ba merge de două ori pe săptămînă la bărbierie .să-i rază barba, că a auzit că creşte mai iute după brici, ba cere să-i dea perdaf doar s-or îngroşa tuleiele. Neînţeleptul băiat nu pricepea şiretenia naturei, care ea ne împinge să ne cheltuim cît mai iute viaţa, doar vom face loc altora... Saturn, care îşi mănîncă copiii, n-a ■ încetat de a trăi. El este jupîneasa natură care, purdalnica, îşi face o jucărie din a ne naşte, a ne da zor să creştem, să îmbătrînim şi, hap ! ne înghite. Ciorapii, chiştele cu galbeni se deşertară unul după altul. Nu e sac fără fund, necum un ciorap! Dar ce mai zai-feturi, ce mai şaluri indiene la brîul şi la capul lui Todirel ! Ce. mai blăni de samur împărăteşti, ce mai leagăne cu roţi aurite, ce mai cai arăpeşti, ce mai juvaere, sori şi stele, ce mai ospeţe: şi praznice şi, mai ales, ce mai pupături de ochi albaştri, negri, verzi, căprui !... Nici sultanul nu buicea mai în huzur decît Todirel. Curgea viaţa ca aurul pe şgheab la tarapanaua împărătească. Numai luminişuri cu flori şi soare în calea vieţei !... Dar de, boieria se ţine cu cheltuială. După galbenii din ciorapi, Todirel vîndu, unul după altul, acareturile din strada jupînesei Caliţei. Iar ce cheltuia mai cu zor Todirel fu ghemul vieţei. într-o zi, mai scotocind prin sipetul- mă-sei, că doar o mai da de vreun ciorap cu bani, dete de cel cu ghemul năz- -drăvancei. — Ce-o fi şi asta ? se întrebă Todirel, luînd • în mînă un ghem de aţă de fer. Un glas ca de sub pămînt răspunde la întrebarea flăcăului : — Nenorocitule, e ghemul vieţei tale. Ai cheltuit, ai risipit firele de aur şi, după ele, firele de argint... Uite ce ţi-a rămas pe ghem ! Todirel văzu risipindu-se ca fumul suflat de vînt toate fericirele vieţei. Cămătarii îi luară tot, şi judecata lui vodă, după legile ţărei, la cererea cămătarilor cari rămăseseră încă 78 neplătiţi, îl aruncă la puşcărie, iar uliţa jupînesei Caliţei de atunci se numi a Calicei, căci calic rămase neînţeleptul Todirel, care, bolnăvit în temniţă de răul trai, se alese cu o mînă şi un picior paralizat, de nu mai putea sa-şi cîştige hrana de toate zilele, măcar ca slugă la slugile îmbogăţite ale jupînesei Caliţei. Flăcăi, nu deşiraţi ca Todirel ghemul vieţei voastre cu zor şi necuminţenie ! GARDUL TIRGULU1 A fost odată în jurul Bucureştilor gard minunat, tot în cununi împletite şi cu streşină îndoită de spini şi mărăcini, de porumbre'le cu ţepi iuţi. Cică făcuse vodă Ipsilante gardul nu ca să nu intre omul în oraş decît pe podurile obşteşti — doară gardul de la casă nu opreşte pe omul cu gînd rău să-şi facă mendrele lui — ci făcusă m.-s. vodă gard în jurul Bucureştilor, că de cînd Matracuca totdeauna oraşele au avut hotare... Că adecă să ştie şoltuzul şi pîrgarii de unde şi pînă unde au să-şi întinză puterea toiagului lor ? Răspintiafu de la capetele celor 4 poduri strigau pe atuncea noaptea : — Ochiul meu vede ! Te văd ! Te văd ! Da de văzut !... Ei, aş !... Peste gardul tîrgului făceau pîrlaze cu sutele nu numai hoţii de borfe, ci şi cei de inimă albastră, şi răspîntiaşii îşi vedeau de somn, ori barem de piroteală, lîngă tejgheaua cîrciumei, strigînd din soroace în soroace, cu glas tot mai stins : — Ochiul meu vede ! Te văd ! Te văd ! Păi cică într-o noapte, o cocoană d-ale mari, d-ale de poartă fes alb sub tulpan scris şi papuci numai cu fireturi şi cu moţuri de mătăsuri, pline de fluturi poleiţi — cît văzu că-i doarme boierul, ieşi tiptil din ietac şi 'haida iute la gardul tîrgului... Voia, pasămite, să treacă cocoana peste vreun pîrlaz, ca să se întîlnească dincolo cu un drăguţ. — Ochiul meu te vede, te văd, te vă'd !... strigă căscînd un glas de răspînteiaş... 80 Cocoana se opri gîfîind de frică. De, auzi că o vede ?... Bărbatu-său n-o vede, aşa e ; dar o vede ochiul răspînteia-şului... Şi, iată cum, în noaptea aceea, cocoana, speriată, se întoarse la patul nespurcat, lîngă soţiorul ei. Numai peste zi, cocoana întîlni, la cişmeaua lui Mavro-gheni, la ceasul vecerniei, la vremea rahatului de Sira — pe muţunachea inimei sale şi, între două înghiţituri de dulceaţă şi cronţăituri de floricele de porumb, ea îi spuse de păţania din noaptea trecută, cu ochiul care vede al răs-pînteiaşului... A doua noapte, cocoana, însufleţită de vorba iubitului, iar caută să treacă gardul tîrgului, care vinea chiar lîngă curtea boierului. De astă dată, răspînteiaşul nu mai vede nici cu ochiul său care vede... După sfatul iubitului cocoanei, el îşi caută de nevoie, trăgînd aghioase pe cîte o nare, după ce cinstise cîteva ocale de vin de la Deal, tot ocale drepte cu pecete gospod. Numai, mări, cică, cum era obiceiul domnului pe vremea aia : — Alexandru-vodă şi cu vel-spătarul, îmbrăcaţi tiptil, deteră pe la marginea oraşului să vază ce mai e ?... Trece cineva peste gardul oraşului, ori nu ? Ce să nu treacă ?... Că acu, sub nişte tufe lîngă gard, număra ea stelele, iar el floricelele... Şi dete vodă de bieţii păcătoşi şi-i duse seimenii la închisoare la agie... A doua zi, vodă cheamă pe răspînteiaşul cu pricina... — Unde mi-ai fost astă-noapte, de nu te-am aflat la slujbă ? întreabă vodă. Ce-ncape tagadă, cînd punga e-n ladă ?... — Am aţipit, măria-ta, iartă-mă... n-oi mai face. — Jupîn spătare, du pe jupîneasa la bărbatu-său şi-i spune de la mine că femeia sare gardul tîrgului şi ochiul răspînteiaşului n-o vede, că : Nu-i gardul tîrgului Sprijinul căminului ; Bărbatului se cuvine, Ca să scape de ruşine, 81 Să-şi facă gardul acasă Din dragoste mult aleasă. Şi răspîntiaş să fie Singur la a sa soţie ! Ş-apoi, mări, cică de-atunci vodă Alexandru a zis Obşteştii Epitropii : — Cînd o cădea gardul din jurul oraşului, puneţi numai cruci, ca semn de hotare tîrgului, că De gard nu se opreşte Cine la rău se gîndeşte, Dar sigur că sfînta cruce, în cale bună te aduce !... EPISOADE ISTORICE PLUTA DOMNEASCĂ 1 Se întorceau cărăuşii cu poloboacele şi antalele pline de vin nou de la podgoriile din jurul Bacăului, tot pe malul Bistriţei, pe la Roznov spre Piatra. Era dimineaţă de toamnă rece ; aburii din rîu copereau cu măramă subţire de mireasă lunca pe jumătate golită de frunze. Cărăuşii erau la popas sub sălciile de la Budăile de apă rece. Boii dejugaţi, slobozi, căutau iarbă care să le dea forţă pentru drumul ce mai aveau de făcut. Boii or fi găsit sau nu cîteva fire, arse de brume, dar ştiu că în schimb cărăuşii toată noaptea făcură chef la gura antalelor, bînd, după obicei, pentru toţi şi pentru toate, pentru vii şi pentru morţi, şi cînd nu mai avură nume de pomenit, făcură botezul res-teiului, ca să aibă pricină de cumetrie şi de dare de cep nou la vreun alt butoi. Fedeleşul totuşi, la urma urmei, se deşertă, trecînd pe sub buzele însetoşate ale cărăuşilor, cari adormiseră în jurul focurilor, şi ele mijind tot mai potolit pînă se stinseră. Acum răcoarea vie a dimineţei deşteptă pe cei mai subţiri în cojoace. — Haide, mă ! Sculaţi, mă ! E ziuă albă şi mai avem de furcă pînă la Peatra. Şi de n-om ajunge la vremea hotărîtă de paharnicu domnesc, apoi vai de curelele noastre. într-o clipă, la strigătul acesta se deşteptară şi cei mai somnoroşi, adunară boii şi înjugară. De-abia plecaseră de la Budăi, în apa cărora îşi răcoriseră faţa aprinsă de vin, şi iată că unul din cărăuşi aude dinspre Bistriţa ţipete şi larmă, strigăte de ajutor. 85 O fi românul greoi la multe, dar cînd e să dea ajutor creştinului, nu mai stă pe gînduri. Toţi cărăuşii într-un suflet se îndreptară spre locul de unde venea alarma. Privelişte groaznică : O plută, cu cîrma frîntă, încălecată pe o stîncă, era gata să se sfarme şi să piară în volbure şi în nahlapi să se înfunde cei de pe plută. Şi nu era pe plută numai oameni de rînd, ci şi boierime. Un tînăr boier ţinea din răsputeri, în capătul plutei băgată în apă, să nu-i scape din mîni, o frumoasă fată. Dar puterile lui slăbeau din ce în ce, căci cei doi plutaşi rămaseră căţăraţi pe stîncă, de unde nu puteau face un pas măcar pe răpezişul Iplutei care se îneca. Valurile spălaseră tot de pe plută, şi tînărul boier nu mai avea afară din apă decît capul şi mînile. Cu una se ţinea de un gînj care lega bîrnă de ’bîrnă, cu cealaltă susţinea, dasupra volburei, pe frumoasa fată. Cărăuşii, la'vederea spectacolului, se întrebară ce-i de făcut ? — Ce să fie, zise Nagîţ, cel mai tînăr dintre ei ; faceţi ca mine. îşi aruncă într-o clipă cojoacele, îşi fac o sfîntă de cruce şi se azvîrl cinci din ei în apa rece, înotînd voiniceşte spre locul de deznădejde. într-o altă clipă, Nagîţ urmat de Curcubeu sunt lîngă grupul ce se îneca. Ceilalţi trei au sosit la timp ca să ajute celor doi să tragă din volbură pe tînăra păreche, şi o depun pe mal, ca să se întoarcă din nou în ajutorul plutaşilor, să desfacă pluta de pe stîncă şi s-o tragă la mal. De la plutaşi aflară cei cinci voinici cum cei doi mîntuiţi de dînşii nu sunt oameni oricum. Erau înşişi fiica şi fiul lui Ştefan-vodă cel Mare. Care de care să aprinză focuri, să usuce hainele domneşti, care de care se întrebă ce-i de făcut pentru călătoria mai departe a tinerilor. O a doua plută, în care era argalîcul Curţei, se înecase cu puţin mai la deal !... De acolo, pluta domnească, luată de şivoi şi cu cîrmele frînte, nu mai putu să fie oprită decît cînd se izbi de ascuţita stîncă. 86 11 Ştefan cel Mare şi Sînt venise în 1498, octombrie, la Peatra, să tîrnosească turnul Sf. Ioan. Trăsese, cu toată Curtea lui, la casele din nou zidite pentru îngrijitorul monăstirei, în apropiere de măreţul turn, care şi pînă astăzi, deşi schimonosit de restauratori, de măreţia domniei lui Ştefan-vodă grăieşte. Cu măria-sa erau domniţele şi voievodul Bogdan. Acum, mitropolitul şi episcopii sfîrşiseră de două zile toată parada bisericească, şi creştinii adunaţi de prin toate satele judeţului Camenei (Neamţ) împleau rînduri-rîn-duri minunata monăstire, ca să sărute icoana hramului (Sf. Ioan), apoi să admire măreţul turn. Aşteptau în stoluri, pe la porţile monăstirei, doară-doar vor zări măreţul chip al lui Ştefan-vodă. Tinerii, ca tinerii, zburdalnici şi iubitori de lucruri noi : .— Măria-ta, taică dulce, zice domniţa Elena, am văzut astăzi un şir de plute scoborînd pe Bistriţa. Ce minunată trebuie să fie călătoria pe plută, dă-ne voie să mergem pînă la Roznov. Cum să refuzi o plăcere atît de nevinovată, cînd eşti tată şi ţi se cere de fetiţa ta între două dezmierdări ? Cu pitacul domnesc către starostele de cherestigii, cu pecetea mică, roşie, a lui vodă, domniţa alergă la voievodul Bogdan, care-1 trămjte printr-un copil-de-casă la staroste, adăogînd că, încă astă-noapte, fiind lumină de lună plină, două plute să fie gata, plute de bîrne împodobite cu ramure de brazi şi cu pod de dulapi noi. Mai încape vorbă ? — încă înainte de ceasul hotărît, plutele erau gata, cu cîte un rînd de plutaşi aleşi pe sprinceană. Personalul de serviciu se sui pe una din plute, însoţit de buciumaşi, surlaşi şi trîmbiţaşi. Pe cealalată plută luară loc numai domniţa şi voievodul Bogdan — şi, în uralele tuturor celor de faţă, plutele alunecară sub presiunea voinicilor cîrmaci şi răpede dispărură din vederea însoţitorilor, auzin-du-se numai în soroace ziceri din bucium, aduse pe aripele vîntului. Măria-sa Ştefan-vodă, care şi el venise la mal, se întoarse la egumenie, să-şi cate de trebile domniei, că nu una, 87 ci multe împresurau, pe vremile acelea, pe stăpînitorii Moldovei. Plutele înaintau aurite de lumina lunei, cîntările de pe cea din urmă nu încetau de a stîrni ecourile dealurilor păduroase. Din cînd în cînd, păsări de noapte treceau pe dasupra plutelor, şi cîrmacii îşi făceau cruce zicînd : — Doamne, apără-ne de rău ! Auzi coabe ! Fără nici o grije, domniţa se lăsa cu totul cuprinsă de plăcerile plutirei şi, în blănile sale de samur, nu simţea asprimea crescîndă a răcorelei, fixînd cu nesaţiu privirea în tabelul mereu schimbător şi mereu frumos ce se desfăşura odată cu înaintarea plutei. în extazul ei, abia îşi mai aducea aminte că lîngă dînsa se găsea un frate iubit. Acesta, la vîrsta care era şi cu educaţiunea ce primise, vedea lucrurile şi oamenii prin alţi ochelari decît Elena ; el la alte se gîndea... cînd, deodată, pluta din urmă se sparge de un ascuţiş de stîncă. Strigătele, ţipetele sunt zadarnice. Ce ajutor putea să mai dea două tinere odrasle de domn şi doi plutaşi, cari' nu puteau părăsi cîrma plutei domneşti ? Domniţa era adînc emoţionată, dar voievodul strigă : — înainte, Roznovul este aproape, le vom trămite ajutor de acolo. Dar ceasul rău nu alege de-i domn sau simplu muncitor acel pe care îl loveşte. Nu la mare distanţă de la locul spargerei plutei servitorilor, se întîmplă sfărîmarea plutei domneşti. UI Nagîţ, pe cînd ceilalţi se întrebau ce-i de făcut cu domniţa şi cu Bogdan-voievod, ajutat de alţi doi-trei, dau jos butea cu vin din carul său şi, aducînd de pe la cărăuşi ce mai brumă de fîn aveau pentru vite, găteşte loc de şezut, comod pe cît se poate într-un car mocănesc, şi strigă cărăuşilor : — înjugaţi, bre ! Apoi, îndeamnă pe domniţa şi pe voievod să se urce în car : — De, măriile-voastre, nu-i leagăn domnesc cu roţi aurite, dar să fiţi măriile-voastre sănătoşi şi vă veţi aminti odată cu plăcere că aţi călătorit cîteva ceasuri cum călătoreşte ţăranul o viaţă întreagă. — Isteţ român, zice domniţa către fratele său, cuibă-rindu-se cît puteau mai bine în carul mocanului. Şi Nagîţ, deschizînd şirul carelor cărăuşeşti, pline cu poloboace de vin, se întoarse către domniţă şi voievod, îşi scoase căciula şi, cu un ton glumeţ, zise : — Mai bun vin am eu în car decît toţi ceilalţi... IV Cînd era pe la amiazi, de se părea soarele un punct jle foc pe turnul de la Sf. Ioan, numai ce bătu la poarta monăs- tirei, cea despre Borzochian : — Deschideţi ! striga cărăuşul Nagîţ, că soseşte vinul domnesc ! Porţile de dădură în lături şi, unul după altul, carele cărăuşeşti intrară în curtea monăstirei. — Ce este ? întrebă măria-sa vodă, privind pe la fereastră. In acel moment, carul lui Nagîţ ajunsese la scară şi vodă recunoscu în el pe copiii săi iubiţi. El descinse să-i primească. în cîteva clipe, totul se lămuri. — Nagîţ — zice vodă — tu şi ai tăi aţi fost oameni vrednici. Pe tine şi pe cei cari cu tine aţi scăpat pe dom- niţa şi pe Bogdan-voievod vă fac răzeşi. Lunca şi sfoara de pămînt din jurul ei, unde aţi poposit astă-noapte, a voastră să fie, ocină în veci. Iar voi, cei cu poloboacele, răfuiţi-vă cu pimnicerul Curţei. — Păi să vezi, măria-ta, hîtrul de Nagîţ ne-a zis aşa : Veniţi şi voi cu carele cu vin domnesc. Pînă s-o învechi al vostru, de l-o putea bea de leac rumânul, veniţi de gustaţi vin străvechi, dătător de viaţă : să sărutăm mîna măriei-sale, ca buni tovarăşi ce-mi sunteţi. Şi pe rînd sărutară mîna lui vodă, iar măria-sa Ştefan cel Mare şi Sînt zise : — Dacă-i aşa povestea, apoi cum voinţa mea este ca monăstirea ce am zidit şi sfinţit aci să nu rămînă stingheră pe lume, ca a lui Alexandru-vodă, unchiul meu, vă dăruiesc vouă dealul domniţei Elena, de la coada Petricicăi pînă din- 89 colo de Borzochian. Să vă faceţi aşezări pe el şi să fiţi rirgoveţi cinstiţi ai Camenei (Petrei). Descinzînd din car, domniţa Elena întrebă pe Nagîţ : — Eşti însurat ? — Din cîşlegile trecute, măria-ta. — Ia contăşul ăsta cu blană scumpă şi salba asta de nestimate şi le du nevestei tale. Şi cînd Dumnezeu vă va dărui un prunc, la mine să veniţi să-i fiu naşă. Bogdan-voievod împărţi galbenii din punga sa, nu numai la mîntuitorii lor, ci şi la ceilalţi ţărani... ba nu, acum tîrgoveţi, zicîndu-le : — La Peatra se cheamă aci, în limba moldovenească. Zid de peatră să fiţi voi cînd duşmanul ţărei va îndrăzni să răzbească într-acoace. Şi d-atunci, în hrisoavele lui Ştefan-vodă, ispravnicii de Neamţ, de care ţinea Camena, erau pomeniţi îndată după ai Sucevei şi ai Hotinului. , Numai ce sosi şi starostele de cherestegii, care plîngînd zise lui vodă : — Măria-ta, am ales cele mai tari plute şi dălcăuşi neîntrecuţi, dar cînd e ceasul rău, n-ai ce face. Oamenii măriei-tale cu toţii sunt scăpaţi. Nu vor întîrzia să sosească, dar ce mă fac eu, sărmanul, cu preţul plutelor, fiind străine ? — De cînd, măre, la domnia lui Ştefan-vodă a rămas păgubaş şi nedreptăţit un moldovean ? Şi cămăraşul domnesc plăti îndoit preţul plutelor, şi cărăuşii descărcară vinul în pivniţele domneşti, fără să li se ţină în seamă măcar vinul irosit1 cu botezul răsteiului. 1 în textul de bază : ivosit (n. ed.). 10 AN BOGDAN MOVILĂ ŞI VENEŢ1ANA O broşură italiană tipărită la Padova în 1880 de Leon Wollemberg, cu titlul : Nozze Mendl-Basevi, aduce — cine ar putea crede ? — şapte documente cari se referă la un episod din viaţa unui domn al Moldovei, foarte puţin cunoscut, şi care episod, prin înlănţuirea evenimentelor, alcătuieşte un adevărat roman. O să cerc să aduc o prescurtare din acest roman. ★ Ne spun cronicele noastre cum vestita doamnă a lui Iri-mia Movilă, cu ajutorul ginerilor ei poloni, izbutise un moment să alunge, după războiul de la Tătărani, din tronul Moldovei, pe Ştefan Tomşa-vodă, şi intrase triumfătoare la Iaşi, împreună cu minorul său fiu, Ioan Bogdan-vodă. Şte-fan-vodă se retrase în Ţara Muntenească, la Radu-vodă, şi de aci răzbeau oamenii lui pînă la Bîrlad şi pînă la Vaslui, respinşi însă de leşii din oastea doamnei Elisabeta, văduva lui Irimia-vodă. Aceasta luase reşedinţă în Iaşi, cu fiul său Bogdan, „însă Divanurile toate erau prin Nistor Ureche vornicul". Aproape un an ţinu această domnie, pînă ce Poarta tră-mise pe Skinder-paşa de Silistra în contra doamnei Elisabeta Movilă, hotărînd izgonirea ei şi dînd tronul Moldovei lui Radu-vodă, feciorul lui Mihnea-vodă. Skinder-paşa bate oastea polonă a doamnei Elisabeta la Dracşani, în jud. Hîrlău. Am publicat în 1887 o inscripţie păstrată la monăstirea Suceviţa din Bucovina, aceea cu care Tudoraşcu Urechiă, nepotul lui Nestor Urechiă, a depus 91 la zisa monăstire o tristă suvenire de la nenorocita doamnă Elisabeta. Ce era acea suvenire ? Doamna şi iiul ei Bogdan căzură în război pe mînile lui Skinder-paşa. Inscripţiunca amintită spune, ca şi cronica lui Miron Costin, că „Doamna la mare ocară a ajuns, de care singură a mărturisit către boieri ; trecînd cu rădvanul, văzînd pe boieri şi lăcrimînd a zis : «Boieri cinstiţi, m-a ruşinat păgînul !» Şi atunci, tunzîndu-şi cosiţele sale şi plîngînd cu jale amară, a rugat pe un nepot al lui Nistor Ureche, anume Tudoraşcu... care sta cu alţi boieri : «Să binevoieşti a duce acest păr la monăstirea noastră Suceviţa, că nu m-am învrednicit a fi cu răposatul la un loc, şi după moarte măcar acest păr să fie de pomenire»." Cronicile noastre spun apoi că pe doamna a trămis-o Skinder-paşa la împărăţie „şi a căzut după un agă turc pînă la moartea ei“. Iar despre fiul ei Bogdan, Miron Costin adaogă că „s-a turcit şi că ajunse la împărăţie de era capegi-paşa". ★ Documentele din Nozze AlendI-Basevi privesc pe nenorocitul Bogdan-vodă şi, în parte, pe mama sa, doamna Elisabeta. Mîndra doamnă, din familia ilustră a Ceamartorilor din Transilvania, ajunge în haremul lui Iusuf-bev, cumnatul lui Omer-aga, şeful seraiului împărătesc. Bogdan călătoreşte prin Europa. Aşa, la 21 septembrie 1599, îl aflăm la Brunswig. Călătoria aceasta nu o face de plăcere, ci solicitînd ajutoare pecuniare şi morale de la capetele coronare europene. în 1599 Bogdan era la Veneţia. Acolo nu era cu totul străin, căci poseda, după maică-sa, doamna Elisabeta, legături de sînge cu ilustra familie Zuanne Zâne. într-o zi, Bogdan, reven.’nd la gazdă, după cc ascuhasc leturghia în minunata catedrală de la San-Marco, zite lui messer Zuanne : — între surorile de la monăstirea Corpus-Domini, care se allau astăzi în biserică, am văzut una de o frumuseţe rară. Dar ce-i mai curios este că seamănă cu portretul cc am văzut în casă la Iusuf-aga la Constantinopol, atît numai ca portretul este al unei fete mai tinere cu cîţiva ani decît sora de 92 la Corpus-Domini. Ce fericit aş fi să pot vedea de aproape drăgălaşa această fată. Nu trecură multe zile şi stariţa de la Corpus-Domini, însoţită de sora Elena, vizita pe messer Zuanne, după îndemnul acestuia, care-i scrisese că o rudă a sa pare că ar putea să dea informaţiuni despre familia sărmanei orfane. Bogdan rămase uimit văzînd de aproape pe Elena, dar şi mai mirat cînd de la stariţă află cum tînăra fată a fost răpită acum 4 ani de corsari în Marea de Marmara şi apoi răscumpărată la Veneţia din fondul de binefaceri al Repu-blicei, şi cum, botezată cu numele de Elena, copiliţa de atunci a rămas sub îngrijirea maicei Honorina de la monăs-tirea Corpus-Domini. Mai mult decît oricînd, Bogdan găsi asemănări între frumoasele trăsături ale feţei Elenei şi ale medalionului, făcut de un meşter italian la Constantinopol, al fetiţei lui Iusuf-aga. Cu prima ocaziune, Bogdan tramise înştiinţare vitregului său la Constantinopol despre descoperirea făcuta, şi răspunsul nu întîrzie să sosească, răspuns plin de voioşie, căci Iusuf recunoscu în notele date de Bogdan pe propria sa fiică. Elena însăşi îşi amintea de casa paterna, şi povestirile ei către Bogdan nu mai lăsau acestuia nici o îndoială că Elena de astăzi era identică cu Fatme dc acum 4 ani. Decît, tot povestind lui Bogdan peripeţiile vieţei sale, Elena băgă de seamă că Bogdan nu le mai auzea, ci avea numai ochi pentru a o vedea şi a o iubi... Şi se iubiră. Dar la Veneţia nu era numai Bogdan care să fie admirat pe frumoasa Elena, cînd, împreună cu celelalte surori, trecea pe piaţa San-Marco, ca să meargă, conduse de bătrîne călugăriţe, în zile de sărbători mari, să asculte oficiul în marea catedrală. Nu se afla june, simţindu-şi mustaţa mijind la buză, care să nu fie distins dintre toate surorile pe Elena. Unul cu deosebire, Giovanelli Sforza, străin Veneţiei, era dintre admiratorii Elenei. Acesta, simţind în Bogdan un rival, începu a răspîndi zgomotul că Bogdan nu era creştin, ci turc. între acestea, o activă corespondenţă era schimbată între Bogdan şi Iusuf-aga. Doamna Elisabeta, cît află despre relaţiile fiului ei Bogdan cu Elena, şi cum Elena nu este alta decît Fatme, pe dată în mintea sa ageră închegă un plan, care, după credinţa sa, putea să readucă la tronul Moldovei 93 pe fiul ei. A însura pe Bogdan cu Elena era a-şi asigura sprijinul lui Omer-aga, capul seraiului împărătesc, pentru izbînda lui Bogdan. în adevăr, nu întîrzie şi fostul şi actualul repre-zintant al Veneţiei pe lîngă Poarta Otomană de a interveni, după stăruinţele lui Omer-aga, cumnatul lui Iusuf-bey, pe lîngă dogele, în favoarea lui Bogdan. Acesta cerea permisiunea pentru sora Elena de la Corpus-Domini de a ieşi de acolo şi a ‘se mărita cu el. Giovanelli Sforza nu perduse nici el timpul, şi din Constantinopol şi de pe unde putu, adunase dovezi că Bogdan nu mai era creştin, ci mahomedan. Ştirea asta, răspîndită de rivalul lui Bogdan, străbătu pînă în monăstire şi deveni o pedică din cele mai mari la mai departe întrevedere între Elena şi Bogdan. Gerolamo Capello, fostul bail, şi Gradenigo, noul reprezintant al Veneţiei la Constantinopol, în 27 decembrie 1599, scriu dogelui că Bogdan e cu adevărat cristianissimo. Capello afirmă că l-a ţinut în casă la el 2 ani, apărîndu-'l contra neamicilor săi, deci îl cunoaşte bine, şi că de nu ar fi creştin, nici nu ar putea fi pretendent la tronul Moldovei, pe care nu se pot urca decît creştini. Prin urmare, este demn de toată favoarea dogelui, cu atît mai mult că este înrudit prin sînge cu ilustrissimus messer Zuanne Zâne, din Senatul republicei. însuşi Bogdan scrie dogelui, în 26 decembrie, că se află în Veneţia de mai mult timp şi caută să dezmintă afirmaţiu-nile lui Sforza şi altor neamici ai săi că el s-ar fi turcit şi că are în gînd numai să înşele pe Elena, s-o ducă la Constantinopol ca iar s-o facă mahomedană. -Bogdan zice că primeşte a nu scoate afară din Veneţia pe Elena, decît după ce îşi va redobîndi tronul Moldovei, lăsînd-o în casa lui Zanne împreună cu sora sa. Pretendentul la tronul moldav, ori clironomis tis Bogdanias, cum îşi zice însuşi, aminteşte şi el dogelui că de n-ar fi creştin n-ar putea pretinde. tronul. Omer-aga interveni şi el pe lîngă doge în favoarea lui Bogdan, afirmînd că acesta e de legea dogelui şi în strînsă legătură de sînge cu una din principalele familii ale republicei.1 Recomandaţiunile din Constantinopol, de la creştini şi turci, rămîn fără efect. Elena, oricît iubea pe Bogdan, sub influenţa morală a stariţei monăstirei, refuză să se mărite, 1 Aceste 2 documente se găsesc şi în Hurmuzache, voi. III. 94 şi Senatul veneţian constată, ca răspuns la cererile din Con-stantinopol, că sora Elena a încetat de a mai putea să iasă din monăstire, că dînsa nu mai se cheamă Elena, ci Deodata (dată lui D-zeu) „sodisfacendo in questo modo alia bonta della sua conscientia et obedendo all’intentione publica ch’e stata di liberar-la dalie insidie di Giusuf-aga, suo padre et Omer-aga, suo zio, che la invitavano ad andare â Constanti-nopole con speranzi di gran fortuna f 1. Giovanelli Sforza birui astfel pe nefericitul Ioan Bogdan-voievod, rivalul său, dar nici el nu putu dobândi de la monăstirea Corpus-Domini să iasă în lume mieluşeaua lui D-zeu. Sforza se duse din Veneţia în alt oraş al Italiei, unde află consolare la închipuita durere ce-i cauzase un amor neîmpărtăşit de maica Deodata, iar Bogdan Movilă căută zadarnic mai multe săptămîni mijlocul de a revedea pe adorata inimei lui. într-o seară, Bogdan stătea adîncit în amare gînduri, pe o bancă în piaţa San Marco, privind cu ochii sufletului în direcţiunea în care pentru prima dată văzuse pe Elena cu surorile din monăstirea Corpus Domini. O maică bătrînă se apropie de el şi-i zice : — Eşti principele Bogdan ? Nu mă înşel ? Junele tresări răspunzînd afirmativ. Călugăriţa îi dete un plic şi, fără a mai adăsta o vorbă de răspuns, dispăru. Bogdan deschise plicul. înăuntru era o şuviţă de păr negru şi o hîrtiuţă pe care erau scrise aceste vorbe : „Uită-mă ! Nu mai sunt fata lui Iusuf, ci Deodata monaca.. Acest păr este din cel adus jertfă la altar de Elena ta." Lacrimile podidiră pe nefericitul amant. El sărută nebun părul iubitei, ascunzîndu-1 apoi pe inima-i zdrobită. ★ A doua zi, la 7 aprilie 1600, consilierii republicei, şi anume : Vincenzo Capello, Bernardo Thiepolo, Niclo Dona-do, Marc’Antonio Memmo, Marc’Antonio Erizzo şi Mattio 1 „...Satisfacînd aşa bunătatea conştiinţei sale şi ascultînd de dorinţa publică, care era de a o mîntui de insidiile lui Iusuf-aga, tatăl său, şi a lui Omer-aga, unchiul său, cari o îndemnau să meargă la Constantinopol, cu speranţă de mare noroc." 95 Zanne, chiar ruda lui Bogdan, ţineau sfat în Senat şi scriau reprezintantului republicei la Constantinopole următorul act: „Drept răspuns la intervenirea ce ai făcut, după stăruinţa lui Omer-aga în favoarea căsătoriei nepoatei lui cu voievodul Bogdaniei, vei spune că ne displace a nu putea să-i satisfacem dorinţa, fiindcă fetiţa s-a călugărit în monăstirea Corpus Dei şi nu mai e posibil ca să iasă de acolo (non e piu posibile che lei esca di la) mai ales că este foarte constantă in voler continuare quella vita spiritual. Să-i spui aceasta cu atîta rezoluţiune, ca să nu-i mai dai ocaziune de a mai stărui în viitor." Totodată Senatul acordă maicei Deodata o dotă în bani pentru susţinerea ei în monăstire. ★ Bogdan îmblă ca un nebun toată noaiptea prin stradele strîmte şi întortocheate ale Veneţiei. în dimineaţa zilei următoare, nişte gondolieri, văzînd cum un om se aruncă în canal, la Giudeca, alergară a-oolo cu bărcile şi-l pescuiră. Era bietul Bogdan-voievod. Gondolierii-! îngrijiră şi-l readuseră la viaţă... — A ! tu, Doamne al creştinilor, mi-ai răpit scumpul odor al inimei mele, zicea, cîteva zile după aceea, Bogdan, deplin însănătoşit — apoi revinit la sine : deviu fiu lui Iusuf-aga... Şi plecă din Veneţia pe primul vas care se îndruma spre Constantinopole, unde avea să ajungă, cîteva luni după aceea, „capigi-başa". LOGOFĂTUL BAPTISTE VELEL1 Episod iîtoric din sccolul XVII PROLOG 1 Pe la începutul secolului al XVII (1631), tronul ţării trecuse sub Alexandru Radu, fiul lui Radu, domnul României. Acesta abia domni cinci luni şi nevrednicia ce i se impută, sau poate (şi-i mai dc crezut), influenţa care începuse a întinde mreajă pe lîngă Curtea suzerană, aduse detronarea lui şi reîntoarcerea lui Alexandru Uiaş, acel fidel portret în miniatură al domnilor fanarioţi, cari curînd aveau să împingă biata Moldovă la căderea ei morală şi materială, din care nici astăzi nu se poate ridica cu deplinătate. La auzirea fatalei ştiri că Poarta denumise domn pe Alexandru, ca un fior de moarte trecu prin toate inimele. „O ! veche biată mq.şie ! (patrie) strigau boierii adunaţi în sfat, vine vermele să-ţi roadă inima !" Dar ei nu se mulţă-meau, văzînd furtuna ce-i ameninţa, de a se mîntui fiecare pe sine, ca, apoi, puind căciula pe o ureche şi, din loc de siguranţă, privind nenorocirile ce cotropesc pe ceilalţi, să-şi bată peptul cu pumnii, văicărindu-se asupra soartei acelora ş-a patriei... Nu ! ei, înainte de a gîndi la sine, gîndeau la obştea românilor, înainte de a gîndi să-şi mîntuie moşioara, gîndeau la chipurile cum vor putea mîntui patria !... Deci toţi boierii se sfătuiră, ce vor face ? O solie alcătuită din cei mai însemnaţi dintre ei fu trimisă la Constan-tinopole ca să refuze din partea întregei ţări pe Alexandru Iliaş. Cînd am zis că fu trimisă o solie, aş fi trebuit să zic : o turmă menită martirismului ! Cine nu ştie cîte ruşinoase umilinţi $i necazuri nu suferiră solii de la o Curte cum era acea turcească pe atuncea ? Şi, totuşi, cu o adevărată iubire de patrie, ei se aşteptau la toate, încă pornind din ţară, însă ei vroiau, cu orice preţ ce i-ar privi numai pe ei, să 97 mîntuie pe fraţii lor rămaşi în ţară de Alexandru şi de pozderia de greci cu cari el era gata să năpustească de la Constantinopole. Rezultatul acestei frumoase şi nobile ambasade fu de tot neînsemnător. Bravii boieri se' returnară în patrie, aducînd cu sine, pe lîngă încredinţarea Curţei că Iliaş astă dată se va purta bine, şi o îndoită ură şi sete -de răzbunare, nu atît însă asupra Porţei, cît asupra lui Iliaş cu ai săi, cari, prin infame machinaţii, provocaseră ,rea-tratarea lor în Constan-tinopole. Strigătul unanim al boierilor din ţară, la istorisirea tristă ce le făcură solii lor de cele ce li se întâmplaseră, fu : Să murim sau să scăpăm de împilători ! Dar, între aceste, .Iliaş, însoţit de ai săi şi de oştire, intrase în ţară. Timpul, prin urmare, era prea scurt ca boierii, înainte de intrarea' lui în capitală, să poată pregăti o oaste cu care să-l respingă. Ei, dară, se liniştiră, fiecare pe la postul său, sau, cel puţin, se părură liniştiţi. Să lăsăm acum pe Alexandru cu toţi grecii săi instalîn-du-se in trebile guvernului ; să nu vorbim nici de ticăloşiile ce făptuiră cu toţii chiar de la păşirea lor în ţară ; să nu pomenim, pentru deocamdată, nici de faimosul dintre ticăloşi, ministrul Baptiste Veleli, marele credincios al lui Iliaş, ci să ne transportăm aiure. Dacă cetitorul meu va merge cu mine pe drumul ce duce din Iaşi la Bacău, dar care nu e drumul mare, ci acel ce se cheamă prin frînturi, un drum pe care îndestul de bine l-a botezat ţăranul moldovean ca să nu am trebuinţă de a mai spune ce fel de drum e ; dacă, zic, cetitorul meu m-ar întovărăşi şi ar face cu mine vro şase oare de călătorie tot în fuga calului, el ar întîlni într-un punct unde drumul se cruceşte de ,un alt drum, astfel că formează o cruce, la umbra unui mare şi stufos stejar, trei călători — de călători luîndu-i după murgii cei voinici ce pasc pe lîngă ei. îmbrăcaţi cîtetrei în vestminte ţărăneşti, ei au, cu toate aceste, în fizionomia lor, în manierele lor, un ce carele te face a crede că costumul ce port nu e acel al poziţiunei lor sociale. Noi vom lua convorbirea lor de acolo de unde am găsit-o, dînd de dînşii. — De nu era Constantin Aseni, noi eram perduţi ! zisese cel mai bătrîn din ei. 98 — Aşa, jupîne Buhuşe, răspunde cel mai june ; de nu era el, ca să ne vestească ticăloasele lui planuri, cu bună seamă curînd n-am mai fi văzut nici lumina soarelui, nici jupî-nesele. — Nu e mulţămit, continuă al treilea din ei, care, în privirea vîrstei, ţinea mijlocul ; nu-i mulţămit cîte pagube ne-au făcut de cîteva săptămîni, de cînd e în scaun, acum ar fi vrut, ticălosul, să ne mănînce şi zilele. — Hai să i le mîncăm noi lui, hatmane Săvine ! strigă mai junele. — Aşa ! să i le mîncăm noi lui ! repetă cu el cel mai bă-trîn, pe carele-1 numiseră Buhuş. — Să scăpăm biata moşie de lăcuste, vornice Lupu! adaogă către cel mai june hatmanul Săvin. — Ascultaţi, zice Lupu, după cîteva minute de gîndire ; nu trebuie să vorbim ca copiii, ci trebuie să ne înţelegem bine cu toţii, să ne pregătim, să răzvrătim cu încetul şi în taină ţara... şi, într.-o zi mergem cu toţii... — Şi să moară Iliaş ! întrerumpe iutele hatman Săvin. — Aşa, boieri ! aşa, boieri ! urmează bătrînul Buhuş : jupînul Lupu înţelepţeşte grăieşte ; trebuie să fim bine pregătiţi, ca nu cumva, apoi, venind turcul cu mînie, să facă rău ţării, şi, astfel, în loc s-o mîntuim, mai rău s-o ticăloşim ! — Ascultaţi, boieri ! D-ta, jupîne Buhuşe, şi d-ta, jupîne Săvine, juraţi d-voastră că nu-ţi trage unul hăisa şi altul ceala ? — Jurăm, pe viul D-zeu sîntul. — Dacă-i aşa, boieri, să nu mai perdem timpul ; haideţi să ne vedem un cescuţ de jupînese, să ni le aciuim lâ loc bun, cu multul, puţinul ce ne-a dat D-zeu... — Da de ce aşa, jupîne Lupu ? curmă hatmanul Săvin. — Pentru ca să nu ni le găsească ticălosul acela de asupritor. — Şi după aceea ce facem ? întreabă Buhuş. — Deodată ne ducem pe la toţi boierii şi boiernaşii de pe la ţară, de-i sfătuim să se răzvrăteze, năimim flăcăi sine-ţaşi, rădicăm Vrancea, lipcanii, seimenii, şi apoi Dumnezeu ne-a povăţui şi ne-a ajuta... Haideţi, boieri ! — Haideţi ! 99 Şi tustrei pun frîul în capul sirepilor lor şi mi se arunc pe ei. — Staţi ! strigă Buhuş, în momentul ce caii nerăbdători erau să pornească. — Ce este ? — Să mai jurăm încă o dată : să murim, ori moşia s-o mîntuim din ghearele fiarei. — Jurăm ! jurăm pe numele viului şi sîntului D-zeu, strigă Lupu şi Săvin, rădicînd ochii spre cer şi făcîndu-şi cruce. — Nu-i destul, adaogă Buhuş, nu-i destul ; d-ta, jupîne Lupule, să ne fii căpetenia noastră, că eşti om tînăr şi înţelept ! — Aşa, strigă şi Săvin ; d-ta, jupîne vornice, să ne fii căpetenia. Apoi, fiecare apucă cîte unul din cele 4 drumuri lîngă care se odihniseră şi, asemenea visului, dispar pe zmeii lor din Bugeag. Iar Lupu, oprindu-se la cîţiva stînjeni din drumul ce apucase : — Să le fiu căpitan ! zise el, căutînd să-i mai deosebească prin pădurea în care intraseră amîndoi ; să le fiu căpitan ! Cît mai mult aş fi dorit să le fiu altceva ! Dar domn, de ce nu ?... Şi purcede şi el ca o săgeată în o direcţie opusă cu a acelor doi boieri. II Lăsînd acum, pentru cîteva minute, pe vornicul Vasile Lupu să călătorească singur, vom sta sub stejar, ca să facem mai de aproape cunoştinţă, nu cu Buhuş ori Săvin, ci cu Lupu, carele e unul din principalele personage ale nuvelei ce ne-am propus să istorisim. Cu vro 30 ani mai în urmă, într-un sat mic de lîngă tîrgul Peatra, un sat carele şi pînă astăzi ş-au păstrat numele său vechi de Oşlobeni, într-o joie de vară, era o mişcare extraordinară. Fete mîndre ca primăvara, cu flori în cosiţe, cu cămaşe cu altiţe, flăcăi, păunaşi traşi prin inel, neveste cu flori albe în păr, ori cu ştergare, toate şi toţi din sat alergau la curte în vestminte de sărbătoare, cu bucuria în 100 inimă şi cu veselia pc faţă... căci acolo, pe iarbă,-i aştepta danţul şi glume. Străinii cari ar fi venit în ziua aceea în sat n-ar fi aflat nici pe baba cea mai încovoiată şezînd pe cuptorul ci ca după obicei şi ar fi fost silit să creadă că a fugii toi satul dc vro groază, ori că-i vro mare întîmplare la curtea boierească. în faptă, acole, fesuroşii de pe cerdacul dc dasupra pivniţei trăgeau din vioare hori, ce scotca din minte pînă şi pe babe, încît se prindea şi ele între fetele ce băteau cu călcîiul pajiştea de lîngă prispa curţei... Acolea, ciobănaşul sună din cimpoi ; dincolo, mai mulţi moşnegi spun istorii d-ale lui Ştefănică-vodă cel Sînt. Toate feţele sunt pline de bucurie, căci stăpînul, paharnicul Lupu, este şi el plin de bucurie : jupîneasa lui i-a dat un fecior, frumos ca un luceafăr, un fecior, cel întîi născut ! Dacă cineva ar fi intrat din tindă în vro cameră, ar li dat numai dc mese întinse, de boieri cu barbe lungi şi albe, cu cioboate galbene, cu meşii, cu işlice şi fesuri roşii, cu şaluri de taclit, cu blăni de samur... şi toţi închinînd pahare în sănătăţi nesfîrşite... în vremea aceasta, într-o cămară mai mică din fundul tinzei, era lehuza ce-şi alăpta copilul ei, pe cînd o babă neagră şi slută, o ţigancă, ţinînd în zgră-bulita ei mînă mîna cea gingaşă şi plăpîndă a pruncului, îi proorocea o soartă foarte norocoasă. — Aoleo ! zicea ea, jupîneşică, stăpînica mea, o să ajungă la mare boierie !... O să ajungă la domnie ! Ei bine, acest prunc, căruia o babă, într-o zi, îi menea (doară jupîneasa i-a da ceva mai mult) o poziţiune aşa de strălucită, era vornicul Vasile Lupu, călăreţul nostru. La venirea lui Alexandru Iliaş pe tronul ţării, noi îl găsim în toată floarea bărbăţiei. De cîte ori citesc vro baladă, de acele cu adevărat frumoase improvizaţiuni de-ale poetului român, şi de cîte ori în ele întîlnesc vreun flăcăiandru de care se tem zmeii, un românaş cu fruntea naltă, cu faţa deschisă, cu sprînceana îmbinată, cu ochiul ca mura cea coaptă, de atîtea ori îmi pare că poetul, autorul baladelor, vrea să-mi vorbească dc Vasile Lupu, astfel de mîndru român îmi era el în privirea fizică ; dar Vasile nu era mai puţin perfect şi în privirea morală. El, către regularitatea trăsăturilor feţei sale, adaogă şi acel aer de bunătate, care vădeşte că vine din o inimă aleasă, lucru ce ipocriţii niciodată nu vor şti face. Mîndra lui 101 sprinceană, nalta lui' frunte erau de două ori mai mîndre cînd exprimau fermitatea, voinţa cea neurnită a unui suflet tare... Aşa, Lupu,- înzestrat de un mare spirit organizator, foarte ager, şi de o cumpănire, de o înţelepciune greu de aflat în mulţi din boierii secolului său, se părea destinat numaidecît de providenţă la lucruri mari. Cine l-ar putea oare descrie mai bine decît Miron Costin, cînd zice de el că e : „ca un leu şi la fire şi la trup". Lupu, de june încă stăpînul unei averi foarte mari, crescută încă prin însoţirea sa cu o jupîneasa din familia Bocioc 1, era unul din cei mai însemnaţi boieri ai ţării ; influenţa luij şi ca bogat,şi ca boier de omenie, mult înţelept la sfaturi, era nemărginită, şi asta îl ajuta foarte mult în toate planurile sale. Atît cît am spus, să ne ajungă despre trecutul lui ; să-l urmăm acum în drumul ce au apucat. După cîteva mici popasuri, la umbra vreunui arbore, sub care mînca ceva din merindele ce avea în desagii de la oblîncul şelii, Lupu, îndeseară, cînd soarele dăduse după munte, intră într-un tîrguşor mic, alcătuit din cîteva sute de case de lemn şi cîteva dughene cu tărăbi coperite de fel de fel de mărunţişuri, şi, înfundîndu-şi căciula lui ţurcă-nească tocmai pe ochi, pişcă calul cu vărguţa şi, după ce coti cîteva uliţi şi hudiţi din acest tîrguşor al Romanului, intră într-o ogradă, unde se afla o casă curăţică, cu cerdac de scînduri pe pivniţa dedesubtul casei, după moda de atunci ; ş-apoi el descălecă, îşi legă calul de un stîlp al cerdacului şi intră. Să intrăm şi noi cu el. într-o cameră văruită şi cu vărgi de humă, pe unul din lungile divanuri ce o împle de la un capăt la altul, sta o jupîneasă, astfel judecînd-o după îmbrăcămintea ei, compusă din un fes alb cu canaf negru de mătasă pe cap, împrejurat de o singură coadă de păr, ce făcea un mîndru contrast cu albeaţa fesului, o fermene toată cusută cu fir şi o fotă foarte bogată în cusături. Toaleta ei era foarte scumpă şi frumuseţea ei foarte rară ! Aceasta era jupîneasa vornicului Lupu. în momentul in-trărei bărbatului, ea legăna într-o albie pe o copiliţă, cîn-tîndu-i cîntecul cel nemuritor : Nani ! nani ! 1 Vezi Miron Costin, faţa 283. 102 — A ! dragul meu ! drăguţul meu ! strigă ea după ce privi cîtva pe bărbatul său, ce-i zîmbea de lîngă uşă. Bine ai venit! Şi, sărind din locul unde stătea, se aruncă de gîtul lui Lupu. — Da ce însemnează straiele aceste în care te văd ? întreabă ea, după ce-şi mai alină bucuria că-şi revăzuse'soţul, după trecerea de vro trei luni de cînd el nu venise pe acasă, trimis fiind de ţară la Constantinopole. — Draga mea, însemnează că, fără de ele, poate acum nu m-ai mai vedea, căci ticălosul de Iliaş a pus spioni să mă afle şi să mă ucidă. — Să te ucidă ? ah ! şi nu se teme de D-zeu ? să te ucidă pe tine, tata Ruxăndiţei. — Şi jupîneasa trăgea cu dragoste spre albie pe soţul ei, carele, în bucuria de a o îmbrăţişa, uitase de copiliţa ce-i dăruise D-zeu în lipsa lui. Lupu, împrejurînd cu mîna talia soţiei sale, priveşte copila dormind cu somnul cel îngeresc al vîrstei sale. în fiecare trăsătură a feţei copilei, el recunoaşte cînd pe jupîneasa sa, cînd pe bunica lui. Cu un cuvînt, bucuria lui Lupu era bucuria oricărui părinte bun din orice parte, de lume, de la orice naţiune, cît de civilizată sau cît de barbară... Şi, cu atîta mai mult se bucura Vasile, că de cîţiva ani, tocmai de la naşterea lui Ionică, ce-i trăia, el neîncetat dorea să aibă o copiliţă. Două zile se strecurară apoi, zile pe care Lupu, nearătîn-du-se la nime în tîrg, dempreună numai cu soţia sa, le întrebuinţară la strîngerea la un loc a tot ce aveau mai scump în odoare ; apoi, săpînd el însuşi sub vatra hornului o groapă, le ascunse pe toate, puind ţărîna la loc. A treia zi, des-dimineaţă, vizitiul aştepta cu rădvanul la scară. Pînă a nu zări soarele, vornicul îmbrăţişă încă o dată, la scara rădvanului, pe jupîneasa lui, care plîngea ; apoi strînse la sîn pe Ionică, fiul său cel întîi, un băiat ca de vro zece ani, ce clironomise frumuseţa tatălui său, dar o frumuseţă mai mult ideală, de ipot zice, căci natura, cu totul altfel de cum era tatăl, îl făcuse infirm şi slab. Vornicul îi îmbrăţişă, apoi dete la sînul jupînesei şi pe plăpînda Ruxăn-diţă. Jupîneasa cu Ionică se suiră în rădvan şi, peste o clipă, acesta dispărea de la ochii lui Lupu. Sărmanul ! îl urmări cu ochii în lacrimi, pînă cînd îl perdu din vedere, cum urmă- 103 rim, doară le vom mai prinde, în tinereţile noastre, acele iluzii drăgălaşe, care le 'vedem dispărînd în negrul nor al furtunelor vieţei. Cîteva minute după aceea, şi Vasile, luîndu-şi ziua bună de la toţi casnicii săi, după ce aşeză icoana Maicei Domnului dasupra locului unde-şi ascunsese averile, încălecă tot în costumul său cel ţărănesc şi purcese, ştergînd o lacrimă, ce roura în marii şi deştepţii săi ochi. — Cine ştie de-mi voi mai vedea vreodată biata căscioară, nevasta şi copilaşii ! zicea el, ieşind din ogradă. Apoi, rădicînd ochii spre ceriu şi zicînd cu durere : „Fie voia ta, D-zeul meu \“ îşi îndemnă roibul, carele zbura mai mult neatingînd pămîntul. CAPUL i ALEXANDRU ILIAŞ Şl BAPTISTE VELELI Mai doi ani se scurseseră de la ziua aceea cînd trei boieri, sub un stejar izolat, juraseră mîntuirea ţărei ori peirea lor. Intr-una din bogatele cămări ale Curţilor domneşti din Iaşi, cămări aşternute toate cu covoare turceşti şi cu divanuri de şaliuri, cămări în care firetul era prodigat pe laviţe ca şi pe toate albiturile domneşti, împrejurul unei mese luxoase ce se încovăia sub mulţimea felurilor de bucate, aduse în talere scumpe de metaluri şi a băuturilor de tot felul, stătea, înconjuraţi de sute de idiclii şi ecpaiele, Alexandru-vodă cu toţi grecii, cari mereu îi închina pahare. — Să trăieşti, măria-ta, strigau unii, că ne-ai dat pînea de toate zilele. — Să-ţi dea D-zeu bogăţiile lui Iov ! ziceau alţii, că ne-ai dat slujbe, de ne agonisim cu ce să trăim la zile grele... — Să-ţi dea D-zeu mărirea lui Solomon, urau iştia, că ne-ai făcut oameni. Iar Alexandru Iliaş le mulţămea la fiecare zicînd : — Să trăiţi şi voi, că şi mai multe avuţii şi mai mare cinste vă voi da ! Să mîncăm, să >bem, să petrecem cu veselie... căci mi-i vremea şi mie şi vouă, dragilor mei, cît oi fi eu peste ţara asta şi voi cu mine... Strîngeţi voinic la bani, orişicum, ori şi de la cine-ţi putea, şi halal să vă fie, morea ! berechet ! Ţara nu-i a mea !... 104 După cîteva ore de la ospăţul acesta, la care se înfiinţa, vai ! aşa de grozave zile pentru biata Moldovă, în cămara asta era numai vodă Iliaş şi cu un personagiu pe care încă şirul istoriei noastre ne-au împedecat de a-1 face cunoscut mai demult. Un cap ţuguiat, ras şi ascuns sub fesul cel roş, o fiziog-nomie în care cel mai simplu om poate ceti mirşavia de caracter, cu scumpenia şi şiretlicul mai presus de toate ; aceste patimi şi alte, mai rele încă, formînd un suflet sprijinit de două picioare ce-şi ascund cioturile în şacşiri roşii şi cio-boate galbene cu meşii, vor sluji de trăsături după care cetitorul meu va cunoaşte de-acum pe insul rămas cu Iliaş, pe logofătul Baptiste Veleli. Iată ce vorbeau aceste două persoane : — Măria-ta, să mai vorbim de nevoile ţărei... — Să vorbim, Veleli dragă, să vorbim : spune, ce ? n-ai bani de ajuns ? Ţi s-a stricat curţile, morile de pe moşii ?... — Nu, nimic de aceste, măria-ta, bogdaproste lui D-zeu, nici o slugă de-ale măriei-tale nu duce lipsă de nimic de aceste... — Apoi ?... — Apoi, să mai vorbim... — De nevoile ţărei ? Vorbeşte ! — Ştii, măria-ta, vornicul Vasile Lupu... — Lupu ? care are jupîneasa frumoasă ? Palicarule ! ai vrea să mă mai înşeli, şi... — Nu, nu zic aceasta astă dată, măria-ta, întrerupse ră-pede ministrul, devenind roşu ca fesul său la auzirea dc ju-pîneasă frumoasă. „Au aflat !" murmură el între dinţi... — Apoi, dară, ce-i? — Măria-ta, vornicul Vasile Lupu, cu hatmanul Săvin şi cu alţii au să ne răpună viaţa. — Viaţa, zici tu, Veleli ?... Vornicul Lupu să-mi răpună viaţa ?... Se vede c-ai uitat că el nici nu se mai ştie ce s-a făcut din ţară, sunt acum doi ani, ştii, de cînd otărîsem sa-i pun capul în par, lui şi la toţi ceilalţi. — Bine, măria-ta, dar el trăieşte... — Trăieşte ! Ei, şi dacă trăieşte ?... Veleli se teme de Vasile Lupu, Veleli, la al cărui glas şi nume ar trebui să tremure toată ţara ?... 105 — Măria-ta, nu-s în toate zilele paştele ; au tremurat ea de cînd sunt eu robul măriei-tale, căci de cîte ori nu tremura, eu ştiam numaidecît s-o dau pe pîrte. — Şi de ce nu mai faci şi acum tot cum făceai atunci ? — Am făcut, măria-ta, însă degeaba ! Odinioară, numai cît bîzîia vrun sat şi pe loc îl linişteam, că mi-i trînteam (după voia măriei-tale) bir peste bir, beilicuri peste beilicuri, pîna-mi striga aman ! — Ei, ş-acum cine te împedecă ?... — Nime ! dar seimenii pe care-i trimit, ca altădată, sa strîngă biruri, nu se mai întorc ; acei pe care-i trimit ca să-şi plimbe sineţele prin sate, tot ca altădată, doar se vor îngrozi cînii de ţărani — iarăşi nu mai dau înapoi... — Ce ? nu s-au întors ?... Pe toţi să mi-i tragi în ţeapă ! Să-i văd eu, nu mai departe decît mîni, înşiraţi pe zidurile Curţei ! — Prea bine, măria-ta, de i-or prinde, să... Dar Vasile Lupu ? — Ei bine ? — Măria-ta, el e pe aici, pe undeva, ascuns... Să nu mă mai ai de rob măriei-tale de n-o fi aşa ! — Găseşte-1 dară ! — Nu-i atîta de uşor de a-1 găsi pe cît ise pare mariei-tale, că-i om ager şi cu cap ; nu s-o prinde ca şoarecele în capcană.. Măria-ta, nu-i de glumit ! au să-ţi răpună viaţa... ori au să te mazilească. — Elei, Veleli ! Şi, zău, pre legea mea ! păcat mare de m-ar mazîli ! — Păcat de tot! Măria-ta eşti ca un luceafăr cînd te îmbraci în straiele domneşti... ş-apoi, şi noi, ăştilalţi, măria-ta, de te-or mazîli, perdem pînea din mîna. — Ce-i de făcut oare, Veleli ?... Auzi ! să mă mazî- lească ! — Măria-ta, pe Vasile Lupu... — Să-i tai nasul, să-i tai urechile... să-l tragi în ţeapă !... — Ca să-i tai nasul, să-i tai urechile, să-l înţep, trebuie să-l fi prins mai întîi. — Prinde-1, dară. — Dacă eu aş avea porunca măriei-tale... — Iacă-ţi poruncesc ! Da, mai la urmă, Veleli, ce tot aştepţi să-ţi poruncesc ? Tu ştii prea bine că toţi, ca şi tine, 106 suntem aici, unii ca să agonisim bani, alţii mărire... Fă, dragul meu, tot ce ştii că-i de folos în interesele noastre ş-ale prietenilor de naţia noastră... ş-apoi, pe chef : să bem, să mîn-căm şi să petrecem, Veleli !... — Dacă-i aşa, măria-ta, nu rămîne decît să-mi iscăleşti hîrtia asta, prin care încuviinţezi prinderea lui Vasile Lupu... — Ş-a lui Săvin, ş-a lui Buhuş, ş-a cui vei pofti ! Adă, Veleli ! Şi Iliaş, apropiindu-se de o masă din mijlocul camerei, unde erau nişte călimări de alamă, de brîu, subsemnă, fără să citească măcar un rînd, această hîrtie, ce-i dete Veleli cu sfială. — Ţine, Veleli ; fă cu ea ce ştii. Veleli, primind-o, oricît se stăpîni, nu putu ascunde un zîmbet ce se lăţi pe subţiratecile lui buze şi în viclenii săi ochi. „E a mea !“ murmură între dinţi, cu bucurie. Profitînd acum de momentul cît logofătul Veleli se pregăteşte de a ieşi şi vorbeşte cu stăpînul său de lucruri puţin importante pentru şirul istoriei noastre, să zicem cîte ceva care sa facă mai cunoscut cetitorului caracterul lui Iliaş. Cu inima plămădită 'de natură în patima cea grozavă a mîndriei şi în setea de mărire, Iliaş, oricîtă parte lua şi el din jafurile, din birurile ce rădica Veleli de pe ţară, sub feluri de denumiri, nu era însă mai niciodată el carele arunca, de la sine, toate acele biruri şi angării, ce scurgea ţara. Lui îi trebuia mărire ; înconjurat de oameni de naţia sa, cari ştiau a profita de setea lui, ei i-o potolea prin titlurile pompoase ce, fără de ruşine, îi dădea, iară ei se mulţumeau cu ceea ce li se părea mai pozitiv : cu banii ce jăfuiau din ţară după porunci domneşti, pe care le era prea uşor de a le căpăta de la Iliaş. Aşa, acestuia îi era de ajuns ca, neocupîn-du-se de nici un interes al ţărei, să petreacă zi şi noapte la benchetuiri, la petreceri, şi să se vadă înconjurat de nămolul acel de slugărit, pe care domnii Moldovei începuseră a-i înfiinţa, după moda Curţei suzerane. De îndată ce divaniţii săi îi procurau cele ce-i plăcea, puţin îi păsa lui cu ce mijloc făcea ei aceasta. Şi iată că de nepăsarea aceasta a lui boierii pămînteni ştiuseră a profita, în curgere de doi ani trecuţi, pentru de a răzvrăti ţara asupra lui. în deşert Veleli, vicleanul logofăt, îi arătase de multe ori ce furtună clocotea asupra tuturora, nu atît ca să scape viaţa lui vodă, ci ca să nu 107 peardă, ieşind Iliaş din domnie, mijlocul de a se înavuţi. Domnul ridea de toate presupunerile ce-i arăta liara acea egoistă : — Aruncă biruri noua, Veleli, îi zicea cl ; pune beilicuri grele !... Dacă n-au ce face şi gîndesc la răzvrătiri, dă-lc de lucru !... Ce naiba ! Tu, care şi pe mine m-ai învăţat în arta de a domni asupra moldovenilor cu asemenea chip, tu acum te temi de ei ?... Tu, Veleli ! Ha, ha, ha ! Iacă ce fel de oameni guvernau biata Moldovă ! CAPUL II O JUPÎNEASA Să venim la şirul istoriei noastre. Cîteva minute după ce Iliaş iscălise hîrtia lui Veleli, acesta ieşi. Atunci, Iliaş închise după el uşa cu cheia şi, deschizînd o altă uşă, ascunsă într-un colţ de părete, dete intrare unei femei. Vîrsta ei (de-abia să fi avut 18 ani), adăogită de albeaţă ca laptele a feţei sale ; ochii săi mai frumoşi decît cerul din mai ; tot căpuşorul ei încununat de părul cel răsucit pe după albul fes ; talia sa cea mlădioasă, ce sc desemna prin ierme-neaua de fir rotunzită pe lîngă mijlocu-i tras prin inel şi încins de paftale cu petre scumpe, toate, toate, făceau clin nevestica asta o frumuseţă atît de rară că, dacă ai fi în-tîlnit-o în geana zilei prin vrun munte sau codru, numaidecît ai fi luat-o de vro zînă. — Ei bine, jupîneasă Suzană, îi zise Iliaş, luînd-o de mînă şi făcînd-o să şează pe divan ; acum s-au dus Veleli, poţi să mîniui... — Măria-ta, nu mai am nimic de spus, răspunse jupîneasa cu un glas aşa de dulce cum niciodată n-a fost cîntarc îngerească. — Dară spune-mi, aşa să trăieşti, dragă jupîneasă ! cine ţi-i bărbat ? — Maria-ta, mă rog dc iertare, dară asta nu-i nevoie să spun. — Şi de cc nu ?... Ce ? oare tu nu mă iubeşti, Suzăniţă ? — Eu să te iubesc ?... eu, pe măria-ta ?... 108 — D-apoi fireşte ! de vreme că ţi-a fost milă de mine şi n-ai vrut să cad sub pumnalele răzvrătitorilor, pe cari ai venit să mi-i descoperi, se vede că... — Nu, măria-ta, nu ! te-nşeli !... n-am avut niciodată alt gînd, venind aicea, decît acela ca să-ţi mîntuiesc viaţa... Asta aş fi făcut-o şi pentru cel mai mare duşman al meu. — Dară dacă acum tu-mi eşti dragă mie, Suzănică ? — Eu, măriei-tale... să fiu dragă !... — Iacă ! şi ce te minunează asta ?... Dacă nu mă crezi... dă-mi o guriţă ! Şi, lasîndu-şi un braţ pe după gîtlejul ei cel de lebădă, ascuns sub mulţimea şirurilor de salbe, mai îşi apropiese buzele de ale ei, dară ea, deodată, smuncindu-se din braţe-i, fugi la uşă şi, cercînd s-o deschidă, răcni : — Maria-ta, dă-mi drumul să mă duc !... — Să te duci, Suzănică ? zise el reapropiindu-se de ea ; da eu te iubesc !... — Măria-ta, lasă-mă !... ai uitat că am bărbat. — Ai bărbat!... ş-apoi ?... Te-oi despărţi eu de dînsul... Rămîi cu mine !... — Dă-mi drumul, aibi milă !... — Nu vrei să rămîi ? — Nu ! Dă-mi drumul ! — Ha ! ha ! ha ! Ştii că eşti copilă ?... Să-ţi dau drumul... Parcă am căpiat... Auzi d-ta ?... Să-mi vie singurică în mînă, ş-apoi să-i dau drumul ! Suzana schimba feţe şi începuse a tremura ca varga. „Ce am făcut eu ? ce am făcut }“ Ea îşi frîngea mînile, pe cînd Iliaş, în prada unei mîrşave pofte, o sorbea cu ochii. — Ascultă, Suzănică, îi zice el, lăsînd să izbucnească vulcanul ce-i clocotea în sîn ; fii a mea ! — Eu, a măriei-tale ? Nu, cît oi trăi ! — Fii a mea, Suzănică, şi-mi cere ce-i vrea : curţi, moşii, salbe ; să nu mai ştii ce face de multe avuţii !... — Nu-mi trebuie nimica ! bărbatul meu are de toate... dă-mi drumul !... Măria-ta !... lasă-mă să ies !... — Să ieşi ?... ha ! ha ! ha !... Ei, apoi, zău, eşti de tot nostimă !... Să ieşi ?... Da de ce ai venit ? Ca să ieşi ? — Măria-ta ! îndurare !... Şi ea se răpezi spre Iliaş ca şi cînd ar fi vrut să i se arunce la genunchi, dară ţinînd ceva într-o mînă pe sub 109 fermenea. Doi paşi şi ea era lîngă vodă, cînd o bătaie agitată în uşă o făcu să stea pe loc. — Deschide ! deschide ! strigă un glas dincolo de uşă. La auzirea acestui glas, Iliaş se simţi mai la îndămînă de cum era cînd auzise întîile bătăi, căci acum cunoscuse glasul lui Veleli. — Intră iarăşi unde ai stat adineoare, zice el încet cătră Suzana. Şi, apoi, neîngrijindu-se mai mult de ea, se duce să deschidă uşa, zicînd : — Intră, Veleli ! La numele acesta, Suzana, care nu ascultase porunca lui Iliaş, sloboade un ţipăt prelungit şi, înainte de ce să fie în-trat acela, ea se răpede ca fulgerul, se loveşte pept în pept cu el, şi, în fuga mare, trece coridoarele... Iliaş vrea s-o urmărească, dară Veleli, apucîndu-1 de poala roşei sale giubele : — Stăi, măria-ta ! nu-i vreme acum de petrecut... — Ce este ? strigă el cu mînie. — Suntem perduţi !... ţara-i în picioare ! CAPUL III MONASTIREA Cu două zile înainte de cele ce se petrecuseră la Curte, iată ce se urma în altă parte. Cetitorul meu binevoiască a merge cu mine pe drumul ce duce la mînăstirea Neamţului, acea mînăstire ce se înalţă singură în mijlocul codrilor bătrîni, ca o insulă mică în mijlocul oceanului. După o zi de călătorie prin păduri, munţi cărunţi şi văi nesfîrşite, încinse de pîraie ca de nişte brîie de argint, iată că noi sosim. Biserica principală, între chilii, este ca într-o cutie fără capac, împodobită de icoane şi de tablouri din sînta scriptură, care de care mai rău, mai ciudat zugrăvite. Să trecem răpede de-a lungul cerdacului, pe la vro zece uşi, ş-ajungînd la a unsprezecea (acea dinainte căreia se văd doi salcîmi), să intrăm. Casa mobilată foarte simplu, ca orice chilie călugărească, este însă de o curăţie şi o regulă de minune. Pe un divan, aşternut cu scoarţe de ţară, bine ţesute 110 şi felurit vărgate, stă o jupîneasa tînară, de o frumuseţă marc. Lîngă ea o scrisoare deschisă dovedeşte ca a cetit-o. Acum însă, cu ochii gînditori, ea nu-şi poate opri un zîmbet fericit, ce-i scoate o copiliţă de doi spre trei ani, care, de la capătul divanului, se dă de-a dura ca o roată spre braţele jupînesei, rîzînd cu rîsul cel ceresc al vîrstei sale, pe cînd, lîngă unica masă de lemn de lîngă fereastra cea mică, ce lumină casa cu o lumină nesigură, un băiet de vro 12-13 ani, frumos dară palid ca o frunză în toamna, întoarce mereu filele unui ceaslov. Cetitorul cunoaşte, poate, pe aceasta jupîneasă de nevastă lui Lupu, cu copilaşii săi, Ionică şi Ruxăndiţa. De nevoie este să spun însă cum se face că famil'a lui Lupu e la mo-nastirea aceasta. Să-şi amintească cetitorul de ziua aceea în care Lupu îşi porni de acasă jupîneasa cu copiii. Atunci nu era nevoie ca acum să ştie cetitorul meu că Lupu îşi trimitea familia să locuiască la această monăstire, singurele locuri cari erau mai respectate pînă şi de domnii cei răi. N-am nevoie dară să mai spun şi că de atunci, nici o singură zi, jupîneasa cu copiii nu mai ieşiseră din monăstire, unde, din timp în timp, venea Lupu s-o vază sau îi trimitea ştire de el prin vrun răvaş. Toate cunoştinţele de pe la oraşe ale jupînesei lui Lupu se minunau de dispărerea ei, dară nime nu putu afla unde se adăpostise ea. Acum să urmăm. — Ce faci tu acolo, Ionică, întreabă jupîneasa pe băiat, văzîndu-1 că de unde voios se juca, devenise trist, şi cu mînica scurteicei sale se silea să frece o pată de cerneală ce găsise pe o faţă din ceaslovul său. — Mamă, uită-te că mi-a mînjit cartea Fluturel. — Cine ţ-a mînjit-o ? — Fluturel, mămucă, băiatul cel de la maica stariţa. — De aceea eşti mîhnit ? — D-apoi, mămucă... tata are să socoată că am mînjit-o eu, şi el mi-a zis dăunăzi să mă silesc să fiu om de omenie şi să nu-mi mînjesc cartea. — Du-te dară de cheamă pe Fluturel să-l ocărăsc că ţi-a mînjit-o. Băiatul purcese, dar cînd fu aproape de uşă : 111 — Nu-1 mai ocărî, mămucuţă, zise el cu accent de tot rugătoriu, ca să nu plîngă bietul Fluturel... că a greşit... Jupîneasa îşi aţinti ochii cu dragoste spre icoana din părete şi căuta parcă pe D-zeu să-i .mulţămească de bunul suflet ce el dăruise copilului, apoi, cu blîndeţe, cătră acesta : — Nu te teme, drăguţule ; du-te de-1 cheamă să-l văz şi eu. Băiatul ieşi, Ruxăndiţa se lăsă să lunece răpede la pămînt de pe naltul divan şi se îndreptă spre uşă. — Unde te duci, Săndiţă ? o întrebă mumă-sa. — Vine Fluturel, mamă, vine Fluturel ! Şi, voioasă, ea se ascundea sub o laviţă de lîngă uşă. Ionică îndată intră aducînd de mînă pe ruşinosul Fluturel, un băieţel de vro 6 ani, cu părul creţ şi cu ochii mici ca de tătar, frumuşel ca un îngeraş. Ionică ruga cu ochii pe jupîneasă să-şi ţină cuvîntul ce-i dase, de a nu zice nimica lui Fluturel. Ea-1 sărută şi-l dez-meardă, şi nu vede încă pe Ruxăndiţa, care o durea guriţa de cînd, de sub laviţă, pe sub scoarţa ce spînzura pînă jos, scoţîndu-şi căpuşorul zicea : — Iţii ! Fluturel ! iţii, Fluturel ! Dar dacă jupîneasa nu auzea pe copiliţă, nu era aşa şi cu Fluturel ; el, deodată, de sub mîna jupînesei care-1 dez-mierda, se răpede spre laviţă, zicînd şi el : — Iţii ! iţii ! Apoi, copila, ieşind de sub laviţă şi tîrîndu-1 de mînă lîngă jupîneasă, striga mereu : — Iacă Fluturel! — A cui eşti tu, drăguţă ? îl întrebă jupîneasa. Băiatul răspunse ceva într-o limbă străină. — Nu poate vorbi, mămucă, zise Ionel. — Ba nu ştie vorbi limba ta, băiete, răspunse jupîneasa, înţelegînd aceste ea, şi astă dată încredinţîndu-se chiar şi din fizionomia băiatului. în momentul acesta intră o maică de vro 18 ani, frumoasă ca şi jupîneasa. — Ce este, măicuţă Xenie ? întrebă aceasta. — S-a pus la cale ; îmi dă voie... — îţi dă ?... Ionică, ia pe Ruxăndiţa şi duceţi-vă de vă jucaţi prin cerdac cu Fluturel. Copiii ieşiră. 112 — îţi dă voie ? repeta ea iarăşi cătră juna maică. — Aşa, jupîneşică. — De-i aşa, să nu mai perdem timpul ! Bărbatu-meu mi-a scris că nu mai departe decît poimîni are să izbucnească răscoala... E vreme încă... — Aşa, să ne grăbim, să nu perdem timpul ! Mîne voi fi acolo, şi poimîne, ajutîndu-mi D-zeu, ţara-i mîntuită şi bărbatul d-tale, jupîneşică, scăpat de primejdie. — O, măicuţa ! dragă măicuţă ! D-zeu ţi-o ţinea în seamă fapta asta mare ! Apoi, dintr-un săcrieş, jupîneasa scoasă un rînd complect de straie ale sale şi îmbrăcă cu ele răpede pe maica. — Aşa, eşti de tot frumoasă ! Nici îngerii nu ţi-ar putea rezista. Priveşte-mă bine ! Ai fermeca cu albaştrii tăi ochi nu numai pe un păcătos ca dînsul, dar şi pe cel mai mare împărat !... — Oare mă poate cunoaşte cineva ?... — Nime, cîtu-i lumea ! — Nici ?... — Cine ? Veleli ? — Ah ! Mă rog, nu mai rosti numele lui cel... — Spurcat... de ce ?... Din contra, lasă să-l rostesc. Haide ! Să te vedem ! Acum ţi-e vremea să-i răsplăteşti tică- loşia la care te-a adus... — Ah ! nu ! nu-mi simt curagiul... — încă-1 iubeşti, sărmană măicuţă !... — Nu, nu-1 mai iubesc !... Nici că pot să-l iubesc, de cînd, din cauza lui, ca să nu fiu arătată cu degetul, am îmbrăcat rasa... Nu, jupîneşică, nu-1 mai iubesc, dar... să-i fac vrun rău... — Fie ! Dar celuilalt ? — Lui Iliaş ? O ! de acela nu-i vorbă ! ţara săraca nu mai poate sub ticăloşiile lui... Priveşte pumnarul acesta foarte ascuţit. Şi arătă un junghieriu ce-1 ascunsese în sîn, sub ferme-neaoa de fir, cu care o îmbrăcase jupîneasa. — Aşa, strigă şi aceasta, înfocată de curagiul maicei ; moarte ! moarte calîului atîtor boieri !... moarte asupritorului bietei moşii !... moarte lui Iliaş, carele are de scop să răpună zilele dragului meu ! 113 — Jupîneasă, linişteşte-te ! Poimîne, boierul d-tale şi cu ţara se vor fi răzvrătit de iprisos, căci mulţămită junghieru-lui ăstuia, de icea, ticălosul de Iliaş nu va mai fi, ca sa le stea împotrivă. — Bine ! Acum spune-mi, drăguliţă, cum ai să faci să străbaţi pînă la el ? — Ajung la Curte, cer degrabă să intru la măria-sa vodă... — Dar de n-or vrea să te lase ?... — Spun că am venit să-i scap zilele de un complot... — Nu cumva să faci una cît asta ! — De ce ? — Dar bărbatu-meu, dar atîţia boieri pe cari i-ai perde ?... — Aşteaptă ; spun aşa, eu sunt îndată primită... Mă uit la el galiş... el îndată mă-ntreabă ce vreau... eu îi spun, fără să-i numesc pe nime, să-şi ferească zilele că-s în pericol... Apoi, mă prefac, înţelegi, ca şi cînd mi-ar fi drag, afurisitul... Apoi... — Apoi ? — El mă opreşte, după obiceiul lui cel spurcat... Se întinde mai mult ; îl las să mă coprindă în braţe, şi mi-ţi împlînt în inimă-i pumnarul ăsta, şi fug. — A, maică ! făcu jupîneasa, îngrozită de crudul ei cu-ragiu. — Ce ? te-nfiori ? Ai vrea mai bine să vezi stingîndu-se ţara ta ? să-ţi vezi în ţeapă — auzi, jupîniţă, în ţeapă — pe soţul tău ?... Nu ! eu fac trei lucruri bune ucigîndu-1 : l-iu, mîntuiesc moşia, al 2-lea, bărbatul d-tale nu mai e în pericol, şi al 3-lea, eu... eu sunt răzbunată de trădarea lui! — Ce zici... el ? — Vei şti altă dată ; haide ! timpul trece... Să te vad sănătoasă, jupîneşică... Un rădvan o primi la poarta monăstirei. Iară jupîneasa, înmărmurită de tonul ei plin de răzbunare, acoperindu-şi faţa cu albele sale mîni, lăsă să clocotească în bunul ei suflet furtuna de frică, de griji şi de mustrări de cuget, ce înnăscuse în el ideea că omorul ce avea că facă maica era cu a sa ştiinţă şi învoire ! 114 CAPUL IV CONSPIRATORII Intre aceste, ţara, care, ferbînd de greutăţi şi netocmeli, prea lesne se pornise de către boieri, sub povăţuirea şi înrâurirea cea puternică a lui Lupu, era acum gata. Flăcăi năimiţi, seimeni fugiţi de la domnie, aprozi, sate întregi aşteptau numai semnalul ca să năbuşeasca asupra Iaşilor. Toamna începuse a îmbrăca natura cu palida sa mantie, într-o zi (a doua de la ziua aceea în care văzurăm pe maica Xenia sau jupîneasa Suzana neizbutind în planul ei de a ucide pe Iliaş), pe cînd razele rubinoase ale genei zilei, răs-frînte în albii nouraşi de aburi ce împrejurau ca un brîu de gaz poalele munţilor, vesteau curînda ivire a soarelui, deodată, codrii dimprejurul Iaşilor clocotiră de buciume. Ecoul nu mai repeta decît noatele apelului, noatele care chema o ţară întreagă, obosită de tiranii săi, la mîntuire, la zile mai fericite. Pe cînd mai mult de 50 de buciumători, aşezaţi din zare în zare, îndemnau pasul trupelor cari, din deosebite puncturi, aveau să se întroloace într-o întinsă poiană din aceşti codri, acolo, cîteva sute de seimeni, arcaşi şi sineţaşi şi o mulţime de juni săteni, înarmaţi cu coase şi cu topoare, deşertau un poloboc de vin din carul împrejurul căruia stăteau grămădiţi, închinînd mereu la pahare, cînd întru mîntuirea moşiei, cînd în sănătatea căpitanului Lupu. Şi căpitanul Lupu era cu ei. Şezînd pe un trunchi de arbore tăiat, cerceta, în aşteptarea sosirei celorlalţi boieri cu satele lor, numărul trupelor de care aveau să dispună. Ca o rază luminoasă însenină mîndra lui frunte cînd se asigură de întinsele şiruri, în fruntea cărora el nu era la îndoială că va izbuti să mîntuiască moşia. — Beţi, băieţi ! striga el din timp în timp. împleţi cupele şi beţi în sănătatea căpitanilor Buhuş, Săvin şi Ureche, cari curînd vor să sosească ! — Să trăiască căpitanii ! Ura !... — Să trăiţi, băieţi ! să trăim cu toţii, copii ! Să ne ajute D-zeu ca să mîntuim biata noastră moşie de lighioanele aceste hămesite, de lighioanele aceste cari nu se satură că beau sudoarea feţei voastre, dar încă şi vouă şi nouă ne necinstesc muierile şi fecioarele... 115 — Să moară ! să moară ! urlară mii de glasuri totdeodată. — Aşa, băieţi ! dar, tăcere ! Auziţi voi acele tropote de cai, acele glasuri ce clocotesc ca vuietul de la o sută de mori la un loc ? ...Ia suiţi-vă, băieţi, cîţiva, pe arbori, de zăriţi de vin fraţi de-ai noştri sau niscai duşmani. — Fraţi ! fraţi ! strigară mai mulţi flăcăi, cari îndepliniseră porunca căpitanului. în adevăr, peste cîteva minute, poiana şi pădurea gemea de mulţimea ticsită de ostaşi şi ţărani, cari soseau din toate părţile, strigînd : — Să trăiască jupînul Lupu ! Să trăiască hatmanul Săvin, jupînul Buhuş şi jupînul Ureche ! Să moară Iliaş cu lighioanele lui ! capul v SCRISOAREA Pe cînd aceste se petreceau în pădure, într-o curtişoară de la Iaşi, din Beilic, găsim pe unul dintre cunoscuţii noştri. Acesta-i Veleli. El număra, cu ochii holbaţi şi scînteitori, în momentul acesta, nişte grămezi de bani, pe cari le răstur-nase pe divan, din mai multe oale ce scosese de sub podelele patului. — Ia aşa ! zicea el, după ce toţi banii număraţi şi legaţi în pungi de pele îi puse iarăşi în oale la locul lor ; ia aşa !... să fie gata toţi bănişorii... Şi numai cît s-or ivi blăstemaţii ceia, pe la capătul tîrgului, eu îmi apuc drumul pe la celalt capăt... Dar Iliaş ? Ei, scape cum va putea !... Cînd i-am spus ieri de a doua oară vestea ce-mi adusese Gurdă că conspiratorii au să năbuşească cît de curînd, el s-a supărat încă, că l-am făcut de a scăpat din mîni o muiere ! Mai la urmă, ce-mi pasă ! de nu-i place să poarte capul pe umere, steie să i-1 pună Vasile Lupu alăturea... Eu n-am gust însă de aceasta. Cum voi simţi bîzîind prin tîrg, iute calul, şi binecuvîntat fie numele acestei ţări din care, din gol ce am venit, mă duc încărcat de averi... Ei, păcat numai de cumva Gurdă mi-a făcut la monăstire treaba cu care l-am însărcinat, şi n-aş avea vreme să... Mare păcat ar fi, căci ea este frumoasă de tot, straşnic !... Şi iar halal de ar izbuti la ea 116 Gurdă cu scrisoarea ceea !... M-aş fi dus eu însumi s-o în-tîlnesc la monăstire, dar acolo-i afurisita cea de călugăriţă... şi de aş da ochi cu dînsa, apoi mi-ar strica tot planul pe lîngă jupîneasa. — Cine-i acolo ? strigă el deodată, auzind nişte păsuri m tinda. — Eu, măria-ta, eu, robul măriei-tale, răspunse un glas gros şi scîrţîitor ca un car neuns. — Tu eşti, măi Gurdă ? Intră un ţigan urît, buzat şi negru ca păcatul. — Ce eşti aşa de opărit ? întrebă Veleli, văzînd faţa îngrozită ce făcea ţiganul. Acesta se aruncă în genunchi, cu faţa la pămînt: — Omoară-mă, măria-ta !... Fă ce-i vrea cu mine !... — Ce-ai făcut, cîne fără de lege ? Veleli presimţi o nenorocire după fiorii cei reci ce la fiecare cuvînt al ţiganului îi trecea în inimă : — Ce-ai făcut, tîlharule ? — Măria-ta, am perdut... — Ai perdut scrisoarea ? urlă vel-logofătul, răsturnînd cu piciorul pe ţigan, carele se buşi cu capul de uşă. — Omoară-mă, măria-ta... Veleli rămase gînditor o clipă. — Minţi, strigă apoi, minţi ! n-ai perdut-o, cîne de ţigan ; ai dat-o lui Lupu... Spune, că de nu, te ucid ca pe un cîne ce eşti ! Ţiganul, mîrşava unealtă cu care se servea Veleli la aducerea în împlinire a orice pofte şi planuri ticăloase d-ale sale, pentru întîiaşi dată poate în viaţa lui spunea adevărul, cînd, ameninţat de paloşul lui Veleli, zicea tremurînd de frică : — Stăpînule ! milostivule !... iacă-ţi spun tocmai adevărul : n-am perdut-o. — Ce-ai făcut dar cu ea, ticălosule ? Ţiganul era să răspundă, cînd un neaşteptat personagiu răspunse pentru el din tindă : — Nu, n-a perdut-o, căci iat-o la mine ! Glasul acesta era al vornicului Vasile Lupu, carele intra pe cînd Veleli rămăsese înmărmurit în poziţia sa. Lupu îşi îndreptă de la pragul uşei sineaţa spre Veleli. 11-7 — Jos paloşul, ori te obor pe tine jos, ticălosule ! strigă el cu un ton aşa de ameninţător că ticălosului logofăt nici o minută nu-i trecu prin gînd să se împotrivească voinţei lui. Apoi, cînd grecul fu dezarmat, Lupu, scoţînd din brîu o carte : — Ascultă, strigă el cu un glas cumplit: „Jupîneasă Vorniceasă ! Bărbatul d-tale, Vornicul Vasile Lupu, aflatu-l-am Dom-nia-noastră că îmblă să facă răzmeriţe asupră-ne ; deci, iată că Domnia-noastră cercetat-am de el în toată ţara şi l-am aflat unde este şi dat-am volnicie credincioasei noastre slugi, lui Logof. Veleli, să-l prindă şi să-i taie nasul, după cum se face la toţi acei ce îmblă după Domnie. Şi iată că aseară prinsu-l-a pe bărbatul d-le, pe Vornicul Vasile Lupu şi poi-mîne, otărît-am Domnia-noastră slugei noastre Logofătului Veleli să-i taie nasul şi urechile. Dar d-ta, jupîneasă, dacă vrei poţi să-l mîntuieşti de la această a noastră dreaptă urgie, venind singură la Curte, să dovedeşti dumisale boierului Veleli precum că bărbatul d-tale nu-i vinovat." Iscălit : Alexandru Iliaş — Tîlharule ! strigă Lupu, după ce ceti această scrisoare ; tîlharule !... ce însemnează această carte ?... Acum, degrabă, să-mi spui de ce făceaţi să-mi vină femeia la Iaşi... la domnie ?... Răspunde, că-mi slobod sineaţa în tine, cîne fără de lege !... Niciodată, de cînd mamă-sa îl născuse, într-o oră de mînie a lui D-zeu asupra Moldovei, Veleli nu tremurase de groaza ca la auzirea acestei porunci, neaşteptată, prin care i se cerea tălmăciri asupra scrisorei aceleia pe care cetitorul sper că-şi aminteşte cu ce chip fu iscălită de Iliaş. — Jupîne vornice, zicea el, tremurînd fiecare cuvînt; aibi milă de mine, să nu mor în ţara străină... că nu-s vinovat !... Măria-sa vodă a trimis această scrisoare, după cum vezi... eu nu ştiu de ea... — Minţi, neruşinatule !.. — Pe D-zeul meu, mă jur !... — Minţi, feară spurcată !... — De ce zici că minţ, jupîne Vasile ?... Pe viul Isus... 118 — Sfîrşeşte !... Scoală în picioare, măi Gurdă, şi spune-mi aice ce mi-ai spus în drum, unde mi te-am prins... Ţiganul se ridică, dar nu răspunse. — Ce ai ? adaose Lupu. — Măria-ta, eu ţi-am spus... Grecul Veleli îşi oprise pînă şi răsuflarea. Ca suspendat de buzele ţiganului, el aştepta să-l audă rostindu-i sentinţa sau mîntuirea. — Ce mi-ai spus ? strigă Lupu cu nerăbdare, văzînd că ţiganul se-ntrerupse deodată : urmează ! că, pre legea mea... Lupu nu băgă de seamă la un gest ce grecul făcu ţiganului, pe furiş, un gest foarte însemnător, care s-ar fi putut traduce prin : nu spune şi ţi-oi da bani mulţi ! — Am spus, urmă în sfîrşit ţiganul, nedumerit în alegerea ameninţărilor de moarte ale lui Lupu şi a făgăduinţei de bani a lui Veleli, am spus că măria-sa... — Cine, eu ? urlă Veleli, rezemîndu-se de o laviţă ce era aproape de el. — Nu, măria-sa vodă m-a trimis... — Minţi, tîlharule !... adevărul, ori nu mai vezi alt soare ca acuma răsărind ! adaose Lupu, pe fruntea căruia se juca în acel moment o rază aurită, ce soarele trimitea prin o fereastră mică, ce lumina întunecoasa locuinţă secretă a marelui logofăt. Ţiganul, oricît de încuragiat se simţise de gestul cel sublim al lui Veleli, începu să tremure ca varga, la ameninţarea lui Lupu. El se azvîrli iarăşi în genunchi şi începu a săruta vîrful încălţămintelor vornicului : — Măria-ta ! măria-ta ! aibi milă... am copilaşi !... Bietul vornicul, care, o clipă înainte, în culmea furiei şi a indignării, ştergea sudori reci de pe nalta sa frunte, el, la cuvîntul de copilaş, simţi leşinînd din inima lui şi furie şi indignare ; suvenirul copilaşilor săi .se deşteptă ; o amară disperare şi oboseală-i cuprinseră sufletul, încît el nu mai avu putere să ţină sineaţa în mînă ; ea căzu pe podeală tîrînd cu dînsa cea mai de pe urmă scînteie de mînie din inima lui şi, ca ua om ce se îngrozeşte de fapta ce era să facă, îşi ascunse cu durere capul în mînile sale cele puternice. — Am trecut-o la răboji şi pe muierea ta ! urlă deodată la fereastră, pe dinafară, un glas care deşteptă, ca prin o lovitură de pumnal, pe bunul Lupu. 119 Baptiste nu mai era în camera. Ca fulgerul, el, profitînd de abaterea lui Lupu, se şi răpezise afară. Acum fugea spre Curte, în fuga mare, neatingînd pămîntul şi răsturnînd pre toţi cei din calea sa. — Stăi, căpitane ! Aidem ! soarele-i sus, strigă un seimen care ieşi de sub gîrliciul unei pivniţe şi mi-şi încleşta braţul său de fer asupra braţului lui Lupu, care se pregătea, în renăscuta sa furie, să urmeze după Veleli. — Ai dreptate ! răspunde el, simţindu-şi inima sa în prada setei de răzbunare şi a datorinţilor ce nobilul său suflet îi impunea ; ai dreptate ! înainte de toate, moşia! Şi, încălecînd pe roibul ce-i prezenta seimenul, dispăru ca o săgeată, urmat de seimen. CAPUL vi UNA DIN ZILELE CELE FRUMOASE ALE MOLDOVEI Cîteva ore după aceasta, pe cînd soarele se rădicase de vro patru suliţi de la orizon, Lupu era iarăşi cu ai sai, pe cari-i părăsise dînd de Gurdă, carele, sau de frica sineţei1, sau din îndemnul a cîtorva rubiele, îi dăduse scrisoarea prin ajutorul căreia ticălosul Veleli spera să îzbîndească în mîrşa-vele sale planuri. Ce măreaţă şi impozantă adunare găsim noi acuma, nu mai mult în pădure, dară în şesurile şi culmele ce se întind între ea şi politia domnească. Ce mare de capete încununează soarele cu auroasele lui raze !... îndată după sosirea lui Lupu, carele era aşteptat, semnalul de purcedere se dă, iar acesta porunceşte mai întîi să se facă rugăciuni. Un preot bătrîn începe sfinţirea apei. Soarele, aurind albele barbe ale bătrînilor boieri, lucirea sclipitoare a sineţelor, a topoarelor, a coaselor, solemnitatea cîntă-rilor religioase, făcea din această adunare ca nişte legioane cereşti, cîntînd mărirea copilului din Vitleem, cîntînd dreptatea ?i pacea, pe care ele aveau să le restatornicească în lume şi să le răzbune. După mîntuirea ceremoniei, după ce apa cea sîntă plouă ca o ploaie de aur asupra capetelor mulţimei 1 în textul de bază : săgeţei (n. ed-)- 120 şi se sărută crucea, Lupu înorînduieşte şirul trupelor ; apoi, de pe tulpina unui arbore răsturnat, el grăieşte aşa : — Boieri, d-voastră şi oameni buni ! D-zeu ne-a adunat pe noi toţi aicea, ca să împlinim voia lui : .să restatornicim dreptatea şi puternicia moşiei noastre ! Boieri şi fraţi ! scopul nostru e sfînt! D-zeu ne va povăţui să scăpăm moşia din ghearele asupritorilor, el ne va ajuta să spălăm petele ce aceia au impus numelui multora din noi ! „în tine, Doamne, am nădăjduit, şi a tremurat duşmanul meu !“ — Să moară, să moară Iliaş ! urlă şirurile, întrerupînd pe Lupu. — Ascultaţi ! urmează Lupu, ascultaţi : D-zeu nu vrea moartea păcătosului ; cruţare, fraţilor, pînă şi pentru Iliaş ! o cer de la voi, o cer în numele lui D-zeu, carele în alt fel nu va binecuvînta silinţele noastre !... — Ce-i de făcut, dară ? întreabă mai multe glasuri. — Să cătăm a face toate cu binele. Să mergem, boieri, cu toţii la Iliaş şi să-i spunem din partea ţării ca să iasă din scaun ; iar dacă nu va vrea, dacă va avea nebunia a face ameninţări, atunci, boieri şi fraţi, sîngele care se va vărsa fie asupra lui şi a neamului lui ! D-zeu ne va ajuta !... Cît pentru mine, sîngele meu, de va trebui, gata voi fi a-1 vărsa, dacă cu preţul lui se va putea, cruţînd vieţele voastre scumpe, care atît trebuiesc moşiei, să se dobîndească mîntui-rea ei... — Aşa, aşa ! strigă mii de glasuri ; să moară atunci asupritorul ! — Să moară Veleli şi toţi ceilalţi ! urlă alte şiruri. — Să moară atunci necinstitorul numelui meu ! strigă şi Lupu. La acest strigăt, toţi boierii se îndesuiră în jurul lui, ce-rînd să se explice ce însemnează strigarea aceasta. El le arătă scrisoarea ştiută, le-o -citi, le spuse vorbele grozave ce Veleli îi trimise fugind, cu cîteva ore mai în urmă... — Să moară Veleli ! Să moară ! strigă toţi boierii, înfuriaţi la auzirea acestora. — Să moară Veleli ! strigă Lupu ; dar, boieri, dacă va vrea cu binele să părăsească moşia ? — Ce zici ? întrerupseră cîţiva boieri ; dar pata numelui tău ? 121 —: Fie ! Numele meu va rămînea pătat. Eu voi căta prin alte mijloace să şterg acea pată, adaose el, posomorîndu-şi privirea ; dar el va trăi !... Aicea nu sunteţi adunaţi să răzbunaţi pe un singur om, ci să mîntuiţi moşia întreagă. De veţi putea face aceasta fără vărsare de sînge, cruţaţi nu numai pe Veleli şi pe Iliaş, dar şi pe toţi ceilalţi... Astfel, D-zeu ne va ajuta de-a pururea !... Acum, boieri şi fraţilor, aidem ! Timpul trece... şi fiecare minută ce perdem în deşert este o armă ascuţită ce am putea da în mîna asupritorilor noştri !... Aideţi, boieri ! Aideţi, băieţi ! Buciumele răsunară. Strigătele de ura şi tropotele cailor clocotiră încă multe minute în' codri, după purcederea gloatelor. CAPUL VII GRECII E timp acuma să ne înturnăm în cămara acea din Curţile domneşti, în care am lăsat pe Iliaş. Veleli, care scăpase fugind de furia lui Lupu, alergase să vestească lui vodă că rebelii, de cari ieri îl înştiinţase, sunt aproape de tîrg, au început a se ivi făţiş. La auzul acestei ştiri, Iliaş, înspăimîntat, ca şi cînd ar fi văzut ridicată vro armă gata de a cădea dasupra capului lui, palid ca ceara galbenă, cu glasul mai de tot stins, întrebase pe Veleli ce-i de făcut. Veleli stătuse pe gînduri. — Să aştepţi, măria-ta, răspunse el apoi ; să aştepţi ca să vezi, nu-i putea să-i linişteşti cu cuvîntul, ori cu frica ? „De cumva te vor lăsa, adăogea el în sine, de cumva te-or lăsa în tron, m-oi înturna şi eu ; de nu... voi sta pînă atuncea în loc sigur.K — Să aştept ? Dar zilele mele, dragă Veleli ?... — O, ei n-or cuteza ! Ş-apoi, mai la urmă, într-un noroc !... — Rămîi dar şi tu cu mine, dragă Veleli... Să ştii că de-oi scăpa şi din cursa asta, am să te fac omul cel mai mărit... — Mai bine cel mai bogat... — Fie ! aşadară rămînem ? 122 — Hă !... adică... măria-ta... eu cred că... mai bine... — Ce ? şi tu, Veleli, vrei să mă părăseşti ? Tu tremuri mai tare decît mine, numai chiar la ideea de a rămînea... — Măria-ta, vezi că ei pot să mă omoare... — Ei bine, dar ei pot să mă omoare şi pe mine !... „Aşa., numai ei pe măria-ta pot să te... omoare dara pe mine... Vezi, măria-ta, ar fi mare păcat să mor tocmai acum cînd am două-trei părăluţe..." — Apoi ce-i de făcut ? — Eu unul ştiu că fug, fug unde m-or duce ochii ! — Să fugim, să fugim, că nu-i de glumit cu zilele... — Cum ? măria-ta, vrei să fugi ? — D-apoi bine ! ce, ţi-ai schimbat otărîrea ? Şiretul şi mîrşavul Veleli văzu că nu era chip de a face pe Iliaş să rămîie. Scopul pentru care el ar fi poftit aceasta, cetitorul cred că l-a înţeles acum din convorbirea lor. — Să fugim, dară, să fugim !... şi cît mai curînd, răspunse el apoi, după o mică pauză. Oh, măria-ta ! dar unde vom mai găsi o ţară binecuvîntată şi bogată ca asta ? adaose el suspinând. — Aşa, dragă Veleli... unde voi mai găsi o ţară unde să fiu domn şi în mărire... Dar s-a sfîrşit, Veleli ; zi unui idicliu să spună să mi se gătească rădvanele... — Dar odoarele le laşi aicea, măria-ta ?... — Să le strîngem, Veleli... Aide, ajută-mi. Apoi, vodă aduse din mai multe cămări tot ce găsi de preţ ; făcu mai multe legături grele din ele, împlu mai multe pungi cu banii ce avea gata ; apoi, după ce le pecetlui : — Acuma, Veleli, poţi să zici să mi se gătească rădvanul. — Dar cu pungile ce să faci, măria-ta ? întrebă ministrul, neputîndu-şi dezlipi privirile de la ele. — A ! cheamă pe cineva să le dau să le aşeze în rădvan... — Cum, şi măria-ta ai face una ca asta ?.. Să mai ştie lumea că ai bani, ca să-ţi iasă înainte şi... Dă-le-ncoace, să le duc eu singurel. Şi, fără a mai aştepta primirea lui Iliaş, ca un zmeu, roşu de plăcere, îmflă iute pungile şi ieşi, neputînd ascunde un zîmbet de mulţămire ce se desemna în colţurele buzei sale. Apoi, mai mult de două ore se scurseră, şi Veleli nu se mai întorcea. 123 Deodată, Iliaş auzi mulţime de păsuri pripite prin coridoarele Curţii şi, curînd, în cămara unde se afla, năbuşiră mai multe sute de greci, întrebuinţaţi în serviciul domnesc, servicii care se mărginea : să doarmă, să mănînce, să bea şi să adune avuţii, pe cînd îndatoririle, ale cărora nume le purtau ei, cădeau în spetele a vro cîţiva moldoveni ce mai rămăseseră pe lîngă Curte. — Aman ! aman ! măria-ta, strigă cu toţii pe limba greacă, aman ! Ţara s-a răsculat !... Măria-ta !... O să ne mănînce zilele cînii ceia de ţărani, că au venit veste că strigă prin ţară că să moară grecii !... Uşa se deschise de un idicliu îmbrăcat în roşu şi un ţăran intră tîrîndu-se mai mult ipe brînci şi lăsînd după el urme de sînge... — M-a ucis !... Măria-ta, a fugit !... — Cine a fugit ? strigară totdeodată toţi grecii. — Jupînul Veleli. — Veleli ? cu banii mei, strigă domnul... A ! trădătorul !... Şi se lăsă desperat pe capătul divanului lîngă care stătea în picioarc. — Veleli ? murmură iarăşi grecii îngroziţi. Veleli ne-au lăsat !... Cîteva minute, în cămara aceea nu se mai auziră decît bătăile cele zgomotoase ale răsuflărei grecilor .şi gemutul ţăranului, carele pe toată minuta se făcea mai slab. Deodată, nişte strigăte prelungite şi ca de mii de glasuri venite din apropiere străbătură în cămară şi deşteptară, ca cu o ascuţită lovire, înmărmuritele inimi ale celor de faţă, cari, toţi, se repeziră spre ferestre. capul viii RĂZBUNAREA POPORULUI Asemenea şiroaielor celor furioase, ce răpezindu-se din munţi răstorn tot din calea lor, tot ce le împedecă cursul, este poporul cînd furia-1 guvernă ; atunci el nu poate fi împedecat nici de cei mai respectaţi şefi ai lui, nici de gurile de tunuri ce ar împroşca moartea între şirurile lui, nici de baionetele ce ar răsturna şirurile naintaşe, şi ziduri 124 de care se turteau altădată ghiulele tunului cad sub topoarele lui ; temniţele în care gemeau mii de nenorociţi şi de nedreptăţiţi cad ca prin farmec, numai la ameninţarea a cîtorva sute de inşi din popor, cad, se prăbuşesc, sub puternica lor răsuflare !... Strigătele ce Iliaş cu ai săi auziseră erau strigătele ce vîntul aducea din strigătele sălbatice ce scotea şirurile revoluţionarilor, intraţi de mai multe minute în tîrg. Fruntea acestora, formată din seimeni şi boieri, era acum aproape de Curte, pe cînd coada, sau mai bine gloata nici nu intrase în oraş, întinzîndu-se pe acolo unde astăzi sunt Păcurarii şi pînă sub Miroslava, atîta de mare era numărul satelor ce alergaseră să mîntuiască ţara. Vro 50 de stînj’ni încă de călărit şi boierii avea să ajungă la domnie. Cînd, deodată, un strigăt, carele se prelungi din toate şicurile cele mai îndepărtate pînă aproape de boieri, îi opri pe loc. — Să moară ! Să moară ! striga şirurile de ţărani din urma seimenilor. — Ce este acolo ? strigă Lupu ; ce este acolo ? Loc ! Loc ! — Loc, băieţi ! repetă după el şirurile de seimeni, în-desuindu-se unele în altele, ca să deschidă trecătoare calului lui Lupu, carele vroia s-alerge spre puntul de unde vîntul aducea strigăte sinistre, hohote grozave, sarcasme neauzite ! Curînd, Lupu auzi acele glasuri mai de aproape. — Să-i tăiem nasul ! striga unii. — Ba urechile ! urla .alţii. — Nu ! să-i scoatem ochii cu sfredelul, că aşa a scos el ochii bunului meu !... — Să-l înţepăm ! — Să-l ardem ! — Degeaba, băieţi, că nu arde, că-i vîrcolaci ! ha ! ha !... — Ce naiba stai atîta la vorbă, măi Bardă ? Dă-i cu măciuca-n cap ! — Ha, bine ! dă-mi acum urechea stîngă... nu vreau cea dreaptă, că pe cea stîngă a tăiat-o el tatălui meu ! Lupu presimţi o grozavă vedere şi se înfioră. — Ce este, oameni buni, strigă el ; ce este ? — Ce ?... nu ştii ? răspund mii de glasuri : l-am găbuit ascuns într-un gîrlici... 125 — Pe cine ? — Pe tîlharul carele ne-a mîncat bunul, moşia şi zilele la atîţia... Pe Veleli. — Pe Veleli ?... Loc, oameni buni ! loc căpitanului Lupu ! — Loc căpitanului Lupu ! strigă şi seimenii din urmă. Dar mulţimea stăpînită de o singură idee, de răzbunare asupra lui Veleli, era surdă la asemenea poruncă şi, cu urechea la pîndă, ea cerca să prindă orice cuvînt grozav ce venea de la cîţiva stînjini mai departe, cuvînt pe care îl repeta cu o vie mulţămire, rîzînd cu hohote grozave. Calul lui Lupu îşi muşca zăbala şi împroşca mulţimea cu ţărînă, în nerăbdarea sa. Deodată, un hohot diavolesc se întinde în gloata îndesuită şi mii de glasuri urlă : — Mie ! mie, un picioruţ !... — Un deget măcar, mie ! — Ochii Iui daţi-mi ! — Capul ! capul ! să i-1 pun icea în coasă !... — Ha ! ha ! ha ! a perit fiara ! „E prea tîrziu", gîndi Lupu la auzul acestor strigăte sălbatice. Şi, în faptă, era prea tîrziu, căci, cînd, după cîteva minute, mulţimea, îndestulată de cruda ei sete de răzbunare, îi făcu loc ca să treacă, el nu găsi în locul unde urmase scena decît cîteva pete de sînge !... Tot trupul lui Veleli, bucăţit de popor cu topoarele, era împărţit pe la sute de ţărani ; unul avea în coasă un picior al lui, altul capul cu ochii holbaţi şi limba între dinţi... ista o ureche, cela o mînă ! Grozavă e răzbunarea poporului, dar, oricît de grozavă, arareori este nedreaptă ! „O, riestătătoare şi niciodată încredinţate lucrurile lumei ! cum vrăstează toate şi turbură şi face lucruri împotrivă ; cînd cu cale este a fire frică celor mici de cei mai mari, iar cursul lumei aduce de multe ori, de este grijă celui mare de cei mai mici. Fericiţi sunt craii, împăraţii şi domnii care domnesc aşa să nu le fie de cei mai mici niciodată siială.K 1 Iată ce cugetări scoate din inima lui Miron Costin revolta ţărei în contra lui Iliaş, şi dacă spiritul secolului în care vieţuia Miron îl făcuse să zică ca „cu cale este a fire frică celor 1 în textul de bază : silă. Versiunea exactă din Letopiseţul lui Miron Costin (zac. 18—19) a fost restabilită de Şt. Cazimir în Pionierii romanului românesc, 1973, p. 91 (n. ed.). 126 mai mici de cei mai mari", ce lecţiune frumoasă, ce lecţie nu dă el celor mari, cînd adaoge : „Fericiţi cei carii domnesc aşa să nu le fie de cei mai mici siială". Acuma să reapucăm naraţiunea noastră de unde am lăsat-o. Lupu, bunul acest suflet, a căruia mînie niciodată nu ar fi mers pînă să întindă mort nici pe cel mai înverşunat duşman al său, Lupu se mîhni preste seamă văzînd scenele aceste crîncene şi, întorcîndu-se către boierii ce-1 aştepta : — Dumnezeu a făcut dreptatea sa ! zice el. Veleli a fost bucăţit de popor !... fie numele Domnului binecuvîntat ! între aceste, boierii sosiră la domnie. Lupu, în fruntea tuturora, intră în Curte ; socot de prisos să spun în ce stare aflară ei pe Iliaş. — Mă rog dv., boieri, iertaţi-mă ! striga el împreună cu toţi grecii, aruncîndu-se în genunchi. Mai mulţi boieri hohotiră la vederea porumbatecelor feţe ce schimba aceia, dar Lupu îi privi cu mînie ; apoi, cu blîn-deţe către Iliaş : — Doamne ! îi zise el, ţara a năpustit în oraş ; cu toţii s-au ridicat asupra măriei-tale ca să-ţi răpună zilele ; ascultă cum strigă în toate părţile pe greci !... în fajptă, ostaşii şi poporul grămădit prin ograda Curţei şi pe toate uliţele şi pe cîmp, chiuia şi striga : — Dă-ne, doamne, pe greci ! Iară aceştia, în genunchi la auzul turbatelor acestor stri- . găte, începură unii a plînge, alţii a săruta poalele boierilor, strigînd : — Aman ! Aman ! Vodă Iliaş însă, mai încuragiat de tonul cel plin de bunătate cu care vorbea Lupu, sculîndu-se, zise : — Boieri d-voastră ! Dacă se ridică ţara asupra grecilor şi asupra mea se ridică 1 ; ce-i de făcut ? — Să laşi ţara ! S-o lăsaţi ! strigară cîţiva boieri, de-abia stăpînindu-şi mînia. — Bucuroşi ! Prea bucuroşi, boieri d-voastră, răspunseră Iliaş şi toţi grecii, a cărora vinete feţe începură a mai veni, la auzul acestor cuvinte, în colorul fesului de pe capul lor. — Dar cum vom putea ieşi teferi ? adaose Iliaş. — Măria-ta, nu te teme, răspunse Lupu, noi te vom 1 Vezi Miron Costin, faţa 264.' 127 însoţi... Şi-apoi, să ştii, măria-ta, că poporul nu te urăşte atîta cît urăşte pe d-lor şi pe bietul răposatul Veleli... — Ce, a murit ? întrerupseră Iliaş şi grecii. — L-au sfîşiat ţăranii ! — D-zeu mi-a răzbunat moartea, strigă un glas înnăduşit, dintre greci. Apoi, unei buşiri, ca şi cînd ar fi căzut nişte plumb pe podele, succedă un gemet lung şi-apoi tăcerea. Boierii toţi îşi întoarseră privirile spre locul de unde venea acest gemet. — Sunt perdut ! zise cu disperare Vasile, privind cadavrul lui Gurdă... a murit şi acesta, singurul ins carele putea dovedi că femeia mea nu-i vinovată !... Oh ! Dumnezeule ! Şi-şi ascundea în mîni capul său. Grecii nu înţelegeau nimica din aceste, ba nici Iliaş însuşi. — Ce ai, vornice Lupu ? îl întreabă acesta. — Ce am ? strigă acesta, într-un moment de furie, cu un glas care făcu să tremure şi măduva din oasele lui Iliaş... Ce am ?... mă mai întrebi !... O, de n-aş avea mai întîi să lucrez, depărtîndu-te, pentru mîntuirea moşiei, de mult te-aş fi trimis eu singur după ticălosul tău de logofăt... ori ţi-ai fi dat seama de necinstea ce ai să-mi laşi... — Ucide-1 ! zău, ucide-1, logofete ! strigară cîţiva din boieri mai iuţi la caracter ; nu-ţi lăsa neamul pătat de dînsul... — Ba nu, boieri, nu ! să-l lăsăm să se ducă în plata cerului, decît, pentru răzbunarea mea... (şi nu ştiu desigur de-i vinovat şi el) ucigîndu-1, să mai atragem asupra bietei moşii urgia Porţei... — Dar d-ta, jupîne ? strigară mai mulţi boieri. — Eu... voi căuta prin alte chipuri să-mi spăl pata numelui meu... Şi zicînd aceste, fruntea lui se încreţi ; ochii lui se posomoriră ; o grozavă otărîre se înfipse în mintea sa. — Boieri ! să nu perdem vremea în vorbe deşarte, le zice el după cîteva minute de tăcere. D-ta, jupîne Ureche, adu aicea cîteva sute de seimeni cu sineţile gata... Iliaş şi ai săi, oricît îi reasiguraseră vorbele lui Lupu, la auzul de seimeni cu sineţile gata, recăzură iarăşi în spaima lor cea dintîi. Iară Lupu, apropiindu-se de fereastră, se adresă către mulţime : 128 — Oameni buni ! aşa-i că noi am venit să mîntuim moşia de greci ? — Aşa-i ! aşa-i ! strigă mulţimea... Iliaş şi grecii încep a plînge. Lupu se întoarce spre ei: — Liniştiţi-vă, le zise el. — Apoi, iarăşi către mulţime : Oameni buni ! Nu-i mai bine să nu facem vărsare de sînge, dacă grecii ar vrea să iasă singuri din ţară ?... — Ba nu ! să moară ! să moară ! urlă mii de glasuri... — Aşa-i ! să iasă mai bine cu toţii ! strigă cîţiva mai moderaţi. — Ei bine, boie.ri, ce-i de făcut ? se întoarce de zice Lupu. — Să fie după voia mulţimei, murmură mai mulţi. — După voia mulţimei ? strigă Lupu cu indignare ; dar mulţimea cea pe care am ascultat-o astăzi, cînd urgia Porţii ar veni asupra moşiei, pe noi ne-ar blăstema că am ascultat glasul furiei sale celei turbate... Nu, boieri... Suitu-s-au cîteva sute de seimeni acole ? — Ei stau în sală, răspunde Ureche. — Bine. Apoi, cătră Iliaş şi greci : Ascultaţi ! Poporul vrea moartea voastră ; noi însă vă putem mîntui de furia lui dacă acuma, de-ndată,. veţi jura că niciodată nu-ţi căta, nimeni dintre voi, să faceţi rău ţărei acesteia, pe lîngă turci... Alegeţi ! moartea sau viaţa ! — Jurăm ! jurăm, strigă cu toţii. — Bine ! Apoi, scoţîndu-şi ascuţitul său angeriu, cu el în mînă : Urmaţi-mă boieri, zice el către tovarăşii săi ; urmaţi-mă şi voi, adăogi el grecilor, de voi muri eu, veţi muri şi voi I După ce toţi ieşiră în coridoare, Lupu alcătui un patrat de seimeni, aşeză pe toţi grecii în centrul lui şi el cu boierii în frunte, cu arma în mînă, dădu semnalul de marş şi cobo-rîră scările Curţei strigînd : loc ! loc !... Iară mulţimea ce o clipă mai nainte ar fi năpustit să rumpă pe greci sub gura a mii de tunuri măcar, mulţimea, acum uimită de fapta lui Lupu, după ce ea n-o putea înţelege, se dădea în lături în tăcere, ca sub puterea unui farmec. Astfel Lupu izbuti a ieşi ca un bun marinar, care prin mijlocul valurilor turbate ale oceanului guvernă vasul său. Curînd, ei vor trece şesul Bahluiului, ce geme de mulţime... Iată-i aproape de monăstirea Balicăi... 129 Dar, între aceste, uimirea cea dintîie a poporului făcu loc unei furii neauzite, pînă şi asupra lui Lupu. Sarcasmele şi înjurăturile începură a ploua asupra lui... Curînd, oricît cu detunătorul său glas striga : loc ! vibrînd în aer arma sa,, nimeni nu se mai dedea în lături, ci mai ales năvălea asupra patratului. Pe cînd, între aceste, Lupu, în perplexitate-i, nu ştie de trebuie să poruncească 'Seimenilor să dea cu sineţile în mulţime, sau de a lăsa pe greci jertfă furiei gloatelor, deodată, unul din mulţime ca un glonte se azvîrle asupra, careului, îl sparge, se răpede asupra lui Iliaş, în repegiunea sa îl apucă de haină şi cearcă a-1 tîrî după sine ; mai mulţi alţii, încuragiaţi de fapta acestuia, se răped după el... Dar Lupu e acolea, le arată arma sa ameninţătoare, apoi, ca un leu se răpede asupra celui ce tîrăşte pe Iliaş... Acesta, îngrozit, cearcă a tîrî mai iute pe vodă, dar ramîne numai cu o bucată din haina lui în mînă, căci toţi grecii îl ţin de ceea-laltă parte... El fuge, şi cînd e destul de departe de Lupu, care-1 urmăreşte, scoate din brîu un os, un fluier de picior, îl răpede asupra acestuia ! — Na ! urlă tigrul ; na ! mori, de os de grec... dacă ţi-s aşa de dragi, mori de osul lui Veleli. Şi sîngele gîlgîie din rana ce bietul Lupu a primit în frunte, el se cumpăneşte să cadă... însă nu ! el îşi şterge cu mînica straiului său sîngele de pe faţă, reaşază şirurile patratului, dă poruncă seimenilor, în auzul tuturora, să dea fără cruţare de s-ar mai ispiti cineva să spargă patratul. între aceste, cerul se acoperise de nori grei ca plumbul ; curînd, o vijelie groaznică precede o ploaie rece de toamnă, care împrăştie pe mai mulţi dintre înverşunata mulţime. Cu toate aceste, cei mai furioşi se ţineau după careu, înjurînd nu numai pe vodă şi pre ai lui, dar şi pe boieri. Oricît puteau seimenii impune respectul, şi oricît de brav era Lupu, el văzu bine momentul cînd, de nu va avea recurs la alte mijloace, tot n-o să izbutească a scoate patratul din pericol ; deci, după ce şopteşte ceva la urechile boierilor, ia calul unuia dintre ei şi, dîndu-se cu vro zece paşi în urmă, începe a striga : — Oameni buni ! nu lăsaţi ! au mai rămas greci în tîrg !... Auziţi, cică dau foc !... Nu lăsaţi, oameni buni ! Şi, dînd drumul calului : — Loc ! oameni buni ! grecii dau foc tîrgului. 130 In zadar cîţiva mai şireţi strigă : — Nu credeţi ! nu credeţi, oameni buni ! Cîteva minute după aceasta, de-abia rămăseseră cîteva sute din acea mulţime nenumărată ce inunda şesul, căci unii alergaseră în tîrg, crezînd zisa lui Lupu, alţii — acei ce erau de pe la sate — să prindă grecii... cei mai mulţi că privească la foc, şi rămăşiţa, tîrîtă în repegiunea şi îndesuirea tuturora. Aceasta o prevăzuse Lupu. Cei rămaşi, văzîndu-se prea puţini ca să poată îndrăzni ceva în contra armelor seimenilor, sau poate obosiţi şi îngheţaţi de ploaia cea rece ce nu contenea, rămaseră şi ei cu toţii de careu. Iară acesta, cînd fu îndestul de departe de ţărani, boierii dădură grecilor cai de ai lor şi de ai seimenilor, şi, rînduind din aceştia o escortă numeroasă [cu poroncă]1 de a nu lăsa pre vodă Iliaş să fugă cumva la tătari ş-apoi să vină cu urgie asupra ţărei, după ce, zic, boierii făcură aceste, se reînturnară mai toţi în oraş. CAPUL IX DUPĂ FURTUNĂ în dimineaţa zilei următoare, un soare cald succedă furioşilor nori ai furtunei zilei şi a nopţii trecute ; o linişte adîncă în oraş şi în cîmpii succedă înverşunatelor strigăte ale mulţimei turbate de setea răzbunării... Grămăzile sătenilor, rîzînd acuma de gluma ce le trase ieri Lupu, glumă care, de n-ar fi profitat el să se ascundă, ar fi plătit-o cu viaţa, acum, zic, ei rîzînd se trag pe la satele lor ; atîta-i de lesne de a îndestula setea de răzbunare a poporului, pe cînd setea asupritorilor lui, setea de avuţii, setea de mărire... nu cu sîngele unui ticălos ca Veleli, dar nici cu sîngele a mii de drepţi, ce cad jertfă lor, nu li se mai potoleşte !... însă să trecem de acum asupra unei zile aşa de furtunoase şi grozave, dar şi frumoasă în istoria oricărui popor. în dimineaţa zilei următoare, în aceeaşi cămară care fusese martoră orgiilor lui Iliaş, toţi boierii ţărei, mari şi 1 Text restabilit după versiunea din România literară (n. ed.). 131 mici, prezidaţi de mitropolitul şi de Lupu, ţineau sfat : pe cine vor să aleagă de domn ? O mulţime de glasuri începură a cere pe vornicul Lupu, dar acesta, cu fruntea legată din pricina ranei sale, cu faţa palidă şi cu un zîmbet amar pe buze : — Vă mulţămesc din inimă curată de alegere, dar martor îmi e D-zeu că nu mai pot primi mărirea aceasta. Eu vă propun să alegeţi domn pe Barnovski, că-i om cu minte şi e bun şi cu Ţara Leşească... Atunci, toate glasurile fură pentru Barnovski, căruia se oţărî de a i se trămite o solie dintre boieri ca să-l poftească la tron. CAPUL X O ZI DUPA ACEEA O zi după ce se ţinu sfatul la Curţile domneşti, un om îmbrăcat în straie ţărăneşti, cu o înaltă căciula ţurcănească îndesată pe ochi, îşi lega calul lîngă poarta monăstirei cunoscută cetitorului, apoi intră într-o chiliuţă de lîngă poarta, de bună seamă chilia 'portăriei. Acolea, scoase din chingă o pungă cu rubiele şi o puse pe pripiciul hornului ; mai scoase şi un cuţit. Apoi, întor-cîndu-se către bătrînul călugăr, care la intrarea lui se sculase de pe divanul său de rogojini, îngrozit de sălbatica privire a celui intrat : — Călugăre, îi zise el, priveşte ! — acolo, avere sa n-o poţi sfîrşi cît vei trăi ; ici, un cuţit, auzi ? — un cuţit !... Bătrînul tremura de frică. — Nu te teme, părinte ; sfinţia-ta poţi să alegi pe care vei vrea din aceste două ; punga vei lua-o cînd îmi vei spune adevărat dacă jupîneasa vornicului Lupu a ieşit de trei săptămîni încoace din monăstire... Iară cuţitul îţi va scurta zilele, cînd vei tăgădui... Alege !... între aceste, călugărul după glasul necunoscutului recunoscuse pe vornicul Vasile, pe care de mai multe ori avusese ocaziune de a-1 auzi vorbind cu soţia sa, cînd ieşea cu ea pe poartă, ca şi cu vro trei săptămîni mai în urmă, să faca cîte o mica preîmblare. 132 — D-zeu să te ferească, jupîne dragă, de a face un păcat ca acesta... mai bine eu ţi-oi spune tot ce ştiu, în frica cerului !... — Haide, acum, degrabă !... — Sunt cîteva zile de cînd jupîneasa s-a dus cu rădvanul nu ştiu unde... — Şi cînd s-a întors ? — Numai alaltăieri dimineaţă. — Alaltăieri ?... Ţii bine minte ?... — Prea bine... — Dar poate nu era ea ? Spune ! — Cum nu ? cu fermeneaua cea de fir, cu fesul cel alb... o ! ea era... — Oh ! destul !... ia-ţi banii, călugăre, şi mă iartă !... Apoi, sărmanul Lupu, convins că a fost înşelat de jupîneasa sa, ieşi din chilie, strîngîndu-şi fruntea în mîni, ca şi cînd ar fi vrut s-o împedice de a se despica de focul ce-1 ardea ! El stătu lîngă poartă cîteva minute, ca un om neho-tărît încă ce drum va apuca ; apoi, ştergînd o lacrimă : — S-a sfîrşit ! murmură el cu glas înlăcrimat, dar hotărît, s-a sfîrşit !... Patria nu mai are nevoie de mine şi nu pot să las cel puţin sărmanului Ionel şi dragei Ruxăndiţei un nume nepătat !... Sărmanii copii !... Oh, D-zeule ! de ce trebuit-a să mă însor dacă nu-mi era menită o viaţă cinstită cu muierea mea ?... de ce trebuia să las copiilor mei numai o mamă nelegiuită... Şi, suspinînd, adăogi după o mică pauză : — Nu aicea, ca să nu mă mai vadă ea ; nu aicea, ci colo-n codri !... Apoi, trist şi obosit, el plecă tulburat spre locul ce arăta. Nu făcu însă zece paşi şi se întîlni faţă-n faţă cu un călugăr bătrîn. — A ! bine ai venit, jupîne dragă ! strigă el, după ce cu mare luare-aminte îl examină o clipă pînă-1 cunoscu. — Sărut mîna sfinţiei-tale... Călugărul acesta era stareţul. — Va să zică, biata măicuţă tot ţi-a ajutat ? Lupu nu răspunse, căci nu înţelese despre ce e vorba. — Biata maică Xenia tot ţi-a ajutat ? repeţi el mai tare, crezînd că n-a fost auzit. — Despre ce vorbeşti, sfinţia-ta ? 133 — Ce te mai prefaci că nu ştii ? Nu te teme de a spune, căci eu i-am dat voie să meargă la Iliaş să-ţi ajute. — Să meargă la Iliaş, zici ?... Cine ?... — Maica Xenia !... Iată cum se preface că nu ştie ! — Mă rog, părinte, vorbeşte-mi mai lămurit... Maica Xenia ? — Aşa, maica Xenia, îmbrăcată în vestmintele jupînesei d-tale... — în vestmintele... jupînesei mele ? Ah !... urmează !... mă rog, urmează ! — A fost la Iaşi... — La Iaşi ?... — Aşa ; ce, nu ştii ?... — Maica Xenia, îmbrăcată în vestimintele jupînesei mele, a fost la Iaşi ?... murmură Lupu, răspunzînd nu stareţului, ci unei cugetări care-1 preocupa. — Aşa, mai alaltăieri... Un suspin de acele care lasă peptul apăsat mult timp de o grea povară, cînd e uşurat de ea, un suspin de aceste scoase şi Lupu cînd începu a înţelege că femeia sa poate nu era vinovată. — Degrabă, părinte ! Şi, fără să-şi explice gîndul său către călugărul1, rămas în uimire, el purcede în fugă spre monăstire, trece poarta, ajunge la chilia jupînesei, nu ia seama la calul legat de salcîm, intră... Acolea el află pe un boier anume Constantin Aseni, acel om de casa lui Iliaş-vodă, care descoperise boierilor, cu cîţiva ani înainte, iară mai ales lui Lupu, lui Buhuş şi lui Săvin, cum că vodă avea de gînd, după sfatul lui Baptiste, să-i ucidă. La picioarele acestui boier zace trîntit ţiganul2 Gurdă, carele numai cît leşinase la Curtea domnească, unde cetitorul îşi aminteşte, poate, că l-am lăsat. Acesta istoriseşte prin cuvinte întretăiate şi mai neînţelese toate ticăloasele planuri ale lui Veleli asupra jupînesei... Cînd văzu pe Lupu intrînd, el se tîrî pînă la picioarele lui şi sărutîndu-le : 1 în textul de bază : călugăriţa (n. ed.). 2 In textul de bază : ţăranul (rt.ed■) 134 — Stapîne, jupîneasa nu-i deloc vinovată... nu ! eu mă jur... că orice a zis... călăul de Veleli... carele m-a ucis doară nu mi-a da ceea ce-mi făgăduise de ţ-am tăgăduit dăunăzi adevărul... Nu putu mîntui vorba. Dîndu-şi ochii peste cap, stors de oboseală de opintelile cu cari nefericitul se anina de vro cîteva momente de viaţa ce-i mai rămînea : — Copilaşii !... strigă el cu o opintire supremă şi moare. Bietul Vasile Lupu, înduioşat pînă la lacrimi de scena aceasta, îmbrăţişează pe jupîneasă, care spusă tot ce cercase să facă călugăriţa Xenia doară l-ar feri pe el de pericol. Vasile nu era de ideea ce avusese Xenia, care voise să ucidă pe Iliaş, dar fiindcă lucrul nu izbutise, nu-i impută nimic, ci-şi îmbrăţişă copilaşii cari-1 încunjurau. Apoi, Aseni-i povesti cum el dăduse de ţigan1 la Curte, pe cînd urma zvoana pe şes, cum acesta-1 rugase să-l aducă pînă acole, să spuie jupînesei ceva foarte însemnat, ce nu voise a spune vornicului, în sfîrşit, cum Aseni-1 aduse dinapoia calului, viaţa ţiganului nedîndu-i timp de a mai merge pe la casa sa să-şi ia rădvanul. Cîteva minute după aceea, Vasile Lupu, reintrînd, după ce întovărăşise la poarta monăstirei pe Aseni, şi reîmbrăţi-şîndu-şi jupîneasa, îi zise : — Pentru tine, dragă jupîneasă, n-am primit domnia ; pentru tine, de acum, am să lucrez s-o capăt! 1S55 1 în textul de bază : ţăran f?7. ed.). ZARVA DE LA PARA1PAN I — Nu, nu ! jupîn jude şi d-voastre cinstiţi 12 pîrgari, nu putem să primim porunca d-voastre să facem după cum e placul părintelui Natanail, stareţul sfintei monăstiri Troiţa, din satul nostru, căci noi nu suntem nici robii monăstirei, nici rumâni (iobagi), ci călăraşi şi dorobanţi ai măriei-sale lui vodă Matei, că oameni slobozi şi moşneni adevăraţi am fost şi suntem din neam în neam.1 Aşa răspuns deteră, în octobre 1632, ceata de locuitori din Paraipan, chemaţi la judecata judeţului. Dar mai dîrz dintre toţi era Tudor Vale-iute, care era cel care ducea cu el, oriîncotro voia, pe toţi sătenii, ca matca albinele. Tudor era chiar poreclit Vale-iute, că dacă o dată apuca cu vorba sau cu fapta încotrova, apoi nici o pedică, cît de mare i s-ar fi pus în cale, nu-1 mai putea opri, ori barem să-i potolească îmbletele minţei şi ale buzelor. Avea Tudor o fată frumoasă, de-i mersese buhul peste nouă ţări şi peste nouă mări. Cînd la şezătoare mama Muşata spunea povestea Ilenei Cosînzenei, numai că zicea că era mîndră şi frumoasă Ileana Cosînzeana... uite, nici mai mult, nici mai puţin decît Ilinca lui Tudor Vale-iute. Păi, cum vrei să nu se fie uitat flăcăii din Paraipan la fata pîrgarului — că fusese Tudor cîndva unul din cei 12 judecători — ca la icoana cea zugrăvită de sfinţii apostoli. Şi care flăcău n-ar fi dat „calul cu îmbletele" şi „flinta cu gloanţele", adecă tot ce era mai drag flăcăilor, pentru o 1 In vremea iobăgie:, nu era oştean cine era iobag, rumân, cum se zicea la munteni şi vecin la Moldova. 136 V. A. L'rechiă în anii 1865—1866 (Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei). Luiza Wirth-Pester, cca dc a doua soţie a lui V. A. (Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei). Urechiă Ana (Zel lina) \\ irlli-I VsIit, rea de a lieia .soţie a Iui V. A. I Vechia. TaMou in ulei tle N. (iiiyorcM.ii. 1809—1870 (Colecţia J->ona). clipită de grai blînd cu Ileana, la lumină de lună, la pîrlazul casei ei părinteşti. Dar ea n-avea nici ochi, nici auz îndreptat spre flăcăi, nici chiar spre Ionel, mîndreaţă de băieţan, al celui mal bogat moşnean, Grindea, care cînd pornea plugul cu opt boi la capătul brazdei, numărai în huzur toate liscaile turceşti din visterie, pînă ce se întorcea plugul iarăşi la capul brazdei, atît era de lungă sfoara lui de moşie ! N-ar fi zis ba jupîn Grindea (că din iupîn nu-1 slăbea tot satul) să vază pe Ionel căsătorit cu Ileana lui Tudor Vale-iute, şi nici acesta nu încreţea din sprîncene cînd Grindea îi pomenea de încuscrire, dar găsea că prea e tînăr băiatul şi prea nepricepută încă la ale căsniciei Ileana. — Să se mai coacă strugurii, zicea Tudor. Şi apoi avem în spinare şi purdalnica de dava (proces) cu monăstirea. Dar o horărî-o m.-sa vodă şi atunci... văzînd şi făcînd... ★ Dar părintele Natanail era nu numai călugăr, ci şi om tînăr, şi, dumineca, cînd cădelniţa poporenii la sînta letur-ghie, cum să nu vază el, pe sub genele negre, cari înhobotau ochii lui vicleni, cît era de frumoasă Ileana lui Tudor Vale-iute. Şi tot văzînd-o o dată, de două, de zece ori, ba la biserică, ba la şezătoare, ba la horă, bietului călugăraş îi sări ţandura de la minte şi aşa gîndi : „Dacă voi strînge eu în chingă satul, adecă pe nea Vale-iute, şi voi dobîndi de la vodă dreptul de a avea ca rumâni pe toţi sătenii, apoi să vrea, să nu vrea jupîn Tudor, fata-i a mea... că de unde nu, n-alege nici praf din toată strînsura casei lui... Cînd ce împeliţat a băgat în gîndul omului înteţirea patimei, năvăleşte omul la păcat, ca orbul spre prăpastie. Părintele Natanail pleacă să meargă la Tîrgoviştea, unde petrecea atunci domnia, cu dăsagii plini de hrisoave, tot cu peceţi domneşti, scrisoare sîrbească, pe pele din Anadol. Nu că doară acele hîrţoage îi sprijineau pîra lui, că satul Parai-pan era sat de rumâni ai monăstirei, dar găsise el un logofăt de Divan, care era vestit cărturar, de zice că la nevoie putea să te facă să iei luna drept soare şi luceafărul drept lună... 137 Să te apere sîntul Dumnezeu de cel cave răsuceşte frînghii, că de ţi-o prinde numai un deget, te trage întreg pe roata cu care învîrteşte iţele cînepei !... Şi mai rău cu cei cari răstălmăcesc scripturile !... Părintele Natanail, înţeles cu logofătul al II-lea, jupîn Scotocilă, scoase înaintea Divanului măriei-sale diata tito-ricească de întemeiere a monăstirei Sfintei Troiţe. Zicea în diată că înzestrează sînta mănăstire, pe lîngă altele, şi cu moşia încungiurătoare monăstirei, şi tălmăcea părintele Natanail şi logofătul Scotocilă că satul Paraipan era aşezat pe acea moşie încungiurătoare şi că, prin urmare, locuitorii din sat sunt rumâni, iar nu moşneni, oameni slobozi. Ce să facă şi măria-sa vodă ? Domn drept era şi, cu ştirea lui, strîmbătate la Divan nu se făcea. Dar, oricît de drepţi domnitorii, îi poate duce la păcat sfatul necredincioşilor lor boieri. Iată că măria-sa vodă, nebănuind viclenia popei şi părtăşia la rele a lui jupîn Scotocilă, iscăli şi dete la mîna lui Natanail următoarea carte domnească : „Cu mila Jui Dumnezeu, Io Matei Basarab Voievod şi Domn, scriem Domnia mea Vodă, tuturor rumânilor monăstirei Sfintei Troiţă de la Paraipan. Cătră aceasta vă dau în ştire Domnia mea că aici la Domnia mea au spus călugării de la monăstire cum au venit aci la voi, ca să vă daţi datul şi găleţile şi griul ce sunteţi datori, şi de stupi, de rîmători să vă daţi banii, iar voi aţi sărit asupra lor şi aţi zis că aţi ucis pe alţii mai mari, dar pe călugări !... Şi ziceţi că sunteţi călăraşi, dorobanţi, şi nu veţi da nimic. Iar Domniei mele nu-mi trebuiesc rumânii monăstirii, călăraşi sau dorobanţi. Şi v-am. dat iar rumâni, că de aţi stătut împotriva vrăjmaşului, pentru casele voastre aţi stătut: să nu vă robească tătarii feciorii. Deci, în vreme ce veţi vedea această carte a Domniei mele, iar voi să daţi tot ce este venitul monă's-tirei, că v-am scos Domnia mea şi din Visterie de la catastif, să fiţi rumâni. Iar carele va sări peste această carte a Domniei mele, acela om mare certare va avea şi bucatele i se vor lua domneşti şi voi trimite Domnia mea de vă vor aduce legaţi aici. într-alt chip să nu fie ! După zisa Domniei mele şi ispravnic... singur. Am zis Domnia mea." S-a scris la leat 7141 (1632) meseţa noiembrie 27.1 1 Acest act este la Creditul Fonciar Rural, carton 61. 138 Egumenul Natanail se întoarse voios dc izbindă la monas-tirc şi, cît sosi, cheamă pe Tudor Vale-iute şi ii cctcşte, ba îi poftoreşte (repetă) cctirea cărţii m.-s. lui vodă. ( — Ce mai zici, neică Tudore ? întrebă călugărul rîzînd. I Adună satul, fa pe oameni să înţeleagă că nu se pot pune împotriva cărţii domneşti şi o fi bine de dumneata şi de JIcnuţa, fata dumîiale. — S-adun satul ? Să le spun ca din oameni slobozi au ajuns rumâni ? Cu mare cinste şi închinăciune luăm cunoştinţă de poruncile domneşti, dar slobozenia nu ne-o dăm decît odată cu viaţa, răspunde cu mîndrie, răstit, Tudor Vale-iute. Să-mi fie bine mie şi Ilenuţei mele ? Eu nu sunt Iuda Scariotul, cinstite părinte. Nu-mi vînd fraţii ! Clopotul de la biserica din sat răsună într-o dungă. E semn de primejdie. într-o clip^ se adună în curtea bisericei toţi sătenii : bărbaţi, muieri, copii. Pe peatra din faţa prid- vorului bisericei, peatră de descălecătoare de pe căi, se ridică Tudor Vale-iute. — Oameni buni, strigă el ; părintele Natanail s-a întors de la Tîrgovişte cu pitac domnesc, prin care m.-s.vodă ne dă monăstirei ca rumâni. Un strigăt groaznic, ca dintr-un singur pept, face să se cutremure văzduhul : — Nu ! ori oameni slobozi, ori moarte ! — Suntem dorobanţi, suntem călăraşi, adaogă Vale-iute, părinţii noştri şi-au vărsat sîngele pentru ţară şi pentru domnie. Sunt 5 ani abia de cînd sute de ai noştri căzură în război împotriva tătarilor, peste Olt. Eram buni oşteni atunci şi oameni slobozi, şi acum suntem robii monăstirii ? Sub domnia lui Leon Ştefan am plătit da jelii şi biruri, alăturea cu boierii, pentru românii fugiţi din ţară din pricina birurilor grele, şi sub povăţuirea căpitanului Matei Basarab ne-am bătut împotriva lui Leon Ştefan-vodă, la Poiana Vistierului, şi căpitanul Matei Basarab a scăpat de moarte în casa lui jupîn Grindea, care, cu primejdia vieţii, îl trecu în Ardeal, prin potecile neîmbiate. Şi acum jupîn Grindea şi noi toţi să fim rumâni ai părintelui Natanail ? — Nu ! nu ! nu ! str'gă tot satul ; ori slobozi cum am fost, ori murim cu toţii ! + 139 La fîntîna cu trei cruci de peatră, în capul satului, despre monăstire, Ileana lui Tudor adapă oile. Ionel Grindea scoate ciutura cu apă şi o toarnă în şgheabul de adăpat. Multă apă se varsă pe de lături, că Ionel nu la şgheab şi la ciutură îşi pironeşte ochii săi negri şi luminoşi, ci la frumoasa Ilenuţa. Abia mijeşte pe buza băiatului mustaţa neagră, dar şi în inima lui mijeşte o scînteie, care-i gata să se aprindă pălălaie... Ilinca rînduieşte oiţele la şghiab, le mîngîie, dă la o parte pe cele prea grăbite şi, din cînd în cînd, răsplăteşte pe Ionel cu cîte o căutătură blîndă a ochilor ei, ori cu cîte un : mulţămesc, Ionele, nu te mai osteni, este apă de ajuns în şgheab. Dar Ionel ar fi voit să nu se mai sature oile de apă şi să tot scoată ciutura plină pînă o seca puţul, pînă s-or sătura ochii lui de dulcea privelişte... Deodată, în goana calului, soseşte la puţ chelarul monăstirei, bulgarul Ivanciu. Fata şi băiatul se uitară cu mirare Ia călăreţ, dar el descălecă şi se răpede asupra Ileanei... Ea ţipă, Ionel dă busta spre răpitor, acesta, trup uriaş, faţă brutală, îl culcă la pămînt cu un singur pumn şi sare pe cal cu fata leşinată în braţe, şi calul apucă iar fuga nebună de-a lungul cîmpiilor îngălbenite de toamnă, în direcţiunea monăstirei. Cînd Ionel se deşteptă, peste cîteva clipe, desperarea îi dete puteri îndoite : cu fuga el intră în sat şi se îndreaptă spre casa lui Vale-iute. =*• încă nu înnoptase bine. Satul întreg răzvrătit se îndrepta spre monăstire, înteţit de cei doi fruntaşi, Grindea şi Vale-iute. Dar egumenul prevăzuse răzvrătirea şi mai dinainte aşezase la meterezele zidului argaţi bulgari şi sîrbi, gata să împuşte lumea de va da năvală asupra zidurilor. Porţile de stejar, legate în fier, de sub turnul monăstirei, erau zăvorite, şi sub bolta porţii stăteau îngrămădiţi păzitori. O lovitură de flintă din clopotniţă, trasă asupra mul-ţimei care urca dîmbul pe care era aşezată monăstirea, emoţionează pe asaltanţi, deşi glonţul nu izbeşte pe nimeni. 140 După un scurt moment de ezitare, un băietan înarmat cu un topor înaintează din mulţime, agitînd arma în aer şi strigînd : — Să nu lăsăm pe Ileana lui jupîn Tudor ! Era Ionel !... — Să rămînem oameni slobozi, ori să murim ! strigă numeroase glasuri, şi mulţimea îmbărbătată urcă din nou dîmbul. — Primejdie, cinstite părinte, zice paracliserul Onofrei, intrînd răpede în trapeză, unde egumenul, însoţit de Ivanciu Bulgarul, lua cina de seară. Satul întreg dă năvală... lovitura de flintă din clopotniţă i-a înfuriat ! — Ce vor ei ? — Cer să dai drumul fetei lui Tudor... Mulţi strigă însă că vor să moară apărîndu-şi slobozenia. Un zgomot infernal de topoare, care izbesc în poarta clopotniţei, arată egumenului că nu mai este de glumă. O salvă de puşti se amestecă cu zgomotul topoarelor, fără de a-1 face sa înceteze. Părintele Natanail e galben ca ceara, şi o mişcare convulsivă agită buzele şi tot trupul lui. El merge la uşa tainiţei, care lega clopotniţa cu trapeza, deschide uşa de fier, urmat de Ivanciu : -— Iat-o, dă-i drumul pe portiţa de din dos a monăstirei... îmi ajunge robia satului !... Celetnite (femei rele) de ajuns... Rău făcuşi, Ivanciu, că o răpişi. Ivanciu scoate de mină pe Ileana mai moartă de spaimă şi dispare cu ea. ★ Răzvrătirea continua la poarta clopotniţei, iar din metereze flintele nu se mai slobozeau, din porunca lui Natanail, care adunase toţi străjarii săi jos, sub poartă, temîndu-se să nu străbată prin ea mulţimea înverşunată. Deodată, îndărătul mulţimei, din partea opusă porţii, aleargă o fată. Cine mai întîi trebuia să o cunoască de departe, dacă nu Ionel ? 141 — Jupîn Tudore, Ilenuţa a scăpat ! strigă băietanul care, luînd-o de mînă, grăbea paşii spre locul unde era concentrată mulţimea. Tudor se repezi şi el în calea copiilor şi, dintr-o vorba, două, înţelese de la Ileana că nimic rău nu i se întîmplase. Atunci, în parte fiind ajuns scopul zarvei, Tudor îndemnă mulţimea să înceteze asaltul, .să meargă oameni din partea satului la Tîrgoviştea, să îngenunche la domnie, să ceară sfărîmarea pitacului dat la mîna călugărului şi să rămîna aşa Paraipanul sat de oameni slobozi, cum a fost din moşi-strămoşi. Iar în fruntea aleşilor satului să meargă şi jupîn Grindea, căci îşi va aduce aminte m.-s. Matei-vodă Basarab de zilele de păs, cînd l-au ajutat moşnenii de la Paraipan. La sfatul celor doi fruntaşi, ca de minune zarva se potoli, răzvrătiţii se retraseră pe la casele lor, singur Ionel nu se linişti, pînă ce, la pîrlazul bătăturei casei lui Tudor, Ileana nu-i zise încă o dată : — Ionele, fii pe pace, mă duc şi eu cu tata la Tîrgoviştea ; -să ne vedem cu bine la întoarcere ! 11 O iarnă întreagă, de la decembre la P/iartie anul următor 1633, rămaseră în Tîrgoviştea trimişii satuku Paraipan, fără să izbutească de a învinge pe puternicul Natanail, ori, mai bine, pe sprijinitorul lui, pe logofătul al II-lea Scotocilă. JBun era m.-s. vodă Matei, dar atotputernici îmbunătorii (curtezanii) domneşti ! Prin zidul îmbunătorilor nu străbate lesne săracul înaintea domniei, şi glasul lui nu ajunge la auzul domnitorilor, cînd se izbeşte mai întîi de urechile surde ale îmbunătorilor. Ba că azi, ba că mîne vor putea străbate la Divanul lui vodă. Trecu zi după zi şi lună după lună şi, pe cînd Tudor şi cu jupîn Grindea dădeau tîrcoale zadarnice pe sub Turnu Chindiei, la casele domneşti, Natanail izbutise să stoarcă o nouă iscălitură de la vodă, sub pitacul următor : „Io Matei Basarab Voivod etc. Scriem Domnia mea vouă rumânilor sîntei monăstiri Sînta Troiţă de la Paraipan. Cătră aceasta vă dăm în ştire Domnia mea că aicea au spus părin- 142 lele egumenul cum nici ascultaţi de călugări să lucraţi la ce vă vor da învăţătură, nici vreţi să araţi, cum a fost obiceiul, nici nimica, ci unii vă faceţi călăraşi, alţii dorobanţi, alţii vă semeţiţi şi nimic ce este lucru sîntei monăstiri au vreţi sa lucraţi, ci numai îmbiaţi în voia voastră. Dar cu ce semeţie vă ţineţi ? Cred că voi ştiţi că Domniei mele nu îmi trebuiesc rumânii sîntei monăstiri slujitori, nici nimic. Deci cu vreme ce veţi vedea această carte a Domniei mele, iar voi să căutaţi sa ascultaţi de călugări, de toate ce vă vor da învăţătură : să araţi şi să lucraţi la tot lucrul, cum este obiceiul şi legea rumânilor. Că Domnia mea nu voi să fac rumânii şi pomana titorilor slujitori. Iar carele nu va: asculta de acesta carte a Domniei mele, acela om mare certare va avea de către Domnia mea. într-alt chip să nu fie; după zisa Domniei mele. Şi ispravnic singur a zis Domnia mea. Leat 1633 (7141), luna marte 25“ 1 Vestea rea curînd soseşte bietului om. Primiră tramişii de la Paraipan ştire, pe la începutul lui prier 1633, că ispravnicii judeţului au venit înşii la Paraipan, de au cetit pitacul cel nou al lui vodă şi că pe trei din sat, cari s-au împotrivit de a se supune nedreptăţii, i-au înşfăcat slujitorii lui vodă şi i-au dus la groapa ocnei. Şi plecară amărîţi şi întristaţi din Tîrgoviştea Tudor şi cu Grindea, şi cînd ajunseră în Paraipan amîndoi aflară casele lor jăfuite, strînsura lor de toamnă prada ianganului (incendiului), vitele date în tamaz-lîcul cu turmele monăstirei, iar soţiile lor îngropate în curtea bisericei satului, din mila creştinilor ! Ileana, care urmase pe tatăl său la Tîrgovişte, cît auzi că mămuca ei murise, căzu la pămînt moartă. Ionel plînse lacrimile toate pe sicriul şi pe mormîntul miresei sale. — Nu cu lacrimi de muiere se răzbună omul vrednic, îi zise într-o zi lui Ionel Tudor Vale-iute. Vino cu mine şi cu taică-tău la haiducie : codrul îţi face dreptate, dreptate ce n-o afli la Curtea lui vodă !... 1 Actul acesta se poate vedea în original în carton nr. 61 în condica moşiei Paraipan. Vezi şi articolul ce am publicat în 1SS9, 5 februarie, în Reviita literară. 143 lll DUPĂ 21 DE ANI Pe malul Oltului, spre Rîmnicul-Vîlcei, într-un zăvoi, erau aciuaţi într-o noapte, pe lună, doisprezece haiduci voinici, ospătînd din mieii fripţi haiduceşte şi ascultînd graiul unui moşneag sfătos, pe cînd alţi 4 din ei vegheau la marginea zăvoiului, cu flintele încărcate. — Aşa vă sfătuieşte moşul Tudor (că era Tudor Vale-iute), să vă lăsaţi de haiducie, că nu-i pită curată cea cîşti-gată cu sînge, şi să intraţi în dorobănţime, că Matei-voda strînge oaste să se apere de Lupu-vodă din Moldova şi de ţara răzvrătită din pricina răutăţilor vistierului Ghinea, ale logofătului Scotocilă şi ale marelui armaş Radu Vărzaru, cei care storc şi jăfuiesc ţara mai rău decît turcii. Iacă se adună mereu oaste nouă la Tîrgovişte, că Vasile-vodă de la Moldova, înţeles cu cazacii, cu ginerele său Timuş, s-au şi ciocnit cu vodă al nostru la Focşani, unde Lupu l-a răpus, precum l-au învins pe Matei-vodă şi la Cioplea, mai zilele trecute din anul acesta 1653. Mai bine, flăcăi, decît să haiducim, isă ajutăm lui m.-s. vodă să-şi răpună duşmanii de preste hotare, că de duşmanii noştri de pe lîngă domnie, bun e Dumnezeu, întîlni-i-vom la strimtoare şi la gît le-om face mărgele !... — Aşa, tată Tudore, întrerupse haiducul Ionel Grindea, să ajutăm lui vodă, că unsu lui Dumnezeu la toate primejdiile lui ferit trebuieşte, dar să răzbunăm Paraipanul nostru săracul împotriva lui Scotocilă, a lui Radu Vărzaru şi a celorlalţi boieri, cari ne-au jefuit de slobozenie şi de avere. — Da, da ! du-te, jupîn Tudore, la domnie şi ne fă rost de dorobănţie. ♦ Matei-vodă, în fruntea oastei celei nouă, de 7 000 oameni, în care intrase şi haiudcii din Paraipan, ieşi întru întîmpinarea lui Vasile-vodă, încălecînd cu toată Curtea lui din Tîrgovişte, duminică 15 mai 1653, iar la 17 mai au tăbărît în sat la Finta, pe apa lalomiţei. „Şi aşa se loviră unii cu alţii (Matei cu Lupu), cat se 'sperie Matei-vodă că-1 144 va birui" şi îndemna dorobănţimea la luptă, de au biruit pe Vasile-vodă, da şi Matei primi un glonţ la piciorul stîng, după care, domnitorul s-a învîrtejit (întors) a doua zi la Tîrgovişte. Cînd intra pe poarta Chindiei, iată dintre dorobănţime iasă unul şi îi zice : „Măria-ta, cu toată virtutea ne-am războit pentru ţară şi pentru măria-ta, dar acum e rîndul măriei-tale sa ne faci dreptate. Suntem din Paraipan ; moşii şi strămoşii noştri oameni slobozi au fost, iar măria-ta, după sfatul boierilor necinstiţi din Divan, acum 20 de ani, ne-ai dat rumâni la monăstire." Aşa grăia ţanţoş şi domirit Ionel Grindea, iar vodă era dus pe o năsălie, greu bolnav de rana de la picior, avînd lînga dînsul -straje de încredere pe oastea lui biruitoare la Finta. Vodă nu răspunse, ori căci era bolnav, sau căci răspuns xi-avea de dat. . — Feţii mei, zise atunci moş Tudor, icînd ţi-e poftă de măr domnesc, nu cere de la pom, ci ia-1 singur după cracă. — Aşa e ! ha ! ha ! ha ! hohotiră dorobanţii şi seimenii din apropiere. N-apucase vodă să fie aşezat ipe pat în casă, şi un număr de dorobanţi dau năvală în palat să caute pe boierii cei vinovaţi de îngenunchiarea ţării... Şi căutară prin toate casele domneşti şi pe sub patul unde odihnea domnitorul, şi prin poduri, şi prin lăzi. — Iacă unul ! strigă Ionel Grindea, înhăţînd dintr-o tainiţă pe logofătul Scotocilă. — Iacă şi altul, Ghinea Ţucală.. — Pe Radu Vărzaru ! strigă moş Tudor, ăl de a făcut să moară biata mea muiere. Şi-l înşfăcase de haină şi-l trăsese de sub o masă din trapezarul domnesc. — Să ne ierţi, măria-ta, zise apoi Tudor cătră Matei-vodă, că noi n-avem nimic cu măria-ta, ci cu năpîrcile cari s-au năpustit asupra noastră, înşelînd bunătatea măriei-tale. „Dezbrăcînd de haine pe boierii prinşi, zice cronica, bătîndu-i nemilostiv pînă i-au scos afară la cîmp, acolo i-au omorît înaintea tuturor oştilor." Şi a luat moş Tudor Vale-iute în traistă capul lui Scotocilă şi, urmat de Ionel Grindea, mers-au în sat la Paraipan într-al 21-lea an de la robia satului. 145 Dusu-s-au amîndo'i de-a dreptul în ţintirimul bisericei şi, depunînd capetele celor doi mişei pe mormîntul soţiei sale şi al Ilenuţei, au plîns cu amar, îngenunchind amîndoi. nenorociţii... A doua zi, la revărsatul zilei, paracliserul, mergînd la biserică să toace de polieleu, dete de doi oameni dormind pe mormintele coperitc de spini şi bozi. — Sculaţi, mă... Aici dormiţi ? Ce să doarmă ?... Tudor şi cu Ionel erau morţi, îşi făcuseră seamă... Peste o clipă, tot satul se adună la biserică, jălind pe Tudor şi pe Ionel şi-i duseră la groapa, cu cinste, dar fără de preot, că celor ce-şi fac înşişi seama nu le ceteşte popa pogribanie. Dar satul, mai milostiv, le zise din băierele ini-mei : Dumnezeu să-i ierte! Capul lui Scotocilă, jăfuitorul paraipănenilor, îl aruncară sătenii într-o gropşoară, la capul mormîntului egumenului Natanail, căci şi el murise cu mai mulţi ani în urmă, blăstemat de tot Paraipanul. — Numai de n-ar ieşi strigoi din toţi ăştia ! zise unuî din săteni, ca să ne mai pustieze satul cu boale în oameni şi în vite. — Aruncă capul în groapă, că este gata î Aşa ! Diavolul să aibă parte de voi !... Iar bătrînul Fundeanu, om de 90 ani, adaose : — Oameni buni, zarva din Paraipan n-avu bună ispravă, că nu e bine să se facă zarvă împotriva domniei. — Ei, fîrtate Fundene, întrerupse Neagu, alt bătrîn al satului, grai de aur grăişi, dar iarăşi nu se cade să rabde ţara şi pe ăia cari domniile cele mai de la Dumnezeu le împing, cu îmbunările lor, pe calea păcatului. ILIEŞ STURDZEA Episod istoric Un şir de care mocăneşti urca în o dimineaţă din mai 1673 dealul Bordei, vechiul drum al Romanului, prin codrii seculari. Cine n-a auzit şi n-a înţeles graiul jalnic al osiei de la carul ale cărui roţi se înfundă în făgaşele drumului disfundar, acela n-a auzit şi-n-a înţeles nici doina ce hăuleşte ţăranul. Acesta, cu stremurariul în mînă, învăluit în aburii umezi, ce din văile Iaşilor se ridică alene spre culmea dealului poleită de geana zilei, îndeamnă, la soroace tot mai dese, obositele vite de la jug, iar osiile carelor, 'care de cari mai guralii, înteţesc o muzică stranie şi pătrunzătoare la suflet. Cine nu-şi simte .sufletul nedomirit mişcat, ascultînd, vara, la cîmp, pe zi de arşiţă, ţîrîitul greierului ; cine nu simte sufletul său răscolit la auzul cîntecului carului ţăranului român, ars şi el de nevoi, acela numai n-ar fi priceput adînca durere, nemărginitul păs al ţăranilor cari urcau dealul Bordei, ducînd proviant pentru oştirile turceşti, tocmai la Nistru. Şi de ce se tînguia duios şiragul de care urcînd dealul Bordei ? Apoi nu era oare domnia jacaşă a lui Duca-vodă ? Şi Hîncu, cu cei doi tovarăşi ai lui : Durac şi clucerul Constantin, cari cu lăpuşnenii şi orheienii juraseră izgonirea lui Duca-vodă, nu fuseseră răpuşi de domnitor, ajutat de oştiri turceşti ? Şi nedreptatea şi tirania nu se întinseseră şi mai aprige asupra ţărei ? Avea de ce să cînte jalnic roţile de la şiragul de care încărcate cu podvezi turceşti. 147 — Moş Tighicenc, cc nc laccm de o mai dăinui răzmeriţa ? întrebă unul din cărăuşi pc cel mai bătrîn, care, pe jos, cu strămurarea în mînă, îndemna boii la deal. — Ce să ne i\uem ? Să gemem şi noi cum gem carele. De n-o fi minţit părintele Natanail de la biserica noastră, apoi D-zcu aude suspinele celor nenorociţi şi doar dc o auzi şi gemetele noastre. Să ştii, Zare-lungă, că pîn’ să auză D-zeu tînguirea săracului, se cade să străbată jaloba lui la cei mari ai pămîntului... — Să ducem jalbă la împărăţie ? zice al III-lea cărăuş. Da nu vezi d-ta, moşule, că e vai dc cel care se jăluieşte împotriva domniei ? Nu ştii cc a păţit Ilie Pornitul, din sat de la Oşlobeni ? A pus nenorocitul dc el pe dascălul dc la biserică să-i scrie o tînguire la Divanul domnesc împotriva m.-s. lui vodă Duca, care, avînd moşie vecină cu a lui, i-a încălcat hotarul, de i-au răşuit-o mai mult dc jumătate. Păi cu ce s-a ales ? A înfundat ocna, dc unde D-zcu ştie de-o mai ieşi vreodată. — Voi nu ştiţi că mai sunt şi alte cai pc unde jalba norodului străbate la auzul celor mari ? Dintre oamemi lui Hîncu s-au apucat uniia şi au făcut scrisori cu donosuri (denunţări) grele împotriva lui Duca-vodă şi au plătit bani mulţi chiar unul din boierii ncmulţămiţi de vodă, la un hogea turcesc, care pricepea limba ţărei noastre, dc le-au tălmăcit pe turceşte şi apoi cu duiumul le-au presărat prin căile unde sunt îmbletele turcilor celor mari, de este bună nădejde că măcar cîteva din acele scrisori dc nimeni iscălite or fi ajuns la rnîna vizirului, dacă nu şi a sultanului. Aşa chitesc eu cu mintea mea bătrînească, că sunt numărate zilele lui Duca-vodă. Roţile scîrţîiau mai energic şi parcă încuviinţau vorba moşneagului. Şi apoi cum sa nu crează Zare-lungă în istovirea nevoilor ţărăneşti, cînd la biserica de la Hotin a lăcrămat icoana Maicei Precistci, „că se răsturnau lacrimile pc chipul icoanei, de le vedeau toţi oamenii, şi cădeau într-o tipsie ce era sub icoană". Şi apoi ce semn mai marc decît că s-a cutremurat pămîntul ? O fi doar semn dc pcirca leşilor în război la Cameniţa. Doar o da Cel-de-sus şi semn de peirc a spurcatei domnii ! 148 * > Cum cugetase bătrînul cărăuş, tocmai aşa se brodise. Din răvaşele aruncate în drumul Ţuţorei, au ajuns destule la . mîna celor mari din tabăra turcească şi chiar la mîna vi-■ zirului Cupruli-Ahmet. Numai acesta îndemnă pe sultan, căruia îi arătă jalba norodului moldovenesc, sa nu mazi-, lească îndată pe Duca-vodă, pînă ce n-o isprăvi facerea podului pe Nistru, că tocmai lucra el la pod, la Dărăbani, în jos de Hotin. Dar nu tîrzie vreme, primi împărăţia (care stătea tăbă-rîtă la Ţuţora) ştire că gata este podul. Şi atunci oastea turcească ridică tabăra şi sultanul în fruntea ei apucă calea spre podul cel nou. La căpătîiul podului, dincolo de Nistru, aştepta Duca-vodă să întîmpine pe sultan, şi aşa credea el, că împăratul îl va acoperi de laude pentru lucrarea făcută. Dar neştiutoare e firea omenească de primejdiile sale ! In loc de laudă, ■cînd sultanul ajunse la capul podului peste Nistru, numai ce făcu semn la beşliii lui, de luară pe Duca-vodă şi l-au închis la baş-ceauş. — Nu vă spuneam eu bine ? zicea, cîteva zile apoi, . moş Tighiceanu, trecînd cu şiragul de care încărcate cu proviant pentru oştire, peste podul cel nou de la Nistru. Lauda Domnului şi sf. icoane a Maicei lui de la Hotin, ■scăparăm de Duca-vodă. — Hei, fraţilor, adăogă a zice bătrînul, scaparăm de Duca-vodă, da nu ştiţi voi vorba veche, că „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor" ? Cine ştie peste ce domn vom mai da... ★ Din porunca sultanului, se adunară boierii mari şi mici ai ţărei Moldovei în bătătura cortului domnesc din tabăra moldovenească. Erau acolo de faţă, în săivan (cort) şi afară de săivan, că toţi nu încăpeau în el, vestitul Miron Costin ■şi. Solomon Bîrlădeanul, cel care a zidit monăstirea Bogdana, şi Alex. Buhuş, căpitanul cel mai neîntrecut, şi Hăbăşescu, ■Grigoraşcu şi N. Racoviţă, pîrcălabul Sucevei şi Gavrilaşcu Costache, marele spătar. Nu mai puţin, marele vistier Ur- 149 sache şi marele postelnic Stamate, macar ca rămăseseră credincioşi mazilitului vodă, încă erau de faţă doar vor drege trebile domnului lor. Boierii mai mici ai lui Duca-vodă, ca medelnicerul Grigoraşcu Ghenghea, comisul Io-naşcu Racoviţă, vornicii de poartă Prodan Drăguşescu, Roşea Romanul şi Pătraşcu şi medelnicerul Şt. Petriceicu, simţind că orice ar face nu vor putea aduce iar la domnie pe mazilitul domn, gîndeau pe cine să ceară ei domn ca să. împace ţara ? Era greu de împăcat ţara cu boierimea cea mare, că pînă şi cei mai cu tragere de inimă pentru ţărănime nu prea îşi dădeau sufletul lor pentru mîntuirea şi fericirea ei. Unul singur dintre boierii de neam mare, dar care era în vremea domniei lui Duca printre boierii de mîna a doua. la toate împrejurările se arătase bun prieten norodului asuprit. Acela era Ilieş Sturdzea. Nu că doar boierii cei mari n-ar fi dorit fiecare sa apuce pentru sineşi scaunul văduv al ţărei, decît boierimea cea mare totdauna n-a rîvnit după domnie cînd ea i se părea primejdioasă capului celui care ajungea domn. Era vreme de război. Sultanul în tabără. Vizirul Ahmed-Gu-pruli nu glumea la orice greşală i se părea ca făceau boierii... Tot cu zilele în mîni îmbla boierimea. „E zi de mare cumpănă ! Să facem domn pe cine are mai la inima ţărănimea şi boierimea de mîna a doua, ca doară nu-i domnia pe viaţă." Aşa se gîndi fiecare boier dintre cei mari. De aceea, cînd boierimea mai măruntă, cu sfială şi numai într-un noroc, şopti lui Miron Costin numele lui „Ilieş Sturdzea", boierii cci mari într-un glas strigară : — Bun, bun ! Să trăieşti, măria-ta ! Şi ceauşul turc, care era de faţă, se răpede şi apucă pe Ilieş Sturdzea de mînă şi e gata a-1 duce la săivanul sultanului, ca domn ales al ţărei. I; Ilieş Sturdzea se smînceşte din mînile turcului şi cu un glas răsunător şi hotărît strigă : — Nu ! nu primesc ! Boierii mici şi boierii mari, fiecare după rostul gînduluu interesat ori dezinteresat, slobod şi ei un A! de mirare, aprobător ori dezaprobător. 150 — De ce nu primeşti domnia ţărei ? întrebă Miron Costin. Biata noastră moşie are nevoie de un domn tînăr, cu braţ puternic. Tînăr eşti domnia-ta, boierule. Neamul nostru doreşte un domn înţelept şi iubitor de dreptate. Aşa te ştie tot moldoveanul. Primeşte, măria-ta. — Nu, exclamă şi mai cu tărie Ilieş Sturdzea. Boierii mici se apropie de el ; care de care îl îndeamnă, îl roagă. — Nu, nu, nu ! răsună departe în tabăra. — Dar de ce nu ? întreabă ceauşul, reprezintant al vizirului. — Pentru că, mă jur pe Dumnezeu sfîntul, că de ma faceţi domn, bine să ştiţi că pe voi toţi boierii vă pun sub sabie, că de la voi se trage risipa şi nenorocirile ţărei noastre ! Un alt A ! ieşit în diferite tonuri din pepturile celor de faţă împlu văzduhul. Apoi, cum boierii ştiau că Ilieş Sturdzea ce zicea aceea făcea, că nu era om să-şi schimbe gîndul, ci statornic la cuvînt şi la simţirile sufleteşti, nici că mai gîndiră sa dea acestuia domnia. Boierul Hăbăşescu şopti lui Miron Costin : — De ce n-am face domn pe medelnicerul Şt. Petriceicu, socrul lui Ilieş Sturdzea ? Miron Costin, graba fiind mare, propune şi el acest nume. Boierii mari îl aclamă, boierii mici, cari vedeau în socrul lui Ilieş pe unul din ceata lor şi pe unul care ţinea seamă de cuvîntul înţelept al ginerelui său, se unesc cu boierii mari, şi Petriceicu e proclamat domn. — Numai de nu l-ar duce de rîpă şi pe acesta boierii vicleni şi fără dragoste cătră ţară, zice Ilieş Sturdzea către mitropolitul Ghedeon. Cu boierimea stricată nu scapă ţara. Domnia >să se razime pe popor, iar a se răzima pe treptele de jos nu va putea decît acel domn la auzul căruia vor putea străbate plîngerile şi păsurile ţărei. — Adevărat grăieşti, boierule, răspunse bătrînul mitropolit. Tocmai pentru asta, rău făcuşi că n-ai primit domnia. Că de aceea plînge icoana Maicei Domnului din Hotin, că sfînta noastră apărătoare a ţărei cu lacrimi se roagă fiului său pentru odihna şi mîntuirea neamului românesc. Păcat, boierule, că nu primişi ! LOGODNA DOMNEASCA / înir-o zi clin luna iunie 16/7, pe cîmpia întinsă a Co-trocenilor, des-de-dimineaţă, începu a se aduna lume multa, din Bucureşti şi din toate satele vecine. Pe la vremea toacei de vecernie, cînd soarele mai stin-chise din arzătoarele lui sărutări, începură a veni leagănele boiereşti cu roţi aurite. Sosesc, rînd pe rînd, marele vornic Mareş, marele logofăt Radu, marele postelnic Şerban, marele spătar Drăghici Cantacuzen. Iacă şi frumoasa jupîniţă Epraxia, logofeteasa răposatului logofăt Radu Dudescu, cu tînărul ei fiu, Radu. — Uite, ăsta este Radu Crcţulescu, zice Pele-groasă, mai-marele staroste de cavafi, către ceata lui, care luase loc în jurul steagului breslei, în faţa marelui podiş de lemn» ridicat într-o parte a nemărginitului cîmp. — Asta este Toma Radu Năsturel, adaogă a zice Barbă-neagră, starostele cojocarilor subţiri. Telegarii de la leagăn i-a cumpărat din Ţar'grad. Fiecare din ei face cît o moşie. — D-apoi, fărtate Barbă-neagră, că are de unde să dea. Şi ca mîne-poimîne o să-l vezi mai puternic şi mai cu răsfăţ Ia domnie decît pe cum c Radu Creţulescu. Cînd descinse, la locul rezervat, din trăsura sa mult mai modestă decît a tuturor boierilor, marele vornic Antonie, se făcu mare mişcare în mulţimea apropiată de estradă. Toată lumea cinstea pe bătrînul boier, şi măcar că el ntr era în Divanul ţărei, şi mai tot timpul şi-I petrecea Ia moşie, nefiind dintre cei bogaţi, totuşi lumea îşi punea nădejdea în sfatul lui, la zi dc mare cumpănă. în curînd. podişul de lemn, cu locurile rezervate boie-rimei, era înţesat, nerămînînd decît în faţă locul trebuincios pentru domn şi Curtea sa. . în faţă, un mare ocol era îngrădit şi pregătit cum ar fi pentru un circ. La dreapta şi la stînga se înşiraseră^ maimă-riile (mai marii staroşti) cu steagurile breslelor şi făcliile cele mari, văpsite şi împistrite cu sfinţii hramului biseri-cci fiecărei bresle. Apoi, de-a lungul drumului, pe unde veneau trăsurile, erau înşiraţi oşteni de toate armele, pînă departe în oraş. — Vezi, mă Sucilă, zicea un seimen mai apropiat de estradă către vecinul său. Colo, la mijlocul podişului, unde seîndurile sunt acoperite cu velinţi de Anadcl, acolo au să stea amindoi domnitorii. Iacă şi masa coperită cu poală de mătase cu ciucuri de aur. Ian vezi ce bogat e ferecată în argint şi aur evanghelia de'1a mitropolie. Sunete dc buciume şi de trîmbiţe vestesc din depărtare apropierea trăsurilor domneşti. Peste o clipă soseşte înalt-preasfinţitul mitropolit Teodosie, înconjurat de arhimandriţi şi tot înaltul cler, şi iau loc îndărătul mesei pregătită ca un altar. De-abia palamarii avură timp să aprindă făcliile din sfeşnicile de argint sub cari era aşezată evanghelia, şi zgomotul neîntrerupt al trîmbiţilor şi al buciumelor, cum şi marea mişcare a mulţimei preced imediata sosire a trăsurilor domneşti, înconjurate de panduri călări, cu fecioraşii de boieri mari, urmînd leagănele pe caii lor împodobiţi cu minunate şeii turceşti. Doisprezece copii de casă şi douăsprezece fete din haremul doamnei pr.mesc jos, în faţa podişului, acestea agitînd căţui de argint cu miresme, ceilalţi ri-dicînd spre cinste bastoanele de argint. în un haos de strigăte : „Să trăiască măriile-lor !“, din primul leagăn domnesc, tras de opt telegari, avînd cîte un comişel călare la dreapta şi la stînga a cîte doi din telegari, dcscind Duca-vodă. domnul Moldovei şi Radu Leon-vodă, domnul Ţârei Româneşti ; şi, după ei, Ştefan-voievod, fiul domnului muntean. Din ăl doilea leagăn domnesc se coboară doamna lui Radu Leon şi domniţa Gatrina, fiica lui Duca-vodă, o fată frumoasă de şaisprezece ani, pe care cînd o vedea mulţimea în Bucureşti exclama : 153 — Uite ! Ileana Cosînzeana ! Hainele ei, ca şi ale doamnei, erau muiate în aur, de stofe venetice, de stăteau singure în picioare. Năfrămi de Ţarigrad, surguciuri de blăni scumpe cu tremurătoare de diamante erau obiectul de minunare şi de vorbă al mulţimei. Boierimea se închină,' plecîndu-se adînc înaintea domnitorilor şi a doamnei. Domniţa Catrina e dusă de doamna înaintea evangheliei. Radu Leon-vodă duce lîngă domniţă pe fiul său, Ştefan-voievod. Atunci, mitropolitul citeşte ictenia de logodnă, şi domnitorii, stînd la dreapta şi la stînga logodiţilor, împreună cu mitropolitul, schimbă inelele tinerilor. Miile de oameni, cari privesc această paradă, zbucnesc în : — Ura ! Trăiască mirii ! Acum boierii se întrec a ,/hiritisi" pe logodiţi şi pe părinţii acestora, pînă ce, la semnalul dat de Radu-vodă, începe petrecerea. Pehlivani, "aduşi anume, minunară lumea cu jocurile lor pe funii. Mai ales pehlivanul Hindiu Harap făcea jocuri minunate şi nevăzute pe locurile noastre, cum zice cronicarul. Iute om era şi vîrtos. Punea de rînd opt bivoli, şi, sărind peste ei, se da în văzduh peste cap şi cădea în picioare de cealaltă parte. îşi lega chica de coada unui cal domnesc, gras, mare, şi un comişel bătea în cal cît putea, ■ţi nu putea să-l mişte din loc. Se urca pe un „pom mare adus din pădure" şi netezit, şi făcea în vîrfu-i jocuri multe şi apoi se dădea d-acolo cu -capul în jos şi cădea în picioare !... Ca acestea multe făcea, de era spre mare mirare şi veselie a mulţimei. După terminarea reprezentaţiunei, curţile domneşti, mitropolitul şi boierii de Divan merseră să ospăteze la cortul -anume pregătit în deal, dinspre Mihai-vodă. Şi mai erau acolo corturi numeroase pentru boierimea cealaltă şi pentru maimării şi neguţătorime, iar în corturi mesSle erau întinse ca la o nuntă domnească. Afară din corturi încă era ospătat poporul, şi buţile cu vin de Dealu-Mare le deşerta mulţimea în chiote şi danţuri. Pînă a doua zi se prelungi serbarea, noaptea fiind luminată de masalalele purtate de1 masalagii domneşti şi boie- 154 reşti şi de focurile de stînjeni de lemne, la cari se frigeau boi întregi. — Da bine, jupîn Barbă-neagră, numai logodna, nu şi cununia ? — Cică, jupîn Pele-groasă, cununia o să se facă la. Moldova. Ce mai veselie şi pe acolo !... Ian dă o duşcă din fedeleş, în socoteala cununiei, unde noi n-o să mergem. Şi fedeleşele, mereu împlute şi mereu deşertate, plătiră. cetelor şi pentru nunta ce avea să fie în Moldova.1 1 Croniccle moldoveneşti nu menţionează despre aceste serbări şi nici despre cele^ ce s-ar fi făcut la Iaşi, ba nici chiar de logodna aceasta raportată de cronicarul Constantin Căpitanul. Totuşi, că ase-menea încruscrire între Duca-vodă şi Radu Leon s-a făcut, eu anr probat-o în istoria mea, cu pomelnicul de marmoră de la mitropolia din Iaşi, unde am aflat trecut_ pe Ştefan, fiul lui Radu Leon, cu soţia-Şa Caterina, între membrii familiei Duca-vodă. O JUDECATA SUB ŞTEFANIŢA LUPUL-VODA Lumea se îndrepta pe toate uliţele Iaşilor înspre Curtea 'domnească. De la biserica catolică pînă la poarta cea mare -a Curţei, uliţa era iezită de lume. Tot aşa în Sf. Vinerea, din dreptul turnului Sfîntului Nicolae domnesc, lumea mi-şuia spre poarta Curţei. Şi din Podul Roş şi din Podul Vechi, tocmai din dreptul caselor răposatului Nestor Ureche şi a Carvasaralei, lumea curgea gîrlă înteţită tot spre Curtea domnească. Pilcuri, pîlcuri de tîrgoveţi, boieri divaniţi călări pe cai arăbeşti, fiecare cal preţuind cît o moşie ; oşteni înzăoaţi ; mitropolitul Sava în leagăn tras de 4 cai, şi cu cîte un comişel călare, lîngă oblonul leagănului... parcă fiecine se grăbea s-ajungă mai întîi în faţa domniei. Prăvăliaşii priveau, de la tărăbile lor, această mişcare neobicinuită printre cercurile împodobite cu colăcei împletiţi de cositori strălucitori, ori cu luminări de seu, sau printre sticlele pîntecoase pline cu spirturi, vutce, vişinaturi, ori printre jerbiile de lînă vopsite în felurimi de feţe bătătoare la ochi, cînd nu prin cnenaruri de căldări, căldăruşe, tingiri de toată mărimea, aninate de josnicile coperişuri din faţa prăvăliilor... — Face vodă astăzi Divan mare, zice jupîn Traista-;-goală către nevasta lui, care, auzind zgomotul din stradă, alergase din . odaia dindăratul dughenei în faţa prăvăliei, să vadă ce se petrece. — Divan mare ? Da ce? este iar vro judecată? — Apoi ce, nevastă, te supără să judece vodă omenirea ? De cînd Matracuca, domnii judecară noroadele... Ştefăniţă-vodă o fi semănînd cu tată-său, Vasile-vodă... Ian vezi, ăla *era judecător cum mai drept numai Sîntul Hristos de o fi la judecata de apoi. Mări, a băgat odată în temniţă chiar pe fraţii lui după mamă şi i-a ţinut trei zile întregi de-a valma cu făcătorii de rele, ca să-i pedepsească pentru că nedreptăţiseră pe un biet român de ţăran... Zău aşa, Paraschivo, să dea Dumnezeu să semene ca. doi ochi neciacîri domnia lui Ştefăniţă-vodă cu domnia de dreptate neştirbită a tătîne-său... Ar fi halal de ţară ! Că zicea vodă Vasile Lupul că la el nu încape hatîr, nici n-are trecere. la el,. în Divan, nici fraţi, nici fii, nici fiice, ci numai la una sfînta dreptate se uită ţintă... 1 — Aşa-i, jupîn Traistă-goală — împleţi-o-ar sfîntul Dumnezeu, zice în glumă şi rîzînd un muşteriu, ţinînd a mînă sangiaca plină de rachiu vechi de tescovină, gata a o da pe gît; aşa-i, da şi Lupu-vodă prea îndesea osînda la moarte, că cu miile au perit cei osîndiţi să-şi peardă capul... — De, asta aşa e, fărtate Haţmaţuchi, zice negustorul, decît ce răspuns dat-a el, vodă Lupul, boierilor cari îl rugau să nu mai pedepsească cu moarte ţărănimea, că o să rămînă pustie ţara ? Chiar dacă jumătate din ţara Moldovei — zicea vodă — ar peri, ca să-şi ispăşească faptele rele, el vă fi mulţămit că-i va rămînea încai sănătoasă şi de Doamne-ajută cealaltă jumătate de ţară... Păi ce? Nu era bine sub Vasile-vodă, că putea omul călători în toată ţara, în puterea nopţei negre, acoperit de giuvaericale şi cu punga doldora de bani, fără de grije de hoţi ? — Halal domnie ! Nu ca cele ale urmaşilor săi, a lui Ştefan Gheorghiţă şi a neguţitorului Gheorghe Ghica, adaoge a zice un muşteriu care îşi ungea cizmele de iuft cu pă-mătuful de păcură din putina îngropată în faţa gîrlkiului pivniţei prăvăliei... — Numai nu prea sunt semne bune nici de la domnia cea nouă a feciorului lui Vasile-vodă... Că se prea dez-meardă în bunătăţi cu boierimea lui şi nu vede de păsurile-ţărei !... şopti jupîn Traistă-goală. — Cică toată ziua joacă zaruri şi cărţi leşeşti cu spătarul Neculai Milescu... Meşter de tot, boierul ăsta: după ce a ţinut hangul la domniile lui Ştefan Gheorghiţă şi a lui 1 „Non fratres, non filios, non filias curare, sed unam solam justi-tiam", zicc Bandinus (pag. 103 a memoriului meu). 157 Gh. Ghica, iaca e mare şi tare şi pe lîngă Ştefăniţă-vodă... Adevărat imbunatoriu (curtezan domnesc). ★ în spătăria cea mare a Curţei soseau mereu boierii di--vaniţi. Iată mitropolitul Sava împreună cu Dosoftei, episcop de Roman ; Teofan, episcop de Rădăuţi ; Serafim, episcop de Huşi ; marele logofăt Cehan Racoviţă ; Toma Cantacu- -zino, marele vornic al Ţărei-de-jos ; Dabija, marele vornic al Ţărei-de-sus ; Ilie Şeptilici hatman şi pîrcălabul Sucevei ; Miron Costin, staroste ; Costea Moţoc, mare spătar ; marele vistier lordache şi Nicolai Mogîldea paharnicul şi alţi mulţi boieri halea (în activitate) şi pata (foşti). Toţi sfetnicii luară loc fiecare la scaunul ce-i este hotărît. Sala spătăriei îmbrăcată în covoare aurite de Persia. în fund este tronul. La dreapta, scaunul înalt pentru mitropolitul ţărei. Deasupra tronului, pe păreţi, în partea răsăritului, un bogat iconostas cu multe icoane mari şi mici ferecate în argint, înaintea cărora ard 3 candele mari, făurite de -argintarul Curţei, Panaite Ziga, ăl de face minunate zarfuri pentru ceştile de cafea, de ţi se par flori de gheaţă după ferestre iarna şi horbote venetice. Acum, toţi boierii divanişti şi-au luat locurile hotărîte. Preasfinţia-sa mitropolitul, înconjurat de cler, încă stă pe scaunul său de-a dreapta tronului. Iată că 3 postelnicei cu bastoane de argint poleite în mînă intră pe uşa din fund. Boierimea se ridică în picioare, că aceşti 3 postelnicei vestesc -sosirea lui vodă. Marele spătar urmează, purtînd buzduganul ; al doilea şi al treilea spătar poartă gladiul şi spada, şi iau loc la dreapta şi la stînga tronului. Cincizeci .de arcaşi se pun în linie îndărătul lui, ca un crai nou, la dreapta şi la stînga. Păşesc după dînşii 12 copii de casă în haine roşii. Apoi, 30 de scutaşi, cu scuturi aurite, de statură foarte înaltă, îmbrăcaţi în haine preţioase, tot de culoare roşie. M.-sa vodă poartă contăşul cu nasturi de ■nestimate al tată-său Vasile Lupu, nasturi cari au costat peste o sută de mii de galbeni. Vodă seamănă bine cu tată-său : e de o statură mijlocie, cu faţa brună, temperînd culoarea rumenă şi gălbuie, sprîncene negre, fruntea înaltă, 158 nasul cam coroietic, buzele uşurel întredeschise, mustaţa şi barba neagră, faţa blîndă. în urma lui vodă păşesc alţi oşteni, purtători de scuturi, mîndru îmbrăcaţi şi, 'de la uşile spătăriei prin coridoare şi pînă în curtea palatului, oaste înşiruite pînă la 2 000 de oameni.5 Vodă se urcă pe tron, răspunzînd la salutul profund al boierilor divaniţi cu un semn din mînă, îndemnîndu-i să-şi ia locurile. Marele logofăt Racoviţă Cehan păşeşte la locuL hotărît lui, în faţa tronului, la stînga, iar postelnicul depune pe o măsuţă, în faţa lui vodă, buzduganul strălucitor de petre scumpe. Acum, la porunca domnitorului, se introduce între mai mulţi fuştaşi, în frunte păşind marele armaş, vinovatul, carc este să fie judecat de Divanul domnesc. Acesta nu e un om de rînd, ci însuşi boierul Milescu, prietenul cel mai bun, pînă în zilele trecute, a lui m.-sa vodă, om foarte învăţat, ca şi care nu sunt mulţi în ţara Moldovei, că ştie latineşte, italieneşte, Ieşeşte, turceşte, mos-chiceştc şi mai ales greceşte mai bine decît însuşi patriarhul de la Constantinopol. E boier bogat, cu moşii în judeţul Vaslui. E frumos, de se uită cu drag lumea la el. însuşi m.-sa doamna lui Vasile Lupu şi domniţa Ruxandra nu se puteau opri odinioară de a privi faţa frumoasă a boierulul Milescu, cînd venea la petrecerile Curţei domneşti şi era. abia flăcăuandru. Cu bogăţiile sale, cu mintea sa deşteaptă şi împodobită de învăţături, boierul Neculai Milescu -se bucura şi sub Ştefaniţă-vodă de laude obşteşti. Cuvîntul lui era băgat în-seamă de aproape nu numai de boierii cei mici, ci şi de cei mari, chiar de cei mai mari la treaptă decît el. Răzgăiat de soartă astfel, ce-i dete în gînd lui Milescu ? Adică de ce-nu s-ar face el domn ? Ce-i lipseşte, mă rog ? Cu ce-1 întrecc pe el Ştefăniţă-vodă ? Numai doară cu nasturii cei de briliante ai tatălui său !... Şi cînd o dată te-a furat un gînd rău, greu este să nu cazi din greşală în greşală, pînă te afunzi. Boierul Neculai. Milescu nu se mărgini să-şi facă nume bun în ţară, să îmbie cu pohodnici la leagăn aurit ca vodă, să-şi împodobească 1 Dcscricrc întemeiată pe Bandinus. 159' curţile pe întrecute cu m.-sa, să-şi ia;a oameni de casă droaie şi nu din cei de rînd, ci tot din boierinaşi, din neamuri, aşa ca de cîte ori Milescu ieşea la preîmblare, pe unde trecea i se închina lumea mai dihai decît lui măria-sa vodă. Ce se gîndi Milescu ? Dacă aş putea să ridic asupra Vinarului domn Ştefăniţă-vodă vreo ţară vccină, de ce n-aş izbuti să mă fac eu domn ? Şi tocmai era în Ţara Leşească Constantin-vodă cel bătrîn Basarab. Dacă l-aş asmuţi pe el împotriva lui Ştefăniţă Lupul ? De la gînd la faptă nu-i departe. Decît, om isteţ, Milescu aşa cugetă, că nici chiar de i-ar fi frate omul ce va să trimiţă cu cărţi tainice la Constantin Basarab nu e bine să i le dea pe mînă şi deci puse un meşter tîmplar să-i facă un baston găurit înăuntru ca o teacă de sabie. Cînd bastonul Iu gata şi frumos împodobit pe dinafară, Milescu, în taina nopţei, scrise răvaş cu multă îndemnare la domnia Moldovei şi-l băgă în gaura bastonului, închizîndu-1 sus cu mănunchi scump de argint. Apoi chemă pe Ghinea, neguţătorul cel bogat, şi-i zise : — Jupîn Ghinea, mai ieri-alaltăieri văzuşi că ţi-am stat de ajutor în judecata ce avuşi cu Andreaş, nepotul răposatului mitropolit Varlaam, şi m.-sa vodă, după sfatul meu, te făcu stăpîn pe casele lui Andreaş. Acum e rîndul d-tale să-mi faci o slujbă : să trimiţi cu neguţător de încredere bastonul acesta ce dăruiesc eu m.-sale lui Constantin-voda Basarab şi să i-1 încredinţeze cu hîrtiuţa aceasta. Ghinea primi bucuros. Cum să nu facă aşa de puţină slujbă unui boier care de dimineaţa pînă seara era nedespărţit de m.-sa vodă ? Pe hîrtie era scrise patru vorbe. O fi vrun descîntcc, gîndi Ghinea, neputînd să le-nţeleagă. Dar tocmai pentru că nu le-nţelese, pînă să se pregătească de plecare omul lui Ghinea spre Ţara Leşească, hîrtia cu cele patru vorbe trecusă din mînă-n mînă. Poiană, vestitul diac de taină al lui m.-sa vodă, ceti vorbele, cari erau vorbe latineşti : „In boc sig)Jo vinces" 1, şi cum era un cărturar bun, îşi aduse aminte de un baston cu tainiţă, trimis altădată, în vremea repu-blicei Rîmului (Romei). — Nu-i lucru curat, zise Poiană. 1 în .vsst semn vei învinge. 160 Diavolul nu face monăstiri şi omului cu gînd rău i se înfundă. Poiană, care nu avea la inimă pe boierul Milescu de mai multă vreme, duse hîrtia şi bastonul lui Ştefăniţă-vodă. Acesta, după sfatul lui Poiană, cercetă mai de aproape bastonul şi dete peste cartea ascunsă, scrisă, cu mîna lui, de Milescu către Constantin-vodă Basarab., cel care fusese izgonit din domnia Ţărei Munteneşti la 1658, de-i urmă Mihnea. Şi iata pentru ce astăzi Milescu esce dat de vodă în .judecata Divanului. Marele postelnic citi din porunca lui vodă scrisoarea lui Milescu în auzul Divanului. Toţi boierii rămaseră uimiţi de fapta aceluia care era socotit de lume cel mai bun prieten a lui vodă. — Ce ai de întîmpinat, fiule ? întrebă pe Milescu mitropolitul Sava. Milescu tace. — Ci aă-ţi răspunsul înaintea dreptăţei, boierule, adaogă a zice marele logofăt Pvacoviţă. Ce să răspundă jupîn Milescu, cînd, negru pe alb, cu chiar mîna lui era vegheată trădarea domniei ? — Omul greşeşte, iar Domnul se milostiveşte, zice mitropolitul lui vodă, văzînd tăcerea îndărătnică a lui Milescu. — Osîndă ! osîndă ! cinstiţi boieri ai domniei mele, -exclamă Ştefăniţă Lupu. Fiecare după faptele sale. Osîndă pentru cel care a viclenit, hăinindu-se de domnia mea ! — Osîndă celor căzuţi în viclenie ! zice şi marele logofăt. O clipă de tăcere adîncă se face în Divan. Neculai Milescu ridică capul şi priveşte roată pe boieri, parcă le-ar fi aruncat o desfidere. Dar marele logofăt, care a luat porunca domnitorului, ■strigă fustaşilor în mijlocul cărora fusese adus Milescu din temniţa de jos a Curţii : — Duceţi înapoi pe vinovat în temniţă. Domnitorul, amintindu-şi de buna cătare în care Milescu fusese la Curtea domnească şi de prietenia strînsă dintre el 161 cu boierul vinovat, avu un moment de milă şi-l scuti de a auzi însuşi rostirea osîndei de către Divan. — Orb norocul la suiş şi lunecos la stare pe loc ! zice Milescu, îndepărtîndu-se între ostaşi. ★ Pînă în seară se lăţi în tot oraşul vestea osîndirei boierului N. Milescu de către Divanul domnesc. Prin băcănii, prin cîrciumi, pe la scaunele de măcelării, dar mai ales în bărbie-ria lui jupîn Titirez, bărbier-başa, omul Curţii, se vorbea numai de această osîndă. — Da, jupîne Titirez, Milescu a fost osîndit după fapta lui, zice boierul, fost postelnic mare, Andronic, pe care-1 spăla la cap meşterul. Boierul Andronic, omul credincios al lui Vasile Lupu. fusese nu demult răsplătit de Ştefăniţă-vodă cu moşia Bog-dăneştii, pe Trotuş, moşie de care Ştefăniţă-vodă deposedase pe Gheorghiţă Ştefan, trădătorul domniei lui Vasile Lupu. Jupîn Titirez, bărbier-başa, n-avea muşterii de rînd, ci numai protipendadă şi pe neguţătorii chiaburi. — Va să zică, boierule, o să-i taie capul ? întrebă Titirez, clăbucind cu săpun turcesc, mirositor a odogaci, părul fostului mare postelnic. — Nu, fărtate Titirez, capul nu şi-l perde, că nu-i osînda numai de viclenie şi de hainia de domn. Cine îmblă după domnie are pedeapsă mai cumplită : i se taie nasul, ca să fie însemnat, că de omul însemnat fuge şi dracu, necum ţara nu l-ar primi vreodată la domnie. — Ce păcat, zice nevasta lui Titirez, aducînd un vas de leşie proaspătă, pentru noii muşterii de lăutori. Ce păcat, un nas aşa de frumos. Nu auzeai în toate părţile decît vorbe ca cele de la bărbieria lui Titirez. Lumea se grămădi de dimineaţă pînă în seară şi a doua zi după judecată prin împrejurimele Curţii domneşti. Băieţii se urcau pe casele tupilate din Sf. Vinerea, ba şi pe bolţile din faţa caselor lui Miron Costin, doar vor vedea cînd vor duce pe boierul Milescu să-i taie nasul. Femeile se dădeau în vorbă cu oştenii de streajă la poarta Curţii, să afle cîte ceva despre bietul boier osîndit. Celor frumoase, oştenii prujitori (glumeţi) le spuneau cai verzi pe păreţi, prăpăstii să-ţi faci cruce, şi lungeau vorba ca să-şi lungească căutătura asupra lor, iar celor urîte le răspundeau cu un „sictira turcesc. Nu-i treaba voastră ; la mătură ! la oala cu borş ! ★ Şi, pe cînd întregul tîrg ţinea să ştie cînd şi cum şi cine <0 să taie nasul boierului Milescu, în temniţa Curţii, chirurgul Gonfaloni, genovez, medicul Curţii, din porunca domnitorului, pusa pe anaforaua (raportul) Divanului, care constatase viclenia lui Milescu, era introdus de marele armaş însoţit de al 2-lea armaş şi de o ceată de armăşei, în chilia tinde nenorocitul boier aştepta cu grijă să i se împărtăşească osîndă la moarte. „S-a sfîrşit", gîndi Mjlescu, văzînd pe marele armaş cu ceata lui. — Boierule spătar, fii cu inima vitează, zice marele ar-maş. Divanul domnesc te-a osîndit... — La moarte ? Bucuros. — Nu, boierule, osîndă d-tale este mai mică... Iată ge-rahul (chirurgul) lui m.-s. vodă. Are poruncă să te însemneze, cum se înseamnă cei cari îmblă după domnie. — Să mă însemneze ? Nu ! Voi mai bine să mor, strigă ■cu groază Milescu. Doctorul grăieşte în limba lui italiană cu glas mîngîitor nenorocitului boier, şi-l asigură că-i va tăia atît de puţină părticică din nas, că dacă neîntîrziat se va duce la Beci (Viena) ori şi la Varşovia, va găsi gerahi în stare să-l dreagă aşa de bine că abia se va cunoaşte... Tot mai bine cu viaţă -şi cu semn la nas decît prada viermilor din negrul pămînt. Sunt oameni cîrni din naştere, şi o duc bine, ba se însoară ■cu fete frumoase... Are boierul Milescu avere destulă ca lumea să-i stea la genunchi deşi cu nasul tăiat. Şi cîte şi mai cîte înşiră Gonfaloni cu duioşie. Operaţiunea oribilă se făcu. Pe o tipsie de argint, arma-şul mare duse bucăţica de nas s-o vadă m.-sa vodă.1 1 Neculcea pretinde că însuşi vodă a tăiat cu iataganul nasul lui Milescu. Am preferit versiunea de sus, care se potriveşte mai bine -cu caracterul lui Ştefăniţă-vodă, de om tînăr, dezmierdat şi inimos. 163 Se întîmplase să fie la Curte mai multe jupînese de ale boierilor divaniţi. Frumoasa soţie a logofătului Racoviţă Cehan leşină. Nu degeaba lumea rea şoptise că boierul Milescu-avea trecere pe lîngă femeile boierilor. Cînd pe cer se urcase sus cloşca cu pui, leagănul cu roţi aurite, care gîndea Milescu că-1 va duce ca domn la Sf. Ne-culai domnesc, cu pohodnici înainte, „cu buzdugane şi cu paloşe, cu soltare tot de argint la cai", se opri de astă dată,, numai cu doi cai, la poarta din dosul Curţii domneşti şi primea din temniţă pe stăpînul său, boierul Milescu. îmbrobodit la cap de nu i se vedeau decît ochii, el plecă din ţară spre Polonia, liber, dar „cu nasul tăiat". Şi de atunci, mai mult decît oricînd, se lăţi zicătoarea ; „l-a tăiat nasul!“ pentru a designa la figurat un om care a fost împedicat de a realiza o aspiraţiune care „nu era de nasul luia, O RĂZVRĂTIRE ŢĂRĂNEASCĂ SUB GR. D. GH1CA-V0DĂ Revoluţiunea lui Tudor Vladimirescu de la 1821 a înscris pe drapelul ei şi chestiunea ţărănească : desfiinţarea clăcei, a pontului, cum se mai zicea pe atunci, şi uşurarea birurilor. Venind la tron în 1822, Grigore D. Ghica-vodă, ca domn român, ţăranii aşteptau o eră nouă în acel sens că se va realiza cele promise de Tudor. Şi, în adevăr, noul domn român se simţi obligat, mai ales văzînd cum boierimea conspiră mereu contra lui, să-şi apropie cît mai mult ţărănimea. Cu acest scop el se adresă marelui Divan al ţărei, compus din boieri halea (în activitate) şi paiale (foşti) şi le ceru desfiinţarea clăcei. Divanul se opuse mereu, chiar cînd Ghica-vodă izbuti -să capete de la Poarta otomană un firman în sensul des-fiinţărei pontului. Dar opoziţiunea boierimei nu făcu decît să aţîţe şi mai rău ţărănimea, mai ales peste Olt. Şi atunci numeroase sate refuzară a face claca şi a da adeturile, cum se ziceau, adecă a da proprietarilor moşiilor veniturile şi slujba ce, după ponturi, erau obligaţi să le dea. Dar o manifestare mai zgomotoasă a mişcărei ţărăneşti fu aceea de sub căpetenia lui Simion, fidelul căpitan de panduri al lui Tudc-r. Căpitanul Simion era născut, ca şi Tudor, în Oltenia, şi anume la Cerneţi. Aceleaşi aspiraţiuni, provenite din aceleaşi nevoi ce înarmară braţele pandurilor olteni încă de la 1816, apropiaseră pe Simion de Tudor. 165 Cînd Vladimirescu căzu victima mişeilor eterişti, Simion izbuti să scape în Ardeal, la Braşov. Aci stătu pînă după instalarea unei domnii pămîntene, a lui Grigore D. Ghica* Acum Simion.şi cei de o credinţă cu el aşteptară să vadă pe domnitorul pămînîean inaugurînd era cea nouă promisă,, cu desfiinţarea clăcei. Dar această eră nouă nu mai venea. Boierimea din Braşov, neamică lui Gr. Ghica, asmuţea zilnic pe Simion şi ai lui contra lui vodă, căutînd a-1 convinge că degeaba aşteaptă de la noul domnitor dreptate pentru ţărani. Ba unii din boieri nu se deteră în lături de a înlesni lui Simion ceva bani. Voiau aceia să turbure domnia, în speranţă că aşa vor răsturna pe domnul, lor neplăcut. în ţară, şi mai ales în Oltenia, agitarea ţărănimei era tot mai mare. Nerezolvirea cestiunei clăcei, urmată de greii pedepse : bătaie prin tîrguri, aruncare la ocne a ţăranilor mâi îndrăzneţi, pregătise terenul unei nouă mişcări. Simion crezu momentul sosit. El înjghebă o ceată de răzvrătiţi la hotarele ţărei, în Banatul Timişoarei, şi, deodată, ţîşni cu ea în ţară pe la Ruşava. Primele ştiri sosite la Curtea lui Grigore D. Ghica vorbeau de această ceată ca de o bandă de hoţi. Asemenea ştiri le dezminţi imediat o proclamaţiune a lui Simon. „N-am venit să prădăm la drumul mare, zicea Simion-nici la tîrg, nici la sate, ci să cerem la m.-s. vodă dreptate pentru noi,, ţăranii." Olac după olac (curier) sosea de la ispravnicii de peste Olt, aducînd ştiri lui Gr. Ghica, care de care mai exagerate. Ba că Simion a izbutit să ridice în picioare mii şi mii de ţărani, ba că poterile trimise în contra răsculaţilor s-au înfrăţit cu ei. Altele, . de la ispravnicul de Mehedinţi, Glogoveanu, erau mai liniştitoare pentru domnitor. în adevăr* Glogoveanu izbutise să taie comunicaţiunea între cetele lut Simion şi satele cari, la apelul lui, cercau să se adune, să meargă spre a se împreuna cu Simion. în fruntea unor poteri de 200 de oşteni, Glogoveanu pridideşte a ieşi înaintea lui Simion, care ajunsese cu ai săi la apa Motrului. 166 * — Prins-am limbă că Glogoveanu este pe aproape de tabăra noastră, zice Simion la căpitanii tovarăşi cu el. Ce ne facem ? Ne batem cu el ori ne îndărăptăm, pînă ce vor sosi ţăranii cari îi aşteptăm să vină ? — Să ne batem, răpunde căpitan Cristea. — Suntem însă prea puţini, întîmpină Ghiţă, alt căpitan. Un bucium al santinelei, pusă de Simion pe o movila de peste Motru, vesti că nu mai era timp de sfat, ci de război. Glogoveanu sosea în goana cailor, cu cei 200 de oşteni ai lui. Peste două-trei minute lupta se încinse, aprigă, înduş-mănită. Glogoveanu era >un brav. înot trecură Motrul po-teraşii lui cu el în frunte. Dar viteaz era şi Simion. Acesta, prin o mişcare răpede, trecu la rîndul său Motrul, cu o parte din pandurii săi, pe cînd pe Ghiţă şi pe Cristea îl lăsase ţinînd pept lui Glogoveanu. Acesta s^ văzu împrejurat astfel, pe dindărăt. în mijlocul vălmăşagului luptei, Simion se găsi faţă în faţă cu un oştean din ceata lui Glogoveanu. Simion se răpede cu iataganul asupra lui. — Nu da, Simioane, sunt eu, Strîmbeanu. — Tu, Strîmbene ? Strîmbeanu era un vechi şi bun prieten al lui Simion. Căpitanul răsculaţilor lasă să-i cază în sec lovitura de paloş şi, dînd mîna cu Strîmbeanu : — Tu, Strîmbene, împotriva oamenilor lui Tudor ? — Nu, Simioane, ci viu să vă scap. Voi sunteţi o mînă de oameni. Degeaba aşteptaţi să vă vină ţărănimea. Glogoveanu a oprit-o în cale. Dacă vă mai împotriviţi, sunteţi perduţi. Dar pe cînd asemenea dialog răpede se schimba pe malul stîng al Motrului, la picioarele movilei, Ghiţă şi Cristea răzbiseră, cu mîna lor de voinici, pe ai lui Glogoveanu. Acesta crede prudent, mai ales cînd lovituri de puşti de pe la spate îi spuneau că este înconjurat, să se retragă din luptă, retrecînd Motrul ceva mai în sus. 167 Simion, văzînd această mişcare, retrecu şi el Adotrul-lăsînd rămas bun lui Strîmbeanu. * într-o clipă, Simion îşi dete seamă de situaţiunea micei sale trupe. El o opri de a urmări pe Glogoveanu. — Staţi, copii... Lăsaţi-i să fugă... Iar noi, colo, la mo-năstirea Topolniţa ! Să ne adăpostim între ziduri, pînă ce ţara izbuteşte să vină cu noi. Şi Simion, în fruntea cetelor sale, îi conduce la monăstire, în cari intraţi, porţile grele de stejar se închid cu zgomot îndărătul lor. Glogoveanu, oprit pe malul Motrului, se mulţămi să-taie capetele la doi din ceata lui Simion, cari căzuseră în luptă, şi le porni cu un olac la Bucureşti, raportînd că a bătut vitejeşte ceata lui Simion. Domnitorul ordonă să se pună cele două capete pe poarta temniţei. , Glogoveanu jnerge apoi de împresoară monăstirea. — Sunt ai mei, zice ispravnicul către Strîmbeanu. N-au in monăstire merinde nici pentru o săptămînă, ba nici apa» că am tăiat olanele prin cari se bagă apă în curtea mo-năstirei. Grăia adevărat boierul Glogoveanu. Zi şi noapte, Simion şi ai lui stătură la meterezele zidului: monăstirei, crezînd că vor fi atacaţi de Glogoveanu. Acesta însă nu strică nici o încărcătură de iarbă de puşcă, căci ştia bine că o să fie siliţi cei închişi în monăstire să se predea, din cauza lipsei de proviziuni şi mai ales din lipsa de apă. Cît se mai găsi prin beciurile monăstirei un strop de vin şi cît mai putură da călugării cetei lui Simion mămăligă goală, asediaţii ţinură pept împresurătorilor. Veni însă ziua cînd nu se mai găsi în hambar nici o V-* * /*w» u mina de rama... Atunci, Ghiţă şi Gristea merg la căpitanul Simion : — Căpitane, nu mai putem urma împotrivirea... Să ne predăm. Simion ridică steag alb pe poarta monăstirei. Strîmbeanu ceru lui Glogoveanu să meargă el să parlamenteze cu cei din monăstire. 168 — Ne supunem de voie bună, Strîmbene, zise Simion, dar cu o tocmeală : să ne dea ispravnicul, mie şi tovarăşului Ghiţă Olteanu, teşcherea ca să ne ducem nevătămaţi la m.-s. vodă, la Bucureşti. O să-i dovedim noi că nu împotriva m.-sale facem răzmeriţă, ci cerem numai uşurare de biruri pentru bietul norod şi scăderea clăcei. Cînd o afla vodă cele ce ştim noi că fac boierii din Ardeal împotriva m.-sale, jmumai ce-i vedea, iprietene Strîmbene, că în loc de pedeapsă el o să ne dea răsplătire frumoasă. Cît auzi Glogoveanu vorbele căpitanului, le vesti cu olac caimacamului Craiovei, care era tocmai fratele lui vodă, Alecu Ghica. Acesta porunci lui Glogoveanu să se facă după dorinţa lui Simion. Decît, Simion nu primi să se depărteze din monăstire pînă. ce Glogoveanu nu primi să dea ca ostatic celor din monăstire pe însuşi Strîmbeanu, ca nu cumva, în lipsa celor doi şefi, să atace ispravnicul pe cei din monăstire. Ba încă silit fu Glogoveanu să îngăduie aprovizionarea monăstirei pe cîteva zile cu merinde şi cu apă. — Cristeo, zise Simion înainte de plecare spre Bucureşti, iacă boierul Strîmbeanu amanet dat nouă de ispravnic. Vezi de el, să nu i se facă nici o supărare : e prietenul meu... Dar, oricît mi-e el de scump, vă dau capul lui, dacă Glogoveanu nu se ţine de cuvînt şi năvăleşte asupra monăstirei. Cristea rămase în locul lui Simion. Simion şi Ghiţă Olteanul sosiră cu cai de olac de la mo-năstirea Topolniţa la Bucureşti. Ei traseră de-a dreptul la poarta Curţei domneşti. Pe dată ce vodă fu înştiinţat de sosirea celor doi căpitani ai răscoalei din Mehedinţi, el ordonă să nu fie primiţi şi să nu fie aduşi înaintea lui, ci armaşul mare să-i arunce în temniţă şi să fie ţinuţi în tainiţă, ca nimeni să nu-i vadă şi cu nimeni să nu grăiască. — Dar nu ne-a fost aşa vorba, boierilor ! protestă Simion cînd armăşeii îi duceau la puşcărie. Duceţi-ne la vodă... Avem să-i arătăm noi cine sunt duşmanii măriei-., sale... Şi nu numai că vodă, rău sfătuit de prieteni tainici ai boierilor din Braşov, nu ascultă pe cei doi căpitani, ci încă, 169 cu olac, trămise poruncă lui Glogoveanu să nu mai îngăduie aprovizionarea monăstirei Topolniţa şi, prin foame, să aducă la supunere ceata lui Simion. — Moarte, moarte lui Strîmbeanu ! strigară pandurii şi ţăranii rămaşi cu Cristea, cînd văzură că Glogoveanu nu mai da voie de băgare de merinde la monăstire. Moarte trădătorilor ! — Aveţi dreptate, fraţilor, strigă Strîmbeanu, dar eu nu sunt vinovat... Faceţi cu mine ce voiţi. Cristea se puse în faţa lui Strîmbeanu, cînd unii din cetaşi înaintară spre el cu ameninţare : — Omorîţi-mă şi pe mine ! Boierul Strîmbeanu e nevinovat ! Cînd străbătu la monăstire ştirea că cei doi căpitani fuseseră aruncaţi în temniţă, exasperarea, furia fură la culme. — Să murim cu toţii !... La luptă... Trădătorii să peară !... Numai aşa strigăte împlură monăstirea... * Strîmbeanu era indignat de făptuirile de la Bucureşti. — Dacă aşa li-i vorba, zise el lui Cristea, dacă aşa li-e cinstea, trebuie să le arătăm şi noi că nu dormim... Căpitan Cristea, te simţi în stare să-ţi jertefşti viaţa ca să scăpăm pe cetaşii d-tale ? — Da, boierule, da ! din tot sufletul zic da ! — Apoi bine, pune steagul alb pe poartă. Cînd va veni om de la Glogoveanu, lasă-mă să ies pe poartă... Vino cu mine... Nu te îndoi de mine, sunt om cinstit şi prietenul lui Simion... Cît voi ieşi eu pe poartă, d-ta să pari că fugi după mine să mă prinzi, iar cetaşii d-tale să iasă pe poarta despre apus, care dă spre pădure... Şi ca să nu piardă vreme, să iasă cum vor auzi sunînd trîmbiţaşii lui Glogoveanu. — Dar bine, boierule, şi în pădure, dincolo dc poarta de la apus, sunt înşiraţi poteraşi de ai Glogoveanului. — Jumătate de oră după ce vor fi dat trîmbiţaşii semnul, nu va mai fi nici un poteraş într-acea parte. Cristea se supuse. Ca să crează Glogoveanu că asediaţii fac o ieşire pe poarta pe unde ieşea Strîmbeanu, urmărit de 170 Cristea, acesta puse cloi-trei panduri dc ai lui sa dea din puşti la poartă, pînă cc vor suna trîmbiţele Glogovcanului. Cu accastă stratagemă, ispravnicul, încredinţat şi de Strîm-beanu că asediaţii dau navală la poarta pc unde venise cl, chcamă prin trîmbiţaşi pe toţi ai lui în această parte a monăstirei. Cristea este prins dc oamenii lui Glogoveanu, pe cari Strîmbeanu îi împcdică de a-1 ucide. O clipă după aceasta, în monăstire nu mai era nici un om dc ai lui Simion. Cînd Glogoveanu prinse de veste, ei erau departe. Poicraşii totuşi îi urmăriră... Doi dintre rebel; căzură morţi. Alte două capete înfipte în poarta temniţei din Bucureşti. — Mi-au scăpat din mîni buntuşnicii ! exclamă Glogo-veanu, frîngîndu-şi mînele de necaz. Dar se gîndi şi el : „Apoi cinstit lucru e şi purtarea lui vodă la Bucureşti cu Simion şi cu Ghiţă ?“... Rebelii scăpară în Ardeal. Cristea însă fu trămis şi el la Bucureşti. Aci fu şi el aruncat în o tainiţă din puşcărie, unde aşteptau judecata tovarăşii lui, Simion şi Ghiţă Olteanul. ■Ar Era zi de obor la capătul Podului Tîrgului-de-afară. Decuscară, mai mulţi ridicau în cîmp trei clădiri de bîrne... — Ce-o fi lucrînd meşterii ? se întrebau ţăranii adunaţi la tîrg. — Ce să fie, oameni buni ? zise cîrciumarul din colţ, bătînd cu zgomot cleştele cu care învîrtea pe cărbuni mititei şi fleici; ce să fie ? Că dor nu or fi durînd scrînciob, ca dc Paşti... Ia, nişte spînzurători. — Spînzurători ? Da pentru cine ? — Păi nu ştiu, zău... cică pentru buntuşnicii de la To-polniţa. în adevăr, în acea zi, cu mare alai aduşi, căpitanii Simion, Ghiţă Olteanul şi Cristea fură spînzuraţi, în mijlocul oborului plin de oameni. — Mor nevinovat ! strigă Cristea, cînd, pe el mai întîi, îl urcară pc scaunul fatal. 171 — Să murim ca bărbaţi, Cristeo, strigă Simion... Nevinovaţi, sîngele nostru pe capul celor cari nu au îngăduit lui vodă să asculte măcar o vorbă de la noi... Peste cinci minute, trei cadavre atîrnau, bătute de vînt... Ţăranii — pentru dreptatea cărora luptînd, muriseră aceştia — treceau pe dinaintea lor, făcîndu-şi cruce şi zicînd în taină : — Dumnezeu să-i ierte 1 POTRIVIRI DE VREMI VIATA ÎN TRECUT > I CUM SE RESPINGEAU IN SEC. XVII încălcările de hotare ale ţărei Cu mai puţine schimbări de note diplomatice, dar cu mai multă energie şi bărbăţie, respingeau străbunii noştri încălcările dc hotare ale ţărei. Iată două cazuri demne de a fi cunoscute, şi pe cari noi, pentru întîia dată, le semnalăm istoricilor. Primul e din mai 1632. Egumenul şi tot soborul de la monăstirea Bisericani se jăluieşte lui Al. Iliaş că „săcuii din Ţara Ungurească şi alţi oameni străini din acea ţară, calcă hotarul ţărei şi îşi ţin şi bucatele lor pe locul sfintei mo- ^ • • a nastin . Domnitorul, deşi nu era dintre cei viteji ai ţărei, ordonă pîrcălabilor de Neamţ ca numaidecît, pe dată ce vor fi înştiinţaţi de egumentul monăstirei că îmbla de calcă hotarul ţărei, sau îmblă vînînd fiare, ori păşunează cu dobitoacele lor, să aibă a le da certare şi a-i goni după locul ţărei. „De aceasta mai mult jalbă să nu vină la domnia 1« 1 mea ! 1 Al doilea caz e în ianuarie 165S. Se jăluieşte lui Gheor-ghe Ştefan-vodă un Iane Grecu din Iscoveni, că nişte oşteni poloni din Cameniţa au trecut hotarul Moldovei noaptea, la casa lui, de i-au jăfuit casa şi i-au luat tot ce a avut, preţ dc vro 2000 şi mai bine de taleri. Domnitorul ordonă pîrcălabilor de Hotin, să scrie dînşii la polcovnicii poloni din Cameniţa „cu prieteşug de la noi, să Iacă plată de pre acei oameni, iar de nu vor face plată, să tăbărîţi şi voi pe ce veţi putea afla de acea parte şi să 1 Vezi documcntul ia Arhiva Stat., între ale monăstirei Bisericani. 175 aduceţi aci la noi pentru paguba lui Iane. Aceasta vă dăm în ştire şi aşa să şi faceţi !" 1 Aşadar, nu note diplomatice, cari n-ajung la nici un rezultat, ci o expediţie de voinici, după preceptul biblic : „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", deci : jaf pentru jaf. Desigur, nu recomandăm metoda pentru zilele noastre, dar constatăm că din ziua cînd asemenea îndîrjală n-a mai fost în întreprinderile domnitorilor români, din partea vecinilor n-am avut decît numeroase încălcări de hotare, răşuiri de pămînturi din pămîntul ţărei, cari nu ştim dacă şi astăzi nu se întîmplă prin locurile puţin îmbiate ale munţilor noştri. 1 Vezi documentul la Academia Română. CU DE-A SILA LA BISERICĂ Amintim unele din vechile obiceiuri ale ţărei cu privire la mergerea în zilele de sărbători la biserici. în cei mai vechi secoli, nu numai mergerea la biserică era o trebuinţă sufletească, dar biserica avea oarecum drept de stăpînire asupra poporului său. Pe oînd vorba popor îşi perduse semnificaţiunea şi era înlocuită cu vorbele neam sau norod, singură biserica conserva în jurul său un popor. Fiece biserică disputa la alte biserici poporul său. Aşa, nu era permis unui membru din poporul cutărei biserici, pe cît timp locuia în jurisdicţiunea aceleia, să meargă la altă biserică. Mitropolitul Atanasie al Moldovei şi Sucevei arată domnitorului că i >s-a jăluit, în ianuarie 1622, soborul monăstirei Nicoriţa din Iaşi, că nu mai vor poporanii sa mai meargă la acea biserică şi se duc la altele. Mitropolitul, cu învoirea domnitorului, dă carte monăstirei Nicoriţa :„Să fie tare şi puternică a-şi ţine poporul cît a fost şi mai dinainte vreme, şi aceia poporani să-şi ducă prinoşenia (darurile) lor la acea sf. biserică a lui Sf. Ioan cel nou, iar cari nu vor vrea să-şi ducă prinoşenia lor acolo, ci se vor duce la alte biserici, monăstirea să aibă a-i globi (amenda), cumu-i legea poporanilor ; iar de nu vor vrea nici aşa, ei să fie proclet şi triclet şi să fie opriţi şi de lege şi de biserică şi acel popă ce-i va primi la biserică încă să fie proclet, iar de vor merge la biserica să fie blagosloviţi.“ Va să zică, dacă-ţi schimbai biserica la care trebuia să mergi cu de-a sila, ca poporan al ei, pe dată erai afurisit de nu-ţi mai putrezea corpul în veci. Dar dacă nu mergeai 177 nici la biserica din poporul căreia făceai parte ? Vai de sufletul tău ! Astăzi mulţi afurisiţi am mai avea dacă s-ar prinde blăs-temul mitropolitului Anastasie, din timpul lui Ştefan Tomşa-vodă, căci, mai ales în vinerea mare, tineretul merge la biserici, iar nu la una biserică... După ce tot anul calea bisericei n-o mai ştiu, acum îşi fac din biserică o privelişte şi loc de întîlnire. Cel puţin merge lumea la oficiul divin al Epitafului, pentru că frumosul sex nu lipseşte 'de acolo. Din biserică în biserică trece tineretul, ca prin nişte galerii ori pinacotece de fiinţe vii.,. Bine şi aşa ! Măcar de Paşte mai vezi lume prin biserici. în secolul trecut, ţărănimea era dusă cu de-a sila la biserică. Ce zic în secolul trecut ? Chiar în zilele mele de copilărie am văzut funcţionînd pe la biserici, în sate şi în tîrgu-şoare, în curţile lor, un jug, în care, pe timpul leturghiei, era pus ţăranul sau tîrgoveţul carele a lipsit mai mult de o duminică de la sf. rugăciuni. Puţincredinciosul era dus de forţa publică şi îngenuncheat înaintea jugului, în care i se băga capul, avînd mînele legate îndărăt. în aşa poziţiune stătea tot timpul leturghiei. Nu-i vorbă, ţăranul bogat, sau numai cu oarece strîn-sură, scăpa lesne de jug, căci părintele preot, primind de la el prinoase, zicea : — Fiule, să fii iertat de D-zeu ! Acum nu mai avem jug în curtea bisericilor şi nici prinoase nu mai duc la biserici decît babele şi cîţiva români cari ţin la vechile noastre obiceiuri. CUM CLOPOTELE MlNTUlESC BUCUREŞTII DE PUST1ERE 1 Minunatul domn Mavrogheni-vodă, după ce mult timp apărase ţara contra invaziunei austriace, fusese răpus în fine la bătălia de la Rîmnic şi silit să părăsească ţara, trecînd Dunărea pentru a veni cu oştiri nouă de la turci. Boierimea din Bucureşti trimite delegaţi spre Buzău înaintea principelui de Saxa-Coburg, comandantul oştirei austriace, ca să facă act de supunere a ţărei. In Bucureşti rămăsese însă puţină oştire turcească, care nu ştia de trădarea boierilor şi aştepta întoarcerea lui Ma-vrogheni cu nouăle ajutoare. Deodată se lăţeşte vestea în Bucureşti că oastea nem- ţească va intra în oraş neîntîrziat. Comandanţii garnizoanei turceşti se hotărăsc a retrage oastea la Văcăreşti. După două-trei zile de aşteptare la Văcăreşti, turcii, cari au aflat despre trădarea boierimei, văzînd că oastea austriacă nu soseşte, se hotărăsc să se întoarcă în oraş şi, drept pedeapsă a trădărei, să prade şi să arză capitala Ţărei Mun- teneşti. Planul turcilor este înţeles de bucureşteni. Spaima se lăţeşte într-o clipă. Cele patru poduri de căpetenie ale oraşului nu mai sunt destul de largi pentru toată lumea care cearcă a fugi spre a-şi scăpa avutul şi mai cu seamă viaţa. Bejănie cumplită ! Se închid prăvăliile... Leagănele cu roţi aurite şi cher- vanele gem de femei şi de copii, căutînd să plece în direc- ţiunea opusă Văcăreştilor, cu riscul de a muri de foame, ori de a fi ucişi de hoţi în cale... Cine n-are măcar un cal de încălecat îşi aduce lada de Braşov, ori sipetul, la una din monăstirile încongiurate de zid şi se pregăteşte a şi-o apăra, împreună cu alţii asemenea lui, împuşcînd de la meterezele zidului, în turci, cînd vor năvăli. II La monăstirea St. Gheorghe, dascălul Florea învăţa liniştit vreo douăzeci de ucenici să citească la psaltire şi pe bucoavnă. — Ce faci, dascăle ? strigă din pragul uşei, intrînd, părintele Onofrei. Dă drumul ucenicilor pe la casele lor, că peste un ceas-două tot oraşul e perdut, că turcii au hotărît să-l prade şi să-l arză pînă nu vin nemţii în Bucureşti. Grăbeşte, dascăle, că nu mai e vreme de „cruce-ajută bu-che-az, ba“ ; ci e ceasul greu, de mare cumpănă ! Băieţii ucenici îşi pun cartea în traistă şi dau busta spre uşă. — Ho, ţară ! strigă dascălul Florea, alergînd în pragul uşei şi împedicînd ieşirea ucenicilor... ho, ţară ! Că Mavro-gheni tot e domn, şi cît o fi Mavrogheni domn, de turci nu-i habar ! — Dar Mavrogheni a fugit, dascăle, adaugă a zice popa. Cu nasul în cărţi, dascăle, zi şi noapte, nu mai ştii ce-i prin ţară... Dă drumul ciracilor, că dascălii greci de la St. Sava au tulit-o la fugă încă de aseară... — Da eu nu sunt grec, părinte... Ce au turcii de împărţit cu noi ? — Eşti nebun, dascăle ? Dacă nemţii nu sosesc peste un ceas în Bucureşti, grec ori român tot de sabie perim... — Care va să zică, părinte, dacă vin îndată nemţii scapă oraşul ? Şi fără să mai aştepte răspunsul preotului, dascălul Florea pune poalele antereului în brîu şi ţîşneşte pe uşa şcoalei strigînd : — După mine, băieţi ! „A înnebunit bietul dascăl", gîndi părintele Onofrei, care, căutînd şi el să-şi scape zilele, fugi în vreo parte a ţărei. 180 111 — Bam ! Bam J — Linca ! Linca ! — Bam ! Bam ! — Linca ! Linca ! Deodată răsună aerul de glasul clopotelor mari şi mici de pe la toate monăstirile din Bucureşti. Zgomotul este asurzitor şi toată lumea se opreşte din fugă, întrebîndu-se : Ce este ? ce se întîmplă ? IV La monăstirea Văcăreştii, căpeteniile turceşti împărţiseră des-de-dimineaţă gloanţe şi iarbă de puşcă la oştire. Toate măsurile erau luate pentru ca, cum va înnopta, turcii să năvălească în oraş să prade şi să măcelărească pe bieţii locuitori. Deodată se aud la Văcăreşti răsunările clopotelor din Bucureşti. într-o clipă, căpitenii şi oşteni au ieşit din corturi şi pe sub poarta monăstirei, întrebîndu-se unul pe altul : — Ce este ? ce se întîmplă ? — Ce să fie, mărite agale ? strigă dascălul Florea, oprindu-şi calul în faţa unui iusbaşa turc. — Ce este, bre ghiaur ? — Fugiţi, fugiţi, agale ! Au intrat nemţii în Bucureşti... Sunt mulţi ca frunza şi iarba... Auziţi clopotele cum răsună... Mitropolitul cu boierii primesc pe nemţi cu cinste mare... Fugiţi ! Amestecul cel mai cumplit produce vorba dascălului Florea. într-o clipă, turcii au încălecat cîte doi şi trei pe un cal, şi călări şi pedeştri o tund în direcţiunea Giurgiului... V Bucureştii sunt scăpaţi, fără ca nemţii să fi sosit măcar la marginea oraşului. Ce se întîmplase ? 181 Dascălul Florea împărţise, pre cei douăzeci de ucenici ai lui pe la clopotniţele tutulor monăstirilor din Bucureşti. — Mă băieţi, cînd o fi soarele a chindie, trageţi, mă, clopotele, toate clopotele, pînă la vremea toacăi de vecernie, şi Dumnezeu cu noi ! — Da cum ţi-a venit în gînd, dascăle Floreo, una ca asta ? întreabă mitropolitul, care află de fapta înţeleptului dascăl şi-l cheamă înaintea lui. ^— Curn^ să-mi vie, p.-s. părinte? răspunse Florea, făcînd mătanie şi sărutînd mîna mitropolitului : Clopotul te creştineşte, Clopotul te logodeşte, Cu clopot se prăznuieşte, Cu clopot te prohodeşte... şi apoi văzut-am eu : alaiuri domneşti şi bisericeşti, ruseşti şi turceşti... şi la toate : Au sunat, Clopotele au răsunat... şi am zis în gîndul meu : O veni neamţul, ca mîne, Clopotele o să sune... Decît mîne să răsune, Mai bine răsune azi, Să ne scape de necaz ! — Dascăle Floreo, să ştii că de azi înainte îţi face Epi-tropia obştească zece lei pe lună în loc de cinci, leafă, zice mitropolitul binecuvîntîndu-1, iar pe cei douăzeci clopotari ai tăi îi fac pe toţi anagnoşti ! 'k Avură deci şi Bucureştii pe Sf. Genoveva lor. Cine mai ştie însă astăzi de dascălul Florea şi de ucenicii clopotari ! UN FIU AL LUI ENACHE VĂCĂRESCU LA VIENA Acum 117 ani, la 26 decembrie, Enache Văcărescu plecă din Bucureşti, trimis de Alexandru-vodă Ipsilant în Ardeal, ca să readucă în ţară pe cele două bezadele, fii ai domnitorului, cari fugiseră de la Curtea părintească împreună cu un român ardelean, înflăcăraţi de dorul necunoscutului şi al călătoriei în ţări streine. Celebrul nostru scriitor al uneia din primele gramatici a limbei româneşti ne-a lăsat o minunată povestire a pe-trecerei lui la Viena.1 Ceea ce nu ne-a spus marele boier este că, deşi în Bucureşti lăsase o frumoasă logodnică, pe mîndra Elena Caragea, totuşi, în lunga cale de la Sibiu la Beci (Viena), cale nu mai scurtă de opt zile, şi în timpul cît petrecu în cetatea împărătească, nu şi-a putut stăpîni doară ochii de a arunca cîte o pătimaşă căutătură asupra vreunei durdulii maghiare la Budapesta, sau asupra vreunei gingaşe fiice a Beciului... Apoi, ce ? Nu cumva vom crede pe cuvînt pe Enăchiţă Văcărescu, că adecă la Viena frumoasele vieneze se vor fi mărginit numai a descinge pe boierul muntean de bogatele brîne de şaluri turceşti, numai aşa ca să le admire ?... De la logodnă pînă la nuntă mai va... Şi, de, cîte cununii chiar a împiedicat ceea ce pudoarea modernă a numit flirtul, şi cari mai pe româneşte s-ar putea zice „salturi hop la o parterc, ori sărituri de pîrleazuri străine ! 1 Vezi Tezaurul de monumente de Papiu Uarian, tom. II, în Istoria împăraţilor otomani. 183 Boierul Enăchiţă mai fusese însurat o dată... S-o mai însura d-a doua oară cu Elenuţa din Bucureşti. Dar te pui d-ta — om tînăr — în poară cu nemţoicuţele din Beci ? Şi marele boier al lui Alexandru Ipsilant nu se împotrivi soartei, cari îl puse în aşa stare, de a ţese şi el un mic roman, fie şi numai de cîteva zile. * Cucoană ori burgheză ? Era ea, iubita din Viena a lui Văcărescu, din societatea cea înaltă, din marile doamne de la burgul împărătesc, ori de la serata de la palatul principelui Kaunitz, sau vreuna din doamnele de la balul solului Spaniei ? Era femeia iubită la Viena, în 1782, vreuna din cucoanele mari cari, cum scrie însuşi Enăchiţă, l-a descins de brîne ? Ori era dînsa o necunoscută burgheză din Forsta-turile (mahalalele extra-muros) Vienei, atît de rodnice în frumuseţi voluptoase, vreo Kati cu albe braţe goale pînă la umăr, cu şorţul strîns pe şolduri pline de vino-ncoace, cu mica bonetă cochet căţărată pe vîrful părului negru ori blond, care te înfăşoară într-o privire caldă a ochilor, ca păianjenul musculiţa în pînza lui, şi cu peptul palpitînd lîngă al tău, la Freibal, într-un steier de ein, zfei, drei, te duce răpit unde dînsa voieşte ? E mai probabil că iubita din Viena a lui Enăchiţă Văcărescu a fost aceasta din urmă. Nu că doară frumosul şi mîndrul „valah" n-ar fi putut pescui în lumea cea mare a burgului, şi nu punem mîna în foc ca să jurăm că nu s-a găsit vreo grăfină care să fie căutat galeş la boierul muntean ; numai călătorul era grăbit, n-avea timp de dat prefeţelor, şi romanul începea mai lesne şi mai liber cu o Lischen decît cu o principesă. Unei pene de poet român las meritul de a cînta amorul cari, deşi trecător, n-a putut fi mai puţin simţit, al boierului Enăchiţă Văcărescu cu tînăra vieneză. Arete-ne poetul plimbările lor pe lună în grădinile burgului, prin bătrînele alee ale Praterului, pe singuraticele glasiuri de dincolo de porţile cetăţei, pe la Schonbrunn... Cu ajutorul fantaziei, înjghebe poetul nostru tablourile iubirei Margaretei cu boierul român... Ceea ce ne propunem de a face noi este de a aminti urmările acestei fericiri trecătoare. 184 ic Cît va fi fost de duioasă despărţirea lui Enăchiţă Văcărescu de femeia cea iubită la Viena, cari din doi a plîns mai amar, nu ne interesează a şti. Nu cei cari pleacă sunt mai îndureraţi, ci acei cari rămîn. Frumoasa vieneză avu, pare-se, motive şi de altă natură decît despărţirea pentru a plînge. Din amorul, oricît de trecător, al lui Enăchiţă Văcărescu, se născu un băiat. La anul 1810, în regimentul husarilor austriaci, era cunoscut prin frumuseţea şi deşteptă-ciunea lui un tînăr ofiţer cu numele Văcărescu. Acest nume îi deschisese calea într-un regiment unde ofiţerii nu erau decît fii de nobili. Făcutu-şi-a studiile pregătitoare pentru cariera militară cu ajutor de la Enăchiţă Văcărescu ? Iată ce nu putem spune. Şi, apoi, marele boier român şi murise la 1797, pe cînd adică el nu putea fi mai mare decît de 14 ani trecuţi. De cîte ori frumoasa vieneză afla că a sosit în Viena vreun boier din Bucureşti, mergea să afle ştiri despre neuitatul său iubit. Mai apoi, cînd băiatul fu mare, ajuns ofiţer, mergea însuşi să întîlnească pe boierii munteni, călătorind la Viena. In 1810, graful Const. Dudescu şi soţia celebrului vistier Varlaam din timpul ocupaţiunei muscăleşti de la 1806, a primit la Viena vizita frumosului ofiţer. Nu putem spune dacă această vizită a displăcut frumoasei visternicese, dar lui Const. Dudescu i-a dat ocaziune să apere într-un mod curios memoria lui Enăchiţă Văcărescu. Cînd junele leitenant de husari declară lui Dudescu originea sa, marele boier muntean nu putu admite că Enăchiţă Văcărescu, care, întors la Bucureşti din călătorie la Viena, deveni soţul Elenei Caragea, şi-a permis a iubi o mică burgheză din Alser-Vorstadt de la Beci şi s-o fi îndreptăţit a-i da numele de familie unui copil născut din flori. Dudescu refuză să recunoască în junele ofiţer pe un urmaş al lui Enăchiţă. Mîndrul tînăr petrecu dureroase zile cînd primi asemenea refuz şi, cu toată teama de scandal, el recurse la guvernul austriac .şi-i ceru să intervină la Bucureşti, ca să fie cunoscut de fiu al răposatului Enăchiţă Văcărescu şi să-şi aproprieze armele vechei familii. 185 Intervenţiunea se făcu către preşedintele Divanului din principat, prin agentul cezaro-crăiesc. Generalul muscal Steter scrise către logofeţia cea mare a ţărei, comunicîndu-i copie după nota agentului austriac. Dar marele logofăt al Ţărei Munteneşti, în iulie 1811, era acelaşi graf Const. Dudescu, care cu un an mai înainte respinsese ca impostor pe tînărul ofiţer. Deci şi de astă dată, Dudescu, aliat el însuşi cu familia Văcăreştilor, apără această familie de un nou pretendent la moştenire şi la nume. Marele logofăt răspunse generalului Steter în modul următor : „Cu cinste arăt Excelenţei-Tale că de la cinstita Agenţie a Cezaro-Crăieştei Curţi făcîndu-mi-se întrebare prin Exce-lenţia-Ta, pentru o familie Enache V acar eseu, din care familie ar fi un ofiţer la oştirile Cezaro-Crăieşti, în regimentul Husarilor, şi mi se cere pliroforie — informaţiuni — atît de acel Ipochimen — persoană — cît şi de marca ce are această familie ; după care am făcut arătare slăvitului Divan că răposatul Banul Enache Văcărescu a fost din o familie din cele dintîi ale ţărei, veche, iar dintru început se trage neamul său de la Făgăraş, din ţara ungurească, unde şi acolo a fost familie mare, care acest răposat Enache Văcărescu a murit la leatul 1797 şi n-au avut vreun fiu, care după vremi să fie lipsit de aici, ca să se socotească că este acela ce se arată din familia lui Enache Văcărescu ; însă spre pliroforie arăt şi aceasta, că în anul trecut, cînd mă aflam la Vghiena (sic), făcîndu-mi-se cunoscut că unul se numeşte pre sine familie din casa răposatului Enache Văcărescu, pre carele şi văzîndu-1 l-am cercetat atît eu, cît şi Dumneaei Vistiereasa a d-lui Vistierului Varia am şi alţii ce s-au mai aflat acolo' şi l-am găsit minciunos, iar marca peceţei acestei familii se afla la casa răposatului, însă pe marcă nu se poate pune temei, căci cu vreun mijloc luînd cineva închipuirea marchi (sic) ori în pecete pe ceară, sau cu alt mijloc şi dînd la meşteri ce lucrează, cu plată îi face una asemenea..." deci, conchide neînduplecatul boier Du- 1 In textul de bază : plirofosie (n. ed.). 186 dcscu, la 23 iunie 1811, la nerecunoaşterca nemîngaiatului ofiţer, ca urmaş al marelui nostru Enăchiţă Văcărescu.1 Cc va fi devenit sărmana odraslă a lui Enăchiţă din Alservorstadtul Vienei, după categoricul refuz al Divanului .Ţărei Munteneşti, nu mai putem spune. 1 Acest document l-am descoperit în condica no. 66 de la Arhiva Statului. SP1NZURAREA LUI MARIN TUŞCĂ, CEL CARE A UCIS PE UNCHIU-SĂU, SĂ-1 IE1E AVEREA In jurul Tejghelei de măcelărie a lui jupîn Ciupercă era mare zarvă, ieri, la 9 decembrie 1794 : — Cică vodă Alexandru Moruzi nu iartă de la spîn-zurătoare pe Marin Ţuşcă, ăla de a junghiat pe unchiu-său. Jupîn Ciupercă, ceva carne de sărmăluţe pentru vel-logo-fătul... — ...N-o să-l ierte, jupîneasă Neacşo, că doar a făcut moarte de om, ba încă de rubedenie ! — Ei, da poate vodă să-i schimbe pedeapsa, să-l trimită pe viaţă la groapa Ocnei, în loc de a-1 spînzura... Deschide coşul, bucătăreasă, să-ţi pun carnea... — Eu pun prinsoare că nu-1 spînzură, că-i frumos coz şi s-o găsi vro muiere să-l ceară lui vodă. ★ La Vitan. Nu departe de locul unde s-a înălţat spitalul cel mare pentru ciumaţi, doi tîmplari lucrau aseară cu hărnicie la ridicarea a două furci nouă-nouleţe, nalte de cîte doi stînjeni. — Gata, jupîn Rindea !... Numai frînghia de nodat pe grindei, şi să poftească !... zise calfa lui jupîn Rindea, rîzînd cu poftă. — Mă Teslă, mă, n-am mai ridicat spînzurători tocmai din vremea lui Mavrogheni. Vezi, alea, mă, erau spînzură-tori, nu glumă... Tot din bîrne de cîte o palmă domnească, să ţie un veac... Ş-apoi scrisoare scrisă după calemul (condeiul) lui dascălul Florea de la St. George, ăl de face hrisoavele lui vodă... Scria, mă Teslă, ca să-şi bage mintea în 188 cap cei cari pornesc la hoţii, ca-i aşteaptă furcile !... D-apoi, halal ! nici nu se mai pomenea de hoţi, nici chiar în codrii Vlăsiei. ■— D-apoi, jupîne Rindea, ăsta pentru care ridicarăm scrînciobul cică nu este hoţ... — Marin Ţuşcă ?... A înjunghiat pe unchiu-său, să-i fure banii din sipet... Hoţ de oraş, mă Teslă, mai rău decît hoţul de codru !... Iac-o, gata şi frînghia... De acum e treaba lui Handraburcă, ţiganul gîdele... ' ★ La departamentul de criminalion (curtea criminală). — Arhon mare armaş, a hotărît măria-sa pe anaforaoa (raportul) departamentului, să fie spînzurat astăzi Marin Ţuşcă în mijlocul bîlciului de la Vitan... D-ta ai epistăsia (execuţiunea) lucrărei... Luat-ai măsurile ? — Boierule judecător, spînzurătoarea e gata de azi-di-mineaţă... Handraburcă gîdele e poruncit să vie la temniţă să meargă cu breasla armăşească (garda închisorilor) după nizam (regulă, lege) la Vitan să ridice în slavă pe ucigaş, după jiamiazi... Dar iacă, boierilor judecători, am aflat că s-a găsit o muiere care cere la măria-sa viaţa lui Marin Ţuşcă... Poate l-o ierta măria-sa... ★ Soarele este a chindie. De-a lungul Podului Mogoşoaiei, începînd de la mitocul Episcopiei Rîmnic (astăzi Ateneul) se îndesuieşte tot mai multă lume. Lîngă prăjinile cari, în vîrf cu un cerc de fîn, ori cu surcele de la rindea, arată curţile de la hanuri şi cîrciume, se certau băieţii să se urce să vază mai de sus. Tarabele deschise ale prăvăliilor adăpostesc sute de capete de toată vîrsta, cari din albăstrime, cu pantaloni creţi, de postav din cherhaneaua (fabrica) domnească, înfiinţată de Moruzi-vodă, cari în haine ţărăneşti, cari în giubele negre şi cu anteree de >cutnie, legaţi cu şaluri, periusii (cliro-nomii) din două şi trei generaţiuni... Mai mult muierile îşi îţiesc, printre cercurile cu luminări atîrnate de podul tără-bei, capetele lor cu fesuri albe sau roşii, încununate cu coada 189 încolocită pe fes ori legate cu tulpane scrise (desemnate cu mîna) şi cu capetele chioscă de bibiluri şi moţuri de arni-ciuri vii colorate. Din cînd în cînd, trece cîte vreun boier călare, cu ante-reul sumes după spate, cu şacşiri roşii, cu gogeamite calpacu pe cap, stînd ţanţoş în scări late, pe şele turceşti împodobite cu zorzoane de pei colorate şi cu oblîncul înmuiat în ţinte de metal... Sunt boierii cari, ieşiţi de la Divan, la ora de amiazi, se resfiră pe la casele lor. Ce aşteaptă cu atîta nerăbdare acea mulţime, care ondulă ca valurile mărei ? Aşteaptă să vadă alaiul lui Marin Ţuşcă. Ei, doar nu are alai numai măria-sa vodă, numai capegiii trimeşi de la Stambul (Constantinopole), ori numai elciii (ambasadorii) ruseşti... Avea drept la alai şi osînditul la moarte... Moartea e cucoană mare ! La uşa temniţei spătăriei, vel (marele)-armaşul rînduieşte alaiul, ca om prahticos, adică cunoscător al acestei trebi. în fruntea alaiului sîrmaci şi trîmbiţaţi ai agiei cu alai-başa (şeful alaiului). Apoi urmează o ceată de armăşei. La o lăture şi la alta al unui careu închis, breasla agiască şi spătărească. în mijlocul careului, osînditul Ţuşcă, un flăcău de 25 ani cel mult, cu o înfăţişare care ar dezminţi teoriile estetice populare, că omul frumos nu poate fi om rău. Alăturea cu Ţuşcă, al 2-le armaş la dreapta, şi la stînga şetrarul Poenaru, trete-logofăt (al 3-le logofăt), ţinînd în mînă la pept anaforaua cu buiurdizma domnitorului, cu sentinţa de moarte. Lîngă trete-logofăt, preotul temniţei, cu patrafirul de gît. îndărătul lor păşea, huiduit de norod, Handraburcă ţiganul şi două calfe ale lui. Handraburcă era un ţigan nalt peste măsura omenească obicinuită. îmbrăcat în haine roşii, ca un bulibaşa, pe cap cu o căciulă ţurcănească răsfrîntă pe urechea stîngă şi atîr-nînd de fundul ei un moţ de arnici roşiu, era încins cu o frînghie care să-i servească la legatul mînilor osînditului şi la caz cînd cea pregătită la furci s-ar rumpe. Pe umărul stîng îi atîrna gîrbaciul, însemnile funcţiunei sale oribile, 190 După careu, o ceată de armăşei şi în fine una de arnă-uţi, cu puştile cu cremene încărcate. Acest alai traversă Podul Mogoşoaiei, Lipscanii, o luă pe la Sf. Gheorghe, şi apoi, stîrnind nori de praf ţi toţi cînii mahalalelor, prin o sumedenie de uliţe, compuse mai mult din locuri virane, grădini şi vii, se îndrumă spre Vitan. ★ La Curtea domnească. La monastirea Cotroceni, la reşedinţa domnească (că amîndouă curţile domneşti, şi cea veche şi cea zidită de Al. Ipsilant la Dealul Spirei, erau numai ruine), cu o oră-două înainte de alaiul osînditului, iacă ce se petrecea : O fată cam coptuţă şi slută ca păcatul ceruse de la vel-portar să fie primită îndată de m.-sa vodă Moruzi, că e la mijloc viaţă de om ! Vodă, care tocmai se gătea să treacă în sala Divanului, primi pe Raliţa Mărgean. — Măria-ta, strigă Raliţa, aruncîndu-se la picioarele lui vodă şi sărutînau-i poala antereului de atlas, dăruieşte-mi viaţa lui Marin Ţuşcă, că-1 iau de bărbat... — II iei de bărbat ? Bine, fie 1 Aşa zice obiceiul pămîn-tului, că vodă să ierte de la moarte şi de la ocnă pe osîn-ditul pe care-1 cere de bărbat o fată... Şi vodă porunceşte marelui logofăt, care tocmai sosise să ia parte la Divan, să trimeaţă un lipcan călare, grabnic, la Vitan, cu pitac (poruncă) domnesc de iertare, decît pe dată să-l şi cunune la temniţă cu Raliţa şi să-i dea slobozenie apoi. Natura — atît de vitrigă cu unele femei şi atît de darnică cu altele — nu binevoise a da Raliţei nimic din ceea ce pentru bărbat e ca arvună a dragostei din căsnicie. Slută, mînia lui Dumnezeu, spanchie, cu nasul ca un zbîrciog, cu gura ţuguiată ca la o maimuţă, cu un lan de păr încolţit negru sub bărbie, de ai fi luat-o drept un bărbat, Raliţa, pînă la vîrsta de 28 de ani, nu izbutise să o ia măcar la horă vreun flăcău... „De ce, adecă, n-aş lua eu pe Ţuşcă, flăcău frumc*G ?... Dator este vodă să mi-1 dea, şi el s-o deprinde cu chipul meu şi oi scăpa şi eu de ponosul fetiei..." 191 ★ în jurul spînzurătorei se făcuse un îndoit cerc de toţi armăşeii, cetele agieşti, spătăreşti şi arnăuţeşti. Lumea privea de mai de departe. Pe zidurile spitalului şi pînă şi pe cum-penele de la puţuri erau struguri de capete de privitori. Părintele Onofrei spovăduise pe osîndit, care privea cu o căutătură aiurită lumea şi furcile. Acum Handraburcă, ridicîndu-se pe un scaun adus de la spital, se atîrna cu toată greutatea corpului de frînghia legată de grindei, ca să cerce de va putea ţine corpul osînditului. Armaşul II se urcă apoi şi el pe un scaun şi citeşte cu veli-glas (voce tare) anaforaoa şi sentinţa domnească. Deodată se face o mare mişcare prin mulţime, despre oraş. Un călăreţ, de brîul căruia se ţinea îndărătul şelei o femeie, ardea pămîntul sub copitele calului fugaci. Cu mîna ridicată sus, călăreţul flutura în aer o năframă şi striga din răsputeri : — Staţi! Staţi ! Boierul armaş după scaun văzu pe călăreţ şi, încă înainte de a sfîrşi cetirea hotărîrei domneşti, strigă lui Handraburcă, care, acum, cu cei 2 ţigani ai săi, lega la spate mînile osînditului : — Stăi, Handraburcă, vine pitac domnesc. — Boierule armaş, zice lipcanul, pogorîndu-se după cal, pe care rămase numai Raliţa Mărgean, iacă pitac domnesc. Cînd, prin pogorîrea după cal a lipcanului, mulţimea văzu faţa fetei, răsună valea Dîmboviţei de hohotele ei. — Aoleo ! slută-i ! — De-ai vedea-o noaptea, îţi faci cruce şi fugi. — Asta, soră cu ielele, vrea să scape de ştreang pe Ţuşcă ? — Ei, mă, slută, slută, dar viaţa-i dragă. Al II-lea armaş ceti pitacul domnesc : „Marine Ţuşcă, după obiceiul ţărei, m.-s. vodă îţi dăruieşte viaţa fetei Raliţa Mărgean. Părinte Onofrei, cunună-i sub ştreang." Ţuşcă priveşte un moment nedumerit la fata care, călare, emoţionată de strigătele injurioase ale mulţimei, se părea şi mai urîtă ca de obicei, apoi iute întorcîndu-şi ochii la spîn-zurătoare, strigă : 192 — Nu, jupîn armaş, nu ! Mai frumos e ştreangul nou al lui Handraburcă decît braţele de dragoste a ielelor ! Pînă în 3 ori armaşul întreabă pe osîndit de vrea sa se cunune cu Raliţa, şi pînă în 3 ori, Ţuşcă răspunde că nu, pe cînd fata, nemaiaşteptînd să încalece lipcanul, o croi în fuga mare spre oraş, dispărând ca cel necurat. ★ Ţuşcă fu spînzurat. — Era prea mare pedeapsa : bine, după legea veche, se putea schimba pedeapsa la ocnă, ori la moarte, prin o însurătoare; dar să ia bietul Ţuşcă pedeapsă îndoită : şf nevastă, ba $i slută ? Aşa judeca la cahveneaua din poarta Curţei Vechi scena de la Vitan un calemgiu (scriitor) de la Divanul domnesc, sorbindu-şi filigeanul de cafea, aşezat turceşte pe laviţa din jurul cahfenelei (cafenelei). — Dar, ce ? însurătoarea e pedeapsă mai grea ca moartea ori groapa ocnei ? întreabă cu supărare jupîneasa cahvegiului. Nu ştiu dacă calemgiul a răspuns la întrebarea jupînesei, dar eu, calemgiu de la 1894, ca să nu-mi perd stima sexului slab, voi zice că foarte delicat cugeta legiuitorul nostru vechi, cînd1 obliga pe domn să ierte pe osîndit dacă-] cerea o femeie ca bărbat. în adevăr, femeia cinstită (n-ar strica să fie şi frumoasă) poate întoarce de la rele urmări pe bărbat. PETRECERE LA CURTE La 20 ianuarie 1798 o să fie o mare petrecere la curtea m.-sale, în onoarea noului sosit oaspe a m.-sale, luminăţia-sa Cuciuk-Husein, marele amiral, ori căpitan-paşa al împărăţiei turceşti. Ilustrul oaspe a tras în gazdă chiar la palat, împreună cu o parte din numeroasa lui suită. Pregătirile serbărilor. La bucătărie este mijloc minunat să-ţi dai seamă de ce va fi o serbare. Suntem în faţa unei vetre de o întindere ce, cu deprinderile noastre de astăzi, nici nu ne-o mai putem închipui. Vatra e aciuită sub un coş tot aşa de larg ca dînsa şi puţin micşorîndu-se numai cînd iese deasupra acoperămîntului casei. La distanţă ţi se pare nu un coş, ci un turn cu metereze, căci de toate părţile sunt făcute tăieturi sau găuri în acest turn pentru ca să poată ieşi fumul, deasupra fiind acoperit, pentru că altmintrelea, din cauza marei lărgimi a coşului, ploaia şi zăpada ar putea inunda vatra şi cuhnia. Marea cameră în care se înalţă monumentala vatră cu coşul sprijinit pe stîlpi de fer, adornat pe pripiciul lui, cu linguri de lemn, strecurători, site... este un adevărat roi de oameni. Primul bucătar, baş-bucătar, însoţit de al doilea, de al treilea şi de toate ajutoarele sale, ocupă mesele, de-a lungul pareţilor şi lîngă trunchiul de tăiat carnea, o imensă tulpină de pom, lungă de un stînjen, tulpina unui pom secular care, din cauza diametrului său, oferă, culcat la pămînt, înălţimea unei mese. Tîmplarul n-a avut altă treabă de făcut la această masă uriaşă decît să-i cioplească partea superioară spre a-i da o suprafaţă plana. 194 Numeroşi ţigani şi ţigance furnică prin bucătărie. Unii freacă tingiri mari cît căldările de rachiu, alţii pisează în piuliţi de lemn ori de aramă felurite condimente pentru bucate ; ăştia, dogoriţi la faţă, roşii ca sfecla, întorc la vatră, deasupra unor căpiţe de jăratic, pe care sfîrîie grăsimea căzîndă, frigări cu buturi întregi, ba cu berbeci întregi întorşi. Femeile caută de vasele cari fierb în clocot, să nu dea în foc, ori ajută pe baş-bucătar să întindă aluaturi de plăcinte, cînd nu sunt ocupate a spăla sutele de talere de argint, cari peste o clipă vor împodobi masa domnească. în lumea aceasta culinară, care se agită, cu zgomot şi vorbă de clacă, pe dinaintea piramidelor de victualii de care sunt pline mesele, aşteptîndu-şi rîndul să fie băgate prin vasele din vatră* trebuie să aibă baş-bucătarul un adevărat geniu de comandant ca să ajungă la bun rezultat. Nu-i vorbă că la ordinele lui kir Iane Zarnacadea (aşa se numeşte primul bucătar) stă vătavul de ţigani cu biciul pe umăr, gata la cel mai mic semn al comandantului din cuhnie să croiască pe ţiganii ori ţigancele leneşi ori guralivi. Kir Iane Zarnacadea îngrijeşte de partea subţire din izvodul de bucate. De fripturi şi de bucatele cu zeamă îngrijesc ajutoarele lui. După mulţimea bucatelor şi după cîtăţimea lor, poţi să ştii că pe ziua aceasta de 20 ianuarie o să fie la Curte masă mare de sute de persoane. De aceea >şi baş-bucătar a închipuit un izvod de bucate, de-ţi vine apa la gură numai cetindu-1... Ian ascultaţi. Mezelicuri: icre proaspete, salată de icre bătute cu miez de pîne albă în untdelemn. Lacherdă şi batoguri, rotogoale de salam din Sibiu, salată de ţîri prăjiţi în para focului, gătiţi cu pătrunjel veride, tăiat subţire ca tutunul, şi năclăiţi în untdelemn, apoi clădiţi căpiţă împodobită cu măsline, ca nişte petre scumpe lucitoare pe mitra mitropolitului. Urmează apoi potroace : de curcan, borşuri de zeamă de varză cu perişoare de pulpă de căprioară şi orez pisat. Apoi iahnele înotînd în cerviciuri, sarmale de pept de curcan, găluşti de grisă împănate cu cuişoare... apoi plăchii de orez cu gîscă la sahan, adecă la tavă, rumenite în coptor şi împodobite cu ardei roşii. Dar cuşchebapurile, ciulamalele de pasere şi de vînaturi, înotînd în smîntînă ? 195 Sunt pe vatra lui kir Iane Zarnacadea destule bucate pentru a ucide un regiment întreg de stomacuri moderne î Voinicii meseni de la 20 ianuarie 1798, cari după ce au să îngurgiteze cele mai de sus enumerate, vor mai găsi loc şi pentru pilafurile, baclavalele, halvalele, sarailiile, aliven-cele pe frunze de ştir, plăcinte cu poalele în brîu, halibiu-rile cu flori de scorţişoară, bohacele şi mai ales zahari-calele, în care kir Iane este neîntrecut! După vizita noastră Ia bucătărie, putem înţelege ce chiul-han, ce chef mare o să fie pe boierime astăzi, la 20 ianuarie, la Curte. ★ La Curte. M.-s. domnitorul Hangeri, în dimineaţa zilei de 20 ianuare, grăia în Divanul mic cu marele logofăt al obiceiurilor, Matei Fălcoianu, care sta în picioare respectuos. — Boierule-vornice, luminăţia-sa căpitan-paşa porunceşte ca boierii poftiţi la masă să vină cu nevestele lor. Să li se trimeată pitace (porunci) să fie întocmai următori. Principalii boieri cari compuneau, cum am zice astăzi, ministerul, erau N. Brâncoveanu Basarab, marele logofăt de Ţara-de-sus, Dumitru Racoviţă, mare ban ; Manolache Cre-ţulescu, mare vornic la Ţara-de-sus ; Scarlat Ghica, mare vistier ; Ioan Damaris, mare vornic de Ţara-de-jos ; Radu Golescu, mare vornic al obştirilor ; Ştefan Văcărescu, mare logofăt de Ţara-de-jos ; Iordache Suţu, mare hatman ; Ma-vrocordat, mare spătar; Radu Slătineanu, mare vornic al treilea... Nu mai înşir boierimea de curte şi de laviţe !... — Dar bine, măria-ta, cum o să-şi aducă boierii muierile la o masă de turci ? Cît îi lumea şi pămîntul, soţiile noastre nu vor primi să treacă din haremul doamnei măriei-tale printre mulţimea de turci poftiţi la masă domnească. — Dar ce ne facem ? Căpitan-paşa vrea numaidecît... Matei Fălcoianu stete puţin pe gînduri. — Lasă pe mine, măria-ta : vor veni toţi boierii cu... jupînesele lor. Faţa lui Hangeri se însenină, de unde un moment înainte era mohorîtă, prevăzînd refuzul boierilor de a împlini voia ilustrului său oaspe. 196 Totuşi, ieşind din Divanul mic, murmură în sine: „O să zic că doamna Ruxandra1 este zaifă (bolnavă) şi de aceea nu poate sa stea şi ea cu musafirii la ospăţ". * La marele ban Racoviţă. în camera de primire a primului boier din Divan sunt adunaţi mai toţi boierii divanişti. Curtea caselor e plină de cai înşelaţi, ţinuţi de căpăstru, bătuţi cu ţinte de argint, de arnăuţi şi delii boiereşti, cum şi de cîteva butce ale boierilor mai bătrîni. Cari cu picioarele sumese turceşte pe divanuri, învîr-tind mătănii 'de chilimbar şi de odogaci, cari în picioare, privind indiferent pe la ferestre, boierii stăteau tăcuţi, aştep-tînd, pare-mi-se, pe cineva sau şoptind între ei, ridicînd buzele după imameaua ciubucului, pentru a soarbe din fili-geanul de cafea, sau pentru a-şi comunica aproape la ureche cugetarea ori simţirea lor. Cînd boierul Matei Fălcoianu intră, mişcarea ce se produce între boierimea adunată probă că el era cel aşteptat. — Ce veste, arhonda ?2 întrebă marele ban Racoviţă. — Veste rea, boieri d-voastre. M.-sa porunceşte să nu mergem singuri astăzi la petrecerile ce le dă în spătăria mare în cinstea lui căpitan-başa, ci să ne aducem şi jupînesele. — Să aducem jupînesele noastre ? strigară aproape într-un glas toţi boierii indignaţi. — Nu-i destul că nu ştim de vom ieşi teferi noi boierii, acum să ne ducem muierile între turcime ? Se făcu un moment o tăcere în care observatorul ar fi măsurat toată grija mare ce cuprinsese sufletele boierilor. Ei acum nu mai fumau, feligeanul era uitat la o parte în zarful său minunat... Boierii mai tineri scrutau cu ochii pătrunzători căutătura celor mai bătrîni. — Ce-i de făcut ? zise, rupînd tăcerea, marele logofăt Ştefan Văcărescu. — Nu duceţi nici o grijă, boieri d-voastră ; am găsit mijlocul să împlinim porunca lui vodă şi jupînesele noastre să stea acasă. 1 Doamna Ruxandra a lui Hangeri-vodă era din familia Ghica. 2 Titlu cu care se tratau între ei boierii. 197 La aceste vorbe ale lui Matei Fălcoianu, boierii se făcură roată în jurul marelui logofăt al obiceiurilor. — Cum aşa ? — Spune curînd ! — Grăbeşte, arhonda ! întrebările curg ploaie. — Turcul voieşte să ne vază muierile noastre... Le-om duce, adaugă a zice Fălcoianu rîzînd... Vom duce turcului... fete frumoase, celetnice de la Hanul Şerban-Vodă şi de prin mahalale, îmbrăcate în haine de ale muierilor noastre... Un hohot homeric răsună în cameră. — Bre, ştii că născocirea e bună, zise Ioan Damaris. — Minunată ! exclamă tînărul vornic al treilea, Slăti-neanu. Nostim lucru să ai de muiere pentru o jumătate zi şi o noapte, la petrecere, pre... o celetnică. Observaţiunea tînărului Don Juan desigur o făcură în taina sufletului mai mulţi bătrîni sfetnici ai lui Hangeri, cari simţiră nu .ştiu ce fior, ca în vremea tinereţei, şerpuind prin tot corpul lor... * La vremea mesei. La orele 7 şi jumătate turceşti, adecă la 1 şi jumătate europeneşte, de-a lungul stradei Mihai-Vodă, butcele (trăsurele închise), cu roţi văpsite în culori ţipătoare, se ţineau şir, îndrumîndu-se spre Curtea domnească, cea nouă, printre două rînduri de privitori şi de prăvălii cu tarabe încăicînd linia stradei, pline de marfă de băcănie şi de căl-dărărie, de bărbieri cu peschire atîrnate deasupra uşilor, de putini cu păcură de uns osiile şi carîmbii cizmelor ţărăneşti, de boiangerii uscîndu-şi bumbacul ori lîna văpsită pe prăjini de semăna la distanţă ca nişte drapele multicolore... Ici-colea, cîte o braşovenie, prăvălie .mai simandicoasă, şi cîte un han, de departe designat prin prăjina naltă de la poartă, purtînd cercul cu fîn şi cu garafa cu apă colorată roş. Răs-pintiaşii (sergenţii), cu biciul pe umăr, dau în lături carele ţărăneşti, croind cînd în boii de la care, cînd în ţăranii ce-i mîna : — In lături, mă ţopîrlane, că trec boierii... Treceau boierii, cu... jupînesele lor gătite spilcă, legănaţi aşa de violent pe perinile butcei cu rezoare nalte, rotun- 198 dc, ca o jumătate de roată dc moară, prin hopurilc pavelei stricate, că bălăbăneau capctcle lor simandicoase într-un ritm epileptic, dezordonat, pc cînd vizitiul şi arnăutul fă- ceau adevărate minuni de echilibristică ca să se ţină unul pe capră, cclalt în coada butcci. Toate aceste butcc intrau, una după alta, în vasta curtc a palatului domnesc, aşezat acum o sută dc ani la Dealul-Spirci, acolo unde se află astăzi arsenalul, pe atunci tocmai la capătul Bucureştilor, între mari şi numeroase livezi şi vii. ★ In curtea palatului. Aci cîntau neîntrerupt, de rînd, cînd mcterhancaua (muzica turcească) cu fluieraşe ţirlîitoare, amestecate cu zăngănitul talerelor de aramă şi a cîteva dără- banc, cînd bucimaşii, sîrmacii şi cimpoierii breslelor (cor- poraţiunilor, cetelor) agieşti (ale poliţiei) şi spătăreşti (ale armatei). Deliii şi neferii erau înşiraţi de la poarta Gospod (domncasca) pînă în vîrful scărei principale ce ducea la spătăria cea mare, la sala tronului, toţi cu un arsenal de pistoale şi iatagane în brîul cel cu paftale largi de metal, strălucind la raza soarelui şi în uniformă de zile mari, cu fermenele înmuiate în fierturi şi arniciuri de vipuşti, cu mînicile dulamei atîrnate pînă la pămînt, de stofe viu colorate, cu cialmale vărgate sau cu căciule-calpace de blană de oaie, înalte, ţepene, cu moţuri şi cu ţarţamuri, de asemenea atîrnate de la moţul castei la umărul stîng. Prin acest spalir înainta prin curte, la pasul cailor, butcele boiereşti, una după alta. Arnăutul sărea din coada butcei, deşchidea portiţa trăsurei în pragul scărei, şi boierul şi jupîneasa erau primiţi aci de al doilea cămăraş, de portarul al doilea, ajutat de copii de casă (paji) în haine roşii. Aceşti slujbaşi domneşti duceau de subsuori pe boieri şi jupînese pînă în vîrful scărei, la catul înrîi al palatului, unde oaspeţii erau primiţi de portar-başa, de primul cămăraş şi de postclnicei de toată treapta. Oaspeţii erau introduşi, boierii în spătăria mare, iar jupînesele, la privirea cărora toţi slujbaşii Curţei abia îşi stăpîniră mirarea, erau conduse la harem, adică la apartamentul doamnei, după porunca dată de boierul Matei Fălcoianu. ]99 ★ Ospăţul. Cînd lungile coridoare ale palatului răsunară de apelurile slujbaşilor pentru ca să se dea bucatele la masa domnească, întinsă în Divanul cel mare, Hangieri-vodă, cît de vodă era, ajutat de marele ban Racoviţă, luă de subsuori pe luminăţia-sa Cuciuk-Husein-paşa şi se îndrumară spre camera ospăţului, precedaţi de marele postelnic şi de 12 copii de casă cu bastoane de argint, şi de şase frumoase fetiţe, mergînd de-a îndaratelea şi agitînd căţui de argint, din cari gîlgîia fum de odogaci şi de chilinbar, aceste precedate şi ele de alte 6 fetiţe, agitînd şi ele stropitori cu apă de flori. — Să poftească boierii şi jtipînesele, zise vodă lui Matei Fălcoianu, care aştepta înalţii oaspeţi la uşile larg deschise ale camerei de ospăţ. După ce vodă aşeză în capul mesei pe Cuciuk-Husein-paşa şi el însuşi luă locul în celalt cap al mesei, începură a intra în sofragerie boierimea cu jupînesele, unul după altul, după rangul fiecăruia. Matei Fălcoianu designa fiecăreia părechi locul, la care ajungeau numai trecînd, cu mari închinăciuni şi încovăieli de şira spinărei, pe dinaintea paşalei. Hangeri, cu inima mică cît o gămălie de ac, ca să nu simţă cumva Husein-paşa de tertipul cu jupînesile, se uita şi el cu emoţiune şi mirare, ba uneori cu plăcere... la defileul improvizatelor boieroaice. Acestea, nedeprinse cu hainele scumpe şi zorzoanele ce le atîrna pe cap, pe gît, pe tot corpul, erau de o stîngăcie care speria pe vodă, dar care trecu nebăgată în seamă de paşa şi de agalele turci, cari luară loc la ospăţ. Lîngă paşa fură aşezate... nevasta de ocaziune a marelui ban — o muiere coz — şi a marelui logofăt Nicolae Brâncoveanu — un cap minunat de unguroaică... Lîngă fiecare aga din suita amiralului, cîte două jupînese luară scaun. Ici-colo se nimeri şi cîte una la dreapta ori la stînga vreunui boier... Ce haz făceau ceilalţi boieri privind pe colegul lor şi făcîndu-i semne cu coada ochiului !... Dăduse isteţul boier Matei Fălcoianu tuturor... jupîne-selor din nou povăţuire : ce să zică, ce să nu grăiasca, cum să se poarte la masă, că de aceea le şi introdusese mai întîi 200 singure, fără de boierii ...lor, în haremul doamnei. Ba acolo, chiar şi măria-sa doamna Ruxandra Hangeri le mai inspectase toaleta şi le mai potrivise ale zorzoane cu care le împodobiseră adevăratele cocoane. Dar, degeaba caznă, boierule Fălcoianu : bietele celetnice şi fete de mahala, cît intrară în sala ospăţului, olbară ochii şi cît pe-aci să scoată excla-maţiuni care de care mai poznaşe la priveliştea bogăţiilor salei şi a mesei. Noroc că isteţul Fălcoianu poruncise lăutarilor să cînte... Zgomotul acestora acoperi cîteva exclama-ţiuni ce nu putură fi oprite... — Numai de nu s-ar chirchili (îmbăta), zise vodă la urechea lui vel^cupariu... Vezi să le toarne mai cu economie, că te trezeşti că s-apucă de pozne... * Nu am de gînd să descriu ospăţul. Destul că paşa cel mare şi agalele lui făcură onoare la toate bucatele lui Iane Zarnacadea, şi, între un fel şi altul de bucate, aveau de inglingea (amuzament) privirea la frumoasele jupînese, ba, la soroace tot mai dese, le şi mîngăiau cu mîna pe la spate... Marele amiral, de cîte ori îşi permitea asemenea intimităţi, îşi manifesta tot mai mult satisfacţiunea lui netezindu-şi barba şi zicînd : „Pechi ! pechi !" (Bine, bine !) cu o căutătură prietenească îndreptată spre Hangeri. Lăutarii — două tarafuri — cîntau, acum manele turceşti, acum viersuri de lume, multe de ale răposatului Enache Văcărescu şi de ale lui Alecu Văcărescu... Zgomotul talerelor de metal şi al tacîmurilor, foşnitul adietor al cozilor de păun agitate de 12 fete la 'spetele principalilor turci şi ale lui vodă, gîlgîitul vinului de Drăgăşani, de Deal, de Malvazie — care, cu toată supărarea lui Mahomet, curgea gîrlă în cupele oaspeţilor, şi turci şi creştini, de nu mai pridideau cu turnatul toţi paharniceii, cuparii mari şi mici şi arnăuţimea — mirosul aromatelor din bucate făcură curînd o atmosferă în care simţurile adormite se deşteaptă, ba se exaltă, iar mintea se copere cu un văl tot mai gros... Ce vreţi să facă agalele şi marele amiral în aşa atmosferă, după ce chiar din boierii divaniţi începură — la urma urmei — a cam ciupi de mijloc pe vecinele... jupînese şi a 201 le şopti la ureche vorbe care, de !... nu mi-ţi cere mie să vi le mai înşir aci ! Mai bine să-i lăsăm să se scoale de la masă, după sănă-tăţile închinate cu „bine te-am găsit!“ — de vodă pentru marele amiral şi pentru toţi turcii de faiyă, ba şi cei viitori. ★ După masă. în sala cea mare a spătăriei, în faţa tronurilor lui vodă şi al doamnei, aşezate în fund şi umbrite de cele două tuiuri cu cozi de cal, stau acum grupaţi după rang, pe divanuri şi laviţe acoperite cu postav roş, turcii, amiralul, vodă, boierii. Turcii nu au lăsat de pe lîngă dînşii... boieroaicele, şi cîte din ele au rămas făr’ de turc stau pe lîngă unia din boieri. Cîte guri bărbăteşti, atîtea ciubuce învăluind în nori de fum albăstriu lumea ; ifeligeanele cu cafea fumegă, lăutarii cîntă, pe cînd un scamator neamţ, pripăşit de cîteva zile prin Bucureşti, în mijlocul salei, pe o frumoasă scoarţă (velinţă) de anadol, îşi bagă pe gură o sabie, scoate panglici pe nas, mănîncă jăratec din căţu-iele fetelor afumătoare, se dă de-a tumba ca o sfîrlează... După scamator, adunarea admiră pehlivani turci din En-derne (Adrianopole) făcînd ghiduşii, tururi, şi, după ei, zicî-tori spunînd mîndre graiuri din lumea largă... Urmează apoi danţurile... Turcii nu danţează, dar paşa a poruncit să danţeze boierii cu... jupînesele lor, şi marele amiral şi toţi turcii strigă : aferim! neluîndu-şi ochii de la jupînese, care se încovoaie în ritmul muzicei ca nişte hurii din paradisul lui Mahomet. Nu numai boierii mai tineri, dar şi cei mai coptuţi încă încing hore, bătute, zamparale greceşti, ba şi valsuri învăţate din vremea ocupaţiunei ţărei de nemţi, şi, cînd obosesc, scot graţios năframele din paftelele de argint bătute cu petre nestimate ale dănţuitoarelor lor, de-şi şterg nădu-şeala.după frunte, şî nu se ştie dacă, voind a pune la loc năframa în colanul femeilor, mîna boierilor nemereşte tocmai la colan, ori se rătăceşte în cale, împedicată şi de relieful peptului... Şi ţinu danţul pînă noaptea tîrziu şi iar începu ospăţul şi iar curseră ca la scocul morei vinurile chilimbarii şi roşe ca buzele fetelor şi malvazia îmbătătoare şi vutcile 202 bălane pc cursă şi vişinaturilc rumcioarc ca obrajii jupînc-sclor învăpăiate de danţ, dc plăccrc, la lumina a sute dc făclii dc ccară albă din cbcrhancaua (fabrica) privilegiată a Episcopiei dc Rîmnic.1 Pc ferestre străbate o lumină şi mai marc decît cea din pnlicandrc şi dc la sfcşnicilc dc argint, aşezate pc sfcşnicare prin colţurile sălci. E lumina dc la masalalc şi dc la ceaunele cu păcură cc ard în curte şi pc zidurile ci. Aceasta lumină nccgală valţa şi dînsa prin vasta sală, polcind oameni şi lucruri în mod fantastic, dîndu-lc rcalţ, aşa că priveliştea sălci ar fi amintit unui arheolog o vcchc şccnă dc orgie romană. Şi orgie era !... Orgia avea să sc termine prin numeroasele camere ale palatului, punînd pecetea dcsfrînării asupra pctrcccrii dc la Curtea domnească dc acum o sută ani !... In ietacul adevăratelor jupînese. La lumina slabă a can-dclci arzînd la iconostas, unde străluceşte ferecătura de argint a icoanelor, între care nu lipseşte icoana hramului, adică a patronului ce şi-a ales boierul la căsătorie, jupîne-sclc marilor divaniţi aşteaptă, aşteaptă, aşteaptă pe soţii lor, agitate dc nerăbdare şi grijă sub plapome de atlas în coloare deschisă, cu capul îmbrobodit într-un tulpan alb cu bibiluri, carc facc un minunat cadru capului şi părului lor negru, împletit în coadă ca o diademă peste tulpan. Dar boierul nu vine... jumătate din crivat rămîne neocupat întreaga noapte... — Numai acum s-au sfîrşit ospăţul ? întreabă cucoana pe „dumnealui", carc soseşte abia la oara cînd clopotul de la biserica vecină trage dc policleu. — Uite, numai acum s-au sfîrşit... uf ! ce belea pe boierime !... Aşa răspund, intrînd în ietacurile adevăratelor lor co-coanc, cci mai mulţi din divaniţi, dar uniia din ei mai adaug în mintea lor : „nostimă muiere !... o s-o mai văd !..." 1 Această primă fabrică dc luminări dc ccară nlbă era pc locul metohului Episcopici dc Rîmnic, acolo unde astăzi este grădina Ateneului. 203 * La cahveneaua lui kir Panaiot de la poarta Curţei Vechi. Kir Panaiot cătră celetnică : — Nu ţi-e ruşine ! acum te întorci acasă ? — Ei, jupîne, şi d-ta !... Parcă cu turcii şi cu boierii faci cum vrei !... Toată noaptea... — Te dau afară ! urlă cafegiul. — Carnacsi ! nu striga aşa tare, că doară nu vorbeşti cu o muiere de rînd... N-am nevoie eu de d-ta... Iaca poznă! parcă n-am eu boierul meu?... eu sunt mare vor- niceasa, mă omule ! ★ La mahala, la Sf. Elefterie. — Draga tuşei, tîrziu mi te-ai întors... — Cînd mi-a dat drumul, mătuşică ; dar ce bine am petrecut !... uite, numai rubiele de aur în năframă !... Ce ziceai d-ta, tuşică — că turcii nu plătesc ?... — Nu ţi-au plătit ţie, dragă Smărăndiţă, ci marei vor-nicese, că tu erai mare vorniceasă... ★ La circiuma lui Hagi Leuca. — Mai dă-mi o ţuică, jupîne Leucă. Mări, al naibei vodă : cică a minţit pre luminăţia-sa căpitan-paşa, aducîn-du-i astă-noapte, la chiulhan, fete de la hanuri, în loc de jupînese... — Iacă ţuica, numai tacă-ţi fleanca, nea Stanciule, că te-o auzi ăl logofăt de Divan, care suge colo, la gura ocalei, şi nu ţi-o fi moale unde te-o aşterne vel-aga !... — Dar de ce să tac, jupîne Hagiule ? Jupîn Leucă spune la ureche la nea Stanciu : — Nu era, bre, numai fete de la hanuri şi mahalale, ci erau şi cîteva jupînese catafto (în realitate). — Elei !.. ce spui ? 204 Dar ce o mai fi spus a lume mare, cu fleanca ei neamuţită, despre petrecerea simandicoasă de la Curtea domnească, nu mai încape la locul ce mi-a jertfit Viaţa 1 pentru poveştile mele bătrîneşti. Destul cu ce v-am spus, şi D-zeu să ne apere de vremi ca acele ! 1 V. explicaţiile autorului, în ediţia noastră, în subsolul paginii 212 (n. ed.). JUPÎN VÎNTURĂ-VEŞTI Tablou de la antipozi O frumuseţă de peşchir de in în patru iţe pe speteaza deasă, împuiat la capete cu ţarţamuri în bibiluri şi înflorit cu arniciuri în feţe vii, atîrnă de un cot de lemn ce înaintează din păretele casei dasupra Podului Mogoşoaei, mai sus de uşa prăvăliei lui jupîn Vîntură-veşti, starostea dc bărbieri. Darmite prăvălia ? Ia vedeţi cum dă ocol nesfîrşit, de-a lungul celor trei păreţi ai camerei, laviţe aşternute cu velinţe vărgate. Colo la colţ este soba cu căldarea în care clocoteşte zgomotos leşia. Pe pripiciul sobei se tolăneşte un cotoi mare alb. Pe păreţi, spre răsărit, Icoana breslei, ferecată în argint. înaintea ei arde zi şi noapte o candelă mare numai de filigran, ieşită de sub ciocanul lui Ilie, zlătarul domnesc. Sub icoană, prapura, steagul breslei. Apoi, pe amîndoi pereţii, faţă în faţă, patru roţi de tinichea lucioase, din cari ies cîte două fofez.e în cari ard lumînări de seu, cari trămit spre bagdadia apropiată o lumină înecată în fum negru ce vitejeşte caută să se înmulţească în luciul metalului. Printre aceste patru feluri de policandre, se întind, ca nişte braţe articulate, coturile, pe cari se usucă peşchirurile. Din vîrful acestor braţe, cari se pot mişca după trebuinţă, atîrnă căldăruşa lungăreaţă, cari, prin burloiul aşezat la fund, dă scurgere, după voie, leşiei pentru lăutul capului muşteriilor. La minunat vad mai e aşezată prăvălia Iui kir Vîntură-veşti. D-apoi să vedeţi cum urdină la dînsa lumea, ca albinele pe gardina gurei ştiubeiului. Şi azi, 24 noiembrie 1797, mai mult de oricînd, că e ajun de sărbătoare. Nu se dichiseşte 206 lumea la bărbieri în zi de sărbătoare, că doar nu sunt jidani, ci creştini pravoslavnici. Şi iacă de ce unul intră, altul iese, pe ziua de azi din prăvălia de bărbierie a lui jupîn Vîntură-veşti. Şi ce lume intră şi iese ! Tot unul şi unul, ca boabele de soroace de la mătăniile mitropolitului : neguţători chiaburi, judecători de la departamentul de şapte, de opt, şi de criminalion, de la spătărie şi de la agie, logofeţi II şi III... Doară boierii cei mari de nu vin delaolaltă la prăvălia lui kir Vîntură-veşti, că de, ei au cu ce plăti să meargă pe la curţile lor meşteşugarii, ca să nu se amestice protipendada cu lumea cea de rînd. Nu-i vorbă, că şi lumea cea de rînd nu se sinchiseşte, şi, cînd îi vine, la cahvenea (cafenea), ca şi la bărbierie, dă iuruş asupra boierimei cu vorbe ascuţite şi scornind zvonuri nu tocmai de cinste pentru protipendadă. Ei, că doară nu erau nici boierii pogorîţi cu hîrzobul din cer ! ★ Zece calfe şi zece ucenici are în slujbă jupîn Vîntură-veşti, şi în ajunul sărbătorilor toţi sunt rupţi în şale de muncă, de stare cinchiţi cu briciul, cu foarfecele, cu cleştele de scos dinţii... — Un perdaf lui jupîn Scufă ? — O spălătură de cap cu leşie tare lui jupîn Moscu, care ţine iratul ocnelor domneşti ! — Mă Gogoaşă, barba de boier mare lui jupîn Raco-viţă ! — Tu, Hodoroagă, rade pe cap pe jupînd Marda, dar vezi să nu te pogori cu bricul mai jos decît acoperă fesul ! — Bagă de seamă, mă Zarzavat, să nu văpseşti pelea boierului, ci numai părul, canea de Ţarigrad ! — Aoleu ! mi-ai prins şi falca cu măseaua ! strigă un pacient. Şi bricele şi foarfecele zgomotează, şi curge şopot leşia din zeci de căldări asupra lighenelor galbene, scobite pe ro- tunzeala^ gîtului, ce ţinjpe mîni doritorii de lăutori, pe cînd calfa ori ucenicul îl săpuneşte cu săpun turcesc de-i scapără ochii cînd îl ajunge pe la ei. 207 La zgomotul instrumentelor de tortură se unesc graiuri mai zgomotoase, schimbate de la muşteriu la muşteriu şi de la călfi la muşteriu. Bărbierul era în secolul trecut şi la noi (de nu cumva e şi azi) ceea ce era Figaro în apusul Europei. La Bucureşti nu era gazeturi cari sa te laude, ori să te ocărască, după cum eşti sau nu din gaşca ei. Gazetă era însă fiece bărbierie. D-apoi mai dihai de orice altă bărbierie era aceea unde ne aflăm. De aceea îl şi poreclise Yintură-veşti pe jupînul, de-i rămăsese porecla nume. Aşa, dar iată că vine jupînul de la Curtea domnească. A retezat firele din barba măriei-sale, care treceau obraznice peste hotarele cuvenite. — Bine venişi, jupîn Vîntură-veşti, strigară mai toţi muşterii, cari încă unii aşteptau rîndul. — Mă iei pe mine ? — Ba pe mine ! — Ca la _ moară, ca la moară, la rînd, cinstiţi boieri. — Ce mai veşti, nea Vîntură-veşti, că vii de la Curte ? — Adică unde am tuns barba măriei-sale, aşiş am dezlegat burduful lui de veşti de la Ţarigrad ori de la Beci (Viena) ? Ce mai veşti ? adaoge a zice guraliul mai-mare-staroste. Ce să fie ? Pîră veche : se sfădesc la Divan boierii pclici (cei fără slujbă) cu boierii halea (cei cu slujbă). Se sfădesc de la plapomă : unii o trag încoace, alţii încolo... — Dar vodă ce zice, kir Iancule ? întrebă un muşteriu, privind şi cercetînd într-o oglindă rotundă cu fundul înflorit în sidefuri, ca să vază de nu cumva a scăpat calfa briciul în părul alunelei. — Ce să zică ? Le strigă şi el, ca eu odinioară : Ho, staţi pe rînd ca la moară ! — Decît, jupîn Măimărie, nu le vine rîndul destul de des. — Păi lipitoarea că-i lipitoare, şi încă-i trebuie timp pînă să se îmfle de sîngele supt. Dacă vodă nu-i lasă pînă să se îmfle punga lor din iraturi (venituri) şi havalele, cu ce se alege creştinul că l-a poftit măria-sa pe scaun în Divan ? — Dar pe ziua de astăzi ce se mai zvoneşte, kir Vîntură-veşti ? 208 — Eu sunt om domnesc, pe mine nu mă întrebaţi. Adică nu cumva credeţi că o sa vă spun că vodă are de gînd să-şi schimbe Divanul, că prea s-au burzuluit cei ce aşteaptă ? Nu cumva vă trece prin gînd că eu, om domnesc, voi deschide şghiaburile gîrlei de nemulţămiri, de bîr-feli împotriva domniei ? Ce-o să facă şi măria-sa ca să mulţămească pe. toata lumea ? Ţăranului nu-i place să dea văcărit şi să-şi facă claca după pont ; boierului cum să-i placă să stea cu punga goală ? Neguţătorului să nu-i ceri fumăritul, cotăritul şi havalele celelalte. — Auzi vorbă la jupîn Vîntură-veşti, întrerupse boierul Faca, care tocmai se sculă după laviţă, sfîrşită fiindu-i dichiseala. Auzi vorbă de rumân ! D-apoi numai de asta e nemulţămită ţara ? Dările au adus-o la sapă de lemn. Biserica e necinstită, pentru că mitropolitul n-a vrut să se su-puie lui vodă de a ridica jurămîntul arhieresc, ca să nu se mai puie pe ţară văcăritul. Ispravnicii din judeţe sunt mai răi decît paşalele din serhaturi (de peste Dunăre) : fură, taie, spînzură după pofta inimei lor. Judecătorii din toate departamentele nu dau dreptate decît pe bani... — Dar cu şcoala norodului ? întrerupse dascălul Pa-homie de la Şcoala slavono-românească de la Sf. Gheor-ghe-Nou. Şcoala cea mare a ajuns de batjocură. Pristav peste dăscălime au pus vodă pe kir Cucu, cel cari ani întregi nu mai dădea pe la şcoală decît să-şi ia leafa* dacă nu i-o lua kir Pandeli, cofetarul Vutcar. Şi dai şi dăi ! La lafuri se întind muştereii mai dihai decît gazetele noastre de azi. Numai într-una nu se potriveşte vremea de azi cu cea de la noiembrie 1797 : pe boierul Faca mi l-a înşfăcat vodă şi mi l-a trimes surghiun, în loc pustiu, la Sinaia, să se pocăiască de duhul franţuzesc şi de alcătuire de pasqueluri (satire) ; pe dascălul Pahomie a poruncit vodă nazirului şcoalelor să-l treacă la cutia milelor, să nu se mai lege de juvaer de om ca jupîn Cucu, iar bărbierul domnesc, de la care vodă a aflat ce fel de gazetari se fac în prăvălia lui, l-a acoperit măria-sa cu un lung hrisov de scuteli şi pri-vileghii noi, în folosul... nu al ţărei, ci al lui. Ei, se potriveşte ? SCANDALUL DIN 1800 Procesul Lucsandrei Caramanloaica. Judecata Divanului. O baba care-şi cumpără mire cu anume contract. Este ea lipsita de minte ? Nunta în băşica neamţului, adecă în primul mongolfieriu înălţat în Bucureşti — Poznă mare cu dragostea, arhon stolnice Nestor, zicea boierul Ştefan Văcărescu, marele vornic din Divanul lui Alexandru Moruz-vodă, în decemvrie 1800, suind scările care duc la Divanul domnesc, aşezat în Curtea Gospod, adecă domnească, situată pe atunci la Dealul Spirii, acolo unde astăzi este Arsenalul. — Aşa zău, răspunde vestitul divanist Nestor, poznă mare cu dragostea ! O să judecăm astăzi pricina cucoanei Lucsandra Caramanloaica. Divanul se împluse de boieri. Erau de faţă banul Ra-coviţă, marii logofeţi Neculai şi Grigorie Brâncoveanu, marii vornici Manolache Creţulescu, Scarlat Cîmpineanu, Matei j Fălcoianu şi noul intrat în sală, Ştefan Văcărescu. La locul lor stăteau marele hatman Caragea, marele vistier C. Fi-lipescu şi clucerul Ioan Bălăceanu, lîngă care luă loc stolnicul Nestor, cel care ţinea calemul, ori, cum am zice, condeiul de redacţiune al Divanului. Se judeca la 18 decembre 1800, sub preşedenţia mitropolitului Dositei, o pricină care agita de mai multe zile j toate mahalalele Bucureştilor, dar mai ales pe jupînesele j; cari nu-şi mai ştiau de rostul anilor vieţii, sfădite cu că-lindarul, cum se sfădesc cu dînsul femeile cît trec dincolo de 30 de ani. "k — Elei, soro, o să ia polcovnicul Iordache, grecul ăla frumos, căruia de-abia îi mijeşte mustaţa, pe cucoana Lucsandra cea cu părul alb ca lîna şi zbîrcită ca o Iămîie stoarsă ? ! 210 — Şi de ce nu ? Unde cucoana Lucsandra are de trei ori vîrsta polcovnicului ? D-apoi dragostea cu tovărăşie de galbeni dă la rindea zbîrcelele, şi văpaia ei pîrguieşte faţa bătrînă... — De rumenă, rumenă, dar rumen e şi mărul zbîrcit cînd îl coci sub spuză. — Da ce-i mai rău e că se zvoneşte cum că fratele coanei Lucsandra au tras-o în judecata Divanului pe soră-sa, ca s-o împedece d-a se mărita. — Ce mai căsătorie! Polcovnicul e de două ori mai tînăr decît şătraru Răducanu, fratele mai mic al miresei. — Păi, ce ! Polcovnicul nu din dragoste ia pe cucoana Lucsandra.......Dînsa îl cumpără: i-a dat sinet la mînă să-i rămîie lui averea ei, sinet întărit cu multe mărturii de boieri. — Auzi poznă ! ★ Cam aşa mergea vestea din gură de muiere în gură de muiere — ce mai telegraf, ori agenţie Havas! — în săptă-mîna cea din urmă a postului Crăciunului din 1800. De faţă cu mitropolitul Dositei, precum mai sus ziserăm, Divanul judecă reclamaţiunea şătrarului Răducanu, carele pretindea că soru-sa, coana Lucsandra, era lipsită de minte şi că, deci, nu putea contracta matrimoniul proiectat. Divanul, prin condeiul stolnicului Nestor, hotărî astfel judecata : „Lucsandra Caramanloaica, venind la noi, ne-au arătat că voieşte să se căsătorească după un polcovnic, Iordache Ţărigrădeanu, şi pentru căci ea se află trecută în vîrstă şi el mult mai mic decît dînsa, s-au aşezat între ei cu deosebit engrafa (contract), ca după sfîrşitul ei să rămîie el cli-ronom pe toate rămasurile ei, căutîndu-i ţi sufletul cu pomenire după orînduială. Au venit şi însuşi numitul polcovnic şi cercetîndu-1 de aceasta, asemenea au arătat că s-au învoit şi vrea s-o ia întru căsătorie. Dumnealui şătraru Răducanu, simţind de aceasta, prin jalbă areată Măriei-Tale că soru-sa este lipsită de minte, ru-gîndu-se să fie poprită de a se cununa după acest Iordache, 211 cu cuvînt că este prea tînăr şi ea este prea bătrînă şi să se orînduiască avutul ei sub epitropie. Luminate Doamne, această Lucsandră ne este ştiută că au ţinut un bărbat şi de cînd a rămas văduvă prea urîtă petrecere de vieţuire a avut; acum că voieşte a se părăsi de netrebnicii, să nu mai păcătuiască cu unul şi cu altul, şi a-şi îndrepta vieţuirea şi să-şi ia bărbat cu cununie dupe lege, învoindu-se amîndoi fără nici o silă sau nevoie, nu o putem împedeca ; dar că este în mai mare vîrstă decît dîn-sul, asemenea împărecheri nepotrivite la vîrstă s-au mai în-tîmplat şi la alţii; şi de aceasta nu lipsim a înştiinţa Măriei-Tale. 1800, decembre 18“ Domnitorul Alexandru Moruz aprobă sentinţa Divanului, deşi cu oarecare rezervă tăcută, căci se mărgineşte a zice : „Pentru „ cununia lor, de vreme pe Preasfinţitul mitropolit, Arhiereul locului, îi sloboade, nici Domnia nu-i opreşte a se cununa/'1 Cum nu erau să fie fericite tomnaticele vădane, cînd astfel se dezlega cestiunea cocoanei Lucsandra ? Ce mai făclii de ceară albă aşezară, în iarna anului 1800—1801, vădanele prea coapte, la iconostasul sfîntului Nicolae ! Dar adecă astăzi nu se repetă micul scandal de la 1800 ?... Despre astăzi însă e treaba Vieţei2, iar nu a povestirei mele. Desigur că însurăţeii mei de după Crăciunul din 1800, jupîneasa Lucsandra şi polcovnicul Iordache, n-au făcut călătoria de nuntă în băşica neamţului. Ce era băşica neamţului ?... Era primul balon Mongol-fier ridicat în Bucureşti la începutul secolului nostru. Ne spune aceasta o informaţiune după filele unui ceaslov, zicînd : „Să se ştie cînd au făcut comedii aici în Ţara Româ- 1 Extras din Cod. 43, fila 229, verso, la Arh. Statului. 2 Acest articol şi unele din cele cari urmează au fost publicate în jurnalul Viaţa, în 1894. 212 nească şi s-a ridicat o băşică cu un neamţ într-însa, de au căzut la Dudeşti". E probabil că la „băşica neamţului" o fi rîvnit să-şi ia zborul în ea şi polcovnicul Iordache ca să scape de tînăr a lui soţie. Ba e mai probabil încă că ar fi dat un bun bacşiş neamţului să ia pe coana Lucsandra în băşică şi să se tot ducă, destul să-i rămînă lui averea ei. CIUBUCUL LUI VODĂ Era odată în ţara aceasta a lui vodă acel obicei ca de cîte ori mai-marele staroste al unui isnaf sau breaslă mergea la domnie şi-l primea domnitorul, avea drept la cahvea şi la ciubuc ca şi boierii veliţi. Hei, nu totdauna numai cei pogorîţi cu hîrzobul din ceriu erau în bună-cătare în faţa scaunului domnesc, ci mai aveau grai cu vodă, fără cătuşe, şi obrazul neguţătoresc. Păi cică Alexandru-vodă dete odată hrisov unui baş-boieriu, de ăia cu fundul işlicului alb, ca al gugiumanului domnesc şi cu drept de barbă pînă la rîndul ţîţelor. Apu-catu-s-a acel boier-başa să facă în ţară lucru ce n-a mai fost : fabrică de şaliuri. Şi dete m.-s. vodă acelei fabrice privilegiu cu hrisov domnesc scris pe pele şi cu pecete mare acăţată. Şi iată că la hrisovul domnesc, ăla mîndru împodobit cu slove roşii şi poleite de dascălul Florea de la şcoala Sfete Gheorghe, scria că numai la fabrica baş-bo-ierului să meargă de acum norodul, ca să-şi văpsească lîna de velinţe şi de haine... D-apoi cu aşa nizam se lua pînea de la gura întreg ru-fetului boiangiilor... Atunci merseră boiangiii şi calfele lor la mai-măria lor şi aşa îi grăiră : — Meştere Ifrime, bine te-am găsit!... Ştii ori nu ştii fă de cînd vodă a dat la mîna lui baş-boieriu carte cu pe-cetluitură roşă, noi boiangiii nu mai cîştigăm para chioară... Nu mai sfîrîie cioric de slănină în varza noastră şi fundul de lemn nu se mai încălzeşte de mămăliga caldă răsturnată de două ori pe zi... Bucuroşi dacă ne mai dă Dum- 214 nczcu vreun aga cu suflet creştinesc, să dea iama pita cc nu iasă la cîntar, ca să prindem şi noi, cu copiii noştri, vrun codru dc pită azvîrlită.... Jupîn mai-marc, scoate din sicriu] breslei condica cu hîrţoage, şi du-te cu ele la vodă, şi-i spune dezgheţat şi verde : ca să ne facă dreptate şi să spargă hrisovul baş-boicrului, că-i împilător breslei noastre... — Mă duc, fraţilor, dacă zice lotija să mă duc... Cum dc nu ?... Ba încă cu toţi bătrînii breslei... II Era pe vremea aceea uşa domnului uşă deschisă norodului, necum pentru mai-măriile rufeturilor ! Cît sosi mai-marele peste boiangii la benictaşul Curţei Gospod, călare pe calul cel de-mbuestru, ciohodarii îl duseră cu cinste la vel-căinăraşul, şi calul fu dat în privighe-rca unui comişel. — Ce veste, jupîn mai-marele ? întrebă vel-cămăraşul. — Ce să fie, jupîne vel-cămăraşe, vreau să văd cinstita şi slăvită faţă a măriei-sale lui vodă... Şi-l duse cămăraşul, nici una-nici două, pînă la Divanul unde m.-sa vodă ţine sfatul cel mic cu boierii halea... III — Ce pofteşti, mai-marule Ifrime ? întreabă vodă. Hei, ciubucci-başa, ciubuc şi cahvea pentru jupîn Ifrim... Şi, cît ai clipi din ochi, ciubucciul al 2-lea aduse un ciubuc de lemn de cireş lung de doi coţi şi cu imamele de chihlibar bătute cu rubine şi cu un cîlăf de mărgele, cusut dc fetele din haremul doamnei, de-ţi lua ochii de mîndreţe... Şi al 2-lea cahfegiu sosi ?i el cu feligeanul de băutura mirositoare şi cu zarful ca horbota, lucrat de argintarul Curţei... — Ei, cum e habarul, mai-marule ? întreabă vodă. Şi jupîn Ifrim, .pufnind simandicos din ciubuc, spuse toată pricina lui vodă şi scoase din brîu zeci de hrisoave, dc la moşi şi strămoşi, pline de dreptăţile breslei. — Ei, numai asta nu se poate, mai-marule, zice vodă cu mînie, gata de a izbucni... Abia sunt şapte zile de cînd mi-am pus iscălitura domnească pe hrisovul lui baş-boier ; | cum am să sparg eu astăzi asemene hrisov ?... — Tot aşa, m.-ta, cum ai spart pre ale noastre, ale breslei, în ziua cînd ai iscălit pe al jupînului baş-boier... — Nu se poate !... — Ba trebuie să se poată, măria-ta, că dreptatea se poate la domniile drepte. Nedreptate vrei să faci ? Vodă, mîniat de cutezarea meşterului, strigă : | — Ciubucciu-başa !... Luaţi ciubucul domnesc de la gu- ! ra acestui obraznic... J — Ciubucul mi-1 poţi lua măria-ta — zice cu cumpă- j tat glas mai-marele — că-i ciubuc domnesc, iar dreptatea nu-i j lua-o măria-ta, că este a breslei şi a lui Dumnezeu !... i Bine grăi meşterul Ifrim : | Ciubucul i l-a luat ciubucciul, dar vodă se văzu silit a j doua zi a da dreptate după jalba boiangiilor, adunaţi cu j toţii în Curtea domnească. j PAGINI ISTORICE Amintire macabră — La domnie! La m.-s. vodă Caragea ! strigă jupîn Tureatcă. — Da, da ! La domnie ori la Divanul m.-sale ! adaogă a zice jupîn Inimă-rea, mai mare staroste de cavafi, către Tureatca ăl de ţine marfă de braşovenie în colţ de Bărăţie. Inimă-rea stătea de vorbă în faţa tarabei cu jupîn Tureatcă. în jurul lor se adunase ciotcă neguţătorii din toate prăvăliile din uliţă, cum se grămădeşte lumea la răspîntie cînd vesteşte vătaful de mahala (comisarul), cu batere de darabană, că are să se citească în auzul norodului vrun pi-tac gospod (domnesc), ori vro carte deschisă (circulară), cu privire la vreo madea (afacere) care interesează pe orăşeni. Mai dehai decît darabana lui Barbangi-aga de la agie (poliţie) răsună graiul lui jupîn Tureatcă : — Cum adică, eu să-mi închid prăvălia, să nu mai pot vinde nimica ?... Vezi bine, cine să vie la prăvălie la mine, după ce alăturea cu mine s-a deschis prăvălie de cosciuge de morţi ! Fuge lumea să nu dea cu oohii de aşa marfă... — Da, să mergem cu toţii cu jalbă în proţap la .m.-sa vodă Caragea, să cerem depărtarea din semptul (circumscripţia) agiei a neguţitorilor de cosciuguri... — Da ! Cu toţii la curtea măriei-sale !... — Ba, cînd e vorba de jalbă la domnie, strigă Sfredel-lung, tîmplarul din Şelari, nimeni n-are mai mult drept decît noi, breasla tîmplarilor, să ducă tînguire cu genunchii plecaţi la m.-sa vodă, că împotriva obiceiului vechi, de cînd cu muscalii, ne-au luat pîinea de la gura copiilor neguţătorii de cosciuguri. Pînă la 1810 numai noi, tîmplarii,. vindeam asemenea marfă. 217 Cînd murea un creştin, chema familia pe unul din breasla noastră odată cu făclierul. Ăsta măsura, după lungimea trupului, lungimea toiagului de ceară ce se aprindea la capul mortului; iar tîmplarul lua, după măsura toiagului, măsura coşciugului şi mai adăoga pe deasupra cîteva palmace ca să încapă bine răposatul. — Păi, jupîn Sfredel-lung, întrerupe Tureatcă, de cînd breasla pierdut-a dreptul de a vinde singuri tîmplarii aşa bunătate de cosciuguri îmbrăcate cu chembrică roşie şi înflorite cu cruci, bătute cu ţinte galbene, ca la cureaua mocanilor ? — Iaca de cîţiva ani, din vremea muscalilor... Mureau, măre, la spitale mulţi soldaţi ruşi de ciumă, de nu mai prididea breasla noastră să dea marfă, după trebuinţă. Numai ce muscalii dădură voie să se facă de oricine cosciuguri şi să se vîridă peste tot locul... Auziţi, oameni buni, pînă şi la cîrciume, între borcanele cu vişinaturi -se răsfaţă pe tărăbi cosciugurile de morţi, clădite unul preste altul ca velinţele pe lada de Braşov, din casa cu fată mare !... — Uite, pînă şi în Lipscănie s-au băgat vânzători de asemenea marfă, aşa că cucoanele cînd trec pe dinaintea xmor aşa prăvălii cîrnesc din nas, şi — Doamne apără ! — ■ele nu s-ar băga să tîrguiască într-o prăvălie vecină cu marfă de morţi ! — La vodă ! La vodă ! e strigătul obştesc. Şi pornesc droaie neguţătorii din prăvăliile Bărăţiei, şi la ceata lor se adaogă tot mai mulţi de prin uliţele lăturalnice, aşa că, pe cînd ajunge mulţimea în dreptul zlătarilor, din clopotniţa mînăstirei văzînd-o dascălul Pahomie, care se urcase să toace de vecernie, se opreşte din cioaca-boaca tocii şi pe fereastră strigă părintelui, care se pregătea să treacă din curte la biserică : — Părinte Natanail ! Răzmeriţă ! S-a sculat norodul împotriva domniei ! Părintele Natanail se repezi la poarta de sub clopotniţă ^i, văzînd mulţimea care ţîşnea din Lipscani, dinspre Sta-vropoleos, dinspre Sf. Ioan al Vacăreştilor, dinspre Gor-gani, strigă lui Pahomie : — Dascăle, sună clopotul ăl mare într-o usnă, să audă oraşul că e răzmeriţă... Doamne, apără-ne ! 218 Şi, pc cînd clopotul cel mare umplea văzduhul, tot la intervale dc cîteva secunde, de glasul sau tînguios, părintele zăvora porţile de stejar ale mînăstirei, iar argintarii din prăvăliile mînăstirei închideau cu zor tărăbile, pînă sa se dumircască că nici gînd rău n-aveau cetele care se îndreptau de-a lungul Podului Mogoşoaiei, spre Curtea domnească. Caragca-vodă nu mai avea scaunul domniei în palatul ccl zidit de Alex. Ipsilanti în Dealul Spirei, că d-abia sosise acolo din Constantinopole şi un „iangan" (incendiu) arse curtea, ba şi mai multe lucruri preţioase ale lui vodă, dc sute de mii de lei, că se întîmplase focul în timpul nop-ţei. Acum vodă îşi aşezase domnia, de cîteva zile, în casele boierului Grigore Ghica, care veneau în fundul curţii, între Podul Mogoşoaiei şi uliţa ce duce prin faţa bisericei Dintr-o zi!1 Vodă scosese din casă pe boierul Ghica şi îi dăduse voie să locuiască fără nici o plată de chirie în casa din mijloc a Episcopiei, unde este acum Ateneul. Pe cînd mulţimea se îndrepta zgomotoasă înspre noua reşedinţă domnească, din răspîntiaş în răspîntiaş (o speţă de sergenţi de oraş) ajunse ştirea de răzmeriţă la Curtea lui vodă. Acolo se afla din întîmplare boierul Grigore Filipescu, aga de oraş. Venise el, după datorie, să spună m.-sale lui vodă cum a dat iama pîinea de la 3 brutării, căci a găsit o lipsă la dramuri, şi cum i-a ameninţat pe hoţii de brutari că o să le ţintuiască la stîlp urechea de i-o mai prinde în aşa nelegiuire împotriva nartulni (tarif de preţ obligatoriu). ★ Cît ajunse la auzul lui vel (mare)-aga ştirea de răzmeriţă, el luă cinci arnăuţi din poarta domnească şi se repezi înaintea cetelor, care acum ajunseseră pe aproape de biserica Doamnei. Cu cît cetele se apropiau de Curte, cu atîta un fel de sfială cuprinsese încă pe conducătorii lor, îneît pînă şi 1 Acolo, în fa^ă, zidi mai apoi Gr. Ghica palatul în care acum c;t; Clubul Tinerimei. 219 guraliul Tureatcă îndemna acum lumea să meargă liniştită, că doar nu se duc în răzmeriţă, ci numai cu lacrimi să se roage de m.-sa vodă să facă îndreptare, după rugăciunea lor. Cît văzură neguţătorii pe boierul aga călare, înconjurat de cei 5 arnăuţi cu cişanelele la mînă, gata a le descărca în mulţime, ca sub o baghetă de fermecător, mulţimea se opri loc pe loc. — Ce A7reţi voi, le strigă aga, de veniţi cu jalba în proţap ? Conducătorii mişcărei îşi dădeau ghes şi sc împingeau unul pe altul zicînd : — Spune dumneata, jupîn Tureatcă. — Ba dumneata, jupîn Inimă-rea, că eşti mai marc staroste ; spune boierului aga ce pricină ne turbură. N-avu încotro Inimă-rea, că doară nu degeaba era mai-mărie. El arătă răspicat şi domirit madeaua (afacerea). — Aveţi dreptate, strigă marele agă ; eu însumi vă- zut-am asemenea necuviinţă... Duceţi-vă, oameni buni, pe la casele voastre, că voi lua eu de la m.-sa vodă porunca cuviincioasă. Neguţătorimea ascultă şi se împrăştie în linişte, iar boierul aga Filipescu se duse la Curtea domnească de povesti m.-sale lui Caragea cele petrecute. Domnitorul ceru lui aga nizam (regulament) de îndreptare. Filipescu chiar a doua zi prezentă lui vodă următoarea anaforă (raport) : „Preaînălţate Doamne, Ascultînd luminata poruncă Înălţimei-Tale de la această jalbă, înştiinţez Măriei-Tale că niciodată obicei n-au fost ca rachierii, precupeţii şi cherestegiii să vîndă cosciuguri gata, şi nici că au mai stătut altădată un lucru ca acesta, ca a se afla în tîrgul politiei acest fel de marfă, fiind foarte supărător şi pricinuitor de întristare, şi mai vîrtoas că chiar prin plecată sluga Măriei-Tale mergînd la Tîrgul Cucului, unde se află prăvălii de ale acestora care le vînd, am văzut sumă de cosciuguri gata, mari şi mici, puse în vedere ; au alergat la mine şi toţi negustorii împrejuraşi cu plîngere, ca să se ridice cu totul vînzarea acestor cosciuguri ; pentru care, după luminată poruncă, nu lipsii a arăta înălţimci-Tale că mai înainte vreme, pînă a nu veni armia rusească, 220 aici în pămîntul ţărei cosciugurile se făceau de către tîm-plari şi dc către dulgheri, iar gata nu se afla pe la nimeni ; acest obicei cu vînzarea coşciugurilor de către numiţii se urmează de cînd se afla spitalurile armiei aici în politia Bucureştilor, fiindcă se ridica pe toată ziua de pe la spi-taluri mulţi ostaşi morţi şi nu putea să se proftaxească tîm-plarii a le face, avînd şi alte lucrări, iar după ridicarea spi-talurilor, tîmplarii politiei au pornit jalbă către stăpînirea ce se afla de a se popri rachierii, precupeţii şi cherestegii a mai vinde cosciuguri, a căror jalba orînduită fiind la agie, au făcut această alăturată anaforâ cuprinzătoare a se ridica toate cosciugurile după aceştia şi să se dea tîmplarilor, plă-tindu-le cu preţul ce se va dovedi că-i ţin, care anaforâ o întăreşte şi Divanul stapînirii ; dar nici o energhie nu s-a făcut ; deci, nesuferită fiind urmarea numiţilor cu a ţinea cosciuguri gata grămezi pe dinaintea prăvăliilor, fiind cu totul supărător, de se va găsi cu cale de către Înalţimea-Ta cu luminată poruncă să se strîngă cîte cosciuguri se vor afla acum gata şi să se dea la isnaful tîmplarilor, puindu-le la loc ascuns, să nu se vază, şi să le plătească cu preţul care se va dovedi că îi ţine şi cînd va face trebuinţă să vînză tîmplarii, iar de a le pune pe dinaintea prăvăliilor în vederea norodului nici ei să nu fie slobozi, iar hotărîrea cea desăvîrşită rămîne a se face de către Înalţimea-Ta. 1S13, februarie 20 Grigore F'dipescn, vel-a ga" Asupra acestei anaforale, Ioan George Caragea-voievod pune rezoluţiunea următoare : „Cu cale fiind anaforaua aceasta a d-tale, primită este Domniei-Mele ; drept aceea, poruncim să dai nizam de a se face urmare întocmai". RĂZMERIŢA DIN 1815 Din judeţele oltene, Mehedinţi, Jiul-de-sus, ispravnicii trimit cu olac (poşta răpede) ştiri la caimacamul din Cra-iova, şi acesta la domnie, în Bucureşti, lui Caragea, că o seamă din pandurii desfiinţaţi s-au înjghebat de la sine în cete, în ianuarie 1815, şi că, înţeleşi cu turcii din insula Adacale, au ridicat steag de răzmeriţă, cutreierînd judeţele, jăfuind pe greci, cari fug înspăimîntaţi, care încotro. Ba caimacamul încredinţează lui vodă Caragea că pandurii pradă şi se poartă mai rău decît turcii. La primirea acestor ştiri, Caragea, lipsit de oştire pă-mînteană, nu putu decît să ceară ajutor de la paşa din Vidin şi de la aianul de la Oreava. — Nu mai putem suferi nedreptatea, jafurile, omorurile ! striga un pandur cu capul cărunt către ceilalţi cetaşi ai lui, adunaţi la o monăstire din munţii Jiului-de-sus. Mai ieri, oamenii cari adună birurile au schingiuit pînă a murit un copil de 7 ani al cumnatului meu. L-au dezbrăcat gol, l-au băgat în Jiu *şi apoi l-au aninat cu capul în jos de o cracă de brad pe un ger ca cel de astăzi, strigînd : „Plăteşti havaetul ? (darea), ori corbii vor mînca peste un ceas trupul băiatului tău ?“ De unde să plătească bietul creştin, că sameşii şi oamenii lor şi taxildarii n-au lăsat nici o pisică pe la casa tuturor sătenilor. în tot satul nostru nu afli un taler (un leu) de parale să dai popei de înmormîntare !... Aşa strigă voinicul căpitan Păun, cari împreună cu ceata sa se adunase aci cu ceata lui Haidu bulucbaşa, a lui Tîmpa căpitanul şi a lui Năzdrăvan. — Aşa nu mai e de trai cu boierii greci, şi iată de ce mai bine cu turcii din Adacale decît cu caimacamul Samur- 222 caş de la Craiova. Pe dînşii, copii ! A venit vremea de apoi... Destul, destul ne-au căznit şi schingiuit parpalecii î Sa nu le rămînă ţine în copaie, că-i sămînţa blăstemată şi se plodeşte pentru păcatele românilor ! Un singur glas răspunse căpitanului Păun : — Pe greci ! Răzbunare ! Răzbunare ! Cetele de panduri astfel înjghebate, cît sosiră în pasul de la Vîrciorova cetele turceşti din Adacale, se revărsară împreună ca un potop prin judeţele oltene de la apus, şi prădară şi jefuiră grecimea, care, aşezată pe la moşii şi prin orăşele, îngenunchiase ţăranul român, la umbra puterniciei domneşti. Nu-i vorbă, pe lîngă greci, periră şi mulţi negreci. Gloanţele nu nimeresc totdauna numai ţinta. Caimacamul Sa-murcaş numai ce vedea sosind ziua cînd răzmeriţa va străbate şi în Craiova. Ba cei mai cu dare de mînă o şi tuliră în capitala Olteniei, unii spre Bucureşti, alţii apucaseră drumul Cînenilor, spre Sibiu. ★ Şi pe cînd boierimea şi grecii fugeau sub groaza răzmeriţei, ţăranii de prin sate se ridicau cu ce brumă de armă le mai rămăsese în casă : topor, coase, pistol ruginit, şi luau calea spre locurile unde credeau că vor întîlni cetele fraţilor lor răsculaţi. Dar nu avură timp să se împreune cu cetele lui Haidu, Păun, Năzdrăvan, Tîmpa, că iacă pe caice acum trecuseră din Vidin la Calafat oşteni turci, şi sultanul trămisese firman unui aian credincios al său, să grăbească a trece şi el în Ţara Românească cu altă oaste, ca o parte din ea să stea în Craiova, pentru apărare, pe cînd oastea din Vidin va urmări şi desfiinţa cetele de adaclîi şi de panduri. Turcii din Adacale, cît văzură măsurile luate de paşa din Vidin şi de aianul de la Oreava împotriva răscoalei, se pitiră pe sub munţi şi se întoarseră în cetatea lor. Pandurii, rămaşi singuri, se luptară însă ca nişte zmei, unul împotriva a o sută, cu turcii vidinlii. Dar ce poate vitejia împotriva mulţimei nemărginite ? Căzură mulţi din panduri. Năzdrăvan 'se îngropă de viu între trupurile turcilor ce ucisese, ca într-un moşoroi de stîrvuri căzute în jurul Iui. 223 Cînd văzu că nu mai este scăpare, îşi trase un glonte în cap. Păun, Haidu şi Tîmpa căzură în mînele turcilor. Minunaţi de vitejia lor, atribuindu-le puteri supranaturale, turcii nu cutezară să-i ucidă... La ce folos izbînda lui Caragea, ajutat de turci ? Răzmeriţa încetă deocamdată, înecată în sîngele generos al pandurilor, dar Oltenia, dar ţara întreagă avu «să sufere de ocupaţiunea cu trupe turceşti în cursul anului 1815. Numai vodă Caragea petrecu bine în urma acestei răpuneri a răzmeriţei îşi a năvalei turcilor de la Adacale. Sultanul îi tră-mise firman de laude, un cal arăbesc înşelat preţios şi o blană scumpă. Cu deosebită plăcere va fi sărutat Caragea scara şelei şi va fi făcut temenele înaintea blănei oferită de sultan, după cum însuşi firmanul îi poruncea să facă. Dar mulţămirea sufletească a lui Caragea nu era şi a ţărei, căci Poarta, ca să-şi recheme oastea înapoi peste Dunăre, cerea despăgubire de război jumătate de milion. Visteria era seacă, aşa că -în noiembrie 1815, domnitorul împrumută în numele ţărei acea jumătate de milion de la bancherul grec Gh. Sachelarie. Ba pînă în 1816, împrumutul ajunge milionul. — Greşit-aţi, dragii mei, zicea vlădica de la Rîmnic căpitanului Păun, lui Haidu şi lui Tîmpa, cari pe la Rîmnic erau duşi sub pază la Bucureşti, să fie judecaţi de Caragea. Greşit-aţi, fiii mei, că răscoalele supuşilor împotriva stăpînirei mai adese aduc şi mai grele zile pe ţară decît cele împotriva cărora se fac răscoalele. *. Divanul domnesc era adunat în păr peste cîteva zile la Curtea domnească, că avea să se facă judecata căpeteniilor răzmeriţei, Păun, Haidu, Tîmpa, Banbu Rogovete şi un Pătru bimbaşa. Erau de faţă, care şi la locul său, toţi boierii divănişti halea (în activitate) şi chiar din paiale (foşti). Venise şi vechilul de caimacam al Craiovei, Costin Samurcaş, ba şi episcopul de Rîmnic, care însoţise în calea spre Bucureşti pe capii mişcărei. Intră vodă Caragea în Divan, luă loc pe tron înconjurat de copii de casă, marele postelnic avînd scaun mai jos, 224 iar pe masa de lîngă tron strălucind buzduganul şi paloşul domnesc. Armaşul mare introduse pe căpitanul Păun Nico-licescu şi pre ceilalţi. — Cum de aţi cutezat să vă buntuluiţi împotriva domniei ? întrebă marele vornic de Ţara-de-sus. ■— Nu împotriva domniei, mărite jupîne, răspunse Păun, ci ca să scăpăm ţara de jaful grecilor, că a ajuns cuţitul la os. — Cu m.-s. vodă, adaose Haidu, nu avem nimic, dar m.-s. să nu mai îngăduie ca grecii să ne prade şi să ne schin-giuiască copilaşii. Toată lumea se aştepta ca Divanul să osîndească, de nu la moarte, cel puţin la groapa ocnei pe căpeteniile răzmeriţei din 1815. Dar se ridică în Divan vlădica de la Rîmnic şi cu atîta căldură-i apără, că nevoit fu domnul Caragea să-i ierte, numai să dea chezăşie că nu vor mai face altă dată „buntuluiri*. Cu următorul pitac (poruncă), Caragea, la 30 aprilie 1815, publică graţiarea revoluţionarilor : „Cu toate că Haidul buluc-başa, Păun căpitan şi Tîmpa căpitan şi Barbu-Rogobet bim-başa şi Patru bim-başa, dim-. preună cu cetele lor, fiind locuitori ai domneştei noastre ţări, în sud (judeţul) Gorj şi acolo trăgîndu-se, s-au unit cu hoţii Adaclîi, făcînd şi porniri tîlhăreşti împreună cu ei asupra ţărei şi a locuitorilor, sunt supuşi la englimaticeasca . (criminala) învinovăţire, ca unii ce s-au arătat vrăjmaşi chiar ai patriei lor, dar fiindcă acum, cunoscîndu-şi această a lor ; greşală de şinele, au căzut cu rugăciune către Domnia-mea, prin mijlocirea iubitorului de D-zeu, episcopul Rîmnicului, : a d-lui vechilului căimăcămiei ot (de la) Craiova şi a d-lor i boierilor Divanului nostru de acolo, ca să-i iertăm şi să i fie primiţi a se întoarce la urmă şi patria lor, milostivire făcînd asupra lor, iată printr-acest al nostru domnesc sinet le hă răzim iertarea lor şi neţinerea de minte a necuvioase- lor fapte ce au urmat pînă acum ; pentru care şi poruncim d-tale, cinstit şi credincios boierule al Domniei-mele biv-vel (fost mare) Vornic Costine Samurcaş, vechilule al căimăcămiei Craiovei şi d-voastră ispravnicilor ai judeţului, să aibă voie mai sus numiţii, împreună şi cu cetele lor, de a se întoarce la casele şi locaşurile lor, fără nici o bîntuială." 225 ★ Răscoala aceasta a pandurilor din Mehedinţi şi din Jiul-de-sus are în istoria renaşterei noastre o însemnătate pe cari n-au cunoscut-o istoricii noştri. Adevărat că Dionisie Ecle-siarhul a calificat pandurii răsculaţi cu epitetul de hoţi şi a afirmat că ucideau, ardeau şi prădau. Dar tot aşa au calificat şi alţi scriitori contimporani mişcarea lui Tudor. Cetele de panduri ale acestuia n-au fost şi ele numite cete de hoţi, de către boerime şi greci ? Şi ungurii n-au calificat de cete de hoţi pe vitejii lui Iancu de la 1848 ? Da, pandurii de la 1815 au ars, au prădat, au ucis, însă pe cine ? Pe greci, pe jăfuitorii ţărei. Era sosită — credeau ei — ora răzbunărei. Pandurii de la 1815 sunt antemergă- tori pandurilor lui Tudor şi numai cînd ai ştiinţă că oltenii S-au fost manifestat deja dn contra regimului fanariot poţi înţelege cum un necunoscut personagiu ca Tudor poate, şase ani du,pă mişcarea de la 1815, să facă a izbucni o nouă răzmăriţă. Ceva mai mult: la 1816, tot sub Caragea, pandurii cearcă o nouă mişcare, şi tot sub căpitanii de la 1815, cei iertaţi de Divanul domnesc, pe lîngă cari se mai adaugă Grosu şi alţi cîţiva. Şi aceasta a doua încercare nu izbuteşte. Căpitanul Păun este prins din nou cu arma în mînă şi iar adus la judecata Divanului. — Mişelule, îi strigă în Divan vodă Caragea, de-abia te-am iertat şi tu iar te-ai apucat de răzmeriţe ? — M-ai iertat, măria-ta, dar ţara nu te iartă pe măria-ta şi pe greci, răspunde făr’ de sfială Păun. Groapa ocnei a putut mistui cîţiva din pandurii de la 1815 şi 1816, dar sămînţa aruncată în brazda ogorului românesc încolţi şi, 5 ani apoi, mulţi din pandurii lui Haidu, Păun, Tîmpa şi ceilalţi se înşirau sub drapelul lui Tudor Vladimirescu. învăţământul istoric dintr-acestea este că răzmeriţele izbutesc numai dacă purced sub sfîntul drapel naţional şi că răzmeriţele pripite nu pot aduce decît vătămare celor cari le fac, împinşi mai adeseori de cei cari vor să pescuiască în apă turbure. CULOAREA ALBĂ REZERVATĂ FAMILIEI DOMNEŞTI Multe năzbutii pune istoria pe comptul domnilor fanarioţi. Să mai amintim una, de la începutul 'secolului acestuia. între 1812—1818 domnea la Bucureşti Ioan Gh. Caragea. Cunoscută este şi frumuseţea şi conduita domniţei Ralu, una din fiicele lui Caragea. Cunoscută este şi frumuseţea, dar şi desfrînata purtare a fiului al doilea al acestui domnitor, a lui beizadea Cos-tachi Caragea, cel care băgase groaza în toate casele boiereşti, unde numai ştia că se răsfaţă vreo cocoană frumoasă. Domniţa Ralu şi beizade Costache îşi încadrau de preferinţă frumuseţea lor în haine de atlas alb. Ca totdauna, coloarea preferită la Curte ajunse în 1816 coloarea la modă. Lipscanii nu pridideau să aducă din străinătate atlazuri, ripsuri şi croazele albe. Poate că coloarea albă ajunsese coloarea favorită a zilei şi prin împregiurarea restauraţiunei regalităţei în Franţa. Drapelul alb fîlfîia la Paris în urma intrărei acolo a lui Ludovic al XVIII-lea şi frumoasele marchize şi contese arboraseră şi ele în costumul lor coloarea regalităţei. La • Bucureşti, unde triumful regalităţei în Franţa este serbat ca un triumf al Rusiei, Caragea nu întîrzie a se crede în drept şi el, în calitatea sa de domnitor, de a decreta coloarea albă ca faţă, adică coloare rezervată domnitorului şi familiei sale. Cu bună seamă, la aceasta a fost împins Caragea şi de solicitările domniţei Ralu şi a frumosului beizadea Costache, cu care se întreceau în haine de atlas ţinerile şi tinerii evghenişti. Iată decretul prin care Caragea, la 12 ianuarie 1817, ordonă ca nimeni din boierime sau neguţito- 227 rime să nu mai cuteze a purta haine cu faţă albă, această faţă rezervînd-o pentru domnitor şi familia sa : „liv Ioan G. Caragea Vv. etc. Cinstit şi credincios boierule al Domniei-mele, d-ta vel-Post[elnice], fiindcă atlazul cel alb şi feţele albe, de giu-bele i binişuri i de alte haine, ce se îmblănesc (fie măcar de orice materie) este o faţă dată spre purtare numai obrazelor cărora le vor fi încredinţate Domnii şi oblăduiri de noroade, spre deosebire de către cei supuşi ai lor ; iată dar şi Dom-nia-mea le proprim cu totul de a nu le. purta nimene altul atlasurile albe, însă întru nici un fel de haină. Iar din alte albe materii numai în giubele i binişuri i alte haine ce se îmblănesc, decît numai luminăţia lor Beizadelele şi Domniţele. De aceea şi poruncim d-tale, să o faci cunoscută această poruncă a Domniei-mele către obştea d-lor boierilor mari şi mici, ca să fie următori întocmai de acum înainte, căci la oricine, ver. parte bărbătească sau femeiască, se va găsi purtînd astfel de haină din cele de mai sus arătate, să ştie că se va rupe şi se va sfărîma. Care această poruncă spre a fi ştiută şi de către obştea neguţitorilor, s-au făcut osebit pitac al Domniei-mele către d-lui Vel-Camaraş, spre a o publicarisi prin starostea za neguţitori. Tolco etc.1 1817, ghen. 12 (Pecetea gpd) Vel-Logofăt“ Acest decret nu împedică pre unele semeţe boieroaice, ale căror bărbaţi făceau opoziţiune domnitorului, de a sfida pre Caragea, continuînd de a purta haine de culoarea oprită. Cu deosebire, familia Filipescu, nu demult intrată în luptă înverşunată contra lui Caragea, dă exemplu de nesupunere la decretul domnesc de sus. Frumoasa vorniceasă Tarsiţa Filipescu cutează a trece chiar pe sub ferestrele palatului domnesc, mîndru îmbrăcată într-un salup de atlas alb, îmblănit cu samur. Domniţa Ralu denunţă fapta lui Caragea. Mare scandal la Curte ! 1 Originalul se află la Bibi. Urechiă din Galaţi. 228 Domnitorul, înfuriat, da un nou pitac, la 21 ianuar, anul 1817, în următoarea cuprindcre: „lzv loan Gcorgc Caragea Vv. clc. Cinstit şi credincios boierule Domniei-mele, d-ta vcl-Agă ! După cc atîtca zile sunt trccute dc cînd după dom-ncştile noastre pitacc s-au publicarisit aice în politic, pentru atlazurile cele albe, de a nu fi volnic nimene să poarte nici un fel de haină dintr-această materie (bez Luminăţia lor Beizadelele şi Domniţele) şi nu rămîne nici o îndoiala că şi cei mai proşti au aflat pînă acum această poruncă a Domniei-mele şi au înţeles, necum treapta boierească. Dintre carii numai Vorniceasa Tarsiţa Filipeasca s-au arătat neghioaba, neînţelegătoare ţi nebăgătoare de seamă domneştei noastre porunci, îneît a îndrăznit nu numai a purta asupră-şi salup de atlas alb, ci încă a şi trece cu acest fel de haine, fără cîtuşi de puţină sfială, pe la domneasca noastră Curte. De aceea dar, ca să-şi cunoască fiinţa şi să înţeleagă ce este porunca stăpînirci, iată cu străşnicie poruncim d-tale ca atît d-ta însuţi să privighezi, cît şi zapcii agieşti într-adins sa orînduieşti de a se înconjura prin politie, şi veriunde pe drum vei găsi, ori d-ta ori zapciii d-tale, pre această făr’ de ruşine şi făr’ de sfială femeie, cu acel salup purtîndu-1, numaidecît luîndu-i-1 din spinare şi fărămîndu-i-1 bucăţi, bucăţi, să-l aducă aşa rupt înaintea Domniei-mele". ÎS 17, ianuar 21 (Pecetea gpd) V el-Log.“ Cc timpuri ! Păcat că nu am putut afla dacă cucoana Tarsiţa a mai cutezat să treacă cu caleaşca deschisă prin Podul Mogo-şoaici, pre la Curtea domnească, care venea în curtea actualului club al „Junimei“. (Din tom. X al Istoriei române) O SINUCIDERE IN 1817 Se înmulţesc sinuciderile. Pe fiecare zi, jurnalele înregistrează asemenea cazuri. înmulţite sunt părerile asupra cauzelor cari provoacă asemenea acte. Unii dau vina lor pe diverse boale, între cari pelagra. Alţii asupra lecturelor de cărţi rele, pesimiste ; ăştia susţin că nereligiozitatea a contribuit mult la înmulţirea sinuciderilor. 'Evident că sunt şi de acele cazuri cari se explică prin alienaţiune mentală. Prea puţine pot avea însă o origină într-un sentiment nobil, ca acel al punctului de onoare: un administrator de fonduri publice care se sinucide pentru că a delapidat banii statului este o rara avis; e mai lesne pentru un asemenea individ să apuce calea Americei decît să-şi tragă un glonte. Tot asemenea de rari sunt slujbaşii cari se sinucid pentru că au putut displăcea monarhului lor. Numai jupîn Cupidon, cînd găseşte minţi dezechilibrate, îşi dă plăcerea de a le pune la dispoziţiune cutii de chibrituri, cînd nu cîte nu pistol cu care să-şi pună capăt zilelor, sub pretext de iubire neîmpărtăşită... ★ Eu cunosc o sinucidere care nu seamănă cu cele de astăzi. Acum 82 de ani trecuţi s-a întâmplat asemenea caz în Bucureşti. Nici pelagra, nici pesimismul, nici nereligiozitatea, nici sminteala de creieri nu pot explica sinuciderea popei Matei de la biserica lui Sf. Nicolae din Şelari, întîmplată la 2 aprilie 1817. Părintele Matei era om în vîrstă, dar în toată puterea şi deplin sănătos. De sărăcie nu ducea grijă, că era om cu 230 bună strînsură, măcar că preoteasa era cam cheltuitoare şi cam bună prietenă cu butoiul de „Dealu-Mare“, care nu lipsea din pimniţa părintelui Matei. Preot cunoscut în toată lipscănia de omul lui Dumnezeu, nu el era nereligiosul din zilele noastre. Şi cu toate acestea, în 2 aprilie, anul arătat, părintele Matei e găsit mort, înjunghiat cu un cuţit, în camera lui de culcare. Cît ajunse vestea la marele spătar, el alergă la faţa locului. Toţi poporenii de la Sf. Neculai din Şelari alergaseră şi ei la casa mortului, încît abia putu răzbi marele spătar cu gerahul (chirurgul) care-1 însoţea. Cea dintîi treabă a spătarului fu de a-şi da seamă de nu cumva preotul a fost ucis, căci toţi cei din casă arătau că el s-a sinucis. Prima impresiune a marelui spătar fu că bietul om fusese ucis de 2 fii ai săi, Matei şi Ioniţă. Amîndoi aceştia erau cunoscuţi de netrebnici. Matei fusese diacon, şi, din cauza relelor lui purtări, mitropolitul îl făcuse argos, şi îi zicea lumea Matei Răsdiaconul. Bănuiala a'supra acestora nu dăinui însă mult, deşi în primul moment marele spătar îi trămisese la temniţă. Ei putură proba în mod neîndoios unde petrecuseră în momentul cînd tatăl lor se înjunghia. Mama preoteasa nici ea nu era acasă. Duhovnicul părintelui Matei, popa Constantin, din Hanul lui Şerban-Vodă, veni atunci să aducă lumină asupra acestei sinucideri. El povesti o altă încercare de sinucidere a preotului Matei în modul următor : Cu puţine zile mai înainte, în săptămîna luminată a Paş-telui, gărintele Matei slujise la mitropolie. După ieşirea din biserica, preotul se îndreptase spre casa lui. Ajungînd pe Podul Tîrgului, îşi lasă deodată pe pod şalul de la gît, bastonul, papucii şi basmaua, şi s-aruncă în Dîmboviţă, ca să se înece. Noroc că prin apropiere se aflau cîţiva trecători, cari săriră în ajutorul preotului şi-l scoaseră pe mal, încă cu viaţă. Doctorul Costandinache, chemat în (pripă, îl însănătoşi după cîteva zile de grije. — Dar de ce voise să-şi facă seamă bietul popă ? întrebă marele spătar pe duhovnicul Constantin. — Din mustrare de cuget, boierule, răspunse bătrînul preot. Mitropolitul dînd binecuvîntare, duhovnicul spuse cauza remuşcărei de conştiinţă, care împinse la sinucidere pe sărmanul popă Matei : „Am dat, zise dînsul, mărturie minciu- ni noasă, ca să scap de pedeapsa criminalionului pre fiul meu Ioniţă, care plăsmuise un zapis, minciunos pe numele cucoanei Tarsiţa. Ioniţă a fost scăpat, dar eu din acea zi n-am mai avut odihnă : rău mă mustra cugetul. Apoi, cucoana s-au jăluit preasfinţitul mitropolit împotriva mea, şi preasfin-ţitul m-au chemat şi mi-au învăpăiat şi mai mult mustrarea de cuget prin mustrările duhovniceşti ale înaltpreasfinţiei-sale." Aşa se spovedi popa Matei a doua zi după ce încercase să se sinucidă prin înecare în Dîmboviţa. Onestul suflet al părintelui Matei nu se linişti nici cu canonul ce-i dete duhovnicul. Mustrările mitropolitului răsunau mereu groaznic la urechea lui, şi, de aceea, cîteva zile numai după ce nu reuşise a se îneca, părintele Matei, profitînd de absenţa preotesei, se sinucise prin junghiere. — Sărmanul părintele Matei ! zicea toptangiul Meriuţă, a doua zi, luîndu-şi căciula şi făcîndu-şi cruce, ca şi alţi negustori cari ieşiseră în faţa teşghelelor lor, văzînd că trece prin stradă o căruţă cu un sicriu. — Fără preot! fără rugăciuni ! fără pomeni ! observă Negoiţă, starostele de şalvaragii. In adevăr, era sicriul în care cei doi fii stricaţi duceau la cîmp, afară din Bucureşti, să îngroape pe cel de sinefi ucis, popa Matei, tatăl lor. Preoteasa, cu al 3-lea băiat ne-vrîstnic, urma într-o altă căruţă. Toată uliţa lipscanilor lăuda pe bătrînul răposat, deza-probîndu-i însă sinuciderea. Mitropolitul respinse orice mijlocire de a permite înmormîntarea la biserică, iar domnitorul Caragea, măcar că nu se dovediră vinovaţi de moartea tatălui lor, surghiuni la cîte o monăstire pe răsdiaconul Matei şi pe fratele său Ioniţă. Pe averea mortului domnitorul numi epitropie, neputînd-o încredinţa bătrînei preo-tese, prietenă tot mai înfocată a butoiului de la Dealu-Mare. Astfel cîrmuirea asigură averea minorului copil Neculai. Iată documentul din care culeserăm această informa-ţiune : „Io, Ioan Gheorghe Caragea, voievod i gospodar zemle Vlahschoe. Cu cale fiind anaforaua aceasta, a d-lui biv-vel- 232 Banul epistatului Spătăriei, poruncim d-tale vel-Vornice al Obştirilor, să se facă urmare întocmai după cum mai jos se cuprinde, cerîndu-se însă de la Spătărie şi acea catagrafie a periusiei mortului preot, după care făcîndu-se două asemenea, una să se iscălească de d-ta şi să se dea în mîna epitro-pilor ce se vor orîndui, şi alta să se iscălească de acei epitropi şi să stea în păstrare la Epitropia Obştirilor, cari epitropi să îngrijească şi pentru cele trebuincioase ale acelor doi vîrst-nici fii ai mortului preot, ca unii ce şi aceia sunt împreună clironomi cu cel nevîrstnic, iar pe de altă parte, poruncim d-tale, vel-Logofete de Ţara-de-sus, să se facă domneştile noastre volnicii, după orînduială, prin carele că se trimiţă surgun aceşti 2 vîrstnici fii ai mortului, fieşcare la cîte o monăstire, ca să nu fie amîndoi la un loc. ÎS 17, aprilie 10 V el-LogoţăV' „Preaînalţate Doamne, La două ale următorului aprilie, s-au vestit Spătăriei că un preot, popa Matei de la biserica Sfîntului Niculae din Şelari, s-ar fi ucis singur prin junghiere de cuţit, şi Spătăria, după datorie şi ca să afle adevărul de s-a ucis de sineşi sau de către altcineva, şi-au făcut pe loc tot felul de cuviincioase cercetări şi alt nu s-au putut afla în adevăr decît aceasta, că în săptămîna cea luminată, viind de la mitropolie, din orînduiala slujbei sale, aflîndu-se între clerici, şi ajungînd pe Podul Tîrgului, de la poarta din sus, şi-ar fi lăsat asupra podului şalul de la gît, bastonul, papucii şi baz-maua şi îndată s-au aruncat în apă spre a se îneca, asupra căruia în apă năvălind oameni, cari s-au întîmplat a-1 vedea afundîndu-se, abia mai mort l-au scos, l-au dus la casa sa şi ca pe un bolnav l-au căutat doctorul Constandinache, iar luni de dimineaţă la mai sus zisa dată găsind vreme cu pîrlej cînd preoteasa lipsea din casă spre a ei trebuinţă, şi rămăsese înăuntrul numai cu Niculae, nevîrstnicul copilul său, s-au înjunghiat cu un cuţitaş, tăindu-şi beregata şi peste puţin au şi murit, iar acel cuţitaş unde l-au găsit mortul nu s-a putut dovedi, dar pentru ca să se poată afla mai bine, atît pricina aruncărei sale de sineşi în apă a se îneca, cît şi de au fost cu minţile întregi cînd s-au înjunghiat, s-a chemat 233 spre cercetare şi un preot, popa Constantin, duhovnic batrîn din Hanul lui Şerban-Voda, care după încercare au ispove-dit pe mortul şi au arătat, într-acelaşi chip, că în toată viaţa mortului numai de 2 ori l-ar fi ispovedit el, cea dintîi ispovedanie au fost în Vinerea mare a sfintelor patimi din-tr-acest timp, iar cea de a doua au fost vineri, în săptămîna cea luminata, a doua zi de înecăciune, cînd se afla nu tocmai bolnav şi ar fi fost cu minţile întregi, şi că întrebîndu-1 pricina înecăciunei, i-ar fi mărturisit cum că s-ar fi iscălit martor la un zapis al unei cucoane şi mărturia lui ar fi fost minciunoasă, pentru care pricină mustrîndu-1 cu sudalme părintele Mitropolitul, i-ar fi intrat în cuget frică de vreo urgie, şi cu această frică pogorîndu-se de la mitropolie asupra podului peste gîrlă, la poarta din sus ajungînd, i-ar fi venit o ameţeală, şi într-acea ameţeală de sineşi s-au aruncat în apă să se înece ; s-au întrebat iarăşi numitul preot de s-au plîns mortul cevaşi asupra spovedaniei sale pentru Matei răsdiaconu şi Ioniţă, vîrstnicii săi feciori (fiind aceşti doi feciori cu totul netrebnici şi apururea mortul ar fi cercat supărări de la dînşii, asupra cărora şi bănuială au fost că ei îl vor ii ucis, dar nu s-au găsit pricina urmată aşa) şi au răspuns zicînd că nimic de fiii săi nu s-ar fi plîns şi pentru ca să nu se risipească cele rămase, fiind şi copil nevîrstnic la mijloc, pe de o parte mortul, cu ştirea părintelui Mitropolitul, ca unul de sineşi ucis s-au îngropat afară în cîmp, iar pe de altă, Spătăria au făcut catagrafia tuturor celor rămase şi s-au şi pecetluit. Matei răsdiaconul, ce din multele lui netrebnicii este despărţit de nevastă şi făcut argos, cum şi Ioniţă fratele său, amîndoi se află în propeală la Spătărie, întîi că au fost bănuiţi despre uciderea tatălui lor de către dînşii, care s-au dovedit, că adecă Matei s-au aflat atuncea dormind într-o odaie, jos, sub casa părintească, cu paracliserul bisericei împreună, iar Ioniţă a fost rămas la un ceasornicar unde se afla ucenic, şi mortul s-au dovedit că s-au ucis de -sineşi, fiind fost pornit a se ucide încă de cînd s-au aruncat în gîrlă a se îneca, iar acum se ţin ca nişte răi vieţuielnici ; şi pentru ca să nu se risipească rămasul mortului de către preoteasa sa, fiind parte femeiască bătrînă şi catigorisită că ar fi încă şi cam beţivă, cum şi de către acei vîrstnici ai ei feciori, şi copilul cel nevîrstnic să rămîie sărman, găsesc cu cale să fie luminată porunca înăl- 234 ţimei-tale, Vornicia Obştirilor a orîndui doi cpitropi, oameni cu frica lui D-zcu şi cinstiţi, asupra a tot venitul lui şi asupra preotesei şi a nevîrstnicului copil, din neguţătorii aceeaşi mahalale, cari sc vor găsi şi vor vrea a se însărcina cu această facere de bine, ca să dea preotesei şi copilului hrană şi îmbrăcămintea lor, numai cît vor chibzui acei epi-tropi că se cuvine, iar nu mai mult, iar numiţii netrebnici fii sa sc trămiţă unul la o monăstire şi altul la alta, spre înţelepţire şi viaţă plăcută, sau cum se va mai bine chibzui dc către Prcaînălţimea-Ta pentru toate. 1817, aprilie S Vel-Spătar" Nu prea sunt mulţi cei cari, azi, se sinucid din cauză că li se revoltă conştiinţa cînd fac vro faptă neonestă. JUDECATA LUI SOLOMON 1 „Scandelă"1 mare în dimineaţa zilei de 17 noiembrie 1818, în faţa pridvorului bisericei Iancului din Bucureşti. Lume multă adunată : iacă, Gogoaşă bărbierul, gură de Tîrgovişte ; uite, jupîneasa Neacşa dulceţăreasa — de cînd e bătrînă — a marelui ban Brâncoveanu, dar cînd era tînără, fată-n casă la doamna lui vodă Alecu Suţu, pînă a nu fi soţie de domn ; d-apoi Ilinca precupeţoaia, care spintecă prazul în două, doară o cîştiga îndoit ? dar Hagi Osman bragageriu ?... S-au oprit sumedenie de gură-cască, ca la priveliştea neamţului cu maimuţa cu haină roşie. Cine nu cunoaşte în această mulţime pe Gogoneaţă, rîndaşul de la cofetăria talienească a lui Borelli ? Ia vedeţi pe simigiul din faţa bisericei, kir Iane Ahilefs... D-apoi ce de copii... Toţi stau ciomăltoc în jurul lui Ioan Postîrnac, dascălul de la sfînta biserică. De la douăzeci-treizeci de paşi, toţi la un loc parcă sunt un ghem mişcător. Dar ce se întîmplase ? Dascălul Ioan Postîrnac venise la biserică să pregătească de utrene. Cît se apropiase de uşa cea mare de stejar legată cu fier, de sub pisania (inscripţiunea) titoricească, numai ce izbi cu piciorul într-un mototoc de boarfe. Pe dată îi trecu prin cap lui kir Postîrnac, că iar o fi lepădat la uşa bisericei un copil din flori vro nenorocită. Tocmai bine ghicise dascălul. El desfăcu legătura cu boarfe şi dete de un biet copilaş abia născut, vînăt de frig, că era vreme ca aceea, lună de iarnă... 1 Scandal. 236 — Hiara sălbatecă ! exclamă dascălul. Să-şi lepede copilul pe un ger de crapă petrele ! Şi milostivul dascăl se dezbrăcă de scurteica cu blană de pisică şi învăli în ea pe nenorocitul copil şi-i suflă în mînuţe, să i le mai încălzească. Căutînd mînuţele, dete dascălul de un petic de hîrtie groasă, turcească, cu însemnarea : ^Icest copil n-a fost botezat. — Auzi — afurisita de mamă — măcar nu l-a creştinat ! Hiara sălbatecă ! Apoi, luînd în braţe copilul părăsit, ieşi în scara pridvorului, de unde chemă pe jupîn Gogoaşă, bărbierul din faţă şi pe jupîneasa Neacşa... — Veniţi, oameni buni, ca am găsit un biet copil lepădat... Cei chemaţi se grăbiră a veni. Cine nu-i bucuros să vadă o „scandelă" ? Şi, într-o clipă, pe lîngă cei chemaţi, se îngrămădi toata uliţa, în jurul dascălului Ioan Postîrnac, mai dihai decît aleargă cînd acela trage clopotul să cheme închinătorii la sfînta biserică. — Ce scandelă, soro ! — Cine o fi ticăloasa de mamă !... Ia să-l vedem, dascăle !... — Ce frumos copilaş !... — Uite, faţă subţire de neam mare... Se crucesc graiurile, observaţiunile, criticele ce se ţes cu vorbe de îndurare pentru copil şi de batjocură, de blăstem pentru mama denaturată. — Dar, oameni buni, nu-i botezat ţîncul — adaogă a zice dascălul. De vreme ce D-zeu mie mi l-a scos în cale, eu se cade să-i fiu naş, să-l botez ! — Dar d-ta, jupîne dascăle, nu eşti om însurat, cum o să poţi d-ta să creşti bietul plod ? zice bărbierul. — Păi aşa este, oameni buni. După ce-1 voi lumina cu sf. botez — răspunde dascălul — îl duc la vătăşelul de mahala, Mihalake Scorbură, şi i-1 dau să-l dea vătăşoaicei doicelor, ce cresc copiii sărmani. Cît sosi părintele Onofrei, jupîn Gogoaşă aduse din prăvălie ceva apă fiartă, de astîmpără puţin apa rece ca gheaţa din cristelniţă, Ilinca precupeţoaia se răpezi şi ea la magher- 237 niţâ şi aduse un cearşaf, în care să poată fi primit pruncul luminat din sf. botez, iar dascălul scoase dintr-un sfeşnic de la iconostasul sfîntului zilei luminările trebuitoare, şi popa, peste o jumătate de oră, înscrise în condica bisericei un creştin mai mult, cu numele de Ioan, numele naşului. Pe, cumetrie nu se făcu, nu că nu era cine să dea pe gîtlej ceva rachiu de drojdie şi vin de Deal, că gata era la aşa petrecere şi jupîn Gogoaşă şi Gogoneaţă, ba şi muierile toate din mahala, dar cumetrie fără de tată şi mamă cine a mai făcut ? Abia orăcăia nenorocitul copilaş în cearşaful milostivei precupeţe, învelit bine în boarfe şi în scurteica de blană a naşului, şi iată (că sosi şi vătăşelul Mihalake Scorbură1 anume chemat într-o fugă de către jupîneasa Neacşa. Cum să n-asculte vătăşelul de un ipochimen simandicos, ca dul- ceţăreasa boierului Brâncoveanu ? : Acum, jupîneasa Neacşa ia în braţe pe noul creştin, că s-a hotărît să meargă şi ea cu bietul părăsit, cu vătăşelul şi cu naşul Ioan Postîrnac, pînă la vătăşoaia de doice. 2 — Bucuroasă la oaspete nou, mamă vătăşoaie ? zice vătăşelul mahalalei, păşind pragul camerei ce da în tinda casei. — Ia vrun lepădat de vreo dihanie de muiere, întîmpi'nă mătuşa Sofronia vătăşoaia. Şi primi în braţe mototolul în care era înfăşurat bietul copil. — O. fi barem creştin, dascăle ? — L-am creştinat adineaore. îl cheamă Ioan... O să-i zicem Ioan Lepădatul, mamă vătăşoaie, răspunde dascălul. ★ în fundul camerei, pe un capăt de laviţă, sta o femeie tînără şi frumoasă, care după îmbrăcăminte se vedea că e o ţărancă, şi privea la noii-sosiţi în casa mamei moaşă, că 1 Vătăşel echivala cu subcomisar. 2 Doicele erau plătite de la „Vornicia obştilor", o instanţă care avea cele mai multe din atributele primăriilor actuale. Vătăşoaia era o specie de inspectoare asupra doicilor cari creşteau la mahalale copiii găsiţi. Exista însă şi o instituţiune numită „Orfanotrofie", care şi ea dădea la doici, la mahala ori la ţară, copiii găsiţi. 238 era şi moaşă vătăşoaia de doici. Ea era din satul Pupăzeni, din judeţul Ialomiţei. — Ce frumos plod, Uţă dragă, exclamă vătăşoaia, care desfăcu din boarfe pe bietul părăsit. Uţa era numele ţărancei. Aceasta se apropie de patul pe care bătrîna moaşă diz-bodolise copilaşul. — Adevărat, frumos copilaş, adăogă dascălul. Abia l-am putut ţine în braţe la botez... Cum se poate afla, Doamne sfinte, un suflet al diavolului care să arunce pe drumuri aşa copil frumos ? Uţa, după ce privi un minut copilaşul gol, numai ce, nitam-nisam, îl luă în braţe şi-i dete sînul să sugă. — Dascăle, iau de suflet copilaşul ăsta... Mi-1 daţi ? — Da ce-o zice nea Călin, bărbatu-tău, Uţo dragă ? întrebă moaşa. — Omul meu e bun... — Da, decît voi mai aveţi doi copilaşi... — Dar nu ştii că sunt numai trei zile de cînd am îngropat pe unul ? Dumnezeu mi l-a luat pe Ionel şi tot Dumnezeu mi-a adus astăzi, aicea, la d-ta, mamă Sofronie, pe cestalalt Ionel. Pe dată, vătăşelul — într-un suflet — merse şi aduse pe părintele Onofrei. Cît sosi, îşi atîrnă patrahirul de gît, puse pe Uţa în genunchi, cu Ionel în braţe, şi le citi rugăciunile de înfiare. Acum Ionel avea o mamă, ba şi un tată, şi în loc de a-şi zice cînd o fi mare : Ionel Lepădatul, o să-i zică în tot satul Pupăzeni : Ion al lui Călin. 11 DUPĂ ŞEPTE ANI Ionel fu primit cu dragoste şi de Călin, soţul Uţei, şi crescu mare, deopotrivă dezmerdat şi îngrijit de părinţii săi adoptivi, ca şi surioara lui Tasiica. Ia să fi pomenit cineva din sat, de faţă cu băieţaşul, că el este înfiat şi nu cu adevărat fiul lui Călin şi al Uţei, că ţinea minte cît ar fi trăit de ocara ce-i da bunii părinţi ! 239 Acum era Ionel pe al şeptelea an şi făcea în casă şi la cîmp treabă bună părinţilor săi. Deştept, harnic, ba învăţa şi carte pe bucoavnă, la popa Eftimie din sat, de era o minune cum ţinea dumineca la biserică isonul cîntăreţului la strană. Iată că într-o zi soseşte în Pupăzeni un mumbaşir (tră-mis executor) domnesc şi trage d-a dreptul la casa lui Călin. — Pitacul domnesc al lui m.-sa vodă Gr. Ghica (că acum nu mai era domn Alecu Suţu) porunceşte să meargă cu mine femeia Uţa şi să ia cu dînsa pe copilul Ionel. — Da ce am făcut ? întrebă îngrijată Uţa. — La judecata Divanului... Eu nu ştiu ce-ţi vor... Am poruncă să vă ridic pe dată şi să vă duc la Bucureşti. Sosi tocmai şi Călin de la munca cîmpului. — Vom merge, jupîne, zice Călin, că Divanul nu taie capul celor din judecata lui... Am trecut uşor zilele grele din răzmeriţa grecilor şi ale domnului Tudor... Acum o să ne fie teamă de Divan, cînd avem domnie românească ? Să mergem, Uţo !... Uţa pregăti într-o clipă merinde de drum şi tot ce trebuia pentru cei doi copilaşi, că dor nu era să lase singură în sat pe Tasiica. Călin prinse şarga la căruţă, puse fîn de ajuns ca să poată sta bine trimisul lui vodă, Uţa şi copilaşii, că el o să mîne ca vizitiu... O vecină primi să îngrijească de casă, de boi şi de toate, şi căruţa porni spre Bucureşti. Ce se întâmplase ? Muierea nelegiuită, care-şi lepădase copilul abia născut, acum, în 1825, aproape după şapte ani, aflase de la un logo-feţel de la mitropolie că boierul cu care ea avusese acel copil a murit în răzmeriţă, ucis de greci, dar că lăsase la mitropolie o diată în care dăruia jumătate din averea lui copilului născut din flori în timpul domniei lui Alexandru Suţu. Pe dată ce dînsa ştiu că e nădejde de o periusie (clironomie), se puse să-şi caute copilul. Chiar de la părintele Onofrei, de la biserica Iancului, primi ştiri de cele întîmplate. Deci ea se prezintă cu o jalbă la domnitorul Grigore D. Ghica, mărturisindu-şi fapta şi rugîndu-1 să-i dea vodă îndărăt copilul. Domnitorul trămise jalba la Divanul domnesc, ca să 240 chibzuiască veliţii (marii) boieri asupra cererei. Divanul tră-mise mumbaşir la Pupăzeni, să aducă pe Uţa şi pe băiat. Zvonul de asemenea proces se lăţi în tot Bucureştii. Toţi aşteptau acum să vadă : cum va fi judecata Divanului şi a lui vodă ? Numai împăratul Solomon avu de făcut asemenea judecată, a două mame cari se certau de la un singur copil !... *. Divanul domnesc ascultă pe ambele părţi în deosebi şi făcu lui Grigore D. Ghica-vodă următoarea anaforă, în 29 noiembrie 1825 : „Preaînălţate Doamne, Plîngerea ce face jăluitoarea printr-această jalbă este pentru un copil ce zice că din păcatul c... făcîndu-1 în văduvie, l-au lepădat la biserica Iancului, care copil botezîn-du-se de dascălul bisericei, el l-au dat vătăşelului Matake de l-au dat la vătăşoaica doicelor ce cresc copii sărmani, iar vătăşoaica l-au dat de suflet la o Uţă, femeie de la satul Pupăzeni, jud. Ialomiţa, rugîndu-se jăluitoarea acum să se ia copilul de unde este dat şi să i se dea. Pentru care făcînd cercetare, ne-am pliroforisit (am cules informaţii) că, într-adevăr, găsindu-se acest copil lepădat la biserica de mai sus numită, l-au botezat dascălul bisericei, puindu-i numele Ilie şi dîndu-1 vătăşelului mahalalei, el l-au dus vătăşoaiei de doici, spre a-1 da la doică spre creştere, care vătăşoaică de faţă fiind iarăşi ne arată că, găsindu-se atunci o femeie, numele ei Uţa, soţia lui Călin, din satul Pupăzeni, din Ialomiţa, şi cerîndu-1 a-1 lua de suflet, i l-au şi dat. Apoi sculîndu-se jăluitoarea a început a presăra vorbe, că copilul a fost al ei şi lepădat de dînsa, cerîndu-l a i se da. Am cercetat osebit şi pentru această Uţă, ce au luat copilul, şi atît prin obraz la faţa locului, cît şi de la chiar însăşi înaintea noastră viind, ne-am încredinţat că au luat copilul de suflet şi-l are întocmai ca al ei. Deci de vreme ce jăluitoarea mărturiseşte că însăşi au lepădat copilul la biserică, iar, după a noastră cercetare, tocmai acum tîrziu au mers după el cerîndu-l, zicem că chiar să fi fost al ei, 241 fiindcă s-a arătat mai rea decît o fiară, după povaţa pravilei nu numai nu-i rămîne cuvînt a şi-l cere, ci încă se cunoaşte ca o ucigaşă. De aceea şi părerea noastră e : a rămîne copilul la Uţa, femeia ce-l are de suflet, fiind creştină şi casa ei e ştiută aici în ţara Măriei-Tale. Iar hotărîrea cea desăvîrşită rămîne a se da de către Măria-Ta. 1S25, noiembrie 29." Două săptămîni vodă stătu pe gînduri : oare dreaptă este ori nu sentinţa Divanului ? La 13 decembrie 1825, amîn-două femeile cari îşi disputau copilul sunt aduse la spătăria cea mare şi introduse de aprodul hatmanesc înaintea lui vodă. Uţa întovărăşită de Călin şi de amîndoi copiii stau la dreapta scaunului domnesc ; la stînga stă o cocoană, pe care întîiaşi dată o văzură cei de la Pupăzeni. Cucoană îi zicem, că purta haine de oraş şi cu multe găteli, zorzoane şi scule pe dînsa. Uţa, la porunca lui vodă, aduce pe Ionel chiar lîngă tron. — Băiete, zice vodă, cum te cheamă ? — Ionică Călin, răspunde copilul, privind duios spre părinţii săi adoptivi. — Vezi tu jupîneasa asta ? E mai bogată decît Uţa şi Călin... Vezi, are scule frumoase... Vrei să te duci la dînsa ? Pe Uţa o podidiră lacrimile. Călin încă plîngea, Tasiica se răpede lîngă Ionel şi-l trage de sumăieş, să-l aducă lîngă Uţa, Ionel fuge lîngă Călin. Jupîneasa era acum sigură că judecata-i dă băiatul. Vodă, privind scena, se simte emoţionat. — Ascultă, tu femeie, zice vodă Uţei. Acest copil nu l-ai purtat în sînul tău şi totuşi ţi-e drag, ţii la el ? — O ! da, măria-ta, nu l-am purtat eu în sînul meu, dar ni l-a dat sînta biserică, acum al nostru este şi ni-e drag ca ochii din cap. Ionel se răpede şi se ascunde în fota Uţei. — Dar tu, muiere, tu care l-ai purtat în sînul tău, cum de te-ai îndurat să-l lepezi la biserică, şi încă în puterea unei nopţi în care gerul putea să-l omoare înainte de a da vreun creştin de dînsul ? Tu eşti mamă ? Tu eşti mai rea 242 decît fiara sălbatică, care nu-şi părăseşte ţîncii... Bine a judecat Divanul... Bună este chibzuirea lui. Uţo, iată fiul tău... Aprod, scoateţi afară pe această mumă vitrigă, şi să fie dusa spre spăsenie la monăstirea Viforîta, de astăzi 13 decembrie 1825, pînă la altă poruncă a domniei-mele... Uţa şi Călin îmbrăţişară pe ambii copii, împăratul Solomon nu putu judeca mai drept. PRIMA BERĂRIE ÎN BUCUREŞTI Cine din astăzi numeroşii adoratori ai lui Gambrinus ştie de cînd Bucureştii s-au bucurat de introducerea blondului lichid, care curge gîrlă de cîţiva ani pe gîtlejele însetate ale românilor, fără distincţiune de partidă politică ? ; Teistul1 raportează creaţiunea firului de iarbă, ca şi a Bucegilor, mînelor lui Dumnezeu. Ateistul, întîmplărei, sau nu mai ştiui cărei combinaţiuni a materiei. Blonda băutură n-au adus-o în Bucureşti nici D-zeu, nici Gambrinus, ăl zugrăvit în strada Cîmpineanu, ci un necunoscut neamţ, cu numele de Johann. Cu o bună porţie de cuarghel înainte, în mîna stînga luînd cornul sărat, în formă de iatagan, clienţii lui Gambrinus vor putea citi mai jos scurta istorie a introducerei berei în Bucureşti. Era pe la 1811. Muscalii ocupau principatele de la 1806. într-o duminecă noapte din luna lui mai, răspîntiaşul (guar-distul) din colţul de la Hanul lui Filaret (acum Teatrul Naţional) găseşte căzuţi lîngă cişmeaua de la Sărindar, doi prapurcici (ofiţeri) ruseşti. — Cito tacoi ? Ce-i asta ? exclamă răspîntiaşul. Se convinse el îndată ce era : doi ofiţeri beţi turtă. — Aţi băut multă votchi, gospodin, zice omul agiei (poliţiei). — Niet votchi, piva ! Nu rachiu, ci bere ! zise unul din ofiţeri, pe care-1 ajuta răspîntiaşul să se ridice în picioare. 1 Crezătorul în Dumnezeu. 244 „Auzi colo, să se îmbete cu băutura a nouă de la Johann neamţu ! gîncK răspîntiaşul. Cu votchi, da, mai înţeleg, dar cu zama neamţului ! Măre, gustul jiloniebie nu are !‘r — Te văd! te văd! strigă răspîntiaşul după cum era dator să strige în timpul nopţei, ca să se sperie hoţii, reze-mînd şi pe al doilea muscal de cişmea, de care sprijinise şi pe cel dintîi. Te văd! te văd! Va fi auzit ori nu vreun pungaş strigarea răspîntiaşului, nu ştiu, dar ea ajunse la urechea ştrajei agieşti, care, întîl-nindu-se cu cea spătărească,1 intraseră în cîrciuma din colţ, ca să se cinstească cu cîte o votchi rusească. Nu poate bietul străjear toată noaptea să cutreiere podurile oraşului nemîncat şi mai cu seamă nebăut. Cît auzi straja agiască că în semtul (circumscripţia) agiei strigă un răspîntiaş, dă busta din circiumă afară (ocaziune bună de a nu plăti consumaţia !) şi aleargă la cişmeaua de la Sărindar. Aci muscalii înjurau bolborosind, iar bietul răspîntiaş punea umărul, cînd la unul, cînd la altul, ca să-i oprească de a cădea cu nasul în noroi. Noroc că veni straja de putu scăpa răspîntiaşul. Cei doi muscali fură duşi în părîngă de strajă la ohahta (corp de gardă) ostăşească, iar răspîntiaşul mormăi între dinţi : — Mă, ce drac de piva o fi şi aia ? Şi ca să-şi dea seamă, ca om luminat, de cele ce nu le ştia, intră şi el la musiu Johann neamţu, în Hanul lui Filaret. Aci i se servi obişnuitul cuarghel... — Ia-1, musiu Johann, că prea miroase !... strigă răspîntiaşul, repezindu-se la halba de bere. — Mai dă una, musiu ! Care va să zică, istoriceşte vorbind, după metoadele cele mai noi europeneşti, ca şi după cele vechi şi răsuflate, se vindea bere la Bucureşti în timpul ocupaţiunei muscăleşti de la 1806—1812. Primul introducător al berei a fost musiu Johann Neamţu. Eu, om de şcoală veche, n-am putut da ' de numele de familie al primului berar bucureştean ; sa sperăm că istoricii moderni, cari îţi ştiu spune numele vizi-j ţiului lui Moise cînd a ieşit din pămîntul Egipetului şi numa- I rul puricilor cîţi a prins pe gîtul căţelei sale madame Putifar, 1 Străjile erau împărţite în : „agiască", care îmbla numai în centrul oraşului, şi „spătărească", cea care cutreiera mahalalele. 245 marea admiratoare a jupînului Iosif, nu vor întîrzia să descopere, să lumineze acest punct rămas întunecat din cauza ignoranţei mele. Pînă atunci, să vă mai spun numai că răspîntiaşul nostru nu mai trecu la al treilea pahar. — Destul, jupîne, că prea îmi face pe la inimă (pîntece) băutura d-tale : ior, ior, ior ! — Adevărat ? întrerumpe un client de lîngă răspîntiaş ; mie îmi face: ga, ga, ga! — Proastă băutură, musiu Neamţu ! adaogă al treilea musafir. După ieşirea muscalilor din ţară, în urma păcei de la Bucureşti, din 1812, Johann Neamţu duse lui vodă Caragea 12 sticle de bere. — Să guşti, măria-ta, din această băutură şi vei vedea cît e de minunată, zise Johann Neamţu, depunînd ploconul său pe masa lui vodă. Marele paharnic, urmat de al doilea paharnic, serviră licoarea spumegîndă în cupe de argint tuturor celor de faţă. — Fui ! ce amară e ! zice frumoasa domniţă Raluca. — Face spume ca Tănase epilepticu, zise rîzînd boier Brâncoveanu. — Pelin amar, adaogă vodă. Nu face de noi, domnule Kreuscheli. Acesta era agentul prusesc, care tocmai venise să stăruie pe lîngă Caragea să acorde lui Johann Neamţu privilegiu şi monopolul fabricărei berei în cherhaneaua (fabrica) de lîngă Bucureşti. Domnitorul acordă la 16 iulie 1815 monopolul acestei fabricaţiuni, cu condiţiune de a da pe fiecare an la cutia milelor 300 de taleri. Se pare că, deşi berea fabricată n-o beau pe atunci bucuroşi românii, afacerile fabricei lui Andrei Cube, cliro-nomul lui Johann Neamţu, merseră bine. Acest succes îndeamnă pe Gheorghe Krepţul, alt neamţ, să ceară în 1824 de la Grigorie-vodă Ghica, voie de a fabrica şi dînsul bere, cum şi osebite spirturi, rom şi oţet de vinuri şi din diverse poame. Domnitorul Ghica acordă voia cerută, ceea ce obligă pe Andrei Cube să reclame păzirea monopolului ce i-a fost acordat la 1815 şi reînnoirea cerută a hri- 246 sovului anterior, legîndu-se a da 350 de taleri pe an la cutia milelor. între motivele aduse de Divan în anaforaua (raportul) către domnitor, mijlocind reînnoirea monopolului în favoarea lui Cube, este şi acela că „la facerea berei nu trebuieşte mai mult pe an decît numai 60—70 chile de bucate proaste şi stricate (!) fiindcă mai mult nu poate să se lucreze la fabrică, mai vîrtos că această bere o beau numai evropeii". Numai evropeii !... Ce ar zice Grigorie Dimitrie Ghica şi cu boierii Divanului său, dacă ar putea să vază astăzi, după 75 de ani, cine s-adună zi şi noapte în atîtea mari săli în cari se vinde băutura introdusă la Bucureşti de Johann Neamţu. Nu-i vorbă : ne-am evropenizat şi noi românii ! PRIMELE PAVELE CU PEATRĂ Cine, chiar din cei mai bătrîni, mai ştiu astăzi cele ce s-au petrecut în sfera edilităţei publice în Bucureşti, nu mai departe în trecut decît viaţa mijlocie a unui om ? Ne-am permis a crede că ştim istoria ţărilor române dacă îndrugăm cîteva nume de domni şi cîteva fapte de războaie dintre turci şi muscali de pe la jumătatea a Il-a a secolului 18 încoace, fapte şi acele culese de prin cărţi şi documente Străine. Dar istoria culturei noastre proprii ramîne terra incognito, nu numai pentru comunul muritorilor români, dar şi pentru cei cari fac instrucţiunea şi educaţiunea nouălor şe-neraţiuni. Istoria românilor, aşa cum se face astăzi în şcoa-lele noastre secundare, pentru secolul al XVIII-lea şi începutul celui al XlX-lea, se reduce la înşirarea în cîteva pagine a cîteva nume de domni fanarioţi şi la obicinuitele blăsteme înşirate de istorici asupra lor. Nimic, absolut nimic, din istoria evoluţiunei noastre culturale, decît doar laude exagerate şi nedocumentabile asupra lui Gheorghe Lazăr, din care fac, ca şi din Tudor Vladimirescu, nişte fiinţe fără nici o legătură istorică cu trecutul ţărei. Nimic asupra orga-nizărei noastre administrative, judecătoreşti, şcolare, bisericeşti, comerciale, de edilitate publică etc. De aci urmează credinţa răspîndită că neamul românesc îşi începe existenţa abia la 1821 ! De aci urmează că un oarecare profesor de la o 'şcoală de comerţ din capitală îmi înapoia, acum cîtva timp, un volum din istoria românilor, zicîndu-mi că ce-i trebuieşte lui documente, cari sunt prin Arhiva Statului. învăţatul profesor, după ce în manualele existente află numele a cîtorva domni din Moldova şi Muntenia, nu-1 mai interesa povestirea documentată, altfel decît prin clişeurile 248 de înjurături contra fanarioţilor, a instituţiunilor de toată categoria existînd în principate şi din cari Regulamentul Organic îşi are origina şi numai cu care acest Regulament se poate explica. Credem a face un serviciu nu d-lui profesor de la şcoala de comerţ, care se mulţămeşte a şti că există la Arhiva Statului documentele culturei noastre, pe care nu le ştie nici citi, dar nici voieşte ca altul, cu o muncă de 50 de ani, sa le pună la dispoziţiunea celor cari voiesc a se instrui, ci lectorilor noştri, aducîndu-le, din cînd în cînd, fără să le îmbrăcăm în haina pedantă a dăscălitului, ştiri documentate din istoria, singura adevărata istorie, a culturei noastre naţionale. Cu cîteva file mai înainte,1 am amintit despre înfiinţarea celor întîi băi europeneşti în Bucureşti. Aci găsim ocaziunea să arătăm : cînd s-a început pavarea stradelor din Bucureşti cu bolovani de peatră. * In ultima domnie fanariotică, a lui Alexandru Suţu, inginerul Freiwald luase în întreprindere la cochiveachi, adică la licitaţiunea publică, întreţinerea celor 4 poduri, artere principale de comunicaţiune a Bucureştilor cu judeţele, şi anume : Podul Tîrgului-de-afară, Podul Mogoşoaiei, Podul Calicilor şi Podul Şerban-Vodă. Aceste strade se numeau poduri, pentru că erau podite cu bîrne de lemn. încă din secolul al XVII-lea aflăm întrebuinţat acest sistem de pa-vare în principate. Sub Vasile Lupu, exista la Iaşi Podul Lung, Podul Vechi etc. Freiwald făcuse contract cu Eforia Podurilor, instanţa însărcinată cu grija de pavage, dar intervenind revoluţiunea de la 1821, contractul rămase nelucrător, aşa că la sosirea în Bucureşti a noului domn pămîn-tean, Gr. D. Ghica-vodă, în toamna anului 1822, găsi stradele capitalei ţărei într-o stare groaznică, că nu mai puteau servi nici la comunicaţiunea cu piciorul. Noul domnitor, la îndemnul lui Gr. Romanet, eforul Casei Podurilor, ordonă repavarea celor 4 strade principale după vechea sistemă, adecă cu lemn. Dar Freiwald şi arhitectul Harţei insinuează 1 în volumul de faţă, la pagina 274 (n. ed.). 249 lui vodă că mai bună ar fi pavarea cu peatră decît cu bîrne. Şi la Braşov este cu peatră, şi e mai trainică decît cea cu podine. Grigorie Ghica adună Divanul, în martie 1824, şi dă propunerea celor doi specialişti în cercetarea veliţilor (boierii mari). Un contract capătă Freiwald şi Harţei, cari se obligă să dea gata în 12 ani cele 4 artere principale ale oraşului, pavate „cu peatra cea mai tare aflată în munţii Ţărei Româneşti, aşa ca să fie acest caldarîm mai bun decît cel care este făcut la cetatea Braşovului, făcîndu-1 cu toată orînduiala, după meşteşugul ingineresc". Cei doi ingineri se obligă a pogorî nivelul straaelor pavate şi a le da pantă, aşa că toate apele să se scurgă spre Dîmboviţa, ba încă au să facă şi mai multe canale de scurgere, canale de zid „de la 6—8 palme de adînci şi de la 4—6 de largi, cu boltă dasupra, pe sub caldarîm, de la Curtea Veche pînă la Vadul sacalelor de apă, ce este la uliţa din colţul Hanului lui Manuk, avînd guri canalul cu grătare de fier, din loc în loc, după trebuinţa scurgerei apelor. Un asemenea canal de scurgere se leagă întreprinzătorii să facă şi pe Podul Mogoşoaiei, din colţul Hanului lui Constantin-Vodă, din jos, pînă în dreptul porţei caselor baronului Sachelarie. Pentru asemenea lucrări, cele dintăi de aşa natură în Bucureşti, întreprinzătorii au a primi în timp de 12 ani întregul venit al Casei Podurilor, de circa 115 000 lei (vechi) pe an. ★. în ziua de 28 iunie 1824, mare era mişcarea în Bucureşti. încotro se îndreaptă atîtea căleşti cu roţi vopsite, cu arnăuţi în capră ? Iată caleaşca p.-s. Grigorie, mitropolitul Ungro-Vlahiei şi a celuilalt Grigorie, episcop de Argeş, şi aceea a episcopului de Rîmnic, Neofit... Uite, trece călare marele postelnic Const. Creţulescu... Iată veliţii boieri Barbu Văcărescu, Istrate Creţulescu, Const. Bălăceanu, Gr. Filipescu, M. Ghica, C. Filipescu, Iordache Golescu, I. Ştirbei, marele vornic Fotache Ştirbei, D. Bibescu, Mihalac'he Raooviţă, mare logofăt, vestitul cunoscător de pravile marele logofăt Nestor, Ioan Fălcoianu... 250 Dar butcele pline cu cocoane mari ? Dar lumea, pilcuri, pilcuri, care urmează după trăsuri ? încotro se îndreaptă această lume ? Nu e doar ţugă boierească, că răzmeriţa s-a sfîrşit în ţară ; nu este la Colentina serbarea geredului ; n-a ieşit de la mitropolie cu icoanele şi cu moaştele sf. Dumitru Basarabov ca să dea D-zeu ploaie, să răcorească ogoarele însătoşate... Ce este, ce întîmplare ? Harţei şi Freiwald terminaseră două crîmpeie de pava-giu cu bolovani de peatră, unul pe Podul Mogoşoaiei, în dreptul cherhanalei (fabricei) de lumînări de ceară albă a episcopiei de Rîmnic (astăzi, grădina Ateneului) şi al doilea în dreptul foişorului de foc de pe Podul Tîrgului-de-afară. Toată lumea, la invitarea întreprinzătorilor pavagelor, mergea ca la un lucru extraordinar să vază, ba să încerce bunătatea caldarîmului făcut de cei doi ingineri. A doua zi, la 28 iunie, întregul Divan 'supunea domnitorului Ghica următoarea anafora (raport) : „Preaînălţate Doamne, La pontul al 18-lea din contractul ce s-a întocmit cu Freiwald şi cu Harţei, arhitecton pentru facerea podurilor de peatră, se coprinde că după ce se va începe lucrul caldarîmului şi se va vedea acel caldarîm lucrat că nu este cu putinţă a se sluji cu el la trebuinţa trecerei carelor şi a butcelor, atunci slobodă să fie cîrmuirea să strice contractul şi numiţii să nu aibă a face vro cîtuşi de puţină pretenţie cu vro cerere. Şi fiindcă, după această legătură, au început numiţii de au şi făcut 2 bucăţi, una în capul Podului Mogoşoaiei şi alta pe Podul Tîrgului-de-afară, unde mergînd atît noî. smeriţii arhierei, cît şi d-lor boierii, am văzut aceste două bucăţi de probe că sunt lucrate prea bine, adică şi pămîntul este ‘bătut bine şi tare, şi petrele s-au pus toate pe muchi îngropate bine în pămînt, cum şi printre aralîcuri s-a pus şi nisip şi petre bătute cu maiele, şi peatra s-a văzut de cea vînătă şi tare, pe care această făptură a aşezărei văzui că se putea sluji trebuinţa treceri carelor şi a butcilor, şî. fiindcă dintr-aceste două probe, una din capul Podului Mogoşoaiei, s-au făcut cu două scursuri, ca să se scurgă apa prin şanţurile ce s-au făcut la capul podului, iar cealaltă din josul podului numai cu o scurgere prin mijlocul dru- 251 mului, ca să se scurgă apa la puţurile ce se fac prin mahalale. De aceea, găsim cu cale să se dea luminată poruncă a M.-Tale, că după acele două probe ce au făcut numiţii con-traccii, aşa să se urmeze de către dînşii lucrul la cîte 4 poduri, adecă la capetele podurilor, după proba cu două scursuri, ca să meargă apa în şanţurile ce este să le facă, iar în jos, spre tîrg, să le facă cu o scursoare numai, prin mijloc, păzind a pune şi peatră mare tot ca cea pusă pînă acum şi aşezată după cum s-au aşezat la probe, cum şi pămîntul, nisipul şi peatra printre aralîcuri să se bată tot asemenea, puţurile să se facă adînci pînă vor da de nisip, păzindu-se contractul şi între celelalte toate şi pentru ca să se urmeze acest lucru după cum s-a urmat pînă acum la cele două probe ce le arătăm mai sus, de se va găsi cu cale de M.-Ta să se orînduiască un boier ca epistat a îngriji de a nu pune alt soi de peatră, sau a o aşeza în lat, ca să sporească lucrul şi a face la toate celelalte vreun cusur împotriva contractului lor şi a'probelor ce s-au văzut de noi, iar hotărîrea cea desăvîrşită rămîne a se face de către Măria-Ta. 1824, iunie 29“ (Urmează semnăturile boierilor.) Domnitorul, în aceeaşi zi, aprobă continuarea lucrărei după modelul întocmit. Ce deosebire de pavagele de azi ? PRIMUL „HAINE-VECHIa DIN BUCUREŞTI Cine şi-ar putea închipui că primul „haine-vechi", adică individ care preface în noi hainele vechi, s-a arătat în Bucureşti acum 70 de ani trecuţi şi că acel industriaş, de felul său, n-a fost un evreu ci un român ? Acesta era un Toader sin Mămăligă. Numai, fiindcă nimeni nu e profet în ţara lui, Toader, fiul lui Mămăligă, ca să izbutească în întreprinderea sa industrială şi comercială îşi schimbă numele de familie : în loc de Toader sin, adică fiul lui Mămăligă, îşi zise Toader Mamaligioglu, care acelaşi lucru însemnează, căci vorba „oglu“ fiu va să zică. Odată înnobilit aşa, jupîn Toader merge la m.-s. vodă Grigore D. Ghica, de curînd numit domn al Ţărei Româneşti, după căderea revoluţiunei nemuritorului Tudor Vladimirescu, şi-i dă o jalbă scrisă pe hîrtie albă tricapelă de un meşter calemgiu 1 din Departamentul-de-opt 2. — Ce vrei ? întrebă vodă, primind în audienţă pe Toader Mămăligă. — Păi, măria-ta, ce să vreau ? Am fost, ca mulţi alţi români doritori de a scăpa ţara de greci, amestecat în răzmeriţa trecută, şi, după uciderea domnului Tudor, m-am bejenărit peste munţi, în Ardeal, şi de acolo am îmbiat prin Europa, de am învăţat pe la vestite fabrici un meşteşug nou, cu care să-mi cîştig pînea de toate zilele. — Ce meşteşug ? 1 Scriitor de calem, la o direcţiune administrativă. 2 Departamentul de opt era o specie de curte apelativă. Erau în Bucureşti două curţi apelative şi una penală (criminalion). 253 — Am învăţat să prefac postavurile cele vechi în postavuri noi. Ştiu să prefac hainele vechi de ţi se par tocmai haine noi, fie ele de postav ori de pambriuri, ţalittri, ţojuri, caşmiruri, buhururi şi orice alte feluri de materii. Toate le spăl, le curăţ de pete, le văpsesc cu meşteşug. Cu multă seriozitate, vodă Ghica pune la încercare pe Toader sin Mămăligă, dîndu-i o giubea de postav s-o facă nouă. Era tocmai giubeaua cu care măria-sa călătorise de la Constantinopol la Bucureşti şi de !... ca haina de drum lung, era rău ponosită, mototolită şi păstrase suveniri de la multe feluri de bucate cari, pe la conace, restauraseră puterile voievodului roman. încercarea izbuti. — Vedeţi, boieri d-voastră — zice vodă marilor boieri adunaţi la Divan — giubeaua asta ? Aşa-i că vi se pare nouă ? — Nouă, măria-ta, frumoasă de tot... — Şi cu toate astea — continuă vodă — e o giubea veche, ce eram hotărît s-o dau credinciosului meu Trăsnea să facă din ea fermenele pentru copiii lui... Şi Ghica-vodă arătă boierilor mari cum giubeaua a fost reînnoită prin meşteşugul cel nou al lui Toader Mămăli-gioglu. — Auzi minune ! exclamară boierii. Toader e chemat pe dată la Curte, unde se ţinea Divanul. El este lăudat, şi boierul Nestor, cel mai mare legist din acel timp, îl îndeamnă să introducă în patrie acel nou meşteşug „spre podoaba ţărei şi binele neamului românesc". — Bucuros, răspunde Toader. Tocmai aceasta am cerut eu la m.-sa vodă prin jalba mea. Decît, ca să aşez o „cher-haneaK (fabrică), îmi trebuie să fac cheltuială. Apoi de cheltuială nu mă dau în lături, numai dacă înaltul Divan va cere măriei-sale să-mi dea monopolul cherhanalei pe 15 ani, ca să-mi scot cheltuiala... Monopol de 15 ani pentru reînnoirea hainelor vechi ! Aşa-i că rîdem azi citind aceste informaţiuni ? Divanul şi m.-s. vodă Ghica nu rîseră, ba dezbătură cererea lui Toader mai multe zile, serios. — Numai de n-ar jicni monopolul acesta dreptăţile boiangiilor, observă tot pravilistul Nestor, că, de, la urma 254 urmei, jupîn Toader înnoieşte haina veche boind-o în alte feţe... Divanul conveni că noul meşteşug al lui Toader nu încalcă drepturile boiangiilor, căci Toader nu are a văpsi mătăsuri, ci numai stofe de lînă. Şi nici nu aduce pagubă la minghineaua dată ca monopol de văpsiri mari, în favoarea bisericei Dintr-o zi, de chiar vodă Ghica. Mamaligioglu câştigă cauza la Divanul domnesc şi la vodă, cu o singură condiţiune, să aplice la fabrica sa zece copii de români, ca să-i înveţe meşteşugul şi să-i scoaţă ceraci în cei 15 ani ai monopolului. Mare caz face vodă de acest nou meşteşug în preambulul hrisovului ce dă lui Toader Mamaligioglu. Cînd citeşti rîndurile emfatice din fruntea acestui act, ţi se pare că o să fie vorba de cea mai mare industrie cu care domnia dota Ţara Românească... Şi era vorba numai de primul Haine-vechi! O SOACRĂ DIN 1823 Cine vedea ipe Stanca lui Vasile şi a Ioanei Guraliu din Craiova, la leturgie, dumineca, la monăstire, nu putea să nu gîndească — între două cruci ori două mătănii : — „Oleoleo ! ce mîndreţe de fată !“ Pînă şi biv-vel-logofătul1 Constantin Cîmpineanu, caimacamul Craiovei, întîlnind într-o zi pe Stanca în cale, nu putu să nu-şi oprească calul arăpesc, ca să-şi îndrepte privirea încîntată spre Stanca. Ce bine-i şedea în cămaşa ei înflorită cu altiţe de arniciuri colorate şi fluturi de aur, strînsă pe sînu-i virginal, cu cozile pe spate, lungi şi negre, cu şoldul împresurat de fota vărgată de pare că se îngîna pe ea amurgul cu ziua... Dar cînd aducea apă de la Puţul-cu-erucea-de-peatră !... S-o fi văzut purtînd ulciorul cu smalţ verde pe umăr, iar cu cealaltă mînă sumecînd uşurel fota după picioruşe, ca să nu se ude în pîrîul de la puţ, şi pricepeai de ce însuşi marele caimacam al Craiovei se opri în cale să-i vorbească. — A cui eşti tu, fetică ? o întrebă boierul Cîmpineanu. — A lui jupîn Vasile Guraliu, starostele de cojocari subţiri. Cine ştie ce ar mai fi întrebat boierul cel mare pe Stanca dacă nu s-ar fi adunat, într-o clipă, lumea în jurul lui şi al fetei... Cum să nu se adune lumea, care cunoştea pe boierul caimacam, cînd îl văzu că-şi opreşte armăsarul să stea de vorbă cu Stanca ? Firească perierghie2 era aceea a lumei. Numai, dacă văzu marele boier lumea adunată, dete bici calului şi-şi căută de drum, nu fără de a mai întoarce capul 1 Fostul mare logofăt. 2 Curiozitate. 256 ca să mai vadă pe Stanca, care-şi urma calea cu demersu-i graţios. * Dar nu trecuu pe la Puţul-cu-crucea-de-peatră numai boierul caimacam, în acea zi de 12 august 1823, ci-şi mai adăpă calul său în şghiabul de la puţ şi Constantin Ţoro-ceanu. Era Constantin Ţoroceanu moşnean din plasa Valcan. de la Jiul-de-sus, ori „Gorj“, cum se încăpăţînează admi-nistraţiunea a porecli pe slavoneşte acest judeţ românesc. Mîndru flăcău era Ţoroceanu, şi mamele îi scoteau pe între-cutelea fetele în cale-i, că doar l-or prinde în mreajă, că de ! nu era numai flăcău mîndru ca Făt-Frumos din poveste, ci mai ştia toată lumea că stăpînea gogemete „ocină" 1 înşghebată din trei „bătrîni". Stanca, care tocmai sosise la puţ cînd descălecase Costică, primi să-i dea ajutor călăreţul la ridicatul cumpenei cu ciutura cu apă din puţul adînc. Ba, ce făcu, ce drese Costică, mînile lui ridicînd cumpăna întîlniră nu numai o dată pe ale Stancăi... de se rumeneau ca nişte mere domneşti obrajii fetei... D-apoi cînd flăcăul aşeză ulciorul cu apă pe umărul fetei !... Să fi văzut atunci cum se roşea Stanca ! Da ce ? Am ţinut eu catastif ca un calemgiu de la viste-rie, de havaieturi, de toate mişcările sufleteşti ale unui flăcău de 20 de ani şi ale unei fetişcane de 16 primăveri ? Să spun numai că din ziua cînd s-au întîlnit la Puţul-cu-crucea-de-peatră, ei s-au iubit ; îmi ajunge atîta pentru şirul povestirei mele. Peste puţine zile de la întîlnirea lor la puţ, toată mahalaua Precistei de la Dudu răsuna de vestea că se mărită Stanca lui Vasile Guraliu şi a Ioanei cu Costică Ţoroceanu. Şi fetele fericeau pe Stanca. Numai vecinele de casa miresei şopteau între ele : — Săracul bietul Ţoroceanu ! în ce casă a intrat ! pe ce mîni a încăput ! Soacra e o aspidă... O să-i facă zile fără de soare... — Nefericitul de Ţoroceanu ! Bine ziseşi, cumătră ; păi n-a murit de necazul ei celalt ginere a babei Ioana a lui Guraliu ? 1 Moşia de la ascendenţi. 257 Adevărul e că groaznică soacră îşi luă pe cap Constantin Ţoroceanu ! ★ Se făcu nuntă mare. Nuni au fost însuşi boierul caimacam al Craiovei cu soţia sa. Ce mai alai însoţea nunta de la casa lui jupîn Vasile Guraliu pînă la biserică ! Ce mai ospăţ domnesc după nuntă !... Numai d-abia se împrăştiară musafirii de la nuntă şi începu viaţa amară a lui Ţoroceanu. Cînd cugeta bietul mire că de acum începe viaţa fericită pentru el, iaca vine mama soacră şi ia de lîngă dînsul pe Stanca, care tocmai îşi desprindea beteala după cap. Ba că una, ba că alta, Stanca nu se mai , întoarse lîngă bărbatu-său în acea seară. — Da de.ce aşa, mamă soacră? întrebă Costică a doua zi cu ochii roşii de nesomn, de zadarnică aşteptare. — Păi ce ? Nu cumva ţi-am dat pe Stanca s-o nenoroceşti ? — Cum s-o nenorocesc ? Nu-i nevasta mea ? Nu cu mine are să-şi petreacă de acum înainte viaţa ei ? Stanca se uita înlemnită cînd la mama ei, cînd la Costică, şi sta pironită pe loc. Dar Ţoroceanu, cît simţi că are a face cu o soacră zănatică, de care ascultă orbeşte fata ei, îşi zise : „las’ că ştiu eu ce să fac". Şi făcu ceea ce ştia că trebuie să facă : a doua noapte se furişă binişor din camera lui şi străbătu în aceea unde dormea nevasta lui. Cum dormea, îi astupă gura să nu ţipe şi, în puterea nopţei, încălecînd pe calul mai dinainte pregătit la scara pridvorului casei, luă pe Stanca pe cal, şi fugi, băiete, ca gîndul, ca vîntul. Cînd socoti că nu-1 mai poate ajunge mama soacra, în zori de ziuă, ajunşi la un sat, Costică năimi o căruţă, care-i duse pînă seara la ocina lui. Plînse Stanca cît plînse după părinţi, dar apoi se linişti şi două luni de zile viaţa lui Ţoroceanu fu dulce şi femeia lui începu, pare-se, a uita de mă-sa şi de tată-său. 258 * Dar mama soacra nu uita. Două luni i se părură doi ani. în aste două luni, aspida îşi ascuţi acul veninos. Cum să facă, cum să dreagă să strice casa fetei sale ? Ea plăti bine dascălului Firfirică, de la S-ta Precista, să meargă la moşia lui Ţoroceanu, să întîlnească pe Stanca şi, de n-o vrea cu voie bună, s-o răpească şi s-o aducă la casa părintească din Craiova. Ba mai dete nişte baclavale să le ducă Stancei, ca ea să dea din ele de mîncare bărbatului său, dar ea să nu guste din ele. Dascălul n-avu nici o greutate să convingă pe Stanca să se întoarcă la părinţi. De mică copilă, ea nu ştia decît de voinţa mamei sale. O privire a ei o fascina ! Poate că încă iubea pe Costică, dar voinţa mamei sale o stăpînea mai mult decît iubirea soţului său. Deci primi să fugă cu dascălul Firfirică la casa părintească. — Dar cu baclavaua ce facem ? întrebă dascălul Firfirică. — Pune-o pe masă, colo. Eu nu i-o dau. Se gîndi dascălul că ajunge să ducă acasă la Craiova pe Stanca. Ce să mai stăruiască a otrăvi pe nefericitul Ţoroceanu cu baclavaua ? Că era otrăvită cu şoricică şi argint viu. Noroc că dete peste ea cînele de vînat al lui Costică. Hazor mînca din baclava, tocmai cînd intră în cameră stă-pînu-său. — Uite, cotarla, mănîncă baclavaua făcută de Stanca... Maşir !... Cînele fu izgonit, şi acum se pregătea Costică să pună . talerul cu baclavaua rămasă pe o poliţă înaltă, cînd deodată intră în casă mama lui : — Costică, a fugit Stanca cu un om de la Craiova. A văzut-o ciobanul nostru Ilie... Goneau caii în toată puterea lor, de se netezea pămîntul. încremenit rămase Costică... Un argat intră iute în casă : — Jupîne, Hazor se zvîrcoleşte şi chelălăie... O să moară cînele... strigă el. 259 Ca un fulger luminînd noaptea fu graiul argatului... Moare Hazor... A mîncat baclavaua*.. E otrăvită... — Mamă, mamă, Stanca a voit să mă omoare !... — Nu Stanca, dragă Costică, ci cu bună seamă soacră-ta. — Dar eu o iubesc, mamă, nu pot trăi fără de Stanca !... Ce-i rămîne bietului Ţoroceanu să facă ? Scăpat prin cinele Hazor de moarte, el reclamă la justiţia din Craiova, cerîndu-şi îndărăt pe Stanca de la părinţii ei. Iacă actul oficial din care am scos istorioara noastră de mai sus : „Preaînălţate Doamne, După luminata poruncă a Înălţimei-Tale, ce mi se dă la alăturata jalbă a lui Constantin Ţoroceanu, din sud 1 Gorj, făcînd cercetare, am văzut că jalba lui este pentru Vasile şi Ioana, soţia lui de la Craiova, că luînd în căsătorie pe Stanca, fata lor, numai două luni de zile a trăit cu dînsa căsniceşte, iar de atunci pînă acum, după relele povăţuiri ale părinţilor, nu numai au fugit soţia sa dc la casa lui, dar cîtă vreme a şezut cu dînsul, n-a putut trăi cît de puţin în linişte, încă a cugetat să-i răpuie şi viaţa dîndu-i argint viu şi săricică de a băut... Ţoroceanu acum cere ca cu mumbaşir să se aducă aici, atît socrii lui cît şi soţia sa, a-şi afla dreptatea. Au arătat spre dovadă de văzui şi anaforaua ce au făcut Clirosul S-tei Episcopii, scrisă fiind dc la trecutul lui august în 9, prin care îndatorează pe pîrîţii socri lui, ca nu numai să ducă pe soţia jăluitorului acasă la dînsul de unde vor fi ascuns-o, ci încă să-i dea şi legătură prin zapis că nu o vor mai sfătui spre neunire şi oricînd va mai fugi să fie tot ei datori a o aduce la jăluitor şi să se şi pedepsească, căci vreo pricină de despărţire n-au găsit între jăluitor şi soţia lui. Deci fiindcă de mai sus arătata ana-fora a Clirosului S-tei Episcopii nu se găseşte jăluitorul învinovăţit, ci mai vîrtos îl arată că este om cu bună stare şi chivernisit, şi pricina neunirei în căsnicie se vede că este din povaţa părinţilor, şi de vreme cc arată jăluitorul că soacra lui a cutezat rele asupra vieţei lui, pregătindu-i bacla- 1 Sud, adică judeţ. 260 vale cu argint viu şi cu săricică, ca să-l omoare, găsim cu cale să se dea luminată porunca înălţimei-tale, cu mumbaşir aprod hatmănesc, să meargă la Craiova, unde să-i înfăţişeze înaintea d-lui caimacam şi a d-lor boieri ai Divanului... 1823, decembrie 1“ Dreptatea a înapoiat pe Stanca la casa lui Ţoroceanu, iar pe mama soacră au făcut-o surghiun pe toată viaţa la o monăstire. Cîţi gineri n-ar binecuvînta astăzi asemenea judecată ! ACUM 74 DE ANI Icoana trecutelor vremi se cade a fi adesea pusă înaintea nouălor generaţiuni. A cunoaşte prin ce faze dureroase a trecut neamul românesc pînă să ajungă la starea de faţă, care celor necunoscători de trecut li se pare lucru natural şi atat de simplu şi fără să rezulte din această stare de lucruri nici un merit pentru cei cari au făcut-o, este foarte folositor, este modul cel mai bun de a asigura apărători ai acestei stări de lucruri, este mijlocul prin care nouăle generaţiuni învaţă a iubi şi a venera memoria celor cari au realizat evoluţiunea naţională a neamului românesc. Astăzi, cînd Curtea românească primeşte vizite de regi şi împăraţi, tinerimea crede că aşa s-a întîmplat totdauna. Să amintim acestei tinerimi că nu mai departe în trecut decît 74 de ani, o viaţă de om, domnul românesc, şi nu un domn fanariot, ci primul domn român după revoluţiunea lui Tudor, Grigore D. Ghica v.v. era nevoit să serbeze în Bucureşti buic-baiaramuri şi curban-baiaramuri, ca la Constantinopol, şi să acorde onoruri umilitoare pentru domnie la doi impiegaţi inferiori turci. Aceşti impiegaţi inferiori erau divan-efendi, un fel de secretar de limba turcească, de religiune mahomedană, şi baş-beşleaga, comandant plătit de ţară ca să apere judeţele, prin oamenii săi, de supărări şi jăfuiri din partea supuşilor turci. Acestor slujbaşi, de o însemnătate relativ foarte mică, Grigore D. Ghica era nevoit, cum zisei, să le dea onoruri extraordinare şi chiar umilitoare domniei. Dacă ar fi existat pe la 1824 jurnale în Bucureşti, iată ce am fi citit în ele : 262 „Ieri, în ajunul zilei ceremoniei, crainicii au publicuit pe la răspîntii cu batere de darabană, că astăzi 1 mai 1824, se va face la Curtea domnească, «obicinuită ţeremonie de buiuc-baiaram, ori de curban-haiaram, lui divan-efendi şi bâş-beşleagă». După porunca domnească, astăzi s-au închis prăvăliile, şi orăşenii, pîlcuri-pîlcuri, s-au adunat împrejurul Curţei domneşti la priveliştea meterhanelei şi a neferilor înşiruiţi de la poarta Curţei pînă la scara domnească. Caretele veliţilor (marilor) boieri curgeau gîrlă pe Podul Mogoşoaiei, cu arnăuţi în haine miliate în aur, ţinîndu-se în capra de din dos a trăsurei, sprijiniţi de canafuri de mătase, ţinînd în mîna stîngă ciubuc de iasomie, ori de cireş, împodobite cu calîfuri de mărgele şi cu tacîmuri de rotogoale de chilibar, bătute cu petre scumpe. Privea norodul căscînd gura la roţile aurite ale leagănelor, pe cînd caii de la ele stîrneau cu copitele lor nouri de praf. — Uite, asta-i careta 1 boierului Mihai Racoviţă, pe care l-a făcut vodă mare logofăt în locul lui Costache Bălăceanu. — Iacă trăsura lui Iordache Ştirbei, mare logofăt al Ţărei-de-jos. — Priviţi, vine Neculai Golescu, mare vornic al III-lea, boier de treabă ; lîngă dînsul e Nestor, ăl de ştie pe de rost toate pravilele. — Da ian vezi ce cai minunaţi la leagănul hatmanului Ştefan Bălăceanu ! Cai arăpeşti ; a dat pe ei o moşie întreagă. — La o parte, oameni buni ! strigă răspîntiaşul, învîr-tind gîrbaciul, că vine boierul vornic al politiei, Mihăiţă Filipescu. După careta lui Filipescu, careta mitropolitului Grigorie atrage băgarea de seamă a norodului. — Vezi, jupîne Stanciule, zice un măcelar către răspîntiaş, asta-i careta dăruită de m.-s. vodă părintelui mitropolit. An, cînd l-a chemat la Curte vodă, de la Căldăruşani, unde petrecea în călugărie, ca să-l facă mitropolit, a fost tras în gazdă colea, la Hanul lui Filaret (azi Teatrul Naţional) şi s-a dus pe jos la Curte. Vodă i-a dat la întoarcere careta asta bogată. 1 -In textul de bază : cartea (n. ed.). 263 Şi tot curg, tot curg caretele divaniştilor, ba unii din ci se duc calări la Curte, urmaţi de cîte un arnăut pe al doilea cal. La Curtea domnească, mitropolitul, p.-s. episcopi şi boierii veliţi iau locurile lor obicinuite în spătăria cea mare (sala tronului). La ceasurile turceşti 6 (12 europeneşti), îşi face intrarea m.-s. vodă Grigore Ghica în spătărie, însoţit de luminăţia-sa beizadea, care este spătar, şi ia loc pc tron, aşteptînd să sosească, aduşi cu alai, divan-efendi şi baş-beşleagă. De la poarta Curţei pînă la capul scării, stau rînd neferii ogeacurilor, şi de-a dreapta şi de-a stînga, cu orîn-duiala lor, şi de la capul scărei de jos pînă la uşa spătăriei, toţi satîrii şi ciohodarii în uniformele lor, apoi, spre tronul domnesc, baş-ciohodar, deli-başa, tufecci-başa, cîrc-serdarul, ghiuler-aga şi toate agalele ogeacurilor, cum şi toţi idicliii şi icioglanii, asemenea stau la rînd după orînduială, întru în-tîmpinarea sărbătoriţilor turci ; jos la scară, îl aşteaptă muhurdagi-başa (cel care pune pecetea domnească pe hrisoave), cu iamacul (ajutorul său). Ambii ţin în mîni căţii de argint în cari ard miresme. După ei, stau aşteptînd al II-lea postelnic, al II-lea portar, al III-lea postelnic, al III-lea portar şi postelniceii. Postelniceii al II-lea şi al III-lea, cum şi portarii, iau de subţiori pe divan-efendi şi pe baş-bcşleagă, şi îi urcă scara pînă la uşa spătăriei. Aci îi întîmpină d-lui marele postelnic şi d-lui marele logofăt de obiceiuri, cu orînduiala d-lor şi cu toiagele în mîni, şi le fac alai pînă înaintea m.-s. vodă Ghica. Cînd ei sosesc în faţa scaunului domnesc, m.-s. se scoală în picioare şi-i pofteşte să stea pe divan, zicîndu-le : Baiaram mubarechi } adică : baiaramul să vă fie cu sănătate. Douăsprezece fete din haremul domnesc, cu stropitori de mirezme, trecură în faţa lor şi a veliţilor, stropindu-i, apoi se dete dulceaţă şi cafea de cafcgi-başa, întîiul lui vodă şi celor doi sărbătoriţi, iar de al doilea cafegiu la veliţii boieri. Ce mai miros de ambroazie cerească se ridica în rotogoale de fum din felegenile aşezate prin zarfuri de argint şi de aur, cu măiestrie lucrate ! Şi profumul cafelei se amestecă cu al ciubucelor bogate, împărţite de primul şi al doilea ciubucciu şi răzimate pe tăviţe de argint, pe velinţele şi covoarele persieneşti, întinse de-a lungul sălei. 264 Acum, beizadea, ca spătar, dă semn la fereastră de începură trîmbiţele ; meterhaneaua cîntă, se slobod pistoale de cîte trei ori, iar tuiurile domneşti stau descoperite lîngă scaunul domnesc şi în faţa lor ard făclii de ceară albă în sfeşnice de argint. Cînd ieşiră din spătărie divan-efendi şi baş-beşleagă, m.-s. vodă îi însoţi pînă la uşa spătăriei, ca pe nişte ipo-chimene (persoane) foarte înalte (!). La scara Curţei, după obiceiul turcesc, cît se iviră la ieşire cei doi slujbaşi turci, vătaful de măcelari, cu Taie-vacă măcelarul de la scaunele lui Brâncoveanu, au înjunghiat doi berbeci în mijlocul zgomotului pistoalelor şi al meterhanelelor. Turcii au aruncat parale mărunte la norod. Neferii strigau : Işala ! Mulţimea se făcea val-vîrtej să prindă cîte o lăscaie, iar m.-s. vodă şi beizadelele priveau de la fereastră la petrecerea din curte. întreagă ziua de astăzi, 1 mai, ţinu sărbătoarea. De trei ori în zi cîntă meterhanaua, de trei ori în zi răsună văzduhul de zgomotul pistoalelor. La curban-baiaram, ceremonia o să ţină 4 zile. Aşa ceremonie halal \“ Cînd, astăzi, preîmblăm mintea noastră în faţa unor privelişti ca cea de la 1 mai 1824, ne întrebăm : cum de nu simţeau „patrioţii urcîndu-li-se de ruşine sîngele la cap" ? Doi turcaleţi, slujbaşi ai ţărei, erau sărbătoriţi de domnitor, de prelaţii bisericei şi de boierii cei mari cu umilinţa mai sus arătată ! Ce deosebire între cele ce se petreceau la Bucureşti acum 74 de ani şi între actuala stare de lucruri! BOIER BĂTUT LA SCARA DOMNEASCĂ i Era o noapte frumoasă şi caldă din luna lui mai 1825. Luna argintea turnul bisericei Dintr-o zi. în faţă cu biserica, la poarta casei lui Băjescu, stătea de vorbă acesta cu logofătul Costache şi cu Ioniţă Măinescu Craioveânu şi cu mai multe femei din vecini. Venise vorba despre întîmplările zilei. — Auzit-aţi îndrăzneală ? zice Băjescu. Nici pînă astăzi, după două luni şi mai bine de zile, aga n-a putut afla ce slugitor din Vlaşca a adus pascvelurile la casa banului Creţulescu. — Da bine, boierule Băjescu, întreabă logofătul Costache, ştii dumneata lămurit cum s-a petrecut fapta ? — Ştiu cu bună încredinţare. La 1 mai, un slugitor din Vlaşca vine la casa banului Creţulescu, care locuieşte în faţă de Curtea lui m.-s. vodă. Boierul nu e.va acasă, ci dus la biserică! Slugitorul dă în mînile vătavului o legătură cu scrisori şi apoi se face nevăzut. Banul, întors de la biserică, desface legătura şi găseşte în ea o mulţime de scrisori pecetluite cvi ceară neagră. Una din ele era pe numele lui şi se zicea în ea că banul să împartă pe celelalte la adresele lor. Era o scrisoare şi pentru m.-s. vodă, alta pentru fiul său, marele postelnic, altele către fraţii lui vodă, peste tot vreo 22 de scrisori către toţi boierii din Divan. Bătrînul ban le împărţi şi, cînd colo, ce vede ? Erau în scrisori numai pascveluri pline de vorbe urîte şi de ameninţări. Vodă adună în pripă toate scrisorile acestea, amenin-ţînd cu surghiun pe boierii cari nu le-ar da pe dată. — Şi ce se alese din toată daravera ? întreabă Ioniţă Măinescu Craioveanu. 266 — Ce să se aleagă ?... Tevatură goală... în acel moment, trece prin umbra bisericei un om legat la cap cu şal şi cu giubea lungă pe deasupra, tăinuindu-şi obrazul, ca să nu-1 cunoască. — Uite, şopteşte Nuţa către Maria clucereasa, soţia logo- fătului Grigore, vecin cu casa lui Băjescu ; uite ! Cine o ti şi ăla de se furişează pe lîngă zidul bisericei ? Şi, zor pe femei să afle cine era omul cu şal la cap legat şi cu giubea lungă deasupra hainelor. Logofătul Costache, fiul Nuţei, ţinea mult să placă clu-ceresei Maria. — Las’ pe mine, cocoană, că-i dau eu de rost, o să-l urmărez dc aproape pîn’ voi afla cine e. Şi se ia după dînsul, la mică distanţă, dar nu fără ca individul să bage de. seamă că era urmăi-it. Necunoscutul apucă, pripindu-şi pasul, cînd la stînga, tot în umbra caselor, trecu pe lîngă clopotniţa de la poarta Si. Sava, pînă ce intră în uliţa ce merge în Ţigănie ; aci l-a pierdut din vedere. „Nu se mai vede, zice în sine logofătul Costache, dar seamănă leit cu tînărul boier Bărbucică Catargiu", cu care adeseori logofătul Costache petrecuse în. chioşcul de la Ferăstrău. Costache se întoarse la grupul ce-1 aştepta la poarta lui Bajescu, cam umilit, căci nu izbutise să afle cu siguranţă cine era necunoscutul care cu atîta grije se aciuia pe sub ziduri. — Ei vezi, logofete Costache, că te-ai lăudat degeaba că eşti isciuzaş (isteţ), zice jupîneasa Maria. Şi femeile dela-olaltă rid de mutra lungă ce face logofătul Costache. — Ei, ce-o să fie, adaoge a zice Ioniţă Măinescu Craio- veanu ; o fi vreunul din boierii cari tot clocesc zaveră împotriva lui vodă. N-aţi auzit că pînă şi boierul Filip Lenş e surghiunit de vodă la monăstirea Tismana, că l-a fi aflat în viclenie pe lîngă turci, ca şi pe neguţitorul Băltăreţul ? — Ce să zici ! exclamă Băjescu ; i-a venit pofta şi cupe- pthti (neguţătorului) să mai măsoare cu baniţa galbenii vis-teriei, nu s-a săturat măsurînd milioanele lui. Numai, ştie vodă Grigorie Ghica ce face ! O să răpună el pe toţi duşmanii lui... 267 11 Necunoscutul izbutise să scape de urmărirea logofătului Costache, înfundîndu-se printr-o hudiţă întunecoasă ce din Şălari dădea spre Curtea Veche şi de aci intrase în cafeneaua de la Hanul lui Manuc-bei. La o masă, în fundul cafenelei, trăgea din narghilea un beşliu turc din ceata lui baş-beşli-aga Ahmet-bei. Lîngă el, cu felegeanul de cafea în zarf de metal ordinar a mînă, se afla Ingea Ruşciucliul. Pe dată ce acesta zări intrînd pe necunoscutul, lăsă pe masă felegeanul cu cafea şi înaintă spre dînsul. — Am fost, stăpîne, zice el cu glas ca să nu fie auzit de către nimenea altul din numeroşii clienţi ai cafenelei. Am fost, duduca e acasă, iar sărdarul Niculae, tatăl ei, e trimis de m.-'s. vodă ca mumbaşîr (executor) la adunarea şoimilor pentru Ţarigrad. „Tocmai bine", gîndi necunoscutul. — Vorbit-ai cu fata ? adaose el a întreba pe Ingea, care nu era altcineva decît arnăutul său. — M-a dat afară, ameninţîndu-mă cu bătaia slugilor... dar nu face nimica ! Ea n-a ascultat de vorba mea ; dar cum să nu asculte de graiul d-tale, boierul^ ? Am aflat numai că fata este logodită cu logofătul Costache... — Cu logofătul Costache ?'-Cu acel om de nimica, care ,adineoarea mă urmărea să vadă cine sunt ? Vino cu mine, Inge... ai tu destulă putere să iai în cîrcă pe duduca Mări-oara şi s-o duci după mine... N-avea grije, în bastonul ăsta am şiş ; te apăr eu de slugi şi de oricine ne-o sta împotrivă. — M-am gîndit la asta, stăpîne, şi iacă am arvonit cu ceva bacşiş pe beşliul Ibraim de la casa de Beilic... O să ne ajute şi n-o să ştie decît el şi noi cele petrecute. — Bine, Inge, să mergem. Ieşiră tustrei din han şi se îndreptară spre Podul Beili-cului. Un răspîntiaş, aţipind lîngă ruinele Curţii Vechi, striga cu glas de beţiv obicinuitul „te văd! te văd!“, dar puţin se interesă să ştie unde pot merge, aceşti trei oameni la ora înaintată a nopţii, fără felinar, împotriva nizamului (regulamentul), care opreşte îmblarea pe strade la o oră aşa de înaintată. 268 Luna îşi isprăvise calea sa pe cer .şi întunerecul succedase, întunerec sporit prin umbra clădirilor în stil, oriental, cari strîmtau pe de-o parte şi pe de alta strada Podu-Beili-cului. Strada era pustie. Se auzeau loviturile tocurilor celor trei indivizi lovind bîrnele podului, şi zgomotul, acesta deşteptă cînii din mahala, singurele fiinţe cari încă nu dormeau în această parte lăturalnică a Bucureştilor. III într-o înfundătură de lîngă biserica Sf. Ecaterina, la o casă mică, licărea prin fereastra despre stradă o lumînare de seu. La acea fereastră bătuse cu câteva minute înainte logofătul Costache. O tînără fată îi deschise uşa. — Ce mai bine făcuşi, dragă Costică, că venişi, că nu ştiu ce am dar simţ o grije mare la inimă, fără să-mi dau seama din ce pricină. Costache apucă amîndouă mînile tinerei fete într-ale sale şi depune o caldă sărutare pe fruntea ei. — Alungă orice grijă, Mărioară... logodnicul tău e lîngă tine ! Şi eu am avut nu ştiu ce grijă, cîteva zile de cînd te-a zărit împreună cu mine la Ferăstrău tînărul boier Băr-bucică Catargiu. Te-a găsit că eşti fată frumoasă !... „Da, şi cuminte, boierule", i-am zis eu. „Frumoasă şi cuminte adaose el a zice, căutând din ochi să te mai zărească cînd luntrea te djicea la mal âmpreună cu tatăl tău. Ei, da ce ne mai frământăm mintea cu d-alde astea ! N-ai să fii tu, cum o trece luna lui mai, cînd nu-i bine să facem nuntă, n-ai să fii nevăs- tica mea ? Ambii amorezaţi ieşiră din casă în curte, pe prispă, lîngă un nuc bătrân, ca să nu deştepte vorba lor pe bătrâna doică şi pe un argat, singurele fiinţe cari se mai aflau sub acelaşi acoperămînt. Marioara era nu numai frumoasă, dar în adevăr şi cuminte. Numai după ce Costache schimbase veriga de logodnă sub binecuvîntarea tată-său, consimţise să aibă întîlniri cu el. Dealtmintrelea şi acesta era mai de treabă decît reputa-ţiunea. Ştia lumea că el cam făcea berbăntlîcuri, ca bun prieten al tânărului Bărbucică Catargiu, âmpreună cu acesta, prin ale măhăleli ale Bucureştilor. Nu o dată, straja >spătă- ,269 riei i-a dat în primire pe amîndoi strajei lui aga, îara acesta se grăbea să le dea drumul, că doar nu degeaba era Bărbu-cică fiul paharnicului Ştefan Catargiu. Ce să-i faci ? E tînăr... hursuzlîcnl e pentru bătrîni, iar nu pentru nişte holtei ca Bărbucică şi ca prietenul său Costache, logofătul de la Departamentul de opt (Curtea de Apel). Abia se aşezaseră ambii tineri pe marginea prispei, lîngă nuc, cînd deodată aud zgomot înlăuntrul casei. Costache se repede, urmat de Mărioara. — Ajutor ! Ajutor ! Hoţii ! striga bătrîna doică Tudosia. La strigătele ei, se deşteptase din camera vecină argatul şi alergase la locul de unde porneau strigătele. Cînd ajunse acolo, logofătul Costache se izbi piept în piept cu Inge arnăutul. Cît văzu acesta pe Mărioara, face semn beşliului Ibraim s-o înşfoace în braţe. Costache se repede asupra turcului. Marioara ţipă. Necunoscutul ridica bastonul asupra lui Costache. Acesta apucă de baston, iar şişul din el rămase gol în mînile lui Bărbucică Catargiu, căci dînsul era necunoscutul urmărit de logofătul Costache. Toate acestea se petrec la slaba lumină a candelei, care arde misterioasă înaintea iconostasului. — A ! Dumneata eşti, boierule Barbu ! strigă Costache, repezindu-se din nou asupra tînărului boier şi apucînd cu voinici pumni părul negru de pe care zbură la o parte fesul şi şalul de broboadă. — Lasă-mă de păr, Costache, strigă Bărbucică, ori te ucid ! Şi, fără a mai aştepta răspunsul acestuia, împlîntă şişul în măruntaiele nenorocitului logofăt. Acesta cade inanimat, pe cînd beşliul şi arnăutul, văzînd moarte de om, se opresc îngroziţi şi dau drumul Marioarei, care, şi ea, cuprinsă de spaimă, leşină pe patul doicei. — Ce-ai făcut, boierule ! zice Inge ; moarte de om ? O să fie rău de noi şi de d-ta, că nu-i glumă cu vodă Grigore Ghica. IV A doua zi, la Curtea domnească, Nuţa, mama logofătului Costache, în genunchi, în curte, aştepta să-i primească 270 cineva jalba. Pe una din ferestre o zări pe domniţa Profira, sora lui vodă. Ea ordonă să fie adusă sărmana femeie înaintea ei, îi primi jalba şi o duse însăşi împreună cu femeia pînă la domnitor. - în ziua de 19 mai, domnitorul chemă Divanul să judece pe boierul ucigaş. Divanul rîndui cercetare la faţa locului şi constată că „pîrîtul Barbu este cel vinovat. Pentru a cărui faptă . cer-cetîndu-se pravilele s-au găsit la pravila ţării list. 81, cap. ,4, zicînd : «Cine fiind copil mic, sau nebun, sau smintit la minte, va omorî, nevinovat este», şi tot la aceeaşi carte zice : «Care, la mînie lovind, va omorî, va fi lovit cu armă, şi tăind, sau săgetînd, sau împungînd, sau împuşcînd va omorî, să se omoare». «Iar de va fi lovit cu armă şi va omorî, să se pedepsească ca un ucigaş de beţie.» Iar la pravilele împărăteşti : Cartea 60, titlul 39 : «Cel ce cu aprindere de mînie va săAarşi ucidere cu cuţit sau- alt asemenea organ, ucigaş din cuget este şi nu are nici îndreptare, nici iertăciune». Şi la sbolii în tălmăcire mai desluşit se arată chiar aşa : «Cel ce poartă armă vătămătoare şi cu aceeaşi va lovi pe altul, atunci acela făr’ de îndoială şi cu sococinţă şi cu inimă şi cu cuget spre ucidere a lovit». Iar pentru cei apăraţi de pedeapsă, tot la aceeaşi carte şi titlu : «Că cel ce este neajuns de 13 ani, şi cel ce are nebunie cu lipsire de minte, aceia, de vor face ucidere, nu se osîn-desc după pravila ucigaşilor». «Iar cel ce la vîrsta mai jos de 25 de ani va face moarte se pîrăşte la judecată.» o • • ^ • Şi îaraşi : «Cel ce a avut cuget a ucide pe cineva şi măcar să nu-1 ucidă, ci numai să-l rănească, ucigaş este, iar cel ce n-a avut cuget a ucide, măcar să-l ucidă, nu este ucigaş ; iar de a avut cineva şi gînd sau cuget să omoare sau nu, după organul ce a dat se dovedeşte». Deci, fiindcă acest vinovat, Barbu Catargiu, este la vîrsta ca de ani 20, şi măcar că după porunca pravilei se osîndeşte 271 la moarte, clar fiindcă iarăşi pravila porunceşte, zicînd chiar aşa : ' Osînda ucigaşului, de va fi de cei de cinste şi dc stare mare, este periorismos, ?d!că la un surgun şi închis acolo şi tot avutul lui să fie în pradă, iar de va li ucigaşul din cei proşti, să se supuie sub sabie şi dat hiareloi>. Drept aceea, judecata găseşte cu cale să i se facă vinovatului Barbu pedeapsă cu bătaie în privelişte, pentru a lui înfrînare şi altor asemenea spre pilda şi să se trimetă la o închisoare, ţinîndu-se în bună pază pînă îşi va veni la vîrstă, după pravilă, de 25 ani." La 25 mai 1825, domnitorul aproba sentinţa dată. Era zi de duminecă, lumea, pîlcuri, pîlcuri, de prin mahalele ţîşnind în Podul Mogoşoaiei se îndrepta înspre Curtea domnească, nu departe de Hanul lui Filaret (astăzi Teatrul Naţional). Cu greu răspîntiaşii puteau opri valurile de norod cari se îndeseau şi voiau să intre în cuprinsul Curţii domneşti, să aibă ocaziune de a privi la aplicarea pedepsei lui Bărbucică. Emoţiunea fu mare în mulţime cînd marele armaş, în-cungiurat de o ceată de armăşei aduse înaintea scării Curţii pe vinovat. Urcat pe treptele scării, marele armaş dete citirc sentinţei domneşti, în cuprinderea următoare : „Io Grigorie D. Ghica vv. etc. Din cercetarea judecăţii departamentului criminalion ce ni se arată printr-această anafora, îndestulîndu-se Domnia mea de necuviincioasa faptă a acestui Barbu Catargiu, măcar că se cuvinea a-1 osîndi după căderea şi măsura vinci lui, precum jjravila orînduieşte. Noi însă, cu a iubirei dc oameni cumpăna, uşurîndu-i osînda cea cuviincioasă, hotărîm şi poruncim d-tale, epistatule al armăşiei, ca mai întîi să se pedepsească cu bătaie în privelişte, aice, la Domncasca noastră Curte, şi apoi să-l duci la monăstirea Sărindariul, băgîndu-1 şi ţiindu-1 în lanţ, ca pe un nebun, în soroc de şase luni, că doar îşi va veni în simţire şi să plătească şi toate cheltuielile ce se vor face la căutarea rănitului cu plata doftorilor, precum şi de se va întîmplă a muri rănitul, atunci să dea numitul taleri 5000 la muma rănitului, ca să-i fie spre mîngîiere la a sa văduvie, căci rămîne lipsită de ajutorul fiu-său..." Semnat : Gr. D. Gkica-Voicvod. 272 Mulţimea zbucni în strigăte : — Trăiască m.-s. vodă ! Trăiască dreptatea lui vodă ! cînd auzi sentinţa dată. Apoi, marele cămăraş porunci să se întindă covor, ca pentru boieri — şi armăşeii, mai mult mort decît viu, aşezară pe covor pe boier... Bătaia fu scurtă, dar ruşinea lungă, nesfîrşită !... V Pe cînd la Curtea domnească Bărbucică era pedepsit, în casa logofătului Costache iacă ce se petrecea. Nefericitul tînăr zăcea întins pe patul suferinţilor, iar la căpătîiul lui plîngea maica sa Nuţa. Deodată, se deschide uşa şi intră în cameră o frumoasă şi bogat îmbrăcată jupîniţă. Era însăşi domniţa Profira Ghica, sora lui vodă. Ea aducea pe lîngă dînsa pe Mărioara... — Mîna d-tale, logofete Costache, îi zice domniţa. Şi luîndu-i-o, la mirarea Nuţei, apropie de ea mîna Mărioarei. — Fiţi uniţi... Biserica va sfinţi unirea voastră, copii sărmani !... Cît vei fi în picioare, logofete Costache, te voi cununa eu... Apoi, dete Nuţei o pungă de arnici roză cu mai mulţi icosari de aur... — Dreptate a făcut m.-s. vodă ; căsnicie trainică şi fericită vom face cu ajutorul lui Dumnezeu. Costache şi Mărioara sărutară mîna domniţei Profira Ghica. Nuţa o însoţi pînă la poarta casei, podidind-o lacrimile : — Dumnezeu să te răsplătească cu bine, mărită domniţă, zise ea, sărutînd mîna frumoasei sorori a lui vodă, care se urcă în o căleaşcă mîndră, cu doi arnăuţi la coada trăsurei. PRIMA BAIE IN BUCUREŞTI în luna aprilie 1900 s-au împlinit 75 ani de la instalarea în Bucureşti a primului local de baie mai sistematica. Pînă atunci, Bucureştii n-avură decît băi turceşti, adecă prin aer cald. Se ştie atît de puţin istoria evoluţiunei noastre culturale în toate direcţiunile, că am pune prinsoare cît de grea că nu se vor găsi trei bătrîni în Bucureşti cari să ne spună, din propria lor amintire, cele ce ne propunem să povestim aci, după documente. în martie 1825, Divanul domnesc al lui Gr. D. Ghica-vodă e poruncit de domnitor să cerceteze o petiţiune prezintată de francezul Lagarde. Acesta cerea voie de a deschide un stabiliment de băi, cu un privilegiu de 20 de ani. Cine n-ar rîde astăzi primind o asemenea cerere de privilegiu pentru a stabili o baie publică ? La 1825, lucrul se păru extraordinar pînă într-atîta încît domnitorul institui o comisiune de doctori cari să cerceteze dacă e nevoie de o asemenea baie în Bucureşti, deoarece pentru curăţirea oamenilor de murdalîc sunt celelalte băi turceşti. Comisiunea e compusă din doctorii Filitis şi Arsaki, după recomandarea Divanului domnesc. Ei sunt însărcinaţi să cerceteze de sunt asemenea băi, propuse de Lagarde, folositoare la sănătatea omenirei. Cei doi d[octo]ri raportează Divanului, la 2 aprilie 1825, că au cercetat propunerile lui Lagarde „şi au luat pliroforie (informaţie) că acest fel de băi sunt trebuincioase şi folositoare la multe boale, mai ales că mulţi din bolnavi, avînd trebuinţă de acest fel de băi şi neavînd mijloc a le face în casele lor, pot să se înlesnească cu urmarea aceasta". 274 Divanul domnesc, la 8 aprilie, intră cu raport la domnitor şi propune să se acorde lui Lagarde privilegiul aşezărei în Bucureşti a unor băi, într-un local special, cu următoarele condiţiuni : 1) Stabilimentul va posede 10 camere de băi în buna stare, „cu uşi şi ferestre bune, cu pălimarul lor şi cu cîte un pat de scînduri pentru odihnă, cu o mescioară şi cu o oglindă cu cele trebuincioase pentru gătire şi cu două jgheaburi, cari jgheaburi au să se păstreze curate şi adese se vor schimba". 2) Doritorii de baie să afle „după gust, apă caldă sau rece, prin şurupuri". 3) „Orice fel de frumos mirositoare băi poate porunci cineva şi a se face în căzi, după cum se vor orîndui de doctori." 4) întreprinzăttorul acestui stabiliment, Lagarde, dobîn-deşte monopol de 10 ani în loc de 20 cît cerea, în care timp „să nu mai fie volnici alţii a mai deschide aici în politie 1 acest fel de băi". Această anaforă către vodă e semnată de marele postelnic Mihalache Ghica şi boierii Iordache Golescu, Scarlat Grădişteanu, D. Bibescu, vestitul legist Nestor, mare logofăt, Ion Fălcoianu şi Şt. Bălăceanu. Domnitorul dă lui Lagarde hrisov întocmai. Acest hrisov stîrneşte în Bucureşti, mai apoi, în octombrie, o mare agitaţiune între proprietarii de vechi băi orientale. Cu mare jalbă în proţap pleacă kir Stanciu, arendaşul băei de lîngă casa Beilicului, adecă casa unde se găzduiau musafirii turci, din strada actuală Şerban-Vodă, însoţit de toţi frecătorii băiaşi şi de două babe cari făceau aceeaşi meserie pentru cocoane, spre Curtea domnească. Lumea se ia după dînşii, ah l>. ;10; U-i BrcUl;i;>< i i-:r>m?R.\ j.ihrar/ki suez-xt; a i 1H1HJ V. A, URECHIA CUM. HRA ODINHOAR I Of) >HJfc *:)& KUCUKliSCI INSUTUIVL t)f- AKVK ClfAHU: ş( r./>: itk.x ,,-MIXKk‘VA- .SOClKl.VfK ANONIMA. 80. STRADA ISVOR, 80 1901 Foaia de titlu a volumului Cum era odinc-oară, 1901. \'oLXJ't 111 i v»<.r\ VI QviVLV 1 4- IPa-RVL K.ST1TVTVL'' Rt\' rir BVCVKîCSCl • , J Coperta volumului Cttvi era oduicoctră. Gravura, dc V.Rola-Piclcarsfci, 1901. \ . \ . > f < : 111. i ,ii lihnim .nu 'I'- v i.i i ,i, fot. 1 .'ii iii' -1 ii! ' I'- ■-i.un j ;il Iiiii ■ i .i li.i I l.i lî'iliii A. .'kIi-iii i>-i). Nu răspunsei nimica, şi cînd focul fu aprins bine, eu, cu pricină ca să mai adun ceva vreascuri din codru, mă depărtai, gîndind că mai bine şade unei fete să doarmă mai departe, colo, în vrun tufiş. De mai multe ori, în tăcerea adîncă a nopţei, auzii pe... nea Gheorghe chemîndu-mă cu glas încetinel, iar eu, din tufişul unde mă aciuisem, dacă văzui că focul arde, nu răspunsei, că pricepeam bine că numai aşa. fără de nevoie, ma chema. De la o vreme adormii. Cît oi fi aţipit nu ştiu, dar deodată simt căldura a două buze lipindu-se de obrajii mei... Sar drept în picioare, desfăcînd? o mînă care îmbla să se încolăcească pe după grumazii mei. Era boierul, care, la lumina sclipitoare a stelelor, dăduse de culcuşul meu. — Lasă-mă, boierule !... Şi mă răpezii lîngă coliba sihastrului. El nu cuteză să mă urmeze acolo. Pînă ce se lumină de ziuă, tot mă frămîntam apoi cu gîndul: mai duce-mă-voi mai departe cu boierul, ori să-l părăsesc în voia Domnului ? Ca la un duhovnic să-ţi spun drept că, printre gîndurile astea, tot zvîcnea neştiutoare de viitor inima şi, dacă închideam ochii, mi se arăta în vedenie chipul lui... nea Gheorghe, tînăr şi frumos, cum nu era nici un flăcău din Teşila. Şi îmi ziceam îndată : d-apoi fireşte nu pot părăsi pe boier pînă ce nu-1 voi trece de pajurele nemţeşti... Aşa vrea taica... Ce ? nu care cumva o glumă de flăcău e în stare să te abată din calea cinstei ? Şi m-am hotărît, lesne, prea lesne, să duc mai departe, a doua zi, pe... nea Gheorghe, după porunca tatei. Alai tăcută^ decît în ajun ne fu calea... Boierului, şi lui, parcă îi era silă de ceea ce făcuse. Mergea acum el înainte şi eu pe urmă şi îi ziceam din cînd în cînd : la dreapta ori la stînga. Şi cînd aşa îl povă-ţuiam, el întorcea ochii spre mine, iar eu plecam pe ai mei spre pămînt. Trecurăm aşa de Vîrful-cu-Dor, o tulirăm la vale spre Ialomiţa, fără a întîlni ţipenie de om, că ciobanii cu oile, ce se urcaseră la munte la începutul verei, erau acum trecuţi pe Gepi şi Omul. îmblam numai noi doi, în pustietatea munţilor, noi doi, ieri încă neştiind unul de altul, astăzi eu cău- rînd să ajut la scăparea de la moarte a unui tînăr boier, dar simţind că mîntuirea lui poate fi peirea mea. De zeci de ori urcasem şi tulisem cu taica Bucegii. El haulea mînînd şirul de cai încărcaţi cu scînduri de la feres-traiele din Valea Ialomiţei, eu ziceam o doină de răsuna munţii. Acum tăceam, dar, oh ! nu tăcea inima în mine : iubeam pe necunoscutul de ieri... Năprasnică-i dragostea !... Aci mama bătrînă se opri ; vocea ei slăbi şi rămase dusă pe gînduri şi cu ochii înfipţi pe vîrful Bucegilor. — Ş-apoi, mai departe ? întrebai eu. — Mai departe ? Am dus pe... nea Gheorghe pînă dincolo de pajurele nemţeşti... Nea Gheorghe mă iubea... el mi-a jurat că mă ia de soţie... Şi am urmat lui... nea Gheorghe... Am uitat de taica, de biata mamă, de căsuţa noastră de la Teşila... Dusu-m-am unde ,s-a dus nea Gheorghe şi anii mi se părură luni şi ]unile zile... Rămas-am cu el, fericită şi iubită şi uitînd pe toţi ai mei... Şi nu-mi păsa că negu-ţătoresele de la Braşov nu-mi dădeau bună ziua, fără de a auzi şoptind între ele : „asta trăieşte nemăritată cu boierul din Bucureşti". Nemăritată ? Da, el se jurase că, odată întors la Bucureşti, mă ia şi drept la preasfinţitul mitropolit mă duce, să ne cununăm. Dar iacă într-o zi, Gheorghe al meu primi o carte domnească din Bucureşti... Pasămite, muscalii se trăsese clin ţară. Pe scaunul domnesc era iar domn pămîntean, şi „nea Gheorghe" era rudă cu vodă cel nou, care-1 chema în ţară. M-am bucurat că o să fie fericit, dar m-am mîhnit cînd plecă, deşi-mi zise : „Mărioară, să ştii că pe loc ce voi ajunge la Bucureşti, trâmit după tine să mi te aducă". Aci iar conteni de a grăi Maria Tărăboanţă şi şterse o lacrimă mare care năvăli în ochii săi.., — Ei şi ?... — Şi am aşteptat o lună, două, un an, doi... şi din Bucureşti nu mai veni nimeni de la... nea Gheorghe al meu, şi eu n-aveam cu ce să-mi ţin zilele, de am ajuns să muncesc la cetate în Braşov, cărînd petre cu tărăboanţa, şi de atunci mi-a rămas numele Mama Tărăboanţă... Văzui că nu mai este nădejde de veste bună de la Bucureşti, că la toate cărţile ce rugam pe părintele Filotei de la biserica din Schei să mi le scrie, de le trimeteam lui nea Gheorghe, nici un răspuns nu-mi mai veni... 298 Ba-mi veni intr-o zi o veste, care auzind-o am căzut ca moartă la pămînt. Cînd m-am deşteptat, eram sărită din minţi şi nebună ; am îmbiat apoi cinci ani în neştire, rătăcind prin Bucegi şi trăind din mila creştinilor. — Sărmana Mărioară !... Dar ce veste te-a izbit aşa ? — Mărioara ? A murit Mărioara... Eu sunt baba Tără-boanţă... Ce veste ? Bietul taica fusese aruncat în ocnă, că s-au aflat de muscali că el făcuse scăpat pe boieru... Acolo, în ocnele de la Slănic i-au rămas oasele, iar sărmana mea mamă, Săftica, a murit nebună de durerea morţei taichii, şi-i mai veni tocmai în acele zile şi de la Braşov veste că eu sunt muiere necinstită. Sărmanul taica ! Sărmana mama ! Plînsul zbucni din peptul bietei bătrîne. — M-am înzdrăvenit cu rugăciunile sihastrului de la Şf. Ana. M-am întors la Teşila. Căsuţa risipită ; toţi ai mei în morminte făr’ de cruci, făr’ de miresme de tămîieri... Numai Ursul, cînele cu care mă hîrjoneam cînd eram copilă, mai trăia, hrănit de bunii vecini, dar neumit de la casa noastră pustie... Ursul singur mă cunoscu, mă întîmpină gudurîndu-se. Părintele Luchian de la biserică mă primi la el cîteva zile : preoteasa, suflet bun, îmi adună cu discul de la creştini cu ce să-mi dreagă casa şi să-mi cumpere o văcuţă... De atunci, cu Plăvana şi cu urmaşele Plăvanei mi-am ţinut amărîtele zile... Şi iacă de ce baba Tărăboanţă e fermecătoare ! Ei, dar destulă vorbă de clacă... Mă iartă, domnişorule. Uite, mai am în doniţă niţel lapte, de vreo 10 parale, nu pofteşti să ţi-1 dau ? I-am dat un ban de aur. — O să-l pun bine, de comind, banul ce-mi dedeşi. Cînd oi muri pe colţ de munte, o fi cu ce să mă aducă în vale ciobanii, cu spetele, şi să plătească la monăstire pentru po-gribania babei Tărăboanţă... Cu banul de la d-ta m-or îngropa ca pe o creştină, iar nu ca pe o fermecătoare. — Da un lucru nu mi-ai spus, mamă bătrînă. Cum se numea la Bucureşti... nea Gheorghe ? — Numele lui ?... îl ştie mormîntul de la Sf. Sava... Numele lui ? Zi-i boier şi pace ! — Adevărat, mamă Mario ; să-i zic : boier ! CARTE DE BUN TRAI Pe vremea aceea nu se ştia de emolumente, onorariu, re-muneraţiune, retribuţiune, apuntamente, atîtea cuvinte sub care noi, ceşti de faţă, deghizăm leafa... Ni'ci chiar de diurnă, de indemnizare, de misiune pe vremea aceea nu dăduseră bieţii slujbaşi şi favoriţi ai Divanurilor domneşti ; nu se foloseau decît din ceva havaeturi legiuite şi mai multe chicu-şuri1, ciupituri şi jăcmănii... Dar havaeturile, adică veniturile alipite de fiecare funcţiune prin nizamuri, adică legiuiri, le împărţea funcţionarul mai mic cu căpeteniile lui, aşa că, dacă nu avea el minte mai ascuţită ca să şi le înmulţească pe cale nelegiuită, o ducea greu de tot şi, ca poliţaiul lui Caragiali, ar fi putut striga : „Familie grea, şapte copii şi remuneraţiune mică după buget \“ Şi nici n-avea nevoie funcţionarul, de la Regulament încoace, să justifice jăcmăniile şi chicuşurile lui, ca poliţaiul constituţional din Scrisoarea perdută, pe numărul copiilor, căci mai adese, la cărţi, la stos, dădea într-o oră tot cîştigul unei luni... Este legendar tipul unui agă, de sub Regulament, din Iaşi. El era boier de neam din cei pogorîţi cu hîrzobul din cer. Cum putea un aşa vel-agă să-şi mărginească trebuinţele după coprinsul suljbei ? în ziua chiar cînd popa Macovei făcea feştanie de zi întîi în casa boierului aga şi stropea cu agheasmă nevasta, copiii, turma de slugi şi telegarii, de obicei boierul aga nu mai găsea para chioară în punga din leafa primită la sfîrşitul lunei din urmă... 1 Moldovenism : picuşuri, venit aleatoriu. 300 Dar gura cere ; dar ighemoniconul porunceşte... şi unde pui că trebuie boierul aga să nu lipsească seara de la partida de cărţi a boierului vornic, ori a boierului logofăt ? Ei, ce te faci, boierule ? Pe vremile noastre constituţionale (şi zi că nu-i progres !), un biet prefect de oraş ori de judeţ, la zi de ananghie mai are la îndemînă, peste leafă, şi cîte vreun nenorocit paragraf al siguranţei publice, în care omul să-şi întărească puterile pentru a prinde pe hoţii vajnici ?... Ce fel de administraţie şi de politică, externă ar mai putea face constituţionalii noştri, de n-ar avea paragrafuri ca acel al siguranţei publice şi al fondurilor secrete ? Sub Regulamentul Organic, aga al nostru nu se înfrupta de la aşa paragrafuri. Noroc că Regulamentul îi lăsase judecarea pricinelor mici orăşeneşti, din care cu meşteşug minunat îşi scotea aga havaeturi reglementare bunicele... Nu-i vorbă, ţiganul bucătar se ducea dimineaţa cu coşul la piaţă şi cocoana îi dădea un sorocovâţ1, iar coşul la întoarcere era plin de marfă, de valoare înzecită, că doară ştiau măcelarii, brutarii şi precupeţii de frica iamei2 ce putea face vel-aga, ori pentru că jimbla are lipsă atîtea dramuri, ori pentru că carnea nu e bună, ori pentru că precupeţii n-au voie dimineaţa să cumpere de la ţărani... Şi peste zi nu lipseau havaeturile. Se băteau doi beţivi... intervenea poliţia şi-i scutura pe amîndoi de banii din pungă. O slugă fura bani ori giuvaere de la stăpînul său ? Sluga era închisă la gros, iar banii şi giuvaerele în sipetul boierului aga. Cădeau vite de pripas pe uliţe şi-n mahalale ? Ce mai purcei fripţi şi rumeniţi, cu coada bîrligată şi pătrunjelul în bot, pe masa boierilor slujbaşi, ce cai noi la saca, ce juncani de înmulţit cireada de la moşie !... Dar nu în toate zilele plouă cu cîrnaţi, nici nu e în toate zilele lăsatul secului, ori zi de Crăciun şi de Paşti, ca să se tîrnuiască de păr creştinii şi să aibă nevoie de judecata lui aga, şi mahalagiii îşi ţin de aproape vitele să nu cază de pripas, iar boierul aga are nevoie în toate zilele de pungă plină. 1 Sfanţ. 2 Se arunca pe. uliţă marfa, se făcea iama. 301 ■k într-o seară, boierul aga al capitalei Moldovei perduse la cărţi tot ce avuse în bani, şi mai jucase şi pe veresie. A doua zi tîrziu, se scoală mahmur, slujnica îi aduce ligheanul de alamă galben, ţinînd pe umăr prosopul împodobit cu bibiluri, într-o mînă calîpul de săpun turcesc şi într-alta ibricul. Acesta era lavaboul boieresc de acum 60 ani. Boierul se spală, gîlgîie lung apa menită a-i răcori gîtlejul, apoi, înaintea iconostasului unde arde neîntrerupt candelă de argint, îşi face rugăciunea de dimineaţă, însoţită de cruci lungi, apoi bate în palme, şi feciorul îi aduce ciubucul de iasomie cu calîf de mărgele şi eu tacîm de chihlibar, cu cărbune mare aprins în luleaua largă, roşie, sub care aşează o tăviţă, pe cînd pe altă tavă fumegă cafeaua de Moca, în feligean cizelat de meşteri argintari români de la Salonic. Tologit alene pe divan, lîngă fereastră, vel-aga fumează fără să învingă mahmuria, întreţinută de conştiinţa pungei celei pustii. Trece pe rînd cu gîndul toate mijloacele prin care altă dată şi-a împlut punga, şi-şi dă seamă de neputinţa în care acum se află de a mai scoate apă din peatră seacă, cînd iată intră cioara de bucătar : — Sărut mîna, cocoane, mi-o poruncit cocoana să cer la boierul un irmilic1 pentru tîrguială, că-i cam tîrziu şi n-am pus nimica la foc. — Ieşi afară, ţigane ! strigă boierul răsucind în aer ciubucul, gata de a lovi cu el pe baragladina. Şi iar, morăcănos şi răsunînd nervos boabele unei pă-rechi de mătănii de chihlibar, vel-aga se întreabă în mintea sa : de unde bani pentru coşniţă şi pentru cărţi pe deseară ? Deodată bate în palme, şi slujitorul de la perdea 2 intră şi stă smirna lîngă uşă. — Venit-au comisarii la blagopoloşnie ? zice vel-aga. — Venit, cocoane, răspunde panţirul. După porunca agăi, slujitorul pofti pre cei cinci comisari ai Iaşilor, în fruntea cărora era comisarul de la Quartalul I, vestitul Urzică. 1 Icosarul la Moldova valora 14 lei. 2 Anticameră. La uşa boierească era perdea de materie cu cîl;i ori lînă împlută. 302 Pe rînd, fiecare din comisari dete raportul său, dar blagopoloşnia1 nu împlea deloc punga boierului aga. — Ce ? Numai blagopoloşnie ? Nici vite de pripas, nici ceva hoţi prinşi, nici măcar taxă de bilete de morţi din cursul nopţei ? pare a întreba din ochi vel-aga. Comisarii se retrag după împlinirea datoriei, iar boierul continuă morăcănos a desfira mătăniile, privind prin fereastră la mişcarea din stradă. — Sărut mîna, cocoane, zice îţîindu-se la uşă din nou bucătarul, ceasurile sunt 10 şi la foc n-am nimica... — Ieşi afară, balaure, strigă din nou vel-aga. ' Deodată, boierul vede pe fereastră cum în dreptul porţii curţei sale doi oameni se îmbrăţişau cu dragoste. Nici una, nici două, îi trece prin minte boierului un gînd, şi, bătînd în palme, porunceşte slujitorului să aducă în casă pre cei doi oameni care se îmbrăţoşau la poartă. Peste o clipă, cei doi neguţătoraşi (căci erau neguţători, cum se vedea după pantalonii creţi de postav albastru şi scurteicile de cutnie ce le acoperea corpul) erau aduşi în camera boierului. Bieţii oameni tremurau de frică, că nu degeaba e dus cineva de slujitori la boierul aga. — Vă îmbrăţişaţi voi la poarta mea ? zice boierul. De ce, mă rog, vă îmbrăţişaţi ? — Păi, să trăiţi, cucoane, suntem prieteni şi trăim bine între noi, zice unul dintre neguţători. — Prea bine faceţi, adăogă cu un zîmbet vel-aga, şi în-torcîndu-se către slujitor : — Du-te cu oamenii ăştia la logofătul dejurnă şi spune-i că-i poruncesc să facă pentru fiecare din ei cîte o carte de bim trai, cu pecetia poliţiei. Aveţi să plătiţi fiecare pentru cartea aceasta cîte un irmilic. Aide curînd, doi irmilici, şi mergeţi de vă luaţi cartea de bun trai. — Păi, cocoane... — Ce ? Mai crîcniţi ? Vă îmbrăţişaţi la poarta mea şi n-aveţi la mînă carte de posvolenie 2 pentru bun trai ? strigă încruntîndu-şi sprîncenele boierul aga. Deznodară neguţătorii pungile de pele, că n-aveau încotro, şi numărară în gologani şi firfirici fiecare cîte 14 lei, 1 Raportul comisarilor de buna-pace. 2 învoire. 303 un irmilic, după care se duseră cu servitorul la logofătul dejurnă să-şi primească aşa-zisa carte de bun trai, pe cînd boierul aga, dînd bucătarului parale de tîrguială, zicea în sine : „Havaet nou : carte de bun trai! Şi să zici că încă nu sunt decît agă, şi nu vel-vistiernic, cînd ştiu născoci asemenea dare nouă !“ REMINISCENŢE CONTIMPURANE OAMENI ŞI FAPTE DIN TRECUTUL DE IERI P1TEŞTEN11 TUNŞ1 — Adiotant, să se cheme îndată un bărbier şi să-l pui să tundă părul poliţaiului de Piteşti, zice Alexandru-vodă Ghica. — Ascult, maria-ta ! Poliţaiul de Piteşti, care nu era altul decît C. A. Rosetti, cutezase să se prezinte la domnitor, chip în uniformă, cu lampas roşu la pantaloni, cu mundir de asemenea, cu gulerul ţanţoş pe sub fălci, cu sabie atîrnată de coapsă, dar pe cap cu o claie de plete, căzînd în valuri creţe pe umere, şi cam certate între ele, de semăna cam mult a nu prea ades mîngăiate de peptene. — Cum ? îi zice vodă Ghica, nu cunoşti nizamul ? Umbli cu plete de popă ? Ce fel de slujbaş eşti ? — Dar, măria-ta, ce are a face slujba cu pletele omului ? Degeaba protestă C. A. Rosetti. Sosi bărbier-başa şi, în camera adjutanţilor, spre cel mai mare haz al lor, foarfecele scîrţîitoare ale Figaroului domnesc doborîră, cu nemilostivire, bunătate de plete creţe după capul celui ce cîntase : De ce nu sunt dumbrava Ce seara, pe racoarc... Era răcorit la cap poliţaiul-poet. — Aşa ţi-e treaba ? mormăi între dinţi C. A. Rosetti. Mormăi cît pofti, dar mai plăti şi neaşteptat straf lui bărbier-başa, doi sfanţi, pentru că-şi bătuse joc de capul lui. 307 * Trei zile după aceea, la toate răspîntiile Piteştilor bătea zgomotos dărăbana... Pe vremea aceea, cîrmuirea, ca să grăiască norodului, întindea zdravăn cîte o bucată de pele de măgar la amîndouă capetele unei vesce, şi dăi cu două beţe : dur, dur, dur !... Cheltuiala mică, dar zgomotul dărăbanei destul de mare ca să scoaţă de prin casele lor pe mahalagii şi să se adune la răs-pîntia uliţei, să asculte graiul cinstitei cîrmuiri... Astăzi, ■cîrmuirea are aşa-zisele reptile, a cărora menagerie se întreţine cu sume simandicoase din paragraful fondurilor secrete. Reptilele bine hrănite fac astăzi slujba vechei dără-bane. Ele scot, după poruncă, limbă veninoasă şi fluieră, ca şarpele, cîntecul şi descîntecul ce-i cere alma mater cîrmuirea. Bum, bum, bum, barabumbum ! Urlă Piteştii şi cînii din mahalale de bătaia a vro cinci darabangii, adunaţi de poliţaiul C. A. Rosetti, de la tahtid isprăvniciei, de la starostea de neguţători, de la breasla slujitorilor şi de la roata pojarnicilor. — Ce este ? Ce mai este ? se întrebau, alergînd curioşi la răspîntii, bărbaţi, femei şi copii. Pînă ce să se adune lumea, storoşul poliţienesc, care însoţea pe darabangiu, mai uda cele măsele şi-şi mai dregea glasul cu o sangeacă de ţuică în cîrciuma ori băcănia din colţ. Lumea mereu se făcea roată în jurul darabangiului... Storoşul ori ceauşul venea şi el... Iată-1 lîngă darabangiu... E omul ăla cu vipuşcă desco-lorată la pantalonii băgaţi în carîmbii cizmelor, scîlciate şi înnoroiate pînă mai sus de glezne, cu un mundir a căruia coloare cu greu ar fi putut-o determina chiar vestitul arheolog al timpului maior Papazolu, şi pe cap cu o şapcă de formă rusească, al căreia cozoroc murdar şi plesnit îşi aducea şi el aminte de ziua, vai ! îndepărtată, cînd mundiru] împodobi pentru prima dată umerii slujbaşului... Rezimat pe teaca săbiei, murdară ca şi cizmele, sabie legată de brîu cu o curea jupuită şi încreţită ca un sfîrc de slănină pîrlit de jăratec, omul poliţiei scoate în sfîrşit din sîn o hîrtie şi îşi ridică mustăţile făcute streaşină adineaore pe oala cu vin şi după cari, ca şi după o streaşină, mai picura încă sîngele lui H[risto]s, purpuriu la lumina soarelui. 308 Urechile lumei adunată se ciulesc spre omul cu hîrtia, care citeşte pe nerăsuflate şi pe acelaşi ton următoarele : „Se aduce la cunoştinţa obştei orăşenilor piteşteni că d. Poliţai al oraşului are a le împărtăşi poimîne, duminecă, o plăcută hotărîre a Măriei-Sale Domnitorului. Aşadar şi prin urmare, sunteţi poftiţi a veni la arătata zi la tahtul poliţiei, spre a afla plăcuta ştire." * Nu pot să vă descriu nerăbdarea nu numai a babelor din mahalale, dar chiar şi a celor simandicoşi cetăţeni, de a afla vestea de la Bucureşti. Cei mai îndrăzneţi merseră chiar şi la boierul ispravnic, ca doar de la el vor afla mai înainte acea veste, dar spre marea lor părere de rău, ispravnicul lipsea din oraş şi nu avea să vie decît mai tîrziu, de ziua duminecei. în sfîrşit sosi şi ziua cea cu nerăbdare aşteptată. Care mai de care se întrecea să fie mai întîi sosit la tahtul poliţiei. în acea zi, des-de-dimineaţă, C. A. Rosetti aşezase în cancelarie, de fiecare scaun de paie, spart şi şchiop, cîte un bărbier înarmat cu foarfeci. Adusese pe lîngă bărbierii din Piteşti şi pre vreo cîţiva din Curtea-de-Argeş. Se întrecea care de care sa străbată mai întîi la cuconul Costache poliţaiul. Procesiunea începu a intra în presudsfie, adică în cabinetul d-lui poliţai. Intra unul cîte unul la rînd. Cel intrat: Ei ? Ce veste, boierule ? C. A. Rosetti înainta spre cel intrat, îi examina capul spre marea mirare a aceluia : — O să vezi, prietene. Cum r Nu cunoşti nizamul domnesc ? Imbli cu plete de popă ? Ce fel de -tîrgoveţ eşti ? Şi, luîndu-1 de mînă, îl băga în camera de cancelarie ele alăturea strigînd : — Tundeţi-1 pe dumnealui. — Dar, boierule poliţai, eu nu vreau... — Uite, frate, parcă eu am vrut ? Ba încă am dat şi doi sfanţi straf bărbierului, pe cînd d-ta o să fii tuns era-tis... Uite, cap de creştin este capul meu ?... bunătate de plete creţe ! Doi scriitori îmflau la nevoie pe tîrgoveţ şi, înfundîndu-i părţile cunoscute în spărtura unui scaun, un bărbier îi aplica 309 nizamul domnesc, apoi tuns boboc îl scotea pe din dosul poliţiei, ca să nu prinză de veste cei ce îşi aşteptau cu nerăbdare rîndul de a afla secretul de la vodă. De dimineaţă pînă la toacă, scîrţa, scîrţa, foarfecile bărbierilor tunseră la capete de piteşteni, pînă se lăţi vestea în oraş... Cei mai colţaţi din tunşii lui Rosetti plecară chiar pe nepregătite în căruţi de poşte la Bucureşti, să-şi arăte capetele batjocurite la domnie şi să ceară răzbunare. C. A. Rosetti în aceeaşi zi băgă vreo zece oca de păr tuns într-un coş de perină şi pecetluindu-1 cu pecetia poliţiei îl trămise şi el cu căruţă de olac la Bucureşti, alăturat pre lîngă un doclad, adică referat către marele vornic dinlăuntru, zicînd că „pre cît s-au putut proftaxi de împrejurări, astăzi duminică, s-au adus la împlinire porunca M.-S. lui Vodă, de a se tunde omenirea din Piteşti, după pilda făcută cu capul meu“. Numai, legenda mai spune că marele vornic din Bucureşti, înapoind perina cu părul piteştenilor, scrise poliţaiului C. A. Rosetti că acum m.-s. vodă nu se mulţămeşte că l-au tuns, ci i-au dat poruncă să-l şi radă cu straşnic perdaf din slujba poliţienească. CUM AM FĂCUT CUNOŞTINŢĂ CU M. KOGĂLNICEANU Cînd e vorba de a serba jubileul de 25 de ani ai Convorbirilor, cred că este foarte nemerit să povestesc nouălor ge-neraţiuni de cititori ai revistei cîte ceva despre oameni şi lucruri, ori fapte din timpul care l-aş putea numi ajunul naşterii, în Iaşi, a 77oii direcţiuni a Convorbirilor. In vîrful munţilor cărunţi zgomotează mai înteţit vîn-tul ; pe culmea cu zăpezi a vieţei graiul se înteţeşte şi el : bătrînii sunt guralii, dacă nu totdeauna şi sfătoşi. Apoi, că sunt bătrîn mi-o spune nu numai plăcerea ce simţ de a scormoni în teancurile uitate ale amintirilor trecutului, dar şi droaia mereu spornică şi neiezită de tineri, cari — nenorociţii — zoresc a da busta după noi bătrînii, doar vor sosi şi ei în vîrful dealului ! O să ajungeţi, băieţi, o să ajungeţi... ba încă prea iute... Cînd eram ca voi şi eu trăgeam cît puteam puful de la bărbie, doar s-o face mai mare şi o semăna a barbă... Acum însă, ce război n-a stîrnit în sufletul meu, mai dăunăzi, la Roma, un gazetar italian, care, făcîndu-mi onoarea să-mi laude o cuvîntare a mea pentru pace, m-a numit Jl vecchio'1, bătrînul ! Dar a mai zis şi „il bel vecchio". Mă jucam, în tinereţe, cu fetele, la pensionatul d-nei Joye, în Iaşi, unde dam cu multă smerenie lecţiuni pe 2 galbeni pe lună — mă jucam un joc cu gajuri, în care se spunea la urechea fiecărui jucător un adevăr şi o minciună. Jurnalistul din Roma le-a pus în vileag pe amîndouă în „bel vecchio"... Frumos ? — minciună ; dar vecchio, vai ! cu adevărat ! Apoi, ca de la un vecchio, ascultaţi cîteva poveşti, şi nu de pe vremea matracucai, ci din zilele mai dincoace. 311 ★ O să vă spun mai întîi cum am făcut cunoştinţă, între anii 1850—1860, cu cei mai mari bărbaţi ai Moldovei. Şi mai întîi cu domnitorul Gregorie Ghica. Un băietan de 16 ani, sărac lipit pămîntului, să facă cunoştinţă cu vodă ? Iacă lucru ce, cu deprinderile şi cu etichetele oficiale moderne, nu poţi lesne pricepe. * Se urcase domnitorul de puţine luni pe tronul ţărei. Curtea era aşezată în nişte case mari, cu două caturi, înşirate drept la stradă, în vale de Curtea Veche domnească, în Chiristigie, acolo unde astăzi se află gimnaziul „Alexandru cel Bun“. Eu, după desfiinţarea şcoalelor, sub Mihai Sturdza, intrasem ca practicant în cancelaria Departamentului dinlăuntru. Scriam toată ziua la porunci către eforiile din ţară (eram la masa cu acest atribut). Ce bucuros eram cînd, la fiecare poruncă copiată, ajungeam la vorbele : „Ministru dinlăuntru şi cavaler". Cu aceste vorbe se termina munca mea, şi după ele avea să semneze boierul ministru. Casă bună nu prea duceam cu banul Kirica, unul din şefii mei, carele nu se împăca deloc cu scrisoarea mea de şcoală, el care ştia să clădească cu măiestrie neîntrecută slovele din cuvinte în cîte două şi trei caturi. Supăram pe şeful meu nu numai cu scrisoarea mea, dar şi cu obiceiul ce aveam de a ceti, în cancelarie, cărţi aduse prin buzunare. — Ori lasă cartea, băiete, şi te apucă de slujbă — Slujba-i slujbă ; Drujba-i drujbă, ori ţine-te de carte şi te du Ia şcoală... Mi s-a părut că drept grăise banul Kirica. Dar unde şcoală ? Cînd începu noua domnie a lui Gr. Ghica, într-o bună dimineaţă, îmi văcsuiesc bine de tot cizmele, ung cu cerneală o găurică prin care făcea iţii călţunul alb ; îmi periu bine 312 surtucaşul... Mi s-a părut, în oglindă privindu-mă, că eram vrednic să dau vizită chiar şi la un împărat... Ajuns în strada Cherestegiei, ori a Podului Roş, dau înulte tîrcoale pe din faţa Curţii lui Gregorie Ghica, ba în sus, ba în jos... Nu cutezam să intru sub gangul pe unde trăgeau, la scară, minunate carete boiereşti. De la o vreme mi se urăşte cu tîrcoalele, îmi fac o sfîntă cruce plină de credinţă, cum mă învăţase mama în zilele ei amărîte, şi mă furişez prin gang... Cum ? Nu ştiu spune acum, dar, trecînd ca o sfîrlează printre soldaţii de sentinelă şi printre mai mulţi feciori cu livrele, mă găsii într-o răsuflare sus, în vîrf, în faţa uşei din dreptul scărei. Aci mă oprii. Mă uitam la covorul moale, de pe scări, pe care călcasem, şi-mi venea să scoţ basmaua din buzunar, să şterg nişte urme de paşi, care credeam că le făcuse picioarele mele, cînd iată se deschide uşa... Cît doream în acea clipeală să am la îndemînă chitia fermecată din poveste, s-o pun pe cap ca să nu mă mai vază nime !... — Ce cauţi ? îmi zise cu glas răstit un adiotant domnesc. Ce vrei ? Cine te-a adus aci, mă băiete ? Eu pun mîna la buzunarul de la pept şi scot o hîrtie. Era o jalbă, ce pregătisem cu multă îngrijire, scriind-o vreo două zile pe hîrtie Leon şi cu harag larg. — Vreau, răspunsei, să merg la vodă să-i dau jalba asta. Adiotantul se uită lung la mine. Ce o fi cugetat el ? E nebun băiatul, ori e de-o naivitate fără seamăn ? Auzi, să vrea să vază pe vodă, el, un biet băiat sărac ! — Dă-mi mic jaloba, băiete ; voi da-o eu la măria-sa vodă. Cu o mişcare electrică înlătur jalba din dreptul mînei întinse a aaiotantului şi o bag în buzunar, cu o obrăznicie de care nici azi nu-mi dau seamă, după cît eram din fire timid. — Nu, răspunsei, voi s-o dau eu de-a dreptul lui vodă ! Atunci, adiotantul (păcat că nu-mi aduc aminte de numele lui) cheamă pre un servitor îngalonat, un gligan nalt de părea că îmblă pe catalici, şi-i ordonă să-mi „arăte pe unde să mă pogor pe scară". Adiotantul intră în altă cameră. 313 Mi s-a înnegrit înaintea ochilor... Urechile îmi ţiuiră şi crezui că mă sfîrşesc... — Să nu pui mîna pe mine, că dau ! strigai. Să dau ?... Cu ce ?... Guleratul rîdea... ★ Deodată, rîsul se slei pe buzele lui. El se înşiră cu respect împreună cu alţi feciori de-a lungul treptelor şi-şi descoperiră capetele : se urca pe scară un personagiu năltuţ, subţire, cu barbişon franţuzesc, negru, destul de stufos, cu mari sprincene negre, umbrind doi ochi adăpostiţi după ochelari. — Ce este ? întrebă dînsul. Ce vreţi cu băietul acesta ? Şi zice aceste vorbe cu un glas şi blînd şi hotărît, care şi acum răsună în auzul meu... — Ce să fie, cucoane ? zic eu iute. Am venit cu o jalbă umilită s-o dau lui vodă, şi d. adiotant nu mă lasă, ba au poruncit să mă dea afară. Şi, fără a mai aştepta altă întrebare, şi dau în mîna necunoscutului boier jalba mea ceva mototolită. El o deschide şi citind-o iute, pe sub ochelari, numai ce zice : — Lăsaţi băietul în pace !... Al cui eşti ? — Al clucerului Alexandru de la Peatra... Tata a mu- rit... Am numai mamă... — Vino după mine ! Puteri să vă închipuiţi ce privire de dispreţ am îndreptat la atîţia „stoarce-canafuri“ de la coade de carete, şi mai ales gliganului, care cît p-aci era să mă ia pe sus şi care acum nici nu crîcni la porunca bunului meu protector. — Am cunoscut pe tatăl d-tale, îmi zise el, urcînd scările şi eu urmîndu-1... Era ispravnic la Peatra... Ce tare, ce neînvins mă simţii, cînd boierul mă duse după el prin un şir de camere, pînă ajunserăm în faţa adio-tantului care mă dăduse pe mîna slugoiului... Adiotantul se ridică în picioare, cît zări pe boierul meu, şi băgînd de seamă că eram şi eu, parcă se aştepta să fie la rîndul său probozit de autoritarul personagiu. — Vesteşte-mă la măria-sa vodă, zise acesta adiotantului. 314 Adiotantul se supuse cu respect. Eu mă gîndeam : unde, Doamne, am mai văzut pe acest boier ? Faţa lui nu-mi era necunoscută... Tot scormonind iute în mica mea grămăjoară de amintiri, pînă să se întoarcă adiotantul din camera lui vodă, eu îmi şi adusesem aminte ca-1 văzusem într-o zi, cînd, împreună cu mai mulţi băieţi, stăteam, în 1848, calare pe un pîrleaz, în curtea otelului Regensburg. Mergeam să privim cum se aduna acolo, zicea lumea, buntuşnicii care voiau să răstoarne pe Mihai Sturdza-vodă... L-am mai văzut apoi, iar împreună cu alţi boieri, băgaţi de Inge tutungiul în căruţă de poştă, cînd au prins Mihai-vodă pe buntusnici la Podul Verde şi i-au trimis surghiun. Dar numele nu i-1 ştiam... Peste cinci minute, boierul mă luă de mînă şi mă introduse după el în cabinetul de lucru al lui Grigorie Ghica-vodă. — Măria-ta, zise boierul încă de la pragul uşei, ţi-am adus un jăluitor, pasere rară... Nu cere slujbă, ci şcoala, unde să înveţe. Şi întinse el însuşi jalba mea lui vodă, pe cînd eu sărutam mîna domnitorului. Pînă ce vodă ceti, eu holbam ochii la podoabele mîndre ale camerei şi la uniforma muiată în aur a lui vodă, la chipul lui frumos, alb ca zahărul... Nu-i vorbă că de emoţi-une îmi clănţăneau dinţii în gură, parcă mă prinsese frigurile cele de două zile. Ei, dar vodă isprăvi de cetit jalba mea, în care eu mă rugam că dacă s-o face iar loc la Academia cea desfiinţată de Mihalache Sturdza, să mă primească iar şi pe mine în internat, că voi să învăţ mai departe. — Bine ziseşi, spune vodă rîzînd către boier, cînd termină de cetit... Este întîiul jăluitor care nu-mi cere slujbă ori boierie... Apoi luă un condei de pe scriitoriu şi puse în vîrful jalbei mele rezoluţiunea : „D-ta, Vornice bisericesc, vei primi pe jăluitor în internat, la deschiderea şcoalelor". — Ţine, băiete, să duci asta la Vornicia bisericească, îmi zise vodă. Am sărutat iar mîna lui vodă, care m-a lovit cu dezmierdare de două ori pe umăr, zicîndu-mi : — Vezi, sa te sileşti. 315 Am voit apoi să sărut şi mîna bunului meu introducă-tor, dar nu mi-a dat-o... Roşu ca gotca, de plăcere, de fericire, de emoţiuni diverse, eu mă îndreptai spre uşă. Cînd să ies, mă opreşte iar boierul cel bun : — Băiete dragă, de-i vedea că nu-ţi ascultă jalba la Vornicie, să vii la mine... să întrebi de cuconul Mihalache Kogălniceanu... Era el ! Era Mihail Kogălniceanu ! într-o oră cunoscusem eu, un biet băiat sărac, pe domnitorul Gregorie Ghica şi pe Mihail Kogălniceanu, de care atîtea auzisem cînd eram şcolar la Academie ! Vă puteţi închipui dacă pogorîi cîte trei şi cîte patru treptele scărilor... Zburam, nu altceva... Eram grăbit să duc mamei ştire... Ce, mamei ? la toţi, la tot oraşul, ştire de iz-bînda mea... Am avut de 4a 1849—50 multe alte izbînde, dar nici una n-a zguduit ca aceasta adînc sufletul meu. Şi iată cum lui M. Kogălniceanu am datorit primul luminiş voios din calea, lung timp posomorită, a tinereţei mele. Liceul se redeschise. Neuitatul P. Casimir înzestră şcoa-lele Moldovei cu acel aşezămînt care le-au asigurat grabnica propăşire şi sub domnia căruia au rămas pînă la 1864. Nu numai am fost primit în internat, dar curînd ajunsei chiar şi pedagog. Dar iată că în locul profesorilor vechi ce aveam, fură chemaţi la Liceu, unul după altul, mai mulţi bărbaţi din Ardeal. în fruntea şcoalelor păşi, ca inspector general, neuitatul Aug. Tr. Laurian. La direcţiunea internatului fu chemat alt ardelean, D. Patriciu. Această schimbare, care din multe privinţe era salutară pentru şcoale, avea însă să dărîme o întreagă direcţiune de cultură a limbei române. Pe toată ziua se introduse mai adînc în liceu mania ardeleană de a scîlcia limba sub pretext de a o face să semene mai mult a latină. Dar încă mania cu finala „cione“ ? Această direcţiune nu-mi plăcea deloc. D. Patriciu îmi înapoia raporturile mele de pedagog, sub cuvînt că nu ştiu româneşte. 316 A scrie româneşte, după D. Patriciu, însemna nu numai a scrie o limbă radicală, pocită, imposibilă, dar şi a înşira mereu la vorbe fără nici o trebuinţă. De aci, casă rea între mine şi d. director... P4nă ce veni treaba să fiu dat afară din postul de pedagog, în 1852. Atunci, ca să mă răzbun contra d-lui Patriciu, scrisei pentru Almanahul „Buciumului român“ un articol umoristic sub titlul Un vis. Povesteam că am călătorit la Cetatea Neamţului. Acolo mi-a venit şi mie gîndul să fac o odă adresată la vechea cetate. „Ia să văd, să-mi fac planul : mai întîi am să descriu ruinele, cu buhne, vulpi, cuiburi de ciori !...Ba nu, sunt prea multe jigănii... A ! Am să încep... Da ce trebuie idei ? Cuvinte, cuvinte !... Iaca prostul de mine ! Uitasem că oamenii învăţaţi fac versuri fără idei, destul să fie cu vorbe sfîrşite în ciune, cu nequiquand (nicicînd), cu juventute... Ian să cerc : luventute romanesca, Ce alele hodie ’ntinii. De-a cantare cum me vino, Vedi reputacionea... La naiba ! lung cuvînt !... Pas de-i mai pune şi rimă !...:c Mai încolo arătam că de a merge şcoala tot în direcţiunea filologică ardeleană, la 1952 vom avea o limbă ca aceasta : „Hodie lingua romana e propinguata de lingua latina. Pauci pot să o scribă. luventutea stud,iă duodeci ani numai propter ca scribere să potă dopo gramateca. Hodie populus altra lingua loquit... Ergo, vediti quo lingua cultiora este !...‘c De ce amintesc de aceste ? Pentru că publicarea articolului meu mi-a dat ocaziune să revăd a doua oară pe Mihail Kogălniceanu. — Cine a scris în Almanah articolul Un vis ? întrebă marele bărbat pre D. Guşti. '— E un băietan de la Liceu, răspunse Guşti. — Să mi-1 aduci să-l văd. A doua zi, iar îmi văcsuii ciobotele mai dehai decît ori-cînd, îmi tunsei anume pletele, ca să nu mai fie împrăştiete ca cu tîrnăcopul, îmi prinsei cu aţă înnegrită cu cerneală, nasturii, cari nu prea erau siguri, la surtuc, ca să-l pot încheia peste tot în semn de respect şi, la ora cuvenită, cu 317 profesorul meu de literatură, neuitatul d. Guşti, mergeam la d. Mih. Kogălniceanu acasă. El n-a recunoscut în mine pe băietul cel cu jalba... Ori n-a voit să-mi pomenească de nimic, din exces de delicateţă. I-am amintit eu... Niciodată nu mi-a venit greu să mărturisesc recunoştinţa mea celor cărora o datoresc... Kogălniceanu m-a strîns de mîna şi m-a îndemnat să lucrez mereu şi să persist a scrie contra scîlciitorilor de limbă, aşa cum a făcut el mereu în jurnalele ce însuşi a publicat. Din acea zi, din luna februarie 1852, cultul meu pentru Mihail Kogălniceanu a fost neîntrerupt. Aş voi să ştiu cîţi şi care sunt bărbaţii de stat contimpu-rani, cari se fac pîrghiile de ridicare a celor mici şi fără sprijin ? în suişul greu al vieţii mele eu am întîlnit, dupe Mihail Kogălniceanu, alte mîni blînde, cît şi puternice : mîna lui V. Alecsandri, C. Negruzzi, D. Ralet... Dar de aceştia, altă dată ! 1892, Bucureşti BLAGOPOLUŞN1E Nu-mi propun aicea să fac biografia serioasă pe cît şi greoaie, lungă pe cît şi plicticoasa, a oamenilor mari ai neamului românesc. Voi numai să crestez, la răboajele neuitărei, unele anecdote din viaţa lor, anecdote cari mai ieri încă erau povestite cu haz de contimpuranii lor, dar cari pe toată ziua se sting tot mai mult, cum se perde tot mai mult din auzul nostru sunetele unei muzici plăcute, care se depărtează de noi... Destul nevoile zilei ne posomorăsc, ne mohorăsc chipul... 0 notă mai voioasă va fi, gîndesc, bine primită de cetitorii Vieţei. ★ M. Kogălniceanu era adjutant al domnitorului Mihaî Sturdza. Era pe atunci obicei ca, în fiece dimineaţă, să vină. aga oraşului la raport de-a dreptul către măria-sa vodă, iar nu numai către marele logofăt dinlăuntru. Mai era obicei ca aga să deie în mînile lui vodă şi un raport în scris de toate cele tîmplate în cursul nopţei. Şi cum obicinuit nu se întîmplă — la ştirea agiei — nimica important, raportul boierului aga conchidea că a 1 ost : „Blagopoluşnie". „Bună-pace" voia să zică vel-aga, cu vorba aceasta, care se părea mult mai potrivită cu scopul raportului. Se dezbrăcaseră cîţiva boieri la stos în timpul nopţei ? — Blagopoluşnie. 319 Fugise cocoana X... din casa bărbatu-său, cu muţunachiul ei de amant ? — Blagopoluşnie ! Un sameş de visterie a fugit cu hasnaoa ? — Blagopoluşnie ! -k Raportul de Blagopoluşnie începea cu titulatura : „Prea înălţate Doamne !“ şi se sfîrşea aşa : Al Înălţimei-Tale prea plecată şi supusă slugă. Apoi, pentru a arata respect mare către măria-sa, aga nu iscălea îndată după vorba „slugă", ci mult mai jos, lăsînd un bunicel spaţiu alb. ' * Ce-i dă în cap lui M. Kogălniceanu, adjotantului domnesc ? împreună cu alţi colegi de serviciu, taie de la raportul de blagopoluşnie din fiece zi semnătura lui aga, împreună cu spaţiul de hîrtie albă lăsat în susul semnăturei, şi în fiece zi scria pe acest spaţiu rămas alb : „Domnule Branzolfo..." Branzolfo era „Capşa" al Iaşilor, pe vremea aceea. „Domnule Branzolfo, Sa dai în socoteala mea... atîtea ocale de cofeturi şi atîtea butelii de şampanie." Apoi chef în camera adjotanţilor domneşti ! Ba se întîmplă de mai se întorcea la palat şi aga. Şi atunci era poftit să mănînce şi el bomboane şi să bea un pahar de şampanie... Cheful era şi mai mare ! ★ Numai, la o lună de zile, Branzolfo se înfăţişează la curtea boierului cu o socoteală de una sută galbeni şi cu o testea de „ţidulea iscălite de boierul. 320 Mirărei lui aga urmează mînia, cînd vede ţidulele iscălite dc el şi scrise de M. Kogălniceanu. Plăti aga datoria, dar, mergînd la palat cu raportul zilei, oţărî să se jăluiască lui vodă. — Măria-ta, adjotantul măriei-tale mi-a făcut o poznă... şi-i arătă ţidulele lui Branzolfo. Vodă cheamă pe M. Kogălniceanu. — Ce sunt astea, Mihalache ? îl întreabă domnitorul. — Blagopoluşnie, măria-ta... Şi-i explică, rîzînd, cum la Berlin i s-a spus la şcoală că natura urăşte deşertul şi că, fiind deşert locul dintre vorba „slugă" şi semnătura lui aga, el a împlut deşertul cu scrisoare dulce şi înveselitoare... — Ei, ce mai vrei, boierule aga ? zice vodă rîzînd. — Blagopoluşnie ! răspunde aga, rîzînd şi el. Numai, din acea zi, respectul lui aga pentru domnitor nu se mai măsura cu îngustimea spaţiului de hîrtie dintre vorba „slugă“ şi semnătura sa. „SUNTEŢI TOŢI VAGABONZI 1* M. Kogălniceanu era în opoziţiune contra ministerului lui Manolache-Kostache (Epureanu), înainte de unirea definitivă a ministeriilor din Iaşi şi Bucureşti. Ca M. Kogălniceanu să fie fost în opoziţiune te poţi tot atît de puţin mira ca, bunăoară, de a găsi pururea în majoritate pe atîţia domni senatori şi deputaţi, cari au ridicat energic şi convinşi mîna la votul pentru şi sub ministerul I. Brătianu şi sub al d-lui Lascar Catargiu, şi cari mîne, tot asemenea de energic şi convinşi, vor vota pentru şi sub un minister P. P. Carp ori Alex. Lahovary. De altă trampă era M. Kogălniceanu decît boierii din majoritate, din zestrea guvernamentală ! ★. în ziua aceea se ţinea şedinţă de Adunarea Moldovei, în acea sală improvizată, în Palatul Curţei domneşti din Iaşi, în care mai apoi, după unirea definitivă, se ţinură şedinţile Curţei cu juraţi. Preşedintele şi secretarii erau la biurourile lor, pe estradă ; miniştrii în păr, pe banca ministerială. în frunte, Manolache-Kostache, care, mereu ajustîndu-şi un monoclu la ochi, căuta să-şi dea seamă de cine era în sală. Fotoliile deputaţilor, toate ocupate. Ba după nici unul nu se ridica cît de decente sforăituri de somn. Gemea de lume tribuna publică, un fel de cerdac construit pe stîlpi de lemn, în jurul fundului sălei, opusă cu aşezarea biuroului adunărei.. Deputatul d. Scarlat Miclescu singur era, după obicei, mereu agitat... La locul său stătea C. Hurmuzake, nemuritorul co- 322 laborator cu M. Kogălniceanu la cele 4 puncte ale Divanului ad-hoc; nu i să auzea vocea sa de bariton grav, care făcuse pe lume să zică : Cînd grăieşte Năzdrăvanul Se cutremură Divanul ! C. Negri şi V. Alecsandri făceau, pe întrecutele, cocoşi de hîrtie... N. Bosie căuta să domirească pe deputaţii ţărani despre scopurile opoziţiunei... La tribună se urcă M. Kogălniceanu, ducînd sub subţiori un vrav de hîrtii. Avea să vorbească contra ministerului... De aceea, ceva solemn în aer... Tăcerea se făcuse mare : toată lumea se aştepta la una din acele cuvîntări cari făcuseră pe public să afirme, încă mai dedemult, că : Grai de foc are Pepelea Şi la toţi le frige pelea. ★ îl văd încă... Nalt, pe atunci încă subţire, cu fruntea luminată de o rază de soare, furişată în sală pe o fereastră din fundul ei, cu buza superioară agitată nervos sub dese musteţi negre, atîrnînd ca aripele unei păsări asupra gurei şi a unui barbi-şon bidinea â la Napoleon III. Capul tot mai chel... Doi-trei peri a la Bismarck pe creasta frunţii nalte, pe care ridica ochelarii ca să citească, cînd nu se uita pe sub ei, ţinîndu-i pe un nas bine proporţionat... în mijlocul unei tăceri adînci, M. Kogălniceanu, cu glasul lui insinuant şi răsunător, începe discursul său... — Sunteţi toţi nişte vagabonzi ! strigă el deodată. Toţi deputaţii sunt în picioare, toţi, chiar şi cei din opoziţiune protestă. Majoritatea vociferează... — La ordine ! la ordine, strigă dalcăuşii guvernului, pe toate tonurile. — Luaţi-i cuvîntul, domnule preşedinte, strigă Manola-che-Kostache... Furtuna creşte mereu... Preşedintele adunărei, în picioare, agită violent clopoţelul. 323 D. Scarlat Miclescu parcurge în doi paşi, cu picioarele-i cunoscute, distanţa de la fotoliul său la tribună şi cearcă să o escaladeze, spre a apela, după obiceiul său, la împăcarea neamurilor. Kogălniceanu nu-i cedează tribuna. N. Bosie asmuţă : — Sît ! sît ! sît! V. Alecsandri azvîrle cocoşii de hîrtie pe capul lui Forăscu, cunoscut sub numele de tălălău. Negri strigă dulce : — Dar ce faci, Mihalache ? Explică-te ! Acesta aştepta în picioare liniştirea trombei... El era calm, cu un zîmbet ironic pe buze, ţanţoş ca iun stejar majestos, neclătinat de furtuni. M. Kogălniceanu se mărginea a face deputaţilor semn cu mîna, să stea la locurile lor, să tacă, să-i asculte expli-caţiunile. — Explică-te ! strigă banca ministerială. — Retrage-ţi cuvîntul ! urlă majoritatea. Cînd, la îndemnul preşedintelui, tăcerea se restabili puţin, M. Kogălniceanu, în loc de explicaţiune, ori de a-şi retrage cuvîntul, îşi îmflă plămînii cu mai mare putere şi strigă : — Sunteţi toţi nişte vagabonzi ! A doua ©diţiune de tempestă !... Manolache-Kostache, carele, fiind foarte miop, îşi micşora, îşi strîngea pungă pleoapele pe ochi, cînd voia să vadă la oarecare distanţă, acum se răpede şi el la tribună şi, de la treptele ei, măsura cu privirea-i, de ochi aproape închişi, pe antagonist. — Staţi, strigă Kogălniceanu ; mă explic ! Nu eu zic că sunteţi vagabonzi, ci... ci d. preşedinte al cabinetului, onor. d. Manolache-Kostache. — Nu-i adevărat, întrerumpe banca ministerială. — Retrage-ţi cuvîntul ! urlă din nou majoritatea. — Explică-te, strigă opoziţiunea. Oratorul scoate din vraful de hîrtii o fiţuică tipărită. — Ascultaţi şi judecaţi ! „Bilet de identitate Articolul 3. Oricine nu va înfăţişa la cerere asemenea bilet de identitate se va considera ca vagabond." 324 Ei, eu am bilet de identitate, domnilor deputaţi ! Eu nu sunt vagabond. Arătaţi şi d-voastră biletul ! Ei, vedeţi ! D-voastră toţi, după găsirea cu cale a d-lui preşedinte al ministerului, sunteţi declaraţi vagabonzi !... Minoritatea rîde cu rîs omeric. Majoritatea a rămas ca viţelul la poarta nouă... Preşedintele Camerei pune un mare semn de întrebare în căutătura ce trimite lui Manolache-Kostache, Acesta e iarăşi la tribună, unde, ca să se încredinţeze dacă textul citit de Kogălniceanu este exact, îşi lipea fiţuica cea tipărită de monoclu. — Ei, vă place ? adaogă M. Kogălniceanu. Sa vă trăiască naşul !... „Sunteţi toţi vagabonzi !“ Numai mîngîie-ţi-vă : nici domnii miniştri n-au asupră-le biletul de identitate. Şi din înălţimea tribunei, arată adunărei banca ministerială, cu un gest de triumf nedescriptibil. ★ Ce se întîmplase ? Manolache-Kostache, în penuria mare de bani la visterie, se lăsase a se convinge de un sameş paretcariu că s-ar putea crea ţărei un bun venit de cel puţin un milion, obligînd ţărănimea şi neguţitorimea să aibă bilet de identitate, pe care să plătească taxa de numai un „sorcovăţ", adică de doi şi jumătate lei vechi. Ce-i drept, despre redacţiunea biletului, şi în special a articolului său 3, habar n-avusese Manolache-Kostache. El chiar cercă să probeze aceasta adunării. Decît, cine ascultă explicaţiunile lui Manolache-Kostache după efectul zdrobitoriu al cuvîntărei lui „Pepelea" ? — Nu v-am spus eu, zice unul din tribuna publică, ieşind cu alţi mulţi de la şedinţă, nu v-am spus eu că : Bici de foc are Pepelea, * 3 Uite, le-a fript straşnic pelea ! CUM AM CUNOSCUT PE ALECSANDRI Conferinţă ţinută în sala din Palatul Administrativ de la Bacău, în profitul fondului pentru ridicarea monumentului poetului V. Alccsan-dri, în ziua 22 ianuarie 1894 Onor. auditor, Bătrînii se bucură de un privilegiu, care doar acela nu li se invidiază de către tinerime, fiindcă ştie că şi ea, la rîndul ei, se va bucura de acelaşi privilegiu, de dreptul adecă de a povesti către tineri, cu laudă, cele ce ştiu din anii rămaşi după dealul vieţei. S-ar zice la Academie că bătrînii sunt laudatores tempo-ris acti. Mai cu drept veţi zice d-voastră, ascultîndu-mă, că eu nu sunt lăudător al timpului trecut în folosul meu, ci că sunt lăudător al bărbaţilor cari au lucrat într-o direcţiune oarecare a activităţei omeneşti pentru mărirea patriei române. însufleţit de acest sentiment, am pus silinţă şi devotament sa las nouălor generaţiuni nu numai ştirile cele mai sigure despre marele nostru istoric Miron Costin, dar încă să-i şi ridic în Iaşi, cu ajutorul bunilor români şi chiar şi a băcăoa-nilor, admirabila statuie în bronz, datorită daltei geniale a statuarului Const. Hegel. Tot asemenea făcui, mai de curînd, cu marele bărbat de stat Mihail Kogălniceanu. Pe de o parte, în numărul de jubileul de 25 de ani al Convorbirilor am arătat cum am făcut cunoştinţă mai întîi cu Kogălniceanu, şi, pe de alta, am cerut ilustrelui meu amic, statuarului Hegel, bustul în bronz al nemuritorului bărbat, căruia, şi pleiadei căruia, România datoreşte tot ce ea este astăzi. Acel bust împodobeşte scuarul principal al Galaţilor. în aşa direcţiune de amintiri din trecut aflîndu-mă, nu vă pot spune bucuria ce am simţit, primind de la vechiul 326 meu amic, d-1 profesor Costandache, şi apoi de la d-1 aciuai primar, înştiinţarea că Bacăul a Kotărît să aibă şi dînsul icoana scumpă a marelui poet Vasile Alecsandri. Naţiunile cari îşi amintesc de cei cari au lucrat pentru ele, cari le onoră şi Ie veneră memoria, sunt naţiuni conştiente de sineşi, sunt singurele naţiuni cari manifestă vitalitate. Naţiunile cari perd amintirea bărbaţilor cari au lucrat, ba s-au sacrificat pentru ele, sunt naţiuni îmbătrînite, cari, dacă n-au perit încă, sunt însă nu numai gata a păşi pe calea ce duce la groapă, dar chiar ajunse pe marginea neantului. Rare sunt manifestaţiunile naţiunei române în sensul cel dîntîi — al vitalităţei — şi cu cît sunt mai rari aceste mani-festaţiuni, cu atît mai mare bucurie aduc în sufletul bătrî-nilor ca mine, cari ar dori să le vadă înmulţindu-se, în puţinele zile ce li se va mai da a sta în mijlocul lumei române. Cum puteam, dar, să nu aplaud la frumoasa hotărîre a băcăoanilor de a ridica, într-una din pieţele oraşului lor, un monument, fie cît de modest, în onoarea neîntrecutului nostru poet Vasile Alecsandri ? Nu numai am exclamat ca şi astăzi : onoare băcăoanilor ! Dar, încă sub impresiunea ştirei, am luat un angajament, acela de a face o matinată literară cu plată în profitul subscripţiunei pentru proiectatul monument. Aproape compatriotul d-voastră, adecă băcăoan şi eu, prin faptul că primii ani ai copilăriei mele aci i-am petre-; cut, deşi născut în Peatra, bucuria mea a fost îndoită aflînd hotărîrea băcăoanilor : m-am bucurat ca român, m-am bucurat ca băcăoan. Dar, după exaltarea bucuriei, a venit le quart d’heure ! de Rabelais... am promis o matinată literară, şi oricît sunt ; de troienit în lucrările migăloase ale publicaţiunei Istoriei romanilor şi a Istoriei culturei, şi oricît lupta pentru exis-tenţă îmi absoarbe puterile slăbite de ani, şi oricît preocu-paţiunile de toată ora, datorite atîtor societăţi şi îndeosebi „Ligei", cari m-au onorat cu preşedinţa ei şi care numără în Bacău o admirabilă secţiune, mă reclamă în altă parte, dator sunt a mă ţine de angajamentul luat faţă de comitetul băcăoan pentru monumentul lui Alecsandri. Dar aci e aci !... Ce conferinţă să fac ? 327 Nu am hotărîrea să vă fac biografia lui Alecsandri. Aceasta fi-va sarcina aceluia care peste cîteva luni va rosti cuvîntul sărbătoresc la inaugurarea bustului. După lungă chibzuire, am hotărît programul matinatei literare promise d-voastre astfel : 1. Vreau mai întîi să vă povestesc în ce mod am făcut cunoştinţă, în juneţea mea, cu marele maestru al poeziei naţionale. 2. Să vă citesc ultima mea scriere dramatică în versuri: Alecsandri la Mirceşti. Cine din auditori crede că atîta nu ajunge pentru banii plătiţi de a asista la această matinată îl rog să-şi răzbune contra mea plătind încă o dată preţul biletului. îl asigur că remuşcarea mea de conştiinţă va fi aşa de adîncă, din cauza acestei îndoite plaţi, că voi zice în rugăciunea mea de astă-seară : »Dă, Doamne, tot aşa să-mi găsesc Bacăul !" ★ Era pe la 1835. Scrisesem în Calendarul „Buciumului-român* din Iaşi, sub titlul Uii vis, o critică a limbei româneşti aşa cum o întrebuinţau ardelenii, plină de neologismi paraziţi şi tinzînd, în interesul falş al latinităţei noastre,, să scindeze limba cea admirabil una a poporului român, în limba clasei culte şi limba mulţimei. Vasile Alecsandri aparţinea acelei direcţiuni culturale,, care, lipsită de invidie în faţa talentelor născînde, le căuta în fiece zi, le apropia de sine, le încălzea, le susţinea, le conducea spre folosul culturei naţionale ! Astăzi, lucrul s-a. ' schimbat: noi suntem totul şi alăture cu noi nu poate încăpea nimeni ! Alecsandri, cît ceti modesta mea lucrare, întîlnind pe-amicul şi regretatul meu maestru, Dimitrie Guşti, îl întrebă cine este autorul scrierei Un vis, şi-i ceru să-i fiu prezentat. Eram şcolar întrruna din clasele superioare ale liceului^ din Iaşi. Dacă de ordinar îmi faceam în fiece dimineaţă ciobotele, ce mai lustru le dădui în ziua hotărîtă să mă prezint la Alecsandri. 328 Mi-am cusut nasturi noi-nouleţi la gheroc şi am cheltuit 1/2 de călimări de cerneală să înnegresc aţele de la cusături pe subţiori şi prin spete... Cu cît s-apropia ora ce-mi era indicată pentru primire la Alecsandri, cu atît sîngele circula mai iute în vinele mele ; aveam să văz pe marele poet... Cine ştie ? Poate m-o strînge chiar de mînă !... Iute, cu o cochetărie care nu intră în deprinderile mele nici pînă astăzi, cu toată supărarea nevestei mele, dau 1/2 de sfanţ pe un săpun de migdale amare jupînului Boruh, care vindea mărunţişuri într-o dugheană din faţa bisericei catolice, şi spală-te, băiete, să-ţi faci mînă vrednică de a fi atinsă de a marelui om... Cînd mi-aduc aminte de cheltuiala de bani şi de timp ce am pus în acea zi, mă întreb cînd aş mai fi avut răgaz să produc vreo lucrare, dacă mi s-ar fi fost dat să fac în fiece zi o cunoştinţă de om mare ? La ora 1 după-amiazi, eram la poarta caselor în care şedea Alecsandri, în dosul otelului Binder. Mă opresc să respir, că-mi bătea inima tare : Taci, inimă, taci, Că tot tu le faci !... Peste o clipă, sunam discret clopotul de la uşa scărei. După cum vizitatorul agită clopotul scărei tale poţi să ştii cine este. Altmintrelea cu violenţă sună cel care se crede, ori se ştie puternic sau bogat ; altmintrelea, cu sfială, sună nevoiaşul şi conştientul de puţinătatea sa socială. Despre două feluri de oameni te poate înşela clopoţelul : gogomanul şi omul de tot simplu nu se disting la sui/are de cel puternic, îngîmfat şi bogat. Asemenea, creditorul nu se distinge adese la sunare de vizitatorul modest, pentru că ţine să străbată pînă la debitor, care de obicei pentru asemenea fiinţe nesuferite nu se află acasă. Feciorii de bonne maison au şi ei urechea exercitată la sunarea clopoţelului la scară. Al lui Alecsandri nu se grăbi să vină a deschide uşa, judecind după modestia sunăriei că nu era doară la uşă vreun om însemnat. După cîteva minute de luptă internă : să mai sun ori nu ? mă hotărăsc la repeţire. De astă dată, feciorul, un 329 ciocoi nalt, în frac şi mănuşi albe de bumbac, îmi deschide uşa. Cît îi eram de recunoscător că, fiind îmbrăcat aşa de frumos, a catadicsit nu numai să-mi deschidă uşa, dar încă sa mă întrebe cu oarecare politeţă : ce pofteşti ? Nu-i vorbă, cînd te-ntreabă cineva ce pofteşti, poate, în aceste două vorbe, să-ţi spună tot ce gîndeşte despre tine. Şi, dreptul grăind, cu coada ochiului, ciocoiul mă măsu-rase din creştet pînă în tălpi, şi în : cc pofteşti al lui, un psiholog ar fi ghicit îndată că tocmai la bună opiriiune despre însemnătatea persoanei mele dînsul nu era. Totuşi, după cc îl încredinţai că sunt aşteptat de cuconul Vasilică, el mă anunţă stăpînului său. Aş fi plătit bucuros ultima 1/2 de sfanţ din punga pe o înghiţitură de apă, ca să-mi liniştesc îmbulzitele palpitaţiuni. Ce schimbare în naturele omeneşti ! Astăzi, cînd sunt şi eu cineva, sunt pe toată ziua abordat de tineri de tot felul, cari nu sunt pentru aceasta mai emoţionaţi decît clacă ar vedea pe cel mai necunoscut om din ţară. Fericită evolu-ţiune culturală, care îndreptăţeşte pre cel din urmă perde-vară, sau şi pe cel din urmă absolvent de liceu să-ţi trimită prin scrisori încredinţarea stimei lor, ori cînd te întîlncsc acasă sau pe stradă n-aşteaptă să-i dai tu mîna, ci ţi-o întinde pe a lor fără prealabilă cheltuială de 1 jl de sfanţ pentru săpun ! Vezi, cică asta este democraţie ! Democrat sunt şi eu, dar democraţia mea nu şi-a permis, păşind pragul casei lui Alecsandri, sa-i întinză necerută mîna, pentru a primi pe a lui... Era, cînd am intrat, întins pe o canapea a la ministru P. P. Carp ; răsturnat pe un fotoliu stătea Rolla ; pe altul era Dimitrie Ralet, viitorul vornic bisericesc al lui Grigorie Ghica-vodă. In picioare, lîngă masa de nuc de lîngă canapea. stătea Alecu Rusu, cel care nu tîrziu avea să se ilustreze printr-o serie de articole în România literară a lui Alecsandri, combătînd ca şi mine scîlcierea limbei prin neologisme, dar căzînd şi el în excesul şi exagerarea arhaismelor. Eram în faţa unui areopag literar. Mă oprii, sfîrşit de emoţiune, la doi paşi de lîngă uşă, neştiind ce să fac şi cum să încep. Alecsandri, cît mă văzu intrînd, se ridică din tologeala lui şi înaintă spre mine. Rolla imită pe Alecsandri. Ralet rămase cu mîna sa mică în favoriţii săi negri ca 330 pana corbului, căutînd negreşit cu indiferenţă spre noul-venit. Alecu Rusu, oprindu-şi vorba pe buze — vorbea cînd am intrat — mă măsură cu ochii, întrebînd prin ei pe Alecsandri : cine sunt ? — Iacă, Alecule şi boierule Dumitrache Ralet, zise Alecsandri, iacă tînărul autor al Visului, care l-am citit deunăzi împreuna. L-au cetit împreună ! ! Acum inima nu se mai bătea, ci se dilatase în pept de nu mai încăpea. Mi-au citit Visul împreună ! Ce onoare !... Apoi, apucîndu-mi mîna, care sfioasă bălăbănea mai mult spre spete, mă atrase pînă la un fotoliu de lîngă masă, mă făcu să şez, zicîndu-mi : — Bine, tinere, ai scris nu numai frumos, dar ai criticat şi drept pre cei cari strică minunata noastră limbă românească. Şi începură tustrei a-mi cita părţi din lucrarea mea, pe cînd eu, gotcă la faţă de plăcere, mi se părea că mereu cresc în corp şi picioare, de nu o să mă mai încapă nici fotoliul, nici camera. Din acea zi, eu am rămas credincios condeiului pînă la vîrsta de astăzi. Din acea zi, Alecsandri m-a împins la lucru, şi, sub direcţiunea lui, am produs la 1855 Logofătul Baptiste Veleli, nuvela istorică atît de mult lăudata de el. Cu recomandaţiunea lui m-am prezentat mai apoi în Paris la Ubicini şi la mulţi alţi filoromâni, din relaţiunile cărora mult m-am folosit pentru propria mea instrucţiune. Cîţi şi cari sunt astăzi bărbaţii noştri iluştri cari, astfel ca Alecsandri şi ca contimporanii săi, încuragiază tinerimea spre muncă şi cultură ! Aşezarea icoanei lui într-o piaţă a Bacăului nu va însemna numai glorificarea unui fiu al oraşului d-voastră ; nu va însemna numai apoteozarea marelui poet al naţiunei, ci şi manifestarea d-voastră în sensul lăudător şi aprobător al modului cum marea generaţiune a lui Alecsandri ştia să predea lampada culturală în mînile generaţiunilor următoare : qitasi cursores vital lampada tradunt. Sunteţi, domnilor, demni de monumentul cu care împodobiţi Bacăul ; demn este Bacăul de monumentul ce i-1 daţi. 331 Este primul oraş care va saluta reapariţiunea pe lume a marelui poet, graţie minunatei arte a statuarului Hegel, cum este şi unul din primele oraşe ale patriei române. Permiteţi-mi, pentru a termina partea I-a a matinatei, să vă comunic unele documente, cu totul necunoscute, ates-tînd vechimea oraşului d-voastră. Cine din d-voastră ştie, bunăoară, că aci, la Bacău, s-a scris în 1648, acum 2 V2 secole, o minunată lucrare care interesează nu numai Bacăul, ci întreaga Moldovă, ba chiar şi Ţara Muntenească din acel timp ? Iată această carte. Este manuscrisul original al arhiepiscopului Bandinus, vizitator apostolic al bisericelor catolice din ţară. La 27 noiembre 1647, a vizitat Bandinus oraşul Bacău. Datorim acestui călător cîteva din cele mai vechi informa-ţiuni asupra oraşului d-voastră la acea dată, dar avem infor-maţiuni şi mai vechi de la Gonzagua şi cardinalul Pazmano. După aceştia veţi afla cu mîndrie că oraşul d-voastră este mai vechi decît însăşi descălecarea Il-a a lui Bogdan Dragoş. Se poate oare să existe un oraş românesc în Moldova mai înainte de descălecarea Il-a ? Iată ce, istoriceşte, am demonstrat de mai mult timp. Niciodată, de la domnia împăratului Adrian pînă la Bogdan Dragoş, Moldova n-a fost abandonată de vechile colonii romane. în timpul invaziunilor barbare, negreşit suveranitatea naţională de stat a fost precurmată, dar românii n-au încetat de a ocupa părţile mai adăpostite din ţară şi au format ici-colea mici stătuleţe, mai mult sau mai puţin independente. Actul istoric numit descălecarea lui Bogdan Dragoş este una din cele mai vechi manifestaţiuni a unei evoluţiuni naţionale spre unitate. Bogdan Dragoş este principele în jurul căruia s-au grupat, în interesul conservaţiunei, diversele formaţiuni de stătuleţe din Moldova, după pilda dată întru aceasta, cu puţin înainte, în Muntenia, sub Radu Negru. Nu este o înfiinţare de stat nou, cum au crezut unii istorici. Nu o ceată de vînători veniţi din Maramureş puteau, oricît de genial şi ager săgetător era Bogdan Dragoş, să cucerească o ţară întinsă între Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră. Ţara deja exista, şi Bogdan Dragoş este numai restauratorul unităţei Moldovei. 332 Un identic fenomen s-a petrecut sub ochii noştri cînd, în jurul lui Cuza-vodă, s-au grupat cele două principate, Moldova şi Muntenia, în interesul propriei lor conservaţiuni, la apelul celor trei mari bărbaţi ai Moldovei : Kogălniceanu, Negri şi Alecsandri. Nu e nevoie să fiu prooroc pentru a afirma că evolu-ţiunea noastră unitară nefiind încă terminată, tinerilor gene-raţiuni le este rezervată lucrarea şi gloria ultimei evoluţi-uni. „Liga culturală" din Bacău a înţeles aceasta şi în sensul acesta lucrează cu o energie şi o prudenţă demnă de toată lauda. Bacăul, ca şi alte oraşe, a putut deci exista încă înainte de aşa-zisa descălecare. Dar nu numai că a existat ca oraş şi că aşa-1 găseşte călugărul Gonzagua pe la 1304, dar încă la acea dată şi deci şi mai nainte de secolul 14-lea, Bacăul era reşedinţă domnească. „Civitas ista olim fuit principalis sedes Molda-vorum ducum.“ Această cetate a fost odinioară principala reşedinţă a ducilor moldoveni. Ca reşedinţă domnească, Bacăul avu palat domnesc. încă pe timpul lui Ştefan I, adică cîţiva ani după restaurarea lui Bogdan Dragoş, călugărul Gonzagua a văzut existînd „ad meridionalem civitatis partem principis pala-tiumK, care pe la 1647 Bandinus zice că „suiş cineribus sepultura iacetK. Ubi Troia fuit! în documente de la primăria de Bacău se pomeneşte despre un beci gospod, la locul unde Bandinus a aflat la 1647 ruinele palatului domnesc. Pentru ca în Bacău să fie aflat Gonzagua, pe la 1304, înfiinţate de mult încă, nu numai o monăstire catolică, dar şi trei biserici ortodoxe, urmează fireşte ca oraşul d-voastră să fie numărat la anul 1304 o existenţă destul de veche, astfel că la 1904, Bacăul va purta serba un jubileu de mai mult de 600 ani. Bătrîni sunteţi ! dar dacă sunteţi din cei mai bătrîni ca oraş, probaţi astăzi că sunteţi însufleţiţi de simţiri cu ade- vărat tinere. Este act de tinereţe de suflet şi de tinereţe şi vitalitate naţională a-şi aminti, a onora şi a venera pe cei morţi cu corpul, dar cari rămîn vii pe totdauna în mijlocul naţiunei, la evoluţiunea căreia culturală au contribuit prin lucrări şi osteneli. 333 Sunteţi, repet, oraş tînăr şi de viitor ; v-aţi reînnoit tinereţile ca fenicele antic aruneîndu-vă totdauna cei dinţii în locul luptelor pentru naţionalitate, pentru dreptate şi libertate. Pre cînd primăriul de la Iaşi pare a fi uitat de Alecsandri, adormit pe lada în care au adunat cîteva mii de lei, în scop de a-i ridica o statuie, d-voastră, în cîteva zile, aţi hotărît şi aţi făcut posibilă ridicarea, într-o piaţă a Bacăului, a bustului marelui poet al unirei românilor. Iaşii promit o statuie, băcăoanii dau un bust al lui Alecsandri, şi încă ieşit din mîna măiastră a sculptorelui Constantin Hegel. — Un bust este puţin lucru, măsurat pe imensitatea bărbatului venerat, zice un afecţionat al monumentelor megalitice. Dar nu cumva icoana ce facem despre D-zeu corespunde celui pe care o reprezintă ? Un fragment imperceptibil de lemn sjînt, prins într-o farîmătură de ceară, în cruciuliţa de la peptul credinciosului, este tot atît de adorat, cît de adorată poate fi întreaga cruce. Bustul, mica icoană a marelui poet, va grăi în Bacău generaţiunilor cari vor trece pe sub piedestalul său acelaşi grai ce-1 va grăi cîndva în Iaşi statua lui : Hai, să dăm mînă cu mînă Cei cu inima română ! Să-nvîrtim hora frăţiei Pe pămîntul voiniciei, în ogoarele Daciei. BACŞIŞUL MEU DE ANUL NOU — Să-mi alcătuieşti, cocoane Vasilică, o scrisorică să-i meargă la inimă cînd o ceti-o. Mi-a spus madame Stark, la care şezi în gazdă, că scrii frumos şi cu foc. Aşa-mi grăia, acum 40 de ani, o nostimă văduvioară. Ea-mi cerea să-i redactez o scrisoare de amor menită a fi trămisă lui Vasile Alecsandri. Se pare ca văduvioara, un moment curtenită de poet, se văzuse abandonată şi acum, ca Didona, plîngea pe ruinele amorului său. O scrisoare de trimes lui Vasile Alecsandri ! Vă închipuiţi de mi-am adunat puterile ca s-o făuresc cît mai demnă de el, oricît n-aveam s-o subscriu eu. Ce n- aş da astăzi s-o pot reavea ca s-o public aci. Cîte semne de întrebare şi de exclamaţiuni ! Cîte puncte înmulţite, înlocuind doară cugetări ce nu-mi puteau ieşi din creier ! Ei, da cînd în ziua de 31 decembre (mi-a rămas fixată data aceasta în memorie) dusei scrisoarea redactată şi frumos copiată pe o hîrtie cu trandafir în colţ la frumoasa văduvioară, care şedea peste drum de vestita Bolta rece, eram mîndru de opera mea. Şi mîndria mea spori pe măsura spornicei emoţiuni a cuconiţei, cînd m-asculta cetind-o, sau mai bine declamînd-o. Cum, mă rog, să nu te mîndreşti, cînd scoţi o lacrimă din ochii unei femei frumoase. D-apoi încă cînd, împinsă de emoţiune, cuconiţa-mi strînse mîna, parc-ar fi fost chiar a lui Alecsandri! 335 Numai, totuşi, mîndria mea de autor mai aştepta şi alta răsplătire decît o caldă strîngere de mînă. A doua zi avea să fie Anul nou, şi nădăjduiam mult pe vrun galbăn, plata scrisorei, din care să dau bacşiş servitorului de la madame Stark, gazda mea. D-apoi chiar lui madame Stark nu eram eu dator să-i duc un cornet de cofeturi de la cofetăria lui madame Alexandru ? La strîngerea de mînă se mărgini răsplătirea mea pe ziua de 31 decembrie. — Te rog să treci mîne dimineaţă pe la mine, îmi zise însă cuconiţa, conducîndu-mă pînă la uşă. Tot îmi ramînea ceva speranţă după galbăn ! în noaptea de Sf. Vasile, madame Stark împărţi la covrigi la plugurile de băieţi, cari nu încetară de a face zgomot la fereastra mea, cari cu clopoţei, cari cu buhai, cari cu pocnete de bice. Şi fără de aşa zgomot eu tot nu dormeam, că mintea mi se zbătea între speranţa răsplăţei băneşti şi strîngerea de mînă a frumoasei văduvioare. „Uite, oare s-ar putea ?... Adică de ce nu ? Frumos scrie Alecsandri, dar de... şi cum am scris eu răvaşul A doua zi — vai, ce greu trec uneori ceasurile ! — cum suna la Trei-Ierarhi ora 10, eu eram, cu inima palpitînd, la uşa de antret a văduvioarei. Mi se pare chiar că îngrijisem astăzi mai mult de toaletă ca de obicei, ba chiar răsese.m fulgii nevinovaţi din barbă. Aci greşisem, căci îmi dădusem un aer mai de copil decît trebuia pentru circonstanţă. Bat discret în uşă. Ea se deschide de către chiar cuconiţa. Zisu-i-am eu „la mulţi ani“ ? Nu ştiu. Dar dînsa face cîţiva paşi spre un scrin, ia un mic pachet şi mi-1 pune în mînă în loc de a mi-o mai strînge ca ieri. — La mulţi ani ! îmi zice ea, şi mă reconduce rece spre uşă ; am ieşit umilit... în curte, deschid pachetul în care găsesc — o ! decepţiune! — un irmilic şi o cravată ! o cravată poate uitată la cucoana de către Vasile Alecsandri ! „Păcat, bunătate de scrisoare de amor, numai un icosar ! Barem de mai mă strîngea de mînă ca ieri!...“ 336 Totuşi, strînsei irmilicul în punga pustie şi mă mîngîiei cu credinţa că scrisoarea mea a izbutit că întoarcă pe Vasile Alecsandri lîngă frumoasa văduvioară. Aşa numai îmi explicam răceala primirei de astăzi. - Degeaba, acum văd bine că cuconiţa îmi dăduse numai bacşiş de Anul nou ! ŞUBA LUI V. ALECSANDRI Femeie făr’de oglindă, în care să-şi caute faţa, fie cît de zbîrcită, e un fenomen tot atît de rar cît viţelul cu două capete. Sunt acum vro doi ani, la Roma, un gazetar, om de treabă, vorbind despre cuvîntarea mea în conferinţa interparlamentară, îmi zicea : „il bel vecchio". Cum să nu-mă uit dar în oglindă şi eu, ca cocheta bă-trînă ? Numai fiindcă prea bine ştiu că oglinda nu poate fi politicoasă ca domnul gazetar italian, nu mutra mea actuală cer s-o reflecteze oglinda minţei, ci pe cea din vremea tinereţei. Uite, de aceea, lectorii Vieţei o să fie adesea plictisiţi cu amintiri din trecutul meu,. din tinereţile mele. Da, am fost şi eu tînăr odată... Ce mai dovadă pot să vă dau despre tinereţea mea decît uşurinţa cu care cîndva am plecat din ţară, să mă duc la Paris, pentru a studia, neavînd alt bagagiu financiar decît un ajutor de cîteva sute de franci pe an de la „Societatea de încuragiare la învăţătură a tinerilor români", societate fondată de bunul şi neuitatul dr. Anastase Fătul ? Sosii la Paris cu aproape jumătate din bursa primită, cealaltă cheltuind-o pentru drum. Apoi nici geamantanul nu îmi era plin decît de speranţe, iar nu de haine şi de rufe. Dar ce vă pasă d-voastră de calicia mea trecută, ori de cea prezentă, care se bălăbăneşte groaznic cu publicaţiunea Istoriei românilor. 338 Ieşind din gară, la sosirea mea în Paris, mă găsii într-o mare încurcătură : nu ştiam nici o adresă de hotel. Suindu-mă într-o birjă zic totuşi automedonului, cu o siguranţă care aş voi s-o am şi astăzi : — La un hotel, pe lîngă Universitate ! Credeam că există la Paris o Universitate ! Birjarul, deştept... (şi nu putea să nu fie deştept, căci era ora 6 de dimineaţă), mă conduse rue Neuve de VUniver-site, la un otel mobilat, cu no. 3. Portarul otelului îmi deschide o cameră şi, întrebîndu-mă de unde vin, rămîne un moment în extaz cînd aude că sunt din Moldova. — A ! Domnule, ce bine-mi pare !... — Foarte mulţămesc... pentru patria mea !... — Vezi, domnule, în camera asta, unde ai să stai d-ta, a locuit, sunt cîţiva ani, un compatriot al d-tale, d. Vasile Alecsandri... Mai dincolo locuia d. Kogălniceanu... Joc al întîmplărei ! Nimerisem tocmai la otelul în care locuise ilustrul poet şi mai ilustrul om de stat. Amintesc despre aceasta pentru ca să am ocaziune de a vă povesti o istorioară despre Alecsandri, aşa cum am ascultat-o de la Pere-Loriot — ăsta e numele portarului otelului de la no. 3, din rue Neuve de VUniversite. Era înspre un an nou. Lui Alecsandri nu-i sosise bani din ţară. Trebuiau pe atunci multe zile pînă ce, din Iaşi, să-ţi vină, la Paris, o scrisoare ori un grup cu bani. Dar anul nou nu aşteaptă sosirea poştei întîrziată de troiene pe drumul Cernăuţi-Cracovia. Alecsandri scotoceşte sertarele, îşi întoarce pe dos buzunarele... Nimic ! Tot nimic găseşte şi în sertarele şi buzunarele a cîtorva compatrioţi, mai de aproape prieteni. — Atunci — povesteşte Pere-Loriot — Alecsandri mă cheamă $i-mi zise : — Dites donc, mettez moi cette pelisse au clou; şi-mi arată o minunată şubă aruncată pe sofa. — Pe dată, domnule... Şi o iau, s-o acăţ în un cuier. 339 — Mais non, Pere-Loriot. Es-tu bete ?... Porte-la cbez ma tante... J’ai besoin d’urgent. — Chez ma tante!... O blană aşa de frumoasă, care făcea onoarea otelului, cînd vedea lumea ieşind de aci pe un domn cu ea pe spinare ! Pere-Loriot n-avu încotro ; duse la Muntele-de-pietate blana poetului şi-i aduse două bilete de bancă de cîte 100 franci. — îţi închipuieşti, exclamă portarul, că a doua zi, pour mes etrennes, d-1 Alecsandri îmi dete nu mai puţin de un napoleon ! Dar nici prin gînd nu-ţi trece şi alta : bunul tînăr îmi puse în palmă recipisa de la Muntele-de-pietate, zicîndu-mi : — Pere-Loriot, ţi-o dăruiesc d-tale. Cînd vei putea, scoate blana şi s-o porţi sănătos. — Am scos-o, domnule Urechiă, şi iat-o... .. Şi zicînd aceasta leapădă mătura din mînă, pune plumoul în peptarii şorţului şi iute deschide un placard, din care scoate cu admiraţiune o şubă îmblănită minunat cu pept de vulpe. Dar, o, durere ! pe loc zboară din blană un nor de fluturaşi cu aripioare galbene.. Pun mîna pe părul auriu al blănei... îmi rămîne în palmă ca o barbă de actor... Pere-Loriot rămîne şi mai încremenit decît în ziua cînd Alecsandri îi dăruise recipisa amanetului. — Ah ! Nom de Dieu !... Şi eu aşteptam să găsesc vreun rus bogat să i-o vînd ! Bieţii mei 200 franci ! Geaba cercai să explic întristatului portar că nu se ţine mulţi ani o blană într-un placard... Neconsolat rămase după cei 200 de franci ai lui. Scrisei însă în ţară lui Vasile Alecsandri despre păţania lui Pere-Loriot. Poetul se grăbi a-mi trămite două sute franci să-i dau bătrînului portar. — Tont de meme, c’est un bien bon monsieur que votre compatriote, zise el ştergînd cu o mînă o lacrimă şi cu alta primind din ale mele cei 200 lei. Nom de Dieu! Blănile d-voastră nu sunt trainice, dar cinstea lui Alecsandri este tare ca granitul !... 340 Această observaţiune n-a împedicat totuşi pe Pere-Loriot să păstreze şi şuba mîncată de molii, şi din postavul ei croi chiar o pereche de pantaloni pentru el şi una pentru Toto, băiatul băiatului lui. Dar eu m-am grăbit să ccr lui Pere-Loriot o cameră mai ieftină decît acea în care locuise marele poet, şi mai ales o camera în care puţinele mele haine să nu facă cunoştinţă cu moliile din şuba poetului. CUM ERAM SĂ FIU SPINZURAT! în România era ministerul liberal al lui I. Brătianu. Şeful cabinetului era acuzat în Occident, de către opozi-ţiune, că fomentează tulburările cari izbucniseră pe ţărmul drept al Dunărei, în Bulgaria. Vestitul Mitad-paşa teroriza pe bulgari, spînzurîndu-i la cea mai mică bănuială. în Bucureşti, Mitad întreţinea numeroşi spioni, cari să-l ţină în curent de bandele ce se pretindea că le înarmează Brătianu, ca să le treacă în ascuns în Bulgaria. Mărturisesc că deloc, da deloc, nu mă preocupau afacerile bandelor1 Bulgariei, dar mă gîndeam mereu cum am face, cum am drege să înmulţim factorii culturali români în Macedonia ? Cu acest scop, mă decid să plec, în luna iulie, să călătoresc prin Bulgaria spre Macedonia, pe care doream mult s-o vizitez. Cu o zi înainte de plecare, cînd geamantanul mi-era gata şi pasportul în buzunar, primesc din Calafat telegrama următoare, pe care o conserv- cu mare grijă, ca relicvă, pînă astăzi : „Amice Urechiă, nu debarca, dacă treci în Bulgaria, nici la Giurgiu, nici la Vidin, că Mitad-paşa a hotărît să fii spînzurat. Hasdeu"' 1 Autorul se referă, de fapt, la grupele de luptători bulgari care, beneficiind de condiţiile favorabile ce li se creau în România, ca urmare a comunităţii idealurilor de eliberare naţională, se pregăteau la noi pentru marile acţiuni eliberatoare ce vor avea loc în ÎS76 (». ed.). 342 A hotărît să fiu spînzurat! De ce ? Nici o altă explicaţiune. ■ Telegrama însă era categorică. Amicul meu nu glumea. Nu era întîi aprilie... Să fiu spînzurat ? Hei, nu era o perspectivă din cele mai atrăgătoare, veţi conveni. Cu toate acestea, nu-mi venea deloc bine să renunţ la planul meu de călătorie şi steteam pe gînduri ce mijloc aş afla, prin care, evitînd spînzurătoarea lui Mitad-paşa, să-mi împlinesc dorinţa de a vizita Macedonia. Deliberînd cu mine însumi, ajunsei la deciziunea de a pleca quand mhne ; însă c-un pasport coprinzînd numai jumătate din numele meu (Vasile Alexandrescu), liberat din Iaşi, şi să nu debarc nici la Giurgiu, nici la Vidin, ci aiurea undeva. Aşa făcui. Totuşi nu voi ascunde emoţiunea care mă coprinse în momentul cînd mă îmbarcai pe vapor, la Smîrdan (Giurgiu), şi mai cu seamă cînd vaporul se opri ia Rusciuk. Ştiam că nu puteam fi arestat pe pămînt austriac şi cu toate acestea căutai să-mi dau aerul de a fi ocupat cu lectura unui jurnal în salonul de clasa I-a, avînd mereu ochii aţintiţi asupra şlepului de care era lipit vaporul, ca să văz cînd ar trece pe vapor niscai soldaţi turci ca să mă aresteze. Vă asigur că aşteptarea aceasta dă alţi fiori prin vine decît aşteptarea iubitei în luncă, la raze de lună... Cînd clopotul sună a treia oară şi coşul maşinei fluieră de plecare mi se părea că o mînă divină îmi dezlega nodul ştreangului de la gît. La Vidin era alt hop de trecut. Aci iarăşi aciuiat într-un colţ al salonului, aveam aerul de a căuta să rezolv direcţiunea baloanelor, problemă rezervată gloriei contemporanilor mei naţionali. Ochiul ţintă însă la fereastra spre debarcare, să văz de nu dau busta soldaţii turci să mă îmfle. Deodată o mînă se lasă asupra umărului meu pe la spate şi o voce îmi strigă : — C’est vous, monsieur Urechia ! Mi s-a înnegrit înaintea ochilor. într-o clipă, mi-am văzut spînzurătoarea, călîul şi juvăţul la gît... Mă întorc totuşi şi, în loc de a găsi îndărătul meu vreun împiegat turc, ma 343 găsesc faţă în faţă cu d-I Kira Danjan, bărbat cunoscut mie, nu demult, în casa amicului Hasdeu. — Pentru Dumnezeu, ce cauţi pe aici, îmi zice emoţionat şi încet acest bun român basarabean, care la Vidin reprezenta Rusia în calitate de consul. Nu ţi-a dat o telegramă Hasdeu ? Uite colo, adaogă bunul nostru amic, uite colo, la marginea cetăţei este ridicată spînzurătoarea pentru d-nia-ta, care eşti denunţat, de spionii din Bucureşti, că vii trimis de ministrul Brătianu, ca agent de răsculare al bulgarilor. — Mi-am văzut spînzurătoarea ! Eu, care n-am găsit încă bani ca să-mi pregătesc în cimitirul Eternităţei de la Iaşi, bolta de odihnă eternă, aveam acum un monument foarte înalt, pregătit la Vidin fără nici o cheltuială. Un moment gustai toate simţirile asfixiei prin strangulare, şi norii de ciori care cloncăneau deasupra Vidi-nului îi văzui, închizînd oohii, dînd rotogoale în jurul cadavrului meu, gata a mă ciupi cu mai multă voluptate de cum vrodată m-a ciupit vro iubită. — Stai locului, adăogă a-mi zice salvatorul meu, în momentul cînd ochii mei, întorcîndu-se de la spînzurătoare spre el, zăriră cîţiva soldaţi turci şi un ofiţer, care parlamenta la uşa salonului cu căpitanul vaporului. Cine vă va spune că, în faţa spînzurătorei, nu-şi simte picioarele moleşite, va minţi. Ale mele erau terci la privirea fesurilor roşii. D-l Kira Danjan mă strînse de mînă şi-mi ceru paşportul, pre care văzui, curios, că-1 pune în buzunarul său. Spre marea mea plăcere, în acel moment, turcii cari parlamentaseră cu căpitanul se îndepărtară. O lespede groaznică îmi căzu după pept cînd îi văzui ieşiţi din vapor pe şlepul de alăturea. Ofiţerul turc gesticula mereu grăind cu căpitanul care-1 însoţise pînă la locul de ieşire din vapor. Ce se întîmplase ? Ofiţerul cu oştenii, din prea mare zel, intraseră pe vapor, pe pămînt austriac, înarmaţi.. Căpitanul nu îngădui asemenea faptă, independent de simpatia ori antipatia ce dînsul ar fi avut pentru persoana ce turcii vroiau să aresteze. — Ai scăpat de spînzurătoare, îmi zise d-l Kira Danjan, arătîndu-mi-o obraznică şi falnică la marginea cetăţei. Turcu-leţii s-au dus, graţie căpitanului ; dar chiar de veneau n-a- 344 veau ce-ţi face, că iacă aveai paşport bun, şi-mi arătă un paşport rusesc, în puterea căruia urma să mă chem, utili-tatis causa, Teodor Teodorovici din Kazan. Strînsei plin de recunoştinţă mîna salvatorului meu, dar adăogai: — Dacă e vorba de paşport care să nu fie pe numele meu, cel ce ţi l-am dat este tocmai aşa. Vrednicul consul şi bunul român deschise pasportul meu şi, percurîndu-1 iute, îmi zise : — Bravo, domnule Urechiă ; cu asemenea paşport şi împărţind cu dărnicie bacşişuri, poţi debarca chiar aci, rîzîn-du-ţi de spînzurătoare. Mitad-paşa a poruncit spînzurătoarea lui Urechiă iar nu a lui Alexandrescu... — Dar bine, scumpe amice, Urechiă putea să aibă şi el paşport în regulă. — Da ; şi negreşit Mitad-paşa s-ar fi grăbit a doua zi după spînzurarea d-tale, care aveai paşport în regulă, să prezinte scuze guvernului românesc, arătînd că din greşafă ţi s-a întîmplat operaţia aia... Scuze după spînzurare ! înţeleg — deşi cu greu — să-mi prezinte scuze cine mă calcă din eroare pe bătături... mă doare, dar haide ! scuzat fie ! Bine, fie scuze pentru cei cari, neavînd de ajuns condamnarea lor la expediarea de bilete de Anul nou, ţi le mai trimite şi de Paşti !... Cela provient d’ un bon sentiment ! Scuzeze amicul Vlahuţă versurile şchioape ale mele şi ale celor ca mine, nu mă supăr de asemenea scuze... Scuzeze lectorul meu lipsa de tendinţă a acestei povestiri... Cine reclamă, mă rog, contra unor asemenea scuzări, dar să mă spînzure Mitad-paşa ş-apoi să-mi zică : — Pardon, scuză, te-am luat drept cutare... Vezi, aceasta nu-mi intră în căpăţînă... De aceea, nici nu vă puteţi închipui cu ce mulţămire am auzit fluierînd de a treia oară maşina vaporului. D-abia avusei timpul a mai strînge mîna amicului meu, d-1 Kira Danjan, şi vaporul plecă. DIN POVESTEA VORBELOR Vorbele au şi ele povestea lor, ca tot ce naşte şi, curînd ori mai tîrziu, ajunge la mormînt. Cîteva reminiscenţe din povestea unor vorbe şi locuţiuni. Pe la 1850—51 vizitam, cu inima plină de amintirile copilăriei, satul Oşlobeni din judeţul Neamţu. Acolo, în familia elveţianului Ballif, căruia mama mea îi arendase această moşie, învăţam limba franceză împreună cu copiii lui. Nu mai era aproape nimic din casa unde trăisem... Bradul cel nalt, secular, de lîngă apa Cracăului, dispăruse şi el ! Numai pre un bătrîn care îngrijea de stupi în livedea curţei d-lui Ballif, şi prindea roiurile de albine, de făcea admiraţiunea noastră, a copiilor, numai pe moş Niţă îl mai găsii din vechile cunoştinţe ale copilăriei mele. — Da bine, moş Niţă, ce s-au făcut curţile boiereşti ? întrebai. — Păi âu ars de Sin-Văsia lui Faur. Eram în perioada vieţei mele cînd îmi plăceau studiile filologice. Vorba Sîn-Văsie mă izbi, şi de la moş Niţă aflai că aceasta este numele cu care sătenii indică prima zi a fiecărei luni. Sîn-Văsia lui Cuptor, sau Văsia lui Brumar el etc. Ţăranul a botezat prima zi din fiecare lună cu numele sîn-tului Vasilie din prima zi de ianuar al fiecărui an. întors la Iaşi, am utilizat, eu mai întîi, această vorbă într-o urare versificată, adresată nu-mi aduc aminte cui : Sin-Vasii treacă-va mia, mai bine, Şi să beţi cupele, dulci de plăceri, Ţese-vă Domnul zile senine... Cu multa timiditate — şi înţeleg pentru ce — a mai găsit loc apoi această vorbă şi în lucrările unor tineri confraţi moldoveni, între 1852—1860. De atunci, vorba mi se pare că a dispărut. Pe la 1857—58, fiind director general la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunei Publice, eram cu neplăcere izbit în fiece zi de întrebuinţarea în cancelarie a unei vorbe ruseşti : delă. Arhivarul cosea hîrtiile la dele, ţinea opis, adică cataloage de dele, ţnuruia adică incordela şi scripisea delele. Sub influenţa şcoalei neologiste, doream să înlocuiesc asemenea vorbe şi nu găseam termenii echivalenţi. în înţelegere cu colegii mei, directori generali de pe la ministere, mai ales cu regretatul dr. Apostoleanu, de la Ministerul Justiţiei, înlocuirăm deocamdată vorba delă prin acta. Vorba aceasta însă nu prindea deloc între paretcarii din cancelarie. Ba, într-o zi, mi se întîmplă una nostimă : pusesem rezo-luţiu ni pe un număr de hîrtii, intrate la minister şi care n-aveau curs, formula : ad acta. A doua zi, venind la cancelarie în „presudsfia", adică în biuroul directoriatului, aflu nu numai biuroul, dar şi toate mesele gemînd de grămăzile de dele, un adevărat cataclism arhivăresc. — Ce-i asta, d-le Buţă ? întreb eu pe bătrînul arhivar al ministerului. Buţă era un tip de arhivar care ar ocupa un loc de onoare într-o nuvelă descriind viaţa cancelaristului dintre 1830—1860. Era cel dintîi la cancelarie şi cel din urmă care ieşea din podul în care regula şi cosea hîrtiile la dele ; el îşi acoperea chelia cu o căciuliţă care cîndva fusese brodată cu arniciuri colorate. Peste mînecele surtucului trăgea în fiecare dimineaţă, înainte de a se pune la lucru, cîte o pereche de mîneci de pelea dracidui, o materie de bumbac colorată, lucioasă, cea mai ieftină ce se putea găsi în prăvăliile de la poarta bisericei catolice din Iaşi pînă la hanul lui Ghimuş. Pe un nas coroiatic, în proporţiuni mai mari decît l-ar fi reclamat faţa, încăleca o pereche de ochelari, la mijloc sfăruiţi cu aţă, de care se servea Buţă la cusutul hîrtiilor, pentru ca să nu se rupă oţelul îmbinător celor 2 sticle ale instrumentului. în fiecare dimineaţă, şătrarul Buţă, după ce-şi atîrna în cui, după unul din dulapurile arhivei, şapca şi, 347 după anotimp, paltonul ori blana de oaie, îşi trăgea mîne- cările ; slujitorul Niţă i le lega cu sfori pe mîni, apoi Buţă îşi făcea cruce zicînd : „Doamne ajută !“ şi intra în exerciţiul funcţiunilor sale, alegînd hîrtii din grămada primită de la secţii şi distribuindu-le după natura lor, pe clele. El nu-şi întrerumpea lucrarea decît pentru a pune în gură cîte o bucată de seminţ ori de covrig şi a răspunde molfăind la întrebările impiegaţilor de pe la secţiuni, despre soarta cută-rei sau cutărei hîrtii. — Ce sunt toate hîrtiile acestea, d-le Buţă ? — Apoi, le-am adus după poruncă, că aţi rezolarisit hîrtiile adă acta. Ad acta al meu îmi făcuse pozna ! Şi atunci hotărîi ca fiecare delă să aibă în frunte un carton cu marca ţărei, cu numele ministerului şi indicaţiunea secţiei respective, lăsîndu-se loc pentru scriere cu mîna a naturei hîrtiilor ce se vor coase sub această copertă. — Uite, d-le Buţă, o să botezăm de azi înainte delele d-tale cu vorba dosar şi o să le îmbrăcăm cu haina asta curată. Bine ori rău, eu cel dintîi am împrumutat de la francezi vorba dosar. Buţă al meu dete din umere şi explică şefului său de secţie, regretatul Melidon, ce va să zică dosar. — Vezi d-ta, boierule, unde are cartonul dos, de aia le zice dosare. Creaţiunea mea s-a adoptat imediat de toate ministerele şi a rămas pînă astăzi. Vai ! dreptatea nu se mai pune la delă acum, ci la dosar ! în 1859, adresam o circulară cu instrucţiuni didactice către institutorii şcoalelor din Moldova. îi povăţuiam cum să predea diversele materii de învăţămînt, după program. Asupra predărei Istoriei românilor insistam, îndemnînd pe învăţători să nu pearză din vedere necesitatea ce este de a deştepta în tinerime iubirea de patrie, simţul românismului. Românismul ! Iată o vorbă ce ş-a făcut drum mare. Pretmd că prima utilizare a acestei vorbe a fost de mine. Aş rămînea mult recunoscător acelui confrate care ar găsi acestui termen o naştere mai veche. Românismul a trecut, de la 1859, prin multe faze ; cea mai din urmă nu este cea mai de laudă... 348 Nu numai vorbele, dar şi locuţiunile au cîteodată soartă curioasă. Era anul cînd divanurile ad-hoc aveau să aleagă pe noii domnitori. Printre candidaţi aspirînd la tronul Moldovei era şi fostul domn Mihai Sturdza. Acesta venea la Iaşi de la Paris, unde-şi luase reşedinţă de mult timp, socotind că doară Moldova a rămas tot în stadiul în care fusese nevoit să o lase, părăsind tronul. Alături cu marele nostru magistru M. Kogălniceanu, eu, de puţin timp întors de la studiu în patrie, publicam, împreună cu vechiul meu amic I. Co-dresou, un jurnal unionist şi liberal : Zimbrul şi Vulturul. Aci făceam război înverşunat candidaţilor la domnie neprimiţi de partidul naţional-liberal. Aflu că peste două zile va sosi în Iaşi Mihai Sturdza şi că i se fac pregătiri mari la Socola, la cîteva kilometri de bariera oraşului. Aceste pregătiri constau într-un arc de verdeaţă, încă-lecînd şoseaua de la Răpedea în faţa circiumei cunoscute, „La trei sarmale". Pe frontul acestui arc, partizanii fostului domn cocoţaseră trei litere : M. S. V. în Zimbrul şi Vulturul, eu explic a doua zi aceste iniţiale nu prin vorbele : „Mihai Sturdza Voievod", ci prin : „Mai Stăi, Voinice !“ Mare ilaritate, care ţine mai multe zile în toată Moldova, şi vorbele acestea devin pentru mai mulţi ani proverbiale. „Mai stăi, voinice!“ rămîne în uz şi probabil că şi azi tot cu semnificaţiunea ce le-am dat la ocaziunea amintită. Cînd cu războiul de la Plevna, neuitatul meu amic şi învăţător C. A. Rosetti, care mă onora cu o iubire ce n-am mai întîlnit-o la alţi şefi, la alţi fruntaşi de-ai partidului politic pe care de aproape jumătate de secol îl serv credincios, face ca Adunarea ţărei să mă bage în comisiunea de răspuns la mesagiu, şi să fiu ales raportator al acestui răspuns. De cîte ori mi-e sufletul plin de admirare pentru vreo faptă, mintea mea se rapoarta cu mîndrie la faptele mari străbune, Jăudate de bătrînii cronicari şi de naţiunea română în baladele sale. Sub inspiraţiunea marilor noştri vechi istorici, am scris acel răspuns la mesagiul domnesc, care începea cu o reînviată expresiune din cronice : „La zi de mare cumpănăK. 349 Regretatul meu amic Pantazi Ghica, zeflemist fără a fi junimist, critică în şedinţă publică stilul arhaic al proiectului meu de adresă. Ca să probeze teza sa, Pantazi zicea : ■— Dacă o frază nu se poate traduce în limba franceză, atunci nu e bună. Cum voiţi să fie bună o frază care ar zice : „au jour de la grande balancoire", la zi de mare cumpănă ? în parantez, să amintesc că Pantazi era un cunoscut admirator al actriţei franceze Keler. — De „quel air" me parlez-vous f răspund eu printr-o întrerupţie al cărui joc de cuvînt este înţeles de toată adunarea, care zbucneşte în rîs şi aplauze. Soarta reînviatei locuţiuni : „La zi de mare cumpănă" era asigurată. De atunci nu numai o dată în Parlament, ci şi în diverse scrieri am am reaflat asemenea cuvinte, deşi ■uneori rău utilizate. Aşa, cetii mai dăunăzi, în versurile unui nou poet, prefăcută expresiunea în „cumpeni grele", iar într-un jurnal de provincie se zicea stupidamente : „în cumpenele îngreuiate cu mii de ocale ale ţărei nu mai încăpea nici un dram..." La zi de mare cumpănă ajunge şi biata limbă românească, atunci cînd intră pe mîna celor care n-o cunosc sau n-o iubesc ! LEGEA MAXIMULUI ŞI LIMBA ROMÂNEASCĂ LA IAŞI Cine ar fi putut bănui măcar că legea maximului, în numele căreia pozne sîngeroase pare că s-au făcut, va deveni totodată şi un factor de cultură a limbei româneşti ! Lucrul s-a întîmplat la Iaşi. Dispunînd a se plăti cîte o taxă anuală de 200 lei pe an pentru orice firmă de prăvălie în limbă streină, era un spectacol minunat în Iaşi, a doua zi după promulgarea legei maximului. Nu era prăvălie unde să nu vezi zugravii pe lucru, dînd jos firme, ridicînd alte nouă, ori silindu-se a pune de acord cu legea firma veche. Dacă ne-am ales cu înlăturarea din stradele Iaşilor a firmelor ovreieşti, nemţeşti, franţuzeşti, avem de a constata şi eroicomice războaie între comercianţi şi primărie, cu referinţă la unele firme. Iată cîteva cazuri întîmplate. Neguţătorul către d. primar Pogor: — Mă rog, d-le primar, cum să zic eu pe româneşte liqueurs ? D. Pogor către ajutoarele sale : — Mes chers amis, la „Junimea" se bea aşa ceva, dar tot pe franţuzeşte... Ce credeţi voi ? Un ajutor de primar: — Adică de ce să nu zică li-queruri ? D. Pogor: — Aşa, Academia va vedea de e vro înrudire între liquer şi lichea. (Către neguţător:) Jupîne Buruch, scrie pe tablă licheruri, că-i româneşte. ★ în acest moment intră, îngrijat, în pretorul primarului, bătrînul Petit Coiffeur. 351 — Monsieur le Maire, bucuros să schimb tabla pe româneşte, dar cum să zic ? Eu nu sunt nici simplu bărbier, nici frizer, ci coiffeur. D. Pogor, către sfetnici: — Ei, cum traducem pe coiffeur ? Unul propune vorba coifor. Altul, mai de curînd ieşit din liceu, susţine că-i mai românească vorba coifator. Dar cum junimiştii nu sunt pentru inovaţiuni prea radicale, d. Pogor decide că bătrînul Petit îşi va zice pe viitor coifer. ★ Un biet bărbier, carele încă spînzură prosopul cu bibiluri la uşa prăvăliei, după moda veche, şi carele spală capetele sîmbetele la omenirea din mahalale, la gurluiul ibricului atîrnat de podele, este ameninţat să plătească taxa de 200 lei pe an, pentru că, vrînd să-şi modernizeze prăvălia, şi-a pus deasupra uşei, pe lîngă ştergar, şi o tăbliţă cu inscripţiunea : Salon de bărbier. — Dar bine, domnule Pogor, salon este astăzi vorbă românească. D. Pogor : Aşa, dar bărbier este franţuzească. Ovanes bărbierul scapă de taxa de 200 lei, graţie deştep-tăciunei fiului său, student în clasa VII liceală. Acesta puse un semnul scurtimei (~) pe primul a din vorba cu pricina, şi bărbier francez deveni bărbier românesc. * Doamna Matilda Rosenblum îşi face intrarea c-un plăcut foşnet de rochie de mătase şi încă şi mai plăcuţi 20 de anişori în cancelaria domnului primar. — Dar bine, domnule biier, iu nu plitesc 200 lei pintrî tablă a mea, unde scrii : Lingerie, că nu e vorbă franţuzească.. Consiliul comunal ajunse, la dezbatere, cercetînd paragraful ochilor neguţitoresei şi avînd în vedere plăcutul foşnet al rochiei de mătase, să se convingă că Lingerie este curat vorbă românească, că vorba vine de la verbul a linge... Cine 352 vrea să aibă lingerie trebuie să ştie Unge mîna celor puternici. ★ Nici o vorbă nu păţi mai mare ruşine ca vorba Magasin. D. Pogor : — Plăteşte 200 de lei, că Magasin, cu s, este vorbă franceză. Prăvăliaşul: — Dacă e francez Magasin cu s, va fi româneşte Magazâ. Alt prăvăliaş scrie Magadin. Al treilea se mulţămeşte a şterge n şi a lăsa Magasi. Al patrulea o nimereşte mai bine scriind Magazie. Iar al cincilea Magazin. Rămîne acum ca Academia să aleagă vorba care-i place. ★ D. Pogor: — A, dumneata, jupîn Iţic, eşti Cordonnier de Dames ? Poftim, plăteşte 200 lei. Jupîn Iţic : — Iu ? Ai vei ! 200 tulări ! Un pişicher de scriitor din primărie, pentru 5 lei, scăpă pe jupîn Iţic de 200 de tulări. După sfatul lui, nighiţitorul pune zugravul să-i modifice firma astfel : Cordonieru de Dame (fără 5). D. Pogor n-avu ce zice, deoarece u scurt a rămas la Academie ca o probă de latinitate a limbei române. ★ Cu aceeaşi metodă Pensionnat de Demoiselles a devenit pe româneşte Pensionnatu de Demoazele. Aux 4 Saisons s-a tradus, ca şi la Bucureşti : La 4 Sezoane. De ce să te miri că Chaussons a devenit Şoşoane, Con-fiserie = confiterie, Depot de vins = Depou de vin, Mar-chande de modes = Marşandă de mode. Mare încurcătură la primărie : particula legătoare & este franţuzească, ori românească ? Nusem & Grimbaum pe ce limbă este ? 353 Pînă astăzi primăria n-a hotărît de poate rămînea pe table : monocle, binocle, pince-nez etc. Mă rog, dentist ori dintist ? Tapisier, tapiţer, tapeţirer ori tapetar f Un ajutor de primar se mulţămeşte să se pună u scurt la vorba tapissierii. Decît, s-a hotărît la primărie că Pharmacie e franţuzesc. Lupta în contra lui h este omerică : la toate hotelurile zugravii au avut de lucru, au şters pe h, care astăzi, sub coloarea dată de bidinea, se iţîieşte ca la Sf. Sofia din Constan-tinopole sînţii creştini bidinuiţi în onoarea lui Mohamet. Lupta este mare şi încă neterminată în privinţa firmelor de Restaurant. Se zvoneşte că de cîte ori un comisar mă-nîncă într-un Restaurant, nu are nevoie să plătească, numai să promiţă că va convinge primăria de romanitatea firmei, la din contră, Restaurant e strein, trebuind să plătească 200 lei. D-ŞOARA STOLTZ — Facem Paştele la monăstire ? — La care ? La monăstirea Neamţului e prea multă lume. — La Văratec ? La Agapia ? — Ba nu, la o monăstire mai tăcută, mai uitată de lume. Să mergem la Pîngăraţi. Am primit propunerea amicului meu Panaitescu. în joia săptămînei patimilor plecarăm cu birje din Peatra (N.), nu mai puţin de opt inşi, şi ne îndrumarăm prin pitoreasca cale j ce duce spre monăstirea Pîngăraţi. j Pe atunci, monăstirea nu era secularizată şi nici destinată | la alte servicii decît ale cultului. j Părintele stareţ Varnava ne primi la arhondaric cu bună- j voinţă, cel puţin aparentă. Poate că în gîndul lui ne dădea la toţi dracii, căci eram singurii musafiri, cari aveam să-i ştirbim bugetul, cu întreţinerea noastră, vro 4—5 zile. Instalaţi în două largi camere din arhondaric, după serviciul de seară la biserică, numai tîrziu putui adormi de gura şi de glumele amicilor. ! A doua zi de la sosire, eu colindam satul, sau mai bine casele ţărăneşti aşezate pe moşia înconjurătoare monăstirei. Deodată, trecînd pe lîngă pîrlazul ultimei case, din dosul căreia începea un crîng care abia înmugurea, auzul meu este izbit de o cîntare de harpă. O harpă într-o casă ţărănească din fundul munţilor ? Mirărei succede curiozitatea, mai ales cînd, încetînd cîn-tarea, văd ieşind în tinda casei, mai cu îngrijire ţinută decît la orice altă casă ţărănească, o tînără femeie în costum de oraş. Cît mă văzu, se opri şi dînsa în pragul uşei tindei şi 355 privi lung la mine. Instinctiv, duc mîna la pălărie şi o salut. Răspunde la salut nu numai cu politeţă, dar lasă pe frumoasele ei buze rumene să zboare un surîs îndemnător de vorbă mai departe. — Pare că v-aş cunoaşte ? întreb eu, rezimîndu-mă de pîrleazul de lîngă poarta bătăturei. — Mă cunoşti ? Se poate... şi eu te cunosc... te-am văzut la Iaşi cînd dedeai lecţiuni la pensionatul d-nei Grand’Jean... De ce stai acolo la pîrlaz ? Poftim în casă. Nu aştept o a doua invitaţiune. în casă, juna femeie îmi spuse că e d-ra Maria Stoltz, fosta guvernantă la pensionatul unde mă întrevăzuse. — Ai venit la monăstire să petreci Paştele ? întreb eu. Ca şi mine, ca şi alţi evlavioşi. Eşti cu familia d-tale ? Şi, zicînd acestea, priveam cu ochi cercetători interiorul camerei, ale cărei ziduri de vălătuci făceau contrast cu eleganţa mobilelor şi cu curăţenia generală ce domnea peste tot. Mult vorbăreţ este modul de a fi al unei camere locuită de o femeie. Vrei să ştii ce fel este o femeie ? întreabă cu pricepere cuibul în care trăieşte. Desigur, d-ra Stoltz nu era oricine, nici o femeie din duzină... — Am venit să fac Paştele aci, la monăstire ? Ca d-ta ? Ca o creştină evlavioasă ? Vai ! nu !... Şi nu putu opri o lacrimă să se anine trădătoare pe blondele gene ale albaştrilor ei ochi. Intrigat de acea lacrimă şi de contracţiunea involuntară a feţei junei femei, iau mîna ei dreaptă şi o strîng simpatic, însoţind gestul cu o întrebare mută despre originea lacri-mei, care acum după gene alunecase pe obraji. — Familie ? N-am pe nimeni pe lume... De aş avea o mamă, aş fi eu aci ?... Da, adaose ea a zice văzînd noua întrebare ce murea, necutezătoare, pe buzele mele, da, sunt aci nu ca d-ta, la un pios pelerinagiu de sfintele Paşti ; sunt aci victimă a sorţei, condamnată la ruşine, la infamie... Şi lacrimile o podidiră şi-şi acoperi faţa cu batista. Urmă un lung minut de pauză. Din gura mea vorbele ieşeau călţoase, nerăspicate. Ce să-i zic ? Ce să nu-i zic ?... Ş-apoi, numai atît cît îmi spusese, din mişcare spontanee, nu-mi explica nimica... — Mă iartă, d-le Urechiă, adaose ea după o clipă, oferindu-mi un scaun, mă iartă... De zece luni n-am văzut 356 alte feţe pe aici decît ţărani şi... călugări. Pasărea din codru îşi spune păsul frunzişului... Eu nu pot spune pe al meu ■nimănui... Te ştiu om de inimă... Nu mă ţinea de rău ca n-am comprimat în peptu-mi oftatul adînc, înteţit adinea-ore de harpă, unica-mi amică. ★ Mi-a povestit apoi sărmana femeie istoria ei scurtă, dar dureroasă. O scriu aci, aşa cum am ascultat-o. „Sunt, zise ea, fiica unui profesor de la Universitatea din Heidelberg. Mama mea murise născîndu-mă. Tatăl meu mi-a dat o creştere care mă pregătea pentru alt mijloc decît acel în care soarta mă azvîrli... Eram de 14 ani, cînd tatăl meu muri şi el, fără să-mi lase cea mai mică stare. De a doua zi eram peritoare pe străzi, dacă nu eram culeasă de o mînă generoasă, o doamnă franceză, care mă băgă la o monăstire de maice de lîngă Paris. Maica superioară mă încredinţă mamei Heloizei, o bătrînă călugăriţă care avea grija porţei monăstirei. Doi ani de zile, rămăsei pe lîngă ea, ocupată cu slujba chiliei, cu biserica şi cu citirea şi recitirea celor 3—4 volume care constituiau biblioteca ei : Massillon, Bourdaloue, părinţii bisericei şi o carte de rugăciune. Aproape le ştiam toate pe dinafară ! In aceşti doi ani, eu n-am văzut la monăstire alt bărbat decît pe părintele Anselmus, oficiînd sfînta leturghie. El era şi confesorul maicelor. în fiece dimineaţă, pater Anselmus trecea pe la portărie, venind de afară să meargă la biserică. Adese, mama Heloiza, ocupată în chilie, îmi zicea : — Soră Maria, a sunat la poartă, uită-te prin gratiile de la ferestruia porţei... Nu poate fi decît pater Anselmus. Deschide-i şi te va binecuvînta. Era pater Anselmus un om tînăr, tot să fie avut 45 de ani. Nu era ceea ce se poate numi un om frumos, dar avea o păreche de ochi cari, cînd te priveau, te sileau să pleci în jos pe ai tăi. De cîte ori îi deschideam poarta, pater Anselmus se uita răpede la dreapta şi la stînga şi, dacă nu vedea pe nimeni, mă binecuvînta şi, pe dată, cu frumoasa lui mînă albă şi moale mă dezmierda pe sub bărbie, căutînd la mine cu ochii lui focoşi, de mi se suia sîngele la obrazi. Aveam atunci 357 16 ani. Imaginaţiunea mea era vie, şi ce e de mirare că, stoluri-stoluri, o năpădeau gînduri şi icoane atrăgătoare... — Să vii astăzi la confesional, îmi zise într-o dimineaţă pater Anselmus, intrînd şi dîndu-mi obicinuita dezmerdare cu mîna pe sub bărbie, cu obicinuita adîncă privire, care-mi scormonea tot sîngele din corp. Ba de astă dată îmi mai dete şi un volum, Atala şi Rene, de Chateaubriand. — Citeşte, dar să nu te vază maica Heloiza. E o carte frumoasă... O să-ţi placă. Adevărat că de la prima pagină m-a fermecat... Era prima carte în care găseam, ca într-o oglindă, reflectate propriele mele simţiri... Pe furiş — şi nu lesne mi-a fost < să aflu momente în care maica se îndepărta din chilie — pe ascuns, am citit cu nesaţiu volumul. Nu mă puteam despărţi de paginele în care autorul povestea iubirea celor doi tineri, peptul meu bătea zgomotos, sîngele mă ardea... Iubeam şi eu, iubeam necunoscutul... îl visam, ce zic ? el îmi apărea sub figura unui tînăr frumos, elegant... Şi, cînd mă surprin-deam cu asemenea emoţiuni, îmi făceam cruce şi recitam un Ave Maria. ★ Mi-a zis pater Anselmus să mă duc la confesiune. Ştie el, gîndeam eu, că volumul ce mi-a dat o să-mi răscolească toată fiinţa... Am fost şi altă dată de i-am spus păcatele... dar ce păcate ?... Astăzi însă, gîndurile mele le simt că-s vinovate. Mirele meu nu poate fi decît Isus Christos... Şi tot aşa îmi imputam vioiciunea simţirei şi mă convingeam că sunt greşită înaintea lui Dumnezeu. De aceea, dacă chiar nu mi-ar fi zis pater Anselmus să merg la confesional, mă duceam din propriul îndemn al sufletului meu. Şi m-am dus. :— Ai păcate multe ? mă întrebă pater Anselmus cu o voce care era şi voioasă şi mult mai dulce decît oricînd. I-am destăinuit tot sufletul meu, toate agitaţiunile lui. — Ai citit volumul ? mă întreabă el. —• L-am citit, şi mai adînc au scormonit mintea şi inima mea. 358 ! I Iar paier Anselmus mă apucă dc mînă. Simţii că a lui tremura, şi ircmurul ci se comunică la a mea. Cc să-ţi spun ? Mi s-a iacul negru înaintea ochilor cinci cl depuse o sărutare pc mîna mea. — Iubeşte ! — şopti preotul — iubirea c temelia ome-nirci şi a rcligiunei. ★ După stăruinţele lui pater Anselmus, maica superioară mă mută de la maica portăreasă la maica Veniamina, la sora lui pater Anselmus. El convinsese pe superioară că sora sa mă va putea mai bine îngriji sufleteşte şi, fiind mai învăţată, îmi voi cultiva mai bine spiritul decît pe lîngă maica Heloiza. Ş-apoi, şi pater Anselmus îmi va da lecţiuni de limba franceză. Scopul acestei strămutări era altul : ca să mă poată întîlni mai lesne pater Anselmus. Acolo, în fiecare zi ră-mîneam singură cu el, căci maica Veniamina îşi găsea de lucru pe al ară, tocmai la ora vizitei fratelui său. Mărturisesc că, în primele zile, asemenea tete-a-tete îmi displăcuse, dar pater Anselmus era aşa de bun şi aşa de învăţat şi aşa dc dulce îmi grăia, că mi se potoli orice simţire îndoielnică. Cu multă delicateţă şi cu mult tact, el se însinuă în nevinovatul meu suflet şi trebuinţei mele fireşti de a iubi el îi oferi un suflet nobil, plin de frumoase simţiri... De ar fi fost violent, brutal, manifestîndu-şi patima, eu îl evitam şi eram salvată. Dar el procedă ca adevărat strategian practic şi, cu o răbdare care îi asigură succesul, ducea investirea şi asaltarea sărmanei mele inimi. Mai multe luni trecură astfel, fără ca pater Anselmus să-şi permită, în lungile ore de stare împreună, decît de a apuca mîna mea, a o ţine strîns în ale lui şi a nu mi-o lăsa decît acoperită de o caldă şi tot mai prelungită sărutare. Se vede că mişcarea aceasta nu-mi . displăcea, căci dacă în primele zile îmi retrăgeam iute mîna din ale lui, acum nu i-o mai disputam... Aşa de frumos grăia !... Era atît de învăţat ! Aşa de luminoase podoabe ale minţei lui comunica la a mea !... 359 ★ De cîte ori venea pater Anselmus să mă găsească, după ce termina slujba bisericească, el îmi aducea ori cărţi, care în sufletul meu aprindeau tot mai mult simţirile fizice, sau bunătăţi de la primii cofetari din oraş. într-o zi mi-a adus o cutie cu nişte lisă delicioasă şi — lucru ce nu se întîm-plase pînă aci — el mă îndemnă să mănînc îndată din ea, lăudîndu-i bunătatea. L-ascultai. Fructul era delicios, mai delicios decît toate bunătăţile ce-mi adusese Anselmus pînă aci. — M-ai ascultat, zise el rîzînd, meriţi să te sărut... ca mulţămire. Şi, fără să mă gîndesc de a mă apăra, el luă capul meu între mînele lui şi depuse pe fruntea mea o sărutare de foc... Cum ? Nu ştiu, dar adormii în braţele lui. Cînd mă deşteptai, el nu mai era lîngă mine, ba eu eram transportată în patul meu şi, lîngă mine, la căpătîiul meu, stătea maica Veniamina. — Nu-i nimica, soră iubită, îmi zise călugăriţa... Fii cuminte... vei fi fericită. Fericită ! La 4 luni după acea oră fatală, maica Veniamina mă scoase din monăstire, unde nu puteam sta decît cu pericolul scandalului şi pentru mine şi pentru Anselmus. Ea mă aşeză într-un garnit, la marginea oraşului, pe contul fratelui său." Aci, d-ra Stoltz îşi acoperi faţa cu mînele şi o lungă clipă nu mai auzii decît năbuşitul ei plîns. Am luat cu sfială o mînă de la ochii ei şi i-am sărutat-o... Ea se uită lung la mine, cu o căutătură care semăna cu un punct de întrebare : Ce-mi vrei şi tu, tinere ? — Şi apoi ? întreb eu. — Şi apoi ? Ruşinea după nouă luni... Un copil născut mort... Lacrimi nesecate... Abandonarea, nenorocirea... Aş fi voit să mor, dar soarta n-a voit. Dezgustată de viaţă, am încercat să mă otrăvesc, bînd o soluţiune de apă cu chibrituri. Gazda a prins de veste şi m-a dus la spital, unde ştiinţa s-a bucurat că m-au readus la o viaţă infamă... Abia înzdrăvenită, am mers la un biurou care expediază guvernante pentru străinătate. Alte nenorocite, adese alte infame. Am primit să merg la Iaşi, la un pension de fete. 360 — Şi acum ? — Şi acum ?... Un păcat zămisleşte alt păcat... N-am putut suferi mizeria şi viaţa de şcoală, viaţa groaznică de păzitoare de copii şi... ' “ Şi": — Şi iacă de ce sunt la monăstire... — Nu înţeleg... Aci nu e o monăstire de călugăriţe... — Apoi unde ar fi păcatul, dacă ar fi aci Văraticul ori Agapia ? în acel moment, portiţa de la bătătura casei scîrţîi. D-ra Maria Stoltz se răpede la fereastră : — Priveşte, amice, cine vine... Era stareţul monăstirei !... El intră cu oarecare mister, după ce se încredinţă cu privirea ca nu e văzut de nimeni.1 — Acum ai înţeles de ce nu sunt şi eu aci, la monăstire, de ocaziunea Paştelor, ca toţi creştinii ? Dar ţi-oi povesti şi aceasta altă dată... Acum, te rog, ieşi pe dinapoia casei şi, dacă nu mă despreţuieşti prea mult, mai vino. Mi-e aşa de plăcut să văd alte figuri decît... ’ — Decît pater Anselmus ori părintele Varnava. O strînsură de mînă amicală şi ieşii pe la partea indicată. Nu eram încă la gardul casei, în crîng, şi auzii iar cîn-tare de harpă... Pare că sărmana femeie ţinea să-mi ară te că şi după sosirea stareţului nu avea conversaţiune mai plăcută decît harpa, amica rănitei sale inime. 1 în textul de bază : de mine (n. ed.). „VIN FECIORII LUI VODĂ 1NTR-ACOA ?” Era în 1866. Războiul între Prusia, Italia şi Austria urma înverşunat. Austria perdea pe toată ziua speranţa dc a învinge. Nu mai era vorbă de a înainta cu armatele în contra Prusiei, ci de a ţine defensiva, de a apăra Viena. Pe acea vreme, eu mă întorceam cu multă greutate, prin Austria, din o călătorie în Spania. Ajuns la Oradea-Marc, îmi zic : „Deoarece familia mea petrece vara la Tarcău, în munţii Moldovei, de ce să nu tai direct prin Transilvania pînă la Bicaz, în loc să înconjur inutil, pc Dunăre, toată Ţara Românească pînă la Galaţi, şi dc acolo s-o iau în sus înspre Peatra-Neamţ ?“ Şi-apoi, nutream o vie dorinţă, accea de a cunoaşte, fie şi în treacăt, nordul Transilvaniei şi Maramureşul. Gîndit şi făcut. Aflai un cărăuş român cu o nădişancă descoperită şi 2 cai şărgi. Cărăuşul se învoi pe nu mai .ştiu cîţi fiorini să mă ducă la Bicaz în cîteva zile. Nu era încă pe atunci cale ferată printr-acelc părţi. Nu mi-e scopul de a vă povesti peripeţiile călătoriei, nici dc a vă facc descrierea poeticelor locuri prin care trecui. Era într-o sîmbătă seara. Sosim pc zarea unui deal, în valea căruia se răsfăţau cîteva sate, iţîindu-şi caselc prin numeroase livezi. Soarele, apuind, poleia crucile bisericilor din sate şi vîrfurile pomilor. Cărăuşul Stan Bănică opreşte caii, prea bucuroşi dc aceasta, cum erau obosiţi dc o zi întreagă, şi descinde de pc capră, ca să pună pcdică la roată, pe cînd eu stnm în tăccre, uimit, în faţa minunatei privelişti. 362 — Domnule, zice Bănică, întrerumpînd tăcerea şi soo-ţîndu-mă din visuire. — Ce pofteşti, domnule ? — Că mîgne (mîne)-i sînta duminecă ; să merern la sat, colo în vale, să stăm pe noapte ; om pleca mîgne, după sînta băsearică. — Bine, frate Bănică, să merem. Du-mă la un hotel, la un han, mă corectai eu, amintindu-mi că vorba de hotel putea să nu fie înţeleasă de cărăuş. • — No, că merem la părinchele popa, că-i om de ome-ghie. Primii să mă ducă la „părinchele" popa. Caii pleacă. Nadişanca scîrţîie sub pedecă, iar eu, cu ochii ţintă la feericul tablou din vale, nu sunt deşteptat din visuire decît cînd începe a izbi auzul meu lătratul tot mai apropiat al cînilor din sat. Eram acum într-unul din rarele sate româneşti din mijlocul săcuimei. Treceam printr-o stradă destul de curată, ţărmurită de ambele părţi cu case cu coperişuri înalte, după moda saşilor. Puţurile cu cumpăna naltă, avînd cîte un pom, doi, lîngă ea, tăiau linia, de altmintrelea destul de monotonă, a caselor. Inscripţii, şterse în parte de timp, se puteau încă vedea pe pereţii de la strada a unora din case : era numele proprietarului înscris sub o cruce mai mult sau mai puţin bine. zugrăvită. La zgomotul clopotului de la caii lui Bănică, ieşeau din case, să vază cine trece, copii cu faţa rumenă, fete şi neveste în costumuri variate. . . . Ajunserăm la biserică, la casa parohului, care abia se vedea în mijlocul livezei de pomi roditori, cu frunzişul pleoştit de greutatea fructelor pîrguite. Cînd nadişanca ajunse în dreptul scărei cerdacului, care se întindea de-a lungul casei, sprijinit de colonade de lemn cu capetele sculptate, care îşi lăsau umbra asupra păreţilor albi ca zăpada, văzui în tîrnaţ, cu furca la brîu, o femeie tînără, îmbrăcată după moda răşinărenelor, cu fote negre. Cînd văzu nadişca . oprită la scară, ea se ridică de pe scaunu-i de lemn şi înaintă spre mine. — Bucuroşi la oaspeţi, doamnă preoteasă ? întrebai eu. — Bucuroşi, cu ce-o da Dumnezeu, răspunse femeia cu un grai dulce şi binevoitor. 363 — Că nici nu vă supărăm cu nimica, că avem de toate la trăsură ; numai adăpost de noapte... Părinchele popa, cum îi zicea Bănică al meu, nu era acasă ; dar pînă ce cărăuşul duse bagagele în tindă, iată sosi şi parohul. Era un mîndru june de-abia ieşit din semi-nariu şi preoţit numai de vro 2 ani. Chip de o regularitate de trăsături romane, destul de bronzat la faţă ca să nu semene cu un searbăd coconaş de salon. în reverenda lui neagră, bine prinsă pe talie, cu pletele creţe atîrnînd pe umeri, mi se părea unul din acei arhangheli zugrăviţi pe dverele tîmplelor. Cînd am văzut pe frumosul popă, am înţeles de ce frumoasă era preoteasa. Că de... în treapta la care popa aparţine, căsătoria nu se întemeiază pe foaia de zestre, care de ordinar înlocuieşte frumuseţele şi virtuţile prin bani. — Domnul din Ţară ? zise părintele, cît intrai în casă şi mă văzu. Mărturisesc că n-am înţeles întrebarea. — Din România, răspunsei. — No, că aşa zicem noi : din Ţară... De astă dată nu numai că înţelesei, dar îmi simţii inima înduioşată, înţelegînd cum pentru bietul ardelean România este „Ţara" sa iubită. Deodată, părintele Graur (că aşa se numea) închide uşa rămasă deschisă, se uită îngrijat la fereastră în dreapta şi în stînga, şi, pe cînd eu eram intrigat de- aceste mişcări, el se apropie de mine, îmi apucă mîna şi, cu glas mai mult şoptit, îmi zice : — Aşa să mi te trăiască sfîntuleţul de Dumnezeu, spune-mi : vin feciorii lui vodă intr-acoa ? — Feciorii lui vodă ? Dar... părinte, vodă al nostru este tînăr, neînsurat. Poate vrei să vorbeşti de feciorii lui vodă Cuza, dar nu mai e dînsul domn, şi-apoi şi feciorii lui n-ar fi putut veni pe-aice, că sunt micuţi. — No, că ştim noi că domnitorul este măria-sa Carol I ; doară nu întreb eu de feciorii lui vodă, ci de cătane. Aşa rogu-te, spune-mi, nu vin cătanele româneşti într-acoace ? în tot Ardealul, încă din anul 1865, se lăţise ştirea că România, profitînd de situaţiunea grea în care avea să intre Austria, în război cu Prusia şi Italia, înţeleasă cu Napoleon III, avea să intre în Ardeal. Cînd Austria era rău 364 bătută, inteligenţa ardeleană, neştiind greşelele făcute de Cuza-vodă — greşeli cari supăraseră pe Napoleon al III — şi necunoscînd situaţia grea în primele luni ale domniei lui Carol I, cînd Ţara era ameninţată la Dunăre de turci, se întreba cu mirare cum de nu trece oastea românească peste munţi... Adevărul este că în Ardeal nu rămăsese picior de soldat austriac, toţi fiind duşi sa comp'lecteze şirurile ştirbite ale armatei bătute de prusaci ! Cîteva regimente româneşti erau de ajuns atunci ca să se fi dezlegat cestiunea pe care astăzi ungurii cată s-o dezlege, legînd cu lanţuri în temniţă pe conducătorii naţiunei române de acolo. A doua zi, mersei evlavios la biserică, unde oficia găz-duitorul meu. Biserica, zidită de Petru Rareş într-una din cele 10 expediţiuni ale sale în Ardeal, era plină de lume ţărănească. Băgai de seamă că ţăranii se uitau rău la mine în tot timpul slujbei. Cînd părintele Graur, sfîrşind letur-ghia, începu a împărţi anafora, îl întrebai încet : — Da bine, părinte, ce se uită românii aşa rău la mine ? Iar dragul de preot, uitînd de locul unde se afla, zice cu glas mare : — Oameni buni, că domnul nu-i beamter (funcţionar), ci vine din Ţară ! Ca prin farmec se rupse gheaţa ; românii mă împresurară în mijlocul bisericei, care de care să-mi zică bună ziua, să mă strîngă de mînă, să-mi manifeste simpatii !... — M-ai întrebat, părinte, dacă vin feciorii lui vodă intr-acoace, zisei emoţionat, din mijlocul bisericei. Iacă feciorii lui vodă, dragă părinte, şi-i arăt pe ţăranii cari mă împresurau. Ţăranii nu înţeleseră, iar preotul răspunse : — Aşa e, domnule, cînd o vrea Dumnezeu, noi toţi vom fi feciorii Ini vodă. Ţăranii crezură că s-a sfîrşit slujba, şi cînd mă auziră zicînd : — Amin !... — Amin !... exclamară şi ei. NOTE L P. 3 DEDICAŢIUNE (I-a ediţiune) Publicată în volumul Legende române, Bucureşti, Editura librăriei Socec & comp., 1891, p. 3—6 şi republicată în volumul Legende române, ed. a IlI-a,1 Bucureşti, Editura librăriei Socec & comp., 1896, p. 5—7, de unde reproducem textul. P. 5 prefaţa (la I-a ediţiune) Publicată în volumul Legende române, 1891, p. 7—14 şi republicată în volumul Legende române, ed. a IlI-a, 1896, p. 9—14, de unde reproducem textul. Ediţia a IlI-a a volumului Legende române se deschidea cu următoarea Înainte vorbire la ediţlunea a IlI-a : „Domnul Socec, multcunoscutul şi stimatul librar-editor, îmi cere dreptul de publicaţiune a noii ediţiuni din volumul meu de Legende. Cu recunoştinţă îi cedez şi această nouă ediţiune, pe care o voi completa cu mai multe legende, povestiri din trecutul naţiunei noastre şi cu cîteva reminiscenţe personale despre bărbaţii iluştri moderni ai românilor. Fie ca buna primire ce a avut de la publicul român ediţiuniîe anterioare să o capete şi cea de faţă, probabil ultima ce se va face sub privegherea mea. V. A. Urechiă Bucureşti, 1895. Noiembre 28 Aniversarea luării Plevnei.“ 1 Nu am putut găsi ediţia a Il-a a Legendelor române în nici una din marile biblioteci din ţară şi ea nu e consemnată în nici un comentariu critic sau în vreo bibliografie existentă. 369 LEGENDE ROMÂNE P. 11 ION ISTEŢUL Publicată în Convorbiri literare, anul XXI, nr. 12, din 1 martie 1888, p. 1102—1117. Republicată în Familia, anul XXXII, nr. 19, din 12/24 mai 1896, p. 217—218 ; nr. 20, din 19/31 mai 1896, p. 229—231 ; nr. 21, din 26 mai/6 iunie 1896, p. 241—242. în volumul Legende romane, 1891, p. 15—42. In ediţia a IlI-a, din 1896, la p. 17—38, de unde reproducem textul. Intr-o anexă de note, Ja sfirşitul volumului, autorul adaugă următoarele precizări : „Ion Isteţul, ca şi multe alte legende, nu este numai a naţiunei române, ci a mai multor altora de sorginte latină. Los consejos de Antonio de Trueba, în poveştile sale populare, este asemenea lui Ion Isteţul. Aceastaşi legendă o aflăm în limba portugheză la O campo, în volumul lui de poveşti; deci nu mai aparţine exclusiv nimănui, nici românului, nici spaniolului, nici portughezului. Totuşi, în redacţiunea ce am dat lui Ion Isteţul, m-am apropiat mai mult de redacţiunea lui de Trueba decît de redacţiunea portugheză. Cu Ion Isteţul îmi propusesem să scriu o serie întreagă de legende legitimătoare proverbelor române. M-au luat curentul zilei în altă parte... Vor face, poate, alţii ceea ce doream să realizez eu. Numai Vaca babei Floarea este de acelaşi gen. Ion Isteţul, zis în mai multe serate literarii, în 1887, în profitul statuei lui Miron Costin, a fost reprodus întîi în Convorbiri literare, după care l-au luat şi alte jurnale. [...]“ P. 25 VACA BABEI FLOAREA Publicată în Revista literară, anul XIII, nr. 16, din 10 mai 1892. Reprodusă ulterior în volumul Legende române, 1891, p. 173— 180. în ediţia a IlI-a, din 1896, la p. 39—48, de unde reproducem textul. In anexa de note, la sfîrşitul volumului, autorul adaugă următoarele precizări: „Această frumoasă legendă există sub altă formă în limba franceză. Reproducînd-o în această limbă, lectorul va vedea cît este de superioară legenda românească. Iat-o : «Lavache de la vieille femme Du temps que Notre-Seigneur Jesus-Christ faisait son tour du monde, accompagne de saint Pierre et de saint Jean, ils finirent par arriver aussi en Basse-Bretagne. Ils allaient partout, chez le pauvre 370 comme chez le riche, faisant de bien sur leur passage. Tous Ies jours, ils prechaient dans Ies eglises, dans Ies chapelles, et souvent sur Ies places publiques, devant le peuple assemble et ils donnaient maint bon conseil et recommandaient par dessus tout la charite et la tolerance. - Un jour, au fort de l’ete ils montaient une cote roide et longue. Le soleil etait chaud ; ils avaient soif, et ils ne trouvaient pas d’eau. Arrives au haut de la cote, ils aperţurent au bord de la route une petite maison couverte de chaume. — Entrons dans cette chaumiere pour demander de l’eau, dit saint Pierre. Et ils entrerent. Quant ils furent dans la maison, ils virent une petite vieille femme assise sur la pierre du foyer; et sur le banc a dossier, pres du lit, un petit enfant tetait une chevre. — Un peu d’eau, s’il vous plaît, grand’mere ? demanda saint Pierre. — Oui, surement, mes braves gens; j’ai de l’eau, de bonne eau; mais je n’ai guere autre chose aussi. Elle prit une ecuelle de bois, alia â son pichet, et presenta de l’eau fraiche aux trois voyageurs. Ceux-ci, apres avoir bu, s’approche-rent pour regarder le petit enfant qui tetait la chevre sur le banc. — Cet enfant n’est pas â vous, grand’mere ? demanda notre Sauveur. — Non, surement, mes braves gens; et pourtant, c’est tout comme s’il etait â moi. Le cher petit ange est â ma fille ; mais, helas ! sa pauvre mere est morte en le mettant au monde et ii m’est reste sur le bras. — Et son pere ? demanda saint Pierre. — Son pere vit, et tous Ies jours, de bon matin, il part pour aller travailler â la joumee, dans un manoir riche du voisinage. II gagne huit sous par jour et sa nourriture, et c’est tout ce que nous avons pour vivre tous Ies trois. — Et si vous aviez une vache ? dit notre Sauveur. — Oh! si nous avions une vache,- alors, nous serions heureux. J’irais la faire paître par Ies chemins, et nous aurions du lait et du beurre a vendre, au marche. Mais je n’aurai jamais une vache.. — Peut-etre bien, grand’mere, si Dieu le veut. Donnez-moi un peu votre baton. Notre Sauveur prit le baton de la vieille et en frappa un coup sur la pierre du foyer en prononţant je ne sais quels mots Iatins; et aussitot il en sortit une vache mouchetee fort belle, et dont Ies mamelles etaient toutes gonflees de lait. — Jesus Maria ! s’ecria la vieille en- la voyant; comment'. ce.tte vache est-elle venue ici? . .1 371 — Par la grâce de Dieu, grand’mere, qui vous la donne. — Que la benediction de Dieu soit sur vous, mes bons seig- neurs ! Je prierai Dieu pour vous, matin ec soir. Et Ies trois voyageurs se remirent en route. La vieille, restee seule, ne se lassait pas de contempler sa vache : — La belle vache, disait-elle, et comme elle a du lait! Mais comment est-elle venue ici et d’ou ? Si je ne me trompe, un des ces trois etrangers l’a fait sortir de la pierre du foyer, en y frappant un coup avec mon bâton... Le bâton m’est reste; la pierre du foyer aussi est toujours lâ. Si j’avais une autre vache comme celle-ci!... Peat- etre, pour cela, me suffirait-il de frapper de mon bâton sur la pierre du foyer comme l’autre ?... Je veux essayer. Et elle frappa un grand coup de son bâton sur la pierre du foyer prononţ-ant quelques mots qu’elle croyait peut-etre latins, mais qui n’etaient d’aucune langue. Et aussitot apparut un enorme loup qui etrangla la vache sur la place. Et la vieille, tout effrayee, de courir apres Ies trois voyageurs, en criant: — Seigneurs J seigneurs !... Comme ils n’etaient pas eacore loin, ils l’entendirent et s’arre- terent pour l’attendre. — Que vous est-il donc arrive, grand’mere ? lui demanda notre Sauveur. — Helas! mes bons seigneurs, â peine etiez-vous sortis qu’un grand loup est arrive dans ma maison, et il a etrangle ma belle vache mouchetee. — C’est que vous avez appelle vous-meme le loup, grand’mere. Retournez â la maison, et vous y retrouverez votre vache en vie et bien portante. Mais soyez plus sage, â l’avenir: contentez-vous de ce que Dieu vous envoie, et n’essayez pas, une autre fois, de faire c; que Dieu seul peut faire. La vieille retourna chez elle et retrouva si belle vache mouchetee en vie et bien portante ; et alors seulement, elle reconnut que c’etait le bon Dieu lui-meme qui avait ete dans sa maison.»“ P. 29 POPA CARE ŞTIE CARTE Publicată în Convorbiri literare, anul XXI, nr. 7, din 1 octombrie 1887, p. 569—579. Reprodusă ulterior în volumul Legende române, 1891, p. 43—62. în ediţia a IlI-a, din 1896, la p. 49—64, 372 de unde reproducem textul. In anexa de note, la sfirşitul volumului, autorul adaugă aceste precizări: „împreună cu Ion Isteţul, legenda aceasta a contribuit foarte mult la realizarea fondului pentru statua lui Miron Costin. în decursul anului 1887, am spus-o la castelul Peleş, la Bucureşti (în Ateneul vechi), la Iaşi, la Giurgiu, la Peatra, la Roman, la Botoşani, la Buzău, la Craiova, la Piteşti, la Ploieşti... Am adus — prin excepţiune — chiar la începutul legendei acesteia, note relative Ia cetirea ei. Nu voi reveni asupra acestei cestiuni, ci mă mărginesc a aminti că Popa care ştie carte a avut onoarea de a face jurul presei mari şi mici; numeroase jurnale au reprodus această legendă. Popa care ştie carte este şi ea o poveste comună la multe naţiuni din Europa. In Percy’s Reliques din 1765 o aflăm în englezeşte cu titlul : King John and the Abbot of Canterbury. De aci au imitat-o Gottfried August Biirger în Der Kaiser und der Abt. Sub numele de Gramatica Parda, dă aceeaşi legendă d. Antonio de Trueba în Cuentos populares (8°, Madrid, 1875, quinta edicion), pag. 393. Sub altă formă, dar acelaşi fond, această legendă este la francezi. 0 dăm după Jean-Francois Blade (Contes populaires de la Gascogne, t. III, Paris, 1886, pag. 297). Iată această legendă în diversele aceste limbi : «L’e veque et le meunier II y avait, autrefois, au Castera1, un cure, qui vivait fort mal avee l’eveque de Lectoure2. Le pauvre pretre faisait son possible pour ne pas etre pris en faute. Mais qui peut se vanter d’avoir raison contre son maître ? Un jour, l’eveque manda le cure. — Cure du Castera, je suis mecontent de toi. Dans huit jours, je te chasse de ta paroisse, si tu n’a pas fait, de point en point, tous ce que je vais te commander. Tu reviendras ici, mais ni â pied, ni â cheval. Tu ne seras ni nu, ni vetu. Tu me diras ce que je pense. Tu me diras combien pese la lune. 1 Le Castera-Lectourois, commune du canton de Lectoure (Gers) (n. J.-F. B.). 1 Avânt la Revolution, la paroisse du Castera-Lectourois dependait de l’eveche de Lectoure (n. J.-F. B.). 373 Le pauvre cure repartit bien trist^ment. • Pendant six jours et six nuits, il s’enferma dans son presbytere, songeant â ce que l’eveque de Lectoure avait dit, mais sans trouver moyen de sortir de l’embarras. Le soir du septieme jour, le pauvre homme songeait toujours, en se promenant dans la campagne. Sans y prendre garde, il arriva chez son ami, le meunier de la Hillere.1 — Bonsoir, meunier. — Bonsoir, Monsieur le cure. Qu’avez-vous donc ? Vous etes tout songeur. — Meunier, j’ai bien raison d’etre tout songeur. Demain je serai chasse de ma paroisse, si je n’ai pas fait, point en point, tout ce que l’eveque de Lectoure m’a commande. Meunier, l’eveque de Lectoure m’a dit': Tu reviendras" ici, mais ni â pied, ni â cheval. Tu ne seras ni nu, ni vetu. Tu me diras ce que je pense. Tume diras combien pese la lune. Le meunier se mit â rire. — Monsieur la cure, retournez-vous-en tranquillement au presbytere. Ne vouz melez de rien. A moi seul, je me charge de vous tirer d’embarras. Le cure retourna donc tranquillement â son ~ presbytere, et ne se mela plus de rien. Le lendemain matin, le meunier se leva de bonne heure, descen- dit â l’ecurie, bâta et brida son plus beau mulet. Cela fait, il se mit nu comme un ver, s’enveloppa d’un grand filet, sauta sur sa bete, et partit au grand galop pour Lectoure. II entra sans peur ni crainte dans la cour de l’eveche. — Bonjour, Monseigneur. Je suis sur un mulet, je ne suis donc revenu ni â pied, ni â cheval, Je suis enveloppe d’un grand filet. Je ne suis donc ni nu, ni vetu. Vous voulez que je vous dise ce que vous pensez. Vous pensez voir le cure de Castera; mais vous ne voyez que le meunier de la Hillere. Vous voulez que je vous dise combien pese la lune. La lune a quatre quarts.2 Elle pese donc une livre. Si j’ai menti, prouvez-moi le contraire. 1 Moulin sur le Gers, non loin du Castera-Lectourois (n. B-). 2 Quatre quartiers (n. J.-F. B.). 374 — Meunier, tu es un homme de sens. Va dirc au cure de Castera que j’ai n’ai plus de rancune contre lui, et qu’au premier poşte vacant, je le ferai chanoine de Saint-Gervais.» 1 «King John and the abbot of Canterbury2 An ancient story Vil tell jou anon Of a jiotable prince, that was called King John ; And hc rulcd England with main and with might, For hc did great wrong and maintain’d Uttle right. And I’ll teii you a story, a story so merry, Concerning the Abbot of Canterbury; How for his house-keeping and high renown, They rode post for him to fair London town. And hundred men, the king did hear say, The abbot kept in hoţise every day ; And fifty gold chains, withoiit any doubt, In velvet coates ivaited the abbot abont. „Hoiv nozv, father abbot, I hear it o thee, Thou keepest a far better house than me, And for thy house-keeping and high renown, I fear thou work’st treason against my Crown „My liege, «quo’ the abbot», I would it were known, I never spend nothing but what it my own ; And I trust, your grace zvill do me no dear, For spending of my own true-gotten gear.“ 1 Cathedrale de Lectoure. — J’ai ecrit ce conte, encore tres populaire en Gascogne, sous la dictee de mon oncle, l’abbe Prosper Blade, cure du Pergain-Taillac. Dans une variante fournie par ma tante, feu The-rese Liaubon, veuve Tessier, de Gontaud (Lot-et-Garonne), un meunier repond â l’eveque d’Agen, reiterant Ies questions par lui posees huit jours avant au cure de Birac (Lot-et-Garonne) : — Dis-moi quelle est ma valeur ? — Jesus Christ fut vendu trente denierş.; Vous en valez quinze. — Dis-moi quelle est ma pensee ? — Vous pensez a votre interet plutot qu’au mien. — Dis-moi quelle est ma 'croyance ? — Vous croyez parler â un cure et vous pariez â un meunier (n. J.-F. B.). 2 Veche baladă engleză ; din Percy’s Reliques, 1765 (n. V.A.U.). 375 „Yes, yes, father abbot, thy fault it is high And now for the same thou needs must die ; For except thou camt answer me questions thrce, Thy head shall be smitten from thy body. And first, «quo’ the king», when, l’m in tbis stead, With my Crown of gold so fair on my head, Among all my liege — mcn so noble of birth, Thou must tell me to one penny zvhat I am wortb. Secondly, tell me, without any doubt, Hoxv soon I may ride the whole world about, And at the third question thou must not shrink, But tell me here truly wbat I do think." „O, these are hard questions for my shallow ivit, Nor I cannot answer your grace as yet: But if you will give me but three weeks’ space, I’ll do my endeavour to answer your grace.“ 0Now three weeks, space to tbee will I give, And that is the longest time thou hast to live ; For if thou dost not answer my questions thrce, Thy lands and thy livings are forfeit to me." Away rode the abbot all sad at that word, And he rode to Cambridge, and Oxenford ; But never a doctor there was so wise, That could with his learning an answer devise. Then home rode the abbot, of comfort so cold, And he met bis shepherd a going to fold ; „How now, my lord abbot, you are welcome home ; What news, do you bring us from good king John „Sad news, sad news, shepherd, / must give, That I have but three days more to live ; For if I do not answer him questions three, My head will be smitten from my body. The first is to teii him there in ihis stead, With bis crown of gold so fair on his head, Among all his liege-mcn so noblc of birth, To within onc pcnny what hc is worth. The sccond, to teii him without any doubt, How soon he rnay ride the wholc world about ; And at the third question I must not shrink, But tell him there truly what he does think." „Now cheer up, sir abbot, did you never hear yet, That a fool he may learn a wisc man wit ? Lend mc horses, and serving-men, and your apparel, And I'll ride to London to answcr your quarrel. Nay frown not, if it hath bccn told unto me, I am as your lordship, as ever may be ; And if you will but lend mc your gown, There is none shall know tis in fair London town." „Now horses and serving-men thou shalt have, With sumptuos array most gallant and brave ; With crozicr, and mitre, and rochct, and cape, Fit to appcar fore our father the pope.“ „Now weleome, sir abbot, the king he did say, ’Tis we 11 thou' rt come back to kccp thy day ; For if thou canst answcr my questions three, Thy life and thy livings both saved shall bc. And first, when thou sccst me here in this stead, With my croicn of gold so fair on my head. Among all my liege-men so noblc of birth, Tell mc to onc pcnny what I am worth.' „For thirty pcncc our Savoir was sold, Among the false Jcws, as l have bcen told ; And twenty-ninc is the worth of thcc, For / think, thou art onc pcnny worscr than he." 377 The king be laughed, and siv ore by St. Bittel, 1 did not think I bad been worth so little ! — „Now secondly tell me, without any doubt, How soon I may rise the whole world about.“ „You must rise with the sun, and rlde with the same, Until the next mor ning he riseth again; And then your grace need not make any doubt, But in twenty-four hours you’11 ride it about The king he laughed and swore by St. John, „I did not shink it could be done so soon ! — Now from the third question thou mist not shrink ; But tell me bere truly what I do think.“ „Yea, that shall I do, and make your grace merry : You think Fam the abbot of Canterbury; But l’am hh poor shepherd, as plain you may see, That am come to beg pardon for him and for me.a The king he laughed, and swore by the mass : „FII make thee lord abbot this day in hh place !" „Now nay, my liege, be not in sucb speed, For allack ! 1 can neither write nor read.“ „For nobles a week then I will give thee, For this merry jest thou hast shown, unto me; And tell the old abbot, when thou comest home, Thou hast brought him a pardon from good king John."» * «Regele John şi episcopul de Ca n-t e r b ur y 1 1 Am să vă spun o poveste veche despre un om vestit, numit regele John. El domnea asupra Engliterei cu asprime, căci făcea puţină dreptate, însă mari nedreptăţi. 1 Regele John a domnit de la 1199—1216. Veche baladă engleză, adunată ae Percy, scrisă la 1765, după care a făcut Biirger renumita sa baladă Der Kaiser und der Abt (n. V.A.U.). 378 2 Şi am să vă spun şi o altă poveste, o poveste veselă despre episcopul Canterbury. El trămitea în toate zilele curieri la Londra, spre a duce veste despre dînsul. 3 Regele auzise că părintele ospătează cîte o sută de oameni pe zi şi că este servit de 50 de feciori, toţi în haine de catifea şi cu lanţuri de aur. 4 — Ei! ce-am auzit, părinte, d-ta duci un trai mult mai bun decît mine. însă frică mi-e să nu mă trădezi, ca să-ţi ţii casa şi de acum înainte. 5 — Doamne! răspunse părintele, cred că ştie toată lumea că nu cheltuiesc decît ce e al meu, şi cred că măria-ta nu-mi va face vreun rău pentru că trăiesc din starea mea. 6 — Ştiu, ştiu, părinte, greşeala ţi-e mare şi de aceea trebuie să mori. însă îţi dau trei întrebări : de nu-i şti să-mi răspunzi la ele, îţi iau viaţa şi averea. 7 Mai întîi, zise regele, cînd mă aflu în mijlocul vasalilor mei, toţi de viţă bună, cu coroana-mi de aur pe cap, spune-mi cît preţuiesc ? 8 Al doilea : spune-mi, fără îndoială, cît îmi trebuie ca să înconjor pămîntul, şi la a treia să nu te dai în lături, ei! să-mi spui drept ce gîndesc. 9 — Ah! grele sunt întrebările astea pentru biata mintea mea şi nu pot să-ţi răspund îndată, dar dacă mă laşi trei săptămîni am să caut să o fac. 10 — Ei bine ! te las trei săptămîni, dar să ştii că atît mai trăieşti, căci dacă nu-mi dai răspunsurile îţi tai capul. 379 11 Părintele se întristă foarte tare şi plecă îndată de la Curte. El 5? duse pe la Oxford şi pe la Cambridge, întrebă pe toţi doctorii, dar nici unul nu putea, cu toată învăţătura lui, să-i gătească un răspuns. 12 Şi apoi se întoarse părintele iarăşi acasă, neliniştit şi obosit. Pe drum întîlni pe ciobanul său, ce se ducea la păşune. — Bine ai sosit, sfinţia-ta, ce ştiri ne aduci de la bunul nostru rege John ? 13 — Ştiri rele, ştiri rele, ciobane, nu mai am decît trei zile de trăit, căci, de nu voi şti răspunde la trei întrebări, îmi taie capul. 14 Mai întîi trebuie să-i spun cî<; preţuieşte cînd se află cu coroana de aur pe cap în mijlocul Curţei sale. 15 Al doilea, cît timp îi trebuie ca să înconjoare lumea călare şi la a treia întrebare să nu mă dau în lături, ci să-i spui drept ce gîndeşte ? 16 — Bucură-te, sfinţia-ta, n-ai auzit încă că un nebun este cîteodată în stare să înveţe pe un cuminte. Imprumută-mi cai, slugi şi toate ale d-tale şi plec la Londra să isprăveasc cearta. 17 Nu-ţi fie frică, sfinţia-ta, mi s-a spus că-ţi semăn ca nimeni altul şi dacă îmi împrumuţi numai haina d-tale nu ne mai cunoaşte nimeni în ţara Londrei. 18 — Bine! o să ai cai, slugi şi toate hir şi anteriu, care să facă să te arăţi politul. 19 — Ei, bine ai venit, părinte ! Bine asta, căci, de-mi vei răspunde, îţi scapi ale mele : cîrjă, potcap, patra-chiar părintelui nostru mitro- ai făcut că nu ai uitat ziu.i şi viaţa şi averea. 380 20 Şi mai întîi spune-mi cît fac cînd mă aflu cu coroana mea de aur pe cap, în mijlocul ostaşilor mei ? 21 — Domnul nostru Isus Hristos a fost vîndut de către jidovii cei falşi pe 30 de talanţi, măria-ta faci 29, căci cred că preţuieşti unul mai puţin decît dînsul. 22 Regele rîse şi jură pe sf. Bittel : n-aş fi crezut că fac aşa de puţin. Ei, acuma spune-mi cît timp îmi trebuie ca să înconjor pămîn-tul călare ? 23 — Trebuie să te scoli cu soarele, şi să mergi tot cu dînsul, pînă cînd el se va scula a doua zi, şi să nu ai nici o grijă, că în 24 de ceasuri eşti gata. 24 Regele rîse şi jură pe sf. Ioan : n-aş fi crezut că se poate face aşa de iute ! Dar acum la a treia întrebare, să nu te dai în lături, ci să-mi spui drept ce gîndesc ? 25 — Ei ! şi asta am s-o fac şi o să înveselesc pe măria-ta. Măria-ta crede că eu sînt episcopul de Canterbury, însă nu sunt decît un biet cioban, care am venit să cer iertare pentru el şi pentru mine. 26 Regele rise şi se jură pe sf. leturghie : — Am să te fac episcop în locul lui. — Aş ! nu, măria-ta, nu te îngriji, căci nu ştiu să scriu, nici să citesc. 27 — Atunci am să-ţi dau cîte 4 nobles (aproape 26 de fr.) pe sîptămînă, pentru răspunsurile tale nemerite, şi să-i spui, cînd vei ajunge acasă, bătrînului părinte, că i-ai adus iertare din partea bunului rege John.» 381 + «Der Kaiser und der Abt 1 Ich will euch erzăhlen ein Mărchen, gar schnurrig : Es war, mal ein Kaiser, der Kaiser war knurrig ; Auch war, mal ein Abt, ein gar stattlicher Herr ; Nur schade ! sein Schafer war kliiger als er. 2 Dem Kaiser ward’s sauer in Hitz’ und in Kălte ; Oft schlief er bepanzert im Kriegesgezelte, Oft hatt’ er kaum Wasser zu Schwarzbrod und Wurst Und ofter noch litt er gar Hunger und Durst. 3 Das Pfăfflein das wusste sich besser zu hegen, Und weidlich, am Tisch und im Bette zu pflegen, Wie Vollmond glanzte sein feistes Gesicht, Drei Manner umspannten den Schmeerbauch ihm nicht. 4 Drob suchte der Kaiser am Pfăfflein oft Hader. Einst ritt er mit reisigem Kriegesgeschwader In brennender Hitze des Sommers vorbei. Das Pfăfflein spazierte vor seiner Abtei. 5 „Ha, dachte der Kaiser, zur gliicklichen Stunde ! Und griisste das Pfăfflein mit hohnischem Munde. Knecht Gottes, wie geht’s dir ? Mir dăucht wol ganz recht Das Beten und Fasten bekomme nicht schlecht." 6 „Doch dăucht mir daneben, Euch plage viei Weile. Ihr dankt mir’s wohl ich Euch Arbeit ertheile ; ■ Man riihmet, Ihr wăret der pfiffigste Mann, Ihr hortet das Grăschen fast wachsen, sagt man." 382 7 „So geb’ ich denn Euern zwei tiichtigen Backen Zur Kurzweil drei arrige Niisse zu knacken. Drei Monden von nun an bestimm’ ich zur Zeit. Dann will ich auf diese drei Fragen Bescheid : 8 Zum ersten : Wann hoch ich im fiirstlichen Rathe Zu Throne mich zeige im Kaiserornate, Dan solit Ihr mir sagen, ein treuer Wardein, • Wieviel ich wohl werth bis zum Heller mag sein. 9 Zum zweiten solit Ihr mir berechnen und sagen, Wie bald ich zu Rosse die Welt mag umjagen, Um keine Minute zu wenig und viei! Ich weiss, der Bescheid darauf ist Euch nur Spiel. 10 Zum dritten noch solist du, o Preis der Prălaten, Auf’s Hărchen mir meine Gedanken errathen. Die will ich dann treulich bekennen ; allein Es soli auch kein Titelchen Wahres dran sein. 11 Und konnt Ihr mir diese drei Fragen nicht losen, So seit Ihr die lăngste Zeit Abt hier gewesen ; So lass ich Euch fiihren zu Esel durch’s Land, Verkehrt, statt des Zaumes den Schwanz in der Hand." 12 Drauf trabte der Kaiser mit Lachen von hinnen. Das Pfăfflein zerriss und zerspliss sich mit Sinnen. Kein armer Verbrecher fiihlt mehr Schwulitat, Der vor hochnothpeinlichem Halsgericht steht. 13 Er schickte nach ein, zwei, drei, vier Un’vers’taten ; Er fragte bei ein, zwei, drei, vier Facultaten ; Er zahlte Gebiihren und Sportuln vollauf ; Doch loste kein Doctor die Fragen ihm auf. 14 Schnell wuchsen bei herzlichem Zagen und Pochen Die Stunden zu Tagen, die Tage zu Wochen, Die Wochen zu Monden ; schon kam der Termin ! Ihm ward’s vor den Augen bald gelb und bald griin. 15 Nun sucht’ er, ein bleicher, hohlwangiger Werther, In Wăldern und Feldern die einsamsten Oerter. Da trat ihm auf selten betretener Bahn Hans Bendix, sein Schafer, am Felsenhang an. 16 „Her Abt, sprach Hans Bendix, was mogt Ihr Euch gramen Ihr schwindet ja wahrlich dahin wie ein Schemen. Măria und Joseph ! Wie hotzelt Ihr ein ! Mein Sixchen ! Es muss Euch was angethan sein." 17 „Ach, guter Hans Bendix, so muss sich’s wohl schicken. Der Kaiser will gern mir am Zeuge was flicken Und hat mir drei Niiss’ auf die Zăhne gepackt, Die schwerlich Beelzebub selber wohl knackt. 18 Zum ersten : Wann hoch er im fiirstlichen Rathe Zu Throne sich zeiget im Kaiserornate. Dann soli ich ihm sagen, ein treuer Wardein Wieviel er wohl werth bis'zum Heller mag sein. 19 Zum zweiten soli ich ihm berechnen und sagen, Wie bald er zu Rosse die Welt mag umjagen, Um keine Minute zu wenig und viei! Er meint, der Bescheid darauf wăre nur Spiel. 20 Zum dritten, ich ârmster von allen Pralaten, Soli ich ihm gar seine Gedanken errathen; Die will er mir treulich bekennen ; allein Es soli auch kein Titelchen Wahres dran sein. 21 Und kann ich ihm diese drei Fragen nich losen, So bin ich die lăngste Zeit Abt hier gewesen ; So lasst er mich fiihren zu Esc] durch’s Land, Verkehrt, statt des Zaumcs den Schwanz in der Hand." 22 „Nichts weiter ? erwidert Hans Bendix mit Lachen. Herr, gcbt Euch zufrieden, das will ich schon machen. Nur borgt mir Euer Kăppchen, Euer Kreuzchen und Kleid So will ich schon geben den rechten Bescheid. 23 Versteh’ ich gleich Nichts von lateinischen Brocken, So weiss ich den Hund doch vom Ofen zu locken. Was ihr euch, Gelehrte, fur Geld nicht erwerbt, Das hab’ ich von meiner Frau Mutter geerbt.“ 24 Da sprang wie ein Boklein der Abt vor Behagen. Mit Kăppchen und Kreuzchen, mit Mantei und Kragen. Ward stattlich Hans Bendix zum Abte geschmiickt Und hurtig zum Kaiser nach Hofe geschickt. 25 Hier thronte der Kaiser im furstlichen Rathe, Hoch prangt' er mit Scepter und Kron’ im Ornate : „Nun sagt mir, Herr Abt, als ein treuer Wardein, Wieviel ich jctzt werth bis zum Heller mag sein.” 26 *FLir dreissig Reichsgulden ward Christus verschachert; Drum geb’ ich, so sehr ihr auch pochet und prachert,' Fur Euch keinen Deut mehr als zwanzing und neun, Denn einen miisst Ihr doch wohl minder werth sein." 27 ,.Hm, sagte der Kaiser, der Grund lasst sich horen Und mag den durchlauchtigen Stolz wohl bekehren. Nie hău’ ich, bei meiner hochfurstlichen Ehr’ ! Geglaubet, dass so spottwohlfeil ich wăr’. 28 Nun aber solist du mir berechnen und sagen, Wie bald ich zu Rosse die Welt mag umjagen, Um kaine Minute zu wenig und viei! Ist dir der Bescheid darauf auch nur ein Spiel ?* 29 „Herr, venn mit der Sonn’ ihr friih sattelt und reitet Und stets sie in einerlei Tempo begleitet, So setz’ ich mein Kreuz und.mein Kăppchen daran, In zweimal zwolf Stunden ist Alles gethan.“ 30 „Ha, lachte der Kaiser, vortrefflicher Haber ! Ihr futtert die Pferde mit Wenn und mit Aber. Der Mann, der das Wenn und das Aber erdacht, Hat sicher aus Hăckerling Gold schon gemacht. 31 Nun aber zum dritten, nun nimm dich zusammen ! Sonst muss ich dich dennoch zum Esel verdammen : Was denk’ ich, das falsch ist ? Das bringe heraus ! Nur bleib’ mir mit Wenn und mit Aber zu Haus !“ 32 „Ihr denket, ich sei der Herr Abt von Sanct-Gallen ?“ „Ganz recht ! und das kann von der Wahrheit nicht fallen." „Sein Diener, Her Kaiser ! Euch triiget Eu’r Sinn ; Denn wisst, dass ich Bendix, sein Schafer, nur bin !" 33 „Was Henker ! Du bist nicht der Abt von Sanct-Gallen ?“ Rief hurtig, als war er vom Himmel gefallen, Der Kaiser mit frohem Erstaunen darein ; „Wohlan denn, so solist du von nun an es sein ! — 34 Ich will dich belehnen mit Ring und mit Stabe. Dein Vorfahr besteige den Esel und trabe ! Und leme fortan erst quid juris verstehn ! Denn wenn man will emten, so muss man auch să’n.' 35 „Mit Gunsten, Herr Kaiser ! Das lasst nur hiibsch bleiben ! Ich kann ja nicht lesen, noch rechnen und schreiben ; Auch weiss ich kein sterbendes Wortchen Latein. Was Hanschen versăumt, hoit Hans nicht mehr ein." 36 „Ach, guter Hans Bendix, das ist ja recht Schade ! Erbitte demnach dir ein’ andere Gnade ! Sehr hat mich ergotzet dein lustiger Schwank ; Drum soli dich auch wieder ergotzen mein Dank." 37 „Herr Kaiser, gross hab’. ich so eben nichts nothig ; Doch seit Ihr im Ernst mir zu Gnaden erbotig, So will ich mir bitten zum ehrlichen Lohn Fur meinen hochwiirdigen Herren Pardon." 38 „Ha Bravo ! Du trăgst, wie ich merke, Geselle, Das Herz wie den Kopf auf der richtigsten Stelle ; Drum sei der Pardon ihm in Gnaden gewăhrt Und obenein dir ein Panisbrief bescheert : 39 Wir lassen dem Abt von Saact-Gallen entbieten : Hans Bendix soli ihm nicht die Schafe mehr hiiten. Der Abt soli sein pflegen, nach unserm Gebot, Umsonst bis an seienm sanftseligen Tod.“» «Gramatica parda I En tiempo del rey que rabio daba mucho que hablar el cura de San Babiles, lugarcillo no lejano de la corte. • Era el senor cura hombre de peso, pues no bajaba el suyo de'ocho arrobas; pero no era esto Io que le habia hecho celebre : eran. sus pre-tensiones de sabio y sus reprimendas a los-que creia menos sabios que el, que eran todas las personas â quienes conocia, fuesen sabias o ignorantes. 387 Casi todos sus feligreses creian que et efecto el senor cura era uri pozo de ciencia, y si no digo todos, es porque entre ellos habia uno que en este punto no participaba de la opinion general : este uno era Marcos, el ipastor del lugar, que, con gran escăndalo de sus convencinos, solia decir por lo bajo para que el senor cura no lo oyese : — I Queris que os diga lo que â mi me pâlce del senor cura } Pues es que el senor cura no sabe de la misa la media. Yo no se si el senor cura sabia a mediaş o a enteras la misa; pero si que en cuanto a latin, sabia tanto como yo. Si Marcos tenia pobre opinion del saber del senor cura, el senor cura la tenia pobrîsima del saber de Marcos. No se acercaba este una sola vez â saludar al senor cura, sin que el senor cura ]e pusiese de bruto que no habia por donde cogerle, y todo porque el pastor no sabia como se llamaban las cabras en latin. II El rey que rabio regresaba de una gran caceria, acompanado de los principales pe'rsonajes de su corte, y se detuvo â descansar un rato y a tomar un tente en pie bajo unos arboles, cerca de San Babiles. El alcalde de San Babiles, gran admirador de la sabidura del cura. pârroco, salio â saludar â su majestad. — ^Que tal es tu pueblo ? — le pregunto el rey. — Sefior, — contesto el alcalde, — el pueblo no es gran cosa ţ pero si vuestra majestad fuera por allf, veria un hombre sabio sL los hay. Bl rey que rabio abrio tanto ojo al oir esto, pues era muy amante del saber, como que rabio de tanto como sabia ; noticia que yo no he echando en saco roto para no tener que andar j ham ! j ham ! — eY quien es ese fenomeno ? — progunto al alcalde. — No es fieromemo, senor, que es el senor cura del lugar. El rey se decidi6 â ir a San Babiles y en efecto, poco depucs llegaba allâ y se encaminaba â casa del cura, extranando que este no se hubiese apresurado â salir â recibirle. El cura disculpo su desatencion, diciendo que no habia salido a recibir â su majestad porque al saber que su majestad entraba en el pueblo, tenia ya la sopa en la mesa, y no le gustaba comerla: fria ni pasada. Si no fue entonces cuando el rey rabio, seria porque no ie diese Ia gana. 3S8 III El rey tomo asiento en la sala del sefior cura e hizo que este se sentara â su lado. ' Los mofletes del senor cura habian cargado ya un poquillo a su majestad ; pero su majestad dijo para si : — j Bah ! Hago mal en juzgar â este hombre por las aparencias. Si ha preferido corner la sopa en sazon, â salir â recibirme â tiempo, sera porque profesa la filosofia estoica, y si tiene gordos los mefletes, sera porque la satisfaccion de saber mucho le engorda. En seguida su majestad trabo conversacion con el senor cura, y despues de un cuarto de hora de preguntas y respuestas, saco en limpio que el senor cura de San Babiles era un glotonazo lleno de ignorancia y vanidad. Y su majestad dijo para su coleto, o lo que gastase, que eso no he podido averiguarle : — Yo hare que â este bueri senor le disminuyan un poco esos carrillos de monja boba que tiene, y que demuestran que en lugar de corner para vivir, y vivir para servir â Dios y al projimo, vive para corner y servirse â si propio. Y no me comentare con esto, que le dare una leccioncita de modestia que Ie ensenara â no tenerse por un sabio, cuando, segun las trazas, el mejor dia revienta de lo contrario. Ya he dicho que el rey era tan sabio, que de sabio rabio, porque es de advertir que la sabiduna, cuando se mete en camisa de once varas, da ratos muy picaros. Asf es que apenas hablo cuatro palabras cori el cura de San Babiles, conocio los puntos que calzaba en punto â talento, sabiduna y bondid el tan cacareado sabiondo. — Senor cura, — le dijo, — veo que la fama que goza usted de sabio es merecida; pero para convencerme mas y mas de ello, le voy â hacer â usted satisfactoriamente, sin que le bullan los sesos, y tanto mas, cuanto me le voy a dar â usted un mes de termino para que me conteste. — Pregunte vuestra majestad cuanto guste, que aqui estoy yo para contestar en el acto, — dijo el cura dândose tono. — Pues bien : hace tiempo deseo encontrar quien acierte â contestar estas tres preguntas. Primera. ^Cuanto valgo yo ? Segunda. ^ En cuanto tiempo podre dar la vuelta al mundo ? Tercera. ^ Cual es el error en que yo estoy pensando ? Me parece que estas tres preguntas no le darân â usted mucho que hacer, porque, sabios como usted, las contestan por debajo de la pata. 389 — No tanto, senor, no tanto, que las preguntitas tienen un par de perendengues. — £Oue han de tener, hombre! Para un zamarro come el que cuida las cabras de San Babiles, no digo que no los tengan ; pero no para un sabio como usted. Pero en fin, no es punalada de picaro la contestacion. Hoy estamos a 17 de Abril; de hoy en un mes, es decir, el 17 de Mayo, le espero â usted en mi palacio, donde me ha de dar usted la contestacion; el la inteligencia de que si acierta usted, le hago archipâmpano de Sevilla, y si no acierta, hago que passeen â usted por las calles de la corte montado en un burro, y cascândole media docena de azotes en cada esquina. El senor cura quiso replicar que no admitia el trato ; pero su majestad le interrumpio poniendo cara de perro, y diciendo al alejarse : — Nada, nada; no me venga usted con lilailas; lo dicho, dicho, que tengo palabra de rey. IV El mes de Mayo comenzaba a correr, y el cura de San Babiles no habia podido aun resolver los tres problemas que el rey le habia prupuesto. En vano habia acudido indirectamente â todos sus feligreses, menos al cabrero, â quien por el mas negado de todos. Y digo que habia acudido indirectamente, porque su orgullo no consentia que acudiese de otro modo. Vease de que modo habia acudido. — Oye tu, Destripa-terrones : si el rey te preguntase cuanto vale, cuanto tiempo necesita para dar la vuelta al mundo, y en que error esta pensando, i que le contestarias ? Destripa-terrones, como todos sus convencinos, despues de cavilar un rato rascândose la mollera, contestaba que no sabia. Y el senor cura se desesperaba viendo que el lo sabia perfecta-mente, llamaba animal de bellota al pobre Destripa-terrones, y â otro con la misma pregunta y la misma invectiva al ver que reciba la misma respuesta. El pobre senor cura se desesperaba viendo que se acercaba el termino del fatal plazo y la azotaina. Apenas comia ni dorma, que se pasaba los dias y las noches cavila que cavila, unas veces encerrado en su habitacion, y otras recorriendo las solitarias cercanîas de San Babiles. Y con tantas cavilaciones, ayunos y vigilias, su humanidad iba disminuyendo prodigiosamente. 390 El senor cura enflaquecia, y el cabrero engordaba. La razon de que enflaqueciera el senor cura, ya la sabe el lector; la de que en- gordara el cabrero la va â saber. El cabrero sabia el gran apuro en que el senor cura se hallaba, y engordaba de satisfaccion, porque tenia tirria al senor cura, de quien tantos sofiones habia recibido por la gravisima culpa de no saber como se llamaban las cabras el latin. Llego el 16 de Mayo, y el senor cura se consideraba ya sobre el borriquito recibiendo los consabidos en los esquinazos de la corte, o mejor dicho, en otro sitio que no conviene nombrar. V Haciendo el senor cura de San Babiles el ultimo esfuerzo de ima-ginacion en las cercamas del pueblo, se encontro con Mârcos. — Senor cura, — le pregunto el cabrero, — | que demonches le pasa â uşted, que se va quedando tan desmejorado ? — Y â ti que te importa, grandîsimo bruto ? — le contesto el cura muy quemado. — Se lo pregunto â usted por si uno puede... — i Que has de poder tu, animal, cuando, ni siquiera has podido aprender la gramatica latina ! — Si senor ; pero he aprendido la gramatica parda. Mire usted, senor cura, no andemos con desimulos: yo se lo que le pasa a usted, y que manana ’lleva una zurribanda en la corte si no se fia usted de mî. — j Que ! î Sabes tu lo que vale el rey, el tiempo en que su majestad puede dar la vuelta al mundo, y. el error en que esta pen-sando ? — Dejemonos de eso, senor cura, y vamos â otra cosa. Manana al amanecer nos venomos los dos a estos andurriales y cambiamos de ropa ; es decir, que yo me visto de cura, y usted se viste de pastor, y mientras usted queda guardando las cabras de San Babiles, hasta la tarde que yo venga para que descambiemos de ropa, yo me planto en cuatro zancadas en la corte, me presento a su rial majestad, y le saco a usted del compromiso. El senor cura echo enhoramala al cabrero, que tal desatino le proponia, y cuntinuo cavilando inutilmente por aquellas soledades ; pero llego Ja noche y llegaron al colmo sus apuros. Entonces no tu-vo mas remedio que llamar al cabrero y decirle que aceptaba el trato. Cura y cabrero quedaron citados par$ el amanecer. 391 VI Como el cura habia enflaquecido tanto como habia engordado el cabrero, resultaba que el traje del cura le estaba al cabrero como pintado, y el del cabrero al curo otro que tal. Marcos tomo el camino de la corte, que distaba cosa de dos o tres leguas, y el senor cura quedo cuidado las cabras. Cuando lleg6 Marcos â palacio, ya el rey, sentado en su trono y rodeado de toda la nobleza de la corte, esperaba al cura de San Babiles. El cabrera fue introducido en el gran salon del trono, y el rey, al verle, dijo â uno de los ministros que le acompanaban cuando estu-vo en San Babiles: — j Jesus! j Que de mejorado estâ !... Bien dije yo que habian de disminuir sus carrillos de monja boba... jPero que! [Si estâ completa- mente desconocido ! Y su majestad hizo sena al cura de San Babiles para que se la acercara. — Vamos a ver, le dijo : — iviene usted ya en disposicion de contestar â mis tres preguntas ? — Si senor. — Ya sabe usted lo que le espera si no acierta. — Senor, ya lo se. — Vaya, la primera pregunta : \ Cuanto valgo yo ? — Vale vuestra majestad 29 dineros. — ^Como se atreve usted ?... — replico el rey muy ofendido. — Cristo valio 30 dineros, y creo que vuestra majestad no pre-tenderâ vaier tanto como Cristo. — Me doy por satisfecho, — contesto el rey. — Vamos con la segunda pregunta. ,:Cuânto tiempo necesito para dar le vuelta al mundo ? — Si vuestra majestad se mota en el sol, veinticuatro horas. El rey y sus cortesanos prorumpieron en aplausos al oir esta contestacion, conviniendo en que era completamente satisfactoria, pues el rey y sus cortesanos eran flojillos en astronomia. — Ea, — continuo su majestad, — las dos primeras preguntas estan bien contestadas. Vamos â ver si con la tercera acaba usted de ganar el archipampanazgo de Sevilla, que es una brevita de las buenas ,-En que estoy yo pensado ? — En que yo soy el cura de San Babiles. — | Azotaina tenemos ! — cxclamo el rey. 392 — jA/otnim ! iAzotaina ! — rcpiticron los cortcsanns Henos dc Q070. — Senor, —• rcplico ci sanbabilcscno, — no hay azotaina que valga. (So piensa vuestra majestad que yo soy cura dc San Babilc; ? — Si ; pero habia dc ser un error ]o que yo pensara. — Pues un error cs ; porque vuestra majestad piensa que yo . 64 NESTOR URECHE ŞI SIHASTRUL % 5 Publicata în volumul Legende române, 1891, p. 215—21~. ■jhi ediţia a IlI-a, din 1S96, la p. 291—293, de unde reproducem J tlxtul. '■5 î P. 66 - POVESTEA BALAURULUI Publicată în Universal, anul XVIII, nr. 2.4, din 26 ianuarie 1900, p. 1 şi nr. 25, din 27 ianuarie 1900, p. 1—2. Tipărită ulterior în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 49—62, de unde repro- ducem textul. Amintim că I. Creangă, fiu, ca şi Urechiă, al ţinutului Neamţ, povesteşte pe scurt legenda acestui deal prin gura eroului său, Moş Ni-chifor Coţcariul, dar dă o altă versiune. P. 76 GHEMUL VIEŢEI Publicată în Familia, anul XXXV, nr. 12, din 21 martie/2 aprilie 1S89, p. 133—134. Tipărită ulterior în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 5—9, de unde reproducem textul. P. S0 GARDUL TlRGULUI Publicată în volumul Legende române, 1891, p. 194—198. Reprodusă în Revista literară, anul XII, nr. 30, din 15 noiembrie 1892. în ediţia a IlI-a a volumului Legende române, din 1S96, la p. 162—165, de unde reproducem textul. EPISOADE ISTORICE P. S5 PLUTA DOMNEASCA Publicată în Familia, anul XXXVII, nr. 4S, din 2/15 decembrie 1901, p. 565—567. Ulterior, în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 1S5—192, de unde reproducem textul. 399 p 91 IOAN BOGDAN MOVILĂ ŞI VENEŢIANA Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 240—247, de unde reproducem textul. p. 97 LOGOFĂTUL BAPTISTE VELELI (Episod istoric din secolul XVII) Publicată în România literară, anul I, nr. 13, din 9 aprilie 1855, p. 155 şi nr. 20, din 21 mai 1855, p. 231. Reprodusa în Familia, anul XX, nr. 33, din 12/24 august 1884, p. 389—391 ; nr. 34, din 19/31 august 1884, p. 401—403 ; nr. 35, din 26 august/7 septembrie 1884, p. 413—415 ; nr. 36, din 2/14 septembrie 1884, p. 425—427; nr. 37, din 9/21 septembrie 1884, p. 437—440. Publicată în volumul Legende române, ediţia a IlI-a, din 1896, la p. 199—259, de unde reproducem textul. Logofătul Baptiste Veleli este, desigur, cel mai cunoscut text literar al lui Urechiă, nu atît pentru valoarea lui mai curînd discutabilă, cît pentru importanţa istorică în evoluţia genului. La data apariţiei acestui „episod istoric" (unii istoriografi îi acordă, datorită lungimii sale, titlul de „roman"), literatura noastră putea număra doar cîteva încercări de acest fel: Ruxandra doamna (1841), Svidrighello şi Elena Moldovei (1850), dintre naraţiunile istorice ale lui Gh. Asachi, apoi creaţiile de altă valoare ale lui Costache Negruzzi: Riga Poloniei şi domnul Moldovei (1839), Alexandru Lăpuşneanu (1840) şi Sobieski şi românii (1845) ; în sfîrşit, M. Kogălniceanu dăduse Trei zile din istoria Moldovei (1844). încercarea lui Urechiă, desigur merituoasă pentru posibilităţile unui tînăr de numai optsprezece ani, este o dezvoltare roma- nescă, în multe privinţe anacronică şi în stil melodramatic, a unui episod real din trecutul Moldovei. După cum reiese din lunga naraţiune, ea se inspiră din evenimentele celei de a doua domnii a lui Alexandru Iliaş (decembrie 1631 — aprilie 1633), izvorul informativ fiind indiscutabil Letopiseţul lui Miron Costin, pe care tînărul autor l-a putut cunoaşte în ediţia lui Kogălniceanu (cap. XIII). Numirea domnului a fost rău primită de boieri („ştiindu cu toţii hirea acelui domn", zac. 8). Aceştia au alcătuit o delegaţie care a plecat la Ţarigrad, în frunte cu „Lupul Vasile vornicul, Cehan vornicul, Savin hatmanul, [Iancu] Costin postelnioul [tatăl lui Miron], Ureche spătariul [cronicarul], Buhuşi vistiernicul, Furtună comisul, Ba-şotă logofătul" şi alţi „boieri cu numărul pînă la 50", încercând anularea numirii. Nu vor realiza aceasta, dar vor perfecta un fel de pact cu domnitorul, bineînţeles, imediat apoi încălcat de ambele părţi. 400 Domnia lui Alexandru Iliaş, înconjurat de greci, produce mari nemulţumiri în rîndurile supuşilor, dar şi ale boierilor, care ştiu să canalizeze aceste nemulţumiri într-o răscoală populară, determinînd în cele din urmă îndepărtarea domnitorului şi uciderea lui Baptiste Veveli (cum se numea în realitate), favoritul domnului, un grec ale cărui rosturi exacte la Curte istoriografia nu le-a putut încă preciza, dar care se pare că guverna peste capul boierilor. Omorîrea acestuia e relatată de Miron Costin pe baza mărturiei unor „boieri bătrîni", căci efemera domnie, afirmă el, nu e atestată documentar: „Zac. 21. Dacă au agiunsQ în şesul Bahluiului domniia, aproape de mănăstirea Balicăi, locul era tot plin de oameni, nu se vedea şesul, deşertu necăiuri. Striga : «Dă-ne, Doamne, pre greci.» Unii hăicăia, alţii suduia şi jecuiia. Şi acolo au strigatu pre Baptişte, să le dea, carele era tot aproape de Alexandru-vodă, văzîndii strigarea pre sine. Ce, nu sta domniia de jgrijea sa şi numai ce i-au dzis să se depărtedză de la dînsul. Şi aşea l-au apucat şi l-au dat pre mîna ţăranilor. Nespusă vrăjmăşiia a prostimei! Şi aşea, fără de nice o milă, de viu, ou topoare l-au făcut fărîme." Boierii proclamă domn pe Miron Barnovschi, fostul domnitor, refugiat după mazilire în Polonia, şi care vine la Iaşi; dar ducîndu-se la Poartă pentru a obţine firmanul e întemniţat şi executat de turci, în locul lui e ales domn Moise Movilă, care va domni doar cîteva luni, în 1634, domnia fiind obţinută de unul dintre mai vechii competitori, Vasile Lupu. întîmplările de familie ale acestuia reprezintă desigur rodul fanteziei literare a lui Urechiă şi nu au nici măcar meritul de a se insera în tradiţia epocii şi a mediului. Acolo unde tînărul autor silueşte mai grav adevărul istoric, dar nu şi credibilitatea, e în atribuirea vornicului Lupu obîrşii şi intenţii politice „naţionale", antigreceşti şi oarecum democratice. în realitate, Vasile Lupu se trăgea el însuşi dintr-o familie de origine grecească (Dimitrie Cantemir îl numeşte Vasile Arvanitul), instalata în ţară de trei generaţii, şi a continuat, în forme mai atenuate, politica lui Alexandru Iliaş, pe care-1 înlăturase, înconju- rîndu-se din ce în ce mai mult de greci. Viziunea lui Urechiă este tipică epocii sale, şi, graţie ei, scriitorul nu ezită să tragă dintr-o serie de evenimente istorice foarte limpezi concluzii în sensul cel mai opus adevărului. P. 136 ZARVA DE LA PARAIPAN Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 10—24, de unde reproducem textul. 401 în acest episod istoric, Urechiă pleacă de la o serie de evenimente reale, legate de domnia plină de conflicte sociale a lui Matei Basarab. Din cele două documente domneşti publicate în corpul povestirii reiese limpede o acţiune a domnitorului de a rumâni un sat de moşneni, foşti combatanţi în oastea sa în timpul domniei lui Leon Ştefan şi apoi în luptele de apărare împotriva invaziei tătarilor. Urechiă, credincios principiului după care marii domnitori au fost şi nişte iubitori ai poporului, atribuie' această samavolnicie intrigilor unor boieri din anturajul lui Matei Basarab. Aceştia vor plăti cu capul faptele lor mai tîrziu, în timpul marii răscoale a seimenilor şi’ dorobanţilor, care a marcat sfirşitul domniei lui Matei. Cîţiva dintre foştii oşteni din Paraipan, deveniţi acum haiduci pentru a scăpa de abuzul stăpînirii; intră din nou în oastea domnului, mobilizată împotriva atacului lui Vasile Lupu şi al cazacilor, şi participă la bătălia de la Finta. Finalul ni-î arată la Tîrgovişte, în timpul răscoalei, răfuindu-se cu boierii, dar mai ales cu Radu Vărzaru, marele armaş (personaj istoric) şi care ar fi fost autorul moral al acestei nedreptăţi. Urechiă a comentat acest episod istoric într-un articol din Revista literară, 5 februarie 1889. p. 147 ILIEŞ STURDZEA (Episod istoric) Publicata în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 70—77, de unde reproducem textul. Episodul a fost tradus în limba germană de Maxi-milian W. Schroff, în volumul I din seria Bilder au * Rumanien, Bucureşti, 1901, p. 17—22, sub titlul Iliesch Sturdza — historische Episode. P. 152 LOGODNA DOMNEASCĂ Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 193—197, de unde reproducem textul. P. 156 ° JUDECATĂ SUB ŞTEFANIŢĂ LUPUL-VODĂ Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 156—16S, de unde reproducem textul. p. 165 o RAZVĂTIRE ŢĂRĂNEASCĂ SUB GR. D. GHICA-VODĂ Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 280—289, de unde reproducem textul. 402 POTRIVIRI DE VREMI VIATA IN TRECUT p_ 175 CUM SE RESPINGEAU IN SEC. XVII ÎNCĂLCĂRILE DE HOTARE ALE ŢĂREI Publicată în volumul Cum era odineoară, 1921, p. 257—25S, dc unde rcproduccm textul. p. 177 CU DE-A SILA LA BISERICĂ Publicata în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 267—269, dc unde rcproduccm textul. p. 179 CUilI CLOPOTELE MlNTUIESC BUCUREŞTII DE LA PUST1ERE Publicata în Revista literară, anul XVI, nr. ÎS din 30 iulie 1S95. Ulterior, în volumul Legende lomâne, 1S96, ediţia a III-a, p. 156—165, de unde reproducem textul. Textul a fost tradus în limba germană de Maximilian W. Schroif, în volumul I din scria Bilder aus Rjimănien, 19C1, p. 22—26, sub titlul Wie die Glocken Bnkarest vor Plunderung schutzen. Această scurtă naraţiune, alcătuită de autor pe baza unei legende, in parte consemnate de o cronică anonimă de epocă, descrie evenimentele care au precedat cu puţin intrarea armatelor imperiale austriece în Bucureşti (9 noiembrie 17S9), în .urma marii victorii obţinute de ele şi de armatele ruseşti în bătălia de la Rîmnic (31 iulie 17S9), şi izgonirea turcilor din capitală, pe care aceştia o părăsesc după oarecari ezitări, împreună cu Nicolae Mavrogheni, domnitorul atît de supus lor şi pe care Urechiă, ccdînd unei optici greşite, nu ezită să-l numească „minunat", în cursul povestirii sale. E drept că Nicolae Mavrogheni lace un interesant contrast cu ceilalţi domnitori fanarioţi, cu totul străini de spiritul belicos şi puşi numai pe căpătuială, gata mai apoi să-i trădeze pe turci, dar personalitatea lui, atît de controversată şi în care atiţi contemporani şi cronicari, memorialişti şi istorici, de la Enăchiţă Văcărescu la Ion Ghica, au văzut un personaj diabolic, era departe de a avea calităţile pe carc i le atribuia Urechiă, care l-a considerat (Istoria românilor, III, Bucureşti, 1S92) un erou al luptei împotriva austriecilor, un persecutor al boierilor şi un binefăcător al celor săraci. în realitate, acţiunile lui, totdeauna energice, au fost prea arbitrare ca să-i cîştige simpatia maselor — violenţa, cruzimea şi spiritul de jaf exercitîndu-se indistinct asupra supuşilor săi şi depăşind, pare-se pe a a'.tor domni fanarioţi. 403 Documentele istorice din diferite ! surse sînt unanime în a arăta că Mavrogheni nu era popular, şi la intrarea austriecilor în ţară nu numai boierii s-au dus să-i facă act de supunere prinţului de Saxa-Coburg, aşa cum afirmă Urechiă în povestirea sa, dar şi 11 000 de bucureşteni, care , l-au primit ca pe un liberator. In Istoria românilor (voi. cit.) el dă o mai amplă relatare a faptelor, folosindu-se şi de Istoria faptelor lui Mavroghene-vodă şi a răzmeriţei din timpul lui pe la 1790. Scrisă de pitarul Hristache, cronică în versuri, din care istoricul dă o versiune diferită de cea cunoscută pe atunci şi publicată în Buciumul român din 25 ianuarie şi 2 februarie 1862. Comentând evenimentele, autorul consideră că versiunea pitarului Hristache, întrucîtva diferită, e o deformare a „legendarei salvări a oraşului de dascălul Florea şi învăţăceii săi de la şcoala româno-slavonă ‘ din Sf. Gheorghe® (p. 281). în versiunea acestui cronicar, toţi preoţii din Bucureşti au făcut să bată clopotele, iar mitropolitul Filaret, trimis în delegaţie de Mavrogheni la Buzău, este cel care a dat falsa ştire a intrării austriecilor în Bucureşti : „Arnăuţii ce s-aflase Toţi pe cai încălecase Şi spre turci se ridicase. Merse de le dete veste Că neamţul pe margini este Şi decît să se lovească Mai bine să se pornească Şi Dunărea să o treacă Şi spre Giurgiu cu toţi să meargă. Turcii nu mai zăboviră Ci îndată se porniră... Plecă pîn’ la Văcăreşti, Apoi gîndi-n Bucureşti Pentru ce însă aşa, Să nu le facă ceva ? întîi s-armaldiseăscă Şi mai apoi să pornească Mai vîrtos că nemţi nu sînt, Ci raia i-a amăgit. Aşadar se socotiră Iar înapoi se porniră. Ia spune-mi acum ce faci Şi unde să te mai bagi ? 404 Unii spre nemţi apuca, Alţii prin hanuri intra. Nemţii nu se mai vedea, Turcii se apropia. Ce milă dumnezeiască Făcu legea creştinească ! Că pe toţi turcii orbi Şi înapoi se porni. Dar tot nu se întorcea, Clopote de n-auzea ; Ci cum începur-a trage Nu ştia cum s-or întoarce, Socotind adevărat C-atunci nemţii au intrat. Iar nemţii tocmai pe seară Au intrat şi ei d-afară.“ Etc. (Cf. V. A. Urechiă, op. cit., p. 4 62 ) P. 1S3 VN FIV AL LVI enache văcărescu la viena Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 21S—223, de unde reproducem textul. P. 1SS SPIN ZUR ARE A LUI MARIN ŢUŞCĂ, CEL CARE A UCIS PE UNCHIU-SĂU, SĂ-1 IEIE AVEREA Publicată în Vieaţa, anul I, nr. 45, din 18 decembrie 1894, p. 1—2. Tipărită ulterior în volumul Legende române, 1896, ediţia a IlI-a, p. 334—342, de unde reproducem textul. A fost republicată în antologia lui Radu Albala, Bucureştii în li- teratură, Bucureşti, 1962, p. 66—70. p. 194 PETRECERE LA CURTE Publicată în revista Vieaţa, anul I, nr. 50, din 22 ianuarie 1895, p. 3—4 şi nr. 51, din 29 ianuarie 1895, p. 5—6. Tipărită ulterior în volumul Legende române, ed. III, 1896, p. 316—333, de unde reproducem textul. Intîmplârea reală povestită aici s-a petrecut la Curtea lui Constantin Hangerliu, la 20 ianuarie 1798, şi ea a putut fi cunoscută de Urechiă din Hronograful Ţării Româneşti al Iui Dionisie Eclesia'rhul, 405 publicat de Al. Papiu-Ilarian în Tesaur de monumente istorice, II, 1S63. Redăm fragmentul care narează episodul, după ediţia mai nouă a lui C. Nicolăescu-Plopşor, Rîmnicul-Vîlcea, 1934, p. 96—97 : „Deci într-acea vreme a venit căpitan-paşa cu agalele lui la Bucureşti, şi acolo petrecînd două săptămîni, făcutu-i-a vodă zeiefeturi, şi a zîs căpitan-paşa lui vodă să cheme pe boierii cei mari cu cocoanele lor la zeiefet, şi chemînd vodă boierii, a venit după poruncă fără cocoane. Vodă văzînd că n-au venit cu 'muierile lor, nu i-a silit, ci a trimis pe postelnicul cel mare şi pe cămăraşi de au adus muieri podărese curve şi cîrciumărese, însă au ales muieri mai chipeşe şi mai frumoase, şi le-a îmbrăcat cu haine frumoase din cămara lui vodă, făgăduindu-le daruri domneşti să facă toată voia lui căpitan-paşa şi agalelor lui şi să se sloboază la chefuri. Deci la vremea mesii le-a poftit la masă să şează cu boierii, şi aducîndu-le vel-post(elnicul), le-a numit că sunt cocoanele boierilor, arătînd : iată aceasta e Brâncoveanca, aceasta Go-leasca, aceasta e Corneasca, aceasta e cutare, şi aceasta e cutare Fili- peasca. Căpitan-paşa văzîndu-le s-a bucurat şi şezînd toate la masă cu boierii şi vodă şi căpitan-paşa cu agalele, zicîndu-le muzicile la masă, şi după ce au mîncat, s-a sculat, şi ridicînd masa a poruncit căpitan-paşa să joace boierii cu cocoanele lor, şi au şi jucat, şi ţiind jocuri pînă seara, şi iarăşi puind masa, şi după masă jucînd .pînă în puterea nopţii şi încetînd, a zîs căpitan-paşa lui vodă să-i oprească pe una mai aleasă pentru culcare, că ştie el că sunt bucureştencele iubitoare de împreunări, şi aşa s-a şi făcut, şi celelalte le-a-dat la paturile agalelor. Şi boierii s-au. dus la casele lor, poruncind vodă postelnicului să spuie muierilor să le fie cu voie. Iar dimineaţa a dăruit turcii pe muieri bine, socotind că sunt cocoanele boierilor, şi le-au slobozît. Apoi cămăraşul le-a dezbrăcat cu hainele cu care le-a fost îmbrăcat şi le-a dat drumu." p. 206 JUPÎN VlNTURA-VEŞTI (Tablou de la antipozi) Publicată în volumul Cum era odineoară, 19C1, p. 92—97, de unde reproducem textul. p. 210 SCANDALUL DIN 1800 Publicată, sub titlul Lucsandra Caramanloaica, în Vieaţ-a, anul I, nr. 31, din 26 iunie 1894, p. 4—5. Ulterior, în volumul Legende- române, ediţia a III-a, 1896, p. 305—309, de unde reproducem textul. 406 P. 214 CIUBUCUL LUI VODĂ Publicată în volumul Legende române, 1S91, p. 199—2C3. In ediţia a IlI-a, din 1896, la p. 177—2S0, de unde reproducem textul. Introducînd textul acestei povestiri în volumul antologic Bucureştii în literatură, Bucureşti, 1962, p. 79—81, Radu Albala face precizarea că la acea dată (1803) domnea Constantin Ipsilanti, hrisovul fiind din 13/23 ianuarie, iar beneficiarul său, Grigore Ghica, vel-vornic. P, 217 PAGINI ISTORICE (Amintire macabră) ■Publicată în ziarul Universul, anul XIX, nr. 27, din 30 ianuarie 1901, de unde reproducem textul, care e semnat V. A. U.' şi poartă menţiunea : 28 ianuarie 1901. P. 222 RĂZMERIŢA DIN 1815 Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 224—231, de unde reproducem textul. P. 227 CULOAREA ALBĂ REZERVATĂ FAMILIEI DOMNEŞTI Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 263—266, de unde reproducem textul. p. 230 o SINUCIDERE IN 1817 Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 232—239, de unde reproducem textul. p, 236 JUDECATA LUI SOLOMON Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 23—34, de unde reproducem textul. P. 244 PRIMA BERĂRIE lN BUCUREŞTI Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 290—294, de unde reproducem textul. p. 248 PRIMELE PAVELE CU PEATRĂ Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 312—318, de unde reproducem textul. 407 P. 253 PRIMUL „HAINE-VECHI" DIN BUCUREŞTI Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 276—279, de unde reproducem textul. p. 256 ° SOACRA DIN 1823 Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 63—70, de unde reproducem textul. p. 262 ACUM 74 DE ANI Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 252—256, de unde reproducem textul. p. 266 BOIER BĂTUT LA SCARA DOMNEASCA Publicată în Familia, anul XXXVII, nr. 50, din 15/28 decembrie 1902, p. 592—594, de unde reproducem textul. Eroul acestei întîmplări este Barbu Catargi, omul politic de tendinţe conservatoare, adversar tenace al lui Cuza şi al reformelor sale democratice, şi care avea să fie asasinat în 1862. Ion Ghica, vorbind de viaţa aventuroasă a tinerilor boieri pe vremea lui Grigore Ghica, îndeosebi între anii 1823 şi 1824, scrie în evocarea sa Din vremea lui Caragea : „Pentru cel mai mic lucru ei se serveau cu armele, încît, din pacinici ce erau mai înainte, deveniseră arţăgoşi şi tulburători, între toţi se deosebeau mai cu seamă Iancu, feciorul lui beizadea Costachi Caragea şi al Raliţei Moruzoaiei, fraţii Bărcăneşti, Bărbucică, nepot de fată al banului Barbu Văcărescu şi cîţiva alţii cari se ţineau de ştrengării şi ajunseseră a fi spaima mahalalelor. [...] într-o noapte, tînărul Palama, voind să gonească pe donjuanul Bărbucică Catargiu de la ferestrele logodnicei lui, s-a pomenit cu un cuţit în pîntece. Neno- rocitul, scăldat în sînge, a putut de-abia profera numele acelui care-I lovise; şi muma lui, în desperare, a alergat la palat şi a sculat pe vodă cu ţipetele sale. Grigorie Ghica porneşte pe baş-ciohodar Măciucă, care şi. aduce la curte pe Bărbucică, îl trînteşte la pămînt şi din poruncă domnească îi trage o falangă, apoi îl trimite surghiun la mănăstire. De acolo, bietul donjuan păţit a pornit la Paris cu gînd să studieze pictura, artă pentru care credea că are o mare vocaţiune" (.Scrisori către V. Alecsandri, Bucureşti, 1967, p. 44). Barbu Catargi era fiul marelui . vornic Ştefan Catargi şi a.1 Ţiţei (Stanca), n. Văcărescu, şi se născuse la 26 octombrie 1807, avînd deci 408 18 ani la data întâmplării relatate de Urechiă. Biografii lui (AngheL Demetriescu, Al. Vernescu) nu pomenesc de acest episod din prima, tinereţe a eroului lor, dar ultimul povesteşte că omul politic cu o fire atît de agitată, abia atenuată spre sfîrşit de prematura ruinare fizică, a avut toată viaţa presentimentul asasinării lui. La Paris, celebra prezicătoare a vremii, M-lle Lenormand, i-ar fi prorocit că va muri de moarte violentă, după ce va ajunge în fruntea treburilor ţării. El a fost asasinat la 8 iunie 1862 de un criminal rămas neidentificat, dar care, pare-se, urmărise să omoare pe prefectul Bibescu,. cu care victima se afla în trăsură. Recent, aventura de tinereţe a lui Barbu Catargi a fost repovestită. mai pe larg şi cu amănunte despre identitatea personajelor, sub titlul Bătaie la scara domneasca, în frumoasa carte a doctorului N. Vătămanu, Odinioară în Bucureşti, 1975, p. 162—166. ,p. 274 PRIMA BAIE lN BUCUREŞTI Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 270—275, de. unde reproducem textul. -p. 278 OPOZIŢIUNEA ! Publicată în volumul. Cum era odineoară, 1901, p. 259—275, de unde reproducem textul. • ■ . p. 281 AMOR CU CEL DE ALTA LEGE Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 111—120, de: unde reproducem textul. P. 288 ' NAZAT > Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 181—184, de unde reproducem textul. Anecdota care face obiectul acestei schiţe avea o circulaţie mai largă şi o găsim, de pildă, în evocările de război ale polcovnicului Ioniţă Ceganu, din a doua Scrisoare adresată. de Ion Ghica lui Vasile Alecsandri şi datată Ghergani, iulie 1879. Ioniţă Ceganu, proprietar de pămînt în vecinătatea Gherganilor, . era ,:un veteran al luptelor dintre-ruşi şi turci, slujind în armata ruseasca sub-comanda, unui Kamenski şi Suvorov, în regimentele de „cazaci* valahi, iar în cele din urmă în .4.09- formaţiile de panduri ale lui Magheru, Solomon şi Ciupagea. înrolîn-du-se sub steagul ultimului la intrarea armatelor ţariste în ţară, în 1828, el ia parte şi la bătălia de la Băileşti, a cărei soartă ar fi fost decisă favorabil de un ordin greşit interpretat. „Geismar, îndată cum a trecut Oltul, a trămis pe generalul Rotii înainte, să cuprinză Calafatu, şi el s-a dus de s-a aşezat la Cioroi. Cînd s-a pomenit dodată că îl ia paşa de la Dii cu vestitul Ciapano- glu pe la spate cu 15 000 de suvarii cu 30 de tunuri, care, după ce bătuse pe Roth lîngă Maglavit de-1 topise, se aruncase asupra Iui Geismar, îi tăiase drumul şi spre Cioroi şi spre Calafat, îi luase toate vitele şi tot proviantul din magaziile de la Galicea şi le trecuse la Vidin. Muscalii, sperlâţi cînd îi' răzbise • turcii la Băileşti, fugeau în toate părţile, strigînd cît puteau «Nazat! nazat! Tureschi duh!», cînd far-mazonul nostru, bietul căpitan Ciupagea, care nu ştia că pe muscăleşte nazat va să zică îndărăt, înapoi, aleargă printre şireagurile noastre strigînd : «Auziţi, băieţi, ghinărarul porunceşte să mergem la sat.» Alt sat nu mai era- decît Băileştii, de unde turcii bătcau cu tunurile in muscali de-i prăpădeau ; noi am dat năvală la sat, ne-am repezit la deal ţi am pus mîna pe tunurile turceşti; atunci Ciapanoglu, crezînd că suntem putere mare şi că fuga muscalilor era numai o stratagemă, s-a speriat şi a luat-o la fugă spre Calafat, lăsînd toate proyiziile şi •muniţiile. Le-am luat în ziua aia douăzeci şi patru de cară cu iarbă ţi patru sute de cară cu zaherea. Roth, văzînd că fug turcii dinaintea noastră, a luat curagiu, s-a întors, s-au pus şi ei pe goana turcilor. Astfel s-a cîştigat cea mai vestită bătălie din toată campania. Lupta a ţinut trei zile şi trei nopţi; am alergat după turci pînă i-am băgat în Dunăre; başibuzucii omorau pe agalele cari voiau ,să-i reţie să nu treacă Dunărea şi să-i întoarcă la bătălie spre Calafat" (Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri, Bucureşti, 1967, p. 32—33;. p. 291 MAMA TARABOANŢA . . Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 98—110, de unde reproducem textul. p. 300 CARTE DE BUN TRAI Publicată în Vieaţa, anul I, nr. 31, din 26 iunie 1894, p. 1—2. TJlterior, în volumul Legende române, &diţia a III-a, 1896, p. 348—360, de unde reproducem textul.- 410 REMINISCENŢE CONTIMPURANE OAMENI ŞI FAPTE DIN TRECUTUL DE IERI în anexa de note, de la sfîrşitul volumului de Legende român:, ediţia a IlI-a, din 1896, autorul face următoarele precizări : „Aceste reminiscenţe pot fi considerate ca nişte pagine din memoriile mele. în ele, ca într-un caleidoscop, au a trece bărbaţii iluştri contimpurani. Reminiscenţele acestea vor fi mai tirziu completate şi adaose şi vor forma — de voi trăi — un volum separat." p. 307 PITEŞTENIl TUNŞI Publicată în Vieaţa, anul I, nr. 3, din 12 decembrie 1S93, p. 2—3. Ulterior, în volumul Legende române, ediţia a IlI-a, 1S96, p. 43S—-143, de unde reproducem textul. P. 311 CUM AM FĂCUT CUNOŞTINŢĂ CU M. KOGĂLNICEANU Publicată, sub titlul Oameni fi fapte din trecut, în Convorbiri literare, anul XXV, nr. 11/12, din 1 martie 1892, număr jubiliar, p. 928—936. Ulterior, în volumul I.egende române, ediţia a III-a, 1896r p. 393—404, de unde reproducem textul. Textul acestei evocări se mai află cuprins în seria Din tainele vieţei, apărut în ziarul Apărarea naţională, anul I, nr. 140, din S iunie 1900, p. 1, şi nr. 141, din 9 iunie 1900, p. 1. P. 319 BLAGOPOLUŞNIE Publicată în Vieaţa, anul I, nr. 1, din 29 noiembrie 1S93, p. 1. Ulterior, în volumul Legende române, ediţia a III-a, 1896, p. 405—4CS, de unde reproducem textul. p. 322 „SUNTEŢI TOŢI VAGABONZI Publicată în Vieaţa, anul I, nr. 5, din 26 decembrie 1S93, p. 3—4. Ulterior, în volumul Legende române, ediţia a III-a, 1S96, p. 409—414f de unde reproducem textul. p. 326 CUM AM CUNOSCUT PE ALECSANDRI Publicată în volumul Legende române, ediţia a III-a 1S96, p. 415 — 42S, de unde reproducem textul. Textul acestei conferinţe a fost uite- 411 rior înglobat, parţial, de autor în seria Din tainele vieţei, apărută în ziarul Apărarea naţională, anul I, nr. 145, din 13 iunie 1900, p. 1. p. 335 BACŞIŞUL MEU DE ANUL NOU Publicată în Vieaţa, anul I, nr. 6, din 2 ianuarie 1894, p. 3—4. .Reprodusă în Familia, anul XXXI, nr. 1, din 1/13 ianuarie 1895, p. 9. Ulterior, în volumul Legende române, ediţia a III-a, 1896, p. 429— 432, de unde reproducem textul. P. 338 ŞUBA LUI V. ALECSANDRI Publicată în Vieaţa, anul I, nr. 7, din 9 ianuarie 1894, p. 4. Reprodusă în Familia, anul XXX, nr. 19, din 8/20 mai 1894, p. 218. Ulterior, în volumul Legende române, ediţia a III-a, 1896, p. 433— 437, de unde reproducem textul. Textul acestei evocări se mai află cuprins în seria Din tainele vieţei, apărută în ziarul Apărarea naţională, .anul I, nr. 151, din 19 iunie 1900, p. 1. p. 342 CUM ERAM SĂ FIU SPlNZURAT ! Publicată în Vieaţa, anul I, nr. 22, din 24 aprilie 1894, p. 4—5. Ulterior, în volumul Legende române, ediţia a III-a, 1896, p. 444— 449, de unde reproducem textul. întîmplarea povestită în această evocare este narată din nou, cu oarecari modificări, şi înglobată în seria Din tainele vieţei, apărută în ziarul Apărarea naţională, anul I, nr. 195, din 3 august 1900, p. 1, şi nr. 196, din 4 august 1900, p. 2. Precizăm că numele demnitarului turc care voia să-l opînzure pe V. A. Urechiă era Midhat-paşa. p. 346 DIN POVESTEA VORBELOR Publicată în volumul Cum era odineoară, 1901, p. 295—301, de unde reproducem textul. Episodul cu arhivarul .Buţă se află cuprins In seria Din tainele vieţei, apărută în ziarul Apărarea naţională, anul I, nr. 169, din 8 iulie 1900, p. 1. p. 351 LEGEA MAXIMULUI ŞI LIMBA ROMANEASCA LA IAŞI Publicată în Vieaţa, anul I, nr. 27, din 29 mai 1894, p. 3—4. Ulterior, în volumul Legende române, ediţia a III-a, 1896/ p. 450— 455, de unde reproducem textul. 412 p. 355 n-ŞOARA STOLTZ Publicată i;i volumul C tur. era odin'o.nâ, 1931, p. 322— 31!. Je ui'ci- reproducem textul. Istoria guvernantei venită in Moldova d;;itr-o ţară a orcidentuiui Europei şi obligată să se adapteze unui mediu atît de exotic e o temă cu oarecari implicaţii in literatura şi viata lui Urechiă. După cum se ştie, in foiletonul ziarului Românul (1S37—1S5S) a apărut, sub semnătura Maric Boucher, romanul Omul muntelui, o scriere de oarecare interes art.stic, intru cit priveşte zugrăvirea moravurilor socictăţii boiereai d:n acca vreme. El exploatează experienţa unei guvernante franţuzoaice. aflate în serviciul unei familii moldoveneşti, o guvernantă a cărci biogralie, pînă la venirea in ţară, se suprapune cu aceea a personajului pe care V. A. Urechiă îl va numi, patru decenii mai tirziu. domnişoara Stoltz. Rămasă orfană de mică, Matilda, cum se numeşte eroina romanului, e crcscută într-o mănăstire, pînă cînd preotul confesor, îndrăgostindu-sc de ca, o determină să părăsească locul ei intre călugăriţe şi mai apoi să ia calea exilului într-o ţară străină. în amintirile sale, publicatc într-un moment în care Maric Boucher desigur că nu mai era în viaţă sau nu mai putea fi compromisă de nişte divulgări prea indiscrete, V. A. Urechiă arată că autoarea însăşi a trecut prin aventurile atribuite ulterior personajului său. (Din tainele lieţei). Relativ recent. Şt. Cazimir a dovedit că tînărul istoric a colaborat cfcctiv la romanul Omul muntelui şi, mai tîrziu, la scrierea nuvelei Amelie Stejanesco, în care autoarea reia tema guvernantei stră- ine (eroina e acum franţuzoaică după mamă), aflată in mediul Iaşilor acelor vremi, colaborarea continuînd şi în cazul povestirii Les sep: r:ontagnes Je Moldavie, apărută la Paris în 1S63, sub semnătura Mărie Movila (Scriitoarea franco-romană Mărie Boucher, în Analele Universităţii Bucureşti, seria ftiinţe sociale-filologie, anul X, nr. 25, 1961, p. 171 — 17S). Raporturile exacte ale lui V. A. Urechiă cu această scriitoare de oarccari merite sînt greu dc stabilit acum, dincolo de ceea ce el însuşi a mărturisit, şi tot atît de greu e de depistat partea fiecăruia în această destul de susţinută colaborare. D- Bacşişul mtu de Anul nou; Şuba lui V. Alicsăndri; Pitiştinii tunşi; Cum eram să fiu spînzurat!; Legea maximului şi limba românească la Iăşi; „Vin feciorii lui vodă îritr-acoa ?“ ; Note. m era o d i n e o a r ăi L e g 6 ri d e [ipe coperta ixterioâlră : Cum era odineoară. Legende române, serie noua]i Bucureşti, Institutul ’de arte grafice şi editură Minerva, 1901 ; 320 p. [pe coperta exterioară: EditUra autorului, Tiparul Institutului grafic Minerva, Bucureşti, 1901]. Cuprinde : Legende; Ghemul vieţei; Zarva de la Parai- pan ; Judecata lui Solomon; Boierii lui Grigort: D. Ghica-vodă; Povestea Balaurului; O soacră din 1823; Ilieş Sturdzea; Ţară fără bătrîni; Vodă vrea iar Hîncu bă!; Jupîn Vîntură-veşti; Mama Tărăboanţă; Amor cu cel de altă lege; Ştefănică şi Tinca; Profira lui Ralea; O judecată sub Ştefăniţă Lupul-vodă; Ana din Săcele ; Nazat!; Pluta domnească ; Logodnă domnească ; Florica şi Carol al XII; Nunta oprită; Un fiu al lui Enache Văcărescu la Viena; Răzmeriţă din 1815 ; O sinucidere în 1817; Ioan Bogdan Movilă şi Veneţiâna. Reminiscenţe. „Potriviri de vremi1: Acum 74 de ani; Cum se respingeau în sec. XVIt încălcările de hotâre ale ţărei; Opoziţiunea ; Culoarea albă rezervată familiei domneşti; Cu di-a sila la biserică; Prima baie în Bucilreţti; Primul „Hăifti-vtchi“ din BilcureŞti; O răzvrătire ţărănească sub Gr, Ghică-vodă; Prima btrărie în Bucureşti ; Din povestea vorbelor; D-şoara Stoltz; Primele pavele cu peatră. tbSTtfME Legende române. Cum era odineoară. Nuvele. Reminiscenţe. Ediţie cottijiletă în două voltihife. I, lîufcllre^ti, Editura librăriei Socic, 1904, 432 p. [Cuprinde materia volumului Cum era odineoară, 190i, cu textele exact îri ordinea din această ediţie; în plus, ca introducere : V. A, Urechiă, din c-uvîntul rostit în biserica Sf. Gheorghe de Gr. Tocilescti cu ocaiilinea în-morirlîriiării llii V. A. Urechiă.] Legende române. Viaţa în trecut. RelrtiniScdiiţe. II, EdiţiiiriSa IV-a considerabilă âdaosă. Bucureşti, Editura librăriei Socec & co., 1905, 516 p. [Cuprinde materia voluhiiilui Legende romăiie, 1896* cu textile exact îh ordiriâa din această ediţie.] Popa care ştie carte şi Ion Isteţul, povdşti £>6j3orâle. Braşov, Tip. Ciurcu, 1911 ; 56 )b. Ghemul vieţei. Ţara fără bătrîni. Vaca babei Floarea. Fiţi u n i ţ i... Legende şi pilduiri. Ofă^tiej Tipj Libertatea, 1919 ; 40 p. (Pagini alese ditl scriitorii români* ni 1). Căsătorie stricată. Bucureşti, Tip. Universul, [f.a.], 14 p, (Biblioteca căfţilor interesante din tot universul). Legende române, publicatd de Îoh-Fibria Rădtiiescu. Cu 24 ilustraţiuni dt D. JiqUide. Bucureşti, Tip. Române Unite, [1934], 267 p. Cuprinde : Prefaţă; Introducere; Dedicaţiune; Prefiţa (la I-a ediţie). Legende ; Ion Isteţul; Vaca babei Floarea; Popa care ştie carte; Fiţi uniţi şi veţi avea orice veţi cere!; Vorba potrivită; Nea Sărăcilă; Nea Sărăcilă şi surata Calicia; Soarta rea; Popă fără voie; Mîna dâ boier. Legende din istoria naţională : Cum clopotele mîntuiesc Bucureştii de pustiert; Condeiele lui vodă; Ciubucul lui vodă; Piatra arsă; Popa Onofrei şi pitacul lui vodă; Pîrghia cea trtai bună; Nestor Ureche şi sihastrul; Vasile Lupu şi ţiganca nebiină i Moş ticnii din Ploitşti şi Mihâi-vodă; Vlădică dat la cibti. Note privitoare la Ltgende, - 4 U PAGINI AUTOBIOGRAFICE Din ta.inele vieţei, în ziarul Apărarea naţională, înccpînd cu anul I, nr. 121, 20 mai 1900, p. 1—2 ; după ce următoarele două capitole poartă numele Din taina vieţei, sc revine la vcchiul titlu. Se publică cu unele intermitenţe în tot anul 1900 şi începutul anului 1901, în următoarele numere : 121, 132, 133, 137, 138, 139, 140, 141, 145, 147, 148, 149, 150, 151, 153, 156. 157, 159, 161, 163, 164, 165, 168, 169, 170, 171, 172, 175, 176, 177, 182, 183, 184, 185, 186, 187, 1S9, 190, 191, 192, 195, 196, 197, 198, 219, 226, 230, 233, 237, 240, 244, 247, 251, 254, 25S, . 265, 268, 272,-275, 279, 281, 285, 288, 292, 295, 299, 302, 306, . . .309, 313, 316, 319, 322, 329, 333, 335, 337; Idem, anul II, 1901, nr. 1 (340), 4 (343), 9 (348), 12 (351), 16 (355), 29 (368), 50 (389), 53 (392), 57 (396), 60 (399), 64 (403), 71 (410). Amintiri contimporane, în ziarul Secolul XX, anul II, nr. 6S2, 23 august. 1901. Se publică cu intermitenţe în tot cursul anului, pînă la moartea autorului, în următoarele numere : 682, 683, • 684, .685, 732, 734, 735, 736, 742, 743, 744, 745, 746. Jurnalul meu. 1 9 0 0—1 90 1, manuscris, în Biblioteca Academiei, Secţia Manuscrise, înregistrat la cota Arhiva V. A. Urechiă. XIII Varia 1—2. Scrisoare de rămas bun adresată domnilor studenţi ai Facultăţii de 'litere din Bucureşti. Tipo-lito-grafia Societăţii „Tiparul", 1901. PUBLICAŢII CONDUSE DE V. A. URECHIĂ Opiniunea, organul romanilor din btreinătate, Paris, 18/30 martie — 2/14 mai 1857. Publicaţie săptămînală, tipărită la tipografia De Soye şi Bouchet. Redacţia în strada Duguay-Trouin, 17. Ziarul avea şi o ediţie pe foiţă, ca să poată fi introdus clandestin în ţară, sub formă dc corespondenţă, deoarece i se refuzase tranzitul prin Austria. Zimbrul şi Vulturul a rezultat din transformarea ziarului Zimbrul, care apăruse cu intermitenţe la Iaşi începînd din 3 iulie 432 ■1850, sub conducerea- lui A. Fotino. între 17 ianuarie 1855 şi 10 decembrie 1856, redactor e Teodor Codrescu; între 17 ianuarie 1855 şi 31 decembrie 1858, Dimitrie Guşti; iar între 1 noiembrie 1858 şi 30 decembrie 1858, Vasile Alexandrescu. Secretar de redacţie e Vasile Alexandrescu în perioada 17 ianuarie—31 decembrie 1855. Suprimat de mai multe ori pentru atitudinea lui prounio-nistă, ziarul reapare în 1858 cu un articol de fond semnat de Iancu Codrescu şi Vasile Alexandrescu. Ateneul român, revistă literară şi ştiinţifica, Iaşi, 15 septembrie 1860—decembrie 1861. Girafit: Iancu Gane. începînd de la 4 noiembrie 1860, redactori sînt: G. Mîrzescu, I. Missail, I. Columbu şi Vasile Alexandrescu. De la 20 februarie 1.861, numai Vasile Alexandrescu. Dacia, ziar politic, literar şi comercial, Iaşi, 9 martie—rl5- iunie 1861. Redactori : Georgiu Petrescu şi Vasile Alexandrescu. Tipografia „Buciumului român". Buletinul instrucţiunei publice, BucUreşti, apare' bilunar începînd de la 15 august 1865 pînă în luna noiembrie '1865 ; ulterior, apare lunar pînă în august 1866. Reapare din septembrie 1867 pînă în august 1868. Director : Vasile Alesandrescu-Urechiă. Tipografia Statului. Foaia Societăţii pe ntru învăţătura poporului român, Bucureşti, 1867. A apărut un singur număr. Redactor : V. A. Urechiă. Tipografia lucrătorilor asociaţi. A d u n a r e a :n a ţ i o.n.a 1 ă, Bucureşti, 11 mai 1869—27 ianuarie ; 1870. , .Directori : V. A, Urechiă (pînă la 4 octombrie 1869) şi T. Pas-, ..■cal; primul părăseşte redacţia datorită polemicii pe care ziarul o angajează împotriva lui .C. A. Rosetti. ' In formaţiunile - b u c u r e şt e ne, Bucureşti, noiembrie 1869—aprilie 1871. începînd, după toate probabilităţile, de la numărul - 35,- din 8 ianuarie 1870, de cînd această foaie de informaţii şi anunţuri devine ziar politic, conducerea e preluată, în fapt,. de V. A. Urechiă, deşi redactor e trecut M. Nerone Popp. Urechiă cedează' conducerea ziarului lui Popp începînd de la sfîrşitul lui august 1870. Buletinul Fundaţiunei Urechiă. Bibliotecă-Pinacotecă-Muzeu, . .. ■ Bucureşti şi Galaţi. Au apărut 12 numere, începînd din noiembrie 1901. Tipografia Eminescu [Bucureşti]. 433 PUBLlGAŢli LA CARE A COLABORAT V; A. tjREGHlA România literară, 1855 ; La Prtsse, 1857 ; Le Temps, 1857 ; Instrucţiunea publică, 1860 ; Ateneul roman, Iaşi, 1860—1861 ; Ateneul român, Bucureştii 1866—1867 ; Familia, 1869, 1884—1885, 189<9, 1901 ; Românul, 1867, 1871, 1&75 ; Revistă contimpofănă, 1873, 1875 ; Revista literată fi Ştiinţifică, 1876 ; Literatorul, 1882—1884 ; Convorbiri littYart, 1885—l890j 1893 ţ Revista literară, 1889 ; Pagini literare, 1899—1900 ; Apărarea naţională, 1900—1901 ; Universul, 190G—1901 ; Secolul XX-, 1901 ; Anuarul Ateneului Român, 1901; In decursul unei cariere publice de mai bine de o jumătate de veac, scriitorul s-a folosit de mai multe semnaturi, consecutive, în parte, schimbărilor sale de ritime, atît de ironizate de unii contemporani (R. Roman, Domnul Kanitfer's'tân, M. Eminâscii, Pseudo-Urechiă) sau de istoriografi (G. GălitieScu, Omul cit Şdpie nufni). Dlijiă ctim am vazutj el ă purtat lâ debuturile sale în viaţa publică ritittiele de Popovici, în amintirea dfcseehdăhţei mai îndepărtă te dintr-iirl preot ; mai apoi, intrînd în „Liceul" din Iaşi, i s-â schimbat nUmele în Alexandrescu, după acela al tatălui său, Alexandru. Cu acest nume va semna el în mai multe variante (Alessandrescu; Alisandrescu, Alixăn-drescu) primele lui încercări literare. Incepînd din 1869( îşi adaugă pe cel de Urechiă — pronunţat de el şi de toţi contemporanii săi Ureche ; mulţi dintre aceştia din urmă (G. Panu* N. Gane) îi vor ortografia în acest fel numele. Cu trecerea vremii, scriitorul îl reduce pe Vasile Alexandrescu la simplă iniţiala, devenind V. A. Urechiă, formă sub care semnează constant în ultimele trei decenii de viaţă. S-â mai folosit, în tot acest timp, de b serie de pseudonime : Maria. Movila, Doariinâ L. (îii colaborările sale cu Mârie Boucher), Bandarul, Iassiorum Muncipium, preciitii şi de iniţiale iitiâori destiil de depărtate 434 de adevăratul nume : A, V. A., V., R., B. A., A. T., dar mai ales V. A. U. Nu am putut afla vreo confirmare a afirmaţiei lui Mihail Straje (Dicţionar de pseudonime, Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, p. 754), după care V. A. Urechiă ar fi semnat vreun text sau act cu numele de Cozmuţă. Cozmuţă sau Cozmiţă era numele ultimului soţ al mamei lui Urechiă, decedat nu mult după această căsătorie. E probabil ca unii contemporani, mai ales ieşfeni, să-l fi considerat fiul lui Enache Cozmiţă şi să-i fi spus aşa, după cum ne-au lăsat mărturie adversarii săi, R. Roman, M. Eminescu, dar şi Iacob Negruzzi şi I. L. Caragiale. REFERINŢE CRITICE- BIBLIOGRAFII NERVA HODOŞ şi AL. SADI IONESCU: Publicaţhmile periodice româneşti, I, Catalog alfabetic, 1820—1906. Bucureşti, Leipzig, Viena, 1913, îndeosebi : p. 8, 56, 333—334, 465—467, 807—809. GH. ADAMESCU : Contribuţiuni la bibliografia românească, fasc. I, Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1921, p. 99—101 ; fasc. II, Bucureşti, Tip. profesională, 1923, p. 112—114 ; fasc. III, Bucureşti, Ed. Casa şcoalelor, 1929, p. 89—91. ALEXANDRU IORDAN : Bibliografia scrierilor lui V. A. Urechiă. Bucureşti, 1943. BIBLIOTECA „V. A. URECHIĂ‘‘-GALAŢI : Cultura, ştiinţa şi arta in judeţul Galaţi — Dicţionar bibliografic. Galaţi, 1973, p. 273—275. ARTICOLE, PAMFLETE, STUDII CEZAR BOLLIAC : Theatrul Naţionale : „Vornicul Bucioc", în Trom-petta Carpaţilor, anul V, nr. 505, 30 martie/11 aprilie 1867, p. 2 018 şi nr. 507, 6/18 aprilie 1867, p. 2 026. CONSTANTIN ESARCU : Teatrul Naţional: „Vornicul Bucioc“, în Ateneul român, anul I, nr. 10/11, p. 396-—453. CONSTANŢA DUNCA: „Vornicul Bucioc", în Românul, anul XI, o aprilie 1867, p. 287. B. P. HASDEU : Boierii în faţa tronului şi boierii în faţa poporului, în Românul, anul XI, 19 noiembrie 1867, p. 1—2. [Discutare a bazelor istorice ale dramei Vornicul Bucioc.] M[IRCEA?] R[OSETTI ?] : Teatru român: „Odă la Eliza', în Românul, anul XIII, 19 ianuarie 1869, p. 53—54. 436 B. P. HASDEU: Clopoţei (la rubrica Varietăţi), în; Traian, anul I, nr. 54, 6 septembrie 1869, p. 216. [Comentariu plin de ironie la adresa participării lui V. A. Urechiă la congresul de preistorie de la Copenhaga.] ' TITU MAIORESCU: Observări polemice, în Convorbiri literare, anul III, nr. 12, 15 august 1869, p. -193—199. Articol publicat ulterior în toate ediţiile de Critice ale acestui autor. în ediţia: Critice,' I, prefaţă nr- 2 563, 16/28 februarie 1886, p. 2—3. TRAIAN DEMETRESCU: Schiţe în creion. V. A. Urechiă, în Evenimentul literar, Iaşi, anul I, nr. 8, 7 februarie 1894, p. 2. LAZAR ŞAINEANU'• Istoria filologiei române — 1870—1895. Studii critice. Ed. II. Bucureşti, Ed. Socec & comp., 1895, p. 286—287, 303—304, 326, 329—331. N. IORGA : Opimons sinceres. Bucureşti, Impr. Independance roumaine, 1899, p. 15, 29, 59, 62, 69, 70, 91, 201, 203. I. L. CARAGIALE : Notiţe literare — „Cum era odineoară", în Universul, anul XVIII, nr. 350, 19 decembrie 1900. Reprodus în I. L. CaTagiale, Opere, IV, ed. îngrijită de Ş, Cioculescu. Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II", 1938, p. 96—97. G, PANU : Amintiri de la „Junimeav din Iaşi, publicate în Săpţămîna, începînd cu anul I, nr. 4, 23 noiembrie, 1901 şi încheindu-se cu anul VI, nr. 48, 24 iunie 1906. în volum, în editura „Adevărul", 438 yol. I, 1908 ; voţ. II, postum, îq 1910. Reprodus în George Panu : Amintiri de la „Junimeaa din Iaşi, I—II3 ediţie, prefaţă şi t?ibel cronologic de 2. Qrnea. Biţcureşţi, Biblioteca pentru toţi, Ed. Minerva, 1971, voi. I, p. 42, 44, 102, 126, 182 ; voi. II, p. 8, 19, 23, 25, 27, 28, 32, 36, 40, 42, 43—5ţ, 59, 65—68, 156, 160, 161, 163, 164, 190, 245, 286, 287, 326, 328, 380. B. P. HASDEU: V. A. Urechiă, în Analele Academiei Române, seria a Il-a, tomul XXIV, 1901—1902 ; partea administrativă şi dez-baţeri, p, 62—65. Reproduce discursul funebru rostit de Hasdeu în şedinţa Academiei. Conţinutul discursului e reluat aproape integral în broşţira Papa de la Neva. Bucureşti, 1901, Ed. Societăţii Tţţierimea română, p, 1—8, GRIGORE TOCILESCU: V. A. Urechiă, în Analele Academiei Române, seţia a Il-a, tomul XXIV, 1901—1902 ; partea administrativa şi dezbateri, p. 65—76. Discurs funebru, rostit, în calitate de repre-zenţant al Academiei Române, la biserica Sfîntul Gheorghe-Nou. Ulterior, figurează ca prefaţă la ediţia din 1904—1905, postumă, a Legendelor române, apărută în două volume. A[LEXANDRU ?] IfONESCU ?] : In memoria lui V. A. Urechiă, în Secolul XX, anul III, nr. 760, 29 noiembrie 1901, p. 1—2. S[EPTIMIU SEVER] SECULA: V. A. Urechiă, în Biserica şi şcoala, Arad, anul XXV, nr. 47, 25 noieinbrie/8 decembrie 1901. AL. MACEDONSKI : V. A. Urechiă, în Forţa morală, anul I, nr. 6, 2 decembrie 1901. *** Anuarul Ateneului Român, anul 1901, p. 5—20. P. VULCAN: Vasile A. Urechiă, necrolog, în Ovidiu, anul II, nr. 1, martie 1902, p. 4—7. MIHAIL DR.AGOMIRESCU : Critica dramatică. Bucureşti, Ed. Librăriei H. Steinberg, 1904, p. 81. CINCINAT PAVELEŞCU: O serată literară, în Ţara noastră, nr. 52, 21 decembrie 1908, p. 424—425, Ţ. T. BURADA : Istoria teatrului în Moldova, I. Iaşi, Inst. de arte grafice N; N. Ştefaniu 8c comp., 1915 ; II, Tip. Goldner, 1922. PA VEL I. PAPADOPOL: Un mare precursor nedreptăţit — V. A Urechiă, în Dunărea, Galaţi, anul I, nr. 15, 31 august 1919, p. 238—240. BAR.BU LĂZĂREANU : B. P. Hasdeu — Umorul;, farsele şi poezia lui, [1927]. Studiu publicat ulterior în mai multe din culegerile acestui autor; în forma definitivă, cu titlul Hasdeu şi V. A. Urechiă, în Glose şi comentarii de istoriografie literară. Bucureşti, Editura de stat pentru literatură şi artă, 1958, p. 257—269. 439 ‘RADU ROSETTI : V. A. Urechiă, în volumul Ieri. Bucureşti; Ed. Universul, 1931, p. 117—122. GENERAL N. VICOL : Cartea neamului Vicoh Bucureşti, Tip. Cultura, 1931. •- • ' ’ AL. GlORĂNESCU : V. A. Urechiă şi Lope de Vega, în Revista Fundaţiilor regale, anul XI, nr. 8, septembrie 1944, p. 338—354. AL. CIORANESCU : Teatrul românesc in versuri; Bucureşti, Ed. Casa şcoalelor, 1944, p. 187—188. RADU ROSETTI: Uri uitat: V. A. Urechiă, în Voinţa Transilvaniei, anul II, nr. 22, 1 martie 1945, p. 2. AL. DIMA: Preocupări de teorie literară la V.- A. Urechiă, în Studii şi cercetări ştiinţifice — Filologie, Academia R.P.R., Filiala Iaşi, anul VIII, [1957], fasc. 1, p. 187—197. = ' G. CALINESCU: Material documentar, în Studii şi cercetări de istorie literară şi folclor, anul X, nr. 1, 1961, p. 135—i36. - ŞT. CAZIMIR: Misterul d-nei L., în Viaţa românească, anul XIV, nr. 11, noiembrie 1961, p. 170—172. ŞT. CAZIMIR: Scriitoarea franco-română Mărie Boucher, în ' Analele Universităţii Bucureşti — seria ştiinţe sociale-filologie, anul X, nr. 23, 1961, p. 171—173. TEODOR VÂRGOLICI: Începuturile' romanului românesc. Bucureşti, Editura pentru literatură^ 1963, p. 54—63 şi 66—73. ANETA BOIANGIU: V. A. Urechiă — profesor al Universităţii •din Bucureşti, în Analele Universităţii Bucureşti — seria ştiinţe so-ciale-istorie, anul XII, nr. 30, 1963, p. 27—39. G. CALINESCU: Omul cu şapte nume, în Contemporanul, nr. 14, 13 aprilie 1964. G. HÂNCU : Cartea românească veche [în Biblioteca regională „V. A. Urechiă"] — Bibliografie. Galaţi, 1965. V. BRADAŢEANU: Drama istorică naţională. Bucureşti, Editura pentru literatură,' 1966, îndeosebi p. Î68, 173, 176, 195. M. ITU Şl E. POTORAC: V. A. Urechiă, idei pedagogice şi activitatea în domeniul ’ învăţămîntului] în Lucrări ştiinţifice. Institutul pedagogic Galaţi, 1967, voi.' I, p. 126, 189, 224—227, 233—256, 266, 269 ; voi. II,' p. 254, 264. VALENTIN ŢURLAN: Preocupări de limbă în activitatea lui V. A. Urechiă, în Cercetări de lingvistică, [Cluj], anul XII, nr. 2, iulie/decembrie 1967, p. 189—198. ECATERINA SOITU ŞI TEODORA SIMIONESCU: Preocupări literare în activitatea lui V. A. Urechiă, în Lucrări ştiinţifice, voi. HI. Galaţi, 1969; p. 313—319. : 440 V. BRADAŢEANU : Comedia în dramaturgia româncască. Bucureşti, Ed. Minerva, 1970, p. 145—147. I. T. DRAGOMIR : V. A. Urechiă, cercetător, colecţionar fi muzeograf, în Viaţa nouă, Galaţi, anul XXVII, nr. 8 250, 25 iunie 1971, p. 3. D. PACURARIU : Clasicismul românesc. Bucureşti, Ed. Minerva, 1971, p. 78—79. TITU GEORGESCU Şl EMIL BÎLDESCU : Ctitori de şcoală românească. Bucureşti, Ed. Di'dactică şi pedagogică, 1971, îndeosebi p. 189—191. ŞERB AN CIOCULESCU : V. A. Urechiă — şaptezeci- de ani de la. moartea lui, în România literară, anul IV, nr. 48, 25 noiembrie 1971. Reprodus ulterior în : Biblioteca „V. A. Urechiă“-Ga- laţi : 100 de ani de la înfiinţarea primei biblioteci publice din judeţul Galaţi, volum jubiliar, Galaţi, 1974, p. 61—65. VISTIAN GOIA : Legăturile lui V. A. Urechiă cu V. Alecsandri, în Buletinul ştiinţific — seria A — Filologie—Pedagogie—Marxism-leninism, voi. IV, Ba'a-Mare, 1972, p. 138—143. ALEXANDRU GEORGE : Un memorialist uitat, în Convorbiri literare, nr. 8, 30 aprilie 1972. Ulterior publicat, într-o formă mai amplă, în volumul La sfîrşitul lecturii. Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1973, p. 45—50. V. MÎNDRĂ : Clasicism şi romantism în dramaturgia româncască. Bucureşti, Ed. Minerva, 1973, p. 76—77, 91-—92, 148, 205, 245, 268, 287, 299. MIHAI GAFIŢA : Faţa ascunsă a lunii. Studii de istorie literară — epoca 1870—1900; cap. II, Curentele critice. Bucureşti, Ed. Cartea românească, 1974, p. 40—44. DANA NICHITA : Însemnătatea contribuţiei documentare a lui V. A. Urechiă pentru studiul istoriei României, în : Biblioteca, „V. A. Urechiă‘‘-Galaţi : 100 de ani de la înfiinţarea primei biblioteci publice din judeţul Galaţi, volum jubiliar, Galaţi, 1974, p. 501—507. L. KALUSTIAN : Albumul macedo-român din 1880, în Facsimile. Bucureşti, Ed. Eminescu, 1974, p. 243—255. VISTIAN GOIA : Idei pedagogice în gîndirea şi activitatea lui V. A. Urechiă, în Revista de pedagogie, anul XXIV, nr. 7, iulie 1975, p. 55—5S. ALEXANDRU GEORGE : V. A. Urechiă şi adevăratele răspunsuri ale „Revistei contimporane", în România literară, anul VIII, nr. 40, 2 octombrie 1975. 441 VISTlAN GOIA: Un nedreptăţit: Vasile Alexandrescu-Urechiă. Teză de doctorat, Universitatea Babcş-Bolyai, Cluj-Napoca, 1975 (manuscris). LUCRĂRI ASUPRA INSTITUŢIILOR ÎNTEMEIATE SAU CONDUSE DE V. A. URECHIĂ VALERIU SURDE: Istoricul Bibliotecii „V. A. Urechiă" din Galaţi—// noiembrie 1890—1 septembrie 1905. Bucureşti, Stabilimentul grafic Albert Baer, 1906. N. IORGA : Liga culturală, în Boabe de grlu, anul I, nr. 8, octombrie 1930, p. 451—456. BARBU THEODORESCU : Date istorice din viaţa „Ligii culturale", în Boabe de grîu, anul I, nr. S, octombrie 1930, p. 457—463. LUCIA BOROŞ : Biblioteca „V. A. Urechiă", în Boabe de grîu, anul III, nr. 3, martie 1932, p. 348—367. ŞT. I. IOAN, RADU ROSETTI, C. PRODAN : Comemorarea vechilor ateneişti V. A. Urechiă şi Al. Odobescu. Conferinţe ţinute în seara de 14 decembrie 1935 de... Bucureşti, Tip. Cărţilor bisericeşti, 1936. [Despre V. A. Urechiă a vorbit Radu Rosetti.] *** Universitatea din Iaşi, 1860—1960. Bucureşti, 1960. (Volum comemorativ.) N. OPREA : Biblioteca regională „V. A. Urechiă" din Galaţi a împlinit 75 ani, în Revista bibliotecarilor, anul XIX, nr. 1, 1966, p. 40—45. OCTAVIAN ILIESCU : Cabinetul numismatic, în Biblioteca Academiei R. S. România, 1867—1967, Cartea centenarului. Bucureşti, 1967, Editura Academiei, p. 211—224. TABLA ILUSTRAŢIILOR V. A. Urechiă în anii 1S65—1S66 (Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei).........................................136—137 V. A. Urechiă, caricatură de N. Grigorejcu.........................136—137 V. A. Urechiă, caricatură de N. Grigorescu, 1S70 .... 136—137 Luiza Wirth-Pester, cea de a doua soţie a >lui V. A. Urechiă (Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei) .... 136 — 137 Ana (Zettina) Wirth-Pester, cea de a treia soţie a lui V. A. Urechiă. Tablou în ulei de N. Grigorescu. 1S69—1S70. (Colecţia Dona)....................................................... 296—297 V. A. Urechiă împreună cu A. Vlahuţă şi B. Delavrancea 296—297 Foaia de titlu a volumului 1 cgenclc române, ediţia a 11 I-a, 1S96. ......................................................... 296—297 Foaia de titlu a volumului Cum era odineoară, 1901. . . . 296—297 Coperta volumului Cum era odineoară. Cravură de V. llo- la-Piekarski, 1901.................................................... 296—297 V. A. Urechiă în ultimii ani de viaţă, lotografiat la Berlin (Cabinetul de stampe al Bibliotecii Academiei) . . . 296—297 SUMAR Prefaţă................................................................. V Tabel cronologic........................................................XLI Notă asupra ediţiei.....................................................LIII SCRIERI LITERARE Dedicaţiune (I-a ediţiune).............................................. 3 Prefaţă (la I-a ediţiune)............................................... 5 LEGENDE ROMÂNE [on Isteţul.............................................................11 Vaca babei Floarea......................................................25 Popa care ştie carte....................................................29 Vorba potrivită.........................................................40 Nea Sărăcilă v surata Calicia (Poveste auzită de la baba Floarea din Soci)..........................................................4S LEGENDE DIN ISTORIA NAŢIONALA Peatra arsă.............................................................59 Condeiele lui vodă......................................................60 Moşnenii din Ploieşti şi Mihai-vodă.....................................62 Nestor Ureche şi sihastrul..............................................64 Povestea Balaurului.....................................................66 Ghemul vieţei......................................•....................76 Gardul tîrgului.........................................................SO EPISOADE ISTORICE Pluta domnească.........................................................85 Ioan Bogdan Movilă şi veneţiana.........................................91 4-15 Logofătul Baptiste Veleli (Episod istoric din secolul XVII) ... 97 Zarva de la Paraipan......................................................136 Ilieş Sturdzea (Episod istoric)...........................................147 Logodnă domnească.........................................................152 O judecată sub Ştefăniţă Lupul-vodă.......................................156 O răzvrătire ţărănească sub Gr. D. Ghica-vodă......................165 POTRIVIRI DE VREMI. VIAŢA ÎN TRECUT Cum se respingeau în sec. XVII încălcările de hotare ale ţărei . . 175 Cu de-a sila la biserică..............................................177 Cum clopotele mîntuiesc Bucureştii de pustiere.........................179 Un fiu al lui Enache Văcărescu la Viena..............................183 Spînzurarea lui Marin Ţuşcă, cel care a ucis pe unchiu-său, să-i ieie averea...................................................ISS Petrecere la Curte....................................................191 Jupîn Vîntură-veşti (Tablou de la antipozi).......................206 Scandalul din 1800 ................................................ 210 Ciubucul lui vodă.....................................................211 Pagini istorice (Amintire macabră).......................................217 Răzmeriţa din ÎS 15.......................................................222 Culoarea albă rezervată familiei domneşti.........................227 O sinucidere în 1S17......................................................230 Judecata lui Solomon..................................................236 Prima berărie în Bucureşti................................................2‘M Primele pavele cu peatră..................................................24S Primul „Haine-vechi" din Bucureşti........................................253 O soacră din 1S23 ................................................ 256 Acum 74 de ani......................................................262 Boier bătut la scara domnească.......................................266 Prima baie în Bucureşti.............................................274 Opoziţiunea !.............................................................27S Amor cu cel de altă lege..................................................2S'l Nazat !...................................................................28X Mama Tărăboanţă...........................................................291 Carte de bun trai.........................................................300 REMINISCENŢE CONTIMPURANE OAMENI ŞI FAPTE DIN TRECUTUL DE IERI Piteştenii tunşi..........................................................307 Cum am iăcut cunoştinţă cu M. Kogălniceanu.......................311 446 Blagopoluşnie ......................................... „Sunteţi toţi vagabonzi !“............................. Cum am cunoscut pe Alecsandri . Bacşişul meu de Anul nou............................... Şuba lui V. Alecsandri................................. Cum eram să fiu spînzurat !............................ Din povestea vorbelor.................................. Legea maximului şi limba româneasca la Iaşi . D-şoara Stoltz......................................... „Vin feciorii lui vodă într-acoa ?" . Note .................................................. Glosar ............................................ Bibliografie........................................... Tabla ilustraţiilor.................................... Lector: MARGARETA FERAKU Tehnoredactor: AURELIA ANTON Bun de tipar 9 XI 1976. Tiraj 1820 ex. broşate. Coli ed. 26,45. Coli tipar 31,5. Planşe tipo 5. Tiparul executat sub comanda ■ nr. 521 la întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918“ str. Grigore Alexandrescu nr. 89—97 Bucureşti Republica Socialistă România I